Sarah Maas — [Tronul de clestar] 07 Taramul de cenusa

N 


APA SERIA 


AF VOLUMUL 7 


Sarah J. Maas 


Tărâmul de cenușă 


Kingdom of Ash 
Traducere din limba engleză 
Andra-Elena Agafiţei prin LINGUA 
CONNEXION 
RAO 2021 
Romanul constituie vol. 7 din seria Tronul de cleștar. 


VakO 


Pentru părinții mei, care m-au învățat 
să cred că fetele pot să salveze lumea 


LAE 
a 


{ Continentul 
din Sud 


Marea Îngustă 


PRINTUL 


El o căutase din clipa în care îi fusese luată. 

Partenera lui. 

Abia își amintea propriul nume, și asta pentru că tovarășii 
lui îl tot rosteau în timp ce o căutau pe mările violente și 
întunecate, prin pădurile vechi și adormite, prin munţii 
măturaţi de furtuni, deja îngropaţi în zăpadă. 

Se oprea îndeajuns încât să se hrănească și să le permită 
tovarășilor lui să doarmă preţ de câteva ore. Dacă n-ar fi 
fost ei, și-ar fi luat zborul, înălțându-se tot mai mult. 

Însă înainte ca totul să se termine, urma să aibă nevoie 
de puterea săbiilor și a magiei lor, de șiretenia și 
înțelepciunea lor. 

Înainte să o înfrunte pe regina întunecată care-și făcuse 
loc în adâncul sufletului său și-i furase partenera cu mult 
înainte să fi fost închisă într-un coșciug de fier. Și după ce ar 
fi terminat cu asta, s-ar fi luptat și cu zeii nemiloși, hotărâți 
să distrugă ce-ar mai fi putut să rămână din partenera lui. 

Așa că rămăsese alături de însoțitorii lui, în ciuda trecerii 
zilelor, a săptămânilor. 

A lunilor. 

O căuta în continuare. O tot căuta pe fiecare drum prăfuit și 

uitat. 

Și uneori îi vorbea prin legătura dintre ei, trimiţându-și 
sufletul pe vânt spre oriunde ar fi fost închisă, îngropată. 

„Am să te găsesc.” 


PRINTESA 


Fierul o sufoca. Îi stinsese focul din vene, ca și cum i-ar fi 

domolit 
flăcările. 

Chiar și în cutia de fier, în ciuda măștii și a lanțurilor care 
o împodobeau ca niște fâșii de mătase, auzea apa. Vuietul 
nesfârșit al apei ce trecea peste pietre umplea clipele de 
tăcere dintre strigătele ei. 

Pe o insuliţă din mijlocul unui râu învăluit de ceaţă, pe o 
lespede netedă de piatră printre râuri și cascade - acolo o 
lăsaseră, acolo o ţineau. Intr-un templu de piatră construit 
pentru cine știe ce zeu uitat. Așa cum, probabil, și ea avea 
să fie uitată. Era mai bine decât să fie ţinută minte pentru 
eșecul ei total. Dacă ar mai fi rămas cineva care 

să-și aducă aminte de ea. Dacă ar mai fi supravieţuit careva. 

Nu avea de gând să permită un asemenea eșec. 

Nu intenţiona să le spună ce își doreau să afle, indiferent 
cât de des se înecau ţipetele în vuietul râului, indiferent cât 
de des răsuna peste curenţii rapizi pocnetul oaselor ei. 

Incercase să numere zilele, dar nu știa câtă vreme o 
ţinuseră ei în cutia de fier, cât timp o forţaseră să doarmă, 
ameţită de dulcele fum cu care o sufocaseră cât călătoriseră 
până aici, spre templul durerii care era această insulă. 

Nu știa cât trecea între ţipetele ei și momentele în care 
era trează, între clipa în care durerea înceta și apoi 
reîncepea. 

Zilele, lunile și anii se scurgeau parcă la fel, în timp 

adeseori 
sângele-i șiroia pe podeaua de piatră și în apa râului. 

O prinţesă care trebuia să trăiască mii de ani. Mai mult. 

Ceea ce fusese cândva darul ei era, acum, un blestem. 

Incă un blestem de suportat, la fel de greu precum cel 
aruncat asupra ei cu mult înainte de a se naște: acela de a- 
și sacrifica propria ființă ca să îndrepte o veche greșeală, ca 
să plătească datoria altcuiva 


ce 


față de zeii care le găsiseră lumea, rămăseseră prinși în 
aceasta, iar apoi o luaseră în stăpânire. 

Nu simţea mâna caldă a zeiței care o binecuvântase și o 
condamnase cu o putere atât de mare. Se întreba dacă 
acelei zeițe a luminii și focului îi păsa măcar că ea zăcea 
acum prinsă în cutia de fier - sau dacă nemuritoarea își 
îndreptase atenţia spre altcineva, spre regele care ar fi 
putut să se ofere în locul ei și să renunţe la viaţa sa, cruţând 
lumea lor. 

Zeilor nu le păsa cine plătea datoria, așadar știa că nu 
aveau să vină după ea și să o salveze. Așa că nu se deranja 
să se roage la ei. 

Dar încă își spunea povestea, încă își imagina câteodată 
că râul i-o cânta, că și întunericul ce sălășluia în coșciugul 
închis i-o cânta. 

„Odată ca niciodată, într-un ţinut demult ars din temelii, 
trăia o tânără prinţesă care își iubea regatul...” 

Se cufunda tot mai mult în acel întuneric, în marea de 
flăcări; atât de mult încât atunci când biciul pocnea, când 
osul se rupea, nu simţea câteodată. 

Dar, de multe ori, simţea - în orele interminabile în care 
își fixa cu privirea tovarășul. 

Nu era vânătorul reginei, care putea să cauzeze durere 
așa cum făcea un muzician un instrument să cânte, ci lupul 
alb și mare, înlănţuit de legături invizibile și forțat să 
privească totul. 

Erau unele zile când nu suporta să se uite la lup, când 
aproape ceda nervos, iar povestea era singura care o 
împiedica să se piardă cu firea. 

„Odată ca niciodată, într-un ţinut demult ars din temelii, 
trăia o tânără prinţesă care își iubea regatul...” 

Cuvinte pe care le rostise unui prinț. Cândva... cu mult 
timp în urmă. 

Unui prinţ al gheții și vântului. Unui prinţ care fusese alei 
și căruia ea îi aparținuse. Cu mult timp înainte ca legătura 
dintre sufletele lor să le devină cunoscută. 


Sarcina de a proteja regatul cândva măreț îi revenea acum 


lui. 

Prinţul al cărui parfum mirosea a pin și zăpadă, parfumul 
regatului pe care ea îl iubise cu inima ei de foc sălbatic. 

Prinţesa se gândea la el chiar și când regina întunecată îi 
spunea vânătorului ce să facă. Se agăța de amintirea lui ca 
și când ar fi fost o piatră în râul învolburat. 

Regina întunecată cu zâmbet de păianjen încerca să 
folosească asta împotriva ei. In pânzele de obsidian pe care 
le ţesea, iluziile și visele pe care le torcea în apogeul fiecărui 
punct-limită, regina căuta să răsucească amintirea lui ca pe 
o cheie în mintea ei. 

Minciunile, adevărurile și amintirile deveneau neclare, ca 
somnul și întunericul din coșciugul de fier. Zilele petrecute-n 
robie pe altarul din piatră din mijlocul camerei, atârnând de 
un cârlig de tavan sau întinsă între lanţuri ancorate de zidul 
de piatră... toate începeau să se șteargă, ca tușul care 
dispărea în apă. 

Așadar, îşi spunea povestea. Întunericul și flăcările din 
adâncul ei șopteau la rândul lor, iar ea le răspundea 
cântând. Inchisă în sicriul ascuns pe insula din mijlocul unui 
râu, prinţesa spunea povestea de nenumărate ori și îi 
permitea să dezlănţuie o durere eternă în trupul ei. 


„Odată ca niciodată, într-un ţinut demult ars din temelii, trăia 


o tânără prinţesă care își iubea regatul...” 


PARTEA ÎNTÂI 


ARMATE ȘI ALIAŢI 


CAPITOLUL 1 


Zăpezile veniseră devreme. 

Chiar și pentru Terrasen, primele ninsori de toamnă sosiseră 

mult 
prea devreme. 

Aedion Ashryver nu era pe deplin convins că vremea 
aceasta era o binecuvântare, dar dacă ar fi ţinut legiunile 
Morathului departe de ușa lor încă puţin timp, ar fi 
îngenuncheat ca să mulțumească zeilor, deși aceiași zei 
amenințau tot ce iubea el - asta dacă fiinţele din altă lume 
puteau fi considerate zeități. 

Oricum Aedion considera că avea lucruri mai importante 
la care să se gândească. 

În cele două săptămâni de când se reunise cu legiunea 
Bane, ei nu văzuseră nici urmă de armatele lui Erawan - nici 
terestre, nici aeriene. Zăpada groasă începuse să se așeze 
la trei zile de la întoarcerea lui, îngreunând procesul lent al 
transportării trupelor de soldaţi din flota lor spre tabăra 
vastă a legiunii Bane, situată în câmpia Theralis. 

Corăbiile navigaseră pe Florine, chiar până-n pragul 
Orynthului, stindardele de toate culorile fluturând în vântul 
rece din munţii Staghorn: cobaltul și auriul din Wendlyn, 
negrul și stacojiul lui Ansei din Briarcliff, argintiul strălucitor 
al nobililor Whitethorn și al nenumăraţilor veri ai acestora. 
Asasinii Tăcuţi, împrăștiați prin flotă, nu aveau niciun steag, 
deși nu le trebuia unul ca să fie identificaţi, cu hainele lor 
deschise la culoare și armele minunate. 

Corăbiile aveau să se alăture din nou ariergardei lăsate la 
gura de vărsare a râului Florine și să patruleze coasta de la 
Ilium până la Suria, dar soldaţii - majoritatea din armata 
prinţului coroanei, Galan Ashryver - urmau să se ducă pe 
front. 

Pe frontul care era acum îngropat sub zăpada de câţiva 
centimetri și care se tot așeza. 


Ascuns deasupra unei trecători din munţii Staghorn, 
dincolo de ţinutul Allsbrook, Aedion se încruntă privind cerul 
plin de nori. 

Blănurile lui gălbui îl ajutau să se piardă în peisajul colorat 
în gri și alb al aflorimentului stâncos, o glugă ascunzându-i 
părul blond și ţinându-i de cald. Mulțumită climei temperate 
din Wendlyn, mulţi dintre soldaţii lui Galan nu mai văzuseră 
zăpadă. Nici nobilii din Whitethorn și armata lor mai mică nu 
se descurcau mai bine. Așadar, Aedion îl însărcinase pe 
Kyllian, comandantul său cel mai de încredere, să se asigure 
că avea să le fie cât de cât cald. 

Departe de casă, ei luptau pentru o regină pe care nu o 
cunoșteau și în care probabil nu aveau încredere. Gerul le-ar 
fi doborât moralul și ar fi semănat discordie mai repede 
decât vântul care șuiera furtunos printre aceste piscuri. 

Vizibilă doar pentru că știa unde să se uite, o mișcare 
ușoară din partea cealaltă a trecătorii îi atrase atenţia lui 
Aedion. 

Lysandra se camuflase mai bine decât el, dar o avantaja 
faptul că purta o haină croită special pentru a fi îmbrăcată 
în acești munţi. 

Nu că i-ar fi spus el asta - nici măcar nu-i aruncase o privire 

când 
plecaseră în misiunea de recunoaștere. 

După toate aparențele, Ae/in avea treburi secrete în 
Eldrys, iar lui Galan și noilor ei aliaţi le lăsase un bilet prin 
care le explica lipsa ei, fapt ce îi permitea Lysandrei să îi 
însoțească în misiunea asta. 

In cele aproape două luni de când tot apelau la acest truc, 
nimeni nu observase că Regina Focului nu-și arătase deloc 
puterea sau că ea și femeia metamorfică nu apăreau 
niciodată în același loc. Și nimeni 
- nici măcar Asasinii Tăcuţi din Deșertul Roșu, Galan 
Ashryver sau soldații trimiși de Ansei din Briarcliff cu flota 
înaintea armatei ei mari 
- nu observase micile gesturi care nu o caracterizau deloc 
pe Aelin, cum nu sesizase nici semnul de pe încheietura 
mâinii reginei pe care Lysandra nu îl putea schimba, 
indiferent ce înfățișare ar fi luat. 

Se descurca de minune ascunzând semnul cu mănuși sau 


mâneci lungi și dacă vreodată se zărea o urmă de piele cu 
cicatrici, putea să 


dea vina pe cătușele purtate cândva. 
Cicatricile erau false, create chiar acolo unde le avea 
Aelin. În plus, împrumutase de la ea râsetul și zâmbetul 
viclean, umbletul și calmul. Aedion abia suporta să o 
privească, să discute cu ea. O făcea doar pentru că și el 
trebuia să păstreze aparențele, să pretindă că era vărul ei 
credincios, comandantul ei neînfricat care avea să o 
conducă, alături de Terrasen, spre victorie - oricât de puţin 
probabil ar fi fost. Așadar, își juca rolul, unul din multele pe 
care le jucase la viața lui. 

Totuși, în clipa în care Lysandra își schimba părul auriu cu 
buclele negre și ochii neamului Ashryver cu cei de smarald, 
el nu îi mai recunoștea existenţa. In unele zile, nodul 
Terrasenului tatuat pe pieptul său, împodobit cu numele 
reginei sale și al curţii nou create, se părea un însemn. Mai 
ales numele ei. 

O luase în misiunea asta doar ca să simplifice situaţia, să 
o facă mai sigură. Risca și alte vieţi în afară de a lui și, chiar 
dacă ar fi putut ceda misiunea de cercetare unei unităţi din 
legiunea Bane, avea nevoie de acţiune. 

Durase mai mult de o lună să navigheze din Eyliwe cu noii 
lor aliaţi, ferindu-se de flota Morathului din jurul Riftholdului, 
iar apoi să înainteze spre partea continentală în ultimele 
două săptămâni. 

Nu prea văzuseră lupte, ci doar câteva bande de soldaţi 
adarlanieni rătăcite, fără valgi printre ei, de care se 
ocupaseră repede. Aedion se îndoia că Erawan aștepta până 
la primăvară și că liniștea avea vreo legătură cu vremea. El 
discutase despre asta cu oamenii lui și cu Darrow și ceilalți 
lorzi în urmă cu câteva zile. Era foarte probabil ca Erawan 
să aștepte până în mijlocul iernii, când armatei din 
Terrasen i-ar fi fost extrem de greu să se deplaseze și 
soldaţii lui Aedion ar fi fost slăbiţi din cauza lunilor 
petrecute prin zăpadă, înţepeniţi de frig. Nici măcar averea 
regelui, pe care Aelin le-o 
câștigase prin uneltiri primăvara trecută, nu putea împiedica 
asta. 

Da, mâncarea, păturile și hainele puteau fi cumpărate, 
dar când rutele de aprovizionare erau îngropate sub zăpadă, 
la ce mai 


foloseau? Tot aurul din Erilea nu putea să pună capăt 
puterilor care se tot sleiau, lent, din cauza lunilor petrecute 
într-o tabără de iarnă, expuși vremii nemiloase din Terrasen. 

Darrow și ceilalţi lorzi nu credeau ce spunea Erawan, și 
anume că avea să atace în mijlocul iernii - sau pe Ren, când 
lordul din Allsbrook îl susţinuse. Spuneau că Erawan nu era 
nesăbuit. Cu tot ajutorul legiunii lui aeriene de vrăjitoare, 
nici măcar soldaţii valgi nu puteau traversa zăpada când era 
înaltă de trei metri. Ajunseseră la concluzia că Erawan ar fi 
așteptat până la primăvară. 

Totuși, Aedion nu risca. Și nici prinţul Galan, care 
rămăsese tăcut la acea întâlnire, dar căutase apoi sprijinul 
lui Aedion. Ei trebuiau să le ofere soldaţilor hrană și căldură 
și să facă în așa fel încât să fie instruiți și gata să 
mărșăluiască imediat. 

Această misiune de cercetare, dacă informaţiile lui Ren se 
dovedeau corecte, le-ar fi fost de ajutor. 

În apropiere, abia auzindu-se din cauza vântului, coarda 
unui arc scârţâi. Vârful și tija fuseseră vopsite în alb, iar 
acum, aţintite cu o precizie mortală spre deschiderea 
trecătorii, erau greu de văzut. 

Aedion surprinse privirea lui Ren Allsbrook din locul în 
care tânărul lord stătea ascuns printre pietre, cu săgeata 
gata să zboare. Cu o mantie albă, blănuri gri ca ale lui 
Aedion și un fular galben peste gură, doar ochii lui negri și 
urma unei cicatrici îl dădeau de gol. 

Lui Aedion i se făcu semn să aștepte. Abia aruncând o 
privire spre creatura metamorfică din partea cealaltă a 
trecătorii, transmise la rândul lui același ordin. 

Trebuiau să le permită inamicilor să se apropie. 

Scârțâitul zăpezii însoțea respiraţia greoaie. 

Exact la timp. 

Aedion își potrivi săgeata în arc și se ghemui mai mult pe 
afloriment. 

Erau șase, așa cum afirmase cercetașa lui Ren când 
intrase-n grabă în cortul de război al lui Aedion în urmă cu 
cinci zile. 


Nu se deranjau să se ascundă printre pietre și zăpadă. 
Blănurile lor negre, aspre și ciudate, ar fi putut fi la fel de 
bine un far în zăpada orbitoare din munţii Staghorn. Însă 
mirosul lor, purtat de un vânt rapid, îi spunea destule lui 
Aedion. 

Erau valgi. În micul grup, niciunul nu purta vreun colier 
sau un inel ascuns pe sub mănușile groase. Până și 
scursorile infestate de demoni puteau să îngheţe - sau 
gazdele lor umane o făceau. 

Inamicii lor se tot apropiau de zona îngustă a trecătorii. 
Săgeata lui Ren era nemișcată. 

„Să lași unul în viaţă”, îi ordonase Aedion înainte să își 
ocupe poziţiile. 

Avuseseră noroc să presupună că urmau să aleagă 
trecătoarea asta, o cale aproape uitată de acces către 
câmpiile Terrasenului. Armatele cuceritoare și negustorii 
care căutau să își vândă mărfurile în interiorul ţării, dincolo 
de munţii Staghorn, ignorau drumul care permitea ca doar 
doi călăreţi să treacă unul lângă celălalt. 

Aedion nu știa ce sălășluia acolo, cine îndrăznea să își 
câștige existenţa dincolo de orice graniţă recunoscută. La 
fel cum nu știa nici de ce acești soldați se aventuraseră atât 
de departe în munţi. 

Dar avea să afle destul de curând. 

Compania de demoni trecu pe sub ei, iar Aedion și Ren se 
mișcară ca să își repoziționeze arcurile. 

Alegându-și ţinta, săgeata nimeri direct craniul. 

Mișcarea din cap a lui Aedion fu singurul semn înainte ca 
săgeata să-i zboare din arc. 

XXX 

Sângele negru încă fumega în zăpadă când lupta încetă. 
Durase doar câteva minute. Doar câteva, după ce săgeata 
lui Ren și cea a lui Aedion își găsiseră ţintele, iar Lysandra 
sărise de unde se cocoţase ca să sfâșie alţi trei și să smulgă 
mușchii gambelor celui de-al șaselea membru supravieţuitor 
al companiei. 


Demonul gemu când Aedion se îndreptă spre el, zăpada de la 


picioarele bărbatului fiind acum neagră, iar membrele lui 
inferioare sfâșiate, ca bucăţile unui steag în vânt. 

Lysandra stătea aproape de capul său, cu botul pătat de 
negreală și cu ochii verzi aţintiţi asupra chipului palid al 
bărbatului. Ghearele ascuţite ca niște ace licăreau din vârful 
labelor imense. 

In spatele lor, Ren verifică semnele vitale ale celorlalţi și îi 
decapită înainte ca aerul rece să îi îngheţe și să nu 
îngreuneze despicarea lor. 

— Gunoi trădător! îi spuse printre dinţi demonul lui Aedion, 
faţa scobită schimonosindu-i-se de ură. 

Mirosul pe care îl emana se înălța spre nările lui Aedion, 
acoperindu-i simţurile ca uleiul. 

Aedion își scoase cuțitul de la centură - pumnalul lung și 
extraordinar dăruit de Rowan Whitethorn - și zâmbi macabru. 

— Dacă ești isteţ, totul se poate sfârși repede. 

Soldatul valg scuipă pe cizmele acoperite de zăpadă ale lui 
Aedion. 


XXX 
De mai bine de cinci sute de ani, castelul Allsbrook era cu 
spatele 
la munţii Staghorn și cu pădurea Oakwald la 


poale. 

Plimbându-se prin faţa focului aprins într-unul dintre 
multele șemineuri uriașe, Aedion putea număra semnele 
fiecărei ierni grele pe pietrele gri și, în plus, simţea și 
apăsarea trecutului legendar al castelului pe acele pietre - 
anii de vitejie, când aceste holuri erau pline de cântece, 
războinici și anii lungi de tristeţe care urmaseră. 

Ren ocupase un fotoliu cu ciucuri uzat și poziţionat într-o 
parte a focului, sprijinindu-și antebraţele pe coapse în timp 
ce se uita la flăcări. Cu o seară în urmă, sosiseră la o oră 
târzie, iar călătoria prin pădurea înzăpezită îl sleise până și 
pe Aedion prea mult ca să facă marele tur. Și după cele 
petrecute în după-amiaza asta, se îndoia că ar fi avut 
energia să o facă acum. 

In sala cândva măreaţă era liniște și prea puţină lumină, în 
afară 

de cea a flăcărilor, iar deasupra lor, tapiseriile 
decolorate și 


blazoanele de pe stindardul familiei Allsbrook se legănau în 
curentul care se furișa pe ferestrele înalte ce ocupau un 
perete al camerei. Ghemuite din cauza frigului mortal de 
dincolo de zidurile vechi ale fortăreței, o varietate de păsări 
își aveau cuibul pe căpriori. 

Şi printre ele, un șoim cu ochi verzi asculta fiecare cuvânt. 

— Dacă Erawan caută o cale de intrare în Terrasen, ar fi 
nesăbuit s-o ia prin munţi, spuse Ren în cele din urmă și se 
încruntă cu ochii la tăvile aruncate care, în urmă cu câteva 
minute, fuseseră pline cu tocană consistentă de oaie și 
legume rădăcinoase coapte pe care le devoraseră - în mare 
parte fără gust, dar fierbinţi. Ţinutul de aici nu este prea 
primitor. Și-ar pierde nenumărați soldaţi doar din cauza 
vremii. 

— Erawan nu face nimic fără motiv, răspunse Aedion. Cea 
mai ușoară cale spre Terrasen ar fi prin terenurile agricole, 
pe drumurile nordice. Toţi s-ar aștepta să mărșăluiască pe 
acolo... sau să își lanseze armata de pe coastă. 

— Sau și pe pământ, și pe apă. 

Aedion dădu din cap. Erawan își întinsese mult plasa din 
dorinţa de a reprima rezistenţa ce se ridicase pe continentul 
acesta. Paravanul imperiului Adarlan dispăruse: din Eyliwe 
până la graniţa nordică a Adarlanului, de la țărmurile 
Marelui Ocean până la munţii înalţi care le împărțeau 
continentul în două, umbra regelui valg creștea în fiecare zi. 
Aedion se îndoia că Erawan avea să se oprească înainte să 
le pună tuturor coliere negre la gât. 

lar dacă Erawan ar fi pus mâna pe celelalte două chei 
Wyrd, dacă ar fi putut să deschidă poarta Wyrd când dorea 
și să dezlănţuie hoardele de valgi din propriul ţinut, poate 
chiar să înrobească armate din alte lumi și să le folosească 
pentru a fi cuceritor... Nu ar fi existat nicio șansă să fie oprit 
- nici în lumea asta, nici în oricare alta. 

Toată speranţa de a împiedica această soartă îngrozitoare 
era în Dorian Havilliard și Manon Cioc-Negru. Aedion nu 
auzise nimic - nici unde dispăruseră în ultimele luni, nici ce 
păţiseră - și se gândea 


că e semn bun. Discreţia era esenţială supravieţuirii lor. 

— Așadar, nu pare o mișcare înţeleaptă ca Erawan să 
risipească un grup de cercetași ca să găsească o mică 
trecătoare montană, spuse Aedion și-și scărpină barba 
scurtă ce-i acoperea obrazul. Cu o zi în urmă, plecaseră 
înainte de răsărit, iar el alesese să doarmă în loc să se 
bărbierească. Strategic vorbind, nu are sens. Vrăjitoarele 
pot să zboare, deci nu-i ajută la mai nimic să trimită 
cercetași ca să afle capcanele terenului. Dar dacă 
informaţiile sunt pentru armatele terestre... Ar dura câteva 
luni să-și strecoare armata prin niște mici trecători ca asta, 
ca să nu mai spun c-ar risca să se supună intemperiilor. 

— Cercetașul lor n-a făcut decât să râdă, zise Ren 
clătinând din cap, iar părul negru și lung până la umeri se 
mișcă odată cu el. Ce ne scapă aici? Ce nu vedem? 

In lumina focului, cicatricea de pe faţa lui ieșea și mai 
mult în evidenţă. Era o aducere aminte a ororilor la care 
fusese supus Ren și a celor cărora familia lui nu 
supraviețuise. 

— S-ar putea să acţioneze așa ca să ne tot facă să avem 
îndoieli, să ne oblige să repoziţionăm armata. 

Aedion se sprijini cu o mână de polita de deasupra 
șemineului, căldura pietrei pătrunzând în pielea-i rece. 

Ren pregătise într-adevăr legiunea Bane în lunile în care 
Aedion fusese plecat, lucrând îndeaproape cu Kyllian ca să îi 
posteze cât mai la sud de Orynth ar fi permis lesa lui Darrow 
- limită care se dovedise a fi nu departe de poalele 
dealurilor care flancau extremitatea sudică a câmpiei 
Theralis. 

De atunci, Ren îi cedase controlul lui Aedion, deși 
întâlnirea lordului din Allsbrook cu Ae/in fusese rece - la fel 
de rece precum zăpada care biciuia în afara fortăreței, ca 
descrierea să fie exactă. 

Lysandra jucase bine rolul, însușindu-și vinovăția și 
nerăbdarea lui Aelin. Și de atunci evitase cu înţelepciune 
orice situaţie în care ei ar fi putut discuta despre trecut. Nu 
că Ren și-ar fi manifestat dorinţa 


de a-și aminti de anii de dinaintea căderii Terrasenului sau 
de evenimentele de iarna trecută. 

Aedion putea doar să spere că nici Erawan nu știa că nu o 
mai aveau pe Aducătoarea-Focului printre ei. Nici măcar nu 
voia să se gândească la ce ar fi făcut sau spus armata 
Terrasenului când și-ar fi dat seama că flacăra lui Aelin nu 
avea să-i apere în luptă. 

— S-ar putea să fie și o manevră adevărată pe care am 
fost destul de norocoși să o descoperim, spuse gânditor 
Ren. Așadar, riscăm să mutăm armata în trecători? O parte 
este deja în munţii Staghorn din spatele Orynthului și în 
câmpiile nordice de dincolo de oraș. 

Era o mișcare inteligentă din partea lui Ren, ca să îl 
convingă pe Darrow să îl lase să posteze o parte din 
legiunea Bane în spatele Orynthului, în caz că Erawan ar fi 
navigat spre nord și ar fi atacat de acolo. Îl credea în stare 
de orice pe ticălos. 

— Nu vreau ca legiunea Bane să se împrăștie prea mult, 
spuse Aedion, studiind focul. Atât de diferită era această 
flacără... atât de diferită de focul lui Aelin, ca și când cea din 
faţa lui ar fi fost o fantomă în comparaţie cu ființa vie care 
era magia reginei lui. Și tot nu avem destui soldați. 

In ciuda uneltirilor disperate și curajoase ale lui Aelin, 
aliaţii pe care îi câștigase nu erau nici pe departe la fel de 
puternici precum Morathul, iar tot acel aur pe care îl 
adunase ea nu îi ajuta să cumpere mai mulţi. Rămăseseră 
puţini pe care măcar să-i atragă să se alăture cauzei lor. 

— Aelin nu părea prea îngrijorată când a fugit spre Eldrys, 

șopti 
Ren. 

Pentru o clipă, Aedion se trezi pe un banc de nisip îmbibat cu 
sânge. 

O cutie de fier. Maeve o biciuise, o închisese într-un sicriu 
adevărat și plecase cu ea pe mare cine știe încotro, 
împreună cu un sadic nemuritor. 

— Aelin, spuse  Aedion,  străduindu-se să vorbească 

tărăgănat, 


chiar dacă minciuna îl gâtuia, are propriile planuri pe care ni le 
va 
spune doar la momentul potrivit. 

Ren nu zise nimic. Şi chiar dacă regina pe care Ren o 
credea revenită era o iluzie, Aedion adăugă: 

— Tot ce face este pentru Terrasen. 

În ziua în care ea îi doborâse pe ilkeni, el îi spusese niște 
vorbe îngrozitoare. „Unde sunt aliaţii noștri?” o întrebase 
atunci. Încă încerca să se ierte pentru asta... pentru toate 
lucrurile. Ca să îndrepte situația, nu avea decât această 
singură șansă de a face așa cum îi ceruse ea și a le salva 
regatul. 

Ren se uită la cele două săbii pe care le aruncase pe 
masa veche din spatele lor. 

— Ea tot a plecat. 

Se referea la plecarea din urmă cu zece ani, nu la cea spre 

Eldrys 
de acum. 

— Toţi am făcut greșeli în ultimii zece ani. 

Zeii știau că Aedion avea multe pentru care să se căiască. 

Ren se încordă de parcă alegerile care îl bântuiau l-ar fi 

mușcat de 
spate. 

— Nu i-am zis niciodată, spuse încet Aedion, astfel încât 
șoimul care stătea pe căpriori să nu audă. Despre vizuina cu 
opiu din Rifthold. 

Despre faptul că Ren o cunoscuse pe proprietară și că 
frecventase des stabilimentul înainte de seara în care 
Aedion și Chaol îl aduseseră acolo aproape inconștient, ca 
să îl ascundă de oamenii regelui. 

— Ştii că poţi să fii ticălos, nu? i se adresă Ren cu o voce 

aspră. 

— N-aș folosi asta niciodată împotriva ta. Aedion se uită în 
ochii întunecați și furioși ai tânărului lord și îl lăsă pe Ren să 
simtă dominaţia fierbând în propria-i privire. Ceea ce am 
vrut să spun înainte să-ți pierzi cumpătul, adăugă el când 
Ren deschise din nou gura, este că Aelin ţi-a oferit un loc la 
curtea asta fără să știe acea parte a trecutului tău. Lui Ren îi 
tresări ușor maxilarul. Dar chiar dacă ar fi 


știut, Ren, tot ţi-ar fi făcut oferta. 

Ren studie podeaua de piatră de sub cizmele lor. 

— Nu există nicio curte. 

— Darrow poate să urle cât vrea, dar te contrazic. 

Aedion se așeză pe fotoliul din faţa lui Ren. Dacă Ren o 
susținea cu adevărat pe Aelin, acum că Elide Lochan se 
întorsese, iar Sol și Ravi din Suria o sprijineau probabil la 
rândul lor, regina lui avea trei voturi în favoarea ei... 
împotriva celor patru care i se opuneau. 

Erau puţine șanse ca votul Lysandrei, în calitate de Lady 
din Caraverre, să fie recunoscut. 

Femeia metamorfică nu ceruse să vadă ţinutul care urma 
să-i fie cămin dacă supravieţuiau acestui război. Se 
transformase pur și simplu într-un șoim în drum spre aici și 
zburase un timp. Când revenise, nu spusese nimic, deși 
ochii verzi îi străluciseră. 

Nu, Caraverre nu avea să fie recunoscut ca teritoriu 
înainte ca Aelin să-și ocupe tronul. 

Înainte ca Lysandra să fie încoronată regină în locul ei, dacă 

regina 
lui nu s-ar fi întors. 

Urma să se întoarcă. Trebuia să o facă. 

O ușă se deschise în capătul îndepărtat al sălii, urmată de 
pași ușori și grăbiţi. El se ridică doar cu o clipă înainte ca 
peste pietre să răsune vesel numele lui, „Aedion!” 

Evangeline radia, îmbrăcată din cap până în picioare cu 
haine verzi din lână, mărginite cu blană albă, părul blond- 
roșcat atârnându-i în două cosiţe, ca fetelor de la munte din 
Terrasen. 

Cicatricile i se întinseră mult când zâmbi, iar Aedion își 

întinse 
braţele chiar înainte să se arunce asupra lui. 

— Mi-au spus că ai sosit târziu aseară, dar că ai plecat la 
răsărit, iar eu eram îngrijorată c-am să te scap din nou... 

Aedion o sărută pe creștetul capului.. 

— Mi se pare că ai crescut treizeci de centimetri de când te- 

am 
văzut ultima oară. 


Ochii galbeni ai lui Evangeline străluciră când se uită între el 


și 
Ren. 

— Unde este... 

Un licăr de lumină și... iat-o! 

Lysandra păru să scânteieze când își acoperi trupul gol cu 
o mantie lăsată pe un scaun din apropiere exact pentru 
asta. Evangeline se aruncă în braţele femeii metamorfice, 
aproape suspinând de bucurie. Umerii îi tremurau, iar 
Lysandra zâmbi sincer și afectuos, mângâind- o pe cap. 

— Ești bine? 

In faţa tuturor, femeia metamorfică părea calmă, liniștită, 
dar Aedion o cunoștea - îi cunoștea toanele și ticurile care o 
dădeau de gol. Ştia că tremurul slab din cuvintele ei era 
dovada agitației din spatele înfățișării frumoase. 

— O, da! spuse Evangeline, retrăgându-se ca să radieze 
spre Ren. El și lordul Murtaugh m-au adus aici la scurt timp 
după aceea. Apropo, Fleetfoot este cu el. Cu Murtaugh, 
vreau să zic. Il place mai mult decât mă place pe mine 
pentru că-i dă pe furiș bunătăţi toată ziua. Acum este mai 
grasă și mai leneșă decât o pisică domestică. 

Lysandra râse, iar Aedion zâmbi. Fata fusese bine îngrijită. 

Ca și când abia și-ar fi dat seama, Lysandra îi șopti 

blândeţe lui 
Ren: 

— Mulţumesc. 

Obrajii lui Ren căpătară o nuanţă roșie când se ridică în 

picioare. 

— M-am gândit că ar fi în mai multă siguranţă aici decât 
în tabăra de război; că i-ar fi mai comod, cel puţin. 

— O, este cel mai minunat loc, Lysandra! spuse 
Evangeline și-i cuprinse Lysandrei mâna cu ambele mâini. 
Intr-o după-amiază, Murtaugh m-a dus chiar la Caraverre - 
înainte să înceapă ninsoarea. Trebuie să vezi peisajul! 
Dealurile, râurile și copacii frumoși... toate lângă munţi. Mi 
s-a părut că am văzut un leopard-fantomă ascunzându-se în 
vârful stâncilor, dar Murtaugh mi-a zis că mintea- 


CU 


mi joacă feste. Dar jur că era unul - chiar mai mare decât al 
tău! lar casa! Este cea mai minunată casă pe care am 
văzut-o vreodată, cu o grădină înconjurată de ziduri în 
spate, și Murtaugh spune c-o să fie plină de legume și 
trandafiri la vară. 

Pentru o clipă, Aedion nu suportă emoția de pe chipul 
Lysandrei cât Evangeline trăncăni despre planurile ei 
măreţe pentru casă. Era suferinţa năzuinţei la o viaţă care 
foarte probabil avea să-i fie luată înainte să aibă șansa să o 
revendice. 

Aedion se întoarse spre Ren care o fixa cu privirea pe 
Lysandra, lucru ce se întâmpla ori de câte ori ea își lua 
forma umană. 

Luptând cu impulsul de a-și încleșta maxilarul, Aedion spuse: 

— Așadar, recunoști ţinutul Caraverre. 

Evangeline continuă cu bolboroseala ei veselă, dar 
Lysandra își îndreptă privirea spre ei. 

— Darrow nu este lordul din Allsbrook, fu tot ce 

spuse Ren. Într-adevăr. Și cine nu și-ar fi dorit un 

vecin atât de chipeș? 

Adică, atunci când nu locuia în Orynth într-o altă formă și 
supusă unei alte coroane, folosindu-l pe Aedion ca să dea 
naștere unui fals urmaș nobil. Nu era cu mult mai important 
decât un armăsar de prăsilă. 

Lysandra dădu din nou din cap în semn de mulţumire, iar 
Ren roși mai mult, ca și când ei nu și-ar fi petrecut toată 
ziua croindu-și cu greu drum prin zăpadă și ucigând valgi, ca 
și când n-ar fi mirosit încă a sânge. 

Într-adevăr, Evangeline adulmecă mantia în care era 
înfășurată Lysandra și se încruntă. 

— Mirosiţi îngrozitor! Toţi! 

— Fii politicoasă! o mustră Lysandra, dar râse. 

Evangeline își puse mâinile-n șolduri așa cum Aedion o 

văzuse de 
atât de multe ori pe Aelin făcând, așa că îl duru inima să o 
privească. 

— Tu mi-ai cerut să îţi spun dacă miroși vreodată urât. 
Mai ales dacă-ţi miroase gura. 


Lysandra zâmbi, iar Aedion reuși să-și înăbușe zâmbetul. 

— Așadar, am făcut-o. 

Evangeline o apucă de mână pe Lysandra, încercând s-o 
tragă pe femeia metamorfică în hol. 

— Putem să împărţim camera mea; am și baie. Lysandra 

cedă un 
pas. 

— Este o cameră bună pentru un musafir, îi mormăi 
Aedion lui Ren, ridicând o sprânceană. Trebuie să fi fost una 
dintre cele mai bune de acolo, de vreme ce avea propria 
baie. 

Ren își plecă fruntea. 

— l-a aparţinut lui Rose. 

Rose era sora lui mai mare care fusese ucisă împreună cu 
Rallen, mijlociul familiei Allsbrook, la academia de magie pe 
care o frecventau. În apropierea graniţei cu Adarlanul, 
școala se aflase taman în calea trupelor invadatoare. 

Chiar și înainte de prăbușirea magiei, ei ar fi avut puţine 
linii de apărare împotriva a zece mii de soldaţi. Aedion își 
dădea voie rareori să își amintească de măcelul din Devellin 
- de acea școală celebră, câți copii fuseseră acolo și cum nu 
scăpase niciunul. 

Ren fusese apropiat de ambele surori mai mari, dar cel mai 

mult 
de Rose cea curajoasă. 

— Ea ar fi plăcut-o, zise Ren, făcând semn din bărbie spre 
Evangeline. 

Avea cicatrici, își dădu seama Aedion, la fel ca Ren. Ren 
se alesese cu tăietura de pe față când fugise de eșafod, 
preţul diversiunii care îi scăpase pe el și pe Mortaugh fiind 
viața părinţilor lui. Evangeline se alesese cu ale ei altfel, 
evitând la mustață viaţa infernală pe care o îndura stăpâna 
ei. 

Aedion nu își permitea să își amintească nici de asta. 

Evangeline continuă să o tragă după ea pe Lysandra, 
neatentă la conversaţie. 

— De ce nu m-ai trezit când ai sosit? 


Aedion nu auzi răspunsul Lysandrei când se lăsă condusă 
afară din sală și când privirea femeii metamorfice o întâlni 
pe alui. 

Ea încercase să discute cu el în ultimele două luni. De 
multe ori. De zeci de ori. El o ignorase. lar când ajunseseră 
în sfârșit pe țărmurile Terrasenului, renunțase să mai 
încerce. 

ÎI minţise. Îl amăgise atât de profund încât orice clipă de 
intimitate, orice conversaţie... Aedion nu știa ce fusese real 
și nu voia să știe; nu voia să știe dacă ea vorbise serios când 
el i se destăinuise pe deplin și cu sinceritate. 

Crezuse că aceasta era ultima lui vânătoare, că putea să 
nu se grăbească și să îi arate tot ce avea de oferit 
Terrasenul. Să îi arate și ce avea el de oferit. 

O făcuse „căţea mincinoasă”. Îi strigase cuvintele astea. 

Își recăpătase luciditatea suficient cât să-i fie ruşine, dar 
furia nu dispăruse. 

Precauţia se citea în ochii Lysandrei, de parcă l-ar fi 
întrebat: „Nu putem, în clipa asta rară de fericire, să vorbim 
ca prieteni?” 

Aedion doar se întoarse la foc, ferindu-se de ochii de 
culoarea smaraldului, de chipul ei superb. 

Ren putea s-o aibă, chiar dacă gândul îl făcea să-și 
dorească să spargă ceva. 

Lysandra și Evangeline dispărură din sală, fata vorbind în 
continuare. 

Greutatea dezamăgirii Lysandrei zăbovea ca o atingere- 

fantomă. Ren își drese vocea. 

— Vrei să-mi spui ce se petrece între voi? 

Aedion îi aruncă o privire inexpresivă care pe oamenii mai 
slabi i- ar fi făcut să fugă. 

— Adu o hartă! Vreau să cercetez din nou 

trecătorile. Ren, spre meritul său, plecă în 

căutarea uneia. 

Aedion se uită la foc, atât de slab fără scânteia de magie a 

reginei 
lui. 


Cât ar fi durat ca vântul care șuiera pe lângă castel să fie 

înlocuit de hămăitul bestiilor lui Erawan? 
XXX 

Aedion își primi răspunsul la răsăritul zilei următoare. 

Așezat la un capăt al mesei lungi din Marea Sală, 
Lysandra și Evangeline luând în liniște micul dejun în 
celălalt, Aedion își stăpâni tremurul degetelor când deschise 
scrisoarea adusă de mesager cu câteva clipe în urmă. Ren și 
Murtaugh, așezați în jurul lui, se abţinuseră să-i ceară 
răspunsuri în timp ce o citea. O dată. De două ori. 

Aedion lăsă în sfârșit scrisoarea din mână și inspiră 
prelung când se încruntă spre lumina apoasă și gri care 
pătrundea prin rândul de ferestre înalte din perete. 

Din partea cealaltă a mesei, greutatea privirii Lysandrei îl 
apăsa, totuși, ea rămase pe loc. 

— Este de la Kyllian, spuse răgușit Aedion. Trupele 
Morathului au debarcat pe coastă - la Eldrys. 

Ren înjură. Murtaugh rămase tăcut, iar Aedion așezat, de 
vreme ce genunchii nu păreau capabili să-l susţină. 

— A distrus orașul. L-a transformat în moloz fără să 
dezlănţuie vreo trupă de soldaţi. 

Aedion putea doar să presupună de ce așteptase regele 

întunecat 
atât de mult. 

— Și turnurile vrăjitoarelor? întrebă Ren. 

Aedion îi povestise tot ce îi dezvăluise Manon Cioc-Negru în 
călătoria lor prin Mlaștinile Stâncoase. 

— Nu scrie. Era puţin probabil ca Erawan să fi folosit 
turnurile, de vreme ce erau destul de mari încât să fie 
transportate pe uscat, iar cercetașii lui Aedion cu siguranţă 
ar fi observat un turn de treizeci de metri cărat pe teritoriul 
lor. Dar exploziile au nimicit orașul. 

— Aelin? 

Vocea lui Murtaugh era aproape o șoaptă. 


— Este bine, minţi Aedion. S-a întors în tabăra din Orynth 
cu o zi înainte să se întâmple. 

Bineînţeles, în scrisoarea lui Kyllian nu se menţiona unde 
era ea, dar primul lui comandant speculase că, de vreme ce 
nu exista niciun cadavru sau vreun dușman care să 
sărbătorească, regina scăpase. 

Murtaugh se înmuie pe scaun, iar Fleetfoot își lăsă capul 

auriu pe 
coapsa lui. 

— Slavă Malei pentru îndurare! 

— Nu îi mulţumi încă. Aedion vârî scrisoarea în buzunarul 
hainei groase pe care o purta din cauza curentului de aer 
din sală. „Nu îi mulțumi deloc”, aproape adăugă el. In drum 
spre  Eldrys, Morathul a scufundat zece nave de-ale 
Wendlynului în apropiere de Ilium și a trimis restul flotei 
înapoi pe Florine, împreună cu a noastră. 

Murtaugh se scărpină în barbă. 

— De ce nu i-au urmărit... în amonte? 

— Cine știe? Aedion avea să se gândească mai târziu la 
asta. Erawan a pus ochii pe Eldrys și acum a cucerit orașul. 
Pare înclinat să își trimită o parte din armată de acolo. Dacă 
nu întâmpină niciun obstacol, va ajunge în Orynth într-o 
săptămână. 

— Trebuie să ne întoarcem în tabără, spuse Ren, cu 
chipul întunecat. Să vedem dacă putem să ne aducem flota 
înapoi pe Florine și să atacăm cu Rolfe dinspre mare, în timp 
ce noi bombardăm cu artileria de pe uscat. 

Aedion nu avea chef să le reamintească faptul că, în afară 
de mesajele vagi despre căutarea mycenienilor împrăștiați 
și a legendarei lor flote, nu mai primiseră nicio veste de la 
Rolfe. Şansele ca el să apară ca să le salveze pielea erau la 
fel de mici ca tribul ireal al Lupilor din capătul îndepărtat al 
Munţilor Anascaul ce se înălțau în interiorul ţării sau ca 
Spiridușii care fugiseră din Terrasen în urmă cu zece ani, 
întorcându-se de unde plecaseră ca să se alăture armatei lui 
Aedion. 

Calmul calculat care îl ghidase pe Aedion în luptă și măcel 

puse 


stăpânire pe el, devenind o certitudine ca mantia de blană pe 
care o purta. Acum, aliaţii lor aveau să fie viteza și claritatea. 
„Fronturile trebuie să reziste! ordonase Rowan înainte să 
se despartă. Trage de timp cât poţi de mult!” 
El avea să-și respecte acea promisiune. 
Evangeline tăcu în clipa în care Aedion își îndreptă atenţia 
spre 
femeia metamorfică din partea cealaltă a mesei. 
— Câţi oameni poţi să cari dacă te transformi în balaur? 


CAPITOLUL 2 

Elide Lochan sperase cândva să călătorească departe, 
într-un loc unde nimeni să nu fi auzit de Adarlan sau 
Terrasen, atât de îndepărtat încât Vernon să nu aibă 
posibilitatea să o găsească. 

Nu anticipase că așa ceva chiar s-ar fi putut întâmpla. 

Stând pe aleea veche și prăfuită dintr-un oraș la fel de 
prăfuit din regatul sudic Doranelle, Elide se miră de 
clopotele de amiază care răsunau în văzduh, de soarele ce 
ardea pietrele albe ale clădirilor, de vântul uscat care sufla 
pe străzile înguste dintre ele. De trei ori aflase numele 
orașului și tot nu îl putea pronunţa. 

Presupunea că asta nu conta. Nu aveau să stea mult timp 
aici, tot așa cum nu zăboviseră în niciunul dintre orașele pe 
care le străbătuseră în grabă, și nici în păduri, munţi sau 
câmpii. Ritmul neînduplecat al prinţului care abia părea să 
își aducă aminte să vorbească - ca să nu mai spunem, să se 
hrănească - îi purtase prin regat după regat. 

Elide se strâmbă uitându-se la hainele decolorate din 
piele pe care încă le purta, la mantia gri destrămată și 
cizmele zgăriate și apoi se uită la cei doi însoțitori ai ei de 
pe alee. Într-adevăr, toţi avuseseră zile mai bune. 

— Nu mai durează mult, șopti Gavriel cu un ochi roșiatic la 
intrarea pe alee. 

O siluetă înaltă și întunecată se pierdu în puţinele umbre 
ale bolţii pe jumătate dărâmate, supraveghind strada 
aglomerată de dincolo de ea. _ 

Elide nu se uită prea mult timp la siluetă. In săptămânile 
nesfârșite, nu fusese în stare să o facă. Nu reușise să îl 
suporte pe el sau durerea de nedescris din piept. 


Elide se încruntă la Gavriel. 

— Ar fi trebuit să ne oprim ca să luăm prânzul. 

El îi făcu semn din bărbie spre sacul uzat care stătea 

rezemat de 
zid. 

— Ai un măr acolo. 

Uitându-se la clădirea care se ridica deasupra lor, Elide 
oftă și se întinse după sac, scotocind printre hainele de 
schimb, funii, arme și diverse provizii până ce scoase un 
măr mare roșu cu verde. Era ultimul dintre cele multe 
culese dintr-o livadă din regatul vecin. Fără să scoată o 
vorbă, i-l întinse lordului Fae. 

Gavriel ridică o sprânceană 

blondă. Elide îi imită gestul. 

— Aud cum îţi ghiorăie stomacul. 

Gavriel râse și luă mărul plecându-și capul înainte să îl curețe 

de 
mâneca jachetei lui albe. 

— Chiar așa este. 

Elide fu convinsă că silueta întunecată înţepeni. Ea nu îl 
luă în seamă. 

Gavriel mușcă din măr, caninii lui licărind. Tatăl lui Aedion 
Ashryver - asemănarea era incredibilă, deși numai în privinţa 

înfățișării. În cele câteva zile pe care ea și le petrecuse cu 

Aedion, el se dovedise a fi opusul masculului gânditor, care 
vorbea cu blândeţe. După ce Asterin și Vesta îi lăsaseră la 
bordul corabiei cu care ajunseseră aici, pe Elide o îngrijorase 
posibilitatea de a fi greșit alegând să călătorească împreună 
cu trei masculi nemuritori și de a 

fi călcată în picioare. 

Însă Gavriel fusese amabil de la început, asigurându-se că 
Elide mânca suficient și avea pături în nopţile friguroase, 
învăţând-o să încalece caii pe care cheltuiseră mulţi bani 
pentru că ea nu ar fi avut nicio șansă să ţină pasul cu ei pe 
jos, cu sau fără glezna rănită. lar când fuseseră nevoiţi să își 
mâne caii pe terenuri accidentate, Gavriel îi sprijinise 
piciorul cu magia, Elide simţindu-i puterea ca o briză 


caldă de vară. 

Cu siguranţă nu îi permitea lui Lorcan să facă asta pentru ea. 

Nu avea să uite cum îl văzuse târâindu-se după Maeve de 
îndată ce regina desfăcuse jurământul de sânge. Se târâise 
după Maeve ca un iubit respins, ca un câine distrus și 
disperat după stăpânul său. Aelin fusese brutalizată, Lorcan 
îi divulgase lui Maeve locul în care se aflau, iar el tot încerca 
să o urmeze - chiar prin nisipul încă îmbibat cu sângele lui 
Aelin. 

Gavriel mâncă jumătate de măr și îi oferi restul lui Elide. 

— Şi tu ar trebui să mănânci. 

Ea se încruntă văzând vânătaia de sub ochii lui Gavriel. 
Asemenea vânătăi erau și sub ochii ei, fără îndoială. Măcar 
luna trecută sângerase, în ciuda călătoriei grele care-i 
consumase toate rezervele de mâncare din stomac, iar să le 
explice celor trei războinici care deja simțeau mirosul 
sângelui că avea nevoie de anumite lucruri și să se oprească 
mai des o înfricoșase în mod deosebit. 

Nu spusese nimic de crampele care îi săgetau stomacul și 
spatele și-i coborau spre coapse, ci călărise în continuare, 
ţinându-și capul plecat. Ştia că ei s-ar fi oprit; chiar și Rowan 
s-ar fi oprit ca să-i permită să se odihnească. Dar de fiecare 
dată când se opreau, Elide vedea cutia de fier; vedea biciul, 
lucind de sânge, în timp ce pocnea prin aer și o auzea pe 
Aelin ţipând. 

Ea plecase ca Elide să nu fie luată; nu ezitase să se ofere în 

locul 
fetei. 

Doar acest gând o ajuta pe Elide să călărească. Fâșiile de 
pânză oferite de Gavriel și Rowan, fără îndoială din propriile 
cămăși, îi ușuraseră oarecum acele câteva zile, deși habar 
n-avea când le tăiaseră cei doi. 

Elide mușcă din măr, savurând prospeţimea dulce- 
acrișoară. Ca să plătească fructele luate, Rowan lăsase pe o 
buturugă niște bănuţi din economiile care se împuţinau 
rapid. 

Curând aveau să fie nevoiţi să fure ca să aibă ce mânca sau 

să își 


vândă caii. 

Din spatele ferestrelor închise de la un etaj superior se auziră 
un bocănit și strigătele înăbușite ale unui bărbat. 

— Crezi c-o să avem mai mult noroc de data asta? întrebă 

încetișor 
Elide. 

Gavriel studie obloanele vopsite în albastru, cioplite într-o 
rețea complicată de zăbrele. 

— Sper că așa o să fie. 

Zilele astea chiar nu prea aveau noroc. N-avuseseră prea 
mult de când cu plaja aia blestemată din Eyliwe, când 
Rowan simţise o smucitură în legătura dintre el și Aelin - 
legătura de împerechere - și îi urmase chemarea peste 
ocean. Totuși, odată ajunși pe aceste ţărmuri după câteva 
săptămâni îngrozitoare petrecute pe ape agitate de furtună, 
nu mai avuseseră ce să urmărească. 

Nici urmă de flota rămasă a lui Maeve. Nici urmă de nava 
reginei, Nightingale, acostată în vreun port. Nicio știre 
despre întoarcerea ei la tronul din Doranelle. 

Doar zvonurile îi mânaseră mai departe, ducându-i peste 
munţii îngropaţi în zăpadă, prin păduri dese și câmpii 
uscate. 

Până în regatul anterior, orașul anterior, unde străzile 
erau pline cu petrecăreţii ieșiţi să sărbătorească Samhuinn, 
ca să-i onoreze pe zei când vălul dintre lumi era cel mai 
subţire. 

Ei nu știau că acești zei nu erau decât niște fiinţe din altă 
lume; că orice ajutor oferit de zei, orice ajutor primit 
vreodată de Elide de la vocea șoptită peste umărul ei 
avusese un singur scop: acela de a se întoarce acasă. 

Pioni - asta erau Elide, Aelin și ceilalți pentru ei, realitate 
confirmată de faptul că, din acea zi îngrozitoare din Eyliwe, 
Elide n- o mai auzise pe Anneith călăuzind-o în șoaptă; 
simţise doar câteva ghionturi în zilele lungi, ca și când ar fi 
vrut să-i aducă aminte de prezenţa ei, să nu uite că îi 
supraveghea cineva. Că dacă ar fi reușit să o găsească pe 
Aelin, tânăra regină tot ar fi trebuit să plătească 


preţul suprem acestor zei. Asta dacă Dorian Havilliard și 
Manon Cioc-Negru reușeau să recupereze cea de-a treia și 
ultima cheie Wyrd. Dacă tânărul rege nu se jertfea în locul 
lui Aelin. 

Așadar, Elide suporta ghionturile ocazionale, refuzând să 
se gândească la ce fel de ființă ar fi putut să se arate 
interesată de ea, de ei toţi. Alungase acele gânduri când 
mergeau pe străzi, ascultând orice zvon despre locul în care 
se afla Maeve. Soarele apusese, Rowan mârâind cu fiecare 
oră care trecea și nu le dezvăluia nimic, așa cum nici din 
celelalte orașe nu aflaseră mare lucru. 

Tânăra îi făcuse să meargă în continuare pe străzile 
vesele, neobservațţi, amintindu-i lui Rowan de fiecare dată 
când își dezgolea dinţii că erau spioni în toate regatele și 
ținuturile. Și, dacă se afla că un grup de războinici Fae 
terorizau orașele în căutarea lui Maeve, cu siguranţă vestea 
ar fi ajuns imediat la urechile reginei Fae. 

Noaptea se lăsase, iar pe dealurile aurii de dincolo de 

zidurile 
orașului se aprinseseră focuri de tabără. 

Rowan încetase în sfârșit să mai mârâie când zări 
priveliștea asta, ca și când i-ar fi amintit de ceva dureros. 

Dar apoi, trecuseră pe lângă un grup de soldaţi Fae ieșiţi 
la băut, iar Rowan rămăsese nemișcat, studiindu-i pe 
războinici în maniera rece și calculată care îi spunea lui 
Elide că el făcuse un plan. 

Odată intraţi pe o alee, prinţul Fae i-l expusese în termeni 

clari și 
brutali. 

Trecuse o săptămână și iată-i. Strigătele se auzeau din ce 
în ce mai răsunător în clădirea de deasupra. 

Elide se strâmbă când lemnul care trosnea acoperi 
clopotele orașului. 

— Ar trebui să-l ajutăm? 

Gavriel își trecu o mână tatuată prin părul blond. Erau 
numele războinicilor căzuţi sub comanda lui, îi explicase 
când ea îndrăznise în sfârșit să-l întrebe cu o săptămână în 
urmă. 

— El aproape a terminat. 


Într-adevăr, chiar și Lorcan se încrunta acum de 
nerăbdare la fereastra de deasupra lui Elide și Gavriel. 

Când clopotele de la amiază nu se mai auziră, obloanele se 
deschiseră brusc. 

„Spulberate” ar fi fost un cuvânt mai potrivit să descrie 
acţiunea când doi masculi Fae zburară prin ele. 

Unul din ei, cu părul castaniu și însângerat, ţipă în cădere. 

Prinţul Rowan Whitethorn nu spuse nimic în timp ce el 
căzu odată cu acesta și se ţinu de mascul, dezgolindu-și 
dinţii. 

Elide se dădu la o parte, lăsându-le destul loc să cadă pe 
grămada de lăzi de pe alee, așchiile și resturile zburând prin 
aer. 

Ea știa că o rafală de vânt făcuse căderea să nu fie fatală 
pentru masculul cu umeri laţi, pe care Rowan îl ridică din 
dărâmături de gulerul tunicii lui albastre. 

Mort nu le era de folos. 

Gavriel scoase un cuţit, rămânând lângă Elide când 
Rowan îl izbi pe străin de zidul aleii. Pe chipul prinţului nu se 
citea nici urmă de blândeţe, de prietenie. 

Era doar un prădător cu sânge rece hotărât să găsească 

regina care 
îi furase inima. 

— Te rog! spuse masculul în limba obișnuită. 

Așadar, Rowan îl găsise. De Samhuinn, Rowan își dăduse 
seama că nu puteau să spere să îi dea de urmă lui Maeve. 
Totuși, puteau să- i găsească pe comandanții care o 
serviseră, împrăștiați în diverse regate, Împrumutați 
conducătorilor muritori. 

lar masculul la care mârâia Rowan cu buza însângerată 
era un comandant. Un războinic, după lățimea umerilor lui și 
coapsele musculoase. Rowan tot era mai voluminos decât 
el. Și Gavriel și Lorcan la fel. Ca și când, chiar și printre Fae, 
ei trei erau o specie cu totul diferită. 

— Uite cum stă treaba, îi spuse Rowan comandantului 
smiorcăit, cu o voce mortal de blândă și cu sângele 
șiroindu-i din buza spartă, 


din cauza rânjetului feroce. Mai întâi îţi rup picioarele și 
poate o parte de coloană, ca să nu te poţi târî, zise și 
îndreptă un deget însângerat spre alee, spre Lorcan. Ştii 
cine este, nu-i așa? 

De parcă i-ar fi răspuns, Lorcan ieși de sub boltă. 
Comandantul începu să tremure. 

— Picioarele, spinarea și corpul au să ţi se vindece în cele 
din urmă, continuă Rowan în timp ce Lorcan se apropia. Dar 
ce-o să-ţi facă Lorcan Salvaterre..., spuse și apoi râse 
încetișor, fără să se amuze. Prietene, din asta n-o să-ţi mai 
revii! 

Comandantul aruncă priviri frenetice spre Elide, spre Gavriel. 

Prima dată când se întâmplase asta - în urmă cu două zile 
- Elide nu reușise să privească. Comandantul acela nu 
avusese nicio informaţie importantă și, având în vedere 
bordelul de nedescris în care îl găsiseră, Elide chiar nu 
regretase că Rowan îi lăsase trupul într- un capăt al aleii și 
capul în celălalt. 

Dar azi, de data asta... „Privește! Vezi! îi șoptea o voce 
înceată la ureche. Ascultă!” 

In ciuda căldurii și a soarelui, Elide tremură și strânse din 

dinţi, fără să dea glas tuturor cuvintelor care se adunau 
înăuntrul ei. 
„Găsește pe altcineva! Găsește o cale să îţi folosești puterile 
ca să făurești Lacătul! Găseşte o cale să accepţi ca sorții tăi 
să fie prinși în lumea asta, ca să nu fim nevoiţi să plătim o 
datorie care de la bun început nu a fost a noastră.” 

Totuși, dacă Anneith îi vorbea acum, când în ultimele luni 
doar o înghiontise... Elide înghiţi acele cuvinte pline de furie, 
așa cum trebuiau să facă toţi muritorii. Pentru Aelin, ea se 
putea supune, tot așa cum și Aelin avea să se supună în 
cele din urmă. 

Când îl privi pe comandantul care se legăna tremurând în 
prinsoarea de fier a lui Rowan, Gavriel nu afișă nici urmă de 
milă, ci doar un simţ practic macabru. 

— Spune-i ce vrea să știe! Altfel nu faci decât să-ţi 
înrăutăţești situaţia. 


Lorcan aproape ajunsese la ei, un vânt întunecat 
învăluindu-i degetele lungi. 

Chipul său dur nu mai semăna cu al masculului pe care 
ajunsese să îl cunoască. Cel puţin nu cu al masculului care 
fusese înainte de acea plajă. Nu, aceasta era masca pe care 
o văzuse prima dată în Oakwald - a insensibilităţii, aroganţei 
și cruzimii. 

Comandantul văzu puterea care se aduna în mâna lui 
Lorcan, dar reuși să rânjească la Rowan, sângele pătându-i 
dinţii. 

—0O să vă ucidă pe toţi! Ochiul i se învineţise deja, 
pleoapa umflată acoperindu-l complet. Când Rowan ridică 
un scut de vânt în jurul lor, izolând toate sunetele, lui Elide îi 
pulsă aerul în urechi. Maeve o să vă ucidă pe toţi, 
trădătorilor! 

— Poate să încerce, îi răspunse Rowan cu blândeţe. 

„Vită-te”, îi șopti din nou Anneith. 

Când comandantul începu să ţipe de data asta, Elide nu 

întoarse 
privirea. 

lar în clipa în care Rowan și Lorcan făcură ceea ce 
fuseseră instruiți să facă, tânăra nu își dădu seama dacă 
Anneith îi poruncise să privească doar ca să o ajute sau să-i 
aducă aminte ce ar fi putut să facă zeii dacă nu li se dădea 
ascultare. 


își 


CAPITOLUL 3 

Munţii Staghorn și pădurea Oakwald erau în flăcări. 

Copacii mari și vechi erau doar niște coji arse, cenușa 
groasă plutind spre pământ. 

Tăciuni dansau prin aer, o parodie a celor care se 
înălțaseră cândva în urma ei ca niște licurici când trecuse 
printre focurile de tabără din Beltane. 

Flacăra atât de înaltă și căldura înăbușitoare, aerul 

pârjolindu-i 
plămânii. 

„Tu ai făcut asta, tu ai făcut asta, tu ai făcut asta!” 

Copacii muribunzi mormăiau pârâind cuvintele, 

strigându-le. Lumea era scăldată în flăcări - în foc, nu 

întuneric. 

Mișcarea dintre copaci îi atrase atenţia. 

Lordul Nordului era agitat și înnebunit de durere în timp 
ce galopa spre ea și fumul se înălța din haina lui albă, iar 
focul îi devora coarnele puternice - nu era flacăra 
nemuritoare agăţată între ele pe sigiliul ei, flacăra veșnică a 
cerbilor sacri din Terrasen și, înaintea lor, a Malei, ci flăcări 
adevărate și urâte. 

Lordul Nordului trecu zgomotos mai departe, arzând la 

nesfârșit. 

Ea întinse o mână spre el, invizibilă și lipsită de importanţă, 

dar 
cerbul mândru trecu mai departe zbierând. 

Țipetele erau oribile și necruțătoare, ca și când centrul 
lumii ar fi fost sfâșiat. 

Nu putu face nimic atunci când cerbul se aruncă în zidul 
de foc întins ca o plasă între doi stejari în flăcări. 

El nu ieși. 

XXX 

Lupul alb o privea din nou. 


Aelin Ashryver Whitethorn Galathynius își trecu un deget 
îmbrăcat în fier peste marginea altarului de piatră pe care 
stătea întinsă. 

Era singura mișcare pe care o putea face. 

Cairn o lăsase aici de data asta. Nu se obosise să o mute 
în cutia de fier lipită de zidul alăturat. 

Era un rar moment de răgaz. Ca să nu se trezească în 

întuneric, ci 
în lumina pâlpâitoare a focului. 

Cuptoarele se stingeau, chemând frigul umed care i se 
lipea de piele, de orice nu era acoperit de fier. 

Trăsese deja de lanţuri cât de încet posibil, dar erau bine 

fixate. 

O împovăraseră cu și mai mult fier, începând cu mănușile de 
metal. 

Nu își amintea când făcuseră asta. Unde fusese. Atunci nu 
existase decât cutia, adică sicriul sufocant de fier ale cărui 
slăbiciuni i le încercase de nenumărate ori, înainte ca ei să 
trimită acel fum cu miros dulceag care s-o lase inconștientă. 
Nu știa cât de mult dormise după aceea. 

Când se trezise aici, nu mai era fum. 

Așadar, îl încercase din nou, cât îi permiteau lanţurile - 
împingând cu picioarele, coatele și mâinile în metalul 
neiertător. Nu avea suficient loc să se întoarcă și să aline 
durerea provocată de lanţurile care îi intrau în carne și o 
iritau. 

Rănile adânci lăsate de bici pe spatele ei dispăruseră. 
Cele care îi spintecaseră pielea până la os. Sau și asta 
fusese un vis? 

Se scufundase în amintiri, în anii de antrenament din 
fortăreața unui asasin, în lecţiile în care fusese lăsată 
înlănţuită, în propriile fecale, până ce-și dăduse seama cum 
să scape de ele. 

Dar fusese legată în ciuda acelei sesiuni de instruire. Nimic 

din ce 
încercase în întunericul inconfortabil nu funcţionase. 

Metalul mănușii zgârie piatra neagră, abia auzindu-se în 
șuieratul cuptoarelor și al râului care vuia de dincolo de 
ele, oriunde s-ar fi 


aflat. 

Ea și lupul. 

Fenrys. 

El nu era legat în lanţuri. Nu era nevoie. 

Maeve îi ordonase să rămână și să stea locului, iar el o 

ascultase. Câteva minute lungi, ei se uitară unul la celălalt. 

Aelin nu se gândi la durerea care o făcuse să-și piardă 
cunoștința, chiar dacă amintirea oaselor rupte îi făcu piciorul 
să tresară. Lanţurile zăngăniră. 

Însă acolo unde agonia ar fi trebuit să fie violentă, nu 
licări nimic. Nu simţi nicio durere în picioare. Își alungă din 
minte imaginea în care acel mascul - Cairn - i le distrusese, 
iar ea ţipase până când rămăsese fără voce. 

Ar fi putut fi un vis, unul dintre nenumăratele care o 
bântuiau în întuneric: un cerb în flăcări, fugind printre 
copaci, ore petrecute pe acest altar, cu picioarele strivite de 
unelte vechi, un prinţ cu păr argintiu al cărui parfum îi 
aducea aminte de „acasă”. 

Imaginile se înceţțoșau și se amestecau și chiar și 
momentul acesta, în care se uita la lupul alb rezemat de 
zidul din faţa altarului, putea fi o parte dintr-o iluzie. 

Cu unghia, Aelin zgârie din nou marginea rotunjită 

altarului. 

Lupul clipi la ea de trei ori. În zilele, lunile și anii de 
început, creaseră un cod al tăcerii, profitând de puţinele 
clipe în care reușise să vorbească, șoptind prin găurile 
aproape invizibile ale sicriului din fier. 

Un clipit pentru „da”. Două pentru „nu”. Trei pentru „Ești 
bine?” Patru pentru „Sunt aici, sunt cu tine”. Cinci pentru „E 
real, ești trează”. 

Fenrys clipi din nou de trei ori. „Ești bine?” 

Aelin își înghiţi nodul din gât, dezlipindu-și limba de cerul 
gurii, și clipi o dată. „Da.” 

Ea numără de câte ori clipi el. 


De șase ori. 

Era o invenţie de-a lui, probabil ca să-i spună 
„Mincinoaso!” sau așa ceva, dar Aelin refuză să recunoască 
acel cod și clipi din nou o dată. „Da.” 

Ochii negri o scrutară. El văzuse totul, fiecare mișcare. 
Dacă i-ar fi fost permis să se transforme, ar fi putut să-i 
spună ce era născocit și ce era real... dacă fusese ceva real. 

Se trezi fără să aibă vreo rană și fără să simtă vreo 
durere, ci doar cu amintirea rămasă în urma nenumăratelor 
momente în care, zâmbind, Cairn îi tăiase pielea. 

Probabil o lăsase pe altar pentru că plănuia să revină curând. 

Aelin se mișcă suficient cât să tragă de lanţuri, 
încuietoarea măștii intrându-i în ceafă. Nici nu mai știa de 
câtă vreme nu-i mai mângâiase vântul obrajii sau o mare 
parte din piele... 

Ce nu era îmbrăcat în fier era acoperit cu o cămașă albă 
fără mâneci care-i ajungea până la mijlocul coapselor, 
lăsându-i picioarele și braţele goale pentru chinurile lui 
Cairn. 

Erau zile în care-și aducea aminte de cămașă dispărută, 
de cuţitele care îi zgâriau abdomenul, dar ori de câte ori se 
trezea, cămașa rămânea intactă. Neatinsă. Nepătată. 

Fenrys își ciuli urechile, tresărind, atrăgându-i atenţia lui 

Aelin. 

Ea ura tremurul care începu să-i cuprindă oasele când 
pașii scârţâiră dincolo de încăperea pătrată și ușa de fier de 
la singura intrare în camera fără ferestre. Holul de piatră pe 

care-l zărea câteodată era la fel de ermetic. Doar sunetul 
apei răzbătea până aici. 

Sunetul se intensifică în clipa în care ușa de fier fu 
descuiată și cineva o împinse cu un scârţâit. 

Ea își impuse să nu tremure când masculul cu păr șaten se 

apropie. 

— Te-ai trezit atât de devreme! Cred că nu te-am torturat 

destul... Acea voce... Ura acea voce, înceată și rece, mai 

mult decât pe toate 
celelalte. 

El purta veșminte de războinic, dar nicio armă specifică nu-i 

atârna 


la centura taliei subțiri. 

Cairn observă unde-i căzu privirea și atinse ușor ciocanul 
greu care se legăna la șoldul lui. 

— Ce nerăbdătoare ești să-l simţi din 

nou! Nicio flacără nu venea spre ea, 

niciun tăciune. 

El se apropie de mica grămadă de bușteni de lângă un 
cuptor și puse câţiva în focul care se stingea, dar care mai 
apoi se roti și pârâi, devorând lemnul cu limbi lacome. 

Magia ei nu-i răspunse nici măcar cu un licăr. Tot ce 
mânca și bea prin gura măștii avea gust de fier. 

La început, refuzase. Gustase fierul și îl scuipase. 

Mai că ajunsese să moară de sete când ei o forţaseră să 
bea și apoi o lăsaseră să flămânzească - până ce ea cedase 
și devorase orice îi puseseră în față, cu sau fără fier. 

Nu se gândea des la acel moment, la acea slăbiciune, la 
cât de mult se entuziasmase Cairn văzând-o că mânca și la 
cum se înfuria când nu ceda la ce voia el. 

Cairn puse lemne pe foc în celelalte cuptoare înainte să 

pocnească 
din degete la Fenrys. 

— Poţi să-ţi faci nevoile pe hol și să revii aici imediat. 

Ca și când l-ar fi ridicat o fantomă, lupul imens ieși din 

încăpere. 

Maeve se gândise până și la asta, dându-i lui Cairn 
puterea de a-i ordona lui Fenrys când să mănânce, să bea și 
să își facă nevoile pentru că știa că, în mod voit, Cairn uita 
câteodată. Scheunatul de durere canină ajunsese la ea, în 
ciuda faptului că se afla într-o cutie. 

Real. Asta fusese real. 

Masculul din faţa ei, un războinic instruit în toate în afară 
de onoare și spirit, îi studie corpul. 

— Cum o să ne jucăm în seara asta, 

Aelin? Ea ura să-l audă pronunţându-i 

numele. 

Ridicându-și o buză, își dezgoli dinţii. 

Rapid ca o viperă, Cairn o apucă de gât destul de puternic 

încât să- 


i lase urme. 

— Atâta furie, chiar și acum. 

Nu avea să renunţe niciodată la furie. Chiar și când se 
scufunda în acea mare fierbinte lăuntrică și când cânta 
întunericului și focului, furia o călăuzea. 

Degetele lui Cairn îi intrară în gât, iar ea nu reuși să nu 

scoată un 
suspin înecat. 

— Toate astea pot să înceteze cu doar câteva cuvinte, 
prinţesă, spuse el mieros, plecându-se destul de mult încât 
respiraţia lui să-i atingă buzele. Câteva cuvinte, iar noi doi o 
să ne despărţim pentru totdeauna. 

Ea nu le spusese. Nu-i făcuse niciodată jurământul de sânge 

lui 
Maeve. 

Dacă l-ar fi făcut, ar fi renunţat la tot ce știa, la tot ce era, 

devenind 
o sclavă pentru totdeauna și aducând osânda lumii. 

Cairn își mai relaxă un pic prinsoarea, iar ea inspiră 
profund, dar degetele lui zăboviră în partea dreaptă a 
gâtului ei. 

Aelin cunoștea bine acel punct, cicatricea peste care el își 
trecu degetele, cele două mici semne dintre gât și umăr. 

— Interesant, șopti Cairn. 

Aelin își smuci capul, arătându-și din nou dinţii. 

Cairn o lovi. 

Nu-i dădu una peste fața acoperită cu fier care i-ar fi 
distrus monturile, ci în stomacul neprotejat. 

Aerul îi ieși din plămâni, iar fierul zăngăni când încercă și 
nu reuși să se ghemuiască într-o parte. 

Pășind în liniște, Fenrys se întoarse și își ocupă locul de 
lângă zid. Îngrijorarea și furia sclipiră în ochii negri ai lupului 
când ea respiră sacadat și încercă să își cuprindă 
abdomenul cu mâinile înlănţuite, însă Fenrys nu putu decât 
să se întindă din nou pe podea. 

Clipi de patru ori. „Sunt aici, sunt cu tine.” 

Rânjind la micile mușcături de pe gâtul ei, vindecate de apa 

sărată 


din Golful Craniului, Cairn nu văzu cum ea îi răspunse clipind 
o dată. 

Erau urmele lăsate de Rowan. Un semn al partenerului. 

Ea nu își permise să se gândească prea mult la el când 
Cairn scoase ciocanul greu și îl ţinu în mâinile uriașe. 

— Dacă Maeve n-ar fi ordonat să-ţi punem un căluș, 
spuse gânditor masculul, studiindu-i corpul ca un pictor care 
evalua o pânză goală, mi-aș fi înfipt dinţii în tine! Să văd 
dacă semnele lui Whitethorn ar mai fi rezistat. 

Groaza i se răsuci în stomac. Ea văzuse cum se purta în 
orele lungi petrecute împreună aici. Cu degetele îndoite, 
zgârie piatra ca și când ar fi fost fața lui Cairn. 

Cairn își mută ciocanul într-o mână. 

— Presupun că o să fim nevoiţi să ne descurcăm așa, 
spuse și își trecu cealaltă mână de-a lungul toracelui ei, iar 
ea se smuci în lanţuri când o atinse de parcă i-ar fi fost 
stăpân. El zâmbi. Ce sensibilă ești! Apucându-i genunchiul 
gol, i-l strânse ușor. Mai devreme, am început de la picioare. 
Hai să urcăm un pic de data asta. 

Aelin își adună puterile și inspiră profund ca să plece departe 

de 
aici, din corpul ei. 

N-avea să le permită niciodată să o distrugă și n-avea să 
depună jurământul de sânge. 

Pentru Terrasen, pentru poporul ei, pe care îl lăsase să 
îndure propriul chin zece ani lungi. Le datora măcar atât. 

Se afundă tot mai mult în sinea sa, ca și când ar fi putut 
scăpa de ce urma, ca și când s-ar fi putut ascunde de asta. 

Ciocanul licări în lumina focului când, inspirând, Cairn îl 
ridică deasupra genunchiului ei, anticiparea și încântarea 
amestecându-se pe chipul său. 

Fenrys clipi de nenumărate ori. „Sunt aici, sunt cu tine.” 

Insă gândurile lui nu împiedicară ciocanul să cadă sau 
ţipătul care îi cutremură gâtul să umple încăperea. 


CAPITOLUL 4 

— Tabăra asta este abandonată de câteva luni bune. 

Manon se întoarse de pe piscul acoperit de zăpadă de 
unde monitorizase marginea vestică a munţilor Colţi Albi. 
Spre Pustiuri. 

Asterin rămase ghemuită deasupra rămășițelor pe 
jumătate îngropate ale unei gropi de foc, blana de capră 
aruncată pe umeri zburlindu-se în vântul rece. 

— De la începutul toamnei n-a fost nimeni aici, continuă 
aghiotanta ei. 

Manon bănuise același lucru. Umbrele reperaseră locul în 
urmă cu o oră, patrulând terenul în avans și observând 
cumva neregulile ascunse cu pricepere în valea piscului 
stâncos. Mama știa că Manon ar fi putut zbura chiar pe 
deasupra ei. 

Asterin se ridică în picioare, scuturându-și zăpada de pe 
genunchii pantalonilor de piele. Nici măcar materialul gros 
nu putea să ţină departe gerul și, astfel, ajunseseră să 
poarte blănurile caprelor de munte. 

„Sunt bune ca să ne ascundem în zăpada”, afirmase 
Edda, Umbra lăsând chiar și negrul preferat să i se ducă din 
păr în ultimele săptămâni, ca să-și dezvăluie albul natural. 
Nuanţa lui Manon. Briar păstrase vopseaua. Una din ele 
trebuia să cerceteze noaptea, afirmase cealaltă Umbră. 

Manon le supraveghe cu atenţie pe cele două Umbre care 
mergeau prin tabără. Poate că nu mai erau Umbre, ci mai 
degrabă două feţe ale lunii. Una întunecată, una luminoasă. 

Era una dintre multele schimbări ale Celor 

Treisprezece. Manon expiră, vântul alungând 

aburii calzi. 


— Sunt acolo, șopti Asterin astfel încât celelalte să nu audă 


din 


locul în care se adunaseră lângă bolovanul proeminent care le 
proteja 
de vânt. 
— Trei tabere, spuse Manon la fel de încet. Toate 
abandonate de 
multă vreme. Vânăm fantome. 

Părul auriu al lui Asterin se desprinse din cosiţă, fluturând 
spre vest, către patria pe care poate n-aveau s-o mai vadă 
vreodată. 

— Taberele sunt dovada că sunt vii. Ghislaine crede că s-ar 

putea 
să fi fost ridicate pentru vânătorile de la sfârșitul verii. 

— Ar putea fi și ale sălbaticilor din munţii ăștia. 

Deși Manon știa că nu erau. În ultimele sute de ani, 
vânase destule vrăjitoare Crochan ca să identifice stilul în 
care făceau focul și taberele lor mici și ordonate. Toate Cele 
Treisprezece o făcuseră. Şi, în plus, anul acesta toate 
urmăriseră și uciseseră suficient de mulţi sălbatici din Colţii 
Albi pentru Erawan încât să le cunoască obiceiurile. 

Ochii negri cu puncte aurii ai lui Asterin se opriră asupra 
orizontului cețos. 

— O să le găsim. 

Curând. Ele trebuiau să găsească în curând măcar pe 
câteva dintre vrăjitoarele Crochan. Manon știa că aveau 
metode de comunicare, așa împrăștiate cum erau, moduri 
de a cere ajutor. 

Timpul nu era de partea lor. Trecuseră aproape două luni 
de la acea zi de pe plaja din Eyliwe, de când ea aflase preţul 
îngrozitor pe care trebuia să îl plătească regina Terrasenului 
ca să pună capăt acestei nebunii. Preţul pe care îl putea 
plăti și altcineva din descendența Malei, dacă era nevoie. 

Manon rezistă impulsului de a arunca o privire peste umăr 
spre locul în care stătea regele Adarlanului printre celelalte 
dintre Cele Treisprezece ale ei, amuzând-o pe Vesta 
invocând focul, apa și gheaţa în palma lui făcută căuș. Era o 
mică prezentare a magiei formidabile, minunate. El creă trei 
spirale de elemente ce dansau lent dându-și târcoale, iar 
Vesta ridică impresionată o sprânceană. Manon văzuse 


cum santinela cu păr roșcat se uita la el, observase că Vesta 
se abținea cu înţelepciune să dea curs dorinţei sale. 

Manon nu îi dăduse, totuși, asemenea ordine. Nu le spusese 

Celor 
Treisprezece ce era mai exact regele uman pentru ea. 

„Nimic”, voia Manon să spună. Cineva la fel de nesigur ca 
și ea. La fel de furios în tăcere. Și la fel de presat de timp. 
Găsirea celei de- a treia și ultime chei Wyrd se dovedise 
imposibilă. Cele două pe care regii le purtau în buzunar nu 
le ofereau nicio îndrumare, ci doar mirosul lor nepământesc. 
Habar n-aveau unde o păstra Erawan. Să o caute prin 
Morath sau oricare dintre celelalte avanposturi ale lui ar fi 
însemnat să se sinucidă. 

Așadar, după săptămâni de căutări eșuate, ele 
abandonaseră căutarea în favoarea găsirii vrăjitoarelor 
Crochan. Regele protestase inițial, dar cedase. Aliaţii și 
prietenii lui din nord aveau nevoie de cât de mulţi războinici 
puteau aduna. Găsirea vrăjitoarelor Crochan... Manon nu 
plănuia să-și încalce promisiunea. 

Poate că era moștenitoarea renegată a clanului Cioc- 
Negru și acum avea sub comandă doar câteva vrăjitoare, 
dar tot se putea ţine de cuvânt. 

Așadar, avea să le găsească și să le convingă să zboare în 
luptă cu Cele Treisprezece. Cu ea. Ultima lor regină Crochan 
în viaţă. 

Chiar dacă asta le-ar fi condus direct în îmbrăţișarea 

întunericului. 

Soarele se înălță mai mult, lumina lui reflectată din zăpadă 

fiind 
aproape orbitoare. 

Zăbovirea era o imprudenţă. Ele supravieţuiseră în 
ultimele luni cu forță și voinţă, căci în timp ce le căutau pe 
vrăjitoare, erau vânate la rândul lor. În mare parte, de 
Picioare-Galbene și Sânge-Albastru, de toate patrulele de 
cercetași. 

Manon dăduse ordin să nu atace, să nu ucidă. O patrulă 
Dinţi-de- fier dispărută n-ar fi făcut decât să dezvăluie locul 
în care se aflau, deși Dorian ar fi putut să le rupă gâturile 
fără să ridice un deget. 

Era păcat că el nu se născuse vrăjitor, dar ea acceptase 


bucuroasă 


un asemenea aliat mortal. La fel și Cele Treisprezece. 

— Ce-ai să spui, rosti gânditoare Asterin, când le vom 
găsi pe vrăjitoarele Crochan? 

Manon se gândise de nenumărate ori dacă ele știau cine 
era Lothian Cioc-Negru, că ea îl iubise pe tatăl lui Manon - 
un prinţ Crochan cum nu era altul, că părinţii ei visaseră și 
crezuseră că zămisliseră un copil care să rupă blestemul 
aruncat asupra sabatului Dinţi-de-fier și să le unească 
poporul. 

Un copil al păcii, nu al războiului. 

Dar acele cuvinte-i erau străine pe limbă. „Dragoste. Pace.” 

Manon își trecu un deget înmănușat peste fâșia de 
material roșu care-i lega cosița, o fâșie din mantia surorii ei 
vitrege, Rhiannon, numită după ultima Regină-Vrăjitoare și 
al cărei chip îl purta, cumva, Manon. 

— Presupun c-am să le spun să nu tragă. 

Gura lui Asterin zvâcni într-un zâmbet. 

— Mă refeream la identitatea ta. 

Ea arareori dădea înapoi de la ceva. Arareori se temea de 
ceva. Dar să spună cuvintele, acele cuvinte... 

— Nu știu, recunoscu Manon. O să vedem dacă o să ajungem 

până 
acolo. 

Demonul Alb. Așa îi ziceau vrăjitoarele Crochan. Era în 
capul listei lor negre. O vrăjitoare pe care toate din sabatul 
Crochan trebuiau să o ucidă pe loc. Doar acest fapt spunea 
că nu știau ce reprezenta ea pentru ele. 

Totuși, sora ei vitregă își dăduse seama, iar apoi Manon îi 

tăiase 
gâtul. 

„Manon Ucigașa de Neamuri”, o tachinase bunica ei. 
Matroana savurase probabil fiecare inimă de Crochan pe 
care i-o adusese Manon la fortăreața Cioc-Negru în ultimele 
sute de ani. 

Manon închise ochii, ascultând șuieratul pustiitor al vântului. 

În spatele lor, Abraxos scoase un geamăt nerăbdător și 

flămând. 


Da, toţi erau flămânzi în acea zi. 
— O să te urmăm, Manon, spuse încet 
Asterin. Manon se întoarse spre verișoara 
ei. 
— Merit onoarea asta? 
Gura lui Asterin se strânse într-o linie. Din cauza lui 
Manon se alesese cu mica umflătură de pe nas. l-I rupsese 
în sala de mese din Omega pentru că se încăierase cu o 
vrăjitoare  Picioare-Galbene  vorbăreaţă. Asterin nu se 
plânsese niciodată de asta, părând să poarte acea amintire 
a bătăii pe care i-o dăduse Manon ca pe un semn de 
mândrie. 
— Doar tu poţi să decizi ce meriţi, Manon. 
Manon se gândi la cuvintele astea când își mută privirea 
spre orizontul vestic. Poate că ar fi meritat acea onoare 
dacă ar fi reușit să le aducă înapoi la un cămin pe care nu ÎI 
văzuseră niciodată. 
Dacă ar fi supravieţuit acestui război și tuturor lucrurilor 
îngrozitoare pe care trebuiau să le facă înainte să se 
termine totul. 
XXX 

Nu era ușor să se ferească de treisprezece vrăjitoare adormite 
și de 

balaurii lor. 

Însă Dorian Havilliard le studiase și știa când stăteau de 
veghe, cine dormea cel mai profund, cine ar fi putut să 
raporteze că îl văzuse plecând de lângă focul lor mic și cine 
ar fi tăcut. Trecuseră săptămâni bune de când alesese 
ideea, planul acesta. 

Ridicaseră tabăra pe micul afloriment unde găsiseră urme 
vechi ale vrăjitoarelor Crochan, adăpostindu-se sub piatra 
suspendată, balaurii fiind un zid de piele încălzită în jurul lor. 

Avea câteva minute la dispoziţie să facă asta. Se antrena 
deja de câteva săptămâni - se trezea în miezul nopţii, ca un 
adormit nemulțumit că trebuia să înfrunte vremea geroasă 
ca să își facă nevoile, permițându-le vrăjitoarelor să se 
familiarizeze cu mișcările lui nocturne. 

Permiţându-i și lui Manon să se obișnuiască, treptat, cu asta. 


Deși nu-și declaraseră nimic, saltelele lor tot ajungeau 
una lângă cealaltă în fiecare seară. Nu că o tabără plină de 
vrăjitoare i-ar fi oferit vreo ocazie să se culce cu ea. Nu, 
pentru asta, recurseseră la pădurea pustie și la trecătorile 
viscolite de zăpadă, căutând cu mâinile pielea pe care 
îndrăzneau să o expună la aerul rece. 

Împreunările lor erau scurte și sălbatice, un amalgam de 
dinţi, unghii și mârâituri. Și nu doar din partea lui Manon. 

Dar după o zi de căutări inutile, o simplă încercare de a se 
păzi de dușmanii care îi căutau în timp ce prietenii lui 
sângerau ca să-și salveze ţinuturile, el simţea nevoia să se 
detensioneze la fel de mult ca ea. Ei doi nu discutau 
niciodată despre ce îi hăituia, lucru care lui îi convenea. 

Dorian nu știa în ce fel de om îl transformase asta. 

În majoritatea zilelor, dacă era sincer, era insensibil. 
Fusese insensibil cu lunile, în afară de momentele sălbatice 
cu Manon, de clipele în care se antrena cu Cele Treisprezece 
și de furia care îl făcea să lovească în continuare cu sabia și 
să se ridice din nou când îl doborau. 

Ele îl învăţaseră tot ce le ceruse el: cum să se dueleze, să 
tragă cu arcul, să mânuiască un cuţit și să ia urma. Pe lângă 
sabia lui grea, Damaris, un cuţit de vrăjitoare îi atârna acum 
la centură. Îi fusese dăruit de Sorrel când reușise prima dată 
să o ţintuiască pe aghiotanta cu chip de piatră. In urmă cu 
două săptămâni. 

Dar când lecţiile se terminau, când ei stăteau în jurul 
micului foc pe care îndrăzneau să îl facă în fiecare noapte, el 
se întreba dacă vrăjitoarele puteau să simtă neliniștea care 
îi dădea ghes. 

Dacă puteau să simtă că nu voia să-și facă nevoile în 
noaptea friguroasă când merse încet printre saltelele lor și 
apoi traversă spaţiul mic dintre Narene, balaurul albastru ca 
văzduhul al lui Asterin, și Abraxos. Dorian dădu din cap spre 
locul unde stătea de pază Vesta, iar vrăjitoarea roșcată, în 
ciuda gerului cumplit, îi aruncă un zâmbet șiret înainte ca el 
să ocolească stânca proeminentă și să 


dispară din câmpul vizual. 

Alesese intenţionat straja ei. Printre Cele Treisprezece 
erau unele care nu îi zâmbeau deloc. Lin tot părea să se 
gândească dacă să îl spintece și să îi studieze intestinele, iar 
Imogen era introvertită și nu zâmbea nimănui. Thea și Kaya 
își zâmbeau de obicei una celeilalte, iar când zâmbeau 
Faline și Fallon - gemenele demonice cu ochi verzi, așa cum 
le spuneau celelalte - însemna că iadul era pe cale să se 
dezlănţuie. 

Toate ar fi putut fi bănuitoare dacă Dorian ar fi dispărut 
prea mult timp. Dar Vesta, care flirta fără rușine cu el, îl lăsa 
să zăbovească în afara taberei, probabil de frica a ceea ce 
ar fi putut să-i facă Manon dacă ar fi fost văzută urmându-l 
în întuneric. 

Era un ticălos pentru că se folosea astfel de ele; pentru că 
le evalua și monitoriza când vrăjitoarele riscau acum totul 
ca să găsească sabatul Crochan. 

Dar nu conta dacă îi păsa de ele, de propria persoană, se 
gândea el. Afecţiunea nu îi făcuse nicio favoare, tot așa cum 
nu-i făcuse nici Sorschăi. 

lar asta nu ar mai fi contat de îndată ce ar fi renunţat la 
tot ca să închidă poarta Wyrd. 

Damaris îi atârna greu la șold, dar nu se compara cu cele 
două obiecte ascunse în buzunarul jachetei lui groase. Din 
fericire, învățase repede să le ignore șoaptele, chemările 
nepământești, în cea mai mare parte a timpului. 

Nicio vrăjitoare nu se întrebase de ce fusese atât de ușor 
de convins să renunţe să mai caute a treia cheie Wyrd. El 
știa că nu trebuia să își piardă timpul certându-se. Așadar, 
plănuise și le lăsă pe ele și pe Manon să creadă că se 
mulțumea cu rolul său, și anume acela de a le păzi cu magia 
lui. 

Ajungând la poiana înconjurată de bolovani pe care o 
cercetase mai devreme pretinzând a hoinări fără rost prin 
zonă, Dorian se pregăti în grabă. 


Nu uitase nicio mișcare a mâinilor lui Aelin în Golful 
Craniului, când mânjise cu propriul sânge podeaua camerei 
ei de la TRANDAFIRUL OCEANULUI. 

Dar nu pe Elena plănuia el să o invoce cu sângele lui. 

După ce zăpada se înroși și se asigură că vântul încă-i 
împrăștia mirosul în direcţia opusă taberei, Dorian o scoase 
din teacă pe Damaris și o înfipse în cercul de semne Wyrd. 

Şi apoi aşteptă. 

Magia lui era un zdrăngănit constant care îl străbătea, 
mica flacără pe care îndrăzni să o invoce fiind suficientă ca 
să îi încălzească trupul, ca să nu moară de frig pe măsură ce 
minutele treceau. 

Gheaţa fusese prima manifestare a magiei lui, iar el se 
gândea că ar fi trebuit să o prefere sau măcar să-i ofere un 
soi de imunitate. Nu era cazul. Şi decisese că, dacă ar fi 
supravieţuit suficient de mult timp ca să suporte arșița verii, 
nu s-ar mai fi plâns niciodată de asta. 

Își folosise magia cât mai bine posibil în ultimele 
săptămâni de căutări neobosite și inutile. Niciuna dintre 
vrăjitoare nu avea altă putere în afară de Supunere, despre 
care îi spuseseră că putea fi invocată o singură dată, cu un 
efect îngrozitor și devastator. Dar Cele Treisprezece îl 
urmăriseră cu un oarecare interes în timp ce își continuase 
lecţiile începute de Rowan. Gheaţă. Foc. Apă. Vindecare. 
Vânt. Cu prezenţa zăpezii, încercările de a smulge viaţa din 
pământul îngheţat se dovediseră imposibile, dar el tot 
încerca. 

Singura magie care răspundea întotdeauna invocărilor lui 
rămânea acea forță invizibilă, capabilă să rupă oase. Pe 
aceea o preferau vrăjitoarele, mai ales de vreme ce asta îl 
transforma în cea mai bună linie de apărare împotriva 
inamicilor. Moartea - acela era darul său. Tot ce părea să 
poată oferi celor din jurul său. In privinţa asta, era un pic 
mai priceput decât tatăl lui. 

Flacăra îl cuprinse, invizibilă și echilibrată. 

Ei nu aflaseră nicio veste despre Aelin. Nici Rowan și 
însoțitorii lor. Niciun zvon care să le confirme sau nu că 
regina era încă 


prizoniera lui Maeve. 

Ea fusese dispusă să renunţe la tot ca să salveze 
Terrasenul, ca să îi salveze pe toţi. El nu putea face mai 
puţin. Aelin cu siguranţă avea mai multe de pierdut: un 
partener și un soţ care o iubea, o curte care ar fi urmat-o în 
iad, un regat care aștepta de multă vreme întoarcerea ei. 

El nu avea decât mormântul nemarcat al unei 
vindecătoare de care nu avea să-și amintească nimeni, un 
imperiu distrus și un castel dărâmat. 

Dorian închise ochii o clipă, blocând priveliștea castelului 
de sticlă care exploda, imaginea tatălui său care întindea 
mâna spre el, implorând iertare. Un monstru - bărbatul 
fusese un monstru în toate felurile posibile, concepându-l pe 
Dorian în timp ce era posedat de un demon valg. 

Asta în ce îl transforma pe el? Sângele lui Dorian era roșu, 
iar prinţul valg care îl posedase se înfruptase cu încântare 
din el, obligându-l să se bucure de tot ce făcuse cât purtase 
colierul. Dar oare mai însemna că era pe deplin uman? 

Expirând prelung, Dorian deschise ochii. 

Un bărbat stătea în partea cealaltă a poienii 

înzăpezite. Dorian făcu o plecăciune adâncă. 

— Gavin. 

XXX 

Primul rege al Adarlanului avea ochii 

lui. 

Sau mai degrabă Dorian avea ochii lui Gavin, moșteniţi în 

mia de 
ani dintre ei. 

În rest, înfăţişarea regelui antic era străină: părul lung şi 
castaniu- închis, trăsăturile dure, buzele rigide. 

— Ai învăţat semnele. 

Dorian își îndreptă 

spatele. 

— Invăţ repede. 

Gavin nu zâmbi. 


— Invocarea nu este un dar pe care să îl folosești ușor. 

Riști mult, tinere rege, chemându-mă aici, având în vedere 

ceea ce porți cu tine. Dorian atinse ușor buzunarul în care 

ţinea cele două chei Wyrd, ignorând puterea ciudată și 
teribilă care pulsă în mâna lui drept 
răspuns. 

— Totul este un risc în ziua de azi. Am nevoie de ajutorul tău. 

Gavin nu-i răspunse, ci își îndreptă privirea spre Damaris, 
încă înfiptă în zăpadă printre semne - un obiect personal al 
regelui, la fel cum Aelin folosise Ochiul Elenei ca să o invoce 
pe regina antică. 

— Cel puţin ai avut grijă de sabia mea, zise și-l privi pe 
Dorian în ochii la fel de tăioși ca sabia. Deși nu pot spune 
același lucru despre regatul meu. 

Dorian își încleștă maxilarul. 

— Mă tem că am moștenit un mic haos de la tatăl meu. 

— Ai fost prinţ al Adarlanului înainte să-i devii regele. 

Magia lui Dorian se agită și se transformă în gheaţă, mai rece 

decât 
noaptea din jurul lui. 

— Atunci, consideră că încerc să plătesc pentru anii în 
care nu m- am purtat cum trebuie. 

Gavin se uită o clipă în ochii lui și, apoi, în gol. Un 
adevărat rege, asta era bărbatul din faţa lui. Un rege nu 
doar cu titlul, ci și în spirit, cum puţini se dovediseră a fi de 
când Gavin fusese îngropat sub fundaţia castelului pe care îl 
construise de-a lungul râului Avery. 

Dorian suportă greutatea privirii lui Gavin și-i permise 
regelui să vadă ce rămăsese din el, să observe semnul 
gălbui din jurul gâtului său. 

Apoi Gavin clipi o dată, singurul semn că îl lăsa să continue. 

Dorian înghiţi. 

— Unde este cea de-a treia cheie? 

Gavin înţepeni. 

— Nu am voie să spun. 

— Nu ai voie sau nu vrei? 


Se gândi că ar fi trebuit să îngenuncheze, să-i vorbească 
respectuos. Câte legende despre Gavin citise când era 
copil? De câte ori alergase prin castel, prefăcându-se că e 
rege înaintea lui? 

Dorian scoase Amuleta din Orynth din jachetă, lăsând-o 
să se legene în vântul rece. Un cântec tăcut, fantomatic se 
auzi din medalionul cu auriu și albastru, în limbi care nu 
existau. 

— Brannon Galathynius a sfidat zeii punând cheia 
înăuntru cu avertisment pentru Aelin. Ai putea măcar să mă 
îndrumi. 

Silueta lui Gavin se înceţoșă, dar nu dispăru. Niciunul din 
ei nu avea mult timp la dispoziţie. 

— Brannon Galathynius a fost un ticălos arogant. Am văzut 

ce 
produce amestecul în planurile zeilor. Nu se va sfârși bine. 

— Nu zeii, ci soția ta a provocat asta. 

Gavin își dezgoli dinţii. Şi chiar dacă bărbatul era mort de 
multă vreme, magia lui Dorian sclipi din nou, pregătindu-se 
să lovească. 

— Partenera mea, mârâi Gavin, este preţul acestui lucru. 
Dacă vor fi recuperate cheile, partenera mea va dispărea 
pentru totdeauna. Ştii cum este, tinere rege? Să ai veșnicia, 
iar apoi să ţi se ia? 

Dorian nu se deranjă să-i răspundă. 

— Nu vrei să găsesc cea de-a treia cheie pentru că asta ar 
însemna sfârșitul Elenei. 

Gavin nu spuse nimic. 

Dorian scoase un mormăit. 

— Nenumăraţi oameni vor muri în cazul în care cheile nu 
vor fi puse înapoi în poartă. El vâri Amuleta din Orynth 
înapoi în jachetă și ignoră din nou murmurul nepământesc 
ce-i pulsa în oase. Nu poţi fi atât de egoist! 

Gavin rămase tăcut, vântul fluturându-i părul negru, însă 
ochii îi pâlpâiră - doar puţin. 

— Spune-mi unde, șopti Dorian. Avea doar câteva minute 
înainte ca Vesta să vină să îl caute. Spune-mi unde este cea 
de-a treia cheie! 

— Ai să-ţi pierzi și tu viaţa dacă recuperezi cheia și făurești 


Lacătul. Şi sufletul tău o să fie revendicat. Nicio fărâmă din 
tine n-o să trăiască în Lumea de Dincolo. 

— Oricum nimănui nu-i pasă cu adevărat de asta. 

Lui cu siguranţă nu îi păsa. Și fără îndoială merita să 
moară astfel, când eșuase de atât de multe ori în toate 
privinţele. 

Gavin îl studie un moment lung. Dorian rămase nemișcat 
sub privirea aprigă. Era un războinic care supravieţuise celui 
de-al doilea război al lui Erawan. 

— Elena a ajutat-o pe Aelin, insistă Dorian, respiraţia lui 
rotindu- se în spaţiul dintre ei. Nu a șovăit, chiar dacă știa ce 
însemna pentru soarta ei. Nici Aelin, care nu va avea nicio 
viaţă lungă cu propriul partener, nici veșnicia cu el. „Cum 
nici eu nu voi avea.” Inima începu să-i bată cu putere, magia 
sporind odată cu aceasta. Și totuși, ai face- 

o. Ai fugi. 

Dinţii lui Gavin licăriră. 

— Erawan poate fi înfrânt fără încuierea porţii. 

— Spune-mi cum și-am să găsesc o cale să o fac. 

Totuși, Gavin tăcu, strângându-și pumnii pe lângă corp. 

Dorian pufni încet. 

— Dacă ai fi știut, s-ar fi rezolvat cu mult timp în urmă. 
Gavin scutură din cap, dar Dorian continuă. Prietenii tăi au 
murit luptându- se cu hoardele lui Erawan. Ajută-mă să evit 
ca ai mei să aibă aceeași soartă. Deja s-ar putea să fie prea 
târziu pentru unii dintre ei. 

Stomacul i se agită. 

Oare ajunsese Chaol pe continentul sudic? Poate ar fi fost 
mai bine ca prietenul lui să nu se mai întoarcă vreodată, să 
rămână în siguranţă în Antica, deși Chaol nu ar fi făcut 
niciodată așa ceva. 

Dorian se uită spre colţul stâncos pe care îl ocolise. Nu mai 

avea 
timp. 

— Și cum rămâne cu Adarlanul? întrebă Gavin. Ai să-l lași 
fără rege? întrebarea arăta clar părerea lui Gavin despre 
Hollin. Așa ai să plătești pentru anii petrecuţi în mod inutil 
ca prinţ moștenitor? 


Dorian încasă lovitura verbală. Nu era decât adevărul, spus 
de un bărbat care-și servise zeul fără nume. 

— Chiar mai contează? Adarlan era mândria mea. 

— Nu mai merită! izbucni Dorian. Nu mai este de foarte mult 

timp. 
Poate că merită să ajungă în ruine! 

Gavin își înclină capul. 

— Vorbești ca un băieţandru nesăbuit și arogant. Crezi că 

ești 
singurul care a suferit pierderi? 
— Şi totuși, propria-ţi frică de a pierde te face să alegi o 
femeie, și 
nu soarta lumii. 
— Dacă ai fi avut de ales între femeia ta și Erilea, ai fi 
procedat 
altfel? 

Sorscha sau lumea. Întrebarea răsună înăuntrul lui. O 
parte din focul lui interior se stinse. Totuși, Dorian îndrăzni 
să spună: 

— Te amăgești în privinţa viitorului și totuși l-ai servit pe 
zeul adevărului. Chaol îi povestise ce descoperiseră ei în 
catacombele de sub canalizarea din Rifthold în primăvara 
trecută: templul uitat al oaselor unde fusese scrisă mărturia 
lui Gavin de pe patul de moarte. £/ce are de spus despre 
rolul Elenei în asta? 

— Cel Atotvăzător nu pretinde înrudirea cu acele creaturi 
fără coloană vertebrală, mârâi Gavin. 

Dorian ar fi putut jura că un vânt uscat și prăfuit zornăi 
prin trecătoare. 

— Atunci ce este el? 

— Nu pot fi mulţi zei, din multe locuri? Unii născuţi în 
lumea asta, unii născuţi în altă parte? 

— Asta e o întrebare de dezbătut cu altă ocazie, mormăi 
Dorian. Când n-o să fim în război, spuse și inspiră prelung de 
două ori. Te rog, șopti el. Te rog să mă ajuţi să îmi salvez 
prietenii! Ajută-mă să îndrept lucrurile! 

Această sarcină era tot ce îi mai rămăsese de fapt. 

Gavin îl privi din nou, evaluându-l, iar Dorian nu se împotrivi, 

ci 


îl lăsă să afle ce adevăr era scris în sufletul său. 

Chipul regelui se tulbură de durere și regret când Gavin 
spuse în cele din urmă: 

— Cheia este în Morath. 

Lui Dorian i se uscă gura. 

— Unde în Morath? 

— Nu știu. Dorian îl crezu, iar groaza din ochii lui Gavin îi 
confirmă spusele. Regele antic dădu din cap spre Damaris. 
Sabia aia nu este de ornament. Las-o să te îndrume, dacă 
nu poți avea încredere în tine. 

— Chiar spune adevărul? 

— A fost binecuvântată de Cel Atotvăzător, după ce i-am 
jurat credinţă. Gavin ridică din umeri, un gest aproape 
reţinut, ca și când bărbatul n-ar fi părăsit niciodată cu 
adevărat pustiul Adarlanului, unde se ridicase de la 
conducător de război la mare rege. Tot trebuie să afli singur 
ce este adevărat și ce este minciună. 

— Dar Damaris mă va ajuta să găsesc cheia în Morath? 

pătrund 


Să 


în fortăreața lui Erawan, unde se făuresc toate colierele alea... 


Gavin strânse din buze. 

— Nu știu, dar am să-ți spun un lucru: nu te aventura încă 
spre Morath. Nu înainte să fii pregătit. 

— Sunt pregătit acum. 

Era o minciună prostească, iar Gavin știa asta. Fu un efort 
să nu își atingă gâtul, unde fâșia palidă îi însemna pielea 
pentru totdeauna. 

— Morathul nu este doar o fortăreață, spuse Gavin. Este 
un iad și nu e blând cu tinerii nesăbuiţi. Dorian înţepeni, dar 
Gavin continuă: Ai să-ţi dai seama când ai să fii cu adevărat 

pregătit. Rămâi în tabăra asta, dacă poţi să-ţi convingi 
însoţitoarele. Calea o să te găsească aici. 


Conturul siluetei lui Gavin se deformă mai mult, iar chipul se 


întunecă. 
Dorian îndrăzni să facă un pas înainte. 
— Sunt om? 


Ochii de safir ai lui Gavin se îmblânziră - doar puţin. 
— Nu sunt persoana care să poată să-ţi răspundă la 
întrebarea asta. Și apoi regele dispăru. 


CAPITOLUL 5 

Comandantul de pe alee spusese că ultimele ordine fuseseră 

date 
din Doranelle. 

Niciunul dintre ei nu știa dacă să îl creadă. 

Spălându-și de multă vreme mâinile pătate de sânge și 
stând în jurul micului foc pe un câmp prăfuit de la marginea 
unui oraș în ruine, Lorcan Salvaterre se gândi din nou la 
logica situației. 

să fi trecut cumva cu vederea cea mai simplă opţiune? Ca 

Maeve să fi fost în Doranelle în tot acest timp, ascunzându- 

se de supușii ei? 

Dar acel comandant fusese un gunoi mincinos, scuipându- 
| în faţă pe Lorcan înainte ca ei să îl ucidă. 

Totuși, celălalt comandant pe care îl găsiseră astăzi, după 
o săptămână în care îl urmăriseră până la cel mai apropiat 
port, afirmase că primise ordine dintr-un regat îndepărtat pe 
care ei îl cercetaseră în urmă cu trei săptămâni. In direcţia 
opusă orașului Doranelle. 

Lorcan mișcă praful cu vârful piciorului. 

Niciunul dintre ei nu avusese chef să vorbească de când 
comandantul din după-amiaza asta contrazisese afirmaţia 
celui dinaintea sa. 

— Doranelle este fortăreaţa lui Maeve, spuse Elide în cele 
din urmă, vocea ei hotărâtă umplând tăcerea apăsătoare. 
Pe cât de simplu este, ar avea sens ca ea să o aducă acolo 
pe Aelin. 

Whitethorn doar se uită la foc. El nu își spălase jacheta de 
un gri- închis pătată de sânge. 

— Chiar și lui Maeve i-ar fi imposibil să o ţină ascunsă în 
Doranelle, replică Lorcan. Am fi aflat până acum. 

Nu era sigur când vorbise ultima dată cu femeia din faţa lui. 


Totuși, ea nu dăduse înapoi când îl văzuse distrugându-i 
pe comandanții lui Maeve. Da, se crispase în cele mai 
grave momente, dar ascultase fiecare cuvânt pe care 

Rowan și Lorcan îl scoseseră de la ei. Lorcan presupunea că 
tânăra văzuse lucruri mai rele în Morath și că ura că le 
văzuse. Ura că monstrul care era unchiul ei încă respira. 

Însă pe el aveau să-l vâneze mai târziu, după ce o găseau 
pe Aelin sau ce mai rămăsese din ea. 

Ochii lui Elide deveniseră reci, atât de reci, când spuse: 

— În Golful Craniului, Maeve a reușit să îi ascundă pe 

Gavriel și Fenrys de Rowan. Și, cumva, și-a ascuns și și-a 

transportat toată flota. 

Lorcan nu răspunse. Elide continuă, fără ca ezitarea să i se 

citească 
în privire: 

— Maeve știe că Doranelle ar fi alegerea evidentă - 
alegerea pe care cel mai probabil am respinge-o pentru că 
este prea simplă. A anticipat că o să credem că a târât-o pe 
Aelin în cel mai îndepărtat colţ din Erilea, în loc să o ducă 
direct înapoi acasă. 

— Maeve ar avea avantajul unei armate ușor de chemat, 
adăugă Gavriel, gâtul lui tatuat înălțându-se. Ceea ce ar 
îngreuna operaţiunea de salvare. 

Lorcan se abţinu să îi spună lui Gavriel să își ţină gura. 
Observase cât de des se dăduse Gavriel peste cap ca să o 
ajute pe Elide, să discute cu ea. Și da, o mică parte din el 
era recunoscătoare pentru asta, de vreme ce zeii știau că 
Elide nu ar fi acceptat niciun ajutor din partea lui. 

Hellas să îl osândească; fusese nevoit să apeleze la 
Whitethorn și Gavriel ca să îi dea cămașa tăiată pentru 
sângerările ei și îi ameninţase c-avea să-i jupoaie de vii dacă 
i-ar fi spus că era a lui, iar Elide, cu simţul ei olfactiv 
omenesc, nu-i sesizase mirosul. 

Nu știa de ce se deranja. Nu uitase cuvintele ei din acea zi 
de pe plajă. 

„Sper să îţi petreci tot restul vieţii tale mizerabile și 
nemuritoare în suferinţă. Sper să ţi-l petreci singur. Sper să 
trăiești cu regretul și 


vinovăția în inima ta și să nu găsești niciodată o cale să le 
suporţi” 

Jurământul sau blestemul ei, orice ar fi fost, se adeverise 

cuvânt cu 
cuvânt. 

El stricase ceva. Ceva incredibil de preţios. Nu îi 
păsase niciodată... până acum. 

Deși jurământul de sânge la care renunţase se căsca încă 
în sufletul lui, nu se apropia de gaura pe care o simţea în 
piept când o privea. 

Elide îi oferise un cămin în Perranth știind că avea să fie 
un mascul dezonorat. Îi oferise un cămin alături de ea. 

Dar nu Maeve rupsese jurământul care anulase acea ofertă, 
ci o trădare atât de gravă încât el nu știa cum să îndrepte 
situaţia. 

„Unde este Aelin? Unde este soția mea?” 

Soţia lui Whitethorn - și partenera lui. Doar misiunea asta 
a lor, această căutare nesfârșită pentru a o găsi pe ea, îl 
împiedica pe Lorcan să se arunce într-un puț din care știa că 
nu ar mai fi ieșit. 

Poate dacă ar fi găsit-o, dacă ar mai fi rămas ceva din 
Aelin după torturile lui Cairn, el ar fi găsit o cale să se 
accepte. Să suporte această... persoană care devenise. Şi 
poate i-ar mai fi luat cinci sute de ani ca să reușească. 

Nu-și dădu voie să se gândească la faptul că până atunci 
Elide avea să fie doar oale și ulcele, însă ideea în sine fu 
suficient să îi întoarcă în stomac cina frugală - pâinea veche 
și brânza tare. 

Un nesăbuit - era un nesăbuit nemuritor că pornise cu ea 
pe calea asta, că uitase că, deși l-ar fi iertat, moartea ei îi 
făcea semne. 

— Ar avea sens și ca Maeve să meargă la akkadieni, așa 
cum a afirmat azi comandantul, spuse Lorcan în cele din 
urmă. Maeve păstrează de multă vreme legăturile cu acel 
regat. El, Whitethorn și Gavriel fuseseră la război și în acel 
teritoriu bătut de nisip. Nu își dorea să mai calce pe acolo. 
Armatele lor ar proteja-o. 

Pentru că ar fi fost nevoie de o armată ca să îl împiedice 
pe Whitethorn să ajungă la partenera lui. 

El se întoarse spre prinț, care nu dădea niciun semn că 


ascultase. 


Lorcan nu voia să se gândească dacă Whitethorn ar fi avut 
curând nevoie să-și tatueze și cealaltă parte a feţei. 

— Comandantul de azi a fost prea prietenos, a continuat 
Lorcan să-i vorbească prinţului alături de care luptase multe 
secole și care fusese la fel de nemilos și ticălos ca Lorcan 
până primăvara trecută. Abia l-ai ameninţat și ne-a spus tot. 
Cel care a afirmat că Maeve este în Doranelle a rânjit până 
la sfârșit. 

— Cred că este în Doranelle, interveni Elide. Anneith mi-a 
spus să ascult în ziua aia, spre deosebire de celelalte două 
ocazii. 

— Da, este ceva de luat în seamă, spuse Lorcan, iar ochii 
lui Elide scânteiară de furie. Nu am niciun motiv să cred că 
zeii ar fi atât de clari. 

— Zice masculul care simte atingerea unui zeu care-i spune 

când 
să fugă sau să lupte! izbucni Elide. 

Lorcan o ignoră, odată cu adevărul pe care-l rostise. Nu 
mai simţise atingerea lui Hellas de la Mlaștinile Stâncoase. 
Ca și când l-ar fi dezgustat până și pe zeul morții. 

— Granița cu Akkadia este la trei zile de mers de aici, iar 
capitala la alte trei zile distanţă. Dacă o să călătorim fără să 
ne odihnim, ajungem în Doranelle în trei săptămâni. 

Şi timpul nu era de partea lor. Cu cheile Wyrd, cu Erawan, 
cu războiul care sigur se dezlănţuia pe continentul lui Elide, 
fiecare întârziere avea un preţ. Ca să nu mai spunem ce 
aducea fiecare zi asupra reginei din Terrasen. 

Elide deschise gura, dar Lorcan o întrerupse: 

— lar apoi, dacă sosim în fortăreaţa lui Maeve epuizați și 
flămânzi... Nu vom avea nicio șansă. Ca să nu mai spun că 
am putea la fel de bine să trecem pe lângă Aelin fără să ne 
dăm seama, cu vălul pe care poate să-l folosească. 

Elide își umflă nările, dar se întoarse spre Rowan. 

— Tu hotărăști, prinţe. 

Nu mai era doar un prinţ, ci consortul reginei din Terrasen. 


În cele din urmă, Whitethorn își ridică fruntea. Când acei 
ochi verzi se opriră asupra lui, Lorcan nu se feri de 
greutatea privirii sale, a stăpânirii înnăscute. Așteptase ca 
Rowan să ceară răzbunarea pe care o merita, așteptase 
acea lovitură. Sperase s-o primească, dar degeaba. 

— Am ajuns atât de departe în sud, spuse Rowan în cele 
din urmă pe un ton grav. E mai bine să mergem în Akkadia 
decât să riscăm să ne aventurăm tocmai până în Doranelle 
ca să aflăm că ne-am înșelat. 

Şi asta fu tot. 

Elide doar se încruntă furioasă spre Lorcan și se ridică, 
murmurând că trebuia să își facă nevoile înainte să se ducă 
la culcare și merse ferm prin iarbă - mulţumită protezei pe 
care Gavriel i-o păstra în jurul gleznei. 

Magia lui ar fi trebuit să fie cea care să o ajute, să-i atingă 

pielea. 

Pașii ei deveniră distanţi, aproape tăcuţi. De obicei se 
ducea mai departe decât era necesar, ca ei să nu audă 
nimic. Lorcan îi lăsă câteva minute înainte să o urmeze în 
întuneric. 

El o găsi pe Elide întorcându-se deja, iar ea se opri pe un mic 

deal, 
nu cu mult mai înalt decât un dâmb de pământ. 

— Ce vrei? 

Lorcan continuă să meargă până ce ajunse la poalele 

dealului și se 
opri. 

— Akkadia este alegerea mai înţeleaptă. 

— Și Rowan a hotărât asta. Cred că ești foarte mulţumit. 

Ea încercă să treacă pe lângă el, dar Lorcan păși în calea 
ei. Elide își lăsă capul pe spate ca să îi vadă faţa și totuși, el 
niciodată nu se simţise mai mic. Mai scund. 

— Nu am insistat să aleagă varianta cu Akkadia ca să îţi 
fac în ciudă, reuși să spună. 

— Nu-mi pasă! 

Tânăra încercă să îl ocolească, Lorcan rămânând cu ușurință 
înaintea ei. 


— Nu am... Cuvintele îl gâtuiau. Nu am vrut să se 

întâmple asta. Elide râse încet și răutăcios. 

— Bineînţeles că nu ai vrut! De ce ai fi vrut ca minunata 
ta regină să rupă legământul de sânge? 

— Nu-mi pasă de asta! Nu îi păsa. Niciodată nu rostise 
cuvinte mai adevărate. Vreau doar să îndrept lucrurile. 

Ea zâmbi. 

— Aș fi înclinată să te cred, dacă nu te-aș fi văzut târânau- 
te după Maeve pe plajă. 

Cuvintele și ura din ele îl făcură pe Lorcan să clipească, 
destul de uluit încât să o lase să treacă pe lângă el de data 
asta. Elide nici măcar nu se uită în urmă înainte ca Lorcan 
să spună: 

— Nu m-am târât după Maeve. 

Ea se opri, părul legănându-i-se. Încet, privi peste umăr 
poruncitor și rece precum stelele de deasupra. 

— M-am târât... înghiţi. M-am târât după Aelin. 

El alungă amintirea nisipului însângerat, a ţipetelor 
reginei și ultimele ei rugăminţi finale pentru Elide. Le alungă 
pe toate și spuse: 


— Când Maeve a rupt jurământul, nu am putut să mă mișc; 


abia 
respiram. 

Agonia fusese atât de intensă încât Lorcan nu își putea 
imagina cum ar fi fost să rupă jurământul de unul singur, 
fără să i se poruncească. Nu era genul de durere de care 
puteai scăpa. 

Jurământul putea fi lungit, modificat. Faptul că Vaughan, 
ultimul dintre oamenii lor, mai hoinărea fără îndoială prin 
sălbăticia nordului în căutarea lui Lorcan era o dovadă 
suficientă că limitele jurământului de sânge puteau fi 
evitate. Dar să îl rupă direct din propria voinţă, să găsească 
o cale să rupă firul, ar fi însemnat să accepte moartea. 

În ultimele luni, se întrebase dacă ar fi trebuit să 

o facă. Lorcan înghiţi în sec. 

— Am încercat să ajung la ea. La Aelin. Am încercat să ajung 

la 


cutia aia. Jur, adăugă încet, ca doar Elide să poată auzi. 

Cuvântul lui era de încredere, singura valoare pe care o 
prețuia, și-i spusese asta cândva, în ultimele luni de 
călătorie. Nimic nu licări în ochii ei ca să îi spună că ea își 
amintea. 

Elide pur și simplu se întoarse în tabără. Lorcan rămase 

pe loc. El o făcuse. El adusese asta asupra ei, asupra 

lor. 

Elide ajunse la focul de tabără, iar Lorcan o urmă în 
sfârșit, apropiindu-se la timp de inelul de lumină ca să o 
vadă așezându-se lângă Gavriel, strângând din buze. 

— Să știi că nu mintea, îi șopti Leul. 

Lorcan își încleștă maxilarul, fără să încerce să mascheze 
sunetul pașilor săi. Dacă urechile lui Gavriel erau destul de 
fine încât să fi auzit fiecare cuvânt din conversaţia lor, Leul 
știa cu siguranţă că el se apropia. Și cu siguranţă știa că nu 
trebuia să își bage nasul în treaba lor. 

Totuși, Lorcan încă se trezi studiind chipul lui Elide, 
așteptându-i răspunsul. 

lar când ea îi ignoră pe amândoi, el își dori să nu fi spus 

nimic. 

XXX 

Prinţul Rowan Whitethorn Galathynius, consort, soț și 
partener al reginei din Terrasen, știa că visa. 

Ştia pentru că o putea vedea. 

Aici era doar întuneric. Și vânt. Și o prăpastie mare între ei. 

Acea prăpastie, crăpătura din lume, nu avea fund, dar 
auzea șoapte șerpuind prin ea, la mare adâncime. 

Ea stătea cu spatele la el, părul fluturându-i ca o perdea 

aurie, mai 
lung decât îl văzuse ultima dată. 

El încercă să se miște, să traverseze prăpastia în zbor. 
Magia înnăscută a corpului său îl ignora. Blocat în corpul său 
Fae și cu saltul prea mare, putea doar să se uite spre ea, să 
îi simtă parfumul - de iasomie, verbină și tăciuni aprinși - ce 
plutea spre el adus de vânt. Vântul nu îi spuse niciun secret, 
nu-i cântă nicio melodie. 


Era un vânt al morţii, al frigului și al nimicului. 

„Aelin.” 

Aici nu avea voce, dar îi rosti numele, proiectându-l peste 
abisul dintre ei. 

Încet, ea se întoarse spre el. 

Era chipul ei... sau avea să fie peste câţiva ani, după 

Stabilire. Însă nu trăsăturile un pic mai îmbătrânite îi 

tăiară respirația. Mâna de pe pântecul împlinit îl lăsă 

fără aer. 

Ea se uită spre el, părul încă fluturându-i. Din spatele ei se 

iviră 
patru siluete mici. 

Rowan căzu în genunchi. 

Cea mai înaltă: o fată cu păr blond și ochi verzi ca pinul, 
cu un chip serios și la fel de mândru ca al mamei ei. Băiatul 
de lângă ea, aproape la fel de înalt, îi zâmbi radios și cu 
afecțiune, ochii neamului Ashryver aproape strălucind sub 
părul argintiu. Băiatul de alături, cu păr argintiu și ochi verzi, 
ar fi putut fi la fel de bine geamănul lui Rowan. lar fata cea 
mai mică și care se ţinea de picioarele mamei sale... Era o 
copiliță cu osatură fragilă și păr argintiu, dar ai cărei ochi 
albaștri nu- i aduceau aminte de nimeni. 

Copii. Copiii lui. Copiii lor. 

Cu încă unul care urma să se nască peste doar câteva 

săptămâni. 

Familia lui. 

Era familia pe care ar fi putut să o aibă, viitorul pe care ar 
fi putut să-l trăiască și cel mai frumos lucru pe care îl văzuse 
vreodată. 

„Aelin.” 

Copiii se apropiară de ea, fata cea mai mare ridicându-și 

privirea 
la Aelin ca s-o avertizeze. 

Atunci simţi Rowan vântul mortal și puternic suflând în 

direcţia 
lor. 

El încercă să ţipe; încercă să se ridice din genunchi și să 

găsească o 
cale spre ei. 

Dar vântul negru veni, distrugând totul în calea sa. 


Ei tot îl mai priveau în timp ce rafalele îi măturau, lăsând 
în urmă doar praf și umbre. 

XXX 

Rowan se trezi tresărind, inima bătându-i repede când 
trupul său voi să se miște, să lupte. 

Dar nu era nimic și nimeni cu care să se lupte aici, pe 
acest câmp prăfuit de sub stele. 

Un vis. Același vis. 

Își frecă faţa, ridicându-se în șezut pe saltea. Caii 
dormeau fără să pară deranjaţi de vreun pericol. Gavriel era 
de strajă în trupul său de leu de munte chiar dincolo de 
lumina focului, ochii licărindu-i în întuneric. Elide și Lorcan 
nu se treziră din somnul lor profund. 

Rowan cercetă poziţia stelelor. Mai erau doar câteva ore 
până la răsărit. 

lar apoi trebuiau să se îndrepte spre Akkadia, ţinutul 

tufișurilor și 
al nisipului. 

Deși Elide și Lorcan dezbătuseră încotro să meargă, se 
gândise și el la asta: dacă să zboare singur spre Doranelle și 
să riște să piardă niște zile preţioase pentru ceea ce s-ar fi 
putut dovedi o căutare inutilă. 

Dacă Vaughan i-ar fi însoţit, dacă ar fi fost eliberat, ar fi 
putut să-l trimită pe războinic în forma sa de egretă spre 
Doranelle cât ei și-ar fi continuat călătoria spre Akkadia. 

Rowan se gândi din nou la asta. Dacă își forţa magia, 
dacă aduna vânturile la el, cele două săptămâni de care ar fi 
avut nevoie ca să ajungă în Doranelle ar fi putut fi câteva 
zile. Dar dacă o găsea cumva pe Aelin... Purtase destule 
lupte ca să știe că ar fi avut nevoie de forţa lui Lorcan și a 
lui Gavriel înainte ca lucrurile să se termine, c-ar fi putut s-o 
pună în pericol pe Aelin încercând să o elibereze fără 
ajutorul lor. Ceea ce ar fi însemnat să zboare înapoi spre ei 
și, apoi, să plece într-o călătorie lentă și agonizantă spre 
nord. 

lar Akkadia fiind atât de aproape, alegerea mai înţeleaptă 

era să 


caute acolo mai întâi, în cazul în care comandantul de astăzi 
spusese adevărul. lar în cazul în care ceea ce aflau în 
Akkadia îi conducea spre Doranelle, atunci acolo aveau să 
meargă. Impreună. 

Chiar dacă asta se împotrivea instinctelor de partener al 
ei. De soț al ei. Chiar dacă fiecare zi și fiecare oră pe care 
Aelin și le petrecea în mâinile lui Maeve îi aduceau, probabil, 
mai multă suferinţă decât putea suporta. A 

Așadar, urmau să se îndrepte spre Akkadia. In câteva zile, 
aveau să intre în câmpii, iar apoi pe dealurile uscate 
îndepărtate de dincolo de acestea. După începutul ploilor de 
iarnă, câmpia ar fi fost verde, luxuriantă - dar după vara 
arzătoare, câmpurile erau încă maro și galbene, iar apa nu 
era suficientă. 

La râul următor avea să se asigure că-și luau destulă apă 
și pentru ei, și pentru cai. Poate că mâncarea era puţină, dar 
ar fi găsit ceva de vânat la câmpie: iepuri mici și slabi, fiinţe 
blănoase care se ascundeau în pământul crăpat. Exact soiul 
de mâncare pe care Aelin ar fi consumat-o crispându-se. 

Gavriel observă mișcarea din tabăra lor și se apropie, 
labele imense nescoţând niciun zgomot pe iarba uscată. 
Ochii roșii, iscoditori clipiră la el. 

Rowan scutură din cap la întrebarea nerostită. 

— Du-te la culcare! Preiau eu. 

Gavriel își înclină capul într-un gest a cărui semnificaţie 
Rowan o cunoștea: „Ești bine?” 

Ciudat - încă era ciudat să lucreze cu Leul și cu Lorcan, 
fără ca legăturile jurămintelor lui Maeve să îi oblige să facă 
asta, să știe că erau aici de bunăvoie. 

Rowan nu știa exact ce însemna și ce-i făcea asta să fie. 

Ignoră întrebarea tăcută a lui Gavriel și fixă cu privirea focul 
pipernicit. 

— Odihnește-te cât mai poţi! 

Gavriel nu obiectă când se îndreptă spre salteaua lui, pe care 

se 


trânti cu un oftat felin. 

Rowan își reprimă sentimentul de vinovăţie. Îi solicitase 
prea mult. Ei nu se plânseseră, și nici nu îi ceruseră să 
încetinească ritmul istovitor pe care îl stabilise. 

Din acea zi de pe plajă, el nu simţise nimic prin legătură. 

Nimic. 

Ea nu era moartă, pentru că legătura încă exista, și 
totuși... era tăcută. 

Se gândise la asta în orele lungi de călătorie, în orele de 
strajă, și chiar și în orele când ar fi trebuit să doarmă. 

Nu simţise durerea în legătură cu acea zi din Eyliwe. O 
simţise când Dorian Havilliard o înjunghiase în castelul de 
sticlă, simţise legătura - pe care o crezuse cu atâta 
nesăbuinţă a fi legătura carranam dintre ei - întinzându-se 
până aproape de rupere când ea se apropiase atât de mult 
de moarte. 

Totuși, în acea zi de pe plajă, când Maeve o atacase, iar apoi 

O 
biciuise Cairn... 

Rowan își încleștă maxilarul destul de mult încât să îl 
doară, chiar dacă stomacul i se agita, și se uită spre 
Goldryn, care-i zăcea alături, pe saltea. 

Ușor, lăsă sabia în faţa lui, fixând cu privirea rubinul din 

centrul 
mânerului, piatra mocnind în lumina focului. 

Aelin simţise săgeata care-l nimerise în lupta cu Manon la 
templul lui Temis sau un șoc destul de puternic încât să știe, 
în acea clipă, că erau parteneri. 

Totuși, el nu simţise nimic în ziua de pe plajă. 

Avea sentimentul că știa răspunsul. Ştia că Maeve era, 
foarte probabil, cauza acestui lucru, cea care le șubrezea 
legătura. Ea îi intrase în minte ca să îl facă să creadă că 
Lyria era partenera lui; îi păcălise chiar instinctele care îl 
făceau să fie un mascul Fae. Nu i-ar fi fost peste puteri să 
găsească o cale să înăbușe ce era între el și Aelin, să îl 
împiedice să afle ce mare pericol o păscuse și, acum, să îl 
împiedice să o găsească. 


Dar ar fi trebuit să își dea seama ce era cu Aelin. Nu ar fi 
trebuit să aștepte să ia balaurii și pe ceilalţi, ci ar fi trebuit 
să zboare direct spre plajă și să nu piardă acele minute 
preţioase. 

Parteneră. Era partenera lui. 

Ar fi trebuit să își dea seama și de asta. Chiar dacă furia și 
suferinţa îl transformaseră într-un ticălos nefericit, ar fi 
trebuit să știe cine era ea, ce era, din clipa în care o 
mușcase la Mistward, incapabil să se opună impulsului de a 
o revendica; din clipa în care-i simţise sângele pe limbă și 
acesta îi cântase, iar apoi refuzase să îi dea pace, gustul 
bântuindu-l multe luni după aceea. 

In schimb, se certaseră. Atât de pierdut în furia și răceala 
lui, permisese ca ei să se certe. Se înfuriase la fel de mult ca 
el și-i spusese un lucru atât de cumplit și plin de ură, încât o 
tratase ca pe oricare dintre masculii și femelele care se 
aflaseră sub comanda lui și îi răspunsese urât, dar acele 
prime zile încă îl bântuiau. Totuși, Rowan știa că dacă ar fi 
adus vorba de certurile lor câtuși de puţin rușinat, Aelin l-ar 
fi blestemat, ca pe un nesăbuit ce era. 

Nu știa ce să facă în privinţa tatuajului de pe faţa, gâtul și 
braţul său, a minciunii pe care o spunea despre pierderea lui 
și a adevărului care îi dezvăluia neștiinţa. 

Era adevărat că ajunsese să o iubească pe Lyria, iar 
vinovăția provocată de asta îl mânca de viu ori de câte ori 
se gândea la lucrul acesta, dar acum înţelegea de ce ea se 
temuse atât de mult de el în primele luni, de ce-i fusese atât 
de al naibii de greu să o curteze, chiar și cu acea legătură 
dintre parteneri despre care nici ea n-avusese habar. Fusese 
blândă, tăcută și amabilă. Era un altfel de putere, da, dar nu 
ceea ce ar fi ales de unul singur. 

Se dispreţui pentru că se gândise la asta, deși furia îl 
mistuia amintindu-și ce li se furase lui și Lyriei. Aelin fusese 
a lui, iar el fusese al ei, de la început, ba chiar de mai mult 
timp. lar Maeve se gândise să îi despartă, să o distrugă ca 
să obţină ce-și dorea. 

Nu intenţiona s-o lase să scape nepedepsită, la fel cum nu 

putea 


uita că Lyria, indiferent ce existase cu adevărat între ei, îi 
purtase copilul când Maeve trimisese acea armată spre casa 
lui din munţi. N- avea s-o ierte niciodată. 

„Am să te ucid”, spusese Aelin auzind de fapta lui Maeve, 
de cât de mult îl manipulase și îl distrusese... pe el, dar și pe 
Lyria. Elide îi povestise întâlnirea de-a fir a păr, de 
nenumărate ori. „Am să te ucid.” 

Rowan se uită în centrul aprins al rubinului sabiei Goldryn 
și se rugă ca acel foc, acea furie să nu fi fost distruse. Ştia 
câte zile trecuseră, știa cui promisese Maeve că avea să 
supravegheze tortura. Știa că șansele nu erau de partea ei. 
Își petrecuse două săptămâni legat de masa inamicului. Încă 
avea pe braţ cicatricea lăsată de unul dintre dispozitivele lor 
mai ingenioase. 

Să se grăbească. Ei trebuiau să se grăbească. 

Rowan se aplecă înainte, sprijinindu-și fruntea de mânerul 
sabiei și simţi metalul cald, ca și când arma ar mai fi păstrat 
o rămășiță din flacăra purtătorului său. 

Nu mai fusese în Akkadia de la acel ultim război 
îngrozitor. Deși îi condusese pe soldaţii Fae și pe cei muritori 
spre victorie, n-avusese niciodată dorinţa de a revedea 
ţinutul. 

Însă către Akkadia urmau să plece. 

Şi dacă o găsea, dacă o elibera... Rowan nu-și dădu voie 
să se gândească și la altceva. 

La celălalt adevăr pe care l-ar fi înfruntat, la cealaltă povară. 
„Spune-i lui Rowan că îmi pare rău că am minţit, dar că, 
oricum, totul a fost o amânare. Chiar și înainte de ziua de 
azi, am știut că totul este doar o amânare, dar că încă îmi 
doresc să fi avut mai mult timp împreună” 

El refuza să accepte asta și n-avea să accepte niciodată 
ca ea să fie preţul suprem care să pună capăt tuturor 
lucrurilor, să le salveze lumea. 

Rowan se uită cu atenţie la pătura de stele de deasupra. 


Deși toate celelalte constelații se rotiseră în văzduh, 
Lordul Nordului rămase, steaua nemuritoare dintre coarnele 
sale arătând calea spre casă. Spre Terrasen. 

„Spune-i că trebuie să lupte. El trebuie să salveze 
Terrasenul și să- și aducă aminte ce mi-a jurat.” 

Timpul nu era de partea lor, nici a lui Maeve, și nici a 
războiului care se dezlănţuia iarăși pe continentul lor. Dar el 
nu intenţiona să se întoarcă fără ea, cu sau fără cererea de 
despărţire, indiferent de jurămintele pe care le depusese 
căsătorindu-se cu ea, de a păzi și conduce Terrasenul. 

„Și spune-i... că îi mulţumesc pentru că a mers pe calea 
întunecată cu mine, spre lumină.” 

Fusese onoarea lui. Chiar de la început, fusese cea mai mare 
onoare a vieţii lui de nemuritor. 

O viaţă de nemuritor pe care urmau s-o ducă împreună - 

cumva. 

Nu ar fi acceptat o altă alternativă. 

In tăcere, Rowan le promise asta stelelor și ar fi putut jura 
că Lordul Nordului licări drept răspuns. 


CAPITOLUL 6 

Vântul de iarnă ce sufla dinspre valurile agitate îl 
îngheţase pe Chaol Westfall din clipa în care ieșise din 
cabina lui de sub punte. Chiar și cu haina groasă și albastră, 
frigul umed îi pătrundea în oase, iar acum, când scruta apa, 
părea că norii încărcaţi erau pe cale să se rupă în orice 
clipă. larna se furișa pe continent, la fel de sigur ca legiunile 
Morathului. 

Răsăritul înviorător nu dezvăluise nimic în afară de marea 
agitată și marinarii stoici și soldaţii care îndreptaseră repede 
această navă spre nord. În spatele lor, flancându-i, urma 
jumătate din flota khaganului. Cealaltă jumătate încă 
zăbovea pe continentul sudic, în timp ce restul flotei 
puternicului imperiu se aduna. Dacă nu se schimba vremea, 
rămâneau în urmă cu doar câteva săptămâni. 

Chaol trimise o rugăciune pe vântul sărat și îngheţat, cu 
speranţa că vremea avea să fie de partea lor, căci altfel, 
flota mare adunată în urma lui și miile de călăreţi ruk ce 
tocmai ţâșneau spre cer din cuiburile lor de pe nave pentru 
vânătoarea de dimineaţă de deasupra valurilor tot nu ar fi 
fost de ajuns împotriva Morathului. 

Și oricum era posibil să nu ajungă suficient de repede încât 

acea 
armată să facă o diferenţă. 

Cele trei săptămâni petrecute pe ape nu le aduseseră 
multe vești despre armata pe care o adunaseră prietenii lui 
și care trebuia dusă în Terrasen, iar ei rămăseseră destul de 
departe de coastă ca să evite corăbiile inamicilor - sau 
balaurii. Dar asta avea să se schimbe astăzi. Un braţ delicat 
și cald îl cuprinse pe al lui și un cap cu păr șaten- 

auriu se rezemă de umărul său. 

— Este frig aici, șopti Yrene, încruntându-se la valurile 
biciuite de vânt. 


Chaol o sărută pe creștetul capului. 

— Frigul îţi întărește caracterul. 

Ea râse, vântul împrăștiindu-i aburii respirației. 

— Ai vorbit ca un bărbat din nord. 

Chaol îi cuprinse umerii cu braţul, trăgând-o lângă el. 

— Nu-ţi ţin de cald suficient zilele astea, 

nevastă? Yrene roși și îl înghionti în coaste. 

— Bădăranule! 

Trecuse o lună, iar el încă se minuna la cuvântul 
„nevastă” când îl adresa femeii ce-i stătea alături și care îi 
vindecase sufletul frânt și obosit. 

Coloana lui vertebrală era pe locul al doilea. Zilele lungi 
de pe corabie și le petrecuse antrenându-se pentru 
posibilele lupte - fie pe cal, fie cu un baston, fie din scaunul 
cu rotile - când Yrene era suficient de sleită de puteri încât 
legătura vieţii dintre ei să se estompeze, iar rana să preia 
din nou controlul. 

Coloana nu i se vindecase, nu cu adevărat, și n-avea s-o 
facă niciodată. Fusese preţul salvării vieţii sale după ce o 
prinţesă valgă îl adusese în pragul morţii. Totuși, nu părea 
un preţ prea mare. 

Scaunul și rana nu fuseseră niciodată o povară și nu ar fi fost 

nici 
acum. 

Dar cealaltă parte a înţelegerii cu zeiţa care o îndrumase 
pe Yrene toată viaţa, care o adusese pe țărmurile din 
Antica, iar acum din nou pe continentul lor... acea parte îl 
speria de moarte. 

Dacă murea el, murea și Yrene. 

Ca să îi transmită puterea vindecătoare astfel încât să 
poată merge când magia ei nu era prea obosită, le fuseseră 
împletite chiar vieţile. Așadar, dacă ar fi căzut în 
lupta împotriva legiunilor 

Morathului... Nu doar propria viaţă s-ar fi pierdut. 

— Te gândești prea mult. Yrene îl privi încruntată. Ce este? 

Chaol făcu semn din bărbie spre corabia cea mai 
apropiată de a lor. La pupa acesteia, două păsări ruk, una 
aurie și una maro-roșcat, 


stăteau drepte. Amândouă erau deja înșeuate, deși călăreţul 
Kadarei și al lui Salkhi nu se vedeau pe nicăieri. 

— Nu-mi dau seama dacă-mi faci semn să mă uit la păsări 
sau dacă-mi atragi atenţia că Nesryn și Sartaq sunt destul 
de isteţi încât să rămână în pat într-o dimineaţă ca asta. 
„Cum ar trebui să facem și noi”, citi el vorbele caustice în 
ochii ei căprui-aurii. 

Fu rândul lui Chaol să o înghiontească. 

— Ştii, tu ești cea care m-a trezit în dimineaţa asta. El o 
sărută pe gât, ca să-i aducă aminte cum îl trezise și cum își 
petrecuseră o oră pe la răsărit. 

Căldura pielii ei mătăsoase pe buzele lui fu suficientă să îi 
încălzească oasele îngheţate. 

— Ne putem întoarce în pat, dacă vrei, șopti el. 

Yrene scoase un sunet firav care îl făcu să vrea să îi 
mângâie corpul încotoșmănat. Chiar dacă timpul îi presa, 
grăbindu-i spre nord, lui îi plăcuse să îi afle toate sunetele și 
s-o provoace să le scoată. 

Dar Chaol își retrase capul de pe gâtul ei ca să facă semn 
din nou spre păsările ruk. 

— Curând vor pleca într-o misiune de cercetare. Ar fi pus 
pariu că Nesryn și noul moștenitor încoronat al khaganului 
se îmbrăcau și se înarmau acum. Am navigat destul de 
departe spre nord și trebuie să știm unde să acostăm. 

Era necesar să poată hotărî unde să acosteze și 

mărșăluiască pe 
uscat cât mai repede posibil. 

Dacă Riftholdul era încă sub controlul lui Erawan și al 
legiunilor Dinţi-de-fier, atunci ar fi fost o imprudenţă să 
aducă flota pe Avery și să mărșăluiască spre nord în 
Terrasen. Însă regele valg ar fi putut la fel de bine să-și lase 
armata în așteptare în orice loc din faţă. Ca să nu mai 
vorbim de flota reginei Maeve, care dispăruse după lupta ei 
cu Aelin și, din fericire, rămăsese dispărută. 

După calculele căpitanului lor, ei abia se apropiau de 
graniţa dintre Fenharrow și Adarlan. Așadar, trebuiau să 
decidă încotro, mai 


exact, să navigheze. Cât mai repede posibil. 

Deja pierduseră timp preţios ocolind Insulele Moarte, în 
ciuda veștii că-i aparţineau din nou căpitanului Rolfe. Era 
posibil ca în Morath să se fi auzit de călătoria lor, dar nu era 
necesar să-și dezvăluie locul în care se aflau cu exactitate. 

Dar discreţia lor îi costase: nu primise nicio veste despre 
locul în care se afla Dorian. Nu auzise dacă el se dusese în 
nord cu Aelin și flota adunată de ea din câteva regate. Chaol 
putea doar să se roage ca Dorian să o fi făcut și ca regele lui 
să fi rămas în siguranţă. 

Yrene se uită cu atenţie la cele două păsări ruk de pe corabia 

din 
apropiere. 

— Câţi cercetași merg? 

— Doar ei. 

Yrene căscă ochii în semn de avertisment. 

— Dacă sunt mai puţini, le este mai ușor să se ascundă. 
Chaol arătă spre cer. Și norii de azi fac ideală cercetarea. 
Când îngrijorarea de pe chipul ei nu se risipi, el adăugă: Va 
trebui să luptăm în războiul ăsta la un moment dat, Yrene. 

Câte vieţi lua Erawan pentru fiecare zi în care ei întârziau? 

— Ştiu, zise și-și apucă medalionul argintiu de la gât pe 
care el i-l oferise după ce rugase un gravor să încrusteze 
munţii și mările pe suprafaţa acestuia. lnăuntru, încă se afla 
biletul pe care Aelin Galathynius i-l lăsase în urmă cu mulţi 
ani, când soţia lui servea la barul din portul unui râu, iar 
regina trăia ca asasin, sub alt nume. Eu doar... Știu că este 
prostesc, dar, cumva, nu am crezut c-o să vină asupra 
noastră atât de repede. 

N-ar fi spus că ultimele săptămâni pe mare trecuseră 
repede, dar înţelegea ce voia ea să spună. 

— Aceste ultime zile vor fi cele mai lungi de până acum. 

Yrene se lipi de el, cuprinzându-i talia cu braţul. 

— Trebuie să verific proviziile. Am să o rog pe Borte să mă 

ducă 
în zbor pe corabia lui Hasar. 


Arcas, rukul lui feroce, încă moţăia în locul lui de dormit, la 

pupă. 

— S-ar putea să fii nevoită să aștepți o vreme pentru 
asta. Într- adevăr, în ultimele săptămâni, amândoi 
învățaseră să nu deranjeze rukul sau călăreţul când 
dormeau. Zeii să îi ajute dacă Borte și Aelin s-ar fi întâlnit 
vreodată. 

Yrene zâmbi și își ridică mâinile ca să îi cuprindă faţa. 
Ochii ei limpezi îi studiară pe ai lui. 

— Te iubesc, spuse ea încetișor. 

Chaol își cobori fruntea până ce se sprijini de a ei. 

— Să mi-o spui când o să fim în noroi, îngheţaţi până la 
genunchi, da? 

Ea pufni, dar nu făcu nicio mișcare ca să se retragă. Nici el. 

Așadar, cu frunţile și sufletele lipite, ei rămaseră acolo în 
vântul rece și printre valurile agitate și așteptară să vadă ce 
ar fi putut să descopere păsările ruk. 

XXX 

Ea uitase cât de al naibii de frig era în nord. 

Deși trăise printre călăreţi ruk din munţii Tavan, Nesryn 
Faliq nu îngheţase niciodată atât de mult. 

lar iarna încă nu se instalase complet. 

Totuși, Salkhi nu dădu niciun semn că frigul îl afecta în 
timp ce se grăbiră pe deasupra norilor și a mării, dar asta se 
putea datora și faptului că lângă el zbura Kadara, rukul 
auriu neșovăind în vântul aspru. 

O slăbiciune - rukul ei ajunsese să îndrăgească și să 
admire vădit pasărea lui Sartaq. Deși Nesryn știa că același 
lucru se putea spune despre ea și călăreţul rukului. 

Nesryn își mută privirea de la norii gri și se uită spre călăreţul 

din 
stânga ei. 

Părul său tuns crescuse - puţin. Suficient cât să și-l 
împletească la spate ca să nu i se zburlească în vânt. 

Simţindu-i atenţia, moștenitorul khaganatului îi făcu semn: 

„Totul 


este bine?” 

Nesryn roși în ciuda frigului, dar îi răspunse la rândul său, 
degetele ei amorțite făcând simbolurile cu neîndemânare. 
„Totul este bine.” 

O școlăriță îmbujorată. Asta devenea în preajma prinţului, 
chiar dacă în ultimele săptămâni dormiseră în același pat și 
îi făcuse promisiuni pentru viitorul lor. 

să conducă alături de el, ca viitoare împărăteasă 

khaganatului. 

Bineînţeles că era absurd. Ideea ca ea să se îmbrace 
precum mama lui, cu rochii lungi și frumoase și să poarte 
diademe mari... Nu, ei i se potriveau mai bine hainele de 
piele ale rukhinilor și greutatea oţelului, nu bijuteriile. li 
spusese asta lui Sartaq. De multe ori. 

El o ignorase râzând, zicând că putea să umble goală prin 
palat dacă voia, căci nu îi păsa ce ar fi purtat sau nu. 

Dar tot era o noţiune ridicolă, una pe care prinţul părea să 
o creadă singurul curs al viitorului lor. El își riscase coroana 
pentru asta, spunându-i tatălui său că dacă a fi prinţ 
însemna să nu fie cu ea, atunci avea să renunţe la tron. 
Khaganul îi oferise în schimb titlul de moștenitor. 

Înainte să plece, fraţii lui nu păruseră supăraţi din cauza 
asta, deși își petrecuseră toată viața concurând să fie 
încoronați moștenitori de tatăl lor. Chiar și Hasar, care 
navigase cu ei, se abţinuse de la obișnuitele-i comentarii 
tăioase. Nesryn nu știa dacă Arghun, Kashin sau Duva - toţi 
încă în Antica, Kashin promițând să navigheze cu restul 
armatei tatălui lor - se răzgândiseră în privința numirii lui 
Sartaqg. 

Activitatea din dreapta ei o făcu să îl întoarcă pe Salkhi 
într-acolo. Falkan Ennar, bărbatul metamorfic și negustorul 
devenit spion, luase forma unui uliu în dimineaţa asta și se 

folosise de viteza remarcabilă a creaturii ca să zboare 
înainte. Probabil văzuse ceva, pentru că acum se înclină și 
zbură pe lângă ei, apoi se ridică din nou 

spre continent, părând să spună „Urmaţi-mă!” 


Să navigheze spre Terrasen era încă o posibilitate, în 
funcţie de ce găseau pe coastă. Dacă Lysandra ar mai fi fost 
pe acolo, dacă ar mai fi fost în viaţă, era o problemă cu totul 
diferită. 

Falkan jurase că ea avea să-i moștenească averea și 
proprietățile cu mult înainte să știe că supravieţuise 
copilăriei sau că primise darurile familiei lui, o familie 
ciudată din Pustiuri, care se răspândise pe continent, fratele 
lui ajungând în Adarlan cu mult timp înainte să o conceapă 
pe Lysandra și să o abandoneze pe mama ei. 

Dar Falkan nu vorbise de acele dorințe de când părăsiseră 
munţii Tavan, hotărând în schimb să ajute cum putea: în 
mare parte, cercetând. Dar curând ei urmau să aibă nevoie 
de ajutorul lor, așa cum o făcuseră împotriva kharankuilor 
din mlaștinile Dagul. 

Probabil la fel de importante ca armata pe care o 
aduseseră cu ei erau informaţiile aflate acolo: că Maeve nu 
era o regină Fae, ci un impostor valg. O regină antică valgă, 
care se infiltrase în Doranelle la începuturile timpului, 
pătrunzând în minţile celor două surori regine și 
convingându-le că aveau o soră mai mare. 

Poate că informaţiile nu ar fi contribuit cu nimic la acest 
război, dar l-ar fi putut schimba cumva, știind că un alt 
inamic pândea în spatele lor. Şi că Maeve fugise spre Erilea 
ca să scape de regele valg cu care se căsătorise, fratele 
altor doi care, la rândul lor, predaseră cheile Wyrd ale porții 
și pătrunseseră prin lumi ca să o găsească. 

Faptul că trei regi valgi intraseră în lumea asta doar ca să 
fie opriţi aici, neștiind că prada lor pândea acum pe un tron 
din Doranelle, fusese o schimbare ciudată a sorții. Doar 
Erawan rămăsese aici din cei trei regi, frate cu Orcus, soţul 
lui Maeve. Ce ar fi plătit ca să afle cine era ea cu adevărat? 

Probabil era o întrebare la care alţii să mediteze și să 
analizeze cum să o folosească. 

Falkan cobori într-un plonjon rapid prin nori, iar Nesryn îl 

urmă. 

Aerul rece și umed suflă pe lângă ea, dar Nesryn se 

aplecă în 
plonjon, Salkhi urmându-l pe Falkan fără să i se comande. Un 
minut, 


doar norii trecură pe lângă tânără, iar apoi... 

Piscuri albe se ridicau din valurile gri, iar dincolo de acestea 

iarba 
uscată se întindea pe ultimele câmpii nordice din Fenharrow. 

Falkan se ridică spre țărm, încetinind astfel încât să nu îi 

piardă. 

Kadara păstră ușor ritmul cu ei și toți zburară în liniște 
odată ce coasta se văzu din ce în ce mai clar. 

larba de pe câmpii nu era uscată de frig, ci fusese arsă, 
iar copacii, lipsiţi de frunze, erau doar niște coji. 

La orizont, fuioarele de fum pătau cerul iernii. Erau prea 
multe și prea mari ca să fie făcute de fermierii care ardeau 
rămășițele culturilor ca să fertilizeze solul. 

„Mă uit mai de-aproape”, îi făcu Nesryn semn lui Sartaqg. 

Prinţul îi răspunse prin semne: „Rămâi lângă nori, dar nu 
cobori sub ei”. 

Nesryn dădu din cap, iar ea și rukul dispărură în stratul 
subţire de nori, zărind pământul ars de dedesubt. 

Satele și fermele: dispărute. Ca și când dinspre mare ar fi 

venit o 
forță care distrusese totul în cale. 

Dar nu acostase nicio flotă lângă mal. Nu, această armată 
fusese terestră. 

Rămânând în vălul norilor, Nesryn și Sartaq traversară 

ținutul. 

Inima îi bătea cu putere, tot mai repede, cu fiecare 
kilometru de teren ars și pustiu peste care zburau. Nici urmă 
de armată inamică sau de lupte în desfășurare. 

Arseseră totul pentru propriul amuzament bolnav. 

Nesryn reţinu terenul, caracteristicile pe care le zărea. 
Într-adevăr, abia traversaseră graniţa din Fenharrow, 
Adarlanul văzându-se spre nord. 

Dar pe uscat, apropiindu-se tot mai mult cu fiecare 

kilometru, 
mărșăluia o armată. Se întindea la nesfârșit, neagră și agitată. 

Armata Morathului. Sau o parte teribilă a acesteia, trimisă 
ca să terorizeze și să distrugă înainte de ultimul val. 


Sartaq făcu semn: „Dedesubt este un grup de soldaţi”. 

Nesryn se uită peste aripa lui Salkhi, distanţa fiind mare, 
și văzu un mic grup de soldaţi cu armuri negre ce mergeau 
printre copaci - o ramificaţie a mulţimii agitate din faţă. Ca 
și când ar fi fost trimiși să caute supraviețuitori. 

Nesryn își încleștă maxilarul și-i răspunse prin semne 

prinţului: 
„Să mergem!” 

Nu înapoi spre corăbii, ci spre cei șase soldaţi care-și 

începeau 
lungul drum de întoarcere spre armata lor. 

Nesryn și Salkhi plonjară din cer, fără ca Sartaq să se vadă 

clar în 
stânga ei. 

Grupul de soldaţi nu avu ocazia să strige înainte ca 
Nesryn și Sartaq să îi atace. 

XXX 

Doamna Yrene Westfall, fostă Yrene Towers, numărase 
proviziile de șase ori deja. Toate corăbiile erau pline de 
provizii, și totuși, cea a prinţesei Hasar, escorta personală a 
Marii Vindecătoare, transporta cel mai important amestec 
de tonice și alifii. Multe fuseseră făcute înainte de a naviga 
din Antica, dar Yrene și celelalte vindecătoare care 
însoţiseră armata își petrecuseră multe ore pregătindu-le 
cât mai bine la bord. 

În cala slab luminată, Yrene își găsi echilibrul când valurile 
legănară corabia și închise capacul lăzii în care se aflau 
cutiile de alifie, notând numărul pe o bucată de hârtie pe 
care o adusese cu ea. 

— Același număr ca acum două zile, se auzi de pe scări 
vocea unei bătrâne. Hafiza, Marea Vindecătoare, stătea pe 
treptele de lemn, cu mâinile pe fusta groasă din lână care îi 
acoperea genunchii slabi. Ce crezi c-o să se întâmple cu ele, 
Yrene? 

Yrene își dădu cosiţa peste un umăr. 

— Voiam să mă asigur că am numărat corect. 

— Din nou. 

Yrene puse în buzunar bucata de pergament și își luă mantia 

cu 


margini de blană din locul în care o aruncase pe o ladă. 

— Când o să fim pe câmpul de luptă, inventarierea 

proviziilor... 

— O să fie importantă, da, dar și imposibilă. Când o să fim 
pe câmpul de luptă, fato, ai să fii norocoasă dacă ai să 
găsești măcar una dintre cutiile astea în mijlocul haosului. 

— Asta încerc să evit. 

Marea Vindecătoare oftă înţelegătoare. 

— Vor muri oameni, Yrene. Vor avea morţi groaznice și 
dureroase, și nici măcar noi două n-o să putem să îi salvăm. 

Yrene înghiţi în sec. 

— Știu. 

Dacă nu se grăbeau, dacă nu acostau curând și nu 
descopereau unde era bine să mărșăluiască armata 
khaganului, câţi alţii aveau să moară? 

Bătrâna continuă să se uite la ea cu înţeles. 
Dintotdeauna, din prima clipă în care Yrene o văzuse pe 
Hafiza, ea emanase acest calm, această liniște. Gândul că 
Marea Vindecătoare avea să fie pe câmpurile de luptă 
însângerate îi agita stomacul lui Yrene. Chiar dacă exact din 
motivul acesta veniseră și se instruiseră de la bun început. 
Dar asta fără problema valgilor, care se ascundeau în 
gazdele umane ca niște paraziți, valgii care i-ar fi ucis 
imediat dacă ar fi știut 

ce plănuiau să facă vindecătoarele. 

Ce plănuise Yrene să facă oricărui valg pe care l-ar fi întâlnit. 

— Alifiile sunt gata, Yrene. Hafiza mormăi când se ridică 
de pe scări și își aranjă reverele jachetei groase de lână - 
croite și brodate în stilul călăreţilor Darghan -, un dar de la 
ultima vizită a Marii Vindecătoare în stepe, când o luase pe 
Yrene cu ea. Sunt numărate. Nu mai există alte provizii din 
care să le preparăm. Trebuie să ajungem pe uscat și să 
vedem ce am putea folosi acolo. 

Yrene își strânse mantia la piept. 

— Trebuie să fac ceva. 

Marea Vindecătoare atinse ușor balustrada. 


— Ai să faci, Yrene. Destul de curând. 

Spunând asta, Hafiza urcă scările, lăsând-o pe Yrene în 
cală printre teancurile de lăzi. 

Ea nu îi zise Marii Vindecătoare că nu era sigură cât timp 
avea să mai fie de ajutor - nu încă. Nu spusese niciun 
cuvânt despre asta nimănui, nici măcar lui Chaol. 

Yrene își atinse pântecul cu mâna. 


CAPITOLUL 7 

Morath. Ultima cheie era în Morath. 

Dorian se gândi la asta toată noaptea și când reuși în cele 
din urmă să aţipească, se trezi cu mâna la gât, apucând 
colierul care nu era acolo. 

Trebuia să găsească o cale de a pleca. O cale să ajungă la 
cheie, de vreme ce Manon ar fi fost cu siguranţă dispusă să 
îl ducă, deși ea fusese cea care sugerase că el ar fi putut să- 
i ia locul lui Aelin ca să făurească Lacătul. 

Cele Treisprezece abia scăpaseră din Morath și nu se 
grăbeau să se întoarcă, acum când sarcina lor de a găsi 
vrăjitoarele Crochan devenise vitală și Erawan ar fi putut la 
fel de bine să le simtă sosirea înainte să se apropie de 
fortăreață. 

Gavin afirmase că drumul avea să-l găsească aici, în 
tabăra asta. Dar găsirea unei căi de a le convinge pe Cele 
Treisprezece să rămână, când instinctul și graba le forțau să 
meargă mai departe... s-ar fi putut dovedi la fel de dificilă ca 
obţinerea ultimei chei Wyrd. 

Tabăra lor se agită în lumina gri a răsăritului, iar Dorian 
renunță la somn. Ridicându-se, văzu salteaua lui Manon 
strânsă, iar pe vrăjitoare stând cu Asterin și Sorrel lângă 
balaurii lor. Erau cele trei pe care, cumva, trebuia să le 
convingă să rămână. 

Aşteptând deja la gura trecătorii, ceilalți balauri se mișcară 

ca și 
când s-ar fi pregătit pentru zborul în frigul insuportabil. 

Era o altă zi în care căutau clanul de vrăjitoare care nu 
voiau să fie găsite și care, foarte probabil, nu voiau să se 
alăture acestui război. 

— Plecăm în cinci minute! 

Vocea insensibilă a lui Sorrel străbătu tabăra. 

Așadar, trebuia să lase pe altădată încercarea de a le 

convinge. 


În trei minute, focul fu stins, armele puse, saltelele fixate 
pe șei și nevoile satisfăcute înainte de ziua lungă de zbor. 

Punându-și sabia Damaris, Dorian se îndreptă spre 
Manon, vrăjitoarea fiind nefiresc de calmă. Era frumoasă, 
chiar și aici în zăpada viscolită, cu o blană de capră zburlită 
pe umeri. Când se apropie, ea se uită în ochii lui cu un licăr 
auriu. 

Aelin îi zâmbi șiret. 

— '"Neaţa, Alteță! 

Dorian își înclină 

capul. 

— Încotro mergem azi? 

El știa că vorbele sale nu prea se potriveau cu expresia feţei. 

— Tocmai ne gândeam la asta, îi răspunse Sorrel, 

locțiitoarea cu 
un chip împietrit, dar deschis. 

În spatele lor, Vesta înjură când catarama șeii sale se 
desfăcu. Dorian nu îndrăzni să privească, pentru a nu 
confirma că mâinile invizibile ale magiei lui lucraseră. 

— Deja am cercetat tot ce e la nord, spuse Asterin. Să ne 

ducem 
spre sud - să ajungem la capătul Colţilor înainte să ne 
întoarcem. 

— S-ar putea nici să nu fie în munţi, replică Sorrel. În zecile 

de ani 
care au trecut, le-am căutat prin câmpii. 

Manon ascultă cu o expresie calmă și senină. Așa cum 
făcea în fiecare dimineaţă, cântărindu-le cuvintele și 
ascultând vântul care îi cânta. 

Desaga lui Imogen se desfăcu din legătură, iar vrăjitoarea 
șuieră când descălecă să o lege din nou. El nu știa cât timp 
le puteau ţine aici aceste mici întârzieri. Nu la infinit. 

— Dacă plecăm din munţii ăștia, argumentă Asterin, 
atunci vom fi mai ușor de urmărit în câmp deschis. Inamicii 
și vrăjitoarele Crochan au să ne zărească înainte să îi găsim. 

— Ar fi mai cald, mormăi Sorrel. În Eyliwe o să fie mult mai 

cald. 

Până și vrăjitoarele nemuritoare cărora le curgea oţel prin 
vene puteau să se sature de frigul epuizant. 


Dar să meargă atât de departe în sud, în Eyliwe, când 
erau încă destul de aproape de Morath... Și Manon părea să 
se gândească la asta. Se uită la jacheta lui, la cheile din 
buzunar, ca și când le-ar fi putut simţi pulsul, mișcându-se în 
contrast cu puterea lui. Tot ce era între Erawan și stăpânirea 
sa peste Erilea. Să îi aducă la două sute de kilometri de 
Morath... Nu, ea nu ar fi permis niciodată așa ceva. 

Dorian continuă să afișeze o expresie amabilă, cu o mână 
pe măciulia în formă de ochi a sabiei Damaris. 

— În tabăra asta nu e niciun indiciu despre direcţia 

care au 
plecat? 

Ştia că ele nu aveau nici cea mai mică idee. Ştia, dar 
așteptă oricum răspunsul lor, încercând să nu apuce prea 
strâns măciulia sabiei. 

— Nu, spuse Manon aproape mârâind. 

Totuși, căldura slabă a metalului fu singurul răspuns al lui 
Damaris. El nu știa la ce se așteptase: la un zumzet care să-i 
verifice puterea, la o voce care să-i confirme în mintea lui. 

Cu siguranţă nu semnul deloc impresionant al căldurii. 

Căldură pentru adevăr, probabil răceală pentru minciuni. 

Dar... cel puţin Gavin spusese adevărul despre sabie. El nu 
ar fi trebuit să se îndoiască de asta, având în vedere zeul pe 
care Gavin încă îl onora. 

Uitându-se în ochii lui cu acea concentrare neînduplecată 
de prădător, Manon dădu ordinul de plecare. Spre nord. 

Departe de Morath. Dorian deschise gura, gândindu-se să 
spună ceva care să amâne plecarea. In afară de a rupe aripa 
vreunui balaur, nu putea să facă nimic... 

Vrăjitoarele se întoarseră spre balauri, unde Dorian avea 
să parcurgă următoarea parte a acestei căutări nesfârșite 
împreună cu una dintre santinele, dar Abraxos urlă și se 
întinse către Manon mușcând. 

Când Manon se întoarse, magia lui Dorian se înălţă, deja 
lovind inamicul nevăzut. 

Un urs alb și mare se ridicase din zăpada din spatele ei. 


Arătându-și colții, își lăsă pe pământ laba imensă. Manon 
se feri, rostogolindu-se într-o parte, iar Dorian aruncă un zid 
de magie... de vânt și gheaţă. 
Ursul dădu înapoi, căzând pe zăpadă cu un zgomot surd, 
dar se ridică imediat și fugi spre Manon. Doar spre Manon. 
Dorian reacţionă repede, întinzând niște mâini invizibile 
ca să oprească animalul tocmai când fiara se izbi de magia 
lui, zăpada împrăștiindu-se, iar lumina licărind. 
Cunoștea acea lumină. Era a unei creaturi metamorfice. 
Dar nu Lysandra fu cea care ieși din camuflajul perfect al 
ursului. Nu, creatura care ieși din urs era de coșmar. 
Un păianjen. Un păianjen stygian uriaș, mare cât un cal și 
negru ca 
noaptea. 
Ochii lui mulţi mijiră la Manon, cleștii ţăcănind când șuieră 
„Cioc- Negru!” 
XXX 

Păianjenul stygian o găsise cumva. După atâtea luni, după 

mii de kilometri parcurși de Manon prin aer, pe pământ și 
mare, păianjenul de la care furase mătasea ca să întărească 
aripile lui Abraxos o găsise. Dar păianjenul nu se așteptase 

să aibă de-a face cu Cele 

Treisprezece sau cu puterea regelui Adarlanului. 
Manon scoase Tăietoarea-de-vânt cât timp Dorian ţinu 
locului păianjenul cu magia lui, fără să arate semne de 
slăbiciune. Devenea mai puternic în fiecare zi. 
Cele Treisprezece se apropiară, armele licărind în zăpadă 
și soarele orbitor, balaurii formând un zid de piei aspre și 
gheare în spatele lor. 

Manon se apropie câţiva pași de acei clești care zvâcneau. 
— Ești departe de munţii Ruhnn, 
soro! Păianjenul șuieră. 
— Şi totuși, nu mi-a fost greu să te găsesc. 
— Cunoști bestia asta? întrebă Asterin, venind lângă 
Manon. Manon schiţă un zâmbet. 


— Mi-a donat mătasea de păianjen pentru aripile lui 

Abraxos. Păianjenul mormăi. 

— Mi-ai furat mătasea și m-ai împins împreună cu 
țesătoarele mele de pe stânci... 

— Cum de poţi să te transformi? întrebă Dorian, încă 
țintuind păianjenul cât veni lângă Manon, cu o mână pe 
mânerul sabiei antice. In legende nu se zice nimic de asta. 

Curiozitatea îi lumina într-adevăr chipul. Ea presupuse că 
linia albă de pe pielea aurie a gâtului era dovada că 
înfruntase lucruri mai rele și că orice legătură ar fi fost între 
ei era și dovada că nu se temea de durere sau moarte. 

Da, o trăsătură bună pentru o vrăjitoare. Dar pentru un 

muritor? 

Era foarte probabil să îi aducă moartea. 

Poate nu era lipsa fricii, ci mai degrabă lipsa... oricărui 
lucru pe care muritorii îl considerau vital pentru sufletele lor. 
Smuls lui de tatăl său și de acel demon valg. 

Păianjenul spuse furios: 

— Am luat douăzeci de ani din viaţa unui tânăr negustor 
în schimbul mătăsii mele. Darul metamorfozării curgea prin 
forţa vieţii lui - cel puţin parţial. Toţi acei ochi mijiţi se 
îndreptară spre Manon. El/a plătit de bunăvoie preţul. 

— Ucide-o și să terminăm odată, șopti Asterin. 

Păianjenul se retrase cât îi permise lesa invizibilă a regelui. 

— Nu știam că surorile noastre au devenit atât de lașe, dacă 

acum 
au nevoie de magie ca să ne înjunghie ca pe niște porci. 

Manon ridică Tăietoarea-de-vânt, gândindu-se unde să 
înfigă sabia între ochii mulţi ai păianjenului. 

— Să vedem dacă guiţi ca unul când am s-o fac? 

— Lașo! zise cu obidă păianjenul. Eliberează-mă și-o să 

punem 
capăt situaţiei după vechile căi. 
Manon se gândi și apoi ridică din umeri. 
— Nu o să te doară. Consideră că e datoria mea faţă de tine. 


Inspirând, Manon se pregăti să lovească... 

— Stai! Păianjenul șopti cuvântul. Așteaptă. 

— De la insulte la rugăminţi, șopti Asterin. Cine este laş 

acum? Păianjenul o ignoră pe aghiotantă, ochii lui goi 

devorând-o pe 
Manon și apoi pe Dorian. 

— Ştii ce se mișcă în sud? Ce orori se adună? 

— Știrea-i veche, zise Vesta, pufnind. 

— Cum crezi că te-am găsit? întrebă păianjenul. Manon 
rămase nemișcată. În Morath au rămas foarte multe obiecte 
învăluite de parfumul tău. 

Dacă păianjenul le găsise aici atât de ușor, trebuiau să plece. 

Acum. 

— Să îţi spun ce am văzut la doar o sută de kilometri spre 
sud? întrebă păianjenul. Pe cine am văzut, Cioc-Negru? 
Manon înţepeni. Pe vrăjitoarele Crochan, spuse păianjenul și 
oftă profund. Lacom. 

Manon clipi. Doar o dată. Cele Treisprezece înţepeniseră 
la rândul lor. Asterin întrebă: 

— Le-ai văzut? 

Păianjenul își mișcă în semn de confirmare capul înainte să 

ofteze 
din nou. 

— Mereu au avut gustul pe care mi-l imaginez că îl are 
vinul de vară. De ciocolată, așa cum îi spuneţi voi. 

— Unde? voi Manon să afle. 

Păianjenul îi spuse unde - era un loc vag și necunoscut. 

— Am să ţi-l arăt, spuse ea. Am să te îndrum. 

— Ar putea fi o capcană, rosti Sorrel. 

— Nu este, zise Dorian, cu mâna încă pe mânerul sabiei 
lui. Manon studie limpezimea ochilor lui, umerii drepţi, 
chipul nemilos și înclinarea întrebătoare a capului său. 
Haideţi să vedem dacă informaţia ei este adevărată și să îi 
decidem soarta după aceea. 

— Ce? zise Manon fără să gândească. 

Cele Treisprezece rămaseră nemișcate când îl auziră pe 
Dorian păsuind păianjenul. 


Dorian făcu semn din bărbie spre creatura care tremura. 

— Nu o ucide. Nu încă. S-ar putea să știe mai multe decât 
pe unde umblă vrăjitoarele Crochan. 

— Nu am nevoie de mila unui băiat..., șuieră păianjenul. 

— Primești mila unui rege, spuse cu răceală Dorian, și ți- 
aș sugera să taci suficient de mult încât să o primești. 

Foarte rar auzea Manon acea voce a lui, tonul care-i 
trimitea și ei un fior prin sânge și oase. Vocea unui rege. 

Dar el nu era regele ei. Nu era liderul sabatului Celor 

Treisprezece. 

— Dacă o lăsăm să trăiască, ne va vinde cui o să plătească 

mai 
mult. 

Ochii de safir ai lui Dorian se întunecară, iar el apucă mai 
bine sabia. Manon se încordă la acea privire rece și 
gânditoare care dezvăluia prădătorul calculat ascuns în 
spatele chipului frumos al regelui. 

— Se pare c-ai învăţat cum să te transformi în doar câteva 

luni, îi 
zise el păianjenului. 
XXX 

O cale avea să-l găsească aici, spusese Gavin. 

O cale spre Morath. Nu un drum fizic, nu un traseu, ci asta. 

Oroarea păgână rămase tăcută o clipă înainte să spună: 

— Darurile noastre sunt lucruri ciudate și lacome. Nu ne 
hrănim doar cu viața voastră, ci și cu puterile voastre, dacă 
le aveţi. Odată ce magia a fost eliberată, am învăţat să 
folosesc abilitățile pe care mi le- a transferat creatura 
metamorfică. 

Damaris se încălzi în mâna lui. Adevărul. Fiecare cuvânt 
pe care îl spusese păianjenul fusese adevărat. lar asta... Era 
o cale spre Morath complet diferită. În pielea altcuiva. 

Poate a unui sclav uman ca Elide Lochan. Poate în pielea 

unui om 
a cărui prezenţă ar fi trecut neobservată. 

Puterea lui brută se transformase în toate celelalte forme de 
magie, 

capabilă să treacă de la foc la gheaţă și vindecare. La 
transformare... 


ar fi putut și el să înveţe să facă asta? 

— Ai un nume? întrebă Dorian pur și simplu creatura. 

— Un rege fără coroană întreabă care-i numele unui 
păianjen neînsemnat, șopti ea, ochii săi goi oprindu-se 
asupra lui. Nu poţi să- | pronunţi în limba ta, dar poţi să-mi 
spui Cyrene. 

Manon scrâșni din dinţi. 

— Nu contează cum îţi spunem de vreme ce ai să mori în 

curând. Însă Dorian îi aruncă o privire piezișă. 

— Munţii Ruhnn fac parte din regatul meu. Ca atare, 
Cyrene este unul dintre supușii mei. Cred că asta îmi dă 
dreptul să decid dacă trăiește sau moare. 

— Amândoi sunteţi la mila sabatului meu, mârâi Manon. 
Dă-te la o parte! 

Dorian îi schiță un zâmbet. 

— Sunt? 

Un vânt mai rece decât aerul de munte umplu trecătoarea. 

Putea să le omoare pe toate, fie sufocându-le, fie 
rupându-le gâturile. Putea să le ucidă pe toate, cu tot cu 
balauri, iar faptul că știa asta săpă încă un gol în el. Un alt 
loc gol. Oare pe tatăl său și pe Aelin îi deranjase să aibă 
asemenea putere? 

— Adu-o cu noi, ca s-o iei mai bine la întrebări în tabăra 

următoare. 

— Plănuiești să iei chestia asta cu noi? izbucni Manon. 

Drept răspuns, păianjenul se mișcă, luând forma unei 
femei cu piele albă și păr brunet. Fragilă și neremarcabilă, în 
afară de acei ochi negri descurajatori. Nu frumoasă, dar cu 
un soi de farmec vechi și mortal pe care nici măcar noua 
formă nu îl putea ascunde. Și complet goală. Ea tremură, 
frecându-și mâinile de braţele subţiri. 

— E de-ajuns trupul ăsta ca să nu vă 

deranjez? Manon ignoră păianjenul. 

— Și când o să se transforme noaptea ca să ne sfâșie? 

Dorian doar își înclină capul, gheaţa dansând în vârful 

degetelor 
lui. 


— Nu o s-o 
facă. 
Cyrene inspiră. 


— Un dar magic rar, spuse ea, iar lăcomia i se citi în privire 


când 
îl studie pe Dorian. Pentru un rege rar. 

Dorian se încruntă dezgustat. 

Manon se uită la Asterin. Ochii aghiotantei ei erau 
precauţi, iar buzele strânse descriau o linie dreaptă. Sorrel, 
la câţiva pași în urmă, se încruntă la păianjen, dar își luase 
mâna de pe sabie. 

Cele Treisprezece, la un semnal nerostit, se îndreptară 
spre balaurii lor. Doar Cyrene le privi, ochii oribili și nemiloși 
clipind ocazional când dinţii începură să îi clănţăne. 

Manon își înclină capul spre el. 

— Eşti... diferit azi. 

Dorian ridică din 

umeri. 

— Dacă vrei pe cineva care să îţi încălzească patul, care 
se ploconește la fiecare cuvânt al tău și îţi respectă toate 
ordinele, caută în altă parte! 

Privirea îi alunecă spre banda albă din jurul gâtului său. 


— Incă nu sunt convinsă, prinţișorule, spuse ea, că nu 
trebui să 
o ucid. 


— Şi ce ar trebui să fac, vrăjitoareo, ca să te conving? 

El nu se deranjă să ascundă promisiunea senzuală din 
cuvintele lui, și nici tonul. 

Un mușchi al maxilarului lui Manon tresări. Creaturi de 
legendă - astea îl înconjurau pe el. Vrăjitoarele, păianjenul... 
Ar fi putut fi la fel de bine un personaj dintr-o carte pe care 
o împrumutase lui Aelin toamna trecută. Deși niciunul din ei 
nu suferise vreodată din cauza unui hău care se căsca 
înăuntrul lor. 

Încruntându-se la picioarele ei goale din zăpadă, mâinile 
lui Cyrene zvâcniră pe lângă corp, un ecou al colţilor pe care 
îi avusese în urmă cu câteva clipe. 


ar 


Dorian încercă să nu tremure. Era o sinucidere să se furișeze 


în 


Morath... imediat ce ar fi aflat ce-i trebuia de la creatura asta. 

Greutatea privirii lui Manon căzu din nou asupra lui, iar 
Dorian nu dădu înapoi. Nu dădu înapoi de la cuvintele lui 
Manon când ea spuse: 

— Dacă nu îţi preţuiești existenţa și ești convins că ai 
încredere în creatura asta, atunci adu-o! Era o provocare să 
privească nu spre Morath sau păianjen, ci în sinea sa. Vedea 
exact ce rodea în pieptul gol, fie și numai pentru că o bestie 
asemănătoare o rodea și pe ea. O să aflăm destul de curând 
dacă a spus adevărul despre vrăjitoarele Crochan. 

Păianjenul spusese adevărul. Sabia Damaris se încălzise 

mâna 
lui când Cyrene vorbise. 

Şi când le-ar fi găsit pe vrăjitoare, când Cele Treisprezece 
ar fi fost distrase, ar fi aflat și ce avea nevoie de la păianjen. 

Manon se întoarse spre Cele Treisprezece, vrăjitoarele 
vibrând de nerăbdare. 

— Zburăm acum. Putem să ajungem la sabatul Crochan 
până la căderea nopţii. 

— Şi după aceea? întrebă Asterin, singura dintre ele care 
avea permisiune să facă asta. 

Manon se îndreptă spre Abraxos, iar Dorian o urmă, 
aruncându-i lui Cyrene o mantie în timp ce magia lui o 
trăgea după el. 

— lar apoi acţionăm, evită Manon răspunsul. 

Şi pentru prima dată nu se uită în ochii nimănui. Nu făcu 

decât să 
se uite spre sud. 

Și vrăjitoarea avea secrete. Dar să fi fost la fel de 

înfricoșătoare ca 
ale lui? 


— 


N 


CAPITOLUL 8 

Întunericul o întâmpină pe Aelin când își recăpătă 
cunoștința. Un întuneric strâmt și limitat. 

Mișcându-și coatele, se lovi de laturile cutiei, lanţurile 
răsunând în spaţiul mic. Cu picioarele goale putea atinge 
capătul dacă le bâțâia un pic. 

Işi ridică mâinile legate spre peretele solid din fier aflat la 
doar câţiva centimetri de faţa ei și contură spiralele și sorii 
încrustaţi pe suprafaţa acestuia. Chiar și pe interior, Maeve 
ordonase ca simbolurile să fie încrustate astfel încât Aelin să 
nu uite că această cutie fusese creată pentru ea cu mult 
înainte să se nască. 

Dar... degetele ei goale erau cele care atingeau metalul rece 

și 
aspru. 

El îi scosese mănușile din fier sau uitase să i le pună la loc 
după ceea ce făcuse. Felul în care le ţinea deasupra 
cuptorului deschis, până ce metalul se înroșea în jurul 
mâinilor ei, iar ea țipa neîncetat... 

Aelin lipi palmele de capacul de metal și împinse. 

Braţul nu-i mai era fracturat, iar așchiile de os ce-i ieșeau 
prin piele dispăruseră. 

Sau nu existaseră niciodată. Dar totul i se păruse real, 
mai mult decât alte amintiri care reveneau acum, cerându-i 
să le recunoască, să le accepte. 

Aelin împinse cu palmele în fier, încordându-și 

mușchii. Nici măcar nu se mișcă. 

Incercă din nou. Faptul că avea puterea să facă asta se 
datora altor servicii pe care i le oferiseră vindecătoarele lui 
Maeve: să îi împiedice mușchii să se atrofieze cât timp 
zăcea întinsă aici. 

Un mic scâncet răsună în cutie. Un avertisment. 


Aelin își cobori mâinile tocmai când încuietoarea hârâi, iar 
ușa se deschise scârțâind. 

Pașii lui Cairn erau mai rapizi de data asta. Mai grăbiţi. 

— Fă-ţi nevoile pe hol și așteaptă lângă ușă! izbucni el la 

Fenrys. 

Aelin se pregăti când pașii se opriră. Un scârțâit și un 
șuierat metalic se auziră și lumina focului pătrunse înăuntru. 
Ea clipi în lumină, dar rămase nemișcată. 

Fixaseră lanţurile de cutie. Aflase asta pe pielea ei. 

Cairn nu spuse nimic în timp ce desfăcu lanţurile din cârlig. 

Era cel mai periculos moment pentru el, chiar înainte să o 
mute spre cârligele de pe altar. Chiar și cu mâinile și 
picioarele legate, nu risca. 

Nu o făcu nici azi. 

Poate că mănușile se topiseră deasupra cuptorului împreună 

cu 
pielea ei. 

Cairn o ridică smucind-o când șase străjeri apărură tăcuţi 
în pragul ușii, fără să afișeze vreo urmă de groază în faţa a 
ceea ce i se făcuse ei. 

Ea îi mai văzuse pe acești masculi. Pe bucata de plajă 

însângerată. 

— Varik, spuse Cairn, iar unul dintre străjeri înaintă, 
Fenrys, la fel de înalt ca un ponei, aflându-se acum lângă el 
la ușă. Sabia lui Varik era la gâtul lui Fenrys. 

Cairn o apucă de lanţuri, trăgând-o la pieptul lui când se 
îndreptară spre străjeri și lup. 

— Dacă faci o mișcare, el moare. 

Aelin nu îi spuse că nu era sigură că avea puterea să 
încerce ceva, cu atât mai puţin să fugă. 

O cuprinse amorţeala. 

Nu se opuse sacului negru care-i acoperi capul când 
trecură prin ușa boltită. Nu se opuse când merseră pe hol, 
deși numără pașii și cotiturile. 

Nu îi păsa dacă era suficient de isteţ Cairn încât să mai 

adauge 


câţiva ca să o dezorienteze. Ea oricum îi numără. Ascultă 
sunetul râului, mai puternic cu fiecare cotitură, ceața tot 
mai densă care îi răcea pielea expusă făcând ca pietrele să 
fie alunecoase sub tălpi. 

Apoi se trezi în aer liber. Nu îl simţea, dar îi atingea pielea 
cu degete umede, șoptindu-i despre lumea care se 
deschidea. 

„Fugi! Acum!” 

Cuvintele erau o șoaptă îndepărtată. 

Nu se îndoia că străjerul încă-și ţinea sabia la gâtul lui 
Fenrys, că avea să verse sânge. Ordinul de restricţie al lui 
Maeve îl lega prea bine pe Fenrys - împreună cu acel dar 
ciudat al lui de a sări pe distanţe scurte, ca și când s-ar fi 
mișcat dintr-o cameră în alta. 

Își pierduse demult speranţa că el avea să găsească o 
cale să îl folosească, să îi ducă pe amândoi departe de aici. 
Se îndoia că și-ar fi folosit miraculos abilitatea, dacă sabia 
străjerului l-ar fi lovit. 

Totuși, dacă lua în seamă acea voce, dacă fugea, merita 
viaţa lui s- o plătească pe a ei? 

— Te gândești, nu-i așa? îi șopti Cairn la ureche, iar ea îi 
simţi zâmbetul în ciuda sacului de pe cap. Dacă viaţa lupului 
este un preţ corect ca să scapi, spuse și râse ca un 
îndrăgostit. Încearcă! Să vezi cât de departe ajungi! Mai 
avem de mers câteva minute. 

Ea îl ignoră. Ignoră acea voce care îi șoptea să fugă, să 
fugă, să fugă. Merseră pas cu pas. Picioarele îi tremurau de 
efort, iar asta îi spunea destule despre timpul petrecut aici, 
despre câtă vreme nu reușise să se miște corespunzător, în 
ciuda vindecătoarelor care îi 

împiedicau mușchii să se atrofieze. 

Cairn o conduse pe o scară spiralată care o făcu să gâfâie, 
ceața dispărând în aerul rece al nopţii. Mirosuri dulci. Flori. 

Florile încă existau. În această lume, în acest iad, florile 

răsăreau 
undeva. 

Sunetul apei amuţi în urma lor, înlocuit curând de susurul 
vesel din faţă. Fântâni. Pietre netede și reci îi amorţeau 
picioarele și prin glugă, pâlpâitul focului arunca unduiri aurii. 
Lămpi. 


Aerul se calmă, devenind nemișcat. Probabil se afla într-o 

curte. 

Fulgerul îi pulsă prin coapse și gambe, avertizând-o să 
încetinească, să se odihnească. 

Aerul liber se deschise din nou în jurul ei, apa vuind iarăși. 

Cairn se opri, lipind-o de corpul lui înalt cu o smucitură, 
diversele lui arme intrându-i în lanţuri și piele. Hainele 
celorlalţi străjeri foșniră când se opriră și ei. Ghearele lui 
Fenrys ţăcăniră pe piatră, sunetul fiind fără îndoială menit 
să îi semnaleze că rămânea în apropiere. 

Ea își dădu seama de ce simţise el nevoia să facă asta 
când o voce de femeie care era și tânără și bătrână, și 
amuzată și nemiloasă, spuse mieros: 

— Scoate-i gluga, Cairn! 

Aelin trebui să clipească doar de câteva ori ca să studieze 

totul. 

Mai fusese aici. 

Fusese pe veranda lată cu priveliște spre râul mare și 
spre cascade, mersese prin orașul vechi din piatră despre 
care știa că se înălța în spatele ei. 

Stătuse chiar în locul acesta, înfruntând-o pe regina 
brunetă tolănită pe un tron de piatră de pe podium, 
înconjurată de ceaţă, cu o bufniţă albă cocoţată pe spătarul 
scaunului ei. 

Un singur lup stătea întins la picioarele ei de data asta. 
Negru ca noaptea, negru ca ochii reginei, care se opriră 
asupra lui Aelin mijind de plăcere. 

Maeve părea mulțumită să o lase pe Aelin să privească. 
să o lase să studieze. 

Rochia de un mov-închis a lui Maeve lucea precum ceața 
în spatele ei, trena lungă coborând cele câteva trepte ale 
podiumului. Coborând spre... 

Aelin văzu ce sclipea la baza treptelor și rămase nemișcată. 

Buzele roșii ale lui Maeve descriseră un zâmbet când 
flutură o mână albă. 

— Dacă vrei, Cairn! 


Masculul nu ezită când o împinse pe Aelin spre ceea ce 
zăcea pe pământ. 

Sticlă spartă, adunată și aranjată într-un cerc perfect. 

El se opri chiar în faţă, primele cioburi groase fiind la câţiva 
centimetri de degetele goale ale picioarelor lui Aelin. 

Maeve făcu semn lupului negru de la picioarele sale, iar 
acesta se ridică, luând ceva de pe cotiera lată a tronului 
înainte să se îndrepte spre Cairn. 

— M-am gândit că poziţia ta ar trebui cel puţin 
recunoscută, spuse Maeve, acel zâmbet de păianjen 
neșovăind când Aelin văzu ce-i oferi lupul gardianului de 
lângă Cairn. Pune-i-o! ordonă regina. 

O coroană veche și strălucitoare radia în mâinile 
străjerului. Făurită din argint și perle, modelată cu aripi 
ridicate care se întâlneau în centrul înălțat, împresurat cu 
ţepi de diamant pur, aceasta luci ca și când razele lunii ar fi 
fost prinse înăuntru când străjerul i-o puse pe cap lui Aelin. 

Greutatea mare o surprinse, metalul rece intrându-i în scalp. 

Era 
mult mai grea decât părea, ca și când ar fi avut un miez de fier. 

O altfel de cătușă. Asta fusese întotdeauna. 

Aelin se abţinu să se retragă, să scuture din cap ca să-și dea 

jos 
coroana. 

— E coroana lui Mab, spuse Maeve. Coroana ta, după 
descendență și drept din naștere. Adevărata ei 
moștenitoare. 

Aelin ignoră cuvintele, holbându-se la cercul de cioburi din 

sticlă. 

— O, aia, spuse Maeve, observând la ce era atentă. Cred 
că știi cum o să decurgă lucrurile, Aelin a Focului Sălbatic. 

Aelin nu spuse nimic. 

Maeve dădu din cap. 

Cairn o împinse înainte, direct în sticla care-i tăie tălpile 
goale, pielea nouă ţipând când se sfâșie. 

Ea inspiră brusc printre dinţi, înghiţindu-și ţipătul când 
Cairn o forță să stea în genunchi. 


Respirația i se tăie la impact, la fiecare ciob care tăia 

adânc. Să respire - respiraţia era cheia, era 

importantă. 

Işi distrase atenţia inspirând și expirând, ca un val care se 
retrăgea de la mal și apoi revenea. 

Căldura se adună sub genunchii, gambele și gleznele ei, 

mirosul 
de cupru al sângelui ridicându-se ca să se amestece în ceaţă. 

Respirația îi deveni sacadată când începu să tremure, iar un 

țipăt 
clocoti în sinea ei. 

Işi mușcă buza, caninii străpungând 

carnea. Nu voia să ţipe. Nu încă. 

„Respiră!” 

Gustul sângelui îi învălui gura când mușcă mai puternic. 

— Ce păcat că nu avem spectatori care să vadă asta! 
spuse Maeve, vocea părându-i îndepărtată și prea aproape 
totodată.  Aelin  Aducătoarea-Focului poartă în sfârșit 
coroana potrivită pentru o regină a  Spiridușilor. 
Ingenuncheată la picioarele mele! 

Tremurul care o străbătu pe Aelin îi scutură trupul 
suficient cât sticla să găsească noi unghiuri, noi intrări. 

Ea se îndepărtă mai mult. Fiecare respiraţie o trăgea spre 
mare, spre un loc unde cuvintele, sentimentele și durerea 
deveneau un țărm distant. 

Maeve pocni din degete. 

— Fenrys! 

Lupul trecu pe lângă ea și se așeză lângă tron, dar nu 
înainte să se uite la cel negru, întorcând doar puțin capul. 
Lupul negru îi întoarse privirea, inexpresiv și cu răceală, iar 
gestul fu suficient încât Maeve să rostească: 

— Connall, ai putea să îi spui în sfârșit geamănului tău 

ce vrei. Un licăr de lumină. 

Aelin inspiră pe nas și expiră pe gură de nenumărate ori, 
abia observând masculul frumos cu păr brunet care stătea 
acum în locul lupului. Cu pielea bronzată ca a geamănului 
său, dar fără ca 


ferocitatea și viclenia să-i strălucească pe chip. Purta mai 
multe rânduri de haine de războinic, negre, spre deosebire 
de obișnuitul gri al lui Fenrys, două cuțite atârnându-i pe 
lângă corp. 

Lupul alb își ridică privirea la geamănul său, țintuit de 
acea legătură invizibilă. 

— Vorbește liber, Connall! spuse Maeve, schițând în 
continuare un zâmbet. Bufnița de hambar cocoţată pe 
spătarul tronului ei privi cu ochi solemni, fără să clipească. 
Lasă-l pe fratele tău să știe că aceste cuvinte sunt ale tale, 
și nu din ordinul meu. 

Un picior încălţat cu o cizmă o împunse subtil pe Aelin în 
spate, ca să înainteze, ca sticla să-i intre mai mult în piele. 

Indiferent cât ar fi respirat, exercițiul acesta n-ar fi distras-o 
suficient de mult încât să-și stăpânească scâncetul înăbușit. 

Ea ura asta - acel sunet, la fel cum o ura pe regina din 
faţa sa și pe sadicul din spatele ei. Dar tot reuși să iasă, abia 
auzit, acoperit de vuietul cascadei. 

Ochii negri ai lui Fenrys se îndreptară spre ea. El clipi de 

patru ori. Aelin nu reuși să-i răspundă clipind, strângându- 

și și desfăcându- 
și pumnul în poală. 

— Din cauza ta ai păţit asta! îi spuse Connall lui Fenrys, 
atrăgând din nou atenţia fratelui său. Vocea lui era la fel de 
rece ca a lui Maeve. Aroganţa și nesăbuinţa ta - asta voiai? 
Fenrys nu răspunse. Nu m-ai lăsat să am asta - să fac și eu 
parte din asta. Ai depus jurământul de sânge nu ca să o 
servești pe regina noastră, ci ca să nu fii învins de mine 
pentru prima dată în viaţa ta. 

Fenrys își dezgoli dinţii, deși ceva asemănător suferinţei îi 
întunecă privirea. 

Un alt val fierbinte îi străbătu genunchii și coapsele, iar Aelin 
închise ochii. 

Avea să suporte totul și să facă faţă situaţiei. 

Poporul ei suferise timp de zece ani. Probabil că suferea și 

acum. 

De dragul lui, avea să reziste și să supravieţuiască. 


Vocea puternică a lui Connall se undui pe lângă ea. 

— Eşti o rușine pentru familia noastră, pentru acest regat. 
Te-ai vândut unei regine străine, și pentru ce? Te-am 
implorat să te controlezi când ai fost trimis să îl vânezi pe 
Lorcan. Te-am implorat să fii /steț. Ai fi putut la fel de bine 
să mă scuipi în față. 

Fenrys mârâi, iar sunetul trebuie să fi fost un limbaj 
secret de-al lor, deoarece Connall pufni. 

— Să plec? De ce aș vrea să plec? Și pentru ce? Pentru 
asta? Chiar și cu ochii închiși, Aelin știa că arăta spre ea. Nu, 
Fenrys! N-am să plec! Și nici tu. 

Un scheunat spintecă aerul umed. 

— Destul, Connall! spuse Maeve, iar lumina licări, 
străpungând chiar și întunericul din spatele pleoapelor lui 
Aelin. 

Ea respiră și tot respiră. 

— Ştii cât de repede se poate termina asta, Aelin, spuse 
Maeve. Aelin își tinu ochii închiși. Spune-mi unde ai ascuns 
cheile Wyrd, depune jurământul de sânge... Presupun că 
ordinea nu contează. 

Aelin deschise ochii și-și ridică mâinile legate în faţă. 

Și îi arătă lui Maeve un gest obscen, mai urât ca 

niciodată. Maeve se crispă ușor. 

— Cairn. 

Înainte ca Aelin să se poată pregăti inspirând, mâinile se 
izbiră de umerii ei și o împinseră în jos. 

Atunci ea nu mai reuși să-și oprească ţipătul. 

El o împinse în puţul aprins de agonie care îi furnica 

picioarele și 
coloana. 

O, zeilor - o, zeilor! 

Foarte departe, mârâitul lui Fenrys îi sfâșie ţipătul, urmat de 

vocea 
vioaie a lui Maeve: 

— Foarte bine, Cairn! 

Apăsarea de pe umerii ei se domoli. 

Aelin se aplecă pe genunchi. O respiraţie completă - trebuia 

să 


respire profund. 

Nu reuși, plămânii și pieptul ei ridicându-se doar în respiraţii 
superficiale, sacadate. 

Vederea i se înceţoșă, umezindu-se, sângele care i se 

răspândise 
dincolo de genunchi clipocind. 

Trebuia să suporte, să supravieţuiască... 

— Spionii mi-au zis ceva interesant în dimineaţa asta, 
spuse tărăgănat Maeve. Cum că ai fi acum în Terrasen, 
pregătind mica armată pe care ai adunat-o pentru război. 

Tu și prinţul Rowan și cei doi războinici compromiși ai mei. 

Împreună cu grupul tău obișnuit. Aelin nu-și dăduse seama 
că încă avea o urmă de speranţă, prostească și jalnică. 
Acea urmă de speranţă că el avea să vină după 

ea. _ 

La urma urmei, îi spusese să nu o facă. li spusese să 

protejeze 
Terrasenul. Aranjase totul ca el să reziste împotriva Morathului. 

— E util să ai o creatură metamorfică și aceasta să joace 
rolul tău de regină, spuse gânditoare Maeve. Deși mă întreb 
cât timp poate să dureze farsa asta, fără darurile tale 
speciale cu care să incinerezi legiunile Morathului; cât timp 
ai înainte ca aliaţii pe care i-ai adunat să înceapă să întrebe 
de ce Aducătoarea-Focului nu arde. 

Nu era o minciună. Detaliile, planul ei cu Lysandra... Era 
imposibil ca Maeve să le cunoască, dacă nu erau adevărate. 
Ar fi putut Maeve să mintă și să presupună toate astea? Da, 
și totuși... 

Rowan plecase cu ei. Plecaseră cu toţii spre nord și 

ajunseseră în 
Terrasen. 

O mică îndurare. O mică îndurare, și totuși... 

Sticla din jurul ei străluci în ceaţă și în lumina lunii, 
sângele ei străbătând-o ca o pată densă. 

— Nu vreau să distrug lumea asta, așa ca Erawan, spuse 
Maeve, ca și când ar fi fost două prietene care stăteau de 
vorbă la una dintre cele mai bune ceainării din Rifthold. 
Dacă ar mai fi existat, după ce legiunea Dinţi-de-fier 
devastase orașul. Îmi place Erilea exact cum 


este. Întotdeauna mi-a plăcut. 

Sticla, sângele, veranda și lumina lunii se rotiră în ochii ei. 

— Am văzut multe războaie. Mi-am trimis războinicii să le 
poarte, să le încheie. Am văzut cât de distructive sunt. Ştii, 
chiar sticla pe care stai e dintr-unul dintre acele războaie. 
De la munţii de sticlă din Sud. Cândva erau dune de nisip, 
dar dragonii le-au transformat în sticlă în timpul unui conflict 
vechi și sângeros. Scoase un zumzet amuzat. Unii pretind că 
este cea mai dură sticlă din lume. Cea mai rezistentă. M-am 
gândit că i-ai putea aprecia proveniența, având în vedere 
moștenirea ta de scuipătoare de flăcări. 

Maeve scoase un ţâţâit, iar apoi Cairn fu din nou acolo, cu 
mâinile pe umerii ei, apăsându-i tot mai puternic. Pe toţi 
zeii, pe toți zeii... 

Niciun zeu nu o salva. Nu cu adevărat. 

Ţipetele lui Aelin răsunară din piatră și 

apă. 

Singură. Era singură în situaţia asta. Ar fi fost inutil să 
implore lupul alb să o ajute. 

Mâinile de pe umerii ei se retraseră. 

Gâfâind și cu fierea arzându-i gâtul, Aelin se ghemui din nou 
pe genunchi. 

Trebuia să suporte, să supravieţuiască... 

Maeve doar continuă: 

— Dragonii nu au supravieţuit acelui război. Şi nu s-au 
mai ridicat. Buzele i se strâmbară într-un zâmbet, iar Aelin 
își dădu seama că Maeve se asigurase de asta. 

Alţi mânuitori ai focului - vânați și uciși. 

Nu știa de ce simţise atunci o urmă de tristeţe pentru 
creaturile care nu mai existau de nenumărate secole și care 
n-aveau să mai fie văzute vreodată pe acest pământ și de 
ce asta o întristase atât de mult. De ce conta măcar, când 
sângele ei ţipa de agonie. 

Maeve se întoarse spre Connall, tot în forma sa Fae lângă 
tron, cu ochii furioși aţintiţi încă la fratele lui. 

— Gustări. 


Aelin îngenunche pe cioburile de sticlă în timp ce 
mâncarea și băutura fură aduse. Îngenunche când Maeve 
luă prânzul cu brânză și struguri, zâmbind tot timpul la ea. 

Aelin nu reuși să oprească tremurul care o cuprinse, 
amorţeala puternică. 

Alunecă tot mai mult în sinea ei. 

Nu conta dacă Rowan nu venea și ceilalți îi respectaseră 

dorinţele 
de a lupta pentru Terrasen. 

Şi ea avea să-l salveze în felul ei. Cât de mult timp posibil. 
Măcar atât îi datora Terrasenului. Nu ar fi plătit niciodată 
complet acea datorie. 

Cuvintele răsunară de departe, amintirea licări, iar ea îi 
permise să o tragă înapoi, să o scoată din corp. 

Stătea lângă tatăl ei pe cele câteva trepte care coborau spre 

ringul de luptă 
în aer liber al castelului. 

Era mai mult un templu decât un ring de lupte, flancat de 
coloane uzate și albe care timp de secole fuseseră martore 
la nașterea celor mai puternici războinici ai Terrasenului. Era 
gol atât de târziu în după-amiaza de vară, scăldat în lumina 
aurie. 

Rhoe Galathynius îşi trecu o mână peste scutul rotund, 
metalul negru fiind zgâriat și îndoit de la ororile demult 
învinse. 

— Cândva, spuse el când ea contură o zgârietură lungă 
de pe suprafaţa veche, acest scut îţi va reveni. Asa cum mi- 
a revenit mie și fratelui tatălui tău, înaintea mea. 

Încă respira sacadat din cauza antrenamentului abia 
încheiat. Fuseseră doar ei doi - așa cum îi promisese el, în 
acea oră o dată pe săptămână pe care o rezervase pentru 
ea. 

Tatăl lăsă scutul pe treapta de piatră de sub el, zgomotul 
surd al acestuia răsunând prin picioarele ei în sandale. 
Cântărea aproape la fel de mult ca ea, și totuși, el îl purta ca 
și când ar fi fost doar o prelungire a brațului său. 

— lar tu, continuă tatăl ei, ca mulţi bărbaţi și ca multe 
femei importante din casa asta, ai să-l folosești ca să ne 
aperi regatul. Ea îşi ridică privirea 


spre chipul lui, frumos și fără riduri. Solemn și regal. Asta 
este obligația ta, singura ta datorie. El își sprijini o mână de 
marginea scutului, atingându-l ca să sublinieze ce voia să 
spună. Să aperi, Aelin. Să protejezi. 

Ea dăduse din cap, fără să înțeleagă, iar tatăl ei o sărutase 

pe frunte, ca și 
când aproape ar fi sperat să nu fie nevoită să o facă vreodată. 

Cairn o apăsă din nou în 

sticlă. Nu mai avea puterea 

să ţipe. 

— M-am plictisit de asta, spuse Maeve, uitând de tava ei 
de argint cu mâncare. Se aplecă înainte pe tron, bufnița din 
spatele ei foșnind din aripi. Aelin Galathynius, crezi că n-am 
să fac sacrificiile necesare ca să obţin ce caut? 

Ea uitase să vorbească. Oricum nu rostise niciun cuvânt aici. 

— Dă-mi voie să-ți demonstrez, spuse Maeve, îndreptându- 

se. 
Ochii lui Fenrys se aprinseră în semn de avertisment. 

Maeve flutură o mână albă spre Connall, înţepenit lângă 
tronul ei, unde rămăsese de când adusese mâncarea reginei. 

— Fă-o! 

Connall scoase un cuţit de la centură și înaintă spre Fenrys. 

„Nu!” 

Cuvântul zăngăni rece prin ea. Buzele ei chiar îl rostiră 
când se smuci în lanţuri, șiroaie de lichid fierbinte ţâșnindu-i 
pe picioare. 

Connall mai înaintă un pas. 

Sticla scârțâi și se crăpă sub ea. Nu, nu... 

Connall păși peste Fenrys, cu mâna tremurândă. Fenrys doar 
mârâi la el. 

Connall ridică, în aerul dintre ei, cuțitul. 

Ea nu se putea ridica în picioare. Nu se putea ridica din cauza 
lanțurilor și a sticlei. Nu putea face nimic, nimic... 

Cairn o apucă de gât, degetele intrându-i destul de 
puternic în piele încât să o rănească și să o împingă din nou 
în cioburile ude de sânge. Un țipăt răgușit și spart îi scăpă 
printre buze. 

Fenrys. Singurul ei fir spre viaţă, spre realitatea asta... 


Lama lui Connall licări. El venise să ajute în Mistward. O 
sfidase atunci pe Maeve; poate c-avea s-o facă și acum, 
poate că vorbele lui pline de ură fuseseră o înșelătorie... 

Lama 

cobori. 

Nu în 

Fenrys. 

Ci în inima lui Connall. 

Fenrys se mișcă - sau încercă să o facă. Deschizând botul 
într-un țipăt mut, încercă de mai multe ori să sară spre 
fratele său în timp ce Connall se prăbuși spre veranda 
acoperită cu gresie, iar sângele începu să curgă. 

Bufnița de pe tronul lui Maeve bătu o dată din aripi, ca și 
când ar fi fost îngrozită, dar Cairn râse încet, sunetul vuind 
pe lângă capul lui Aelin. 

Real. Asta era real. Trebuia să fie. 

Ceva rece și uleios se mișcă spre ea. Mâinile îi căzură pe 
lângă corp. Lumina părăsi ochii negri ai lui Connall, părul lui 
brunet împrăștiindu-se pe podeaua din jurul său ca o 
oglindire neagră a sângelui care curgea. 

Fenrys tremura. Probabil că și Aelin. 

— Ai întinat ceva ce îmi aparţinea, Aelin Galathynius, 
spuse Maeve. lar acum trebuie curăţat. 

Fenrys scheuna, încercând încă să se târască spre fratele 
său mort pe pământ. Masculul Fae se putea vindeca; 
probabil inima lui Connall ar fi putut să-și revină... 

Pieptul lui Connall se ridică odată cu o suflare superficială 
și sacadată. 

Nu se mai mișcă. 

Urletul lui Fenrys spintecă noaptea. 

Cairn își luă mâinile, iar Aelin se lăsă pe sticlă, mâinile și 
încheieturile usturând-o. 

Rămase acolo, pe jumătate întinsă. Lăsă coroana să i se 
rostogolească de pe cap și să alunece pe podea, sticla 
dragonului 


împrăștiindu-se unde sări. Sări, apoi se rostogoli, arcuindu-se 
pe 
verandă, tocmai până la balustrada de piatră. 

Și în râul care vuia dedesubt. 

— Nu mai are cine să te ajute! Vocea lui Maeve era goală 
ca spaţiile dintre stele. Şi nu vine nimeni după tine. 

Aelin își strânse pumnul în sticla veche. 

— Gândește-te la asta! Gândește-te la noapte, Aelin! 
Maeve pocni din degete. Am terminat aici! 

Cairn apucă lanţurile. 

Picioarele i se clătinară, tăindu-se din nou la tălpi, dar ea 
abia simţi în furia și marea de foc din adâncul ei. 

Dar când Cairn o ridică, pipăind-o brutal, ea îl 

atacă. Două lovituri. 

Un ciob de sticlă îi intră în gât. El se clătină înapoi, 
înjurând când sângele împroșcă. 

Aelin se roti, sticla tăindu-i tălpile, și aruncă din cealaltă 

mână 
ciobul direct spre Maeve. 

Acesta o rată la milimetru, zgâriindu-i obrazul alb înainte 
să zăngăne în tronul din spatele ei. Bufnița cocoţată 
deasupra ţipă. 

Mâini aspre o apucară, Cairn strigând, ţipând furios 
„Căţea ce ești”, dar ea nu îl auzi. O picătură de sânge șerpui 
pe obrazul lui Maeve. 

Sânge negru. La fel de întunecat ca noaptea. 

La fel de întunecat ca ochii reginei care, ducând o mână 
la obraz, o ţintui cu privirea. 

Lui Aelin îi cedară picioarele și nu se opuse străjerilor care o 

luau 
de acolo. 

O clipă trecu, iar sângele curse roșu, mirosind a cupru ca 
al ei. Era o iluzie optică. O halucinație, un alt vis... 

Maeve privi pata roșie care îi colora degetele albe. 

Un vânt întunecat izbucni spre Aelin, strângând-o de gât, iar 

ea 
leșină. 


CAPITOLUL 9 

Cairn o legă de altar și o părăsi. 

Fenrys nu intră decât la mult timp după ce ea se trezi. 

Sângele curgea încă din locul în care Cairn îi lăsase sticla 
în picioare și tălpi. 

Dar nu un lup se furișă în camera de piatră, ci un mascul. 

Fiecare dintre pașii lui Fenrys îi spuse suficient înainte să 
îi vadă privirea goală, paloarea pielii lui de obicei aurie. El se 
uită în gol, chiar dacă se opri în faţa locului în care stătea 
înlănţuită. 

Rămasă fără cuvinte, nesigură că ar fi putut să 
vorbească, Aelin clipi de trei ori. „Ești bine?” 

Două clipiri. „Nu.” 

Urme sărate îi brăzdară obrajii. 

Lanţurile ei zăngăniră când întinse un deget tremurând 

spre el. Tăcut, el o luă de mână. 

Ea șopti cuvintele, chiar dacă el probabil nu le înţelegea 
prin fanta măștii. „Îmi pare rău!” 

El doar o strânse mai cu putere. 

Jacheta lui gri era descheiată în partea de sus, îndeajuns 
de mult încât să dezvăluie ușor pieptul musculos de 
dedesubt. Ca și când nu s-ar fi deranjat să o încheie în graba 
de a pleca. 

Ei i se întoarse stomacul pe dos. Ce fusese nevoit să facă 
după aceea, fără îndoială, cu trupul geamănului său zăcând 
încă pe gresia verandei din spatele lui... 

— Nu știam că mă ura atât de mult, spuse răgușit Fenrys. 

Aelin îi strânse mâna. 

Fenrys închise ochii, inspirând sacadat. 

— Ea m-a lăsat să plec doar ca să strâng sticla. După ce-o 

scot, eu... 


eu mă întorc acolo, zise și arătă cu bărbia spre zidul unde 
stătea de obicei. Își dori să îi examineze picioarele, dar ea îi 
strânse din nou mâna și clipi de două ori. „Nu.” 

Să mai rămână un timp în trupul acesta, să îl plângă ca un 
mascul, nu ca un lup. Să rămână în forma asta, ca să poată 
auzi o voce prietenoasă, să simtă o atingere blândă... 

Ea începu să plângă. 

Nu se putu abţine. Nu se putu opri odată ce începu. Ura 
fiecare lacrimă și respiraţie sacadată, fiecare smucitură a 
corpului care-i săgeta picioarele și tălpile. 

— Am să le scot, zise el, iar ea nu îi putea spune, nu 
putea să-i explice că nu plângea din cauza sticlei, a pielii 
sfâșiate până la os. 

El nu venea. El nu venea să o ia. 

Ar fi trebuit să se bucure. Ar fi trebuit să fie ușurată. Era 

ușurată. 

Și totuși... și totuși... 

Fenrys scoase o pensetă din trusa lăsată de Cairn pe o masă 

din 
apropiere. 

— Am să mă mișc cât pot de repede. 

Mușcându-și buza destul de puternic încât să îi dea 
sângele, Aelin întoarse capul când prima bucată de sticlă 
ieși din genunchiul ei. Carnea și tendonul se tăiară din nou. 

Sarea copleși gustul sângelui, iar ea își dădu seama că el 
plângea. Mirosul lacrimilor lor umplu cămăruţa în timp ce 
masculul își văzu de ale lui. 

Niciunul nu spuse un cuvânt. 


CAPITOLUL 10 

Lumea se transformase în noroi îngheţat, sânge roșu și 
negru și ţipete ale muribunzilor care se înălţau spre cerul 
rece. 

În ultimele luni, Lysandra aflase că lupta nu era ceva 
ordonat. Era haos și durere, și nu aveau loc dueluri măreţe 
și eroice; era sfâșiatul ghearelor și împunsătura colţilor, 
zăngănitul scuturilor îndoite și săbii însângerate. Armura 
cândva ușor de recunoscut era împroșcată cu sânge, iar 
dacă nu ar fi fost negrul stindardului inamicului ei, Lysandra 
nu ar fi știut cum să îi deosebească pe aliaţi de inamici. 

Măcar rândurile lor rezistau. 

Scut lângă scut și umăr la umăr pe un câmp înzăpezit 
care devenise o groapă de noroi, ei întâlniseră legiunea 
adusă de Erawan prin Eldrys. 

Aedion alesese câmpul, momentul și abordarea acestei 
bătălii. Ceilalţi insistaseră să atace imediat, dar el intenţiona 
să lase Morathul să mărșăluiască destul de departe pe 
continent - chiar spre locul unde își dorea. Locul era la fel de 
important ca numărul, fusese tot ce le spusese. 

Nu și Lysandrei, bineînţeles. Abia dacă-i adresa vreun 
cuvânt zilele astea. 

Acum cu siguranţă nu era timpul să se gândească la asta sau 

să îi 
pese. 

Aliaţii și soldaţii lor credeau că Aelin Galathynius 
rămăsese cu ei, permițându-i Lysandrei să ia forma 
leopardului-fantomă. Ren Allsbrook oferise chiar o platoșă 
pentru pieptul și coastele leopardului; ușoară încât să nu o 
încurce, dar destul de solidă încât cele trei lovituri pe care 
fusese prea lentă să le oprească - o săgeată în coaste, apoi 
două tăieturi ale săbiilor inamice - să fie deviate. 


Puţine răni o usturau. În urma măcelului pe care îl făcuse 
în primele rânduri și fiind lovită cu sabia și ţinta săgeţilor, 
sângele îi păta labele. 

Dar ea mergea mai departe, legiunea Bane rezistând 

împotriva a 
ceea ce fusese trimis să îi înfrunte. 

Doar cinci mii. 

„Doar” părea un cuvânt ridicol, dar așa se exprimaseră 
Aedion și ceilalţi. 

Abia suficienţi încât să fie o armată, având în vedere 
toată armata Morathului, dar destui încât să prezinte o 
ameninţare. 

„Pentru ei”, gândi Lysandra când sări între doi războinici 
Bane și se aruncă spre cei mai apropiaţi infanteriști valgi. 

Bărbatul ţinea sabia ridicată, gata să lovească soldatul 

Bane din faţa lui. Cu o înclinare a capului când ridică sabia, 

soldatul valg nu văzu moartea iminentă înainte ca fălcile ei 

să-i cuprindă gâtul expus. 

După câteva ore de luptă, mușca din instinct, carnea 
rupându-se ca o bucată de fruct copt. 

Ea se mișca din nou înainte ca victima să atingă 
pământul, scuipându-i gâtul în noroi, lăsând soldaţii Bane 
care avansau să decapiteze cadavrul. Cât de îndepărtată 
părea acum viaţa la curte! În ciuda morţii din jurul ei, nu 
putea spune că îi lipsea. 

Mai departe pe linia frontului, Aedion striga ordine 
flancului stâng. Lăsaseră o parte din soldaţii Bane să se 
odihnească auzind cât de puţini trimisese Erawan, și 
îngroșaseră rândurile cu soldaţi din micile armate ale lorzilor 
Terrasenului cu cei ai prinţului Galan Ashryver și ai reginei 
Ansei din Pustiuri, ambii așteptând ca alţii să sosească. 

Nu era nevoie să dezvăluie că aveau un mic batalion de 
soldaţi Fae, mulţumită amabilităţii prinţului Endymion și a 
prințesei Sellene Whitethorn, sau că printre ei se numărau și 
Asasinii Tăcuţi din Deșertul Roșu. Urma să vină o vreme 
când surpriza prezenţei lor ar fi fost necesară, argumentase 
Aedion în timpul consiliului rapid de 


război pe care îl ţinuseră la întoarcerea în tabără. Lysandra, 
obosită pentru că îi cărase pe el, Ren și Murtaugh fără oprire 
din Allsbrook până la marginea Orynthului, abia ascultase 
dezbaterea. Oricum, Aedion câștigase. 

Așa cum câștiga tot, prin voinţă și aroganță. 

Ea nu îndrăzni să se uite de-a lungul rândurilor ca să vadă 
cum se descurca, umăr la umăr în noroi cu oamenii lui. Ren 
conducea flancul drept, unde fusese postată Lysandra. 
Galan și Ansei ocupaseră flancul stâng, Ravi și Sol din Suria 
luptând printre ei. 

Nu îndrăzni să vadă cine-și mai flutura sabia. 

Acum nu mai erau mulţi inamici. O mie, dacă nu mai puţini. 
Soldaţii din spatele ei erau mult mai numeroși. 

Așadar Lysandra continuă să ucidă, sângele inamicilor fiind 

ca 
vinul stricat pe limba ei. 

XXX 

Câștigaseră, deși Aedion era foarte conștient că victoria 
împotriva a cinci mii de soldaţi era probabil trecătoare, 
având în vedere că întreaga armată a Morathului nu 
ajunsese încă. 

Adrenalina luptei încă nu se risipise, și de aceea ajunsese 
Aedion în cortul său de război la o oră după ce ultimul valg 
fusese doborât. S-a așezat la masa acoperită de hărți, cu 
Ren Allsbrook și Ravi și Sol din Suria. 

Nu știa unde plecase Lysandra. Supravieţuise, ceea ce el 
presupunea că era suficient. 

Nu spălaseră sângele sau noroiul care îi acoperea atât de 
complet încât se întărise pe sub căștile și armurile lor. 
Armele erau aruncate într-o grămadă în apropierea clapelor 
cortului. Totul trebuia să fie curățat, dar mai târziu. 

— Pierderi de partea voastră? îi întrebă Aedion pe Ravi și Sol. 

Cei doi fraţi blonzi conduceau împreună Suria, deși Sol 
era, practic, lordul ținutului. Ei nu mai luptaseră în război, în 
ciuda faptului că erau cam de vârsta lui Aedion, dar 
făcuseră faţă destul de 


bine azi, ca și soldaţii lor. 

Lorzii din Suria își pierduseră tatăl pe eșafodul din Adarlan 
în urmă cu câteva zeci de ani, mama lor supraviețuind 
războaielor și ocupării Adarlanului datorită șireteniei sale și 
a faptului că orașul ei port prosper era prea valoros pentru 
ruta comercială a imperiului încât să fie distrus. 

Sol părea să semene cu mama lor echilibrată și 

isteață. Ravi, timid și nesăbuit, semăna cu 

răposatul lor tată. 

Totuși, amândoi urau Adarlanul cu o intensitate arzătoare 
dezvăluită de ochii lor albaștri. 

Sol, al cărui chip firav era pătat de noroi, expiră pe nas. 
Era nasul unui aristocrat, crezuse Aedion când erau copii. 
Lordul fusese întotdeauna mai mult un dascăl decât un 
războinic, dar părea să fi învăţat câteva lucruri de atunci, în 
anii grei. 

— Nu mulţi, slavă zeilor! Cel mult două sute. 

Vocea blândă era înșelătoare - Aedion învățase asta în 
ultimele săptămâni. Poate era și asta o armă - să facă 
oamenii să îl creadă blând și slab, să mascheze mintea 
ascuţită și instinctele și mai ascuţite din spatele ei. 

— Şi flancul tău? îl întrebă Aedion pe Ren. 

Ren își trecu o mână prin părul negru, noroiul căzând. 

— O sută cincizeci, dacă nu mai puţini. 

Aedion dădu din cap. Situaţia era mult mai bună decât 
anticipase. Rândurile rezistaseră, mulțumită legiunii Bane 
pe care o amestecase printre ei. Valgii încercaseră să 
menţină ordinea, totuși, imediat ce sângele uman începuse 
să curgă, se avântaseră însetaţi de luptă și pierduseră 
controlul, în ciuda ţipetelor comandanților lor. 

Toţi erau soldaţi valgi, niciun prinţ printre ei. El știa că nu era 

e) 
binecuvântare. 

Ştia că acei cinci mii de soldaţi pe care îi trimisese 
Erawan, prinzând într-o ambuscadă navele lui Galan 
Ashryver lângă Uium înainte să se îndrepte spre Eldrys, 
aveau doar rolul de a-i epuiza. La 


luptă nu participase niciun ilken, nicio vrăjitoare Dinţi-de-fier, 
niciun câine Wyrd. 

Și tot fuseseră greu de ucis. Luptaseră mai mult decât 

majoritatea 
oamenilor. 

Ravi privi harta. 

— Acum ne retragem în Orynth? Sau ne îndreptăm spre 

graniță? 

— Darrow ne-a ordonat să mergem spre Orynth, dacă 
supravieţuim, replică Sol, încruntându-se la fratele său, la 
strălucirea din ochii lui Ravi care exprima atât de clar unde 
voia să meargă. 

Darrow, care era prea bătrân ca să lupte, zăbovise în a 
doua tabără la zece kilometri în urma lor, ca să fie 
următoarea linie de apărare, în caz că vreo cinci mii de 
soldaţi ar fi reușit cumva să distrugă una dintre cele mai 
pricepute unităţi văzute vreodată de Terrasen. Cu vestea 
care sosea acum, fără îndoială, că lupta decursese în 
favoarea lor, era foarte probabil ca Darrow să se îndrepte 
spre capitală. 

Aedion se uită la Ren. 

— Crezi că bunicul tău poate să-i convingă pe Darrow și 
pe ceilalţi lorzi să înainteze spre sud? 

Război prin delegare. Era absurd. Trebuia să aducă 
argumente pentru fiecare alegere pe care o făcea, pentru 
fiecare câmp de luptă pe care îl alegea. Să îi convingă. 

Ca și când acești soldaţi nu ar fi luptat pentru regina lor, 
nu veniseră pentru Aelin când ea îi chemase. Ca și când 
legiunea Bane ar fi servit pe altcineva. 

Ren expiră spre tavanul înalt al cortului. Un spaţiu mare, 
dar gol. Nu avuseseră timp sau resurse să îl mobileze ca pe 
un cort de război corespunzător, punând doar un pat, 
câteva cuptoare și masa asta, împreună cu o cadă din cupru 
ascunsă după o draperie, în spate. Odată încheiată 
întrunirea, intenţiona să găsească pe cineva să o umple. 

Dacă Aelin ar fi fost aici, ar fi putut să o încălzească într- 

o clipă. El ignoră nodul din piept. 


Dacă Aelin ar fi fost aici, cu o singură suflare, cei cinci mii 
de soldaţi pe care se obosiseră să îi ucidă azi ar fi fost 
cenușă în vânt. 

Niciunul dintre lorzii din jurul lui nu întrebase unde era regina 

lor, 
de ce nu fusese azi pe câmpul de luptă. Poate că nu 
îndrăzniseră. 

— Dacă ne mișcăm armatele spre sud fără permisiunea lui 
Darrow și a celorlalţi lorzi, vom comite un act de trădare, 
spuse Ren. 

— Trădare, când ne salvăm propriul regat? întrebă Ravi. 

— Darrow și ceilalţi au luptat în ultimul război, îi spuse Sol 
fratelui său. 

— Şi l-au pierdut, îl provocă Ravi. Grav. El dădu din cap 
spre Aedion. Ai fost în Theralis. Ai văzut măcelul. 

Lorzii din Suria nu îi agreau pe Darrow și pe ceilalţi lorzi 
care conduseseră armatele în acea ultimă luptă sortită 
pieirii. Greșelile lor provocaseră moartea majorităţii 
curtenilor și prietenilor lor. Nu conta că Terrasenul fusese 
atât de copleșit numeric încât nici măcar nu existase vreo 
speranţă. 

— Eu spun să mergem spre sud, continuă Ravi. Să ne 
adunăm armatele la graniţă în loc să lăsăm Morathul să se 
apropie pe furiș de Orynth. 

— Şi să nu-i lăsăm pe aliaţii pe care i-am putea avea în 
sud să călătorească prea mult când ni se alătură, adăugă 
Ren. 

— Galan Ashryver și Ansei din Pustiuri au să se ducă 
încotro le spunem noi - și războinicii Fae, și asasinii, insistă 
Ravi. Restul armatei lui Ansei se îndreaptă acum spre nord. 
Am putea să-i întâlnim și să îi facem să atace din vest în 
timp ce noi o facem din nord. 

Era o idee bună și una la care Aedion nu se gândise. 
Totuși, ca să îl convingă pe Darrow... Avea să se îndrepte 
spre cealaltă tabără a doua zi, poate să îl prindă pe Darrow 
înainte să se întoarcă în capitală. Imediat ce se asigura că 
răniții erau îngrijiţi. 

Dar părea că Darrow nu voia să aștepte dimineaţa. 

— Generale Ashryver! O voce de bărbat răsună de afară - 

tânără 


și calmă. 

Aedion răspunse mormăind și nu Darrow fu cel care intră, 
ci un bărbat înalt, brunet și cu ochi gri. Fără armură, deși 
hainele lui negre pătate de noroi dezvăluiau un corp 
musculos dedesubt, în mână ţinea o scrisoare pe care i-o 
întinse lui Aedion când traversă cortul cu o ușurință 
graţioasă și apoi făcu o plecăciune. 

Aedion luă scrisoarea când își văzu numele scris de mâna 
lui Darrow. 

— Lordul Darrow te roagă să i te alături mâine, spuse 
mesagerul, făcând semn din bărbie spre scrisoarea sigilată. 
Tu și armata. 

— Ce rost are scrisoarea, mormăi Ravi, dacă îi spui pur și 

simplu 
ce i-a transmis? 

Mesagerul îi aruncă tânărului lord o privire amuzată. 

— Şi eu am întrebat asta. 

— Atunci sunt surprins că ești încă angajat, spuse Aedion. 

— Nu angajat, spuse mesagerul. Doar... colaborator. 

Aedion deschise scrisoarea și, într-adevăr, aceasta 

transmitea 
ordinul lui Darrow. 

— Ca să ajungi aici atât de repede, ar fi trebuit să zbori, îi 
spuse el mesagerului. Asta cred c-a fost scrisă înainte ca 
lupta să fi început măcar în dimineaţa asta. 

Mesagerul zâmbi superior. 

— Mi s-au dat două scrisori. Una în caz de victorie, cealaltă în 

caz 
de înfrângere. 

Curajos - mesagerul era curajos și arogant pentru cineva 

care 
asculta de Darrow. 

— Cum te numești? 

— Nox Owen. Mesagerul făcu o plecăciune adâncă. Din 

Perranth. 

— Am auzit de tine, spuse Ren, studiind din nou bărbatul. 
Eşti un hoț. 

— Fost hoţ, îl corectă Nox, făcându-i semn din ochi. Acum 

rebel și 
cel mai de încredere mesager al lordului Darrow. 


Într-adevăr, un hoţ priceput ar fi fost potrivit pentru rolul 
de mesager isteţ, capabil să se strecoare nevăzut. 

Dar lui Aedion nu îi păsa ce făcea sau nu bărbatul. 

— Presupun că nu te întorci în seara asta. El scutură din 
cap. Aedion oftă. Darrow își dă seama că oamenii ăștia sunt 
extenuaţi și că, deși am câștigat lupta, nu a fost deloc o 
victorie ușoară? 

— O, sunt sigur că da! spuse Nox, ridicând puţin amuzat 
sprâncenele negre. 

— Așadar, spune-i lui Darrow, interveni Ravi, că poate 
veni să ne întâlnească. În loc să ne facă să mutăm toată 
armata doar ca să îl vedem. 

— Întâlnirea este o scuză, zise încet Sol. Aedion dădu din 
cap. La sprâncenele încruntate ale lui Ravi, fratele lui mai 
mare vorbi mai clar. Vrea să se asigure că nu... Sol tăcu, 
conștient de hoţul care asculta fiecare cuvânt, dar Nox 
zâmbi, ca și când ar fi înţeles oricum ce voia să spună. 

Darrow voia să se asigure că nu își mutau armata de aici 
_ spre sud. 

li blocase înainte să poată face asta, cu ordinul de a pleca a 
doua zi. Ravi mormăi, înțelegând în sfârșit sensul 
cuvintelor fratelui său. 

Aedion și Ravi făcură un schimb de priviri. Lordul din 
Allsbrook se încruntă, dar dădu din cap. 

— Odihnește-te unde găsești un loc lângă foc, Nox Owen, 
îi spuse Aedion mesagerului. Plecăm la răsărit. 

XXX 

Aedion plecă să îl găsească pe Kyllian ca să dea ordinul. 
Corturile erau un labirint cu soldaţi extenuaţi, răniții 
gemând printre ei. 

Aedion se opri suficient de mult timp ca să îi salute pe 
acei bărbaţi, să îi consoleze sau să îi liniștească. Unii aveau 
să supraviețuiască nopții. Mulţi nu. 

Se opri și la celelalte focuri, ca să laude lupta, fie că 
soldaţii erau din Terrasen, Pustiuri sau Wendlyn. Cu câţiva 
chiar bău sau mâncă. Rhoe îl învățase arta de a-și face 
oamenii să vrea să îl urmeze, să 


moară pentru el, dar mai mult decât atât, să îi considere 
bărbaţi, oameni cu familii și prieteni, care aveau la fel de 
mult de pierdut ca și el luptând aici. Nu era o povară, în 
ciuda extenuării care îl cuprindea, să le mulțumească pentru 
curajul și săbiile lor. 

Dar îi lua timp. Soarele apusese pe deplin, tabăra 
noroioasă fiind aruncată în umbre printre focuri, când el se 
apropie de cortul lui Kyllian. 

Elgan, unul dintre căpitanii legiunii Bane, îl bătu pe umăr 
când Aedion trecu mai departe, afișând un zâmbet macabru 
pe chipul cenușiu. 

— Nu este o primă zi rea, căţelușule, mormăi Elgan. 

El îi spunea așa lui Aedion din primele zile în rândul 
legiunii Bane, fiind unul dintre primii bărbaţi de acolo care îl 
tratase nu ca pe un prinţ care își pierduse regatul, ci ca pe 
un războinic ce lupta să îl apere. Lui Elgan îi era dator 
pentru tot ce învățase pe câmpul de luptă, dar și pentru 
viaţa lui, având în vedere nenumăratele dăţi în care 
înţelepciunea bărbatului și sabia lui rapidă îl salvaseră. 

Aedion îi zâmbi căpitanului îmbătrânit. 

— Ai luptat bine pentru un bunic! 

Fiica bărbatului dăduse naștere unui fiu iarna 

trecută. Elgan mormăi. 

— Aș vrea să te văd folosind o sabie atât de bine când ai 
să ai vârsta mea, băiete! 

Apoi dispăru, îndreptându-se spre un foc de tabără lângă 
care se aflau alți comandanţi și căpitani în vârstă. Ei 
observară atenţia lui Aedion și-și ridicară halbele salutându- 
l. 

Aedion doar își înclină capul și merse mai departe. 

— Aedion! 

Ar fi recunoscut vocea aia și dacă ar fi fost orb. 

Lysandra ieși din spatele unui cort, cu faţa curată în ciuda 

hainelor 
murdare de noroi. 

El se opri, simțind în sfârșit greutatea mizeriei și a sângelui 

care-l 


acoperea 


— Ce? 
Ea îi ignoră tonul. 
— Aș putea zbura la Darrow în seara asta. Să îi transmit 


orice 
mesaj vrei. 
— Vrea să ne mutăm armata din nou la el, iar apoi să ne 
îndreptăm 
spre Orynth, spuse Aedion, mergând spre cortul lui Kyllian. 
Imediat. 


Ea îi tăie calea. 

— Pot să plec și să-i spun că armata asta are nevoie de 

odihnă. 

— Încerci cumva să-mi intri din nou în gratii? 

Era prea obosit, prea epuizat ca să se deranjeze să 
ocolească adevărul. 

Ochii ei de smarald deveniră la fel de reci precum noaptea 

de iarnă 
care-i învăluia. 

— Nu mă interesează să /ţi intru în gratii. Mă interesează 
ca armata asta să nu se epuizeze cu mișcări inutile. 

— De unde știi măcar ce s-a vorbit în cort? zise și-și dădu 
seama de răspuns în clipa în care rosti întrebarea. 

Ea luase o formă mică, neobservată. Era exact motivul 
pentru care multe regate și curți vânaseră și uciseseră orice 
creatură metamorfică. Aceste fiinţe erau spioni și asasini 
nemaipomeniţi. 

Lysandra își încrucișă braţele. 

— Dacă nu vrei să particip la consiliile tale de război, 
atunci spune- mi! 

El îi studie chipul, postura rigidă. Extenuarea o 
cuprinsese, pielea- i de un auriu-deschis fiind palidă, iar 
ochii bântuiţi. Nu știa unde stătea ea în tabăra asta, dacă 
avea măcar un cort. 

Vinovăţia îl roase o clipă. 

— Când, mai exact, o să se reîntoarcă regina noastră? 

Ea strânse din buze. 

— În seara asta, dacă gândești cu înţelepciune. 

— Ca să rateze lupta și doar să apară ca să savureze gloria 


victoriei? Mă îndoiesc de faptul că gestul ăsta o să-i încurajeze 


pe 
soldați. 
— Atunci spune-mi unde și când și am s-o fac. 
— Așa cum ţi-ai ascultat orbește regina, iar acum mă 
asculți pe 
mine? 


— Nu ascult niciun bărbat, mormăi ea. Dar nu sunt 
suficient de proastă să cred că știu mai multe decât tine 
despre armate și soldați. Mândria mea nu e atât de ușor de 
rănit. 

Aedion făcu un pas înainte. 

— Și a mea este? 

— Ce am făcut a fost pentru ea și pentru regatul ăsta. 
Uită-te la bărbaţii ăștia, la oamenii tăi - uită-te la aliaţii pe 
care i-am adunat și spune-mi că dacă ar fi știut adevărul, ar 
fi fost atât de nerăbdători să lupte. 

— Legiunea Bane a luptat când am crezut că ea era 
moartă. Nu ar fi avut nicio importanţă. 

— Ar putea avea pentru aliaţii noștri. Pentru poporul 
Terrasenului. Ea nu a dat înapoi nicio clipă. Hai, pedepsește- 
mă tot restul vieţii! O mie de ani, dacă ajungi să te 
Stabilești. 

Avându-l ca tată pe Gavriel, ar fi putut să o facă. El 
încercă să nu se gândească la această posibilitate. Abia 
interacționase cu nobilii Fae sau soldaţii lor mai mult decât 
era necesar. Și în mare parte, erau discreţi. Totuși, nu-i 
zâmbeau superior din cauza statutului lui de semi-Fae; nu 
părea să le pese cu adevărat ce sânge îi curgea prin vene 
atâta vreme cât îl ţinea în viaţă. 

— Deja avem destui inamici, continuă Lysandra. Dar dacă 
vrei cu adevărat să mă faci unul dintre ei, este în regulă. Nu 
regret ce am făcut, și n-am să regret nicicând! 

— Bine, fu tot ce se gândi să spună. 

Ea îl măsură din priviri cu șiretenie, ca și când ar fi 
evaluat bărbatul din el. 

— A fost real, Aedion, spuse Lysandra. Totul. Nu-mi pasă 

dacă mă 


crezi sau nu. Dar pentru mine a fost real. 

El nu suporta să audă asta. 

— Am o întâlnire, minţi Aedion și o ocoli. Du-te-n altă parte! 

Suferinţa licări în ochii ei, dar ea o ascunse repede. El era cel 
mai ticălos dintre ticăloși. 

Dar Aedion merse în continuare spre cortul lui Kyllian. Ea nu 

veni 
după el. 

XXX 

Era o proastă. 

O proastă că zisese ceva, iar acum simţea ceva 
strângându-i-se în piept. 

Îi rămăsese destulă demnitate să nu-l implore. Să nu îl 
privească pe Aedion intrând în cortul lui Kyllian și să se 
întrebe dacă într- adevăr avea o întâlnire sau dacă el căuta 
să își amintească de viaţă după multele vieţi luate azi. Să nu 
lase un mic spaţiu pasiunii din ochii ei. 

Lysandra se îndreptă spre cortul comod pe care i-l dăduse 
Sol din Suria lângă cel al lui. Era un bărbat amabil și foarte 
inteligent, deloc interesat de femei. Fratele mai mic, Ravi, o 
privise, la fel ca toţi bărbaţii. Dar el păstrase o distanţă 
respectabilă și discutase cu ea, fără să se uite la sânii ei, 
așadar îl plăcea la rândul său. Nu o deranja să aibă un cort 
printre ei. 

De fapt, era o onoare. Trecuse de la nevoia de a se urca 
în paturile lorzilor, făcând cu zâmbetul pe buze ceea ce îi 
cereau, la lupta alături de ei. lar acum era și ea o lady. Una 
pe care lorzii din Suria și lordul Allsbrok o recunoșteau, în 
ciuda faptului că Darrow o dispreţuia. 

Situaţia ar fi putut să o umple de bucurie dacă lupta nu ar 
fi epuizat-o atât de mult încât drumul până la cort să i se 
pară nesfârșit. Dacă prinţul-general nu i-ar fi distrus atât de 
mult spiritul. 

Fiecare pas era greu, noroiul lipindu-i-se de cizme. 

Ea coti pe o alee de corturi, stindardele cu cerbul alb pe 
fondul de 

un verde smarald al legiunii Bane fiind înlocuite de cei 
doi pești 


argintii pe turcoazul deschis aparținând Casei Suria. Mai 
erau cincisprezece metri până la cort și, apoi, se putea 
întinde. Soldaţii știau cine era, ce era. Niciunul, dacă se uita 
de două ori la ea, nu o striga cum o făcuseră bărbaţii din 
Rifthold. 

Lysandra intră cu greu în cort, oftând ușurată când 
împinse clapele cu umărul, îndreptându-se spre pat. 

Somnul o găsi înainte să își aducă aminte să își scoată 

cizmele. 


CAPITOLUL 11 

— Eşti sigur de asta? 

Cu inima bătându-i cu putere, Chaol se sprijini într-o mână 
de biroul din camera pe care o împărțea cu Yrene și arătă 
spre harta întinsă de Nesryn și Sartaqg în faţa lor. 

— Soldaţii cărora le-am pus întrebări au primit ordine cu 
privire la locul întâlnirii, spuse Sartaq dintr-o parte a 
biroului, îmbrăcat încă în hainele de zbor ale rukhinilor. Erau 
destul de departe în urma celorlalţi încât să aibă nevoie de 
îndrumări. 

Chaol își trecu o mână peste bărbie. 

— Şi ai numărat soldaţii? 

— Zece mii, spuse Nesryn, rezemându-se încă de un zid 
din apropiere. Dar nici urmă de legiunile Dinţi-de-fier. Doar 
infanteriști și cam o mie de călăreţi. 

— Din câte ai reușit să vezi din aer, replică prinţesa 
Hasar, răsucind capătul cosiței ei lungi și brunete. Cine știe 
ce ar putea pândi printre soldaţi? 

Prinţesa nu fu nevoită să adauge „Câţi demoni valgi?” 
Dintre toţi fraţii nobili, pe Hasar o supăraseră cel mai tare 
infestarea prinţesei Duva și moartea surorii lor, Tumelun, de 
mâna ei. Venise aici ca să își răzbune ambele surori și să se 
asigure că așa ceva nu avea să se mai întâmple niciodată. 
Dacă războiul acesta nu ar fi fost atât de disperat, Chaol ar 
fi plătit bine ca să o vadă pe Hasar sfâșiindu-i pe valgi. 

— Soldaţii nu au divulgat nimic în sensul ăsta, recunoscu 

Sartaqg. 
Doar locul spre care se îndreptau. 

Lângă el, Yrene îi cuprinse mâna lui Chaol și o strânse. El 
nu-și dăduse seama cât de rece și tremurândă îi devenise 
mâna înainte să- 


i simtă căldura. 

Pentru că ţinta vizată a acelei armate inamice care mărșăluia 

acum 
spre nord-est... era Anielle. 

— Tatăl tău nu a cedat în faţa Morathului, spuse 
gânditoare Hasar, aruncându-și cosita grea peste umărul 
jachetei brodate de culoare bleu. Probabil că pe Erawan îl 
neliniștește destul de mult încât să considere necesară 
trimiterea unei asemenea armate ca să îl distrugă. 

Chaol își înghiţi uscăciunea din gură. 

— Dar Erawan a prădat deja Riftholdul, spuse el, arătând 
spre capitala de pe coastă, apoi trecând un deget spre 
continent, de-a lungul râului Avery. Controlează o mare 
parte din râu. De ce să nu trimită în schimb vrăjitoarele ca 
să îl prade? De ce să nu navigheze direct pe Avery? De ce să 
ducă armata atât de departe spre coastă, și după aceea tot 
drumul înapoi? 

— Ca să facă loc pentru restul, zise Yrene, cu buzele 
strânse. Ca să insufle cât mai multă groază. 

Chaol expiră. 

— În Terrasen. Erawan vrea ca Terrasenul să știe ce 
urmează, că el poate să nu se grăbească și să își risipească 
armata distrugând ţinuturile. 

— Orașul Anielle are o armată? întrebă Sartag, hotărârea 
citindu- se în ochii negri ai prinţului. 

Chaol se îndreptă și își strânse mâna în pumn, ca și când 
ar fi putut stăpâni groaza care i se aduna în stomac. Era 
necesar ca ei să se grăbească. 

— Nu una în stare să înfrunte zece mii de soldaţi. 
Fortăreaţa ar putea supravieţui asediului, dar nu la infinit, și 
n-o să poată găzdui toată populaţia orașului. Doar pe aleșii 
tatălui său, și aceia puţini. 

Se lăsă liniștea, iar Chaol știu că așteptau ca el să 
vorbească, să rostească întrebarea. Uri fiecare cuvânt care 
îi ieși din gură. 

— Merită să ne trimitem armata aici și să mărșăluim ca să 
salvăm orașul Anielle? 


Pentru că nu puteau risca să navigheze pe Avery când 
Riftholdul era la intrarea lui. Trebuiau să găsească o bucată 
de teren și să mărșăluiască spre continent, peste câmpii, 
peste Acanthus, în Oakland și spre poalele munţilor Colţi 
Albi. Erau zile în șir de mers călare - zeii știau cât timp i-ar fi 
luat armatei să ajungă acolo. 

— S-ar putea să nu mai rămână nimic din Anielle când o 
să ajungem acolo, spuse Hasar cu mai multă blândeţe decât 
o făcea de obicei prinţesa cu trăsături tăioase, suficientă 
încât Chaol să își reprime impulsul de a le spune că acesta 
era exact motivul pentru care trebuiau să plece acum. Dacă 
jumătatea sudică a Adarlanului nu mai poate fi ajutată, 
atunci am putea acosta în apropiere de Meah. Ea arătă spre 
orașul din nordul regatului. Mărșăluim în apropierea graniţei 
și ne oprim ca să îi interceptăm. 

— Sau am putea merge direct în Terrasen și să navigăm 
pe Florine, până la intrarea în Orynth, spuse gânditor 
Sartaqg. 

— Nici acolo nu știm ce vom găsi, replică încet Nesryn, 
vocea ei calmă umplând încăperea. În unele privinţe, era o 
femeie diferită de cea care-l însoţise pe Chaol pe 
continentul sudic. Meah ar putea fi cucerit, iar Terrasenul s- 
ar putea să se confrunte cu un asediu. Zilele în care 
cercetașii noștri vor zbura spre nord ar fi o pierdere 
importantă de timp - dacă se vor întoarce măcar. 

Chaol inspiră profund, dorindu-și să își potolească inima. 
Nu avea nici cea mai mică idee unde ar fi putut fi Dorian, 
dacă plecase cu Aelin în Terrasen. Soldaţii pe care îi 
interogaseră Nesryn și Sartaq nu știau. Ce ar fi ales 
prietenul lui? Mai că îl auzea pe Dorian strigând la el pentru 
că ezita, ordonându-i să nu se mai întrebe unde plecase și 
să se grăbească spre Anielle. 

— Anielle este lângă trecătoarea Ferian, zise Hasar, care 
este controlată tot de Morath și e un alt avanpost pentru 
Dinţi-de-fier și balaurii lor. Aducându-ne armata atât de mult 
în interiorul continentului, riscăm nu doar să întâlnim 
armata care merge spre Anielle, ci și să găsim o armată de 
vrăjitoare în spatele nostru. Ea se 


uită în ochii lui Chaol, cu un chip la fel de ferm precum 
cuvintele ei. 
Ne-ar folosi la ceva să salvăm orașul? 

— Este patria lui, spuse încet Yrene, dar nu fără putere, 
refuzând să-și plece bărbia cu măcar doi centimetri în 
prezenţa nobililor. Cred că ăsta ar fi un motiv suficient ca să 
o apărăm. 

Chaol îi strânse mâna, mulţumindu-i în tăcere. Dorian ar fi 
spus același lucru. 

Sartaq studie din nou harta. 

— Râul Avery se desparte în apropiere de Anielle, șopti 
el, trecându-și un deget de-a lungul lui. Cotește spre sud 
spre Lacul Argintiu și Anielle, iar celălalt braţ se îndreaptă 
către nord, dincolo de trecătoarea Ferian, ocolește munţii 
Ruhnn și urcă până aproape de graniţa Terrasenului. 

— Știu și eu să citesc o hartă, frate, mormăi Hasar. 

Sartaq o ignoră, uitându-se din nou în ochii lui Chaol, în 
care se aprinse o scânteie. 

— Evităm Avery până la Anielle. Mărșăluim pe uscat. lar 
când orașul o să fie sigur, o să începem o campanie spre 
nord, de-a lungul râului Avery. 

Nesryn se desprinse de zid ca să vină lângă prinţ. 

— În trecătoarea Ferian? Atunci, o să înfruntăm 

vrăjitoarele. Sartag îi schiță un zâmbet. 

— Atunci este bine că avem păsările 

ruk. Hasar se aplecă peste hartă. 

— Dacă asigurăm trecătoarea Ferian, am putea să 
mărșăluim tocmai până în Terrasen, mergând pe uscat. Ea 
scutură din cap. Dar cum rămâne cu flota? 

— Așteaptă să intercepteze flota lui Kashin, zise Sartaqg. 
Noi luăm soldaţii, cavaleria Draghan, păsările ruk, iar ei o să 
aștepte să sosească restul armatei ca să le spună oamenilor 
să ne întâlnim aici. 

Speranţa începu să pâlpâie în pieptul lui Chaol. 

— Dar asta tot ne lasă cu cel puţin o săptămână în urma 

armatei 


care mărșăluiește spre Anielle, spuse Nesryn. 

Era adevărat - nu i-ar fi ajuns din urmă la timp. Orice 

întârziere ar 
fi putut costa nenumărate vieţi. 

— Trebuie să fie avertizaţi, spuse Chaol. Anielle trebuie 
avertizat, iar oamenilor trebuie să li se dea timp să se 
pregătească. 

Sartaq dădu din cap. 

— Pot să ajung acolo în câteva zile, în zbor. 

— Nu! spuse Chaol, iar Yrene ridică o sprânceană. Dacă 
îmi poţi da un ruk și un călăreț, merg chiar eu. Rămâi aici și 
pregătește de zbor păsările ruk. Mâine dacă se poate. În cel 
mult o zi sau două. Făcu semn spre Hasar. Acostează 
corăbiile și condu armata pe uscat, cât de repede posibil! 

Precauţia se citi în ochii lui Yrene, perfect conștientă ce 
anume și pe cine avea să înfrunte el în Anielle. Era 
întoarcerea acasă pe care nu și-o imaginase vreodată în 
condiţiile astea. 

— Vin cu tine, zise soţia lui. 

EI îi strânse din nou mâna ca și când ar fi spus „Nu sunt 
deloc surprins să te aud zicând asta”. 

Și Yrene îl strânse de mână. 

Sartaq și Hasar dădură din cap, iar Nesryn deschise gura 
ca și când ar fi obiectat, dar încuviinţă și ea dând din cap. 

Urmau să plece în seara asta, la adăpostul întunericului. 
Regăsirea lui Dorian trebuia să aștepte. Yrene își mușcă 
buza, calculând fără îndoială ce trebuia să pună în bagaj, ce 
să le spună celorlalte vindecătoare. 

El se rugă să fie destul de rapizi, se rugă să își dea seama 
ce naiba să îi spună tatălui său, după jurământul pe care îl 
încălcase, după tot ce se întâmplase între ei. Şi, mai mult de 
atât, ce să-i spună mamei și fratelui nu atât de mic pe care îl 
lăsase în urmă când îl alesese pe Dorian în locul dreptului 
său din naștere. 

Chaol îi dăduse lui Yrene titlul pe care i-l datora prin 

căsătorie: 
lady Westfall. 


Se întrebă dacă putea suporta să fie numit lord. Dacă 
măcar conta, având în vedere ce se apropia de orașul din 
Silver Lake. 

Dacă mai conta, în caz că nu ar fi ajuns la timp. 

Sartag își sprijini o mână de mânerul sabiei lui. 

— "Ţine apărarea cât de mult poţi, lord Westfall. Păsările 
ruk vor fi cu o zi sau două în urma ta, iar infanteria cu o 
săptămână. 

Chaol strânse mai întâi mâna lui Sartaq și apoi pe a lui Hasar. 

— Mulţumesc! 

Hasar schiță un zâmbet. 

— Mulţumește-ne dacă o să-ţi salvăm orașul. 


CAPITOLUL 12 

Totul. Ea dăduse totul pentru asta și o făcuse cu bucurie. 

Aelin stătea în întuneric, placa de fier fiind ca o noapte fără 

stele 
deasupra capului. 

Se trezise aici, înăuntru. Era aici de... mult timp. 

De destul de multă vreme încât să își facă nevoile fără să-i 

pese. 

Poate că totul fusese inutil. Regina care fusese promisă. 

Promisă să moară, să se predea ca să plătească datoria 
veche a unei prinţesei. Ca să salveze lumea asta. 

N-avea să reușească. Ar fi eșuat, chiar dacă i-ar fi 

supraviețuit lui 
Maeve. 

Dacă ar fi supravieţuit în faţa a ceea ce zărise sub pielea 

reginei. 

Dacă fusese măcar real. 

Împotriva lui Erawan, erau puţine speranţe. Dar și împotriva 
lui Maeve... 

Lacrimile i se adunară în mască. 

Nu conta. Nu pleca de aici, din cutia asta. 

N-avea să mai simtă niciodată căldura untoasă a soarelui 
în păr sau briza sărată pe obraz. 

Nu se putea opri din plâns, vărsând lacrimi neîncetat, ca 
și când un dig s-ar fi spart în ea în clipa în care văzuse 
sângele picurând pe faţa lui Maeve. 

Nu îi păsa dacă îi vedea lacrimile Cairn, dacă le simţea 

mirosul. 

Să o distrugă complet până ar fi rămas însângerată pe 
podea! Să o facă la nesfârșit! 

Nu intenţiona să se împotrivească. Nu suporta să lupte. 

O ușă se deschise și se închise scârțâind. Cineva se 

apropie. Apoi se auzi o lovitură în capacul sicriului. 


— Ce-ai zice să-ţi mai petreci câteva zile aici? 
Ea își dori să se poată învălui în întunericul din jurul ei. 
Cairn îi spuse lui Fenrys să își facă nevoile și să revină. 
Liniștea 
umplu camera. 
Apoi se auzi un râcâit slab, de-a lungul părţii de sus a cutiei, 
ca și 
când Cairn ar fi trecut un pumnal peste aceasta. 
— M-am gândit cum să te răsplătesc atunci când am să te 
las să ieși. 
Aelin îi ignoră cuvintele, uitându-se pur și simplu în 
întuneric. Era atât de obosită! Foarte obosită. 
Pentru Terrasen făcuse cu bucurie totul. Pentru Terrasen 
merita să plătească acest preţ. 
Încercase să îndrepte lucrurile. Încercase și 
eșuase. Şi era foarte obosită. 
„Inimă de Foc.” 
Cuvintele șoptite plutiră prin noaptea eternă, un licăr de 
sunet și lumină. 
„Inimă de Foc.” 
Vocea femeii era blândă, iubitoare. Er vocea mamei sale. 
Aelin își întoarse faţa. Chiar și acea mișcare era mai mult 
decât 
putea suporta. 
„Inimă de Foc, de ce 
plângi?” Aelin nu putu să 
răspundă. 
„Inimă de Foc.” 
Cuvintele erau o atingere ușoară pe obrazul ei. „Inimă de 
Foc, de ce plângi?” 
Şi de foarte departe dinăuntrul ei, Aelin șopti spre acea slabă 
amintire: „Pentru că m-am rătăcit. Și nu cunosc drumul”. 
Cairn încă vorbea. Încă râcâia cuțitul de capacul sicriului. 
Dar Aelin nu îl auzi când găsi o femeie întinsă lângă ea. O 
oglindă 
- sau o reflexie a chipului pe care urma să-l aibă peste 
câţiva ani. Dacă ar fi trăit atât de mult timp. 


Trăgea de timp. Fiecare clipă era o tragere de timp. 

Evalin Ashryver își trecu ușor degetele pe obrazul lui Aelin. 

Peste 
masca ei. 

Aelin ar fi putut jura că le simte pe piele. 

„Ai fost foarte curajoasă! spuse mama ei. Ești foarte 
curajoasă de mult timp.” 

Aelin nu reuși să oprească suspinul tăcut care îi urca pe gât. 

„Dar trebuie să mai fii curajoasă puţin timp, Inima mea de 

Foc.” Ea se aplecă spre atingerea mamei ei. 

„Trebuie să mai fii curajoasă puţin timp și nu uita...” 

Cu o mână fantomatică, mama îi atinse pieptul în dreptul 

inimii. 

„Puterea inimii contează. Indiferent unde ești, indiferent 
cât de departe, te va conduce acasă.” 

Aelin reuși să ridice o mână spre piept, să acopere 
degetele mamei ei, însă întâlni doar materialul subţire și 
fierul. 

Dar Evalin Ashryver se uită în ochii lui Aelin, blândeţea 
transformându-se în duritate și lucind ca oţelul. „Puterea ei 
contează, Aelin!” 

Aelin își înfipse degetele-n piept când șopti 

„Puterea ei”. Evalin dădu aprobator din cap. 

Ameninţările șuierate ale lui Cairn dansau prin sicriu, cuțitul 

lui 
râcâind neîncetat. 

Evalin nu șovăi. „Ești fiica mea. Te-ai născut din două 
familii puternice. Acea putere curge prin tine. Trăiește în 
tine.” 

Chipul lui Evalin radia cu înverșunarea femeilor care 
veniseră înaintea lor, tocmai până la regina Fae ai cărei ochi 
îi aveau amândouă. 

„Să nu cedezi!” 

Apoi ea dispăru ca rouă sub soarele dimineţii, dar 
cuvintele zăboviră. 

Înfloriră în Aelin, strălucitoare ca un tăciune aprins. 

„Să nu cedezi!” 


Cairn râcâi pumnalul pe metal, chiar deasupra capului ei. 
— Când am să te tai de data asta, cățea ce ești, am să... 
Aelin izbi cu mâinile în capac. 

Cairn se opri. 

Aelin lovi cu pumnii din nou în fier. Din nou. 

„Să nu cedezi!” 

Din nou. 

„Să nu cedezi!” 

Din nou. Din nou. 

Până ce mișcarea o însufleţi, până ce sângele îi curse pe 
faţă, spălându-i lacrimile, până ce fiecare lovitură de pumn 
în fier fu un strigăt de luptă. 

„Să nu cedezi!” 

„Să nu cedezi!” 

„Să nu cedezi!” 

Îndemnul se învolbura în ea, arzând și vuind, iar ea îi cedă 
complet. În apropiere, lemnul pocni. Ca și când cineva s-ar fi 
împiedicat de ceva. Apoi se auziră strigăte. 

Aelin lovi cu pumnii în metal, cântecul din ea pulsând și 
crescând ca un val care se grăbea spre țărm. 

„Dă-mi gloriella aia!” 

Cuvintele nu însemnau nimic. El nu însemna nimic și 
nicicând n- avea să însemne ceva. 

De nenumărate ori, lovi în capac. De nenumărate ori, acel 
cântec de foc și întuneric o străbătu și emană din ea, în 
lume. 

„Să nu cedezi!” 

Ceva șuieră și pocni în apropiere, iar fumul intră prin capac. 

Dar Aelin continuă să lovească. Continuă să lovească 
până ce fumul o înecă, până ce mirosul lui dulce o adormi. 

lar când se trezi înlănţuită de altar, privi ce făcuse cu sicriul 

din 
fier. 

Partea de sus a capacului se deformase. Acum avea un dâmb 

mare, 


metalul subţiindu- 
se. 
Ca și când aproape s-ar fi spart complet. 
XXX 
Pe vârful întunecat al dealului de deasupra regatului adormit, 
Rowan 

înțepeni. 

Ceilalţi erau deja la jumătatea dealului, conducând caii 
de-a lungul pantei uscate care urma să-i ducă spre graniţa 
cu Akkadia și pe câmpiile aride de dedesubt. 

Scăpă din mână frâiele 

armăsarului. Probabil că își 

imaginase asta. 

Scrută cerul înstelat și ţinuturile adormite din depărtare, 

Lordul 
Nordului fiind deasupra. 

ÎI lovi o clipă mai târziu. Erupse în jurul lui și vui. 

De nenumărate ori, ca și când ar fi fost un ciocan pe o 

nicovală. Ceilalţi se întoarseră spre el. A 

Acel cântec aprins și furios se apropie repede. Il 

străbătu. Prin legătura dintre parteneri. Prin însuși 

sufletul său. 

Era un strigăt de furie și sfidare. 

Din partea de jos a dealului, Lorcan spuse răgușit: 

— Rowan. 

Era imposibil, pe deplin imposibil și totuși... 

— Din nord, spuse Gavriel, întorcându-și calul. Valul a venit 

din 
nord. 

Din Doranelle. 

Un far în noapte. Era puterea ce se unduia în lume, la fel cum 

e) 
făcuse în Golful Craniului. 

Îl umplu cu sunete și foc și lumină, ca și când ar fi strigat 

neîncetat 
„Sunt în viaţă, sunt în viaţă, sunt în viaţă!” 

lar apoi se lăsă liniștea, ca și cum ceva ar fi împiedicat 

acea putere. Ca și cum ar fi stins-o. 

El refuză să se gândească la motiv. Legătura dintre parteneri 
mai exista. Era tensionată, dar rămăsese. 


Așadar, trimise cuvintele prin ea, cu aceeași speranţă, 
furie și dragoste inexorabilă pe care le simţise din partea ei. 
„Am să te găsesc!” 

Nu primi niciun răspuns. Nimic în afară de bâzâitul 
întunericului; Lordul Nordului licărea deasupra, indicând 
nordul. Spre ea. 

El își găsi tovarășii așteptându-i ordinele. 

Deschise gura ca să le rostească, dar se opri. Se gândi. 

— Trebuie să o atragem afară pe Maeve - departe de 
Aelin. Vocea lui răsună acoperind bâzâitul adormit al 
insectelor din iarbă. Doar suficient de mult timp încât să ne 
infiltrăm în Doranelle. 

Pentru că era posibil ca nici măcar ei trei împreună să 

poată să 
o înfrunte pe Maeve. 

— Dacă aude că venim, îi răspunse Lorcan, Maeve o s-o 
răpească iar pe Aelin și n-o să vină să ne întâlnească. Nu 
este atât de nesăbuită. Dar Rowan se uită la Elide, la ochii 
mari pe care-i avea Lady din 

Perranth. 

— Ştiu, spuse el, făcându-și planul, la fel de rece și 
neiertător ca puterea din venele lui. Atunci, o s-o atragem 
afară pe Maeve cu o altă momeală. 


nu 


CAPITOLUL 13 

Păianjenul spunea adevărul. 

Rămânând ascunse printre pietrele acoperite de gheaţă 
de pe vârful unui munte cu multe creste, Manon și Cele 
Treisprezece își coborâră privirea spre mica trecătoare, la 
tabăra vrăjitoarelor cu mantii roșii a cărei amplasare fusese 
confirmată de Umbre cu doar o oră în urmă. 

Manon se uită peste umăr spre locul în care Dorian era 
aproape invizibil în zăpadă, cu păianjenul în formă umană în 
spatele lui. 

Ochii pătrunzători ai creaturii îi întâlniră pe ai ei, 
strălucind triumfători. 

Bine. Avea s-o lase în viaţă pe Cyrene sau oricum își 
spunea fiinţa și să vadă consecinţele acestei decizii. Ororile 
pe care le menţionase păianjenul în Morath... 

Mai târziu. 

Manon scrută cerul albastru care se întuneca. Niciunul 
dintre ei nu o chestionase când zburase cu Abraxos în urmă 
cu câteva ore. Și niciuna dintre Cele Treisprezece nu întreba 
unde plecase nici acum, când monitorizau vechea tabără a 
inamicilor lor. 

— Șaptezeci și cinci pe care le putem vedea, șopti Asterin 
cu ochii aţintiţi asupra taberei aglomerate. Ce naiba caută 
aici? 

Manon nu știa. Umbrele nu reușiseră să afle nimic. 

Corturile înconjurau micile focuri de tabără - și, la câteva 
clipe, siluetele plecau și soseau pe mături. Inima îi bătu cu 
putere în piept. 

Vrăjitoarele Crochan. Cealaltă jumătate a descendenţei ei. 

— Acţionăm la ordinul tău, spuse Sorrel, înghiontind-o 
precaută. Manon inspiră, impunându-i viscolului să nu o 
lase să-și piardă calmul în timpul următoarei întâlniri și 
după aceea, indiferent ce s-ar 


fi întâmplat. 

— Fără dinți sau gheare, le porunci Manon Celor 
Treisprezece și apoi se uită din nou peste umăr spre rege și 
păianjen. Puteţi rămâne aici, dacă vreţi. 

Dorian îi schiță un zâmbet. 

— Şi să ratăm distracţia? Totuși, zări licărul din ochii lui - 
lucrul pe care probabil doar el îl putea înţelege, și anume că 
ea nu era pe cale să înfrunte doar inamicul, ci un posibil 
popor. Dorian dădu subtil din cap. Mergem cu toţii. 

Manon nu făcu decât să confirme dând din cap și se 
ridică. Cele Treisprezece se ridicară odată cu ea. 

Era doar o chestiune de câteva minute înainte ca 
strigătele de avertisment să răsune. 

Însă Manon își ţinu mâinile în aer când Abraxos ateriză la 
marginea taberei vrăjitoarelor Crochan, urmată de Cele 
Treisprezece și balaurii lor, Vesta purtându-i pe Dorian și pe 
păianjen. 

Sulițele, săgețile și săbiile se îndreptară spre ei cu o 
precizie mortală. 

O vrăjitoare brunetă trecu dincolo de linia înarmată a 
frontului, ţinând o sabie subţire cât o fixă pe Manon cu 
privirea. 

Vrăjitoare Crochan. Poporul ei. 

Acum - acum ar fi fost timpul să ţină discursul pe care îl 
plănuise, să dea frâu liber cuvintelor pe care le ţinuse în ea. 

Asterin se întoarse spre Manon, îndemnând-o 

tăcută. Totuși, buzele lui Manon nu se mișcară. 

Cea brunetă continuă s-o fixeze cu privirea pe Manon. 
Peste un umăr se vedea un toiag din lemn lustruit. Nu un 
toiag - o mătură. Dincolo de mantia umflată și roșie a 
vrăjitoarei luceau bețe legate cu fir auriu. 

Așadar, era de rang înalt dacă avea asemenea legături 
elegante. Majoritatea vrăjitoarelor Crochan foloseau 
materiale simple, iar cele mai sărace doar sfoară. 


— Ce înlocuitor interesant pentru măturile voastre din 
lemn tare! spuse vrăjitoarea Crochan. Celelalte erau la fel 
de inexpresive precum Cele Treisprezece. Vrăjitoarea privi 
spre locul în care Dorian stătea pe balaurul Vestei, probabil 
monitorizând totul cu acea șiretenie ageră. Şi ce companie 
interesantă ai acum! Vrăjitoarea strânse din buze. Dacă nu 
cumva lucrurile au devenit atât de rele pentru neamul tău, 
Cioc-Negru, încât să fii nevoită să recurgi la împărțit. 

Asterin scoase un mormăit surd. 

Dar vrăjitoarea o identificase - sau măcar își dăduse 
seama din ce Clan se trăgeau. Adulmecând păianjenul 
metamorfic, miji ochii. 

— O companie cu adevărat interesantă! 

— Nu avem intenţii rele, spuse Manon în cele din 

urmă. Vrăjitoarea pufni. 

— Nicio ameninţare din partea Demonului 

Alb? O, așadar, știa cine era Manon, cine 

erau toţi. 

— Sau zvonurile sunt adevărate? Că te-ai certat cu bunica 
ta? Vrăjitoarea o studie cu obrăznicie pe Manon, din cap 
până în picioare. Era o privire mai curajoasă decât le 
permitea de obicei Manon inamicilor să-i arunce. Se 
zvonește și că te-a spintecat cu propriile-i mâini, dar iată-te! 
Sănătoasă și vânându-ne din nou. Poate că nici zvonurile 
despre trădarea ta nu sunt adevărate. 

— Nu mai are de-a face cu bunica ei, spuse Dorian, 
descălecând de pe balaurul Vestei și mergând spre Abraxos. 
Vrăjitoarele Crochan se încordară, dar nu făcură nicio 
mișcare de atac. Am scos-o din mare în urmă cu câteva luni, 
când zăcea în pragul morţii. Am văzut fragmentele de fier 
pe care prietenii mei i le-au scos din burtă. 

Vrăjitoarea Crochan ridică din sprâncenele negre, studiind 
din nou bărbatul frumos și educat, observând probabil 
puterea care emana din el - și cheile pe care le purta. 

— Şi cine ești tu, mai exact? 

Dorian îi zâmbi fermecător vrăjitoarei și schiță o plecăciune. 


— Dorian Havilliard, la dispoziţia ta! 
— Regele, șopti una dintre vrăjitoarele Crochan din 
apropierea 
balaurilor. 

Dorian făcu semn din ochi. 

— Într-adevăr! 

Totuși, conducătoarea sabatului se uită cu atenţie la el și 
apoi la Manon și la păianjen. 

— Se pare că sunt mai multe de explicat. 

Manon avu pornirea să apuce Tăietoarea-de-vânt pe care o 

ținea 
la spate, dar Dorian spuse: 

— Au trecut deja două luni de când vă căutăm. 
Vrăjitoarele Crochan se încordară din nou. Nu ca să vă 
atacăm sau de amuzament, le lămuri el, rostind cuvintele cu 
pricepere, ci ca să putem discuta chestiuni între popoarele 
noastre. 

Celelalte vrăjitoare se agitară, cizmele scârțâind în 
zăpada îngheţată. 

Conducătoarea sabatului întrebă: 

— Între cel al Adarlanului și al nostru, sau între neamul 
Cioc- Negru și al nostru? 

Manon descălecă în sfârșit de pe Abraxos, balaurul ei 
forăind anxios când le zări armele strălucitoare. 

— Între ale tuturor, spuse ferm Manon și făcu semn din 
bărbie spre balauri. Nu au să vă atace. Asta dacă nu le făcea 
semn. Atunci, vrăjitoarele Crochan s-ar fi trezit cu capetele 
smulse înainte să scoată săbiile. Puteţi să vă relaxaţi! 

Una dintre ele râse. 

— Și toţi să-și aducă aminte de noi ca de niște proaste, 

pentru că 
am avut încredere în voi? Nu cred. 

Conducătoarea sabatului aruncă o privire tăioasă spre 
santinela cu păr castaniu care vorbise, o vrăjitoare frumoasă 
și plinuţă. Vrăjitoarea ridică din umeri, oftând spre cer. 

Conducătoarea sabatului se întoarse către Manon. 


— O să ne relaxăm când o să primim ordin. 
— De la cine? Dorian se uită cu atenţie la rangurile lor. 
Acum era timpul ca Manon să spună cine și ce era, să 


anunţe de ce venise cu adevărat. 


Conducătoarea sabatului arătă spre mijlocul taberei. 


— De la ea! 
XXX 


Chiar și de la distanţă, Dorian se minunase de măturile pe 


care încălecaseră vrăjitoarele Crochan ca să se ridice spre 
cer. Dar acum, înconjurat de ele... Nu erau doar niște 
legende, ci adevărate războinice. Unele foarte bucuroase să 


As 


ucidă. 
Mantii roşii ca sângele fluturară peste tot, contrastând cu 


zăpada şi piscurile gri. Deşi multe vrăjitoare aveau chipuri 
tinere și frumoase, la fel de multe păreau de vârstă mijlocie, 
unele chiar bătrâne. Dorian nu pricepea cât de bătrâne 
trebuie să fi fost ca să aibă atât de multe riduri. Nu se îndoia 
că ele îl puteau ucide cu ușurință. 


Conducătoarea sabatului arătă spre rândul ordonat de 


corturi, iar războinicele adunate se dădură la o parte, zidul 
de mături și arme strălucind în lumina apusului. 


— Așadar, se auzi o voce bătrână când rândurile se 


retraseră ca să o dezvăluie pe cea spre care arătaseră 
vrăjitoarele Crochan. Nu era încă încovoiată de vârstă, dar 
părul îi era alb, iar ochii ei albaștri erau limpezi ca un lac de 
munte. Vânătorii au devenit acum vânați. 


Vrăjitoarea bătrână se opri lângă armata ei, studiind-o pe 


Manon. Dorian observă că pe chipul vrăjitoarei se citeau 
blândeţea și înţelepciunea. Și ceva asemănător tristeţii, își 
dădu el seama, dar asta nu îl opri să pună o mână pe 
măciulia sabiei Damaris, ca și când și-ar fi sprijinit-o 
nonșalant. 


— V-am căutat ca să putem discuta, răsună peste pietre 
vocea 
calmă și rece a lui Manon. Avem intenţii 
pașnice. 


Damaris se încălzi la adevărul cuvintelor ei. 


De data asta, mormăi vrăjitoarea cu păr castaniu care 
vorbise 


mai devreme, iar conducătoarea sabatului ei o înghionti în 
semn de 
avertisment. 

— Totuși, cine ești? o întrebă Manon pe bătrână. Conduci 
sabaturile astea. 

— Sunt Glennis. Familia mea le-a servit pe nobilele 
Crochan cu mult timp înainte să cadă orașul. Bătrâna 
vrăjitoare își îndreptă privirea spre fâșia de pânză roșie care 
lega părul lui Manon. Așadar, Rhiannon te-a găsit. 

Dorian  ascultase când Manon le explicase Celor 
Treisprezece adevărul despre descendența ei și pe cine îi 
ordonase bunica ei să ucidă în Omega. 

Manon își ţinu bărbia ridicată, chiar dacă ochii ei aurii licăriră. 

— Rhiannon nu a ieșit din trecătoarea Ferian. 

— Căţeaua, mârâi o vrăjitoare, altele spunând la 

fel. Manon ignoră momentul și o întrebă pe 

bătrâna Crochan: 

— Așadar, o 

cunoșteai? 

Vrăjitoarele tăcură. 

Bătrâna își înclină capul, tristeţea umplându-i din nou 
ochii. Dorian nu avu nevoie ca Damaris să îi confirme, 
încălzindu-se, încât să știe că următoarele ei cuvinte erau 
adevărate. 

— Eram străbunica ei. Până și șuieratul vântului încetă. 
Așa cum sunt și ata. 


CAPITOLUL 14 

Vrăjitoarele Crochan se relaxară la ordinele așazzisei 

străbunici a 
lui Manon. Glennis. 

Ea întrebase cum și care era descendența, dar Glennis 
doar îi făcuse semn lui Manon să o urmeze în tabără. 

Cel puţin două grupuri de câte douăsprezece alte 
vrăjitoare se ocupau de câteva focuri împrăștiate printre 
corturile albe, toate oprindu-se din diversele munci când 
Manon trecu pe lângă ele. Ea nu mai văzuse niciodată 
vrăjitoare Crochan făcând treburi domestice, dar iată-le: 
unele se ocupau de focuri, unele cărau găleți cu apă, unele 
supravegheau cazanele grele care miroseau a tocană de 
capră de munte condimentată cu ierburi uscate. 

Niciun cuvânt nu-i veni în minte când merse printre 
războinicele Crochan furioase. Nici Cele Treisprezece nu 
încercară să-i vorbească, dar Dorian o făcu. 

Regele veni lângă ea, corpul lui fiind un zid solid de 
căldură, și o întrebă încetișor: 

— Ştiai că ai încă rude în viaţă printre vrăjitoarele Crochan? 

— Nu. Bunica ei nu-i menţionase nimic în ultimele ironii. 

Manon se îndoia că tabăra era un loc de ședere 
permanent. Ar fi fost o prostie din partea lor să dezvăluie 
vreodată asta. Totuși, Cyrene îl descoperise cumva. 

Poate urmărind mirosul lui Manon - părţile care 
revendicau înrudirea cu vrăjitoarele Crochan. 

Păianjenul mergea acum între Asterin și Sorrel, Dorian 
neafișând nicio urmă de efort să o ţină parţial legată, deși își 
ţinea o mână pe mânerul sabiei, însă privirea tăioasă a lui 
Manon îl făcu să o coboare. 

— Cum vrei să procedezi? șopti Dorian. Vrei să tac sau să 

stau 


lângă tine? 

— Asterin este aghiotanta mea. 

— lar eu ce sunt, atunci? 

Intrebarea subtilă era ca o mână trecută pe spatele ei, ca și 

când ar 
fi mângâiat-o cu mâinile lui invizibile. 

— Tu ești regele Adarlanului. 

— Așadar voi lua parte la discuţii? 

— Dacă vrei. 

Ea îi simţi iritarea și își ascunse zâmbetul 

superior. Dorian își potoli tonul și o întrebă 

mieros: 

— Ştii ce am chef să fac? 

Ea întoarse capul ca să se încrunte la el neîncrezătoare și îl 

găsi pe 
rege zâmbind. 

— Mi se pare că ești pe cale s-o iei la fugă, spuse Dorian 
încă afișând acel zâmbet. Le-ai crea o impresie greșită. 

Incerca să o supere, să o distragă ca să se mai relaxeze. 

— Ele știu cine ești, continuă Dorian. Nu mai trebuie să le- 
o dovedești. Problema reală este dacă au să te accepte. 
Așadar, străbunica ei nu se trăgea din partea de nobilime a 
familiei. Astea nu- mi par vrăjitoare pe care să le câștigi prin 
brutalitate. 

El nu știa nici măcar jumătate de adevăr. 

— Presupui că îmi poţi da sfaturi? 

— Consideră-l un pont, ca de la un monarh la celălalt. 

In ciuda celor care mergeau în faţa și în spatele lor, Manon 

schiţă 
un zâmbet. 

El o surprinse în continuare spunând: 

— Imi concentrez puterea de când au apărut. O singură 
mișcare greșită din partea lor și-am să le distrug. 

Violenţa rece din vocea lui o făcu să simtă un fior pe șira 

spinării. 

— Avem nevoie de ele ca aliate. 

Tot ce trebuia să facă azi, în seara asta, era să încheie o 

alianţă. 

— Atunci să sperăm că n-o să se ajungă la așa ceva, 

vrăjitoareo. 


Manon deschise gura ca să-i răspundă, dar sunetul 
strident și prevestitor al unui corn răsună în noaptea care se 
lăsa. 

Apoi, bătaia aripilor puternice din piele bubui în văzduh. 

Tabăra se puse imediat în mișcare, strigătele răsunând de 
la cercetașele care dăduseră alarma. Cele Treisprezece se 
apropiară în jurul lui Manon, cu armele scoase. 

Legiunea Dinţi-de-fier îi găsise. 

Mult mai devreme decât plănuise Manon. 

XXX 

Dorian nu știa cum îi găsise patrula Dinţi-de-fier. 
Presupunea că focurile îi dăduseră de gol. 

Își adună magia când douăzeci și șase de siluete zburară 
peste tabără. 

Picioare-Galbene. Două sabaturi. 

Bătrâna care se prezentase drept străbunica lui Manon 
începu să dea ordine strigând, iar vrăjitoarele Crochan o 
ascultară, înălțându- se pe cerul abia întunecat călare pe 
mături, cu arcurile încordate și săbiile scoase. 

Nu era timp să întrebe cum de îi găsise, dacă păianjenul îi 
atrăsese într-o capcană. Vocea lui Manon răsună, 
ordonându-le Celor Treisprezece să ia poziții defensive. 

Rapide ca umbrele, ele se grăbiră spre locul în care își 
lăsaseră balaurii, dinţii lor de fier lucind. 

Dorian așteptă ca vrăjitoarele Crochan să se dea din calea 
lui înainte să își dezlănţuie puterea - sulițe de gheaţă - ca 
să străpungă piepturile expuse ale inamicilor sau să le sfâșie 
aripile. 

Un gând îl făcu să slăbească legăturile lui Cyrene, deși nu 
o eliberă din puterea care o împiedica să atace, dându-i 
doar suficient spaţiu cât să se miște, să se apere. O lumină 
din cealaltă parte a taberei îi spuse că o făcuse. 

Vremea întrebărilor avea să vină mai târziu. 

Manon și Cele Treisprezece ajunseră la balauri și se înălţară 

în aer 


în câteva clipe, intrând în haosul de deasupra în bătăile aripilor. 


Vrăjitoarele Crochan erau mici - foarte mici - în 
comparaţie cu balaurii, chiar și pe măturile lor. 

Și când roiră în jurul celor două sabaturi Dinţi-de-fier, 
trăgând săgeți și lovind cu săbiile, Dorian nu reuși să tragă. 
Vrăjitoarele Crochan ţâșneau în jurul bestiilor și erau prea 
rapide ca să le urmărească. Unii balauri urlară și căzură din 
văzduh, dar mulţi rămaseră în aer. 

Glennis striga ordine de pe pământ, ţintind arcul uriaș 

mâinile 
zbârcite. 

Un balaur zbura pe deasupra, atât de jos încât coada lui 
ţepoasă și otrăvitoare dărâma cort după cort. 

Glennis trase săgeata, iar Dorian trase și el una. 


cu 


O suliță din gheaţă, înclinându-se spre pieptul expus și 


pestriţ. 

Săgeata și sulița de gheaţă își atinseră ţinta, iar sângele 
negru curse înainte ca balaurul și călăreţul să se izbească 
într-un pisc și să se răstoarne pe versant. 

Glennis zâmbi, faţa îmbătrânită luminându-i-se. 

— Eu l-am lovit prima! zise și mai trase o săgeată, cu 
multă ușurință, chiar și într-o ambuscadă. 

— Aș vrea ca tu să fi fost străbunica mea, mormăi Dorian 
și-și pregăti următoarea lovitură. 

Trebuia să fie atent, întrucât Cele Treisprezece semănau 
mult cu vrăjitoarele Picioare-Galbene de dedesubt. 


Dar Cele Treisprezece nu aveau nevoie de precauţia sau 


ajutorul 
lui. 

Ele plonjară în rândurile Picioarelor-Galbene, despărțindu- 
le, împrăștiindu-le. 


Poate că Picioare-Galbene avuseseră avantajul surprizei, dar 


Cele Treisprezece erau maestre ale războiului. 

Vrăjitoarele Crochan căzură de pe cer când fură lovite de 
cozi brutale și ţepoase. Unele nici măcar nu se rostogoliră 
când ajunseră 


faţă în faţă cu boturile imense și nu mai scăpară cu viaţă. 
— Daţi-vă la o parte! Ordinul strigat de Manon acoperi 
vuietul. 
Formati rânduri aproape de pământ! 

Nu era un ordin pentru Cele Treisprezece, ci pentru 
sabatul Crochan. 

Glennis strigă, o magie amplificându-i vocea, fără îndoială: 

— Ascultaţi-i ordinul! 

Din senin, vrăjitoarele Crochan se retraseră, formând o 
unitate în aerul de deasupra corturilor și urmăriră cum 
Abraxos sfâșie gâtul unui balaur de două ori mai mare decât 
el, iar Manon trase o săgeată în faţa călăreţului; urmăriră 
cum demonii gemeni cu ochi verzi îi ocoliră pe cei trei 
balauri dintre ei și îi făcură să se prăbușească pe versanţii 
muntelui; urmăriră cum balaurul albastru al lui Asterin 
smulse un călăreț din șa, sfâșiind apoi spinarea balaurului 
care-l purta. 

Toate Cele Treisprezece atinseseră o ţintă cu fiecare 
trecere printre atacatorii adunaţi. 

Picioare-Galbene nu erau atât de organizate. 

Santinelele Picioare-Galbene care încercară să scape din 
calea de atac a Celor Treisprezece ca să atace sabatul 
Crochan de dedesubt se treziră cu un zid de săgeți în faţa 
lor. 

Balaurii poate că ar fi supravieţuit, dar călăreţii nu. 

Și cu câteva manevre atente, bestiile fără călăreţi se 
treziră cu gâturile tăiate, sângele curgând în timp ce se 
prăbușiră pe piscurile din apropiere. 

În inima lui, mila, frica și furia se amestecară. 

Câte dintre acele bestii ar fi putut fi ca Abraxos, câte aveau 

călăreți 
care le iubeau? 

Fu surprinzător de greu să își arunce magia spre balaurul 
care reușise să zboare pe deasupra, îndreptându-se direct 
spre Glennis, cu altul în urma lui. 

Îl ucise repede, rupând gâtul bestiei cu o explozie de putere 

care îl 


lăsă fără suflare. 

Işi azvârli magia spre al doilea balaur care ataca, 
oferindu-i aceeași moarte rapidă, dar nu îl văzu pe al treilea 
și pe al patrulea care se năpusteau acum spre tabără, 
stricând corturile și mușcând tot ce le era în cale. 
Vrăjitoarele Crochan cădeau, țipând. 

Insă Manon ajunse acolo, Abraxos zburând repede și 
aprig, iar ea tăie capul celui mai apropiat călăreț, santinela 
Picioare-Galbene încă arătându-se șocată când îi zbură 
capul. 

Magia lui Dorian se împotmoli. 

Capul tăiat atinse pământul de lângă el și se rostogoli. 

Un spaţiu se văzu ca o mărgică roșie pătată cu sânge, 
zgomotul surd al capului pe piatră fiind singurul sunet în 
afară de ţipătul lui. 

„Nu trebuia să te iubesc.” 

Capul vrăjitoarei Picioare-Galbene se opri lângă cizmele lui, 
sângele albastru curgând pe zăpadă și noroi. 

Nu auzea și nu îi păsa că al patrulea balaur zbura spre el. 

Manon îi strigă numele, iar vrăjitoarele Crochan traseră cu 
arcurile. 

Ochii santinelei Picioare-Galbene se uitau în gol. 

Un bot se deschidea în faţa lui, maxilarele căscându- 

se. Manon îi strigă din nou numele, dar el nu se putea 

mișca. 

Balaurul cobori, iar întunericul se mări când maxilarele se 
închiseră în jurul lui. 

Când Dorian lăsă magia să scape din frâie. 

Intr-o clipă, balaurul îl înghiţea cu totul, respiraţia lui râncedă 
întinând aerul. 

In clipa următoare, bestia fu la pământ, cadavrul 

aburind. Aburind din cauza a ceea ce făcuse el. 

Nu fiarei, ci lui însuși. 

Corpul i se transformase într-o flacără atât de fierbinte, 
încât topise maxilarele balaurului și gâtul, iar el trecuse prin 
gura bestiei ca și când ar fi fost doar o pânză de păianjen. 


Călăreaţa Picioare-Galbene care supravieţuise prăbușirii 
scoase sabia, dar prea târziu. Glennis îi trase o săgeată în 
gât. 

Se lăsă liniștea, și chiar și lupta de deasupra încetă. 

Cele Treisprezece aterizară, pătate cu sânge albastru și 
negru, atât de diferit de sângele roșu al Sorschăi - și al lui. 

Apoi, de umeri îl apucară niște mâini cu vârfurile degetelor 
acoperite cu fier, iar ochii aurii se încruntară la el. 

— Ești tâmpit? 

El doar se uită la capul vrăjitoarei Picioare-Galbene care 
era încă la câţiva metri distanţă. Manon își îndreptă privirea 
spre acesta. Gura i se încordă, apoi îi dădu drumul și se 
întoarse către Glennis. 

— Îmi trimit Umbrele ca să le caute pe celelalte. 

— Sunt inamici supraviețuitori? 

Glennis scrută cerul gol. Dacă magia lui le surprinsese ori 
șocase, nici Glennis și nici vrăjitoarele Crochan care se 
grăbeau să își îngrijească semenii nu lăsau să se vadă. 

— Toţi sunt morţi, spuse Manon. 

Dar vrăjitoarea Crochan cu păr brunet care îi întâmpinase 
la început veni brusc spre Manon cu sabia scoasă. 

— Tu ai făcut asta! 

Dorian apucă sabia Damaris, dar nu o scoase când Manon nu 

dădu 
înapoi. 

— V-am salvat pielea? Da, aș spune că am 

făcut-o. Vrăjitoarea fierbea de furie. 

— Tu le-ai condus aici! 

— Bronwen! o avertiză Glennis, ștergându-și sângele 
albastru de pe faţă. 

Tânăra vrăjitoare - Bronwen - se enervă. 

— Crezi că este o coincidenţă că au sosit aici, iar apoi am 

fost 
atacate? 

— Au luptat alături de noi, nu împotriva noastră, zise 
Glennis și se întoarse spre Manon. Juri că așa este? 


Ochii aurii ai lui Manon străluciră în lumina focului. 

— Jur! Nu le-am condus aici. 

Glennis dădu din cap, dar Dorian se uita fix la Manon. 

Sabia lui, Damaris, se răcise ca gheaţa. Era atât de rece 
încât mânerul auriu îi îngheţa pielea. 

Glennis, cumva mulțumită, dădu din nou din cap. 

— Atunci vom vorbi - mai târziu. 

Bronwen scuipă pe pământul însângerat și 

plecă. Era o minciună. Manon minţise. 

Ea ridică o sprânceană la el, dar Dorian se întoarse și se 
gândi la asta, la ce făcuse ea. 

Astfel, se auzi o nouă serie de ordine și mișcări, adunarea 
răniților și a morţilor fiind principala sarcină. Dorian ajută 
cât de mult reuși, vindecându-le pe cele care aveau cea mai 
mare nevoie de asta. Din rănile deschise, sângele albastru îi 
curgea pe mâini. 

Nu simţea căldura sângelui. 


CAPITOLUL 15 

Era o mincinoasă și o criminală și, probabil, trebuia să 
joace din nou ambele roluri înainte ca totul să ia sfârșit. 

Dar Manon nu regreta nimic din ce făcuse. In inima ei, nu 
avea loc pentru regrete. Îi presau timpul și povara atât de 
mare de pe umerii lor. 

În multele ore în care lucrară să pună pe picioare tabăra 
și să vindece vrăjitoarele Crochan, Manon studie cerul 
îngheţat. 

Opt morţi. Ar fi putut fi mai rău. Mult mai rău. Totuși, avea 
să-și asume moartea celor opt vrăjitoare Crochan și să le 
afle numele astfel încât să și le amintească. 

Manon își petrecu noaptea lungă ajutându-le pe Cele 
Treisprezece să care balaurii căzuţi și călăreţele Dinţi-de-fier 
spre altă creastă. Pământul era prea dur ca să îi îngroape, 
iar rugurile ar fi ieșit prea ușor în evidenţă, așadar aleseră 
zăpada. Nu îndrăzni să îi ceară lui Dorian să își folosească 
puterea ca să le ajute. 

Văzuse asta în ochii lui, ca și când el ar fi știut. 

Manon aruncă trupul rigid al unei vrăjitoare din clanul 
Picioare- Galbene, buzele santinelei fiind deja albastre, 
gheaţa acoperindu-i părul blond. Asterin trase de cizme spre 
ea o călăreaţă solidă, apoi o lăsă să zacă pe pământ fără 
prea multe onoruri. 

Dar Manon se uită la feţele morţilor. Şi ea sacrificase 
ambele părţi ale acestui conflict. Ambele descendente. 

Toate aveau să sângereze; prea multe aveau să moară. 

Le-ar fi primit Glennis? Probabil, dar celelalte membre ale 

clanului 
Crochan nu păreau atât de înclinate să o facă. 

Și mai rămânea și faptul că nu aveau timp de pierdut 
convingându- 

le. Așadar alesese singura metodă pe care o știa: lupta. 
Zburase mai 


devreme singură în acea zi, în apropiere de locul în care știa 
că sabatul Dinţi-de-fier urma să patruleze, având răbdare ca 
marele vânt nordic să îi ducă mirosul spre sud. lar apoi 
așteptase. 

— Le cunoșteai? întrebă Asterin când Manon se uită în 
continuare la trupul santinelei căzute. 

Mai departe de ele, balaurii își foloseau aripile ca să măture 

nămeţi 
mari peste trupuri. 

— Nu, spuse Manon. Nu le cunoșteam. 

Se crăpa de ziuă la întoarcerea lor în tabăra Crochan. 
Ochii care scuipaseră foc în urmă cu câteva ore le priveau 
acum cu precauţie, mai puţine mâini alunecând spre arme 
când ele se îndreptară spre groapa mare de foc. Cea mai 
mare din tabără și situată în mijlocul ei. Vatra lui Glennis. 

Bătrâna stătea în faţa ei încălzindu-și mâinile noduroase și 
însângerate. Dorian stătea în apropiere, iar ochii lui de safir 
fură într- adevăr acuzatori când întâlniră privirea lui Manon. 

Mai târziu. Acea conversaţie urma să aibă loc mai târziu. 

Manon se opri la câţiva pași de Glennis, Cele Treisprezece 
ajungând-o din urmă la marginea focului, studiind cele cinci 
corturi din jurul acestuia și cazanul ce bolborosea în mijloc. 
În spatele lor, vrăjitoarele Crochan își vedeau de reparaţiile 
lor și de leacurile pentru cele rănite și în același timp îi 
ţineau pe toţi sub observaţie. 

— Mănâncă, te rog, ceva! spuse Glennis, gesticulând spre 

cazanul 
care clocotea, spre ceva ce mirosea a tocană de capră. 

Manon nu se obosi să obiecteze înainte să se supună, 
luând un castronel de lut de lângă foc. Un alt mod de a 
demonstra încrederea era să le mănânce mâncarea, să o 
accepte. 

Așadar, Manon o făcu, devorând câteva înghiţituri înainte 
ca Dorian să o imite. În timp ce amândoi mâncau, Glennis se 
așeză pe o piatră și oftă. 

— Au trecut mai mult de cinci sute de ani de când o 
vrăjitoare Dinţi-de-fier și una Crochan au împărţit mâncarea. 
De când au 


încercat să discute în pace. Întrerupţi poate doar de mama 
sau tatăl tău. 

— Cred că așa este, spuse prietenos Manon, oprindu-se 
din mâncat. 

Gura bătrânei zvâcni într-un zâmbet, în ciuda luptei și a 

nopții 
epuizante. 

— Am fost bunica tatălui tău, o lămuri ea în sfârșit. Eu l- 
am născut pe bunicul tău, care s-a împerecheat cu o regină 
Crochan înainte ca ea să moară născându-l pe tatăl tău. 

Încă un lucru pe care îl moșşteniseră de la Fae: dificultatea 
de a avea copii și natura mortală a chinurilor facerii. Era o 
metodă prin care Zeița cu Trei Feţe păstra echilibrul, ca să 
evite ca ţinuturile să se umple cu prea mulţi copii nemuritori 
care i-ar fi consumat resursele. 

Manon scrută totuși tabăra pe jumătate 

distrusă. Bătrâna îi citi întrebarea în ochi. 

— Bărbaţii noștri locuiesc acasă la noi, unde sunt în 

siguranţă. 
Tabăra asta e un avanpost cât ne facem treburile. 

Vrăjitoarele Crochan născuseră dintotdeauna mai mulţi 
copii de parte bărbătească decât Dinţi-de-fier și adoptaseră 
obiceiul Fae de alegere a partenerilor - dacă nu printr-o 
legătură de parteneriat, atunci în spirit. Asta i se păruse ei 
dintotdeauna neobișnuit, ciudat. Inutil. 

— După ce mama ta nu s-a mai întors, tatălui tău i s-a 
cerut să se cupleze cu o altă vrăjitoare tânără. Era singurul 
purtător al descendenţei Crochan, iar dacă tu și mama ta nu 
aţi fi supravieţuit nașterii, s-ar fi terminat cu el. Nu știa ce s- 
a întâmplat cu voi, dacă trăiaţi sau nu. Nici măcar nu știa 
unde să vă caute. Așadar, a acceptat să își facă datoria, să 
ajute acest popor pe cale de dispariţie. Străbunica ei zâmbi 
trist. Toţi cei care l-au cunoscut pe Tristan l-au plăcut. 

Tristan. Acesta fusese numele lui. Oare bunica ei știuse 
asta înainte să îl ucidă? 


— O tânără vrăjitoare a fost aleasă special pentru el, dar 
nu o iubea, pentru că mama ta era adevărata lui parteneră, 
melodia sufletului său. Totuși, Tristan s-a străduit ca totul să 
fie bine, iar Rhiannon a fost rezultatul strădaniei lui. 

Manon se încordă. Dacă mama lui Rhiannon era 

aici... Din nou, bătrâna citi întrebarea de pe 

chipul lui Manon. 

— Ea a fost ucisă de o santinelă Picioare-Galbene pe 

câmpiile cu 
râuri din Mesalinde. Cu mulţi ani în urmă. 

Un licăr de rușine o străbătu pe Manon când o cuprinse 
ușurarea; ușurarea că nu mai trebuia să evite confruntarea, 
să ceară iertare, așa cum ar fi trebuit să facă. 

Dorian își lăsă jos lingura. Un gest atât de obișnuit și grațios, 

având 
în vedere cum doborâse acel balaur. 

— Cum de a supravieţuit sabatul Crochan? Legenda spune 

că a 
fost anihilat. 

Încă un zâmbet trist. 

— Pentru asta îi poţi mulțumi mamei mele. Cea mai mică 
fiică Crochan a lui Rhiannon a dat naștere în timpul asediului 
Orașului Vrăjitoarelor. Cu armata noastră ucisă și doar cu 
zidurile orașului care să reţină legiunile Dinţi-de-fier și cu 
atât de mulţi dintre copiii și nepoţii săi omorâţi și cu 
partenerul tras în ţeapă pe zidurile orașului, Rhiannon i-a 
pus pe crainici să anunţe că a născut un copil mort. Astfel 
încât Dinţi-de-fier să nu mai știe că era posibil ca un 
Crochan să mai fie în viaţă. În aceeași noapte, chiar înainte 
ca Rhiannon să-și înceapă lupta de trei zile împotriva Marilor 
Vrăjitoare Dinţi-de-fier, mama mea a scos pe furiș prinţesa 
bebeluș pe mătura ei. Rhiannon i- a fost cea mai bună 
prietenă, ca o soră. Mama voia să rămână, ca să lupte până 
la sfârșit și totuși, i s-a cerut să facă asta pentru poporul ei. 
Poporul nostru. Până în ziua morţii ei, mama a crezut că 
Rhiannon a plecat să ţină porţile împotriva Marilor Vrăjitoare 
ca să le distragă, ca să-și scoată urmașul de acolo în timp ce 
Dinţi-de-fier se uitau în altă parte. 


Manon nu prea știa ce să spună, cum să exprime ceea ce 


gândea. 

— Ai să afli, continuă Glennis, că ai niște verișoare în 
tabăra asta. Asterin înţepeni când o auzi, Edda și Briar 
încordându-se și ele acolo unde zăboveau la marginea 
focului. Rudele lui Manon, din descendența Cioc-Negru, 
care fără îndoială erau dispuse să lupte ca 

să păstreze secretul. 

— Bronwen, spuse bătrâna, gesticulând spre 
conducătoarea sabatului cu păr brunet și mătură legată cu 
auriu, care le supraveghea acum pe Manon și Cele 
Treisprezece din umbrele de dincolo de foc, este 
strănepoata mea. Cea mai apropiată verișoară a ta. 

Nicio blândeţe nu-i lumina chipul lui Bronwen, așadar nici 
Manon nu se deranjă să pară amabilă. 


— Ea și Rhiannon erau apropiate ca niște surori, șopti 


Glennis. 

Se strădui destul de mult să nu atingă fâșia de mantie 
roșie care-i lega cosiţa. 

Dorian, cu sufletul învăluit de întuneric, interveni: 

— V-am găsit cu un scop. 

Glennis își încălzi din nou mâinile. 

— Presupun că vrei să ne ceri să ne alăturăm acestui 

război. Manon nu își domoli privirea. 

— Da. Tu și tot sabatul Crochan împrăștiat prin 

ținuturi. Una dintre vrăjitoarele Crochan din umbre 

izbucni în râs. 

— Bună gluma! 

Celelalte chicotiră împreună cu ea. 

Ochii albaștri ai lui Glannis nu 

șovăiră. 

— Nu ne-am adunat o armată de dinainte de căderea 
Orașului vrăjitoarelor. S-ar putea să fie o sarcină mai grea 
decât te aștepți. 

— Şi dacă regina lor le-ar chema la luptă? întrebă Dorian. 

Zăpada scârțâi sub pașii apăsaţi, iar apoi Bronwen ajunse 

acolo, 
ochii ei căprui arzând. 

— Nu răspunde, Glennis! 

Câtă lipsă de respect, câtă lipsă de politeţe faţă de o 


bătrână... 


Bronwen o fixă pe Manon cu o privire arzătoare. 

— Nu ești regina noastră, în ciuda lucrurilor sugerate de 
descendența ta. În ciuda acestei mici lupte. Nu te vom 
asculta niciodată! 

—  Morathul v-a găsit abia acum, spuse calmă Manon, 
anticipându-i reacţia. O s-o facă din nou. Peste câteva luni 
sau un an, are să vă găsească, iar atunci n-o să aveţi nicio 
speranță să îl învingeţi. Își ţinu mâinile pe lângă corp, 
rezistând impulsului de a-și scoate ghearele de fier. 
Armatele multor regate se adună în Terrasen. Alăturaţi-vă 
lor. 

— Terrasenul nu ne-a venit în ajutor în urmă cu cinci sute 
de ani, se auzi o altă voce, mai de aproape. Era vrăjitoarea 
frumoasă cu păr castaniu de mai devreme. Și mătura ei era 
legată cu metal fin - cu argint, nu cu aur, ca a lui Bronwen. 
Nu văd de ce ar trebui să ne deranjăm să îi ajutăm acum. 

— Credeam că sunteţi o grămadă de binefăcătoare cinstite, 

spuse 
Manon. Cu siguranţă aţi face așa ceva. 

Tânăra vrăjitoare se enervă, dar Glennis ridică o mână 
zbârcită și totuși, gestul nu fu suficient încât să o oprească 
pe Bronwen când vrăjitoarea o măsură din priviri pe Manon 
și spuse: 

— Nu ești regina noastră! N-o să zburăm niciodată cu 

tine! Bronwen și vrăjitoarea mai tânără plecară în grabă, 

gărzile 
Crochan adunate dându-se la o parte ca să le lase să treacă. 
Manon o văzu pe Glennis crispându-se ușor. 
— Ai să-ţi dai seama că familia noastră este cam 
încăpățânată. 
XXX 

Ceva nemilos. 

Ce făcuse Manon în seara asta, faptul că le condusese pe 
Dinţi-de- fier spre tabără... „Nemilos” era singurul cuvânt pe 
care Dorian îl găsea potrivit să descrie situaţia. 

El le părăsi pe Manon și pe străbunica ei, Cele 
Treisprezece urmărind totul, și plecă în căutarea 
păianjenului. 


O găsi pe Cyrene unde o lăsase, ghemuită în umbrele 
unui cort mai îndepărtat. 

Revenise la forma umană, cu părul brunet încâlcit, 
învelită cu o mantie Crochan, ca și când uneia dintre ele i s- 
ar fi făcut milă de ea, fără să își dea seama că foamea din 
ochii lui Cyrene nu însemna că tânjea după tocana de capră. 

— De unde vine metamorfozarea? întrebă Dorian când se 
opri în faţa ei, cu o mână pe Damaris. Din tine? 

Păianjenul metamorfic clipi la el și apoi se ridică în picioare. 
Cineva îi dăduse o tunică maro uzată, pantaloni și cizme. 

— Ce moment de magie spectaculos! Ea zâmbi, 
dezgolindu-și dinţii mici și ascuţiţi. Ce rege ar putea să te 
facă! De necontestat; fără pereche! 

Dorian nu prea voia să spună că nu era foarte sigur ce fel 
de rege voia să fie, dacă ar fi trăit destul de mult timp încât 
să își revendice tronul. Să nu fie ca tatăl său i se părea un 
început bun. 

Dorian rămase relaxat, chiar dacă o întrebă din nou: 

— De unde vine metamorfozarea din tine? 

Cyrene își înclină capul ca și când ar fi ascultat ceva. 

— A fost ciudat, rege muritor, să aflu că-n mine e un nou 
loc din care să vină magia. Să aflu că a răsărit ceva nou, 
spuse și-și îndreptă mâna firavă spre mijloc, chiar deasupra 
buricului. Un mic grăunte de putere. Îmi impun schimbarea, 
mă gândesc la ce vreau să fiu, iar schimbarea pornește mai 
întâi de aici. Căldura vine mereu de aici. Păianjenul îl fixă cu 
privirea. Dacă vrei să fii ceva, rege fără coroană, atunci fii 
acel lucru! Ăsta e secretul metamorfozării. Fii ce vrei! 

El evită impulsul de a-și da ochii peste cap, deși Damaris 
se încălzi în mâna lui. „Fii ce vrei” - un lucru mai ușor de zis 
decât de făcut. În special cu greutatea unei coroane. 

Dorian își atinse stomacul cu mâna, în ciuda straturilor de 

haine și 
a mantiei, și dădu doar de mușchii, tonifiaţi. 

— Așa invoci schimbarea? Mai întâi te gândești ce vrei să 

devii? 


— Cu niște limite. Am nevoie de o imagine clară în minte, 
altfel nu funcţionează deloc. 

— Deci nu te poţi schimba în ceva ce nu ai văzut. 

— Pot inventa anumite caracteristici - culoarea ochilor, 
constituţia trupului, părul - dar nu creatura în sine. Un 
zâmbet hidos îi înflori pe buze. Folosește-ţi magia aia 
minunată! Schimbă-ţi ochii frumoși! îl provocă păianjenul. 
Schimbă-le culoarea! 

Naiba să îl ia, dar încercă. Se gândi la ochi căprui. Își 
imagină ochii arămii ai lui Chaol, aprigi după unul dintre 
antrenamentele lor, nu cum fuseseră înainte ca prietenul lui 
să plece să navigheze spre continentul sudic. 

Reușise Chaol să se vindece? Oare reușiseră el și Nesryn 
să-l convingă pe khagan să trimită ajutoare? Cum avea să 
afle Chaol că el era aici și ce se întâmplase cu ei toţi, când 
se împrăștiaseră în toate direcţiile? 

— Gândești prea mult, tinere rege! 

— Mai bine decât să gândesc prea puţin, mormăi el. 

Damaris se încălzi din nou, iar el ar fi putut jura că o făcuse 

de 
amuzament. 

Cyrene chicoti. 

— Nu te gândi atât de mult la culoarea ochilor, dar cere-o! 

— Cum de le știi pe toate dacă nu te-a învăţat nimeni? 

— Puterea este acum în mine, spuse categoric păianjenul. 

Am 
ascultat-o. 

Dorian trimise un fuior de magie șerpuind spre păianjenul 
care se încordă, dar magia lui se atinse de ea, ușor și 
iscoditor ca o pisică. Magie brută, care să fie formată după 
dorinţa lui. 

ÎI trimise către ea ca să găsească acel grăunte de putere 
dinăuntrul ei și să îl studieze. 

— Ce faci? șopti păianjenul, mișcându-se pe loc. 

Magia lui o învălui, iar el simţi... fiecare an detestabil și 
oribil al existenţei. 


Fiecare... 

Gura i se uscă. Fierea i se ridică în gât la mirosul detectat 
de magia lui. Nu uitase niciodată acel miros, acea 
scârboșenie al cărei însemn avea să-l poarte mereu pe gât 
drept dovadă. 

Valg. Păianjenul era, cumva, valg. Și nu posedat, ci născut. 

El își păstră expresia neutră, neinteresată, deși magia lui 
localiză acea fărâmă strălucitoare și frumoasă de magie. 

Magie furată. Așa cum valgii furau totul. 

Luau tot ce voiau. 

Sângele îi deveni un vuiet slab care-i pulsa în urechi. 

Dorian îi studie corpul mic, chipul obișnuit. 

— N-ai zis mai nimic de dorinţa de răzbunare care te-a 
făcut să cauţi pe continent. 

Ochii negri ai lui Cyrene se transformară în niște puțuri fără 

fund. 

— O, nu am uitat de asta! Deloc. 

Damaris rămase caldă, în așteptare. 

El își lăsă magia să cuprindă cu mâini blânde grăuntele de 

putere 
prins în iadul negru din păianjen. 

Nu îi păsa cum și de ce păianjenii stygieni erau valgi, cum 
ajunseseră aici și de ce zăboviseră. 

Ei se hrăneau cu visuri, viaţă și bucurie și se bucurau s-o 

facă. 

Grăuntele de putere schimbătoare pâlpâi în mâinile lui ca 
și când ar fi fost recunoscător atingerii blânde, umane. 

Tatăl lui permisese acestor creaturi să se dezvolte, să 

conducă. 

Sorscha fusese ucisă de chestiile astea, de cruzimea lor. 

— Ştii, putem să cădem la învoială, șopti Cyrene. La 

momentul 
potrivit, am să mă asigur că ai să fii cruțat. 

Damarisul se făcu rece ca gheaţa. 

Dorian se uită în ochii ei. Își retrase magia și ar fi putut 
jura că grăuntele de putere schimbătoare prins în ea se 
întinse spre el, încercând să îl roage să nu plece. 

El și păianjenul își zâmbiră. 


lar apoi, Dorian lovi. 

Mâini invizibile îi cuprinseră gâtul și-l suciră, tocmai când 
magia lui plonjă în mijlocul ei, în locul în care se afla 
grăuntele furat de magie umană, și se înfășură în jurul lui. 

El îl strânse ca pe un pui de pasăre când păianjenul muri. 
Studie magia, fiecare aspect al ei, înainte să pară că oftează 
de ușurare și dispare în vânt, eliberată în sfârșit. 

Cyrene căzu la pământ, privind în gol. 

După o clipă, Dorian o incineră. Nu veni nimeni să se 
intereseze de mirosul urât care se ridica din cenușa ei, de 
pata neagră care zăbovea sub aceasta. 

Valg. Probabil o cale ca el să intre în Morath și totuși, se 
trezi uitându-se la acea pată neagră de pe pământul pe 
jumătate dezgheţat. 

EI îi dădu drumul lui Damaris, sabia liniștindu-se șovăind. 

Avea să găsească o cale de intrare în Morath. Imediat ce 
ar fi stăpânit metamorfozarea. 

Păianjenul și tot neamul lor puteau arde în iad. 

XXX 

Lui Dorian inima-i bătea încă repede când se trezi după o 
oră întins într-un cort care nu era nici măcar destul de înalt 
încât să poată să stea în picioare. Era pe una din cele două 
saltele. 

Manon intră în cort tocmai când el își scoase cizmele și se 
înveli cu niște pături groase de lână care miroseau a cai și 
fân ca și când ar fi fost luate dintr-un grajd, dar lui nu-i păsa. 
Era cald și mai bine decât nimic. 

Manon studie spaţiul strâmt, a doua saltea și pătura. 

— Treisprezece este un număr impar, încercă ea să-i 
explice, întotdeauna am avut un cort doar pentru mine. 

— Îmi pare rău că ţi-am stricat aranjamentele! 

Ea îi aruncă o privire amuzată înainte să se așeze pe 
saltea și să desfacă șireturile cizmelor, dar degetele îi 
înţepeniră când își umflă 


nările. 

Lent, se uită peste umăr la el. 

— Ce ai făcut? 

Dorian se uită în ochii ei. 

— Tu ai făcut azi ceea ce a trebuit să faci, spuse el 
categoric. Și eu am făcut la fel. Nu se deranjă să încerce să 
atingă sabia Damaris care era în apropiere. 

Ea adulmecă din nou. 

— Ai ucis păianjenul. 

Se vedea că era doar curioasă, nu că îl judeca. 

— Era o ameninţare, recunoscu el. Și un rahat 

de valg. Acum ochii ei se umplură de 

îngrijorare. 

— Ar fi putut să te 

ucidă! El îi schiţă un 

zâmbet. 

— Nu, nu ar fi putut. 

Manon îl evaluă din nou, iar el îi tinu piept. 

— Nu ai nimic de spus despre... alegerile mele? 

— Prietenii mei luptă și foarte probabil sunt uciși în nord, 
spuse Dorian. Nu avem la dispoziție săptămâni în șir ca să le 
convingem pe vrăjitoarele Crochan. 

lată, adevărul dur. Ca să fie oarecum bine primiţi aici, 
fuseseră nevoiţi să încalce o limită. Poate asemenea decizii 
dure făceau parte din îndatoririle lui de rege. 

El avea să-i păstreze secretul - atâta vreme cât ar fi vrut 
ea să i-l păstreze. 

— Fără discursuri făţarnice? 

— E război, spuse el ferm. Nu ne mai încurcăm cu astfel 
de lucruri. Și nu ar fi contat, nu-i așa, când sufletul lui etern 
ar fi fost preţul cerut ca să pună capăt măcelului? El deja 
stricase lucrurile. Dacă depășirea limitelor i-ar fi cruțat pe 
ceilalţi de rău, ar fi făcut-o. Nu știa 

ce fel de rege ar fi fost procedând astfel. 

Manon mormăi, considerând că era un răspuns acceptabil. 


— Ştii ce-i cu intrigile de la curte și comploturile, spuse ea, 
degetele iscusite mișcându-se din nou deasupra șireturilor și 
găicilor cizmelor ei. Cum ai... profita de asta... Cum i-ai zis 
mai devreme? De situaţia mea cu sabatul Crochan? 

Dorian își puse o mână sub cap. 

— Problema este că au toate avantajele. Ai nevoie de ele 
mai mult decât au ele nevoie de tine. Singurul avantaj pe 
care îl ai este descendența ta, deși se pare că o resping, în 
ciuda luptei de azi. Așadar, cum facem ca asta să fie ceva 
important pentru ele? Cum dovedești că au nevoie de ultima 
lor regină în viaţă, ultima din descendența Crochan? El se 
gândi la asta. Există și posibilitatea păcii între popoarele 
voastre, dar tu... Tresări. Nu mai ești recunoscută drept 
moștenitoare. Orice târg ai fi putut să faci drept Cioc-Negru 
ar fi doar din partea ta și a Celor Treisprezece, nu și a 
restului clanului Dinţi-de-fier. Nu ar fi un adevărat tratat de 
pace. 

Manon termină de dezlegat cizmele și se întinse pe 
saltea, trăgând pătura peste ea când își ridică privirea la 
tavanul jos al cortului. 

— Te-au învăţat lucrurile astea în castelul tău de cleștar? 

— Da. 

Înainte ca el să-l transforme în cioburi și praf. 

Manon se întoarse într-o parte, sprijinindu-și capul cu o 
mână, părul alb revărsându-i-se din cosiţă ca să îi încadreze 
faţa. 

— Nu poţi să-ţi foloseşti magia ca să le... convingi pur și 

simplu? 

Dorian râse. 

— Din câte știu eu, nu. 

— Maeve și-a făcut loc în mintea prinţului Rowan ca să îl 
convingă să-și ia o parteneră nepotrivită. 

— Nici măcar nu știu ce putere are Maeve, zise Dorian, 
crispându- se. Ce îi făcuse regina Fae lui Rowan, ce îi făcea 
acum reginei din Terrasen... Și nu sunt foarte sigur că vreau 
să încep să experimentez pe posibili aliaţi. 

Manon oftă pe nas. 


— Chestiile astea n-au făcut parte din 

instrucția mea. El nu era surprins. 

— Vrei părerea mea sinceră? Ochii ei aurii îl ţintuiră în 
timp ce ea dădea hotărâtă din cap. Găsește lucrul de care 
au nevoie și folosește- | în avantajul tău. Ce le-ar face să te 
susțină, să te considere regina lor Crochan? Lupta din seara 
asta ţi-a câștigat o oarecare încredere, dar nu o acceptare 
imediată. Poate știe Glennis. 

— Ar trebui să risc și să o întreb. 

— Nu ai încredere în ea. 

— De ce aș avea? 

— Este străbunica ta. Și nu a ordonat să fii executată 

imediat. 

— Nici bunica nu a făcut-o, până la sfârșit. 

Nicio emoție nu îi străbătu chipul, dar degetele îi intrară în 

scalp 
când spuse asta. 

Așadar, Dorian spuse: 

— Aelin a avut nevoie de căpitanul Rolfe, iar oamenii lui 
au ieșit după secole din ascunzătoare ca să adune flota 
myceniană. Ea a aflat că au să se întoarcă în Terrasen doar 
când un dragon de mare o să reapară în sfârșit, unul dintre 
aliaţii lor pierdut demult în valuri. Așadar, a făcut să se 
întâmple asta: a provocat o mică flotă valgă să atace Golful 
Craniului când era cel mai puţin păzit, iar apoi s-a folosit de 
luptă ca să le arate că un dragon de mare a sosit în ajutorul 
lor, invocat din aer și magie. 

— Femeia metamorfică, spuse Manon. Dorian dădu din cap. 

lar 
mycenienii au crezut? 

— Sigur, zise Dorian. Aelin a aflat de ce anume aveau 
nevoie mycenienii ca să fie convinși să se alăture cauzei ei. 
De ce ar putea avea nevoie sabatul Crochan ca să facă la 
fel? 

Manon se întinse pe saltea, la fel de grațios ca o 
dansatoare, și se jucă luând în mână capătul cosiţei prins cu 
panglica roșie. 

— Am s-o întreb mâine-dimineaţă pe Ghislaine. 

— Nu cred că o să știe răspunsul. 


Acei ochi aurii se îndreptară spre ai lui. 

— Chiar crezi că ar trebui să o întreb pe Glennis? 

— Da. Și cred că o să te ajute. 

— De ce s-ar deranja? 

El se întrebă dacă Cele Treisprezece puteau să își dea 
seama de acea urmă de dezgust care licărea câteodată pe 
chipul ei. 

— Mama ei și-a abandonat voit orașul, poporul și regina 
în ultimele ore astfel încât să poată proteja descendența 
regală. Descendenţa ta. Cred că ţi-a spus povestea în seara 
asta ca să-ţi dai seama că și ea o să procedeze la fel. 

— Atunci de ce nu a spus-o direct? 

— Pentru că, în caz că nu ai observat, nu ești chiar o 
persoană agreată în tabăra asta, în ciuda complotului tău cu 
Dinţi-de-fier. Glennis știe cum să joace jocul. Trebuie doar să 
ţii pasul cu ea. Află de ce au venit aici și plănuiește-ți apoi 
următoarea mișcare. 

Ea strânse din buze, relaxându-se imediat după aceea. 

— Dascălii tăi te-au instruit bine, prinţule! 

— Se pare că am avut ceva de câștigat de pe urma faptului 

că am 
fost crescut de un tiran infestat de demon. 

Cuvintele lui păreau monotone, chiar dacă începea să fiarbă. 

Ea se uită la gâtul lui, la linia albă de pe acesta, iar el mai că- 

i simţi 
privirea ca pe o atingere-fantomă. 

— Încă îl urăști. 

El ridică o sprânceană. 

— Nu ar trebui să o fac? 

Părul ei alb ca luna sclipi în lumina slabă. 

— Mi-ai spus că era om. In adâncul lui, a rămas om șia 
încercat să te protejeze cum a putut. Totuși, îl urăști. 

— Să mă ierţi dacă nu îmi plac metodele lui de a mă proteja. 

— Dar demonul, nu omul, este cel care ţi-a ucis 

vindecătoarea. Dorian își încordă maxilarul. 

— Nu contează! 


— Nu? Manon se încruntă. Majoritatea abia suportă câteva 
luni să fie infestaţi de un valg. Tu abia ai îndurat-o. Dorian 
încercă să nu tresară la cuvintele sincere. Totuși, el a 
rezistat câteva decenii. 

Bărbatul se uită în ochii ei. 

— Dacă încerci să îl transformi pe tata într-un erou nobil, 
îţi pierzi timpul. Se gândi dacă să pună capăt conversaţiei 
aici, dar întrebă: Dacă ţi-ar spune cineva că bunica ta este 
bună în secret, că nu a vrut să îţi omoare părinţii și pe mulţi 
alţii, că a fost forţată să te facă să îţi ucizi propria soră, ţi-ar 
fi ușor să crezi așa ceva? Să o ierţi? 

Manon își cobori privirea spre abdomen - spre cicatricea 
ascunsă sub hainele de piele. El se pregăti pentru răspuns, 
însă ea spuse doar atât: 

— M-am săturat de 

discuții. Bun. La fel și el. 

— Ai vrea să faci în schimb altceva, vrăjitoareo? Cu vocea 
răgușită, știa că ea îi putea auzi bătăile inimii când pulsul i 
se mări. 

Îi răspunse doar venind lângă el, șuviţele din părul ei 
căzând în jurul lor ca o cortină. 

— Am spus că nu vreau să discut, șopti ea și-și cobori 
gura spre gâtul lui, trecându-și dinţii peste acesta, chiar 
peste dunga albă unde fusese colierul. 

Dorian gemu încet și își mișcă șoldurile, împingându-se în 

ea. 

Drept răspuns, ea începu să respire sacadat, iar el îi mângâie 
un șold. 

— Atunci, fă-mă să tac, spuse Dorian și-și cobori o mână 
ca să îi cuprindă ceafa în timp ce ea îi sărută gâtul. Nici 
urmă de acei dinţi de fier, dar promisiunea lor zăbovi, ca o 
sabie splendidă deasupra capului. 

Doar cu ea nu trebuia să dea explicaţii. Doar cu ea nu 
trebuia să fie rege, sau altceva în afară de ce era. Numai ea 
nu judeca niciodată ceea ce făcuse, pe cine dezamăgise, ce 
ar mai fi putut face. 

Doar plăcerea și totala uitare îi uneau. 

Mâna lui Manon găsi catarama de la cureaua lui, iar Dorian 

întinse 


mâna spre a ei, și niciunul nu vorbi o vreme după 
aceea. 
XXX 

Orgasmul pe care îl avusese în noaptea aceea - de două 
ori - nu reuși să o relaxeze întru totul când zorii gri și 
mohorâţi se iviră, iar Manon se apropie de cortul mai mare 
al lui Glennis. 

ÎI lăsase pe rege dormind, învelit cu păturile pe care le 
împărţiseră, deși nu îi permisese să o îmbrăţișeze. Pur și 
simplu se întorsese într- o parte, cu spatele la el și închisese 
ochii. Lui nu păruse să îi pese, satisfăcut și somnoros după 
ce îl călărise până ce avuseseră amândoi orgasm, și 
adormise repede. Nu se trezise cât Manon se gândise cum 
trebuia să organizeze mai exact întâlnirea asta. 

Poate ar fi trebuit să îl aducă pe Dorian. El știa cu 
siguranţă cum să joace jocurile astea, să gândească precum 
un rege. 

Totuși, ucisese păianjenul ca o vrăjitoare cu sânge 
albastru. Fără niciun strop de milă. 

Asta nu ar fi trebuit să o entuziasmeze. 

Dar Manon știa că mândria sa avea să rămână rănită și că 
niciodată nu s-ar mai fi putut numi vrăjitoare dacă l-ar fi 
lăsat să facă asta în locul ei. 

Așadar Manon intră neanunţată prin clapele cortului lui 

Glennis. 

— Trebuie să discut cu tine. 

O găsi pe Glennis fixându-și mantia strălucitoare în faţa unui 
cuptor mic de bronz. 

— Înainte de micul dejun? Presupun că de la tatăl tău 
moștenești nerăbdarea. Tristan întotdeauna intra grăbit în 
cortul meu cu diverse probleme importante. Abia îl puteam 
convinge să stea nemișcat suficient timp cât să mănânc. 

Manon ignoră acea informaţie. Dinţi-de-fier nu aveau taţi. 
Doar mame și bunici. Întotdeauna fusese astfel. Chiar dacă 
îi era greu să nu întrebe despre el, cum îl cunoscuse pe 
Lothian Cioc-Negru, ce le făcuse să ignore ura lor veche. 

— De ce ar fi nevoie ca să le conving pe vrăjitoarele Crochan 

să ni 


se alăture în război? 

Glennis își aranjă mantia în oglindă. 

— Doar o regină Crochan ar putea să aprindă Flacăra 
Războiului, să cheme toate vrăjitoarele din vatra ei. 

Manon clipi auzind răspunsul sincer. 

— Flacăra Războiului? 

Glennis făcu semn din bărbie spre clapele cortului și groapa 

de foc 
de dincolo de ele. 

— Fiecare familie Crochan are o vatră care se mută odată 
cu ea la fiecare tabără sau cămin pe care îl clădim; focul nu 
se stinge niciodată. Flacăra din vatra mea e de pe vremea 
orașului Crochan, când Brannon Galathynius i-a dat lui 
Rhiannon o scânteie din focul etern. Mama a purtat-o cu ea 
într-un glob de sticlă, ascunsă în mantie, când a scos-o pe 
furiș pe strămoașa ta, iar aceasta a continuat să ardă în 
fiecare vatră regală Crochan de atunci. 

— Şi când magia a dispărut zece ani? 

— Clarvăzătoarele noastre au avut o viziune cum că o să 
dispară, iar flacăra o să se stingă. Așadar, am aprins câteva 
focuri obișnuite din acea flacără magică și am avut grijă să 
nu se stingă. Când magia a dispărut, flacăra într-adevăr s-a 
stins. lar când magia a revenit în primăvara asta, flacăra s-a 
aprins din nou, chiar în vatra în care am văzut-o ultima dată. 
Străbunica ei se întoarse spre ea. Când o regină Crochan își 
cheamă poporul la război, se ia o flacără din vatra regală și 
se dă fiecărei vetre, de la o tabără la alta și de la un sat la 
altul. Sosirea flăcării este o chemare pe care doar o 
adevărată regină Crochan o poate face. 

— Așadar, trebuie doar să folosesc flacăra din groapa aia 
de acolo, iar armata o să mă însoțească? 

Ea râse. 

— Nu. Trebuie mai întâi să fii acceptată ca regină ca să faci 

asta. 

Manon scrâșni din dinţi. 

— Și cum aș putea face asta? 


— Nu eu trebuie să aflu, nu-i așa? 

Avu nevoie de toată înfrânarea ca să nu își scoată 
ghearele de fier și să nu se plimbe prin cort. 

— De ce sunteţi aici - de ce în tabăra 

asta? Glennis ridică din sprâncene. 

— Nu ţi-am spus ieri? 

Manon bătu cu un picior în pământ. 

Vrăjitoarea observă nerăbdarea și 

chicoti. 

— Eram în drum spre Eyliwe. 

Manon tresări. 


— Eyliwe? Dacă te gândești să fugi de războiul ăsta, pot să- 


spun 
c-aizbucnit și-n regatul ăla. 

Eyliwe arsese demult de furia Adarlanului. În întâlnirile ei 
nesfârșite cu Erawan, el se concentrase mai ales asupra 
fragmentării regatului. 

Glennis dădu aprobator din cap. 

— Ştim. Dar am primit vești de la vetrele noastre din sud 

s-a ivit 
o ameninţare. Călătorim ca să ne întâlnim cu o parte din 
grupurile de războinici din Eyliwe care au reușit să 
supravieţuiască până acum - să atacăm armata trimisă de 
Morath. 

Ca să meargă spre sud, nu în nord, spre Terrasen. 

— E posibil ca Erawan să-și dezlănţuie armata în Eyliwe 
doar ca să vă despartă, spuse Manon. Ca să vă împiedice să 
ajutaţi Terrasenul. Cred că a presupus că încerc să adun 
vrăjitoarele Crochan. Eyliwe este deja pierdut - veniţi cu noi 
în nord! 

Bătrâna dădu doar din cap. 

— S-ar putea să fie precum zici, dar ne-am dat cuvântul, 
așa că o să ne îndreptăm spre Eyliwe. 


ţi 


CAPITOLUL 16 

Darrow aștepta pe un deal, călare pe cal când armata sosi 
în sfârșit la căderea nopţii, după o zi întreagă de marș, 
zăpada și vântul biciuindu-i la fiecare nenorocit de 
kilometru. 

Aedion, călare pe calul său, ieși din coloana de soldaţi, 
îndreptându-se spre tabăra mică, și galopă pe zăpada 
îngheţată spre lordul bătrân. El gesticulă cu o mână 
înmănușată spre războinicii din spatele lui. 

— Așa cum ai cerut: am sosit! 

Darrow abia se uită la Aedion în timp ce studie soldaţii 
care ridicau tabăra. Era o muncă grea și extenuantă după o 
zi lungă și o luptă înainte de asta, dar aveau să doarmă bine 
la noapte. lar Aedion ar fi refuzat să îi mute a doua zi. Poate 
și peste două zile. 

— Câţi ai pierdut? 

— Mai puţin de cinci sute. 

— Bun! 

Aedion se enervă la răspunsul aprobator. Nu era armata 
lui Darrow, nu era nici măcar a lui Aedion. 

— Ce voiai de ne-ai cerut să venim aici atât de repede? 

— Am vrut să discut lupta cu tine, să aud ce ai aflat. 

Aedion scrâșni din dinţi. 

— Atunci, am să-ţi scriu un raport. El luă frâiele, 
pregătindu-se să- și îndrepte calul înapoi spre tabără. 
Oamenii mei au nevoie de adăpost. 

Darrow dădu ferm din cap, ca și când nu ar fi fost 
conștient de marșul extenuant pe care îl ceruse. 

— Ne întâlnim la răsărit. Anunţă-i pe ceilalţi lorzi! 

— Trimite-ţi mesagerii tăi! 


Darrow îi aruncă o privire rece. 

— Anunţă-i pe ceilalţi lorzi! El îl studie pe Aedion de la 
cizmele stropite cu noroi până la părul nespălat. Şi 
odihnește-te! 

Aedion nu se deranjă să răspundă când își îndemnă calul 
să galopeze, armăsarul fugind prin zăpadă fără să ezite. Era 
un animal frumos care îl servise bine. 

Aedion miji ochii la zăpada viscolită care îi biciuia faţa. 
Trebuiau să construiască adăposturi - și repede. 

La răsărit, urma să participe la întâlnirea cu Darrow, 
alături de ceilalți lorzi. 

Şi, apoi, cu Aelin. 

XXX 

Cei treizeci de centimetri de zăpadă căzuţi peste noapte 
acoperiră corturile, stingând focurile și făcându-i pe soldaţi 
să doarmă umăr la umăr ca să păstreze căldura. 

Lysandra tremurase în cortul ei, în ciuda faptului că se 
ghemuise în forma de leopard-fantomă lângă cuptor și se 
trezise înainte de răsărit doar pentru că dormitul devenise 
inutil. 

Și din cauza întâlnirii care trebuia să aibă loc în câteva clipe. 

Cu pași mari, se îndreptă spre cortul imens de război al lui 
Darrow, cu Ansei din Briarcliff lângă ea, amândoi 
îngrămădiţi de frig. Din fericire, dimineaţa friguroasă le 
limita conversațiile. Nu avea sens să discute când aerul le 
îngheţa dinţii de îi dureau. 

Nobilii Fae cu părul argintiu intrară chiar înaintea lor, prinţul 
Endymion dând din cap spre ea - spre Ae/in. 

Soţia vărului său. Asta credea el că era ea, pe lângă 
faptul că era regină. Endymion nu o mirosise niciodată pe 
Aelin, și nu ar fi avut de unde să știe că mirosul ciudat al 
femeii metamorfice era complet nepotrivit. 

Slavă zeilor pentru asta! 

Cortul de război era aproape plin, lorzii, prinții și 
comandanții fiind adunaţi în centru, toţi studiind harta 
continentului care atârna 


de o clapă a cortului. Acele ieșeau din pânza groasă ca să 
marcheze 
diversele armate. 

Atât de multe, prea multe adunate în sud, blocând ajutorul 
oricăror aliaţi de dincolo de liniile Morathului. 

— S-a întors în sfârșit! spuse cu răceală o voce tărăgănată. 

Lysandra schiță un zâmbet indolent și merse agale spre 
mijlocul cortului, Ansei zăbovind lângă intrare. 

— Am auzit că am ratat ceva amuzant azi. M-am gândit 
să revin înainte să pierd șansa de a ucide și eu niște soldaţi 
valgi. 

Se auziră câteva chicote, dar Darrow nu zâmbi. g 

— Nu-mi amintesc să te fi invitat la întâlnirea asta, lnălțimea 

Ta! 

— Eu am invitat-o, spuse Aedion, apropiindu-se de 
marginea grupului. De vreme ce ea practic luptă în legiunea 
Bane, am făcut-o locţiitoarea mea. Și, astfel, vrednică de a fi 
aici. 

Lysandra se întrebă dacă mai putea cineva să vadă acea 
urmă de suferință de pe chipul lui Aedion - suferința și 
dezgustul faţă de regina impostoare care se fălea printre ei. 

— Îmi pare rău să te dezamăgesc! îi spuse ea lui 

Darrow. Darrow doar se întoarse spre hartă când 

intrară Ravi și Sol. 

Sol dădu din cap respectuos către Aelin, iar Ravi îi zâmbi. 
Aelin îi făcu semn din ochi înainte să se întoarcă spre hartă. 

— După lupta noastră de ieri cu Morathul, conduși de 
generalul Ashryver, spuse Darrow, cred că ar trebui să ne 
postăm soldaţii în Theralis și să pregătim apărarea 
Orynthului pentru un asediu. Ceilalţi lorzi - Sloane, Gunnar 
și lronwood - confirmară mormăind. 

Aedion scutură din cap, anticipând fără îndoială asta. 

— O să-l anunţe pe Erawan că suntem pe fugă și ne 
împrăștie prea departe de orice posibili aliaţi din Sud. 

— În Orynth, zise lordul Gunnar, mai cărunt și mai bătrân 
decât Darrow și de două ori mai rău, avem ziduri care pot să 
reziste în faţa catapultelor. 

— Dacă aduc turnurile vrăjitoarelor, interveni Ren Allsbrook, 


atunci zidurile Orynthului au să se dărâme. 

—Încă nu am văzut dovada acelor turnuri ale 
vrăjitoarelor, replică Darrow. În afară de spusele unui 
inamic. 

— Un inamic devenit aliat, zise Aelin-Lysandra. Darrow îi 
aruncă o privire dezgustată. Manon Cioc-Negru nu a minţit. 
Nici Cele Treisprezece ale ei nu erau aliate Morathului când 
au luptat alături de noi. 

Nobilii Fae dădură din cap, la fel și Ansei. 

— Împotriva lui Maeve, zise zeflemitor lordul Sloane, un 
bărbat slab cu un chip dur și nas coroiat. Lupta s-a dus 
împotriva lui Maeve, nu a lui Erawan. Ar fi făcut la fel și 
împotriva speciei lor? Vrăjitoarele sunt loiale până la moarte 
și mai viclene decât vulpile. Manon Cioc- Negru și clica ei ar 
fi putut la fel de bine să vă considere niște proști disperaţi și 
să vă dea informaţii greșite. 

— Manon Cioc-Negru s-a întors împotriva propriei bunici, 
Marea Vrăjitoare a Clanului Cioc-Negru, spuse Aedion, vocea 
lui devenind un mormăit periculos. Nu cred că așchiile de 
fier pe care le-am găsit în burta ei sunt o minciună. 

— Repet, spuse lordul Sloane, vrăjitoarele alea sunt viclene. 

Ar 
face orice. 

— Turnurile vrăjitoarelor sunt reale, zise Lysandra, lăsând 
vocea calmă să umple cortul. N-am de gând să pierd 
vremea dovedind că există. Și nici nu risc să las Orynthul 
pradă puterii lor. 

— Dar ai risca orașele de la graniţă? o provocă Darrow. 

— Plănuiesc să găsesc o cale să elimin turnurile înainte să 
poată trece de poalele dealurilor, spuse ea tărăgănat și se 
rugă ca Aedion să aibă un plan. 

— Cu focul pe care l-ai arătat atât de măreț, zise Darrow la 

fel de 
lin. 

Ansei din Briarcliff răspunse înainte ca Lysandra să 
născocească o minciună destul de arogantă. 

— Lui Erawan îi place să se joace cu mintea altora, să inspire 

frică. 


Lasă-l să se întrebe și să se îngrijoreze de ce Aelin nu și-a 
folosit încă puterile. Să se gândească dacă le păstrează 
pentru ceva măreț. li făcu poznaș semn din ochi. Chiar sper 
să fie îngrozitor. 

Lysandra îi schiță reginei un zâmbet. 

— O, va fi! 

Ea simţi privirea lui Aedion, agonia și îngrijorarea bine 

ascunse, 
dar generalul spuse: 

— Eldrys a fost menit să ne împuţineze, să ne facă să ne 
îndoim de înţelepciunea Morathului, trimițându-și soldaţii 
aici. El vrea să îl subestimăm. Dacă mergem spre graniţă, 
vom avea poalele dealurilor ca să îi încetinim înaintarea. Noi 
cunoaștem acel teren, el nu. Putem folosi asta în avantajul 
nostru. 

— Și dacă merge prin Oakwald? Lordul Gunnar arătă spre 

drumul 
care trece prin Endovier. Atunci, ce facem? 

De data asta răspunse Ren Allsbrook. 

— Atunci cunoaștem și acel teren. Pădurea Oakwald nu-l 
place pe Erawan și armata lui. Îi este loială lui Brannon și 
moștenitorilor lui, zise și-i aruncă o privire rece și totuși... 
blândă. Oarecum. 

Ea îi schiță un zâmbet tânărului lord. Ren îl ignoră, 
întorcându-se din nou spre hartă. 

— Dacă mergem spre graniţă, spuse Darrow, riscăm să 
fim uciși, lăsând astfel Perranthul și Orynthul și toate 
orașele din regatul ăsta la mila lui Erawan! 

— Ambele variante pot fi posibile, spuse prinţul 
Endymion, înaintând. Era cel mai vârstnic dintre ei, deși nu 
părea să aibă mai mult de douăzeci și opt de ani. Armata ta 
rămâne prea mică pentru a risca să se împartă în două. 
Trebuie să mergem toţi - ori spre sud, ori înapoi spre nord. 

— Eu aș vota pentru Sud, spuse prinţesa Sellene, 
verișoara lui Endymion. Verișoara lui Rowan. Ea fusese 
curioasă în privinţa lui Aelin, își dădea seama Lysandra, dar 
se ținuse departe. Ca și când ar fi ezitat să facă o alianţă 
când războiul ar fi putut să-i distrugă pe toţi. 


Lysandra se întrebase de mai multe ori ce experienţă din 
viața ei lungă o făcuse astfel - circumspectă și serioasă și 
totuși nu complet distantă. Sunt mai multe căi de scăpare, 
dacă este nevoie. Ea îndreptă un deget bronzat spre hartă, 
părul ei argintiu împletit strălucind printre faldurile mantiei 
groase de culoarea smaraldului. În Orynth, veţi fi cu spatele 
la munţi. 

— Sunt poteci secrete prin Staghorn, spuse lordul Sloane 

foarte 
calm. Mulţi dintre oamenii noștri le-au folosit în urmă cu zece 
ani. 

Și astfel, discuţia continuă. Dezbătând și argumentând, 

vocile 
ridicându-se și coborând. 

Până ce Darrow ceru să se voteze - doar între cei șase 
lorzi ai Terrasenului. După câte se părea, singurii lideri 
oficiali ai armatei lui. 

Doi dintre ei, Sol și Ren, votară pentru graniţă. 

Patru, Darrow, Sloane, Gunnar și lronwood, votară să plece 

spre 
Orynth. 

Darrow spuse categoric după ce se făcu liniște: 

— Dacă aliaţii noștri nu vor să ne riște planul, pot să 
plece. Nu vă obligăm la nimic. 

Lysandra aproape tresări auzind asta. 

Aedion mormăi, chiar dacă îngrijorarea îi licări în ochi. 

Dar prințul Galan, care rămăsese tăcut și atent, un 
ascultător în ciuda faptului că zâmbea des și lupta cu vitejie 
pe mare și pe uscat, înaintă. Se uită direct la Aelin, ochii lui 
- ochii lor - strălucind puternic. 

— Ce aliați slabi suntem, spuse el, accentul lui 
wendlynian fiind pronunţat și răsunător, dacă ne 
abandonăm prietenii când alegerea lor e diferită de a 
noastră. Promitem să vă ajutăm în acest război. Wendlyn nu 
va da înapoi. 

Darrow se încordă. Nu la aceste cuvinte, ci la faptul că erau 
adresate ei. Lui Aelin. 

Lysandra făcu o plecăciune, atingându-și pieptul în 

dreptul inimii. Prinţul Endymion își ridică bărbia. 


— Îi jur vărului meu, consortului tău, spuse el, iar ceilalţi 
lorzi se enervară. De vreme ce Aelin nu era regină, titlul lui 
Rowan încă nu era recunoscut de ei. Doar de ceilalți lorzi, 
aparent. Întrucât am dubii că vom mai fi bineveniţi în 
Doranelle, mi-ar plăcea să cred că asta ar putea fi probabil 
noua noastră casă, dacă totul va decurge bine. 

Aelin ar fi confirmat. 

— Sunteţi bineveniţi aici - cu toţii. Oricât vreţi. 

— Nu ești autorizată să faci asemenea invitații! izbucni lordul 
Gunnar. 

Niciunul dintre ei nu se deranjă să răspundă. Dar llias al 
Asasinilor Tăcuţi dădu solemn din cap, exprimându-și 
acordul de a rămâne, iar Ansei din Briarcliff doar îi făcu 
iarăși semn cu ochiul lui Aelin și spuse: 

— Am venit până aici ca să te ajut să îl faci praf pe 
ticălosul ăla. Nu văd de ce aș pleca acum acasă. 

Lysandra nu simulă recunoștinţa care o gâtuia când făcu 
o plecăciune spre aliaţii pe care îi adunase regina ei. 

Un tânăr înalt și brunet intră în cort, îndreptându-și 
privirea gri spre grupul adunat și făcând ochii mari când o 
văzu pe ea - pe Aelin. Se miră și se uită la Aedion de parcă 
ar fi vrut o confirmare. El observă părul auriu, ochii familiei 
Ashryver și se albi. 

— Ce este, Nox? mormăi Darrow. Mesagerul se îndreptă și 
se grăbi să vină lângă lord, șoptindu-i ceva la ureche. 
Trimite-l înăuntru! fu singurul răspuns al lui Darrow. 

Nox ieși din cort, grațios în ciuda înălţimii lui, și intră un 
bărbat mai scund cu pielea albă. 

Darrow întinse mâna după scrisoare. 

— Ai primit un mesaj din Eldrys? 

Lysandra simţi mirosul străinului odată cu Aedion, cu o 
clipă înainte ca străinul să zâmbească și să spună „Erawan 
vă salută!” și să dezlănţuie o rafală de vânt negru direct 
spre ea. 


CAPITOLUL 17 

Lysandra se feri, dar nu destul de repede încât să evite 
explozia de putere care îi lăsă o tăietură pe braţ. 

Ea căzu la pământ, rostogolindu-se, așa cum o învățase 
cu grijă Arobynn, dar Aedion era deja în faţa ei, cu sabia 
scoasă, apărându-și regina. 

Un licăr de lumină și frig - de la Enda și Sellene - și 
mesagerul Morathului fu țintuit în genunchi, puterea lui 
întunecată lovind bariera invizibilă de vânt îngheţat. 

În cort, toţi se îndepărtaseră, armele lucind. Flancându-l 
pe bărbatul doborât, Ilias și Ansei își ţineau deja săbiile 
înclinate spre el, poziţiile lor defensive fiind aceleași. 
Fuseseră instruiți de același maestru, sub același soare 
arzător. Totuși, nu se uitau unul la celălalt. Ren, Sol și Ravi 
luaseră poziţii lângă Lysandra - Aelin - cu săbiile pregătite să 
verse sânge. O nouă curte strângea rândurile în jurul 

reginei sale. 

Nu conta că lorzii vârstnici se retrăseseră în spatele mesei 
cu gustări, cu feţele ridate palide. Doar Galan Ashryver se 
oprise lângă ieșirea din cort, fără îndoială ca să-l 
intercepteze pe atacator dacă ar fi încercat să fugă. O 
mișcare curajoasă și prostească totodată, având în vedere 
că îngenunchea în mijlocul cortului. 

— N-a mirosit nimeni că este un demon valg? întrebă 

Aedion, 
ridicând-o pe Lysandra în picioare de braţul sănătos. 

Dar străinul nu avea colier, și nici vreun inel pe mâinile albe 

și 
goale. 

Stomacul Lysandrei se agită când își atinse cu o mână 
rana care-i zvâcnea pe braţ. Ştia ce bătea în pieptul 
bărbatului. O inimă de fier și piatră Wyrd. 


Mesagerul râse, spunând printre dinţi: 

— Fugi spre castelul tău. Suntem... 

El adulmecă aerul. Se uită direct la Lysandra. La sângele 
care curgea pe brațul ei stâng, prelingându-se pe tunica 
uzată și albastră a lui Aelin. 

Ochii lui negri se măriră de surprindere și încântare, 
cuvântul născându-se pe buzele lui. „Creatură 
metamorfică.” 

— Omorâţi-l! le ordonă ea nobililor Fae cu păr argintiu, 
inima bătându-i cu putere. 

Nimeni nu îndrăzni să îi spună să îl ardă chiar ea. 

Endymion ridică o mână, iar bărbatul posedat de valg 
începu să suspine. Totuși, nu înainte ca privirea să i se 
întunece pe deplin, înghițind albul ochilor. 

Nu din cauza morții care îl cuprindea, ci pentru că părea 
să transmită un mesaj printr-o legătură lungă și neagră. 

Mesajul care i-ar fi putut osândi: Aelin Galathynius nu era 

aici. 

— Destul! mârâi Aedion și frica - frica adevărată îi albi 
chipul când și el își dădu seama ce tocmai transmisese 
mesagerul stăpânului său. 

Sabia Orynthului licări, sângele negru ţâșnind, iar capul 
bărbatului se rostogoli pe pământul acoperit de covoare. 

În liniște, Lysandra gâfâi, luându-și mâna de pe braţ ca să 
studieze rana. Tăietura nu era adâncă, dar avea s-o doară 
câteva ore. 

Ansei din Briarcliff își puse în teacă sabia cu cap de lup și 
o apucă pe Lysandra de umăr, părul ei roșcat legănându-se 
când studie rana, apoi cadavrul. 

— Ticăloși urâţi, nu-i așa? 

Aelin ar fi avut un răspuns arogant care să îi amuze, dar 
Lysandra nu își găsea cuvintele. Ea doar dădu din cap la 
pata neagră care păta podeaua cortului la o distanţă de 
câţiva centimetri. Nobilii Fae  adulmecară  duhoarea, 
strâmbându-se. 

— Curăâţaţi mizeria asta! ordonă Darrow. Chiar dacă 

mâinile îi 
tremurau puţin. 


Lângă clapele cortului, Nox se holba la valgul decapitat. 
Ochii lui gri îi întâlniră căutători pe ai ei, iar apoi se uită în 
jos. 

— Nu avea un inel, șopti Nox. 

Înșfăcând o margine a bucății de pânză de pe masa neatinsă 
cu gustări, Aedion curăţă Sabia Orynthului. 

— Nu avea nevoie de unul. 

XXX 
Erawan știa că Aelin nu era cu ei, că o femeie metamorfică îi 
luase 
locul. 

Aedion merse prin tabără, cu Lysandra-drept-Aelin în urma 

lui. 

— Ştiu, spuse el peste umăr, ignorând pentru prima dată 
războinicii care îl salutau. 

Ea îl urmă oricum. 

— Ce ar trebui sa facem? 

El nu se opri până nu ajunse la cortul său, simțind încă în 
nări duhoarea acelui mesager valg. Acel bici întunecat care 
se îndreptase spre Lysandra încă-i ardea în spatele ochilor, 
strigătul ei de durere răsunând în urechile lui. 

El își pierdu cumpătul, căutând să se 

descarce. Ea îl urmă în cort. 

— Ce ar trebui să facem? întrebă din nou. 

— Ce ai zice să începem să ne asigurăm că nu sunt alţi 
mesageri care pândesc prin tabără, mârâi el, făcând pași. 

Nobilii Fae deja dăduseră acel ordin, și își trimiteau cei 
mai buni cercetași. 

— EI știe, șopti ea. Aedion se întoarse spre ea, văzând-o 
pe verișoara lui - văzând-o pe Lysandra tremurând. Nu pe 
Aelin, deși fusese destul de convingătoare azi. Mai bine 
decât de obicei. Ştie ce sunt. 

Aedion își frecă fața. 

— Se pare că știe și că mergem spre Orynth. Vrea să facem 

exact 
asta. 


Lysandra se așeză pe patul lui, ca și când genunchii n-ar 
mai fi ajutat-o. Pentru o clipă, impulsul de a sta lângă ea, de 
a o trage spre el, fu atât de puternic încât aproape îi cedă. 

Aroma sângelui ei umplu spaţiul, împreună cu parfumul 
său fantastic și complex. Îl simţea ca pe un deget senzual 
pe piele, transformându-i furia în ceva atât de mortal, încât 
ar fi putut ucide următorul mascul care ar fi intrat în acest 
cort. 

— Erawan ar putea să afle veștile și să se îngrijoreze, 
spuse Aedion când reuși din nou să gândească. S-ar putea 
să se întrebe de ce ea nu este aici și dacă este pe cale să 
facă un lucru care îl va răni. L-ar putea forța să își arate 
intenţia. 

— Sau să ne atace acum, cu toată forţa, când știe că suntem 

slăbiţi. 

— Vom vedea. 

— Orynthul o să fie un abator, șopti ea, plecându-și umerii 
din cauza greutăţii poverii pe care o purta - nu doar pentru 
că era o femeie aruncată în conflictul ăsta, ci o femeie care 
juca rolul alteia, care putea să se prefacă, dar nu prea mult. 
Care nu avea cu adevărat puterea de a opri hoardele ce 
mărșăluiau spre nord. Fusese dispusă să poarte totuși acea 
povară. Pentru Aelin. Pentru regatul ăsta. 

Chiar dacă îl minţise în privinţa asta, fusese dispusă să 

accepte 
povara. 

Aedion se așeză lângă ea și se uită în gol la pereţii cortului. 

— Nu mergem în Orynth. 

Lysandra își ridică fruntea. Nu pentru că auzi cuvintele, ci 
pentru că stătea atât de aproape de ea. 

— Atunci, unde mergem? 

Aedion își studie armura, unsă și pregătită pe un 
manechin în partea cealaltă a cortului. 

— Sol și Ravi își vor lua o parte din oameni înapoi spre 
coastă ca să se asigure că nu întâlnim alte atacuri dinspre 
mare. Se vor întâlni cu ce a mai rămas din flota wendlyniană 
în timp ce Galan și soldaţii lui vor rămâne cu noi. Vom 
mărșălui ca o singură armată spre 


graniţă. 

— Ceilalţi lorzi au votat împotrivă. 

Intr-adevăr așa făcuseră, bătrâni nebuni. 

El se jucase cu trădarea în ultimii zeci de ani. O 
transformase într- o formă de artă. Aedion schiță un zâmbet. 

— Lasă asta în seama mea. 

XXX 

Legiunea Bane nu era loială decât lui Aelin Galathynius. 
Ca și aliaţii pe care îi adunase ea și armatele lui Ren 
Allsbrook și Ravi și Sol din Suria. 

Așa stăteau lucrurile și cu Nox Owen - aparent. 

Totuși Lysandra, nu Aedion, făcuse posibilă fuga lor. 

Ea se întorcea spre cortul ei - al lui Aelin -, potrivit mai 
degrabă pentru un căpitan al armatei decât pentru o regină, 
când Nox o ajunse din urmă. Tăcut și grațios. Bine instruit. 
Și probabil mai mortal decât părea. 

— Deci Erawan știe că nu ești Aelin. 

Ea întoarse capul spre el. 

— Ce? 

O întrebare rapidă și vagă, ca să tragă de timp. Riscase 
Aedion să îi spună adevărul? 

Nox îi schiță un zâmbet. 

— Mi-am dat și eu seama de atâta lucru când am văzut 
surprinderea pe chipul demonului. 

— Probabil te înșeli. 

— Da? Sau nu îţi amintești deloc de mine? 

Se strădui să se uite condescendent la el, chiar dacă 
hoţul-mesager era mai înalt decât ea. Aelin nu adusese 
niciodată vorba de un oarecare Nox Owen. 

— De ce artrebui să îmi amintesc un lacheu de-al lui Darrow? 

— O încercare bună, dar Celaena Sardothien părea ceva 
mai amuzată când sfâșia bărbaţi. 


El știa cine era Aelin, ce fusese ea. Lysandra nu spuse 
nimic și continuă să meargă spre cortul ei. Dacă i-ar fi spus 
lui Aedion, cât de repede ar fi putut să-l îngroape pe Nox în 
pământul îngheţat? 

— Secretul tău este în siguranţă, șopti Nox. Celaena - Aelin 

era o 
prietenă. Incă este, sper. 

— Cum? 

In ceea ce privea rolul ei în toată situaţia, nu intenţiona să 
recunoască mai mult. 

— Am luptat împreună în competiţia de la castelul de 
cleștar. El pufni. Nu am știut până acum. Pe toţi zeii, eram 
acolo pentru ministrul Joval ca spion al rebelilor. Eram plecat 
prima dată din Perranth. Participam prima dată și am ajuns 
fără să vreau să mă antrenez împreună cu regina mea. 
Râse, încet și uimit. Am lucrat mulţi ani cu rebelii, chiar și ca 
hoţ. Voiau să fiu spionul lor din castel, să aflu planurile 
regelui. Le-am raportat întâmplările ciudate până au devenit 
prea periculoase. Până când Cel... Aelin m-a avertizat să 
fug. Am ascultat și m-am întors aici. Joval este mort. A căzut 
în lupta cu un grup de rebeli lângă graniță, primăvara 
trecută. Darrow m-a luat ca să fiu mesagerul și spionul lui 
personal. Așadar, iată-mă! El se uită pieziș la ea, încă uimit. 
Sunt la dispoziţia ta, chiar dacă nu ești... știi tu. Își înclină 
capul, în orice caz, cine ești? 

— Aelin. 

Nox zâmbi cu subînţeles. 

— Corect! 

Lysandra se opri în faţa cortului prea mic al reginei, 
îngrămădit între cel al lui Aedion și cel al lui Ren. 

— Care e preţul tăcerii tale? Sau Darrow știe deja? 

—De ce i-aș spune? Servesc Terrasenul și familia 
Galathynius. Am făcut-o întotdeauna. 

— Unii spun că Darrow este un pretendent puternic la tron, 

având 
în vedere relaţia cu Orion. 

— Azi mi-am dat seama că asasina pe care am ajuns să o 

consider 


prietenă este de fapt regina pe care o credeam moartă. 
Cred că zeii mă îndreaptă într-un direcţie anume, nu-i așa? 

Ea zăbovi între clapele cortului. Căldura plăcută o chema 
înăuntru. 

— Şi dacă ţi-aș spune că avem nevoie de ajutorul tău în 
seara asta și că riști să fii numit trădător? 

Nox pur și simplu schiţă o plecăciune. 

— Atunci aș spune că îi datorez prietenei mele Celaena o 
favoare pentru avertismentul din castel, plus că mi-a salvat 
viaţa înainte de asta. 

Nu știa de ce avea încredere în el, dar, în timp, instinctul 
ei în privinţa bărbaţilor se dovedise întotdeauna corect, 
chiar dacă fusese incapabilă să îl folosească în trecut. 
Reușise doar să se pregătească pentru ei. 

Dar amabilitatea de pe chipul lui Nox Owen era sinceră. 
Cuvintele lui erau sincere. Incă un aliat de care Aelin le 
făcuse rost, de data asta neintenţionat. 

Ea știa că Aedion ar fi fost de acord cu acest plan, chiar 
dacă el încă o ura. Așadar Lysandra intră, vocea ei devenind 
o șoaptă. 

— Atunci, ascultă cu atenţie! 

XXX 

Totul se făcu în liniște și fără nicio urmă. 

Fiecare element complicat se desfășură fără probleme, ca 
și când înșiși zeii i-ar fi ajutat. 

La cină, Nox Owen adăugase ceva în vinul pe care îl 
servise personal - ca scuză pentru că lăsase să intre un 
soldat valg - lordului Darrow, lui Sloane, Gunnar și 
lronwood. Nu ca să îi ucidă, ci ca să le ofere un somn 
profund și fără vise. 

„Nici măcar un urs nervos nu l-ar putea trezi pe bădăranul 
ăsta”, zisese Ansei din Briarcliff adulmecându-l atunci când 
rămăsese deasupra patului lordului Gunnar, îi ridicase braţul 
moale și apoi îl lăsase să cadă. 


Lordul nu se mișcase, iar Lysandra, în trupul unui șoarece 
și ascunsă în umbra din spatele reginei, considerase că 
dovada era suficientă. 

Cei patru stegari loiali adormiseră profund în noaptea 
aceea mulțumită vinului pe care Galan Ashryver, Ilias, Ren 
și Ravi avuseseră grijă să îl trimită la focurile lor. 

lar când se treziseră toţi în ziua următoare, doar zăpadă 

viscolită 
era dincolo de corturile lor. 

Tabăra dispăruse. 

Și armata odată cu ea. 


CAPITOLUL 18 

Nimeni din Anielle sau din fortăreaţa din piatră gri care se 
ivea spre orizontul sudic nu striga alarmat la rukul care 
cobori din cer și se așeză pe metereze. 

Santinelele fortăreței care fuseseră de strajă doar își 
scoseseră armele, una fugind în interiorul puţin luminat, și 
le îndreptară spre Chaol și Yrene când alunecară de pe 
spatele măreţei păsări. 

Frigul din largul oceanului nu era nimic în comparaţie cu 
vântul de pe versanţii munţilor pe care fusese construit 
orașul, sau cu gerul dinspre Silver Lake pe care-l ocolea și a 
cărui suprafaţă era atât de plată încât părea o mare oglindă 
întinsă sub cerul gri. 

Yrene știa că planul orașului Anielle îi era la fel de 
cunoscut lui Chaol ca propriul trup - și știa, din amintirile pe 
care le văzuse în sufletul lui și din ce îi spusese în ultimele 
luni, că șindrila gri de pe acoperiș fusese cioplită din 
carierele de piatră din sud, lemnul caselor fiind luat din 
pădurea Oakwald care se ivea dincolo de câmpia care 
mărginea partea sudică a lacului. O ramificaţie a piscurilor 
ieșea ca un braţ din trupul șerpuit al Colţilor, mărginind 
orașul între el și Silver Lake, fortăreaţa fiind construită pe 
pantele golașe. 

Etaj după etaj, fortăreața Westfall se ridica de la câmpie 
până la vârful muntelui din spatele acesteia, partea cea mai 
de jos deschizându-se spre întinderea plată de zăpadă, în 
timp ce celelalte etaje erau orientate spre orașul din stânga 
ei. Fusese construită ca o fortăreață, cu nenumărate etaje, 
metereze și porţi, toate concepute să reziste atacului 
inamic. Pietrele gri purtau semnele multelor evenimente la 
care asistaseră și cărora le supravieţuiseră, doar un zid gros 
încercuind fortăreaţa. 

Intimidantă, impunătoare, neiertătoare - Chaol îi spusese că 


fortăreaţa nu fusese construită să fie frumoasă sau comodă, 
într- adevăr, niciun steag colorat nu flutura în vânt. Niciun 
parfum sau miros de mirodenii nu plutea pe acolo. Doar 
umezeală rece și densă. După turnurile superioare acoperite 
cu licheni, Yrene își dădu seama că puteau supraveghea 
orice mișcare de pe lac sau câmpie, în oraș sau în pădure, 
chiar și pe pantele Colţilor. Câte ore petrecuse soţul ei pe 
pasarelele turnului, privind spre Rifthold, dorindu-și să 

fie oriunde în afară de acest loc întunecat și friguros? 

Chaol rămase aproape de Yrene, cu bărbia ridicată, în 
timp ce îi anunţă pe cei doisprezece străjeri care își 
îndreptau săbiile spre ei că era lordul Chaol Westfall și că 
dorea să își vadă tatăl. Imediat. 

Nu îl mai auzise folosind acea voce. Era o altfel de autoritate. 
Vocea unui lord. 

Un lord - și presupunea că ea era o lady. Chiar dacă 
zborul o forţase să își abandoneze rochiile obișnuite în 
favoarea hainelor de piele ale rukhinilor, chiar dacă era 
sigură că părul ei împletit fusese împrăștiat în toate 
direcţiile și că ar fi avut nevoie de câteva ore și o baie ca să 
îl descâlcească. 

Zăboviră pe metereze în liniște, iar mâna înmănușată a lui 
Chaol o apucă pe a ei, vântul zburlind blana de pe gulerul 
mantiei lui groase. Pe chipul lui nu se citea decât hotărârea, 
totuși mâna cu care o strângea pe a ei... Ea știa ce însemna 
această revenire acasă. 

N-avea să uite niciodată că îi văzuse tatăl aruncându-l pe 
treptele de piatră la câteva etaje mai jos, făcându-i lui Chaol 
cicatricea ascunsă de lângă linia părului. Era un copil. El 
aruncase un copil pe scările alea și îl forțase să se întoarcă 
pe jos în Rifthold. 

Se îndoia că a doua oară socrul ei i-ar fi lăsat o impresie mai 

bună. 

Un bărbat cu faţa scobită și îmbrăcat cu o tunică gri își 
făcu apariţia și spuse: 

— Veniţi pe aici! 

Niciun titlu, nimic onorific. Nicio primire călduroasă. 

Yrene îl strânse de mână pe Chaol. Ei veniseră ca să 

avertizeze 


oamenii din acest oraș - nu pe ticălosul care lăsase cicatrici 
atât de urâte pe sufletul soţului ei. Acești oameni meritau să 
fie avertizaţi, protejaţi. 

Yrene își aminti de asta când intrară în fortăreaţa întunecată. 

Holul înalt și îngust nu era mai frumos decât exteriorul. 
Ferestrele înguste montate la înălţime pe ziduri ofereau 
puţină lumină, iar cazanele vechi aruncau umbre 
pâlpâitoare pe pietre. Tapiserii zdrenţuite atârnau ici și colo 
și niciun sunet - nici muzică, nici râsete, nici conversații - nu 
îi întâmpină. A 

Această casă veche și friguroasă fusese căminul lui? In 
comparaţie cu palatul khaganului, era o cocioabă, 
nepotrivită pentru cuiburile păsărilor ruk. 

— Tatăl meu, șopti Chaol astfel încât să nu îi audă 
escorta, fără îndoială văzând groaza de pe chipul lui Yrene, 
nu crede în golirea cuferelor pentru amenajări. Dacă nu s-a 
dărâmat, atunci nu e distrus. Yrene încercă să zâmbească la 
tentativa de umor, încercă să o facă de dragul lui, dar se 
enervă tot mai mult cu fiecare pas de-a lungul holului. 
Escorta lor tăcută se opri în sfârșit în faţa ușilor înalte de 
stejar, lemnul fiind la fel de vechi și putred ca restul 
fortăreței, și bătu 

o singură dată. 

— Intră! 

Yrene simţi tremurul care îl străbătu pe Chaol auzind 
vocea vicleană și rece. 

Ușile se deschiseră ca să dezvăluie o sală întunecată, 
flancată de coloane, înțesată cu raze de lumină apoasă. 

Bărbatul așezat în capul mesei lungi din lemn, destul de 
mare pentru patruzeci de oameni, nu se deranjă să se 
ridice. 

Fiecare pas al lor răsună prin sală, șemineul mare aprins 
din stânga lor abia reușind să alunge frigul. Un pocal cu ce 
părea a fi vin și resturile mesei de seară stăteau în faţa 
lordului din Anielle, pe masă. Nici urmă de soţia lui sau de 
celălalt fiu. 

Dar chipul... era cel al lui Chaol, de peste câteva zeci de ani. 

Sau 


așa avea să fie, dacă soţul ei ar fi devenit la fel de nemilos și 
rece precum bărbatul din fața lor. 

Ea nu știa cum reușise. Cum reușise Chaol să își plece capul 
într-o reverență. 

— Tată! 

XXX 

Chaol nu se rușinase niciodată de fortăreață înainte să 
intre în ea cu Yrene. Nu își dăduse niciodată seama cât de 
multă nevoie avea de reparaţii, cât de neglijată fusese. 

Gândul că soţia lui, atât de strălucitoare și blândă, era în 
acest loc mohorât îl făcu să vrea să alerge înapoi spre 
pasărea ruk ce aștepta pe parapeţi și să zboare din nou spre 
coastă. 

lar acum, văzând-o în faţa tatălui său, care nu se 
deranjase să se ridice de pe scaun și a cărui cină mâncată 
pe jumătate stătea aruncată în faţa lui, Chaol constată că 
trebuia să își ţină în frâu furia. 

Mantia mărginită cu blană a tatălui său se revărsa în jurul 
lui. De câte ori îl văzuse în acest scaun, în capul acestei 
mese, la care stătuseră cândva unii dintre cei mai buni lorzi 
și războinici din Adarlan? 

Acum era goală, o urmă a ceea ce fusese cândva. 

— Mergi, spuse tatăl său, studiindu-l din cap până în 
picioare, atenţia zăbovindu-i asupra mâinii cu care Chaol o 
ţinea încă pe a lui Yrene. O, cu siguranţă avea să aducă în 
curând vorba despre asta, când ar fi avut cel mai profund 
efect. Ultima dată am auzit că nu puteai decât să îți mişti 
degetul mare de la picior. 

— Asta îi datorez acestei femei, spuse Chaol. Totuși, 
Yrene se uită la tatăl său cu o răceală pe care Chaol nu o 
mai văzuse, ca și când s- ar fi gândit să îi distrugă organele 
interne, iar asta îl calmă pe Chaol suficient încât să spună: 
Soţia mea. Lady Yrene Towers Westfall. 

O urmă de surprindere lumină chipul tatălui său, dar dispăru 
repede. 

— Așadar, o vindecătoare, spuse el gânditor, studiind-o pe 
Yrene 


cu o intensitate care îl făcu pe Chaol să vrea să înceapă să 
spargă lucruri. Imi dau seama că Towers nu este o familie 
nobilă. 

Ticălos nenorocit! 

Yrene își ridică puţin bărbia. 

— Poate că nu este, milord, dar descendența ei nu este 
mai puţin mândră sau vrednică. 

— Cel puţin vorbește frumos, spuse tatăl său, sorbind din 
vin. Chaol își încleștă mâna liberă atât de mult, încât 
mănușa scârţâi. Mai bine decât cealaltă - asasina arogantă. 

Yrene știa. Totul. Ea știa fiecare detaliu din trecut, știa al 
cui era biletul pe care îl purta în medalion. Dar asta nu 
îndulci lovitura când tatăl său adăugă: 

— Care s-a dovedit că este regina Terrasenului. El râse 
fără să fie amuzat. Ce premiu ai fi avut atunci, fiule, dacă ai 
fi reușit să o păstrezi! 

— Yrene este cea mai bună vindecătoare din generaţia ei, 
spuse Chaol cu un calm mortal. Valoarea ei este mai mare 
decât a oricărei coroane. lar în acest război, s-ar putea să 
fie așa. 

— Nu trebuie să te deranjezi să îmi dovedești valoarea în 
faţa lui, zise Yrene, ochii ei reci ţintuindu-i tatăl. Știu exact 
cât de talentată sunt. Nu am nevoie de confirmarea lui. 

Vorbea serios. 

Tatăl său își îndreptă acea privire pierdută din nou spre ea, 
curiozitatea umplând-o pentru o clipă. 

Dacă ar fi fost întrebat, chiar și în urmă cu câteva minute, 
cum credea că avea să decurgă întâlnirea asta, ideea unei 
Yrene complet netulburate de tatăl lui și a unei Yrene care-i 
înfrunta tatăl nu s-ar fi aflat printre posibilele răspunsuri. 

Tatăl său se rezemă de spătarul scaunului. 

— Nu ai venit aici ca să îţi respecţi în sfârșit jurământul pe 

care mi 
l-ai făcut, nu-i așa? 

— Acea promisiune este încălcată, iar pentru asta îmi cer 

scuze! 


reuși Chaol să spună. Yrene se enervă. Înainte să îi poată 
spune să nu se deranjeze din nou, Chaol continuă: Am venit 
să te avertizăm. 

Tatăl său ridică o sprânceană. 

— Morathul este pe drum, asta știu. Am luat măsuri de 
precauţie și ţi-am mutat iubita mamă și fratele în munţi. 

— Morathul este pe drum, spuse Chaol, luptând cu 
dezamăgirea că n-avea să vadă pe niciunul din cei doi 
oameni cu care trebuia cel mai mult să discute, și se 
îndreaptă direct aici. 

Tatăl său, pentru prima dată, rămase nemișcat. 

— Zece mii de soldaţi, zise Chaol. Vin să prade 

orașul. Ar fi putut jura că tatăl său deveni alb ca 

varul. 

— Ești sigur? 

— Am navigat cu o armată trimisă de khagan și o legiune 
din călăreţii lui ruk. Cercetașii lor au descoperit informaţia. 
Rukhinii se îndreaptă chiar acum în zbor aici, dar soldaţii lor 
Darghan nu vor sosi decât peste cel puţin o săptămână, 
dacă nu mai mult. El înaintă - doar un pas. Trebuie să îţi 
aduni armata, să pregătești orașul. Imediat! 

Dar tatăl său își roti vinul, încruntându-se la lichidul roșu din 
pahar. 

— Nu este nicio armată aici - nimic să facă faţă la zece 
mii de soldați. 

— Atunci începe evacuarea, și mută cât de mulţi poţi în 

fortăreață. 
Pregătește-te de asediu! 

— Ultima dată când am verificat, băiete, eu eram încă 
lordul din Anielle. De două ori ai întors cu bucurie spatele 
acestui titlu. 

— ÎI ai pe Terrin. 

— Terrin este un cărturar. De ce crezi că l-am trimis 
departe cu mama lui, ca pe un bebeluș? Tatăl său rânji 
superior. Așadar, te-ai întors ca să sângerezi pentru Anielle? 
să sângerezi în sfârșit pentru orașul ăsta? 

— Nu-i vorbi așa! spuse Yrene cu un calm 

periculos. Tatăl lui o ignoră. 


Dar Yrene veni din nou lângă Chaol. 

— Eu sunt moștenitoarea Vindecătoarei Supreme din 
Torre Cesme. Am venit la cererea fiului tău, întorcându-mă 
în ţinutul meu de baștină, ca să ajut în acest război, 
împreună cu două sute de vindecătoare din Torre. Fiul tău 
și-a petrecut ultimele câteva luni creând o alianţă cu 
khaganatul, iar acum toată armata khaganului navighează 
spre continentul ăsta ca să îţi salveze poporul. Deci în timp 
ce stai aici, în fortăreaţa ta nenorocită, aruncându-i insulte, 
să știi că el a făcut ce nimeni altcineva nu a putut face, iar 
dacă orașul tău supraviețuiește, va fi datorită lui, nu ţie! 

Tatăl lui clipi la ea. Lent. 

Chaol avea nevoie de toată reținerea ca să nu o ia pe 
Yrene în braţe și să o sărute, dar îi spuse tatălui său: 

— Pregătește-te pentru asediu și pregătește apărarea! 
Sau apa din Silver Lake o să se înroșească din nou sub 
ghearele bestiilor lui Erawan. 

— Știu istoria orașului ăstuia la fel de bine 

ca tine. Chaol se gândi să se oprească aici, 

dar îl întrebă: 

— De aceea nu i-ai cedat lui Erawan? 

— Sau regelui marionetă dinaintea lui, spuse tatăl său, 

ciugulind 
din mâncare. 

— Ştiai că fostul rege era posedat de un valg? 

Tatălui său îi încremeniră degetele pe o coajă de pâine, 
singurul semn al șocului. 

— Nu. Doar că își ridica o armată prin ţinut care nu 
părea... naturală. Nu sunt lacheul niciunui rege, indiferent 
ce crezi despre mine. Își cobori din nou mâna. Bineînţeles, în 
planurile mele de a te scoate din calea pericolului, se pare 
că doar te-am condus mai aproape de el. 

— De ce să te fi deranjat? 

— Am vorbit serios în Rifthold. Terrin nu este un războinic - 

nu în 
esență. Am văzut ce se construia în Morath, în trecătoarea 
Ferian, și 


am cerut ca fiul meu cel mare să fie aici și să ia sabia dacă 
voi cădea. lar acum, te-ai întors, la ceasul la care umbra 
Morathului s-a furișat în jurul nostru din toate părțile. 

— În toate părţile în afară de una, spuse Chaol, făcând 
semn spre munţii Colţi Albi care abia se vedeau prin 
ferestrele de la înălțime. Se spune că Erawan și-a petrecut 
ultimele luni căutând sălbatici în Colţi. Dacă nu ai destui 
soldaţi, cheamă ajutoare! 

Tatăl strânse din buze. 

— Sunt nomazi aproape sălbatici care ne ucid oamenii de 

plăcere. 

— La fel cum ne-a plăcut nouă să îi ucidem pe ei. Să îl 
lăsăm pe Erawan să ne unească. 

— Şi ce să le ofer? Munţii ne-au aparţinut dinainte să se fi 

așezat 
pe tron Gavin Havilliard. 

— Oferă-le nenorocita de lună, dacă îi va convinge să te 
ajute, mormăi Yrene. 

Tatăl lui rânji. 

— Tu poţi să oferi așa ceva, ca moștenitoare a Vindecătoarei 
Supreme? 

— Ai grijă! mormăi 

Chaol. Tatăl său ignoră 

și asta. 

— Aș prefera să mi se pună capul în ţeapă decât să le 
dau oamenilor din Colţi un centimetru din pământul familiei 
din Anielle, ca să nu mai zic să le cer ajutorul. 

— Sper ca poporul tău să fie de acord, zise 

Yrene. Tatăl lui râse din nou fără 

amuzament. 

— Cred că îmi place mai mult de tine decât de regina 
asasină. Probabil căsătoria cu o ţărancă va aduce din nou 
curajul în familia noastră. 

Sângele vui în urechile lui Chaol, dar Yrene zâmbi. 

— Ești exact cum mi-am imaginat! spuse ea. 

Tatăl lui nu făcu decât să-și încline capul. 

— Pregătește orașul și fortăreaţa asta! reuși Chaol să spună 

printre 


dinţi. Sau ai să meriţi orice ţi s-ar întâmpla! 


CAPITOLUL 19 

După cincisprezece minute, Chaol simţea că Yrene încă 
tremura când intrară într-un dormitor mic, dar călduros - 
unul dintre puţinele locuri primitoare din fortăreaţa 
îngrozitoare. Un pat și un lighean pe jumătate ruginit 
ocupau o mare parte din spaţiu, alături aflându-se o cană cu 
apă din care ieșeau aburi. 

Nu era chiar un dormitor potrivit pentru fiul unui lord. El 
încercă să-și controleze căldura din obraji. 

— Nu uita că am fost dezmoștenit, spuse Chaol 
rezemându-se de ușa închisă, bagajele lor fiind aruncate la 
picioarele lui. Dormitorul ăsta este pentru musafiri. 

— Sunt sigură că tatăl tău l-a ales special pentru tine. 

— Cu siguranţă a 

făcut-o. Yrene mormăi. 

— Este mai rău decât mi-ai povestit. 

Chaol schiţă obosit un zâmbet. 

— lar tu ai fost genială! Cu adevărat genială. 

Cel puţin tatăl lui fusese de acord să înceapă să-i 
evacueze pe cei de la marginea orașului, iar înainte să 
ajungă în camera asta, fortăreaţa începuse deja să se agite 
cu pregătirile de asediu. Dacă tatăl său avea nevoie de 
ajutor să plănuiască totul, nu dăduse nimic de înţeles. A 
doua zi, după odihna din seara asta, avea să afle ce gândea 
părintele lui. 

Dar, pentru moment, după aproape două zile de zbor prin 
aerul îngheţat, avea nevoie de odihnă. 

lar soţia lui, oricât de curajoasă și neînfricată ar fi fost, 
avea și ea nevoie să se odihnească, fie că recunoștea sau 
nu. 

Așadar, Chaol se dezlipi de ușă, mergând spre locul în care 

Yrene 


făcea pași în faţa patului. 

— Îmi pare rău pentru cuvintele pe care ţi le-a adresat! 

Ea flutură o mână. 

— Îmi pare rău că discuţia asta nu a fost singura situaţie în 

care ai 
fost obligat să ai de-a face cu el. 

Starea ei de spirit, în ciuda tuturor lucrurilor care ieșeau la 
iveală, în ciuda ticălosului care conducea acest oraș, încălzi 
ceva în el - suficient cât să se apropie de ea și să o ia de 
mână. Își trecu degetul mare peste verigheta ei. 

— Aș fi vrut să o cunoşti pe mama, nu să dai ochii cu el, 

spuse 
încet. 
Furia din privirea ei cedă. 
— Şi eu, zise și strâmbă din buze. Deși mă surprinde că 


tatălui tău 
i-apăsat suficient încât să îi trimită departe la cel mai mic 
pericol. 
— Pentru el, sunt bunuri. Nu m-ar surprinde să aflu că i-a 
trimis 


cu o bună parte din vistierie. 

Yrene se uită neîncrezătoare împrejur. 

— Anielle este unul dintre cele mai bogate teritorii din 
Adarlan, în ciuda celor sugerate de fortăreață. El îi sărută 
mâna și inelul. În catacombe sunt săli pline de comori. Aur, 
bijuterii, armuri - se spune că acolo este toată bogăţia 
regatului. 

Yrene murmură impresionată, dar spuse: 

— Ar fi trebuit să le spun lui Sartaq și Nesryn să aducă 
mai multe vindecătoare, nu doar pe cele cincizeci pe care 
le-am ales. 

Hafiza urma să rămână cu soldaţii și cavaleria, dar Eretia, 
locţiitoarea ei, avea să zboare cu păsările ruk și să conducă 
grupul, inclusiv pe Yrene. 

— Va trebui să ne descurcăm cu ce avem. Am mari 
îndoieli că, în urmă cu vreo oră, exista prin oraș vreo 
vindecătoare cu daruri magice. 

— Poate fortăreața să reziste unui asediu suficient de 
mult ca armata terestră să ajungă aici? Nu prea pare că 
poate să mai reziste o 


iarnă, ca să nu mai vorbim de armata care-i bate la ușă. 

— Fortăreaţa rezistă de mai bine de o mie de ani - a 
supravieţuit celei de-a doua armate a lui Erawan, chiar dacă 
au prădat Anielle. O să facă faţă și unui al treilea război. 

— Unde o să fie evacuaţi oamenii? Munţii sunt deja 
acoperiţi de zăpadă. 

— În munţi sunt trecători - periculoase, dar ar putea 
ajunge în Pustiuri dacă rămân uniţi și-și aduc suficiente 
provizii. Cu vrăjitoarele care controlau trecătoarea Ferian, 
era o capcană mortală să se îndrepte la nord de Anielle, iar 
dacă ar fi mers prea departe spre sud, ar fi ajuns în pragul 
Morathului. Dacă s-ar fi îndreptat spre est, ar fi sfârșit în 
calea armatei de care voiau să fugă. Ar putea să se ascundă 
în Oakwald, pe marginea Colţilor. El scutură din cap. Nu 
există alegeri bune în perioada asta a anului. 

— Mulţi nu vor supravieţui, spuse ea încet. 

— În Colţi vor avea o șansă mai bună decât aici, rosti el la 
fel de încet. Ei tot erau poporul lui și tot îi arătaseră 
bunăvoință, chiar dacă propriul tată nu o făcuse. Am să mă 
asigur că tata o să trimită niște soldaţi prea bătrâni ca să 
mai lupte, ca să-i însoțească - au să-și aducă aminte 
drumul. 

— Știu că nu sunt decât o ţărancă, zise Yrene, iar Chaol 
chicoti, dar cei care aleg să rămână, care sunt lăsaţi în 
fortăreață... Cât ne așteptăm armata, aș putea să le găsesc 
un loc și provizii, și să văd dacă printre ei sunt vindecători 
care ar putea să aibă acces la plantele și ingredientele de 
care avem nevoie. Să pregătesc bandajele. 

El dădu din cap, mândria umplându-i pieptul până la 
durere. Era o lady. Dacă nu din naștere, atunci prin noblețea 
caracterului. Soţia lui era mai nobilă decât orice altă 
persoană întâlnită la orice altă curte. 

— Atunci să ne pregătim de război, soţule! spuse Yrene, 
tristeţea și groaza umplându-i ochii. 

Şi acel strop de teamă - nu pentru ea, ci pentru lucrurile în 

care 
fără îndoială aveau să se implice și la care urmau să fie 
martori - îl 


făcu să o ia în braţe și să o întindă pe pat. 
— Războiul poate aștepta până dimineaţă, spuse el și o 
sărută. 
XXX 

Se crăpă de ziuă, iar păsările ruk sosiră. 

Erau atât de multe, încât acopereau soarele apos, vuietul 

aripilor 
și foșnetul penelor umplând cerul. 

Oamenii ţipară de data asta, vocile lor vestind strigătele 
viitoare când acea armată ajunse în pragul lor. 

Păsările ruk se opriră pe câmpia din faţa părţii sudice a 
fortăreței, care ajungea până la marginea lacului. Acolo nu 
mai erau așezări demult, întinderea plată fiind presărată cu 
izvoare termale și predispusă la inundaţii anuale, deși câţiva 
fermieri încăpățânaţi încercau încă să cultive pământul tare. 

Cândva făcuse parte din lac, înainte ca apele Cascadelor 
Vestice, ascunse în Colţi, să fie îndiguite și să devină un 
pârâu care alimenta lacul. Inaintașii lui Chaol se gândiseră 
secole întregi dacă să spargă digul și să elibereze din nou 
râul furios, acum că forjele lor vechi făcuseră loc câtorva 
mori alimentate de apă care puteau fi mutate în altă parte 
cu ușurință. 

Totuși, distrugerile pe care le-ar fi cauzat spargerea 
digului, chiar dacă i-ar fi adunat pe toţi cei din ţinut ce 
stăpâneau puterea apei ca să controleze curgerea, ar fi fost 
catastrofale. Toată câmpia s-ar fi inundat în câteva minute, 
unele orașe fiind și ele măturate. Apele s- ar fi năpustit din 
munţi, distrugând totul în calea lor într-un val uriaș care s-ar 
fi îndreptat spre Oakwald. Cele mai de jos etaje ale 
fortăreței și poarta care se deschidea spre câmpie ar fi fost 
complet scufundate. 

Așadar, digul rămăsese neatins, și câmpia înverzită odată 

el. 

Păsările ruk se așezară în rânduri ordonate, iar Chaol și 
Yrene priviră de pe metereze, alte santinele părăsindu-și 
posturile ca să li se alăture în timp ce călăreţii începură să 
pregătească tabăra cu proviziile  aduse-n zbor. 
Vindecătoarele urmau să fie aduse mai târziu, deși era 
posibil ca unele să rămână în tabăra lor până la sosirea 


CU 


legiunii Morathului. 

Două siluete întunecate se înălţară deasupra, iar 
santinelele se întoarseră la posturi când Nesryn și Sartaq 
aterizară pe zidul meterezei, un mic uliu poposind lângă 
pasărea ruk. Așadar, Falkan Ennar. 

Nesryn sări de pe rukul ei cu ușurință, cu chipul mohorât 
ca orice zonă din ţinutul Hellas. 

— Morathul este la trei zile distanţă, poate patru, spuse 
ea cu respiraţia tăiată. 

Sartag veni în spatele ei, păsările ruk neavând nevoie să fie 

legate. 

— Am rămas la înălțime, nevăzuţi, dar Falkan a reușit să se 
apropie. 

Bărbatul metamorfic rămase în formă de uliu lângă 

Salkhi. Yrene înaintă. 

— Ce aţi văzut? 

Nesryn scutură din cap, pielea ei de obicei arămie fiind 
acum palidă. 

— Valgi și oameni, în mare parte. Dar par cu toţii rapizi - 

aprigi. 

Chaol își controlă grimasa. 

— Nici urmă de vrăjitoare? 

— Niciuna, spuse Sartaqg, trecându-și o mână prin părul 
împletit. Deși s-ar putea să aștepte să coboare din 
trecătoarea Ferian când armata va sosi aici. 

— Să ne rugăm să nu o facă, spuse Yrene, uitându-se cu 
atenţie la păsările ruk din valea de dedesubt. 

O mie de păsări ruk. Păreau un dar de la zei, un număr 
imposibil de mare. Și totuși, văzându-le adunate pe 
câmpie... 

Până și păsările imense ar fi putut fi măturate în valul luptei. 


CAPITOLUL 20 

— Ştii povestea reginei care mergea prin lumi? 

Așezată pe covorul de mușchi al unei văi antice și jucându-se 

cu 
florile mici și albe care-l împestriţau, Aelin scutură din cap. 

În stejarii înalţi care creau o cupolă deasupra poienii, stele 
mici pâlpâiau și licăreau de parcă ar fi fost prinse de crengi. 
Dincolo de ele, scăldând pădurea într-o lumină suficient de 
puternică încât să vezi, luna plină răsărise. Peste tot în jurul 
lor, în aerul cald de vară plutea o melodie. 

— Este o poveste tristă, îi spuse mătușa ei, un colț al gurii 
vopsite în roșu ridicându-se când se rezemă de spătarul 
scaunului cioplit într-un bolovan de granit - locul său 
obișnuit din timpul acestor lecţii, acestor discuţii lungi și 
liniștite în nopţile calde de vară. Și veche. 

Aelin ridică o sprânceană. 

— Nu sunt cam mare pentru povești cu spiriduși? 

Într-adevăr, de abia își sărbătorise cea de-a douăzecea 
aniversare în urmă cu trei zile, în altă poiană nu departe de 
aici. Jumătate din Doranelle probabil că participase, și totuși, 
partenerul ei găsise o cale să o scoată pe furiș de la 
petrecere, tocmai până la un lac izolat din mijlocul pădurii. 
Chipul încă i se încălzea gândindu-se la scăldatul în lumina 
lunii, la cum o făcuse Rowan să se simtă, cum o venerase în 
apa încălzită de soare. 

„Partener.” Cuvântul încă o surprindea, ca și faptul că 
ajunsese aici la sfârșitul primăverii și îl văzuse lângă tronul 
mătușii ei și, pur și simplu, știuse. lar în lunile ce urmaseră, 
cât îi făcuse curte... Aelin chiar roși gândindu-se la asta. Ce 
făcuseră în lacul din pădure fusese apogeul acelor luni. Și o 
descătușare. Semnele împerecherii de pe 


gâtul ei - și de pe al lui Rowan - dovedeau asta. La începutul 
toamnei, nu avea să se întoarcă singură în Terrasen. 

— Nimeni nu este prea mare pentru povești cu spiriduși, 
spuse mătușa ei, schițând un zâmbet. lar cum tu ești unul 
dintre ei, cred că te-ar interesa. 

Zâmbi și Aelin, plecându-și capul. 

— Ai dreptate, mătușă! 

„Mătușă” nu era un apelativ chiar potrivit, având în 
vedere generaţiile și mileniile care le separau, dar era 
singurul pe care regina i-l sugerase lui Aelin. 

Maeve se așeză mai bine pe scaun. 

— Cu mult timp în urmă, când lumea era nouă, când nu 
existau regatele oamenilor, când niciun război nu strica 
pământul, s-a născut o tânără regină. 

Aelin își încrucișă picioarele sub ea, înclinându-și capul. 

— Nu știa că este regină. Printre oamenii ei, puterea nu 
era moștenită, ci doar înnăscută. Crescând, puterea a 
crescut odată cu ea. A aflat că ţinutul în care locuia este 
prea mic pentru puterea ei. Prea întunecat, rece și macabru. 
Era înzestrată cu daruri pe care le aveau mulţi din neamul 
său, dar ei i s-a oferit mai mult, o putere mai ascuţită și mai 
complicată - suficient încât să fie diferită. Poporul ei a văzut 
acea putere și i s-a supus, iar ea l-a condus. Când vestea 
darurilor ei s-a răspândit, trei regi au venit să îi ceară mâna. 
Ca să formeze o alianţă între tronul lor și cel făurit de ea 
singură, oricât de mic ar fi fost. O vreme, a crezut că va fi o 
noutate, provocarea pe care o căuta dintotdeauna. Cei trei 
regi erau fraţi, fiecare măreț în felul său, cu o mare și 
îngrozitoare putere. Ea l-a ales pe cel mai vârstnic dintre ei, 
nu pentru că era deosebit de priceput sau grațios, ci pentru 
nenumăratele lui biblioteci, pentru ce ar fi putut învăţa în 
tărâmurile lui și ce ar fi putut face cu puterea ei... Tânjea 
după cunoaștere, nu după rege. 

Era o poveste ciudată. Aelin ridică sprâncenele, dar mătușa 

ei 


continuă. 

— Așadar, s-au căsătorit, iar ea și-a părăsit micul teritoriu 
ca să i se alăture în castelul său. Pentru o vreme, soţul ei și 
cunoașterea pe care i-o oferea casa lui au mulţumit-o. El și 
cei doi frați ai săi își petreceau mult timp plecaţi, cucerind 
noi ţinuturi pentru tronul lor comun. Pe ea acest fapt nu o 
deranja, pentru că îi oferea libertate să afle ceea ce voia. 
Dar în bibliotecile soţului ei se găseau cunoștințe pe care 
nici măcar el nu știa că le are. Invăţături și înţelepciune din 
lumi transformate demult în praf. A aflat că într-adevăr 
există alte lumi. Nu ţinutul întunecat și distrus în care 
locuiau ei, ci lumi dincolo de acesta, suprapuse una peste 
cealaltă, fără să-și dea vreodată seama de asta. Lumi unde 
soarele nu era o urmă apoasă printre norii gri, ci un râu 
auriu de căldură. Lumi unde verdele exista. Nu auzise 
niciodată de o asemenea culoare, verde, și nici de albastru - 
nu nuanţa cerului. Nici măcar nu putea să și-o imagineze. 

Aelin se încruntă. 

— Jalnică existenţă! 

Maeve dădu serioasă din cap. 

— Așa a fost. Și cu cât mai mult citea despre celelalte 
lumi, unde au hoinărit cândva călători morţi demult, cu atât 
mai mult voia să le vadă, să simtă razele soarelui pe chip, 
să audă cântecele de dimineaţă ale rândunelelor și ţipetele 
pescărușilor deasupra mării. Marea - și asta îi era străină. O 
întindere nesfârșită de apă, cu propriile toane și adâncimi 
ascunse. În ţinuturile lor nu erau decât lacuri întunecate 
puţin adânci și râuri pe jumătate secate. Așadar, când soţul 
ei și cei doi fraţi au plecat într-un alt război, ea a început să 
se gândească la cum ar putea găsi o cale de a intra într-una 
dintre aceste lumi. La cum ar putea pleca. 

— Este măcar posibil așa ceva? 

Ceva o sâcâia, ca și când ar fi putut fi adevărat, dar poate că 

își 
amintea de una dintre poveștile spuse de mama ei sau de 
Marion. 

Maeve dădu aprobator din cap. 


— Era. Folosind limbajul existenţei, ușile dintre lumi 
puteau fi deschise, deși pentru puţin timp. Era interzis, 
ilegal cu mult timp înainte ca soţul ei și fraţii săi să se 
nască. De îndată ce ultimul dintre vechii călători a dispărut, 
căile dintre tărâmuri au fost închise, iar metodele folosite 
pentru a călători între lumi s-au pierdut odată cu ei. Sau așa 
au crezut toţi. Dar în adâncul bibliotecii private a soţului ei, 
a găsit vrăji vechi și a început cu mici experimente. Mai 
întâi, a deschis o ușă spre ţinutul odihnei, ca să-l găsească 
pe unul dintre călătorii aceia și să îl întrebe cum să 
procedeze. Mătușa zâmbi cu subînţeles. Călătorul a refuzat 
să îi spună. Așadar, regina a început să înveţe singură, 
deschizând și închizând uși demult uitate sau încuiate, 
privind în profunzimea mecanismului cosmosului. Lumea ei 
a devenit o cușcă. Era sătulă de războaiele soţului ei, de 
cruzimea lui obișnuită. lar când el a plecat din nou la război, 
regina și-a adunat cele mai apropiate slujitoare, a deschis 
ușa spre o nouă lume și a părăsit-o pe cea în care s-a 
născut. 

— A plecat? spuse Aelin fără să gândească. Și-a părăsit 

pur și 
simplu lumea? Definitiv? 

— Nu a fost niciodată lumea ei cu adevărat. S-a născut ca 
să îi conducă pe ceilalți. 

— Unde a plecat? 

Mătușa îi zâmbi mai larg. 

— Într-o lume corectă și minunată, unde nu exista niciun 
război, nici întuneric, ca în cea în care s-a născut. Și acolo a 
fost încoronată regină. A reușit să se ascundă într-un corp 
nou astfel încât să nu afle nimeni ce este ea în profunzime și 
nici măcar soţul ei să nu o recunoască. 

— A mai găsit-o vreodată? 

— Nu, deși a căutat-o. A aflat tot ce a învăţat ea și le-a 
spus și fraţilor lui. Ei au distrus lumi la rând ca să o 
găsească. lar când au sosit în lumea în care și-a clădit un 
nou cămin, nu au recunoscut-o. Nici măcar când au mers la 
război nu li s-a dezvăluit. Ea a câștigat, 


iar doi dintre regi, inclusiv soţul ei, au fost alungaţi înapoi în 
lumea lor. Al treilea a rămas prizonier, aproape lipsit de 
puteri. El s-a ascuns în adâncul pământului, iar regina 
victorioasă și-a petrecut lunga existență pregătindu-se 
pentru întoarcerea lui, pregătindu-și poporul pentru asta, 
întrucât cei trei regi depășiseră metodele ei de a călători 
între lumi, găsind o cale de a deschide permanent o poartă 
între lumi, și făurind trei chei pentru asta. Folosirea cheilor 
însemna că puteai să controlezi toate lumile, să ai puterea 
eternă în palmă. Ea și-a dorit să le găsească, doar ca să aibă 
puterea de a alunga orice inamic, de a-l alunga pe cel mai 
mic dintre fraţii soțului ei în ţinutul său. Voia să-și protejeze 
noua și minunata lume. Era tot ce și-a dorit vreodată: să 
locuiască în pace, fără să fie urmărită de umbra trecutului 
ei. 

De departe, urma acelei amintiri insista, ca și când ea ar fi 
uitat să stingă flacăra lăsată să ardă în camera ei. 

— Și a găsit regina 

cheile? Maeve îi zâmbi 

cu tristeţe. 

— Crezi că a făcut-o, Aelin? 

Aelin se gândi. Atât de multe dintre discuţiile și lecţiile lor 
din această vale erau și mai pline de mister, de întrebări pe 
care să le înţeleagă și care să o ajute când, într-o zi, avea 
să-și ocupe tronul alături de Rowan. 

Ca și când l-ar fi invocat, mirosul de pin și zăpadă al 
partenerului ei umplu poiana. Un foșnet de aripi și iată-l 
cocoţat în formă de uliu pe unul dintre stejarii înalţi. Prinţul 
ei războinic. 

Ea îi zâmbi, așa cum îi zâmbea deja de câteva săptămâni, 
când venise să o însoţească înapoi spre camera ei din 
palatul de lângă râu. În timpul acelor plimbări din pădure 
spre orașul învăluit în ceaţă ajunsese să îl cunoască, să îl 
iubească. Mai mult decât iubise vreodată ceva. 

Aelin se întoarse din nou spre mătușa ei. 

— Regina era isteaţă și ambițioasă. Cred că putea face 
orice, chiar și să găsească acele chei. 


— Așa ai crede. Și totuși, nu le-a găsit. 

— Unde au dispărut? 

Privirea întunecată a lui Maeve se opri asupra ei. 

— Unde crezi că au dispărut? 

Aelin deschise gura. 

— Cred... 

Ea clipi și se opri. 

Zâmbetul lui Maeve îi încunună iar chipul, blând și prietenos, 

așa 
cum fusese de la început. 

— Unde crezi că sunt cheile, Aelin? 

Ea deschise din nou gura. Și din nou se opri, ca și când un 

lanţ 
invizibil ar fi smucit-o, făcând-o să tacă. 

Lant - un lanţ. Îşi cobori privirea la mâinile ei, la încheieturi, 

ca și 
când s-ar fi așteptat să fie acolo. 

Nu mai simţise niciodată strânsoarea unei cătușe. Şi 
totuși, se uită la locul gol de pe încheietură unde ar fi putut 
jura că era o cicatrice, însă văzu doar pielea catifelată și 
bronzată. 

— Dacă lumea asta ar fi în pericol, în cazul în care cei trei 
regi îngrozitori ar ameninţa să o distrugă, unde te-ai duce să 
găsești cheile? 

Aelin își ridică privirea la mătușa ei. 

Într-o altă lume. Exista o altă lume. Ca un fragment dintr- 
un vis, exista o altă lume și, în ea, avea o cicatrice pe 
încheietura mâinii. Avea cicatrici peste tot. 

lar partenerul ei, cocoţat deasupra... Avea un tatuaj pe 
față, pe gât și pe braţ în acea lume. O poveste tristă - 
tatuajul lui spunea o poveste tristă și îngrozitoare. Despre 
pierdere. Pierdere cauzată de o regină întunecată... 

— Unde sunt ascunse cheile, Aelin? 

Acel zâmbet calm și tandru nu părăsi chipul lui Maeve. Şi 

totuși... Şi totuși. 

— Nu, șopti Aelin. 


Ceva șerpui în profunzimea privirii mătușii sale. 

— Adică? 

Asta nu era existenţa, viaţa ei. Acest loc, aceste luni 
fericite în care învăţa în Doranelle, găsindu-și partenerul... 

„Sânge, nisip și valuri înspumate” 

— Nu. 

Vocea ei fu un tunet în valea liniștită. 

Aelin își dezgoli dinţii, strângând mușchiul în pumni. 

Maeve râse încet. Rowan zbură de pe crengi ca să 
aterizeze pe braţul ridicat al reginei. 

El nici măcar nu se opuse când ea îi apucă gâtul cu 
mâinile albe și subţiri și i-l frânse. 

Aelin ţipă. Ţipă, apucându-se de piept, de legătura de 
împerechere care se sfâșia... 

XXX 

Aelin se arcui pe altar și toate părţile rupte și distruse ale 
corpului ei ţipară odată cu ea. 

Deasupra ei, Maeve zâmbea. 

— Ţi-a plăcut viziunea aia, nu-i așa? 

Nu era reală. Nimic nu fusese real. Rowan era în viaţă, el era 
în viaţă... 

Încercă să-și miște braţul și ţipă din nou când o străbătu un 

fulger 
fierbinte. 

Se auzi doar un țipăt spart și răgușit. Distrus, așa cum era 
acum braţul ei... 

Acum zăcea... 

Osul luci, ieșind vertical în mai multe locuri decât putea 

număra. 
Era însângerată și pielea-i era mutilată și... 

Nicio cicatrice lăsată de vreo cătușă, în ciuda vătămărilor. 

În lumea asta, în locul acesta, nu avea nicio cicatrice. 

Altă iluzie, alt tărâm de vis fals... 

Ţipă din nou. Tipă la braţul distrus, la pielea fără cicatrici; 

ţipă la 


ecoul legăturii tăiate dintre parteneri, care încă răsuna. 

— Ştii ce mă doare cel mai mult, Aelin? Cuvintele lui 
Maeve erau blânde ca ale unui iubit. Că tu crezi că eu sunt 
personajul negativ. 

Aelin suspină printre dinţi când încercă fără succes să își 
miște braţul. Ambele braţe. Se uită împrejur, la această 
cameră reală și totuși falsă. 

Reparaseră cutia. Sudaseră altă placă de fier peste capac. 
Apoi pe laturi. Pe fund. Pătrundea mai puţin aer, iar acum își 
petrecea orele și zilele într-o căldură aproape sufocantă. Se 
simţise ușurată când fusese înlănţuită în sfârșit de altar. 

Oricând s-ar fi întâmplat asta. Dacă măcar se întâmplase. 

— Nu mă îndoiesc de faptul că partenerul tău sau Elena 
sau chiar Brannon ţi-au umplut mintea cu minciuni despre 
ce voi face cu cheile. Maeve își trecu o mână peste 
marginea de piatră a altarului, chiar prin sângele ei vărsat și 
așchii de os. Am vorbit serios. Îmi place lumea asta. Nu 
vreau să o distrug, ci doar să o îmbunătăţesc. Imaginează-ţi 
un ţinut unde nu există foame și nici durere. Nu pentru asta 
luptaţi tu și grupul tău? Pentru o lume mai bună? 

Cuvintele erau o parodie. O parodie a ceea ce promisese 

multora. 

A ceea ce promisese Terrasenului și încă-i datora. 

Aelin încercă să nu se miște în lanţuri, trăgând de braţele 
rupte, de presiunea care îi împingea pielea dinăuntru. De-a 
lungul oaselor și în capul ei, senzaţia era din ce în ce mai 
intensă, sporind în fiecare zi. 

Maeve oftă ușor. 

— Știu ce crezi despre mine, Aducătoarea-Focului. Ce 
presupui. Dar sunt niște adevăruri care nu pot fi împărtășite. 
Nici măcar de dragul cheilor. 

Totuși, încordarea tot mai mare care părâia în ea, 
înăbușind durerea... era poate ceva mai rău. 

Maeve îi cuprinse obrazul peste mască. 

— Regina care a fost promisă. Vreau să te scap de acel 

sacrificiu, 
oferit de o fată încăpăţânată. Râse încet. Te-aș lăsa chiar să îl 
păstrezi 


pe Rowan, să fiţi amândoi aici. În timp ce noi două lucrăm 
ca să salvăm lumea asta. 

Cuvintele erau minciuni. Ea știa asta, deși nu își prea 
putea aminti unde se termina adevărul și unde începea 
minciuna. Dacă partenerul ei aparţinea alteia înaintea ei, 
dacă fusese dat. Sau acesta fusese coșmarul? 

Pe toţi zeii, presiunea din corpul ei... Sângele ei. 

„Să nu cedezi!” 

— Chiar și acum simţi impulsul corpului tău de a spune 
„da”, continuă Maeve. Aelin deschise ochii, iar confuzia 
trebuie să fi licărit în privirea ei, pentru că Maeve zâmbi. Ştii 
ce păţește un stăpân al magiei dacă este închis în fier? Nu 
simţi imediat, dar, cu trecerea timpului... Magia ta trebuie 
eliberată, Aelin. Presiunea pe care o simţi este magia ta 
care ţipă că vrea să se elibereze de lanţurile astea și să 
scape de încordare. Chiar sângele tău îți spune să mă 
asculți. 

Era adevărat. Nu partea cu supunerea, ci presiunea tot 
mai mare de care știa că avea să fie mai rea decât orice 
durere provocată de o arsură. O simţise o dată, când 
plonjase cel mai mult în puterea ei. 

Senzaţia nu ar fi fost nimic în comparaţie cu asta. 

— Plec câteva zile, spuse Maeve. 

Aelin înțepeni. 

Maeve scutură din cap, prefăcându-se dezamăgită. 

— Nu progresezi pe cât de repede mi-am dorit, Aelin! 

În partea cealaltă a camerei, Fenrys mârâi în semn de 

avertisment. 

Maeve nici măcar nu se uită la el. 

— Mi s-a spus că inamicul nostru comun a fost zărit din 
nou pe aceste ţărmuri. Unul dintre ei, un prinţ valg, a fost 
prins la distanţă de câteva zile de aici, aproape de graniţa 
sudică. A adus cu el câteva coliere, fără îndoială să le pună 
la gâtul oamenilor mei. Poate chiar și mie. 

Nu. „Nu...” 

Maeve își trecu o mână peste gâtul lui Aelin, conturând o 

linie 


unde i-ar fi pus colierul. 

— Așa că am să mă duc personal să recuperez colierul, ca 
să văd ce ar spune lacheul lui Erawan. l-am sfâșiat pe prinții 
valgi care m-au întâlnit în primul război, spuse ea încet. 
Presupun c-o să fie destul de ușor să îi fac să mi se supună, 
în schimb. Ei bine, să îl supun pe unul și să îl eliberez de sub 
controlul lui Erawan, imediat ce îi pun colierul la gâtul tău. 

„Nu!” 

Cuvântul era un sunet monoton, un țipăt tot mai mare în ea. 

— Nu știu de ce nu m-am mai gândit la asta, spuse 
gânditoare Maeve. 

„Nu” 

Maeve împunse încheietura distrusă a lui Aelin, iar Aelin își 
înghiţi ţipătul. 

— Gândește-te la asta! lar când am să mă întorc, hai să 
discutăm din nou propunerea mea. Poate toată încordarea 
aia din ce în ce mai intensă o să te facă să gândești mai 
clar. 

Un colier. Maeve intenţiona să recupereze un colier din 
piatră Wyrd... 

Maeve se întoarse, rochia neagră legănându-se odată cu 
ea. Traversă pragul, iar bufnița ei zbură de pe ușa deschisă 
și ateriză pe umărul ei. 

— Sunt sigură că va găsi Cairn o modalitate să-ţi ţină de 

urât cât 
am să fiu plecată. 
XXX 

Nu știa cât timp zăcuse pe altar după ce intraseră 
vindecătoarele cu fumul lor dulceag. li puseseră din nou 
mănușile de metal. 

Cu fiecare oră, presiunea de sub piele creștea, în ciuda 
somnului greu, indus parcă de un drog. Ca și când imediat 
ce ar fi recunoscut- o, nu ar fi putut să o ignore sau să o 
controleze. 

Ar fi fost ultima ei grijă, dacă Maeve i-ar fi pus un colier în 
jurul gâtului. 


Fenrys stătea lângă perete, îngrijorarea scânteindu-i în ochi 


atunci 
când clipi. „Ești bine?” 

Ea clipi de două ori. „Nu.” 

Nu, nu era nici pe departe bine. Maeve așteptase asta; 
așteptase să înceapă presiunea, mai rea decât orice ar fi 
putut să-i facă acel Cairn. lar cu colierul pe care Maeve voia 
să-l recupereze personal... 

Nu-și putea permite să se gândească la o formă mai 
îngrozitoare de sclavie, una de care probabil nu ar fi avut 
cum să scape și împotriva căreia nu ar fi putut vreodată să 
lupte. Colierul la gât nu însemna distrugerea Aducătoarei- 
Luminii, ci anihilarea ei. 

Voia să-i ia tot ce era ea, puterea și cunoașterea, și să i le 
smulgă. Să o ţină captivă înăuntru până când propria-i voce 
îi spunea unde se aflau cheile Wyrd și depunea jurământul 
de sânge faţă de Maeve, supunându-i-se complet. 

Fenrys clipi de patru ori. „Sunt aici, sunt cu 

tine.” Ea îi răspunse la fel. „Sunt aici, sunt 

cu tine.” 

Magia ei clocotea, căutând o cale de ieșire, umplând 
spaţiile dintre aer și oase. Nu-i găsea loc, nu putea face 
nimic să o calmeze. 

„Să nu cedezi!” 

Se concentră la cuvinte, la vocea mamei ei. 

Poate magia avea s-o devoreze înainte să revină Maeve. 

Dar nu știa cum ar fi suportat așa ceva, cum ar fi suportat 
alte câteva zile, ca să nu mai spună următoarele câteva ore. 
Trebuie să scape de încordare, câtuși de puţin... 

Ignoră gândurile care îi șerpuiau în minte. Ale ei sau ale 
lui Maeve, nu-i păsa. 


Fenrys clipi din nou, transmiţându-i același mesaj fără 


încetare. 
„Sunt aici, sunt cu tine.” 
Aelin închise ochii, rugându-se să uite. 
XXX 
— Ridică-te! 
O parodie a cuvintelor pe care le auzise cândva. 


Cairn stătea deasupra ei, un zâmbet schimonosindu-i chipul 

odios. 
lar lumina sălbatică din ochii lui... 

Aelin înţepeni când el începu să îi desfacă 

lanţurile. Gărzile intrară. Fenrys mărâi. 

Presiunea i se agită pe piele, bubuind în capul ei ca un 
ciocan, mai rău decât uneltele de spart care atârnau la 
centura lui Cairn. 

— Maeve vrea să te mut, spuse el, acea lumină febrilă 
crescând când o ridică și o purtă pe braţe spre cutia în care 
o lăsă să cadă atât de dur încât lanţurile zăngăniră pe 
oasele și ţeasta ei. Ochii i se umeziră, iar ea se ridică, dar 
capacul se închise. 

Întunericul, fierbinte şi dens, o apăsă precum ceea ce-i 

creștea pe 
sub piele. 

— Pentru că Morathul se infiltrează din nou pe țărmurile 
astea, vrea să fii mutată într-un loc mai sigur până se 
întoarce, spuse Cairn prin capac. Străjerii mormăiră, iar 
cutia fu ridicată, Aelin mișcându- se și mușcându-și buza în 
acest timp. Nu îmi pasă ce îţi face după ce- ţi pune colierul 
ăla demonic la gât. Dar până atunci... Te am doar pentru 
mine, nu-i așa? O ultimă distracţie pentru amândoi, până ai 
să te trezești cu un nou prieten în tine. 

Groaza se încolăci în stomacul ei, înăbușind presiunea. 

Să o mute în altă parte - cândva, avertizase o tânără 
vindecătoare în privinţa asta. li spusese că dacă un atacator 
încerca să o mute, cu siguranţă urma să o ucidă, iar ea 
trebuia să îl înfrunte pentru ultima dată înainte să o poată 
face. 

lar asta fără ameninţarea unui colier din piatră Wyrd care 
se apropia cu trecerea fiecărei zile. 

Dar Cairn nu ar fi ucis-o când Maeve avea nevoie de ea în 

viaţă. 

Aelin se concentră la respiraţia ei, inspirând și expirând, 
dar asta nu împiedică frica puternică să o cuprindă și nici 
tremuratul să o zgâlțăie din toate încheieturile. 

— Trebuie să ni te alături, Fenrys! spuse Cairn, cu 
amuzament în 
voce când Aelin alunecă pe cutia de metal în timp ce ei 


urcară scările. 


Nu aș vrea să ratezi vreo clipă din ce urmează! 


CAPITOLUL 21 

Rowan cunoștea toate potecile folosite și ascunse din 
Doranelle, cât și regatul luxuriant și orașul întins după care 
fusese numit. 

La fel și Gavriel și Lorcan. Ei își vânduseră caii cu o seară 
înainte, Elide tocmindu-se în locul lor. Războinicii Fae erau 
prea ușor de recunoscut, iar dacă feţele lor ar fi trecut 
neobservate, prezenţa puterii lor nu ar fi reușit. Puţini nu ar 
fi știut cine erau. 

Spre deosebire de graniţa nordică spre Wendlyn, niciun 
lup sălbatic nu păzea drumurile sudice spre regat, dar ei tot 
rămăseseră ascunși, mergând pe poteci aproape uitate în 
drumul lor spre nord. 

Și odată ajunși la câteva zile distanță de marginea 
orașului, întinseseră o capcană lui Maeve, folosindu-se de 
ceea ce el știa c-ar fi făcut-o pe regină să vină să le 
recupereze personal: coliere din piatră Wyrd. 

Aelin încă nu cedase. El știa asta, o simţea. Foarte 
probabil o scotea din minţi pe Maeve. Așadar, tentaţia de a 
folosi un colier din piatră Wyrd, aroganţa lui Maeve - care i- 
ar fi permis să creadă că l-ar fi putut controla demonul 
dinăuntru, să îl scoată de sub influenţa lui Erawan... ar fi 
fost într-adevăr o ocazie prea mare ca regina să o rateze. 

Așadar, ei începuseră cu zvonuri, răspândite de Elide prin 
taverne și pieţe, în locurile unde Rowan știa că spionii lui 
Maeve aveau să asculte. Zvonuri despre o garnizoană Fae 
care prinsese un prinţ valg și colierele ciudate pe care le 
găsiseră asupra lui. Locul: un avanpost la câţiva kilometri 
distanţă. Colierele: disponibile oricui. 

El nu se deranjase să se roage zeilor ca Maeve să cadă în 
capcană, ca ea să nu își trimită în schimb spionii să 
recupereze colierele sau să le confirme existența. Era un 
pariu riscant, dar singurul pe care îl 


puteau face. 

Și în timp ce urcară pantele abrupte ale dealurilor care 
aveau să le ofere în sfârșit priveliștea orașului învăluit de 
noapte, lui Rowan îi bătu inima cu putere. Poate că nu 
aveau talentele lui Maeve de a se ascunde, dar fără 
jurământul de sânge puteau rămâne neobservaţi, deși 
spionii ei erau peste tot, influenţa sa fiind răspândită prin 
acest ţinut. Și în atât de multe altele. 

Târându-se spre cel mai înalt deal împădurit, respirau 
sacadat. Erau și alte căi de a intra în oraș, dar niciuna care 
să le ofere priveliștea terenului din fața lor. Rowan nu 
riscase să zboare, pentru că patrule atente căutau fără 
îndoială, chiar și la adăpostul întunericului, un uliu cu coada 
albă. 

Deja mai erau doar zece metri până în vârf. 

Rowan continuă să urce, ceilalți rămânând aproape în 

urma lui. Ea era aici. Fusese tot timpul aici. Dacă ar fi 

venit direct în 
Doranelle... 

El nu își îngădui să se gândească la asta când ajunse în 

vârful 
dealului. 

Sub lumina lunii, orașul din piatră gri era scăldat în alb, 
învăluit de ceața râurilor și a cascadelor din jur. 

— Eu... Credeam că o să fie ca în Morath, recunoscu Elide 
gâfâind. Orașul liniștit se afla în mijlocul albiei unui râu. 

Felinarele încă luminau în ciuda orei târzii, iar el știa că, în 

unele pieţe, cânta muzica. Acasă. Sau asta fusese. Mai 
erau cetăţenii poporul său, când se căsătorise cu o regină 
străină? Când luptase și ucisese atât de mulţi dintre ei în 
apele din Eyliwe? Nu căută steagurile negre de doliu care 

ar fi atârnat de la multe ferestre. 

Lângă el, știa că Lorcan și Gavriel evitau, la rândul lor, să 
le numere. li cunoșteau pe acești oameni și trăiau printre ei 
de secole bune. Îi considerau prieteni. 

Dar știa vreunul ce era în mijlocul lor? Auzise ţipetele ei? 

— Acela e palatul, îi spuse Gavriel lui Elide, arătând spre 

grupul 


A 


de cupole și clădiri elegante poziţionate pe marginea estică, 
chiar de- a lungul marginii cascadei impresionante. 

Niciunul dintre ei nu vorbi cât scrutară clădirile flancate 
de coloane care găzduiau camerele private ale reginei. Şi 
camerele lor. Înăuntru nu ardea nicio lumină. 

— Asta nu confirmă nimic, spuse Lorcan. Nici că Maeve a 
plecat, nici că Aelin a rămas. 

Rowan ascultă vântul, îl mirosi, dar nu simţi nimic. 

— Singura variantă să ne asigurăm este să intrăm în oraș. 

— Cele două poduri sunt singura cale de intrare? 

Elide se încruntă spre podurile din piatră din partea 
sudică și nordică a orașului Doranelle. Ambele deschise și 
vizibile de la câţiva kilometri distanţă. 

— Da, spuse Lorcan cu vocea încordată. 

Râul era prea lat și prea învolburat ca să îl treacă înot. lar 
dacă existau alte căi, Rowan nu aflase de ele. 

— Ar trebui să ocolim de departe albia, zise Lorcan, 
studiind orașul din mijlocul câmpiei. 

Spre nord, dealurile împădurite ajungeau până la versanţii 
înalți ai Munţilor Cambrian. Spre vest, câmpia se întindea 
spre terenuri agricole, nesfârșite și deschise, către mare. lar 
spre est, dincolo de cascadă, câmpia înverzită se deschidea 
spre pădurile vechi în spatele cărora erau alţi munţi. 

Munţii lui. Locul pe care îl numise cândva „acasă”, unde 
acea casă de munte rămăsese cândva în picioare, înainte să 
fie incendiată. Unde o îngropase pe Lyria și se aștepta să fie 
îngropat într-o bună zi. 

— Ne trebuie și o strategie de ieșire, spuse Rowan, deși se 
gândea deja la una, unde să fugă după aceea. 

Maeve avea să-și trimită cei mai buni supuși ca să îi vâneze. 

Cândva, și el se numărase printre ei. Fusese trimis să 
caute și să-i ucidă pe acei Fae care deveniseră prea 
periculoși chiar și pentru Maeve, niște rebeli care nu mai 
trebuiau să trăiască. El îi instruise pe 


vânătorii pe care urma să-i trimită acum Maeve. Le arătase 
cărările ascunse, locurile în care preferau ființele Fae să se 
ascundă. 

Nu se gândise niciodată că, într-o zi, aveau să fie folosiţi 

împotriva 
lui. 

— Stăm o zi, spuse Lorcan. 

Rowan se uită cu răceală în ochii lui. 

— O zi este mai mult decât ne putem permite. ; 

Aelin era acolo. Ştia - simțea că era în acel oraș. In 
ultimele două zile, se scufundase în puterea lui, pregătindu- 
se pentru masacrul pe care avea să-l dezlănţuie, pentru 
zborul pe care urmau să-l facă. Efortul de a o înfrâna îl 
epuiza, făcându-l aproape incapabil să se controleze. 

— Vom plăti pentru un plan pripit, dacă ne grăbim, zise 

Lorcan. 
Şi partenera ta va plăti. 

Și înfrânarea fostului său comandant era pe muchie de 
cuţit. Chiar și Gavriel, calm și serios, făcea pași. Cu toţii se 
scufundaseră în puterea lor, hrănindu-se din ce le mai 
rămăsese. 

Dar Lorcan avea dreptate. Rowan ar fi spus același lucru 

dacă 
rolurile ar fi fost inversate. 

Gavriel arătă spre un afloriment de pe panta dealului de sub 

ei. 

— Este o zonă ferită privirii. În seara asta ridicăm tabăra 
aici și ne ocupăm de evaluări mâine. Hai să ne odihnim! 

Ideea era respingătoare. Să doarmă în timp ce Aelin era la 
doar câţiva kilometri distanţă. El își ciuli urechile, ca și când 
i-ar fi putut auzi strigătele în vânt, dar Rowan încuviinţă. 

Nu fu nevoit să afirme că nu ar fi riscat să aprindă un foc. 
Aerul era rece, dar suficient de blând încât să poată 
supravieţui. 

Rowan cobori dealul, întinzându-i o mână lui Elide ca să o 
ajute să coboare panta periculoasă și stâncoasă. Ea îl luă de 
mână cu degetele tremurânde. 

Totuși, nu dăduse înapoi de la a-i însoţi și de la a face 

toate astea. Rowan găsi încă un punct de sprijin înainte să 

se întoarcă pentru a 


o ajuta. 

— Nu trebuie să mergi în oraș. Vom hotărî calea de 
scăpare, iar tu ne poţi întâlni acolo. 

Când Elide nu răspunse, Rowan își ridică privirea la ea. 

Nu se uita la el, ci la orașul din faţă, cu ochi mari de 
groază. Frica îi întina parfumul. 

Lorcan ajunse imediat lângă ea, cu o mână pe umărul ei. 

— Ce este... 

Rowan se întoarse spre oraș. Vârful dealului fusese o graniţă. 

Nu a marginii orașului, ci a unei iluzii frumoase și idilice 
pentru oricine i-ar fi cercetat hotarele ca să raporteze. 
Pentru că în jurul orașului și chiar al câmpiei vestice era... 

O armată. O mare armată campată acolo. 

— Și-a chemat cea mai mare parte a armatei, șopti Gavriel, 

vântul 
biciuindu-i părul peste faţă. 

Rowan numără focurile de tabără care acopereau terenul 
întunecat ca o pătură de stele. Nu mai văzuse niciodată o 
asemenea armată Fae. Cele pe care el și comandanții le 
conduseseră în război nu se comparau cu aceasta nici pe 
departe. ` 

Aelin putea fi oriunde în acea armată. In tabere, sau chiar în 

oraș. 

Trebuiau să fie isteţi. Vicleni. lar dacă Maeve nu căzuse în 
capcana lor... 

— A adus o armată ca să ne împiedice să intrăm? întrebă 

Elide. Lorcan se uită la Rowan, avertismentele plutind în 

ochii lui negri. 

— Sau ca să o ţină înăuntru pe Aelin. 

Rowan studie armata campată. Ce credeau despre 
armată cei care locuiau în Doranelle și arareori vedeau 
vreuna, în afară de războinicii care se perindau uneori prin 
orașul lor? 

— Avem aliaţi în oraș, propuse Gavriel. Am putea încerca 
să îi contactăm. Să aflăm unde este Maeve și de ce s-a 
adunat armata aici. Dacă s-a auzit ceva de Aelin. 

Unchiul lui Rowan, Ellys, șeful Casei lor, rămăsese când flota 

lui 


Maeve navigase. Era un bărbat dur și inteligent, dar loial. ÎI 
instruise pe Enda după chipul său, ca să fie un curtean ager, 
dar îl instruise și pe Rowan, când avusese ocazia, dându-i o 
parte din primele lecţii de luptă cu sabia. El crescuse în casa 
unchiului său, singurul cămin pe care îl cunoscuse înainte să 
găsească acel munte. Dar oare loialitatea lui Ellys s-ar fi 
îndreptat spre Maeve sau spre propria familie, mai ales 

după trădarea Casei Whitethorn, în Eyliwe? 
Era posibil ca unchiul său să fie deja mort. Poate că 
Maeve îl pedepsise din cauza tuturor verilor pe care îi 
implorase Rowan să îi ajute. Sau Ellys, care căuta să reintre 
în grațiile lui Maeve după trădarea lor, ar fi putut să îi 
trădeze înainte să o poată găsi pe Aelin. 
În ceea ce îi privea pe ceilalţi, cei câţiva aliaţi pe care i-ar fi 
putut 

avea... 

— Maeve este în stare să își facă loc în mintea cuiva, 
spuse Rowan. Probabil știe cine sunt aliaţii noștri și e posibil 
să-i fi compromis deja, zise și apucă mânerul sabiei Goldryn, 
căldura metalului fiind o atingere liniștitoare. Nu riscăm 
asta. 

Lorcan mormăi afirmativ. 

— Maeve nu mă cunoaște - sau abia dacă mă cunoaște, 
spuse Elide. Nimeni de aici nu m-ar recunoaște, mai ales 
dacă pot să-mi... schimb înfățișarea. Cum am făcut când am 
răspândit minciunile despre prinţul valg. Aș putea să încerc 
să intru în oraș mâine ca să văd dacă pot afla ceva. 

— Nu! se auzi ferm răspunsul lui 

Lorcan. Elide îi spuse, calmă și 

liniștită: 

— Nu ești comandantul meu! Nu faci parte din curtea mea. 

Se întoarse spre Rowan. Dar e/făcea. 

Era mai mare în grad decât ea. Rowan încercă să nu dea 

înapoi. 

Aelin îl pusese în situația asta. 

— Ea nu cunoaște orașul, nu știe cum să se ocupe de străjeri, 

șuieră 
Lorcan. 

— Atunci învaţ-o! interveni Gavriel. În seara asta. O 

învăţăm ce 


știm noi. 

Lorcan își dezgoli dinţii. 

— Dacă Maeve rămâne în Doranelle, o să-i simtă prezenţa! 

— Ba nu! spuse Elide. 

— Te-a găsit pe plaja aia! izbucni 

Lorcan. Elide își ridică bărbia. 

— Mâine mă duc în oraș! 

— Şi ce ai de gând să faci? Să întrebi dacă Aelin 
Galathynius s-a plimbat prin oraș? Dacă Maeve vrea să vină 
la un ceai? 

Mârâitul lui Lorcan spintecă 

aerul. Elide nu se retrase nicio 

secundă. 

— Am să întreb unde este Cairn. 

Ei înţepeniră cu toţii. Rowan nu era foarte sigur că o 

auzise bine. Elide îi studie calmă. 

— Cu siguranţă o muritoare tânără are voie să întrebe 

despre un 
mascul Fae care a părăsit-o. 

Lorcan se albi ca luna de deasupra lor. 

— Elide! Când ea nu răspunse, Lorcan se întoarse spre 
Rowan. O să plecăm în recunoaștere; există o altă cale să... 

— ÎI găsim pe Cairn, o găsim și pe Aelin, îi zise Elide doar 
lui Rowan. Și aflăm dacă Maeve rămâne. 

Frica nu se mai citea în ochii lui Elide, și nici nu-i mai întina 
parfumul. 

Așadar, Rowan dădu din cap, chiar dacă Lorcan se încordă. 

— Succes la vânătoare, lady! 


CAPITOLUL 22 

Câmpiile acoperite de zăpadă din Terrasen se întindeau 
spre sud, până la poalele dealurilor a căror întindere atingea 
orizontul. 

Mai devreme în vara aceea, Lysandra traversase poalele 
dealurilor împreună cu însoțitorii ei - cu regina ei. O văzuse 
pe Aelin urcând un deal și mergând spre stânca de granit 
cioplită care ieșea din vârf. Era borna de hotar dintre 
Adarlan și Terrasen. Prietena ei făcuse un pas dincolo de 
piatră și ajunsese acasă. 

Poate că Lysandra părea nesăbuită, dar nu își dăduse 
seama că, în clipa în care ar fi revăzut poalele dealului 
purtând penele unei păsări, ar fi avut loc un război. Sau în 
clipa în care ar fi ajuns acolo pe post de cercetaș pentru o 
armată de mii de soldaţi ce mărșăluiau departe în spatele 
ei. Îl lăsase pe Aedion să găsească un mod prin care să 
explice dispariția bruscă a lui Aelin când ea plecase în a 
doua misiune de cercetare, ca să afle unde ar fi putut să 
intercepteze legiunile Morathului și să-i expună generalului 
planul terenului din față. Și cercetașii Fae în formă de pasări 
zburaseră spre vest și est ca să vadă ce ar fi putut afla. 

Aripile-i argintii de uliu se luptau cu vântul aspru, făcând- 
o să se înalțe cu o viteză care-i trimitea un fulger lichid prin 
inimă. În afară de leopardul-fantomă, forma aceasta 
devenise preferata ei. Rapid, lustruit și aprig, corpul de 
pasăre era făcut pentru zborul prin vânt și pentru atac. 

Ninsoarea încetase, dar griul încă păta cerul și nicio rază 
de soare nu-i încălzea. Frigul era o grijă secundară și era 
suportabil datorită straturilor de pene. 

Parcurse kilometri în șir scrutând terenul gol. Satele prin 
care 

trecuseră în timpul verii fuseseră evacuate, locuitorii lor 
fugind spre 


nord. Se rugă ca ei să găsească un loc sigur înainte de 
căderea zăpezii, ca stăpânii magiei din acele sate să se 
îndepărteze de influenţa Morathului. Într-unul dintre acele 
orașe fusese o fată binecuvântată cu un puternic dar al apei 
- să fi fost, oare, adusă împreună cu familia în spatele 
zidurilor groase ale Orynthului? 

Lysandra prinse un curent ascendent și se înălță mai 
mult, orizontul dezvăluindu-se mai mult. Primele dealuri 
trecură pe dedesubt ca niște margini de lumină și umbră 
sub cerul înnorat. Nu ar fi fost o sarcină simplă ca armata să 
le traverseze, dar legiunea Bane mai luptase în apropiere de 
acest loc. Ei cunoșteau fără îndoială drumul pe aici, în ciuda 
nămeţilor înalţi în văi. 

Vântul șuieră spre nord, ca și când ar fi împiedicat-o să 

zboare spre 
sud, implorând-o să nu continue. 

Dealurile cu pietre în vârf - vechile bornele de graniţă - se 
iviră, iar ea trecu pe deasupra lor. Mai erau câteva ore până 
la căderea nopţii, însă Lysandra ar fi zburat până noaptea și 
frigul ar fi epuizat- o și ar fi găsit un copac în care să se 
adăpostească până ar fi putut să- și reia cercetarea, la 
răsărit. 

Zbură mai departe spre sud, orizontul fiind mohorât 

și gol. Până când nu mai fu așa. 

Până văzu ce mărșăluia spre ei și aproape căzu din cer. 

Ren o învățase cum să numere soldaţi și totuși, ea pierdu 
numărul de fiecare dată când încercă să numere rândurile 
ordonate care mergeau prin câmpiile nordice din Adarlan, 
direct spre poalele dealurilor care se întindeau pe ambele 
teritorii. 

Erau mii. Cinci, zece, cincisprezece mii. Mai mulţi. 

De nenumărate ori, ea se încurcă la numărătoare. Douăzeci, 
treizeci. 

Lysandra se ridică tot mai sus. Mai sus, pentru că ilkenii 
înaripaţi zburau în apropierea soldaţilor, plutind la mică 
înălțime deasupra armatei cu armuri negre, monitorizând 
tot ce trecea pe dedesubt. 

Patruzeci. Cincizeci. 


Cincizeci de mii de soldaţi, supravegheați de ilkeni. 

Şi printre ei, călare pe cai, mergeau tineri cu chipuri 

frumoase și 
coliere negre la gât, deasupra armurii. 

Prinţi valgi. Cinci în total, fiecare comandând o 

legiune. Lysandra numără din nou armata. De 

trei ori. 

Cincizeci de mii de soldaţi. Împotriva celor douăzeci și 
cinci de mii pe care îi adunaseră ei. 

Unul dintre ilkeni o reperă și se ridică în zbor. 

Lysandra se înclină brusc și zbură înapoi spre nord, bătând 
puternic din aripi. 

XXX 
Cele două armate se întâlniră pe câmpiile acoperite de zăpadă 
din 
sudul 

Terrasenului. 

Prinţul-general al Terrasenului le ordonase să aștepte în 
loc să se grăbească să întâmpine legiunile Morathului, ca să 
lase hoardele lui Erawan să se epuizeze la poalele dealurilor 
și să trimită înainte o armată de Asasini Tăcuţi care să-i 
elimine pe soldaţii care mergeau cu greu printre dâmburi și 
văi. 

Doar câţiva asasini se întoarseră. 

Puterea întunecată a prinților valgi înainta, devorând tot 

calea 
lor. 

Și totuși, Aducătoarea-Focului nu-i transformă pe valgi în 

cenușă. 

Nu făcu decât să meargă lângă vărul ei. 

llkenii coborâră noaptea în tabăra lor, dezlănțuind haosul 
și groaza, sfâșiind soldaţii cu ghearele lor otrăvite înainte să 
se înalțe iarăși în văzduh. 

Ei smulseră vechile borne de hotar din vârfurile înverzite 
ale dealurilor când intrară în Terrasen. 

Nu prea obosită, netulburată de zăpadă și abia rărită, 
armata Morathului părăsi poalele ultimelor dealuri. 

Soldaţii coborâră repede pantele dealurilor, ca un val 
negru care se sparge de uscat, chiar în suliţele și scuturile 
legiunii Bane, magia 


în 


soldaţilor Fae ţinând la distanţă puterea prinților valgi. 

Totuși, nu-i puteau înfrunta pe ilkenii care pătrundeau în 
zbor ca prin pânzele de păianjen dintr-un prag de ușă, unii 
scuipându-și veninul ca să topească magia. 

Apoi, ilkenii aterizară sau le distruseră cu totul prin 
apărarea lor. Și nici măcar o creatură metamorfică în chip 
de balaur înarmat cu ţepi otrăviţi nu reuși să îi doboare pe 
toți. 

Nici măcar un prinţ-general cu o sabie veche și instincte 
Fae nu putu să le taie găturile destul de repede. 

In haos, nu observă nimeni că Aducătoarea-Focului nu 
apăruse, că niciun tăciune din focul ei nu strălucea în 
noaptea agitată. 

Apoi infanteria ajunse la ei. 

lar acea armată improvizată începu să se despartă. 

Flancul drept cedă primul. Un prinţ valg își dezlănţui 
puterea, bărbaţii zăcând morţi în urma lui. Ilias și Asasinii 
Tăcuţi fuseseră nevoiţi să se furișeze în spatele liniilor 
inamice ca să îl decapiteze și să înceteze măcelul. 

Rândurile din mijloc ale legiunii Bane rezistau, totuși 
pierdeau metru după metru în fața ghearelor și colţilor și 
săbiilor și scuturilor. Erau atât de mulţi inamici, încât nobilii 
Fae și neamul lor nu reușeau să ucidă suficient de mulţi și 
destul de repede. Avansul oferit de magia Fae nu încetinise 
mult timp Morathul. 

Bestiile Morathului îi împinseră spre nord în prima zi. Și în 

noapte. Și la răsăritul zilei următoare. 

La căderea nopţii celei de-a doua zile, până și rândul legiunii 

Bane 
cedase. 

Totuși, Morathul nu încetase să înainteze. 


CAPITOLUL 23 

Elide nu mai văzuse un oraș ca Doranelle, căruia i se 
spunea Orașul Râurilor. 

Nu își imaginase vreodată că un oraș putea fi construit în 
mijlocul câtorva râuri care se întâlneau și se vărsau într-o 
albie mare, dar nu își afișă uimirea când merse pe străzile 
întortocheate și curate. 

Frica era un alt însoțitor pe care îl ţinea la distanţă. 
Mirosul ascuţit al unui Fae putea detecta emoţiile. Şi chiar 
dacă o doză mare de frică i-ar fi fost de folos, prea multă 
teamă i-ar fi adus sfârșitul. 

Totuși, acest loc părea un paradis. Flori roz și albastre 
împodobeau pervazurile; canale mici străbăteau unele 
străzi, pline de oameni în bărci strălucitoare și lungi. 

Nu mai văzuse atât de mulţi Fae, nu se gândise vreodată 
că ar fi fost pe deplin normali. Ei bine, cât de normali se 
putea, cu graţia, urechile și caninii lor, însoţiţi de animalele 
care se grăbeau în jurul ei, fugind mai departe, sub atât de 
multe forme încât nu le putea urmări. Toţi erau foarte 
mulțumiți să-și vadă de treburile zilnice, cumpărând orice, 
de la pâini crocante, urcioare cu un fel de ulei, până la 
bucăţi de material viu colorat. 

Totuși, controlând totul și ascunsă în palatul din partea 
estică a orașului Doranelle era Maeve. lar acest oraș, îi 
spusese Rowan lui Elide, fusese construit din piatră ca să ÎI 
împiedice pe Brannon sau pe oricare dintre descendenţii lui 
să îl dărâme. 

Elide se împotrivi șchiopătatului tot mai evident cu fiecare 
pas prin oraș, mai departe de magia lui Gavriel. Ea îi lăsase 
la poalele dealurilor împădurite unde campaseră cu o seară 
în urmă, iar Lorcan încercase din nou să se opună plecării ei, 
însă fata scotocise prin diverși saci până găsise cele 
trebuincioase: fructele de pădure 


adunate de Gavriel cu o zi înainte, o curea de rezervă și o 
mantie de un verde-închis de la Rowan, o cămașă albă 
șifonată de la Lorcan și o mică oglindă pe care el o folosea 
la bărbierit. 

Găsind fâșiile albe de material la fundul sacului lui Lorcan, 
în așteptarea următoarei ei menstruaţii, nu zisese nimic. | se 
strângea inima numai gândindu-se la asta. 

Elide merse cu umerii relaxaţi, deși chipul îi rămase 
încordat când se opri la marginea micii pieţe drăguţe din 
jurul unei fântâni care susura. Vânzătorii și clienţii se agitau, 
discutând în soarele amiezii. Tânăra se opri și se rezemă de 
intrarea boltită a pieţei, scoțând oglinjoara din buzunarul 
mantiei, atentă să nu ciocnească deloc cuţitele, ascunse și 
ele pe acolo. 

Deschise pudriera, încruntându-se la chipul a cărui 
expresie nu era întru totul falsă. Cu atenţie, își contură ochii 
cu sucul fructelor de pădure strivite la răsărit, făcându-i roșii 
și nefericiţi, ca și când ar fi plâns câteva săptămâni. 

Într-adevăr, chipul care o privea bosumflat era destul de 

chinuit. Însă nu reflexia voia să o vadă, ci mai degrabă 

piaţa din spatele ei. 
Dacă ar fi studiat-o direct, ar fi putut ridica prea multe 
suspiciuni, dar dacă s-ar fi uitat în oglindă ca o fată care 
vrea să fie drăguță și încearcă să își ascundă extenuarea... 
Elide își netezi câteva șuviţe de păr cât monitoriză piața de 
dincolo. 

Văzu un fel de punct central. Două taverne flancau 
laturile acestuia, judecând după butoaiele de vin care 
serveau drept mese în faţă și paharele goale, încă 
nestrânse. Dintre cele două taverne, una părea să atragă 
mai mulţi masculi, unii în ţinute de războinici. Dintre cele 
trei pieţe pe care le vizitase și tavernele pe care le reperase, 
aceasta era singura cu soldaţi. 

Perfect! 

Elide își netezi din nou părul, închise oglinda și se întoarse 
spre piaţă, ridicându-și bărbia ca o fată care încerca să fie 
puţin mai demnă. 


Să vadă ce voiau ei să vadă, să se uite la cămașa albă pe 
care o purta în locul jachetei din piele a vrăjitoarelor, cu 
mantia verde deasupra, încinsă la mijloc, și s-o creadă o 
călătoare demodată și din altă lume! O fată care nu-și găsea 
locul în acest oraș minunat și la modă. 

Se apropie de cei șapte Fae care stăteau în faţa tavernei, 
măsurându-l din priviri pe cel care vorbea mai mult și râdea 
mai tare, pe cel spre care cei cinci masculi și două femele se 
întorceau cel mai des. Una dintre femele nu era războinică, 
pentru că era îmbrăcată cu pantaloni fini și feminini și o 
tunică de un albastru-deschis care se potrivea mănușă 
siluetei pline. 

O observă pe cea la care păreau să se uite cel mai mult, 
în speranța că aveau să primească aprobarea ei. Era o 
femelă cu umeri laţi, păr brunet tuns scurt și care purta o 
armură pe umeri și încheieturi - mai delicată decât a altor 
masculi. Așadar, era comandantul lor. 

Elide zăbovi la câţiva pași distanţă, ridicând o mână ca să 
apuce mantia unde îi acoperea pieptul în dreptul inimii, cu 
cealaltă sucindu-și pe deget inelul de aur, moștenirea 
nepreţuită care nu era decât un suvenir de la un iubit. 
Mușcându-și buza, aruncă priviri nesigure spre soldaţi și 
tavernă, smiorcăindu-se puţin. 

Cealaltă femelă - cea în haine elegante albastre - o 
observă prima. Era frumoasă, își dădu seama Elide. Părul ei 
negru era împletit într-o cosiţă groasă și lucioasă pe spate, 
iar o strălucire interioară îi lumina pielea arămie. In privirea 

blândă i se citeau bunătatea și îngrijorarea, iar Elide 
consideră acea îngrijorare drept invitaţie și se 
apropie de ea, plecându-și capul. 

— Îmi... p-pare rău că vă întrerup, spuse ea fără să 
gândească, vorbind mai mult cu frumuseţea brunetă. 

Bâlbâială îi incomodase dintotdeauna pe oameni, îi luase 
prin surprindere și îi făcuse nerăbdători să plece, să îi spună 
ce voia să știe. 

— S-a întâmplat ceva? 


Vocea femelei era răgușită - minunată, așa cum Elide își 
imaginase întotdeauna că o aveau frumuseţile; o voce care 
îi făcea pe masculi să se îndrăgostească. După cum 
zâmbeau unii masculi din jurul ei, Elide nu se îndoia că 
femela avea efect și asupra lor. 

Elide își impuse ca buza să-i tremure și și-o mușcă. 

— E-eu căutam pe cineva. El a spus c-o să fie aici, dar... 
Ea privi spre războinici și se jucă din nou cu inelul de pe 
deget. V-am v-văzut uniformele și am crezut că s-ar putea 
să-l cunoașteţi. 

Veselia micului grup se risipi, înlocuită de precauţie și 
milă - din partea frumuseţii - fie pentru că Elide se bâlbâia, 
fie că vedea în mod clar o tânără în căutarea unui iubit care, 
foarte probabil, nu era acolo. 

— Cum îl cheamă? întrebă femela mai înaltă, probabil 
sora celeilalte, judecând după pielea lor la fel de arămie și 
părul brunet. 

Elide înghiţi în sec destul de greu încât să pară patetică. 

— Îmi... pare rău să vă deranjez, ezită ea. Dar toţi mi-aţi 

părut 
foarte a-a-amabili. 

Unul dintre masculi mormăi că trebuia să mai aducă un 
rând de băutură, iar doi dintre tovarășii lui hotărâră să i se 
alăture. Cei doi masculi care zăboveau păreau înclinați să 
plece și ei, dar o privire tăioasă din partea comandantului 
lor îi făcu să rămână. 

— Nu este niciun deranj, spuse frumuseţea, fluturând o 
mână îngrijită. Era la fel de scundă ca Elide, deși se 
comporta ca o regină. Vrei să-ți aducem niște gustări? 

Oamenii erau ușor de flatat, ușor de păcălit, indiferent 
dacă aveau urechi ascuţite sau nu. 

Elide se apropie. 

— Nu, mulţumesc! Nu aș vrea să vă d-deranjez. 

Femela își umflă nările când Elide se opri destul de 
aproape încât să îi poată atinge. Fără îndoială mirosea ca și 
când ar fi călătorit câteva săptămâni. Dar ea, politicoasă, nu 
spuse nimic, deși ochii îi cercetară chipul lui Elide. 

— Numele prietenului tău, o îndemnă comandantul, vocea ei 


răgușită fiind total diferită de cea a surorii ei. 

— Cairn, șopti Elide. Îl cheamă Cairn. 

Unul dintre masculi înjură; celălalt o scrută pe Elide din cap 

până 
în picioare, dar cele două femele înţepeniseră. 

— E-el o servește pe regină, spuse Elide, plimbându-și 
privirea de la unul la celălalt, plină de speranţă. Il 
cunoașteţi? 

— Îl cunoaștem, spuse comandantul, cu chipul întunecat. 

Tu... ești 
iubita lui? 

Elide se forță să roșească, gândindu-se la toate clipele 
îngrozitoare de pe drum: menstruaţia ei, faptul că fusese 
nevoită să dea explicaţii atunci când trebuia să își facă 
nevoile... 

— Trebuie să vorbesc cu el, fu tot ce spuse 

Elide. Avea să afle mai târziu unde era 

Maeve. 

Frumuseţea brunetă spuse puţin prea încet: 

— Cum te cheamă, copilă? 

— Finnula, minţi Elide, rostind numele doicii sale. 

— Îţi dau un sfat, spuse tărăgănat cel de-al doilea mascul, 

sorbind 
din bere. Dacă ai scăpat de Cairn, să nu-l mai cauţi vreodată. 

Comandantul lui îi aruncă o privire. 

— Cairn este jurat cu sânge reginei noastre. 

— Tot un ticălos rămâne, spuse masculul. 

Femela mormăi destul de aprig încât masculii se întoarseră, 
cu înţelepciune, la băuturile lor. 

Elide își adună umerii. 

— A-așadar - îl cunoașteţi? 

— Cairn trebuia să te întâlnească aici? întrebă, în schimb, 
frumuseţea. 

Elide dădu aprobator din cap. 

Cele două femele se priviră reciproc, iar comandantul îi zise: 

— Nu știm unde este. 

Era o minciună. Ea văzu schimbul de priviri dintre 

surori, 
hotărârea de a nu-i spune, fie ca s-o protejeze pe 
muritoarea 


neajutorată pe care o credeau, fie dintr-un fel de loialitate 
față de el. Sau poate faţă de toţi masculii Fae care hotărau 
să se culce prin ţinuturile muritorilor, iar apoi să ignore 
consecinţele după câteva luni. Lorcan fusese rezultatul unei 
asemenea uniuni, aruncat după aceea la mila acestor străzi. 

Gândul fu suficient încât să o facă să scrâșnească din 
dinţi, dar Elide își relaxă maxilarul. 

„Nu te enerva, o învățase Finnula. Fii isteaţă!” 

Ea reţinu asta: să nu pară prea jalnică la următoarea 
tavernă sau o iubită părăsită care i-ar fi putut purta copilul 
în pântec. 

Pentru că trebuia să se ducă la o alta. lar dacă data 
viitoare ar fi primit răspunsul, ar fi trebuit să meargă la încă 
una după aceea, ca să primească și o confirmare. 

— Regina... este la palat? spuse Elide, vocea rugătoare și 
plângăcioasă deranjându-i propriile urechi. El a s-spus că 
acum călătorește cu ea, dar dacă regina nu este aici... 

— Maiestatea Sa nu este acasă, spuse comandantul 
destul de tăios încât Elide să știe că răbdarea ei era pe 
sfârșite. Elide nu își lăsă genunchii să cedeze și umerii să 
coboare, decât ca să pară dezamăgită. Dar unde este Cairn, 
așa cum am spus, nu știm. 

Maeve nu era aici. Cel puţin asta îi avantaja. Fie că aveau 
noroc, fie datorită intrigii lor, nu-i păsa. Dar Cairn... Ea nu 
aflase mai mult de la aceste femele. Așadar, Elide făcu o 
plecăciune. 

— M-mulţumesc! 

Se retrase înainte ca femelele să mai poată spune ceva 
și se dădu în spectacol așteptând lângă fântână cinci 
minute. Cincisprezece. Ceasul din piaţă bătu ora, iar Elide 
știu că ei încă o priveau când se strădui din răsputeri să 
meargă abătută spre cealaltă intrare în piaţă. 
Merse așa preţ de câteva străzi, hoinărind fără direcţie, până 
ce se 

ascunse într-un pasaj îngust și inspiră. 

Maeve nu era în Doranelle. Cât timp ar mai fi rămas lucrurile 

așa? Trebuia să îl găsească pe Cairn - repede. Trebuia ca 

următoarea ei 


prestație să fie decisivă. 

Trebuia să fie mai puţin jalnică, mai puţin nevoiașă, mai 
puţin plângăcioasă. Poate că adăugase prea multă roșeaţă 
în jurul ochilor. 

Elide scoase oglinda. Trecându-și degetul mic pe sub un 
ochi, frecă o parte din pata roșie, dar fără succes. Umezind 
cu limba vârful degetului mic, îl trecu din nou peste pleoapa 
inferioară care se decoloră - un pic. 

Era pe cale să o facă din nou când ceva licări în oglindă. Elide 

se 
întoarse, dar prea târziu. 

Frumuseţea brunetă de la tavernă stătea în spatele ei. 

XXX 

Lorcan nu simţise niciodată greutatea orelor atât de 

apăsătoare. 

În timp ce el cerceta graniţa sudică a acelei armate, 
urmărind soldații care schimbau straja și observând 
principalele căi de acces în tabără, era atent și la oraș. 

La orașul lui - sau asta fusese cândva. Nu își imaginase 
niciodată, nici măcar în copilăria pe care și-o petrecuse 
supraviețuind în umbre, că avea să devină un inamic al 
cetăţii; că Maeve, deși îl biciuise și îl pedepsise pentru orice 
sfidare sau ca să se amuze, urma să devină un dușman la 
fel de mare ca Erawan. Și să o trimită pe Elide în ghearele 
lui Maeve... fusese nevoie de toată voinţa lui ca să o lase să 
plece. 

Nu ar fi auzit, nu ar fi aflat dacă Elide ar fi fost prinsă ori 
descoperită. Nu avea ce magie să folosească, în afară de 
ochii ageri ai zeiţei care o proteja și abilitatea incredibilă de 
a rămâne neobservată, ca să aibă așteptări. Niciun strop de 
putere nu ar fi licărit, niciun semnal nu l-ar fi alertat că era 
în pericol. 

Dar el rămăsese departe, cu respiraţia tăiată, și o privise 
traversând podul mai devreme și trecând neîntrebată și 
neobservată pe lângă străjerii postați la fiecare capăt. Deși 
Maeve nu permitea celor semi-Fae sau oamenilor să 
locuiască în Doranelle fără să își dovedească valoarea, 
puteau să viziteze orașul - pentru scurt timp. 

Apoi, el plecase în cercetare. Ştia că Whitethorn îi ordonase 

să 


studieze marginea sudică, această margine, pentru că era 
exact locul în care ea avea să iasă. Dacă avea să reușească. 

Whitethorn și Gavriel împărțiseră celelalte tabere, prinţul 
revendicând vestul și nordul, Leul luând tabăra estică de 
deasupra albiei cascadei. 

Soarele după-amiezii cobora spre marea distantă când 
reveniră la mica lor bază. 

— Vreo veste? vui întrebarea lui Rowan. 

Lorcan scutură din cap. 

—Nu de la Elide, nici din cercetarea mea. Rotaţia 
santinelelor este strictă, dar nu impenetrabilă. Au postat 
iscoade în copaci, la trei kilometri deasupra. 

Îi cunoștea pe o parte din ei. Îi comandase. Acum erau 

inamicii lui? Gavriel se mișcă și se așeză pe un bolovan, la 

fel de obosit. 

— Au patrule aeriene în tabăra estică. Și santinele lângă 
marginea pădurii. 

Rowan se rezemă de un pin înalt și-și încrucișă braţele. 

— Ce fel de păsări? 

— Răpitoare, în majoritate, spuse Gavriel. Așadar, erau 
niște soldaţi foarte instruiți. Întotdeauna fuseseră cele mai 
agere iscoade. Nu am recunoscut niciunul din Casa ta. 

Ori fuseseră toţi în flota aia, acum în Terrasen, ori îi 

ucisese Maeve. Rowan își trecu o mână peste maxilar. 

— Tabăra din câmpia vestică este foarte bine păzită. Şi 
cea nordică, dar e foarte probabil ca lupii din trecători să le 
facă jumătate din treabă. 

Nu se deranjară să discute motivul adunării acelei armate 
și unde s-ar fi putut îndrepta, dacă înfrângerea lui Maeve pe 
coasta Kyliwe ar fi fost suficientă să o conducă spre o 
alianţă cu Morathul - și să aducă armata asta ca să 
înfrângă, în sfârșit, Terrasenul. 

Lorcan își cobori privirea spre panta împădurită a dealului, 
ciulind urechile după crengi rupte sau foșnet de frunze. 


O jumătate de oră. Așteptă o jumătate de oră înainte să 

coboare 
acel deal. 

Se forță să îi asculte pe Whitethorn și Gavriel expunând 
punctele de intrare și strategiile de ieșire pentru fiecare 
tabără și să li se alăture în acea dezbatere. Se forță să 
discute și posibilele intrări și ieșiri din Doranelle, unde ar fi 
putut intra în oraș, cum ar fi fost posibil să ajungă acolo și 
să se întoarcă fără să fie atacați de acea armată - una pe 
care, cândva, o supraveghease și comandase. Niciunul din 
ei nu menţionă asta, deși Gavriel se tot uita la tatuajele de 
pe mâinile lui. Câte alte vieţi ar mai fi trebuit să ia înainte să 
termine? Câţi soldaţi de-ai lui doborâţi nu de inamici, ci de 
propria sabie? 

Soarele se apropie un pic mai mult de orizont. Lorcan începu 

să se 
plimbe. 

Prea mult timp. Durase prea mult timp. 

Și ceilalți deveniseră tăcuţi, privind în josul dealului și 
așteptând. Un mic tremur îi legănă mâinile lui Lorcan, iar el 

și le strânse puternic în pumni. Cinci minute. Intenţiona să 

plece în cinci minute, 
la naiba cu Aelin Galathynius și planul lor! 

Aelin fusese instruită să suporte tortura. Elide... El putea 
să vadă acele cicatrici de la cătușele ei. li putea vedea 
piciorul și glezna distrusă. Ea îndurase deja prea multe 
suferinţe și terori. Îi era imposibil să-i permită să mai 
înfrunte încă o secundă așa ceva... 

Crengile se rupseră sub pași ușor, iar Lorcan se ridică 
repede, ducând o mână la sabie. 

Whitethorn scoase barda de la centură, un cuțit apărându-i 

în 
cealaltă mână, iar Gavriel scoase sabia. 

Dar apoi răsună un fluierat pe două note, iar lui Lorcan îi 
tremurară picioarele atât de violent încât se așeză din nou 
pe piatra pe care se cocoțase. 

Gavriel fluieră și el, iar Lorcan fu recunoscător pentru 
asta. Nu era sigur dacă avea suflu. 

Apoi, ea ajunse acolo, gâfâind din cauza urcușului, cu obrajii 

roșii 


în aerul rece al nopţii. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Whitethorn. 

Lorcan îi studie chipul, postura. 

Era bine. Era nevătămată. Nu era niciun inamic în 

urma ei. Elide se uită în ochii lui. Precaută și nesigură. 

— Am cunoscut pe cineva. 

XXX 

Elide crezuse că era pe cale să moară. 

Sau cel puţin crezuse că urma să fie trădată lui Maeve 
când o înfruntase pe frumuseţea brunetă pe aleea umbrită. 

În acele clipe își spusese că avea să se străduiască să 
suporte tortura care urma cu siguranţă, ca să păstreze 
secret locul în care se aflau însoțitorii ei, chiar dacă i-ar fi 
distrus trupul. Dar perspectiva lucrurilor pe care i le-ar fi 
făcut... 

Femela ridică o mână delicată. 

— Vreau doar să vorbim. În particular, spuse și gesticulă 
spre alee, spre pragul unei uși deasupra căreia era o 
marchiză de metal. Ca să se ascundă de privirile celor de la 
sol sau din aer. 

Elide o urmă, ducând o mână la cuțitul din buzunar. 
Femela merse înainte, fără să se grăbească și fără să se 
vadă o armă. 

Dar când se opriră în umbra de sub marchiză, femela 
ridică din nou o mână. 

Flacăra aurie dansă între degetele ei. 

Elide dădu înapoi, iar focul dispăru la fel de repede cum 

apăruse. 

— Numele meu este Essar, spuse încet femela. Sunt o 

prietenă - 

de-a prietenilor tăi, 

cred. 

Elide nu zise nimic. 

— Cairn este un monstru, rosti Essar, apropiindu-se un 
pas. Tine- te departe de el! 

— Trebuie să îl găsesc. 

— Ai jucat destul de bine rolul iubitei maltratate. Cred că 
știi ceva despre el și despre ce face. 


— Dacă știi cine este, spune-mi, te rog! 

Era gata să o și implore. 

Essar o măsură din priviri pe Elide, după care îi zise: 

— A fost în oraș până ieri. Apoi a plecat spre tabăra 
estică. Arătă cu degetul peste umăr. Acum este acolo. 

— De unde știi? 

— Pentru că nu terorizează clienţii tuturor localurilor 
elegante din oraș, lăfăindu-se în banii pe care i-a dat Maeve 
când a depus jurământul de sânge. 

Elide clipi. Sperase că o parte din Fae s-ar fi putut împotrivi 

lui 
Maeve, în special după lupta din Eyliwe, dar ca să-i vadă atât 
de... 

— Şi pentru că sora mea - soldatul cu care ai vorbit - mi-a 
spus, adăugă Essar. L-a văzut în tabără în dimineaţa asta, 
rânjind ca o pisică. 

— De ce ar trebui să te cred? 

— Pentru că porţi cămașa lui Lorcan și mantia lui Rowan. 
Whitethorn. Dacă nu mă crezi, spune-le cine ţi-a zis și te vor 
crede. 

Elide își înclină capul într-o 

parte. Essar spuse încet: 

— O vreme, Lorcan și cu mine am avut o relaţie. 

Erau în toiul războiului și călătoriseră mii de kilometri ca 
să-și găsească regina și totuși, când auzi acele cuvinte, Elide 
simţi un uriaș gol în stomac. lubita lui Lorcan. Această 
frumuseţe delicată cu o voce de budoar fusese /ubita lui 
Lorcan. 

— O să mi se simtă lipsa dacă o să lipsesc prea mult, dar 
spune-le cine sunt. Spune-le ce ţi-am zis. Dacă îl caută pe 
Cairn, acolo va fi. Nu știu locul exact. Essar se retrase un 
pas. Nu întreba de Cairn la alte taverne. Nu este bine privit, 
nici măcar printre soldați. lar cei care îl urmează... Nu vrei 
să le atragi atenţia. 

Essar intenţiona să se întoarcă, dar Elide spuse fără să 

gândească: 

— Unde a plecat Maeve? 

Essar se uită peste umăr. O studie. Femela făcu ochii mari. 


— O are pe Aelin a Focului Sălbatic, șopti 

Essar. Elide nu spuse nimic, dar Essar îi 

zise în șoaptă: 

— Asta a fost... puterea pe care am simtit-o alaltăseară. 
Essar se întoarse spre Elide și o apucă de mâini. Nu știu 
unde a plecat Maeve în urmă cu câteva zile. Nu a spus, nu a 
luat pe nimeni cu ea. O servesc deseori, pentru că mi se 
cere... Nu contează. Contează că Maeve nu este aici. Dar nu 
știu când o să se întoarcă. 

Ușurarea ameninţă din nou să o facă pe Elide să se 
prăbușească la pământ. Se pare că zeii nu îi abandonaseră 
încă. 

Dar dacă Maeve o luase pe Aelin la avanpostul unde 
minţiseră că era ţinut prinţul valg... 

Elide o apucă de mâini pe Essar, găsindu-le calde și uscate. 

— Sora ta știe unde stă Cairn, în tabără? 

Câteva minute lungi, apoi o oră, ele discutaseră. Essar 
plecase și revenise cu Dresenda, sora ei. Și pe acea alee 
făcuseră planuri. 

Elide termină de povestit lui Rowan, Lorcan și Gavriel ce 
aflase, iar masculii rămaseră tăcuțţi de uimire un minut lung. 

— Chiar înaintea răsăritului, repetă Elide. Dresenda a 
spus că straja din tabăra estică este cea mai slabă la răsărit. 
Că o să găsească o cale ca străjerii să fie ocupați. Este 
singura noastră fereastră. 

Rowan se uita în pădure, ca și când ar fi putut să vadă 
planul taberei, ca și când ar fi plănuit să intre și să iasă. 

— Totuși, nu a confirmat dacă Aelin este în cortul lui 
Cairn, avertiză Gavriel. Maeve este plecată - și Aelin ar 
putea fi cu ea. 

— Este un risc pe care trebuie să ni-l asumăm, spuse 

Rowan. Un risc la care probabil ar fi trebuit să se 

gândească. 

Elide se uită la Lorcan, care nu zisese niciun cuvânt, chiar 
dacă iubita lui fusese cea care îi ajutase, probabil îndrumată 
de însăși Anneith, sau cel puţin anunţată de mirosul de pe 
hainele lui Elide. 

— Crezi că putem avea încredere în ea? îl întrebă Elide pe 
Lorcan, deși cunoștea răspunsul. 

Ochii negri ai lui Lorcan se întoarseră spre ea. 


— Da, deși nu văd de ce s-ar deranja. 

— Este o femelă bună, de aceea, spuse Rowan. La 
sprânceana ridicată a lui Elide, el explică: Essar a vizitat 
Mistward primăvara trecută. S-a întâlnit cu Aelin. li aruncă o 
privire încruntată lui Lorcan. Și mi-a cerut să îţi spun că îţi 
transmite salutări. 

Elide nu văzuse nicio nemulţumire pe chipul lui Essar, dar, 
pe toţi zeii, era frumoasă! Și inteligentă. Și amabilă. lar 
Lorcan o lăsase, cumva, să plece. 

— Dacă mergem spre tabăra estică, trebuie să facem 
acum un plan, interveni Gavriel. Să luăm poziţie. Este la 
câțiva kilometri distanţă. 

Rowan se uită din nou spre tabăra îndepărtată. 

— Dacă te gândești să zbori acolo chiar acum, mormăi 
Lorcan, atunci ai să meriţi orice nenorocire o să se abată din 
prostia ta. Rowan își dezgoli dinţii, dar Lorcan spuse: Intrăm 
toţi. leșim toţi. 

Elide dădu din cap, fiind pentru prima dată de acord cu el. 
Lorcan păru să înţepenească, surprins. 

Şi Rowan ajunse la concluzia aceea, pentru că se ghemui 
și înfipse cuțitul în pământul acoperit de mușchi. 

— Asta e cortul lui Cairn, spuse el despre pumnal și luă un 

con de 
brad din apropiere. Asta e intrarea sudică spre tabără. 
Astfel, ei puseră totul la cale. 
XXX 

Rowan se despărţise de tovarășii lui în urmă cu o oră, 
trimițându- i să își ocupe poziţiile. 

N-aveau să intre și să iasă cu toţii. 

Rowan urma să pătrundă în tabăra estică, folosind cea 
mai sudică intrare, iar Gavriel și Lorcan aveau să-i aștepte 
semnalul în apropiere de intrarea estică, ascunși în pădurea 
de dincolo de dealurile înverzite din acea parte a taberei - 
gata să dezlănţuie iadul când el ar fi trimis o sclipire a 
magiei lui, redirecționând soldaţii spre partea lor în timp ce 
Rowan ar fi fugit spre Aelin. 

Elide trebuia să-i aștepte mai departe în acea pădure sau să 

fugă, 


dacă lucrurile ar fi decurs prost. 

Ea protestase, dar până și Gavriel îi spusese că era 
muritoare. Neinstruită. lar ce făcuse azi... Rowan nu avea 
cuvinte să își exprime recunoștința pentru ce făcuse Elide, 
pentru aliatul neașteptat pe care îl găsise. 

El avea încredere în Essar. Ea nu o plăcuse niciodată pe 
Maeve, spusese direct că nu o servea de bunăvoie sau 
mândrie. Dar aceste ultime câteva ore dinaintea răsăritului, 
când atât de multe lucruri puteau decurge prost... 

Maeve nu era aici. Din punctul acesta de vedere lucrurile 
decurseseră bine. 

Rowan zăbovi pe dealurile abrupte de deasupra intrării 
sudice spre tabără, rămânând cu ușurință ascuns de 
santinelele din copaci, vântul mascând orice urmă a 
mirosului său. 

Dedesubt, întinsă pe câmpia înverzită estică era tabăra 

armatei. Ea trebuia să fie acolo. Aelin trebuia să fie 

acolo. 

Dacă se apropiaseră atât de mult, dar ajunseseră să fie 
tocmai lucrul care o făcuse pe Maeve să o ia din nou pe 
Aelin, să o aducă în avanpost cu ea... 

Rowan rezistă greutăţii din piept. Legătura din el era 
întunecată și adormită. Nimic nu indica faptul că ar fi fost pe 
aproape. 

Essar nu știa că Aelin era ţinută aici înainte ca Elide să o 

informeze. 

Câţi alţii nu știau? Cât de bine o ascunsese Maeve? 

Dacă Aelin nu era în tabără a doua zi, cel puţin l-ar fi găsit 
pe Cairn, iar atunci ar fi primit niște răspunsuri și l-ar fi făcut 
să plătească pentru faptele lui... 

Rowan ignoră gândul. Nu își dădu voie să se gândească la 
ceea ce i se făcuse lui Aelin. 

Avea s-o facă a doua zi, când l-ar fi văzut pe Cairn și l-ar fi 

torturat 
pentru fiecare clipă de durere provocată lui Aelin. 

Deasupra, stelele străluceau clar și puternic și chiar dacă 
Mala îi apăruse doar o dată la răsărit, la poalele dealului din 
acest oraș, chiar 


dacă putea fi puţin mai ciudată și cu toate că era din altă 
lume, el i se rugă oricum. 

Apoi, o rugase pe Mala să o protejeze pe Aelin de Maeve 
când intrară în Doranelle, să îi dea putere, s-o călăuzească 
și să o lase să scape cu viaţă. O implorase pe Mala să îl lase 
să rămână cu Aelin, femeia pe care o iubea. Zeița fusese 
ceva mai mult decât o rază de soare dimineaţa și totuși, o 
simţise zâmbindu-i. 

În seara asta, doar cu focul rece al stelelor drept companie, o 

rugă 
din nou. 

O rafală de vânt îi trimise rugăciunea spre stele, spre luna 
în creștere care lumina argintiu tabăra, spre râu și munţi. 

EI își croise drum prin lume ucigând; plecase la război și 
se întorsese de mai multe ori decât își putea aminti. Și în 
ciuda tuturor lucrurilor, în ciuda furiei și disperării și gheții 
care îi cuprinseseră inima, tot o găsise pe Aelin. Fiecare 
orizont spre care privise, incapabil și silit să se odihnească 
în acele secole, toţi munţii și toate oceanele pe care le 
văzuse și care-l făcuseră să se întrebe ce era dincolo de 
ele... Ea fusese. Aelin fusese chemarea tăcută a legăturii 
dintre parteneri care îl motiva, chiar și atunci când nu o 
putea simţi. 

Ei merseseră împreună pe această cale întunecată înapoi 
spre lumină. El nu ar fi permis ca drumul să se sfârșească 
aici. 


CAPITOLUL 24 

Vrăjitoarele Crochan o ignorară. Și le ignorară pe Cele 
Treisprezece. Se auziră câteva insulte în șoaptă, dar o 
privire de la Manon și Cele Treisprezece le făcu să își ţină 
pumnii strânși pe lângă corp. 

Sabatul Crochan rămase în tabără o săptămână ca să își 
îngrijească răniții și, astfel, rămaseră și Manon și Cele 
Treisprezece, ignorate și urâte. 

— Ce este locul ăsta? o întrebă Manon pe Glennis când o 
găsi pe bătrână lustruind mânerul unei mături legate cu aur, 
lângă foc. Alte două erau pe o mantie din apropiere. Era 
sarcina vrăjitoarei care conducea tabăra. 

— Asta e o tabără veche - una dintre cele mai vechi pe 
care le avem. Degetele noduroase ale lui Glennis se mișcau 
repede peste mânerul măturii. Fiecare dintre cele șapte Mari 
Vetre are un foc aici, la fel ca multe altele. Intr-adevăr, erau 
mai mult de șapte în tabără. A fost un loc de adunare pentru 
noi după război și, de atunci, a devenit unul în care să le 
instruim pe vrăjitoarele mai tinere. Este un ritual pe care-l 
facem de ani în șir - le trimitem în sălbăticie câteva 
săptămâni ca să vâneze și să supraviețuiască doar cu 
mătura și un cuţit. Cât ele fac asta, noi rămânem aici. 

Manon întrebă încet: 

— Ştii care este ritualul nostru de 

iniţiere? Încordarea îi acapară chipul 

lui Glennis. 

— Da. Toate știm. 

Cărei vetre aparţinea vrăjitoarea pe care o ucisese la 
șaisprezece ani? Ce făcuse bunica ei cu inima vrăjitoarei 
Crochan pe care o adusese într-o cutie la fortăreaţa Cioc- 
Negru, purtând mantia 


inamicei drept trofeu? 
— Când plecaţi spre Eyliwe? întrebă Manon. 
— Mâine. Cele care au fost grav rănite în luptă s-au 
vindecat 
suficient încât să călătorească - sau să supravieţuiască singure. 

Manon simţi că i se strânse stomacul, dar ignoră regretul. 

Glennis întinse spre Manon o mătură a cărei bază era 
legată cu fire metalice obișnuite. 

— Zbori spre sud cu noi? 

Manon luă mătura, lemnul alunecând în mâna ei. Vântul îi 
șopti la ureche despre curentul rapid și puternic dintre 
piscurile de deasupra. Ea și Cele Treisprezece deja se 

hotărâseră în urmă cu câteva zile. 
Dacă spre sud mergeau vrăjitoarele Crochan, atunci și ele s- 
ar fi îndreptat într-acolo, chiar dacă fiecare zi care trecea i- 
ar fi putut osândi pe cei din nord. 

— Zburăm cu voi! spuse 

Manon. Glennis dădu din cap. 

— Mătura Îi aparține unei vrăjitoare brunete pe nume 
Karsyn. Bătrâna făcu semn din cap spre corturile din spatele 
lui Manon. Stă de strajă lângă balaurii voştri. 

XXX 

Dorian decise că nu avea nevoie de un loc ascuns în care 
să se antreneze, ceea ce era în favoarea lui, de vreme ce în 
tabăra vrăjitoarelor Crochan nu exista intimitate. Nici în 
tabără, nici în jurul acesteia, având în vedere ochii ageri ai 
santinelelor care patrulau zi și noapte. 

Şi de asta ajunsese să stea în faţa Vestei la vatra lui 
Glennis, vrăjitoarea roșcată fiind aproape adormită de 
plictiseală. 

— Mi se pare o mare pierdere de timp să înveţi să te 
transformi, mormăi ea, căscând pentru a zecea oară în 
ultima oră. Flutură o mână albă ca zăpada spre ringul 
improvizat de instrucţie în care Cele Treisprezece își 
antrenau trupurile și-și ascuţeau instinctele. Ai putea să te 
lupti acum cu Lin. 


— Tocmai am văzut-o pe Lin cum aproape i-a scos dinţii 
lui Imogen. lartă-mă dacă nu am chef să intru în ring cu ea. 

Vesta ridică o sprânceană castanie. 

— Înseamnă că nu ești bărbat. 

— Îmi plac dinţii acolo unde-i am. Oftă. Încerc să mă 

concentrez. Nicio vrăjitoare, nici măcar Manon, nu 

întrebase de ce se antrena. 
El doar menţionase, în urmă cu aproape o săptămână, că 
păianjenul îl făcuse să se întrebe dacă s-ar fi putut 
transforma folosindu-și magia brută, iar ele ridicaseră din 
umeri. 

Acestea se concentrau asupra vrăjitoarelor Crochan, a 
călătoriei spre Eyliwe care, foarte probabil, urma să înceapă 
în scurt timp. 

El nu auzise pe nimeni spunând ceva de adunarea unei 
armate, dar dacă asta ar fi putut împărţi armata Morathului 
chiar și puţin, ca să se aventureze spre sud și să se ocupe 
de ei, dacă asta l-ar fi distras pe Erawan când Dorian s-ar fi 
dus la fortăreaţa regelui valg... El ar fi acceptat. 

Deja le spusese lui Manon și lui Glennis ce știa despre 
regat și conducătorii lui. Părinţii Nehemiei și cei doi frați mai 
mici. Imperiul din Adarlan reușise să distrugă armata din 
Eyliwe, deci speranţa pe acel front era imposibilă, dar dacă 
ar fi adunat câţiva soldaţi ca să se îndrepte spre nord... Ar fi 
fost un avantaj pentru prietenii lui. 

Dacă ar fi supravieţuit, ar fi fost suficient. 

Dorian închise ochii, iar Vesta tăcu. Câteva zile, stătuse 
cu el când antrenamentul și mersul în cercetare îi 
permiseseră, urmărind orice transformare pe care o 
încercase: schimbarea părului, a pielii și ochilor. 

Niciuna nu-i reușise. 

Magia lui atinsese puterea furată a creaturii metamorfice - 

aflase 
suficient înainte să ucidă păianjenul. 

Acum trebuia să-și convingă magia să devină ca puterea 

acestei 
creaturi. Nu știa dacă asta se mai făcuse vreodată cu magie 
brută. 

„Fii ce vrei”, îi spusese Cyrene. 


Nimic. El își dorea să nu fie nimic. 

Dar Dorian continuă să privească în sinea sa, în toate 
colţurile goale. Trebuia doar să o facă suficient de mult 
timp. Să stăpânească metamorfozarea. Să se furișeze în 
Morath și să găsească a treia cheie. Să ofere atunci 
Lacătului și porții tot ce era și ce fusese. 

lar apoi, totul avea să se termine. Pentru Erawan, da, și 
pentru el. Chiar dacă i-ar fi lăsat lui Hollin dreptul la tron. 

Hollin, care avusese și el drept tată un bărbat infestat de 

un valg. Să fi moștenit 
fratele său vreo trăsătură de-a 
demonului? 
Băiatul fusese brutal - dar fusese om? 

Hollin nu îl ucisese pe tatăl lor. Nu distrusese castelul. Nu 
o lăsase pe Sorscha să moară. 

Dorian nu îndrăznise să o întrebe pe Damaris. Nu era sigur 
ce ar fi făcut dacă sabia ar fi dezvăluit cine era el, cu 
adevărat. 

Așadar Dorian privi în interior, spre locul în care magia 
curgea în el și în care se putea mișca între foc, apă, gheaţă 
și vânt. 

Dar indiferent cum o folosea, indiferent cum își imagina părul 
castaniu sau o piele mai albă sau pistrui, nu se întâmpla nimic. 

XXX 

Ea nu era un mesager, dar Manon înţelese aluzia - și 
oferta, împreună cu alte trei mături, toate pentru vrăjitoarele 
din tabără. 

Nu ar fi fost suficient să zboare cu ele spre Eyliwe. Nu, 

trebuia să 
afle lucruri despre ele. Despre fiecare vrăjitoare. 

Asterin, care supraveghease din partea cealaltă a focului, 
o ajunse din urmă, luând două dintre mături. 

— Am uitat că ele folosesc lemn roșu, spuse aghiotanta 
sa, studiind măturile din braţele ei. Ar fi mult mai ușor să le 
cioplească dintr-un lemn de esenţă tare. 

Manon încă simţea cum o duruseră mâinile în zilele lungi 
când cioplise prima ei mătură din bușteanul de stejar pe 
care îl găsise în Oakwald. Primele două încercări avuseseră 
ca rezultat niște tije rupte, așa că se hotărâse să își 
cioplească mătura cu mai multă atenţie. 


Din trei încercări, una pentru fiecare chip al Zeiţei. 

Pe atunci avea treisprezece ani, și doar câteva săptămâni 
trecuseră de la prima sângerare, care adusese curentul 
șuierător de putere care chema vântul, care curgea prin 
mături și o purta spre cer. Loviturile de daltă și de ciocan 
care  transformaseră bucata de material aproape 
impenetrabil transferaseră acea putere în mătură. 

— Unde ai lăsat-o pe a ta? o întrebă 

Manon. Asterin ridică din umeri. 

— Undeva în fortăreața Cioc-Negru. 

Manon dădu din cap. Mătura sa zăcea acum în spatele 
unui dulap din camera ei din castelul bunicii. O aruncase 
acolo după ce magia dispăruse, mătura fiind doar o unealtă 
de curăţat fără aceasta. 

— Presupun că nu le vom recupera acum, spuse Asterin. 

— Nu, zise Manon, scrutând cerul. Mâine zburăm cu 
sabatul Crochan spre Eyliwe. Ca să ne întâlnim cu nu știu ce 
armată umană pe care trebuie să o întâmpine. 

Asterin strâmbă din buze. 

— Poate o să-i convingem pe toţi - pe vrăjitoare și armata 
din Eyliwe - să meargă spre nord. 

Probabil. Dacă erau destul de norocoase. Dacă nu 
pierdeau atât de mult timp încât Erawan să distrugă Nordul. 

Ele ajunseră la prima dintre vrăjitoarele pe care i le 
arătase Glennis, iar Asterin nu spuse nimic în timp ce Manon 
îi făcu semn aghiotantei sale să-i dea mătura. 

Vrăjitoarea Crochan strâmbă dezgustată din nas când ea 
lăsă mătura să i se legene între două degete. 

— Acum o să fiu nevoită s-o curăț din nou! 

Zâmbetul schiţat al lui Asterin însemna că problemele se 
apropiau repede. 

Așadar Manon își împinse aghiotanta, îndemnând-o să 
meargă mai departe, trecând printre corturi în căutarea 
celorlalte deținătoare de mături. 


— Chiar crezi că merită să pierdem timpul? mormăi 
Asterin când cea de-a doua și, apoi, cea de-a treia vrăjitoare 
rânjiră când își primiră mătura. Să o facem pe servitoarele 
cu prinţesele astea răsfățate? 

— Așa sper, șopti Manon când ajunseră la ultima 
vrăjitoare. Karsyn. Vrăjitoarea brunetă se uita fix spre cercul 
de balauri, chiar unde spusese Glennis că avea să fie. 

Asterin își drese vocea, iar vrăjitoarea se întoarse, chipul 
ei măsliniu încordându-se. 

Dar ea nu rânji superior. 

Încheindu-și misiunea, Asterin se întoarse, dar Manon îi 
spuse lui Karsyn, făcând semn din cap spre balauri: 

— Nu se compară cu folosirea măturilor. Sunt mai rapizi, 
mai mortali, dar trebuie să le dai și mâncare, și apă. 

Precauţia și curiozitatea se citeau în ochii verzi ai lui 
Karsyn. Ea se uită din nou la balaurii adunaţi de frig, femela 
mare și albastră a lui Asterin fiind lipită de Abraxos, care o 
acoperea cu o aripă. 

— Erawan i-a creat, folosind metode pe care nu prea le 
cunoaștem, zise Manon. A luat un tipar antic și l-a adus la 
viaţă. Căci balaurii nu mai existau în Adarlan de foarte mult 
timp. Și-a dorit să facă o armată de asasini fără minte, dar 
unii nu au ieșit astfel. 

Asterin rămase tăcută pentru prima 

dată. Karsyn vorbi în sfârșit. 

— Balaurii voștri seamănă mai mult cu niște câini. 

Nu era o insultă, își aminti Manon. Vrăjitoarele Crochan 

păstrau 
câinii ca animale de companie. Îi adorau, la fel ca oamenii. 

— Numele lui este Abraxos, spuse Manon. Este... diferit. 

— El și cel albastru sunt 

parteneri. Asterin tresări. 

— Ce sunt? 

Karsyn arătă spre balaurul albastru îngrămădit lângă 

Abraxos. 

— El este mai mic și totuși, o adoră. Își freacă botul de ea 
când nu se uită nimeni. 


Manon făcu un schimb de priviri cu Asterin. Da, balaurii 
lor flirtau neîncetat, dar să se împerecheze... 

— Interesant, reuși Manon să spună. 

— Nu știai că fac așa 

ceva? Karsyn se 

încruntă. 

— Ştiam că se împerechează! izbucni în sfârșit Asterin. 
Dar nu am văzut asta... voit. 

— Din dragoste, spuse Karsyn, iar Manon își dădu ochii 
peste cap. Animalele astea, în ciuda stăpânului lor 
întunecat, sunt capabile de iubire. 

Erau prostii și totuși, o fărâmă din ea își dădu seama că 
era adevărat. 

— Cum te cheamă? o întrebă Manon, cu toate că știa deja. 

Dar precauţia invadă din nou privirea lui Karsyn, ca și 
când și-ar fi amintit cu cine vorbea, că mai erau și alții care 
le-ar fi putut vedea discutând. 

— Mulţumesc pentru mătură! spuse vrăjitoarea și plecă 

printre 
corturi. 

Cel puţin una dintre vrăjitoare vorbise cu ea. Poate că 
drumul spre Eyliwe i-ar fi oferit șansa să discute cu mai 
multe, chiar dacă simţea apăsarea orelor și minutelor care 
treceau. 

„Grăbește-te spre nord! cânta vântul, zi și noapte. 
Grăbește-te, Cioc-Negru!” 

După ce Karsyn dispăru, Asterin rămase să se uite în 
continuare la Abraxos și Narene, scărpinându-se în cap. 

— Chiar crezi că s-au împerecheat? 

Abraxos își înălţă capul de unde și-l sprijinea pe spatele 
lui Narene și se uită spre ele ca și când ar fi spus „V-a luat 
destul de mult timp să vă dați seama”. 

XXX 

— La ce ar trebui să mă uit mai exact? 

Stând genunchi lângă genunchi în cortul lor minuscul pe 

lângă 


care șuiera vântul, Manon miji ochii aurii când se uită la chipul 
lui 
Dorian. 

— La ochii mei. Spune-mi doar dacă își schimbă 

culoarea. Ea mormăi. 

— Chiar e necesar să înveţi cum să te transformi? 

— Fă-mi pe plac, spuse el mieros și se scufundă în sinea lui, 

magia 
pâlpâind. 

„Căprui. Din albaștri ai să-i faci căprui.” 

Mincinos - el presupuse că era un mincinos pentru că-i 

ascundea 
adevăratul motiv. Nu avea nevoie ca Damaris să-i confirme 
asta. 

Ea i-ar fi putut interzice să meargă în Morath, dar mai exista 

e) 
posibilitate, chiar mai rea decât asta. 

Că ar fi insistat să-l însoţească. 

Manon îi aruncă o privire care ar fi făcut un om mai simplu să 

fugă. 

— Încă sunt albaștri. 

Pe toţi zeii, ce frumoasă era! El se întrebă când nu i s-ar 
mai fi părut o trădare să gândească astfel. 

Dorian inspiră prelung, concentrându-se din nou și 
ignorând prezenţa discretă a celor două chei din buzunarul 
jachetei. 

— Spune-mi dacă se schimbă ceva. 

— E atât de diferită de magia ta? 

Dorian se lăsă pe spate sprijinindu-se de braţe cât își 
căută cuvintele ca să-i explice. 

— Nu este ca alte feluri de magie, care-mi curge prin vene 
și într- o clipă se schimbă din gheaţă în foc și în apă. 

Ea îl studie, înclinându-și capul așa cum îi văzuse el pe 

balauri 
făcând înainte să înghită complet o capră. 

— Care îţi place cel mai mult? 

O întrebare neobișnuit de personală. Chiar dacă în ultima 
săptămână, mulţumită căldurii relative a cortului și 
intimităţii, își petrecuseră câteva ore încolăciţi în păturile 
acum sub ei. 


Nu mai avusese pe cineva ca ea. Câteodată se întreba dacă 
nici ea 


nu mai avusese pe cineva ca el. Văzuse cât de des îi plăcea 
ei când el prelua controlul, când corpul i se zvârcolea sub al 
lui, iar ea se dezlănţuia total. 

Dar orele petrecute în acest cort nu le oferiseră niciun fel 
de intimitate, doar o distracţie binecuvântată. Pentru 
amândoi. El se bucura de asta, își spunea în sinea lui. Nimic 
din toate astea nu se putea termina bine. Pentru niciunul 
din ei. 

— Cel mai mult îmi place gheaţa, recunoscu Dorian în 
cele din urmă, dându-și seama că tăcuse prea mult timp. A 
fost primul element care a ieșit din mine - nu știu de ce. 

— Nu ești o persoană 

rece. El ridică o 

sprânceană. 

— Asta e părerea ta de profesionistă? 

Manon îl studie. 

— Poţi să cobori la acele niveluri când ești furios, când îţi 
sunt ameninţaţi prietenii. Dar nu ești rece la inimă. Am 
văzut bărbaţi care sunt, iar tu nu ești. 

— Nici tu nu ești, spuse el puţin prea 

încet. Un lucru pe care nu trebuia să îl 

spună. 

Manon înțepeni, ridicând bărbia. 

— Am o sută șaptesprezece ani, spuse ea categoric, și o 
mare parte din ei mi-am petrecut-o ucigând. Nu te convinge 
singur că evenimentele din ultimele câteva luni mi-au anulat 
trecutul! 

— Repetă-ţi asta! Se îndoia că-i vorbise cineva vreodată 

atât de 
deschis - se bucura că el făcea acum asta și rămânea cu gâtul 
intact. 

Ea mârâi în faţa lui. 

— Ești un prost dacă tu crezi că faptul că sunt regina lor 
anulează adevărul, și anume că am ucis o mulţime de 
vrăjitoare Crochan. 

— Realitatea nu o să se schimbe niciodată. Acum e 
important cum faci asta să conteze. 

„Să faci asta să conteze.” Aelin spusese asta în primele 
zile după ce fusese eliberat de colier. El încercă să nu se 
întrebe dacă atingerea 


rece a pietrei Wyrd avea să-i cuprindă din nou gâtul. 

— Nu sunt o vrăjitoare Crochan miloasă. Nu am să fiu 
niciodată, chiar dacă le port coroana de stele. 

Săptămâna asta, el auzise zvonuri despre coroana lor și 
ideile celor care se întrebau dacă avea să fie găsită în 
sfârșit. Coroana de stele a lui Rhiannon, furată de pe trupul 
ei mort chiar de Bătrâna Picioare- Galbene. Dorian nu avea 
nici cea mai vagă idee unde dispăruse după ce Aelin o 
ucisese pe Matroană. Dacă rămăsese cu acel carnaval 
ciudat alături de care călătorise ea, ar fi putut fi oriunde, sau 
vândută pentru câţiva bani. 

— Dacă asta se așteaptă vrăjitoarele Crochan să devin 
înainte să se alăture acestui război, atunci mâine am să le 
las să se aventureze singure în Eyliwe, continuă Manon. 

— Este atât de rău să îţi pese? 

Zeii știau că și el se luptase să facă asta. 

— Nu știu cum să o fac, mormăi ea. 

Era ridicol. O minciună sfruntată. Poate din cauza faptului 
că era extrem de posibil să se trezească din nou cu un colier 
la gât în Morath, poate din cauză că era un rege care își 
lăsase regatul în mâna inamicului, însă Dorian se trezi 
spunând: 

— Îţi pasă. Ştii și tu asta. De aceea toate astea te sperie atât 

de mult. 

Furia se citi în ochii ei aurii, dar nu spuse nimic. 

— Dacă-ţi pasă nu înseamnă că ești slabă, spuse el. 

— Atunci de ce nu îţi asculţi propriul sfat? 

— Îmi pasă, zise și se enervă la fel de mult ca ea. Și 
decise să renunţe - să renunţe la bariera pe care și-o 
pusese singur și să nu se mai înfrâneze. Imi pasă mai mult 
decât ar trebui. Îmi pasă chiar și de tine. 

Alt lucru pe care nu trebuia să-l fi spus. 

Manon se ridică în picioare - cât de mult îi permitea cortul. 

— Atunci ești un prost! zise ea, își puse cizmele și ieși în 

noaptea 
rece. 


XXX 

„Îmi pasă chiar și de tine.” 

Manon se încruntă când se întoarse în somn, prinsă între 
Asterin și Sorrel. Rămăseseră doar câteva ore până la 
plecare - până să se îndrepte spre Eyliwe și orice armată ar 
fi putut aștepta acolo ca să se alieze cu vrăjitoarele 
Crochan. Și care avea nevoie de ajutor. 

„Dacă-ţi pasă nu înseamnă că ești slabă.” 

Regele era un nesăbuit, ca un băieţel. Ce știa el? 

Cuvintele încă nu-i dădeau pace. „Este atât de rău să îţi 

pese?” Ea nu știa. Nu voia să știe. 

XXX 
Răsăritul nu era prea departe când un corp cald se strecură 
lângă 
al lui. 
— Nu e prea comod să fiţi trei într-un cort, nu-i așa? zise 
Dorian 
pe 

întuneric. 

— Nu m-am întors pentru că sunt de acord cu tine. Manon 
trase pătura peste ea. 

Dorian schiță un zâmbet și adormi din nou, lăsându-și 
magia să îi încălzească pe amândoi. 

Când se treziră, ceva ascuţit din pieptul lui se domoli - doar 

puţin. 

Dar Manon se încrunta la el. Dorian se ridică, mormăind când 
își întinse braţele cât îi permitea cortul. 

— Ce este? întrebă când ea rămase 

încruntată. Manon își puse cizmele și 

apoi mantia. 

— Ochii tăi sunt căprui. 

El ridică o mână spre faţă, dar ea plecase deja. 

Dorian rămase locului, privind-o, tabăra grăbindu-se să 

plece. 

Acolo unde acea neliniște se domolise în pieptul lui, 
magia curgea acum mai liberă. Ca și când și aceasta ar fi 
scăpat de acele reţineri interioare când, cu o seară în urmă, 
se relaxase puţin. Ce îi dezvăluise el lui Manon era un fel de 
libertate, o eliberare. 

Soarele abia se vedea pe cer când își începură lungul zbor 


spre 


Eyliwe. 


CAPITOLUL 25 

Cairn o lăsase să putrezească în cutie pentru o vreme. 

Era mai liniște aici, fără vuietul nesfârșit și bâzâitor al râului. 

Nu era decât presiunea care-i creștea tot mai mult pe sub 
piele și în cap. Nu putea să fugă de ea nici măcar în uitare. 

Dar lanţurile tot îi intrau în piele, iar umezeala se aduna 
sub ea odată cu trecerea timpului, în vreme ce Maeve cu 
siguranţă se apropia tot mai mult de acel colier cu fiecare 
oră scursă. 

Nu își amintea când mâncase ultima dată. 

Se afundă din nou într-un gol întunecat, unde își spuse acea 
poveste - povestea - de nenumărate ori. 

Povestea ei, a ceea ce era și a ce nu voia să distrugă 
cedând în faţa cutiei aproape lipsite de aer, a încordării tot 
mai mari. 

Totuși, n-ar fi contat. Odată ce i s-ar fi pus colierul la gât, 
cât ar fi durat înainte ca prinţul valg dinăuntru să afle de la 
ea tot ce voia să știe Maeve? Înainte să-i pângărească și să-i 
distrugă toate barierele lăuntrice în căutarea acelor secrete 
importante? 

Cairn urma să-și reia activitatea curând, chinuind-o din 
nou. Și apoi, vindecătoarele aveau să revină cu fumul lor 
dulceag, la fel cum veniseră în ultimele luni sau ani - nu mai 
conta cât timp trecuse. 

Dar, pentru o clipă, văzuse dincolo de ele. Văzuse 
materialele care atârnau din tavan, papura acoperită de 
covoare tesute sub sandalele lor. Cuptoare care ardeau 
mocnit peste tot. 

Un cort. Era într-un cort. Afară se auzeau șoapte - nu în 
apropiere, ci destul de aproape pentru auzul său Fae. 
Oamenii vorbeau și pe limba ei, și în Vechea Limbă, cineva 
mormăind despre înghesuiala din tabără. 

O tabără militară, plină de Fae. 


Un loc mai sigur, spusese Cairn. Maeve își dorise ca ea să 
fie acolo, să o păzească de Morath până i-ar fi pus la gât 
colierul din piatră rece Wyrd. 

Dar apoi, uitarea o învălui. Când se trezi, curată și fără 
dureri, știu că, în curând, Cairn avea să revină. Pânza lui 
fusese ștearsă, pregătită pentru a fi vopsită în roșu. Marele 
final îngrozitor nu era menit să o stoarcă de informaţii și nici 
destinat triumfului lui Maeve, ci era pentru plăcerea lui. 

Și Aelin era pregătită, la rândul ei. 

De data asta, nu o înlănţuiseră de altar, ci de o masă de 
metal din mijlocul unui cort mare, pe care el pusese să fie 
aranjat astfel încât să fie la confortabil ca o casă - sau ce ar 
fi putut considera Cairn drept casă. 

Lângă unul dintre pereţii de pânză se afla un dulap înalt 

sertare, 
dar ea se îndoia că înăuntru erau haine. 

Fenrys dormea alături, cu botul pe labele din faţă. 
Dormea pentru prima dată. Suferinţa îl apăsa, mătuindu-i 
blana și întunecându-i ochii strălucitori. 

O altă masă fusese adusă în apropierea celei pe care era 
întinsă ea, o bucată de material acoperind trei obiecte, un 
petic de catifea neagră fiind lăsat lângă cel mai apropiat - 
pentru instrumentele pe care urma să le folosească asupra 
ei. Așa și-ar fi expus un negustor cele mai scumpe bijuterii. 

Două scaune erau faţă-n faţă de cealaltă parte a celei de- 
a doua mese, înaintea unui cuptor imens, plin ochi cu 
bușteni aprinși. Fumul se unduia tot mai sus... 

O găurică fusese decupată în tavanul cortului. Și, prin 

ea... Privind cerul nopţii și lumina slabă a stelelor, Aelin 

nu se putu 
abtine să nu tremure de emoție. 

Stele. Doar două, dar deasupra erau stele. Cerul... nu era 

pe deplin întunecat, ci mai degrabă de un gri murdar. 


CU 


Probabil că soarele avea să apară peste vreo oră, dacă 


stelele încă 


se vedeau. Poate ar fi rezistat suficient încât să vadă lumina 
zilei. Fenrys deschise ochii și-și ridică fruntea, urechile 
zvâcnindu-i. 
Aelin inspiră adânc în clipa în care Cairn intră prin clapele 
cortului, permițându-i să vadă licărul focurilor și amurgul de 
dincolo. Nimic altceva. 


— Te-ai odihnit 
bine? Aelin nu 
spuse nimic. 


Cairn mângâie cu o mână marginea de metal a mesei. 

— Ştii, m-am tot gândit ce să-ți fac. Cum să savurez cu 
adevărat momentul, să-l fac special pentru amândoi, înainte 
de sfârșit. 

Mârâitul lui Fenrys vui prin cort. Cairn luă pânza de pe 
masa mai mică, descoperind farfurii plate din metal cu trei 
picioare, pline cu bușteni neaprinși. 

Aelin înţepeni când el luă unul și îl fixă sub piciorul mesei 
de metal. Un cuptor mai mic, cu picioarele tăiate ca bolul să 
fie la mică distanţă de pământ. 

Pe al doilea îl așeză sub mijlocul mesei, iar pe al treilea, la 

cap. 

— Ne-am mai jucat cu mâinile tale, spuse Cairn. Aelin 
începu să tremure, să tragă de lanţurile care îi legau braţele 
deasupra capului. El zâmbi mai larg. Să vedem cum 
reacţionează tot corpul tău la foc, fără darul tău special. 
Poate o să arzi, ca noi ceilalţi. 

Aelin se smuci inutil, picioarele alunecându-i pe metalul 

încă rece. Nu așa... 

Cairn băgă mâna în buzunar și scoase o cremene. 

Nu voia să-i distrugă pur și simplu trupul, ci pe ea - voia 
să-i stingă focul pe care ajunsese să îl iubească, să distrugă 
partea dinăuntrul ei care cânta. 

Urma să-i topească pielea și oasele până s-ar fi temut de 
foc, până l-ar fi urât, așa cum le ura pe vindecătoarele care 
veniseră de nenumărate ori ca să îi întremeze trupul, ca să 
nu mai știe ce era real și ce fusese unvis. 

Fenrys mârâia încontinuu, la nesfârșit. 


Cairn spuse încet: 

— Poţi să ţipi cât vrei, dacă îţi face plăcere. 

Masa avea să se înroșească, mirosul de carne arsă i-ar fi 
umplut nările, iar ea nu ar fi putut să-l oprească, să pună 
capăt situaţiei; ar fi suspinat cuprinsă de agonie, în timp ce 
arsurile s-ar fi adâncit în pielea și oasele ei... 

Presiunea din corpul și capul ei se estompă, trecând în 
plan secund când Cairn scoase o pungă împăturită din 
celălalt buzunar. O lăsă pe bucata de catifea neagră, iar ea 
zări formele uneltelor subţiri dinăuntru. 

— Pentru momentul în care am să mă plictisesc să încing 
masa, spuse el, atingând trusa de scule. Vreau să văd cât 
de mult o să ţi se ardă pielea. 

Fierea îi ţâșni în gât când el cântări cremenea din mâini și 

se 
apropie. 

Atunci, ea începu să se înfricoșeze, identitatea sa 
amenințând să dispară odată ce trupul i s-ar fi topit, curând, 
pe această masă încălzită. 

Zarurile fuseseră aruncate. Era soarta care i se pregătise, iar 

ea 
avea s-o îndure, deși două cuvinte i se nășteau pe limbă. 

„Te rog!” 

Încercă să le înghită, să le ţină prizoniere când Cairn se 
ghemui lângă masa ei, cu cremenea ridicată. 

„Să nu cedezi!” 

„Să nu cedezi!” 

„Să nu cedezi!” 

— Așteaptă! se auzi vocea 

răgușită. Cairn se opri și se 

ridică în picioare. 

— Să aştept? 

Aelin tremura, respirând sacadat. 

— Așteaptă! 

Cairn își încrucișă braţele. 


— Ai vrea să spui în sfârșit ceva? 

Ar fi lăsat-o să le promită orice lui și lui Maeve, iar apoi tot 
ar fi aprins acele focuri. Maeve nu ar fi aflat că ea cedase 
decât după câteva zile. 

Aelin se forţă să îl privească în ochi, apăsând placa de fier 
de sub ea cu mâinile înmănușate. 

O ultimă șansă. 

Văzuse stelele de deasupra capului - un dar minunat ca 
oricare altul pe care îl primise, mai special decât bijuteriile, 
rochiile și arta la care râvnise cândva și pe care le adunase 
în Rifthold. Ultimul dar pe care l-ar fi primit, dacă și-ar fi 
asumat destinul care i se pregătise. Dacă ar fi reușit să îl 
manipuleze. 

Ca să termine cu asta, să o distrugă pe ea. Înainte ca 
Maeve să îi pună colierul din piatră Wyrd în jurul gâtului. 

XXX 

Răsăritul se apropia, stelele stingându-se una după alta. 

Rowan pândea lângă intrarea sudică a taberei, puterea lui 
zdrăngănind. 

Cortul lui Cairn era în mijlocul taberei. Doi kilometri și 
jumătate îl despărţeau pe Rowan de prada lui. 

Când străjerii aveau să-și schimbe tura, avea să-i ucidă - 
să ucidă toţi soldaţii din calea lui. Pe câţi i-ar fi recunoscut? 
Pe câţi îi antrenase? O mică parte din el se ruga să fie puţini 
și spera ca, în cazul în care l-ar fi recunoscut, să se retragă 
cu înţelepciune, totuși, nu intenţiona să se oprească. 

Rowan scoase toporișca de la centură, un cuţit lung lucind 

deja în 
cealaltă mână. A 

Un calm criminal îl cuprinsese în urmă cu câteva ore. In 
urmă cu câteva zile. În urmă cu câteva luni. 

Mai avea de așteptat câteva minute. 

Cei șase străjeri de la intrarea în tabără își părăseau 

posturile. 

Santinelele din copacii din spatele lui, inconștiente de prezenţa 
lui în 


seara asta, ar fi sesizat acţiunea în clipa în care colegii lor ar 
fi murit. Și cu siguranţă l-ar fi reperat în clipa în care ar fi 
plecat din pădure, traversând bucata îngustă de iarbă dintre 
copaci și tabără. 

Se gândise să se apropie în zbor, dar patrulele aeriene 
dăduseră târcoale toată noaptea, iar dacă le-ar fi înfruntat, 
consumând mai multă putere decât era necesar pentru a 
bloca săgețile care cu siguranţă s-ar fi tras de dedesubt... Ar 
fi pierdut rezerve importante de energie. Așadar, trebuia să 
meargă pe jos, să alerge rapid și brutal spre mijlocul taberei 
și apoi spre ieșire, cu Aelin sau Cairn. 

Incă în viață. Momentan, trebuia să îl ţină în viaţă pe 
Cairn. Suficient de mult timp încât să iasă din tabără și să 
ajungă într-un loc unde ar fi putut scoate toate răspunsurile 
de la el. 

„Pleacă, îl îndemnă încet o voce. Pleacă acum!” 

Sora lui Essar îl sfătuise să aștepte până la răsărit, când 
straja era cea mai slăbită, când ea s-ar fi asigurat că anumiţi 
gardieni nu soseau la timp. 

„Pleacă acum!” 

Acea voce, blândă și insistentă, îl îndemnă. Îl împinse spre 
tabără. Rowan își dezgoli dinţii, respirând sacadat. Lorcan și 

Gavriel așteptau un semn, un licăr al magiei lui, când 
ajungea destul de 
departe în tabără. 

„Acum, prinţe!” 

EI cunoștea acea voce și îi simţise blândeţea, iar dacă la 
ureche îi șoptea însăși Doamna Luminii... 

Rowan nu își acordă timp să se gândească, să se înfurie 
pe zeița care îl îndemna să acţioneze, dar ar fi sacrificat-o 
Lacătului cu bucurie pe partenera lui. 

Așadar Rowan se pregăti, încercând să-și păstreze 

calmul. Trebuia să fie calm. Precis. Mortal. 

Fiecare lovitură a sabiei și fiecare explozie a puterii lui 

trebuiau să 
conteze. 

Rowan își îndreptă magia spre intrarea în tabără. 


Străjerii se apucară de gât, scuturile slabe clătinându-se 
în jurul lor. Rowan îi distruse imediat, magia lui lăsându-i 
fără aer în plămâni și secătuindu-le sângele. 

Căzură la pământ o clipă mai târziu. 

Santinelele strigară din copaci, ordinul „Daţi alarma!” 

răsunând 
peste tot. 

Dar Rowan alerga, iar santinelele din copaci, ale căror 
strigăte zăboveau în aer odată cu gâfâielile lor, erau deja 
moarte. 

XXX 

Ivirea zorilor colora cu lentoare cerul într-o nuanţă roșiatică. 

Stând la marginea pădurii care mărginea partea estică a 
taberei, cu un kilometru de dealuri verzi între el și marginea 
armatei, Lorcan monitoriza armata agitată. 

Gavriel se transformase deja, iar leul de munte se plimba 

acum 
lângă pădure, așteptând semnalul. 

Îi era greu să nu se uite în spate, deși Lorcan nu o putea 
vedea. O lăsaseră pe Elide la câţiva kilometri în pădure, 
ascunsă între copacii care mărgineau o vale îngustă. Dacă 
totul decurgea prost, trebuia să fugă mai departe pe 
dealurile împădurite, spre munţii antici, unde pândeau încă 
prădători mai mortali și mai vicleni decât fiinţele Fae. 

Nu îi zisese niciun cuvânt de rămas-bun, deși le urase 
noroc tuturor. Oricum Lorcan nu reușise să găsească 
vorbele potrivite, așa că plecase fără să se uite înapoi 
măcar. 

Dar acum, o făcea. Se ruga ca ea să nu vină să îi caute, în 

caz că nu 
se întorceau. 

Gavriel se opri din mers, ciulind urechile spre 

tabără. Lorcan înțepeni. 

Un licăr al puterii lui se trezi și 

pâlpâi. Moartea le făcea semn în 

apropiere. 

— Este prea curând, spuse Lorcan, căutând orice urmă a 
semnalului pe care trebuia să li-l dea Whitethorn. 

Nimic. 


Urechile lui Gavriel erau lipite de cap. Și totuși, zbaterile 
muribunzilor trecură pe lângă ei. 


CAPITOLUL 26 

Aelin înghiţi în sec o dată și încă o dată, întruchipând 
teama și nesiguranța în timp ce zăcea înlănţuită pe masa de 
metal, Cairn așteptând răspunsul ei. 

— După ce-o să mă distrugi de tot azi, cum ai să te simţi 
știind că ești tot o nulitate? spuse ea cu o voce spartă. 

Cairn rânji. 

— Se pare că mai ai niște flăcări în tine. Bun! 

Îi zâmbi și ea prin mască. 

— Ţi s-a dat ocazia să depui jurământul doar pentru asta. 
Pentru mine. Fără mine, ești o nulitate! Ai să fii din nou una. 
Chiar mai rău, din ce am auzit. 

Cairn strânse piatra de cremene. 

— Continuă să vorbeşti, căţea ce ești! Să vedem ce obţii cu 

asta! Ea 
râse răgușit. 

— Ştii, străjerii stau de vorbă când ești plecat. Uită că și 
eu sunt Fae și aud la fel de bine ca voi. 

Cairn nu spuse nimic. 

— Cel puţin sunt de acord cu mine într-o privinţă. Ești laș. 
Trebuie să legi oamenii ca să îi rănești pentru că asta te 
face să te simţi bărbat. Aelin se uită cu subînţeles între 
picioarele lui. Nu prea înzestrat. 

ÎI străbătu un fior. 

— Vrei să-ţi arăt cât de înzestrat sunt? 

Aelin râse din nou, cu calm și aroganță, și se uită la tavan, 
spre cerul care se lumina. Ultimul pe care avea să-l vadă, 
dacă-i reușea schema. 

Întotdeauna mai existase cineva, o rezervă, care să îi ia 
locul dacă ar fi eșuat. Faptul că moartea ei ar fi însemnat și 
moartea lui Dorian 


și i-ar fi făcut pe zeii plini de ură să îi ceară viaţa ca să 
făurească Lacătul... Nu era ciudat să se urască din cauza 
asta. Dezamăgise destui oameni, dezamăgise întregul 
Terrasen, așa că povara în plus nu prea mai conta. Ea 
oricum nu avea s-o mai simtă mult timp. 

Așadar, spuse tărăgănat spre cer, spre stele: 

— O, știu că nu prea am ce să văd în privinţa asta, Cairn! 
lar tu nu ești suficient de bărbat încât s-o folosești fără să 
tipe cineva la tine, nu-i așa? La tăcerea lui, ea zâmbi 
superior. Așa credeam și eu. Am avut de-a face cu mulţi ca 
tine la Breasla Asasinilor. Sunteţi toţi la fel. 

El mârâi. 

Aelin doar chicoti și se mișcă de parcă s-ar fi făcut comodă. 

— Haide, Cairn! Fă ce poţi mai rău! 

Fenrys scheună în semn de 

avertisment. 

Ea așteptă și așteptă, continuând să zâmbească superior și 

să-și 
relaxeze membrele. 

O mână se izbi în stomacul ei, destul de puternic încât s-o 
facă să se ghemuiască, aerul ieșindu-i din plămâni. 

Apoi, o altă lovitură, în coaste, o făcu să strige răgușit. 

Fenrys lătră. 

Încuietorile zăngăniră, descuindu-se. Respirația fierbinte îi 
gâdilă urechea în clipa în care fu smucită de pe masă. 

— Poate că ordinele lui Maeve mă ţin la distanţă, cățea ce 
ești, dar să vedem cât o să mai vorbești după asta! 

Picioarele ei nu reușiră s-o susțină înainte să o apuce 
Cairn de ceafă și să o izbească de marginea mesei de metal. 

Stelele explodară orbitor și agonizant când metalul și osul 
pârâiră prin masă. Aelin se clătină și căzu pe spate, la 
pământ, din cauza picioarelor înlănţuite. 

Fenrys lătră din nou, frenetic și furios. 

Dar Cairn ajunse lângă ea și o apucă de păr atât de strâns 
încât i se umeziră ochii, iar Aelin strigă iarăși când el o târî 
pe podea spre cuptorul mare și fierbinte. 

O ridică de păr și îi împinse înainte faţa mascată. 


— Să văd cum mă mai iei acum peste picior! 

Căldura o perpeli imediat, flăcările fiind foarte aproape de 
pielea ei. O, pe toţi zeii, ce căldură... 

Masca de pe faţă și lanţurile de pe corp se încălziră. 

În ciuda planurilor ei, involuntar, se retrase, dar Cairn o 
tinu ferm. O împinse spre foc în timp ce trupul i se încordă, 
luptându-se pentru orice gură de aer rece. 

— Am să-ți topesc faţa atât de rău încât nici măcar 
vindecătoarele nu or să poată să te vindece, îi șopti el la 
ureche, împingând-o, iar membrele începură să-i tremure, 
căldura arzându-i pielea, lanţurile și masca. 

Cairn o împinse un centimetru mai aproape de foc. 

Piciorul lui Aelin alunecă înapoi, între picioarele lui. Acum. 
Trebuia să se întâmple acum... 

— Bucură-te de respiraţia fierbinte, zise el printre dinţi, 
iar ea îl lăsă să o împingă încă un centimetru. Il lăsă să își 
piardă echilibrul, doar puţin, în timp ce ea își mișcă brusc 
trupul nu în sus, ci spre el, piciorul ei cuprinzându-i glezna 
când Cairn se legănă. 

Aelin se roti, lovindu-l cu umărul în piept. Cairn se prăbuși 
la pământ. 

Ea alergă - sau încercă să o facă. Având lanţuri la 
picioare, abia putea să meargă, dar trecu pe lângă Cairn 
clătinându-se, știind că el deja se răsucea, deja se ridica. 

„Fugi...” 

Cairn o apucă de gambe și trase, iar Aelin căzu la pământ, 
dinţii clănţănindu-i când se loviră de mască, spărgându-i 
buza. 

Apoi el ajunse deasupra ei, lovind-o în mod repetat peste 

cap, gât 
și piept. 

Întrucât mușchii îi erau epuizați pentru că nu-i folosise, în 
ciuda vindecătoarelor care împiedicaseră atrofierea, nu 
reușea să-l îndepărteze. Nici să îl răstoarne, deși încercă. 

Cairn bâjbâi în spate - după un vătrai de fier care se încălzea 

în 


cuptor. 

Aelin se zbătu, încercând să ridice mâinile deasupra 
capului, ca să îi cuprindă gâtul cu lanţul, dar acesta fusese 
prins de lanţul de la coaste și de pe spate. 

Lătrăturile lui Fenrys răsunară. Cairn bâjbâi din nou după 

vătrai, 
dar nu-l apucă. 

Cairn se uită în spate ca să ia vătraiul, îndrăznind să își ia o 

clipă 
privirea de la ea. 

Aelin nu ezită. Își ridică fruntea și-și izbi fața mascată în 
capul lui Cairn. 

El căzu pe spate, iar Aelin se avântă spre clapele cortului. 

Cairn se înfrâna mai mult decât estimase ea. 

Nu avea să o ucidă, iar faptul că acum îl provocase... 

Abia se ridicase când Cairn îi apucă din nou părul și o aruncă 

în 
dulapul cu sertare cu toată forța. 

Aelin se lovi de acesta cu un trosnet care-i răsună prin tot 

corpul. 

Ceva se rupse în ea, iar tânăra strigă, încet și cu vocea 
spartă, când căzu la podea. 

XXX 


Fenrys își văzuse geamănul înfigându-și un cuţit în inimă. 
Îl văzuse pe Connall sângerând pe gresie și murind. Și i se 
ordonase să îngenuncheze în fața lui Maeve chiar în acel 
sânge în timp ce îi poruncise să o servească. 

El stătuse într-o cameră de piatră două luni, văzuse ce 
făcuseră ci trupului și spiritului unei tinere regine. Nu 
reușise să o ajute în timp ce ea ţipase încontinuu. Nu va 
înceta să audă acele ţipete. 

Dar sunetul care ieși din ea când Cairn o aruncă în dulap, 
unde Fenrys îl văzuse aranjându-și uneltele, sunetul pe care 
îl scosese ea când atinse podeaua fu cel care îl distruse 
complet. _ 

Un mic sunet. Incet. Deznădăjduit. 

Nu îl mai auzise vreodată la ea, nici măcar o dată. 

Cairn se ridică în picioare și își șterse nasul spart și 

însângerat. 


Aelin Galathynius se agită, încercând să se ridice pe 

antebraţe. 

Cairn scoase vătraiul încins din cuptor. Îl îndreptă spre ea ca 

pe o 
sabie. 

Fenrys se luptă în legăturile invizibile în timp ce Aelin se 
uită la el, spre locul unde stătuse în ultimele două zile, în 
același loc nenorocit de lângă peretele cortului. 

Disperarea strălucea în ochii lui. 

Disperare adevărată, fără lumină sau speranţă. Genul de 
disperare care își dorea moartea. Genul de disperare care 
începea să slăbească forţa, să distrugă orice hotărâre de a 
suporta. 

Ea clipi la el. De patru ori. Sunt aici, sunt cu tine. 

Fenrys știa pentru ce era. Mesajul final. Nu înaintea 
morţii, ci înaintea genului de despărțire din care nu va pleca 
nimeni, înainte să revină Maeve cu colierul din piatră Wyrd. 

Cairn roti vătraiul în mâini, căldura emanând din vârful 

acestuia. lar Fenrys nu putea lăsa să se întâmple asta. 

El nu putea permite asta. În sufletul lui distrus, în ce mai 
rămăsese din el după tot ce fusese forțat să vadă și să facă, 
nu putea permite asta. 


Jurământul sângelui îi ţinu pe loc membrele. Un lanţ 


întunecat 
care trecea prin sufletul lui. 
El nu avea de gând să permită asta. Acea distrugere finală. 


Se ridică în lanţul întunecat al legăturii, ţipând, deși nu ieși 


niciun 
sunet din botul deschis. 

Se împinse de nenumărate ori în lanţurile invizibile, în 
ordinul jurat cu sânge de a se supune, de a nu acţiona, dea 
privi. 

Și sfidă asta. Tot ce era jurământul 

sângelui. Durerea îl străpunse până în 

inimă. 

Ignoră durerea în timp ce Cairn îndreptă vătraiul încins spre 
tânăra regină cu inima de foc. 

El nu avea de gând să permită asta. 

Mârâind, masculul din el zbătându-se, Fenrys strigă la lanţul 


întunecat care îl lega. 

ÎI mușcă, trăgând cu orice urmă de sfidare pe care o avea. 

Îl lăsă să îl ucidă, să îl distrugă. El nu avea de gând să 

servească. 

Nici măcar o clipă. El nu intenţiona să se supună. 
Şi lent, Fenrys se ridică în 
picioare. 
XXX 

Durerea o zdruncină pe Aelin în timp ce stătea întinsă, 
gâfâind, braţele chinuindu-se să îi ţină capul și pieptul 
deasupra pământului. 

Nu se uita la Cairn și la vătrai. 

Ci la Fenrys care se ridica, corpul lui unduindu-se tremurând 

de 
durere, botul încreţindu-se de furie. 

Până și Cairn se opri. Se uită spre lupul alb. Sta; jos. 

Fenrys mârâi, profund și urât. Și tot se luptă să se ridice în 

picioare. 5 

Cairn îndreptă vătraiul spre covor. Întinde-te. Asta e un ordin 

de la 
regina ta. 

Fenrys tremură, părul de pe spate ridicându-se. Dar stătea în 
picioare. 

Stătea în picioare. 

În ciuda ordinului, în ciuda ordinelor jurământului de sânge. 

Ridică-te. 

De departe, răsunau 

cuvintele. Cairn strigă: 

— Întinde-te! 

Capul lui Fenrys se agită dintr-o parte în alta, corpul 
zbătându-se în lanţurile invizibile. Împotriva jurământului 
invizibil. 

Ochii lui negri îi întâlniră pe ai lui 

Cairn. Sângele începu să curgă din 

nările lupului. _ 

L-as ucide - ca să rup jurământul. li va distruge sufletul. 
Corpul lui va urma imediat după asta. 

Dar Fenrys puse o labă în faţă, ghearele intrând în pământ. 

Chipul lui Cairn se albi la acel pas. Acel pas imposibil. 

Ochii lui Fenrys se îndreptară spre ai ei. Niciunul nu avea 


nevoie 


de codul tăcut dintre ei pentru cuvântul pe care îl văzu în 
privirea lui. Ordinul și rugămintea. 

Fugi. 

Şi Cairn citi 

cuvântul. Și spuse 

printre dinţi: 

— Nu poate cu spinarea ruptă, înainte să lovească spatele 
lui Aelin cu vătraiul. 

Cu un urlet, Fenrys sări. 

Și cu asta, el rupse complet jurământul de sânge. 


CAPITOLUL 27 

Lupul și spiridușul căzură rostogolindu-se pe covor, urlând și 
lovind. 

Fenrys se lungi spre gâtul lui Cairn, corpul lui imens 
ţintuind masculul, dar acesta din urmă puse picioarele între 
ei și lovi. 

Aelin se ridică, impunând forță în picioare când 
îngenunche lângă dulap. Fenrys lovi latura mesei de metal, 
dar se mișcă imediat, izbindu-și corpul de Cairn. 

Un șuierat încet se auzi în apropiere, iar Aelin îndrăzni să 
își mute privirea ca să găsească vătraiul stând în dreapta ei. 

Își răsuci picioarele spre acesta. Puse mijlocul lanţului de 
la picioare pe vârful înroșit în foc. 

Încet, zalele din mijloc se încălziră. 

Lupul și spiridușul se loviră într-o încurcătură de gheare, 
pumni și dinţi, apoi se despărțiră. 

Ruperea jurământului de sânge avea să îl 

ucidă. Erau ultimele lui respiraţii, ultimele 

bătăi ale inimii. 

— Îți jupoi blana de pe oase, spuse gâfâind Cairn. 

Fenrys respiră sacadat, sângele curgând dintre dinţi în 
timp ce lovea cu labele. Privirea lui nu se mută de la Cairn în 
timp ce se mișcau în cerc, evaluându-se unul pe celălalt ca 
să dea lovitura fatală. 

Zalele din mijlocul lanţului începură să 

strălucească. Deasupra, cerul se lumină gri. 

Fenrys și Cairn se rotiră din nou, pas cu pas. 

Epuizându-l, obosindu-l. Cairn cunoștea preţul ruperii 
jurământului de sânge. Ştia că trebuia doar să aștepte până 
ce Fenrys murea. 

Și Fenrys știa asta. 


El atacă, dinţii pocnind spre gâtul lui Cairn în timp ce labele 
loviră 


tibiile masculului. 


Aelin luă vătraiul, se sprijini în călcâie și ridică tija. 
Aceasta se tensionă în zalele încinse ale lanţului, iar ea 
împinse încontinuu picioarele în jos, braţele tremurând. 
Cairn și Fenrys se rostogoliră, iar Aelin scrâșni din dinţi, 
strigând. Lanţul dintre picioare se rupse. 
Era singurul lucru de care avea nevoie. 
Ea se ridică în picioare, dar se opri. Fenrys, țintuit de Cairn, 
se uită 
în ochii ei. Mărâi avertizând și ordonând. 
Fugi. 
Cairn întoarse capul spre ea. Spre lanţul care atârna liber 
între 
gleznele 

ei. 
— Tu... 
Dar Fenrys se ridică brusc, prinzând cu maxilarul umărul lui 


Cairn. 


Cairn strigă, arcuindu-se, vrând să îl prindă de spate pe 
Fenrys. 

Fenrys se uită din nou în ochii ei, sfâșiind umărul lui Cairn 
chiar în timp ce masculul îl împinse în marginea mesei. 
Spinarea lui Fenrys se izbi de metal, destul de puternic încât 


să se rupă osul. 


Fugi. 
Aelin nu ezită. Ea alergă spre clapele 
cortului. Şi în dimineaţa de dincolo de 
ele. 
XXX 
Un kilometru spre mijlocul taberei. Spre cort. 
Soldaţii reacţionaseră cum anticipase Rowan, iar el îi ucisese 


corespunzător. 


Păsările de pradă plonjară spre el, atacând cu vânt și gheaţă 
de 


deasupra. El le distruse magia cu un val de-al lui, 


împrăștiindu-i. Un grup de războinici îl atacă din spatele 
unui rând de corturi. 
Unii îl priviră și alergară înapoi de unde veniseră. Toţi 


soldaţii pe care îi instruise. Și unii pe care nu Îi instruise. 
Totuși, mulţi rămaseră 


ca să lupte. 

Rowan le sfâșie scuturile, le scoase aerul din plămâni. Unii 
se treziră cu securea lui în gât. 

Aproape. Atât de aproape de acel cort! El urma să le facă 
semn lui Lorcan și Gavriel într-o clipă. Când era destul de 
aproape încât să aibă nevoie de o diversiune ca să poată 
ieși. 

Alt atac violent al soldaţilor se îndreptă spre el, iar Rowan 
își înclină cuțitul lung. Puterea lui îndepărtă săgețile trase, 
apoi distruse arcașii, transformându-i pe toţi în așchii 
însângerate. 


CAPITOLUL 28 

Aelin fugi. 

Picioarele ei slăbite se clătinară pe iarbă, mâinile încă 
legate restricționând mișcarea, dar ea fugi. Alese o direcţie, 
orice direcţie în afară de ceața râului din stânga, și fugi. 

Soarele răsărea, iar tabăra armatei... Era mișcare în spatele 

ei. 
Strigăte. 

Ea le ignoră și merse în dreapta. Spre soarele care 
răsărea, ca și când ar fi fost îmbrăţișarea primitoare a Malei. 

Nu putea inspira suficient aer prin fanta măștii, dar merse 
în continuare, fugind pe lângă corturi, soldaţi care 
întoarseră capetele spre ea, ca și când erau nedumeriţi. Ea 
apucă vătraiul în mâinile îmbrăcate în fier, refuzând să vadă 
de ce era agitaţie, dacă fugea Cairn furios în spatele ei. 

Dar apoi îi auzi. Strigând ordine. 

Pași grăbiţi în iarba din spate, apropiindu-se. Oamenii din 

față 
erau alertaţi de strigătele lor. 

Picioare goale mișcându-se repede pe pământ, picioarele ei 
extenuate oprindu-se brusc. 

Aelin se îndreptă în continuare spre orizontul estic. Spre 
copaci și munţi, spre soarele care se ridica deasupra lor. 

lar când primii soldaţi îi blocară calea, strigând să se 
oprească, ea înclină vătraiul de fier și nu ezită. 

XXX 
Moartea îi cânta lui Lorcan. 

După păsările de pradă care se împrăștiau tot mai departe 
în tabără, știa că Whitethorn era aproape de cortul lui Cairn. 

Foarte curând urmau să primească semnalul. 


Lorcan și Gavriel respirară calm, pregătindu-și puterea. 
Aceasta zbârnâi prin ei, ca două valuri care se ridicau. 

Dar moartea începea să îl cheme în altă parte a 

taberei. Mai aproape de ei. Mișcându-se repede. 

Lorcan scrută cerul care se lumina, apoi rândul primelor 

corturi. 

Intrarea cu gardieni. 

— Cineva vine spre noi, îi șopti Lorcan lui Gavriel. Dar 
Whitethorn este încă acolo. 

Fenrys. Sau poate Connall. Poate sora lui Essar, pe carenuo 
plăcuse niciodată. Dar asta nu mai conta dacă ea nu îi trădase. 

El arătă spre intrarea din nord. 

— lei tu partea aia. Fii pregătit să ataci din lateral. 

Gavriel fugi, ca un prădător gata să atace nevăzut, când 
Lorcan atacă direct. 

Moartea licări. Whitethorn era aproape de mijlocul taberei. 

lar acea 
forţă care se apropia de intrarea lor 

estică... La naiba cu așteptarea. 

Lorcan ieși dintre copaci, puterea întunecată rotindu-se, 
pregătită să întâmpine ceea ce pătrunse printre rândurile de 
corturi. 

Scoţând sabia de la centură, scrută cerul, tabăra, lumea 
în timp ce moartea licări, când soarele care răsărea polei 
iarba și făcu roua să se evapore. 

Nimic. Nici urmă a ce sau cine... 

El ajunse la primele șanțuri de la marginea taberei, 
adânciturile fiind înguste și abrupte, când apăru Aelin 
Galathynius. 

Lorcan nu se aștepta la suspinul din gâtul său când ea 
fugi printre corturi, când privi masca de fier și lanţurile de 
pe ea, mâinile încă legate. 

Când privi sângele care îi uda pielea, cămașa scurtă și 
albă, părul ei, mai lung decât atunci când o văzuse ultima 
dată și lipit de cap cu sânge. 

Genunchii îi cedară și chiar și magia lui șovăi la vederea fugii 

ei 


frenetice și disperate spre marginea taberei. 

Soldaţii alergau spre ea. 

Lorcan fugi, întinzându-și magia în sus și lateral. Nu spre ea, 

ci 

spre Whitethorn, care fugea încă spre mijlocul 
taberei. 
„Ea este aici, ea este aici, ea este aici”, semnală 
el. 

Dar Lorcan era prea departe, dâmburile înverzite și 
șanțurile dintre ele erau acum nesfârșite, când zece soldaţi 
se îndreptau spre Aelin, blocându-i calea spre câmpul 
deschis. 

Unul lovi cu sabia, o lovitură care ar fi trebuit să îi taie 
craniul în două. 

Prostul nu își dăduse seama pe cine înfrunta. Ce înfrunta. 

Nu știa că ființa pe care o ataca nu era regina legată în 
fier care scuipa foc, ci o asasină. 

Cu o răsucire, ridicând braţele, Aelin întâmpină direct 

sabia. Așa cum plănuise. 

Sabia masculului nu își atinse ţinta, ci lovi exact unde își 

dorise ea. În mijlocul lanţului care îi lega mâinile. 

Fierul se rupse. 

Apoi, sabia masculului era în mâinile ei. Apoi ţâșnea sânge 

din 
gâtul lui. 

Aelin se roti, lovind alt soldat care stătea între ea și 
libertate. Chiar în timp ce el fugea spre ea, Lorcan nu reuși 
decât să se uite cu gura căscată la ceea ce se petrecea. 

Ea lovi înainte ca ei să-și dea seama unde să se întoarcă. 
Lovitură, eschivă, atac. 

Puse cealaltă mână pe unul dintre pumnalele lor. 

Apoi totul se termină și nu mai era nimic între ea și 
intrarea în tabără, în afară de șase gardieni care își scoteau 
armele... 

Lorcan lovi cu magia, o plasă mortală de putere care făcu 
acei gardieni să cadă în genunchi. Cu gâturile rupte. 

Aelin nu ezită când ei căzură la pământ. Fugi pe 
lângă ei, 

întreptându-se direct spre câmp și dealuri. Spre locul unde 
Lorcan 


alerga spre ea. 

El făcu semn din nou. „Spre mine, spre mine.” 

Fie că Aelin recunoscu semnalul sau pe el, ea alergă în 
continuare în direcţia lui. 

Întreagă. Corpul ei părea întreg și totuși era atât de slăbită, 
picioarele stropite cu sânge chinuindu-se să o ţină vertical. 

Între ei era un câmp mare cu dâmburi abrupte și şanţuri. 

Lorcan 
înjură. 

Ea nu putea să treacă peste acel teren, fiind atât de 

epuizată... Dar reuși. 

Aelin dispăru în primul șanț, iar magia lui Lorcan se întinse 

tot 
mai mult. Spre ea, nu spre Whitethorn. 

Apoi, ea se ridică, urcând dealul, iar el putea vedea 
încetineala, extenuarea unui corp ajuns la limită. 

Săgeţile zbârnâiră din arcuri și un zid ţâșni spre cer. 
Îndreptându- se spre ea pe acel deal expus. 

Lorcan trimise un val de putere rupându-le. 

Altele fură trase. De data asta câte una, din atât de multe 
direcţii încât nu le putea găsi sursa. Arcași instruiți, unii 
dintre cei mai buni ai lui Maeve. Aelin trebuia să... 

Deja o făcuse. 

Aelin începu să fugă în zigzag, lipsindu-i de o ţintă ușoară. 

Din stânga în dreapta, ea ţâșni peste dealuri, mai lent cu 
fiecare dâmb peste care trecea, fiecare pas spre Lorcan în 
timp ce el alerga spre ea, o sută de metri rămânând între 
ei.. 

O săgeată se îndreptă spre spatele ei, dar Aelin se dădu 
într-o parte, alunecând pe iarbă și noroi. Se ridică imediat, 
cu armele încă în mâini, fugind spre dealuri și văile dintre 
ele. 

Altă săgeată îndreptată spre ea, iar Lorcan vru să o rupă. 
Un zid de aur strălucitor ajunse primul acolo. 

Din nord, sărind peste șanțuri, fugi Gavriel. Aelin dispăru 
într-un șanț, iar când ieși, Leul alergă lângă ea, un scut auriu 
în jurul ei. Nu 


aproape de ea, ci în aerul din jurul lor. Incapabil să o atingă 
complet, pentru că ea avea masca de fier, lanţurile 
înfășurate în jurul trunchiului și mănușile de fier în mâini. 

Soldaţii ieșeau din tabără, iar Lorcan trimise un vânt 
negru după ei. Unde îi atingea, ei mureau. Inclusiv cei care 
nu găsiră scutul impenetrabil care le bloca drumul spre 
câmp. 

EI îl întinse cât de mult reuși. Cu sau fără jurământul de 
sânge, erau încă poporul lui. Soldaţii lui. Voia să le împiedice 
moartea, dacă putea. Să îi salveze de ei înșiși. 

Aelin se clătina acum, iar Lorcan trecuse peste ultimul deal 

dintre 
ei. 

Deschise gura, ca să strige ceva ce nu știa, dar un țipăt 

spintecă 
văzduhul. 

Suspinul care ieși din Aelin la strigătul de furie al uliului 
rupse pieptul lui Lorcan. 

Dar ea continuă să fugă spre copaci, spre ascunzătoarea 
lor. Lorcan și Gavriel veniseră lângă ea, iar când se 
împiedică din nou, acele picioare prea subţiri cedând, 
Lorcan o apucă de sub braţ și o purtă mai departe. 

Repede ca o stea căzătoare, Rowan plonjă spre ei. Ajunse 
la ei când trecură de primii copaci, transformându-se când 
ateriză. Se opriră, Aelin întinzându-se pe pământul acoperit 
de conuri. 

Rowan era imediat în faţa ei, îndreptând mâinile spre 
masca de pe faţa ei, spre lanţuri, spre sângele care îi 
acoperea braţele, corpul ei distrus... 

Aelin suspină din nou, iar apoi gemu: Fenrys. 

li luă o clipă lui Lorcan să înţeleagă. Degetul îndreptat în 
spatele lor spre tabără, când spuse din nou, ca și când nu 
mai putea vorbi: Fenrys. Respirația ei era umedă și 
sacadată. O rugăminte. Una spartă și însângerată. 

Fenrys rămăsese cu Cairn. În tabără. Aelin arătă din nou, 
suspinând. 


Rowan se întoarse spre partenera lui. 

Furia din ochii lui Rowan putea devora lumea. Și acea 
furie era pe cale să scoată genul de răzbunare pe care doar 
un mascul împerecheat o putea cere. 

Caninii lui Rowan luciră, dar vocea lui era mortal de blândă 

când 
îi spuse lui Lorcan: 

— Du-o în vale. Făcu un semn din cap spre Gavriel. Tu vii 
cu mine. Uitându-se o ultimă dată spre Aelin, furia lui 
îngheţată stârnind o furtună în aer, prinţul și Leul plecară, 


fugind din nou spre tabăra 
haotică și însângerată. 


CAPITOLUL 29 

Tabăra fiind în haos, era mult mai ușor să se furișeze 

înăuntru. 

Puterea lui Rowan explodă spre marginea estică, 
distrugând corturi și oase. Orice soldat care zăbovea între 
marginea estică a taberei și mijloc alergă spre aceasta. 

Eliberând calea. Chiar spre cortul lângă care aproape 

ajunsese 
când se întinsese puterea lui Lorcan. Un semnal. 

Că ei o găsiseră. Sau ea îi găsise pe ei. 

lar când Rowan o văzuse, mai întâi din aer, iar apoi 
mirosise sângele, al ei și al altora, când privise lanţurile și 
masca de fier fixată pe faţa ei, când ea suspinase la 
vederea lui, groaza și disperarea învelind mirosul ei... 

Furia care clocotea în el nu avea loc pentru milă. Nici pentru 
compasiune. 

Nu avea niciuna când el și Gavriel se furișară pe lângă 
grupul de corturi spre cel mare situat în cercul gol de iarbă. 
Ca și când nimeni nu ar fi suportat să fie în preajma lui 
Cairn. 

Fenrys era cu ea. Sau fusese. 

După interiorul liniștit, el se întrebă dacă lupul era mort. 

Gavriel își luă forma de spiriduș și scoase cuțitul de la 
centură. Un schimb de priviri transmise ordinul să facă 
liniște când Rowan trimise o rafală de vânt în cort. 

Vântul îi răspunse că erau două forme de viaţă. Ambele 

rănite. 

Sângele se simţea puternic în aer. Era tot ce avea nevoie. 

Tăcuţi ca briza în iarbă, ei se furișară în cort. Rowan nu 
știa unde să se uite mai întâi. 

La lupul și masculul spiriduș întinși pe 

podea. Sau la sicriul de fier din partea 

cealaltă a cortului. 


Cutia de fier în care o încuiaseră. 

Părea că fusese nevoie de întăriri, după sudura de 
mântuială la plăcile groase de pe aceasta. 

Mirosul sângelui ei, al fricii, umplu cortul. Emană din 

acea cutie. O masă din metal era în apropiere. 

lar sub ea... 

Rowan studie cele trei cuptoare neaprinse puse sub ea, 
inelele de fixare ale lanțurilor din capetele mesei și în sfârșit 
se uită spre masculul spiriduș lăsat însângerat, dar încă în 
viaţă, pe podea în faţa lui Fenrys. 

Lângă Fenrys se ghemui Gavriel, cu lumina aurie a puterii 
lui înfășurată în jurul blănii îmbibate în sânge. Vindecându-l. 
Lupul alb nu deveni conștient, dar respiraţia i se calmă. 
Destul de bine. 

— Vindecă-l, spuse Rowan cu o blândeţe mortală. 

Leul își ridică privirea și află că privirea lui Rowan nu mai era 

la 
lup. Ci la Cairn. 

Bucăţi de carne fuseseră smulse din corpul lui Cairn. O 
bucată din tâmpla lui îi spuse lui Rowan că fusese lovitura 
care îl lăsase inconștient. Ca și când Fenrys ar fi izbit craniul 
lui Cairn în marginea mesei de metal. lar apoi ar fi căzut și 
el la doar câţiva pași distanţă. 

Se prăbușise, probabil nu din cauza rănilor, ci... Rowan 
tresări. Ce se petrecuse aici, ce fusese atât de îngrozitor 
încât lupul reușise să facă imposibilul și să o scutească pe 
Aelin să suporte? 

Ochii roșiatici ai lui Gavriel sclipiră circumspecţi. Rowan arătă 

din 
nou spre Cairn. 

— Vindecă.-l. 

Nu aveau mult timp ca să-și pună planul în aplicare. 

Unele sertare din dulapul înalt fuseseră scoase. Unelte 
lustruite luceau înăuntru. 

O pungă de scule fusese de asemenea pusă pe o bucată 
de catifea neagră lângă masa de metal. 

Sângele ei îi spuse despre durere și disperare și groază 

absolută. 


Inima lui de foc. 

Magia lui Gavriel licări, lumina aurie așezându-se peste Cairn. 

Rowan studie uneltele pe care le pusese Cairn, cele din 

sertar. Cu 
atenţie și grijă, el alese una. 

Un cuţit subţire ascuţit ca un brici. Unealta unui 
vindecător, menită să taie precis și să elimine putreziciunea. 

Cairn mormăi când își reveni. Până când Cairn se trezi, 
înlănţuit de masa de metal, Rowan era pregătit. 

Cairn îl privi pe cel care stătea deasupra lui, cu unealta în 
mâna tatuată a lui Rowan, celelalte fiind de asemenea 
pregătite pe acea bucată de catifea și începu să se zbată. 
Lanţurile de fier rămaseră necilintite. 

_ Apoi Cairn privi furia îngheţată din ochii lui Rowan. 
Inţelese ce intenţiona să facă folosind acel cuțit foarte 
ascuţit. O pată neagră se întinse pe pantalonii lui Cairn. 

Rowan înfășură cortul cu un vânt rece, blocând toate 

sunetele și 
începu. 


CAPITOLUL 30 

Vuietul conflictului răsuna peste ţinut, chiar și la o 
distanță de câţiva kilometri. Departe peste dealurile 
accidentate ale pădurii antice, Elide așteptase câteva ore. 
Mai întâi tremurând în întuneric, apoi urmărind cum cerul 
devenea gri și în cele din urmă albastru. Și cu acea ultimă 
transformare, începuse vuietul. 

Ea se plimbase prin valea plină de mușchi, ocolind 
bolovanii gri împrăștiați printre copaci, și stătuse rezemată 
în tăcere de trunchiurile imense ale arborilor, făcându-se cât 
mai mică posibil. Gavriel jurase că niciunul dintre animalele 
ciudate sau fioroase din aceste ţinuturi nu pândea atât de 
aproape de Doranelle, dar ea nu voia să riște. Așadar, 
rămăsese în valea îngustă, unde i se spusese să aștepte. 

Să îi aștepte pe ei sau ca lucrurile să meargă destul de 
prost încât să fie nevoită să își găsească singură calea. 
Probabil avea s-o caute pe Essar dacă se ajungea la asta... 

Nu urma să se ajungă la asta, își spusese de nenumărate 
ori. Nu se putea ajunge la așa ceva. 

Soarele dimineţii începea să încălzească umbra rece când 

îi văzu. Îi văzu înainte să îi audă, pentru că pășeau ușor 

pe solul pădurii, 
mulțumită graţiei de nemuritori și instruirii. Expiră înfiorată 
când Lorcan ieși dintre copacii acoperiţi de mușchi, fixând-o 
deja cu privirea. Și la un pas în urma lui, clătinându-se... 

Elide nu știa cum să-și folosească trupul sau mâinile. Nu 
știa ce să spună când Aelin se clătină peste rădăcini și 
pietre, masca și lanţurile zăngănind, acoperită de sânge - 
nu doar al ei, ci și de al altora. 

Era slabă, iar părul auriu era mult mai lung. Prea lung, 
chiar și după atât timp. Îi ajungea până aproape de buric, o 
mare parte din el 


fiind întunecat din cauza sângelui uscat, de parcă ar fi 
alergat printr- o ploaie de cheaguri. 

Nici urmă de Rowan și Gavriel. Dar pe chipul lui Lorcan nu 
se citea suferința, doar graba, având în vedere cum studia 
cerul și copacii, căutând vreun urmăritor. 

Aelin se opri la marginea poienii. Era desculţă, iar cămașa 
scurtă și subţire pe care o purta nu dezvăluia răni 
importante. 

Dar în ochii lui Aelin, ascunși de mască, nu se vedea nimic. 

— Va trebui să îi așteptăm aici, îi spuse Lorcan reginei. 

Aelin, ca și când corpul nu i-ar fi aparţinut, își ridică 
lanţurile, cu mâinile învelite în metal. Zalele fuseseră tăiate, 
iar lanţurile atârnau de cătușe. La fel și cele de la glezne. 

Ea trase de mănușile de metal, dar nu se 

clintiră. Trase din nou. Mănușa nici măcar 

nu se mișcă. 

— Scoate-le... 

Vocea îi era înceată și răgușită. 

Elide nu știa cui îi era adresat ordinul, dar înainte să poată 
traversa poiana, Lorcan o apucă pe regină de încheietura 
mâinii ca să studieze încuietorile. 

Un colţ al gurii lui se încordă. Așadar, nu se puteau scoate 

uşor. 

Elide se apropie, șchiopătând mai mult pentru că magia 
lui Gavriel era ocupată cu altceva. 

Mănușile fuseseră încuiate la încheieturile mâinilor ei, 
suprapunându-se un pic peste cătușe. Ambele aveau mici 
găuri pentru cheie. Ambele erau din fier. 

Elide se mișcă puţin, lăsându-și greutatea pe piciorul 
teafăr, ca să vadă unde se prindea masca de capul lui Aelin. 

Încuietoarea era mai complicată decât celelalte, lanţurile 
fiind groase și vechi. 

Lorcan  poziţionase vârful  pumnalului subțire în 
încuietoarea mănușii, iar acum îl înclina, încercând să o 
descuie. 

— Scoate-o! 


Cuvintele guturale ale reginei fură absorbite de copacii 
acoperiți de mușchi. 

— Încerc, spuse Lorcan - fără blândeţe, deși cu siguranță 
fără calmul obișnuit. 

Pumnalul zgârie încuietoarea, dar fără rezultat. 

— Scoate-o! 

Regina începu să tremure. 

— Eu... 

Aelin îi înșfăcă pumnalul, metalul zăngănind pe metal 
când potrivi vârful lamei în încuietoare. Pumnalul tremura în 
mâna ei îmbrăcată în fier. 

— Scoate-o, șopti ea, dezgolindu-și dinţii. Scoate-o! 

Lorcan vru să apuce pumnalul, dar ea îl înclină. El izbucni: 

— Încuietoarele astea sunt prea ingenioase! Ne trebuie un 

lăcătuș! Gâfâind printre dinţi, Aelin înfipse și răsuci 
pumnalul în încuietoarea mănușii. Un pocnet străbătu 
poiana, dar nu din cauza încuietorii care cedase. Aelin 
scoase pumnalul ca să dezvăluie vârful 

rupt. O bucată de metal căzu din încuietoare pe mușchi. 

Aelin se uită la lama ruptă, la bucata din iarba de sub tălpile-i 

goale 
și însângerate, respirând din ce în ce mai rapid. 

Apoi aruncă pumnalul în mușchi. Începu să apuce cătușele 
de pe braţe, mănușile de pe mâini, masca de pe faţă. 

— Scoate-o! imploră ea când zgârie, apucă și smuci. Scoate- 

o! 

Elide întinse o mână spre Aelin ca să o împiedice să își 
sfâșie pielea de pe oase, dar regina se feri, clătinându-se 
mai departe în poiană. 

Ea căzu în genunchi, aplecându-se în fața lor, și apucă 

masca. Aceasta nici măcar nu se clinti. 

Elide se uită la Lorcan. Era înmărmurit, cu ochii mari când 
Aelin îngenunche în mușchi și începu să suspine. 

El făcuse asta... îi condusese spre 

asta. Elide se apropie de Aelin. 

Mănușile reginei îi răniră pielea de pe gât și maxilar când 

trase de 


mască. 

— Scoate-o! Rugămintea deveni un strigăt. Scoate-o! 

De nenumărate ori, regina strigă „Scoate-o, scoate-o, 

scoate-o!” Ea suspina printre strigăte, sunetele 

spintecând pădurea veche. 
Nu spuse alte cuvinte, nu se rugă la niciun zeu, la niciun 
strămoș, ci rosti la nesfârșit „Scoate-o, scoate-o, scoate-o!” 

Printre copacii din spatele lor se auzi mișcare, iar faptul că 
Lorcan nu duse mâna spre arme îi spuse lui Elide cine era. 
Dar ușurarea fu de scurtă durată când Rowan și Gavriel își 
făcură apariţia, târând un lup mare între ei - lupul care o 
apucase de braț pe Elide, sfâșiind carnea până la os. Fenrys. 

Era inconștient, limba atârnându-i din botul însângerat. 
Rowan abia intrase în poiană înainte să lase lupul jos și să 
se îndrepte spre Aelin. 

Prinţul era plin de sânge. După mersul ușor, Elide își dădu 
seama că nu era al lui. 

După sângele care îi acoperea bărbia și gâtul... Nu voia să 

știe. 

Aelin smulse masca neclintită, fie că nu știa, fie că nu îi 
păsa că prinţul era în faţa ei. Consortul, soţul și partenerul 
ei. 

— Aelin! 

— Scoate-o, scoate-o, scoate-o! 

Strigătele ei erau insuportabile, mai rele decât în ziua de pe 

plaja 
din Eyliwe. 

Gavriel veni lângă Elide, pielea lui aurie albindu-se când 
se uită cu atenţie la regina agitată. 

Lent, Rowan îngenunche în faţa ei. 

— Aelin. 

Ea doar își înclină capul spre coroana copacilor și suspină. 

De la zgârieturile pe care și le făcuse pe piele, sângele îi 
curgea pe gât, amestecându-se cu cel care o păta deja. 

Rowan întinse o mână tremurândă, singurul semn al 
agoniei de care Elide nu se îndoia că îl străbătea. Ușor, îi 
atinse încheieturile 


mâinilor și o strânse încet, împiedicând-o să se mai zgârie cu 
brutalitate. 

Aelin suspină, iar trupul i se cutremură de forţa suspinului. 

— Scoate-o! 

Ochii lui Rowan licăriră, panica, suferinţa și dorul lucind în ei. 

— Am s-o scot, dar trebuie să rămâi nemișcată, Inimă de Foc. 

Doar 
câteva clipe. 

— Scoate-o! Suspinele încetară. Rowan își trecu degetul 
mare peste încheietura mâinii și peste cătușele din fier, ca și 
când nu ar fi fost decât pielea ei. Încet, tremuratul încetă. 

Nu, nu încetă, își dădu seama Elide când Rowan se ridică 
în picioare și merse în spatele reginei. Ci continuă, dar 
subtil. Tremurul străbătu trupul încordat al lui Aelin, dar ea 
rămase nemișcată cât Rowan studie încuietoarea. 

Totuși, ceva asemănător șocului și apoi groaza și 
întristarea îi străbătură chipul când îi studie spatele, 
dispărând imediat. 

Aruncă o privire, iar Gavriel și Lorcan veniră lângă el, 
pășind încet. Neameninţător. 

În partea cealaltă a poieniţei, Fenrys era tot inconștient, 
blana albă fiind udă de sânge. 

Elide doar veni lângă Aelin și ocupă locul în care fusese 

Rowan. 

Regina ţinea ochii închiși, ca și când ar fi avut nevoie de 
toată concentrarea ei ca să rămână nemișcată încă o clipă, 
să le permită să se uite, să nu apuce lanţurile. 

Așadar, Elide nu-i spuse și nu îi ceru nimic, în afară de a-i fi 
însoţitoare, dacă avea nevoie. 

În spatele lui Aelin, faţa pătată cu sânge a lui Rowan era 
macabră cât studie încuietoarea care fixa lanţurile măștii de 
ceafa ei. Nările i se umflară puţin. De furie - frustrare. 

— Nu am mai văzut niciodată o asemenea încuietoare, șopti 
Gavriel. 

Aelin începu din nou să tremure. 


Elide îi atinse cu o mână genunchiul pe care Aelin și-l 

zgâriase, 
noroiul și iarba lipindu-se de pielea ei pătată de sânge. 

Se aștepta ca regina să îi dea mâna la o parte, dar Aelin 
nu se mișcă, ci își tinu ochii închiși, continuând să respire 
sacadat. 

Rowan apucă un lanţ care lega masca și dădu din cap spre 

Lorcan. 

— Celălalt. 

Tăcut, el prinse capătul opus. Dacă ar fi fost nevoiţi, ar fi 

tăiat 
fierul. 

Elide își ţinu respiraţia când ambii masculi se forţară, 
braţele tremurându-le. 

În zadar. 

Încercară din nou. Aelin respiră cu greu, iar Elide o strânse 

mai 
mult de genunchi. 

— A reușit să rupă lanţurile de la glezne și mâini, observă 

Gavriel. 

Nu sunt indestructibile. 

Dar cu lanțurile de pe mască atât de aproape de capul ei, 
o lovitură de sabie era imposibilă. Sau poate că masca 
fusese făcută dintr-un fier mai rezistent. 

Rowan și Lorcan mormăiră când traseră de lanțuri. Era inutil. 

Respirând greoi, cei doi se opriră. Urme roşii străluceau pe 

mâinile 
lor. 

Încercaseră să folosească magia ca să rupă fierul. 

Liniştea se lăsă în poiană. Nu mai puteau zăbovi acolo 
mult timp. Dar să o ia pe Aelin în lanţuri, când se agita atât 
de mult să se elibereze de ele... 

Aelin deschise ochii. 

Erau goi. Pe deplin epuizați, ca ai unei războinice care 
accepta înfrângerea. 

Elide spuse deodată, gândindu-se să alunge acea goliciune: 

— A existat vreo cheie? l-ai văzut folosind o cheie? 

Ea clipi de două ori, ca și când asta ar fi însemnat ceva. 

Rowan și Lorcan smuciră din nou, forţându-se, dar Aelin se 

uită la 


mușchi și la pietre, mijind un pic ochii, ca și când ar fi înţeles 
întrebarea. Prin mica gaură a măștii, Elide abia îi văzu 
buzele formând cuvintele. „O cheie.” 

— Nu o am - nu le avem, spuse Elide, simțind ce gândea 

Aelin. 
Manon și Dorian le au. 

— Liniște, șopti Lorcan. Nu la tonul vocii ei, ci la 
informaţia mortală pe care o dezvăluise Elide. 

Aelin clipi din nou de două ori, cu aceeași intenţie ciudată. 

Rowan mârâi trăgând din nou de lanţuri, însă Aelin întinse o 

mână 
spre mușchi și contură o formă. 

— Ce-i aia? 

Elide se aplecă înainte când regina o făcu din nou, chipul 
inexpresiv fiind ilizibil. 

Masculii Fae se opriră la întrebarea ei și urmăriră degetul 
lui Aelin mișcându-se prin iarbă. 

— Un semn Wyrd, spuse încet Rowan. Ca să deschidă. 

Aelin îl contură din nou, tăcută și nemișcată, ca și când 

niciunul 
dintre ei n-ar fi fost acolo. 

— Funcţionează asupra fierului? întrebă Gavriel, urmărind 
degetul lui Aelin. 

— Ea a descuiat ușile din fier din biblioteca regală a 
Adarlanului cu acel simbol, șopti Rowan. Dar a avut nevoie 
de... 

El lăsă cuvintele să plutească nerostite când luă cuțitul 
rupt pe care îl aruncase Aelin în mușchii din apropiere și se 
tăie în palmă. 

Îngenunchind în faţa ei, întinse mâna însângerată. 

— Arată-mi, Inimă de Foc! Arată-mi din 

nou! El îi atinse glezna - cătușa de 

acolo. 

Tăcută și cu mișcări rigide, Aelin se aplecă înainte. 
Adulmecă sângele care curgea din mâna lui, nările ei 
umflându-se. Își ridică privirea la el, ca şi când mirosul 
sângelui său i-ar fi pus o întrebare. 

— Sunt partenerul tău, șopti Rowan, de parcă ar fi fost 
răspunsul pe care îl căuta ea. 


lar dragostea din ochii lui, felul în care vocea i se sparse, 

mâna 
însângerată care tremura... Elide înghiţi greoi. 

Aelin doar se uită la sângele care curgea din mâna lui 
făcută căuș și-și strânse degetele, mănușa zăngănind, ca și 
când și gestul ar fi fost un răspuns. 

— Nu o poate face cu fierul, spuse Elide. Dacă îi acoperă 

mâinile. 
Interferează cu magia din sânge. 

Ea clipi o dată, în acel limbaj tăcut. 

— De aceea ţi-a pus mănușile de fier, nu-i așa? întrebă 
Elide, cu o strângere de inimă. Ca să se asigure că nu poţi 
să-ţi foloseşti sângele împreună cu semnele Wyrd ca să te 
eliberezi. Ca și când tot restul fierului n-ar fi fost suficient. 

Ea clipi din nou, chipul ei fiind în continuare gol și rece. 

Obosit. 

Rowan își încleștă maxilarul, dar tot își înmuie degetul în 
sângele din palmă și întinse mâna spre ea. 

— Arată-mi, Inimă de Foc! zise din nou. 

Elide ar fi putut jura că el tremura, și nu de frică, în clipa 
în care mâna închisă în metal a lui Aelin o strânse pe a lui. 

Cu mișcări mici și întrerupte, ea îi conduse degetul ca să 
contureze simbolul pe cătușa din jurul gleznei. 

O mică scânteie luci verzui, iar apoi... 

Un șuierat al încuietorii umplu poiana. Cătușa căzu în 

mușchi. Lorcan înjură. 

Rowan îi întinse din nou mâna și sângele. Și cealaltă 
cătușă de la gleznă cedă în fața semnului Wyrd, urmată de 
cătușele de la mâini. Apoi, mănușile frumoase și 
îngrozitoare căzură cu un zgomot surd pe mușchi. 

Aelin ridică mâinile goale spre faţă, căutând încuietoarea 
din spatele măștii, dar se opri. 

— O fac eu, spuse Rowan, cu vocea încă blândă și plină 
de iubire. El veni în spatele ei, iar Elide se uită la masca 
oribilă, la sorii și flăcările încrustate pe suprafaţa veche. 


După un licăr de lumină și un zăngănit metalic, aceasta se 

desfăcu. 

Chipul îi era palid - atât de palid, toate urmele de 

bronz 
dispărând. 

Și gol. Conștient și inconștient totodată. 

Circumspect. 

Elide rămase nemișcată, lăsând-o pe regină să o studieze. 
Masculii veniră înaintea sa, iar Aelin se uită pe rând la ei: la 
Gavriel, care făcu o plecăciune, și Lorcan, care se uită direct 
la ea, cu privirea lui întunecată și inexpresivă. 

Și la Rowan. Rowan, care începu să respire sacadat, înghițind 
zgomotos. 

— Aelin? 

Şi numele păru să elibereze ceva. 

Nu pe regina pe care ea o cunoștea de puţin timp, ci puterea 

din 
ea. 

Elide tresări când flacăra, aurie și puternică, izbucni în 
jurul reginei. Cămașa se făcu scrum. 

Lorcan o trase pe Elide înapoi, iar ea îl lăsă, deși căldura 
dispăru, iar explozia de putere deveni o aură în jurul reginei, 
ca o a doua piele sclipitoare. 

Aelin îngenunche acolo, arzând, și nu vorbi. 

Flăcările pâlpâiau în jurul ei, deși mușchii și rădăcinile nu 
ardeau. Nici măcar nu emanau aburi. Și prin foc, părul acum 
lung al lui Aelin ascunzându-i pe jumătate goliciunea, Elide 
se uită bine la ce i se făcuse. 

În afară de o vânătaie de pe coaste, nu avea 

nimic. Niciun semn. Nicio bătătură. 

Nici măcar o cicatrice. Cele pe care le văzuse Elide, înainte 

ca Aelin 
să fie luată, dispăruseră. 

Ca și când cineva le-ar fi șters. 


CAPITOLUL 31 

Îi luaseră cicatricile. 

Maeve le luase pe toate. 

Asta îi spusese destule lui Rowan despre ce îndurase 
Aelin. Când îi văzuse spatele, pielea catifelată care ar fi 
trebuit să fie plină de cicatricile din Endovier și de cele 
lăsate de biciul lui Cairn, bănuise el. 

Dar în genunchi și arzând în pielea goală... Cicatricile nu 
erau unde ar fi trebuit să fie. Cele care aproape formau un 
colier, făcute de bătrâna Picioare-Galbene, dispăruseră. 
Semnele cătușelor din Endovier dispăruseră. Cicatricea de 
când fusese forţată de Arobynn Hamei să își rupă propriul 
braţ dispăruse. lar pe palmele ei... 

Aelin se uita acum la palmele întinse, ca și când și-ar fi 
dat seama ce lipsea. 

Cicatricile de pe palme, una din clipa în care ei doi 
deveniseră carranam, cealaltă de la jurământul ei faţă de 
Nehemia, dispăruseră complet. 

Ca și când nu ar fi existat 

niciodată. Flăcările ei arseră 

mai intens. 

Da, vindecătoarele puteau îndepărta cicatrici, dar motivul 
mai probabil al lipsei lor, în toate locurile pe care el le 
conturase cu mâinile, cu gura... 

Pielea era nouă. Toată. În afară de chipul ei, de vreme ce 
se îndoia că ar fi fost destul de proști încât să îi scoată 
masca. 

Aproape fiecare centimetru al trupului său era acoperit de 
o piele nouă, naturală și proaspătă ca zăpada, sângele care 
o pătase arzând ca să o dezvăluie. 

Piele nouă, pentru că fuseseră nevoiţi să înlocuiască tot ce 


distruseseră. Să o vindece astfel încât să o poată lua de la 
capăt. 

Gavriel și Elide ajunseseră în locul în care zăcea Fenrys; 
era foarte probabil ca, în ciuda faptului că Gavriel îl 
vindecase pe câmpul de luptă, războinicul să moară. 

Gavriel spuse în general: 

— Nu mai rezistă mult. 

El rupsese jurământul de sânge. Fenrys îl rupsese cu 
propria voinţă. Şi curând avea să plătească preţul când forţa 
vieţii lui s-ar fi scurs complet. 

Atunci, Aelin își mută privirea de la mâinile și pielea ei 
oribil de imaculată la lupul din partea cealaltă a poieniţei. 

Ea clipi de două ori și apoi se ridică încet. 

inconștientă sau nepăsătoare de goliciunea ei, păși 
șovăitor. Rowan veni imediat lângă ea - sau cât de aproape 
îi permiteau flăcările. 

Totuși, ar fi putut să se apropie, învăluindu-se în gheaţă 
sau sufocând aerul care îi alimenta flăcările. Dar să 
depășească acea limită, să intre în flăcările ei când i se 
luaseră atât de multe lucruri... Nu voia să se gândească la 
expresia distantă și circumspectă a recunoașterii de pe 
chipul ei când îl văzuse - când îi văzuse pe toţi. Ca și când 
nu ar fi fost pe deplin sigură că putea să aibă încredere în 
ei, în situaţia asta. 

Aelin reuși să mai facă un pas, legănându-se. 

Când trecu pe lângă el, îi zări gâtul. Până și cele două 
semne ale mușcăturii, semnele revendicării lui, dispăruseră. 

Învăluită în flăcări, Aelin se îndreptă spre Fenrys. Lupul 
alb nu se mișcă. 

Suferinţa și recunoștința îi îmblânzeau chipul, în ciuda 

distanţei 
surde. 

Gavriel și Elide rămaseră în partea cealaltă a lui Fenrys 
când ea se apropie. Se retraseră un pas. Nu de frică, ci 
pentru a-i face loc în acest moment de adio. 


Trebuiau să plece. Era o prostie să zăbovească aici, în 
ciuda kilometrilor dintre ei și tabără. Ar fi putut să-l care pe 
Fenrys până ar fi murit, dar... Rowan nu fu în stare să spună 
asta, să îi spună lui Aelin că probabil nu ar fi fost înţelept să 
își ia rămas-bun de la el așa cum simţea nevoia să o facă. 
Aveau câteva minute de pierdut, în cel mai bun caz, înainte 
să plece. 

Dar în cazul în care cercetașii sau santinelele i-ar fi găsit, 

el s-ar fi asigurat că nu aveau să se apropie destul de mult 

încât să o deranjeze. Gavriel și Lorcan păreau să se 

gândească la același lucru, privirile lor întâlnindu-se din 

partea cealaltă a poienii. Rowan făcu semn din bărbie spre 

copacii din vest, dând un ordin tăcut, iar ei se îndreptară 
într-acolo. 

Aelin îngenunche lângă Fenrys, iar flăcările ei îi învăluiră 
pe amândoi. Focul se transformă într-o aură roșcat-aurie, un 
scut despre care el știa că ar fi topit carnea oricui încerca să 
pătrundă. Acesta se întinse și se undui în jurul lor, o bulă de 
aer roșiatic, și, prin ea, Rowan urmări cum ea își trecu o 
mână peste coastele lovite ale lupului. 

Gavriel îi vindecase majoritatea rănilor, dar sângele 

rămăsese. 

Aelin făcu mișcări lungi și blânde peste blana sa, înclinându- 

și 
capul când vorbi prea încet ca să audă Rowan. 

Lent și dureros, Fenrys deschise un ochi plin de agonie - 
agonie și totuși ceva asemănător ușurării și bucuriei la 
vederea chipului ei fără mască. Şi extenuare. O asemenea 
extenuare încât Rowan știa că moartea ar fi fost o 
îmbrăţișare binevenită, un sărut de la Silba însăși, zeiţa 
sfârșiturilor liniștite. 

Aelin vorbi din nou, sunetul fiind amuţit sau absorbit de 
scutul ei, fără să verse lacrimi. Era doar tristă și conștientă 
de situaţie. 

Era chipul unei regine, își dădu el seama când Lorcan și 
Gavriel își ocupară locurile de-a lungul marginii poienii. Era 
chipul unei regine cel care se uita la Fenrys. O regină care îi 
luă labele uriașe în mâini, împingând blana și pielea ca să 
scoată o gheară curbată. 

Și-o trecu peste antebraţul gol, zgâriind pielea, lăsând 


sângele să 


curgă. 

Rowan icni. Gavriel și Lorcan se întoarseră spre ei. 

Aelin vorbi din nou, iar Fenrys clipi o dată drept răspuns, 
iar ea consideră gestul suficient. 

— Pe toţi zeii, șopti Lorcan când Aelin întinse antebraţul 
sângerând spre gura lui Fenrys. Pe toţi zeii! 

Pentru loialitatea și sacrificiul lui Fenrys, nu exista o 
răsplată mai mare pe care să poată să i-o ofere. Ca să nu 
moară, nu era altă cale de a-l salva. 

Doar asta. Doar jurământul de sânge. 

lar când Fenrys reuși să lingă sângele din rana ei, când 
depuse în tăcere un jurământ faţă de regina lor, clipind de 
câteva ori, Rowan simţi cum pieptul i se strânse 
insuportabil. 

Ruperea jurământului de sânge faţă de o regină îi tăiase 
forța vitală, sufletul, iar depunerea altuia faţă de o altă 
regină ar fi putut la fel de bine să repare acea tăietură, 
magia antică legând viaţa slăbită a lui Fenrys de cea a lui 
Aelin. 

Trei guri. Atât bău Fenrys înainte să își pună din nou capul 
pe mușchi și să închidă ochii. 

Aelin se ghemui lângă el, flăcările învăluindu-i pe amândoi. 

Rowan nu se mișcă. Niciunul dintre ei nu se 

mișcă. Aelin șopti un cuvânt scurt și concis. 

Fenrys nu răspunse. 

Ea vorbi din nou, acel chip al reginei rămânând ferm. 

„Trăiește!” 

Folosise jurământul de sânge ca să îl forțeze să rămână în 

viaţă. 

Fenrys tot nu se mișcă. 

De partea cealaltă a bulei de foc și căldură, Elide își 
acoperi gura cu mâna, ochii strălucindu-i puternic. Şi ea 
citise cuvântul de pe buzele lui Aelin. 

Aelin vorbi a treia oară, dezgolindu-și dinţii când îi dădu 
lui Fenrys primul ordin. „Trăiește!” 


Rowan nu respiră în timp ce ei toţi așteptară. Trecură minute 
lungi. 

Apoi, Fenrys deschise ochii. 

Aelin se uită în ochii lupului, pe chipul ei citindu-se doar acel 
ordin serios și ferm. 

Lent, Fenrys se agită. Își mișcă labele sub el, încordându- 
și picioarele. Şi se ridică. 

— Nu pot să cred, șopti Lorcan. Nu... 

Dar iată-l pe Fenrys stând în fața reginei lor care era 
acum în genunchi. lată-l pe Fenrys înclinându-și capul, 
umerii coborându-i odată cu el, punând o labă în faţa 
celeilalte. Făcând o plecăciune. 

Un mic zâmbet apăru pe buzele ei, dispărând înainte să 
prindă formă. 

Aelin rămase, totuși, în genunchi. Chiar în timp ce Fenrys 
o studie, surprinderea și ușurarea luminându-i ochii negri. 
Privirea lui o întâlni pe a lui Rowan, iar acesta zâmbi, 
plecându-și capul. 

— Bine ai venit la curte, căţelușule! spuse el cu vocea 

răgușită. 

Emotii brute i se unduiră pe chipul de lup, iar apoi Fenrys se 
întoarse din nou spre Aelin. 

Ea se uita în gol. Fenrys îi înghionti umărul cu capul blănos. 

Aelin își trecu lent o mână prin blana albă a lupului. Lui 

Rowan i 
se strânse inima. 

Maeve pătrunsese în mintea lui Rowan ca să îi păcălească 
instinctele. 

Ce îi făcuse ei? Ce îi făcuse în ultimele luni? 

— Trebuie să plecăm, spuse Gavriel pe un ton grav când îl 
studie pe Fenrys, care stătea mândru și atent lângă Aelin. 
Trebuie să ne îndepărtăm de tabără și să găsim un loc în 
care să ne oprim peste noapte. Un loc în care urmau să 
evalueze pe unde și cum să părăsească acest regat. Să se 
îndrepte către pădure, spre munţi, ar fi fost cea mai bună 
alegere. Acești copaci le ofereau destul spaţiu și destule 
peșteri în care să se ascundă. 


— Poţi să mergi? îl întrebă Lorcan pe Fenrys. 
Fenrys își mută privirea întunecată și mâhnită la 
Lorcan. O, acea luptă avea să vină. Acea 
răzbunare. 

Lupul dădu ferm din cap spre el. 


Elide întinse mâna spre unul dintre sacii ascunși la baza unui 


copac. 

— Pe unde? 

Dar Rowan nu reuși să răspundă. 

Tăcute ca niște fantome, apărură prin poiană, ca și când 
s-ar fi ivit în umbra frunzelor. 

Trupuri mici, unele albe, altele negre ca noaptea, unele cu 
solzi. Majoritatea ascunse. Nu se vedeau decât degetele 
subţiri și ochii mari care nu clipeau. 

Elide suspină. 

— Neamul Mititelelor! 

XXX 

Elide nu mai văzuse pe nimeni din Neamul Mititelelor 
dinaintea căderii Terrasenului. Apoi, în umbra vechii păduri 
Oakwald se văzură lumini și se auziră niște foșnete. 
Niciodată nu apăruseră atât de multe, atât de fățiș. 

Sau pe cât de deschise și-ar fi permis să fie. 

Cele șase care se adunaseră în partea cealaltă a poienii 
rămăseseră în mare parte ascunse în spatele rădăcinilor, 
pietrelor și grămezii de frunze. Niciunul dintre masculi nu se 
mișcă, deși Fenrys își ciuli urechile spre ei. 

Un miracol - asta se petrecuse cu regina și lupul. 

Deși Fenrys părea epuizat, ochii lui erau limpezi când 
Neamul Mititelelor se adună. 

Aelin abia se uită la ele. 

O mână albă și subţire se ridică deasupra unui bolovan 
împestrițat cu mușchi și se îndoi. 

— Haideţi! 


Rowan întrebă, cu o voce dură: 

— Vreţi să vă urmăm? 

Mâna făcu din nou 

gestul. 

— Veniti! 

— Cunosc pădurea asta mai bine decât noi, șopti Gavriel. 

— Şi ai încredere în ele? întrebă Lorcan. 

Privirea lui Rowan se opri asupra lui Aelin. 

— l-au salvat o dată viața. In seara în care asasinul lui 

Erawan se 
întorsese după Aelin. Au s-o facă din nou. 
XXX 

Tăcuţi și nevăzuţi, trecură printre copacii, pietrele și 
râurile pădurii vechi. 

Rowan rămase cu un pas în urma lui Aelin, Fenrys, Gavriel 

și Elide fiind în faţa grupului, iar Lorcan în spate când le 
urmară pe Mititele. Aelin nu spusese și nu făcuse nimic, doar 
se ridicase atunci când îi spuseră că era timpul să plece. 
Rowan îi oferise mantia lui, iar ea îi permisese să treacă 
prin bula ei aurie și flacăra transparentă ca să își 

înfășoare corpul gol. 

Desculţă, o tinu strâns la piept cât merseră kilometru 
după kilometru. Dacă pietrele și rădăcinile pădurii o răneau, 
nici măcar nu tresări. Ea doar merse mai departe, cu Fenrys 
alături în acea sferă de foc, ca și când ar fi fost două amintiri 
vagi. 

O viziune din trecut, regina și lupul mergeau printre copaci. 

Ceilalţi vorbiră rar odată cu trecerea orelor și a 
kilometrilor, când dealurile împădurite făcură loc pantelor 
mai abrupte și bolovanilor mai mari, pietrele și copacii fiind 
răzleţi pe alocuri. 

— De la războaiele antice dintre spiritele pădurii, îi șopti 
Gavriel lui Elide când o văzu încruntându-se la un deal plin 
de trunchiuri doborâte și pietre sparte. Pe unele încă le 
poartă, complet inconștienţi și neîngrijoraţi de treburile 
oricărui ţinut în afară de acesta. 

Rowan nu mai văzuse fiinţele eterice mult mai vechi și 
secretoase decât Mititelele. Dar la casa lui din munţi, situată 
la mare altitudine, 


spre care se îndreptau ei, auzea câteodată spulberarea 
pietrelor și a copacilor în nopţile întunecate, fără lună, când 
nu era nicio adiere de vânt, nici vreo furtună care să le 
cauzeze. 

Mai erau doar vreo zece kilometri până la casa de la 
munte pe care o construise. Plănuise să o ducă pe Aelin 
acolo într-o zi, deși nu era decât cenușă împrăștiată demult. 
Doar ca să îi arate unde fusese casa lui, unde o îngropase 
pe Lyria. Ea, cea care nu îi fusese parteneră, era încă acolo 
sus. 

lar adevărata lui parteneră... Mergea ferm printre copaci. 
La fel ca o fantomă. 

Le urmară în continuare pe Mititele, care le făcură semne 
dintr-un copac, de pe o piatră și dintr-un tufiș din faţă, iar 
apoi dispărură. În spatele lui Lorcan, alte câteva le 
ascunseră urmele cu mâini pricepute și mici farmece. 

El se rugă ca ele să aibă un loc în care să rămână peste 
noapte, unde Aelin ar fi putut să doarmă și să rămână 
protejată de ochii lui Maeve odată ce și-ar fi dat seama că 
fusese păcălită. 

Se îndreptau spre est - departe de coastă. Rowan nu 
îndrăznea să riște și să le spună că era necesar să găsească 
un port. Urma să vadă unde i-ar fi condus în seara asta, iar 
apoi să își facă planul pentru întoarcerea pe propriul 
continent. 

Dar când Mititelele apărură în faţa unui bolovan imens, 
când dispărură și reapărură în crăpătura din piatră, făcând 
semne dinăuntru cu mâini osoase, Rowan se trezi ezitând. 

Fiinţa care sălășluia în lacul de sub Muntele Golaș era o 
mică ameninţare în comparaţie cu alte lucruri care încă 
vânau prin întuneric și locuri uitate. 

Dar Mititelele făcură semn din 

nou. Lorcan apăru lângă el. 

— Ar putea fi o capcană. 

Dar Elide și Gavriel se îndreptară netulburaţi spre bolovan. 

lar în urma lor merse și Aelin în continuare. Așadar, Rowan o 


urmă, așa cum ar fi urmat-o până la ultima suflare și dincolo 
de asta. Gura peșterii era strâmtă, dar curând se deschise 
într-un culoar mai mare. Aelin lumină spaţiul, scăldând 
pereţii din piatră neagră 
într-o strălucire aurie suficient de puternică încât să se poată 
vedea. 

Dar focul ei se domoli când intrară în camera mare. 
Tavanul se întindea în întuneric, dar nu înălțimea încăperii îl 
făcu să se oprească. Unghere și firide fuseseră construite în 

piatră, unele echipate cu saltele, altele cu ceea ce păreau 
a fi grămezi de haine, și unele cu mâncare. Un foc mic 
ardea în apropiere de una și, dincolo de aceasta, ascunsă în 
perete, o trecătoare naturală din piatră licărea cu apă, 
mulțumită unui mic pârâu. 

Dar mai departe în peșteră, în partea cealaltă a încăperii, 
continuând până la roca neagră, un lac mare se întindea în 
întuneric. Sub acești munţi erau nenumărate lacuri și râuri 

subterane - locuri atât de adânc în inima pământului că nici 
măcar neamul Fae nu se 
deranjase sau nu îndrăznise să le exploreze. 

Aparent, Mititelele îl revendicaseră pe acesta, amenajând 
spaţiul cu crengi de mesteacăn întinse pe pereţi. De 
crengile albe atârnaseră mici ghirlande de flori și printre 
frunze se vedeau mici lumini albăstrui. 

Acele lumini erau magie - veche și ciudată. Parcă 
fuseseră culese de pe cerul nopţii. 

Elide studia spaţiul, vădit uluită. Gavriel și Lorcan, totuși, 
îl evaluară cu un ochi mai ager și mai circumspect. Rowan 
făcu la fel. Cu toate acestea, singura ieșire părea să fie cea 
prin care intraseră, iar lacul se întindea prea mult ca să 
deslușească dacă era un mal dincolo de el. 

Aelin nu se opri din mers, îndreptându-se spre unul dintre 
zidurile strălucitoare. Nu era precaută ca de obicei și nu se 
uita de colo-colo în timp ce evalua ieșirile și capcanele, 
posibilele arme de folosit. 

O transă - era aproape ca și când ar fi intrat într-o transă, ar 

fi 


plonjat în vreun ocean fără fund dinăuntrul ei și ar fi 
alunecat atât de mult încât ei ar fi putut la fel de bine să fie 
niște păsări care zburau pe deasupra suprafeţei îndepărtate 
a acestuia. 

Dar ea merse către zidul pe care crengile de mesteacăn 
erau expuse artistic. Înăuntru erau și mai multe din Neamul 
Mititelelor, își dădu seama Rowan. Cocoţate pe crengi, 
ţinându-se de ele. 

Pașii lui Aelin erau tăcuţi pe piatră. Fenrys se opri în 
apropiere, ca și când i-ar fi oferit intimitate. 

Rowan avu senzaţia vagă că Lorcan, Elide și Gavriel se 
îndreptau spre firida din partea cealaltă a peșterii ca să 
inspecteze bunurile care fuseseră expuse. 

Dar el zăbovi în mijlocul spaţiului când partenera lui se 
opri în faţa zidului strălucitor și viu. Nu afișa nicio expresie, 
iar trupul nu îi era încordat. 

Totuși, ea își înclină capul spre Mititelele pe jumătate 
ascunse în crengile și ramurile din faţa ei. Maxilarul i se 
mișcă vorbind. Cuvinte scurte. 

El nici măcar nu auzise că Mititelele vorbeau. Dar regina, 
soţia și partenera lui, vorbea cu ele în șoaptă. 

În sfârșit, ea se întoarse, cu faţa la fel de inexpresivă, 
ochii ei de foc fiind la fel de reci ca lacul. Fenrys o ajunse din 
urmă, iar Rowan rămase pe loc în timp ce Aelin se îndreptă 
spre micul foc. 

În siguranţă. Probabil că Mititelele îi spuseseră că peștera 
era sigură, dacă ea se mișca acum spre foc, sfera ei arzând 
încă strălucitor. 

Ceilalţi se opriră din evaluarea proviziilor. 

Dar Aelin nu îi băgă în seamă, cum nu acordă atenţie nici 
restului lumii când ocupă un loc între foc și zidul peșterii, 
rezemându-se de piatra goală, și închise ochii. 


CAPITOLUL 32 

Dorian avusese trei zile ochii căprui înainte să își dea 
seama cum să procedeze ca să fie din nou albaștri. Asterin 
și Vesta îl tachinaseră fără milă în legătură cu asta când 
coborâseră Colţii, lamentându-se teatral din cauza absenței 
„ochilor lui drăguţi de culoarea zambilei” și oftaseră spre cer 
când nuanţa de safir îi colorase iar irisurile. 

Magia lui putea trece de la un element la altul și totuși, 
abilitatea de a se schimba depindea de cu totul altceva; 
depindea de o parte a lui care tânjise dintotdeauna după 
singurul lucru mai important decât toate celelalte: acela de 
a renunţa. De a fi liber. Așa cum Temis, Zeița Sălbăticiunilor, 
era liberă - neîngrădită. Așa cum își dorise cândva să fie, 
când fusese doar un prinţ idealist și nesăbuit. 

Era singura poruncă a magiei: să renunţe; să renunţe la 
cine și ce devenise când purtase colierul și să se transforme 
în ceva nou și diferit. 

Era mai ușor de înţeles decât de făcut. De când albastrul 
îi revenise în priviri, ca deșirarea unui fir din el, nu reușise 
să facă altceva - nici măcar să îi schimbe din nou în căprui. 

Vrăjitoarele Crochan și Cele Treisprezece se opriseră 
pentru pauza de la amiază la adăpostul sigur al pădurii 
Oakwald, unde copacii erau golași, cu toate că pe pământ 
nu era nicio urmă de zăpadă. Incă o zi și aveau să ajungă la 
punctul de întâlnire, cu o săptămână mai târziu decât le 
promiseseră liderilor războinici din Eyliwe, dar aveau să 
sosească. 

El se așeză pe un buștean doborât și acoperit cu mușchi, 

mâncând 
din bucata de iepure uscat. Cina lui. 

— Mă doare capul doar privindu-te cum te chinuiești, 
spuse Glennis din partea cealaltă a poienii. 


În jurul lor, Cele Treisprezece mâncau în liniște, Manon 
supraveghind totul. Cel puţin vrăjitoarele Crochan stăteau 
printre ele. În liniște, dar stăteau acolo. 

Ceea ce însemna că acum îl priveau toate. Dorian duse 
de la gură bucata de carne tare și își înclină capul spre 
babă. 


— Cred că pe mine mă doare capul suficient pentru amândoi. 


— În ce încerci să te transformi, mai exact? Sau în cine? 

încerca să se transforme în opusul bărbatului care 
supraveghease prezenţa Sorschăi ani de zile și, în final, îi 
oferise doar moartea. S-ar fi bucurat să renunţe la asta, 
dacă magia i-ar fi permis-o. 

— În nimic, spuse el. Multe dintre Cele Treisprezece și 
vrăjitoarele Crochan reveniră la mâncarea lor săracă în clipa 
în care-i auziră răspunsul plictisitor. Vreau doar să văd dacă 
este posibil pentru cineva cu o magie ca a mea. Să schimb 
măcar niște mici trăsături. 

Nu era o minciună în totalitate. 

Manon se încruntă, ca și când ar fi încercat să dezlege un 
mister pe care nu îl înţelegea cu adevărat. 

— Dar dacă ar fi să reușești, insistă Glennis, cine ai vrea 

fii? 

Nu știa. Nu putea invoca o imagine în afară de întunericul 
gol. Nici Damaris care-i stătea alături nu avea un răspuns. 


Dorian se uită în profunzimea sufletului său, simțind marea 


de 
magie care se agita în el. 

Îi contură forma cu mâini precaute și invizibile. Urmă un 
fir din el nu spre stomac, ci spre inima lui încă frântă. 

„Cine ai vrea să fii?” 

Acolo era, ca un grăunte de putere furată de Cyrene - 
mica nemulţumire din magia lui. Nu o nemulţumire, ci un 
nod - un nod într-o tapiserie. Una pe care ar fi putut să o 
țeasă. 

Una căreia ar fi putut să-i dea formă, dacă ar fi îndrăznit. 

„Cine ai vrea să fii?” întrebă el tapiseria abia ţesută 
înăuntrul său și lăsă firele și nodurile să prindă formă, 
creând imaginea în mintea sa. 


Glennis chicoti. 

— Acum ai ochii verzi, rege! 

Dorian tresări, inima bătându-i cu putere. Celelalte se 
opriră din nou din mâncat, uitându-se cu gura căscată, 
unele aplecându-se ca să se uite mai bine la el, dar Dorian 
își trimise magia în războiul de ţesut lăuntric, adăugând 
detalii imaginii care se forma. 

— Of, nu-ţi stă deloc bine cu părul blond! Asterin se strâmbă. 

Pari 
bolnav. 

Cine își dorea să fie? Oricine în afară de el însuși, în afară de 

ceea 
ce devenise. 

Răspunsul lui tăcut făcu războiul de ţesut magic să îi 
scape din mâinile invizibile, iar Dorian știu că, dacă s-ar fi 
uitat, ar fi văzut că avea din nou părul brunet și ochii de 
safir. Asterin oftă ușurată. 

Dar Manon zâmbi macabru, ca și când ar fi auzit 
răspunsul nerostit și ar fi înţeles. 

XXX 

Cerul se  întunecase complet, focurile vrăjitoarelor 
Crochan pârâind sub crengile copacilor fără frunze când 
Glennis întrebă: 

— A văzut vreuna dintre voi Pustiurile? 

Cele Treisprezece clipiră spre bătrână. De obicei, nu se 
adresa tuturor în același timp și nici nu punea întrebări atât 
de personale. 

Dar cel puţin Glennis le vorbea. După trei zile de călătorie, 
Manon era la fel de departe de a câștiga încrederea 
sabatului Crochan ca atunci când plecaseră din Colţi. Deși 
ele îi vorbeau, iar ea se alătura din când în când vetrei lui 
Glennis la ora mesei, nu-i vorbeau mai mult decât era 
necesar. 

Asterin răspunse în locul sabatului. 

— Nu. Niciuna dintre noi, deși eu mi-am petrecut un timp 

într-o pădure din partea cealaltă a munţilor. Dar niciodată 

atât de departe. Tristeţea licări în ochii aurii cu picăţele 
negre ai vrăjitoarei, ca și când ar fi fost mai multe de spus. 
Într-adevăr, Sorrel și Vesta, chiar și 

Manon, se uitară ușor întristate la vrăjitoare. 


Manon o întrebă pe Glennis, singura vrăjitoare Crochan de 

lângă 
focul de sub coroanele copacilor: 

— De ce întrebi? 

— De curiozitate, spuse bătrâna. Nici vreuna dintre noi nu a 

fost. 
Nu îndrăznim. 

— De frica noastră? 

Părul auriu al lui Asterin se mișcă atunci când ea se 
aplecă mai mult spre foc. In tabără, găsise o bucată de piele 
pe care să și-o lege pe frunte - nu cea neagră pe care o 
purtase în ultimul secol, ci una asemănătoare, cel puţin. 

— De frica a ceea ce o să simţim când o să vedem cea 
mai rămas din orașul și ţinuturile noastre cândva măreţe. 

— Se spune că sunt doar dărâmături, mormăi Manon. 

— lar voi l-aţi reconstrui, dacă aţi putea? întrebă Glennis. 
Aţi reconstrui orașul pentru voi? 

— Nu am discutat niciodată despre ce am face, zise 
Asterin. Dacă am putea reveni vreodată acasă. 

— Probabil ar fi înţelept să vă faceţi un plan, spuse 
gânditoare Glennis. Ar fi util. Ochii ei albaștri se opriră 
asupra lui Manon. Nu doar pentru vrăjitoarele Crochan, ci și 
pentru oamenii tăi. 

Dorian dădu din cap, deși nu lua parte la conversaţia asta. 

Cine voiau să fie Cele Treisprezece, Dinţi-de-fier și 
vrăjitoarele Crochan, și ce voiau să construiască, unite într- 
un singur popor? 

Manon deschise gura, dar Umbrele ţâșniră în cercul vetrei 
lor, cu chipurile încordate. Cele Treisprezece se ridicară 
imediat în picioare. 

— Am fost în recunoaștere, spre locul de întâlnire, gâfâi 

Edda. 

Manon se pregăti pentru ce avea să zică Umbra. O urmă 
de putere se simţi prin tabără, singurul semn că magia lui 
Dorian se încolăcise în jurul lor ca un scut aproape 
impenetrabil. 

— Duhnește a moarte, spuse Briar. 


CAPITOLUL 33 

Ajunseseră prea târziu. 

Nu doar cu o oră sau o zi. judecând după starea în care se 
aflau trupurile din poiana presărată cu frunze la patruzeci de 
kilometri spre sud, pentru săptămâna în care întârziaseră, 
banda de război din Eyliwe plătise preţul suprem. 

Morathul lăsase războinicii unde zăceau, câteva vrăjitoare 
Crochan cu mantii roșii - cele care își chemaseră aici 
surorile din nord 
- numărându-se printre victime. Mirosul cadavrelor intrate 
în putrefacție fu suficient ca Manon să lăcrimeze cât studie 
ce mai rămăsese. 

Ea făcuse asta. 

Ea cauzase totul, întârziind sabatul Crochan cu acea 
luptă. Aruncându-i o privire regelui Dorian, care zăbovea la 
marginea poienii cu un braţ la nas ca să alunge duhoarea, 
își dădu seama că și el se gândea la asta. Privirea lui tăioasă 
spunea destule. 

— Unele au scăpat, anunţă Edda cu gravitate. Dar 

majoritatea. 

— Au vrut ca unele să supravieţuiască, spuse Bronwen 
destul de tare încât să audă toţi. Ca să inducă frica. 

Manon se uită cu atenţie la arborii distruși, stejarii antici 
fiind la fel de nenorociţi ca trupurile de pe solul pădurii, ceea 
ce dovedea cine erau cei responsabili de masacru. 

Şi asta era din vina ei. 

— Ce bandă de muritori ar fi sperat să supravieţuiască 
unui atac al legiunilor Dinţi-de-fier? zise Bronwen cu o voce 
rece și gravă. Mai ales când legiunea aeriană a fost instruită 
de o Aripă Conducătoare atât de pricepută! 

— Ai grijă ce spui! o avertiză Asterin. 


Nu 


Dar Una, frumoasa șatenă Crochan și o altă verișoară de-a lui 


Manon, își apucă mătura legată cu argint și spuse: 

— Tu le-ai instruit! Voi toate - voi le-aţi instruit pe 
vrăjitoarele care au făcut asta! Arătă spre trupurile în 
descompunere și gâturile sfâșiate. Și vă așteptați să uităm? 


Se lăsă tăcerea. Chiar și din partea lui Asterin. Glennis nu 


spuse 
nimic. 

Manon își simţi mâinile fragile și străine, fierul din ele 

devenind 
casant. 

Ea făcuse asta. Soldaţii din poiana mare nu reprezentau 
nimic și nu îi cunoștea; majoritatea erau muritori, și totuși... 
Lângă cizmele lui Manon zăcea o femeie al cărei torace 
fusese spintecat de la buric până la stern. Ochii ei căprui 
priveau în gol spre cupola spartă de deasupra, cu gura încă 
deschisă de durere. 


— Pot să-i incinerez, se oferi Dorian, fără să se adreseze 


cuiva 
anume. 

Cine fusese ea, războinica din faţa ei? Pentru cine 
luptase? Lăsând la o parte regatele și conducătorii, pe cine 
din viața sa merita să apere? 

— Ar trebui să îi anunţăm pe regele și regina din Eyliwe, 
spuse Bronwen. Să îi avertizăm și pe prinți; să le spunem să 
rămână ascunși. Erawan nu ia prizonieri. 

Manon se tot holbă la războinica ucisă, o imagine care, 
cândva, o încântase; un lucru cu care se lăudase odată în 
fața lumii, și o făcuse fără urmă de regret, doar cu dorinţa 
ca bunica ei să o aprobe. Ca Dinţi-de-fier să o accepte. 

Pentru asta aveau să-și aducă aminte de ele ceilalţi, iar 
ea nu avea să fie uitată. 

Călăreaţa încoronată a lui Erawan. Aripa lui Conducătoare. 

— Nu îi arde, spuse Manon. 

Tăcerea se lăsă în poiană. 


Dar Manon îngenunche pe pământul putrezit și, cu unghiile 


de 


fier, începu să sape. 

Scoţându-și mănușile, Asterin se aplecă spre 

pământul din 
apropiere, urmată de Sorrel și Vesta și de restul Celor 

Treisprezece. Pământul rece și tare nu ceda ușor, 

sfâșiindu-i degetele lui Manon, 
rădăcinile și pietrele usturând-o când îi zgâriară pielea. 

În partea cealaltă a poienii, Karsyn, vrăjitoarea căreia îi 
returnase Manon mătura, voi să îngenuncheze, dar Manon 
ridică o mână murdară, deja însângerată. Vrăjitoarea se 
opri. ` 

— Doar Cele Treisprezece, spuse Manon. li îngropăm noi. 
Vrăjitoarele Crochan se uitară la ea, iar Manon smulse 
pământul vechi. O să-i îngropăm pe toți. 

XXX 

Preţ de patru ore, Manon și Cele Treisprezece 
îngenuncheară pe pământul îmbibat cu sânge și săpară 
mormântul. 

Dorian le ajută pe Bronwen și pe Glennis să scrie mesajele 
pentru regele și regina din Eyliwe și cei doi fii ai lor, 
avertizându-i de pericol 
- și nimic mai mult. Fără să ceară ajutor sau armate. 

Chiar înainte de răsărit, mesagerii sabatului Crochan 
reveniră. Rudele lor din sud, care le chemaseră aici, sosiseră 
chiar după masacru, prea târziu ca să salveze banda de 
război a oamenilor iar cele câteva vrăjitoare pe care le 
trimiseseră înainte, zburaseră direct spre Banjali, unde cele 
patru sabaturi ale lor îi ajutau acum pe regele și regina din 
Eyliwe. 

Nu că nobilii din Eyliwe ar fi părut neajutoraţi. Ceilalți 
mesageri ai sabatului Crochan reveniseră cu un mesaj din 
partea regelui: pierderea bandei de război era, într-adevăr, 
gravă, dar regatul Eyliwe nu era înfrânt din cauza asta. 
Rebelii lor și armata adunată, deși număra puţini soldaţi, 
încă rezistau în fața Morathului, neînfrânţi. Intenţionau să 
apere în continuare linia frontului în sud, până la ultima 
suflare. 

Dorian înţelegea, totuși, cuvintele nescrise: nu aveau niciun 
soldat 
în plus pentru Terrasen. După ceea ce văzuse, era acum 


înclinat să îi 


dea dreptate regelui. 

Eyliwe oferise prea mult și prea mult timp. Era timpul ca 

restul să 
poarte povara. 

Dorian se întrebă dacă Manon observa vrăjitoarele 
Crochan care o priveau. Nu cu ură, ci cu un oarecare 
respect. Împreună, Cele Treisprezece săpară un mormânt 
uriaș, fără să le ceară balaurilor să sape măcar pământul. 

Soarele răsări pentru ca apoi să coboare spre linia 
orizontului. Încet, mormântul începu să prindă formă - era 
destul de mare pentru toţi războinicii căzuţi. 

Dorian trebuia să ajungă curând în Morath, înainte ca 
întâmplarea să se repete; înainte să se sape unul sau mai 
multe morminte. Nu putea suporta acest gând, mai rău 
decât gândul la un alt colier care să-i strângă gâtul. 

Noaptea se lăsase înainte ca Dorian să reușească să plece 
pe furiș; înainte să găsească o poiană goală, să deseneze 
semnele și să înfigă în pământ sabia Damaris care, acum, 
lucea de sângele lui. 

Invocării lui i se răspunse repede de data asta. 

Totuși, nu Gavin fu cel care, strălucind, își făcu apariţia 
din aerul nopţii. 

Magia lui Dorian străluci, pregătindu-se să atace în clipa 
în care silueta se contură, iar Kaltain Rompier, îmbrăcată 
într-o rochie de culoarea onixului și cu părul pe spate, îi 
zâmbi cu tristeţe. 

XXX 

Cuvintele i se topiră pe limbă, dar magia sa continuă să 
se rotească în jurul lui, mâinile invizibile fiind nerăbdătoare 
să rupă oase. 

Nu că i-ar fi putut lua viaţa lui Kaltain Rompier. 

În ciuda situaţiei, ea tot ridică o mână firavă, rochia ei 
transparentă și părul mătăsos plutind pe un vânt-fantomă. 

— Am intenţii pașnice. 

— Nu pe tine te-am invocat, fu singurul lucru pe care se 
gândi să îl spună. 


Ochii negri ai lui Kaltain se îndreptară spre Damaris, care 

ieșea din 
cercul de semne Wyrd. 

— Nu? 

El nu voia să se întrebe de ce sau cum o chemase sabia 
pe ea, și nu pe Gavin, dacă sabia avea o voinţă proprie, ori 
zeul care o binecuvântase rânduise această întâlnire, pentru 
cine știe ce adevăr considera că trebuia să-i arate. 

— Credeam că te-au distrus la Morath, spuse el răgușit. 

— Așa a fost. Chipul îi era mai blând decât îl văzuse 

vreodată, în 
atât de multe feluri. 

Manon și Elide îi povestiseră ce îndurase ea și ce făcuse 

pentru ele. 

Dorian își plecă fruntea. 

— Îmi pare rău! 

— Pentru ce? 

Apoi cuvintele se rostogoliră din locul în care le păstrase 
de la Mlaștinile Stâncoase din Eyliwe. 

— Pentru că nu te-am văzut așa cum ar fi trebuit. Pentru 
că nu am știut unde te-au dus și pentru că nu te-am ajutat 
când am avut șansa. 

— Ai avut vreo șansă? 

Întrebarea era adresată cu calm și totuși, el ar fi putut 
jura că tonul i se înăsprise. 

El deschise gura ca să nege, dar se forță să privească 
înapoi - la cine fusese cu mult timp înaintea colierului, 
înainte de Sorscha. 

— Stiam că ești în temniţa castelului. M-am mulţumit să 
te las să putrezești acolo. lar apoi Perrington... Adică 
Erawan te-a dus în Morath și nu m-am deranjat să pun prea 
multe întrebări în privinţa asta. Rușinea îl cuprinse. Îmi pare 
rău! repetă el. 

Un prinţ moștenitor care nu își servise regatul sau poporul 
cu adevărat. Gavin avusese dreptate. 

Conturul lui Kaltain sclipi. 

— Ştii, nu am fost chiar nevinovată. 

— Ce ţi s-a întâmplat în Morath nu a fost în niciun fel din vina 

ta. 


— Nu, nu a fost, confirmă ea, o umbră traversându-i 
chipul. Dar singură am ales să merg în Rifthold toamna 
trecută, urmărindu-mi ambiția pentru tine și coroana ta. Imi 
regret o parte din decizii. 

El își îndreptă privirea spre antebraţul ei gol, spre cicatricea 

care 
era tot acolo, chiar și după moarte. 

— Mi-ai salvat prietenii! spuse el și îngenunche în faţa ei. 

Ai renunţat la tot ca să îi salvezi și să iei cheia Wyrd de la 
Erawan. Ar fi făcut același lucru, dacă ar fi supravieţuit 
ororilor Morathului. Îţi sunt îndatorat! 

Kaltain fixă cu privirea locul în care Dorian stătea în 

genunchi. 

— Nu am avut niciodată prieteni. Nu ca tine. Întotdeauna 
te-am invidiat pentru asta. Pe tine și pe Aelin. 

El își înălță capul. 

— Ştii cine este? 

Ea schiţă un zâmbet. 

— Moartea are avantajele ei. 

Dorian nu se putu abţine să nu-i adreseze următoarea 

întrebare: 

— Este... este mai bine acolo? Ești împăcată? 

— Nu îmi este permis să spun, răspunse cu blândeţe 
Kaltain. Şi nu am voie să spun cine este aici cu mine. 

EI dădu din cap, alungându-și încordarea din piept, 
dezamăgirea, dar își înclină capul într-o parte. 

— Cine îţi interzice să faci asta? 

În situaţia în care cei doisprezece zei din acest ţinut 
rătăceau prin Erilea, cu siguranţă nu conduceau celelalte 
ţinuturi. 

Kaltain strâmbă din buze. 

— Nici asta nu am voie să spun. Când el deschise gura să 
o mai întrebe ceva, ea îl întrerupse. Există alte forțe care 
acţionează. Dincolo de ce este tangibil și cunoscut. 

Dorian se uită spre Damaris. 

— Alţi zei? 

Liniștea lui Kaltain fu un răspuns suficient. Dar cu o altă 

ocazie. 


Avea să se gândească altădată la asta. 

— Nu m-am gândit niciodată să te invoc, recunoscu el. Pe 
tine, care ai cunoscut adevăratele orori ale Morathului. Nu 
mi-am dat seama... 

El lăsă cuvintele să plutească în timp ce se ridică în picioare. 

— Că ai mai fi avut ce să invoci? termină ea. El tresări. 
Cheia a făcut multe să dispară - dar nu totul. 

— Așadar, a treia este într-adevăr în Morath? 

Ea dădu serioasă din cap. Trupul îi străluci, conturul siluetei 
începând să dispară cu repeziciune. 

— Deși nu știu unde o ţinea. Nu am fost... pregătită să o 
primesc pe a doua înainte să preiau controlul. Işi trecu 
degetele firave peste cicatricea neagră care-i șerpuia pe 
braţ. 

El nu îi vorbise niciodată cu adevărat. Abia dacă îi 

aruncase o 
privire în treacăt, sau se strâmbase într-o discuţie 

politicoasă cu ea. Şi totuși, Kaltain era aici, femeia 

care eliminase o treime din 
Morath, care devorase un prinţ valg doar cu puterea voinţei. 

— Cum ai reușit? șopti el. Cum ai scăpat de sub controlul lui? 

Trebuia să știe. Dacă era să intre în iad, dacă era mai mult 
decât probabil să ajungă să aibă un alt colier la gât, trebuia să 
afle. 

Kaltain îi studie gâtul înainte să-i întâlnească privirea. 

— Mi-am adunat furia împotriva lui pentru că nu simţeam că 

merit 
colierul. 

Adevărul cuvintelor ei se izbi în el la fel de sigur ca și când l- 
ar fi împins în piept. 

— Ai desenat semnele invocării cu un motiv. Ce vrei să 
știi? îl întrebă simplu Kaltain. 

Dorian păstră adevărul pe care i-l spusese, oglinda pe 
care ea o ridica spre tot ceea ce fusese cândva și ce 
devenise. Nu fusese un prinţ adevărat - nu în spirit, nu cu 
fapta. Încercase să fie, dar prea târziu. Acţionase prea 
târziu. Se îndoia că se descurca mai bine ca rege. Cu 
siguranţă nu, pentru că ignorase Adarlanul din propria 
vinovăţie și furie, gândindu-se dacă trebuia salvat. 


Ca și când ar fi existat vreodată posibilitatea de a nu merita 

să fie 
salvat. 

— Sunt gata să merg în Morath? întrebă el în cele din urmă. 

Doar ea ar fi avut de unde să știe, văzând lucruri mult mai 
rele decât orice văzuseră Manon și Elide. 

Kaltain se uită din nou la Damaris. 

— Ştii răspunsul. 

— Nu ai să încerci să mă convingi să nu merg? 

Dar Kaltain strânse din buze când rochia ei de culoarea 

onixului 
începu să se topească în întuneric. 

— Ştii ce ai să înfrunţi acolo. Nu trebuie să îţi spun eu 
dacă ești pregătit. 

Lui i se uscă gura. 

— Tot ce ai auzit despre Morath este adevărat, zise 
Kaltain. Adevărat și totuși, mai rău decât îţi poţi imagina. 
Rămâi la fortăreață. Este fortăreaţa lui Erawan și foarte 
probabil singurul loc în care ar avea încredere să păstreze 
cheia. 

Dorian dădu aprobator din cap, inima începând să îi bată cu 
putere. 

— Așa am să fac! 

Ea făcu un pas către el, dar se opri când marginile ei se 

unduiră 
mai mult. 

— Nu zăbovi prea mult și nu atrage atenţia! Este arogant 
și extrem de egoist și n-o să se deranjeze să se uite prea 
atent la cine s-ar putea furișa pe holurile lui. Fii rapid, 
Dorian! 

Un tremur îi străbătu mâinile, dar el și le strânse în pumni. 

— Dacă aș putea să-l ucid, ar trebui să profit de ocazie? 

— Nu. Ea clătină din cap. Nu ai să scapi. Are o cameră în 
inima fortăreței - acolo își ţine colierele și acolo o să te ducă 
dacă te prinde. 

EI își îndreptă spatele. 

— Eu... 

— Du-te în Morath, așa cum ai plănuit. Recuperează cheia și 

nimic 


mai mult. Sau ai să te trezești din nou cu un colier în jurul 
gâtului. 

Dorian înghiţi. 

— Abia dacă mă pot transforma. 

Kaltain îi schiţă un zâmbet când se dizolvă în lumina lunii. 

— Chiar așa să fie? 

lar apoi dispăru. 

Dorian se uită la locul în care se aflase Kaltain, semnele 
Wyrd deja dispărând. Doar Damaris rămăsese acolo, 
martoră a adevărului pe care, cumva, simţise că el trebuia 
să îl audă. 

Așadar, Dorian își pipăi magia încâlcită, locul unde 
puterea brută se rotea și ieșea ori de câte ori voia el. 

Ordinul magiei în mișcare era să renunţe. Să renunţe la 
tot: la zidul pe care îl construise în jurul lui în clipa în care 
prinţul valg îl invadase și să se uite în sinea sa. La el. Poate 
sabia îi ceruse să o facă invocând- o, în schimb, pe Kaltain. 

„Cine ai vrea să fii?” 

— Cineva vrednic de prietenii mei, spuse el în noaptea 
liniștită. Un rege vrednic de regatul său. Pentru o clipă, 
părul alb ca zăpada și ochii aurii licăriră în mintea lui. Aș 
vrea să fiu fericit, șopti și apucă sabia Damaris. Să scap de 
ultima urmă de groază. 

Sabia antică se încălzi în mâna lui, emanând o căldură 
prietenoasă și rapidă. 

Aceasta îi pluti prin degetele și încheietura mâinii, spre 
locul lăuntric în care sălășluiseră toate aceste adevăruri, și 
unde se transformă într-o căldură dantelată de cea mai 
acută durere. 

lar apoi lumea crescu și se întinse, copacii ridicându-se, 

pământul 
apropiindu-se... 

El voi să își atingă faţa, dar află că nu avea mâini. 

Doar aripi negre ca funinginea. Doar un cioc negru care nu 
scotea niciun cuvânt. 

Era un corb. Un... 

O inhalare ușoară a aerului îl făcu să își rotească gâtul - mult 

mai 


ușor în această formă - spre copaci. Spre Manon, care 
stătea la umbra unui stejar, cu mâinile însângerate și 
murdare sprijinite de trunchi în timp ce se uita la el. La 
transformare. 

Dorian bâjbâi după firul de putere care îl ţinea în acea 
formă ciudată și ușoară. Imediat și odată cu lumea ce-și lua 
avânt, crescu tot mai mult, revenind în trupul său de om, 
sabia fiind rece și nemișcată la picioarele lui. Hainele lui 
erau oarecum întregi, nesfâșiate. Probabil datorită vreunei 
diferenţe care exista între magia lui brută și adevăratul dar 
al creaturii metamorfice. 

Dar Manon zâmbi, dezgolindu-și dinţii. Ochii ei aurii 
străluciră ca doi tăciuni. 

— Când, mai exact, voiai să îmi spui că urmează să 

recuperezi cea 
de-a treia cheie Wyrd? 


CAPITOLUL 34 

— Trebuie să ne retragem, îi spuse gâfâind Galan 
Ashryver lui Aedion când stăteau lângă cortul plutitor din 
mijlocul armatei lor, prinţul moștenitor fiind stropit cu sânge 
roșu și negru. 

Trecuseră trei zile de luptă în vânt rece și zăpadă, trei zile 
în care fuseseră împinși tot mai mult spre nord, kilometru cu 
kilometru. Aedion schimbase soldaţii prin rotaţie în liniile 
frontului, iar cei care reușiseră să prindă câteva minute de 
somn se întorseseră la luptă cu picioarele tot mai grele. 

El părăsise linia frontului în urmă cu câteva minute, doar 
după ce îi ordonase Kyllian să o facă, ajungând chiar să-l 
împingă pe Aedion în spatele lui, legiunea Bane ducându-l 
brutal mai departe până ce ajunsese aici, unde prinţul 
moștenitor din Wendlyn bea apă la marginea armatei lor. 
Pielea măslinie a prinţului era cenușie, ochii neamului 
Ashryver fiind întunecoși când se uită la soldaţii care se 
grăbeau sau mergeau cu greu pe lângă el. 

— Dacă ne retragem de aici, avem toate șansele să fim 
fugăriţi până la Orynth, spuse Aedion, simțind dureri în gât 
cu fiecare cuvânt rostit. 

Nu mai văzuse nicicând o armată atât de mare. Nici 
măcar în Theralis, în urmă cu mulţi ani. 

Galan îi dădu lui Aedion burduful pentru apă, iar Aedion 
bău cu nesat. 

— Vere, am să te urmez oricum s-ar putea termina asta, 

dar nu 
putem ţine pasul o altă noapte întreagă. 

Aedion ştia. Își dăduse seama de asta după ce lupta 
continuase la lăsarea întunericului. 

Când bărbaţii începuseră să întrebe de ce Aelin a Focului 

Sălbatic 


nu le ardea inamicii, de ce nu le oferea măcar o lumină la 
care să lupte, de ce dispăruse din nou. 

Lysandra își luase forma de balaur ca să se lupte cu 
ilkenii, dar fusese obligată să cedeze, să se retragă în 
spatele frontului lor. Da, era o poziţie bună din care să ucidă 
ilkeni, dar și o ţintă mare pentru arcașii și aruncătorii de 
sulițe ai Morathului. 

În faţă, prea aproape ca să fie liniște, strigătele și 
zăngănitul armelor se ridicau spre cer. Chiar și magia 
nobililor Fae începea să șovăie, și soldaţii lor odată cu ei. 
Când ceda, Asasinii Tăcuţi stăteau în așteptare, sfâșiind 
valgii și ilkenii rapid. Dar nu erau prea mulţi. Și încă nu se 
zărea nici urmă de armata suplimentară a lui Ansei din 
Briarcliff. 

„Curând”, promisese regina roșcată cu o seriozitate 
nefirească doar în urmă cu câteva ore, rândurile legiunii 
care o însoțea deja împuţinându-se. „Restul armatei o să 
ajungă curând aici.” 

Mâărâiturile se înălțau în apropiere, spintecând vuietul 
luptei. Leopardul-fantomă nu ezitase, abia oprindu-se ca să 
se odihnească. 

Trebuia să se întoarcă. Trebuia să mănânce ceva și să se 
întoarcă. Kyllian putea menţine ordinea multă vreme, dar 
Aedion era prinţul lor. Și cum Aelin nu se vedea nicăieri... lui 
îi revenea responsabilitatea de a controla soldaţii. 

Deși liniile frontului se clătinau ca scurgerile dintr-un dig. 

— Râul Lanis de lângă Perranth, șopti Aedion când Ilias și 
Asasinii Tăcuţi doborâră ilkenii de pe cer, săgețile lor 
găsindu-și cu ușurință ţintele. 

Mai întâi trebuiau să le nenorocească aripile, aflaseră ei 
pe pielea lor. Ca să îi doboare din aer. Apoi să le taie 
capetele cu sabia, ca să îi decapiteze complet. 

Altminteri s-ar fi ridicat din nou și și-ar fi amintit cine 
încercase să îi ucidă. 

— Dacă ne retragem spre nord, continuă Aedion, 
ajungem în Perranth și traversăm râul, i-am putea forţa și pe 
ei să traverseze, ca 


să-i doborâm. 

— Există vreun pod? 

Incordarea se citi pe chipul lui Galan când unul din cei doi 
prinți valgi rămași trimise un val de putere întunecată spre 
un grup de-al soldaţilor lor. Bărbaţii se ofiliră ca florile la 
îngheţ. 

Gestului îi răspunse o rafală de vânt și gheaţă din partea 
lui Sellene sau a lui Endymion. Poate a unuia dintre verii lor 
mulţi. 

— Niciun pod destul de mare. Dar râul este îngheţat - am 

putea 
să-l traversăm și apoi să îl topim. 

— Cu ajutorul lui Aelin? 

O întrebare precaută și îndoielnică. 

Aedion gesticulă spre sursa rafalei magice stârnite drept 

răspuns, 
care acum se lupta cu puterea prinților valgi. 

— Dacă nobilii Fae pot să creeze gheaţa, atunci pot s-o și 

dezgheţe. 
Chiar sub picioarele Morathului. 

Ochii de turcoaz ai lui Galan scânteiară, fie din pricina 
planului, fie a faptului că nu Aelin era cea care avea să îl 
pună în practică. 

— Morathul și-ar putea da seama de intenţiile noastre. 

— Nu prea avem de ales. 

Din Perranth ar fi avut acces la mai multe resurse, și poate 
alți soldaţi s-ar fi adunat spre ei din oraș. Totuși, să se 
retragă... 

Aedion studie rândurile doborâte unul câte unul, soldaţii abia 
rezistând. 

Să se retragă și să trăiască. Să lupte și să moară. 

Căci rezistența aceasta s-ar fi dus pe apa sâmbetei dacă 
ar fi continuat lupta. Aici, pe câmpiile sudice, și-ar fi aflat 
moartea. 

Nu era nicio garanţie că Rowan și ceilalți aveau s-o 
găsească pe Aelin, că Dorian și Manon aveau să recupereze 
cea de-a treia cheie Wyrd și apoi să i-o dea reginei lui, dacă 
ea s-ar fi eliberat, dacă i-ar fi găsit în lumea asta 
dezordonată. Nu era nicio garanţie pentru cât de multe 
vrăjitoare Crochan ar fi putut aduna Manon, dacă ar fi reușit 


măcar. 


Cu flota împrăștiată prea mult de-a lungul coastei 
Terrasenului ca să fie de vreun folos, doar armata lui Ansei 
din Briarcliff ar fi putut să le ofere un oarecare ajutor - dacă 
n-ar fi ajuns numai oale și ulcele până atunci. Nu aveau de 
ales decât să reziste până ar fi sosit ei - ultimii lor aliaţi. 

Nu aveau nicio garanţie că Rolfe și mycenienii ar fi venit. 

Nicio 
veste. 

— Poruncește retragerea, îi spuse Aedion prinţului. Și 
anunţă-i pe Endymion și Sellene c-o să avem nevoie de 
puterea lor de îndată ce o s-o luăm la fugă. 

Ca să își trimită toată magia într-un scut puternic pentru a 
le păzi spatele în timp ce ar fi încercat să se distanţeze cât 
mai mulţi kilometri de Morath. 

Galan dădu aprobator din cap, îndesându-și coiful 
însângerat peste părul brunet, și își croi drum prin grămada 
haotică de soldaţi. 

O retragere. Atât de curând și de repede. Cu toată 
instrucţia lui, anii grei de învăţătură, lupte și conducere, la 
asta se ajunsese. 

Ar fi ajuns măcar în Perranth? 

XXX 

Rândurile ordonate în care mărșăluiseră spre sud se 
rupseră complet în fuga înapoi spre nord. Soldaţii Spiriduși 
rămaseră în urma lor, scuturile magice îndoindu-se, dar 
rezistând, ţinând armata Morathului la distanță lângă 
poalele dealurilor în timp ce ei se retrăgeau spre Perranth. 

Mormăitul soldaţilor extenuaţi care șchiopătau se auzi în 
treacăt pe lângă Lysandra, căci și ea îi însoțea cu greu, în 
forma unui cal. Ea permisese unui tânăr să o încalece după 
ce îi văzuse stomacul aproape revărsându-se din armura 
ruptă. 

De vreme ce el zăcea întins pe spatele ei, sângele care 
curgea îi încălzise coastele kilometri întregi. 

Picăturile calde se  opriseră demult. 

Îngheţaseră. La fel și el. 


Nu o lăsase sufletul să-l abandoneze, să îi lase trupul mort 
pe câmp ca să fie călcat în picioare și, oricum, sângele lui 
îngheţat îl lipise de ea. 

Fiecare pas era un efort extraordinar, rănile ei 
vindecându-se mai repede decât ale soldaţilor din jur. Mulţi 
căzură în timpul marșului spre Perranth, unii fiind ridicaţi și 
căraţi de tovarășii lor sau de străini. 

Unii nu se mai ridicaseră. 

Rezistenţa nu trebuia să cedeze atât de curând. 

Nemulţumirile se înteţiră când ajunseră mai aproape de 
Perranth, în ciuda celor câteva ore de odihnă din prima 
noapte. „Unde este regina? Unde este focul ei?” 

Nu putea să lupte în locul lui Aelin într-un mod 
convingător și destul de bine încât să supravieţuiască. lar 
când Aducătoarea-Focului ar fi luptat fără flăcări... ei și-ar fi 
dat seama. 

„A fugit. Din nou.” 

Doi Asasini Tăcuţi observară în a doua noapte că soldatul 
mort era încă pe spatele Lysandrei și nu ziseră nimic în timp 
ce aduseră apă caldă ca să topească sângele care îl lipise 
de ea și apoi să o spele. 

În trupul ei de iapă cu păr roșcat, alb și negru, nu le putea 
vorbi, nu putea să-i întrebe dacă știau cine era. Oricum, cei 
doi o tratară cu blândeţe. 

Nimeni nu se îndreptase spre calul singuratic care mergea 
prin tabăra dărăpănată. Unii soldaţi ridicaseră corturi. Mulţi 
doar dormeau lângă focuri, sub mantii și jachete. 

Ei îi ţiuiau urechile. Îi ţiuiau de la prima luptă. 

Nu știa cum îi găsise cortul, dar, iată-l, cu clapele deschise 

spre 
noapte ca să îl dezvăluie stând cu Galan, Ansei și Ren. 

Lordul din Allsbrook ridică din sprâncene când ea intră, capul 

ei 
aproape atingând tavanul. 

Un cal. Era încă un cal. 

Ren veni clătinându-se spre ea, în ciuda oboselii care cu 

siguranţă 


îl apăsa. 

Lysandra bâjbâi după firul său lăuntric, după firul de 
întoarcere în corpul ei uman, lumina strălucitoare care avea 
s-o micșoreze în acesta. 

Cei patru doar se uitară când îl găsi, luptându-se pentru 
el. Magia îi smulse ultimele puteri. Înainte să-și recapete 
trupul, deja cădea pe podeaua acoperită de fân. 

Nu simţi frigul mușcându-i pielea goală, nu îi păsă când căzu 

în 
genunchi. 

Ansei veni lângă ea, acoperind-o cu mantia ei. 

— Unde naiba ai fost? 

Chiar și regina Pustiurilor era palidă, părul ei roșu ca vinul 
fiindu- i lipit de cap sub praf și sânge. 

Lysandra nu mai era în stare să vorbească, doar să rămână 
în genunchi, ţinând strâns mantia. 

— Plecăm cu o oră înainte de răsărit! spuse Aedion, ordinul 

fiind 
clar. 

Ansei și Galan dădură din cap, ieșind din cort. 

— Mă duc să-ţi aduc ceva de mâncare, lady, mormăi Ren 
înainte să iasă din cort. 

Cizmele scârţâiră pe fân, iar apoi el se lăsă în genunchi în 

faţa ei. 
Aedion. 

Pe chipul său nu se citea blândeţea. Nicio urmă de milă 
sau afecțiune. 

Preţ de un minut lung, nu făcură decât să se uite unul la 

celălalt. Apoi, prinţul mormăi încet: 

— Planul tău a fost de rahat! 

Ea nu spuse nimic și nu se putu abţine să nu-și adune umerii. 

— Planul tău a fost de rahat, șopti el, ochii lui scânteind. 
Cum de te-ai gândit că ai putea să fii în pielea ei și să crezi 
că poţi scăpa? Cum de-ai putut să crezi vreodată c-ai să 
eviți faptul că armata noastră se bazează pe tine să faci 
scrum inamicul, când tu nu poţi decât să fugi și 


să apari, în schimb, ca un animal? 

— Nu ai dreptul să dai vina pe mine, spuse ea răgușită. 

Erau primele cuvinte pe care le rostise în ultimele zile. 

— Ai fost de acord să o lași pe Aelin să-și întâlnească 
moartea și să ne lase aici, să fim sfâșiaţi. Voi două nu ați 
spus nimănui de acest plan, nu aţi spus niciunuia dintre noi 
care ar fi putut explica realităţile acestui război, și că vom 
avea nevoie de o nenorocită de Aducătoare a Luminii 
împotriva Morathului, nu de o creatură metamorfică inutilă 
și neinstruită! 

Rând pe rând, cuvintele îi loviră inima slăbită. 

— Noi... 

— Dacă erai atât de dispusă să o lași pe Aelin să moară, 
atunci ar fi trebuit să o lași să o facă după ce ardea 
hoardele lui Erawan! 

— Asta nu ar fi împiedicat-o pe Maeve să o prindă. 

— Dacă ne-ai fi spus, am fi putut să facem alte planuri, 
am fi acţionat diferit și nu am fi ajuns aici, naiba să te ia! 

Ea se uită fix la fânul noroios. 

— Atunci, alungă-mă din armata ta! 

— Ai distrus totul. Cuvintele lui erau mai reci decât vântul de 
afară. Voi două aţi distrus totul. 

Lysandra închise ochii. 

Fânul foșni, iar ea își dădu seama că el se ridicase în 
picioare, își dădu seama în timp ce cuvintele lui o 
străpunseră de deasupra capului ei plecat. 

— leşi afară din cortul meu! 

Nu era sigură că se putea mișca suficient încât să se 
supună, deși își dorea să o facă. Trebuia să o facă. 

să riposteze. Trebuia să riposteze. Să-i răspundă cu furia 
pe care i- o arătase, nevoit să-și defuleze frica și disperarea. 

Lysandra deschise ochii, ridicându-și privirea la el. La furia și 

ura 
de pe chipul lui. 

Reuși să se ridice în picioare în ciuda durerilor chinuitoare. 

Reuși 


să se uite în ochii lui, chiar dacă Aedion spuse din nou cu 
răceală: 

— leși afară! 

Desculţă în zăpadă, goală pe sub mantie. Aedion se uită la 
tălpile ei goale, ca și când și-ar fi dat seama de asta și nu i-ar 
fi păsat. 

Așadar, Lysandra dădu din cap, apucând mai strâns 
mantia lui Ansei, și ieși în noaptea friguroasă. 

XXX 

— Unde este? întrebă Ren, ţinând într-o mână o cană cu 
ceva ce mirosea a supă diluată și o bucată de pâine în 
cealaltă. Lordul scrută cortul ca și când ar fi putut s-o 
găsească sub pat sau fân. 

Aedion se uită la cei câţiva bușteni preţioși care ardeau în 
cuptor și nu spuse nimic. 

— Ce ai făcut? șopti Ren. 

Totul era pe cale să se sfârșească. Așa fusese de când 
Maeve o răpise pe Aelin. De când regina lui și femeia 
metamorfică încheiaseră un târg. 

Așadar, nu conta ce făcuse el. Nu îi păsa dacă nu era 
corect sau adevărat. 

Nu îi păsa dacă era atât de obosit încât nu putea să se 
rușineze la gândul că dăduse vina pe ea pentru înfrângerea 
sigură de care urmau să aibă parte în câteva zile, în fața 
zidurilor Perranthului. 

Își dorea ca ea să îl fi lovit, să fi ţipat la el. 

Dar Lysandra îl lăsase să se înfurie și ieșise desculţă în 

zăpadă. 

El promisese să salveze Terrasenul, să ţină linia frontului. 

O făcuse foarte mulţi ani. 

Și totuși, la acest test împotriva Morathului, atunci când 

fusese 
important... eșuase. 

Trebuia să-și adune puterea să lupte din nou, să își adune 

oamenii. 

Doar că... simţea nevoia să doarmă. 

Aedion nu observă când plecă Ren, fără îndoială în 
căutarea femeii metamorfice de care era atât de îndrăgostit. 

Se cuvenea să își cheme comandanții legiunii Bane. Să vadă 

cum 


credeau că aveau să facă faţă dezastrului. 
Dar nu fu în stare. Nu reuși decât să se uite în foc în orele 
lungi ale nopții. 


CAPITOLUL 35 

Nu avusese încredere în lumea asta, în visul acesta, în 
tovarășii care o însoţiseră și o conduseseră aici, în prinţul 
războinic cu ochi verzi ca pinul și care mirosea a Terrasen. 

În el, ea nu îndrăznise să creadă deloc. Nu din cauza 
cuvintelor pe care le rostea, ci a simplului fapt că era acolo. 
Nu credea că avea să-i scoată masca și lanţurile de fier. 
Dispăruseră și în alte vise care se dovediseră false. 

Dar Neamul Mititelelor îi spusese că era adevărat. Toate 
erau reale. Ele îi ziseseră că era în siguranţă, că trebuia să 
se odihnească și că urmau să aibă grijă de ea. 

lar acea presiune grozavă și necruțătoare care i se 
zvârcolea în vene se domolise - doar cât să gândească, să 
respire și să acţioneze instinctiv. 

O eliminase cât de mult îndrăznise, dar nu pe deplin. Cu 
siguranţă nu pe toată. 

Așadar, dormise. Făcuse și asta, în celelalte vise. Trăise 
destule vise și săptămâni de povești care dispăruseră apoi 
ca pașii pe nisip. 

Totuși, când deschise ochii, se trezi tot în peșteră, însă 
mai slab luminată acum. Puterea zăngănitoare se culcușise 
mai profund, dormind. Durerea ei de coaste se domolise, iar 
tăietura de pe antebraţ se vindecase, dar urma rămăsese. 

Singurul semn de pe pielea ei. 

Aelin îl pipăi cu degetul și o durere slabă răsună drept 

răspuns. 

Degetul îi era neted. Neted ca sticla cât își frecă degetul 
mare și cel arătător. 

Nu avea nicio bătătură. Nici pe degete, nici în palme. 
Urmele anilor de instrucţie și ale anului din Endovier 
dispăruseră. 


Însă cel puţin această crustă nouă, această zvâcnire slabă 
de sub ea, rămăsese. 

Ghemuită pe podeaua de piatră, studie peștera. 

Lupul alb stătea întins în spatele ei, sforăind încet. Sfera 
lor transparentă de foc încă ardea în jurul lor, alungând 
încordarea câte puţin, dar nu de tot. 

Aelin înghiţi, gustând cenușa. 

Ca răspuns, magia ei deschise un 

ochi. Aelin inspiră. Nu aici - nu 

încă. 

Îi șopti focului „Nu încă”. 

Însă flăcările din jurul ei și al lupului izbucniră și se 
înteţiră, făcând peștera să dispară. Ea își încleștă maxilarul. 

„Nu încă”, insistă Aelin. Nu înainte s-o facă în siguranţă, 

departe 
de ei. 

Magia i se împinse în oase, dar ea o ignoră. O stăpâni. 

Bula de foc se micșoră, protestând, și deveni din nou 
transparentă. Prin ea, reuși să zărească bazinul cu apă 
cioplit și siluetele adormite ale celorlalți tovarăși ai ei. 

Prinţul războinic dormea la doar câţiva pași de marginea 
focului său, ascuns într-o firidă din zidul de piatră. Era foarte 
obosit, deși nu renunţase la arme. 

O sabie îi atârna la centură, rubinul mocnind în lumina 

focului ei. 

Cunoștea acea sabie. Era o sabie veche, creată în aceste 
ţinuturi pentru un război mortal. 

Fusese și a ei. Bătăturile șterse se potriviseră perfect pe 
mânerul său, iar prinţul războinic care o purta acum o găsise 
pentru ea, într-o peșteră ca asta, plină cu relicve ale eroilor 
trimiși demult în Lumea de Apoi. 

Cu atenţie, se uită la tatuajul care șerpuia pe obrazul și gâtul 
lui, dispărând în hainele-i negre. 

„Eu sunt partenerul tău.” 

Își dorise să îl creadă, dar acest vis, această iluzie pe care o 

crease 


ea... 
Nu era e) 
iluzie. Venise 
după ea. 
Rowan. 
Rowan Whitethorn. Acum Rowan Whitethorn Galathynius, 
soțul ei și regele consort. Partenerul ei. 


li șopti 
numele. 
Venise după 
ea. Rowan. 


În tăcere și atât de ușor încât nici măcar lupul alb nu se 
trezi, ea se ridică în capul oaselor, ţinând cu o mână mantia 
care mirosea a pin și zăpadă. Era mantia lui, impregnată de 
parfumul său. 

Ea se ridică în picioare, mai ferm decât înainte. Un gând 
făcu bula de foc să se mărească în clipa în care traversă cei 
câţiva pași spre prinţul adormit. 

Işi cobori privirea spre chipul lui, frumos și neînduplecat 

totodată. 

El deschise ochii, întâlnindu-i pe ai ei ca și când ar fi știut 
unde să o găsească până și în somn. 

În ochii verzi se născu o întrebare nerostită. „Aelin?” 

Ea ignoră întrebarea tăcută, incapabilă să suporte din nou 
deschiderea canalului tăcut dintre ei, și-i studie trăsăturile 
puternice ale trupului masiv. O adiere de vânt rece și 
electrizant atinse zidul ei de foc, un ecou al întrebării lui 
mute. 

Magia lui Aelin izbucni drept răspuns, un val de putere 
dansând prin ea, ca și când ar fi găsit o asemănare a ei în 
lume, ca și când ar fi găsit acompaniamentul propriei 
melodii. 

Niciodată în acele iluzii sau vise nu făcuse asta. Focul ei 
nu sărise de bucurie în preajma lui Rowan și a puterii lui. 

Era aici. Era el și venise după ea. 

Flacăra se topi în aerul rece al peșterii. Nu se topi, ci mai 
degrabă se retrase în ea, încolăcindu-se ca o mare bestie 
care trăgea de lesă. 

Rowan. Prinţul Rowan. 


El se ridică încet, calmându-se. 

Ştia. Îi spusese asta mai devreme, înainte ca ei să 
permită uitării să o învăluie. „Sunt partenerul tău.” 

Așadar, ei îi spuseseră cu siguranţă. Tovarășii lor. Elide, 
Lorcan și Gavriel. Toţi fuseseră pe plaja unde totul se 
dusese naibii. 

Magia ei clocoti, iar ea își roti umerii, impunându-i să 
doarmă și să aștepte - încă puţin. 

Aelin era aici. Amândoi erau aici. 

Ce ar fi putut să-i spună, să îi explice, ca să îndrepte 
lucrurile? Că el fusese folosit atât de mișelește, că suferise 
atât de mult din cauza ei? 

Hainele lui negre musteau de atât de mult sânge. După 
petele de pe gât și mizeria de sub unghii, părea că 
încercase să se spele, parţial, dar nu reușise să scape de 
miros. 

Ea știa izul acela - știa cui îi aparţinea. Ă 

Şira spinării și membrele i se încordară. Încercând să își 
descleșteze maxilarul, inhală profund. Se forță să inspire 
prelung printre dinţi. Se forță să ignore mirosul sângelui lui 
Cairn. Să ignore ce îi făcuse. Magia se zbătu, urlând. 

Și se forță să-l întrebe pe prinţul care mirosea ca acasă: 

— El este în viață? 

Furia licări în ochii lui Rowan. 

— Nu. 

Mort. Cairn era mort. Corpul ei încordat se relaxă - doar 
puţin. Și flăcările se retraseră. 

— Cum? 

Nicio urmă de remușcare nu îi umbrea chipul. 

— Mi-ai spus cândva la Mistward că dacă am să te 
biciuiesc, ai să mă jupoi de viu. El nu își mută privirea din 
ochii ei când continuă cu un calm mortal. M-am gândit să îi 
ofer soarta asta lui Cairn în locul tău. lar după ce am 
terminat, mi-am permis să îi tai capul și să-i ard rămășițele. 
Făcu o pauză, cuprins de îndoială. Îmi pare rău că nu ți- 


am dat șansa să o faci tu. 

Ea nu se simţi în stare să se lase surprinsă, să se 
minuneze de brutalitatea răzbunării lui când se gândi la ce 
spusese el și când plămânii i se deschiseră din nou. 

— Nu am putut risca să îl aduc aici ca să îl ucizi, continuă 

Rowan, 
studiindu-i chipul. Şi nici să îl las în viaţă. 

Ea își ridică palmele, uitându-se cu atenţie la pielea lipsită 

de 
semne. 

Cairn făcuse asta. O sfâșiase atât de rău încât fuseseră 
nevoiţi să o peticească din nou. Șterseseră toate urmele 
trecutului și ale suferințelor ei. 

Își lăsă mâinile pe lângă corp. 

— Mă bucur, spuse ea, iar cuvintele erau 

adevărate. Pe Rowan îl străbătu un fior și-și 

înclină puţin capul. 

— Eşti... El păru să își caute cuvintele. Pot să te îmbrăţișez? 

Nevoia din vocea lui o chinui, dar ea se retrase. 

— Eu... Aelin studie peștera, ignorând întunericul din 
privirea lui când se retrase. În partea cealaltă a încăperii era 
marele lac a cărui suprafaţă era netedă și plată ca o oglindă 
neagră. Trebuie să fac o baie, spuse ea, încet și răgușit. 
Chiar dacă numai picioarele îi erau murdare. Trebuie să mă 
spăl, încercă din nou. 

Înțelegerea îi îmblânzi chipul și, cu o mână tatuată, îi arătă 

albia 
din apropiere. 

— Sunt niște cârpe în plus cu care să te speli. Trecându-și 
o mână prin părul argintiu, mai lung decât îl văzuse ultima 
oară - cel puţin în lumea asta adevărată - adăugă: Nu știu 
cum, dar ei ţi-au găsit și o parte din hainele vechi din 
Mistward și le-au adus aici. 

Dar cuvintele deveneau din nou distante, dispărându-i de pe 
limbă. 

Magia ei vui, presându-i sângele și strângându-i oasele. 
„Afară!”, striga aceasta. „Afară!” 


„Curând”, îi promise ea. 


„Acum!” Aceasta se zbătu. Mâinile îi tremurară, îndoindu- 
se, ca și când ar fi putut să o împiedice să se reverse. 

Așadar, se întoarse și se îndreptă nu spre albie, ci spre lacul 

de 
dincolo de aceasta. 

Aerul se agită în urma ei, iar ea îl simţi urmărind-o. Când 

Rowan 
înţelese unde voia să se spele, o avertiză: 

— Apa aia e aproape îngheţată, Aelin! 

Insă ea lăsă mantia să cadă pe pietrele negre și intră în apă. 

Aburii șuierară, plutind în jurul ei în fuioare mari, dar Aelin 
se cufundă și mai mult, acceptând răceala apei cu fiecare 
pas, chiar dacă nu reușea să-i străpungă căldura. 

Apa era limpede, deși întunericul învălui fundul abrupt în 
depărtare când ea se scufundă sub suprafaţa rece. 

Apa era liniștită. Rece, primitoare și 

calmă. Așadar, Aelin dădu drumul lesei - 

doar puțin. 

Flăcările țâșniră afară, devorate de apa rece, consumate de 

aceasta. 

Gestul eliberă presiunea, ceața nesfârșită a căldurii. Se 
simţi liniștită și răcorită înainte ca gândurile să nu-i dea 
pace. 

Cu fiecare mișcare sub apă, din întuneric, simţi că era ea 
însăși. Sau ce mai rămăsese din ea. 

Aelin. Era Aelin Ashryver Whitethorn Galathynius și regina 
Terrasenului. 

Mai multă magie ieși unduindu-se, dar ea păstră controlul. 

Nu 
toată - nu încă. 

Maeve o prinsese și o torturase. Cairn, paznicul ei, o 
torturase, dar ea evadase, iar partenerul ei venise s-o caute. 
O găsise, la fel cum se găsiseră unul pe celălalt în ciuda 
secolelor de vărsări de sânge, pierderi și război. 

Aelin. Ea era Aelin și asta nu era vreo iluzie, ci lumea reală. 

Aelin. 

Înotă în lac, iar Rowan o urmă pe marginea din piatră ieșită 
de-a lungul țărmului. 


Se scufundă în apă, permiţându-și să se tot afunde, 
degetele de la picioare simțind doar apa rece, chinuindu-se 
să ajungă la un fund pe care nu îl găsea. 

În întuneric și frig. 

Apa veche și rece luase focul, căldura și încordarea. Le 
luase, le absorbise și le alungase. 

Îi calmase centrul fierbinte până ea prinsese formă, ca o 
sabie înroșită în foc băgată în apă. 

Aelin. Asta era ea. 

XXX 

Apa lacului nu văzuse niciodată lumina soarelui, nu ieșise 
din întuneric, fiind miezul rece al muntelui. Până și pe cei 
mai duri războinici Fae i-ar fi ucis în câteva minute. 

Totuși, iat-o pe Aelin înotând ca și când ar fi fost un lac 
din pădure încălzit de soare. 

Dădu din picioare, scufundându-și capul din când în când 
ca să își spele părul. 

Înainte să intre în lacul îngheţat și aburii să se ridice, el 
nu își dăduse seama că ea era atât de fierbinte. 

Fără să scoată vreun zgomot, se scufundă și înotă pe sub 
apa atât de limpede încât putea să vadă fiecare mișcare a 
trupului ei ușor strălucitor, ca și când apa ar fi îndepărtat 
pielea femeii și i-ar fi dezvăluit sufletul arzător de dedesubt. 

Însă acea strălucire se estompa cu fiecare suflare pe 
care o lua la suprafață, micșorând-o mai mult ori de câte ori 
se scufunda sub apă. Oare își dorise ca el să nu o atingă din 
cauza infernului lăuntric sau doar pentru că voia mai întâi 
să se spele de atingerea lui Cairn? 
Probabil din ambele motive. Cel puţin începuse să vorbească, 
ochii 
limpezindu-i-se puţin. 

Rămaseră limpezi cât înotă, abia strălucind, iar ea își 
ridică privirea spre locul în care stătea el pe o bucată de 
piatră neagră care ieșea spre lac. 


— Ai putea să vii și tu, spuse în cele din urmă. 

Nu era nicio pasiune în cuvintele ei și totuși, simţi invitaţia 
- nu să îi guste corpul așa cum tânjea să o facă, cum trebuia 
să o facă pentru a ști că era aici cu el, ci mai degrabă să fie 
cu ea. 

— Spre deosebire de tine, spuse Rowan, încercând să își 
controleze vocea când recunoașterea de pe chipul ei 
ameninţă să îi facă genunchii să îi cedeze, nu cred că magia 
mea o să-mi ţină atât de bine de cald dacă intru. 

Voia totuși să o facă. Pe toţi zeii, voia să sară înăuntru, 
dar se forță să adauge: 

— Lacul ăsta e vechi. Ar trebui să ieși. Înainte să 

apară ceva. Ea nu îl ascultă, continuând să facă în 

apă cercuri cu braţele. Aelin îl privi cu seriozitate și 

precauţie. 

— Nu am cedat, spuse încet. Inima lui se frânse la acele 
cuvinte. Nu le-am spus nimic. 

Nu îi zisese asta ca să se fălească și el să o laude, ci mai 
degrabă ca să îi spună lui, consortul ei, care era poziţia lor 
în acest război, ce ar fi putut ști inamicii. 

— Ştiam că nu ai fi făcut-o, reuși el să spună. 

— Ea... a încercat să mă convingă că totul este un vis 
urât. Când Cairn a terminat cu mine, sau cât m-a chinuit, nu 
știu, Maeve a încercat să pătrundă în mintea mea. Aelin se 
uită prin peșteră ca și când ar fi putut vedea lumea de 
dincolo de aceasta. A creat iluzii care mi s-au părut atât de 
reale... Ea pluti sub apă. Probabil avusese nevoie de apa 
rece a lacului ca să își poată auzi din nou vocea; probabil 
avea nevoie de distanţa dintre ei astfel încât să poată rosti 
acele cuvinte. Se scufundă, dându-și părul pe spate cu o 
mână. Semănau cu asta. 

O parte din el nu știa ce să spună, dar întrebă: 

— Ce fel de iluzii? 

O pauză lungă. 

— Acum nu contează. 


Era prea devreme să insiste - dacă ar fi trebuit să o facă 

vreodată. Apoi ea întrebă încet: 

— Cât timp? 

Rowan fu nevoit să apeleze la cele trei secole de 
instrucţie ale lui ca să nu-și afișeze devastarea și suferinţa. 

— Două luni, trei zile și șapte ore. 

Aelin strâmbă din buze, fie din cauza timpului scurs, fie a 
faptului că el numărase toate orele în care fuseseră 
despărțiți. 

Ea își trecu degetele prin păr, șuviţele plutind în apă, în jurul 

ei. 

Tot era prea mult timp încât să fi trecut două luni. 

— M-au vindecat după fiecare... ședință. Ca să nu mai știu 
ce mi- au făcut, la ce mă gândeam și care este adevărul. 
Dacă îi ștergea cicatricile, Maeve avea o șansă în plus să o 
convingă că nimic nu era real. Dar vindecătoarele nu și-au 
putut aminti cât de lung am părul, sau Maeve a vrut să mă 
facă și mai confuză, așa că mi l-au lăsat să crească. 

Amintindu-și probabil motivul pentru care fuseseră 
nevoite să-i redea părul de la bun început, ochii i se 
întunecară. 

— Vrei să îl tund așa cum era când te-am văzut ultima dată? 
Cuvintele lui erau aproape guturale. 

— Nu. Valurile tremurară în jurul ei. ÎI vreau ca să îmi pot 

aminti. 

Să își amintească prin ce trecuse, ororile cărora le 
supravieţuise și ce protejase. In ciuda a ceea ce îi făcuse lui 
Cairn, a modului în care se asigurase că masculul fusese 
ţinut în viaţă și ţipase în tot acest timp, Rowan își dori ca el 
să fi trăit încă, măcar ca să dureze mai mult să îl ucidă. 

lar când ar fi găsit-o pe Maeve... 

Pe ea nu trebuia să o ucidă el. Îl ucisese pe Cairn și nu 

regreta asta. 

Dar Aelin... Maeve era a ei. 
Chiar dacă femeia care dădea din picioare în apă în faţa 
lui nu părea să se gândească la răzbunare. Nici măcar la 
furia care o stimula. Nu o condamna. Ştia că numai timpul și 
distanţa aveau să-i 


vindece rănile emoţionale - dacă s-ar fi putut vindeca 
vreodată cu adevărat. 

Dar el intenţiona să lucreze cu ea, să o ajute cum putea. 
lar dacă nu și-ar fi revenit, dacă n-ar fi fost cum era înainte 
să se întâmple toate, nu ar fi iubit-o mai puţin. 

Aelin își scufundă capul, iar când ieși spuse: 

— Maeve era pe cale să îmi pună un colier valg în jurul 
gâtului. A plecat să îl aducă. Mirosul fricii pe care încă o 
simţea pluti spre el, iar Rowan făcu un pas mai aproape de 
marginea apei. De aceea... am scăpat. Le-a spus să mă 
mute în tabăra militară ca să mă ţină în siguranţă, iar eu... 

Se opri și totuși se uită în ochii lui. Îi permise să citească 
acele cuvinte pe care nu le putea rosti, în liniștea în care 
reușiseră întotdeauna să comunice. „Nu intenţionam să 
evadez.” 

— Nu, Inimă de Foc, șopti el, scuturând din cap și cuprins 
de groază. Nu... era niciun colier. 

Ea clipi, înclinându-și capul. 

— Şi acela a fost un vis? 

Inima lui se frânse când își căută cuvintele și se forţă să le 
rostească. 

— Nu - a fost real. Sau așa credea Maeve. Dar colierele, 
prezenţa valgilor... Totul a fost o minciună născocită de noi. 
Ca să o scoatem pe Maeve, sperând să o îndepărtăm de tine 
și de Doranelle. 

Se auzi doar plescăitul slab al apei. 

— Nu exista niciun colier? 

Rowan se lăsă în genunchi și scutură din cap. 

— Eu... Aelin, dacă aș fi știut ce va face cu informaţia, ce 
ai hotărî să faci... 

Ar fi putut să o piardă. Nu din cauza lui Maeve, a zeilor 
sau a încuietorii, ci din cauza propriilor decizii, a minciunii 
pe care o născocise. 

Aelin se scufundă din nou sub apă. Atât de adânc încât 

atunci când 


izbucni, flacăra doar pâlpâi. 

Lumina erupse din ea, unduindu-se peste lac, scânteind 

peste 
pietre și tavanul neted de deasupra. O explozie tăcută. 

El începu să respire sacadat, dar ea înotă din nou spre 
suprafaţă, lumina emanând din corpul ei ca niște fuioare de 
aburi, aproape dispărând când ea ieși. 

— Îmi pare rău! reuși Rowan să 

spună. Ea își înclină din nou capul. 

— Nu are de ce să îţi pară rău. 

Totuși, îi părea rău. Contribuise la groaza și disperarea ei. 

Eli 

— Dacă nu ai fi păcălit-o pe Maeve, dacă ea nu mi-ar fi 

spus, nu 
cred că am fi fost acum aici, spuse ea. 

El încercă să își controleze nodul din stomac, impulsul de a 
se întinde spre ea, de a-i cere iertare. Încercă și tot încercă. 

— Ce s-a întâmplat cu ceilalți? întrebă Aelin simplu. 

Nu știa - nu avea de unde să știe cum, de ce și unde se 
despărţiseră cu toţii. Așadar, Rowan îi povesti cât mai pe 
scurt posibil. 

Când termină, Aelin tăcu preţ de câteva minute lungi. 

Ea se uită în întuneric, unduirea apei fiind singurul sunet. 
Corpul ei aproape pierduse strălucirea nou căpătată. 

Apoi se întoarse din nou spre el. 

— Maeve a spus că tu și ceilalţi eraţi în nord. Că aţi fost 
reperați acolo de spionii ei. Ai răspândit și informaţia asta 
falsă? 

El scutură din cap. 

— Se pare că Lysandra a fost 

conștiincioasă. Aelin înghiţi în sec. 

— Am crezut-o. 

Părea, cumva, o mărturisire. 

Așadar, Rowan se trezi 

spunând: 

— Cândva, ţi-am spus că și dacă moartea ne va despărți, 
aș spinteca toate lumile până te-aș găsi. El îi schiţă un 
zâmbet. Chiar ai crezut că asta o să mă oprească? 


Ea își ţuguie buzele și, în sfârșit, acele emoţii agonizante 
începură să i se citească în privire. 

— Trebuia să salvezi Terrasenul. 

— Având în vedere că soarele strălucește, aș spune că 
Erawan nu a câștigat încă. Deci îl vom salva împreună. 

Rowan nu își permise să se gândească la preţul final al 
distrugerii lui Erawan. Și nici Aelin nu păru să se grăbească 
să discute despre asta când spuse: 

— Ar fi trebuit să te duci în Terrasen. Are nevoie de tine. 

— Mai multă nevoie am de tine. El nu dădu înapoi de la 
sinceritatea care îi făcea vocea mai dură. Şi Terrasenul va 
avea nevoie și de tine. Nu de Lysandra care îţi joacă rolul, ci 
de tine. 

Ea dădu ușor din cap. 

— Maeve și-a adunat armata. Mă îndoiesc de faptul că a 
făcut-o doar ca să mă păzească în lipsa ei. 

El alungă acest gând, ca să îl ia în considerare mai târziu. 

— A făcut-o doar ca să își întărească apărarea, în caz că 
Erawan câștiga dincolo de mare. 

— Chiar crezi că asta plănuiește să facă? 

— Nu, recunoscu el. 

lar dacă Maeve voia să aducă armata la Terrasen, să facă 
o alianţă cu Erawan sau doar să fie încă o armată care să le 
atace regatul, să îi lovească atunci când erau cel mai puţin 
pregătiţi, trebuiau să se grăbească. El trebuia să se 
întoarcă. Imediat. Ochii partenerei lui străluciră cu aceeași 
înţelegere și groază. 

Gâtul lui Aelin se înălță când șopti: 

— Sunt atât de obosită, Rowan... 

Inima i se strânse din nou. 

— Știu, Inimă de Foc. 

El deschise gura ca să mai spună ceva, să o convingă să 
vină la țărm ca măcar să o poată îmbrăţișa dacă vorbele nu 
îi puteau alina povara, dar atunci văzu. 


O barcă, veche și sculptată peste tot, ieși din întuneric. 

— Intoarce-te pe țărm! Barca nu plutea - era trasă. Abia 
zărea cele două siluete întunecate care șerpuiau sub apă. 

Aelin nu ezită, înotând constant spre el; nu dădu înapoi 
când el îi oferi mâna și o înfășură în mantia lui când barca 
trecu mai departe, trasă de ființe negre ca niște ţipari cam 
de mărimea unui om. Inotătoarele pluteau în urma lor ca 
niște văluri negre și cu fiecare mișcare a cozilor lungi, el zări 
ochi albi ca laptele. Orbi. 

Indreptau vasul cu fund plat destul de mare pentru 
cincisprezece masculi Fae chiar spre marginea lacului. 
Trupurile scunde și fusiforme licăriră prin beznă, iar cele din 
Neamul Mititelelor o legară de o stalagmită din apropiere. 

Probabil ceilalți auziseră ce-i poruncise lui Aelin, pentru că 
ieșiră cu săbiile scoase. La un pas în urma lor, Elide zăbovi 
lângă lupul Fenrys. 

— Nu cred că vor să mergem cu aia în peșteri, șopti Lorcan. 

Dar Aelin se întoarse spre ei, apa picurându-i din păr pe 
piatra de la picioarele goale. Ar fi putut să-și usuce părul 
într-o clipă, totuși nu o făcu. 

— Suntem urmăriţi. 

— Știm, răspunse Lorcan, iar dacă Aelin nu i-ar fi permis 
acum să își pună o mână pe umărul ei, Rowan l-ar fi aruncat 
pe mascul în lac. 

Dar Aelin rămase serioasă și calmă. 

— Singura cale spre mare este prin peștera asta. 

Era o afirmaţie scandaloasă. Ei erau la sute de kilometri 
pe continent și nu se știa dacă prin acești munţi era vreo 
rețea de peșteri care să ducă spre ocean. Ca să ajungă 
acolo, trebuiau să meargă spre nord prin lanţul montan, 
apoi să cotească spre vest la munţii Cambrian și să 
navigheze pe sub ei direct spre coastă. 

— Și presupun că ele ţi-au spus 

asta? Chipul lui Lorcan era dur ca 

granitul. 

— Ai grijă! mormăi Rowan. Fenrys își dezgoli dinţii în faţa 


războinicului brunet, blana zburlindu-i-se. 

— Da, fu răspunsul simplu al lui Aelin, cu bărbia sus. 
Terenul de deasupra este plin de soldaţi și spioni. Să 
mergem pe sub ei este singura cale. 

Elide înaintă. 

— Eu merg, zise și îi aruncă o privire rece lui Lorcan. Tu 
poţi risca să ieși la suprafaţă, dacă ești atât de neîncrezător. 

Lorcan își încordă maxilarul și o mică parte din Rowan se 
desfătă văzând-o pe delicata Lady din Perranth făcându-l file 
pe războinicul călit de secole din câteva cuvinte. 

— Este înţelept să luăm în considerare posibilele capcane 

ale 
situaţiei. 

— Nu avem timp să ne gândim, interveni Rowan înainte 
ca Elide să poată da vreo replică. Trebuie să plecăm! 

Gavriel înaintă ca să studieze barca legată și ceea ce păreau 

a fi 
pachete cu provizii pe scândurile rezistente. 

— Totuși, cum vom naviga? 

— Vom fi escortaţi, răspunse Aelin. 

— Și dacă ne abandonează? o provocă 

Lorcan. Aelin se uită calmă la el. 

— Atunci presupun că va trebui să găsești o cale 

de ieșire. O urmă ușoară de furie dezminţi acele 

cuvinte calme. 

După asta nu mai fu nimic de dezbătut, iar ei oricum nu 
aveau multe de împachetat. Ceilalţi îi oferiră intimitate lui 
Aelin să se îmbrace lângă foc în timp ce inspectară barca, și 
când partenera lui ieși din nou, purtând cizmele, pantalonii 
și diverse alte haine din Mistward pe sub cea gri, stomacul i 
se strânse. 

Nu mai era prizoniera evadată și goală. Totuși, nimic din 
acea șiretenie, bucurie și ferocitate nestăpânită nu îi lumina 
chipul. 

Ceilalţi așteptară în barcă, așezați pe băncile încastrate în 
laturile înalte. Fenrys și Elide stăteau cât mai departe de 
Lorcan, Gavriel fiind un tampon între ei, blond și suferind. 


Rowan zăbovi la marginea țărmului, cu o mână întinsă 
spre Aelin când ea se apropie. Fiecare pas al ei părea 
calculat - ca și când încă s- ar fi minunat de faptul că se 
putea mișca liberă, ca și când încă nu s- ar fi obișnuit cu 
picioarele ei fără povara lanțurilor. 

— De ce? se întrebă Lorcan cu voce tare, mai mult în 
sinea lui. De ce să facă atâta efort pentru noi? 

El își primi răspunsul - cu toţii îl primiră - o clipă mai târziu. 

Aelin se opri la câţiva pași de barcă, iar Rowan întinse 
mâna. Ea se întoarse din nou spre peșteră. Neamul 
Mititelelor ieși din crengile de mesteacăn, din pietre, din 
spatele stalagmitelor. 

Încet și profund, Aelin le făcu o plecăciune. 

Rowan ar fi putut jura că toate acele capete mici se 
plecară drept răspuns. 

Două mâini gri și osoase se ridicară deasupra unei pietre 
din apropiere, lăsând ceva strălucitor pe piatră. 

Rowan înţepeni. O coroană de argint, perle și diamante 
strălucea acolo, făurită în forma aripilor de lebădă ridicate. 

— Coroana lui Mab, șopti Gavriel. 

Dar Fenrys își mută privirea spre întunericul care se ivea, 
strângându-și coada pe lângă el. 

Aelin făcu un pas clătinat spre coroană. 

— A... căzut în râu. 

Rowan nu voia să știe cum de o întâlnise ea, de ce o 
văzuse căzând în râu. Maeve păzise permanent cele două 
coroane ale surorilor ei, scoțându-le doar ca să fie expuse în 
sala tronului ei la ocazii oficiale. În memoria surorilor ei, 
spusese ea. Rowan se întrebase câteodată dacă era o 
aducere aminte a faptului că trăise mai mult decât ele, că la 
sfârșit păstrase tronul pentru sine. 

Mâna gri alunecă din nou peste marginea pietrei și 
înghionti coroana cu un gest tăcut. „la-o!” 

— Vrei să știi de ce? îl întrebă încet Gavriel pe Lorcan 
când Aelin se îndreptă spre piatră, afișând o admiraţie 
solemnă. Pentru că ea este 


singura moștenitoare a lui Brannon, dar și a lui Mab. 

O trăsătură ancestrală a stră-străbunicii ei, o tachinase 
Maeve, care îi moștenise forța și nemurirea. 

Aelin luă coroana, ridicând-o ușor, aceasta strălucind 

lumina 
lunii în mâinile ei. 

„Așchia nu a sărit departe de trunchi în ceea ce privește 
descendența surorii mele Mab”, spusese Elide că afirmase 
Maeve pe plajă. După câte se părea, în toate felurile. 

Dar Aelin nu făcu nicio mișcare ca să-și pună coroana 
când se apropie din nou de el, mergând mai ferm de data 
asta. Încercând să nu se gândească la fineţea insuportabilă 
a mâinii ei când o apucă pe a lui, Rowan o ajută să urce la 
bord, apoi urcă și el înainte să dezlege funiile care îi legau 
de țărm. 

Gavriel continuă, spunând mirat: 

— lar asta o face să fie și regina lor. 


ca 


Aelin se uită în ochii lui Gavriel, coroana aproape strălucind 


în 
mâinile ei. 
— Da, fu tot ce spuse ea când barca alunecă spre întuneric. 


CAPITOLUL 36 

— Cât o să dureze să ajungem pe coastă? 

Șoapta lui Elide răsună din pereţii săpaţi de râu ai peșterii. 

Ea intrase în panică atunci când barca se aventurase 
dincolo de strălucirea țărmului și pătrunsese într-un culoar 
din partea cealaltă a lacului, unul atât de întunecat încât nu 
își putea vedea mâinile. Să fie prinsă într-o asemenea beznă 
câteva ore, zile, probabil mai mult... 

Așa fusese în coșciugul de fier? Aelin nu dădea niciun 
semn că întunericul sufocant o deranja și nu se arătase 
dornică să le lumineze calea. Nu aprinsese nici măcar o 
flacără mică. 

Dar după câte se vedea, Neamul Mititelelor venise 
pregătit. Și în câteva clipe de la intrarea în culoarul râului 
cuprins de beznă, lumina albastră a lămpii care se legăna 
peste prova curbată se aprinse. 

Nu era lumină, nici măcar magie, ci niște licurici care 

străluceau 
albastru-deschis, ca și când fiecare ar fi înghiţit miezul unei 
stele. 

Fuseseră strânși în lampă, iar lumina lor slabă se unduia 
spre zidurile netezite de apă. Era o lumină blândă și 
liniștitoare, cel puţin pentru ea. 

Masculii Fae erau _ vigilenţi, ochii sclipindu-le cu o 
strălucire animalică și folosind lumina ca să marcheze 
peșterile în care erau trași de acele bestii ciudate 
asemănătoare șerpilor. 

— Nu călătorim repede, răspunse Rowan de unde stătea 
lângă Aelin, în apropiere de spatele bărcii, Fenrys moţăind la 
picioarele reginei. Era destul de mare încât să se poată 
întinde printre bănci sau să se facă mic lângă provă ca să 
mănânce grămada de fructe și brânză. Şi nu știm cât de 
directe sunt culoarele astea. S-ar putea să dureze câteva 
zile să ieșim de aici. 

— Ar dura trei săptămâni de mers pe jos dacă am fi 

deasupra, 


explică Gavriel, părul lui blond părând argintiu la lumina lămpii. 
Poate mai mult. 

Elide mișcă inelul de pe deget, răsucindu-l în mod repetat. 
Ar fi preferat să meargă o lună pe jos decât să rămână 
captivă în culoarele acestea întunecate și lipsite de aer. 

Dar nu aveau de ales. Anneith nu îi avertizase în șoaptă - 
nu spusese nimic înainte ca ei să urce în barca asta, înainte 
ca Aelin să fi primit coroana antică a reginei Spiridușilor, 
moștenirea și dreptul ei din naștere. 

Regina pusese coroana lui Mab într-unul dintre bagajele 
lor, ca și când nu ar fi fost decât o centură de sabie în plus. 
Nu rostise nicio vorbă, și nici ei nu o întrebaseră nimic. 

În schimb, își petrecuse ultimele câteva ore stând în 
spatele bărcii, studiindu-și mâinile fără semne și uitându-se 
ocazional în apa neagră de sub ei. Elide nu știa ce se 
aștepta să vadă, în afară de propria reflexie care se unduia. 
Grozăviile și creaturile antice din ţinuturile acestea erau 
prea numeroase ca să fie numărate și majoritatea nu era 
prietenoase cu muritorii. 

Rezemându-se de grămada de bagaje, Elide aruncă o 
privire în stânga, unde Lorcan se așezase de-a lungul 
marginii bărcii, mai aproape de ea decât în ultimele 
săptămâni. 

Simţindu-se privit, se uită la fată. 

Câteva clipe lungi, ea își permise să îl privească. 

El se târâse după Maeve pe plajă ca să o salveze pe Aelin 
și o găsise în timpul evadării ei - se asigurase că Aelin 
scăpase. Oare anula asta ce făcuse invocând-o pe Maeve de 
la bun început? Chiar dacă Maeve ar fi întins capcana, chiar 
dacă el nu ar fi știut ce intenţii avea ea cu Aelin, anula asta 
decizia lui de a o chema? 

Ultima dată vorbiseră ca prieteni la bordul acelei corăbii, 
cu câteva ore înainte de sosirea flotei lui Maeve. li spusese 
că trebuiau să discute, iar ea presupusese că era despre 
viitorul lor, despre e'i. 

Dar probabil intenţionase să îi spună ce făcuse, că se 

înșelase 


acţionând înainte ca Aelin să-și pună planurile în aplicare. Elide 


nu 
își mai roti inelul. 

O făcuse pentru ea, iar Aelin știa asta. El chemase flota lui 
Maeve întrucât crezuse că aveau să fie distruși de flota lui 
Melisande. O făcuse pentru ea, tot așa cum își coborâse 
scutul în jurul lor în ziua în care Fenrys sfâșiase o bucată din 
braţul ei, în schimbul puterii vindecătoare a lui Gavriel. 

Însă regina stătea tăcută în spatele lor, fără ca focul 
mistuitor și zâmbetul șiret pe care îl afișa tuturor celor care 
îi tăiau calea să se zărească... Două luni cu un sadic. Cu doi 
sadici. Acesta fusese preţul; aceasta fusese povara pe care 
Aelin și ei toți aveau s-o îndure. 

El era motivul liniștii și al focului stins. Nu pe deplin, ci 
într-o oarecare măsură. 

Lorcan strânse din buze, ca și când i-ar fi citit gândurile 

chip. 

Elide se uită din nou înainte, spre locul în care tavanul 
peșterii cobora atât de mult încât l-ar fi putut atinge dacă s- 
ar fi ridicat în picioare. Spaţiul se îngusta tot mai mult... 

— Este posibil să fie o trecătoare spre o peșteră mai 
mare, mormăi Lorcan, ca și când ar fi putut vedea frica și pe 
chipul ei sau de parcă ar fi mirosit-o. 

Elide nu se deranjă să-i răspundă, dar nu se putu abţine 
să nu afișeze un licăr de recunoștință. 

Înaintară și mai mult în întunericul vechi și tăcut și nimeni 


nu vorbi un timp după aceea. 
XXX 


pe 


Colierul nu fusese real, însă armata chemată de Maeve era. 


lar Dorian împreună cu Manon se aflau în căutarea ultimei 
chei Wyrd. Dacă el ar fi obținut-o de la Erawan, de oriunde 
ar fi ţinut-o regele Valg, dacă ar fi intrat în posesia tuturor 
celor trei... O vreme, plescăitul apei din jurul bărcii fusese 
singurul sunet. 

Gavriel era de strajă la provă, iar Lorcan supraveghea 
totul de la tribord, cu maxilarul încordat. Fenrys și Elide 
moţăiau, ea 


rezemându-și capul de coastele lui, părul negru răsfirându-se 
pe 
blana albă. 

Aelin se uită la Rowan, care stătea lângă ea, dar fără să o 
atingă, şi- și strânse degetele în poală. Un clipit în 
obscuritate fu singurul indiciu că era conștient de fiecare 
mișcare a ei. 

Aelin îi simţi parfumul și permise forţei acestuia să se 

adâncească 
mai mult în ea. 

Dorian și Manon puteau fi oriunde. Ar fi fost inutil să îi 
caute pe vrăjitoare și pe rege. Căile lor aveau sau nu să se 
întâlnească din nou. lar dacă el ar fi găsit ultima cheie și i-ar 
fi adus-o, ea ar fi plătit preţul cerut de zei - ceea ce datora 
Terrasenului și lumii. 

Totuși, dacă Dorian ar fi ales să pună personal capăt 
lucrurilor, să făurească Lacătul... Stomacul i se agită. El 
avea tot atât de multă putere ca și ea, dacă nu mai multă. 

Trebuia să fie sacrificiul ei. Sângele ei trebuia vărsat ca să 
îi salveze pe toţi. Să îl lase pe Dorian s-o facă... 

Ar fi putut. Trebuia să o facă. Având în vedere că Erawan 
fără îndoială se dezlănţuia asupra Terrasenului, iar armata 
lui Maeve, foarte probabil, din cauza suferinţei de nedescris, 
l-ar fi putut lăsa pe Dorian să facă asta. Avea încredere în el. 

Chiar dacă probabil nu și-ar fi iertat-o niciodată. 

Ea ar fi trebuit să-și plătească datoria. Probabil pedeapsa 
pentru că nu reușise să o facă ar fi fost să își accepte soarta; 
să fie nevoită să accepte tot ce i se făcuse în ultimele luni. 

Întunericul râului subteran o apăsa, cuprinzând-o în braţe și 
strângând-o. 

Era diferit de bezna din cutia de fier, de bezna în care se 

trezise. Un loc din care, probabil, nu avea să scape 

niciodată cu adevărat. 

Puterea i se agită, trezindu-se. Aelin înghiţi în sec, refuzând 
să o recunoască, să o bage în seamă. 

Nu intenţiona și nu putea să o facă. Nu încă. Nu înainte să fie 
pregătită. 


Văzuse chipul lui Rowan când îi vorbise despre 
consecinţele înșelătoriei lui cu colierul. Observase cum o 
priviseră tovarășii ei, cu milă și frică în ochi faţă de ce i se 
făcuse, ce devenise. 

Avea un corp nou. Un corp străin și ciudat, ca și când ar fi 
fost smulsă dintr-unul și băgată în altul, procesul fiind 
cumva diferit de metamorfozare. Incă nu încercase să-și 
asume trupul uman. Nu vedea sensul. 

Stând în liniște în timp ce barca era trasă prin obscuritate, 
simţi greutatea acelor priviri. Groaza lor. li simţi întrebându- 
se cât de distrusă era. 

„Să nu cedezi!” 

Ştia că asta fusese adevărat - că a mamei sale fusese 
vocea care-i vorbise. 

Așadar, nu intenţiona să cedeze în faţa situaţiei, în faţa a 
ceea ce i se făcuse și a ceea ce rămăsese. 

Pentru tovarășii din jurul ei, ca să le înlăture disperarea și 
frica, nu plănuia să cedeze. 

Avea să lupte și să se străduiască să redevină persoana 
care fusese înainte; să-și aducă aminte să meargă ţanţoș, să 
zâmbească larg și să facă semn din ochi; să se 
împotrivească petei care-i întina încă sufletul, să o ignore. 
Voia să se folosească de călătoria asta pe întuneric pentru 
a-și reveni - doar cât să pară convingătoare. Cu toate că 
bezna dispersată sălășluia acum în ea, cu toate că-i era greu 
să vorbească, avea să le arate ce voiau să vadă. 

O Aducătoare a Luminii care nu era răvășită. Aelin a 
Focului Sălbatic. 

Avea să arate lumii și acea minciună, făcând-o să o 

creadă. Poate că într-o zi ar fi crezut-o și ea. 


CAPITOLUL 37 

Zilele de călătorie în tăcere trecură. 

Trei zile, dacă era adevărat ce simțeau Rowan și Gavriel. 
Poate cel din urmă avea un ceas de buzunar. Lui Aelin nu 
prea îi păsa. 

Ea profita de fiecare dintre acele zile ca să se gândească 
la ce se făcuse și ce o aștepta. Câteodată, vuietul magiei 
sale îi acoperea gândurile. Câteodată dormea. Tânăra nu îi 
acorda atenţie. 

Ei navigară prin întuneric, râul de dedesubt fiind atât de 
negru încât ar fi putut la fel de bine să rătăcească prin 
ținutul lui Hellas. 

Cea de-a patra zi de mers prin întuneric și printre roci se 
apropia de sfârșit, escortele lor trăgând neobosit barca, în 
clipa în care Rowan șopti: 

— Intrăm pe teritoriul spiritelor. 

Gavriel se întoarse din locul lui de la provă. 

— Cum ţi-ai dat seama? 

Intins lângă el, lupul Fenrys își ciuli urechile. 

Aelin nu-l întrebase de ce rămânea în trupul său de lup. La 
urma urmei, nici pe ea nu o întrebase nimeni de ce era încă 
Fae, dar presupunea că, dacă el ar fi fost Fae, ar fi fost 
nevoit să vorbească, să răspundă întrebărilor la care 
probabil nu era pregătit să răspundă. Ar fi putut pur și 
simplu să strige ce li se făcuse. 

Cu un deget tatuat, Rowan arătă spre o firidă. Umbrele îi 
învăluiau adânciturile, dar când lumina albastră a lămpii o 
atinse, auriul licări de-a lungul solului stâncos. Era aur vechi. 

— Ce este un spirit? șopti Elide. 

— Spiritele sunt creaturi maliţioase care controlează 
gândurile, răspunse Lorcan scrutând culoarul și ducând o 
mână spre sabie. Râvnesc după aur și comori și au infestat 
vechile morminte ale regilor 


și reginelor ca să poată locui acolo. Urăsc lumina de orice fel. 
Sper că 
asta o să le ţină la distanţă. 

Elide se crispă, iar Aelin avu pornirea să facă la fel, în 
schimb, se forță să vorbească suficient cât să îl întrebe pe 
Rowan: 

— Sunt aceleași de sub mormintele pe care le-am vizitat? 

Rowan își îndreptă spatele, ochii scânteindu-i când îi auzi 
întrebarea - sau doar pentru că ea vorbise. Zilele acestea îi 
rămăsese alături, o prezenţă tăcută și constantă. Chiar și în 
timpul somnului, el rămăsese la câţiva pași distanţă, fără să 
o atingă - fusese pur și simplu prezent. Destul de aproape 
încât mirosul lui de pin și zăpadă să o adoarmă. 

Rowan se sprijini într-o mână de marginea bărcii. 

— Sunt multe morminte cu spirite prin Wendlyn, dar nu 
între munţii Cambrian și Doranelle - în afară de cele la care 
am fost. Din câte știu, se corectă el. Nu mi-am dat seama că 
mormintele lor au fost săpate atât de adânc. 

— Dacă ușile mormintelor sunt, foarte probabil, încuiate 
deasupra, spiritele au nevoie de o cale de intrare, observă 
Gavriel studiind o firidă mai mare care apăru în dreapta lor. 

Nu o firidă, ci o gură de peșteră uscată care se continua 
spre marginea râului înainte să dispară din câmpul vizual. 

— Opriţi barca! spuse Aelin. 

Toţi tăcură la acel ordin, chiar și Rowan. 

Aelin arătă spre marginea țărmului de lângă gura peșterii. 

— Opriţi barca! repetă ea. 

— Nu cred că putem, șopti Elide. 

Într-adevăr, amândouă folosiseră găleți ca să își facă 
nevoile în ultimele zile, masculii adâncindu-se în tot soiul de 
discuţii ca să facă liniștea mai suportabilă. 

Dar barca se îndreptă spre firidă, încetinind. Fenrys se 
ridică în picioare și adulmecă aerul când se apropiară de 
marginea țărmului. Rowan și Lorcan se aplecară în afară ca 
să își sprijine mâinile de 


piatră astfel încât să nu se izbească prea puternic. 

Aelin nu așteptă ca barca să nu se mai legene înainte să ia 
o lampă și să sară pe pământul netezit de râu. 

Rowan înjură, sărind după ea. 

— Rămâneţi aici! îi avertiză pe cei rămași în barcă. 

Aelin nu se deranjă să vadă cine-l ascultase când intră în 

peșteră. 

XXX 

Regina fusese nesăbuită înainte ca Maeve și Cairn să o 
tortureze preţ de două luni, dar, acum părea să-și fi pierdut 
simţul realităţii. 

Totuși, Lorcan se abținu să spună asta când se trezi cu 
Elide în barcă. Rămăseseră singuri. Gavriel și Fenrys 
plecaseră după Rowan și Aelin, calea lor fiind marcată doar 
de strălucirea tot mai slabă a luminii albastre pe pereţi. 

Nu era lumina focului. Ea nu le arătase niciun tăciune de 
când intraseră în peșteră. 

Elide rămase așezată în faţa lui în partea dreaptă a bărcii, 
cu spatele rezemat de marginea curbată. Tăcuse în ultimele 
câteva minute, privind acum gura întunecată a peșterii. 

— Nu trebuie să te temi de spirite dacă ești înarmată cu 

magie, se 
trezi spunând Lorcan. 

Fata își îndreptă ochii negri spre el. 

— Ei bine, nu am deloc, așa că iartă-mă dacă aleg să fiu 

atentă! 

Nu; cândva, îi spusese că, deși cei din neamul lui Lochan 
moșteneau magia, prin sângele ei nu curgea niciun strop. El 
nu îi zisese niciodată că dintotdeauna îi considerase 
isteţimea drept o magie în sine, indiferent de șoaptele lui 
Anneith. 

— Nu de spirite îmi fac griji, continuă Elide. 

Lorcan evaluă râul liniștit care curgea pe lângă ei și 
peșterile din jurul lor înainte să spună: 

— O să-i ia ceva timp să își revină. 

Ea îi aruncă o privire acuzatoare, iar el își sprijini antebraţele 

pe 
genunchi. 


— Am recuperat-o. Acum este cu noi. Ce vrei mai mult? 
„De la mine” erau cuvintele pe care nu trebuia să le 
adauge. Elide se îndreptă. 

— Nu vreau nimic. 

„De la tine.” 

El își încleștă maxilarul. Așadar, acum trebuiau să discute 

asta. 

— Cam cât ar mai trebui să mă căiesc? 

— Te-ai plictisit? 

Lorcan mârâi, însă Elide se încruntă la mascul. 

— Nici măcar nu mi-am dat seama că te căiești. 

— Am venit aici, nu-i așa? 

— Pentru cine, mai exact? Pentru Rowan? Pentru Aelin? 

— Pentru amândoi. Și pentru tine. 

Poftim! Ca lucrurile să fie clare între ei. 

În ciuda strălucirii albastre a lămpii, el văzu roșeaţa din 

obrajii ei. 

Totuși, ea strâmbă din buze: 

— 'Ţi-am spus pe plaja aia: nu vreau să am de-a face cu tine. 

— Deci dacă am comis o greșeală sunt pentru totdeauna 
dușmanul tău? 

— Ea este regina mea, iar tu ai chemat-o pe Maeve, apoi i-ai 

spus 
unde sunt cheile, și a; stat locului cât au chinuit-o! 

— Habar n-ai ce poate face legământul de sânge! Deloc. 

— Fenrys a rupt legământul. A găsit o cale. 

— lar dacă Aelin nu ar fi fost acolo ca să îi ofere un altul, arfi 

murit. 
El râse încet și fără să se amuze. Poate că asta ai fi preferat. 

Ea îi ignoră ultimul comentariu. 

— Nici măcar nu ai încercat. 

— Ba da! se răsti Lorcan. M-am împotrivit din răsputeri! Și 
nu a fost destul. Dacă ea mi-ar fi ordonat să îţi tai gâtul, aș fi 
făcut-o. lar dacă aș fi găsit o cale să rup legământul, aș fi 
murit, iar ea te-ar fi ucis sau te-ar fi luat după aceea. Pe 
plaja aia, singurul meu gând a fost să o fac pe Maeve să uite 
de tine, să te lase să pleci... 


— Nu-mi pasă de mine! Nu-mi păsa de mine pe plaja aia! 

— Ei bine, mie îmi pasă! Cuvintele lui mormăite răsunară 
peste apă și piatră, iar masculul vorbi pe un ton mai grav. 
Creaturi mai rele decât spiritele ar putea veni să adulmece 
pe aici. Mie mi-a păsat de tine pe plaja aia, ca și reginei tale. 

Elide scutură din cap și își mută privirea doar ca să nu-l vadă. 

Acela fu momentul în care se deschise ușa din el la care 
nu ajunsese nimeni niciodată. Dezordinea și golul din pieptul 
său îl obligau să-și dorească să îndrepte lucrurile. 

— Dispreţuiește-mă cât vrei! spuse el, blestemându-și 
cuvintele răgușite. Sunt sigur că am să supraviețuiesc! 

Suferinţa licări în ochii ei. 

— Bine, zise ea cu fragilitatea pe care el o ura mai mult 
decât orice. Se ura pentru că o cauzase, însă și umilinţa lui 
avea limite. Spusese ce avea de spus. Dacă voia să nu mai 
aibă de-a face cu el niciodată, atunci trebuia să găsească o 
cale să-i respecte și să-i accepte decizia. 

Cumva. 

XXX 

Peștera se înălța câţiva metri, apoi revenea la același 
nivel și se continua în stâncă. Rowan își dădu seama că nu 
era un culoar creat de apă sau de vreme, ci de mâinile 
muritorilor. Poate că regii și lorzii morţi demult luaseră calea 
râului subteran ca să își lase aici morţii înainte să izoleze 
mormintele de lumina soarelui și de aerul de deasupra, 
cunoașterea potecilor dispărând odată cu regatele lor. 

O strălucire slabă pâlpâi din lampa pe care o ţinea Aelin, 
scăldând zidurile peșterii în albastru. El o ajunsese repede 
din urmă, iar acum mergea lângă ea, Fenrys venind cu greu 
după ei, Gavriel păzindu-le spatele. 

Rowan nu se obosise să-și scoată armele. Oţelul era inutil 
împotriva spiritelor. Doar magia le-ar fi putut distruge. 

Putea doar să presupună motivul pentru care Aelin 
simţise nevoia să se oprească și ce anume trebuia să vadă 
când culoarul se deschise 


într-o mică peșteră, iar aurul licări. 

Era aur peste tot - o umbră îmbrăcată în veșminte negre 
zdrenţuite zăbovea lângă sarcofagul din mijloc. 

Rowan mârâi în semn de avertisment, dar Aelin nu atacă. 

Își strânse pumnul pe lângă corp, dar rămase nemișcată. 
Spiritul șuieră. Aelin doar îl privi. 

Ca și când nu ar fi vrut, nu ar fi putut să-și atingă puterea. 

Lui Rowan i se strânse inima, dar trimise un bici de gheaţă și 

vânt 
prin peșteră. 

Spiritul ţipă o dată și dispăru. 

Aelin se holbă la locul în care se aflase o secundă și peste 
umăr, la el. Recunoștinţa îi străluci în ochi. 

Rowan nu făcu decât să dea din cap în direcţia ei. „Nu-ţi 
face griji în privinţa asta.” 

Totuși, Aelin se întoarse, ignorând conversaţia tăcută cât 

studie 
locul. 

Timp. Avea nevoie de timp ca să se vindece, deși el știa că 

Inima 
lui de Foc ar fi pretins contrariul. ` 

Aşadar, se uită și Rowan. In partea cealaltă a 
mormântului, dincolo de sarcofag și comoară, o boltă se 
deschidea într-o altă cameră - probabil era doar un alt 
mormânt sau un culoar de ieșire. 

— N-avem timp să găsim o cale de ieșire, șopti Rowan 
când ea intră în mormânt. lar peșterile rămân mai sigure 
decât suprafaţa. 

— Nu caut o cale de ieșire, spuse ea cu o voce calmă și 
indiferentă și se aplecă, luând un pumn de monede din aur 
ștanțate cu fața unui rege uitat. O să fim nevoiţi să ne 
finanțăm călătoria. Și zeii mai știu ce altceva! 

Rowan ridică o sprânceană, iar Aelin din umeri, băgând 
aurul în buzunarul mantiei. 

— Dacă nu cumva zăngănitul jalnic pe care l-am auzit din 
punga ta cu bani nu e vreun indiciu că nu mai avem fonduri. 

Scânteia de umor mușcător, tachinarea... Se străduia. De 

dragul 


lui sau al celorlalți, poate de-al ei, ea se străduia. 

Nu putea să nu-i răspundă la fel. Rowan își înclină capul. 

— Într-adevăr, avem mare nevoie să ne umplem 

vistieria! Gavriel tuși. 

— Ştii, aurul ăsta le aparţine morţilor. 

Aelin mai vâri un pumn de monede în buzunar, începând să 
ocolească mormântul plin de comori. 

— Morţii n-au nevoie să-și plătească biletul pentru o 
călătorie pe ape. Sau să cumpere cai. 

Rowan îi zâmbi Leului. 

— Ai auzit-o pe doamna! 

Un licăr izbucni din locul în care Fenrys adulmecase un 
cufăr cu bijuterii și, apoi, acolo apăru un mascul. Hainele gri 
erau uzate, dar intacte - într-o formă mai bună decât 
privirea sa inexpresivă. 

Aelin se opri din a jefui mormântul. 

Fenrys înghiţi, ca și când ar fi încercat să își aducă aminte 
cum să vorbească și spuse răgușit „Ne trebuiau mai multe 
buzunare!”, atingându-le pe ale lui ca să-și sublinieze ideea. 

Aelin schiţă un zâmbet și clipi la Fenrys - de trei ori. 

Fenrys îi răspunse clipind o dată. 

Era un cod pe care-l născociseră ca să comunice în tăcere 
când i se ordonase să rămână în trupul de lup. 

Aelin continuă să zâmbească timid când se îndreptă spre 
masculul cu păr blond a cărui piele măslinie era acum 
palidă, și întinse braţele fără să spună nimic. 

Ca să îl lase să decidă dacă voia să o atingă. Dacă suporta 

așa ceva. La fel cum Rowan ar fi lăsat-o să decidă dacă 

voia să îl atingă. 

Fenrys oftă ușor înainte să cadă în braţele lui Aelin, 
străbătut de un tremur. Rowan nu putu să-i vadă chipul, și 
probabil nu avu nevoie să o facă, în clipa în care ea îi apucă 
jacheta lui Fenrys atât de strâns încât i se albiră mâinile. 

Era un semn bun - o mică minune că vreunul din ei își dorea 

și 


putea fi atins. Rowan își aminti de asta, chiar dacă o parte 
masculină din el se încordă la acea atingere. Cândva, ea îi 
spusese că era un Fae ticălos și posesiv. Trebuia să se 
străduiască din răsputeri să-i înșele așteptările. 

— Mulţumesc, spuse încet Aelin, frângându-i mai mult 
inima lui Rowan. 

Fenrys nu răspunse, dar după suferinţa de pe chipul său, 
Rowan știa că nu trebuia să-i mulțumească. 

Ei se retraseră, iar Fenrys îi cuprinse obrazul. 

— Când ai să fii pregătită, o să putem sta de vorbă. 

Despre ce suferiseră - ca să dezvăluie tot ce se 

întâmplase. Aelin dădu aprobator din cap, 

expirând. 

— E valabil și în cazul tău. 

Apucându-se din nou să-și umple buzunarele cu aur, se uită 

din 
nou la Fenrys, la chipul tras al acestuia. 

— Ti-am oferit jurământul de sânge ca să îţi salvez viaţa, 
spuse Aelin. Dar dacă nu îl vrei, Fenrys, eu... putem găsi o 
cale să te eliberăm... 

— Îl vreau, zise Fenrys, fără umorul care-l caracteriza. El 
se uită la Rowan și-și înclină capul. Este onoarea mea să 
servesc regatul ăsta. Şi pe tine, i se adresă lui Aelin. 

Ea flutură o mână, deși Rowan observă licărul din ochii ei 
când se înclină ca să mai ia niște aur. Lăsând-o singură o 
clipă, se duse lângă Fenrys și îi cuprinse umerii. 

— Mă bucur că ai revenit... Frate! adăugă după câteva 
momente. Căci asta urmau să fie. Nu mai fuseseră, dar 
datorită a ceea ce făcuse Fenrys pentru Aelin... Da, Rowan 
avea să-i spună „frate”, 

chiar dacă fratele lui Fenrys... 

Un licăr se zări în ochii negri ai lui Fenrys. 

— Ea l-a ucis pe Connall. L-a făcut să se înjunghie în 

inimă. Gavriel scăpă din mână un colier de perle și 

rubine. 

Temperatura din mormânt crescu, dar nu se zări nicio sclipire 

a 


focului, niciun vârtej de tăciuni, ca și când magia lui Aelin ar 
fi sporit doar ca să fie controlată din nou. 

Totuși, Aelin continuă să-și bage aur și bijuterii în buzunare. 
Şi ea văzuse acea crimă. 

Însă Gavriel fu cel care, apropiindu-se în tăcere în ciuda 
bijuteriilor și a aurului de pe podea, îl apucă pe Fenrys de 
celălalt umăr. 

— O să ne asigurăm că datoria o să fie plătită înainte de 
final. Leul nu mai rostise niciodată asemenea cuvinte cu 
referire la fosta lor regină. Dar în privirea roșiatică a lui 

Gavriel ardeau furia și tristeţea. Fenrys inspiră adânc și se 

îndepărtă, sentimentul de pierdere de pe chipul lui 
amestecându-se cu ceva de neidentificat pentru Rowan. 
Însă acum nu era momentul să întrebe, să insiste. 

Își umplură buzunarele cu cât mai mult aur posibil, iar 
Fenrys își scoase chiar și jacheta gri ca să improvizeze o 
boccea și, când aceasta mai că atinse podeaua, plină de 
aur, iţele întinzându-se, se întoarse tăcut pe culoar. Gavriel, 
crispându-se încă din cauza jafului nerușinat, îl urmă după o 
clipă. 

Aelin continuă totuși să caute prin comoară, mai selectivă 
decât restul, studiind totul cu ceea ce Rowan presupunea a 
fi priceperea unui bijutier. Zeii știau prea bine că ea avusese 
suficiente podoabe încât să fie conștientă că le-ar fi adus cel 
mai bun preţ la piaţă. 

— Ar trebui să plecăm, spuse el cu buzunarele aproape 

rupte și 
îngreunându-i fiecare pas. 

Ea se ridică de lângă cufărul ruginit de metal în care 

scotocea. 

Rowan rămase neclintit când Aelin se apropie și deschise 

pumnul 
doar când se opri destul de aproape de el încât să o atingă. 

În palmă ţinea două inele de aur. 

— Nu cunosc obiceiurile spiridușilor, spuse ea. Inelul mai 
gros era împodobit cu un rubin tăiat elegant, iar în montura 
celui mai mic se afla un smarald pătrat strălucitor, la fel de 
mare ca unghia ei. Dar când oamenii se căsătoresc, își oferă 
inele. 

Degetele îi tremurau ușor. Erau prea multe cuvinte nerostite 


între 


ei. 

Totuși, acum nu era momentul pentru acea conversaţie, 

pentru 
vindecare. 

Trebuiau să plece cât mai repede, iar această ofertă pe 
care i-o făcuse, această dovadă că încă își dorea relaţia 
dintre ei, jurămintele depuse... 

— Presupun că smaraldul strălucitor este pentru mine, 
spuse Rowan schiţând un zâmbet. 

Ea râse, sunetul slab fiind la fel de preţios ca inelele pe 
care le găsise pentru ei în acest tezaur. 

Ea îl luă de mână, iar el încercă să nu tremure de ușurare, 
încercă să nu cadă în genunchi când îi strecură inelul cu 
rubin pe deget. | se potrivea perfect, fiind fără îndoială făurit 
pentru regele care zăcea în acest mormânt. 

Tăcut, Rowan o luă de mână și îi puse inelul cu smarald. 

— Până la sfârșit, șopti el. 

Ochii i se umplură de 

lacrimi. 

— Până la sfârșit. 

O aducere aminte - și un jurământ, mai sacru decât cele 
de căsătorie pe care și le făcuseră pe corabie: să meargă 
împreună pe această cale, înapoi din întunericul coșciugului 
de fier, să înfrunte ceea ce îi aștepta în Terrasen, la naiba cu 
vechile promisiuni făcute zeilor. 

Rowan își trecu degetul mare peste dosul mâinii ei. 

— Am să-ți refac tatuajul. Ea înghiţi în sec, dar dădu 

aprobator din 
cap. Și, adăugă masculul, mi-ar plăcea să mai fac unul. Pentru 
mine 
- și pentru tine. 

Aelin ridică din sprâncene, dar el o strânse de mână. „Va 
trebui să aștepți și să vezi, prinţesă!” 

Ea schiță din nou un zâmbet și, de data asta, nu dădu înapoi 

la 
cuvintele tăcute. „Tipic!” 

Masculul deschise gura ca să rostească întrebarea pe care 

abia 


aștepta să i-o adreseze de câteva zile. „Pot să te sărut?” Dar 
Aelin își 
retrase mâna din a lui. 

Admirând verigheta care-i strălucea pe deget, strâmbă din 

buze 
când întoarse palma. 

— Trebuie să mă antrenez din 

nou. Nu avea nicio bătătură pe 

mâini. 

Aelin se încruntă la trupul ei prea slab. 

— Și să pun din nou niște mușchi pe mine. Un mic tremur 
îi însoţi cuvintele, dar își strânse mâinile în pumni pe lângă 
corp și zâmbi uitându-se la hainele ei - la hainele din 
Mistward. O să fie ca pe vremuri. 

Se străduia; se chinuia să încurajeze. La fel avea să facă și el, 

până 
când nu ar mai fi fost nevoie. 

Rowan îi zâmbi strâmb. 

— Ca pe vremuri, dar cu mult mai puţin somn, spuse el și 
o urmă afară din mormânt și înapoi spre râul negru. 

Ar fi putut jura că se încălzise culoarul, dar Aelin nu se opri. 

Mai târziu. Avea să se ocupe mai târziu de acea 
conversaţie, de această treabă neterminată dintre ei. 


CAPITOLUL 38 

Regina și consortul ei păreau să aibă nevoie de o clipă de 
intimitate. Elide fusese mai surprinsă de trupul frumos al 
masculului Fenrys decât de aurul pe care îl cărau el și 
Gavriel, aproape ieșindu- le din buzunare. 

Lorcan râse încet când își puseră comoara în saci. Era mai 
mult decât ar fi putut visa unii oameni. 

— Cel puţin se gândește la următoarea mișcare! 

Fenrys înţepeni aplecat în fața sacului său, aurul din 
mâini strălucind la fel ca părul lui. În ochii negri nu se citea 
nimic blând. 

— Suntem în situaţia asta doar din cauza ta. 

Elide se încordă când Lorcan înlemni. Gavriel se opri din a 
ticsi aurul, ducând o mână spre pumnalul de la centură, dar 
războinicul brunet înclină din cap. 

— Mi s-a adus aminte, spuse el, fără a se uita 

la Elide. Fenrys își dezgoli dinţii. 

— Când o să ieșim din situaţia asta, șuieră el, o să ne 

ocupăm de 
ale noastre! 

Zâmbetul lui Lorcan fu un licăr alb și brutal. 

— O să fie plăcerea mea! 

Elide știa că vorbea serios. Ar fi acceptat bucuros orice 
provocare din partea lui Fenrys, ca să se implice într-un 
conflict devastator și sângeros. 

Gavriel oftă, ochii lui roșiatici întâlnindu-i pe ai lui Elide. 
Nimeni nu putea să spună sau să facă vreun lucru care să-i 
convingă pe cei doi că nu era cazul să se pregătească deo 
confruntare unul cu celălalt. Totuși, când Aelin și Rowan 
ieșiră din culoar, Elide se trezi trăgând aer în piept ca să 
sugereze că lupta dintre ei, din răzbunare sau nu, 


nu le-ar fi adus satisfacție. 

Sabia Goldryn atârna la centura reginei, fără îndoială 
returnată de prinț. Rubinul său scânteietor semăna cu un 
ametist din lampa cu lumină albastră, înălțându-se la fiecare 
pas al lui Aelin. 

Abia urcaseră în barcă în clipa în care se auzi un șuierat 
din culoarul din care ieșiseră. 

Încordându-se, Rowan și Gavriel împinseră repede barca 
de la țărm. Creaturile care îi trăgeau începură să se miște, 
ducându-i mai departe spre râu. 

Săbiile străluciră, toţi războinicii nemuritori fiind nemișcaţi ca 
moartea. 

Totuși, Aelin nu-și scoase sabia, nu ridică o mână în 
flăcări, ci pur și simplu zăbovi lângă Elide, cu chipul 
împietrit. 

Șuieratul deveni mai puternic. Mâini umbrite și rănite 
zgâriară bolta culoarului, retrăgându-se ori de câte ori 
întâlneau lumina. 

— Cineva este supărat din cauza comorii, mormăi Fenrys. 

— Oricine ar fi, poate să stea la rând, spuse Aelin, iar 
Elide ar fi putut jura că auriul din ochii reginei străluci - o 
scânteie bine ascunsă, apoi nimic. 

Un vânt rece se stârni prin peșteră. Șuieratul 

încetă. Tremurând, Elide șopti: 

— Nu cred că mi-aș dori să revin prin ţinuturile astea. 

Fenrys chicoti, un râs senzual care nu i se citea în privire. 

— Sunt de acord cu tine, lady! 

XXX 

Mai plutiră în întuneric două zile. Marea încă nu se zărea. 
Aelin era cufundată într-un somn greu și fără vise când o 
mână puternică o prinse de umăr. 

— Uite, șopti Rowan, respiraţia lui gădilându-i urechea. 

Ea deschise ochii în lumina slabă. 

Nu era oceanul, își dădu seama când se ridică și ceilalţi îi 
imitară gestul, fără îndoială la ordinul lui Rowan. 


Deasupra, lipite de tavanul peșterii ca și când ar fi fost stele 
prinse 


sub piatră, străluceau niște luminiţe albastre. 


Semănau cu licuricii din lampă. Erau cu miile, multiplicate 


la infinit de reflexia apei negre. Stele deasupra și dedesubt. 


Cu coada ochiului, Aelin o zări pe Elide ducând o mână la 
piept. Peștera se transformase într-o mare de stele. 
Frumuseţea încă mai exista în lumea asta. Stelele mai 


luceau, arzând încă puternic, chiar dacă erau îngropate sub 
pământ. 


Aelin inspiră aerul rece al peșterii, lumina albastră, și-l 


lăsă să o străbată. 


Promisese să zdruncine stelele. Făcuse atât de mult în 


privința asta și totuși, mai rămăseseră multe de făcut. 
Trebuiau să se grăbească. Câţi sufereau de mâna 
Morathului? 


Frumuseţea exista, iar ea avea să se lupte pentru asta. 
Trebuia să 


lupte. 


Un zăngănit constant îi străbătea sângele și oasele, chiar 


alături de puterea pe care o împingea în adâncul ei și o 
ignora cu fiecare suflare. Să /upte - o ultimă dată. 


Evadase ca să o poată face și, când s-ar fi antrenat, s-ar fi 


gândit la toţi cei care încă sfidau Morathul și pe Maeve. Nu 
avea de gând să ezite; nu îndrăznea să se oprească. 


De data asta, lupta trebuia să conteze - în toate felurile 
posibile. 

Smaraldul verighetei sale străluci cu propria lumină. 

Era egoist din partea ei să forțeze legătura când propriul 


sânge era destinat unui altar de sacrificiu și totuși, coborâse 
pe țărm ca să găsească inelele. Abia apoi se gândise să 
prade comoara. Dar dacă nu era menit să aibă cicatrice sau 
altă amintire a locurilor în care fusese, a trecutului său și a 
ceea ce promisese, atunci avea nevoie de această mică 
dovadă. 


Aelin ar fi putut jura că stelele de deasupra cântau 


precum un cor celest care plutea prin peșteră. 


Cântecul stelelor purtat de curentul râului îi însoţi în ultimii 


kilometri spre mare. 


CAPITOLUL 39 

Armata inamică sosi nu după trei sau patru zile, ci după cinci. 

Era o binecuvântare și un blestem, se gândi Nesryn. O 
binecuvântare pentru timpul pe care li-l oferea ca să se 
pregătească și ca păsările ruk să-i ducă pe cei mai 
vulnerabili oameni din Anielle spre tabăra viscolită de 
dincolo de Colţi. 

Și un blestem din cauza fricii care invadase fortăreața, 
acum aglomerată de cei care nu puteau sau nu voiau să 
plece. În cea de-a patra zi, înainte de apusul soarelui, 
văzură liniile negre care mărșăluiau spre ei printre copacii 
din Oakwald pe care-i tăiaseră. 

La răsăritul celei de-a cincea zile, se apropiau de 
marginea lacului, a câmpiei. 

Nesryn stătea pe Salkhi pe una dintre turlele fortăreței, cu 

Borte pe 
Arcas lângă ea. 

— Pentru o armată de demoni, mărșăluiesc mai lent 

decât melcii. Nesryn pufni. 

— Armatele au convoaie de provizii - iar asta a fost 
nevoită să traverseze un râu și o să taie o pădure. 

Borte adulmecă. 

— Mi se pare că își dau prea mult silinţa pentru un oraș 

atât de 
mic. 

Într-adevăr, călăreții ruk nu fuseseră impresionați de 
Anielle după ce își ridicaseră tabără în Antica înainte să vină 
în aceste ţinuturi. 

— Dacă salvăm orașul și cucerim trecătoarea Ferian la 
nord de el, am putea elibera o cale spre nord. Poate că este 
un loc urât, dar este important. 

— O, ţinutul este frumos! spuse Borte, privind spre lacul 
care strălucea sub lumina iernii, aburii izvoarelor termale 
plutind pe 


suprafaţa acestuia. Dar 

clădirile... Se strâmbă. 

Nesryn chicoti. 

— Poate ai dreptate. 

Preţ de câteva clipe, ele urmăriră cum armata se tot 
apropia. Oamenii fugeau acum pe străzi, urcând în grabă 
treptele nesfârșite ale fortăreței și meterezelor. 

— Sunt surprinsă că Sartag o să-și lase viitoarea 
împărăteasă să lupte împotriva lor, spuse Borte cu viclenie. 
Fata o tachinase fără încetare în ultimele săptămâni. 

Nesryn se încruntă. 

— Unde este Yeran? 

Borte scoase limba, în ciuda faptului că armata se apropia de 

ei. 

— Arde-n iad, la cât mă interesează pe mine! 

Chiar și la distanță de cuiburile lor și de vechile rivalități, 
perechea logodită nu se împrietenise. Sau poate totul făcea 
parte din jocul pe care îl jucau ei deja de câţiva ani - să 
simuleze ura, când era atât de clar că oricare dintre ei ar fi 
măcelărit pe oricine prezenta o ameninţare pentru celălalt. 

Nesryn ridică din sprâncene, iar Borte își încrucișă braţele, 

cosițele 
fluturându-i în vânt. 

— Le aduce pe ultimele două vindecătoare la fortăreață. 

Într-adevăr, un ruk aproape negru se înălţă din câmpie. 

— Nu vrei să te căsătorești în sfârșit înaintea 

luptei? Borte tresări. 

— De ce aș face- 

o? Nesryn 

zâmbi. 

— Ca să poţi să ai parte de noaptea nunţii? 

Borte râse. 

— Cine spune că nu am avut-o deja? 

Nesryn rămase cu gura căscată. 

Însă Borte își înclină pur și simplu capul, ţâţâi la Arcas, iar 


călărețul și pasărea ruk se avântară în văzduhul rece. 

Nesryn se uită după Borte până ce aceasta ajunse la 
câmpie, trecând pe lângă Yeran și rukul lui cu o manevră 
îndrăzneață pe care unii ar fi interpretat-o ca pe un gest 
foarte vulgar la adresa războinicului. 

Rukul negru al lui Yeran ţipă revoltat, iar Nesryn zâmbi, 
știind că Yeran făcea probabil același lucru, în ciuda celor 
două vindecătoare care-l însoțeau. 

Totuși, zâmbetul lui Nesryn se dovedi efemer când văzu 
din nou armata care se apropia tot mai mult cu fiecare 
minut - o masă compactă și neobosită de oţel și moarte. 

Aveau să campeze până la răsărit sau să atace la căderea 
nopţii? Oare asediul ar fi fost rapid și mortal sau lung și 
brutal? Le văzuse convoaiele de provizii. Erau pregătiţi să 
rămână cât timp era necesar ca să distrugă orașul și să îi 
ucidă pe toţi cei care locuiau aici. 

XXX 

Tobele începură să bată la apus. 

Yrene se urcă pe cel mai înalt parapet al fortăreței, 
numărând torţele care se întindeau în noapte, și se forță să 
nu vomite. 

Același lucru păţise și cu celelalte mese pe care le 
mâncase azi, își spuse ea. Mesele pe care se chinuise să le 
mănânce fără să se înece. 

Parapetul era plin cu soldaţi și alţii care priveau, toți 
urmărind armata de la marginea câmpiei care îi separa de 
periferia orașului și ascultând în liniște tobele neobosite. 

Era un ritm constant și oribil, menit să tulbure și 

demoralizeze. 

Ea știa că aveau să continue toată noaptea, să îi priveze 
de odihnă și să-i facă să se teamă de răsărit. 

Fortăreaţa era plină ochi, iar holurile ticsite cu saltele. Ea 
și Chaol își cedaseră camera unei familii cu cinci membri, 
copiii fiind prea mici ca să reziste călătoriei spre Pustiuri, 
chiar şi călare pe o pasăre ruk. În aerul rece, un copil s-ar fi 
albăstrit de frig în câteva minute. 


Yrene își trecu o mână peste zidul de piatră densă și veche, 


înalt 


până la talie, și se rugă să reziste. 

Catapulte. Armata de dedesubt avea catapulte. Auzise 
ultimul raport al lui Farkan la micul dejun. Câmpia era încă 
presărată cu destui bolovani de pe vremea când făcuse 
parte din lac încât Morathul să nu aibă nicio problemă în a 
găsi lucruri pe care să le arunce spre ei. 

Avertismentul o ţinuse pe Yrene ocupată toată ziua, 
mutând din nou familiile care ocupaseră camerele fortăreței 
dinspre lac sau pe cele care dormeau prea aproape de 
ferestre sau zidurile exterioare. Era o acţiune de ultim 
moment și o prostie din partea ei să nu se gândească la 
asta până acum, dar în ultimele cinci zile se concentrase 
atât de mult să îi aducă pe toţi înăuntru, încât catapultele și 
blocurile nimicitoare de piatră grea nu-i trecuseră prin 
minte. 

Le mutase și proviziile medicale, într-o cameră interioară 
atât de rezistentă încât ar fi trebuit să se dărâme toată 
fortăreaţa ca să distrugă ce era înăuntru. Vindecătoarele din 
Torre aduseseră cu ele tot ce reușiseră să găsească în flotă, 
dar preparaseră mai multe când sosiseră. Nu de cea mai 
bună calitate, în orice caz, dar Eretia ordonase ca alifiile și 
tonicele să funcţioneze și atât, nu să uimească, și să 
„amestece în continuare”. 

Totul era pregătit. Totul era gata. Erau pregătiţi atât cât 

era posibil. Așadar Yrene zăbovi pe metereze, ascultând 

tobele încă puţin. 
XXX 

Chaol își spuse că nu era ultima noapte împreună cu soţia 
lui. Totuși, vrusese să profite din plin de acest timp, așa că 
ei doi se odihniseră pe cât posibil înainte de ivirea zorilor. 

Și ceilalţi din fortăreață erau treji, păsările ruk agitându- 
se pe acoperișurile turnurilor și meterezelor, scârțâitul 
ghearelor pe pietre răsunând în toate holurile și camerele. 

Tobele băteau în continuare; bătuseră toată noaptea. 

O sărutase pe Yrene de rămas-bun, iar ea parcă ar fi vrut 
să spună mai multe, dar alesese să îl îmbrăţișeze un 
minut lung și preţios 


înainte să se despartă. 

Nu avea să fie ultima dată când o vedea, își promise el 
când se îndreptă spre meterezele unde tatăl său, Sartaq și 
Nesryn căzuseră de acord să se întâlnească în zori. 

Prinţul și Nesryn nu sosiseră încă, dar tatăl lui purta 
armura pe care Chaol nu o mai văzuse din copilărie, de când 
plecase să servească dorinţele Adarlanului și să cucerească 
acest continent. 

Încă-i venea bine, metalul mat fiind zgâriat și îndoit. Nu 
era cea mai bună armură din arsenalul familiei de sub 
fortăreață, dar era cea mai rezistentă. O sabie îi atârna la 
șold și un scut stătea rezemat de zidul meterezei. În jurul 
lor, santinelele încercau să nu se uite, deși ochii lor măriţi de 
frică urmăreau fiecare mișcare. 

Tobele băteau în continuare. 

Chaol veni lângă tatăl său, propria-i tunică neagră fiind 
întărită cu armură la umeri, antebraţe și tibii. 

Un baston din lemn de esenţă tare îi fusese fixat de spate 
lui Chaol, pentru momentul în care magia lui Yrene începea 
să dispară, iar scaunul său îl aștepta la intrarea în marea 
sală, pentru clipa în care ea rămânea fără putere. 

Tatăl lui nu lăsase să se vadă ce credea despre asta când 
Chaol îi explicase cu o zi în urmă. Nu spusese niciun cuvânt. 

Chaol aruncă o privire piezișă la bărbatul care se uita la 
armata ale cărei focuri începură să se stingă unul câte unul 
în lumina răsăritului. 

— Au folosit tobele de la ultimul asediu din Anielle, spuse 
tatăl său fără ca vocea să îi tremure. Legenda spune că ei 
bat tobele trei zile și trei nopţi înainte să atace și că orașul 
era atât de îngrozit și înnebunit de nesomn încât oamenii nu 
au avut nicio șansă. Armata lui Erawan și bestiile i-au 
sfâșiat. 

— Atunci nu au avut păsări ruk să lupte cu ei, spuse Chaol. 

— O să vedem cât or să 

reziste. Chaol scrâșni din 

dinți. 

— Dacă nu ai speranță, atunci nici oamenii tăi n-au să reziste 

mult 


timp. 

Tatăl lui se uită spre câmpie, armata devenind mai vizibilă cu 
fiecare minut. 

— Mama ta a plecat, zise bărbatul în cele din 

urmă. Chaol nu își ascunse expresia şocată. 

Tatăl lui apucă parapetul din piatră. 

— L-a luat pe Terrin și a plecat. Nu știu unde au fugit. 
Imediat ce ne-am dat seama că vom fi înconjurați de 
inamici, și-a luat slujitoarele și familiile lor. A plecat la 
miezul nopţii. Doar fratele tău s-a deranjat să lase un bilet. 

Mama lui, după tot ce suportase, tot ce suferise în casa 
asta infernală, plecase în sfârșit. Ca să își salveze celălalt fiu 
- promisiunea unui viitor. 

— Ce a scris Terrin? 

Tatăl său își trecu mâna peste piatră. 

— Nu contează. 

În mod clar conta. Dar acum nu era timpul să insiste, să îi 

pese. Pe chipul tatălui său nu se citea frica, doar 

resemnarea rece. 

— Dacă azi nu-i conduci pe oamenii ăștia, mormăi Chaol, 

atunci 
am s-o fac eu. 

Tatăl lui se uită în sfârșit la el cu o expresie serioasă. 

— Soţia ta este însărcinată. 

Șocul îl străbătu pe Chaol ca o lovitură reală. 

Yrene - Yrene... 

— Poate este o vindecătoare pricepută, dar nu știe să 
mintă. Sau nu ai observat cât de des își atinge pântecul sau 
cum se înverzește la ora mesei? 

Cuvintele rostite erau blânde și banale, ca și când tatăl lui 
nu i-ar fi zguduit pământul de sub picioare. 

Chaol deschise gura, încordându-se. Nu știa dacă voia să 
tipe la tatăl lui sau să fugă la Yrene. 

Dar apoi tobele încetară să bată, iar armata începu să 

avanseze. 


CAPITOLUL 40 

Manon și Cele Treisprezece îngropaseră toţi soldaţii uciși 
de Dinţi- de-fier. Mâinile zgăriate și însângerate le zvâcneau, 
spatele le durea, dar reușiseră să o facă. 

Când ultima mână de pământ fusese bătucită, Bronwen 
zăbovea la marginea poienii, restul vrăjitoarelor Crochan 
plecând să ridice o tabără. 

Cele Treisprezece trecuseră cu greu pe lângă Manon. 
Ghislaine, potrivit spuselor Vestei, fusese invitată să stea 
lângă vatra unei vrăjitoare la fel de interesate de aceste 
preocupări lumești și erudite. 

Doar Asterin rămase în umbrele din apropiere ca să îi 
păzească spatele când Manon o întrebă pe Bronwen: 

— Ce este? 

Ar fi trebuit să încerce să fie amabilă și diplomată, dar nu o 

făcu. 

Nu era în stare să o facă. 

Bronwen înghiţi în sec ca și când s-ar fi înecat rostind 

cuvintele. 

— Tu și sabatul tău aţi acţionat onorabil. 

— Te-ai îndoit de asta din partea Demonului Alb? 

— Nu credeam că Dinţi-de-fier se deranjează într-atât 
încât să le pese de vieţile oamenilor. 

Ea nu știa prea multe despre asta. Manon spuse doar atât: 

— Bunica m-a informat că nu mai sunt o vrăjitoare Dinţi- 
de-fier, așadar, se pare că nu mai răspund de lucrurile de 
care le pasă ori nu, zise și se îndreptă spre copacii unde 
dispăruseră Cele Treisprezece, iar Bronwen o ajunse din 
urmă. Măcar atât am putut să fac, recunoscu Manon. 

Bronwen îi aruncă o privire piezișă. 

— Într-adevăr! 


Manon se uită la vrăjitoarea Crochan. 

— Îţi conduci bine suratele. 

— Dinţi-de-fier ne-au dat demult o scuză ca să fim bine 

instruite. 

Ceva asemănător rușinii o străbătu din nou și se întrebă 
dacă avea să găsească vreodată o cale să aline, să suporte 
senzaţia. 

— Cred că așa este. 

Bronwen nu răspunse înainte să plece spre micile focuri. 

Dar când Manon plecă în căutarea vetrei lui Glennis, 
vrăjitoarele Crochan se uitară spre ea. 

Unele își înclinară capetele în direcţia ei, altele dădură 

macabru 
din cap. 

Se asigură că Cele Treisprezece își îngrijeau mâinile și 
constată că nu putea să stea locului, să lase oboseala zilei 
să o cuprindă. 

În jurul lor și în jurul fiecărui foc, vrăjitoarele Crochan 
dezbăteau în liniște dacă să se întoarcă acasă sau să 
meargă mai departe spre sud, în Eyliwe. Totuși, dacă ar fi 
intrat în Eyliwe, ce ar fi făcut? Manon abia auzea ce se 
spunea când contradicția se dezlănţui, Glennis lăsând 
fiecare dintre cele șapte vetre conducătoare să ia propria 
decizie. 

Manon nu zăbovi ca să le audă hotărârea. Nu se deranjă 
să le ceară să zboare spre nord. 

Asterin veni cu pași mari lângă Manon, oferindu-i o bucată 
de iepure uscat cât Cele Treisprezece mâncară, iar sabatul 
Crochan își continuă discuţia. Vântul șuiera printre copaci, 
gol și intens. 

— Încotro plecăm la răsărit? întrebă Asterin. Le urmăm 
sau ne îndreptăm spre nord? 

Rămâneau la încercarea tot mai inutilă de a le convinge sau 

e) 
abandonau? 

Manon își studie mâinile însângerate care o dureau și 
unghiile de fier acoperite de pământ. 

— Sunt o Crochan, spuse ea. Și sunt vrăjitoare Dinţi-de-fier. 

Işi 
îndoi degetele, dorindu-și să le mai dezmorțească. Dinţi-de-fier 


sunt 


și poporul meu. Indiferent ce ar putea spune bunica mea. 
Poporul meu sunt și Sânge-Albastru și Picioare-Galbene și 
Cioc-Negru. 

Şi avea să poarte pentru totdeauna povara a ceea ce 
crease și instruise. 

Asterin nu spuse nimic, deși Manon știa că ea asculta 
fiecare cuvânt. Ştia că și Cele Treisprezece se opriseră din 
mâncat ca să asculte. 

— Vreau să le aduc acasă, le spuse Manon lor și vântului 
care sufla tocmai până în Pustiuri. Vreau să le aduc acasă pe 
toate, înainte să fie prea târziu - înainte să se transforme în 
niște ființe nedemne de o patrie. 

— Așadar, ce-o să faci? întrebă Asterin cu blândeţe și 
fermitate în același timp. 

Manon termină bucata de carne uscată și bău din burduf. 

Răspunsul nu era în cearta dintre ele, a războiului dintre 
sabatul Crochan și Dinţi-de-fier. Niciodată nu fusese. 

— Dacă vrăjitoarele Crochan nu adună o armată, atunci 
am să găsesc o alta. Una deja instruită. 

— Nu poţi să te duci în Morath, șopti Asterin. Nu ai să te 
apropii la o sută cincizeci de kilometri. E posibil ca armata 
Dinţi-de-fier să fi ajuns prea departe ca să se gândească 
măcar să ţi se alăture. 

— Nu mă duc în Morath. Manon își băgă o mână îngheţată 
în buzunar. Mă duc la trecătoarea Ferian. La ce armată a 
rămas acolo sub comanda lui Petrah Sânge-Albastru. Să le 
cer să ni se alăture. 

Asterin și Cele Treisprezece înlemniră de uimire. Lăsându- 
le să se gândească la asta, Manon se întoarse în pădure. 
Simţind mirosul lui Dorian, îl urmări. 

Îl văzu discutând cu spiritul lui Kaltain Rompier, vindecată 
și lucidă acum că era moartă, eliberată de chinul ei 
îngrozitor. Manon rămase ţintuită pe loc din cauza șocului. 

Apoi auzi planurile lui Dorian de a se infiltra în Morath. In 

Morath, 
unde se păstra a treia și ultima cheie. El știuse și nu îi spusese. 


Kaltain dispăru în aerul nopţii, iar apoi Dorian se 
transformă într- un corb frumos și mândru. 

Nu se antrenase ca să se distreze. Nici pe departe. 

— Când, mai exact, voiai să îmi spui că urmează să 
recuperezi a treia cheie Wyrd? mormăi Manon. 

Dorian clipi la ea, calm și sigur. 

— La plecare. 

— Când ai fi zburat transformat în corb sau balaur, direct 
în plasa lui Erawan? 

Temperatura din poiană cobori. 

— Ce importanţă ar fi avut dacă ţi-aș fi spus în urmă cu 
câteva săptămâni sau acum? 

Ea știa că pe chipul ei de vrăjitoare Cioc-Negru nu se zărea 
nici urmă de blândeţe. 

— Morathul este sinucidere! Erawan o să te găsească 
indiferent ce formă ai lua și ai să te trezești cu un colier în 
jurul gâtului. 

— Nu am de ales. 

— Am căzut de acord, spuse Manon făcând un pas. Am 
căzut de acord că a căuta cheile nu mai este o prioritate... 

— Ştiam că nu trebuie să te contrazic în privinţa asta. 
Ochii lui străluceau ca un foc albastru. Calea mea nu o 
afectează pe a ta. Adună sabatul Crochan și zboară spre 
Terrasen! Drumul meu duce spre Morath. Intotdeauna a 
dus. 

— Cum te-ai putut uita la Kaltain fără să vezi ce te 
așteaptă? Îşi ridică braţul și îl îndreptă spre locul în care 
fusese cicatricea lui Kaltain. Erawan o să te prindă. Nu poţi 
să pleci! 

— O să pierdem războiul ăsta dacă nu plec! izbucni el. Cum 

de nu îţi 
pasă de asta? 

— Îmi pasă, rosti ea printre dinţi. Îmi pasă dacă pierdem 
războiul ăsta! Îmi pasă dacă nu reușesc să adun sabatul 
Crochan. Îmi pasă dacă te duci în Morath și nu te întorci ca o 
fiinţă care merită să trăiască. El doar clipi. Manon scuipă pe 
pământul cu mușchi. Acum 


vrei să îmi spui că nu este atât de rău să îţi pese? Ei bine, 
asta se întâmplă când îţi pasă! 

— De aceea nu am spus nimic, șopti Dorian. 

Inima îi bătu cu putere și pulsul îi răsună în corp, deși 
cuvintele rostite fură reci ca gheaţa. 

— Vrei să pleci în Morath? zise și se apropie, dar Dorian 
nu se retrase niciun centimetru. Atunci dovedește-o! 
Dovedește că ești pregătit! 

— Nu trebuie să îți dovedesc nimic, 

vrăjitoareo! Ea îi aruncă un zâmbet urât și 

viclean. 

— Atunci poate ar trebui să ţi-o dovedești ţie! Printr-o 

încercare. 

Acest om despre care crezuse că nu-i ascundea nimic o 
înșelase și o minţise. Nu știa de ce o făcea să vrea să sfâșie 
tot ce vedea. 

— Zburăm spre trecătoarea Ferian la răsărit. Vino cu noi! 
continuă ea, deși el tresări. O să avem nevoie de un spion în 
interior. De cineva care să se poată furișa pe lângă străjeri 
ca să ne spună ce și cine este acolo. Ea abia se auzi în 
vuietul din mintea ei. Să vedem cât de bine te poţi 
transforma atunci, prinţule! 

Manon se forţă să se uite în ochii lui, să își lase cuvintele 
să plutească între ei. 

Apoi el se întoarse, îndreptându-se spre tabără. 

— Bine. Dar găsește-ţi alt cort în care să dormi în seara asta! 


CAPITOLUL 41 

Ei ajunseră la mare la adăpostul întunericului, apropierea 
de aceasta fiind anunţată de mirosul sărat care se strecura 
în peșteră, de apele mai agitate, iar apoi, în sfârșit, de 
vuietul valurilor. 

Ochii lui Maeve ar fi putut fi oriunde, dar nu aţintiţi la gura 
peșterii care se deschidea într-un golf de-a lungul țărmului 
vestic al Wendlynului și nici asupra golfulețului când barca 
acostă pe plaja nisipoasă și dispăru din nou în peșteră 
înainte să poată să încerce măcar cineva să le mulţumească 
fiinţelor care îi tractaseră fără odihnă. 

Aelin urmări barca până când dispăru, încercând să nu se 
uite prea mult la nisipul nepătat de sub cizmele ei, în timp 
ce ceilalţi încercau să-și dea seama unde anume se aflau pe 
coastă. 

După câteva ore de mers în grabă spre nord, în ţinuturile 
Wendlynului, aflară răspunsul: destul de aproape de cel mai 
apropiat port. 

Fluxul îi favoriza și, având la ei aurul prădat de la spirite, 
nu era deloc dificil ca Rowan și Lorcan să facă rost de o 
corabie. Pentru că flota Wendlynului naviga spre țărmurile 
Terrasenului, regulile de traversare a graniţei fuseseră 
anulate. Cele câteva bărci de transport către continentul de 
dincolo de mare și măsurile de securitate dispăruseră. In 
Adarlan nu se afla un simplu tiran, ci un rege valg cu o 
legiune aeriană. 

Astfel, și mesajele ei erau mai ușor de trimis. Presupunea 
că depindea de zei dacă ajungea scrisoarea pentru Aedion și 
Lysandra, de vreme ce păreau hotărâți să fie păpușarii lor. 
Era posibil să nu se deranjeze acum cu ea, dacă Dorian se 
îndrepta spre cea de-a treia cheie și putea să-i ia locul. 


Nu se gândi prea mult timp la asta. 

Corabia era aproape dărăpănată, toate vasele mai bune 
fiind rechiziționate pentru război, dar părea destul de stabilă 
încât să reziste unei traversări de câteva săptămâni. Pentru 
prețul dat în aur, căpitanul își cedă cabina lui Aelin și 
Rowan. Dacă bărbatul știa cine și ce erau, nu spuse nimic. 

Lui Aelin nu îi păsa decât de faptul că navigau odată cu 
fluxul de la miezul nopţii, magia lui Rowan propulsându-i 
repede în larg spre marea luminată de lună. 

Departe de Maeve. De armata ei. 

De adevărul pe care Aelin îl zărise probabil în acea zi din sala 
tronului lui Maeve, de sângele negru care se înroșise. 

Nu le spusese celorlalți. Nu știa dacă acea clipă fusese 
reală sau o iluzie optică; dacă văzuse alt ținut de vis sau 
vreun fragment care se amestecase cu amintirea reală a 
morţii lui Connall. 

Avea să se ocupe mai târziu de asta, decise Aelin cât 
stătu la provă, ceilalți plecând demult în cabinele lor de sub 
punte. Rămăsese doar Rowan, cocoţat pe catargul principal 
și studiind orizontul în toate direcţiile ca să vadă dacă erau 
urmăriţi. 

Scăpaseră de Maeve. Pentru moment. Cel puţin în 
noaptea asta nu ar fi știut unde să îi găsească, înainte să se 
răspândească vestea despre străinii din port, nava pe care o 
plătiseră regește ca să îi ducă într-un iad sfâșiat de război și 
mesajele trimise de Aelin. 

Cel puţin Maeve nu știa unde se aflau cheile Wyrd, fapt 
care încă- i favoriza. 

Deși era posibil ca Maeve să își aducă armata peste mare 
ca să îi caute sau doar ca să ajute la distrugerea 
Terrasenului. 

Puterea lui Aelin se agită, un murmur bubuitor în sângele 
ei, iar ea scrâșni din dinţi și o ignoră. 

Totul depindea de sosirea lor pe continent înaintea lui 
Maeve și a armatei sale. Sau înainte ca Erawan să poată 
distruge prea multe părţi din lume. 


Aelin se aplecă spre briza mării, lăsând-o să îi între în 
piele și în păr, permițându-i să o facă să uite de întunericul 
peșterii, dacă întunericul din lunile trecute nu putea fi uitat 
pe deplin. Lăsând-o să îi domolească focul în tăciuni care 
mocnesc. 

Săptămânile acestea pe mare aveau să fie nesfârșite, chiar 

dacă 
magia lui Rowan îi propulsa. 

Intenţiona să profite de fiecare zi ca să se antreneze, să 
lucreze cu sabia, pumnalul și arcul până când i s-ar fi 
bășicat mâinile și s-ar fi ales cu alte bătături, până ce 
slăbiciunea s-ar fi transformat în mușchi. 

Avea de gând să se reinventeze, să redevină cum fusese 

cândva. 

Poate pentru o ultimă dată, poate doar pentru puţin timp, dar 

avea 
s-o facă. Măcar pentru Terrasen. 

Rowan cobori de pe catarg, transformându-se când 
ajunse lângă ea, la balustradă, și studie marea întunecată 
din depărtare. 

— Ar trebui să te 

odihnești. Ea îi aruncă o 

privire. 

— Nu sunt obosită. Nu era o minciună în anumite privinţe. 

Vrei să 
te antrenezi? 

El se încruntă. 

— Putem să începem să ne antrenăm de mâine. 

— Sau din seara asta, spuse și se uită în ochii lui, la fel de 
pătrunzător. 

— Poţi să aștepți câteva ore, Aelin. 

— Fiecare zi contează. 

Impotriva lui Erawan, chiar și o zi de antrenament ar fi 

contat. Rowan își încleștă maxilarul. 

— Adevărat, spuse el în sfârșit. Dar tot poate aștepta. 
Sunt... niște lucruri pe care trebuie să le discutăm. 

Cuvintele mute se iviră în ochii lui strălucitori de animal. 
„Despre noi doi.” 

Ei i se uscă gura, dar dădu aprobator din cap. 

In tăcere, intrară în cabina spațioasă, singura decoraţiune 


fiind 


zidul cu ferestre prin care se vedea marea agitată în spatele 
lor. Nu semăna câtuși de puţin cu încăperea unei regine sau 
orice ar fi cumpărat ca asasin al Adarlanului. 

Cel puțin patul încastrat în perete părea destul de curat, 
iar cearșafurile apretate și fără pată. Dar Aelin se îndreptă 
spre biroul din stejar ancorat de podea și se rezemă de 
acesta când Rowan închise ușa. 

În lumina slabă a lămpii se uitară unul la celălalt. 

Îi suportase pe Maeve și pe Cairn, îndurase tot ce se 
petrecuse în Endovier și nenumărate alte orori și pierderi. 
Putea să poarte discuţia asta cu el. Era primul pas pe care 
trebuia să-l facă dacă voia să-și revină. 

Aelin știa că Rowan îi auzea inima care bătea cu putere 
când spaţiul dintre ei se micșoră. Ea înghiţi în sec o dată. 

— Elide și Lorcan ti-au povestit... tot ce s-a spus pe plaja aia. 

El dădu scurt din cap, precauţia citindu-i-se în ochi. 

— Tot ce a spus Maeve. 

Rowan mai dădu o dată din 

cap. Ea se pregăti. 

— Că sunt... Suntem parteneri. 

Înțelegerea și ceva asemănător uşurării înlocuiră precauţia. 

— Da. 

— Sunt partenera ta, spuse ea, simțind nevoia să dea glas 

vorbelor. 
lar tu ești partenerul meu. 

Rowan traversă camera, dar se opri la câțiva pași de biroul 

de care 
se rezema ea. 

— Ce e cu asta, Aelin? o întrebă pe un ton grav, dur. 

— Tu nu... Ea își frecă faţa. Ştii ce ţi-a făcut, ca să... Nu Îi 
putea rosti numele. Lyria. Din cauza asta. 

— Știu. 

— Şi? 

— Şi ce vrei să spun? 


Ea se îndepărtă de birou. 

— Vreau să îmi spui ce părere ai despre asta. Dacă... 

— Dacă? 

— Dacă îţi dorești să nu fi fost 

așa. El se încruntă. 

— De ce mi-aș dori așa ceva? 

Ea scutură din cap, incapabilă să-i răspundă, și se uită peste 

umăr 
la mare. 

| se păru că el avea să se apropie, dar Rowan rămase pe loc. 

— Aelin. Vocea lui deveni răgușită. Aelin! 

Tânăra se uită atunci la el, la durerea din cuvintele lui. 

— Ştii ce îmi doresc? El îi arătă palmele, una tatuată, 
cealaltă nemarcată. Îmi doresc să îmi fi spus. Când ţi-ai dat 
seama de asta. Imi doresc să îmi fi spus atunci. 

Ea își înghiţi nodul din gât. 

— Nu voiam să te rănesc. 


— De ce m-ar fi rănit să știu adevărul care era deja în inima 


mea? 
Adevărul la care speram? 

— Nu l-am înţeles. Nu am înţeles cum de era posibil. Am 
crezut că e posibil... să ai două partenere într-o viaţă, dar 
chiar și atunci, eu doar... Ea expiră. Nu am vrut să te tulbur. 

Privirea i se îmblânzi. 

— Regret că Lyria a fost târâtă în asta, că viaţa ei și viața 
copilului pe care l-am fi putut avea au fost preţul plătit 
pentru jocul lui Maeve? Da. Regret și îmi doresc să nu se fi 
întâmplat vreodată. Tatuajul pe care-l avea i-ar fi amintit 
asta tot restul vieţii. Dar nimic din ce s-a întâmplat nu a fost 
din vina ta. Am să port mereu povara acestui lucru, am să 
știu întotdeauna că am ales să o părăsesc pentru război și 
glorie și că am căzut direct în mâinile lui Maeve. 


— Totuși, Maeve a vrut să te ademenească pentru a ajunge 


la mine. 
— Atunci este alegerea ei, nu a ta. 
Aelin își trecu o mână peste lemnul uzat al biroului. 


— În iluziile pe care mi le-a creat, mi-a arătat mai mult 
variante ale uneia decât ale celorlalte. În ciuda încordării, se 
forţă să rostească acele cuvinte și să se uite la el. M-a 
aruncat într-un peisaj de vis care mi s-a părut atât de real 
încât am simţit vântul din munţii Staghorn. 

— Ce ţi-a arătat? o întrebă el cu respiraţia tăiată. 

Aelin fu nevoită să respire adânc înainte să poată să-i 

răspundă. 

— Mi-a arătat cum ar fi putut fi dacă nu ar fi existat 
Erawan, dacă Elena s-ar fi ocupat cum trebuia de el și l-ar fi 
alungat. Dacă nu ar fi fost Lyria, durerea și disperarea pe 
care le-ai suferit. Mi-a arătat cum ar fi fost Terrasenul azi, cu 
tatăl meu ca rege, copilăria mea fericită și... Buzele îi 
tremurară. Când am împlinit douăzeci de ani, ai venit cu o 
delegaţie Fae în Terrasen, ca să compensezi separarea 
dintre mama mea și Maeve. lar noi ne-am uitat unul la 
celălalt în sala tronului tatălui meu și ne-am dat seama. 

Ea simţi usturime în ochi. 

— Am vrut să cred că este adevărata lume. Că acesta este 
coșmarul din care m-am trezit. Am vrut să cred că există un 
loc unde noi nu am cunoscut niciodată suferinţa și pierderea 
și unde, cu o singură privire, am ști că suntem parteneri. 
Maeve mi-a spus că poate să-mi împlinească visul și că dacă 
îi dau cheile, o să facă totul posibil. Ea își șterse lacrima 
care-i cursese pe obraz. Mi-a creat realităţi în care erai mort, 
în care ai fost ucis de Erawan și doar predându-i cheile 
puteam să te răzbun. Dar realităţile acelea m-au făcut... Am 
încetat să îi fiu utilă când mi-a spus că ești mort. Nu m-a 
putut obliga să vorbesc, să gândesc. Totuși, în cele în care 
ne întâlneam, în care lucrurile erau așa cum ar fi trebuit... 
atunci aproape am făcut-o. 

El înghiţi zgomotos. 

— Ce te-a oprit? 

Aelin își șterse din nou chipul. 

— Masculul de care m-am îndrăgostit erai tu. Tu erai cel 
care cunoștea durerea la fel ca mine și care m-a însoţit prin 
ea înapoi spre lumină. Maeve nu a înţeles asta; nu a înţeles 
că, deși putea crea acea 


lume perfectă, noi doi nu am fi putut fi împreună. Și că nu aș fi 
dat 
asta la schimb. Pentru nimic în lume. 

El îi întinse o mână - o ofertă și o invitaţie totodată. 

Aelin o întinse pe a ei, iar degetele lui bătătorite i-o strânseră 

uşor. 

— Mi-am dorit să fii tu, șopti Rowan, închizând ochii. Luni 
în șir, chiar și în Wendlyn. M-am întrebat de ce nu ești tu 
partenera mea. Asta m-a chinuit, dar tot am făcut-o. Când 
deschise ochii, un foc verde îi ardea în privire. In tot acest 
timp, mi-am dorit ca partenera mea să fii tu. 

Ea își cobori privirea, dar el îi cuprinse bărbia cu degetul 
mare și arătător și îi înălță chipul. 

— Ştiu că ești obosită, Inimă de Foc. Știu că povara de pe 
umerii tăi este mai mare decât ar trebui să îndure cineva. 
Rowan îi luă mâinile împreunate și i le puse pe pieptul său, 
în dreptul inimii. Dar împreună o să înfruntăm totul - pe 
Erawan și Lacătul. O să le înfruntăm împreună și, după ce o 
să terminăm, când ai să te Stabilești, o să trăim o mie de 
ani unul lângă celălalt. Mai mult. 

Ea scoase un sunet slab. 

— Elena a spus că pentru Lacăt este nevoie de... 

— O să înfruntăm totul împreună, îi jură el din nou. lar 
dacă tu ești într-adevăr preţul, atunci o să-l plătim 
împreună. Ca un singur suflet în două trupuri. 

Lui Aelin inima i se încordă până aproape să se frângă. 

— Terrasenul are nevoie de un rege. 

— Nu vreau să conduc Terrasenul fără tine. Aedion poate 

să se 
ocupe de asta. 

Ea îi studie chipul. Rowan vorbea serios. 

El îi dădu la o parte părul de pe faţă, cealaltă mână 
ţinând-o încă pe ai ei lipită de pieptul lui, unde inima bătea 
într-un ritm constant și ferm. 

— Chiar dacă aș fi avut de ales dintre toate realităţile de 

vis, din 
iluziile perfecte, tot pe tine te-aș fi ales. 


Aelin simţi adevărul din cuvintele lui răsunând în fiinţa 
indestructibilă care le lega sufletele și își ridică fața spre a 
lui. Dar el nu făcu nici o altă mișcare. 

Ea se încruntă. 

— De ce nu mă săruţi? 

— M-am gândit că poate vrei să te întreb mai întâi. 

— Asta nu te-a împiedicat până acum. 

— Pentru prima dată, am vrut să mă asigur că ești... 
pregătită. După tot ce s-a întâmplat cu Cairn și Maeve. După 
câteva luni în care nu ai putut să faci nicio alegere. 

Ea zâmbi în ciuda acelui adevăr. 

— Sunt pregătită să fiu sărutată din nou, prințe! 

El chicoti întunecat și mormăi „Slavă zeilor!” Inainte să 

plece 
buzele spre ale ei. 

Sărutul fu blând - ușor, permițându-i să decidă cum să îl 
îndrume, iar ea asta făcu. 

Cuprinzându-i gâtul cu braţele, Aelin se lipi de el, 
arcuindu-se în atingerea lui când Rowan îi mângâie spatele, 
dar o sărută la fel de ușor, ca și când ar fi fost nesigur. Dacă 
asta își dorea Aelin, ar fi făcut- o toată noaptea. 

Partener. El era partenerul ei, iar ei i se permitea în sfârșit 
să îl numească așa, să îl lase să fie atât de... 

Gândul declanșă ceva. Aelin îi mușcă buza de jos, 
zgâriindu-i-o cu un canin. 

Gestul declanșă ceva și în el. 

Mormăind, Rowan o luă în braţe, sărutând-o neîncetat 
când o purtă pe braţe spre pat și o așeză ușor. Cei doi își 
scoaseră cizmele, jachetele, cămâășile și pantalonii, iar apoi 
Rowan fu lângă ea, puterea și căldura lui revărsându-se în 
pielea ei goală. 

Aelin nu putea să-l atingă destul de repede, să-l simtă 
suficient de lipit de ea, nici măcar atunci când buzele îi 
alunecară pe gâtul ei, lingând locul care purtase semnele 
revendicării lui; nici măcar când 


își 


el o exploră mai departe, venerându-i sânii când ea se arcui 
cu fiecare atingere a limbii lui; nici măcar când îngenunche 
între picioarele ei, umerii lui depărtându-i larg coapsele, și o 
gustă fără încetare, până ce ea se zvârcoli sub el. 

Dar ceva primitiv dinăuntrul său amuţi și înlemni când 
Rowan se ridică din nou deasupra ei, iar privirile lor se 
întâlniră. 

— Tu ești partenera mea, spuse aproape gutural și se 
împinse în ea, iar Aelin își mișcă ușor coapsele ca să îl 
atragă, dar Rowan rămase pe loc, fără să-i ofere ceea ce 
tânjea ea, până ce o auzi zicând ce simţea el nevoia să 
audă. 

Aelin își lăsă din nou capul pe spate, expunându-și gâtul. 

— Tu ești partenerul meu, rosti în grabă și cu respiraţia 

tăiată. Şi 
eu sunt partenera ta. 

Rowan o pătrunse cu forță când își înfipse dinţii în gâtul ei. 

Gestul prin care o revendica o făcu să strige, orgasmul 
străbătându-i deja șira spinării, dar el începu să se miște, 
continuând să o muște, iar ea gemu cu fiecare mișcare a 
coapselor lui, dimensiunea lui impresionantă fiind o 
decadenţă de care nu s-ar fi putut sătura niciodată. Aelin își 
trecu unghiile pe spatele lui musculos și apoi mai jos, 
simțind fiecare penetrare intensă. 

Rowan îi lăsă gâtul în pace, iar când Aelin îl sărută cu 
sălbăticie, simţi pe limbă gustul metalic al sângelui ei. 

Sărutul îl înnebuni, făcându-l să-i ridice coapsele astfel 
încât să o pătrundă mai adânc, mai puternic. Celor doi nu le- 
ar fi păsat dacă lumea ar fi ars în jurul lor. 

— Împreună, Aelin, îi promise el, iar ea auzi restul 

cuvintelor în 
fiecare loc în care trupurile li se uneau. 

Împreună aveau să înfrunte totul şi să găsească o cale. 
Orgasmul o zdruncină din nou, ca o strălucire puternică. 

Și chiar în clipa în care o străbătu, Aelin își înfipse dinţii în 

gâtul 
lui Rowan, revendicându-l și ea. 

Sângele lui, puternic și răcoros, îi umplu gura și sufletul, iar 


Rowan gemu când orgasmul îl zdruncină și pe el. 
Câteva minute lungi, cei doi rămaseră împreunați. 
„Împreună vom găsi o cale” erau cuvintele ce păreau să 
răsune din respiraţia lor la unison și din marea agitată. 
„Împreună.” 


CAPITOLUL 42 

Lui Lorcan i se încredinţase ultima strajă a nopţii, care îi 
permitea să vadă răsăritul deasupra orizontului acum 
îndepărtat. 

Avea să revadă vreodată vreunul din ţinuturile estice - 
Wendlyn, Doranelle? 

Probabil că nu, având în vedere că navigau spre vest, iar 
armata nemuritoare a lui Maeve pornise fără îndoială pe 
urmele lor. Poate toți erau sortiţi să nu mai vadă de multe 
ori răsăritul. 

Ceilalţi se treziră, aventurându-se pe punte ca să afle ce 
le adusese dimineaţa. Nimic, aproape le spuse el din locul în 
care stătea lângă provă. Apă, soare și mai nimic. 


Fenrys îl zări și își dezgoli dinţii. Lorcan îi zâmbi batjocoritor. 


Da, acea luptă urma să aibă loc mai târziu, iar el avea să 
accepte șansa de-a scăpa de încordarea din oase, să îl lase 
pe Fenrys să îl muște puţin. 

Totuși, nu l-ar fi ucis pe lup. Probabil acesta ar fi încercat 
să îl ucidă, dar Lorcan nu ar fi făcut-o după tot ce suferise 
Fenrys, după ce reușise să facă. 

Elide ieși de sub punte cu părul împletit și aranjat, ca și 
când s-ar fi trezit înainte de răsărit. Ea abia se uită în 
direcția lui, deși masculul știa că era conștientă de locul în 
care se afla. Lorcan ignoră durerea goală din piept. 

Insă Aelin îl studia, privindu-l mult mai intens decât 

ultimele 
zile când se îndreptă spre el mergând mai ţanţoș. 

Işi suflecase mânecile albe până la coate și-și împletise 
părul la spate. Sabia Goldryn și un cuţit lung îi atârnau la 
centură. Gata de antrenament. Era pregătită pentru asta, 
judecând după energia pe care o emana. 


Lorcan o întâlni la jumătatea drumului, coborând micile 

trepte. 

Whitethorn zăbovea în apropiere, îmbrăcat și el pentru 
antrenament, oboseala din ochii lui spunându-i destule lui 
Lorcan: prinţul nu știa ce urma să se întâmple. 

Dar tânăra regină își încrucișă braţele. 

— Ai de gând să navighezi cu noi spre Terrasen? 

O întrebare inutilă, și în mijlocul mării. 

— Da. 

— Și intenţionezi să ni te alături în războiul ăsta? 

— Cu siguranţă nu mă duc acolo ca să mă bucur de 

vreme. Amuzamentul străluci în ochii ei, deși chipul îi 

rămase serios. 

— Atunci, uite cum o să facem. 

Lorcan aștepta lista de ordine și cerinţe, dar regina doar îl 

privea, 
amuzamentul transformându-se în ceva tăios. 

— Ai fost aghiotantul lui Maeve, spuse ea, iar Elide se 
întoarse spre ei. lar acum că nu mai ești, rămâi un mascul 
Fae puternic, iar eu nu știu cui îi ești loial sau dacă am 
încredere în cei cărora le ești supus. E foarte probabil ca 
armata lui Maeve să se îndrepte spre continent chiar acum. 
Așadar, nu pot să-ţi permit să faci parte din regatul meu sau 
să călătorești cu noi, când foarte bine ai putea să vinzi 
informaţii ca să intri din nou în grațiile lui Maeve, nu-i așa? 

El deschise gura, enervat de tonul arogant, dar Aelin 

continuă: 

— Așadar, am să-ţi fac o ofertă, Lorcan Salvaterre, spuse 
și-și atinse ușor antebraţul gol. Depune jurământul de sânge 
față de mine și am să te las să umbli pe unde vrei. 

Fenrys înjură în spatele lor, dar Lorcan abia îl auzi în vuietul 

din 
mintea lui. 

— Şi ce câștig mai exact din asta? reuși el să rostească. 

Aelin se uită peste umăr, spre locul din care Elide privea 
cu gura căscată. Când regina întâlni din nou privirea lui 
Lorcan, o urmă de compasiune potolise aroganta rece. 

— O să ai voie să intri în Terrasen. Asta o să câştigi. Nu eu 

am să 


decid unde ai să locuiești în Terrasen. 

Nu avea să fie decizia ei, nici a lui, ci a femelei cu păr brunet 

care 
se holba la amândoi. 

— Şi dacă refuz? îndrăzni Lorcan să întrebe. 

— Atunci nu o să ţi se permită niciodată să pui piciorul în 
regatul meu sau să mai călătorești cu noi - nu când sunt 
cheile în joc, iar armata lui Maeve este pe urmele noastre. 
Compasiunea nu dispăruse din glasul ei. Nu pot să mă 
încred suficient în tine încât să-ți permit să ne însoţești 
altfel. 

— Dar ai să-mi permiţi să depun jurământul de sânge? 

— Nu vreau nimic de la tine, iar tu nu vrei nimic de la 
mine. Singurul ordin pe care am să ţi-l dau vreodată este 
singurul pe care l-aș da oricărui cetăţean al Terrasenului: să 
ne aperi regatul și poporul. Din partea mea, n-ai decât să 
locuiești într-o colibă din munţii Staghorn. 

Era serioasă și în privinţa asta. Trebuia să depună 
jurământul, să jure că nu avea să-i rănească regatul, iar 
Aelin i-ar fi oferit libertatea. lar dacă refuza... Nu avea s-o 
mai vadă niciodată pe Elide. 

— Nu am de ales, spuse încet Aelin, astfel încât ceilalţi să 
nu audă. Nu pot risca Terrasenul, zise cu braţul încă întins 
spre el. Dar nu ți- aș lua ceva la fel de preţios. 

— Ce nu îţi dai tu seama este că așa ceva nu mai este 

posibil. 

Ea schiță din nou un zâmbet și se uită peste umăr la Elide. 

— Ba este. Ochii turcoaz îi străluceau când se uită din nou 
la el, iar Lorcan, pentru prima dată, văzu pe chipul lui Aelin - 
chipul unei regine -, înţelepciunea pe care probabil nu o mai 
văzuse. Crede-mă, Lorcan, că este! 

El sufocă speranţa străină și nedorită care îi umplu pieptul. 

— Dar fără tine Terrasenul nu o să supravieţuiască 

războiului; ea 
n-o să supravieţuiască războiului. 

Și chiar dacă regina din faţa lui i-ar fi oferit viață veșnică 
pentru a făuri Lacătul, pentru a-l opri pe Erawan, jurământul 
de sânge al lui 


Lorcan care să îi protejeze regatul ar fi fost neclintit. 
— Este alegerea ta! spuse Aelin categoric. 
Lorcan se uită la Elide în ciuda absurdităţii 
situaţiei. Căscând ochii mari, ea se ţinea de 
gât cu o mână. 


Dacă regina spunea adevărul, nu conta dacă ea îi mai oferea 


o casă 
în Perranth. 

Insă ce conta cu adevărat era că Aelin Galathynius îi 
făcuse o promisiune serioasă: el era prea puternic, iar 
alianțele lui erau prea nesigure ca ea să îi permită să o 
însoțească, să intre nestingherit în regatul ei. L-ar fi lăsat să 
plece și l-ar fi ţinut departe de Terrasen doar ca să evite 
cealaltă ameninţare care îi urmărea, Maeve, chiar dacă 
hoardele lui Erawan ar fi sosit. 

lar dacă ei toţi ar fi murit, Elide nu ar fi supravieţuit 
acestui război. El nu putea accepta posibilitatea asta. Pe 
cât de prostesc și inutil era, nu putea permite ca bestiile lui 
Erawan sau unchiul ei, Vernon, 

să i-o răpească. 

Un nesăbuit. Era un nesăbuit bătrân. 

Totuși, zeul de lângă umărul lui nu îi spuse să fugă sau 

lupte. 

Așadar, era alegerea lui. Se întrebă ce părere avea despre 
asta zeiţa care îi șoptea lui Elide și ce avea să creadă însăși 
Elide când îi zise lui Aelin: 

— Bine! 

— Zeii să ne salveze! șopti Fenrys. 


sa 


Amuzată și totuși cu o ușoară urmă de cruzime, Aelin schiță 


un 
zâmbet când se uită la lup. 

— ţi dai seama că o să fii nevoit să îl lași în viaţă, îi spuse 
ea lui Fenrys, ridicând o sprânceană. Nu o să vă duelaţi 
până la moarte și nu o să vă luptaţi din răzbunare. Poţi să 
înduri așa ceva? 

Lorcan se enervă când Fenrys îl măsură din priviri și-i 
permise să- i vadă puterea din ochi. 

Fenrys își sufocă furia - nu atât de multă cât să îl 
provoace pe Lorcan, dar suficientă cât să îi amintească de 
faptul că Lupul Alb din 


Doranelle putea mușca, dacă voia. Mortal. 

Fenrys se întoarse pur și simplu spre regină. 

— Dacă îţi spun că este prea ticălos și mizerabil ca să 
rămână pe aici, ai să te răzgândești? 

Lorcan mârâi, dar Aelin pufni. 

— Totuși, nu de asta îl iubim pe Lorcan? zise și-i aruncă lui 
Lorcan un zâmbet care-i transmitea că își amintea toate 
detaliile primei lor întâlniri din Rifthold - când o împinsese 
cu faţa într-un zid de piatră. O să-l invităm în Orynth doar la 
sărbători, îi spuse Aelin lui Fenrys. 

— Ca să ne strice festivitățile? Fenrys se încruntă. Eu unul 
îmi preţuiesc sărbătorile. Nu am nevoie de un mizantrop 
care să mi le strice. 

Pe toţi zeii! Lorcan îi aruncă o privire lui Rowan, dar 
prinţul războinic își urmărea atent regina, ca și când ar fi 
știut exact ce fel de furtună clocotea pe sub pielea ei. 

Aelin flutură o mână. 

— Bine, bine! Nu ai să încerci să îl ucizi pe Lorcan pentru 
ce s-a întâmplat în Eyliwe și, în schimb, nu o să-l invităm la 
nimic, zise și zâmbi cu viclenie. 

Acesta era regatul căruia urma să i se alăture - acest 
vârtej de... Lorcan nu găsea cuvântul potrivit ca să-l descrie. 
Se îndoia că vreunul dintre cele cinci secole îl pregătise 
totuși pentru asta. 

Aelin întinse o mână. 

— Așadar, știi cum se petrece totul. Sau ești prea bătrân 
ca să îţi amintești? 

Lorcan se încruntă și îngenunche, ridicând pumnalul de la 
centură. 

Un prost. Era un prost! 

Și totuși, mâinile îi tremurară puţin când îi dădu reginei 

cuțitul. 

Aelin evaluă cuțitul, un inel de aur cu un smarald obscen 
de mare împodobindu-i degetul. O verighetă. Foarte 
probabil din comoara spiritelor pe care o prădase. El se 
uită spre locul unde stătea 


Whitethorn într-o parte. Cum era de așteptat, și războinicul 
purta un inel de aur, cu un rubin. Şi deasupra gulerului 
jachetei lui Rowan se iveau două cicatrici noi. 

Două însemnau acum și gâtul reginei. 

— Ai terminat cu holbatul? îl întrebă calmă Aelin pe Lorcan. 

El se încruntă. În ciuda ritualului sfânt la care urmau să 
participe, regina găsise o cale să fie nepoliticoasă. 

— Spune-o! 

Ea zâmbi din nou. 

— Tu, Lorcan Salvaterre, juri cu sângele și sufletul tău etern 

să îmi 

fii loial, să fii credincios coroanei mele și Terrasenului tot restul 

vieţii? 

Lorcan clipi. Maeve dăduse glas multor chestiuni în 
Vechea Limbă când jurase în faţa ei, dar el spuse: 

— Da. Jur! 

Aelin se tăie pe antebraţ cu pumnalul, iar sângele străluci 
ca rubinul sabiei de la centura ei. 

— Atunci, bea! 

Era ultima lui șansă de a se retrage. 

Dar el se uită din nou spre Elide. Şi văzu speranţa - doar un 

licăr 
- luminându-i chipul. 

Așadar, Lorcan luă braţul reginei în mâini și bău. 

Gustul ei - de iasomie, verbină și tăciuni aprinși - îi umplu 
gura și sufletul când ceva îl arse și se culcuși în el. 

Un tăciune de căldură, ca și când o parte din acea magie 
furioasă ar fi venit să se așeze în sufletul lui. 

Clătinându-se puţin, el îi eliberă braţul. 

— Bine ai venit în regat! spuse Aelin. lată primul și 
singurul ordin: să protejezi Terrasenul și poporul său. 

Și ordinul se adânci în el, încă o scânteie care strălucea în 
străfunduri. 

Apoi regina se întoarse și plecă - nu, se îndreptă spre 

Elide. Lorcan încercă și nu reuși să se ridice în picioare. 

Aparent, trupul 


său mai avea nevoie de o clipă. 

Așadar, nu reuși decât să privească în timp ce Aelin îi spuse 

lui 
Elide: 

— Nu îţi ofer jurământul de sânge. 

Cu sau fără jurământ, el se gândi dacă să o arunce pe 
regină în ocean pentru tristețea care umbri chipul lui Elide. 
Dar Lady din Perranth nu își plecă privirea. 

— De ce? 

Aelin o luă pe Elide de mână cu o delicateţe care calmă furia 

tot 
mai mare a lui Lorcan. 

— Pentru că atunci când o să revenim în Terrasen, dacă 
nu o să mi se dea tronul, nu poţi fi legată de mine. Elide 
ridică din sprâncene. Perranthul este a doua casă 
importantă din Terrasen, îi explică Aelin. Patru din lorzii ei 
au decis că nu sunt potrivită pentru tron. Am nevoie deo 
majoritate ca să îl recâștig. 

— lar dacă îţi jur credință, asta o să pericliteze integritatea 

votului 
meu, încheie Elide. 

Aelin dădu din cap și îi eliberă mâna ca să se întoarcă 
spre toţi ceilalți. In soarele dimineţii, regina era scăldată în 
auriu. 

— Terrasenul este la mai mult de două săptămâni 
distanță, dacă nu intervin furtunile de iarnă. O să profităm 
de răstimpul ăsta ca să ne antrenăm și să facem planuri. 

— Planuri pentru ce? întrebă Fenrys, apropiindu-se. 

Era un membru al acestui regat. Al regatului din care 
făcea parte și Lorcan. Toţi trei erau din nou legați - și totuși 
mai liberi ca niciodată. Lorcan aproape se întrebă de ce 
regina nu îi oferise jurământul lui Gavriel, dar ea vorbi din 
nou. 

— Fără chei, nu pot să-mi duc sarcina la bun sfârșit. 
Presupun că noii lor proprietari au să mă caute în cele din 
urmă, dacă o găsesc pe cea de-a treia și decid să nu 
termine singuri treburile. Ea se uită la Rowan, care dădu 
aprobator din cap, ca și când ei ar fi discutat deja despre 
asta. Așadar, în loc să pierdem timp preţios colindând 


continentul în căutarea lor, o să ne îndreptăm spre 
Terrasen. Mai ales dacă și Maeve își aduce armata pe 
țărmurile sale. lar dacă nu o să mi se permită să conduc de 
pe tronul meu, atunci am să fiu nevoită să o fac de pe 
câmpul de luptă. 

Ea voia să lupte. Regina - regina /u; Lorcan - voia să lupte 
împotriva Morathului. Și împotriva lui Maeve, în cel mai rău 
caz. lar apoi, să moară pentru ei toţi. 

— Spre Terrasen, atunci! spuse Fenrys. 

— Spre Terrasen! spuse și Elide. 

Aelin se uită spre vest, spre singurul regat care stătea 
între Erawan și cucerire, spre noua casă a lui Lorcan, ca și 
când ar fi putut vedea legiunile lordului groazei 
dezlănţuindu-se asupra acesteia, și armata nemuritoare a 
lui Maeve furișându-se în urma lor, o armată pe care Lorcan 
și tovarășii lui o comandaseră cândva. 

Aelin doar merse către mijlocul punţii, marinarii dându-se 
la o parte, scoase sabia Goldryn și pumnalul și ridică din 
sprâncene spre Whitethorn, ca și când l-ar fi provocat în 
tăcere. 

Prinţul războinic se supuse, scoţându-și sabia și barda 
înainte să ia o poziţie defensivă. 

Se antrena - își antrena din nou trupul. Fără să manifeste 
vreo urmă de putere, ochii îi străluceau totuși puternic. 

Aelin își înclină armele. 

— Spre Terrasen! spuse în cele din urmă. 


CAPITOLUL 43 

Dorian începu modest. 

Mai întâi schimbându-și ochii ca să fie negri, de un negru 
profund, ca ai valgilor; apoi transformându-și nuanţa pielii 
într-una palidă și rece, ca a unui om care nu văzuse 
niciodată soarele. Părul și-l lăsă brunet, dar reuși să își facă 
nasul mai coroiat, iar buzele mai subţiri. 

Nu era o transformare completă, ci una pe etape, în care- 
și făurise imaginea în minte, creând schița noului chip, a 
noului său aspect, în timpul zborului lung și tăcut pe creasta 
Colţilor. 

Nu îi spuse lui Manon că, foarte probabil, era și o misiune 
sinucigașă. Nu prea-i vorbise de când cu cele întâmplate în 
poiana din pădure. Plecaseră la răsărit, când ea le anunţase 
pe Glennis și pe vrăjitoarele Crochan ce plănuia să facă. 
Dacă aveau noroc, puteau să zboare spre trecătoarea Ferian 
și să revină în tabăra secretă din Colți în patru zile. 

li ceruse sabatului Crochan să îi aștepte acolo, să aibă 
destulă încredere în ea încât să revină în tabăra lor montană 
și să aștepte. 

Vrăjitoarele acceptaseră. Poate din cauza mormântului 
săpat toată ziua de Cele Treisprezece, dar acceptaseră, 
dând dovadă că, pentru moment - doar de data asta - 
aveau încredere în ea. 

Așadar, Dorian zburase cu Asterin și profitase de fiecare 
oră în drumul spre nord ca să își transforme lent corpul. 

„Dacă vrei atât de mult să mergi în Morath, spusese din 
nou printre dinţi Manon înainte ca ei să plece, atunci să 
vedem dacă o poţi face.” 

Era un test. Unul pe care se bucura să îl treacă. Măcar ca să 

se 
laude. 

Manon știa o ușă secretă pe care doar balaurii intrau spre 

Colţii 


nordici, împreună cu toţi soldaţii umani destul de ghinioniști 
încât să se afle acolo. Asterin și Manon le lăsaseră pe Cele 
Treisprezece mai departe în munţi înainte să se apropie și 
chiar și atunci se opriseră destul de departe de cercetașii 
care merseseră câteva ore pe jos, luând cu ei iapa lui 
Asterin. Abraxos mărâise și trăsese de frâie, dar Sorrel îl 
strunise cu pricepere. 

Cele două piscuri imense care flancau strâmtoarea se 
măreau cu fiecare kilometru parcurs. Totuși, abia când se 
apropie de partea sudică a Colţilor își dădu el seama cam 
cât de mari erau de fapt. 

Destul de mari încât să găzduiască o armată aeriană. Să o 
antreneze și să-i poarte de grijă. 

Asta construiseră tatăl său și Erawan, asta devenise 

Adarlanul. 

Niciun balaur nu zbura în cerc pe cer, dar răgetele și 
țipetele lor ascuţite răsunară în trecătoare când se îndreptă 
spre porţile vechi care se deschideau în munte. In spatele 
lor, condusă de un lanţ, îl urma femela albastră a lui Asterin. 

Incă un dresor își aducea înapoi calul după o călătorie în 
aer liber. Cei câţiva străjeri de la porţi - oameni obișnuiți, 
muritori - abia clipiră când el apăru de după curba 
stâncoasă. 

Lui Dorian îi transpirară palmele în mănuși și se rugă ca 
noua înfățișare să nu-l trădeze. 

Nu ar fi avut de unde să știe și totuși, presupunea că unii 
dintre cei câţiva de aici i-ar fi recunoscut adevăratul chip. 
Alesese o culoare a tenului destul de apropiată de a lui 
astfel încât, dacă imaginea s-ar fi destrămat, cei prezenţi să 
considere schimbarea culorii pielii și a ochilor drept iluzie 
optică. 

Narene forăi, trăgând de frâie. Nu voia să se apropie de acest 

loc. 

El nu o condamna. Duhoarea din munte îi făcea genunchii să 
tremure. 

Insă își petrecuse ani de zile străduindu-se să nu-și 
afișeze dezgustul față de parfumurile dătătoare de dureri de 
cap pe care le purtau curtenii mamei lui. Cât de departe 
părea lumea aceea - acel 


loc al parfumurilor, dantelei și muzicii vesele. Dacă nu i-ar fi 
rezistat lui Erawan, ar fi permis acestor lucruri să mai 
existe? Dacă i s-ar fi supus, oare Erawan s-ar mai fi dat 
drept Perrington, domnind ca un rege muritor? 

Pe Dorian îl dureau picioarele, oboseala orelor de mers 
ajungându-l din urmă. Manon și Asterin pândeau în 
apropiere, ascunse în zăpadă și printre pietre, urmărindu-i 
cu siguranţă fiecare mișcare în timp ce el se apropia încet 
de porți. 

De Manon se despărţise adresându-i cuvinte puţine 

concise. 

li lăsase cele două chei Wyrd în palma ei întinsă, Amuleta 
din Orynth zăngănind ușor pe unghiile-i de fier. Doar un 
nesăbuit le-ar fi adus într-una dintre fortărețele lui Erawan. 

— Poate nu sunt prioritatea ta, spusese Dorian, dar 
rămân importante pentru reușita noastră. 

Manon mijise ochii când băgase cheile în buzunar, deloc 
tulburată că ţinea în jachetă o putere destul de mare încât 
să distrugă pe deplin regatele. 

— Crezi că le-aș azvârli ca pe niște gunoaie? 

Brusc, lui Asterin zăpada i se păru foarte interesantă. 

Dorian ridică din umeri și o scoase pe Damaris de la 
centură, sabia fiind prea elegantă pentru un biet dresor de 
balauri, dându-i-o și pe aceasta lui Manon. Un pumnal 
obișnuit avea să fie singura lui armă... alături de magia din 
vene. 

— Dacă nu mă întorc, spuse el cât ea își prinse sabia 
veche la centură, cheile trebuie să ajungă în Terrasen. 

Era singurul loc la care se putea gândi - chiar dacă Aelin 
nu era acolo ca să le ia. 

— Ai să te întorci, zise Manon. 

Părea mai mult o ameninţare decât orice altceva. 

Dorian zâmbi. 

— Mi-ai simţi lipsa dacă nu aș face-o? 


Manon nu-i răspunse. El nu știa de ce se aștepta să o facă. 


și 


Făcuse doar un pas când Asterin îl apucă de umăr. 
— Să intri și să ieși cât de repede poţi! îl avertiză ea. Ai grijă 
de 
Narene! 

Îngrijorarea se citea într-adevăr în ochii negri cu stropi aurii 

ai 
aghiotantei. 

Dorian își plecă fruntea. 

— Am s-o apăr cu viaţa mea! promise el când se apropie 
de balaurul ei și apucă frâiele care se legănau, observând 
recunoștința care îi îmblânzea trăsăturile lui Asterin și 
constatând că Manon îi întorsese deja spatele. 

Era un prost să meargă pe această cale cu ea. Ar fi trebuit să 

își dea 
seama. 

Chipurile străjerilor deveniră clare. Dorian își asumă 
imaginea unui îngrijitor obosit și plictisit. 

Se așteptă să i se pună întrebări, dar asta nu se întâmplă. 

Ei doar îi făcură semn să treacă, la fel de obosiţi și 
plictisiţi. Și îngheţaţi de frig. 

Asterin îi dăduse un plan al Colţilor nordici și al ținutului 
Omega de după ei, așa că știa să cotească la stânga după 
intrarea în holul înalt. Tipetele balaurilor și mormăiturile se 
auzeau de peste tot, iar acel miros de putregai îi înțepa 
nările. 

Dar găsi grajdurile exact unde spusese Asterin că erau, 
femela albastră fiind răbdătoare cât îi legă neglijent lanţurile 
de ancora din zid. 

Dorian o părăsi pe Narene cu o atingere liniștitoare pe gât 
și plecă să vadă ce ar fi putut dezvălui trecătoarea Ferian. 

XXX 
Orele care treceau erau dintre cele mai lungi din viaţa lui 
Manon. 

Din cauza a ceea ce se aștepta să se întâmple și a ce 
trebuia să facă ea, își spunea în sinea ei. 

Deloc surprinzător, Abraxos îi găsi într-o oră, cu frâiele 
tăiate din lupta pe care o dusese fără îndoială și o câștigase 
cu Sorrel. Totuși, 


așteptă lângă Manon în liniște, pe deplin concentrat la 
poarta pe care intraseră Dorian și Narene. 

Timpul trecea lent. Sabia regelui era o greutate constantă la 

șoldul 
ei. 

Ea se supără pentru că trebuia să demonstreze - atât ei 

înseși, cât 
și lui - că refuza să îl lase să intre în Morath din motive 
practice, obișnuite. Erawan nu era în trecătoarea Ferian. 
Trebuia să fie în mai multă siguranţă. 

Oarecum. Dar dacă Matroanele erau acolo... 

De aceea plecase el. Ca să afle dacă erau, să vadă dacă 
Petrah conducea într-adevăr armata de acolo și câte 
vrăjitoare Dinţi-de-fier erau prezente. 

Nu fusese instruit ca spion, dar crescuse într-un regat 
unde oamenii se foloseau de zâmbete și haine ca de arme. 
Ştia cum să se piardă în mulţime, cum să asculte, cum să-i 
facă pe oameni să vadă ce își doreau să vadă. 

Ea o trimisese pe Elide în temniţele Morathului, 
întunericul să o blesteme! Să-l trimită pe regele Adarlanului 
în trecătoarea Ferian era același lucru. 

Nu își tinu respiraţia când Abraxos înţepeni, scrutând 
cerul ca și când ar fi auzit ceva ce ele nu puteau să audă. 

Și bucuria care străluci în ochii balaurului său îi dădu 

răspunsul. 

Câteva clipe mai târziu, Narene zbură spre ei, trecând lent 
peste vârfurile munţilor, aducând cu sine un călător cu 
pielea albă și păr brunet. El chiar reușise să se transforme 
parţial. Îşi transformase chipul aproape complet. Și îl 
păstrase astfel. 

Asterin se grăbi spre balaurul ei femelă, și până și Manon 
clipi când aghiotanta sa cuprinse grumazul lui Narene cu 
braţele, strângând-o puternic. Femela nu făcu decât să își 
sprijine capul de spatele lui Asterin și să fornăie. 

Dorian descălecă, lăsând frâiele să se legene. 

— Ei bine? îl întrebă Manon. 


Ochii lui - negri ca ai valgilor - licăriră. Ea nu încercă să-i 
explice că îi tremuraseră genunchii și că-i mai tremurau 
când îi dădu sabia și apoi cele două chei, unghiile ei 
atingându-i mâna înmănușată. 

Ochii lui Dorian căpătară din nou culoarea safirului 
nimicitor, pielea devenind din nou aurie. 

— Matroanele nu sunt acolo. Doar Petrah Sânge-Albastru 
și cam trei sute de vrăjitoare Dinţi-de-fier din toate cele trei 
clanuri. Buzele i se ridicară într-un zâmbet ușor și rece 
precum piscurile din jurul lor. Condamnabil. Calea este 
liberă, Maiestate! 

XXX 

Patrulele din trecătoarea Ferian îi reperară de la câţiva 

kilometri distanţă. 


Celor Treisprezece le era încă permis să aterizeze în Omega. 


Manon îl lăsase pe Dorian în mica trecătoare unde ei le 
adunaseră pe Cele Treisprezece. Dacă nu se întorceau într-o 
zi, el era liber să facă tot ce-și dorea - să intre-n Morath și în 
îmbrăţișarea lui Erawan, dacă era nesăbuit. 

Nu își luaseră rămas-bun. 

Manon își controlă pulsul stând pe Abraxos chiar la gura 
peșterii care ducea spre Omega, conștientă de toţi ochii 
inamicilor care îi priveau, din faţă și din spate. 

— Vreau să vorbesc cu Petrah Sânge-Albastru, rosti ea 

sală. 

— Asta am presupus și eu, îi răspunse o voce tânără. 

Moștenitoarea clanului Sânge-Albastru își făcu apariţia 
prin cea mai apropiată boltă, cu o coroană de fier pe frunte, 
robele-i albastre fluturând. 

Manon își înclină capul. 

— Adună-ţi armata în sala asta! 

XXX 

Manon nu se gândise mult timp la ceea ce spusese. 

lar când cele trei sute de vrăjitoare Dinţi-de-fier umplură 
sala, unele venind din patrulă, Manon aproape se întrebă 
dacă ar fi trebuit 


IN 


să o facă. Acestea o priveau și se uitau la Cele Treisprezece 
cu un dispreţ precaut. 

Era Aripa lor Conducătoare căzută în dizgrație; 
moștenitoarea lor decăzută. 

După ce se adunară toate, Petrah, care stătea încă în 
pragul unde apăruse, spuse doar atât: 

— Datoria vieţii mele pentru o întâlnire, Cioc-Negru! 

Manon înghiţi, simţindu-și limba uscată ca hârtia. Călare 
pe Abraxos, vedea toate mișcările din mulțime, ochii măriţi 
sau mâinile care apucau săbiile. 

— N-am să-ţi dau detalii despre cine sunt, spuse în cele 
din urmă Manon. Deoarece cred că deja le-ai aflat. 

— Căţea Crochan ce ești! zise cineva cu năduf. 

Manon le fixă cu privirea pe vrăjitoarele Cioc-Negru; unele 
aveau chipul împietrit, iar altele afișau numai ură. Lor le 
vorbea, pentru ele venise aici. 

— Am crescut toată viaţa ascultând o minciună, spuse 

Manon, 
vocea tremurându-i doar puţin. 

— Nu trebuie să ascultăm prostiile astea, se răsti o altă 

santinelă. 

Asterin mârâi lângă Manon, iar celelalte tăcură. Chiar și în 
dizgrație, Cele Treisprezece erau mortale. 

Manon continuă: 

— O minciună despre cine și ce suntem. Că suntem 
monștri și mândre de asta. Își trecu un deget peste bucata 
de material roșu care îi lega cosita. Dar așa am fost 
crescute. Crescute, repetă ea. Când am putea fi mult mai 
mult. 

Manon consideră tăcerea care se lăsă drept o încurajare. 

— Bunica mea nu plănuiește doar să revendice Pustiurile 
când o să se termine războiul. Plănuiește să conducă 
Pustiurile ca Mare Regină. Singura voastră regină. 

La auzul acestui lucru, se iscă un freamăt. La cuvintele, la 
trădarea lui Manon care dezvăluia planurile ascunse ale 
Matroanei sale. 


— Nu vor exista vrăjitoare Sânge-Albastru sau Picioare- 
Galbene așa cum sunteţi acum. Ea are de gând să ia armele 
pe care le-aţi construit aici, să se folosească de călăreţele 
Cioc-Negru și să vă transforme în supuși. lar dacă voi nu o 
să vă supuneţi, nu o să mai existaţi. 

Manon inspiră. De două ori. 

— De cinci sute de ani cunoaștem doar vărsarea de 
sânge și violenţa. O să le cunoaștem alte cinci sute de ani. 

— Mincinoaso! strigă cineva. Zburăm spre glorie! 

Dar Asterin se mișcă, descheindu-și jacheta de piele, 
ridicându-și cămașa albă și ridicându-se în scări ca să își 
arate abdomenul brutalizat și cu cicatrici. 

— Ea nu minte! 

IMPURĂ 

Poftim, cuvântul încă-i păta pielea și avea s-o facă 

întotdeauna. 

— Câte dintre voi, strigă Asterin, aţi fost însemnate la fel? 
De Matroana voastră, de lidera sabatului vostru? Câtor 
dintre voi li s-au ars copiii născuţi morţi înainte să îi 
îmbrăţișaţi? 

Liniștea care se lăsă acum era diferită. Zguduitoare - 
cutremurătoare. 

Manon se uită la Cele Treisprezece ca să vadă lacrimi în 
ochii lui Ghislaine când studie semnul de pe stomacul lui 
Asterin. Lacrimi în ochii tuturor celor care nu știuseră. 

Şi din cauza acelor lacrimi, pe care Manon nu le mai 
văzuse vreodată, se îndreptă din nou spre mulţime. 

— O să fiţi ucise în acest război, sau după ce se termină. 
Și nu o să mai vedeţi vreodată patria noastră. 

— Ce vrei, Cioc-Negru? întrebă Petrah din boltă. 

— Veniţi cu noi, șopti Manon. Zburaţi cu noi! împotriva 
Morathului. Împotriva poporului care vă ţine departe de 
patria și viitorul vostru. Freamătul izbucni din nou. Haideţi 
să făurim o alianţă Dinţi-de-fier - Crochan, continuă Manon. 
Poate una care să 


ne rupă în sfârșit blestemul. 

Din nou acea liniște cutremurătoare. Ca o furtună pe cale 
să izbucnească. 

Asterin se așeză iarăși în șa, dar nu-și trase cămașa peste ea. 

— Voi alegeţi care o să fie viitorul poporului nostru, se 
adresă Manon tuturor vrăjitoarelor adunate, tuturor 
vrăjitoarelor Cioc- Negru care ar fi putut să meargă în zbor 
la război și să nu se mai întoarcă. Dar ascultați ce spun! 
Mâinile îi tremurară, iar ea și le strânse în pumni, pe coapse. 
Există o lume mai bună acolo, iar eu am văzut-o. 

Chiar și Cele Treisprezece se uitară acum spre ea. 

— Am văzut vrăjitoare, oameni și Spiriduși care 
convieţuiesc pașnic. Și nu este o slăbiciune să facă asta, ci o 
putere. Am cunoscut regi și regine a căror dragoste pentru 
regatele și popoarele lor este atât de mare încât propriile lor 
persoane sunt pe locul doi, a căror dragoste pentru supușii 
lor este atât de puternică încât, până și în faţa împrejurărilor 
nefavorabile, ei reușesc imposibilul. 

Manon își ridică bărbia. 

— Voi sunteţi poporul meu. Fie că bunica mea decretează 
sau nu asta, voi sunteţi poporul meu și veţi fi întotdeauna. 
Dar dacă am să fiu nevoită, am să zbor împotriva voastră, 
ca să mă asigur că există un viitor pentru cei care nu pot 
lupta singuri. Prea mult timp am savurat vânătoarea celor 
slabi. Este timpul să devenim mai bune decât străbunele 
noastre. Erau cuvintele pe care le spusese Celor 
Treisprezece în urmă cu câteva luni. Există o lume mai 
bună, repetă ea, iar eu am să lupt pentru asta. Manon îl 
întoarse pe Abraxos spre prăpastia din spatele lor. Voi o s-o 
faceţi? 

Manon dădu din cap spre Petrah. Cu ochi strălucitori, 
moștenitoarea nu făcu decât să repete gestul. Avea să li se 
permită să plece așa cum sosiseră: nevătămate. 

Așadar, Manon îl înghionti pe Abraxos, iar el se avântă în 

văzduh, 

Cele Treisprezece urmându-l. 


Nu era un copil al 
războiului. Ci al păcii. 


CAPITOLUL 44 

— Cum am să te tai azi, Aelin? 

Cuvintele lui Cairn fură o suflare fierbinte la urechea ei 
când îi zgârie coapsele goale cu cuțitul. 

Nu. Nu, era imposibil să fi fost un vis. 

Evadarea, Rowan, corabia spre Terrasen... 

Cairn înfipse vârful pumnalului în carnea de 
deasupra genunchiului, iar ea scrâșni din dinţi când 
sângele se adună și curse, când el începu să răsucească 
lama, un pic mai adânc la fiecare rotaţie. 

De mai multe ori îi mutilase astfel trupul, oprindu-se numai 

când 
îi atingea osul, când ea ţipa încontinuu. 

Un vis. O iluzie. Faptul că scăpase de el și de Maeve fusese o 

altă 
iluzie. 

Spusese? Spusese unde erau ascunse cheile? 

Nu se putu abţine să nu suspine. 

Apoi, o voce calmă și educată spuse mieros: 

— Așa ai ajuns, în ciuda instruirii tale? 

Nu era real. Faptul că Arobynn stătea în partea cealaltă a 
altarului era o iluzie. Chiar dacă semăna, cu părul lui roșcat 
și strălucitor și hainele impecabile. 

Fostul ei stăpân îi schiță un zâmbet. 

— Până și Sam a făcut față mai bine. 

Cairn răsuci din nou cuțitul, spintecând mușchiul. Ea se 
arcui, propriile ţipete răsunându-i în urechi. De departe, 
Fenrys mârâi. 

— Ai putea scăpa din lanţurile astea dacă într-adevăr ţi-ai 
dori, spuse Arobynn, încruntându-se dezgustat. Dacă te-ai 
strădui cu adevărat. 

Nu, nu putea, și totul fusese un vis, o minciună... 


— Te lași prinsă aici. Pentru că în clipa în care ai să te 
eliberezi... Arobynn chicoti. Atunci ai să fii nevoită să te oferi 
ca un miel la tăiere. Ea zgârie și se zbătu când îi sfâșie 
piciorul, fără să-l audă pe Cairn când acesta râse 
dispreţuitor. Il auzi doar pe Regele Asasinilor, care- 

i stătea alături nevăzut și neobservat. 

— In sinea ta, speri c-ai să rămâi aici suficient de mult 
timp încât tânărul rege al Adarlanului să plătească preţul. În 
sinea ta, știi că te ascunzi, așteptându-l să îţi elibereze 
calea. Arobynn se rezemă de altar, curățându-și unghiile cu 
un pumnal. In sinea ta, știi că nu este prea drept că zeii ăia 
te-au ales pe tine. Că Elena te-a ales pe tine în locul lui. Da, 
ea a tras de timp ca să trăieşti, dar tot tu ai fost aleasă ca 
să plătești preţul. Preţul ei. Și al zeilor. 

Arobynn îi atinse obrazul cu degetele-i lungi. 

— Vezi de ce anume am încercat să te scutesc în toţi anii 
ăia? Ce ai fi putut evita, dacă ai fi rămas Celaena, dacă ai fi 
rămas cu mine? El zâmbi. Înţelegi, Aelin? 

Ea nu putea să-i răspundă. Nu avea voce. 

Cairn atinse osul și... 

XXX 

Aelin se ridică, apucându-și coapsele cu mâinile. 

Niciun lanţ nu o împovăra. Nicio mască nu o 

sufoca. Niciun pumnal nu fusese răsucit în trupul 

ei. 

Gâfâind, cu mirosul stătut al cearșafurilor înțepându-i 
nările și cu sunetul ţipetelor ei înlocuit de ciripitul adormit al 
păsărilor, Aelin se frecă pe faţă. 

Prinţul care adormise lângă ea îi mângâia deja spatele în 
tăcere, cu mișcări liniștitoare. 

Dincolo de fereastra mică a hanului dărăpănat de undeva 
din apropierea graniţei dintre Fenharrow și Adarlan, pluteau 
nori denși de ceaţă. 

Un vis. Doar un vis. 

Se răsuci, atingând cu tălpile goale covorul învechit de pe 

podeaua 


denivelată. 

— Soarele răsare abia peste o oră, spuse 

Rowan. Totuși, Aelin se întinse după 

cămașa ei. 

— Atunci, am să-mi fac încălzirea. 

Poate avea să alerge, de vreme ce nu reușise să o facă în 
ultimele săptămâni. 

Rowan se ridică, atent la absolut tot. 

— Antrenamentul poate să aștepte, Aelin. 

Deja trecuseră câteva săptămâni de când se antrenau, la 
fel de intens și chinuitor ca în Mistward. 

Ea își trase pantalonii și își puse centura sabiei. 

— Nu, nu poate. 

XXX 

Aelin se feri într-o parte, cuțitul lui Rowan zburând pe 
lângă capul ei și retezându-i câteva fire din cosiță. 

Ea clipi, găfâind, și abia o ridică la timp pe Goldryn ca să-i 
blocheze următorul atac. Metalul răsună prin bășicile 
usturătoare care îi acopereau mâinile. 

Bășici noi pentru un corp nou. După trei săptămâni 
petrecute în largul mării, abia se zăreau. În fiecare zi, în 
ciuda orelor petrecute antrenându-se cu sabia, trăgând cu 
arcul și luptându-se corp la corp, mâinile îi erau tot 
catifelate. 

Mormăind, Aelin se aplecă, coapsele usturând-o când se 
pregăti să sară. 

Dar Rowan se opri în curtea prăfuită a hanului, 
coborându-și bărdița și sabia pe lângă corp. Sub primele 
raze ale răsăritului, hanul ar fi putut părea plăcut, briza 
mării dinspre coasta din apropiere plutind printre frunzele 
rămase în mărul încovoiat din mijlocul curţii. O furtună care 
se aduna spre nord le forțase corabia să găsească un port 
cu o seară în urmă, iar după mai multe săptămâni pe mare, 
niciunul dintre ei nu ezitase să stea câteva ore pe uscat, 
să afle ce 

naiba se întâmplase câtă vreme fuseseră plecaţi. 


Răspunsul: un război. 

Peste tot era război. Dar bătrânul hangiu nu știa unde se 
dădeau lupte. Bărcile nu se mai opreau în port, iar navele 
mari de război pur și simplu treceau mai departe. Dacă erau 
inamice sau nu, nici asta nu știa. Aparent, nu știa absolut 
nimic, nici măcar să gătească sau să facă puţină curăţenie 
în han. 

Dacă voiau să ajungă repede în Terrasen, trebuiau să se 
întoarcă pe mare într-o zi sau două. În nord erau prea multe 
furtuni ca să fi riscat să traverseze direct acolo, spusese 
căpitanul lor. În această perioadă a anului, era mai sigur să 
ajungă pe coasta continentului, apoi să navigheze în sus. 
Chiar dacă acel ordin și acele furtuni îi făcuseră să acosteze 
aici: undeva între granița dintre Fenharrow și Adarlan, la 
câteva zile distanţă de Rifthold. 

Când Rowan nu se întoarse la antrenamentul lor, Aelin se 
încruntă. 

— Ce este? 

Nu era atât o întrebare, cât un ordin de a-i spune ce 

petrecea. 

Hotărârea i se citea în privire, ca atunci când ea se 
întorsese de la alergat printre câmpurile ceţoase de dincolo 
de han și îl găsise rezemat de măr. 

— Este suficient pentru azi. 

— Abia am început, spuse și își ridică 

sabia. Rowan o ţinu pe a lui coborâtă. 

— Nu prea ai dormit 

aseară. Aelin se încordă. 

— Am visat urât. Era o afirmaţie modestă. Își ridică bărbia 
și îi zâmbi. Poate că încep să te obosesc puţin. _ 

În ciuda bășicilor, cel puţin luase din nou în greutate. Își 
văzuse braţele subțiri devenind musculoase și coapsele 
fragile căpătând forţă. 

Rowan nu îi zâmbi. 

— Hai să luăm micul dejun! 


se 


— După cina de aseară, nu mă grăbesc. Ea nu îl avertiză 
făcându- i cu ochiul înainte să sară spre el, lovind în sus cu 
Goldryn și împungând în jos cu pumnalul. 

Rowan îi întâmpină atacul, respingându-l cu ușurință. Se 
loviră, se despărţiră și se loviră din nou. 

Caninii lui luciră. 

— Trebuie să mănânci! 

— Trebuie să mă antrenez! 

Ea nu putea să curme nevoia de a face ceva. De a fi în 

mișcare. 

Indiferent de câte ori lovea cu sabia, simţea lanţurile. Și 
ori de câte ori se oprea ca să se odihnească, își simţea și 
magia... care aștepta. 

Într-adevăr, aceasta părea să deschidă un ochi și 

să caște. Aelin își încleștă maxilarul și atacă din 

nou. 

Rowan îi întâmpină fiecare lovitură, iar ea își dădu seama 
că mișcările ei deveneau neglijente. Ştia că o lăsa să 
continue în loc să profite de multele ocazii ca să pună capăt 
luptei. 

Nu se putea opri. Războiul se dezlănţuia în jurul lor. 
Oamenii mureau. lar ea fusese închisă în nenorocita aia de 
cutie, fusese sfâșiată de nenumărate ori, incapabilă să 
reacționeze... 

Rowan lovi atât de repede încât Aelin nu-l văzu, dar 
piciorul pe care-l întinse în faţa piciorului ei fu cel care o 
osândi, făcând-o să cadă în praf. 

Genunchii juliți pe sub pantaloni o dureau, făcând-o să 
scape pumnalul din mână. 

— Am câștigat! gâfâi el. Să 

mâncăm! Aelin se încruntă la 

Rowan. 

— Încă o rundă! 

Rowan își puse sabia în teacă. 

— După micul dejun. 

Cei doi mormăiră unul la celălalt. 

— Nu fi proastă! spuse el. Ai să-ţi pierzi toţi mușchii dacă 
nu te hrănești. Așadar, mănâncă! lar dacă ai să mai vrei să 
te antrenezi 


după aceea, am să mă antrenez cu tine. Îi întinse o mână 
tatuată. Deși probabil ai să vomiţi. 

Fie din cauza extenuării, fie din cauza mâncărurilor suspecte 

ale 
hangiului. 

— Oamenii mor, spuse Aelin. În Terrasen. Peste tot. 
Oamenii mor, Rowan! 

— Dacă iei micul dejun nu o să schimbi situaţia. Aelin 
schiță un zâmbet, dar el o întrerupse. Știu că oamenii mor. 
O să-i ajutăm, dar trebuie să îţi mai rămână ceva putere, 
dacă vrei să reușim. 

Era adevărat. Partenerul ei avea dreptate. Și totuși, ea îi 
vedea și auzea pe muribunzii înspăimântați ale căror 
strigăte semănau atât de des cu ale sale. 

Rowan mișcă din degete, ca să-i atragă atenţia în tăcere. 
„Mergem?” 

Aelin se încruntă și îl apucă de mână, lăsându-l să o ridice 
în picioare. „Ești atât de insistent!” i 

Rowan îi cuprinse umerii cu brațul. „Asta e cel mai politicos 

lucru 
pe care mi l-ai spus vreodată.” 

XXX 

Elide încercă să nu se crispeze la terciul gri care fumega 
în faţa ei, mai ales că hangiul urmărea totul din spatele 
barului său. Așezaţi la una dintre mesele mici și rotunde 
care umpleau spaţiul uzat, Elide surprinse privirea lui 
Gavriel din locul în care își împingea bolul. 

Gavriel duse lingura la gură. Lent. 

Elide căscă ochii și mai mult când el deschise gura și 
începu să mănânce. 

Înghiţi zgomotos și abia reuși să nu se crispeze. 

Elide își stăpâni zâmbetul când zări suferința pură în 
privirea galbenă a Leului. Aelin și Rowan terminaseră o luptă 
asemănătoare când ea intrase în cârciumă în urmă cu 
câteva minute, regina urându- i noroc înainte să se întoarcă 
din nou în curte. 

Elide nu o văzuse să stea locului mai mult decât dura să 

mănânce. 


Sau în orele în care îi instruise să descifreze semnele Wyrd, 
după ce Rowan îi ceruse să îi înveţe asta. 

Acestea o scoseseră din lanţuri, le explicase prinţul. lar 
dacă ilkenii erau rezistenți la magia lor, atunci le-ar fi fost 
util să înveţe semnele antice, având în vedere tot ce îi 
aștepta, luptele fizice și magice. 

Semnele erau foarte ciudate și grele. Elide nu știa să 
citească în propria limbă; nu încercase demult să o facă și 
se gândea că nu avea să i se dea prea curând ocazia. Dar 
dacă i-ar fi ajutat în vreun fel pe tovarășii ei să înveţe aceste 
semne... ar fi putut încerca. Încercase suficient cât să înveţe 
deja câteva. 

Gavriel îndrăzni să mai ia o gură din terci, zâmbindu-i 
încordat hangiului. Bărbatul păru foarte ușurat că Elide își 
luă lingura și înghiţi o dată. Era searbăd și puţin amar - să fi 
pus sare, în loc de zahăr? Dar... era fierbinte. 

Gavriel îi întâlni privirea, iar Elide își controlă râsul. 

Ea mai mult simţi decât văzu intrarea lui Lorcan, iar 
hangiul își găsi brusc ceva de lucru în altă parte. Bărbatul nu 
fusese surprins să vadă cinci Fae intrând în hanul lui cu o 
seară în urmă, așadar dispariţia lui ori de câte ori apărea 
Lorcan se datora cu siguranţă încruntării pe care masculul o 
desăvârșise în timp. 

Intr-adevăr, Lorcan aruncă o privire către Elide și Gavriel 
plecă de la masă. 

Nu prea vorbiseră în ultimele săptămâni. Elide nu știa nici 
măcar ce să zică. 

Era un membru al acestui regat, al regatului ei. Pentru 
totdeauna. El și Aelin cu siguranţă nu se împrieteniseră. Nu, 
doar Rowan și Gavriel îi vorbeau. Fenrys, în ciuda faptului 
că-i promisese lui Aelin să nu se lupte cu Lorcan, îl ignora 
cea mai mare parte a timpului. lar Elide... Dispărea destul 
de des încât Lorcan să nu se deranjeze să o 

abordeze. 

Bine. Era bine. Chiar dacă ea se trezea câteodată 
deschizând gura ca să îi vorbească, privindu-l când era atent 
la lecţiile lui Aelin despre 


semnele Wyrd sau când se antrena cu regina, în rarele 
momente când ei doi nu se certau. 

Aelin revenise la ei. Se recupera cât de bine putea. 

Elide nu mai luă o gură din terci. Gavriel, din fericire, nu 

spuse 
nimic. 

Și nici Anneith nu îi vorbi. Nu îi șopti niciun sfat. 

Era mai bine așa. Să asculte de ea însăși. Și era și mai 
bine că Lorcan păstra distanţa. 

Elide mâncă în liniște restul terciului. 

XXX 

Rowan avea dreptate: ea aproape vomită după micul 
dejun. După cinci minute în curte, fusese nevoită să se 
oprească, terciul nenorocit ridicându-i-se în gât. 

Rowan chicotise când Aelin își dusese o mână la gură, iar 
apoi se transformase în șoim ca să zboare spre coasta din 
apropiere și spre corabia care îi aștepta, să vadă ce făcea 
căpitanul. 

Rotindu-și umerii, îi urmărise dispărând în nori. El avea 
dreptate, bineînţeles - trebuia să se odihnească. 

În cazul în care ceilalţi știau ce o agita, nu spuseseră nimic. 

Aelin o băgă pe Goldryn în teacă și expiră prelung. In 
străfundurile ei, puterea hurui. 

Ea își îndoi degetele. 

Chipul palid al lui Maeve îi trecu prin faţa 

ochilor. Magia ei amuţi. 

Expirând din nou și alungându-și tremurul mâinilor, Aelin 
se îndreptă spre porţile deschise ale hanului. Un drum lung 
și prăfuit se întindea înainte, câmpurile de dincolo de el fiind 
goale. Era un tărâm neimpresionant și uitat. In afară de 
ceaţă și câteva rândunele care zburdau prin iarba uscată de 
iarnă, abia zărise ceva în alergarea ei de la răsărit. 

Fenrys, lupul, stătea la marginea celui mai apropiat câmp, 
uitându-se în zare - exact unde fusese înainte de răsărit. 


Ea îl lăsă să îi audă pașii, urechile animalului zvâcnind. El 
se transformă când Aelin se apropie și se rezemă de gardul 
aproape putrezit care înconjura câmpul. 

— Pe cine ai supărat de ai ajuns să păzești cimitirul? 
întrebă Aelin ștergându-și transpiraţia de pe frunte. 

Fenrys pufni și își trecu o mână prin păr. 

— Îți vine să crezi că m-am oferit voluntar? 

Ea ridică o sprânceană, iar el ridică din umeri, privind din 
nou câmpul peste care ceața zăbovea încă, până în 
depărtare. 

— Nu am dormit bine zilele astea, spuse Fenrys și îi 
aruncă o privire piezișă. Presupun că nu sunt singurul. 

Ea trase de bășica de la mâna dreaptă, șuierând. 

— Am putea înfiinţa o societate secretă - pentru cei care 
nu dorm bine. 

— Câtă vreme Lorcan nu este invitat, sunt de acord. 

Aelin râse. 

— Las-o baltă! 

Chipul lui se împietri. 

— Aș spune că asta fac. 

— În mod clar n-o faci. 

— Am să renunţ când n-ai să mai alergi până la epuizare la 

răsărit. 

— Nu alerg până la epuizare. Rowan mă supraveghează. 

— Rowan este singurul motiv pentru care nu șchiopătezi. 

Adevărat. Aelin își strânse mâinile care o dureau în pumni 
și le băgă în buzunare. Fenrys nu spuse nimic - nu întrebă 
de ce nu își încălzea degetele. Sau aerul din jurul lor. 

El se întoarse doar spre ea și clipi de trei ori. „Eşti bine?” 

Ţipătul unui pescăruș spintecă lumea gri, iar Aelin clipi de 
două ori. „Nu.” 

Mai mult nu ar fi recunoscut. Ea clipi din nou, acum de trei 

ori. 

„Ești bine?” 
Şi el clipi de două ori. 


Nu, nu erau bine. Probabil nu aveau să fie niciodată. În 
cazul în care ceilalţi știau, dacă vedeau dincolo de aroganță 
și furie, nu dădeau de înţeles. 

Niciunul dintre ei nu comentase că Fenrys nu își folosise 
niciodată magia ca să se teleporteze. Nu că ar fi avut unde 
să meargă în mijlocul mării. Dar n-o folosea nici măcar când 
se antrenau. 

Probabil că murise odată cu Connall. Probabil că fusese 
un dar pe care îl împărtășeau ei doi, iar să-l atingă era 
insuportabil. 

Tânăra nu îndrăznea să se uite în străfundurile ei, la marea 

agitată 
din ea. Nu putea. 

Aelin și Fenrys rămaseră lângă câmp în timp ce soarele se 
ridică mai mult, alungând ceața. 

După un minut lung, ea îl întrebă: 

— Când i-ai jurat lui Maeve, ce gust avea sângele ei? 

El se încruntă. 

— De sânge. Și putere. De ce? 

Aelin scutură din cap. Era un alt vis sau o altă halucinație. 

— Dacă este pe urmele noastre, cu armata, eu doar... 
încerc să înţeleg. Adică pe ea. 

— Plănuiești să o ucizi. 

Terciul i se întoarse în stomac, dar Aelin ridică din umeri, 
chiar dacă simţi gust de cenușă pe limbă. 

— Ai prefera să o faci tu? 

— Nu sunt sigur că aș supravieţui, spuse el printre dinţi. 
lar tu ai un motiv în plus să faci asta. 

— Aș spune că avem aceleași 

motive. Ochii lui negri îi scrutară 

chipul. 

— Connall era un mascul mai bun decât - decât l-ai văzut 

atunci. 
Decât la sfârșit. 

Ea îl apucă de mână și strânse. 

— Știu. 

Ultimul fuior de ceaţă dispăru. Fenrys o întrebă încetișor: 


— Vrei să-ţi povestesc despre 

asta? Nu se referea la fratele 

său. 

Ea scutură din cap. 

— Ştiu destule, spuse și-și studie mâinile îngheţate și 
bășicate. Știu destule, repetă Aelin. 

El înţepeni, ducând o mână la sabia de la brâu. Nu din cauza 
cuvintelor ei, ci... 

Rowan plonjă din cer și se transformă la câţiva metri de 
pământ, aterizând cu o graţie de prădător când alergă ultimii 
pași spre ei. 

Goldryn șuieră când ea o scoase din teacă. 

— Ce s-a întâmplat? 

Partenerul ei nu făcu decât să-i arate ce zbura în înaltul 

cerului. 


CAPITOLUL 45 

Bolovanii se ciocniră de alţi bolovani, iar Yrene se sprijini 
cu o mână de zidul de piatră care tremura al fortăreței 
Westfall când turnul se legănă. Pe hol, oamenii ţipau, unii 
plângeau, alţii se întindeau peste membrii familiei ca să îi 
ferească de dărâmături cu trupurile lor. 

Abia se crăpase de ziuă, iar lupta era deja în toi. 

Yrene se lipi de pietre, inima bătându-i cu putere, și 
numără secundele până ce tremurul încetă. La ultimul atac 
fuseseră șase. 

Din fericire, ajunse la trei. 

Cinci astfel de zile. Cinci zile de coșmar fără sfârșit, în 
care doar orele nopţii le ofereau un răgaz. 

Pe Chaol îl văzuse numai cât să-l sărute în trecere și să-l 
îmbrăţișeze. Prima dată avusese o rană la tâmplă pe care 
ea o vindecase. Data următoare, se aplecase puternic în 
baston, acoperit de noroi și sânge, o mare parte din acesta 
nefiind al lui. 

Era sângele negru care îi întorcea stomacul pe dos. Sânge 
de valg. Acolo erau valgi care infestau gazdele umane. Prea 
mulţi ca să le vindece. Nu, partea asta urma după luptă. 
Dacă supraviețuiau. 

Curând, prea curând, răniții și muribunzii începuseră să 
vină. Eretia înființase o infirmerie în marea sală și acolo își 
petrecuse Yrene majoritatea timpului. Acolo se dusese după 
ce reușise să doarmă câteva ore fără să viseze. 

Turnul se echilibră, iar Yrene spune, fără să se adreseze 

cuiva în 
mod special: 

— Păsările ruk încă ţin rândurile! Morathul trage doar cu 
catapultele pentru că nu poate străpunge zidurile fortăreței. 

Era doar într-o anumită măsură adevărat, dar familiile 

ghemuite 


în sală, care aveau la ele numai saltelele și cele câteva 
bunuri de preţ, părură să se liniștească. 

Păsările ruk  stricaseră, într-adevăr, multe dintre 
catapultele aduse de Morath aici, dar câteva rămăseseră - 
suficiente cât să lovească fortăreaţa și orașul. Și chiar dacă 
păsările ruk ţineau piept asediului, nu aveau să mai 
reușească asta mult timp. 

Yrene nu voia să știe câți căzuseră. Vedea doar numărul 
de călăreţi din marea sală și știa că aveau să fie prea mulţi. 
Eretia ordonase ca păsările rănite să fie duse în una dintre 
curţile interioare, desemnând cinci vindecătoare ca să le 
supravegheze; spaţiul era atât de aglomerat că n-aveai loc 
să arunci un ac. 

Yrene se grăbi înainte, atentă la dărâmăturile împrăștiate 
pe scara turnului. Cu o zi în urmă, aproape își rupsese gâtul 
alunecând pe o bucată de lemn. 

Gemetele răniților îi ajunseră la urechi cu mult înainte să 
intre în marea sală, ușile deschise dezvăluind nenumărate 
rânduri de soldaţi, atât din khaganat, cât și din Anielle. 
Vindecătoarele nu aveau paturi pentru toţi, așa că mulţi 
fuseseră întinși pe saltele. Când acestea se terminaseră, 
apelaseră la mantii și pături puse pe piatra rece. 

Proviziile și vindecătoarele nu erau de ajuns. Ar fi trebuit să 

aducă 
mai multe de la restul armatei lor. 

Yrene își suflecă mânecile, îndreptându-se spre baia de 
lângă uși. Câţiva dintre copiii ale căror familii se adăposteau 
în fortăreață preluaseră sarcina de a goli albiile murdare și 
de a le umple cu apă caldă la câteva minute, împreună cu 
ligheanele de lângă răniţi. 

Yrene nu fusese de acord ca odraslele să vadă o 
asemenea vărsare de sânge și durere, dar nu era nimeni 
altcineva care să se ocupe de asta. Nu mai era nimeni prea 
nerăbdător să ajute. 

Poate că lordul din Anielle era un mare ticălos, dar 
poporul lui era un grup curajos și generos. Unul care îl 
impresionase mai mult pe soţul ei decât propriul tată odios. 

Yrene se spălă pe mâini, deși o făcuse înainte să coboare 

aici, și le 


scutură ca să le usuce. Nu își permiteau să risipească 
puţinele pânze preţioase ca să se șteargă pe mâini. 

Magia ei abia își revenise, în ciuda faptului că dormise. 
Ştia că dacă s-ar fi uitat spre metereze, l-ar fi văzut pe 
Chaol folosindu-și bastonul, poate chiar călare pe un cal de 
luptă pe care îl echipaseră cu protezele lui. Când îl văzuse 
ultima dată, chiar în după-amiaza zilei trecute, șchiopăta 
evident. 

Totuși, nu se plânsese - nu îi ceruse să înceteze să își 
consume puterea. Intenţiona să lupte fie că stătea în 
picioare, fie că folosea bastonul, scaunul sau un cal. 

Eretia o întâmpină pe Yrene la jumătatea sălii, pielea ei 
bronzată strălucind de transpiraţie. 

— Vin cu o călăreaţă. Gâtul i-a fost tăiat de gheare, dar 

încă respiră. Yrene își reprimă fiorul. 

— Ghearele sunt otrăvite? 

Mulţi valgi aveau ghearele otrăvite. 

— Cercetașul care a zburat ca să ne avertizeze de sosirea ei 

nu era 
sigur. 

Yrene își scoase trusa de unelte din desaga de la șold, 
scrutând sala în căutarea unui loc în care să se ocupe de 
călăreaţa rănită ce urma să sosească. Nu era mult loc - dar 
acolo, lângă lavoarele unde se spălase pe mâini, spaţiul era 
suficient. 

— Am să-i aştept la ușă! Yrene voi să se grăbească spre 
intrarea larg deschisă, dar Eretia o apucă de antebraţ, 
degetele-i subţiri intrându-i ușor în piele. 

— Te-ai odihnit destul? 

— Dar tu? îi răspunse Yrene. 

Eretia fusese aici când Yrene plecase cu greu la culcare în 
urmă cu câteva ore și părea că Eretia ori sosise cu mult 
înaintea ei în dimineaţa asta, ori nu plecase deloc. 

Eretia miji ochii căprui. 

— Nu eu sunt cea care trebuie să aibă grijă de cât de mult se 


epuizează. 

Yrene știa că Eretia nu se referea la Chaol și legătura dintre 
trupurile lor. 

— Imi cunosc limitele, spuse încordată Yrene. 

Eretia aruncă o privire cu subinţeles spre abdomenul încă 
plat al lui Yrene. 

— Multe nu ar risca 

deloc. Yrene se opri. 

— Asta e o ameninţare? 

— Nu, dar orice sarcină, în special în primele luni, este 
epuizantă. Asta fără ororile războiului și lăsând la o parte 
faptul că-ţi foloseşti magia până la epuizare în fiecare zi. 

Pentru o clipă, Yrene se gândi la cele spuse. 

— De când știi? 

— De câteva săptămâni. Magia mea mi-a transmis. 

Yrene înghiţi în sec. 

— Încă nu i-am spus lui Chaol. 

— Cred că dacă ar fi un moment potrivit în care să-i spui, 
zise vindecătoarea, gesticulând spre fortăreaţa care se 
cutremura în jurul lor, acum ar fi. 

Yrene știa asta. De ceva vreme încerca să găsească o 
cale să îi spună. Dar să-l împovăreze cu grija pentru 
siguranţa ei și a vieţii care se dezvolta în pântecul său... Nu 
dorise să îl distragă, să îi sporească teama căreia deja se 
chinuia să-i facă față, doar pentru că era aici, luptând alături 
de el. 

Și ca soțul ei să știe că, dacă ar fi murit, nu doar viaţa ei s-ar 

fi stins 
acum... Nu era în stare să îi spună. Nu încă. 

Poate că asta o făcea egoistă, poate proastă, dar nu 
putea să o facă. Chiar dacă în clipa în care își dăduse seama 
în baia corabiei, când încă nu îi venise menstruaţia și 
începuse să numere zilele, plânsese de bucurie. lar apoi își 
dăduse seama mai exact ce însemna să aibă un copil în 
timpul războiului; că, atunci când ar fi născut, acest război 
ar 


fi putut la fel de bine să fie încă în toi sau la sfârșitul ultimelor 
sale 
zile oribile. 

Yrene hotărâse să facă orice îi stătea în putere ca să se 
asigure că pruncul ei nu avea să se nască într-o lume a 
întunericului. 

— Am să-i spun la momentul potrivit, zise Yrene cam tăios. 

Din ușile deschise ale sălii se auziră cei care strigau „Faceţi 

loc! 

Faceţi loc răniților!” 

Eretia se încruntă, dar alături de Yrene se grăbi să-i 
întâmpine pe sătenii care, pe o targă deja însângerată, 
aduceau un călăreț ruk aproape mort. 

XXX 

Calul de sub Chaol se mișcă, dar rămase neclintit unde 
stăteau de- a lungul meterezelor mai joase ale zidurilor 
fortăreței. Nu era un cal la fel de bun ca Farasha, dar destul 
de robust - un animal curajos care suportase bine șaua 
echipată cu proteze, adică tot ceea ce el ceruse. 

Chaol știa că, descălecând, mersul pe jos nu avea să fie o 
opţiune. Spatele încordat îi spunea destule despre cât de 
intens lucra deja Yrene, cu toate că soarele abia răsărise. 
Dar putea lupta la fel de bine călare - tot putea conduce 
acești soldați. 

Înainte, întinzându-se pe o suprafaţă prea mare ca să-i 
poată număra, soldaţii lui Erawan atacau orașul încă o zi 
lovind zidurile. 

Păsările ruk se înălțau, ferindu-se de săgeți și sulițe, 
înșfăcând soldaţii de pe pământ și sfâșiindu-i. Călare pe 
păsări, rukhinii dezlănţuiau propriul val de furie în treceri 
atente și ingenioase organizate de Sartaq și Nesryn. 

Dar după cinci zile, chiar și puternicele păsări ruk oboseau. 

lar turnurile de asediu ale Morathului, pe care cândva le 
spulberaseră în bucăţi de metal și lemn, își făceau acum loc 
spre ziduri. 

— Pregătește oamenii pentru impact! ordonă Chaol 
căpitanului din apropiere pe al cărui chip se citea îndârjirea. 
Căpitanul strigă ordinul soldaţilor pe care Chaol îi adunase 
chiar înaintea răsăritului. 


În ultimele două zile, câteva grupuri de soldaţi din Morath 
reușiseră să agaţe căngi de ziduri, ridicând scările de asediu 
și mulţimea de ostași odată cu ele. Chaol le doborâse și 
chiar dacă războinicii din Anielle nu știuseră ce să le facă 
oamenilor infestaţi de demoni care veniseră să îi ucidă, îi 
ascultaseră ordinele. Opriseră repede valul de soldaţi de pe 
ziduri, tăind legăturile care ţineau scările. 

Însă turnurile de asediu care se apropiau... nu aveau să 
fie la fel de ușor de doborât. Și nici soldaţii care traversau 
podul de metal ce urma să facă legătura între turn și zidurile 
fortăreței. 

Ştia că, în spatele lui, la câteva niveluri mai sus, tatăl său 
urmărea totul. Cu ajutorul sistemului de lămpi pe care 
Sartaq îi arătase cum să îl folosească, semnalase deja că 
aveau nevoie ca păsările ruk să revină în zbor și să doboare 
turnurile. 

Dar păsările ruk treceau pe lângă partea din spate a 
armatei Morathului, unde comandanții ţinuseră rândurile de 
valgi în ordine. Cu o seară în urmă, Nesryn venise cu ideea 
de a nu mai ataca nesfârșitele linii ale frontului și, în schimb, 
de a-i elimina pe cei care le comandau, de a crea haos și 
dezordine. 

Primul turn de asediu se apropia, metalul scârţâind în 
timp ce balaurii - înlănţuiţi de pământ și cu aripile tăiate - îl 
trăgeau, soldaţii aliniindu-se deja în spatele acestuia în două 
coloane, gata să urce repede. 

Ziua de azi urma să fie îngrozitoare. 

Calul lui Chaol se agită din nou sub el, iar masculul își 
trecu o mână înmănușată pe grumazul armăsarului. 
Zăngănitul metalului pe metal fu înghiţit de vacarm. 

— Răbdare, prietene! 

Departe, dincolo de raza de acţiune a arcașilor, catapulta 
era reîncărcată. Lansaseră un bolovan în urmă cu doar 
treizeci de minute, iar Chaol se ferise sub o boltă, rugându- 
se ca baza turnului pe care acesta îl lovise să nu se 
prăbușească. 


Rugându-se ca Yrene să nu fie în apropierea lui. 

Abia o văzuse în zilele acestea de măcel și extenuare. Nu 
avusese șansa să îi spună ce știa, ce era în inima lui. Se 
mulțumise cu un sărut apăsat, dar scurt, iar apoi se grăbise 
spre acea parte a meterezelor unde era nevoie de el. 

Chaol își scoase sabia, metalul proaspăt lustruit șuierând 
când ieși din teacă. Cu mâna cealaltă, apucă mânerele 
scutului. Era scutul unui călăreț ruk, ușor și făcut pentru 
lupta rapidă. Proteza care îl ţinea în șa rămase stabilă, 
cataramele fiind neclintite. 

Soldaţii aliniaţi pe metereze se agitară la apropierea 
turnului de asediu și a ororilor dinăuntru. 

— Cândva au fost oameni! strigă Chaol, vocea lui auzindu- 
se peste vacarmul luptei de dincolo de zidurile fortăreței. 
Incă pot să moară ca niște oameni! 

Câteva săbii încetară să tremure. 

— Voi sunteţi poporul din Anielle, continuă Chaol, ridicând 

scutul 
și înclinându-și sabia. Să le arătăm ce înseamnă asta! 

Turnul de asediu se izbi de zidul fortăreței, iar podul de 
metal de la cel mai înalt nivel cobori brusc, strivind parapeţii 
meterezelor de dedesubt. 

Chaol deveni rece și calculat. 

Soţia lui era în fortăreaţa din spatele lui. Însărcinată cu 

copilul lor. 

Nu avea de gând s-o dezamăgească. 

XXX 

Un turn de asediu ajunsese la zidurile fortăreței, iar o 
mulţime de soldaţi coborau acum din el direct în vechiul 
castel. 

In ciuda distanţei, de pe metereze Nesryn putea vedea 
haosul. Abia îl zărea pe Chaol pe calul său gri, luptându-se 
în mijlocul acestuia. 

Ridicându-se deasupra săgeţilor și suliţelor lansate de 
armată spre ei, Nesryn se înclină spre stânga, păsările ruk 
din spatele ei procedând la fel. 


În partea cealaltă a câmpului de luptă, Borte și Yeran, 
care conduceau o altă facțiune a rukhinilor, se înclinară spre 
dreapta, cele două grupuri de rukhini fiind o imagine în 
oglindă - se năpustiră unul spre celălalt, apoi se retraseră ca 
să brăzdeze rândurile din spate tocmai când Sartag, 
conducând un al treilea grup, se izbi din cealaltă direcție. 

Ei doborâseră doi comandanţi, dar mai rămâneau trei. Nu 
prinți, mulţumită zeilor de aici și a celor treizeci și șase din 
khaganat, dar tot valgi erau. Sângele negru acoperea 
armura ce îmbrăca penele lui Salkhi și toate păsările ruk din 
înaltul cerului. 

Cu o seară în urmă, ea își petrecuse câteva ore 
curățându-l pe Salkhi. Toţi rukhinii o făcuseră, pentru că nu 
voiau să riște ca sângele vechi să interfereze cu modul în 
care penele lor captau vântul. 

Nesryn puse o săgeată în arc și își alese ţinta. Din nou. 

Comandantul valg se ferise ultima dată de săgeata ei, dar 
acum n- avea s-o mai facă. 

Salkhi cobori, încasând săgeată după săgeată în platoșă, 
în penele groase și în piele. Nesryn aproape vomitase prima 
dată când o săgeată își găsise ţinta, în urmă cu câteva zile, 
în urmă cu o veșnicie. Acum își petrecea câteva ore 
scoţându-le din corpul său în fiecare seară ca și când ar fi 
fost spinii unei plante ţepoase. 

Sartaq își petrecuse acel timp mergând de la un foc la 
altul, liniștindu-i pe cei ale căror păsări nu erau atât de 
norocoase sau liniștind păsările ruk ai căror călăreţi nu 
apucaseră noaptea. O căruţă cu su/de-le lor fusese deja 
umplută, așteptând ultima călătorie spre casă, ca să fie 
înfipte în pantele golașe ale Arundinului. 

Când Salkhi se apropie destul de mult ca să smulgă câţiva 
valgi de pe caii lor și să îi sfâșie cu ghearele, Nesryn trase 
spre comandant, dar nu văzu dacă săgeata își atinse ţinta. 

Un corn spintecă vacarmul. 

Rukhinii strigară, cu toţii privind spre est, spre mare. 

Spre locul unde cavaleria Darghan și infanteriștii atacau din 


flancul estic neprotejat al armatei Morathului, însăși Hasar - 
călare 
pe calul ei Munigi - conducând armata khaganului. 

XXX 

Cele două armate se izbiră pe câmpul din afara vechiului 
oraș, una cu culori închise și una aurie, luptându-se brutal și 
sângeros preţ de câteva ore din lunga zi mohorâtă. 

Totuși, armata Morathului nu se destrămă. Şi, indiferent 
cum Nesryn și rukhinii, conduși de ordinele lui Sartaq și ale 
lui Hasar, se adunau în spatele noilor lor soldaţi, valgii 
continuau să lupte. 

Și totuși, armata Morathului se afla încă între cea a 
khaganului și orașul asediat, ca un ocean întunecat. 

Când se lăsă noaptea, prea întunecată pentru luptă chiar 
și pentru valgi, armata khaganului se retrase ca să evalueze 
situația, să se pregătească pentru atacul de la răsărit. 

In zbor, Nesryn îi cobori pe Yrene și Chaol, însângeraţi și 
extenuaţi, pe zidurile fortăreței care era din nou protejată, 
astfel încât să se poată alătura consiliului de război al 
urmașilor regali ai khaganului. Peste tot în jur, soldaţii 
gemeau și țipau agonizând, vindecătoarele conduse de 
Hafiza grăbindu-se să îi îngrijească înainte de începerea 
noilor lupte de dimineaţă. 

Dar când ei ajunseră la cortul de război al prințesei Hasar, 
după ce toți se adunară în jurul hărții ținutului Anielle, avură 
la dispoziţie doar câteva minute să discute înainte să fie 
întrerupțţi. 

De persoana la care Chaol se aștepta cel mai puţin să intre 

prin 
clapele cortului. 


CAPITOLUL 43 

Perranthul se ivea la orizont, orașul din piatră neagră fiind 
culcușit între un lac de culoarea cobaltului și un mic lanţ 
montan care îi purta numele. 

Castelul fusese construit de-a lungul muntelui înalt care 
mărginea orașul, turnurile înguste ale acestuia fiind destul 
de înalte ca să rivalizeze cu cele din Orynth. Zidurile imense 
ale orașului fuseseră dărâmate de armata Adarlanului și nu 
mai fuseseră refăcute, clădirile de-a lungul marginilor 
acestuia împrăștiindu-se acum pe câmpiile de dincolo de 
râul Lanis care era acoperit de gheaţă și curgea între lac și 
marea îndepărtată. 

Pe aceste câmpii se gândea Aedion să ia poziţie. 

Gheaţa rezistă când ei traversară râul și își organizară din 

nou 
rândurile reduse. 

Nobilii Whitethorn și războinicii lor erau aproape epuizați, 
magia lor fiind o simplă briză. Dar, cu scuturile lor, 
întârziaseră Morathul cu o zi. 

O zi de care armata profitase ca să se odihnească, să 
doboare copaci și să facă rost de lemne din hambarele sau 
fermele abandonate ca să își întreţină focurile. O zi în care 
Aedion îi ordonase lui Nox Owen să se ducă în Perranth ca 
emisar al său, în orașul natal al hoţului, și să vadă dacă 
bărbaţii și femeile de acolo ar fi putut veni să le completeze 
rândurile epuizate. 

Nu erau mulţi. Nox revenise cu câteva sute de războinici 
și mai puţin instruiți, fără stăpâni ai magiei. 

Ei aveau niște arme, majoritatea vechi și ruginite, dar 
măcar săgețile erau noi. Vernon Lochan avusese grijă ca 
poporul lui să rămână neînarmat, temându-se să nu se 
răzvrătească dacă ar fi aflat 


că adevăratul moștenitor al Perranthului fusese ţinut prizonier 
în cel 
mai înalt turn al castelului. 

Dar după toate aparențele, oamenii din Perranth deja se 

săturaseră 
de lordul lor marionetă. 

Și, cel puţin, aveau pături și mâncare în plus. Căruţele le 
aduceau la fiecare oră, împreună cu vindecătoarele - 
niciuna dăruită cu magie 
- care să bandajeze răniții. Cei care erau prea răniţi ca să 
lupte erau trimiși spre oraș cu căruțele de provizii, o parte 
din ei îngrămădiţi unii peste alţii. 

Dar o pătură și o mâncare caldă nu aveau să le sporească 
numărul ori să ţină Morathul la distanţă. 

Așadar, Aedion făcea planuri, ţinându-i aproape pe 
comandanții legiunii lui Bane. Ei aveau să facă diferenţa, 
profitând de fiecare centimetru de teren, fiecare armă și 
soldat. 

El nu o vedea pe Lysandra. Nici Ae/in nu-și făcuse 

apariţia. Regina îi abandonase, mormăiau soldaţii. 

Aedion se asigura că pune capăt discuţiilor lor. Răstindu- 
se, le spusese că regina avea misiunea proprie în a le salva 
vieţile, iar dacă voia ca Erawan să afle despre asta, le-ar fi 
zis tuturor, de vreme ce erau atât de înclinați spre bârfă. 

Asta le domoli cât de cât nemulţumirea. 

Aelin nu îi apărase cu focul ei, ci îi lăsase să fie măcelăriți. 

O parte din el era de acord. Se întreba dacă ar fi fost mai 
bine să ignore cheile, să le folosească pe cele două pe care 
le aveau și să distrugă aceste armate, în loc să distrugă cea 
mai importantă armă ca să făurească Lacătul. 

La naiba, ar fi plâns acum să îl vadă Dorian Havilliard și 
grandioasa lui putere. Regele doborâse ilkeni din văzduh, le 
rupsese gâturile fără să îi atingă. Ar fi făcut o plecăciune în 
faţa bărbatului dacă i-ar fi salvat. 

Era miezul zilei când armata Morathului îi ajunse din 

nou, 
mulţimea de soldaţi întunecând linia orizontului ca o 
furtună care 


mătura câmpiile. 

El îi avertizase pe locuitorii Perranthului să fugă în 
Oakwald, dacă puteau. Ar fi fost inutil să se închidă în castel 
pentru că nu aveau provizii ca să reziste unui asediu. Se 
gândise să-l folosească în această luptă, dar avantajul lor 
era râul îngheţat, nu să se lase încolţiți ca să îndure o 
moarte lentă. 

Nu venea nimeni să îi salveze. Nu primiseră nicio veste de 
la Rolfe, armata lui Galan era epuizată și nu auziseră nimic 
despre soldații rămași ai lui Ansei din Briarcliff. 

Aedion nu lăsă să se vadă ce știa când își conduse 
armăsarul în faţa liniilor frontului, inspectând soldaţii. 

Gustul fricii lor înceţoșa aerul rece, apăsarea groazei din 
ochii lor în timp ce îl urmăreau fiind tot mai mare. 

Legiunea Bane începu să lovească săbiile de scuturi - un 
ritm constant ca să acopere vibraţiile soldaţilor Morathului 
care mărșăluiau spre ei. 

Aedion nu se uită după femeia metamorfică printre 
soldați. Ilkenii zburau la joasă înălțime deasupra mulţimii 
agitate a Morathului. Ea fără îndoială avea să-i atace prima. 

Aedion își opri calul în mijlocul armatei lor, gheaţa de pe 
Lanis fiind aproape îngropată sub zăpada care căzuse 
noaptea trecută. Morathul știa, totuși, că aceasta exista. Era 
foarte probabil ca prinții valgi să fi studiat bine terenul. Era 
foarte probabil să îl fi studiat bine și pe e/, tehnicile și 
priceperea lui. Aedion știa că avea să-l înfrunte pe unul 
dintre ei înainte să se termine lupta, probabil pe toţi. Nu 
urma să se termine cu bine. 

Totuși, cât timp riscau să traverseze râul, nu îi păsa. 
Endymion și Sellene, singurii Fae rămași tot cu o urmă de 
putere, erau postați chiar în spatele primilor soldaţi din 
legiunea Bane. 

Privirea propriilor lui soldaţi era o atingere fantomă între 
omoplaţi și capul pe care purta un coif. Nu pregătise un 
discurs ca să îi determine să își adune forţele. 


Un discurs nu i-ar fi împiedicat pe acești oameni să moară 


astăzi. 

Așadar, Aedion scoase sabia din Orynth, își ridică scutul și 
se alătură ritmului constant al legiunii Bane. 

Transmiţând toată sfidarea și furia din inima lui, lovi sabia 
veche de metalul îndoit și rotund. 

Scutul lui Rhoe. 

Aedion nu îi spusese niciodată lui Aelin, dorindu-și să 
aștepte până la întoarcerea în Orynth ca să dezvăluie că 
scutul pe care îl purta, pe care nu îl pierduse vreodată, 
aparținuse tatălui său. Și multor altora înaintea lui. 

Nu avea un nume. Nici măcar Rhoe nu știuse cât de vechi 
era, iar când Aedion îl luase din camera lui Rhoe, singurul 
lucru luat când primise știrea că familia lui fusese ucisă, le 
permisese și celorlalți să uite de acesta. 

Nici măcar Darrow nu îl recunoscuse. Uzat și simplu, 
scutul trecuse neobservat la șoldul lui Aedion, o amintire a 
ceea ce pierduse și a ceea ce ar fi apărat până la ultima 
suflare. 

Soldaţii din armata aliaţilor lor preluaseră ritmul când 

Morathul ajunse la marginea râului. Un ordin strigat de cei 

doi prinți valgi călare îi făcu pe primii infanteriști să 
traverseze gheaţa, ilkenii rămânând în urmă, aproape de 
centru, ca să atace când ei ar fi obosit. 
Ren Allsbrook și ultimii lor arcași rămaseră ascunși în 
spatele 

liniilor, alegându-și ţintele dintre acele orori înaripate. 

Aedion și armata lor își loviră neîncetat săbiile de scuturi. 

Apropiindu-se tot mai mult, armata Morathului înaintă pe 
râul îngheţat. 

Aedion păstră ritmul, inamicul lor nedându-și seama că 
sunetul servea altui scop - era menit să acopere sunetul 
gheții care se crăpa în adânc. 

Morathul înaintă până ce aproape traversă râul. 

Enda și Sellene nu fuseseră nevoite să strige ordinul. Un 
vânt suflă peste gheaţă și se izbi în aceasta, printre 
crăpăturile pe care le 


făcuseră. Apoi dădură gheaţa la o parte, spulberând-o. 

Într-o clipă, Morathul mărșăluia spre ei. 

În următoarea, luptătorii plonjară, apa plescăind, 
strigătele și ţipetele umplând aerul. Ilkenii ţâșniră înainte ca 
să apuce soldaţii care se înecau sub greutatea armurii lor. 

Însă Ren Allsbrook aștepta, iar la ordinul strigat de el, 
arcașii traseră asupra ilkenilor expuși. Din cauza loviturilor 
îndreptate spre aripi, căzură pe gheaţă și în apă. 
Scufundându-se, unii ilkeni fură trași de propriii soldaţi care 
se agitau. 

Ambii prinți valgi ridicară o mână, ca și când ar fi gândit la 
unison. Soldaţii se opriră pe mal, urmărind cum fraţii lor se 
înecau, privind cum Endymion și Sellene continuau să 
spulbere gheaţa, împiedicând-o să se formeze din nou. 

Aedion îndrăzni să zâmbească văzând soldaţii care 

înecau. 

Îi zări pe cei doi prinți valgi zâmbindu-i din partea cealaltă 
a râului. Unul își trecu o mână peste colierul negru de la gât 
- o promisiune și reamintire a ceea ce i-ar fi făcut, mai 
exact. 


se 


Aedion își înclină batjocoritor capul, invitându-i. Erau liberi să 


încerce. 
Puterea nobililor Fae cedă în sfârșit, anunţată de gheaţa 
care se formă peste soldaţii care se înecau, închizându-i sub 
apa întunecată. Prinții valgi trimiseră o rafală întunecată de 
vânt, iar soldaţii lor nici măcar nu se uitară în jos când 
începură să mărșăluiască peste 
gheaţă, ignorând pumnii care loveau sub picioarele lor. 
Aedion își conduse calul în spatele liniei frontului, spre 
locul unde Kyllian și Elgan stăteau călare pe armăsarii lor. 
Cel mult două mii de inamici se scufundaseră în râu. 
Niciunul n-avea să iasă. 


Nu era o pagubă prea mare pentru armata care acum 


înainta. 

Aedion nu știa ce să le spună propriilor comandanţi, care 
îl cunoscuseră o mare parte din viaţa lui, probabil mai bine 
decât oricine. Nici ei nu aveau cuvinte pentru el. 


Când Morathul ajunse în sfârșit pe malul lor, săbiile strălucind 


în 


lumina zilei mohorâte, Aedion strigă și atacă. 
XXX 

llkenii aflaseră că printre ei se afla o creatură 
metamorfică și că aceasta se dădea drept balaur. Lysandra 
își dădu seama de asta după ce zburase în direcţia lor, 
sărind din rândurile armatei ca să se izbească într-un grup 
de trei. 

Alţi trei așteptaseră, ascunzându-se în hoarda de dedesubt. 

Era o 
ambuscadă. 

Abia doborâse doi, tăindu-le capetele cu coada-i ţepoasă, 
înainte ca ghearele lor otrăvite să o forțeze să fugă. Așadar, 
îi atrăsese pe ilkeni spre frontul ei, direct în raza de acţiune 
a arcașilor lui Ren. 

Ei abia reușiseră să doboare ilkenii, trăgând în aripi, fapt 
care îi permisese Lysandrei să le smulgă capetele. 

În căderea lor, ea plonjase spre pământ, transformându- 
se în zbor. Aterizase în forma unui leopard-fantomă și se 
dezlănţuise asupra infanteriștilor care se împingeau deja în 
scuturile unite ale Terrasenului. 

Unitatea pricepută a legiunii Bane nu conta în faţa 
numărului mare, forțându-i să se retragă. Pe războinicii Fae 
și Asasinii Tăcuţi - cei câţiva soldaţi rămași ai lui Ansei și 
Galan fiind printre ei - nu îi putea reţine niciuna din acele 
unități mortale. 

Așadar, ea zgârie, sfâșie și spintecă, bila neagră arzându-i 
gâtul. Zăpada se transforma în noroi sub labele ei. 
Cadavrele se adunau, iar oamenii și valgii strigau. 

Vocea lui Aedion zdruncină rândurile: „Menţineţi flancul 

drept!” 

Ea îndrăzni să se uite spre acesta. Ilkenii își concentraseră 

forţele 
acolo, izbindu-se în oameni într-o grupare a morţii și 

otrăvii. Apoi, un alt ordin al prințului se auzi: 

„Rezistaţi în stânga!” 

El repoziţionase legiunea Bane printre flancurile din 
stânga și dreapta ca să compenseze instabilitatea lor din 
câmpiile sudice și totuși, nu era suficient. 

llkenii sfâșiară cavaleria, caii nechezând când ghearele 

otrăvite le 


scoaseră măruntaiele, călăreţii fiind striviţi sub trupurile lor 
doborâte. 

Aedion galopă spre flancul stâng, urmat de o parte din 

legiunea 
Bane. 

Lysandra spintecă soldat după soldat, săgețile zburând din 
direcția ambelor armate. 

Morathul avansa în continuare, înaintând puternic și 
respingând legiunea Bane ca și când ar fi fost doar o 
creangă care îi bloca drumul. Respirația îi ardea plămânii, 
picioarele o dureau, dar ea tot lupta. 
Dacă mai continuau așa, n-avea să mai rămână nimic din ei 
până 

la apus. 

Și ceilalți oameni începură să-și dea seama de asta. Se 
uitară dincolo de demonii cu care se luptau, spre zecile de 
mii care veneau din urmă în rânduri ordonate, așteptând 
doar să ucidă. 

O parte dintre soldaţi începură să se întoarcă. Să fugă din 

liniile 
frontului. 

Alţii își aruncară direct scuturile și fugiră din calea 

Morathului. 

Morathul profită de asta. Ca un val care se sparge de 
țărm, se izbi în prima linie, chiar în mijlocul care nu cedase 
nici măcar când se clătinaseră ceilalți, creând o breșă. 

Haosul era la putere. 

Aedion strigă de undeva, din mijlocul iadului: „Refaceţi 
rândurile!” 

Ordinul fu ignorat. 

Legiunea Bane încercă și nu reuși să ţină rândul. Ansei din 
Briarcliff le strigă oamenilor ei care fugeau să se întoarcă în 
front, Galan Ashryver dând aceleași ordine soldaţilor lui. Ren 
le strigă arcașilor lui să rămână, dar și ei își abandonară 
posturile. 

Lysandra tăie gambele unui soldat de-al Morathului, apoi 
sfâșie gâtul altuia. Niciunul dintre războinicii Terrasenului nu 
rămase la un pas în urma ei ca să decapiteze trupurile 
căzute. 

Niciunul. 


Se terminase. 

Aedion îi spusese că era inutilă. 

Lysandra se uită spre ilkenii care se înfruptau din flancul 
drept și își dădu seama ce trebuia să facă. 


CAPITOLUL 47 

Aedion își imaginase că toţi aveau să fie uciși pe loc, 

luptându-se 
până la sfârșit. Nu doborâţi unul câte unul, în timp ce fugeau. 

El fusese împins în spatele liniilor când Morathul înaintă, 
chiar și legiunea Bane fiind nevoită să plece din front. 
Curând, dezordinea avea să fie totală. 

Săgeţile încă zburau din spatele rândurilor lor, Ren dând un 

ordin, 
măcar ca să le asigure retragerea. 

Nu era un marș ordonat spre nord. Nu, soldaţii fugeau, 
împingându-se unul pe celălalt. 

Un sfârșit urât, nedemn să fie menţionat, nedemn pentru 
regatul său. 

Intenţiona să rămână aici până ar fi fost doborât. 

Mii de oameni fugiră pe lângă el, cu ochii măriţi de 
groază. Morathul îi urmări, prinții valgi zâmbind în timp ce 
așteptau festinul care urma cu siguranţă. 

Se terminase, aici, pe acest câmp fără nume din faţa 

Perranthului. 

Apoi un strigăt străbătu rândurile care se rupeau. 

Oamenii care fugeau începură să se oprească. Să se 
întoarcă în direcţia veștii. 

Aedion împunse cu sabia un soldat al Morathului înainte 
să înţeleagă pe deplin cuvintele. 

„A venit regina! Regina este în prima linie!” 

Pentru o clipă, scrută cerul după o explozie 

de foc. Nu zări niciuna. 

Groaza îi cuprinse inima, o frică mai mare ca niciodată. 

„Regina este în prima linie - în flancul 

drept.” Lysandra. 


Lysandra luase chipul lui Aelin. 

El se întoarse spre flancul drept inexistent tocmai când 
regina cu păr auriu într-o armură împrumutată înfruntă doi 
ilkeni, ţinând în mâini un scut și o sabie. 

„Nu!” 

Cuvântul fu ca un pumn prin corpul lui, mai puternic decât 

orice 
lovitură pe care o simţise vreodată. 

Aedion începu să alerge, făcându-și loc printre oamenii lui 
spre flancul drept prea depărtat. Spre femeia metamorfică 
înfruntând ilkenii, fără gheare, colţi sau ceva care să o 
protejeze în afară de sabie și scut. 

„Nu” 

Îi împinse pe oameni din calea lui, zăpada și noroiul 
îngreunându- i fiecare pas când cei doi ilkeni se apropiară 
de femeia metamorfică- regină, savurând prada. 

Dar soldaţii își încetiniră fuga. Unii chiar refăcură 
rândurile când strigătul se auzi din nou. „Regina este aici! 
Regina luptă în prima linie!” 

Exact de asta o făcuse. De asta apelase la forma umană 
lipsită de apărare. 

„Nu!” 

llkenii se înălţară deasupra ei, rânjind cu chipurile lor oribile 

și 
strâmbe. 

Prea departe. El era încă mult prea departe ca să facă 

orice... Unul din ilkeni lovi cu un braţ lung cu gheare. 

Țipătul ei acoperi vuietul luptei în timp ce ghearele 
otrăvite îi sfâșiară coapsa. 

Ea căzu, ridicând scutul ca să se protejeze. 

În sinea lui, retrăgea tot ce îi spusese, fiecare clipă de furie 

din 
inima lui. 

Aedion își făcu loc printre oamenii lui, incapabil să respire, să 
gândească. 


Își retrăgea cuvintele; nu vorbise serios. 

Lysandra încercă să se ridice pe piciorul rănit, iar ilkenii 

râseră. 

— Te rog! strigă Aedion. Cuvintele fură înghiţite de ţipetele 
muribunzilor. Te rog! 

Ar fi făcut orice învoială, și-ar fi vândut sufletul zeului 

întunecat, 
dacă ar fi cruţat-o. 

Nu vorbise serios. Işi retrăgea toate cuvintele. 

Inutilă. Îi spusese că era „inutilă”. O aruncase goală, în 

zăpadă. Îşi retrăgea cuvintele. 

Aedion suspină, aruncându-se spre ea când Lysandra 
încercă din nou să se ridice, folosind scutul ca să se 
echilibreze. 

Oamenii se adunară în spatele ei, așteptând să vadă ce 
urma să facă Aducătoarea-Focului, cum avea să-i facă scrum 
pe ilkeni. 

Nu era nimic de văzut. Nimic, în afară de moartea ei. 

Totuși, Lysandra se ridică, părul auriu al lui Aelin căzând 
pe faţa ei când își ridică scutul și-și îndreptă sabia spre 
ilkeni. 

„A venit regina; luptă singură.” 

Oamenii alergară înapoi spre linia frontului. Se întoarseră 
și alergară spre ea. 

Lysandra ţinu ferm sabia, o păstră îndreptată spre ilkeni, 
sfidătoare și furioasă. 

Pregătită pentru moartea care urma curând. 

Ea fusese dispusă să moară de la bun început. Acceptase 
planurile lui Aelin, știind că s-ar fi putut ajunge la asta. 

Dacă s-ar fi transformat în balaur, i-ar fi distrus pe ilkeni. Dar 
rămase în trupul lui Aelin, ţinând sabia ridicată - singura sa 
armă. 

Terrasenul era patria ei, iar Aelin era regina ei. 

Ar fi murit ca să ţină unită armata, să împiedice rândurile 
să se destrame, să adune soldaţii o ultimă dată. 

Din picior îi curgea sânge pe zăpadă, iar cei doi ilkeni 
adulmecară, râzând din nou. Ei știau ce pândea sub pielea 
ei, știau că nu o înfruntau pe regină. 


Ea rămase pe loc. Nu cedă niciun centimetru în faţa ilkenilor 

care 
înaintară încă un pas. 

Pentru Terrasen, pentru Aelin, avea de gând să 

reziste. El își retrăgea cuvintele. Toate 

cuvintele. 

Aedion era abia la treizeci de metri distanţă când ilkenii 
atacară, strigând când cel din stânga lovi cu ghearele, iar 
cel din dreapta sări spre ea, ca și când ar fi vrut să o 
doboare în zăpadă. 

Lysandra pară lovitura din stânga cu scutul, doborându-l 
pe ilken și, cu un strigăt, lovi în sus cu sabia, spre dreapta, 
spintecând ilkenul de la buric la stern. 

Sângele negru curse, iar ilkenul ţipă destul de puternic 
încât lui Aedion să îi ţiuie urechile. Dar acesta se clătină, 
căzând în zăpadă, zbătându-se când se apucă de burta 
tăiată. 

Aedion alergă mai repede, fiind acum la zece metri 
distanţă, și spaţiul dintre ei liber. 

llkenul care căzuse în stânga nu era mort. Când Lysandra 
se uită la cel care se retrăgea, acesta lovi din nou spre 
picioarele ei. 

Aedion aruncă sabia din Orynth cu toată forţa în clipa în care 
Lysandra se întoarse către ilkenul care ataca. 

Ea începu să se retragă, scutul ridicat fiind singura ei 
apărare, încă prea lent ca să scape de ghearele întinse. 

Vârfurile unse cu otravă îi atinseră picioarele tocmai când 
sabia lui străpunse ţeasta bestiei. 

Lysandra căzu în zăpadă, ţipând de durere, iar Aedion 
ajunse lângă ea, o ridică, smulse sabia din capul ilkenului și- 
i tăie gâtul musculos. O dată. De două ori. 

Capul ilkenului se rostogoli în zăpadă și noroi, cealaltă 
bestie fiind imediat înghițită de soldaţii Morathului care se 
opriseră să privească. 

Şi care, acum, se uitară la regină și generalul ei și atacară 
doar ca să fie întâmpinați de un val de soldaţi ai 
Terrasenului care alergară pe lângă Aedion și Lysandra, 
scoțând strigăte de luptă. 

Aedion aproape o târî pe femeia metamorfică mai departe în 


spatele rândurilor refăcute, printre soldaţii care se adunaseră la 
regina lor. 

Trebuia să scoată otrava, să găsească o vindecătoare 
care putea s- o scoată imediat. Mai rămăseseră doar câteva 
minute înainte să ajungă la inimă... 

Lysandra se clătină cu un geamăt pe buze. 

Aedion își puse scutul pe spate și o ridică pe umăr. Uitându- 

se la 
piciorul ei, văzu pielea sfâșiată, dar nu și bale verzui. 

Poate că zeii ascultaseră. Poate că, potrivit lor, asta era 
compasiunea: ca otrava ilkenilor să-și fi făcut efectul asupra 
altor victime înainte să ajungă la ea. 

Dar sângele pierdut... Aedion apăsă cu o mână pielea 
sfâșiată și însângerată ca să oprească hemoragia. Lysandra 
gemu. 

Aedion scrută armata care se regrupa, încercând să 
zărească vreun stindard alb de-al vindecătoarelor, peste 
coifurile lor. Niciunul. Se întoarse spre linia frontului. Poate 
era vreun războinic Fae destul de priceput într-ale 
vindecărilor, cu destulă magie rămasă... 

Aedion se opri și se uită la ce se ivea deasupra 

orizontului. Erau vrăjitoarele Dinţi-de-fier. 

Câteva zeci, călare pe balauri. 

Dar nu în zbor. Balaurii mergeau pe pământ, trăgând un 
turn de piatră imens după ei. Nu era un turn de asediu 
obișnuit. 

Era un turn al vrăjitoarelor. 

Acesta se înălța câțiva zeci de metri, toată structura fiind 
construită pe o platformă pe a cărei formă nu reuși să o 
determine din cauza unghiului față de pământ și a rândurilor 
de balauri înlănţuiţi care îl târau pe câmpie. Alte zece 
vrăjitoare zburau în jurul acestuia, păzindu-l. Piatră neagră - 
piatră Wyrd - fusese folosită la făurirea lui, iar nișele 
ferestrelor fuseseră răspândite la toate nivelurile. 

Nu erau ferestre, ci orificii prin care să încline puterea 
oglinzilor care placau interiorul, așa cum descrisese Manon 
Cioc-Negru. Toate puteau să fie reglate și îndreptate în orice 
direcţie. 


Singurul lucru de care aveau nevoie era o sursă de putere pe 
care oglinzile să o amplifice și să o proiecteze în lume. 

Pe toţi zeii! 

— Retragerea! strigă Aedion, deși oamenii lui continuau să se 
adune. Retragerea! 

Cu vederea lui Fae, abia zări ultimul nivel al turnului, mai 
deschis spre cer decât celelalte. 

Vrăjitoare în veșminte negre erau adunate în jurul a ceea 
ce părea a fi o oglindă arcuită, înclinată spre mijlocul gol al 
turnului. 

Aedion se întoarse și începu să fugă, cărând și femeia 
metamorfică după el. 

— RETRAGEREA! 

Armata văzu ce se apropia. Fie că soldaţii își dădeau sau 
nu își dădeau seama că nu era un turn de asediu obișnuit, îi 
înțeleseseră destul de clar ordinul. Il văzuseră fugind, cu 
Aelin pe umăr. 

Manon nu știuse niciodată care era raza de acţiune a 

turnului, cât 
de departe ar fi putut proiecta magia întunecată adunată în el. 

Nu aveau unde să se ascundă pe câmp. In pământ nu era 
nicio adâncitură în care să se poată arunca împreună cu 
Lysandra, rugându-se ca explozia să treacă pe deasupra lor. 
Nimic în afară de zăpadă și soldați agitați. 

— RETRAGEREA! 

Pe Aedion îl durea gâtul. 

El aruncă o privire peste umăr când vrăjitoarele din vârful 
turnului se dădură la o parte ca să lase să treacă o mică 
siluetă în robe negre, cu părul alb despletit. 

O lumină neagră începu să strălucească în jurul siluetei 

vrăjitoarei. 

Ea ridică o mână deasupra capului, adunând puterea. 

Supunerea. 

Manon Cioc-Negru le-o descrisese. Vrăjitoarele Dinţi-de- 
fier nu aveau altă magie în afară de asta, de abilitatea de a 
dezlănțui puterea zeiței lor întunecate într-o explozie 
incendiară care să îi distrugă pe 


toți în jurul lor. Inclusiv pe vrăjitoare. 

Puterea întunecată încă se aduna, mărindu-se în jurul 
vrăjitoarei într-o aură diabolică în clipa în care ea plecă pur 
și simplu de pe marginea platformei turnului. 

Direct în gaura din mijlocul turnului. 

Aedion continuă să alerge. Nu putea decât să continue să 
se miște când vrăjitoarea căzu în mijlocul turnului placat cu 
oglinzi și dezlănţui puterea întunecată din ea. 

Lumea se zgudui. 

Aedion o azvârli pe Lysandra în noroi și zăpadă și se 
aruncă deasupra ei, ca și când asta ar fi cruțat-o cumva de 
forţa clocotitoare care izbucni din turn, direct spre armata 
lor. 

Într-o clipă, flancul lor stâng se lupta, retrăgându-se din 

nou, iar 
în următoarea un val de lumină neagră se izbi în patru mii de 

soldaţi. 

Când lumina se retrase, lăsă în urma sa numai cenușă și 

metal 
îndoit. 


CAPITOLUL 48 

Armata khaganului dăduse o lovitură îndeajuns de 
puternică Morathului încât tobele să amuţească. 

Nu era un semn sigur al înfrângerii, dar unul suficient 
încât să pară că, intrând în cortul mare de război al prinţesei 
Hasar, Chaol nu mai șchiopăta atât de mult. Su/de-ul ei 
fusese înfipt afară, coama maronie a calului fluturând în 
vântul dinspre lac. Suliţa lui Sartaq fusese înfiptă în noroiul 
rece lângă cea a surorii lui. Şi lângă sulița moștenitorului... 

Rezemându-se în baston, Chaol se opri în dreptul suliței 
negre care fusese și ea înfiptă, coama neagră strălucind 
încă în ciuda vechimii. Nu ca să indice prezenţa nobililor 
dinăuntru, ca semn al moștenirii Darghan, ci să reprezinte 
bărbatul pe care îl serveau. „Păr de cal ivoriu pentru 
vremuri de pace; negru pentru vreme de război.” 

El nu își dăduse seama că khaganul îi dăduse 
moștenitorului armăsarul negru ca să îl aducă pe aceste 
tărâmuri. 

Lângă Chaol, cu rochia pătată de sânge, dar cu ochii 
limpezi, se opri și Yrene. Ei călătoriseră câteva săptămâni 
împreună cu armata și totuși, văzând semnul 
angajamentului lor față de acest război radiind peste 
secolele de cuceriri la care fusese martor... Acel su/de părea 
aproape sfânt. Chiar era sfânt. 

Chaol puse o mână pe spatele lui Yrene, îndrumând-o prin 
clapele cortului și în spaţiul decorat ornamental. Pentru o 
femeie care sosise în Anielle exact la timp, doar Hasar ar fi 
reușit cumva să poruncească ridicarea cortului regal în 
timpul luptei. 

Sprijinindu-și bastonul plin de noroi pe platforma ridicată 
din lemn, Chaol scrâșni din dinţi când făcu un pas 
ascendent. Nici măcar covoarele groase și somptuoase nu îi 
alinară durerea care-i 


străfulgeră spatele și picioarele. 

El se opri, rezemându-se puternic de baston când inspiră, 
recăpătându-și echilibrul. 

Chipul stropit de sânge al lui Yrene se încordă. 

— Să te așezăm pe un scaun, șopti ea, iar Chaol dădu din 
cap. Să se așeze, chiar și pentru câteva minute, ar fi fost o 
ușurare binecuvântată. 

Nesryn intră în urma lor și, aparent, auzi sugestia lui 
Yrene, pentru că se duse imediat la biroul în jurul căruia 
stăteau Sartaq și Hasar și scoase un scaun sculptat din 
lemn. Dând din cap în semn de mulţumire, Chaol luă loc. 

— Fără canapea aurie? o tachină Hasar, iar Yrene roși, în 
ciuda sângelui de pe pielea-i arămie și flutură din mână spre 
prietena sa, în semn s-o lase în pace. 

Canapeaua pe care Chaol o adusese cu el de pe continentul 

sudic 
- canapeaua pe care îl vindecase Yrene, de pe care o 
cucerise - era încă în siguranţă la bordul corabiei lor. 
Așteptând, în caz că supravieţuiau, să fie prima piesă de 
mobilier din casa pe care avea s- o construiască pentru soţia 
lui. 

Pentru copilul pe care îl purta. 

Yrene se opri lângă scaunul său, iar Chaol îi apucă mâna 
subțire, împletindu-și degetele cu ale ei. Erau murdari 
amândoi, dar lui nu îi păsa. Nici ei, având în vedere că îl 
strânse de mână. 

—  Copleșim numeric legiunea Morathului, spuse Sartaqg, 
scutindu-i de tachinările lui Hasar, dar modul în care alegem 
să îi despărţim cât ne croim o cale spre oraș trebuie încă 
evaluat cu atenţie, ca să nu risipim prea mulţi soldaţi aici. 

Adevărata luptă încă-i aștepta, ca și când ultimele zile de 

asediu 
îngrozitor și măcel și oamenii doborâţi astăzi ar fi fost doar 
începutul. 

— E o decizie destul de înțeleaptă, spuse 

Hasar. Sartaq tresări puțin. 

— S-ar putea să nu reuşim. Dacă nu ai fi sosit, soră, aș fi 

aşteptat 


ore întregi să sparg digul și să inund câmpia, zise Sartaq în 
clipa în 
care Chaol și Hasar ridicară o sprânceană. 

Chaol tresări. 

— Asta voiai să faci? 

Prinţul își scărpină 

gâtul. 

— O măsură disperată de ultim moment. 

Într-adevăr. Un val atât de mare ar fi nimicit o parte din 
oraș, câmpia și izvoarele termale și kilometrii de teren din 
spatele lor. Orice armată din calea acestuia ar fi fost înecată 
- ar fi fost măturată. Ar fi putut ajunge chiar la armata 
khaganatului, care mărșăluia ca să îi salveze. 

— Atunci, să ne bucurăm că nu am făcut-o! spuse Yrene, 
albindu- se la față când și ea se gândi la distrugere și la cât 
de aproape fuseseră de dezastru. 

Faptul că Sartaq recunoscuse asta îi spunea destule: 
poate că era moștenitorul, dar își dorea ca sora lui să știe că 
și el putea să comită greșeli și că era necesar să se 
gândească la un plan de acţiune, indiferent cât de ușor ar fi 
putut să pară. 

Hasar păru să înţeleagă și dădu aprobator din cap. 

Cineva își drese vocea în cort și toţi se întoarseră spre 
clapele date la o parte ca să îl găsească pe unul dintre 
căpitanii Draghan ţinându- și su/de-ul/ în mâna stropită de 
noroi. Bâlbâindu-se, bărbatul zise că aveau musafiri, veniţi 
să-i vadă. Niciun nobil nu întrebă cine erau aceștia când îi 
făcură semn din mână solului ca să îi lase să intre. 

O clipă mai târziu, Chaol se bucura că stătea pe scaun. 

— Pe toţi zeii, șopti Nesryn. 

Chaol avu aceeași reacţie când Aelin Galathynius, Rowan 
Whitethorn și alți câţiva intrară în cort. 

Erau stropiţi cu noroi, părul împletit al reginei din 
Terrasen fiind mult mai lung decât îl văzuse Chaol ultima 
dată. lar privirea sa... Nu era cea blândă și tăioasă totodată, 
ci mai pierdută. Mai obosită. 

Chaol se ridică în picioare. 


— Credeam că sunteţi în Terrasen! spuse fără să 
gândească. Toate rapoartele confirmaseră asta. Totuși, iat- 
o, fără nicio armată. 

Trei masculi Fae - războinici înalţi, la fel de mari și 
musculoși ca 

Rowan - intraseră însoţiţi de o femeie umană delicată cu păr 
brunet. 

Dar Aelin nu făcea decât să-l tot fixeze cu privirea. 

Nimeni nu vorbi când lacrimile începură să îi curgă pe faţă. 

Nu din cauza faptului că era aici, își dădu seama Chaol 
când își luă bastonul și se îndreptă șchiopătând spre Aelin, 
ci pentru că stătea în picioare, pentru că mergea. 

Tânăra regină râse de bucurie cu vocea spartă și își 
aruncă braţele în jurul gâtului său. Durerea îi săgetă spatele 
la impact, dar și Chaol o îmbrăţișă, toate întrebările 
dispărându-i de pe buze. 

Aelin tremura când se retrase. 

— Ştiam că o să reușești, șopti ea, privindu-l din cap 
până-n picioare de două ori. Ştiam! Ştiam că o să reușești! 

— Nu singur, zise el răgușit. 

Chaol înghiţi, eliberând-o pe Aelin ca să întindă un braţ în 
spatele lui, spre femeia pe care o știa stând acolo, cu o 
mână pe medalionul de la gâtul ei. 

Poate că Aelin n-avea să-și aducă aminte, poate că 
întâlnirea lor din urmă cu zece ani nu însemnase nimic 
pentru ea, dar Chaol o trase înainte pe Yrene. 

— Aelin, dă-mi voie să ţi-o prezint pe... 

— Yrene Towers, șopti regina când soţia lui veni 

lângă el. Cele două femei se uitară una la cealaltă. 

Lui Yrene îi tremură gura când deschise medalionul de argint 
și scoase o bucată de hârtie. Cu mâini nesigure, i-o întinse 
reginei. 

Și lui Aelin îi tremurară mâinile când acceptă bucata de 

hârtie. 

— Mulţumesc! șopti Yrene. 

Chaol presupuse că era tot ce trebuia să fie spus cu 

adevărat. Aelin despături hârtia, citind biletul pe care îl 

scrisese cu mâna ei, 
văzând liniile născute în urma sutelor de îndoiri și recitiri din 
ultimii 


câţiva ani. 

— Am plecat la Torre, spuse Yrene, vocea spărgându-i-se. 
Am luat banii pe care mi i-ai dat și am plecat la Torre. Şi am 
devenit moștenitoarea Marii Supreme. lar acum m-am 
întors, ca să ajut cum pot. Le-am arătat tuturor 
vindecătoarelor cum să se apere singure, așa cum și tu m-ai 
învăţat în seara aceea. Nu am risipit nicio monedă din cele 
pe care mi le-ai dat și nicio secundă din viaţa pe care mi-ai 
cumpărat-o. Lacrimile îi curgeau necontenit pe chip. Nu am 
risipit nimic. 

Aelin închise ochii, zâmbind printre lacrimi, iar când îi 

deschise, 
apucă mâinile tremurânde ale lui Yrene. 

— Acum este rândul meu să îți mulţumesc. 

Dar privirea lui Aelin căzu pe verigheta de pe degetul lui 
Yrene, iar când se uită spre Chaol, el zâmbi. 

— Nu mai este Yrene Towers, spuse încet Chaol, ci Yrene 
Westfall. Aelin râse gâtuită de bucurie, iar Rowan veni 
lângă ea. Yrene își lăsă capul pe spate ca să se uite bine la 
războinic, făcând ochii mari - nu doar din cauza staturii lui 
Rowan, ci și a urechilor ascuţite, a 

caninilor ușor alungiţi și a tatuajelor. 

— Daţi-mi voie să vă prezint; Lady Westfall, el e soţul meu, 

prinţul 
Rowan Whitethorn Galathynius, spuse Aelin. 

Pentru că aceea era într-adevăr o verighetă pe degetul 
reginei, smaraldul strălucind în ciuda noroiului. Pe mâna lui 
Rowan sclipea un inel de aur cu rubin. 

— Partenerul meu, adăugă Aelin, fluturându-și genele la 
masculul Fae. Rowan își dădu ochii peste cap, dar nu reuși 
să nu zâmbească în clipa în care înclină din cap spre Yrene. 

Yrene făcu o plecăciune, dar Aelin pufni. 

— Vă rog, fără asemenea gesturi! O să i se urce totul 
direct la capul lui de nemuritor. Zâmbetul i se domoli când 
Yrene roși, iar Aelin ridică bucata de hârtie. Pot s-o păstrez? 
întrebă și se uită la medalionul lui Yrene. Sau vrei să-l ţii 
acolo? 


Yrene îndoi degetele reginei în jurul hârtiei. 
— Este a ta, cum a fost dintotdeauna. O parte din curajul tău 
care 
m-aajutat să îl găsesc pe al meu. 

Aelin scutură din cap, ca și când ar fi ignorat afirmaţia. 

Dar Yrene închise pumnul lui Aelin. 

— Cuvintele pe care le-ai scris mi-au dat curaj. Fiecare 
kilometru pe care l-am făcut și fiecare oră lungă în care am 
studiat și am lucrat mi-au dat curaj. iți mulțumesc și pentru 
asta! 

Aelin înghiţi cu greu, iar Chaol consideră gestul o scuză 
suficientă să se așeze din nou, spatele lui fiindu-i 
recunoscător. 

— Mai este o persoană responsabilă pentru prezenţa 
armatei aici, îi spuse reginei și gesticulă spre Nesryn care-i 
zâmbea deja. Nesryn și cu mine am adunat rukhinii și 
armata. 

O scânteie lumină ochii lui Aelin și ambele femei se 
întâlniră la jumătatea drumului ca să se îmbrăţișeze strâns. 

— Vreau să aud toată povestea! spuse Aelin. Toate 

detaliile. Nesryn își stăpâni zâmbetul larg. 

— Ai s-o auzi, dar mai târziu. Aelin o bătu pe umăr și se 
întoarse spre cei doi nobili care erau încă lângă birou. Înalţi 
și magnifici, dar la fel de stropiţi de noroi ca regina. 

— Dorian? întrebă Chaol deodată. 

— Nu este cu noi, răspunse Rowan și aruncă o privire spre 

nobili. 

— Ei știu totul, spuse Nesryn. 

— Este cu Manon, zise categoric Aelin. Chaol nu era pe 

deplin 
sigur dacă trebuia să se simtă ușurat. Caută ceva important. 

Cheile. Pe toţi zeii! 

Aelin dădu aprobator din cap. El avea să se gândească 
mai târziu unde ar fi putut să fie Dorian. Aelin dădu din nou 
din cap. Și toată povestea urma să fie spusă mai târziu. 

— Daţi-mi voie să vi-i prezint pe prințesa Hasar și prinţul 

Sartag, 
rosti Nesryn. 
Aelin făcu o plecăciune adâncă. 


— Aveţi recunoștința mea eternă, spuse Aelin cu glasul 
unei adevărate regine. 

Orice expresie şocată pe care ar fi afișat-o Sartaq și Hasar 
văzând plecăciunea atât de adâncă a reginei fu ascunsă 
când făcură și ei o plecăciune, înfățișarea graţiei curtenești. 

— Tatăl meu, spuse Sartag, a rămas în khaganat ca să ne 
supravegheze ţinuturile, împreună cu fraţii noștri, Duva și 
Arghun. Dar fratele meu Kashin navighează cu restul 
armatei. Era la mai puţin de două săptămâni în urma 
noastră când am plecat. 

Aelin se uită la Chaol, iar acesta dădu din cap. Ceva licări 
în ochii ei când el îi confirmă, dar regina făcu semn din 
bărbie spre Hasar. 

— Mi-ai primit scrisoarea? 

Scrisoarea pe care o trimisese Aelin în urmă cu câteva 
luni, cerând ajutor și promițând, în schimb, doar o lume mai 
bună. 

Hasar își curăța unghiile. 

— Probabil. Zilele astea primesc mult prea multe scrisori de 

la alte 
prințese ca să le mai ţin minte sau să le răspund tuturor. 

Aelin zâmbi ca și când ele două ar fi vorbit o limbă pe 
care nu o putea înţelege nimeni altcineva, un cod special 
între două femei la fel de arogante și mândre. Dar ea făcu 
semn spre însoțitorii ei, care înaintară. 

— Dă-mi voie să ţi-i prezint pe prietenii mei. Lordul 
Gavriel din Doranelle! Ea făcu semn din cap spre războinicul 
cu ochi roșiatici și păr blond care se înclină. Tatuajele îi 
acopereau gâtul și mâinile, dar fiecare mișcare a lui era 
graţioasă. E un fel de unchi de-al meu, adăugă Aelin 
zâmbind la Gavriel. E tatăl lui Aedion, adăugă când îl văzu 
pe Chaol încruntându-se. 

— Ei bine, asta explică unele lucruri, mormăi Nesryn. 

Părul, faţa lată... da, erau la fel. Dar în timp ce Aedion era 
de foc, Gavriel părea a fi din piatră. Într-adevăr, privirea îi 
era serioasă când spuse: 

— Aedion este mândria mea. 


Emoţia se văzu pe chipul lui Aelin, dar ea gesticulă spre 
masculul brunet. Nu era cineva cu care ar fi vrut să se lupte, 
decise Chaol când studie trăsăturile cioplite în granit, ochii 
negri și gura lipsită de zâmbet. 

— Lorcan Salvaterre, anterior din Doranelle, iar acum un 
membru jurat cu sânge al regatului meu. Lorcan se încruntă. 
Încă suntem în perioada de ajustare, șopti ea zgomotos, iar 
Yrene chicoti. 

Lorcan  Salvaterre. Chaol nu-l întâlnise pe mascul 
primăvara trecută în Rifthold, dar auzise totul despre el: că 
fusese cel mai de încredere comandant al lui Maeve, cel mai 
loial și feroce războinic al ei; că-și dorise să o ucidă pe Aelin 
și că o ura. Cum de se întâmplase asta, de ce nu era ea în 
Terrasen cu armata ei... 

— Şi voi aveţi o poveste de spus, zise Chaol. 

— Într-adevăr. 

Licărul din privirea lui Aelin se stinse, iar Rowan îi atinse 
spatele cu o mână. Rău - se întâmplase ceva rău. Chaol o 
studie pe Aelin ca să-și dea seama ce anume. 

Se opri când observă pielea catifelată a gâtului ei, lipsa 

cicatricilor. 

Cicatricile lipsă de pe mâini și palme. 

— Mai târziu, spuse încet Aelin. Ea își îndreptă umerii și 
un alt mascul cu păr blond înaintă. Chipeș. Era singurul mod 
în care îl puteai descrie. Fenrys... Ştii, de fapt, nu îţi cunosc 
numele de familie. 

Fenrys făcu poznaș semn din ochi reginei. 


— Moonbeam.1 

— Nu-i adevărat! spuse Aelin printre dinţi, înghiţindu-și 

râsul. Fenrys își atinse pieptul în dreptul inimii. 

— Ţi-am jurat cu sânge. Aș minţi? _ 

Încă un mascul Fae jurat cu sânge în regatul ei. În partea 
cealaltă a cortului, Sartaq înjură în propria limbă, ca și când 
ar fi auzit de 


l Rază de lună (n.tr.) 


Lorcan, Gavriel și Fenrys. 

Aelin îi arătă lui Fenrys un semn vulgar care o făcu pe 
Hasar să chicotească și se întoarse spre nobili. 

—Nu sunt prea instruiți și nu-s atât de demni de 
compania voastră rafinată. Până și Sartaq zâmbi auzind 
asta, dar Aelin gesticulă spre femeia mică și delicată. Și 
singurul membru civilizat al regatului meu, Lady Elide 
Lochan din Perranth. 

Perranth. Chaol studiase recent arborele genealogic al 
familiilor din Terrasen și văzuse lista atâtor case nobile 
tăiate de pe listă, victime ale cuceririi din urmă cu zece ani. 

Numele lui Elide fusese unul dintre ele. Încă un nobil din 
Terrasen care reușise să scape de măcelarii Adarlanului. 

Tânăra frumoasă făcu un pas înainte șchiopătând și o 
plecăciune spre nobili. Cizmele ei ascundeau orice semn al 
rănii, dar Yrene își îndreptă din prima atenţia spre piciorul ei 
drept, spre glezna ei. 

— Este o onoare să vă cunosc pe toți! spuse Elide încet și 
ferm, măsurându-i din priviri cu ochii ei negri ca și când ar fi 
putut vedea pe sub pielea și oasele lor, direct în sufletele de 
dedesubt. 

Aelin se șterse pe mâini. 

— Ei bine, am terminat și cu prezentările, declară și se 
îndreptă spre birou și hartă. Să discutăm încotro aveţi de 
gând să mărșăluiți după ce facem praf armata asta? 


CAPITOLUL 49 

Rowan vorbea cu căpitanul corabiei lor când pasărea ruk 

zburase 
pe lângă ei. 

Conform partenerului ei, pasărea aproape se izbise de 
corabie din cauza ceţii dense de pe mare. Un cercetaș din 
flota sudică. 

Rămăseseră cu un echipaj minim, deși cercetașul nu 
fusese inclus în planurile nobililor. Nu știa decât că armata 
khaganului plecase spre Anielle. 

Nu se hotărâse încotro avea să se îndrepte după aceea - 
spre Rifthold sau Eyliwe. 

Așadar, Aelin urma să îi ajute să se hotărască și să se 
asigure că, după încheierea socotelilor cu Anielle, armata 
khaganului avea să mărșăluiască spre nord, către Terrasen. 

Și nicăieri altundeva. Ar fi făcut și le-ar fi oferit orice ca să 
îi convingă, chiar dacă prezenţa ei în Anielle ar fi însemnat 
să-și întârzie întoarcerea în Terrasen. 

Se gândea că era mai bine să revină cu o armată în urma 
ei decât singură. 

Totuși, acum, în cortul de război al nobililor, lui Aelin tot 
nu-i prea venea să creadă cât de mulţi trimisese khaganul și 
că urmau să vină și alţii, după spusele prinţului Sartaq. 

Soldaţii infanteriști, însoţiţi de cavaleria care inspira 
respect, se plimbaseră printre corturile ridicate cu dibăcie. 
Darghanii, călăreţii legendari din stepele khaganatului. 
Poporul familiei regale, care cucerise continentul. 

lar apoi zăriseră păsările ruk și Lorcan înjurase de mirare 
văzând creaturile frumoase și puternice împodobite cu 
armură bogat ornamentată și călăreţii înarmaţi pe care îi 
purtau. Cercetașul pe care- 


| văzuseră nu se compara nici pe departe cu armata de 
cercetași din faţa lor. 

Aruncând o singură privire la Rowan, își dădu seama că, 
în mintea lui șireată, se contura deja un plan. 

Așadar, Aelin întrebă nonșalant, zâmbind nobililor: 

— Unde aveati de gând să mergeţi cu toţii după asta? 

Prinţesa Hasar, la fel de șireată ca partenerul lui Aelin, îi 
zâmbi la rândul ei, tăios. 

— Sunt absolut sigură că vrei să coci vreun plan ca să ne 
convingi să mergem în Terrasen. 

În cameră se simţi încordarea, dar Aelin pufni. 

— Vreau? Cine spune că nu l-am pus deja în aplicare? 

— Zeii să ne ajute! mormăi Chaol, iar Rowan avu același 
sentiment. 

Hasar deschise gura, dar prinţul Sartaq interveni: 

— O să decidem încotro mărșăluim după ce o să ne 
asigurăm că Anielle nu mai este supus pericolelor, zise 
prinţul arătându-se serios, calculat - dar nu rece. Aelin își 
dăduse seama în câteva clipe că îl plăcea. Și îl plăcu și mai 
mult când se află că tocmai fusese desemnat moștenitor al 
khaganului, Nesryn fiind posibila mireasă. 

Posibilă, spre amuzamentul lui Aelin, pentru că Nesryn nu 
era prea dornică să fie împărăteasa celui mai puternic 
imperiu din lume. 

Dar ce spusese Sartaq... 

— Adică să nu vă îndreptaţi spre Terrasen? se trezi Elide 
întrebând. 

Aelin rămase nemișcată, strângându-și pumnii pe 

lângă corp. Prinţul Sartaq răspunse precaut: 

— Iniţial, aveam de gând să mergem spre nord, dar s-ar 
putea să fie și alte locuri ca Anielle care trebuie eliberate. 

— Terrasenul are nevoie de ajutor, spuse Rowan, chipul 
său fiind imaginea calmului rece când își studie noii aliaţi și 
vechii prieteni. 

— Și totuși, Terrasenul nu l-a cerut, replică Hasar, deloc 

tulburată 


în faţa zidului de războinici Fae care se încruntau la ea. Era 
exact genul de persoană care spera Aelin să fie când îi 
scrisese în urmă cu câteva luni. 

Chaol își drese vocea. Pe toţi zeii, Chaol mergea din nou! 
Și se căsătorise cu Yrene Towers, care îl vindecase. 

Un fir într-o tapiserie. Așa i se păruse în seara în care 
lăsase aurul pentru Yrene în Innish. Ca și când ar fi tras un 
fir dintr-o tapiserie ca să vadă cât de departe ar fi ajuns. 

Aparent, tocmai până pe continentul sudic. Și se întorsese 
cu o armată și un prieten fericit și vindecat. Sau pe cât de 
fericit ar fi putut fi acum oricare dintre ei. 

Aelin întâlni privirea lui Chaol. 

— Să ne concentrăm să câștigăm lupta asta, spuse el, 
dând înţelegător din cap spre focul pe care știa că ea și-l 
înăbușea în privire, și să hotărâm apoi. 

Prinţesa Hasar îi zâmbi superior lui Aelin. 

— Așadar, vezi cum ne impresionezi! 

Acea tensiune se undui iarăși prin 

cameră. 

Aelin se uită în ochii prinţesei, schiță un zâmbet și nu spuse 

nimic. 

Nesryn se mișcă pe loc, ca și când ar fi fost perfect 
conștientă de ce ar fi putut însemna acea tăcere. 

— Cât de trainice sunt zidurile fortăreței? îl întrebă Gavriel 

pe 
Chaol, schimbând delicat subiectul. 

Chaol își frecă maxilarul. 

— Au mai rezistat la asedii, dar Morathul le-a lovit zile 
întregi. Meterezele sunt destul de solide, dar dacă mai 
folosesc de câteva ori catapultele, turnurile ar putea începe 
să se dărâme. 

Rowan își încrucișă braţele. 

— Zidurile au fost sparte azi? 

— Da, spuse macabru Chaol. De un turn de asediu. 
Păsările ruk nu au reușit să sosească la timp ca să îl 
doboare. Nesryn se crispă, dar Sartaq nu oferi nicio scuză. 
Am asigurat zidurile, dar soldaţii valgi 


ne-au doborât o parte din oameni - adică din cei din Anielle, 
continuă 
Chaol. 

Aelin studie harta, ignorând provocarea privirii feroce a 
prinţesei care îi semăna atât de mult. 

— Așadar, cum facem? Trecem printre rânduri sau le 

eliminăm 
treptat? 

Nesryn împunse harta cu un deget, chiar deasupra lacului 
argintiu. 

— Dar dacă i-am împinge în lac? 

Hasar murmură, renunțând la tachinări. 

— In lăcomia lui de a prăda orașul, Morathul s-a poziționat 
prost. Nu a estimat că o să fie călcat în picioare de darghani 
sau sfâșiat de rukhini. 

Aelin se uită pieziș la Rowan și îl văzu deja privind-o. 

„O să-i convingem să meargă spre Terrasen”, îi spuse în 

tăcere 
partenerul ei. 

Chaol se aplecă înainte, spatele tremurându-i ușor, și își 

trecu un 
deget peste malul vestic al lacului. 

— Din nefericire, la o sută de metri de la mal, partea asta 
a lacului este puţin adâncă. Armata ar putea să iasă de 
acolo și să ne tragă în apă. 

— Câteva ore în apa aia, răspunse Yrene strângând din 
buze, i-ar ucide. Hipotermia s-ar instala repede. Poate în 
câteva minute, în funcţie de vânt. 

— Asta dacă valgii cad victime unor asemenea lucruri, 
spuse Hasar. De obicei, nu mor ca oamenii adevărați, iar tu 
zici că se trag dintr-un ţinut al întunericului și al frigului. 
Așadar, nobilii chiar își cunoșteau inamicii. l-am putea 
împinge în apă ca să aflăm că nu are niciun efect asupra lor. 
Și făcând asta, riscăm să ne expunem trupele la frig. 
Prinţesa arătă spre zidurile fortăreței. Mai bine i-am împinge 
direct în piatră, distrugându-i. 

Aelin era înclinată să o susţină. 


Lorcan deschise gura ca să spună fără îndoială ceva 
neplăcut, dar pașii care lipăiau în noroiul din faţa cortului îi 
făcură pe toţi să se întoarcă spre intrare cu mult înainte ca o 
tânără frumoasă și brunetă să dea buzna înăuntru, cosițele 
legănându-i-se. 

— N-o să vă vină să credeţi... 

Văzându-i pe Aelin și pe masculii Fae, rămase cu gura 

căscată. 

Nesryn chicoti. 

— Borte, ti-i prezint pe... 

În noroi se auziră alți pași, mai grei și mai lenți decât 
mişcările rapide ale lui Borte, iar apoi un tânăr palid, nu cu 
pielea nebronzată ca a lui Borte sau a nobililor, intră 
clătinându-se. 

— S-a întors, spuse el gâfâind, holbându-se la Nesryn. Jur 
că preţ de câteva zile am simţit ceva, am notat schimbările, 
dar azi totul a revenit. 

Nesryn își înclină capul, părul brunet alunecându-i peste un 

umăr 
armat. 

— Cine... 

Borte îl strânse pe tânăr de braț. 

— Falkan. Este Falkan, Nesryn! 

Prinţul Sartaq veni lângă Nesryn, la fel de grațios ca orice 

războinic 
Fae. 

— Cum? 

Dar tânărul se întorsese spre Aelin mijind ochii, ca și când ar 
fi încercat să o recunoască, și apoi spuse: 

— Asasinul de la piaţa din 

Xandria. Aelin ridică o 

sprânceană. 

— Sper că nu e al tău calul pe care l-am furat. 

Fenrys tuși. Aelin îi zâmbi peste umăr războinicului. 

Tânărul îi studie chipul și se uită la smaraldul imens de pe 
degetul ei. La rubinul și mai mare de pe mânerul sabiei 
Goldryn. 

— Luam cina la focul de tabără și, deodată, Falkan s-a 

apucat de 
stomac, ca și când ar fi urmat să-și verse maţele pe toţi - se 


încruntă 


de la Falkan la Borte -, iar apoi chipul i-a întinerit, îi zise 
Borte lui Nesryn. Este tânăr. 

— Mereu am fost tânăr, mormăi Falkan. Doar că nu 
păream. Ochii lui gri întâlniră din nou privirea lui Aelin. Ţi- 
am dat o bucată de mătase de păianjen. 

Pentru o clipă, trecutul și viitorul se amestecară, clătinându- 

se. 

— Negustorul, murmură Aelin. Ultima dată îl văzuse în 
Deșertul Roșu, unde-i păruse cu douăzeci de ani mai în 
vârstă. Ţi-ai vândut tinereţea unui păianjen stygian. 

— Vă cunoașteţi? spuse Nesryn cu gura căscată. 

— lţele sorții se ţes în moduri ciudate, spuse Falkan și-i zâmbi 

apoi 
lui Aelin. Nu ţi-am reţinut numele. 

Hasar chicoti din partea cealaltă a biroului. 

— II știi deja, metamorficule. 

Înainte ca Falkan să îşi dea seama, Fenrys înaintă. 

— Metamorfic? 

— Și unchiul Lysandrei, spuse Nesryn. 

Aelin se trânti pe scaunul de lângă Chaol. Rowan puse o 
mână pe umărul ei, iar când ea își ridică privirea, îl văzu 
aproape râzând. 

— Ce anume este atât de amuzant? șopti Aelin. 

Rowan zâmbi. 

— Că, pentru prima dată, tu ești cea care rămâne mută 
de uimire. Aelin scoase limba. Borte zâmbi, iar Aelin îi făcu 
semn din ochi fetei. 

— O cunoașteţi pe nepoata mea, le zise Falkan lui Aelin și 
tovarășilor ei. 

Fratele lui trebuie să fi fost mult mai bătrân ca să fie tatăl 
Lysandrei. Chipul lui Falkan nu semăna câtuși de puţin cu al 
prietenei ei, cu toate că și Lysandra își uitase înfățișarea 
iniţială. 

— Lysandra este prietena mea și Lady de Caraverre, 
spuse Aelin. Nu este cu noi, adăugă ea când Falkan aruncă 
o privire plină de speranţă spre clapele cortului. Este în 
nord. 

Borte îi studia din nou pe masculii Fae, interesată nu de 


frumuseţea lor remarcabilă, ci de statura, urechile ascuțite, 
armele și caninii lor alungiţi. Aelin îi șopti conspirativ fetei: 

— Pune-i să se rostogolească înainte să le dai de 
mâncare. Lorcan se încruntă, dar Fenrys se transformă într- 
o clipă, lupul alb imens umplând spaţiul. 

Hasar înjură, Sartaq retrăgându-se un pas, dar Borte radie. 

— Așadar, chiar sunteţi Fae! 

Gavriel, mereu cavalerul curtenitor, făcu o plecăciune. 
Ticălosul de Lorcan doar își încrucișă braţele. 

Totuși, Rowan îi zâmbi lui Borte. 

— Chiar suntem. 

Borte se întoarse spre Aelin. 

— Atunci, tu ești Aelin Galathynius. Arăţi exact așa cum a 

spus 
Nesryn. 

Aelin zâmbi la Nesryn, femeia rezemându-se de Sartaqg. 

— Sper că ai spus doar lucruri îngrozitoare despre mine! 

— Doar ce e mai rău, răspunse monoton Nesryn, deși 

gura îi 
zvâcni. 

Falkan șopti „Regina” și căzu în genunchi. 

Hasar râse. 

— Când a făcut cunoștință cu noi, nu s-a arătat atât de mirat 

și 
respectuos. 

Sartaq ridică din sprâncene. 

— l-ai spus să se transforme într-un șobolan și să fugă. 

Aelin îl ridică pe Falkan de umăr. 

— Nu îl pot lăsa pe unchiul prietenei mele să 
îngenuncheze, nu-i așa? 

— Ai spus că ești o asasină. Ochii lui Falkan erau atât de 
mari încât albul din jurul lor strălucea. Ai furat caii lordului 
din Xandria... 

— Da, da, spuse Aelin fluturând o mână. Este o poveste 
lungă, iar noi suntem în mijlocul unui consiliu de război, 
deci... 

— S-o întind de aici? termină Falkan. 


Aelin râse, dar se uită la Nesryn și Sartaq. Prima făcu 
semn din bărbie spre Falkan. 

—E un fel de spion de-al nostru. Participă și el la 

întâlnirile astea. Aelin dădu din cap și îi făcu semn din 

ochi bărbatului metamorfic. 

— Presupun că, la urma urmei, nu aveai nevoie să ucid 
eu păianjenul stygian. 

Dar Falkan se încordă, atenţia lui îndreptându-se spre 
Nesryn și Sartag, spre Borte care se holba încă la masculii 
Fae. 

— Ei știu? 

Aelin avu senzaţia că trebuia să se așeze din nou. Chaol 
chiar atinse ușor scaunul de lângă el, făcând-o pe Yrene să 
chicotească. 

Făcându-și o favoare, Aelin se așeză, Rowan venind lângă 
ea și sprijinindu-și mâinile pe umerii ei. Işi trecu degetul 
mare peste gâtul lui Aelin, spre semnele de împerechere 
dintr-o parte care se cicatrizau din nou mulţumită apei de 
mare pe care o folosiseră ca să le pecetluiască. 

Dar chiar dacă mușchii i se relaxară odată cu sufletul sub 
atingerea lui tandră, respiraţia îi rămase încordată. 

Nu se relaxă când Nesryn spuse: 

— Păianjenii  stygian sunt 

valgi. Tăcere. 

— Le-am întâlnit specia, kharankui, în mijlocul ținutului 
Dagul Fells. Au venit în lumea asta printr-o spărtură 
temporară dintre tărâmuri, iar apoi au rămas ca să păzească 
intrarea, în caz că o să mai apară vreodată. 

— Așa ceva e imposibil să se termine cu bine, bombăni 

Fenrys. Elide încuviință mormăind. 

— Se hrănesc cu vise, ani și viaţă, spuse Falkan, ducând o 
mână la piept. Așa cum au spus prietenii mei că fac valgii. 

Aelin văzuse prinții valgi secând un om de ultima picătură 
de tinereţe și vigoare, lăsând în urmă doar un cadavru 
uscat. Nu s-ar fi îndoit că păianjenii aveau daruri 
asemănătoare. 


— Ce înseamnă asta pentru război? întrebă Rowan, 
continuând s- o mângâie pe Aelin pe gât cu degetele mari. 

— O întrebare mai bună este dacă se vor alătura armatei 
lui Erawan, lansă Lorcan provocarea, cu chipul împietrit. 

— Ei nu îi dau socoteală lui Erawan, spuse încet Nesryn, 
iar după privirea pe care o avea Chaol, după compasiunea și 
frica pe care le afișa, Aelin își dădu seama și simţi răspunsul 
înainte ca Nesryn să termine de vorbit. Păianjenii stygian, 
kharankuii, dau socoteală reginei lor valge. Singura regină 
valgă. Maeve. 


CAPITOLUL 50 

Rowan o strânse de umeri pe Aelin cât ea se gândi la 

cuvintele 
goale și reci. 

— Maeve este o regină valgă? șopti el. 

Aelin nu spuse nimic. Nu își găsea 

cuvintele. Puterea ei se agită, dar ea nu 

o simţi. 

Nesryn dădu serioasă din cap. 

— Da. Kharankuii ne-au spus toată povestea. 

La rândul ei, Nesryn le povesti cum Maeve găsise cumva 
o cale să pătrundă în lumea asta, fugind sau plictisindu-se 
de soţul ei, Orcus, fratele mai mare al lui Erawan; cum 
Erawan, Orcus și Mantyx distruseseră lumile ca să o 
găsească, lui Orcus fiindu-i dor de soţia lui, și se opriseră 
doar aici pentru că neamul Fae se ridicase ca să îi provoace. 
Fae conduși de Maeve, pe care regii valgi nu o cunoșteau 
sau recunoșteau în forma pe care și-o însușise. 

Le povesti despre viaţa pe care și-o croise singură, minţile 
tuturor spiridușilor în care intrase ea, convingându-i că 
fuseseră trei regine, nu două, inclusiv în mintea lui Mab și a 
Morei, cele două surori regine care conduseseră Doranelle. 
Inclusiv în a lui Brannon. 

— Păianjenii au spus, continuă Nesryn, că nici măcar 
Brannon nu știa. Nici măcar acum, în Lumea de Dincolo, nu 
știe. Atât de mult au intrat puterile lui Maeve în mintea lui, 
în minţile tuturor. S-a declarat adevărata lor regină. 

Lumile și adevărul o bombardară pe Aelin, rând pe 

rând. Elide era străvezie. 

— Dar se teme de vindecătoare, zise și dădu din cap spre 
Yrene. Ai spus că păstrează bufnița aia - o vindecătoare Fae 
înrobită - în caz că valgii au s-o descopere vreodată. 


Pentru că asta era o altă parte a poveștii. Celălalt lucru pe 
care îl dezvăluise Nesryn, Chaol și Yrene aducându-și și ei 
contribuţia. 

Valgii erau paraziți, iar Yrene putea să vindece gazdele 
umane; o făcuse pentru prinţesa Duva și ar fi putut să o facă 
pentru mulţi alţii, înrobiţi cu inele sau coliere. 

Dar pe Duva o infestase... o prinţesă valgă. 

Aelin se rezemă de scaun, sprijinind capul de trupul masiv 
al lui Rowan. Mâinile lui îi tremurară pe umeri când păru să 
își dea seama ce, mai exact, pătrunsese în mintea lui, și de 
unde venise puterea lui Maeve care îi permitea să facă asta; 
de ce rămânea nemuritoare și veșnic tânără și trăise mai 
mulți ani decât toţi ceilalţi, de ce puterea lui Maeve era 
întunericul. 

— De aceea se teme de foc, spuse Sartag, făcând semn 
din bărbie spre Aelin. De aceea se teme atât de mult de 
tine. 

Şi de aceea voia să o distrugă - ca să fie exact ca 
vindecătoarea înrobită în formă de bufniţă de lângă ea. 

— Credeam... că am reușit să o tai o dată, spuse în sfârșit 
Aelin. Acel întuneric tăcut și antic o împingea și o trăgea tot 
mai mult în jos... l-am văzut sângele curgând negru. Apoi s- 
a făcut roșu. Ea expiră, ieșind din întunericul și liniștea care 
voiau să o devoreze pe deplin și se forţă să-și îndrepte 
spatele și să se uite la Fenrys. Ai spus că sângele ei avea 
gust obișnuit când ai depus jurământul. 

Lupul alb se transformă din nou într-un mascul Fae. Pielea lui 
bronzată era palidă, ochii negri fiind plini de groază. 

— Așa era. 

— Nici eu n-am simţit alt gust, mormăi Rowan. 

— A fost o vrajă - ca forma pe care o păstrează, spuse 

gânditor 
Gavriel. 

Nesryn dădu din cap. 

— Din ce au zis păianjenii, e foarte posibil să fie în stare 
să te convingă că sângele ei este ca sângele unui Fae. 

Fenrys scoase un sunet ca și când i s-ar fi făcut greață, Aelin 

având 


pornirea să-l imite. 

Și, de departe, o amintire nu-tocmai-amintire o agită - 
una a nopţilor de vară petrecute într-o poiană în pădure, în 
care Maeve o instruise și-i spusese o poveste despre o 
regină care mergea printre lumi. 

Care nu fusese mulțumită în ţinutul în care se născuse și 
găsise o cale să îl părăsească, folosind cunoștințele pierdute 
ale călătorilor antici, ale trecătorilor printre lumi. 

Maeve îi spusese. Poate o poveste părtinitoare, dar ea i-o 
spusese. De ce? De ce ar fi făcut-o? Era o cale de a o 
convinge - sau ca să o facă să ezite, dacă s-ar fi ajuns 
vreodată la asta? 

— Dar Maeve îi urăște pe regii valgi, spuse Elide, și chiar 
și din locul tăcut și alunecos în care dispăruse Aelin, vedea 
mintea ageră care se agita în spatele ochilor ei. S-a ascuns 
atât de mult timp... Cu siguranţă nu o să se alieze cu ei. 

— A avut șansa să obţină un colier valg, spuse misterios 
Fenrys. Părea convinsă că putea să-l controleze pe prinţul 
din interiorul acestuia. 

Nu doar prin puterea ei, ci pentru că era o regină demon. 

Aelin se forță să inspire din nou. Incă o dată. Ea strânse 
degetele, apucând o armă invizibilă. 

Lorcan nu rostise un cuvânt, rămânând locului, palid și 
tăcut, ca și când și el și-ar fi părăsit trupul. 

— Nu îi cunoaștem planurile, spuse Nesryn. Păianjenii 
kharankui nu au văzut-o de câteva milenii și doar au auzit 
zvonuri de la cei mai puţin importanţi. Dar tot o venerează 
și îi așteaptă întoarcerea. 

Chaol întâlni privirea lui Aelin cu ochi întrebători. 

— Am fost prizoniera lui Maeve două luni, zise Aelin încetișor. 

O tăcere deplină se lăsă în cort și, apoi, le explică totul: 
de ce nu era în Terrasen, cine lupta acum acolo, unde 
plecaseră Dorian și Manon. 

Aelin înghiţi când termină, aplecându-se în atingerea lui 

Rowan. 


— Maeve voia să-i dezvălui unde sunt cele două chei 
Wyrd. Voia să i le dau, dar am reușit să le dau altcuiva 
înainte să mă ducă în Doranelle. Credeam că voia să mă 
supună voinţei ei, să mă folosească pentru a cuceri lumea. 
Dar probabil acum pare că voia să mă folosească drept scut 
împotriva valgilor, ca să o protejez mereu. Cuvintele i se 
rostogoliră greu și tăios de pe buze. Am fost prizoniera lui 
Maeve până acum aproape o lună, spuse și dădu din cap 
spre curtenii ei. Când am scăpat, m-au găsit din nou. 

Tăcerea se lăsă iarăși, noii ei tovarăși rămânând fără cuvinte. 

Ea nu 
îi condamna. 

Apoi, Hasar spuse printre dinţi: 

— O s-o facem pe căţea să plătească și pentru asta, 

nu-i așa? Aelin se uită în ochii întunecaţi ai prinţesei. 

— Da, desigur! 

XXX 

Rowan simţise adevărul ca pe o lovitură fizică. 

Maeve era valgă. 

O regină valgă al cărei soţ înstrăinat invadase cândva 
lumea asta și, dacă avea dreptate Chaol, își dorea să intre 
din nou în ea, dacă Erawan reușea să deschidă poarta Wyrd. 

Ştia că oamenii lui, sau cum se mai numeau ei acum, erau 

șocați. 

Ştia că el căzuse într-un fel de amorțire. 

Femela pe care o serviseră și căreia i se supuseseră era... 

valgă. 

Îi păcălise atât de bine încât nici măcar nu-și dăduseră 

seama 
gustându-i sângele. 

Fenrys părea pe cale să vomite pe podeaua cortului. 
Pentru el, adevărul era îngrozitor. 

Lorcan rămăsese rece și inexpresiv. Gavriel își tot masa 
maxilarul, disprețul plutindu-i în privire. 

Rowan expiră prelung. 

O regină valgă o ţinuse captivă pe Inima lui de Foc. Ce fel de 
putere încercase să pătrundă în mintea ei? 


Ce putere intrase în mintea lui Rowan? În toate minţile 
lor, dacă își putea fermeca sângele astfel încât să pară a 
avea gust obișnuit? 

El simţi încordarea crescând în Aelin, o furtună care aproape 

vibră 
în mâinile lui când o apucă de umeri. 

Totuși, flăcările ei nu se arătară; nu scoseseră nici măcar 
un tăciune în ultimele săptămâni, în ciuda antrenamentului 
lor intens. 

Ocazional, vedea rubinul sabiei Goldryn licărind când o 
ţinea în mână, de parcă focul ar fi strălucit în mijlocul 
pietrei, dar nimic mai mult. 

Nici măcar când se îmbrăţișaseră în patul lor de pe 
corabie, când îi străpunsese pielea de pe gât cu dinţii. 

Elide se uită cu atenţie la toţi, cufundaţi în tăcere, și se 
adresă noilor lor tovarăși: 

— Poate ar trebui să facem un plan de acţiune pentru lupta 

de 
mâine. 

Ca să aibă timp, mai târziu în seara asta, să găsească o 
soluţie pentru încurcătura imensă. 

Chaol dădu aprobator din cap. 

— Am adus cu noi un cufăr cu cărți, îi spuse el lui Aelin. 
Din Torre. Sunt pline de semne Wyrd. Aelin nici măcar nu 
clipi, dar Chaol termină: dacă supravieţuim acestei lupte, 
poţi să le studiezi. În caz că găsești ceva care ne-ar putea fi 
de ajutor. 

Impotriva lui Erawan, a lui Maeve și a îngrozitorului destin al 
partenerei lui. 

Aelin încuviinţă dând ușor din cap. 

Așadar, Rowan se forţă să ignore șocul, dezgustul și frica, 
și să se concentreze la planul viitor. Doar Gavriel părea 
capabil să facă același lucru, Fenrys rămânând pe loc, 
Lorcan uitându-se în gol. 

Aelin rămase pe scaunul ei, clocotind. 

Plănuiră totul repede și eficient: urmau să revină cu Chaol 
și Yrene la fortăreață, ca să ajute în lupta de a doua zi. 
Nobilii khaganatului aveau să facă presiuni de aici, Nesryn 
și prinţul Sartaq conducând 


păsările ruk, iar prințesa Hasar comandând infanteriștii și 
cavaleria 
Darghan. A 

Alcătuiau un grup bine instruit și mortal. Indreptându-se 
spre cort, Rowan îi observase deja pe soldaţii Darghan, cu 
armăsarii și armurile lor frumoase, sulițele și coifurile cu 
creastă, și oftase de ușurare văzând cât de pricepuţi erau. 
Era, poate, ultimul oftat de ușurare din acest război. Cu 
siguranţă, dacă armata khaganului nu hotărâse încă unde 
avea să se îndrepte după aceea. 

El se gândea că era corect - atât de multe teritorii erau 
acum în calea Morathului - dar, când se termina lupta, urma 
să se asigure că mărșăluiau spre nord. Spre Terrasen. 

Dar a doua zi aveau să izbească legiunea Morathului în 
zidurile fortăreței, Chaol și Rowan conducând oamenii din 
interior, doborând soldaţii inamici. 

Aelin nu se oferi să facă nimic. Nu dădu semne că îi auzise. 

lar după ce toţi căzuseră de acord că planul era bun, 
împreună cu un plan de rezervă dacă primul nu funcţiona, 
Nesryn spuse doar „O să vă găsim niște păsări ruk care să 
vă ducă înapoi la fortăreață” înainte ca Aelin să dea buzna 
în noaptea friguroasă, Rowan abia ţinând pasul cu ea. 

În urma ei nu era niciun tăciune. Noroiul nu-i sfârâi sub 

cizme. Nu era niciun foc. Nicio scânteie. 

Ca și când Maeve ar fi stins acel foc, făcând-o să se 
teamă de el, să îl urască. 

Aelin trecu printre corturile ordonate, pe lângă cai și 
călăreţii lor în armuri, infanteriștii din jurul focurilor de 
tabără și călăreţii ruk și păsările lor puternice, tocmai până 
la marginea estică a taberei și a câmpiei care se întindea 
dincolo de ea, locul fiind lat și gol judecând după densitatea 
armatei. 

Ea nu se opri până ce nu ajunse la un râu pe care îl 
traversaseră doar în urmă cu câteva ore. Era aproape 
complet îngheţat, dar cu o lovitură a cizmei făcu gheaţa să 
se crape, să dezvăluie apa neagră 


atinsă de lumina argintie a 

stelelor. 
Apoi, căzu în genunchi și bău. 

Bău fără oprire, ducând apa la gură. Probabil era destul 
de rece încât să o usture, dar ea tot bău până ce își sprijini 
mâinile pe genunchi și spuse: 

— Nu pot s-o fac. 

Rowan se lăsă pe un genunchi, scutul pe care îl ridicase în 
jurul ei până acum izolând vântul rece al câmpiei. 

— Eu... nu pot... 

Ea inspiră tremurând și își acoperi fața cu 

mâinile ude. Ușor, Rowan o apucă de încheieturi 

și le cobori. 

— Nu înfrunţi singură asta. 

Suferinţa și groaza îi umplură ochii frumoși, iar pieptul i se 

strânse 
dureros când spuse: 

— Am avut noroc împotriva lui Erawan. Dar împotriva lui și 
a lui Maeve? Ea a adunat o armată și, foarte probabil, o 
conduce spre Terrasen chiar acum. lar dacă Erawan își 
cheamă fraţii, dacă se întorc ceilalţi regi... 

— Îi trebuie celelalte două chei ca să facă asta. Nu le are. 

Ea își strânse atât de puternic degetele în palme încât 

mirosul 
sângelui umplu aerul. 

— Ar fi trebuit să mă duc după chei. Imediat. Nu să vin aici. 

Nu să 
fac asta. 

— Acum este misiunea lui Dorian, nu a ta. N-o să dea greș. 

— Este misiunea mea și întotdeauna a fost... 

— Noi am ales să venim aici și-o să ne respectăm decizia, 
spuse el furios, fără să se deranjeze să își controleze tonul. 
Dacă Maeve își aduce într-adevăr armata în Terrasen, atunci 
asta nu face decât să confirme că am avut dreptate să 
venim aici. Că trebuie să convingem armata khaganului să 
meargă spre nord după asta. Este singura șansă de reușită 
pe care o avem. 

Aelin își trecu mâinile prin păr. Șiroaiele de sânge pătară 

pletele 


blonde. 

— Nu pot câștiga împotriva lor. Împotriva unui rege și a 
unei regine valge. Vocea ei deveni răgușită. Deja au 
câștigat. 

— Nu este adevărat! Şi chiar dacă Rowan ura fiecare 
cuvânt, spuse furios: Și ai supravieţuit două luni împotriva 
lui Maeve, fără vreo magie care să te protejeze. Două luni în 
care o regină valgă a încercat să îţi pătrundă în minte, 
Aelin! Să te distrugă. 

Aelin tremură. 


— A reușit, 
totuși. Rowan 
așteptă. 


— Mi-am dorit să mor înainte de sfârșit, înainte să mă 
amenințe cu colierul, șopti Aelin. Și chiar și acum simt că m- 
a smuls din mine cineva. Mi se pare că sunt pe fundul mării 
și persoana care sunt și care am fost este departe la 
suprafaţă, iar eu nu am să mai ajung vreodată acolo. 

In afară de a-i trage ușor degetele din palmă, el nu știu ce 
să spună, ce să facă. 

— Mi-ai crezut lăudăroșenia, aroganta? întrebă ea, vocea 
spărgându-i-se. Ceilalţi au crezut? Pentru că mi-am dat 
silinţa. Am încercat din răsputeri să mă conving că totul e 
real, amintindu-mi că trebuie doar să mă prefac că sunt 
cum eram înainte suficient de mult timp. 

Suficient de mult timp ca să făurească Lacătul și să moară. 

— Ştiu, Aelin, spuse Rowan încet. 

Nu crezuse nicio clipă semnele din ochi și zâmbetele. 

Aelin scoase un suspin care frânse ceva în el. 

— Nu mai simt că sunt eu, de parcă m-ar fi anulat, de 
parcă mi-ar fi scos șinele. Ea și Cairn și tot ce mi-au făcut. 
Aelin înghiţi aerul, iar Rowan o cuprinse în braţe și o trase în 
poala lui. Sunt atât de obosită, suspină tânăra. Sunt atât de 
obosită, Rowan... 

— Ştiu. El îi mângâie părul. Știu. 

Era singurul lucru care putea fi spus. 


Rowan o îmbrăţișă până ce ea încetă să plângă și rămase 
nemișcată, culcușită la pieptul lui. 

— Nu știu ce să fac, șopti ea. 

— Lupţi, zise el categoric. Luptăm. Până când n-o să mai 

putem. 
Luptăm. 

Ea se ridică, dar rămase în poala lui, uitându-se la chipul 
partenerului ei cu o suferinţă care îl distruse. 

Rowan îi atinse pieptul cu mâna, chiar deasupra inimii ei 

fierbinţi. 

— Inimă de Foc! 

O provocare și o chemare. 

Ea îi acoperi mâna cu a ei, caldă în ciuda nopţii 
friguroase, ca și când acel foc nu s-ar fi stins de tot, și își 
ridică privirea la stele. Spre Lordul Nordului, care era de 
strajă. 

— Luptăm, șopti Aelin. 

XXX 
Aelin îl găsi pe Fenrys lângă un foc liniștit, uitându-se în gol în 
flăcările 
pârâitoare. 

Se așeză pe buștean lângă el, neîmplinită, sinceră și 
tremurândă, dar... lacrimile sărate o domoliseră oarecum. O 
potoliseră. Rowan o calmase și încă o făcea, supraveghind 
totul din umbra de dincolo de foc. 

Fenrys își ridică fruntea, ochii lui fiind la fel de goi cum 

fuseseră și 
ai ei. 

— Când ai să vrei să vorbești, spuse ea, cu voce încă 
răgușită, am să te ascult. 

Fenrys dădu din cap, buzele lui descriind o linie strânsă. 

— Mulţumesc! 

Tabăra se pregătea pentru plecarea lor, dar Aelin se apropie 

de el 
și rămase tăcută preţ de câteva minute lungi. 

Două vindecătoare, însemnate doar de eșarfele albe din 
jurul braţelor, trecură în grabă, cărând o mulţime de 
bandaje. 

Aelin se încordă și se concentră asupra respirației. 


Fenrys observă unde se uita ea. 

— Ştii, erau îngrozite, spuse el încet. De fiecare dată când 
le aducea ea ca să te... vindece. 

Cele două vindecătoare dispărură după un cort. Aelin își îndoi 
degetele, alungând moliciunea din ele. 

— Asta nu le-a oprit să o facă. 

— Nu aveau de ales. 

Ea îi întâlni privirea întunecată. Fenrys strânse din buze. 

— Nimeni nu te-ar fi lăsat în starea aia. 

Nimeni! Distrusă, însângerată și arsă... 

Ea apucă mânerul sabiei Goldryn. Neajutorată. 

— Au sfidat-o în felul lor, continuă Fenrys. Câteodată, le 
ordona să te trezească. Adesea, pretindeau că nu pot, că ai 
leșinat prea profund. Dar eu știam - cred că și Maeve știa - 
că te-au adormit. Cât mai mult timp posibil. Ca să tragă de 
timp. 

Ea înghiţi. 

— Le-a pedepsit? 

— Nu știu. Nu erau niciodată aceleași. 

Probabil că Maeve o făcuse; probabil le distrusese minţile 
pentru că o sfidaseră. 

Aelin apucă strâns sabia de la centură. 

Neajutorată. Fusese neajutorată. La fel cum mulţi alții din 
orașul acesta, din Terrasen, de pe acest continent, erau lipsiţi 
de puteri. 

Mânerul sabiei Goldryn se încălzi în mâna ei. 

Nu avea să mai fie niciodată astfel, indiferent cât îi mai 
rămăsese de trăit. 

XXX 

Gavriel veni lângă Rowan, aruncă o privire la regină și la 
Fenrys și șopti: 

— Nu sunt veștile pe care trebuia să le auzim. 

Rowan închise ochii o clipă. 

— Nu. 


Gavriel puse o mână pe umărul lui Rowan. 

— Asta nu schimbă nimic, în unele feluri. 

— Cum? 

— Am slujit-o. Nu era... ceea ce este Aelin. Cum ar trebui 
să fie o regină. Am știut asta cu mult timp înainte să aflăm 
adevărul. Dacă Maeve vrea să se folosească de ceea ce este 
împotriva noastră, să se alieze cu Morathul, atunci asta 
schimbă lucrurile. Dar trecutul e trecut. S-a terminat, 
Rowan. Că știm că Maeve este valgă sau doar o ticăloasă nu 
schimbă ce s-a petrecut. 

— Faptul că știu că o regină valgă vrea să îmi înrobească 
partenera și aproape a făcut-o schimbă multe. 

— Dar știm de ce se teme Maeve, motivul pentru care se 
teme, replică Gavriel, ochii lui roșiatici fiind strălucitori. De 
foc și de vindecătoare. Dacă Maeve vine cu armata ei, nu 
suntem lipsiţi de apărare. 

Era adevărat. Rowan și-ar fi putut reproșa că nu se gândise 

la asta. 

Totuși, o altă chestiune nu-i dădu pace. 

— Armata ei, spuse Rowan. Este formată din Fae. 

— Ca și flotila personală, spuse precaut 

Gavriel. Rowan își trecu o mână prin păr. 

— Ai să poţi să te obișnuiești cu asta - să lupţi cu propriul 
nostru popor? Să îi ucidă... 

— Tu ai să poţi? fu replica lui Gavriel. 

Rowan nu-i răspunse. 

— De ce Aelin nu mi-a oferit jurământul de sânge? întrebă 
Gavriel după o clipă. 

Masculul nu întrebase în ultimele săptămâni, iar Rowan nu 
știa de ce Gavriel întreba acum, dar îi spuse adevărul. 

— Pentru că nu vrea să o facă înainte ca Aedion să 
depună primul jurământul. Să ţi-l ofere înaintea lui... Vrea ca 
Aedion să îl depună primul. 

— In caz că el nu vrea să mă apropii de regatul lui. 


— Ca Aedion să știe că se gândește mai mult la nevoile 
decât la 
ale ei. 

Gavriel își plecă fruntea. 

— Aș accepta, dacă mi l-ar oferi. 

— Ştiu, spuse Rowan și își bătu ușurel pe spate cel mai 
vechi prieten. Și ea știe. 

Leul privi spre nord. 

— Crezi că... Nu am aflat nicio știre din Terrasen. 

— Dacă ar fi căzut, dacă Aedion ar fi căzut, am fi aflat. 
Oamenii de aici ar ști. 

Gavriel își masă pieptul. 

— Noi am fost la război. E/ a fost la război. S-a războit pe 
câmpurile de luptă când era copil, la naiba! Furia licări pe 
chipul lui Gavriel - nu din cauza a ceea ce făcuse Aedion, ci 
din cauza a ceea ce-l obligaseră soarta și ghinionul să facă; 
a ceea ce Gavriel nu reușise să împiedice. Dar fiecare zi 
care trece și în care nu aflăm ceva încă mă îngrozește. Mă 
îngrozește fiecare sol pe care îl vedem. 

Era o groază pe care Rowan nu o mai cunoscuse, diferită 
de frica pentru partenera și regina lui, diferită de frica unui 
tată pentru copilul său. 

El nu își permise să privească spre Aelin, să-și aducă 
aminte ce visa în timp ce o căuta - familia pe care o văzuse, 
familia pe care ar fi alcătuit-o împreună. 

— Trebuie să îi convingem pe nobilii khaganatului 

mărșăluiască 
spre nord când se termină lupta, spuse Gavriel încet. 

Rowan dădu aprobator din cap. 

— Dacă mâine putem să distrugem armata asta și să îi 
convingem pe nobili că Terrasenul este singura opţiune, 
atunci într-adevăr o să putem să ne îndreptăm curând spre 
nord. S-ar putea să lupţi lângă Aedion înainte de Yulemas. 

Gavriel își strânse pumnii pe lângă corp, tatuajele 
întinzându-i-se pe mâini. 


lui 


— Dacă o să-mi ofere onoarea asta. 

Rowan avea de gând să-l oblige pe Aedion să o facă. 

— Adu-i pe Elide și pe Lorcan. Păsările ruk sunt aproape 
gata de plecare, fu tot ce spuse el. 


CAPITOLUL 51 

Lorcan zăbovea la marginea taberei păsărilor ruk, abia 
observând creaturile minunate sau călăreţii lor cu armuri 
când se linișteau peste noapte. Câteva, știa el, nu aveau să- 
și găsească odihna, ducându-i în schimb pe ei și proviziile 
necesare înapoi spre fortăreața care se înălța deasupra 
orașului și câmpiei. 

Lui nu îi păsa, nu se minuna că, în curând, urma să se 
înalțe în zbor pe unul dintre aceste animale incredibile. Nu îi 
păsa că, a doua zi, toți aveau să atace armata întunecată 
adunată în depărtare. 

Lorcan luptase în mai multe bătălii și războaie decât voia 
să își amintească, iar ziua ce urma să vină n-ar fi fost cu 
mult diferită, cu excepţia demonilor pe care i-ar fi ucis, în 
locul oamenilor și spiridușilor. 

Demoni ca fosta lui regină. 

Masculul i se oferise, o dorise, sau așa crezuse, iar ea râsese 

de el. 

Lorcan nu știa ce însemna asta pentru Maeve sau pentru el. 

Crezuse că  întunecimea lui, darurile lui Hellas o 
atrăseseră pe ea, că fuseseră meniţi să fie parteneri. 

Poate că zeul întunecat nu dorise ca el să îi jure credinţă 
lui Maeve, ci să o ucidă, să se apropie destul de mult încât 
să o facă. 

Lorcan nu își aranjă mantia când rafala de vânt rece bătu 
dinspre lacul îndepărtat, ci se aplecă spre vântul îngheţat ca 
și când acesta ar fi putut alunga adevărul. 

— Plecăm. 

Vocea molcomă a lui Elide spintecă liniștea apăsătoare a 
gândurilor lui. 

— Păsările ruk sunt pregătite, adăugă ea. 

Pe chipul încadrat de părul brunet, scânteietor din cauza 

luminii 


torțelor și a focurilor de tabără, nu se citea frica sau mila. 
Dintre ei toţi, ea făcuse faţă veștilor, apropiindu-se de birou 
ca și când s-ar fi născut pe câmpul de luptă. 

— Nu am știut, spuse el 

gâtuit. Elide știa la ce se 

referea Lorcan. 

— Oricum avem lucruri mai importante de care să ne 

îngrijorăm. El făcu un pas spre ea. 

— Nu am știut, repetă masculul. 

Elide își dădu capul pe spate ca să îi studieze chipul și își 
ţuguie buzele, un mușchi al maxilarului zvâcnindu-i. 

— Vrei să te iert pentru asta? 

— Am Slujit-o aproape cinci sute de ani. Cinci sute de ani, 

iar eu 
am crezut că este doar nemuritoare și rece. 

— Mi se pare că asta e definiţia unui 

valg. El își dezgoli dinţii. 

— Trăiește tu o veșnicie, /ady, și vezi cum te afectează! 

— Nu înţeleg de ce ești atât de șocat. Chiar dacă era 
nemuritoare și rece, ai iubit-o. Probabil că ai acceptat-o așa 
cum era. Așadar, ce mai contează cum îi spunem noi? 

— Nu am iubit-o. 

— Cu siguranţă te-ai purtat ca și când ai fi iubit-o. 

— De ce tot revii la asta, Elide? întrebă Lorcan furios. De 
ce este singurul lucru la care nu poți renunţa? 

— Pentru că încerc să înţeleg cum ai putut să ajungi să 

iubești un 
monstru. 

— De ce? 

El se apropie, iar ea nu dădu niciun pas înapoi. 

Într-adevăr, ochii ei ardeau când zise printre dinţi: 

— Ca să înţeleg cum de am făcut același lucru. 

Vocea i se poticni la ultimele cuvinte, iar Lorcan înţepeni 
când se gândi la ele. El niciodată... nu avusese niciodată pe 
cineva care... 

— Este o boală? întrebă tânăra. Este ceva în neregulă cu 

tine? 


— Elide! Numele ei fu un zăngănit pe buzele lui. Lorcan 
îndrăzni să întindă o mână spre ea, dar fata se retrase. 

— Dacă tu crezi că faptul că i-ai jurat cu sânge credinţă lui 
Aelin înseamnă ceva pentru noi, te înșeli amarnic. Ești 
nemuritor - eu sunt om. Să nu uităm nici acest mic fapt! 

Lorcan mai că se retrase auzind cuvintele, adevărul lor 
îngrozitor. El avea cinci sute de ani. Ar fi trebuit să plece, nu 
să fie atât de deranjat de întreaga situaţie. Și totuși, Lorcan 
spuse furios: 

— Ești geloasă! Asta te frământă cu adevărat. 

Elide izbucni într-un râs crud și tăios pe care el nu îl mai 
auzise niciodată. 

— Geloasă? Pe ce să fiu geloasă? Pe demonul pe care l-ai 
slujit? Tânăra își îndreptă umerii, ca un val care se ridica 
înainte să se spargă de țărm. Singurul lucru pentru care 
sunt invidioasă este că eaa scăpat de tine. 

Lorcan uri faptul că vorbele îl atinseră ca o lovitură, că nu 
se mai putea apăra de ea. 

— Îmi pare rău! spuse el. Pentru tot, 

Elide! Poftim, o spusese și 

recunoscuse în faţa ei. 

— Îmi pare rău! repetă masculul. 

Dar chipul lui Elide nu se îndulci. 

— Nu-mi pasă! spuse ea întorcându-se pe călcâie. Şi nu 
îmi pasă dacă scapi cu viaţă din lupta de mâine! 

XXX 

Geloasă. Ideea că era invidioasă pe Maeve pentru că îi 
impusese lui Lorcan să o iubească timp de secole... Elide 
șchiopătă spre grupul de păsări ruk ce se pregăteau, 
scrâșnind din dinţi atât de puternic încât o duru maxilarul. 

Aproape ajunse la prima dintre păsările înșeuate când o voce 

se 
auzi în urma ei: 

— Ar fi trebuit să îl ignori. 

Elide se opri văzând că Gavriel o urma. 


— Poftim? 

Pe chipul de obicei cordial al Leului se citea seriozitatea - 
dezaprobarea. 

— Puteai la fel de bine să lovești un mascul deja doborât. 

Elide nu îi adresase niciun cuvânt urât lui Gavriel de când 
îl cunoscuse, dar acum spuse: 

— Nu cred că te privește! 

— Nu l-am auzit niciodată pe Lorcan cerându-și scuze 
pentru ceva. Nu i-a cerut scuze nici lui Maeve, când l-a 
biciuit pentru o greșeală. 

— Şi asta înseamnă că merită să-l iert? 

— Nu. Dar trebuie să îţi dai seama că i-a jurat cu sânge lui 
Aelin pentru tine, nu pentru altcineva. Ca să poată rămâne 
în preajma ta, deși știe destul de bine că n-ai să ai o viaţă 
lungă. 

Păsările se mișcară pe loc, foșnind din aripi în așteptarea 

zborului. 

Ea știa. Ştiuse din clipa în care el îngenunchease în faţa 
lui Aelin. Câteva săptămâni mai târziu, conștientă că Lorcan 
o făcuse de dragul ei, Elide nu știuse cum să reacționeze în 
faţa dorinţei de a vorbi și lucra cu el așa cum o făcuseră 
înainte. Se urâse pentru că nu încercase să fie furioasă mai 
mult timp. 

De aceea venise după mascul în seara asta. Nu ca să Îl 
pedepsească pe el, ci ca să se pedepsească pe sine; să își 
aducă aminte cui i-o vânduse pe regina lor și cât de mult se 
înșelase ea. 

lar ce-i spusese la despărţire... era o minciună. O 
minciună dezgustătoare și odioasă. 

Elide se întoarse din nou spre Gavriel. 

— Eu nu... 

Leul dispăruse. lar în zborul friguros deasupra armatei și 
apoi a mării întunecate care se întindea spre vechiul oraș, 
chiar și acea voce înţeleaptă care îi șoptise toată viaţa 
tăcuse. 

XXX 
Nesryn zăbovea lângă Salkhi, cu o mână pe coastele acoperite 
de 


pene ale păsării, și privea grupul înălțându-se pe cer. Cele 
douăzeci de păsări ruk nu îi duceau în zbor doar pe Aelin 
Galathynius și tovarășii ei, printre care Chaol și Yrene, ci și 
alte vindecătoare, provizii și câţiva cai, cu capetele 
acoperite și în ţarcuri de lemn, inclusiv calul lui Chaol, 
Farasha. 
— Mi-aș dori să pot merge cu ei, oftă Borte din locul în care îl 
mângâia pe Arcas. Să lupt alături de 
neamul Fae. 

Amuzată, Nesryn îi aruncă o privire piezișă. 
— Ai să ai ocazia destul de curând, dacă după asta 

mărșăluim spre 
Terrasen 


În apropiere se auzi pufnitul zeflemitor al unui bărbat. 
— Trage cu urechea în altă parte, Yeran! izbucni ea la 
logodnicul 
ei. 
— Ce comandant grozav mai ești tu, care te uiţi după Fae ca 
o fată 
îndrăgostită, îi răspunse căpitanul din Berlad. 

Borte își dădu ochii peste cap. 

— După ce au să mă înveţe tehnicile de luptă și am să le 
folosesc pentru a te nimici la următoarea Adunare, ai să poți 
să baţi câmpii despre felul în care mă uit la ei. 

Căpitanul chipeș se grăbi spre pasărea lui ruk, iar Nesryn 
se feri ca să își ascundă zâmbetul, părând foarte interesată 
să mângâie penele maronii ale lui Salkhi. 

— Atunci ai să fii soția mea, conform înţelegerii tale cu 
mama vetrei mele, spuse el încrucișându-și braţele. Nu s-ar 
cuveni să îți ucizi soțul în timpul Adunării. 

Borte zâmbi cu o drăgălășenie otrăvită la logodnicul ei. 

— Atunci, o să fiu nevoită să te ucid 

altădată. Yeran zâmbi și el răutăcios, 

amuzându-se. 

— Așadar, altădată, îi promise căpitanul. 

Nesryn observă lumina care licărea în ochii căpitanului și 
cum Borte își mușca buza, respirând sacadat. 

Yeran se înclină și-i șopti ceva la ureche lui Borte, făcând-o 

să caște 


ochii mari. Şi o ului destul de mult încât atunci când Yeran 
se îndreptă arogant și fudul spre pasărea lui ruk, Borte să 
roșească furioasă și să se întoarcă să-și îngrijească rukul. 

— Nu întreba, mormăi 

ea. Nesryn își ridică 

mâinile. 

— Nici n-aș visa la asta! 

Borte mai roși preţ de câteva minute, continuând să 
curețe frenetic penele păsării. 

Pași ușor și graţioși se auziră în zăpadă, iar Nesryn știu 
cine se apropia înainte ca rukhinii să ia măcar poziţia de 
drepţi - nu pentru că Sartaq era prinţ și moștenitor, ci 
pentru că era căpitanul lor, al tuturor rukhinilor din acest 
război, nu doar din cuibul Eridun. 

El le făcu semn din mână să plece, scrutând cerul nopţii și 
păsările ruk care încă se înălțau, Rowan Whitethorn 
protejându-le de săgețile inamice care și-ar fi putut găsi 
ţinta. Sartaq nu se apropiase de Nesryn când Borte îl 
mângâie pe Arcas, își aruncă peria în sacul cu provizii și 
plecă în noapte. 

Nu ca să le ofere intimitate, își dădu seama Nesryn. Yeran 
veni de lângă rukul său o clipă mai târziu, mergând încet în 
urma lui Borte. Fata se uită peste umăr o dată și nu se arătă 
deranjată când îl văzu pe Yeran urmând-o. 

Sartaq chicoti. 

— Cel puţin acum s-au mai lămurit. 

Nesryn pufni, peria alunecând pe penele lui Salkhi. 

— Sunt mai confuză ca niciodată. 

— Călăreţii ale căror corturi se află lângă cel al lui Borte 

nu sunt. Nesryn ridică din sprâncene, dar zâmbi. 

— E bine. Nu pentru călăreţi - ci pentru ei. 

— Războiul îi schimbă pe oameni. Grăbește totul. El îi 
mângâie ceafa, degetele împletindu-se în părul ei înainte să 
îi șoptească la ureche „Vino la culcare!” 

Căldura îi străbătu corpul. 


— Mâine avem de pornit o luptă. Din nou. 

— Și o zi a morţii m-a făcut să vreau să te îmbrăţișez, 
spuse prinţul, aruncându-i un zâmbet dezarmant căruia nu îi 
putu rezista, mai ales când adăugă „Și să fac alte lucruri cu 
tine”. 

Nesryn își strânse degetele de la picioare. 

— Atunci ajută-mă să termin să-i fac toaleta lui Salkhi. 

Prinţul se întinse atât de repede spre peria aruncată de Borte 

încât 
Nesryn râse. 


CAPITOLUL 52 
Revenite în tabăra lor din Colţi, vrăjitoarele Crochan 
așteptară. 
Manon și Cele Treisprezece descălecară de pe balauri. 
Ceva îi agită stomacul la fiecare pas spre focul lui Glennis. 
Bucata de material roșu de la capătul cosiţei ei deveni o 
piatră de hotar, îngreunându-i capul. 
Aproape ajunseră la vatra lui Glennis când Bronwen o prinse 
din urmă pe Manon. 
Asterin și Sorrel, rămase în spate, se încordară, dar nu 
interveni niciuna, mai ales când Bronwen întrebă: 
— Ce s-a întâmplat? 
Manon se uită pieziș la verișoara ei. 
— Le-am cerut să se gândească la poziţia lor în războiul ăsta. 
Bronwen se încruntă la cer, ca și când s-ar fi așteptat să le 
vadă pe vrăjitoarele Dinţi-de-fier urmărindu-le. 
— Şi? 
— Presupun că rămâne de văzut. 
— Credeam că te-ai dus acolo ca să le aduni. 
— M-am dus ca să le fac să se analizeze cine vor să fie, 
spuse 
Manon, dezgolindu-și dinţii. 
— Nu credeam că vrăjitoarele Dinţi-de-fier sunt capabile 
de un asemenea lucru. 
Asterin spuse furioasă: 
— Ai grijă, vrăjitoareo! mârâi Asterin. 
Bronwen îi schiță un zâmbet peste umăr și apoi i se adresă 
lui 
Manon: 
— Te-au lăsat să pleci în viaţă? 
— Desigur. 
— Vor lupta? Se vor întoarce împotriva Morathului și a 
celorlalte 


vrăjitoare Dinţi-de-fier? 
— Nu știu. 
Nu știa. Chiar nu știa. 
Bronwen tăcu preţ de câţiva pași. Manon tocmai intrase în 
inelul vetrei lui Glennis când vrăjitoarea spuse: 
— Atunci nu ar fi trebuit să ne deranjăm să sperăm. 
Manon nu avea niciun răspuns, așadar se îndepărtă, Cele 
Treisprezece trecând pe lângă Bronwen fără să se uite la ea. 
Manon o găsi pe Glennis agitând cărbunii din vatra sa, 
focul sacru din mijlocul acesteia având o strălucire care nu 
trebuia întreţinută de niciun lemn. Era un dar de la Brannon 
- o parte din regina Terrasenului era aici. 
— Trebuie să plecăm până mâine la amiază, spuse 
Glennis. S-a hotărât: o să ne întoarcem la vetrele noastre. 
Manon doar se așeză pe piatra cea mai apropiată de 
bătrână, lăsându-le pe Cele Treisprezece să adune orice 
găseau de mâncare. Dorian rămăsese în urmă cu balaurii. 
Ultima dată îl văzuse cu câteva minute în urmă, când îl 
abordaseră câteva vrăjitoare Crochan. Dacă de plăcere sau 
ca să afle informaţii, Manon nu știa. Se îndoia că avea să 
mai împartă patul cu ea prea curând, mai ales dacă era 
hotărât să plece în Morath. 
Acest gând o neliniștea. 
— Crezi că vrăjitoarele Dinţi-de-fier sunt în stare să se 
schimbe? o întrebă Manon pe Glennis. 
— Tu ar trebui să știi cel mai bine răspunsul ăsta. 
Ştia și nu era pe deplin sigură că îi plăcea concluzia la 
care ajunsese. 
— Rhiannon credea că am putea? „Credea că eu aș putea?” 
Privirea lui Glennis se îmblânzi, o urmă de tristețe zărindu-se 
în 
ochii ei când mai puse un buștean în foc. 
— Sora ta vitregă era opusul tău în multe privinţe. Și semăna 
mult 
cu tatăl tău. Era deschisă și sinceră și spunea ce simţea. 
indiferent de 


consecinţe. Unii ziceau că era nerușinată. Poate că nu îţi dai 
seama din felul în care se poartă acum, rosti bătrâna 
schițând un zâmbet, dar erau destule vetre care nu o 
plăceau și care nu voiau să o audă vorbind despre poporul 
nostru care eșua, despre cum exista o soluţie mai bună și 
cum și-ar putea găsi pacea popoarele noastre. În fiecare zi 
vorbea cu voce tare oricui ar fi ascultat-o despre 
posibilitatea unui regat unit al vrăjitoarelor, despre 
posibilitatea unui viitor în care nu trebuia să ne ascundem 
sau să ne împuţinăm. Mulţi spuneau că era nesăbuită. Au 
crezut-o nebună, mai ales când a plecat să te caute, să vadă 
dacă erai de acord cu ea, în ciuda trecutului vostru 
sângeros. 

Ea ar fi murit pentru acel vis, pentru acel posibil viitor. 
Manon o ucisese pentru asta. 

Glennis spuse: 

— Așadar, credea Rhiannon că vrăjitoarele Dinţi-de-Fier se 
puteau schimba? Probabil că era singura vrăjitoare Crochan 
care credea, dar era foarte convinsă de asta. Pielea lăsată a 
gâtului se undui. Credea că voi două aţi putea conduce 
împreună Regatul Vrăjitoarelor. Că le- ați putea conduce pe 
vrăjitoarele Dinţi-de-fier și Crochan și că împreună aţi putea 
să refaceţi ce s-a ruinat cu mult timp în urmă. 

— lar acum sunt doar 

eu. Jongla cu ambele 

sarcini. 

— Acum ești doar tu. Glennis o privi direct, neiertător. O 

punte 
între noi. 

Manon acceptă farfuria de mâncare pe care i-o dădu 
Asterin înainte ca aghiotanta să ia loc lângă ea. 

— Vrăjitoarele Dinţi-de-fier au să se schimbe, spuse Asterin. 

Ai să 
vezi. 

Sorrel mormăi de pe cea mai apropiată piatră, pe chipul ei 
citindu- se dezaprobarea. 

— Au să se schimbe. Jur! 

Glennis schiță un zâmbet, dar Manon nu spuse nimic, 
începând să mănânce. 


În urmă cu câteva luni, îi zisese lui Elide să aibă speranţă. 
Dar poate că, la urma urmei, speranţă n-avea să fie pentru 
niciuna dintre ele. 

XXX 

Dorian zăbovi lângă balauri ca să răspundă întrebărilor 
puse de vrăjitoarele Crochan care fie nu voiau, fie erau prea 
speriate să le întrebe pe Cele Treisprezece ce se întâmplase 
în trecătoarea Ferian. 

Nu, în urma lor nu se aduna nicio armată. Nu îi urmărise 
nimeni. Da, Manon vorbise cu vrăjitoarele Dinţi-de-fier și le 
ceruse să i se alăture. Da, ei scăpaseră nevătămaţi. Da, ea 
vorbise și cu vrăjitoarele Dinţi-de-fier, și cu cele Crochan. 

Cel puţin asta îi spusese Asterin în lungul zbor de 
întoarcere. El nu se deranjase să discute cu Manon despre 
următorii lor pași. Nu încă. 

lar când Asterin tăcuse, Dorian căzuse pe gânduri. Se 
gândise la tot ce văzuse în trecătoarea Ferian, la fiecare 
culoar, sală și puț care duhnea a durere și frică. 

La ce construiseră tatăl lui și Erawan, la ce fel de regat 

moștenise 
el. 

Cheile Wyrd se agitară, șoptind. Dorian le ignoră și își 

trecu o 
mână peste mânerul sabiei Damaris. Aurul rămase cald în 
ciuda 
gerului. 

Da, era o sabie a adevărului, dar și o aducere aminte a 
ceea ce fusese cândva Adarlanul și a ceea ce ar fi putut să 
redevină. 

Dacă, în timpul rămas, nu ezita și nu se îndoia. 

Ar fi putut să îndrepte lucrurile. Pe toate. Ar fi putut remedia 
situaţia. 

Damaris îi confirmă printr-o căldură mângâietoare și liniștită. 

Dorian părăsi micul grup de vrăjitoare Crochan și se 
îndreptă spre o bucată de pământ de deasupra prăpastiei 
mortale cu roci și zăpadă. 
Munţii sălbatici se întindeau în toate direcţiile, dar el se uită 
spre 

sud-est. Spre Morath, care se ivea în depărtare. 


În seara din pădurea Eyliwe reușise să se transforme într-un 
corb. 
Acum presupunea că mai trebuia doar să înveţe să zboare. 
Se concentră la vârtejul de putere brută. Căldura îl 
cuprinse, oasele scârțâindu-i, lumea lărgindu-se. 
Deschise ciocul și scoase un cârâit. 
Întinzându-și aripile negre, Dorian începu să se antreneze. 


CAPITOLUL 53 

Cineva dăduse foc coapsei ei. 

Nu Aelin, pentru că era plecată, închisă într-un sarcofag 
de fier și dusă pe mare. 

Dar cineva o arsese până la os, atât de intens încât cea 
mai mică mișcare pe ce stătea întinsă - un pat? o saltea? - o 
făcea să simtă durerea în tot corpul. 

Lysandra deschise ochii, scoțând un geamăt slab din gâtul 

uscat. 

— Ușor, vui o voce gravă. 

Cunoștea vocea. Cunoștea parfumul - ca de pârâu 
limpede și iarbă proaspătă. Aedion. 

Își îndreptă ochii, grei și dureroși, spre sunet. 

Părul lui strălucitor atârna moale, pătat de sânge, și avea 
cearcăne purpurii sub ochii turcoaz extrem de trişti și goi. 

Se aflau într-un cort improvizat, singura lumină a lămpii 
care se legăna în vântul rece pătrunzând printre clape. 
Fusese învelită cu pături, deși el stătea pe o găleată 
răsturnată, purtând încă armura, fără ceva care să ÎI 
încălzească. 

Lysandra își dezlipi limba de cerul gurii și ascultă lumea de 
dincolo de cortul slab luminat. 

Haos. Strigăte. Nişte bărbaţi țipau. 

— Am cedat Perranthul, spuse răgușit Aedion. Au trecut două 

zile 
de când suntem pe fugă. Încă trei și ajungem în Orynth. 

Ea se încruntă ușor. Fusese inconștientă atât de mult timp? 

— Am fost nevoiţi să te urcăm într-o căruţă, cu ceilalţi 
răniţi. Seara asta este prima în care am îndrăznit să oprim. 
Înghiţi și gâtul puternic i se mișcă. În sud a lovit o furtună 
care a încetinit Morathul - doar puţin. 


Ea încercă să-și înghită uscăciunea din gât. Ultimul lucru 
pe care și-l amintea era că înfrunta ilkenii, niciodată atât de 
conștientă de limitele unui corp muritor, și cum până și 
Aelin, care părea atât de înaltă când mergea prin lume, era 
mică pe lângă creaturi. Apoi, ghearele îi sfâșiaseră piciorul, 
iar ea reușise să dea o lovitură perfectă și să doboare un 
ilken. 

— Ne-ai adunat soldaţii, spuse el. Am pierdut lupta, dar 

au 
fugit rușinaţi. 

Lysandra reuși să scoată o mână de sub pături și o întinse 
spre urciorul cu apă de lângă pat. Aedion se mișcă imediat, 
umplând o cană. 

Dar când o apucă, tânăra observă culoarea și forma 

degetelor ei. Propria ei mână. Propriul braţ. 

— Te-ai... transformat, spuse Aedion, văzând că se uita cu 
ochi mari. Când vindecătoarea îți cosea piciorul. Cred că 
durerea... Ai revenit în trupul ăsta. 

Groaza, furia și greaţa roiră prin ea. 

— Câţi au văzut? Fură primele ei cuvinte, fiecare la fel de 
răgușit și uscat ca șmirghelul. 


— Nu-ţi face 
griji. Ea bău 
apa. 


— Știu cu toţii? 

El dădu serios din cap. 

— Ce le-ai spus... despre Aelin? 

— Că a fost plecată într-o misiune importantă cu Rowan și 
ceilalţi. Și că este atât de secretă încât nu am îndrăznit să 
vorbim despre asta. 

— Soldaţii sunt... 

— Nu-ţi face griji, repetă el, deși ea văzu încordarea pe 
chipul lui. Ei se adunaseră în jurul reginei lor, doar ca să 
își dea seama că fusese o iluzie, că forța Aducătoarei- 
Luminii nu îi însoțea, că nu avea 

să-i protejeze de armata din spatele lor. 

— Imi pare rău, șopti ea. 


Nu 


Aedion luă cana goală înainte să o apuce de mână, 
strângându-i-o ușor. 

— Mie îmi pare rău, Lysandra! Pentru tot. Gâtul i se înălță 
din nou. Când am văzut ilkenii, când te-am văzut că îi 
înfrunţi... 

„Căţea inutilă și mincinoasă.” Cuvintele spuse de el o 
înfuriaseră, o făcuseră să uite de durere și-i sporiseră 
concentrarea. 

— Tu ai făcut asta, zise pe un ton grav, pentru Terrasen. 
Pentru Aelin. Pe toţi zeii, erai dispusă să mori pentru asta! 

— Eram, se auzi cuvântul rece precum oţelul. 


Aedion clipi când ea își retrase mâna. Piciorul o durea și-i 


zvâcnea, 
dar reuși să se ridice, să îi întâlnească privirea. 

— Am fost înjosită și umilită în multe feluri mulţi ani, 
spuse ea cu vocea tremurândă. Nu de frică, ci din cauza 
valului care ridica totul în ea, arzând împreună cu rana de la 
picior. Dar niciodată nu m-am simţit mai umilită ca atunci 
când m-ai aruncat în zăpadă. Când mi-ai spus că sunt o 
cățea mincinoasă în faţa prietenilor și aliaţilor noștri. 
Niciodată. Ea ura lacrimile de furie care îi înțepau ochii. 
Cândva, am fost forţată să mă târăsc în faţa oamenilor. Și 
pe toţi zeii, aproape m- am târât în faţa ta în ultimele luni! 
Și totuși, aproape că am fost nevoită să mor ca să îţi dai 
seama că ai fost un măgar? Trebuie să fiu cu un picior în 
groapă ca să mă vezi din nou ca pe un om? 

Aedion nu își ascunse regretul din privire. Ea își petrecuse 
ani întregi citind oamenii și știa că fiecare emoție 
agonizantă de pe chipul lui era adevărată. Dar asta nu anula 
ce spusese și făcuse el. 


Lysandra își atinse pieptul cu o mână, chiar deasupra inimii 


frânte. 

— Mi-am dorit să fii tu, spuse ea. După Wesley, după 
toate, mi-am dorit să fii tu. Ce mi-a cerut Aelin să fac nu 
avea nicio legătură cu asta. Ce mi-a cerut nu mi s-a părut 
niciodată o povară pentru că oricum la sfârșit am vrut să fii 
tu. Ea nu își șterse lacrimile care-i alunecară pe obraji. lar tu 
m-ai aruncat în zăpadă... 

Aedion se lăsă în genunchi și se întinse după mâna ei. 


— Am să regret întotdeauna. Lysandra, n-am să uit nicio 


secundă 


din ce s-a petrecut; n-am să încetez să mă urăsc pentru 
asta. Și sunt atât de... 

— Nu! Ea își smuci mâna. Nu îngenunchea! Nu te deranja! 
zise și- i arătă clapele cortului. Noi doi nu mai avem ce să ne 
spunem. 

Agonia traversă din nou chipul lui Aedion, dar ea ignoră 
senzaţia pe care i-o dădea și cum se simţea văzându-l pe 
Aedion ridicându-se în picioare, gemând ușor din cauza 
vreunei dureri a trupului său puternic. Preţ de câteva clipe 
nu făcu decât să o privească: 

— Am vorbit serios când ţi-am făcut acele promisiuni pe 
plaja din Golful Craniului, spuse el și apoi plecă. 

XXX 

Aedion își petrecuse o bună parte din viață dispreţuindu- 
se pentru diversele lucruri pe care le făcuse, dar niciodată 
nu se simţise mai ticălos decât atunci când o văzuse pe 
Lysandra plângând din cauza ui. 

Abia îi auzea pe soldaţii din jurul lui, încordaţi și speriaţi în 
ninsoarea spulberată dintre corturile lor ridicate rapid. Câţi 
răniţi aveau să mai moară în noaptea asta? 

Se folosise deja de funcţia lui ca Lysandra să fie îngrijită 
de cele mai bune vindecătoare pe care le aveau. Și tot nu 
era destul, pentru că ele nu aveau daruri magice. Așadar, în 
ciuda abilităţilor Lysandrei de a se vindeca repede, tot 
fuseseră nevoite să îi coasă piciorul, iar acum îi schimbau 
bandajele la câteva ore. Din fericire, rana se închisese, 
foarte probabil destul de repede ca să evite infectarea. 

Cu răni intrate în putrefacție și sângele infectat care le 
curgea prin vene, mulţi dintre răniții din jurul lor nu erau în 
aceeași situație... Tot mai multe trupuri fuseseră lăsate în 
urmă în zăpadă în fiecare dimineaţă pentru că pământul era 
prea îngheţat, iar ei nu aveau timp să îi îngroape. 

„Mâncare pentru bestiile lui Erawan”, șoptiseră soldaţii la 

plecare. 

Era ca și când i-ar fi oferit inamicului mâncare gratis. 
Aedion ignoră acea discuţie și nemulţumirile privind lupta și 


înfrângerea lor. Înainte să campeze în seara asta, o treime 
din soldaţi, inclusiv membrii legiunii Bane, primiseră diverse 
sarcini care să îi ţină ocupați și să îi obosească după o zi de 
fugă, astfel încât să nu mai aibă energie să mormăie. 

Aedion se îndreptă spre cortul lui, poziţionat chiar în faţa 
cercului corturilor vindecătoarelor unde era Lysandra. Faptul 
că-i oferise un cort privat fusese încă un privilegiu obţinut 
de pe urma funcţiei lui. 

Aproape ajunsese la micul cort - era inutil să își ridice 
cortul de război când urmau să fugă din nou peste câteva 
ore - când reperă siluetele îngrămădite lângă focul de afară. 

Își domoli pașii. 

Ren se ridică în picioare, gluga grea umbrindu-i chipul 

încordat. 

Totuși, bărbatul de lângă Ren îl făcu pe Aedion să se 

enerveze 
periculos de mult. 

— Darrow, spuse el. Aș fi zis că ai ajuns deja în 

Orynth. Lordul îmbrăcat în blănuri nu zâmbi. 

— Am venit să transmit personal un mesaj. De vreme ce 
curtenii mei cei mai de încredere par înclinați să aleagă o 
altă tabără. 

Așadar, bătrânul ticălos știa că Lysandra se prefăcea a fi 
Aelin și știau și de rolul lui Nox Owen în mutarea armatei din 
calea lui. 

— Atunci, să terminăm odată! spuse 

Aedion. Ren se încordă, dar nu zise 

nimic. 

Buzele subţiri ale lui Darrow se ridicară într-un zâmbet crud. 

— Pentru actele tale de revoltă nesăbuită, pentru că nu 
mi-ai ascultat ordinul și nu ţi-ai dus soldaţi unde ţi s-a spus, 
pentru înfrângerea totală la graniță și pierderea 
Perranthului, ești retrogradat. 

Aedion abia auzi cuvintele. 

— Acum poţi să te consideri un soldat în legiunea Bane, 
dacă te acceptă. lar în ceea ce o privește pe impostoarea pe 
care ai tot etalat- o... Zâmbi dispreţuitor spre corturile 
vindecătoarelor. 

Aedion mârâi. 


Darrow miji ochii. 

— Dacă mai pretinde vreodată că este prinţesa Aelin... 
Aedion aproape îi sfâșie gâtul auzind cuvântul „prinţesă” - 
atunci nu voi avea de ales decât să îi semnez ordinul de 
execuție. 

— Aș vrea să te văd încercând s-o faci! 

— Aș vrea să te văd cum mă oprești. 

Aedion zâmbi superior. g 

— O, nu cu mine o să ai de-a face. li urez succes oricărui 
om care încearcă să rănească o creatură metamorfică atât 
de puternică! 

Darrow ignoră promisiunea și întinse o mână. 

— Sabia din Orynth, dacă 

vrei. Ren tresări. 

— Ai înnebunit, Darrow! 

Aedion îl fixă pur și simplu cu privirea, iar bătrânul lord 

spuse: 

— Sabia îi aparţine adevăratului general al Terrasenului, 
prinţului său comandant. De vreme ce titlul nu-ţi mai 
aparţine, sabia o să revină în Orynth până la alegerea unui 
alt purtător potrivit. 

— Sabia este în posesia noastră, Darrow, datorită lui 
Aedion, mormăi Ren. Dacă nu ar fi recâștigat-o, ar fi ruginit 
încă în tezaurul Adarlanului. 

— O să-i fim veșnic recunoscători. Cel puţin în privinţa asta. 

Un vuiet surd umplu mintea lui Aedion. Darrow rămase cu 
mâna întinsă. 

Pentru eșecul de pe câmpurile de luptă, pentru că nu 
reușise să apere pământul pe care îi promisese lui Aelin să îl 
salveze, pentru ce îi făcuse femeii metamorfice pe care o 
iubise din clipa în care-i sfâșiase pe soldaţii valgi în canalele 
din Rifthold, presupunea că merita asta. 

Aedion își scoase sabia de la centură, iar Ren protestă 

zgomotos. Însă el îl ignoră pe lord și aruncă sabia din 

Orynth spre Darrow, 
pierzându-și echilibrul odată cu lipsa greutăţii obiectului. 

Bătrânul se holbă la sabia pe care o ţinea și chiar își trecu un 

deget 


peste mânerul din os, ticălosul nesuferit neputând să își 
mascheze 
uimirea. 

— Sabia din Orynth este doar o bucată de metal și os, zise 
simplu Aedion. Întotdeauna a fost. Contează ceea ce îi 
inspiră celui ce o poartă. Adevărata inimă a Terrasenului. 

— Ce poetic ești, Aedion! fu răspunsul lui Darrow înainte 
să se întoarcă, îndreptându-se spre escorta care îl aștepta 
dincolo de marginea taberei. Comandantul tău, Kyllian, este 
acum generalul legiunii Bane. Lui să i te prezinţi pentru 
ordine. 

Zăpada îl înghiţi pe bătrânul lord după câţiva pași. 

— Pe naiba nu ești tu generalul! mărâi Ren. 

— Dacă lorzii Terrasenului așa au hotărât, așa este. 

— De ce nu lupti pentru asta? Ochii lui Ren erau aprinși. l-ai 

dat 
pur și simplu sabia aia... 

— Nu-mi pasă. Aedion nu se deranjă să își ascundă 
extenuarea, dezamăgirea și furia din voce. Să ia sabia și 
armata! Nu-mi pasă. 

Ren nu îl opri când Aedion intră în cortul său și nu mai ieși 
până la răsărit. 

XXX 

Lorzii Terrasenului îi luaseră generalului Ashryver sabia. 

Vestea se răspândi de la un foc de tabără la altul, 
circulând printre soldați. 

Soldatul era nou în legiunea Bane, fiind acceptat în 
rândurile lor doar în vara trecută. Era o onoare, chiar și în 
timp de război. O onoare, deși familia soldatului plânsese la 
plecarea lui. 

Ca să lupte pentru prinţul Aedion, să lupte pentru 
Terrasen, meritase să îndure povara părăsirii fermei și s-o 
lase în urmă pe fiica dulce a fermierului pe care nu avusese 
șansa să o sărute măcar. 

Atunci meritase. Dar acum nu. 

Prietenii pe care și-i făcuse în lunile de instrucție și luptă 
erau morți. 

Ghemuit lângă un foc de tabără prea mic, soldatul era 

ultimul 


dintre recruțţii tineri care fuseseră nerăbdători să se pună la 
încercare 
împotriva valgilor la începutul verii. 

Acum, în miezul iernii, se considera un prost. Dacă se 
deranja măcar să vorbească. 

Cuvintele deveniseră inutile, străine. La fel de străine ca 
trupul lui pe jumătate îngheţat, care nu se încălzea 
niciodată, deși dormea cât de aproape de foc îndrăznea. 
Dacă reușea să adoarmă, cu ţipetele răniților și 
muribunzilor, știind ce îi aștepta spre nord. 

Nu mai era nimeni care să îi ajute, să îi salveze. Regina pe 
care o crezuseră printre ei fusese o minciună. O înșelătorie 
a femeii metamorfice. Nu știa unde lupta acum Aelin 
Galathynius, ce i se păruse mai important decât soldaţii ei. 

Noaptea îngheţată se lăsă tot mai apăsător, amenințând 
să devoreze micul foc din faţa lui. Soldatul se apropie de 
flăcări, tremurând sub mantia uzată și zvâcnind din cauza 
tuturor durerilor și zgârieturilor de peste zi. 

Totuși, nu intenţiona să abandoneze armata asta așa cum 
șopteau ceilalți. Chiar dacă prinţul Aedion își pierduse titlul, 
chiar dacă regina lor plecase, nu avea de gând să 
abandoneze armata. 

Făcuse un jurământ să protejeze Terrasenul, să își apere 
familia, și voia să se ţină de cuvânt. 

Chiar dacă acum știa că nu avea s-o mai vadă vreodată. 

XXX 

Încă ningea când se puseră din nou în mișcare, ninsoarea 
însoţindu-i în următoarele două zile și alungându-i spre nord 
cu fiecare kilometru lung. 

Decizia lui Darrow nu conta prea mult. Kyllian refuza de-a 
dreptul să dea vreun ordin fără aprobarea lui Aedion. Refuza 
să poarte armura potrivită gradului său și să ocupe cortul de 
război. 

Aedion știa că el câștigase loialitatea soldaţilor cu mult 
timp în urmă, la fel cum legiunea Bane o câștigase pe alui, 
dar asta nu îl împiedica să urască puţin situaţia, să vrea ca 
Kyllian să preia complet 


comanda. 

Piciorul  Lysandrei se  vindecase suficient încât să 
călărească, dar nu prea o vedea. Ea rămânea lângă Ren, 
amândoi călătorind în apropierea vindecătoarelor, în caz că i 
s-ar fi desfăcut cusătura. Când Aedion o zărea, adesea îl fixa 
cu privirea până când îl făcea să vrea să vomite. 

În a treia zi, cercetașii se grăbeau spre ei, raportând că 

Morathul 
avansase și că îi prindea din urmă cu repeziciune. 

Aedion știa cum avea să decurgă situaţia. Vedea pașii greoi 

și 
chipurile scobite de foame din jurul lui. 

Orynthul era la o jumătate de zi distanţă. Dacă terenul 
era accesibil, aveau o șansă să ajungă în spatele zidurilor 
vechi. Dar între ei și oraș era râul Florine, prea lat ca să fie 
traversat fără bărci. Cel mai apropiat pod era prea departe 
spre sud ca să riște. 

În perioada asta a anului, probabil nu îngheţase încă. Și 
chiar și așa, râul fiind atât de lat și de adânc, stratul de 
gheaţă deseori nu-l acoperea pe deplin. Ca armata lor să 
traverseze, trebuiau să riște să spargă gheaţa. 

Erau și alte căi spre Orynth: puteau să o ia spre nord, 
către munţii Staghorn și să se întoarcă în sud, spre orașul de 
la poalele lor, dar fiecare oră de întârziere permitea armatei 
Morathului să câștige teren. 

Aedion călărea lângă Kyllian când Elgan veni galopând 
lângă ei, calul scoțând fuioare de aer cald în aerul plin de 
fulgi. 

— Râul este la șaisprezece kilometri înainte, spuse Elgan. 

Trebuie 
să luăm acum o hotărâre! 

Să riște să traverseze podul dinspre sud sau să sacrifice 
orele de care ar fi avut nevoie s-o ia pe calea cea lungă spre 
nord. Ren, reperându-le grupul, își îndemnă calul să se 
apropie. 

Kyllian așteptă ordinul. Aedion ridică o sprânceană. 

— Tu ești generalul. 

— Rahat! spuse furios Kyllian. 


Aedion se întoarse spre Elgan. 

— Ai vreo veste despre starea 

gheții? Elgan scutură din cap. 

— Nicio veste despre asta sau despre pod. 

Înainte nu erau decât straturi nesfârșite de zăpadă. 
Aedion nu îndrăzni să se uite înapoi, către rândurile de 
soldaţi încovoiaţi care mergeau cu greu. 

Ren, la fel de tăcut cum venise, se retrase spre locul în 
care călărea lângă Lysandra. 

Aripile fluturară prin vânt și zăpadă, iar apoi un șoim ţâșni 

spre 
cer, cu un picior întins stângaci dedesubt. 

— Continuaţi să călăriţi, fu tot ce le spuse Aedion însoţitorilor 

lui. 
XXX 

Lysandra se întoarse într-o oră și i se adresă doar lui Ren, 
tânărul lord galopând apoi spre Aedion, care călărea încă pe 
lângă Elgan și Kyllian. 

Ren se albise la faţă. 

— Nu este nicio gheaţă pe Florine, iar cercetașii 
Morathului s-au furișat înainte și au dărâmat podul sudic. 

— Ne conduc spre nord, șopti 

Elgan. Ren dădu aprobator din 

cap. 

— Au să ne ajungă până mâine-dimineaţă. 

Nu aveau timp să se gândească să fugă spre intrarea 
nordică din Orynth, iar cum Florine care era la doar câţiva 
kilometri înainte, prea lat și adânc să fie traversat, prea rece 
ca să îndrăznească să înoate și Morathul se apropia din 
urmă, erau prinși. 


CAPITOLUL 54 

Chaol îi dădu din mână un măr Farashei, iapa frumoasă și 
neagră fiind sperioasă după primul ei zbor. 

După câte se vedea, până și calul lui Hellas s-ar fi putut 
speria, deși Chaol presupunea că oricărei persoane cu scaun 
la cap i s-ar fi părut descurajant să se trezească legănându- 
se la câţiva zeci de metri în aer. 

— Altcineva ar putea face asta în locul tău. Rezemându-se 
de zidul grajdului fortăreței, Yrene îl privi lucrând, 
supraveghindu-i fiecare pas șchiopătat. Ar trebui să te 
odihnești. 

Chaol scutură din cap. 

— Ea nu știe ce naiba se întâmplă. Aș vrea să încerc să o 
calmez înainte să doarmă. 

Inainte de lupta de a doua zi - înainte ca ei să aibă o 
șansă de a salva cu adevărat orașul Anielle. 

El încă se gândea la tot ce se întâmplase în ultimele luni 
în care fusese plecat, la lupte și la pierderi, la direcţia în 
care o luaseră Dorian cu Manon și Cele Treisprezece. Chaol 
putea doar să se roage ca prietenul lui să reușească și să nu 
fi luat asupra sa sarcina să făurească el Lacătul. 

Simţind nevoia să dezvăluie tot ce aflase, îi părăsise pe 
Aelin și pe ceilalţi în apropierea Marii Săli ca să găsească 
niște mâncare, luând-o imediat pe Farasha cu el. În mare 
parte pentru siguranţa tuturor din jurul calului Munigi, de 
vreme ce Farasha încercase să-l muște pe soldatul cel mai 
apropiat de ea în clipa în care i se scosese gluga - și nici 
măcar acesta nu îi ascunsese ce se întâmpla mai exact 
cuștii supradimensionate în care o puseseră. 

Dar Farasha nu îi mușcase mâna înainte să muște din 
măr, așadar Chaol se rugă să îl ierte pentru zborul brutal. O 
parte din el se întreba 


dacă iapa știa că îl doare spatele, că avea nevoie de baston, 
că alesese să fie aici. 

Își trecu o mână prin coama ei neagră și îi mângâie grumazul 
musculos. 

— Eşti gata ca mâine să calci în picioare niște soldaţi valgi, 
prieteno? 

Farasha forăi, privindu-l cu un ochi negru ca și când l-ar fi 

întrebat 
„Tu ești?” 

Chaol zâmbi, iar Yrene râse încetișor. 

— Ar trebui să mă întorc în sală, spuse soţia lui. Să văd 
cine are nevoie de ajutor. 

Dar ea zăbovi. 

Privirile li se întâlniră peste spatele puternic al Farashei. 

El ocoli iapa, gândindu-se încă la mușcătura ei. 

— Știu, spuse Chaol 

încet. Yrene își înclină 

capul. 

— Ce știi? 

Chaol își împleti degetele cu ale soţiei și le puse mâinile pe 
pântecul încă plat. 

— O, fu tot ce spuse Yrene, rămânând cu gura deschisă. 

Eu... 

Cum? 

Inima lui Chaol bătea cu putere. 

— Așadar, este adevărat. 

Ochii ei aurii îi studiară pe ai lui. 

— Vrei să fie? 

Chaol îi atinse obrazul cu o mână. 

— Mai mult decât mi-am dat seama vreodată. 

Zâmbetul lui Yrene fu destul de larg și frumos încât să îi 

frângă 
inima. 

— Este adevărat, șopti ea. 

— De câte luni? 

— Aproape două. 


EI îi studie pântecul - locul care, curând, avea să se 
împlinească odată cu odrasla care creștea în ea. Copilul lor. 

— Presupun că nu mi-ai spus pentru că nu voiai să mă 

îngrijorez. Yrene își mușcă buza. 

— Cam așa ceva. 

El pufni. 

— Şi când ai fi mers clătinându-te cu burta la 

gură? Yrene îl lovi în braţ. 

— N-am de gând să merg c/ătinându-mă! 

Chaol râse și o trase în braţele lui. 

— Ai să te clatini frumos, asta am vrut să spun. Râsul lui 
Yrene răsună în el, iar Chaol o sărută pe cap și pe tâmplă. O 
să avem un copil, îi șopti în păr. 

Ea îl cuprinse în braţe. 

— Da, șopti Yrene. Dar de unde ai știut? 


— Din câte se pare, mormăi Chaol, tatăl meu este mai atent 


decât 
mine. 

El simţi mai mult decât văzu că ea se crispă. 

— Nu ești supărat că nu ţi-am spus? 

— Nu. Aș fi apreciat să aud mai întâi de la tine, dar înţeleg 
de ce nu ai vrut să spui încă. Pe cât de prostesc ar putea 
părea, adăugă mușcând-o de ureche. 

Yrene îl lovi în coaste, iar el râse din nou. Râse chiar dacă 
în fiecare zi în care duceau lupta asta, înfruntând toţi 
inamicii, se temea să facă o greșeală fatală. Nu reușise să 
uite că, dacă ar fi murit, i-ar fi luat pe amândoi cu el. 

Strângându-l mai mult în braţe, Yrene își lăsă capul 

pieptul lui. 

— Ai să fii un tată minunat, spuse ea încet. Mai bun decât 
a fost vreodată cineva. 

— Ce mă mai laudă femeia care, în urmă cu doar câteva 
luni, voia să mă arunce de la cea mai înaltă fereastră din 
Torre! 

— O vindecătoare nu ar fi niciodată atât de lipsită de 


pe 


profesionalism. 

Chaol zâmbi și-i inspiră parfumul înainte să se retragă și 
să își atingă buzele de ale ei. 

— Yrene, sunt peste măsură de bucuros că împărtășesc asta 

cu tine. 
Orice ai nevoie, sunt la dispoziția ta. 

Ea zâmbi. 

— Periculoase cuvinte! 

Dar Chaol își trecu degetul mare peste verighetă. 

— Atunci am să fiu nevoit să câștig repede războiul ăsta, 
ca să ne construim casa până la vară. 

Yrene își dădu ochii peste cap. 

— E un motiv nobil ca să îl înfrângi pe 

Erawan. Chaol îi mai fură un sărut. 

— Oricât de mult aș vrea să îți arăt că sunt la dispoziţia 
ta, îi șopti el, trebuie să mă ocup de altceva înainte de 
culcare. 

Yrene ridică din 

sprâncene. El se 

strâmbă. 

— Trebuie să o prezint pe Aelin tatălui meu, înainte să se 
cunoască întâmplător. 

Bărbatul nu se apropiase de sală când sosiseră ei, iar pe 
Chaol îl preocupase prea mult bunăstarea Farashei ca să se 
deranjeze să îl caute. 

Yrene se crispă, deși amuzamentul licări în ochii ei. 

— Este rău dacă vreau să vin cu tine? Şi să aduc niște 

gustări? 

Chaol o cuprinse de umeri cu un braț, mângâind-o pe 
Farasha de despărțire înainte să plece. In ciuda bastonului, 
șchiopăta la fiecare pas, iar durerea de spate îi cobora spre 
picioare, dar era secundară. Totul, chiar și războiul nenorocit 
era secundar faţă de grija pentru femeia de lângă el. 

Faţă de viitorul pe care aveau să și-l croiască împreună. 

XXX 
Pe cât de bine decursese conversaţia dintre Yrene și Chaol, pe 
atât 


de rău merseseră lucrurile între Aelin Galathynius și tatăl lui. 

Yrene nu aduse gustări, dar asta doar pentru că, înainte 
ca ei să ajungă în Marea Sală, se întâlniseră cu tatăl lui, care 
se îndrepta furtunos spre camera în care Aelin și însoțitorii 
ei se retrăseseră ca să se odihnească. 

— Tată! spuse Chaol, ajungându-l din urmă. 

Yrene nu zise nimic, atentă la mișcările lui Chaol. Dacă 
șchiopăta atât de mult, în ciuda faptului că magia ei își 
revenise, însemna că spatele îl durea foarte mult. Nu știa 
unde își lăsase scaunul - dacă fusese strivit sub resturile 
căzute. Se ruga să nu fie așa. 

— Nu m-ai trezit când a sosit regina Terrasenului în castelul 

meu? 
izbucni tatăl lui. 

— Nu era o prioritate. 

Chaol se opri în faţa ușii unei camere mici care fusese 
eliberată pentru regină și bătu. 

Un mormăit fu singura confirmare înainte ca soţul lui 
Yrene să deschidă ușa cu umărul doar cât să bage capul 
înăuntru. 

— Tatăl meu, spuse Chaol oricui se afla înăuntru, probabil 
reginei, ar vrea să te vadă. 

Foșnitul unor haine și niște pași se auziră după câteva 
clipe de liniște. 

Yrene rămase în urmă când Aelin Galathynius apăru cu 
faţa și mâinile curate, dar cu hainele încă murdare. Lângă 
ea stătea acel spiriduș Fae înalt cu păr argintiu - Rowan 
Whitethorn, despre care nobilii vorbiseră cu atâta frică și 
respect în urmă cu câteva luni. În cameră, lady Elide se 
rezema de zidul îndepărtat, cu o tavă de mâncare alături, 
iar un lup alb stătea întins pe pământ, supraveghind totul cu 
ochii întredeschiși. 

Era șocant să vadă schimbarea, să își dea seama că 
acești Fae puteau fi puternici și bătrâni, dar aproape 
sălbatici totodată. După câte se vedea, și regina prefera 
acest trup, urechile ei delicate și ascuţite fiind pe jumătate 
ascunse în părul despletit. In spatele său nu 


se zăreau nici războinicul melancolic și blond, Gavriel, nici 
înfiorătorul Lorcan. Cel puţin pentru asta, îi mulţumi Silbei. 

Aelin lăsă ușa deschisă, deși cei doi curteni ai lor rămaseră 

așezați, 
aproape plictisiţi. 

— Ca să vezi, fu tot ce spuse regina când ieși pe hol. 

Tatăl lui Chaol îl măsură din priviri pe prinţul războinic de 
lângă ea și, întorcând capul spre Chaol, zise: 

— Presupun că s-au întâlnit în Wendlyn. După ce ai trimis- 

o acolo. Yrene se încorda la batjocura din vocea 

bărbatului. Ticălos oribil. Aelin țâțâi. 

— Da, da, să vorbim și despre asta. Deși nu cred că fiul 
tău regretă cu adevărat, nu-i așa? Privirea lui Aelin se 
îndreptă spre Yrene, iar ea încercă să nu tresară văzând 
ochii turcoaz-aurii, diferiți de focul pe care îl zărise în acea 
seară din Innish, dar încă ageri. Amândouă erau diferite de 
fetele care fuseseră cândva. Un zâmbet apăru pe buzele 
reginei. Cred că s-a descurcat destul de bine. Ea se încruntă 
la soţul ei. Cel puţin Yrene nu pare genul de femeie care să 
doarmă și să-i sforăie la ureche toată noaptea. 

Yrene tuși când prinţul Rowan îi zâmbi reginei. 

— Nu mă deranjează că sforăi, spuse el încet. 

Lui Aelin îi zvăcni gura când se întoarse spre tatăl lui 
Chaol. Nici Yrene nu mai râse când văzu chipul întunecat al 
bărbatului. Chaol era încordat ca un arc în clipa în care 
regina îi spuse tatălui său: 

— Nu te obosi să mă tachinezi. Sunt obosită și flămândă și n- 

o să 
se termine bine pentru tine. 

— Asta e fortăreaţa mea! 

Aelin se dădu în spectacol uitându-se cu gura căscată la 
tavan, pereţi și podea. 

— Serios? 

Yrene fu nevoită să își plece fruntea ca să își ascundă 
zâmbetul, ca și Chaol. 

Dar Aelin îi spuse lordului din Anielle: 


— Sper că nu ai să ne stai în cale. 

O limită trasată. Lui Yrene i se poticni respiraţia în gât. 

— Din câte știam, nu ești regina Adarlanului, zise categoric 

tatăl 
lui Chaol. 

— Nu, dar fiul tău este Mâna Regelui, ceea ce înseamnă 
că îţi este superior. Aelin îi zâmbi cu o drăgălășenie oribilă 
lui Chaol. Nu i-ai spus? 

Yrene și Aelin nu mai erau fetele din Innish, dar focul 
sălbatic rămăsese încă în spiritul reginei. Focul sălbatic atins 
de nebunie. 

Chaol ridică din umeri. 

— M-am gândit să îi spun când se ivea 

ocazia. Tatăl lui se încruntă. 

Totuși, prinţul Rowan îi spuse bărbatului: 

— Ţi-ai apărat și pregătit admirabil oamenii. Nu plănuim 
să îți luăm asta. 

— Nu am nevoie de îngăduinţa brutelor Fae! zise furios 

lordul. Aelin îl bătu pe umăr pe Rowan. 

— Brută! Îmi place. Mai bine decât „hrăpăreţ”, nu-i așa? 

Yrene nu știa despre ce vorbea regina, dar își înăbuși 

oricum râsul. Aelin simulă o plecăciune spre lordul din 

Anielle. 

— Cu observaţia asta ca despărţire, noi avem de gând să 
ne terminăm cina. O seară frumoasă, ne vedem mâine pe 
metereze și te rog să putrezești în iad! 

Apoi Aelin se întoarse, conducându-și cu o mână soţul 
înăuntru, dar nu înainte ca regina să zâmbească peste umăr 
la Yrene și Chaol și să spună, cu ochi strălucitori - cu bucurie 
și căldură de data asta: 

— Felicitări! 

Yrene habar n-avea cum de știa, dar simţul mirosului 
fiinţelor Fae era supranatural, așa că zâmbi când făcu o 
plecăciune - chiar înainte ca Aelin să trântească ușa în faţa 
lordului din Anielle. 

Chaol se întoarse spre tatăl lui, ascunzând bine orice urmă 

de 
amuzament. 


— Ei bine, ai văzut-o! 

Tatăl lui Chaol tremură de furie și umilinţă, presupuse 
Yrene, și plecă. Era una dintre cele mai grozave scene la 
care asistase Yrene vreodată. 

După zâmbetul lui Chaol, își dădu seama că soțul ei era 
de aceeași părere. 

XXX 

— Ce om îngrozitor! Elide termină pulpa de pui înainte să 
i-o dea pe cealaltă lui Fenrys, care luase din nou forma unui 
Fae. El o mușcă mormăind mulţumit. Bietul lord Chaol! 

Aelin, care-și întinse picioarele dureroase când se rezemă 
de zid, își termină porţia de pui, apoi mâncă o bucată de 
pâine neagră. 

— Bietul Chaol, biata lui mamă, bietul lui frate! Vai de toți 

care au 
de-a face cu el! 

De la singura fereastră îngustă a camerei, supraveghind 
armata întunecată aflată la câţiva zeci de metri dedesubt, 
Rowan pufni. 

— În seara asta ai fost într-o formă rară! 

Aelin îl salută cu bucata mare de pâine de ovăz. 

— Oricine îmi întrerupe cina riscă să plătească preţul. 

Rowan își dădu ochii peste cap, dar zâmbi. Tot așa cum îl 
văzuse Aelin zâmbind când simţiseră amândoi ce era cu 
Yrene. Copilul din ea. 

Ea se bucura pentru Yrene - pentru amândoi. Chaol 
merita acea bucurie, poate mai mult decât oricine. La fel ca 
partenerul ei. 

Aelin nu-și permise să se gândească la mai mult. Termină 
pâinea și veni la fereastră, rezemându-se de Rowan. El o 
cuprinse de umeri cu un braţ, nonșalant și ușor. 

Niciunul nu o menţionă pe Maeve. 

Elide și Fenrys continuară să mănânce în liniște, oferindu- 
le o oarecare intimitate în camera mică și goală pe care o 
împărțeau, dormind pe saltele. Lordul din Anielle nu aprecia 
luxul la fel ca ea sau confortul minim pentru invitaţii lui, ca o 
baie caldă sau niște 


paturi. 

— Oamenii sunt îngroziţi, spuse Rowan, uitându-se la etajele 
inferioare ale fortăreței. Poţi să le simţi teama în aer. 

— Au trecut câteva zile de când tot rezistă. Știu ce îi 
așteaptă la răsărit. 

— Frica lor, spuse Rowan încordându-și maxilarul, este 
dovada că nu au încredere în aliaţii noștri. Dovada că nu au 
încredere că armata khaganului o să-i salveze cu adevărat, 
iar asta o să-i facă să lupte neglijent. Ar putea crea o 
slăbiciune acolo unde nu ar trebui să fie niciuna. 

— Poate ar fi trebuit să îi spui lui Chaol, zise Aelin. Ar 
putea să le ţină un discurs care să-i motiveze. 

— Am sentimentul că le-a ţinut destule. Genul ăsta de frică 

macină 
sufletul. 

— Așadar, ce este de 

făcut? Rowan scutură 

din cap. 

— Nu știu. 

Dar ea simţi că el știa. Simţi că voia să spună altceva și că 

însoțitorii 
actuali sau vreun fel de ezitare îl împiedicau. 

Așa că Aelin nu insistă, studiind în schimb meterezele pe 
unde patrulau soldaţii și armata întunecată care se întindea 
dincolo de ele. Lătrături și urlete sfâșiară noaptea, sunetele 
fiind destul de nepământene încât să-i dea fiori. 

— O luptă pe uscat este mai ușoară sau mai grea decât 
una pe mare? îl întrebă Aelin pe soţul și partenerul ei, 
uitându-se la chipul lui tatuat. 

În Golful Craniului, ea se confruntase doar cu niște corăbii 
și chiar și asta se terminase relativ repede, iar lupta 
împotriva ilkenilor care îi copleșiseră în Mlaștinile Stâncoase 
o extenuase. Nu era ce îi aștepta a doua zi și cu ce se 
luptaseră prietenii ei în Marea îngustă, în timp ce ea și 
Manon fuseseră în oglindă, apoi cu Maeve pe plajă. 

Rowan se gândi. 


— Provoacă la fel de mult haos, dar în feluri diferite. 

— Aș prefera să lupt pe uscat, mormăi Fenrys. 

— Pentru că nimănui nu-i place mirosul de câine ud? 
întrebă Aelin peste umăr. 

Fenrys râse. 

— Exact din cauza asta. 

Cel puţin el zâmbea din nou. 

Lui Rowan buzele-i zvâcniră ușor, dar privirea îi fu dură când 
studie armata inamică. 

— Lupta de mâine o să fie la fel de brutală, spuse el. Dar 

planul 
este bun. 
Trebuiau să fie pe metereze alături de Chaol, pregătindu- 
se pentru cine știe ce manevre disperate ar fi putut încerca 
Morathul când s-ar fi trezit condus și strivit de armata 
khaganului. Elide avea să fie cu Yrene și celelalte 
vindecătoare în Marea Sală, îngrijindu-se de răniţi. Aelin 
putea doar să presupună unde urmau să fie Lorcan și 
Gavriel. Ambii plecaseră la sosire, cel din urmă stând de 
strajă undeva, iar primul foarte probabil punând ceva la 
cale. Dar era 
posibil să lupte împreună cu ei. 

Ca și când gândurile ei l-ar fi chemat, Gavriel intră în cameră. 

— Armata pare destul de liniștită, spuse în loc de salut, 
apoi se așeză fără jenă pe podea lângă Fenrys și împinse 
farfuria cu pui spre el. Oamenii sunt, totuși, foarte speriaţi. 
Cele câteva zile în care au apărat zidurile i-au epuizat. 

Rowan dădu din cap, fără să se deranjeze să îi spună 
Leului că tocmai discutaseră despre asta când Gavriel 
începu să mănânce. 

— Totuși, o să fim nevoiţi să ne asigurăm că mâine nu vor da 
înapoi. 

Într-adevăr. 

— Mă întrebam, zise Elide după o clipă, fără să se 
adreseze cuiva anume. De vreme ce Maeve este o 
impostoare, cine o să conducă Doranelle dacă o să fie 
alungată împreună cu ceilalţi valgi? 


— Sau făcută scrum, mormăi Fenrys. 

Aelin zâmbi macabru, dar se gândi la întrebarea lui Elide. 
Gavriel lăsă încet puiul din mână. 

Rowan își luă braţul de pe umerii lui Aelin. Ochii lui verzi ca 


pinul 
erau mari. 
— Tu. 
Aelin clipi. 
— Mai sunt și alţii din descendența lui Mab. Galan sau 
Aedion... 


— Tronul se transmite pe linie maternă - doar unei femei. 
Sau așa ar trebui, spuse Rowan. Ești singura femelă care se 
trage direct din neamul lui Mab. 

— Şi casa ta, Rowan, zise Gavriel. Cineva din casa ta ar 
putea să revendice jumătatea de tron a Morei. 

— Sellene. Cred că ei o să-i revină. 

Chiar și ca prinţ, moștenirea lui Rowan care îl lega de 
descendența Morei se diluase până când rămăsese numai 
cu numele. Ca rudă, Aelin era mai apropiată de Elide, 
probabil și de Chaol, decât de Rowan, în ciuda descendenţei 
lor antice. 

— Ei bine, Sellene poate să îl ia, zise Aelin, ștergându-și 
mâinile de praful invizibil. Doranelle îi aparţine. 

Indiferent dacă Maeve trăia sau nu, ea nu intenţiona să 
mai pună piciorul în Doranelle. Nu era sigură dacă asta o 
făcea lașă. Nu îndrăzni să apeleze la vuietul liniștitor al 
magiei sale. 

— Neamul Mititelelor chiar știa, spuse gânditor Fenrys, 
frecându- și maxilarul. Ce ești tu. _ 

Cele din Neamul Mititelelor o cunoscuseră dintotdeauna. li 
salvaseră viaţa în urmă cu zece ani, iar lor le salvaseră 
vieţile în ultimele câteva săptămâni. O recunoscuseră și îi 
lăsaseră daruri. Un tribut, crezuse ea, moștenitoarei lui 
Brannon. Nu... 

— Reginei Spiridușilor din vest, mormăi 

Gavriel. Liniște. 

— Asta chiar este un titlu? o luă gura pe dinainte pe Aelin. 


— Acum este, bombăni 

Fenrys. Aelin îi aruncă o 

privire. 

— Cu Sellene ca Regină a Spiridușilor din est, zise gânditor 
Rowan. 

Preţ de un minut, nimeni nu mai scoase o 

vorbă. Aelin oftă spre tavan. 

— Ce mai contează încă un titlu extravagant, nu-i așa? 

Ei nu răspunseră, iar Aelin încercă să nu lase greutatea 
titlului și tot ce implica acesta să o apese prea mult; să nu 
se gândească la faptul că poate nu numai de Neamul 
Mititelelor de pe continentul acesta trebuia să aibă grijă, ci 
și la acela că, alături de grupul ei, punea bazele unei noi 
patrii pentru orice Fae ar fi dorit să li se alăture. Pentru orice 
Fae care supravieţuise măcelului din Terrasen în urmă cu 
zece ani și și-ar fi dorit să revină aici. 

Era visul unei nesăbuite; unul pe care probabil n-avea s- 
ajungă să- | vadă împlinit, să-l materializeze. 

— Regina Spiridușilor din vest, spuse Aelin, gustând 
cuvintele pe limbă și întrebându-se cât timp avea să i se 
mai zică astfel. 

După liniștea apăsătoare, își dădu seama că și tovarășii ei 
se gândeau la același lucru. lar după suferinţa, furia și 
hotărârea din ochii lui Rowan, știu că el deja calcula dacă ar 
fi putut să o cruţe cumva de altarul de sacrificiu. 

Dar de asta urma să se ocupe mai târziu. După ziua ce urma 

nopţii. 

Dacă supraviețuiau. 
XXX 

Dincolo de bolta neagră a unei porţi se întindea eternitatea. 

Dar nu pentru ea. Nu, în cazul ei, n-avea să existe o lume de 

apoi. 

Zeii construiseră un alt coșciug, de data asta din acea 
piatră neagră și strălucitoare. 

Era o piatră pe care focul ei n-ar fi putut niciodată s-o 
topească, s- o străpungă. Singura cale de scăpare era 
contopirea cu acesta - să se dizolve în foc precum spuma 
mării pe o plajă. 


Fiecare respiraţie era mai superficială decât cea dinainte. In 

acest 
coșciug nu dăduseră nicio gaură. 

Ştia că mai era unul alături. Ştia pentru că încă auzea 
tipetele înăbușite dinăuntru. 

Două prințese, una cu părul auriu și alta cu părul argintiu. 
Una tânără și una bătrână. Ambele fiind preţul închiderii 
porţii pentru totdeauna. 

Curând, avea să rămână fără aer. Deja consumase prea 
mult zgăriind frenetic piatra. Vârfurile degetelor îi zvâcneau 
unde își rupsese unghiile și pielea. 

Ţipetele femelelor se potoliseră. 

Trebuia să accepte ce urma să se petreacă - doar atunci 
s-ar fi ridicat capacul. 

Aerul era atât de fierbinte și preţios... Nu putea să iasă... 
nu putea să iasă... 

XXX 
Aelin se trezi. Întunericul domnea încă în cameră, tovarășii ei 
respirând în continuare 
profund. 

Aer proaspăt. Stelele abia se vedeau prin fereastra îngustă. 

Nu era niciun coșciug din piatră Wyrd. Nicio poartă nu era 
pe cale să o devoreze. 

Dar știa că zeii aceia nenorociţi urmăreau totul. Chiar și 
aici, urmăreau și așteptau. 

Un sacrificiu. Asta era ea pentru ei. 

Greaţa îi agită stomacul, dar Aelin o ignoră, tot așa cum 
ignoră și tremurul care o cuprinse. Căldura de sub piele. 

Aelin se întoarse într-o parte, culcușindu-se mai aproape 
de trupul cald al lui Rowan, ţipetele înăbușite ale Elenei 
răsunându-i încă în urechi. 

Nu, n-avea de gând să mai fie neajutorată. 


CAPITOLUL 55 

Un trup de femeie nu era chiar lucrul la care se așteptase 

Dorian. 

Felul în care mergea, felul în care își mișca șoldurile și 
picioarele... era ciudat. Foarte ciudat. Dacă vreo membră a 
sabatului Crochan observase printre ele o tânără vrăjitoare 
mergând în cerc, ghemuindu-se și întinzându-și picioarele, 
nu se opri din lucru când toţi se pregăteau să părăsească 
tabăra. 

Și, apoi, mai era chestiunea sânilor lui, pe care nu și i-ar fi 
imaginat atât de... stânjenitori. Nu neplăcuţi, dar șocul de a- 
și lovi braţele de ei și nevoia de a-și căuta mereu o poziţie 
ca să se acomodeze cu greutatea lor era o noutate chiar și 
după câteva ore. 

Hotărâse ca transformarea să fie cât mai simplă cu 
putință: cu o seară înainte, alesese o tânără vrăjitoare 
Crochan, una dintre novicele care poate nu ar fi fost căutate 
tot timpul sau observate prea des, și o studiase până ce ea, 
probabil, îl considerase un desfrânat. 

În dimineaţa asta, cu imaginea chipului şi a siluetei fetei 
încă fixate în mintea lui, venise la marginea taberei și pur și 
simplu își impusese să îi semene. 

Ei bine, poate nu pur și simplu. Transformarea nu fusese o 
senzaţie pe deplin plăcută: oasele i se ajustaseră, scalpul îl 
furnicase din cauza părului lung și castaniu care crescuse în 
valuri strălucitoare, iar nasul îi provocase o mâncărime când 
căpătase o linie ușor bombată. 

Câteva minute lungi, nu făcuse decât să se uite la propriul 
corp, la mâinile delicate, la încheieturile mai mici. Forța 
oaselor mici era uimitoare. Pipăindu-se între picioare, își 
dăduse seama și de schimbările de acolo. 

Și astfel, în ultimele două ore fusese aici, învățând cum se 
mișca și funcţiona trupul unei femei. Procesul era cu totul 
diferit de modul 


prin care se deprinsese cu zborul unui corb, de felul în care 
se lupta cu vântul. 

Crezuse că știa totul despre corpul femeii, cum să facă o 
femeie să geamă de plăcere, și mai că fusese tentat să 
găsească un cort și să afle pe propria-i piele anumite 
senzaţii. 

Nu era o modalitate utilă de a-și folosi timpul, acum că 
tabăra se pregătea de călătorie. i 

Cele Treisprezece erau exasperate. Incă nu hotărâseră 
încotro să meargă și nu fuseseră invitate să călătorească 
alături de vrăjitoarele Crochan spre oricare dintre vetrele 

lor. Nici măcar spre a lui Glennis. 
Totuși, niciuna nu îi aruncase vreo privire când trecuseră 
mai 

departe. Niciuna nu îl recunoscuse. 

Dorian tocmai terminase încă un ocol în mica zonă de 
antrenament când Manon trecu pe lângă el cu părul argintiu 
în vânt. Tânărul se opri, ca o santinelă Crochan precaută și o 
privi mergând repede prin zăpadă și noroi ca și când ar fi 
fost o lamă care spinteca lumea. 

Manon aproape trecuse de zona lui de antrenament când 
înțepeni și se întoarse lent, cu nările umflate. 

Ochii ei aurii îl măsurară din cap până în picioare, repede 

și tăios. Se încruntă. Dorian îi zâmbi indolent. 

— Sunt surprinsă că nu te pipăi, îi zise venind spre el. 

— Cine spune că nu am făcut-o deja? 

Incă o privire evaluatoare. 

— Credeam că ai să alegi un trup mai frumușel. 

Încruntându-se, el își privi corpul. 

— Cred că ea este destul de drăguță. 

Manon strânse din buze. 

— Presupun că asta înseamnă că ești gata să mergi în 

Morath. 

— Am spus eu așa ceva? 

Dorian nu se deranjă să pară amabil. ` 

Vrăjitoarea făcu un pas spre el, dezgolindu-și dinții. In 
acest corp, era mai scund decât ea. El uri fiorul care îi 
străbătu sângele când 


Manon se aplecă să spună furioasă: 

— Avem destule de care să ne ocupăm azi, prinţișorule! 

— Ți se pare că-ţi stau în 

cale? Ea deschise și apoi 

închise gura. 

Dorian râse încet și dădu să se întoarcă, dar o mână cu 
degete de fier îl apucă de braţ. 

| se păru ciudat să simtă mâna mare pe noul său trup. 
Mare, și nu subţire și mortală ca aceea cu care se obișnuise. 

Ochii ei aurii se aprinseră. 

— Dacă vrei o femeie blajină care să plângă din cauza 
alegerilor dificile și să dea înapoi în cele din urmă, atunci nu 
ești în patul care trebuie. 

— Acum nu sunt în patul nimănui. 

El nu venise în cortul ei în nopţile trecute de la conversaţia 

din 
Eyliwe. 

Ea primi replica fără măcar să tresară. 

— Părerea ta nu contează pentru mine. 

— Atunci de ce stai aici? 

Manon iar deschise și închise gura, după care zise furioasă: 

— la-ţi alt trup! 

Dorian zâmbi din nou. 

— Nu ai lucruri mai bune de făcut acum, Maiestate? 

El crezu sincer că ea ar fi putut să-și scoată dinţii de fier și 
să-i sfâșie gâtul. Cumva, voia ca Manon să încerce și chiar 
îndrăzni să-i mângâie maxilarul cu o mână-fantomă. 

— Crezi că nu știu de ce nu vrei să merg în Morath? 

Tânărul ar fi putut jura că ea tremură, că își arcui gâtul, doar 

puţin, 
aplecându-se în atingerea-fantomă. 

Dorian își trecu degetele invizibile pe gâtul ei, spre clavicule. 

— Spune-mi să rămân, zise el fără urmă de căldură sau 
blândeţe. Spune-mi să rămân cu tine, dacă asta vrei. 
Degetelor lui invizibile îi crescură gheare și îi zgâriară pielea. 
Manon înghiţi. Dar n-ai să mi-o 


zici, nu-i așa, Manon? Ea începu să respire sacadat, iar el 
continuă să îi mângâie gâtul și maxilarul, dezmierdându-i 
pielea pe care o gustase de nenumărate ori. Ştii de ce? 

Când Manon nu-i răspunse, Dorian îi împunse ușor pielea 
cu o gheară invizibilă. 

Ea înghiţi, și nu de frică. 

Dorian se apropie, înclinându-și capul pe spate ca să se uite 

în 
ochii ei când spuse mieros: 

— Pentru că, deși poate ești mai bătrână și mortală într-o 
mie de feluri diferite, în sinea ta ţi-e frică. Nu știi cum să îmi 
ceri să rămân, pentru că te temi să recunoști că vrei asta. 
Te temi. De tine, mai mult decât de oricine altcineva. Te 
temi. 

Preţ de câteva secunde, ea pur și simplu îl fixă cu 
privirea, după care zise furioasă „Nu știi despre ce 
vorbești!” și se îndepărtă. 

Râsul lui grav o urmări. Chiar dacă spatele îi înțepeni, Manon 

nu 
se întoarse. 

XXX 

Să se teamă să recunoască faptul că simţea un oarecare 

atașament. Era ridicol și, poate, adevărat. 

Dar nu era problema ei. Nu acum. 

Manon trecu furioasă prin tabăra care se pregătea și în 
care corturile erau demontate și împachetate, iar vetrele 
strânse. Cele Treisprezece erau lângă balauri, cu proviziile 
puse în desagi. 

Unele dintre vrăjitoarele Crochan se încruntară la ea - nu 
de furie, ci oarecum dezamăgite. Nemulţumite, ca și când ar 
fi crezut că despărţirea nu era o idee bună. 

Manon se abţinu să spună că era de acord. Chiar dacă 
Cele  Treisprezece ar fi urmat-o, membrele sabatului 
Crochan ar fi găsit o cale să se facă nevăzute, să-și 
folosească puterea ca să lege balaurii suficient de mult timp 
încât să dispară. 

Și n-avea de gând să se înjosească sau să le umilească pe 
Cele Treisprezece ca să se transforme în niște câini care își 
urmează 


stăpânul. Poate că erau disperate după ajutor, poate că li-l 
promiseseră aliaţilor lor, dar nu plănuia să se mai înjosească. 

Manon se opri la tabăra lui Glennis, singura vatră cu un foc 

încă 
aprins - unul care nu avea să se stingă niciodată. 

Era o amintire a promisiunii pe care o făcuse ca să o onoreze 
pe regina Terrasenului. O singură flacără împotriva frigului. 

Manon își masă fața când se așeză pe o piatră de lângă 

vatră. 

O mână îi atinse umărul, caldă și ușoară, iar ea nu se deranjă 

să o 
dea deoparte. 

— Plecăm peste câteva minute, zise Glennis. M-am gândit 
să îmi iau rămas-bun. 

Manon își ridică privirea la bătrâna vrăjitoare. 

— Zbor lin! 

Nu mai era nimic altceva de zis. Presupunea că doar din 
cauza ei eșuase, nu a lui Glennis. 

„Te temi.” 

Era adevărat. Încercase, dar nu se străduise cu adevărat 
să le convingă pe vrăjitoarele Crochan; să le lase să vadă 
măcar o parte din ea care însemna ceva. Să le dezvăluie ce 
simţea în urma faptului că aflase că avusese o soră și că o 
omorâse. Nu știa cum și nu se deranjase să afle. 

„Te temi.” 

Da, se temea. De toate. 

Glennis își luă mâna de pe umărul lui Manon. 

— Fie ca drumul tău să te poarte în siguranţă prin război 
și să revii în sfârșit acasă. 

Manon nu avea chef să îi spună bătrânei că ea sau Cele 
Treisprezece nu mai aveau o casă. 

Glennis își întoarse chipul spre cer, oftând o 

dată. Apoi își încruntă sprâncenele albe. Nările i 

se umflară. Manon sări în picioare. 

— Fugi, șopti Glennis. Fugi acum! 


Manon scoase Tăietoarea-de-vânt și nu îi dădu ascultare. 

— Ce este? 

— Au ajuns. 

Lui Manon nu îi păsa cum de îi simţise Glennis în vânt. 

Balaurii ţâșniră din nori, îndreptându-se spre tabăra lor. 
Cunoștea acei balauri aproape la fel de bine ca pe cele trei 
călăreţe care le agitară pe vrăjitoarele Crochan. 

Matroanele sabatului Dinţi-de-fier le găsiseră și veniseră să 
termine ce începuse Manon în acea zi în Morath. 


CAPITOLUL 56 

Cele trei Mari Vrăjitoare veniseră singure, dar asta nu le 
împiedică pe cele Crochan să se adune, măturile zburând 
repede - câteva dintre ele tremurând atunci când, probabil, 
le recunoscură. 

Manon apucă mai bine Tăietoarea-de-vânt când mâna 
începu să-i tremure ușor în clipa în care cele trei vrăjitoare 
aterizară la marginea focului lui Glennis, balaurii lor strivind 
corturile sub ei. 

Asterin și Sorrel veniră imediat lângă ea, șoaptele 

aghiotantei sale 
fiind acoperite de trosnetul corturilor distruse. 

— Umbrele sunt în aer, dar nu ne-au făcut semn că ar mai fi 

vreo 
unitate. 

— Niciunul dintre sabaturile lor? 

— Nu. Şi nici urmă de Iskra sau Petrah. 

Manon înghiți. Matroanele chiar veniseră singure. 
Zburaseră din locul în care se adunaseră și le găsiseră 
cumva. 

Sau le dăduseră de urmă. 

Manon nu se gândi mult la faptul că poate ea le 
condusese pe cele trei Matroane direct în tabăra asta. 
Mărâiturile ușoare ale vrăjitoarelor Crochan din jurul ei, 
îndreptate spre Manon, spuneau destule despre părerea lor. 

Balaurii se așezară și-și adunară cozile lungi pe lângă 
corp, ţepii mortali unși cu otravă fiind pregătiţi să ucidă. 

Pași grăbiţi scârțâiră prin zăpada îngheţată, oprindu-se 
lângă Manon chiar în momentul în care mirosul lui Dorian o 
învălui. 

— Asta e... 

— Da, spuse ea încet, inima bătându-i cu putere când 
Matroanele descălecară și nu își ridicară mâinile, cerând 
negocieri. Nu, doar se apropiară de vatră, de flacăra 
prețioasă care încă ardea. Să nu porniţi 


atacul! Îl avertiză Manon pe el, dar și pe celelalte, când se duse 
să le 
întâmpine. 

Nu era lupta regelui, indiferent ce putere îi curgea prin 

vene. Glennis era deja înarmată, ţinând o sabie veche în 

mâinile bătrâne. 
Femeia era la fel de bătrână ca Matroana Picioare-Galbene și 
totuși, pregătită și cu faţa la Marile Vrăjitoare. 

Cresseida Sânge-Albastru vorbi prima, ochii ei fiind la fel de 

reci 
precum coroana cu ţepi de fier care îi intra în fruntea pistruiată. 

— A trecut o veșnicie, Glennis! 

Dar Glennis nu se uita la Matroana Sânge-Albastru, își 
dădu Manon seama, și nici măcar la bunica ei, ale cărei 
veșminte negre se umflară când rânji dispreţuitor la 
nepoata sa. 

Se uita la Matroana Picioare-Galbene care stătea între ele, 
cocoșată și plină de ură. La coroana de stele de pe scalpul 
cu păr alb și rar al babei. 

Sabia lui Glennis tremură puţin. Și tocmai când Manon își 
dădu seama ce purta Matroana, Bronwen apăru lângă 
Glennis și șopti: 

— Coroana lui Rhiannon. 

Purtată de Matroana Picioare-Galbene ca să le 
batjocorească pe aceste vrăjitoare, ca să le înjosească. 

Manon începu să audă un vuiet surd. 

— Ce mai însoţitoare ai în ziua de azi, nepoato! spuse 
bunica lui Manon, al cărei păr brunet cu șuviţe argintii era 
împletit la spate. 

Un semn suficient al intenţiilor lor, dacă bunica-și ținea 
părul într- o cosiţă. 

Luptă. Anihilare. 

Greutatea atenţiei celor trei Mari Vrăjitoare o apăsa. 

Vrăjitoarele 
Crochan adunate în spatele ei se mișcară cât îi așteptară 
răspunsul. 

Totuși, Glennis fu cea care spuse furioasă, cu o voce pe 
care Manon nu o mai auzise niciodată: 

— Ce vrei? 

Bunica lui Manon zâmbi, dezgolindu-și dinţii de fier 


împestrițaţi 


de rugină, adevăratul semn al vârstei ei. 

— Ai făcut o mare greșeală, Manon Ucigașa-Neamurilor, 
când ai căutat să întorci armata împotriva noastră. Când ai 
răspândit minciuni printre santinelele noastre în privinţa 
planurilor noastre - în privinţa planurilor mele. 

Manon își tinu bărbia sus. 

— Am spus doar adevărul. Şi cred că te-ai speriat destul 
de mult de le-ai adunat pe astea două ca să mă găsești și să 
îți dovedești nevinovăția în complotul împotriva lor. 

Celelalte două Matroane nici măcar nu clipiră. Așadar, 
ghearele bunicii ei intraseră adânc. Sau pur și simplu nu le 
păsa. 

— Am venit, spuse printre dinţi Cresseida, atât de diferită 
de fiica ei, care îi dăduse lui Manon șansa să vorbească, 
pentru a scăpa în sfârșit de un spin din coasta noastră. 

Fusese Petrah pedepsită pentru că o lăsase pe Manon să 
iasă vie din Omega? Oare moștenitoarea Sânge-Albastru 
mai era în viaţă? Cresseida ţipase cândva de groază și 
durere ca o mamă când Petrah aproape se sinucisese 
aruncându-se în gol. Mai era adevărată acea dragoste, atât 
de străină și ciudată? Sau datoria și vechea ură câștigaseră? 

Gândul fu suficient ca să o întărească pe Manon. 

— Ai venit pentru că suntem o ameninţare. 

„Din cauza amenințării pe care o reprezinţi pentru 
monstrul căruia îi spui bunică.” 

— Aţi venit, continuă Manon, ridicând ușor Tăietoarea-de- 
vânt, pentru că vă este frică. 

Manon făcu un pas în faţa lui Glennis, ridicând mai mult 

sabia. 

— Aţi venit, spuse Manon, pentru că, în afară de cea pe 
care v-o oferim noi, nu aveţi alte puteri adevărate. Și vă 
sperie de moarte că suntem pe cale să v-o luăm. Manon 
întoarse Tăietoarea-de-vânt în mână, înclinând sabia în jos și 
trasă o linie în zăpada dintre ele. Aţi venit singure din cauza 
fricii și a faptului că și celelalte ar putea să 


vadă de ce suntem capabile. Adevărul pe care ați căutat 
întotdeauna să îl ascundeţi. 

Bunica ei se țâțâi. 

— Ascultă ce spui! Cu prostiile astea moraliste, parcă ești o 
Crochan! 

Manon o ignoră. O ignoră și îndreptă Tăietoarea-de-vânt 
chiar spre Matroana Picioare-Galbene când spuse furioasă: 

— Aia nu e coroana ta! 

Ceva asemănător ezitării se văzu pe chipul Cresseidei 
Sânge- Albastru, dar Matroana Picioare-Galbene făcu semn 
spre Manon cu niște unghii de fier atât de lungi încât se 
curbau în jos. 

— Atunci, vino și ia-mi-o, trădătoareo! 

Manon păși peste linia pe care o desenase în zăpadă. 

Nimeni nu vorbi în spatele ei, iar ea se întrebă dacă ele mai 
respirau. 

Nu câștigase împotriva bunicii ei; abia supravieţuise, și 
doar datorită norocului. 

În acea luptă fusese pregătită să își găsească sfârșitul. Să își 

ia adio. 

Manon înclină în sus Tăietoarea-de-vânt, inima bătându-i 

repede 
și constant. 

Astăzi, nu ea avea să pășească în îmbrăţișarea întunericului, 

ci ele. 

—  Scena-mi pare cunoscută, spuse tărăgănat bunica ei, 
poziționându-se de atac, la fel ca și celelalte două Matroane. 
Ultima Regină Crochan care ne înfruntă. 

Manon își trosni maxilarul, iar dinţii de fier coborâră și, 
îndoindu- și degetele, își scoase unghiile de fier. 

— Nu doar o regină Crochan de data asta. 

În ochii albaștri ai Cresseidei se citea îndoiala, ca și când 
doar ea și-ar fi dat seama de ceva, nu și celelalte două 
Matroane. 

Acolo - acolo avea să atace mai întâi Manon. Pe cea care 
se întreba acum dacă făcuseră o mare greșeală venind aici. 

O greșeală care avea să le coste ceea ce veniseră să 

protejeze, acest 


război și propriile vieţi. 

Deoarece Cresseida văzu că Manon respira calm; văzu 
convingerea din ochii ei și lipsa fricii din inimă când înaintă 
încă un pas. 

Manon zâmbi la Matroana Sânge-Albastru ca și când i-ar fi 
confirmat. 

— Atunci nu m-ai ucis, îi spuse Manon bunicii ei. Nu cred 
c-ai să poţi s-o faci acum. 

— Vom vedea, zise printre dinţi bunica ei și 

atacă. Manon era pregătită. 

O lovitură în sus cu Tăietoarea-de-vânt le întâlni pe 
primele două ale bunicii ei, iar Manon se feri de a treia, 
întorcându-se direct în atacul violent al Matroanei Picioare- 
Galbene, care lovi în sus cu o viteză nefirească, picioarele 
aproape plutindu-i deasupra zăpezii, și lovi spre spatele 
expus al lui Manon. 

Manon devie atacul babei, trimițând vrăjitoarea cu viteză 

înapoi 
tocmai când Cresseida se năpusti asupra ei. 

Cresseida nu era o luptătoare cu experienţă, ca 
Matroanele Cioc- Negru și Picioare-Galbene. Işi petrecuse 
prea mulţi ani citind în măruntaie și scrutând stelele după 
răspunsuri pentru ghicitorile Zeiţei cu Trei Feţe. 

O eschivă spre stânga o făcu pe Manon să scape cu 
ușurință de lovitura unghiilor Cresseidei și, cu un 
contraatac, Manon o lovi cu cotul în nas pe Matroana Sânge- 
Albastru. 

Cresseida se clătină. Matroana Picioare-Galbene și bunica 
ei atacară din nou. 

Cele trei atacuri ale lor se petrecură în câteva clipe. 

Manon rămase în picioare. Văzu unde se mișcă o 
Matroană și spaţiul expus periculos de cealaltă. 

Ea nu era o Aripă Conducătoare distrusă, nesigură de locul ei 

în 
lume. 

Nu se rușina de adevărul din faţa ei. 


Nu se temea. 

Bunica lui Manon conduse atacul cu cele mai periculoase 

manevre. 

Ea îi cauză prima durere, o zgârietură a unghiilor de fier pe 

umărul 
lui Manon. 

Dar Manon lovi cu sabia de nenumărate ori, fierul și oţelul 
răsunând peste piscurile îngheţate. 

Nu, ea nu se temea deloc. 

XXX 

Dorian nu mai văzuse niciodată o asemenea luptă. Nu mai 
văzuse nimic atât de rapid și de mortal. 

Nu mai văzuse pe nimeni ca Manon, un vârtej de oţel și fier. 

Trei împotriva uneia singure - șansele nu erau în favoarea 
ei. Înfruntarea uneia dintre ele aproape o ucisese pe Manon 
în urmă cu câteva luni. 

Totuși, unde loveau ele, ea deja dispărea, deja bloca. 

Nu dădea multe lovituri, ci mai degrabă le ţinea la 

distanță. Totuși, nici loviturile lor nu-și găsiseră 

ţinta. 

Magia lui Dorian se zvârcolea, căutând o cale de ieșire, ca 
să oprească lupta, dar ea îi ordonase să nu acţioneze, iar el 
avea de gând să o asculte. 

În jurul lui, vrăjitoarele Crochan zăngăneau de frică și 
groază - fie pentru lupta care se desfășura, fie din cauză că 
Matroanele, cele trei, le găsiseră. 

Dar Glennis nu tremura. Lângă ea, Bronwen bâzâia cu 
energia cuiva nerăbdător să intre în luptă. 

Manon și Marile Vrăjitoare se despărțiră, respirând 
sacadat. Sânge-Albastru îi atinse umărul lui Manon și stropii 
de sânge le pătară pe cele trei Matroane. 

Manon încă rămânea în partea îndepărtată a liniei pe care 
o trasase. Încă o apăra. 

Vrăjitoarea brunetă în veșminte voluminoase și negre 
scuipă sânge albastru pe zăpadă. Bunica lui Manon. 


— Jalnică! La fel de vrednică de milă ca mama ta! zise și 
aruncă un rânjet dispreţuitor spre Glennis. Şi tatăl tău. 

Mârâitul care ieși din gâtul lui Manon răsună peste 

munţi. Bunica ei râse, croncănind ca o cioară. 

— Așadar, asta e tot ce poţi să faci? Să mârâi ca un câine 
și să lovești cu sabia ca un gunoi uman? Până la urmă, o să 
te epuizăm. Este mai bine să îngenunchezi acum și să mori 
cu onoarea oarecum nepătată. 

Manon doar întinse o mână cu unghii de fier în spate, 
depărtându- și provocatoare degetele cât le fixă cu privirea 
pe Matroane. 

Dorian întinse mâna după Damaris, dar Bronwen se mișcă 

prima. 

Vrăjitoarea Crochan îi aruncă sabia, oţelul licărind în 
lumina soarelui și a zăpezii. 

Manon apucă mânerul, sabia șuierând când o întoarse ca să 

le 
înfrunte din nou pe Marile Vrăjitoare. 

— Rhiannon Crochan a păzit porţile timp de trei zile și trei 
nopţi, iar ea nu a îngenuncheat în faţa ta, nici măcar la 
sfârșit. Schiţă un zâmbet. Cred că la fel am să fac și eu! 

Dorian ar fi putut jura că flacăra sacră care ardea în 
stânga lor străluci mai intens; ar fi putut jura că Glennis 
inspiră profund și că toate vrăjitoarele Crochan care priveau 
făcură la fel. 

Manon își îndoi genunchii, ridicând sabia. 

— Să terminăm și ce s-a început atunci! 

Ea atacă, săbiile licărind. Bunica ei cedă pas după pas, 
celelalte două Matroane nereușind să îi străpungă apărarea. 

Vrăjitoarea care dormise și își dorise moartea dispăruse; 
vrăjitoarea care se înfuriase la adevărul care o distrusese se 
făcuse nevăzută. 

lar în locul ei, luptând ca și când ar fi fost vântul, fără 
șovăire împotriva Matroanelor, era o persoană pe care 
Dorian nu o cunoscuse încă. 

Era regina celor două popoare. 


Matroana Picioare-Galbene lansă un atac ce o făcu pe 
Manon să cedeze un pas, apoi altul, săbiile ridicându-se la 
fiecare lovitură. 

Cedă doar cei câţiva pași, nimic mai mult. 


Pentru că Manon, cu convingere în inimă și neînfricare în 


privire, 
era de neoprit. 

Matroana Picioare-Galbene o împinse pe Manon destul de 
aproape de linia pe care mai că o atinse cu călcâiele. 
Celelalte două vrăjitoare se retrăseseră, ca și când ar fi 
așteptat să vadă ce se putea întâmpla. 

Pentru o babă cocoșată, vrăjitoarea Picioare-Galbene era 
o imagine de coșmar. Mai rea decât fusese vreodată 
bătrâna Picioare-Galbene. Picioarele ei abia păreau să 
atingă pământul, iar unghiile ei curbate din fier răneau ori 
de câte ori lovea. 

Săbiile lui Manon blocară lovitură după lovitură, dar ea nu 
făcu nicio mișcare ca să avanseze. Să o respingă, deși 
Dorian văzu câteva șanse să facă asta. 

Manon încasă loviturile care îi făcură braţul stâng și 
coastele să sângereze, dar nu mai dădu înapoi. Era un zid 
de care Matroana Picioare-Galbene nu putea trece. Bătrâna 
scoase un mărâit, atacând de nenumărate ori, nesăbuită și 
furioasă. 

Dorian văzu capcana în clipa în care fu întinsă. 

Văzu coasta pe care o lăsase neprotejată, momeala pusă 

o tavă 
de argint. 

Furioasă, Matroana Picioare-Galbene nu gândi de două ori 
înainte să atace, cu ghearele scoase. 

Manon aștepta. 

Pierdută în setea ei de sânge, chipul Matroanei Picioare- 
Galbene se lumină triumfător când voi să dea lovitura 
mortală care să-i sfâșie inima lui Manon. 

Matroana Cioc-Negru strigă un avertisment, dar Manon 
deja se mișca. 


pe 


Tocmai când ghearele curbate sfâșiară hainele și pielea, 


Manon se 


răsuci într-o parte și cobori Tăietoarea-de-vânt pe gâtul 
întins al Matroanei Picioare-Galbene. 

Sângele albastru împroșcă zăpada. 

De data asta, Dorian nu își feri privirea de capul care se 
rostogoli spre pământ, de trupul înveșmântat în maro care 
căzu odată cu acesta. 

Cele două Matroane rămase se opriră. Niciuna dintre 
vrăjitoarele Crochan din spatele lui Dorian nu vorbi când 
Manon își cobori privirea fără milă la trunchiul însângerat al 
Matroanei Picioare- Galbene. 

Niciuna nu păru să respire când Manon înfipse sabia lui 
Bronwen în pământul îngheţat de dedesubt și o înclină ca să 
ia coroana de stele de pe capul căzut al vrăjitoarei Picioare- 
Galbene. 

El nu mai văzuse niciodată o asemenea coroană: un 
obiect viu și strălucitor care licărea în mâna ei ca și când 
nouă stele ar fi fost luate de pe cer și puse să strălucească 
pe marginea coroanei de argint. 

Lumina coroanei dansă pe chipul lui Manon când o ridică 
deasupra capului și și-o așeză pe părul alb și despletit. 

Chiar și vântul din munţi se opri. 

Totuși, o adiere flutură șuvițele lui Manon când coroana 
străluci mai intens, stelele albe sclipind cu miezuri de 
cobalt, rubin și ametist, ca și când ar fi fost adormită foarte 
mult timp, iar acum se trezise. 

Acea adiere îi trase lui Manon părul într-o parte, șuviţele 

argintii 
atingându-i faţa. 

lar lângă el și în jurul lui, Cele Treisprezece își atinseră 
frunţile cu două degete în semn de respect, supunându-se 
reginei care le fixă cu privirea pe celelalte două Mari 
Vrăjitoare rămase. 

Regina sabatului Crochan, încoronată din 

nou. Focul sacru dansă, de parcă ar fi 

salutat-o voios. 

Manon luă sabia lui Bronwen, ridicând și Tăietoarea-de- 
vânt, și îi spuse Matroanei Sânge-Albastru, care părea să fie 
doar puţin mai în vârstă decât Manon: 


— Pleacă! 

Vrăjitoarea Sânge-Albastru clipi, cu ochii mari de ceea ce 

putea fi 
doar frică și groază. 

Manon făcu semn din bărbie spre balaurul care aștepta în 
spatele vrăjitoarei. 

— Spune-i fiicei tale că toate datoriile dintre noi sunt 
plătite! Şi că ea poate hotărî ce e de făcut cu tine. la și 
celălalt balaur de aici! 

Bunica lui Manon se enervă, dinţii de fier licărind ca și 
când ar fi vrut să-i dea un ordin contrar Matroanei Sânge- 
Albastru, dar vrăjitoarea deja fugea spre balaurul ei, cruțată 
de regina Crochan în numele fiicei care îi oferise lui Manon 
darul de a vorbi cu Dinţi-de- fier. 

În câteva secunde, Matroana Sânge-Albastru ajunse în 

înaltul 
cerului, balaurul vrăjitoarei Picioare-Galbene zburând lângă ea. 

Lăsând-o singură pe bunica lui Manon. Lăsând-o pe Manon cu 
săbiile ridicate și o coroană de stele strălucindu-i pe frunte. 

Manon strălucea ca și când stelele de pe capul ei i-ar fi 
pulsat prin corp. Era de o frumuseţe minunată și grandioasă, 
fără asemănare în lume, așa cum nu mai fusese sau nu 
avea să mai fie cineva vreodată. 
Și lent, ca și când ar fi savurat fiecare pas, Manon se 
îndreptă spre 

bunica ei. 

XXX 

Manon schiţă un zâmbet în timp ce înaintă spre bunica ei. 

Lumina caldă care dansa îi străbătea trupul la fel de firesc 
precum ceea ce îi cursese în inimă în ultimele minute 
însângerate. 

Nu dădea înapoi. Nu se temea. 

Coroana era ușoară, de parcă ar fi fost făurită din lumina 
lunii. Totuși, puterea ei vioaie era un cântec clar în faţa 
singurei Mari Vrăjitoare rămase. 

Așadar, Manon continuă să meargă. 

Ea lăsă sabia lui Bronwen la câţiva pași distanţă și 
Tăietoarea-de- vânt la câţiva pași după aceea. 


Cu unghiile scoase și dinţii pregătiţi, Manon se opri la mai 
puţin de cinci pași de bunica ei. 

O existenţă detestabilă și risipită. Asta reprezenta bunica ei. 

Nu își dăduse niciodată seama cât de scundă era Matroana, 

cât de 
înguști îi erau umerii sau cum anii de furie și ură o 
îmbătrâniseră. 

Manon zâmbi mai larg, putând să jure că simţea doi oameni 
stându-i alături. 

Ştia că, dacă s-ar fi uitat, n-ar fi văzut pe nimeni. Ştia că 
nimeni altcineva nu ar fi putut să-i vadă sau să-i simtă lângă 
ea, stând cu fiica lor împotriva vrăjitoarei care îi distrusese. 

Bunica ei scuipă pe pământ, dezgolindu-și dinţii 

ruginiţi. Totuși, moartea asta... 

Nu ea trebuia să o aducă. 

Nu părinţii ale căror spirite zăboveau lângă ea și care ar fi 
putut fi acolo în tot acest timp, conducând-o spre situaţia 
asta, și care nu o părăsiseră, deși erau separați de ea prin 
moarte. 

Nu, nici ei nu erau cei care trebuiau să i-o aducă. 

Ea se uită în spate, spre aghiotanta care aștepta lângă 

Dorian. 

Lacrimile curgeau pe chipul lui Asterin. De mândrie - 
mândrie și ușurare. 

Cu o mână cu unghii de fier, Manon îi făcu semn lui Asterin. 

Zăpada scârţâi, iar Manon se roti, înclinându-se ca să 

încaseze 
lovitura. 

Dar bunica ei nu atacase. Nu spre ea se îndreptase. 

Nu, Matroana Cioc-Negru alergă spre balaurul ei, scăpând cu 
fuga. 

Vrăjitoarele Crochan se încordară, frica făcând loc furiei 
când bunica ei se urcă în șa. 

Manon ridică o mână. 

— Lăsaţi-o să plece! 

Se auzi un pocnet de frâie, iar bunica ei fu în aer, aripile mari 
ale balaurului suflând spre ele un aer spurcat. 


Manon urmări cum balaurul se ridică tot mai 

mult. Bunica ei nu se uită înapoi înainte să 

dispară în văzduh. 

Când nu mai rămase nici urmă de Matroane, în afară de 
sângele albastru și un cadavru fără cap ce păta zăpada, 
Manon se întoarse spre vrăjitoarele Crochan. 

Ele aveau ochii mari, dar nu făceau nicio mișcare. 

Cele Treisprezece rămaseră unde erau, împreună cu 

Dorian. Manon luă ambele săbii, puse în teaca de pe 

spate Tăietoarea-de- 
vânt și merse spre locul în care stăteau Glennis și Bronwen, 
urmărindu-i fiecare respiraţie. 

Fără să spună nimic, Manon îi dădu sabia lui Bronwen, 
dând din cap în semn de mulţumire. 

Apoi Își scoase coroana de stele și i-o întinse lui Glennis. 

— Asta-ţi aparține, spuse ea încet. 

Vrăjitoarele Crochan șoptiră, 

mișcându-se. 

Glennis luă coroana, iar strălucirea stelelor își pierdu din 
intensitate. Un mic zâmbet încunună chipul bătrânei. 

— Nu, spuse ea, nu îmi aparține. 

Manon nu se mișcă atunci când Glennis ridică ușor coroana și 
i-o așeză din nou pe creștet. 

Apoi, bătrâna vrăjitoare îngenunche în zăpadă. 

— Ce a fost furat a fost returnat; ce a fost pierdut s-a întors 

din nou 
acasă. Bun venit, Manon Crochan, Regina Vrăjitoarelor! 

Manon rămase fermă la tremurul care ameninţa să îi facă 
genunchii să cedeze. 

Rezistă când celelalte vrăjitoare Crochan, împreună cu 
Bronwen, îngenuncheară. Dorian, care stătea printre ele, 
zâmbi mai strălucitor și mai liber decât îl văzuse ea 
vreodată. 

Apoi Cele Treisprezece îngenuncheară şi-şi atinseră 
fruntea cu două degete când își plecară capetele, mândria 
luminându-le chipurile. 

— Regina  Vrăjitoarelor!  declarară la unison membrele 

sabaturilor 


Crochan și Cioc-Negru, ca un singur popor. 


CAPITOLUL 57 


Cu o oră înainte de răsărit, fortăreaţa și cele două armate de 


dincolo de aceasta se puneau în mișcare. 

Rowan nu prea dormise, rămânând treaz în pat lângă 
Aelin și ascultându-i respiraţia. Faptul că toţi ceilalţi 
căzuseră într-un somn profund era dovada oboselii lor, deși 
Lorcan nu îi mai căutase. Rowan era convins că o făcuse 
intenţionat. 

Nu frica și anticiparea luptei îl ţinuseră treaz pe Rowan - 
nu, dormise destul de bine în timpul altor războaie -, ci mai 
degrabă faptul că gândurile nu-i dădeau pace. 

Văzuse mulţimea adunată afară: valgi, oameni loiali lui 
Erawan, niște bestii decăzute, și totuși nimic asemănător 
ilkenilor sau câinilor Wyrd ori chiar vrăjitoarelor. 


Aelin ar fi putut să îi distrugă înainte să răsară complet 


soarele. Cu 
câteva explozii de-ale puterii ei, acea armată ar fi dispărut. 


Totuși, când discutaseră strategia cu o seară în urmă, ea nu 


le 
prezentase varianta asta. 

El văzuse speranţa strălucind în ochii oamenilor din 
fortăreață și uimirea copiilor când trecuse pe lângă ei. 
„Aducătoarea-Focului,  șoptiseră toţi. Aelin a  Focului 
Sălbatic.” 

Cât de curând avea să se năruie veneraţia și speranţa 
când nicio scânteie nu s-ar fi dezlănţuit? Cât de curând avea 
să sporească frica oamenilor dacă regina Terrasenului nu 
distrugea legiunile Morathului? 

Nu reușise să o întrebe. Își propusese și se încurajase să o 
facă în ultimele săptămâni, când nici măcar antrenamentele 
lor nu reușiseră să aprindă vreo flacără cât de mică. 


Dar nu era în stare să o întrebe de ce nu voia sau nu putea 


să-și 


folosească puterea, de ce ei nu văzuseră ori nu simţiseră 
nimic din aceasta după primele ei zile de libertate. Nu putea 
să o întrebe ce făcuseră Maeve și Cairn ca să o determine să 
se teamă de magia ei sau să o urască suficient încât să nu o 
folosească. 

Chinuit de îngrijorare și groază, Rowan ieși din cameră, 
vuietul pregătirilor întâmpinându-l în clipa în care intră în 
sală. După o clipă, ușa se deschise, iar pașii se sincronizară 
cu ai lui, aducând un miros familiar și urât. 

— Au ars-o. 

Rowan se uită pieziș la Fenrys. 

— Ce? 

Dar Fenrys salută din cap o vindecătoare care era în 
trecere pe acolo. 

— Cairn și Maeve. 

— De ce îmi spui asta? 

Fenrys, cu sau fără jurământul de sânge și indiferent ce 
făcuse sau nu pentru Aelin, nu avea nicio legătură cu asta. 
Nu, chestiunea îi privea doar pe el și partenera lui. 

Fenrys îi zâmbi fals. 

— Te-ai holbat la ea jumătate de noapte. Am văzut-o pe 

chipul tău. 
Toţi vă întrebaţi de ce nu îi arde pur și simplu pe inamici. 

Rowan se îndreptă spre locul de spălare din sală. Niște 
soldați și câteva vindecătoare stăteau de-a lungul albiei de 
metal, spălându-se pe față ca să-și alunge somnul sau 
neliniștea. 

— El i-a pus mănuși de fier, spuse Fenrys. Și o dată le-a 
încălzit deasupra unui cuptor. Acolo... Căutându-și cuvintele, 
văzu că Rowan abia mai respira. Tămăduitoarelor le-a luat 
două săptămâni să-i vindece mâinile și încheieturile. lar 
când s-a trezit, pielea era vindecată. Nu a putut să-și dea 
seama ce i s-a făcut și ce a fost un coșmar. 

Rowan întinse mâna după una dintre cănile pe care unii 
copii le umpleau la câteva minute și și-o turnă pe cap. Apa 
rece îl făcu să 


simtă usturimi pe piele, acoperindu-i vuietul din urechi. 

— Cairn a făcut multe asemenea lucruri. Fenrys luă la 
rândul său o cană și-și stropi mâinile cu puţină apă înainte 
să se frece pe faţă. Lui Rowan îi tremurară mâinile când se 
uită la apa care se aduna spre bazinul de sub albie. Totuși, 
semnele revendicării tale... Fenrys își șterse din nou faţa. 
Indiferent ce i-au făcut ei, au rămas. Au rămas mai mult 
timp decât orice altă cicatrice. 

Totuși, pielea de pe gât era catifelată când o reîntâlnise el pe 

Aelin. 

— Ultima dată când au vindecat-o, chiar înainte să 
evadeze, răspunse Fenrys întrebării nerostite. Atunci au 
dispărut. Când Maeve i-a spus că ai plecat în Terrasen. 

Cuvintele îl loviră ca un pumn. Totul se petrecuse când ea 
își pierduse speranţa că el venea să o caute. Până atunci, 
nici măcar cele mai pricepute vindecătoare din lume nu 
reușiseră să distrugă legătura dintre ei. 

Rowan își șterse fața cu mâneca hainei. 

— De ce îmi spui asta? repetă el. 

Fenrys se ridică de deasupra albiei, ștergându-și faţa la fel 

de 
neceremonios. 

— Ca să nu te mai întrebi ce s-a întâmplat și să te 
concentrezi la altceva astăzi. Războinicul ţinu pasul cu el 
când se îndreptară spre locul unde li se spusese că avea să 
fie adus un mic dejun sărăcăcios. Și las-o să îți spună când 
este pregătită. 

— Este partenera mea, mormăi Rowan. Crezi că nu 

știu asta? Fenrys putea să-și bage nasul în treburile 

altcuiva. 

Fenrys ridică mâinile. 

— Poţi fi brutal când vrei ceva. 

— Nu aș forţa-o niciodată să îmi spună ceva, dacă nu ar fi 
pregătită. 

Fusese înțelegerea lor de la început și, într-o anumită 
măsură, motivul pentru care se îndrăgostise de ea. 

Ar fi trebuit să-și dea seama atunci, în zilele petrecute în 

Mistward, 


când se trezise împărtășindu-i lucruri - din viaţa personală și 
trecutul lui - pe care nu le-ar fi spus niciodată nimănui. Când 
se trezise simțind nevoia să îi spună; într-adevăr, parţial și 
fragmentat, dar voise ca ea să știe, iar Aelin își dorise să 
audă totul. 

Descoperiră că Aelin și Elide erau deja la masă și-și luau 
bucăţi de pâine, brânză și fructe uscate. Nici urmă de 
Gavriel sau Lorcan. 

Rowan veni în spatele partenerei lui și o sărută pe gât, chiar 

acolo 
unde-i lăsase noile semne de revendicare. 

Ea murmură și îi oferi o gură din pâinea pe care o 
mușcase deja cât adună restul mâncării. El se văzu silit să 
accepte pâinea pufoasă și consistentă și apoi spuse: 

— Dormeai când am plecat acum câteva minute și totuși, 
ai ajuns cumva înaintea mea la micul dejun. O mai sărută o 
dată pe gât. De ce nu sunt surprins? 

Elide râse lângă Aelin, punându-și mâncare în farfurie, iar 
Aelin doar îl înghionti cu cotul când veni lângă ea. 

Toţi patru mâncară repede, își umplură burdufurile cu apă 
la fântâna din curtea interioară și plecară să găsească 
armuri. La nivelurile superioare erau puţine care puteau fi 
purtate, așadar coborâră în fortăreață tot mai mult, până ce 
ajunseră la o cameră încuiată. 

— Am fi nepoliticoși dacă am intra? spuse gânditoare Aelin, 
uitându-se la ușa de lemn. 

Rowan trimise o suliță de vânt spre încuietoare și o sfărâmă. 

— Se pare că era deja deschisă când am ajuns noi aici, 
spuse el cu blândeţe. 

— Ei bine, acum știm de ce restul fortăreței este de rahat, 
zise Aelin studiind tezaurul. El a ţinut tot aurul și lucrurile 
distractive aici. 

Într-adevăr, armurile, săbiile, sulițele și buzduganele 
vechi li se păreau distractive lui Aelin și lui Rowan. 

— Nu ar fi putut să ni le dea pe astea? 

Elide se încruntă la rafturile cu săbii și pumnale. 


— Toate sunt moștenire de familie, spuse Fenrvys, 
apropiindu-se de un raft și studiind mânerul unei săbii. 
Vechi, dar încă bune. Foarte bune, adăugă el, scoțând sabia 
din teacă și uitându-se la Rowan. Asta a fost făurită de un 
fierar din Asterion. 

— E dintr-o altă epocă, zise gânditor Rowan, minunându- 
se de sabia perfectă și starea ei impecabilă. De pe vremea 
când ceilalți nu se temeau de Fae atât de mult. 

— O luăm pur și simplu? Fără permisiunea lui 

Chaol? Elide își mușcă buza. 

Aelin chicoti. 

— Haideţi să ne considerăm mercenari. Și, ca atare, 
trebuie să fim plătiţi. Ea luă un scut rotund și auriu, ale cărui 
margini erau frumos încrustate cu valuri. Făurit tot în 
Asterion, judecând după măiestrie. Foarte probabil pentru 
lordul din Anielle - lordul Lacului Argintiu. Așadar, o să luăm 
ce ni se cuvine pentru lupta de azi și să îl scutim pe marele 
lord să coboare personal până aici. 

Pe toţi zeii, el o iubea! 

Fenrys îi făcu semn din ochi lui Elide. 

— Lady, eu nu spun nimic dacă tu nu 

spui! Elide roși, fluturând apoi o 

mână. 

— Atunci, luaţi-vă câștigul! 

Rowan chiar asta făcu. El și Fenrys găsiră armuri care să li 
se potrivească - într-o anumită măsură; fiind nevoiţi să se 
lipsească de întreaga armură, luară bucăţi care să le 
întărească umerii, antebraţele și tibiile. Rowan abia 
terminase cu armura pentru picioare când Fenrys spuse: 

— Ar trebui să luăm cu noi o parte și pentru Lorcan și Gavriel. 

Avea dreptate. Rowan se uită la alte piese și începu să 
adune pumnale și săbii, apoi bucăţi din alte armuri care i s- 
ar fi potrivit lui Lorcan, Fenrys procedând la fel pentru 
Gavriel. 

— Cred că sunt scumpe tare serviciile tale, mormăi Elide 
chiar în timp ce își lega câteva pumnale la centură. 


— Trebuie să-mi satisfac într-un fel gusturile extravagante, 
nu-i 
așa? spuse tărăgănat Aelin, cântărind un pumnal în mâini. 

Insă ea nu-și pusese încă nicio armură, iar când Rowan îi 
aruncă o privire întrebătoare, Aelin îi făcu semn din bărbie. 

— Du-te la etaj și găsește-i pe Lorcan și pe Gavriel! Vin 

eu 
curând. 

Pentru prima dată, chipul îi era inexpresiv. Poate își dorea 
o clipă de singurătate înainte de luptă. Când Rowan încercă 
să găsească vreun cuvânt în privirea ei, Aelin se întoarse 
spre scutul pe care îl luase, de parcă l-ar fi contemplat. 

Așadar, Rowan și Fenrys merseră la etaj, Elide ajutându-i 
să care proviziile furate. Nu îi opri nimeni; cerul căpătă o 
nuanţă gri, iar soldaţii se grăbiră către posturile lor de pe 
metereze. 

Rowan și Fenrys nu aveau mult de mers, trebuind să 
rămână lângă porțile de la etajul inferior, pe care berbecii ar 
fi putut să le sfărâme dacă Morathul ar fi fost destul de 
disperat. 

La etajul de deasupra lor, Chaol era călare pe minunata 
sa iapă neagră din nările căreia aerul ieșea unduindu-se. 
Rowan îl salută ridicând o mână, iar Chaol îi răspunse 
înainte să privească spre armata inamică. 

Khaganatul urma să facă prima manevră, atacul iniţial 
care să pună în mișcare Morathul. 


și 


— Mereu uit cât de mult urăsc partea asta, mormăi Fenrys. 


Așteptarea dinaintea izbucnirii luptelor. 

Rowan își exprimă încuviințarea printr-un mormăit. 

Gavriel se apropie de ei, Lorcan fiind o furtună întunecată 
în urma lui. Fără un cuvânt, Rowan îi dădu celui din urmă 
armura pe care o luase. 

— Din partea lordului din Anielle! 

Lorcan îi aruncă o privire care-i spuse că știa că Rowan 
minţea, dar începu să își prindă eficient armura, Gavriel 
făcând același lucru. Dacă soldaţii din jurul lor observară 
acea armură, dacă o recunoscu 


sau nu Chaol, nimeni nu spuse nimic. 

Departe, unde cerul gri se lumina tot mai mult, Morathul 
se agită când descoperi că armata aurie a khaganatului își 
ocupase deja poziţia. 

Și când un ruk singuratic ţipă provocator, khaganatul înaintă. 

Rândurile infanteriștilor înaintară cu sulițele întinse și 
scuturile lipite între ele. Flancându-le din ambele părți, 
cavaleria Darghan era o forţă a naturii gata să mâne 
Morathul spre locul dorit. Și deasupra, zburând în înaltul 
cerului, rukhinii își pregătiră arcurile și ţintiră. 

— Fiţi pregătiţi! strigă Chaol oamenilor din fortăreaţa lui. 

Armura zăngăni când oamenii se mișcară, iar frica lor 
ajunse la nările lui Rowan. 

Astăzi avea să se decidă dacă speranţa trăia sau murea. 

Cerul care se trezea dezvăluia deja două turnuri de asediu 
trase spre ei, direct către zid, mult mai aproape decât 
observase ultima dată Rowan în zbor, cu o seară în urmă. Se 
părea că nici Morathul nu dormise. 

Păsările ruk trebuiau să rămână în urmă cu soldaţii lor, 
împingând Morathul spre fortăreață și să îi doboare soldaţii 
aici, unul câte unul. 

— Mai sunt câteva minute până când primul turn o să 
ajungă la zid, observă Gavriel. 

O scrutare a meterezelor și a soldaţilor de acolo nu 
dezvălui nici urmă de Aelin. 

— Să îi spună cineva să nu se mai gătească și să vină aici! 

mormăi 
Lorcan. 

Rowan mârâi în semn de avertisment. 

Zăngănitul armurilor care acopereau picioarele și al 
scuturilor erau sunete familiare. Infanteriștii Morathului se 
îndreptau spre zidurile fortăreței, cu suliţele pregătite. În 
celălalt capăt al armatei, soldaţii se uitau în altă parte, cu 
sulițele și lăncile înclinate ca să intercepteze armata 
khaganatului. 

Un corn răsună din rândurile khaganatului, iar săgețile 

zburară. 


Masa soldaţilor Morathului nici măcar nu tresări și nu se 
uită înapoi ca să vadă ce se întâmpla cu rândurile din spate. 
— Scări, mormăi Fenrys, arătând cu bărbia spre valurile 

dintre 
rânduri. 

Scări mari de asediu din fier despărțeau mulțimea. 

— Așadar, vor să atace cu tot ce au, spuse Lorcan la fel 
de încet, toţi fiind atenţi să nu îi audă oamenii din apropiere. 
Vor să încerce să pătrundă în fortăreață înainte ca 
khaganatul să poată să îi împrăștie. 

— Arcași! răsună strigătul lui Chaol. 

În spatele lor, pe metereze, arcurile 

scârţâiră. Fenrys își scoase arcul de pe spate 

și fixă o săgeată. 

Rowan își ţinea arcul pe spate și tolba neatinsă, ca Gavriel 
și Lorcan. Nu era nevoie să le risipească pe câţiva soldați 
când, mai târziu, ar fi putut fi nevoiţi să le folosească pe 
ţinte mai rele. 

Dar unul dintre ei trebuia să fie văzut evaluând soldaţii, 
ca să îi motiveze. lar Rowan îl considera pe Fenrys un arcaș 
la fel de bun ca și el și, prin urmare, potrivit. 

Rowan urmări linia vârfului săgeţii lui Fenrys spre locul în 
care o aţintise către unul dintre purtătorii scării de asediu. 

— Impresionează-ne, mormăi el. 

— Vezi-ţi de treaba ta, îi răspunse Fenrys pe același ton, 
urmărindu-și ţinta cu vârful săgeţii în timp ce aștepta ordinul 
lui Chaol. 

Dacă Aelin nu sosea în câteva clipe, trebuia să 
părăsească meterezele ca să o găsească. Ce naiba o 
reținuse? 

Lorcan își scoase sabia veche, pe care Rowan o văzuse 
doborând soldaţi din regate îndepărtate, în războaie mult 
mai lungi decât acesta. 

— Când turnul de asediu o să se oprească, ei o să se 
îndrepte spre porţi, spuse Lorcan, uitându-se de pe 
metereze la poarta de la etajul inferior și micul bastion de 
oameni din faţa acesteia. 

Copacii fuseseră tăiaţi ca să sprijine porţile din metal, dar 

dacă un 


grup destul de mare de soldaţi ar fi dat năvală, ar fi putut să 
doboare proptelele și încuietoarea grea în câteva minute și 
să deschidă porţile pentru hoardele de dincolo de ele. 

— N-o să le permitem să ajungă atât de departe, zise 
Rowan, cu ochii la turnul masiv care se apropia încet. 
Soldaţii mișunau în spatele acestuia, așteptând să urce 
înăuntru. Alaltăieri, Chaol a doborât turnul fără ajutorul 
nostru. Se poate întâmpla din nou. 

— Salvă! răsună strigătul lui Chaol din pietre, iar săgețile 
șuierară. Ca un roi de lăcuste, acestea se avântară asupra 
soldaţilor care mărșăluiau dedesubt. Săgeata lui Fenrys își 

găsi ţinta cu o precizie mortală, urmată de o alta care dobori 
un al doilea soldat de lângă 
scara de asediu. 

Unde naiba era Aelin... 

Morathul nu se oprea, ci mărșăluia direct peste soldaţii 
care cădeau în primele lor rânduri. 

Se simţea frica oamenilor de pe metereze. Soldații 
trebuiau să atace repede și bine ca să o alunge. 

Turnul de asediu se apropia încet. O privire de-a lui 
Rowan îi făcu pe el și prietenii lui să se miște spre locul în 
care cu siguranţă turnul avea să lovească meterezele. 
Destul de aproape de scările dinspre poartă. Morathul 
alesese bine locul. 

Unii dintre soldaţii pe lângă care trecură se rugau, 
înălţând șoapte tremurate în aerul rece al dimineţii. 

Lorcan îi spuse unuia dintre ei: 

— Păstrează-ţi suflarea pentru luptă, nu pentru zei! 

Rowan îi aruncă o privire, dar bărbatul, uitându-se cu gura 
căscată la Lorcan, tăcu. 

Chaol ordonă să se mai tragă o dată, iar săgețile zburară. 
Fenrys execută ordinul din mers, ca și când n-ar fi fost mare 
lucru. 

Totuși, rugăciunile șoptite se auzeau în continuare de-a 

lungul 
rândului, săbiile tremurând odată cu oamenii. 

Sus lângă Chaol, soldaţii se controlau, cu feţele inexpresive. 


Dar aici, la acest etaj al meterezelor... chipurile erau palide. 

Cu 
ochii mari. 

— Cineva ar face bine să-i încurajeze, spuse Fenrys 
scrâșnind din dinţi și trăgând încă o săgeată. Sau oamenii 
ăștia or să se scape pe ei într-un minut. 

Căci doar un minut le mai rămăsese cu primul turn de asediu 

care 
se tot apropia. 

— Tu ești mai frumușel! fu replica lui Lorcan. Te-ai 
descurca mai bine! 

— Este prea târziu pentru discursuri, interveni Rowan înainte 

ca 
Fenrys să poată răspunde. Mai bine le-am arăta ce putem face. 

Ei își ocupară locurile pe zid, chiar în calea podului care urma 

să 
fie coborât pe metereze. 

El își scoase sabia și apoi, cu un deget, securea de la 
centură. Gavriel își scoase cele două săbii din tecile de pe 
spate, flancându-l pe Rowan în dreapta. Lorcan se postă în 
stânga lui. Fenrys rămase în urmă, ca să-i prindă pe cei care 
ar fi trecut prin plasa lor. 

Muritorii se îngrămădiră în spatele lor. Porţile tremurară, 
în sfârșit, la impactul Morathului. 

Rowan își calmă respiraţia, pregătindu-și magia ca să 
sfâșie plămânii valgilor. Mai întâi, intenţiona să-i doboare pe 
câţiva cu sabia ca să arate cât de ușor se putea face asta, 
că Morathul era disperat și victoria avea să fie aproape. De 
magie urma să se folosească mai târziu. 

Turnul de asediu scârțâi când încetini și opri. 

Chiar în clipa în care zidul de sub ei tremură la impactul 
cu acesta, Fenrys șopti: 

— Pe toţi zeii... 

Nu din pricina podului care fu coborât, a soldaţilor ce 
mișunau în profunzimea întunecată, ci a persoanei care ieși 
din bolta fortăreței din spatele lor. Rowan nu știa unde să se 
uite: la soldaţii care ieșeau din turnul de asediu, sărind pe 
metereze, sau la Aelin. 


La regina Terrasenului. 

Ea găsise armura în subsolul fortăreței, una frumoasă de 
un auriu- deschis care strălucea ca un răsărit de vară. Pe 
cap, perfectă și fixându-i părul împletit, purta o diademă. Nu 
o diademă, ci o bucată de armură, o parte dintr-un set vechi 
pentru o doamnă îngropată demult. 

O coroană de război, o coroană de purtat în luptă. O 
coroană care să conducă armatele. 

Frica și îndoiala nu i se citiră pe chip când ridică scutul, 
rotind-o pe Goldryn în mână o singură dată înainte ca primii 
soldaţi ai Morathului să o atace. 

O lovitură rapidă în sus îl spintecă pe soldatul Morathului 
de la buric la bărbie. Sângele negru ţâșni, dar ea deja se 
mișca, având fluiditatea unui râu în jurul unei pietre. 

Rowan porni atacul, săbiile lui găsindu-și ţintele, dar tot 
fără să o piardă pe Aelin din ochi. 

Aelin izbi cu scutul în războinicul următor și cu Goldryn 

spintecă 
un altul înainte să o înfigă în soldatul pe care îl împinsese. 

Repetă schema de nenumărate ori, în tot acest timp 
îndreptându- se spre turnul de asediu. Nestingherită. 
Dezlănţuită. 

Un strigăt străbătu rândul. „A venit regina!” 

Soldaţii care așteptau să acţioneze se întoarseră 

spre ei. Aelin atacă trei soldați valgi și îi lăsă 

morți pe pietre. 

Se opri în faţa gurii deschise a turnului de asediu, direct în 
calea hoardelor. Fiecare clipă pe care și-o petrecuse 
antrenându-se pe corabie, pe drum, fiecare nouă bășică și 
bătătură - toate avuseseră scopul să o pregătească pentru 
asta. 

„A venit regina!” 

Cu Goldryn fermă în mână și scutul ca o prelungire a 
braţului, Aelin străluci ca soarele care răsărea acum 
deasupra armatei khaganului când atacă fiecare soldat care 
se avânta spre ea. 

Cinci, zece - ea se mișca încontinuu, ferindu-se și lovind, 


împingând și răsturnând, sângele negru ţâșnind, afișând o 
hotărâre macabră. 

— Regina! strigară oamenii. Spre regină! 

lar când Rowan își făcu loc mai aproape, când acel strigăt 
se transmise de-a lungul meterezelor, iar oamenii din Anielle 
alergară în ajutorul ei, își dădu seama că Aelin nu avea 
nevoie de nicio scânteie ca să îi încurajeze pe soldaţi să o 
urmeze; că așteptase, controlându-se, ca să le arate ce 
putea face fără magie și puteri supranaturale. _ 

Nicicând nu mai văzuse o priveliște atât de grozavă. In 
toate ţinuturile și luptele, nu mai văzuse ceva atât de măreț 
ca Aelin în faţa gurii turnului de asediu, rămânând pe 
poziție. 

Când zorii se iviră, Rowan scoase un strigăt de luptă și atacă 
Morathul. 

XXX 
Prima luptă dădea tonul. 

Dădea tonul și transmitea un mesaj. Nu Morathului. 

„Impresionează-ne!” spusese Hasar. 

Așadar, intenţiona să o facă. Își luase armura aurie și 
coroana de luptă și așteptase până la răsărit, până ce turnul 
de asediu se izbi în metereze, înainte să se dezlănţuie. 

Să îi împiedice pe oamenii de aici să cedeze, să alunge frica 

din 
ochii lor. 

să îi convingă pe nobilii khaganatului de ce putea face. Nu 

era o 
ameninţare, ci o aducere-aminte. 

Nu era o prinţesă neajutorată. Nu fusese niciodată. 

Goldryn șuieră la fiecare lovitură, mintea lui Aelin fiind la 
fel de calmă și ascuţită ca sabia în timp ce evalua soldaţii 
inamici și armele lor și îi dobora în consecinţă. Ştia vag că 
Rowan lupta lângă ea și că Gavriel și Fenrys se războiau 
aproape de flancul ei stâng. 

Însă era foarte conștientă de muritorii care săreau în 
luptă, strigând sfidător. Ei ajunseseră până aici. Și aveau să 
supravieţuiască 


zilei de azi. Nobilii khaganatului urmau să afle. 

Galopul cailor acoperi zgomotul luptei, iar Chaol ajunse și 
el cu sabia licărind, intrând în valul nesfârșit care năvălea 
din intrarea turnului. 

— Spre lordul Chaol! Spre regină! 

Cât de departe erau amândoi de Rifthold... De asasin 

căpitan. 


și 


Săgeţile se ridicară din armata de dincolo de zid, dar un val 


de 
vânt rece le spulberă înainte să atingă vreo ţintă. 

O ceaţă întunecată ţâșni pe lângă ei, iar Lorcan ajunse la 
gura turnului de asediu, lovind cu sabia atât de repede încât 
Aelin abia o văzu, și își făcu loc pe podul de metal al 
turnului, în scara de dincolo de acesta ca și când și-ar fi croit 
loc pe rampe și spre câmpul de luptă. 

Dedesubt se auzi un bubuit. Morathul adusese berbecul. 

Aelin zâmbi macabru. Avea să-i doboare pe toţi, apoi pe 
Erawan și, în cele din urmă, să se dezlănţuie asupra lui 
Maeve. 


În celălalt capăt al câmpului, armata khaganului înainta, 


câștigând 
teren pas cu pas. 

Nu avea să mai fie vreodată neajutorată. Sau prizonieră. 
Niciodată. 

Moartea se transformă într-o melodie în sângele ei, 
fiecare mișcare fiind un dans când valul de soldaţi care 
ieșeau din turn încetiniră pasul, ca și când Lorcan chiar și-ar 
fi făcut loc cu forța în interior. Cei care treceau de el 
întâlneau sabia ei sau a lui Rowan. Un licăr auriu și Gavriel 
intră la rândul său în turnul de asediu, cele două săbii 
mișcându-se ca un vârtej. 

Aelin nu știa ce intenționau să facă Lorcan și Leul odată 
ajunși jos sau cum voiau să miște turnul. Nu se gândi la 
asta. 

Se afla într-un loc al crimelor și mișcării, al respirației 

sângelui. 
Al libertăţii. 

Moartea fusese blestemul, darul și prietena ei în acești ani 
lungi. Aelin se bucura să o întâmpine din nou sub soarele 
auriu al dimineţii. 


și 


CAPITOLUL 58 

Elide nici măcar nu era pe metereze și deja își dorea să 
nu mai fie nevoită să suporte un alt război. 

Soldaţii care erau aduși, rănile lor... Nu știa cum de erau 
vindecătoarele atât de calme, cum lucra Yrene Westfall cu 
atâta hotărâre în timp ce unui bărbat care ţipa încontinuu îi 
ieșeau organele interne prin tăietura de la burtă. 

Fortăreaţa se scutura din când în când, iar Elide se ura 
pentru că se bucura că nu știa ce însemna asta, deși o 
chinuia faptul că nu știa ce făceau tovarășii ei, dacă armata 
khaganului era destul de aproape astfel încât coșmarul pe 
care-l trăiau toţi să se termine curând. 

Putea să mai dureze ore bune, spusese vindecătoarea cu 
piele măslinie și ochi ageri pe nume Eretia când Elide 
vomitase văzând un bărbat a cărui tibie îi ieșea din picior. 
Ore bune până la final, o luă la rost vindecătoarea, așadar ar 
fi fost bine să nu mai vomite și să revină la lucru. 

Nu că Elide putea face multe. In ciuda darului generos al 
puterii care se transmitea membrilor familiei Lochan, ea nu 
avea magie și nici un alt dar în afară de a citi oamenii și a 
minţi. Dar le ajuta pe vindecătoare să ţintuiască răniții care 
se agitau, se grăbea să aducă bandaje, apă fierbinte și 
alifiile sau plantele pe care i le cereau ele, cu mult calm. 

Niciuna nu ţipa. Pur și simplu își ridicau vocea, magia 
strălucind puternic în jurul lor, și asta doar dacă un soldat 
tipa prea tare, încât cuvintele lor să fie auzite. 

Soarele abia trecuse de linia orizontului, judecând după 
lumina de la ferestrele înalte din Marea Sală, și deja zăceau 
răniţi atât de mulţi. Atât de mulţi... 


Ei tot veneau, iar Elide continua să se miște, șchiopătatul 
ei făcând- o să simtă o durere surdă și apoi una acută. Era 
insignifiantă, în comparaţie cu ce suportau soldaţii, în 
comparaţie cu ce înfruntaseră pe metereze. 

Nu își îngăduia să se gândească la prietenii ei. Nu își 
permitea să se gândească la Lorcan, care nu venise în 
cameră seara trecută și nu o căutase în dimineaţa asta, ca 
și când nu ar fi vrut să fie în preajma ei, ca și când fiecare 
cuvânt plin de dispreţ rostit de ea l-ar fi afectat. 

Așadar, Elide le ajuta pe vindecătoare cu mintea limpede, 
ţintuia bărbaţii care ţipau și implorau, fără încetare. 

XXX 

Farasha nu dădu înapoi în faţa soldaţilor Morathului care 
ajunseseră pe metereze, a celor care ieșiră din al doilea turn 
de asediu care se oprise lângă zid sau a celor care ajunseră 
pe scări. 

Nu, iapa măreaţă îi călcă în picioare, răutăcioasă și 
neînfricată, așa cum prevăzuse Chaol. Animalul al cărui 
nume însemna „fluture” călca în picioare infanteriștii valgi. 

Dacă nu ar fi gâfâit, Chaol ar fi zâmbit. Dacă oamenii nu 
ar fi fost doborâţi în jurul său, ar fi râs ușor. 

Însă Morathul ataca zidurile și porţile cu o furie pe care ei 
nu o mai văzuseră. Poate știuse cine sosise în Anielle, iar 
acum îi doborau. Aelin și Rowan luptau spate în spate, iar 
Fenrys își făcuse loc pe metereze ca să se alăture lui Chaol 
lângă al doilea turn de asediu. 

Brațul în care Chaol ţinea sabia nu ezită, în ciuda 
extenuării care începu să i se furișeze în oase după o oră, 
apoi două. Departe de marea de soldaţi inamici, armatele 
rukhinilor și Darghanilor mânau și zdrobeau Morathul între 

ele, împingându-l spre zidurile fortăreței. Aparent, Morathul 

nu voia să se predea, ci doar să distrugă, să pătrundă în 

fortăreață și să ucidă cât mai mulţi înainte să își găsească 
sfârșitul. 

Cu scutul însângerat și îndoit și calul ca un demon furios 

sub el, 

Chaol continuă să lovească folosind sabia. Soţia sa era în 

fortăreaţa 


din spatele lui. Nu intenţiona să o dezamăgească. 
XXX 

Nesryn rămase prea repede fără săgeți. 

Morathul nu fugi, deși forţa călăreţilor Darghan și a 
infanteriștilor se abătea asupra sa. Așadar, ei înaintară lent, 
lăsând în urma lor atât trupuri îmbrăcate în negru, cât și în 
armuri aurii. Soldaţii Morathului erau mai mulţi decât ai lor, 
dar era greu - aproape insuportabil - să vadă doborâţi atât 
de mulţi. Să vadă caii frumoși ai Darghanilor fără călăreţi... 
sau morți. 

Şi rukhinii suferiseră pierderi, dar nu la fel de numeroase, 
acum că o armată lupta sub ei. 

Sartag conducea centrul, iar din locul în care Nesryn 
comanda flancul stâng, îi supraveghea pe el și pe Kadara, cu 
un ochi la Borte și Yeran care conduceau flancul drept spre 
extrema vestică a luptei, Falkan Ennar însoţindu-i în trupul 
său de șoim. Poate își imagina, dar Nesryn ar fi putut jura că 
bărbatul metamorfic lupta cu o vigoare nemaivăzută, ca și 
când anii recuperaţi i-ar fi sporit forța. 

Nesryn îi dădu pinteni lui Salkhi și se aruncă în luptă din 
nou, călăreţii din spatele ei urmând-o. Săgeţile și sulițele se 
ridicară ca să îi întâmpine, unii soldaţi de-ai Morathului 
fugind. Nesryn și Salkhi se ridicară din nou în aer, pătaţi de 
mai mult sânge negru. 

La înălțime, două patrule de cercetași rukhini monitorizau 
lupta. Când Nesryn își șterse sângele negru de pe faţă, un 
călăreț plonjă direct spre Sartaqg. 

Sartaq se ridică o clipă mai târziu. 

Nesryn știa că avea s-o certe pentru asta, dar îi strigă 
căpitanului rukhin din spatele ei să rămână în formaţie și îl 
îndreptă pe Salkhi spre prinţ. 

— Treci înapoi în formație! îi ordonă Sartaq acoperind 

șuieratul 
vântului. 

— Ce s-a întâmplat? strigă ea. 

Salkhi bătu mai puternic din aripi, ajungând din urmă 

pasărea ruk 


a prinţului. 

Sartaqg arătă înainte, spre zidul de munţi de dincolo de lac 
și oraș, spre barajul despre care spusese atât de nonșalant 
că voia să-l spargă ca să distrugă armata Morathului. 

Cu fiecare bătaie a aripilor lui Salkhi, fu din ce în ce mai clar 

ce ÎI 
făcuse să se grăbească. 

Câţiva soldaţi de-ai Morathului nu se odihniseră peste 
noapte, ci se furișaseră spre orașul abandonat ca să urce 
poalele dealurilor, apoi versantul muntelui, către baraj. 

Unde acum, cu berbeci și viclenie, căutau să îl spargă. 

Salkhi se apropie. Nesryn întinse mâna după o săgeată și-și 

îndoi 
degetele în aer. 

Totuși, Sartaqg mai avea două săgeți, și le trase pe 
amândouă spre cei aproximativ treizeci de soldaţi ai 
Morathului care împingeau berbecul în mijlocul barajului. 
Lemn, piatră și fier vechi și de rău augur. Câteva crăpături și 
avea să se prăbușească. 

lar apoi, lacul de acumulare și râul din spatele acestuia ar fi 

spălat 
câmpia. 

Morathului nu îi păsa dacă-și spulbera propria armată. 
Oricum lupta de astăzi era pierdută. 

Totuși, nu intenționa să permită armatei khaganului să 

scape. 

Ambele săgeți ale lui Sartaq își găsiră ţinta, dar cei doi 
soldaţi căzuţi nu îi făcură pe ceilalți să lase berbecul din 
mâini, ba chiar traseră din nou berbecul... și îl împinseră. 

Bubuitul lemnului pe lemn răsună până la urechile lor. 

In zbor, se apropiară destul de mult încât să vadă clar 
armătura din fier din vârful berbecului: o carcasă groasă 
acoperită cu ţepi meniţi să sfâșie și să străpungă. Dacă 
Salkhi și Kadara ar fi reușit să ajungă la ea, ar fi putut să le 
smulgă berbecul din mâini... 

Metalul scârţâi și zăngăni, iar strigătul de avertizare al lui 
Sartaq spintecă aerul. 

Salkhi se înclină instinctiv, văzând săgeata mare din fier 

înaintea 


lui Nesryn, una trasă dintr-un dispozitiv greoi pe care probabil îl 
aduseseră aici pentru a ţine la distanţă păsările ruk. 

Săgeata ajunse departe, izbindu-se în roca 

muntelui. l-ar fi străpuns pieptul lui Salkhi, 

direct în inimă. 

Cu stomacul agitat, Nesryn se înălţă din nou, evaluând 

soldaţii de 
dedesubt. 

Sartag îi făcu semn din apropiere: „Să venim din direcţii 

diferite! 

Ne întâlnim la mijloc!” 

Vântul îi șuieră în urechi, dar Nesryn trase de frâie, iar 
Salkhi se înclină într-un arc larg. Sartaq o întoarse pe 
Kadara, imaginea în oglindă a manevrei lui Nesryn. 

— Cât de repede poţi, Salkhi! îi strigă Nesryn rukului ei. 

Apropiindu-se de baraj și de soldaţi, cele două păsări, 
Salkhi și Kadara, zburară una spre cealaltă, își tăiară calea și 
se îndepărtară din nou într-un arc, încrucișându-se la fel de 
repede ca vântul și refuzându-le arcașilor o ţintă ușoară. 

O săgeată din fier trasă spre Sartaq spintecă aerul de 

deasupra lui, 
aproape atingându-i capul. 

Berbecul se izbi din nou în lemn. 

De data asta se auzi o crăpătură. Un scârţăit profund, ca o 

bestie 
îngrozitoare trezită dintr-un somn lung. 

Incă o săgeată de fier ţâșni spre ei și rată. Nesryn și 
Sartaq trecură foarte aproape unul de celălalt, zburând atât 
de repede încât ei îi lăcrimară ochii. Vântul șuiera, plin de 
vocile muribunzilor și ale răniților. 

lar apoi ajunseră acolo, Salkhi întinzându-și ghearele când 
se izbi în mașinăria de fier care lansa acele săgeți, 
spulberând-o. Soldaţii ţipară când pasărea ruk îi atacă și pe 
ei. 

Cei care manevrau berbecul reușiră să mai izbească o 
dată barajul înainte ca Sartaq și Kadara să îi sfâșie. Bărbaţii 
zburară, unii lovindu- se de baraj, alţii aterizând în bucăţi. 

Kadara  azvârli berbecul în versantul unui munte din 

apropiere, 


lemnul așchiindu-se din cauza impactului, rostogolindu-se pe 
pietre 
și dispărând. 

Cu inima care-i bătea cu putere și cu lupta de pe câmpul 
de dedesubt încă în desfășurare, Nesryn îl întoarse pe Salkhi 
și studie zidul barajului, Sartaq făcând același lucru. 

Ceea ce văzură îi făcu să zboare înapoi spre fortăreață cât 
de repede îi putea purta vântul. 

XXX 

Lorcan își făcuse loc prin interiorul obscur și înghesuit al 
primului turn de asediu, ucigând soldaţii în calea lui. Gavriel 
venise după el și-l ajunsese din urmă când Lorcan se trezise 
înfruntând la intrare nenumăraţii soldaţi care încercau să 
intre. 

Amândoi opriră valul, chiar dacă de săbiile lor trecură 
câţiva soldaţi de-ai Morathului. Whitethorn și regina cu 
siguranţă așteptau să îi ucidă. 

Lorcan nu mai știa de când rezista cu Gavriel la intrarea în 
turnul de asediu - cât timp trecuse înainte ca armata lor să 
reușească să îl deplaseze. 

Magia lor ar fi fost inutilă. Toată structura era din fier, la 
fel ca scările, de parcă Morathul ar fi anticipat prezenţa lor. 

Doar scârţâitul metalului care se prăbușea îi avertiză că 
turnul se dărâma și îi făcu să se avânte spre câmpul de 
luptă, unde se treziră în afara porţilor. Fenrys și lordul Chaol 
apăruseră pe zidurile meterezelor cu arcașii și trăseseră în 
soldaţii care se grăbeau spre Lorcan și Gavriel. 

Dar el și Leul își aleseseră deja următoarea ţintă: berbecul 
care încă lovea porțile tot mai slăbite. Arcașii îi ajutau de 
deasupra, așa că începuseră să își facă loc spre berbec, iar 
apoi de-a lungul acestuia, până ce mașina de război căzu cu 
un zgomot surd, uitată în valul de soldaţi ai Morathului care 
veneau după ei. 

Lorcan respirase constant, ţinându-se ferm pe picioare în 

timp ce 
trupurile se adunau în grămezi în jurul lor. 


Trebuiau să apere poarta suficient de mult timp încât 
armata khaganului să o depășească pe cea a Morathului. 

De deasupra, un vânt rapid și brutal contribui la dansul 
morții, scoțând aerul din plămânii soldaţilor care îi atacau, 
chiar dacă el știa că Whitethorn continua să se lupte pe 
metereze. 

Lorcan pierdu din nou noţiunea timpului. Ştia doar vag că 
soarele se înălța pe cer. 

Dar armata khaganului câștiga teren, centimetru cu 
centimetru, suficient încât păsările ruk să smulgă scările de 
asediu de pe zidurile fortăreței, suficient cât lordul Chaol să 
strige la el și Gavriel să urce pe o scară de asediu și să 
„revină naibii sus!” 

Gavriel se supuse, reperând scara de fier eliberată de 
soldaţii Morathului, ţinută pe loc doar cât să urce din nou pe 
metereze. 

Dar armata khaganului era aproape. Un ghiont în umăr îi 
spuse lui Lorcan să nu fugă, ci să lupte. 

Așadar, Lorcan ascultă. El nu se obosi să strige la Gavriel, 
care acum urcase până la jumătatea scării, înainte să se 
avânte în luptă. 

Fusese făcut pentru luptă. Indiferent ce regină servea, fie 
că ea era Fae, valgă sau om, asta fusese instruit să facă. 

Lorcan își croi singur calea spre rândurile khaganilor care 
avansau, câţiva soldaţi de-ai Morathului fugind în urma lui, 
unii căzând înainte ca el să ajungă la ei, magia lui ucigându- 
i. 

Curând aveau să câștige teren, iar cântecul din sângele 
lui s-ar fi liniștit. 

O parte din el nu voia să se termine, chiar dacă trupul lui 
voia să se odihnească. 

Totuși, ce-ar fi rămas după finalul luptei? 

Nimic. Elide fusese destul de clară. Il iubea, dar se ura pentru 

asta. 

El oricum nu o meritase. 

Ea merita o viaţă liniștită și fericită, iar lui nu-i erau 
cunoscute asemenea lucruri. | se păruse că le zărise în lunile 
în care călătoriseră împreună, înainte să se ducă totul 
naibii, dar acum el nu era menit 


unui lucru asemănător. 

Dar acest câmp de luptă, acest cântec al morţii din jurul 
lui... Aici putea să se descurce. Asta putea savura. 

Coifurile aurii ale armatei khaganului deveniră clare, caii 
înfocaţi fiind de nestăvilit. Era mai strașnică decât orice 
armată alături de care luptase într-un regat al muritorilor. Şi 
în multe regate ale nemuritorilor. 

Supunându-se cântecului morţii din sângele lui, Lorcan își 
cobori scuturile. Nu voia să fie ușor. Voia să simtă fiecare 
lovitură, să vadă viaţa inamicului scurgându-se sub sabia 
lui. 

Nu îi păsa ce se întâmpla. Oricum nu i-ar fi păsat nimănui 
dacă s- ar fi întors în fortăreață. Lorcan nu dădu înapoi când 
atacă zece soldaţi care veniră spre el. 

Poate merita ceea ce urma să se întâmple. Merita asta 
pentru gândurile lui jalnice sau aroganţa de a fi lăsat garda 
jos. 

Acum îi arunca îndemânatic pe soldaţii Morathului înapoi 
creatorului lor întunecat, acum zâmbea, chiar dacă simţea 
gustul sângelui spurcat pulverizat în aer. 


Ceva metalic licări în spatele lui. Lorcan se întoarse ridicând 


sabia, 
dar prea târziu. 

Sabia soldatului valg lovi în sus. Lorcan se arcui, strigând 
când carnea i se spintecă de-a lungul spatelui. Nu purta 
armură - nu găsise nicio armură care să i se potrivească pe 
trunchi. 

Soldatul Morathului se mișcă din nou, mai priceput decât 
ceilalți. Probabil omul pe care îl infestase se pricepea 
întrucâtva să lupte, de vreme ce demonul se folosea de asta 
în avantajul lui. 


Lorcan abia reuși să își ridice sabia înainte ca soldatul să i 


înfigă 
pe a lui în stomac. 

Lorcan căzu, sabia zăngănindu-i. Noroiul îngheţat îi 
acoperi faţa, ca și când l-ar fi înghiţit pe deplin, ca și cum l- 
ar fi tras în jos, spre adâncimile ținutului lui Hellas, unde 
merita să fie. 


Pământul tremură sub copitele zgomotoase și săgețile 


șuierară pe 


deasupra. 
Apoi se auziră strigăte, iar întunericul se lăsă. 


CAPITOLUL 59 

Armata khaganului nu lua prizonieri. 

Câţiva soldaţi de-ai Morathului încercară să scape în oraș. 
Stând lângă Aelin pe meterezele fortăreței, Rowan urmărea 
cum păsările ruk îi doborau cu o eficienţă mortală. 

Urechile încă îi ţiuiau din cauza vuietului luptei și respira 
sacadat, ca Aelin. Micile lui răni începuseră deja să se 
vindece, furnicându-l ușor pe sub hainele pătate. Totuși, 
rana pe care o căpătase la picior avea nevoie de mai mult 
timp. 

În partea cealaltă a câmpului, întinzându-se spre orizont, 
armata khaganului se asigura că ucișii rămâneau morți. 
Săbiile și suliţele licăreau în lumina după-amiezii când se 
ridicau și coborau, tăind capete. Rowan își amintise 
întotdeauna haosul și iureșul luptei, dar uitase ameţeala și 
oboseala. 

Vindecătoarele își făceau deja loc pe câmpul de luptă, 
stindardele lor albe contrastând cu marea de negru și auriu. 
Cei care aveau nevoie de mai mult ajutor erau purtaţi de 
păsările ruk și duși direct în haosul din Marea Sală. 

Pe meterezele ude de sânge, cu aliaţii și tovarășii în jurul 
lor, Rowan îi dădu plosca lui Aelin fără să spună ceva. Ea 
bău cu nesaţ, după care i-o dădu lui Fenrys. 

O dezlănţuire și o eliberare. Asta fusese lupta pentru 

partenera lui. 

— Pierderi minime, spuse prinţesa Hasar sprijinindu-se cu 
o mână de o mică parte a zidului meterezei care nu era 
acoperită cu sânge negru sau roșu. Infanteriștii au fost cei 
mai atacați; Darghanii au rămas, în mare parte, nevătămaţi. 

Rowan dădu aprobator din cap. Era impresionant - mai 
mult decât impresionant. Frumos coordonaţi, soldaţii 
khaganului se mișcaseră 


pe câmpie de parcă ar fi fost fermieri care secerau grâul. Dacă 
nu ar 
fi fost prins în dansul luptei, poate s-ar fi oprit să-i admire. 

Prinţesa se întoarse spre Chaol, care stătea într-un scaun cu 

rotile 
și pe al cărui chip se citea asprimea. 

— Pierderile noastre? 

Chaol aruncă o privire spre tatăl său, care observa 
câmpul de luptă cu braţele încrucișate. Tatăl lui zise fără să 
se uite la ei: 

— Mari. Ca să nu spun mai mult. 

Durerea păru să licărească în ochii ticălosului, dar acesta 

tăcu. 

Chaol se încruntă la Hasar, strângând cotierele scaunului. 
Oricât de bine ar fi luptat soldaţii din Anielle, nu erau o 
unitate instruită. Mulţi dintre cei care supravieţuiseră erau 
războinici cu experienţă care luptaseră cu sălbaticii din 
Colţi, îi spusese Chaol lui Rowan mai devreme. Majoritatea 
morţilor nu o făcuseră. 

Hasar o măsură în sfârșit din priviri pe Aelin. 

— Am auzit că te-ai dat în spectacol azi! 

Rowan își adună puterile. 

Aelin se întoarse dinspre câmpul de luptă și-și înclină capul. 

— Se pare că și tu ai făcut-o! 

Într-adevăr, armura ornamentată a lui Hasar era stropită 
cu sânge negru. Ea fusese în mijlocul luptei, pe calul ei 
Munigi, și călărise direct spre porţi. Dar prinţesa nu mai făcu 
niciun comentariu. 

Enervarea, profundă și aproape ascunsă, licări în ochii lui 
Aelin. Totuși, ea nu mai vorbi - nu insistă întrebând-o pe 
prinţesă ce urmau să facă, ci doar se uită din nou la câmpul 
de luptă, mușcându-și buza. În timpul luptei se oprise doar 
când nu mai rămăsese niciun valg pe care să-l ucidă, iar în 
minutele de după eliberarea zidurilor, rămăsese tăcută - 
distantă, ca și când încă ar fi ieșit din acel loc calm și 
calculat în care se pogorâse. Nu se deranjase să își scoată 
vreo parte din armură. Coroana de luptă arămie era 
acoperită de sânge, iar părul 
i se încâlcise din cauza acestuia. 
Tatăl lui Chaol aruncase o privire la armura ei, la cea a lui 


Rowan, 


și se albise de furie. Totuși, Chaol doar își îndreptase 
scaunul spre tatăl său, mormăind ceva prea încet ca să 
audă Rowan, iar bărbatul se retrăsese. 

Momentan. Aveau lucruri mai importante la care să se 

gândească 
- lucruri care o făcuseră pe partenera lui să își muște buza - 
când ar fi sosit armata prinţului Kashin, dacă s-ar fi 
îndreptat într-adevăr spre Terrasen. Dacă ziua de azi fusese 
suficientă să îi convingă. 

Două siluete se conturară în înaltul cerului. Kadara și 
Salkhi, zburând spre fortăreață cu o viteză aproape 
necontrolată. 

Oamenii fugiră din calea păsărilor ruk în clipa în care 

Sartaq și 
Nesryn aterizară pe metereze, descălecând și mergând direct 
spre ei. 

— Avem o problemă, spuse Nesryn, palidă la faţă. 

Într-adevăr, buzele lui Sartaq erau vineţii, şi amândoi 
emanau valuri de frică. 

Roţile scaunului lui Chaol plescăiră prin sângele adunat. 

— Ce s-a întâmplat? 

Aelin își îndreptă spatele, Gavriel și Fenrys 

încremenind. Nesryn arătă dincolo de oraș, spre 

zidul montan. 

— La finalul luptei, am interceptat un grup de soldaţi de- 
ai Morathului încercând să dărâme barajul acela. 

Rowan și Chaol înjurară. 

— Presupun că nu au reușit mulțumită vouă, spuse Aelin 
privind spre barajul prea apropiat, care ţinea apele furioase 
ale lacului de acumulare și ale râului. 

— Parţial, zise Sartag, un mușchi încordându-i-se pe 
maxilar. Dar multe lucruri erau distruse când am sosit noi. 

— Să îl dărâmăm, șopti 

Hasar. Ochii negri ai lui 

Sartaqg licăriră. 

— Trebuie să ne evacuăm armata de pe câmp. Chiar acum! 

— O să se rupă? întrebă tatăl lui 

Chaol. Nesryn tresări. 

— Este foarte posibil. 


— S-ar putea rupe în orice clipă. Sartaq gesticulă spre 
armata khaganului de pe câmp. Trebuie să o evacuăm. 

— Nu au unde să se ducă, spuse tatăl lui Chaol. Apa o să 
vuiască kilometri buni, iar fortăreaţa asta nu poate să vă 
găzduiască toate armatele. 

Rowan își dădu seama că, într-adevăr, fortăreața - în 
ciuda înălţimii sale - nu putea primi toată armata de pe 
câmp. Nici pe departe. lar fortăreaţa, sus pe culmi, avea să 
fie singurul lucru care să reziste valului de apă rece care, 
vărsându-se din munţi, ar fi inundat câmpia, distrugând 
totul în calea sa. 

Hasar îl fixă pe Chaol cu privire arzătoare. 

— Unde să le spunem să fugă? 

— Cheamă păsările ruk, zise Chaol. Instruiește-le să 
adune cât de mulţi posibil și să-i scoată în zbor spre vârful 
din spatele nostru. El făcu semn spre micul munte pe care 
fusese construită fortăreața. Să-i lase pe stânci; să-i lase 
oriunde! 

— lar cei care nu ajung la păsări? insistă prinţesa, ceva 

asemănător 
panicii traversându-i chipul aprig. 

Lui Rowan inima îi bătea cu putere. Câștigaseră lupta 
doar ca inamicul să aibă ultimul cuvânt în victoria lor. 

Morathul nu ar fi permis armatei khaganului să plece de pe 

câmp. 

Intenţiona să distrugă armata asta, fărâma de speranţă, 
cu o lovitură simplă și brutală. 

— A fost de la bun început o capcană? Chaol își frecă 
maxilarul. Erawan știa că aduc o armată. A ales Anielle 
pentru asta? Știind că am să vin? Cu gândul să folosească 
barajul ca să ne măture armata? 

— Meditează mai târziu la asta! îl avertiză Aelin, la fel de 
serioasă ca Rowan. Ea scrută câmpul. Spune-le să fugă. 
Dacă nu pot să ia o pasăre ruk, atunci să fugă! Dacă ajung 
la marginea pădurii Oakwaldului, s-ar putea să aibă o șansă 
dacă reușesc să se urce în copaci. 

Partenera lui nu menţionă că, în fața unui val atât de mare, 

copacii 


ar fi fost scufundaţi sau smulși din rădăcini. 

— N-avem cum să reparăm ce s-a distrus? întrebă Gavriel. 

— Am verificat, spuse Sartaq înghițind în sec. Morathul a 
știut unde să lovească. 

— Dar cu magia ta? îl întrebă Fenrys pe Rowan. Ai putea 

îngheţa... 
râul? 

El deja se gândise la asta. Rowan scutură din cap. 

— Este prea adânc și curentul este prea puternic. 

Poate dacă i-ar fi avut alături pe toţi verii lui... dar Enda și 
Sellene erau în nord, împreună cu fraţii și rudele. 

— Deschideţi porţile fortăreței, spuse încet Chaol. Cei din 
apropiere să vină-n fugă aici, iar cei de la distanţă să se 
îndrepte spre pădure. 

Rowan întâlni privirea lui Aelin. 

Mâinile ei începură să tremure. 

„Asta nu se poate termina aici”, păru ea să spună. Panica îi 

licări 
într-adevăr în ochi. Rowan îi apucă mâna tremurândă și-o 
strânse. 

Dar nu exista niciun adevăr și nicio minciună care ar fi putut 
să o liniștească. 

Niciun adevăr și nicio minciună care să salveze armata de 

pe 
câmp. 

XXX 

Elide îi găsi pe tovarășii ei și aliaţii lor nu în sala de 
consiliu, ci adunaţi pe metereze, ca și când nu ar fi fost 
înconjurați de cadavre și sânge. 

Ea se crispă la fiecare pas prin sângele negru și roșu, 
încercând să nu întâlnească ochii goi ai soldaţilor căzuți. 
Fusese trimisă de Yrene să vadă ce făcea Chaol - era 
întrebarea temătoare a unei soţii care nu aflase nimic 
despre soarta lui de când începuse lupta. 

După câteva ore în care le ajutase pe vindecătoare, Elide 
era disperată să fugă din camera care duhnea a sânge și 
murdărie. Totuși, ușurarea pe care o simţise mirosind aerul 
proaspăt și văzând că lupta 


se  sfârșise fusese efemeră când zărise meterezele 
însângerate. Când observase chipurile palide ale tovarășilor 
ei, cuvintele lor încordate. Cu toţii se uitau între munţi și 
metereze. 

Ceva decursese prost. Ceva era în neregulă. 

Câmpul de luptă se întindea la distanţă, vindecătoarele 
grăbindu- se printre trupurile căzute cu steaguri albe 
ridicate ca să-și indice locurile. Atât de mulţi! Atât de mulţi 
morți și răniţi! O mare de morţi și răniţi. 

Elide ajunse lângă Chaol tocmai când Nesryn Faliq sări pe 
frumoasa ei pasăre ruk, plonjând spre armata de dedesubt. 
Nu... spre celelalte surate înaripate. 

Cu o mână, Elide îl atinse pe Chaol pe umăr, atrăgându-i 
atenţia de la locul în care o privea pe Nesryn înălțându-se în 
aer. Ochii lui căprui stropiţi cu sânge erau limpezi. 

Şi plini de groază. 

Uitase ce trebuia să-i transmită din partea lui Yrene. 

— Ce este în neregulă? 

Aelin fu cea care-i răspunse, cu armura-i însângerată ciudată 

și 
veche. O imagine de demult. 

— O să se rupă barajul, spuse răgușită regina. Şi o să-i 
„măture” pe toţi cei de pe câmp. 

Pe toți zeii! Pe toţi zeii! 

Elide se uită la ei și află răspunsul la următoarea 
întrebare: „Ce se poate face?” 

Nimic. 

Păsările ruk se înălțară în văzduh, bătând din aripi spre ei, 
cu soldaţii în gheare și agăţaţi de spatele lor. 

— Le-a avertizat cineva pe vindecătoare? Elide arătă 
spre steagurile albe care fluturau la distanță pe câmp. 
Vindecătoarea Supremă? 

Hafiza era acolo jos, spusese Yrene. 

Liniște. Apoi prinţul Sartaqg înjură în limba lui și alergă spre 


pasărea sa ruk aurie, ţâșnind în câteva secunde spre 
câmpul de luptă, strigătele sale spintecând văzduhul. 
Kadara cobori de câteva ori, iar când se ridică din nou, ţinea 
o altă siluetă fragilă în ghearele sale. Incerca să aducă 
vindecătoare cât mai multe. 

Elide se întoarse spre tovarășii ei când soldaţii începură 
să alerge spre fortăreață, călcând în picioare cadavrele și 
răniții. 

Ordinele se răspândiră în limba continentului sudic și mai 
mulţi soldaţi de pe câmpul de luptă începură să alerge. 

— Ce altceva putem face? întrebă Elide. 

Aelin și Rowan pur și simplu se uitau la câmpul de luptă, 
urmărind alături de Fenrys și Gavriel cum păsările ruk se 
grăbeau să salveze cât de mulţi puteau. În spatele lor, 
prinţesa Hasar făcea pași, iar Chaol și tatăl său vorbeau în 
șoaptă despre locul din fortăreață în care ar fi putut să 
încapă toţi - cei care supravieţuiau. 

Elide se uită din nou la ei. Se uită la toţi și întrebă încet: 

— Unde este Lorcan? 

Ochii roșiatici ai lui Gavriel îi cercetară pe ai ei, plini de 

confuzie. 

— Lorcan... a plecat pe câmp în timpul luptei. L-am văzut 
chiar înainte ca armata khaganului să ajungă la el. 

— Unde este? Vocea lui Elide se sparse. Fenrys se 
întoarse acum spre ea, urmat de Rowan și Aelin. Unde este 
Lorcan? îi imploră Elide să-i spună, gâtuită de teamă. 

După tăcerea lor, își dădu seama că ei nici măcar nu-și 

puseseră 
întrebarea asta. 

Elide se întoarse spre câmpul de luptă, spre marea 
nesfârșită de cadavre. Soldaţii fugeau, mulţi dintre răniţi 
fiind abandonaţi unde erau. 

Atât de multe cadavre... Atât de mulţi soldaţi zăceau pe 

pământ! 

— Unde? Nu-i răspunse nimeni. Unde l-ai văzut 
alăturându-se armatei khaganului? îl întrebă Elide pe 
Gavriel, arătând spre câmpul de luptă. 

— Aproape de partea cealaltă a câmpului, îi răspunse 

Gavriel cu 


vocea încordată și arătă spre câmp. Eu... nu l-am mai văzut 
după 
aceea. 

— Rahat, șopti Fenrys. 

— Folosește-ţi magia, îi zise Rowan. Sari pe câmp, 
găsește-l și adu- | înapoi! 

Ușurarea umplu pieptul lui Elide, până când Fenrys spuse: 

— Nu pot. 

— Nu ai folosit-o niciodată în timpul luptei! îl provocă 
Rowan. Ar trebui să fii plin de energie și capabil s-o faci. 

Chipul plin de sânge al lui Fenrys păli, iar el se uită rugător la 
Elide. 

— Nu pot. 

Liniștea se lăsă pe metereze. 

— Nu vrei! strigă apoi Rowan și, cu un deget însângerat, 
arătă spre câmpul de luptă. L-ai lăsa să moară și pentru ce? 
Aelin l-a iertat. Tatuajul i se încreţi când strigă din nou. 
Salvează-l! 

Fenrys înghiţi în sec, dar Aelin spuse: 

— Renunţă, 

Rowan! Rowan 

mârâi și la ea. 

Aelin îi răspunse tot cu un mărâit. 

— Las-o baltă! 

Ei purtară o conversaţie mută, iar speranţa din pieptul lui 
Elide se stinse când Rowan renunţă și dădu din cap spre 
Fenrys în semn de scuze. Fenrys, părând că i se face greață, 
se întoarse spre câmpul de luptă. 

Elide se retrase un pas. Apoi încă unul. 

Lorcan nu putea fi mort. 

Dacă ar fi fost mort, ar fi știut... în inima și sufletul ei. 

El era acolo, jos. Era în mijlocul armatei, probabil rănit și 
însângerat... 

Nimeni nu o opri pe Elide când alergă în fortăreață. Cu 
toate că șchiopătă la fiecare pas, durerea străbătându-i 
piciorul, nu șovăi când 


ajunse la scara interioară și plonjă în haos. 

Ea îi făcuse o promisiune. 

În urmă cu câteva luni, îi jurase ceva. 

„Am să te găsesc întotdeauna.” 

Soldaţii și vindecătoarele se grăbiră pe scări, trecând pe 
lângă Elide. Strigătele erau aproape asurzitoare, ricoșând 
din pietrele vechi. Ea se luptă să coboare, suspinând printre 
dinţi. 

„Am să te găsesc întotdeauna.” 

Împingând, dând din coate și strigând la oamenii agitaţi 
care alergau pe lângă ea, Elide se luptă să coboare fiecare 
treaptă, spre porți. 

Oamenii care ţipau erau un șuvoi nesfârșit care învăluia, 
în urcare, scările. Elide continuă să tot coboare făcându-și 
loc, alunecând din când în când. Ei nici măcar nu se uitară la 
ea, nu încercară să se dea la o parte din calea ei. Abia când 
păși din nou strâmb strigă în casa scării „Faceţi loc reginei!” 

Nu o ascultă nimeni, așa că repetă cuvintele cu o voce 
poruncitoare, cu toată forța pe care o văzuse la masculii Fae 
care voiau să își intimideze inamicii: 

— Faceţi loc reginei! 

De data asta, oamenii se lipiră de ziduri. Elide profită de 
micul spațiu și strigă ordinul de nenumărate ori, glezna 
durând-o la fiecare pas. 

Dar ea reuși să coboare la haosul ce învăluia nivelul 
inferior, spre porţile deschise lângă care se înghesuiau 
nenumărați soldaţi. Dincolo de ei, cadavrele se întindeau 
spre orizont. Războinicii, vindecătoarele și cei care cărau 
răniții se grăbeau spre orice scară găseau. 

Elide reuși să facă toți cei cinci pași șchiopătând spre 
poarta deschisă înainte să își dea seama că avea să fie 
imposibil să traverseze câmpul și să îl găsească pe câmpia 
nesfârșită, înainte ca barajul să se rupă și el să fie măturat. 
Înainte să dispară pentru totdeauna. 

El nu era mort. 


El nu era mort. 

„Am să te găsesc întotdeauna.” 

Elide se uită spre porţi și în înaltul cerului în încercarea de 
a zări vreo pasăre ruk care ar fi putut să o ducă la el. Dar 
păsările zburau spre etajele superioare, cărând soldaţi și 
vindecătoare, pe unii lăsându-i chiar pe versantul muntelui. 
lar pe pământ, nimeni nu i-ar fi auzit strigătele de ajutor. 

Şi nici nu s-ar fi oprit vreun soldat. 

Elide studie celălalt capăt al intrării. 

Se uită la caii scoși din grajduri de grăjdari agitaţi, 
animalele ridicându-se în două picioare la panica din jurul 
lor în timp ce erau trase spre rampele aglomerate. 

O iapă neagră se ridică pe picioarele din spate, 
nechezatul său fiind un avertisment strident înainte să-l 
lovească pe grăjdar cu copitele. Era iapa lordului Chaol. 
Grăjdarul ţipă și dădu înapoi, abia apucând frâiele când 
animalul tropăi, cu urechile lipite de cap. 

Elide nu gândi. Nu se gândi de două ori, ci șchiopătă spre 
cai și grajduri și îi zise grăjdarului agitat, care încă se 
retrăgea din faţa calului pe jumătate sălbatic: 

— O iau eu! 

Bărbatul cu faţa palidă îi aruncă frâiele. 

— Noroc! îi spuse și fugi și el. 

lapa - Farasha - trase atât de puternic de frâie că mai că 
o aruncă pe Elide pe pietre. Dar tânăra rămase pe loc, deși 
o durea piciorul, și- i vorbi animalului: 


— Am nevoie de tine, inimă aprigă! Se uită în ochii negri și 


furioși 
ai Farashei. Am nevoie de tine! Vocea i se sparse. Te rog! 
Şi, pe toţi zeii, iapa se linişti! Clipi. 
Caii și grăjdarii trecură pe lângă ele, dar Elide rămase pe 
loc și așteptă ca Farasha să-și plece grumazul, în semn că-i 
permitea s-o încalece. 


Mulțumită picioarelor lungi ale lordului Chaol, scările erau 


destul 


de joase încât Elide să ajungă la ele, dar fata tot își înghiţi 
strigătul când își lăsă greutatea pe glezna bolnavă în clipa în 
care se împinse și se ridică în șaua elegantă a Farashei. Din 
fericire, după luptă nu avuseseră timp să scoată șeile cailor. 
Elide scoase ceea ce părea a fi o pereche de proteze care 
atârnau în stânga și în dreapta, cu siguranţă ca să îl ajute pe 
lordul Chaol să-și menţină echilibrul. Tot ce o încetinea 
trebuia aruncat. 

Elide apucă frâiele. 

— Spre câmpul de luptă, Farasha! 

Cu un nechezat, Farasha se avântă în încăierare. 

Soldaţii săriră din calea lor, iar Elide nu se opri ca să se 
scuze, nu opri pentru nimeni în timp ce ea și iapa neagră 
alergară spre porţi și ieșiră dincolo de ele, în câmpie. 


CAPITOLUL 60 

Rowan știa că magia lui n-ar fi făcut decât să întârzie 
inevitabilul. Se gândise să zboare spre baraj, să vadă dacă 
ar fi putut ţine structura pe loc suficient de mult timp, în caz 
că nu reușea să stăvilească râul, dar forța din partea 
cealaltă... nu putea fi oprită. 

Soldaţii și vindecătoarele se grăbeau spre fortăreață, 
păsările ruk ţâșnind pe câmpul de luptă ca mai întâi să îi 
ducă într-un loc sigur pe cei care se aflau în calea apei. Dar 
nu suficient de repede. Chiar dacă nu știau când ar fi cedat 
barajul, tot nu se mișcau destul de repede. 

Oare Lorcan era acum printre cei care alergau sau reușise 
să urce pe o pasăre ruk? 

— Puterea, îi spuse încet Fenrys, apucând zidul ud de sânge. 

Era 
singurul lucru pe care îl împărţeam Connall și cu mine. 

— Știu, zise Rowan. El nu ar fi trebuit să insiste. Îmi 

pare rău! Fenrys doar dădu din cap. 

— De atunci, nu am reușit să o suport. Eu... Nici măcar nu 
sunt sigur că o mai pot folosi, spuse și se scuză din nou. 

Rowan îl bătu ușor pe umăr. Era încă un lucru pentru care 

urma s- 

o facă pe Maeve să plătească. 

— Oricum probabil nu l-ai fi 

găsit. Fenrys își încordă 

maxilarul. 

— Ar putea fi oriunde. 

— Ar putea fi mort, șopti prinţesa Hasar. 

— Sau rănit, interveni Chaol, împingând scaunul spre 
marginea zidului ca să studieze câmpul de luptă de 
dedesubt și barajul de dincolo de acesta. 

Aelin, de la câţiva pași distanţă, privi și ea într-acolo, părul ei 

ud 
de sânge despletindu-se în vântul puternic și fluturând spre 
munţi. 


Ea nu spuse nimic. Nu făcuse nimic de când Nesryn și 
Sartaq veniseră cu vestea. Era exact genul ei de coșmar, își 
dădu el seama, să nu poată ajuta, să fie forțată să privească 
în timp ce ceilalți sufereau. Niciun cuvânt nu o putea linişti, 
niciun cuvânt nu putea să îndrepte situaţia sau să împiedice 
cursul lucrurilor. 

— Aș putea încerca să îi dau de urmă, propuse 

Gavriel. Rowan își alungă groaza. 

— Am să încerc să îl reperez din zbor și am să-ţi fac semn... 

— Nu te deranja, spuse prinţesa Hasar, iar Rowan fu pe 
cale să-i dea o replică atunci când ea arătă spre câmpul de 
luptă. Ţi-a luat-o deja înainte! 

Rowan se întoarse odată cu ceilalți. 

— Nu, șopti Fenrys. 

Acolo, galopând pe câmpie călare pe un cal cunoscut, era 

Elide. 

— Farasha, șopti Chaol. 

— O să fie ucisă, spuse Gavriel, încordându-se ca și când 
ar fi putut sări de pe metereze și să fugă după ea. O să fie... 

Farasha sărea peste cadavre, trecând printre răniţi și 
morţi, Elide răsucindu-se în toate direcţiile în șa. Și, de la 
distanță, Rowan reuși să îi zărească buzele mișcându-se, 
strigând un singur cuvânt, un nume, de nenumărate ori. 
„Lorcan!” 

— Dacă vreunul dintre voi coboară acolo, îi avertiză 
Hasar, o să moară. 

Era împotriva oricărui instinct, împotriva celor câteva 
secole de instrucţie și lupte alături de Lorcan, dar prinţesa 
avea dreptate. O singură viaţă pierdută era mai bună decât 
mai multe. Mai ales când, pentru restul războiului, ar fi avut 
mare nevoie de soldaţii lui. 

Lorcan ar fi încuviințat - el îl învățase pe Rowan să ia 
astfel de hotărâri dificile. 

Aelin rămase în continuare tăcută, ca și când ar fi coborât 
înăuntrul ei, și se uită la câmpul de luptă. 

La micul călăreț și la iapa imensă care alerga pe câmp. 


KKK 


Farasha era o furtună sub ea, dar iapa nu căuta să o 
doboare pe Elide în timp ce alergau pe câmpia plină de 
cadavre. 

— Lorcan! 

Strigătul ei fu înghițit de vânt, de tipetele soldaților și ale 
oamenilor care fugeau, de urletele păsărilor ruk de 
deasupra. 

— Lorcan! 

Se uită cu atenție la fiecare cadavru pe lângă care trecu, 
în căutarea acelui păr negru și strălucitor, a chipului dur. 
Erau atât de mulți! Câmpul de morţi se întindea la nesfârșit, 
cadavrele stând grămadă unele peste altele. 

Farasha sări peste ele, schimbând brusc direcţia când 
Elide se roti ca să se uite. 

Caii și călăreții Darghan alergară pe lângă ea. Unii spre 
fortăreață, alţii spre pădurea distantă de la orizont. Farasha 
alergă printre ei, mușcând spre cei din calea sa. 

— Lorcan! 

Cât de slab părea strigătul ei, cât de firav... 

Barajul rezista în continuare. 

„Am să te găsesc întotdeauna.” 

Şi vorbele nesăbuite și pline de ură pe care i le spusese... 
Ea făcuse asta? Ea cauzase totul? Ceruse vreunui zeu să 
facă așa ceva? 

Toate cuvintele ei dispărură în clipa în care își dădu 
seama că el nu era pe metereze. Ultimele luni dispăruseră 
cu totul. 

— Lorcan! 

Farasha continuă să se miște neînfricată, coama ei neagră 
fluturând în vânt. 

Barajul trebuia și avea să reziste până l-ar fi adus înapoi la 
fortăreață. 

Aşadar Elide nu se opri, nu se uită spre osânda care pândea, 
așteptând să fie dezlănțuită. 

Călări fără oprire. 


KKK 


Pe metereze, Chaol nu ştia ce să urmărească: barajul, 
oamenii care fugeau de distrugerea lui iminentă sau pe 
tânăra Lady din Perranth, care traversa câmpul de luptă 
călare pe iapa sa. 

O mână caldă îi atinse umărul, iar el își dădu seama că 
era Yrene, fără să se întoarcă. 

— Tocmai am aflat despre baraj. Am trimis-o pe Elide să 
vadă dacă ești... Ea amuţi când văzu singurul călăreț ce se 
îndepărta în galop de masele care se grăbeau spre 
fortăreață. Silba să o salveze, șopti Yrene. 

— Lorcan este acolo jos, fu tot ce spuse Chaol, în loc să-i 

ofere alte 
explicații. 

Masculii Fae erau încordaţi precum corzile arcurilor când 
tânăra femeie traversă câmpul de luptă puţin câte puţin. 
Şansele de a-l găsi pe Lorcan, ca să nu mai vorbim de a-l 
găsi înainte să se rupă barajul... 

Elide tot călărea, grăbindu-se spre moarte. 

Prinţesa Hasar spuse încet: 

— Fata este nebună. Cea mai curajoasă pe care am 
văzut-o vreodată, dar tot nebună! 

Aelin nu zise nimic, privind în gol ca și când s-ar fi retras 
înțelegând că această fărâmă de speranţă era pe cale să 
dispară. Şi prietena ei odată cu ea. 

— Hellas îl păzește pe Lorcan, șopti Fenrys. Și Anneith, 
consoarta lui, o protejează pe Elide. Poate au să se 
găsească unul pe celălalt. 

— Calul lui Hellas! spuse Chaol. 

Ceilalţi se întoarseră spre el, luându-și privirea de la câmp. 

Chaol scutură din cap și gesticulă în direcţia câmpului, spre 
iapa neagră și călăreţul ei. 

— Așa îi zic eu Farashei - calul lui Hellas. Am făcut-o din 
clipa în care am întâlnit-o. 

Ca și când întâlnirea cu acea iapă și faptul că o adusese aici 
nu erau 

pentru el, cât erau pentru momentul acesta. Pentru 
cursa asta 


disperată pe un câmp de luptă nesfârșit. 

Yrene îl apucă de mână, ca și când și ea ar fi înţeles. 

Liniștea se lăsă pe partea lor de metereze. Nu mai era nimic 

de 
spus. 

XXX 

— Lorcan! 

Vocea lui Elide se sparse când strigă. Nu mai ştia de câte ori 

îl 
strigase. 

Nici urmă de el. 

Se îndreptă spre lac. Mai aproape de baraj. El ar fi ales lacul 

pentru 
avantajele pe care i le-ar fi oferit în apărare. 

Cadavrele erau doar niște pete neclare sub și în jurul lor. 
Atât de mulţi valgi zăceau pe câmp, unii întinzând mâini 
palide spre Farasha ca și când ar fi apucat-o, ar fi sfâșiat-o, 
i-ar fi implorat ajutorul. 

lapa îi călcă în picioare băgându-i în noroi, oasele rupându-se 

și 
craniile trosnind. 

El trebuia să fie aici. Trebuia să fie undeva. Viu - rănit, dar 

în viaţă. Ea știa asta. 

Lacul era o întindere gri în stânga ei, o parodie a iadului care 

urma 
să se dezlănţuie în orice clipă. 

— Lorcan! 

Ajungând în mijlocul câmpului de luptă, Elide o încetini pe 
Farasha suficient cât să stea în scări, înfruntând durerea din 
gleznă. Nu se simţise niciodată atât de mică și de 
neînsemnată, un grăunte inutil în marea asta osândită. 

Elide se așeză din nou în șa, dădu pinteni iepei și o trase 
pe Farasha mai departe spre întinderea strălucitoare 
argintie. Cu siguranţă Lorcan se îndreptase către lac. 

lapa porni din loc, pieptul înălțându-i-se ca un burduf 

puternic. 

Nu văzu decât armuri negre și aurii, sânge și zăpadă și noroi. 
Barajul rezista în continuare. 

Dar acolo... 


Elide trase de frâie, încetinind calul grăbit. 

Acolo, nu prea departe de marginea apei, zăcea un grup 
de soldaţi de-ai Morathului doborâţi. Erau o mulţime. Nicio 
armură aurie. Morathul pierduse soldaţi chiar și acolo unde 
armata khaganului trecuse în viteză. Împărţirea pe câmpul 
de luptă nu fusese nici pe departe egală, dar văzuse 
cadavre în armuri aurii în masa neagră. 

Totuși, aici nu era niciunul. Nici săgeți sau sulițe care să 
explice doborârea atâtor soldați. 

Înainte se întindea un adevărat drum format din demoni 

valgi. 

Elide îl urmă. Studie fiecare cadavru, fiecare chip cu coif, 

gura 
uscându-i-se. Făgașul masacrului se continua la nesfârșit. 

Atât de mulţi! El ucisese foarte mulţi. 

Respirația îi zgârie gâtul când se apropie de capătul acelei 

urme a 
morţii, unde cadavrele aurii începură să apară din nou. 

Nimic. Elide o opri pe Farasha. Gavriel spusese că îl 
văzuse ultima dată chiar acolo. Să fi plonjat în spatele 
rândurilor aliate și să fi plecat, apoi, de acolo? 

Tânăra își dădu seama că el ar fi putut scăpa de pe acest 
câmp; ar putea fi acum înapoi la fortăreață sau în Oakwald, 
și atunci, faptul că venise aici s-ar fi dovedit inutil... 

— Lorcan! Ea îi strigă numele cu atâta forţă încât era o 

minune că 
gâtul nu-i sângera. Lorcan! 

Barajul era intact. Care dintre suflările ei avea să fie ultima? 

— Lorcan! 

Un geamăt îndurerat îi răspunse din spate. 

Elide se întoarse în șa și studie calea de valgi morţi din 

spatele ei. 

O mână lată și bronzată se ridică din grămada densă și se 
luptă să apuce platoșa unui soldat. La nici douăzeci de pași 
distanţă. 

Ea suspină, iar Farasha galopă spre acea mână 
însângerată și încordată. lapa se opri alunecând, împrăștiind 
sângele cu copitele. Elide sări din șa înainte să meargă 
împleticindu-se către el. 

Armura și săbiile o înţepară și carnea moartă se lovi de 


pielea ei 


când îndepărtă cadavrele demonilor, mormăind din cauza 
greutăţii lor. Lorcan o întâmpină la jumătatea distanţei, 
acea mână devenind un braţ, apoi două - împingând 
cadavrele care-l acopereau. 

Elide ajunse în dreptul lui chiar în clipa în care masculul 
reuși să dea deoparte un soldat care se prăbușise peste el. 

Ea aruncă o privire la rana din abdomenul lui Lorcan și 
încercă să nu cadă în genunchi. 

El sângera peste tot, rana fiind încă deschisă - nu se 
vindecase așa cum ar fi trebuit să se întâmple în cazul unui 
Fae. Dacă își consumase toată energia ca să se vindece atât 
de superficial, însemna că rana căpătată fusese 
dezastruoasă. 

Dar ea nu spuse asta. Nu zise decât atât: 

— Barajul este pe cale să se rupă. 

Fața palidă a lui Lorcan era stropită cu sânge negru, iar 
ochii negri îi erau înceţoșaţi de durere. Elide se sprijini pe 
picioare, își înghiţi strigătul de durere și îl apucă de sub 
umeri. 

— Trebuie să plecăm de aici! 

Respirația lui se auzi ca un hârșâit umed când încercă să 
îl ridice. La fel de bine ar fi putut fi un bolovan, la fel de 
neclintit ca fortăreaţa. 

— Lorcan! îl imploră ea, vocea spărgându-i-se. Trebuie 

plecăm 
de aici! 

Agonizând, el își mișcă picioarele. Ea nu îl auzise niciodată 
gemând. Nu îl văzuse niciodată incapabil să se ridice. 

— Ridică-te! spuse ea. Ridică-te! 

Lorcan o apucă de talie, iar Elide nu putu să se abţină să 
nu strige de durere la greutatea care se lăsa pe ea, oasele 
piciorului și glezna scrâșnindu-i. Nereușind nici măcar să 
îngenuncheze, el se opri. 

— Fă-o! îl imploră ea. Ridică-te! 

Dar el își îndreptă privirea întunecată spre iapă. 

Farasha se apropie, clătinându-se peste cadavre. lapa nici 
măcar nu tresări când Lorcan luă chingile de jos ale șeii, 
ţinându-și cealaltă mână pe umărul lui Elide, și își mișcă din 
nou picioarele sub el. 


sa 


Începu să respire sacadat. Din stomac, sânge proaspăt 
curse peste cel închegat de pe jachetă și pantaloni. 

Când începu să se ridice, Elide se uită la rana de pe 
partea stângă a spatelui său. 

Carnea era deschisă, osul ieșind în 

afară. Pe toţi zeii! Pe toţi zeii! 

Elide se aplecă mai mult sub el, până ce Lorcan își aruncă 
braţul peste umerii ei. Cu coapsele arzându-i și glezna 
îndurerată, tânăra se ridică. 

Lorcan se împinse în același timp, Farasha rămânând 

nemișcată. 

El gemu din nou, corpul lui zdruncinându-se... 

— Nu te opri! spuse printre dinţi Elide. Să nu îndrăznești 
să te oprești! 

Deși respira superficial și sacadat, Lorcan se ridică în 
picioare, centimetru cu centimetru. Luându-și braţul de pe 
umărul lui Elide, se înălţă ca să apuce şaua, să se ţină de 
ea. 

El găfâia încontinuu, sângele proaspăt curgându-i și de 

pe spate. Călătoria urma să fie agonizantă. Dar nu aveau 

de ales. Deloc. 

— Acum urcă! Ea nu îi permise să își exprime groaza și 

disperarea. 
Urcă în șa! 

El își rezemă fruntea de coastele negre ale Farashei, 
legănându-se suficient cât Elide să îl cuprindă cu braţul de 
talie. 

—Nu ai murit! izbucni ea. Şi nu ești încă mort. Noi nu 
suntem încă morţi! Deci urcă în șa! 

Când Lorcan nu făcu decât să respire, Elide îi vorbi din nou. 

— 'Ţi-am promis că am să te găsesc întotdeauna. Ti-am 
promis și tu mi-ai promis, la rândul tău. Din cauza asta am 
venit după tine; din cauza asta sunt aici. Sunt aici pentru 
tine, înţelegi? Și dacă nu încălecăm acum, n-o să avem nicio 
șansă împotriva barajului. O să murim! 

Lorcan mai gâfâi câteva clipe și apoi, scrâșnind din dinţi și cu 
mâinile pe șa, își ridică piciorul suficient cât să îl pună în scară. 


Acum urma să dea adevăratul test: trebuia să se împingă 
puternic în sus, să-și legene piciorul peste Farasha, spre 
partea cealaltă a șeii. 

Elide se poziționă în spatele lui, atentă la tăietura 
îngrozitoare. Picioarele i se scufundară până la glezne în 
noroiul îngheţat. Nu îndrăzni să se uite spre baraj. Nu încă. 

— urcă! Ordinul ei acoperi strigătele panicate ale 
soldaţilor care fugeau. Urcă în șa acum! 

Lorcan nu se mișcă, trupul tremurându- 

i. Elide strigă „Urcă acum!” și îl împinse 

în sus. 

Lorcan scoase un strigăt care răsună în urechile ei. Șaua 
scârțâi din cauza greutăţii sale, sângele îi curse din răni, dar 
apoi se ridică în aer, spre spatele calului. 

Elide își lăsă greutatea pe el și ceva îi trosni la gleznă atât 
de puternic încât durerea o străbătu orbitor și sufocant. Ea 
se clătină, pierzându-și echilibrul. Dar Lorcan era sus, cu 
piciorul de partea cealaltă a iepei. El se lăsă peste aceasta, 
ţinându-se cu un braţ de abdomen, părul negru atârnându-i 
destul de mult încât s-o atingă pe spate pe Farasha. 

Încleștându-și maxilarul din cauza durerii de gleznă, Elide 
se îndreptă și se uită la orizont. 

Zări un braţ lung și însângerat. Un ajutor ca să urce. 

Ea îl ignoră. Îl urcase în șa. Nu intenţiona să-l scape 

iarăși. Elide dădu înapoi un pas, șchiopătând. 

Fără să își permită să simtă durerea, alergă câţiva pași 
spre Farasha și sări. 

Lorcan o apucă de spatele jachetei, ea rămânând fără aer 
când se lovi cu stomacul de marginea dură a șeii, încercând 
să se ţină bine. 

Forţa din braţul lui Lorcan nu șovăi când o ridică aproape 
în poala lui și mormăi de durere în timp ce ea se îndreptă. 

Dar Elide reuși. Încălecă și luă frâiele. Lorcan îi cuprinse 
talia, corpul său lovit fiind o masă solidă în spatele ei. 

Elide îndrăzni în sfârșit să se uite la baraj. O pasăre ruk zbura 


dinspre acesta, fluturând frenetic un steag auriu. 

Curând. Avea să se rupă în curând. 

Elide luă frâiele Farashei. 

— Spre fortăreață, prieteno! spuse ea, lovind cu călcâiele în 
coastele calului. Mai repede ca vântul! 

Farasha ascultă. Elide se legănă spre spate, spre Lorcan, 
când iapa începu să galopeze, făcându-l din nou să mormăie 
de durere. Dar el rămase în șa, în ciuda pașilor apăsaţi care 
îl făceau să respire chinuit. 

— Mai repede, Farasha! strigă Elide iepei când o îndreptă 

spre 
fortăreață și muntele pe care fusese construită. 

Nimic nu i se păruse vreodată atât de îndepărtat. 

Destul de îndepărtat încât să nu vadă dacă poarta de jos 
a fortăreței era încă deschisă. Dacă o ţinea cineva, 
așteptându-i. 

„Tineți poarta!” 

„Tineți poarta!” 

Fiecare zgomot al copitelor Farashei peste cadavrele celor 
căzuţi răsună ca rugăciunea tăcută a lui Elide când 
traversară în goană câmpia nesfârșită. 

„Tineți poarta!” 


CAPITOLUL 61 

Agonia era o un cântec în sângele, oasele și respiraţia lui 

Lorcan. 

Pașii iepei și fiecare săritură peste cadavre și resturi îl 
făceau din nou să agonizeze. Nu avea parte nici de sfârșit, 
nici de îndurare. Să rămână conștient era tot ce putea face 
pentru a rămâne în șa. 

Să o ţină-n braţe pe Elide. 

Ea venise după el. Îl găsise cumva, pe acest nesfârșit 
câmp de luptă. 

Pe buzele ei, numele lui fusese o chemare pe care Lorcan 
nu o putea nega vreodată, chiar dacă moartea îl ţinuse cu 
atâta blândeţe culcușit sub toţi cei pe care îi doborâse, și 
așteptase să-și dea ultima suflare. 

lar acum, grăbindu-se spre fortăreaţa prea îndepărtată, 
atât de mult în spatele grupurilor de soldaţi și călăreţi care 
alergau spre porţi, el se întrebă dacă minutele acestea 
aveau să fie ultimele. Ultimele minute ale ei. 

Venise după el. 

Lorcan reuși să privească spre barajul din dreapta lor și 
călărețul păsării ruk ce semnala că era doar o chestiune de 
câteva minute înainte ca iadul să se dezlănţuie peste 
câmpie. 

Nu știa și nu-i păsa cum de se slăbise barajul. 

Farasha sări peste o grămadă de cadavre de valgi, iar 
Lorcan nu reuși să își înghită geamătul când sângele cald i 
se scurse pe piept și spate. 

Elide tot îndemnă iapa înainte, urmând o cale cât mai 
dreaptă spre fortăreaţa îndepărtată. 

Nicio pasăre ruk n-avea să vină să-i ia în aer. Nu - faptul 
că supravieţuise atât de mult și că ea îl găsise îl lăsase fără 
noroc. Puterea 


lui n-ar fi avut efect împotriva apei. 

Cele mai îndepărtate rânduri de soldaţi panicaţi începură 
să se vadă, iar Farasha trecu repede pe lângă ei. 

Elide suspină, iar el îi urmări privirea. 

Spre poarta fortăreței, încă deschisă. 

— Mai repede, Farasha! spuse fără să își ascundă groaza și 
disperarea din voce. 

Odată rupt barajul, ar fi durat mai puţin de un minut ca valul 
să ajungă la ei. 

Venise după el. Il găsise. 

Lumea amuţi. Durerea din corpul lui dispăru în neant, 
devenind ceva neimportant. 

Lorcan o cuprinse cu celălalt braţ pe Elide, apropiindu-și gura 

de 
urechea ei când spuse: 

— Trebuie să mă lași să plec, rosti răgușit fiecare cuvânt, 
forțându- și vocea aproape inutil. 

Elide nu își mută atenţia de la fortăreaţa din faţă. 

— Nu! 

Acea liniște blândă pluti în jurul lui, alungând ceața durerii și 

a 
luptei. 

— Trebuie să o faci! Trebuie să o faci, Elide! Sunt prea 
greu și fără greutatea mea ai putea să ajungi la timp la 
fortăreață. 

— Nu. 

Sarea lacrimilor ei umplu nările masculului. 

Cu buzele, Lorcan îi atinse ușor obrazul ud, ignorând durerea 
din trup. lapa galopă încontinuu, ca și când ar fi putut întrece 
moartea. 

— Te iubesc, îi șopti Lorcan la ureche. Te-am iubit din 
clipa în care ai luat toporul ca să ucizi ilkenii. Lacrimile ei 
curseră pe lângă el în vânt. Și am să fiu cu tine... Vocea i se 
sparse, dar se forţă să rostească vorbele, adevărul din inima 
lui. /ntotdeauna am să fiu. 

Nu se temea de ce i s-ar fi întâmplat imediat ce ar fi căzut 
de pe 

cal. Nu se temea deloc, dacă asta însemna ca ea să 
ajungă la 


fortăreață. 

Aşadar, Lorcan o sărută din nou pe obraz și își permise să-i 

inspire 
parfumul pentru ultima dată. 

— Te iubesc! repetă el și brațele începură să-i alunece din 
jurul taliei lui Elide. 

Elide îi apucă antebraţul cu o mână și își înfipse unghiile 
direct în pielea lui, feroce precum o pasăre ruk. 

— Nu! 

Nu mai lăcrima. În vocea ei se simţea doar hotărârea de 

neclintit. 

— Nu! repetă ea, cu glasul doamnei din Perranth. 

Lorcan încercă să își miște braţul, dar strânsoarea ei 

era fermă. Dacă el cădea de pe cal, cădea și ea. 

Împreună. Aveau să depășească situaţia asta sau să 
moară împreună. 

— Elide... 

Dar Elide lovi cu călcâiele în coastele negre ale iepei și strigă: 

— ZBOARĂ, FARASHA! Pocni din frâie. ZBOARĂ, ZBOARĂ, 
ZBOARĂ! 

Şi, cu ajutorul zeilor, iapa porni la galop. 

Ca și când zeul care o crease ar fi umplut plămânii iepei 
cu respiraţia lui, Farasha înaintă cu o viteză nemaipomenită, 
mai repede decât vântul. Mai repede decât moartea. 

Farasha trecu de prima cavalerie Darghan care fugea. Trecu 

de caii 
și călăreţii disperaţi care galopau din răsputeri spre porți. 

Inima ei puternică nu șovăi, chiar dacă Lorcan știa că 
bătea atât de repede încât era pe cale să explodeze. 

Între ei și fortăreață erau mai puţin de doi kilometri. 

Însă un trosnet asurzitor spintecă lumea, răsunând 
dinspre lac și munți. 

El nu mai putu face nimic, tot așa cum nici iapa curajoasă 
și hotărâtă nu mai fu în stare de altceva în clipa în care 


barajul se rupse. 
XXX 


Rowan începu să se roage pentru cei de pe câmp, pentru 

armata 
pe cale să fie măturată când barajul se rupsese. 

Stând la câţiva pași distanţă, Yrene se ruga și ea în 
șoaptă. Silbei, zeița sfârșiturilor blânde. „Moartea să fie 
rapidă și nedureroasă!” 

Un zid de apă, mare cât un munte, izbucni și năvăli spre oraș 
și câmpie cu furia a o mie de ani de îngrădire. 

— N-au să reușească să ajungă la timp, șopti Fenrys, 

privindu-i pe 
Lorcan și Elide galopând spre ei. 

Erau atât de aproape și totuși, valul avea să lovească în 

câteva 
secunde. 

Rowan se forță să rămână acolo, să privească ultimele 
clipe ale doamnei din Perranth și ale fostului său 
comandant. Era tot ce le putea oferi: să fie martor la 
moartea lor, astfel încât să poată spune povestea celor pe 
care îi întâlnea. Ca să nu fie uitaţi. 

Vuietul valului care venea deveni asurzitor, chiar și de la 
kilometri distanţă. 

Elide și Lorcan alergau în continuare, Farasha întrecând cal 

după 
cal. 

Aveau să scape de atingerea valului, de-ar fi ajuns la 
fortăreață? Rowan îndrăzni să studieze meterezele, să 
evalueze dacă trebuiau să îi ducă pe ceilalţi și pe Aelin la 
înălțime. 

Dar Aelin nu era lângă el. 

Nu era pe metereze. 

Inima lui Rowan se opri. Pur și simplu se opri când o 
pasăre maro- roșiatică plonjă din văzduh, îndreptându-se 
spre mijlocul câmpului. 

Era Arcas, rukul lui Borte, din ghearele căruia se legăna o 
femeie cu păr auriu. 

Aelin. Era Aelin... 

Arcas se apropie de pământ, răsfirându-și ghearele. Aelin 
atinse pământul, rostogolindu-se, până ce se ridică în 
picioare, chiar în calea acelui val. 

— Pe toţi zeii! șopti Fenrys, văzând-o și el. 


Cu toţii o văzuseră. 

Regina era pe câmpie, iar zidul nesfârșit de apă se grăbea 

către ea. 

Pietrele fortăreței începură să tremure. Rowan întinse o 
mână ca să se sprijine, străbătut de o frică pe care nu o mai 
cunoscuse când Aelin își ridică braţele deasupra capului. 

Un stâlp de foc ţâșni în jurul ei, ridicându-i totodată și 

părul. Valul vui spre ea și armata din spatele ei. 

Fortăreaţa nu se clătina din cauza valului, a zidului de apă. 

În pământ se formară crăpături care, dinspre Aelin, se 
răspândiră ca o pânză de păianjen. 

— Izvoarele termale, șopti Chaol. Valea este plină de izvoare 
subterane. 

Acestea duceau în inima fierbinte a lumii. 

Fortăreaţa se clătină, mai violent de data asta. 

Stâlpul de foc reveni la Aelin, iar ea întinse o mână în faţă, 
cu pumnul strâns, ca și când ar fi oprit valul. 

Atunci își dădu seama el. Fie ca partener al ei sau carranam, 

realiză 
ce se întâmpla. 

— Trei luni, șopti 

Rowan. Ceilalți 

înțepeniră. 

— Trei luni, repetă și genunchii i se înmuiară. De trei luni 
s-a tot adâncit în puterea ei. 

În fiecare zi petrecută cu Maeve, legată cu fier, se 
adâncise tot mai mult. Și de când o eliberaseră nu se 
atinsese prea mult de acea putere întrucât continuase să 
coboare. 

Ca să adune toată puterea magiei ei. Nu pentru Lacăt, și nici 
pentru Erawan. 

Ci pentru lovitura fatală dată lui Maeve. 

Săptămânile petrecute adânc înăuntrul ei îi aduseseră 

puterea la 
niveluri devastatoare. lar cele trei /uni... 

Pe toţi zeii! 

lar când focul său atinse zidul de apă care se înălța acum 

deasupra 


ei, când cele două forțe se ciocniră... 

— LA PĂMÂNT! strigă Rowan, acoperind vuietul apei. LA 
PĂMÂNT, ACUM! 

Tovarășii lui se aruncară spre pietre, cei care auziră 

procedând la 
fel. 

Rowan plonjă în miezul puterii lui; se avântă repede și 
puternic, smulgând ultima fărâmă de magie. 

Elide și Lorcan erau încă prea departe de porți. Mii de 
soldaţi erau încă prea departe de porţi când valul se umflă 
deasupra lor. 

Când Aelin deschise mâna spre el, focul izbucni. 

Era un foc de culoarea cobaltului, sufletul furios al unei 

flăcări. 

Un val de foc. 

Mai înalt decât apele furioase, acesta explodă din ea, 
împrăștiindu- se peste tot, iar unde apa întâlni zidul de foc, 
unde o mie de ani de îngrădire întâlniră cele trei luni de 
izolare, lumea explodă. 

Aburi fierbinţi, în stare să topească de pe oase carnea, 

ţâșniră pe 
câmpie. 

Cu un strigăt, Rowan aruncă tot ce-i mai rămăsese din 
magie spre atacul violent al aburilor, un val de vânt care îi 
împinse către lac și munţi. 

Apa se tot revărsa, spărgându-se în flăcările care nu 
cedau nici măcar un centimetru. 

Lovitura menită s-o termine pe Maeve - risipită aici, ca să 
scape armata care ar fi putut însemna salvarea 
Terrasenului; ca să cruţe vieţile de pe câmp. 

Rowan scrâșni din dinţi, gâfâind din cauza puterii tot mai 

slabe. 

Epuizarea îl pândea periculos de aproape. 

Valul furios se izbi de nenumărate ori în zidul de flăcări. 

Rowan nu văzu dacă Elide și Lorcan ajunseseră în 
fortăreață, dacă soldaţii ceilalți și călăreţii de pe câmp se 
opriră ca să se uite cu gurile căscate. 

— Puterea aia nu e o binecuvântare, zise prinţesa Hasare, 

apărând 


lângă el. 
— Spune-le-o soldaţilor tăi, mormăi Fenrys, alăturându-se lor. 
— Nu la asta m-am referit, spuse Hasar, iar teama se văzu 
clar pe 
chipul ei. 

Rowan se rezemă de metereze, gâfâind puternic în timp 
ce se lupta să împiedice aburul mortal să circule spre 
armată, când îl răci și-l alungă repede. 

Mâini solide îl apucară de subsuori, iar apoi Fenrys și 
Gavriel îl sprijiniră între ei. 

Trecu un minut. Încă unul. 

Valul începu să coboare. Focul ardea în continuare. 

Lui Rowan îi bubuia capul, iar buzele îi erau uscate. 

Pierdu noţiunea timpului și un gust metalic îi umplu 

gura. Valul cobori mai mult, apele furioase 

liniștindu-se. 

Apoi vuietul deveni un pleoscăit, iar vârtejurile deveniră 
mai mici. Până când și zidul de flăcări începu să se 
micșoreze, urmărind apele tot mai jos și lăsându-le să se 
prelingă în crăpăturile 

pământului. 

Lui Rowan i se clătinară genunchii, dar își stăpâni magia 
suficient de mult timp ca aburul să se împuţineze, să se 
calmeze. 

Acesta umplu câmpul, transformând lumea într-o ceaţă 
plutitoare și făcând imposibil ca regina să mai fie văzută în 
mijloc. 

Se pogori apoi o liniște mormântală. 

Focul licări prin ceaţă, albastrul devenind auriu și roșu, o 
strălucire slabă și pâlpâitoare. 

Rowan scuipă sânge pe pietrele meterezei, respiraţia 
zgâriindu-i gâtul ca niște cioburi de sticlă. 

Flăcările strălucitoare se micșorară, aburul unduindu-se 
mai departe până ce fu doar un stâlp subţire de foc, ascuns 
în câmpul învăluit de ceaţă. 

Nu era un stâlp de foc. 

Ci Aelin, care strălucea puternic de parcă dăruirea întru totul 


flăcării ar fi transformat-o în foc. 

„Aducătoarea-Focului”, șopti cineva de pe metereze. 

Ceaţa se undui și se umflă, făcând-o să pară o efigie 

strălucitoare. Liniștea se umplu de venerație. 

Un vânt slab cobori din nord. Vălul de ceaţă se retrase și iat- 

o! 

Strălucea din interior. Strălucea auriu, șuviţe din părul ei 
plutind pe un vânt fantomă. 

— Mosștenitoarea Malei, șopti 

Yrene. Pe câmp, Elide și Lorcan 

se opriseră. 

Vântul alungă și mai mult ceața plutitoare, curăţând terenul 

de 
dincolo de Aelin. 

Și unde se ivise acel val puternic și mortal, unde moartea 
dăduse năvală peste ei, nu mai rămăsese nimic. 

Timp de trei luni, ea cântase întunericului și focului, iar 
cele două elemente îi răspunseseră. 

Vreme de trei luni, se adâncise atât de mult în puterea ei 
încât luase cu forța profunzimi nedescoperite. În timp ce 
Maeve și Cairn o torturaseră, ea se scufundase, fără să le 
permită vreodată să afle ce căuta, ce adunase, zi de zi. 

O lovitură mortală. Una care să șteargă pentru totdeauna 
de pe faţa pământului o regină întunecată. 

Tinuse acea putere încolăcită înăuntrul său chiar și după 
ce fusese eliberată din lanţuri. Se luptase să o reprime în 
ultimele săptămâni, efortul fiind imens. În unele zile, îi 
fusese mai ușor să nu vorbească prea mult. In alte zile, 
aroganţa o ajutase să o ignore. 

Totuși, când văzuse acel val, când îi văzuse pe Elide și 
Lorcan alegând să moară împreună, când văzuse armata 
care ar fi putut salva Terrasenul, își dăduse seama. Simţise 
focul care dormea sub orașul acesta și realizase că ei 
veniseră aici cu un motiv. 

Pentru asta venise ea aici. 

Un firicel de apă curgea încă din baraj, inofensiv, șerpuind 

spre 
lac. 


Nimic mai mult. 

Aelin ridică o mână strălucitoare în faţa ei când vidul 
răcoros o umplu în sfârșit. 

Lent, începând cu vârfurile degetelor, strălucirea dispăru 
ca și când ar fi fost creată din nou, în trupul ei. 

Ca și când ar fi redevenit ea însăși. 

Claritatea simţurilor urmă transformării, ca și când ar fi 
putut vedea și respira din nou. 

Centimetru cu centimetru, strălucirea aurie dispăru în piele și 

os. 
Devenea iarăși femeie. 

Un șoim cu coada albă era deja în zbor. 

Dar când ultima strălucire îi dispăru printre degetele de la 
picioare, Aelin căzu în genunchi. 

Căzu în genunchi în tăcerea lumii și se ghemui într-o parte. 

Simţi vag braţele puternice care o ridicau. Era purtată pe 
un spate lat acoperit de pene, se ridica în văzduh, ceața 
rămasă unduindu-se în soarele după-amiezii și, apoi... 
întunericul plăcut. 


CAPITOLUL 62 

Vrăjitoarele Crochan nu se împrăștiară în cele patru zări. 

La unison, Cele Treisprezece și sabatul Crochan zburară 
spre sud- vest, către marginea Colţilor. Spre o altă tabără 
secretă, de vreme ce locul celeilalte era total compromis. 
Mai departe de Terrasen, dar cel puţin mai aproape de 
Morath. 

Faptul că găsiră un loc sigur unde să campeze pe timpul 
nopţii era o mică alinare, gândi Dorian. Balaurii poate că ar 
mai fi rezistat, dar vrăjitoarele Crochan pe măturile lor nu 
puteau zbura atât de mult timp. Zburaseră până ce 
întunericul aproape le orbise pe toate, aterizând doar după 
ce Umbrele și vrăjitoarele Crochan căzuseră de acord 
asupra unui loc sigur în care să rămână. 

Odată ajunși toţi, stabiliră cine să rămână de strajă la sol 
și în aer. În cazul în care cele două matroane 
supraviețuitoare ar fi vrut să-și ia revanșa pentru 
înfrângerea lor umilitoare, acum ar fi fost momentul. 
Vrăjitoarele Crochan și Asterin își petrecuseră o mare parte 
din zi lăsând urme false, însă doar timpul avea să le spună 
dacă scăpaseră de ameninţare. 

Noaptea era destul de friguroasă încât să ridice corturile, 
balaurii îngrămădindu-se unul în celălalt pe proeminenţele 
stâncoase. Și, chiar dacă nu era înţelept să facă focul, frigul 
ameninţa să fie atât de mortal încât Glennis luase flacăra 
sacră din sfera de sticlă unde o ţinuse în timpul călătoriei și 
aprinse o altă flacără. Celelalte procedară la fel și, cu toate 
că aveau să facă farmece ca să ascundă tabăra și focurile 
de ochii inamicilor, Dorian nu putea uita că matroanele 
Dinţi-de-fier îi găsiseră oricum. 

Nu stabiliseră unde urmau să meargă și ce să facă, dacă 
aveau să se despartă în sfârșit sau să rămână un grup unit. 


Manon nu întrebase și nici nu insistase să făurească o 
alianţă, să meargă la război. Nu ceruse să i se spună unde 
zburau vrăjitoarele - atât de mare era nevoia de a se 
îndepărta de tabăra lor în dimineaţa asta. 

Dar a doua zi, gândi Dorian când se strecură sub pătură în 
micul spaţiu încălzit de o flacără, intenţiona să le forţeze să 
discute despre câteva lucruri. 

Mort de oboseală și îngheţat în ciuda magiei care îl 
încălzea, Dorian își lăsă capul pe sacul cu provizii pe care ÎI 
folosea drept pernă. 

Somnul aproape îl cuprinsese când o rafală rece intră în 
cort și apoi dispăru. El își dădu seama cine era înainte ca ea 
să se așeze lângă salteaua lui, iar când deschise ochii, o 
văzu pe Manon sprijinindu-și braţele pe genunchi. 

Ea se uită în lumina slabă a cortului său, iluminat de argintiul 
stelelor care-i străluceau pe frunte. 

— Nu trebuie să o porţi tot timpul, spuse el. Avem voie s-o 

dăm 
jos. 

Ochii aurii se îndreptară spre el. 

— Nu te-am văzut niciodată purtând o coroană. 

— Ultimele câteva luni nu prea mi-au permis să umblu la 
colecția regală. Se ridică. Şi oricum nu îmi place să le port. 
Îmi intră în cap. 

Ea schiţă un zâmbet. 

— Asta nu e grea. 

— De vreme ce pare făcută din lumină, îmi imaginez că 

nu este. Cu toate că știa că acea coroană ar fi cântărit 

mult în alte feluri. 

— Deci vorbești cu mine, spuse ea. 

— Am mai vorbit cu tine. 

— Din cauză că acum sunt regină? 

— Erai regină și înainte de ziua de azi. 

Ea miji ochii aurii, studiindu-l ca să primească răspunsul 
dorit. Dorian o lăsă să facă asta și îi întoarse favoarea. 
Respirația îi era 


constantă și postura relaxată pentru prima dată. 

— Credeam c-o să fie mai satisfăcător. Să o văd fugind. 
Se referea la bunica ei. Când ţi-ai ucis tatăl, ce ai simţit? 

— Furie. Ură. 

El nu dădu înapoi la adevărul din cuvintele lui, la urâţenia lor. 

Ea își mușcă buza inferioară, fără să-și arate dinţii de fier. 

O recunoaștere rară și tăcută a îndoielii. 

— Crezi că ar fi trebuit să o ucid? 

— Unii ar spune că da. Dar faptul că ai umilit-o așa, spuse 
el, gândindu-se, ar putea să-i slăbească forţele - nu doar pe 
ale ei, ci și pe ale armatei Dinţi-de-fier, mai mult decât 
moartea sa. Dacă ai fi ucis-o, probabil le-ai fi determinat pe 
vrăjitoarele Dinţi-de-fier să se adune împotriva ta. 

— Am ucis-o pe matroana Picioare-Galbene. 

— Ai ucis-o pe ea, ai cruţat-o pe vrăjitoarea Sânge- 
Albastru, iar bunica ta a fugit. Este o înfrângere 
demoralizantă. Dacă le-ai fi ucis pe toate, dacă le-ai fi 
omorât doar pe bunica ta și pe matroana Picioare-Galbene, 
moartea lor ar fi putut fi considerată un sacrificiu nobil în 
folosul clanurilor Dinţi-de-fier. 

Ea dădu aprobator din cap, ochii aurii oprindu-se din nou 

asupra 
lui cu o claritate și fermitate nefirească. 

— Îmi pare rău! spuse Manon. Pentru cum am vorbit când am 

aflat 
de planurile tale de a merge în Morath. 

El fu destul de uluit încât să clipească doar. Umorul fu 
singurul lui scut când zise: 

— Se pare că te-ai molipsit de amabilitatea vrăjitoarelor 

Crochan, 
Manon! 

Ea schiţă un zâmbet auzind asta. 

— Mama să mă ajute dacă am să ajung vreodată atât de 
plictisitoare! 

Dar amuzamentul lui Dorian dispăru. 

— Îți accept scuzele! zise și se uită în ochii ei, lăsând-o să 

vadă 


adevărul cuvintelor. 

Răspunsul i se păru suficient. Era un răspuns și, cumva, 
ultimul indiciu în căutarea ei. 

Pielea se încreţi în jurul ochilor aurii. 

— Pleci, șopti ea. Mâine. 

El nu se deranjă să o mintă. 

— Da. 

Era timpul. Își înfruntase bunica, contestând ceea ce 
crease ea. Era timpul ca el să facă același lucru. Nu avea 
nevoie de confirmarea căldurii lui Damaris sau ca spiritele 
morţilor să îi spună asta. 

— Cum? 

— Voi vrăjitoarele aveţi mături și balauri. Am învăţat să îmi 

fac 
propriile aripi. 

Pentru câteva clipe, ea nu spuse nimic. Apoi își întinse 

picioarele, 
întorcându-se cu faţa la el. 

— Morathul este o capcană a morții. 

— Ai dreptate. 

— Eu... Noi nu putem merge cu tine. 

— Știu. 

Dorian ar fi putut jura că frica i se citi în ochi. Totuși, nu 
se înfurie și nici nu ţipă la el - nici măcar nu mormăi, ci îl 
întrebă pur și simplu: 

— Nu ţi-e frică să mergi singur? 

— Bineînţeles că mi-e frică. Oricărui om întreg la minte i-ar fi. 

Dar 
cred că sarcina mea este mai importantă decât frica. 

Pe chipul ei se văzu furia, încordarea acaparându-i mușchii. 

Apoi dispăru și fu înlocuită de ceva ce mai văzuse azi - 
chipul unei regine. Hotărât și înţelept, întristat și strălucitor 
de limpede. Ea își cobori privirea la saltea și după aceea se 
uită în ochii lui. 

— Şi dacă ţi-aș cere să rămâi? 

Intrebarea îl surprinse. El se gândi atent la răspuns. 

— Presupun că ar trebui să-mi dai un motiv foarte 

convingător. Ea își îndreptă degetele spre cataramele și 

nasturii hainelor de 


piele și începu să le deschidă. 

— Nu vreau să pleci, fu tot ce spuse Manon. 

Inima lui bătu cu putere când ea își dezvălui pielea 
catifelată centimetru cu centimetru. Nu își scotea seducător 
hainele, ci, mai degrabă, îi făcea o ofertă. 

Degetele începură să-i tremure, iar Dorian se mișcă în 
sfârșit, ajutând-o să își scoată cizmele, apoi centura sabiei. 
El îi lăsă jacheta deschisă, sânii abia văzându-i-se printre 
revere, mișcându-se în sus și-n jos într-un ritm neregulat 
care doar se accentuă când ea își strecură mâna între ei și 
începu să îi scoată jacheta și, cu permisiunea lui, și cămașa 
de dedesubt. 

Afară, vântul șuiera. 

lar când îngenuncheară unul în faţa celuilalt, goi de la 
brâu în sus, Manon încă purtând coroana de stele, ea spuse 
încet: 

— Am putea face o alianţă. Între Adarlan și vrăjitoarele 

Crochan. 
Şi orice vrăjitoare Dinţi-de-fier care m-ar putea urma. 

Acesta era răspunsul ei, își dădu el seama. La cererea lui 
de a-l convinge să rămână. 

ÎI luă de mână și își împleti degetele cu ale lui. 

Ceea ce împărtășeau era mai degrabă intim, mai 
vulnerabil decât își permisese ea să fie vreodată. 

— O alianţă între noi doi, spuse ea și înghiţi. 

Ochii aurii se ridicară spre ai lui, oferta licărind acolo. 

Să se căsătorească. Să își unească popoarele în termenii cei 
mai puternici. 

— Nu vrei asta, zise el la fel de încet. Nu ţi-ai dori 
niciodată să fii încătușată astfel de vreun bărbat. 

Dorian putea vedea adevărul pe chipul ei frumos, faptul 
că era de acord cu el. Dar ea scutură din cap, lumina 
stelelor dansând în părul ei. 

— Vrăjitoarele Crochan nu s-au oferit să zboare la război. 
Încă nu am îndrăznit să le întreb. Dar dacă aș avea forța 
Adarlanului lângă 


mine, poate aș reuși să le conving în sfârșit. 

Dacă victoria de azi nu le convinsese, atunci nimic n-avea 
să le facă să se răzgândească, deși regina lor oferea 
libertatea după care ea tânjea atât de mult. 

Totuși, ideea că Manon se gândise la asta... 

Dorian răsuci între degete o șuviţă din părul ei argintiu și, 
pentru o clipă, o sorbi din priviri. 

Ar fi fost soţia lui, regina lui. Era deja perechea lui, 
partenera lui, semănându-i în multe privinţe. lar la căsătoria 
lor, lumea ar fi aflat asta. 

Dar vedea gratiile cuștii care s-ar fi furișat mai aproape, 
mai strâns, în fiecare zi. Și fie ar fi distrus-o iremediabil, fie 
ar fi transformat-o în ceva ce niciunul din ei nu și-ar fi dorit 
vreodată să fie. 

— Te-ai căsători cu mine doar ca să putem ajuta 
Terrasenul în războiul ăsta? 

— Aelin este dispusă să moară și să pună capăt 
conflictului. De ce să îndure tot sacrificiul? 

Și iată răspunsul ei, deși Dorian știa că ea nu își dăduse 

seama că 
asta era. 

Sacrificiu. 

Cu mâna cealaltă, Dorian îi desfăcu nasturii pantalonilor 
din câteva mișcări abile, dezvăluind cicatricea lungă și 
groasă de pe abdomenul ei. 

Dacă ar fi înfruntat-o el pe bunica ei, ar fi putut să se 

controleze la 
fel de bine ca Manon? 

În mod sigur nu. 

Își trecu degetele peste cicatrice, mângâindu-i apoi pântecul, 

în sus 
-tot mai sus - pielea ei făcându-se ca de găină sub 
atingerea lui, până ce el se opri chiar în dreptul inimii lui 
Manon. Până ce acoperi locul cu palma, rotunjimea sânului 
ei ridicându-se ca să îi întâlnească mâna cu fiecare 
respiraţie neregulată. 

— Aveai dreptate, spuse ea încet. Mă tem. Manon îi acoperi 

mâna 


cu a ei. Mă tem c-ai să te duci în Morath și ai să revii ca o 
persoană necunoscută mie. Ca pe ceva ce am să fiu nevoită să 
ucid. 

— Știu. 

Aceleași frici îi urmăreau și lui pașii. 

Ea îi strânse degetele, apăsând puternic, de parcă ar fi 
încercat să îi fixeze mâna pe inima care bătea cu putere 
dedesubt. 

— Ai rămâne aici dacă am face 

alianța? El auzi fiecare cuvânt 

rămas nerostit. 

Așadar, Dorian își atinse ușor buzele de ale ei, iar Manon 

gemu 
slab. 

Dorian o sărută din nou, iar limba ei o întâlni pe a lui, 
lacomă și căutătoare. Apoi își băgă mâinile în părul 
tânărului, ridicându-se amândoi în genunchi ca să se 
întâlnească la mijloc. 

Ea gemu, mâinile alunecându-i din păr spre piept, spre 

pantalonii 
lui. Îl mângâie prin material, iar Dorian gemu pe buzele ei. 

Timpul încetă să mai existe, rămânând doar Manon, o 
sabie vie în braţele lui. Pantalonii lor ajunseră lângă cămăși 
și jachete pe pământ, iar apoi Dorian o întinse pe salteaua 
lui. 

Manon își retrase o mână ca să-și dea jos coroana 

strălucitoare, dar 
el o opri cu o atingere-fantomă. 

— Nu, spuse Dorian cu vocea aproape guturală. Las-o. 

Ochii ei se transformară în aur topit, pleoapele 
îngreunându-i-se când se zvârcoli, dându-și capul pe spate. 

În faţa frumuseţii care ameninţa să îl distrugă, a tentaţiei 
pe care voiau să o revendice toate instinctele lui, gura i se 
uscă. Nu trupul și- | dorea, ci ceea ce-i oferise ea. 

Atunci, mai că acceptase. 

Fu aproape destul de egoist și lacom după ea încât să 
încuviințeze. Da, ar fi luat-o să-i fie regină, ca să nu mai fie 
niciodată nevoit să se despartă, ca vrăjitoarea aceasta 
minunată și feroce să-i poată rămâne alături toată viaţa. 

Manon se întinse spre el, înfigându-și degetele în umerii lui, 


iar 


Dorian se ridică deasupra ei, găsindu-i gura cu un sărut. 

Cu o mișcare a șoldurilor ei, Dorian se trezi cufundat în 
Manon, pielea ei caldă și mătăsoasă fiind îndeajuns să îl 
facă să uite că erau în mijlocul unei tabere sau că aveau 
regate pe care să le protejeze. S 

Nu voia să se deranjeze cu atingeri-fantomă. Işi dorea s-o 
simtă cu totul, să-i simtă pielea pe a lui. 

De fiecare dată când se împinse în ea, Manon îi răspunse 
cu o mișcare poruncitoare, unduitoare. „Rămăi!” Cuvântul 
răsună cu fiecare respirație. 

Dorian îi luă un picior și îl ridică mai mult, înclinându-se 
mai aproape. El gemu la perfecțiunea acestuia, iar Manon 
înghiţi sunetul cu un sărut, apăsându-i spatele ca să îl 
împingă mai puternic, mai repede. 

Dorian îi oferi lui Manon ceea ce-și dorea. Ce-și dorea și 
el. De nenumărate ori. 

Ca și când clipele acestea ar fi putut dura la nesfârșit. 

XXX 

Manon respira la fel de sacadat ca Dorian când se 
îndepărtară în cele din urmă. 

Ea abia își putea mișca membrele, abia reuși să inspire 
destul aer când se uită la tavanul cortului. Dorian, la fel de 
epuizat, nu încercă să vorbească. 

În orice caz, ce mai era de spus? 

Manon spusese ce voia și cât de mult din adevăr îndrăznise. 

În urma acestuia, strălucea un fel de claritate 
multumitoare. Una pe care nu o mai simţise de foarte mult 
timp. 

Ochii lui de safir zăboviră asupra chipului ei, iar Manon se 
întoarse spre el. Lent, își scoase coroana de stele și o lăsă 
deoparte, trăgând pătura peste amândoi. 

Nici măcar nu tresări când ea se apropie, lipindu-se de 
mușchii tari ai trupului său. 

Nu, Dorian o cuprinse cu un braţ și o trase mai mult spre el. 


Manon încă îi asculta respiraţia când adormi, încălzită în 

braţele 
lui. 

XXX 

La răsărit, ea se trezi într-un pat rece. 

Manon aruncă o privire la locul unde dormise regele, la 
proviziile lipsă și sabia veche și își dădu seama. 

Dorian plecase spre Morath. Și luase cu el cele două chei 

Wyrd. 


CAPITOLUL 63 

Aedion și Kyllian își ţinură sub control soldaţii panicaţi cât 
mărșăluiră tocmai până la malurile râului Florine. 

Era inutil să alerge spre nord. Tobele începură să bată și 
sunetul lor se auzi din ce în ce mai strident cu fiecare minut, 
forțându-l pe Aedion să dea ordin legiunii să intre în 
formaţie. 

Mergând spre primele rânduri, cu armura atât de grea 
încât părea din piatră și lipsa sabiei vechi la șold ca un 
membru-fantomă, Aedion îi spuse lui Ren: 

— Trebuie să îmi faci o favoare. 

Ren, prinzându-și tolba, nu se deranjă să-și ridice privirea. 

— Nu-mi spune să fug! 

— Niciodată! 

Erau foarte aproape de Theralis. Cât de nimerit ar fi fost 
să moară în sfârșit pe câmpul pe care Terrasenul căzuse în 
urmă cu zece ani! Să îi fi intrat sângele în pământul în care 
muriseră atât de mulţi dintre cei pe care-i iubise din regatul 
lui, ca oasele sale să li se alăture, neînsemnate, pe câmp. 

— Trebuie să chemi ajutoare. 

Ren își ridică atunci privirea. Chipul plin de cicatrici era 
mai slab decât în urmă cu câteva săptămâni. Când luase 
vreunul dintre ei masa așa cum se cuvenea? Când se 
odihnise o noapte întreagă? Aedion nu știa unde era 
Lysandra, și nici ce formă luase. Nu o căutase cu o seară în 
urmă, iar ea păstrase distanţa. 

— Acum sunt neînsemnat, spuse Aedion, rândurile de 
soldaţi despărțindu-se ca să le facă loc, atât cei din legiunea 
Bane și războinicii Fae, Asasinii Tăcuţi și wendlynienii și 
soldaţii Pustiurilor. Dar tu ești lordul din Allsbrook. Trimite 
soli! Trimite-l pe Nox Owen! 


Cheamă ajutoare! Trimite-i în toate direcţiile, către oricine 
le-ar ieși în cale! Spune-le lui Nox și celorlalţi să implore 
dacă trebuie, dar zi- le să transmită că Terrasenul cere 
ajutor. 

Doar Aelin avea autoritatea să facă asta, sau Darrow și 
consiliul lui, dar lui Aedion nu îi păsa. 

Ren se opri, iar Aedion se opri odată cu el, perfect 
conștient de soldaţii care puteau să-i audă, de auzul Fae pe 
care îl aveau mulţi. Endymion și Sellene, pe chipurile cărora 
seriozitatea și oboseala se vedeau clar, deja stăteau lângă 
rândurile din faţă ale flancului stâng. O patrie - asta 
pierduseră ei, și pentru asta se luptau acum. Dacă 
supravieţuia vreunul. Ce părere ar fi avut tatăl despre fiul 
său care lupta, în sfârșit, alături de poporul lui? 

— O să vină careva? întrebă Ren, conștient la rându-i de 
cei care ascultau, conștient de chipurile mohorâte care 
rămăseseră cu ei, în ciuda morții care mărșăluia în spatele 
lor. 

Aedion își puse coiful, simțind metalul rece ca gheaţa. 

— Acum zece ani nu a venit nimeni, dar poate de data asta o 

să se 
deranjeze careva. 

Ren îl apucă de braţ, trăgându-l mai aproape. 

— Aedion, e posibil să nu mai avem ce apăra. 

— Trimite oricum mesajul, spuse și făcu semn din bărbie 
spre rândurile pe lângă care trecuseră. Ilias își lustruia 
săbiile printre asasinii tatălui său, atent la inamicul din faţă, 
pregătindu-se de o ultimă înfruntare pe acest câmp 
înzăpezit atât de departe de căldura deșertului său. Insiști 
că sunt încă generalul tău? Atunci uite ultimul meu ordin. 
Cheamă ajutoare! 

Un mușchi al maxilarului îi zvâcni, dar Ren zise „Este ca și 
făcut!” și dispăru. 

Nu se deranjară să își ia rămas-bun. Şansa lor era destul de 

mică. 

Așadar, Aedion se îndreptă singur spre primele rânduri. 
Doi soldaţi din legiunea Bane se dădură la o parte ca să-i 
facă loc, iar Aedion își ridică scutul, potrivindu-l perfect în 
frontul lor unit - zidul 


de metal în care Morathul avea să lovească puternic prima 
dată. 

Fulgii de zăpadă se rotiră, învăluind totul pe o distanţă mai 

mare 
de treizeci metri. 

Totuși, tobele bătură mai strident. Curând, pământul tremură 

sub 
picioarele lor. 

Ultima lor înfruntare, aici pe un câmp necunoscut din faţa 

râului 
Florine. Cum de se ajunsese la asta? 

Aedion își scoase sabia, fiind imitat de ceilalți soldaţi, 

zăngănitul 
metalului spintecând șuieratul vântului. 

Morathul apăru, un rând solid și negru ieșind din zăpadă. 

La fiecare pas, apăreau mai mulţi din urmă. Cât de 
departe era turnul vrăjitoarelor? Cât de curând urma să fie 
dezlănţuită puterea lui? 

El se rugă, de dragul soldaţilor lui, să fie o moarte rapidă 
și nedureroasă și să nu trăiască prea multe momente de 
groază înainte să fie spulberați. 

Cei din legiunea Bane nu își loviră săbiile de scuturi de 

data asta. Se auzeau doar soldații Morathului mărșăluind 

și tobele. 

Dacă s-ar fi dus în Orynth când le-o ceruse Darrow, ar fi 
reușit. Ar fi avut timp să traverseze podul sau să meargă 
spre nord. 

Înfrângerea și morţile acestea erau doar din cauza lui. 

Undeva de-a lungul rândului, mișcarea îi atrase privirea - 
chiar în clipa în care un cap zburilit se ivi între prinţul Galan 
și unul dintre soldaţii lui. Un leopard-fantomă. 

Ochii verzi se îndreptară spre el, obosiţi și trişti. 

Aedion fu primul care se uită în altă parte. Situaţia era 
destul de gravă și fără să știe că ea era aici, că Lysandra ar 
fi rămas cu siguranţă alături de ei până și-ar fi întâlnit 
moartea. 

E| se rugă să moară primul, ca să nu vadă asta. 

Morathul se apropie destul încât Ren să le dea ordin 
arcașilor să tragă. 

Săgeţile zburară, dispărând în zăpadă. 


Morathul trimise o salvă de răspuns care întunecă lumina 

apoasă. 

Aedion își înclină scutul, ghemuindu-se. Fiecare impact îi 

răsună 
prin oase. 

Gemetele și strigătele umplură partea lor de câmp. Când 
salva se opri, când se îndreptară din nou, mulţi bărbaţi nu 
se ridicară odată cu ei. 

Nu fuseseră trase doar săgeți care acum împestriţau zăpada. 

Ci capete. Capete de om, multe încă purtând coifuri, 
purtând însemnul lupului care urlă al lui Ansei din Briarcliff. 

Era restul armatei pe care le-o promisese ea și pe care ei o 

așteptau. 

Cu siguranţă aceștia interceptaseră Morathul și fuseseră 
spulberaţi. 

Strigătele se înălţară din armata din spatele lui când 
soldaţii își dădură seama de asta. Vocea unei femei acoperi 
vacarmul, strigătul ei de jale răsunând prin coiful lui Aedion. 

Ochii lăptoși larg deschiși ai capului tăiat care aterizase 
lângă cizmele lui se holbau spre cer, cu gura încă deschisă 
într-un strigăt de groază. 

Pe câţi îi cunoscuse Ansei? Câţi prieteni se număraseră 
printre ei? Nu era momentul să o caute pe tânăra regină și 
să-i transmită condoleanţe. Probabil niciunul dintre ei nu 
avea să supravieţuiască zilei de azi; capetele propriilor 
soldaţi ar fi putut fi cele aruncate spre 

zidurile Orynthului. 

Ren ordonă să se mai tragă o salvă, săgețile lor fiind atât 
de puţine în comparaţie cu numărul celor dezlănţuite cu 
câteva secunde înainte: o ploaie slabă în comparaţie cu una 
torențială. Multe își găsiră ţinta, soldaţii în armuri negre 
căzând. Dar ei fură înlocuiţi de cei din spatele lor, ca niște 
rotițe într-o mașinărie îngrozitoare. 

— Luptăm uniţi! le strigă Aedion celor din rând, forțându- 
se să ignore capetele împrăștiate. Murim uniţi! 

Un corn răsună din mijlocul rândurilor inamice și Morathul 
începu atacul asupra primei linii. 


Cizmele lui Aedion intrară în noroi când își sprijini braţul 
de scut, ca și când ar fi putut împiedica valul care se 
întindea până spre orizont. 

El își numără clipele, știind că erau limitate. Mărâitul unui 
leopard-fantomă se auzi de undeva din rând, o provocare 
pentru armata care ataca. 

Cincisprezece metri. Arcașii lui Ren trăgeau tot mai puţine 

săgeți. 

Doisprezece metri. Zece metri. 

Sabia din mâna lui nu se compara cu sabia veche pe care 
o ţinuse cu atâta mândrie, dar avea să se descurce. Şase 
metri. Trei metri. 

Aedion inspiră. Ochii negri și goi ai soldaţilor Morathului 
deveniră clari sub coifurile lor. 

Prima linie a Morathului înclină săbiile și sulițele... 

Focul izbucni din flancul 

stâng. Din flancul /ui stâng. 

Aedion nu îndrăzni să își mute atenţia de la inamicul care 
îl ataca, dar câţiva dintre soldaţii Morathului o făcură și, 
pentru asta, îi măcelări. Îi ucise și pe tovarășii lor uluiţi, când 
se întoarseră spre altă explozie. 

Aelin. Ae/in... 

Soldaţii din spatele lui strigară triumfători și ușuraţi. 

— Apropiaţi-vă! le strigă Aedion războinicilor de lângă el 
și se retrase suficient cât să vadă sursa salvării lor, liberă și 
sigură în sfârșit... 

Nu Aelin era cea care dezlănţuia focul asupra flancului 

stâng. Nu Aelin era cea care traversase râul acoperit 

de zăpadă. 

Corăbiile umpleau râul Florine, aproape nevăzute în 
zăpada viscolită, unele purtând steagurile flotei lor unite. 

Dar multe, atât de multe încât nu le putea număra, purtau un 

steag 
de culoarea cobaltului împodobit cu un dragon de mare verde. 

Flota lui Rolfe. Mycenienii. 

Totuși, nu era nici urmă de anticii dragoni verzi care îi 

însoțiseră 


cândva în luptă. Doar soldaţi umani mărșăluiau pe zăpadă, 
fiecare purtând un dispozitiv ce părea cunoscut și eșarfe 
care să le acopere gurile. 

Suliţe de foc. 

Un corn răsună dinspre râu, iar sulițele de foc dezlănţuiră 
flăcările albe asupra soldaţilor Morathului, ca și când ar fi 
fost fuioare din iad. Toţi dragonii scuipau foc asupra 
inamicilor. 

Focul topi armura și carnea, arzându-i pe demonii care 

temeau 
de căldură și lumină. 

Ca și când ar fi fost fermieri care își ardeau câmpurile 
recoltate pentru iarnă, mycenienii lui Rolfe mărșăluiră 
înainte, sulițele de foc scuipând, până ce formară un rând 
între Aedion și inamicii lor. 

Morathul se întoarse și fugi. 

Fugi de-a dreptul, strigătele de avertisment ridicându-se 
deasupra flăcărilor uriașe. „Aducătoarea-Focului i-a înarmat! 
Puterea ei arde din nou!” 

Proștii nu își dăduseră seama că nu era magie, ci doar 
noroc chior și bună sincronizare. 

Apoi răsună o voce cunoscută. 

— Repede! La bord, cu toţii! 

Era Rolfe. 

Intrucât corăbiile din apa râului se apropiaseră, pasarelele 
fuseseră coborâte, iar bărcile cu vâsle erau deja la țărm. 

Aedion nu pierdu timpul. 

— Spre râu! Spre flotă! 

Soldaţii lor nu ezitară, ci alergară spre flota care îi 
aștepta, spre orice corabie la care ar fi putut ajunge, sărind 
în bărcile lungi. Totul era haotic, dar cu Morathul în 
retragere cine știe cât timp, lui nu îi păsa. 

Aedion își păstră poziția în prima linie, asigurându-se că 
nu rămânea niciun soldat în urmă. 


se 


Mai departe, prinţul Galan și o siluetă pătată și blănoasă 


făcură la 


fel. Lângă ei, cu părul roșcat fluturând în vânt, Ansei din 
Briarcliff își tinu sabia îndreptată spre inamicii lor. Lacrimile 
îi curgeau pe obrajii pistruiaţi. Capetele oamenilor ei zăceau 
împrăștiate în zăpada care o înconjura. 

Și în faţa lor, încă dezlănţuind focul, mycenienii lui Rolfe 
le dădură timp să se retragă. 

Fiecare secundă abia trecea, dar, lent, bărcile se umplură, 
încet, armata lor părăsi ţărmul, toate bărcile care plecaseră 
fiind înlocuite de altele. Mulţi Fae se transformară, păsările 
de pradă umplând cerul gri când zburară deasupra râului. 

lar când nu mai rămăseseră decât câteva bărci, printre 
ele o frumoasă corabie cu un catarg pe care era sculptat un 
dragon de mare care atacă, Rolfe strigă de la cârmă: 
„Retrageţi-vă cu toţii!” 

Mycenienii și sulițele lor de foc se retraseră repede, 
grăbindu-se spre bărcile lungi care reveneau la țărm. 

Lysandra și Ansei alergară odată cu ei, iar Aedion îi urmă. 
Niciodată nu mai alergase atât de mult și atât de repede. 

Dar apoi ajunse pe pasarela corabiei lui Rolfe, râul fiind 
destul de adânc încât să se poată apropia de țărm. 
Lysandra, Galan și Ansei îl întrecuseră deja, iar Aedion abia 
pășise pe punte când pasarela se ridică. Dedesubt și 
împrejur, mycenienii săriră în bărcile lor lungi și vâsliră din 
răsputeri. Niciun soldat nu rămase în urmă. Doar morţii. 
Lumina licări, iar Aedion se întoarse spre cârmă la timp să o 
vadă pe Lysandra transformându-se din leopard-fantomă în 
femeie, goală 

ca în ziua în care se născuse. 

Rolfe, spre meritul său, păru doar puţin surprins când ea îl 
cuprinse de gât. Şi din nou spre meritul său, lordul piraţilor îi 
puse mantia lui pe umeri înainte să o îmbrăţișeze la rându-i. 

Aedion ajunse la ei, gâfâind și atât de ușurat încât ar fi putut 
vomita pe scândurile lustruite. 

Rolfe îi dădu drumul Lysandrei, lăsându-i mantia. Când 

femeia 
metamorfică și-o strânse bine pe trup, el spuse: 


— Părea că ai nevoie să fii salvat. 

Aedion doar îl îmbrăţișă pe bărbat, apoi dădu din cap spre 
mâinile înmănușate ale lui Rolfe. 

— Presupun că trebuie să îi mulțumim hărţii tale! 

— Se pare că nu e bună doar pentru jafuri! Rolfe rânji. 
Ravi și Sol de Suria ne-au interceptat în apropierea graniţei 
nordice, recunoscu el. Credeau că s-ar putea să aveţi 
probleme și ne-au trimis aici, spuse și își trecu o mână prin 
păr. Stau de pază pe coastă, cu ce a mai rămas din flota 
voastră. Dacă Morathul atacă dinspre mare, n-o să aibă 
destule corăbii ca să aibă o șansă. Le-am spus asta și tot mi- 
au ordonat să vin aici. Chipul bronzat al lordului piraţilor se 
încordă. Așadar, iată-mă! 

Aedion abia îi observă pe marinarii și soldaţii care navigau 
rapid spre partea cealaltă a râului. 

— Mulţumesc, șopti el. Şi slavă zeilor pentru Ravi și Sol! 

Rolfe scutură din cap, privind spre numărul mare de 
soldaţi de-ai Morathului care încă se retrăgeau. 

— l-am surprins, dar asta n-o să-i ţină departe prea mult 

timp. 

Lysandra veni lângă Rolfe. Aedion încercă să nu se 
crispeze văzându-i picioarele goale și umerii descoperiţi 
când vântul rece dinspre râu sufla spre ei. 

— Trebuie doar să ajungem în Orynth și în spatele zidurilor 

lui. 
De acolo ne putem regrupa. 

— Nu pot să-ţi duc toată armata în Orynth, spuse Rolfe, 
gesticulând spre soldaţii adunaţi pe ţărmul îndepărtat. Dar 
pot să te duc pe tine acum, dacă ai vrea să ajungi mai 
devreme ca să te pregătești. Lordul piraţilor studie ţărmul, 
ca și când ar fi căutat pe cineva. Ea nu este aici, nu-i așa? 

Lysandra scutură din cap. 

— Nu. 

— Atunci, o să fim nevoiţi să ne descurcăm, fu tot ce spuse 

Rolfe, 
întruchiparea comandantului calm. 


Ochii lui verzi ca marea se îndreptară spre locul unde 
stătea Ansei din Briarcliff la marginea navei, uitându-se 
către câmpul de capete lăsate în zăpadă. 

Niciunul dintre ei nu vorbi când tânăra regină îngenunche, 
armura zăngănind pe punte, și-și plecă fruntea. 

— O să le dau de veste soldaţilor noștri să mărșăluiască 
spre Orynth, iar apoi o să navigăm spre oraș, șopti Aedion. 

— Mă ocup eu, spuse Lysandra, fără să se uite la el și fără 
să se deranjeze să mai spună ceva. 

Mantia căzu spre scânduri, ea se transformă într-un uliu și 
se îndreptă spre locul unde Kyllian cobori acum dintr-o 
barcă lungă. Ei schimbară câteva cuvinte înainte să se 
întoarcă Kyllian spre Aedion și să ridice o mână în semn de 
rămas-bun. 

Aedion îi răspunse ridicând o mână, iar Lysandra se 
transformă din nou. Când ateriză pe navă, revenind la trupul 
uman și înșfăcând mantia, Ansei fu cea spre care se 
îndreptă. 

În liniște, femeia metamorfică puse o mână pe umărul 
acoperit de armură al reginei. Ansei nici măcar nu-și ridică 
privirea. 

— Câte sulițe de foc ai? îl întrebă Aedion pe Rolfe. 

Lordul piraţilor își mută privirea de la Ansei spre masa 
neagră care dispărea în urma lor. Strânse din buze. 

— Nu destule cât să rezistăm unui asediu. 

Și nici măcar suliţele de foc n-ar fi făcut nimic, absolut nimic, 
de îndată ce turnul vrăjitoarelor ar fi ajuns la zidurile 
Orynthului. 


CAPITOLUL 64 

Câteva ore mai târziu, Yrene încă tremura din cauza 
dezastrului pe care îl evitaseră cu greu, a morţilor la care 
fusese martoră înainte să lovească acel val, a puterii reginei 
de pe câmp, a puterii prinţului care împiedicase aburul să 
fiarbă tot ce întâlnea în cale. p 

De la haosul de atunci, Yrene revenise la pacienții ei. li 
lăsase pe nobili și comandanții lor să se ocupe de urmări și 
revenise în Marea Sală. Vindecătoarele plecaseră pe câmpul 
de luptă, căutându-i pe cei care aveau nevoie de ajutor. 

Cu toţii - fiecare persoană din fortăreață, din înaltul 
cerului sau de pe câmpul de luptă - continuau să privească 
spre spaţiul dintre piscurile muntelui acum gol, spre orașul 
inundat și distrus și hotarul dintre viaţă și moarte. Apa și 
resturile distruseseră o mare parte din Anielle, curgând 
acum încet spre Lacul Argintiu. 

Era o priveliște a ceea ce ar fi rămas din ei, dacă n-ar fi 
intervenit Aelin Galathynius. 

Yrene îngenunche deasupra unei călăreţe ruk, pieptul 
femeii fiind despicat în urma unei lovituri de sabie, și își 
întinse mâinile însângerate și strălucitoare. 

Magia, pură și strălucitoare, pluti din ea în femeie, 
reparând pielea și mușchiul rupt. Pierduse sânge, așa că 
recuperarea avea să dureze o vreme, dar nu pierduse mult, 
așa că Yrene nu fu nevoită să își consume energia ca să 
compenseze cantitatea rămasă. 

Curând, trebuia să se odihnească. Câteva ore. 

| se ceruse să o consulte pe regină când aceasta fusese 
adusă într- o cameră privată de prinţul Rowan, amândoi 
luaţi în zbor de pe câmp de Nesryn. Yrene nu reușise să își 
impună să nu-i mai tremure mâinile când le ţinuse deasupra 
trupului inconștient al lui Aelin. 


Nu zărise nicio rană în afară de câteva tăieturi din luptă 
care se vindecau deja. Nimic în afară de o femeie obosită 
care dormea și prin venele căreia curgea puterea unui zeu. 

Yrene îl consultase apoi pe prinţul Rowan, care părea într- 
o stare mult mai rea și avea o tăietură mare pe coapsă. Dar 
el îi făcuse semn să plece, spunând că era prea epuizat și 
trebuia să se odihnească. 

Așadar, Yrene îl lăsase doar ca să îngrijească pe altcineva. 

Pe Lorcan, ale cărui răni... Yrene fusese nevoită să o 
cheme pe Hafiza ca să o ajute cu o parte din ele. Să îi 
împrumute puterea, de vreme ce Yrene era epuizată. 

Războinicul inconștient care aparent căzuse de pe 
Farasha când el și Elide trecuseră dincolo de porţi nici 
măcar nu se mișcă în timp ce ele îl vindecară. 

Asta se întâmplase în urmă cu câteva ore. Parcă în urmă 

câteva 
zile. 

Da, ea trebuia să se odihnească. 

Yrene se îndreptă spre locul destinat spălatului, din 
spatele sălii, cu gura uscată ca hârtia. Nişte apă, niște 
mâncare și poate un somn. Apoi avea să fie din nou gata să 
lucreze. 

Dar un corn răsună clar de afară. 

Toată lumea se opri... și se grăbi după aceea la ferestre. 
Yrene zâmbi mai larg când și ea găsi un loc de unde să vadă 
câmpul de luptă. 

Privi spre locul unde prințul Kashin era în fața armatei 
khaganului, mărșăluind spre ei. 

Slavă zeilor! Toată lumea din sală mormăi cuvinte 

asemănătoare. Din fortăreață, un corn răsună în semn de 

răspuns. 

Nu doar o armată fusese cruţată azi, își dădu seama Yrene 
când se întoarse spre punctul de spălare. Dacă valul ar fi 
ajuns la Kashin... 

Toţi fuseseră foarte norocoși. 

Totuși, Yrene se întrebă cât avea să dureze acel noroc. 

Dacă urma să-i însoţească în marșul greu spre nord și spre 

zidurile 


cu 


Orynthului. 
XXX 

Lorcan gemu încetișor când se desprinse din îmbrăţișarea 
grea și caldă a întunericului. 

— Ticălos norocos ce ești! 

Era mult prea devreme să audă vocea tărăgăânată a lui 
Fenrys, după ce văzuse moartea. 

Lorcan deschise un ochi, trezindu-se întins pe un pat într- 
o cameră îngustă. O singură lumânare lumina spaţiul, 
dansând în părul auriu al războinicului Fae care stătea pe un 
scaun de lemn la picioarele patului. 

Zâmbetul lui Fenrys era un licăr alb. 

— Ai fost inconștient o zi. Am tras băţul scurt și a trebuit 
să am grijă de tine. 

Era o minciună. Dintr-un motiv oarecare, Fenrys alesese 

să fie aici. Lorcan se mișcă puţintel. 

Nicio urmă de durere în afară de zvăcnirea surdă din 
partea de jos a spatelui și niște crampe la stomac. El reuși 
să își ridice capul cât să dea la o parte pătura groasă care îi 
acoperea trupul gol. Unde reușise să își vadă intestinele, 
rămăsese doar o cicatrice groasă și roșie. 

Lorcan puse din nou capul pe pernă. 

— Elide, zise răgușit. 

Ultimul lucru pe care și-l amintea era că intraseră călare pe 

porți, 

Aelin Galathynius consumându-și puterea malefică. Apoi 
leșinase. 

— Ajută la îngrijirea răniților în Marea Sală, spuse Fenrys, 
întinzându-și picioarele în faţă. 

Lorcan închise ochii, o gheară din pieptul lui relaxându-se. 

— Ei bine, de vreme ce nu ești mort..., începu Fenrys, dar 

Lorcan 
deja adormise. 
XXX 

Lorcan se trezi mai târziu. Nu știa dacă după câteva ore 

sau zile. Lumânarea încă ardea pe pervazul îngust al 
ferestrei, aproape 


consumată. Așadar, trecuseră câteva ore. Asta dacă nu 
cumva dormise atât de mult timp încât înlocuiseră 
lumânarea cu o alta. 

Lui nu-i păsa, pentru că lumina slabă dezvălui femeia 
delicată întinsă cu faţa în jos la picioarele patului, jumătatea 
inferioară a trupului ocupând încă scaunul de lemn pe care 
stătuse Fenrys. Îşi ţinea capul pe braţe, cu un braţ întins 
spre el. Întindea mâna spre a lui, la doar câţiva centimetri 
distanţă. 

Elide. 

Părul brunet i se revărsa pe pătură, peste tibiile lui, 
acoperindu-i o mare parte din chip. 

Înfiorându-se din cauza durerii pe care o mai simţea, Lorcan 
își întinse braţul doar cât să îi atingă degetele. 

Erau reci, iar vârfurile, mult mai mici decât ale lui. Elide își 
încordă degetele, retrăgându-se când inspiră brusc și se 
trezi. 

Lorcan savură priveliștea oferită de fiecare trăsătură a ei 
în clipa în care, din cauza gâtului înţepenit, se strâmbă. Insă 
își opri privirea asupra lui. 

Înlemni când îl văzu uitându-se la ea, treaz și pe deplin 
uluit de femeia care traversase iadul călare ca să îl 
găsească... 

Obosită. Părea epuizată, dar cu fruntea sus. 

Lorcan nu-și găsea cuvintele. Oricum îi spusese totul cât 
călăriseră împreună. 

— Cum te simţi? îl întrebă Elide. 

Era îndurerat. Extenuat. Cu toate acestea, faptul că o 
găsise stând lângă patul lui... 

— Viu, spuse el, și vorbea serios. 

Chipul îi rămase inexpresiv, chiar dacă își cobori privirea 
spre trupul lui. Pătura alunecase suficient cât să-i dezvăluie 
o mare parte din trunchi, deși încă ascundea rana 
cicatrizată de pe abdomen. Totuși, el nu se mai simţise 
niciodată atât de gol. 

Îi era greu să respire calm sub privirea ei atentă. 

— Yrene a spus că ai fi murit dacă ei n-ar fi ajuns la tine la 

timp. 


— Aș fi murit, zise el, cu vocea răgușită, dacă nu ai fi 
înfruntat iadul ca să mă găsești. 

Ea îi întâlni privirea. 

— Ti-am făcut o promisiune. 

— Așa ai spus. 

Vedea, cumva, o urmă de culoare în obrajii ei palizi? Dar 
ea nu dădu înapoi. 

— Şi tu ai zis câteva lucruri interesante. 

Lorcan încercă să se ridice, dar un val de durere îi cuprinse 

trupul. 

— Yrene mi-a transmis să te avertizez că, deși rănile sunt 
vindecate, o să mai simţi o oarecare durere, îi explică Elide. 

Lorcan scrâșni din dinţi când un junghi îi străbătu spatele 
și stomacul. Reuși să se ridice pe coate, iar progresul i se 
păru suficient. 

— A trecut o vreme de când n-am mai fost atât de grav rănit. 

Am 

uitat cât de incomod 

este. 
Elide schiţă un zâmbet. 

Lui Lorcan i se poticni inima. Era prima dată când îi 
zâmbea în ultimele luni. Din acea zi de pe corabie, când îi 
atinsese mâna în timp ce se legănau în hamacuri. 

Zâmbetul ei dispăru, dar nu și culoarea din obraji. 

— Ai vorbit serios atunci? 

El se uită în ochii ei, lăsând un zid lăuntric să se dărâme. 
Doar pentru ea, pentru micuța mincinoasă șireată și ageră 
care se furișase dincolo de toate scuturile și regulile de fier 
pe care și le făcuse. Îi permise să vadă totul pe chipul său, 
așa cum nu o mai făcuse nimeni. 

— Da. 

Ea strânse din buze, dar nu de 

nemulțumire. Așadar, Lorcan spuse: 

— Am vorbit serios. Inima îi bătea cu putere, atât de tare 
încât era de mirare că ea nu o auzea. Și am s-o fac până am 
să plec în Lumea de Dincolo. 

Lorcan nu respiră când Elide întinse mâna și își împleti 

degetele 


cu ale lui. 

— Te iubesc, șopti ea. 

Masculul se bucură că stătea întins. Cuvintele l-ar fi 
îngenuncheat. Chiar și acum, era pe jumătate înclinat în faţa 
ei, adevărata deţinătoare a inimii lui bătrâne și nelegiuite. 

— Te-am iubit, continuă ea, din clipa în care ai venit să te 
lupti pentru mine cu Vernon și ilkenii. Lumina din ochii ei îl 
lăsă cu respiraţia tăiată. lar când am auzit că ești pe undeva 
pe câmpul de luptă, singurul lucru pe care mi l-am dorit a 
fost să îți pot spune asta. Era singurul lucru care conta. 

Cândva, probabil ar fi râs batjocoritor; ar fi spus că erau 
lucruri mai importante, mai ales în acest război. Și totuși, 
mâna care o ţinea pe a lui... Nu cunoscuse nicicând ceva 
mai preţios. 

Lorcan își trecu degetul mare peste dosul mâinii ei. 

— Îmi pare rău, Elide! Pentru tot. 

— Ştiu, spuse ea încet, fără ca regretul sau suferinţa să îi 
întunece chipul, luminat doar de un calm senin, de neclintit 
- chipul doamnei puternice care devenea și devenise deja și 
care urma să conducă Perranthul cu înţelepciunea într-o 
mână și compasiunea în cealaltă. 

Se uitară unul la celălalt câteva minute. O eternitate 

binecuvântată. Apoi, Elide își retrase mâinile și se ridică. 

— Ar trebui să revin ca să o ajut pe Yrene. 

Lorcan o prinse din nou de mână. 

— Rămâi! 

Ea își arcui o sprânceană neagră. 

— Nu mă duc decât în Marea Sală. 

Lorcan o mângâie din nou cu degetul mare pe dosul mâinii. 

— Rămâi, șopti el. 

Pentru o clipă, crezuse că avea să-l refuze și era pregătit 
să accepte, să accepte ultimele câteva minute ca pe un dar 
nemeritat. 

Dar apoi, Elide se așeză pe marginea patului său, chiar 
lângă umărul lui, și își trecu o mână prin părul masculului. 
Lorcan închise 


ochii, aplecându-se în atingerea ei, incapabil să-și oprească 
vibrația puternică din piept. 

De mirare, scoase un sunet slab, poate ceva mai mult, și-l 
mângâie din nou. 

— Spune-o, șopti Elide, degetele încremenindu-i în părul lui. 

Lorcan deschise ochii, întâlnindu-i privirea. 

— Te iubesc! 

Tânăra înghiţi cu greu, iar Lorcan scrâșni din dinţi când se 
ridică în picioare. De atât de aproape, uitase cât de înalt era 
faţă de Elide. Pe calul acela, ea fusese o forţă a naturii, o 
furtună sfidătoare. Pătura lui alunecă periculos de jos, dar el 
o lăsă unde i se adună în poală. 

Lorcan observă că-l fixa cu privirea, atentă la abdomenul lui. 

El gemu ușor când ea continuă să se uite, cerându-i 
lucruri pe care cu siguranţă masculul nu era în formă să i le 
ofere și pe care probabil nici Elide nu era gata să i le ofere, 
lăsând declaraţiile la o parte. 

Lorcan fu provocat imediat să își dovedească hotărârea 
când Elide își trecu degetele ușor tremurânde peste noua 
cicatrice de pe abdomenul lui. 

— Yrene a spus că s-ar putea ca semnul să rămână 
pentru totdeauna, spuse ea, retrăgându-și îndurător mâna. 

— Atunci o să fie cicatricea pe care am s-o preţuiesc cel mai 

mult. 

Fenrys ar fi râs cu lacrimi să îl audă vorbind așa, dar lui 

Lorcan nu 
îi păsa. La naiba cu toţi ceilalţi! 

Ea schiță din nou un zâmbet timid, iar Lorcan strânse 
cearșafurile în pumni, forțându-se să nu guste acel zâmbet, 
să nu îl venereze cu gura lui. 

Dar acest lucru nou și fragil care zumzăia între ei... El nu 
l-ar fi riscat pentru nimic în lume. 

Elide, slavă zeilor, nu avea asemenea griji. Aparent 
niciuna când întinse o mână spre obrazul lui și i-l mângâie 
cu degetul mare. Fiecare suflare era greu de controlat. 

Lorcan rămase complet nemișcat când ea își apropie gura de 

a lui 


și-i atinse buzele. 

Apoi se 

retrase. 

— Odihnește-te, Lorcan! Am să fiu aici când ai să te trezești. 

El i-ar fi oferit orice i-ar fi cerut. 

Prea tulburat de sărutul blând și frumos ca să spună ceva, el 

se 
întinse din nou în pat. 

Ea zâmbi când îl văzu supunându-se și, ca și când nu s-ar fi 

putut 
abţine, se aplecă din nou. 

Sărutul acesta dură mai mult; își lipi gura de a lui, iar la 
ușoara presiune a buzelor ei, la cererea blândă, el răspunse 
la fel. 

Gustul ei ameninţă să îl distrugă complet și atingerea 
blândă a limbii lui Elide declanșă un alt zumzăit în pieptul 
lui. Dar Lorcan o lăsă pe Elide să îl exploreze, lent și gingaș, 
oferindu-i orice îi cerea. 

lar când sărutul deveni mai apăsat și Elide începu să 
respire sacadat, el îi cuprinse ceafa cu o mână. Ea deschise 
ușor gura, iar la geamătul ei slab, Lorcan crezu că avea să 
zboare din corp. 

Dinspre ceafa ei, mâna îi alunecă spre spate, savurând 
căldura, trupul de nedistrus de sub haine. Elide se arcui 
în atingerea lui, scoțând iarăși un sunet slab, ca și când ar fi 
fost la fel de „înfometată”. 

Dar Lorcan se forță să se îndepărteze, să își retragă mâna de 
pe spatele ei. Gâfâind ușor, respirând același aer, îi șopti pe 
buze. 

— Mai târziu. Du-te și ajută-i pe ceilalţi. 

Ochii negri înceţoșaţi de dorinţă îi întâlniră pe ai lui, iar 
Lorcan își aranjă pătura din poală. 

— Du-te și ajută-i pe ceilalţi, repetă el. Mă găsești aici 
când ai să vrei să dormi. 

Cererea nerostită zăbovi, iar Elide se retrase, studiindu-l din 

nou. 

— Doar să dormi, spuse Lorcan, fără să se deranjeze să 
ascundă căldura care-i inunda privirea. Momentan... 

Până ar fi fost pregătită. Până i-ar fi spus, arătat și dorit să 
împărtășească totul cu el. Până la acea revendicare finală. 


Dar deocamdată, Lorcan își dorea ca ea să doarmă lângă el, 
unde 


putea să o supravegheze. La fel cum îl supraveghease Elide. 

Elide era îmbujorată când se ridică, mâinile tremurându-i. 
Nu de frică, ci din cauza aceluiași efort pe care acum îl făcea 
și Lorcan să nu se întindă spre ea. 

Lui i-ar fi plăcut să o înnebunească, s-o înveţe fără grabă 
tot ce știa despre plăcere și așteptare. Nu se îndoia că și el 
ar fi avut de învăţat câteva lucruri de la ea. 

Elide păru să-i citească gândurile pe chip, iar obrajii i 

îmbujorară 
mai mult. 

— Așadar, pe mai târziu, șopti ea, șchiopătând spre ușă. 
Lorcan trimise un licăr al puterii lui ca să îi înfășoare glezna 
și șchiopătatul dispăru. 

Cu o mână pe clanţa ușii, tânăra dădu ușurel din cap, 
recunoscătoare. 

— Mi-a lipsit asta. 


se 


El auzi cuvintele nerostite când ea dispăru pe holul 


aglomerat. 
„Mi-a fost dor de tine.” 
Lorcan își permise să zâmbească. 


CAPITOLUL 65 

Dorian plecase spre Morath. 

Zburase din tabără cu propriile aripi. Manon știa că avea 
să aleagă o pasăre mică și obișnuită. Una pe care nici măcar 
Cele Treisprezece nu ar fi observat-o. 

Manon stătea la marginea punctului de observaţie, 
uitându-se spre est. 

Zăpada care scârțâi îi spuse că Asterin se apropia. 

— A plecat, nu-i așa? ` 

Ea dădu din cap, incapabilă să îşi găsească vorbele. li 
oferise totul și crezuse că el voia să accepte. Crezuse că 
acceptase, având în vedere ce se petrecuse între ei după 
aceea. 

Totuși, fusese un rămas-bun. O ultimă împreunare înainte 
să se avânte de bunăvoie în maxilarele morţii. El nu își 
dorea să o întemniţeze, să accepte ce îi oferise ea. 

Ca și când ar fi cunoscut-o mai bine decât se cunoștea 

Manon. 

— Mergem după el? 

La crăpatul zorilor, tabăra era agitată. Azi urmau să 
decidă încotro să meargă. Azi trebuia să îndrăznească să le 
ceară vrăjitoarelor Crochan să o urmeze. Oare aveau s-o 
asculte? 

Dar să se îndrepte spre Morath, unde ar fi fost 
recunoscute cu mult timp înainte să se apropie, să se 
întoarcă în iad... 

Soarele se înălța plin și auriu, ca și când ar fi fost singura 

notă a 
unui cântec ce umplea lumea. 

Manon deschise gura. 

— Terrasenul cere ajutor! 

Vocea unei tinere vrăjitoare Crochan răsună prin tabără. 

Manon și Asterin se întoarseră, celelalte făcând la fel când 


vrăjitoarea alergă spre cortul lui Glennis. Bătrâna ieși când 
vrăjitoarea se opri brusc. O cercetașă, fără îndoială, cu 
respiraţia tăiată și părul zburlit de vânt. 

— Terrasenul cere ajutor, spuse cercetașa gâfâind, 
sprijinindu-și mâinile pe genunchi în timp ce se încovoie ca 
să respire. Morathul i- a direcționat spre graniţă, apoi spre 

Perranth și avansează către Orynth chiar acum. Au să prade 
orașul în mai puţin de o săptămână! 

Erau niște vești mai rele decât anticipase Manon, chiar 
dacă le așteptase și avea nevoie de ele. 

Cele Treisprezece se apropiară, Bronwen fiind cu un pas 
în urmă, iar Manon nu îndrăzni să respire când Glennis se 
uită spre flacăra nemuritoare care ardea în vatra de la doar 
câţiva pași distanţă. Flacăra Războiului. 

Apoi, ea se întoarse spre Manon. 

— Ce spui, regină a vrăjitoarelor? 

O provocare. 

Manon își ridică bărbia spre cele două căi din faţa ei: una 
ducea în est, spre Morath. Cealaltă în nord, spre Terrasen și 
luptă. 

În șuieratul vântului, ea auzi răspunsul. 

— Am să răspund chemării Terrasenului, spuse 

Manon. Asterin veni lângă ea, neînfricată când studie 

tabăra adunată. 

— La fel și eu. 

Sorrel se poziţionă în dreapta lui Manon. 

— La fel și Cele Treisprezece. 

Manon așteptă, abia îndrăznind să recunoască sentimentul 

ce 
începea să-i ardă în piept. 

Apoi Bronwen înaintă, părul ei roșcat fluturând în vântul rece. 

— Vatra Vanora o să zboare spre 

nord! Altă vrăjitoare își îndreptă 

umerii. 

— Şi Silian! 

Şi aşa, rând pe rând, se auziră conducătoarele tuturor celor 

şapte 
Mari Vetre adunate acolo, până ce Glennis îi spuse lui Manon: 


— Cu mult timp în urmă, Rhiannon Crochan a călărit 
alături de regele Brannon în luptă. Așa cum imaginea ei a 
renăscut, așa și vechea alianţă să fie refăcută! zise și 
gesticulă spre flacăra eternă. Aprinde Flacăra Războiului, 
regină a vrăjitoarelor, și adună-ţi armata! 

Inima lui Manon bătu cu putere, atât de tare încât îi pulsă 
în palme, dar ea luă o creangă de mesteacăn dintre 
vreascuri. 

Nimeni nu vorbi când o aruncă în flacăra eternă. 

Roșul, auriul și albastrul cuprinseră lemnul, devorându-l. 

Manon 
scoase creanga doar după ce se aprinse puternic. 

Nici măcar vântul nu făcu flacăra să se miște când Manon 
o ridică, o torţă în noua zi. 

Vrăjitoarele Crochan se dădură la o parte, dezvăluind o 
cale directă spre vatra lui Bronwen care deja aștepta, cu 
sabatul adunat în jurul ei. 

Fiecare pas era bătaia unei tobe de război, un răspuns la 
o întrebare pusă demult. 

Ochii lui Bronwen erau strălucitori când Manon se opri și 
spuse simplu „Regina voastră vă cheamă la război!”, 
atingând flacăra ei de cea din vatra lui Bronwen. 

Lumina se mări, dansând strălucitor. 

Bronwen luă și ea o creangă, un buștean lung arzând în foc. 

— Vanora o să zboare! 

Cu lemnul se îndreptă spre vatra următorului clan, unde 
lăsă esenţa focului sacru. Din nou flacăra se mări, la fel cum 
afirmase Bronwen, puternic și clar ca ziua care se crăpa în 
jurul lor: 

— Regina voastră vă cheamă la război! Venora o să i se 
alăture în zbor. Voi cum răspundeţi? 

— Redbriar o să zboare, fu tot ce spuse conducătoarea 
vetrei și-și aprinse torța înainte să se grăbească spre focul 
următorului clan. 

De la o vatră la alta. Până ce toate cele șapte din tabără 
acceptară și aprinseră focul. 


Doar atunci luă tânăra cercetașă torţa aprinsă de la 
ultimul clan, încălecă pe mătură și se ridică în înaltului 
cerului ca să găsească următorul clan și să anunţe că fusese 
făcută chemarea. 

Manon și Cele Treisprezece, înconjurate de vrăjitoarele 
Crochan, urmăriră totul până când cercetașa se transformă 
într-un grăunte mic pe cer și apoi dispăru. 

Manon se rugă ca flacăra sacră pe care o purta tânăra 
cercetașă să rămână aprinsă de-a lungul kilometrilor lungi și 
periculoși. 

Tocmai până pe câmpurile de luptă din Terrasen. 

XXX 

Flacăra Războiului ajunse de la o vatră la alta, pe 
deasupra munţilor viscoliți de zăpadă și printre pădurile 
dese, ascunzându-se de inamicii care zburau; prin nopţile 
reci și lungi în care vântul șuierând încerca să șteargă orice 
urmă a flăcării. 

Așadar, călători de la o vatră la alta, spre satele 
îndepărtate unde oamenii ţipară și se împrăștiară când o 
femeie tânără cobori din cer pe o mătură, fluturându-și la 
înălțime torta. 

Nu ca să le facă semn lor, ci celor câtorva femei care nu 
fugiseră, 
apropiindu-se de flacără și purtătoarea ei când aceasta 
strigă: 

„Regina voastră vă cheamă la război. O să zburaţi? ” 

Cuferele ascunse în poduri fură deschise, iar fâșiile 
împăturite de material roșu, scoase dinăuntru. Măturile 
lăsate în magazii, lângă pragurile ușilor, ascunse sub paturi, 
fură și ele scoase, legate cu fir auriu sau argintiu. 

Și săbiile - vechi și frumoase - fură scoase de sub 
dușumele sau din căpiţele de fân, metalul lor strălucind la 
fel de intens ca în ziua în care fuseseră făurite într-un oraș 
care acum zăcea în ruină. 

„Vrăjitoare”, șoptiră sătenii, cu ochii mari și neîncrezători 
când femeile se avântată spre cer, mantiile roșii umflându- 
se. „Vrăjitoare printre noi în tot acest timp!” 

În toate satele în care vetrele nu se stinseseră niciodată 
pe deplin răspunsul fu o strălucire, o călăreaţă plecând 
mereu ca să găsească 


următoarea vatră, următorul bastion al neamului lor. 

„Nrăjitoare, aici printre noi! Vrăjitoarele pleacă la război!” 

Valul de vrăjitoare care zburau în mantiile lor roșii, cu 
săbiile prinse de spate și măturile aruncând praf adunat de 
câţiva ani la fiecare kilometru spre nord se tot mărea. 

Erau vrăjitoare care își luau rămas-bun de la familii, fără 
să dea vreo explicaţie înainte să își sărute copiii adormiţi și 
să dispară în noaptea înstelată. 

Chemarea se auzi kilometru după kilometru, peste lumea 
întunecată, neîncetat în timp ce flacăra eternă trecu de la o 
vatră la alta. 

„Zburăm, zburăm, zburăm! strigară ele. La regină! La 

război!” Vrăjitoarele Crochan se adunară de pretutindeni, 

prin zăpadă, 
furtună și primejdii. 


CAPITOLUL 66 

Aelin se trezi în mirosul de pin și zăpadă și își dădu seama 
că era acasă. 

Nu încă în Terrasen, ci în sensul că avea să fie 
întotdeauna acasă, dacă Rowan îi era alături. 

Respirația lui constantă îi răsuna în urechea dreaptă, 
sunetul somnului adevărat, iar braţul pe care și-l lăsase 
peste talia ei era greu și cald. Lumina argintie poleia pietrele 
vechi ale tavanului. 

Era dimineaţă sau o zi înnorată. De pe holuri se auzeau 
diverse sunete pe care le analiza, unul câte unul, ca și când 
ar fi lipit o oglindă spartă care ar fi putut să-i dezvăluie 
lumea de dincolo. 

Aparent, trecuseră trei zile de la luptă. lar restul armatei 
khaganului, condusă de prinţul Kashin, cel de-al treilea fiu al 
său, sosise. 

Această informaţie o făcu să se trezească pe deplin, 
mișcându-și o mână spre braţul lui Rowan. Voia să-l atingă 
doar ca să vadă cât de adâncit era în somnul care-l întrema. 
Trei zile dormiseră aici, inconștienţi de restul lumii. O vreme 
periculoasă și vulnerabilă pentru orice mânuitor al magiei, 
când trupurile lor aveau nevoie de un somn profund ca să își 
revină după momentele în care-și epuizaseră puterea. 

Aceea era încă o informaţie pe care o primise: Gavriel 
stătea în fața ușii lor, în trupul său de leu de munte. 
Oamenii tăceau când se apropiau, fără să își dea seama că, 
imediat ce treceau de el, Fenrys putea să-i audă șoptind 
despre „Pisica aia ciudată și îngrozitoare”. 

Aelin își trecu un deget peste tivul mânecii lui Rowan, 
pipăind mușchiul încordat de dedesubt. Mintea și corpul ei 
păreau /impezi. Ca prima respiraţie rece într-o dimineaţă de 
iarnă. 


În zilele în care dormiseră, nu o trezise și nu o bântuise 
niciun coșmar. Un mic răgaz îngăduitor. 

Aelin înghiţi, simţindu-și gâtul uscat. Ce fusese real, ce 
încercase Maeve să îi bage în minte - conta dacă durerea 
fusese adevărată sau imaginară? g 

Ea scăpase, scăpase de Maeve și Cairn. Infruntarea 
fărâmelor dinăuntru urma să se petreacă târziu. 

Pentru moment, se mulțumea cu limpezimea gândurilor, 
cu toate că nu plănuise să-și elibereze și să-și consume 
puterea. 

Aelin își îndreptă privirea spre Rowan, duritatea chipului 
său domolindu-se în timpul somnului. Era curat - sângele 
care îi stropise pe amândoi dispăruse. Cineva trebuie să îl fi 
spălat în timp ce dormeau. 

Ca și când i-ar fi simţit atenţia sau doar mâna care 
zăbovea pe braţul lui, Rowan deschise ochii. O studie din 
cap până în picioare, constată că totul era în regulă și se 
uită în ochii ei. 

— Lăudăroaso! mormăi 

el. Aelin îl bătu ușor pe 

braț. 

— Şi tu te-ai dat în spectacol, 

prinţe! El zâmbi, tatuajul său 

mișcându-se. 

— O să fie ultima ta surpriză sau mai urmează? 

Ea se gândi dacă să îi spună, să îi dezvăluie. „Probabil.” 

Rowan se ridică, pătura alunecând de pe el. „E soiul de 
surpriză care o să-mi oprească inima în piept?” 

Ea pufni, sprijinindu-și capul în pumn când își mișcă degetul 
pe pătura aspră. 

— Am trimis o scrisoare când eram în portul din Wendlyn. 

Rowan dădu din cap. 

— Lui Aedion. 

— Lui Aedion, zise ea destul de încet încât Gavriel să nu 
audă din faţa ușii. Și unchiului tău. Și lui Essar. 

Rowan ridică din sprâncene. 


— Ce le-ai spus? 

Aelin fredonă. 

— Le-am scris că am fost prizoniera lui Maeve, timp în 
care mi-a dezvăluit niște planuri odioase. 

Partenerul ei înţepeni. 

— Cu ce scop? 

Aelin se ridică și își curăță unghiile. 

— Să îi conving să-i împrăștie armata. Să înceapă o 
revoltă în Doranelle. Să o detroneze pe Maeve. Ştii tu, 
lucruri neînsemnate. 

Rowan doar se uită la ea și, apoi, își frecă fața cu palmele. 

— Crezi că o scrisoare ar putea face asta? 

— Am formulat-o cu 

hotărâre. El rămase cu gura 

ușor căscată. 

— Ce planuri odioase ai menţionat? 

— Dorinţa de a cuceri lumea, de a cruța vieţile spiridușilor 
într-un război, interesul față de valgi. 

Ea înghiţi. E posibil să fi menţionat că și ea face parte 

dintre ei. Rowan tresări. 

Aelin ridică din umeri. 

—Am presupus. Cele mai bune minciuni conţin 
întotdeauna și un strop de adevăr. 

— Să sugerezi că Maeve este valgă e o minciună ciudată, 
chiar și pentru tine. Chiar dacă s-ar dovedi a fi adevărată. 

Ea flutură o mână. 

— O să vedem dacă iese ceva. 

— Dacă funcţionează, dacă se revoltă cumva și armata se 
întoarce împotriva ei... El scutură din cap, râzând încet. Ar fi 
un avantaj în războiul ăsta. 

— Complotez și mint atât de bine și asta e toată 

recunoștinţa pe 
care o primesc? 
Rowan îi atinse nasul. 
— O să ţi se recunoască meritele dacă armata ei nu apare. 
Până 


atunci, ne pregătim ca și când ar veni. Ceea ce este foarte 
probabil. Văzând-o încruntându-se, Rowan continuă. Essar 
nu are multă putere, iar unchiul meu nu își asumă multe 
riscuri, ca Enda și Sellene. Să o detroneze pe Maeve... ar fi 
fenomenal. Dacă măcar ar supravieţui încercării. 

Stomacul ei se agită. 

— Ei aleg ce să facă. Eu doar le-am expus faptele. Fapte 

formulate 

cu grijă și presupuneri. 

La risc, dacă era sinceră. 

Rowan zâmbi. 

— Şi în afară de încercarea de a o detrona pe Maeve mai 
sunt și alte surprize de care ar trebui să știu? 

Zâmbetul ei dispăru când se întinse din nou pe spate, imitată 

de 
Rowan. 

— Nu mai sunt. Jur pe tronul meu! adăugă când îl văzu 
ridicând o sprânceană. Nu mai sunt. 

Amuzamentul din ochii lui se stinse. 

— Nu știu dacă ar trebui să fiu ușurat. 

— Tot ce știu eu știi și tu. Toate cărţile sunt acum pe 

masă. Cu diversele armate pe care le adunase, cu 

Lacătul, cu toate. 

— Crezi că ai putea să o faci din nou? întrebă el. Să aduni 
atâta putere? _ 

— Nu știu. Nu cred. A trebuit să fiu... închisă. Inlănţuită. 

O umbră îi întunecă faţa, iar Rowan se întoarse într-o 
parte, sprijinindu-și capul. 

— Nu am mai văzut niciodată așa ceva. 

— Şi nici n-o să mai 

vezi. Era adevărul. 

— Dacă preţul unei asemenea puteri este ceea ceai 

suportat, atunci 

am să mă bucur să n-o mai văd. 

Aelin își trecu o mână peste mușchii puternici ai coapsei 
lui, degetele agăţându-i-se în materialul rupt de deasupra 
genunchiului 


său. 

— Nu am simţit prin legătura dintre noi când ai căpătat 
rana asta, spuse ea, atingând marginea groasă a noii 
cicatrice. 

Un trofeu din luptă. Se forță să îi întâlnească privirea 
pătrunzătoare. „A reușit cumva Maeve să rupă acea parte 
din mine? Acea parte din noi?” 

— Nu, șopti el și îi mângâie părul de pe frunte. Mi-am dat 

seama 
că legătura transmite doar durerea rănilor grave. 

Il atinse pe umăr, acolo unde săgeata lui Asterin Cioc- 
Negru îl străpunsese în urmă cu câteva luni, în clipa în care 
își dăduse seama ce însemna el pentru ea. 

— De aceea nu am știut ce ţi se întâmpla pe plajă, zise 
Rowan răgușit. 

Pentru că biciuirea, oricât de brutală și insuportabilă 
fusese, nu o adusese în pragul morţii, ci doar într-un coșciug 
de fier. 

Ea se încruntă. 

— Dacă ai de gând să îmi spui că te simţi vinovat din cauza 

asta... 

— Sunt lucruri din ultimele luni cu care amândoi trebuie 
să ne luptăm. 

Aelin îi aruncă o privire și își dădu seama că și el era 
perfect conștient de ce anume încă îi întuneca sufletul. 

Și întrucât Rowan era singura persoană care văzuse tot ce 

era ea și 
nu fugise din cauza asta, Aelin spuse: 

— Voiam ca focul ăla să fie pentru Maeve. 

— Ştiu, rosti cuvântul simplu și care, totuși, însemna totul - 

acea 
înţelegere a situaţiei. 
— Voiam să... îmbunătăţesc lucrurile, zise și oftă. Să șterg 
totul. 
Fiecare amintire, coșmar și minciună. 

— O să dureze o vreme, Aelin. Să le înfrunţi și să le înţelegi. 

— Nu am timp. 

El își încordă maxilarul. 

— Asta rămâne de văzut. 


Ea nu se deranjă să îl contrazică, mai ales când recunoscu: 

— Vreau să se termine totul. 

El rămase complet nemișcat, dar îi lăsă timp să se 
gândească, să vorbească. 

— Vreau să se termine totul, repetă răgușit. Cu războiul 
ăsta, zeii și poarta Wyrd şi Lacătul! Totul. Își masă tâmplele, 
ignorând greutatea, încordarea pe care nu o putea înlătura 
niciun foc. Vreau să merg în Terrasen, să lupt, iar apoi vreau 
să se termine odată. 

Își dorise ca totul să se termine de când aflase adevăratul 
preţ pentru făurirea unui nou Lacăt; își dorise ca totul să ia 
sfârșit cu fiecare lovitură de bici a lui Cairn pe plaja din 
Eyliwe. Și din cauza a tot ceea ce suferise pe mâna lui. 
Indiferent de consecinţe și de cum s- ar fi putut termina, își 
dorea să pună capăt lucrurilor. 

Nu știa cine și ce o făcea să fie așa. 

Rowan rămase tăcut un moment lung înainte să spună: 

— Atunci o să ne asigurăm că armata khaganului se 
îndreaptă spre nord. Apoi o să ne întoarcem în Terrasen și-o 
să strivim armatele lui Erawan, zise și-i sărută ușor și rapid 
mâinile. lar după aceea, după toate astea, o să vedem ce e 
cu nenorocitul ăsta de Lacăt. 

Hotărârea intransigentă umplea fiecare suflare, aerul din 
jurul lor. Ea permise ca aceasta să fie de ajuns pentru 
amândoi. Lăsă deoparte cuvintele și jurământul lui, toate 
promisiunile lor și întinse 

palma între ei. 

Invocă magia - picătura de apă oferită de linia sa maternă - 
descendența lui Mab. 

O mică bulă de apă se formă în mâna ei, peste bătăturile 
pe care și le refăcuse cu atenţie. 

Lăsă puterea rece și blândă să o cuprindă, să netezească 
părţile dure din ea și să le adoarmă. Darul mamei ei. 

„Să nu cedezi!” 

Când Lacătul avea să ia totul, i-ar fi luat și partea asta? Cea 
mai prețioasă parte a puterii ei? 


Ignoră și acele gânduri. 

Concentrându-se și scrâșnind din dinţi, Aelin ordonă 
picăturii de apă să i se rotească în palmă. 

Singurul răspuns pe care îl primi fu o clătinare. 

Ea pufni. 

— Ce mai Regină a Spiridușilor din Vest! 

Rowan râse încet. 

— Exersează în continuare! Într-o mie de ani, s-ar putea să 

reușești 
ceva. 

Aelin îi dădu una peste braț, picătura de apă strecurându-se 

în 
mâneca de la cămașa lui. 

— La cum mă încurajezi, este de mirare că am învăţat 
ceva de la tine! zise și își scutură mâinile ude. Direct în fața 
lui. 

Rowan o ciupi de nas. 

— Chiar ţin cont, prinţesă. De toate lucrurile îngrozitoare 
care-ţi ies pe gură! 

Ea își îndoi degetele de la picioare și își trecu o mână prin 
șuviţele mătăsoase ale părului său bogat. 

— Cum am să plătesc pentru asta? 

Ar fi putut jura că, de partea cealaltă a ușii, pașii ușori ca 
de pisică se îndepărtară repede. 

Rowan zâmbi, ca și când și el ar fi simţit plecarea rapidă a 
lui Gavriel. Apoi își lipi palma de abdomenul ei, atingându-i 
cu buzele partea inferioară a maxilarului. 

— M-am gândit la niște metode... 

Dar mâna-i alunecă doar cât să o facă să scoată un 
geamăt, făcându-l să-și dea seama că ea dormise trei zile și 
avea vezica plină. Aelin tresări, ridicându-se în picioare. Se 
legănă, iar el veni imediat lângă ea, ajutând-o să-și menţină 
echilibrul. 

— Înainte să mă seduci, spuse ea, trebuie să găsesc o baie. 

Rowan râse, aplecându-se ca să își ia centura sabiei, 
lăsată lângă zid, alături de a ei. Doar Gavriel le-ar fi așezat 
cu o asemenea grijă. 


— Este chiar mai important decât ce am plănuit eu! 
XXX 

Unii se holbară pe holuri, alții șoptind când trecură pe lângă 

ei. 

„Regina și consortul ei. Unde crezi că au fost în ultimele 

zile?” 

„Am auzit că au plecat în munţi și i-au adus înapoi pe 

sălbatici.” 

„Am auzit că au aruncat vrăji în jurul orașului, ca să îl 
protejeze de Morath.” 

Rowan încă zâmbea când Aelin ieși din baia comună. 

— Vezi? spuse și îl ajunse din urmă când se îndreptară nu 
spre camera lor și desfătare, ci spre holul unde fusese adusă 
mâncarea. Începe să îţi placă faima! 

Rowan ridică o sprânceană. 

— Crezi că bârfele nu m-au urmat peste tot unde am fost 
în ultimii trei sute de ani? Ea dădu ochii peste cap, dar el 
chicoti. E mult mai bine decât să spună „Ticălos insensibil” 
sau „Am auzit că a ucis pe cineva cu piciorul unei mese!” 

— Chiar ai ucis pe cineva cu un picior de masă. 

Rowan zâmbi mai larg. 

— Și chiar ești un ticălos insensibil, completă ea. 

Rowan pufni. 

— Nu am spus niciodată că bârfele alea sunt 

minciuni. Aelin îl luă de braţ. 

— Așadar, am să răspândesc un zvon despre tine. Ceva 
cu adevărat grotesc. 

El mormăi. 

— Mi-e frică de ce ai putea născoci tu! 

Ea vorbi în șoaptă când trecură pe lângă un grup de soldaţi 

umani. 

— „Ai zburat pe câmpul de luptă ca să le scoţi ochii 
inamicilor noștri?” Suspinul ei răsună din piatră. „Și ai 
mâncat ochii ăia?” 

Unul dintre soldaţi se împiedică, ceilalţi întorcând capul spre 

ei. Rowan o ciupi de umăr. 

— Mulţumesc pentru asta! 


Ea își înclină capul. 

— Cu cea mai mare plăcere! 

Aelin încă zâmbea când găsiră mâncarea și luară repede 
prânzul - era amiază, aflaseră ei - stând unul lângă celălalt 
într-o casă a scării prăfuită și aproape uitată. Cam ca în 
zilele pe care și le petrecuseră în Mistward, genunchi lângă 
genunchi și umăr lângă umăr în bucătărie, în timp ce 
ascultau poveștile lui Emrys. 

Deși nu ca în lunile din primăvara trecută, când Aelin își 
pusese farfuria între picioare, îi cuprinsese gâtul cu braţul, 
iar gura lui o întâlnise imediat pe a ei. 

Nu, cu siguranţă nu era ca în Mistward, când se urcase în 
poala lui Rowan fără să îi pese că ar fi putut să vină cineva 
pe scări, și îl sărutase. 

Se opriră, cu respiraţia tăiată și ochii mari, înainte ca ea 
să poată decide că nu ar fi fost cu adevărat o idee rea să Îi 
descheie pantalonii chiar acolo sau ca el să-i mângâie 
discret și lent locul dintre coapse și să o pătrundă. 

Dacă Aelin era sinceră, când plecaseră să își găsească în 
sfârșit tovarășii, se gândea să îl tragă în cea mai apropiată 
cămară. Aruncând o privire la ochii scânteietori ai lui Rowan, 
își dădu seama că și el se gândea la același lucru. 

Totuși, până și dorința care îi încălzea sângele se răci 
când intrară în biroul vechi din apropierea ultimului nivel al 
fortăreței și se uită la grupul adunat. Fenrys și Gavriel erau 
deja acolo, împreună cu Chaol, însă fără Elide și Lorcan. 

Dar, din nefericire, tatăl lui Chaol, prezent și el, se 
încruntă când ei se alăturară întâlnirii care părea deja să fi 
început. Aelin îi zâmbi batjocoritor și se apropie ţanţoș de 
masa uriașă. 

Un bărbat înalt cu umeri laţi stătea lângă Nesryn, Sartag 
și Hasar, frumos și plin de energie și nerăbdare. Ochii lui 
căprui erau primitori, iar zâmbetul larg. Ea îl plăcu imediat. 

— Fratele meu! spuse Hasar, fluturând o mână fără să își 

ridice 


privirea de la hartă. Kashin. 

Prinţul făcu grațios o 

plecăciune. Aelin și Rowan se 

înclinară și ei. 

— Este o onoare, spuse Aelin. Mulţumesc pentru că ai venit! 

— De fapt, ai putea să îi mulţumești tatălui meu pentru asta. 

Şi lui 
Yrene, zise Kashin, vorbindu-le limba la fel de bine ca fraţii lui. 

Într-adevăr, Aelin avea multe pentru care să îi mulţumească 
vindecătoarei. 

Ochii ageri ai lui Nesryn o măsurară pe Aelin din cap până în 
picioare. 

— Te simţi bine? 

— Trebuia doar să mă odihnesc. Aelin făcu semn din 
bărbie spre Rowan. Din cauza vârstei înaintate, simte mai 
des nevoia să tragă un pui de somn. 

Sartag tuși, ţinându-și capul plecat în timp ce 

studie harta. Totuși, Fenrys râse. 

— Văd că ești din nou în formă! 

Aelin zâmbi la tatăl lui Chaol care stătea cu spatele drept. 

— O să vedem pentru cât 

timp. Bărbatul nu spuse 

nimic. 

Rowan făcu semn spre birou și-i întrebă pe nobili: 

— Aţi hotărât încotro o să mărșăluim acum? 

Era o întrebare nonșalantă și calmă, ca și când soarta 

Terrasenului 
nu ar fi depins de asta. 

Hasar deschise gura, dar Sartaq o întrerupse. 

— Spre nord. O să vă însoțim spre nord. Măcar ca să vă 
răsplătim pentru că ne-aţi salvat armata - poporul. 

Aelin încercă să nu pară prea ușurată. 

— În afară de recunoștință, spuse Hasar, fără să pară 
prea recunoscătoare, cercetașii lui Kashin au confirmat că 
Terrasenul este locul unde își concentrează Morathul 
eforturile. Așadar, într-acolo o să ne îndreptăm. 


Aelin își dori să nu fi mâncat atât de mult la prânz. 

— Cât de gravă este situația? 

Nesryn scutură din cap, răspunzând în locul prinţului Kashin: 

— Detaliile n-au fost prea clare. Nu știm decât că hoardele 
au fost zărite mărșăluind spre nord, distrugând tot în urma 
lor. 

Aelin își tinu pumnii pe lângă corp, evitând impulsul de a- 
și freca faţa. 

— Sper că puterea aia a ta poate fi invocată din nou, se auzi 

tatăl 
lui Chaol. 

Aelin lăsă un tăciune al puterii să-i mocnească în privire. 

— Mulţumesc pentru armură, spuse ea încet. 

— Consider-o un cadou anticipat de încoronare, îi răspunse 

lordul 
din Anielle cu un zâmbet fals. 
Sartag își drese vocea. 
— Dacă tu și tovarășii tăi v-aţi revenit, atunci o să ne 
îndreptăm 
spre nord cât mai repede posibil. 

Hasar nu se opuse. 

— Şi-o să mărșăluim de-a lungul munţilor? întrebă 
Rowan, studiind harta. Aelin contură traseul pe aveau să-l 
urmeze. Ar trebui să ajungem chiar în faţa trecătorii Ferian. 
Abia o să reușim să traversăm lacul ăsta fără să intrăm într- 
o altă luptă. 

— Aşadar, o să-i atragem, spuse Hasar. Îi păcălim să își 
epuizeze armata care așteaptă în trecătoare, apoi îi atacăm 
pe furiș din spate. 

— Adarlanul controlează tot râul Avery, spuse Chaol, 
desenând o linie invizibilă pe uscat, în Rifthold. Ca să trecem 
spre nord, oricum trebuie să traversăm râul ăla. Alegând 
trecătoarea drept câmp de luptă, o să evităm problemele 
care ar însoţi lupta din Oakwald. Cel puţin păsările ruk au să 
poată să ne ajute din văzduh. Nu prea mult, din cauza 
copacilor. 

Rowan dădu aprobator din cap. 

— Ar trebui să ajungem cu majoritatea armatei în munţi și 
după aceea să venim la trecătoare din direcția la care se 
așteaptă cel mai 


puţin. Trebuie să alegem cu grijă ruta. 

Tatăl lui Chaol mormăi. Aelin ridică din sprâncene, dar fiul 
lui răspunse: 

— Am trimis emisari în ziua de după luptă - în Colţi. Ca 
să-i contacteze pe sălbaticii care trăiesc acolo și să-i întrebe 
dacă nu cumva cunosc niște drumuri secrete prin munţi, 
spre trecătoare. 

Erau vechii dușmani ai acestui oraș. 

— Şi? 

— Știu. Dar cu un preţ. 

— Unul care nu o să fie plătit! izbucni lordul din Anielle. 

— Dă-mi voie să ghicesc: vor teritorii, spuse Aelin. 

Chaol dădu aprobator din cap. Așadar, de aceea erau 
încordaţi toţi cei prezenţi în încăpere. 

Ea bătu din picior când îl studie pe lordul din Anielle. 

— Și nu vrei să le dai o bucăţică de 

pământ? El doar se încruntă. 

— Se pare că nu, mormăi Fenrys. 

Aelin ridică din umeri și se întoarse spre Chaol. 

— Ei bine, atunci am stabilit. 

— Ce am stabilit? întrebă tatăl său. 

Aelin îl ignoră și îi făcu semn din ochi prietenului ei. 

— Tu ești Mâna regelui din Adarlan. Ești mai mare în grad 
decât el. Ai voie să acţionezi în numele lui Dorian. Ea 
gesticulă spre hartă. Poate că pământul face parte din 
Anielle, dar aparţine Adarlanului. Hai, dă-l la schimb! 

Tatăl lui tresări. 

— Tu... 

— Noi mergem spre nord, spuse Aelin. Nu o să ne stai în 
cale! spuse și permise ca o flacără din focul ei să-i ardă în 
privire, făcând ca auriul ochilor săi să strălucească. Am oprit 
valul ăla. Consideră alianţa cu sălbaticii o cale de a răsplăti 
favoarea. 

— Valul mi-a distrus jumătate din oraș! spuse furios bărbatul. 


Neîncrezător, Fenrys râse încetișor. Rowan mârâi grav. 

— Ești un ticălos! îi zise Chaol tatălui său. 

— Vezi cum vorbești, băiete! 

Aelin dădu compătimitor din cap spre Chaol. 

— Înţeleg de ce ai plecat. 

Spre meritul său, Chaol tresări și reveni asupra hărții. 

— Dacă reușim să depășim trecătoarea Ferian, putem 

continua 

spre nord. 

Dincolo de Endovier. Acea cale i-ar fi dus direct pe lângă 

Endovier. 
Lui Aelin i se strânse stomacul. Rowan îi atinse în treacăt mâna. 

— Trebuie să hotărâm curând, spuse Sartag. Acum stăm 
între trecătoarea Ferian și Morath. Lui Erawan i-ar fi foarte 
ușor să trimită armatele ca să ne strivească între ele. 

Hasar se întoarse spre Chaol. 

— Yrene a terminat? 

EI își sprijini un cot de cotiera scaunului cu rotile. 

— Chiar și cu puţinii supraviețuitori, ei sunt prea mulţi. 
Am rămâne aici câteva săptămâni. 

— Câţi sunt răniţi? întrebă 

Rowan. Chaol scutură din cap. 

— Nu răniţi. Maxilarul i se încordă. Valgi. 

Aelin se încruntă. 

— Yrene îi vindecă pe valgi? 

Hasar zâmbi. 

— E un fel de a spune. 

Aelin flutură o mână spre ea. 

— Pot să văd? 

XXX 

Ei o găsiră pe Yrene nu în fortăreață, ci într-un cort printre 
rămășițele de pe câmpul de luptă, aplecată deasupra unui 
bărbat care se zvârcolea pe un pat, fiind țintuit de podea la 
încheietura mâinilor și glezne. 


Aelin aruncă o privire la acele lanţuri și fu nevoită să suporte 
imaginea. 

Rowan puse o mână pe spatele ei, iar Fenrys se apropie de 

ea. 

Yrene se opri, mâinile ei fiind învăluite de lumină albă. 
Borte, cu sabia scoasă, zăbovea în apropiere. 

— Este ceva în neregulă? întrebă Yrene, strălucirea din 
mâinile ei dispărând. Bărbatul se înmuie, pierzându-și vlaga 
când atacul vindecătoarei asupra demonului dinăuntrul lui 
se opri. 

Chaol își apropie mai mult de ea scaunul ale cărui roţi erau 
echipate pentru teren accidentat. 

— Aelin și tovarășii ei vor o demonstraţie. Dacă ești 

în stare. Yrene își netezi părul care-i ieșise din cosiţă. 

— Nu prea e nimic de văzut. Ceea ce se întâmplă se 
petrece pe sub piele - de la o minte la alta. 

— Înfrunţi direct demonii valgi, spuse Fenrys uimit. 

— Sunt niște nenorociţi lași și odioși. Yrene își încrucișă 
braţele și se încruntă la bărbatul legat de pat. Complet 
jalnici, zise spre el - spre demonul din el. 

Bărbatul șuieră. Yrene doar zâmbi. Bărbatul - demonul - 

scânci. 

Aelin clipi, nesigură dacă să râdă sau să cadă în genunchi. 

— Arată-mi! Fă ce faci tu, dar arată-mi! 

Așadar, vindecătoarea îi arătă. Cu mâinile strălucind, 
atinse pieptul bărbatului care ţipă necontenit. 

Yrene gâfâi încruntându-se. Câteva minute lungi, tipetele 
continuară. 

— Nu este prea emoţionant când sunt legaţi, nu-i așa? zise 

Borte. 

Sartaq o privi încruntat și exasperat, ca și când asta ar fi 
fost o conversaţie pe care o purtaseră deja de multe ori. 

— Poţi să cari bălegarul, dacă preferi. 

Borte își dădu ochii peste cap, dar se întoarse spre Aelin, 
măsurând-o din priviri cu o sinceritate pe care doar Aelin o 
putea aprecia. 


— Mai ai și alte misiuni pentru mine? 

Aelin zâmbi. 

— Încă nu. Poate 

curând. Borte zâmbi și 

ea. 

— Te rog! Te rog să mă scutești de asta! 

Aelin se uită spre vindecătoarea care radia de lumină. 

— Câţi au fost azi? 

— Zece, spuse Borte. 

— Şi câţi poate vindeca în fiecare zi? îl întrebă Aelin pe 

Chaol. 

— Cel mult cincisprezece. În cazul unora e nevoie de mai 
multă energie ca să îi scoată, deci în zilele alea sunt mai 
puţini. 

Aelin încercă să calculeze câţi soldaţi infestați rămăseseră pe 

câmp. 

— Şi odată ce sunt vindecaţi? Ce faci cu ei? 

— Îi interogăm, spuse Chaol încruntându-se. Să vedem ce 
au de zis, cum au ajuns să fie capturați. Cui sunt loiali. 

— Şi îi crezi? întrebă Fenrys. 

Hasar atinse mânerul sabiei ei elegante. 

— interogatorii noștri se pricep să afle 

adevărul. Aelin ignoră agitația din 

stomacul ei. 

— Deci îi eliberaţi, spuse Gavriel care tăcea deja de 
câteva minute, iar apoi îi torturați? 

— Suntem în război, zise Hasar. Îi lăsăm în stare să se 
descurce. Dar nu o să riscăm să le cruţăm vieţile doar ca să 
găsim o nouă armată în spatele nostru. 

— Unii s-au alăturat de bunăvoie lui Erawan, spuse încet 
Chaol. Unii au luat de bunăvoie inelul. Când este în mintea 
lor, Yrene poate să-și dea seama cine a vrut și cine nu. Nu 
se deranjează să îi salveze pe cei care s-au dus cu bucurie. 
Deci majoritatea celor pe care îi salvează ori au fost proști, 
ori forţaţi. 

— Unii vor să lupte pentru noi, zise Sartaq. Cei care trec 
de verificarea noastră pot începe instrucţia cu infanteriștii. 
Nu mulţi, ci puţini. 


Bine. Bine... bine. 

Yrene suspină, lumina ei strălucind destul de mult încât 
Aelin să mijească ochii. 

Bărbatul legat de pat tuși arcuindu-se, împrăștiind o vomă 
neagră și toxică. 

Borte se strâmbă, alungând cu mâna mirosul și fumul 
negru care- i ieși apoi din gură. 

Yrene se retrase, Chaol întinzând o mână ca să o sprijine. 
Vindecătoarea se așeză pur și simplu pe cotiera scaunului 
său, ţinându-se cu o mână de piept. 

Aelin îi lăsă o clipă să își recapete suflul. Munca ei era 
remarcabilă. Să o facă în timp ce era însărcinată... Aelin 
scutură din cap de uimire. 

— Demonul ăla nu voia să plece, zise Yrene, fără să se 

adreseze 
cuiva anume. 

— Dar acum a plecat? întrebă Aelin. 

Yrene arătă spre bărbatul de pe pat care acum deschidea 

ochii. 

Căprui, nu negri, uitându-se în sus. 

— Mulţumesc! fu tot ce spuse bărbatul, cu vocea 

răgușită. Și umană. Pe deplin umană. 


CAPITOLUL 67 

Rowan o urmă pe Aelin cât traversă câmpul de luptă, spre 
marginea Lacului Argintiu. Ea se opri doar din când în când 
ca să ia armele bune ale inamicilor. Erau puţine. 

Ceilalţi se împrăștiaseră, Gavriel zăbovind ca să afle cum 
îi vindeca Yrene pe valgi, Fenrys plecând cu Chaol ca să-i 
întâlnească pe emisarii trimiși la sălbatici, nobilii 
khaganatului ocupându-se de soldaţii lor. 

Aveau să plece peste două zile, dacă nu se schimba 
vremea. Două zile și s-ar fi îndreptat spre nord. 

Mulțumită zeilor. Chiar dacă ei erau ultimele ființe cărora 
voia Rowan să le mulțumească. 

Aelin se opri pe malul stâncos, uitându-se peste 
întinderea plată ca o oglindă, acum plină de resturi. Se 
sprijini în mânerul lui Goldryn, focul dansându-i pe lângă 
degete și părând să înroșească piatra. 

— O să dureze câţiva ani să îi vindece pe toţi cei infectați 
de valgi, observă ea. 

— Fiecare din soldaţii ăia are o familie, prieteni care ar 
vrea să încercăm. 

— Ştiu. Vântul rece îi biciuia părul pe faţă, suflând din nord. 

— Atunci, de ce ai venit până aici? 

În timpul întâlnirii din cort, ea căzuse pe gânduri, 

încruntându-se. 

— Ar putea Yrene să-i vindece? Pe Erawan și Maeve? Nu știu 

de 
ce nu m-am gândit la asta. 
— Corpul lui Erawan este creat de el sau furat? Dar al lui 
Maeve? 
Rowan scutură din cap. Ar putea fi complet diferiţi. 

— Nu văd cum i-aș putea cere lui Yrene să o facă. Lui 
Chaol. Aelin înghiţi. Să o las măcar pe Yrene în preajma 
lui Erawan sau a lui 


Maeve... Nu o pot face. 

Nici Rowan nu ar fi putut să o facă. Dintr-o mie de motive 

diferite. 

— Dar este o greșeală să pun siguranţa lui Yrene 
deasupra siguranţei întregii lumi? spuse Aelin gânditoare, 
studiind unul dintre pumnalele inamicilor. Un cuțit 
neobișnuit de elegant, probabil furat de la bun început. Ea 
este cea mai importantă armă pe care o avem, dacă nu 
folosim cheile. Suntem nebuni dacă nu insistăm să o 
folosim? 

Nu era alegerea sau hotărârea lui. Dar îi putea asculta ideile. 

— Ai să poţi să te suporţi dacă se întâmplă ceva cu Yrene, 
cu pruncul ei nenăscut? _ 

— Nu. Dar cel puţin restul lumii o să trăiască. In 
comparaţie cu asta, vinovăția mea o să fie pe locul doi. 

— lar dacă nu o obligi pe Yrene să încerce să îi distrugă, 
iar Erawan sau Maeve câștigă - ce urmează atunci? 

— Lacătul încă există. Eu încă exist. 

Rowan înghiţi și-și dădu seama de ce ea trebuia să fie 
departe de ceilalţi, să discute. 

— Yrene este o rază de speranţă pentru tine. Pentru noi. 
Ca tu să nu fii nevoită să făurești Lacătul. Tu sau Dorian. 

— Zeii cer asta. 

— Zeii pot să se ducă 

naibii! Aelin aruncă 

pumnalul. 

— Urăsc situaţia asta. Serios! 

El îi cuprinse umerii cu braţul. Era tot ce îi putea oferi. 

Spusese că își dorea să se termine, iar Rowan ar fi făcut 
tot ce îi stătea în putere ca asta să se întâmple. 

Aelin își sprijini capul de pieptul lui, iar ei se uitară peste 
lacul rece în tăcere. 

— M-ai lăsa să o fac, dacă aș fi în locul lui Yrene? Dacă aș 

purta în 
pântec copilul nostru? 

El nu reuși să blocheze imaginea din acel vis - cu Aelin 

însărcinată, 
cu odraslele lor în jurul ei. 


— Nu te /as să faci 

nimic. Ea flutură o 

mână. 

— Ştii ce vreau să spun. 

El avu nevoie de o clipă ca să-i răspundă. 

— Nu. Chiar dacă lumea s-ar termina din cauza asta, nu 
aș putea să o fac. 

lar cu acel Lacăt, ar fi fost posibil să fie nevoit să ia acea 

decizie. 

Rowan își trecu degetele peste semnele revendicării de pe 

gâtul ei. 

— 'Ţi-am spus că dragostea este o slăbiciune. Ar fi mult 
mai ușor dacă ne-am uri cu toţii. 

Ea pufni. 

— Așteaptă câteva săptămâni pe drum cu armata asta, în 
munţii ăia. S-ar puteam să nu mai fim niște aliaţi atât de 
amabili. 

Rowan o sărută în creștetul capului. 

— Zeii să ne ajute! 

Dar Aelin se retrase auzind cuvintele, propoziţia pe care o 

rostise. 

Se încruntă spre armata campată. 

— Ce? întrebă el. 

— Vreau să văd cărţile alea cu semne Wyrd pe care le-au 

adus 
Chaol și Yrene. 


XXX 
— Ce scrie aici? o întrebă Aelin pe Borte, bătând ușor cu 
degetul 
un rând scris în halha, limba continentului 


sudic. 

Stând alături de ea la biroul din cortul de război al 
prinţului Sartag, călăreața păsării ruk își întinse gâtul ca să 
studieze biletul scris de mână de lângă o coloană lungă de 
semne Wyrd. „O vrajă bună pentru stimularea creșterii 
straturilor de plante medicinale.” 

În partea cealaltă a biroului, Rowan pufni. Cu o carte 
deschisă în faţă, progresase mult mai puţin decât Aelin. 

Cele mai multe volume erau scrise numai cu semne Wyrd, 
dar însemnările de pe margini o făcuseră să o caute pe 


tânăra călăreaţă ruk. Borte, prea plictisită să o ajute pe 
Yrene, acceptase șansa de a-i 


ajuta, oferindu-i logodnicului ei care se încrunta ocazia să 
ocupe 
de valgi. 

Dar în cele două ore în care Aelin și Rowan răsfoiseră 
colecția adusă de Chaol și Yrene din biblioteca secretă a 
Hafizei din vârful cetăţii Torre, nimic nu se dovedise de 
folos. 

Aelin oftă cu ochii la tavanul de pânză al cortului mare ce- 
i aparținea prinţului. Din fericire, Sartaq adusese cuferele cu 
el, în loc să le lase cu flota lui, dar... ea era extenuată, 
năucită de reţeaua complicată de simboluri de pe paginile 
îngălbenite. 

Rowan își îndreptă spatele. 

— Ăsta deschide ceva, spuse el întorcând cartea spre ea. 
Nu cunosc celelalte simboluri, dar ăsta înseamnă 
„deschide”. 

În ciuda orelor de instruire în călătoria de întoarcere spre 
continent, Rowan și ceilalți nu reușiseră să stăpânească pe 
deplin limbajul semnelor pe jumătate uitate. Dar partenerul 
ei și le amintea pe majoritatea, ca și când i-ar fi fost 
înrădăcinate în minte. 

Aelin studie cu atenţie rândul de simboluri de pe pagină. 

citi a 
doua oară. 

— Nu este ceea ce căutăm. Ea își mușcă buza de jos. Este 
o vrajă pentru deschiderea unui portal între două locuri - 
doar în lumea asta. 

— La fel cum poate s-o facă Maeve? întrebă 

Borte. Aelin ridică din umeri. 

— Dar asta este pentru călătorii scurte. Cam cum reușește 

Fenrys. 

Sau cum fusese în stare să o facă, înainte ca Maeve să Îi ia 

puterea 
asta. 

Borte strâmbă din buze. 

— Atunci ce rost are? 

— Să distrezi lumea la petreceri? 

Aelin îi înapoie cartea lui Rowan. 

Borte chicoti și se rezemă din nou pe scaun, jucându-se cu 
capătul unei cosițe lungi. 


se 


Le 


— Crezi că vraja există? Ca să găsești o altă cale de a încuia 
poarta 


Wyrd? 

Întrebarea fu mai mult o șoaptă și totuși, Rowan îi aruncă 
fetei o privire în semn de avertisment. Borte îl ignoră. 

Nu. Elena sau Brannon i-ar fi spus dacă exista așa ceva. 

Aelin își trecu o mână peste pagina uscată și veche, 
simbolurile încețoșându-se. 

— Merită să căutăm, nu-i așa? 

Rowan își reluă căutarea și descifrarea atentă. Ea știa că 
el avea să rămână aici ore întregi. lar dacă n-ar fi găsit 
nimic, știa că ar fi rămas și ar fi recitit totul doar ca să fie 
sigur. 

O cale de scăpare - o cale alternativă. Pentru ea și 
Dorian. Pentru oricare din ei urma să plătească preţul 
pentru făurirea Lacătului și încuiatul porţii. O speranţă 
disperată și prostească. 

Orele trecură, teancurile de cărți micșorându-se. Fenrys li 
se alătură după un timp, neobișnuit de serios când ei 
continuară să caute fără să găsească nimic. 

Când nu mai rămăsese nicio carte în cufăr, când Borte 
aţipea, iar Rowan se plimba prin cort, Aelin le făcu tuturor o 
favoare și le ordonă să se întoarcă la fortăreață. 

Meritase să caute, își spunea ea, chiar dacă greutatea din 
stomacul ei susţinea contrariul. 

XXX 

Chaol își găsi tatăl acolo unde îl lăsase, furios în biroul său. 

— Nu poţi să le dai niciun acru din teritoriul ăsta 
sălbaticilor, zise mânios tatăl său când Chaol intră în 
cameră și închise ușa. 

Chaol își încrucișă braţele fără să încerce să pară împăciuitor. 

— Pot și am s-o fac! 

Tatăl lui se ridică în picioare și își sprijini mâinile de birou. 

— Ai scuipa pe vieţile tuturor oamenilor din Anielle care 
au luptat și murit ca să ţină teritoriul ăsta departe de 
mâinile lor murdare? 

— Dacă a le oferi o mică bucată de pământ o să însemne 
că generaţiile viitoare de bărbaţi și femei din Anielle nu o să 
fie nevoiți 


să lupte și să moară, atunci cred că înaintașii noștri ar fi 
mulțumiți. 

— Sunt niște bestii, abia în stare să se conducă singure. 

Chaol oftă, rezemându-se de scaun. O viaţă întreagă plină 
de asemenea chestiuni - asta era povara pe care i-o dăduse 
Dorian. Ca Mână a sa, trebuia să se ocupe de lorzi și 
conducători la fel ca tatăl său. Dacă supraviețuiau. Dacă 
supravieţuia și Dorian. Gândul fu suficient ca să îl facă pe 
Chaol să spună: 

— Toată lumea implicată în războiul ăsta face sacrificii. 
Multe fiind mai mari decât câţiva kilometri de teren. Fii 
recunoscător că asta e tot ce îţi cerem. 

Bărbatul rânji dispreţuitor. 

— Dar dacă m-aș târgui cu tine? 

Chaol își dădu ochii peste cap, întinzând mâna ca să-și 
întoarcă scaunul din nou spre ușă. 

Tatăl său ridică o bucată de hârtie. 

— Nu vrei să știi ce mi-a scris fratele tău? 

— Nu suficient încât să pun capăt alianţei, zise Chaol, 

întorcând 
scaunul. 

Tatăl său desfăcu oricum scrisoarea și citi: 

„Sper că Anielle o să ajungă scrum. Și tu odată cu el.” Un mic 
zâmbet odios. 

— Asta e tot ce a spus fratele tău. Moștenitorul meu - 
asta simte despre locul ăsta. Dacă nu o să protejeze orașul 
Anielle, atunci, fără tine, ce o să i se întâmple? 

Tatăl său încerca o altă abordare, ca să îl facă să cedeze 
din cauza vinovăţiei. 

— Aș paria că respectul lui Terrin pentru Anielle are legătură 

cu 
ceea ce simte pentru tine, spuse Chaol. 

Lordul îmbătrânit se așeză din nou pe scaun. 

— Vreau să știi ce o să înfrunte Anielle, dacă nu reușești 
să îl protejezi. Sunt dispus să negociez, băiete! El chicoti. Cu 
toate că știu cât de bine îţi respecţi promisiunile. 


Chaol încasă lovitura. 

— Sunt un bărbat bogat și nu am nevoie de nimic din ce 
mi-ai putea oferi. 

— De nimic? Tatăl său arătă spre un cufăr de lângă 
fereastră. Ce- ai zice de ceva mai nepreţuit decât aurul? 

Când Chaol nu vorbi, bătrânul se îndreptă spre cufăr, îl 
descuie cu o cheie din buzunar și deschise capacul. 
Apropiindu-se, Chaol se uită înăuntru. 

Scrisori. Tot cufărul era plin cu scrisori adresate lui cu un 

scris 
elegant. 

— Ea a descoperit cufărul. Chiar înainte să aflăm că 
Morathul mărșăluiește spre noi, spuse tatăl său cu un 
zâmbet fals și rece. Ar fi trebuit să le ard, bineînţeles, dar 
ceva m-a făcut, în schimb, să le păstrez. Cred că exact 
pentru asta. 

Cufărul era plin de scrisori. Toate scrise de mama lui. 

Adresate lui. 

— De când? întrebă el prea încet. 

— Din ziua în care ai plecat. 

Rânjetul dispreţuitor al tatălui îi zăbovi pe buze. 

Ani. Ani de scrisori din partea unei mame de la care nu 
mai primise vești, de care crezuse că nu voia să discute cu 
el, care cedase dorințelor tatălui său. 

— Ai lăsat-o să creadă că nu i-am răspuns, spuse Chaol, 
surprins să constate că vocea îi era în continuare calmă. Nu 
le-ai expediat și ai lăsat-o să creadă că nu i-am răspuns. 

Tatăl său puse capacul la loc și încuie cufărul. 

— Așa s-ar părea. 

— De ce? 

Era singura întrebare care conta. 

Tatăl se încruntă. 

— Nu te puteam lăsa să scapi de dreptul tău prin 

naștere, de 
Anielle, fără consecinţe, nu-i așa? 

Chaol prinse cotierele scaunului ca să nu îl strângă de gât 

pe 


bărbat. 

— Crezi că dacă mi-ai arătat cufărul ăsta cu scrisorile ei o 
să vreau să negociez cu tine? 

Bătrânul pufni. 

— Eşti un bărbat sentimental. M-am convins de asta 
văzându-te cu soţia ta. Cred că ai negocia ca să poţi citi 
scrisorile astea. 

Chaol pur și simplu îl fixă cu privirea și clipi o dată, ca și 
când ar fi putut calma vuietul din mintea și inima lui. 

Mama lui nu îl uitase niciodată. Nu încetase să îi 

scrie. Chaol schiță un zâmbet. 

— Păstrează scrisorile, spuse el, întorcând din nou 
scaunul spre ușă. Acum că te-a părăsit, s-ar putea să fie 
singura posibilitate să îți amintești de ea. 

Deschise ușa biroului și se uită peste 

umăr. Tatăl său rămase lângă cufăr, 

țeapăn ca o sabie. 

— Nu negociez cu ticăloșii! spuse Chaol, zâmbind din nou 
când intră în holul de dincolo de ușă. Sunt sigur că n-am să 
încep cu tine! 

XXX 

Chaol le oferise sălbaticilor din Colţi o mică parte din 
teritoriul de la sud de Anielle. Tatăl său se înfuriase, 
refuzând să recunoască târgul, dar nu îl ascultase nimeni, 
spre amuzamentul lui Aelin. 

Două zile mai târziu, câţiva sălbatici sosiseră la marginea 
vestică a orașului, în apropierea locului în care se aflase 
barajul, și făcuseră semn să-i urmeze. 

Fiecare dintre bărbaţii bărboși călărea un ponei de munte 
păros și, chiar dacă hainele groase de blană le ascundeau 
trupurile masive, armele erau la vedere: topoarele, săbiile, 
cuţitele - toate străluceau în lumina cenușie. 

Poporul lui Cain... sau fusese cândva. Aelin hotări să nu îl 
menţioneze în scurta lor prezentare. lar Chaol, în mod 
înţelept, se abţinuse să recunoască faptul că îl ucisese pe 
bărbat. 

Într-o altă viaţă. În altă lume. 


Pe un cal Munigi frumos pe care i-l împrumutase Hasar, 
Aelin călărea în faţa grupului în timp ce acesta mărșăluia din 
Anielle, Chaol călare pe Farasha în stânga ei, iar Rowan pe 
calul său Munigi în dreapta sa. Tovarășii lor erau împrăștiați 
în urmă, Lorcan vindecat suficient cât să călărească alături 
de Elide. 

Și în spatele lor, șerpuind la distanţă, se deplasa armata 
khaganului. 

Cel puţin o parte din ea. Jumătate din călăreţii păsărilor 
ruk și Darghanii aveau să mărșăluiască sub stindardul lui 
Kashin pe partea estică a munţilor, ca să atragă armata din 
trecătoarea Ferian în lupta din vale, în timp ce ei s-ar fi 
furișat din spate, direct în urma lor. 

Stratul de zăpadă era înalt în Colţi, cerul gri amenințând 

să aducă mai multă, dar iscoadele rukhinilor și sălbaticii 
evaluaseră că vremea rea n-avea să-i lovească - cel puțin nu 
înainte să ajungă la trecătoare. 

O călătorie de cinci zile, cu armata prin munţi; trei zile 
pentru armata care mărșăluia de-a lungul lacului și râului. 

Aelin își ridică privirea spre cerul cenușiu când începu 
seria nesfârșită de serpentine pe versantul muntelui. 
Ruhkinii puteau căra o mare parte din echipamentul lor 
greu, slavă zeilor, dar urcatul munţilor avea să fie primul 
test. 

Armata khaganului traversase, totuși, orice teren: munţi, 
deșerturi și mări. Acum nu dădeau înapoi. 

Așadar, Aelin presupuse că nici ea nu urma s-o facă. 
Pentru oricât timp ar mai fi avut, până s-ar fi terminat totul. 

Ultimul efort spre nord, spre casă... Ea zâmbi macabru la 

munţii 
care se conturau, la armata care se întindea mult în spatele lor. 

Și doar pentru că putea, doar pentru că se îndreptau cel 
puţin spre Terrasen, Aelin dezlănţui un licăr de putere. O 
parte din stegarii din spatele lor șoptiră surprinși, dar Rowan 
pur și simplu zâmbi. Când începu să ardă, el zâmbi la 
speranţa și hotărârea care ardeau în inima ei. 

Ea lăsă flacăra să o cuprindă, o strălucire aurie care știa că 

putea fi 


văzută chiar și din cele mai îndepărtate rânduri ale armatei, 
din orașul și fortăreața pe care le lăsau în urmă. 
Ca un far ce strălucea intens în umbra munţilor, în umbra 
armatei 
care îi aștepta, Aelin lumină calea spre nord. 


PARTEA A DOUA ZEI ŞI 
PORŢI 


CAPITOLUL 68 

Turnurile negre ale Morathului se înălţau deasupra forjelor 
fumegânde și a focurilor de tabără ale văii de dedesubt ca 
un grup de săbii negre ridicate spre cer. 

Se înălţau spre norii joși, unele rupte sau ciobite, altele încă 

întregi, 
dovada furiei ultimului act al lui Kaltain Rompier. 

Întinzându-și larg aripile de culoarea funinginii, Dorian 
prinse o rafală de vânt care duhnea a fier și hoit și se 
înclină, ocolind fortăreaţa. Învăţase să folosească puterea 
vântului în zilele lungi de călătorie și, chiar dacă în mare 
parte o parcursese în trupul unui uliu rapid cu coadă roșie, 
în dimineaţa asta. Se transformase într-o cioară obișnuită. 

Mai multe stoluri de ciori dădeau târcoale Morathului, 
cârâitul lor fiind la fel de asurzitor precum ciocanele care 
răsunau pe nicovalele din toată valea. In ciuda iadului 
dezlănţuit în nord, aici își ridicaseră tabăra mai mulţi soldaţi 
și mai multe vrăjitoare. 

Dorian urmă exemplul celorlalte ciori și se feri de balauri, 
zburând la joasă înălţime în timp ce sabaturile își vedeau de 
cercetările, raportările sau antrenamentele lor. Erau atât de 
multe vrăjitoare Dinţi-de-fier... Toate așteptând. 

Ocoli turnurile cele mai înalte ale Morathului, studiind 
fortăreaţa, armata din vale și balaurii din cuiburile lor de la 
înălţime. Cu fiecare bătaie a aripilor, greutatea a ceea ce 
ascunsese într-un afloriment la douăzeci de kilometri spre 
nord îl apăsa mai mult. 

Ar fi fost o nebunie să aducă acele două chei aici. Așadar, 
le îngropase sub un strat mic de pietre, fără să îndrăznească 
măcar să marcheze locul. Putea doar să se roage să fie 
destul de departe pentru ca Erawan să nu le detecteze. 


Pe o latură a unui turn, două servitoare care cărau rufe 
ieșiră pe o ușiţă și începură să urce pe scara exterioară 
spiralată, cu capetele plecate ca și când ar fi încercat să 
ignore armata care se unduia departe, în jos, sau balaurii 
ale căror strigăte răsunau din roca neagră. 

Acolo. Ușa aia. 

Dorian zbură spre ea, impunându-și să își potolească 
inima și mirosul - singurul lucru care l-ar fi putut osândi - ca 
să rămână neobservat. Dar niciuna dintre vrăjitoarele Dinţi- 
de-fier care zburau pe deasupra nu observă cioara-care-nu- 
mirosea-a-cioară. lar cele două spălătorese care urcau 
treptele turnului nu strigară când el ateriză pe o mică 
balustradă din piatră și își strânse aripile. 

Un salt și ajunse pe pietre. 


Se transformase, mușchii și oasele arzându-i, iar lumea 


devenise 
mai mică și infinit mai mortală. 

Şi infinit mai puţin conștientă de prezenţa lui. 

Mustăţile lui Dorian zvâcniră, urechile uriașe lipindu-i-se 
de cap. Strigătul balaurilor răsună prin corpul blănos și firav, 
iar el scrâșni din dinţi - mari, aproape prea mari pentru gura 
mică. Duhoarea deveni aproape scârboasă. 

Putea mirosi... totul. Prospeţimea rufelor cărate în braţe 
acolo, mirosul de mosc al unei fierturi mâncate de 
spălătorese la prânz. Nu crezuse niciodată că șoarecii erau 
extraordinari, și totuși, cât zburase în trupul unui uliu nu se 
simţise atât de atent, atât de conștient. 

Într-o lume făcută să îi ucidă, presupunea că șoarecii 
aveau nevoie de simţuri foarte ascuțite ca să 
supravieţuiască. 

Dorian își permise să inspire prelung înainte să se 
strecoare pe sub ușa închisă și în Morath. 

XXX 

Poate că simţurile îi erau într-adevăr mai ascuţite, dar nu 
își dăduse niciodată seama cât de înfricoșător era un rând 
de scări fără să aibă picioare de om. 


Rămase în umbră, dispărând în praf și beznă la apariţia 


tuturor 


pașilor care treceau pe lângă el. Unii aveau armuri, alţii 
cizme, alții pantofi, toți purtătorii lor fiind palizi și nefericiți. 

Nicio vrăjitoare, mulţumită zeilor. Și niciun prinţ sau 

soldat valg. Cu siguranţă nici urmă de Erawan. 

Turnul în care intrase era o scară a servitorilor, una pe 
care i-o arătase Manon în timpul uneia dintre multele 
explicaţii oferite lui Aelin. Mulțumită ei, urma o hartă 
mentală, confirmată de zborul din ultimele câteva ore. 

Turnul lui Erawan - de acolo intenţiona să înceapă. lar 
dacă regele valg era prezent... avea să-și dea seama. Ca să 
îl „răsplătească” pe Erawan pentru tot ce făcuse, indiferent 

de avertismentul lui Kaltain. Respirând sacadat, Dorian 
ajunse la baza treptelor în spirală, aducându-și coada lungă 
pe lângă trup când se uită în holul slab 

luminat din faţă. 

De acolo trebuia să traverseze tot etajul, să urce pe altă 
scară, să meargă pe un alt hol, iar apoi, dacă era norocos, 
găsea turnul lui Erawan. 

Lui Manon nu i se permisese niciodată accesul. Nu știuse 
niciodată ce aștepta acolo - doar că era păzit de valgi tot 
timpul. Era un loc destul de bun să își înceapă căutarea. 

Urechile îi zvâcniră. Nu se apropia nimeni. Nicio pisică, din 
fericire. 

Dorian coti, blana lui gri-roșcată confundându-se cu roca, 
și se grăbi de-a lungul șanțului unde zidul întâlnea podeaua. 
Un străjer stătea de pază în capătul holului, uitându-se în 
gol și înălțându-se mare ca un munte când Dorian se 
apropie. 

Dorian aproape ajunsese la străjer și răscrucea pe care o 
supraveghea când simţi agitația, apoi liniștea. 

Chiar și străjerul se uită spre fereastra îngustă din spatele lui. 

Dorian se opri, ascunzându-se în 

umbră. Nimic. Niciun strigăt sau 

țipăt... încă. 

Străjerul reveni la postul său, dar scrută holul. 


Dorian rămase nemișcat și tăcut, așteptând. Îi 
descoperiseră prezenţa? Dăduseră de știre? 

Era imposibil să fie atât de ușor pe cât părea. Fără 
îndoială, Erawan avea capcane care să îl avertizeze dacă 
venea vreun inamic... 

Pași grăbiţi și ușori se auziră după colț, iar străjerul se 
întoarse într- acolo. 

— Ce este? întrebă bărbatul. 

Servitorul se apropie cu aceeași viteză. 

— Cine mai știe zilele astea la ce companie avem? Nu 

zăbovesc să 
aflu. 

Apoi bărbatul merse mai departe, trecând pe lângă 

Dorian. Nu grăbindu-se spre ceva, ci îndepărtându- 

se. 

Mustăţile lui Dorian se mișcară când adulmecă aerul. Nimic. 

Să aștepte pe hol nu i-ar fi folosit la nimic. Dar să meargă 
înainte, să vadă ce se întâmpla... Nici asta nu era o alegere 
înțeleaptă. 

Era un singur loc de unde ar fi putut să audă ceva. Unde 
oamenii bârfeau întotdeauna, chiar și în Morath. 

Așadar, Dorian se aventură din nou pe hol, coborând un 
alt rând de scări, piciorușele lui abia reușind să se miște 
destul de repede - spre bucătărie, fierbinte și destul de 
luminată de vatra mare. 

Lady Elide lucrase aici și-i cunoscuse pe acești oameni. Nu 
pe valgi, ci pe oamenii recrutaţi în armată, care fără îndoială 
vorbeau despre ce se întâmpla în fortăreaţa asta, așa cum o 
făcuseră în palatul din Rifthold. 

Diverși servitori și bucătari așteptau într-adevăr, uitându- 
se spre scările din partea opusă a bucătăriei cavernoase. La 
fel și pisica zveltă și vărgată, cu ochi verzi, din partea 
cealaltă a camerei. 

Dorian se făcu cât mai mic posibil. Dar felina nu îl luă în 
seamă, atentă la scări, ca și când și ea ar fi știut. 

Nişte pași se auziră rapizi și discreţi. Intrară două femei 
cu tăvi goale în mâini. Ambele palide și tremurând. 

Un bărbat care trebuia să fie bucătarul-șef le întrebă: 


— Aţi văzut ceva? 

Una din femei scutură din cap. 

— Încă n-au ajuns în sala de consiliu. Slavă 

zeilor! Celeilalte îi tremurară mâinile când 

lăsă tava. 

— Vor ajunge destul de curând. 

— Norocul vostru că aţi ieșit înainte să vină ei, spuse 
cineva. Sau aţi fi putut să vă treziţi și voi în farfuria lor! 

Într-adevăr, norocoase. Dorian zăbovi, dar servitorii din 
bucătărie își reluară ritmul, mulţumiţi că doi dintre ei 
reușiseră să se întoarcă în siguranţă. 

Sala de consiliu - poate aceeași pe care o descrisese 
Manon. Unde prefera Erawan să își ţină întâlnirile. lar dacă 
Erawan se îndrepta într- acolo... 

Dorian ieși repede, ţinând cont de harta mentală 
desenată de Manon. Un prost - doar un prost ar fi mers de 
bunăvoie să îl vadă pe Erawan. Să riște. 

Poate voia să moară. Poate era cu adevărat un prost. Dar 
voia să îl vadă. Trebuia să vadă această ființă care stricase 
atât de multe lucruri și care era pe cale să le devoreze 
lumea. 

Trebuia să se uite la creatura care ordonase să fie înrobit, 
care o ucisese pe Sorscha. Şi, dacă era norocos, poate să-l 
ucidă. 

Ar fi putut să rămână în acest trup și să atace, dar ar fi 
fost mai satisfăcător să revină în propriul corp, să o scoată 
pe Damaris și să îl ucidă. Să îl lase pe Erawan să vadă 
banda albă din jurul gâtului său și să știe cine-i era călăul, 
că nu îl distrusese încă. 

lar apoi Dorian ar fi găsit acea cheie. 

Liniștea îi arăta calea, poate mai mult decât harta mentală 

pe care 
o memorase. 

Holurile se goliră, iar aerul deveni dens și rece, de parcă 
stricăciunea lui Erawan s-ar fi scurs din el. 

În faţa ușilor deschise nu stătea de pază niciun străjer, om 

sau valg. Nimeni care să observe silueta cu glugă care 

intră, mantia neagră 


plutind. 

Dorian se grăbi, fugind după acea siluetă tocmai când 
ușile se închiseră. Magia lui se intensifică, iar el îi impuse să 
se calmeze, să se încolăcească precum o viperă gata să 
atace. 

O lovitură ca să îl doboare pe Erawan, apoi s-ar fi transformat 

și ar 
fi scos-o pe Damaris. 

Silueta se opri, mantia legănându-se, iar Dorian fugi spre cea 

mai 
apropiată umbră - cea de lângă crăpătura dintre ușă și podea. 

Camera era una obișnuită, excepţie făcând masa de sticlă 
neagră din mijloc. Şi bărbatul cu păr blond și ochi aurii de 
pe scaunul din faţa acesteia. 

Manon nu minţise. Erawan se lepădase într-adevăr de 
corpul lui Perrington pentru ceva mai la îndemână. 

Deși tot se îmbrăca elegant, își dădu Dorian seama când 
regele valg se ridică, jacheta gri și pantalonii fiind perfect 
croiţi. Nu avea nicio armă la brâu. Nici urmă de cheia Wyrd. 

Dar simţea puterea lui Erawan, nedreptatea pe care o 
emana. O simţea și își amintea cum, împietrindu-i sufletul, 
puterea îi pusese stăpânire pe trup. 

Sângele îi îngheţă în vene. Rapid - trebuia să fie rapid. Să 

atace 
acum. 

— Asta e o plăcere neașteptată! spuse Erawan, a cărui 
voce părea tânără. El gesticulă spre mâncare - fructe și 
păstramă. Mâncăm? 

Magia lui Dorian sclipi când două mâini subţiri și palide ca 

luna 
se ridicară din faldurile mantiei negre și scoaseră gluga. 

Femeia pe al cărui chip îl ascunsese nu era frumoasă în 
sensul clasic. Totuși, cu părul negru, ochii negri, buzele 
roșii... Era uimitoare. Fermecătoare. 

Un zâmbet îi dezgoli dinţii albi ca oasele. 

Dorian simţi un fior pe șira spinării văzând urechile 
delicate și ascuţite care ieșeau prin părul negru. Fae. 
Femeia - femela era Fae. 

Ea își scoase mantia ca să dezvăluie o rochie lungă de un 

mov- 


închis înainte să se așeze la masă în faţa lui Erawan. Nici 
urmă de ezitare sau frică nu se simţea în mișcările ei 
graţioase. 

— Așadar, știi de ce am venit. 

Erawan zâmbi când se așeză, turnând un pocal cu vin 
pentru femelă, apoi pentru sine. Și toate gândurile ucigașe 
dispărură din mintea lui Dorian când regele valg întrebă: 

— Mai este vreun alt motiv pentru care ai catadicsi să 

vizitezi 
Morathul, Maeve? 


CAPITOLUL 69 

Orynthul nu mai fusese atât de liniștit din ziua în care 
Aedion și cei rămași din regatul Terrasenului mărșăluiseră 
spre Theralis. 

Chiar și atunci, în orașul antic ridicat între gura râului 
Florine și marginea munţilor Staghorn se auzise un zumzăit, 
pădurea Oakwald întinzându-se spre vest. 

Atunci, zidurile albe încă străluceau. 

Acum erau pătate și gri, la fel de mohorâte precum cerul 
când Aedion, Lysandra și aliaţii lor trecură prin ușile înalte 
de metal ale porții vestice unde zidurile erau groase de doi 
metri, blocurile de piatră fiind atât de grele încât legenda 
spunea că Brannon apelase la uriașii din munţii Staghorn ca 
să le târască până aici. 

Aedion ar fi dat orice ca acei uriași demult uitaţi să vină 
acum în oraș, ca vechile triburi ale Lupilor să coboare în 
fugă piscurile înalte din spatele orașului, împreună cu 
spiridușii pierduţi din Terrasen; ca oricare dintre vechile 
mituri să iasă din umbra timpului, așa cum făcuseră Rolfe și 
mycenienii. 

Dar el știa că li se terminase norocul. 

Și însoțitorii lor știau asta. Chiar și Ansei din Briarcliff 
devenise la fel de tăcută ca Ilias și asasinii lui, ţinându-și 
umerii plecaţi. Fusese așa de când capetele războinicilor ei 
aterizaseră printre soldaţii lor, părul său roșu ca vinul fiind 
lipsit de strălucire, iar pașii grei. El îi cunoștea groaza, 
vinovăția. Își dorea să fi avut o clipă să o consoleze pe 
tânăra regină, nu doar să-i ofere niște scuze în grabă. Dar 
Ilias părea să vrea să facă exact asta, venind călare lângă 
Ansei și ţinându- i companie tăcut. 

Orașul fusese construit la picioarele castelului înalt și 
aproape legendar, zidit pe o bucată de rocă proeminentă. 
Era un castel care se 


înălța atât de mult încât turlele cele mai înalte păreau să 
străpungă cerul. Cândva strălucise, trandafirii și plantele 
agăţătoare acoperindu-i pietrele încălzite de soare, susurul 
a mii de fântâni răsunând în fiecare sală și curte. Cândva, 
steaguri minunate fluturaseră din turnurile imposibil de 
înalte, veghind peste munţi, pădure, râu și câmpia din 
Theralis de dedesubt. 

Devenise un mausoleu. 

Nimeni nu vorbi când urcară cu greu străzile șerpuite și 
abrupte. Oamenii cu chipuri înfiorătoare ori se opriră ca să 
se holbeze, ori se grăbiră mai departe, pregătindu-se de 
asediu. 

Era imposibil să scape de asta, având în vedere că munţii 
Staghom erau în spatele lor, pădurea Oakwald era la vest și 
mai era și armata care avansa din sud. Da, ar fi putut să 
traverseze câmpiile spre est, dar încotro? Spre Suria, unde 
ar fi fost doar o chestiune de timp să fie găsiţi? Spre pustiul 
de dincolo de munţi, unde iernile erau atât de grele încât 
probabil că niciun muritor nu putea supravieţui? Oamenii din 
Orynth erau prizonieri, ca și cei din armata lor. 

Aedion știa că ar fi trebuit să își îndrepte umerii, să le 

zâmbească 
acestor oameni - poporul lui - și să le ofere o urmă de curaj. 

Totuși, nu o putea face. Nu putea să nu se întrebe câți își 
pierduseră familiile și prietenii în lupta de lângă râu. În lupta 
de săptămânile trecute. Câţi încă se rugau ca rândurile de 
soldaţi care se îndreptau spre oraș să dezvăluie pe cineva 
drag. 

Era greşeala lui, povara lui. Propriile alegeri îi 
conduseseră pe toţi aici. Alegerile lui lăsaseră multe 
cadavre în zăpadă, o adevărată potecă de la graniţa sudică 
tocmai până la râul Florine. 

Castelul alb se ivea, mai mare cu fiecare deal pe care îl 

urcau. Cel 
puţin aveau asta - avantajul terenului înalt. 

Măcar atât. 

XXX 

Darrow și ceilalți lorzi așteptau. 

Nu în sala tronului, ci în camera de consiliu încăpătoare din 

partea 


cealaltă a palatului. 

Ultima dată când Aedion fusese în sală, un ticălos 
adarlanian, care- și spunea „viceregele din Terrasen”, 
condusese ședința. 

După câte se vedea, bărbatul își luase podoabele, 

scaunele și decoraţiunile de pe pereţi și fugise în clipa în 
care regele fusese ucis. Așadar, o masă de lucru veche 
servea acum drept birou de război, alături de o varietate de 
scaune pe jumătate putrede din diversele camere ale 
castelului. Ocupate acum de Darrow, Sloane, Gunnar și 
lronwood. Murtaugh, spre mirarea lui Aedion, se număra 
printre ei. 

Ei se ridicară când Aedion și însoțitorii lui intrară. Nu din 
respect pentru Aedion, ci pentru nobilii care îl însoțeau. 

Ansei din Briarcliff studie locul sărăcăcios, la fel cum făcuse 
tot drumul prin castelul mohorât și slab luminat și fluieră încet. 

— Nu glumeai când ai spus că Adarlanul ţi-a prădat 

tezaurul. Erau primele cuvinte pe care le rostise în 

ultimele câteva ore. Zile. Aedion mormăi. 

— Până și monedele de cupru, zise și se opri în faţa mesei. 

— Unde este Kyllian? întrebă Darrow. 

Aedion îi schiță un zâmbet fals. Ren se încordă, deslușind 
avertismentul din acel zâmbet. 

— Mi-a ordonat să merg înainte cât conduce armata aici. 
Era o minciună. 

Darrow își dădu ochii peste cap și apoi îl fixă cu privirea pe 
Rolfe, care încă se încrunta la castelul ponosit. 

— Inţeleg că trebuie să îți mulţumim pentru retragerea 

norocoasă. Rolfe îl ţintui pe bărbat cu ochii verzi ca 

marea. 

— Așa este. 

Darrow se așeză din nou, urmat de ceilalți lorzi. 

— Şi tu cine ești? 

— Corsarul Rolfe, spuse domol piratul. Comandantul flotei 
Maiestăţii Sale. Și moștenitorul poporului mycenian. 

Ceilalţi lorzi își îndreptară spatele. 


— Mycenienii au dispărut demult, zise lordul Sloane. 

Dar bărbatul observă sabia de la centura lui Rolfe, 
măciulia cu dragon de mare. Nu se îndoia că văzuse flota 
urcând pe Florine. 

— Au dispărut, dar nu au murit, răspunse Rolfe. Și am 
venit ca să plătim o datorie veche. 

Darrow își masă tâmplele. Era bătrân - Darrow chiar își 
arătă vârsta când se rezemă de marginea mesei. 

— Ei bine, trebuie să le mulţumim zeilor pentru asta. 

— Lui Aelin trebuie să îi mulţumești pentru asta, zise 

Lysandra 
clocotind de furie. 

Bărbatul miji ochii, iar furia lui Aedion se transformă în ceva 
mortal. 

— Azi nu te prefaci, lady? întrebă Darrow cu o voce în 
care se simțeau epuizarea și apăsarea. 

Lysandra arătă doar spre Rolfe și apoi spre Ansei și Galan, 
făcând semn cu braţul către ferestre, unde nobilii Fae și Ilias 
al Asasinilor Tăcuţi se ocupau de soldaţii lor pe terenul 
castelului. 

— Toţi. Toţi au venit aici datorită lui Ae/in. Nu datorită ţie. 
Deci înainte să iei peste picior flota Maiestăţii Sale, zicând 
că nu există, dă- mi voie să îţi spun că există. lar tu nu faci 
parte din ea. 

Darrow oftă prelung, masându-și din nou tâmplele. 

— Poţi să părăsești încăperea! 

— Pe naiba! mormăi Aedion. 

— Lady, e cineva care ar vrea să te vadă, interveni 
Murtaugh. Lysandra ridică din sprâncene, iar bătrânul 
tresări. Nu vreau să risc să o las singură în Allsbrook. 
Evangeline este în turnul nordic, în fostul dormitor al 
nepoatei mele. Te-a văzut apropiindu-te de la fereastră și n- 
am putut decât să o conving să aștepte. 

Era o cale politicoasă și inteligentă de a împrăștia furtuna 
care se forma. Aedion se gândi să îi spună Lysandrei că 
putea rămâne, dar Lysandra se mișca deja, părul negru 
fluturând în urma ei. 

După ce ea plecă, Aedion spuse: 


— A luptat în prima linie la fiecare bătălie. Aproape a 
murit înfruntându-i pe inamicii noștri. Nu am văzut pe 
niciunul dintre voi deranjându-se să facă la fel. 

Lorzii în vârstă se încruntară dezgustațţi. Totuși, Darrow 
era cel care se mișcă pe scaun - puţin, ca și când Aedion ar 
fi lovit o rană infectată. 

— Aedion, să fii prea bătrân ca să lupţi, spuse încet 
Darrow, în timp ce tinerii și tinerele mor, nu este pe cât de 
ușor crezi. Îşi cobori privirea spre sabia fără nume de la 
centura lui Aedion. Nu este deloc ușor. 

Aedion se gândi să îi spună să-i întrebe pe oamenii care 
muriseră dacă nici asta nu era ușor, dar prinţul Galan își 
drese vocea. 

— Ce pregătiri se fac pentru asediu? 

Lorzii din Terrasen nu păreau încântați că sunt 
chestionaţi, dar deschiseră gurile odioase și vorbiră. 

XXX 
O oră mai târziu, odată ce toți ceilalţi fură conduși spre 
camerele 
lor, apoi spre băi și mese calde, Aedion se trezi urmându-i 
mirosul. 

Ea plecase spre turnul nordic și spre străjerul care o 
aștepta, dar către sala tronului. 

Ușile înalte de stejar erau crăpate, cei doi cerbi în picioare 
sculptați pe acestea uitându-se la el. Cândva, filigranul de 
aur acoperise flacăra nemuritoare care strălucea între 
coarnele lor mândre. 

În ultima decadă, cineva jupuise aurul. Fie de ciudă, fie ca 
să câștige rapid un ban. 

Aedion se furișă printre uși, simțind sala cavernoasă ca pe 
fantoma unui vechi prieten. 

De câte ori se văitase că era forţat să se îmbrace elegant 
și să stea lângă tronuri, pe podiumul din capătul îndepărtat 
al sălii flancate de stâlpi? De câte ori o surprinsese pe Aelin 
adormind în timpul zilei  nesfârșite de spectacole 
grandioase? 

Atunci, steagurile din toate teritoriile Terrasenului fuseseră 


agăţate de tavan. Atunci, podeaua albă de marmură fusese 
atât de lustruită încât își putea vedea reflexia în ea. 

Atunci, tronul din coarne de cerb stătuse pe podium, înalt 
și principal. Construit din coarnele căzute ale cerbilor 
nemuritori din Oakwald. 

Cerbi care acum erau uciși și arși, la fel cum fusese tronul 
din coarne de cerb după lupta din Theralis. Regele ordonase 
să se facă asta chiar pe câmpul de luptă. 

Lysandra stătea în fața podiumului gol, uitându-se la 
marmura albă ca și când ar fi putut vedea tronul care se 
aflase cândva acolo și celelalte tronuri mai mici de lângă 
acesta. 

— Nu mi-am dat seama că Adarlanul a distrus atât de 
mult locul ăsta, spuse ea, fie simţindu-l, fie recunoscând 
ritmul pașilor lui. 

— Structura este încă intactă, zise Aedion. Cât timp o să 
rămână așa, nu știu. 

Ochii verzi ai Lysandrei se îndreptară spre el, întunecați 
de extenuare și tristețe. 

— În sinea mea, rosti încetișor, o parte din mine a crezut 
că am să trăiesc să o văd stând aici. Arătă spre podium, 
spre locul unde se aflase cândva tronul din coarne de cerb. 
În sinea mea, am crezut că am putea reuși cumva. În ciuda 
Morathului, a Lacătului și a tuturor celorlalte lucruri. 

Pe chipul ei nu se citea nicio rază de 

speranţă. Probabil de asta se deranjase 

să discute cu el. 

— Și eu am crezut asta, spuse Aedion la fel de încet, deși 
cuvintele răsunară în sala mare și goală. Și eu am crezut 
asta. 


CAPITOLUL 70 

Regina spiridușilor venise în Morath. 

Dorian își forță bătăile inimii și respirația să se calmeze când 
Maeve sorbi din vinul ei. 

— Înseamnă că nu mă cunoști, spuse regina spiridușilor, 
studiindu-l pe regele valg. 

Erawan se opri cu pocalul ridicat pe jumătate spre buze. 

— Nu ești Maeve, regina din Doranelle? 

Aelin. O adusese Maeve pe Aelin aici? Ca să fie vândută lui 
Erawan? 

Pe toți zeii... 

Maeve își lăsă capul pe spate și râse. 

— Au trecut câteva milenii și ţi-ai uitat până și cumnata! 
Dorian se bucura că era mic și tăcut și neobservat. Ar fi 
putut foarte bine să ameţească. 

Erawan înţepeni. 

— Tu. 

Maeve zâmbi. 

— Eu. 

Cu ochii aurii, o măsură din priviri pe regina spiridușilor. 

— În trupul unei Fae. În tot acest timp. 

— Sunt dezamăgită că nu ţi-ai dat seama. 

Pulsul puterii lui Erawan șerpui spre Dorian. Atât de 

asemănător 
- îngrozitor de asemănător cu puterea onctuoasă a prinţului 

valg. 

— Știi ce ai... Regele valg tăcu. Își îndreptă umerii. Atunci, 
cred că ar trebui să îți mulţumesc, spuse Erawan, 
stăpânindu-se. Dacă nu mi- ai fi trădat fratele, nu aș fi 
descoperit lumea asta încântătoare. Și nu aș fi fost pregătit 
s-o cuceresc. El sorbi din pocal. Dar întrebarea 


rămâne. De ce ai venit aici? De ce te-ai dezvăluit acum? Vechii 
mei dușmani - poate nu-mi sunt dușmani. 

— Nu am fost niciodată inamicul tău, spuse Maeve cu 
vocea calmă. Totuși, fraţii tăi au fost inamicii mei. 

— Cu toate astea, te-ai căsătorit cu Orcus știind foarte bine 

cum 
era. 

— Poate ar fi trebuit să mă căsătoresc cu tine, când mi-ai 
propus, zise și afișă un zâmbet sfios și oribil. Dar atunci 
eram foarte tânără. Ușor de păcălit. 

Erawan râse încet, făcându-l pe Dorian să-și simtă stomacul 
întorcându-se pe dos. 

— Niciodată nu ai fost așa. lar acum, iată-ne! 

Dacă Aelin era aici, dacă Dorian putea să o găsească, 

probabil ar fi 
putut să-i atace pe regele și regina valgă... 

— lată-ne! spuse Maeve. Tu, gata să cucerești continentul 
ăsta, iar eu, dispusă să te ajut. 

Erawan își sprijini o gleznă pe genunchi. 

— Repet întrebarea: de ce? 

Maeve netezi cu degetele faţetele pocalului. 

— Poporul meu m-a trădat. După tot ce am făcut pentru 
ei, după ce i-am protejat, s-au ridicat împotriva mea. Armata 
pe care am adunat-o a refuzat să mărșăluiască. Nobilii și 
servitorii mei refuză să se supună. Nu mai sunt regina din 
Doranelle. 

— Pot presupune cine ar putea fi în spatele acestui lucru, 
spuse Erawan. 

Întunericul pâlpâi în cameră, îngrozitor și rece. 

— Am tinut-o prizonieră pe Aelin a Focului Sălbatic. Am 
sperat să o aduc aici la tine când era... pregătită. Dar 
santinela pe care am desemnat-o să o supravegheze a făcut 
o mare greșeală. Recunosc și eu că am fost păcălită. lar 
acum ea este din nou liberă. Şi le-a trimis scrisori unor 
indivizi influenţi din Doranelle. Este foarte posibil să fie deja 
pe continentul ăsta. 


ÎI străbătu un fior de 

ușurare. Erawan flutură o 

mână. 

— În Anielle. Risipindu-și cu nesăbuinţă 

puterea. Ochii lui Maeve străluciră. 

— Ea m-a costat regatul și tronul. Cercul meu de 
războinici de încredere. Neutralitatea de care aș fi putut să 
dau dovadă în războiul ăsta și indulgenţele pe care aș fi 
putut să le acord au dispărut în clipa în care ea și partenerul 
ei au plecat. 

O  găsiseră. Cumva, ei o găsiseră. lar Anielle... să 
îndrăznească să spere că și Chaol ar fi putut fi acolo? 

Dorian ar fi putut striga victorios, dar Maeve continuă: 

— Aelin  Galathynius o să vină după mine, dacă îţi 

supraviețuiește. 
Nu plănuiesc să îi las șansa să facă asta. 

Erawan zâmbi mai larg. 

— Așadar, te-ai gândit să te aliezi cu mine. 

— Doar împreună putem garanta că descendența lui Brannon 

este 
răsturnată pentru totdeauna. Fără să se mai ridice vreodată. 

— Atunci, de ce nu ai ucis-o când ai avut-o? 

— Tu ai fi făcut-o, frate? Nu ai fi încercat să o 

corupi? Tăcerea lui Erawan fu o confirmare 

suficientă. 

— Îmi spui multe lucruri, soro. Te aștepți să te cred atât 
de ușor? întrebă regele valg. 

— M-am gândit că s-ar putea să zici asta. Zâmbi. La urma 

urmei, 
nu mi-a mai rămas nimic în afară de propria putere. 

Erawan tăcu, de parcă ar fi fost foarte conștient de dansul pe 

care 
îl începuse regina. 

Ea întinse o mână albă ca luna spre mijlocul camerei. 

— E posibil să-ţi mai pot oferi ceva, dacă te interesează. 

Cu o mișcare a degetelor ei subțiri, un gol apăru pur și 

simplu în 
mijlocul camerei. 

Dorian tresări, ghemuindu-se mai mult în umbră și praf, 
fără să se deranjeze să își ascundă tremuratul când o 


grozăvie pe care doar 


adevăratul întuneric o putea crea apăru în partea cealaltă a 
găurii. 
Portalul. 

— Uitasem că stăpânești darul ăsta, spuse Erawan, ochii 
lui aurii strălucind la creatura care acum se pleca în faţa lor, 
cu cleștii țăcănind. 

Păianjenul. 

— Şi am uitat că încă se deranjau să ţi se supună, continuă 

Erawan. 

— Când spiridușii m-au alungat, spuse Maeve, schiţând 
un zâmbet la păianjenul imens, m-am întors la cei care mi- 
au fost întotdeauna loiali. 

— Păianjenii stygian au devenit niște fiinţe independente, 
fu replica lui Erawan. Lista ta de aliați rămâne scurtă. 

Maeve scutură din cap, părul negru strălucind. 

— Aștia nu sunt păianjeni stygian. 

Prin portal, Dorian reuși să zărească roca neagră și zimţată. 
Munţii. 

— Sunt păienjeniţele „kharankui”, așa cum le numesc 

oamenii de 
pe continentul sudic. Servitoarele mele cele mai loiale. 

Inima lui Dorian bătu cu putere când păienjeniţa făcu din 
nou o plecăciune. 

Chipul lui Erawan deveni calm și plictisit. 

— Ce nevoie aș avea de ele? întrebă și gesticulă spre 
ferestrele din depărtare și priveliștea infernală pe care o 
crease. Am creat armate de bestii loiale mie. Nu am nevoie 
de câteva sute de păianjeni. 

Maeve nici măcar nu șovăi. 

— Servitoarele mele sunt descurcăreţe, reţeaua lor 
ajungând departe. Ele îmi vorbesc despre ce se întâmplă în 
lume. Şi despre... următoarea fază a planurilor tale măreţe. 

Dorian își adună puterile. Erawan 

înţepeni. Maeve vorbi tărăgănat. 

— Prinţesele valge au nevoie de gazde. Ţi-a fost greu să 
găsești unele destul de puternice, potrivite să le primească. 
Prinţesa 


khaganatului a reușit să supravieţuiască demonului pe care 
l-ai amplasat în ea și este din nou stăpână pe propriul trup. 

Prinţese valge. Pe continentul sudic. Chaol... 

— Ascult, spuse Erawan. 

Maeve arătă spre păienjeniţa care stătea încă aplecată în 
fața portalului - a portalului spre continentul sudic, deschis 
la fel de ușor ca o fereastră. 

— De ce să te deranjezi cu gazde umane pentru cele șase 
prințese rămase, când ai putea crea unele mult mai 
puternice? Și serviabile. 

Erawan îndreptă ochii aurii spre păienjeniţă. 

— Tu și specia ta aţi permite așa ceva? fură primele 

cuvinte 
adresate creaturii. 

Cleștii păienjeniţei ţăcăniră, ochii ei oribili clipind. 

— Ar fi o onoare să ne dovedim loialitatea față de regina 

noastră. Maeve îi zâmbi păienjeniţei. Dorian se 

cutremură. 

— Gazde nemuritoare și puternice, îi spuse mieros Maeve 
regelui valg. Cu darurile lor înnăscute, imaginează-ţi cum ar 
putea prospera prinţesele în trupul lor, și gazdele, și 
prinţesele devenind ceva mai mult. 

Devenind o oroare care depășea orice imaginaţie. 

Erawan nu spuse nimic, iar Maeve mișcă din degete, 
portalul și păienjenița dispărând. Ea se ridică, la fel de 
grațios ca o umbră. 

— Te las să te gândești la alianța asta, dacă asta vrei. 
Păienjeniţele Kharankui o să mi se supună și o să 
mărșăluiască de bunăvoie sub stindardul tău. 

— Totuși, ce-am să-i zic fratelui meu când am să-l 

revăd? Maeve își înclină capul. 

— Plănuiești să îl vezi din nou pe Orcus? 

— De ce crezi că mi-am petrecut atât de mult timp 
construind armata asta și pregătind lumea, dacă nu să îmi 
întâmpin din nou fraţii? Dacă nu să îi impresionez cu ce am 
făcut aici? 

Erawan i-ar fi adus din nou pe regii valgi în Erilea, dacă ar fi 

avut 


ui 


ocazia. lar dacă ar fi făcut-o... 

Maeve îl studie pe regele 

așezat. 

— Spune-i lui Orcus că m-am săturat să îl aştept să vină 
acasă din cuceririle lui. Ea zâmbi ca un păianjen. Aș fi 
preferat să mă alătur lui. 

Erawan clipi, singurul semn de surprindere. Apoi flutură 
elegant o mână, iar un vânt-fantomă deschise ușile. 

— Am să mă gândesc la asta, soro! Pentru curajul de a mă 
aborda, am să-ţi permit să rămâi ca invitată a mea până iau 
o decizie. Doi străjeri apărură pe hol, iar Dorian își adună 
puterile, încordându-și lăbuţele pe pietre. Ei te vor conduce 
în camera ta. 

Dacă ar fi rămas prea mult timp în camera asta, s-ar fi 
putut da de gol, dar nu simţise cheia la regele valg. Avea să- 
și continue căutarea mai târziu și să se gândească și la cea 
mai bună cale de a-l ucide pe rege. Dacă era destul de 
nebun să riște asta. Pentru moment... 

Maeve își luă mantia, înfășurând-o în jurul ei, iar Dorian 

grăbi 
înainte, ascunzându-se din nou când regina spiridușilor ieși. 

Străjerii o conduseră pe hol, pe o scară spiralată și într-un 
turn de lângă cel al lui Erawan. Era bine mobilat, cu lemn 
lustruit de stejar și cearșafuri curate de in. Era, probabil, ce 
mai rămăsese din anii în care fusese o fortăreață umană, și 
nu o casă a ororilor. 

Când ușa se închise în urma lui Maeve, ea se rezemă de 
lemnul cu ţinte de fier și oftă. 

— Ai de gând să te ascunzi în trupul ăla jalnic toată ziua? 

Dorian fugi spre spaţiul dintre ușă și podea, dar ea îl călcă 
pe coadă cu cizma neagră. 

Durerea se răspândi prin oasele lui, dar piciorul ei rămase 
pe loc. Magia lui clocoti, biciuind, dar un vânt negru o 
cuprinse cu ghearele, sufocând-o. Ilnăbușind-o. 

Regina spiridușilor îi zâmbi. 

— Nu ești un spion prea priceput, rege al Adarlanului! 


se 


CAPITOLUL 71 

Magia lui Dorian se luptă, vuind când puterea întunecată 
a lui Maeve o ţinu în plasă. Dacă ar fi putut să se transforme 
într-un balaur și să îi rupă capul... 

Dar Maeve zâmbi, obosită și amuzată, și își ridică piciorul 
de pe biata lui coadă, eliberându-i apoi magia. 

El tremură când puterea întunecată și supărătoare își 
trecu ghearele peste magia lui, îi atinse miezul brut și 
strălucitor și dispăru. 

Fu un efort să nu vomite, să nu-și atingă fâșia de piele 
albă de pe gât doar ca să fie sigur că acea putere dispăruse. 

Zâmbetul lui Maeve dansa pe buzele-i roșii, magia lui încă 
tremurând în prezenţa puterii ei. Puterea de a pătrunde în 
mintea cuiva, de a sfâșia psihicul. Era un alt soi de dușman. 
Unul pentru care i-ar fi trebuit o altă cale de luptă. Una 
nebunească și nesăbuită. Calea unui curtean. 

Așadar, el se transformă, blana devenind piele, iar labele 
mâini. Când în cele din urmă apăru în fața Reginei 
Spiridușilor în forma de bărbat, ea zâmbi mai larg. 

— Ce chipeș ești! 

Dorian schiţă o plecăciune, dar nu îndrăzni să ducă mâna 
spre sabia Damaris de la centură. 

— Cum ţi-ai dat seama? 

— Credeai că nu te-am văzut, că nu ţi-am simţit mirosul și 
puterea în amintirile lui Aelin? Ea își înclină capul. Deși 
spionii mei nu mi-au raportat interesul tău pentru 
transformare. 

Cyrene. Groaza îl cuprinse. 

Maeve înaintă în cameră și se așeză pe banca din faţa 
picioarelor patului, la fel de regal ca și când ar fi stat pe 
tronul ei. 


— Cum crezi că au știut matroanele unde să te găsească? 

— Cyrene a fost în tabără doar de o zi, reuși el să spună. 

— Chiar crezi că nu sunt alţi păianjeni acolo, în munţi? Cu 
toţii ne dau socoteală ei și mie. A trebuit să șoptească o 
singură dată, celor potriviţi, iar ei m-au găsit. Și le-au găsit 
pe vrăjitoarele Dinţi-de-fier. Maeve își trecu o mână peste 
poala rochiei. Rămâne de văzut dacă Erawan știe de darurile 
tale. Inainte să o ucizi, Cyrene cu siguranţă m-a informat că 
ești... diferit. 

El nu regreta că o ucisese. 

— Dar asta n-are nicio importanţă. Cyrene a murit, iar tu 
ești departe de influenţa lui Manon Cioc-Negru. 

Dorian își sprijini o mână de mânerul lui Damaris. 

Maeve zâmbi văzând sabia veche. 

— Se pare că regina Terrasenului a învăţat să împartă. A 

strâns un 
mic tezaur, nu-i așa? 

Dorian tresări. Dacă Maeve știa tot ce avea Aelin... 

— Știu și asta, spuse Maeve, ochii ei negri devenind 
pătrunzători. Sabia Damaris se încălzi în mâna lui. Și știu că 
păianjenul cel puţin nu a presupus adevărul acela. Ea îl 
măsură din priviri. Unde sunt ei acum, Dorian Havilliard? 

Ceva alunecos și ascuţit încercă să intre în mintea lui... 

Magia lui Dorian vui. Un strat de gheaţă se izbi de acele 
gheare mentale. Le spulberă. 

Maeve chicoti, iar Dorian clipi, văzând că și camera era 
acoperită de gheaţă. 

— O metodă teatrală, dar eficientă. 

Dorian îi zâmbi superior. 

— Crezi că sunt destul de prost să te las să intri în mintea 
mea? Cu o mână încă pe sabie, o băgă pe cealaltă în 
buzunar, măcar ca să-i ascundă tremuratul. Sau să îţi spun 
unde se ascund ei? 

— A meritat să încerc, zise Maeve. 

— De ce nu suni alarma? fu singurul lui răspuns. 


Maeve se rezemă, studiindu-l din nou. 

— Vrei ce vreau și eu. Erawan o are. Oare asta nu ne face 
un fel de aliaţi? 

— Trebuie să fii nebună dacă tu crezi că ţi-aș da vreodată 

cheile! 

— Zău? Ce ai face cu ele, Dorian? Le-ai distruge? 

— Tu ce ai face? Ai cuceri 

lumea? Maeve râse. 

— O, în niciun caz ceva atât de obișnuit! M-aș asigura că 
Erawan și fraţii lui nu se mai pot întoarce. 

Damaris rămase caldă în mâna lui. Regina spunea adevărul. 

Sau 
într-o anumită măsură. 

— Recunoști atât de ușor că plănuiești să îl trădezi pe 

Erawan? 

— De ce crezi că am venit aici? îl întrebă Maeve. Oamenii 
mei m- au alungat și am presupus că ai să vii destul de 
curând în Morath. 

Căldura lui Damaris nu șovăi, dar Dorian spuse: 

— Doar nu presupui că te-aș crede că ai venit aici ca să 
îmi câștigi loialitatea. Am văzut că plănuiești să îi oferi lui 
Erawan păienjeniţele tale ca să îi ajute prinţesele. 

Dorian nu voia să știe ce puteau face prinţesele valge, de 
ce întârziase Erawan să le dezlănţuie. 

— Un mic sacrificiu din partea mea ca să îi câștig 
încrederea. Damaris rămase caldă. Noi doi nu suntem atât 
de diferiţi. Acum nu mai am nimic de pierdut, mulţumită 
prietenei tale. 

Adevăr, adevăr, adevăr. 

Şi iat-o - deschiderea pe care o așteptase el. 

Ținându-și mintea închisă în zidul de gheaţă, magia sa 
evaluând inamicul din faţa lui, Dorian își luă mâna de pe 
mânerul sabiei Damaris. Îi permise să-i vadă neîncrederea 
când îi spuse: 

— Aelin pare să se priceapă de minune să distrugă 
regatele altor oameni în timp ce îl protejează pe alei. 

— Şi să Îi lase pe alţii să îi plătească datoriile. 

Dorian înţepeni, deși magia lui continua să stea de pază, 


monitorizând puterea ei întunecată care se plimba pe lângă 
bariera minţii lui. 

— Nu de aceea ai venit? întrebă Maeve. Să fii sacrificiul, 
astfel încât Aelin să nu fie nevoită să se distrugă? Ea ţâţăi. 
Ce risipă colosală ca oricare din voi să plătească preţul 
nesăbuinţei Elenei! 

— Da. 

Spunea adevărul. 

—Pot să îţi povestesc ce mi-a dezvăluit Aelin în 
momentele în care am reușit să pătrund în mintea ei? 

Dorian nu îndrăzni să o mai atingă pe Damaris. 

— Ai înrobit-o, spuse el furios. Nu vreau să aud nimic despre 

asta. 

Maeve își dădu părul peste umăr, fredonând. 

— Aelin se bucură că ești tu, zise ea pur și simplu. Speră 
să revină prea târziu și vrea ca tu să duci la capăt ceea ce 
vrei să faci și să o scutești de o alegere îngrozitoare. 

— Are un partener și un regat. Nu o condamn. 

Duritatea cuvintelor lui nu era întru totul falsă. 

— Tu nu ai? Nu ai un regat de care să ai grijă, unul la fel 
de puternic și nobil ca Terrasenul? Când el nu răspunse, 
Maeve continuă: Au trecut câteva săptămâni de când Aelin 
a fost eliberată. Și nu a venit să te caute. 

— Continentul este vast. 

Ea zâmbi cu subînţeles. 

— Dacă ar fi vrut, ar fi putut să te găsească. Şi totuși, a 

plecat spre 
Anielle. 

El știa ce fel de joc juca ea. Magia lui alunecă puţin. Lăsă o 
deschidere. 

Magia lui Maeve se avântă spre aceasta, căutând o cale 
de intrare. Abia traversase pragul când el scrâșni din dinţi și 
o aruncă din nou din mintea lui, zidul de gheaţă izbindu-se 
de ea. 

— Dacă vrei să mă aliez cu tine, ai un mod tare ciudat de 
a mi-o arăta! 


Maeve râse încet. 

— Mă poţi condamna că încerc? 

Dorian nu-i răspunse, fixând-o cu privirea un minut lung. 
Se arătă gânditor. Tot ce știa despre intrigile de la curte și 
instruirea de care avusese parte îi opaciză chipul, făcându-l 
imposibil de citit. 

— Crezi că mi-aș trăda prietenii atât de ușor? 

— Este trădare? spuse gânditoare Maeve. Să găsești o 
alternativă pentru tine și Aelin Galathynius ca să nu plătiţi 
prețul suprem? Asta am avut de gând pentru ea de la bun 
început: să o împiedic să fie un sacrificiu pentru zeii 
insensibili. 

— Zeii aceia sunt fiinţe puternice. 

— Atunci, unde sunt ei acum? Ea gesticulă spre cameră și 
fortăreață. Liniştea fu răspunsul. Se tem. De mine, de 
Erawan. De chei. Îi zâmbi ca un șarpe. Se tem de tine. De 
tine și Aelin, Aducătoarea-Focului, care sunteţi destul de 
puternici ca să îi trimiteţi acasă - sau să îi osândiţi. 

El nu răspunse. Ea nu se înșela întru totul. 

— De ce să nu îi sfidăm? De ce să ne supunem dorințelor 
lor? Ce ai făcut pentru tine? 

Chipul îndurerat al Sorschei licări în faţa ochilor lui. 

— Nu există o altă cale de a pune capăt lucrurilor, spuse 

Dorian în 
cele din urmă. 

— Cheile ar putea s-o facă. 

Să le folosească, în loc să încuie din nou poarta cu ele și să le 

lase 
acolo. 

— Ar putea face orice, continuă Maeve. Să îl distrugă pe 
Erawan, să îi alunge pe acei zei înapoi în patria lor, dacă 
asta vor. Își înclină capul. Să deschidă altă ușă spre ţinuturi 
pașnice și odihnitoare. 

Spre femeia care fără îndoială ar fi fost acolo. 

Puterea întunecată și acaparatoare care îi pândea mintea 
dispăru; se retrase în stăpâna ei. 

Aelin o făcuse cândva. Deschisese ușa ca să o vadă pe 

Nehemia. 


Era posibil. Întâlnirile cu Gavin și Kaltain confirmau asta. 
— Dar dacă nu te-ai alia doar cu mine, întrebă el în cele din 
urmă, 
ci cu Adarlanul? 

Maeve nu răspunse, ca și când oferta ar fi surprins-o. 

— Ar fi o alianță mai importantă; am face mai mult decât 
să lucrăm împreună ca să găsim cheia, spuse gânditor 
Dorian și ridică din umeri. Tu nu ai niciun regat și clar îţi 
dorești un altul. De ce să nu ne împrumuţi nouă, Adarlanului 
și mie, darurile tale? Adu-ţi păienjeniţele de partea noastră. 

— În urmă cu o clipă, erai palid că ţi-am înrobit prietena. 

— O, încă sunt. Totuși, nu sunt atât de mândru să refuz să 
mă gândesc la posibilitatea asta. Vrei un regat? Atunci, 
alătură-te mie! Aliază-te cu mine, lucrează cu mine ca să 
obținem ce avem nevoie de la Erawan, și am să te fac 
regina unui teritoriu mult mai mare, a unui popor care nu o 
să se ridice împotriva ta. Ar fi, presupun, un nou început. 

Când ea încă nu vorbi, Dorian se rezemă de uşă, 
întruchiparea nonșalanţei. 

— Crezi că încerc să te păcălesc. Poate asta fac. 

— Şi Manon Cioc-Negru? Cum rămâne cu promisiunile făcute 

ei? 

— Nu i-am promis nimic în privinţa tronului meu, iar ea nu 
vrea oricum să aibă de-a face cu asta. Nu își ascunse 
amărăciunea când ridică din nou din umeri. Căsniciile s-au 
clădit și pe temelii mult mai volatile. 

— Aelin a Focului Sălbatic te-ar putea considera inamic, 
dacă ne- am uni cu adevărat. 

— Aelin nu ar risca să ucidă un aliat - nu acum. Şi o să 
descopere că nu este singura capabilă să salveze lumea 
asta. Poate o să vină chiar să îmi mulţumească, dacă este 
atât de nerăbdătoare să evite să fie sacrificată, așa cum 
pretinzi tu. 

Un zâmbet mișcă buzele roșii ale lui Maeve. 

— Ești tânăr și prost. 


Dorian schiță din nou o plecăciune. 
— Sunt și foarte chipeș și dornic să îmi ofer tronul într-un 
gest de 
bună credinţă. 
— Te-aș putea vinde lui Erawan chiar acum, iar el m-ar 
răsplăti 
scump. 

— Te-ar răsplăti - ca și când ai fi un câine care îi aduce 
înapoi un fazan stăpânului său. Dorian râse, iar ochii ei 
licăriră. Tu ești cea care a propus alianţa dintre noi, nu eu. 
Dar gândește-te la asta: ai să îngenunchezi sau ai să 
conduci, Maeve? El își atinse gâtul, chiar deasupra fâșiei de 
piele palidă. Eu am îngenuncheat și am aflat că nu mă 
interesează să o fac din nou. Nici pentru Erawan, pentru 
Aelin sau pentru altcineva. Ridică din nou din umeri. Femeia 
pe care o iubesc este moartă. Regatul meu este destrămat. 
Ce mai am de pierdut? Permise ca o parte din vechea 
gheaţă, golul din pieptul lui, să i se ridice spre faţă. Sunt 
dispus să joc jocul ăsta. Tu? 

Maeve amuţi iarăși. Și lent, acele mâini-fantomă se 
furișară în colţurile minţii lui. 

El o lăsă să vadă adevărul pe care îl căuta. 

Suportă acea atingere cercetătoare, în sfârșit, Maeve expiră 

pe nas. 

— Ai venit în Morath pentru o cheie și ai să pleci cu o 

mireasă. 
Dorian aproape se încovoie de ușurare. 

— Am să plec cu ambele. Şi repede. 

— Și cum presupui că ai să găsești ceea ce 

cauţi? Dorian zâmbi la regina spiridușilor. 

Regina valgă. 

— Lasă asta în seama mea. 

XXX 

Câteva ore mai târziu, din vârful celui mai înalt turn din 
Morath, Dorian se uită la focurile de tabără ale armatei 
împrăștiate în vale, penele lui de corb zburlindu-se în vântul 
rece ce sufla dinspre piscurile înconjurătoare. 

Cel puţin ţipetele și mărâiturile se liniștiseră, ca și cum 
chiar și temnicerii Morathului aveau ore obișnuite de lucru. 
Poate ideea i s- 


ar fi părut întunecat de amuzantă, dacă nu ar fi știut ce fel 

de lucruri erau distruse și create aici. 
Vărul lui, Roland, ajunsese în locul acesta. Știa, deși 
nimeni nu îi confirmase. Supravieţuise el transformării într- 
un prinţ valg sau fusese doar o masă pentru una dintre 
grozăviile care pândeau pe aici? Işi ridică fruntea, scrutând 
cerul înnorat. Luna era o ceaţă albă în spatele lor, o dâră 
de lumină care părea dornică să rămână ascunsă 

de ochii vigilenţi ai Morathului. 

Un joc periculos. El juca un joc al naibii de periculos. 

Oare Gavin îl privea acum, din locul în care se odihnea? 
Aflase cu ce fel de monstru se aliase Dorian? 

Nu îndrăznea să-l invoce pe rege aici. Erawan era mult 
prea aproape. 

Destul de aproape încât Dorian să poată ataca. Poate 
fusese o prostie din partea lui să nu o facă. Poate ar fi fost 
prost să încerce, așa cum îl avertizase Kaltain, când ar fi 
putut să le dezvăluie misiunea. Când Erawan avea la 
îndemână colierele acelea. 

Dorian aruncă o privire la turnul alăturat, unde dormea 

Maeve. 

Un joc foarte periculos. 

Turnul întunecat de lângă al ei părea să zvâcnească de 
putere. Totuși, sala consiliului de pe hol era încă luminată. 
lar în sală... mișcare. Oameni treceau pe lângă torţe. 
Grăbindu-se. 

Era stupid. Extrem de stupid, și totuși, se trezi bătând din 
aripi în noaptea rece. Se trezi înclinându-se, apoi 
năpustindu-se spre o fereastră întredeschisă de pe hol. 

Deschise fereastra puţin mai mult cu ciocul și ascultă. 

— Sunt de câteva luni aici, iar acum îmi refuză sfatul? 

Un bărbat înalt și slab mergea cu pași apăsaţi pe hol. 
Departe de sala de consiliu a lui Erawan. Spre ușa turnului 
de la capătul holului și spre străjerii cu chipuri inexpresive 
postați acolo. 

Lângă el, doi bărbaţi mai scunzi se luptau să ţină pasul. Unul 

din 
ei spuse: 


— Motivele lui Erawan sunt într-adevăr misterioase, lord 
Vernon. 
Nu face nimic fără motiv. Ai încredere în el. 

Dorian înţepeni. 

Vernon Lochan. Unchiul lui Elide. 

Magia lui spori, gheaţa crăpându-se pe pervazul ferestrei. 

Dorian îl urmări pe lordul înalt și slab când trecu repede 
pe lângă el, mantia lui neagră de blană măturând pietrișul. 

— Am avut mai multă încredere în el decât se putea 

aștepta! 
izbucni Vernon. 

Lordul și lacheii săi ocoliră mult ușa turnului când trecură 
pe lângă aceasta, cotiră și dispărură, vocile lor dispărând 
odată cu ei. 

Dorian studie holul gol, sala consiliului din capătul 
îndepărtat și ușa încă întredeschisă. 

Nu ezită. Nu își dădu timp să se răzgândească în timp ce își 
făcu planul. Și așteptă. 

XXX 
Erawan ieși după o oră. 

Inima lui Dorian bătea cu putere, dar el își păstră poziţia 
pe hol, umerii drepţi și mâinile la spate. Exact cum li se 
înfăţișase străjerilor când cotise, zburând spre un hol liniștit 
înainte să se transforme și să vină aici. 

Regele valg îl studie o dată, iar gura i se strânse. 

— Credeam că ţi-am zis să pleci în seara asta, Vernon. 

Dorian făcu o plecăciune, impunându-și să respire calm la 
fiecare pas făcut de Erawan spre el. Magia lui se agita, dând 
înapoi îngrozită în faţa creaturii care se apropia, dar el o 
forță să coboare într-un ungher unde Erawan nu o putea 
sesiza. 

Așa cum nu îl sesizase mai devreme pe Dorian. Poate că 
magia brută din el ștergea și orice miros detectabil. 

Dorian își plecă fruntea. 

— M-am întors în camera mea, dar mi-am dat seama că 
mai am o întrebare, stăpâne. 


El se rugă ca Erawan să nu observe hainele diferite, sabia 
pe care o ţinea pe jumătate ascunsă sub mantie. Se rugă ca 
Erawan să decidă că Vernon se întorsese în camera lui, se 
schimbase și revenise. Şi se rugă ca discursul să fie destul 
de asemănător cu al lordului din Perranth, ca să fie 
convingător. 

Era un bărbat sclifosit și slugarnic, care și-ar fi vândut propria 
nepoată unui rege demon. 

— Ce este? 

Erawan merse pe hol spre turnul său, un coșmar înfășurat 
într-un trup frumos. 

Să lovească acum. Să-l ucidă. 

Și totuși, Dorian știa că nu venise aici pentru asta. Nici pe 

departe. Își tinu capul plecat, vorbind încet. 

— De ce? 

Erawan își îndreptă ochii aurii și strălucitori spre el. Ochii lui 
Manon. 

— De ce ce? 

— Te-ai făcut stăpân peste o duzină de alte teritorii și 
totuși, ne-ai înzestrat cu acesta. De mult timp mă întreb 
care-i motivul. 

Erawan miji ochii, iar Dorian își impuse să pară curios și 

slugarnic. 

Să-i mai fi adresat Vernon întrebarea? 

Un risc stupid. Dacă Erawan observa sabia de la centura lui... 

— Eu și frații mei plănuim să cucerim lumea asta, să o 
adăugăm la comoara pe care am luat-o deja. Părul auriu al 
lui Erawan dansă în lumina torţelor când merse pe holul 
lung. Dorian avea senzaţia că, odată ajunși în turnul de la 
capătul îndepărtat, conversaţia avea să se sfârșească. Am 
sosit aici, am întâmpinat o rezistenţă surprinzător de mare, 
iar ei au fost alungaţi înapoi. Cât timp am fost captiv aici, n- 
am putut decât să răsplătesc lumea asta pentru lovitura pe 
care ne-a dat- 

o. Așadar, o să o transform într-una identică patriei noastre 
- ca să îmi onorez fraţii și să o pregătesc pentru întoarcerea 
lor. 

Dorian își aminti nenumăratele lecții despre casele regale ale 


teritoriilor lor și spuse, zâmbind prostește: 

— Și eu știu cum este cu rivalitatea dintre fraţi. 

— Tu i-ai ucis pe ai tăi, zise Erawan, deja plictisit. Eu îmi 
iubesc mult fraţii. 

Ideea era ridicolă. 

Mai rămăsese o jumătate de hol până la ușa turnului. 

— Așadar, chiar ai să distrugi lumea asta? Şi pe toţi locuitorii 

ei? 

— Pe cei care nu se supun. 

Cel puţin Maeve voia să o păstreze. Să o conducă, dar să o 
păstreze. 

— Vor primi coliere și inele, sau o moarte rapidă? 

Erawan îl studie, privindu-l pieziș. 

— Nu te-ai gândit niciodată la soarta poporului tău. Nici 
măcar de dragul nepoatei tale, așa ratată cum era. 

Dorian se forță să se crispeze și-și plecă fruntea. 

— Îmi cer scuze din nou pentru asta, stăpâne! Este o fată 

isteață. 

— Atât de isteaţă, se pare, încât te-a speriat 

confruntându-te o 
singură dată. 

Dorian își plecă iarăși fruntea. 

— Mă duc să o caut, dacă asta vrei. 

— Sunt conștient că nu mai are ceea ce caut, iar acum s-a 

pierdut. 
Din vina ta. 

Se referea la cheia Wyrd pe care o purta Elide, dată ei de 

Kaltain. 

Dorian se întrebă dacă Vernon într-adevăr evita de luni 
bune să iasă în evidenţă și să poarte conversaţia asta. El se 
crispă din nou. 

— Spune-mi cum să îndrept lucrurile, stăpâne, și am să mă 

ocup 
de asta. 

Erawan se opri, iar lui Dorian i se uscă gura. Magia se 
încolăci înlăuntrul lui, pregătindu-se. 

Dar el se forţă să se uite în ochii regelui. Să se uite în ochii 
creaturii care provocase atât de multă suferinţă. 

— Descendenţa ta s-a dovedit inutilă pentru mine, Vernon, 

spuse 


Erawan puţin prea blând. Să-ţi găsesc un alt folos aici, în 
Morath? 

Dorian știa exact ce fel de foloase ar fi avut bărbatul. Ridică 

rugător 
mâinile. 

— Sunt servitorul tău, stăpâne! 

Erawan îl fixă cu privirea câteva clipe lungi și spuse: 

— Pleacă! 

Dorian îl lăsă pe Erawan să mai meargă câţiva pași spre 
turn. Străjerii cu chipuri inexpresive postați la ușă se dădură 
la o parte când el se apropie. 

— Chiar îi urăști cu adevărat? spuse Dorian fără să se 

gândească. Erawan se întoarse pe jumătate spre el. 

— Pe oameni, zise Dorian. Pe Aelin Galathynius. Dorian 
Havilliard. Pe toţi. Chiar îi urăști? 

„De ce ne faci să suferim atât de 

mult?” Ochii aurii ai lui Erawan se 

adânciră. 

— M-ar ţine departe de fraţii mei. N-am să permit nimănui să 

stea 
în calea reîntâlnirii noastre. 

— Cu siguranţă trebuie să existe o altă cale să vă reuniți. 
Fără un război atât de mare. 

Erawan îl măsură din priviri, iar Dorian rămase nemișcat, 
impunându-și ca mirosul să rămână nedetectabil, iar 
transformarea să îi păstreze înfățișarea. 

— Şi atunci, unde ar mai fi distracţia? întrebă regele valg și 

se 
întoarse spre hol. 

— Fostul rege al Adarlanului a pus astfel de 

întrebări? Cuvintele i se rostogoliră de pe buze. 

Erawan se opri din nou. 

— Nu a fost un servitor atât de loial cum ai putea crede. Şi 

uite ce 
l-a costat! 

— S-a luptat cu tine. 

Nu era chiar o întrebare. 

— Nu s-a supus niciodată. Nu pe deplin. Dorian fu destul de 

uluit 


încât să deschidă gura. Dar Erawan începu să meargă din 
nou și spuse fără să se uite înapoi: Pui multe întrebări, 
Vernon. Prea multe întrebări! Mă obosesc! 

Dorian făcu o plecăciune, chiar dacă Erawan era cu 
spatele la el. Dar regele valg merse în continuare, 
deschizând ușa turnului ca să dezvăluie un interior 
întunecat și o închise în urma lui. 

Un ceas anunţă miezul nopţii, neobișnuit și odios, iar 
Dorian se întoarse pe hol, găsind o altă cale spre camera lui 
Maeve. O transformare rapidă într-o firidă îl făcu să ajungă 
din nou pe podea, ochii lui de șoarece văzând destul de bine 
în întuneric... 

Doar tăciunii rămăseseră în șemineu când se strecură pe sub 

ușă. 

În întuneric, Maeve spuse de pe pat: 

— Ești un prost! 

Dorian se transformă din nou, revenind în propriul corp. 

— De ce? 

— Știu unde ai fost. Pe cine ai căutat. Vocea ei alunecă 
prin întuneric. Ești un prost! Când el nu răspunse, ea 
întrebă: Aveai de gând să îl ucizi? 

— Nu știu. 

— N-ai putea să-l înfrunţi și să supravieţuiești. Cuvinte 
puternice și nonșalante. Dorian nu fu nevoit să atingă sabia 
Damaris ca să știe că erau adevărate. Ti-ar fi pus un alt 
colier în jurul gâtului. 

— Știu. 

Poate ar fi trebuit să afle unde le ţinea regele valg și să 

distrugă 
depozitul. 

— Alianţa asta n-o să dea roade dacă te furișezi și 
acţionezi ca un băiat nesăbuit, spuse Maeve printre dinţi. 

— Știu, repetă el, cuvintele fiind goale. 

Maeve oftă când Dorian nu spuse mai 

mult. 

— Măcar ai aflat ce voiai? 

Dorian se întinse în faţa focului, punându-și un braţ sub cap. 

— Nu. 


CAPITOLUL 72 

De la distanţă, trecătoarea Ferian nu părea avanpostul 
potrivit pentru numărul mare de legiuni aeriene ale 
Morathului. 

Nici nu părea să fi crescut balauri de câţiva ani, se gândi 

Nesryn. 

Ea presupunea că lipsa de semne evidente ale prezenţei 
regelui valg era unul dintre motivele pentru care rămăsese 
secret atât de mult timp. 

Zburând mai aproape de cele două piscuri înalte care 
flancau ambele părţi - Colţul Nordic într-o parte și Omega în 
cealaltă parte - și separau Colţii Albi de munţii Ruhnn, 
Nesryn abia putea zări clădirile, precum cuibul Eridun. Casa 
montană Eridun era plină de mișcare și viaţă. Ce fusese 
construit în trecătoare, legat cu un pod de piatră aproape de 
vârf, era liniștit. Rece și pustiu. 

Zăpada aproape o orbea pe Nesryn, dar Salkhi zbură spre 
piscuri, rămânând la înălţime. Borte și Arcas veniră dinspre 
nord, niște umbre prin viscolul alb. 

Departe în urma lor, în câmpia văii de dincolo de 
trecătoare, aștepta o jumătate de armată, împreună cu 
păsările ruk. Le așteptau pe Nesryn și Borte, alături de 
ceilalţi cercetași care plecaseră, ca să raporteze că era 
timpul să atace. Cu o seară în urmă, traversaseră râul la 
adăpostul întunericului, iar cei pe care păsările ruk nu 
reușiseră să îi care fuseseră aduși în bărci. 

Pe câmpia din faţa trecătorii, se aflau într-o poziţie 
precară. Râul Avery se bifurca în spatele lor, efectiv 
înconjurându-i. Fusese îngheţat în mare parte, dar nu 
destul de mult încât să riște să îl traverseze pe jos. Dacă 
lupta decurgea prost, nu aveau unde să fugă. Nesryn îl 
mână pe Salkhi, ocolind Colţul Nordic din partea sudică. 
Mult dedesubt, viscolul se calmase suficient încât să 
dezvăluie ceea 


ce părea a fi o poartă neagră în munte. Nici urmă de santinele 
sau 
balauri. 

Poate că vremea îi obligase pe toţi să stea la adăpost. 

Ea se uită spre sud, spre Colţi, dar cea de-a doua 
jumătate a armatei lor nu se zărea mărșăluind spre nord 
printre piscuri ca să ajungă la trecătoare dinspre intrarea 
vestică. Era o călătorie mai primejdioasă decât cea pe care 
o făcuseră ei. 

Dar dacă sincronizaseră totul bine și ar fi atras armata în 
trecătoare pe câmpie chiar înainte ca toţi ceilalți să 
sosească din vest, ar fi putut strivi armata Morathului între 
ei. lar asta fără puterea dezlănţuită a lui Aelin Galathynius, 
consortul și curtea ei. 

Salkhi ocoli Colţul Nordic. La distanţă, Nesryn o putea zări 
pe Borte făcând același lucru, ocolind Omega. Dar nu era 
nici urmă de inamicii lor. 

lar când Nesryn și Borte trecură din nou prin trecătoarea 
Ferian, plutind chiar printre cele două vârfuri, nu văzură 
niciun semn. 

Ca și când inamicul ar fi dispărut. 
XXX 

Colţii Albi erau neiertători. 

Sălbaticii care îi călăuziseră le salvaseră viaţa, cunoscând 
potecile care ar fi putut fi spulberate de zăpadă, acoperite 
de gheaţă instabilă sau prea vizibile din aer. Chiar și cu 
armata care venea din urmă, Chaol se minuna la viteza cu 
care călătoreau și cum, după trei zile, ieșiseră din munţi pe 
câmpiile vestice viscolite. 

Nu mai călcase pe teritoriul acesta, deși, practic, îi 
aparţinea. Granița oficială a  Adarlanului revendica 
întinderile de după Colţi pe o distanţă mare înainte să intre 
în teritoriile fără nume ale Pustiurilor. Dar parcă tot era în 
Pustiurile straniu de liniștite ce se întindeau fără întrerupere 
până la orizont. 

Nici măcar războinicii stoici ai khaganatului nu se uitau 
prea mult spre Pustiurile din stânga lor când mergeau spre 
nord. Noaptea, se adunau în jurul focurilor. 


Cu toţii o făceau. Yrene se înghesuia puţin mai mult 
noaptea, vorbind despre ciudăţenia acestui ţinut, a liniștii 
apăsătoare. „Ca și când teritoriul nu ar scoate sunete”, 
spusese deja de câteva ori, tremurând. 

Un loc mult mai bun în care Erawan să își ridice imperiul, 
gândi Chaol când merseră spre nord, ocolind marginea 
Colţilor din dreapta lor. La naiba, i l-ar fi putut oferi dacă şi- 
ar fi făcut fortăreaţa în mijlocul câmpiei și ar fi rămas acolo. 

— Suntem la o zi distanţă de trecătoare, îi spuse unul 
dintre sălbatici - Kai - lui Chaol când merseră prin dimineaţa 
neobișnuit de însorită. În seara asta o să campăm la sud de 
Colţul Nordic, iar marșul de mâine-dimineaţă o să ne ducă 
direct în trecătoare. 

Mai era un motiv pentru care sălbaticii se aliaseră cu ei, în 
afară de teritoriul pe care voiau să îl câștige. Vrăjitoarele le 
vânaseră neamul în primăvara trecută - clanuri întregi și 
tabere fuseseră lăsate rupte în bucăţi. Mulţi fuseseră făcuţi 
cenușă, iar cei câţiva supraviețuitori șoptiseră despre o 
femeie brunetă cu puteri demonice. Chaol era dispus să 
parieze că fusese Kaltain, dar nu le spusese sălbaticilor că 
acea ameninţare, cel puţin, fusese eliminată. Sau că la 
sfârșit se incinerase singură. 

Pentru ei oricum nu ar fi contat. Din cei două sute de 
sălbatici care se alăturaseră armatei de la plecarea lor din 
Anielle, toți veniseră în trecătoarea Ferian ca să se răzbune 
pe vrăjitoare. Pe Morath. Chaol se abţinu să menţioneze că îl 
ucisese pe unul de-al lor în urmă cu aproape un an. 

La fel de bine ar fi putut să se petreacă în urmă cu zece 
ani, cu tot ce se întâmplase de când îl ucisese pe Cain în 
timpul duelului cu Aelin. Yulema era la săptămâni distanţă - 
dacă supraviețuiau destul de mult încât să o sărbătorească. 

Chaol îi spuse bărbatului zvelt și bărbos, care compensa 
cu isteţime și o privire ageră faptul că nu era la fel de voinic 
ca restul celor din clanul său: 


— Există vreun loc unde s-ar putea ascunde o armată atât de 
mare 
în seara asta? 

Kai scutură din cap. 

— Nu atât de aproape. Seara asta o să fie cea mai riscantă. 

Chaol se uită la căruțele distante ale vindecătoarelor, 
unde Yrene se îngrijea de orice soldat care se îmbolnăvise 
sau se rănise în călătorie. Nu o văzuse de când se treziseră, 
dar știuse că astăzi avea să-și petreacă timpul vindecând - 
încordarea din spatele lui crescând cu fiecare kilometru. 

— Va trebui doar să ne rugăm, spuse Chaol, întorcându-se 

către 
muntele înalt care se ivea în faţa lor. 

— Zeii nu vin în ţinuturile astea, fu tot ce zise Kai înainte 
să rămână în urmă alături de câţiva oameni de ai lui. 

Un cal se opri lângă al său, iar el o văzu pe Aelin 
încotoșmănată cu o mantie căptușită cu blană, ţinând o 
mână pe mânerul sabiei Goldryn. Gavriel călărea în spatele 
ei, iar Fenrys lângă acesta. Primul se uita la câmpiile 
vestice, cel din urmă monitorizând zidul de piscuri din 
dreapta lor. Totuși, ambii masculi Fae cu păr auriu rămaseră 
tăcuţi în timp ce Aelin se încruntă la silueta lui Kai care 


dispărea. 
— Bărbatul ăla are un fler teatral care ar fi trebuit să îi 
câștige un 


loc pe una dintre cele mai bune scene din Rifthold. 

— Este într-adevăr o laudă, dacă o zici tu! 

Ea făcu semn din ochi, atingând măciulia lui Goldryn. 
Piatra păru să pâlpâie drept răspuns. 

— Cunosc un spirit înrudit când îl văd. 

In ciuda luptei care îi aștepta, Chaol chicoti. 

Dar apoi, Aelin spuse: 

— Rowan și soldaţii și-au concentrat puterea în ultimele 
zile. Dădu din cap peste umăr spre Fenrys și Gavriel, apoi 
spre locul unde călărea Rowan în fața companiei, părul 
argintiu al prinţului Fae strălucind în soarele și zăpada din 
jurul lor. Ca și mine, de altfel. O să ne asigurăm că nimic n-o 
să se abată în seara asta asupra armatei. 


O privire cu subiînțeles spre căruțele vindecătoarelor. 
Anumite zone vor fi păzite în mod special. 

Chaol îi mulțumi dând din cap. Faptul că Aelin și tovarășii 
ei puteau să-și folosească puterile avea să facă lupta mult 
mai ușoară. Poate balaurii n-ar fi reușit să se apropie destul 
de mult ca să le atingă soldaţii dacă Aelin i-ar fi putut 
spulbera în văzduh sau dacă Rowan ar fi putut să le rupă 
aripile cu o rafală de vânt. Sau doar să le scoată aerul din 
plămâni. 

Pe Fenrys și pe Gavriel îi văzuse luptând în Anielle 
suficient cât să-și dea seama că și fără multă magie ar fi 
fost mortali. lar Lorcan... Chaol nu se uită peste umăr spre 
locul în care se aflau Lorcan și Elide. Puterile întunecate ale 
războinicului nu erau ceva ce și-ar fi dorit Chaol să vadă 
vreodată. 

Dând din cap, Aelin galopă spre Rowan, rubinul din 
mânerul sabiei Goldryn fiind ca un mic soare. Fenrys o 
urmă, păzind spatele reginei chiar și printre aliaţi. Totuși, 
Gavriel rămase, conducându-și calul lângă Farasha. lapa 
neagră se uită la murgul castrat, dar nu făcu nicio mișcare 
să îl muște. Slavă zeilor! 

Leul îi schiţă un zâmbet. 

— Nu am avut șansa să te felicit pentru veștile bune. 

Având în vedere că abia vorbeau în afara consiliilor, era 
ciudat ca războinicul să-i spună așa ceva, dar Chaol făcu o 
plecăciune. 

— Mulţumesc! 

Gavriel se uită spre zăpadă și munţi - spre nordul îndepărtat. 

— Nu mi s-a dat șansa pe care o ai tu, să fiu prezent de la 

început. 
Să îmi văd fiul devenind bărbat. 

Chaol se gândi la asta - la viaţa care creștea în pântecul lui 

Yrene, 
la copilul pe care aveau să-l crească. Se gândi la ce nu trăise 
Gavriel. 

— Îmi pare rău! 

Era singurul lucru pe care îl putea spune de fapt. 

Gavriel scutură din cap, ochii întunecaţi strălucind auriu, 
petele de culoarea smaraldului apărând în soarele orbitor. 


— Nu ţi-am zis-o din compasiune. Leul se uită la el, iar 
Chaol simţi greutatea fiecărui secol care-l apăsa pe Gavriel. 
Ci mai degrabă să îţi transmit ceva ce probabil știi deja: să 
savurezi fiecare moment. 

— Da. 

Dacă supravieţuiau acestui război, avea să se bucure de 

fiecare 
secundă. 

Gavriel își înclină frâiele ca și când ar fi vrut să își îndrepte 
calul înapoi spre tovarășii lui, dar Chaol spuse: 

— Presupun că Aedion nu te-a menajat pentru că ai apărut în 

viaţa 
lui. 

Chipul serios al lui Gavriel se încordă. 

— Avea toate motivele să nu o facă. 

Şi chiar dacă Aedion era fiul lui Gavriel, Chaol spuse: 

— Sunt sigur că deja știi asta, dar Aedion este cât se 
poate de încăpățânat și iute la mânie. Făcu semn din bărbie 
spre Aelin, care călărea înainte, spunându-i lui Fenrys ceva 
ce îl făcu pe Rowan să chicotească, iar pe Fenrys să râdă. 
Aelin și Aedion ar fi putut fi la fel de bine gemeni. Faptul că 
Gavriel nu îl opri îi spuse lui Chaol că văzuse destul de bine 
suferinţa stăruitoare din ochii Leului. Amândoi zic deseori un 
lucru, dar se referă la cu totul altceva. lar apoi neagă până 
la ultima lor suflare. Chaol scutură din cap. Oferă-i timp lui 
Aedion! Am sentimentul că, odată ajunși în Orynth, Aedion o 
să fie mai bucuros să te vadă decât lasă să se înţeleagă. 

— Îi aduc înapoi regina și vin cu o armată. Cred că s-ar 
bucura să își vadă și cel mai crunt dușman, dacă ar face 
asta pentru el. 

Îngrijorarea făcu trăsăturile bronzate ale Leului să pălească. 

Nu cu 
gândul la reuniune, ci la ceea ce ar fi putut înfrunta fiul lui în 
nord. 

Chaol se gândi la vorbele Leului. 

— Tatăl meu este un ticălos, spuse el încet. A fost prezent 
în viaţa mea încă de la naștere. Totuși, nu s-a deranjat 
niciodată să pună întrebarea ta, zise Chaol. Niciodată nu i-a 
păsat destul încât să o facă. Nu s-a îngrijorat niciodată. Asta 
o să fie diferenţa. 


— Dacă Aedion alege să mă ierte. 

— O să te ierte, zise Chaol. 

L-ar fi forţat pe Aedion să o facă. 

— De ce ești atât de sigur? 

Chaol își alese cu atenţie cuvintele înainte să se uite din nou 

în 
ochii lui Gavriel. 

— Pentru că tu ești tatăl lui. Şi indiferent ce ar fi între voi, 
Aedion o să-și dorească întotdeauna să te ierte. lat-o, 
rușinea lui secretă, care încă îl chinuia după tot ce făcuse 
tatăl lui. Chiar și după ce-i arătase cufărul plin cu scrisorile 
mamei lui. lar Aedion o să-și dea seama, în felul lui, că ai 
plecat să o salvezi pe Aelin nu de dragul ei sau al lui Rowan, 
ci pentru el. Şi că ai rămas cu ei și conduci armata asta tot 
de dragul lui. 

Leul privi spre nord, clipind. 

— Sper că ai dreptate. 

Nu încercase să nege că tot ce făcuse și avea să facă era 
doar pentru Aedion. Că mărșăluia spre nord, cu siguranţă în 
iad, pentru Aedion. Războinicul dădu să își întoarcă murgul 

din nou pe lângă el, dar 
Chaol se trezi spunând: 

— Aș fi vrut... să fi fost atât de norocos să te am drept 

tată. Surprinderea și ceva mai profund traversară chipul 

lui Gavriel, 
care înghiţi. 

— Mulţumesc! Poate este soarta noastră - să nu avem 
tatăl pe care ni-l dorim, dar să sperăm în continuare că și-ar 
putea depăși condiţia, defectele. 


Chaol se abţinu să îi spună că Gavriel făcuse deja mai mult 


decât 
suficient. 

— Am să încerc să fiu demn de fiul meu, zise Gavriel încet. 

Chaol tocmai voia să mormăie că Aedion ar fi făcut bine 
să îl considere demn pe Leu când două siluete prinseră 
formă la înălțime, pe cer. Mari, întunecate și mișcându-se 
repede. 


Chaol duse mâna spre arcul prins la spate când soldaţii 


strigară, 


Gavriel îndreptându-și deja arcul spre cer, dar Rowan strigă 
acoperind vacarmul: „Nu trageţi!” Cai care galopau vuiră 
spre ei, iar Aelin și prinţul Fae îi ajunseră din urmă, ultimul 
anunțând: 

— Sunt Nesryn și Borte! 

Cele două femei coborâră în câteva minute, păsările lor 
ruk fiind învăluite-n gheață din cauza aerului de deasupra 
piscurilor. 

— Cât de gravă este situaţia? întrebă Aelin, acum însoțită 
de Fenrys, Lorcan și Elide. 

Borte tresări. 

— Nu are niciun sens. Nimic din toate astea nu are sens. 

Nesryn le explică înainte să îi spună Chaol să treacă la 

subiect: 

— Am trecut deja prin trecătoare de trei ori. Am aterizat 
chiar și în Omega. Ea scutură din cap. N-am găsit nimic. 

— Nimic? întrebă Chaol. Nu e nimeni 

acolo? Războinicii Fae se uitară unii la 

alţii. 

— Câteva furnale mai ardeau încă, deci cineva trebuie să 
fie acolo, spuse Borte, dar nu am văzut nicio vrăjitoare și 
niciun balaur. Oricine rămâne în urmă este neînsemnat - 
dresorii sau crescătorii de balauri. 

Trecătoarea Ferian era goală. Legiunea Dinţi-de-fier plecase. 

Rowan scrută piscul din faţă. 

— Atunci, trebuie să aflăm ce știu 

ele. Nesryn dădu macabru din 

cap. 

— Sartaqg i-a desemnat deja pe cei care să se ocupe de asta. 


CAPITOLUL 73 

Dorian căută prin Morath într-o sută de trupuri diferite. 

Pe picioarele tăcute ale unei pisici, fugind pe podea ca un 
gândac sau atârnând de căpriori ca un liliac, își petrecu o 
bună parte din săptămână ascultând. Căutând. 

Erawan încă nu aflase de prezenţa lui. Poate că natura 
magiei lui brute îi asigura, într-adevăr, anonimatul, iar 
Maeve reușise să îl recunoască doar mulţumită informaţiilor 
smulse din mintea lui Aelin. 

Noaptea, Dorian se întorcea în camera lui Maeve din turn, 
unde discutau tot ce văzuse el. Ce făcuse ea în timpul zilei 
ca să îl împiedice pe Erawan să observe mica prezenţă 
mereu schimbătoare care căuta pe holurile lui... nu 
dezvăluise. 

Totuși, adusese păienjeniţele. Dorian îi auzise pe servitori 
șoptind  îngroziţi despre portalul efemer pe care îl 
deschisese regina ca să permită intrarea a șase dintre 
creaturi în catacombe. Unde acestea, printr-o magie 
îngrozitoare, făcuseră posibilă intrarea prințeselor valge. 

Dorian nu se putea hotărî dacă era o ușurare că nu 
întâlnise încă aceste corcituri. Deși văzuse trupurile umane 
scofâlcite, niște simple carcase, târâte ocazional pe holuri. 
„Cina”, le spuseseră servitorilor îngroziţi străjerii care le 
târau. Ca să satisfacă apetitul nesfârșit. Ca să le 
pregătească pentru luptă. 

Ce ar fi putut face păienjeniţele-prinţese, ce aveau să le 
facă prietenilor lui din nord... Dorian nu putea să nu își 
amintească acel lucru pe care Maeve i-l spusese lui Erawan: 
că prinţesele valge fuseseră ţinute aici pentru a doua fază a 
planului lui - oricare ar fi fost acela. Poate să se asigure că 
erau distruși odată cu triumful 


armatelor sale. i 

Gândul acesta îi sporea concentrarea când căuta. Il 
impulsiona să înainteze, chiar și atunci când rațiunea și 
instinctul îi spuneau să fugă de acolo. Dar el nu putea și nu 
intenţiona să o facă. Nu voia să plece fără cheie. 

Câteodată, ar fi putut jura că simţea cheia. Prezenţa 
îngrozitoare și nepământeană. 

Dar când urmărea acea putere nenorocită pe scările și 
holurile vechi, îl întâmpinau doar praful și umbrele. 

Adesea, îl conducea înapoi spre turnul lui Erawan, la ușa 
încuiată de fier și străjerii valgi postați afară. Era unul dintre 
puţinele locuri în care nu îndrăznise să caute. Deși mai 
rămâneau și alte posibilități. Duhoarea din camera 
subterană ajunse la Dorian înainte ca el să coboare scara 
spiralată, prin pasajul cavernos slab luminat, și s-o simtă 
mulțumită simţurilor de muscă. Fusese cea mai sigură 
alegere din acea zi. Pisica din bucătărie fusese plecată după 
pradă mai devreme, iar vrăjitoarele Dinţi-de-fier se 
agitaseră prin fortăreață, pregătindu-se pentru ceea ce el 
putea doar să presupună că era un 

ordin de a mărșălui spre nord. 

Căutase cheia de la răsărit, Maeve distrăgându-i atenţia 
lui Erawan în catacombele vestice din cealaltă parte a 
fortăreței, unde păienjeniţele-prinţese își încercau noile 
trupuri. 

Nu coborâse niciodată atât de mult sub fortăreață, sub 
camerele de depozitare, sub temnițe. Găsise scara doar 
după mirosul care emana pe sub ușa obișnuită de deasupra, 
detectându-l mulţumită simțului remarcabil al muștei. În 
căutarea lui inutilă, trecuse deja pe lângă ușă de multe ori, 
considerând-o o simplă debara pentru provizii - mai puţin 
astăzi, când profitase de ocazie. 

Dorian ocoli ultima tură a scărilor spiralate și aproape 
căzu din aer când mirosul îl lovi din plin - de o mie de ori 
mai rău în trupul acesta și cu simţurile pe care le avea 
acum. 

O duhoare a morţii, de putregai, ură și disperare. Mirosul pe 

care 


îl puteau emana doar valgii. 

N-avea să-l uite nicicând. Niciodată nu îl uitase cu adevărat. 

„Întoarce-te!” Avertismentul era o șoaptă în mintea lui. 
„Întoarce- te!” 

Holul inferior era luminat doar de cele câteva torţe în 
aplice ruginite din fier. Niciun străjer nu era postat de-a 
lungul său, nici lângă singura ușă din fier din capătul 
îndepărtat. 

Duhoarea pulsa pe coridor, emanând din acea ușă. 

Chemându-l. 

Ar fi lăsat Erawan cheia atât de neprotejată? Dorian își 
trimise magia pe hol, în căutarea capcanelor ascunse. 

Nu găsi niciuna. lar când aceasta ajunse la ușa de fier, se 

retrase. 
Fugi. 

Dorian își retrase puterea, ascunzând-o. 

Ușa de fier era îndoită și zgâriată de timp. Pe margine 
avea nouă lacăte, fiecare mai complicat decât ultimul. 
Lacăte ciudate și vechi. 

El nu ezită. Se îndreptă spre micul spaţiu dintre pietre și 
ușa de fier și se transformă. Musca se micșoră într-un ţânţar 
atât de mic încât era aproape un acarian. Zbură pe sub ușă, 
ignorând mirosul, pulsaţia îngrozitoare din sângele lui. 

Îi luă o clipă să înţeleagă la ce se uita în camera cioplită 
brut, luminată de o mică lampă care se legăna din tavanul 
boltit. O mică flacără verzuie dansa înăuntru. Nu era o 
flacără din lumea asta. 

Lumina sa alunecă pe grămada de pietre negre din mijlocul 
camerei - bucăţi dintr-un sarcofag. 

Și peste tot în jurul acestuia, încastrate în rafturi cioplite 
în munte, licăreau coliere din piatră Wyrd. 

XXX 

Doar instinctele trupului său mic și neimportant îl ţinură 
pe Dorian în aer și-l ajutară să dea târcoale camerei 
aruncate în beznă. Molozului din mijloc. 

Mormântul lui Erawan - direct sub Morath. Locul în care 
Elena și Gavin îl închiseseră, iar apoi construiseră fortăreața 
deasupra 


sarcofagului ca să nu poată fi mutat. 

Locul de unde începuse toată problema asta. Unde, 
secole mai târziu, tatăl său spusese că el și Perrington se 
aventuraseră în tinereţe, folosind cheia Wyrd ca să deschidă 
ușa și sarcofagul și îl eliberaseră fără să vrea pe Erawan. 

Regele demon acaparase trupul ducelui. Tatăl său... 

Lui Dorian îi bătu inima cu putere când trecu pe lângă 
coliere, dând neîncetat ocol camerei. Erawan nu fusese 
nevoit să folosească unul ca să îl ţină sub control pe tatăl 
său, pentru că bărbatul nu avea magie în vene. 

Totuși, Erawan spusese că bărbatul nu se supusese pe 

deplin. | se 
împotrivise zeci de ani. 

Săptămâna trecută, nu-i permisese să se gândească dacă 
ultimele cuvinte ale tatălui său din vârful castelului de 
cleștar fuseseră adevărate. Sau la cum îl ucisese, fără să 
justifice omorul prin intermediul colierului. 

Capul îi bubui cât tot ocoli mormântul. Colierele își lăsau 
duhoarea ticăloasă să plutească în lume, pulsând odată cu 
sângele lui. 

Păreau adormite. Păreau să aștepte. 

Pândea un prinţ din fiecare? Sau erau niște carcase pregătite 

să fie 
umplute? 

Kaltain îl avertizase în privinţa încăperii, a acestui loc 
unde l-ar fi adus Erawan, dacă l-ar fi prins. De ce alesese 
Erawan tocmai locul acesta ca să își păstreze colierele... 
Poate era un sanctuar, dacă ar fi putut exista așa ceva 
pentru un rege valg, unde Erawan ar fi putut veni să se uite 
la cum fusese întemnițat și să-și aducă aminte că nu mai 
putea fi închis din nou, că avea să folosească acele coliere 
ca să îi înrobească pe cei care încercau să îl închidă la loc în 
sarcofag. 

Magia lui Dorian se agită, nerăbdătoare și frenetică. Era aici 

un 
colier conceput pentru el? Pentru Aelin? 

În zbor, ocoli sarcofagul şi colierele. Nici urmă de cheie. 


Ştia cum ar fi simţit pe piele colierele. Cunoștea 
mușcătura de gheaţă a pietrei Wyrd. 

Kaltain i se împotrivise. Distrusese demonul dinăuntru. 

Încă simţea greutatea genunchiului tatălui său pe piept 
când îl ţintuise de podeaua de marmură în castelul din 
cleștar care nu mai exista. Încă simțea piatra netedă a 
colierului pe gât când se închisese. Incă vedea mâna moale 
a Sorschei când încercase să se întindă spre ea o ultimă 
oară. 

Camera se roti neîncetat, sângele lui zvâcnind odată cu 

aceasta. Nu era prinţ, nu era rege. 

Colierele se întindeau spre el, apucând cu degete invizibile. 

Nu era mai bun decât ei. Învăţase să se bucure de ce îi 
arătase prinţul valg. Sfâșiase oameni buni și lăsase demonii 
să se ospăteze cu ura și furia lui. 

Camera începu să se rotească în spirală, trăgându-l în 

adâncuri. 

Nu era om - nu în întregime. Poate că nu voia să fie. 
Poate avea să rămână pentru totdeauna în altă formă, poate 
s-ar fi supus pur și simplu... 

Un vânt întunecat suflă prin cameră. ÎI înșfăcă în botul 

deschis și 
îl trase. 

El se zbătu, țipând în tăcere. 

Nu voia să fie luat. Nu așa, nu din nou... 

Dar acesta îl trase de lângă coliere. Sub ușă și în afara 

camerei. 

În palma unei mâini albe. Ochi negri și profunzi se uitau la 
el. O gură mare și roșie se deschise ca să dezvăluie dinţi albi 
ca oasele. 

— Băiat prost! șuieră Maeve. Cuvintele erau ca un tunet. 

El găfâi, corpul de țânţar tremurând din vârful unei aripi până 
în vârful celeilalte. Cu o singură apăsare a degetului ei, ar fi 
dispărut. 

Dorian își adună puterile, așteptând momentul. 

Dar Maeve își ținu palma deschisă. lar când începu să 
meargă pe hol, departe de camera încuiată, spuse: 

— Ce ai simţit acolo - de aceea am plecat din lumea lor. Ea 

se uită 


înainte, o umbră întunecându-i chipul. În fiecare zi, asta am 
simţit. 
XXX 

Lăsându-se în genunchi pe podea în colţul camerei lui 
Maeve, Dorian vomită într-o găleată de lemn. 

Maeve îl privi de pe scaunul de lângă foc, amuzamentul crud 
dansându-i pe buze. 

— Ai văzut ororile din temnițe și nu ţi s-a făcut rău, spuse 
când el vomită din nou. 

Întrebarea nerostită strălucea în ochii ei: „De ce ai făcut-o 

astăzi?” Dorian își înălţă capul, ștergându-se la gură cu 

umărul jachetei. 

— Colierele alea... Își trecu o mână peste gât. Nu credeam 
că o să mă afecteze atât de mult să le revăd. 

— Ai fost nesăbuit să intri în camera aia. 

— Aș fi reușit să ies, dacă nu m-ai fi găsit? 

Nu o întrebase cum reușise, cum de simţise pericolul. 
Acea putere a ei îl urmărea fără îndoială oriunde s-ar fi dus. 

— Colierele nu pot să facă nimic fără să fie atașate de o 
gazdă. Dar camera aia este un loc al urii și al suferinţei, 
amintirea acestor lucruri fiind păstrată în pietre. Ea își studie 
unghiile lungi. Te-a prins. Te-ai lăsat prins. 

Nu spusese Kaltain aproape același lucru în privinţa 

colierelor? 

— M-a luat prin surprindere. 

Maeve scoase un murmur, foarte conștientă de minciuna lui, 

dar 
spuse: 

— Colierele sunt una dintre cele mai ingenioase creații ale 
lui. Niciunul din fraţii săi nu a fost suficient de isteţ să se 
gândească la așa ceva. Dar Erawan a avut întotdeauna un 
dar pentru idei. Ea se rezemă din nou pe scaun, 
încrucișându-și picioarele. Insă darul ăla l- a făcut și arogant. 
Dădu din cap spre el. Faptul că te-a lăsat să rămâi în 
Rifthold cu tatăl tău, în loc să te aducă aici, dovedește asta. 
Credea că vă poate controla pe amândoi, de la distanţă. 
Dacă ar fi fost mai precaut, v-ar fi adus imediat în Morath. 
Ar fi început să lucreze 


asupra voastră. 

Colierele licăriră înaintea ochilor lui, lăsându-și mirosul uleios 
și otrăvit să curgă în lume, chemându-l, așteptându-l... 

Dorian vomită din nou. 

Maeve râse încet, făcându-l să simtă niște gheare pe spinare. 

Furia 
lui. 

Dorian se stăpâni și se întoarse spre ea. 

— l-ai dat păienjeniţele pentru prinţesele lui, știind ce au 
să suporte, știind cum o să se simtă captive, deși în alt mod. 

Cum anume, nu spuse. „Cum de-ai putut să faci așa ceva, 
când ai trăit teroarea aia?” 

Maeve tăcu o clipă, iar el ar fi putut jura că un sentiment 
asemănător regretului îi străbătu chipul. 

— Nu aș fi făcut-o dacă nu m-ar fi constrâns nevoia de a- 
mi dovedi loialitatea. Își îndreptă atenţia spre Damaris, care 
atârna la centura lui. Nu vrei să îmi verifici afirmaţia? 

Dorian nu atinse mânerul auriu. 

— Vrei să o 

fac? Ea țâțâi. 

— Chiar ești diferit. M-am întrebat dacă o parte din 
trăsăturile valge ţi-au fost transmise când tatăl tău a lăsat-o 
grea pe mama ta. 

Dorian se crispă. Încă nu îndrăznise să o întrebe pe Damaris 
despre asta - dacă era om. Dacă asta conta acum. 

— De ce? întrebă el, gesticulând spre fortăreaţa din jurul 
lor. De ce face Erawan asta? 

La o săptămână după ce îl întrebase pe regele valg, 

Dorian tot voia să știe - trebuia să știe. 

— Pentru că poate. Pentru că pe Erawan îl încântă asemenea 
lucruri. 

— Faci să pară că este cel mai cumsecade dintre toţi cei trei 

fraţi. 

— Chiar este. Ea își trecu o mână peste gât. Orcus și Mantyx 

sunt 
cei care l-au învăţat tot ce știe. Dacă vor reveni aici, tot ce 
creează 


Erawan în munţii ăștia o să pară o minciună. 

Cel puţin luase în seamă avertismentul lui Kaltain. Nu 
îndrăznise să se aventureze în cavernele de dincolo de vale, 
spre altarele de piatră și hidoșenia pe care o construise 
deasupra lor. 

— Ai avut copii? întrebă el. Cu Orcus? 

— Viitorul meu soţ chiar vrea să 

știe? Dorian se ridică din nou în 

picioare. 

— Vreau să îmi înţeleg 

inamicul. Ea îi cântări 

cuvintele. 

— Nu mi-am lăsat corpul să se maturizeze, ca să pot 
naște. O mică răzvrătire, și prima, împotriva lui Orcus. 

— Prinții și prinţesele valge sunt progeniturile altor regi? 

— Unele da, altele nu. Niciun moștenitor vrednic nu și-a 
făcut apariţia. Deși, cine știe ce s-a întâmplat în lumea lor în 
ultimele milenii? Lumea lor. Nu a ei. Prinții pe care i-a 
invocat Erawan nu au fost puternici - nu la fel ca noi. Sunt 
sigură că asta îl enervează pe Erawan. 

— Şi de aceea le-a adus pe 

prințese? Ea dădu aprobator din 

cap. 

— Femelele sunt cele mai mortale. Dar mai greu de închis 

într-o 
gazdă. 

Fâșia de piele albă de pe gât păru să-l ardă, dar reuși să nu 

vomite 
de data asta. 

— De ce ai părăsit lumea voastră? 

Ea clipi la el, ca și când ar fi fost surprinsă. 

— Ce? întrebă 

Dorian. Maeve își 

înclină capul. 

— A trecut foarte mult timp de când am vorbit cu cineva 
care mă cunoaște cu adevărat. Și care să fi rămas cu 
mintea întreagă. 

— Nici măcar cu Aelin? 

Un mușchi de pe maxilarul ei delicat tremură. 

— Nici măcar cu Aelin a Focului Sălbatic. Nu am reușit să-i 


pătrund în minte pe deplin, dar niște lucruri mărunte... am 
convins- o să vadă. 

— De ce ai ţinut-o prizonieră și ai torturat-o? 

Un mod simplu de a descrie ce se întâmplase în Eyliwe și 

după 
aceea. 

— Pentru că nu ar fi acceptat niciodată să lucreze cu mine. 

Și nu 
m-a rfi protejat niciodată de Erawan sau de valgi. 

— Ești puternică - de ce nu te protejezi singură? De ce nu 
foloseşti păienjeniţele în avantajul tău? 

— Pentru că specia noastră se teme doar de anumite 
daruri. Ale mele, din păcate, nu sunt acele lucruri. Ea se jucă 
luând în mână o șuviţă de păr negru. De obicei, ţin încă o 
femelă Fae cu mine. Una cu puteri care lucrează împotriva 
valgilor. Diferite de cele pe care le are Aelin Galathynius. 
Faptul că nu specificase care erau acele puteri îi spuse lui 
Dorian să nu se deranjeze să o întrebe. Ea mi-a jurat cu 
sânge cu mult timp în urmă și, de atunci, arareori a plecat 
de lângă mine. Dar nu îndrăznesc să o aduc în Morath. Să o 
fi adus aici nu l-ar fi convins pe Erawan că sunt de bună 
credinţă. Își răsuci șuviţa pe un deget. Așadar, vezi, sunt la 
fel de lipsită de apărare în faţa lui Erawan ca și tine. 

Dorian se îndoia de asta, dar se ridică în sfârșit în 
picioare, îndreptându-se către masa pe care fuseseră lăsate 
apa și mâncarea. De o diversitate mare pentru castelul unui 
rege demon, în miezul iernii. Își turnă un pahar cu apă și îl 
bău. 

— Asta e adevărata înfățișare a lui Erawan? 

— Oarecum. Nu suntem ca oamenii și fiinţele Fae, ale 
căror suflete sunt invizibile. Ale noastre au o formă. Avem 
trupuri pe care putem să le modelăm - să le împodobim, ca 
și când am purta niște bijuterii. Infăţișarea pe care o are 
acum Erawan a fost întotdeauna decoraţiunea lui preferată. 

— Cum arată sufletele voastre, pe dedesubt? 

— Ți s-ar părea dizgraţioase. 


El își reprimă un fior. 

— Presupun că asta ne face și creaturi metamorfice, 
spuse gânditoare Maeve când Dorian se îndreptă spre 
scaunul de lângă ea. Işi petrecuse nopţile dormind pe podea 
în faţa focului, urmărind cu un ochi regina care moţăia în 
patul cu baldachin din spatele lui. Dar ea nu încercase să ÎI 
rănească. Niciodată. 

— Te simţi valg sau Fae? 

— Sunt ceea ce sunt. Pentru o clipă, mai că zări 
greutatea veacurilor de existenţă în ochii ei. 

— Dar cum vrei să 

fii? O întrebare 

atentă. 

— Nu ca Erawan. Sau fraţii lui. Niciodată nu am vrut. 

— Asta nu e chiar un răspuns. 

— Tu știi cine sau ce vrei să fii? 

O provocare - și o întrebare serioasă. 

— Sunt pe cale să aflu, spuse el. Ciudat. Era atât de ciudat 
să poarte conversaţia asta! Scutindu-i pe amândoi pentru 
moment, Dorian își frecă fața. Cheia este în turn. Sunt sigur 
de asta. 

Maeve strânse din buze. 

— Nu există nicio intrare care să nu fie păzită de străjeri, 
zise Dorian. Și am zburat suficient pe afară ca să știu că nu 
sunt ferestre, nici crăpături prin care să mă furișez înăuntru. 
Se uită în ochii ei nepământeni și nu își mută privirea. 
Trebuie să intrăm. Măcar ca să ne confirmăm că este acolo. 

Maeve avusese cândva cheile - știa cum erau. Faptul că 
atunci ea se apropiase atât de mult... 

— Și presupun că te aștepți să fac eu 

asta? El își încrucișă braţele. 

— Nu știu pe nimeni altcineva căruia să-i dea voie Erawan 

să intre. Clipitul lui Maeve fu singurul semn că o luase prin 

surprindere. 

— Să îl seduc și să îl trădez pe rege - unul dintre cele mai 

vechi 
trucuri din carte, după cum spuneţi voi, oamenii. 


— Poate cineva să-l seducă pe Erawan? 

El ar fi putut jura că dezgustul străbătu chipul ei palid înainte 
să spună „Da”. 

XXX 
Nu pierdură timpul. Nu așteptară. 

Și chiar și Dorian se trezi incapabil să își mute privirea 
când Maeve flutură o mână spre ea și rochia purpurie 
dispăru, fiind înlocuită de una lungă și neagră ca o robă. 
Firul de aur fusese țesut prin aceasta, ascunzând cu 
pricepere părţile pe care urma să le vadă doar cel care ar fi 
îndepărtat veșmântul, iar când se întoarse de la oglindă, îl 
privi cu seriozitate. 

— N-o să-ţi placă deloc ceea ce urmează să vezi, zise și-și 
aruncă pe umeri o mantie, ascunzând trupul atrăgător și 
rochia păcătoasă și ieși pe ușă. 

El se transformă într-o insectă târâtoare, rapidă și flexibilă 
și o urmă, zăbovind în spatele ei când Maeve merse pe 
holuri către baza turnului. 

Se ascunse într-o crăpătură a zidului negru când Maeve 
spuse valgului postat afară: 

— Ştii cine și ce sunt. Spune-i că am venit. 

El ar fi putut jura că mâinile lui Maeve tremurau puţin. 

Dar unul dintre străjeri - cel pe care Dorian nu îl văzuse 
vreodată clipind măcar - se întoarse spre ușă, bătu o dată și 
intră. 

leși câteva clipe mai târziu, își reluă poziţia și nu 

spuse nimic. Maeve așteptă. Apoi se auziră pași în 

interiorul turnului. 

lar când ușa se deschise din nou, vântul puturos și 
întunericul învolburat dinăuntru ameninţară să îl alunge. 
Erawan, încă îmbrăcat în ciuda orei târzii, ridică din 
sprâncene. 

— Avem întâlnire mâine, 

soro! Maeve se apropie un 

pas. 

— Nu am venit să discut despre război. 

Erawan înţepeni și, apoi, le spuse 

străjerilor: 


— Plecaţi! 


CAPITOLUL 74 

Ca la un semn, străjerii din fața ușii turnului lui Erawan 

plecară. Singuri, cu regele valg blocând ușa spre turnul său, 

Maeve spuse: 

— Asta înseamnă că sunt binevenită? 

Ea luă mâna de pe mantie, faldurile din faţă dându-se la o 

parte ca 
să îi dezvăluie rochia. 

Ochii aurii ai lui Erawan studiară fiecare centimetru, 
oprindu-se apoi asupra chipului ei. 

— Deși poate nu crezi asta, ești soţia fratelui meu. 

Dorian clipi auzindu-l. La onoarea de care dădea dovadă 
demonul din trupul bărbatului. 

— Nu trebuie să fiu, șopti Maeve, iar Dorian își dădu atunci 

seama 
de ce îl avertizase să plece. 

Scuturându-și o dată capul, părul des și brunet deveni 
auriu. Pielea albă ca luna se întunecă puţin, bronzându-se. 
Chipul ascuţit se rotunji ușor, ochii negri deschizându-și 
culoarea spre turcoaz și auriu. 

— Ne-am putea juca așa, dacă preferi. 

Până și vocea îi aparţinea lui Aelin. 

Ochii lui Erawan sclipiră, pieptul ridicându-i-se odată cu 
respiraţiile sacadate. 

— Te-ar atrage? 

Maeve schiță un zâmbet pe care Dorian îl văzuse doar pe 

buzele 
reginei din Terrasen. 

Groaza și dezgustul îl învăluiră. Ştia că pofta trupească 
din ochii lui Erawan pentru Aelin nu era adevărată. Nu-și 
dorea decât s-o aibă și s-o tortureze. 

Vraja lui Maeve o schimbă din nou. Părul auriu deveni alb, 

ochii 


turcoaz strălucind auriu. 

Furia rece, pură și curată îl străbătu pe Dorian când 
Manon se arătă în faţa regelui valg. 

— Sau poate ţi-ar plăcea trupul ăsta, mai frumos ca 
niciodată. Ea își cobori privirea spre propriul corp, zâmbind. 
Pe ea o voiai regină când se termina războiul, pe Aripa 
Conducătoare? Sau doar o iapă de prăsilă? 

Nările lui Erawan se umflară, iar Dorian se concentră să 
respire, fiind atent la pietrele de sub el, la orice ar fi 
împiedicat magia să erupă ca reacţie la dorinţa adevărată 
care-i încorda chipul lui Erawan. 

Dar dacă Maeve ar fi intrat în 

turn... Erawan clipi, iar dorinţa 

dispăru. 

— Eşti soția fratelui meu, spuse el. Indiferent ce înfățișare ai 

lua. 
Dacă vrei să te descătușezi, am să trimit pe cineva în camera 
ta. 

Spunând asta, închise ușa. Și nu mai ieși. 

XXX 

În dimineaţa următoare, Maeve îl aduse pe Dorian la 

întâlnire. 

În buzunarul mantiei, ca şoarece de câmp, Dorian rămase 
nemișcat și ascultă. 

— După toată agitația de aseară, spunea Erawan, ai 
refuzat ce ți- am trimis. 

Într-adevăr, la nici cincisprezece minute după ce 
reveniseră în turnul lui Maeve, se auzise o bătaie în ușă. Un 
tânăr cu un chip inexpresiv stătea acolo, frumos și rece. Nu 
era prinț, după inelul pe care îl purta. Era doar un om 
înrobit. Maeve îl alungase, deși nu din bunătatea inimii. 

Nu, Dorian știa că bărbatul fusese scutit de îndatoriri doar 
datorită înfățișării sale. Maeve îi spusese asta înainte să 
adoarmă. 

— Sperasem să primesc vin, spuse calmă Maeve, nu bere 
îndoită cu apă. 

Erawan chicoti, iar hârtia foșni. 

— M-am gândit la detaliile acestei alianţe, soro! Titlul era o 

ironie, 


un afront adus refuzului de seara trecută. Și mă gândeam: ce 
altceva ai să-mi mai oferi? La urma urmei, ai mai multe de 
câștigat decât mine. Și faptul că mi-ai oferit șase dintre 
păienjeniţele tale este oarecum puţin, chiar dacă au fost 
gazde primitoare pentru prințese. 

Dorian își ciuli urechile cât așteptă răspunsul lui Maeve. Ea 

spuse 
încet, mai încordat decât o auzise vorbind înainte: 

— Ce vrei, frate? 

— Adu restul păianjenilor kharankui. Deschide un portal 
și transportă-i aici. 

— Nu toţi vor fi gazde atât de binevoitoare. 

— Nu gazde. Soldaţi. Nu intenţionez să risc. Nu o să mai 
existe o a doua fază. 

Lui Dorian i se răsuci stomacul. Maeve ezită. 

— Ştii, există șansa să o înfrunţi pe Aelin Galathynius și să 
eșuezi, chiar dacă invoc păianjenii Kharankui. Făcu o pauză. 
Anielle ţi-a confirmat cele mai întunecate frici. Am aflat ce s- 
a întâmplat, am auzit de puterea pe care a invocat-o ca să 
oprească râul. Maeve fredonă. Ştii, asta era pentru mine. 
Lovitura. Dar dacă o s-o invoce din nou, să spunem 
împotriva ta pe un câmp de luptă... Ai să poţi să scapi, 
frate? 

— De aceea o să fie important să te îndrepţi spre nord cu 
păianjenii tăi, fu singurul răspuns al lui Erawan. 

— Probabil, replică Maeve. Dar nu uita că, împreună, am 
putea învinge. Nici măcar Aelin Galathynius nu ne-ar putea 
înfrunta pe amândoi. Putem să plecăm în nord ca să o 
distrugem. Păstrează păianjenii pentru alte regate! Alte 
timpuri. 

Nu voia să îi sacrifice, de parcă s-ar fi atașat de creaturile 
care-i rămăseseră loiale câteva milenii. 

— Şi în afară de asta, continuă Maeve, știi multe despre 
călătoria între lumi. Dar nu totul. Ea băgă mâna în buzunar, 
iar Dorian se pregăti când îl atinse pe spate cu degetele, ca 
și când i-ar fi spus să asculte. 


— Şi presupun că am să aflu doar după ce o să câştigăm 
amândoi războiul ăsta, spuse în cele din urmă Erawan. 

— Da, deși sunt dispusă să îţi fac o demonstraţie. Mâine, 
după ce am să mă pregătesc. Din nou, acea liniște 
îngrozitoare se lăsă în încăpere. Sunt prea puternici ca eu să 
deschid un portal între lumi și să le permit trecerea. Mi-ar 
destabiliza prea mult magia încercând să- și aducă toată 
esenţa în lumea asta. Dar aș putea să ţi-i arăt - doar o clipă. 
Aș putea să ţi-i arăt pe fraţii tăi. Pe Orcus și Mantyx. 


CAPITOLUL 75 

Darrow și ceilalţi lorzi din Terrasen își petrecuseră înţelept 
timpul în ultimele câteva luni, slavă zeilor, iar Orynthul era 
bine aprovizionat împotriva asediului care se apropia cu 
fiecare oră. 

Mâncare, arme, provizii medicale, planuri pentru locurile 
unde ar fi putut să doarmă cetăţenii dacă ar fi fost nevoiţi să 
fugă în castel, întăriri ale locurilor din oraș și de-a lungul 
zidurilor castelului unde pietrele vechi erau slăbite - Aedion 
găsise puţine defecte. 

Totuși, după o noapte de somn agitat în vechea lui 
cameră din castel - îngrozitoare, ciudată și friguroasă - se 
plimba pe una dintre turlele inferioare când se crăpa de 
ziuă. Aici sus, vântul era mult mai puternic, mai rece. 

Se auziră pași fermi dinspre bolta din spatele lui. 

— Te-am văzut aici când coboram să iau micul dejun, 
spuse Ren în loc de salut. 

Camerele curtenilor lui Allsbrook fuseseră întotdeauna în 
turnul de lângă cel al lui Aedion - în copilărie, își 
petrecuseră o vară întreagă născocind un sistem de 
semnalizare între camerele lor, folosind o lampă. 

Fusese ultima vară pe care și-o petrecuseră ca prieteni, 
imediat ce tatălui lui Ren începuse să-i fie clar că Aedion era 
favorizat să depună jurământul de sânge. lar apoi începuse 
rivalitatea. 

Prieteni la cataramă și puși pe șotii într-o vară, rivali la 
supremație în următoarea, întrecându-se la alergatul prin 
curţi, îmbrâncindu-se pe scări și încăierându-se în Marea 
Sală. Rhoe încercase să aplaneze conflictul, dar el nu 
reușise niciodată să mintă cu ușurință. Refuzase să nege 
tatălui lui Ren că Aedion era cel care urma să depună 
jurământul de sânge. Și, până la sfârșitul acelei veri, până 
și prinţul 


moștenitor începuse să ignore faptul că cei doi băieţi se 
luau din nou la bătaie în praf. Nu că asta ar fi contat acum. 

Gavriel, tatăl său, ar fi încurajat rivalitatea? Probabil că 
nici asta nu conta. Dar, pentru o clipă, Aedion încercă să își 
imagineze că Gavriel era aici, supraveghindu-i instrucţia. 
încercă să și-i imagineze pe Gavriel și Rhoe instruindu-l 
împreună. Și își dădu seama că Gavriel ar fi găsit o cale să 
pună capăt competiţiei, cam cum păstra ordinea printre 
soldaţi. Ce fel de om ar fi devenit dacă Leul ar fi fost aici? 
Foarte probabil, Gavriel ar fi fost ucis de restul curtenilor, 
dar... ar fi fost aici. 

Era o nebunie să meargă pe acel drum. Aedion era cine 
era și, în majoritatea timpului, asta nu îl deranja deloc. Rhoe 
îi fusese tată în felurile care contau. Chiar dacă, ocazional, 
Aedion se uitase la Rhoe, Evalin și Aelin, și tot se simţise ca 
un oaspete. 

Aedion alungă gândul din mintea lui. Faptul că era aici, 

castel, 
îl zăpăcise. Îl târâse în ţinutul fantomelor. 

— Nu te aștepta ca Darrow să ne ofere un mic dejun 

acelea pe 
care le luam de obicei, spuse Aedion. 

Nu că s-ar fi așteptat sau și-ar fi dorit așa ceva. Mânca 
doar pentru că asta îi cerea trupul, mânca astfel încât să 
aibă putere, care sigur i- ar fi trebuit - lui și oamenilor săi - 
în scurt timp. 


A 


IN 


ca 


Ren studie orașul, apoi câmpia Theralis de dincolo de acesta. 


Orizontul încă gol. 
— Azi am să aleg arcașii. Și am să mă asigur că soldaţii de 
la porţi știu să folosească uleiul fierbinte. 
— Tu ştii să îl folosești? 
Aedion ridică o 
sprânceană. Ren pufni. 
— Ce este de învăţat? Verși un cazan imens peste zid. 
Provoci 
dezastre. 
Cu siguranță mai implica și altceva, dar era mai bine decât 
nimic. 
Cel puţin Darrow se asigurase că aveau asemenea provizii. 


Aedion se ruga să nu aibă ocazia să le folosească. 
Turnurile vrăjitoarelor Morathului puteau să îi distrugă 
înainte ca armata inamică să ajungă măcar la una din cele 
două porţi ale orașului. 

— Focul iadului ar fi ce ne-ar trebui cu adevărat, mormăi 

Ren. Asta 
i-ar ţine departe de porți. 

Şi probabil i-ar fi topit și pe toţi cei dimprejurul 

lor. Aedion deschise gura ca să confirme când 

se încruntă. El studie câmpia, orizontul. 

— Spune-o! zise Ren. 

Aedion îl întoarse pe Ren spre intrarea în turn. 

— Trebuie să vorbim cu Rolfe. 

XXX 
Nu despre focul iadului la porţile din sud și vest. Nici pe 
departe. 

Așteptară până la lăsarea întunericului, când spionilor 
Morathului le-ar fi fost imposibil să zărească micul grup care 
se furișa, kilometru după kilometru, pe câmpia Theralis. 

Imbrăcaţi în haine de luptă negre, traversară câmpul care 
avea să redevină o baie de sânge. Când ajunseră la pietrele 
de hotar pe care Aedion și Ren le stabiliseră ziua, Aedion 
ridică o mână. 

Asasinii Tăcuţi se ridicară la nivelul așteptărilor când Ilias 
le făcu semn, iar ei se împrăștiară. Printre aceștia erau și 
mycenienii lui Rolfe, cărând ce era mai greu. 

Dar femeia metamorfică fu cea care începu prima munca, 
transformându-se într-un viezure imens, mare cât un cal, 
care săpă pământul îngheţat cu labe puternice și 
îndemânatice. 

Mirosul sângelui ei umplu aerul, dar Lysandra nu se opri din 
săpat. 

lar după ce termină prima groapă, trecu la următoarea, 
lăsând grupul de Asasini Tăcuţi și mycenieni să își întindă 
capcana pe care apoi o îngropară. 

Vântul puternic șuiera pe lângă ei. Totuși, lucrară toată 
noaptea, profitând de fiecare minut. lar când terminară, 
dispărură înapoi în 


oraș, din nou 
invizibili. 
XXX 

Morathul apăru la orizont după o zi. 

Din cele mai înalte turnuri și pasarele ale castelului, toate 
rândurile care mărșăluiau puteau fi numărate. Unele după 
altele. 

Cu mâinile încă rănite și bandajate din cauză că săpase 
pământul îngheţat, Lysandra stătea cu diverși aliaţi pe una 
dintre acele pasarele, Evangeline rămânându-i alături. 

— Sunt cam cincisprezece mii, spuse Ansei din Briarcliff când 
apăru încă un rând. Nimeni nu zise nimic. Douăzeci. 

— Nu cred că în Morath mai e vreun soldat, dacă acum 
sunt atât de mulţi aici, șopti prinţul Galan. 

Evangeline tremură, nu doar de frig, iar Lysandra o 
cuprinse cu un braț. Pe zidul pasarelei, Darrow și ceilalţi 
lorzi din Terrasen vorbeau încet. Ca și când ar fi simţit 
atenţia Lysandrei, Darrow îi aruncă o privire încruntată, care 
apoi cobori spre Evangeline, palidă și tremurândă. Darrow 
nu spuse nimic, iar Lysandra nu se deranjă să pară amabilă 
înainte ca el să se întoarcă spre însoțitorii lui. 

— Sunt treizeci de mii, spuse Ansei. 

— Știm și noi să numărăm, zise 

Rolfe. Ansei ridică o sprânceană 

roșcată. 

— Chiar știți? 

În ciuda armatei care mărșăluia spre ei, Lysandra zâmbi. 

Rolfe își dădu ochii peste cap și continuă să privească armata 

care 
se apropia. 

— Nu au să ajungă decât la răsărit, cel mai curând, observă 
Aedion, cu chipul sumbru. 

Ea încă nu hotărâse ce formă să ia. Unde să lupte. Dacă 
ilkenii mai zburau printre ei, atunci ar fi ales trupul unui 
balaur, dar dacă trebuia să lupte în spaţii închise, atunci... 
nu luase nicio hotărâre. Nu o rugase nimeni să fie undeva 
anume, deși cu trei seri în urmă, faptul că Aedion îi ceruse 
să-l ajute în planul lor nebunesc fusese un răgaz 


rar în zilele astea de așteptare și înfrigurare. 

Ar fi acceptat cu bucurie să stea de pază, în locul să înfrunte 

ceea 
ce se apropia de ei. 

— Cincizeci de mii, spuse Ansei, aruncând o privire crispată 

spre 
Rolfe. 

Lysandra își înghiţi nodul din gât. Evangeline își lipi faţa de 
coastele Lysandrei. 

Apoi se zăriră turnurile vrăjitoarelor. 

Ca niște sulițe uriașe ieșind din orizont, apărură prin 
lumina gri a dimineţii. Erau trei, răspândite egal prin armata 
care continua să vină în urma lor. 

Chiar și Ansei încetă acum să numere. 

— Nu credeam c-o să fie atât de îngrozitor, șopti 
Evangeline,  băgându-și mâinile în mantia groasă a 
Lysandrei. Nu credeam c-o să fie atât de rău. 

Lysandra o sărută în creștetul capului ei blond-roșcat. 

— N-o să păţești nimic! 

— Nu pentru mine mă tem, spuse Evangeline. Ci pentru 

prietenii 
mei. 

În ochii ei căprui-deschis străluceau lacrimi de groază, iar 
Lysandra șterse una înainte să privească turnurile 
vrăjitoarelor care avansau încet în direcţia lor. Nu știa cum 
s-o liniștească pe copilă. 

— În orice clipă, șopti Aedion, iar Lysandra își cobori 
privirea la câmpia înzăpezită. 

La siluetele care ieșiră de sub zăpadă, îmbrăcate în alb, 
cu săgeți aprinse în arcuri. Primele rânduri ale Morathului 
aproape ajunseră la ei, dar nu acești soldaţi erau ţinta lor. 

Lângă zid, Murtaugh apucă pietrele vechi când o siluetă 
care trebuia să fie Ren dădu un ordin. Săgeţile aprinse se 
înclinară și zburară, soldaţii Morathului ferindu-se sub 
scuturi. 

Ei nu se deranjară să se uite sub picioare. 

Și nici vrăjitoarele care își conduceau cele trei turnuri. 


Săgeţile aprinse loviră pământul cu o precizie mortală, 
mulţumită  Asasinilor Tăcuţi care mânuiau acele arcuri, 
aterizând pe fitilele care intrau direct în gropile pe care le 
lăsaseră. Chiar în clipa în care turnurile vrăjitoarelor trecură 
peste ele. 

Sclipiri orbitoare împrăștiară marea neagră de soldaţi, 
urmate de o explozie puternică. 

Şi de o ploaie de pietre care făcu toată armata Morathului 
să se întoarcă și să privească, asigurând diversiunea 
potrivită când Ren, llias și Asasinii Tăcuţi alergară pe jos 
spre caii albi ascunși în spatele unui morman de zăpadă. 

După ce scilipirile se stinseră și fumul dispăru, pe pasarelă se 

auzi 
un oftat de ușurare. 

Două dintre turnurile vrăjitoarelor se aflaseră direct 
deasupra gropilor. Gropi care fuseseră umplute cu reactivi 
chimici și pulberi care alimentau sulițele de foc ale lui Rolfe, 
apoi ascunse în pământ - așteptând o scânteie ca să le 
aprindă. 

Cele două turnuri zăceau acum distruse, balaurii lor fiind 
distruși sub ele, iar soldaţii striviţi sub pietrele căzute. 

Totuși, unul era încă în picioare, groapa cea mai apropiată 
de acesta explodând prea curând. Unul dintre balaurii care îl 
trăsese fusese lovit de resturile altui turn și zăcea mort sau 
rănit. 

lar cel de-al treilea turn rămas se oprise. 

Un corn răsună din rândurile inamicilor, iar armata se opri și 

ea. 

— Slavă zeilor! spuse Rolfe, plecându-și capul. 

Dar Aedion încă se uita la câmpie - la siluetele de pe caii 
care galopau spre zidurile Orynthului, asigurându-se că se 
întorceau cu toţii. 

— Câtă vreme o să-i oprească asta? întrebă Evangeline. 

Toată lumea, inclusiv Darrow, se întoarse spre fată. 
Nimeni nu avea un răspuns. Nicio minciună de spus. 

Așadar, se întoarseră din nou spre armata adunată pe 
câmpia ale cărei margini îndepărtate se vedeau acum. 


— O sută de mii, anunţă în șoaptă Ansei din Briarcliff. 


CAPITOLUL 76 

— Se poate... să arăţi o lume diferită? o întrebă Dorian pe 

Maeve 
când ajunseră din nou în camera lor din turn. 

Maeve se așeză pe un scaun, uitându-se în gol. 

— Da, folosind oglinzi. 

Dorian ridică o sprânceană. 

— Ai văzut și tu puterea oglinzilor vrăjitoarelor. Ce le-au 
făcut lui Aelin Galathynius și lui Manon Cioc-Negru. Cine 
crezi că le-a învăţat pe vrăjitoare să folosească o asemenea 
putere? Nu spiridușii. Ea râse încet. Și cum crezi că am 
putut să văd atât de departe, să aud vocile spionilor mei, 
tocmai din Doranelle? Există oglinzi pentru spionat, călătorit 
și ucis. Chiar și acum, Erawan le folosește în avantajul lui, în 
faţa vrăjitoarelor Dinţi-de-fier. Cu turnurile vrăjitoarelor. 

Maeve râse ca o regină fără coroană. 

— li pot arăta ce vrea să vadă. 

Dorian deschise gura, apoi se gândi ce să spună. 

— O iluzie. Nu ai de gând să-i arăţi pe Orcus și 

Mantyx. Ea îi aruncă o privire rece. 

— E o scamatorie - cât intri în turn. 

— Nu pot intra. 

— Eu merg printre lumi, spuse Maeve. Am călătorit printre 
universuri. Crezi c-o să fie atât de greu să merg printre 
camere? 

— Ceva te-a împiedicat să mergi în Terrasen în toţi 

anii ăștia. Maeve își încordă maxilarul. 

— Brannon Galathynius era conștient de darurile mele de 
a mă mișca prin spaţiu. Protecţiile din jurul regatului său m- 
au împiedicat să o fac. 

— Ca să nu poţi transporta armatele lui Erawan acolo. 


— Nu. Pot să intru doar pe jos, mergând. Oricum sunt 
prea mulţi ca să ţin deschis prea mult timp portalul. 

— Erawan este conștient de darul tău, deci foarte probabil 
a luat măsuri ca să își protejeze camera. 

— Da, iar eu mi-am petrecut timpul aici descoperindu-le. Nu 

e un 
vrăjitor atât de priceput pe cât se crede, zise și zâmbi cu 
infatuare. 

Totuși, Dorian o întrebă: 

— De ce nu ai făcut asta de la început? 

— Pentru că încă nu hotărâsem dacă merita riscul. Pentru că 

încă 
nu insistase să îmi aduc servitoarele aici, să fie doar niște 
soldați. 

— Ţii la ele - la păienjeniţe. 

— Maiestate, ai să afli că prietenii loiali sunt un lucru rar, 
nu atât de ușor de sacrificat. 

— Prinţeselor ălora le-ai oferit șase dintre ele. 

— Şi n-am să uit toată viaţa, spuse Maeve și o urmă de 
emoție îi dansă pe chip. Au plecat de bunăvoie. Asta îmi 
spun ori de câte ori le privesc acum și nu văd creaturile pe 
care le cunoșteam. Vor să mă ajute. Privirile lor se întâlniră. 
Nu toţi valgii sunt răi. 

— Erawan este. 

— Da, spuse ea, iar ochii i se întunecară. El și fraţii lui... 
sunt cei mai răi dintre noi. Domină prin frică și suferință. Le 
plac asemenea lucruri. 

— Şi ţie nu? 

Maeve își răsuci o șuviţă neagră pe un deget, fără să-i 

răspundă. Dorian continuă: 

— Deci ai să treci de protecţiile din camera lui Erawan, ai 
să-mi deschizi portalul, iar eu am să mă furișez înăuntru în 
timp ce îl distragi cu o iluzie despre fraţii lui. Se încruntă. 
După ce am să găsesc cheia, o să-și dea seama că l-ai 
înșelat. O să fim nevoiţi să plecăm repede. 

Ea zâmbi. 

— Și așa o să fie. O să plecăm unde le-ai ascuns pe celelalte. 

Dorian 


nu afișă nicio emoție. 

— Ești sigură că n-o să știe că este păcălit? 

— Orcus este fratele lui, dar a fost și soţul meu. Iluzia o să 
fie destul de reală. 

Dorian se gândi. 

— Când acţionăm? 

XXX 

La căderea nopţii. 

Atunci îi spusese Maeve lui Erawan să se întâlnească. În 
acel moment dintre lumină și întuneric, când o forţă ceda în 
faţa celeilalte. Când ea avea să deschidă un portal pentru 
Dorian de la o distanţă de câteva camere. 

In timp ce soarele apunea - nu că Dorian l-ar fi putut 
vedea cu norii și obscuritatea Morathului - se trezi uitându- 
se la zidul camerei lui Maeve. 

Il părăsise în urmă cu câteva minute, aruncându-i doar o 
privire de rămas-bun. Îşi plănuiseră calea de scăpare, cât și 
o alternativă. Totul trebuia să decurgă conform planului. 

lar trupul pe care îl avea acum, părul blond și ochii aurii... 
Dacă în turn ar fi intrat oricine în afară de Erawan, l-ar fi 
găsit ocupat de stăpânul lor. 

In sinea lui, n-avea loc pentru frică și îndoială. Nu se 
gândea la colierele din piatră Wyrd de sub fortăreață sau la 
fiecare cameră și temniţă întortocheată pe lângă care 
trecuse. Întunericul se lăsă în afara camerei. 

Dorian dădu înapoi când pietrele deveniră tot mai 
întunecate - apoi dispărură. 

Duhoarea morţii, stricăciunii și urii pluti în aer, mult mai 
puturoasă decât în mormântul de la subsol. 

Aceasta ameninţă să îi înmoaie genunchii, dar Dorian 
scoase sabia Damaris. Işi adună puterea și ridică mâna 
stângă, o lumină slabă și aurie strălucind din degetele lui. 
Foc. 


Rugându-se zeilor care s-ar fi obosit să îl ajute, Dorian intră 
prin 
portal. 


CAPITOLUL 77 

Dorian nu știa la ce se așteptase de la camera unui rege 
valg, dar patul cu baldachin sculptat din lemn negru, 
lavoarul și biroul fuseseră în coada listei de presupuneri. 

Nimic extraordinar. Niciun tezaur cu arme vechi și furate 
sau bijuterii de familie, nicio poţiune efervescentă sau cărți 
de vrăji, nicio bestie care să mărâie în colţ. Niciun colier din 
piatră Wyrd. 

Un dormitor și nimic mai mult. 

El studie camera circulară uitându-se chiar și în casa 
scării. Aruncă o privire direct spre ușa de fier și străjerii 
postați afară. Nicio cămară. Nicio ușă secretă în podea. 

Deschise dulapul ca să găsească rânduri de haine curate. 

Niciunul 
dintre sertare nu conţinea nimic și nu avea compartimente 
ascunse. 

Dar el simţea acea prezenţă îngrozitoare din altă lume. O 
putea simţi peste tot în jurul lui... 

Un mic zgomot îl făcu să se întoarcă. 

Atunci se uită Dorian la pat. La ce ratase, lăsată între 

cearșafurile 
negre care aproape-i acopereau trupul firav. 

Tânăra femeie. Chipul îi era gol, inexpresiv. Totuși, ea se 
uită la el ca și când s-ar fi trezit. 

Era o fată brunetă și frumoasă, nu mai în vârstă de douăzeci 

de 
ani. Aproape geamăna lui Kaltain. 

Fierea îi arse gâtul. Și când fata se ridică mai mult, 
cearșafurile căzând ca să dezvăluie un corp gol și slab, un 
braț prea subţire și o cicatrice hidoasă și purpurie în 
apropierea încheieturii mâinii... El își dădu seama de ce 
simţise prezența cheii prin fortăreață. Mișcându- se. 
Dispărând. _ 

Se plimbase. Își urmărise stăpânul. Înrobitorul. 


O 


Un colier din piatră neagră îi fusese prins la gât. 

Și totuși, stătea în patul acela răvășit uitându-se la el. 

Cu ochi goi... și suferinzi. 

El nu știa ce să spună. Era doar o liniște apăsătoare. 
Kaltain îl distrusese pe prinţul valg din ea, dar cheia Wyrd 
înnebunise. Îi dăduse puterea îngrozitoare, dar îi 


distrusese mintea. 


Dorian se apropie de pat, lent și precaut. 
— Te-ai trezit, spuse el, forţându-și vocea să fie 


tărăgănată ca a regelui valg, știind că îl vedea pe răpitorul 
ei. 


Ea clipi. 
Dorian văzuse experimentele lui Erawan, ororile din 


temniţele lui. Totuși, această tânără atât de înfometată, 
vânătăile de pe pielea ei, obiectul infernal din braţul său, 
fiinţa nepământeană care împărţise patul cu ea... 


El îndrăzni să își întindă firul puterii. Acesta se apropie de 


braţul ei și se retrase. 


Da, cheia era acolo. 
Dorian se apropie mai mult, impunându-i să nu privească 
spre 


portalul din perete. 


Tânăra tremură - doar puţin. 
El se forță să nu vomite. Să nu facă nimic altceva decât să se 
uite la 
ea, ordonându-i 
calm: 

Dă-mi braţul! 
Ochii ei căprui îi studiară chipul, dar întinse braţul. 
Dorian aproape dădu înapoi clătinându-se când văzu rana 


infectată și venele negre care urcau din aceasta, purtându- 
și otrava în ea. Fără îndoială, așa arătase și rana lui Kaltain, 
fiind motivul pentru care cicatricea rămăsese, chiar și după 
moarte. 


Dar el o puse pe Damaris în teacă și îi luă braţul în mâini. 
Rece. Pielea ei era ca gheaţa. 

— Întinde-te! îi spuse Dorian. 

Ea tremură, dar îl ascultă. Pregătindu-se. Pentru el. 


Kaltain. Pe toţi zeii, Kaltain. Ce suferise ea... 

Dorian își scoase cuțitul de la centură - cel dăruit de Sorel 
- și îl înclină deasupra braţului ei. Kaltain făcuse la fel ca să 
o elibereze, spusese Manon. 

Dar Dorian trimise un licăr de magie vindecătoare spre 
brațul ei, ca să o amorțească și să o aline. Tânăra se zbătu, 
dar el o ţinu ferm. Își lăsă magia să strălucească prin ea. 
Fata gâfâi, arcuindu-se, iar Dorian profită de faptul că 
rămase brusc nemișcată ca să înfigă cuțitul, repede și 
îndemânatic. 

După trei mișcări, magia lui vindecătoare lucrând încă 
prin ea, calmând-o cât de mult posibil, iar ciobul însângerat 
fu în mâna lui, pulsându-și puterea goală și dezgustătoare în 
el. 

Ultima cheie Wyrd. 

El îi eliberă braţul, băgă cheia Wyrd în buzunar și se întoarse 

spre 
portal. 

Dar un braţ îl apucă pe al lui, slab și tremurând. 

Dorian se întoarse, ducând o mână spre Damaris, și o găsi 
uitându- se la el plângând. 

— Ucide-mă, șopti ea. Dorian clipi. Tu - tu l-ai împins 
înapoi. Nu se refera la cheie, ci la demonul din ea, își dădu 
el seama. Cumva, cu acea magie vindecătoare... Ucide-mă, 
spuse și începu să suspine. Te rog, ucide-mă! 

Damaris se încălzi în mâna lui. Adevăr. El se holbă îngrozit la 

ea. 

— Eu... nu pot. 

Ea dădu să-și apuce colierul de la gât ca și când ar fi vrut 
să îl scoată. 

— Te rog! suspină fata. Te rog! 

El nu avea timp să găsească o cale să scoată acel colier. 
Nici măcar nu era sigur că putea fi scos, fără inelul de aur 
pe care îl folosise Aelin în cazul lui. 

— Nu pot. 

Disperarea și agonia îi umplură ochii. 


— Te rog, fu tot ce spuse ea. Te rog. 

Damaris rămase caldă. Adevăr. Rugămintea era doar 

adevărul 
pur. 

Dar trebuia să plece - trebuia să plece acum. Nu o putea 
lua cu el. Ştia că fiinţa din ea, oricât ar fi împins-o magia lui, 
ar fi ieșit din nou. Și i-ar fi strigat lui Erawan unde era el și 
ce furase. 

Ea plânse, trăgând cu mâinile de corpul ei rănit. 

— Te rog! 

Ar fi fost o îndurare să o ucidă? Ar fi fost o crimă mai gravă 

să o ` 
lase aici, cu Erawan? Inrobită de el și demonul valg din ea? 

Damaris nu răspunse la întrebarea lui nerostită. 

lar el își îndepărtă mâna de sabie când își coborî privirea la 

fata 
care plângea. 

Manon ar fi ucis-o. Ar fi eliberat-o în singurul mod posibil. 
Chaol ar fi luat-o cu el și ar fi ignorat consecinţele. Aelin... 
Nu știa ce ar fi făcut ea. 

„Cine vrei să fii?” 

Nu era niciunul dintre ei. Era doar el însuși. 

Da, un bărbat care cunoscuse pierderea și suferința, dar 
și unul care cunoscuse prietenia și bucuria. 

Pierderea și suferinţa nu îl distruseseră pe deplin. Fără 
ele, ar fi fost clipele de fericire la fel de clare? Fără ele, ar fi 
luptat atât de mult ca să se asigure că nu se repetau? 

„Cine vrei să fii?” 

Un rege demn de coroana lui. Un rege care urma să 
clădească din nou ce fusese distrus, în el și în ţinuturile lui. 

Fata suspină neîncetat, iar Dorian duse mâna spre 
mânerul sabiei Damaris. 

Apoi se auzi trosnetul oaselor rupte. 

Intr-o clipă, fata plângea; în următoarea, capul i se 
răsucise într-o parte, privind în gol. 

Dorian se întoarse, cu un țipăt pe buze când Maeve intră în 

cameră. 


— Consideră că este un dar de nuntă, Maiestate, spuse ea 
zâmbind. Ca să te scutesc să iei hotărârea asta. 

Şi zâmbetul de pe chipul ei și mersul de prădător îi făcură 
magia să se adune. 

Maeve dădu din cap spre buzunarul lui. 

— Bine lucrat! 

Puterea ei întunecată sări asupra minţii lui. 

El nu avu șansa să o apuce pe Damaris înainte să cadă în 
plasa ei întunecată. 


CAPITOLUL 78 

Era în camera lui Erawan și totuși, nu era. 

Maeve îi spuse mieros: 

— Cheia, te rog! 

Dorian băgă mâna în buzunar, după ciobul dinăuntru. 

— Și apoi o să le recuperăm pe celelalte, continuă ea și 
făcu semn spre portalul prin care veniseră amândoi. El o 
urmă, scoțând ciobul din buzunar. Am plănuit niște lucruri 
minunate pentru noi, Maiestate! Pentru uniunea noastră. Cu 
ajutorul cheilor, te-aș putea ţine mereu tânăr. Și cu puterea 
ta, aproape fără pereche, nici măcar cu a lui Aelin 
Galathynius, o să ne protejezi de oricine ar putea încerca să 
revină vreodată în lumea asta. 

Intrară în camera lor și o fluturare a mâinii lui Maeve făcu 
portalul să dispară. 

— Repede! îi ordonă ea. Plecăm! Balaurul așteaptă. 

Dorian se opri în mijlocul camerei. 

— Nu crezi că este nepoliticos să plecăm fără să lăsăm 

bilet? 

Maeve se întoarse spre el, dar prea târziu. 

Prea târziu, când ghearele pe care și le înfipse în mintea 
lui se afundaseră. Ca o flacără, fierbinte și sfârâitoare, se 
apropie de o parte din ea pe care o lăsase liberă fără să 
vrea încercând să îl prindă. 

O capcană într-o capcană. Una pe care o crease din clipa 
în care o văzuse în ea. Fusese un truc simplu. Să își 
transforme mintea, ca și când și-ar fi transformat corpul; să 
o facă să vadă un lucru când se uita înăuntru. 

Să o facă să vadă ce voia ea să creadă: că o invidia și o 
dispreţuia pe Aelin; disperarea și nesăbuinţa lui naivă. Își 
lăsase mintea să devină așa ceva, ademenind-o înăuntru. Și 
de fiecare dată când se 


un 


apropiase, crezând în acele scăpări ale puterii lui, magia lui 
o studiase pe a ei - la fel cum studiase fărâma de 
metamorfozare a lui Cyrene, tot așa își însușise și abilitatea 
lui Maeve de a se furișa în mintea cuiva, acaparând-o. 

Fusese nevoit doar să o aștepte să acţioneze, să-i permită să 

întindă 
capcana pe care ar fi închis-o ca să îl lege pentru totdeauna de 
ea. 

— Tu... 

Un zâmbet de-al lui, și Maeve nu mai putu vorbi. 

Dorian spuse în prăpastia întunecată a minţii ei: „Cândva 
am fost sclav. Doar nu credeai c-o să mai permit vreodată 
să fiu din nou sclav, nu-i așa?” 

Ea se zbătu, dar el o ţinu ferm. „Ai să mă eliberezi”, spuse 
furioasă, iar vocea nu era cea a unei frumoase regine, ci 
ceva urât și rece. Înfometat și odios. 

„Eşti bătrână ca pământul și totuși, ai crezut că am să-ţi 
accept oferta.” 

El chicoti, lăsând o parte din focul lui să o ardă. Maeve 
ţipă tăcut și neîncetat în minţile lor. 

„Sunt surprins că ai căzut în capcana mea!” 

„Am să te ucid pentru asta!” 

„Nu și dacă te ucid eu primul!” _ 

Focul lui deveni o fiinţă vie, înfășurându-i gâtul alb. In lumea 
reală, unde existau trupurile lor. 

„Mi-ai rănit prietena, spuse el cu un calm mortal. N-o să-mi 

fie 
prea greu să te ucid pentru asta!” 

„Ăsta e regele care vrei să fii? Unul care torturează o 
femeie lipsită de apărare?” 

El râse din nou. 

„Nu ești lipsită de apărare. Şi dacă aș putea, te-aș închide 

veșnic 
într-o cutie de fier.” 

Dorian se uită spre ferestre și noaptea de dincolo de ele. 
Trebuia să plece - repede, dar tot îi spuse: „Regele care-mi 
doresc să fiu este 


opusul a ce eștitu”. 

El zâmbi la Maeve. „Și este o singură vrăjitoare care o să-mi 

fie 
regină.” 

Un geamăt vui prin muntele de sub ei. Morathul se 

cutremură. Maeve căscă ochii tot mai mult. 

Un trosnet mai puternic decât un tunet răsună prin pietre. 
Turnul se clătină. 

Dorian zâmbi. 

„Doar nu credeai că mi-am petrecut toate orele alea căutând 

numai 
cheia, nu-i așa?” 

Nu intenţiona să mai permită ca acea încăpere a 
colierelor să existe încă o zi. Nici măcar o zi. 

Așadar, dărâmase toată fortăreaţa de deasupra acesteia. 

Nu fusese greu. Mici părţi din magia lui, de gheaţă rece, 
se strecuraseră printre crăpăturile fundaţiei Morathului, 
măcinând piatra veche. Puțin câte puţin, o reţea a 
instabilității crescând cu fiecare hol și cameră în care căuta; 
până când toată jumătatea estică a fortăreței se aflase în 
echilibru doar mulțumită voinţei lui. 

Până acum. Până când un gând îi făcuse magia să se 
extindă printre crăpături, distrugându-le. 

Şi astfel, Morathul începuse să se năruie. 

Zâmbindu-i lui Maeve, Dorian se retrase. Se retrase, chiar 
dacă nu- i eliberă mintea. 

Turnul se cutremură din nou. Lui Maeve i se poticni 

respiraţia. 

„Nu mă poţi lăsa așa! Dacă o să mă găsească, elosămă 

ia...” 

„Așa cum m-ai fi luat pe mine?” 

Dorian se transformă într-o cioară, zburând prin cameră. 

Morathul scârţâi din nou și peste acesta se ridică un țipăt 

de furie, 
atât de asurzitor și nepământean încât îi făcu oasele să 
tremure. 

„Spune-i lui Erawan, zise Dorian oprindu-se pe pervazul 

ferestrei, 
că am făcut-o pentru Adarlan.” 

Pentru Sorscha și Kaltain și toţi cei distruși de acesta. Așa 


cum 


fusese distrus și Adarlanul. 

Dar din ruine, ar fi putut fi clădit din nou. Dacă nu de el, 
atunci de alții. 

Poate avea să fie primul și singurul lui dar pentru Adarlan, ca 

rege: 
un nou început, dacă supravieţuiau acestui război. 

Ţipetele umplură holurile. El ţinuse minte unde lucrau și 
locuiau servitorii umani. Fugind, aveau să afle că holurile lor 
ar fi rămas stabile până ar fi ieșit toţi. 

„Te rog! îl imploră Maeve, ridicându-se în genunchi cu greu 

în 
timp ce turnul se clătină din nou. Te rog!” 

Trebuia să-l lase pe Erawan să o găsească și să o 
condamne la viaţa pe care ea o hărăzise pentru el. Pentru 
Aelin. 

Maeve se ghemui în genunchi, cu mintea și puterea 
captive, așteptând disperată pe regele întunecat de care 
încercase atât de mult să scape sau ca fortăreaţa să se 
prăbușească în jurul ei. 

Ştia că avea să regrete, ca ar fi trebuit să o ucidă. Dar să 
o condamne la ce suferise el... 

Nu ar fi dorit nimănui așa ceva, chiar dacă i-ar fi costat acest 
război. 

Nu credea că asta îl făcea slab. Nici pe departe. 

Dincolo de fereastră, vrăjitoarele Dinţi-de-fier ţâșniră spre 
înaltul cerului, balaurii ţipând când pietrele Morathului 
începură să cedeze. În valea de dedesubt, armata se opri ca 
să privească muntele ce se contura deasupra lor, turnul 
care se cutremura în vârful acestuia. 

„Te rog!” spuse Maeve din nou. La câteva niveluri sub ei, 
încă un strigăt de furie răsună din Erawan - acum mai 
aproape. 

Așadar, Dorian zbură în noaptea haotică. 

Strigătul tăcut de disperare al lui Maeve îl urmă tocmai 
până spre piscurile de deasupra Morathului și acel 
afloriment - spre cele două chei Wyrd îngropate sub șist. 

Abia își putea aminti propriul nume când le băgă în alt 
buzunar; când toate cele trei chei Wyrd îl împovărară acum. 


Apoi se întoarse în mintea care era încă legată de a lui. 

Era simplu ca o incizie să taie legătura dintre minţile lor... 
și să taie o altă parte din ea. 

Să lege darurile care îi permiteau să sară între lumi. Să 

deschidă 
acele portaluri. 

„Nu mai mergi printre lumi, spuse el când magia lui brută 
o transformă pe a ei și îi schimbă însăși esenţa. Îţi sugerez 
să investești într-o pereche bună de încălțări.” 

După aceea, îi eliberă mintea lui Maeve. 

Un țipăt odios și nesfârșit fu singurul răspuns. 

Dorian se transformă din nou, devenind mare și rău, doar 
un balaur care zbura spre nord ca să aducă provizii legiunii 
aeriene. 

Un rege - putea să fie un rege al Adarlanului în ultimele 
lui zile, să șteargă pata și putreziciunea care devenise. Ca 
să poată să o ia de la capăt și să devină cine voia să fie. 

Dorian prinse un vânt puternic, zburând rapid. 

lar când se uită în urma lui, la muntele și valea care 
duhneau a moarte, la locul unde începuseră atât de multe 
lucruri îngrozitoare, Dorian zâmbi și dărâmă turnurile 
Morathului. 


CAPITOLUL 79 

Yrene ura trecătoarea Ferian. Ura aerul rarefiat dintre 
cele două piscuri imense, ura oasele și dejecţiile balaurilor 
împrăștiate pe solul stâncos, ura duhoarea care ieșea din 
deschizăturile care fuseseră cioplite în munți. 

Cel puţin era pustie. Deși ei nu hotărâseră încă dacă asta era 

e) 
binecuvântare. 

Cele două armate umpleau acum trecătoarea, soldații lui 
Hasar pregătindu-se deja să traverseze din nou râul Avery 
spre pădurea din Oakwald. Acea călătorie avea să dureze o 
veșnicie, chiar și cu rukhinii care cărau căruțele și proviziile 
mai grele. lar apoi trebuiau să înainteze spre nord prin 
pădure, mergând pe drumul vechi de-a lungul braţului 
nordic al râului Avery. 

— Dă-mi cuțitul de acolo, îi spuse Yrene lui lady Elide, 

arătând cu 
capul spre trusa ei de provizii. 

intins pe o pătură pe fundul unei căruțe acoperite, un 
soldat Darghan zăcea inconștient, transpiraţia rece 
adunându-i-se pe frunte. Nu fusese consultat de o 
vindecătoare după ce căpătase o tăietură la coapsă în lupta 
pentru Anielle, iar când căzuse de pe cal în dimineaţa asta, 
fusese adus aici. 

Mâinile lui Elide rămaseră ferme când luă cuțitul subţire și i-l 

dădu 
lui Yrene. 

— O să-l trezească? întrebă ea în timp ce Yrene se aplecă 
peste războinicul inconștient și examină rana infectată care 
era destul de urâtă încât să întoarcă pe dos majoritatea 
stomacurilor. 

— Magia mea îl ţine adormit. Yrene înclină cuțitul. O să 
rămână adormit până am să-l trezesc. 

Elide, spre meritul ei, nu vomită când Yrene începu să curețe 

rana, 


îndepărtând părţile moarte și infectate. 

— Nici urmă de infecţie la sânge, slavă zeilor! spuse 
Yrene când pânza de lângă bărbat se acoperi cu resturi 
putrede. Dar o să fie nevoie să îi dăm o fiertură specială ca 
să ne asigurăm. 

— N-ar putea magia ta să îl cerceteze? 

Elide aruncă pânza murdară în cel mai apropiat coș de gunoi 

și 
întinse alta. 

— Poate și o s-o facă, spuse Yrene, reprimându-și greaţa 
când duhoarea rănii îi umplu nările, dar s-ar putea să nu fie 
suficient, dacă infecția vrea să apară cu adevărat. 

— Vorbești despre boli ca și când ar fi fiinţe vii. 

— Chiar sunt, într-o oarecare măsură, zise Yrene. Cu 
propriile lor secrete și temperamente. Câteodată trebuie să 
le păcălești, la fel cum ai face cu orice dușman. 

Yrene luă lampa cu oglinzi de lângă pat și reglă plăcile 
dinăuntru ca să concentreze o rază de lumină asupra 
tăieturii infectate. Când strălucirea nu mai dezvălui alte 
semne de piele putrezită, lăsă jos lampa și cuțitul. 

— Nu a fost pe cât de grav mă aşteptam, recunoscu ea și 
își întinse mâinile deasupra rănii însângerate. 

Căldura și lumina se ridicară dinăuntrul ei ca o amintire a 
verii în trecătoarea friguroasă de munte, iar când mâinile îi 
străluciră, magia o călăuzi prin trupul bărbatului. Aceasta 
circulă prin sânge, tendoane și oase, lipind și reparând, 
ascultând durerile și febra care acum erau agresive. 
Calmându-le. Făcându-le să dispară. 

Gâfâia când termină, dar respiraţia bărbatului se calmase, 
iar transpiraţia de pe fruntea lui se uscase. 

— Extraordinar, șopti Elide, holbându-se la piciorul acum 

neted al 
războinicului. 

Yrene doar întoarse capul într-o parte și vomită în găleata de 
gunoi. 

Elide sări în picioare. 


Dar Yrene ridică o mână, ștergându-se la gură cu cealaltă. 

— Pe cât de minunat este să știu că am să fiu mamă, 
realităţile primelor câteva luni... nu sunt minunate. 

Elide șchiopătă spre cana cu apă de băut și-i turnă o cană. 

— Poftim! Pot să îți mai aduc ceva? Poţi să îţi vindeci 
propria boală sau trebuie să o facă altcineva? 

Yrene bău apa, lăsând-o să spele fierea amară. 

— Vomitatul este un semn că lucrurile evoluează în 
privința copilului, spuse și-și atinse pântecul. Nu este ceva 
ce poate fi cu adevărat vindecat, asta dacă nu cumva am 
lângă mine o vindecătoare zi și noapte, care să-mi 
domolească greata. 

— S-a înrăutățit atât de 

mult? Elide se încruntă. 

— Proastă sincronizare, știu. Yrene oftă. Cea mai bună 
alegere este ghimbirul - orice cu ghimbir. Pe care aș prefera 
să îl păstrez pentru momentele în care-i supără stomacul pe 
soldaţii noștri. Şi menta poate ajuta. Ea gesticulă spre 
desagă. Am niște frunze uscate acolo. Dacă pui câteva într-o 
cană cu apă fierbinte, îţi revii. 

În spatele lor, un cuptoraș încălzea un ceainic menit să 
dezinfecteze proviziile, în loc să fie folosit la făcutul ceaiului. 

Elide se mișcă imediat, iar Yrene urmări în tăcere în timp 
ce ea pregăti un ceai. 

— Ştii, ţi-aș putea vindeca piciorul. 

Elide se opri cu o mână întinsă spre ceainic. 

— Serios? 

Yrene așteptă ca ea să-i dea o cană cu ceai de mentă înainte 

să facă 
semn din cap spre cizmele ei. 

— Pot să îţi văd rana? 

Elide ezită, dar se așeză pe un taburet lângă Yrene și își 

scoase 
cizma, apoi ciorapul. 

Yrene studie osul sucit, acoperit de cicatrice. Elide îi 

povestise în 
urmă cu câteva zile de ce avea rana. 


— Ești norocoasă că nu te-ai ales cu o infecţie! 

Yrene sorbi din ceai, îl consideră prea fierbinte și îl lăsă 
deoparte înainte să își atingă ușor poala. Elide ascultă, 
punându-și piciorul pe coapsa lui Yrene. Ea atinse cu atenţie 
cicatricile și oasele deformate, magia ei făcând același 
lucru. 

Brutalitatea rănii o lăsă pe Yrene cu respiraţia tăiată și o 
făcu să scrâșnească din dinţi, știind cât de tânără fusese 
Elide, cât de insuportabilă era durerea - știind că însuși 
unchiul ei îi făcuse asta. 

— Ce este în neregulă? șopti Elide. 

— Nimic - adică, în afară de ce știi deja. 

O asemenea cruzime era de neiertat. 

Yrene își retrase magia, dar își ţinu mâinile pe glezna 

Elide. 

— Rana asta ar avea nevoie de câteva săptămâni de 
tratament și, în situaţia asta, nu cred că putem să ne 
ocupăm de ea. Elide dădu din cap. Dar, dacă supravieţuim 
războiului, te pot ajuta, dacă vrei. 

— Cum anume? 

— Sunt două metode, spuse Yrene lăsând o parte din 
magia ei să intre în piciorul lui Elide, calmând mușchii 
dureroși, locurile unde osul se freca de os. Tânăra oftă. 
Prima este cea mai grea. Ar trebui să îţi refac piciorul și 
glezna complet. Adică ar trebui să rup osul, să scot părțile 
vindecate sau lipite greșit și să le fac să crească din nou. Nu 
ai putea să mergi în timpul ăsta și, chiar cu ajutorul pe care 
ți l-aș putea oferi pentru durere, recuperarea ar fi 
agonizantă. Nu pot ocoli adevărul. Aș avea nevoie de trei 
săptămâni să îţi desfac oasele și să le pun la loc, dartu ai 
avea nevoie de cel puţin o lună de odihnă și să înveţi din 
nou să mergi. 

Elide se albi. 

— Şi cealaltă metodă? 

— Cealaltă metodă ar fi nu să te vindec, ci să îţi dau o 
alifie - ca aceea pe care ai spus că ţi-a dat-o Lorcan - ca să 
îți aline durerea. Dar te avertizez: durerea nu o să dispară 
complet. La cum ţi se freacă oasele - ea atinse ușor locul de 
deasupra piciorului lui Elide, apoi pe 


ui 


cel de lângă degete - artrita deja se instalează. Pe măsură 

ce oasele continuă să se frece, artrita și durerea pe care le 

simţi când mergi se vor agrava. Peste câţiva ani - poate 

cinci sau zece, este greu de spus 

- s-ar putea să ai niște dureri atât de mari încât nu o să te mai 
ajute 

nicio alifie. 

— Așadar, oricum aș avea nevoie să mă vindec. 

— Depinde de tine dacă vrei să te vindec. Vreau doar să 
ai o idee mai clară despre ce te așteaptă. Ea zâmbi. Tu 
decizi cum vrei și înfrunţi situaţia. 

Yrene o bătu ușor pe Elide pe picior, iar ea îl lăsă din nou 
pe podea înainte să își pună la loc ciorapul și cizma. Mișcări 
ușoare și eficiente. Yrene sorbi din ceai, destul de rece acum 
ca să fie băut. Verva proaspătă a mentei o străbătu, 
limpezindu-i mintea și calmându-i 

stomacul. 

— Nu știu dacă pot înfrunta din nou durerea aia, spuse 

Elide. Yrene dădu din cap. 

— Cu o rană ca asta, ar trebui să înfrunţi multe lucruri din 
tine. Ea zâmbi spre intrarea în căruţă. Eu și soţul meu 
tocmai am trecut împreună printr-o asemenea călătorie. 

— A fost greu? 

— Incredibil. Dar el a reușit. Am reușit 

împreună. Elide se gândi, apoi ridică din 


umeri. 
— Presupun că mai întâi va trebui să supravieţuim 
războiului. 
Dacă supravieţuim... atunci putem vorbi despre asta. 
— De acord! 


Elide se încruntă la tavanul căruţei. 
— Mă întreb ce au aflat acolo. 
În Omega și Colţul Nordic, unde Chaol și ceilalţi se 
întâlneau acum cu crescătorii și fermierii care fuseseră 
lăsaţi în urmă. 
Yrene nu voia să știe mai mult de atât, iar Chaol nu-i spusese 
cum 
anume aveau să scoată informaţiile de la acești oameni. 
— Sper că vizita noastră în locul ăsta îngrozitor e utilă la 
ceva, 


mormăi Yrene, apoi bău restul ceaiului. 

Cu cât mai curând plecau, cu atât mai bine. 

Era ca și când zeii ar fi râs de ea - de amândouă. O bătaie 
în ușile căruţei o făcu pe Elide să șchiopăteze spre ele, chiar 
înainte să apară Borte, neobișnuit de serioasă. 

Yrene se pregăti, dar Elide fu cea căreia i se adresă călăreaţa 

păsării 
ruk. 

— Trebuie să mă însoţești! spuse Borte cu respirația tăiată. 

În spatele fetei aștepta Arcas, cu o rândunică pe șa. Falkan 

Ennar. 

Nu un însoțitor, își dădu seama Yrene, ci un protector în plus. 

Elide întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

Borte se mișcă; nerăbdătoare sau neliniștită, Yrene nu știa. 

— Au găsit pe cineva în munţi. Vor să urci acolo - să decizi 

ce să 
faci cu el. 

Elide înţepenise complet. 

— Pe cine? întrebă Yrene. 

Borte strânse din buze. 

— Pe unchiul ei. 

XXX 

Elide se întrebă dacă Borte s-ar fi ferit mereu de ea în caz 
că ar fi vomitat pe Arcas. Într-adevăr, în timpul zborului 
rapid și abrupt spre podul dintre Omega și Colţul Nordic, tot 
ce reuși să facă fu să nu vomite pe penele păsării. 

— L-au găsit ascunzându-se în Colţul Nordic, spusese 
Borte înainte să o urce pe Elide în șa, Falkan zburând deja 
spre versantul abrupt al trecătorii. Incerca să pretindă că 
este dresor de balauri, dar un alt dresor l-a dat de gol. 
Regina Aelin te-a chemat imediat ce l-au prins. Adică pe 
unchiul tău, nu pe dresor. 

Elide nu reușise să răspundă, dând doar din cap. 

Vernon era aici. În trecătoare. Nu în Morath cu stăpânul 

lui, ci aici. Gavriel și Fenrys așteptau când Arcas ateriză în 

deschizătura 


cavernoasă din Colţul Nordic. Rocile cioplite brut se 
conturau ca un bot deschis, duhoarea a ceea ce era 
înăuntru întorcându-i din nou stomacul pe dos. Mirosea a 
carne putredă și mai rău de atât. A valg, fără îndoială, dar și 
a ură, cruzime și coridoare înguste și lipsite de aer. 

Cei doi masculi Fae veniră lângă ea când intrară. Nici urmă 

de 
Lorcan sau Aelin. Sau de unchiul ei. 

Bărbaţii zăceau morţi pe unele dintre coridoarele pe care 
Fenrys și Gavriel o conduseră, uciși în somn de rukhini. Din 
niciunul nu curgea sânge negru, dar tot emanau aceeași 
duhoare ca ei, de parcă locul le- ar fi infectat sufletele. 

— Ei sunt acolo sus, spuse încet Gavriel. 

Lui Elide începură să îi tremure mâinile, iar Fenrys puse o 
mână pe umărul ei. 

— Este bine legat. 

Ea știa că nu doar cu funii sau lanţuri. Foarte probabil cu 
foc și gheaţă și poate chiar cu puterea întunecată a lui 
Lorcan. 

Dar asta nu o împiedica să tremure, să se simtă fragilă și 
neînsemnată când cotiră și îi văzură pe Aelin, Rowan și 
Lorcan stând în fața unei uși închise. La mică distanţă pe hol 
așteptau Nesryn și Sartag, împreună cu lordul Chaol. 
Lăsându-i să hotărască singuri ce să facă. 

Lăsând-o pe Elide să decidă. 

Chipul serios al lui Lorcan era înţepenit de furie, ochii lui 
profunzi fiind ca niște bălți reci și întunecate. El spuse încet: 

— Nu trebuie să intri acolo. 

— Te-am adus aici, spuse Aelin, întruchiparea furiei 

controlate, ca să poţi alege ce să facem cu el. Dacă vrei să-i 

vorbeşti înaintea noastră. După o privire la cuţitele de la 

centura lui Rowan și a lui Lorcan, 

la felul în care regina își îndoi degetele, Elide își dădu seama 
ce fel de discuţie intenționau să poarte cu unchiul ei. 

— Adică să obţineţi informaţii torturându-l? 


Ea nu îndrăzni să se uite în ochii lui Aelin. 

— Înainte să primească tot ce merită, mormăi Lorcan. 

Elide se uită între masculul pe care îl iubea și regina pe 
care o slujea. lar șchiopătatul ei nu păruse niciodată atât de 
pronunţat, atât de evident, când se apropie un pas. 

— Ce caută aici? 

— Încă nu ne-a spus, zise Rowan. Și chiar dacă nu i-am 
confirmat că ești aici, bănuiește asta. Aruncă o privire spre 
Lorcan. Tu hotărăști, lady! 

— Pentru că o să-l ucideţi oricum? 

— Vrei să o facem? o întrebă Lorcan. 

În urmă cu câteva luni, ea i-o spusese, iar Lorcan fusese 
de acord să o facă. Asta înainte ca Vernon și ilkenii să o fi 
răpit - înainte de noaptea în care fusese dispusă să accepte 
moartea, în loc să meargă cu el în Morath. 

Elide se gândi. Ei tăcură. 

— Aș vrea să discut cu el înainte să îi decidem soarta. 

O plecăciune a lui Lorcan fu singurul lui răspuns înainte să 
deschidă ușa din spatele său. 

Torţele licăriră, camera fiind goală cu excepţia unei mese de 

lucru 
lipite de un zid. 

Şi a unchiului ei, legat cu lanţuri groase, așezat pe un scaun 

de 
lemn. 

Podoabele îi erau uzate și părul negru era neîngrijit, ca și 
când s- ar fi luptat când îl legaseră. Într-adevăr, sângele i se 
usca pe una din nări, având nasul umflat. 

Spart. 

O privire în dreapta ei îi confirmă că era sângele de pe 

mâinile lui 
Lorcan. 

Vernon își îndreptă spatele când Elide se opri la câţiva 
metri distanţă, ușa închizându-se, Lorcan și Aelin fiind la 
câţiva pași în spate. Ceilalţi rămaseră pe hol. 


— Ce tovarăși grozavi ai zilele astea, Elide! exclamă Vernon. 

Acea voce. Chiar și cu nasul spart, acea voce mieroasă și 
oribilă îi dădea senzaţia unor gheare pe piele. 

Dar Elide rămase cu bărbia ridicată, fixându-l pe unchiul 
ei cu privirea. 

— Ce cauţi aici? 

— Mai întâi lași bruta să mă atace, spuse tărăgănat 
Vernon, dând din cap spre Lorcan, apoi o trimiţi pe fata 
drăguță ca să mă facă să vorbesc? El zâmbi spre Aelin. Este 
o tehnică de-a ta, Maiestate? 

Aelin se rezemă de zidul din piatră, băgându-și mâinile în 
buzunare. Pe chipul ei nu se citea nimic uman, deși Elide 
observă cum se mișcau mâinile ei, chiar și în buzunare. 

Legate în lanţuri. Rănite. 

In urmă cu doar câteva săptămâni, regina fusese în locul 
lui Vernon. lar acum părea că se afla aici din pură voinţă. 
Stătea aici, gata să scoată informaţii de la Vernon, de dragul 
lui Elide. 

Asta o întări suficient pe Elide încât să îi spună unchiului ei: 

—  Clipele îţi sunt numărate. Îţi sugerez să le folosești cu 
înțelepciune. 

— Nemiloasă! Vernon rânji dispreţuitor. Până la urmă, e 
adevărat că-ţi curge prin vene sânge de vrăjitoare. 

Ea nu putea suporta să fie în camera asta cu el, să respire 
același aer cu bărbatul care zâmbise în timp ce tatăl ei 
fusese executat, când o încuiase în turn pentru zece ani. 
Când o atinsese pe Kaltain, făcuse probabil lucruri mult mai 
rele, apoi încercase să o vândă pe Elide lui Erawan pentru 
reproducere. 

— De ce? întrebă ea. 

Era singura întrebare la care se putea gândi de fapt și 
care conta cu adevărat. 

— De ce ai făcut toate astea? 

— De vreme ce clipele îmi sunt numărate, spuse Vernon, 
cred că nu contează ce îți spun. Un mic zâmbet îi strâmbă 
buzele. Pentru că 


am putut, zise unchiul ei. Lorcan mormăi. Pentru că fratele 
meu, tatăl tău, a fost o brută nesuferită, pe care singurul 
lucru care l-a recomandat drept conducător a fost ordinea în 
care ne-am născut. O brută războinică, spuse Vernon cu 
năduf, rânjind dispreţuitor spre Lorcan. Spre Elide. Se pare 
că ai moștenit și tu preferinţele mamei tale. El dădu 
dezgustat din cap. Ce păcat! Ştii, ea era de o rară 
frumuseţe. Ce păcat că a fost ucisă, apărând-o pe 
Maiestatea Sa! Căldura izbucni prin cameră, dar chipul lui 
Aelin rămase nemișcat. Și-ar fi putut găsi locul în Perranth 
dacă nu ar i... 

— Destul! spuse Elide încet, dar nu fără vlagă. Mai făcu 
un pas spre el. Deci erai invidios. Pe tatăl meu. li invidiai 


puterea și talentul. Îi invidiai soția. Vernon deschise gura, 
dar Elide ridică o mână. Incă nu am terminat! 
Vernon clipi. 


Elide își păstră respiraţia calmă, umerii drepți. 

— Nu-mi pasă de ce ești aici! Nu-mi pasă ce vor ei să îţi 
facă! Dar vreau să știi că după ce am să ies din camera 
asta, nu am să mă mai gândesc niciodată la tine. Numele 
tău o să fie șters din Perranth, Terrasen și Adarlan. N-o să se 
mai audă nimic de tine. Ai să fii uitat! 

Vernon se albi - doar puţin. Apoi zâmbi. 

— Şters din Perranth? Spui asta ca și când nu ai ști, lady 
Elide. El se aplecă înainte cât îi permiteau lanţurile. 
Perranthul este acum în mâinile Morathului. Orașul tău a 
fost prădat. 

Cuvintele se unduiră prin ea ca o lovitură, și chiar și Lorcan 

inspiră 
profund. 

Vernon se rezemă, îngâmfat ca o pisică. 

— Hai, șterge-mă atunci! Având în vedere molozul, n-o să-ţi 

fie 
greu s-o faci! 

Perranthul căzuse în mâinile Morathului. Elide nu fu 
nevoită să se uite peste umăr ca să știe că ochii lui Aelin 
aproape străluceau. Era mai grav decât anticipaseră ei. 
Trebuiau să se miște repede. Să plece cât mai curând spre 
nord. 


Așadar, Elide se întoarse spre ușă, Lorcan înaintând ca să i-o 
deschidă. 

— Asta e tot? întrebă 

Vernon. Elide se opri și se 

întoarse încet. 

— Ce altceva ţi-aș putea spune? 

— Nu mi-ai cerut detalii, rosti și zâmbi din nou ca un șarpe, 

încă 

nu ai aflat cum joc jocul, 

Elide. 

Elide zâmbi la rândul ei. 

— Nu mai vreau să aud nimic de la tine, zise și se uită la 
Lorcan, Aelin și tovarășii lor adunaţi pe hol. Dar ei încă au 
întrebări. 

Chipul lui Vernon căpătă culoarea laptelui stricat. 

— Vrei să mă lași în mâinile lor, complet lipsit de apărare? 

— Eu eram fără apărare când ai permis ca piciorul meu să 
rămână nevindecat, spuse ea, cuprinsă de un soi calm. 
Atunci eram un copil și am supravieţuit. Tu ești om în toată 
firea. Zâmbi din nou. Să vedem dacă ai să reușești și tu! 

Ea nu încercă să își ascundă șchiopătatul când ieși afară, 
când surprinse privirea lui Lorcan și văzu mândria din ochii 
lui. 

Nu auzise nicio șoaptă a vocii care o îndrumase. Nu de 
frică, ci... Poate că nu avea nevoie de Anneith, Stăpâna 
înţelepciunii. Poate zeița știuse că prezenţa sa nu mai era 
necesară. 

XXX 
Aelin știa că, la cuvântul ei, Lorcan i-ar fi sfâșiat gâtul lui 
Vernon. 
Sau poate ar fi început rupându-i 
oasele. 

Sau jupuindu-l de viu, așa cum îi făcuse Rowan lui Cairn. 

Când o urmă pe Elide, doamna din Perranth ţinându-și 
încă fruntea sus, Aelin se forță să își calmeze respiraţia, să 
se pregătească pentru ce urma. Putea să treacă peste asta. 
Să depășească tremuratul mâinilor și transpiraţia rece de pe 
spate. Să afle ce aveau nevoie; putea găsi o cale să suporte 
următoarea sarcină. 

Elide se opri pe hol, Gavriel, Rowan și Fenrys apropiindu-se 


un 
pas. Nici urmă de Nesryn, Chaol sau Sartaqg, deși foarte 
probabil un 


strigăt i-ar fi chemat în cuibul infect. 

Pe toţi zeii, ce duhnea locul ăsta! Ce senzaţie îţi dădea! 

În ultima oră, se gândise dacă pentru sănătatea și 
stomacul ei merita să revină la forma umană - la simţul 
redus al mirosului pe care i-l oferea. 

— Nu-mi pasă ce faceți cu el, zise Elide mai mult pentru sine. 

— Îţi pasă dacă scapă cu viaţă? o întrebă Lorcan cu un 

calm mortal. Elide studie masculul îndrăgostit de ea. 

— Nu. „Bun”, aproape spuse Aelin. 

— Dar s-o faceţi repede, adăugă Elide. Lorcan deschise 
gura. Elide scutură din cap. Așa și-ar dori tata. 

„Pedepsește-i pe toţi!” o făcuse Kaltain pe Aelin să-i 
promită cândva. lar Vernon, din ce îi povestise Elide lui 
Aelin, părea să fi fost în capul listei lui Kaltain. 

— Mai întâi trebuie să îl interogăm, spuse Rowan. Să 
vedem ce știe. 

— Atunci, ocupaţi-vă de asta! zise Elide. Dar când vine 
clipa, să fie o moarte rapidă! 

— Rapidă, spuse gânditor Fenrys, dar nu lipsită de durere? 

Chipul lui Elide era rece, neînduplecat. 

— Hotărăște tu! 

Zâmbetul brutal al lui Lorcan îi spuse destule lui Aelin. La fel 

și 
securea, identică securii lui Rowan, strălucind la centura lui. 

Palmele îi transpirară. Transpirase de când îl legaseră pe 
Vernon, de când văzuse lanţurile de fier. 

Aelin își căută magia. Nu flacăra furioasă, ci picătura 
răcoroasă de apă. Îi ascultă cântecul tăcut, lăsând-o să 
circule prin ea. Și astfel își dădu seama ce voia să facă. 

Lorcan făcu un pas spre ușa camerei, dar Aelin îi blocă 

drumul, 
spunându-i: 

— Dacă-l torturăm, n-o să obţinem nicio 

informaţie. Chiar și Elide clipi auzind asta. 


— Lui Vernon îi plac jocurile, spuse Aelin. Așadar, am să 
joc unul. Rowan miji ochii de parcă ar fi putut să-i simtă 
mâinile transpirate, ca și când ar fi știut că aplicarea 
vechii metode... ar fi făcut-o să 

vomite peste marginea Colţului Nordic. 

— Nu subestima niciodată puterea câtorva oase rupte, 

replica 
lui Lorcan. 

— Să vedem ce poţi scoate de la el, spuse Rowan în locul 
ei. Lorcan se întoarse, deschizând gura, dar Rowan spuse 
furios: Noi putem hotărî, aici și acum, ce vrem să se facă în 
regatul nostru. Ne purtăm ca inamicii noștri? Sau găsim 
metode alternative să îi facem să cedeze? 

Partenerul său e) privi 

înțelegător. Lorcan tot păru 

gata să îl contrazică. 

ignorând usturimea fantomatică a lanțurilor de la 
încheieturile mâinilor ei, greutatea măștii de pe față, Aelin 
spuse: 

— Mai întâi facem cum zic eu. Ai să-l ucizi, dar mai întâi 
să încercăm metoda mea! Ne trebuie niște bere, adăugă 
când Lorcan nu avu nimic de obiectat. 

XXX 

Aelin împinse halba cu bere rece pe masă, spre locul unde 
stătea acum Vernon, cu lanţurile suficient de slăbite ca să își 
poată folosi mâinile. 

O mișcare greșită și focul ei l-ar fi topit. 

Doar Leul și Fenrys stăteau în cameră, postați lângă uși. 

Rowan și Lorcan mormăiseră la ordinul ei de a rămâne pe 
hol, dar Aelin spusese că n-ar fi făcut decât să-i 
zădărnicească eforturile. 

Aelin sorbi din halba ei și fredonă. 


fu 


— Ce zi ciudată, când trebuie să lauzi cât de bine se pricepe 


dușmanul să aleagă o bere! 
Vernon se încruntă la halbă. 
— Nu este otrăvită, spuse Aelin. Nu aș reuși să obţin ce 
vreau. 
Vernon sorbi puțin. 


— Presupun că tu crezi că dacă îmi dai bere și îmi 
vorbeşti ca și când am fi prieteni, ai să afli ceea ce vrei să 
știi. 

— Ai prefera alternativa? îl întrebă și schiță un zâmbet. 

Eu cu siguranţă nu. 

— Poate că metodele sunt diferite, dar rezultatul final o 
să fie același. 

— Spune-mi ceva interesant, Vernon, și poate o să se 

schimbe. El o măsură din priviri. 

— Dacă aș fi știut că ai să devii regină, poate nu m-aș fi 
deranjat să mă supun Adarlanului. El zâmbi cu șiretenie. Ești 
atât de diferită de părinţii tăi! A torturat vreodată tatăl tău 
un om? 

Ignorând sarcasmul, Aelin bău, plimbându-și berea prin gură 

ca și 
când ar fi putut alunga izul acestui loc. 

— Ai încercat și nu ai reușit să preiei puterea. Mai întâi 
furând-o de la Elide, apoi încercând să o vinzi pe fată lui 
Erawan. Morathul a prădat Perranthul și fără îndoială 
mărșăluiește spre Orynth și totuși, te găsim aici. 
Ascunzându-te. Mai bău o gură. Ai crede că favorurile lui 
Erawan s-au îndreptat în altă parte. 

— Poate că el m-a trimis aici cu un motiv, Maiestate! 

Magia ei îl cercetase deja, ca să se asigure că în piept nu 
îi bătea o inimă de fier sau de piatră Wyrd. 

— Cred că ai fost dat deoparte, spuse ea, rezemându-se 
și încrucișându-și braţele. Cred că ai devenit inutil, mai ales 
după ce nu ai reușit să o prinzi din nou pe Elide, iar Erawan 
nu prea a avut chef să scape de un lacheu, dar nici să te 
furișezi prin locuinţa lui. Deci, iată-te aici! Ea flutură o mână 
spre cameră și munţii de deasupra lor. Minunata trecătoare 
Ferian. 

— Este frumoasă primăvara, spuse Vernon. 

Aelin zâmbi. 

— Repet, zi-mi ceva interesant și poate ai să supravieţuiești 

ca să 
o vezi. 
— Juri? Pe tronul tău? Că nu ai să mă ucizi? întrebă și 
aruncă o 


privire spre Fenrys și Gavriel, ale căror chipuri erau împietrite 
în 
spatele ei. Nici vreunul dintre tovarășii tăi? 

Aelin pufni. 

— Speram să reziști mai mult înainte să te dai de gol, 
spuse și bău restul de bere. Dar, da. Jur că nici eu și nici 
tovarășii mei nu o să te ucidem dacă ne spui ce știi. 

Fenrys tresări. Singura confirmare de care avea nevoie 

Vernon că 
vorbea serios - că ei nu plănuiseră 

asta. Vernon bău cu nesaţ din 

bere, zicând: 

— Maeve a venit în Morath. 

Aelin se bucură că stătea jos, dar nu renunţă la expresia 

plictisită, 
binevoitoare. 

— Ca să îl vadă pe Erawan? 

— Ca să facă o alianţă cu el. 


CAPITOLUL 80 

Camera se rotea ușor. Nici măcar stropul ei de magie nu 

reuși să o 
echilibreze. 

Mai rău. Era mai rău decât orice își imaginase Aelin să audă 

de pe 
buzele lui Vernon. 

— Maeve și-a adus armata? 

Vocea ei calmă și netulburată părea acum foarte îndepărtată. 

— A venit doar ea. 

— Fără nicio 

armată? Vernon 

bău din nou. 

— Nu din ce am văzut eu, înainte ca Erawan să mă alunge 
călare pe un balaur la miezul nopţii. A spus că pun prea 
multe întrebări și că este mai bine să fiu postat aici. 

Cumva, Erawan sau Maeve trebuie să fi știut că aveau să 
ajungă aici, și-l „plantaseră” pe Vernon în calea lor. Ca să le 
spună asta. 

— A spus unde este armata ei? 

Nu în Terrasen - dacă plecase spre Terrasen... 

— Nu, dar am presupus că armata ei a fost lăsată lângă 
coastă, ca să aștepte să i se dea ordin încotro să se 
îndrepte. 

Aelin ignoră greaţa tot mai intensă. 

— Ai aflat ce plănuiesc să facă Maeve și Erawan? 

— Să te înfrunte pe tine, aș paria. 

Ea se forță să se rezeme de scaun, să pară plictisită și 

nonșalantă. 

— Ştii unde ţine Erawan cea de-a treia cheie Wyrd? 

— Ce e aia? 

Nu era o întrebare menită să o tulbure. 

— Un ciob de piatră neagră - ca acela din braţul lui Kaltain 
Rompier. 


Vernon miji ochii. 

— Ştii, și ea avea darul focului. Tremur când mă gândesc 
la ce s-ar putea întâmpla dacă Erawan ţi-ar pune ţie piatra 
în braţ. 

Ea îl ignoră. 

— Ei bine? 

Vernon își termină berea. 

— Nu știu dacă mai avea una în afară de cea din braţul lui 

Kaltain. 
— Avea. Are. 
— Atunci nu știu unde este, nu-i așa? Știu doar de cea pe 
care a 
furat-o nepoata mea șireată. 

Aelin se abținu să scrâșnească din dinţi. Maeve și Erawan 
- uniţi. Şi nicio veste despre unde se aflau Dorian și Manon 
cu celelalte două chei. 

Ea nu băgă în seamă zidurile care se apropiau, transpiraţia 

rece 
care-i curgea din nou pe spate. 

— De ce s-a aliat Maeve cu Erawan? 

— Nu m-am băgat în discuţia aia. Am fost trimis repede 
aici. Un licăr de supărare. Dar, cumva... Maeve are influenţă 
asupra lui Erawan. 

— Ce s-a întâmplat cu vrăjitoarele Dinţi-de-fier postate 

aici, în 
trecătoare? 

— Au fost chemate în nord, spre Terrasen. Li s-a dat ordin 
să se alăture legiunii deja plecate, după ce trimiteau armata 
la graniţă, apoi către Perranth. 

Pe toţi zeii! Fu nevoie să se străduiască din răsputeri ca 
gândurile să depășească vuietul din mintea ei. 

— O sută de mii de soldaţi mărșăluiesc spre Orynth, spuse 
Vernon, chicotind. O să fie focul tău suficient ca să îi 
oprească? 

Aelin apucă mânerul sabiei Goldryn, inima bătându-i cu 

putere. 

— Cât de departe sunt de 

oraș? Venon ridică din 

umeri. 

— Erau deja la o distanţă de câteva zile când legiunea Dinţi- 


de-fier 


a plecat de aici. Ă 

Aelin calculă distanţa, terenul, mărimea armatei lor. In cel 
mai bun caz, erau la o distanță de două săptămâni - dacă 
vremea nu le stătea în cale. Două săptămâni prin pădure 
deasă și teritoriu inamic. 

Nu aveau să ajungă la timp. 

— Maeve și Erawan li se alătură? 

— Așa aș crede. Nu cu grupul iniţial, din motive care nu 
mi s-au spus, dar o să se ducă în Orynth și o să te înfrunte 
acolo. 

Gura i se uscase. Aelin se ridică în 

picioare. Vernon se încruntă la ea. 

— Nu vrei să mă întrebi dacă-i știu slăbiciunile lui Erawan 
sau dacă îţi pregătește vreo surpriză? 

— Am aflat tot ce vreau să știu. 

Ea făcu semn spre Fenrys și Gavriel, iar primul se dezlipi 
de zid ca să deschidă ușa. Totuși, cel din urmă începu să 
strângă din nou lanţurile lui Vernon, prinzându-l de scaun, 
legându-i mâinile până la braţe. 

— Nu mă dezlegi? întrebă Vernon. Ti-am spus ce ai vrut. 

Aelin făcu un pas pe hol, observând furia de pe chipul lui 
Lorcan. El auzise fiecare cuvânt - inclusiv jurământul de a 
nu-l lăsa să îl ucidă pe Vernon. 

Aelin îi aruncă lui Vernon un zâmbet strâmb peste umăr. 

— Nu am spus că te dezleg. 


Vernon înțepeni. 
Aelin ridică din 
umeri. 


— Am spus că niciunul dintre no; nu o să te ucidă. Nu este 
vina noastră dacă nu te poţi dezlega, nu-i așa? 

Vernon se albi la faţă. 

— Mi-ai înlănţuit și închis prietena într-un turn vreme de 
zece ani, spuse Aelin. Să vedem cum te bucuri de 
experienţa asta! Zâmbetul ei deveni răutăcios. Deși, după 
ce o să ne ocupăm de dresorii de aici, nu cred c-o să mai 
rămână cineva ca să te hrănească. Sau să îți aducă apă. 


Sau chiar să te audă ţipând. Așadar, mă îndoiesc că ai să 
reziști zece ani înainte să mori. Mai degrabă două zile. Trei? 
Cred că pot accepta asta. 

— Te rog! zise Vernon când Gavriel întinse mâna spre 
clanţa ușii ca să încuie bărbatul înăuntru. 

— Marion mi-a salvat viața, spuse Aelin uitându-se în 
ochii bărbatului. lar tu ai cedat bucuros în fața omului care a 
ucis-o. Poate chiar i-ai spus regelui din Adarlan unde să ne 
găsească. Pe toți. 

— Te rog! strigă Vernon. 

— Ar fi trebuit să păstrezi halba aia de bere, fu tot ce spuse 
Aelin înainte să dea din cap spre Gavriel. 

Vernon începu să strige când ușa se închise, iar Aelin roti 

cheia. 

Liniștea umplu holul. 

Aelin se uită în ochii mari ai lui Elide, Lorcan fiind foarte 
mulțumit lângă ea. 

— Așa, n-o să aibă parte de o moarte rapidă, spuse Aelin 
întinzându-i cheia lui Elide. Restul întrebării pluti în aer. 

Vernon continuă să ţipe, implorându-i să se întoarcă, să îl 

dezlege. 

Elide studie ușa încuiată. Bărbatul disperat din spatele ei. 
Doamna din Perranth luă cheia întinsă și o băgă în buzunar. 

— Ar trebui să găsim o cale mai bună să încuiem ușa aia. 

XXX 

— Cele mai mari frici ale noastre s-au confirmat, îi spuse 
Aelin lui Rowan, aplecându-se peste balustrada unui balcon 
din Colţul Nordic și uitându-se la armata adunată în 
trecătoare. Spre locul unde tovarășii lor se îndreptau acum, 
ducând la capăt sarcina de a încuia permanent încăperea în 
care era înlănţuit Vernon. Unde ar fi trebuit să se îndrepte și 
ei. Dar ea se oprise aici. Fără să se grăbească. 

Rowan puse o mână pe umărul ei. 

— O să-i înfruntăm împreună pe Maeve și Erawan. 

— Şi suta de mii de soldaţi care se îndreaptă spre Orynth? 

— Împreună, Inimă de Foc, fu tot ce spuse el. 


Pe faţa lui nu văzu decât secolele de instrucţie și calcule reci, 
acea voinţă de nestrămutat. 

Ea își sprijini capul de umărul lui, tâmpla afundându-i-se în 
armura ușoară. 

— O să reuşim? O să mai rămână 

ceva? El îi dădu la o parte părul de 

pe faţă. 

— O să încercăm. Este tot ce putem face. 

Cuvintele unui comandant care intrase și ieșise de pe 
câmpurile de luptă secole întregi. 

El o luă de mâini și împreună se uitară la armata de 

dedesubt, la 
salvarea pe care le-o oferea. 

Fusese o prostie să-și risipească pe acea armată, și nu pe 
Maeve, cele trei luni în care cu greu se adâncise în puterea 
ei? Asupra lui Maeve și a lui Erawan? Chiar dacă ar fi început 
acum, nu ar fi putut fi la fel. 

— Nu te împovăra cu ipoteze, spuse Rowan, citind cuvintele 

pe 
chipul ei. 

„Nu știu ce să fac”, zise ea în gând. 

El o sărută în creștetul capului. „Impreună” 

lar când vântul șuieră printre piscuri, Aelin își dădu seama 
că poate nici partenerul ei nu avea o soluţie. 


CAPITOLUL 81 

— O sută de mii, șopti Ren, încălzindu-și mâinile în fața 
focului din Marea Sală. 

Pierduseră doi Asasini Tăcuţi în atacul arcașilor Morathului 
care căutau să se răzbune pentru distrugerea turnurilor 
vrăjitoarelor, dar, din fericire, nu mai mulţi. 

Totuși, masa de seară fusese posomorâtă. Nu mâncase 
nimeni cu adevărat când întunericul se lăsase și focurile de 
tabără fuseseră aprinse. Mai multe decât puteau număra. 

Aedion zăbovise aici după ce toţi ceilalți plecaseră la 
culcare. Rămăsese doar Ren, Lysandra însoţind-o pe 

Evangeline, care încă tremura, spre camera lor. Numai zeii 

știau ce urmau să le aducă zorii. Poate că zeii îi 

abandonaseră din nou, acum că singura lor cale de 

întoarcere acasă fusese încuiată într-o cutie de fier. Sau își 
concentraseră toate eforturile asupra lui Dorian Havilliard. 

Ren inspiră prelung. 

— Asta e, nu-i așa? Nu a mai rămas nimeni care să ne 

vină în 
ajutor. 

— N-o să fie un sfârșit frumos, recunoscu Aedion 
rezemându-se de pervazul șemineului. Mai ales după ce o să 
repună în funcţiune cel de-al treilea turn. 

Acum nu mai aveau cum să surprindă 

Morathul. El făcu semn din bărbie spre 

tânărul lord. 

— Ar trebui să te odihnești. 

— Şi tu? 

Aedion doar se uită în foc. 

— Ar fi fost o onoare, spuse Ren. Să servesc regatul ăsta. 

Împreună 
cu tine. 


Aedion închise ochii, înghițind cu greu. 

— Într-adevăr ar fi fost o onoare. 

Ren îl bătu ușor pe umăr, după care se îndepărtă pe hol. 

Aedion rămase singur în lumina slabă a focului alte câteva 
minute înainte să se retragă în camera lui și să încerce să 
doarmă. 

Când o văzu, aproape ajunsese la intrarea în turnul estic. 

Lysandra se opri, ţinând în mâini ceea ce părea o cană cu 

lapte 
cald. 

— Pentru Evangeline, spuse ea. Nu poate să doarmă. 

Fata tremurase toată ziua, părând pe cale să vomite la masă. 

— Pot să discut cu ea? întrebă Aedion pur și simplu. 

Lysandra deschise gura ca și când ar fi vrut să-i spună „nu”, 

iar el 
era dispus să renunţe, dar ea își înclină capul. 

Merseră în liniște până la turnul nordic, de unde urcară tot 
mai mult, spre vechea cameră a lui Rose. Ren se ocupase 
din nou de ea. Ușa era întredeschisă, lumina aurie 
revărsându-se pe palier. 

— Ţi-am adus niște lapte, spuse Lysandra, nu prea 
obosită din cauza scărilor. Și un vizitator, îi mai zise fetei 
când Aedion intră în camera comodă. 

În ciuda anilor de neglijare, camera lui Rose din castelul regal 
rămăsese neafectată - una dintre puţinele camere care erau 
astfel. 

Evangeline făcu ochii mari când îl văzu, iar Aedion îi 
zâmbi fetei înainte să se așeze pe marginea patului ei. Ea 
luă laptele pe care i-l oferi Lysandra în timp ce aceasta se 
așeză pe cealaltă margine a saltelei, și sorbi o dată, ţinând 
strâns cana. 

— Înainte de prima mea luptă, îi spuse Aedion fetei, mi-am 
petrecut toată noaptea în latrină. 

— Tu? chiţăi Evangeline. 

Aedion rânji. 

— O, da! Quinn, fostul căpitan al gărzii, a spus că este o 
minune dacă rămân cu ceva prin maţe până la răsăritul 
soarelui. 

O durere veche îi umplu pieptul când îl menţionă pe 

mentorul și 


prietenul său, pe bărbatul pe care îl admirase atât de mult și 
care purtase ultima luptă, așa cum ar fi făcut Aedion, pe 
câmpia din afara orașului. 

Evangeline râse încet. 

— E dezgustător! 

— Cu siguranţă a fost, spuse Aedion și ar fi putut jura că 
Lysandra schiță un zâmbet. Așadar, ești mult mai curajoasă 
decât am fost eu vreodată. 

— Am vomitat mai devreme, șopti Evangeline. 

— Este mai bine decât să faci în pantaloni, dragă, zise 
Aedion în șoaptă. 

Evangeline izbucni în râs, apucând bine cana ca să nu 

o verse. Aedion zâmbi și îi ciufuli părul blond-roșcat. 

— Lupta n-o să fie frumoasă, spuse el când Evangeline 
sorbi din lapte. Și foarte probabil ai să vomiţi din nou. Dar 
amintește-ţi că frica înseamnă că ai ceva pentru care merită 
să lupţi - ceva la care ţii atât de mult încât a-l pierde este 
cel mai grav lucru pe care ţi-l poţi imagina. El arătă spre 
ferestrele acoperite de gheaţă. Ticăloșii ăia de pe câmp? Nu 
au așa ceva. li strânse ușor mâna într-a lui. Ei nu au pentru 
ce lupta. Și chiar dacă nu suntem mulţi, no; avem ce apăra. 
Și datorită acestui lucru ne putem învingem frica. Putem 
lupta împotriva lor până la sfârșit. Pentru prietenii noștri, 
pentru familia noastră... El îi strânse mâna cât îi vorbi. 
Pentru cei pe care îi iubim... Îndrăzni să își ridice privirea la 
Lysandra, ai cărei ochi verzi erau înlăcrimaţi. Pentru cei pe 
care îi iubim, putem depăși frica. Să nu uiţi asta mâine! 
Chiar dacă vomiţi, chiar dacă îţi petreci toată noaptea în 
latrină. Amintește-ţi că avem pentru ce lupta și asta va 
triumfa întotdeauna. 

Evangeline dădu din cap. 

— Așa am să fac! 

Aedion îi ciufuli din nou părul și se îndreptă spre ușă, 
oprindu-se în prag. El se uită în ochii strălucitori de smarald 
ai Lysandrei. 


— Mi-am pierdut familia în urmă cu zece ani. Mâine am să 
lupt 
pentru noua familie pe care mi-am făcut-o. 

Nu doar pentru Terrasen și regatul și oamenii lui, ci și 
pentru cele două doamne din camera asta. 

„La sfârșit, mi-am dorit să fii tu.” 

Mai că-i spuse cuvintele. Mai că i le rosti din nou Lysandrei 
când ceva asemănător tristeţii și dorului se întipări pe chipul 
ei. 

Dar Aedion ieși din cameră, închizând ușa în urma lui. 

XXX 

Lysandra nu prea reușise să doarmă. De fiecare dată când 
închidea ochii, vedea expresia lui Aedion și îi auzea 
cuvintele. 

El nu se aștepta să supravieţuiască acestei bătălii. Nu se 
aștepta să o facă vreunul dintre ei. 

Ar fi trebuit să-l urmeze, să alerge pe scările turnului 

după el. Şi totuși, nu o făcuse. 

Soarele răsări, anunțând o zi senină, ca ei să poată vedea 
mai clar armata numeroasă care îi aștepta. 

Lysandra îi împleti părul lui Evangeline, fata stând mai 
dreaptă decât cu o zi în urmă. Pentru asta, putea să-i 
mulțumească lui  Aedion. Pentru cuvintele care îi 
permiseseră fetei să doarmă peste noapte. 

În linişte, cele două se îndreptară către Marea Sală pentru 

ceea ce, 
la fel de bine, ar fi putut fi ultimul lor mic dejun. 

Aproape ajunseră acolo când se auzi o voce bătrână: 

— Aș vrea să stăm de vorbă. 

Darrow. 

Evangeline se întoarse înaintea Lysandrei. 

Bătrânul lord stătea în pragul a ceea ce părea a fi un 
birou și le făcu semn să intre. 

— Nu o să dureze mult, spuse observând nemulțumirea 
încă întipărită pe chipul Lysandrei. 

Se săturase să pară amabilă pentru oamenii faţă de care nu 

era 
interesată să fie așa. 


Evangeline se uită întrebătoare la ea, dar Lysandra făcu 
semn din cap spre bătrân. 

— Foarte bine. 

Biroul era plin cu teancuri de cărţi rezemate de ziduri, pe 

podea. 

Mai mult de o mie. Multe distruse de vreme. 
— Ultimele texte sacre din biblioteca Orynthului, spuse 
Darrow, îndreptându-se spre biroul plin cu hârtii din faţa 
unei ferestre înguste de sticlă. Tot ce au reușit marii dascăli 
să salveze în urmă cu zece ani. 

Atât de puţine în comparaţie cu ce spusese cândva Aelin 
că existase în acea bibliotecă aproape mitică! 

— Le-am scos din ascunzătoare după moartea regelui, 
spuse Darrow, așezându-se în spatele biroului. Presupun că 
am fost mânat de optimismul unui nesăbuit. 

Lysandra făcu pași spre unul dintre teancuri, uitându-se la 
un titlu. Era într-o limbă pe care nu o recunoștea. 

— Rămășițele unei civilizații cândva măreţe, zise Darrow 
cu vocea îngroșată. 

Şi ușoara poticnire din glasul lui o făcu pe Lysandra să se 
întoarcă și să îl întrebe ce voia, dar văzu ce se afla lângă 
mâna lui dreaptă. 

Închisă într-un cristal cât o carte de joc, floarea cu petale 
roșii și portocalii părea să strălucească - la fel ca puterea 
numelui său. 

— Flacăra-regelui, șopti ea, apropiindu-se fermecată. 

Aelin și Aedion îi povestiseră despre floarea legendară 
care răsărise prin munţi și câmpii în ziua în care Brannon 
ajunsese pe acest continent, dovada păcii pe care o 
adusese cu el. 

Și din acele timpuri străvechi, doar câteva flori 
singuratice fuseseră zărite, atât de rare încât apariţia lor era 
considerată un semn că ţinutul binecuvântase conducătorul 
care stătea pe tronul Terrasenului, că regatul era cu 
adevărat pașnic. 

Cea închisă în cristalul de pe biroul lui Darrow, spusese 
Aelin, apăruse în timpul domniei lui Orion. Orion, dragostea 
de-o viaţă a lui Darrow. 


— Marii dascăli au luat cărţile când ne-a invadat Adarlanul, 
spuse 
Darrow, zâmbind trist la flacăra-regelui. Eu am luat asta. 

Tronul din coarne de cerb și coroana fuseseră distruse. Nu 
și această comoară, măreaţă ca orice obiect din casa 
Galathynius. 

— Este foarte frumoasă, spuse Evangeline, apropiindu-se de 

birou. 
Dar foarte mică. 

Lysandra ar fi putut jura că buzele bătrânului zvâcniră spre 

un 
zâmbet. 

— Chiar este, zise Darrow. Ca tine. 

Ea nu se așteptase la amabilitatea și blândeţea vocii lui, 
și nici la următoarele lui cuvinte. 

— Lupta o să înceapă înainte de miezul zilei, îi spuse 
Darrow lui Evangeline. Mi-am dat seama că o să am nevoie 
de cineva isteţ și rapid ca să mă ajute aici. Să transmită 
mesaje comandanților din castel și să îmi aducă proviziile 
necesare. 

Evangeline își înclină capul. 

— Vrei să te ajut? 

— Am înţeles că te-ai antrenat cu războinicii cât ai călătorit 

cu ei. 

Evangeline își ridică întrebătoare privirea spre Lysandra, 
iar ea dădu din cap către pupila ei. În timpul călătoriei, toți o 
supravegheaseră pe Evangeline, asigurându-se că învăţa să 
lupte cu sabia și să tragă cu arcul. 

Fata dădu din cap spre bătrânul lord. 

— Ştiu câte ceva, dar nu ca Aedion. 

— Puţini sunt la fel de pricepuţi, spuse ironic Darrow. Dar 
eu o să am nevoie de cineva neînfricat și de o mână fermă 
să mă ajute. Ești acea persoană? 

Evangeline nu se mai uită la Lysandra. 

— Sunt! spuse ea, ridicându-și 

bărbia. Darrow schiţă un zâmbet. 

— Atunci, du-te în Marea Sală. la micul dejun și, când ai 
să te întorci aici, o să te aștepte o armură. 


Evangeline făcu ochii mari când auzi de armură, fără ca 
vreun strop de frică să îi mai întunece. 

— Du-te, îi șopti Lysandra. Vin și eu într-un minut. 

Evangeline ieși repede, coada împletită zburând în urma ei. 

— De ce? întrebă Lysandra doar după ce se asigură că fata 

plecase. 

— Presupun că întrebarea asta înseamnă că îmi permiţi 

să îţi 
preiau pupila. 

— De ce? 

Darrow luă cristalul cu flacăra-regelui. 

— Nox Owen nu-mi mai e de niciun folos acum că mi-am 
dat seama cui îi este loial și, aparent, a dispărut - naiba știe 
unde - probabil la cererea lui Aedion. El întoarse cristalul în 
degetele-i subţiri. Dar, în afară de asta, niciun copil nu ar 
trebui să vadă cum îi sunt uciși prietenii. O să fie mai bine 
să o ţin ocupată, să îi dau un scop și o oarecare putere 
decât să o încui în turnul nordic, unde o să se sperie din 
cauza fiecărei morți și a sunetelor îngrozitoare. 

Lysandra nu zâmbi, nu-și plecă fruntea. 

— Ai face asta pentru pupila unei 

stricate? Darrow lăsă cristalul din 

mână. 

— De acum zece ani, cel mai bine îmi amintesc chipurile 
copiilor. Chiar mai bine decât pe al lui Orion. Și ieri, când 
Evangeline a zărit armata, pe chipul ei am văzut aceeași 
disperare ca a lor. Așa că n-ai decât să mă crezi un mare 
ticălos, așa cum ar spune Aedion, dar nu sunt atât de 
insensibil pe cât ai putea crede. El dădu din cap spre ușa 
deschisă. Am să o supraveghez cu atenţie. 

Ea nu prea știa ce să spună, dacă trebuia să îl scuipe în faţă 

și să Îi 
refuze oferta. 

Totuși, strălucirea din ochii lui Evangeline, graba în care 
plecase de aici... Un scop. Darrow îi oferise un scop și 
îndrumare. 

Așadar, ea întoarse spatele camerei, comorii preţioase, 
cărţilor vechi care valorau mai mult decât aurul și 
compasiunii tăcute și triste a lui Darrow. 


— Mulţumesc! 

Darrow îi făcu semn să plece fluturând o mână și reveni la 
studiul hârtiilor de pe biroul lui... deși ochii nu i se plimbară 
deasupra paginilor. 

XXX 

Zidurile meterezelor erau flancate de soldaţi, toţi cu faţa 
împietrită văzând ce se apropia. 

Turnul vrăjitoarelor era încă inactiv, slavă zeilor! Dar, 
chiar și de la distanţă, Aedion îi vedea pe soldaţi muncind să 
repare roata distrusă. Cu toate acestea, fără un alt balaur 
care să îl înlocuiască pe cel doborât cu o zi în urmă, nu avea 
să se miște prea curând. 

Totuși, ziua de azi n-ar fi fost mai ușoară, ci periculoasă. 

— Cam într-o oră o să ajungă în raza de acţiune a arcașilor, 

raportă 
Elgan. La naiba cu ordinele lui Darrow! 

Kyllian era încă general, dar fiecare raport pe care îl primea 
prietenul lui îl primea și Aedion. 

— Amintește-le să ţintească bine. Să-și aleagă ţintele. 

Legiunea Bane știa asta fără să i se spună. Ceilalţi își 
demonstraseră caracterul în aceste lupte, dar nu strica 
niciodată să li se amintească. 

Elgan se îndreptă spre acele părţi din zidurile orașului pe 
care Ren și nobilii Fae le consideraseră cele mai bune 
pentru arcașii lor. Înfruntând o sută de mii de soldaţi, nu 
puteau decât să îi împuţineze, dar să permită inamicului să 
atace zidurile fără să i se opună rezistenţă ar fi fost o prostie 
și le-ar fi distrus moralul acestor oameni înainte să își 
găsească sfârșitul. 

— Ce e aia? șopti Ren, arătând spre orizont. 

Probabil că ochii lui Ren erau mai ageri decât ai majorităţii 
oamenilor, de vreme ce, pentru Aedion, era doar o pată la 
distanţă. 

Trecu o clipă. Pata neagră începu să prindă formă, ridicându- 

se în 

văzduhul 
albastru. 
Zburând spre ei. 


— E un ilken? 

Ren miji ochii ferindu-se de lumina soarelui. 

— E prea mare, șopti Aedion. 

Apropiindu-se, grupul care zbura deasupra armatei se văzu 

mai 
clar. Mai mare. 

— Sunt balauri, spuse Aedion, groaza agitându-i stomacul. 

Legiunea aeriană a vrăjitoarelor Dinţi-de-fier fusese 
dezlănţuită în sfârșit. 

— Pe toţi zeii! șopti Ren. 

Împotriva unui asediu terestru, Orynthul ar fi putut rezista 
- câteva zile sau săptămâni, dar ar fi rezistat. 

Dar cu mia de vrăjitoare Dinţi-de-fier care zburau spre ei 
pe acei balauri... Nu ar fi avut nevoie de turnurile infernale 
ca să distrugă acest oraș, castelul. Să spulbere porţile 
orașului și zidurile și să lase hoardele Morathului să intre. 

Soldaţii începură să zărească balaurii. Oamenii ţipară pe 
metereze și în castelul care se contura în spatele lor. 

Asediul nici n-avea să se mai 

petreacă... Totul urma să se termine 

azi. În câteva ore. 

Pașii grăbiţi se opriră brusc, iar Lysandra ajunse la faţa 

locului, 
gâfâind. 

— Spune-mi ce să fac, unde să mă duc! Ochii ei de 
smarald erau mari de groază și disperare. Pot să mă 
transform într-un balaur, să încerc să îi ţin... 

— Sunt peste o mie de vrăjitoare Dinţi-de-fier, spuse 
Aedion, vocea lui părând goală. Frica ei stârni ceva periculos 
în el, dar se abţinu să se întindă spre ea. Nu putem face 
nimic! 

Câteva zeci de vrăjitoare Dinţi-de-fier prădaseră Riftholdul în 
câteva ore. 

Armata asta... 

Aedion se concentră să respire, să rămână demn când 
soldaţii începură să se îndepărteze de poziţiile lor de-a 
lungul zidurilor. 


Era inacceptabil. , 

— RĂMÂNEŢI PE LOC! strigă el. RĂMÂNEŢI ALINIATI ȘI NU 
DAŢI ÎNAPOI! 

Ordinul strigat măcar îi opri pe cei care păreau înclinați să 
fugă. Dar nu împiedică tremuratul săbiilor, duhoarea fricii lor 
tot mai mari. 

Aedion se întoarse spre Lysandra și Ren. 

— Poziţionaţi suliţele de foc ale lui Rolfe pe turnurile și 
clădirile mai înalte! Vedeţi dacă pot să le ardă din aer pe 
vrăjitoarele Dinţi-de- fier! 

Când Ren ezită, Aedion strigă: 

— Acum! 

Ren se grăbi spre locul în care stătea lordul piraţilor cu 

soldaţii lui 
mycenieni. 

— Asta nu o să rezolve nimic, nu-i așa? spuse încet Lysandra. 

— la-o pe Evangeline și plecaţi! fu răspunsul lui Aedion. 
La parterul castelului e un mic tunel care duce spre munţi. 
la-o și plecati! 

Ea scutură din cap. 

— De ce? Oricum Morathul o să ne găsească. 

Comandanții lui fugeau spre el și, pentru prima dată de când 

i 
cunoştea, groaza străluci în ochii legiunii Bane. În ochii lui 
Elgan. 

Dar Aedion își păstră atenţia fixată la Lysandra. 

— Te rog! Te implor să pleci, 

Lysandra! Ea își ridică bărbia. 

— Aliaților noștri nu le ceri să fugă. 

— Asta pentru că nu sunt îndrăgostit 

de ei! Pentru o clipă, ea clipi la el. 

Apoi chipul i se încreţi, iar Aedion pur și simplu o fixă cu 
privirea, fără să se teamă de cuvintele rostite. Se temea 
doar de masa întunecată care zbura în direcţia lor, 
rămânând în formaţie deasupra armatei nesfârșite. Se 
temea de ce le-ar fi făcut legiunea ei și lui Evangeline. 

— Ar fi trebuit să îţi spun, zise Aedion, vocea spărgându-i- 

se. In 


fiecare zi după ce mi-am dat seama de asta, în urmă cu 
câteva luni. Ar fi trebuit să îţi spun în fiecare zi! 

Lysandra începu să plângă, iar Aedion îi șterse lacrimile. 

Comandanții lui ajunseră la el, palizi și gâfâind. 

— Ordine, generale? 

Nu se deranjă să le spună că nu era generalul lor. Oricum 

peste 
câteva ore n-ar fi contat cum i se adresau. 

Totuși, Lysandra rămase lângă el. Nu intenţiona să fugă. 

— Te rog! insistă Aedion. 

Lysandra își împleti degetele cu ale lui, oferindu-i un răspuns 

mut. 

Şi o provocare. 

Inima i se frânse la acel refuz. La mâna tremurândă și rece 
care o ţinea pe alui. 

EI îi strânse puternic mâna și nu o eliberă când se întoarse 
spre comandanții lui. 

— Noi... 

— Balauri din nord! 

Avertismentul strigat vui pe metereze, iar Aedion și 
Lysandra se aplecară când se întoarseră spre atacul din 
spatele lor. 

Treisprezece balauri se grăbeau dinspre munţii Staghorn, 
plonjând spre zidurile orașului. 

lar când se năpustiră asupra Orynthului, oamenii și 
soldaţii ţipând și fugind din faţa lor, soarele atinse balaurul 
mai mic ce conducea atacul, luminându-i aripile de parcă ar 
fi fost argint viu. 

Aedion cunoștea acel balaur și pe cea care-l călărea. 

— NU TRAGETI! strigă el soldaţilor. 

Comandanții lui transmiseră ordinul mai departe, iar 
săgețile care fuseseră îndreptate în sus se opriră acum. 

— Este..., șopti Lysandra, retrăgându-și mâna din a lui în 
timp ce înaintă un pas, ca și când ar fi fost uluită. Este... 

Soldaţii tot se retrăgeau de lângă zidurile orașului când 

Manon 
Cioc-Negru și Cele Treisprezece aterizară printre ei, chiar în 
faţa lui 


Aedion și a Lysandrei. 

Nu era vrăjitoarea pe care o văzuse el ultima dată pe o plajă 

din 
Eyliwe. 

Nu, nimic nu mai rămăsese din fiinţa rece și ciudată care-i 
zâmbi macabru acum. Cu acea coroană remarcabilă de stele 
de pe frunte, era de nerecunoscut. 

O coroană de stele. 

Pentru ultima regină a vrăjitoarelor Crochan. 

Respiraţiile sacadate se apropiară, iar Aedion își luă 
privirea de la Manon Cioc-Negru ca să îl vadă pe Darrow 
grăbindu-se către zidurile orașului, holbându-se la vrăjitoare 
și la balaurul ei, la Aedion care nu trăgea în ea - în ea, pe 
care Darrow o crezuse a fi un inamic venit să negocieze 
înainte de măcel. 

— Nu ne predăm! spuse furios Darrow. 

Asterin Cioc-Negru, al cărei balaur albastru era lângă al lui 
Manon, râse încet. 

Într-adevăr, Manon mișcă amuzată din buze când i se adresă 

lui 
Darrow: 

— Am venit ca să ne asigurăm că nu o faci, muritorule! 

— Atunci, de ce te-a trimis stăpânul tău să discuţi cu noi? 
zise Darrow printre dinţi. 

Asterin râse din nou. 

— Nu avem stăpân, rosti Manon Cioc-Negru și într-adevăr 
se auzi vocea unei regine, ochii ei aurii strălucind. Am venit 
să onorăm o prietenă! 

Dorian nu se zărea printre Cele Treisprezece, dar Aedion 
era atât de uluit, încât nu își găsi cuvintele ca să întrebe. 

— Am venit, spuse Manon destul de tare încât toţi cei de 
pe zidurile orașului să poată auzi, ca să onorăm promisiunea 
făcută lui Aelin Galathynius. Ca să luptăm pentru ce ne-a 
promis ea! 

— Și ce anume v-a promis? întrebă Darrow încetișor. 

Manon zâmbi atunci. 


— O lume mai bună. 

Darrow făcu un pas înapoi ca și când nu i-ar fi venit a crede 
ochilor, sfidând legiunea care se îndrepta spre oraș. 

Manon se uită doar la Aedion, zâmbind în continuare. 

— Cu mult timp în urmă, vrăjitoarele Crochan au luptat 
alături de Terrasen ca să onoreze uriașa datorie pe care o 
aveam faţă de Brannon, regele Fae, pentru că ne-a oferit o 
patrie. Câteva secole, am fost cei mai apropiaţi aliaţi și 
prieteni ai voștri. Coroana de stele îi strălucea pe creștet. 
Am auzit strigătul vostru de ajutor. Lysandra începu să 
plângă. Şi am venit să-i răspundem. 

— Câte? șopti Aedion, scrutând cerul, munţii. Câte sunteţi? 

Mândria şi respectul se citiră pe chipul reginei 
vrăjitoarelor și până și ochii ei aurii se mărginiră de lacrimi 
când arătă spre munţii Staghorn. 

— Vezi și singur! 

lar apoi, ieșind dintre piscuri, ele apărură. 

Cu mantiile roșii fluturând în vânt, umplură văzduhul 
dinspre nord. Erau atât de multe încât nu le putea număra, 
precum nu putea număra nici săbiile, arcurile și armele pe 
care le purtau pe spate, zburând drept și ferm pe măturile 
lor. 

Cu miile coborau spre Orynth. Cu miile zburau acum 
deasupra orașului, soldaţii lui holbându-se în sus la șuvoiul 
roșu care flutura, neînfricat și netulburat de armata inamică, 
aceasta întunecând orizontul. Una câte una, coborâră pe 
meterezele goale ale castelului. O legiune aeriană care să le 
conteste pe vrăjitoarele Dinţi-de-Fier. 

Vrăjitoarele Crochan reveniseră, în sfârșit. 


CAPITOLUL 82 

Venise fiecare vrăjitoare Crochan care putea zbura și 
mânui o sabie. 

Zile în șir, ele se grăbiseră spre nord, printre munţi, apoi 
coborâseră spre Oakwald înainte să facă un ocol pentru a 
evita ca Morathul să le depisteze. 

Intr-adevăr, cu Manon și Cele Treisprezece cocoţate pe 
zidurile oraşului, iar vrăjitoarele Crochan zburând în 
încercarea de a găsi un loc în care să aterizeze pe 
meterezele castelului, încă era greu de crezut că reușiseră. 

Şi fără să aibă timp de pierdut. 

Cu cât mai mult zburaseră spre nord, cu atât mai multe 
vrăjitoare Crochan se adunaseră, ca și când coroana de 
stele pe care o purta Manon ar fi fost o rocă magnetică, 
atrăgându-le la ea. 

La fiecare kilometru, mai multe apăruseră din nori, munți 
și pădure: tinere și bătrâne, cu priviri înțelepte sau chipuri 
tinere. 

Până când cinci mii se adunaseră în urma lui Manon și a 

Celor 
Treisprezece. 

— S-a oprit, șopti femeia metamorfică de lângă Aedion, 
arătând spre câmpul de luptă. 

Departe, armata Morathului se oprise. 

Se oprise complet, ca și când soldaţii ar fi fost 
neîncrezători sau șocați. 

— Bunica ta este cu ei, îi șopti Asterin lui Manon. Simt asta. 

— Ştiu. Manon se întoarse spre tânărul prinţ-general. Ne 
ocupăm noi de vrăjitoarele Dinţi-de-fier. 

Ochii ei turcoaz erau strălucitori ca ziua de deasupra lor când 
gesticulă spre câmp. 


— Chiar vă rog! 


Manon strâmbă din buze și apoi făcu semn din cap către Cele 


Treisprezece. 

— Ne găsești pe meterezele castelului tău. Am să-ţi las 
una dintre santinelele mele, dacă trebuie să îmi dai de 
veste. 

Îi făcu semn din cap Vestei, iar vrăjitoarea roșcată nu se 
clinti când celelalte se îndreptară spre palatul mare și înalt. 
Manon nu mai văzuse așa ceva - nici măcar fostul castel de 
cleștar din Rifthold nu se putea compara cu acesta. 

Manon zâmbi bătrânului care îi vorbise furios, arătându-și 
toți dinţii. 


— Cu plăcere! spuse ea și, cu un pocnet al frâielor, își luă 


zborul. 
XXX 

Morathul încremenise, de parcă și-ar fi reevaluat strategia 
acum că vrăjitoarele Crochan apăruseră din ceţurile 
legendei. Aparent, nu fuseseră vânate până aproape de 
extincţie așa cum crezuseră ei. 

Măcar pauza asta le lăsa lui Manon și armatei pe care o 
adunase ocazia să își tragă sufletul. 

Și o noapte de somn, chiar dacă întrerupt. Când se 
convinse că Morathul nu avea să-i distrugă astăzi, ea hotărî 
să se vadă cu liderii muritori la cină. 

Cinci mii de vrăjitoare Crochan nu ar fi câștigat acest 
război, n-ar fi oprit o sută de mii de soldaţi. Dar puteau ţine 
la distanţă legiunile Dinţi-de-fier - le puteau împiedica să 
prade orașul și să lase hoardele demonice să intre. Manon 
nu știa dacă destul de mult timp pentru vreun miracol 
neînsemnat. Nu îndrăznise să întrebe și niciunul dintre 
muritori nu dăduse glas întrebării. 

Putea să reziste orașul la o sută de mii de soldaţi care îi 
atacau zidurile și porţile? Probabil. 

Însă nu cu turnul vrăjitoarelor care încă mai putea să 
funcţioneze, pe câmp. Ea nu se îndoia că acum era reparat 
și înhămat un alt balaur. Poate de aceea se opriseră - ca să 
aibă timp să ridice din nou turnul 


și să distrugă vrăjitoarele Crochan. 

Doar răsăritul avea să dezvăluie ce aleseseră să facă 
vrăjitoarele Dinţi-de-fier. Ce reușiseră să facă. 

Manon și Cele Treisprezece, împreună cu Bronwen și 
Glennis, își petrecură câteva ore organizându-le pe 
vrăjitoarele Crochan, repartizându-le anumitor flancuri Dinţi- 
de-fier în funcţie de ce știa Manon despre formaţiile 
inamicilor lor. 

Ea făcuse acele formaţii, plănuind să le conducă. 

lar după ce terminară cu asta, după ce întâlnirea cu liderii 

muritori se termină, toți părând încă sumbri, dar nu prea 
panicaţi, Manon și Cele Treisprezece găsiră o cameră în care 
să doarmă. 
_ Câteva lumânări ardeau în camera mare și nemobilată. 
lnăuntru nu se aflau decât saltelele pe care le aduseseră 
ele. Manon încercă să nu se uite prea mult timp la a ei, să 
nu simtă mirosul care dispăruse cu fiecare kilometru spre 
nord. 

Unde era Dorian și ce făcea el era un subiect la care nu 
voia să se gândească din simplul motiv că, dacă ar fi făcut- 
o, ar fi zburat din nou spre sud, tocmai până în Morath. 

In camera slab luminată, Manon se așeză pe saltea 

înconjurată de 
Cele Treisprezece, și ascultă haosul castelului. 

Locul era aproape ca un mormânt, fantomele bogățiilor 
acestuia bântuind fiecare colţ. Se întrebă ce fusese camera 
asta - o sală de consiliu, un loc de dormit, un birou... Nu 
găsi niciun indiciu. 

Manon își rezemă capul de pietrele reci ale zidului din 
spatele ei, coroana fiind aruncată lângă cizme. 

Asterin vorbi prima, spintecând liniștea sabatului. 

— Le cunoaștem fiecare mișcare, fiecare armă. lar acum 
și vrăjitoarele Crochan le cunosc. Probabil matroanele sunt 
cuprinse de panică. 

Manon nu-și văzuse niciodată bunica panicându-se, dar 
râse întunecat. 

— Presupun că o să vedem mâine, zise și se uită cu atenţie la 

Cele 


Treisprezece. Aţi venit cu mine până aici, dar mâine o să ne 
înfruntăm suratele. Aţi putea lupta cu prieteni sau iubiți sau 
membri ai familiei. Înghiţi. N-o să vă condamn dacă n-o să 
fiți în stare. 
— Am ajuns până aici, spuse Sorrel, pentru că toate 
suntem pregătite pentru ce o să se întâmple mâine. 
Într-adevăr, Cele Treisprezece dădură aprobator din cap. 
— Nu ne temem, spuse Asterin. 
Nu, nu se temeau. Uitându-se la ochii limpezi din jurul ei, 
Manon 
vedea asta și singură. 
— M-am așteptat ca măcar câteva din trecătoarea Ferian 
să ni se alăture, mormăi Vesta. 
— Ele nu înţeleg, spuse Ghislaine. Nici măcar ce le-am oferit. 
Libertate - libertate față de  matroanele care le 
transformaseră în 
unelte ale distrugerii. 
— O risipă, bombăni Asterin. 
Până și demoniţele gemene cu ochi verzi dădură din cap. 
Liniştea se pogori din nou. În ciuda ochilor limpezi, Cele 
Treisprezece erau perfect conștiente de limitele celor cinci 
mii de vrăjitoare Crochan împotriva vrăjitoarelor Dinţi-de-fier 
și ale armatei din spatele acestora. 
Așadar, schițând un zâmbet, Manon spuse uitându-se în ochii 
fiecăreia: 
— Aș prefera să zbor cu voi decât cu zece mii de 
vrăjitoare Dinţi- de-fier lângă mine. Mâine o să le arătăm de 
ce. 
Sabatul ei zâmbi, șiret și sfidător, vrăjitoarele atingându-și 
fruntea cu două degete în semn de respect. 
Manon făcu gestul la rândul ei, plecându-și capul în acest 
timp. 
— Suntem Cele Treisprezece, spuse ea. De acum și până o să 


ne ia 
intunericul! 
XXX 
Evangeline hotărâse că nu mai voia să fie pajul lordului 
Darrow, 


ci mai degrabă o vrăjitoare 
Crochan. 


Una dintre femei îi dăduse chiar o mantie roșie fetei cu 
ochii mari, pe care Evangeline încă o purta când Lysandra o 
trimisese la culcare. Înainte să adoarmă, Evangeline 
promisese că avea să-l ajute pe Darrow a doua zi, după ce s- 
ar fi asigurat că vrăjitoarele Crochan nu aveau nevoie de 
ajutor. 

Lysandra zâmbise auzind-o, în ciuda probabilității ca 
lucrurile să decurgă prost pentru ei. Manon Cioc-Negru - 
acum Manon Crochan, presupunea ea - făcuse o evaluare 
sinceră, directă. Vrăjitoarele Crochan le puteau ţine la 
distanță pe cele Dinţi-de-fier, probabil să le învingă dacă 
erau cu adevărat norocoase, dar tot trebuiau să înfrunte 
armata Morathului. Odată ce soldaţii s-ar fi pus din nou în 
mișcare, ar fi revenit la aceleași planuri de a apăra zidurile. 

Nereușind și nedorindu-și să adoarmă pe pat lângă 
Evangeline,  Lysandra se trezi rătăcind pe holurile 
întortocheate ale vechiului castel. Ce casă ar fi fost pentru 
ea și Evangeline! Ce curte! 

Poate că îi urmărise inconștient mirosul, dar Lysandra nu 
fu deloc surprinsă când intră în Marea Sală și îl găsi pe 
Aedion în faţa focului aproape stins. 

Stătea singur, iar ea nu se îndoia că trecuse ceva timp de 

când era 
acolo. 

El se întoarse înainte ca Lysandra să fi intrat măcar pe 
ușă. Îi urmări fiecare pas. 

„Asta pentru că nu sunt îndrăgostit de ei!” 

Cum schimbaseră cuvintele totul și totuși, nimic... 

— Ar trebui să dormi. 

Aedion îi schiţă un 

zâmbet. 

— Şi tu. 

Liniştea se lăsă între ei când se uitară unul la celălalt. 

Ea ar fi putut să-și petreacă așa toată noaptea. Işi 
petrecuse multe nopţi așa, în trupul altui animal. Doar 
privindu-l, studiind liniile puternice ale corpului său, voinţa 
fermă din ochii lui. 

— Credeam că o să murim azi, spuse ea. 


— Era să murim. 

— Tot sunt supărată pe tine, spuse ea deodată. Dar... 

El ridică din sprâncene, lumina pe care nu o văzuse de ceva 
timp strălucind pe chipul lui. 

— Dar? 

Ea se încruntă. 

— Dar am să mă gândesc la ce mi-ai spus. Asta e tot. 

Un zâmbet cunoscut și șiret se insinuă pe buzele lui. 

— Ai să te gândești? 

Lysandra își ridică bărbia, uitându-se de-a lungul nasului la el 

cât 
de mult posibil cât el se înălță deasupra ei. 

— Da, am să mă gândesc. La ce am de gând să fac. 

— La faptul că sunt îndrăgostit de tine. 

— Ooo! El știa că aroganta o tulbura. Dacă așa vrei să-i zici. 

— Ar trebui să-i spun altfel? El făcu un singur pas spre ea, 
lăsând- o să decidă dacă avea să-i permită. Îi permise. 

— Doar... Lysandra strânse din buze. Să nu mori mâine. 
Este tot ce îţi cer. 

— Ca să poţi să ai timp să te gândești la ce ai de gând să 
faci cu declaraţia mea. 

— Exact. 

Aedion rânji ca un animal de pradă. 

— Atunci pot să îţi cer ceva? 

— Nu cred că ești în poziţia să-mi ceri ceva, dar în regulă. 

— Dacă nu mor mâine, pot să te sărut la sfârșitul zilei? îi 

șopti la 
ureche, încă rânjind ca un lup. 

Lysandra se roși când se îndepărtă, cedând un pas. Era o 
curtezană instruită, pe toţi zeii! Foarte bine instruită. Şi 
totuși, cererea simplă îi făcu genunchii să cedeze. 

Ea se stăpâni, îndreptându-și umerii. 

— Dacă nu mori mâine, Aedion, atunci o să stăm de 
vorbă. Şi o să vedem ce se mai întâmplă. 


Zâmbetul de lup al lui Aedion nu se dădu dispărut. 

— Atunci, pe mâine-seară! 

A doua zi îi aștepta iadul. Poate și moartea. Dar ea nu 
voia să îl sărute, nu acum. Nu voia să-i ofere o astfel de 
promisiune sau un așa rămas-bun. 

Așadar, Lysandra ieși din sală cu pulsul mărit. 

— Pe mâine! 


CAPITOLUL 83 

Dorian zbură fără oprire. De-a lungul crestei Colţilor, cu 
pădurea Oakwald o întindere golașă în dreapta lui, pluti spre 
nord aproape două zile înainte să îndrăznească să facă o 
pauză. 

Alegând o poiană din mijlocul unui desiș de copaci 
bătrâni, se prăbuși printre crengi, abia simțind usturimea 
prin pielea groasă de balaur. Se transformă de îndată ce 
atinse zăpada, magia sa dezghețând pârâul îngheţat care 
șerpuia pe acolo. 

Apoi căzu în genunchi și bău cu nesaț, gâfâind. 

Să găsească de mâncare se dovedi o sarcină mai ușoară 
decât anticipase. Nu avu nevoie de o capcană sau de săgeți 
ca să prindă iepurele slab care se ghemuia în apropiere. Nu 
avu nevoie de cuțite ca să îl jupoaie. Sau să-l pârlească. 

După ce-și potoli setea și foamea și se uită la cer ca să se 

asigure că nu se apropia niciun inamic, Dorian desenă 
semnele. O singură dată. Trebuia să plece curând. Dar 
pentru asta își putea întârzia încă puţin zborul spre nord. 
Sabia Damaris păru să îi confirme, invocând 

acum pe cine-și dorea el. 

Gavin apăru în cercul de semne Wyrd însângerate, mai 
palid și mai întunecat în lumina dimineţii. 

— Așadar, ai găsit-o, spuse regele antic în loc de salut. Și 
i-ai lăsat lui Erawan o mare dezordine de curăţat. 

— Da. 

Dorian își atinse buzunarul jachetei unde vibra puterea 
teribilă. În timpul zborului frenetic dinspre Morath fusese 
nevoit să se concentreze pe deplin ca să îi blocheze 
șoaptele. Nu tremura doar din cauza frigului. 

— Atunci, de ce m-ai chemat? 


Dorian se uită în ochii bărbatului. Ca de la un rege la altul. 

— Am vrut să îţi spun că am obținut-o - ca să poți să ai 
șansa să îţi iei rămas-bun. De la Elena, adică. Inainte să se 
făurească Lacătul. 

Gavin înţepeni. Dorian nu își mută privirea de la ochii 

evaluatori 
ai regelui. 

După o clipă, Gavin spuse cu ceva mai multă blândeţe: 

— Atunci presupun că am să-mi iau adio și de la tine. 

Dorian dădu din cap. El era pregătit. Nu avea de ales decât 

să fie 
pregătit. 

— Așadar, te-ai hotărât? întrebă Gavin. Să fii tu cel sacrificat? 

— Aelin este în nord, spuse Dorian. Când o găsesc, cred 
că o să hotărâm ce să facem. Cine urma să facă gestul dea 
uni cele trei chei, fără a da înapoi. Dar, recunoscu el, sper ca 
ea să fi găsit altă soluţie. Și una și pentru Elena. 

Aelin scăpase de Maeve. Poate avea să fie la fel de 
norocoasă și să găsească o cale de scăpare de soarta lor. 

Un vânt-fantomă îi suflă lui Gavin șuviţele lungi de păr peste 

faţă. 

— Mulţumesc! spuse el răgușit. Pentru că măcar te-ai 
gândit la asta. 

Dar suferinţa strălucea în ochii regelui. Știa că era imposibil. 

— Îmi pare rău, zise Dorian. Pentru ce o să însemne 
reușita Lacătului în ceea ce vă privește. 

Gavin înghiţi. 

— Partenera mea a ales cu mult timp în urmă. Ea a fost 
dintotdeauna pregătită să înfrunte consecinţele, chiar dacă 
eu nu eram. : 

La fel cum alesese și Sorscha. Işi urmase propria cale. 

Şi, pentru prima dată, amintirea ei nu-i aduse suferinţă, ci 
străluci ca o provocare să reușească. Pentru ea și mulți alții. 
Şi pentru el. 

— Nu renunţa atât de ușor la viaţă! spuse Gavin. Viaţa pe 
care am avut-o cu Elena îmi permite să mă gândesc măcar 
să mă despart acum de ea. O viaţă bună - pe cât de bună 
am putut spera. El își 


înclină capul. Îți doresc același lucru. 

Inainte ca Dorian să poată spune ce avea pe suflet auzind 
cuvintele, Gavin se uită spre cer, ridicând din sprâncenele 
negre. 

— Trebuie să pleci. 

Pentru că vuietul aripilor umplea aerul. Mii de aripi. 

Aparent, legiunea Dinţi-de-fier din Morath tot se 

adunase după prăbușirea fortăreței, iar acum își făcea 

zborul lung spre nord și Orynth, foarte probabil infinit mai 

nerăbdătoare să îi sfâșie prietenii. El se rugă ca Maeve să 

nu se afle printre rândurile acelei armate, ca ea să fi rămas 

în Morath cu Erawan, lingându-și rănile. Înainte să 

mărșăluiască şi restul  grozăviilor lor, cu prinţesele- 

păienjeniţe 
printre ele. 

Dar, în ciuda armatei care se apropia, Dorian atinse mânerul 

sabiei 
Damaris și spuse: 

— Am să am eu grijă de Adarlan. Cât timp mi-a mai rămas. N- 

am 
să-l abandonez. 

Sabia se încălzi. lar Gavin, în ciuda pierderii care se ivea 
pentru el, schiță un zâmbet ca și când ar fi simţit și el 
căldura sabiei. 

— Știu. Întotdeauna am știut 

asta. Căldura lui Damaris nu 

șovăi. 

Dorian își înghiţi nodul din gât. 

— După ce poarta Wyrd o să fie încuiată, am să pot să 
mai deschid un astfel de portal? „Am să pot să te mai caut, 
ca să îmi dai sfaturi?” 

Gavin se estompă. 

— Nu știu. Dar sper, adăugă încetișor. 

Dorian își atinse pieptul în dreptul inimii și făcu o 
plecăciune adâncă. 

lar când Gavin dispăru în zăpadă și soare, Dorian ar fi 
putut jura că și regele făcu o plecăciune. 

Câteva minute mai târziu, când aripile acoperiră lumina 
soarelui, nimeni nu observă balaurul singuratic ce se ridică 
din Oakwald și intră în rândurile armatei agitate. 


CAPITOLUL 84 

Nu mai rămăsese nicio armură în arsenalul sărăcit al 

castelului. Și 
oricum niciuna nu s-ar fi potrivit balaurilor. 

Cele care supravieţuiseră ocupaţiei Adarlanului sau 
fuseseră cumpărate de la căderea acestuia fuseseră 
distribuite, și chiar dacă prinţul Aedion se oferise să roage 
un fierar să sudeze foi de metal ca să făurească niște 
platoșe, Manon aruncase o privire la ușile care ar fi fost 
utilizate în acest scop și își dăduse seama că ar fi fost foarte 
grele. Împotriva legiunii Dinţi-de-fier aveau nevoie de viteză 
și agilitate. 

Așadar,  vrăjitoarele aveau să intre în luptă ca 
întotdeauna: doar cu săbiile, dinţii și unghiile de fier și 
istețimea lor. 

Stând pe un balcon spaţios din cel mai înalt turn al 
castelului din Orynth, armata Morathului întinzându-se 
dedesubt, Manon privi soarele răsărind și își dădu seama că 
ar fi putut fi ultima oară. 

Dar Cele Treisprezece, multe dintre ele rezemându-se de 
balustrada balconului, nu se uitau înspre est. 

Nu, se concentrau doar asupra inamicului care se agita în 
lumina dimineţii. Sau erau atente la cele două vrăjitoare 
Crochan care stăteau cu Manon, cu măturile în mâini și 
săbiile deja prinse pe spate. 

Nu fusese un șoc să o vadă pe Bronwen sosind în 
dimineaţa asta îmbrăcată pentru luptă. Dar Manon se oprise 
când Glennis ieșise cu o sabie și părul împletit la spate. 

Ele discutaseră deja detaliile - de trei ori în urmă cu o 
seară. lar acum, în lumina răsăritului, zăboveau în vârful 
vechiului turn. 

Departe, în mijlocul armatei agitate a Morathului, răsună 

un corn. Lent, ca o bestie uriașă care se trezea dintr- 

un somn profund, 
armata Morathului începu să se miște. 

— Era și timpul, mormăi Asterin lângă Manon, părul ei 

împletit 


fiind legat cu o panglică de piele pe frunte. 

Balaurii legiunii Dinţi-de-fier își luară zborul, mișcându-se 
cu greu în armurile lor grele. 

Totuși, balaurii nu aveau să fie un avantaj. Vrăjitoarele 
Dinţi-de- fier, după un început greu, umplură curând 
văzduhul. Erau cel puţin o mie. Manon nu voia să știe unde 
era armata din trecătoarea Ferian. Nu încă. 

Pe turnurile castelului, pe acoperișurile orașului și de-a 
lungul  meterezelor, vrăjitoarele Crochan își îndreptară 
măturile pe lângă corp, așteptând semnalul ca să își ia 
zborul. 

Un semn de la Bronwen, din cornul sculptat de la centură, 
crăpat și îngălbenit de vreme, simbolurile sculptate fiind 
atât de învechite încât abia se vedeau. 

Observând privirea lui Manon, Bronwen spuse: 

— Este o relicvă din vechiul regat. l-a aparţinut lui Telyn 
Venora, o războinică tânără și fără experienţă în timpul 
ultimelor zile ale războiului, care era aproape de porţi când 
a căzut Rhiannon. Înaintașa mea. Ea își trecu o mână peste 
corn. A suflat din cornul ăsta ca să avertizeze oamenii că 
Rhiannon a fost ucisă și că trebuie să fugă din oraș. La 
câteva clipe după ce a dat semnalul de avertisment, 
matroana Sânge-Albastru a ucis-o. Dar asta i-a oferit 
poporului nostru timp să fugă. Să supravieţuiască. Lacrimile 
mărgineau ochii negri ai lui Bronwen. Sunt onorată să suflu 
din nou în cornul ăsta azi. Nu ca să ne avertizez oamenii, ci 
să îi adun. 

Niciuna dintre Cele Treisprezece nu se uită spre Bronwen, 
dar Manon știa că ele auziseră fiecare cuvânt. 

Bronwen își atinse platoșa de piele. 

— Telyn este aici astăzi. În inima fiecărei vrăjitoare 
Crochan care a scăpat și a supravieţuit până acum. Toate 
cele căzute în războaiele vrăjitoarelor sunt cu noi, chiar 
dacă nu le putem vedea. 

Manon se gândi la cele două prezenţe pe care le simţise 
în lupta cu matroanele și își dădu seama că vorbele lui 
Bronwen erau adevărate. 


— Pentru ele luptăm! spuse Bronwen, coborându-și 
privirea la armata care se apropia. Și pentru viitorul pe care 
vrem să îl obţinem! 

— Un viitor pe care toate vrem să-l avem, zise Manon și 
se uită în ochii Celor Treisprezece. Deși ele nu zâmbiră, 
înverșunarea de pe chipurile lor spunea destule. 

Manon se întoarse spre Glennis. 

— Chiar vrei să lupţi? 

Glennis dădu din cap, ferm și hotărât. 

— În urmă cu cinci sute de ani, mama a ales viitorul 
descendenţei regale în loc să lupte alături de cei dragi. Şi 
chiar dacă nu și-a regretat alegerea, povara lucrurilor 
rămase în urma ei a afectat-o. l-am purtat povara toată 
viața. Bătrâna gesticulă spre Bronwen, apoi spre Asterin. 
Toate cele care luptăm aici azi o facem având pe cineva 
invizibil în spatele nostru. 

Privirea din ochii negri cu pete aurii ai lui Asterin se îndulci 

puţin. 

— Da, fu tot ce spuse aghiotanta lui Manon când mâna-i 

alunecă 
spre pântec. 

Nu în amintirea cuvântului plin de ură însemnat acolo, a 
ceea ce i se făcuse. 

În amintirea fetiţei născute moartă care fusese aruncată 
de bunica lui Manon în foc înainte ca Asterin să aibă șansa 
să o îmbrăţișeze. 

În amintirea vânătorului pe care îl iubise Asterin așa cum 
nicio vrăjitoare Dinţi-de-fier nu iubise vreodată un bărbat și 
la care nu se întorsese niciodată de rușine și frică; în 
amintirea vânătorului care nu încetase să îi aștepte 
întoarcerea, nici măcar la bătrâneţe. 

Pentru ele, pentru familia pe care o pierduse, Manon știa 
că aghiotanta avea să lupte azi. Ca așa ceva să nu se mai 
întâmple niciodată. 

În lupta de astăzi, și pe Manon o mâna același imbold. 

— Deci am ajuns la asta după cinci sute de ani, spuse 
Glennis cu o voce fermă și totuși distantă, ca și când s-ar fi 
pierdut în amintiri. Soarele dimineţii scălda în auriu zidurile 
albe ale Orynthului. Ultima 


înfruntare a vrăjitoarelor Crochan. 

Ca și când cuvintele ar fi fost un semn, Bronwen duse cornul 

lui Telyn Vanora la buze și suflă. 
XXX 

Cei mai mulţi credeau că râul Florine curgea din Coarnele 
Cerbului, chiar prin marginea vestică a Orynthului înainte să 
traverseze câmpiile. 

Dar majoritatea nu știa că anticul rege Fae își construise 
orașul cu înţelepciune, săpând scurgeri și canale subterane 
care aduceau apa proaspătă a muntelui direct în oraș, 
tocmai până sub castel. 

Cu o torţă ridicată în aer, Lysandra se uită într-unul dintre 
aceste canale de apă subterane. Apa întunecată se 
învolbură când curse prin tunelul de piatră și dincolo de 
zidurile orașului. Suflarea ei scoase aburi când spuse 
grupului de soldaţi din legiunea Bane care o însoţiseră: 

— Să Încuiați poarta după ce ies! 

Un mormăit fu singura confirmare pe care o primi. 

Lysandra se încruntă la poarta grea din fier din partea 
cealaltă a râului subteran, ale cărei bare de metal erau la fel 
de groase ca antebraţul ei. Lordul Murtaugh fusese cel care 
sugerase această cale de atac, cunoscând căile navigabile 
de sub oraș și castelul mult mai bine decât Aedion. 

Lysandra se pregăti să plonjeze, știind că apa avea să fie 

rece. 
Foarte rece. 

Dar Morathul se mișca, iar dacă ea nu-și ocupa curând 

poziția, 
putea fi prea târziu. 

— Zeii să fie cu tine! spuse unul dintre soldații legiunii 

Bane. Lysandra îi aruncă bărbatului un zâmbet 

încordat. 

— Și cu voi toţi! 

Fără să-și dea timp să se răzgândească, sări direct de pe 
marginea de piatră. 

Plonjonul fu rapid și adânc. Frigul îi scoase aerul din plămâni, 

dar 


deja se transforma, lumina și căldura umplându-i trupul 
când oasele i se deformară și pielea dispăru. Magia ei pulsă, 
consumându-se repede din cauza efortului de a crea acest 
trup, dar, apoi, totul se termină. 

Pe mal, soldaţii Bane înjurau. Ei nu-i păsa dacă de frică 
sau din admiraţie. 

leșind la suprafață cât să respire, Lysandra se scufundă 
din nou. Chiar și în forma asta, frigul o afecta; apa era 
tulbure și întunecată, dar ea înotă odată cu curentul, 
lăsându-l să o ghideze spre ieșirea din vechiul tunel, sub 
zidurile orașului și în Florine, care era mai lat. Acolo frigul 
deveni aproape insuportabil. Blocuri groase de gheaţă 
pluteau deasupra, ascunzând-o de ochii inamicilor. 

notă de-a lungul flancului estic al armatei Morathului și 

așteptă 
semnalul. 

XXX 

Vrăjitoarele Crochan se înălţară la cer, un val roșu care 
zbură peste oraș și zidurile lui. 

Pe partea sudică a zidului, cu Ren alături, Aedion își lăsă 

capul pe 
spate când le privi înălțându-se deasupra câmpiei. 

— Chiar crezi că pot lupta împotriva lor? 

Ren dădu din cap spre marea de vrăjitoare Dinţi-de-fier și 

balauri 
care se apropiau. 

— Cred că nu avem de ales decât să sperăm că pot, 
spuse Aedion, scoțându-și arcul de pe spate. 

Ren făcu la fel. 

La semnalul tăcut, arcașii de pe zidurile orașului își luară 

arcurile. 

Împrăştiaţi printre ei, mycenienii lui Rolfe își poziţionară 

sulițele 
de foc, sprijinind aparatele metalice de zid. 

Morathul mărșălui. Nu mai erau întârzieri sau surprize. Lupta 
urma să se desfășoare. 

Aedion aruncă o privire spre cotul râului Florine, straturile 
de gheaţă strălucind orbitor în soarele dimineţii. Își ignoră 
groaza din 


inimă. Erau prea disperaţi și prea copleșiți numeric încât să îi 
refuze 
Lysandrei sarcina pe care o acceptase astăzi. 

O privire peste umăr îl făcu pe Aedion să confirme că 
soldaţii Bane aveau catapultele pregătite pe metereze, 
nobilii Fae fiind gata să își folosească magia ca să le încarce 
cu blocuri imense de piatră de râu. lar pe zidurile orașului, 
arcașii Fae rămaseră atenți așteptând semnalul. 

Aedion puse o săgeată în arc, încordându-și braţul când trase 
coarda. 

La unison, soldaţii adunaţi pe zidurile orașului procedară la 

fel. 

— Să facem lupta asta demnă de un cântec! spuse Aedion. 


CAPITOLUL 85 

Manon și Cele Treisprezece se avântară în văzduh când 
armata vrăjitoarelor Crochan zbură dedesubt, un val roșu 
grăbindu-se spre marea neagră din faţă, forțând legiunea 
Dinţi-de-fier să aleagă: vechii lor inamici sau cei noi. 

Era o încercare, și una pe care Manon dorise să o facă mai 
devreme. Voia să vadă câte vrăjitoare Dinţi-de-fier aveau să 
asculte ordinul de a înainta și câte i-ar fi ignorat ordinele, 
tentația de a se lupta cu Cele Treisprezece fiind 
insuportabilă. Și o încercare, presupunea ea, pentru 
matroanele și moștenitoarele care le conduceau legiunea - 
ar fi căzut în capcană? Și-ar fi împărţit forțele ca să se 
adune în jurul vrăjitoarelor Dinţi-de-fier sau și-ar fi continuat 
atacul asupra vrăjitoarelor Crochan? 

Tot mai sus se înălţară Manon și Cele Treisprezece, cele două 
armate apropiindu-se. 

Vrăjitoarele Crochan nu ezitară când săbiile licăriră în soare, 
îndreptate spre balaurii care se apropiau. 

Vrăjitoarele Dinţi-de-fier nu se antrenaseră împotriva 
inamicilor capabili să lupte, a unor dușmani care s-ar fi 
putut afla în aer, mai mici și mai rapizi, și în stare să atace 
punctul cel mai sensibil: călăreţele. Acesta era țelul 
vrăjitoarelor Crochan - să doboare călăreţele, nu bestiile. 

Dar ca să facă asta ar fi trebuit să înfrunte maxilarele 
care mușcau și cozile ţepoase, otrava care le acoperea. Ca 
și când ar fi putut ocoli balaurii în zbor, problema rămânând 
să înfrunte săgețile trase și luptătoarele instruite care 
călăreau bestiile. N-ar fi fost ușor, și nici rapid. 

Cele Treisprezece se înălţară atât de mult încât aerul se 

rarefie; 


destul de sus încât Manon putea să vadă partea din spate a 
armatei, unde zbura balaurul îngrozitor și inconfundabil de 
mare al Iskrei Picioare-Galbene. 

Nici urmă de Petrah sau de cele două matroane rămase. 
Manon nu știa cine o înlocuise pe bătrâna Picioare-Galbene 
ca să devină Mare Vrăjitoare. Nici nu îi păsa. Poate că 
bunica ei le convinsese să nu o numească încă pe Iskra sau 
pe altcineva - ca să își elibereze calea spre domnie. 

Tocmai în clipa în care Manon ameţi din cauza altitudinii, 
vreo cincizeci de balauri se desprinseră din formaţia 
inamică, zburând în sus - se grăbiră spre ele, scăpate de 
sub control, însetate de gloria și funcţiile pe care le-ar fi 
adus uciderea Celor Treisprezece. 

Manon zâmbi. 

Cele două armate se izbiră una în cealaltă. 

Expirând, Manon trase o dată frâiele lui 

Abraxos. 

Balaurul ei feroce își întinse aripile când se arcui și plonjă. 

Lumea se înclină când se răsuciră și plonjară tot mai mult, 
Cele Treisprezece venind din urmă. Ele spintecară norii, 
armata în conflict pierzându-se în ceaţă, castelul și orașul 
ivindu-se dedesubt. 

lar când vrăjitoarele Dinţi-de-fier ajunseră destul de 
aproape încât Manon să vadă că erau Picioare-Galbene și 
Sânge-Albastru, Abraxos se înclină brusc într-o parte și un 
curent de aer îl aruncă direct în mijlocul lor. 

Cele Treisprezece intrară în formaţie în spatele ei, ca un 
berbec ce se izbea în vrăjitoarele Dinţi-de-fier. 

Arcul lui Manon șuieră când trase săgeată după săgeată. 

La prima împroșcare de sânge albastru, o parte din 

dispăru. 

Dar continuă să tragă. lar Abraxos zbură neîncetat, 
sfâșiind aripi și gâturi cu coada și dinții. 

Și astfel începu lupta. 

XXX 


Chiar și în râu, freamătul picioarelor în marș trecu pe lângă 


ea 


Lysandra. 

Ei nu văzură botul mare și alb care ieșea periodic dintre 
sloiuri ca să respire. Cerul era întunecat acum, plin cu 
balauri și vrăjitoare Crochan care se luptau. 

Trupurile plonjau ocazional în râu, vrăjitoare Dinţi-de-fier 
și Crochan deopotrivă. 

Pe vrăjitoarele Crochan care se zbăteau, care erau încă 
în viaţă, Lysandra le purta pe ascuns spre malul îndepărtat. 

Ele nu spuseseră cum părea în ochii lor, iar ea nu zăbovea 

suficient cât să le dea ocazia. 

Vrăjitoarele Dinţi-de-fier care cădeau în râu erau trase la 
fund și ţintuite de pietre. 

Era nevoită să își mute privirea de fiecare dată când o făcea. 

Botul Lysandrei ieși la suprafaţă când un corn strident 
spintecă vuietul, direct dinspre zidurile orașului. Nu era un 
semnal de avertisment, ci o dezlănţuire. 

Lysandra plonjă spre fundul apei. Plonjă, apoi se ridică, 
coada puternică zbătându-se ca să o arunce spre suprafaţă. 

leși din gheaţă și apă, arcuindu-se prin aer, și se izbi direct în 
flancul estic al Morathului. 

Soldaţii ţipară când ea se dezlănţui într-un vârtej de dinţi 
și gheare și cu o coadă uriașă care biciuia în orice direcţie. 

Unde se mișca dragonul alb de mare, țâșnea sânge negru. 

Și tocmai când soldaţii își stăpâniră suficient groaza ca să 
tragă săgeți și sulițe spre solzii opalescenţi întăriţi cu 
mătase de păianjen, ea se răsuci și sări din nou în râul 
adânc, dispărând sub gheaţă. Sulițele plonjară în apele 
turcoaz, ratându-și ţinta, dar Lysandra deja se grăbea mai 
departe. 

Trupul dragonului de mare - de râu, presupunea ea - nu 

încetini. 

ÎI forţă la maxim, plămânii mari lucrând ca un burduf. 

Râul coti, iar ea se folosi de asta în avantajul ei când sări 
din nou din apă. 

Soldaţii, atât de concentrați la ravagiile pe care le făcuse în 

față, nu 


se uitară în direcţia ei înainte ca Lysandra să-i atace. 

Înainte să revină în adâncimile îngheţate ale râului, ea 
aruncă doar o privire la zidurile orașului, la valul negru care 
se izbea în ele, la scările de asediu ce erau ridicate și 
săgețile care zburau, flăcări izbucnind în mijlocul lor. 

Sânge negru îi curse din bot, coadă și gheare când făcu 
cale întoarsă, vrăjitoarele războindu-se în aer deasupra 
gheții. 

Așadar, ea se luptă având drept scut sloiurile de gheaţă, 
atacând, apoi mișcându-se; destabilizând flancul estic cu 
fiecare atac, forțându-i să fugă de pe marginea râului ca să 
aglomereze rândurile din mijloc. 


Incet, apele turcoaz ale râului Florine se colorară în albastru 


și 
negru. 

Totuși, Lysandra continuă să muște din coastele monstrului 
care năvălea asupra Orynthului. 

XXX 

Căldura suliţelor de foc îi ardea obrajii lui Aedion, 
încălzindu-i aproape insuportabil coiful. 

Un mic preţ, când exploziile de foc îi aruncară pe soldaţii 
valgi înapoi. Unde arcașii lor doborau inamicul, veneau mai 
mulţi. lar unde sulițele de foc îi pârjoleau, rămânea doar 
pământ ars și armuri topite. Dar nu era suficient - nici pe 
departe. 

Deasupra, dincolo de ziduri, vrăjitoarele Dinţi-de-fier 

Crochan 
se luptau. 

Atât de violent și de rapid încât o ceaţă albastră plutea în 
văzduh din cauza măcelului. 

El nu își putea da seama cine domina. Cele Treisprezece 
luptau printre ele și unde intrau în luptă, vrăjitoarele Dinţi- 
de-fier și balaurii lor cădeau, strivind soldaţii valgi sub ei. 

Scările de asediu din fier fură iarăși ridicate, îndreptate 
spre zidurile orașului. Pe cei deja căţăraţi, exploziile sulițelor 
de foc îi aruncară înapoi pe pământ sub formă de cadavre 
carbonizate. Dar 


și 


mai mulţi valgi urcară, frica de foc nefiind suficientă ca să îi 
împiedice să o facă. 

Alergând spre cea mai apropiată scară, Aedion puse 
săgeată după săgeată în arc, trăgând în soldaţii care urcau 
pe treptele ei. Ţintind precis în spaţiile din armura neagră. 

Arcașii din jurul său îl imitară, soldaţii Bane din spatele lui 
luând poziţii de luptă, așteptând ca primii să străpungă 
zidurile. 

La porţile orașului, focul izbucni violent. Pe mulţi dintre 
mycenieni, îi poziţionase la fiecare din cele două porţi ale 
Orynthului, punctele cele mai slabe din ziduri. 

Faptul că focul ardea în continuare îi spunea suficient: 
Morathul năvălea acolo. 

Auzindu-l pe Rolfe strigând „Nu risipiţi focul!”, simţi o 
groază în stomac, dar se concentră la scara de asediu. Arcul 
îi zvâcni și un alt soldat căzu, urmat de încă unul. 

Pe zid, Ren se ocupa de altă scară de asediu apropiată, 
arcul lordului șuierând. 

Retrăgându-se, lăsând arcașii să îi ia locul, el își ridică 
sabia, făcând semn soldaţilor Bane de la catapulte, nobililor 
Fae și arcașilor de lângă ele. 

— Acum! 

Lemnul pocni și scârțâi. Bolovani mari cât căruțele plutiră 
peste ziduri, fiecare fiind uns cu ulei și strălucind în soare 
când se ridică. 

lar când bolovanii ajunseră sus și începură să plonjeze 
spre inamic, arcașii Fae dezlănţuiră săgețile aprinse care 
atinseră bolovanii unși cu ulei chiar înainte ca pietrele să se 
izbească de pământ. 

Focul izbucni, pătrunzând în găurile pe care Aedion 
ordonase să fie făcute în rocă, direct în grămada de pulbere 
explozivă pe care o luaseră din rezerva prețioasă a sulițelor 
lui Rolfe. 

Bolovanii explodară în bile de foc și piatră. 

Pe zidurile orașului, soldaţii aclamară măcelul pe care îl 
dezvăluiră rămășițele fumegânde: doar soldaţi valgi topiţi, 
striviţi 


sau spulberaţi. În fiecare loc în care trăseseră cele șase 
catapulte, acum era un cerc de pământ carbonizat. 

— Repoziţionaţi! strigă Aedion. 

Soldaţii Bane deja împingeau roţile care aveau să miște 
catapultele pe suporturile lor din lemn. În câteva secunde, 
ţintiseră alt loc; în câteva secunde, nobilii Fae ridicară alţi 
bolovani unși cu ulei din grămada adunată de Darrow de-a 
lungul multor săptămâni. 

El nu îi dădu șansa Morathului să își revină. 

— Foc! 

Bolovanii se ridicară, urmaţi de săgețile aprinse. 

Exploziile de pe câmpul de luptă scuturară zidurile orașului 

de 
data asta. 

Se auziră alte ovaţii, iar Aedion făcu semn soldaţilor Bane 
și nobililor Fae să se oprească, să lase Morathul să creadă 
că rezerva lor se consumase, că avuseseră doar câteva 
posibilități norocoase în arsenal. 

Aedion reveni la scara de asediu când primul soldat valg 
ajunse pe zid. 

Bărbatul fu ucis înainte ca picioarele lui să atingă 
pământul, mulţumită soldatului Bane, care aștepta. 

Aedion își scoase scutul de la spate și-și înclină sabia când 
un val de soldaţi trecu peste zid. 

Dar, urcând cu ușurință pe scară, un soldat valg își făcu 
apoi apariţia. 

Chipul tânărului era rece ca moartea, ochii lui negri fiind 

luminați 
de o sete diabolică. 

La gât avea un colier negru. 

Venise un prinţ valg. 


CAPITOLUL 86 

— Concentraţi-vă la scară! le strigă Aedion soldaţilor care 
dădeau înapoi din faţa chipeșului prinţ-demon care păși pe 
zidul orașului ca și când ar fi intrat doar într-o cameră. 

Nu purta nicio armură, numai o tunică neagră croită 
pentru corpul său suplu. 

Prinţul valg zâmbi. 

— Prinţe Aedion, spuse mieros creatura din el, scoțând o 

sabie 
dintr-o teacă neagră de la centură. Te-am așteptat! 

Aedion lovi. 

El nu avea magie, nu avea nimic cu care să combată 
puterea întunecată din venele prinţului, dar avea viteză și 
forţă. 

Aedion fentă cu sabia, acea sabie obișnuită și fără nume, 
iar prinţul lovi cu sabia lui - chiar în clipa în care Aedion izbi 
scutul în coastele bărbatului. 

Împingându-l înapoi. Nu spre scară, ci spre mycenianul 
care ţinea o suliță de foc... 

Mycenianul era mort. 

Prinţul chicoti și un bici de putere întunecată lovi spre 

Aedion. 

Aedion se feri, ridicând scutul, de parcă ar fi reușit să se 

ferească 
de acea putere. 

Întunericul lovi metalul, iar braţul lui Aedion 

vibră. Dar durerea și agonia nu se făcură 

simţite. 

Aedion pară imediat, o lovitură în sus de care prinţul valg se 
feri sărind într-o parte. 

Ochii demonului erau mari când studie scutul. Apoi pe 

Aedion. 

— Spiriduș ticălos! zise prinţul valg printre dinţi. 

Aedion nu știa ce însemna asta, nu se arătă interesat când 

încasă 


încă o lovitură în scut, meterezele fiind deja unse cu sânge 
negru și roșu. Dacă mycenianul din apropiere era mort, 
atunci mai era unul lângă scara lui Ren... 

Prinţul valg dezlănțui lovitură după lovitură. 

Aedion le încasă pe toate în scut, puterea prinţului 
ricoșând din acesta ca și când ar fi fost apă împroșcată pe 
piatră. Şi la fiecare explozie de putere trimisă spre el, 
Aedion lovi cu sabia. 

Metalul întâlni metalul; întunericul se izbi în metalul vechi. 
Aedion avu impresia vagă că soldaţii valgi și oamenii se 
opriră când el și prinţul demon se luptară pe zidul orașului. 

El rămase în picioare, așa cum îl învățase Rhoe, așa cum 
îl învăţaseră Quinn și Cal Lochan, cum îl învăţaseră toţi 
mentorii și războinicii pe care îi admirase mai mult decât pe 
oricare alţii. Pentru această clipă, când avea să fie chemat 
să apere chiar zidurile Orynthului. 

Pentru ei lovea cu sabia, pentru ei încasa lovitură după 

lovitură. 

Prinţul valg șuieră la fiecare dintre aceste lovituri, ca și 
când s-ar fi enervat că puterea lui nu putea sparge acel 
scut. 

Scutul lui Rhoe. 

Nu avea niciun strop de magie. Brannon nu îl purtase 
niciodată. Dar unul dintre ei îl făurise, unul din descendența 
neîntreruptă a regilor și reginelor care veniseră după el și 
care își iubiseră regatul mai mult decât propriile vieţi. Care 
purtaseră acest scut în luptă, în război, ca să apere 
Terrasenul. 

Și în timp ce Aedion și prinţul valg se luptară pe ziduri, 
când scutul antic refuză să cedeze, el se întrebă dacă nu 
cumva metalul avea o altfel de putere. Una pe care valgii nu 
o înțelegeau și pe care n-ar fi înţeles-o niciodată. Nu magie 
adevărată, nu așa cum aveau Brannon și Aelin. Ci una la fel 
de puternică - mai puternică, pe care valgii nu ar fi reușit să 
o străpungă niciodată, indiferent cât de mult ar fi încercat. 

Sabia lui Aedion scoase un sunet, iar prinţul valg strigă când 


Aedion îi atinse braţul, tăind adânc. 

Sângele negru ţâșni. Aedion profită de avantaj, împingând cu 
scutul și lovind cu 

sabia. Dar prinţul 

așteptase. 

Intinsese o capcană, trupul lui fiind momeala. 

lar când Aedion se izbi în prinţul valg, demonul scoase un 
pumnal de la centura sabiei și lovi chiar acolo unde armura 
lui Aedion era expusă doar puţin în apropierea axilei, 
vulnerabilă în poziţia cu braţul întins. 

Cuţitul pătrunse, sfâșiind carnea, mușchiul și osul. 

Durerea, atroce și orbitoare, ameninţă să îl facă să întindă 
mâna, să scape sabia. Doar anii de instrucţie și de muncă ai 
lui Aedion îl ţinură în picioare când sări înapoi, scoțând 
cuțitul. 

Prinţul valg chicoti; Aedion nu era foarte atent la lupta de 
pe ziduri, strigătele și muribunzii și pâlpâirile focului când 
prinţul zâmbi la pumnalul însângerat. 

Ducându-l la gura lui senzuală, prinţul își trecu limba peste 

lamă, 
lingând sângele lui Aedion. 

— Excelent! șuieră demonul, tremurând de plăcere. 

Aedion se retrase încă un pas, braţul usturându-l 
încontinuu, sângele adunându-i-se în armură. 

Prinţul veni după el. 

Un bici de putere întunecată lovi spre Aedion, iar el îl 
încasă din nou în scut. Il lăsă să îl doboare la pământ, 
căzând pe trupul îmbrăcat în fier al unui soldat Bane. 

Respirația lui deveni înțepătoare precum cuțitul care îl 
înjunghiase. 

Prinţul se opri în faţa lui Aedion. 

— O să fie o încântare să mă înfrupt din tine! 

Aedion se acoperi cu scutul, pregătindu-se pentru lovitură. 

Prinţul vru să ducă pumnalul însângerat la gură din nou, ochii 
jucându-i în cap. 


Dar îi făcu mari când o săgeată îi străpunse pielea gâtului, 

chiar 
deasupra colierului. 

Prinţul se înecă, întorcându-se spre săgeata care nu 
venise dinspre Aedion, ci din spate. Privi spre Ren Allsbrook 
și sulița de foc pe care o ţinea în mâini. 

Ren lovi cu mâna cremenea, iar flacăra izbucni. 

Aedion se feri, ghemuindu-se sub scut când flacăra 
ameninţa să îi topească oasele. 

Lumea se transformă în căldură și lumină. Apoi se auziră 
doar strigătele luptei și ale muribunzilor. 

Aedion reuși să coboare scutul. 

Unde fusese prinţul valg, rămăsese o grămadă de cenușă și 

un 
colier negru din piatră Wyrd. 

Aedion gâfâi, ducând mâna spre coastele însângerate. 

— ÎI ţineam sub control. 

Ren doar scutură din cap și se roti pe un călcâi, dezlănţuind 

sulița 
de foc asupra celui mai apropiat soldat valg. 

Lordul din Allsbrook se întoarse din nou spre el, 
deschizând gura ca să spună ceva. Dar Aedion era ametit, 
corpul său răcindu-se ca niciodată. Apoi nu mai simţi nimic. 

XXX 

Lupta era mult mai înfiorătoare decât își imaginase 

Evangeline. 

Doar sunetul o făcea să tremure și numai faptul că ducea 
mesajele lordului Darrow, care se afla într-unul dintre cele 
mai înalte balcoane ale castelului, o împiedicase să se 
ghemuiască de frică. 

Respirația îi era sacadată și uscată când reveni în grabă 
pe balcon, unde Darrow stătea lângă balustrada de piatră, 
în faţa celorlalți doi lorzi din Terrasen. 

— De la Kyllian, reuși Evangeline să spună, făcând o 
plecăciune, ca de fiecare dată când aducea un mesaj. 

Ştia că în luptă manierele nu-și mai aveau locul - cu 
siguranță Aelin ar fi spus asta. Dar ea tot făcea o 
plecăciune, deși îi tremurau 


picioarele. Nu se putea opri. 

Mesagerul lui Kyllian o întâlnise pe treptele castelului, iar 
acum aștepta răspunsul lui Darrow. Doar atât se apropiase 
de luptă. Nu că ar fi fost mult mai bine să rămână aici, sus. 

Lipindu-se de pietrele zidului turnului, Evangeline îl lăsă 
pe Darrow să citească scrisoarea. Vrăjitoarele Crochan și 
balaurii erau mult mai aproape de locul acesta. Atât de sus, 
ea era la nivelul lor, lumea de dedesubt abia zărindu-se. 
Evangeline își lipi palmele de pietrele reci, ca și când ar fi 
putut extrage vreo putere din ele. 

Chiar și în vuietul luptei, îl auzi pe Darrow spunându-le 

celorlalţi 
lorzi: 

— Aedion a fost rănit. 

Evangeline simţi un gol în stomac și o greață intensă. 

— Se simte bine? 

Cei doi lorzi o ignorară, dar Darrow se uită spre ea. 

— Şi-a pierdut cunoștința și l-au mutat într-o clădire din 
apropierea zidului. Vindecătoarele se ocupă de el în 
momentul ăsta. Îl vor aduce aici de îndată ce o să își revină. 

Evangeline se deplasă clătinându-se către balustrada 
balconului, ca și când ar fi putut vedea clădirea în marea de 
haos de lângă zidurile orașului. g 

Nu avusese un frate sau un tată. Incă nu hotărâse ce i-ar 
fi plăcut să-i fie Aedion. lar dacă era atât de rănit încât 
Darrow să primească mesaj... 

Îşi apăsă pântecul cu mâna, încercând să nu verse fierea 

care îi 
ardea gâtul. 

Se auziră șoapte, iar apoi o mână îi atinse umărul. 

— Lordul Gunnar o să-mi transmită mesajul, spuse 
Darrow. Tu ai să rămâi aici, cu mine. S-ar putea să am 
nevoie de tine. 

Cuvintele erau serioase, dar mâna de pe umărul ei era 

blândă. 

Evangeline dădu pur și simplu din cap, tristă și 
dezamăgită, și apucă balustrada balconului de parcă 
prinsoarea ei ar fi putut, 


cumva, să-l ţină pe Aedion în viaţă. 

— Gustări calde, Sloane! ordonă Darrow, vocea lui 
nelăsând loc de discuţii. 

Ceilalţi lorzi plecară. Evangeline nu știa cât timp trecu 
după asta sau cât dură ca lordul să revină înainte ca Darrow 
să-i dea o cană fierbinte. 

— Bea! 

Evangeline se supuse, aflând că era un fel de supă. 
Probabil de vită. Nu îi păsa. 

Prietenii ei erau acolo jos. Familia pe care și-o făcuse. 

Departe, în apropierea râului, o mișcare înceţoșată fu 
singurul semn că Lysandra era încă în viaţă. 

Nicio veste despre soarta lui Aedion. 

Așa că Evangeline zăbovi în turn și se rugă, Darrow 
rămânându-i alături în tăcere. 


CAPITOLUL 87 

Chiar dacă se mișcau cât de repede posibil, soldaţii 
khaganului erau prea lenți. Prea înceţi și prea mulţi ca să 
ajungă la timp în Terrasen. 

În săptămâna în care înaintaseră spre nord, Aelin cerând 
iertare Oakwaldului, Neamului Mititelelor și lui Brannon când 
croise o cale prin pădure, ei abia se apropiau de Endovier și 
de graniţa de la doar câţiva kilometri de dincolo de acesta. 
De acolo, dacă aveau noroc, Orynthul era la zece zile 
distanţă. Și probabil se transforma într-un dezastru dacă 
Morathul își păstra armata postată în Perranth după 
prădarea orașului. 

Așadar, ei aleseseră să ocolească orașul prin flancul 
vestic, înconjurând munţii Perranth în loc să meargă spre 
câmpii pentru o călătorie mai ușoară prin ţinut. Ascunși în 
pădurea Oakwald, ar fi putut lua prin surprindere armata 
Morathului în Orynth. 

Dacă mai rămânea ceva din Orynth până la sosirea lor. 
Erau încă oricum prea departe astfel încât călăreţii păsărilor 
ruk să plece în cercetare, și niciun mesager nu le ieșise în 
cale. Nici măcar sălbaticii din Colţi, care rămăseseră cu ei, 
iar acum jurau să mărșăluiască spre Orynth ca să își 
răzbune neamul, nu cunoșteau o rută mai scurtă. 

Aelin încercă să nu se gândească la asta. Sau la Maeve și 
Erawan, oriunde ar fi fost și indiferent ce ar fi plănuit. 

În Endovier, singurul avanpost al civilizaţiei pe care îl 
văzuseră în ultima săptămână, aveau să primească primele 
noutăți de la plecarea din trecătoarea Ferian. 

Incercă să nu se gândească nici la asta, la faptul că 
urmau să treacă prin Endovier a doua zi sau peste două zile 
și că avea să vadă munţii gri care găzduiau minele de sare. 


Stând pe pat întinsă pe burtă - n-avea rost să pună pe 
cineva să monteze un pat regal pentru ea și Rowan când ar 
fi mărșăluit peste câteva ore -, Aelin tresări la usturimea 
arzătoare de pe spate. 

Zăngănitul uneltelor lui Rowan și pârâitul coșurilor pentru jar 
erau singurele sunete din cortul lor. 

— O să fie gata în seara asta? întrebă ea când el se opri 

ca să 
înmoaie acul în cerneala cu urme de sare. 

— Dacă nu mai vorbești, fu răspunsul lui sec. 

Aelin pufni, ridicându-se pe coate ca să-l privească peste 
umăr. Nu vedea ce scria el, dar cunoștea tiparul. Era o 
replică a ceea ce-i scrisese pe spate primăvara trecută, 
povestirile celor dragi ei și morţile lor, chiar acolo unde 
fuseseră cicatricele ei. Exact unde fuseseră, ca și când 
amintirea lor i-ar fi fost fixată în minte. 

Dar acum, mai jos, avea un alt tatuaj. Unul care îi 
acoperea omoplaţii de parcă ar fi fost o pereche de aripi 
întinse. Sau așa le desenase el. 

Povestea lor. A lui Rowan și a lui Aelin. 

O poveste care începuse furios și trist și se transformase în 

ceva cu 
totul diferit. _ 

Ea se bucura ca el să-l lase așa. In etapa 

fericirii lor. Aelin își sprijini bărbia pe mâini. 

— Curând o să ne apropiem de Endovier. 

Rowan se apucă iar de muncă, dar ea știa că-i asculta fiecare 
cuvânt, că se gândea bine la fiecare răspuns. 

— Ce vrei să faci în privinţa asta? 

Ea tresări la usturimea unui loc foarte sensibil din apropierea 
coloanei. 

— Să-l ard din temelii. Să transform munţii în moloz. 

— Bun! Am să te 

ajut! Aelin schiță un 

zâmbet. 

— N-o să-mi spună legendarul prinţ-războinic să evit să 
îmi consum nesăbuit puterea? 


— Legendarul prinţ-războinic ţi-ar spune să nu te abaţi de 
la planul tău, dar dacă distrugerea orașului Endovier o să te 
ajute, atunci el o să te susţină. 

Aelin tăcu în timp ce Rowan continuă să lucreze alte câteva 
minute. 

— Nu îmi aduc aminte ca ultima dată să fi durat atât de 
mult să- mi faci tatuajul. 

— l-am adus îmbunătăţiri. lar tu te alegi cu unul 

complet nou. Ea mormăi, dar nu spuse nimic o vreme. 

Rowan își continuă treaba, ștergând sângele când era 

necesar. 

— Nu cred că pot, șopti Aelin. Nu cred că suport să mă uit 
măcar la Endovier, ca să nu mai zic să îl distrug. 

— Vrei să o fac eu? 

O întrebare calmă, de războinic. Ştia că el ar fi făcut-o. 
Dacă i-ar fi cerut-o, ar fi zburat spre Endovier și l-ar fi 
spulberat. 

— Nu, recunoscu ea. Oricum supraveghetorii și sclavii 
sunt plecaţi cu toţii. Nu ai pe cine să distrugi și pe cine să 
salvezi. Vreau doar să trec pe lângă oraș și să nu mă mai 
gândesc niciodată la asta. Inseamnă că sunt lașă? 

— Aş spune că înseamnă că ești om. Făcu o pauză. Sau 
oricum s- ar zice în cazul unui Fae. 

Ea se încruntă la degetele împreunate sub bărbie. 

— Se pare că acum sunt mai mult Fae decât altceva. 
Uneori chiar uit când am fost ultima dată în corpul meu 
uman. 

— E un lucru bun sau rău? 

Mâinile lui erau ferme. 

— Nu știu. Sunt om, în sinea mea, lăsând la o parte 
prostia cu regina spiridușilor. Am avut părinţi umani, iar 
părinţii lor au fost umani, în mare parte, și chiar dacă 
descendența lui Mab era reală... Sunt un om care se poate 
transforma într-un Fae. Un om care poartă un corp Fae. 

Nu zise nimic de nemurire. Nu uitase ce îi aștepta. 


— Pe de altă parte, replică Rowan, aș spune că ești un om 
cu instincte Fae. Poate mai multe decât cele umane. Ea îl 
simţi zâmbind. Ești posesivă, dominantă, agresivă... 

— Ai un stil unic de a face complimente unei femei! 

Pe spate, îi simţi râsul ca pe o atingere de aer cald. 

— De ce nu putem să fim și om, și Fae? De ce să alegem? 

— Pentru că oamenii întotdeauna par să ne ceară să fim 

una sau 
alta. 

— Nu ţi-a păsat niciodată de ce vor alți 

oameni. Ea schiţă un zâmbet. 

— Adevărat. 

Scrâșni din dinţi când acul lui o înțepă de-a lungul spinării. 

— Mă bucur că ești aici - că am să revăd orașul Endovier 

alături 
de tine. 

Că avea să-și înfrunte acea parte a trecutului, suferinţa și 
chinul, dacă tot nu se putea gândi încă prea mult la ultimele 
câteva luni. 

Uneltele lui și durerea amorţitoare se opriră. Apoi, el își 

atinse 
buzele de spatele ei, chiar deasupra locului în care începea 
noul tatuaj 
- același pe care i-l făcuseră Gavriel și Fenrys pe spate în 
ultimele 
câteva zile, ori de câte ori se opreau peste noapte. 
— Și eu mă bucur că sunt aici, Inimă de Foc! 
Cât timp i-ar mai fi permis zeii. 
XXX 

Elide se trânti pe pat, gemând ușor când se aplecă să-și 
dezlege șireturile cizmelor. O zi în care să o ajute pe Yrene 
în căruţă nu era o sarcină ușoară, iar perspectiva de a-și 
unge glezna și piciorul cu alifie părea aproape divină. Cel 
puţin munca-i ţinea în frâu gândurile agitate: ce îi făcuse lui 
Vernon, ce se întâmplase cu Perranthul, ce îi aștepta în 
Orynth și ce puteau face pentru a-l apăra. 

Din patul opus, Lorcan doar o privi, ţinând în mâini un 
măr curăţat pe jumătate. 

— Ar trebui să te odihnești mai des. 


Elide flutură o mână, scoțându-și cizma și apoi ciorapul. 

— Yrene este însărcinată și vomită cam la fiecare oră. 
Dacă ea nu se odihnește, nici eu n-am s-o fac. 

— Nu sunt prea sigur că Yrene este întru totul om. 

Chiar dacă vocea îi era răgușită, amuzamentul sclipi în ochii 

lui 
Lorcan. 

Elide scoase cutia cu alifie din buzunar. Era din eucalipt, îi 

spusese 

Yrene, numind o plantă de care Elide nu mai auzise, dar al 

cărei miros 
- iute și calmant totodată - îi plăcea. Pe lângă planta cu 
miros înțepător, alifia albă și opacă mai conţinea și lavandă 
și rozmarin. 

Se auzi foșnetul unor haine, iar apoi Lorcan îngenunche în 
faţa ei, ţinându-i piciorul în mâini. De fapt, i-l cuprindea cu 
totul. 

— Dă-mi voie! se oferi el. 

Elide fu destul de uluită încât să-l lase să-i ia cutia din 
mână și urmări în liniște cum Lorcan își înmuie degetele în 
alifie și începu să- i maseze glezna. 

Degetul lui mare întâlni locul în care oasele gleznei ei se 
frecau unele de celelalte. Elide mormăi. El începu să îi aline 
durerea cu multă grijă, aproape cu evlavie. 

Acele mâini își făcuseră loc prin regate ucigând, cicatricile 
fiind dovada faptelor sale. Și totuși, el îi ţinea piciorul ca și 
când ar fi fost o mică pasăre, ca și când ar fi fost ceva... 
sfânt. 

Nu dormeau în același pat - paturile erau prea mici, iar 
Elide adormea deseori după cină. Dar stăteau în același 
cort. Uneori, i se părea că, oferindu-i intimitate când se 
schimba sau făcea baie, fusese precaut, poate prea precaut. 

Într-adevăr, din cada din colţul cortului ieșeau aburi, 
mulţumită lui Aelin care păstra apa caldă. Multe dintre băile 
din tabără erau încălzite mulţumită ei, spre eterna 
recunoștință a nobililor și a soldaţilor. 

Alternând mișcările lungi cu cele circulare, Lorcan îi 
alungă încet durerea din picior. Părea mulțumit să facă doar 
asta toată noaptea, 


dacă ea și-ar fi dorit. 

Dar, pentru prima dată, nu era aproape adormită. Şi 
fiecare mișcare a degetelor lui pe piciorul ei o făcu să se 
ridice, încălzindu-i ceva în pântec. 

Cu degetul mare, apăsă pe scobitura piciorului ei, iar 
Elide scoase un mic sunet. Nu de durere, ci... 

Obrajii i se încălziră. Se încălziră și mai mult când Lorcan 
o privi pe sub gene, o scânteie de șiretenie licărind în ochii 
lui negri. 

Elide deschise ușor gura și apoi îl lovi în umăr, simțind 

mușchiul 
tare ca piatra. 

— Ai făcut-o intenţionat! 

Uitându-se încă în ochii ei, singurul răspuns al lui Lorcan 
fu repetarea mișcării. 

Se simţea atât de bine... 

Elide își smuci piciorul din mâna lui și își strânse picioarele. 

Lorcan îi schiță un zâmbet care o făcu să-și îndoaie degetele 

de la 
picioare. 

— Acum ești cu adevărat doamna din Perranth! zise el apoi. 

Ea știa. Se gândise neîncetat la asta în ultimele zile grele 
ale călătoriei. 

— Chiar despre asta vrei să vorbești? 

Degetele lui nu se opriră din munca miraculoasă și 

păcătoasă. 

— Nu am vorbit despre... Vernon. 

— Ce e cu el? spuse ea, încercând și eșuând să fie 
nonșalantă. 

Dar Lorcan o privi pe sub genele dese, perfect conștient de 

eschiva 

Elide expiră, uitându-se la tavanul boltit. 

— Felul în care am ales să-l pedepsesc la sfârșit... mă face 
mai bună 

decât Vernon? 

Nu-și regretase alegerea în prima zi. Nici în a doua. Dar în 
ultimii kilometri, întrucât se lămurise că Vernon era foarte 
probabil mort, își pusese întrebări. 

— Doar tu poţi hotărî asta, cred, spuse Lorcan. Totuși, 

degetele lui 


ei. 


se opriră pe piciorul ei. După părerea mea, a meritat-o. 

Puterea lui întunecată vui prin cameră. 

— Nu mă aşteptam să spui altceva. 

El ridică din umeri, fără să se deranjeze să nege. 

— Ştii, Perranthul o să își revină, zise el. După jaful 
Morathului și tot ce a făcut Vernon înainte. 

Acesta fusese celălalt gând care o apăsase cu fiecare 
kilometru spre nord: că orașul ei și al părinţilor fusese 
distrus, că Finnula, doica ei, s-ar fi putut număra printre 
morţi, că oricare dintre oameni ar fi putut să sufere. 

— Dacă o să câștigăm războiul ăsta, spuse 

Elide. Lorcan își reluă mișcările liniștitoare. 

— Perranthul o să fie reconstruit, fu tot ce spuse el. O să ne 
asigurăm noi de asta. 

— Ai făcut-o vreodată? Ai reconstruit vreun oraș? 

— Nu, recunoscu el, degetele lui alinându-i durerea din 
oase. Doar le-am distrus. Se uită în ochii ei, sincer și 
pătrunzător. Dar mi-ar plăcea să încerc. Impreună cu tine. 

Ea își dădu seama de oferta căreia nu-i dăduse glas - nu doar 

de a 
construi un oraș, ci o viaţă împreună. 

Obrajii i se încălziră când dădu aprobator din cap. 

— Da, șopti ea. Cât timp om mai avea la dispoziţie. 

Pentru că și dacă supravieţuiau războiului, nemurirea lui tot 

ar fi 
fost o problemă. 

Ceva se închise în privirea lui Lorcan auzind asta, iar ea 
crezu că avea să-i spună mai multe, dar el își plecă fruntea 
și începu să dezlege șireturile de la cealaltă cizmă. 

— Ce faci? 

Cuvintele ei erau șoptite. 

Degetele lui abile - pe toți zeii, degetele acelea - îi 
desfăcură repede șireturile. 

— Ar trebui să îţi relaxezi picioarele. Și corpul. Așa cum am 

spus, 


lucrezi prea mult. 

— Ai spus că artrebui să mă odihnesc mai mult. 

— Din cauză că lucrezi prea mult, zise și făcu semn din 
bărbie spre cadă când îi scoase cealaltă cizmă și o ajută să 
se ridice. Mă duc să caut ceva de mâncare. 

— Deja am mâncat... 

— Ar trebui să mănânci mai mult. 

El încerca să îi ofere intimitate fără ca ea să se simtă 
jenată cerându- i asta. 

Desculţă în faţa lui, Elide se uită la chipul cu trăsături 
dure. Își scoase mantia și jacheta. Lorcan înghiţi. 

Ştia că putea să îi audă inima bătând repede și că, 
probabil, îi simţea toate emoţiile, dar ea spuse: 

— Am nevoie de ajutor. Să intru în cadă. 

— Serios? spuse el aproape gutural. 

Elide își mușcă buza, sânii devenindu-i grei și furnicând-o. 

— Aș putea să alunec. 

El o măsură din priviri, dar nu se mișcă. 

— Este un moment periculos. 

Elide găsi puterea să se îndrepte spre cada de cupru. El 
veni încet la câțiva pași în urmă, lăsându-i spaţiu. Lăsând-o 
să controleze situația. 

Elide se opri lângă cada aburindă și își scoase tivul cămășii 

din 
pantaloni. 

Lorcan îi urmări fiecare mișcare. Nu era foarte sigură că el 

respira. 

Dar mâinile i se opriră. Nesigure. Nu de el, ci de acest 

ritual, de 
această cale. 

— Arată-mi ce să fac, șopti ea. 

— Te descurci foarte bine, mormăi Lorcan. 

Dar Elide îi aruncă o privire neajutorată, iar el se apropie. 
Degetele lui găsiră tivul liber al cămâășii ei. 

— Îmi dai voie? întrebă el încet. 


— Da, șopti Elide. 

Lorcan încă îi studia privirea, ca și când ar fi citit sinceritatea 

acelui 
cuvânt. Considerându-l adevărat. 

Ușor, îi scoase cămașa. Aerul rece îi atinse pielea, făcând- 

o ca de găină. Banda flexibilă din jurul sânilor rămase la 
locul ei, dar Lorcan o fixă cu privirea și-i zise răgușit: 

— Spune-mi ce vrei să fac mai departe. 

Cu mâinile tremurânde, Elide își trecu un deget peste bandă. 

Mâinile lui Lorcan tremurară când o dezlegă. Când o 
dezvălui aerului... și lui. 

Ochii lui părură să se întunece pe deplin când îi studie 

sânii, 
respiraţia sacadată. 

— Eşti frumoasă, șopti el. 

Elide zâmbi cât se gândi la spusele lui, găsind destul curaj 
încât să- și întindă mâinile spre jacheta lui și să o descheie 
până ce pieptul lui Lorcan fu gol, iar ea își trecu degetele 
peste puţinul păr negru de pe mușchii sculptați. 

— Frumos, spuse ea. 

Nu știa dacă Lorcan tremura pentru că încerca să se 
înfrâneze sau din cauza emoţiilor. Mărâitul său adorabil vui 
prin ea când îl sărută pe piept. 

Cu mâinile în părul ei, Lorcan îi desfăcu cosiţa. 

— Avansăm doar cât de mult vrei, spuse el. 

Totuși, ea îndrăzni să își coboare privirea spre corpul lui - 

spre 
acea încordare din pantalonii săi. 

Gura i se uscă. 

— Eu... nu știu ce fac. 

— Orice ai face o să fie suficient, spuse el. 

Ea își ridică fruntea, studiindu-i chipul. 

— Suficient pentru ce? 

Lorcan schiţă din nou un zâmbet. 

— Suficient ca să îmi faci pe plac. 


Aroganţa lui o făcu să râdă zeflemitor, dar Lorcan o sărută 
pe gât. O cuprinse cu mâinile de talie, atingându-i ușor 
coastele cu degetele mari, fără să ajungă cu ele mai sus. 

Elide se arcui spre atingerea lui, scoțând un mic sunet 
când buzele lui o atinseră sub ureche, sărutând-o apoi pe 
gură, cu pasiune și blândeţe. 

Ea îl cuprinse de gât, iar Lorcan o ridică, ducând-o nu în 
cadă, ci în patul din spatele lor, sărutând-o în continuare. 

Acasă. Experienţa asta alături de el. Era casa pe carenuo 
avusese niciodată. Cine știa cât ar mai fi avut la dispoziţie 
ca s-o împartă... 

lar când Lorcan o întinse pe pat, respirând la fel de 
sacadat ca ea, când se opri, lăsând-o să decidă ce să facă și 
cum să continue, Elide îl sărută din nou și șopti: 

— Arată-mi totul! 

lar Lorcan o ascultă. 

XXX 
Vedea o poartă și un coșciug. 

Nu alesese nici poarta, nici coșciugul. 

Era într-un spaţiu care nu era un loc, învăluită de ceaţă, și 
se uita la opţiunile ei. 

Din coșciug se auzeau un zgomot surd și ţipetele 
înăbușite și rugăminţile tot mai intense ale unei femele. 

lar poarta era o boltă neagră spre eternitate pe ale cărei 
margini sângele curgea, intrând în piatra neagră. După ce 
poarta terminase cu tânărul rege, rămăsese doar sângele. 

— Nu ești mai bună decât mine, spuse Cairn. 

Ea se întoarse spre el, dar nu războinicul care o chinuise 
era cel învăluit în ceaţă. 

Doisprezece stăteau ascunși, fără trup și totuși prezenţi, 
vechi și reci. Ei vorbiră la unison. 

— Mincinoaso! Trădătoareo! Lașo! 

Sângele de pe poartă intra în piatră, ca și când însăși poarta 

ar fi 


devorat ultima bucată din cel care plecase în locul ei. Din cel pe 
care 
l-ar fi lăsat să îi ia locul. 

Zgomotul surd din coșciug nu încetă. 

— Cutia aia n-o să se deschidă niciodată, spuseră ei. 

Ea clipi și se trezi în cutia de piatră rece, în aerul 
înăbușitor. Clipi și lovi în capac, ţipând neîncetat. Clipi și se 
trezi legată în lanţuri, cu o mască fixată pe faţă... 

XXX 

Aelin se trezi în lumina slabă a vasului cu jăratic și mirosul 
de pin și zăpadă al partenerului ei o învălui. În afara cortului 
lor, vântul șuiera, făcând pereţii de pânză să se legene și să 
se umile. 

Era atât de obosită! 

Aelin se holbă în întuneric multe ore, nereușind să mai 

adoarmă. 

XXX 

Chiar și la adăpostul pădurii Oakwald, în ciuda potecii mai 
late pe care o arsese Aelin de-a lungul drumului vechi care 
traversa continentul ca o venă uscată, simţea că Endovier 
se ivea. Simţea munţii Rhunn ridicându-se către ei, ca un zid 
la orizont. 

Ea călărea aproape de partea din faţă a grupului, fără să 
spună multe odată cu trecerea orelor de dimineaţă și după- 
amiază. Rowan îi rămase alături, stând mereu în stânga ei - 
ca și când ar fi putut fi un scut între ea și Endovier - cât 
trimise dâre de foc ce topiră copacii bătrâni din faţă. Vântul 
lui Rowan înăbuși fumul ca să nu alerteze inamicul de 
apropierea lor. 

Îi terminase tatuajul cu o noapte în urmă. Luase o mică 
oglindă de mână ca să îi arate opera, tatuajul făcut pentru 
ei. 

Aelin aruncase o privire la aripile întinse - aripile de șoim 
- de pe spate și îl sărutase. Il sărutase până ce se 
dezbrăcase și el, iar ea îl încălecase, niciunul deranjându-se 
să vorbească, incapabili să își caute cuvintele. 

Spatele i se vindecase până dimineaţă, deși rămăsese 
sensibil în câteva locuri de pe coloană, iar în orele în care 
călăriseră mai aproape 


de Endovier, greutatea invizibilă a cernelii i se păruse 
calmantă. 

leșise. Supravieţuise. 

Celor întâmplate în Endovier... și lui Maeve. 

lar acum era răspunderea ei să călărească repede spre 
nord, să încerce să își salveze poporul înainte ca Morathul să 
îl facă să dispară pentru totdeauna, așa cum intenționau 
Erawan și Maeve. 

Dar asta nu era o piedică pentru greutatea care o apăsa 
și atracţia de a se îndrepta spre vest, ca să caute locul din 
care durase atât de mult să evadeze, chiar și după ce fusese 
eliberată fizic. 

După prânz, o găsi pe Elide în dreapta ei, călărind tăcută 
pe sub copaci. Călărind mai mândră decât înainte, roșie în 
obraji. 

Aelin avea senzaţia că știa exact de ce era îmbujorată; că, 
dacă s-ar fi uitat în spate spre locul în care călărea Lorcan, l- 
ar fi văzut afișând un zâmbet satisfăcut, pur masculin. 

Dar cuvintele lui Elide fură orice, numai nu cele ale unei 
domniţe îndrăgostite. 

— Nu credeam că o să mai văd vreodată Terrasenul, după 
ce m-a scos Vernon din Perranth. 

Aelin clipi. Și până și bujorii lui Elide dispărură când strânse 

din 
buze. _ 

Dintre toţi, doar Elide văzuse Morathul. Locuise acolo. li 
supraviețuise. 

— Era o vreme când nici eu nu credeam că o să-l mai văd, 

zise 
Aelin. 

Elide căzu pe gânduri. 

— Când erai asasină sau când erai sclavă? 

— Ambele. Și poate că Elide venise lângă ea doar ca să o 
facă să vorbească, dar Aelin îi explică: A fost un altfel de 
tortură să știu că, fiind în Endovier, mă aflam la doar câţiva 
kilometri de casa mea. Şi că n-am să pot să o revăd o ultimă 
dată înainte să mor. 

Ochii negri ai lui Elide străluciră de înţelegere. 

— Credeam că o să mor în turnul ăla și că nimeni nu o să-și 

mai 


aducă aminte că am existat. 

Amândouă fuseseră prizoniere... un fel de sclave. 
Amândouă fuseseră înlănţuite și căpătaseră cicatrice. 

Sau Elide avea. Pe Aelin încă o afecta lipsa lor - era o 
absenţă pe care niciodată n-ar fi crezut că avea să o 
regrete. 

— Totuși, până la urmă am scăpat, spuse Aelin. 

Elide se întinse ca s-o apuce de mână pe Aelin. 

— Da, așa e. 

Chiar dacă acum își dorea să se termine totul, fiecare 
respiraţie părând îngreunată de acea dorinţă. 

Mergând mai departe, tocmai când Aelin văzu că drumul 
se bifurca - era răscrucea care avea să-i ducă spre minele 
de sare -, rukhinul care zbura pe marginea dintre pădure și 
munţi îi avertiză pe toţi cu un strigăt. 

Aelin scoase imediat sabia Goldryn. Rowan se înarmă 
lângă ea, și toată armata se opri când ei scrutară pădurea și 
cerul. 

Tânăra auzi avertismentul tocmai în clipa în care o siluetă 
neagră trecu repede pe lângă ei, atât de mare încât 
întunecă soarele de deasupra pădurii. 

Un balaur. 

Arcurile scârţâiră, iar păsările ruk îi depășiră în grabă, 
urmărind balaurul. Dacă îi reperase o iscoadă Dinţi-de-fier... 

Aelin își pregăti magia. Balaurul se înclină spre ei, abia vizibil 
printre crengi. 

Dar atunci licări lumina, făcându-i pe rukhini să se retragă 
- era inofensiv. 

Nu era lumină. Ci gheaţă, pâlpâind și strălucind înainte să 

devină 
foc. 

Și Rowan îl recunoscu. Strigă ordinul să nu tragă. 

Nu Abraxos era cel care aterizase la răscruce. Și nu era nici 

urmă 
de Manon Cioc-Negru. 

Lumina licări din nou, iar Dorian Havilliard se arătă tuturor, 

cu 


jacheta și mantia pătate și uzate. 

Aelin galopă spre el, alături de Rowan și Elide și urmată de 

ceilalţi. 

Dorian ridică o mână, chipul lui fiind serios ca moartea, 
chiar dacă făcu ochii mari când o văzu. 

Dar atunci, Aelin simţi ce avea Dorian 

asupra lui. Cheile Wyrd. 

Toate trei. 


CAPITOLUL 88 

Pe Aedion îl ardeau coastele și braţul. 

Mai rău decât căldura dogoritoare a sulițelor de foc, mai 
rău decât orice ungher din ţinutul arzător al lui Hellas. 

Își recăpătase cunoştinţa când vindecătoarea începuse să 
îl coasă. Mușcase din călușul de piele pe care i-l oferise ea și 
ţipase de durere cât îl cususe. 

Înainte să termine, leșinase din nou. Se trezise după 
câteva minute, potrivit soldaţilor desemnaţi să se asigure că 
nu avea să moară, și aflase că durerea cedase cumva, dar 
era încă destul de puternică încât să-i fie aproape imposibil 
să-și folosească braţul în care ţinea sabia. Cel puţin până 
când sângele Fae l-ar fi vindecat - mai repede decât pe 
muritori. 

Faptul că nu murise din cauza hemoragiei și putea încerca 
să își miște braţul când ordonase să i se fixeze din nou 
armura, mergând pe străzile orașului și îndreptându-se 
către zid, se datora moștenirii Fae. Din partea mamei, da, 
dar, în principal, din partea tatălui. 

Aflase Gavriel, dincolo de mare sau pe unde îl dusese 
căutarea lui Aelin, că Terrasenul era pe cale să cadă? l-ar fi 
păsat? 

Nu conta. Chiar dacă o parte din el își dorea ca Leul să fie 
acolo. Şi Rowan, și ceilalţi, cu siguranţă, dar prezenţa 
constantă a lui Gavriel ar fi fost un balsam pentru acești 
oameni. Poate și pentru el. 

Aedion scrâșni din dinţi, legănându-se când urcă scările 
ude de sânge spre zidurile orașului, ferindu-se de trupurile 
oamenilor și ale valgilor. Fusese inconștient o oră. 

Nu se schimbase nimic. Valgii încă se învălmășeau pe 
ziduri și la porţile sudice și vestice, dar armata Terrasenului 
îi ţinea departe, în aer, vrăjitoarele Crochan și Dinţi-de-fier 
se împuţinaseră, dar nu cu 


mult. Cele Treisprezece erau un grup distant și feroce, sfâșiind 
pe 
oricine le zbura în cale. 

lar la râu... sângele roșu păta malurile înzăpezite. Prea 
mult sânge roșu. 

Se împiedică un pas, pierzând din vedere râul pentru o 
clipă când soldaţii trecură pe lângă el cărând valgi; abia 
reuși să respire cât scrută malurile însângerate. Soldaţii 
zăceau morți peste tot împrejur, dar erau acolo. Mai 
aproape de zidurile orașului decât își dăduse seama. 

Albă în contrast cu zăpada și gheaţa, ea încă lupta, sângele 
curgându-i din coaste. Sânge roșu. 

Dar nu se retrăgea în apă, ci rămânea pe loc. 

Era nesăbuit... inutil. Fusese mult mai eficient să îi atace prin 
surprindere. 

Totuși, Lysandra lupta, coada rupând spinări și botul 
imens smulgând capete, chiar acolo unde râul cotea pe 
lângă oraș. El își dădu seama atunci că era ceva în neregulă. 

În afară de sângele care o murdărea. 

Ştia că Lysandra aflase ceva ce ei nu știau și că, 
rămânând pe loc, încerca să le facă semn celor de pe ziduri. 

Ameţit, cu braţul și coastele zvâcnindu-i, Aedion scrută 
câmpul de luptă. Un grup de soldaţi o atacă, dar, cu o 
lovitură de coadă, rupse suliţele și purtătorii lor. 

Un alt grup de soldaţi încercă să treacă de ea, pe malul 

râului. 

Aedion văzu ceea ce cărau ei, ce încercau să care, și 
înjură. Cu coada ei lungă, Lysandra zdrobi barca, dar nu 
reuși să ajungă la al doilea grup de soldaţi... care cărau o 
altă barcă. 

Ei ajunseră la apele îngheţate, barca plescăind, iar 
Lysandra atacă fix în clipa în care alţi soldaţi se năpustiră 
asupra sa cu atât de multe sulițe încât nu avu de ales decât 
să îi înfrunte, permiţând bărcii și soldaţilor care o cărau să 
se strecoare pe lângă ea. 

Aedion observă încotro se îndreptau și începu să strige 

ordine, 


gândurile învolburându-i-se cu fiecare comandă. 

Faptul că Lysandra se furișase spre râu prin tuneluri 
reprezentase o surpriză, dar dezvăluise și Morathului că 
exista o altă cale să intre în oraș. Una chiar pe sub 
picioarele lor. 

lar dacă ar fi intrat prin grilaj, dacă ar fi reușit să treacă de 

ziduri... 

Luptându-se cu gândurile din ce în ce mai tulburi, Aedion 
începu să facă semne. Mai întâi femeii metamorfice care 
rezista atacului, încercând atât de curajos să ţină la distanţă 
armata. Apoi spre Cele Treisprezece, aflate la o înălţime 
periculos de mare în văzduh, ca să se întoarcă spre ziduri - 
ca să oprească Morathul din a se furișa înainte să fie prea 
târziu. 

XXX 

La înălţime, unde șuieratul vântului îneca strigătele 
muribunzilor și ale răniților, Manon văzu semnalul de lumină 
al generalului, ales cu grijă, pe care i-l arătase cu o seară în 
urmă. 

Un ordin să se întoarcă la ziduri - imediat. Doar ea și Cele 
Treisprezece. 

Vrăjitoarele Crochan ţineau la distanţă valul vrăjitoarelor 
Dinţi- de-fier, dar să se retragă, să plece... 

Prinţul Aedion le făcu din nou semn. „Acum! Acum! 

Acum!” Ceva era în neregulă. 

„Râul, le atrase el atenţia. Inamicul!” 

Manon își aruncă privirea spre pământul de la mare 
distanță dedesubt și văzu ce încerca să facă Morathul pe 
ascuns. 

— Spre ziduri! strigă ea la Cele Treisprezece care încă 
luptau în spatele ei, și îl îndreptă pe Abraxos spre oraș, 
trăgând de frâie ca să depășească în zbor bătălia. 

Strigătul de avertisment al lui Asterin ajunse la ea o clipă mai 
târziu. 

Țâșnind de dedesubt, ca un prădător care își ataca prada, 
balaurul masiv se îndreptă direct spre Abraxos. 

Manon o recunoscu pe călăreaţă când balaurul se izbi în 

Abraxos, 


înfigându-și adânc ghearele și dinţii. 

Iskra Picioare-Galbene deja zâmbea. 

Lumea se roti, dar Abraxos, ţipând de durere, rămase în aer, 
continuând să bată din aripi. 

Chiar dacă balaurul Iskrei își retrase capul... doar ca să 
cuprindă grumazul lui Abraxos cu fălcile. 


CAPITOLUL 89 

Balaurul Iskrei îl apucă de gât, dar Abraxos îi ţinu în aer. 

Văzând maxilarul puternic din jurul grumazului lui Abraxos, 
frica și suferința din ochii lui... 

Manon nu putea respira. Nu putea evita groaza care o 
cuprindea, atât de puternic încât, pentru câteva clipe, 
încremeni. 

Abraxos, Abraxos... 

li aparţinea. Era al ei, ea era a lui, iar întunericul îi alesese să 
fie împreună. 

Pierdu noţiunea timpului, neștiind cât trecuse între 
mușcătură și momentul în care se mișcă din nou. Ar fi putut 
fi o secundă sau un minut. 

Dar apoi scoase o săgeată din tolba aproape goală. Vântul 
care șuiera ameninţa să i-o smulgă din mână, dar o 
poziționă în arc, lumea rotindu-se încontinuu, și ţinti. 

Balaurul Iskrei se încovoie când săgeata îl nimeri - la un 
milimetru de ochi. 

Dar el nu renunţă. 

Nu mușcase atât de adânc încât să sfâșie grumazul lui 
Abraxos, dar, dacă îl ţinea strâns suficient de mult timp, 
dacă sufoca balaurul... 

Manon trase o altă săgeată. Vântul o mișcă suficient încât 
abia să lovească maxilarul bestiei, înfigându-se în pielea 
groasă. 

Iskra râdea când Abraxos se lupta și nu reușea să se 

elibereze... Manon se uită după oricare dintre Cele 

Treisprezece, după oricine 
ar fi putut să-i salveze. Să-l salveze. 

Pe el, care conta mai mult decât oricine altcineva, cu care 

ea ar fi 
făcut schimb de locuri dacă Zeița cu Trei Feţe i-ar fi permis 
să aibă 


gâtul prins în fălcile îngrozitoare... 

Dar Cele Treisprezece se împrăștiaseră, despărțite de 
sabatul Iskrei. Asterin și aghiotanta Iskrei se luptau când 
balaurii lor își uniseră ghearele și plonjaseră spre câmpul de 
luptă. 

Manon estimă distanţa până la balaurul Iskrei și maxilarul 
din jurul gâtului. Estimă rezistenţa frâielor. Dacă ar fi putut 
să coboare, dacă ar fi avut noroc, ar fi putut să taie gâtul 
balaurului, doar cât să îl elibereze... 

Însă aripile lui Abraxos oboseau. Coada cu care încerca să 
îl lovească pe celălalt începea să se miște mai lent. 

Nu. 

Nu! 

Nu așa. Orice, în afară de asta. 

Manon își aruncă arcul pe spate, bâjbâind și căutând cu 

degetele 
aproape îngheţate chingile și cataramele șeii. 

Nu putea să suporte. Nu voia să suporte această moarte, 
suferinţa și frica lui. 

Poate suspinase. Poate țipase când ritmul aripilor lui șovăi 

din 
nou. 

Avea de gând să sară prin vântul nenorocit, să o smulgă 
pe căţeaua aia din șa și să taie grumazul balaurului ei... 

Abraxos începu să cadă. 

Nu să cadă. Ci să plonjeze, ca să coboare. Să ajungă la 
pământ, trăgând balaurul după el. 

Astfel încât Manon să poată supravieţui. 

— TE ROG! Strigătul ei pentru Iskra se auzi pe câmpul de 

luptă, 
prin lume. TE ROG! 

Ar fi implorat-o și s-ar fi umilit, dacă asta i-ar fi dat 
balaurului ei cu inimă de războinic - care o salvase de mai 
multe ori decât o făcuse ea, în moduri care contau cel mai 
mult - șansa să trăiască. 

— TE ROG! strigă ea din tot sufletul ei sfâșiat. 

Iskra doar râse. lar balaurul nu cedă, nici măcar când 

Abraxos 


încercă din răsputeri să se apropie de pământ. 
Cu lacrimile smulse de vânt, Manon desfăcu și ultima 
cataramă a șeii. Spaţiul dintre balauri era imposibil, dar ea 
mai fusese norocoasă. Nu îi păsa de nimic. De Pustiuri, de 
vrăjitoarele Crochan și Dinţi- de-fier, de coroana ei. Nu îi 
păsa de nimic, dacă Abraxos nu îi era 
alături. 

Abraxos își încordă aripile, luptând cu inima lui mare și 
iubitoare să ajungă la o altitudine mai joasă. 

Manon măsură distanţa până la coastele balaurului, 
scoţându-și mănușile ca să își elibereze unghiile de fier, la 
fel de puternice ca orice cângi. 

Se ridică pe șa, strecurându-și un picior sub ea, și se 
încordă ca să sară înainte. Și îi spuse lui Abraxos, 
atingându-i spatele: „Te iubesc!” 
Era singurul lucru care conta până la urmă. Singurul lucru 
care 

conta acum. 

Abraxos se zbătu ca și când ar fi încercat să o oprească. 

Manon își adună toată puterea în picioare și braţe și 
inspiră, probabil ultima dată... 

Tâşnind din cer, mai repede ca o stea căzătoare, o siluetă se 

izbi în 
balaurul Iskrei. 

Fălcile eliberară grumazul lui Abraxos, cei doi balauri căzând 
rotindu-se. 

Manon avu destulă minte încât să se ţină din răsputeri de șa 
când vântul ameninţă să o smulgă de pe spatele lui. 

În cădere, sângele îi pluti în sus, dar el își întinse aripile și 
se înclină, înălțându-se. Își căpătă echilibrul suficient cât 
Manon să urce în șa, prinzându-se bine când se roti să vadă 
ce se întâmplase în spatele ei. Cine îi salvase. 

Nu era Asterin. 

Nu erau Cele 

Treisprezece. Ci Petrah 

Sânge-Albastru. 

Și în spatele moștenitoarei clanului de vrăjitoare Sânge- 

Albastru, 


izbindu-se acum în legiunea aeriană a Morathului din locul în 
care se furișaseră pe câmpul de luptă de deasupra norilor, 
erau vrăjitoarele Dinţi-de-fier. 

Cu sutele. 

Sute de vrăjitoare Dinţi-de-fier călare pe balauri se izbiră în ai 

lor. 

Petrah și Iskra se despărţiră, moștenitoarea Sânge- 
Albastru zburând spre Manon cât Abraxos se luptă să 
rămână vertical. 

In ciuda vântului care șuiera și a vuietului luptei, Manon 
tot o auzi pe Petrah când moștenitoarea Sânge-Albastru îi 
spuse „O lume mai bună!” 

Manon rămase fără cuvinte, uitându-se pur și simplu spre 
zidurile orașului, spre armata care încerca să intre prin 
grilajul râului. 

— Zidurile... 

— Pleacă! 

Apoi, Petrah îi arătă unde se oprise Iskra în aer ca să se 
holbeze la ce se întâmpla, la actul de sfidare și răzvrătire 
atât de incredibil încât multe dintre vrăjitoarele Dinţi-de-fier 
ale Morathului erau la fel de uluite. Petrah își dezgoli dinţii, 
dezvăluind fierul care licărea în lumina apoasă a soarelui. 

— Mă ocup eu de ea! 

Manon se uită la zidurile orașului și la Iskra, întorcându-se 
din nou spre ele. Dacă ar fi fost două împotriva uneia 
singure, ar fi spulberat- o cu siguranţă... 

— Pleacă! strigă Petrah. lar când Manon ezită din nou, Petrah 
spuse doar atât: Pentru Keelie! 

Pentru femela balaur pe care o iubise Petrah la fel de mult 
cum îl iubea Manon pe Abraxos. Care luptase pentru Petrah 
până la ultima suflare, în timp ce balaurul Iskrei o ucidea. 

Așadar, Manon dădu din cap. 

— Întunericul să te învăluie! 

Abraxos se avântă spre zid, bătând instabil din aripi și 

respirând 
superficial. 


El trebuia să se odihnească, trebuia să fie văzut de o 
vindecătoare... 

Manon se uită în spate chiar în clipa în care Petrah se izbi în 

Iskra. 

Cele două moștenitoare se rostogoliră spre pământ, 
luptându-se din nou, balaurii lovind. 

Manon nu își putea întoarce privirea nici dacă voia. 

Balaurii se despărţiră, iar apoi se înclinară, executând 
întoarceri bruște care îi făcură din nou să se întâlnească, 
înălțându-se în văzduh și lovind cu cozile în timp ce își 
uneau ghearele. 

Iskra și Petrah se înălțară tot mai mult, balaurii lovind și 
mușcând, prinzându-se cu ghearele și pocnindu-și fălcile. 
Tot mai sus, depășind luptele ce se dădeau în văzduh, 
printre vrăjitoare Crochan și Dinţi-de-fier, printre nori. 

Era o cursă, o simulare a dansului de împerechere a 
balaurilor: să se ridice până în cel mai înalt punct pe cer, iar 
apoi să plonjeze uniţi spre pământ. 

Vrăjitoarele Dinţi-de-fier se opriră din luptă. Cele Crochan 
încremeniră în aer. Chiar și pe câmpul de luptă, soldaţii 
Morathului își ridicară privirea. 

Cele două moștenitoare țâșniră tot mai sus. lar când 
ajunseră acolo unde nici măcar balaurii nu puteau trage aer 
în plămâni, își strânseră aripile și ghearele și plonjară cu 
capul în jos spre pământ. 

Manon văzu capcana înaintea lui Iskra. 

O văzu în clipa în care Petrah se eliberă, părul auriu 
fluturându-i când își scoase sabia, iar balaurul ei începu să 
zboare în cerc. 

În cercuri strânse și precise în jurul lui Iskra și al balaurului ei, 

în 
timp ce plonjau. 

Atât de strânse încât bestia Iskrei nu avu loc să își 
deschidă aripile. lar când încercă să o facă, balaurul lui 
Petrah fu acolo, lovindu-l cu coada sau mușcându-l. Când 
încercă să o facă, sabia lui Petrah licări, sfâșiind fiara. 

Atunci își dădu seama Iskra. 


Își dădu seama în timp ce cădeau tot mai mult, iar Petrah 
se mișca în cerc în jurul lor, atât de repede încât Manon se 
întrebă dacă, în ultimele luni, moștenitoarea Sânge-Albastru 
se antrenase exact pentru clipa asta. 

Ca să se răzbune pentru 

Keelie. Insăși lumea păru să 

se oprească. 

Petrah și balaurul ei zburară în cerc, sângele din bestia 
Iskrei curgând în sus, fiara agitându-se tot mai mult cu 
fiecare metru mai aproape de pământ. 

Dar nici Petrah nu-și îndemnase balaurul să-și întindă 
aripile. Nu trăsese frâiele ca să îl încline. 

— Retrage-te, șopti Manon. Înclină-te acum! 

Petrah nu o făcu. Cei doi balauri se avântară spre pământ 
ca două stele întunecate căzând din cer. 

— Încetează! strigă Iskra. 

Petrah nu catadicsi să-i răspundă. 

Nu se puteau înclina la viteza aceea. Și, curând, Petrah n- 
ar mai fi reușit să se încline deloc. Avea să se izbească de 
pământ, împreună cu Iskra. 

— Încetează! 

Frica transformă ordinul lui Iskra într-un țipăt 

strident. Manon nu simţea nici urmă de milă 

pentru ea. 

Pământul se apropia, brutal și neiertător. 

— Cățea nebună, am spus să încetezi! 

Şaizeci de metri până la pământ. Apoi treizeci. Manon 
abia mai respira. 

Cincisprezece metri. 

lar când pământul păru să se ridice ca să îi întâmpine, 
Manon auzi singurele cuvinte ale lui Petrah adresate Iskrei 
ca și când ar fi fost purtate de vânt. 

— Pentru Keelie! 

Balaurul lui Petrah își întinse aripile, înclinându-se mai brusc 


decât orice balaur pe care îl văzuse vreodată Manon. 
Ridicându-se, vârful aripii atinse pământul îngheţat înainte 
să ţâșnească din nou spre cer, lăsându-i pe Iskra și balaurul 
ei să se izbească de pământ. 

Bubuitul răsună pe lângă Manon, explodând prin 

lume. Iskra și balaurul ei nu se mai ridicară. 

Abraxos scoase un geamăt de durere, iar Manon se roti în 
șa, inima bătându-i cu putere. 

Iskra era moartă. Moștenitoarea Picioare-Galbene era 

moartă. 

Întâmplarea nu o umplu de bucuria la care se așteptase. 
Nu cu acel grilaj vulnerabil din zidul orașului care era atacat. 

Așa că lovi frâiele, iar Abraxos zbură spre zidurile orașului, 
iar apoi Sorrel și Vesta ajunseră în spatele ei, Asterin venind 
repede din urmă. Ele zburau la înălțime joasă, sub 
vrăjitoarele Dinţi-de-fier care se luptau acum cu alte 
vrăjitoare Dinţi-de-fier, primele încă războindu-se cu sabatul 
Crochan, îndreptându-se acolo unde râul curgea direct spre 
flancurile lor. 

O barcă ajunsese deja la mal. Săgeţile zburau deja din micul 

grilaj, 
străjerii agitându-se să ţină inamicii la distanţă. 

Soldaţii Morathului erau atât de preocupaţi de ţinta lor din 
faţă, încât nu se uitară în spate înainte ca Abraxos să îi 
atace. 

Sângele lui curse pe lângă ei când ateriză lovind cu 
ghearele, dinţii și coada. Sorrel și Vesta se ocupară de 
ceilalţi, distrugându-le curând barca. 

Dar nu era suficient. Nici pe departe. 

— Stâncile, șopti Manon, întorcându-l pe Abraxos spre 

cealaltă 
parte a râului. 

El înţelese. Inima i se frângea pentru că îl forţa, dar 
balaurul zbură către partea cealaltă a râului și cără unul 
dintre bolovanii mai mici peste rău. Cele Treisprezece îi 
înţeleseră planul și o urmară, repede și hotărâte. 

Fiecare bătaie a aripilor lui era mai lentă decât ultima, 

pierzând 
altitudine cu fiecare metru de râu traversat. 


Dar apoi reuși, chiar în clipa în care un alt grup de soldaţi 
de-ai Morathului încercară să intre în micul culoar vulnerabil. 
Manon izbi piatra în apă în faţa acestora. Cele Treisprezece 
își aruncară și ele pietrele, împroșcând apa peste zidurile 
orașului. 


Fiecare călătorie peste râu era mai lentă decât cea dinaintea 


ei. 

Dar pietrele se adunară, ieșind la suprafaţă, ridicându-se 
și blocând accesul în râul subteran. Destul de mult încât să îl 
închidă - dar să nu le ofere sprijin soldaţilor Morathului care 
dădeau năvală pe celălalt mal. 

Abraxos gâfâi, plecându-și capul. 

Manon se întoarse în șa ca să îi ordone aghiotantei să nu 
mai adune pietre, dar Asterin o făcuse deja. Aghiotanta ei 
arătă spre zidurile orașului de deasupra lor. 

— Intră! 

Manon nu-și pierdu timpul ca să o contrazică. Pocnind 
frâiele lui Abraxos, Manon îl făcu să zboare peste zidurile 
orașului, sângele lui picurând peste soldaţii care se luptau 
acolo. 

Reușise să ajungă pe meterezele castelului înainte să 

epuizeze. 

Înainte să atingă pietrele și să alunece, bubuitura 
impactului răsunând prin Orynth. 

Se izbi de un zid al castelului, cu aripile moi, iar Manon 
sări din șa în timp ce strigă după o vindecătoare. 

Rana de la grumazul său era mai rea decât 

crezuse. Și totuși, luptase pentru ea. 

Rămăsese în aer. 


se 


Manon apăsă cu mâinile rana adâncă, sângele curgându-i pe 


lângă 
degete ca apa printr-un baraj crăpat. 

— Vin ajutoare! îi spuse ea și-și dădu seama de vocea ei 
spartă și răgușită. Vin! 

Cele Treisprezece aterizară, Sorrel alergă în castel, fără 
îndoială ca să aducă o vindecătoare cu forța dacă era 
nevoie, iar apoi unsprezece perechi de mâini atinseră 
grumazul lui Abraxos, oprind hemoragia. Apăsând la unison, 
ca să împiedice sângele preţios să curgă până ar 


fi găsit o vindecătoare. 

Manon nu avu inimă să se uite la ele, nu reuși decât să 
închidă ochii și să se roage întunericului și Mamei cu Trei 
Feţe cât apăsă rănile însângerate. 

Sunetul pașilor grăbiţi se auzi pe pietrele meterezei, iar 
Sorrel ajunse lângă Manon, ridicând și ea mâinile ca să 
acopere rana. 

O femeie mai în vârstă desfăcu o trusă, avertizându-le să 
continue să apese. 

Manon nu se deranjă să îi spună că nu plecau nicăieri. 
Niciuna dintre ele nu pleca, în ciuda luptei care se ducea în 
văzduh și pe pământul de dedesubt. 

XXX 

Lysandra abia putea să inspire, fiecare bătaie a aripilor 
sale fiind mai grea decât cea precedentă când se îndreptă 
spre locul unde le văzuse pe Manon Cioc-Negru și 
vrăjitoarele din sabatul ei prăbușindu-se pe meterezele 
castelului. 

Se transformase la rândul ei în balaur, folosind ca 
diversiune haosul sosirii vrăjitoarelor rebele Dinţi-de-fier, 
dar consumul de magie își spusese cuvântul. lar lupta, rănile 
pe care nici ea nu le putea opri din sângerat... 

Lysandra văzu cele două siluete purtând un războinic 
cunoscut cu păr auriu pe scările castelului chiar în clipa în 
care ajunse pe metereze, vrăjitoarele întorcându-se către 
ea. 

Dar își impuse să se transforme, forțându-și corpul să o 

facă o ultimă dată, ca să revină în trupul său uman. Abia 

îmbrăcase pantalonii și cămașa pe care le ascunsese într- 
un sac de lângă zidul castelului când Ren Allsbrook și un 
soldat Bane ajunseră pe metereze, cu Aedion pe jumătate 
conștient între ei, plin de atât de mult sânge... Lysandra 
alergă în direcţia lor, ignorându-și șchiopătatul și durerea 
din piciorul stâng și umărul drept. Pe metereze, o 
vindecătoare se ocupa de Abraxos care era rănit, Cele 
Treisprezece, 

pline de sângele lui, stând de veghe. 


— Ce s-a întâmplat? 

Lysandra se opri brusc în faţa lui Aedion, care reuși să își 
înalțe capul ca să îi zâmbească macabru. 

— Un prinţ valg, spuse Ren, acoperit de sânge și palid de 

oboseală. Pe toţi zeii! 

— Nu a plecat, spuse răgușit Aedion. 

— lar tu nu te-ai odihnit suficient, ticălos prost! izbucni 
Ren. Ţi-ai rupt firele! 

Lysandra își trecu mâinile peste faţa și fruntea lui Aedion. 

— Hai să te ducem la o vindecătoare... 

— Am fost deja la una, mormăi Aedion, punându-și 
piciorul pe pământ și încercând să se îndrepte. M-au adus 
aici ca să mă odihnesc, spuse de parcă un asemenea lucru 
ar fi fost o idee ridicolă. 

Ren își luă braţul din jurul umerilor lui Aedion. 

— la loc înainte să cazi și să îţi spargi capul de pietre! 
Lysandra fu înclinată să îi dea dreptate, dar Ren mai 
adăugă: Mă întorc pe ziduri! 

— Stai! 

Ren se întoarse spre ea, dar Lysandra nu vorbi până ce 
soldatul Bane nu îl ajută pe Aedion să se rezeme de zidul 
castelului. 

— Stai! repetă ea când el deschise gura, inima bătându-i cu 

putere 
și greața adunându-i-se în stomac. 

Fluieră, iar Manon Cioc-Negru și Cele Treisprezece se 
uitară în direcţia ei. Le făcu semn să se apropie, simțind o 
durere în brat. 

— Eşti rănită, mormăi Aedion. 

Lysandra îl ignoră când veniră vrăjitoarele, toate împroșcate 

din 
plin cu sânge. 

— Abraxos o să trăiască? o întrebă ea pe Manon. 

Aceasta dădu ușor din cap, ochii aurii ai reginei 
vrăjitoarelor fiind întunecaţi. 

Lysandra nu avea cum să o consoleze, având în vedere 
veștile pentru care zburase cu atâta disperare ca să le 
aducă. Își înghiţi fierea din gât, arătând spre câmpul de 
luptă, spre mijlocul întunecat și 


ceţos. 
— Au ridicat din nou turnul vrăjitoarelor. Se îndreaptă 
încoace. 
Tocmai l-am văzut. Vrăjitoarele s-au adunat în vârful lui. 

Tăcere absolută. 

Ca și când ar fi dat un răspuns, turnul explodă. 

Nu către ei, ci spre cer. Se zări lumină, se auzi un bubuit 
mai puternic decât un tunet, iar apoi o parte din văzduh se 
goli. 

Unde luptaseră vrăjitoarele Dinţi-de-fier, cele rebele, cât 
și cele loiale, unde vrăjitoarele Crochan șerpuiseră printre 
ele, nu mai era nimic. 

Doar cenușă. 

Vocea Lysandrei se sparse când turnul continuă să se 
miște, în linie dreaptă, spre Orynth. 

— Vor să distrugă orașul. 

XXX 

Cu mâinile și braţele pline de sângele lui Abraxos, Manon 
se uită la câmpul de luptă. Se uită spre locul în care toate 
vrăjitoarele Dinţi- de-fier și Crochan care luptaseră pentru 
armata lor... dispăruseră pur și simplu. 

Tot ce spusese bunica ei despre turnurile vrăjitoarelor era 
adevărat. 

Şi nu Kaltain și focul umbrelor ei alimentaseră explozia, ci 
vrăjitoarele Dinţi-de-fier. 

Vrăjitoare tinere Dinţi-de-fier care se oferiseră, care se 
supuseseră când săriseră în puţul căptușit cu oglinzi din 
turn. 

O Supunere obișnuită ar fi putut să ucidă douăzeci sau 
treizeci de vrăjitoare în jurul ei. Poate mai multe. 

Dar una amplificată de puterea oglinzilor vrăjitoarelor... O 
explozie, și castelul care se contura deasupra lor s-ar fi 
transformat în moloz. Incă o explozie, poate două, și 
Orynthul l-ar fi urmat. 

Vrăjitoarele Dinţi-de-fier se îngrămădiră în turn, formând 
un zid urât care le ţinea afară pe vrăjitoarele Crochan și 
rebelele Dinţi-de- 


fier. 

Câteva din sabatul Crochan încercară să străpungă 
apărarea, iar trupurile lor înroșite căzură în bucăţi pe 
pământ. 

Petrah, acum în mijlocul sabatului ei, se îndreptase chiar 
spre turn, ca să îl distrugă, doar ca să fie respinsă de un roi 
de vrăjitoare Dinţi- de-fier. 

Turnul avansă tot mai mult. 

Curând, urma să intre în raza de acţiune. După alte 
câteva minute, turnul ar fi ajuns destul de aproape încât 
explozia să ajungă la castel și să distrugă pentru totdeauna 
armata și restul rezistenţei. 

N-aveau să existe supraviețuitori. N-avea să fie o doua 

șansă. 

Manon se întoarse spre Asterin și spuse încet: 

— Îmi trebuie un alt balaur. 

Aghiotanta ei se holbă la ea. 

— Îmi trebuie alt balaur, repetă Manon. 

Abraxos nu putea să zboare... câteva ore sau zile. 

— Nimeni nu trece prin zidul vrăjitoarelor Dinţi-de-fier, zise 
răgușit Aedion Ashryver. 

Manon își dezgoli dinţii. 

— Eu am să trec, spuse și arătă spre femeia metamorfică. 
Tu ai să mă duci! 

— Nu! strigă Aedion. 

Dar Lysandra scutură din cap, tristeţea și disperarea 
citindu-se în ochii ei verzi. 

— Nu pot - am rămas fără magie. Dacă aveam o oră... 

— Avem cinci minute! izbucni Manon și se întoarse spre 
Cele Treisprezece. Ne-am antrenat să împrăștiem rândurile 
inamice. Putem să trecem de ele și să distrugem turnul ăla! 

Dar ele se uitară unele la celelalte ca și când ar fi avut o 
discuţie și o înţelegere tăcută. 

Cele Treisprezece se îndreptară spre balaurii lor. Sorrel 
puse o mână pe umărul lui Manon când trecu pe lângă ea, 
urcând apoi în 


spatele balaurului ei și lăsând-o pe Asterin în faţa lui Manon. 

Aghiotanta, verișoara și prietena ei, zâmbi cu ochii 

strălucitori ca 
stelele. 

— Supraviețuiește, Manon! 

Manon clipi. 

Asterin zâmbi mai larg, o sărută pe frunte pe Manon și-i șopti 

din 
nou: 

— Supraviețuiește! 

Manon nu intui lovitura. 

Pumnul în stomac, atât de puternic și precis încât îi tăie 
respiraţia și o făcu să cadă în genunchi. 

Se lupta să respire, să se ridice, în momentul în care 
Asterin ajunse la Narene și se urcă pe balaurul albastru, 
luând frâiele. 

— Adu-ne poporul acasă, Manon! 

Atunci își dădu Manon seama ce voiau să facă. 

Picioarele și trupul o lăsară baltă când încercă să se 
ridice. Când spuse răgușită: 

— Nu! 

Dar Asterin și Cele Treisprezece erau deja în aer, deja în 
formaţie, dând viaţă berbecului care le servise atât de bine. 
îndreptându-se spre câmpul de luptă, spre turnul 
vrăjitoarelor care se apropia. 

Manon se târî până la marginea meterezei și se ridică în 
picioare. Se rezemă de pietre, gâfâind, încercând să respire 
ca să găsească o cale de a zbura, ca să găsească o 
vrăjitoare Crochan și să îi fure mătura... 

Dar nu era nicio vrăjitoare aici. Nu se găsea nicio mătură. 
Abraxos încă era leșinat. 

Manon nu prea era atentă la femeia metamorfică și 
prinţul Aedion care veniră lângă ea, însoţiţi de lordul Ren. 
Era puţin conștientă de liniștea care se așternuse peste 
castel, oraș și ziduri. 

Toţi urmăreau cum turnul vrăjitoarelor se apropia, aducând 

cu 
sine pieirea lor. 


Cum Cele Treisprezece se grăbiră spre acesta, împotriva 
vântului și a morții. 

Un zid de vrăjitoare Dinţi-de-fier se ridica în faţa turnului, 
blocându-le calea. 

O sută împotriva celor douăsprezece. 

În turnul vrăjitoarelor, care acum era destul de aproape 
încât Manon să poată vedea prin bolta deschisă a ultimului 
nivel, o tânără vrăjitoare în veșminte negre păși spre 
interiorul gol. 

Păși spre locul în care stătuse bunica lui Manon, 
gesticulând spre puţul de dedesubt. 

Cele Treisprezece se apropiară de inamicul din calea lor și 
nu ezitară. 

Manon își înfipse degetele în pietre atât de puternic încât 
unghiile ei de fier se crăpară. Incepu să scuture din cap, 
ceva din pieptul ei frângându-se cu totul. 

Frângându-se când Cele Treisprezece se izbiră în blocada 
vrăjitoarelor Dinţi-de-fier. 

Manevra era perfectă. Mai corectă decât oricare alta. O 
grupare mortală care străpungea rândurile inamice, 
îndreptându-se direct spre turn. 

Câteva secunde. Aveau la dispoziţie câteva secunde 
înainte ca tânăra vrăjitoare să invoce puterea și să 
dezlănţuie Supunerea într-o explozie de întuneric. 

Cele Treisprezece trecură printre vrăjitoarele Dinţi-de-fier, 
împrăștiindu-se și dându-le la o parte. 

Croindu-și loc direct spre turn în timp ce Asterin veni din 

spate, 
îndreptându-se către ultimul nivel. 

Imogen cobori prima. 

Apoi Lin. 

Și Ghislaine, inamicul dând năvală spre balaurul ei. 

Urmară Thea și Kaya, împreună, așa cum fuseseră 

mereu. 

După aceea, cele două demoniţe gemene cu ochi verzi, 

râzând din 


mers. Umbrele, Eda și Briar, trăgeau încă săgeți, nimerind 
ţintele. 

Vesta li se alătură, strigând sfidătoare spre văzduh. 

lar apoi, Sorrel. Sorrel care ţinu calea deschisă pentru 
Asterin, un zid solid pentru aghiotanta lui Manon în timp ce 
se înălță. Un zid de care se spărgeau valuri de vrăjitoare 
Dinţi-de-fier. 

Tânăra vrăjitoare din turn începu să strălucească negru, 
la câţiva pași de put. 

Lângă Manon, Lysandra și Aedion se luară în braţe, gata 
să moară. lar apoi Asterin ajunse acolo, dând buzna spre 
spaţiul deschis, spre turn, obţinut cu vieţile Celor 
Treisprezece. Cu ultima lor 

înfruntare. 

Manon nu putea decât să privească, scuturând din cap ca 
și când ar fi putut anula situaţia, când Asterin își scoase 
hainele de piele și cămașa de dedesubt și se ridică în șa, 
eliberată de catarame, cu un pumnal în mână în timp ce 
balaurul ei se îndreptă chiar spre turn. 

Atunci se întoarse bunica lui Manon. Departe de put, 
acolita era pe cale să sară înăuntru și să îi distrugă pe toţi. 

Asterin aruncă pumnalul. 

Lama zbură drept și se înfipse în spatele acolitei, 
aruncând vrăjitoarea pe pietre, la un pas distanţă de gura 
puţului. 

Asterin scoase cele două săbii din tecile de la șolduri și-și 
izbi balaurul de marginea turnului. Pocnetul osului pe piatră 
răsună prin lume. 

Dar Asterin deja sărea. Deja se arcuia prin aer, cu săbiile 
ridicate, balaurul  rostogolindu-se dedesubt, trupul lui 
Narene distrugându-se din cauza impactului. 

Manon începu atunci să ţipe. 

Să tipe încontinuu și fără cuvinte, când acel lucru din pieptul 

și 
inima ei se frânse. 

Când  Asterin ateriză în bolta deschisă a turnului 
vrăjitoarelor, lovind cu săbiile în vrăjitoarele care se grăbiră 
să o ucidă. La fel de bine ar fi putut fi fire de iarbă. Ar fi 
putut să fie niște fuioare de ceaţă 


la cât de ușor le dobori Asterin, una după alta, înaintând 
spre 

matroana care însemnase cu fierul literele de pe pântecul lui 
Asterin. 

„NECURATĂ” 

Invârtindu-se şi  răsucindu-se, săbiile zburară,  Asterin 

făcându-și 
loc ucigând, spre bunica lui Manon. 

Marea Vrăjitoare a Clanului Cioc-Negru se retrase, scuturând 

din 
cap. Gura i se mișcă de parcă ar fi șoptit: „Asterin, nu...” 

Dar Asterin deja era acolo. 

Și nu întunericul izbucni din Asterin, ci lumină - lumină 
strălucitoare și pură ca soarele pe zăpadă. 

Lumină, când Asterin execută Supunerea. 

Când Cele Treisprezece, cu trupurile distruse împrăștiate în 

jurul 
turnului într-un semicerc, se supuseră la rândul lor. 

Lumină. Toate străluceau. Radiau. 

Lumina izvori din sufletele lor, din inimile lor aprige când se 
oferiră acelei puteri, devenind incandescente. 

Asterin o dobori pe matroana Cioc-Negru la pământ, 
bunica lui Manon fiind doar o umbră în contrast cu 
strălucirea. Apoi, abia o urmă de ură și o amintire când 
Asterin explodă. 

Când ea și Cele Treisprezece se supuseră întru totul și se 
aruncară în aer odată cu turnul vrăjitoarelor. 


CAPITOLUL 90 

Manon căzu pe pietrele meterezelor castelului și nu se mișcă 

multă 
vreme. 

Nu îi auzea pe cei care îi vorbeau, care o atingeau pe umăr. 

Nu 
simţea frigul. 

Soarele urcă și cobori. 

La un moment dat, zăcea pe pietre, ghemuită lângă 
perete. Când se trezi, văzu că o acoperise o aripă și simţi 
respiraţia caldă în păr când Abraxos aţipi. 

Rămăsese fără cuvinte. Nu era decât o tăcere apăsătoare. 

Manon se ridică în picioare, făcându-și loc pe lângă aripa 

care o 
protejase. 

Se crăpa de ziuă. 

Și unde fusese turnul vrăjitoarelor, unde fusese armata, 
rămăsese doar pământ ars. 

Morathul se retrăsese mult. 

Orașul și zidurile erau încă în picioare. 

Il trezi pe Abraxos punând o mână pe 

coastele lui. El încă nu putea zbura, așa că 

merseră împreună. 

Coborâră treptele meterezei, ieșind pe porțile castelului și 
pe străzile orașului de dincolo de ele. 

Nu îi păsa că îi urmau și alții. Tot mai mulţi. 

Străzile erau pline de sânge și moloz, toate poleite de 
soarele dimineţii. 

Nu simţi căldura soarelui pe faţă când trecură prin poarta 
sudică și în câmpia de dincolo de ea. Nu îi păsa că 
deschisese cineva poarta pentru ei. 

Lângă ea, Abraxos dădu la o parte grămezi de soldați valgi, 


făcându-i loc. Făcându-le loc celor care veneau în urma lor. 

Era atât de multă liniște! În ea și pe 

câmpie. Atât de multă liniște și 

pustietate... 

Manon traversă câmpul de luptă liniștit. Nu se opri până ce 

nu 
ajunse în mijlocul exploziei, în inima ei. 

Nici urmă de turn. Sau de cele care fuseseră în el și în jurul 

lui. 

Chiar și pietrele fuseseră mistuite. 

Nici urmă de Cele Treisprezece sau de balaurii lor nobili și 
curajoși. 

Manon căzu în genunchi. 

Cenușa se ridică, agitându-se ușor ca zăpada când se lipi 
de lacrimile de pe chipul ei. 

Abraxos se întinse lângă ea, îndoindu-și coada în jurul ei 
când Manon se aplecă peste genunchi și plânse. 

In spatele ei, dacă s-ar fi uitat, ar fi văzut-o pe Glennis. Și pe 
Bronwen. Pe Petrah Sânge-Albastru. 

Pe Aedion Ashryver, Lysandra și Ren Allsbrook. 

Pe prinţul Galan, căpitanul Rolfe, Ansei din Briarcliff, Illias 
și nobilii Fae lângă ei. 

Dacă s-ar fi uitat, ar fi văzut micile flori albe pe care le 
ţineau. S-ar fi întrebat cum și de unde le luaseră în toiul 
iernii. 

Dacă s-ar fi uitat, ar fi văzut oamenii adunaţi în spatele 
lor, atât de mulţi încât ajungeau tocmai până la porţile 
orașului. Ar fi văzut oamenii stând unul lângă celălalt, 
împreună cu vrăjitoare Crochan și Dinţi-de-fier. 

Veniţi cu toţii ca să le onoreze pe Cele Treisprezece. 

Dar Manon nu se uită. Nici măcar când liderii care 
veniseră cu ea, care o conduseseră tocmai până aici, 
începură să își lase florile pe pământul ars și însângerat. Nici 
măcar când lacrimile lor curseră, căzând în cenușă 
împreună cu tributul lor. 

Nu rostiră nicio vorbă. Și nici oamenii care veniseră după 
ei. Câţiva aveau flori, dar mulţi aduseseră mici pietre ca să 
le lase acolo. 


Cei care nu aveau de niciunde, puseseră obiectele 
personale pe care le puteau oferi. Până ce locul exploziei fu 
acoperit, ca și când o grădină ar fi crescut din câmpul de 
sânge. 

Glennis rămase până la sfârșit. 

lar când fură singure pe câmpul de luptă liniștit, 
străbunica lui Manon puse o mână pe umărul ei și spuse 
încet, cu vocea oarecum distantă: 

— Fii podul, fii lumina! Când fierul se topește, când florile 
răsar din câmpurile de sânge - lasă pământul să fie martor 
și întoarce-te acasă! 

Manon nu auzi cuvintele. Nu observă că până și Glennis 
se întoarse spre orașul care se contura în spatele ei. 

Ore în șir, Manon rămase în genunchi pe câmpul de luptă, 
cu Abraxos alături, ca și când ar fi putut să rămână cu ele, 
cu Cele Treisprezece ale ei, încă puţin timp. 

Și în depărtare, de partea cealaltă a munţilor acoperiţi cu 
zăpadă, pe o câmpie aridă din faţa ruinelor unui oraș 
cândva măreț, o floare începu să răsară. 


CAPITOLUL 91 

Dorian nu crezuse - nu îndrăznise să spere la ceea ce vedea. 

O armată străină, mărșăluind spre nord. O armată pe care 
o studiase de mic. Erau infanteriștii khaganului și cavaleria 
Darghan. Erau  legendarele păsări ruk, splendide și 
minunate, care zburau deasupra lor într-o mare de aripi. 

El se apropiase cât mai mult posibil de partea din faţă a 
armatei, întrebându-se care nobili veniseră și dacă era și 
Chaol cu ei. Dacă prezenţa acestei armate miraculoase 
însemna că prietena lui reușise, în ciuda condiţiilor vitrege. 

Păsările ruk îl văzuseră atunci. 

Îl urmăriseră, iar el începuse să facă semne când se 
apropiase, sperând că ele aveau să se oprească. 

Dar apoi, aterizase la răscruce, văzându-i. O văzuse 

pe ea. Pe Aelin, galopând spre el, alături de Rowan, 

Elide și ceilalţi. 

Maeve crezuse că Aelin se îndreptase spre Terrasen. Și 
iat-o împreună cu armata khaganului! 

Aelin nu mai zâmbi atât de larg când se apropie, ca și 
când ar fi simţit ce avea asupra lui. 

— Unde e Manon? fu tot ce întrebă ea. 

— În Terrasen, șopti el, gâfâind puţin. Și foarte probabil 
cu vrăjitoarele Crochan, dacă totul a decurs conform 
planului. 

Ea deschise gura, cu ochii mari, dar încă un călăreț veni în 

galop 
pe drum. 

Lumea se linişti. 

Călărețul care se apropia se opri, urmat de un altul - o 

femeie 
frumoasă pe care Dorian o putea descrie doar ca aurie. 

Dar Dorian se uită la călăreţul din faţa lui. La poziţia corpului, 

la 


funcţia pe care o avea. 

Și când Chaol Westfall descălecă și alergă ultimii câțiva pași 

spre 
Dorian, regele Adarlanului plânse. 

XXX 

Chaol nu își ascunse lacrimile și tremuratul care îl 
cuprinse când se ciocni de Dorian și își îmbrăţișă regele. 

Nimeni nu spuse un cuvânt, deși Chaol știa că erau 
adunaţi cu toţii. Ştia că Yrene stătea în spatele lui, plângând 
cu ei. 

El pur și simplu își îmbrăţișă prietenul și fratele. 

— Ştiam c-o să reușești! spuse Dorian cu vocea răgușită. 
Ştiam că ai să găsești o cale. Pentru toate astea. 

Se referea la armată și la faptul că acum putea să 

meargă. Chaol doar îl apucă mai strâns pe Dorian. 
— Şi tu ai să ne zici o poveste dată naibii! 
Dorian se retrase, serios. 
Chaol își dădu seama că, probabil, povestea nu era la fel de 
fericită 
ca alui. 
Totuși, înainte ca osândirea pe care o aducea Dorian să se 
abată asupra lor, Chaol gesticulă spre locul unde 
descălecase Yrene, iar acum își ștergea lacrimile. 
— Femeia responsabilă pentru asta, spuse Chaol, 
referindu-se la faptul că stătea în picioare și mergea și la 
armata care se întindea pe drum. Yrene Towers! O 
vindecătoare din Torre Cesme. Și soţia mea! Yrene făcu o 
plecăciune, iar Chaol ar fi putut jura că un licăr de tristeţe 
umbri privirea lui Dorian. Dar apoi regele lui o apucă pe 
Yrene de mâini, ridicând-o din plecăciunea ei. Şi chiar 
dacă acea 

tristețe îi dantela încă zâmbetul, Dorian îi spuse: 

— Mulţumesc 

! Yrene roși. 

— Am auzit atât de multe despre tine, Maiestate! 

Dorian făcu doar un semn din ochi, o umbră a bărbatului care 
fusese. 


— Sper că numai lucruri rele! 

Yrene râse, iar fericirea de pe chipul ei - fericirea de care 
Chaol știa că era pentru amândoi - îl făcu să se 
îndrăgostească din nou de ea. 

— Mereu mi-am dorit o soră, zise Dorian și se înclină ca să o 

sărute 
pe Yrene pe obraji. Bine ai venit în Adarlan, lady! 

Zâmbetul lui Yrene deveni mai blând, mai profund, și-și 
atinse pântecul cu o mână. 

— Atunci o să te bucuri că, în curând, ai să fii unchi. 

Dorian se întoarse spre el. Chaol dădu din cap, nereușind să 

dea 
glas sentimentelor care-i umpleau inima. 

Dar zâmbetul lui Dorian se întunecă în timp ce se întoarse 
spre locul unde Aelin era acum rezemată de un copac, 
alături de Rowan și Elide. 

— Știu, spuse Aelin, iar Chaol își dădu seama că nu se 
referea la sarcină. 

Dorian închise ochii, iar Chaol, simțind povara pe care urma 

să o 
dezvăluie, puse o mână pe umărul regelui său. 

— Am recuperat-o pe a treia din Morath, zise Dorian. 

Lui Chaol îi cedară genunchii, iar Yrene veni imediat lângă el, 
cuprinzându-l de talie cu braţul. 

Cheile Wyrd. 

Chaol îl întrebă pe Dorian: 

— Acum le ai pe toate trei? 

Dorian dădu o dată din cap. 

Cu o privire, Rowan își făcu soldaţii să plece ca să se asigure 
că nimeni din armată nu se apropia ca să audă. 

— M-am furișat în Morath ca să o iau pe a treia, spuse Dorian. 

— Pe toţi zeii, șopti Aelin. 

Chaol doar clipi. 

— Aia a fost partea ușoară, spuse Dorian, albindu-se. 

Nobilii khaganatului ieșiră dintre soldați, iar Dorian îi zâmbi 
lui Nesryn și dădu din cap spre nobili. Aveau să se prezinte mai 
târziu. 


— Maeve era acolo, îi zise Dorian lui Aelin. 

Flăcările dansară în vârfurile degetelor lui Aelin când puse 
o mână pe Goldryn. Focul păru să intre în sabie, rubinul 
pâlpâind. 

— Ştiu, spuse ea încet. 

Dorian ridică din sprâncene. Aelin doar scutură din cap, 
făcându- i semn să continue când soldatul se întoarse. 

— Maeve mi-a descoperit prezenţa 

și... Dorian oftă și le povesti toată 

tărășenia. 

Când termină, Chaol se bucură că Yrene își ţinuse braţul 
în jurul taliei lui. Se lăsă tăcerea, apăsătoare și încordată. 
Dorian distrusese Morathul. 

— Nu mă îndoiesc de faptul că Erawan și Maeve au 
supravieţuit prăbuşirii  Morathului,  recunoscu Dorian. 
Probabil că întâmplarea doar i-a înfuriat. 

Asta nu îl împiedică pe Chaol să se minuneze de prietenul 
lui, ceilalţi uitându-se cu gura căscată. 

— Bine lucrat! spuse Lorcan, studiindu-l pe rege din cap 

până în 
picioare. Foarte bine lucrat! 

Aelin fluieră impresionată. 

— Aș fi vrut să văd așa ceva, îi zise lui Dorian, scuturând 
din cap, și se întoarse spre Rowan. Așadar, unchiul tău și 
Essar au făcut-o. Au dat-o la o parte pe Maeve. 

Prinţul Fae pufni. 

— Ai spus că ţi-ai ales bine cuvintele când ai scris 
scrisoarea. Ar fi trebuit să te cred. Aelin schiță o reverență. 
Chaol nu avea nici cea mai mică idee despre ce vorbeau, 
dar Rowan continuă: Așadar, dacă Maeve nu poate fi regina 
spiridușilor, o să-și găsească alt tron. 

— Căţeaua! spuse cu năduf 

Fenrys. Chaol era înclinat să-i 

dea dreptate. 

— Așadar, cele mai mari frici ale noastre au fost 
confirmate, zise prinţul Sartag, uitându-se spre fraţii lui. Un 
rege și o regină valgă uniţi. Dădu din cap spre Elide. Unchiul 
tău nu a minţit. 


— Maeve nu are nicio armată acum, le aminti Dorian. Doar 
puterea ei. 

Nesryn se crispă. 

— Hibrizii pe care i-a creat cu prinţesele ar putea să facă 

destule 
ravagii. 

Chaol se uită la Yrene, femeia în al cărei trup se afla cea mai 
puternică armă împotriva valgilor. 

— Când ai plecat din Morath? întrebă Rowan. 

— Acum trei zile, spuse Dorian. 

Rowan se întoarse spre Aelin, palid în timp ce ea rămase 
rezemată de copac. Chaol se întrebă dacă stătea acolo doar 
pentru că nu era în stare să se ţină pe picioare. 

— Atunci, cel puţin știm că Erawan încă nu a ajuns în 

Terrasen. 

— Armata lui de vrăjitoare Dinţi-de-fier a plecat înainte, 
spuse Dorian. 

— Ştim, zise Chaol. Deja sunt în 

Orynth. Dorian scutură din cap. 

— E imposibil! Au plecat imediat după mine. Sunt surprins că 

nu 
le-ai văzut zburând peste munţii Ruhnn. 
Liniște. 
— Nu toată armata Dinţi-de-fier este încă în Orynth, spuse 
Aelin 
încet. 
Prea încet. 
— Am numărat peste o mie în armata cu care am zburat, 
zise 
Dorian. Multe erau însoţite de soldaţi - toţi valgi. 

Chaol închise ochii, iar Yrene îi strânse mai mult talia cu 

braţul, 
alinându-l tăcută. 

— Oricum știm că rukhinii o să fie copleșiți numeric, spuse 
Nesryn. 

— Rukhinii n-o să mai aibă ce să apere în Terrasen, rosti 
prinţul Kashin, scărpinându-se în barbă. Chiar dacă 
vrăjitoarele Crochan ar sosi înaintea noastră. 


Regina Terrasenului se dezlipi de copac în sfârșit. 

— Atunci avem două opţiuni, spuse ea cu hotărâre, în 
ciuda iadului care se abătuse asupra lor. Continuăm spre 
nord, cât de repede putem. Să vedem cu ce ne luptăm când 
sosim în Terrasen. Aș putea să dobor mulţi balauri. 

— Şi care e cealaltă variantă? întrebă prinţesa Hasar. 

Chipul lui Aelin era inexpresiv. 

— Avem cele trei chei Wyrd. Mă aveţi pe mine. Pot să pun 
acum capăt situaţiei. Sau cel puţin să îl scot din joc pe 
Erawan înainte să ne găsească, să fure din nou cheile și să 
conducă lumea asta și pe toate celelalte. 

Rowan tresări, scuturând din cap. Dar Aelin ridică o mână. 
Şi chiar și prinţul Fae renunţă. 

— Nu este doar alegerea mea. 

lar Chaol își dădu seama că într-adevăr regina stătea în 
faţa lor, și nu asasina pe care o scosese dintr-o mină de sare 
de la câţiva kilometri distanță. Nici măcar femeia care 
fusese în Rifthold. 

Dorian își îndreptă umerii. 

— Alegerea este și a mea. 

Lent, foarte lent, Aelin se uită la el. Chaol se pregăti. Vocea 
ei fu mortal de blândă când îi spuse lui Dorian: 

— Ai recuperat cea de-a treia cheie. Ti-ai făcut partea. 

— Pe naiba! spuse Dorian, ochii lui de safir licărind. Același 

sânge 
și aceeași datorie îmi curg și mie prin vene! 

Chaol își strânse pumnii pe lângă corp când se luptă să își 
ţină gura închisă. Rowan păru să facă același lucru când cei 
doi conducători se înfruntară. 

Chipul lui Aelin rămase inexpresiv și distant. 

— Ești nerăbdător să 

mori? Dorian nu dădu 

înapoi. 

— Dar tu? 

Liniște deplină în poiană. 


Apoi Aelin ridică din umeri, ca și când greutatea întregii 
lumi nu ar fi atârnat în balanţă. 

— Indiferent cine o să bage din nou cheile în poartă, este 
o soartă care ne aparţine tuturor. Așadar, ar trebui să 
decidem toţi. Ea își ridică bărbia. Continuăm să purtăm 
războiul, sperând să ajungem în Orynth la timp, iar apoi 
distrugem cheile? Sau distrugem acum cheile, iar apoi o să 
ne îndreptăm spre nord? Făcu o pauză, oribilă și 
insuportabilă. Fără mine. 

Chaol nu își dădu seama dacă Rowan tremura pentru că 
se înfrâna sau de groază. 

Aelin spuse, ferm și calm: 

— Aș vrea să votăm. 

XXX 

Să voteze. 

Rowan nu mai auzise niciodată ceva atât de absurd. 

Chiar dacă o parte din el strălucea de mândrie că ea 
alesese ca acum și aici să fie momentul în care să se ridice 
acea lume nouă pe care o promisese. 

O lume în care nu cei puţini deţineau toată puterea, ci cei 
mulţi. Începând cu această alegere importantă. Această 
soartă insuportabilă. 

Toţi se îndepărtaseră, iar lui Rowan nu-i scăpase din 
vedere că stăteau la o răscruce. Sau că Dorian, Aelin și 
Chaol stăteau în mijlocul răscrucii, la doar câțiva kilometri 
de minele de sare, unde începuse o mare parte din 
povestea asta, cu doar un an în urmă. 

Cât se purtă dezbaterea, Rowan auzi un vuiet surd în urechi. 

El știa că ar fi trebuit să cadă în genunchi și să îi 
mulțumească lui Dorian pentru că recuperase cea de-a treia 
cheie. Dar tot îl ura pe rege. 

Ura această cale pe care fuseseră obligaţi să pășească în 
urmă cu o mie de ani. Ura că alegerea era în faţa lor, când 
deja luptaseră și oferiseră atât de mult. 


Prinţul Kashin spunea: 

— Mărșăluim spre o sută de mii de soldaţi inamici, posibil 
mai mulţi. Numărul n-o să se schimbe când poarta Wyrd o 
să se închidă. O să avem nevoie de Aducătoarea-Focului ca 
să îi spulberăm. 

Prinţesa Hasar scutură din cap. 

— Dar există posibilitatea ca armata să se prăbușească 
dacă ar dispărea Erawan. Taie corpul bestiei și trupul ar 
putea muri! 

— Ne asumăm un mare risc, spuse Chaol încleștându-și 
maxilarul. Eliminarea lui Erawan ar putea ajuta sau nu. O 
armată inamică atât de mare, poate plină de valgi 
nerăbdători să îi ia locul, ar putea fi imposibil de oprit în 
momentul ăsta. 

— Atunci, de ce să nu folosim cheile? întrebă Nesryn. De 
ce să nu aducem cheile în nord și să le folosim, să 
distrugem armata și... 

— Cheile nu pot fi folosite, interveni Dorian. Nu fără să-l 
distrugă pe cel care le folosește. Nu suntem prea siguri că 
un muritor ar putea rezista puterii. El dădu din cap spre 
Aelin, tăcut și atent, în timp ce Rowan se străduia din 
răsputeri să nu vomite. Să le punem din nou în poartă 
înseamnă să sacrificăm totul. Pe unul din noi, adăugă ferm. 

Rowan știa că ar fi trebuit să îl contrazică, să strige. 

Dorian continuă. 

— Eu ar trebui să o fac. 

— Nu! Cuvântul se auzi de pe buzele lui Chaol și ale lui Aelin. 

Primul ei cuvânt de când începuse dezbaterea. 

Dar Fenrys îl întrebă pe Chaol, cu vocea mortal de blândă: 

— Ai prefera să moară regina mea decât regele tău? 

Chaol înţepeni. 

— Aș prefera să nu moară niciunul din prietenii mei. Aș 

prefera să 
nu se întâmple nimic din toate astea! 

Înainte ca Fenrys să poată răspunde, interveni Yrene. 

— Deci după făurirea Lacătului și închiderea porţii Wyrd, 
zeii o să dispară? 

— Călătorie sprâncenată! mormăi Fenrys. 


Dar Yrene înţepeni la răspunsul nonșalant și-și atinse pieptul 

în 
dreptul inimii. 

— O iubesc pe Silba! Foarte mult! Când o să dispară din 

lumea 
asta, n-am să mai am puteri? 
Ea gesticulă spre grupul adunat. 
— Mă îndoiesc, spuse Dorian. Cel puţin preţul ăsta n-a fost 
cerut 
niciodată. 

— Şi cum rămâne cu ceilalţi zei din lumea asta? întrebă 
Nesryn încruntându-se. Cei treizeci și șase ai khaganatului. 
Nu sunt și ei zei? Vor fi alungaţi sau doar aceștia 
doisprezece? 

— Poate că zeii noștri sunt diferiţi, spuse gânditoare prințesa 
Hasar. 

— Așadar, ei nu ne pot ajuta? întrebă Yrene, tristețea 
pentru zeița care o binecuvântase întunecându-i încă ochii 
aurii. Nu pot să intervină? 

— Într-adevăr, și alte forţe acţionează în lumea asta, 
spuse Dorian atingând mânerul sabiei Damaris. Zeul 
adevărului - el este cel care a binecuvântat sabia lui Gavin. 
Dar cred că dacă ar fi putut să ne ajute, ar fi făcut-o deja. 

Aelin bătu cu piciorul în pământ. 

— Să aștepți pomană de la zei este o pierdere de timp! Și 
nu despre asta vorbim, zise și îl fixă pe Dorian cu privirea-i 
pătrunzătoare. Nici nu dezbatem cine o să plătească preţul. 

— De ce? 

Rowan rosti întrebarea, incapabil să se abţină. 

Lent, partenera lui se întoarse spre el. 

— Pentru că nu o facem! Cuvinte tăioase și reci. Ea îi 
aruncă o privire lui Dorian, iar regele Adarlanului deschise 
gura. Nu o facem! strigă ea. 

Dorian deschise din nou gura, dar Rowan îi întâlni 
privirea. Se uită în ochii lui și îl lăsă să citească vorbele de 
acolo. „O să discutăm mai târziu despre asta.” 


Fie că Aelin observă conversaţia lor tăcută, fie că îl văzu 
pe Dorian dând subtil din cap, ea nu lăsă să se înţeleagă 
clar, ci spuse doar atât: 

— Nu avem timp de pierdut cu dezbateri 

nesfârșite. Lorcan dădu din cap aprobator. 

— În fiecare clipă în care avem toate cele trei chei, riscăm 
ca să ne găsească Erawan și să obţină în sfârșit ce caută. 
Sau Maeve, adăugă el încruntându-se. Dar, chiar și așa, m- 
aș îndrepta spre nord - ca să o las pe Aelin să reducă 
legiunile Morathului. 

— Fii obiectiv, mormăi Aelin. Ea îi studie pe toţi. 
Imaginaţi-vă că nu mă cunoașteţi. Imaginaţi-vă că sunt 
nimeni și nimic. Că sunt o armă. Mă folosiți acum sau mai 
târziu? 

— Nu ești nimeni, totuși, spuse încet Elide. Pentru foarte 

mulţi 
oameni. 

— Cheile trebuie să ajungă din nou în poartă, spuse Aelin 
cu puţină răceală. La un moment dat. lar eu am să plec 
odată cu ele. Decidem dacă se întâmplă acum sau peste 
câteva săptămâni. 

Rowan nu putea suporta să mai audă vreun cuvânt. 

— Nu! 

Toată lumea se opri din nou. 

Aelin își dezgoli dinţii. 

— Nu pot să nu fac nimic! 

— Le ascundem din nou, spuse Rowan. Le-a pierdut de mii 
de ani. O putem face din nou. El arătă spre Yrene. L-ar 
putea distruge de una singură. 

— Asta nu e o opţiune, mormăi Aelin. Yrene este 

însărcinată... 

— Pot s-o fac, zise Yrene, îndepărtându-se de Chaol. Dacă 
există o cale, aș putea s-o fac. Să văd dacă și celelalte 
vindecătoare ar putea ajuta... 

— O să fie mii de valgi pe care să îi distrugi sau să îi 
salvezi, lady Westfall! spuse Aelin cu aceeași răceală. 
Erawan te-ar putea ucide înainte să ai măcar șansa să îl 
atingi. 

— De ce tu ai voie să renunţi la viață pentru asta, și nimeni 


altcineva? o provocă Yrene. 

— Eu nu sunt însărcinată. 

Yrene clipi încet. 

— Hafiza ar putea să... 

— N-am de gând să mă joc cu presupuneri, zise Aelin pe 
un ton pe care Rowan îl auzise atât de rar. Tonul reginei. 
Votăm! Acum! Punem cheile înapoi în poartă imediat sau 
continuăm drumul spre Terrasen, și o facem apoi, dacă 
reușim să oprim armata aia? 

— Erawan poate fi oprit, insistă Yrene, netulburată de 
cuvintele reginei. Netemându-se de furia ei. Știu că poate fi 
oprit. Fără chei, îl putem opri. 

Rowan voia să o creadă. Voia mai mult decât orice să o 
creadă pe Yrene Westfall. Chaol, privindu-l pe Dorian, păru 
înclinat să facă la fel. 

Dar Aelin arătă spre prinţesa Hasar. 

— Tu cum votezi? 

Hasar se uită în ochii lui Aelin și se gândi o clipă. 

— Votez să o facem 

acum. Aelin arătă doar 

spre Dorian. 

— Tu? 

Dorian se încordă și spuse „Fă-o acum!”, chiar dacă era clar 

că nu 
era prea hotărât. 

Rowan închise ochii. Abia îi auzi pe ceilalți conducători și 
aliaţii lor când răspunseră. Se îndreptă spre marginea 
pădurii, pregătit să fugă dacă ar fi început să vomite. 

— Tu ești ultimul, Rowan, zise Aelin. 

— Votez „nu”. Nu acum, niciodată! 

Ochii ei erau reci și distanţi, ca în Mistward. 

— Atunci s-a stabilit, spuse încet și trist Chaol. 

— La răsărit, Lacătul o să fie făurit, iar cheile o să se 
întoarcă în poartă, încheie Dorian. 

Rowan pur și simplu se uită la partenera lui, motivaţia lui de 

a trăi. 


Elide întrebă încet: 

— Cum votezi, Aelin? 

Aelin își mută privirea de la Rowan, iar el simţi absenţa 
privirii sale ca pe un vânt îngheţat când ea spuse „Nu 
contează”. 


CAPITOLUL 92 

Aelin nu le spusese că le ceruse să voteze doar ca să Îi 
lase să decidă, ca oameni liberi ai lumii, soarta acesteia. Nu 
spusese că fusese o lașitate din partea ei să lase pe 
altcineva să decidă ce să facă ea. 

În acea noapte, ei ridicară tabăra în Endovier, minele de 
sare fiind la doar șase kilometri distanţă. 

Rowan îi puse să ridice și cortul, și patul lor regal. 

Ea nu mâncă împreună cu toți ceilalţi. Abia se atinse de 
mâncarea lăsată de Rowan pe birou. Incă stătea în faţa 
iepurelui fript, însă rece acum, aplecată peste cărţile inutile 
despre semnele Wyrd, când Rowan spuse din partea 
cealaltă a mesei: 

— Nu accept așa ceva! 

— Eu accept, rosti ea cuvintele monotone și moarte. 

Tot așa cum și ea avea să fie înainte ca soarele să răsară 
în toată splendoarea lui. Aelin închise cartea veche din faţa 
ei. 

Doar câteva zile îi separau de graniţa Terrasenului. Poate 
că ar fi trebuit să accepte să facă asta acum, dar cu condiția 
să fie pe teritoriul Terrasenului, nu în Endovier. 

Dar fiecare zi care trecea era un risc imens. 

— Niciodată nu ai acceptat nimic! spuse furios Rowan, 
ridicându- se în picioare și sprijinindu-și mâinile de masă. lar 
acum, brusc, ești dispusă să o faci? 

Ea își înghiţi nodul din gât și aruncă o privire la cărţile pe 
care le răsfoise deja de trei ori fără folos. 

— Ce ar trebui să fac, Rowan? 

— Să dai totul naibii! El lovi cu pumnul în masă, făcând 
farfuriile să zăngăne. Spui să se ducă naibii planurile lor, 
profeţiile și sorții, și să ţi le faci pe ale tale! Faci orice, dar 
nu accepti asta! 


— Oamenii din Erilea au hotărât. 
— La naiba și cu asta! mormăi el. Poţi să-ţi creezi noua lume 
după 
război. Lasă-i să-și voteze propriii regi și regine, dacă asta vor. 

Şi ea mormăi. 

— Nu mai vreau povara asta nicio secundă! Nu vreau să 
aleg și să aflu că, amânând, am făcut alegerea greșită. 

— Așadar, ai fi votat împotrivă. Te-ai fi dus în Terrasen. 

— Contează? Ea se ridică în picioare. Oricum voturile nu 
erau în favoarea mea. Dacă ar fi auzit că vreau să merg în 
Orynth ca să lupt o ultimă dată, ar fi ezitat. 

— Tu ești cea pe cale să moară. Aș spune că ai voie să îţi 
exprimi părerea. 

Ea își dezgoli dinţii. 

— Asta e soarta mea. Elena a încercat mi-o schimbe. Și 
uite cum a ajuns ea - cu un grup de zei răzbunători care jură 
să îi distrugă sufletul etern. Când o să se făurească Lacătul, 
când am să închid poarta, am să distrug și o altă viaţă în 
afară de a mea. 

— Elena a mai avut parte de o mie de ani de existenţă, fie 
în viaţă, fie ca spirit. lartă-mă dacă nu îmi pasă că vremea ei 
s-a sfârșit, când tu ai primit doar douăzeci de ani! 

— Am ajuns la douăzeci de ani datorită ei. 

Nici măcar douăzeci. Ziua ei de naștere era peste câteva 
luni. Intr- o primăvară pe care nu avea s-o mai apuce. 

Rowan începu să facă pași, mersul lui distrugând covorul. 

— Problema asta e și din cauza ei. De ce să porţi singură 

povara? 

— Pentru că, în primul rând, a fost a mea dintotdeauna. 

— Pe naiba! La fel de bine ar fi putut fi Dorian. El este 
dispus să o facă. 

Aelin clipi. 

— Elena și Nehemia au spus că Dorian nu este pregătit. 

— Dorian a intrat și a ieșit din Morath, a înfruntat-o pe 
Maeve și a distrus tot locul. Aș spune că este la fel de 
pregătit ca tine. 


— N-am să-l las să se sacrifice în locul meu! 

— De ce? 

— Pentru că este prietenul meu. Pentru că n-am să pot să mă 

suport 
dacă îl las să plece. 

— El a spus că ar face-o, Aelin. 

— Nu știe ce vrea. Abia depășește ororile pe care le-a 

suportat. 

— Şi tu nu? o provocă Rowan, complet netulburat. Este 

matur. 
Poate să aleagă și singur - noi putem alege fără să ne conduci 
tu. 

Ea își dezgoli dinţii. 

— S-a hotărât! 

El își încrucișă braţele. _ 

— Atunci o s-o facem noi doi. Impreună. 

Inima ei se opri în piept. 

— Nu făurești singură Lacătul, continuă el. 

— Nu. Mâinile ei începură să tremure. Asta nu e o opţiune. 

— După părerea cui? 

— După părerea mea. Gândindu-se la dispariţia lui, nu 
putea să respire. Dacă ar fi fost posibil, Elena mi-ar fi spus. 
Cineva din descendența mea trebuie să plătească. 

El deschise gura, dar văzu pe chipul ei că spunea adevărul. 

Scutură 
din cap. 

— Ti-am promis că o să găsim o cale să plătim datoria 
asta - împreună. 

Aelin studie cărțile împrăștiate. Nimic - cărţile și fărâma 
de speranţă pe care i-o oferiseră se dovediseră inutile. 

— Nu am de ales. Își trecu degetele prin păr. Eu nu am de 
ales, se corectă. 

Nu avea niciun avantaj, nicio surpriză pe care s-o poată 

folosi. Nu 
în acest caz. 

— Atunci nu o facem mâine, insistă el. Așteptăm. Spune- 
le celorlalţi că vrem mai întâi să ajungem în Orynth. Poate 
găsim niște cărţi în biblioteca regală... 


— Ce rost are votul, dacă îl ignorăm? Ei au hotărât, Rowan. 
Mâine 
o să se termine totul. 
Cuvintele răsunară în ea. 
— Lasă-mă să găsesc altă cale. Vocea lui se sparse, dar pașii 
îi erau 
fermi. Am să găsesc altă cale, Aelin... 
— Nu există altă cale. Înţelegi? Toate astea, zise printre 
dinţi, 
întinzându-și braţele. Toate astea au fost ca să vă ţină în viaţă 
pe toți. 

— Cu preţul tău. Ca să ispășești o vinovăţie 

rămasă. Ea lovi cu mâna teancul de cărți 

vechi. 

— Crezi că vreau să mor? Crezi că îmi este ușor să mă uit 
la cer și să mă întreb dacă este ultimul lucru pe care am să 
îl văd? Să mă uit la tine și să mă gândesc la anii pe care n-o 
să-i avem? 

— Nu știu ce vrei, Aelin! se răsti Rowan. Nu ai fost 
complet sinceră. 

Inima îi bubui în piept. _ 

— Vreau să se termine, într-un fel sau altul! Işi strânse 

pumnii. 
Vreau să se termine cu asta! 

El scutură din cap. 

— Ştiu. Și știu prin ce ai trecut, că lunile din Doranelle au 
fost de iad, Aelin. Dar nu poţi opri lupta. Nu acum. 

Ochii o usturau. 

— Am rezistat pentru asta. Pentru scopul ăsta. Ca să pun 

cheile la loc în poartă. Când Cairn m-a distrus, când Maeve 
mi-a luat tot ce știam, numai faptul că mi-am amintit că 
sarcina asta se bazează pe supraviețuirea mea m-a 
împiedicat să cedez. Știam că, dacă dau greș, 
o să muriţi cu toţii. Ea începu să respire sacadat. Și de 
atunci, am fost atât de proastă să cred că poate n-o să fiu 
nevoită să plătesc datoria, că aș putea vedea din nou 
Orynthul. Că ar putea să o facă în schimb Dorian. Scuipă pe 
pământ. Ce fel de om sunt, dacă azi, când a sosit, m-am 
umplut de groază? 

Rowan deschise din nou gura ca să răspundă, dar ea îl 


întrerupse, vocea ei spărgându-se. 


— Am crezut că aș putea să scap - doar pentru o clipă. Şi 
imediat ce am crezut asta, zeii l-au adus din nou pe Dorian 
în calea mea. Spune-mi că nu e intenţionat! Spune-mi că 
zeii ăia, sau ce forțe conduc lumea asta, nu strigă că tot eu 
ar trebui să fiu cea care făurește Lacătul. 

O clipă îndelungată, Rowan nu făcu decât să se uite la ea, 

gâfâind. 

— Dar dacă forțele alea nu l-au adus pe Dorian în calea 
noastră ca să poţi plăti singură datoria? zise el apoi. 

— Nu înţeleg. 

— Dacă v-au adus împreună? Nu ca să alegeţi pe unul din 
voi, ci să împărţiţi povara. Amândoi. 

Până și focul din coșul de cărbuni păru să 

amuţească. Ochii lui Rowan străluciră când 

continuă: 

— În ziua în care ai distrus castelul de cleștar - când v-aţi 
unit mâinile, puterea ta... Nu am mai văzut niciodată așa 
ceva. Aţi reușit să vă amestecați puterile, să deveniți o 
singură ființă. Dacă Lacătul îţi cere toată fiinţa, atunci, de ce 
să nu-i dai jumătate? Jumătate din fiecare 
- când amândoi aveţi sângele Malei? 

Aelin se așeză din nou încet pe scaun. 

— Eu... Noi nu știm dacă o să funcționeze. 

— Este mai bine decât să te îndrepţi spre execuţie cu 

capul plecat. Ea mormăi. 

— Cum aș putea să îi cer vreodată să o facă? 

— Pur și simplu pentru că nu este doar povara ta. Dorian 
știe și a acceptat asta. Pentru că alternativa este să te 
pierdem pe tine. Furia din ochii lui se frânse, odată cu vocea 
sa. Aș merge eu în locul tău, dacă aș putea. 

Lui Aelin i se frânse inima. 

— Știu. 

Rowan căzu în genunchi în faţa ei, lăsându-și capul în poala 

lui 
Aelin când o cuprinse cu braţele de talie. 

— Nu pot să suport așa ceva, Aelin! Nu pot! 


Ea își trecu degetele prin părul lui. 

— Cu tine am vrut să-mi petrec o mie de ani, spuse încet. 
Cu tine mi-am dorit să am copii. Mi-am dorit să mergem 
împreună în Lumea de Dincolo. 

Lacrimile îi căzură în părul lui. 

Rowan își ridică fruntea. 

— Atunci, luptă pentru asta! Încă o dată. Luptă pentru viitor! 

Se uită la el, la viaţa pe care o vedea pe chipul lui. La tot 
ce-i oferea Rowan. 

Şi la tot ce ar fi putut avea și ea. 

XXX 

— Trebuie să te rog să faci ceva. 

Vocea lui Aelin îl trezi din somn pe Dorian. El se ridică pe pat. 
După liniștea din tabără, trebuia să fie miezul nopţii. 

— Ce? 

Rowan stătea de pază în spatele ei, urmărind armata 
campată în spatele copacilor. Dorian îi zări ochii de smarald 
- văzu răspunsul care îi trebuia deja. 

Prinţul își respectase promisiunea tăcută de mai 

devreme. Aelin înghiţi. 

— Împreună, spuse ea cu vocea spartă. Dacă am făuri 
împreună Lacătul? 

Dorian își dădu seama de planul ei; îi intui speranţa 
disperată înainte să îi dea glas. lar când termină, Aelin spuse 
doar atât: 

— Îmi pare rău că îţi cer așa ceva! 

— Mie îmi pare rău că nu m-am gândit la asta, îi răspunse 
el și se ridică în picioare, punându-și cizmele. 

Rowan se întoarse acum spre ei, așteptând un răspuns pe 
care știa că Dorian avea să i-l dea. 

Așadar, Dorian le spuse amândurora: 

— Da. 

Aelin închise ochii, iar el nu își dădu seama dacă din cauza 

ușurării 


sau a regretului. El îi puse o mână pe umăr. Nu voia să știe 
cât se certase cu Rowan ca să o facă să accepte asta. Faptul 
că Aelin venise cu această propunere... 

Când deschise ochii, în privirea ei se citi doar hotărârea. 

_ — O facem acum, spuse ea răgușită. Înaintea celorlalţi. 
Inainte să ne luăm rămas-bun. 

Dorian dădu din cap. 

— Vrei să vină și Chaol? fu tot ce întrebă ea. 

El se gândi să refuze. Se gândi să își cruţe prietenul de încă o 
despărţire, când pe chipul lui Chaol se citea atâta veselie și 
liniște. 

Dar Dorian tot spuse „Da”. 


CAPITOLUL 93 
Toţi patru merseră în liniște printre copaci, pe drumul 
vechi spre minele de sare. 
Era singurul lucru pe care nu îl supravegheau cercetașii. 


Cu fiecare pas i se făcea greață, transpiraţia curgându-i lent 


pe 


spate. Rowan o ţinu de mână, mângâindu-i pielea cu degetul 


mare. 

Aici, în acest loc oribil și sterp al suferinţei - aici urma să 
își înfrunte soarta, ca și când niciodată nu ar fi scăpat de 
asta cu adevărat. 

La adăpostul întunericului, munţii în care erau cioplite 
minele erau doar niște umbre. Marele zid care înconjura 
tabăra morții era doar o pată întunecată. 

Porţile fuseseră lăsate deschise, una fiind ruptă în 
balamale. Poate sclavii eliberaţi încercaseră să o distrugă în 
drum spre ieșire. 

Aelin îl strânse de mână pe Rowan când trecură pe sub 
boltă și intrară în curtea deschisă a minelor. Acolo, în mijloc, 
erau stâlpii de lemn unde fusese biciuită. În prima ei zi și în 
multe altele. 

lar acolo, în muntele din stânga ei, erau puţurile. Puţurile 
întunecate în care o băgaseră cu forţa. 

Clădirile supraveghetorilor minelor erau întunecate. Goale. 

Fu nevoită să se controleze din răsputeri ca să nu se uite 

la încheieturile mâinilor unde fuseseră cicatricile lăsate de 
lanţuri, să nu simtă transpiraţia rece care îi curgea pe 
spate și să știe că nu avea cicatrici nici acolo. Doar tatuajul 
lui Rowan, desenat pe pielea netedă. Ca și când acest loc ar 
fi fost un vis - un coșmar invocat de Maeve. 

Își dădu seama de ironie. Ea scăpase deja de două ori din 
lanţuri - doar ca să ajungă din nou aici. O libertate 
temporară. O amânare. 


O lăsase pe Goldryn în cortul lor. Sabia nu i-ar fi fost de mare 


folos 


unde mergeau ei. 

— Nu credeam că o să mai vedem vreodată locul ăsta, 
șopti Dorian. Cu siguranţă nu așa. 

Pașii regelui erau fermi; chipul i se posomori când apucă 
mânerul sabiei Damaris, gata să întâmpine orice i-ar fi 
așteptat. 

Durerea pe care ea știa că avea să o simtă. 

Nu, ea nu scăpase niciodată cu adevărat, nu-i așa? 

Ei se opriră aproape de mijlocul curții de pământ. Elena o 
învățase cum să făurească Lacătul, cum să pună cheile în 
poartă. Deși nu și-ar fi folosit magia și n-ar fi fost nicio 
ameninţare pentru vreunul din jurul lor, ea își dorise să fie la 
distanță. Deoparte de toţi ceilalți. 

În lumina lunii, chipul lui Chaol era palid. 

— Ce vrei să facem? 

— Să fiţi aici, spuse categoric Aelin. Este suficient. 

Era singurul motiv pentru care încă putea suporta să stea 

aici, în 
acest loc detestabil. 

Ea întâlni privirea întrebătoare a lui Dorian și dădu 
aprobator din cap. Nu avea rost să piardă timpul. 

Dorian îl îmbrăţișă pe Chaol, amândoi vorbind prea încet 
ca să audă Aelin. 

Aelin începu pur și simplu să deseneze pe pământ 
semnele Wyrd, destul de mari încât să-i poată găzdui pe ea 
și pe Dorian. Aveau să fie două, suprapuse: Deschis. Inchis. 

Încuiat. Descuiat. 

Aflase asta de la început. Le folosise. 

— Fără despărțţiri siropoase, prinţesă? întrebă Rowan 
când ea contură semnele cu piciorul. 

— Mi se par teatrale, spuse Aelin. Mult prea teatrale, 

chiar și 
pentru mine. 

Dar Rowan o opri, al doilea simbol rămânând neterminat. 
Îi ridică bărbia. 

— Chiar și când ai să fii... acolo, spuse el, ochii lui verzi ca 

pinul 


fiind atât de strălucitori în lumina lunii. Am să fiu cu tine. Îi 
atinse 
pieptul în dreptul inimii. Aici. Sunt aici cu tine. 

Ea puse o mână pe pieptul lui și-i inspiră profund parfumul în 
plămâni, în inimă. 

— Şi eu sunt cu tine. 

Intotdeauna. Rowan o sărută. 

— Te iubesc, îi șopti el. Întoarce-te la mine! 

Apoi Rowan se retrase, chiar în afara semnelor neterminate. 

Absenta parfumului și a căldurii lui o umplu de frig, dar își 
tinu spatele drept. Își păstră respiraţia calmă când memoră 
trăsăturile chipului lui Rowan. 

Dorian, cu ochii strălucindu-i puternic, păși pe semne. Aelin îi 
spuse lui Rowan: 


—Închide-l pe ultimul când 
terminăm! Prințul, partenerul ei, 
dădu din cap. 


Dorian scoase o bucată de pânză împăturită din jachetă. 
O despături dezvăluind două bucăți de piatră neagră. Şi 
Amuleta din Orynth. 

Ei i se agită stomacul, îngreţoșându-se la puterea lor 
supranaturală care ameninţa să o îngenuncheze. Dar luă 
Amuleta din Orynth de la el. 

— M-am gândit că ai vrea să o deschizi tu, spuse încet 

Dorian. 

Aici, unde suferise și suportase totul; aici, unde începuseră 

atât de 
multe lucruri. 

Aelin cântări amuleta veche în palme și își trecu degetele 
mari peste marginea aurie. Pentru o clipă, fu din nou în 
camera primitoare din casa de lângă râu, primind amuleta 
de la mama ei. 

Aelin își trecu degetele peste semnele Wyrd de pe spate. 
Peste  runele care îi descriau soarta  detestabilă: 
„Necunoscut este preţul meu”. 

Fuseseră scrise aici în tot acest timp, vreme de multe 
secole. Un 

avertisment și o confirmare din partea lui Brannon. 
Sacrificiul lor. 


Sacrificiul ei. 


Brannon se înfuriase pe zei, însemnase amuleta și lăsase 


toate aceste indicii ca ea să le găsească într-o zi și să poată 
să le înţeleagă. Ca și când Aelin ar fi putut cumva sfida 
această soartă. O speranţă deșartă. 


Aelin întoarse amuleta, trecându-și degetele peste cerbul 


nemuritor din faţă. 


O amânare. Totul fusese o amânare. 
Aurul care închidea amuleta se topi în mâinile ei, șuierând 


când căzu pe pământul îngheţat. Cu o răsucire, despărți 
cele două feţe ale amuletei. 


O. 


Duhoarea nepământeană a celei de-a treia chei o atinse, 
chemând- 
li șopti în limbi care nu existau și n-aveau să existe 


niciodată în 
Erilea. 


Aelin aruncă pur și simplu cheia Wyrd în mâna întinsă a 


lui Dorian. Aceasta ţăcăni pe celelalte două, iar sunetul 
poate răsună în eternitate, în toate lumile. 


Dorian se cutremură, Chaol și Rowan tresărind. 
Aelin băgă în buzunar cele două jumătăţi ale amuletei, ca să 
ia cu 


ea o parte din Terrasen, oriunde ar fi urmat să plece. 


Aelin întâlni pentru ultima oară privirea lui Rowan. Văzu 


cuvintele din ochii lui. „Întoarce-te la mine!” 


Voia să ia acele cuvinte și chipul său cu ea. Chiar dacă 
Lacătul îi 


cerea totul, acestea i-ar fi rămas pentru totdeauna. 


Ea își înghiţi nodul din gât, își mută privirea de la ochii 


pătrunzători ai lui Rowan, iar apoi se tăie în palmă, tăind 
apoi palma lui Dorian. 


Stelele părură să se apropie, munţii zărindu-se deasupra 


umerilor lui Aelin și ai lui Dorian când se tăie cu cuțitul 
pentru a treia oară, pe antebraţ, pielea străpungându-se 
adânc și lung. 


Ca să deschidă poarta, trebuia să devină poarta. 
Erawan începuse procesul transformării lui Kaltain Rompier în 


poartă - îi pusese piatra în braţ nu ca să o păstreze, ci să Îi 
pregătească trupul pentru celelalte pietre. Să o transforme 
într-o poartă Wyrd vie pe care ar fi putut să o controleze. 

Doar o bucată în corpul ei o distrusese pe Kaltain. Să le 
pună pe toate trei în al său... 

„Numele meu este Aelin Ashryver Galathynius și nu am să 

mă 
tem! 

Nu am să mă tem! 

Nu am să mă 

tem!” 

— Gata? șopti Aelin. 

Dorian dădu aprobator din cap. 

Uitându-se pentru ultima oară la stele, la Lordul Nordului 
care stătea de pază deasupra Terrasenului care se afla la 
doar câțiva kilometri distanță, Aelin luă cioburile din palma 
întinsă a lui Dorian. Și, în clipa în care ea și Dorian își uniră 
mâinile însângerate, când magia lor vui prin ei și se împleti, 
orbitor și etern, Aelin își înfipse 

cele trei chei Wyrd în rana deschisă a braţului. 

XXX 

Rowan închise semnele Wyrd cu o mișcare a piciorului 
peste pământul îngheţat, tocmai în momentul în care Aelin 
își acoperi braţul cu palma, închizând cele trei chei Wyrd în 
trupul ei, ţinându-l de mână pe Dorian. 

Trebuia să funcţioneze. Trebuia să fi fost motivul pentru 
care drumurile lor se intersectaseră, motivul pentru care 
Aelin și Dorian se găsiseră deja de două ori, exact în acest 
loc. El nu putea accepta o alternativă. Nu ar fi putut altfel să 
o lase să plece. 

Rowan nu respira. Lângă el, nu era sigur că respira nici 

Chaol. 

Dar în timp ce Aelin și Dorian stăteau nemișcaţi, cu 
capetele ridicate în ciuda fricii pe care o simţise emanând 
din ei, chipurile lor deveniră inexpresive. Goale. 

Niciun licăr de lumină. 

Nicio sclipire a puterii. 


Aelin și Dorian stăteau pur și simplu ţinându-se de mână și 
uitându-se înainte. 

În gol. Fără să vadă. 

Înţepeniţi. Plecaţi. 

Erau prezenţi, dar plecaţi, ca și când trupurile lor ar fi fost 

vacante. 

— Ce s-a întâmplat? șopti Chaol. 

Mâna lui Aelin căzuse de unde își lipise palma peste braţ 
și i se legăna moale pe lângă corp, dezvăluind rana deschisă 
și bucăţile negre de piatră băgate înăuntru. 

Ceva în pieptul lui Rowan, complicat și esenţial, începu să 
se încordeze. Începu să se strângă. 

Legătura dintre parteneri. 

Rowan înaintă un pas, cu o mână pe piept. 

Nu. Legătura dintre parteneri se zvârcoli ca și când ar fi 
fost cuprinsă de agonie, de groază. El se opri, cu numele lui 
Aelin pe buze. 

Rowan căzu în genunchi în clipa în care cele trei chei 
Wyrd din braţul lui Aelin se dizolvară în sângele ei. 

Ca rouă în soare. 


CAPITOLUL 94 

Era din nou așa cum fusese înainte. 

Începutul, sfârșitul și eternitatea, un șuvoi de lumină, de 

viață care 
curgea între ei, două jumătăţi ale unei descendenţe separate. 

Ceaţa se roti, acoperind pământul solid de dedesubt. 
Probabil era o iluzie - ca minţile lor să suporte locul în care 
se aflau acum. Un loc ce nu era un loc, într-o cameră cu 
multe uși. Mai multe uși decât ar fi putut număra vreodată. 
Unele făcute din aer, altele din sticlă, unele din foc și aur și 
lumină. 

În spatele fiecăreia se afla o lume nouă; o nouă lume care 

îi chema. Dar ei rămaseră acolo, la răscrucea tuturor 

lucrurilor. 

În trupuri care nu le aparţineau, stăteau printre toate 
aceste uși, puterea lor emanând, adunându-se în faţa lor. 
Amestecându-se și unindu-se, o sferă de lumină, a creaţiei, 
plutind în aer. 

Fiecare tăciune care plutea dinspre ei în sfera tot mai 
mare din faţa lor, în Lacătul care se făurea, nu avea să se 
mai întoarcă, să se reîntregească. 

Precum un puț care seca. Pentru totdeauna. 

Tot mai mult, unduindu-se din ei cu fiecare respiraţie. Creaţie 

și 
distrugere. 

Sfera se roti, conturul său deformându-se, micșorându-se. 
Formându-se în ceea ce aleseseră ei, un obiect din aur și 
argint. Lacătul care urma să închidă pe vecie toate aceste 
uși infinite. 

Ei își oferiră în continuare puterea, Lacătul care încă se 
forma cerând mai multă. 

Și începu să-i doară. 

XXX 

Ea era și nu era Aelin. 


Era Aelin, și totuși, era infinită; era toate lumile, era... 

Era Aelin. 

Era 

Aelin. 

Și, pentru că lăsase cheile în ea, acestea intraseră în 
adevărata poartă Wyrd. Un pas, un gând sau o dorinţă le-ar 
fi permis să pătrundă în orice lume și-ar fi dorit. Puteau face 
orice. 

O boltă zăbovea în spatele lor. O boltă care avea să 
miroasă a pin și zăpadă. 

Lent, Lacătul căpătă formă, lumina transformându-se în 
metal - aur și argint. 

Dorian gâfâia, cu maxilarul încordat, cât îi oferiră puterea, 
fără să o mai recupereze vreodată. 

Era agonie. O agonie pe care nu o mai simţise. 

Ea era Aelin. Era Aelin și nu obiectele pe care și le 
înfipsese în braţ, nu acest loc ce exista în afara raţiunii. Era 
Aelin; era Aelin; și venise aici pentru a face ceva, venise aici 
promițând că va face ceva... 

Se luptă cu strigătul care i se înălța în gât în timp ce 
puterea i se îndepărtă unduindu-se, ca și cum cineva i-ar fi 
jupuit pielea de pe oase. Exact cum făcuse Cairn, 
bucurându-se de asta. Ea, totuși, îi rezistase. Scăpase de 
influenţa lui Maeve. Rezistase în fața amândurora. Ca să 
facă asta. Ca să vină aici. 

Dar se înșelase. 

Nu putea suporta așa ceva. Nu putea suporta pierderea, 
durerea și nebunia tot mai mare odată ce un nou adevăr 
devenea tot mai clar: nu aveau să părăsească acest loc. 
Oricum nu le-ar mai fi rămas nimic. Urmau să se dizolve ca 
un abur, plutind în ceața din jurul lor. 

XXX 
Era o agonie pe care Dorian nu o mai simţise niciodată. Sinele i 
se 
destrăma fir cu 
fir. 

Forma Lacătului nu conta, îi spusese Elena lui Aelin. Ar fi 
putut fi o pasăre, o sabie sau o floare. Acestui loc, acestei 
porți, nu-i păsa. Dar minţile lor, ce mai rămânea din ele în 
timp ce se destrămau, alegeau 


forma pe care o cunoșteau, pe cea care avea cel mai mult 
sens. Ochiul Elenei, renăscut... devenind din nou Lacătul. 

Aelin începu să tot ţipe. 

Magia lui îi era smulsă din acel loc perfect și sacru din el. 

Ca să-l făurească, aveau să moară amândoi. Veniseră aici 
din dorinţa disperată că ar fi reușit să scape. 

lar dacă nu se opreau, dacă nu puneau capăt lucrurilor, 

niciunul 
n-ar fi rămas în viaţă. _ 

El încercă să își miște capul și să îi spună „Incetează!” 

Magia ieșea din Dorian, iar Lacătul, o forţă care nu putea fi 
controlată, o consuma. Era o sete nepotolită care îi devora. 

„Încetează!” 

El încercă să vorbească, să se 

retragă. Aelin suspina acum 

printre dinţi. 

Curând, Lacătul urma să ia totul, iar distrugerea finală 
avea să fie cea mai brutală și dureroasă dintre toate. 

Oare i-ar fi obligat zeii să urmărească în timp ce 
revendicau sufletul Elenei? Ar fi avut măcar șansa, 
posibilitatea de a încerca să o ajute, așa cum îi promisese 
lui Gavin? El cunoștea răspunsul. 

„Încetează!” 

„Încetează!” 

— Încetează. 

Dorian auzi cuvintele și, pentru o clipă, nu-l recunoscu pe 
cel care le rostise. 

Până când un bărbat apăru din spatele uneia din acele uși 
imposibile și posibile totodată. Un bărbat care părea din 
carne și oase, la fel ca ei, dar al cărui contur licărea totuși. 

Era tatăl său. 


CAPITOLUL 95 

Tatăl lui era acolo. Bărbatul pe care îl văzuse ultima dată pe 

un 
pod dintr-un castel de cleștar și totuși, nu era același. 

Pe chipul lui se citea bunătatea. 

Omenia. Și tristeţea. O tristeţe atât 

de profundă! Magia lui Dorian șovăi. 

Chiar și magia lui Aelin încetini surprinsă, șuvoiul 
transformându-se într-un firicel, curgând constant și chinuitor. 
—  Încetează, șopti bărbatul, venind clătinându-se către ei 
și uitându-se la panglica de putere, orbitoare și pură, care 

alimenta făurirea Lacătului. 

— Procesul nu poate fi oprit, spuse Aelin. 

Tatăl său scutură din cap. 

— Ştiu. Ce a început nu poate fi 

oprit. Era tatăl lui. 

— Nu, zise Dorian. E imposibil să fii aici! 

Bărbatul doar își cobori privirea spre șoldul lui Dorian, 
unde ar fi putut să fie o sabie. 

— Nu tu m-ai invocat? 

Damaris. În cercul de semne Wyrd, o purtase pe Damaris. În 

lumea 
și existenţa lor, încă o purta. 

După câte se vedea, sabia, care servea unui zeu anonim, 
considerase că mai avea de înfruntat un singur adevăr. Incă 
un adevăr, înainte să moară. 

— Nu, repetă Dorian, fiind singurul cuvânt pe care reuși 
să-l spună când se uită la el, la bărbatul care le făcuse 
tuturor lucruri atât de îngrozitoare. 

Tatăl său ridică mâinile în semn de iertare. 


— Băiatul meu, fu tot ce șopti el. 

Dorian nu avea ce să îi spună. Ura faptul că acest bărbat era 
aici, la sfârșit și la început. 

Totuși, tatăl său se uită la Aelin. 

— Lasă-mă să fac asta! Lasă-mă să-i pun capăt! 

— Ce? 

Cuvântul izbucni din Dorian. 

— Nu ai fost ales, spuse Aelin, deși răceala din vocea ei 

șovăi. 

— Necunoscut este preţul meu, zise 

regele. Aelin înțepeni. 

— Necunoscut este preţul meu, repetă tatăl lui. 
Avertismentul bătrânei vrăjitoare, cuvintele  blestemate 
scrise pe spatele Amuletei din Orynth. Datorită semnului 
bastardului pe care îl porţi, tu ești cel Necunoscut, și totuși, 
nu sunt și eu? El se uită la ei, cu ochii mari. Care este 
numele meu? 

— E ridicol, zise Dorian printre dinţi. Numele tău 

este... Dar, unde ar fi trebuit să fie un nume, era 

doar un gol. 

— Tu..., șopti Aelin. Numele tău este... Cum se face că nu 
ai unul, că nu îl știm? 

Lui Dorian îi trecu furia. lar agonia faptului că magia și 
sufletul îi erau destrămate deveni secundară când tatăl lui 
spuse: 

— Erawan l-a luat. L-a șters din istorie, din memorie. Este 
o vrajă veche și teribilă și atât de puternică încât poate fi 
folosită o singură dată. A făcut totul ca să îi pot fi cel mai 
credincios servitor. Nici măcar eu nu îmi mai știu numele. L- 
am uitat. 

— Necunoscut este preţul meu, șopti Aelin. 

Dorian se uită atunci la bărbatul care fusese tatăl său. Se 
uită cu adevărat la el. 

— Băiatul meu, șopti din nou bărbatul, iar pe chipul lui 
străluciră dragostea, mândria și tristețea. 

Tatăl său, care fusese posedat ca și el, care încercase să îi 
salveze în felul lui și eșuase. Tatăl său, căruia i se luase 
totul, dar nu se supusese 


niciodată lui Erawan - nu întru totul. 

— Vreau să te urăsc, spuse Dorian, vocea spărgându-i-se. 

— Ştiu, îi răspunse tatăl său. 

— Ai distrus totul! 

Nu se putu abține să nu lăcrimeze. Aelin doar îl strânse de 

mână. 

— Îmi pare rău! șopti tatăl său. Îmi pare rău pentru tot, 

Dorian! 

Nu-l mai auzise niciodată rostindu-i numele astfel. 

Să îl ignore. Să îl arunce într-o lume de iad. Asta se 
cuvenea să facă. Și totuși, Dorian știa pentru cine distrusese 
cu adevărat Morathul. 
Pentru cine îngropase camera colierelor și mormântul 
detestabil din 

jurul lor. 

— Îmi pare rău! repetă tatăl său. 

El nu avea nevoie de Damaris ca să îi spună că vorbele erau 
adevărate. 

— Lasă-mă să plătesc datoria, spuse tatăl său, apropiindu- 
se. Lasă- mă s-o plătesc, să fac asta. Oare sângele Malei nu 
curge și prin venele mele? 

— Tu nu ai magie - nu ca noi, zise Aelin, cu tristeţe în 

privire. Tatăl său se uită în ochii lui Aelin. 

— Am suficientă în sânge. Ca să ajut. 

Dorian privi peste umăr, spre bolta care se deschise spre 

Erilea. 

Spre casă. 

— Atunci, lasă-l! spuse el, deși cuvintele nu se auziră pe 
cât de reci își dorise el, ci doar greoaie și însoţite de 
oboseală. 

— Intenţionam să o fac înainte să ajungă la sfârșit, îi zise 
încet Aelin tatălui lui Dorian. 

— Atunci, n-ai să fii singură acum, îi răspunse el. Apoi, 
bărbatul zâmbi la el - o imagine a regelui și tatălui care ar fi 
putut fi. Care fusese întotdeauna, în ciuda a tot ceea ce se 
abătuse asupra lui. Sunt recunoscător că am apucat să te 
văd din nou. O ultimă dată. 

Dorian nu își găsea cuvintele. Aelin se întoarse spre el, 

lacrimile 
curgându-i pe chip când spuse: 


— Unul din noi trebuie să conducă. 

Înainte ca Dorian să poată să înţeleagă, înainte să își dea 
seama de învoiala pe care ea tocmai o făcuse, Aelin își smuci 
mâna din alui. 

Şi îl împinse prin poarta din spatele lui, înapoi în lumea lor. 
Strigând, Dorian căzu. 

Când ţinutul cețos al porții Wyrd se risipi, Dorian o văzu pe 

Aelin 
luându-l de mână pe tatăl său. 


CAPITOLUL 96 

Rowan nu se mișcase în orele în care rămăseseră lângă Aelin 
și Dorian și se uitaseră la ei privind în gol. Nici Chaol nu se 
mișcase. 

Noaptea trecu, stelele rotindu-se deasupra acestui loc 

detestabil și 
rece. 

lar apoi Dorian se arcui gâfâind și căzu în genunchi. 

Aelin rămase unde era. Rămase în picioare, pur și simplu 

dând 
drumul mâinii lui Dorian. 

Sufletul lui Rowan se poticni. 

— Nu, zise Dorian răgușit, mergând spre ea și încercând 
să o apuce din nou de mână, să i se alăture. 

Dar rana de pe mâna lui Aelin se vindecase. 

— Nu, nu! strigă Dorian, iar Rowan își dădu atunci 

seama. Îşi dădu seama de ceea ce făcuse ea. 

De ultima înșelăciune și ultima minciună. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Chaol, întinzându-se ca să îl 
ridice pe Dorian în picioare. Regele suspină, desfăcându-și 
sabia veche de la centură și aruncând-o. Damaris zăngăni 
cu un zgomot surd când atinse pământul. 

Rowan doar se uită la Aelin. 

La partenera lui, care îl minţise. Care îi minţise pe toți. 

— Nu a fost suficient să fim doar noi doi. Ne-ar fi distrus 
pe amândoi, suspină Dorian. Totuși, Damaris l-a invocat 
cumva pe tatăl meu, iar... el mi-a luat locul. S-a oferit să îmi 
ia locul astfel încât ea... Dorian fandă, întinzându-se spre 
mâna lui Aelin, dar părăsise cercul semnelor Wyrd. 

Ele îl țineau acum în afară. 

Formau un zid care o izola pe Aelin. 


Legătura dintre parteneri se subția tot mai mult. 

— Ea și el... o să termine totul, spuse Dorian tremurând. 

Rowan abia auzi cuvintele. 

Ar fi trebuit să își dea seama. Ar fi trebuit să știe că, dacă 
planul lor ar fi eșuat, Aelin nu și-ar fi sacrificat de bunăvoie 
un prieten. Nici măcar pentru asta. Nici măcar pentru 
viitorul ei. 

Ea știuse că el ar fi încercat să o împiedice să făurească 
Lacătul dacă ar fi menţionat posibilitatea asta, ce ar fi făcut 
dacă totul s-ar fi dus naibii. Fusese de acord să îl lase pe 
Dorian să o ajute doar ca să ajungă aici și, foarte probabil, s- 
ar fi eliberat din legătura cu el chiar dacă tatăl lui nu ar fi 
apărut. 

Spusese de multe ori că își dorea să se termine. Ar fi trebuit 

să o 
asculte. 

Chaol îl apucă pe Dorian, iar tânărul lord îi spuse lui 
Rowan, încet și trist: 

— Îmi pare 

rău! Ea 

minţise. 

Inima lui de Foc minţise. 

Şi acum, el avea să o privească murind. 

XXX 

Ţinându-se de mână cu dușmanul ei, Aelin îi permise 
magiei să curgă din nou, să izvorască furios din ea. 

Puterea regelui necunoscut nu se compara cu a lui Dorian, 

dar era 
suficientă, așa cum spusese. Doar cât să ajute. 

Ea nu intenţionase niciodată să-i permită lui Dorian să se 
distrugă pentru asta. Doar ca el să dea suficient. lar apoi, l- 
ar fi aruncat înapoi în Erilea, ca să poată duce totul la bun 
sfârșit singură. 

Plata pentru zece ani de egoism, zece ani departe de 

Terrasen, zece 
ani de fugă. 

Agonia se transformă într-un vuiet amortit. Până și bătrânul 

rege 
gâfâia de durere. 

Nu mai aveau mult. Spiralele și cercurile de aur ale Lacătului 


deveniră solide. 

Totuși, era nevoie de mai multă putere ca să lege locul 

acesta și 
toate lumile. 

N-avea să-și ierte niciodată partenera. 

Își dorise ca el să o lase să plece și să accepte situaţia. Nu 
ar fi putut niciodată să facă asta, să vină aici, dacă ar fi 
implorat-o să nu o facă, dacă ar fi plâns așa cum își dorise și 
ea să plângă atunci când îl sărutase ultima dată. 

„Întoarce-te la mine!”, îi șoptise el. 

Ştia că ar fi așteptat-o. Până ar fi trecut în Lumea de 
Dincolo, Rowan ar fi așteptat ca ea să se întoarcă. Să revină 
la el. 

Magia lui Aelin se smulse dinăuntrul ei, o parte atât de 
importantă și profundă încât ea strigă, clătinându-se. Doar 
mâna regelui o împiedică să cadă. 

Cu cele două cercuri suprapuse ale Ochiului aproape 
complete, făurirea Lacătului se apropia de final. 

Magia ei se zvârcoli, implorând-o să înceteze, dar ea nu 
putea și nu voia să o facă. 

— Curând, îi promise regele. 

Ea îl văzu pe bărbat zâmbind. 

— Mi s-a dat un mesaj pentru tine, spuse el încet și 
conturul trupului său începu să se înceţoșeze odată cu 
puterea care se scurgea din el. Insă bărbatul încă zâmbea. 
Încă părea împăcat. Părinţii tăi sunt... Sunt foarte mândri de 
tine. Mi-au cerut să îţi spun că ei te iubesc foarte mult. El 
era acum aproape invizibil, cuvintele lui fiind doar o șoaptă 
în vânt. Și că datoria a fost plătită suficient, Inimă de Foc. 

Apoi, se făcu nevăzut. Ce mai rămăsese din el pluti în 
Lacăt, dispărând în neant. 

Ea abia simţi lacrimile pe chip când căzu în genunchi, 
cedându-și în continuare magia, însăși ființa ei. „Numele 
meu este Aelin Ashryver Galath...” 


Când Lacătul din nou făurit, la fel de real ca propriul ei 
trup, se închise, când magia lui Aelin se risipi, un strigăt îi 
sfâșie măruntaiele. 


CAPITOLUL 97 

Ea abia se putea mișca. Abia putea gândi. 

Dispăruse. Unde o străbătuseră lumina și viața, nu mai 

era nimic. Niciun tăciune. Doar o picătură de apă, doar 

una. 

O ţinu și o protejă când, prin portalul din spatele ei, 
douăsprezece siluete se furișară în acest loc al locurilor, în 
această răscruce a eternității. 

— Așadar, s-a făcut, spuse una dintre multele feţe, 
apropiindu-se de Lacătul care plutea în aer. 

Cu o mișcare a unei mâini fantomatice și schimbătoare, 
Lacătul pluti spre Aelin și ateriză în poala ei, auriu și 
strălucitor. 

— Invocă lumea noastră, fato, se auzi o voce stridentă și 
rece. Și lasă-ne să mergem în sfârșit acasă! 

Despărțirea finală. Ca să îi trimită înapoi și să încuie 
poarta. Voia să-și folosească ultima fărâmă de energie, 
ultima picătură, ca să încuie poarta cu Lacătul înainte să 
dispară. 

„A fost odată ca niciodată, într-un ţinut ars demult din 
temelii, o tânără prinţesă care își iubea regatul... ” 


— Acum! îi ordonă cel cu vocea ca vuietul valurilor. Am 


așteptat 
destul! 
Aelin reuși să își ridice capul și să se uite la 
siluetele lor strălucitoare. Creaturi din altă lume. 
Dar printre ei, înghesuită ca și când ar fi ţinut-o captivă... 
Elena avea ochii mari și plini de suferinţă. 
„Care își iubea regatul...” 
Una dintre ele pocni din degetele fantomatice spre Aelin. 
— Destul! 
Aelin își ridică privirea la ea, la zeița care vorbise. Vocea îi 
era 


cunoscută. Era Deanna. 

Tăcută, Aelin le studie. O găsi pe cea ca un apus strălucitor, 

cu 
inima de foc. 

Mala nu se uita la ea. Sau la Elena, fiica ei. 

Aelin își mută privirea de la Aducătoarea-Focului și zise mai 

mult 
ca pentru sine: 

— Aș vrea să facem un târg. 

Zeii înțepeniră. Deanna spuse printre dinţi: 

— Un târg? Îndrăznești să ne ceri să ne târguim? 

— Eu vreau să aud, spuse cel cu vocea blândă și tandră. 

Obiectul din braţul ei se zvârcoli, iar Aelin îi impuse să 

dezvăluie 
ce-și doreau zeii. 

Poarta spre ţinutul lor. Lumina soarelui peste câmpia 
înverzită aproape o orbi. Ei se întoarseră spre aceasta, unii 
oftând văzând priveliștea. 

Dar Aelin spuse: 

— Un schimb. Inainte să vă respectaţi înțelegerea. 

Cuvintele erau distante, atât de dificile și îndurerate, dar 
ea se forţă să le rostească. 

Zeii se opriră. Aelin se uită doar la Elena și schiţă un zâmbet. 

— Ai jurat să îl iei pe Erawan cu tine. Ca să îl distrugi, zise 
Aelin, iar cel cu vocea ca moartea se întoarse spre ea ca și 
când și-ar fi amintit că, într-adevăr, promiseseră un lucru 
atât de cumplit. Aș vrea să facem schimb, repetă Aelin și 
reuși să arate cu braţul în care se afla toată eternitatea. 
Sufletul lui Erawan pentru cel al Elenei. 

Mala se întoarse acum spre ea și o fixă cu privirea. 

— Lăsaţi-l pe Erawan pe mâna celor din Erilea, zise Aelin 
când ei tăcură. Dar, în schimb, daţi-i drumul Elenei. Lăsaţi-i 
sufletul să rămână în Lumea de Dincolo alături de cei dragi 
ei. 

— Aelin, șopti Elena și lacrimi ca argintul îi curseră pe 

obraji. Aelin zâmbi la antica regină. 

— Datoria a fost plătită suficient. 


Ea își dorise să discute despre asta cu prietenii ei. Ceruse 
un vot pentru poartă nu doar ca să le fie mai ușor să aleagă, 
ci și ca să îi audă spunând că îl puteau învinge și singuri pe 
Erawan. Că Yrene Towers ar fi putut avea o șansă să îl 
distrugă. 

Astfel încât să poată face înţelegerea asta și să nu le asigure 

pieirea. 

— Nu o faceţi! îi imploră Elena pe acei zei reci și 
nepăsători. Să nu încuviinţaţi! 

— Lăsaţi-o în pace și plecaţi, le spuse Aelin. 

— Aelin, te rog! spuse Elena, acum 

plângând. Aelin zâmbi. 

— Ai tras de timp ca să pot supravieţui. Lasă-mă să-ţi 

ofer asta. Elena își acoperi faţa cu mâinile și plânse. 

Zeii se uitară unul la celălalt. Apoi Deanna se mișcă, 
graţioasă ca o căprioară prin pădure. 

Aelin expiră, lăsându-se în genunchi când zeiţa se apropie 
de Elena. 

Nu ar fi permis nimănui altcuiva să fie sacrificat pentru 
această ultimă sarcină. 

Deanna îi atinse obrajii Elenei. 

— Speram la asta. 

Apoi își apropie mâinile, cuprinzând capul Elenei. 

Mala trimise un licăr de lumină în semn de avertisment și 

suferinţă 
când Elena deschise ochii mari. Când Deanna se strânse. 

lar apoi, Elena explodă într-o mie de bucăţi strălucitoare care 
se stinseră în cădere. 

Lui Aelin îi rămase strigătul în gât, trupul ei fiind incapabil să 
se ridice când Deanna își șterse mâinile fantomatice și spuse: 

— Nu ne târguim cu muritorii. Nu mai facem așa ceva. 
Păstrează- | pe Erawan, dacă asta vrei! 

Apoi, zeița trecu prin boltă și intră în lumea ei. 

Aelin se uită la locul gol unde fusese Elena în urmă cu doar 

câteva 
clipe. 


Nu mai rămăsese nimic. 

Nici măcar un tăciune strălucitor pe care să îl trimită 
înapoi în Lumea de Dincolo, partenerului rămas în urmă. 

Nimic. 


CAPITOLUL 98 

Legătura dintre parteneri se rupea. 

Aplecat pe genunchi, Rowan gâfâi ţinându-se cu o mână de 

piept 
în timp ce legătura se destrăma. 

Se agăţă de aceasta, o învălui cu magia și sufletul său ca 
și când ar fi putut să o împiedice, oriunde s-ar fi aflat, să se 
ducă unde el n-ar fi putut să o urmeze. 

Nu accepta asta. Nu putea accepta niciodată această soartă. 
Niciodată. 

Undeva în depărtare, îi auzi pe Dorian și Chaol discutând 

ceva. 

Nu îi păsa. 
Legătura dintre parteneri se rupea. 
lar el nu putea face altceva decât să reziste. 
XXX 
Unul câte unul, zeii trecură prin boltă și intrară în lumea lor, 
unii 
surâzând batjocoritor pe lângă 
ea. 

Nu intenționau să-l ia pe Erawan. 

Nu voiau... să facă nimic. 

Pieptul îi era gol, sufletul îi era sfâșiat și totuși, 

asta... Și totuși asta... 

Aelin se agăţă de pământul învăluit de ceaţă care nu era 
pământ când ultimul dintre ei dispăru. Până ce rămase doar 
unul. 

Un stâlp de lumină și foc. Strălucind în 

ceaţă. Mala zăbovi în pragul lumii ei. 

Ca și când și-ar fi amintit. 

Ca și când și-ar fi amintit de Elena și Brannon, care 
îngenuncheaseră înaintea sa. Sânge din sângele ei. 
Beneficiarii puterii ei. Moștenitorii ei. 


— Închide poarta, Aducătoare a Luminii, spuse încet 

Mala. Dar Doamna Luminii încă ezita. 

Şi, de departe, Aelin auzi vocea altei femei. 

„Asigură-te că o să fie pedepsiţi cândva. Toţi!” 

„O să fie”, îi jurase ea lui Kaltain. 

Minţiseră. O trădaseră pe Elena și trădaseră ţinutul Erilea, 
tot așa cum se consideraseră la rândul lor înșelaţi. 

Lumea lor scăldată în lumina verde a soarelui dispăru 

unduindu- 


se. 


Mormăind, Aelin se ridică în picioare. 
Nu era un miel de sacrificiu. Niciun sacrificiu pe un altar al 
binelui 


comun. 

Și încă nu terminase. 

Aelin întâlni privirea pătrunzătoare a Malei. 

— Fă-o, spuse încet Mala. 

Aelin se uită pe lângă ea, spre acea lume imaculată în 
care voiau să se întoarcă de foarte mult timp. Și își dădu 
seama că Mala știa... că-i citea gândurile. 

— N-ai de gând să mă oprești? 

Mala întinse doar o mână, ţinând în palmă o fărâmă de 
putere incandescentă. O stea căzătoare. 

— la-o! Un ultim dar pentru urmașii mei. Ea ar fi putut 
jura că Mala zâmbi. Pentru ce ai oferit în numele ei. Pentru 
că ai luptat pentru ea. Pentru toţi. 

Aelin înaintă câţiva pași clătinându-se spre zeiţă, spre 

puterea pe 
care i-o oferea. 

— Îmi amintesc, spuse încet Mala, cuvintele fiind dantelate 

de ` 
bucurie, suferință și dragoste. Imi 

amintesc. Aelin luă fărâma de 

putere din palma ei. Era răsăritul 

prins într-o sămânță. 

— După ce termini, închide poarta și gândește-te la casa ta. 
Semnele te vor îndruma. 


Clipitul lui Aelin fu singurul care-i trădă confuzia când 
puterea o umplu neîncetat, pătrunzând în locurile distruse și 
goale. 

Mala întinse din nou mâna, iar în palma ei se formă o 

imagine. A 
tatuajului de pe spatele lui Aelin. 

A noului tatuaj, cu aripile întinse, a poveștii sale cu Rowan, 
scrisă în Vechea Limbă printre pene. 

Mala pocni din degete și simbolurile se ridicară dintre cuvinte 

și 
pene. 

Semne Wyrd. 

Rowan ascunsese semne Wyrd în 

tatuajul ei. Scrisese semne Wyrd peste 

tot. 

— O hartă spre casă, spuse Mala, imaginea dispărând. Spre 

el. 

Cumva, Rowan bănuise că s-ar fi putut ajunge la așa ceva. Îi 

ceruse 
să îl înveţe semnele ca să poată să facă o încercare. 

lar când Aelin se uită în spate, spre bolta în care era 
lumea ei, le simti într-adevăr, ca și când semnele Wyrd pe 
care i le tatuase în secret ar fi fost o funie. Un fir către casă. 

Un colac de salvare în eternitate. 

O ultimă înșelătorie. 

Atunci se auziră șoaptele unei alte voci, dând glas unui 

fragment 
dintr-o amintire, pe un acoperiș din Rifthold. 

„Dar dacă nu ne îndreptăm decât spre mai multă suferinţă și 
disperare? 

Atunci, nu este sfârșitul” 

Acea putere pluti prin Aelin. Ea 

zâmbi. Nu era sfârșitul, iar ea nu 

era terminată. Dar ei erau. 

— Spre o lume mai bună, spuse Mala și păși pragul în 

lumea ei. O lume mai bună. 

O lume fără zei. Fără stăpâni ai 

sorții. O lume liberă. 

Aelin se apropie de bolta spre ţinutul zeilor, spre locul în care 


acum Mala, o simplă rază de soare, traversa iarba strălucitoare. 

Doamna Luminii se opri și ridică braţul în semn de 

rămas-bun. Aelin zâmbi și făcu o plecăciune. 

Departe, urcând dealurile, zeii se opriră. 

Zâmbetul lui Aelin se transformă într-un rânjet răutăcios 
și furios care nu șovăi când găsi lumea pe care o căuta. 
Când ea se afundă în acea putere eternă și teribilă. 

Fusese o sclavă și un pion, însă nu și 

acum. Nu pentru ei. Niciodată pentru 

ei. 

Zeii începură să strige și să alerge spre ea când Aelin 
deschise o gaură în cerul lor. 

Direct într-o lume pe care o văzuse doar o dată, 
deschizând întâmplător o poartă într-o noapte, într-un castel 
de piatră. Strigăte îndepărtate se auziseră din întinderea 
monotonă de culoare gri. 

Era o poartă spre un ţinut de iad. O ușă acum 

deschisă. Aelin încă zâmbea când închise bolta 

spre lumea zeilor. 

Și îi lăsă acolo, strigătele lor indignate și înfricoșate 

răsunând. 

XXX 

Mai rămăsese o ultimă sarcină ca să închidă poarta pentru 
totdeauna. 

Aelin deschise palma, studiind Lacătul pe care îl făurise și 
îl lăsă să plutească spre centrul spaţiului ceţos, plin de uși. 

Nu se temu când deschise cealaltă palmă și puterea ei se 

revărsă. Ultimul dar al Malei. Și ultima sfidare. 

Forța a o mie de sori explodă din palma lui Aelin. 

„Incuie. Inchide. Pecetluiește.” 

li impuse Lacătului de nenumărate ori să se închidă când își 

oferi 
puterea. 

Dar nu și acea ultimă rămășiță a ei. 

„Datoria deja a fost plătită suficient.” 

O hartă spre casă, o hartă tatuată în cuvintele 
universurilor, avea să-i arate calea. 


Din ce în ce mai mult, dar nu pe 

deplin. Nu voia să renunţe la esenţa 

sufletului său. Nu voia să se predea. 

N-aveau să o lipsească de această ultimă 

fărâmă. Nu intenţiona să o cedeze. 

Lumina circulă prin Lacăt, despărțindu-se ca într-o prismă, 
îndreptându-se către toate acele uși nenumărate. 

Închizându-le și încuindu-le. O boltă spre toate ușile care se 
închideau. 

Ei n-aveau să o distrugă. Nu le permitea să-i ia asta. 

„Întoarce-te la mine!” 

Ultima putere a Malei se scurse tot mai mult din ea, intrând 

în 
Lacăt. 

Zeii n-aveau să câștige. Nu puteau să i-o ia - nu puteau să o 

aibă. 

Refuza. 

Acum ţipa, urlând sfidătoare. 

O rază de lumină ţâșni spre bolta din spatele ei, începând 
să o închidă și pe aceasta. 

Avea să trăiască, iar ei puteau să se ducă naibii 

cu toții. O lume mai bună. Fără zei și sorți. 

O lume făcută de ei. 

Aelin strigă, urletele răsunând prin toate lumile. 

N-aveau să o învingă și să o lipsească de cea mai 
importantă fărâmă a sufletului ei. 

„A fost odată ca niciodată, într-un ţinut ars demult din 
temelii, o tânără prinţesă care își iubea regatul.. ” 

Regatul ei. Patria ei. Urma să o revadă. 

Nu se terminase. 

În spatele ei, bolta se închidea lent. 

Şansele erau mici; șansele nu erau de partea ei. Nu 
fusese predestinată să scape din asta - să ajungă în acest 
punct și să supravieţuiască. 


Aelin își atinse pieptul în dreptul inimii. 

„Puterea inimii contează, îi spusese mama ei cu mult timp 
în urmă. Aelin, oriunde te-ai duce, indiferent cât de departe, 
o să te călăuzească spre casă.” 

Indiferent unde s-ar fi 

aflat. Indiferent cât de 

departe. 

Chiar dacă ar fi dus-o dincolo de toate lumile cunoscute. 

Aelin își îndoi degetele, cu palma lipită de inima care 
bătea cu putere dedesubt. „O să te călăuzească spre casă.” 

Bolta spre Erilea se tot închidea. 

Mergătoarea prin lumi. Călătoarea. 

Ceilalţi o mai făcuseră. Avea și ea să găsească o cale spre 
casă. Nu mai era regina care fusese promisă, ci regina care 
umbla printre lumi. 

Nu intenţiona să cedeze cu ușurință. 

Nu se temea. 

Așadar, Aelin își smulse puterea. Scoase o parte din ce îi 
dăruise Mala, o forţă care să distrugă lumea, și o aruncă 
spre Lacăt. Ultima fărâmă. 

Şi apoi, Aelin sări prin poartă. 


CAPITOLUL 99 
Cădea. 
Cădea și era aruncată. 
Poarta Wyrd se închise în urma ei și totuși, nu era 
acasă. Când aceasta se închise, toate lumile se 
suprapuseră. 
lar ea cădea acum prin ele. 
Una după alta. Lumi de apă, de gheaţă, de întuneric. 


Se izbi de ele, mai repede ca o stea căzătoare, mai repede ca 


lumina. 
Acasă. 
Trebuia să-și găsească /ocul/ de baștină... 


Lumi de lumină, lumi cu turnuri care se înălţau spre cer, lumi 


liniștite. 

Atât de multe! 

Erau atât de multe lumi, toate miraculoase, toate atât de 
prețioase și perfecte încât, căzând prin ele, inima i se frânse 
văzându-le. 

Acasă. Calea spre casă... 

Ea bâjbâi după fir, după legătura din sufletul ei, tatuată pe 

piele. 

„Întoarce-te la mine!” 

Aelin plonjă dintr-o lume în 

alta. Prea repede. 

Avea să ajungă prea repede în lumea ei, trecând pe lângă 

ea. Dar 
nu putea încetini. Nu se putea opri. 

Rostogolindu-se și răsucindu-se, trecu prin toate, rând pe 

rând. 


„Puterea inimii contează. Aelin, oriunde te-ai duce, indiferent 


cât 

de departe, o să te călăuzească spre casă.” 
Aelin strigă, o scânteie din ea licărind în 
văzduh. Firul deveni mai puternic. Mai 
rezistent. Atrăgând-o. 


Prea repede. Trebuia să încetinească... 

Plonjă în ce mai rămăsese din sinele ei, căutând să se 
apuce de orice putere care să o încetinească. 

Trecu printr-o lume unde un mare oraș fusese construit 
de-a lungul cotului unui râu, iar clădirile erau imposibil de 
înalte, strălucind de lumină. 

Trecu printr-o lume cu ploaie, verdeață și 

vânt. Strigând, încercă să încetinească. 

Trecu printr-o lume cu oceane fără uscat. 

Aproape. Casa era atât de aproape, încât mai că simţea 
mirosul de pin și zăpadă. Dacă o rata, dacă trecea prin ea... 

Trecu printr-o lume cu munţi acoperiţi de zăpadă sub cer 
înstelat. Trecu peste unul dintre acei munţi, unde un mascul 
înaripat stătea lângă o femelă însărcinată, privind stelele. 
Fae. 

Erau Fae, dar asta nu era lumea ei. 

Întinse o mână, ca și când le-ar fi putut face semn, ca și 
când ar fi putut să o ajute cumva când ea era doar o fărâmă 
invizibilă de putere... 

Masculul înaripat, incredibil de chipeș, întoarse capul spre ea 

când 
traversă cerul înstelat. 

El ridică o mână, ca și când ar fi salutat-o. 

În ea se izbi o explozie de putere întunecată, ca o noapte 
blândă de vară. 

Nu ca să o atace -cisăo 

încetinească. Un zid, un scut, prin 

care ea plonjă. 

Dar acesta o încetini. Puterea masculului înaripat o 

încetini puţin. Aelin dispăru din lumea lui fără să scoată 

un sunet. 

Şi iat-o! 

lată pinul și zăpada, piscurile munţilor șerpuind pe 
continentul ei, pădurea Oakwald în dreapta, Pustiurile în 
stânga! Un tărâm cu mulţi oameni și multe fiinţe. 

Ea le văzu pe toate, cunoscute și străine, luptându-se și 

pașnice, în 


orașe întinse sau ascunse în mijlocul sălbăticiei. | se 
dezvăluiau atât de mulţi oameni! Erilea. 
Se aruncă spre ţinut. Apucă firul și strigă când se lăsă 
să atârne. Acasă. 
Acasă 


Acasă 


Nu era sfârșitul. Ea nu era terminată. 

Işi impuse ca lumea să se oprească. Chiar în clipa în care 
poarta Wyrd se închise cu un pocnet asurzitor, împreună cu 
toate ușile. 

lar Aelin plonjă înapoi în corpul ei. 

XXX 

Semnele Wyrd se șterseră de pe pământul stâncos când 
soarele se înălță peste Endovier. 

Rowan era în genunchi în faţa lui Aelin, pregătindu-se pentru 
ultima ei suflare, pentru sfârșitul care spera să vină și pentru 
el. 

Avea să se asigure că, odată cu ea, murea și el. 

Dar apoi simţi. Când soarele răsări, simţi acel val prin 

legătura de 
împerechere zdrenţuită. 

Un val de căldură și lumină care lipi firele 

rupte. Nu îndrăzni să respire sau să spere. 

Nici măcar când Aelin se prăbuși în genunchi, acolo unde 

fuseseră 
semnele Wyrd. 

Rowan veni imediat lângă ea, întinzându-se spre trupul ei 
fără vlagă. 

O bătaie a inimii răsună în urechile și sufletul lui. 

lar acela era pieptul ei care se înălța și cobora. Aceia erau 

ochii ei 
care se deschideau încet. 

Mirosul lacrimilor lui Dorian și ale lui Chaol fiind înlocuit de 
parfumul sării din Endovier când Aelin își ridică privirea la 
Rowan și zâmbi. 

Rowan o ţinu la piept și plânse în lumina răsăritului. 

O mână slabă îl atinse pe spate, trecând peste tatuajul 

desenat de 


el, ca și când ar fi conturat simbolurile ascunse acolo dintr-o 
speranţă disperată. 

— M-am întors, spuse ea răgușită. 

Era caldă, dar... rece cumva. O străină în propriul 

corp. Aelin se ridică, mormăind la durerea din 

oase. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Dorian, ţinut în picioare de 

Chaol, 
care-i cuprindea talia cu un braţ. 

Aelin își făcu palmele căuș. O mică flacără apăru în ele. 

Nimic mai mult. 

Ea se uită la Rowan, apoi la Chaol și Dorian, chipurile lor 
fiind atât de palide în lumina dimineţii. 

— A dispărut, spuse încet. Puterea. Își întoarse mâinile, 

flacăra 
rostogolindu-se peste ele. A rămas doar o fărâmă. 

Ei nu spuseră nimic. 

Dar Aelin zâmbi când constată că puţul și marea agitată 
de foc din ea dispăruseră. lar ce mai rămăsese era, într- 
adevăr, un dar important, dar nimic extraordinar. 

Tot ce mai rămăsese din ce îi dăruise Mala, mulţumită 

Elenei. Dar... 

Aelin privi spre acel loc din sufletul ei. 

Cu o mână, își atinse pieptul și simţi bătăile inimii 

dinăuntru. Inima de Fae. Preţul. 

Se dăruise pe deplin. Renunţase la viaţa ei. 

La viaţa de om. Arsă, transformată în praf între lumi. 

N-avea cum să se mai transforme, rămânând pentru 

totdeauna în 
acest trup. 

Ea le povesti ce se întâmplase. 

lar după ce termină, când Rowan rămase cu ea în braţe, 
Aelin întinse din nou mâna doar ca să vadă. 

Poate că fusese și ultimul dar de la Mala. Ca să păstreze 

această 
parte din ea care se forma acum în mâna ei - această 
picătură de apă. 

Darul mamei ei. 


Ceea ce salvase Aelin până la sfârșit și lucrul de care nu 
dorise să se despartă până ce nu și-ar fi oferit toată energia 
Lacătului și porţii Wyrd. 

Aelin întinse cealaltă mână, iar mica flacără se aprinse în 
ea. Un dar obișnuit. Nu mai era Aducătoarea-Focului. 

Dar tot Aelin era. 


CAPITOLUL 
100 
Înghiontindu-l cu piciorul, Kyllian îl trezi pe Aedion înainte de 
răsărit. 
El mormăi când se întinse coborând din patul din Marea 
Sală, locul fiind încă slab luminat. Nenumăraţi alți soldaţi 
dormeau în jurul lui, respiraţia lor greoaie umplând camera. 


Se uită mijit la mica lampă pe care o ţinea Kyllian deasupra 


lui. 

— Este momentul, spuse Kyllian, cu ochii obosiţi și 

roșii. Cu toţii arătaseră mai bine. Se simţiseră mai 

bine. 

Dar erau în viaţă. La o săptămână după ce Cele 
Treisprezece se  sacrificaseră și  respinseseră valul 
Morathului, ei erau în viaţă. Vieţile vrăjitoarelor le oferiseră 
o zi întreagă de odihnă. O zi, iar apoi Morathul mărșăluise 
din nou spre zidurile Orynthului. 

Aedion își puse pe umeri mantia groasă din blană pe care 
o folosise drept pătură, tresărind la durerea din braţul stâng. 
O rană pe care o căpătase din neglijenţă când, mutându-și 
atenţia de la scut pentru o clipă, un soldat valg reușise să îl 
taie. 

Dar cel puţin nu șchiopăta. Și cel puţin rana pe care i-o 
făcuse prinţul valg se vindecase. 

Punându-și scutul pe același umăr, își luă sabia și și-o 
atârnă la centură când își croi drum prin labirintul de trupuri 
adormite și extenuate. Kyllian se îndreptă spre zidurile 
orașului când el îi făcu semn din cap. 


Dar Aedion coti la stânga când ieși din Marea Sală, mergând 


spre 
turnul nordic. 


Era o plimbare solitară și rece spre camera pe care o căuta. 


Ca și 
când tot castelul ar fi fost un mormânt. 


Bătu ușor în ușa de lemn din apropiere de vârful turnului, iar 


aceasta se deschise și se închise imediat, Lysandra ieșind 
pe hol înainte să se trezească Evangeline. 

În lumina pâlpâitoare a lumânării lui Aedion, umbrele de 
pe chipul Lysandrei erau mai puternice și profunde în urma 
bătăliilor purtate vreme de o săptămână, din zori și până 
seara. 

— Ești pregătită? o întrebă încet, întorcându-se din nou 
spre scări. Devenise obiceiul lor ca el să o vadă pe 

Lysandra la etaj noaptea și, apoi, dimineaţa. Era singurul 

moment vesel din zilele lor lungi și oribile. Evangeline îi 

însoțea uneori, povestindu-le cum transmitea mesaje și 

făcea comisioane pentru Darrow. Alteori, se plimbau 
singuri. 

Lysandra era tăcută, mersul ei grațios fiind mai greoi cu 

fiecare 
treaptă pe care o coborau. 

— Vrei să luăm micul dejun? o întrebă Aedion când se 

apropiară 
de parter. 

Ea dădu din cap. Ouăle și păstrama făcuseră loc terciului 
și supei calde. În urmă cu două seri, Lysandra zburase în 
chip de balaur după încetarea luptei și revenise după o oră, 
cu o inimă prinsă în fiecare picior cu gheare. 

Preţioasa carne dispăruse prea curând. 

Ei ajunseră la baza scării turnului, iar Aedion dădu să se 
îndrepte spre sala de mese când tânăra îl opri punându-și o 
mână pe braţul lui. În lumina slabă, el se întoarse spre ea. 

Dar Lysandra, al cărei chip frumos era atât de obosit, îl 
cuprinse pur și simplu de talie și își lipi capul de pieptul lui. 
Își lăsă destul de mult greutatea pe el, iar Aedion puse 
lumânarea pe o margine din apropiere și o strânse în braţe. 

Lysandra se aplecă, rezemându-se mai mult de el, ca și 
când povara extenuării ar fi fost insuportabilă. 

Aedion își sprijini bărbia de capul ei și închise ochii, 
inspirându-i parfumul mereu schimbător. 

Bătăile inimii ei bubuiră în pieptul lui când Aedion o mângâie 

pe 


spate cu mișcări lungi și liniștitoare. 

Nu dormiseră în același pat. Oricum nu aveau unde să o 
facă. Dar îmbrăţișarea asta fusese ideea ei, în seara în care 
se sacrificaseră Cele Treisprezece. Il oprise chiar în acest loc 
și îl îmbrăţișase câteva minute lungi, până când durerea și 
suferinţa se potoliseră îndeajuns încât să poată să ajungă 
din nou la etaj. 

Lysandra se retrase din braţele lui, dar nu de tot. 

— Eşti pregătit? 

XXX 

— Rămânem fără săgeți, îi spuse Petrah Sânge-Albastru 
lui Manon în lumina gri-albăstruie de dinaintea răsăritului 
cât merseră prin cuibul improvizat într-unul dintre turnurile 
castelului. Ar trebui să ne gândim să punem pe cineva din 
sabaturile inferioare să rămână aici și să făurească mai 
multe. 

— Fă-o, spuse Manon, studiind balaurii încă necunoscuţi 
care împărțeau locul cu Abraxos. 

Balaurul ei se trezise deja, uitându-se, singur și rece, spre 
câmpul de luptă de dincolo de zidurile orașului. Spre 
pământul ars pe care nici zăpada nu reușise să îl acopere 
întru totul. 

Ea își petrecuse ore întregi uitându-se într-acolo. Abia 
putea să-l traverseze în luptele nesfârșite din fiecare zi. 

Pieptul și trupul îi fuseseră golite. 

Doar faptul că se mișca și făcea lucruri obișnuite o 
împiedica să se ghemuiască în colţul cuibului și să nu mai 
iasă afară. 

Trebuia să se miște. Era obligată. 

Altfel, n-ar mai fi fost în stare de nimic. 

Nu îi păsa dacă era evident pentru ceilalți. Cu o seară în 
urmă, Ansei din Briarcliff o căutase în Marea Sală din cauza 
asta. Războinica roșcată se așezase pe bancă lângă ea, 
ochii ei de culoarea vinului văzând mâncarea de care abia 
se atinsese Manon. 

— Îmi pare rău, spusese Ansei. 

Manon doar se uitase la farfuria plină de mâncare. 


Tânăra regină studiase sala solemnă din jurul lor. 

— Mi-am pierdut majoritatea soldaţilor, spusese ea, chipul ei 
pistruiat fiind palid. Morathul i-a măcelărit înainte să sosești. 

Lui Manon îi fusese greu să își întoarcă faţa spre Ansei. Să 
se uite în ochii ei pătrunzători. Ea clipise o dată, singurul 
gest de confirmare pe care se deranjase să îl facă. 

Ansei se întinsese spre felia de pâine a lui Manon, rupând 
o bucată și mâncând-o. 

— Ştii, putem împărţi Pustiurile. Dacă rupi blestemul ăla. 

La masa lungă, o parte din vrăjitoare se încordaseră, dar fără 

să se 
uite spre ele. 

— Am să respect vechile graniţe ale Regatului 
Vrăjitoarelor, dar am să păstrez restul, continuase Ansei. 
Regina se ridicase, luând și pâinea lui Manon. E ceva la care 
să te gândești, dacă se ivește ocazia. Apoi plecase, 
mergând fudulă spre grupul ei de soldaţi. 

Manon nu se uitase după ea, dar se gândise la oferta ei. 

să împartă pământul, să recupereze ce avuseseră, dar nu 
în întregime Pustiurile... „Adu-ne poporul acasă, Manon!” 

Cuvintele nu încetaseră să-i răsune în urechi. 

— Poţi să nu vii azi pe câmpul de luptă, spunea acum 
Petrah Sânge-Albastru, cu o mână pe coastele balaurului ei. 
Profită de ziua asta ca să îi ajuţi pe ceilalţi și să te odihnești. 

Manon o fixă cu privirea. 

Chiar dacă cele două matroane muriseră, Iskra își 
pierduse viaţa, iar mama lui Petrah era de negăsit, 
vrăjitoarele Dinţi-de-fier reușiseră să rămână organizate, ca 
să le ţină ocupate pe Manon, Petrah și vrăjitoarele Crochan. 

În fiecare zi, tot mai puţine plecau de pe câmpul de luptă. 

— Nimeni nu se odihnește, spuse cu răceală Manon. 

— Totuși, toate celelalte reușesc să doarmă, zise Petrah. 
Când Manon se uită în ochii vrăjitoarei, Petrah spuse fără să 
clipească: Crezi că nu văd cum stai trează toată noaptea? 


— Nu am nevoie de odihnă. 

— Extenuarea poate fi la fel de mortală ca orice armă. 
Odihnește- te azi, și ai să ni te alături mâine! 

Manon își dezgoli dinţii. 

— Ultima dată când am verificat, nu tu erai la conducere. 

Petrah nici măcar nu își cobori privirea. 

— Atunci luptă, dacă asta vrei! Dar gândește-te că multe 
vieţi depind de tine, iar dacă tu cazi pentru că ești atât de 
obosită încât devii neglijentă, cu toți; o să sufere din cauza 
asta. 

Era un sfat înțelept și bun. 

Totuși, Manon se uită la câmpul de luptă, marea de 
întuneric abia devenind vizibilă. Cam într-o oră, tobele de 
oase aveau să răsune din nou, iar vuietul războiului să se 
audă iarăşi. 

Nu putea și nu voia să se oprească. 

— Nu mă odihnesc. 

Manon se întoarse ca să o caute pe Bronwen în camera 
vrăjitoarelor Crochan. Cel puţin ea nu avea idei atât de 
ridicole. Chiar dacă Manon știa că Glennis avea să fie de 
partea lui Petrah. 

Petrah oftă, sunetul făcând-o pe Manon să simtă fiori pe 
șira spinării. 

— Atunci ne vedem pe câmpul de luptă! 

XXX 

Până la amiază, vuietul războiului devenise un bâzâit 
distant în urechile lui Evangeline. Chiar și cu vântul rece, 
transpiraţia îi curse pe spate pe sub hainele groase când 
alergă din nou pe scările meterezei cu un mesaj în mână. 
Darrow și ceilalţi lorzi bătrâni stăteau în picioare, ca în 
ultimele două săptămâni: de-a lungul zidurilor castelului, 
supraveghind lupta din afara orașului. 

Mesajul pe care îl primise ea, direct de la o vrăjitoare 
Crochan care aterizase atât de puţin timp încât picioarele 
abia atinseră pământul, fusese de la Bronwen. 

Evangeline aflase că vrăjitoarele Dinţi-de-fier sau Crochan 

arareori 


raportau ceva oamenilor. Faptul că întâlnise o vrăjitoare 
Crochan și că aceasta știuse cine era... Evangeline simţise 
mai mult mândrie decât frică în timp ce alergase pe scări, 
apoi pe metereze spre lordul Darrow. 

Lordul Darrow, care stătea lângă Murtaugh, întinsese deja 
o mână înainte ca Evangeline să se oprească brusc. 

— Fii atentă! o avertiză Murtaugh. Gheaţa poate fi 

înșelătoare. 

Evangeline dădu din cap, deși plănuia să îl ignore în ciuda 
faptului că alunecase pe scări cu o zi în urmă... Dar, din 
fericire, nu o văzuse nimeni. Mai ales Lysandra. Dacă i-ar fi 
văzut vânătaia de pe picior și cea similară de pe antebraţ, ar 
fi încuiat-o în turn. 

Lordul Darrow citi mesajul și se încruntă spre oraș. 

— Bronwen raportează că au văzut soldaţii Morathului 
împingând un turn de asediu spre zidul vestic. O să ajungă 
la noi într-o oră sau două. 

Evangeline se uită dincolo de haosul de pe zidurile 
orașului, unde Aedion, Ren și legiunea Bane luptau atât de 
curajos, la încăierarea din văzduh, unde vrăjitoarele se 
luptau între ele, iar Lysandra zbura în trupul ei de balaur. 

O formă masivă se deplasa greoi în direcţia lor. 

Lui Evangeline i se strânse stomacul. 

— Este... unul dintre turnurile vrăjitoarelor? 

— Un turn de asediu e diferit, spuse Darrow cu răgușeala 
obișnuită. Slavă zeilor! 

— Tot e mortal, zise Murtaugh. Doar că într-un alt fel. 
Bătrânul se încruntă la Darrow. Mă duc într-acolo. 

Evangeline clipi auzind așa ceva. Niciunul dintre lorzii mai 

bătrâni 
nu plecase pe front. 

— Ca să îi avertizezi? întrebă precaut 

Darrow. Murtaugh atinse ușor mânerul 

sabiei lui. 

— Aedion și Ren au puțini soldaţi. Nici Kyllian nu stă mai 
bine, dacă tot îţi spui că el este cel care îi conduce. 
Murtaugh nici măcar nu 


își cobori bărbia spre Darrow, care înţepeni. Mă ocup eu de 
zidul vestic. Și de turnul de asediu. Îi făcu semn din ochi lui 
Evangeline. Nu toţi putem fi mesageri curajoși, nu-i așa? 

Evangeline se forţă să zâmbească, chiar dacă o cuprinse 

groaza. 

— Să... îl avertizez pe Aedion că te duci acolo? 

— Îi spun chiar eu, zise Murtaugh și îi zburli părul când 
trecu pe lângă ea. Fii atentă când mergi pe gheaţă! o 
avertiză el din nou. 

Darrow nu încercă să îl oprească în clipa în care Murtaugh 
plecă de pe metereze. El părea lent, bătrân și fragil și totuși, 
își ţinea fruntea sus și spatele drept. A 

Dacă și-ar fi putut alege un bunic, el ar fi fost. Incordarea 
acapară chipul lui Darrow când Murtaugh dispăru în sfârșit. 

— Neghiob bătrân! spuse Darrow și îngrijorarea i se citi în 

privire 
când se întoarse către lupta care se purta în faţa ochilor lui. 


CAPITOLUL 
101 

Nu mai era om. 

Respirația anevoioasă îi zgâria urechile permanent 
ascuţite de nemuritoare la fiecare pas înapoi spre tabăra 
armatei. Rowan îi rămăsese alături, cuprinzându-i talia cu un 
braţ. 

De când mersese printre lumi și se întorsese, nu-i dăduse 
drumul nici măcar o dată. 

Încă putea să le vadă. Chiar dacă mergea în liniște pe sub 
copaci, întunericul cedând luminii gri de dinaintea 
răsăritului, vedea fiecare dintre acele lumi prin care trecuse. 

Poate că avea să le vadă pentru totdeauna. Poate că, în 
lumea aceasta și în toate celelalte, doar ea știa ce se afla 
dincolo de zidurile invizibile care le separau, câte vieţuitoare 
erau și cum prospera viața; câţi iubeau, urau și se chinuiau 
să supravieţuiască. 

Atât de multe lumi... Mai multe decât ar fi putut să 
conceapă. Oare aveau să-i bântuie visele pe vecie? Ar fi 
chinuit-o dorinţa de a le explora, deși abia le zărise? 

Deasupra, crengile pădurii Oakwald formau o reţea 
scheletică, precum gratiile unei cuști. 

Așa cum ar fi putut să fie trupul ei și această lume. 

Ea alungă gândul. Supravieţuise când ar fi trebuit să 
moară, chiar dacă sinele ei muritor... fusese distrus. 
Spulberat. 

Se apropiară de marginea taberei, iar Aelin își privi 
mâinile acum ușor îngheţate. 

Transformată în toate felurile. 

— Ce ai să le spui? o întrebă Dorian când se apropiară de 

primii 
rukhini. 

Erau primele cuvinte rostite de oricare din ei de când 

porniseră 


înapoi spre tabără. 

— Adevărul, zise Aelin. 

Presupunea că era tot ce le putea oferi, după ceea ce făcuse. 

— Îmi pare rău de tatăl tău! îi spuse lui Dorian. 

Vântul rece îi dădu lui Dorian la o parte șuvițele de păr de pe 
frunte. 

— Şi mie, rosti tânărul, cu o mână pe mânerul sabiei 

Damaris. 

Lângă el, Chaol nu vorbea, deși se uita la rege din când în 
când. Urma să aibă grijă de Dorian. Așa cum făcuse 
dintotdeauna, presupunea Aelin. 

Trecură de primele păsări ruk, acestea privindu-i, și îi 
găsiră pe Lorcan, Fenrys, Gavriel și Elide așteptând lângă 
corturi. 

Chaol și Dorian stabiliră în șoaptă să-i adune pe ceilalţi 
nobili și se îndepărtară. 

Aelin rămase lângă Rowan când se apropiară de curtenii 
lor. Fenrys o studie din cap până în picioare, umflându-și 
nările când o mirosi. El înaintă un pas clătinându-se, groaza 
apărându-i pe chip. Gavriel se albi la faţă. 

Elide suspină. 

— Ai reușit, nu-i așa? 

Dar Lorcan fu cel care răspunse, înţepenind, ca și când ar fi 

simţit 
schimbarea care o cuprinsese: 

— Nu... ești om. 

Rowan mârâi în semn de avertisment. Aelin se uită la ei, 
la cei care oferiseră atât de mult și aleseseră să o urmeze 
aici, dar a căror soartă era încă aceeași. Să reușească și 
totuși, să eșueze întru totul. 

Erawan și armata lui rămâneau. 

Şi pe ei n-aveau să-i mai ajute nici Aducătoarea-Focului, nici 

cheile 
Wyrd și nici zeii. 

— Au dispărut cu totul? întrebă încet Elide. 

Aelin dădu aprobator din cap, urmând să le explice totul, 

tuturor, 
mai târziu. 


Ucigașă de zei. Asta era. O ucigașă de zei. Nu regreta deloc. 

— Te simţi diferit? îl întrebă Elide pe Lorcan, referindu-se 
la zeii care nu mai vegheau asupra lor. 

Lorcan își ridică privirea la coroanele copacilor ca și când 
ar fi citit răspunsul în crengile lor încâlcite, căutându-l acolo 
pe Hellas. 

— Nu, recunoscu el. 

— Ce înseamnă, spuse gânditor Gavriel, prima rază de 
soare începând să îi poleiască părul blond, că ei au plecat? 
Există un ţinut de iad al cărui tron este acum gol? 

— Este prea devreme pentru prostii din astea filosofice, zise 
Fenrys și îi schiță lui Aelin un zâmbet care nu i se citi în privire. 
Acolo era reproșul - nu pentru alegerea ei, ci pentru că nu 

le spusese. Totuși, încerca să nu dramatizeze. 

Era posibil ca minunatul zâmbet de lup să fie osândit - să nu 

mai 
apuce multe zile. 

Din cauza ei, era posibil ca toţi să-și trăiască ultimele zile. 

Rowan citi asta în ochii și pe chipul ei și-i strânse mai 
puternic talia. 

— Să îi găsim pe ceilalţi! 

XXX 

Stând într-unul dintre corturile elegante de război ale 
khaganului, Dorian își întinse mâinile în faţa unui foc făcut de el 
și tresări. 

— Întâlnirea aia ar fi putut să decurgă mai bine. 

Chaol, care o ţinea în poală pe Yrene de partea cealaltă a 
focului, își sucea pe degete vârfurile cosiţei soției sale. 

— Chiar așa. 

Yrene se încruntă. 

— Nu știu cum de nu a renunţat, ca să îi lase pe toţi să 

putrezească! 
Eu aș fi făcut-o. 

— Nu subestima niciodată puterea vinovăţiei când vine 
vorba de Aelin Galathynius, spuse Dorian și oftă. 

Focul pe care îl invocase pâlpâi. 


— A închis poarta Wyrd. Yrene se încruntă. Pentru asta, ar 


putea 

măcar să se arate recunoscători. 

— O, sigur sunt, zise Chaol, încruntându-se și el acum. 
Dar Aelin a promis ceva și a făcut tocmai pe dos. 

Într-adevăr. Dorian nu prea știa ce să creadă despre 
alegerea lui Aelin sau despre faptul că le spusese să-l dea 
pe Erawan la schimb, în locul Elenei, și că zeii o trădaseră la 
rândul lor, Aelin distrugându- i din cauza asta. 


— Tipic, spuse Dorian, încercând să fie amuzant, dar 


nereușind. 


Într-o anumită măsură, încă avea impresia că se afla în acel 


loc 
multidimensional. 

Mai ales că oferise o parte din el pentru făurirea Lacătului. 

Magia care cu o zi în urmă păruse nesfârșită avea acum o 
limită cât se poată de reală. Da, era un dar puternic, dar nu 
credea că ar mai fi putut vreodată să distrugă castele de 
cleștar sau fortărețe inamice. 

Încă nu ştia dacă era o ușurare. 

Cel puţin îi rămăsese mai multă putere decât ce i se 
oferise lui Aelin. Ea își consumase până și ultimul tăciune de 
magie. Ce avea acum era tot ce rămăsese din ceea ce Îi 
dăduse Mala ca să închidă poarta - ca să-i pedepsească pe 
zeii care îi trădaseră pe amândoi. 

Ideea tot îl făcea pe Dorian să se îngreţțoșeze, iar când își 
aducea aminte că Aelin alesese să îl împingă în afara acelui 
loc, încă scrâșnea din dinţi. Nu din cauza alegerii ei, ci a 
faptului că tatăl lui... 

Avea să se gândească mai târziu la tatăl său. 

Niciodată. Tatăl lui fără nume care, la sfârșit, 

venise după el. 

Chaol nu-i pusese întrebări și nici nu insistase în privinţa 
asta, iar Dorian știa că, oricând ar fi fost pregătit să discute, 
prietenul lui l-ar fi așteptat. 

— Aelin nu l-a ucis pe Erawan, spuse Chaol. Dar măcar nu 
o să-și poată aduce fraţii aici vreodată. Sau să folosească 
acele chei ca să ne distrugă pe toţi. Măcar atât. Meritul este 
al ei - al amânaurora. 


N-aveau să mai existe coliere și nici camere sub o fortăreață 


întunecată în care să le ţină. 

Yrene își trecu degetele prin părul castaniu al lui Chaol, 
iar Dorian încercă să alunge durerea din piept când văzu 
dragostea care plutea atât de liber între ei. 

El nu îl dispreţuia pe Chaol pentru fericirea lui, dar asta 
nu îl împiedica să simtă o durere în piept de fiecare dată 
când îi vedea. 

De fiecare dată când le vedea pe vindecătoarele din Torre 
și își dorea ca Sorscha să le fi găsit. 

— Deci lumea a fost doar parţial salvată, spuse Yrene. Este 

mai 
bine decât nimic. 

Dorian zâmbi auzind-o. Deja o adora pe soția prietenului său. 
Probabil s-ar fi căsătorit și el cu ea, dacă ar fi avut posibilitatea. 

Chiar dacă gândurile i se îndreptau încă spre nord - spre o 
vrăjitoare cu ochi aurii care înfrunta moartea și nu se temea 
de ea. Oare se gândea la el? Se întreba ce i se întâmplase în 
Morath? 

— Eu și Aelin încă avem magie, spuse Dorian. Nu la fel ca 
înainte, dar încă o avem. Nu suntem complet neajutoraţi. 

— Suficientă cât să îl înfruntaţi pe Erawan? întrebă Chaol, 
grija citindu-se în ochii lui căprui. Era perfect conștient de 
răspuns. Și cum rămâne cu Maeve? 

— Va trebui să găsim o cale, spuse Dorian și se ruga să fie 
adevărat. Dar nu mai rămăseseră zei la care să se roage. 
XXX 

Cât se spălară în cortul reginei, Elide aruncă un ochi la 
Aelin și unul la apa minunat de caldă care fusese adusă. 

Și menţinută caldă de femeia din cada de lângă ea. 

Ca și când ar fi sfidat întâlnirea îngrozitoare pe care o 

avuseseră 
cu nobilii khaganatului la întoarcerea neașteptată a lui Aelin. 

Triumfătoare, însă numai în anumite privinţe. 

O ameninţare fusese eliminată, cealaltă încă ridicând 

probleme. 

Aelin ascunsese bine asta, dar anumite gesturi o puteau da 

de gol: 
faptul că era complet nemișcată, înclinându-și capul ca un 
prădător. 


Dimineaţa, cât fusese luată la întrebări și criticată, cât se ţipase 


la ea, rămăsese încremenită. 


Regina nu mai fusese atât de tăcută din ziua în care scăpase 


de 
Maeve. 


Și nu trauma o făcea să își plece capul, ci vinovăția. Groaza. 


Rușinea. 

Cu apa ajungându-i aproape până la umeri în cada înaltă 
și lungă, Elide fusese cea care îi sugerase să facă o baie, 
astfel încât să îi dea prinţului Rowan șansa de a zbura 
departe ca să se calmeze și lui Aelin o clipă să se 
liniștească. 

Oricum intenţionase să facă o baie în dimineaţa asta, deși 
își imaginase un alt partener alături. 

Nu că Lorcan ar fi știut. De dimineaţă, el doar o sărutase 
pe tâmplă înainte să plece pentru a li se alătura lui Fenrys și 
Gavriel ca să pregătească mutarea armatei și continuarea 
marșului spre nord. 

Aelin își frecă părul lung care-i acoperea trupul. Tatuajele 

pe 
spatele reginei păreau să curgă ca un râu negru. 

— Deci nu ţi-ai pierdut de tot magia? o întrebă Elide fără 
să gândească prea mult. 

Aelin își îndreptă ochii turcoaz spre ea. 

— Este caldă apa ta? 

Elide pufni, trecându-și degetele prin apă. 

— Da. 

— Vrei să afli exact câtă mai am. 

— Am voie să aflu? 

— Nu am minţit la întâlnire, spuse Aelin, cu vocea încă 
goală. Ea stătuse acolo și auzise toate întrebările strigate de 
prințesa Hasar, văzuse cum prinţul Sartaq se încruntase 
dezaprobator de fiecare dată. Este... Işi ridică braţele și își 
poziționă mâinile una peste alta în aer, la distanţă de 
treizeci de centimetri. Înainte aici era limita, spuse și-și 
mișcă degetele de la mâna de dedesubt. Apoi, ridică acea 
mână până ce ajunse la cinci centimetri faţă de cea de sus. 
Acum este aici. 


de 


— Ai încercat-o? 

— O simt. În ochii turcoaz, în ciuda tuturor lucrurilor pe 
care le făcuse, se vedea oboseala. Seriozitatea. Nu am mai 
simţit o limită până acum. Am simţit-o fără să fiu nevoită să 
o caut. Aelin își scufundă capul înspumat în apă, clătind 
bulele și uleiurile. Nu este chiar atât de impresionant, nu-i 
așa? 

— Nu mi-a păsat niciodată dacă ai sau nu magie. 

— De ce? Tuturor celorlalţi le-a păsat. 

Era o întrebare directă. Da, în copilărie, mulţi se temuseră de 
puterea pe care o avea Aelin, de ceea ce devenea. 

— Nu magia te reprezintă, zise categoric Elide. 

— Nu? Aelin își sprijini capul de spătarul căzii. Imi plăcea 

magia 
mea. O adoram. 

— Şi faptul că erai om? Elide știa că nu ar fi trebuit să 
întrebe, dar nu reușise să se abţină. 

Aelin se uită pieziș la ea. 

— Mai sunt om, în sinea mea, dacă n-am trupul 

unui om? Elide se gândi. 

— Cred că ești singura persoană care poate să decidă în 

privinţa 
asta. 

Aelin fredonă, scufundându-se din nou sub 

apă. Când ieși, Elide o întrebă: 

— Ţi-e frică să îl înfrunţi pe Erawan în luptă? 

Aelin își cuprinse genunchii, tatuajul întinzându-i-se pe 
spate, și tăcu o perioadă îndelungată. 

— Mă tem că nu am să ajung la timp în Orynth, spuse în 
sfârșit. Dacă Erawan alege să își târâie hoitul până aici ca să 
se lupte cu mine, am să mă ocup atunci de asta. 

— Şi Maeve? Dacă sosește și ea cu Erawan? 

Dar Elide știa răspunsul. Ei urmau să moară. Cu toții. 

Trebuia să existe o cale să îi învingă pe amândoi. 

Presupunea că 
Anneith n-avea să le mai fie de folos acum. Și, oricum, poate 
că era 


timpul să se bazeze pe propria-i persoană, chiar dacă 
sincronizarea ar fi putut fi mult mai bună. 

— Ce multe întrebări, lady din Perranth... 

Elide se îmbujoră și se întinse după săpun, frecându-și 

braţele. 

— Scuze! 

— Acum înţelegi de ce nu te-am lăsat să depui jurământul 

de 
sânge? 

— Masculii Fae te provoacă tot timpul. 

— Da, dar îmi place că nu ești legată de mine, zise și oftă 
ușor. Nu am plănuit nimic din toate astea. 

— Ce? 

— Să supraviețuiesc Lacătului. Porții. Să fiu chiar nevoită 
să... conduc. Să trăiesc. Se pare că sunt într-o zonă 
necunoscută. 

Elide se gândi și scoase apoi inelul auriu de pe deget. Inelul 

Silbei 
- nu al Malei. 

— Poftim, spuse întinzând inelul între căzile lor, spuma 
curgându- i de pe degete. 

Aelin clipi văzând inelul. 

— De ce? 

— Pentru că, din noi două, este mai probabil ca tu să îi 
înfrunţi pe Erawan și Maeve. 

Aelin nu se întinse după inel. 

— Aș prefera să îl păstrezi. 

— lar eu aș prefera să îl ai, o provocă Elide, uitându-se în 
ochii reginei. Nu ai dăruit destule, Aelin? o întrebă încetișor. 
Nu vrei să lași pe nimeni dintre noi să facă un lucru pentru 
tine? 

Aelin își cobori privirea la inel. 

— Am eșuat. Îți dai seama, nu-i așa? 

— Ai pus cheile înapoi în poartă. Nu e un eșec. Și chiar 
dacă nu ai fi reușit să o faci, tot ţi-aș fi dat inelul. 

— Îi sunt datoare mamei tale și trebuie să mă asigur că ai 
să supraviețuiești. 


Lui Elide i se strânse inima. 

— Eşti datoare mamei mele să supraviețuiești, Aelin, zise 
și se aplecă mai mult, aproape împingându-i inelul în faţă. 
la-l! Dacă nu pentru mine, atunci pentru ea. 

Aelin se uită din nou la inel și apoi îl luă. 

Elide încercă să nu ofteze când regina și-l puse pe deget. 

— Mulţumesc, șopti Aelin. 

Elide era pe cale să-i răspundă când se deschiseră clapele 
cortului, aerul rece intrând șuierând... împreună cu Borte. 

— Nu m-ai invitat să fac o baie? întrebă călăreaţa, 
încruntându-se teatral la regină. 

Aelin zâmbi. 

— Credeam că rukhinii sunt prea duri ca să facă baie. 

— Vezi cât de frumos își îngrijesc bărbaţii părul? Nu crezi 
că asta implică o obsesie pentru curăţenie? Borte păși prin 
cortul regal și se așeză pe taburetul de lângă cada reginei. 
Nu părea să îi pese că regina și Elide erau dezbrăcate. 

Elide se forță din răsputeri să nu se acopere. Cel puţin cu 
Aelin în cada alăturată, marginea căzii era destul de înaltă 
ca să le ofere intimitate. Dar cu Borte care stătea astfel 
deasupra lor... 

— Uite ce cred, afirmă Borte, dând un bobârnac unei 

cosițe. Aelin schiţă un zâmbet. 

— Hasar este capricioasă și rece. Sartaq este obișnuit cu 
condiţiile astea și nu îi pasă. Kashin încearcă să se adapteze 
situaţiei, pentru că este al naibii de drăguţ, dar pe toți îi 
neliniștește puțin că o să mărșăluim spre o sută de mii de 
soldaţi, posibil mai mulţi pe drum, și că Erawan nu este 
mort. Nici Maeve. Așadar, sunt supăraţi. Te agreează, dar 
sunt supăraţi. 

— Atâta am înţeles și eu, spuse sec Aelin, când Hasar m-a 

făcut 
„vacă proastă”. 

Elide se forță să nu sară spre prinţesă. Și, după mârâitul 
masculilor Fae, chiar și al lui Lorcan, pe toţi zeii, își dădu 
seama că și lor le fusese 


la fel de greu. 

Aelin pur și simplu își înclinase capul spre prinţesă și 

zâmbise. La 
fel cum zâmbea acum. 

Borte ignoră cuvintele lui Aelin. 

— Hasar se adresează oricui așa. Eşti într-o companie 
selectă. Aelin zâmbi din nou auzind-o. Dar nu am venit ca să 
vorbesc despre asta. Vreau să discut despre noi două. 

— Subiectul meu preferat, spuse Aelin, chicotind puţin. 

Borte zâmbi. 

— Ești în viaţă. Ai reușit. Toţi am crezut că ai să mori, 
spuse și făcu un gest ca și când și-ar fi tăiat gâtul ca să 
evidenţieze faptul, iar Elide se crispă. Probabil Sartaq o să 
mă pună să conduc în luptă unul din flancuri, dar am mai 
făcut-o și am făcut-o bine. Zâmbi mai larg. Vreau să conduc 
flancul tău. 

— Nu am un flanc. 

— Atunci, cu cine ai să intri în luptă? 

— Nu m-am gândit atât de departe, spuse Aelin ridicând o 
sprânceană. De vreme ce mă așteptam să mor. 

— Ei bine, când te gândești, așteaptă-te să fiu în văzduh, 
deasupra ta. Nu aș vrea ca lupta să fie plictisitoare. 

Doar rukhinii cu ochi aprigi ar fi avut curajul să spună că 
înfruntarea a o sută de mii de soldaţi era p/ictisitoare. 

Dar înainte ca Aelin să poată spune ceva sau Elide să o 
întrebe pe Borte dacă păsările ruk erau pregătite împotriva 
balaurilor, călăreaţa ruk dispăru. 

Când Elide se uită la Aelin, chipul reginei era 

sobru. Aelin dădu din cap spre clapele 

cortului. 

— Ninge. 

— Ninge deja de câteva zile, aproape încontinuu. 

Aelin înghiţi zgomotos. 

— Este zăpada nordică. 

XXX 


Furtuna izbise tabăra atât de aprig încât Nesryn și Sartag 
dăduseră ordin păsărilor ruk să se ascundă restul zilei și pe 
timpul nopţii ca și când, intrând în Terrasen cu câteva zile 
înainte, ar fi adus iarna cu ele. 

— Continuăm spre nord, spunea Kashin, stând întins lângă 
foc în cortul uriaș al lui Hasar. 

— Ca și când am avea de ales, zise Hasar, sorbind din 
vinul fiert. Am ajuns până aici. Am putea la fel de bine să 
mergem tocmai până în Orynth. 

Nesryn, care stătea pe o canapea joasă lângă Sartag, încă 
se întreba ce căuta mai exact la întâlnirile astea. Se mira că 
stătea cu prinții și alături de moștenitorul khaganatului. 

Împărăteasă. Cuvântul părea să o urmărească la orice pas. 

— Oamenii noștri s-au mai confruntat cu astfel de riscuri, 

spuse 
Sartag. O să le înfruntăm din nou. 

Într-adevăr, Sartaq se  culcase târziu în ultimele 
săptămâni, citind istorisirile și jurnalele războinicilor 
khaganatului și ale liderilor din generaţiile trecute. Pentru 
asta, ei aduseseră un cufăr din khaganat. Sartaq îi spusese 
că pe majoritatea le citise deja, dar că nu strica să își 
amintească. 

Dacă le dădea o șansă împotriva celor o sută de mii de 

soldaţi, nu 
se plângea. 

— N-o să-i înfruntăm dacă nu se potolește furtuna, spuse 
Hasar, încruntându-se la clapele închise ale cortului. După 
ce mă întorc în Antica, n-am să mai plec niciodată. 

— Nu îţi place aventura, 

soro? Kashin schiță un 

zâmbet. 

— Nu într-un iad îngheţat, mormăi Hasar. 

Nesryn râse încet, iar Sartag îi cuprinse nonșalant și ușor 

umerii 
cu braţul. 

— Mergem mai departe, spuse Sartaqg. Tocmai până la 
zidurile Orynthului. Asta am jurat, și o să ne respectăm 
promisiunea. 


Nesryn s-ar fi îndrăgostit de el doar pentru acea afirmaţie. 
Se rezemă de el, savurând căldura, mulţumindu-i în tăcere. 

— Atunci să ne rugăm ca furtuna asta să nu ne 
încetinească atât de mult încât să nu mai avem ce apăra din 
Orynth, zise Kashin. 


CAPITOLUL 
102 

Ca el să fie examinat, ei eliberaseră o cămăruţă din 
apropierea Marii Săli. 

Cele câteva lumânări în plus alungau întunericul, aruncând o 
lumină pâlpâitoare pe pietrele din jurul mesei pe care îl 
întinseseră. 

Lysandra zăbovi lângă ușă când se uită spre trupul 
înfășurat în cearșaf din spatele camerei. 

Ren stătea în genunchi în faţa lui, plecându-și capul, așa 
cum făcea deja de câteva ore. De când, la apus, primise 
vestea că Murtaugh murise doborât de soldaţii valgi când 
căutase să le oprească valul peste zidurile orașului. 

Ei îl aduseseră pe Murtaugh înapoi de pe zidul orașului, 
înconjurat de un grup de soldaţi. 

Chiar și de la înălțime, venind în zbor cu vrăjitoarele după 
ce Morathul dăduse din nou ordinul să se oprească, 
Lysandra auzise strigătele lui Ren. Văzuse de deasupra cum 
Ren alergase pe metereze spre trupul purtat pe străzile 
orașului. 

Aedion ajunsese acolo în câteva secunde și îl ţinuse în 
picioare pe Ren când tânărul lord plânsese și aproape îl 
cărase aici, în ciuda rănilor prinţului. 

Și, astfel, rămase și Aedion de veghe lângă Ren în tot 
acest timp, cu o mână pe umărul lui. 

Lysandra venise cu Evangeline. O îmbrăţișase pe fată 
când izbucnise în plâns și rămăsese prin preajmă când 
Evangeline se dusese lângă trupul lui Murtaugh ca să îl 
sărute pe frunte - era tot ce permitea cearșaful să se vadă, 
după ceea ce-i făcuseră valgii. 

La sosirea lui Darrow și a celorlalţi, ea își însoţise 
protejata afară din cameră. 


Lysandra nu se deranjase să se uite la Darrow sau la 
ceilalţi care nu îndrăzniseră să facă ce făcuse Murtaugh. Ei 
aflaseră că moartea lui adunase oamenii pe zid, făcându-i să 
răstoarne turnul de asediu și obţinând, astfel, o victorie 
norocoasă și costisitoare. 

Lysandra o ajutase pe Evangeline să se îmbăieze, se 
asigurase că avea să primească o mâncare caldă și o 
pregătise de culcare înainte să se întoarcă. 

Pe Aedion îl găsise stând încă lângă Ren, cu mâna pe umărul 
lordului îngenuncheat. 

Așadar, ea zăbovise acolo, în pragul ușii, stând de veghe 
în timp ce își recăpăta puterile, în timp ce rănile i se 
vindecau centimetru cu centimetru. 

Aedion îi șopti ceva lui Ren și își retrase mâna. Ea se întrebă 

dacă 
erau primele lui cuvinte din ultimele ore. 

Aedion se întoarse atunci spre Lysandra, clipind. Era 
pustiit. Devastat. Extenuat și mâhnit, purta o povară pe care 
ea nu suporta să o vadă. 

Până și mersul lui Aedion, de obicei ţanţoș, era doar un 

târșâit. 

Ea îl urmă afară, aruncând doar o privire spre locul unde 

Ren era încă în genunchi, cu capul plecat și înconjurat de o 
liniște apăsătoare. Lysandra ţinu pasul lângă Aedion când el 

coti spre sala de mese. 
La ora asta, mâncarea era puţină, dar ar fi găsit ceva. 
Pentru amândoi. S-ar fi dus la vânătoare, dacă ar fi fost 
nevoie. 

Când deschise gura ca să îi spună asta lui Aedion, 
lacrimile curseră pe chipul lui, brăzdând sângele și 
murdăria. 

Lysandra se opri, trăgându-l ca să-l determine să stea locului. 

El nu se uită în ochii ei când ea îi șterse lacrimile de pe un 
obraz și apoi de pe celălalt. 

— Ar fi trebuit să fiu pe zidul vestic, spuse Aedion cu 
vocea spartă. Lysandra știa că niciun cuvânt nu l-ar fi 
consolat. Așadar, îi șterse din nou lacrimile, lacrimi pe care 
le lăsa să curgă doar în acest hol 

întunecat, după ce toţi ceilalți plecaseră la culcare. 


lar când tot nu se uită în ochii ei, ea îi cuprinse faţa, 
ridicându-i capul. 

Pentru o clipă, o eternitate, ei se uitară unul la celălalt. 

Ea nu putea suporta tristeţea și suferinţa de pe chipul lui. 

Lysandra se ridică pe vârfuri și își atinse buzele de 

ale lui, 
oferindu-i un sărut tandru, o promisiune a vieţii când îi 
ameninţa 
moartea. 

Se retrase și văzu că Aedion era la fel de distras ca 

înainte. Așadar, îl sărută din nou și zăbovi lângă gura lui 

când șopti: 

— A fost un om bun. Un om curajos și generos, ca și tine. 
Îl sărută a treia oară. lar când o să se termine războiul ăsta, 
oricum s-ar termina, eu tot am să-ţi fiu alături, ori în viața 
asta, fie în cealaltă, Aedion. 

El închise ochii, ca și când i-ar fi sorbit cuvintele. Pieptul i 
se înălţă, umerii lui laţi tremurând. 

Apoi deschise ochii, acum o flacără de turcoaz pur, alimentat 

de 
tristeţe, furie și sfidare a morţii din jurul lor. 

Cu o mână îi apucă mijlocul, iar cu cealaltă îi răsfiră părul 
și îi înclină capul pe spate în timp ce o sărută. 

Sărutul îi străbătu oasele mereu schimbătoare, iar ea îi 
cuprinse gâtul cu braţele când îl îmbrăţișă strâns. 

Singuri în holul întunecat și liniștit, moartea pândind pe 
câmpul de luptă din apropiere, Lysandra se oferi acelui 
sărut aprins, lui Aedion, incapabilă să își înăbușe geamătul 
când limbile lor se atinseră. 

Sunetul îl făcu să se dezlănţuie, iar Aedion o răsuci, lipind- 
o de zid. Ea se arcui, disperată să îl simtă lipit de trupul ei. 
Aedion mormăi în gura ei, iar mâna de pe șoldul Lysandrei 
alunecă spre coapsă, ridicându-i-o în jurul taliei lui când se 
împinse exact unde avea nevoie tânăra să-l simtă. 

Aedion își dezlipi buzele de ale ei și începu să îi exploreze 
gâtul, maxilarul și urechea. Ea îi șopti numele, trecându-și 
mâinile pe 


spatele lui puternic în timp ce acesta se încordă la atingerea ei. 

Își dorea tot mai mult. 

Mai mult din viaţa asta, din focul care să alunge toate 

umbrele. 

Mai mult din el. 

Lysandra îi atinse pieptul cu mâinile, înfigându-și degetele 
în reverele jachetei lui, căutând căldura pielii de dedesubt. 
Aedion doar o mușcă ușor de ureche, trecându-și dinţii 
peste maxilarul ei și o sărută din nou, făcând-o să geamă 
iarăși. 

Zgomotul pașilor de pe hol și dresul unei voci îl făcură pe 
Aedion să se oprească. 

Probabil că erau prea zgomotoși... 

Dar Aedion nu se clinti, deși Lysandra își luă piciorul din 
jurul taliei lui chiar în clipa în care santinela trecu mai 
departe privind în jos. 

Trecu repede mai departe. 

Aedion îl urmări pe bărbat în tot acest timp, fără ca în 
privirea lui să se vadă ceva uman. Era un prădător care își 
găsise în sfârșit prada. 

Nu, nu prada. Niciodată pentru el. 

Ci partenera. 

Când santinela dispăru după colţ, alergând fără îndoială 
ca să zică tuturor ce întrerupsese, iar Aedion se aplecă să o 
sărute din nou, Lysandra îl opri ușor, lipindu-și palma de 
buzele lui. 

— Mâine, spuse ea încet. 

Aedion mormăi, deși fără să o muște. 

— Mâine, îi repetă și îl sărută pe obraz, desprinzându-se 
din braţele lui. Supravieţuiește zilei de mâine luptând și... o 
să continuăm. 

El respira sacadat și în ochii lui se citea neîncrederea. 

—Ai făcut-o din 

milă? O întrebare 

jalnică. 

Lysandra își trecu mâna pe obrazul lui acoperit de barbă 
și îl sărută pe gură. Își permise să îl guste din nou. 


— Am făcut-o pentru că m-am săturat de moarte. Și aveam 
nevoie 
de tine. 
Aedion scoase încet un sunet îndurerat, așadar Lysandra 
îl sărută o ultimă dată, ba chiar își trecu limba peste 
marginea buzelor lui. Se sărutară, iar apoi se îmbrăţișară din 
nou, atingându-se, pipăindu-se și gustându-se. 
Însă Lysandra reuși să se îndepărteze încă o dată, gâfâind la 
fel ca 


el. 


— Mâine, Aedion, îi șopti ea. 


KKK 


— Ne-au mai rămas destule în arsenal pe care să le 
folosească arcașii noștri încă trei zile, poate patru, dacă fac 
economie, spuse lordul Darrow cu braţele încrucișate când 
citi inventarul. 

Manon nu îl displăcea pe bătrân - o parte din ea chiar îi 
admira autoritatea de fier, dar consiliile de război din fiecare 
seară începeau să o obosească. 

Mai ales că aduceau știri tot mai triste. 

Cu o zi în urmă, mai fusese unul în picioare în camera asta. 

Lordul 
Murtaugh. 

Azi, doar nepotul lui stătea pe un scaun, cu ochii roșii. Ca 
o fantomă. 

— Proviziile de mâncare? întrebă Aedion din cealaltă 
parte a mesei. 

Și prinţul-general arătase mai bine cândva. Cu toţii 
arătaseră mai bine. Fiecare chip din camera asta afișa 
aceeași expresie tristă și obosită. 

— Avem mâncare cel puţin pentru o lună, spuse Darrow. 
Dar asta nu o să conteze dacă nu o să aibă cine să apere 
zidurile. 

Căpitanul Rolfe se apropie de masă. 

— Suliţele de foc sunt din ce în ce mai puţine. O să fim 
norocoși dacă o să ne ajungă mâine. 

— Atunci să le economisim și pe ele, spuse Manon. Să le 

folosim 


pentru orice valg de rang superior care ajunge peste zidurile 

orașului. g 

Rolfe dădu din cap aprobator. Incă un bărbat pe care îl 

admira cu 
o oarecare invidie - deși lăudăroșenia lui putea fi enervantă. 

Era dificil să nu se uite la ușile închise ale camerei. Unde 
ar fi trebuit să aștepte Asterin și Sorrel. Păzind. 

În schimb, acolo stăteau Petrah și Bronwen. Nu ca 
aghiotantă și locţiitoarea ei, ci doar ca reprezentante ale 
propriilor sabaturi. 

— Să spunem că facem ca săgețile să ajungă patru zile, 
zise încruntată Ansei din Briarcliff. Și sulițele de foc trei zile, 
dacă le folosim cumpătat. După ce se termină, ce ne 
rămâne? 

— Catapultele încă funcţionează, spuse o nobilă Fae cu părul 
argintiu. 

— Totuși, sunt menite să producă pagube la distanţă pe 
câmp, spuse prinţul Galan care, ca și Aedion, avea ochii lui 
Aelin. Nu pot fi folosite în lupta de aproape. 

— Atunci avem săbii, spuse răgușit Aedion. Și 

curaj. Manon știa că și curajul era tot mai 

puţin. 

— Le putem ţine la distanţă pe vrăjitoarele Dinţi-de-fier, 

spuse 
Manon, dar putem să vă ajutăm să păziţi și zidurile. 
Într-adevăr, se luptau cu un val neobosit care nu se potolea. 
— Așadar, ăsta e sfârșitul? întrebă Ansei. În patru, cinci zile 
o să 
ne oferim gâturile Morathului? 

— Luptăm până la ultimul, mormăi Aedion. Până la ultimul! 

Nici măcar lordul Darrow nu obiectă când îl auzi. Așadar, ei 
plecară, întâlnirea încheindu-se. 

Nu mai era nimic de discutat. În câteva zile, toţi aveau să fie 
mâncare pentru ciori. 


CAPITOLUL 
103 

Furtuna le forțase armata să se oprească. 

In prima dimineaţă, fusese atât de aprigă încât Rowan nu 
reușise să vadă la câţiva pași în faţă. Păsările ruk 
rămăseseră la sol și fuseseră trimise doar cele mai dure 
iscoade - pe jos. 

Așadar, armata stătea pe loc. La mai puţin de optzeci de 
kilometri de graniţa Terrasenului. La o săptămână distanţă 
de Orynth. 

Dacă Aelin ar fi avut toate puterile ei... 

Nu toate puterile. Nu le mai avea, își aminti Rowan când 
se afla în cortul lor de război, partenera, soţia și regina lui 
stând pe o canapea joasă lângă el. 

Nu prea știa... cum erau puterile depline ale lui Aelin. 
Probabil cum fuseseră la Mistward, când încă și le limita. Nu 
la fel de slabe ca atunci când sosise, dar nici atât de intense 
ca atunci când încercuise tot orașul Doranelle cu focul ei. 

Cu siguranţă nu suficiente ca să îl înfrunte pe Erawan și 
să supravieţuiască. Și pe Maeve. 

Lui nu îi păsa dacă ea avea toată puterea soarelui sau nici 
măcar un tăciune. 

Afară, vântul șuiera, cortul clătinându-se. 

— Mereu este atât de rău? întrebă Fenrys, încruntându-se la 

pereţii 
cortului care tremura. 

— Da, spuseră Elide și Aelin, apoi zâmbiră. 

Era un miracol să vadă acel zâmbet de pe buzele lui Aelin, 
dar al lui Elide dispăru când zise: 

— Furtuna asta ar putea dura câteva zile, iar zăpada să 

măsoare 
un metru. 
Lorcan, care zăbovea lângă coșul cu cărbuni, mormăi. 


— Chiar dacă se oprește ninsoarea, tot trebuie să 
înfruntăm zăpada. Soldaţii o să-și piardă degetele de la 
mâini și picioare în ger și umezeală. 

Lui Aelin îi pieri zâmbetul. 

— Am să topesc cât mai multă posibil. 

Plănuia să se ţină de cuvânt, fiind în stare să se epuizeze 
ca să reușească. Dar împreună, dacă și-ar fi unit puterile, 
forța magiei lui Rowan ar fi putut fi îndeajuns cât să facă o 
potecă, să încălzească armata. 

— Tot o să avem o armată care sosește epuizată în Orynth, 

spuse 
Gavriel scărpinându-se în barbă. 

Câte zile îl văzuse Rowan privind spre nord, spre fiul care 

lupta în 
Orynth? Întrebându-se, fără îndoială, dacă Aedion trăia încă. 

— Ei sunt profesioniști, zise sec Fenrys. Fac faţă. 

— Ocolișul doar o să-i epuizeze și mai mult, se auzi Lorcan. 

— Ultima dată, am auzit că Morathul controlează 
Perranthul, rosti Rowan. Elide tresări îndurerată auzindu-l. 
Nu o să riscăm să traversăm prin apropiere. Nu când ar 
putea însemna să intrăm într- un conflict care doar ne-ar 
întârzia sosirea în Orynth și ne-ar împuţina la număr. 

— M-am uitat la hărţi de zece ori. Gavriel se încruntă spre 
locul unde erau întinse pe masa de lucru. Nu există o altă 
cale spre Orynth fără să ne apropiem prea mult de Perranth. 

— Dacă avem noroc, spuse Fenrys, furtuna asta a lovit tot 

nordul 
și poate a îngheţat o parte din armata Morathului pentru noi. 

Rowan se îndoia că erau atât de norocoși, cuprins fiind de 
senzaţia că orice noroc ar fi avut fusese consumat de 
femeia care-i stătea alături. 

Aelin se uită la el, serioasă și obosită. Rowan nu-și putea 
imagina cum se simţea. Ea își cedase toată ființa, renunţase 
la umanitatea și magia ei. Partenerul său știa că prima îi 
lăsase acea expresie bântuită și rănită în privire și care o 
făcea să se simtă străină în propriul corp. 


Cu o seară în urmă, Rowan nu se grăbise să-i facă din nou 
cunoștință cu unele părţi ale corpului ei. Și cu unele din ale 
lui. Își petrecuse și mult timp făcând asta, până ce acea 
expresie bântuită dispăruse, până ce ea se zvârcolise sub el, 
arzând în timp ce o pătrundea. Nu-și împiedicase lacrimile 
să curgă, chiar dacă se transformaseră în abur înainte să îi 
atingă corpul, vărsând și ea lacrimi la rândul ei, strălucitoare 
ca argintul în foc în timp ce îl ţinea strâns. 

Totuși, în dimineaţa asta, când o trezise cu săruturi pe 
maxilar și gât, acea expresie bântuită revenise, fără să mai 
plece. 

Mai întâi, cicatricile ei. Apoi, trupul muritor de om. 

Renunţase la destule lucruri. El știa că ea plănuia să renunţe 

la și 
mai multe. 

O cercetașă rukhină o strigă pe regină de la clapele 
cortului, iar Aelin îi ordonă încet să intre. Dar cercetașa 
băgă doar capul, cu ochii mari. Zăpada îi acoperea gluga, 
sprâncenele și genele. 

— Maiestate, Maiestăţile Voastre, se corectă ea, uitându- 
se la el. Rowan nu se deranjă să îi spună că el era și avea să 
rămână întotdeauna doar „înălțimea sa”. Trebuie să veniți! 
Cercetașa gâfâia destul de tare încât să scoată aburi în 
aerul rece care intra prin clapele cortului. Toţi! 

Ei avură nevoie de câteva minute să se îmbrace cu 
hainele călduroase și să se pregătească pentru zăpadă și 
vânt. 

Dar apoi, înaintară cu toţii încet prin nămeţi, cercetașa 
călăuzindu- i pe lângă corturile pe jumătate înzăpezite. Nici 
măcar sub copaci nu se puteau adăposti. 

Totuși, ajunseră la marginea taberei, zăpada orbitoare 
viscolind pe 
lângă ei și ascunzând locul spre care arătă cercetașa 
când spuse 

„Uitaţi!” 

Lângă el, Aelin se poticni un pas. Rowan se întinse spre ea ca 
să o împiedice să cadă. 

Dar nu cădea. Se înclinase în faţă - ca și când ar fi vrut să 

alerge 


înainte. 

Rowan văzu în sfârșit la ce se uita ea, cine ieșise dintre 

copaci. Înconjurat de zăpadă, era aproape invizibil în 

haina albă de blană. 

Ar fi fost invizibil dacă n-ar fi fost flacăra aurie care pâlpâia 
între 
coarnele lui mândre. 

Lordul Nordului. 

lar la picioarele lui și peste tot în jur... Neamul Mititelelor. 

Cu zăpada lipindu-i-se de gene, Aelin scoase un sunet 
când cea mai apropiată ființă își îndoi mâna, făcându-le 
semn ca și când ar fi spus: „Urmaţi-ne!” 

Ceilalţi se holbară tăcuţi la cerbul măreț care venise să 

îi salute. Să o îndrume spre casă pe regina 

Terrasenului. 

Dar apoi, vântul începu să șoptească, și nu era cântecul pe 

care îl 
auzea de obicei Rowan. 

Nu, era o voce pe care o auziră cu toții când trecu pe lângă 

ei. 

„Orynthul este osândit, moștenitoare a lui Brannon. Trebuie 
să te grăbești!” 

Un fior care nu avea nicio legătură cu frigul îl străbătu pe 

Rowan. 

— Furtuna, spuse Aelin deodată, cuvintele fiind înghiţite 
de zăpadă. 

„Trebuie să te grăbești. O să-ţi arătăm calea, rapidă și 

nevăzută.” 

Aelin înţepeni și-i zise vocii, veche precum copacii, la fel de 
veche precum pietrele dintre ei: 

— Deja m-ai ajutat de multe ori. 

„Și tu ai dăruit multe, moștenitoare a lui Brannon. Noi, cei 
care ne amintim de el, știm că ar fi făcut o asemenea 
alegere, dacă ar fi fost posibil. Pădurea Oakwald nu o să uite 
niciodată de Brannon sau de moștenitoarea lui.” 

Aelin se îndreptă și studie copacii, vântul care viscolea 

zăpada. 

„Dryad.” Acesta era cuvântul pe care îl căuta el. Dryad. Un 

spirit 
al copacului. 


— Care este preţul tău? întrebă Aelin, vocea ei fiind mai 
puternică 


acum. 

— Chiar vrei să întrebi? mormăi Fenrys. 

Rowan mârâi la el. 

Dar Aelin rămase nemișcată cât așteptă ca dryadul să-i 
răspundă. Vocea pădurii Oakwald, a Neamului Mititelelor și a 
fiinţelor care aveau demult grijă de ea. 

„O lume mai bună, răspunse în sfârșit dryadul. Chiar și 


pentru 
noi.” 
XXX 
Armata se agita cât se pregăti de marș, ca să se grăbească 
spre 
nord. 


Dar Aelin îl târî pe Rowan în cortul lor, spre teancul de 
cărţi aduse de Chaol și Yrene din continentul sudic. 

Ea își trecu degetul peste titluri, căutând, studiind. 

— Ce faci? o întrebă partenerul ei. 

Aelin ignoră întrebarea și fredonă când găsi cartea pe care o 

căuta. 

O răsfoi, atentă să nu rupă paginile vechi. 

— Poate că sunt o vacă proastă, dar nu fără opţiuni 
mormăi ea, rotind cartea ca să îi arate lui Rowan pagina pe 
care o căuta. 

Ochii lui Rowan scânteiară. 

„Mă incluzi și pe mine în complotul ăsta, 

prințesă?” Aelin zâmbi. „Nu vreau să te simţi 

ignorat.” 

El își înclină capul. 

— Atunci, trebuie să ne grăbim! 

Ascultând zgomotul armatei care se pregătea în afara 
cortului lor, Aelin dădu aprobator din cap. Și începu. 


CAPITOLUL 
104 

Cu transpiraţia și sângele care-i curgeau îngheţând rapid, 
Aedion gâfâi când se rezemă de zidurile distruse ale orașului 
și privi inamicul din tabără retrăgându-se pentru seara asta. 

Era un fel de glumă proastă, o tortură, ca războinicii 
Morathului să se oprească la fiecare apus. Ca și când ar fi 
fost oarecum civilizaţi, ca și când fiinţele care-i infestau pe 
atât de mulţi dintre soldaţii de dedesubt ar fi avut nevoie de 
lumină. 

El știa de ce Erawan ordonase să îi obosească zi de zi, să 
le distrugă moralul, asta fiind mai rău decât să îi lase să 
moară în glorie. 

Erawan nu își dorea o simplă victorie, ci ca ei să i se 
predea. Să-l implore să se termine, să îi omoare, să îi 
conducă. 

Aedion scrâșni din dinți când cobori pe metereze 
șchiopătând, lumina și căldura scăzând cu repeziciune. 

Cinci zile. 

Armele pe care le estimaseră că ar fi ajuns la epuizare în trei 

sau 
patru zile rezistaseră până azi. Până acum. 

Pe zid, unul dintre mycenieni aruncă o limbă de foc 
asupra unui valg care tot încerca să urce pe scara de 
asediu. Unde ardea aceasta, demonii cădeau. 

Rolfe stătea lângă femeia care folosea sulița de foc, fața 

fiindu-i la 
fel de însângerată și transpirată ca a lui Aedion. 

O mână cu armură neagră se apucă de meterezele de 
lângă Aedion când el trecu mai departe, voind să se prindă. 

Abia uitându-se, Aedion lovi cu scutul vechi. Un țipăt tot mai 

slab 
fu singura lui confirmare că soldatul inamic căzuse la pământ. 

Rolfe zâmbi macabru când Aedion se opri, simțind 
greutatea armurii ca pe o mie de tone. În aer, vrăjitoarele 
Crochan și Dinţi-de- 


fier treceau înapoi peste zidurile orașului, mantiile roșii 
atârnând peste mături, aripile de piele bătând neregulat. 
Aedion privi cerul până ce văzu balaurul fără călăreaţă pe 
care îl căuta în fiecare zi și seară. 

Reperându-l și ea, Lysandra se înclină și începu să 
coboare încet spre zidul orașului. 

Atât de mulţi morţi! Tot mai mulţi în fiecare zi. Vieţile 
pierdute îi îngreunau fiecare pas. Nu putea face nimic 
pentru a îndrepta lucrurile. 

— Arcașii nu mai au săgeți, îi spuse Aedion lui Rolfe în loc 
de salut când Lysandra se apropie, cu sângele ei și al altora 
pe aripi și piept. 

Rolfe făcu semn din bărbie spre războinica myceniană 
care încă trăgea din când în când cu sulița de foc. 

Lysandra ateriză, transformându-se într-o sclipire şi, 
instantaneu, ajunse lângă Aedion, ascunsă sub braţul pe 
care-și purta scutul. Un sărut ușor și rapid fu singurul lor 
salut. Singurul lucru pe care el îl aștepta cu nerăbdare în 
fiecare seară. 

Câteodată, după ce erau bandajaţi și mâncau ceva, 
reușea să capete mai mult de atât. Adesea, nu se deranjau 
să se spele înainte să găsească o firidă umbrită. Apoi, nu 
mai exista decât ea; nu mai contau decât perfecțiunea ei și 
micile sunete pe care le scotea când o lingea pe gât, când 
mâinile lui îi explorau foarte încet fiecare centimetru al 
trupului, lăsând-o să impună ritmul, să îi arate și să îi spună 
cât de departe voia să meargă. Insă nu până la acea 
împreunare finală... nu încă. 


Era ceva pentru care să trăiască amândoi - acela era 
jurământul lor 
nerostit. 


Ea duhnea a sânge valg, dar Aedion o sărută din nou pe 
tâmplă înainte să se uite din nou la Rolfe. Lordul piraţilor 
zâmbi macabru, perfect conștient că, probabil, acestea 
aveau să fie ultimele lor zile. Ultimele ore. 

Războinica myceniană își îndreptă din nou sulița de foc, iar 

valgul 


rămas se rostogoli în întuneric, doar niște oase topite și pânză 
fluturândă. 

— Asta e ultima, spuse încet Rolfe. 

Lui Aedion îi luă o clipă ca să își dea seama că nu se referea 

la 
ultimul soldat din seara asta. 

Războinica myceniană lăsă sulița de foc cu un zgomot 

metalic. 

— S-au terminat suliţele de foc, spuse Rolfe. 

XXX 

Întunericul se lăsă peste Orynth, atât de dens încât până 
și flăcările castelului se micșorară. 

Pe meterezele castelului, cu Darrow stând tăcut lângă ea, 
Evangeline privi rândurile soldaţilor venind încet de pe ziduri 
și din aer. 

Tobele începură să bată. 

Ritmul era ca o bătaie a inimii, ca și când armata inamică 
de pe câmp ar fi fost o bestie mare care se trezea, 
pregătindu-se acum să îi devoreze. 

În majoritatea zilelor, băteau toba de la răsărit la apus, 
zgomotul fiind înghiţit de vuietul luptei. Faptul că începuseră 
din nou odată cu apusul soarelui... Stomacul ei se agită. 

— Mâine, șopti lordul Sloane din locul unde stătea lângă 

Darrow. 
Sau poimâine. Atunci o să se termine. 

Nu se așteptau la o victorie. Evangeline știa asta acum. 

Darrow nu spuse nimic, iar lordul Sloane îl bătu ușor pe 
umăr înainte să intre în clădire. 

— Ce se întâmplă la sfârșit? îndrăzni Evangeline să îl 

întrebe pe 
Darrow. 

Bătrânul privi peste oraș, câmpul de luptă fiind învăluit în 

beznă. 

— Fie ne predăm, spuse el răgușit, și Erawan ne înrobește 
pe toţi, fie luptăm până murim cu toţii. 

Erau niște cuvinte atât de dure și totuși, tinerei îi plăcea că 

nu Îi 
ascundea nimic. 


— Cine o să decidă ce 

facem? Ochii lui gri îi 

studiară chipul. 

— O să fie răspunderea noastră, a lorzilor din Terrasen. 

Evangeline dădu din cap. Focurile din tabăra inamică se 
aprinseră, flăcările lor părând să imite ritmul tobelor. 

— Tu ce ai hotărî? întrebarea lui Darrow era rostită încet, de 
încercare. 

Ea se gândi la asta. Nu o mai întrebase nimeni așa ceva. 

— Mi-ar fi plăcut foarte mult să locuiesc în Caraverre, 
recunoscu Evangeline. Ştia că el nu cunoștea teritoriul, dar 
asta nu conta acum, nu-i așa? Murtaugh mi-a arătat ţinutul - 
râurile și munţii din apropiere, pădurile și dealurile. O durere 
îi zvâcni în piept. Am văzut grădinile de lângă casă și mi-ar fi 
plăcut să le văd primăvara. Gâtul i se strânse. Mi-ar fi plăcut 
să fi fost casa mea. Aș fi vrut ca... tot Terrasenul să fi fost 
patria mea. 

Darrow nu spuse nimic, iar Evangeline se sprijini cu o 
mână de pietrele castelului, privind acum spre vest, ca și 
când ar fi putut vedea tocmai până în Allsbrook și micul 
teritoriu din umbra lui. Spre Caraverre. 

— Ştii, asta a însemnat întotdeauna Terrasenul pentru 
mine, continuă Evangeline, vorbind mai mult ca pentru sine. 
Imediat ce Aelin a eliberat-o pe Lysandra și s-a oferit să o 
lase să se alăture regatului ei, Terrasenul a însemnat 
întotdeauna acasă. Un loc unde... oamenii care-i rănesc pe 
alţii nu au voie să trăiască. Unde oricine, indiferent cine 
este, de unde a venit și ce rang are, poate să trăiască în 
pace. Unde putem avea o grădină primăvara și să înotăm în 
râu vara. Nu am mai avut așa ceva. Adică o casă. Și mi-ar fi 
plăcut să fi fost ale mele Caraverre și Terrasenul. Îşi mușcă 
buza. Până la sfârșit. Pentru casa mea, oricât de nouă ar fi, 
aleg să lupt. 

Darrow rămase tăcut atât de mult timp încât ea își ridică 

privirea 
la el. 

Nu îi văzuse niciodată ochii atât de triști, ca și când povara 

tuturor 


anilor lui l-ar fi apăsat cu 
adevărat. 
— Vino cu mine! zise el simplu. 

Ea îl urmă pe metereze și în căldura castelului, prin 
diverse holuri întortocheate, tocmai până în Marea Sală, 
unde se pregătea o cină prea mică. Una dintre ultimele lor 
mese. 

Nimeni nu se deranjă să își ridice privirea din farfurie când 
Evangeline și Darrow trecură printre mesele lungi la care se 
înghesuiau soldaţi răniţi și epuizați. 

Nici Darrow nu se uită la ei când merse direct la cei care 
așteptau mâncarea. Direct spre Aedion și Lysandra care se 
ţineau în braţe în timp ce își așteptau rândul. Așa cum ar fi 
trebuit să fie de la început 
- împreună. 

Aedion, simțind apropierea lui Darrow, se întoarse. 
Generalul părea foarte obosit. 

Așadar, știa că a doua zi sau a treia avea să fie ultima lor 
zi. Lysandra îi schiță un zâmbet lui Evangeline și își dădu 
seama că și ea știa. Că ar fi încercat să găsească o cale să o 
scape, înainte de final. 

Chiar dacă Evangeline nu ar fi permis niciodată așa 

ceva. Darrow își desfăcu sabia de la centură și i-o 

întinse lui Aedion. 

Liniștea începu să se unduiască prin sală la vederea sabiei 
lui Aedion, sabia din Orynth. 

Darrow o întinse între ei, mânerul vechi din os strălucind. 

— Terrasenul este căminul tău. 

Chipul palid al lui Aedion rămase nemișcat. 

— A fost din ziua în care am sosit aici. 

— Știu, spuse Darrow, privind sabia. Şi l-ai apărat mai 
mult decât ar fi făcut-o orice localnic. Mai mult decât i s-ar 
putea cere cuiva să o facă. L-ai apărat fără să te plângi, fără 
frică, și ţi-ai servit regatul cu generozitate. li întinse sabia. 
Să ierți un bătrân mândru care a vrut să facă și el asta! 

Aedion își luă braţul de pe umărul Lysandrei și apucă sabia. 


— Să servesc acest regat a fost cea mai mare onoare din 


viața mea! 


— Ştiu, repetă Darrow și-și cobori privirea la Evangeline 
înainte să se uite la Lysandra. Cineva foarte înțelept mi-a 
spus recent că Terrasenul nu este doar un loc, ci un ideal. O 
casă pentru toţi cei care rătăcesc, pentru cei care au nevoie 
să fie primiţi cu braţele deschise. Își înclină capul spre 
Lysandra. Recunosc oficial Caraverre și teritoriile acestuia și 
pe tine ca lady. 

Lysandra o luă de mână pe Evangeline și o strânse puternic. 

— Pentru curajul neclintit în faţa inamicului adunat în 
pragul ușii noastre, pentru tot ce ai făcut ca să aperi acest 
oraș și regat, Carraverre o să fie recunoscut și o să-ţi 
aparţină pentru totdeauna. Ea făcu un schimb de priviri cu 
Aedion. Urmașii tăi și urmașii urmașilor lor o să-l 
moștenească. 

— Evangeline este moștenitoarea mea, spuse cu vocea 
groasă, punând o mână caldă pe umărul ei. 

Darrow schiţă un zâmbet. 

— Ştiu și asta. Dar aș vrea să mai spun ceva, probabil în 
ultima noastră seară. Își înclină capul spre Evangeline. Nu 
am avut copii și nici nu am adoptat vreunul. Ar fi o onoare 
să numesc o tânără atât de înţeleaptă și curajoasă drept 
moștenitoare a mea. 

Liniște absolută. Evangeline clipi de câteva ori. 

Darrow continuă în liniștea apăsătoare: 

— Aș vrea să îmi înfrunt inamicii știind că inima tărâmului 
meu, a acestui regat, o să bată în pieptul lui Evangeline. Că, 
indiferent de întunericul tot mai mare, Terrasenul o să 
trăiască întotdeauna în cineva care-i înţelege esenţa fără să 
trebuiască să fie învăţat, care întruchipează cele mai bune 
calităţi ale lui. El gesticulă spre Lysandra. Dacă accepţi. 

să o facă protejata lui - și lady... Evangeline strânse cu 

putere 
mâna lui Darrow. 

— Eu... Lysandra clipi și se întoarse spre ea cu ochi 

strălucitori. 
Nu eu hotărăsc, nu-i așa? 
Așadar, Evangeline îi zâmbi lui Darrow. 


— Mi-ar plăcea foarte mult! 


Tobele bătură toată noaptea. 


KKK 


Manon nu știa ce orori noi aveau să se dezlănţuie la 
răsărit. Stând lângă Abraxos în cuibul din turn, priviră 
împreună marea nesfârșită de întuneric. 

Curând, avea să se termine totul. Speranţa disperată a 

Aelin 
Galathynius se stinsese. 

Ar fi reușit să scape cineva, de îndată ce zidurile orașului 
ar fi fost sparte? Și unde s-ar fi dus? L-ar mai fi oprit cineva 
pe Erawan, după ce umbra lui ar fi preluat controlul? 

Dorian - el ar fi putut să o facă. Dacă luase cheile. Dacă 
supraviețuise. 

Era posibil să fie mort. Să mărșăluiască acum spre ei, cu 

colier 
negru la gât. 

Manon își sprijini capul de coastele calde și aspre ale 

Abraxos. 

N-avea să-și ducă poporul acasă, în Pustiuri. 

A doua zi - în oasele ei bătrâne și viclene, știa că orașul 
urma să cadă a doua zi. In afară de săbii și sfidare, nu mai 
aveau alte arme și, astfel, ar fi rezistat prea puţin împotriva 
armatei nesfârșite care îi aștepta. 

Abraxos își mișcă aripa ca să o protejeze de vânt. 

— Aș fi vrut să le văd, spuse încet Manon. Pustiurile. Doar 

o dată. Abraxos forăi, înghiontind-o ușor cu capul. Ea îl 

mângâie pe bot. Și, în ciuda întunericului care se 

pogorâse peste câmpul de luptă, 
reuși să-și imagineze dealurile verzi care se întindeau spre o 
mare agitată și gri. Un oraș strălucitor pe țărm, vrăjitoarele 
zburând pe mături sau balauri în văzduh. Auzi râsetul 
micilor vrăjitoare pe străzi, muzica demult uitată a poporului 
lor plutind în vânt. Un spaţiu deschis, luxuriant și verde 
pentru totdeauna. 


ui 


un 


ui 


CAPITOLUL 
105 

Sângele șiroia pe câmpul de luptă. 

Curgea atât de mult sânge și atât de multe săgeți zburau, 
încât atunci când își găseau ţinta în coastele și aripile 
Lysandrei, abia le simţea. 

Morathul își folosise cu chibzuinţă arsenalul. Până astăzi. 

La răsărit, dezlănţuise un val de săgeți care, ajungând în 
văzduh, se transformase într-o mănușă mortală. Ea nu voia 
să știe câte vrăjitoare Crochan muriseră, în ciuda eforturilor 
vrăjitoarelor rebele Dinţi-de-fier de a le proteja cu trupurile 
balaurilor lor. 

Dar cele mai multe reușiseră să se înalțe în văzduh și 
direct în atacul violent al legiunii Dinţi-de-fier. 

Dedesubt, războinicii  Morathului roiau cu o grabă 
nemaivăzută - o mare neagră care se izbea în zidurile 
orașului, trecând pe deasupra din când în când. 

Scările de asediu erau ridicate mai repede decât puteau fi 
doborâte, iar acum, în razele soarelui ce abia răsărea, 
turnurile de asediu înaintau încet. 

Lysandra se năpusti asupra unei vrăjitoare Dinţi-de-fier - 
Cioc- Negru, după fâșia de piele neagră de pe fruntea ei - și 
o smulse din șa înainte să sfâșie gâtul balaurului pe care-l 
călărea. 

Una. Doar una din mulţimea ce întuneca 

văzduhul. Ea plonjă, alegându-și altă ţintă. 

Apoi o alta. Și încă una. Efortul n-avea să fie suficient. 

Şi dacă în ultimele săptămâni legiunea Dinţi-de-fier se 
mulţumise doar să îi atace, azi forţau limitele. Îi împingeau 
pas cu pas spre Orynth. 


lar Lysandra sau orice vrăjitoare Crochan sau rebelă Dinţi- 


de-fier 


nu putea face nimic pentru a împiedica asta. 

Așadar, vrăjitoarele mureau. 

lar sub ele, mureau și soldații din atât de multe regate. 

Ultima înfruntare... ultimele câteva ore din alianţa lor 

disperată. 

XXX 
Manon respira sacadat, iar mâna în care ţinea sabia o durea. 
Se adunaseră împotriva legiunii Dinţi-de-fier de 
nenumărate ori și tot de atâtea ori fuseseră respinși, împinși 
către Orynth. Spre ziduri. 

Vrăjitoarelor Crochan se poticneau. Chiar și rebelele Dinţi- 
de-fier începuseră să zboare neglijent. 

Cum de se ajunsese la asta, în ciuda faptului că luptaseră 
necontenit? Cele Treisprezece își dăduseră viața; pieptul îi 
era pustiit, vuietul luptei fiind încă unul distant în liniștea din 
mintea ei. Și totuși, se ajunsese la asta. 

In cazul în care continuau în același ritm, urmau să fie 
cotropite înainte de lăsarea nopţii. Dacă nu își regândeau 
planul de atac, nu mai rămâneau cu nimic până la răsărit. 
Spiritul ei, așa sfâșiat cum era, considera că așa ceva era 
inacceptabil. Să se înfurie în pragul morții ce-i aștepta. 

Trebuiau să se retragă spre zidurile orașului. Să se 
regrupeze și să folosească Orynthul și munţii din spatele lui 
în avantajul lor. Cu cât mai mult zăboveau în spaţiul 
deschis, cu atât mai mortal avea să devină totul. 

Manon scoase cornul de la centură și suflă de două ori. 

Vrăjitoarele Crochan și Dinţi-de-fier se întoarseră spre ea, 
cu ochii mari de groază. Manon suflă din nou în corn. 

„Retragerea!” răsuna cornul. „Retragerea spre oraș!” 

XXX 

Poarta vestică a orașului se cutremură. 

Acolo unde vechile cioplituri împodobiseră cândva plăcile 
înalte de fier, rămăseseră doar adânciturile stropite de 
sânge. 

O bubuitură asurzitoare răsună prin oraș și munţi, iar Aedion, 


gâfâind în timp ce se lupta pe meterezele de deasupra 
porților, îndrăzni să își mute privirea de la ultimul adversar. 
Îndrăzni să studieze urma ultimei lovituri a berbecului. 

Soldaţii umpleau coridorul spre poartă, mai mulţi flancând 
străzile de dincolo de acesta. Cât de mulţi puteau să nu fie 
prezenţi pe ziduri. 

Curând, poarta vestică avea să cedeze. După mii de ani, s-ar 

fi 
deschis în sfârșit. 

Sabia din Orynth îi aluneca din mâna însângerată, scutul lui 

vechi 
fiind plin de sânge. 

Oamenii deja fugeau spre castel - cei curajoși care 
zăboviseră în oraș în tot acest timp, sperând să 
supravieţuiască. Acum fugeau cu odraslele în braţe, spre 
castel - ultimul bastion împotriva hoardelor Morathului 
pentru cine știe câtă vreme. 

Probabil câteva ore. 

Manon dăduse ordinul de retragere, iar vrăjitoarele 
Crochan și Dinţi-de-fier aterizară pe zidul de lângă poarta 
încă stabilă din sud, unele alăturându-se luptei, altele ţinând 
piept legiunii inamice aeriene venite în urma lor. 

Poarta vestică se cutremură din nou, legănându-se către 
interior, lemnul, metalul și lanţurile care o întăreau cedând. 

Aedion simţi inamicul care se grăbea în stânga lui expusă 
și își ridică scutul nespus de greu, însă un balaur fără călăreț 
interceptă soldatul, rupând bărbatul în două înainte să îi 
arunce rămășițele de pe metereze. 

Cu un licăr de lumină, Lysandra ajunse acolo, luând 
hainele, sabia și scutul unui Asasin Tăcut doborât. 

— Spune-mi încotro să le ordon lui Manon și celorlalţi 
postați în oraș să se îndrepte, rosti ea gâfâind puternic. 

Din rana de pe braţ, sângele îi curgea peste tot, dar nu părea 

să 
observe. 

Aedion încercă să-și capete calmul care îl îndrumase în alte 

lupte 


aproape pierdute. Însă aceasta nu era o luptă aproape 
pierdută. 

Avea să fie o înfrângere, clară și brutală. Un măcel. 

— Aedion! se auzi numele lui ca o rugăminte frenetică pe 

buzele 
Lysandrei. 

Un soldat valg se năpusti asupra lor, iar Aedion îl spintecă 
pe bărbat de la buric la nas cu o lovitură a sabiei din Orynth. 
Lysandra abia clipi când sângele negru o împroșcă. 

Poarta vestică se clătină, fierul scârțâind când începu să 
se deschidă. 

El trebuia să plece, să coboare acolo ca să conducă lupta 
de la poartă, unde avea să fie ultima lui înfruntare și unde 
urma să-și găsească sfârșitul, apărând locul pe care îl iubise 
cel mai mult. Măcar atât putea face, având în vedere toți 
războinicii care căzuseră din cauza lui și a alegerilor sale. Să 
moară pentru Terrasen. 

O moarte demnă de un cântec. Un sfârșit demn de a fi 
povestit în jurul focului, dacă în noua lume a întunericului, a 
lui Erawan, s-ar fi permis aprinderea focurilor. 

Legiunea Dinţi-de-fier a Morathului dădu buzna în suratele 
rebele; vrăjitoarele Crochan, extenuate, stăteau pe pietre și 
beau apă, verificându-și rănile. Își acordau un răgaz înaintea 
ultimei lupte. 

De-a lungul zidului, soldaţii valgi copleșeau meterezele. 

Așadar, Aedion se aplecă și o sărută pe Lysandra; o 
sărută o ultimă dată pe femeia care ar fi trebuit să-i fie soţie 
și parteneră. 

— Te iubesc! 

Tristeţea îi umbri chipul frumos. 

— Și eu te iubesc! Ea gesticulă spre poarta vestică, spre 
soldaţii care așteptau să se deschidă. Până la final? 

Aedion își ridică scutul și învârti sabia din Orynth în mâini, 
scăpând de rigiditatea care îi cuprinsese degetele. 

— Am să te regăsesc! îi promise el. În orice viaţă ne-ar 

aștepta după 
asta. 
Lysandra dădu din cap. 


— În toate vieţile! 

Împreună, se întoarseră spre scările care duceau către 
porți și îmbrăţișarea morţii care îi aștepta. 

Sunetul unui corn spintecă aerul, lupta și lumea. 

Aedion înţepeni. 

Se întoarse în direcţia sunetului, spre sud. Se auzea de 
dincolo de rândurile înghesuite ale Morathului, de dincolo de 
marea de întuneric, dinspre poalele dealurilor care 
mărgineau câmpia întinsă din Theralis. 

Cornul răsună din nou, sfidător. 

— Nu este cornul Morathului, șopti Lysandra. 

Și apoi își făcură apariţia. La poalele dealurilor. Un rând 
de războinici în armuri aurii, infanteriști și cavalerie. Tot mai 
mulţi, un șir lung traversând coama ultimului deal. 

Umplând cerul și întinzându-se către orizont, păsările 
măreţe în armuri își purtau călăreţii. Erau păsări ruk. 

Și înaintea tuturor, cu sabia ridicată în aer când cornul 
răsună o ultimă dată, rubinul din mânerul sabiei mocnind ca 
un mic soare... 

Înaintea tuturor, călare pe Lordul Nordului, era Aelin. 


CAPITOLUL 
106 

Lordul Nordului și Neamul Mititelelor îi conduseseră pe 
potecile vechi și uitate din Oakwald și prin munţii Perranth. 
Repede și cu hotărâre, grăbindu-se să scape de osânadă, 
înaintaseră pe ultima parte a drumului spre nord. 

Nu prea se opriseră ca să se odihnească, lăsând în urmă 

proviziile 
inutile. 

Cercetașii ruk nu îndrăzniseră să zboare înainte de frică 
să nu fie descoperiţi de Morath. De frică să strice surpriza. 

Şase zile mărșăluise armata impresionantă din spatele său. 

Terenul accidentat se nivelase. Micile râuri îngheţaseră ca 
ei să treacă, arborii stăvilind ninsoarea. 

Călătoriseră toată noaptea, iar când se crăpase de ziuă, 
Lordul Nordului îngenunchease lângă Aelin și se oferise să o 
poarte călare. 

Nu exista o șa pentru el; nu era necesară și nimănui nui 
s-ar fi permis vreodată să-i facă una. Aelin știa că niciun 
călăreț n-ar fi căzut de pe spatele lui, dacă l-ar fi lăsat să-l 
încalece. 

Unii îngenuncheaseră când ea trecuse pe lângă ei. Chiar 
și Dorian și Chaol își plecaseră capetele. 

Rowan, călare pe un cal Darghan cu privire aprigă, 
dăduse pur și simplu din cap ca și când s-ar fi așteptat 
dintotdeauna ca ea să ajungă acolo, în fruntea armatei care, 
în ultimele ore, venise la galop către marginea Orynthului. 

Işi pusese coroana de luptă, îmbrăcase armura luată din 
Anielle și se echipase cu armele care le prisoseau lui Fenrys 
și Lorcan. 

Yrene, Elide și vindecătoarele trebuiau să rămână în 
urmă, până ce păsările ruk puteau să le ducă în Orynth. 
Dorian și Chaol aveau să-i conducă pe sălbaticii Colţilor în 
flancul drept, nobilii khaganatului 


fiind în stânga, iar Sartaq și Nesryn în văzduh, cu păsările 
ruk, urmând ca Aelin și Rowan, însoţiţi de Fenrys, Lorcan și 
Gavriel, să ocupe centrul. 

Armata se întinsese odată cu apropierea de poalele 
dealului din afara Orynthului, dealurile care urmau să-i ducă 
spre marginea câmpiei Theralis și să le ofere prima 
priveliște a orașului de dincolo de aceasta. 

Cu inima bătându-i cu putere și Lordul Nordului mergând 
fără să șovăie, Aelin urcase pe ultimul deal, cel mai înalt și 
mai abrupt, și se uită la Orynth pentru prima dată în ultimii 
zece ani. 

O liniște îngrozitoare pulsă prin ea. 

Acolo, între un râu, o câmpie și munţi, unde strălucise 
cândva un oraș alb și minunat... 

Domneau fumul, haosul și groaza. Florine, cândva de 
culoarea turcoazului, curgea negru. 

Vuietul ce răsuna din rândurile numeroase de soldaţi 
bubuia în zidurile lui, în văzduh... 

Ea nu își dăduse seama cât de mare avea să fie armata 

Morathului. 

Cât de mic și preţios părea Orynthul în faţa ei. 
— Aproape că au reușit să intre pe poarta vestică, șopti 
Fenrys 
care, cu vederea lui de Fae, observa detaliile. 

Armata khaganului se împrăștie în jurul lor, pe deal, 
precum coama unui val ce urma să se spargă în curând. 
Totuși, până și soldaţii Darghan ezitară văzând armata 
dintre ei și oraș, caii bătând pasul pe loc. 

Studiindu-și inamicul, Rowan se arătă serios și totuși 

neînfricat. Erau mulţi soldaţi, legiunea Dinţi-de-fier 

zburând deasupra lor. 

— Vrăjitoarele Crochan luptă la zidurile orașului, observă 

Gavriel. 

Într-adevăr, ea abia zărea mantiile roșii. 

Manon Cioc-Negru nu își încălcase 

jurământul. Și nici ea nu intenţiona să o 

facă. 

Aelin se uită la mâna ascunsă sub mănușă, acolo unde ar fi 

trebuit 


să aibă o cicatrice. 
„Îţi promit că, indiferent cât de departe aș pleca, 
indiferent de preţ, am să vin când ai să-mi ceri ajutorul.” 
N-ar fi avut timp de discursuri sau să-i adune pe soldați în 
spatele 


ei. 


Ei erau pregătiţi, ca și ea. 
— Suflă! îi ordonă Aelin lui Lorcan, care duse cornul la gură și 


suflă. 

Mai departe, vestitorii khaganatului îi răspunseră suflând 
din cornurile lor, până când toate sunetele se contopiră într- 
unul asurzitor ce se grăbea spre Orynth. 

Suflară din nou în cornuri. 

Aelin o scoase pe Goldryn din teaca de pe spate și își 
cântări în mână scutul când ridică sabia spre cer, când un fir 
al magiei ei străpunse rubinul din mâner și îl făcu să 
strălucească. 

Soldaţii Darghan își îndreptară su/de-le înainte, lemnul 
scârțâind, părul cailor fluturând în vânt. 

Mai departe, prinţesa Hasar și prinţul Kashin își îndreptară 
propriile sulițe spre armata inamică. Dorian și Chaol își 
scoaseră săbiile, cu vârful înainte. 

Rowan își scoase sabia, cu o secure în cealaltă mână și chipul 

ca 
piatra. De neînfrânt. 

Cornurile se auziră a treia și ultima oară, strigătul de 
adunare traversând câmpia însângerată. 

Lordul Nordului se ridică în două picioare, înălțând sabia 
Goldryn mai mult spre cer, iar Aelin dezlănţui un licăr de foc 
prin rubin - semnalul pe care îl așteptase armata din spatele 
ei. 

Pentru Terrasen. Toţi pentru Terrasen. 

Lordul Nordului reveni la poziţia iniţială, flacăra eternă 
dintre coarne strălucind puternic în clipa în care porni 
atacul. Armata din jurul și din spatele lui îl urmă pe deal, 
apropiindu-se cu fiecare pas, dând năvală spre ultimele 
rânduri ale Morathului. 


Dând năvală spre 

Orynth. Spre casă. 

XXX 

Intrară în luptă neînfricaţi și furioși. 

Regina de pe cerbul alb nu ezită să se apropie de legiunile 
care așteptau, rotindu-și pur și simplu sabia în mână - o 
dată, de două ori 
- lipindu-și scutul de trup. 

Nici războinicii nemuritori de lângă ea nu ezitară, fixând 
cu privirea inamicul din față. 

Cavaleria khaganatului galopă lângă ea, formând prima 
linie odată cu apropierea de primele rânduri din spate ale 
Morathului. 

Inamicul se întoarse acum spre ei. Suliţele fură 
îndreptate, iar arcașii se grăbiră să își ocupe poziţiile. 

Primul impact avea să fie dureros, aducând moartea 
multora înainte ca măcar să ajungă acolo. 

Dar prima linie trebuia să ajungă. Ei nu puteau ceda. 

Din rândurile inamice, răsună un ordin. 

— Arcași! 

Corzile scârțâiră, iar ţintele fură fixate. 

— Trageti! 

Săgeți uriașe de fier întunecară soarele, îndreptându-se spre 
cavaleria grăbită. 

Dar păsările ruk, aurii, maronii și negre ca noaptea 
plonjară din aer, zburând una lângă cealaltă. Când săgețile 
se arcuiră spre pământ, păsările ruk le interceptară, 
încasându-le ca să protejeze armata de dedesubt. 

Păsările ruk fură doborâte. 

Şi până și regina care conducea atacul plânse de furie și 
întristare când păsările și călăreţii lor se prăbușiră la 
pământ. Deasupra ei, încasând săgeată după săgeată, cu 
scutul ridicat spre cer, o tânără călăreaţă scoase un strigăt 
de luptă. 

Primele linii nu puteau ceda. 


Vrăjitoarele Dinţi-de-fier, călare pe balauri, se înclinară 
spre ei, spre păsările ruk care se înălțau spre spatele lor 
expus. 

În oraș, pe zidurile Orynthului, o regină cu părul alb strigă: 

— Atacați! Atacaţi! Atacați! 

Vrăjitoarele epuizate se înălţară spre cer, călare pe mături 
și bestii, ridicându-și săbiile și grăbindu-se spre partea din 
faţă a legiunii aeriene care se întorcea spre păsările ruk. Ca 
să strivească legiunea Dinţi-de-fier între ele. 

Pe pământul însângerat, Morathul îndreptă suliţele, săbiile și 

alte 
arme spre cavaleria care se apropia. 

Însă gestul nu era suficient să le oprească. 

Căci scuturi de vânt, foc și moarte întunecată se înălţară 
și spintecară primele rânduri ale Morathului, doborând 
soldaţii pregătiţi de luptă și expunându-i pe cei din spate 
care încă așteptau să își ridice armele. 

Lăsând  Morathul descoperit pentru armata aurie când 

aceasta se 
izbi în inamic cu forţa unui val. 


CAPITOLUL 
107 

Rowan gâfâia constant atacând rândurile soldaţilor valgi, 
strigătele răsunând în jurul lui. În apropiere, trecând prin 
mulţimea de soldaţi ai Morathului, luptau Aelin și Lordul 
Nordului. Soldaţii năvăleau, dar regina și cerbul nu dădeau 
înapoi. 

Pentru că focul lui Aelin, așa molcom cum era, îi împiedica 
pe cei nevăzuţi să o lovească. 

Cavaleria Darghan împingea Morathul înapoi și, deasupra 
lor, păsările ruk și balaurii se luptau. 

Bestiile, cu pene și solzi, se prăbușeau spre pământ. 

Borte tot lupta deasupra reginei, păzind-o de vrăjitoarele 
Dinţi-de- fier care, văzând cerbul alb ca pe un stindard în 
mijlocul mării întunecate, se îndreptau spre ea. Lângă Borte, 
logodnicul ei le păzea flancul, iar Falkan Ennar, în trupul 
unei păsări ruk, păzea celălalt flanc. 

Pe calul său neînfricat Darghan, Rowan întinse braţul 
stâng, securea șuierând. Un cap de valg se rostogoli, dar 
Rowan deja sfâșia următorul inamic cu sabia. 

În ciuda planului pe care-l făcuseră, probabilitatea să iasă 
învingători era mică. Totuși, dacă ar fi reușit să elibereze 
orașul, să se regrupeze și să-și refacă stocul de provizii 
înainte de sosirea lui Erawan și a lui Maeve, ar fi putut să 
aibă o șansă. 

Căci Erawan și Maeve urmau să vină. Ar fi venit la un 
moment dat, iar Aelin ar fi vrut să îi înfrunte. Rowan nu 
intenţiona s-o lase să o facă de una singură. 

Rowan se uită spre Aelin. Ea înaintase mai mult, prima 
linie împrăștiindu-se, grupurile de soldaţi ai Morathului fiind 
între ei. El trebuia să-i rămână alături. 


O vrăjitoare Crochan zbură prin apropiere, ţâșnind pe 
lângă Rowan ca să se înalțe tot mai sus - direct spre burta 
fără armură a balaurului unei vrăjitoare Dinţi-de-fier. 

Cu sabia ridicată, vrăjitoarea se grăbi de-a lungul burţii 
acestuia, iute și brutală. 

Sângele curgea pe unde trecea ea. 

Bestia mormăi, întinzându-și aripile, iar Rowan răspândi o 
rafală de vânt. Balaurul se izbi în soldaţii Morathului cu un 
bubuit care îi clătină armăsarul. 

Când aripile tremurânde înțepeniră și după ce Rowan își 
ajută calul să-și recapete echilibrul și-i dobori pe soldaţii 
care îi atacau, o căută din nou pe Aelin. 

Dar partenera lui nu mai era lângă el. 

Înaintând ca o vedenie aurie și argintie, Aelin ajunsese atât 

de 
departe încât era aproape invizibilă. Gavriel nu se zărea pe 
nicăieri. 

Totuși, Fenrys se lupta în partea cealaltă a lui Rowan, iar 

Lorcan 
în stânga lui - un vânt întunecat și mortal ce lovea și cu sabia. 

Cândva, fuseseră doar niște sclavi ai unei regine care îi 
dezlănţuise prin lume. Împreună, învinseseră armate și 
decimaseră orașe. 

Atunci, nu îi păsase dacă reușea să părăsească în viață 
acele câmpuri de luptă. Nu îi păsase dacă regatele cădeau 
sau supravieţuiau. Primise ordine și le executase. 

Dar aici, astăzi... Aelin nu îi dăduse niciun ordin, niciunul 
în afară de primul jurământ pe care trebuiau să îl onoreze 
amândoi: acela de a proteja Terrasenul. 

Așadar, asta aveau să facă. Impreună, fiind din nou o forță. 

Aveau să lupte pentru acest regat, pentru noul lor regat. 
Noua lor patrie. 

Văzu asta în ochii lui Fenrys când, cu o mișcare fermă, 
tăie în două un soldat... de la mijloc. Văzu acea imagine a 
unui viitor pe chipul furios al lui Lorcan când războinicul își 
folosi magia și sabia ca să treacă prin rândurile inamice. 


Erau o forță și totuși, mai mult de atât. Fraţi - războinicii 
care luptau lângă el erau fraţii lui. Îi rămăseseră alături în 
toate situaţiile, intenţionând ca și pe viitor să facă același 
lucru. 

Asta îl întărea la fel de mult ca gândul la partenera lui, 
care încă lupta în faţă. Trebuia să ajungă la ea, să rămână 
aproape. Cu toţii trebuiau să o facă. Orynthul depindea de 
ei. 

Nu mai erau sclavi. Nu mai erau furioși și distruși. 

O patrie. Orynthul avea să fie patria lor. Viitorul lor. 

Împreună. 

Soldații Morathului cădeau în fața lor. Unii fugeau de-a 
dreptul când vedeau cine se lupta în apropiere. 

Era probabil motivul pentru care Maeve îi adunase de la 
bun început. Totuși, ea nu reușise să le folosească pe deplin 
potenţialul și adevărata putere, alegând lanţurile și durerea 
ca să îi controleze, incapabilă să înţeleagă sau măcar să se 
gândească la faptul că gloria și bogăţiile erau limitate. 

Dar pentru o adevărată patrie și o regină care îi considera 
masculi și nu arme... merita să lupte. Niciun inamic nu se 
putea împotrivi acestui lucru. 

Cu Lorcan și Fenrys luptând lângă el, Rowan scrâșni din 
dinţi și dădu pinteni calului ca să se ducă după Aelin, în 
vârtejul continuu al haosului și morții. 

XXX 

Aelin venise. 

Scăpase de Maeve și venise. 

Lui Aedion nu îi venea să creadă. Nici măcar când văzu 
armata care lupta împreună cu ea. Nici măcar când îi văzu 
pe Chaol și Dorian conducând flancul drept, atacând cu 
primele rânduri și cu sălbaticii din Colţi, magia regelui 
aruncând fuioare de gheaţă în inamic. 

Chaol Westfall nu îi dezamăgise și, cumva, îl convinsese 
pe khagan să trimită ceea ce părea a fi cea mai mare parte 
a armatei lui. 
Dar acea armată se apropia încet de Orynth, încă prea 
departe în 

câmpia Theralis. 


Morathul nu își opri atacul la cele două porţi ale Orynthului. 

Cea 
sudică rezista, dar poarta vestică începea să cedeze. 

Lysandra se transformase în balaur și zburase într-un 
ultim atac al lui Manon Cioc-Negru și al vrăjitoarelor Crochan 
asupra legiunii Dinţi-de-fier, sperând să o strivească între 
ele și păsările ruk. Femeia metamorfică lupta acum acolo, 
pierdută în toiul încăierării. 

Așadar, Aedion se grăbi spre poarta vestică, scoțând un 
strigăt de luptă când oamenii lui îl lăsară să ajungă direct la 
ușile de fier și la armata inamică abia vizibilă printre plăcile 
separate. In clipa în care poarta se deschidea, totul se 
sfârșea. 

Lui Aedion îi tremurau picioarele de epuizare și braţele îi 
erau încordate, dar rămânea pe loc. Pentru cele câteva clipe 
pe care le mai avea de trăit. 

Aelin venise. Era suficient. 

XXX 

Magia lui Dorian izbucni din el, doborând soldaţii care 
atacau. Alături de Chaol și înconjurați de sălbaticii din Colţi, 
făcură o potecă printre soldaţii Morathului, săbiile lor lovind 
și ridicându-se, respiraţia arzându-le gâturile. 

El nu văzuse niciodată o luptă. Ştia că nu își dorea să mai 
vadă vreodată. Haosul, zgomotul, sângele, caii care 
nechezau... 

Dar nu se temea. lar Chaol care călărea lângă el, 
distrugându-i pe soldaţii dintre ei, nu ezita. Scrâșnind din 
dinţi, era o mașină de ucis ce nu se mai oprea. 

Pentru Adarlan - pentru ce i se făcuse și ce ar fi putut deveni. 

Cuvintele îi răsunau în urechi cu fiecare respiraţie gâfâită. 
„Pentru Adarlan!” 

Armata Morathului se întindea în faţă, încă între ei și zidurile 
distruse ale Orynthului. 

Dorian nu își permise să se gândească la câţi rămăseseră. 
Se gândi doar la sabia și scutul din mâinile lui, Damaris fiind 
deja scăldată în sânge și în magia pe care o folosea ca să Îi 
însoțească loviturile. Nu 


voia să se transforme - nu încă. Nu înainte ca armele și 
magia să înceapă să cedeze. Nu mai luptase într-un alt trup, 
dar ar fi încercat. Ca balaur sau pasăre ruk, ar fi încercat. 

Undeva deasupra lui zbura Manon Cioc-Negru. El nu 
îndrăzni să își ridice privirea suficient cât să caute licărul 
unui păr alb-argintiu sau strălucirea aripilor întărite cu 
mătase de păianjen. 

Nu o vedea pe niciuna dintre Cele Treisprezece și nici nu 
le recunoștea pe vrăjitoarele Crochan din înaltul cerului. 

Așadar, Dorian continuă să lupte, alături de fratele lui de 

suflet și 
de arme. 

intenţiona să-i numere pe toţi la sfârșitul zilei. Dacă 

supravieţuiau. 

Dacă ajungeau la zidurile orașului. 

Doar atunci avea să numere morții. 

XXX 

Existau doar orașul asediat al lui Aelin, armata din fața lui 
și sabia antică din mâna ei. 

Turnurile de asediu se apropiau de ziduri, trei astfel de 
turnuri adunându-se în preajma porţii sudice, toate pline cu 
soldați. 

Se afla încă prea departe pentru magia ei. 

Magie fără de care începea să rămână, dispărându-i 
repede din vene. 

Nu mai avea un puț nesfârșit de putere. Ea trebuia să o 
păstreze, să o folosească în avantajul ei, împreună cu 
instruirea primită în ultimii zece ani. Era asasină cu mult 
timp înainte de a-și fi stăpânit puterea. 

Nu îi era greu să revină la ceea ce fusese cândva. Să Îi 
permită lui Goldryn să verse sânge, să atace mai mulți 
soldaţi și să îi lase însângeraţi în urmă. 

Sub ea, Lordul Nordului era o furtună, blana albă fiindu-i 
pătată de sânge roșu și negru. 

Flacăra nemuritoare dintre coarnele lui nici măcar nu 

pâlpâia. 

Din cer ploua cu sânge, vrăjitoare, balauri și păsări ruk 

luptând și 


murind deopotrivă. 

Borte încă o apăra, atacând orice vrăjitoare Dinţi-de-fier care 

se 
năpustea asupra ei din zbor. 

Minutele se transformau în ore... sau poate era invers. 
Trecând de amiază, soarele începea să apună, umbrele 
devenind mai lungi. 

Rowan și ceilalți se împrăștiaseră pe câmp, dar, din când 
în când, o rafală de vânt rece îi spunea că partenerul ei încă 
lupta și își făcea loc ucigând, încercând să ajungă din nou 
lângă ea. 

Încet, Orynthul începu să se ivească mai aproape. Lent, 
zidurile însemnate drept reper îndepărtat se transformară 
într-o prezenţă impunătoare. 

Turnurile de asediu ajunseră la ziduri, iar soldaţii luară cu 

asalt 
meterezele. 

Totuși, porţile mai rezistau. 

Aelin își ridică privirea ca să le ordone lui Borte și Yeran să 
doboare turnurile de asediu. 

Chiar la timp ca să îi vadă pe cei șase balauri Dinţi-de-fier 
izbindu- se în păsările ruk, împrăștiindu-i pe Borte, Falkan și 
Yeran, păsările și balaurii ţipând când loviră pământul și se 
rostogoliră, făcând astfel loc unui balaur imens să plonjeze 
spre Aelin. 

Tânăra regină aruncă un zid de foc spre cer când balaurul 
își întinse ghearele spre ea și Lordul Nordului. 

Balaurul se înclină, ridicându-se și plonjând din nou. 

Lordul Nordului se ridică în două picioare, rămânând pe 
loc în timp ce balaurul se îndreptă către ei, dar Aelin sări de 
pe spatele lui, nereușind să rostească „Pleacă!” din cauza 
gâtului rănit de la atâta ţipat. 

Lordul Nordului pur și simplu își plecă privirea când balaurul 

se 
năpusti asupra lor. 

Ea nu avea suficientă magie - nu încât să transforme 
creatura în cenușă. 

Așadar, Aelin își proiectă magia în jurul cerbului și ieși din 

sfera 


de foc ţinând scutul ridicat și sabia înclinată. 

Se pregăti pentru impact, studiind fiecare detaliu al 
armurii balaurului: unde era cel mai slab punct, unde putea 
lovi dacă reușea să se ferească de mușcătura lui. 

Duhoarea de hoit din respiraţia lui se simţi ca o rafală 
fierbinte când își deschise larg botul. 

Capul acestuia se rostogoli la pământ. 

Nu se rostogoli, cât se izbi de o coadă mare și ţepoasă - 
era a balaurului cu ochi de smarald care atacase. 

Aelin se ghemui când balaurul fără călăreț se roti spre 
vrăjitoarea Dinţi-de-fier care se holba, încă pe spatele 
balaurului decapitat. 

Cu o lovitură rapidă a cozii, balaurul cu ochi verzi o 
împunse pe vrăjitoare cu ţepii și îi azvârli trupul pe câmp. 

Apoi se zări un licăr... o strălucire. Acum se grăbea spre ea 

un 
leopard-fantomă, iar Aelin spre acesta. 

Își aruncă braţele în jurul leopardului când acesta se ridică, 

trupul 
masiv aproape doborând-o la pământ. 

— Bine că ne-am întâlnit, prieteno! fu tot ce reuși să 
spună Aelin când o îmbrăţișă pe Lysandra. 

Un corn răsună din oraș... un strigăt frenetic după ajutor. 

Aelin și Lysandra se întoarseră spre Orynth și cele trei 
turnuri de asediu lipite de zidurile de lângă poarta sudică. 

Ochii de smarald îi întâlniră pe cei turcoaz cu auriu. 
Lysandra dădu din coadă. 

Aelin zâmbi. 

— O facem? 

XXX 

Trebuia să ajungă din nou lângă ea. 

Separaţi fiind de un câmp de luptă, Rowan își făcu loc spre 
Aelin ucigând, Fenrys și Lorcan rămânând aproape. 

Durerea devenise un vuiet slab în urechile lui. Pierduse de 

mult 
șirul rănilor căpătate. Își aducea aminte de ele doar din 
cauza 


vârfului de fier al unei săgeți primite în umăr, rămas acolo 
când îi fusese scoasă. 

Fusese o greșeală prostească, din grabă. Vârful de fier era 
suficient ca să îl împiedice să se transforme, să zboare spre 
ea. Nu îndrăznise să se oprească destul de mult timp ca să îl 
scoată... având în apropiere mulţimea de inamici. Așadar, 
continua să lupte alături de tovarășii lui. Caii lor atacau 
neînfricaţi sub ei, câștigând teren, dar nu o vedea pe Aelin. 

Doar pe Lordul Nordului care traversa câmpul de luptă, 
îndreptându-se spre Oakwald, ca și când ar fi fost eliberat. 

Fenrys, cu faţa stropită de sânge negru, strigă: 

— Unde este? 

Rowan scrută câmpul, inima bătându-i cu putere. Dar 
legătura din pieptul lui strălucea intens. 

Lorcan doar îi arătă zidurile orașului de lângă poarta 
sudică, leopardul-fantomă care dobora grupuri de soldaţi ai 
Morathului, însoţit de rafale de foc și de un războinic în 
armură aurie și cele trei turnuri de asediu care aduceau 
haosul pe ziduri. 

Rowan putea urmări totul. 

Le vedea pe Aelin și Lysandra urcând pe rampa dinăuntru, 
tăind și sfâșiind soldaţii dintre ele, nivel după nivel. Unde 
una rata un soldat, cealaltă îl dobora. Unde lovea una, 
cealaltă apăra, croindu-și drum spre catapulta mică din vârf. 

Soldaţii țipară, unii sărind din turn când Lysandra îi sfâșie, 
iar Aelin se avântă spre treptele care flancau baza cu roţi a 
catapultei și începu să împingă. 

Intorcând-o. Cu spatele la Orynth și la castel. Exact cum îi 
spusese Aelin că procedase Sam Cortland în Golful 
Craniului, mecanismul catapultei permițându-i să îi rotească 
baza. Văzând-o cum împingea catapulta în poziţie, tocmai 
spre turnul de asediu din stânga, Rowan se întrebă dacă 
tânăra asasină zâmbea. 

In al doilea turn, o siluetă cu păr roșcat se luptase ca să 

ajungă la 


nivelul superior, rotind acum catapulta spre cel de-al treilea și 
ultim 
turn. 

Era Ansei din Briarcliff. 

Sabia lui Ansei licări și catapulta fu pusă în funcţiune, 
aruncând bolovanul pe care îl ţinea, chiar în clipa în care 
Aelin o cobori pe Goldryn spre catapulta din faţa ei. 

Cei doi bolovani se înălţară și se izbiră în turnul de asediu de 

lângă 
ele. 

Fierul scârţăi, lemnul se sfărâmă, iar cele două turnuri 
începură să se răstoarne. Nici măcar Rowan nu reuși să 
vadă unde plecase Ansei din Briarcliff ca să scape de 
dezastru. 

Aelin rămase în vârful primului turn de asediu și sări pe 
brațul acum întins al catapultei, ieșind în afară, deasupra 
câmpului de luptă de dedesubt. Îi strigă ceva Lysandrei, 
care se transformă din nou, un balaur ridicându-se din 
săritura unui leopard-fantomă, apucând braţul întins al 
catapultei cu ghearele unui picior în timp ce o ridică pe 
Aelin. 

Cu o bătaie puternică a aripilor, Lysandra smulse 
catapulta din niturile de deasupra turnului. Şi, răsucind-o, o 
aruncă în ultimul turn de asediu, doborându-l la pământ - 
direct peste o hoardă de soldați ai Morathului care încerca 
să intre pe poarta sudică. 

Cu ochii mari, cei trei războinici Fae clipiră. 

— Acolo este Aelin, fu tot ce spuse Fenrys. 

XXX 

Salkhi rămăsese în aer. La fel și Sartag, alături de Kadara. 

Asta era tot ce știa Nesryn; era singurul lucru de care îi 
păsa când atacă balaur după balaur. 

Lupta era mult mai rea decât anticipase. Deși păsările ruk 
erau rapide și neînfricate, balaurii aveau avantajul staturii 
impresionante și al ţepilor otrăviţi din cozile lor, iar călăreţii 
fără suflet nu se temeau să își spulbere balaurii dacă asta 
însemna să doboare o pasăre ruk odată cu ei. 


Deja se apropia. Armata khaganatului se apropiase tot 
mai mult de Orynthul asediat, incendiat și distrus. Dacă ar fi 
reușit să își păstreze în continuare avantajul, ar fi putut să îi 
izbească pe inamici de ziduri, așa cum procedaseră cu 
legiunea Morathului în Anielle. 

Totuși, fură nevoiţi să acţioneze rapid. Inamicul se năpusti 
spre ambele porți ale orașului, hotărât să pătrundă înăuntru. 
Poarta sudică rezistă, turnurile de asediu care atacaseră în 
urmă cu câteva clipe fiind acum distruse. 

Dar poarta vestică nu avea să rămână închisă mult timp. 

Când Salkhi se ridică din încăierare ca să își tragă sufletul, 
Nesryn îndrăzni să arunce o privire și să estimeze câți 
rukhini mai zburau. În ciuda vrăjitoarelor Crochan și a 
rebelelor Dinţi-de-fier, ei erau copleșiți numeric, dar rukhinii 
erau odihniţi. Pregătiți și nerăbdători să lupte. 

Insă nu numărul rukhinilor rămași îi tăie respiraţia, ci ceea ce 

se 
întâmpla în spatele lor. 

Nesryn plonjă spre Sartaq, Kadara sfâșiind gâtul unui balaur 

în 
zbor. 

Prinţul gâfâia, stropit cu sânge albastru și negru, când 
Nesryn zbură lângă el. 

— Transmite mesajul! strigă ea acoperind vacarmul și 
șuieratul vântului. Indreaptă-te spre zidurile orașului! Spre 
poarta sudică! 

Sartag miji ochii sub coif, iar Nesryn îi arătă în spatele lor 
cea de-a doua armată întunecată care se furișa direct din 
Perranth, unde fără îndoială se ascunsese. 

Restul armatei Morathului. Împreună cu vrăjitoarele Dinţi- 
de-fier și balaurii lor. 

Lupta fusese o capcană ca să îi atragă aici și să își 
risipească forţele învingând armata asta, în timp ce restul 
se furișa pe la spate și îi prindea la zidurile Orynthului. 

XXX 


Poarta vestică fu doborâtă în cele din urmă. 


Aedion era pregătit când berbecul o împunse cu putere, 
fierul scârţâind când cedă. Apoi, soldaţii Morathului se 
împrăștiară peste tot. 

Scut lângă scut, Aedion își aranjase oamenii într-o grupare ca 

să îi 
întâmpine. 

Tot nu era suficient. Legiunea Bane nu putea face nimic 
pentru a opri valul care se grăbea dinspre câmpul de luptă, 
împingându-i tot mai mult înapoi pe culoar. Și nici măcar 
Ren, care-i conducea pe oamenii de pe ziduri, nu putea opri 
valul care venea peste ei. 

Trebuiau să închidă din nou poarta. Erau nevoiţi să 
găsească o cale să o închidă. 

Aedion abia putea să respire și să se ţină pe picioare. 

Un corn de avertisment răsună. Morathul trimisese o a 
doua armată, întunericul învăluind-o pe a lor. 

Erau mulți prinți valgi. Morathul 

aşteptase. Ren strigă la el, acoperind 

vuietul luptei: 

— Au eliberat poarta sudică! Aduc în spatele zidurilor cât 
mai mulţi soldaţi de-ai noștri! 

Ca să se regrupeze și să se adune înainte să întâlnească a 
doua armată. Dar, cu poarta vestică încă deschisă și 
Morathul care năvălea înăuntru, nu aveau nicio șansă. 

El trebuia să închidă poarta. Aedion și legiunea Bane se 
luptau cu săbiile, împungând și tăind, ca un val în care să se 
izbească Morathul, însă efortul nu era suficient. 

Un balaur se prăbuși prin poartă, rostogolindu-se pe pământ 

spre 
ei. Aedion se pregăti de impact. 

Totuși, bestia doborâtă se opri, strivind soldaţii sub ea, 
chiar în boltă, blocând calea și creând o baricadă în faţa 
porţii vestice. 

Intenţionat, își dădu seama Aedion când un războinic 
blond sări din șaua balaurului care încă ţinea în gheare o 
vrăjitoare Dinţi-de-fier moartă, din al cărei gât curgea sânge 
albastru pe coastele aspre. 

Războinicul alergă spre ei cu o sabie într-o mână, cu cealaltă 


scoțând un pumnal. Alergă spre Aedion, ochii lui negri 
scrutându-l din cap până în picioare. 
Era tatăl lui. 


CAPITOLUL 
108 
Soldaţii Morathului se cățărară și se târâră peste balaurul 
doborât care le bloca drumul, îngrămădindu-se sub boltă și 
în culoar. 
Un scut auriu îi ținu la distanţă, însă nu pentru mult timp. 
Totuși, răgazul oferit de Gavriel le permise celor din legiunea 
Bane 
să bea apa rămasă în ploștile lor și să adune armele căzute. 
Aedion gâfâi, rezemându-și un braţ de culoarul porţii. În 
spatele scutului lui Gavriel, inamicul se agită furios. 
— Eşti rănit? îl întrebă tatăl lui. Erau primele cuvinte pe care 
i le 
adresa. 
Aedion reuși să își ridice capul. 
— Ai găsit-o pe Aelin, fu tot ce 
spuse el. Chipul lui Gavriel se 
îmblânzi. 
— Da. lar ea a încuiat poarta Wyrd. 
Aedion închise ochii. Măcar reușise să o închidă. 
— Erawan? 
— Nu. 
Nu avea nevoie să știe în detaliu de ce ticălosul nu era mort, 
ce 
mersese prost. 
Aedion se desprinse de zid, clătinându-se, iar tatăl său îl 
ajută să- și recapete echilibrul apucându-l de cot. 
— Trebuie să te odihnești. 
Aedion își smuci braţul din mâna lui Gavriel. 
— Spune-le asta soldaţilor care au murit! 
— Ai să mori și tu, îi spuse tatăl său, mai tăios ca 
niciodată, dacă nu te așezi un minut! 
Aedion și Gavriel se fixară din priviri. 
N-avea ce să-i mai spună, cum să-l contrazică pe Leu. 


Aedion doar scutură din cap. 

Scutul auriu al lui Gavriel se clătină sub atacul violent al 
valgilor care încă se agitau dincolo de el. 

— Trebuie să închidem din nou poarta, spuse Aedion, 
arătând spre cele două uși deschise, dar intacte, lipite de 
ziduri. Accesul către acestea era blocat de soldaţii 
Morathului care tot încercau să treacă de scutul lui Gavriel. 
Sau o să copleșească orașul înainte ca armata noastră să 
apuce să se regrupeze. 

Pentru că poarta vestică încă era larg deschisă, nu ar fi 

contat dacă 
s-ar fi adăpostit în spatele zidurilor. 

Tatăl său îi urmări privirea. Se uită la soldaţii care 
încercau să treacă de apărarea lui, numărul uriaș fiind redus 
de balaurul pe care îl doborâse cu grijă în faţa lor. 

— Atunci asta o să facem, spuse Gavriel și zâmbi macabru. 
Împreună. 

Ultimul cuvânt era mai mult o întrebare subtilă și 

tristă. Împreună. Ca tată și fiu. Ca doi războinici 

ce erau. 

Gavriel, tatăl său, venise. 

Și uitându-se în acei ochi negri, Aedion își dădu seama că 
tatăl său nu o făcuse pentru Aelin sau pentru Terrasen. 

— Împreună, spuse răgușit Aedion. 

Nu doar în calea acestui obstacol și a luptei care se 
dădea, ci în orice ar fi urmat după aceea, dacă ar fi 
supravieţuit. Impreună. 

Aedion ar fi putut jura că ceva asemănător bucuriei și 
mândriei umplu ochii lui Gavriel. Bucurie, mândrie și 
tristeţe, apăsătoare și vechi. 

Aedion se întoarse la cei din legiunea Bane, făcându-le 
semn soldaţilor de lângă el să se dea la o parte pentru ca 
Gavriel să se alăture formaţiei. Mai trebuiau să împingă 
puternic o dată și să închidă poarta. Armata lor trebuia să 
intre pe poarta sudică și să găsească o cale să îi adune pe 
toți înainte ca noua armată să ajungă la oraș. Dar cea 
vestică trebuia eliberată și încuiată. Permanent. 


Împreună, ca tată și fiu, aveau să facă faţă 

situaţiei. Dar când tatăl lui nu veni lângă el, 

Aedion se întoarse. 

Gavriel mersese direct spre poartă și spre linia aurie a 
scutului său, care acum împingea tot mai mult înapoi, 
urnind zidul de soldaţi inamici odată cu el, încovoindu-se în 
fiecare clipă. Prin culoar. Prin boltă. 

Nu. 

Gavriel îi zâmbi. 

— Închide poarta, Aedion! fu tot ce-i spuse tatăl său. 

lar apoi Gavriel păși dincolo de porţi, scutul auriu subţiindu- 

se. 

„Nu!” 

Cuvântul luă forma unui strigăt în gâtul lui Aedion. 

Dar soldaţii Bane se grăbeau spre ușile porții, închizându-le. 

Aedion deschise gura ca să le strige să se oprească. Să se 
oprească... Să se oprească... 

Gavriel își ridică sabia și pumnalul strălucind auriu în 
lumina tot mai slabă a zilei. Poarta se închise în spatele lui, 
lăsându-l afară. 

Aedion nu se putea mișca. 

Niciodată nu se oprise, fiind mereu în mișcare, și totuși, 
nu fu în stare să-i ajute pe soldaţii care acum îngrămădeau 
lemne, lanţuri și metale în faţa porții vestice. 

Gavriel ar fi putut să rămână și să împingă scutul suficient de 

mult 
timp încât să închidă porţile. Ar fi putut să rămână 

aici... Aedion alergă atunci. 

Prea încet. Pașii îi erau prea lenți, trupul imens și greoi 
împiedicându-l când își făcu loc printre oamenii lui, când se 
îndreptă spre scările care urcau pe ziduri. 

Lumina aurie licări pe câmpul de luptă. 

Apoi se stinse. 

Aedion alergă mai repede, un suspin arzându-i gâtul, 
sărind și căţărându-se pe soldaţii căzuţi, muritori și valgi. 

Ajunse pe ziduri și alergă spre marginea lor. 


„Nu!” 

Cuvântul îi însoțea bătăile inimii. 

Aedion îi ucise pe valgii care-i stăteau în cale și pe oricine 

trecea 
peste scara de asediu. 

Scara. Putea să coboare luptând, ca să ajungă pe câmpul 
de luptă, la tatăl său... 

Aedion lovi atât de puternic cu sabia în soldatul valg din 
faţa lui încât bărbatului îi sări capul de pe umeri. 

Apoi ajunse la zid și se uită la spaţiul de lângă 

poartă. Berbecul era ţăndări. 

Valgii erau grămadă unii peste ceilalţi pe câteva rânduri 
în jurul lui. În faţa porţii. Pe lângă balaur. 

Erau atât de mulţi încât accesul spre poarta vestică era 
oprit; atât de mulţi încât poarta era consolidată, ca o rană 
deschisă a cărei hemoragie fusese oprită. 

Cât timp rămăsese el acolo, incapabil să se miște, 
incapabil să facă nimic, în timp ce tatăl său făcuse asta? 

Prima dată îi văzu părul blond. 

În faţa muntelui de valgi pe care îl înălţase - a porţii pe 
care o închisese pentru ei, a orașului pe care îl protejase. 

O liniște îngrozitoare și rapidă cuprinse trupul lui Aedion. 

Nu mai auzi strigătele luptei și nu mai văzu cine se 
războia în jurul și deasupra sa. 

Nu mai văzu decât războinicul căzut care se uita în gol 
spre cerul care se întuneca și al cărui gât tatuat era sfâșiat. 
Încă ţinea sabia în mână. 

Gavriel. 

Tatăl său. 

XXX 

Armata Morathului se retrase de la poarta vestică închisă, 
către restul soldaţilor din Morath care înaintau. 

Șchiopătând din cauza tăieturii adânci din picior, cu umărul 


amorţit de la vârful săgeţii rămas acolo, Rowan își înfipse 
sabia în fața unui soldat care fugea. Sângele negru ţâșni, 
dar Rowan deja se mișca, îndreptându-se către poarta 
vestică, unde lucrurile se liniștiseră prea mult. 

Se îndreptase într-acolo doar când o zărise pe Aelin 
făcându-și loc luptând spre poarta sudică, împreună cu 
Ansei; după ce doborâse turnurile de asediu din jurul 
acesteia. Acum, prin acea poartă intra cea mai mare parte a 
armatei lor, cea a khaganului alergând ca să ajungă în 
spatele zidurilor înainte să se închidă. 

Aveau cel mult o oră înainte ca Morathul să îi atace din 
nou - înainte să fie forţaţi să închidă și poarta sudică, lăsând 
afară pe cei rămași în urmă, ca să fie izbiţi de ziduri. 

Poarta vestică urma să rămână închisă, datorită 
balaurului doborât și grămezilor de cadavre care-l 
înconjurau, și apărării din interior. 

Rowan văzuse lumina aurie pâlpâind în urmă cu câteva 
minute, își făcuse loc luptându-se, înjurând vârful de fier din 
braţ care îl împiedica să se transforme. Fenrys și Lorcan 
plecaseră ca să-i ucidă pe soldaţii Morathului care încercau 
să îi atace pe cei care fugeau spre poarta sudică și, în aer, 
păsările ruk ce le purtau pe vindecătoare, Elide și Yrene 
numărându-se printre ele, intraseră în orașul cuprins de 
panică. 

Trebuia să o găsească pe Aelin și să își pună planurile în 
aplicare înainte să fie prea târziu. 

Ştia cine mărșăluia alături de armata care înainta. Nu 
intenţiona să o lase să înfrunte singură situația.. 

Dar sarcina asta... el știa ce îi aștepta. Știa, și tot plecă. 

Rowan îl găsi pe Gavriel în faţa porţii vestice, înconjurat 
de zeci de morţi - un adevărat zid între poartă și armata 
inamică. 

Lumina pierea cu fiecare minut. Soldaţii rămași ai 
Morathului și vrăjitoarele Dinţi-de-fier fugiră spre întăririle 
care se apropiau. 

Grăbindu-se către poarta sudică, armata khaganului 
încercă să ucidă cât mai mulţi. 


Ei trebuiau să intre în oraș, indiferent cum. 

Ridicând scările de asediu care fuseseră doborâte la 
pământ cu doar câteva minute sau ore înainte, armata 
khaganului se cățără pe ziduri, unii cărându-i pe cei răniţi în 
spate. 

Cu magia doar o briză, Rowan scrâșni din dinţi din cauza 
piciorului și a umărului care-i zvâcneau și dădu la o parte 
soldatul Morathului pe jumătate întins peste Gavriel. 

Secolele de existenţă, anii petrecuţi purtând războaie și 
călătorind prin lume... dispăruseră. Dispăruseră în neant, în 
afara acestui trup nemișcat, a carcasei părăsite. 

Genunchii lui Rowan amenințau să cedeze. Tot mai mulţi 
din armata lor urcau pe zidurile orașului, ordonat, dar rapid, 
într-un sanctuar temporar. 

Ei trebuiau să continue. Gavriel și-ar fi dorit ca el să facă 
asta - își dăduse viaţa ca acesta să reușească. 

Totuși, Rowan își plecă fruntea. 

— Sper că ţi-ai găsit pacea, frate. Și, în Lumea de Dincolo, 
sper să o regăsești. 

Rowan se aplecă, gemând când durerea îi săgetă coapsa, 
și îl ridică pe Gavriel pe umărul sănătos. Apoi, urcă pe scara 
de asediu încă ancorată de zidul vestic, pe ziduri, fiecare 
pas fiind mai greoi decât ultimul, o amintire a prietenului 
său, o imagine a regatelor pe care le văzuseră, a inamicilor 
cu care luptaseră, a clipelor liniștite care n- aveau să fie 
cântate vreodată. 

Totuși, cântecele aveau să-l pomenească pe Leul căzut în 
faţa porţii vestice a Orynthului, apărând orașul și pe fiul său. 
Dacă ar fi supravieţuit cumva zilei de astăzi, barzii le-ar fi 
cântat faptele. 

Chiar și în haosul provocat de soldaţii khaganatului și 
cavaleria Darghan care se îndrepta spre oraș, liniștea se 
lăsă când Rowan cobori pe scările meterezelor, purtându-l 
pe Gavriel. 

El abia reuși să dea recunoscător și ușurat din cap spre 
Enda și Sellene care, obosite și însângerate, își trăgeau 
sufletul împreună cu 


un grup de verișoare lângă rămășițele catapultelor. Erau 
rudele lui și totuși, războinicul de pe umărul său... și Gavriel 
făcuse parte din familia sa, chiar și când el nu își dăduse 
seama de asta. 

Greutatea imposibilă și oribilă de pe umărul lui îi 
împovăra cu fiecare pas spre locul unde Aedion stătea la 
baza scărilor, sabia din Orynth legănându-i-se în mână. 

— Ar fi putut să rămână, fu tot ce spuse Aedion când 
Rowan îl lăsă ușurel pe Gavriel pe primele trepte. Ar fi putut 
să rămână... 

Rowan se uită la prietenul lui căzut. La cel mai apropiat 
prieten, care-l însoţise în multe războaie și pericole și 
meritase această nouă patrie la fel de mult ca oricare dintre 
ei. 

Rowan închise ochii goi ai lui Gavriel. 

— Ne vedem în Lumea de Dincolo! 

Părul blond al lui Aedion atârna umed din cauza sângelui 
și a transpiraţiei, sabia veche din mâinile lui fiind plină de 
sânge negru. Soldaţii trecură pe lângă el, coborând scările 
meterezelor, și totuși, Aedion nu făcu decât să se uite fix la 
tatăl său. La piatra însângerată din râul războiului. 

Apoi, Aedion ieși pe străzi. Lacrimile și strigătele aveau să 
se audă mai târziu. Rowan îl urmă. 

— Trebuie să ne pregătim pentru a doua parte a luptei, 
spuse răgușit Aedion. Altfel, nu o să supravieţuim nopţii. 

Enda și Sellene își foloseau deja magia ca să ridice 
grămezile de resturi căzute pe poarta vestică. Pietrele se 
clătinară, dar se mișcară. Puterea lor era mai mult decât ar 
fi putut să le ceară Rowan. 

Rowan se întoarse ca să urce din nou pe ziduri și nu 
îndrăzni să-și dea voie să privească în spatele lor - spre 
locul unde știa că soldaţii îl mutau pe Gavriel mai aproape 
de inima orașului, într-un loc sigur. 

Prietenul - fratele lui - murise. 

— Înălţimea Ta! Călărețul ruk stropit cu sânge care stătea 
pe zidul meterezei arătă spre orizont. Intunericul îi acoperă 
în mare parte, dar am estimat numărul soldaţilor care se 
apropie. Rowan se pregăti. 


Sunt cel puţin douăzeci de mii. Călărețul înghiţi. Rândurile lor 
sunt 
pline de valgi - și șase kharankui. 

Nu Kkharankui. Ci șase prințese valge care infestaseră 

păienjeniţele. Rowan își impuse să se transforme, dar 

corpul său refuză. 

Scrâșnind din dinţi, își scoase armura de pe umăr și 
întinse mâna spre rană, dar aceasta se închisese, prinzând 
vârful de fier înăuntru și împiedicându-l să se transforme - 
să zboare spre Aelin, oriunde s- ar fi aflat. 

Trebuia să ajungă la ea. Trebuia să îi găsească pe Fenrys 
și Lorcan și să o găsească pe ea. Inainte să fie prea târziu. 

Dar odată cu lăsarea întunericului, când scoase un 
pumnal și îl ridică spre rana închisă de la umăr, Rowan își 
dădu seama că, probabil, era deja prea târziu. 

Chiar dacă acum zeii dispăruseră, Rowan încă se trezi 
rugându-se. În agonia provocată de gestul care-i sfâșie 
umărul, se rugă să ajungă la timp la Aelin. 

Ei supraviețuiseră până acum, în ciuda așteptărilor și 
sfidând profeţiile antice. Rowan înfipse mai adânc pumnalul, 
căutând vârful de fier prins înăuntru. 

Trebuia să se grăbească. 


CAPITOLUL 
109 

Chaol își simţea spatele încordat, durerea străbătându-i 
șira spinării. Nu știa dacă din cauza tratamentelor oferite de 
soţia lui în castel sau a orelor de luptă. 

Nu se arătă interesat când el și Dorian trecură la galop 
dincolo de poarta sudică spre Orynth, fără să poarte vreun 
însemn în mijlocul soldaţilor care se grăbeau să intre, 
pregătindu-se de impactul cu noua armată care mărșăluia 
spre ei. 

Noaptea avea să se lase curând, iar Morathul nu 
intenţiona să aștepte până la răsărit, pentru că întunericul 
plutea deasupra lor ca un nor îngrozitor. 

Ce zbura și se mișca rapid în acel întuneric, ce îi aștepta... 

Dorian stătea aproape pleoștit în șa, cu scutul prins la spate 

și 
Damaris în teaca de la brâu. 

— Arăţi așa cum mă simt eu, reuși Chaol să spună. 

Dorian își îndreptă ochii de culoarea safirului spre el, un licăr 

de 
amuzament luminând profunzimile bântuite. 

— Știu că un rege nu ar trebui să stea cocoșat, zise 
frecându-și fața stropită de noroi și sânge. Dar nu îmi pasă. 

Chaol zâmbi macabru. 

— Avem lucruri mai rele de care să ne îngrijorăm. 

Mult mai rele. 

Se grăbiră spre castel, urcând dealul care avea să-i ducă 
spre ușile acestuia, când un corn răsună pe câmpul de 
luptă. 

Un avertisment. 

De pe deal, vedeau clar ceea ce îi făcuse pe soldaţi să alerge 

grăbiţi 
spre ei. 

Morathul prindea viteză, ca și când și-ar fi dat seama că 

prada era 


epuizată și nu ar fi vrut să o lase să își revină. 

Chaol se uită la Dorian, iar cei doi își îndreptară caii din 
nou spre zidurile orașului. Soldaţii khaganului procedară la 
fel, coborând dealurile pe care le urcaseră. 

Înapoi spre metereze. Şi spre iadul care urma să fie încă o 
dată dezlănţuit asupra lor. 

XXX 

Rezemată de un balaur mort, Aelin bău tot ce-i mai 
rămăsese în burduful pentru apă. 

Lângă ea, Ansei din Briarcliff gâfâi printre dinţi când 
magia vindecătoarei îi închise rana, tăietura urâtă de pe 
braţ. 

Atât de gravă încât Ansei nu reușise să ţină o armă. 
Așadar, ele se opriseră chiar în clipa în care se schimbase 
soarta luptei, inamicul lor fugind acum dinspre zidurile 
Orynthului. 

Cu magia epuizată și membrele ca de plumb, Aelin era 

năucită. 

Vuietul luptei încă îi bâzâia în urechi. 

Pline de sânge uscat și noroi, nimeni nu le recunoscu pe 
regine în locul în care căzuseră în genunchi, atât de aproape 
de poarta sudică. Soldaţii alergau pe lângă ele, încercând să 
intre în oraș înainte de sosirea armatei din spatele lor. 

Avea nevoie de un minut, doar de unul, să-și recapete 
suflarea, urmând să se grăbească spre poarta sudică. In 
Orynth. 

În patria ei. 

Ansei înjură, clătinându-se, iar vindecătoarea îi întinse o 
mână ca să o sprijine. 

Nu era bine deloc. 

Aelin știa ce și cine mărșăluia spre ei. 

Trecuse o vreme de când Lysandra se înălțase în văzduh, 
alăturându-se din nou vrăjitoarelor rebele Dinţi-de-fier și 
Crochan. Ea nu știa unde erau acum Rowan și tovarășii lui. li 
pierduse în urmă cu câteva ore, zile sau o eternitate. 

Rowan era în siguranţă - legătura dintre parteneri îi spunea 


destule. Nu avea nicio rană mortală. Și, prin jurământul de 
sânge, știa că Fenrys și Lorcan mai trăiau. 

Nu știa dacă putea spune același lucru despre restul 

prietenilor ei. 

Nu voia să știe, nu încă. 

Vindecătoarea termină cu Ansei, iar când femeia se 
întoarse, Aelin ridică o mână. 

— Du-te și ajută pe cineva care are nevoie, spuse răgușit 

Aelin. 

Vindecătoarea nu ezită și plecă în grabă, alergând încotro se 
auzeau strigătele. 

— Trebuie să intrăm în oraș, șopti Ansei, rezemându-și 
capul de pielea îmbrăcată în fier din spatele ei. Inainte să 
închidă poarta. 

— Așa este, spuse Aelin, adunându-și puterea în picioarele 
obosite ca să poată să se ridice, aproximând cât de departe 
era ultima armată. 

Avea un plan pentru asta. Cu toţii aveau. 

Dar timpul nu fusese de partea ei. Poate rămăsese fără noroc 

odată 
cu zeii pe care îi distrusese. 

Aelin își înghiţi uscăciunea din gură și mormăi când se 
ridică în picioare. Lumea se clătină, dar ea nu-și pierdu 
echilibrul, reușind să apuce frâiele unui călăreț Darghan 
care trecea pe acolo și ordonându- i să oprească și să o 
ducă pe regina roșcată care delira pe jumătate, întinsă pe 
pământ. 

Ansei abia protestă când Aelin o urcă în șa, în spatele 

soldatului. 

Aelin rămase lângă balaurul doborât, privindu-și prietena 
până ce trecu prin poarta sudică, intrând în Orynth. 

Încet, Aelin se întoarse spre valul tot mai mare de 

întuneric. Ea îi condamnase. 

În spatele ei, poarta sudică se închise cu un 

scârţâit. Bubuitul îi răsună în oase. 

Soldaţii rămași pe câmp strigară cuprinși de panică, dar 
ordinele fură transmise mai departe. Trebuiau să formeze 
rândurile și să se pregătească de luptă. 

Putea să regândească planul. 


Încă scruta cerul în căutarea unui șoim cu 

coada albă. Nici urmă de el. 

Bun, își spuse ea. 

Aelin închise ochii o clipă și-și atinse pieptul cu o mână ca 
și când asta ar fi putut să o calmeze, să o pregătească 
pentru ce pândea în întunericul care se apropia. 

Soldaţii strigară când se adunară, ţipetele răniților și ale 
muribunzilor răsunând peste tot, aripile vuind pretutindeni. 

Totuși, Aelin mai rămase o clipă dincolo de porţile orașului 
ei, ale casei sale, cu mâna încă lipită de piept, simțind inima 
ce bătea cu putere și praful fiecărui drum pe care călătorise 
în ultimii zece ani ca să revină aici. 

Pentru clipa asta. Cu scopul acesta. 

Așadar, își șopti povestea o ultimă 

dată. Povestea ei. 

„Odată ca niciodată, într-un ţinut demult ars din temelii, trăia 
o tânără prinţesă care își iubea regatul...” 

XXX 

Yrene se oprise doar pentru câteva minute din a-i vindeca 
pe alţii, puterea sa circulând intens și strălucitor, fără să 
scadă în ciuda faptului că lucra de câteva ore. 

Dar se oprise, trebuind să vadă ce se întâmplase. Auzind 
că soldaţii lor, aproape victorioși, se întorseseră la zidurile 
orașului, alergase și mai repede spre meterezele castelului 
împreună cu Elide, întrucât fata îi fusese alături toată ziua, 
ajutând-o. 

Elide tresări când urcară pe scări spre metereze, dar nu 
se plânse, ci scrută spaţiul aglomerat, căutând pe cineva, 
ceva. Privirea i se opri asupra unui bătrân însoţit de un copil 
cu păr blond-roșcat. Mesagerii se apropiară de el, plecând 
apoi în grabă. 

Cel care șchiopăta spre ele era un lider - cineva de la 
conducere - își dădu seama Yrene. 

Apropiindu-se, bătrânul tresări când o văzu pe Elide. 


Lui Yrene nu îi mai păsă de prezentări când zări câmpul de 

luptă. 

Armata - o altă armată - care mărșăluia spre ei, aproape 
învăluită în întuneric. Cu șase kharankui în primele rânduri. 

Soldaţii khaganului se adunaseră lângă ziduri, atât în 
afara, cât și în interiorul orașului. Poarta sudică era acum 
închisă. 

Nu era suficient să înfrunte ce mărșăluia perseverent, 
creaturile pe care abia le vedea agitându-se în rândurile lor. 
Prinţese valge - printre ei se aflau prințese valge. 

Chaol. Unde era Chaol... 

Elide și bătrânul vorbeau. 

— Nu putem să înfruntăm atât de mulţi soldaţi și să 
scăpăm, spuse Elide pe un ton atât de diferit de oricare altul 
auzit de Yrene. Poruncitor și rece. 

Elide arătă spre câmpul de luptă, la întunericul - pe toţi zeii, 
întunericul - care se aduna deasupra lor. 

Pe Yrene o trecu un fior. 

— Ştii ce este? întrebă Elide prea încet. Pentru că 

eu știu. Bătrânul doar înghiţi. 

Yrene își dădu atunci seama ce era în întuneric. Cine era în 

el. 

Erawan. 

Ultima rază de soare dispăru, colorând zăpada 
însângerată în nuanţe albăstrui. 

Un licăr de lumină pâlpâi în spatele lor, iar copilul se 
întoarse, suspinând când o femeie uimitor de frumoasă, 
însângerată și obosită își făcu apariţia. Cu o mantie, își 
acoperi trupul gol, fără să tremure de frig. 

Femeia metamorfică o îmbrăţișă pe fată. 

Chaol îi spusese Lysandra. O lady din regatul lui Aelin. 

Nepoata 
neștiută a lui Falkan Ennar. 

Lysandra se întoarse spre bătrân. 

— Aedion și Rowan au dat ordinul, Darrow. Trebuie să-i 
evacuăm imediat pe toţi cei care pot pleca. 


Bătrânul - Darrow - pur și simplu se uită la câmpul de 
luptă, rămânând fără cuvinte în faţa armatei care se apropia 
tot mai mult și în fruntea căreia se conturau două siluete ce 
se îndreptau nestânjenite spre zidurile orașului, întunericul 
roind în jurul lor. 

Erawan. Tânărul cu părul blond. L-ar fi recunoscut și dacă 
ar fi fost oarbă. 

O femeie brunetă cu piele albă mergea lângă el, veșmintele 
umflându-se în jurul ei pe un vânt-fantomă. 

— Maeve, șopti Lysandra. 

Atunci oamenii începură să ţipe de groază și disperare. 

Maeve și Erawan veniseră ca să supravegheze personal 

căderea 
Orynthului. 

Veneau către porțile orașului urmaţi de un întuneric tot 
mai intens și de o armată din ce în ce mai mare. Piciorușele 
păianjenilor, creaturile care puteau devora viaţa și bucuria, 
ţăcăneau în beznă. 

Pe toţi zeii... 

— Lord Darrow! interveni Elide, brusc și poruncitor. Există 
o cale de ieșire din oraș? Un fel de ieșire secretă prin munţi, 
pe unde pot să meargă copiii și bătrânii? 

Darrow își luă privirea de la regele valg și regina valgă care 

se 
apropiau. 

În ochi i se citeau neajutorarea și disperarea care îi sparseră 

vocea 
când spuse: 

— Nicio cale care să le permită să scape la timp. 

— Spune-mi unde este! îi ordonă Lysandra. 

Ca măcar să poată încerca, zise și dădu să o apuce pe fată 

de brat. 

Ca Evangheline să încerce să fugă. 

O înfrângere. Ceea ce păruse o victorie era pe cale să 
devină o înfrângere totală. Un măcel condus de Maeve și 
Erawan, aflaţi la mai puţin de o sută de metri de zidurile 
orașului. 

Doar pietrele vechi și fierul stăteau între ei și 

Orynth. Darrow ezita. Bătrânul era șocat. 


Dar Evangeline arătă cu degetul spre porţi, spre Maeve și 

Erawan. 

— Uite! 

Şi, iat-o! 

În nuanțele tot mai albastre ale nopţii, printre fulgii care 
începeau să cadă, Aelin Galathynius apăruse în fața porţii 
sudice închise. 

Apăruse în faţa lui Erawan și a lui Maeve. 

Părul ei despletit flutura în vânt ca un stindard auriu, o 
ultimă rază de lumină la sfârșitul zilei. 

Se lăsă tăcerea. Chiar și ţipetele încetară când toţi se 
întoarseră spre poartă. 

Însă Aelin nu dădu înapoi. Nu fugi de regina valgă și 
regele valg care se opriră ca și când ar fi fost încântați de 
silueta singuratică ce îndrăznise să îi înfrunte. 

Lysandra scoase un suspin gâtuit. 

— Ea... nu mai are magie. Vocea femeii metamorfice se 

sparse. Nu 
i-a mai rămas nimic. 

Aelin tot își ridică 

sabia. Flăcările 

străbătură lama. 

O flacără împotriva întunericului adunat. 

O flacăra ca să lumineze noaptea. 

Aelin își ridică scutul, iar flăcările îl învăluiră și pe acesta, 
făcându- | să ardă strălucitor și neînfricat. O imagine veche, 
renăscută. 

Un strigăt străbătu meterezele castelului, orașul și 

zidurile. Regina venise în sfârșit. 

Regina venise ca să păzească poarta. 


CAPITOLUL 
110 

Numele ei era Aelin Ashryver Whitethorn Galathynius. 

Și nu se temea. 

Maeve și Erawan se opriră. La fel și soldaţii din spatele lor, ca 
o ultimă lovitură de ciocan, gata să zdruncine Orynthul. 

Magia din venele ei era doar un tăciune care pâlpâia, dar 
ei nu știau asta. 

Mâinile ei tremurânde amenințau să scape armele, dar ea le 

ținea 
ferm. 

Nici măcar un pas. 

N-avea de gând să le permită să mai facă niciun pas spre 

Orynth. 

Maeve zâmbi. 

— Ce mult ai călătorit, Aelin! 

Aelin pur și simplu o înclină pe Goldryn și se uită în ochii 
aurii ai lui Erawan care licăriră când studie sabia și și-o 
aminti. 

Aelin își dezgoli dinţii, lăsându-și focul să-i lumineze mai 
intens sabia. 

Maeve se întoarse spre regele valg. 

— Așadar, purcedem? 

Dar Erawan se uită la Aelin și ezită. 

Curând, toți aveau să-și dea seama că puterea care îl făcea 

să ezite 
nu mai exista. 

Insă ea nu rămăsese dincolo de poarta sudică pentru a-i 
apăra, ci pentru a trage de timp astfel încât cei din orașul pe 
care îl iubea atât de mult să poată să fugă; să fugă și să 
trăiască pentru a lupta a doua zi. 

Ajunsese acasă. 

Era suficient. 


Ap 


Cuvintele îi răsunau cu fiecare respiraţie, îi limpezeau 
vederea și îi întăreau spatele. O coroană de flăcări 
indestructibile îi apăru pe creștet, rotindu-se. 

Nu putea câștiga împotriva celor doi. 

Dar nu intenţiona să le ușureze treaba. Dacă putea, voia 
să-l ia pe unul din ei cu ea, în viaţa de apoi. Sau cel puţin să 
îi încetinească suficient încât ceilalţi să își facă planul, să 
găsească o cale de a-i opri sau de a-i învinge, chiar dacă 
ambele opţiuni păreau puţin probabile. Imposibile. 

Dar de aceea rămânea aici. 

Ca să le dea o mică speranţă, să le insufle dorinţa de a lupta. 

La final, dacă asta era tot ce putea face împotriva lui 
Erawan și a lui Maeve, putea să treacă în Lumea de Dincolo 
cu fruntea sus, fără să-i fie rușine să îi vadă pe cei pe care Îi 
iubea cu inima ei de foc. 

Așadar, Aelin schiţă o plecăciune înaintea lui Erawan și 
spuse cu ultima fărâmă de curaj pe care o mai avea: 

— Ne-am întâlnit de câteva ori, dar niciodată așa cum 
suntem cu adevărat, zise și îi făcu semn din ochi. Chiar dacă 
genunchii îi tremurau, îi făcu semn din ochi. Pe cât de 
frumos e trupul ăsta, Erawan, cred că îmi lipsește 
Perrington. Doar puțin. 

Maeve își umflă nările, dar în ochii lui Erawan licări 

amuzamentul. 

— Crezi că a fost mâna destinului că ne-am întâlnit în 
Rifthold fără să ne recunoaștem? 

Cu ce nonșalanţă îi vorbea un gunoi atât de dezgustător și 

corupt! 

Aelin se forță să ridice din umeri. 

— A destinului sau a norocului? întrebă ea, gesticulând 
spre câmpul de luptă și orașul ei distrus. Nu crezi că e un 
decor cam grandios pentru confruntarea noastră finală? 
Mult prea demn de noi. 

Maeve scoase un șuierat. 

— Destul! 

Aelin ridică o sprânceană. 

— Mi-am petrecut anul trecut - zece ani, dacă ne gândim 

altfel - 


pregătindu-mă pentru clipa asta, zise și țâțâi. lartă-mă dacă 
vreau să o savurez! Să discut cu marele meu dușman mai 
mult de o clipă. 

Erawan chicoti, iar sunetul îi râcâi oasele. 

— S-ar putea crede că încerci să ne reţii, Aelin 

Galathynius. Ea făcu semn spre zidurile orașului din 

spatele ei. 

— De la ce? Cheile nu mai sunt, iar zeii au dispărut odată 
cu ele, zise zâmbind. Ştiai, nu-i așa? 

Amuzamentul dispăru de pe chipul lui Erawan. 

— Știu. Ce moarte îngrozitoare se simţea în 

vocea lui... Aelin ridică din nou din umeri. 

— Să știi că ţi-am făcut o favoare. 

— Nu o lăsa să vorbească, șopti Maeve. Să terminăm ce am 
început! 

Aelin râse. 

— S-ar putea spune că te temi, Maeve. De orice fel de 
întârziere. Se întoarse din nou spre Erawan. Zeii plănuiau să 
te ia cu ei. Să te sfâșie. Aelin îi schiță un zâmbet. l-am rugat 
să renunţe la ideile lor, ca noi să ne putem duela grandios. 

— Cum de ai supravieţuit? întrebă Maeve. 

— Am învăţat să împart, spuse mieros Aelin. După tot acest 

timp. 

— Minţi! zise furioasă Maeve. 

— Am o întrebare pentru tine, rosti Aelin, privind între cei 
doi conducători întunecaţi, de care o separa doar zăpada 
viscolită. Tu ai să împărţi puterea? Acum că sunteţi amândoi 
captivi aici. Gesticulă spre Maeve cu scutul aprins. Din câte 
știu, erai hotărâtă să îl trimiţi acasă. Şi ţi-ai adunat o mică 
armată de vindecătoare din Doranelle ca să îl poţi distruge 
în clipa în care s-ar fi ivit ocazia. 

Erawan clipi 

lent. Aelin 

zâmbi. 

— Ce ai să faci acum cu toate acele vindecătoare, Maeve? Aţi 
discutat despre asta? 

Întunericul învălui degetele lui Maeve. 


— Am suportat destul vorbăria asta! 

— Eu nu, spuse Erawan, ochii lui aurii strălucind. 

— Bun! zise Aelin. Ştii, am fost prizoniera ei. Luni de zile. 
Ai fi surprins să știi câte am aflat. Despre soţul ei - fratele 
tău. Despre biblioteca din castelul lui și cum Maeve a aflat 
atât de multe lucruri interesante despre umblatul printre 
lumi. Ai să împărtășești cunoștințele, Maeve, sau asta nu 
face parte din târgul tău? 

Îndoiala începea să întunece privirea lui Erawan. 

— Să știi că vrea să dispari, insistă Aelin. Ce ţi-a spus 
când ţi-a dispărut cheia Wyrd? Lasă-mă să ghicesc: că 
regele Adarlanului s-a furișat în Morath, a ucis-o pe fata pe 
care ai înrobit-o ca să-ţi fie poartă vie, ţi-a distrus castelul, 
iar Maeve a sosit chiar la timp ca să încerce să îl oprească - 
dar a eșuat? Ştiai că a lucrat cu el mai multe zile? Incercând 
să-ţi ia cheia? 

— Asta e o minciună! izbucni Maeve. 

— Așa să fie? Să repet unele lucruri pe care le-ai spus în 
cele mai private întâlniri cu lordul Erawan? Lucruri pe care 
mi le-a spus regele Adarlanului? 

Erawan zâmbi mai larg. 

— Mereu ţi-a plăcut să te dai în spectacol. Poate că minţi, 
așa cum afirmă sora mea. 

— Poate da, poate nu. Deși cred că adevărul trădării 
noului tău aliat este mult mai interesant decât orice 
minciună pe care aș putea să o născocesc. 

— Așadar, să îți spunem un alt adevăr? zise încet Maeve. 
Vrei să știi cine ţi-a ucis părinţii? Cine a ucis-o pe lady 
Marion? 

Aelin înțepeni. 

Maeve flutură o mână spre Erawan. 

— Nu el a fost. Nici măcar regele Adarlanului. Nu, el a 
trimis un prinţ valg de rang inferior ca să o facă. Nu s-a 
deranjat să meargă personal. Nu a crezut că este cu 
adevărat necesar să o ucidă cineva important. 


Aelin îi fixă cu privirea pe regina și regele 

valg. lar apoi ridică o sprânceană. 

— Incerci cumva să mă descurajezi? Ai o mie de ani și 
doar atâta ţi-a trecut prin cap să-mi spui? Râse din nou și, 
cu Goldryn, arătă spre Erawan. Ar fi putut jura că el se feri 
de sabia în flăcări. Ştii, îmi pare rău pentru tine! Că te-ai 
încătușat de plictisitorul ăla nemuritor, spuse și-și supse un 
dinte. lar când Maeve o să te trădeze, cred c-o să-mi pară 
un pic rău și pentru tine. 

— Vezi cum vorbește? rosti furioasă Maeve. Ăsta a fost 
întotdeauna darul ei: să distragă și să trăncănească în timp 
ce... 

— Da, da. Dar e așa cum am spus: tu ai controlul. De fapt, 

nu te 
mai poate opri nimic. 

—În afară de tine, zise 

Erawan. Aelin își lipi scutul 

de piept. 

— Sunt flatată că tu crezi asta. Ridică din sprâncene. Deși 
cred că vindecătoarele pe care le avem chiar acum în oraș, 
cele două sute, s- ar putea simţi ușor ofensate că le-ai uitat. 
Mai ales când le-am văzut expulzându-i cu atâta sârg pe 
soldaţii tăi valgi din gazdele infectate. 

Erawan înţepeni. Doar o secundă. 

— Sau e altă minciună? spuse gânditoare Aelin. Așadar, 
este riscant să intri în oraș. În orașul meu. Și să vezi cine te 
așteaptă. Am auzit că vara trecută te-ai chinuit foarte mult 
încercând să o ucizi pe una dintre prietenele mele. Pe 
moștenitoarea Silbei. Dacă aș fi fost în locul tău, mi-aș fi dat 
mai mult silinţa. Să știi că este aici. A venit tocmai până aici 
ca să te vadă și să îţi întoarcă favoarea. Aelin își lăsă focul 
să ardă mai strălucitor când Erawan ezită din nou. Maeve 
știe că vindecătoarele sunt aici, așteptându-te. Şi o să le 
permită să te atace. Intreab-o unde este bufnița ei - 
vindecătoarea pe care a înlănţuit-o de ea, ca să o protejeze 
de tine. 

— Nu-i asculta prostiile! spuse Maeve furioasă. 

— Ba chiar a făcut și o înţelegere: să le cruţe vieţile ca să 
o scape de tine. Aelin flutură sabia Goldryn spre Orynth. 
Intri într-o capcană în 


clipa în care calci în oraș. Tu și toţi prietenii tăi valgi. Și doar 
Maeve 
o să supravieţuiască la sfârșit. Doamna tuturor. 

Umbrele lui Maeve se ridicară ca un val. 

— M-am săturat să te aud, Aelin Galathynius! 

Aelin știa că Maeve intenţiona să meargă mai departe 
fără Erawan, ba chiar să lucreze fără el, la nevoie. 

Regele întunecat se uită spre Maeve și păru să își dea 
seama de asta la rândul său. 

Părul negru al lui Maeve flutura în jurul ei. 

— Unde este regele Adarlanului? Vrem să discutăm 

cu el. Furia emana din regină. 

Aelin ridică din umeri. 

— E plecat la luptă pe undeva. Foarte probabil fără să se 
sinchisească să se gândească la tine. Ea își înclină capul. 
Maeve, ai făcut un efort curajos ca să încerci să schimbi 
subiectul! Se întoarse spre Erawan. Vindecătoarele te 
așteaptă acolo. Ai să vezi că îţi spun adevărul. Deși 
presupun că atunci o să fie prea târziu. 

In ochii lui Erawan, îndoiala se ivea ca o ușă deschisă. 

lar acum avea să fie rândul lui Yrene și al celorlalte să 
profite de situaţie. 

Ea nu își dorise să le ceară sau să plănuiască asta. Nu 
dorise să târască pe nimeni altcineva în mizeria asta. Dar 
avea încredere că Yrene și prietenele ei s-ar fi îngrijit să 
ducă totul la capăt, când ea ar mai fi încetat să respire. 

Maeve înaintă. 

— Sper că te-ai bucurat de ultimele câteva clipe! zise și își 
dezgoli dinţii prea albi, orice urmă a graţiei calme 
dispărând. Chiar și Erawan păru să clipească surprins 
văzând așa ceva și ezită din nou, ca și când s-ar fi întrebat 
dacă vorbele lui Aelin erau adevărate. Sper că te încântă 
vorbăria ta idioată! 

— Extraordinar de mult! spuse Aelin simulând o 
plecăciune. Cred că am să mă distrez și mai mult când am 
să te rad de pe faţa 


pământului. Ea oftă spre cer. Pe toţi zeii, ce priveliște o să fie! 

Maeve întinse o mână în faţă, întunericul rotindu-se în palma 

ei 
făcută căuș. 

— Mă tem că nu mai sunt zei care să privească sau care să te 

ajute 
acum, Aelin Galathynius. 
Aelin zâmbi, iar sabia Goldryn străluci mai mult. 
— Eu sunt o zeiţă! spuse și se dezlănţui asupra lor. 
XXX 
Rowan își scoase bucata de fier din umăr când sosiră Maeve și 
Erawan. 

Când Aelin plecase ca să îi întâmpine în faţa zidurilor 

Orynthului. 

Magia îi curse prin vene, dar își prinse braţul însângerat 
cu o mână când alergă spre poarta sudică, impunându-și să 
se vindece. 

Carnea îl ustură când se lipi - prea lent. Al naibii de lent! 

Dar nu putea zbura cu o aripă rănită, așa cum ar fi făcut-o 
cu siguranţă dacă s-ar fi transformat acum. Stradă după 
stradă, prin orașul care i-ar fi fost cămin, alergă spre poarta 
sudică. 

Trebuia să ajungă la ea. 

Un strigăt de avertisment de pe metereze îl făcu să-și 
ridice instinctiv scutul chiar în clipa în care o scară de asediu 
se lovi de zidul de deasupra lui. 

Soldaţii Morathului se căţărară pe acesta, ajungând în 
săbiile soldaţilor khaganului și ai legiunii Bane care 
așteptau. Erau prea mulţi. 

Vrăjitoarele Dinţi-de-fier și Crochan se luptau deasupra 
lor, fiecare dintre cele din clanul Dinţi-de-fier purtând câţiva 
soldaţi ai Morathului pe care îi lăsară pe metereze și pe 
străzi. 

Oamenii ţipau. Mai departe în oraș, oamenii ţipau fugind. 

Se afla doar la câteva străzi distanţă de poarta sudică, de 

Aelin. 

Şi totuși... tipetele de groază și durere ale familiilor și copiilor 

se 
tot auzeau. 

Asta trebuia să fie casa lui. Dacă Aelin i-ar fi fost alături, ar fi 


fost 


căminul lui. Își dorea să-l apere. 

Rowan își scoase sabia și securea. 

Focul izbucni dincolo de ziduri, scăldând orașul în auriu. 
Era imposibil ca ea să aibă mai mult de un tăciune. Dacă 
luptase împotriva lui Erawan și Maeve, ar fi trebuit să fie 
deja moartă. Totuși, flacăra încă ardea. Legătura dintre 
parteneri era puternică. 

Albul licări lângă el, iar apoi apăru Fenrys, pătat de sânge 
și mârâind la soldaţii care veneau peste ziduri. Unul se 
apropie de ei și doar o lovitură a unei labe puternice fu 
necesară ca să îl sfâșie pe soldat. 

O lovitură urmată de o rafală de vânt întunecat. Lorcan. 

Se opriră doar o clipă. Ambii masculi se uitară întrebători 
la el, perfect conștienți unde era Aelin și care fusese planul. 

Încă o explozie de foc răvăși totul dincolo de ziduri. 

Dar ţipetele nevinovaţilor din oraș... Dacă ar fi plecat, ea nu 

l-ar fi 
iertat niciodată. Dacă ar fi plecat. 

Așadar, Rowan își înclină armele și se întoarse în direcţia 

țţipetelor. 

— Am făcut un jurământ reginei și regatului ăstuia, 
mormăi el, evaluând soldaţii care treceau peste ziduri. Nu o 
să-l încălcăm! 

XXX 

Nici măcar trei dintre cele mai grozave puteri ale ținutului 
care se luptau în fața porţilor orașului nu fură suficiente să 
oprească războiul din jurul lor. 

Morathul dădu năvală, iar armata extenuată a khanatului 
se întoarse ca să îl întâmpine din nou. Ca să întâmpine noile 
orori care apăreau, bestii cu dinţi care urlau, ilkeni care 
zburau deasupra lor. Nici urmă de prinţesele valge, încă. 
Dar Elide știa că ele erau acolo. Morathul își golise puţurile 
cele mai întunecate pentru acest prăpăd final. 

lar pe câmpie, în faţa porţilor, focul și întunericul mai 
adânc decât noaptea se războiau. 

Elide nu știa unde să se uite: la lupta dintre armate sau la 

cea dintre 


Maeve, Erawan și Aelin. 

Yrene rămase lângă ea, lordul Darrow, Lysandra și 
Evangeline urmărind totul de alături. 

Un licăr de lumină și un val întunecat fură răspunsul. 

Aelin era un vârtej de foc între Maeve și Erawan, lupta 
dându-se rapid și brutal. 

Rămăsese fără putere. Inainte ca poarta Wyrd să i-o fi 
luat, Aelin poate ar fi reușit să înfrunte pe unul din ei și să 
iasă triumfătoare. Însă cu doar un strop rămas și după o zi 
în care și-l irosise pe câmpul de luptă... 

Maeve și Erawan nu știau că Aelin doar respingea, nu 
ataca; nu știau că dansul prelungit nu era pentru spectacol, 
ci pentru că trăgea de timp pentru toţi. 

În întunericul de după ziduri, soldaţii mureau pe capete. 
Și în oraș, când scările de asediu ajunseră la metereze, 
Morathul dădu năvală în Orynth. 

Aelin păzea în continuare poarta de Erawan și Maeve. Nu 
îi lăsa să se apropie un pas de oraș. Era ultimul sacrificiu al 
lui Aelin Galathynius pentru Terrasen. 

În clipa în care ei și-ar fi dat seama că Aelin nu mai avea 
putere, totul s-ar fi terminat. Orice amuzament pe care li l-ar 
fi stârnit acest mic schimb de putere și pricepere s-ar fi 
spulberat. 

Unde erau ceilalți? Unde erau Rowan, Lorcan și Dorian? 
Sau Fenrys și Gavriel? Unde erau? Sau nu știau ce se 
întâmpla în faţa porţilor orașului? 

Lysandra respira superficial. Femeia metamorfică nu 
putea face nimic împotriva lor. Şi să o ajute pe Aelin ar fi 
putut fi chiar gestul care să-i facă pe Erawan și Maeve să își 
dea seama că regina îi ducea de nas. 

Elide nu mai auzea vocea blândă la ureche. N-avea să mai 
audă niciodată vocea șoptită și înțeleaptă care să o 
îndrume. 

„Vită-te, îi șoptise întotdeauna Anneith. Să vezi!” 


Elide scrută câmpul, orașul, uitându-se la regina care se 

lupta cu 
stăpânii valgi. 

Aelin nu făcea nimic fără motiv. leșise ca să tragă de timp 
pentru ei, să îi obosească doar puţin pe conducătorii valgi. 
Dar nu îi putea învinge. 

Era o singură persoană care ar fi putut să o facă. 

Elide o fixă pe Yrene cu privirea, vindecătoarea pălind cât o 

urmări 
pe Aelin. 

Regina nu le-ar fi cerut niciodată asta; nu i-ar fi cerut-o 
nici lui Yrene. 

Dar putea lăsa o cale deschisă. Dacă ei sau Yrene ar fi 
vrut să o aleagă. 

Simţindu-se privită, Yrene își mută atenţia de la luptă. 

— Ce? 

Elide se uită la Lysandra și la zidurile orașului, spre 
gheaţa și focul ce le mărgineau. 

Își dădu seama ce trebuiau ei să facă. 


CAPITOLUL 
111 

Nesryn nu anticipase prezenţa ilkenilor; nu se gândise la 
cât de periculoase ar fi fost chiar și câteva zeci de 
asemenea fiinţe. 

Sprinteni și răi, zburau peste primele rânduri ale mulţimii 
de soldaţi ai Morathului. Negri ca noaptea și mai nerăbdători 
să întâlnească în luptă păsările ruk. 

Sartaq dăduse ordin să dezlănţuie săgețile aprinse care le 
mai rămăseseră. Căldura uneia arse degetele lui Nesryn 
când își alese ţinta în încăierarea întunecată și trase. 

Focul ţâșni în noapte, direct spre un ilken pregătit să 
sfâșie un cal Darghan. Săgeata își atinse ţinta, iar ţipătul 
ilkenului ajunse la urechile lui Nesryn. Călărețul Darghan își 
înfipse adânc su/de-ul, iar ţipătul ilkenului amuţi. O lovitură 
norocoasă și curajoasă. 

Nesryn se întindea după o altă săgeată și după provizii 
când călăreţul Darghan căzu. 

llkenul nu era mort, ci se prefăcuse. Nechezatul de durere 
al calului frumos spintecă noaptea când ghearele îi sfâșiară 
pieptul. După o altă lovitură, sternul călăreţului fu sfărâmat. 

Nesryn bâjbâi după cremene ca să aprindă pânza 
îmbibată în ulei din jurul vârfului săgeţii. 

llkenii atacară pe tot câmpul de luptă. Călăreţii cailor și ai 
păsărilor ruk căzură. 

Și, conturându-se în spatele câmpului de luptă, ca și când 
ar fi așteptat să-și facă intrarea triumfală și să doboare pe 
câţi mai rămăseseră din ei, pândea un altfel de întuneric. 

Prinţesele valge. În noile lor corpuri de Kharankui. Ultima 

surpriză 
a lui Erawan. 

Nesryn tinti și trase săgeata, căutându-l pe Sartaq. Prinţul 


condusese o unitate de rukhini în mijlocul rândurilor inamice, 
flancat 
de Borte, care era obosită, Falkan și Yeran. 
Un ultim atac disperat. 
Unul din care, foarte probabil, n-aveau să scape cu viaţă. 
XXX 

Yrene respira greoi și inima-i bătea cu putere și totuși, nu 
cedase fricii care se așteptase să o cuprindă. Nu încă. 

Lysandra, în trupul unei păsări ruk, ateriză pe zidurile 
orașului destul de ferm încât Yrene și Elide reușiră să 
descalece repede. Chiar unde luptau Chaol și Dorian, într-un 
efort disperat de a-i ţine pe valgi departe de ziduri. 

Era cea mai mică dintre grijile lor. Pentru că în apropiere, 
ilkenii își făceau loc ucigând. 

Silba să îi salveze pe toţi! 

Chaol o văzu primul. Ochii i se umplură de groază. 

— Întoarce-te în castel! 

Yrene nu îl ascultă. lar când Dorian se întoarse, ea îi spuse 

regelui: 

— Avem nevoie de tine, Maiestate! 

Chaol se îndepărtă de zid, șchiopătând apăsat. 

— Întoarce-te în castel! 

Yrene îl ignoră din nou. La fel și Dorian, când regele spintecă 
valgul din faţa lui, aruncă demonul peste zid și se grăbi spre 
Yrene. 

— Ce este? 

Elide arătă spre poarta sudică și focul care licărea în mijlocul 
întunericului care ataca. 

Chipul stropit de sânge al lui Dorian se albi. 

— Nu mai are putere! 

— Știm, spuse Elide, strângând din buze. Și de asta avem 

nevoie 
de tine. 

Probabil Chaol înțelesese planul înaintea regelui, pentru 
că se întoarse către soția sa, scutul și sabia atârnându-i pe 
lângă corp. 

— Nu poți. 


Elide le explică rapid și pe scurt ideea lor nebună, 
nesăbuită. Ideea doamnei din Perranth. 

Yrene încercă să nu tremure când își dădu seama că, într- 
adevăr, asta urmau să facă. 

Dar Elide urcă pur și simplu pe spatele aspru al femeii 
metamorfice și îi făcu semn regelui să o urmeze. lar Dorian, 
spre meritul său, nu ezită. 

Totuși, Chaol își aruncă sabia și scutul pe pietrele 
însângerate și-i cuprinse lui Yrene faţa cu mâinile. 

— Nu poţi! spuse el din nou, vocea spărgându-i-se. 

Nu poţi! Yrene îi acoperi mâinile cu ale ei și își lipi 

fruntea de a lui. 

— Tu ești bucuria mea, fu tot ce îi spuse ea. 

Soţul și cel mai drag prieten al ei închise ochii. Duhnea a 
sânge de valg și metal și totuși, parfumul său se mai simţea. 
Mirosul de acasă. Chaol deschise în sfârșit ochii căprui și vii. 

Plini de încredere, 
înţelegere și mândrie. 

— Du-te și salvează lumea, Yrene, șopti el și o sărută pe 

frunte. 

Yrene lăsă sărutul să îi între în piele, ca un semn de protecție 

și de 
iubire pe care l-ar fi luat cu ea în iad și dincolo de acesta. 

Chaol se întoarse spre locul în care Dorian și Elide erau 
călare pe creatura metamorfică, dragostea de pe chipul 
soțului ei transformându-se în ceva aprig și hotărât. 

— Ai grijă de ea! fu tot ce spuse Chaol. 

Poate singurul ordin, își dădu seama Yrene, pe care i l-ar fi 

dat 
vreodată regelui său. Regelui lor. 

Era motivul pentru care îl iubea și pentru care știa că 
bebelușul din pântecul ei n-avea să-și petreacă nicio clipă 
întrebându-se dacă era iubit. 

Dorian făcu o plecăciune. 

— Cu viaţa mea! Apoi regele întinse o mână ca să o ajute 
pe Yrene să urce pe spatele Lysandrei. Să ne dăm silinţa! 

Pieptul o ustura pe Manon de fiecare dată când inspira, dar 


Abraxos traversa cu hotărâre încăierarea. 

Erau atât de mulţi... Prea mulţi. 

lar noile orori pe care le dezlănțuise Morathul, ilkenii din 
mijlocul lor... 

Țipetele și sângele umpleau văzduhul. Vrăjitoare Crochan, 
Dinţi- de-fier și păsări ruk luptau pentru supravieţuire. 

Orice speranţă la victorie ar fi avut Aelin Galathynius la 
început dispărea. 

Manon și Abraxos năvăliră în rândurile vrăjitoarelor Dinţi- 
de-fier, plonjând ca să-i sfâșie pe ilkeni și soldați. 
Tăietoarea-de-vânt era grea în mâna ei. Nu-și mai deosebea 
sângele de transpiraţie. 

Regina Terrasenului venise cu o armată, dar tot nu avea să 

fie 
destul. 

XXX 

Lorcan știa că Maeve venise. Îi putea simţi prezenţa în 
oase, ca pe un cântec întunecat și îngrozitor prin lume. Un 
cântec valg. 

El lupta departe pe zidurile orașului, Whitethorn și Fenrys 
fiind în apropiere, Aedion dezlănţuindu-se asupra soldaţilor 
cu o ferocitate despre care Lorcan știa că izvora dintr-o 
mare suferinţă. 

Gavriel era mort. Murise ca să le dea fiului său și celor de 
la poarta vestică șansa să o închidă din nou. 

Lorcan ignoră durerea din piept când se gândi la asta. La 
faptul că Leul nu mai era. Care dintre ei avea să fie 
următorul? 

Lumina licări dincolo de zid, dar întunericul o devoră. Prea 
repede și ușor. 

Aelin trebuia să fie nebună. Sigur își pierduse minţile, 
dacă ea crezuse că îi putea înfrunta pe amândoi, și pe 
Maeve, și pe Erawan. 

Totuși, Rowan se opri. Ar fi fost doborât de un soldat valg 

dacă 
Lorcan nu ar fi aruncat un pumnal direct în fața demonului. 

Dând din cap spre Lorcan și Fenrys, Rowan se transformă, un 

uliu 
zburând imediat peste ziduri. 

Lorcan se uită la Fenrys și îl văzu pe mascul enervându-se. 


Conștient de schimbarea de după ziduri. Era timpul. 

— Îi punem capăt împreună! spuse Fenrys și se 
transformă și el, un lup alb sărind de pe metereze, pe 
străzile orașului de dedesubt. Spre poartă. 

Lorcan se uită la castel, de unde știa că Elide urmărea totul. 

El își luă rămas-bun în tăcere, transmițând ce mai rămăsese 

din 
inima lui în vânt spre femeia care îl salvase. 

Apoi, Lorcan alergă spre poartă și regina întunecată care 
ameninţa tot ce ajunsese să își dorească și lucrul la care 
ajunsese să spere. Aflase că era ceva mai bun în lume. 
Cineva mai bun. 

lar el ar fi murit în luptă ca să apere toate astea. 

XXX 

Era un dans, și unul pe care Aelin îl exersase toată viaţa. 

Nu ţinea doar de mișcările sabiei și ale scutului, ci și de 
rânjetul pe care îl afișa când întâlnea fiecare explozie de 
întuneric, când își dădea seama de nenumărate ori cine îi 
erau partenerii de dans. 

Unde cei doi înaintau un pas, Aelin arunca o dâră de foc. 
Nu își arăta îndoiala, nu îndrăznea să se întrebe dacă ei își 
puteau da seama că focul era, în mare parte, lumină și 
culoare. N 

Totuși, se fereau de acesta. Il evitau, așteptând ca ea să 
se afunde mai mult în puterea ei, să le dea lovitura de graţie 
pe care o anticipau. 

Și chiar dacă focul ei devia întunericul, chiar dacă Goldryn 
era ca o melodie de foc în mâna ei, știa că puterea lor avea 
să se dezlănţuie în curând. 

Cheile nu mai erau. Și nici Aducătoarea-Focului nu mai 

exista. Nu le-ar mai fi fost de folos. N-ar mai fi fost nevoiţi 

să o înrobească, 
decât ca să o tortureze. 

Ambele variante erau posibile: să moară sau să fie luată ca 

sclavă. 

Însă n-avea să mai existe nicio posibilitate ca Erawan să facă 
mai multe pietre Wyrd sau să își aducă valgii ca să îi posede pe 
alţii. 

Aelin fandă cu Goldryn, îndreptându-se spre Erawan în timp 

ce 


își ridică scutul spre Maeve. Trimise un val de foc spre 
coastele lor, 


făcându-i să se apropie unul de celălalt. 

Erawan îl respinse, dar Maeve se opri când Aelin se îndepărtă 

un 
pas, gâfâind. 

Gustul metalic al sângelui îi umplu gura, un vestitor al 

epuizării 
care se întrevedea. 

Maeve urmări focul lui Aelin sfârâind prin zăpadă, topind-o 
până la iarba uscată a câmpiei Theralis, o mare unduioasă 
de verde în lunile mai călduroase și, acum, o mocirlă 
însângerată. 

— Pentru o zeiţă, spuse Maeve, rostind primele cuvinte de 
când începuse acest dans în urmă cu câteva minute, ore sau 
o eternitate, nu pari dispusă să ne lovești! 

— Simbolurile au putere, zise Aelin gâfâind și zâmbi când 
o roti pe Goldryn în mână, flacăra șuierând prin aer. Dacă vă 
dobor prea curând, nu o să aibă efect. Aelin își adună 
ultimul strop de aroganță și îi făcu semn din ochi lui Erawan. 
Ştii, ea vrea să te epuizez, ca vindecătoarele din castel să 
poată să te distrugă fără prea mult efort. 

— Destul! Maeve își aruncă puterea, iar Aelin își ridică scutul, 

focul 
deviind atacul violent. 

Dar abia reuși, impactul unduindu-i-se prin oase și sânge. 

Aelin nu își permise nici măcar să se crispeze când trimise 
un bici de foc spre Maeve, iar regina întunecată se retrase. 

— Așteaptă doar - o să declanșeze curând capcana asupra 

voastră. 

— Este o mincinoasă și o proastă! spuse Maeve furioasă. 
Vrea să ne despartă pentru că știe că împreună o putem 
învinge. 

Acea putere întunecată se adună iarăși în jurul lui Maeve. 

Regele întunecat se uită pur și simplu la Aelin cu acei ochi 
aurii și pătrunzători și zâmbi. 

— Într-adevăr. Tu... 

El se opri. Acei ochi aurii se ridicară deasupra lui Aelin. 
Deasupra porţilor și a zidului din spatele ei. Spre ceva la 
înălțime. 

Aelin nu îndrăzni să privească. Să își mute atenţia atât de 
mult timp. Să spere. 


Dar auriul din ochii lui Erawan străluci de furie și, probabil, 
puţin de frică. 

EI își întoarse capul spre Maeve. 

— În castel sunt vindecătoare. 

— Bineînţeles că sunt! izbucni 

Maeve. Totuși, Erawan înţepeni. 

— Sunt vindecătoare pricepute. Pline de putere. 

— Direct din Torre Cesme, spuse Aelin, dând solemn din 
cap. Așa cum ţi-am zis. 

Erawan doar se uită la Maeve, iar acea îndoială licări 

din nou. Se uită la Aelin. La focul și sabia ei. Ea făcu o 

plecăciune. 

Erawan îi spuse printre dinţi lui Maeve: 

— Dacă a zis adevărul, ești moartă! 

Și înainte ca Aelin să poată aduna un tăciune de putere ca 
să atace, o siluetă întunecată și masivă ieși din întunericul 
din spatele lui Erawan și îl ridică. Un ilken. 

Aelin nu își risipi puterea încercând să îi doboare, fiind 
conștientă de protecţia ilkenului împotriva magiei. Mai ales 
că Maeve îl urmărea pe Erawan în timp ce era purtat în 
văzduh, pe deasupra uriașului. 

Pentru că luptase împotriva celor doi conducători valgi, ar 
fi trebuit să fie deja moartă. Împotriva femelei din faţa ei, 
Aelin știa că nu putea să supravieţuiască mult timp. Dar 
dacă Yrene și prietenele ei îl puteau dobori pe Erawan... 

— Așadar, am rămas doar noi, spuse Maeve, zâmbind ca 
un păianjen. 

Zâmbetul creaturilor oribile care atacau Orynthul. 

Aelin o ridică din nou pe Goldryn. 

— Exact cum îmi doream, spuse ea. 

Era adevărat. 

— Dar eu îţi cunosc secretul, Moștenitoare a Focului, șopti 
Maeve și lovi din nou. 


CAPITOLUL 
112 

În vârful celui mai înalt turn al castelului din Orynth, pe un 
balcon vast care dădea spre lumea de dedesubt, 
vindecătoarea trimise încă o explozie de putere. 

Strălucirea albă veșteji noaptea, făcând pietrele turnului 
să iasă în evidenţă. 

Un far, o provocare pentru regele întunecat care se 
luptase jos cu Aelin Galathynius. 

„lată-mă! cântă puterea prin noapte. 

lată-mă!” Erawan îi răspunse. 

Furia, frica și ura lui umplură vântul când se apropie în 
membrele  deșirate ale ilkenului. El zâmbi la tânăra 
vindecătoare ale cărei mâini străluceau cu lumină pură, ca 
și când deja i-ar fi gustat sângele, savurând distrugerea 
lucrului pe care îl oferea, a darului pe care îl primise. 

Simpla lui prezenţă îi făcu pe oamenii din castelul de 
dedesubt să ţipe în timp ce fugeau. 

Nu era moartea întruchipată, ci ceva mult mai rău. Ceva 
aproape la fel de vechi și aproape la fel de puternic. 

llkenul zbură peste turn, aruncându-l pe pietrele 
balconului. Erawan ateriză cu graţia unei pisici, nu prea 
obosit când se îndreptă și îi zâmbi. 

XXX 

— Nu am crezut niciodată că ai s-o faci! spuse Maeve, 
puterea sa întunecată răsucindu-se în jurul ei când Aelin 
gâfâi. Încordarea care- i cuprinsese șalele i se ridica acum 
spre șira spinării, coborând în același timp spre picioare. Că 
ai să fii destul de nesăbuită să pui cheile înapoi în poartă. 
Ce s-a întâmplat cu viziunea aia glorioasă pe care 


mi-ai arătat-o cândva, Aelin? Cu tine chiar în orașul ăsta și 
mulțimea care te venera strigându-ți numele? Te-ar fi 
plictisit prea mult să fii venerată? 

Aelin își adună puterile cu fiecare respiraţie, Goldryn arzând 

încă 
puternic. 

Las-o să vorbească - să se laude și să bată câmpii. 
Fiecare secundă în care trebuia să își revină, să-și recâștige 
o parte din putere, era o binecuvântare. 

Erawan mușcase momeala; lăsase îndoiala pe care i-o 
plantase în minte să prindă rădăcini. Ea știuse că era doar o 
chestiune de timp până ar fi simţit puterea lui Yrene. Aelin 
doar se ruga ca Yrene Towers să fie pregătită să îl înfrunte. 

— Intotdeauna am sperat că noi două suntem cu adevărat 
egale, într-un fel, continuă Maeve. Că tu, mai mult decât 
Erawan, ai înţeles adevărata natură a puterii și ce înseamnă 
să o folosești. Ce dezamăgită am fost să aflu că, în sinea ta, 
îţi doreai să fii atât de obișnuită! 

Scutul devenise insuportabil de greu. Aelin nu îndrăzni să 
se uite înapoi ca să vadă unde dispăruse Erawan și ce făcea. 
Simţise explozia de putere a lui Yrene, îndrăznise să spere 
că ar fi putut fi chiar un semnal, o momeală, dar nimic de 
atunci. Totuși, îl atrăsese pe Erawan. Era suficient. 

intunericul din jurul lui Maeve se roti. 

— Regina care a fost promisă nu mai există, spuse ea, 
ţâţâind. Acum nu ești decât o asasină cu o coroană. Și cu 
darul magiei unui om de rând. 

Două biciuri de putere brutală se îndreptară spre Aelin din 
ambele părți. 

Ridicând scutul și lovind cu sabia Goldryn din cealaltă mână, 
Aelin le blocă, focul licărind. 

Scutul se îndoi, dar Goldryn arse constant. 

Insă ea simţi durerea cunoscută și nesfârșită. Umbrele care 

puteau 


devora totul. 

Se apropiau, consumându-i puterea. 

Maeve se uită la sabia care ardea. 

— Te-a dus mintea să îţi impregnezi sabia cu propriile daruri! 

Sunt 
sigură că ai făcut-o înainte să cedezi toată puterea porţii Wyrd. 

—A fost o măsură de precauţie, în caz că nu mă 
întorceam, spuse Aelin gâfâind. O armă care să ucidă valgi. 

— Rămâne de văzut! 

Maeve lovi din nou. Și încă o dată, forțând-o pe Aelin să 
cedeze pas după pas, dând înapoi spre linia invizibilă pe 
care o trasase între ei și poarta sudică. 

Maeve înaintă, părul negru și veșmintele-i fluturând. 

— Mi-ai refuzat două lucruri, Aelin Galathynius! Cheile pe 
care le căutam. Incă un bici de putere se îndreptă spre 
Aelin. Focul ei abia îl devie de data asta. Și marele duel pe 
care mi l-ai promis. 

Ca și când Maeve ar fi ridicat capacul unui cufăr al puterii 
ei, fuioarele de întuneric izbucniră. 

Aelin lovi cu Goldryn, focul din lamă fiind puternic, dar nu 
suficient. lar când Aelin se mai retrase un pas, unul dintre 
acele fuioare o pocni peste picioare. 

Aelin nu reuși să-și înghită ţipătul. Căzu, scutul rostogolindu- 

se în 
noroiul îngheţat. 

Totuși, ţinuta ei de războinică o ajută s-o ţină ferm pe 
Goldryn în mână. 

Dar apăsarea, șerpuirea insuportabilă începu să îi între în 

minte. 

— Trezește-te! 

Lumea se mișcă, zăpada fiind înlocuită de lumina focului, 
pământul devenind o placă de fier. 

Presiunea din capul ei se zvârcoli, iar Aelin se aplecă pe 
genunchi, refuzând să o recunoască. Lupta asta, zăpada și 
sângele erau reale. 

— Trezește-te, Aelin! îi șopti Maeve. 

Aelin clipi și se trezi în cutia de fier, Maeve aplecându-se 

peste 


capacul ridicat și zâmbind. 


— Suntem aici, spuse Regina 
Spiridușilor. Nu Fae. Valgă. Maeve 
era val/gă... 


— Ai visat, zise Maeve, trecându-și un deget peste masca 
încă prinsă de faţa ei. Ce vise ciudate și de hoinară, Aelin! 

Nu. Nu, fusese real. Ea reuși să își ridice suficient fruntea 
încât să se privească. Să vadă transformarea și corpul prea 
slab, cicatricile pe care încă le avea. 

Erau tot acolo. Neșterse. Nu avea o piele nouă. 

— Pot să-ți ușurez situaţia, continuă Maeve, mângâindu-i 
părul cu mișcări blânde și tandre. Spune-mi unde sunt cheile 
Wyrd, jură-mi cu sânge, iar lanţurile, masca și cutia... au să 
dispară. 

Ei încă nu începuseră să o distrugă. 

Toate erau un vis. Un coșmar lung. Cheile erau libere, iar 
Lacătul nu fusese făurit. 

Un vis pe care-l avusese navigând aici, oriunde s-ar fi aflat. 

— Ce spui, nepoată? Ai să te cruţi? Ai să-mi cedezi? 

„Să nu cedezi!” 

Aelin clipi. 

— Este mai ușor, nu-i așa? spuse Maeve gânditoare, 
sprijinindu-și antebraţele de marginea coșciugului. Să rămâi 
aici. Să nu fii nevoită să iei hotărâri îngrozitoare. Să îi lași pe 
alţii să poarte povara. Să plătească preţul. Schiță un 
zâmbet. In sinea ta, asta te bântuie. Dorinţa de a fi /iberă. 

Libertatea - o cunoscuse, nu-i așa? 

— Nu de asta te temi cel mai mult? Nu de mine, Erawan 
sau de chei. Faptul că vrei să fii eliberată de povara 
coroanei, a puterii, o să te consume. O să te amărască până 
nu ai să te mai recunoști, zise și zâmbi mai larg. Vreau să te 
scutesc de asta. Împreună cu mine, ai să fii liberă într-un fel 
pe care nu ţi l-ai imaginat niciodată, Aelin. Îţi jur! 

Un jurământ. 

Ea depusese un jurământ. Faţă de Terrasen. De Nehemia. De 


Rowan. 
Aelin închise ochii, ignorând regina de deasupra ei, masca, 
lanţurile și cutia de fier. 


Nu era 
real. Nu 
era real. 
Nu-i așa? 


— Știu că ești obosită, continuă Maeve convingătoare și 
cu blândeţe. Tu tot ai oferit și tot nu a fost suficient. 
Niciodată n-o să fie destul pentru ei, nu-i așa? 

Așa era. Nimic din ce făcuse vreodată sau urma să facă 
nu ar fi fost destul. Chiar dacă ar fi salvat Terrasenul, Erilea, 
tot ar fi trebuit să ofere mai mult. Povara acestui lucru deja 
o strivea. 

— Cairn, spuse Maeve. 

Se auziră pași în apropiere. Târșâiţi pe piatră. 

Începu să tremure din senin. Ea cunoștea acel mers, 

cunoștea... 

Chipul detestabil și dispreţuitor apăru lângă Maeve, amândoi 
studiind-o. 

— Cum să începem, Maiestate? 

El deja îi adresase cuvintele. Dansaseră astfel de multe ori. 

Fierea îi otrăvi gâtul. Nu se putea opri din tremurat. Știa 
ce urma să facă el și cum avea să înceapă. Nu ar fi încetat 
niciodată să simtă urma asta de durere. 

Cairn își trecu o mână peste marginea coșciugului. 

— Am distrus o parte din tine, nu-i așa? 

„Te numesc Elentiya, spiritul care nu ar putea fi distrus.” 

Aelin își trecu degetele îmbrăcate în metal peste palmă. 
Unde ar fi trebuit să fie o cicatrice. Unde era încă. Unde 
avea să rămână întotdeauna, chiar dacă nu o putea vedea. 

Nehemia, cea care oferise totul pentru Eyliwe. Și totuși... 

Şi totuși, Nehemia tot simţise povara alegerilor sale. Tot voia 

să se 
elibereze de povara ei. 

Asta nu o făcuse mai slabă. Deloc. 


Cairn îi studie corpul înlănţuit, încercând să își dea seama 
de unde să înceapă. Încântat de ce urma, începu să respire 
mai apăsat. 

Ea își strânse mâinile în pumni. Fierul scârţâi. 

„Spiritul care nu ar putea fi distrus.” 

„Să nu cedezi!” 

Ar fi suportat din nou tortura, dacă i s-ar fi cerut. Ar fi făcut-o. 

Ar 
fi îndurat fiecare oră brutală și fiecare fărâmă de agonie. 

Ar fi durut-o și ar fi tipat, dar ar fi înfruntat totul și 
ar fi supravieţuit. 

Arobynn nu o distrusese. Nici Endovier. 

Nu intenţiona să-i permită acestei existenţe risipite să facă 

asta 
acum. 

Tremuratul încetă, corpul ei rămânând nemișcat. 

Așteptând. Maeve clipi la ea. Doar o dată. 

Aelin inspiră - brusc și calm. 

Nu voia să se termine nimic din toate astea. 

Cairn dispăru în vânt, odată cu lanţurile. 

Aelin se ridică în coșciug. Maeve se îndepărtă doar un pas. 

Aelin studie iluzia lucrată cu multă îndemânare. Camera 
de piatră, cu coșurile ei de cărbuni și cârligul din tavan. 
Altarul de piatră. Ușa deschisă și vuietul râului de afară. 

Se forță să privească. Să confrunte acel loc al suferinţei și 
disperării. Ar fi marcat-o pentru totdeauna, dar nu i-ar fi 
permis să o definească. 

Povestea ei nu era una întunecată. 

Nu asta avea să fie povestea. Voia ca-n sinea ei să 
găsească un ungher pentru locul acesta și frica sa, însă nu și 
pentru întreaga poveste. Nu avea să fie povestea ei. 

— Cum? întrebă pur și simplu Maeve. 

Aelin știa că o lume și un câmp de luptă vuiau pe lângă 
ele. Dar ea zăbovi în camera de piatră. leși din coșciugul de 
fier. 

Maeve o privi pur și simplu. 


— Ar fi trebuit să îți dai seama, spuse Aelin, tăciunii 
rămași înăuntrul ei strălucind puternic. Tu, care te-ai temut 
de captivitate și ai făcut toate astea ca să o eviţi. Nu ar fi 
trebuit să mă ţii prizonieră. Ar fi trebuit să știi că am să 
găsesc o cale. 

— Cum? întrebă din nou Maeve. Cum de nu ai cedat? 

— Pentru că nu mă tem, spuse Aelin. Frica ta de Erawan și 

fraţii 
lui te-a controlat și te-a distrus. Dacă mai era ceva ce merita 
distrus. 

Maeve șuieră, iar Aelin chicoti. 

— Şi ţi-a fost frică și de Brannon. De mine. Uite ce ţi-a 
adus asta. Ea gesticulă spre camera din jurul lor și lumea de 
dincolo de ea. E tot ce o să-ţi rămână din Doranelle. Iluzia 
asta. 

Puterea lui Maeve vui prin 

cameră. Aelin zâmbi. 

— Mi-ai rănit partenerul. Ai rănit femeia despre care l-ai 
făcut să creadă că este partenera lui. Ai ucis-o pe ea și l-ai 
distrus pe el. 

Maeve schiţă un zâmbet. 

— Da, și am savurat fiecare moment! 

Aelin zâmbi la rândul ei. 

— Ai uitat ce ţi-am spus pe plaja din Eyliwe? 

Când Maeve doar clipi din nou la ea, Aelin atacă. 

Lovind cu un scut de foc, o dădu la o parte pe Maeve și 

aruncă o 
suliță de foc albastru. 

Maeve se feri de atac apelând la un zid de putere 
întunecată, dar Aelin se apără, lovind de nenumărate ori. 
Cuvintele pe care i le spusese cu furie lui Maeve în Eyliwe 
răsunară între ele: „Am să te ucid!” 

Și avea să se ţină de cuvânt; pentru ce-i făcuse Maeve nu 
doar ei, ci și lui Rowan, Lyryei, lui Fenrys și Connall, și 
multor altora, intenţiona s-o șteargă de pe fața pământului. 

După o clipă, Goldryn fu din nou în mâna ei, sabia 
șuierând cuprinsă de flăcări. 

Chiar dacă și-ar fi dat ultima suflare, voia să moară atacând. 


Maeve îi blocă fiecare lovitură, acestea vuind prin cameră. 
Altarul se 
crăpă și dispăru. 

Cârligul din tavan se transformă în metal topit și șuieră pe 
pietre. Ea distruse locul unde stătuse Fenrys, legat în lanţuri 
invizibile. De nenumărate ori, adunându-și ultimii tăciuni ai 
focului său și cu transpiraţia apărându-i pe frunte, Aelin lovi 
spre Maeve. 

Coșciugul de fier se încălzi, înroșindu-se. Doar aici, în 
iluzia în care se afla, putea face asta. 

Maeve se gândise să o închidă din nou aici. 

Dar nu regina ar fi fost cea care să plece de data asta. 

Aelin se roti, făcând-o pe Maeve să se retragă spre coșciugul 
aprins. Pas cu pas, o împinse spre acesta.. 

Întunericul se răspândi prin cameră, blocând ploaia de 
săgeți aprinse care se îndreptară spre Maeve, iar regina 
îndrăzni să privească peste umăr către soarta încinsă care o 
aștepta. 

Maeve se albi mai mult decât moartea. 

Aelin râse răgușit și înclină sabia Goldryn, adunându-și 
puterea o ultimă dată. 

Dar un licăr de mișcare îi atrase atenţia - în 

dreapta. Elide. 

Elide stătea acolo, vădit îngrozită. Ea întinse o mână spre 
Aelin, în semn de avertisment. 

— Ai grijă... 

Maeve aruncă un bici negru spre doamna din 

Perranth. Nu... 

Aelin fandă, focul sărind spre Elide, ca să blocheze lovitura 
mortală. E 

Ea își dădu seama de greșeală după o clipă. Işi dădu seama 

când 
mâinile îi trecură prin corpul lui Elide, iar prietena ei dispăru. 

O iluzie. Se lăsase păcălită de o iluzie și rămăsese expusă și 
vulnerabilă... 

Aelin se întoarse din nou spre Maeve, flăcările ridicându-se 

din 


nou, dar era prea târziu. 

Mâini întunecate se înfășurară în jurul gâtului ei. Neclintite. 
Eterne. 

Aelin se arcui, cu respiraţia tăiată cât acele mâini 
strânseră încontinuu... 

Camera dispăru. Pietrele de dedesubt se transformară în 
noroi și zăpadă, vuietul râului fiind înlocuit de cel al luptei. 
Ele licăriră de la 
o clipă la alta, între iluzie și adevăr, simțind aerul cald în 
locul iernii aspre, viaţa în locul morţii sigure. 

Aelin își învălui mâinile în flăcări, trăgând de umbra care o 
strângea de gât. 

Maeve stătea în faţa ei, veșmintele umflându-i-se în timp 
ce ea gâfâia. 

— Uite ce-o să se întâmple, Aelin Galathynius! 

Fuioare de întuneric ţâșniră spre ea, lovind și sfâșiind, și 
nicio flacără, indiferent câtă voinţă ar fi avut, nu reuși să le 
ţină la distanţă. Nu când se strânseră, tăindu-i respiraţia ca 
să nu poată ţipa. 

Focul ei se stinse. 

— Ai să-mi juri cu sânge. lar apoi o să descâlcim 
amândouă iţele pe care le-ai încurcat. Tu și regele 
Adarlanului o să îndreptaţi ce aţi făcut. Poate că nu mai ești 
Aducătoarea-Focului, dar tot ai să fii utilă. 

Un vânt rece trecu pe lângă ea. „Nu!” 

Incă un licăr de lumină apăru în spatele lui Aelin, iar Maeve 

se 
opri. 

Umbrele o strânseră și Aelin se arcui din nou, un țipăt 
tăcut străbătând-o. 

— Poate te întrebi de ce am crezut că ai să fii de acord cu 
asta. Ce aș putea avea împotriva ta. Ea râse încet. Chiar 
lucrurile pe care vrei să le protejezi - pe acelea am să le 
distrug, dacă mă sfidezi. Ce este mai de preţ pentru tine. lar 
când am să termin, ai să mi te supui! 

Nu, nu... 

Întunericul pulsă din Maeve, iar lui Aelin i se înceţoșă 

privirea. 


O rafală de vânt rece o aruncă înapoi suficient cât să 
inspire și să își ridice fruntea ca să vadă o mână tatuată 
care se întindea acum spre ea, ca să se ridice. Era Rowan. 

În spatele lui apărură alte două siluete. Lorcan și Fenrys, cel 

din 
urmă în formă de lup. 

Tovarășii lui, care nu se opriseră atunci ca să o ajute în 

Mistward 
- dar care o făceau acum. 

Însă Rowan își tinu mâna întinsă spre Aelin, dorinţa de a o 
ridica în picioare fiind fermă, și nu își mută privirea de la 
Maeve când își dezgoli dinţii și mârâi. 

Dar Fenrys fu cel care atacă primul. Cel care așteptase 
acest moment și această ocazie. 

Arătându-și colții, cu blana zburlită, o atacă pe Maeve, 
aruncându- se direct la gâtul ei palid. 

Aelin se forţă, iar Rowan strigă ca să îl avertizeze, dar prea 

târziu. 

Pierdut în răzbunare și furie, lupul alb sări spre 

Maeve. Un bici întunecat pocni către el. 

Ţipătul de durere al lui Fenrys răsună prin oasele ei 
înainte ca el să atingă pământul. Sângele curse din rană, din 
tăietura adâncă de pe faţa lui. 

Totul se petrecuse atât de repede! Aproape într-o clipită. 

Puterea lui Rowan și cea a lui Lorcan se adunară ca să 
lovească. Fenrys se chinui să se ridice în picioare. 
Întunericul se năpusti din nou spre el și îl izbi în faţă, ca și 
când Maeve ar fi știut exact unde să lovească. 

Fenrys căzu din nou, sângele împroșcând zăpada. Cu un 
licăr de lumină, reveni în trupul său Fae. Ce îi făcuse ea feţei 
lui... 


Nu. Nu... 

Aelin reuși să inspire suficient cât să spună răgușită: 

— Fugi! 

Rowan se uită atunci la ea, auzind avertismentul chiar în 
clipa în 


care Maeve lovi din nou ca și când și-ar fi păstrat 
puterea - 


așteptându-i. Pentru asta. 

Un val de întuneric îl învălui pe partenerul ei. Îi învălui și 
pe Lorcan și Fenrys. 

Magia lor licări, luminând întunericul ca un fulger în 
spatele unui nor. Totuși, nu îndeajuns cât să se elibereze din 
strângerea lui Maeve. Gheaţa și vântul se izbiră împotriva 
acesteia, de nenumărate ori. Loviturile erau brutale și 
calculate. 

Puterea lui Maeve spori. 

Gheaţa și vântul nu mai bătură. Cealaltă magie din 
întuneric dispăru ca și când ar fi fost înghițită. 

lar apoi, ei începură să 

tipe. Rowan începu să 

tipe. 


CAPITOLUL 
113 

Erawan gâfâi când se apropie. 

— Vindecătoareo, șopti acesta, puterea lui demonică 
emanând din el ca o aură neagră. 

Ea se retrase un pas, mai aproape de balustrada 
balconului. Regele întunecat o urmă, ca un prădător care se 
apropia de prada mult așteptată. 

— Ştii cât timp te-am căutat? Vântul îi zburli părul blond. 
Ştii măcar ce poţi face? 

Vindecătoarea ezită, izbindu-se în balustrada balconului din 
spatele ei care dădea spre prăpastia oribil de nesfârșită. 

— Cum crezi că am luat cheile, în primul rând? spuse și 
afișă un zâmbet urât. În lumea mea, există și neamul vostru. 
Nu sunt vindecătoare, ci călăi. Fecioare ale morţii, capabile 
să vindece, dar și să îmbolnăvească, desfăcând chiar firul 
vieţii. Al lumilor. Erawan rânji. Așadar, le-am luat pe cele din 
spița voastră și le-am folosit ca să deschidem poarta Wyrd și 
să smulgem trei bucăţi din esenţa ei. Maeve nu a aflat și nu 
o să afle niciodată. Respirația lui sacadată deveni mai 
profundă când savură fiecare cuvânt și cu fiecare pas mai 
aproape. Lor le-a luat totul ca să scoată cheile din poartă. 
Dar tu, cu darurile tale... ai reuși singură dacă ai face-o din 
nou. lar cu cheile înapoiate porții... El zâmbi din nou. Maeve 
crede că am plecat să te ucid, să te distrug. Și mica ta 
regină de foc credea asta. Nu putea concepe că vreau să te 
găsesc. Inaintea lui Maeve. Inainte să ţi se întâmple ceva 
rău. lar acum că te-am găsit... Ce mult o să ne distrăm noi 
doi, Yrene Towers! 

El mai făcu un pas în faţă, dar atăt. 

Erawan înţepeni. Incercă să se miște, însă nu reuși. 


Atunci se uită la pietrele balconului și la semnul 
însângerat pe care călcase, prea concentrat la prada lui 
încât să observe. 

Un semn Wyrd menit să-l prindă. 

Tânăra vindecătoare îi zâmbi, iar lumina albă din jurul 
mâinilor ei se stinse când ochii aurii deveniră de safir. 

— Nu sunt Yrene. 

XXX 

Erawan întoarse capul spre cer când Lysandra, în trupul 
unei păsări ruk, ocoli în zbor turnul din locul unde se 
ascunsese în partea cealaltă, ţinând-o pe Yrene în gheare. 

Puterea lui Erawan spori, dar Yrene deja strălucea 
puternic precum răsăritul. 

Lysandra întinse ghearele, lăsând-o cu grijă pe Yrene pe 
pietrele balconului, lumina emanând din ea când se avântă 
cu capul înainte spre Erawan. 

Dorian reveni în trupul său, lumina vindecătoarei 
emanând și din el când înconjură semnul Wyrd care îl ţinea 
pe Erawan cu puterea lui. Ușile turnului se deschiseră brusc, 
Elide ieșind chiar în clipa în care Lysandra se transformă și 
ateriză fără zgomot pe labele unui leopard-fantomă pe 
balcon. 

Erawan nu părea să știe încotro să se uite. Dorian trimise 
un pumn al luminii lui vindecătoare care îl dezechilibră; 
Lysandra sări asupra regelui întunecat, ţintuindu-l de pietre; 
Elide, cu Damaris în mâini, înfipse bine lama în burta lui 
Erawan și între pietrele de dedesubt. 

Erawan ţipă, dar sunetul nu se compară cu ce ieși din 
trupul său când Yrene ajunse la el, cu mâinile ca niște stele 
aprinse, și-i lovi pieptul. 

Lumea încetini și se 

încovoie. Totuși, Yrene nu 

se temu. 

Nu se temu de toată lumina orbitoare care izbucni din ea, 
arzându- | pe Erawan. 

El se arcui și urlă, dar vechea sabie Damaris îl ţintui cu 

hotărâre. 


Puterea lui întunecată se ridică precum un val gata să 

devoreze 
lumea. 

Yrene nu îi permise să se atingă de ea sau de 

ceilalți. Speranţă. 

Chaol spusese că ea purta cu ea speranţa. Speranţa care-i 

creștea 
acum în pântec. 

Pentru un viitor mai bun. Pentru o lume mai bună. 

Speranţa le îndrumase pe cele două femei din capetele 
opuse ale continentului în urmă cu zece ani. Speranţa o 
îndrumase pe mama lui Yrene să ia un cuţit și să ucidă 
soldatul care i-ar fi ars de vie odrasla. Speranţa o îndrumase 
pe Marion Lochan când alesese să tragă de timp ca tânăra 
moștenitoare să scape cu viaţă. 

Două femei care nu se cunoscuseră niciodată, două femei 
pe care lumea le considera obișnuite. Două femei, Josefin și 
Marion, care aleseseră speranţa în faţa întunericului. 

Două femei care, la sfârșit, le aduseseră tuturor acest 
moment, această singură șansă la un viitor. 

Pentru ele, Yrene nu se temea. Pentru copilul pe care îl 
purta, nu se temea. 

Pentru lumea pe care ea și Chaol aveau s-o clădească pentru 

acel 
copil, nu se temea deloc. 

Poate că zeii dispăruseră, împreună cu Silba, dar Yrene ar 
fi putut jura că simţi acele mâini blânde și calde îndrumând- 
o, apăsând pe pieptul lui Erawan în timp ce el se zvârcolea, 
forța a o mie de sori întunecaţi încercând să o sfâșie. 

Puterea ei trecu prin toate. 

Intră în el și-și croi loc sfâșiind spre viermele care se 
zvârcolea înăuntru. 

Către parazit, infecția care se hrănea cu viaţă, putere și 

bucurie. 

De departe, Yrene știa că era învăluită de lumină, mai 
strălucitoare decât soarele amiezii. Ştia că regele întunecat 
de sub ea nu era decât un cuib de șerpi care voiau să o 
muște, încercând să îi otrăvească 


lumina. 

— Nu ai putere asupra mea! îi spuse Yrene corpului care 

găzduia 

parazitul. 

— Am să te sfâșşii! spuse el furios. Începând cu bebelușul 

din... 

Într-o clipită, puterea lui Yrene deveni mai 

strălucitoare. Erawan ţipă. 

Puterea creaţiei și a distrugerii. Asta era în ea, dătătoarea 
de viaţă și creatoarea lumii. 

Puțin câte puţin, îl arse. Începând de la membre, lucrând 

înăuntrul 
lui. 

lar când magia ei începu să încetinească, Yrene întinse o 

mână. 

Nu simţi usturimea din palmă și nici apăsarea mâinii cu 
bătături care o ţinea pe a ei. 

Dar când magia brută a lui Dorian Havilliard dădu buzna în 
ea, Yrene suspină. 

Suspină și se transformă în lumina unei stele, în căldură, 

putere și 
bucurie. 

XXX 

Puterea lui Yrene era însăși viaţa. Viaţă pură, curată. 

Aproape îl îngenunchease pe Dorian când se întâlnise cu 
a lui. Când el îi predă ei puterea, de bunăvoie, Erawan căzu 
la pământ în faţa lor. Ţintuit. 

Regele demon ţipă. 

Durerea, ţipătul și sfârșitul care venea cu siguranţă ar fi 
trebuit să- | bucure. 

Pentru Adarlan, pentru Sorscha, pentru Gavin și Elena. 
Pentru toți, Dorian își lăsă puterea să curgă prin Yrene. 

Erawan se zbătu, puterea lui ridicându-se doar ca să se 
lovească de zidul impenetrabil de lumină. 

Și totuși, Dorian se trezi spunând: 

— Numele lui! 

Yrene se concentră la ce trebuia să facă, fără măcar să se 

uite la el. 


Dar Erawan, chiar și ţipând, se uită în ochii lui Dorian. 

Ura din ochii regelui demon era suficientă să devoreze 

lumea. 

— Numele tatălui meu, zise Dorian fără ca vocea să-i 
tremure. Tu i l-ai luat. 

Nu își dăduse seama că voia să-l afle. Că avea atât de multă 

nevoie 
de el. 

— A fost un om jalnic și laș, spuse furios Erawan. La fel ca 

tine... 

— Spune-mi numele lui! Dă-l înapoi! 

Erawan râse printre ţipături. 

— Nu! 

— Dă-l înapoi! 

Yrene se uită acum la el, cu îndoială în privire. Magia ei se 
opri - doar o clipă. 

Erawan sări, puterea lui explodând. 

Dorian o respinse și se avântă către regele demon. Spre 

Damaris. 

Ţipătul lui Erawan ameninţă să crape pietrele castelului 
când Dorian împinse mai adânc lama, răsucind-o și 
trimițând puterea lor prin aceasta. 

— Spune-mi numele lui! gâfâi el printre dinţi. Yrene, ţinându-l 

de 
cealaltă mână, îl avertiză în șoaptă. Dorian abia o auzi. 

Erawan pur și simplu râse din nou, înecându-se când 
puterea lor îl arse. 

— Contează? întrebă încet 

Yrene. Da. El nu știa de ce, 

dar conta. 

Tatăl său fusese șters din Lumea de Dincolo, din toate 
ţinuturile existenţiale, dar el tot putea să îi recupereze numele. 

Fie și numai ca să plătească datoria, ca Dorian să îi poată 
oferi bărbatului o fărâmă de liniște. 

Puterea lui Erawan se ridică din nou la ei. Dorian și Yrene o 
împinseră înapoi. 

Acum. Trebuia să o facă acum. 

— Spune-mi numele lui! rosti Dorian furios. 


Erawan zâmbi la el. 

— Nu. 

— Dorian! îl avertiză Yrene. 

Transpiraţia îi curgea pe faţă. Nu îl mai putea ţine mult. Și 
ca să riște să... 

Dorian trimise puterea lor prin sabie. Mânerul lui Damaris 
străluci. 

— Spune-mi... 

— Este al tău. 

Erawan făcu ochii mari când cuvintele i se rostogoliră de pe 

buze. 

Când Damaris le scoase din el. Dar Dorian nu se miră de 

puterea 
sabiei. 

Numele tatălui său... 

Era Dorian. 

— l-am luat numele, spuse furios Erawan, zbătându-se 
când cuvintele îi ieșiră pe gură sub puterea lui Damaris. L- 
am șters de pe faţa pământului. Totuși, și l-a amintit doar o 
dată. Prima dată când te-a privit. 

Auzind adevărul insuportabil, Dorian plânse. 

Poate că tatăl său ascunsese fără să știe numele în el, 
săvârșind un ultim mărunt act de sfidare înaintea lui 
Erawan. Și își numise fiul pentru acea sfidare, un semn 
secret că bărbatul dinăuntru încă se lupta. Că nu încetase 
niciodată să lupte. 

Dorian. Numele tatălui său. 

Dorian o scăpă pe Damaris din mână. 

Yrene începu să respire sacadat. Acum - trebuia să o facă 

acum. 

Chiar și cu regele valg în faţa lui, ceva din pieptul lui 
Dorian se relaxă. Se vindecă. 

Așadar, Dorian îi spuse lui Erawan, lacrimile evaporându-i-se 

în 
căldura magiei lor. 

— Ți-am dărâmat fortăreaţa. El zâmbi feroce. lar acum, 
noi o să te distrugem și pe tine. 


Apoi, dădu aprobator din cap spre Yrene. 

Ochii lui Erawan sclipiră ca niște cărbuni încinși, iar Yrene 
dezlănţui din nou puterea lor. 

XXX 

Erawan nu putea face nimic împotriva acelei magii brute 
care, unindu-se cu a lui Yrene, se împletise cu puterea 
creatoare a lumii. 

Tot orașul și câmpia deveniră orbitor de strălucitoare. 
Atât de strălucitoare încât Elide și Lysandra își feriră 
privirea. Chiar și Dorian închise ochii. 

Dar atunci văzu Yrene ce zăcea în inima lui Erawan. 

Creatura schimonosită și odioasă dinăuntru. Veche și 
furioasă, palidă ca moartea. Palidă, de la o eternitate într-un 
întuneric atât de profund că nu văzuse niciodată lumina 
soarelui. 

Nu văzuse niciodată lumina eí, care acum îi ardea carnea 
veche și albă ca luna. 

Erawan se zbătu, contorsionându-se înăuntrul său. 

— Jalnic, spuse Yrene. 

Ochii aurii sclipiră, plini de furie și ură. 

Dar Yrene pur și simplu zâmbi, invocându-și în inimă 
chipul minunat al mamei sale, arătându-i-l. 

Dorindu-și să fi știut cum arătase mama lui Elide ca să i-o 
poată arăta și pe Marion Lochan. 

Erau cele două femei pe care le ucisese el, direct sau 
indirect, fără să se gândească. 

Cele două mame a căror dragoste pentru fiicele lor și 
speranţa la o lume mai bună erau mai măreţe decât orice 
putere ar fi putut avea Erawan. Mai importante decât orice 
cheie Wyrd. 

Și cu imaginea mamei ei strălucind încă în faţa lui, arătându-i 

acea 
greșeală pe care nu știa să o fi făcut, Yrene își strânse pumnul. 

Erawan ţipă. 

Yrene strânse degetele mai mult și, distant, își simţi mâna 
fizică făcând același lucru. Simţi usturimea unghiilor care îi 
intrau în 


palmă. 

Ea nu ascultă rugăminţile și amenințările lui Erawan, ci 
doar strânse tot mai mult pumnul, până când el nu fu decât 
o flacără întunecată. 

Până ce strânse pumnul o ultimă dată și acea flacără 

întunecată se 
stinse. 

Yrene avea senzaţia că se prăbușea, că se rostogolea 
înapoi în trupul său. Și chiar cădea, clătinându-se înapoi în 
trupul blănos al Lysandrei, mâna alunecându-i din a lui 
Dorian. 

Dorian se întinse ca să o apuce din nou de mână, dar nu mai 

era 
nevoie. 

Puterea lui sau a lui Yrene nu mai era necesară. 

Erawan, cu ochii aurii deschiși și orbi privind spre cerul 
nopţii, se lăsă moale pe pietrele balconului. 

Pielea lui căpătă o nuanţă gri și începu să se ofilească, să 
se descompună. 

— Arde-l! spuse Yrene răgușită, atingându-și cu o mână 
pântecul care îi răspunse cu un puls de bucurie, o scânteie 
de lumină. 

Dorian nu ezită. Flăcările ţâșniră, devorând și distrugând 
trupul din faţa lor. 

Fură inutile. 

Înainte să înceapă măcar să îi facă hainele scrum, Erawan 
se dizolvă. Nu era decât o bucată moale de carne și oase 
fragile. 

Dorian îl arse oricum, ei urmărind în liniște cum regele 
valg se transformă în cenușă, vântul de iarnă care mătură 
balconul turnului purtând-o foarte departe. 


CAPITOLUL 
114 

Ea era moartă. 

Aelin era 

moartă. 

Trupul neînsufleţit fusese țintuit de porţile Orynthului, părul 
fiindu-i tuns până la scalp. 

Rowan îngenunche în fața porţilor, armata Morathului 
trecând pe lângă el. Nu era real. Nu putea fi. Totuși, soarele 
îi încălzea faţa. Duhoarea morţii îi umplea nările. 

El scrâșni din dinţi, impunându-și să plece din acest loc. 
Din acest coșmar. 

Acesta nu șovăi. 

O mână îl atinse pe umăr, ușor și nu pentru mult timp. 

— Ştii, tu ești singurul vinovat, se auzi vocea vioaie a unei 

femei. 

Cunoștea vocea. Nu ar fi uitat-o niciodată. 

Lyria. 

Ea stătea în spatele lui, uitându-se la Aelin. Era îmbrăcată 
în armura neagră a lui Maeve, cu părul șaten împletit la 
spatele capului delicat și frumos. 

— Cred că din cauza ta a păţit-o și ea, spuse gânditoare 
falsa lui parteneră. 

Moartă. Lyria era moartă, iar Aelin era cea care trebuia să 
supravieţuiască... 

— Ai alege-o în locul meu? întrebă Lyria, ochii ei căprui 
umplându-se de lacrimi. Așa ai ajuns? 

El nu își găsea cuvintele; nu știa cum să îi explice, să 

se scuze. Aelin era moartă. 


Nu putea respira. Nu voia să o facă. 
XXX 


Connall rânjea la el. 

— Tot ce mi s-a întâmplat este din cauza ta! 

În genunchi pe veranda din Doranelle, într-un palat pe 
care spera să nu îl mai vadă vreodată, Fenrys se opunea 
fierii care i se ridica în gât. 

— Îmi pare rău! 

— Îţi pare rău, dar ai schimba situaţia? Eu am fost 
sacrificiul pe care erai dispus să îl faci ca să obţii ce vrei? 

Fenrys scutură din cap, dar, brusc, era cel al unui lup - 
trupul pe care îl îndrăgise cândva aprig și mândru. Trupul 
unui lup - fără abilitatea de a vorbi. 

— Mi-ai luat tot ce am vrut vreodată, continuă geamănul lui. 

Totul. 
M-ai jelit măcar? Măcar a contat? 

Trebuia să îi spună geamănului său tot ce voise să zică; 
își dorea să poată comunica. Dar lupul nu putea vorbi nici 
limba oamenilor, nici pe a spiridușilor. Nu avea voce. 

— Am murit din cauza ta, șopti Connall. Am suferit din cauza 

ta. 
Și nu am să uit niciodată asta. 
„Te rog. Cuvintele îi ardeau limba. Te rog...” 
XXX 

Ea nu putea îndura să-l vadă pe Rowan îngenuncheat 
acolo, ţipând, pe Fenrys care suspina spre cerul întunecat. 

lar Lorcan... amuţit, urmărea cu ochi goi desfășurarea unei 

orori. Maeve fredonă în sinea ei. 

— Vezi ce pot face? Vezi ce-i face neputincioși? 

Rowan ţipă mai tare, tendoanele gâtului său umflându-se - 
împotrivindu-se din răsputeri lui Maeve. 

Ea nu putea suporta așa ceva. 

Nu era o iluzie, și niciun vis creat. Suferinţa lor... era reală. 

În cele din urmă, Maeve își dezvăluise puterile de valg. 
Era aceeași putere malefică pe care o aveau prinții valgi și 
pe care ea o suportase și o învinsese cu flăcările ei. 


Dar nu mai avea nicio flacără care să îi ajute. Nici măcar una. 
— Chiar că nu mai ai cu ce să negociezi, spuse Maeve. În 
afară de 
propria-ţi persoană. 
Orice în afară de asta. Orice în afară de asta... 
XXX 

— Eşti o nulitate. 

Elide stătea în faţa lui, turnurile impunătoare ale unui oraș 
pe care Lorcan nu îl văzuse niciodată, ale orașului care ar fi 
trebuit să-i fie cămin, salutându-l la orizont. Vântul îi flutura 
părul negru, la fel de rece ca lumina din ochii ei. 

— Un nimeni născut din flori, continuă ea. Credeai că te- 
aș lăsa să mă pângărești? 

— Cred că ai putea fi partenera mea, spuse el răgușit. 

Elide râse batjocoritor. 

— Parteneră? De ce să crezi vreodată că ai fi îndreptăţit 
la un asemenea lucru, după tot ce ai făcut? 

Nu putea fi real - nu era real. Și totuși, răceala chipului 
ei... Distanţarea... 

El meritase asta. 

XXX 

Maeve îi studie pe cei trei masculi care-i fuseseră sclavi, 
pierduţi în puterea ei întunecată când aceasta le sfâșie 
minţile, amintirile, și râse. 

— Păcat de Gavriel! Cel puţin a murit 

vitejește! Gavriel... 

Maeve se întoarse spre ea. 

— Nu știai, nu-i așa? Ea țâțâi. Leul nu o să mai ragă, viaţa 
lui fiind preţul cerut pentru apărarea puiului său. 

Gavriel era mort. Simţi adevărul din cuvintele lui Maeve, 
lăsându- le să îi găurească inima. 

— Se pare că nu l-ai putut salva, continuă Maeve. Dar pe 
ei poţi să-i salvezi. 


Fenrys ţipă. Rowan tăcuse, ochii lui verzi privind în gol. Ceea 

ce 
văzuse îl făcuse să nu mai ţipe sau să plângă. 

Suferinţă. O suferinţă inimaginabilă, de nedescris. Așa cum 
îndurase ea - poate mai rău. 

Și totuși... 

Aelin nu îi lăsă timp lui Maeve să reacționeze, nici măcar 
capul să îl întoarcă atunci când apucă sabia Goldryn și o 
aruncă spre regină. 

Aceasta o rată pe Maeve cu doi centimetri, regina valgă 
ferindu-se într-o parte înainte ca lama să se înfigă în 
zăpadă, sfârâind acolo unde aterizase. Încă arzând. 

Era tot ce avea nevoie Aelin. 

Ea atacă, focul ţâșnind în lume, dar nu spre Maeve. 

Acesta se izbi în Rowan, Fenrys și Lorcan, lovindu-i cu forţă în 
umeri. 

Arzându-i... Însemnându-i. 

XXX 
Aelin era moartă. Era moartă, iar el o dezamăgise. 
— Ești un mascul jalnic, spuse Lyria, studiind încă poarta de 
care 
se legăna trupul lui Aelin. Meriţi asta. După ce mi s-a făcut, o 
meriţi! 

Aelin era moartă. 

Masculul nu voia să trăiască în lumea asta. Nu voia să mai 
trăiască nicio clipă în plus. 

Aelin era moartă. lar el... 

In umăr, simţi o înţepătură și, apoi, o arsură, ca și când 
cineva l-ar fi atins cu un vătrai înroșit. 

Cu o flacără. 

Işi cobori privirea, dar nu văzu nicio rană. 

— Aduci numai suferinţă celor pe care îi iubești, continuă 
Lyria. Cuvintele se auzeau parcă din depărtare, lipsite de 
importanţă pe lângă rana arzătoare. 

Aceasta îl pârjoli din nou, o rană-fantomă, o amintire... 

Nu o amintire, ci un colac de salvare aruncat în întuneric, 

într-o 


iluzie. 

O ancoră. 

Așa cum o ancorase cândva pe ea, ridicând-o din strânsoarea 

unui 
prinţ valg. 

Aelin. 

Își strânse pumnii pe lângă corp. Aelin, care cunoscuse 
suferința la fel ca el; căreia i se arătaseră vieţi liniștite și îl 
alesese tot pe el, exact așa cum era, pentru ceea ce 
suportaseră amândoi. Iluzii - fuseseră iluzii. 

Rowan scrâșni din dinţi. Simţi cum ceva îi acapara mintea, 
ţinându-l prizonier. 

Mârâi. 

Nu era prima dată când pătrundea în mintea lui, 
pervertindu-i-o și lipsindu-l de cel mai important lucru 
pentru el. „Aelin.” 

Nu intenţiona să-i permită să i-o fure din nou. 

XXX 
Lorcan urlă la fierul înroșit care îi sfâșia simţurile prin 
cuvintele batjocoritoare ale lui Elide, prin imaginea 
Perranthului, casa pe care și-o dorea atât de mult și pe care, 
probabil, n-avea s-o vadă niciodată. 

Țipă, iar lumea se undui, transformându-se în zăpadă, 
întuneric și luptă. 

Maeve stătea în faţa lor, palidă la faţă. 

Puterea ei se năpusti asupra lui ca o panteră... 

Elide stătea acum întinsă pe un pat mare și opulent, 
întinzând spre el o mână ridată. O mână îmbătrânită, plină 
de semne, venele delicate și albastre împletindu-se ca 
multele râuri din jurul orașului Doranelle. 

lar chipul ei... Ochii negri erau înceţoșaţi, iar ridurile 

profunde. 

Părul rar era alb ca zăpada. 

— E un adevăr de care nu poţi scăpa, murmură ea. Este 
ca o sabie care atârnă deasupra capetelor noastre. 

Patul ei de moarte. Asta era. lar mâna cu care o atinse pe a 

ei 


rămăsese tânără. El rămăsese tânăr. 

Fierea îl înecă. 

— Te rog! Işi atinse pieptul cu o mână, ca și când ar fi 
oprit frângerea implacabilă, doar ca să-i răspundă o durere 
slabă, pulsândă. 

Respirația lui Elide îi zgâria urechile. Nu putea să se uite 
la așa ceva, nu putea... 

Işi apăsă mai mult pieptul cu mâna, locul din care izvora 

durerea. 

Viaţa - viaţa era suferinţă. Suferinţă și bucurie. Bucurie 

datorită 
suferinţei. ` 

Vedea asta pe chipul lui Elide. In fiecare rid și semn de 
bătrâneţe. In fiecare fir de păr alb. O viață trăită împreună. 
Despărțirea plină de suferinţă de viaţa minunată pe care o 
trăiseră. 

Întunericul de dincolo se risipi. Lorcan își apăsă cu mâna 
rana usturătoare din umăr. 

Tusea lui Elide îl distruse și totuși, el puse totul la inimă. 
Tot ce i- ar fi putut oferi viitorul. 

Asta nu îl înspăimânta. 

XXX 

Connall muri de nenumărate ori. La nesfârșit. 

Zăcea pe podeaua verandei, sângele curgând spre râul 
încețoșat din depărtare. 

Soarta lui... Ar fi trebuit să aibă soarta lui. 

Dacă ar fi pășit peste marginea verandei, în râul 
învolburat, i-ar fi remarcat cineva moartea? Dacă ar fi sărit, 
cu fratele său în braţe, oare râul l-ar fi ucis repede? 

Nu merita o moarte rapidă, ci una lentă și brutală, cu vărsare 

de 
sânge. 

Pedeapsa lui, răsplata dreaptă pentru ce îi făcuse fratelui 
său; pentru viaţa căreia îi permisese să rămână în umbra 
lui, viaţa despre care știuse dintotdeauna că rămânea în 
umbra lui și căreia nu îndrăznise cu adevărat să-i 
împărtășească lumina. 


O arsură violentă și fermă îl străbătu ca și când cineva i-ar fi 

vârât 
umărul într-un cuptor. 

Merita și îmbrăţișa tot ce i se întâmpla, cu speranţa că avea 
să-l distrugă. 

XXX 
Durerea era cea pe care se temuse să o abată asupra lor, de 
care tot 

luptase ca să îi 

scape. 

Mirosul cărnii lor arse îi înțepă nările, iar Maeve râse încet. 

— Ăla era un scut, Aelin? Sau încercai să le curmi suferinţa? 

Când Rowan îngenunche lângă ea, mâna îi zvâcni la 
oroarea pe care o văzu, chiar peste marginea securii lui 
aruncate. 

Mirosul de pin și de zăpadă și izul metalic al sângelui se 
amestecară, ridicându-se ca să o întâmpine când forța 
acelei zvâcnituri îi sfâșie palma. 

— Ştii, putem s-o facem la nesfârșit, continuă Maeve. Până la 
distrugerea Orynthului. 

Rowan se uită în gol înainte, din palmă sângele-i curgând pe 
zăpadă. 

Își strânse ușor degetele. 

Era o chemare, prea slabă ca să o observe Maeve sau 
altcineva... în afară de ea. Cu excepţia limbajului lor tăcut, a 
felului în care-și vorbiseră trupurile lor din clipa în care se 
întâlniseră pe acea alee prăfuită din Varese. 

Un mic act de sfidare. Ca atunci când o sfidase pe Maeve în 

faţa 
tronului ei din Doranelle. 

Fenrys suspină din nou, iar Maeve se uită la el. 

Aelin își trecu mâna peste securea lui Rowan, durerea fiind o 
șoaptă prin trupul ei. 

Partenerul ei tremură, opunându-se minţii care o invadase 

din nou 
pe alui. 

— Ce risipă! spuse Maeve, întorcându-se din nou spre ei. 
Ca acești masculi de ispravă să nu mă mai servească, doar 
ca să ajungă legaţi 


de o regină care mai are doar câteva picături de putere. 
Aelin îl strânse de mână pe Rowan. 
O ușă se deschise între ei. O ușă secretă. 
El îi strânse degetele. 
Aelin râse încetișor. 
— Poate că eu nu am magie, dar partenerul meu are. 


Așteptând să lovească din partea cealaltă a ușii întunecate, 


Rowan 


o ridică pe Aelin în picioare în timp ce puterile și sufletele lor se 


uniră. 

Forța magiei lui Rowan o lovi, veche și furioasă. Gheaţa și 
vântul se transformară într-o flacără intensă. 

Inima ei cântă, vuind la puterea pe care o primea de 

Rowan. 

Lângă ea, partenerul ei rămase ferm. Indestructibil. 

Rowan zâmbi - aprig, feroce și viclean. O coroană de foc, 
la fel ca a ei, îi apăru pe creștet. 

La unison, se uitară spre Maeve. 

Maeve șuieră, puterea ei întunecată adunându-se din nou. 

— Rowan Whitethorn nu are puterea brută pe care ai 
avut-o tu cândva. 

— Poate că nu, spuse Lorcan de la un pas în spatele lor, 
cu ochii limpezi și nepărtinitori, dar împreună avem. Se uită 
la Aelin, ridicând 
o mână spre arsura care îi păta pieptul. 

— Şi dincolo de noi, zise Aelin, desenând în zăpadă un 
semn cu sângele vărsat de ea și de Rowan... Cred că ei au 
destulă. 


Lumina licări la picioarele lor, iar puterea lui Maeve se adună, 


dar 
prea târziu. 

Poarta se deschise, așa cum promiseseră semnele Wyrd 
din cărţile aduse de Chaol și Yrene din continentul sudic, 
exact unde își dorise Aelin. În locul pe care îl zărise căzând 
înapoi prin poarta Wyrd. În locul în care ea și Rowan se 
aventuraseră în urmă cu câteva zile, încercând chiar acest 
portal. 

Poiana era scăldată în lumina lunii, iar zăpada era înaltă. 
Arborii erau vechi și ciudaţi - mai vechi decât cei din 
Oakwald. Copaci care 


puteau fi găsiţi doar în nordul Terrasenului, în pustiul de 
dincolo. 

Insă nu arborii o făcură pe Maeve să se oprească. Nu, ci 
mulțimea de oameni în armuri și armele care licăreau pe 
sub hainele lor groase de blană. Printre ei, mari ca niște cai, 
lupii mârâiau. Lupi care-și purtau stăpânii. 

Pe câmpul de luptă, portalurile se deschiseră unele după 
altele, chiar acolo unde Rowan și tovarășii lor le desenaseră 
cu propriul sânge în timp ce luptau. Ca toate să fie deschise 
de această vrajă. La acest ordin. Și dincolo de fiecare portal 
se vedea mulţimea de oameni. Armata. 

— Ştii, am auzit că ai de gând să vii aici, îi spuse Aelin lui 
Maeve, puterea lui Rowan fiind o simfonie în sângele ei. Am 
auzit că plănuiești să aduci prinţesele Kharankui cu tine. Ea 
zâmbi. Așadar, m- am gândit să-mi aduc și eu niște prieteni. 

Primele siluete de dincolo de poartă își făcură apariţia 
călare pe lupi mari argintii. Și, în ciuda hainelor groase de 
blană ce acopereau armurile grele, urechile ascuţite ale 
femelelor erau vizibile. 

— Spiridușii care locuiau în Terrasen nu au fost rași de pe 
fața pământului, spuse Aelin. Lorcan începu să zâmbească. 
Şi-au găsit un nou cămin - alături de tribul Lupului. Căci 
aceia care călăreau lupii erau oameni, conform tuturor 
legendelor. Şi știai că, deși mulţi dintre ei au venit aici 
împreună cu Brannon, un întreg clan Fae a sosit de pe 
continentul sudic? Fugind de tine, probabil, îmi pare rău să 
îți spun că niciunul nu te place cu adevărat. 

Tot mai mulţi Fae și călăreţi ai lupilor ieșiră prin poartă, cu 

armele 
scoase. Dincolo de ei, întinzându-se la distanţă, venea armata 
lor. 

Maeve se retrase un pas. Doarunul. 

— Dar știi pe cine urăsc ei și mai mult? Aelin arătă cu 
Goldryn spre câmpul de luptă. Pe păianjenii ăia. Nesryn 
Faliq mi-a povestit tot despre cum strămoșii lor s-au luptat 
cu ei pe continentul sudic. Cum au fugit de tine când ai 
încercat să le ţii prizoniere vindecătoarele, fiind nevoiţi apoi 
să se lupte cu prietenii tăi. lar când au venit în 


Terrasen, tot și-au amintit. O parte din adevăr s-a pierdut, s-a 
denaturat, dar ei și-au amintit. Și-au instruit urmașii. 

Spiridușii și lupii lor de dincolo de porţi se uitară fix la hibrizii 
kKharankui care apărură, în sfârșit, pe câmp. 

— Le-am zis că mă ocup eu de tine, spuse Aelin, iar 
Rowan chicoti, dar păianjenii... O, păianjenii sunt ai lor! De 
fapt, cred că așteaptă de ceva vreme să facă asta. Şi 
vrăjitoarele Dinţi-de-fier. Se pare că Picioare-Galbene nu au 
fost foarte blânde cu cele prinse în trupul lor de animal în 
ultimii zece ani. 

Aelin proiectă o rază de lumină. Singurul semnal pe care 
trebuia să îl dea unui popor care ceruse un singur lucru 
când Aelin îl implorase să lupte, să se alăture ultimei bătălii: 
să revină acasă. Să se întoarcă în Orynth după ce se 
ascunseseră zece ani. 

Focul ei dansă deasupra câmpului de luptă, iar spiridușii 
pierduţi ai Terrasenului și legendarul trib al Lupului care îi 
primise și le protejase flancurile dădură năvală prin 
portaluri, direct în rândurile surprinse ale Morathului. 

Maeve devenise albă ca moartea. Păli și mai mult când 
magia scânteie și clocoti, iar acei păianjeni hibrizi căzură, 
tipetele lor surprinse fiind amuţite de săbiile Asterion. 

Totuși, Rowan o strânse de mână pe Aelin, iar ea își ridică 
privirea la partenerul ei. Dar el se uita la Fenrys. La puterea 
întunecată cu care Maeve încă îl învăluia. 

Masculul rămase întins în zăpadă, lacrimile-i fiind tăcute și 
nesfârșite. Chipul îi era însângerat, distrus. 

Prin vuietul puterii lui Rowan, Aelin simţi ițele care 
porneau din inima și sufletul ei. 

„Vită-te la mine!” Ordinul ei tăcut răsună prin jurământul de 
sânge - spre Fenrys. 

„Uită-te la mine!” 

— Presupun că ai impresia că poţi să mă omori într-un mare 

fel, se 
adresă Maeve ei și lui Rowan, puterea întunecată sporind. Voi, 


pe 


care v-am nedreptăţit cel mai mult. 

„Uită-te la mine!” 

Cu faţa sfâșiată și plină de sânge, Fenrys se uită, 
întorcându-și ochii înceţoșaţi spre ea. Privirea i se limpezi 
puţin. 

Aelin clipi de patru ori. „Sunt aici, cu 

tine.” Niciun răspuns. 

— Înţelegeţi ce este o regină valgă? îi întrebă Maeve, cu 
un chip triumfător în ciuda spiridușilor demult dispăruţi care 
călăreau lupi, dând năvală pe câmpul de luptă din 
depărtare. Sunt imensă și eternă ca marea! Erawan și fraţii 
lui m-au căutat pentru puterea mea. Magia ei o înconjura ca 
o aură malefică. Te crezi o ucigașă de zei, Aelin 
Galathynius? Ce au fost, dacă nu doar niște creaturi 
vanitoase, blocate în lumea asta? Ce au fost, dacă nu niște 
fiinţe pe care mintea umană nu le poate înțelege? Işi ridică 
brațele. Eu sunt o zeiță! 

Aelin clipi din nou la Fenrys, puterea lui Rowan adunându- 
se în venele ei, pregătindu-se pentru primul și foarte 
probabil ultimul atac pe care l-ar fi putut da, cea a lui Lorcan 
alăturându-se și ea. Totuși, de nenumărate ori, Aelin clipi la 
Fenrys, spre acei ochi goi. 

„Sunt aici, cu tine.” 

XXX 

„Sunt aici, cu tine” 

O regină îi spusese asta. În limba lor secretă și tăcută. În 
timpul orelor rele de tortură, ei își spuseseră asta. 

Nu era singur. 

Niciunul din ei nu fusese singur atunci. 

Veranda din Doranelle și zăpada însângerată din faţa 
Orynthului se amestecară și licăriră. 

„Sunt aici, cu tine.” 

Maeve stătea acolo. În faţa lui Aelin și a lui Rowan, 
clocotind de putere. În faţa lui Lorcan, ale cărui daruri 
întunecate îl înconjurau ca o umbră. Spiriduși - atât de mulţi 
spiriduși și lupi, unii călărindu-i - năvăleau pe câmpul de 
luptă prin găurile din văzduh. 


Așadar, planul lor nesăbuit ce urma să fie pus în practică 
atunci când totul s-ar fi dus naibii, când nu le-ar mai fi 
rămas nimic, funcţionase. 

Totuși, puterea lui Maeve creștea. 

Aelin îl privea în continuare, ancorându-l. Scoţându-l de 
pe veranda însângerată, către un trup care tremura de 
durere. Un chip care-l ustura și zvâcnea. 

„Sunt aici, cu tine.” 

lar Fenrys se trezi clipind. Doar o dată. 

„Da.” 

lar când Aelin își mută din nou privirea, el înțelese. 

XXX 

Aelin se uită la Rowan. Își văzu partenerul zâmbindu-i, 
conștient de ceea ce, foarte probabil, îi aștepta. „Împreună”, 
spuse ea încet. Rowan își trecu degetul mare peste al ei. În 
semn de iubire și rămas- bun. 

lar apoi, izbucniră. 

Focul, fierbinte și orbitor, vui spre Maeve. 

Dar regina întunecată așteptase. Două valuri de întuneric 
se arcuiră și se îndreptară către ei, doar ca să fie oprite de 
un scut de vânt negru. Date la o parte. 

Aelin și Rowan loviră din nou, repede ca o viperă, 
aruncând săgeți și sulițe de flăcări care o făcură pe Maeve 
să cedeze un pas. Apoi încă unul. 

Lorcan o atacă dintr-o parte, forțând-o pe Maeve să se mai 

retragă 
un pas. 

— Aș spune, zise Aelin gâfâind, acoperind vuietul magiei 
din ea, cântecul indestructibil al ei și al lui Rowan, că nu ne- 
ai nedreptăţit deloc. 

Ca și când i-ar fi dat pumni, Lorcan o lovi cu foc, urmat de o 
moarte întunecată. 

Maeve se încruntă. 


Aelin azvârli un val de flăcări care o mai împinse pe Maeve 
un pas 
înapoi. 
— Dar el - o, el are ceva de împărţit cu tine! 
Maeve căscă ochii și dădu să se întoarcă. Dar nu destul de 
repede. 
Nu destul de repede când Fenrys dispăru din locul în care 
îngenunchease și reapăru - chiar în spatele lui Maeve. 
Goldryn arse strălucitor când i-o înfipse în spate, până-n 
inima-i 
neagră. 


CAPITOLUL 
115 

Sângele negru al lui Maeve curse pe zăpadă când căzu în 
genunchi, apucând cu mâna sabia aprinsă înfiptă în pieptul 
ei. 

Fenrys o ocoli, lăsând sabia acolo unde o înfipsese când veni 

lângă 
Aelin. 

Cu tăciunii care o înconjurau pe ea și pe Rowan, Aelin se 
apropie de regină. 

Dezgolindu-și dinţii, Maeve șuieră când încercă și nu reuși 
să scoată sabia. 

— Scoate-o! 

Aelin se uită la Lorcan. 

— Ai ceva de spus? 

Lorcan zâmbi macabru, atent la spiridușii și călăreţii lupilor 
care îi nenoroceau pe păianjeni. 

— Trăiască regina! Regina Spiridușilor din Vest. 

Maeve mormăi, iar sunetul nu fu al unui Fae sau al unui om, 

ci al 
unui valg pur. 

— Ei bine, uite cine nu se mai preface! spuse Aelin. 

— Am să plec oriunde ai să alegi să mă alungi! zise furioasă 
Maeve. Numai scoate-o odată! 

— Oriunde? o întrebă Aelin, dând drumul mâinii lui Rowan. 

Lipsa magiei și a puterii lui o lovi ca plonjatul într-un lac 

îngheţat. Dar mai avea și ea destulă. 

Nu magie, niciodată ca înainte, ci o forță mai intensă și 
mai profundă. 

Mama ei îi spusese „Inimă de Foc”. 

Nu pentru puterea ei. Numele nu se referise niciodată la 

puterea 
sa. 


Maeve șuieră din nou, apucând sabia. 

Învăluindu-și degetele în flăcări, Aelin întinse o mână spre 

Maeve. 

— Ai venit aici ca să scapi de soțul pe care nu îl iubeai. Deo 

lume 
care nu-ţi plăcea. 

Maeve se opri, studiind mâna și noile bătături ale lui Aelin. 
Tresări de durere din cauza sabiei care îi sfâșia inima, fără s- 
o ucidă. 

— Da, șopti Maeve. 

— Şi îţi place lumea asta. Îţi place Erilea. 

Maeve își îndreptă privirea întunecată spre Aelin, apoi 
către Rowan și Lorcan înainte să răspundă. 

— Da. Așa cum poate să-mi placă orice lucru. 

Aelin rămase cu mâna întinsă, fără să rostească oferta. 

— Şi dacă aleg să te alung, ai să te duci oriunde hotărâm 
noi. Și nu ai să ne mai deranjezi pe noi sau pe altcineva. 

— Da! izbucni Maeve, strâmbându-se la sabia 
nemuritoare care îi străpungea inima. Regina își plecă 
fruntea, gâfâind, și apucă mâna întinsă a lui Aelin. 

Aelin se apropie, strecurându-i lui Maeve ceva pe deget și 
șoptindu-i la ureche: 

— Atunci, du-te naibii! 

Maeve dădu înapoi, dar prea târziu. 

Prea târziu când inelul de aur - cel al Silbei și al lui Athril - 
străluci pe mâna ei albă. 

Aelin se retrase lângă Rowan când Maeve începu 

să ţipe. Să tipe necontenit spre cerul întunecat, 

spre stele. 

Maeve își dorise inelul nu pentru protecţia împotriva 
valgilor. Nu, ea era valgă. Şi-I dorise ca să nu îl mai aibă 
nimeni altcineva. 

Totuși, când Elide i-l dăduse lui Aelin, nu o făcuse ca să 
distrugă o regină valgă, ci să o păzească pe Aelin. lar Maeve 
nu avea să afle niciodată darul și puterea prieteniei. 

Ceea ce știa Aelin o împiedicase pe regina din faţa ei să 
devină o oglindă. O salvase pe ea și acest regat. 


Maeve se zbătu, sabia Goldryn arzând, la fel ca lumina de pe 
degetul ei. 

Imunitate împotriva valgilor. Și otravă pentru ei. 

Maeve ţipă, sunetul fiind destul de strident încât să 

cutremure 
lumea. 

Ei rămaseră pur și simplu printre fulgii care cădeau, fără 
să trădeze vreo emoție, privind-o, martori ai unei morți în 
numele tuturor celor pe care îi distrusese ea. 

Maeve se schimonosi, apucându-și trupul. Pielea albă 
începu să se coșcovească precum vopseaua veche, 
dezvăluind părticele din creatura ce se ascundea în spatele 
vrăjii. Pielea pe care o crease pentru sine. 

Aelin doar se uită la Rowan, la Lorcan și Fenrys, cu o 

întrebare 
nerostită în privire. 

Rowan și Lorcan dădură aprobator din cap. Fenrys clipi o 
dată, faţa lui distrusă încă sângerând. 

Așadar, Aelin se apropie de regina care ţipa și de creatura 
de dedesubt. Se duse în spatele ei și o smulse pe Goldryn. 

Maeve căzu în zăpadă și noroi, dar inelul continuă să o sfâșie 

din 
interior. 

Maeve o privi cu ochi negri și plini de ură când Aelin ridică 

sabia 
Goldryn. 

Aelin îi zâmbi pur și simplu. 

— O să ne imaginăm că ultimele cuvinte pe care ţi le-am 
zis au fost demne de un cântec. 

Ea lovi cu sabia de foc. 

Maeve încă ţipa când capul i se rostogoli în zăpadă. 

Sângele negru ţâșni, iar Aelin se mișcă din nou, înfigând-o pe 
Goldryn în ţeasta lui Maeve și-n pământul de dedesubt. 

— Arde-o! spuse răgușit Lorcan. 

Mâna lui Rowan, caldă și puternică, o găsi din nou pe a lui 

Aelin. lar când ea își ridică privirea la el, văzu că lacrimile 

îi brăzdau 


chipul. 

Nu din cauza reginei valge care zăcea moartă în faţa lor și 
nici măcar din cauza a ceea ce făcuse Aelin. 

Nu, prinţul - soțul și partenerul ei - se uita spre sud, la 

câmpul de 
luptă. 

Chiar dacă puterile li se împleteau, iar ea o transformase 
pe Maeve în cenușă și amintiri, Rowan se uită spre câmpul 
de luptă, unde nenumărate rânduri de soldaţi valgi cădeau 
în genunchi în mijlocul bătăliei cu spiridușii, lupii și cavaleria 
Darghan. 

Unde păsările ruk băteau uimite din aripi când ilkenii 
căzură din cer, ca și când ar fi fost uciși. 

Departe, câteva ţipete stridente sfâșiară aerul, 

amuţind apoi. O întreagă armată în mijlocul luptei se 

prăbuși. 

Prăbușirea și liniștea puseră stăpânire pe tot, până ce 
toată armata  Morathului zăcu  nemișcată. Până ce 
vrăjitoarele Dinţi-de-fier care luptau în aer își dădură seama 
ce se întâmplase și cotiră spre sud, fugind de rukhini și de 
vrăjitoarele care acum le urmăreau. 

Până ce umbra întunecată care înconjura armata căzută 

dispăru și 
ea în vânt. 

Atunci, Aelin știu cu siguranţă încotro plecase 

Erawan. Cine îl doborâse în sfârșit. 

Așadar, Aelin își scoase sabia din grămada de cenușă care 
fusese Maeve și o ridică spre cerul nopţii și spre stele și-și 
lăsă strigătul de victorie să umple lumea. Lăsă numele pe 
care îl strigă să răsune, soldaţii de pe câmp și din oraș 
preluând strigătul până ce tot Orynthul îl intonă. Până ce 
acesta ajunse la stelele strălucitoare ale Lordului Nordului 
care licăreau deasupra lor, fără să mai aibă nevoie să o 
îndrume spre casă. 

„Yrene 

! 

Yrene! 

Yrene! 


CAPITOLUL 
116 

Chaol se trezi simțind mâinile calde și delicate care îl 
mângâiau pe frunte și maxilar. 

El cunoștea acea atingere. Ar fi recunoscut-o și dacă ar fi fost 

orb. 

Luptase pe metereze o clipă, ca în următoarea să cadă în 
uitare, ca și când valul de putere care o străbătuse pe Yrene 
i-ar fi slăbit nu doar spatele, ci și conștiința. 

— Nu știu dacă să încep să ţip sau să plâng, spuse el, 
mormăind când deschise ochii și o văzu pe Yrene în 
genunchi în fața lui. 

Intr-o clipă evaluă împrejurimile, zărind un fel de scară, 
unde fusese întins pe treptele de jos de lângă palier. O boltă 
deschisă spre aerul rece al nopţii dezvăluia cerul înstelat și 
senin de dincolo. Nici urmă de balauri sau ovaţii frenetice 
victorioase. 

Nu se auzea nicio tobă de război. Niciun mârâit, niciun 

urlet. lar Yrene, încă mângâindu-i faţa, îi zâmbea cu 

lacrimi în ochi. 

— Poţi să țipi cât vrei, spuse ea, câteva lacrimi curgându-i 
pe obraz. 

Dar Chaol doar se holbă la ea când își dădu seama ce se 

întâmplase 
mai exact, de ce izbucnise acel val de putere. 

Ce făcuse această femeie remarcabilă din faţa sa. 

Pentru că îi strigau numele. Armata și oamenii din Orynth îi 
strigau numele. 

El se bucura că stătea jos, chiar dacă nu-l surprindea 
câtuși de puţin că Yrene reușise imposibilul. 

Chaol o cuprinse de talie și își cufundă faţa în gâtul ei. 

— Așadar, s-a terminat! îi zise el, incapabil să oprească 
tremuratul care îl cuprinsese, amestecul de ușurare, bucurie 
și urma de groază rămasă. 


Yrene își trecu mâna prin părul lui, pe spate, iar el o simţi 

zâmbind. 

— S-a terminat! 

Totuși, femeia pe care o îmbrăţișa, copilul care creștea în 
pântecul ei... 

Poate că se terminase cu Erawan, ameninţarea și armata 
lui odată cu el, și cu Maeve. 

Dar viaţa, își dădu seama Chaol, abia începea. 

XXX 

Lui Nesryn nu îi venea să creadă. Inamicul pur și simplu... 
se prăbușise. Chiar și hibrizii kharankui. 

Era la fel de puţin probabil ca spiridușii și lupii care 
apăruseră pur și simplu prin găurile din lume. O armată 
dispărută, care nu pierduse timpul și se avântase asupra 
Morathului, ca și când ar fi știut exact unde și cum să atace. 
Ca și când ar fi fost chemată din miturile antice ale Nordului. 

Nesryn cobori pe zidurile ude de sânge ale orașului, 
privind rukhinii și vrăjitoarele aliate care fugăreau legiunea 
Dinţi-de-fier spre orizont. Dacă Salkhi nu ar fi avut urme de 
gheare și sânge în jurul ochilor, li s-ar fi alăturat. 

Abia reuși să strige după o vindecătoare când descălecă. 

Abia reuși să descalece de pe pasărea ruk, șoptindu-i 
păsării în tot acest timp. Îi curgea mult sânge, zgârieturile 
lăsate de ilken fiind adânci. Nici urmă de otravă, dar... 

— Eşti rănită? se auzi Sartaqg. 

Prinţul avea ochi mari și faţa însângerată când o studie 
din cap până în picioare. În spatele lui, Kadara gâfâia pe 
metereze, cu penele la fel de însângerate ca și călăreţul ei. 

Sartaq o apucă de umeri. 

— Eşti rănită? 

Ea nu-l mai văzuse niciodată atât de neliniștit. 

Nesryn arătă pur și simplu spre inamicul acum nemișcat, 
incapabilă să își găsească vorbele. 


Dar ceilalţi o făcură, rostind un cuvânt, un nume, de 
nenumărate ori. „Yrene!” 

Vindecătoarele se grăbiră să urce pe metereze, 
îndreptându-se spre ambele păsări ruk, iar Nesryn își 
permise să îl cuprindă de talie pe Sartaq. Să își lipească faţa 
de pieptul lui protejat de armură. 

— Nesryn! 

Numele ei era o întrebare și un ordin. Dar Nesryn doar îl 
îmbrăţișă mai strâns. Atât de aproape! Fuseseră atât de 
aproape de înfrângerea totală! 

„Yrene! Yrene! Yrene!” strigau soldaţii și oamenii 

orașului. Sartaq își trecu o mână prin părul ei 

murdar. 

— Ştii ce înseamnă victoria, nu? 

Nesryn îşi ridică privirea, încruntându-se. În spatele lor, 

Salkhi 
așteptă răbdător cât magia vindecătoarei îi alină ochiul. 

— Sper că o noapte de somn! 

spuse ea. Sartaq râse și o sărută 

pe tâmplă. _ 

— Înseamnă că mergem acasă, îi șopti pe piele. Înseamnă 
că vii acasă - cu mine. 

Și chiar dacă lupta tocmai se terminase, în ciuda morţilor 
și a răniților din jurul lor, Nesryn zâmbi. Da, urma să-l 
însoțească acasă, pe continentul sudic, dispusă să 
îmbrăţișeze tot ce o aștepta acolo. 

XXX 

Aelin, Rowan, Lorcan și Fenrys zăboviră pe câmpia din 
fața porţilor orașului până ce se asigurară că armata 
doborâtă nu avea să se ridice. Până ce soldaţii khaganului 
umblară printre soldaţii inamici, înghiontindu-i, fără să 
primească un răspuns. 

Dar nu îi decapitară. Nu îi tăiară în bucăţi ca să termine 

treaba. 

Nu pe cei cu inele sau coliere negre, pe care vindecătoarele 

ar fi 
putut să-i salveze. 

Asta avea să se petreacă a doua zi. 

Luna ajunsese la apogeu când hotărâseră în tăcere că 
văzuseră destul încât să stabilească faptul că armata lui 


Erawan nu se mai 


ridica niciodată. Când păsările ruk, vrăjitoarele Crochan și 
rebelele Dinţi-de-fier dispăruseră, urmărind restul legiunii 
aeriene în noapte. 

Apoi, Aelin se întoarse spre poarta sudică a Orynthului. 

Ca un răspuns, aceasta se deschise scârțâind ca să o 

întâmpine. Două braţe se deschiseră larg. 

Aelin se uită la Rowan, coroanele lor de foc încă arzând 
__ strălucitor. 

II luă de mână. 

Cu pulsul vuindu-i prin oase, Aelin făcu un pas spre 
poartă. Spre Orynth. Spre casă. 

Lorcan și Fenrys o ajunseră din urmă. Rana celui din urmă 
încă sângera, dar refuzase oferta lui Aelin și Rowan de a-l 
vindeca, spunând că voia să aibă o amintire. Nu 
îndrăzniseră să-l întrebe de ce - nu încă. 

Aelin își ridică bărbia, îndreptându-și umerii când se 
apropiară de boltă. 

Soldaţii deja flancau ambele laturi. 

Nu soldații khaganului, ci bărbaţi și femei în armura 

Terrasenului. 

Şi civili printre ei - cu uimire și bucurie pe chipuri. 

Aelin se uită la pragul porţii. La pietrele vechi și familiare, 

acum 
pline de sânge. 

Trimise o urmă de foc peste ele. Ultima fărâmă a puterii ei. 

Când focul dispăru, pietrele fură din nou curate. Noi. Așa 
cum avea să fie înnoit și acest oraș, adus la noi culmi și 
splendori. Din nou un far al învăţăturii și al luminii. 

Rowan o strânse de mână, dar ea nu se uită la el când 
pășiră peste prag, intrând pe poartă. 

Aelin se uită doar la poporul ei, zâmbind larg când intră în 
Orynth, iar oamenii începură să ovaţioneze, primind-o în 
sfârșit acasă. 


CAPITOLUL 
117 

Aedion luptase până ce soldatul inamic din faţa lui căzuse 
în genunchi, ca și când ar fi murit. 

Dar bărbatul, cu un inel negru pe deget, nu 

era mort. Doar demonul din el era. 

lar când soldaţii nenumăratelor naţiuni începuseră să 
ovaționeze, când se răspândise vestea că vindecătoarea din 
Torre Cesme îl înfrânsese pe Erawan, Aedion făcuse pur și 
simplu cale întoarsă dinspre metereze. 

ÎI găsise doar după miros. Chiar și mort, mirosul zăbovea, 
Aedion urmându-l pe străzile distruse și printre grupurile de 
oameni care sărbătoreau și plângeau. 

O singură lumânare fusese aprinsă în baraca goală unde îi 
întinseseră trupul pe o masă de lucru. 

Acolo îngenunchease Aedion în faţa tatălui său. 

Cât timp rămăsese aici, cu capul plecat, nu știa. lar 
lumânarea arsese până aproape de bază când ușa se 
deschise scârţâind și simţi un parfum cunoscut. 

Ea nu spuse nimic în timp ce se apropie fără să facă zgomot, 

în 
timp ce se transformă și îngenunche lângă el. 

Lysandra doar se sprijini de bărbat, până ce Aedion o 
cuprinse cu braţul, strângând-o puternic. 

Împreună, îngenuncheară acolo, iar el își dădu seama că 
suferinţa ei era la fel de reală ca a lui. Își dădu seama că 
suferea pentru Gavriel, dar și pentru pierderea lui. 

Pentru anii pe care n-avea să-i mai petreacă alături de 
tatăl său, ani de care el își dăduse seama că voia să îi 
trăiască; pentru poveștile pe care își dorea să le audă, 
pentru masculul pe care își dorea să îl 


cunoască. Și n-avea s-o facă niciodată. 

Oare Gavriel știuse? Sau murise crezând că fiul lui nu voia să 

aibă 
de-a face cu el? 

El nu putea suporta acel posibil adevăr. Povara lui ar fi 
fost insuportabilă. 

Când lumânarea se stinse, Lysandra se ridică și îl luă cu ea. 

O înmormântare cu fast, îi promisese în tăcere Aedion. Cu 
toate onorurile și toate însemnele regale pe care le-ar fi 
găsit în urma luptei. Intenţiona să își îngroape tatăl în 
cimitirul regal, printre eroii din Terrasen, unde și el avea să 
fie îngropat într-o zi. Alături de acesta. 

Măcar atât putea face: să se asigure că tatăl lui știa în Lumea 

de 
Dincolo. 

Ei ieșiră pe stradă, iar Lysandra se opri ca să îi șteargă 
lacrimile, să îl sărute pe obraji, apoi pe gură, cu atingeri 
ușoare și tandre. 

Aedion o cuprinse în braţe și o strânse sub stele și lumina 

lunii. 

Cât timp rămaseră pe stradă, el nu știa. Dar apoi cineva își 
drese vocea în apropiere, iar ei se despărţiră ca să se întoarcă 
spre acesta. 

Acolo stătea un tânăr nu cu mult trecut de treizeci 

de ani. Uitându-se la Lysandra. 

Nu era un mesager sau vreun soldat, deși purta hainele 
groase ale rukhinilor. Părea hotărât și puternic după trupul 
înalt, când înghiţi. 

— Tu ești... lady 

Lysandra? Lysandra își 

înclină capul. 

— Da. 

Bărbatul făcu un pas, iar Aedion își înfrână impulsul de ao 
împinge în spatele lui, de a scoate sabia la bărbatul ai cărui 
ochi gri se măriră și străluciră de lacrimi. 

Care îi zâmbi larg și vesel. 

— Numele meu este Falkan Ennar, spuse el, punându-și o 

mână 
pe piept. 
Lysandra se arătă confuză și 


circumspectă. Zâmbetul lui Falkan nu 
dispăru. 


— Te caut de foarte mult timp. 


lar apoi, vorbindu-i printre lacrimi, îi povesti totul și-i spuse 


că era 
unchiul ei. 

Tatăl ei fusese mult mai bătrân decât el, dar de când 
Falkan aflase de existenţa ei, o căutase. Zece ani căutase 
copilul abandonat al fratelui său mort, vizitând Riftholdul ori 
de câte ori avusese ocazia. Fără să își dea seama vreodată 
că și ea ar fi putut avea darurile lui - sau niciuna dintre 
trăsăturile fratelui său. 

Dar Nesryn Faliq îl găsise. Sau se găsiseră unul pe 
celălalt. lar apoi își dăduseră seama, un mic noroc în lumea 
asta mare. 

Averea lui de negustor avea s-o moștenească ea, dacă voia. 

— Orice vrei, îi spuse Falkan. N-ai să-ţi mai dorești niciodată 
nimic. 


Lysandra plângea, pe chipul ei citindu-se doar bucuria când îl 


cuprinse în braţe pe Falkan și îl strânse puternic. 

Aedion urmări totul, tăcut și afectat, bucurându-se totuși 
pentru ea - întotdeauna s-ar fi bucurat pentru ea, pentru 
orice rază de lumină pe care ar fi găsit-o. 

Lysandra se retrase de lângă Falkan, zâmbind încă larg, 
mai minunat decât cerul înstelat. Ea își împleti degetele cu 
ale lui Aedion și i le strânse puternic în clipa în care îi 
răspunse în sfârșit unchiului ei: 

— Am deja tot ce îmi trebuie. 

XXX 

Câteva ore mai târziu, stând încă pe balconul unde fusese 
spulberat Erawan, lui Dorian nu îi venea să creadă. 

Se tot uita la acel loc, la pata neagră de pe pietrele dintre 
care se înălța sabia Damaris. Singura urmă rămasă. 

Numele tatălui său. Numele lui. Povara îl apăsa, fără a fi 
pe deplin un lucru neplăcut. 

Dorian își îndoi degetele însângerate. Își consumase 
magia, iar pe limbă tot mai simţea gustul metalic al sângelui. 
Aproape se epuizase. 


Nu mai trăise așa ceva. Presupunea că ar fi fost mai bine să 
se obișnuiască, într-un fel, cu starea asta. 

Cu picioarele tremurânde, Dorian o smulse pe Damaris 
dintre pietre. Lama se făcuse neagră ca onixul. Trecându-și 
degetele peste lamă, își dădu seama că pata era imposibil 
de curăţat. 

Trebuia să plece din turn. Ca să îi găsească pe Chaol și pe 
ceilalți. Ca să înceapă să-i ajute pe răniţi și pe soldaţii 
inconștienţi de pe câmp. Cei care nu fuseseră posedați 
fugiseră deja, urmăriţi de spiridușii ciudaţi care apăruseră, 
însoțiți de lupii uriași și călăreţii lor. 

Trebuia să plece și să părăsească locul acesta. 

Și totuși, se uita fix la pata neagră. La tot ce mai rămăsese. 

Zece ani de suferinţă, chin și frică, și singurul lucru rămas 

era pata 
aceea. 

În mână, întoarse sabia mai grea decât înainte. Sabia 

adevărului. 

Care fusese adevărul, până la urmă? Care era adevărul chiar 

și 
acum? 

Erawan făcuse asta, ucigând și înrobind pe atât de mulţi 
ca să își poată vedea din nou fraţii. Voia să le cucerească 
lumea, să o pedepsească, dar își dorise să-i revadă. După 
câteva milenii, Erawan nu își uitase fraţii. Tânjea după ei. 

El, Dorian, ar fi făcut la fel pentru Chaol și Hollin? Ar fi 
distrus o lume ca să îi găsească din nou? 

Lama neagră a sabiei Damaris nu reflecta lumina. Nu 

strălucea 
deloc. 

Dorian îi strânse mânerul auriu și spuse: 

— Eu sunt om. 

Aceasta se încălzi în mâna lui. 

Se uită la sabie. Sabia lui Gavin. O relicvă dintr-o vreme când 
Adarlanul fusese un ţinut al păcii și al abundenței. 

Și avea să fie din nou așa. 

— Sunt om, repetă el, spre stelele acum vizibile deasupra 

orașului. 

Sabia nu-i mai răspunse, ca și când ar fi știut că nu mai avea 

nevoie 


de o confirmare. 

Aripile vuiră, apoi Abraxos ateriză pe balcon, cu o călăreaţă 

cu păr 
alb pe spatele lui. 

Dorian se ridică și clipi când Manon Cioc-Negru descălecă. 
Ea îl studie din cap până-n picioare, uitându-se apoi la pata 
de pe pietrele balconului. 

Ochii ei aurii se ridicară spre ai lui. Obosiţi, grei - totuși 
strălucitori. 

— Bună, prinţișorule, șopti ea. 

Un zâmbet se contură pe buzele lui. 

— Bună, vrăjitoareo! 

El scrută cerul după Cele Treisprezece, după Asterin Cioc- 
Negru care, fără îndoială, strigau stelelor victoria ei. 

Manon spuse încet: 

— Nu ai să le vezi. Nici pe cerul ăsta, nici pe altul. 

Inima i se strânse când înţelese, când pierderea celor 
douăsprezece vieţi aprige mai creă un gol în el. Unul pe care 
nu avea să îl uite, ci să îl onoreze. Tăcut, traversă balconul. 

Manon nu se retrase când el o cuprinse în braţe. 

— Îmi pare rău! spuse el. 

Lent, ea îi mângâie spatele și apoi îl îmbrăţișă. 

— Mi-e dor de ele! șopti tremurând. 

Dorian o îmbrăţișă mai strâns și o lăsă pe Manon să se 
sprijine de el cât timp ar fi avut nevoie, Abraxos uitându-se 
spre acea bucată de pământ arsă de pe câmp, spre 
partenera care nu avea să se mai întoarcă, în timp ce orașul 
de dedesubt sărbătorea. 

XXX 

Aelin se plimbă cu Rowan pe străzile abrupte ale Orynthului. 

Oamenii ei flancau străzile, cu lumânări în mâini. Un râu 
de lumină și foc, indicând calea spre casă. 

Direct spre porţile castelului. 

Spre locul unde stăteau lordul Darrow și Evangeline. Fata 

radia de 


bucurie. 

Chipul lui Darrow era rece ca piatra. Dur precum munţii 
Staghorn de dincolo de oraș când rămase în calea lor. 

Rowan mormăi încet și, la un pas în urma lor, Fenrys îl imită. 

Totuși, Aelin eliberă mâna partenerului ei, coroanele lor 
de foc stingându-se când parcurseră ultimii pași spre bolta 
castelului. Spre Darrow. 

Liniștea se lăsă pe strada iluminată auriu. 

Nu voia să-i permită să intre. Aici, în faţa lumii, voia să o 

alunge. 

Să-i dea o ultimă palmă batjocoritoare. 

Dar Evangeline îl trase de mânecă pe Darrow, ca și când 
ar fi vrut să îi amintească. 

Gestul păru să îl îndemne pe bătrân să vorbească. 

— Mie și tinerei mele protejate ni s-a spus că, atunci când 
ai plecat să îi înfrunţi pe Erawan și Maeve, nu mai aveai cine 
știe ce magie. 

— Într-adevăr; și situaţia nu o să se mai schimbe 

niciodată. Darrow scutură din cap. 

— De ce? 

Nu îl interesa de ce rămăsese fără magie, ci de ce plecase 
ca să îi înfrunte cu doar câţiva tăciuni aprinși în vene. 

— Terrasenul este casa mea, spuse 

Aelin. Era singurul răspuns din inima 

ei. Darrow zâmbi - doar puţin. 

— Așa este. El își plecă fruntea, făcând o plecăciune. Bine 
venit, spuse și adăugă în timp ce se ridică: Maiestate! 

Dar Aelin se uită la Evangeline care încă radia. 
„Recâștigă-mi regatul, Evangeline!” era ordinul pe care i-l 
dăduse în urmă cu câteva luni. 

Nu știa cum de reușise Evangeline. Cum îl schimbase pe 
acest lord bătrân din fața lor. Totuși, iată-l pe Darrow 
gesticulând spre porți și castelul din spatele lui. 

Evangeline îi făcu semn din ochi lui Aelin, ca și când i-ar fi 


a 


confirmat. 

Aelin râse pur și simplu, luând-o de mână pe fată și 
conducând promisiunea acelui viitor strălucit al Terrasenului în 
castel. 

XXX 

Toate holurile vechi și zgâriate îi aduceau aminte. Îi tăiau 
respiraţia și o făceau să plângă, amintindu-și cum fuseseră 
cândva și cum arătau acum, triste și uzate. Cu gândul la 
cum aveau să fie ca odinioară. 

Darrow îi conduse spre sala de mese, ca să găsească 
mâncare și niște gustări la miezul nopţii, după lupta 
crâncenă. 

Totuși, Aelin aruncă o privire la cel care aștepta în 
grandoarea ștearsă a Marii Săli și uită de foame și sete. 

Toată sala se cufundă în tăcere când se aruncă spre 
Aedion cu atâta forţă încât se clătinară înapoi un pas. 

În sfârșit acasă, împreună. 

Avu vag senzaţia că Lysandra se alăturase lui Rowan și 
celorlalţi din spatele ei, dar nu se întoarse. Râsul ei vesel 
încetă văzând chipul palid și obosit al lui Aedion, tristeţea 
care-l marca. 

Ea îi atinse obrazul cu o mână. 

— Îmi pare rău! 

Aedion închise ochii, aplecându-se în atingerea ei, gura 
tremurându-i. 

Nu remarcă scutul de pe spatele lui - scutul tatălui ei. Nu 
își dăduse niciodată seama că el îl purta. 

În schimb, îl întrebă încet: 

— Unde este? 

În tăcere, Aedion o conduse afară din sala de mese și pe 
culoarele întortocheate ale castelului lor, spre o cămăruţă 
luminată de lumânări. 

Gavriel fusese întins pe o masă, o pătură de lână 
ascunzându-i corpul pe care-l știa a fi sfârșit. Doar chipul lui 
frumos era vizibil, încă nobil și blând în fața morţii. 


Aedion zăbovi lângă pragul ușii când Aelin se apropie de 
războinic. Ea știa că Rowan și ceilalți stăteau lângă el, 
partenerul ei ţinându-și o mână pe umărul lui Aedion. Ştia 
că Fenrys și Lorcan își plecară capetele. 

Ea se opri în fața mesei pe care fusese întins Gavriel. 

— Am vrut să aștept și să îţi ofer jurământul de sânge 
după ce l-a depus fiul tău, spuse ea, vocea ei aproape ca o 
șoaptă răsunând din pietre. Dar ţi-l ofer acum, Gavriel! Cu 
onoare și recunoștință, îţi ofer jurământul de sânge! 
Lacrimile ei căzură pe pătura care îl acoperea, iar ea șterse 
una înainte să ia pumnalul din teaca de la centură și să-i 
scoată braţul de sub pătură. 

Cu o mișcare a cuţitului, îl tăie în palmă. Nu curse sânge, 
ci doar se umflă puţin. Totuși, așteptă ca o picătură să curgă 
pe pietre. Apoi se tăie pe braţ, își înmuie degetele în sânge 
și lăsă trei picături să cadă în gura lui. 

— Să afle lumea, spuse Aelin, vocea spărgându-i-se, că 
ești un mascul onorabil! Că ai rămas lângă fiul tău și acest 
regat și ai ajutat la salvarea lui. Ea sărută fruntea rece. Ești 
legat de mine cu sânge. Și, astfel, ai să fii îngropat aici. Ea 
se retrase, mângâindu-l o dată pe obraz. Mulţumesc! 

Era tot ce mai rămăsese de spus. 

Când se întoarse, nu doar Aedion avea lacrimi pe obraji. 

Ea îi lăsă acolo pe tovarășii ce acum doreau să își ia 
rămas-bun, în felul lor. 

Fenrys, cu fața însângerată și încă neîngrijită, se lăsă pe 
un genunchi lângă masă. O clipă mai târziu, Lorcan făcu la 
fel. 

Ajunse la ușă când Rowan îngenunche și el și începu să 
recite cuvintele vechi - cele de jale, la fel de vechi ca 
Terrasenul. Aceleași rugăciuni pe care le spusese ea 
cândva, când el o tatuase. 

Vocea clară și profundă a lui Rowan umplu camera; Aelin 
îl luă de braț pe Aedion și îl lăsă să se rezeme de ea când se 
întoarseră în Marea Sală. 


— Darrow mi-a spus „Maiestate”, îi zise ea după un minut. 
Aedion își îndreptă ochii roșii spre ea, dar o scânteie îi 
lumină - 

doar puţin. 

— Ar trebui să ne îngrijorăm? 

Aelin zâmbi. 

— Mi-ai citit gândurile! 

XXX 
Erau atât de multe vrăjitoare Dinţi-de-fier și Crochan pe 
holurile 
castelului 
| 

Elide le studie chipurile cât lucră cu vindecătoarele în 
Marea Sală. Lordul întunecat și regina fuseseră învinși - 
totuși, mai rămăseseră răniții. Şi, de vreme ce mai avea 
putere, voia să dea o mână de ajutor. 

Dar când o vrăjitoare cu părul alb intră în sală 
șchiopătând, cu o vrăjitoare Crochan atârnând între ea și o 
alta pe care Elide nu o recunoscu... Inainte să-și dea seama 
că se mișca, Elide ajunsese la jumătatea sălii unde își 
petrecuse multe zile fericite în copilărie. 

Manon se opri văzând-o și o lăsă pe vrăjitoarea Crochan 
rănită în grija tovarășei sale de arme, dar nu făcu nicio 
mișcare să se apropie. 

Elide văzu tristețea de pe chipul ei înainte să ajungă la ea. 
Tristeţea și suferinţa din ochii aurii. 

Ea înţepeni. 

— Cine? 

Manon înghiţi. 

— Toate. 

Toate Cele Treisprezece. Toate acele vrăjitoare aprige 

muriseră. 

Elide își atinse pieptul în dreptul inimii, ca și când ar fi putut- 
o împiedica să se frângă. 

Dar Manon se apropie și, în ciuda suferinţei de pe chipul ei 
obosit și însângerat, puse o mână pe umărul lui Elide. Ca să 
o aline. 

Ca și când vrăjitoarea ar fi învăţat cum să facă asemenea 

lucruri. Lui Elide i se înceţoșă privirea, iar Manon șterse 

lacrima care curse. 


— Să trăiești, Elide! fu tot ce îi spuse vrăjitoarea înainte să 
iasă iar 


din sală. Să trăieşti! 

Manon dispăru în holul aglomerat, cosița legănându-i-se, iar 

Elide 
se întrebă dacă ei i se adresase. 

Câteva ore mai târziu, Elide îl găsi pe Lorcan priveghind 

lângă 
trupul lui Gavriel. 

Când aflase, plânsese pentru masculul care îi arătase 
atâta bunătate. Și, după cum Lorcan îngenunchea în faţa lui 
Gavriel, își dădu seama că tocmai terminase de făcut 
același lucru. 

Simţind-o în pragul ușii, Lorcan se ridică în picioare, o 
mișcare dureroasă și lentă a celor cu adevărat extenuaţi. 
Într-adevăr, pe faţa lui se citeau tristeţea, suferinţa şi 
regretul. 

Ea își întinse braţele, iar Lorcan rămase fără aer în plămâni 

când o 
lipi de el. 

— Am aflat că ţie trebuie să îți mulţumim pentru 
distrugerea lui Erawan, îi șopti. 

Elide se retrase din îmbrăţișare, conducându-l în afara 

camerei 
tristeţii și a luminii lumânărilor. 

— Yrene a făcut-o, spuse ea, mergând până ce găsi un loc 
liniștit lângă un rând de ferestre care dădeau spre orașul 
care sărbătorea. Eu doar am venit cu ideea. 

— Fără idee, am fi umplut burţile bestiilor lui Erawan! 

Elide își dădu ochii peste cap, în ciuda tuturor lucrurilor 
petrecute și a celor care îi așteptau. 

— Atunci, a fost un efort de grup. Ea își mușcă buza. Ai auzit 

ceva 
despre Perranth? 

— Un călăreț ruk a sosit în urmă cu câteva ore. Situaţia e 
aceeași ca aici: odată cu moartea lui Erawan, soldaţii care 
deţineau orașul ori s-au prăbușit, ori au fugit. Populaţia a 
preluat controlul, dar cei care au fost posedaţi vor avea 
nevoie de vindecătoare. Un grup o să plece mâine în zbor, 
ca să se apuce de treabă. 

Ușurarea era pe cale să îi facă genunchii să cedeze. 

— Slavă lui Anneith pentru asta! Sau Silbei, presupun. 


— Au dispărut amândouă. Mulţumește-ţi 

ţie! Elide flutură o mână, dar Lorcan o 

sărută. 

Când el se retrase, Elide șopti: 

— Asta pentru ce a fost? 

— Cere-mi să rămân, fu tot ce 

spuse el. Inima ei începu să bată 

repede. 

— Rămâi, șopti ea. 

Ochii lui negri se luminară. 

— Cere-mi să vin în Perranth cu tine. 

Vocea i se sparse, dar reuși să spună: 

— Vino în Perranth cu mine! 

Lorcan dădu din cap drept răspuns, iar zâmbetul lui fu cel 
mai frumos lucru pe care îl văzuse ea vreodată. 

— Cere-mă în căsătorie! 

Elide începu să plângă, chiar dacă râdea. 

— Vrei să te căsătorești cu mine, Lorcan Salvaterre? 

El o luă în braţe, sărutând-o pe faţă ca și când o ultimă parte 
încătușată din el s-ar fi eliberat. 

— Mă mai gândesc! 

Elide râse, lovindu-l în umăr, râzând mai tare 

apoi. Lorcan o lăsă jos. 

— Ce este? 

Elide își mișcă gura când încercă să nu mai râdă. 

— Doar că... Eu sunt doamna din Perranth. Dacă te 
căsătorești cu mine, ai să iei numele familiei mele. 

El clipi. 

Elide râse din nou. 

— Lordul Lorcan Lochan? 

Era la fel de ridicol precum suna. 

Lorcan clipi la ea, apoi chiui. 

Ea nu mai auzise niciodată un sunet atât de 

vesel. El o luă din nou în braţe, învârtind-o. 


— Am să-l folosesc cu mândrie în fiecare zi din viața mea, 
îi spuse, zâmbetul dispărându-i când o lăsă jos, fiind înlocuit 
de multă tandrete în privire când îi dădu o șuviţă după 
ureche. Am să mă însor cu tine, Elide Lochan. Și am să-mi 
spun cu mândrie Lord Lorcan Lochan, chiar dacă tot 
regatul o să râdă auzindu-mi numele. El o sărută, ușor și 
tandru. lar după ce o să ne căsătorim, îi șopti, am să- mi 
leg viaţa de a ta. Ca să nu mai fim niciodată despărțiți sau 
singuri. Elide își acoperi faţa cu mâinile când suspină, 
auzindu-l cum îi oferea inima, dispus să se lipsească de 
nemurirea lui pentru ea. 
Pentru e. 
Dar Lorcan o prinse de mâini, luându-i-le ușor de pe faţă și-i 
schiţă 
un zâmbet. 
— Dacă ai să vrei. 
Elide îl cuprinse de gât, simțind bătăile inimii lui și 
lăsându-i căldura să îi între în oase. 
— Mai mult decât orice, șopti ea. 


CAPITOLUL 
118 

Yrene se trânti pe taburetul cu trei picioare din mijlocul 
haosului ce domnea în Marea Sală. Povestea îi era 
cunoscută, deși scena era puţin diferită: altă mare sală 
transformată temporar în infirmerie. Răsăritul nu era 
departe și totuși, ea și celelalte vindecătoare continuau să 
lucreze. Cei care sângerau nu ar fi putut supravieţui fără 
ele. 

Oameni și Fae, vrăjitoare și lupi - Yrene nu mai văzuse 
niciodată o asemenea varietate de fiinţe într-un singur loc. 

Elide venise la un moment dat, radiind în ciuda răniților din 

jurul 
lor. 

Yrene presupuse că toţi aveau același zâmbet. Deși al ei 
dispăruse în ultima oră, când extenuarea o cuprinsese. 
Fusese forțată să se odihnească după ce se ocupase de 
Erawan și așteptase să-și recapete puterea doar cât să 
reînceapă să lucreze. 

Nu putea sta locului. Vedea creatura de sub pielea lui 
Erawan de fiecare dată când închidea ochii. Dispăruse 
pentru totdeauna, dar... se întreba când avea să-l uite. Când 
avea să scape de senzaţia aceea întunecată și uleioasă. In 
urmă cu câteva ore, nu reușise să își dea seama dacă 
greaţa era urmarea faptului că își amintea de el sau că era 
însărcinată. 

— Ar trebui să îl găsești pe soțul tău și să te duci la 

culcare, spuse Hafiza, apropiindu-se și încruntându-se. Când 
ai dormit ultima dată? Yrene își ridică fruntea - mai grea 
decât în urmă cu câteva minute. 

— Pariez că atunci când ai dormit și tu. Acum 

două zile. Hafiza țâțâi. 

— L-ai ucis pe lordul întunecat, ai vindecat răniţi... Mă mir 
că nu ai leșinat, Yrene! 


Yrene era pe cale să leșine, dar dezaprobarea din vocea 
Hafizei o întări. 

— Pot să lucrez. 

— Îţi ordon să îţi găsești soţul ăla frumos și să te duci la 

culcare! 
Pentru copilul din pântecul tău. 

Au! Când Vindecătoarea Supremă punea astfel 

problema... Yrene mormăi când se ridică în picioare. 

— Eşti nemiloasă! 

Hafiza doar o bătu ușurel pe umăr. 

— Vindecătoarele bune ştiu când să se odihnească. 
Extenuarea te face să iei decizii neglijente. lar deciziile 
neglijente... 

— Costă vieți, termină Yrene. Îşi ridică privirea spre 
tavanul înalt și boltit. Nu încetezi niciodată să dai lecții, nu-i 
așa? 

Hafiza zâmbi. 

— Asta e viața, Yrene. Nu încetăm să învăţăm. Nici măcar la 

vârsta 
mea. 

Yrene bănuise de multă vreme că dragostea de învăţătură 
era ceea ce o ţinuse tânără în toţi acești ani pe 
Vindecătoarea Supremă. Îi zâmbi la rândul ei. 

Dar privirea Hafizei se îmblânzi, vindecătoarea căzând pe 
gânduri. 

— O să rămânem cât timp o să fie nevoie - până ce 
soldaţii khaganului pot fi duși acasă. O să lăsăm câteva 
vindecătoare aici ca să se îngrijească de răniții rămași, dar 
peste câteva săptămâni o să plecăm. 

Yrene înghiţi cu greu. 


— Știu. 

— lar tu, continuă Hafiza, luând-o de mână, nu ai să ne 
însoţești. 

Ochii o usturau, dar Yrene șopti. 

— Nu. 


Cu mâna caldă și tare ca oţelul, Hafiza îi strânse degetele lui 
Yrene. 
— Atunci, se pare că am să fiu nevoită să-mi găsesc o nouă 


moștenitoare. 
— Îmi pare rău, șopti ea. 
— Pentru ce? Hafiza chicoti. Ai găsit dragostea și fericirea, 
Yrene! 
Nu ţi-aș fi dorit altceva. 

Yrene își șterse lacrimile care-i curseră. 

— Eu doar - nu vreau să crezi că ţi-ai pierdut timpul... 

Hafiza râse în hohote. 

— Mi-am pierdut timpul? Yrene Towers... Yrene Westfall. 
Bătrâna femeie îi cuprinse faţa cu mâinile ei puternice. Ne-ai 
salvat pe toți! Yrene închise ochii când Hafiza o sărută pe 
frunte. O binecuvântare și un rămas-bun. Ai să rămâi pe 
tărâmul ăsta, spuse Hafiza, zâmbind în continuare. Dar, în 
ciuda oceanului care ne desparte, aici o să rămânem 
împreună, zise și își atinse pieptul, chiar deasupra inimii. Și, 
indiferent după câţi ani, o să ai întotdeauna un loc în Torre. 
Mereu. 
Yrene își puse o mână tremurândă pe inimă și dădu 
aprobator din 

cap. 

Hafiza o strânse de umăr și dădu să se întoarcă la pacienţii 

ei, însă 
Yrene spuse: 

— Dar dacă... 

Hafiza se întoarse, ridicând din sprâncene. 

— Da? 

Yrene înghiţi. 

— Dacă după ce mă instalez în Adarlan și am să nasc... 
Dacă, la momentul potrivit, am să-mi stabilesc propriul 
Torre aici? 

Hafiza își înclină capul ca și când ar fi ascultat ritmul 
declaraţiei când aceasta răsună în inima ei. 

— Un Torre Cesme în nord. 

— În Adarlan, continuă Yrene. În Rifthold. Un nou Torre 
care să repare ce a distrus Erawan. Ca să-i învăţ pe copiii 
care poate nu își dau seama că au un dar, și pe cei care au 
să se nască avându-l. 

Pentru că mulţi dintre spiridușii care veneau dinspre 
câmpul de luptă erau descendenţii vindecătoarelor care le 
dăruiseră femeilor 


din Torre puterile cu mult timp în urmă. Poate și-ar fi dorit să 
ajute 
din nou. 

Hafiza zâmbi din nou. 

— Îmi place foarte mult ideea ta, Yrene Westfall! 

Spunând asta, Vindecătoarea Supremă se întoarse în agitația 
vindecării și suferinţei. 

Dar Yrene rămase acolo, ducându-și o mână spre pântecul 

uşor 
rotunjit. 

Și zâmbi - larg și ferm - la viitorul care se deschidea în fața 
ei, strălucitor ca răsăritul care urma. 

XXX 

Răsăritul era aproape, și totuși, Manon nu putea dormi. 
Nu încercase să găsească un loc de odihnă, pentru că 
vrăjitoarele Crochan și Dinţi-de-fier erau rănite, iar ea nu 
terminase de numărat câte supravieţuiseră luptei și 
războiului. 

În ea, locul în care cândva arseseră aprig douăsprezece 

suflete era 
gol. 

Poate de aceea nu reușise să adoarmă, nici măcar când 
știa că, foarte probabil, Dorian le găsise un loc de dormit. 
Era motivul pentru care încă zăbovea în cuib, Abraxos 
dormind lângă ea, și se uita la câmpul de luptă acum tăcut. 

După ce trupurile ar fi fost luate și zăpada s-ar fi topit 
odată cu venirea primăverii, ar mai fi rămas bucata de 
pământ ars pe câmpia din fața orașului? Ar fi rămas astfel 
pentru totdeauna, un semn al locului unde muriseră ele? 

— Avem numărul final, spuse Bronwen în spatele ei, iar 
Manon le găsi pe vrăjitoarele Crochan și pe Glennis ieșind 
din scara turnului, urmate de Petrah. 

Manon se pregăti pentru asta când ea flutură tăcută 

o mână. Era rău, dar nu pe cât de rău ar fi putut fi. 

Când Manon deschise ochii, cele trei doar o fixară cu 
privirea.  Vrăjitoarele  Dinţi-de-fier și Crochan stăteau 
împreună în liniște. Ca 


aliate. 
— Mâine o să adunăm morții, spuse încet Manon. Și o să-i 
ardem 
la răsăritul lunii. 

Așa cum făceau vrăjitoarele Crochan și Dinţi-de-fier. A 
doua zi era lună plină - Pântecul Mamei. Era o fază bună a 
lunii ca să le ardă, să le ofere înapoi Zeiţei cu Trei Feţe, și ca 
acestea să renască în pântecul ei. 

— Şi după asta? întrebă Petrah. Ce facem? 

Manon se uită de la Petrah la Glennis și 

Bronwen. 

— Ce ai vrea să facem? 

— Să mergem acasă, zise Glennis 

încet. Manon înghiţi. 

— Tu și vrăjitoarele Crochan puteţi pleca oricând... 

— Spre Pustiuri, spuse Glennis. 

Împreună. Manon și Petrah făcură un 

schimb de priviri. 

— Nu putem, spuse 

Petrah. Bronwen zâmbi. 

— Puteţi. 

Manon clipi. Şi clipi din nou când Bronwen întinse un pumn 

spre 
Manon și îl deschise. 

Înăuntru era o floare de un mov-deschis, la fel de mică 
precum unghia lui Manon. Frumoasă și delicată. 

— Un bastion al vrăjitoarelor Crochan tocmai a ajuns acolo - 

puţin 
cam târziu, dar ele au auzit chemarea și au venit. Tocmai din 
Pustiuri. 

Manon se uită la floarea mov. 

— Au adus-o cu ele. De pe câmpia din faţa Orașului 

Vrăjitoarelor. Câmpia stearpă și însângerată. Ţinutul care 

nu dădea nicio floare, 
nimic viu în afară de iarbă și mușchi și... 

Vederea lui Manon se înceţoșă, iar Glennis o luă de mână, 
îndrumând-o spre Bronwen înainte ca vrăjitoarea să lase 
floarea în palma lui Manon. 

— Doar împreună putem repara totul, șopti Glennis. Fii 

puntea! 


Fii lumina! 
O punte între cele două popoare, asta devenise Manon. 


O lumină - așa cum Cele Treisprezece explodaseră luminos, 


nu 
întunecat, în ultimele lor clipe. 


— Când fierul se topește, șopti Petrah, ochii ei albaștri fiind 


plini 
de lacrimi. 

Cele Treisprezece topiseră acel turn și pe vrăjitoarele 
Dinţi-de-fier dinăuntru. Şi pe ele însele. 

— Când florile răsar din câmpuri de sânge, continuă 

Bronwen. Genunchii lui Manon cedară când se uită spre 

câmpul de luptă, 
unde nenumărate flori fuseseră lăsate peste sânge și 
rămășițe, acolo unde Cele Treisprezece își găsiseră sfârșitul. 

— Lasă ţinutul să fie martor, termină Glennis. 

Câmpul de luptă unde conducătorii și cetăţenii multor 
regate și naţiuni veniseră să își aducă omagiile. Să vadă 
sacrificiul Celor Treisprezece și să le onoreze. 

Se lăsă liniștea, iar Manon șopti, vocea ei tremurând când 
tinu în palmă floarea mică și foarte prețioasă: 

— Şi să revenim 

acasă. Glennis își 

plecă fruntea. 

— Și, astfel, blestemul o să se rupă. Și o să mergem acasă 

împreună 
- ca un singur 

popor. Blestemul 

era rupt. 

Manon doar se uită la ele, începând să respire sacadat. 

Apoi îl trezi pe Abraxos și sări în șa în câteva clipe. Nu le 
oferi nicio explicaţie, niciun rămas-bun când se avântară în 
noapte, îndrumându-și balaurul spre bucata de pământ ars 
de pe câmpul de luptă și direct în mijlocul acesteia. 

Și, zâmbind printre lacrimi, râzând de bucurie și tristeţe, 
Manon lăsă floarea prețioasă din Pustiuri pe pământ. 

În semn de mulţumire și dragoste. 


Ca ele să știe, ca Asterin, în ţinutul unde ea, vânătorul ei și 


copilul 


mergeau ţinându-se de mână, să știe că reușiseră. 
Că plecau acasă. 
XXX 

Aelin voia, dar nu putea să doarmă. Ignorase ofertele de a 
i se găsi o cameră, un pat, în haosul castelului. 

În schimb, ea și Rowan plecaseră în Marea Sală ca să 
discute cu răniții, să le ofere ajutor celor care aveau cea mai 
mare nevoie. 

Spiridușii pierduţi ai Terrasenului, lupii lor uriași împreună 
cu clanul de oameni voiau să discute cu ea în aceeași 
măsură cu cetăţenii Orynthului. Cum găsiseră întâmplător 
Tribul Lupului în urmă cu zece ani în sălbăticia munţilor era 
o poveste pe care avea să o afle în curând, ca și restul lumii. 

Vindecătorii lor umplură Marea Sală, alăturându-se 
femeilor din Torre. Toţi proveneau din continentul sudic și, 
după toate aparențele, fuseseră instruiți de aceștia. Zeci de 
noi vindecători, fiecare aducând proviziile atât de necesare. 
Începură imediat să lucreze alături de vindecătoarele din 
Torre, ca și când ar fi făcut asta de secole întregi. 

lar când vindecătorii umani și Fae îi alungaseră, Aelin 
hoinărise prin fiecare hol și pe la fiecare etaj, uitându-se în 
camere pline de fantome și amintiri. Rowan o însoţise ca o 
prezenţă tăcută. 

Se plimbaseră de la un etaj la altul, urcând tot mai sus, 
apropiindu- se de vârful turnului nordic la crăpatul zorilor. 

Dimineaţa era foarte friguroasă, chiar mai mult în vârful 
turnului aflat la înălţime deasupra lumii, dar ziua avea să fie 
senină. Luminoasă. 

— lată-l! spuse Aelin dând din cap spre locul înnegrit de 
pe pietrele balconului. Aici și-a găsit sfârșitul Erawan, din 
mâna unei vindecătoare. Se încruntă. Sper c-o să iasă pata. 

Rowan pufni, iar când ea se uită peste umărul lui, vântul 
fluturându-i părul, îl văzu rezemat de ușa scării, cu braţele 
încrucișate. 

— Adică, spuse ea, ar fi odios ca mizeria lui să mai rămână 

pe aici. 


Și am de gând să folosesc balconul ăsta ca să mă bronzez. Mi- 
ar strica 
priveliștea. 

Rowan chicoti și se dezlipi de ușă, mergând spre balustrada 
balconului. 

— Dacă nu iese pata, o să o acoperim cu un covor. 

Aelin râse și i se alătură, aplecându-se în căldura soarelui 

când 
acesta polei câmpul de luptă, râul și munţii Staghorn. 

— Ei bine, acum ai văzut toate holurile, camerele și 
scările. Ce zici de noua ta casă? 

— E puţin cam mică, dar o să ne descurcăm! 

Aelin îl înghionti și făcu semn din bărbie spre turnul vestic 
din apropiere. Spre deosebire de turnul nordic, care era 
înalt, cel vestic era lat. Mare. Aproape de ultimele etaje, 
atârnând peste prăpastie, o grădină cu ziduri de piatră 
strălucea în lumina soarelui. Grădina regelui. 

A reginei, se gândi ea. 

Nu rămăsese nimic, în afară de spini și zăpadă. Totuși, ea 
și-o amintea din vremea în care îi aparținuse lui Orion: 
trandafirii și ramurile glicinei, fântânile care se revărsau 
peste marginea grădinii spre prăpastia de dedesubt, mărul 
cu flori ca bulgării de zăpadă primăvara. 

— Nu mi-am dat niciodată seama cât de convenabil ar fi 
pentru Fleetfoot, spuse ea despre grădina privată și secretă. 

Rezervată doar familiei regale. Câteodată chiar doar 
regelui și reginei. Să nu fie niciodată nevoită să fugă pe 
scările turnului ori de câte ori ar fi trebuit să își facă nevoile. 

— Sunt sigur că înaintașii tăi s-au gândit la obiceiurile 
canine când au construit-o. 

— Eu așa aș fi făcut, mormăi Aelin. 

— O, te cred! spuse Rowan zâmbind. Dar îmi poţi explica de 

ce nu 
suntem chiar acum acolo, dormind? 
— În grădină? 


El îi atinse nasul. 

— În camera de după grădină. În dormitorul nostru. 

Ea îl condusese repede prin turnul încă destul de bine 
întreținut, în ciuda tuturor celorlalte locuri din castel, care 
necesitau reparații. Cineva din Adarlan îl folosise fără 
îndoială. 

— Vreau să se șteargă orice urmă de Adarlan înainte să stau 

aici, 
recunoscu ea. 

— Ah! 

Tânăra regină inspiră aerul dimineţii. 

Aelin îi auzi și le simţi mirosul înainte să îi vadă. lar când 
ei se întoarseră, îi găsiră pe Lorcan și Elide intrând pe 
balconul turnului, urmaţi de Aedion, Lysandra și Fenrys. Ren 
Allsbrook, timid și atent, ieși în spatele lor. 

Cum de știuseră unde să îi găsească, de ce veniseră, 
Aelin nu știa. Cel puţin rănile lui Fenrys se închiseseră, deși 
două cicatrici roșii îi coborau de la frunte până la maxilar. El 
nu părea să bage de seamă... sau să îi pese. 

Ea observă și mâna lui Lorcan de pe spatele lui Elide. 

Strălucirea 
de pe chipul doamnei. 

Aelin putea să presupună cu succes de ce radia. Până și 
ochii negri ai lui Lorcan erau strălucitori. 

Asta nu o împiedică pe Aelin să surprindă privirea lui 
Lorcan și să-l avertizeze tot dintr-o privire care transmitea 
tot ce nu se deranja să-i spună: dacă îi frângea inima 
doamnei din Perranth, avea să-l facă să ardă și s-o invite pe 
Manon Cioc-Negru să pregătească masa pe cadavrul lui. 

Lorcan își dădu ochii peste cap, iar Aelin se consideră 
mulțumită de confirmarea primită când îi întrebă pe toți: 

— S-a deranjat cineva să 

doarmă? Doar Fenrys ridică 

mâna. 

Aedion se încruntă la pata neagră de pe pietre. 

— O s-o acoperim cu un covor, îi spuse Aelin. 


Lysandra râse. 

— Cu unul de prost gust, sper! 

— Cu roz și purpuriu. Brodat cu flori. Exact cum i-ar fi plăcut 

lui 
Erawan. 

Masculii Fae se uitară la ei, Ren clipind. Elide își plecă fruntea 

când 
chicoti. 

Rowan pufni din nou. 

— Cel puţin regatul ăsta n-o să fie plicticos. 

Aelin își atinse pieptul cu o mână, prefăcându-se indignată. 

— Chiar te îngrijorai că o să fie? 

— Zeii să ne ajute! mormăi Lorcan, iar Elide îl înghionti. 

Aedion i se adresă lui Ren, tânărul lord zăbovind lângă 
boltă ca și când încă s-ar fi gândit dacă să plece repede: 

— Ştii, acum ai șansa să scapi. Înainte să fii atras în 
prostia asta fără sfârșit. 

Dar ochii negri ai lui Ren îi întâlniră pe ai lui Aelin. Îi studiară. 

Ea auzise despre Murtaugh. Ştia că acum nu era timpul să 
deschidă subiectul, pierderea întunecând privirea lui. 
Așadar, se afișă în continuare binevoitoare și sinceră. 

— Intotdeauna ne-ar mai prinde bine unul care să 

participe la 
prostii, spuse Aelin. 

Ren o studie din nou. 

— Ai renunţat la absolut orice și tot te-ai întors aici. Tot ai 

luptat. 

— Totul pentru Terrasen, spuse ea încet. 

— Da, știu, spuse Ren, cicatricea de pe chipul lui 
contrastând în soarele dimineţii. Acum înţeleg asta. El îi 
zâmbi. Cred că și mie mi-ar prinde bine niște prostioare, 
după războiul ăsta. 

— Ai să regreţi că ai spus asta, mormăi 

Aedion. Dar Aelin făcu o plecăciune. 

— O, cu siguranţă! Ea zâmbi la masculii adunaţi. Îţi jur că n- 

am să 
te plictisesc de moarte! Este jurământul unei regine. 
— Așadar, ce o să presupună lipsa plictiselii? întrebă Aedion. 


— Reconstrucţia, spuse Elide. Reconstruirea multor lucruri. 

— Negocieri negustorești, zise Lysandra. 

— Instruirea unei noi generaţii în magie, continuă Aelin. 

Masculii clipiră la ele, din nou. 

Aelin își înclină capul, clipind și ea la ei. 

— Nu contribuiţi și voi cu ceva important? Ea țâțâi. Știţi, 
sunteţi al naibii de bătrâni! M-aș fi așteptat la mai mult de la 
niște ticăloși bătrâni și țâfnoși! 

Nările lor se umflară. Aedion zâmbi, Ren strângând cu 
înțelepciune din buze ca să nu facă la fel. 

— Patru, spuse Fenrys. Noi patru suntem al naibii de 

bătrâni! Aelin ridică o sprânceană. 

Fenrys zâmbi, mișcarea întinzând cicatricile. 

— Vaughan este încă acolo. lar acum este liber. 

Rowan își încrucișă braţele. 

— N-o să mai fie prins niciodată. 

Dar Fenrys zâmbi cu subiînţeles și arătă spre tabăra 
armatei Fae de pe câmp, lupii și oamenii numărându-se 
printre ei. 

— Am senzaţia că cineva de acolo s-ar putea să știe de 
unde să începem, zise și îi aruncă o privire lui Aelin. Dacă ai 
accepta încă un bătrân ticălos și țâfnos în acest regat. 

Aelin ridică din umeri. 

— Dacă îl poţi convinge, nu văd de ce nu. Rowan zâmbi 
auzind asta, și studie cerul ca și când și-ar fi putut vedea 
prietenul dispărut care zbura pe-acolo. 

Fenrys îi făcu semn din ochi. 

— Te asigur că nu este la fel de nesuferit ca Lorcan! Elide 
îl lovi în braţ, iar Fenrys fugi ridicând mâinile în timp ce râse. 
O să-ţi placă! îi promise el lui Aelin. Toate doamnele îl plac, 
adăugă făcând din nou semn din ochi spre Lysandra și Elide. 

Aelin râse mai liber decât până acum și se întoarse spre 

regatul 
agitat. 


— Am promis tuturor o lume mai bună, spuse ea după o 
clipă, cu vocea solemnă. Așadar, o să începem cu asta. 

— Începem cu lucruri neînsemnate! spuse Fenrys. 

Îmi place! Aelin zâmbi la el. 

— Mi-a cam plăcut când am votat pentru cheile Wyrd. Așa 
că o să începem să supunem mai multe chestii la vot. 

La o clipă după ce liniștea se lăsă, Lysandra o întrebă: 

— Pentru ce să votăm? 

Aelin ridică din umeri, băgându-și mâinile în buzunare. 

— Pentru unele lucruri. 

Aedion ridică o sprânceană. 

— Cum ar fi cina? 

Aelin dădu ochii peste cap. 

— Da, pentru cină. Cină aleasă de 

comitet. Elide tuși. 

— Cred că Aelin se referă la lucruri importante. La cum să 
conducă regatul ăsta. 

— Tu ești regina, spuse Lorcan. De ce să votăm? 

— Oamenii ar trebui să aibă un cuvânt de spus în privinţa 
felului în care sunt conduși, a politicilor care îi afectează. Ar 
trebui să aibă ceva de zis despre cum o să fie reconstruit 
regatul. Aelin își ridică bărbia. Am să fiu regină, iar copiii 
mei... Obrajii i se încălziră când îi zâmbi lui Rowan. Copiii 
noștri, spuse ea puţin prea încet, vor conduce. Într-o zi. Dar 
Terrasenul ar trebui să aibă o voce. Fiecare teritoriu, 
indiferent de lorzii care îl conduc, ar trebui să aibă o voce. 
Una aleasă de poporul lui. 

Războinicii se uitară atunci unul la celălalt. Rowan spuse: 

— Exista un regat - în est. Cu mult timp în urmă. Ei 
credeau în astfel de lucruri. Mânaria străluci în ochii lui, mai 
puternic decât răsăritul. Era un loc al păcii și al înţelepciunii. 
Un far într-o parte distantă și violentă a lumii. După 
reconstruirea bibliotecii din Orynth, o să-i rugăm pe dascăli 
să afle tot ce se poate despre asta. 


— Am putea să ne ducem în regat, spuse Fenrys. Să 
vedem dacă unii dintre dascălii sau liderii lor ar vrea să vină 
ca să ne ajute aici. Ridică din umeri. Aș putea să o fac eu. Să 
călătoresc până acolo, dacă vrei. 

Ea știa că el vorbea serios - că voia să călătorească în 
calitate de emisar. Poate ca să aibă timp să se gândească la 
toate lucrurile pe care le văzuse și suportase. Să se împace 
cu pierderea fratelui său. Să se împace cu sine. Ea avea 
senzaţia că cicatricea de pe faţa lui ar fi dispărut doar dacă 
el și-ar fi dorit asta. 

Dar Aelin dădu din cap. Și, chiar dacă l-ar fi trimis 
bucuroasă pe Fenrys oriunde și-ar fi dorit... 

— Biblioteca? zise deodată. 

Rowan zâmbi. 

— Și teatrul regal. 

— Nu a fost niciun teatru - nu ca în 

Rifthold. Rowan zâmbi mai larg. 

— O să fie! 

Aelin flutură o mână. 

— Trebuie să îți aduc aminte că, în ciuda faptului că am 
câștigat războiul, nu mai suntem plini de aur? 

Rowan o cuprinse de umeri cu un braţ. 

— Trebuie să îţi aduc aminte că, de vreme ce ai 
decapitat-o pe Maeve, sunt din nou prinţul din Doranelle, cu 
acces la bunurile și proprietăţile mele? Și că, odată ce 
Maeve a fost respinsă, ca impostoare, jumătate din averea 
ei îţi revine ţie... și cealaltă, familiei Whitethorn? 

Aelin clipi lent. Ceilalţi zâmbiră. Chiar și 

Lorcan. Rowan o sărută. 

— O bibliotecă nouă și un teatru regal, îi șopti el. 
Consideră-le cadoul meu de împerechere, Inimă de Foc! 

Aelin se retrase, studiindu-i chipul pe care citi sinceritatea și 
convingerea. 


Și îmbrăţișându-l, râzând spre cerul care se lumina, 
izbucni în lacrimi. 

XXX 

Trebuia să fie o zi cu multe întruniri, hotărâse Aelin stând 
în camera prăfuită și aproape goală și zâmbindu-le aliaţilor 
și prietenilor ei. 

Ansei din Briarcliff, rănită și zgâriată, zâmbi. 

— Creatura ta metamorfică este o mincinoasă pricepută, 

spuse ea. 
Sunt rușinată că nu am observat 
nimic! 
Prinţul Galan, la fel de lovit, râse. 

— In apărarea mea, nu te-am întâlnit niciodată. El își 
înclină capul spre Aelin. Deci, bună, verișoaro! 

Aelin, rezemându-se de biroul aproape putrezit care servea 

ca 
singura piesă de mobilier din cameră, îi zâmbi. 

— Te-am văzut o dată, de la 

distanță. Ochii lui Galan Ashryver 

străluciră. 

— Presupun că în trecut, când încă erai o asasină, și îţi 
mulțumesc pentru că nu m-ai ucis! 

Aelin chicoti, chiar dacă Rolfe își dădu ochii peste cap. 

— Da, corsarule? 

Rolfe flutură o mână tatuată, având încă sânge sub unghii. 

— Mă abţin de la comentarii! 

Aelin zâmbi. 

— Tu ești moștenitorul poporului mycenian, spuse ea. Micile 
certuri sunt acum sub demnitatea ta. 

Ansei pufni. Rolfe îi aruncă o privire. 

— Ce vrei să faci acum cu ei? întrebă Aelin. 

Presupunea că restul curtenilor trebuiau să fie aici, dar 
când o trimise pe Evangeline să îi adune aliaţii, ea alesese 
să le permită să se odihnească. Rowan plecase ca să îi 
caute pe Endymion și Sellene. După câte se părea, cea din 
urmă era pe cale să afle multe despre viitorul ei. Viitorul 
orașului Doranelle. 


Rolfe ridică din umeri. 

— Va trebui să hotărâm unde mergem. Dacă ne 
întoarcem în Golful Craniului sau... 

Miji ochii verzi ca marea. 

— Sau? întrebă dulce Aelin. 

— Sau să hotărâm dacă am prefera să ne reconstruim 

vechea 
patrie, în Illium. 

— De ce nu hotărăști tu? întrebă 

Ansei. Rolfe flutură o mână 

tatuată. 

— Și-au oferit vieţile ca să lupte în războiul ăsta. Ei ar 
trebui să poată alege unde vor să trăiască după asta. 

— Inţelept din partea ta, spuse Aelin, ţâţâind. Rolfe 
înțepeni, dar se relaxă văzând amabilitatea din ochii ei. Dar 
ea se uită la Illias, armura asasinului fiind îndoită și zgâriată. 
Ai spus ceva în tot războiul ăsta? 

— Nu, răspunse Ansei în locul lui. 

Fiul Maestrului Mut se uită la tânăra regină, în ochii ei. 

Aelin clipi la privirile pe care și le aruncară cei doi. Fără 
dușmănie și frică. Ea ar fi putut jura că Ansei roși. 

Scutindu-și vechea prietenă, Aelin le spuse tuturor: 

— Mulţumesc! 

Ei se întoarseră din nou spre ea. 

Aelin înghiţi și-și duse o mână în dreptul inimii. 

— Vă mulţumesc pentru că aţi venit când v-am rugat! Vă 
mulțumesc în numele Terrasenului! Vă sunt îndatorată. 

— Noi îţi eram îndatoraţi, replică Ansei. 

— Eu nu eram, mormăi Rolfe. 

Aelin îi zâmbi. 

— Noi doi o să ne distrăm. Ea își studie aliaţii, obosiţi, dar 
încă în picioare. Supravieţuiseră cu toţii. Cred că o să ne 
distrăm de minune! 

XXX 


La amiază, Aelin o găsi pe Manon într-unul dintre cuiburile 


vrăjitoarelor, Abraxos uitându-se spre câmpul de luptă. 

Cu aripile și coastele bandajate, o acoperea pe fosta Aripă 
Conducătoare. 

— Regina vrăjitoarelor Crochan și Dinţi-de-fier, spuse 
Aelin în loc de salut, fluierând încet și făcând-o pe Manon să 
se întoarcă lent. Aelin își privi unghiile. Impresionant! 

Totuși, chipul care se întoarse spre ea... 

Era extenuat. Suferind. 

— Am aflat, spuse încet Aelin, coborându-și mâinile, dar fără 

să se 
apropie. 

Manon nu spuse nimic, liniștea ei transmițând tot ce 
trebuia Aelin să știe. 

Nu, nu se simţea bine. Da, o distrusese ce se întâmplase. 
Nu, nu voia să discute despre asta. 

— Mulţumesc, fu tot ce spuse Aelin. 

Manon dădu ușor din cap. Așa că Aelin se îndreptă către 
vrăjitoare, trecând, totuși, pe lângă ea. Se duse chiar în 
locul din care Abraxos se uitase spre Theralis. Spre peticul 
de pământ ars. 

Inima i se strânse văzând priveliștea asta, balaurul, 
pământul și vrăjitoarea din spatele ei. Dar Aelin se așeză 
lângă balaur. Îşi trecu o mână peste capul lui aspru. El se 
aplecă în atingerea ei. 

— O să fie un monument, le spuse ea lui Abraxos și 
Manon. Dacă vrei, o să înalt un monument chiar acolo. Ca 
să nu uite nimeni vreodată cine s-a sacrificat și cui trebuie 
să mulțumim. 

Vântul șuieră prin turn, gol și rece. Dar apoi pașii scârţâiră în 

fân, 
iar Manon se așeză lângă ea. 

Totuși, Aelin nu mai vorbi și nu mai puse întrebări. lar 
Manon, dându-și seama de asta, își plecă umerii și fruntea, 
așa cum nu ar fi putut să o facă niciodată în prezenţa 
altcuiva. Întrucât nimeni altcineva nu ar fi putut să înţeleagă 
povara pe care o purtau amândouă. 

În liniște, cele două regine se uitară spre câmpul distrus. 

Spre 


viitorul de dincolo de el. 


CAPITOLUL 
119 

Pregătirile duraseră zece zile. 

Zece zile să golească sala tronului, să spele holurile de la 
etajele inferioare, să găsească mâncarea și bucătarii 
necesari. Zece zile să curețe apartamentul regal, să 
găsească haine potrivite și să decoreze splendid sala 
tronului. 

Ghirlande veșnic verzi atârnau de scaune și căpriori, iar 
când Rowan ajunse pe podiumul din sala tronului, 
monitorizând mulţimea adunată, fu nevoit să recunoască 
faptul că Lysandra făcuse ceva impresionant. Lumânările 
pâlpâiau peste tot, iar zăpada proaspătă căzuse cu o seară 
înainte, acoperind cicatricile rămase în urma luptei. 

Lângă el, Aedion se mișca pe loc, Lorcan și Fenrys 
uitându-se direct înainte. 

Cu toţii se spălaseră și se pieptănaseră și purtau haine 
care îi făceau să pară... nobili. 

Lui Rowan nu îi păsa. Jacheta lui verde, cu fir de argint, 
era cel mai puţin practic lucru pe care îl purtase vreodată. 
Cel puţin avea asupra lui sabia, la celălalt șold atârnând 
Goldryn. 

Din fericire, Lorcan părea la fel de jenat ca el, fiind 
îmbrăcat în negru. „Dacă ai purta altceva, îi spusese Aelin 
lui Lorcan, lumea s-ar întoarce pe dos. Așadar, ai să te 
îmbraci în negru, ca de doliu!” 

Lorcan își dăduse ochii peste cap. Dar Rowan zărise chipul 
lui Elide când le reperase pe ea și Lysandra în holul sălii 
tronului cu câteva clipe înainte. Văzuse dragostea și dorinţa 
când se uitase la Lorcan în noile lui haine. Și se întrebase 
cât de curând avea sala asta să găzduiască o nuntă. 

Aruncându-i o privire lui Aedion, îmbrăcat și el în verdele 


Terrasenului, Rowan schiţă un zâmbet. Două nunţi, probabil 
înaintea verii. Deși nici Lysandra și nici Aedion nu 
menţionaseră așa ceva. 

Ultimul dintre invitaţii lor ajunse în spaţiul aglomerat, iar 
Rowan îi studie pe conducătorii și aliații așezați în primele 
rânduri. Ansei din Briarcliff se tot foia în pantalonii și jacheta 
la fel de noi, Rolfe punându-și un braţ peste scaunul din 
spatele ei când îi zâmbi. Ilias, îmbrăcat în hainele albe în 
mai multe straturi ale poporului său, stătea în partea 
cealaltă a lui Ansei, o întruchipare a calmului. La un rând în 
față, Galan stătea tolănit în hainele princiare, cu fruntea 
sus. El făcu semn din ochi când întâlni privirea lui Rowan. 

Rowan pur și simplu își înclină capul în direcţia lui, iar apoi 
spre verii săi, Enda și Sellene, așezați lângă palier, cea din 
urmă simțind nevoia să-și petreacă niște ore bune în tăcere 
când Rowan îi spusese că acum era regina din Doranelle. 
Regina Spiridușilor din Est. 

Totuși, vara lui cu părul argintiu nu se îmbrăcase azi 
pentru noul ei titlu - ca și Enda, alesese hainele care erau 
mai puţin uzate după luptă. 

Doranelle avea să fie supus multor schimbări, unele pe 
care Rowan știa că nu le putea prezice. La conducere urma 
să fie familia Whitethorn, descendența Morei fiind readusă 
în sfârșit la putere, dar de ei, de Sellene avea să depindă 
acea domnie și de modul în care s- ar fi organizat spiridușii 
fără ca regina întunecată să îi conducă. 

Rămânea de văzut câţi spiriduși alegeau să rămână aici, 
în Terrasen. Câţi și-ar fi dorit să își clădească o viaţă în 
regatul distrus de război, să aleagă anii grei de reconstruire, 
în locul întoarcerii la viaţa ușoară și la bogăţie? Războinicii 
Fae pe care îi întâlnise în ultimele două săptămâni nu îi 
dăduseră de înţeles ce intenționau și totuși, el îi văzuse pe 
câțiva privind cu jind spre munţii Staghorn și Oakwald, ca și 
când ar fi auzit și ei chemarea sălbatică a vântului. 

Mai era și celălalt factor: spiridușii care locuiseră aici 
înainte de căderea Terrasenului. Cei care răspunseseră 
rugăminţii disperate a lui Aelin și reveniseră din patria lor 
secretă, din mijlocul sălbăticiei în 


care trăiau cei din Tribul Lupilor, ca să se pregătească de 
călătoria spre locul în care se aflau acum. Ca să se întoarcă 
în sfârșit în Terrasen. Și, poate, să aducă o parte din lupi cu 
ei. 

intenţiona să depună toate eforturile ca să facă acest 
regat demn de întoarcerea lor. Demn de toţi cei care locuiau 
aici, fie că erau oameni, Fae sau vrăjitoare. Un regat la fel 
de mare cum fusese cândva 
- mai mare. La fel de mare ca acel lucru care se afla în 
sudul îndepărtat, dincolo de Marea îngustă, dovadă că un 
ţinut al păcii și abundenței putea exista. 

Nobilii khaganatului îi povestiseră multe despre regatul 
lor zilele astea, despre politicile și oamenii lor. Ei stăteau 
acum împreună în partea cealaltă a sălii tronului, alături de 
Chaol și Dorian. Yrene și Nesryn erau și ele acolo, amândouă 
elegante în niște rochii despre care Rowan putea doar să 
presupună că fuseseră împrumutate. Nu era nicio prăvălie 
deschisă și niciuna cu provizii. Într-adevăr, era un miracol că 
aveau măcar haine curate. 

Cel puţin Manon refuzase hainele elegante. Ea purta 
hainele de piele ale vrăjitoarelor - deși avea pe frunte 
coroana de stele a cărei lumină se răsfrângea asupra lui 
Petrah Sânge-Albastru și Bronwen Crochan, așezate lângă 
ea. 
Aedion înghiţi zgomotos, iar Rowan privi spre ușile 
deschise. Spre locul unde stătea lordul Darrow lângă tronul 
gol. 

Nu era un tron oficial - doar un scaun mai mare și mai 

elegant care 
fusese ales dintre cele jalnice. 

Şi Darrow se uită spre ușile deschise, aparent cu indiferenţă. 
Totuși, ochii îi 

străluceau. 

Trompetele 

răsunară. 

O chemare cu patru note. Repetată de trei ori. 

Scaunele scârţâiră când toată lumea se întoarse spre ușă. 

În spatele podiumului, ascunși în spatele unui paravan de 
lemn pictat, câţiva muzicanți începură să cânte muzica de 
ceremonie. Nu era marea orchestră care ar fi putut însoţi un 


eveniment atât de 


grandios, dar era mai bine decât nimic. 

Oricum nu conta. 

Elide apăru într-o rochie liliachie, cu o ghirlandă de 
panglici în părul brunet și împletit la spate. Ș$chiopătă la 
fiecare pas, iar Rowan își dădu seama că era din cauză că îi 
ceruse lui Lorcan să nu îi sprijine piciorul. Voia să meargă 
fără ajutor pe culoarul lung. 

Sigură și graţioasă, doamna din Perranth își ţinu umerii 
drepţi când luă buchetul de ilice din faţa ei și se îndreptă 
către podium. Doamna din Perranth... și una dintre 
slujitoarele lui Aelin. Pentru astăzi. 

Pentru încoronarea lui Aelin. 

Elide era la jumătatea culoarului când Lysandra apăru 
îmbrăcată în catifea verde. Oamenii șoptiră, minunându-se 
nu doar de frumuseţea extraordinară, ci și de ceea ce era 
ea. 

Femeia metamorfică fusese cea care le apărase regatul și 

ajutase la 
distrugerea lui Erawan. 

Lysandra își tinu fruntea sus când merse pe culoar, iar 
Aedion ridică privirea când o văzu pe doamna din Caraverre. 

Apoi veni Evangeline, cu panglici verzi în părul blond- 
roșcat, radiind, cicatricile întinzându-se de bucurie. Tânăra 
doamnă din Arran. Protejata lui Darrow. Care cucerise 
cumva inima lordului suficient încât să îi convingă pe ceilalţi 
lorzi să accepte dreptul lui Aelin la tron. 

Ei aduseseră documentele în urmă cu două zile, semnate 

de toţi. Elide ocupă un loc în dreapta tronului, urmată de 

Lysandra și de 
Evangeline. 

Inima lui Rowan începu să bată cu putere când toată 
lumea se uită la culoarul acum gol. Când muzica se auzi tot 
mai tare, cântecul Terrasenului răsunând. 

lar când muzica ajunse la apogeu, când lumea explodă de 
sunet, regal și ferm, apăru ea. 

Genunchii lui Rowan cedară când toată lumea se ridică în 

picioare. 


Îmbrăcată în haine transparente verzi şi argintii, cu părul 

blond 
despletit, Aelin se opri în pragul sălii tronului. 

El nu mai văzuse niciodată o ființă atât de frumoasă. 

Aelin se uită de-a lungul culoarului ca și când ar fi cântărit 
fiecare pas pe care urma să-l facă spre podium. 

Spre tronul ei. 

Toată lumea păru să se oprească odată cu ea, zăbovind în 

prag. 

Strălucind mai puternic decât zăpada de afară, Aelin își 
ridică fruntea și păși pe ultimul drum spre casă. 

XXX 

Toţi pașii făcuţi și toate căile alese o conduseseră aici. 

Chipurile prietenilor și aliaţilor ei se înceţoșară când trecu 
mai departe, spre tronul care aștepta, spre coroana pe care 
Darrow avea să i-o potrivească pe creștet. 

Fiecare pas păru să răsune prin pământ. Aelin își lăsă o 
parte din tăciunii aprinși să plutească prin aer, înălțându-se 
în urma trenei rochiei care îi flutura la spate. 

Cu toate că-i tremurau mâinile, apucă mai strâns buchetul 
de brebenei, simbolul suveranităţii eterne a Terrasenului. 

Cu fiecare pas se apropia de tronul care o chema. 

Rowan stătea în dreapta acestuia, dezgolindu-și dinţii într- 
un zâmbet pe care nici măcar antrenamentul său nu reușea 
să îl stăpânească. 

lar în stânga tronului, cu fruntea sus și lacrimi brăzdându-i 

chipul, 
se afla Aedion, la șoldul căruia atârna sabia din Orynth. 

Pentru el zâmbi ea atunci. Pentru copilăria lor, pentru ceea 

ce 
pierduseră ei. 

Pentru ceea ce dobândeau acum. 

Aelin trecu pe lângă Dorian și Chaol și dădu din mână în 
direcţia lor, făcându-i semn din ochi lui Ansei din Briarcliff, 
care se ștergea pe faţă cu mâneca jachetei. 

lar apoi, Aelin ajunse la trei pași de podium, iar Darrow se 


îndreptă către marginea acestuia. 

Așa cum o instruise cu o seară în urmă, așa cum exersase 
de nenumărate ori într-o scară prăfuită preţ de câteva ore, 
Aelin urcă treptele și îngenunche pe treapta de sus. 

Singura dată din domnia ei când avea să facă vreo 

plecăciune. Singurul lucru în faţa căruia avea să 

îngenuncheze. 

Coroana, tronul, regatul ei. 

Cei din sală rămaseră în picioare, chiar dacă Darrow le 
făcu semn să se așeze. 

lar apoi se auziră cuvintele, rostite în Vechea Limbă. 
Sacră și antică, vorbită perfect de Darrow, care îl încoronase 
și pe Orion în urmă cu câteva decenii. 

— Îți oferi viaţa, trupul și sufletul în slujba Terrasenului? 

Ea răspunse în Vechea Limbă, așa cum repetase cu 
Rowan cu o seară în urmă, până ce limba i se făcuse ca de 
plumb. 

— Îmi ofer toată fiinţa și tot ce am Terrasenului)! 

— Atunci, rostește-ți jurămintele! 

Lui Aelin începu să-i bată inima mai repede și, chiar dacă 
știa că Rowan o auzea, își plecă fruntea și spuse: 

— Eu, Aelin Ashryver Galathynius, jur pe sufletul meu 
nemuritor să păzesc, să dezvolt și să onorez Terrasenul 
începând de astăzi și până la ultima mea suflare! 

— Atunci, așa să fie! răspunse Darrow și întinse o mână. 

Nu spre ea, ci spre Evangeline, care înaintă cu perna din 

catifea 
verde pe care se afla coroana. î 

Adarlanul îi distrusese tronul din coarne. li topise coroana. 

Așadar, ei făuriseră una nouă. In cele zece zile de când se 
luase hotărârea ca ea să fie încoronată aici, în faţa lumii, 
găsiseră un aurar care să facă una din aurul rămas, furat din 
cufărul din Wendlyn. 

Două benzi, ca niște coarne împletite, se ridicau ca să ţină 
piatra nestemată din mijloc. 

Nu una adevărată, ci una infinit mai prețioasă, dăruită chiar 

de 


Darrow. 

Bucata de cristal conţinea singura floare flacăra-regelui 
de pe timpul domniei lui Orion. 

Chiar și în metalul strălucitor al coroanei, floarea cu 
petale roșii și portocalii scânteia ca un rubin, orbitor în 
lumina soarelui dimineţii când Darrow luă coroana de pe 
pernă și o ridică spre raza de lumină care pătrundea prin 
rândul de ferestre din spatele podiumului. Ceremonia fusese 
stabilită la ora aceasta, pentru această rază de soare, 
binecuvântare de la Mala însăși. 

Şi chiar dacă Doamna Luminii dispăruse pentru 
totdeauna, Aelin ar fi putut jura că simţi o mână caldă pe 
umăr când Darrow ridică spre soare coroana. 

Ar fi putut jura că îi simţi pe toţi ridicându-se în picioare 
odată cu ea, cei pe care îi iubise cu inima ei de foc și ale 
căror povești îi erau din nou tatuate pe piele. 

Și când coroana fu coborâtă, când își pregăti capul, gâtul 
și inima să o primească, Aelin își lăsă puterea să 
strălucească. Pentru cei care nu supravieţuiseră, pentru cei 
care luptaseră, pentru lumea care privea. 

Darrow îi așeză coroana pe cap, mai grea decât o crezuse. 

Aelin închise ochii, lăsând greutatea, povara și darul să se 
adâncească în fiinţa ei. 

— Ridică-te, Aelin Ashryver Whitethorn Galathynius, 
regina Terrasenului! spuse Darrow. 

Ea își înghiţi un suspin. Și încet, respirând calm în ciuda 
inimii care ameninţa să îi sară din piept, Aelin se ridică. 

Ochii gri ai lui Darrow erau strălucitori. 

— Lungă să-i fie domnia! 

lar când Aelin se întoarse, strigătul se răspândi prin sală, 
răsunând din pietrele vechi și în orașul adunat dincolo de 
castel. 

— Trăiască Aelin! Regina Terrasenului! 

Sunetul de pe buzele lui Rowan și ale lui Aedion ameninţă să 

O 


îngenuncheze, dar Aelin zâmbi. Își tinu fruntea sus și zâmbi. 

Darrow gesticulă spre tronul care aștepta, spre ultimele două 
trepte. 

Odată așezată, ceremonia avea să ia 

sfârșit. Dar nu încă. 

Aelin se întoarse spre stânga. Spre Aedion. Și spuse încet, 
dar nu fără putere: 

— A fost al tău din ziua în care te-ai născut, prinţe Aedion! 

Aedion înţepeni când Aelin trase mâneca transparentă a 

rochiei, 
expunându-și braţul. 

Din cauza lacrimilor pe care se străduia să le împiedice să 
curgă, lui Aedion îi tremurară umerii. 

Aelin nu și le opri pe ale ei când îl întrebă, gura tremurându-i: 

— Vrei să depui jurământul de sânge? 

Aedion pur și simplu căzu în genunchi în faţa ei. 

Rowan îi dădu în tăcere un pumnal, dar Aelin se opri când îl 
tinu deasupra braţului. 

— Ai luptat pentru Terrasen când nimeni altcineva nu ar fi 

făcut- 

o. Când erau puţine șanse de reușită și nicio speranţă, ai 
luptat pentru acest regat. Pentru mine. Pentru acești 
oameni. Juri să faci în continuare asta, cât timp ai să 
trăieşti? 

Aedion își plecă fruntea când șopti: 

— Da. În viaţa asta și în toate celelalte, am să te slujesc pe 

tine. Și 

regatul Terrasen. 

Aelin îi zâmbi lui Aedion, celeilalte jumătăţi menite să 
conducă, și își tăie antebraţul înainte să i-l întindă. 

— Atunci bea, prinţe! Și fii binevenit! 

Ușor, Aedion îi luă braţul și-și lipi gura de rana ei. 

lar când se retrase, cu sângele-i pe buze, Aelin îi zâmbi. 

— Ai spus că vrei să depui jurământul în faţa întregii lumi, 
zise astfel încât doar el să audă. Ei bine, ai făcut-o. 

Aedion se înecă râzând și se ridică îmbrăţișând-o strâns 

înainte să 


se retragă la locul lui din partea cealaltă a tronului. 

Aelin se uită la Darrow, care încă aștepta. 

— Unde am rămas? 

Bătrânul lord schiţă un zâmbet și gesticulă spre tron. 

— La ultima parte a ceremoniei. 

— Apoi urmează prânzul, mormăi Fenrys, oftând. 

Aelin își reprimă zâmbetul și urcă treptele spre tron, 
oprindu-se iarăși când se întoarse ca să se așeze. 

Se opri în dreptul siluetelor firave care își băgară capetele 
pe după ușile sălii tronului. Ea suspină ușor, suficient încât 
toată lumea să se întoarcă și să privească. 

— Neamul Mititelelor, șoptiră oamenii, unii retrăgându-se 
când micile siluete ţâșniră prin umbrele de pe culoar, cu 
aripile foșnind și solzii strălucind. 

Una dintre ele se apropie de podium și, cu mâini subțiri și 
verzui, lăsă ofranda lor la picioarele ei. 

A doua coroană. Coroana lui Mab. 

Luată din desagile ei - oriunde ar fi ajuns după bătălie. La 
ele, din câte se vedea, ca și când n-ar fi permis să se piardă 
din nou, s-o lase să uite. 

Aelin luă coroana pe care i-o puseseră la picioare, 
uitându-se către micul grup adunat în umbrele de după 
scaune, la ochii lor negri și mari care clipeau. 

— Regina Spiridușilor din Vest, spuse încet Elide, deși o 
auziră cu toţii. 

Lui Aelin îi tremurară degetele, inima umplându-i-se până 
aproape de durere când studie coroana veche și 
strălucitoare și se uită apoi spre Neamul Mititelelor. 

— Da, am să vă slujesc și pe voi, zise ea. Până la sfârșitul 

vieţii. 

lar Aelin făcu atunci o plecăciune spre fiinţele aproape 
invizibile care o salvaseră de multe ori și nu ceruseră nimic. 
Spre Lordul Nordului care supravieţuise, la fel ca ea, când 
avuseseră puţine șanse. 


Care nu o uitaseră niciodată. Avea să-i slujească tot așa cum ar 
fi slujit 
orice cetăţean al Terrasenului. 

Toată lumea de pe podium făcu o plecăciune. Apoi, toată 

lumea 
din sala tronului. 

Dar Neamul Mititelelor dispăruse deja. 

Așadar, își puse coroana lui Mab peste cea din aur, cristal și 

argint, 
coroana antică așezându-se perfect în spatele acesteia. 

lar apoi, în sfârșit, Aelin se așeză pe tron. 

Noua povară o apăsa, i se culcușea pe oase. Nu mai era o 

asasină. 

Nu mai era o prințesă vagaboandă. 

lar când Aelin își înălţă fruntea ca să se uite cu atenţie la 
mulţimea care ovaţiona, când zâmbi, Regina Terrasenului și 
Regina Spiridușilor din Vest străluci precum o stea. 

XXX 
Ritualul nu se terminase. Nu 
încă. 

În clipa în care clopotele răsunară peste oraș, declarând 
încoronarea ei, mulțimea adunată afară ovaţionă. 

Aelin ieși să-și salute poporul. 

Curtenii și prietenii o urmară alături de mulțimea din sala 
tronului spre porţile castelului. lar când se opri în fața 
porţilor închise, metalul cioplit și vechi începând să se 
zărească, odată cu orașul și lumea care aștepta în afara lor, 
Aelin se întoarse spre ei. 

Spre toţi cei care o însoţiseră, care îi oferiseră ziua de astăzi 

și 
sunetul vesel al clopotelor. 

Le făcu semn curtenilor să înainteze. 

Apoi zâmbi la Dorian și Chaol, la Yrene, Nesryn și Sartaqg 
și tovarășii lor, făcându-le și acestora semn să înainteze. 

Ridicând din sprâncene, ei se apropiară. 

Dar Aelin, încoronată și strălucitoare, spuse doar atât: 

— Urmaţi-mă! Ea gesticulă spre porţile din spatele ei. 

Cu toţii. Ziua asta nu îi aparţinea doar ei. Nici pe 

departe. 

lar când ei toţi dădură înapoi, Aelin înaintă. O luă pe Yrene 


Westfall de mână ca să o îndrume spre partea din faţă. Apoi 
pe Manon Cioc-Negru. Pe Elide Lochan, Lysanădra, 
Evangeline, Nesryn Faliq. Pe Borte și Hasar și pe Ansei din 
Briarcliff. 

Pe toate femeile care luptaseră alături de ea sau la 
distanță. Care  sângeraseră, se  sacrificaseră și nu 
renunţaseră la speranţa că această zi avea să vină. 

— Veniţi cu mine, le spuse Aelin, bărbaţii și masculii 

urmând-o. 
Prietenii mei! 

În sunetul clopotelor ce încă răsunau, Aelin dădu din cap 
spre străjerii de la porţile castelului. 

Acestea se deschiseră în sfârșit, iar vuietul mulţimii 
adunate fu destul de puternic încât să zguduie stelele. 

La unison, ieșiră în orașul care ovaţiona. 

Pe străzi, unde oamenii dansau și cântau, unde plângeau 
și își duceau mâna la inimă văzând parada de conducători 
care zâmbeau și făceau semn din mână și pe războinicii și 
eroii care le salvaseră regatul și ţinuturile - văzând-o pe 
regina proaspăt încoronată și bucuria care îi lumina ochii. 

Era o lume 

nouă. O lume 

mai bună. 


CAPITOLUL 
120 

Două zile mai târziu, Nesryn Faliq încă își revenea în urma 
balului care durase până la răsărit. 

Dar ce sărbătoare fusese! 

Nu la fel de grozavă ca una de pe continentul sudic, dar 
bucuria și amuzamentul din Marea Sală, festinul și dansul... 
N-avea să uite niciodată. 

Chiar dacă ar fi durat o viaţă să se simtă din nou odihnită. 

Picioarele încă o dureau de la cât dansase, zărindu-le pe 

Aelin și 
Lysandra mormăind despre asta la micul dejun din urmă cu o 
oră. 

Totuși, regina dansase - o altă priveliște pe care Nesryn 
n-avea să o dea uitării nicicând. 

Primul dans fusese iniţiat de Aelin și îl alesese pe 
partenerul ei să i se alăture. Ambele regine și consorțţii lor 
se schimbaseră pentru petrecere, Aelin într-o rochie neagră 
cu fir de aur, Rowan în negru brodat cu argintiu. Și ce 
pereche fuseseră ei, singuri pe ringul de dans! 

Regina păruse șocată - încântată - când prinţul Fae o 
luase la vals și nu șovăise la niciun pas. Atât de încântată 
încât se încoronaseră amândoi cu flăcări. 

Acesta fusese începutul. 

lar dansul fusese... Nesryn nu putea să descrie în cuvinte 
rapiditatea și graţia dansului lor. Fusese primul dans ca 
regină și consort. Mișcările lor fuseseră ca o întrebare și un 
răspuns, iar când ritmul muzicii devenise mai intens, Rowan 
o rotise și o aplecase, poalele rochiei negre dezvăluind 
picioarele lui Aelin în pantofii aurii. 

Picioare care se mișcau atât de repede pe podea încât 
scântei îi străluceau la călcâie și pluteau în urma rochiei 
lungi. 


Tot mai repede dansaseră Aelin și Rowan, rotindu-se la 
nesfârșit, rochia reginei strălucind ca și când tocmai ar fi 
fost forjată când muzica se apropiase de sfârșit. 

lar când valsul ajunsese la ultima notă triumfătoare, ei 

opriseră 
- brusc și perfect. Chiar înainte ca regina să îl cuprindă în 
brațe pe Rowan și să îl sărute. 

Nesryn încă zâmbea aducându-și aminte, chiar dacă o 
dureau picioarele stând în camera prăfuită care devenise 
sediul nobililor khaganatului, ascultându-i cum vorbeau. 

— Vindecătoarea Supremă spune că mai durează cinci 
zile ca ultimii noștri soldaţi să fie pregătiţi, le spuse prinţul 
Kashin fraţilor săi și lui Dorian căruia i se ceruse să vină la 
întâlnirea de astăzi. 

— Plecaţi și voi atunci? întrebă Dorian, zâmbind un pic trist. 


se 


— Majoritatea dintre noi, spuse Sartag, zâmbind la fel de 


trist. 

Pentru că aici, în ciuda războiului, se născuse o prietenie. 
O prietenie adevărată, care să dureze dincolo de oceanul 
care avea să-i despartă din nou. 

Sartaq îi spuse lui Dorian: 

— Te-am chemat azi aici pentru că trebuie să îţi cerem 
ceva oarecum neobișnuit. 


Dorian ridică O 
sprânceană. Sartaq 
tresări. 


— Când am vizitat trecătoarea Ferian, o parte din rukhinii 
noștri au găsit ouă de balaur. Neîngrijite și abandonate. Unii 
dintre ei vor acum să rămână aici. Ca să aibă grijă de ei. Să 
îi instruiască. 

Nesryn clipi, odată cu Dorian. Nimeni nu îi povestise a 

ceva. 

— Eu... Credeam că rukhinii nu își părăsesc niciodată cuibu 
spuse Nesryn din senin. 

— Aștia sunt călăreţi tineri, zise Sartaqg zâmbind. Doar 
douăzeci. El se întoarse spre Dorian. Dar m-au implorat să 
te rog să le permiţi să rămână după plecarea noastră. 

Dorian se gândi. 


șa 


l, 


— Nu văd de ce nu ar putea să o facă. Ceva străluci în 
ochii lui, îi veni o idee, iar apoi o ignoră. De fapt, aș fi 
onorat! 

— Doar să nu îi lași să aducă balaurii acasă, spuse Hasar. 
Nu vreau să mai văd niciodată niciun balaur! 

Kashin o mângâie ușor pe cap. Hasar scrâșni din dinţi la el. 

Nesryn chicoti, dar zâmbetul ei dispăru când îl văzu pe 

Dorian 
zâmbindu-i trist. 

— Cred că sunt pe cale să pierd încă un căpitan al gărzii, 

spuse 

regele Adarlanului. 

Nesryn făcu o plecăciune. 

— Eu... 

Ea nu anticipase conversaţia. Cel puţin nu în momentul 

acesta. 

— Dar o să mă bucure, continuă Dorian, să am o altă 
regină pe care să o pot numi prietenă. 

Nesryn roși. Se îmbujoră și mai mult când Sartag zâmbi și 

spuse: _ 

— Nu regină. Impărăteasă. 

Nesryn se crispă, iar Sartaq râse, împreună cu 

Dorian. Regele o îmbrăţișă strâns. 

— Mulţumesc, Nesryn Faliq! Pentru tot ce ai făcut. 

Nesryn era prea gâtuită de emoție ca să vorbească, așa 
că-l îmbrăţișă pe Dorian. 

lar după ce plecă regele, când Kashin și Hasar plecară în 
căutarea unui prânz, Nesryn se întoarse spre Sartaq și se crispă 
din nou. 

— Împărăteasă? Serios? 

Ochii negri ai lui Sartag licăriră. 

— Am câștigat războiul, Nesryn Faliq! El o trase mai 
aproape. lar acum o să plecăm acasă! 

Nicicând nu mai auzise ea niște cuvinte atât de frumoase. 

XXX 

Chaol se holbă la scrisoarea din mâinile sale. 

Aceasta sosise în urmă cu o oră, iar el încă nu o deschisese. 

Doar o 
luase de la mesager - unul dintre copiii comandaţi de 
Evangeline - și 


o aduse în dormitor. 

Așezat pe pat, lumina lumânării pâlpâind prin camera 
aproape-n paragină, tot nu era în stare să rupă sigiliul de ceară 
roșie. 

Mânerul ușii se răsuci, iar Yrene intră obosită și veselă în 

același 
timp. 

— Ar trebui să dormi. 

— Şi tu, spuse el uitându-se insistent la pântecul ei. 

Ea îl ignoră, tot așa cum ignorase și titlurile date: 

„Salvatoarea” și 
„Eroina din Erilea”. La fel de ușor cum ignorase privirile uimite 
și lacrimile când trecea pe lângă oameni. 

Astfel încât Chaol să fie mândru de amândoi, să îi 
povestească odraslei lor despre curajul și istețimea ei. 

— Ce-i cu scrisoarea aia? întrebă ea, spălându-se pe 
mâini și pe faţă în vasul de lângă fereastră. 

Afară, orașul era tăcut - dormea după o zi lungă de 
reconstrucţie. Sălbaticii din Colţi rămăseseră ca să îi ajute, 
un act de bunăvoință pe care Chaol cu siguranţă avea să-l 
răsplătească. Deja studiase unde și- ar fi putut extinde 
teritoriul... și pacea dintre ei și Anielle. 

Chaol oftă. 

— Este de la mama mea. 

Yrene se opri, apa curgându-i încă pe faţă. 

— De la mama ta... De ce nu ai 

deschis-o? El ridică din umeri. 

— Ştii, nu toţi suntem destul de curajoși încât să 
înfruntăm lorzi întunecați. 

Yrene își dădu ochii peste cap, se șterse pe faţă și se așeză 
pe pat lângă el. 

— Vrei s-o citesc eu mai întâi? 

Chiar voia. Al naibii să fie, dar voia! Fără să spună ceva, 
Chaol îi dădu scrisoarea. 

Yrene nu spuse nimic în timp ce deschise pergamentul 
sigilat, ochii ei aurii trecând repede peste cuvintele scrise. 
Chaol își bătu 


ușurel genunchiul cu un deget. După o zi lungă în care își 
revenise, știa că nu trebuia să încerce să facă pași. Abia 
reușise să revină în cameră, în baston, înainte să se 
trântească pe pat. 

Yrene își duse o mână la gât când întoarse pagina și citi 
cealaltă pagină. 

Când își ridică din nou privirea, lacrimile îi curgeau pe 
obraji. Ea îi dădu scrisoarea. 

— Ar trebui să o citeşti. 

— Spune-mi tu. Avea să o citească mai târziu. Doar... 
spune-mi ce scrie. 

Yrene își șterse faţa. Buzele îi tremurau, dar în ochii ei se 
vedea bucuria. O bucurie pură. 

— Scrie că te iubește și că îi este dor de tine. Scrie că 
dacă ai să vrei, i-ar plăcea să vină să locuiască împreună cu 
noi. Şi cu fratele tău, Terrin. 

Chaol se întinse după scrisoare, citind textul, și tot nu-i 
veni să creadă până nu ajunse la următoarele rânduri: 

„Te-am iubit din clipa în care am știut că îmi crești în 

pântec.” El nu își împiedică lacrimile să-i curgă pe 

obraji. 

„Tatăl tău mi-a spus ce a făcut cu scrisorile de la tine. l- 
am zis că nu am să mă întorc în Anielle.” 

Yrene își rezemă capul de umărul lui cât el citi în continuare. 

„Anii au fost mulţi, iar distanţa dintre noi uriașă”, scrisese 
mama lui. „Dar când te stabilești undeva cu noua ta soţie și 
cu bebelușul tău, aș vrea să te vizitez. Să rămân mai mult 
de atât, împreună cu Terrin. Dacă nu ai nimic împotrivă.” 

Cuvinte neliniștite și timide. Ca și când nici mama lui nu 

credea că 
el ar fi fost de acord. 

Chaol citi restul, înghițind cu greu când ajunse la ultimele 

rânduri. A 

„Sunt atât de mândră de tine! Intotdeauna am fost și voi 
fi. Și sper să te văd foarte curând.” 

Chaol puse jos scrisoarea, își șterse obrajii și zâmbi la soţia 

lui. 


el. 


— Va trebui să construim o casă mai mare, spuse el. 
Zâmbetul de răspuns al lui Yrene era singurul lucru la care 
sperase 


KKK 


În ziua următoare, Dorian îi găsi pe Chaol și Yrene în 
infirmeria 


care fusese mutată la etajele inferioare, primul în scaunul 
său cu rotile, ajutându-și soţia să îngrijească o vrăjitoare 
Crochan, și le făcu semn să îl urmeze. 

Ei o făcură, fără să îi pună întrebări, până ce el o găsi pe 
Manon în cuib. Punând șaua pe Abraxos pentru plimbarea 
de dimineaţă. Unde fusese în fiecare zi, făcându-și o rutină 
despre care Dorian știa că o făcea să uite de suferinţă și să 
mențină ordinea. 

Manon înţepeni când se uită la el, încruntându-se. Ea se 
întâlnise cu Chaol și Yrene în urmă cu câteva zile, reuniunea 
lor fiind liniștită dar nu rece, în ciuda primei întâlniri cu 
Chaol care fusese jalnică. Yrene doar îmbrăţișă vrăjitoarea, 
Manon strângând-o rigid, iar când se depărtaseră, Dorian ar 
fi putut jura că paloarea dispăruse de pe chipul lui Manon. 

Dorian o întrebă pe regina vrăjitoare: 

— Unde mergi, când pleacă toată lumea? 

Ochii aurii ai lui Manon nu îi părăsiră chipul. 

El nu îndrăznise să o întrebe. Ei nu îndrăzniseră să 
vorbească despre asta. La fel cum el nu vorbise încă despre 
tatăl său și numele lui. Nu încă. 

— Spre Pustiuri, spuse ea în cele din urmă. Să văd ce s-ar 
putea face. 

Dorian înghiţi. El auzise vrăjitoarele Dinţi-de-fier și 
Crochan discutând despre asta. Simţise neliniștea lor tot 
mai mare - și entuziasmul. 

— Și după? 

— Nu va mai exista nimic după. 

El îi schiță un zâmbet secret, cu subiînţeles. 


— Nu va fi? 

Manon 

întrebă: 

— Ce vrei? 

„Pe tine,” aproape spuse el. „Toată fiinţa ta.” 

Dar Dorian spuse: 

— O mică parte din rukhini rămân în Adarlan ca să 
instruiască puii de balauri. Vreau ca ei să fie noua mea 
legiune aeriană. Și aș vrea ca tu și celelalte vrăjitoare Dinţi- 
de-fier să îi ajutaţi. 

Chaol tuși și îi aruncă o privire care spunea: „Când voiai 
să îmi spui asta?” 

Dorian făcu semn din ochi spre prietenul lui și se întoarse din 

nou 


spre Manon. 
— Mergi în Pustiuri. Reconstruiește. Dar gândește-te la 
asta - să revii. Dacă nu pentru a fi călăreaţa mea 


încoronată, atunci ca să îi instruiești. El adăugă puţin încet: 
Și să mă saluţi din când în când. 

Manon îl fixă cu privirea. 

El încercă să ascundă faptul că își ţinea respiraţia, ca și 
când ideea asta pe care o avusese în urmă cu doar câteva 
minute în camera nobililor khaganatului nu l-ar fi traversat 
din nou. 

Apoi Manon spuse: 

— Durează doar câteva zile zborul cu balaurul din Pustiuri 
până în Rifthold. Ochii ei erau circumspecţi și totuși ea 
schiță un zâmbet. Cred că Bronwen și Petrah vor putea să 
conducă dacă mai plec ocazional pe furiș. Ca să ajut 
rukhinii. 

El văzu promisiunea din ochii ei, din acel mic zâmbet. 
Amândoi încă suferinzi, încă distruși pe alocuri, dar în 
această nouă lume a lor... probabil că s-ar putea vindeca. 
Împreună. 

— Aţi putea să vă căsătoriţi, spuse Yrene, iar Dorian 
întoarse capul spre ea, neîncrezător. Ar fi mai ușor pentru 
amândoi, ca să nu mai trebuiască să vă prefaceţi. 

Chaol se holbă la soția 

lui. Yrene ridică din 

umeri. 


— Şi va fi o alianţă puternică pentru regatele noastre. 

Dorian știa că faţa lui era roșie când se întoarse spre 
Manon, cu scuze și dezminţiri pe buze. 

Dar Manon zâmbi la Yrene, părul ei alb-argintiu ridicându- 
se în briză, ca și când s-ar fi gândit la poporul unit care urma 
să zboare curând spre vest. Acel zâmbet se domoli când 
urcă pe Abraxos și luă frâiele. 

— Vom vedea, fu tot ce spuse Manon Cioc-Negru, Marea 
Regină a vrăjitoarelor Crochan și Dinţi-de-fier, înainte ca ea 
și balaurul să se înalțe la cer. 

Chaol și Yrene începură să se ciondănească, râzând la ce 
făcuseră, dar Dorian merse spre marginea cuibului. Privi 
călăreaţa cu părul alb și balaurul cu aripi argintii 
îndepărtându-se când zburară spre orizont. 

Dorian zâmbi. Şi se trezi, pentru prima dată în ultima vreme, 
privind încrezător spre viitor. 


CAPITOLUL 
121 
Rowan știa că ziua asta urma să fie grea pentru ea. 
Pentru ei toţi, care deveniseră atât de apropiaţi în 
ultimele săptămâni și luni. 
Totuși, la o săptămână după încoronarea lui Aelin, ei 
adunară 


se 


din nou. De data asta, nu ca să sărbătorească, ci să își ia 


rămas-bun. 

Ziua începuse senină și însorită și totuși încă foarte 
friguroasă. Așa cum avea să fie o vreme. 

Aelin le ceruseră în seara dinainte tuturor să rămână. Să 
aștepte să treacă lunile de iarnă și să plece primăvara. 
Rowan știa că ea fusese conștientă că acea cerere era puţin 
probabil să fie acceptată. 

Unii păruseră înclinați să se gândească la asta, dar la 
sfârșit, toţi în afară de Rolfe hotărâseră să plece. 

Azi - la unison. Împrăștiaţi în cele patru zări. Vrăjitoarele 

Dinti- de-fier și Crochan plecaseră când se crăpase de ziuă, 

dispărând repede și în liniște. Îndreptându-se spre vest și 
spre vechea lor patrie. Rowan stătea lângă Aelin în curtea 
castelului, iar el putea simţi tristeţea, dragostea și 
recunoștința care o cuprinseseră pe ea când îi studie. Nobilii 
khaganatului și rukhinii deja își luaseră rămas-bun, Borte 
fiind aproape reticentă să facă același lucru, iar îmbrăţișarea 
lui Aelin cu Nesryn Faliq fusese lungă. Ei vorbiseră în șoaptă, 
iar el știuse ce oferea Aelin: camaraderie, chiar și la două mii 
de kilometri 

distanță. Două tinere regine, conducând regate puternice. 

Vindecătoarele plecaseră cu ei, unele călare pe cai 
împreună cu Darghanii, unele în căruţe, unele cu rukhinii. 
Yrene Westfall  suspinase când se  îmbrăţișase cu 
vindecătoarele, și cu Vindecătoarea Supremă, o ultimă dată. 
lar apoi suspinase în braţele soțului ei multă vreme după 
aceea. 


Apoi Ansei din Briarcliff, împreună cu ce rămăsese din 
oamenii ei. Ea și Aelin se tachinaseră, apoi râseseră, apoi 
plânseseră, îmbrăţișându-se. Incă o legătură care nu se 
putea rupe cu ușurință în ciuda distanţei. 

Următorii plecară Asasinii Tăcuţi, Ilias zâmbind la Aelin 
când se îndepărtă călare. 

Apoi prințul Galan, ale cărui nave rămaseră sub 
supravegherea lui Ravi și Sol în Suria și care urma să 
meargă acolo înainte să plece spre Wendlyn. El îl îmbrăţișă 
pe Aedion, apoi dădu mâna cu Rowan înainte să se întoarcă 
spre Aelin. 

Soţia, partenera și regina lui îi spusese prinţului: 

— Ai venit când te-am rugat. Ai venit fără să cunoști pe 
vreunul dintre noi. Știu că deja am spus-o, dar voi fi 
întotdeauna recunoscătoare. 

Galan zâmbi. 

— Era o datorie pe care o aveam demult, verișoară. Și 
una pe care am plătit-o cu bucurie. 

Apoi plecă și el, împreună cu poporul lui. Dintre toţi aliaţii 
pe care îi adunase, doar Rolfe avea să rămână peste iarnă, 
de vreme ce acum era lordul din Ilium. Și Falkan Ennar, 
unchiul Lysandrei, care dorea să afle ce știa nepoata lui 
despre transformare. Poate să își facă propriul imperiu 
comercial - și să ajute la înțelegerile de comerţ exterior pe 
care trebuiau să le facă. 

Tot mai mulţi plecară sub soarele iernii până ce rămaseră 
doar Dorian, Chaol și Yrene. 

Yrene o îmbrăţișă pe Elide, cele două femei jurând să își 
scrie des. Yrene, în mod înţelept, doar dădu din cap spre 
Lorcan, apoi zâmbi Lysandrei, lui Aedion, lui Ren și Fenrys 
înainte să se apropie de Rowan și Aelin. 

Yrene zâmbi în continuare când se uită la ei. 

— Când se apropie nașterea primului vostru copil să 
trimiteţi după mine și voi veni. Ca să ajut la naștere. 


Rowan nu își găsea cuvintele de recunoștinţa care era pe 
cale să îi curbeze umerii. Nașterile spiridușilor... El nu voia 
să se gândească la asta. Nu când o îmbrăţișa pe 
vindecătoare. 

Pentru o clipă, Aelin și Yrene doar se uitară una la cealaltă. 

— Suntem departe de Innish, șopti Yrene. 

— Dar nu mai suntem pierdute, îi răspunse Aelin în 
șoaptă, vocea spărgându-i-se când se îmbrăţișară. 

Cele două femei care aveau soarta lumii între ele. Care o 

salvaseră. 

În spatele lor, Chaol își șterse fața. Rowan, plecând capul, 

făcu la 
fel. 

Despărțirea de Chaol fu rapidă, îmbrăţișarea lor fiind 
fermă. Dorian mai zăbovi, grațios și ferm, chiar în timp ce 
Rowan se trezi că nu putea să vorbească din cauza nodului 
din gât. 

lar apoi Aelin stătu în faţa lui Dorian și Chaol, iar Rowan 
se retrase, venind lângă Aedion, Fenrys, Lorcan, Elide, Ren 
și Lysandra. Noua lor curte - curtea care avea să schimbe 
lumea asta. Să o reconstruiască. 

Lăsând-o pe regina lor să își ia ultimul și cel mai greu rămas- 

bun. 

XXX 

Ea se simţi ca și când ar fi plâns încontinuu câteva 

minute. Totuși această despărțire finală... ; 

Aelin se uită la Chaol și Dorian și suspină. Işi deschise 
brațele spre ei și plânse când se îmbrăţișară. 

— Vă iubesc pe amândoi, șopti ea. Şi indiferent ce s-ar 

putea 
întâmpla și cât de departe vom fi, nu se va schimba niciodată 
asta. 

— Ne vom revedea, spuse Chaol, dar chiar și vocea lui era 

plină 
de lacrimi. 

— Împreună, şopti Dorian tremurând. Vom reconstrui 

împreună 
lumea asta. 

Ea nu putea suporta durerea din piept. Dar se forță să se 
îndepărteze și să zâmbească la chipurile lor brăzdate de 


lacrimi, ţinând o mână pe inimă. 


— Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru 

mine. Dorian făcu o plecăciune. 

— Astea sunt cuvinte pe care nu am crezut să le aud de la 
tine 


vreodată. 


Ea râse și îl înghionti. 

— Acum ești rege. Asemenea insulte sunt sub demnitatea ta. 
El zâmbi, ștergându-și fața. 

Aelin zâmbi la Chaol, la soţia care aștepta în spatele lui. 

— Vă doresc toată fericirea, îi spuse ea. Amândurora. 

Ochii căprui ai lui Chaol străluceau cu o lumină pe care el nu 
o mai 


văzuse. 


— Ne vom revedea, repetă el. 
Apoi, el și Dorian se întoarseră spre caii lor, spre ziua 
senină de după porţile castelului. Spre regatul lor din sud. 
Distrus acum, dar nu pentru totdeauna. 
Nu pentru totdeauna. 
XXX 
Aelin rămase tăcută mult timp după aceea, iar Rowan o 
însoţi, urmând-o în timp ce ea se îndreptă spre meterezele 
castelului ca să îi privească pe Chaol, Dorian și Yrene 
mergând pe drumul care trecea prin câmpia sălbatică din 
Theralis. Până ce ei dispărură după orizont. 
Rowan o cuprinse cu un braţ, inspirând parfumul ei când 
își sprijini capul de umărul lui. 
Rowan ignoră durerea slabă care zăbovea acolo de la 
tatuajele pe care îl ajutase ea să le facă noaptea trecută. 
Numele lui Gavriel, scris în Vechea Limbă. Exact așa cum își 
tatuase cândva Leul pe pielea lui numele războinicilor 
căzuţi. 
Fenrys și Lorcan, încercând să facă pace între ei, aveau și ei 
acum 
tatuajul - ceruseră unul imediat ce aflaseră ce voia să facă 


Rowan. 


Totuși, Aedion îi ceruse lui Rowan alt desen. Să adauge 
numele lui 

Gavriel nodului din Terrasen deja tatuat deasupra inimii lui. 
Aedion fusese tăcut când lucrase Rowan - destul de tăcut 
încât 


acesta din urmă să înceapă să îi spună povești. O poveste 
după alta despre Leu. Aventurile lor, ţinuturile pe care le 
văzuseră, războaiele purtate. Aedion nu vorbise în timp ce 
Rowan  discutase și lucrase, mirosul suferinţei lui 
transmițând destule lucruri. 

Era mirosul care foarte probabil avea să zăbovească multe 

luni. 

Aelin oftă prelung. 

— Mă vei lăsa să plâng în pat tot restul zilei ca un vierme 
jalnic, întrebă ea în sfârșit, dacă îţi promit să încep mâine 
reconstrucția? 

Rowan ridică o sprânceană, străbătut de o bucurie liberă 
și strălucitoare ca un pârâu de munte. 

— Vrei să îţi aduc prăjituri și ciocolată ca să te lași 
complet copleșită de emoţii? 

— Dacă găsești. 

— Ai distrus cheile Wyrd și ai ucis-o pe Maeve. Cred că 
reușesc să îţi găsesc niște dulciuri. 

— Așa cum mi-ai spus cândva, a fost un efort comun. Aș 
putea cere unul ca să obţii prăjituri și ciocolată. 

Rowan râse și o sărută pe cap. Și pentru un moment lung, 
el se minună că o putea face. Că putea sta aici cu ea, în 
acest regat, în acest oraș, în acest castel care avea să 
devină căminul lor. 

El își dădea seama acum ce avea să le aducă viitorul: 
holurile readuse la măreţia lor, câmpia și râul care strălucea 
la distanţă, Coarnele Cerbului chemându-i. Putea auzi 
muzica pe care ea avea să o aducă în acest oraș și râsul 
copiilor pe străzi. Pe aceste holuri. În apartamentul lor regal. 

— La ce te gândești? întrebă ea, ridicându-și privirea la 

chipul lui. Rowan o sărută pe gură. 

— Că am ajuns să fiu aici. Cu tine. 

— Sunt multe lucruri de făcut. Unii ar putea spune că la fel de 

rele 
ca înfruntarea lui Erawan. 
— Nimic nu va fi vreodată atât de rău. 
Ea pufni. 


— Adevărat. 

El o trase mai aproape. 

— Mă gândesc la cât de recunoscător sunt. Că am reușit. 
Că te-am găsit. Şi cum, chiar și cu toată munca pe care 
trebuie să o facem, nu mă va deranja nimic pentru că ești 
cu mine. 

Ea se încruntă, ochii ei umezindu-se. 

— Mă va durea capul foarte tare de la atâta plâns, iar tu 
nu mă ajuţi. 

Rowan râse și o sărută din nou. 

— Foarte demn de o 

regină. Ea fredonă. 

— Da, la drept vorbind sunt portretul desăvârșit al graţiei 

regale. 

E| chicoti. 

— Și al modestiei. Să nu uităm asta. 

— O, da, spuse ea, punându-și braţele în jurul gâtului său. 

Sângele lui se încălzi, strălucind cu o putere mai mare decât 
orice forță a unui zeu sau a unei chei Wyrd care putea fi 
invocată. 

Dar Rowan se retrase, doar cât să își sprijine fruntea de a ei. 

— Să te duc în camera ta, Maiestate, ca să poţi începe să 
te lași copleșită de emoţii. 

Ea râse. 

— Poate că acum mă gândesc la altceva. 

Rowan mormăi și o mușcă de ureche, de gât. 

— Bine. Şi eu la fel. 

— Şi mâine? întrebă ea cu respiraţia tăiată și amândoi se 
opriră ca să se uite unul la celălalt. Ca să zâmbească. Vei 
lucra mâine la reconstruirea acestui regat și a acestei lumi, 
împreună cu mine? 

— Mâine și în fiecare zi după aceea. 

În fiecare zi pentru cei o mie de ani binecuvântaţi pe care 
urmau să îi petreacă împreună. Și după. 

Aelin îl sărută din nou și îl luă de mână, ghidându-l în 
castel, în casa lor. 


— Până la sfârșit? șopti ea. 

Rowan o urmă, așa cum făcuse toată viaţa, înainte să se fi 
întâlnit măcar, înainte ca sufletele lor să existe. 

— Până la sfârșit, Inimă de foc. El se uită pieziș la ea. Pot 
să îți fac o sugestie pentru ce ar trebui să reconstruim mai 
întâi? 

Aelin zâmbi, și eternitatea se deschise în faţa lor, 
strălucitoare minunată. 

— Spune-mi mâine. 


O LUME MAI BUNĂ 


larna aspră lăsă loc primăverii blânde. 

Ei lucraseră în lunile nesfârșite și înzăpezite. La 
reconstrucţia Orynthului, la toate înțelegerile comerciale, la 
formarea legăturilor cu regate pe care nu le contactase 
nimeni de o sută de ani. Spiridușii pierduţi ai Terrasenului 
reveniseră împreună cu mulţi călăreţi ai lupilor și începură 
imediat reconstrucția. Alături de câţiva spiriduși din 
Doranelle care aleseseră să rămână, chiar dacă Endymion și 
Sellene reveniseră în ţinuturile lor. 

Pe tot continentul, Aelin ar fi putut jura că se auzea 
sunetul ciocanelor, mulţi oameni și multe ţinuturi apărând 
din nou. 

lar în sud, niciun ţinut nu lucra mai cu sârg la reconstruire 
decât Eyliwe. Pierderile lor fuseseră mari, totuși ei 
rezistaseră - rămăseseră întregi. Scrisoarea pe care o 
scrisese Aelin părinţilor Nehemiei fusese cea mai veselă din 
viaţa ei. „Sper să vă cunosc în curând”, scrisese ea. 

„Şi să reparăm împreună lumea asta.” 

„Da”, răspunseseră ei. „Nehemia ar fi vrut asta.” 

Aelin păstrase scrisoarea pe birou câteva luni. Fără nicio 
cicatrice pe palmă, dar cu o promisiune a viitorului. Un 
jurământ de a face viitorul la fel de strălucitor cum visase 
Nehemia că putea fi. 

lar când primăvara se furișase în sfârșit peste Coarnele 
Cerbului, lumea devenise verde, aurie și albastră, pietrele 
pătate ale castelului fiind curățate și strălucind mai mult 
decât oricând. 

Aelin nu știa de ce se trezise la răsărit. Ce o făcuse să 
iasă de sub braţul lui Rowan care o acoperise în timpul 
somnului. Partenerul ei rămăsese adormit, la fel de extenuat 
ca ea - la fel ca toţi, în fiecare seară. 

Extenuaţi amândoi și toţi cei din curtea lor, dar fericiţi. 
Elide și Lorcan - acum lordul Lorcan Lochan, spre 
amuzamentul veșnic al lui Aelin - se întorseseră în Perranth 
doar în urmă cu o săptămână ca să 


înceapă acolo reconstrucţia, acum că vindecătoarele 
terminaseră munca la ultimul posedat de valgi. Urmau să se 
întoarcă totuși peste trei săptămâni. Impreună cu toţi ceilalţi 
lorzi care călătoriseră spre proprietăţile lor imediat ce iarna 
își micșorase influenţa. Toată lumea urma să vină atunci în 
Orynth. La nunta lui Aedion și a Lysandrei. 

A prinţului din Wendlyn care nu mai era prinţ, ci un adevărat 

lord 
al Terrasenului. 

Aelin zâmbi gândindu-se la asta când îmbrăcă halatul, 
târșâind picioarele în papucii căptușiţi cu lână. Chiar dacă 
primăvara se instalase complet, dimineţile erau răcoroase. 
Într-adevăr, Fleetfoot stătea întinsă lângă foc în micul pat 
căptușit, ghemuită strâns. Și la fel de obosită ca Rowan, se 
părea. Câinele nu se deranjă să deschidă un ochi. 

Aelin puse din nou pătura peste corpul gol al lui Rowan, 
zâmbind când el nici măcar nu se mișcă. El prefera să 
reconstruiască fizic - lucrând ore în șir la repararea clădirilor 
și a zidurilor orașului - prostiilor rafinate, așa cum le spunea 
el. Adică orice îl obliga să îmbrace haine frumoase. 

Totuși, el promisese să danseze cu ea la nunta Lysandrei 
cu Aedion. Partenerul ei avea abilităţi neașteptat de bune la 
dans. „Doar la ocazii speciale”, avertizase el după 
încoronarea ei. 

Scoţând limba la el, Aelin se întoarse dinspre patul lor și 
merse spre ferestrele care conduceau spre balconul lat de 
deasupra orașului și a câmpiei din depărtare. Ritualul ei de 
dimineaţă - să coboare din pat, să iasă printre draperii pe 
balcon ca să inspire aerul dimineţii. 

Să se uite la regatul ei, al lor și să vadă că reușise. 

Să vadă verdeaţa primăverii și să miroasă pinul și zăpada 
vântului dinspre Coarnele Cerbului. Câteodată, Rowan o 
însoțea, îmbrăţișând-o tăcut când tot ce se întâmplase o 
împovăra prea mult. Alte dăţi, în zilele când ea se trezea 
zâmbind și cu ochi luminoși, el se transforma și zbura pe 
vântul montan, ridicându-se deasupra orașului sau a pădurii 
Oakwald, sau deasupra Coarnelor Cerbului. 


Așa cum îi plăcea să facă, așa cum făcuse când inima lui era 
tristă sau plină de bucurie. 

Ea știa că inima lui îl făcuse să zboare zilele astea. 

Nu înceta să fie recunoscătoare pentru asta. Pentru lumina și 

viaţa 
din ochii lui Rowan. 

Aceeași lumină care știa că strălucea și în ochii ei. 

Aelin ajunse la draperiile groase, pipăind mânerul ușii 
balconului dincolo de ele. Cu un ultim zâmbet spre Rowan, 
ieși în soarele dimineţii și în vântul rece. 

Ea înţepeni, lăsând mâinile moi pe lângă corp, când privi 
ce dezvăluise răsăritul. 

— Rowan, șopti ea. 

După foșnetul cearșafurilor își dădu seama că el se trezi 

imediat. 

Mergând spre ea, chiar în timp ce îmbrăca pantalonii. 

Dar Aelin nu se întoarse când el veni în grabă pe balcon. 

Și se opri. In liniște, ei se uitară. Clopotele începură să 

bată, oamenii să strige. Nu de frică. Ci de mirare. 

Ducând o mână la gură, Aelin scrută lumea largă. 

Vântul montan îi șterse lacrimile, purtând cu el un cântec 
vechi și minunat. Chiar din mijlocul pădurii Oakwald. Chiar 
din mijlocul pământului. 

Rowan își împleti degetele cu ale ei și șopti, cu admiraţie în 

fiecare 
cuvânt: 

— Pentru tine, Inimă de Foc. Totul este pentru tine. 

Aelin plânse atunci. De bucuria care îi lumină inima, mai 
strălucitor decât orice magie. 

Pentru că pe fiecare munte, întinzându-se sub cupola 
verde a pădurii Oakwald, acoperind toată câmpia Theralis, 
răsărea flacăra- regelui. 


MULTUMIRI 


Nu este o sarcină uşoară să termin o serie la care am 
lucrat (literalmente) jumătate din viața mea, dar găsirea 
unei căi prin care să le mulțumesc aşa cum se cuvine 
tuturor oamenilor care au jucat un rol în împlinirea acestui 
vis al meu este la fel de intimidantă. 

Presupun că ar trebui să încep cu părinții mei, cărora le 
dedic această carte și a căror dragoste pentru lectură a 
inspirat-o pe a mea. Vă mulţumesc pentru că mi-aţi citit în 
fiecare seară când eram mică, pentru că nu mi-aţi spus 
niciodată că sunt prea mare pentru basme și pentru că m- 
aţi încurajat să îmi urmez visurile! 

Nimic nu ar fi fost posibil fără agenta mea curajoasă și 
minunată, Tamar Rydzinski. Tamar, tu ai semnat un contract 
cu mine când eram o scriitoare de douăzeci și doi de ani, 
nepublicată, și ai crezut în seria aceasta când nimeni 
altcineva nu a făcut-o. A fost un privilegiu și o bucurie să 
lucrez alături de tine în ultimii zece ani - mulţumesc pentru 
că m-ai promovat, că ai fost zâna mea cea bună și, cel mai 
important, prietena mea. 

Cât am scris la această serie, am avut onoarea să lucrez 
cu câţiva editori fantastici. Margaret Miller, îți mulțumesc 
pentru că ai riscat cu această carte și pentru îndrumarea 
editorială profundă și genială pe care mi-ai oferit-o de-a 
lungul anilor. Sunt o scriitoare mai bună pentru că am lucrat 
cu tine. Lui Michelle Nagler și Cat Onder le mulţumesc 
pentru sprijin, viziune și bunătate. Laura Bernier: îţi 
mulțumesc pentru tot ajutorul pe care mi l-ai oferit cu 
Turnul zorilor 
- a fost o încântare să colaborăm! Bethany Strout, îţi 
mulțumesc din inimă pentru feedback-ul minunat și 
important acordat acestui volum, Tărâmul de cenușă. M-ai 
ajutat să transform această carte în ceva de care sunt cu 
adevărat mândră. Și Kamillei Benko: nu lucrăm împreună de 
foarte mult timp, dar este deja o mare plăcere! 


Lui Lynette Noni: îți mulțumesc pentru notițele incredibile pe 


marginea acestei cărţi, pentru că ai citit-o de multe ori și 
pentru toate trucurile de ultim moment pe care le-ai făcut. 
Sunt foarte bucuroasă că, în urmă cu mulţi ani, drumurile ni 
s-au intersectat în Australia. 

Le mulţumesc tuturor celor din echipa Bloomsbury, din 
trecut și din prezent, care au lucrat necontenit la aceste 
cărţi: Cindy Loh, Cristina Gilbert, Kathleen Farrar, Nigel 
Newton, Rebecca McNally, Emma Hopkin, Lizzy Mason, Erica 
Barmash, Emily Ritter, Alona Fryman, Alexis Castellanos, 
Courtney Griffin, Beth Eller, Jenny Collins, Phoebe Dyer, Nick 
Parker, Lily Yengle, Frank Bumbalo, Donna Mark, John 
Candell, Yelena Safronova, Melissa Kavonic, Oona Patrick, 
Liz Byer, Diane Aronson, Kerry Johnson, Christine Ma, Linda 
Minton, Chandra Wohleber, Jill Amack, Emma Saska, Donna 
Guther, Doug White, Nicholas Church, Claire Henry, Lucy 
MacKay- Sim, Elise Burns, Andrea Kearney, Maia Fjord, 
Laura Main Ellen, Sian Robertson, Emily Moran, lan Lamb, 
Emma Bradshaw, Fabia Ma, Grace Whooley, Alice Grigg, 
Joanna Everard, Jaqueline Sells, Tram- Anh Doan, Beatrice 
Cross, Jade Westwood, Cesca Hopwood, Jade Purdie, Saskia 
Dunn, Sonia Palmisano, Catriona Feeney, Hermoine Davis, 
Hannah Temby, Grainne Reidy, Kate Sederstrom, Hali 
Baumstein, Charlotte Davis, Jennifer Gonzalez, Veronica 
Gonzalez, Elizabeth Tzetzo. Vă mulțumesc din inimă pentru 
că ați făcut ca această serie să devină realitate! Vă ador pe 
toți! 

Multumesc echipei de la agenția literară Laura Dail: 
sunteți cei mai tari și vă iubesc. Giovannei Petta și lui 
Gracve Beck: vă mulțumesc foarte mult pentru ajutor! Lui 
Jon Cassir și echipei de la CAA: vă mulţumesc pentru 
colaborarea fantastică și pentru că le-aţi găsit cărților mele 
niște case atât de bune. Maurei Wogan și Victoriei Cook: vă 
mulțumesc pentru că sunteţi o echipă juridică fruntașă. Lui 
David Arntzen: îţi mulțumesc pentru toate îndrumările și 
amabilitatea din ultimii ani. Lui Cassie Homer: îţi mulțumesc 
pentru că ești cea mai bună asistentă! Lui Talexi: îți 
mulțumesc pentru copertele superbe! 

Mulţumesc mult tuturor editorilor din toată lumea: Bosnia: 


Sahinpasic, Brazilia: Record, Bulgaria: Ergmont, China: 
Hongua Culture, Croaţia: Fokus, Republica Cehă: Albatros, 
Danemarca: Tellerup, Estonia: Pikoprit, Finlanda; 
Gummerus, Franţa: Editions du Seuil, Georgia: Palitra, 
Germania: DTV Junior, Grecia:  Psivhogios, Ungaria: 
Konyvmolykepzo, Israel: Kor'im, Italia: Mondadori, Japonia: 
Villagebooks, Coreea: Athena, Lituania: Alma Littera, 
Olanda: Meulenhof/Van Goor, Norvegia: Gyldendal, Polonia: 
Wilga, Portugalia: Marcador, România: RAO, Rusia: Azbooka 
Atticus, Serbia: Laguna, Slovacia: Slovart, Slovenia: Ucila 
Internaţional, Spania: Santillana & Planeta, Suedia: 
Modernista, Taiwan: Sharp Point Press, Tailanda: Nanmee 
Books, Turcia: Dogan Kitap, Ucraina: Vivat. Sper ca într-o zi 
să vă cunosc pe toţi personal! 

Fără o parte a primilor mei cititori, comunitatea 
Fictionpress, nu aș fi ajuns atât de departe. Cum să-mi 
exprim recunoştinţa pentru tot ce aţi făcut? Dragostea 
voastră pentru aceste personaje și această lume mi-a dat 
curaj să încerc să fiu publicată. Vă mulţumesc pentru că mi- 
aţi rămas alături până la sfârșit! 

Una dintre cele mai bune părţi ale acestei călătorii a fost 
că, pe parcurs, mi-am făcut prieteni. Louisse Ang, Steph 
Brown, Jennifer Kelly, Alice Fanchiang, Diyana Wan, Laura 
Ashforth, Alexa Santiago, Rachel Domingo, Jessica Reigle, 
Jennifer Armentrout, Christina Hobbs, Lauren Billings și Kelly 
Garbowski - vă mulţumesc și vă trimit dragostea mea 
nesfârșită! Lui Charlie Bowater: a fost un moment culminant 
al carierei mele să te cunosc, iar arta ta incredibilă m-a 
inspirat în multe feluri. Îţi mulţumesc pentru toată munca 
asiduă (și pentru că ești un geniu). 

Familiei mele: vă mulţumesc pentru dragostea voastră 
neclintită. M-a purtat mai departe decât știți. Socrilor mei, 
Linda și Dennis: vă mulţumesc pentru că aţi avut atât de 
multă grijă de mine și de Josh în ultimele luni (bine, să fim 
sinceri: în ultimii paisprezece ani!), și pentru că sunteţi niște 
bunici minunaţi și altruiști! 


Ţie, dragă cititorule: îţi mulțumesc din inimă pentru tot! 


Nimic nu 


ar fi fost posibil fără tine! Aș putea să mai scriu o mie de 
pagini despre cât de recunoscătoare îți sunt și am să îţi fiu 
întotdeauna. Dar, la sfârșit, singurul lucru pe care îl pot 
spune este că sper ca visurile tale, oricare ar fi ele, să 
devină realitate. Sper să îţi urmărești visurile din toată 
inima; sper să muncești pentru ele indiferent cât ar dura să 
devină realitate, indiferent cât de mici ar fi șansele. Să crezi 
în tine, chiar dacă pare că lumea nu o face. Să crezi în tine, 
și asta o să te ducă mai departe decât îţi poţi imagina. Poţi 
să reușești și ai să o faci! Te susţin. 

Lui Annie, însoțitoarea mea canină și (altă) prietenă bună: 
ai stat lângă mine (... sau în poala mea, pe canapea, la 
picioarele mele) cât am scris aceste cărţi. Dacă aș putea, ți- 
aș dărui provizii nesfârșite de mâncare de iepure pentru 
toată dragostea ta necondiționată și pentru toată fericirea 
pe care mi-ai adus-o. Am să te iubesc pentru totdeauna, 
căţelușo! 

Lui Josh, soţul meu, carranam-ul, partenerul meu. Ce pot 
să spun? Te cunosc aproape de când am început să lucrez la 
aceste cărţi - și ce călătorie a fost! In fiecare zi, mă trezesc 
cu inima plină de bucurie și recunoștință că pot merge pe 
acest drum cu tine. Iti mulţumesc pentru că ai atâta grijă de 
mine, pentru că ești cel mai bun prieten al meu, pentru că 
mă faci să râd și mă sprijini când simt că nu mai pot 
continua. Nu aș fi reușit fără tine și sunt foarte entuziasmată 
și binecuvântată că mă însoţești în această călătorie! 

Și în cele din urmă lui Taran: tu ai fost destinaţia de la 
bun început, prietene! Spre tine m-am îndreptat toată viaţa, 
fără măcar să știu. Ești perfect, ești minunat, ești mândria 
mea! Nu ai să-ți amintești primele luni, dar mi se pare 
ciudat de potrivit că această serie se termină odată cu 
sosirea ta. Este adevărat că un capitol din viaţa mea se 
închide și următorul începe. 

Așadar, acum că sunt la răscruce, vreau să știi că, 
indiferent ce drum ai alege, Taran, sper să găsești bucurie, 
lucruri minunate și noroc. Sper să fii îndrumat de curajul, 
compasiunea și curiozitatea mea. Sper să îţi ţii ochii și inima 
deschise și să mergi întotdeauna pe drumul mai puţin 
umblat. Dar, în mare parte, sper că ai să știi că, indiferent 
de drum, indiferent cât de departe ai ajunge, eu te iubesc. 


Pentru totdeauna!