Sarah Maas — [Tronul de clestar] 06 Turnul Zorilor

#1 NEW YORK TIMES BESTSELLING SERIES 


“SARAH J. MAAS 


Cartea a sasea din seria TRONUL DE CLESTAR 


SARAH J. MAAS 


TURNUL ZORILOR 


Traducere din limba engleză Andra-Elena Agafiței prin LINGUA CONNEXION 
RAO 


2020 


N 


PÈN A o Amarserth 


P ea 


$ gta Hogdane 


GOLFUL 


E Marea 

Tatal Walt y 
ribut “Woi 

Ahe 4) 

D EAAS A 


Adarlan 


“Mutu Sfinte 


me | E 


Către 
i Cantinentut. 
“Masca Omgustă din Sud 


PARTEA ÎNTÂI ORAȘUL ZEILOR 
CAPITOLUL 1 


Chaol Westfall, fostul căpitan al Gărzii Regale și acum Mâna 
regelui nou încoronat al Adarlanului, descoperise că, dintre 
toate sunetele, pe unul îl ura cel mai mult. 

Pe cel al roților. 

Mai exact, uruitul lor pe scândurile navei pe care își petrecuse 
ultimele trei săptămâni navigând prin apele agitate de furtuni. 
lar acum, zăngănitul acestora pe podeaua de marmură verde 
strălucitoare și mozaicuri complicate din palatului strălucitor al 
khaganului din Antica, de pe Continentul Sudic. 

Fără să aibă altceva de făcut în afară de a sta în scaunul cu 
rotile pe care ajunsese să-l considere temniţa lui și singura cale 
de a vedea lumea, Chaol studie detaliile palatului imens, cocoţat 
pe unul dintre dealurile orașului-capitală. Toate materialele 
fuseseră alese și construite în onoarea unei părți din puternicul 
imperiu al khaganului. 

Acele podele lustruite și verzi peste care zăngănea acum 
scaunul lui erau cioplite din carierele din sud-vestul 
continentului. Stâlpii roșii ridicaţi ca niște copaci mari, ale căror 
ramuri de sus se întindeau peste tavanul înalt și boltit — toţi 
parte a unei singure săli nesfârșite de primire —, fuseseră aduși 
din deșertul nord-estic, cel biciuit de nisip. 

Mozaicurile care  întrerupeau marmura verde fuseseră 
montate de meșteri din Tigana, un alt oraș valoros al 
khaganatului, din capătul sudic muntos al continentului. Fiecare 
înfățișa o scenă din trecutul bogat, glorios și brutal al 
khaganatului: secolele petrecute ca popor călăreț nomad în 
stepele înverzite ale tărâmurilor estice ale continentului; 
ridicarea primului khagan, un despot războinic care unificase 
triburile împrăștiate într-o forță cuceritoare care ocupa 
continentul bucată cu bucată, folosind geniul abil și strategic 
pentru a făuri un imperiu vast; iar apoi reprezentări ale celor trei 
secole care trecuseră de atunci — diverșii khagani care 
dezvoltaseră imperiul, distribuind bogăţia din o sută de teritorii, 
construind nenumărate poduri și drumuri ca să creeze o 
legătură între toate, domnind peste marele continent. 


Poate că mozaicurile ofereau o viziune a ceea ce ar fi putut fi 
Adarlanul, gândi Chaol în timp ce șoaptele curtenilor adunaţi 
plutiră printre stâlpii sculptați și domurile poleite din față. Asta 
dacă Adarlanul nu ar fi fost condus de un om controlat de un 
rege-demon hotărât să transforme această lume într-un festin 
pentru hoardele lui. 

Chaol întoarse capul ca să își ridice privirea la Nesryn, din 
spatele lui, care îi împinse scaunul cu un chip împietrit. Numai 
ochii ei negri, care se uitau rapid la fiecare chip, fereastră și 
coloană pe lângă care trecea, dezvăluiau o urmă de interes față 
de casa imensă a khaganului. 

își păstraseră cel mai elegant rând de haine pentru azi, iar nou 
desemnatul căpitan al Gărzii era, într-adevăr, splendid în 
uniforma sa cu roșu și auriu. Chaol nu știa de unde scosese 
Dorian una dintre uniformele pe care el le purtase cândva cu 
atâta mândrie. 

Iniţial, voise să se îmbrace în negru, deoarece culoarea... 
Culorile îl incomodaseră dintotdeauna, cu excepţia celor ale 
regatului său, roșu și auriu. Dar negrul devenise culoarea 
gărzilor lui Erawan, infestate de valgi. Ei purtaseră acele 
uniforme negre când terorizaseră Riftholdul. Când îi adunaseră, 
îi torturaseră și apoi îi măcelăriseră oamenii. 

Apoi îi legaseră de porţile palatului ca să se legene în vânt. 

El abia reușise să se uite la gărzile pe lângă care trecuseră pe 
drumul spre locul în care se aflau, pe care le văzuseră pe străzi 
și chiar în acest palat — mândre și atente, cu săbiile pe spate și 
cuţitele la brâu. Chiar și acum, rezistă impulsului de a privi spre 
locul în care știa că aveau să fie postate pe hol, exact unde și-ar 
fi poziţionat el oamenii lui. Și unde negreșit ar fi stat el însuși 
monitorizând totul, cât timp soseau emisarii unui regat străin. 

Nesryn îi întâlni privirea, ochii ei negri fiind reci și ficși, părul 
negru și lung până la umeri legănându-se la fiecare pas. Nicio 
urmă de emoție nu licări pe chipul ei minunat și solemn. Nicio 
aluzie că ei urmau să-l întâlnească pe cel mai puternic om din 
lume — un bărbat care putea schimba soarta continentului lor în 
războiul care, cu siguranţă, izbucnea acum în Adarlan și 
Terrasen. 

Chaol se uită înainte fără să spună nimic. Zidurile, stâlpii și 
ușile boltite aveau urechi, ochi și guri, îl avertizase ea. 


Doar acel gând îl împiedică pe Chaol să își tot plimbe mâinile 
peste hainele asupra cărora se hotărâse în cele din urmă: 
pantaloni maro deschis, cizme castanii până la genunchi, o 
cămașă albă din cea mai fină mătase, în mare parte ascunsă de 
o jachetă de un turcoaz închis. Jacheta era destul de simplă, 
preţul ei fiind dezvăluit doar de cataramele fine din alamă din 
faţă și de strălucirea firului de aur delicat de pe gulerul înalt și 
de pe margini. Nicio sabie nu atârna la centura lui din piele, 
absenţa acelei greutăţi liniștitoare fiind ca un mădular fantomă. 

Sau ca absenţa picioarelor funcţionale. 

Două sarcini. El avea două sarcini cât timp era aici și încă nu 
era sigur care avea să se dovedească imposibilă: 

Să îl convingă pe khagan și pe cei șase viitori moștenitori ai lui 
să-și împrumute armatele considerabile în războiul împotriva lui 
Erawan... 

Sau să găsească în Torre Cesme un vindecător care ar fi putut 
descoperi o cale de a-l face să meargă din nou. 

Să... gândi el cu un val de dezgust... îl vindece. 

Ura acel cuvânt. Aproape la fel de mult ca zăngănitul roţilor. 
Vindece. Chiar dacă pentru asta îi căuta pe vindecătorii 
legendari, cuvântul încă îi zgâria stomacul și i-l întorcea pe dos. 

Ignoră cuvântul și gândul când Nesryn urmă grupul aproape 
tăcut de servitori care îi conduseseră de la docuri pe caldarâmul 
străzilor întortocheate și prăfuite ale Anticii tocmai sus, pe 
strada înclinată spre domuri, la cele treizeci și șase de minarete 
ale palatului. 

Fâșii de pânză albă — din mătase, fetru și in — atârnau de la 
nenumăratele ferestre, felinare și uși. Probabil din cauza morţii 
recente a unui funcţionar sau a unei rude îndepărtate regale, 
șoptise Nesryn. Ritualurile morţii erau diferite și reprezentau 
adesea un amestec din nenumăratele regate și teritorii acum 
guvernate de khagan, dar pânza albă era o relicvă din secolele 
când poporul khaganatului cutreierase prin stepe, lăsându-și 
morţii să se odihnească sub cerul liber. 

Totuși, străbătând orașul, observaseră că nu era deloc 
sumbru. Oamenii încă se grăbeau în haine diferit croite, 
vânzătorii încă își lăudau marfa, slujitorii din templele de lemn 
sau piatră — orice zeu avea o casă în Antica, îi explicase Nesryn 
— încă îi chemau prin semne pe cei de pe stradă. Toate acestea, 


chiar și palatul, erau supravegheate de turnul strălucitor din 
piatră albă din vârful dealurilor sudice. 

Torre. Turnul care găzduia cei mai buni vindecători muritori 
din lume. Chaol încercase să nu îl privească prea mult timp pe 
geamurile trăsurii, chiar dacă turnul masiv putea fi văzut de pe 
aproape fiecare stradă și din fiecare unghi din Antica. Niciun 
servitor nu menţionase și nu semnalase prezenţa dominantă 
care părea să rivalizeze chiar cu palatul khaganului. 

Nu, servitorii nu spuseseră multe în călătoria până aici, nici 
măcar referitor la steagurile de doliu care fluturau în vântul 
uscat. Toţi rămăseseră tăcuţi, atât bărbaţii, cât și femeile, cu 
părul lor negru drept și strălucitor și purtând pantaloni largi și 
jachete lungi, de culoarea cobaltului, cu roșu ca sângele 
mărginit de un auriu deschis. Erau servitori plătiți — dar urmașii 
sclavilor care fuseseră cândva în proprietatea descendenților 
khaganului. Asta până în urmă cu o generaţie, când khaganul 
precedent, un vizionar și un răzvrătit, scosese sclavia în afara 
legii, aceasta fiind una dintre nenumăratele îmbunătăţiri aduse 
imperiului. Khaganul își eliberase sclavii, dar îi păstrase ca 
servitori plătiți — împreună cu copiii lor. lar acum, pe copiii 
copiilor lor. 

Niciunul dintre ei nu părea subnutrit sau prost plătit și niciunul 
nu afișase nici măcar un strop de frică în timp ce îi escortaseră 
pe Chaol și pe Nesryn de pe corabie spre palat. Khaganul actual 
părea să își trateze bine servitorii. Era de sperat ca și 
moștenitorul încă neales să o facă. 

Spre deosebire de obiceiurile din Adarlan sau din Terrasen, 
aici, moștenirea imperiului era decisă de khagan, fără să se ţină 
cont de primul născut sau de gen. Faptul de a avea cât mai 
mulţi copii din care să aleagă ușura cumva procesul luării 
deciziei. Orice rivalitate între copiii familiei regale... Era, practic, 
un sport sângeros menit să-i dovedească părintelui lor cine era 
cel mai puternic, cel mai înţelept și cel mai potrivit pentru a fi 
conducător. 

Prin lege, khaganului i se cerea să aibă un document sigilat 
încuiat într-o vistierie nemarcată și ascunsă — un act care îi 
specifica moștenitorul în caz că murea înainte să îl anunţe în 
mod oficial. Documentul putea fi modificat oricând, dar era 
conceput să evite singurul lucru de care se temuse khaganatul 


de când primul khagan unise regatele și teritoriile acestui 
continent: prăbușirea. Nu din cauza forţelor externe, ci din 
cauza unui război intern. 

Primul khagan de odinioară fusese înţelept. În cele trei sute de 
ani de khaganat, nu fusese niciodată un război civil. 

Și, în timp ce Nesryn îl împinse pe lângă servitorii care se 
plecau grațios, opriţi între doi stâlpi imenși, în timp ce sala 
luxoasă și ornamentată a tronului se întindea în faţa lor cu 
zecile de oameni adunaţi în jurul podiumului auriu ce strălucea 
în soarele amiezii, Chaol se întrebă care dintre cele cinci siluete 
din faţa bărbatului de pe tron urma să fie aleasă într-o zi să 
conducă imperiul. 

Singurul sunet era foșnetul hainelor celor mai bine de 
patruzeci de oameni — el îi numără în câteva clipe — adunaţi 
de-a lungul fiecărei laturi a podiumului și care alcătuiau un zid 
din mătase, trupuri și bijuterii, o adevărată alee pe care Îi 
împingea Nesryn. 

Haine care foșneau și zăngănitul și scârţâitul roţilor. Ea le 
unsese în dimineaţa aceea, dar cele câteva săptămâni pe mare 
uzaseră metalul. Toate hârșâiturile și scârțâiturile se auzeau ca 
niște cuie pe piatră. 

Dar el își tinu capul sus și umerii trași înapoi. 

Nesryn se opri la o distanţă sigură de podium — de zidul 
format din cele cinci odrasle nobile, toate în floarea vârstei, 
bărbaţi și femei, care stăteau între ei și tatăl lor. 

Apărarea împăratului lor era prima datorie a unui prinţ sau a 
unei prințese, cea mai ușoară metodă de a-și dovedi loialitatea, 
de a încerca să fie numit moștenitor. lar cei cinci din faţa lor... 

Chaol își impuse să afișeze o expresie neutră când numără din 
nou. Doar cinci. Nu șase, cum îi spusese Nesryn. 

însă când făcu o plecăciune adâncă, el nu cercetă holul în 
căutarea copilului nobil care lipsea. Repetase mișcarea de 
nenumărate ori în ultima săptămână pe mare, când vremea se 
încălzise, iar aerul devenise uscat și ars de soare. Tot i se părea 
nefiresc să o execute dintr-un scaun, dar făcu o plecăciune 
adâncă — până ce se holbă la picioarele care nu-l ascultau, la 
cizmele maro lustruite și la tălpile pe care nici nu le simţea și 
nici nu le putea mișca. 


După foșnetul hainelor din stânga lui își dădu seama că 
Nesryn venise lângă el și că făcea și ea o plecăciune adâncă. 

Rămaseră plecaţi preţ de trei secunde, așa cum spusese 
Nesryn că era necesar. 

Chaol își folosi cele trei secunde ca să se calmeze, să alunge 
greutatea care îi apăsa pe amândoi. 

Cândva, fusese priceput în a-și păstra o expresie a feţei calmă 
indiferent de situaţie. Îl slujise pe tatăl lui Dorian ani de zile și 
primise ordine fără măcar să clipească. Și, înainte de asta, își 
suportase tatăl ale cărui cuvinte fuseseră la fel de tăioase ca 
pumnii lui. Adevăratul și actualul lord din Anielle. 

Titlul de Lord care preceda acum numele lui Chaol era o 
bătaie de joc. O bătaie de joc, o minciună pe care Dorian 
refuzase să o abandoneze în ciuda protestelor lui Chaol. 

Lordul Chaol Westfall, Mâna regelui. 

Ura titlul. Mai mult decât sunetul roţilor. Mai mult decât corpul 
pe care nu și-l simţea începând de sub coapse, corpul a cărui 
lipsă de mișcare încă îl surprindea, chiar și după toate aceste 
săptămâni. 

El era Lordul Nimicului. Lordul Sperjurilor. Lordul Mincinoșilor. 

lar când Chaol se îndreptă de spate și întâlni ochii migdalaţi ai 
bărbatului cu păr alb de pe tronul acela, când pielea cafenie și 
ridată a khaganului se încreţi într-un slab zâmbet viclean... 
Chaol se întrebă dacă și khaganul era conștient de asta. 

CAPITOLUL 2 

Nesryn se gândea că în ea erau două părţi. 

Partea care era acum căpitanul Gărzii Regale din Adarlan, care 
jurase regelui ei că bărbatul din scaunul cu rotile de lângă ea 
avea să fie vindecat și că urma să adune o armată de la 
bărbatul întronat în faţa ei. Acea parte din Nesryn îi ţinea capul 
sus, umerii trași în spate și mâinile la o distanță 
neameninţătoare de sabia ornamentată de la șold. 

Apoi mai era și cealaltă parte. 

Partea care zărise turlele, minaretele și cupolele orașului 
zeilor ridicându-se la orizont când veniseră pe mare, stâlpul 
strălucitor din Torre stând mândru deasupra tuturor, și fusese 
nevoită să își reprime lacrimile. Partea care simţise paprica 
afumată, mirosul proaspăt al  ghimbirului şi  dulceaţa 
ademenitoare a cuminului imediat ce ieșise pe docuri și știuse, 


în adâncul ei, că era acasă. Că, da, ea locuia, servea și avea să 
moară pentru Adarlan, pentru familia care era încă acolo, dar 
acest loc unde trăise cândva tatăl ei și unde chiar și mama ei, 
născută în Adarlan, se simţise în largul său... Aceștia erau 
oamenii ei. 

Pielea de diverse nuanţe de măsliniu. Părul brunet, bogat și 
strălucitor — părul ei. Ochii, care variau de la oblici până la mari 
și rotunzi la înguști, în nuanţe de negru și căprui închis și, chiar 
și mai rar, de căprui deschis și verde. Poporul ei. Un amestec de 
regate și teritorii, da, dar... Aici, insultele nu se rosteau pe 
străzi. Aici, copiii nu aruncau cu pietre. Aici, copiii surorii ei nu s- 
ar fi simţit diferit. Nedoriţi. 

Și acea parte din ea... în ciuda umerilor trași înapoi și a bărbiei 
ridicate, genunchii îi tremurară, într-adevăr, din cauza celor care 
— sau a ceea ce — stăteau în faţa ei. 

Nesryn nu îndrăznise să îi spună tatălui ei unde pleca și ce 
trebuia să facă, ci doar că primise o însărcinare din partea 
regelui Adarlanului și că nu avea să se întoarcă o vreme. 

Tatăl ei nu ar fi crezut asta. Nici lui Nesryn nu prea îi venea să 
creadă. 

Khaganul fusese povestea șoptită în fața șemineului în nopţile 
de iarnă, legendele descendenților lui spuse în timp ce 
împleteau pâini nesfârșite pentru brutăria lor, poveștile de 
strămoșilor ca să o adoarmă sau să o ţină trează toată noaptea, 
îngrozită până în măduva oaselor. 

Khaganul era un mit viu, la fel de sacru precum cei treizeci și 
șase de zei care domneau peste acest oraș și imperiu. 

în Antica, erau la fel de multe temple închinate acelor zei pe 
cât erau tributele aduse diverșilor khagani. Sau chiar mai multe. 

Pentru ei și pentru zeul viu, așezat pe tronul ivoriu de pe 
podiumul auriu, se numea orașul zeilor. 

Era într-adevăr din aur pur, așa cum spuneau legendele 
șoptite de tatăl ei. 

Cât despre cei șase copii ai khaganului... Nesryn îi putea numi 
pe toţi, fără ca aceștia să se prezinte. 

După cercetarea meticuloasă a lui Chaol în timpul petrecut pe 
corabie, ea nu se îndoia că și el o putea face. 

însă nu așa urma să se desfășoare această întâlnire. 


Pentru că dacă ea îl învățase pe fostul căpitan despre patria ei 
în ultimele săptămâni, el o instruise în privinţa protocolul Curţii. 
Rareori fusese implicat în mod direct în punerea în aplicare a 
acestui protocol, dar asistase la multe cât îl servise pe rege. 

Era un observator al jocului care acum trebuia să fie actorul 
principal. Cu mize insuportabil de mari. 

Așteptară în liniște ca khaganul să vorbească. 

Ea încercase să nu se holbeze cât merseseră prin palat. Nu 
intrase niciodată acolo în timpul celor câteva vizite în Antica de- 
a lungul anilor. Nici tatăl ei nu o făcuse, așa cum nu o făcuseră 
nici ai lui sau vreunul dintre înaintașii ei. Într-un oraș al zeilor, 
acesta era cel mai sfânt templu și cel mai periculos labirint. 

Khaganul nu se mișcă din tronul său ivoriu. 

Era un tron mai nou și mai lat, din ultima sută de ani, când al 
șaptelea khagan îl aruncase pe cel vechi pentru că nu îl mai 
putea ocupa din cauza dimensiunilor lui mari. Se spunea că 
mâncase și băuse până când asta îi adusese moartea, dar cel 
puţin avusese bunul-simţ să își numească moștenitorul înainte 
să-și ducă într-o zi mâna la piept și să moară... chiar în acel tron. 

Urus, actualul khagan, nu avea mai mult de șaizeci de ani și 
părea să aibă o condiţie fizică mult mai bună. Deși părul brunet 
se albise de mult timp, având acum aceeași culoare ca a 
tronului sculptat, deși cicatricele care îi împestrițau pielea ridată 
ca o aducere aminte a tuturor lucrurilor în numele cărora 
luptase pentru acest tron în ultimele zile de viaţă ale mamei 
lui... Ochii negri și migdalaţi erau strălucitori ca stelele. Vigilenţi 
și atotvăzători. 

Nicio coroană nu îi împodobea părul alb, pentru că atunci când 
se aflau printre muritori, zeii nu aveau nevoie de semne ale 
stăpânirii lor divine. 

în spatele lui, fâșiile de mătase albă legate de ferestrele 
deschise fluturară în briza fierbinte, trimițând gândurile 
khaganului și ale familiei lui spre locul în care sufletul 
decedatului — oricine ar fi fost, cineva important, fără îndoială 
— se reunise acum cu Eternul Cer Albastru și Pământul Adormit, 
încă onorate de khagan și de toţi strămoșii lui în locul 
panteonului celor treizeci și șase de zei, pe care cetăţenii 
puteau să îi venereze nestingheriţi. 


Sau pe oricare alţi zei din afara imperiului, dacă teritoriile lor 
ar fi destul de noi încât să nu fi avut zei. În mod sigur erau 
câţiva de vreme ce, în timpul domniei de trei decenii, bărbatul 
așezat din fața lor adăugase graniţelor lor o mână de regate de 
peste mare. 

Câte un inel pentru fiecare regat îi împodobea degetele cu 
cicatrice, pietrele preţioase strălucind printre ele. 

Un războinic gătit cu cele mai fine veșminte. Mâinile alunecară 
de pe cotierele tronului său ivoriu — asamblate din colții de 
fildeș ciopliţi ai fiarelor imense care cutreierau pajiștile centrale 
— şi i se opriră în poală, ascunse sub falduri de mătase albastră, 
ornate cu fir de aur. Vopseaua indigo era din tărâmurile 
luxuriante și ceţoase din vest. Din Balruhn, de unde se trăgea 
poporul lui Nesryn, înainte ca ambiția și curiozitatea să îl facă pe 
străbunicul ei să își târască familia peste munţi, pajiști și 
deșerturi, spre orașul zeilor din nordul arid. 

Cei din familia Faliq erau odinioară negustori, marfa lor nefiind 
una deosebit de scumpă, ci doar haine simple și bune și 
mirodenii. Unchiul ei încă făcea negoţ cu astfel de lucruri și, cu 
ajutorul diverselor investiţii, devenise un om destul de de bogat, 
familia sa locuind acum într-o casă frumoasă, chiar în acest 
oraș. Pentru un brutar ca tatăl ei, părăsirea acestor ţărmuri era 
un progres. 

— Nu în fiecare zi trimite un rege nou pe cineva atât de 
important pe țărmurile noastre, spuse, în cele din urmă, 
khaganul pe limba lor și nu în halha, limba continentului sudic. 
Presupun că ar trebui să considerăm acest fapt o onoare. 

Accentul lui era foarte asemănător cu acela al tatălui ei — dar 
tonului îi lipseau căldura și umorul. Era un bărbat care fusese 
ascultat toată viaţa, luptase ca să câștige coroana și care își 
executase doi dintre fraţii învinși. Dintre cei trei care 
supravieţuiseră... unul plecase în exil, iar ceilalţi doi juraseră 
fidelitate fratelui lor, punându-i pe vindecătorii din Torre să îi 
facă infertili. 

Chaol își înclină capul. 

— Onoarea este a mea, Mare Khagan. 

Nu Maiestate — titlul acesta era pentru regi și regine. Nu 
exista niciun termen destul de nobil sau grandios pentru acest 


bărbat din faţa lor, ci doar titlul pe care îl purtase primul dintre 
strămoșii lui: Mare Khagan. 

— A ta, spuse gânditor khaganul, îndreptându-și ochii negri 
spre Nesryn. Şi cine este însoţitoarea ta? 

Nesryn se împotrivi impulsului de a face din nou o plecăciune. 
Dorian Havilliard era opusul acestui om, își dădu ea seama. 
Aelin Galathynius, pe de altă parte... Nesryn se întrebă dacă 
tânăra regină ar fi putut avea mai multe în comun cu khaganul 
decât avea cu regele Havilliard. Sau ar fi avut, dacă Aelin ar fi 
supravieţuit suficient de mult. Dacă ar fi ajuns pe tronul ei. 

Nesryn alungă acele gânduri când Chaol se uită la ea, 
încordându-și umerii. Nu din cauza cuvintelor sau a companiei, 
ci pentru că ea știa că simplul fapt de a fi nevoit să-și ridice 
privirea, să-l înfrunte pe puternicul rege-războinic din acel 
scaun... Ziua avea să fie una grea pentru el. 

Nesryn înclină ușor capul. 

— Sunt Nesryn Faliq, căpitanul Gărzii Regale din Adarlan. Așa 
cum a fost cândva lordul Westfall înainte ca regele Dorian să-l 
numească Mâna lui mai devreme în această vară. Ea era 
recunoscătoare că anii petrecuţi în Rifthold o învăţaseră să nu 
zâmbească, să nu se crispeze și să nu-și arate frica. Se bucura 
că învățase să își păstreze tonul calm și egal chiar și atunci când 
îi tremurau genunchii. 

Nesryn continuă: 

— Familia mea se trage de aici, Mare Khagan. Antica încă are 
o parte din sufletul meu. Își atinse pieptul în dreptul inimii, acolo 
unde erau firele subţiri ale uniformei roșii cu auriu, culorile 
imperiului care îi făcuse deseori familia să se simtă vânată și 
nedorită, zgâriindu-i bătăturile. Onoarea de a mă afla în palatul 
tău este cea mai mare din viaţa mea. 

Era, probabil, adevărat. 

Dacă ar fi găsit timp să își viziteze familia în liniștitul cartier 
Runni, plin de grădini — căminul multor comercianţi și negustori 
ca unchiul ei cu siguranţă ar fi făcut-o. 

Khaganul doar schiţă un zâmbet. 

— Atunci, dă-mi voie să te primesc în adevăratul tău cămin, 
căpitane. 


Nesryn simţi, mai mult decât văzu, licărul de enervare al lui 
Chaol. Nu era complet sigură ce declanșase reacţia: afirmaţia 
despre patria ei sau titlul oficial care devenise acum al ei. 

Dar Nesryn făcu o plecăciune în semn de mulțumire. 

Khaganul îi spuse lui Chaol: 

— Presupun că ești aici ca să insistaţi să mă alătur războiului 
vostru. 

Chaol îi răspunse cam dur: 

— Suntem aici la porunca regelui meu. O notă de mândrie se 
simţi în acea luare de cuvânt. Ca să începem ceea ce sperăm că 
va fi o nouă eră a comerţului prosper și a păcii. 

Unul dintre copiii khaganului — o tânără cu părul ca noaptea 
și ochi precum focul întunecat — făcu un schimb de priviri 
strâmbe cu fratele din stânga ei, un bărbat probabil mai în 
vârstă decât ea cu trei ani. 

Așadar, Hasar și Sartag. Al doilea și al treilea născut. Ambii 
purtau pantaloni largi asemănători și tunici brodate, cu cizme 
din piele fină până la genunchi. Hasar nu era frumoasă, dar ochii 
aceia... Focul care dansa în ei când ea îi aruncă o privire fratelui 
mai mare era de-ajuns. 

Şi Sartag — comandantul călăreţilor de rukși ai tatălui său. 
Rukhinul. 

Cavaleria aeriană nordică a poporului său locuise mult timp în 
înalții munţi Tavan cu rukșii lor: păsări imense și care semănau 
cu vulturii, destul de mari încât să care în zbor vaci sau cai. Le 
lipseau mărimea și greutatea distructivă a  balaurilor 
vrăjitoarelor Dinţi-de-fier, dar erau rapide, agile și inteligente ca 
vulpile — animalele perfecte de călărie pentru arcașii legendari, 
care zburau cu ele în luptă. 

Chipul lui Sartaq era serios, iar umerii lăţi îi erau trași înapoi. 
Era un bărbat poate la fel de stingherit în hainele lui elegante ca 
și Chaol. Ea se întrebă dacă rukul lui, Kadara, era cocoţțată pe 
unul dintre cele treizeci și șase de minarete ale palatului, 
urmărind servitorii fricoși și străjerii, așteptând nerăbdătoare 
întoarcerea stăpânului ei. 

Faptul că Sartaq era aici arăta că ei știuseră cu mult înainte că 
ea și Chaol urmau să vină. 

Privirea cu subinţeles dintre Sartaq și Hasar îi spuse destule 
lui Nesryn: cel puţin discutaseră posibilităţile acestei vizite. 


Privirea lui Sartaq alunecă de la sora lui la Nesryn. 

Ea rămase o clipă cu ochii la el. Pielea lui măslinie era mai 
închisă decât a celorlalți — poate din cauza faptului că își 
petrecea prea mult timp pe cer și în lumina soarelui — și ochii îi 
erau de un negru închis. Profunzi și ilizibili. Părul brunet îi 
rămăsese desfăcut, cu excepţia unei șuviţe subţiri care îi 
înconjura urechea. Restul părului îi cădea dincolo de pieptul 
musculos și se legănă ușor când Nesryn ar fi putut să jure că 
dădea oarecum batjocoritor din cap spre ea. 

Adarlanul trimisese o pereche neîngrijită și inferioară: fostul 
căpitan rănit și cel actual, din popor. Poate că primele cuvinte 
ale khaganului despre onoare fuseseră o aluzie către ceea ce el 
percepuse ca fiind o insultă. 

Nesryn își mută atenţia de la prinţ, chiar dacă simţi privirea 
atentă a lui Sartaq zăbovind ca atingerea unei fantome. 

— Am sosit cu daruri de la Maiestatea Sa regele Adarlanului, 
spuse Chaol și își răsuci scaunul pentru a le face semn 
servitorilor din spatele lor să înainteze. 

Regina Georgina și Curtea ei dăduseră iama prin cuierele 
regale înainte să fugă spre moșiile lor montane în primăvara 
aceea. lar fostul rege luase pe furiș o mare parte din ce 
rămăsese în timpul acelor ultime luni. Dar, înainte ca ei să 
navigheze aici, Dorian se aventurase în multele vistierii de sub 
castel. Nesryn încă auzea ecoul înjurăturilor lui, mai vulgare 
decât toate cuvintele pe care le auzise vreodată din gura lui, 
când găsise doar niște monede de aur. 

Aelin, ca de obicei, avea un plan. 

Nesryn rămăsese lângă noul ei rege când Aelin deschisese 
două cufere din camera sa. Bijuteriile potrivite pentru o regină 
— pentru o Regină a Asasinilor — străluceau înăuntru. 

„Am suficiente fonduri pentru moment, îi spusese Aelin lui 
Dorian când el începuse să obiecteze. Oferă-i khaganului o parte 
din cele mai rafinate lucruri ale Adarlanului.” 

în săptămânile ce urmaseră, Nesryn se întrebase dacă Aelin 
fusese bucuroasă să scape de ceea ce cumpărase cu banii ei 
murdari. Aparent, bijuteriile  Adarlanului nu aveau să 
călătorească spre Terrasen. 

lar acum, când servitorii așezară cele patru cufere mai mici — 
împărţite din cele două originale ca să pară mai multe, sugerase 


Aelin — și ridicată capacele, curtenii încă tăcuţi se apropiară ca 
să vadă. 

Un murmur îi străbătu la strălucirea pietrelor preţioase, a 
aurului și a argintului. 

— Un dar, declară Chaol când și însuși khaganul se aplecă 
înainte ca să examineze comoara. Din partea regelui Dorian 
Havilliard al Adarlanului și a lui Aelin Galathynius, regina 
Terrasenului. 

Ochii prințesei Hasar se îndreptară spre Chaol când auzi al 
doilea nume. 

Prinţul Sartaq doar aruncă o privire spre tatăl său. Cel mai 
mare fiu, Arghun, se încruntă la vederea bijuteriilor. 

Arghun era politicianul dintre ei, iubit de negustori și de 
oamenii influenţi de pe continent. Subţire și înalt, era un învăţat 
care nu negocia cu monede și podoabe, ci punea preţ pe 
cunoaștere. 

Lui Arghun i se spunea Prințul Spionilor. Câtă vreme cei doi 
fraţi ai lui deveniseră cei mai buni războinici, Arghun își ascuţise 
mintea, iar acum îi controla pe cei treizeci și șase de viziri ai 
tatălui său. Deci, faptul că se încruntase la comoară... 

Coliere de diamant și rubine. Brăţări de aur și smarald. Cercei 
— adevărate mici candelabre — din safir și ametist. Inele lucrate 
splendid, unele încoronate cu pietre la fel de mari ca oul de 
rândunică. Piepteni, ace de păr și broșe. Câștigate cu sânge, 
cumpărate cu sânge. 

Cel mai mic dintre copiii nobili adunaţi, o femeie cu o osatură 
fragilă, se aplecă cel mai aproape. Duva. Un inel gros de argint 
cu un safir de o mărime aproape obscenă îi împodobea mâna 
subţire, lipită delicat de pântecul destul de mare. 

Probabil că era în șase luni, deși hainele lungi — prefera 
purpuriul și rozul — și constituţia subţire ar fi putut crea o altă 
impresie. Cu siguranţă era primul ei copil, rezultatul mariajului 
aranjat cu un prinţ chemat dintr-un teritoriu de peste mări din 
estul îndepărtat, un vecin sudic al ținutului Doranelle, care 
observase zarva reginei Fae și voia să își asigure protecţia 
imperiului sudic de peste ocean. Probabil prima încercare a 
khaganatului de a-și extinde și mai mult propriul continent 
considerabil, gândiseră Nesryn și alţii. 


Nesryn nu își permise să se uite prea mult la viaţa ce creștea 
sub mâna împodobită cu bijuterii. 

Pentru că dacă unul dintre fraţii Duvei ar fi fost încoronat 
khagan, prima sarcină a noului conducător — după apariţia unui 
număr suficient de urmași — ar fi fost să elimine orice alt rival la 
tron. Începând cu copiii fraţilor sau ai surorilor, dacă i-ar fi 
contestat dreptul de a conduce. 

Se întrebă cum putea Duva să suporte așa ceva. Dacă 
ajunsese să iubească pruncul din pântecul ei sau dacă era 
destul de înţeleaptă încât să nu își permită un asemenea 
sentiment. Dacă tatăl acelui prunc ar fi făcut tot posibilul să-l 
ţină pe copil în siguranţă în cazul în care acesta ar fi ajuns în 
pericol de moarte. 

Cel puţin khaganul se rezemă din nou pe tron. Copiii lui își 
îndreptară spatele din nou, mâna Duvei căzând iarăși pe lângă 
Corp. 

— Bijuterii, explică Chaol, făurite de cei mai buni meșteșugari 
din Adarlan. 

Khaganul răsuci un inel cu citrin de pe deget. 

— Dacă sunt din comoara lui Aelin Galathynius, nu am niciun 
dubiu că e așa cum spui. 

O clipă de liniște se lăsă între Nesryn și Chaol. Ei știuseră — 
anticipaseră — că khaganul avea spioni în fiecare tărâm, pe 
fiecare mare și că, probabil, trecutul lui Aelin ar fi fost dificil de 
ignorat. 

— Pentru că nu ești doar Mâna Adarlanului, continuă 
khaganul, ci și ambasadorul Terrasenului, nu-i așa? 

— Într-adevăr, sunt, spuse Chaol cu hotărâre. 

Khaganul se ridică oarecum greoi, copiii lui dându-se imediat 
la o parte ca să-i facă loc să coboare de pe podiumul auriu. 

Cel mai înalt dintre ei — robust și probabil mai necontrolat 
decât încordarea tăcută a lui Sartaq — privi mulţimea ca și când 
ar fi evaluat orice ameninţare internă. Era Kashin, al patrulea 
născut. 

Dacă Sartaq comanda rukșii pe cerurile nordice și centrale, 
atunci Kashin controla armatele de la sol — în mare parte 
infanteria și cavaleria. Arghun îi stăpânea pe viziri, iar Hasar, 
spuneau zvonurile, avea sub comandă flota. Totuși, Kashin era 
ceva mai puţin îngrijit, părul brunet fiindu-i împletit la spate. Da, 


era chipeș, dar se vedea că viaţa printre soldaţi avusese o 
influenţă asupra lui, și nu neapărat într-un mod negativ. 

Khaganul cobori de pe podium, veșmintele de culoarea 
cobaltului foșnind pe podea. Și, cu fiecare pas pe marmura 
verde, Nesryn își dădu seama că, într-adevăr, acest bărbat 
comandase cândva nu doar rukșii de pe cer, ci și cavaleria, și 
influenţase flota să i se alăture. lar apoi Urus și fratele lui mai 
mare se luptaseră corp la corp la porunca mamei lor, când ea 
zăcea pe moarte din cauza unei boli incurabile pe care nici 
măcar Torre nu o putea vindeca. Fiul care scăpa cu viaţă avea 
să fie khagan. 

Fostul khagan avea o înclinaţie pentru spectacol și, pentru 
această ultimă luptă dintre cei doi urmași aleși ai ei, îi 
poziţionase în marele amfiteatru din mijlocul orașului, ușile fiind 
deschise oricui putea pătrunde ca să găsească un loc. Oamenii 
stătuseră pe bolți și trepte, alte mii aglomerând străzile care 
conduceau spre clădirea din piatră albă. Rukșii și călăreţii lor se 
cocoțaseră pe stâlpii din vârful ultimului nivel, alți rukhini 
zburând în cerc, în înaltul cerului. 

Cei doi posibili moștenitori se luptaseră șase ore. 

Nu doar unul împotriva celuilalt, ci și împotriva ororilor pe care 
le dezlănţuise mama lor ca să îi testeze: feline mari care săreau 
din cuști ascunse sub podeaua nisipoasă; trăsuri cu ţepi din fier 
cu aruncătoare de sulițe îi atacaseră din obscuritatea intrărilor 
tunelurilor, ca să îi doboare. 

Tatăl lui Nesryn fusese în mulţimea frenetică de pe străzi, 
ascultând relatările strigate de cei care atârnau de coloane. 

Lovitura finală nu fusese un act de brutalitate sau ură. 

Fratele mai mare al actualului khagan, Orda, primise o suliță 
în coaste din cauza unuia dintre vizitii. După șase ore de luptă 
sângeroasă pentru supravieţuire, lovitura îl pusese la pământ. 

lar Urus își pusese deoparte sabia. Liniștea absolută se lăsase 
în arenă în timp ce Urus întinsese o mână însângerată spre 
fratele lui căzut — ca să-l ajute. 

Orda aruncase un pumnal ascuns spre inima lui Urus. 

O ratase la câţiva centimetri. 

lar Urus scosese acel pumnal, strigând, și îl înfipsese direct în 
fratele lui. 

Urus nu ratase ţinta așa cum o făcuse fratele lui. 


Nesryn se întrebă dacă o cicatrice încă marca pieptul 
khaganului, în timp ce el se uita acum la ea, Chaol și bijuteriile 
prezentate. Dacă khaganul mort de mult plânsese în intimitate 
pentru fiul ei căzut, ucis de cel care avea să îi ia coroana în 
câteva zile. Sau dacă nu își permisese vreodată să își iubească 
copiii, știind ce urma să li se întâmple. 

Urus, khaganul continentului sudic, se opri în faţa lui Nesryn și 
a lui Chaol. Era mai înalt decât Nesryn cu mai mult de 
cincisprezece centimetri, umerii fiindu-i încă lăţi și spatele drept. 

Se aplecă doar cu o urmă de efort din cauza vârstei ca să ia 
un colier cu diamante și safire din cufăr. Acesta licări ca un râu 
în mâinile lui cu cicatrice și împodobite cu bijuterii. 

— Fiul meu cel mai mare, Arghun, spuse khaganul făcând 
semn din cap spre prinţul cu faţa îngustă care monitoriza totul, 
mi-a dezvăluit recent niște informaţii fascinante despre regina 
Aelin Ashryver Galathynius. 

Nesryn așteptă lovitura. Chaol doar se uită în ochii lui Urus. 

Dar ochii negri ai khaganului — ochii lui Sartag, își dădu ea 
seama — dansară când îi spuse lui Chaol: 

— O regină de nouăsprezece ani i-ar neliniști pe mulţi. Dorian 
Havilliard, cel puţin, a fost instruit de la naștere să își ia 
coroana, să controleze o curte și un regat. Dar Aelin 
Galathynius... 

Khaganul azvârli în cufăr colierul al cărui zgomot fu la fel de 
strident ca al oţelului pe piatră. 

— Presupun că unii ar considera cei zece ani ca asasin 
antrenat drept experienţă. 

Şoaptele se unduiră din nou prin sala tronului. Practic, ochii 
aprinși ai lui Hasar străluceau. Chipul lui Sartaq nu se schimbă 
deloc. Probabil era o abilitate învățată de la fratele lui cel mare 
— ai cărui spioni trebuiau să fie într-adevăr pricepuţi, dacă 
aflaseră de trecutul lui Aelin. Chiar dacă Arghun părea să se 
chinuie să-și reprime un zâmbet superior. 

— Poate că suntem separați de Marea îngustă, îi spuse 
khaganul lui Chaol, ale cărui trăsături nici măcar nu se 
schimbară, dar până și noi am auzit de Celaena Sardothien. Imi 
aduceţi bijuterii, fără îndoială din propria ei colecţie. Totuși, 
bijuteriile sunt pentru mine, când fiica mea Duva — aruncă o 
privire spre fiica drăguță și însărcinată, care stătea aproape de 


Hasar — încă nu a primit un cadou de nuntă fie de la noul rege, 
fie din partea reginei revenite, în timp ce toţi ceilalţi conducători 
le-au trimis pe ale lor cu aproape jumătate de an în urmă. 

Nesryn își mască tresărirea. Era o omisiune care putea fi 
explicată de atât de multe adevăruri — dar nu de cele pe care 
ar fi îndrăznit să le rostească, nu acolo. Chaol nu oferi niciunul și 
rămase tăcut. 

— Dar, continuă khaganul, indiferent de bijuteriile pe care mi 
le-aţi aruncat acum la picioare ca pe niște saci de grâne, aș 
prefera să aflu adevărul. Mai ales după ce Aelin Galathynius ţi-a 
distrus castelul de cleștar, l-a ucis pe fostul rege și ţi-a asediat 
capitala. 

— Dacă prinţul Arghun are informaţiile, spuse Chaol în cele din 
urmă cu un calm de neclintit, poate că nu e nevoie să afli asta 
de la mine. 

Nesryn își înăbuși dezgustul la acea sfidare, la acel ton... 

— Poate că nu, spuse khaganul, chiar dacă Arghun miji ușor 
ochii. Dar cred că ție ţi-ar plăcea să afli niște adevăruri din 
partea mea. 

Chaol nu ceruse asta. Nu părea nici pe departe interesat, căci 
tot ce spuse fu „0?“ 

Kashin înţepeni. Așadar, era cel mai feroce apărător al tatălui 
său. Arghun nu făcu decât un schimb de priviri cu un vizir și îi 
zâmbi lui Chaol ca o viperă pe cale să atace. 

— lată de ce cred că ai venit, lordule Westfall, Mână a regelui. 

Doar pescărușii care zburau mult deasupra cupolei sălii 
tronului îndrăzniră să facă vreun zgomot. 

Khaganul închise capacele cuferelor, rând pe rând. 

— Cred că ai venit să mă convingi să mă alătur războiului 
vostru. Adarlanul este scindat, Terrasenul este sărac și fără 
îndoială vei avea niște probleme în a-i convinge pe stăpânii 
supraviețuitori să lupte pentru o regină neîncercată, care și-a 
petrecut zece ani răsfățându-se în Rifthold, cumpărând aceste 
bijuterii cu bani murdari. Lista ta de aliaţi este scurtă și fragilă. 
Armatele ducelui Perrington sunt orice în afară de asta. Celelalte 
regate de pe continentul vostru sunt spulberate și separate de 
teritoriile voastre din nord de armata lui Perrington. Deci ați 
sosit aici cât de repede v-au putut purta cele opt vânturi ca să 


mă imploraţi să îmi trimit armata pe țărmurile voastre. Să mă 
convingeţi să vărs sângele nostru pentru o cauză pierdută. 

— Unii ar putea-o considera o cauză nobilă, răspunse Chaol. 

— Încă n-am terminat, spuse Khaganul, ridicând o mână. 

Chaol se enervă, dar nu vorbi din nou neîntrebat. Inima lui 
Nesryn bătea cu putere. 

— Mulţi ar susţine, spuse khaganul, fluturând mâna ridicată 
spre câţiva viziri, spre Arghun și Hasar, să rămânem neutri. Sau, 
și mai bine, să ne aliem cu armata care va câștiga cu siguranţă, 
al cărui negoțţ a fost profitabil pentru noi în acești zece ani. 

El flutură acea mână spre alţi bărbaţi și femei care purtau 
veșmintele aurii ale vizirilor. Spre Sartaq, Kashin și Duva. 

— Unii ar spune că riscăm să ne aliem cu Perrington doar ca 
să-i înfruntăm, probabil, cândva, armatele în porturile noastre. 
Că regatele distruse Eyllwe și Fenharrow s-ar putea îmbogăţi din 
nou sub o nouă conducere și am putea să ne umplem iar 
cuierele făcând negoţ. Nu mă îndoiesc de faptul că îmi vei 
promite că așa va fi. Îmi vei oferi afaceri în exclusivitate, foarte 
probabil în dezavantajul vostru. Dar sunteţi disperaţi și nu aveţi 
nimic din ce nu am deja. Sau din ce nu pot lua, dacă vreau. 

Din fericire, Chaol nu spuse nimic, deși ochii lui căprui 
fierbeau din cauza amenințării tacite. 

Khaganul aruncă o privire în al patrulea și ultimul cufăr. 
Piepteni și perii cu pietre preţioase, sticle de parfum 
ornamentate, meșteșugite de cei mai buni sticlari ai Adarlanului. 
Aceiași care construiseră castelul pe care îl distrusese Aelin. 

— Deci, aţi venit ca să mă convingeţi să mă alătur cauzei 
voastre. Și mă voi gândi la asta cât rămâneţi aici. De vreme ce, 
fără îndoială, aţi venit și cu alt scop. 

El făcu semn din mâna cu cicatrice, împodobită cu bijuterii, 
spre scaun. Chaol roși, dar nu tresări și nu se feri. Nesryn se 
forţă să facă la fel. 

— Arghun m-a informat că rănile tale sunt noi — că te-ai ales 
cu ele când a explodat castelul de cleștar. Se pare că regina 
Terrasenului nu a fost prea atentă să-și protejeze aii ații. 

Un mușchi al maxilarului lui Chaol se încordă când toată 
lumea, de la prinţ la servitor, se uită la picioarele lui. 

— Întrucât relaţiile voastre cu Doranelle sunt acum încordate, 
tot din cauza lui Aelin Galathynius, presupun că singura cale 


spre vindecare care îţi rămâne deschisă este aici. La Torre 
Cesme. 

Khaganul ridică din umeri, singura manifestare a tânărului 
războinic lipsit de respect care fusese cândva. 

— Draga mea soţie va fi foarte supărată dacă aș refuza unui 
om rănit șansa de a se vindeca — împărăteasa nu mai era în 
această cameră, își dădu seama Nesryn, tresărind —, deci, 
bineînţeles, îți voi acorda permisiunea să intri în Torre. Dacă 
vindecătorii lui vor fi de acord să te vindece, depinde de ei. Nici 
măcar eu nu controlez dorinţele celor din Torre. 

Torre — Turnul. Acesta domina marginea sudică din Antica, 
adăpostit pe cel mai înalt deal de deasupra orașului care cobora 
spre marea verde. Era domeniul faimoșilor lui vindecători și 
tributul adus Silbei, zeița vindecătoare care îi binecuvânta. 
Dintre cei treizeci și șase de zei ai acestui imperiu care fuseseră 
îmbrăţișaţi de-a lungul secolelor, din religii apropiate și 
îndepărtate, în acest oraș al zeilor... Silba domnea nedisputată. 

Chaol părea că înghite cărbuni încinși, dar, din fericire, reuși 
să-și încline capul. 

— iți mulţumesc pentru generozitate, Mare Khagan. 

— Odihniţi-vă în seara asta — îi voi informa că vei fi pregătit 
mâine-dimineaţă. De vreme ce nu te poţi duce la ei, unul va fi 
trimis la tine. Dacă ei sunt de acord, bineînţeles. 

Chaol își mișcă degetele în poală, dar nu le încleștă. Nesryn 
încă își ţinea respiraţia. 

— Sunt la dispoziţia lor, spuse Chaol cu hotărâre. 

Khaganul închise ultimul cufăr cu bijuterii. 

— Îţi poţi păstra darurile, Mână a regelui, Ambasadorul lui 
Aelin Galathynius. Nu îmi trebuie — și nu mă interesează. 

Chaol își ridică brusc fruntea, ca și când ceva din tonul 
khaganului l-ar fi prins în cursă. 

— De ce? 

Nesryn abia își mască fiorul. Era o întrebare mai îndrăzneață 
decât se aventurase vreodată cineva să adreseze acestui 
bărbat, judecând după surprinderea furioasă din ochii 
khaganului și din ce se citea în privirile schimbate între copiii lui. 

Dar Nesryn zări licărul altui lucru în ochii khaganului. Al unei 
oboseli. 


Ceva uleios îi alunecă în stomac atunci când observă 
steagurile albe fluturând la ferestre, prin tot orașul. Când se uită 
la cei șase moștenitori și numără din nou. 

Nu erau șase. 

Cinci. Doar cinci erau aici. g 

Stindardele morţii fluturau în casa regală. In tot orașul. 

Nu erau un popor care să jelească — nu așa cum s-ar fi 
întâmplat în Adarlan, îmbrăcându-se numai în negru și plângând 
câteva luni. Chiar și în familia regală a khaganului, viaţa 
continua, morţii nefiind îndesaţi în peșteri sau sicrie, ci înfășuraţi 
în alb și lăsaţi sub cerul liber al rezervației lor sacre de pe 
stepele distante. 

Nesryn privi spre șirul de cinci moștenitori, numărând. Erau 
prezenţi doar cinci dintre cei mai mari. Și, chiar când își dădu 
seama că Tumelun, cel mai mic — de doar șaptesprezece ani — 
nu era acolo, khaganul îi spuse lui Chaol: 

— Spionii tăi sunt cu adevărat inutili dacă nu ai aflat. 

Spunând asta, se îndreptă spre tron, lăsându-l pe Sartaq să 
înainteze, ochii prinţului mai tânăr fiind învăluiţi în tristeţe. 
Sartag dădu tăcut din cap spre Nesryn. Da. Da, bănuielile ei 
erau adevărate... 

Vocea puternică și plăcută a lui Sartaq umplu sala. 

— Sora noastră dragă, Tumelun, a murit pe neașteptate în 
urmă cu trei săptămâni. 

O, pe toţi zeii. Se trecuse peste atât de multe cuvinte și 
ritualuri; doar faptul de a fi venit aici să le ceară ajutorul în 
război era necivilizat, obraznic... 

Chaol spuse în liniștea apăsătoare, întâlnind privirile încordate 
ale tuturor prinților și prințesei și, apoi, pe a khaganului cu ochii 
obosiţi: 

— Profundele mele condoleanţe. 

— Fie ca vântul nordic să o poarte pe câmpiile senine, șopti 
Nesryn. 

Numai Sartaq se deranja să dea din cap în semn de 
mulţumire, în timp ce ceilalți deveniră acum reci și ţepeni. 

Nesryn îi aruncă o privire tăcută, de avertisment, sugerându-i 
astfel să nu întrebe despre moarte. El îi citi expresia de pe chip 
și dădu aprobator din cap. 


Khaganul zgârie un punct de pe tronul său ivoriu, liniștea fiind 
la fel de apăsătoare ca una dintre hainele pe care călăreţii încă 
le purtau împotriva vântului aspru nordic din stepe și a șeilor 
dure din lemn. 

— Am fost pe mare timp de trei săptămâni, încercă să spună 
Chaol, vocea fiindu-i mai blândă acum. 

Khaganul nu se deranj ă să pară înţelegător. 

— Asta ar explica și de ce te surprind atât de mult celelalte 
știri și de ce bijuteriile acestea reci v-ar fi mai folositoare vovă. 
Buzele khaganului se mișcară într-un zâmbet trist. Contactele lui 
Arghun mi-au adus și vești de pe o navă în dimineaţa asta. 
Vistieria voastră din Rifthold nu mai este accesibilă. Ducele 
Perrington și armata lui de orori zburătoare au prădat Riftholdul. 

Liniştea, vibrantă și goală, o străbătu pe Nesryn. Ea nu știa 
dacă respira Chaol. 

— Nu avem știri despre locul în care se află regele Dorian, dar 
le-a cedat Riftholdul. A fugit în noapte, dacă este să credem 
zvonul. Orașul a căzut. Acum, tot ce este spre sud de Rifthold îi 
aparţine lui Perrington și vrăjitoarelor lui. 

Nesryn văzu mai întâi chipurile nepoților ei. 

Apoi chipul surorii și pe al tatălui ei. Le văzu bucătăria și 
brutăria. Tartele cu pere răcindu-se pe mesele lungi de lemn. 

Dorian îi părăsise. Îi părăsise pe toţi ca să... facă ce? Să 
găsească ajutor? Să supravieţuiască? Să fugă la Aelin? 

Rămăsese garda regală să lupte? Luptase cineva ca să-i 
salveze pe nevinovăţii din oraș? 

Mâinile îi tremurau. Ei nu-i păsa. Nu-i păsa dacă acești oameni 
îmbrăcaţi elegant zâmbeau dispreţuitor. 

Copiii surorii ei, cea mai mare bucurie a vieţii sale... 

Chaol o fixă cu privirea. Nimic nu se citea pe chipul lui. Nici 
urmă de devastare sau șoc. i 

Uniforma roșie și aurie deveni sufocantă. Inăbuşitoare. 

Vrăjitoare și balauri. În orașul ei. Cu dinți și unghii de fier. 
Sfâșiind, însângerând și chinuind. Familia ei — familia ei... 

— Tată. 

Sartaq înaintase din nou. Ochii negri se îndreptară între 
Nesryn și khagan. 

— A fost o călătorie lungă pentru invitaţii noștri. Lăsând 
deoparte politica, spuse el și aruncă o privire dezaprobatoare 


spre Arghun, care părea amuzat — amuzat de această știre pe 
care o adusese, care făcuse podeaua din marmură verde să 
fiarbă sub cizmele ei —, încă suntem o patrie a ospitalităţii. 
Promite-le să se odihnească pentru câteva ore, iar apoi să ni se 
alăture la cină. 

Hasar veni lângă Sartaqg, încruntându-se la Arghun în acest 
timp. Poate nu ca o mustrare la adresa fratelui ei, ci, pur și 
simplu, pentru că Arghun nu îi spusese e; prima. 

— Să nu lăsăm vreun invitat să treacă prin casa noastră și să 
o considere lipsită de confort. Deși cuvintele erau prietenoase, 
tonul lui Hasar nu era. 

Tatăl lor le aruncă o privire amuzată. 

— Într-adevăr. 

Urus flutură o mână spre servitorii de lângă stâlpii din 
depărtare. 

— Însoţiţi-i spre camerele lor. Şi transmiteţi un mesaj către 
Torre, ca să-l trimită pe cel mai bun — pe Hafiza, dacă va cobori 
din acel turn. 

Nesryn abia auzi restul. Dacă vrăjitoarele deţineau orașul, 
atunci valgii care îl infestaseră mai devreme în acea vară... Nu 
avea să mai fie nimeni care să se lupte cu ei. Nimeni care să îi 
protejeze familia. 

Dacă familia ei supravieţuise. 

Nu putea respira. Nu putea gândi. 

Nu ar fi trebuit să plece. Nu ar fi trebuit să accepte această 
funcţie. 

Ai ei ar fi putut să fie morţi sau suferinzi. Morți. Morți. 

Nu observă servitoarea care veni să împingă scaunul lui 
Chaol. Abia observă mâna pe care Chaol o întinse ca să o 
cuprindă pe a ei. 

Nesryn nici măcar nu făcu o plecăciune spre khagan când 
plecară. 

Nu putea să nu le vadă chipurile copiilor. 

Ale copiilor surorii ei, zâmbind și cu burţile rotunde. 

Nu ar fi trebuit să vină cu Chaol acolo. 

CAPITOLUL 3 

Nesryn intrase într-o stare șoc. 

lar Chaol nu putea să se ducă la ea, să o ia în braţe și să o 
strângă la piept. 


Nu când ea intrase, tăcută și alunecând ca o fantomă, direct 
într-un dormitor al apartamentului generos care le fusese 
repartizat la primul etaj al palatului, și închisese ușa în urma ei 
ca și când ar fi uitat că mai exista oricine altcineva pe lume. 

El nu o condamna. 

Chaol lăsă servitoarea, o tânără cu o siluetă delicată și păr 
castaniu care-i cădea în bucle grele până la talia subţire, să îi 
împingă scaunul în al doilea dormitor. Apartamentul era 
deasupra unei grădini cu pomi fructiferi, fântâni care 
bolboroseau și cascade de flori roz și mov care atârnau din 
plantele în ghiveci agăţate de balconul de deasupra și care 
asigurau o cortină vie în faţa ferestrelor înalte ale dormitorului 
său — a ușilor, își dădu el seama. 

Servitoarea mormăi ceva despre pregătirea unei băi, 
priceperea de a vorbi pe limba lui fiind stângace în comparaţie 
cu cea a khaganului și a copiilor lui. Nu că s-ar fi aflat în poziţia 
de a o judeca; el nu prea vorbea fluent nicio altă limbă de pe 
continentul lui. 

Ea se strecură în spatele unui paravan sculptat din lemn care 
conducea fără îndoială spre baia lui, iar Chaol se uită prin ușa 
încă deschisă a dormitorului său, dincolo de holul cu marmură 
galbenă, către ușile închise ale dormitorului lui Nesryn. 

Ei nu ar fi trebuit să plece de pe teritoriile lor. 

El nu ar fi putut face nimic, dar... Ştia ce avea să-i facă lipsa 
de informaţii lui Nesryn. Ce îi făcea deja lui. 

Dorian nu era mort, își spuse el. Scăpase. Fugise. Dacă ar fi 
fost capturat de Perrington — de Erawan —, ei ar fi știut. Prinţul 
Arghun ar fi știut. 

Orașul lui, prădat de vrăjitoare. Se întrebă dacă Manon Cioc- 
Negru condusese atacul. 

Chaol încercă și eșuă să își aducă aminte ce datorii aveau unul 
faţă de celălalt. Aelin îi cruţase viaţa lui Manon la templul lui 
Temis, dar Manon le oferise informaţii importante despre 
Dorian, care era înrobit de valgi. Asta însemna că erau chit? Sau 
un fel de aliaţi? 

Era inutil să spere că Manon avea să se întoarcă împotriva 
Morathului, dar trimise o rugăciune tăcută spre orice zeu l-ar fi 
ascultat, ca să îl protejeze pe Dorian, să îl conducă pe regele lui 
în locuri mai prietenoase. 


Dorian avea să reușească. Era prea inteligent, prea dăruit să 
nu o facă. Nu exista nicio altă variantă — niciuna — pe care să o 
accepte Chaol. Dorian era în viaţă și în siguranţă. Sau în drum 
spre un loc sigur. lar când Chaol ar fi găsit un moment, ar fi 
stors informaţia de la prinţul cel mai mare. Indiferent dacă jelea 
sau nu. Tot ce știa Arghun avea să știe și e/. lar apoi urma să-i 
ceară servitoarei să caute pe orice navă comercială informaţii 
despre atac. 

Nicio știre — nu fusese nicio veste despre Aelin. Unde era ea 
acum, ce făcea. Aelin, care ar fi putut fi chiar preţul acestei 
alianţe. 

Scrâșni din dinţi, și încă o făcea când ușile apartamentului se 
deschiseră și un bărbat cu umerii lăţi intră ca și când ar fi fost la 
el acasă. 

Chaol presupuse că așa și era. Prinţul Kashin era singur și 
neînarmat, deși se deplasa cu ușurința unei persoane 
încrezătoare în puterea fermă a corpului său. 

Așa cum, presupuse Chaol, se plimbase și el cândva prin 
palatul din Rifthold. 

Chaol dădu din cap în semn de salut când prinţul închise ușa 
holului și îl studie. Era evaluarea unui războinic, sinceră și 
completă. Când ochii lui căprui îi întâlniră, în sfârșit, pe ai lui 
Chaol, prinţul spuse în limba din Adarlan: 

— Răni ca ale tale nu sunt neobișnuite aici și am văzut multe 
— mai ales în triburile de călăreţi. Poporul familiei mele. 

Chaol nu prea avea chef să discute despre rănile lui cu prinţul, 
cu nimeni, de fapt, așa că se mulţumi să dea din cap. 

— Sunt sigur că ai văzut. 

Kashin își înclină capul, studiindu-l din nou pe Chaol, cosiţa 
neagră alunecându-i peste umărul musculos. Citea în ochii lui, 
probabil, dorinţa de a nu discuta despre asta. 

— Tatăl meu chiar își dorește să vă alăturaţi nouă la cină. Şi, 
mai mult decât atât, să vă alăturaţi în fiecare seară după aceea, 
cât timp sunteţi aici. Şi să staţi la masa cea mare. 

Nu era o cerere ciudată pentru un demnitar în vizită și, cu 
siguranţă, era o onoare să stai la masa khaganului, dar să își 
trimită fiul ca să îi invite... Chaol se gândi bine la următoarele 
cuvinte, apoi le alese, pur și simplu, pe cele mai evidente. 

— De ce? 


Cu siguranţă, cei din familie își doreau să fie aproape unii de 
alţii după pierderea celui mai tânăr membru. Să invite străinii să 
li se alăture... 

Maxilarul prinţului se încordă. Nu era un om obișnuit să își 
ascundă emoţiile, așa cum erau cei trei fraţi mai mari ai lui. 

— Arghun spune că în palatul nostru nu sunt spioni ai armatei 
ducelui Perrington, că agenţii lui nu au sosit încă. Eu nu cred 
asta. lar Sartaq... Prinţul se opri, ca și când nu ar fi vrut să ÎI 
implice pe fratele său — sau pe potenţialul aliat. 

Kashin se strâmbă. 

— Am avut un motiv să aleg să trăiesc printre soldaţi. Vorbele 
în doi peri din regatul acesta... 

Chaol fu tentat să spună că înţelegea. Se simţise așa o mare 
parte din viaţa lui. Însă întrebă: 

— Crezi că armata lui Perrington s-a infiltrat în regat? 

Cât de multe știau Kashin sau Arghun despre armata lui 
Perrington — despre adevărul regelui valg care era, de fapt, 
Perrington? Sau despre armata pe care o comanda, mai rea 
decât orice și-ar fi putut imagina ei? Dar acea informaţie... O 
ținuse secretă, ca să vadă dacă putea fi folosită cumva, dacă nu 
cumva Arghun și khaganul știau despre asta. 

Kashin își masă gâtul. 

— Nu știu dacă Perrington, cineva din Terrasen, Melisande sau 
Wendlyn. Tot ce știu este că sora mea este acum moartă. 

Inima lui Chaol se poticni puţin, dar îndrăzni să întrebe: 

— Cum s-a întâmplat asta? 

Suferinta licări în ochii lui Kashin. 

— Tumelun a fost mereu puţin frenetică, nesăbuită. Instabilă, 
într-o zi era fericită și râdea; în următoarea era retrasă și 
deznădăjduită. Ei... Gâtul i se înălţă. Ei spun că ea a sărit de la 
balcon din cauza asta. Duva și soţul ei au găsit-o mai târziu în 
acea seară. 

Orice moarte într-o familie era devastatoare, dar o 
sinucidere... 

— Îmi pare rău, spuse încet Chaol. 

Kashin scutură din cap, lumina soarelui din grădină dansându-i 
pe părul negru. 

— Nu pot să cred asta. Tumelun a mea nu ar fi sărit. 


Tumelun a mea. Cuvintele îi spuneau destule despre 
apropierea prinţului de sora lui mai mică. 

— Suspectezi ceva necurat? 

— Tot ce știu este că, indiferent de toanele lui Tumelun... o 
cunoșteam. Așa cum îmi cunosc propria inimă, zise și își atinse 
pieptul în dreptul inimii. Ea nu ar fi sărit. 

Chaol se gândi din nou cu atenţie la cuvintele lui. 

— Chiar dacă regret pierderea ta, ai vreun motiv să suspectezi 
motivul pentru care ar fi putut un regat străin să pună la cale 
asta? 

Kashin făcu câţiva pași. 

— Nimeni de pe tărâmurile noastre nu ar fi destul de prost. 

— Ei bine, nimeni din Terrasen sau din Adarlan nu ar face 
vreodată așa ceva — nici măcar ca să te manipuleze să intri în 
acest război. 

Kashin îl studie pentru o clipă. 

— Nici măcar o regină care a fost cândva o asasină? 

Chaol nu lăsă să se vadă niciun licăr de emoție. 

— Poate că a fost asasină, dar Aelin avea niște limite pe care 
nu le depășea. Să ucidă sau să le facă rău copiilor era una dintre 
ele. 

Kashin se opri în faţa mesei de toaletă lipite de zidul grădinii, 
potrivind o cutie aurită de pe suprafaţa neagră și lustruită. 

— Ştiu. Am citit și eu asta în rapoartele fratelui meu. Detalii 
despre asasinatele ei. 

Chaol ar fi putut să jure că prinţul tremură înainte să adauge 
„Te cred”. 

Era, fără îndoială, motivul pentru care prinţul purta 
conversaţia asta cu el. 

Kashin continuă: 

— Ceea ce înseamnă că nu rămân multe alte forţe străine 
care ar fi putut să o facă — și Perrington e în capul acelei liste 
scurte. 

— Dar de ce să o vizeze pe sora ta? 

— Nu știu. Kashin mai făcu câţiva pași. Ea era tânără, inocentă 
— călărea cu mine printre darghani, cei din clanul mamei 
noastre. Nu avea încă un su/de al ei. 

Văzând sprâncenele încruntate ale lui Chaol, prinţul îl lămuri: 


— Este o suliță pe care o poartă toţi războinicii darghan. Îi 
legăm de mâner părul calului nostru preferat, sub vârf. 
Strămoșii noștri credeau că unde fluturau în vânt acele fire de 
păr, acolo ne aștepta destinul. Unii dintre noi cred încă în 
asemenea lucruri, dar chiar și cei care cred că este doar o 
tradiţie... Le aducem peste tot. Este o curte în acest palat unde 
sulde-ul meu și cele ale fraţilor mei sunt puse ca să simtă vântul 
cât rămânem la palatul tatălui nostru, chiar lângă a lui. Dar la 
moarte... Din nou, acea umbră de durere. În cazul unei morţi, 
este singurul obiect pe care îl păstrăm. Ele poartă sufletul unui 
războinic darghan pentru totdeauna și sunt lăsate înfipte pe o 
stepă din ţinutul nostru sacru. Prinţul închise ochii. Acum, 
sufletul ei va călători cu vântul. 

Nesryn spusese asta mai devreme. Chaol doar repetă „îmi 
pare rău“. 

Kashin deschise ochii. 

— Unii dintre fraţii mei nu cred ce spun eu despre Tumelun. 
Alţii cred. Tatăl nostru... El rămâne nehotărât. Mama noastră 
nici măcar nu părăsește camera ei din cauza suferinţei, iar să-mi 
rostesc bănuielile... Nu sunt în stare să i le menţionez. El își 
masă maxilarul puternic. Deci l-am convins pe tata să vă 
alăturaţi nouă la cină în fiecare seară, ca un gest diplomatic. Dar 
aș vrea să privești totul cu ochii unui străin, să îmi raportezi 
orice este în neregulă. Poate vei vedea ceva ce noi nu vedem. 

Să îi ajute... și poate să primească ajutor în schimb. Chaol 
spuse deschis: 

— Dacă ai suficientă încredere în mine să mă pui să fac asta, 
să-mi spui toate astea, atunci de ce nu ești de acord să ni te 
alături în războiul acesta? 

— Nu mă aflu în poziţia de a spune de ce sau de a presupune. 
Se vedea că e un soldat instruit. Kashin cercetă apartamentul ca 
și când ar fi evaluat orice posibil inamic ce stătea în așteptare. 
Mărșăluiesc doar când îmi ordonă tatăl meu. 

Dacă armata lui Perrington era deja aici, dacă Morathul era, 
într-adevăr, în spatele uciderii prinţesei... Ar fi fost prea ușor. 
Prea ușor să îl convingă pe khagan să li se alăture lui Dorian și 
lui Aelin. Perrington-Erawan era mult mai inteligent de atât. 

Dar dacă însuși Chaol ar fi reușit să îl câștige pe comandantul 
armatei terestre a khaganatului în favoarea cauzei lor... 


— Eu nu joc jocurile acestea, lord Westfall, spuse Kashin, 
citind orice străluci în ochii lui Chaol. Ceilalţi fraţi ai mei sunt cei 
pe care vrei să îi convingi. 

Chaol bătu ușor cu un deget pe cotiera scaunului său. 

— Mă poţi sfătui în privinţa asta? 

Kashin pufni, schițând un zâmbet. 

— Au venit alţii înaintea ta — din regate mai bogate decât al 
vostru. Unii au reușit, alţii nu. 

Aruncă o privire la picioarele lui Chaol și un licăr de milă se 
zări în ochii prinţului. Chaol apucă bine cotierele scaunului din 
cauza milei afișate de un bărbat care recunoștea un tovarăș 
războinic. 

— Nu pot decât să îţi urez noroc. 

Apoi prinţul se îndreptă spre ușă, picioarele-i lungi micșorând 
distanţa. 

— Dacă Perrington are un agent aici, spuse Chaol când Kashin 
ajunse la ușile apartamentului, atunci deja ai văzut că toată 
lumea din acest palat este în mare pericol. Trebuie să acţionezi. 

Kashin se opri cu mâna pe mânerul sculptat al ușii, privind 
peste umăr. 

— De ce crezi că am cerut ajutorul unui lord străin? 

Apoi prinţul plecă, cuvintele lui plutind în aerul dulceag. Tonul 
nu era crud, nu era insultător, dar sinceritatea de războinic... 

Chaol se luptă să își controleze respiraţia, chiar dacă gândurile 
îi creau agitaţie. Nu văzuse niciun inel sau colier negru, dar nici 
nu le căutase. Nici măcar nu se gândise că umbra Morathului ar 
fi putut să ajungă atât de departe. 

își masă pieptul. Atent. Trebuia să fie atent în acest regat la ce 
spunea public — chiar și la ce spunea și în camera aceasta. 

Chaol încă fixa cu privirea ușa închisă, gândindu-se la tot ce 
spusese Kashin, când servitoarea ieși, piesele de îmbrăcăminte 
pe care le purtase mai devreme, tunica și pantalonii, fiind 
înlocuite de o mantie din cea mai fină și pură mătase, care îi 
dezvăluia trupul fără să lase loc imaginaţiei. 

El își reprimă impulsul de a o striga pe Nesryn ca să îl ajute. 

— Spală-mă și atât, spuse cât de clar și ferm putu. 

Ea nu afișă nicio neliniște, niciun tremur de ezitare, iar el își 
dădu seama că mai făcuse asta de nenumărate ori, în timp ce ÎI 
întrebă: 


— Nu mă placi? 

Era o întrebare sinceră, directă. Era bine plătită pentru 
serviciile ei — toţi servitorii erau. Ea alesese să fie aici și o alta 
putea fi cu ușurință găsită, fără niciun risc pentru poziţia ei 
socială. 

— Ba da, spuse Chaol, minţind doar pe jumătate, refuzând să 
privească mai jos de ochii ei. Ești foarte frumoasă, clarifică el. 
Însă vreau o baie și nimic altceva de la tine, adăugă, doar ca să 
fie sigur. 

Se așteptase la recunoștinţa ei, dar servitoarea nu făcu decât 
să dea din cap, netulburată. Chiar și cu ea trebuia să fie atent la 
ce spunea, la ce ar fi putut discuta în aceste camere el și 
Nesryn. 

Niciun sunet și niciun un licăr de mișcare nu se auziseră în 
spatele ușilor închise ale dormitorului lui Nesryn. Și cu siguranţă 
nu se auzeau acum. 

Așadar, el îi făcu semn servitoarei să îi împingă scaunul în sala 
de baie, vălurile de aburi unduindu-se prin camera cu gresie 
albă și albastră. 

Scaunul alunecă pe covor și gresie, ocolind mobila cu foarte 
puţin efort. Nesryn găsise scaunul în catacombele acum goale 
ale vindecătorilor din castelului Rifthold, chiar înainte să 
navigheze aici. Era unul dintre puţinele obiecte pe care le 
lăsaseră în urmă vindecătorii care se refugiaseră. 

Mai ușoare și mai subţiri decât se așteptase, roţile mari de 
lângă scaun se rotiră cu ușurință, chiar și când se folosi de 
marginea subţire de metal ca să se ghideze. Spre deosebire de 
mărimea rigidă a altora pe care le văzuse, scaunul era echipat 
cu două roţi mici în faţă, de ambele părţi ale suportului de lemn 
pentru picioare, fiecare capabilă să se rotească în orice direcţie 
aleasă de el. lar acum, se rotiră lin în aburul sălii de baie. 

Un bazin mare și îngropat ocupa o mare parte a încăperii, 
uleiurile strălucind la suprafață, întrerupte doar de petalele 
împrăștiate, care pluteau. Pe zidul îndepărtat, o mică fereastră 
la înălțime dădea spre verdeaţa grădinii, iar lumânările poleiau 
aburul agitat. 

Lux. Lux total în timp ce orașul lui suferea și ei cereau un 
ajutor care nu venea. Dorian ar fi vrut să rămână. Doar 
înfrângerea deplină, fără șanse de supravieţuire, l-ar fi făcut să 


plece. Chaol se întrebă dacă magia lui jucase vreun rol, dacă îi 
ajutase pe vreunul dintre ei. 

Dorian și-ar fi găsit calea spre un loc sigur, spre aliaţi. Ştia 
asta profund în sinea lui, deși stomacul continuă să i se agite. 
Nu putea face nimic de aici ca să-și ajute regele — cu excepţia 
faptului de a crea o alianţă. Chiar dacă toate instinctele îi 
strigau să se întoarcă în Adarlan, să-l găsească pe Dorian, avea 
să rămână aici. 

Chaol abia observă servitoarea scoțându-i cizmele cu 
smucituri eficiente. Și, cu toate că ar fi putut să o facă singur, 
abia observă că îi scosese jacheta turcoaz, apoi cămașa de 
dedesubt. Dar el se desprinse din gândurile lui când, în sfârșit, 
începu să îi scoată pantalonii — când se aplecă să o ajute, 
scrâșnind din dinţi în timp ce lucrară împreună în liniște. Numai 
când se întinse ca să îi îndepărteze izmenele, o prinse de 
încheietura mâinii. 

El și Nesryn încă nu se atinseseră. În afara unui incident 
nefericit de pe navă, din urmă cu trei zile, nu-și mai exprimase 
dorința de a repeta gestul. Totuși, vrusese să o facă. Se trezise 
în multe dimineţi dorindu-și să o facă, mai ales când împărţiseră 
patul din cabină. Dar gândul de a fi atât de înclinat să o facă și 
de a nu o putea atinge așa cum o făcuse cândva... îi curmase 
orice poftă trupească. Chiar dacă, din fericire, anumite părți încă 
îi funcționau, fără îndoială. 

— Pot intra singur, spuse Chaol și înainte ca servitoarea să se 
poată mișca, își adună puterea în braţe și spate și începu să se 
ridice de pe scaun. Era un proces cunoscut, unul pe care îl 
descoperise în zilele lungi pe mare. 

Mai întâi, declanșă mecanismul de blocare a roţilor, ţăcănitul 
răsunând din piatră și apă. Cu câteva mișcări, se mișcă spre 
marginea scaunului, apoi își ridică picioarele de pe plăcile de 
lemn și le lăsă pe podea, înclinându-le în acest timp spre 
stânga. Cu mâna dreaptă, apucă marginea scaunului de lângă 
genunchi, în timp ce strânse pumnul mâinii stângi când se 
aplecă pentru a o sprijini pe gresia rece și lucioasă de umezeală. 
Alunecoasă... 

Servitoarea doar se apropie, întinse o bucată albă și groasă de 
material în faţa lui și se retrase. El îi aruncă un zâmbet 
recunoscător, cu buzele lipite, când își sprijini din nou pumnul 


pe podea și pe materialul de pluș, distribuindu-și greutatea în 
braț. Inspirând, cu mâna dreaptă cu care se ţinea încă de 
marginea scaunului, se lăsă atent spre pământ, legănându-și 
fundul de pe scaun când genunchii i se îndoiră fără să vrea. 

Se prăbuși cu un zgomot surd, dar cel puţin era pe podea — 
nu se răsturnase, așa cum o făcuse de primele șase ori când 
încercase asta pe navă. 

Cu atenţie, se grăbi spre treptele bazinului până ce atinse apa 
caldă cu tălpile, chiar deasupra celei de-a doua trepte. 
Servitoarea intră în apă o clipă mai târziu, graţioasă ca o egretă, 
roba-i transparentă devenind la fel de imaterială ca rouă în timp 
ce se umezi. Mâinile îi erau blânde, dar ferme când îl apucă de 
sub braţe și îl ajută să se ridice în bazin, așezându-se pe treapta 
de sus. Apoi îl ajută să coboare încă una și încă una, până ce 
ajunse în apă până la umeri. La nivelul sânilor ei plini și 
obraznici. 

Fata nu păru să observe, iar el își mută imediat privirea spre 
fereastră când ea se întinse spre mica tavă cu accesorii pe care 
o lăsase aproape de marginea bazinului: uleiuri, perii și pânze 
care păreau moi. Chaol își scoase izmenele când ea se întoarse, 
lăsându-i cu un zgomot puternic și ud pe marginea bazinului. 

Nesryn tot nu ieșise din camera ei. 

Așadar, Chaol închise ochii,  supunându-se serviciului 
servitoarei, și se întrebă ce naiba urma să facă. 

CAPITOLUL 4 

Dintre toate camerele din Torre Cesme, aceasta îi plăcea cel 
mai mult lui Yrene Towers. 

Poate datorită faptului că, din încăperea care se afla chiar în 
vârful turnului din piatră albă și din complexul întins de 
dedesubt, se vedea imaginea de neegalat a apusului peste 
Antica. 

Poate pentru că acesta era locul în care ea simţise prima 
fărâmă de siguranţă în aproape zece ani. Locul în care o văzuse 
prima dată pe bătrâna care stătea acum de partea cealaltă a 
biroului plin de hârtii și cărți și auzise cuvintele care 
schimbaseră totul: „Eşti bine-venită aici, Yrene Towers“. 

De atunci trecuseră mai mult de doi ani. 


Doi ani de când lucra și locuia aici, în acest turn și în acest 
oraș al atât de multor popoare și mâncăruri, fiind în același timp 
locuri ale cunoașterii. 

Fusese exact așa cum visase — iar ea profitase din plin de 
orice ocazie și de orice provocare. Studiase, ascultase, 
practicase, salvase vieţi și le schimbase, până ce ajunsese 
prima din clasa ei. Până ce fiica unui vindecător necunoscut din 
Fenharrow fusese abordată de vindecători tineri și bătrâni, care 
se instruiseră toată viaţa, pentru sfatul și ajutorul ei. 

Magia era de ajutor. Magia splendidă și minunată care putea 
să o lase fără suflare sau atât de obosită încât nu se putea ridica 
din pat câteva zile. Magia cerea un preţ — și vindecătorului, și 
pacientului, dar Yrene era dispusă să-l plătească. Consecințele 
unei vindecări brutale nu o deranjaseră niciodată. 

Dacă asta însemna să salveze o viaţă... Silba îi oferise un dar 
și un străin tânăr îi dăduse un altul în acea ultimă seară din 
Innish, în urmă cu doi ani. Yrene nu plănuia să le risipească. 

Așteptă în liniște cât femeia slabă din faţa sa termină de citit 
niște mesaje de pe biroul ei mereu dezordonat. În ciuda 
eforturilor servitorilor, biroul vechi din palisandru era 
întotdeauna haotic, acoperit cu formule, vrăji sau flacoane și 
borcane în care se pregătea vreun tonic. 

Acum erau două asemenea flacoane pe birou, sfere 
transparente pe suporturi argintii în formă de picioare de ibis, 
purificate de lumina nesfârșită a soarelui din turn. 

Hafiza, vindecătoarea din vârful turnului Torre Cesme, luă unul 
din flacoane, îi roti conţinutul albastru deschis și îl lăsă jos. 

— Drăcia asta durează mereu de două ori mai mult decât am 
anticipat. Ea întrebă nonșalant, pe limba lui Yrene: De ce crezi 
că se întâmplă asta? 

Yrene se aplecă înainte în fotoliul uzat cu ciucuri din partea ei 
de birou ca să studieze tonicul. Fiecare întâlnire cu Hafiza era o 
lecție — o șansă de a învăţa. De a fi provocată. Yrene luă 
flaconul din suport, ţinându-l în lumina aurie a apusului când 
studie lichidul dens și azuriu dinăuntru. 

— La ce folosește? 

— O fată de zece ani a căpătat cu o tuse seacă în urmă cu 
șase săptămâni. S-a dus la tămăduitori, care au sfătuit-o să bea 
ceai cu miere, să se odihnească și să respire aer curat. S-a 


simţit mai bine o vreme, dar în urmă cu o săptămână, tușea i s- 
a accentuat și mai mult. 

Tămăduitorii din Torre Cesme erau cei mai buni din lume doar 
că, spre deosebire de cei din Torre, nu aveau magie. Erau prima 
linie de inspecţie pentru vindecătorii din turn, camerele lor 
ocupând complexul întins din jurul bazei. 

Magia era prețioasă, iar solicitările ei destul de costisitoare, 
așa încât unii Mari Vindecători de acum decretaseră cu câteva 
secole în urmă că, dacă era cazul să vadă un pacient, acela 
trebuia să fie mai întâi examinat de un tămăduitor. Poate fusese 
o manevră politică — un os aruncat tămăduitorilor atât de des 
ignoraţi de oamenii care cereau zgomotos panacee magice. 

Totuși, magia nu putea vindeca totul. Nu putea împiedica 
moartea și nu putea să învie pe cineva. Ea aflase asta de 
nenumărate ori în ultimii doi ani, și mai devreme. Și, în ciuda 
protocoalelor tămăduitorilor, Yrene tot se trezea mergând spre 
sunetul tusei pe străzile înguste și înclinate ale Anticii — așa 
cum o făcea întotdeauna. 

Yrene înclină flaconul în toate părțile. 

— Tonicul ar putea să fie influenţat de căldură. A fost nefiresc 
de cald, chiar și pentru noi. 

Chiar și după doi ani, Yrene încă nu era pe deplin obișnuită cu 
căldura uscată și severă a orașului zeilor. Din fericire, un geniu 
de demult inventase biagier-miile, turnuri ce captau vântul, 
poziționate pe acoperișurile clădirilor, ca să tragă aerul proaspăt 
în camerele de dedesubt, unele lucrând chiar în tandem cu 
câteva canale subterane care șerpuiau sub Antica, pentru a 
transforma vântul fierbinte în curente de aer răcoroase. Orașul 
era presărat cu mici turnuri, ca o mie de sulițe spre cer, de la 
casele mici din cărămizi de lut până la reședințele mari și 
boltite, pline de curţi umbrite și bazine limpezi. 

Din nefericire, Torre exista dinaintea acelei idei geniale și, 
chiar dacă ventilaţia inteligentă de la etajele superioare răcea 
camerele de dedesubt, erau destule zile când Yrene își dorea ca 
un arhitect isteţ să înzestreze turnul cu ultimele descoperiri. 
Într-adevăr, cu temperatura ridicată și diversele focuri care 
ardeau prin turn, camera Hafizei era aproape înăbușitoare. Ceea 
ce o făcu pe Yrene să adauge: 


— Ai putea să o pui într-o cameră de la un etaj inferior — unde 
este mai răcoare. 

— Dar dacă este necesară lumina soarelui? 

Yrene se gândi. 

— Aduci oglinzi. Captezi lumina soarelui prin fereastră și o 
concentrezi asupra flaconului. Le reglezi de câteva ori pe zi ca 
să fie în calea soarelui. Temperatura mai scăzută și lumina mai 
concentrată a soarelui ar putea face tonicul să fie gata mai 
repede. 

Ea dădu ușor din cap, mulţumită. Yrene ajunsese să 
preţuiască aceste gesturi, lumina din acei ochi căprui. 

— Mintea vioaie salvează vieți mai des decât magia, fu 
singurul răspuns al Hafizei. 

Ea o mai spusese de o mie de ori, de obicei când era vorba de 
Yrene — spre mândria ei eternă —, dar Yrene își înclină capul în 
semn de mulțumire și puse din nou flaconul în suport. 

— Deci, spuse Hafiza, împreunându-și mâinile pe biroul de 
palisandru care aproape strălucea, Eretia îmi spune că ea crede 
că ești pregătită să ne părăsești. 

Yrene se îndreptă pe scaun, pe același scaun pe care stătuse 
în prima zi când urcase cele o mie de trepte spre vârful turnului 
și implorase să fie primită. Implorarea fusese cea mai mică 
umilinţă din cadrul întâlnirii, momentul culminant fiind aruncatul 
sacului cu aur pe biroul Hafizei, spunând fără să gândească 
faptul că nu-i păsa cât costa, și să îlia pe tot. 

Asta fără să-și dea seama că Hafiza nu lua bani de la 
învăţăcei. Nu, ei își plăteau educaţia în alte feluri. Yrene 
îndurase nenumărate umilinţe și înjosiri în anul în care lucrase la 
văgăuna care era HANUL PORCUL ALB, dar nu fusese mai 
îngrozită ca în clipa în care Hafiza îi ordonase să își pună la loc 
banii în săculeţul maro. Luând aurul de pe birou ca un jucător de 
cărţi care se grăbea să-și adune câștigurile, Yrene se gândise să 
sară direct pe ferestrele în semicerc din spatele biroului Hafizei. 

De atunci, se schimbaseră multe. Rochia ţesută în casă fusese 
înlocuită și se mai împlinise. Deși Yrene presupunea că scările 
nesfârșite din Torre îi controlaseră greutatea pe care o căpătase 
din cauza mâncatului constant, mulțumită imenselor bucătării 
din Torre, a nenumăratelor pieţe pline cu tarabe cu mâncare și a 
restaurantelor de pe fiecare stradă aglomerată și alee șerpuită. 


Yrene înghiţi o dată, încercând și eșuând să citească expresia 
de pe chipul Hafizei. Hafiza fusese singura persoană de aici pe 
care Yrene nu putea niciodată să o citească, să o ghicească. Ea 
nu își afișase niciodată nervozitatea — ceea ce nu se putea 
spune despre mulţi dintre dascălii de aici, mai ales despre Eretia 
— și nu ridicase niciodată vocea. Hafiza avea doar trei expresii: 
mulțumită, neutră și dezamăgită. Yrene trăia cu groaza 
ultimelor două. 

Nu din cauza vreunei pedepse. Așa ceva nu exista aici. Raţiile 
nu se reţineau și nici nu se făceau ameninţări cu suferinţa. Nu 
ca la PORCUL ALB, unde Noian îi reţinea din bani dacă nu se 
supunea, dacă era prea generoasă cu un client sau dacă o 
prindea lăsând afară resturi pentru copiii pe jumătate sălbatici 
care umblau după pradă pe străzile murdare din Innish. 

Ea sosise aici crezând că avea să fie la fel: să dea peste 
oameni care îi luau banii și care îi împiedicau tot mai mult 
plecarea. Işi petrecuse un an lucrând la PORCUL ALB pentru că 
Noian crescuse preţul chiriei, îi redusese plata și îi oprise din 
bacșișurile insuficiente și din cauza faptului că majoritatea 
femeilor din Innish lucrau pe străzi, iar proprietatea lui, pe cât 
de dezgustătoare era, fusese o alternativă mult mai bună. 

își spusese că nu avea să se mai întâmple — până ce sosise 
aici. Până ce aruncase aurul pe biroul Hafizei și se pregătise să o 
facă din nou, îndatorându-se și vânzându-se, doar pentru o 
șansă de a învăţa. 

Hafiza nici măcar nu se gândise să ia ceva de la ea. Modul ei 
de a acționa era total opus celor ca Noian. Yrene încă își 
amintea prima dată când o auzise pe Hafiza spunând cu 
accentul ei pronunţat și minunat aproape aceleași cuvinte pe 
care i le spusese lui Yrene mama ei de nenumărate ori: ele nu își 
taxau ucenicii sau pacienţii pentru ceea ce Silba, Zeița 
Vindecării, le dăruia gratuit. 

în tărâmul atâtor zei pe care Yrene încă se chinuia să îi înveţe, 
cel puţin Silba rămânea la fel. 

Totuși, un alt lucru inteligent pe care îl făcuse khaganatul la 
unirea regatelor și a teritoriilor în timpul anilor de cucerire 
fusese păstrarea și integrarea zeilor tuturor. Inclusiv a Silbei, a 
cărei stăpânire asupra vindecătorilor fusese stabilită în aceste 
ţinuturi cu mult timp în urmă. Istoria era scrisă de cei victorioși. 


Sau așa îi spusese cândva Eretia, îndrumătoarea directă a lui 
Yrene. Nici măcar zeii nu păreau imuni la asta. 

Dar asta nu o împiedică pe Yrene să adreseze o rugăciune 
Silbei și oricăror zei care ar fi putut asculta când spuse în cele 
din urmă: 

— Sunt pregătită, da. 

— Să ne părăsești. Cuvinte atât de simple, rostite cu acel chip 
neutru — calm și răbdător. Sau te-ai gândit la cealaltă opţiune 
pe care ţi-am prezentat-o? 

Yrene o făcuse. Se gândise la asta neîncetat în cele două 
săptămâni de când Hafiza o chemase în biroul ei și îi spusese 
singurul cuvânt care îi făcuse inima să se strângă: „Rămâi“. 

Să rămână și să înveţe mai mult — să rămână și să vadă în ce 
s-ar fi transformat noua viaţă pe care și-o făcuse aici. 

Yrene își masă pieptul ca și când ar fi simţit prinsoarea ca de 
menghină. 

— Războiul vine din nou în patria mea — pe continentul 
nordic. Așa îi spuneau ei aici. Yrene înghiţi în sec. Vreau să fiu 
acolo ca să îi ajut pe cei care luptă împotriva controlului 
imperiului. 

în sfârșit, după atât de mulţi ani, se aduna o armată. Dacă era 
să dea crezare zvonurilor, Dorian Havilliard separase Adarlanul 
în nord, și Aghiotantul regelui mort, ducele Perrington, în sud. 
Dorian era susţinut de Aelin Galathynius, regina de mult 
dispărută, acum cu puteri depline și lacomă de răzbunare, 
judecând după ce făcuse castelului de cleștar și regelui său. lar 
Perrington, susțineau zvonurile, era ajutat de ororile născute 
dintr-un coșmar întunecat. 

Dar dacă asta era singura șansă pentru libertate a ținutului 
Fenharrow... 

Yrene avea să fie acolo ca să ajute, oricum ar fi putut. Încă 
simţea mirosul de fum târziu în noapte sau când era epuizată 
după o vindecare dificilă. Fumul focului făcut de soldaţii 
adarlanieni și în care o arseseră pe mama ei. Incă auzea ţipetele 
mamei și simţea lemnul acelui buștean intrându-i pe sub unghii 
când se ascunsese la marginea pădurii Oakwald în timp ce îi 
privise arzând-o de vie pe mama ei, după ce ea îl ucisese pe 
acel soldat ca să îi dea lui Yrene timp să fugă. 


Trecuseră zece ani de atunci. Aproape unsprezece. Și chiar 
dacă traversase munţi și oceane... erau unele zile când lui Yrene 
i se părea că încă era în Fenharrow, mirosind focul, așchiile 
intrându-i pe sub unghii, urmărind soldaţii luându-și torţele și 
incendiindu-i și casa. 

Casa care adăpostise generaţii de vindecători din familia 
Towers. 

Yrene se gândise că era cumva potrivit să ajungă și ea într-un 
turn. Doar cu inelul de pe mâna stângă ca singura dovadă că, 
odată, timp de sute de ani, existase o familie de vindecătoare 
foarte talentate în sudul ținutului Fenharrow. Un inel cu care 
acum se juca — ultima dovadă că mama și bunica ei și toate 
mamele dinainte trăiseră și vindecaseră cândva în pace. Era 
primul din cele două obiecte pe care Yrene nu le-ar fi vândut — 
nici măcar înainte de a se vinde pe sine. 

Hafiza nu răspunse, așa că Yrene continuă, soarele coborând 
mai mult spre apele ca de jad ale portului din cealaltă parte a 
orașului. 

— Chiar dacă magia a revenit acum în continentul nordic, 
probabil că multe vindecătoare nu sunt instruite, asta dacă au 
supravieţuit. Aș putea salva multe vieţi. 

— Războiul ţi-ar putea-o lua pe a ta. 

Yrene știa asta. Işi ridică bărbia. 

— Sunt conștientă de riscuri. 

Ochii închiși la culoare ai Hafizei se îmblânziră. 

— Da, da, ești. 

Faptul acesta devenise clar în timpul primei întâlniri 
îngrozitoare cu Marea Vindecătoare. 

Yrene nu plânsese de câţiva ani — din ziua în care mama ei se 
transformase în cenușă în vânt — și totuși, în clipa în care Hafiza 
o întrebase despre părinţii ei... ea își cuprinsese chipul cu 
mâinile și plânsese. Hafiza ocolise biroul și o îmbrăţișase, 
mângâind-o pe spate în cercuri liniștitoare. 

Hafiza făcea asta deseori. Nu doar lui Yrene, ci tuturor 
vindecătoarelor ei, când orele erau lungi și spatele le înțepenea, 
iar magia lua totul și tot nu era suficient. Era o prezenţă tăcută 
și constantă care le întărea, le calma. 

Pentru Yrene, Hafiza era ca o mamă pe care o găsise de când 
avea unsprezece ani. lar acum, la câteva săptămâni de la 


împlinirea vârstei de douăzeci și doi de ani, se îndoia că ar mai fi 
găsit o alta ca ea. 

— Am trecut probele, spuse Yrene, chiar dacă Hafiza știa deja. 

Chiar ea i le dăduse lui Yrene, supraveghind săptămânile 
istovitoare de teste ale cunoașterii, priceperii și practicii reale 
umane. Yrene se asigurase că primea cele mai bune note din 
clasa ei. Cât de aproape de nota perfectă pe care o primise 
vreodată cineva acolo. 

— Sunt pregătită. 

— Într-adevăr, ești. Și totuși încă mă întreb cât de multe ai 
putea învăţa în cinci ani, în zece, dacă ai învăţat deja atât de 
multe în doi. 

Yrene fusese prea pricepută să înceapă cu slujitorii de la 
nivelurile inferioare din Torre. 

își urmărise mama de când era destul de mare încât să 
meargă și să vorbească, învățând lent, de-a lungul anilor, așa 
cum o făcuseră toți vindecătorii din familia ei. La unsprezece 
ani, Yrene învățase mai mult decât ar fi făcut-o majoritatea în 
zece ani. Și, chiar și în timpul celor șase ani care urmaseră, 
când se prefăcuse a fi o fată obișnuită în timp ce lucra la ferma 
vărului mamei ei — familia nefiind sigură ce să facă, de fapt, cu 
ea, nedorind să ajungă să o cunoască de vreme ce războiul și 
Adarlanul i-ar fi putut distruge pe toţi —, exersase în tăcere. 

Dar nu prea mult, nu prea evident. În acei ani, vecinii se 
trădau unii pe alţii chiar și pentru un strop de magie. Și chiar 
dacă magia dispăruse, luând și darul Silbei, Yrene fusese atentă 
să nu pară mai mult decât ruda unui fermier, a cărei bunică 
poate că o învățase câteva remedii naturale pentru febră, 
durerile facerii și membre luxate sau fracturate. 

în Innish, reușise să facă mai mult, folosindu-și puţinii bani de 
buzunar ca să cumpere plante și alifii. Dar nu îndrăznise deseori, 
nu avându-i în apropiere pe Noian și pe Jessa, chelneriţa lui 
preferată, care o urmărea zi și noapte. Așadar, în acești ultimi 
doi ani își dorise să înveţe cât mai multe posibil. Dar dorinţa ei 
fusese și o dezlănțuire a anilor în care minţise și se ascunsese. 

lar în ziua în care coborâse din barcă și își simţțise magia 
agitându-se, apropiindu-se de un bărbat care șchiopăta pe 
stradă... Căzuse într-o stare de șoc, care nu încetase până nu 
ajunsese să plângă chiar în acest scaun, trei ore mai târziu. 


Yrene oftă. 

— M-aș putea întoarce aici într-o zi, să-mi continui studiile. Dar 
— cu tot respectul, acum chiar sunt o vindecătoare deplină. 

Şi se putea aventura oriunde o chema darul ei. 

Sprâncenele albe ale Hafizei se ridicară, contrastând cu pielea 
ei măslinie. 

— Și cum rămâne cu prinţul Kashin? 

Yrene se mișcă pe scaun. 

— Ce e cu el? 

— Cândva eraţi buni prieteni. Încă îi place de tine, iar 
sentimentele lui nu sunt un lucru minor, de ignorat. 

Yrene o privi direct pe Marea Vindecătoare, așa cum puţini ar 
fi îndrăznit să o facă. 

— Va interveni în planurile mele de a pleca? 

— Este prinţ și nu i s-a refuzat nimic, în afară de coroana pe 
care o râvnește. S-ar putea să-și dea seama că nu îţi tolerează 
plecarea. 

începând de pe spinare și sfârșind în adâncul stomacului 
ghemuit, groaza o cuprinse. 

— Nu l-am încurajat. Am fost clară în privinţa asta anul trecut. 

Fusese un dezastru. Rememorase de numărate ori lucrurile pe 
care le spusese, clipele dintre ei — tot ce condusese spre 
conversaţia îngrozitoare din acel cort mare darghan, din stepele 
bătute de vânt. 

Totul începuse la câteva luni după ce sosise în Antica, când 
unul dintre servitorii preferaţi ai lui Kashin se îmbolnăvise. Spre 
surprinderea ei, chiar prinţul stătuse lângă patul bărbatului și, în 
timpul lungilor ore în care lucrase Yrene, conversaţia cursese, 
iar ea se trezise... zâmbind. Îl vindecase pe servitor și, la 
plecare, în acea seară, fusese însoţită de însuși Kashin spre 
porțile din Torre. lar în lunile următoare, prietenia răsărise între 
ei. 

Probabil mai liberă și mai ușoară decât prietenia pe care 
ajunsese să o aibă și cu Hasar, căreia îi plăcuse de Yrene după 
ce îi solicitase și ea serviciile. Și în timp ce Yrene se luptase să 
găsească tovarăși prin Torre din cauza incompatibilităţii dintre 
programul ei și cel al colegelor, prinţul și prințesa îi deveniseră, 
într-adevăr, prieteni. La fel și iubita lui Hasar, frumoasa Renia — 
a cărei gingășie interioară era pe potriva celei exterioare. 


Ei formau un grup ciudat, dar... Yrene se bucurase de 
compania lor, de cinele la care o invitaseră Kashin și Hasar, 
când știa că nu avea niciun motiv să fie cu adevărat acolo. 
Kashin reușea adesea să găsească o cale să stea lângă ea sau 
destul de aproape încât să-i vorbească. Luni de zile, lucrurile 
merseseră bine — mai mult decât bine. lar apoi Hafiza o dusese 
pe Yrene în stepe, în patria familiei khaganului, ca să 
supravegheze o vindecare istovitoare, cu Kashin drept 
însoțţitorul și ghidul lor. 

Marea Vindecătoare o cercetă acum pe Yrene, încruntându-se 
uşor. 

— Poate că lipsa ta de încurajare l-a făcut și mai nerăbdător. 

Yrene își masă sprâncenele cu degetul mare și cel arătător. 

— Nu prea ne-am vorbit de atunci. 

Era adevărat. Deși, în mare parte, din cauza faptului că Yrene 
îl evitase la cinele la care Hasar și Renia încă o invitau. 

— Prinţul nu pare un bărbat ușor de descurajat — cu siguranţă 
nu în chestiuni sentimentale. 

Știa și îi plăcuse asta la Kashin. Până ce își dorise de la ea 
ceva ce nu îi putea oferi. Yrene icni ușor. 

— Așadar, va trebui să plec noaptea, ca un hoţ? 

Hasar nu ar fi iertat-o niciodată, deși nu se îndoia că Renia ar 
fi încercat să o calmeze și să-i explice situaţia prinţesei. Dacă 
Hasar era focul pur, Renia era apa curgătoare. 

— Dacă decizi să rămâi, nu va trebui să-ţi faci griji în privinţa 
unor astfel de lucruri. 

Yrene își îndreptă spatele. 

— Chiar l-ai folosi pe Kashin ca să mă ţii aici? 

Hafiza râse afectuos. 

— Nu. Dar iartă o bătrână că încearcă să folosească orice 
metodă ca să te convingă. 

Mândria și vinovăția i se rotiră în piept. Dar Yrene nu spuse 
nimic — nu avea niciun răspuns. 

Să se întoarcă în continentul nordic... Ştia că nu o mai aștepta 
nimic acolo. Nimic în afară de războiul neiertător și de cei care 
urmau să aibă nevoie de ajutorul ei. 

Ea nici măcar nu știa unde să se ducă — încotro să navigheze, 
cum să găsească acele armate și răniții lor. Mai călătorise 
departe, evitase să fie ucisă de inamici, și gândul de a o face din 


nou... Ştia că unii ar fi crezut-o nebună. Nerecunoscătoare 
pentru oferta pe care i-o făcuse Hafiza. Se gândise deja la 
lucrurile acestea mult timp. 

Totuși, nu trecea o zi fără ca Yrene să privească spre marea 
de la marginea orașului — uitându-se spre nord. 

Atenţia lui Yrene alunecă de la Marea Vindecătoare spre 
ferestrele din spatele ei, spre orizontul distant care se întuneca, 
de parcă ar fi fost un magneţii. 

— Nu te grăbi să iei o decizie, spuse cu mai multă blândeţe 
Haviza. Războaiele durează mult timp. 

— Dar voi avea nevoie să... 

— Mai întâi am o sarcină pentru tine, Yrene. 

Yrene rămase nemișcată la tonul acela, la aluzia ordinului. 

Aruncă o privire la scrisoarea pe care o citea Hafiza când ea 
intrase. 

— Ce este? 

— Palatul are un oaspete — un oaspete deosebit al 
khaganului. Aș vrea să îl tratezi. Înainte să decizi dacă acum 
este momentul potrivit să părăsești țărmurile acestea sau dacă 
este mai bine să rămăi. 

Yrene își înclină capul. Rar — foarte rar dădea Hafiza altcuiva 
o sarcină din partea khaganului. 

— Care e suferinţa lui? 

Cuvinte obișnuite pentru vindecătorii care primeau cazuri. 

— Este un tânăr în vârstă de douăzeci și trei de ani. Sănătos în 
toate privinţele, în formă fizică bună. Dar s-a rănit grav la 
coloană mai devreme în vara asta și a rămas paralizat de la 
șolduri în jos. Nu își poate simţi sau mișca picioarele și de atunci 
stă într-un scaun cu rotile. Trec peste examinările inițiale ale 
tămăduitorilor ca să apelez direct la tine. 

Mintea lui Yrene se agită. Era nevoie de un proces lung și 
complex ca să vindece acest gen de rană. Şira spinării era 
aproape la fel de dificilă ca și creierul, fiind în apropiere. In acest 
fel de vindecare, nu era suficient să-și lase magia să o străbată 
— nu așa funcționau lucrurile. 

Trebuia să găsească locurile și canalele corecte, dar și să 
descopere cantitatea potrivită de magie pe care să o folosească. 
Trebuia să determine creierul să trimită din nou semnale spre 
coloană, pe acele căi întrerupte; să înlocuiască cele mai mici 


fărâme de viaţă din corp cu altele noi. Și, pe deasupra... să 
înveţe corpul din nou să meargă. Ar fi durat câteva săptămâni. 
Poate /uni. 

— Este un tânăr activ, spuse Hafiza. Rana este asemănătoare 
cu cea a războinicului pe care l-ai ajutat iarna trecută, în stepe. 

Asta deja presupusese și ea — era foarte probabil motivul 
pentru care fusese solicitată: cele două luni petrecute 
vindecându-l pe călăreţul care căzuse de pe cal și se rănise la 
coloană. Nu era o rană neobișnuită printre darghani, poporul 
mamei khaganului, pentru că unii călăreau cai și alţii rukși, iar ei 
se bazaseră mult timp pe vindecătoarele din Torre. Vindecarea 
războinicului fusese prima ocazie de a-și pusese lecţiile în 
practică, fiind exact motivul pentru care Hafiza o însoţise în 
stepe. Yrene era destul de încrezătoare că avea să poată 
vindeca din nou de una singură, dar felul în care Hafiza își cobori 
privirea la scrisoare — doar o dată — o făcu pe Yrene să se 
oprească și să întrebe: 

— Cine este el? 

— Lordul Chaol Westfall. 

Nu era un nume din khaganat. Hafiza adăugă, uitându-se în 
ochii lui Yrene: 

— A fost căpitanul gărzii, iar acum este Mâna noului rege al 
Adarlanului. 

Liniște. 

Yrene era tăcută, în mintea și inima ei. Doar pescărușii ţipători 
care zburau deasupra turnului Torre și strigătele negustorilor 
care se întorceau noaptea acasă pe străzile de dincolo de 
zidurile înalte ale complexului umplură încăperea. 

— Nu. 

Cuvântul ieși din Yrene dintr-odată. 

Hafiza își încordă buzele subțiri. 

— Nu, spuse din nou Yrene. Nu îl voi vindeca. 

Nu era nicio blândeţe, nimic mămos pe chipul Hafizei când ea 
spuse: 

— Ai depus un jurământ la intrarea în aceste săli. 

— Nu. Era singurul lucru la care se putea gândi. 

— Sunt conștientă de cât de greu trebuie să-ţi fie... 

Mâinile începură să îi tremure. 

— Nu. 


— De ce? 

— Ştii de ce. Cuvintele erau o șoaptă gâtuită. Ș-ș-știi. 

— Dacă vei vedea soldaţi adarlanieni suferind pe câmpurile de 
luptă, îi vei călca în picioare? 

Era cel mai crud lucru pe care i-l spusese Hafiza vreodată. 

Yrene își atinse inelul de pe deget. 

— Dacă a fost căpitanul gărzii pentru ultimul rege, atunci... a 
lucrat pentru bărbatul care... Cuvintele ieșiră necontrolat. A 
primit ordine de la el. 

— lar acum lucrează pentru Dorian Havilliard. 

— Care s-a desfătat în bogăţiile tatălui său — bogăţiile 
poporului meu. Chiar dacă Dorian Havilliard nu a participat, 
faptul că a stat deoparte în timp ce s-a întâmplat... Zidurile din 
piatră albă se apropiau, și chiar și turnul solid de sub ele părea 
greoi. Ştii ce au făcut oamenii regelui în anii aceștia? Ce au 
făcut armata, soldaţii și gărzile lui? lar tu îmi ceri să vindec un 
om care i-a comandat? 

— Este o realitate a identităţii tale — a identităţii noastre. O 
alegere pe care trebuie să o facă toate vindecătoarele. 

— lar tu ai făcut-o atât de des? în regatul tău pașnic? 

Chipul Hafizei se întunecă. Nu din cauza furiei, ci a amintirilor. 

— Mi s-a cerut o dată să vindec un bărbat care a fost rănit în 
timp ce evita capturarea. După comiterea unei crime atât de 
îngrozitoare... Gărzile mi-au spus ce a făcut înainte să intru în 
celula lui. Au vrut să-l bandajez astfel încât să poată trăi ca să 
fie judecat. Urma, fără îndoială, să fie executat — ei aveau 
victime dornice să depună mărturie și destule dovezi. Eretia 
însăși a văzut ultima victimă. Ultima lui victimă. A adunat toate 
dovezile de care avea nevoie și a stat în acea curte și l-a 
condamnat pe baza celor văzute. Hafiza înghiţi. L-au înlănţuit în 
acea celulă și era atât de rănit încât am știut... am știut că mi-aș 
putea folosi magia ca să îi agravez hemoragia internă. Ei nu și- 
ar fi dat seama. El ar fi murit până dimineaţă și nimeni nu ar fi 
îndrăznit să mă chestioneze. Ea studie flaconul cu tonic 
albastru. A fost cât pe ce să comit o crimă. Am vrut să îl ucid 
pentru ce a făcut. Lumea ar fi avut de câștigat. Aveam mâinile 
pe pieptul lui — eram pregătită să o fac. Dar mi-am amintit. Mi- 
am amintit de jurământul făcut și mi-am amintit că ei mi-au 
cerut să-l vindec astfel încât să trăiască — astfel încât să se facă 


dreptate pentru victimele lui. Și pentru familiile lor. Hafiza 
întâlni privirea lui Yrene. Nu trebuia să-l ucid eu. 

— Ce s-a întâmplat? 

Cuvintele erau tremurate. 

— El a încercat să își susțină nevinovăția. În ciuda celor 
prezentate de Eretia și a lucrurilor despre care victimele erau 
dispuse să vorbească. Era un monstru. Ei l-au condamnat și a 
fost executat la răsăritul următoarei zile. 

— Ai urmărit execuţia? 

— Nu. M-am întors aici. Dar Eretia a făcut-o. Ea a stat în faţa 
mulţimii și a rămas până ce i-au urcat cadavrul într-o căruță. A 
rămas pentru victimele care nu puteau suporta să privească. 
Apoi s-a întors aici și am plâns amândouă mult timp. 

Yrene rămase tăcută câteva clipe, suficient cât să i se 
oprească mâinile din tremurat. 

— Deci trebuie să-l vindec pe acest bărbat — astfel încât să fie 
judecat în altă parte? _ 

— Nu îi cunoști povestea, Yrene. |ţi sugerez să îl asculţi înainte 
să te gândești la asemenea lucruri. 

Yrene scutură din cap. 

— Nu i se va face dreptate — nu dacă l-a servit pe fostul rege 
și pe cel nou. Nu dacă este destul de viclean să rămână la 
putere. Știu cum funcţionează Adarlanul. 

Hafiza o privi un moment lung. 

— În ziua în care ai intrat în această cameră, atât de îngrozitor 
de slabă și plină de praful a o sută de drumuri... Nu mai 
simţisem niciodată un asemenea dar. M-am uitat în ochii tăi 
frumoși și aproape am suspinat la puterea brută din tine. 

Dezamăgire.  Dezamăgirea se citea pe chipul Marii 
Vindecătoare, în vocea ei. 

— M-am gândit în sinea mea, continuă Hafiza, „Unde s-a 
ascuns tânăra asta? Ce zeu a împins-o și a condus-o la ușa 
mea?“ Rochia îţi era zdrenţuită în jurul gleznelor și totuși ai 
intrat, cu spatele drept ca o doamnă nobilă. Ca și când ai fi fost 
moștenitoarea Kamalei. 

Până ce Yrene aruncase banii pe birou și cedase câteva clipe 
mai târziu. Ea se îndoia că prima Mare Vindecătoare făcuse un 
asemenea lucru. 


— Până și numele tău de familie: Towers. O aluzie la asocierea 
de demult a străbunicilor tale cu Torre, probabil. M-am întrebat 
în acel moment dacă mi-am găsit, în sfârșit, moștenitoarea — 
înlocuitoarea. 

Yrene simţi cuvintele ca pe o lovitură în stomac. Hafiza nu 
făcuse nicio aluzie, niciodată... 

„Rămâi“, spusese Marea Vindecătoare. Nu doar să își continue 
instruirea, ci și să preia și pelerina întinsă acum în faţa ei. 

Dar nu fusese ambiția lui Yrene ca într-o zi să revendice 
pentru ea această cameră. Nu când ţelurile ei fuseseră 
dintotdeauna fixate dincolo de Marea îngustă. Și chiar și acum... 
era o onoare imensă, da, dar una care răsuna în gol. 

— Te-am întrebat ce vrei să faci cu știința pe care ţi-o voi da, 
continuă Hafiza. Îţi amintești ce mi-ai spus? 

Yrene își amintea. Nu uitase nicio clipă. 

— Am spus că vreau să o folosesc pentru a face bine lumii. Să 
fac ceva cu viaţa mea inutilă și risipită. 

Cuvintele o ghidaseră în ultimii ani — împreună cu biletul pe 
care îl purta în fiecare zi, mutându-l dintr-un buzunar în altul, 
dintr-o rochie în alta. Erau cuvintele unui străin misterios, 
probabil ale unui zeu care luase aspectul unei tinere ponosite, al 
cărei dar în aur o adusese aici. O salvase. 

— Şi așa vei face, Yrene, spuse Hafiza. Te vei întoarce într-o zi 
acasă și vei face bine, vei face miracole. Dar, înainte să o faci, 
ți-aș cere un lucru. Ajută-l pe acel tânăr. Ai mai vindecat — 
acum o poţi face din nou. 

— De ce nu o faci tu? 

Niciodată nu păruse atât de morocănoasă, atât de... 
nerecunoscătoare. 

Hafiza îi zâmbi trist. 

— Nu vindecarea mea este necesară. 

Yrene știa că nici Marea Vindecătoare nu se referea la 
vindecarea bărbatului. Își înghiţi nodul din gât. 

— Este o rană a sufletului, Yrene. Și lăsând-o să putrezească 
în toţi acești ani... Nu te pot condamna. Dar te voi considera 
vinovată dacă o lași să se transforme în ceva mai rău. Și te voi 
jeli pentru asta. 

Yrene strânse din buzele care-i tremurară și își alungă 
usturimea din ochi clipind. 


— Ai trecut testele mai bine decât oricine care a urcat 
vreodată în turn, spuse cu blândeţe Hafiza. Dar să fie acesta 
testul meu personal pentru tine. Ultimul. Astfel încât, atunci 
când vei decide să pleci, să îmi pot lua rămas-bun, să te trimit la 
război și să știu... Hafiza își puse o mână pe piept. Să știu că 
oriunde vei ajunge, într-un loc oricât de întunecat, vei fi bine. 

Yrene înghiţi micul sunet care încercă să iasă din ea și privi în 
schimb spre oraș, pietrele sale albe strălucind în ultima lumină a 
soarelui care apunea. Prin ferestrele deschise din spatele Marii 
Vindecătoare intră o briză nocturnă cu iz de lavandă și cuișoare, 
răcorindu-i faţa și zburlind părul alb al Hafizei. 

Yrene băgă o mână în buzunarul rochiei de un albastru 
deschis, degetele apucând pergamentul îndoit, familiar de 
neted. Il strânse, așa cum o făcuse deseori când navigase spre 
locul în care se afla acum, în timpul primelor câteva săptămâni 
de nesiguranţă, chiar și după ce Hafiza o acceptase, în orele 
lungi și zilele grele și clipele care aproape o distruseseră în 
timpul instruirii. 

Un bilet scris de o străină care îi salvase viaţa și îi oferise 
libertatea în decurs de câteva ore. Yrene nu aflase niciodată 
numele tinerei care își purtase cicatricele așa cum unele 
doamne își purtau cele mai fine bijuterii. Al tinerei care era o 
asasină instruită, dar care cumpărase educaţia unei 
vindecătoare. 

Atât de multe lucruri, atât de multe lucruri bune se 
întâmplaseră din acea seară! Yrene se întreba câteodată dacă 
acea întâlnire se petrecuse cu adevărat — ar fi putut crede că 
visase, dacă nu ar fi avut biletul din buzunar și al doilea obiect 
pe care Yrene nu îl vânduse niciodată, nici când aurul se 
împuţinase. 

Broșa ornamentată din aur cu rubine valora mai mult decât 
străzile din Antica. 

Erau culorile Adarlanului. Yrene nu aflase de unde venise 
tânăra care primise bătaia ce îi lăsase vânătăi pe chipul frumos, 
dar care vorbise despre Adarlan la fel ca ea. Ca toţi copiii care 
pierduseră totul în faţa Adarlanului — acei copii cu regatele 
lăsate în cenușă, sânge și ruină. 

Yrene își trecu un deget peste bilet, cuvintele fiind încă scrise 
acolo: 


„Pentru oriunde trebuie să mergi — și mai departe. Lumea are 
nevoie de mai multe vindecătoare”. 

Yrene inspiră briza nocturnă, mirodeniile și sarea introducând- 
o în Torre. 

Se uită, în sfârșit, din nou la Hafiza, chipul Marii Vindecătoare 
fiind calin. Răbdător. 

Yrene avea să regrete dacă ar fi refuzat. Hafiza ar fi cedat, dar 
Yrene știa că, indiferent dacă pleca de aici sau decidea să 
rămână, ar fi... regretat. Și-ar fi adus aminte. Se întrebă dacă 
răsplătise cam cu puţin bunătatea extraordinară care i se 
oferise. Se întrebă ce ar fi crezut mama ei despre asta. 

Și chiar dacă bărbatul venise din Adarlan, chiar dacă făcuse 
voia acelui măcelar... 

— Mă voi întâlni cu el. Îl voi evalua, cedă Yrene. Vocea îi 
tremură și strânse bucata de hârtie în buzunar. Și apoi voi hotări 
dacă îl voi vindeca. 

Hafiza se gândi. 

— E destul de corect, spuse ea încet. Destul de corect. 

Yrene expiră tremurând. 

— Când îl voi vedea? 

— Mâine, spuse Hafiza, iar Yrene tresări. 

Khaganul îi ceruse să vină a doua zi în camera lordului 
Westfall. 

CAPITOLUL 5 

Chaol abia dacă dormise din cauza căldurii greu de suportat și 
din cauza faptului că erau în casa unui posibil aliat, plină de 
posibili spinoni și pericole necunoscute — poate chiar din Morath 
dar și din cauza întâmplărilor abătute asupra Riftholdului și a tot 
ce îi era drag. 

Un alt motiv pentru care avusese o noapte zbuciumată era 
întâlnirea pe care urma să o aibă peste câteva minute. 

Nesryn pășea cu o agitaţie neobișnuită prin salonul care 
trebuia să fie camera lui de examinare. Canapele joase și 
grupuri de perne umpleau spaţiul, podeaua strălucitoare fiind 
întreruptă doar de covoare cu țesătura cea mai groasă și fină — 
făcute de mâinile pricepute ale femeilor-meșteșugari din vest, îi 
spunea Nesryn. Obiecte de artă și comori din tot imperiul 
khaganului împodobeau spaţiul presărat cu palmieri în ghivece 


așezați în căldura și lumina soarelui, care pătrundea prin 
ferestrele și ușile grădinii. 

La ora zece dimineaţa, îi spusese la cina din seara precedentă 
fiica cea mai mare a khaganului. Prinţesa Hasar — simplă și 
totuși cu ochi teribili. O tânără minunată stătuse lângă ea, 
singura persoană căreia îi zâmbea ea. lubita sau soţia ei, 
judecând după atingerile frecvente și privirile lungi. 

Zâmbetul viclean al lui Hasar fusese destul de tăios în clipa în 
care îi spusese lui Chaol când avea să ajungă vindecătoarea, 
încât el se întrebase pe cine trimiteau mai exact. 

El încă nu știa ce să înțeleagă despre acești oameni și acest 
loc. Acest oraș al studiilor înalte, acest amestec de atât de 
multe culturi și istorii, locuind pașnic împreună... Deloc 
asemănătoare spiritelor furioase și distruse ce locuiau în umbra 
Adarlanului, trăind în teroare, neîncrezătoare unele în celelalte, 
suportând fărădelegi groaznice. 

La cină îl întrebară despre măcelărirea sclavilor din Calaculla 
și Endovier. 

Sau îl întrebase cel insinuant, Arghun. Dacă prinţul ar fi fost 
printre noii recruți ai lui Chaol din garda regală, l-ar fi făcut cu 
ușurință să se supună cu doar câteva manifestări de 
îndemânare și dominanţă pură, bine calculate. Dar aici nu avea 
nicio autoritate și nu putea să îl facă pe vicleanul și arogantul 
prinţ să se supună. 

Nici măcar când Arghun vrusese să știe de ce fostul rege al 
Adarlanului considerase necesară înrobirea oamenilor săi, 
pentru ca mai apoi să îi ucidă ca pe niște animale. De ce 
bărbatul nu se uitase spre continentul sudic ca să înveţe despre 
ororile și rușinea sclaviei și să evite instaurarea ei. 

Chaol dăduse răspunsuri categorice, aproape nepoliticoase. 
Sartag, singurul dintre ei în afară de Kashin pe care Chaol era 
înclinat să-l placă, se săturase în cele din urmă de întrebările 
fratelui său mai mare și schimbase subiectul. Spre ce anume, 
Chaol nu știa. Fusese prea ocupat să se lupte cu vuietul din 
urechi cauzat de întrebările tăioase ale lui Arghun. lar apoi prea 
ocupat să supravegheze fiecare chip — de ființă regală, vizir sau 
servitor — care își făcea apariţia în marea sală a khaganului. 
Nici urmă de inele negre, coliere sau comportament ciudat. 


La un moment dat, dăduse subtil din cap spre Kashin ca să-i 
spună asta. Prinţul se prefăcuse că nu vede gestul, dar 
avertismentul se aprinsese în ochii lui: „Continuă să cauţi“. 

Așadar, Chaol o făcuse, pe jumătate atent la mâncarea care 
apărea în faţa lui, pe jumătate monitorizând toate cuvintele, 
privirile și respiraţiile celor din jurul lui. 

în ciuda morţii surorii lor cele mai mici, moștenitorii 
înveseliseră atmosfera de la cină, conversaţia curgând, în mare 
parte, în limbi pe care Chaol nu le știa sau nu le recunoștea. Ce 
bogăţie de regate se aflaseră în acea sală, reprezentate de 
viziri, servitori și însoțitori — prințesa acum cea mai tânără, 
Duva, era căsătorită cu un prinţ brunet cu ochi triști dintr-un 
ţinut îndepărtat și care stătea aproape de soţia însărcinată și 
vorbea puţin cu cei din jurul lui. Dar ori de câte ori Duva îi 
zâmbise cu blândeţe... Chaol nu crezuse că lumina care umplea 
chipul prinţului era falsă și se gândise că tăcerea bărbatului nu 
însemna că era reticent, ci că, necunoscând încă limba soţiei lui, 
nu putea să ţină pasul. 

Nesryn, pe de altă parte, nu avusese o asemenea scuză. 
Fusese tăcută și chinuită în timpul cinei. El aflase doar că ea 
făcuse baie mai înainte ca urmare a ţipătului și a ușii trântite de 
la camera ei, urmate de ieșirea grăbită a unui servitor iritat. 
Bărbatul nu se mai întorsese, și nici nu sosise vreun înlocuitor. 

Kadja, servitoarea desemnată lui Chaol, îl ajutase să se 
îmbrace pentru cină, apoi să se dezbrace ca să meargă la 
culcare și îi adusese micul dejun în această dimineaţă, de îndată 
ce el se trezise. 

Khaganul știa cu siguranță cum să mănânce bine. 

Cărnuri fierte și rafinat aromate, atât de fragede încât cădeau 
de pe os; orez cu ierburi de diverse culori; lipii unse cu unt și 
usturoi; vinuri aromate și băuturi din podgoriile și distileriile 
imperiului său. Chaol le refuzase pe cele din urmă, acceptând 
doar paharul ceremonial oferit înainte ca khaganul să-l închine 
pe al său, fără tragere de inimă, noilor invitaţi. Pentru un tată 
îndurerat, era o întâmpinare mai caldă decât se așteptase 
Chaol. 

Totuși, Nesryn băuse din paharul ei, mâncase un pic și 
așteptase un minut după încheierea festinului înainte să ceară 
să se întoarcă în camera sa. Chaol fusese de acord — 


bineînțeles că fusese de acord, dar când închiseră uşile 
apartamentului, iar el o întrebase dacă voia să discute, ea 
spusese că nu. Voia să doarmă și să îl vadă dimineaţa 
următoare. 

El avusese curajul să o întrebe dacă voia să împartă camera 
lui sau a ei. 

închiderea ușii ei fusese un răspuns destul de răspicat. 

Așadar, Kadja îl ajutase să urce în pat, iar el se agitase, 
transpirând și dorindu-și să poată lovi cearșafurile cu picioarele, 
în loc să fie nevoit să le dea deoparte. Nici măcar aerul rece 
care intra prin sistemul de ventilație inteligent construit — cel 
împins din turnurile care captau vântul dintre cupole și turle ca 
să fie răcit de canalele de sub palat, apoi împrăștiat prin camere 
și săli — nu îl ajutase. 

El și Nesryn nu se pricepuseră niciodată să stea de vorbă. 
Încercaseră, de obicei cu rezultate dezastruoase. 

Făcuseră tot ce nu ar fi trebuit să facă, iar el se învinuise de 
nenumărate ori pentru că nu îndreptase lucrurile, pentru că nu 
încerca să fie mai bun. 

Ea abia se uitase la el în ultimele zece minute în care 
așteptaseră sosirea vindecătoarei. Chipul îi era palid și părul 
lung până la umeri, moale. Nu îmbrăcase uniforma de căpitan, 
ci revenise la tunica ei obișnuită de un albastru închis și la 
pantalonii negri, ca și când nu ar fi suportat să îmbrace culorile 
Adarlanului. 

Kadja îl îmbrăcase din nou cu jacheta lui turcoaz, lustruindu-i 
chiar și cataramele din faţă. Afişa o mândrie tăcută în munca ei, 
deloc asemănătoare cu timiditatea și frica atâtor servitori din 
Rifthold. 

— Întârzie, șopti Nesryn. Într-adevăr, ceasul din lemn 
ornamentat din colţ anunţa că vindecătoarea întârziase zece 
minute. Să chemăm pe cineva ca să aflăm dacă vine? 

— Așteapt-o. 

Nesryn se opri în faţa lui, încruntându-se. 

— Trebuie să începem imediat. Nu avem timp de pierdut. 

Chaol inspiră. 

— Înţeleg că vrei să te întorci acasă la familia ta... 

— Nu te voi grăbi, dar chiar și o zi contează. 


El observă liniile încordate din jurul gurii ei. Nu se îndoia că și 
el avea unele la fel. Să se forțeze să nu se mai gândească și să 
nu-și mai facă griji în privinţa locului în care ar fi putut fi acum 
Dorian fusese un efort de voinţă în dimineaţa aceea. 

— Imediat ce sosește vindecătoarea, ce-ar fi să te duci să dai 
de urma rudelor tale din oraș? Poate că au vești de la familia ta 
din Rifthold. 

Ea flutură o mână subţire. 

— Pot aștepta până ce termini. 

Chaol ridică din sprâncene. 

— Şi să te plimbi de colo-colo în tot acest timp? 

Nesryn se așeză pe cea mai apropiată canapea, mătasea aurie 
scârțâind sub greutatea ei neînsemnată. 

— Am venit aici să te ajut — cu asta și cu cauza noastră. Nu 
voi fugi pentru nevoile mele. 

— Dar dacă îţi ordon? 

Ea doar scutură din cap, perdeaua neagră de păr legănându- 
se cu acea mișcare. 

Și, înainte să poată da ordinul exact, o bătaie scurtă se auzi 
surd în ușa grea din lemn. 

Nesryn strigă un cuvânt despre care Chaol presupuse că 
însemna „intră“ în limba halha, iar el ascultă pașii în timp ce se 
apropiară. Un singur rând de paşi — liniștiți și ușori. 

Ușa spre salon se deschise la apăsarea unei mâini de culoarea 
mierii. 

Chaol îi observă mai întâi ochii. 

Probabil că făcea lumea să se oprească pe stradă cu ochii 
aceia de un căprui auriu vibrant, care părea luminat din interior. 
Părul îi era o cascadă șatenă printre stropi de auriu închis, 
ondulându-se ușor la vârfurile care îi atingeau talia îngustă. 

Ea se mișca grațios și vioi, picioarele — încălţate în papuci 
practici, negri — fiindu-i rapide și ferme în timp ce traversă 
camera fie  neobservând, fie  nepăsându-i de mobila 
ornamentată. 

Era tânără, probabil având un an sau doi mai mult peste 
douăzeci. 

Dar acei ochi... păreau mult mai bătrâni. 

Se opri în dreptul scaunului sculptat din lemn din faţa 
canapelei aurii, Nesryn ridicându-se. Vindecătoarea — deoarece 


nu putea fi altcineva, cu acea graţie calmă, acei ochi limpezi și 
cu rochia simplă de muselină, de un albastru deschis — se uită 
între ei. Era cu câţiva centimetri mai scundă decât Nesryn, cu o 
constituţie la fel de delicată și totuși, în ciuda corpului zvelt... El 
nu se uită mult timp la alte trăsături cu care fusese 
binecuvântată cu generozitate vindecătoarea. 

— Eşti din Torre Cesme? întrebă Nesryn în limba maternă a lui 
Chaol. 

Vindecătoarea doar îl fixă cu privirea. Ceva asemănător 
surprinderii și furiei se aprinse în ochii speciali. 

își strecură o mână în buzunarul rochiei, iar el așteptă ca ea să 
scoată ceva, dar mâna îi rămase acolo, ca și când ar fi apucat 
un obiect dinăuntru. 

Nu era ca o căprioară gata să fugă, ci precum un cerb, 
cântărindu-și opţiunile de a lupta sau de a fugi, de a rămâne pe 
loc, coborându-și capul și atacând. 

Chaol o privi în ochi, calm și constant. El înfruntase destui 
tineri în anii de căpitănie — îi făcuse pe toţi să se supună. 

Nesryn întrebă ceva în halha, repetându-și, fără îndoială, 
întrebarea. 

O cicatrice subţire, probabil lungă de șapte centimetri, 
traversa gâtul vindecătoare. 

El știa ce tip de armă îi făcuse cicatricea. Toate împrejurările 
în care ar fi putut să ajungă să o aibă erau neplăcute. 

Nesryn rămase tăcută privindu-i. 

Vindecătoarea se întoarse, merse spre biroul din apropierea 
ferestrelor, se așeză și trase o bucată de pergament spre ea, din 
teancul ordonat din colţ. 

Oricine ar fi fost aceste vindecătoare, khaganul avea dreptate: 
cu siguranţă nu dădeau socoteală tronului său și cu siguranţă nu 
erau impresionate în vreun fel de nobilime sau de putere. 

Ea deschise sertarul, găsi un toc de sticlă și îl ţinu deasupra 
hârtiei. 

— Numele. 

Nu avea un accent — sau, mai degrabă, nu avea accentul 
acelor ţinuturi. 

— Chaol Westfall. 

— Vârsta. 

Accentul. Era din... 


— Fenharrow. 

înțepeni cu tocul în mână. 

— Vârsta. 

— Eşti din Fenharrow? 

„Ce cauţi aici, atât de departe de casă?“ 

Ea îl fixă cu privirea, calmă și neimpresionată. 

El înghiţi și spuse: 

— Douăzeci și trei. 

Ea scrise ceva. 

— Spune-mi unde începe rana. 

Rostea fiecare cuvânt încet și sacadat. 

Fusese o insultă să i se dea cazul lui? Avea alte lucruri de 
făcut când fusese chemată aici? El se gândi din nou la zâmbetul 
viclean al lui Hasar, din seara precedentă. Poate că prinţesa știa 
că această femeie nu era lăudată pentru cum se purta cu 
pacienţii. 

— Cum te numești? 

întrebarea veni de la Nesryn, al cărei chip începea să se 
încordeze. 

Vindecătoarea se opri când o studie pe Nesryn, clipind ca și 
când nu ar fi observat-o cu adevărat. 

— Ești... de aici? 

— Tatăl meu era, spuse Nesryn. S-a mutat în Adarlan, s-a 
căsătorit cu mama, iar acum am o familie acolo... și aici. Ea 
mască în mod impresionant orice urmă de frică la menţionarea 
lor când adăugă convingător: Numele meu este Nesryn Faliq. 
Sunt căpitanul Gărzii Regale din Adarlan. 

Surprinderea din ochii vindecătoarei deveni circumspectă. Dar 
ea se uită din nou la el. 

Ştia cine era el. Privirea ei spunea asta. Ştia că titlul îi 
aparținuse cândva, iar acum era altceva. Deci numele, vârsta... 
întrebările erau de formă. Sau vreo prostie birocratică. El se 
îndoia că era cea din urmă. 

O femeie din Fenharrow care întâlnea doi membri ai Curţii 
adarlaniene... 

Nu îi luă mult să o evalueze, să-și de seama de unde era ea și 
de unde ar fi putut proveni acel semn de pe gâtul ei. 

— Dacă nu vrei să fii aici, spuse dur Chaol, atunci trimite pe 
altcineva. 


Nesryn se întoarse spre el. 

Vindecătoarea se uită în ochii lui. 

— Nu mai este altcineva care să facă asta. Cuvintele nerostite 
spuseră restul: „Ei au trimis-o pe cea mai bună“. 

Cu acea postură fermă, sigură, el nu se îndoia de asta. Ea 
înclină din nou condeiul. 

— Spune-mi de unde începe rana ta. 

O bătaie bruscă în ușa salonului străbătu liniștea. El tresări, 
mustrându-se pentru că nu auzise apropierea. 

Dar era prințesa Hasar, îmbrăcată în verde și auriu, și rânjind 
ca o pisică. 

— Bună dimineaţa, lord Westfall. Căpitane Faliq. 

Cu părul împletit legănându-i-se la fiecare pas fudul, Hasar se 
apropie de vindecătoare, care își ridică privirea spre ea cu o 
expresie pe care Chaol îndrăzni să o eticheteze drept 
exasperare, și se aplecă să o sărute pe ambii obraji. 

— De obicei nu ești atât de morocănoasă, Yrene. 

Poftim — un nume. 

— Mi-am uitat kahve-ul în dimineaţa asta. 

Era băutura densă, condimentată și amară pe care o băuse 
Chaol la micul dejun și care avea un gust pe care ajungeai să îl 
apreciezi, spusese Nesryn când o întrebase mai târziu despre 
asta. 

Prinţesa se așeză pe marginea biroului. 

— Nu ai venit la cină aseară. Kashin s-a supărat din cauza 
asta. 

Umerii lui Yrene se încordară. 

— A trebuit să mă pregătesc. 

— Yrene Towers s-a închis în Torre ca să lucreze? Aș putea 
muri din cauza șocului. 

El înţelese destule din tonul prinţesei. Cea mai bună 
vindecătoare din Torre Cesme devenise astfel mulţumită acelei 
etici de lucru istovitoare. 

Hasar îl măsură din priviri. 

— Tot în scaun? 

— Vindecarea durează un timp, îi spuse Yrene cu blândeţe 
prinţesei, fără nicio urmă de slugărnicie sau respect simulat în 
glas. Tocmai începeam. 

— Așadar, ai fost de acord să o faci? 


Yrene îi aruncă prinţesei o privire tăioasă. 

— Evaluam nevoile lordului. Îi făcu semn din cap spre ușă. Să 
te caut când termin? 

Nesryn îi aruncă lui Chaol o privire impresionată, precaută. O 
vindecătoare alunga o prinţesă din cel mai puternic imperiu din 
lume. 

Hasar se aplecă în faţă ca să zburlească părul șaten-auriu al 
lui Yrene. 

— Dacă nu ai fi fost binecuvântată de zei, ţi-aș fi tăiat chiar eu 
limba. Cuvintele erau presărate cu venin. 

Yrene îi zâmbi ușor amuzată înainte ca Hasar să sară de pe 
birou și să simuleze o plecăciune spre el. 

— Nu-ţi face griji, lordule Westfall. Yrene a vindecat răni 
asemănătoare și mai rele decât a ta. Te va pune pe picioare și 
vei putea îndeplini din nou voia stăpânului tău. 

Cu acea replică minunată de despărţire, care o lăsă pe Nesryn 
cu răceală în privire, prinţesa dispăru. 

Ei așteptară câteva clipe bune ca să se asigure că aud ușa 
închizându-se. 

— Yrene Towers, fu tot ce spuse Chaol. 

— Ce e cu ea? 

Puţinul amuzament dispăru. 

— Lipsa de senzaţie și de mișcare începe de la șolduri. 

Privirea lui Yrene se îndreptă imediat spre ele, zăbovind 
asupra lui. 

— Îţi poţi folosi bărbăţia? 

El încercă să nu tresară. Chiar și Nesryn clipi la întrebarea 
făţișă. 

— Da, spuse el ferm, luptându-se împotriva căldurii care i se 
ridica în obraji. 

Ea se uită la el și la Nesryn, evaluând situaţia. 

— Până la capăt? 

EI își încleștă maxilarul. 

— De ce este relevant? 

Și cum aflase ea ce era între ei? 

Yrene scrise doar ceva pe foaie. 

— Ce scrii? întrebă el, înjurând nenorocitul de scaun pentru că 
îl împiedica să dea buzna și să-i smulgă foaia din mâini. 

— Scriu un mare „nu“. 


Pe care apoi îl sublinie. 

El mormăi: 

— Presupun că mă vei întreba acum și cât de des merg la 
baie? 

— Voiam să te întreb chiar acum. 

— Răspunsul e același ca mai înainte, replică el. Asta dacă nu 
trebuie să îţi confirme Nesryn. 

Yrene se întoarse spre Nesryn, netulburată. 

— L-ai văzut chinuindu-se să-și facă nevoile? 

— Nu răspunde la întrebarea asta, îi mârâi el lui Nesryn. 

Nesryn avu bunul-simţ să se așeze pe scaun și să rămână 
tăcută. 

Yrene se ridică, lăsând condeiul, și ocoli biroul. Lumina 
soarelui de dimineaţă îi strălucea în păr, reflectându-se din 
capul ei într-o aură. 

îngenunche la picioarele lui. 

— Îți scoţi cizmele sau o fac eu? 

— O fac eu. _ 

Ea se lăsă pe călcâie și îl privi mișcându-se. Incă un test. Ca să 
vadă cât de mobil și agil era. Greutatea picioarelor lui, faptul că 
trebuia să le ajusteze constant poziția... Chaol scrâșni din dinţi 
când își prinse genunchiul, ridicând piciorul de pe stinghia de 
lemn, și îl îndoi ca să își scoată cizma trăgând brusc de câteva 
ori. Când termină cu cealaltă, întrebă: 

— Și pantalonii? 

Chaol știa că ar fi trebuit să fie amabil, dacă voia ajutorul ei, și 
totuși... 

— După ce beau vreo două pahare, cred, spuse Yrene. Apoi se 
uită peste umăr la Nesryn, care era amuzată. Scuze, adăugă 
ea... și păru doar mai puţin tăioasă. 

— De ce îi ceri scuze? 

— Presupun că a avut ghinionul să doarmă cu tine zilele astea. 

El se stăpâni să nu o prindă de umeri și să o scuture bine. 

— Ti-am făcut ceva? 

Replica lui păru să o facă să se oprească. Yrene îi scoase doar 
șosetele, aruncându-le peste cizmele azvârlite de el. 

— Nu. 

El simţi că era o minciună. 


Dar asta o făcu pe ea să se concentreze, iar Chaol urmări cum 
Yrene îi ridică piciorul în mâinile ei subţiri. Privi, de vreme ce nu 
simţea nimic în afară de mișcarea mușchilor săi abdominali. Nu- 
și dădea seama dacă ea strângea sau ţinea ușor, dacă unghiile îi 
intrau în piele; nu fără să se uite. Așadar, se uită. 

Un inel îi împodobea al patrulea deget — un inel de logodnă. 

— Soţul tău este de aici? Sau soţia, presupuse el. 

— Nu sunt... 

Ea clipi, încruntându-se la inel. Nu termină propoziţia. 

Așadar, nu era căsătorită. Inelul de argint era simplu, granatul 
fiind mai mic decât o picătură. Probabil îl purta ca să-i împiedice 
pe bărbaţi să o deranjeze, așa cum văzuse el că făceau multe 
femei pe străzile din Rifthold. 

— Simţi asta? întrebă Yrene. Ea îi atingea fiecare deget de la 


picior. 

— Nu. 

Procedă la fel cu celălalt picior. 

— Dar asta? 

— Nu. 

El mai trecuse prin astfel de examinări — la castel, și cu 
Rowan. 


— Rana lui iniţială, interveni Nesryn, ca și când și-ar fi amintit 
și ea de prinţ, a fost pe toată coloana. Un prieten care știa câte 
ceva despre vindecare l-a tratat cât de bine a putut. Şi-a 
recăpătat mișcarea în partea superioară a corpului, dar nu mai 
jos de șolduri. 

— Cum a fost făcută... rana? 

Mâinile i se mișcau pe piciorul și glezna lui, atingând și 
testând. Ca și când chiar mai făcuse asta, așa cum afirmase 
prinţesa Hasar. 

Chaol nu răspunse imediat, gândindu-se la acele momente de 
groază, durere și furie. 

Nesryn deschise gura, dar el o întrerupse. 

— Luptând. Am primit o lovitură în spate în timp ce luptam. 
Una magică. 

Degetele lui Yrene înaintau ușor pe picioarele lui, lovind ușor 
și trăgând. El nu simţea nimic din toate astea. Ea se încruntă 
concentrată. 


— Prietenul tău trebuie să fi fost un vindecător talentat dacă 
ţi-ai recăpătat atât de mult din mobilitate. 

— A făcut ce a putut. Apoi mi-a spus să vin aici. 

Cu mâinile, îi apăsă coapsele, iar el urmări tot mai îngrozit 
când ea le ridică tot mai sus. Era pe cale să întrebe dacă plănuia 
să se asigure de vitalitatea bărbăţiei lui, dar Yrene își ridică 
fruntea și îi întâlni privirea. 

De atât de aproape, ochii ei erau o flacără aurie. Nu ca 
metalul rece din ochii lui Manon Cioc-Negru, nu dantelaţi cu un 
secol de violenţă și instincte de prădător, ci... ca o flacără care 
ardea de mult într-o noapte de iarnă. 

— Trebuie să îţi văd spatele, fu tot ce spuse Yrene. Apoi se 
îndepărtă. Întinde-te pe cel mai apropiat pat. 

înainte să îi poată aminti Chaol că asta nu era chiar atât de 
ușor de făcut, Nesryn se mișcă imediat, împingând scaunul în 
camera lui. Kadja îi făcuse deja patul și lăsase un buchet de crini 
portocalii pe masa de alături. Yrene adulmecă parfumul — ca și 
când ar fi fost neplăcut. El se abţinu să întrebe. 

îi făcu semn lui Nesryn să plece când ea încercă să îl ajute să 
urce în pat. Era destul de jos încât să o poată face și singur. 

Yrene zăbovi în pragul ușii și îl observă cum își sprijini o mână 
pe saltea, una pe cotiera scaunului și cum, cu o împingere 
puternică, se ridică într-o poziție șezândă pe pat. El desfăcu 
nasturii proaspăt lustruiţi ai jachetei, apoi o scoase, împreună cu 
cămașa de dedesubt. 

— Cu faţa în jos, presupun? 

Yrene dădu scurt din cap. 

Apucându-și genunchii și încordându-și abdomenul, își trase 
picioarele pe saltea în timp ce se întinse pe spate. 

Pentru câteva clipe, spasmele îi scuturară picioarele. Nu 
mișcări adevărate, controlate, își dăduse el seama după prima 
dată când se întâmplase, în urmă cu câteva săptămâni. Tot mai 
simţea acea greutate apăsătoare din piept după ce înţelesese 
că era un efect al rănii — că, de obicei, se întâmpla dacă se 
mișca mult. 

— Spasmele picioarelor sunt obișnuite în cazul unor astfel de 
răni, îl lămuri Yrene, observând cum deveniră din nou 
nemișcate. Acestea s-ar putea calma în timp. Ea flutură o mână 
ca un îndemn tăcut să se întoarcă pe burtă. 


Chaol nu spuse nimic în timp ce se ridică pentru a-și sprijini o 
gleznă peste cealaltă, a se întinde din nou pe spate, iar apoi 
pentru a se răsuci, picioarele urmându-i mișcarea. 

Dacă ea era sau nu impresionată că el învățase manevrele 
atât de repede, nu o arătă. Nici măcar nu ridică o sprânceană. 

îndoindu-și mâinile sub bărbie, o privi peste umăr și o văzu 
apropiindu-se și făcându-i semn lui Nesryn să se așeze când 
femeia începu din nou să se plimbe. 

El o studie pe Yrene în căutarea unui licăr de magie. Nu avea 
nici cea mai mică idee cum ar fi arătat aceasta. A lui Dorian 
fusese gheaţa, vântul și lumină puternică; a lui Aelin fusese 
focul furios și șuierător, dar magia de vindecare... Era ceva 
extern, ceva tangibil? Sau ceva ce ar fi simţit doar oasele și 
sângele lui? 

Evitase cândva genul acesta de întrebări — cândva, poate că 
ar fi evitat chiar și ideea de a lăsa magia să-l atingă. Dar pe 
bărbatul care făcuse lucrurile astea, care se temuse de ele... Era 
bucuros să îl lase în ruinele castelului de cleștar. 

Yrene rămase o clipă deasupra lui, studiindu-i spatele. 

Mâinile ei erau la fel de calde ca soarele dimineţii când le 
puse, cu palmele în jos, pe pielea dintre omoplaţii lui. 

— Ai fost lovit aici, observă ea repede. 

Era un semn. O paloare slabă, întinsă pe locul unde îl lovise 
regele. Dorian i-l arătase folosind un truc cu două oglinzi, înainte 
să plece. 

— Da. 

Mâinile i se mișcară de-a lungul spinării lui. 

— A coborât aici, sfâșiind și tăind. Cuvintele nu îi erau 
adresate, ci era ca și când ar fi vorbit singură, pierdută în 
transă. 

El se luptă cu amintirea suferinţei, a amorțelii și uitării pe care 
le adusese aceasta. 

— Îţi poţi... da seama de asta? întrebă Nesryn. 

— Darul meu îmi spune. Mâna lui Yrene rămase pe mijlocul 
spatelui său, împingând și împungând. A fost o putere 
îngrozitoare... cea care te-a lovit. 

— Da, fu tot ce spuse el. 


Mâinile ei coborâră tot mai jos, până ce îi împinseră talia 
pantalonilor câţiva centimetri. El șuieră printre dinţi și se 
încruntă peste umărul gol. Un mic avertisment. 

Yrene îl ignoră și îi atinse partea cea mai de jos a spatelui. El 
nu simţi asta. 

Ea își mișcă vârfurile degetelor pe spatele lui ca și când ar fi 
numărat vertebrele. 

— Aici? 

— Te simt. 

Ea se retrase un pas. 

— Aici? 

— Nimic. 

Ea se strâmbă, ca și când ar fi notat mental locul. Începu pe 
marginile exterioare ale spatelui, urcând și întrebându-l unde nu 
mai simţea. Îi apucă gâtul și capul în mâini, întorcându-l în toate 
părţile, testând și evaluând. 

în cele din urmă, îi ordonă să se miște. Nu să se ridice, ci să se 
întoarcă din nou. 

Chaol se uită la tavanul boltit și pictat când Yrene îi împunse 
pectoralii, mușchii abdomenului și cei de pe coaste. Ajunse la 
mușchii în „V“ care conduceau sub pantaloni, continuă să se 
miște mai jos, iar el întrebă: 

— Serios? 

Yrene îi aruncă o privire neîncrezătoare. 

— Este ceva de care te-ai jena în mod deosebit? 

O, cu siguranţă această Yrene Towers din Fenharrow avea 
ceva războinic în ea. Chaol nu-și abătu privirea la provocarea 
din ochii ei. 

Yrene pufni. 

— Uitasem că bărbaţii de pe continentul nordic sunt atât de 
cuviincioși și de precauți. 

— lar aici nu sunt? 

— Nu. Trupurile sunt celebrate, nu ascunse de rușine. Și ale 
bărbaţilor, și ale femeilor. 

Asta ar fi explicat de ce servitoarea nu avusese nicio problemă 
cu asemenea lucruri. 

— Păreau destul de îmbrăcaţi la cină. 

— Așteaptă până la petreceri, răspunse Yrene calmă, dar își 
luă mâinile de pe talia deja coborâtă a pantalonilor săi. Dacă nu 


ai observat vreo problemă externă sau internă cu bărbăţia ta, 
atunci nu trebuie să mă uit. 

El alungă sentimentul că avea din nou treisprezece ani și 
încerca să discute cu o fată drăguță pentru prima dată și 
mormăi: 

— Bine. 

Yrene se retrase un pas și îi dădu cămașa. El se ridică, braţele 
și mușchii abdominali încordându-se, și o îmbrăcă. 

— Ei bine? întrebă Nesryn, apropiindu-se. 

Yrene se jucă cu o buclă liberă și grea. 

— Trebuie să mă gândesc. Să discut cu superioara mea. 

— Credeam că ești cea mai bună, spuse precaută Nesryn. 

— Sunt una dintre cele multe care sunt pricepute, recunoscu 
Yrene. Dar Marea Vindecătoare m-a trimis aici. Aș vrea să discut 
mai întâi cu ea. 

— Este grav? întrebă Nesryn. 

Chaol era recunoscător că ea întrebase — el nu avea curajul 
să o facă. 

Yrene doar se uită la el, privirea ei fiind sinceră și curajoasă. 

— Ştii că este grav. 

— Dar îl poţi ajuta? insistă Nesryn, mai tăios de data asta. 

— Am mai vindecat asemenea răni. Dar asta... rămâne de 
văzut, spuse Yrene, întâlnindu-i acum privirea. 

— Când... când vei ști? 

— După ce mă voi gândi. 

Ca să se hotărască, își dădu seama Chaol. Ea voia să decidă 
dacă să-l ajute sau nu. 

El se uită din nou în ochii lui Yrene, lăsând-o să vadă că 
înțelegea, cel puţin el. Era bucuros că Nesryn nu se gândise la 
asta. Pentru Nesryn... vindecătoarele erau ireproșabile. Sfinte ca 
unul dintre zeii de aici, etica lor fiind neîndoielnică. 

— Când vei reveni? întrebă Nesryn. 

„Niciodată”, aproape răspunse el. 

Yrene își băgă mâinile în buzunare. 

— Voi da de știre, fu tot ce spuse, și plecă. 

Nesryn se uită după ea, apoi își frecă faţa. 

Chaol nu spuse nimic. 

Dar Nesryn se îndreptă și ieși repede afară — spre salon. 
Foșnind hârtii, iar apoi... 


Nesryn se opri în pragul ușii camerei lui, încruntată, cu hârtia 
lui Yrene în mâini, pe care i-o dădu lui. 

— Ce înseamnă asta? 

Pe hârtie, ea scrisese dezordonat patru nume. 

Olgnia. 

Marte. 

Rosana. 

Josefin. 

Ultimul nume era cel care fusese scris de câteva ori. 

Ultimul nume fusese subliniat de nenumărate ori. 

Josefin. Josefin. Josefin. 

— Poate că sunt alte vindecătoare din Torre care ar putea fi 
de ajutor, minți el. Poate s-a temut că o aud spinonii sugerând 
pe altcineva. 

Gura lui Nesryn se strâmbă într-o parte. 

— Să vedem ce spune... când se întoarce. Cel puţin știm că 
Hasar îi poate da de urmă, dacă trebuie. 

Sau Kashin, al cărui nume o exasperase pe vindecătoare. Nu 
că el ar fi forţat-o pe Yrene să îl vindece, dar... era o informaţie 
utilă. 

Chaol studie din nou hârtia și sublinierea pătimașă a acelui 
ultim nume. 

Ca și când Yrene ar fi trebuit să-și amintească în timp ce era 
aici, în prezenţa lui. Ca și când ar fi trebuit ca oricine ar fi fost 
persoanele să știe că ea și le aducea aminte. 

Chaol întâlnise o altă tânără vindecătoare talentată din 
Fenharrow. Regele lui o iubise suficient încât să se gândească să 
fugă împreună cu ea, să caute o viaţă mai bună pentru ei. Chaol 
știa ce se întâmplase în Fenharrow în tinereţea lor. Ştia ce 
suferise Sorscha acolo... și ce îndurase în Rifthold. 

El trecuse călare prin câmpiile brăzdate din Fenharrow de-a 
lungul anilor. Văzuse casele din piatră arse și abandonate, 
acoperișurile din paie dispărute de mult, proprietarii fiind 
înrobiţi, morți sau fugiţi în altă parte. Foarte departe. 

Ţinând bucata de hârtie, Chaol își dădu seama că Yrene 
Towers nu avea să se întoarcă. 

CAPITOLUL 6 

Deși îi știuse vârsta, Yrene tot nu se așteptase ca fostul 
căpitan să pară atât de... tânăr. 


Nu făcuse calculele înainte să intre în acea cameră și să-i vadă 
chipul frumos, un amestec de suspiciune și speranţă fiindu-i 
întipărit pe trăsăturile dure și late. 

Speranţa lui era care o făcuse să vadă roșu în faţa ochilor, să 
vrea să îi facă o cicatrice asemănătoare celei subţiri de pe 
obrazul lui. 

Fusese lipsită de profesionalism în cel mai îngrozitor mod. 
Niciodată... niciodată nu fusese atât de nepoliticoasă și rea cu 
vreunul dintre pacienţii ei. 

Din fericire, sosirea lui Hasar o calmase un pic. Dar să-l atingă 
pe bărbat, să se gândească la modurile în care să-l ajute... 

Nu își dorise să scrie lista ultimelor patru generaţii de femei 
din familia Towers. Nu dorise să scrie numele mamei ei de 
nenumărate ori, prefăcându-se că-i consemnează datele. Asta 
nu o ajutase să facă faţă vuietului copleșitor din mintea ei. 

Transpirată și prăfuită, Yrene dădu buzna în biroul Hafizei 
după aproape o oră, drumul de la palat pe străzile aglomerate și 
înguste și apoi pe treptele nesfârșite de până aici durând o 
veșnicie. 

întârzierea ei fusese primul moment cu adevărat 
neprofesionist. Ea nu întârziase niciodată la o întâlnire. Totuși, 
chiar la ora zece, se trezise într-o firidă a holului din faţa 
dormitorului său, cuprinzându-și fața cu mâinile, chinuindu-se să 
respire. 

El nu fusese bruta la care se așteptase ea. 

Vorbise frumos, mai mult ca un lord decât ca un soldat. Deși 
corpul cu siguranţă îi aparţinea celui din urmă. Ea bandajase și 
vindecase destui războinici preferaţi ai khaganului ca să 
cunoască senzația mușchiului sub degete. Cicatricele care 
acopereau pielea bronzată a lordului Westfall spuneau multe 
despre greutăţile prin care trecuse ca să aibă mușchii care 
acum îl ajutau să se miște prin lume cu scaunul. 

lar rana de la coloana lui... 

Când Yrene se opri în pragul biroului Marii Vindecătoare, 
Hafiza își ridică privirea din locul în care stătea lângă o ucenică 
pe care o văzu plângând. 

— Trebuie să vorbim, spuse ferm Yrene, apucând tocul ușii cu 
o mână. 


— Vom discuta după ce terminăm, răspunse Hafiza, dând o 
batistă fetei care plângea. 

Existau și niște vindecători bărbaţi, dar majoritatea celor care 
primiseră darul Silbei erau femei. lar această fată, care foarte 
probabil nu avea mai mult de paisprezece ani... La vârsta aceea, 
Yrene lucrase la ferma verilor ei, visând să fie aici și cu 
siguranţă fără să se plângă cuiva de greutăţile vieţii ei. 

Dar Yrene ieși, închizând ușa în urma ei, și aşteptă 
rezemându-se de zidul palierului îngust. 

Mai erau alte două uși aici: una încuiată, care ducea în 
laboratorul personal al Hafizei, și o ușă care dădea în dormitorul 
Marii Vindecătoare; prima avea sculptată o bufniță care își lua 
zborul, iar cea din urmă, o bufniţă care se odihnea. Simbolul 
Silbei. Era peste tot în turn — bufniţe sculptate și gravate în 
piatră și lemn, câteodată în locuri neașteptate și cu mici expresii 
prostești, ca și când niște ucenice de demult le-ar fi pus acolo ca 
pe o glumă secretă. Dar bufnița de pe ușa laboratorului personal 
al Marii Vindecătoare... 

Chiar dacă era cocoţată pe o creangă cioturoasă de fier care 
cobora pe ușă, cu aripile larg întinse, ca și când s-ar fi pregătit 
să zboare spre cer, părea... atentă. Conștientă de toţi cei care 
treceau pe lângă acea ușă și care probabil priveau prea mult 
timp în direcţia laboratorului. Nimeni în afară de Hafiza nu avea 
cheia, predată de predecesoarea ei. Cunoștinţe vechi și pe 
jumătate uitate și dispozitive de tot felul erau înăuntru, după 
cum spuneau în șoaptă ucenicele — lucruri nefirești, care era 
mai bine să fie încuiate decât eliberate în lume. 

Yrene râdea mereu la cuvintele lor șoptite, dar nu le spunea 
că ea și altor câteva li se oferise plăcerea de a se alătura Hafizei 
în acel laborator în care, în afară de mobila veche și de câteva 
unelte, nu se afla nimic despre care merita să bârfești. Dar 
misterul laboratorului Marii Vindecătoare persista, așa cum o 
făcuse timp de secole — era un alt mit îndrăgit din Torre, 
transmis de la o ucenică la alta. 

Yrene își făcu vânt, încă gâfâind din cauza urcușului și a 
căldurii, își rezemă capul de piatra rece și căută din nou bucata 
de hârtie din buzunar. Se întrebă dacă lordul observase cât de 
des apucase biletul acelei străine. Dacă el crezuse că apuca o 
armă. El văzuse totul, fiind conștient de fiecare respiraţie a ei. 


Era un bărbat instruit pentru asta. Trebuia să fie, dacă servise 
regele mort. Așa cum Nesryn Faliq, un copil al acestui continent, 
servea acum regele unui teritoriu care nu îi tratase deloc bine 
pe străini. 

Yrene nu putea înţelege situaţia. Exista un soi de legătură 
romantică, își dădea seama de asta după încordarea și confortul 
dintre ei. Dar în ce măsură... Nu conta. În afară de vindecarea 
emoţională de care ar fi avut nevoie lordul. Era un bărbat 
neobișnuit cu exprimarea sentimentelor, a fricilor, a speranţelor 
și a suferințelor — asta era evident. 

Ușa biroului Hafizei se deschise în cele din urmă, iar ucenica 
ieși zâmbindu-i lui Yrene și cerându-i scuze din priviri, cu nasul 
roșu și ochi sticloși. 

Yrene oftă și îi zâmbi la rândul ei. Nu era persoana care 
tocmai dăduse buzna în birou. Nu, oricât de ocupată ar fi fost, 
Yrene avusese întotdeauna timp pentru ucenice, în special 
pentru cele cărora le era dor de casă. 

Nimeni nu stătuse lângă ea în sala de mese de dedesubt în 
timpul primelor zile. _ 

Yrene încă își amintea de mesele singuratice. Işi amintea că 
ea cedase după două zile și începuse să își ia mâncarea în 
biblioteca mare a  vindecătoarelor, ascunzându-se de 
bibliotecarele cu spatele rigid care interziceau asemenea lucruri. 
Ea se putea bucura doar de compania ocazională a agerei pisici 
Baast și a bufniței sculptate. 

Yrene se întorsese în sala de mese de îndată ce lecţiile îi 
oferiseră suficiente cunoștințe încât să facă perspectiva găsirii 
unui loc în care să se așeze mai puţin descurajantă, reperând 
chipurile cunoscute și zâmbitoare care îi dădeau suficient curaj 
să lase în urmă biblioteca și pisicile ei enigmatice și să se 
întoarcă în singurătatea acelui loc doar pentru studiu. 

Yrene o atinse pe ucenică pe umăr și șopti: 

— Bucătăreasa a făcut prăjituri cu migdale în dimineaţa asta. 
Le-am mirosit când am plecat. Spune-i că vreau șase, dar ia 
patru pentru tine. Îi făcu semn din ochi fetei. Lasă-le pe celelalte 
două în camera mea. 

Fata radie, dând din cap. Bucătăreasa era probabil cea mai 
bună prietenă a lui Yrene din Torre. Ea o văzuse pe Yrene 
mâncând singură și începuse să furișeze bunătăţi în plus pe tava 


ei, lăsându-i-le în cameră. Chiar și în locul ei secret preferat din 
bibliotecă. Yrene o răsplătise pe bucătăreasă anul trecut 
salvându-i nepoata de o boală subtilă și lungă pe care o 
căpătase. Bucătăreasa tot se mai plângea ori de câte ori se 
întâlneau, iar Yrene își propusese să treacă pe la casa fetei o 
dată pe lună, ca să o verifice. 

La plecare, trebuia să ceară altcuiva să aibă grijă de fată. Să 
se despartă de viaţa pe care o construise... Nu avea să fie o 
sarcină ușoară, ci una însoţită de un sentiment de vinovăţie. 

Yrene o urmări pe ucenica ce încă adulmeca aerul din jur 
ţopăind în jos pe scara lată în spirală, apoi respiră adânc și intră 
în biroul Elafizei. 

— Va merge din nou tânărul lord? întrebă Hafiza în loc de 
salut, cu sprâncenele albe ridicate. 

Yrene se așeză pe scaunul ei obișnuit, cald încă datorită fetei 
care tocmai îl eliberase. 

— Da. Rana este asemănătoare celei pe care am vindecat-o 
iarna trecută. Dar va fi complicat. 

— În legătură cu vindecarea sau cu tine? 

Yrene roși. 

— M-am comportat... urât. 

— Era de așteptat. 

Yrene își șterse transpiraţia de pe frunte. 

— Sunt jenată să îți spun cât de urât. 

— Atunci, nu o face. Comportă-te mai bine data viitoare și 
vom considera asta o altă lecţie. 

Yrene se lăsă pe scaun, întinzându-și picioarele dureroase pe 
covorul uzat. Indiferent de cât o implorau servitoarele Hafizei, 
ea refuza să schimbe covorul roșu cu verde. Fusese destul de 
bun pentru ultimele cinci dintre predecesoarele ei, și era destul 
de bun pentru ea. 

Yrene își rezemă capul de spătarul moale al scaunului, 
uitându-se la ziua însorită de dincolo de ferestrele deschise. 

— Cred că îl pot vindeca, spuse mai mult în sinea ei decât 
Hafizei. În cazul în care cooperează, aș putea să-l fac să meargă 
din nou. 

— Și va coopera? 

— Nu sunt singura care s-a purtat urât, spuse ea. Deși el este 
din Adarlan — ar putea fi natura lui. 


Hafiza râse. 

— Când te întorci la el? 

Yrene ezită. 

— Te vei întoarce, nu-i așa? insistă Hafiza. 

Yrene se jucă cu firele decolorate de soare ale cotierei 
scaunului. 

— A fost greu să mă uit la el, să îi aud accentul și... Mâna i se 
opri. Dar ai dreptate. Voi... încerca. Doar dacă Adarlanul nu îmi 
va purta vreodată pică. 

— Te aștepți să o facă? ` 

— El are prieteni influenți, care și-ar putea aminti. Insoțitoarea 
lui este noul căpitan al gărzii. Familia ei se trage de aici și totuși 
ea îi servește pe ei. 

— Şi ce îţi spune asta? 

întotdeauna era o lecţie, întotdeauna era un test. 

— Îmi spune... Yrene expiră. Îmi spune că nu ştiu la fel de mult 
pe cât am presupus. Ea își îndreptă spatele. Dar înseamnă și că 
asta nu le scuză greșelile. 

Totuși, întâlnise destui oameni răi în viaţa ei. Trăise printre ei, 
îi servise, în Innish. Se uitase în ochii căprui ai lordului Westfall 
și, în sinea sa, știuse că nu era unul dintre ei. Nici însoţitoarea 
lui. 

lar la vârsta lui... Fusese mic atunci când se comiseseră atât 
de multe dintre atrocități. Tot ar fi putut juca un rol, și mult mai 
multe fuseseră făcute în ultimii ani— suficiente încât să i se facă 
rău la gândul acesta —, dar... 

— Rana de la coloana lui, spuse Yrene. Pretinde că e din cauza 
unei magii întunecate. 

Magia ei se retrăsese la semnul ca o pată. Se ondulase în 
retragere. 

— 0? 

Ea tremură. 

— Eu... nu m-am mai simţit niciodată așa. Ca și când ar fi fost 
putrezită și totuși goală. Rece precum cea mai lungă noapte de 
iarnă. 

— Va trebui să te cred pe cuvânt. i 

Yrene pufni, recunoscătoare pentru umorul sec. Intr-adevăr, 
Elafiza nici măcar nu văzuse zăpada. Cu clima caldă din Antica, 
tot timpul anului, cel mai apropiat semn de iarnă din ultimii doi 


ani fusese, probabil, o crustă de gheaţă ce strălucise peste 
lavandă și lămâi într-o dimineaţă. 

— A fost... Yrene alungă amintirea ecoului reținut încă în acea 
cicatrice. Nu era o rană magică pe care să o mai fi întâlnit. 

— Va afecta vindecarea coloanei lui? 

— Nu știu. Nu am încercat să cercetez cu puterea mea, dar... 
Te voi anunţa. 

— Sunt la dispoziţia ta. 

— Chiar dacă acesta este testul meu final? 

— O bună vindecătoare, spuse Hafiza zâmbind, știe când să 
ceară ajutorul. 

Yrene dădu absentă din cap. Și când s-ar fi întors acasă, la 
război și vărsare de sânge, la cine ar fi apelat? 

— Voi reveni, spuse ea în cele din urmă. Mâine. Vreau să 
studiez diseară rănile coloanei și paralizia în bibliotecă. 

— O voi anunţa pe bucătăreasă unde să te găsească. 

Yrene îi zâmbi Hafizei. 

— Nimic nu îţi scapă, nu-i așa? 

Privirea cu subînţeles a Hafizei nu era liniștitoare. 

* 

Vindecătoarea nu se întoarse în acea zi. Nesryn aşteptă încă o 
oră, apoi două, Chaol umplându-și timpul citind în salon, înainte 
ca ea să declare, în sfârșit, că pleca să-și vadă familia. 

Trecuseră câţiva ani de când își văzuse mătușa, unchiul și pe 
copiii lor. Se ruga ca ei să fie tot în casa unde îi vizitase ultima 
dată. 

Nu prea dormise. Abia reușise să gândească sau să simtă 
lucruri ca foamea sau extenuarea din cauza gândurilor care o 
răvășeau. 

Vindecătoarea cu lipsa ei de răspunsuri nu o calmase. 

Și fără o întâlnire oficială programată cu khaganul sau copiii 
lui în acea zi... 

— Pot să-mi ţin singur de urât, știi, spuse Chaol, lăsând cartea 
în poală când Nesryn se uită din nou la ușa holului. Te-aș însoţi, 
dacă aș putea. 

— Curând vei putea să o faci, îi promise ea. 

Vindecătoarea păruse destul de pricepută, în ciuda refuzului 
de a le da măcar o urmă de speranţă. 


Dacă femeia nu îi putea ajuta, atunci Nesryn avea să 
găsească pe altcineva. Și pe o alta. Chiar dacă trebuia să 
implore ajutorul Marii Vindecătoare. 

— Pleacă, Nesryn, îi ordonă Chaol. Nu vei avea liniște până nu 
o faci. 

Ea își masă gâtul, apoi se ridică din locul de pe canapeaua 
aurie și veni spre el. Își sprijini mâinile pe cotierele scaunului 
său, acum poziţionat lângă ușile grădinii. Işi apropie faţa de a 
lui, mai aproape decât fusese în ultimele zile. Ochii lui păreau... 
cumva mai luminoși. Puțin mai bine decât ieri. 

— Mă întorc cât de repede pot. 

El îi zâmbi tăcut. 

— Nu te grăbi. Vizitează-ţi familia. 

El nu își văzuse mama sau fraţii de câţiva ani, după cum îi 
spusese. Tatăl lui... Chaol nu vorbea despre tatăl lui. 

— Poate, spuse ea încet, obţinem un răspuns pentru 
vindecătoare. 

El clipi. 

— Să vedem dacă... până la capăt, murmură ea. 

Lumina din ochii lui dispăru subit. 

Ea se retrase repede. El o oprise pe navă, când, practic, sărise 
peste el. Și, văzându-l mai devreme fără cămașă, mușchii 
spatelui și ai abdomenului unduindu-se... Aproape o implorase 
pe vindecătoare să o lase pe ea să-l examineze. _ 

Jalnic. Deși nu știuse niciodată să își evite poftele. Incepuse să 
se culce cu el în acea vară pentru că nu i se părea că avea rost 
să se opună. Chiar dacă nu ţinea la el, nu așa cum o făcea 
acum. 

Nesryn își trecu o mână prin păr. 

— Mă întorc înainte de cină. 

Chaol îi făcu semn să plece, și deja citea din nou cartea când 
ea părăsi camera. 

Ei nu își făcuseră promisiuni, își aminti ea. Ştia că înclinațiile 
lui îl impulsionaseră să vrea să fie lângă ea, să o respecte, iar în 
vara aceasta, când castelul se prăbușise și îl crezuse mort... Nu 
cunoscuse niciodată o asemenea frică. Nu se rugase niciodată 
așa cum o făcuse în acele clipe — până ce focul lui Aelin o 
cruţase de moarte, iar Nesryn se rugase ca ea să-l fi cruțat și pe 
el. 


Nesryn alungă gândurile acelor zile când merse pe holurile 
palatului, amintindu-și vag unde să găsească porţile spre oraș. 
Ce crezuse că voia, ce era mai important — sau fusese. Până ce 
khaganul spusese noutăţile. 

Ea își părăsise familia. Ar fi trebuit să fie acolo, să-i protejeze 
pe copii, pe tatăl bătrân și pe sora veselă și plină de viaţă. 

— Căpitane Faliq. 

Nesryn se opri la vocea plăcută, la titlul la care abia se 
obișnuise să răspundă. Stătea la una dintre răscrucile palatului, 
drumul din faţă ducând-o spre porţile de la intrare, dacă ar fi 
mers în continuare. Observase fiecare ieșire pe lângă care 
trecuseră. 

lar la capătul holului care îl intersecta pe al ei era Sartag. 

Nu mai avea hainele elegante din ziua precedentă. Prinţul 
purta acum haine mulate din piele, umerii fiindu-i acoperiţi cu o 
armură simplă și totuși robustă, întărită la încheieturile mâinilor, 
la genunchi și la tibii. Fără platoșă. Părul lung și negru fusese 
împletit la spate, legat cu o curea subţire din piele. 

Ea făcu o plecăciune adâncă. Mai adâncă decât ar fi făcut în 
faţa celorlalţi copii ai khaganului. Dar era în faţa celui despre 
care se spunea că putea fi moștenitorul care într-o zi ar fi putut 
fi aliatul Adarlanului... 

Dacă supraviețuiau. 

— Te grăbeai, spuse Sartag, observând holul pe care mersese 
ea. _ 

— Eu... am rude în oraș. Mă duceam să îi vizitez. In afară de 
cazul în care înălțimea Ta are nevoie de mine, adăugă fără 
tragere de inimă. 

Un zâmbet strâmb îi înfrumuseţă chipul, iar ea își dădu seama 
că îi răspunsese în limba ei. În limba /or. 

— Mă îndrept spre Kadara. Cu rukul meu, o lămuri vorbindu-i 
și el pe limba lui. 

— Știu, spuse ea. Am auzit poveștile. 

— Chiar și în Adarlan? El ridică o sprânceană. 

Era un războinic și un fermecător. O combinaţie periculoasă, 
deși ea nu își amintea să fi spus ceva despre o soţie. Intr- 
adevăr, nu avea niciun inel pe deget. 


— Chiar și în Adarlan, spuse Nesryn, deși nu menţionă că era 
posibil ca oamenii obișnuiți, de pe stradă, să nu știe asemenea 
povești. Dar în casa ei... o, da. Prinţul înaripat, îi ziceau ei. 

— Pot să te însoțesc? Străzile sunt un labirint, chiar și pentru 
mine. 

Era o ofertă generoasă, o onoare. 

— Nu, ţi-aș întârzia zborul. 

Spusese asta poate pentru că nu știa cum să discute cu un 
asemenea bărbat — născut și educat pentru putere, obișnuit cu 
femei elegante și politicieni vicleni. Deși călăreţii de ruk, spunea 
legenda, puteau veni de oriunde. 

— Kadara este obișnuită să aștepte, spuse Sartaqg. Lasă-mă cel 
puţin să te conduc la porţi. Străjerii sunt alţii azi, și le voi spune 
să îţi rețină chipul astfel încât să te poată lăsa să intri din nou. 

Deoarece cu hainele ei, părul neîmpodobit... într-adevăr, era 
posibil ca străjerii să nu o lase să treacă. Ceea ce ar fi fost... 
îngrozitor. 

— Mulţumesc, spuse și veni lângă el. 

Trecură tăcuţi de steagurile albe ce fluturau de la una dintre 
ferestrele deschise. In ziua precedentă, Chaol îi spusese că 
Kashin își făcea griji că moartea surorii lor mai mici fusese 
plănuită — că unul dintre agenţii lui Perrington ar fi putut fi 
răspunzător de acea tragedie, ceea ce înfipsese sămânţa 
groazei în ea. Şi o făcuse să analizeze fiecare chip pe care ÎI 
întâlnea, să se uite cu atenţie la fiecare umbră. 

Păstrând un ritm lin lângă el, Nesryn se uită la Sartaq când 
trecură pe lângă acele steaguri. Prinţul dădu din cap spre câţiva 
bărbaţi și câteva femei în veșminte aurii de viziri. 

Nesryn se trezi întrebând: 

— Chiar sunt treizeci și șase? 

— Numerele ne fascinează, deci, da. El pufni, sunetul nefiind 
deloc caracteristic unui prinţ. Tatăl meu s-a gândit să reducă 
numărul la jumătate, dar s-a temut mai mult de furia zeilor 
decât de consecinţele politice. 

Părea o gură de aer rece de toamnă să audă și să vorbească 
limba ei. Să fie ceva normal și să nu se uite lumea la ea cu gura 
căscată. Mereu se simţea așa când venea aici. 

— Lordul Westfall s-a întâlnit azi cu vindecătoarea? 


Nu era niciun rău în a spune adevărul, hotărî Nesryn, așadar 
spuse: 

— Da, cu Yrene Towers. 

— A. Faimoasa Doamnă Aurie. 

— 0? 

— Este uimitoare, nu? 

Nesryn schiţă un zâmbet. 

— Observ că o agreezi. 

Sartaqg chicoti. 

— O, nu aș îndrăzni. Fratele meu Kashin nu ar fi mulțumit. 

— E ceva între ei? Hasar așa dăduse de înţeles. 

— Sunt prieteni — sau erau. Nu i-am văzut vorbind de câteva 
luni, dar cine știe ce s-a întâmplat? Deși presupun că nu sunt 
mai bun decât bârfitorii de la Curte pentru că îţi spun. 

— Este totuși bine de știut, dacă lucrăm cu ea. 

— Evaluarea lordului Westfall a fost una pozitivă? 

Nesryn ridică din umeri. 

— A ezitat să confirme. 

— Multe vindecătoare fac asta. Nu le place să dea speranţe și 
să le ia. El își aruncă peste umăr coada. Deși îţi voi spune și că 
Yrene l-a vindecat pe unul dintre călăreţii darghani ai lui Kashin 
iarna trecută, când a avut o rană asemănătoare. lar 
vindecătoarele tratează de mult timp asemenea răni printre 
triburile de călăreţi și printre rukhinii mei. Știu ce să facă. 

Nesryn își reprimă speranţa care răsărea când lumina străluci 
înainte... erau ușile deschise spre curtea principală și porțile 
palatului. 

— De cât timp ești un călăreț de ruk, prinţe? 

— Credeam că ai auzit poveștile. 

Amuzamentul dansă pe chipul lui. 

— Doar bârfe. Prefer adevărul. 

Ochii negri ai lui Sartaq se opriră asupra ei, concentrarea 
fermă fiind suficientă încât să o facă să se bucure că nu era 
privită prea des. Nu era înfricoșător, ci... tulburător să simtă 
greutatea acelei priviri doar asupra ei. Era privirea unui vultur — 
a unui ruk. intensă și pătrunzătoare. 

— Aveam doisprezece ani când tatăl meu ne-a adus pe toţi la 
cuibul montan. lar când m-am furișat și am încălecat chiar rukul 
căpitanului, zburând pe cer și cerându-le să mă urmărească... 


Tata mi-a spus că dacă m-aș fi strivit de stânci, aș fi meritat să 
mor pentru prostia mea. Ca pedeapsă, mi-a ordonat să trăiesc 
printre rukhini până când voi fi în stare să demonstrez că nu am 
fost un idiot — o viaţă întreagă, sugeră el. 

Nesryn râse încet și clipi la lumina soarelui când ieșiră în 
curtea mare. Bolţile ornamentate și stâlpii fuseseră sculptați cu 
floră și faună, palatul ridicându-se în spatele lor ca un leviatan. 

— Din fericire, nu am murit din prostie și, în schimb, a ajuns să 
îmi placă stilul lor de viaţă și să călăresc. M-au chinuit pentru că 
eram prinţ, dar mi-am dovedit râvna destul de curând. Kadara a 
ieșit din ou când aveam cincisprezece ani și am crescut-o eu. De 
atunci, nu am avut alt ruk. Mândria și afecțiunea străluciră în 
acei ochi negri. 

Şi totuși, Nesryn și Chaol i-ar fi cerut, l-ar fi implorat să ia 
îndrăgitul ruk în lupta împotriva balaurilor mult mai mari și cu o 
putere mult mai brută. Cu venin în cozi. Stomacul ei se agită. 

Ajunseră la porţile principale înalte, mica ușă tăiată în plăcile 
imense de bronz ghintuit fiind lăsată deschisă ca să permită 
accesul trecătorilor care se grăbeau să își facă treaba spre și din 
palat. Nesryn rămase nemișcată când Sartaqg o prezentă 
străjerilor înarmaţi la post, ordonându-le să îi permită accesul 
nelimitat. Soarele străluci pe mânerele săbiilor încrucișate pe 
spate când făcură supuși o plecăciune, fiecare cu un pumn 
deasupra inimii. 

Ea văzuse cum Chaol abia se putea uita la ei — la străjerii 
palatului și la cei de pe docuri. 

Sartaq o conduse pe mica ușă al cărei bronz era de aproape 
treizeci de centimetri, pe o stradă lată și pavată care se înclina 
în labirintul de străzi ale orașului. Case frumoase, reședințele 
celor bogaţi care doreau să locuiască în umbra palatului, erau 
înșirate pe străzile înconjurătoare. Dar strada era aglomerată de 
oameni care își vedeau de treburi sau se relaxau și chiar și niște 
călători care urcaseră tocmai până aici ca să se uite cu gura 
căscată la palat încercară acum să privească prin mica ușă prin 
care trecuseră Nesryn și Sartaq pentru a zări curtea de dincolo. 
Niciunul nu păru să îl recunoască pe prinţ — deși ea știa că 
străjerii de pe stradă, postați la porţi, monitorizau fiecare 
mișcare și cuvânt. 


O privire spre Sartaq o asigură că și prinţul era conștient de 
împrejurimile lui în timp ce stătea dincolo de porţi, ca și când ar 
fi fost un om simplu. Ea studie străzile aglomerate din faţă, 
ascultând vuietul. Ar fi trebuit să meargă pe jos o oră ca să 
ajungă la casa familiei ei din partea cealaltă a orașului, dar chiar 
și mai mult cu o trăsură sau călare pe cal, din cauza traficului 
aglomerat. 

— Eşti sigură că nu ai nevoie de un însoțitor? 

Nesryn schiţă un zâmbet când îl văzu uitându-se pieziș la ea. 

— Mă descurc singură, prinţe, dar mulţumesc pentru onoarea 
făcută. 

Sartaq o măsură din priviri — evaluarea rapidă a războinicului, 
într-adevăr, era un bărbat care nu avea de ce să se teamă când 
ieșea dincolo de zidurile palatului. 

— Dacă vei avea vreodată timp sau vei fi interesată, ar trebui 
să vii pentru o călătorie. Aerul de deasupra este liber — nu ca 
praful și sarea de aici. 

Suficient de liber ca urechile indiscrete să nu îi poată auzi. 

Nesryn făcu o plecăciune adâncă. 

— Mi-ar plăcea foarte mult. 

Simţi că prinţul încă o privea în timp ce ea porni pe strada 
însorită, ferindu-se de cărucioarele și mijloacele de transport 
care luptau să-și facă loc, dar nu îndrăzni să privească înapoi. 
Nu era pe deplin sigură de ce. 

CAPITOLUL 7 

Chaol așteptă treizeci de minute după plecarea lui Nesryn 
înainte să o cheme pe Kadja. Ea așteptase pe holul exterior și se 
strecură în apartamentul lui la câteva momente după ce îi 
strigase numele. Zăbovind pe hol, el o urmări pe servitoare 
apropiindu-se, pașii fiindu-i ușori și rapizi, privind în jos cât 
așteptă ordinul lui. 

— Vreau să îţi cer o favoare, spuse el încet și clar, învinuindu- 
se pentru că nu învățase halha în anii în care o studiase Dorian. 

Un semn din cap fu singurul ei răspuns. 

— Vreau să te duci la docuri, ori acolo unde sosesc 
informaţiile, ca să afli dacă sunt noutăţi despre atacul asupra 
Riftholdului. 

Kadja fusese cu o zi în urmă în sala tronului — auzise fără 
îndoială de asta, iar el se gândise dacă să îi ceară sau nu lui 


Nesryn să facă niște cercetări cât era în oraș, dar dacă știrile ar 
fi fost sumbre... nu voia ca ea să le afle singură. Să le suporte 
singură, pe tot drumul de întoarcere spre palat. 

— Crezi că poţi face asta? 

Kadja își ridică în cele din urmă privirea, deși își păstră capul 
plecat. 

— Da, spuse ea simplu. 

El știa că, foarte probabil, ea dădea socoteală unuia dintre 
nobilii sau vizirii din palat. Dar să ceară mai multe informaţii, în 
timp ce cu siguranţă era un aspect al comportamentului lui care 
nu ar fi lăsat gazdele indiferente, nu era nicio ameninţare pentru 
cauza lui. 

lar dacă ele ar fi considerat că era o slăbiciune sau o prostie 
să-și facă griji pentru patria lui, atunci puteau se ducă naibii. 

— Bun, spuse Chaol, scaunul de sub el scârţâind când îl 
împinse treizeci de centimetri înainte și încercă să nu se 
încrunte la acel sunet, la corpul lui nemișcat. Și mai trebuie să 
îţi cer o favoare. 

* 

Doar pentru că Nesryn era ocupată cu familia ei, nu însemna 
că el trebuia să stea degeaba. 

Dar când Kadja îl lăsă în camera lui Arghun, se întrebă dacă ar 
fi trebuit să aștepte întoarcerea lui Nesryn ca să aibă această 
întâlnire. 

Anticamera prinţului cel mai mare era la fel de spațioasă ca 
tot apartamentul lui Chaol. Era un spaţiu lung și oval, al cărui 
capăt îndepărtat se deschidea într-o curte împodobită cu fântâni 
scânteietoare, patrulată de doi păuni albi. El îi văzu trecând în 
grabă, penele albe urmându-i pe gresie, coroanele lor delicate 
săltând la fiecare pas. 

— Sunt frumoși, nu-i așa? 

Un rând de uși sculptate închise se deschiseră în stânga, 
dezvăluind prinţul cu privire rece și faţa trasă, atent la păsări. 

— Uimitori, recunoscu Chaol, urând felul în care fu nevoit să-și 
înalțe capul ca să îl privească pe bărbat în ochi. Dacă ar fi stat în 
picioare, ar fi fost cu zece centimetri mai înalt, capabil să-și 
folosească statura în avantajul său în timpul acestei întâlniri. 
Dacă ar fi stat în picioare... 

El nu continuă să se gândească la asta. Nu acum. 


— Sunt perechea mea preferată, spuse Arghun, fluent în limba 
maternă a lui Chaol. Ţara mea este plină de puii lor. 

Chaol căută un răspuns, ceva ce Dorian sau Aelin ar fi zis cu 
ușurință, dar nu găsi nimic. Absolut nimic care să nu pară stupid 
sau lipsit de sinceritate. Așadar, el adăugă: 

— Sunt sigur că este ceva minunat. 

Arghun se strâmbă. 

— Dacă le ignori ţipetele în anumite momente ale anului. 

Chaol își încleștă maxilarul. Oamenii lui mureau în Rifthold, 
dacă nu erau deja morţi, și el discuta despre ţipete și păsări 
frumoase... asta trebuia să facă el? 

Se gândi dacă să răspundă evaziv sau să treacă la subiect, dar 
Arghun spuse: 

— Presupun că ai venit ca să mă întrebi ce știu despre orașul 
tău. 

Privirea rece a prinţului se îndreptă în cele din urmă spre el, 
iar Chaol se uită în ochii lui. Asta — privitul ochi în ochi — era 
ceva ce putea face. O făcuse suficient cu străjerii și curtenii 
nesupuși. 

— l-ai oferit informaţiile tatălui tău. Vreau să știu cine ţi-a dat 
detaliile atacului. 

Amuzamentul lumină ochii căprui ai prinţului. 

— Un om sincer. 

— Oamenii mei suferă. Aș vrea să știu cât de multe posibil. 

— Ei bine, spuse Arghun, luând o scamă agăţată de broderia 
aurie a tunicii de culoarea smaraldului, în spiritul sincerităţii, nu 
îţi pot spune absolut nimic. 

Chaol clipi — o singură dată și încet. 

Arghun continuă, întinzând o mână spre ușile exterioare: 

— Ne urmăresc prea mulţi ochi, lord Westfall, iar faptul că 
sunt văzut cu tine trimite un mesaj, bun sau rău, indiferent de 
ce discutăm. Așadar, chiar dacă îţi apreciez vizita, îţi voi cere să 
pleci. 

Servitorii care așteptau la ușă înaintară, probabil ca să îi 
împingă scaunul. 

lar când îl văzu pe unul dintre ei întinzându-și mâinile spre 
spătarul scaunului său... 

Chaol își dezgoli dinţii la servitor, oprindu-l pe loc. 

— Nu o face. 


Indiferent dacă bărbatul vorbea sau nu limba lui, înţelese clar 
expresia de pe chipul său. 

Chaol se întoarse din nou spre prinţ. 

— Chiar vrei să jucăm jocul acesta? 

— Nu este un joc, spuse Arghun cu hotărâre, mergând spre 
biroul în care se ascunsese. Informaţiile sunt corecte. Spionii 
mei nu inventează povești ca să se distreze. lţi urez o zi bună. 

lar apoi ușile duble ale biroului prinţului se închiseră. 

Chaol se gândi să bată la acele uși până ce Arghun ar fi 
început să vorbească, probabil dându-i și un pumn în faţă 
prinţului... dar cei doi servitori din spatele lui așteptau. 
Urmăreau. 

întâlnise destui curteni în Rifthold încât să simtă când cineva 
minţea, chiar dacă acele simțuri îl dezamăgiseră atât de 
spectaculos în ultimele luni. Cu Aelin. Cu ceilalți. Cu... tot. 

Dar credea că Arghun nu minţea. 

Riftholdul fusese prădat. Dorian era tot dispărut, iar soarta 
poporului său, necunoscută. 

Nu i se împotrivi din nou servitorului când bărbatul înaintă ca 
să-l însoțească înapoi în camera sa. lar asta poate că îl enervă 
mai mult decât orice altceva. 

* 

Nesryn nu se întoarse la cină. 

Chaol nu le permise khaganului, copiilor lui sau celor treizeci 
și șase de viziri cu ochi de uliu să simtă îngrijorarea care îl 
distrugea cu fiecare minut în care ea nu apărea de pe unul 
dintre holuri ca să li se alăture în sala mare. Plecase de câteva 
ore, fără să dea niciun semn de viaţă între timp. 

Până și Kadja se întorsese, cu o oră înaintea cinei, și o privire 
la chipul ei de un calm precaut îi spuse totul: nici ea nu aflase 
nimic nou la docuri despre atacul asupra Riftholdului. li confirmă 
doar ce afirmase Arghun: căpitanii și negustorii vorbiseră cu 
surse credibile, care fie navigaseră pe lângă Rifthold, fie abia 
scăpaseră. Atacul avusese loc într-adevăr, fără a se ști nimic 
despre numărul de vieţi pierdute sau despre starea orașului. Tot 
negoţul de pe continentul sudic era oprit — cel puţin spre 
Rifthold și în orice regiune la nord de oraș, care necesita 
trecerea prin apropierea lui. Nu sosise nicio veste despre soarta 
lui Dorian. 


Faptul acesta îl apăsa, împovărându-l și mai mult, dar îl 
trecuse repede în plan secundar, imediat ce terminase să se 
îmbrace pentru cină și aflase că Nesryn nu sosise. Cedă în cele 
din urmă și o lăsă pe Kadja să îl aducă la banchetul din sala 
mare a khaganului, dar, cu trecerea lungilor minute și cu Nesryn 
încă plecată, era un efort să rămână neafectat. 

| s-ar fi putut întâmpla orice. Orice. Mai ales dacă teoria lui 
Kashin despre sora lui moartă era corectă. Dacă agenții 
Morathului erau deja aici, el nu se îndoia că, imediat ce ar fi 
aflat de sosirea lui și a lui Nesryn, ar fi început să îi vâneze. 

El ar ti trebuit să se gândească la asta înainte ca ea să plece 
azi în oraș. Ar fi trebuit să se gândească dincolo de propriile 
probleme blestemate. Dar să ceară ca un străjer să fie trimis să 
o caute le-ar fi spus posibililor inamici ce preţuia el mai mult și 
le-ar fi arătat unde să lovească. 

Așadar, Chaol se chinui să înghită mâncarea, abia reușind să 
se concentreze la conversaţia cu oamenii de lângă el. In dreapta 
lui: Duva, însărcinată și calmă, întreba despre muzică și 
dansurile preferate acum în teritoriile lui; în stânga lui: Arghun, 
care nu făcea nicio referire la vizita lui din acea după-amiază și, 
în schimb, îl îndemna să discute despre rute comerciale, vechi și 
propuse. Chaol inventă jumătate din răspunsuri, iar prinţul 
zâmbi — ca și când ar fi fost conștient de asta. 

Totuși, Nesryn nu apăru. 

Deși Yrene o făcuse. 

Ea intră la jumătatea cinei, îmbrăcată cu o rochie mai 
elegantă și totuși simplă, de culoarea ametistului, care îi făcea 
pielea arămie să strălucească. Hasar și iubita ei se ridicară ca să 
întâmpine  vindecătoarea, luând-o de mână pe Yrene și 
sărutând-o pe braji, iar prinţesa alungă un vizir așezat în stânga 
ei ca să-i facă loc. 

Yrene se plecă înaintea khaganului, care o ignoră fără să-i 
arunce mai mult de o privire, apoi spre nobilii adunaţi. Arghun 
nu se deranjă să îi recunoască prezenţa; Duva radie la Yrene, 
soțul ei tăcut zâmbindu-i mai discret. Doar Sartaq făcu o 
plecăciune, în timp ce ultimul frate, Kashin, îi oferi, cu buzele 
lipite, un zâmbet care nu i se citea în ochi. 


Dar privirea lui Kashin zăbovi în direcţia ei suficient de mult 
timp când se așeză lângă Hasar, așa încât Chaol își aminti că 
prinţesa o tachinase pe Yrene mai devreme în acea zi. 

însă Yrene nu îi zâmbi prinţului, ci doar dădu din cap de la 
depărtare, şi se așeză pe scaunul pe care Hasar îl eliberase 
pentru ea. Incepu să discute cu Hasar și cu Renia, acceptând 
carnea pe care o adunase cea din urmă în farfuria ei, iubita 
prinţesei insistând că vindecătoarea părea prea obosită, prea 
slabă, prea palidă. Yrene acceptă fiecare îmbucătură cu un 
zâmbet amuzat și dând din cap în semn de mulţumire, fără să 
privească în mod voit spre Kashin sau spre Chaol. 

— Lordule Westfall, am auzit, zise un bărbat din dreapta lui 
Chaol, că ţi-a fost repartizată Yrene. 

Nu fu deloc surprins să afle că Kashin se aplecase înainte ca 
să discute cu el. 

Şi deloc surprins să vadă avertismentul slab mascat din 
privirea bărbatului. Chaol îl văzuse destul de des: „Teritoriul a 
fost revendicat”. 

Fie că Yrene era de acord cu asta sau nu. 

Chaol presupuse că era în favoarea ei faptul că părea să nu îi 
acorde prea multă atenţie prinţului. Deși nu putea să nu se 
întrebe de ce stăteau lucrurile așa. Kashin era cel mai frumos 
dintre fraţi, iar Chaol văzuse femei disperate după atenţia lui 
Dorian în timpul anilor de la castel. Kashin avea expresia 
satisfăcută care licărise deseori pe chipul lui Dorian. 

Cândva — demult. In altă viaţă. Inainte de un asasin, un colier 
și toate celelalte lucruri. 

Străjerii postați prin marea sală prinseră cumva contur, ca și 
când ar fi fost flăcări care îi atrăgeau acum atenţia. Refuză să 
arunce măcar o privire spre cel mai apropiat, pe care îl 
observase din obișnuinţă, stând la șase metri distanţă de masă. 
Chiar acolo unde se aflase el cândva, înaintea altui rege și a 
unei alte curți. 

— Da, fu tot ce reuși să spună Chaol. 

— Yrene este cea mai pricepută vindecătoare a noastră — în 
afară de Marea Vindecătoare, continuă Kashin, încă urmărind-o 
pe femeia care tot nu îi acorda nicio atenţie și care părea, într- 
adevăr, să se adâncească în conversaţia cu Renia ca și când ar 
fi vrut să demonstreze ceva. 


— Așa am auzit. 

„Cu siguranţă are cea mai ascuţită limbă“, își spuse Chaol în 
gând. 

— A primit cea mai mare notă pe care a obținut-o vreodată 
cineva la examenele oficiale, continuă Kashin în timp ce Yrene îl 
ignoră, un fel de suferinţă licărind pe chipul prinţului. 

— Să vezi cum se împiedică singur, mormăi Arghun peste 
Duva, soţul ei și Chaol ca să îi spună lui Sartag. Duva îi dădu la o 
parte braţul lui Arghun și se răţoi la el pentru că o întrerupsese 
din a duce furculița la gură. 

Kashin nu păru să audă sau să-i pese de dezaprobarea fratelui 
său mai mare. Și, spre meritul său, nici Sartag, alegând în 
schimb să se întoarcă spre un vizir cu veșminte aurii în timp ce 
Kashin îi spuse lui Chaol: 

— Note nemaipomenite pentru oricine, ca să nu vorbim pentru 
o vindecătoare care e aici de doar puţin mai mult de doi ani. 

Altă informaţie. Așadar, Yrene nu petrecuse mult timp în 
Antica. 

Chaol o văzu pe Yrene urmărindu-l pe sub sprâncene. Era un 
avertisment să nu o atragă în conversaţie. 

El cântări meritele ambelor opţiuni: răzbunarea măruntă 
pentru că îl chinuise mai devreme sau... 

Ea îl ajuta. Sau se gândea să o facă, cel puţin. Ar fi fost prost 
să o îndepărteze și mai mult. 

Așadar, el îi spuse lui Kashin: 

— Am auzit că de obicei locuiești în Balruhn și te ocupi de 
armata terestră. 

Kashin își îndreptă spatele. 

— Da. În cea mai mare parte a anului, îmi stabilesc reședința 
acolo și supraveghez instrucţia armatei noastre. Dacă nu sunt în 
Balruhn, atunci sunt în stepe cu poporul mamei noastre — cu 
cavaleria. 

— Mulţumim zeilor, mormăi Hasar din partea cealaltă a mesei, 
atrăgând o privire de avertisment din partea lui Sartaq. Hasar își 
dădu ochii peste cap și îi șopti ceva la ureche iubitei sale. Acel 
ceva o făcu pe Renia să râdă cristalin. 

Yrene încă îl urmărea, deși cam cu supărare — ca și când 
simpla prezenţă a lui Chaol la această masă era suficientă să o 
facă să își încleșteze maxilarul —, în timp ce Kashin începu să-i 


explice obiceiurile din orașul său de pe coasta sudică și viaţa cu 
totul diferită printre triburile de călăreţi din stepe. 

Chaol îi aruncă lui Yrene o privire la fel de nemulțumită în 
clipa în care Kashin se opri ca să bea vin, iar apoi îi adresă 
prinţului nenumărate întrebări privitoare la viaţa lui. Erau 
informaţii utile, își dădu el seama, despre armata lor. 

Nu era singurul care își dădu seama de asta. Arghun interveni 
când fratele său era în mijlocul frazei despre forjele pe care le 
construiseră în apropiere de țărmurile nordice: 

— Hai să nu discutăm afaceri la cină, frate. 

Kashin închise gura, ca un soldat instruit. 

Și, cumva, Chaol știu — atât de repede — că Kashin nu era 
luat în considerare pentru tron. Nu când el se supunea fratelui 
mai mare ca un războinic de rând. Totuși, părea cumsecade. O 
companie mai bună decât sarcasticul și distantul Arghun sau 
decât Hasar, care era ca o lupoaică. 

Faptul în sine nu explica pe deplin nevoia cumplită a lui Yrene 
de a se îndepărta de Kashin. Nu că asta îl privea sau îl interesa. 
Cu siguranță nu când gura lui Yrene se încorda dacă întorcea 
măcar capul spre Chaol. 

Ar fi putut să i-o spună, să o întrebe dacă asta însemna că 
hotărâse să nu îl trateze. Dar, dacă o agrea Kashin, cu sau fără 
refuzul subtil al lui Yrene, cu siguranţă nu ar fi fost o mișcare 
înţeleaptă să discute cu ea despre asta în acel moment. 

în spate se auziră pași, dar era doar soţul unui vizir, venit să îi 
șoptească ceva la ureche înainte să dispară. 

Nu era Nesryn. 

Chaol studie farfuriile împrăștiate pe masă, calculând felurile 
rămase. Cu festinul, masa din seara precedentă durase o 
veșnicie, încă nu fusese adus niciun desert. 

Se uită din nou spre ieșiri, sărind peste gărzile postate acolo, 
căutând-o pe ea. 

întorcându-se din nou spre masă, Chaol o văzu pe Yrene 
cercetându-l. Îngrijorarea și nemulţumirea tot îi întunecau ochii 
aurii, dar... Era și un avertisment. 

Ştia pe cine căuta el și a cui absenţă îl chinuia. 

Spre uimirea lui, ea scutură subtil din cap. „Nu te da de gol, 
păru să-i spună. Nu le cere să o caute.“ 


El știa deja asta, dar dădu concis din cap spre Yrene și 
continuă discuţia de la masă. 

Kashin încercă să o implice pe Yrene în conversaţie, dar de 
fiecare dată fu prompt și politicos oprit prin răspunsuri simple. 

Poate disprețul vindecătoarei pentru Chaol din acea dimineaţă 
era, pur și simplu, parte din natura ei, și nu ura născută din 
cucerirea Adarlanului. Sau poate că doar ura bărbaţii. Era greu 
să nu te uiţi la cicatricea discretă de pe gâtul ei. 

Chaol reuși să aștepte până sosi desertul înainte să se prefacă 
extenuat și să plece de la masă. Kadja era deja acolo, așteptând 
lângă cei mai îndepărtați stâlpi ai sălii, împreună cu ceilalţi 
servitori, și nu spuse nimic în timp ce îi împinse scaunul, fiecare 
zăngănit făcându-l să scrâșnească din dinţi. 

Yrene nu spuse niciun cuvânt la plecare și nici nu îi promise că 
avea să revină în ziua următoare. Nici măcar nu se uită în 
direcţia lui. 

Dar Nesryn nu era în cameră când el se întoarse. lar dacă ar fi 
căutat-o, dacă ar fi atras atenţia spre ameninţare, spre 
apropierea dintre ei și a faptului că orice inamic s-ar fi putut 
folosi de asta împotriva lor... 

Așadar, așteptă. Ascultă fântâna din grădină, cântecul 
privighetorii cocoţate într-un smochin și sunetul constant al 
ceasului de pe poliţa din salon. A 

Se făcu ora unsprezece. Douăsprezece. li spuse Kadjei să 
meargă la culcare — că avea să-și poarte singur de grijă și să se 
urce în pat. Ea nu plecă, ci ocupă un loc rezemându-se de zidul 
pictat al holului, ca să aștepte. 

Era aproape ora unu când ușa se deschise. 

Nesryn se strecură înăuntru. El știa asta doar pentru că îi 
învățase sunetele mișcărilor. 

Ea văzu lumânările din salon și intră. 

Nu avea niciun semn. Doar... radia. Obrajii îi erau roșii și ochii 
mai strălucitori decât fuseseră în dimineaţa aceea. 

— Îmi pare rău că am ratat cina, fu tot ce spuse ea. 

Răspunsul lui fu încet, gutural. 

— Ştii cât de îngrijorat am fost? 

Ea se opri, părul legănându-i-se odată cu mișcarea. 

— Nu știam că trebuie să îți dau de veste când vin și când 
plec. Mi-ai spus să plec. 


— Te-ai dus într-un oraș străin și nu te-ai întors când ai spus 
că o vei face. 

Fiecare cuvânt era tăios. 

— Nu este un oraș străin... nu pentru mine. 

El lovi cotiera scaunului cu palma. 

— Una dintre prințese a fost ucisă în urmă cu câteva 
săptămâni. O prințesă. În propriul palat — tronul celui mai 
puternic imperiu din lume. 

Ea își încrucișă braţele. 

— Nu știm dacă a fost o crimă. Kashin pare să fie singurul care 
crede asta. 

Era irelevant, chiar dacă abia își amintise să își studieze 
tovarășii de la cina din seara aceea în căutarea oricărei urme a 
prezenţei unui valg. El spuse prea încet: 

— Nici măcar nu am putut pleca să te caut. Nu am îndrăznit să 
le spun că ai dispărut. 

Ea clipi, lent și prelung. 

— Ai mei s-au bucurat să mă vadă, în caz că te întrebai. lar 
ieri au primit o scrisoare scurtă de la tatăl meu. Ei au scăpat. 
Începu să-și descheie jacheta. Ar putea fi oriunde. 

— Mă bucur să aud asta, spuse Chaol printre dinţi, cu toate că 
știa că faptul de a nu ști unde era familia ei urma să o roadă la 
fel de mult ca groaza din ultimele zile, în care se întrebase dacă 
supravieţuiseră. 

El spuse cât de calm reuși: 

— Chestia asta dintre noi nu funcţionează dacă nu-mi spui 
unde ești sau dacă planurile tale se schimbă. 

— Am fost acasă la ei și am luat cina. Am pierdut noţiunea 
timpului. M-au implorat să rămân. 

— Ştii că trebuia să-mi dai de veste. Mai ales după rahaturile 
prin care am trecut. 

— Nu am de ce să mă tem în orașul acesta — în locul acesta. 

O spuse destul de tăios încât el să își dea seama că în 
Rifthold... în Rifthold se temea. 

Lui nu îi plăcea că ea simţea asta, ura situaţia și... totuși: 

— Nu pentru asta luptăm? Ca pământurile noastre să poată fi 
la fel de sigure într-o zi? 

Chipul ei se întunecă. 

— Da. 


Ea termină să-și descheie jacheta, scoțând-o ca să dezvăluie 
cămașa de dedesubt, și o aruncă peste umăr. 

— Mă duc la culcare. Ne vedem mâine dimineaţă. 

Nu aşteptă ca el să-și ia rămas-bun înainte să intre în camera 
ei și să închidă ușa. 

Chaol rămase câteva minute lungi în salon, așteptând ca ea să 
iasă. lar când o lăsă, în sfârșit, pe Kadja să îl aducă în camera lui 
și să îl ajute să se schimbe în hainele de culcare, după ce ea 
stinse lumânările și plecă în liniște, el așteptă să se deschidă 
ușa. 

Dar Nesryn nu intră. lar el nu putea ajunge la ea — nu fără să 
o trezească pe biata Kadja de oriunde ar fi dormit, atentă la 
orice sunet i-ar fi spus că prezenţa ei era necesară. 

încă o aștepta pe Nesryn când somnul îl acapară. 

CAPITOLUL 8 

Yrene se asigură să ajungă la timp în dimineaţa următoare. Nu 
anunţase dinainte, dar era dispusă să parieze că lordul Westfall 
și noul căpitan aveau să o aștepte la ora zece deși, după 
încruntarea pe care i-o aruncase seara trecută, se întrebă dacă 
el nu se îndoia de întoarcerea ei. 

Nu îi păsa ce credea el. 

Ea se gândi să aștepte până la unsprezece, de vreme ce Hasar 
și Renia o scoseseră în oraș la băut în seara dinainte — sau, mai 
degrabă, Yrene le urmărise pe ele bând, sorbind din propriul 
pahar cu vin — și se urcase în patul ei din Torre aproape de ora 
două. Hasar îi oferise un apartament la palat pentru acea 
noapte, dar având în vedere că abia reușiseră să scape 
neînsoţite de Kashin în cârciuma liniștită și elegantă din 
Cartierul Trandafirilor, Yrene nu își dorea să riște să dea din nou 
peste el. 

La drept vorbind, oricând le-ar fi ordonat khaganul copiilor săi 
să se întoarcă la diversele avanposturi, nu ar fi fost destul de 
curând. Ei rămăseseră la palat după moartea lui Tumelun — 
despre care Hasar refuzase să vorbească. Yrene nu o cunoscuse 
prea bine pe cea mai tânără prinţesă, fata petrecându-și o mare 
parte din timp cu Kashin printre darghanii din stepe și în orașele 
împrăștiate în jurul lor. Dar, în primele zile de după găsirea 
trupului lui Tumelun, după ce Hafiza confirmase că fata sărise 


de la balcon, Yrene avusese impulsul de a-l căuta pe Kashin. Să 
îi ofere condoleanţe, da, dar și să vadă cum se simţea. 

Yrene îl cunoștea destul de bine încât să înțeleagă că, în ciuda 
felului de a fi relaxat și netulburat pe care îl prezenta lumii, în 
ciuda imaginii soldatului disciplinat care asculta toate ordinele 
tatălui său și își comanda curajos armata terestră... în spatele 
chipului zâmbitor era o mare agitată de suferinţă, pentru că el 
se întreba ce ar fi putut face diferit. 

Lucrurile deveniseră într-adevăr ciudate și îngrozitoare între 
Yrene și Kashin, dar... ei încă îi păsa. Totuși, nu îl căutase. Nu își 
dorise să deschidă acea ușă pe care își petrecuse câteva luni 
încercând să o închidă. 

Se urâse și se gândise la asta cel puţin o dată pe zi. Mai ales 
când zărea steagurile albe fluturând prin oraș, prin palat. La cina 
de seara dinainte, se străduise să nu se simtă copleșită de 
rușine când îl ignorase și îi suportase laudele, mândria încă 
însoţindu-i cuvintele când vorbea despre ea. 

Eretia o făcuse proastă de mai multe ori după ce Yrene îi 
mărturisise, în timpul unei vindecări deosebit de istovitoare, ce 
se petrecuse în stepe iarna trecută. Yrene știa că era adevărat 
— dar ea... ei bine, avea alte planuri. Visele nu puteau fi 
amânate sau abandonate cu totul. Așadar, imediat ce Kashin și 
alţi nobili s-ar fi întors la posturile lor de conducere... totul ar fi 
fost din nou mai ușor. Mai bine. 

își dorea doar ca întoarcerea lordului Westfall în regatul său 
detestabil să nu se bazeze atât de mult de ajutorul ei. 

Abţinându-se să nu se încrunte, Yrene își îndreptă umerii și 
bătu la ușile apartamentului, servitoarea cu chip frumos 
răspunzând înainte ca sunetul să răsune pe hol. 

Erau atât de multe în palat, încât Yrene aflase numele doar 
câtorva, dar pe aceasta o mai văzuse, îi observase frumuseţea. 
Suficient încât Yrene să dea din cap în semn de recunoaștere în 
timp ce intră. 

Servitorii erau plătiţi bine și trataţi destul de bine, așa încât 
concurenţa era aprigă pentru a prinde un loc în palat — mai ales 
când posturile tindeau să rămână în familie și orice post liber 
revenea celor apropiaţi. Khaganul și Curtea lui își tratau 
servitorii ca pe cetăţeni, cu drepturi și legi care să-i protejeze. 


Spre deosebire de Adarlan, unde atât de mulţi trăiau și 
mureau în lanţuri. Spre deosebire de cei înrobiţi din Calaculla și 
Endovier, cărora nu li se permitea niciodată să vadă soarele sau 
să respire aer proaspăt, familii întregi fiind distruse. 

Yrene auzise de masacrele din mine din primăvara aceea. 
Despre măcel. Era suficient ca orice expresie neutră să-i dispară 
de pe chip înainte să ajungă în salonul generos. Nu știa ce 
treabă aveau ei cu khaganul, dar el cu siguranţă avea grijă de 
invitaţii săi și le oferise tot confortul în timpul șederii la palat. 

Lordul Westfall și tânărul căpitan stăteau exact unde fuseseră 
în dimineaţa dinainte. Niciunul nu părea fericit. 

într-adevăr, nici nu se uitau unul la celălalt. 

Ei bine, cel puțin niciunul din ei nu avea să se deranjeze cu 
simulatul amabilităţii în acea zi. 

Lordul o măsura deja pe Yrene din priviri, observând fără 
îndoială rochia albastră pe care o purtase în ziua precedentă și 
aceiași pantofi. 

Yrene avea patru rochii, cea purpurie pe care o purtase la cina 
din seara trecută fiind cea mai elegantă. Hasar îi promisese 
întotdeauna să-i procure cele mai elegante haine, dar prințesa 
nu își mai amintea a doua zi. Nu că lui Yrene îi păsa în mod 
deosebit de asta. Dacă ar fi primit hainele, s-ar fi simţit obligată 
să viziteze palatul mai mult decât o făcea deja și... Da, erau 
unele nopţi singuratice când se întreba la ce naiba se gândise 
îndepărtându-l pe Kashin, când își amintea că majoritatea 
fetelor din lume ar fi făcut orice pentru o invitaţie la palat, dar 
ea nu avea să rămână aici mult timp. Nu avea rost. 

— Bună dimineaţa, spuse noul căpitan Nesryn Faliq. 

Femeia părea mai concentrată. Calmă. Și totuși, această nouă 
încordare dintre ea și lordul Westfall... 

Nu era treaba ei decât dacă interfera cu procesul vindecării. 

— Am vorbit cu superioara mea. 

Era o minciună deși, practic, vorbise cu Hafiza. 

— Şi? 

Niciun cuvânt din partea lordului până acum. El avea cearcăne 
și pielea bronzată era mai palidă decât ieri. Nu arăta dacă era 
sau nu surprins că ea se întorsese. 


Yrene își adunase părul din partea superioară a capului și îl 
prinsese la spate cu un pieptăn din lemn, lăsând restul liber. Era 
coafura preferată când lucra. 

— Și aș vrea să te fac să mergi din nou, lord Westfall. 

Nicio emoție nu licări în ochii lordului. Totuși, Nesryn expiră 
tremurând și se rezemă de pernele moi ale canapelei aurii. 

— Cât de probabil este să reușești? 

— Am mai vindecat răni la coloană. Deși a fost un călăreț care 
a căzut de pe cal — nu a fost o rană primită în luptă. Cu 
siguranţă nu una magică. Îmi voi da silinţa, dar nu garantez. 

Lordul Westfall nu spuse nimic, nici măcar nu se mișcă pe 
scaunul lui. 

„Spune ceva”, îi ceru ea, întâlnindu-i privirea rece și 
îngrijorată. 

Ochii îi alunecară spre gâtul ei, spre cicatricea pe care nu-și 
dorise ca Eretia să o vindece anul trecut, când îi propusese să o 
facă. 

— Vei lucra câteva ore, în fiecare zi? Nesryn vorbea calm, 
aproape monoton și totuși... Femeia nu era o ființă care se 
simţea bine într-o cușcă. Nici măcar într-una aurită ca aceasta. 

— Căpitane, ţi-aș recomanda, îi spuse Yrene peste umăr lui 
Nesryn, să profiţi de orele acestea dacă ai alte îndatoriri sau 
atribuţii de care trebuie să te ocupi. |ți voi da de veste dacă am 
nevoie de tine. 

— Cum rămâne cu mutatul lui dintr-o parte în alta? 

Ochii lordului străluciră când auzi asta. 

Și chiar dacă Yrene avea tendinţa să îi arunce pe amândoi 
rukșilor, observă indignarea clocotitoare a lordului la acele 
cuvinte și se trezi spunând: 

— Mă descurc în mare parte, dar cred că lordul Westfall este 
mai mult decât capabil să se deplaseze singur dacă e nevoie. 

Ceva asemănător recunoștinţei străbătu chipul lui, dar lui 
Nesryn îi spuse doar: 

— Şi pot pune și singur întrebările. 

Vinovăţia licări pe chipul lui Nesryn, chiar dacă înțepeni, dar 
dădu din cap, mușcându-și buza înainte să-i mormăie lui Chaol: 

— Am primit niște invitaţii ieri. Înțelegerea lumină ochii 
bărbatului. Am de gând să le accept. 


Era o mișcare inteligentă să nu vorbească prea clar despre 
intenţiile ei. 

Chaol dădu serios din cap. 

— De data asta să trimiţi un mesaj. 

Yrene observase îngrijorarea lui la cina de seara trecută, când 
căpitanul nu venise. Nu era obișnuit să nu-i vadă în preajmă pe 
oamenii la care ţinea, iar acum felul în care ar fi putut avea grijă 
de ei era limitat. 

Nesryn își luă rămas-bun, poate pe un ton mai dur de la lord, 
iar apoi plecă. 

Yrene așteptă până ce auzi ușa închizându-se. 

— A fost înţelept din partea ei să nu spună cu voce tare ce 
planuri are. 

— De ce? 

Erau primele cuvinte pe care i le spusese până acum lui 
Yrene. 

Ea făcu semn din cap spre ușile deschise ale holului. 

— Pereţii au urechi și guri. Și toţi servitorii sunt plătiţi de copiii 
khaganului. Sau de viziri. 

— Credeam că khaganul îi plătește pe toţi. 

— O, într-adevăr, spuse Yrene, mergând spre micul sac pe 
care îl lăsase lângă ușă. Dar copiii lui și vizirii cumpără 
loialitatea servitorilor prin alte mijloace: favoruri, confort și 
poziție socială în schimbul informaţiilor. Aș fi atentă cu persoana 
care ţi-a fost repartizată. 

Oricât de docilă părea servitoarea care îi deschisese ușa, ea 
știa că și cei mai mici șerpi puteau să aibă cel mai puternic 
venin. 

— Ştii cine... îi deţine? El spuse acel cuvânt — deține — ca și 
când ar fi avut un gust rău. 

— Nu, răspunse simplu și scotoci prin sac, scoțând două 
flacoane cu lichid maro, o bucată de cretă albă și niște 
prosoape. 

El îi urmări fiecare mișcare. 

— Ai sclavi în Adarlan? 

Ea făcu întrebarea să pară blândă, neinteresată, întreținând 
conversaţia în timp ce se pregătea. 

— Nu. Nu am avut niciodată. 


Fata lăsă un jurnal din piele neagră pe masă înainte să ridice o 
sprânceană. 

— Niciunul? 

— Cred că oamenii trebuie plătiţi pentru munca lor, așa cum 
faceţi aici. Și cred în dreptul fundamental al omului la libertate. 

— Sunt surprinsă că regele tău te lasă să trăiești dacă asta 
crezi. 

— Mi-am păstrat părerile pentru mine. 

— O mișcare înţeleaptă. Este mai bine să-ţi salvezi pielea 
tăcând decât să vorbești pentru miile de sclavi. 

El încremeni când o auzi. 

— Lagărele de muncă și comerţul cu sclavi au fost interzise. A 
fost unul dintre primele decrete date de regele meu. Am fost 
acolo cu el când a întocmit documentul. 

— Decrete noi pentru o nouă eră, presupun? 

Cuvintele erau mai tăioase decât setul de cuțite pe care îl 
purta la ea — pentru chirurgie, pentru îndepărtarea cărnii 
putrede. 

El se uită ferm în ochii ei. 

— Dorian Elavilliard nu este ca tatăl său. Pe el l-am servit în 
acești ani. 

— Și totuși ai fost căpitanul onorat al gărzii regelui. Sunt 
surprinsă că moștenitorii khaganului nu se înghesuie să afle 
cum i-ai păcălit pe amândoi atât de bine. 

El strânse cotierele scaunului. 

— Sunt alegeri din trecutul meu, spuse Chaol ferm, pe care 
am ajuns să le regret. Dar pot doar să trec mai departe... și să 
încerc să le îndrept. Să lupt ca să mă asigur că nu se vor mai 
petrece. El făcu semn din cap spre ustensilele pe care ea le 
pusese pe masă. Lucru pe care nu îl pot face cât timp sunt în 
scaunul acesta. 

— Cu siguranţă ai putea face asemenea lucruri din acel scaun, 
spuse ea acru și serios. 

El nu răspunse. Bine. Dacă nu voia să discute despre asta... cu 
siguranţă nu voia să o facă nici ea. Yrene făcu la rândul ez semn 
din cap spre canapeaua lungă de un auriu închis. 

— Urcă acolo. Fără cămașă și cu faţa în jos. 

— De ce nu pe pat? 


— Căpitanul Faliq a fost aici ieri. Nu aș intra în dormitorul tău 
fără ca ea să fie prezentă. 

— Ea nu este... El se opri. Nu ar fi o problemă. 

— Și totuși ai văzut aseară cum ar putea fi o problemă pentru 
mine. 

— Cu... 

— Da. ÎI întrerupse aruncând o privire tăioasă spre ușă. 
Canapeaua va fi de ajuns. 

Văzuse privirea pe care Kashin i-o aruncase căpitanului la 
cină. Ea își dorise să alunece de pe scaun și să se ascundă sub 
masă. 

— Nu ai niciun interes în privinţa asta? spuse el, împingând 
scaunul cu rotile cei câţiva metri până la canapea, apoi 
descheindu-și haina. 

— Nu îmi doresc să duc o asemenea viaţă. 

Nu când riscurile erau atât de mari. 

Propria execuţie, a soţului ei și a copiilor lor, în cazul în care 
Kashin l-ar ti provocat pe noul khagan, dacă ar fi revendicat 
tronul. Faptul de a ti, în cel mai bun caz, transformată într-o 
femeie stearpă, de Hafiza — imediat ce noul khagan ar fi făcut 
suficienţi moștenitori ca să asigure continuarea descendenţei. 

Kashin alungase grijile în seara din stepe, refuzase să 
înţeleagă zidul insurmontabil pe care aveau să-l prezinte mereu 
aceste lucruri. 

Dar Chaol dădu din cap, probabil conștient de costurile unei 
căsătorii cu un membru al familiei, dacă partenerul nu era 
moștenitorul ales. Așa cum Kashin nu urma să fie niciodată — 
nu când era mai probabil ca Sartag, Arghun sau Hasar să fie 
aleși. 

— Şi nu te privește pe tine, adăugă Yrene înainte să mai poată 
pune Chaol întrebări. 

El o măsură lent din priviri. Nu cum o făceau uneori bărbaţii, 
cum făcea Kashin, ci... ca și când ar fi evaluat un adversar. 

Yrene își încrucișă braţele, lăsându-și greutatea în mod egal 
pe picioare, așa cum fusese învățată, iar acum le instruia pe 
altele să o facă. Era o poziție fermă, defensivă. Gata să înfrunte 
pe oricine. 

Chiar și pe lorzii din Adarlan. El păru să observe postura, iar 
maxilarul i se încordă. 


— Cămașa, repetă ea. 

Cu o încruntare furioasă, își întinse mâinile deasupra capului și 
își scoase cămașa, punând-o cu grijă pe locul în care își 
împăturise jacheta, deasupra cotierei ondulate a canapelei. Apoi 
își scoase cizmele și ciorapii cu mișcări rapide și brutale. 

— Şi pantalonii de data asta, îi spuse ea. Păstreazăcţi 
izmenele, își îndreptă mâinile spre curea și ezită. 

Nu își putea scoate pantalonii fără puţin ajutor — cel puţin în 
scaun. 

Ea nu lăsă niciun licăr de milă să i se vadă pe chip când 
flutură o mână spre canapea. 

— Urcă și te voi dezbrăca eu. 

El ezită din nou. Yrene își puse mâinile în șolduri. 

— Chiar dacă aș vrea să spun că ești singurul meu pacient azi, 
minţi ea, am și alte consultaţii de făcut. Pe canapea, te rog. 

Lui Chaol îi zvâcni un mușchi pe maxilar, dar își sprijini o mână 
pe canapea, cealaltă pe marginea scaunului, și se ridică. 

Doar forţa acelei mișcări merita admiraţie. 

Atât de ușor îl ridicară mușchii braţelor, ai spatelui și ai 
pieptului, ca și când ar fi făcut mișcarea toată viaţa. 

— Ai continuat să te antrenezi de când... Cât timp a trecut de 
când ai fost rănit? 

— S-a întâmplat în mijlocul verii. Vocea îi era monotonă — 
goală, în timp ce își ridica picioarele pe canapea, mormăind din 
cauza greutăţii. Și, da. Nu am fost inactiv înainte să se întâmple 
și nu văd rostul în a fi astfel acum. 

Acest bărbat era o piatră — o rocă. Rana îl crăpase puţin, dar 
nu îl despicase. Se întrebă dacă el știa asta. 


— Bun, spuse ea cu hotărâre. Antrenamentul — și al 
trunchiului, și al picioarelor — va fi o parte importantă a 
vindecării. 


El își privi picioarele când micile spasme i le legănară. 

— Să-mi antrenez picioarele? 

— Îţi voi explica imediat, spuse ea, făcându-i semn să se 
întoarcă. 

El se supuse cu o altă încruntare mustrătoare, dar se poziţionă 
cu faţa în jos. 

Yrene inspiră de câteva ori ca să îi studieze statura. Era destul 
de mare încât să ocupe aproape toată canapeaua. Avea mai 


bine de un metru optzeci. Dacă s-ar fi ridicat din nou în picioare, 
ar fi fost mai înalt decât ea. 

Se îndreptă spre picioarele lui și îi trase pantalonii cu mișcări 
scurte. lzmenele îl ascundeau suficient, deși îi putea vedea cu 
siguranţă forma fundului prin materialul subţire. Dar coapsele 
lui... în ziua precedentă, îi simţise mușchii nemișcaţi, dar 
studiindu-i acum... 

începeau să se atrofieze. Deja le lipsea vitalitatea sănătoasă a 
restului corpului, mușchii de sub pielea bronzată părând mai 
slăbiţi... mai subţiri. 

Cu palma pe spatele unei coapse, pipăi mușchiul de sub firele 
creţe de păr. 

Magia i se strecură din pielea ei în a lui, căutând și legănându- 
se prin sânge și os. 

Da... lipsa de mișcare începea să îl afecteze. 

Yrene își retrase mâna și îl văzu privind în direcţia ei cu mâna 
înclinată pe perna pusă sub bărbie. 

— Se distrug, nu-i așa? 

Ea nu afișă nicio emoție, ca o mască de piatră. 

— Membrele atrofiate își pot recăpăta complet forţa. Dar, da. 
Va trebui să ne concentrăm asupra modalităţilor de a le păstra 
cât de puternice putem, să le antrenăm prin procedura asta 
astfel încât, atunci când vei sta în picioare — se asigură că el 
auzi ușoara accentuare a cuvântului „când“ —, vei avea cât de 
mult sprijin posibil în ele. 

— Deci nu va fi doar vindecare, ci și antrenament. 

— Ai spus că îţi place să rămâi activ. Sunt multe exerciţii pe 
care le putem face cu o rană la coloană și care îţi vor face 
sângele și forța să curgă spre picioare, ceea ce va ajuta 
procesul de vindecare. Te voi supraveghea. 

Ea evită cuvintele alternative... „te voi ajuta“. 

Lordul Chaol Westfall nu era un bărbat care voia să fie ajutat 
de cineva. De nimeni. 

Ea făcu câţiva pași pe lângă trupul său, ca să se uite la 
coloana lui, la semnul palid și ciudat chiar de deasupra cefei, la 
primul nod proeminent al coloanei. 

Chiar și acum, puterea invizibilă care i se răsucea de-a lungul 
palmelor părea să se retragă în ea. 

— Ce fel de magie ţi-a făcut asta? 


— Contează? 

Yrene își lăsă mâna să plutească deasupra lui, dar nu-i 
permise magiei ei să îl atingă. Scrâșni din dinţi. 

— M-ar ajuta să știu cum ţi-a afectat nervii și oasele. 

El nu răspunse. Încăpăţânare tipic adarlaniană. 

Yrene insistă: 

— A fost foc... 

— Nu. 

O rană cauzată de magie. Trebuia să se fi petrecut... în 
mijlocul verii, spusese el. În ziua în care se zvonea că magia 
revenise în continentul nordic și că fusese eliberată de Aelin 
Galathynius. 

— Te luptai cu posesorii magiei care s-au întors în acea zi? 

— Nu, nu mă luptam. 

Cuvinte tăioase și scurte. 

lar ea se uită în ochii lui — la privirea lui dură. Se uită cu 
atenţie. 

Orice se întâmplase, fusese îngrozitor. Suficient încât să lase 
asemenea umbre și o astfel de reticenţă. 

Ea vindecase oameni care înduraseră orori, care nu îi puteau 
răspunde la întrebările pe care le punea. lar el poate că urmase 
ordinele măcelarului acela, dar... Yrene încercă să nu se 
strâmbe când își dădu seama ce o aștepta, ce foarte probabil 
presupusese Hafiza înainte să o trimită la el: deseori, 
vindecătoarele nu doar vindecau răni, ci... discutau. Însoţeau 
pacientul în timp ce călătoreau pe acele căi dure, întunecate. 

Și să facă asta cu e/... Yrene își alungă gândurile. Mai târziu. 
Avea să se gândească la asta mai târziu. 

închizând ochii, Yrene își desfășură magia într-un fir blând, de 
cercetare, și își puse o palmă pe steaua întinsă de pe coloana 
lui. 

Răceala se izbi în aceasta, ţepii săi străbătându-i sângele și 
oasele. Yrene se retrase ca și când ar fi fost lovită fizic. 

„Frig, întuneric, furie și agonie...” 

își încleștă maxilarul, luptând cu ecoul din oase și trimițând 
firul subţire de putere puţin mai departe în întuneric. 

Durerea trebuie să fi fost insuportabilă în momentul 
impactului. 


Yrene se opuse frigului — frigului, golului și nedreptăţii 
insinuante și nefirești. 

Nu era o magie din această lume, șopti o parte din ea. Nimic 
din ce era natural sau bun. Nimic din ce cunoștea ea, nimic din 
ce înfruntase vreodată. 

Magia îi strigă să retragă acel fir, să se îndepărteze... 

— Yrene. 

Cuvintele lui erau departe când vântul, întunericul și 
goliciunea lor vui în jurul ei... 

lar apoi acel ecou al vidului... păru să se trezească. 

Răceala o cuprinse, o arse de-a lungul membrelor și își făcu 
simțită prezenţa și mai mult, înconjurând-o. 

Yrene își aruncă magia într-o sclipire orbitoare, lumina fiind 
pură ca spuma mării. 

întunericul se retrase ca un păianjen ce se grăbea într-un colţ 
umbrit. Suficient... cât să își retragă mâna, să se retragă și să-l 
vadă pe Chaol uitându-se cu gura căscată la ea. 

Mâinile îi tremurau când și le văzu. Când privi pata albă de pe 
pielea lui bronzată. Acea prezență... își strânse magia în 
profunzimea ei, impunându-i să îi încălzească sângele și oasele, 
să o calmeze. Chiar în timp ce încerca să calmeze — o mână 
internă invizibilă îi mângâie puterea, liniștind-o. 

Yrene șopti: 

— Spune-mi ce este asta. 

Pentru că nu mai văzuse, nu mai simţise și nu mai atlase 
nimic asemănător. 

— Este în mine? 

Aceea era frică... Frica era reală în ochii lui. 

O, el știa. Ştia ce fel de putere făcuse această rană, ce ar fi 
putut pândi în ea. Ştia destule încât să se teamă. Dacă o 
asemenea putere exista în Adarlan... 

Yrene înghiţi. 

— Cred... cred că este doar... doar ecoul unui lucru mai mare, 
ca un tatuaj sau un semn. Nu e viu și totuși... Ea își îndoi 
degetele. Dacă simpla cercetare a întunericului cu magia ei 
declanșase un asemenea răspuns, atunci un atac total... Spune- 
mi ce este. Dacă trebuie să înfrunt... chestia, trebuie să știu. Tot 
ce îmi poţi spune. 

— Nu pot. 


Yrene deschise gura, dar lordul își îndreptă privirea spre ușa 
deschisă. Avertismentul ei răsună ușor. 

— Atunci vom încerca să o ocolim, afirmă ea. Ridică-te. Vreau 
să îţi inspectez gâtul. 

El se supuse, iar ea îl observă în timp ce abdomenul musculos 
îl ajută să se ridice, și apoi își legănă cu grijă picioarele spre 
podea. Bun. Faptul că nu avea doar atât de multă mobilitate, ci 
și calmul și răbdarea de a lucra cu corpul său... era un lucru 
bun. 

Yrene ţinu asta pentru ea cât se îndreptă pe picioarele care 
încă i se clătinau spre biroul unde lăsase flacoanele cu lichid 
maro — uleiuri de masaj din rozmarin și lavandă presate de pe 
proprietăţile din apropierea zidurilor Anticii și eucalipt din sudul 
îndepărtat. 

Ea alese eucaliptul, parfumul proaspăt și înăbușitor învăluind- 
o când scoase dopul flaconului și se așeză lângă el pe canapea. 
Parfumul era calmant. Pentru amândoi. 

Așezaţi amândoi pe canapea, el chiar se înălța deasupra ei — 
masa lui musculară fiind suficientă să o facă să înţeleagă de ce 
era atât de bine pregătit pentru funcţia lui. Să stea lângă el era 
altfel decât să stea deasupra lui, atingându-l. Să stea lângă un 
lord al Adarlanului... 

Yrene nu se gândi mult la asta când turnă o cantitate mică de 
ulei în palmă și își frecă mâinile ca să îl încălzească. El inspiră 
adânc, ca și când ar fi inhalat parfumul în plămâni, iar Yrene nu 
se deranjă să vorbească în timp ce îi atinse ceafa cu mâinile. 

Cu mișcări largi, îi masă și gâtul gros și umerii. 

El gemu prelung când ea trecu peste un nod dintre gât și 
umeri, sunetul vibrând în palmele ei, apoi înțepeni. 

— Scuze. 

Ea ignoră scuza, înfigându-și degetele mari în acea zonă, iar el 
scoase un alt sunet. Poate că era crud din partea ei să nu facă 
niciun comentariu referitor la ușoara lui jenă, să nu o ignore. Dar 
Yrene doar se aplecă, mișcându-și palmele pe spatele lui, 
ocolind semnul îngrozitor. 

își struni bine magia, nelăsându-și puterea să se atingă din 
nou de semn. 

— Spune-mi ce știi, îi șopti ea la ureche, obrazul fiindu-i destul 
de aproape încât să îi atingă firele din barbă. Acum. 


El aşteptă o clipă, ascultând dacă era cineva în preajmă. lar 
când mâinile lui Yrene îi mângâiară gâtul, frământându-i mușchii 
care erau destul de încordaţi încât să o facă să se crispeze, 
lordul Westfall începu să șoptească. 

* 

Spre meritul lui Yrene Towers, mâinile nu îi șovăiră imediat ce 
Chaol îi șopti la ureche ororile pe care nici măcar un zeu 
întunecat nu le putea invoca. 

Porți Wyrd, pietre Wyrd și câini Wyrd. Îi zise despre valgi, 
Erawan și prinții lui și despre coliere. Chiar și pentru el părea 
doar un basm, ceva poate șoptit de mama lui în nopțile lungi de 
iarnă din Anielle, când vântul puternic șuiera în jurul fortăreței 
din piatră. 

Nu îi spuse despre chei. Despre regele care fusese înrobit timp 
de douăzeci de ani. De înrobirea lui Dorian. Nu îi spuse cine îl 
atacase și nu îi dezvălui adevărata identitate a lui Perrington, ci 
îi povesti doar de puterea pe care o foloseau valgii, de 
ameninţarea pe care o prezentau, menţionând că se alăturaseră 
lui Perrington. 

— Deci acest... agent al demonilor... Puterea lui a fost cea 
care te-a lovit aici, spuse gânditoare Yrene aproape șoptind, 
mâna plutindu-i deasupra locului de pe coloana lui. Nu îndrăzni 
să îl atingă, evitase complet acea zonă când îl masase, ca și 
când s-ar fi temut să intre din nou în contact cu ecoul întunecat. 
Işi mișcă acum mâna spre umărul lui stâng și reluă frământarea 
minunată. El abia își reprimă geamătul la încordarea pe care i-o 
îndepărta din spatele și umerii dureroși, din braţe, gât și ceafă. 

Chaol nu știuse cât de încordate erau — cât de mult se 
epuizase antrenându-se. 

— Da, spuse el în cele din urmă, încă șoptit. A intenţionat să 
mă ucidă, dar... am fost cruțat. 

— De ce? Frica dispăruse de mult din vocea ei; mâinile nu îi 
mai tremurau, dar nici nu se încălziseră. 

Chaol își înclină capul, lăsând-o să-i maseze un mușchi atât de 
încordat încât îl făcuse să scrâșnească din dinţi. 

— Un talisman m-a protejat de un asemenea lucru malefic — 
și un strop de noroc. 

Și milă, din partea unui rege care încercase să tragă acel ultim 
pumn. Nu doar ca o favoare făcută lui, ci lui Dorian. 


Mâinile miraculoase ale lui Yrene se opriră. Ea se retrase, 
studiindu-i chipul. 

— Aelin Galathynius a distrus castelul de cleștar. Acesta a fost 
motivul pentru care a făcut-o, motivul pentru care a cucerit și 
Riftholdul? Ca să-i învingă? 

„Și tu unde erai?“, fu întrebarea ei nerostită. 

— Da. 

lar el se trezi adăugându-i la ureche, cuvintele lui fiind 
aproape un vuiet: 

— Ea, Nesryn și cu mine am lucrat împreună. Cu mulţi alţii. 

De la care nu mai avea vești și despre care nu știa unde erau. 
Plecaţi să lupte, să-și salveze teritoriile, viitorul, în timp ce el era 
aici. Incapabil măcar să obţină o audienţă privată cu un prinţ, ca 
să nu mai spună de khagan. 

Yrene se gândi. 

— Acelea sunt ororile asociate lui Perrington, spuse ea încet. 
Cu care se va lupta armata. 

Frica reveni pe chipul ei palid, dar el îi spuse cât putu din 
adevăr. 

— Da. 

— Și tu — tu vei lupta cu ei? 

El îi schiță un zâmbet amar. 

— Dacă noi doi putem să dăm de capăt problemei mele. 

„Dacă poţi face imposibilul”, adăugă el în gând. 

Dar ea nu îi zâmbi. Se retrase pe canapea, evaluându-l, 
precaută și distantă. Pentru o clipă, el crezu că avea să spună 
ceva, să-l întrebe ceva, dar ea doar scutură din cap. 

— Am multe de studiat. Înainte să îndrăznesc să merg mai 
departe. Ea gesticulă spre spatele lui, iar el își dădu seama că 
era încă în izmene. 

Chaol își reprimă impulsul de a se întinde spre haine. 

— Este un risc... pentru tine? Dacă era... 

— Nu știu. Eu... chiar nu am mai întâlnit așa ceva. Aș vrea să 
studiez problema înainte să încep să te tratez și să fac un 
program de exerciţii. Trebuie cercetez în biblioteca din Torre în 
seara asta. 

— Bineînţeles. Dacă nenorocita de rană i-ar fi rănit pe 
amândoi, ar fi refuzat. El nu știa ce naiba avea să facă, dar ar fi 


refuzat să o lase să îl atingă. Cât despre risc, despre efort... Nu 
mi-ai spus niciodată cât costă. Ajutorul tău. 

Trebuia să fie mare dacă o trimiseseră pe cea mai bună, dacă 
era atât de pricepută... 

Yrene se încruntă. 

— Dacă vrei, orice donaţie poate fi făcută ca să ajute la 
întreţinerea clădirii și a personalului din Torre, dar nu am niciun 
tarif, nicio așteptare. 

— De ce? 

Ea băgă mâna în buzunar când se ridică. 

— Darul acesta mi l-a dat Silba. Nu este corect să taxez ce mi 
s-a dat pe gratis. 

Silba — Zeița Vindecării. 

El cunoscuse o altă tânără binecuvântată de zei. Nu era de 
mirare că amândouă aveau un astfel de foc nestăpânit în ochi. 

Yrene luă flaconul cu ulei frumos mirositor și începu să își 
adune lucrurile. 

— De ce ai hotărât să te întorci ca să mă ajuţi? 

Yrene se opri, corpul ei zvelt devenind rigid. Apoi se întoarse 
spre el. 

Un vânt adie din grădină, suflându-i printre șuviţele încă 
ridicate pe jumătate, pe piept și umeri. 

— M-am gândit că tu și căpitanul Faliq veţi folosi refuzul meu 
împotriva mea într-o zi. 

— Nu plănuim să locuim aici o veșnicie. 

Indiferent de ce altceva insinuase ea. 

Yrene ridică din umeri. 

— Nici eu. 

Ea își strânse restul lucrurilor și se îndreptă spre ușă. 

El o opri cu următoarea întrebare. 

— Ai de gând să te întorci? 

„în Fenharrow? în iad?“, continuă el în minte, fără să pronunţe 
cuvintele. 

Yrene se uită spre ușă, la servitorii care ascultau, așteptând 
pe holul de dincolo. 

— Da. 

Ea nu își dorea doar să se întoarcă în Fenharrow, ci să și ajute 
în război. Pentru că în războiul acesta, prezenţa vindecătoarelor 
avea să fie necesară. Cu disperare. Nu era de mirare că se 


albise la ororile pe care i le șoptise el la ureche. Nu din cauza a 
ceea ce ar fi înfruntat, ci și din cauza a ceea ce ar fi putut să o 
ucidă. 

Și chiar dacă faţa tot îi era palidă, când îi observă sprânceana 
ridicată, ea adăugă: 

— Asta trebuie să fac. Cu tot ce mi s-a dăruit — cu toată 
bunătatea care mi s-a arătat. 

Se gândi să o avertizeze să rămână aici, în siguranţă și 
protejată, dar observă în ochii ei că nu voia să vorbească despre 
asta. Probabil că și alții o avertizaseră să nu plece. Poate că o 
făcuseră se îndoiască de ea, doar un pic. 

Așadar, Chaol spuse în schimb: 

— Căpitanul Faliq și cu mine nu suntem genul de oameni care 
ti-ar purta pică — care să încerce să te pedepsească pentru 
asta. 

— Ai servit un om care a făcut astfel de lucruri. 

„Și probabil ai acţionat în numele lui“, gândi ea. 

— M-ai crede dacă ţi-aș spune că și-a lăsat munca murdară 
altora de sub comanda mea, iar mie deseori nu mi s-a spus? 

Expresia ei îi zise suficient. Ea întinse mâna spre mânerul ușii. 

— Am știut, spuse el încet, că a făcut și făcea lucruri de 
nedescris. Am știut că armata a încercat să lupte împotriva lui 
când eram copil, iar el a înfrânt-o. Eu, ca să devin căpitan, a 
trebuit să renunţ la anumite... privilegii. Bunuri. Am făcut-o de 
bunăvoie, pentru că principala mea grijă era protejarea 
viitorului. Dorian. Chiar și când eram copii, știam că el nu 
seamănă cu tatăl lui. Ştiam că îl așteaptă un viitor mai bun, 
dacă puteam să mă asigur că Dorian trăiește destul de mult. 
Adică nu doar că trăiește, ci și că supraviețuiește emoţional. 
Asta dacă are un aliat, un prieten adevărat în curtea cu vipere. 
Niciunul din noi nu era destul de mare, de puternic ca să îi 
provoace pe tatăl lui. El a văzut ce s-a întâmplat cu cei care 
vorbeau despre răscoală. Ştiam că dacă eu, dacă e/ ar ieși din 
rând, tatăl său l-ar ucide, chiar dacă era moștenitorul lui. 
Așadar, am râvnit după stabilitate și siguranţă politică. 

Chipul lui Yrene nu se schimbase, nu se îmblânzise și nu 
devenise mai dur. 

— Ce s-a întâmplat? 


Chaol se întinse, în sfârșit, spre cămașă. Era potrivit că i se 
destăinuise parţial cât rămăsese aici, mai mult dezbrăcat, gândi 
el. 

— Am cunoscut pe cineva care ne-a condus pe toţi pe o cale 
căreia m-am opus până ce ne-a costat mult pe mine și pe alţii. 
Prea mult. Așadar, poţi să mă privești cu indignare, Yrene 
Towers, și nu te voi condamna pentru asta. Dar crede-mă când 
îţi spun că în Erilea nu există nimeni care să mă deteste mai 
mult decât o fac eu. 

— Din cauza căii pe care te-ai văzut forţat să mergi? 

El își trase cămașa peste cap și se întinse spre pantaloni. 

— Pentru că m-am opus acelei căi — pentru greșelile pe care 
le-am făcut în timpul acesta. 

— Şi pe ce cale ești acum? Cum își va croi viitorul Mâna 
Adarlanului? Nu îl întrebase nimeni asta. Nici măcar Dorian. 

— Încă învăţ, încă... decid, recunoscu el. Dar începe cu 
alungarea lui Perrington și a valgilor din patria noastră. 

Ea reținu cuvântul „noastră” și își mușcă buza, ca și când i-ar 
fi simţit gustul. 

— Ce s-a întâmplat, mai exact, în mijlocul verii? 

El fusese vag. Nu îi spusese despre atac, zilele și lunile de 
dinainte, despre urmări. 

Imaginea încăperii îi licări în minte — un cap rostogolindu-se 
pe marmură, Dorian ţipând. Se împleti cu o alta, în care Dorian 
stătea lângă tatăl său, cu chipul rece ca moartea și mai crud 
decât orice nivel din ţinutul lui Hellas. 

— Ti-am spus ce s-a întâmplat, zise el ferm. 

Yrene îl studie, jucându-se cu cureaua sacului ei greu din 
piele. 

— Înfruntarea consecinţelor emoţionale ale rănii tale va face 
parte din procesul acesta. 

— Nu trebuie să înfrunt nimic. Știu ce s-a întâmplat înainte, în 
timpul și după aceea. 

Yrene rămase perfect nemișcată, acei ochi prea bătrâni fiind 
complet netulburaţi. 

— Vom vedea. 

Provocarea pluti în aerul dintre ei, iar lui Chaol groaza i se 
adună în stomac și cuvintele i se închegară în gură când ea se 
întoarse și plecă. 


CAPITOLUL 9 

Două ore mai târziu, cu capul sprijinit de marginea căzii 
cioplite în podeaua din piatră a imensei peșteri de sub Torre, 
Yrene se uită în întunericul care pândea la înălțime. 

Pântecul era aproape gol după-amiaza. Singurii tovarăși erau 
susurul izvoarelor termale care curgeau prin zecile de bazine 
construite în podeaua peșterii și picuratul apei din stalactitele 
zimţate, ce aterizau pe nenumăratele clopote atârnate de 
lanţuri între stâlpii din piatră albă care se ridicau din roca veche. 

Lumânările fuseseră puse în firide naturale sau îngrămădite la 
ambele capete ale fiecărei căzi scufundate, poleind aburul 
sulfuros și făcând bufniţele sculptate în fiecare zid și stâlp să 
pâlpăie. 

Cu o pânză moale care îi ferea capul de marginea neiertătoare 
de piatră a căzii, Yrene inspiră aerul dens al Pântecului și îl 
urmări ridicându-se și dispărând în întunericul clar și rece de 
deasupra. Peste tot în jurul ei răsună un ţiuit ascuţit, întrerupt 
ocazional de note clare. 

Nimeni din Torre nu știa cine adusese prima dată diversele 
clopote din argint, sticlă și bronz în sala deschisă a Pântecului 
Silbei. Unele clopote fuseseră acolo de atât de mult timp, încât 
erau acoperite cu depozite de minerale, sunetul lor la picuratul 
apei din stalactite fiind acum doar un zgomot înăbușit. Dar era 
tradiţia — una la care participase Yrene — ca fiecare nouă 
ucenică să aducă un clopot. Să-și aibă numele și data intrării în 
Torre gravate pe acesta, iar apoi să îi găsească un loc înainte să 
se scufunde în apele clocotitoare ale podelei Pântecului. 
Clopotul trebuia să atârne pentru veșnicie, oferind muzică și 
îndrumare tuturor vindecătoarelor care veneau apoi, vocile 
celorlalte clopote cântându-le pentru totdeauna. 

Și având în vedere cât de multe vindecătoare trecuseră prin 
sălile din Torre, numărul de clopote mici și mari care atârnau 
acum prin spaţiu... Toată încăperea, aproape de mărimea marii 
săli a khaganului, era plină de dangăte răsunătoare amestecate. 
Un vuiet constant îi umplu mintea și oasele lui Yrene cât se 
scăldă în căldura încântătoare. 

Un vechi arhitect descoperise izvoarele termale de sub Torre 
și construise o reţea de bazine cioplite în podea astfel încât apa 
să curgă între ele, un șuvoi constant de căldură și mișcare. 


Yrene își ţinu mâna pe una dintre deschizăturile din partea 
laterală a căzii, lăsând apa să i se unduiască printre degete în 
drum spre deschizătura din capătul celălalt, ca să se verse din 
nou în șuvoi — și în inima adormită a pământului. 

Yrene inspiră din nou adânc, dându-și la o parte părul umed 
lipit de frunte. Se spălase înainte să intre în cadă, așa cum li se 
cerea tuturor, într-una dintre anticamerele mici din afara 
Pântecului, ca să se curețe de praful, sângele și petele lumii de 
deasupra. O ucenică o așteptase cu un halat subţire de culoarea 
lavandei — culoarea Silbei — pe care să îl poarte Yrene în 
Pântec, iar ea îl pusese lângă bazin și intrase goală, doar cu 
inelul mamei sale pe deget. 

în șuvoiul învolburat, Yrene își ridică mâna și studie inelul, 
felul în care lumina învăluia aurul și se estompa în granat. Peste 
tot împrejur, clopotele  răsunau, zumzăiau și  șuierau, 
amestecându-se cu clipocitul apei până ce ea pluti într-un râu 
de sunete vioaie. 

Apa — elementul Silbei. Să te scalzi în apele sacre de aici, 
neatinse de lumea de deasupra, însemna să intri în sufletul 
Silbei. Yrene știa că nu era singura vindecătoare care încercase 
apele și căreia i se păruse că, într-adevăr, se culcușise în 
căldura pântecului Silbei. Ca și când spaţiul fusese creat doar 
pentru ele. 

lar întunericul de deasupra ei... era diferit de ce văzuse în 
corpul lordului Westfall. Opusul acelui întuneric. Cel de deasupra 
era al creaţiei, al odihnei, al gândului neformulat. 

Yrene se uită în pântecul Silbei și simţi ceva holbându-se la ea 
în timp ce se gândea la tot ce îi spusese lordul Westfall. 

Lucruri ieșite din coșmarurile antice. Lucruri din alt ţinut. 
Demoni. Magie întunecată. Gata să se dezlănţuie asupra patriei 
ei. Chiar și în apele calde și liniștitoare, sângele lui Yrene se răci. 

Pe câmpurile de luptă îndepărtate din nord, se așteptase să 
trateze răni provocate de înjunghieri, de săgeți, și fracturi. Se 
așteptase să trateze orice boală care se răspândea în taberele 
armatei, mai ales în timpul lunilor mai friguroase. 

Nu răni cauzate de creaturi care distrugeau și trupul și 
sufletul, care își foloseau ghearele, dinţii și otrava. Puterea 
malefică din jurul rănii de la coloana lui... Nu era vorba despre 
vreun os fracturat sau nervi distruși. Ei bine, tehnic vorbind, era 


și asta, dar ceea ce cu siguranţă avea legătură cu rana era 
magia întunecată. 

Ea tot nu putea alunga senzaţia insinuantă, sentimentul că se 
agitase și se trezise ceva înăuntrul ei. 

Sunetul clopotelor pluti și amuţi, făcându-i mintea să se 
relaxeze, să se deschidă. 

în seara aceea, avea să se ducă la bibliotecă, să vadă dacă 
exista vreo informaţie cu privire la tot ce afirmase lordul, dacă, 
înaintea ei, cineva avusese probabil vreo idee despre rănile 
făcute de magie. 

Totuși nu era o rană care să se bazeze doar pe tratamentul 
oferit de ea. 

Ea îi sugerase lucrul acesta înainte să plece. Dar să se lupte 
cu ceea ce era în el... „Cum?“ 

Yrene șopti cuvântul în abur și întuneric, în bolborositul liniștit. 

încă își vedea firul magiei retrăgându-se, încă simţea repulsia 
puterii demonice, opusul a ceea ce era ea, a ceea ce era magia 
ei. În întunericul care plutea deasupra, vedea totul. În 
întunericul mult deasupra, ascuns în pântecul pământean al 
Silbei... aceasta o chema. 

Ca și când ar fi spus: „Trebuie să intri unde ţi-e frică să 
mergi“. 

Yrene înghiţi. Să se adâncească în putul purulent de putere 
care se prinsese de spatele lordului... 

„Trebuie să intri“, îi șopti întunericul plăcut, apa susurând 
împreună cu acesta în timp ce curse în jurul ei și dincolo de ea, 
ca și când ar fi înotat în venele Silbei. 

„Trebuie să intri“, auzi din nou, întunericul de deasupra 
părând să se întindă, să se apropie. 

Yrene îl lăsă să o cuprindă și își permise să privească mai 
departe, să se miște mai profund în acel întuneric. 

să lupte cu forța purulentă din lord, să riște pentru un test al 
Hafizei, să riște pentru un fiu al Adarlanului, când poporul ei era 
atacat sau se lupta în războiul de departe și care o întârzia în 
fiecare zi... „Nu pot.“ 

„Nu vrei“, o provocă întunericul minunat. 

Yrene ezită. Îi promisese Hafizei să rămână, să îl vindece, dar 
ce simţise azi... ar fi putut dura un timp incalculabil. Asta dacă 
ar fi găsi măcar o cale să îl ajute. Îi promisese să îl vindece și, cu 


toate că unele răni cereau vindecătoarei să își însoţească 
pacientul într-o zonă înspăimântătoare, rana lui... 

întunericul păru să se retragă. 

„Nu pot“, insistă Yrene. 

Nu mai primi niciun răspuns. Distant, ca și când ea ar fi fost 
acum departe, se auzi un clopot, clar și pur. 

Sunetul o făcu pe Yrene să clipească, lumea recăpătându-i 
atenţia. Își simţi din nou membrele și suflul, ca și când până 
atunci ar fi plutit deasupra lor. 

Privi în întuneric și văzu doar negru uniform și învăluitor. Un 
spaţiu gol, ca și când ar fi fost părăsit. Ceva fusese acolo și 
dispăruse ca și când ea l-ar fi respins, ca și când l-ar fi 
dezamăgit. 

Yrene ameţi ușor când se ridică, întinzându-și membrele care 
îi înţepeniseră puţin, chiar și în apa bogată în minerale. Cât timp 
se scăldase? 

își masă braţele ude, inima bătându-i cu putere când scrută 
întunericul, ca și când tot ar fi putut avea un alt răspuns pentru 
ce trebuia să facă, pentru ce o aștepta. O alternativă. 

Nu primi niciuna. 

Un sunet străbătu peștera, nerăsunând clar, ci prelingându-se, 
sau pleoscăind. Se auzi o inspiraţie tăcută și tremurată. 

Yrene se întoarse, apa picurând de pe șuviţele rebele care-i 
scăpaseră din cocul din vârful capului și văzu că, la un moment 
dat, în Pântec intrase o altă vindecătoare, ocupând cada din 
capătul opus al rândurilor paralele care flancau laturile încăperii. 
Cu vălurile plutitoare de abur, era aproape imposibil să o 
identifice, deşi Yrene oricum nu știa numele tuturor 
vindecătoarelor din Torre. 

Sunetul străbătu din nou Pântecul, iar Yrene se ridică mai 
mult, sprijinindu-se cu mâinile de podeaua rece și neagră când 
ieși din apă. Aburul i se învolbură pe piele când se întinse spre 
halatul subţire pe care și-l legă în talie, materialul lipindu-se de 
corpul ud. 

Regulile Pântecului erau bine stabilite. Era un loc pentru 
izolare, pentru liniște. Vindecătoarele intrau în ape ca să se 
reconecteze cu Silba, să se echilibreze. Unele căutau îndrumare; 
unele iertare, altele căutau o eliberare de emoţiile unei zile 


grele pe care nu le puteau afișa pacienţilor, pe care, probabil, 
nu le puteau arăta nimănui. 

Și chiar dacă Yrene știa că vindecătoarea din partea cealaltă a 
Pântecului avea dreptul la spaţiul ei, chiar dacă era pregătită să 
plece și să îi ofere vindecătoarei intimitate ca să plângă... 

Femeii îi tremurară umerii și se mai auzi un suspin înăbușit. 

Pășind aproape neauzită, Yrene se apropie de vindecătoarea 
din cadă. Îi văzu lacrimile pe chipul tânăr — pielea era de un 
cafeniu deschis și părul blond-roșcat erau aproape identice cu 
ale lui Yrene. Văzu tristeţea din ochii roși etici ai femeii când se 
uită la întunericul de deasupra, lacrimile prelingându-se de pe 
bărbia îngustă în apa unduitoare. 

Erau răni care nu puteau fi vindecate. Boli pe care nici măcar 
puterea vindecătoarelor nu le puteau opri, dacă erau prea 
înrădăcinate. Dacă ele veniseră prea târziu, dacă nu 
observaseră semnele potrivite. 

Vindecătoarea nu se uită la ea când Yrene se așeză tăcută 
lângă cada ei, îndoindu-și genunchii la piept înainte să o ia de 
mână și să își împletească degetele cu ale ei. 

Așadar, Yrene rămase acolo, ţinând-o de mână pe 
vindecătoare în timp ce ea plânse încet, aburul plutitor 
umplându-se de sunetul clopotelor. 

După câteva minute, femeia din cadă șopti: 

— Ea avea trei ani. 

Yrene strânse mâna udă a vindecătoarei. Nu avea cuvinte ca 
să o liniștească, să o calmeze. 

— Aș vrea... vocea femeii se sparse, tremurând din toate 
încheieturile, lumina lumânărilor zbenguindu-se pe pielea palidă. 
Câteodată îmi doresc să nu fi primit niciodată acest dar. 

Yrene se opri la acele cuvinte. 

Femeia își întoarse, în sfârșit, capul și se uită atent la chipul lui 
Yrene, cu un licăr de recunoștință în privire. 

— Simţi vreodată asta? Era o întrebare dură, neașteptată. 

Nu. Nu o simţise. Niciodată. Nici măcar când fumul sacrificiului 
mamei ei îi înțepase ochii și știa că nu putea face nimic pentru a 
o salva. Nu urâse niciodată darul primit, pentru că în toţi acești 
ani nu fusese niciodată singură datorită lui. Chiar dacă magia 
dispăruse din patria ei, Yrene tot o simţise, ca pe o mână caldă 
care o ţinea de umăr. Era o amintire a naturii ei, a locului din 


care venise, un fir viu spre nenumăratele generații de femei din 
familia Towers care merseseră pe această cale înaintea ei. 

Vindecătoarea căută în ochii lui Yrene răspunsul pe care îl 
voia. Răspunsul pe care Yrene nu i-l putea da. Așadar, Yrene 
doar strânse din nou mâna femeii și se uită în întuneric. 

„Trebuie să intri acolo unde îţi este frică să mergi.“ 

Yrene știa ce trebuia să facă. Și își dori să nu fi știut. 

— Ei bine? Yrene te-a vindecat deja? 

Așezat la masa din marea sală a khaganului, Chaol se întoarse 
spre locul în care prinţesa Hasar stătea la câteva scaune 
distanţă. Un vânt rece care mirosea a ploaie intră pe ferestrele 
deschise ca să agite steagurile albe ale morţii ce atârnau de 
partea superioară a ramelor. 

Kashin și Sartaq se uitară spre ei — cel din urmă încruntându- 
se dezaprobator la sora lui. 

— Oricât de talentată ar fi Yrene, spuse precaut Chaol, 
conștient că mulţi ascultau chiar fără să îi vadă, suntem doar în 
fazele de început a ceea ce, foarte probabil, va fi un proces 
lung. A plecat în după-amiaza asta ca să studieze la biblioteca 
din Torre. 

Buzele lui Hasar se unduiră într-un zâmbet otrăvit. 

— Ce noroc pe capul tău că ne vom bucura de compania ta 
pentru o vreme. 

Ca și când el ar fi fost dispus să rămână aici încă o clipă. 

Dar Nesryn răspunse, radiind încă de la orele petrecute din 
nou cu familia ei în acea după-amiază: 

— Orice șansă de a crea legături între teritoriile noastre este o 
bucurie. 

— Într-adevăr, fu tot ce spuse Hasar și se întoarse să-și 
ciugulească mâncarea din farfurie, cu roșii și bame, care se 
răcise. 

lubita ei nu se vedea nicăieri — dar nici Yrene. Frica 
vindecătoarei de mai devreme... el aproape reușise să o simtă 
în aer. Dar voinţa și temperamentul o calmaseră, presupuse 
Chaol. Se întrebă care avea să câștige până la urmă. 

într-adevăr, o mică parte din el spera ca Yrene să stea 
departe, chiar dacă doar pentru a evita ce insinuase atât de 
mult că aveau să facă: să discute. Să discute despre unele 
lucruri. Despre el. 


A doua zi, urma să îi spună clar că se putea vindeca foarte 
bine și fără asta. 

Câteva minute lungi, Chaol rămase în tăcere observându-i pe 
cei de la masă și pe servitorii care treceau repede pe acolo. Pe 
străjerii de la ferestre și boite. 

Carnea tocată de miel îi pică greu la stomac atunci când le 
văzu uniformele și felul în care stăteau mândri. La câte mese 
fusese el însuși poziționat lângă uși sau în curte, monitorizându- 
și regele? De câte ori își mustrase oamenii din cauza lenei și a 
discuţiilor dintre ei și îi repartizase în posturi de pază mai puţin 
importante? 

Unul dintre străjerii khaganului îi observă privirea și dădu 
scurt din cap. 

Chaol își mută repede privirea, palmele transpirându-i, dar se 
forță să observe în continuare chipurile din jurul lui, ce purtau, 
cum se mișcau și cum zâmbeau. 

Nicio urmă — niciuna — de vreo forţă blestemată, trimisă fie 
din Morath, fie din altă parte. Nicio urmă în afară de steagurile 
albe în onoarea prinţesei lor pierdute. 

Aelin afirmase că valgii duhneau, iar el le văzuse sângele 
curgând negru din venele muritoare de nenumărate ori, dar fără 
să ceară tuturor din această sală să își taie mâinile... 

De fapt, nu era o idee rea — dacă putea obţine o audienţă cu 
khaganul ca să îl convingă să dea ordinul. Ca să observe pe 
oricine ar fi fugit sau ar fi căutat scuze. 

O audienţă cu khaganul ca să îl convingă de pericol și poate 
să facă un oarecare progres cu această alianţă, astfel încât 
prinții și prinţesele din jurul lui să nu poarte niciodată colierul 
valgilor și ca aceia dragi lor să nu afle nicicând cum era să le 
privească feţele și să nu vadă decât o cruzime antică rânjind la 
ei. 

Chaol inspiră ca să se calmeze și se aplecă înainte, spre locul 
în care khaganul, la câteva scaune distanţă, era adâncit în 
conversaţie cu un vizir și prinţesa Duva. 

Cea care era acum cea mai mică fiică a khaganului părea să 
urmărească mai mult decât să participe și, chiar dacă faţa-i 
drăgălașă era îmblânzită de un zâmbet suav, ochii ei nu ratau 
nimic. Doar când vizirul făcu o pauză ca să soarbă din vin și 


Duva se întoarse spre soţul ei tăcut din stânga, Chaol își drese 
vocea și îi spuse khaganului: 

— Îţi mulţumesc din nou, Mare Khagan, pentru că mi-ai oferit 
serviciile vindecătoarelor tale. 

Khaganul își îndreptă ochii obosiţi și duri spre el. 

— Nu sunt ale mele mai mult decât sunt ale tale, lord Westfall. 

Se întoarse spre vizir, care se încruntă la Chaol pentru că îi 
întrerupsese. 

Dar Chaol spuse: 

— Speram că poate îmi va fi acordată onoarea de a discuta în 
particular. 

Nesryn îl înghionti cu cotul în semn de avertisment când 
liniștea învălui masa. Chaol refuză să își ia privirea de la 
bărbatul din fața lui. 

— Poţi discuta asemenea lucruri cu Superiorul Vizirilor, care 
îmi face programul zilnic, fu tot ce spuse khaganul și făcu semn 
din cap spre un bărbat cu ochi ageri care supraveghea totul din 
partea cealaltă a mesei. O privire la zâmbetul Superiorului 
Vizirilor îi spuse lui Chaol că întâlnirea nu avea să fie 
programată. Singura mea grijă e să-mi ajut soţia să depășească 
suferința. Licărul de tristețe din ochii khaganului nu era fals. 
Intr-adevăr, soţia khaganului nu era la masă, și nici măcar nu îi 
fusese păstrat un loc. 

Tunetul distant bubui în tăcerea care urmă. Nu era timpul să 
insiste. Un bărbat care suferea pentru un copil pierdut... Ar fi 
fost nepotrivit să insiste. Și o grosolănie imensă. 

Chaol își plecă bărbia. 

— lartă-mă că intervin în acest moment dificil. 

El ignoră rânjetul care-i strâmbă chipul lui Arghun în timp ce 
prinţul se uită în direcţia tatălui său. Duva, cel puţin, îi oferi un 
zâmbet compătimitor, ca și când ar fi spus: „Nu ești primul care 
a fost refuzat. Acordă-i timp“. 

Chaol dădu ușor din cap spre prinţesă înainte să revină la 
mâncarea lui. Dacă khaganul era hotărât să îl ignore, cu sau 
fără suferinţa prin care trecea... poate că erau alte căi de a 
transmite informaţiile. 

Alte căi de a-i câștiga sprijinul. 

Chaol se uită la Nesryn. Când se întorsese înainte de cină, îi 
spusese că nu reușise să îl găsească pe Sartaq în dimineaţa 


aceea. lar acum, cu prinţul așezat în faţa lor, sorbind din vin, 
Chaol se trezi spunând nonșalant: 

— Am aflat că rukul tău legendar, Kadara, este aici, prinţe. 

— Groaznic animal, șopti Hasar uitându-se fără tragere de 
inimă în bârnele ei, făcându-l pe Sartaq să zâmbească. 

— Hasar încă suferă deoarece Kadara a încercat să o mănânce 
când s-au întâlnit prima dată, mărturisi Sartad. 

Hasar își dădu ochii peste cap, deși un licăr de amuzament îi 
strălucea în privire. 

Kashin spuse de la câteva scaune distanţă: 

— O puteai auzi ţipând din port. 

Spre surprinderea lui Chaol, Nesryn întrebă: 

— Pe prinţesă sau pe ruk? 

Sartaq râse, un sunet viu, iar ochii reci i se luminară. Hasar îi 
aruncă o privire de avertisment lui Nesryn înainte de a se 
întoarce spre vizirul de lângă ea. 

Kashin îi zâmbi lui Nesryn și șopti: 

— Pe amândouă. 

Lui Chaol îi scăpă un chicot, deși îl stăpâni la încruntarea lui 
Hasar. Nesryn zâmbi, înclinându-și capul în semn de scuze spre 
prinţesă. 

Totuși, Sartaq îi privi atent peste marginea pocalului său 
auriu. Chaol întrebă: 

— Zbori mult cu Kadara cât timp ești aici? 

Sartaq nu pierdu nicio clipă când dădu din cap. 

— Cât de des pot, de obicei aproape de răsărit. Am fost în 
zbor chiar după micul dejun de azi și, din fericire, m-am întors la 
timp pentru cină. 

Hasar mormăi spre Nesryn fără să își mute privirea de la 
vizirul care îi cerea atenţia: 

— Nu a ratat nicio masă în viaţa lui. 

Kashin râse zgomotos încât până și khaganul din partea 
cealaltă a mesei se uită la ei, Arghun încruntându-se 
dezaprobator. Când râseseră nobilii ultima dată de la moartea 
surorii lor? După chipul încordat al khaganului, probabil trecuse 
o vreme. 

Dar Sartaq își aruncă o șuviţă lungă peste umăr înainte să își 
mângâie stomacul plat și ferm de sub hainele elegante. 


— De ce crezi că vin aici atât de des, soră, dacă nu pentru 
mâncarea bună? 

— Ca să complotezi? întrebă drăgălaș Hasar. 

Zâmbetul lui Sartaq dispăru. 

— Măcar dacă aș avea timp pentru asemenea lucruri. 

O umbră păru să traverseze chipul lui Sartaq — iar Chaol 
observă unde se îndreptă privirea prinţului: spre steagurile albe 
care fluturau încă de la ferestre, puse la înălțime pe zidurile 
sălii, acum agitate de vântul care sigur prevestea o furtună. Era 
un bărbat care își dorea, probabil, să fi avut mai mult timp 
pentru lucrurile importante din viaţa lui. 

Nesryn întrebă un pic mai încet: 

— Zbori în fiecare zi, prinţe? 

Sartaq își mută privirea de la steagurile ridicate pentru 
moartea surorii lui mai mici ca să o evalueze pe Nesryn. Era mai 
mult un războinic decât un curtean, totuși el dădu din cap — ca 
răspuns la cererea nerostită. 

— Da, căpitane. 

Când Sartaq se întoarse ca să răspundă unei întrebări din 
partea Duvei, Chaol făcu un schimb de priviri cu Nesryn — fu 
suficient ca să-și transmită ordinul. 

„Să fii în cuib la răsărit. Află de partea cui este în acest 
război.” 

CAPITOLUL 10 

O furtună de vară își făcu simțită prezența dinspre Marea 
îngustă chiar înainte de miezul nopţii. 

Chiar dacă era ascunsă în biblioteca întinsă de la baza turnului 
Torre, Yrene simţi fiecare tremur al tunetului. Licărele 
ocazionale ale fulgerelor pătrunseră pe coridoarele înguste ale 
depozitelor și sălilor, urmate de vântul care se strecură prin 
crăpăturile pietrei albe, făcând lumânările să se stingă în urma 
lui. Majoritatea erau protejate în lămpi din sticlă, cărţile și 
papirusurile fiind prea preţioase ca să riște cineva o flacără 
deschisă. Dar vântul le găsi și pe ele acolo — și făcu lămpile de 
sticlă care atârnau de tavanul boltit să se clatine și să scârțâie. 

Așezată la un birou de stejar clădit într-o firidă departe de 
luminile mai strălucitoare și zonele mai aglomerate ale 
bibliotecii, Yrene urmări lampa de metal legănându-se de bolta 
de deasupra ei în vântul furtunii. Stele și semiluni fuseseră 


decupate din părţile laterale și umplute cu sticlă colorată care 
arunca pete albastre, roșii și verzi pe zidul din piatră din faţa ei. 
Petele se înălţau și coborau, ca o mare vie de culori. 

Tunetul bubui atât de puternic încât ea tresări, scaunul vechi 
pe care stătea scârțâind. 

Drept răspuns se auziră câteva strigăte și chicote feminine. 

Erau ucenicele — studiau până târziu pentru examinările din 
săptămâna următoare. 

Yrene râse mai mult în sinea ei și scutură din cap când se 
concentră din nou asupra testelor pe care Nousha le scosese 
pentru ea în urmă cu câteva ore. 

Yrene și bibliotecara-șefă nu fuseseră niciodată apropiate, iar 
Yrene cu siguranţă nu era înclinată să o caute pe femeie dacă o 
zărea în sala de mese, dar... Nousha vorbea fluent cincisprezece 
limbi, unele moarte, și fusese instruită în celebra bibliotecă 
Parvani de pe coasta vestică, ascunsă printre tărâmurile bogate 
în mirodenii de dincolo de Balruhn. Până și marele drum care 
lega Balruhn de un alt drum similar, Calea Surorilor, principala 
arteră care străbătea continentul și pleca din Antica ajungând 
până în Tigana, fusese numit Drumul învăţaţilor. 

Balruhn era cunoscut ca Orașul Bibliotecilor. Dacă Torre 
Cesme era tărâmul vindecătoarelor, Parvani era tărâmul 
cunoașterii. 

Yrene nu știa ce o adusese pe Nousha aici în urmă cu câţiva 
zeci de ani sau ce îi oferise Torre ca să rămână, dar ea era o 
resursă nepreţuită. Și, cu toată natura ei aparent neprietenoasă, 
Nousha îi găsise întotdeauna lui Yrene informaţiile care îi 
trebuiau, indiferent de cât de deplasată era cererea. 

în seara aceasta, femeia nu păruse mulţumită când Yrene o 
abordase în sala de mese, scuzele zburându-i de pe buze pentru 
că o întrerupsese de la masă. Yrene poate că ar fi așteptat până 
dimineaţă, dar a doua zi trebuia să participe la lecţii și să îl 
viziteze pe lordul Westfall după aceea. 

Nousha se întâlnise aici cu Yrene după ce terminase de 
mâncat și ascultase, cu degetele lungi îndoite în faţa mantiei 
lungi de culoare gri, povestea ei și a nevoilor ei. 

îi trebuiau informaţii. Orice putea găsi. 


Răni cauzate de demoni, de magia neagră, răni din surse 
nefirești, care lăsau urme, dar nu păreau să continue să 
răvășească victima. Răni care lăsau urme, dar nicio cicatrice. 

Nousha le găsise. Teancuri și teancuri de cărţi și papirusuri, pe 
care le adunase în tăcere pe birou. Unele erau în limba halha. 
Unele în limba maternă a lui Yrene. Unele în eyllwe. Unele 
erau... 

Yrene se scărpină când se uită la papirusul pe care îl fixase cu 
pietre netede de onix din borcanul pus pe fiecare birou al 
bibliotecii. 

Chiar și Nousha mărturisise că nu recunoștea semnele ciudate 
— un fel de rune. De unde erau, nici ea nu știa, ci doar că 
papirusurile fuseseră ascunse lângă volumele în limba eyllwe la 
un nivel al bibliotecii atât de adânc în subteran, încât Yrene nu 
se aventurase niciodată acolo. 

Tânăra își trecu degetele peste semnele din faţa ei, 
conturându-le liniile drepte și buclele. 

Pergamentul era vechi și Nousha ameninţase să o jupoaie de 
vie pe Yrene dacă îl păta cu mâncare, apă sau băutură. Când 
Yrene întrebase cât de vechi era, Nousha scuturase din cap. 

„O sută de ani?“, întrebase Yrene. 

Nousha ridicase din umeri și spusese că, judecând după loc, 
tipul de papirus și pigmentul cernelei, era de zece ori mai vechi. 

Yrene se crispă la hârtia pe care o atingea atât de flagrant și 
luă greutăţile din piatră de pe colţuri. Niciuna dintre cărţile în 
limba ei nu îi oferise nimic de valoare — mai mult avertismente 
băbești despre deochi și spirite ale aerului și putregaiului. 

Nimic asemănător celor descrise de lordul Westfall. 

Un clinchet slab și distant răsună în obscuritatea din dreapta 
ei, iar Yrene își ridică fruntea, scrutând întunericul, pregătindu- 
se să sară pe scaun la primul semn al unui șoarece care alerga. 

Părea că nici îndrăgitele pisici Baast ale bibliotecii — treizeci și 
șase de femele, nici mai mult, nici mai puţin — nu puteau omori 
toate rozătoarele, în ciuda numelui lor de zeiță războinică. 

Yrene scrută din nou întunericul din dreapta ei, crispându-se și 
dorindu-și să poată chema una dintre pisicile cu ochi de 
culoarea berilului ca să plece la vânătoare. 

Dar nimeni nu chema vreodată o pisică Baast. Ele apăreau 
când și unde voiau, și nicio clipă mai devreme. 


Pisicile Baast locuiseră în biblioteca din Torre de la întemeie 
rea acesteia și totuși nimeni nu știa de unde veniseră sau cum 
erau înlocuite când mureau. Fiecare era la fel de unică precum 
orice om. Doar ochii de culoarea berilului erau aceiași la toate. 
În plus, toate erau la fel de înclinate să se ghemuiască într-o 
poală pe cât evitau complet compania. Unele dintre 
vindecătoare, tinere și bătrâne, spuneau că pisicile puteau trece 
prin umbre ca să apară în altă parte a bibliotecii; altele erau 
convinse că pisicile fuseseră surprinse dând paginile cărţilor 
deschise — citind. 

Ei bine, cu siguranţă ar fi fost de ajutor dacă s-ar fi deranjat să 
citească mai puţin și ar fi vânat mai mult. Dar pisicile nu 
răspundeau nimănui și la nimic, probabil cu excepţia numelui lor 
sau oricărui zeu găsise un cămin liniștit în bibliotecă, în umbra 
Silbei. Să ofensezi o pisică Baast însemna să le insulți pe toate și 
chiar dacă Yrene iubea majoritatea animalelor — cu excepţia 
unor insecte —, se asigurase să trateze cu blândeţe pisicile, 
lăsându-le ocazional bucăţi de mâncare sau oferindu-le un 
scărpinat pe burtă sau pe urechi de câte ori catadicseau să îl 
ceară. 

Dar nu era nici urmă de ochi verzi licărind în întuneric sau de 
vreun șoarece fugind în calea lor, așadar, Yrene expiră și dădu 
deoparte papirusul vechi, punându-l cu atenţie pe marginea 
biroului înainte să tragă un volum în limba eyllwe spre ea. 

Cartea era legată în piele neagră, grea ca un opritor de ușă. 
Ştia câte ceva din limba eyllwe datorită faptului că locuise atât 
de aproape de graniţă, cu o mamă care o vorbea fluent — cu 
siguranţă nu de la tatăl care tot de acolo se trăgea. 

Nicio femeie din familia Towers nu se căsătorise vreodată, 
preferând ori iubiţi care le lăsau un cadou care sosea nouă luni 
mai târziu, ori care poate stăteau un an sau doi înainte să plece 
mai departe. Yrene nu își cunoscuse tatăl, nu atlase nimic 
despre cine era în afară de faptul că era un călător care se 
oprise la casa mamei ei peste noapte, căutând adăpost de o 
furtună puternică ce se abătuse peste câmpia înverzită. 

Yrene își trecu degetele peste titlul aurit, rostind cuvintele în 
limba pe care nu o mai vorbise de mulţi ani. 

— Poem... Atinse ușor titlul cu degetul. Ar fi trebuit să o 
întrebe pe Nousha. Bibliotecara îi promisese deja să-i traducă 


alte texte care îi atrăseseră atenţia, dar... Yrene oftă din nou. 
Poemul... Poem. Odă. Poezia lirică — Cântecul, șopti ea. 
Cântecul... început... începutului. 

Cântecul începutului. 

Demonii — valgii — erau vechi, spusese lordul Westfall. Ei 
așteptaseră o eternitate să atace. Făceau parte din miturile 
aproape uitate; aproape niște povești de adormit copiii. 

Yrene dădu coperta la o parte și se crispă la scrisul 
necunoscut și încâlcit din cuprins. Genul era vechi, cartea 
nefiind măcar tipărită la o presă. Era scrisă de mână, cu niște 
variaţii ale cuvintelor care dispăruseră de mult. 

Fulgerul licări din nou, iar Yrene își frecă tâmplele când 
frunzări paginile învechite, îngălbenite pe margini. 

O carte de istorie. Asta era tot. 

O pagină îi atrase privirea și ea se opri, întorcându-se până ce 
ilustrația reapăru. 

Fusese realizată în culori puţine: negru, alb, roșu și, ocazional, 
galben. 

Toate pictate de mâna unui maestru, fără îndoială o ilustrare a 
orice era scris dedesubt. 

llustraţia dezvăluia un colţ de stâncă golaș, o armată în armuri 
negre îngenunchind în faţa lui. 

îngenunchind în fața obiectului de pe colţul de stâncă. 

O poartă înaltă. Niciun zid nu o flanca, și nicio fortăreață nu 
era în spatele ei, ca și când cineva ar fi construit poarta de 
piatră neagră din neant. 

Nu erau uși în arcadă, ci doar întunericul rotitor al neantului. 
Raze din acesta ieșeau din vid, ca o transformare urâtă a 
soarelui, căzând peste soldaţii care îngenuncheau. 

Ea miji ochii la siluetele din fundal. Corpurile erau umane, dar 
mâinile care ţineau săbiile... Aveau gheare. Răsucite. 

— Valgi, șopti Yrene. 

Tunetul bubui drept răspuns. 

Yrene se încruntă la lampa care se legănă când ecoul 
tunetului vui sub tălpile ei, urcându-i pe picioare. 

Dădu paginile până ce apăru următoarea imagine. Trei siluete 
stăteau în fața aceleiași porţi, desenul fiind prea depărtat ca să 
vadă vreo trăsătură în afara corpurilor masculine, înalte și 
puternice. 


își trecu degetele peste legenda de dedesubt: 

Orcus. Mantyx. Erawan. 

Trei regi valgi. 

Mânuitorii cheilor. 

Yrene își mușcă buza de jos. Lordul Westfall nu menţionase 
asemenea lucruri. 

Dar dacă exista o poartă... atunci ar fi fost nevoie de o cheie 
ca să se deschidă. Sau de mai multe. 

Dacă era corect ce scria în carte. 

Miezul nopţii bătu în marele ceas din atriumul bibliotecii. 

Yrene dădu paginile spre altă imagine, împărţită în trei 
tablouri. 

Tot ce spusese lordul... îl crezuse, bineînţeles, dar... era 
adevărat. Dacă rana nu era o dovadă suficientă, aceste texte nu 
îi ofereau nicio alternativă. 

Pentru că în primul tablou, legat pe un altar din piatră 
neagră... un tânăr disperat se chinuia să se elibereze de o 
siluetă încoronată neagră. Ceva se răsucea în jurul mâinilor 
siluetei — un șarpe din ceaţă neagră și gânduri rele. Nu era o 
ființă reală. 

în al doilea tablou... Yrene dădu înapoi când îl văzu pentru că 
tânărul cu ochii larg deschiși de groază și implorare își ţinea 
gura deschisă forţat când creatura din ceaţă neagră șerpuia pe 
gâtul lui. 

Dar ultimul tablou fu cel care îi făcu sângele să îngheţe. 

Fulgerul licări din nou, luminând ultima imagine. 

Chipul tânărului devenise nemișcat. Nepăsător. Ochii lui... 
Yrene se uită între desenul anterior și ultimul. Ochii îi fuseseră 
argintii în primele două. 

în ultimul... se înnegriseră. Păreau să fie ai unui om, dar 
argintiul fusese alungat de un obsidian supărător. 

Nu era mort, pentru că tablourile îl înfățișau ridicându-se, cu 
lanţurile îndepărtate. Nu era o ameninţare. 

Nu — orice puseseră în el... 

Tunetul vui din nou și alte ţipete și chicote se auziră, odată cu 
zgomotul și trăncănitul ucenicelor care plecau. 

Yrene studie cartea din faţa ei și celelalte teancuri aduse de 
Nousha. 


Lordul Westfall descrisese colierele și inelele care-i ţineau pe 
demonii valgi în gazdele umane. Dar, chiar și după ce erau 
îndepărtate, spusese el, creaturile puteau zăbovi. Acestea erau 
doar dispozitive de implantare și, dacă rămâneau prea mult 
timp, consumându-și gazda... 

Yrene scutură din cap. Bărbatul din desen nu fusese înrobit, ci 
infestat. Magia prevenise de la cineva cu soiul acela de putere. 
Era o putere de la demonul din interior. 

Fulgeră și, imediat, se auzi și tunetul. 

lar apoi un alt clinchet — slab și gol — dinspre teancurile puţin 
luminate din dreapta ei. Mai aproape acum decât cel de 
dinainte. 

Yrene aruncă din nou o privire spre obscuritate, părul de pe 
braţe ridicându-i-se. 

Nu era un șoarece, și nici măcar râcâitul ghearelor feline pe 
piatră sau pe raftul cu cărți. 

Nu se temuse niciodată pentru siguranţa ei, nu din clipa în 
care venise între aceste ziduri, dar înţepeni când se holbă în 
întunericul din dreapta ei și apoi se uită încet peste umăr. 

Coridorul aliniat cu rafturi era o cale directă spre un hol mai 
mare care, în trei minute — cel mult cinci —, avea să o ducă 
înapoi în atriumul luminat și constant supravegheat. 

Doar umbrele, pieile și praful o înconjurau, lumina săltând și 
înclinându-se odată cu lămpile care se legănau. 

Magia de vindecare nu îi oferea nicio apărare, lucru aflat pe 
propria-i piele. 

Dar în anul de la HANUL PORCUL ALB învățase să asculte, 
învățase să descifreze o cameră, să simtă schimbarea aerului. Și 
bărbaţii puteau dezlănţui furtuni. 

Ecoul tunetului se estompă și în urma lui rămase doar liniștea. 

Liniştea și scârțâitul lămpilor vechi în vânt. Nu se mai auzi 
niciun clinchet. 

Proastă — fusese proastă să citească asemenea lucruri atât 
de târziu. Și în timpul furtunii. 

Yrene înghiţi. Bibliotecarele preferau ca volumele să rămână 
în bibliotecă, dar... 

închise Cântecul începutului, băgând cartea în sac. Pe 
majoritatea cărţilor le clasificase deja ca fiind inutile, dar mai 
erau probabil încă șase, un amestec de eyllwe și alte limbi. 


Yrene le vâri și pe acelea în sac și puse încet papirusurile în 
buzunarele mantiei, ascunse vederii, în tot acest timp uitându- 
se peste umăr — spre holul din spatele ei, spre teancurile din 
dreapta. 

„Nu mi-ai fi datorat nimic, dacă ai fi apelat la simţul practic.” 
Tânăra străină îi spusese asta în noaptea fatidică — după ce îi 
salvase viaţa lui Yrene. Cuvintele îi rămăseseră în minte, 
înrădăcinându-se adânc, la fel ca lecţiile învăţate de la acea 
fată. 

Și chiar dacă știa că avea să râdă de ea însăși dimineaţa, deși 
poate că era doar una dintre pisicile Baast urmărind ceva în 
umbre, Yrene hotări să asculte impulsul fricii care îi cobora pe 
șira spinării. 

Cu toate că ar fi putut trece printre teancurile întunecate ca să 
ajungă mai repede în holul principal, ea rămase în lumină, cu 
umerii drepţi și capul sus. Întocmai cum o învățase fata. „Să pari 
gata de luptă — ca și cum ai fi o bătaie de cap prea mare pentru 
cei care ar vrea să-și măsoare forţele cu tine.” 

Inima îi bătu atât de puternic încât o simţi în braţe și în gât, 
dar strânse din buze, ochii ei fiind strălucitori și reci. Părând mai 
furioasă decât fusese vreodată, ritmul pașilor îi deveni întrerupt 
și rapid, ca și când când ar fi uitat ceva sau cineva nu i-ar fi 
adus o carte. 

Se apropie din ce în ce mai mult de intersecţia cu holul 
principal, mai lat, spre locul în care ucenicele se culcau în 
dormitoarele confortabile. 

își drese vocea, pregătindu-se să ţipe. 

„Nu viol, nu hoţul — sau ceva de care mai degrabă s-ar 
ascunde lașii. Strigă foc, o învățase străina. O ameninţare 
pentru toţi. Dacă ești atacată, strigă foc.“ 

Yrene repetase instrucţiunile de multe ori și prea multor femei 
în ultimii doi ani și jumătate, așa cum îi ordonase străina să 
facă. Nu se gândise că avea să fie nevoită să și le repete ei 
însăși. 

Grăbi pașii, cu capul înclinat. Nu avea arme în afară de un 
cuţitaș pe care îl folosea ca să curețe rănile sau să taie 
bandajele — acum la fundul sacului. 

Dar sacul, plin cu cărți... își înfășură curelele din piele în jurul 
taliei, prinzându-le bine. 


O balansare bine plasată ar fi doborât pe cineva la pământ. 

Era din ce în ce mai aproape de siguranţa holului... 

Cu coada ochiului, îl văzu. Il simţi. 

Printre rafturile din partea cealaltă era cineva care mergea în 
paralel cu ea. 

Nu îndrăzni să se uite. Să își confirme prezenţa acelei fiinţe. 

O usturau ochii, chiar dacă se lupta cu groaza care își făcea 
loc cu ghearele prin corpul ei. 

Scânteieri de umbre și întuneric. Urmărind-o. Vânând-o. 

Mărind pasul ca să o prindă — să îi taie calea spre hol și săo 
înșface în întuneric. 

„Simţul practic. Simţul practic.” 

Dacă ar fi alergat, fiinţa ar fi știut, și-ar fi dat seama că era 
conștientă. Oricine ar fi fost, ar fi putut să o atace. 

„Simţul practic.” 

îi mai rămăseseră treizeci de metri până la hol, umbrele 
adunându-se între lămpi, luminile fiind acum insule prețioase 
într-o mare de întuneric. 

Ar fi putut jura că niște degete care treceau peste cărţile din 
partea cealaltă a raftului se aud ușor, cu un zgomot surd. 

Așadar, Yrene își ridică bărbia mai mult și zâmbi, râzând vioi în 
timp ce se uită înainte spre hol. 

— Maddya! Ce cauţi aici atât de târziu? 

Se grăbi, mai ales când oricine ar fi fost încetinit din cauza 
surprinderii. Ezitând. 

Yrene lovi cu piciorul în ceva moale — moale și totuși dur — și 
își reprimă ţipătul... 

Nu o văzuse pe vindecătoarea ghemuită într-o parte, în 
umbrele de-a lungul raftului. 

Yrene se aplecă, apucând braţele subţiri ale femeii, constituția 
acesteia fiind destul de zveltă încât, atunci când o întoarse... 

Pașii se auziră din nou tocmai când o întoarse pe 
vindecătoare. Când își înghiţi ţipătul care încerca să iasă din ea. 

Obrajii de un cafeniu deschis deveniseră scobiţi, ochii — pătaţi 
de cearcăne mov, iar buzele — palide și crăpate. Rochia simplă 
a unei vindecătoare, care probabil i se potrivise în acea 
dimineaţă, îi era acum largă, iar silueta slabă, costelivă, ca și 
când ceva i-ar fi sorbit viaţa... 


Așa sfrijit cum era, cunoștea chipul. Ştia părul blond-șaten, 
aproape la fel ca al ei. Era vindecătoarea din Pântec, chiar cea 
pe care o consolase cu doar câteva ore în urmă... 

Lui Yrene îi tremurară degetele când pipăi pielea uscată în 
căutarea pulsului. 

Nimic. lar magia ei... Nu avea spre ce viaţă să se rotească. Nu 
mai era viaţă. 

Pașii din partea cealaltă a raftului se apropiară. Yrene se ridică 
pe genunchii tremurânzi, inspirând ca să se calmeze în timp ce 
se forță să meargă din nou. Se forţă să o lase pe vindecătoarea 
moartă în întuneric. Se forță să își ridice sacul ca și când nimic 
nu s-ar fi întâmplat, ca și când l-ar fi arătat cuiva din faţă. 

Dar din cauza unghiului rafturilor... fiinţa nu știa asta. 

— Termin doar de citit pentru seara asta, strigă ea salvării 
invizibile din faţă și trimise o rugăciune tăcută de mulțumire 
Silbei ca vocea ei să rămână calmă și veselă. Bucătăreasa mă 
așteaptă pentru o ultimă ceașcă de ceai. Vrei să mi te alături? 

Să facă să pară că o aștepta cineva era un alt truc pe care îl 
învățase. 

Yrene mai făcu cinci pași înainte să-și dea seama că, oricine ar 
fi fost, se oprise din nou, crezându-i șiretlicul. 

Yrene se grăbi ultimii câţiva metri până la hol, zări un grup de 
ucenice care tocmai ieșeau dintre alte rafturi întunecate, și se 
aruncă direct spre ele. 

Fetele căscară ochii când Yrene se apropie și nu le șopti decât 
„Plecaţi”. 

Cele trei, care aveau puţin peste paisprezece ani, îi zăriră 
lacrimile de groază din ochi, chipul palid, și nu se uitară în 
spatele lui Yrene. O ascultară. 

Erau în clasa ei și le instruia deja de câteva luni. 

Fetele văzură curelele sacului înfășurate în jurul pumnului și 
se apropiară de ea zâmbind larg, ca și când nimic nu ar fi fost în 
neregulă. 

— Veniţi la bucătăreasă ca să beţi ceai, le spuse Yrene, 
chinuindu-se să-și înăbușe un țipăt. Moartă. O vindecătoare era 
moartă... Ea mă așteaptă. 

„Și va da alarma dacă nu sosesc”, vru să transmită fără 
cuvinte. 


Spre meritul lor, fetele nu tremurară și nu afișară nici urmă de 
groază când merseră pe holul principal, când se apropiară de 
atriumul cu focurile aprinse și cele treizeci și șase de candelabre 
și treizeci și șase de canapele și scaune. 

O pisică Baast, cu blana neagră și lucioasă, stătea pe unul 
dintre scaunele brodate de lângă foc. Când ele se apropiară, ea 
sări, șuierând la fel de feroce ca zeiţa cu cap de felină. Nu la 
Yrene sau la fete... Nu, ochii de culoarea berilului erau mijiţi 
spre biblioteca din spatele lor. 

Una dintre fete o strânse mai tare pe Yrene de braţ, dar 
niciuna nu plecă de lângă ea când se apropie de biroul masiv al 
bibliotecarei-șefe și al moștenitoarei ei. In spatele lor, pisica 
Baast rămase pe loc — ţinând frontul — în timp ce bibliotecara- 
șefă, de serviciu în seara asta, își ridică privirea de la carte spre 
agitaţie. 

Yrene îi șopti femeii de vârstă mijlocie în veșminte gri: 

— O vindecătoare a fost grav atacată între rafturile din sala 
principală. Cheamă pe toată lumea și cheamă garda regală. 
Acum. 

Femeia nu puse întrebări și nici nu ezită și nu tremură, ci doar 
dădu din cap înainte să se întindă spre clopotul țintuit de 
marginea biroului. 

Bibliotecara îl trase de trei ori. Pentru un străin, nu era mai 
mult decât o ultimă strigare. 

Dar pentru cei care locuiau aici, pentru cine știa că biblioteca 
era deschisă zi și noapte... 

Prima bătaie: Fii atent. 

A doua: Fii atent acum. 

Bibliotecara moștenitoare îl trase de trei ori, puternic și clar, 
dangătul răsunând în bibliotecă, în fiecare colţ și hol întunecat. 

A treia bătaie: leși afară. 

Yrene întrebase odată, când Eretia îi explicase ce era cu 
clopotul de avertisment în prima ei zi aici, după ce depusese 
jurământul de a nu-i explica niciodată însemnătatea unui străin. 
Cu toate o făcuseră. lar Yrene întrebase de ce era necesar, cine 
îl instalase. 

Cu mult timp în urmă, înainte ca khaganatul să fi cucerit 
Antica, orașul acesta trecuse din mână în mână, victimă a zeci 


de cuceriri și conducători. Unele armate invadatoare fuseseră 
blânde. Câteva, nu. 

Sub bibliotecă, tunelurile folosite ca să le evite — cu mult 
înainte de venirea ei — încă existau. 

însă clopotul de avertisment pentru cei dinăuntru rămăsese. 
Și, timp de o mie de ani, Torre îl păstrase. Ocazional, îl foloseau 
pentru exerciţii. Preventiv. În caz că ar fi fost nevoie. 

Al treilea dangăt răsună din piatră, piele și lemn și Yrene fu 
convinsă că aude sunetul nenumăratelor capete ridicându-se de 
unde erau aplecate deasupra birourilor. Auzi sunetul scaunelor 
împinse înapoi și al cărţilor aruncate. 

„Fugiţi, le imploră ea în gând. Rămâneţi în lumină.” 

Dar Yrene și celelalte zăboviră, numărând secundele. 
Minutele. Pisica Baast își potoli șuieratul și supraveghe holul de 
dincolo de atrium, coada neagră mișcându-se deasupra pernei 
scaunului. Una dintre fetele de lângă Yrene fugi spre străjerii de 
lângă porţile din Torre care, probabil, auziseră clopotul bătând și 
deja alergau spre ele. 

Yrene tremura când pașii grăbiţi și hainele foșnind se 
apropiară. Ea și bibliotecara moștenitoare observară fiecare chip 
care ieșea — fiecare chip cu ochii mari care ieșea în grabă din 
bibliotecă. 

Ucenice, vindecătoare, bibliotecare. Nimeni nu era schimbat. 
Pisica Baast părea să îi verifice și ea pe toţi — ochii de culoarea 
berilului văzând lucruri care, probabil, depășeau înţelegerea lui 
Yrene. 

Se auziră sunete de armuri și pași, iar Yrene își înăbuși 
lacrimile de ușurare la apropierea celor șase străjeri din Torre 
care intrau acum pe ușile deschise ale bibliotecii, cu ucenicele 
pe urma lor. 

Ucenica și cele două însoţitoare ale ei rămaseră cu Yrene cât 
ea le explică. În timp ce străjerii chemară întăriri, iar bibliotecara 
moștenitoare le chemă pe Nousha, Eretia și Hafiza. Cele trei fete 
rămaseră, două ţinând mâinile tremurânde ale lui Yrene. 

Nu o lăsară singură. 

CAPITOLUL 11 

Yrene întârzia. 

Chaol o așteptase la ora zece, deși ea nu îi spusese când urma 
să sosească. Nesryn plecase înainte ca el să se trezească pentru 


a-i căuta pe Sartaqg și pe rukul lui, lăsându-l aici să facă baie și 
să... aștepte. 

Şi să tot aștepte. 

După o oră, Chaol începu să facă ce exerciţii putea de unul 
singur, incapabil să stea în liniște, în căldura puternică și în 
susurul nesfârșit al apei din fântâna de afară, cu gândurile care i 
se tot întorceau la Dorian, întrebându-se încotro se îndrepta 
acum regele său. 

Ea îi vorbise despre exerciţii — unele presupuneau folosirea 
picioarelor, și cine știe cum reușise să le conceapă —, dar dacă 
Yrene nu se deranja să ajungă la timp, atunci el nu avea să se 
deranjeze să o aștepte. 

Braţele îi tremurară înainte ca ceasul de pe pervaz să bată ora 
douăsprezece, micile clopote de argint de deasupra piesei din 
lemn sculptat umplând spaţiul cu un sunet vioi și clar. 
Transpiraţia îi alunecă pe piept, pe spate și pe față când reuși să 
se așeze pe scaun, braţele tremurându-i de efort. Voia să o 
cheme pe Kadja ca să îi aducă un urcior cu apă și o cârpă rece 
când apăru Yrene. 

în salon, el ascultă cum ea intră pe ușa principală și apoi se 
opri. 

— Sunt chestiuni discrete pe care trebuie să le supraveghez 
personal, îi spuse Kadjei, care aștepta pe hol. 

Servitoarea tăcea supusă. 

— Lordul Westfall are nevoie de un tonic pentru eczema de pe 
picioare. Foarte probabil din cauza uleiului pe care i l-ai pus în 
cadă. 

Cuvintele erau calme și totuși tăioase. El se încruntă uitându- 
se picioarele lui. Nu văzuse așa ceva în dimineaţa aceea și cu 
siguranţă nu simţea nicio mâncărime sau arsură. 

— Voi avea nevoie de coajă de salcie, miere și mentă. Le 
găsești la bucătărie. Nu spune nimănui de ce. Nu vreau să se 
audă vorbe. 

Liniștea se lăsă din nou și apoi se auzi o ușă închizându-se. 

El se uită la ușile deschise spre salon, ascultând cum ea 
asculta sunetele plecării Kadjei. Apoi oftatul ei profund. Yrene 
ieși o clipă mai târziu. 

Nu arăta bine deloc. 

— Ce s-a întâmplat? 


Rosti cuvintele fără să se gândească la faptul că nu avea 
niciun drept să întrebe un asemenea lucru. 

însă chipul auriu al lui Yrene era cernit, avea cearcăne purpurii 
și părul îi era moale. 

— Ai făcut exerciţii, fu tot ce zise ea. 

Chaol își cobori privirea spre cămașa lui udă de transpiraţie. 

— Mi s-a părut un mod la fel de bun ca oricare altul de a-mi 
petrece timpul. 

Fiecare pas al ei spre birou era lent — greoi. 

El repetă: 

— Ce s-a întâmplat? 

Dar ea ajunse lângă birou și rămase cu spatele la el. Chaol 
scrâșni din dinţi, gândindu-se dacă să își împingă scaunul în 
direcția ei doar ca să îi poată vedea chipul, așa cum s-ar fi grăbit 
în alte momente ale vieţii lui să facă — să intre în spaţiul ei 
până când i-ar fi spus ce se întâmplase. 

Yrene își lăsă, pur și simplu, sacul pe birou cu un zgomot surd. 

— Dacă vrei să faci exerciţii, poate că barăcile ar fi un loc mai 
potrivit. Se uită pieziș la covor. Decât să transpiri pe covoarele 
nepreţuite ale khaganului. 

El își încleștă pumnii pe lângă corp. 

— Nu, fu tot ce spuse Chaol, tot ce putu să spună. 

Ea ridică o sprânceană. 

— Ai fost căpitanul gărzii, nu-i așa? Poate că dacă te-ai 
antrena cu străjerii de la palat ar fi un lucru bun pentru... 

— Nu. 

Ea se uită peste umăr, ochii aurii evaluându-l. El nu cedă, deși 
acel lucru din pieptul său care încă îl chinuia păru să se 
răsucească și să îl despice și mai mult. 

Era sigur că ea îl observase și că ascunsese acea informaţie. O 
mică parte din Chaol o ura pentru asta, se ura pentru că 
dezvăluise rana aceea prin propria lui încăpățânare, dar Yrene 
doar se întoarse dinspre birou și se îndreptă către el cu un chip 
lizibil. 

— Îmi cer scuze dacă acum se zvonește că ai o eczemă 
odioasă pe picioare. Graţia obișnuită și sigură fusese înlocuită 
de mersul târșâit. Dacă Kadja este atât de isteață pe cât cred, 
se va îngrijora că eczema, fiind rezultatul greșelilor eí, o va băga 
în bucluc și nu va spune nimănui. Sau cel puţin își va da seama 


că, dacă se află, vom ști că ea este singura care a vorbit despre 
asta. _ 

Bine. Tot nu voia să răspundă la întrebarea lui. In schimb, o 
întrebă: 

— De ce ai vrut să plece Kadja? 

Yrene se așeză pe canapeaua aurie și își masă tâmplele. 

— Pentru că cineva a ucis o vindecătoare în bibliotecă aseară, 
iar apoi m-a urmărit și pe mine. 

Chaol încremeni. 

— Ce? 

El privi spre ferestre, spre ușile deschise ale grădinii și ieșiri, 
însă doar căldura, clipocitul apei și cântecul păsărilor erau acolo. 

— Citeam... despre ce mi-ai povestit, spuse Yrene, pistruii de 
pe chipul ei contrastând atât de mult cu pielea albă. Și am simţit 
pe cineva cum se apropie. 

— Pe cine? 

— Nu știu. Nu i-am văzut. Pe vindecătoare... am găsit-o când 
am fugit. Ea înghiţi în sec. Am evacuat complet biblioteca de 
îndată ce a fost... recuperată, dar nu am găsit pe nimeni. 
Scutură din cap, încleștându-și maxilarul. 

— Îmi pare rău, spuse el, și vorbea serios. 

Nu doar pentru pierderea unei vieţi, ci și pentru ceea ce părea 
pierderea liniștii și a calmului păstrat de mult timp. Dar întrebă, 
pentru că nu se mai putea opri să nu primească răspunsuri și să 
evalueze riscurile, tot așa cum nu își putea ţine respiraţia: 

— Ce fel de răni? 

într-o anumită măsură, nu voia să știe. 

Yrene se rezemă de pernele canapelei, umplutura scârțâind 
când fixă cu privirea tavanul poleit. 

— Am mai văzut-o, în treacăt. Era tânără, puţin mai mare 
decât mine. Și când am găsit-o pe podea, semăna cu un 
cadavru deshidratat de mult timp. Nu-i curgea sânge și nu avea 
nici urmă de o rană. Era doar... uscată. 

Inima lui se poticni la descrierea prea cunoscută. Valgi. Ar fi 
pariat tot ce mai avea, ar fi pariat totul pe asta. 

— Şi cine a făcut asta i-a lăsat trupul acolo, pur și simplu? 

Ea dădu aprobator din cap. Mâinile îi tremurară când și le 
trecu prin păr, închizând ochii. 


— Cred că și-au dat seama că au atacat persoana greșită... și 
au plecat repede. 

— De ce? 

Ea întoarse capul, deschizând ochii în care se citeau 
extenuarea și frica absolută. 

— Seamănă — semăna cu mine, șopti Yrene. Constituţia 
noastră, tenul. Oricine ar fi fost... cred că mă căuta pe mine. 

— De ce? întrebă el din nou, analizând tot ce spusese ea. 

— Din cauza cărţilor pe care le citeam aseară, despre posibila 
sursă de putere care te-a rănit... Am lăsat niște cărți pe tema 
asta pe masă. lar când străjerii au cercetat zona, cărţile nu mai 
erau acolo. Ea înghiţi din nou în sec. Cine știa că veniţi aici? 

Sângele lui Chaol se răci în ciuda căldurii. 

— Nu am făcut un secret din asta. Era un instinct să pună 
mâna pe sabia care nu era acolo — o sabie pe care o aruncase 
în Avery în urmă cu câteva luni. Nu a fost o plecare anunţată, 
dar oricine ar fi putut afla. Cu mult înainte să ajungem aici. 

Se întâmpla din nou. Un demon valg venise în Antica — o 
bestie inferioară în cel mai bun caz, un prinţ în cel mai rău caz. 
Oricare din cele două variante era posibilă. 

Atacul descris de Yrene se potrivea cu relatarea lui Aelin 
despre rămășițele victimelor prinţului valg din Wendlyn, pe care 
le găsiseră ea și Rowan. Oameni plini de viaţă transformați în 
coji ca și când valgul le-ar fi sorbit sufletele. 

El se trezi spunând încet: 

— Prinţul Kashin crede că Tumelun a fost ucisă. 

Yrene se ridică, orice urmă de culoare dispărându-i de pe chip. 

— Trupul lui Tumelun nu a fost secat. Hafiza, Marea 
Vindecătoare, a declarat că a fost o sinucidere. 

Exista, bineînţeles, posibilitatea ca cele două morţi să nu aibă 
legătură, ca în privinţa lui Tumelun, Kashin să se înșele. O parte 
din Chaol se ruga să fie așa. Dar chiar dacă nu exista o legătură, 
ceea ce se întâmplase în seara precedentă... 

— Trebuie să îl avertizezi pe khagan, spuse Yrene, părând să îi 
citească gândurile. 

El dădu aprobator din cap. 

— Bineînţeles. Bineînţeles că o voi face. Oricât de grea era 
situaţia... Poate că era șansa pe care o avea cu khaganul. Darel 


îi studie faţa trasă, frica. Îmi pare rău... că te-am implicat în 
asta. A fost sporită siguranţa în Torre? 

— Da, șopti ea și își frecă faţa. 

— Şi tu? Ai venit aici păzită? 

Ea îi aruncă o privire încruntată. 

— În ziua mare? în mijlocul orașului? 

Chaol își încrucișă braţele. 

— Valgii nu se dau în lături de la nimic. 

Ea flutură o mână. 

— Nu mă voi aventura singură pe coridoare întunecate prea 
curând. Niciuna dintre noi, cele din Torre, nu o va face. Străjerii 
au fost chemaţi înăuntru și acum sunt pe fiecare hol, la fiecare 
câțiva metri de bibliotecă. Nici măcar nu știu de unde i-a chemat 
Hafiza. 

Valgii inferiori puteau lua forma oricărui trup, dar prinții lor 
erau destul de orgolioși. Prin urmare, Chaol se îndoia că s-ar fi 
deranjat să ia forma unui simplu străjer. Nu când ei preferau 
tinerii frumoși. 

Un colier, un mort și un zâmbet rece îi licăriră în faţa ochilor. 

Chaol expiră. 

— Chiar îmi pare rău... de vindecătoare. Mai ales dacă 
prezenţa lui aici declanșase cumva acel atac, dacă o urmăriseră 
pe Yrene doar pentru că ea îl ajuta. Ar trebui să fii atentă, 
adăugă el. Constant. 

Ea ignoră avertismentul și scrută camera, covoarele și 
plamierii luxurianţi. 

— Fetele, tinerele ucenice... Sunt îngrozite. 

„Și tu?“ 

înainte, s-ar fi oferit voluntar să facă de gardă, să îi păzească 
ușa, să organizeze soldaţii pentru că știa cum funcționau aceste 
lucruri. Dar nu era căpitan, și oricum se îndoia că khaganul sau 
oamenii lui ar fi fost înclinați să asculte de un lord străin. 

Dar nu putu opri acea parte din el când întrebă: 

— Cum pot fi de ajutor? 

Yrene își îndreptă privirea spre el, evaluând. Cântărind. Nu pe 
el, dar Chaol avea sentimentul că era vorba despre ceva din 
sinea ei. Așadar, rămase nemișcat și își păstră privirea fermă, 
cât ea se cercetă lăuntric. În cele din urmă, inspiră și spuse: 


— Predau o oră. O dată pe săptămână. După seara trecută, 
toate au fost prea obosite, așa că le-am lăsat să doarmă. In 
seara asta, organizăm un priveghi pentru vindecătoarea... care 
a murit. Dar mâine... își mușcă buza, gândindu-se din nou 
pentru o clipă înainte să adauge: Aș vrea să vii. 

— Ce fel de oră? 

Yrene învârti pe deget o buclă grea. 

— Nu există o taxă pentru ucenicele de aici, dar plătim sub 
alte forme. Unele ajută la gătit, la spălat, la curăţenie. Dar, când 
am venit, Hafiza... l-am spus că mă pricep la toate lucrurile 
acelea. Le-am făcut — pentru o vreme. M-a întrebat ce mai știu 
în afară de arta vindecării, iar eu i-am spus... Ea își mușcă buza. 
Cândva, cineva m-a învăţat cum să mă apăr singură. Ce să fac 
împotriva atacatorilor. De obicei, împotriva bărbaţilor. 

Fu un efort pentru Chaol să nu se uite la cicatricea de pe gâtul 
ei. Să nu se întrebe dacă învățase după... sau dacă ceea ce știa 
o ajutase în situaţia respectivă. 

Yrene oftă. 

— l-am spus Hafizei că mă pricep un pic și că... l-am promis 
persoanei care m-a învăţat că, la rândul meu, voi ajuta cât mai 
multe femei. Așadar, am făcut-o. O dată pe săptămână, le 
instruiesc pe ucenicele și pe vindecătoarele, servitoarele sau 
bibliotecarele care ar vrea să înveţe. 

Femeia aceasta delicată și blândă... El presupunea că aflase 
că puterea s-ar fi putut ascunde în spatele celor mai 
neașteptate chipuri. 

— Fetele sunt foarte tulburate. De mult timp nu a mai fost un 
intrus în Torre. Cred că ar fi de folos dacă ai veni mâine să le 
predai ceea ce știi. 

Pentru un moment lung, el o fixă cu privirea. Clipi. 

— Îţi dai seama că sunt în scaunul acesta. 

— Şi? Gura încă-ţi merge. 

Cuvintele ei fură acre și reci. 

El clipi din nou. 

— Poate că nu m-ar considera cel mai liniștitor instructor... 

— Nu, probabil că vor leșina și vor ofta după tine atât de mult 
încât vor uita să se teamă. 


A treia și ultima oară când clipi o făcu să schițeze un zâmbet 
încruntat. El se întrebă cum ar fi arătat zâmbetul acela dacă ar fi 
fost cu adevărat amuzată sau fericită. 

— Cicatricea adaugă un pic de mister, spuse ea, întrerupându- 
| înainte să își poată aminti de tăietura de pe obrazul lui. 

El o studie când ea se ridică de pe canapea ca să se întoarcă 
spre birou și să își desfacă bagajul. 

— Chiar ai vrea să vin mâine acolo? 

— Va trebui să ne dăm seama cum să te ducem acolo, dar nu 
ar trebui să fie atât de dificil. 

— N-ar fi rău să mă înghesui într-o trăsură. 

Ea înţepeni, uitându-se peste umăr. 

— Păstrează-ţi furia pentru antrenamentul nostru, lord 
Westfall. Scoase un flacon de ulei și îl lăsă pe masă. Și nu vei 
merge cu trăsura. 

— Atunci voi fi purtat de servitori? 

Ar fi preferat să se târască. 

— Un cal. Ai auzit de așa ceva? 

El apucă strâns cotierele scaunului. 

— Ai nevoie de picioare ca să călărești. 

— Deci este un lucru bun că le mai ai pe amândouă, zise și 
reluă studiul flacoanelor din sac. Am vorbit cu superioara mea în 
dimineața asta. A văzut oameni cu răni asemănătoare care au 
călărit în drumul spre noi — cu proteze și curele speciale. Chiar 
acum sunt în lucru în atelier, pentru tine. 

El se gândi cuvintele ei. 

— Deci ai presupus că mâine te voi însoți. 

Yrene se întoarse în cele din urmă, cu sacul în mână acum. 

— Am presupus că vei vrea oricum să călărești. 

El putu doar să o fixeze cu privirea când ea se apropie, cu 
flaconul în mână și afișând un soi de iritare, un sentiment 
preferabil fricii puternice. 

— Crezi că este posibil așa ceva? întrebă Chaol cu oarecare 
duritate. 

— Da. Voi sosi la răsărit, ca să avem suficient timp să găsim o 
soluţie. Lecţia începe la ora nouă. 

Să călărească — chiar dacă nu putea merge, că/ăritul... 

— Te rog să nu-mi dai speranţe și să mă dezamăgești, zise el 
răgușit. 


Yrene lăsă sacul și flaconul pe masa joasă din faţa canapelei și 
îi făcu semn să se apropie. 

— Vindecătoarele bune nu fac astfel de lucruri, lord Westfall. 

în acea zi nu se deranjase să îmbrace o jachetă și își lăsase 
cureaua în dormitor. Scoţându-și cămașa udă de transpiraţie 
peste cap, își descheie repede nasturii de la pantaloni. 

— Chaol, spuse după un moment. Numele meu... este Chaol. 
Nu lordul Westfall. Mormăi când se ridică din scaun și se așeză 
pe canapea. Lordul Westfall este tatăl meu. 

— Ei bine, și tu ești lord. 

— Doar Chaol. 

— Lordul Chaol. 

El îi aruncă o privire când își poziționă picioarele. Ea nu se 
întinse ca să îl ajute. 

— Și eu care credeam că tot nu poţi să mă suferi. 

— Dacă îmi vei ajuta fetele mâine, mă voi mai gândi la asta. 

După sclipirea din ochii aurii, se îndoia foarte mult de asta, dar 
schiţă un zâmbet. 

— Încă un masaj azi? 

„Te rog“, aproape adăugă el. Mușchii îl dureau deja din cauza 
exerciţiilor și a faptului că se mișcase atât de mult între pat, și 
canapea, și scaun, și baie... 

— Nu. Yrene îi făcu semn să se întindă pe canapea, cu faţa în 
jos. Azi voi începe. 

— Ai găsit informaţii despre rană? 

— Nu, repetă ea, scoţându-i pantalonii cu acea eficienţă calmă 
și rapidă. Dar după seara trecută... nu vreau să amân. 

— Voi... pot... El scrâșni din dinţi. Vom găsi o cale să te 
protejăm cât cercetezi. Ura cuvintele și le simţea ca laptele 
rânced pe limbă și de-a lungul gâtului. 

— Cred că ei știu asta, spuse ea încet și îi tamponă pete de 
ulei pe spate. Totuși, nu sunt sigură că este informaţia pe care 
vor să mă împiedice să o găsesc. 

Stomacul i se încordă, chiar dacă ea își trecu mâinile 
liniștitoare pe spatele lui, zăbovind în apropierea petei din 
partea superioară. 

— Atunci, ce crezi că vor? 

Deja bănuia, dar voia să o audă spunând-o — voia să știe dacă 
gândeau la fel, dacă înţelegea riscurile la fel de mult ca el. 


— Mă întreb, spuse ea în cele din urmă, dacă nu au făcut-o 
doar ca urmare a ceea ce vrea să aflu, ci și a faptului că te 
vindec. 

El își întinse gâtul ca să o privească atunci când cuvintele 
rămaseră între ei, însă ea doar se uită la semnul de pe spatele 
lui, trasă la faţă și obosită. Chaol se îndoia că Yrene dormise. 

— Dacă ești prea obosită... 

— Nu sunt. 

EI își încleștă maxilarul. 

— Poţi să dormi puţin aici. Voi avea grijă de tine. Apoi să te 
ocupi de mine mai târziu... 

— Mă voi ocupa acum. Nu am de gând să îi las să mă sperie. 

Vocea nici nu îi tremura și nici nu îi șovăia. 

— Cândva mă temeam de alţi oameni, adăugă mai încet, dar 
cu aceeași înverșunare. li lăsam pe ceilalţi să treacă peste mine 
doar pentru că mă temeam prea mult de consecinţele refuzului. 
Nu știam cum să refuz. Cu mâna, îl apăsă în josul coloanei 
vertebrale, ca și când i-ar fi ordonat în tăcere să își sprijine din 
nou capul. În ziua în care am ajuns pe țărmurile acestea, am 
alungat-o pe fata aceea. Și naiba să mă ia dacă am să-i permit 
să revină. Sau să las pe cineva să-mi spună iar ce să fac cu viaţa 
mea, cu alegerile mele. 

Părul de pe braţe i se ridică la furia clocotitoare din vocea ei. 
Era o femeie din oţel și tăciuni aprinși. Căldura îi emană într- 
adevăr din palmă spre pata albă când îi atinse spatele. 

— Să vedem dacă și ei îi place să fie deranjată, șopti ea. 

Yrene atinse direct cicatricea. Chaol dădu să vorbească... 

în schimb, scoase un strigăt. 

CAPITOLUL 12 

O durere ascuţită îi străbătu spatele ca niște gheare brutale. 

Chaol se arcui, ţipând în agonie. 

Yrene își luă brusc mâna și se auzi un bubuit. 

Chaol gâfâi când se ridică pe coate ca să o vadă pe Yrene 
stând pe masa joasă, uleiul din flaconul răsturnat curgând pe 
lemn. Ea se uită cu gura căscată la spatele lui, la locul în care îl 
atinsese cu palma. 

El nu își găsi cuvintele. Nu putu să simtă altceva decât o 
durere răsunătoare. 


Yrene își ridică mâinile în faţă ca și când nu le-ar mai fi văzut 
niciodată și le întoarse pe toate părţile. 

— Nu doar că îi displace magia mea, șopti ea. 

Lui Chaol îi cedară braţele, așadar se întinse din nou pe perne, 
uitându-se în ochii lui Yrene când tânăra spuse: 

— Îmi urăște magia. 

— Ai spus că este un ecou... care nu are nicio legătură cu 
rana. 

— Poate că m-am înșelat. 

— Rowan m-a vindecat fără niciuna dintre problemele astea. 

Ea se încruntă când auzi numele, iar el se mustră în tăcere 
pentru dezvăluirea acelei părţi din trecutul lui în palatul plin de 
iscoade. 

— Erai conștient? 


El se gândi. 
— Nu. Eram... aproape mort. 
Ea observă uleiul vărsat, apoi înjură încet — moderat, în 


comparaţie cu alte guri spurcate pe care Chaol avusese 
neplăcerea să le audă. 

Yrene se întinse spre sac, dar el se mișcă mai repede, 
apucându-și cămașa udă de transpiraţie din locul în care o 
pusese pe cotiera canapelei și aruncând-o peste balta care se 
întindea, înainte să poată curge pe covorul cu siguranţă 
neprețuit. 

Yrene îi studie cămașa, apoi braţul lui întins, acum aproape în 
poala ei. 

— Ori lipsa ta de conștiință din timpul vindecării inițiale te-a 
împiedicat să simţi genul acesta de durere, ori orice ar fi chestia 
asta nu s-a... liniștit. 

El înghiţi în sec. 

— Crezi că sunt posedat? 

De creatura care sălășluise în rege, care făcuse lucruri atât de 
îngrozitoare... 

— Nu. Dar durerea poate părea vie. Poate că situaţia e 
aceeași. Şi poate că nu vrea să cedeze. 

— Sunt rănit la coloană? El abia reuși să pună întrebarea. 

— Da, spuse ea, și o parte din pieptul lui se prăbuși. Am simţit 
bucăţile rupte — nervii secționaţi și încâlciţi. Dar ca să vindeci 
asemenea lucruri, să le faci să comunice din nou cu creierul 


tău... trebuie să trec de ecoul acela. Sau să îl controlez suficient 
încât să te pot vindeca. Buzele i se uniră într-o linie macabră. 
Umbra asta, această creatură care îţi bântuie corpul mi se va 
opune la fiecare pas, va lupta să te convingă să îmi spui să mă 
opresc. Prin durere. Ochii îi erau limpezi — curaţi. Ințelegi ce îţi 
spun? 

Vocea lui era joasă, răgușită. ` 

— Ca să reușești, va trebui să îndur acel tip de durere. In mod 
repetat. 

— Am ierburi care te pot adormi, dar cu o rană ca asta... Cred 
că nu voi fi singura care va trebui să lupte împotriva ei. lar dacă 
tu ești inconștient... Mă tem de ce ar putea încerca să îţi facă 
dacă ești închis aici. În lumea viselor... în psihicul tău. 

Chipul ei păru să pălească și mai mult. 

Chaol își mișcă mâna din locul în care încă și-o rezema pe 
cămașa transformată în cârpă și îi strânse degetele. 

— Fă ce trebuie să faci. 

— Va durea. Așa. Constant și, foarte probabil, mai mult. Va 
trebui să-mi fac loc vertebră cu vertebră, înainte să ajung măcar 
la baza coloanei tale. Să lupt cu acel lucru și să te vindec în 
același timp. 

El îi strânse mâna, prea mică în comparaţie cu a lui. 

— Fă ce trebuie să faci, repetă Chaol. 

— Și tu, spuse ea încet. Va trebui să lupţi și tu. 

El rămase nemișcat când auzi asta. 

Yrene continuă: 

— Dacă aceste creaturi sunt paraziți prin natura lor... Dacă se 
alimentează și totuși ești sănătos... Ea gesticulă spre corpul lui. 
Asta înseamnă că se hrănesc din altă parte. Din ceva din tine. 

— Nu simt nimic. 

Ea se uită cu atenţie la mâinile lor împreunate... apoi și-o 
retrase pe a ei. Nu la fel de violent ca o smucitură, dar 
retragerea fu destul de clară. 

— Poate că ar trebui să discutăm despre asta. 

— Despre ce? 

Fata își dădu părul peste umăr. 

— Despre ce s-a întâmplat — despre ce i-ai oferit creaturii. 

Transpiraţia îi acoperea palmele. 

— Nu este nimic de spus. 


Yrene îl fixă cu privirea. Era tot ce putea face el ca să nu 
cedeze în faţa acelei priviri sincere. 

— Din ce am înţeles, sunt destule de discutat despre ce s-a 
întâmplat în ultimele câteva luni. Se pare că recent... vremurile 
au fost agitate pentru tine. Singur ai spus ieri că nimeni nu te 
detestă mai mult decât o faci tu. 

— Şi brusc ești atât de nerăbdătoare să auzi ce am de zis? 

Ea nici măcar nu tresări. 

— Dacă este necesar ca tu să te vindeci și să pleci. 

El ridică din sprâncene. 

— Bine, atunci. În sfârșit, ai zis-o. 

Chipul lui Yrene era o mască de necitit, care ar fi putut să-l 
pună pe Dorian pe fugă. 

— Presupun că nu vrei să fii aici pentru totdeauna, cu războiul 
care izbucnește în patria noastră, așa cum i-ai spus tu. 

— Nu este patria noastră? 

încet, Yrene se ridică să își ia sacul. 

— Nu mă interesează să am vreo legătură cu Adarlanul. 

El înțelegea. Chiar înțelegea. Era probabil motivul pentru care 
încă nu îi spusese cui, mai exact, îi aparținea întunericul care nu 
dispărea. 

— Și tu, continuă Yrene, eviţi subiectul. Ea căută prin sac. Mai 
devreme sau mai târziu, va trebui să vorbești despre asta. 

— Cu tot respectul, nu este treaba ta. 

Auzind asta, își îndreptă privirea spre el. 

— Ai fi surprins de cât de apropiată este legătura dintre 
vindecarea rănilor fizice și a celor emoţionale. 

— Am înfruntat ce s-a întâmplat. 

— Atunci cu ce se hrănește creatura din coloana ta? 

— Nu știu. Lui nu-i păsa. 

Yrene scoase ceva din sac în cele din urmă, iar când veni din 
nou spre el, lui i se încordă stomacul din cauza a ceea ce ţinea 
în mână. 

Un căluș. Făcut din piele nouă și neagră. Nefolosit. 

Ea i-l oferi fără ezitare. De câte ori dăduse așa ceva 
pacienţilor ca să vindece răni mai grave decât ale lui? 

— Acum ar fi timpul să-mi spui să mă opresc, rosti Yrene cu 
îndârjire. Asta dacă nu ai prefera să discuţi despre ce s-a 
întâmplat în ultimele luni. 


Chaol se întinse pe burtă și își băgă călușul în gură. 

Nesryn privise răsăritul de la înălţime. 

Ea îl găsise pe prinţul Sartaq așteptând în cuib cu o oră înainte 
de răsărit. Minaretul era expus intemperiilor la ultimul nivel, iar 
în spatele prinţului îmbrăcat în piele... Nesryn se sprijinise cu o 
mână de bolta scării, gâfâind încă din cauza ascensiunii. 

Kadara era frumoasă. 

Fiecare dintre penele aurii ale rukului strălucea precum 
metalul lustruit, albul de pe piept fiind mai strălucitor decât 
zăpada proaspătă. lar ochii ei aurii o evaluaseră pe Nesryn 
imediat, înainte ca Sartaq să se fi întors măcar din locul în care 
îi legase șaua pe spatele lat. 

— Căpitane Faliq, spusese prinţul în loc de salut. Te-ai trezit 
devreme. 

Cuvinte obișnuite pentru urechile indiscrete. 

— Furtuna de aseară nu m-a lăsat să dorm. Sper că nu te 
deranjez. ` 

— Din contră. In lumina slabă, el zâmbi. Voiam să plec într-o 
călătorie — să o las pe gurmanda asta grasă să-și vâneze micul 
dejun pentru prima dată. 

Kadara își umflă indignată penele, croncănind din ciocul imens 
— perfect capabil să taie capul unui om dintr-o singură mișcare. 
Nu era de mirare că prinţesa Hasar era precaută în preajma 
păsării. 

Sartaq chicoti, mângâindu-i penele. 

— Vrei să ni te alături? 

Cu acele cuvinte, Nesryn simţi imediat cât de înalt era 
minaretul. Și cum, probabil, Kandara avea să zboare peste 
acesta. Fără ceva care să-i împiedice moartea în afară de 
călăreț și de şaua acum fixată. 

Dar să călărească un ruk... 

Mai mult decât atât, să călărească un ruk alături de un prinţ 
care ar fi putut avea informaţii pentru ei... 

— Nu mă descurc prea bine la înălțime, dar aș fi onorată, 
prinţe. 

Fusese o chestiune de câteva minute. Sartaq îi ordonase să-și 
schimbe jacheta de un albastru închis cu haina de piele de 
rezervă pe care o împăturise într-un dulap lipit de peretele 
îndepărtat. El se întorsese politicos când ea își schimbase și 


pantalonii. De vreme ce avea părul doar până la umeri, îi era 
greu să îl împletească la spate, dar prinţul căutase în buzunar și 
îi dăduse o curelușă din piele ca să și-l lege în coadă. 

„Am mereu una de rezervă”, îi spusese el. Altfel, și-ar fi 
pieptănat părul o săptămână. 

El se urcase primul pe rukul atent, Kadara aplecându-se către 
podea ca o găină imensă. Prinţul încălecă pe o parte din două 
mișcări line, apoi îi întinse o mână lui Nesryn. Ușor, ea atinse cu 
palma coastele Kadarei, minunându-se de penele reci, netede 
precum cea mai fină mătase. 

Nesryn așteptă ca rukul să se miște și să se încrunte când 
Sartaq o ridică în şaua din faţa lui, dar pasărea prinţului rămase 
docilă. Răbdătoare. 

Sartaq îi fixase cu hamuri de șa, verificând curelele din piele 
de trei ori. Apoi țâțâi o dată și... 

Nesryn știa că nu era politicos să strângă braţele prinţului atât 
de puternic încât să îi rupă oasele, dar o făcu oricum când 
Kadara își întinse aripile aurii strălucitoare și sări. 

în jos. 

Stomacul îi ajunse în gât. Ochii i se umeziră și i se înceţoșară. 

Vântul suflă spre ea, încercând să o smulgă din șa, dar își 
strânse coapsele atât de mult încât o durură. 

Dar clădirile galbene din Antica se conturau la orizont, 
aproape albastre la începutul răsăritului, grăbindu-se să îi 
întâmpine când Kadara continuă să plonjeze, ca o stea 
căzătoare... 

Apoi își întinse larg aripile și țâșni în sus. 

Nesryn se bucură că nu luase micul dejun. Cu siguranţă l-ar fi 
vărsat la ce senzaţii îi provocase mișcarea stomacului. 

în câteva clipe, Kadara se înclină spre dreapta — spre 
orizontul care tocmai căpăta o nuanţă de roz. 

Orașul Antica se întindea în faţa lor, tot mai mic în timp ce se 
înălțau până ce nu mai fu decât un drum pavat în toate 
direcţiile, până ce ea văzu livezile de măslini și câmpurile de 
grâu din afara orașului, împestriţate cu orășele și moșii rurale. 
Dunele deșertului nordic erau în stânga ei. Râurile strălucitoare 
și șerpuitoare se aureau sub soarele care se înălța peste munţii 
din dreapta sa. 


Sartaq nu vorbi și nici nu îi indică vreun reper. Nici măcar linia 
galbenă a Căii Surorilor, care se îndrepta spre orizontul sudic. 

Nu, în lumina răsăritului, el o lăsă pe Kadara să facă ce voia. 
Rukul îi ridică și mai mult în aerul din ce în ce mai rece — cerul 
albastru se lumina cu fiecare bătaie puternică a aripilor. 

Totul era deschis. Atât de deschis. 

Deloc asemănător cu marea nesfârșită, valurile plictisitoare și 
nava înghesuită. 

Asta era... asta era o gură de aer. Era... 

Ea nu reuși să privească destul de repede, să analizeze ce 
vedea: cât de mic era totul acum, cât de frumos și cât de urât. 
Un tărâm revendicat de un popor cuceritor și totuși iubit și 
îngrijit. 

Tărâmul ei. Patria ei. 

Soarele, tufișurile și pajiștile unduioase care îi chemau de la 
distanţă. Junglele luxuriante și câmpurile de orez dinspre vest; 
dunele de nisip galben ale deșertului dinspre nord-est. Era mai 
mult decât putea vedea ea într-o viaţă — mai departe decât 
putea zbura Kadara într-o singură zi. Acest ţinut era o lume 
întreagă. Era toată lumea aici. 

Nu înţelegea de ce plecase tatăl ei. 

De ce rămăsese, când un asemenea întuneric se infiltrase în 
Adarlan. De ce îi ţinuse în acel oraș infect unde ea își ridica 
privirea spre cer atât de rar și la fel de rar simţea un vânt care 
să nu miroasă a sare, ca Avery, sau a gunoi putred de pe străzi. 

— Eşti tăcută, spuse prinţul, și fu mai mult o întrebare decât o 
afirmaţie. 

Nesryn recunoscu limba halha: 

— Nu am cuvinte să-ţi descriu ce simt. 

Ea simţi că Sartag zâmbi lângă umărul ei. 

— Asta am simţit și eu la primul zbor. Și de fiecare dată, de 
atunci. 

— Inţeleg de ce ai rămas în tabără în urmă cu atât de mulţi 
ani. De ce ești nerăbdător să revii. 

O clipă de liniște. 

— Sunt atât de ușor de citit? 

— Cum să nu vrei să revii? 

— Unii consideră că palatul tatălui meu este cel mai elegant 
din lume. 


— Chiar este. 

Tăcerea lui aducea a întrebare. 

— Palatul din Rifthold nu era atât de frumos. 

Sartaq se gândi puţin, apoi spuse: 

— Moartea surorii mele a afectat-o mult pe mama. Pentru ea 
rămân. Nesryn tresări ușor. 

— Îmi pare foarte rău. 

Doar vântul vorbi pentru un timp. 

Apoi Sartaq zise: 

— Ai spus că era. Palatul regal din Rifthold. De ce? 

— Ai aflat ce s-a întâmplat... cu părţile de cleștar. 

— Ah. 

Altă clipă de liniște. 

— Au fost distruse de regina Terrasenului. De aliata... voastră. 

— E prietena mea. 

El se întinse pe după ea ca să se uite la chipul ei. 

— Chiar este? 

— Este o femeie bună, spuse Nesryn, și vorbea serios. Dificilă, 
da, dar... unii ar putea spune același lucru despre orice nobil. 

— Se pare că fostul rege al Adarlanului i s-a părut atât de 
dificil încât l-a ucis. 

Cuvinte precaute. 

— Bărbatul era un monstru — și o ameninţare pentru toţi. 
Aghiotantul lui, Perrington, rămâne la fel. Ce-a făcut a fost o 
favoare pentru Erilea. 

Sartaq înclină frâiele când Kadara începu o coborâre lentă și 
constantă spre o vale cu un râu strălucitor. 

— E chiar atât de puternică? 

Nesryn se gândi dacă să spună adevărul sau să diminueze 
puterea lui Aelin. 

— Magia ei și a lui Dorian este destul de puternică. Dar aș 
spune că inteligenţa lor este cea mai puternică armă. Forţa 
brută este inutilă fără ea. 

— Este periculoasă. 

— Da, confirmă Nesryn, înghițind. Este... Nu fusese învățată 
să poarte o conversaţie complicată, ca la Curte. Regatul tău 
chiar e atât de ameninţat încât să fim obligaţi să vorbim în aer? 

Ea își aminti că el însuși putea fi o ameninţare. 


— Ai luat masa cu fraţii mei. Vezi cum sunt. Dacă ar fi să 
aranjez o întâlnire cu tine, asta le-ar trimite un mesaj: că sunt 
dispus să îţi ascult rugămintea — poate să o prezint tatălui 
nostru. Ei s-ar gândi la riscurile și beneficiile subminării mele. 
Sau s-ar întreba dacă ar părea mai buni dacă ar încerca să... mi 
se alăture. 

— Și vrei? Să ne asculţi? 

Urmă un lung moment de tăcere, doar șuieratul vântului 
umplând liniștea. 

— Vă voi asculta. Pe tine și pe lordul Westfall. Voi asculta ce 
știți, ce vi s-a întâmplat. Nu îmi influenţez tatăl la fel de mult ca 
ceilalţi, dar el știe că îmi sunt loiali călăreţii ruk. 

— Credeam... 

— Că sunt preferatul lui? El râse încet și amar. Poate că amo 
șansă să fiu numit moștenitor, dar khaganul nu își alege 
moștenitorul în funcţie de iubire. Chiar și așa, onoarea aceea e 
destinată Duvei și lui Kashin. 

Pentru frumoasa Duva, putea înțelege, dar... 


— Lui Kashin? 
— Este pe deplin loial tatălui meu. Nu a uneltit niciodată, nu a 
trădat. Eu am făcut-o — am complotat și am manipulat 


împotriva lor ca să obţin tot ce vreau. Dar Kashin... Poate că el 
conduce armata terestră și cavaleria, poate fi brutal când i se 
cere, dar cu tatăl meu este sincer. Niciodată nu a existat un fiu 
mai iubitor sau mai loial. Când va muri tatăl nostru... Mă 
îngrijorează ce îi vor face ceilalți lui Kashin, dacă nu se supune, 
sau mai rău: cum l-ar afecta pe Kashin moartea lui. 

— Tu ce i-ai face? îndrăzni ea să întrebe. 

„L-ai distruge dacă nu ti-ar jura loialitate?”, mai spuse ea în 
gând. 

— Rămâne de văzut ce fel de ameninţare sau alianţă ar putea 
prezenta el. Doar Duva și Arghun sunt căsătoriţi, iar Arghun nu 
are urmași. Deși Kashin, dacă și-ar da silinţa, ar face-o pe tânăra 
vindecătoare să se îndrăgostească. 

Pe Yrene. 

— Este ciudat că nu este interesată de el. 

— Un punct în favoarea ei. Nu este ușor să iubești urmașul 
unui khagan. 


Pajiștile verzi, încă înrourate sub soarele răsăritului, se 
unduiră când Kadara se îndreptă spre râul învolburat. Cu 
ghearele ei imense, putea înșfăca o mulţime de pești. 

Dar nu prada era ceea ce își dorea Kadara când zbură 
deasupra râului, căutând ceva... 

— Cineva a pătruns în biblioteca din Torre aseară, spuse 
Sartaq în timp ce urmări vânătoarea rukului deasupra apei de 
un albastru închis. Ceaţa de la suprafaţă îi atinse chipul lui 
Nesryn, dar ea se înfioră și mai mult la cuvintele lui. A ucis o 
vindecătoare — cu o putere neplăcută, care a uscat-o. Nu am 
mai văzut așa ceva în Antica. 

Lui Nesryn i se întoarse stomacul pe dos din cauza descrierii... 

— Cine? De ce? 

— Yrene Towers a dat alarma. Am căutat câteva ore și n-am 
găsit nicio urmă, în afară de cărțile lipsă din locul în care le-a 
studiat și unde a urmărit-o. Yrene era zdruncinată, dar teafără. 

Studiase... Chaol îi spusese cu o seară în urmă că Yrene 
plănuia să citească despre rănile lui făcute de magie, de 
demoni. 

Sartaq întrebă nonșalant: 

— Ştii ce ar ti putut să caute Yrene încât să prezinte un interes 
atât de întunecat și să ducă la furtul cărţilor ei? 

Nesryn se gândi. Putea fi un truc — dezvăluirea unui lucru 
personal din familia și viaţa lui, ca să o atragă să îi spună 
secrete. Nesryn și Chaol nu dăduseră nicio informaţie despre 
chei, valgi sau despre Erawan khaganului sau copiilor lui. Ei 
așteptaseră să o facă — să vadă în cine puteau să aibă 
încredere. Pentru că dacă inamicii lor aflau că ei căutau cheile 
ca să închidă poarta Wyrd... 

— Nu, minţi ea. Dar poate că sunt niște inamici neștiuţi de-ai 
voștri care vor să le sperie pe ea și pe celelalte vindecătoare, ca 
să nu-l mai ajute pe căpitan. Vreau să spun... pe lordul Westfall. 

Liniște. Ea crezu că el avea să insiste, așteptând în timp ce 
Kadara se apropie mai mult de suprafaţa apei, ca și când s-ar fi 
apropiat de o pradă. 

— Trebuie să fie ciudat să ai o nouă titulatură, cu fostul 
deţinător al acesteia lângă tine. 

— Am fost căpitan doar câteva săptămâni înainte să plecăm. 
Presupun că voi afla la întoarcere. 


— Dacă Yrene va reuși. Printre alte posibile reușite. 

Cum ar fi să aducă acea armată cu ei. 

— Da, fu tot ce reuși ea să spună. 

Kadara plonjă cu o mișcare bruscă și rapidă care îl făcu pe 
Sartaq să o strângă în braţe, sprijinindu-și coapsele de ale ei. 

Ea îl lăsă să o ghideze, ţinându-i drepţi în șa când Kadara se 
scufundă în apă, se agită și azvârli ceva pe malul râului. O clipă 
mai târziu, atacă, ghearele și ciocul împungând și tăind. 
Creatura de dedesubt se luptă, răsucindu-se și zvârcolindu-se... 

Se auzi trosnet și apoi se lăsă liniștea. 

Rukul se calmă, umflându-și penele și ștergându-și sângele 
stropit acum pe piept și gât. O parte din acel sânge stropise și 
cizmele lui Nesryn. 

— Ai grijă, căpitane Faliq, spuse Sartaq când Nesryn se uită 
bine la creatura din care se înfrupta acum rukul. 

Aceasta era imensă, avea aproape cinci metri și era acoperită 
de solzi groși ca armura. Semăna cu bestiile din mlaștinile din 
Eyllwe, dar era mai mare, mai grasă datorită vitelor pe care, 
fără îndoială, le târâia în apa râurilor. 

— Frumuseţea este prezentă pe tărâmurile tatălui meu, 
continuă prinţul când Kadara mușcă din cadavrul imens, dar 
multe pândesc și din adâncuri. 

CAPITOLUL 13 

Yrene gâfâi, cu picioarele întinse în faţa ei pe covor și cu 
spatele rezemat de canapeaua pe care gâfâia acum și lordul 
Chaol. 

Gura îi era la fel de uscată ca nisipul, membrele tremurându-i 
atât de violent încât abia își putea ține mâinile moi în poală. 

Un zgomot ca de scuipat și unul surd îi spuseră că el își 
scosese călușul. 

Uriașe, cu toate că-l ţinea în gură. Tipătul lui fusese aproape 
la fel de rău ca magia. 

Era un vid. Era un nou iad întunecat. 

Magia ei fusese o stea vibrantă care pâlpâia în zidul pe care 
întunericul îl făcuse între partea de sus a coloanei lui și restul 
acesteia. Ea știa — știa fără să încerce — că dacă l-ar fi trecut, 
dacă ar fi sărit direct la baza coloanei lui... avea să o găsească și 
acolo. 


Dar ea insistase. Încercase de nenumărate ori, până ce 
ajunsese să gâfâie. 

Totuși, zidul nu se mișcase. 

Păruse doar să râdă, liniștit și șuierător, sunetul purtând o 
urmă de răceală și răutate antică. 

Ea își aruncase magia spre zid, lăsându-i mănunchiul de 
lumină arzătoare albă să atace în valuri repetate, dar... nimic. 

Și abia la final, când magia ei nu reușise să găsească nicio 
crăpătură, nicio fisură prin care să se strecoare... Doar când se 
retrăsese zidul păruse să se transforme. 

Să se transforme în... altceva. 

Magia lui Yrene devenise fragilă în fața acestuia. După 
moartea vindecătoarei, orice scânteie de sfidare se răcise. lar ea 
nu vedea, nu îndrăznea să se uite la ce simţea că se aduna 
acolo, la ce umplea întunericul cu voci, ca și când ar fi răsunat 
pe un hol lung. 

Dar acesta se ivise, și tânăra aruncase o privire peste umăr. 

Zidul întunecat era viu și plin de imagini, una după alta, ca și 
când ar fi văzut prin ochii altcuiva. Instinctiv, știa că nu erau ai 
lordului Chaol. 

O fortăreață din piatră neagră se înălța printre munţii goi și 
cenușii, cu turnuri ascuţite ca sulițele, cu margini și parapete 
dure și tăioase. Dincolo de aceasta, acoperind văile și câmpiile 
dintre munţi, la distanţă se vedeau o armată și mai multe focuri 
de tabără decât putea număra. _ 

lar ea știa numele acelui loc, al armatei adunate. Il auzise 
vuindu-i prin minte ca și când ar fi fost bătaia unui ciocan pe 
nicovală. 


„Morath.“ 
Se retrăsese și se smucise din nou spre lumina și căldura 
arzătoare. Morathul — fie că era o amintire reală, lăsată de 


puterea care îl lovise, fie că era ceva invocat de întuneric, din 
cele mai întunecate spaime ale sale... 

Nu era real. Cel puţin nu în această cameră, luminată de 
soare, și cu fântâna ce susura în grădina de dincolo. Dar dacă 
era, într-adevăr, portretizarea armatei menţionate de lordul 
Chaol cu o zi în urmă... 

Asta avea să înfrunte ea. Pe victimele armatei, poate chiar și 
pe soldaţi, dacă lucrurile ar fi decurs foarte prost. 


Asta o aștepta acasă. 

Nu acum — nu avea să se gândească la asta acum, cu el aici. 
Să se neliniștească, să îi aducă aminte de ce înfruntase, cu 
siguranţă, de ce trebuie să se fi dezlănţuit asupra prietenilor lui 
în timp ce amândoi stăteau acolo... Nu era de ajutor pentru 
niciunul din ei. 

Așadar, Yrene rămase pe covor, forţându-și tremurul să se 
domolească odată cu fiecare respiraţie profundă pe nas și 
eliberată pe gură, lăsându-și magia să se liniștească și să își 
revină din nou înăuntrul ei, în timp ce își calma mintea, lăsându- 
| pe lordul Chaol să gâfâie pe canapeaua din spatele său, fără ca 
vreunul să spună ceva. 

Nu, nu avea să fie o vindecare obișnuită. 

Dar poate că întârzierea întoarcerii ei, faptul de a rămâne aici 
ca să-l vindece oricât ar fi durat... Poate pe câmpurile de luptă 
erau și alţii ca el, care sufereau din cauza unor răni 
asemănătoare. Să înveţe să înfrunte asta acum, oricât de 
chinuitor ar fi fost... Da, întârzierea s-ar fi putut dovedi utilă. 
Dacă ar fi suportat din nou întunericul acela, dacă ar fi găsit o 
cale să îl spulbere. 

„Mergi unde îţi este frică.“ 

într-adevăr. 

închisese ochii. La un moment dat, slujnica se întoarse cu 
ingredientele pe care le inventase Yrene. Tânăra le aruncă o 
privire celor doi și dispăru. 

Trecuseră câteva ore. Câteva zile. 

Foamea era un nod strâns în stomacul ei — un sentiment 
ciudat de plictisitor în comparaţie cu orele pe care și le 
petrecuse atacând întunericul, conștientă doar pe jumătate de 
mâna pe care i-o pusese pe spate, de strigătele lui de fiecare 
dată când magia ei se împingea în zid. 

El nu îi ceruse niciodată să se oprească. Nu îi ceruse un răgaz. 

Degete tremurânde îi atinseră umărul. 

— Tu... ești... Fiecare cuvânt era răgușit. 

Ea trebuia să îi dea ceai de mentă cu miere. Trebuia să cheme 
servitoarea — dacă își putea aminti cum să vorbească. Dacă-și 
găsea glasul... 

— ... în regulă? 


Yrene deschise ochii când îi simţi mâna oprindu-se pe umăr. 
Nu din afecţiune sau grijă, ci pentru că avea senzaţia că el era 
atât de extenuat, încât nu o mai putea mișca. 

La rândul ei, era atât de epuizată, încât nu putea să-și adune 
forța să-i îndepărteze mâna, așa cum o făcuse mai devreme. 

— Eu ar trebui să te întreb dacă ești bine, reuși ea să spună, 
cu vocea răgușită. Ceva? 

— Nu. 

Lipsa totală a emoţiei din spatele cuvântului îi spuse destule 
despre gândurile și dezamăgirea lui. El se opri câteva clipe 
înainte să repete „Nu“. 

Ea închise din nou ochii. Asta ar fi putut dura câteva 
săptămâni. Luni. Mai ales dacă nu găsea o cale să împingă zidul 
întunecat. 

Tânăra încercă și nu reuși să își miște picioarele. 

— Ar trebui să-ţi aduc... 

— Odihnește-te. 

Simţi cum mâna îi strânse umărul. 

— Odihnește-te, spuse el din nou. 

— Ai terminat pentru azi, zise ea. Fără exerciţii în plus... 

— Mă refer la tine. Odihnește-te. Fiecare cuvânt era rostit 
greoi. 

Yrene își îndreptă privirea spre ceasul mare din colţ și clipi o 
dată. De două ori. 

Cinci. 

Fuseseră aici cinci ore... 

El suportase totul în timpul acela. Cinci ore de agonie... 

Doar acest gând o făcu să își ridice picioarele. Gemu când se 
sprijini cu o mână de masa joasă și își adună puterea, 
împingându-se tot mai sus, până ce ajunse să stea în picioare. 
Se clătina, dar... era în picioare. 

Braţele îi alunecară sub el, mușchii spatelui unduindu-se când 
încercă să se ridice. 

— Nu o face, spuse ea. 

El o făcu oricum. Mușchii impresionanţi ai braţului și pieptului 
nu îl dezamăgiră când se împinse și reuși să se așeze, uitându- 
se la ea cu ochi sticloși. 

— Ai nevoie de... ceai, zise Yrene răgușită. 

— Kadja. 


Numele abia dacă fusese șoptit. 

Servitoarea apăru imediat. Prea repede. 

Yrene o studie atent când fata intră în cameră. Ea ascultase, 
așteptând. 

Yrene nu se deranjă să zâmbească atunci când îi spuse: 

— Ceai de mentă. Cu multă miere. 

— Două cești, adăugă Chaol. 

Yrene îi aruncă o privire, dar se așeză lângă el pe canapea. 
Pernele erau un pic umede — din cauza transpiraţiei, își dădu 
seama când o văzu strălucind pe formele pieptului său bronzat. 

Ea închise ochii — doar pentru o clipă. 

Nu își dădu seama că trecuse mai mult timp înainte ca 
servitoarea, Kadja, să pună două cești delicate de ceai în faţa 
lor, un mic ceainic din fier aburind în mijlocul mesei. Femeia 
turnă multă miere în amândouă, iar lui Yrene gura îi era prea 
uscată și limba prea grea ca să se deranjeze să îi spună să se 
oprească ori avea să li se facă rău de la atâta dulceaţă. 

Servitoarea amestecă în liniște în ambele, apoi îi dădu prima 
ceașcă lui Chaol, care i-o dădu lui Yrene. 

Ea era prea obosită ca să obiecteze când o cuprinse, 
încercând să-și adune puterea ca să o ducă la buze. 

El păru să simtă asta și îi spuse Kadjei să lase ceașca pe masă 
și să plece. 

Yrene privi ca pe o fereastră distantă cum Chaol îi luă ceașca 
și i-o duse la buze și se gândi dacă să îi împingă sau nu mâna. 

Da, avea să lucreze cu el; nu, nu era monstrul pe care îl 
crezuse la început, nu așa cum văzuse că erau bărbaţii; dar să-l 
lase atât de aproape, să-i permită să o îngrijească astfel... 

— Ori îl bei, spuse el răgușit, ori putem să stăm așa în 
următoarele câteva ore. 

Ea își îndreptă privirea spre el și văzu că se uita în ochii ei — 
cu o privire limpede, în ciuda extenuării. 

Fata nu spuse nimic. 

— Deci asta e limita, șopti Chaol, mai mult în sinea lui. Poţi 
suporta să mă ajuţi, dar nu îţi pot întoarce favoarea. Sau nu pot 
face nimic din ce-ţi depășește ideea cu privire la ce... cine sunt. 

El era mai istet decât credea lumea. 

Ea avea senzaţia că duritatea din ochii lui căprui se oglindea 
în ai ei. 


— Bea. Vocea îi era dantelată cu umbra unui ordin — era un 
bărbat obișnuit să fie ascultat, să dea ordine. Dispreţuiește-mă 
cât vrei, dar bea ceaiul ăsta acum. 

Și ușoara urmă de îngrijorare din privirea lui fu cea care... 

Un bărbat obișnuit să fie ascultat, da, dar și un bărbat înclinat 
să îi pese de alţii. Să aibă grijă de ei, motivat să o facă deo 
dorință nestăpânită, de care nu se putea dezvăţa și la care nu 
putea renunța. 

Yrene își depărtă buzele, cedând în tăcere. 

Ușor, îi duse ceașca de porțelan la gură și o înclină pentru ea. 
Yrene sorbi o dată și, la încurajarea lui șoptită, repetă gestul. 

Era atât de obosită. Nu fusese niciodată atât de obosită în 
viața ei... 

Chaol îi apăsă și a treia oară ceașca de buze, iar ea bău o 
gură. 

Era suficient. El avea nevoie de asta mai mult decât ea... 

Chaol simţi că era posibil să ţipe la el și, luându-i ceașca de la 
gură, sorbi o înghiţitură. Două. 

Bău tot și o luă pe cealaltă, oferindu-i primele guri înainte să 
termine el restul. 

„Ce bărbat nesuferit.” 

Probabil că Yrene spusese asta, pentru că el schiţă un zâmbet. 

— Nu ești prima care să-mi spună așa, zise el pe un ton mai 
blând și cu o voce mai puţin răgușită. 

— Nu voi fi ultima, sunt sigură, mormăi ea. 

Chaol schiță iar acel zâmbet și se întinse să umple din nou 
ambele cești. Adăugă și miere — mai puţină decât pusese Kadja 
— cantitatea potrivită — și amestecă, cu mâini ferme. 

— Pot s-o fac eu, încercă Yrene să spună. 

— Și eu, fu tot ce zise el. 

De data aceasta, reuși să ţină ceașca și Chaol se asigură că ea 
își bea ceașca înainte să o ducă pe a lui la buze. 

— Ar trebui să plec. 

Gândul de a ieși din palat, ca să nu mai spună de călătoria 
spre Torre, apoi de urcatul scărilor către camera ei... 

— Odinhește-te. Mănâncă — probabil ești flămândă. 

Ea îl privi. 

— Tu nu ești? 


El se antrenase intens înainte de sosirea ei; în mod sigur 
trebuia să fie înfometat doar din cauza asta. 

— Mi-e foame. Dar nu cred că pot aștepta cina. Ai putea să mi 
te alături, adăugă Chaol. 

Una era să-l vindece, să lucreze cu el, să îl lase să îi servească 
ceaiul, dar să ia cina împreună cu bărbatul care îl ucisese pe 
măcelarul acela, cu bărbatul care lucrase pentru el în timp ce 
armata întunecată era adunată în Morath... lată-l. Fumul din 
nările ei, pârâitul focului și ţipetele. 

Yrene se aplecă înainte ca să lase ceașca pe masă și apoi se 
ridică. Până și mișcările îi erau rigide, dureroase. 

— Trebuie să mă întorc în Torre, spuse ea, cu genunchii 
clătinându-i-se. Priveghiul este la apus. Din fericire, după mai 
mult de o oră. 

El îi observă legănatul și se întinse spre ea, dar tânăra ieși din 
raza lui de acţiune. 

— Voi lăsa proviziile. Deoarece gândul de a căra înapoi sacul 
greu... 

— Lasă-mă să îţi chem o trăsură. 

— Pot să o chem la poarta din faţă, spuse ea. 

Dacă cineva o urmărea, prefera siguranţa unei trăsuri. 

Ca să rămână în picioare, fu nevoită să se ţină de mobilă în 
timp ce merse. Distanţa până la ușă părea nesfârșită. 

— Yrene. 

Abia putea sta în picioare lângă ușă, dar se opri ca să 
privească înapoi. 

— Lecţia de mâine. Concentrarea revenise deja în ochii căprui. 
Unde vrei să ne întâlnim? 

Ea se gândi dacă să o anuleze și unde-i fusese mintea de îi 
ceruse tocmai lui să vină. 

Dar... cinci ore. După cinci ore de agonie, el nu cedase. 

Poate că doar din cauza asta refuzase invitaţia la cină. Dacă el 
nu cedase, atunci nu avea nici ea să cedeze — nu în a-l vedea 
altfel decât ar fi trebuit știind cine era. 

— Ne vom întâlni în curtea principală, la răsărit. 

Era un efort să-și adune puterea ca să meargă, dar o făcu și 
puse un picior înaintea celuilalt. 

îl lăsă singur în acea cameră, uitându-se după ea. 

Cinci ore de agonie, iar ea știuse că nu fusese doar fizică. 


împingând zidul, Yrene simţise că întunericul îi arătase lui 
Chaol și lucrurile din partea cealaltă a lui. 

Scânteierile se unduiseră câteodată pe lângă ea; nu era nimic 
din ce putea zări, dar păreau... păruseră să fie amintiri. 
Coșmaruri. Poate ambele. 

Totuși, el nu îi ceruse să se oprească. 

Și, mergând greoi prin palat, o parte din Yrene se întrebă dacă 
lordul Chaol nu îi ceruse să se oprească nu doar pentru că 
învățase cum să suporte durerea, ci și pentru că, oarecum, o 
merita. 

* 

Totul îl durea. 

Chaol nu își dădu voie să se gândească la ce văzuse, la ce-i 
licărise prin minte când durerea îl distrusese, îl arsese și îl 
lovise; la ce — și pe cine văzuse. La cadavrul de pe pat, la 
colierul de la gât și la capul care se rostogolise. 

Nu reușise să scape de imagini — nu cât lucrase Yrene. 

Durerea îl străbătuse, astfel încât văzuse totul de nenumărate 
ori. Strigase și ţipase. 

Ea se oprise doar când căzuse pe podea. 

El fusese epuizat, pustiit. 

Fata tot nu-și dorise să-i fie alături nicio clipă în plus. 

Nu o condamna. 

Nu că asta conta. Deși își amintea că ea îi ceruse să o ajute a 
doua zi — oricum ar fi putut. 

Chaol luă masa unde îl lăsase Yrene, încă în izmene. Kadja nu 
părea să observe sau să-i pese, iar el era prea chinuit și obosit 
ca să se deranjeze să aibă o ţinută decentă. 

Probabil că Aelin ar fi râs dacă l-ar fi văzut acum pe bărbatul 
care ieșise repede din camera ei după ce îl anunţase că îi venise 
menstruaţia și care în momentul de față stătea în camera 
elegantă în mare parte dezbrăcat și fără să-i pese de asta. 

Nesryn se întoarse înainte de apus, cu chipul îmbujorat și 
părul zburlit de vânt. O privire la zâmbetul ei schiţat îi spuse 
destul — măcar avusese ceva succes cu Sartaqg. Poate că 
reușise să facă ceea ce el părea să nu reușească: să adune o 
armată pe care să o ducă acasă. 

Intenţionase să vorbească azi cu khaganul despre 
ameninţarea pe care o prezentase atacul din seara trecută. 


Voise să o facă și totuși acum era destul de târziu ca să 
împiedice aranjarea unei astfel de întâlniri. 

Abia o auzise pe Nesryn șoptind despre posibila înţelegere a 
lui Sartaq și călătoria cu măreţul ruk. Extenuarea îl apăsa atât 
de mult încât abia își putea ţine ochii deschiși, chiar și în timp ce 
își imagina fiinţele ruk luptându-se cu vrăjitoarele Dinţi-de-fier și 
cu balaurii și se întreba cine ar fi putut supravieţui unei 
asemenea lupte. 

Dar reușise să îi de ordinul care-i stătea pe limbă: „Du-te la 
vânătoare, Nesryn”. 

Dacă vreunul dintre valgii lui Erawan venise, într-adevăr, în 
Antica, timpul nu era în favoarea lor. Fiecare pas, fiecare cerere 
putea fi raportată lui Erawan. Şi dacă ei o urmăreau pe Yrene, 
fie din cauză că citea despre valgi sau că vindeca Mâna regelui 
din Adarlan... Nu avea destulă încredere în nimeni de aici ca să 
ceară cuiva să facă asta. În nimeni, în afară de Nesryn. 

Nesryn dăduse din cap la cererea lui. Inţelesese de ce o 
spusese aproape cu năduf. Să o lase să se expună pericolului, să 
caute un astfel de pericol... 

Dar ea o mai făcuse în Rifthold și îi amintise de asta cu 
blândeţe. Somnul îl făcuse să-și simtă trupul ciudat și greoi, dar 
el reușise să dea glas ultimei cereri: „Fii atentă”. 

Chaol nu se opuse când ea îl ajută să se așeze pe scaun, 
împingându-l apoi în camera lui. El încercă și nu reuși să se 
ridice pe pat, fiind doar puţin conștient când ea și Kadja îl 
traseră pe pat ca pe o bucată de carne. 

Yrene nu făcuse niciodată asemenea lucruri. Nu îi împinsese 
scaunul, când o putea face chiar el. În schimb, îi spunea 
constant să se miște singur. 

El se întrebă de ce. Era prea obosit să se întrebe de ce. 

Nesryn spuse că avea să scuze lipsa lui de la cină și plecă să 
se schimbe. Bărbatul se întrebă dacă, din pragul dormitorului ei, 
servitorii auziră scârțâitul săbiilor pe piatra de moară. 

Chaol adormise înainte de plecarea ei, ceasul din salon 
anunțând, de la distanţă, ora șapte. 

x 

Nimeni nu îi dăduse prea multă atenție lui Nesryn în acea 
seară. Și nimeni nu o băgase în seamă mai târziu, după ce își 


pusese cuţitele de luptă, sabia, arcul și tolba și plecase pe 
străzile orașului. 

Nici măcar soţia khaganului. 

Pe drumul de ieșire din palat, un licăr alb îi atrase atenţia lui 
Nesryn când trecu pe lângă o grădină mare din piatră și o făcu 
să se ascundă în spatele stâlpilor care flancau curtea. 

într-o clipă, își luă mâna de pe cuțitul lung de la șold. 

îmbrăcată în mătase albă, cu părul lung și negru liber, Marea 
împărăteasă se plimba, tăcută și serioasă ca o fantomă, pe o 
alee care șerpuia printre formațiunile stâncoase ale grădinii. 
Doar lumina lunii și umbrele umpleau spaţiul când împărăteasa 
mergea singură și neobservată, rochia simplă urmând-o ca pe 
un vânt fantomă. 

Alb pentru suferință — pentru moarte. 

Chipul Marii împărătese era neîmpodobit, tenul fiind mai alb 
decât al copiilor ei. Nicio bucurie nu i se vedea pe chip; nicio 
vioiciune. Niciun interes. 

Nesryn zăbovi în umbra stâlpului, urmărind-o pe femeie 
îndepărtându-se, ca și când ar fi cutreierat cărările unui peisaj 
dintr-un vis sau, poate, vreun iad pustiu. 

Nesryn se întrebă dacă acele cărări semănau în vreun fel cu 
cele pe care ea însăși mersese în primele luni după moartea 
mamei ei. Se întrebă dacă zilele se amestecau și pentru Marea 
împărăteasă, dacă mâncarea avea gust de cenușă și dacă îi era 
greu să adoarmă. 

Numai după ce soţia khaganului ajunse în spatele unui 
bolovan mare, dispărând din raza vizuală, continuă Nesryn să 
meargă, un pic mai greoi. 

Sub luna plină, Antica era acoperită de nuanţe albastre și 
argintii, întrerupte de strălucirea aurie a lămpilor care atârnau în 
sălile de mese publice și de cărucioarele negustorilor care 
vindeau kahve și bunătăţuri. Câţiva artiști cântau melodii la 
lăute și la tobe, puţini fiind destul de talentaţi încât să o facă pe 
Nesryn să vrea să se oprească, dar în această seară nu-și dorea 
altceva decât să fie o prezenţă cât mai discretă și să se miște 
cât mai repede. Merse tiptil prin umbre, categorisind sunetele 
orașului. 

Diverse temple erau răspândite pe strada principală: unele 
construite cu stâlpi din marmură, unele cu acoperișuri ascuțite 


din lemn și coloane pictate, unele fiind doar niște curți pline cu 
bazine și grădini din piatră sau animale adormite. Treizeci și 
șase de zei supravegheau acest oraș și de trei ori mai multe 
temple închinate lor erau împrăștiate peste tot. 

Trecând pe lângă fiecare, Nesryn se întrebă dacă zeii priveau 
dintre stâlpi sau din spatele pietrelor sculptate; dacă urmăreau 
de la streșinile acoperișurilor înclinate sau din spatele ochilor 
pisicilor tărcate care stăteau întinse, pe jumătate adormite, pe 
treptele templului. 

Ea îi rugă pe toţi să îi facă pașii rapizi și tăcuţi, să o conducă 
spre locul în care trebuia să meargă în timp ce colinda străzile. 

Dacă un agent valg venise pe continent — sau, mai rău, poate 
un prinţ valg... Nesryn scrută acoperișurile și stâlpii imenși din 
Torre, care strălucea alb ca oasele în lumina lunii, un far ce 
supraveghea orașul și vindecătoarele de aici. 

Chaol și Yrene nu făcuseră niciun progres în acea zi, dar era în 
regulă. Nesryn își aminti, de nenumărate ori, că era în regulă. 
Lucrurile acestea necesitau timp, chiar dacă Yrene... Era clar că 
ea avusese niște rețineri personale în privinţa trecutului lui 
Chaol și a fostului său rol în imperiu. 

Nesryn se opri lângă intrarea unei alei în timp ce un grup de 
tineri petrecăreți trecu mai departe, cântând melodii obscene 
care cu siguranţă ar fi făcut-o pe mătușa ei să îi mustre, deși, 
mai târziu, le-ar fi fredonat și ea. 

Când monitoriză aleea, bordurile, acoperișurile plate, atenţia 
lui Nesryn se îndreptă spre o sculptură nefinisată din zidul de 
cărămizi de lut care înfățișa o bufniță odihnindu-se, cu aripile 
strânse, cu ochii nefiresc de mari larg deschiși și imperturbabili. 
Poate că era doar un act de vandalism și totuși trecu o mână 
înmănușată peste aceasta, conturând liniile incrustate în zidul 
lateral al clădirii. 

Bufnițele din Antica erau peste tot în acest oraș, un tribut 
adus zeiţei probabil venerate mai mult decât oricare dintre 
ceilalţi treizeci și șase. Niciun zeu principal nu domnea în 
continentul sudic, totuși, Silba... Nesryn studie din nou turnul 
înalt, care strălucea mai mult decât palatul din capătul opus al 
orașului. Silba domnea nedisputată aici. Ca cineva să pătrundă 
în Torre, să ucidă pe una dintre vindecătoare, trebuia să fie 
disperat sau complet nebun. 


Sau un demon valg, fără frică de zei — doar de furia 
stăpânului lor, dacă eșua. 

Dar dacă ea ar fi fost un valg în acest oraș, unde s-ar fi 
ascuns? De unde ar fi pândit? 

Canalele treceau pe sub unele case, dar nu se comparau cu 
rețeaua mare de canalizare din Rifthold. Totuși, poate că dacă 
ar fi studiat zidurile turnului Torre... 

Nesryn se îndreptă spre turnul strălucitor, Torre conturându-se 
cu fiecare pas. Se opri în umbrele de lângă una dintre casele de 
pe cealaltă parte a străzii a zidului care înconjura tot complexul 
Torre. 

Torţele licăreau în aplicele de-a lungul zidului alb, gărzile fiind 
postate la fiecare câţiva metri. Și deasupra. Gărzi regale, 
judecând după culorile lor, și gărzi din Torre, în hainele lor 
albastre cu galben — atât de multe încât nimeni nu ar fi trecut 
neobservat. Nesryn studie porţile de fier, acum închise pe 
timpul nopţii. 

„Unde s-au deschis aseară este răspunsul pe care nu vrea să îl 
dea nicio gardă.“ 

Nesryn se întoarse, ţinând mânerul cuţitului în jos, iar vârful în 
sus. 

Prinţul Sartaq se rezema de zidul clădirii la câțiva metri în 
spatele ei, privind spre turnul Torre, care se contura. Două săbii 
se iveau deasupra umerilor lăţi și cuțite lungi îi atârnau la 
centură. Schimbase hainele elegante pentru cină cu hainele de 
zbor, din piele — întărite cu oţel la umeri, manșete protectoare 
argintii la încheieturile mâinilor și o eșarfă neagră la gât. Nu, nu 
o eșarfă, ci o pânză cu care să-și acopere gura și nasul când 
avea pe cap gluga grea. Ca să rămână anonim, neobservat. 

Ea băgă cuțitul în teacă. 

— M-ai urmărit? 

Prinţul își îndreptă ochii negri și calmi spre ea. 

— Nu prea ai încercat să fii greu de observat când ai ieșit pe 
poarta din faţă, înarmată până în dinţi. 

Nesryn se întoarse spre zidurile complexului Torre. 

— Nu am niciun motiv să ascund ce fac. 

— Crezi că cine le-a atacat pe vindecătoare se va plimba prin 
preajma lor, pur și simplu? 


Cizmele lui abia se auziră pe pietrele vechi când se apropie de 
ea. 

— M-am gândit să investighez cum ar fi putut intra. Să înţeleg 
mai bine amplasarea lor și unde ar fi mai probabil să se 
ascundă. 

O pauză. 

— Pare că îţi cunoști bine prada. 

„Și nu te-ai gândit să-mi menţionezi asta în timpul călătoriei 
de dimineaţă”, fură restul cuvintelor nerostite. 

Nesryn se uită pieziș la Sartag. 

— Aș vrea să pot nega, dar o cunosc. Dacă atacul a fost al 
celor pe care îi bănuim... Mi-am petrecut o mare parte din 
primăvara și vara asta vânându-le specia în Rifthold. 

Sartag privi zidul pentru un minut lung și spuse încet: 

— Cât de rău a fost? 

Nesryn înghiţi când imaginile licăriră: cadavrele, și canalele, și 
castelul de cleștar explodând, un zid al morţii zburând spre ea... 

— Căpitane Faliq, o îndemnă cu blândeţe. 

Era un ton mai blând decât se așteptase ea de la un prinţ 
războinic. 

— Ce ţi-au spus spionii? 

Sartaq își încordă maxilarul, umbrele traversându-i chipul 
înainte să spună: 

— Mi-au raportat că Riftholdul era plin de groază, de oamenii 
care nu erau oameni. Bestii din visele cele mai întunecate ale lui 
Vanth. 

Vanth — zeița morţii. Prezenţa sa în acest oraș era prezentată 
la cursuri chiar și vindecătoarelor Silbei, adoratorii ei fiind o 
sectă secretă de care se temeau și pe care o respectau chiar și 
khaganul, și predecesorii lui, în ciuda faptului că ritualurile ei 
erau cu totul diferite de Cerul Etern la care credeau khaganul și 
darghanii că se întorceau. Mai devreme, Nesryn trecuse repede 
pe lângă templul lui Vanth, din piatră neagră, intrarea fiind 
marcată doar de un rând de trepte de onix care coborau spre o 
cameră subterană luminată cu lumânări albe ca oasele. 

— Văd că nimic din toate astea nu îţi pare ciudat, spuse 
Sartaqg. 

— Mi-ar fi putut părea în urmă cu un an. 

Privirea lui Sartaq se îndreptă spre armele ei. 


— Așadar, chiar ai înfruntat asemenea orori. 

— Da, recunoscu Nesryn. Nu știu la ce bun, având în vedere 
că orașul este acum stăpânit de ei, rosti ea cu amărăciune. 

Sartaq se gândi. 

— Majoritatea ar fi preferat să fugă și nu ar fi stat să îi 
înfrunte. 

Ea nu avea chef să confirme sau să nege o asemenea 
afirmaţie, fără îndoială menită să o consoleze. Un efort 
binevoitor din partea unui bărbat care nu trebuia să facă astfel 
de lucruri. 

— Eu... am văzut-o mai devreme pe mama ta, se trezi Nesryn 
spunând. Se plimba singură printr-o grădină. 

Sartaq miji ochii. 

— Da? 

O întrebare precaută. 

Nesryn se întrebă dacă nu ar fi fost mai bine să-și țină gura, 
dar continuă: 

— Am spus asta doar în caz... în caz că este o informație care 
ti-ar fi utilă și pe care ai vrea să o știi. 

— Era și un străjer? O servitoare împreună cu ea? 

— Nu am văzut pe nimeni. 

Când se rezemă de zidul clădirii, îngrijorarea adevărată i se 
citi pe chip. 

— Mulţumesc pentru veste. 

Nu era în poziţia să se intereseze de asta — nici alţii nu erau, 
mai ales fiind vorba de cea mai puternică familie din lume, dar 
Nesryn spuse încet: y 

— Mama a murit când aveam treisprezece ani. Işi ridică 
privirea spre turnul Torre, care aproape strălucea. Fostul rege... 
ştii ce le-a făcut celor cu magie. Vindecătoarelor care aveau 
acest dar. Aşadar, nu a fost nimeni care să o poată salva pe 
mama de boala mortală pe care a căpătat-o. Vindecătoarea pe 
care am reușit să o găsim a recunoscut că, foarte probabil, 
cauza era o umflătură din sânul mamei mele și că ar ti putut să 
o vindece înainte să dispară magia. Inainte să fie interzisă. 

în afara celor din familia ei, nu mai spusese nimănui această 
poveste. Nu era sigură de ce i-o spunea, de fapt, lui acum, dar 
continuă: 


— Tata a vrut să o ia pe o navă și să vină aici. Era disperat să 
o facă, dar pe tărâmurile noastre a izbucnit războiul. Navele au 
fost folosite de armata Adarlanului, iar ea era prea bolnavă ca 
să riște o călătorie pe uscat tocmai până spre Eyllwe ca să 
încerce să traverseze acolo. Tatăl meu a studiat toate hărţile, 
toate rutele comerciale. Până când a găsit un negustor care să 
navigheze cu ei — doar cu ei doi — spre Antica... Mama era atât 
de bolnavă încât nu se putea mișca. Nu ar fi ajuns aici, chiar 
dacă s-ar fi îmbarcat pe nava aceea. 

Sartaq o urmări cu chipul greu de citit în timp ce ea vorbi. 

Nesryn își băgă mâinile în buzunare. 

— Așadar, a rămas. Și toţi i-am fost alături... când s-a terminat 
totul. Vechea suferinţă o învălui, provocându-i usturimea 
ochilor. Mi-a luat câţiva ani să îmi revin, spuse ea după o clipă. 
Doi ani înainte să încep să observ lucruri ca razele soarelui pe 
faţă sau gustul mâncării — să încep să mă bucur din nou de ele. 
Tatăl meu... ne-a ţinut unite. Pe sora mea și pe mine. Dacă a 
suferit, nu ne-a lăsat să vedem asta. Ne-a umplut casa cu cât de 
multă bucurie a putut. 

Tăcu o clipă, nesigură cum să-i explice la ce se referea 
deschizând subiectul acesta. 

Sartaqg întrebă în cele din urmă: 

— Unde sunt ei acum? După atacul din Rifthold? 

— Nu știu, șopti ea, expirând. Au scăpat, dar... nu știu unde au 
fugit sau dacă vor putea ajunge aici, cu atât de multe orori care 
împânzesc lumea. 

Sartag amuţi preţ de un minut lung, iar Nesryn își petrecu 
fiecare secundă dorindu-și să-și fi ţinut gura. Apoi prinţul spuse: 

— Voi da de veste — discret. El se dezlipi de zid. Ca spionii 
mei să caute familia Faliq și să o ajute, dacă le iese în cale, 
oricum pot, să o îndrume spre locuri mai sigure. 


Pieptul i se strânse până o duru, dar reuși să spună 
„Mulţumesc”. Era o ofertă generoasă. Mai mult decât 
generoasă. 


Sartaq adăugă: 

— Îmi pare rău... pentru pierderea ta. Oricât de mult timp a 
trecut de atunci. Eu... ca războinic, am crescut ținându-mă de 
mână cu moartea. Și totuși, asta... A fost mai greu de suportat 


decât altele. Și poate că suferinţa mamei este și mai greu de 
înfruntat decât a mea. 

El scutură din cap, lumina lunii dansându-i în părul negru, și 
spuse cu un calm forţat: 

— De ce crezi că am fost atât de nerăbdător să fug după tine 
în noapte? 

Fără să vrea, Nesryn îi zâmbi. 

Sartaqg ridică o sprânceană. 

— Deși mi-ar fi de folos să știu ce, mai exact, ar trebui să caut. 

Nesryn se gândi ce să îi spună — se gândi la prezenţa lui aici. 

El râse încet, când ezitarea ei depăși o clipă. 

— Crezi că eu sunt cel care a atacat-o pe vindecătoare? După 
ce am fost cel care ţi-a povestit despre asta dimineaţă? 

Nesryn își lăsă capul în jos. 

— Nu vreau să fiu lipsită de respect. Chiar dacă ea văzuse 
cum un alt prinţ înrobit în primăvara aceasta trăsese o săgeată 
spre o regină, ca să-l ţină în viaţă. Spionii tăi au dreptate. 
Riftholdul a fost... Nu aș vrea să văd cum Antica îndură ceva 
asemănător. 

— Şi ești convinsă că atacul din Torre a fost doar începutul? 

— Sunt aici, nu-i așa? 

Liniște. 

Nesryn adăugă: 

— În cazul în care cineva, cunoscut sau străin, îţi oferă un inel 
sau un colier negru, în cazul în care vezi pe cineva cu ceva 
asemănător... Nu ezita. Nicio clipă. Lovește repede și precis. 
Decapitarea este singurul lucru care îi doboară. Persoana din ei 
nu mai este. Nu încerca să o salvezi — sau vei ajunge și tu 
înrobit. 

Sartaq își îndreptă atenţia spre sabia de la centura ei, spre 
arcul și tolba prinse pe spate și rosti încet: 

— Spune-mi tot ce știi. 

— Nu pot. 

Doar refuzul în sine i-ar fi putut curma viaţa, dar Sartaq dădu 
gânditor din cap. 

— Atunci spune-mi ce poţi. 

Şi îi spuse. Stând în umbrele de dincolo de zidurile 
complexului Torre, îi explică tot ce putu, mai puţin ce ţinea de 
chei, porți și înrobirea lui Dorian, dar și de fostul rege. 


Când termină, chipul lui Sartaq nu se schimbase, deși își masa 
maxilarul. 

— Când plănuiai să-i spui asta tatălui meu? 

— De îndată ce ne-ar fi îngăduit o întâlnire particulară. 

Sartaq înjură încet și creativ. 

— Cu moartea surorii mele... l-a fost mai greu decât ar 
recunoaște să revină la ritmul nostru obișnuit. Nu îmi va asculta 
sfatul. Nici pe al altcuiva. 

îngrijorarea și tristeţea din tonul prinţului o făcură pe Nesryn 
să spună: 

— Îmi pare rău. 

Sartaq scutură din cap. 

— Trebuie să mă gândesc la ce mi-ai spus. Sunt locuri pe 
acest continent, în apropiere de patria poporului meu... își masă 
gâtul. Când eram copil, în cuiburi se spuneau povești despre 
orori asemănătoare. Poate că este timpul să îi fac o vizită doicii 
mele, zise mai mult ca pentru sine. Să îi aud din nou poveștile și 
să aflu cum făceau faţă acestei ameninţări cu mult timp în 
urmă. Mai ales dacă acum apare din nou. 

O menționare a valgilor... aici? Familia ei nu îi spusese 
niciodată asemenea povești, dar, pe de altă parte, poporul său 
venise din ţinuturi îndepărtate ale continentului. Dacă stăpânii 
rukșilor știuseră cumva despre valgi sau chiar îi înfruntaseră... 

Pe strada de dincolo se auziră pași, iar ei se lipiră de zidurile 
aleii cu mâinile pe mânerele săbiilor. Însă nu era decât un beţiv 
care se împleticea spre casă, salutând în trecere gărzile din 
Torre de lângă zid și primind, în schimb, câteva rânjete. 

— Există, în apropiere, canale subterane care ar putea 
conduce spre Torre? 

întrebarea ei era doar o șoaptă. 

— Nu știu, recunoscu la fel de încet Sartaq și zâmbi când arătă 
spre grilajul vechi din pietrele înclinate ale aleii. Dar aș fi onorat 
să te însoțesc să descoperi unul. 

CAPITOLUL 14 

Lui Yrene nu-i păsa dacă ar fi venit cineva să o ucidă în somn. 

înainte ca  priveghiul luminat de lumânări din curtea 
complexului Torre să se termine, înainte ca Yrene să urce spre 
camera ei din apropierea acoperișului, sprijinită de două ucenice 
după ce se prăbușise la baza scărilor, nu-i păsa de nimic. 


Bucătăreasa îi aduse cina la pat. Yrene reuși să mănânce un 
pic înainte să adoarmă. 

Se trezi după miezul nopţii cu furculita pe piept, carnea 
aromată de pui pătându-i rochia albastră preferată. 

Mormăi, dar se simţi un pic mai vioaie. Suficient cât să se 
ridice în obscuritatea camerei din turn, să-și facă nevoile și să 
împingă în faţa ușii micul birou pe care stivuise cărțile și alte 
obiecte pe care le mai găsise, să verifice de două ori încuietorile 
și să se urce din nou în pat, încă îmbrăcată. 

Se trezi la răsărit. 

Exact când spusese că avea să-l întâlnească pe lordul Chaol. 

Supărată, Yrene împinse biroul și cărțile, descuie încuietorile și 
se grăbi să coboare scările din turn. 

Ordonase ca proteza pentru calul lui să fie adusă direct în 
curtea castelului, iar ea își lăsase proviziile în camera bărbatului 
cu o zi în urmă, deci nu avu nimic de luat în afară de propria 
fiinţă zbuciumată în timp ce se grăbi să coboare spirala 
nesfârșită din Torre, încruntându-se la bufniţele sculptate care o 
judecară în tăcere când fugi pe lângă ușile care începeau acum 
să se deschidă ca să dezvăluie vindecătoare cu chipuri 
somnoroase și ucenice clipindu-i cu ochi înceţoșați. 

Yrene îi mulţumi Silbei pentru puterile reconfortante ale 
somnului profund și fără vise când alergă prin curtea 
complexului, pe lângă aleile flancate de lavandă, ieșind pe 
porţile abia deschise. 

Antica se trezea, străzile fiind din fericire liniștite când se 
grăbi spre palatul cocoţat în cealaltă parte a orașului. După 
treizeci de minute ajunse în curte gâfâind, transpiraţia 
adunându-i-se în toate adânciturile posibile ale trupului. 

Lordul Westfall începuse fără ea. 

Respirând sacadat, Yrene zăbovi lângă porţile înalte de bronz, 
umbrele fiind încă dense cu soarele atât de jos la orizont, și 
urmări încălecarea. 

Așa cum specificase, iapa tânără și dereșă[l|], aparent 
răbdătoare, era pe partea mai scundă — la înălțimea perfectă 
pentru ca el să ajungă la cornul șeii cu o mână ridicată — ceea 
ce făcea acum, observă Yrene cu multă satisfacție. Dar restul... 

Ei bine, părea că decisese să nu folosească în locul scării 
rampa de lemn pe care tot ea o comandase. Rampa de 


încălecare era acum lângă ţarcurile încă umbrite ale cailor, 
lângă zidul estic al curții, ca și când el ar fi refuzat categoric să 
se apropie măcar de ele și ar fi cerut în schimb să i se aducă 
iapa ca să încalece de unul singur. 

Lucrul acesta nu o surprinse deloc. 

Chaol nu se uita la niciunul dintre străjerii adunaţi în jurul lui 
— nu mai mult decât era necesar. Întorși cu spatele la ea, după 
nume putea să identifice maximum doi bărbaţi, dar... 

Unul se apropie în tăcere ca să-i permită lui Chaol să-și 
sprijine cealaltă mână pe umărul său acoperit cu armură când 
lordul se împinse în sus cu o mișcare puternică. lapa rămase 
răbdătoare când, cu mâna dreaptă, strânse cornul șeii ca să se 
echilibreze... 

Ea înaintă tocmai când lordul Westfall se împinse de pe 
umărul străjerului și urcă în șa, cel din urmă apropiindu-se în 
acest timp. Mișcarea îl făcu să stea într-o parte în șa, dar Chaol 
tot nu-i mulţumi prea mult străjerului, ci doar dădu rapid din 
cap. 

în schimb, studie tăcut șaua din faţa lui, evaluând cum trebuia 
să își aducă piciorul de partea cealaltă a calului. Se înroși, 
încordându-și maxilarul. Străjerii zăboviră, iar el înţepeni din ce 
în ce mai mult... 

Dar curând se mișcă din nou, lăsându-se pe spate pe șa și 
trecându-și piciorul drept peste corn. Străjerul care îl ajutase să 
urce se întinse ca să îi sprijine spatele, un altul ţâșnind din 
partea cealaltă ca să-l împiedice să cadă, dar trunchiul lui Chaol 
rămase drept. Neclintit. 

Controlul mușchilor era extraordinar. Era un bărbat care își 
antrenase corpul să i se supună indiferent de condiţii, chiar și 
acum. 

Și... era în șa. 

Chaol șopti străjerilor ceva care îi făcu să se retragă când se 
întinse în ambele părți ca să prindă în catarame curelele 
protezei din jurul picioarelor. Aceasta fusese fixată în șa — 
mărimea perfectă fiind creată pe baza estimărilor date de Yrene 
femeii din atelier — având scopul de a îi stabiliza picioarele, 
suplinind locul în care s-ar fi prins cu coapsele ca să își menţină 
echilibrul. Doar până ce s-ar fi obișnuit să călărească. La fel de 


bine ar fi putut să nu aibă deloc nevoie de ele, dar... era mai 
bine să fie în siguranţă la prima călătorie. 

Yrene își șterse fruntea transpirată și se apropie mulțumindu- 
le străjerilor, care reveniră acum la posturile lor. Cel care îl 
ajutase pe lordul Westfall se întoarse spre ea, iar Yrene îi zâmbi 
larg când spuse în limba halha: 

— Bună dimineaţa, Shen. 

Tânărul străjer îi zâmbi la rândul lui când continuă să se 
îndrepte spre micile grajduri din umbrele îndepărtate ale curții, 
făcându-i semn din ochi în timp ce trecu pe lângă ea. 

— 'Neaţa, Yrene. 

Tânăra îl găsi pe Chaol stând drept în șa când se uită din nou 
înainte — acea poziţie rigidă și maxilarul încleștat dispărând cât 
el o urmări apropiindu-se. 

Yrene își netezi rochia, dându-și seama abia când ajunse lângă 
el că încă purta hainele din ziua precedentă. Acum cu o imensă 
pată roșie pe piept. 

Chaol se uită cu atenţie la pată și apoi la părul ei — o, pe toţi 
zeii, părul ei — și spuse simplu: 

— Bună dimineaţa. 

Yrene înghiţi, tot gâfâind din cauza alergatului. 

— Îmi pare rău că am întârziat. 

De aproape, proteza era într-adevăr destul de discretă pentru 
a nu fi observată de majoritatea, mai ales datorită felului în care 
se mișca. 

El stătea mândru pe cal, cu umerii drepţi și părul încă ud de la 
baia de dimineaţă. Yrene își înclină capul spre rampa de 
încălecat nefolosită din partea cealaltă a curţii. 

— Ştii, și pe aceea puteai să o folosești. 

El ridică din sprâncene. 

— Mă îndoiesc de faptul că va fi una disponibilă pe câmpul de 
luptă, spuse strâmbând din buze. Deci aș putea foarte bine să 
învăţ cum să încalec de unul singur. 

într-adevăr. Dar, în ciuda răsăritului auriu din jurul lor, ceea ce 
zărise în rana lui și armata pe care aveau să o înfrunte amândoi 
îi licăriră în faţa ochilor, întinzând umbrele lungi... 

Mișcarea îi atrase atenţia, alertând-o pe Yrene când Shen 
conduse o mică iapă albă din aceleași umbre. Inșeuată și 
pregătită pentru ea. Yrene se încruntă uitându-se la rochie. 


— Dacă voi călări, spuse Chaol, și tu o vei face. Poate asta le 
șoptise străjerilor înainte ca ei să plece. 

Yrene spuse fără să gândească: 

— Nu călăresc — a trecut o vreme de când n-am mai călărit. 

— Dacă pot lăsa patru bărbaţi să mă ajute să încalec pe acest 
nenorocit de cal, spuse el hotărât, încă roșu în obraji, atunci și tu 
o poţi face. 

Din tonul său, ea își dădu seama că pentru el fusese jenant să 
treacă prin asta. Doar mai devreme îi văzuse expresia de pe 
chip. Dar o făcuse; scrâșnise din dinţi și o făcuse. 

Și cu străjerii care îl ajutaseră... Ea știa că erau mai multe 
motive pentru care Chaol abia se putea uita la ei. Acesta nu era 
doar singura amintire a ceea ce fusese el cândva, care îl făcuse 
să se încordeze în prezenţa lor, să refuze măcar să se 
gândească să îi instruiască. 

Dar nu era o conversaţie pe care să o aibă acum — nu aici, și 
nu cu lumina care începea să i se întoarcă în privire. 

Așadar, Yrene își ridică tivul și îl lăsă pe Shen să o ajute să 
încalece. 

Fustele rochiei se ridicară destul încât să-i dezvăluie o mare 
parte a picioarelor, dar ea văzuse mai multe lucruri dezvăluite 
aici. Chiar în această curte. Nici Shen și nici vreunul dintre 
străjeri nu-i aruncase măcar o privire. Se întoarse spre Chaol ca 
să îi ordone să pornească, dar îl găsi privind-o. 

Uitându-se la piciorul expus de la gleznă până la mijlocul 
coapsei, văzu că era mai palid decât cea mai mare parte a pielii 
sale aurii. Ea se bronza cu ușurință, dar trecuseră câteva luni de 
când înotase și făcuse plajă. 

Chaol observă că era atentă și își ridică ochii spre ai ei. 

— Ai o postură bună, îi spuse el, la fel de cinic cum deseori 
făcuse ea remarci privitoare la starea corpurilor pacienţilor. 

Yrene îi aruncă o privire exasperată înainte să-și încline capul 
în semn de mulţumire spre Shen și să dea pinteni calului. Chaol 
scutură frâiele și procedă la fel. 

Ea îl urmări când călăriră spre porţile curții. 

Proteza rezista. Şaua rezista. 

El se uită în jos la ele, apoi spre porţi, la orașul care se trezea 
dincolo de ei, turnul înălțându-se deasupra tuturor ca și când ar 
fi fost o mână ridicată într-o întâmpinare îndrăzneață. 


Lumina soarelui pătrundea prin bolta deschisă, poleindu-i pe 
amândoi, dar Yrene ar fi putut jura că în ochii căprui ai 
căpitanului strălucea mai mult decât răsăritul când intrară în 
oraș. 

* 

Nu însemna că mergea din nou, dar era mai bine decât în 
scaun. 

Mult mai bine. 

Proteza era stânjenitoare, împotrivindu-se tuturor instinctelor 
lui de călăreț, dar... îl ţinea acolo. Îi permitea să o conducă pe 
Yrene dincolo de porţi, vindecătoarea apucând măciulia din 
când în când, uitând complet de frâie. 

Ei bine, găsise singurul lucru de care ea nu era atât de sigură. 

Gândul îi aduse un mic zâmbet pe buze, mai ales că ea își tot 
aranja fusta. Pentru cât îl mustrase în legătura cu decenta lui, 
faptul că-și arăta picioarele o făcuse să înceteze. 

Bărbaţii de pe străzi — muncitori, negustori ambulanți și 
străjeri — se uitau de două ori. Se uitau pe săturate. 

Până ce îi observau privirea și se uitau în altă parte. 

lar Chaol se asigura că ei o făceau. 

La fel cum se asigurase că străjerii din curte fuseseră politicoși 
când ea venise în fugă, gâfâind, bronzată și îmbujorată. În ciuda 
petei de pe hainele ei, a rochiei din ziua precedentă și a peliculei 
subţiri de transpiraţie care o acoperea. 

Fusese îngrozitor să fie ajutat să urce în șa ca un bagaj 
îndărătnic, după ce refuzase să folosească rampa de încălecare 
— îngrozitor să vadă străjerii în uniformele imaculate, armurile 
de pe umeri și mânerele săbiilor strălucind în soarele dimineţii, 
cu toţii urmărindu-l cum bâjbâia. Dar se descurcase. lar apoi se 
trezise uitând complet de asta, odată cu privirile pline de 
aprecieri din partea străjerilor. Nicio doamnă, frumoasă sau 
obișnuită, tânără sau bătrână nu merita să fie ţintuită cu 
privirea. lar Yrene... 

Chaol își ţinu iapa aproape de a ei și întâlni privirea oricărui 
bărbat care se uită în direcţia lor când călăriră spre turnul înalt 
din Torre, pietrele fiind albe ca frișca în lumina dimineţii. Toţi 
bărbaţii găsiră repede un alt loc în care să se holbeze. Unii 
păreau chiar să-și ceară scuze. 


Dacă Yrene observa sau nu, el nu știa. Ea era prea ocupată să 
se întindă spre cornul șeii la orice mișcare neașteptată a calului, 
prea ocupată să se crispeze când iapa mărea pasul pe o stradă 
mai abruptă, făcând-o să se legene și să alunece din nou în șa. 

— Apleacă-te înainte, o învăţă el. Echilibrează-ţi greutatea. 
Chaol făcu la fel — cât îi permise proteza. 

Caii înaintară lent pe străzi, capetele înălțându-li-se în acest 
timp. 

Yrene îi aruncă o privire tăioasă. 

— Chiar știu lucrurile astea. 

El ridică din sprâncene de parcă ar fi spus: „Ai fi putut să mă 
păcălești”. 

Ea se încruntă, dar se întoarse în faţă și se aplecă înainte, așa 
cum o învățase. 

Chaol dormea dus când Nesryn se întorsese târziu seara 
trecută, dar ea îl trezise suficient de mult încât să-i spună că nu 
descoperise nimic în privinţa posibilului valg în oraș. Niciun 
canal nu era legat de Torre, iar cu paza întărită de la ziduri, 
nimeni nu intra pe acolo. Reușise să rămână treaz destul încât 
să îi mulţumească și să-i audă promisiunea de a continua azi 
căutarea. 

Dar această zi senină și luminoasă... cu siguranţă nu era 
întunericul preferat de valgi. Aelin îi spusese cum prinții valgi 
puteau invoca întunericul singuri — întunericul care lovea orice 
fiinţă vie în calea lui, secătuind-o. Dar chiar și un singur valg în 
oraș, indiferent dacă era un prinţ sau un soldat obișnuit... 

Chaol își alungă gândul din minte, ridicând privirea încruntată 
spre structura imensă care devenea mai impunătoare cu fiecare 
stradă pe care o traversau. 

— Turnurile[2], spuse el gânditor, privind spre Yrene. Este o 
coincidență că porţi acest nume sau strămoșii tăi s-au tras, 
cândva, din Torre? 

Mâinile îi erau albe când apucă măciulia strâns, ca și când a se 
întoarce să îl privească ar fi făcut-o să se răstoarne. 

— Nu știu, recunoscu tânăra. Numele meu... Este ceva ce nu 
am aflat niciodată. 

El se gândi la cuvinte, la felul în care ea miji ochii la stâlpul 
strălucitor al turnului din faţă, în loc să îi întâlnească privirea. Un 


copil din Fenharrow. Nu îndrăzni să întrebe de ce nu cunoștea 
răspunsul. Unde era familia ei. 

în schimb, făcu semn din cap spre inelul de pe degetul ei. 

— Chiar funcţionează verigheta falsă? 

Ea studie inelul vechi și zgâriat. 

— Aș vrea să neg, dar funcţionează. 

— Te confrunţi cu un astfel de comportament aici? 

„în orașul minunat?”, gândi el. 

— Foarte, foarte rar. Ea își mișcă degetele înainte să apuce din 
nou măciulia. Dar este un vechi obicei de acasă. 

Pentru o clipă, el își aminti de o asasină într-o rochie albă 
însângerată, prăbușindu-se la intrarea în baraca lui. Işi aminti de 
lama otrăvită cu care o tăiase un bărbat și pe care o folosise pe 
mulţi alții. 

— Mă bucur, spuse după o clipă. Că nu trebuie să te temi de 
asemenea lucruri aici. 

Până și străjerii, cu toate privirile lor drăgăstoase, fuseseră 
respectuoși. Ea chiar i se adresase unuia pe nume, iar răspunsul 
lui amabil fusese sincer. 

Yrene apucă din nou cornul șeii. 

— Khaganul îi face pe toţi să respecte legea, fie că sunt 
servitori sau prinți. 

Nu ar fi trebuit să fie un concept atât de nou, totuși... Chaol 
clipi. 

— Serios? 

Yrene ridică din umeri. 

— Din câte am auzit și-am observat. Lorzii nu pot scăpa de 
crimele comise plătind, și nici nu se pot baza pe numele familiei 
lor ca să scape. Și potenţialii criminali de pe străzi văd exigenţa 
legii și rar îndrăznesc să o ispitească. Ea făcu o pauză. Tu... 

El știa ce ezitase ea să întrebe. 

— Mi s-a ordonat să eliberez sau să ignor nobilii care au comis 
crime. Cel puţin pe cei care aveau valoare la Curte și în armata 
regelui. 

Ea studie măciulia din faţa ei. 

— Și noul tău rege? 

— El este diferit. 

Dacă era în viaţă. Dacă reușise să scape din Rifthold. Chaol se 
forţă să adauge: 


— Dorian studiază și admiră de mult timp khaganatul. Poate 
că va pune în practică o parte din obiceiurile de aici. 

Acum îi fu aruncată o privire lungă și evaluatoare. 

— Crezi că khaganul se va alia cu voi? 

Nu îi spusese asta, dar presupuse că era destul de evident de 
ce venise. 

— Pot doar să sper. 

— Ar face armata lui o diferenţă împotriva... puterilor pe care 
le-ai menţionat? 

Chaol repetă: 

— Pot doar să sper. El nu reuși să spună adevărul — că 
armata lor era mică și împrăștiată, dacă mai exista. In 
comparaţie cu forța adunată din Morath... 

— Ce s-a întâmplat în ultimele luni? 

O întrebare precaută și șoptită. 

— Încerci să mă faci să vorbesc? 

— Vreau să știu. 

— Nu este nimic din ce ar merita să-ţi spun. 

Povestea lui nu merita câtuși de puţin să fie spusă. Nici măcar 
o parte din aceasta. 

Ea tăcu, tropăitul copitelor cailor fiind singurul sunet de pe 
stradă și apoi zise: 

— Va trebui să vorbești despre asta. La un moment dat. Eu... 
am văzut imaginile acelea în tine, ieri. 

— Nu este suficient? 

întrebarea era tăioasă precum cuțitul de la centura lui. 

— Nu și dacă este lucrul cu care se hrănește creatura din tine. 
Nu și dacă să vedem de unde provine ar putea ajuta. 

— Și ești sigură de asta? 

El ar fi trebuit să tacă, știa asta, dar... 

Yrene se îndreptă în șa. 

— Trauma oricărei răni necesită o reflectare interioară în 
timpul vindecării și după aceea. 

— Nu vreau așa ceva. Nu îmi trebuie. Vreau doar să stau în 
picioare — să merg din nou. 

Ea scutură din cap. 

El continuă: 

— Şi tu? Ce-ai zice să facem un târg: tu îmi spui cele mai mari 
secrete ale tale, Yrene Towers, iar eu ţi le voi spune pe ale mele. 


Indignarea lumină ochii ei speciali când se încruntă la Chaol, 
care-i răspunse cu aceeași monedă. 

în cele din urmă, Yrene pufni, schițând un zâmbet. 

— Eşti încăpățânat ca un măgar. 

— Mi s-a spus și mai rău de atât, replică el zâmbind ușor. 

— Nu mă surprinde. 

Chaol chicoti, zărind urmele unui zâmbet pe chipul fetei 
înainte să-și aplece capul ca să-l ascundă, ca și când a sta de 
vorbă cu un fiu al Adarlanului ar fi fost o crimă de neimaginat. 

Totuși, el o privi îndelung — amuzamentul îi zăbovea pe chip, 
părul greu, moale și ondulat fiind ocazional zburlit de briza 
matinală — și tot se trezi zâmbind când ceva strâns încolăcit în 
pieptul său începu să se relaxeze. 

Călăriră restul drumului spre Torre în tăcere, iar Chaol își lăsă 
capul pe spate când se apropiară, mergând pe o stradă lată și 
însorită care se înclina în sus, spre complexul din vârful dealului. 

Torre era și mai dominant de aproape. 

Era lat, aducând mai mult cu o fortăreață, dar totuși era 
rotunjit. Clădirile îi flancau părţile laterale și era conectat cu 
nivelurile inferioare. Totul era încercuit de ziduri înalte și albe și 
porţi de fier — făurite ca să semene cu o bufniţă cu aripile 
întinse —, deschise larg ca să dezvăluie tufele de lavandă și 
straturile de flori care flancau aleile pietruite de culoarea 
nisipului. Nu erau straturi de flori, ci de plante. 

Mirosul plantelor care se deschideau în soarele dimineţii îi 
umplu nările: busuioc, mentă, salvie și multă lavandă. Chiar și 
caii, ale căror copite tropăiau pe alei, părură să ofteze când se 
apropiară. 

Străjerii îmbrăcaţi în ce presupunea el că erau culorile din 
Torre — albastru și galben — îi lăsară să treacă fără întrebări, iar 
Yrene făcu o plecăciune în semn de mulţumire. Ei nu se uitară la 
picioarele ei. Nici nu îndrăzniră să fie lipsiți de respect sau 
ispitiți să o facă. Chaol își mută privirea de la ei înainte să le 
poată întâlni expresiile întrebătoare. 

Yrene merse înainte, conducându-l pe sub boltă și în curtea 
complexului. Ferestrele clădirii cu trei etaje din jurul curții 
străluceau în lumina soarelui de dimineaţă, dar în curte... 

Dincolo de șoaptele din Antica, ce se trezea în afara 
complexului, dincolo de copitele cailor pe pietrișul galben, era 


doar susurul celor două fântâni ancorate în zidurile paralele ale 
curţii. Din jgheaburile lor în forma ciocurilor de bufniță care ţipă, 
apa se vărsa în bazinele adânci de dedesubt. Flori de un roz 
deschis și mov flancau zidurile dintre lămăi, straturile fiind 
ordonate, dar lăsate să crească în voia lor. 

Era unul dintre cele mai liniștite locuri pe care le văzuse el 
vreodată. Și văzându-i apropiindu-se... Erau douăzeci și patru de 
femei în rochii de toate culorile — deși majoritatea erau croite 
simplu, cum îi plăceau și lui Yrene. 

Ele stăteau în rânduri ordonate pe pietriș, unele fiind aproape 
copii, altele în floarea vârstei, puţine fiind în vârstă. 

între cele din urmă era o femeie cu pielea măslinie și păr alb 
care ieși din rând și-i zâmbi larg lui Yrene. Nu era un chip care 
purtase vreodată urma vreunei frumuseți, dar în ochii ei era o 
lumină, o bunătate și un calm care îl făcură pe Chaol să 
clipească de uimire. 

Toate celelalte o urmăriră ca și când ea ar fi fost axul în jurul 
căruia erau ordonate. Chiar și Yrene, care îi zâmbi femeii când 
descălecă, părând recunoscătoare că nu mai era nevoită să stea 
în șa. Unul dintre străjerii care îi urmăriseră veni să recupereze 
calul, dar ezită când Chaol rămase călare. 

Chaol îl ignoră pe bărbat când Yrene își trecu degetele prin 
părul încâălcit și vorbi cu bătrâna în limba lui. 

— Inţeleg că grupul din dimineaţa asta s-a adunat datorită ţie? 

Cuvinte simple — poate o încercare de a reveni la normal, 
având în vedere ce se întâmplase în bibliotecă. 

Bătrâna zâmbi cu căldură. Era mai strălucitoare decât soarele 
care se ridica deasupra zidurilor complexului. 

— Fetele au auzit un zvon despre un lord chipeș care vine să 
predea. Practic, am fost călcată în picioare în învălmășeala de 
pe scări. 

Ea zâmbi spre trei fete îmbujorate care nu aveau mai mult de 
cincisprezece ani și care se uitară vinovate la pantofii lor, apoi îi 
aruncară lui Chaol niște priviri deloc vinovate pe sub gene. 

Chaol își înăbuși un râset. 

Yrene se întoarse spre el, evaluând proteza și șaua în timp ce 
scârțâitul apropierii roţilor pe pietriș umplu curtea. 

Amuzamentul dispăru. Să descalece în faţa acestor femei... 

„Destul.” 


Cuvântul răsună prin el. 

Dacă nu putea suporta asta în faţa unui grup al celor mai 
bune vindecătoare din lume, atunci merita să sufere. El își 
oferise ajutorul și avea să se ţină de cuvânt. 

Pentru că în spate erau niște fete tinere palide care se agitau 
pe loc. Neliniștite. 

Peste acest sanctuar, acest loc minunat... trecuse o umbră. 

El urma să facă tot ce putea ca să o respingă. 

— Lord Chaol Westfall, îi spuse Yrene, gesticulând spre 
bătrână, dă-mi voie să ţi-o prezint pe Hafiza, Marea 
Vindecătoare din Torre Cesme. 

Una dintre fetele îmbujorate oftă la sunetul numelui său. 

Ochii lui Yrene dansară, dar Chaol își înclină capul spre ţărână 
când ea întinse mâna spre el. Pielea era tare — la fel de caldă 
ca și zâmbetul ei. Femeia îi strânse puternic degetele. 

— Eşti la fel de chipeș cum a spus Yrene. 

— Nu am zis așa ceva, rosti Yrene printre dinţi. 

Una dintre fete chicoti. 

Yrene o avertiză cu o privire, iar Chaol ridică din sprâncene 
înainte să îi spună Hafizei: 

— Este o onoare și o plăcere, doamnă. 

— Ce elegant este, șopti una dintre fetele din spatele lui. 

„Așteaptă să mă vezi descălecând“, aproape spuse el. 

Hafiza îi strânse din nou mâinile și, eliberându-le apoi, se 
întoarse spre Yrene. Așteptând. 

Yrene doar își uni palmele și le spuse fetelor adunate: 

— Lordul Westfall a fost grav rănit în partea de jos a coloanei 
și îi este greu să meargă. leri, Sindra a construit în atelier 
proteza asta pentru el, pe baza modelului triburilor de călăreţi 
din stepe, care se confruntă de mult timp cu asemenea răni 
printre ai lor. 

Flutură o mână ca să le arate picioarele lui și proteza. 

Cu fiecare cuvânt, lui Chaol îi înţepeniră umerii. Tot mai mult. 

— Dacă vă confruntaţi cu un pacient într-o situație 
asemănătoare, continuă Yrene, libertatea de a călări poate fi o 
alternativă plăcută unei trăsuri sau unui palanchin. Mai ales 
dacă a fost obișnuit cu un anumit nivel de independenţă. Sau, 
chiar dacă s-a confruntat cu dificultăți de mobilitate toată viaţa, 


asta i-ar putea oferi o alegere pozitivă în timp ce îl vindecaţi, 
adăugă după ce se gândi. 

Chaol înţelese că era puţin mai mult decât un experiment. 
Chiar și fetele îmbujorate își pierdură zâmbetele când îi studiară 
proteza și picioarele. 

Yrene le întrebă: 

— Cine vrea să îl ajute pe lordul Westfall să descalece și să ia 
loc pe scaun? 

O mulțime de mâini se ridicară în aer. 

El încercă să zâmbească. Încercă și eșuă. 

Yrene arătă spre câteva, care se apropiară în grabă. Niciuna 
nu îl privi mai sus de talie și nici nu-i spuse „bună dimineaţa”. 

Yrene își ridică vocea când ele se înghesuiră în jurul lui, 
asigurându-se că și cele adunate în curte puteau auzi. 

— În cazul pacienţilor complet imobilizaţi nu poate fi o 
opţiune, dar lordul Westfall își păstrează abilitatea de a se mișca 
de la mijloc în sus și poate struni calul cu frâiele. Desigur, 
echilibrul și siguranţa sunt importante, dar o altă chestiune e că 


el își simte și-și folosește bărbăţia — care, de asemenea, 
prezintă câteva probleme în ceea ce privește confortul oferit de 
proteză. 


Una dintre fetele mai tinere chicoti auzind asta, dar 
majoritatea dădură doar din cap, uitându-se direct la zona 
indicată, ca și când el ar fi fost complet dezbrăcat. Faţa 
încălzindu-i-se, Chaol își reprimă impulsul de a se acoperi. 

Două tinere vindecătoare începură să desfacă proteza, unele 
studiind cataramele și tijele. Tot nu-l priveau în ochi. Ca și când 
ar fi fost vreo nouă jucărie — o nouă lecţie. Vreo ciudăţenie. 

Yrene continuă: 

— Aveţi grijă să nu îl împingeţi prea mult când veţi... atenție. 

El se luptă să afișeze o expresie distantă, simțind că de data 
asta îi lipseau străjerii de la palat. Yrene le dădu fetelor indicaţii 
ferme când îl coborâră din șa. 

Chaol nu încercă să le ajute pe ucenice sau să li se 
împotrivească atunci când îl traseră de braţe, una urmând să îi 
echilibreze talia, lumea înclinându-se când îl coborâră. Dar 
greutatea corpului său era prea mare, iar el se simţi alunecând 
mai departe de șa, distanţa spre pământ micșorându-se, simțind 
soarele pe piele. 


Fetele gemură din cauza efortului, una dintre ele ducându-se 
în partea cealaltă ca să îl ajute să-și ridice piciorul și să-l treacă 
peste cal — sau așa crezuse el. Știa asta doar pentru că îi zărise 
părul creţ peste coastele calului. Ea împinse, ridicându-i piciorul, 
iar el atârnă acolo, trei fete scrâșnind din dinţi în timp ce 
încercau să îl coboare, celelalte urmărind tăcute... 

Una dintre fete scoase un sunet și nu-i mai ţinu bine umărul. 
Lumea plonjă... 

Mâini puternice și ferme îl prinseră, nasul ajungându-i la doar 
cincisprezece centimetri de pietrișul galben când celelalte fete 
se agitară încercând să îl ridice din nou. Chaol descălecase, dar 
picioarele îi erau acum întinse sub el, la fel de străine ca vârful 
complexului Torre, aflat la înălțime. 

Vuietul îi umplu mintea. 

Un soi de goliciune îl învălui. Era mai rău decât să stea în 
izmene câteva ore. Mai rău decât baia cu servitoarea. 

Apucându-l de umăr de unde abia îl prinsese la timp, Yrene le 
spuse vindecătoarelor: 

— Ar fi putut fi mai bine, fetelor. Cu mult mai bine, din multe 
motive. Ea oftă. Putem discuta ce s-a greșit mai târziu, dar, 
pentru moment, mutaţi-l pe scaun. 

Atârnând între fetele a căror greutate era, în cazul multora, 
jumătate din a lui, abia suporta să o audă și să o asculte. Yrene 
se dădu la o parte ca să lase fetele să îl pună la loc, fluierând 
strident. 

Roţile scârțâiră pe pietrișul din apropiere. El nu se deranjă să 
se uite la scaunul cu rotile pe care îl apropie o ucenică, și nici nu 
se obosi să vorbească în timp ce ele îl așezară pe obiectul care 
tremură sub greutatea lui. 

— Cu grijă, le avertiză Yrene din nou. 

Fetele zăboviră, toate celelalte din curte încă privind. 
Trecuseră secunde sau minute de când începuse acest chin? El 
apucă strâns coti erele scaunului când Yrene dădu niște indicaţii 
și făcu observaţii și, apoi, mai puternic în timp ce una dintre fete 
se aplecă să-i atingă picioarele încălţate cu cizme, ca să i le 
aranjeze. 

Cuvintele i se ridicară în gât, iar Chaol știu că aveau să 
izbucnească din el, că nu putea face prea multe ca să nu urle 


„lasă-mă-n pace“ atunci când degetele ucenicei se apropiară de 
pielea neagră și prăfuită... 

Mâini ridate și măslinii atinseră încheietura mâinii fetei, 
oprind-o la doar câţiva centimetri. 

Hafiza spuse calmă: 

— Dă-mi voie. 

Fetele se retraseră când Hafiza se aplecă să îl ajute. 

— Pregătește fetele, Yrene, spuse Hafiza peste un umăr firav, 
iar Yrene se supuse, conducându-le înapoi în rând. 

Mâinile bătrânei zăboviră pe cizmele lui — picioarele fiindu-i 
acum îndreptate în direcţii opuse. 

— Să o fac eu, domnule, sau ai vrea să o faci tu? 

El nu știa ce să spună și nu era sigur că își putea folosi mâinile 
fără să-i tremure, așadar dădu aprobator din cap spre femeie. 

Hafiza îi îndreptă un picior, așteptând ca Yrene să se 
îndepărteze câţiva pași și să dea instrucţiuni fetelor. 

— Acesta este un loc destinat învăţării, șopti Hafiza. Elevele 
mai în vârstă le învaţă pe cele tinere. În ciuda accentului ei, el o 
înţelegea perfect. Lord Westfall, a fost dorinţa lui Yrene să le 
arate fetelor ce a făcut cu proteza — să le lase să înveţe cum 
este să ai un pacient cu probleme asemănătoare. Ca să 
primească acest instructaj, Yrene a trebuit să se aventureze în 
stepe. E posibil ca multe dintre fete să nu aibă ocazia. Cel puţin 
pentru câţiva ani. 

Chaol întâlni în cele din urmă ochii Hafizei, empatia din 
privirea femeii fiind mai importantă decât faptul de a fi luat de 
pe cal de un grup de fete cu jumătate din greutatea lui. 

— Ea are intenţii bune, Yrene a mea. 

El nu răspunse. Nu era sigur că știa ce să spună. 

Hafiza îi îndreptă celălalt picior. 

— Sunt multe alte cicatrice, domnul meu. În afară de cea de 
pe gâtul ei. 

Chaol voia să îi spună bătrânei că știa prea bine, dar alungă 
acea goliciune, acel vuiet clocotitor din mintea lui. 

El le promisese acelor fete să le înveţe, să le ajute. 

Hafiza părea să înțeleagă asta — să o simtă. II bătu pe umăr 
înainte să se ridice complet în picioare, oftând puţin din cauza 
efortului, și reveni la locul din rând lăsat liber pentru ea. 


Yrene se întorsese spre el terminând instrucţiunile și îl studie 
ca și când prezenţa prelungită a Hafizei indicase ceva ce ei îi 
scăpase. 

Ea îl privi în ochi, încruntându-se. „Ce este în neregulă?” 

EI îi ignoră întrebarea din privire — îi ignoră ușoara îngrijorare, 
reprimând ce simţea în sinea lui, și își împinse scaunul spre ea. 
Centimetru cu centimetru. Pietrișul nu era ideal pentru această 
deplasare, dar scrâșni din dinţi. Îşi dăduse cuvântul acestor 
domnișoare. Nu intenţiona să dea înapoi. 

— Unde am rămas la ultima lecţie? o întrebă Yrene pe fata din 
faţă. 

— La scoaterea ochilor, spuse ea cu un zâmbet larg. 

Chaol aproape se înecă. 

— Corect, spuse  Yrene, frecându-și mâinile. Să îmi 
demonstreze cineva. 

El urmări în liniște când mâinile se ridicară, iar Yrene alese 
una — o fată cu o osatură mai fragilă. Yrene luă poziția 
atacatorului, apucând-o pe fata din față cu o hotărâre 
surprinzătoare. 

Dar fata își îndreptă mâinile subţiri direct spre faţa lui Yrene, 
cu degetele mari la colţurile ochilor ei. 

Chaol tresări din scaun — sau ar fi făcut-o, dacă fata nu s-ar fi 
retras. 

— Și care e pasul următor? întrebă simplu Yrene. 

— Imi îndoi astfel degetele mari — fata făcu mișcarea în aerul 
dintre ele, ca să vadă toată lumea — și poc. 

Unele fete râseră domolit la ultimul cuvânt rostit de fată. 

Aelin ar fi radiat de bucurie. 

— Bun, spuse Yrene, iar fata își ocupă locul în rând. 

Yrene se întoarse spre el, îngrijorarea licărind din nou când 
văzu ce era în ochii lui și spuse: 

— Asta e cea de-a treia lecţie a noastră din acest semestru. 
Până acum, ne-am ocupat de atacurile frontale. De obicei, îi rog 
pe străjeri să vină pe post de victime — vorbele ei stârniră 
câteva chicote —, dar azi aș vrea să ne spui ce crezi că ar putea 
face doamnele, tinere și bătrâne, puternice și fragile, împotriva 
oricărui tip de atac. Lista cu cele mai bune manevre și sfaturi, 
dacă ești amabil. 


El instruise tineri gata să verse sânge, nu să vindece oameni, 
dar apărarea era prima lecţie pe care o învățase și pe care o 
predase tinerilor străjeri înainte ca ei să ajungă să atârne de 
porţile castelului. 

Chipul lovit și orb al lui Rees îi licări în minte. 

La ce îi folosise vreunuia dintre ei atunci când situaţia fusese 
dificilă? 

La nimic. Niciunul dintre membrii grupului esenţial în care 
avusese încredere și pe care îi instruise, cu care lucrase câţiva 
ani... niciunul nu supravieţuise. Brullo, mentorul și predecesorul 
său, îl învățase tot ce știa — și la ce le folosise lor? Toţi cei pe 
care îi întâlnise, pe care îi atinsese... suferiseră. Vieţile pe care 
jurase să le protejeze... 

Soarele deveni alb, susurul celor două fântâni fiind o melodie 
îndepărtată. 

Ce bine făcuse oricare dintre aceste lucruri orașului și 
poporului său când fusese prădat? 

El își ridică privirea ca să vadă rândurile de femei care îl 
urmăreau curioase. 

Așteptând. 

Fusese un moment când își aruncase sabia în Avery. Când 
reușise să îi poarte greutatea la șold, în mână, și o aruncase 
împreună cu tot ce reprezentase căpitanul gărzii în apele 
întunecate și învolburate. 

El de atunci se scufundase și se înecase. Cu mult înainte să fie 
rănit la coloană. 

Nu era sigur că încercase măcar să înoate. Nu de când acea 
sabie dispăruse în râu. Nu de când îl lăsase pe Dorian în camera 
aceea împreună cu tatăl lui și îi spuse prietenului său — fratelui 
său — că îl iubea și știa că era un rămas-bun. El... plecase. În 
toate sensurile cuvântului. 

Chaol se forţă să inspire. Să încerce. 

Yrene veni lângă el când tăcerea lui se prelungea, părând din 
nou de nedumerită și îngrijorată. Ca și când nu și-ar fi putut da 
seama de ce — de ce el ar fi putut fi... Chaol își alungă acel 
gând. Și pe toate celelalte. 

Le trimise pe fundul mâlos al râului Avery, unde sabia lui cu 
măciulie în formă de vultur era acum uitată, ruginind. 


Chaol își ridică bărbia, uitându-se la fiecare fată, femeie și 
bătrână din faţa lui. Erau vindecătoare, servitoare, bibliotecare 
și bucătărese, îi spusese Yrene. 

— Când un atacator se apropie de voi, spuse el în sfârșit, va 
încerca foarte probabil să vă mute în altă parte. Să nu îl lăsaţi 
niciodată să o facă. Dacă o faceţi, oriunde v-ar duce, va fi și 
ultimul loc pe care îl veţi vedea. El trecuse prin destule locuri ale 
crimelor din Rifthold, citise și studiase destule cazuri ca să 
cunoască adevărul. Dacă încearcă să vă mute din locul în care 
vă aflaţi, stabiliți-vă acolo câmpul de luptă. 

— Ştim asta, spuse una dintre fetele îmbujorate. Asta a fost 
prima lecţie a lui Yrene. 

Yrene dădu serioasă din cap spre el. Chaol nu își permise să 
se uite la gâtul ei. 

— Lovitura la căpută? se adresă el lui Yrene. 

— Şi asta a fost tot din prima lecţie, răspunse aceeași fată în 
locul lui Yrene. 

— Dar despre cât de dureros este să primești o lovitură în 
vintre? 

Ele dădură din cap. Era clar că Yrene cunoștea mișcările. 

Chaol zâmbi încruntat. 

— Dar despre modurile de a dobori pe spate un bărbat de 
statura mea sau mai mare, în mai puţin de două mișcări? 

Unele fete zâmbiră în timp ce scuturară din cap. Gestul lor nu 
era liniștitor. 

CAPITOLUL 15 

Yrene simţi furia emanând din Chaol ca și când ar fi fost 
căldura care ieșea dintr-un ceainic. 

Nu din cauza fetelor și a femeilor. Ele îl adorau. Zâmbeau și 
râdeau, chiar dacă erau concentrate la lecţia lui amănunţită și 
precisă, chiar dacă evenimentele din bibliotecă pluteau 
deasupra lor și a complexului Torre ca un văl gri. Multe lacrimi 
fuseseră vărsate la priveghiul din seara precedentă, câţiva ochi 
fiind încă roșii pe holuri în dimineaţa aceasta, când ea trecuse 
repede pe acolo. 

Din fericire, nici lacrimile și nici ochii roșii nu se zăriră când 
lordul Chaol chemă trei străjeri care să se ofere să fie trântiţi de 
fete pe pietriș. De nenumărate ori. 


Bărbaţii fuseseră de acord, probabil datorită faptului că știau 
că rănile aveau să fie îngrijite cu atenţie și bandajate de cele 
mai mari vindecătoare din afara orașului Doranelle. 

Chaol chiar le zâmbi femeilor și, spre mirarea ei, și străjerilor. 

Dar lui Yrene... nu-i zâmbi. Deloc. 

Chipul lui Chaol deveni, pur și simplu, dur, ochii licărindu-i cu 
răceală ori de câte ori ea interveni ca să pună o întrebare sau să 
îl urmărească învățând-o pe o ucenică mișcările. El era 
poruncitor, concentrării lui severe nelipsindu-i nimic. Dacă 
aveau măcar un picior în poziţia greșită, vedea lucrul acesta 
înainte ca ele să se miște un centimetru. 

Lecţia lungă de o oră se încheie cu fiecare dintre ele doborând 
un străjer pe spate. Bieţii bărbaţi plecau șchiopătând, zâmbind 
larg. În mare parte pentru că Hafiza promisese fiecăruia un 
butoi cu bere și cel mai puternic tonic de vindecare al ei, mai 
bun decât orice alcool. 

Femeile se împrăștiară când clopotele bătură ora zece, unele 
la lecţii, altele la munci casnice, altele la pacienţi. Câteva dintre 
fetele mai prostuțe zăboviră, fluturându-și genele spre lordul 
Westfall, una chiar părând gata să se urce în poala lui înainte ca 
Hafiza să îi amintească, sec, de grămada de lenjerie pe care 
trebuia să o spele. 

înainte să plece șchiopătând după ucenică, Hafiza îi aruncă lui 
Yrene ceea ce ea ar fi putut jura că era o privire de avertisment, 
cu înţeles. 

— Ei bine, îi spuse Yrene lui Chaol când fură din nou singuri — 
în ciuda chicotelor fetelor care priveau pe una dintre ferestrele 
din Torre. Ele observară privirea lui Yrene și se retraseră și 
închiseră fereastra râzând zgomotos. 

Silba să o salveze de adolescente! 

Ea nu fusese adolescentă — nu așa. Nu atât de iresponsabilă. 
Până toamna trecută, nici măcar nu sărutase un bărbat. Cu 
siguranţă nu chicotise la unul. Işi dorea să o fi făcut; își dorea 
multe lucruri care se terminaseră cu acel rug și acele torţe. 

— A decurs mai bine decât mă așteptam, îi spuse Yrene lui 
Chaol, care se încrunta la clădirea înaltă a turnului Torre. Sunt 
sigură că săptămâna viitoare mă vor implora să revii. Dacă ești 
interesat, bineînţeles. 

El nu spuse nimic. 


Ea înghiţi. 

— Aș vrea să încerc din nou azi, dacă ești în stare. Ai prefera 
să găsesc o cameră aici sau să ne întoarcem la palat? 

EI îi întâlni atunci privirea. Ochii lui erau întunecați. 

— La palat. 

Stomacul i se răsuci la tonul rece. 

— Bine, fu tot ce reuși să spună și plecă în căutarea străjerilor 
și a cailor lor. 

Ei se întoarseră în liniște. Parcurseră tăcuţi câteva porțiuni ale 
drumului de întoarcere, dar situaţia era... apăsătoare. 

Yrene încercă din răsputeri să-și aducă aminte ce ar fi putut 
spune în timpul lecţiei — ce uitase, probabil. Poate că faptul de 
a-i vedea pe străjeri atât de activi îi amintise ce nu avea el 
acum. Poate doar simpla vedere a străjerilor îl făcuse să fie 
astfel. 

Ea se gândi la asta când se întoarseră la palat, în timp ce el fu 
ajutat de Shen și de un alt străjer să coboare în scaunul care îl 
aștepta. El schiță doar un zâmbet în semn de mulţumire. 

Lordul Chaol își ridică privirea spre ea peste umăr, căldura 
dimineţii ridicându-se suficient încât să facă aerul din curte 
înăbușitor. 

— Îl împingi tu sau o fac eu? 

Yrene clipi. 

— Te descurci și singur foarte bine, spuse ea, tonul făcând-o 
să calce apăsat. 

— Poate ar trebui să o rogi pe o ucenică de-a ta să o facă. Sau 
pe cinci dintre ele. Sau pe oricâte consideri că trebuie să se 
ocupe de un lord din Adarlan. 

Ea clipi din nou, lent, și nu-i dădu niciun semn când plecă 
imediat. Fără să se deranjeze să aștepte ca să vadă dacă elo 
urma sau cât de repede o făcea. 

Coloanele, holurile și grădinile palatului trecură nedeslușite pe 
lângă ea. Yrene era atât de concentrată să ajungă în camera lui, 
încât abia observă că fusese strigată pe nume. 

Doar când numele îi fu repetat îl recunoscu... și se crispă. 

înainte să se întoarcă, Kashin — îmbrăcat în armură și 
transpirând suficient încât să dezvăluie faptul că, probabil, se 
antrenase cu străjerii de la palat — ajunsese lângă ea. 


— Te-am căutat, spuse el, ochii lui căprui îndreptându-se 
imediat spre pieptul ei. Nu spre pata care încă-i murdărea 
rochia. Kashin ridică din sprâncene. Dacă vrei să o trimiţi la 
spălătorie, sunt sigur că, între timp, Hasar îţi poate împrumuta 
niște haine. 

Uitase că era încă îmbrăcată cu rochia șifonată și pătată. Până 
acum, nu i se păruse că era atât de vai de capul ei. Nu se 
simţise ca un animal în ţarc. 

— Mulţumesc pentru ofertă, dar mă descurc. 

Ea făcu un pas, dar Kashin spuse: 

— Am auzit despre atacatorul din bibliotecă. Am aranjat 
sosirea unui număr suplimentar de străjeri în Torre după apus, 
în fiecare seară, care vor rămâne până la răsărit. Nimeni nu va 
intra fără să fie observat. 

Era generos — amabil. Așa cum fusese întotdeauna cu ea. 

— Mulţumesc. 

Chipul îi rămase sever când înghiţi în sec. Yrene se pregăti 
pentru cuvintele pe care avea să i le spună, dar Kashin zise doar 
atât: 

— Te rog să ai grijă. Ştiu că ţi-ai exprimat clar gândurile, dar... 

— Kashin. 

— ... asta nu schimbă faptul că suntem sau am fost prieteni, 
Yrene. 

Yrene se forţă să îi întâlnească privirea și să spună: 

— Lordul Westfall mi-a spus... gândurile tale despre Tumelun. 

Pentru o clipă, Kashin privi spre steagurile albe care fluturau 
la fereastra din apropiere. Ea deschise gura, poate ca să-și 
ofere, în sfârșit, condoleanţele, să încerce să îndrepte ce se 
rupsese între ei, dar prinţul spuse: 

— Atunci înţelegi cât de înfricoșătoare poate fi ameninţarea 
de faţă. 

Ea dădu din cap. 

— Da. Şi voi avea grijă. 

— Bun, rosti el hotărât. Expresia i se schimbă într-un zâmbet 
calm și, pentru o clipă, Yrene își dori să fi putut simţi mai mult 
decât o simplă prietenie. Dar situaţia niciodată nu fusese astfel 
cu el, cel puţin din perspectiva ei. Cum merge vindecarea 
lordului Westfall? Ai făcut progrese? 


— Puțin, evită fata răspunsul. Nu era înţelept să insulte cu 
plecarea ei un prinţ, chiar unul care îi fusese prieten, dar cu cât 
mai mult continua conversaţia... Inspiră. Mi-ar plăcea să rămân 
și să stăm de vorbă... 

— Atunci rămâi. Zâmbetul deveni mai larg. Chipeș — Kashin 
era, cu adevărat, un bărbat frumos. Dacă ar fi fost oricine 
altcineva, dacă ar fi avut alt titlu... 

Ea scutură din cap, schiţând un zâmbet. 

— Mă așteaptă lordul Westfall. 

— Am auzit că în dimineaţa asta ați călărit împreună spre 
Torre. Nu s-a întors cu tine? 

Yrene încercă să nu afișeze o expresie când făcu o plecăciune. 

— Trebuie să plec. Mulţumesc din nou pentru grijă și pentru 
străjeri, prinţe. 

Titlul pluti între ei, răsunând ca un clopot. 

Dar Yrene continuă să meargă, simțind privirea lui Kashin 
până când coti. 

Ea se rezemă de zid, închizând ochii și expirând profund. 
Proastă. Atât de mulţi alţii ar fi spus că era proastă, și totuși... 

— Aproape îmi pare rău de el. 

Deschise ochii ca să îl vadă pe Chaol, cu respiraţia tăiată și 
ochii încă urmărind-o, împingându-se după colţ. 

— Bineînţeles, continuă el, eram în spate și nu te-am auzit, 
dar cu siguranţă i-am văzut faţa când a plecat. 

— Nu știi despre ce vorbești, spuse Yrene prietenoasă și 
continuă să se îndrepte spre apartamentul lui, mai încet. 

— Nu-ţi schimba ritmul de mers din cauza mea. Ai scos un 
timp impresionant. 

Ea se încruntă la el. 

— Am făcut ceva care să te ofenseze azi? 

Privirea lui nu dezvălui nimic, dar continuă să miște roţile 
scaunului cu braţele-i puternice, înaintând. 

— Ei bine? 

— De ce l-ai respins pe prinţ? Se pare că aţi fost apropiaţi 
cândva. Nu era momentul sau locul potrivit pentru această 
conversaţie. 

— Asta nu te privește. 

— Fă-mi pe plac. 

— Nu. 


Când ea mări pasul, el ţinu cu ușurință ritmul, tocmai până la 
ușa apartamentului său. 

Kadja stătea afară, iar Yrene îi dădu un ordin aiurea — „Am 
nevoie de cimbru uscat, lămâie și usturoi” — care, la fel de bine, 
ar fi putut fi condimentele necesare unei vechi reţete de-a 
mamei sale pentru păstrăv. 

Servitoarea dispăru făcând o plecăciune, iar Yrene deschise 
ușile apartamentului, ţinându-i larg una, ca să treacă. 

— Doar ca să știi, spuse Yrene printre dinţi când închise 
zgomotos ușile în urma lui, atitudinea ta nu folosește la nimic și 
nimănui. 

Chaol își opri scaunul în mijlocul holului, iar ea tresări din 
cauza posibilului efort pe care trebuie să-l fi îndurat mâinile sale. 
El dădu să vorbească, dar se răzgândi tocmai când ușa spre 
dormitor se deschise, iar Nesryn ieși cu părul ud și strălucitor. 

— Mă întrebam unde ai plecat, îi spuse ea, apoi o salută pe 
Yrene dând din cap. Dimineaţa devreme? 

Yrene avu nevoie de câteva clipe să se acomodeze cu 
dinamica încăperii, cu Nesryn acum prezentă. Yrene nu era 
persoana... principală. Era ajutorul sau oricine altcineva... cu o 
poziţie secundară. 


Chaol își scutură mâinile — într-adevăr marcate de niște 
semne roșii —, dar îi spuse lui Nesryn: 

— Am fost în Torre ca să le ajut pe fete cu lecţii de 
autoapărare. 


Nesryn se uită la scaun. 

— De pe cal, spuse el. 

Nesryn își îndreptă acum ochii spre Yrene, strălucitori și mari. 

— Tu... cum? 

— Cu o proteză, o lămuri Yrene. Eram pe cale să reluăm cea 
de-a doua încercare de vindecare. 

— Şi chiar ai putut să călărești? 

Yrene simţi tresărirea interioară a lui Chaol — în mare parte 
din cauză că și ea tresări, ca urmare a neîncrederii. 

— Nu am încercat decât un mers rapid, dar, da, spuse el calm. 
Pe un ton egal. Ca și când s-ar fi așteptat la astfel de întrebări 
din partea lui Nesryn. Se obișnuise cu asta. Poate mâine voi 
încerca să merg la trap. 


Deși fără forța picioarelor lui, săriturile... Yrene încercă să își 
aducă aminte de rănile vintrelor, dar rămase tăcută. 

— Te voi însoţi, spuse Nesryn, ochii negri luminându-se. Pot 
să-ţi arăt oraşul — poate casa unchiului meu. 

— Mi-ar face plăcere, zise Chaol înainte ca Nesryn să îl sărute 
pe obraz. 

— Mă văd cu ei acum pentru o oră sau două, spuse Nesryn. 
Apoi am întâlnire cu... știi tu. Mă voi întoarce în după-amiaza 
aceasta. Și îmi voi relua... îndatoririle după aceea. 

Cuvinte precaute. Yrene nu o condamnă. Nu văzând armele 
adunate pe biroul din dormitorul lui Nesryn — abia vizibile prin 
ușa întredeschisă: cuțite, săbii, mai multe arcuri și tolbe... 
Căpitanul avea un mic arsenal în camera ei. 

Chaol doar mormăi aprobator, schiţțând un zâmbet când 
Nesryn făcu pași spre ușile apartamentului. Căpitanul se opri în 
prag, cu un zâmbet mai larg decât văzuse Yrene vreodată. 

Speranţă. Era plină de speranţă. 

Nesryn închise ușa cu un ţăcănit. 

Singură din nou în liniște, încă simțindu-se ca o intrusă, Yrene 
își încrucișă braţele. 

— Pot să-ţi aduc ceva înainte să începem? 

El nu făcu decât să-și împingă scaunul în dormitorul său. 

— Aș prefera salonul, spuse ea, luându-și sacul cu provizii de 
masa din hol, unde îl lăsase Kadja și, probabil, scotocise prin el. 

— Aș prefera să fiu în pat cât agonizez. Și sper că nu vei leșina 
pe podea de data asta, adăugă peste umărul său lat. 

El se mută ușor de pe scaun pe pat, apoi începu să-și descheie 
jacheta. 

— Spune-mi, zise Yrene zăbovind în pragul ușii. Spune-mi ce 
am făcut de te-am supărat. 

Chaol își scoase jacheta. 

— Adică pe lângă faptul că m-ai prezentat ca pe o păpușă 
stricată în fața ucenicelor tale și că le-ai pus să mă coboare de 
pe cal ca pe un pește mort? 

Ea înțepeni, scoțând călușul înainte să lase sacul cu provizii pe 
podea. 

— Mulţi oameni te ajută aici, în palat. 

— Nu atât de mulţi pe cât ai crede. 


— Torre este o școală, iar oameni cu răni ca ale tale nu vin 
des — nu când, de obicei, ne ducem noi la ei. Le arătam 
ucenicelor lucruri care ar putea ajuta un număr nespus de 
pacienţi în viitor. 

— Da, calul tău distrus și apreciat. Uite cât de mult mă supun 
ţie. Cât de docil sunt. 

— Nu asta am vrut să spun și știi asta. 

El își scoase cămașa, aproape rupând cusăturile când o ridică 
peste cap. 

— A fost un fel de pedeapsă? Pentru că l-am servit pe rege? 
Pentru că sunt din Adarlan? 

— Nu. 

Faptul că el credea că ea ar fi putut fi atât de crudă, de 
neprofesionistă... 

— A fost exact ce am spus: o demonstrație. 

— Eu nu am vrut să le arăţi! 

Yrene își îndreptă spatele. 

Chaol gâfâi printre dinţii încleștaţi. 

— Nu am vrut să mă expui. Să le lași să mă manevreze. 
Pieptul i se ridică, plămânii de sub acei mușchi lucrând ca 
burdufurile. Ai idee cum este? Să treci de la aia — flutură o 
mână spre ea, corpul, picioarele și coloana ei — la asta? 

Yrene simţi pământul alunecându-i de sub picioare. 

— Știu că este dificil... 

— Este. Dar astăzi ai îngreunat și mai mult situaţia. Mă obligi 
să stau în mare parte gol în cameră și totuși niciodată nu m-am 
simţit mai gol decât în dimineaţa asta. El clipi ca și când ar fi 
fost surprins că o spusese, că recunoscuse. 

— Eu... îmi pare rău, rosti ea tot ce-i trecu prin minte. 

El înghiţi. 

— Tot ce am crezut, tot ce am plănuit și mi-am dorit... a 
dispărut. Tot ce mi-a rămas este regele meu și urma de 
speranţă ridicolă că vom supravieţui acestui război și că voi 
putea găsi o cale să profit de pe urma lui. 

— De ce anume? 

— De tot ce s-a sfărâmat în mâinile mele. Tot. 

Vocea i se sparse când pronunţă cuvântul. 

Ochii o usturau. De rușine sau tristeţe, Yrene nu știa. 


Şi nu voia să știe de ce sau ce păţise el, ce făcuse ca durerea 
aceea să se adune în ochii lui. Ea știa, știa că el trebuia să 
înfrunte lucrurile, că trebuia să vorbească despre asta, dar... 

— Îmi pare rău, repetă Yrene. Ar fi trebuit să mă gândesc la 
sentimentele tale, adăugă rigid. 

El o privi îndelung și apoi își scose cureaua, cizmele și 
șosetele. 

— Poţi să rămâi cu pantalonii pe tine, dacă... dacă vrei. 

El îi scoase și apoi aşteptă. 

Clocotind încă de furie, încă privind-o foarte indignat. 

Yrene înghiţi o dată. De două ori. Poate că ar fi trebuit să ia 
micul dejun. 

Dar să plece, chiar și pentru asta... Yrene avu un sentiment — 
unul pe care nu îl înțelese pe deplin — cum că, dacă s-ar fi 
îndepărtat de el, dacă ar fi văzut-o întorcându-i spatele... 

Vindecătoarele și pacienţii lor aveau nevoie de încredere, de o 
legătură. 

Dacă i-ar fi întors spatele și ar fi plecat, nu credea că ruptura 
s-ar fi dres vreodată. 

Așadar, îi făcu semn să se miște spre mijlocul patului și să se 
întoarcă pe burtă în timp ce ea se așeză pe margine. 

Yrene își tinu o mână deasupra coloanei lui, străbătute de un 
șanț musculos. 

Nu se gândise la sentimentele lui, la faptul că l-ar fi putut răni, 
la lucrurile care îl bântuiau... 

Respirația lui era superficială, rapidă. Apoi el spuse: 

— Doar ca să fiu clar: dușmănia ta este față de mine sau faţă 
de Adarlan, în general? 

El se uită la zidul distant, intrarea spre baie fiind blocată de 
paravanul din lemn sculptat. Yrene își tinu ferm mâna 
poziționată deasupra spatelui său, în ciuda sentimentului de 
rușine care o străbătu. 

Nu, ea nu fusese în cea mai bună formă în ultimele câteva 
zile. Nici pe departe. 

Cicatricea din partea de sus a spatelui său era contrastantă în 
lumina dimineţii, umbra mâinii tinerei pe pielea lui fiind un soi 
de semn pereche. 

Creatura care aștepta în acea cicatrice... Magia ei se retrase 
din nou din cauza apropierii de aceasta. Fusese prea obosită 


seara trecută și prea ocupată în dimineaţa asta ca să se 
gândească măcar să o înfrunte din nou, să se gândească la ce 
ar putea vedea, cu ce s-ar putea lupta... și ce ar putea suporta 
el. 

Dar Chaol se ţinuse de cuvânt, le instruise pe fete în ciuda 
prostiei și a greșelilor ei. Yrene presupunea că putea să-i 
întoarcă favoarea respectându-și promisiunea. 

Tânăra inspiră ca să se calmeze. Ştia că nu se putea pregăti 
pentru asta. Nicio inspiraţie nu o calma suficient încât procesul 
să fie mai puţin chinuitor. Pentru amândoi. 

Yrene îi oferi tăcută călușul din piele. 

El și-l strecură printre dinţi și strânse ușor. 

Ea se uită la Chaol, la corpul pregătit pentru durere, la chipul 
lizibil când el și-l înclină spre ușă. 

Yrene spuse încet: 

— Soldaţii din Adarlan au ars-o de vie pe mama când aveam 
unsprezece ani. 

Și înainte să-i poată răspunde Chaol, îi atinse cu palma 
semnul de pe spate. 

CAPITOLUL 16 

Era doar întuneric și durere. 

El ţipă împotriva întunericului, foarte puţin conștient de 
călușul din gura lui și de usturimea din gât. 

„Arsă de vie, arsă de vie, arsă de vie.“ 

Vidul îi arăta focul. O femeie cu păr blond-șaten și piele 
bronzată ţipa în agonie spre cer. 

îi arăta un corp distrus și un pat însângerat, un cap 
rostogolindu-se pe podeaua de marmură. 

„Tu ai făcut asta, tu ai făcut asta, tu ai făcut asta.“ 

îi arăta o femeie cu ochi din flacără albastră și păr din aur pur 
stând deasupra lui, cu pumnalul înclinat ca să i-l împlânte în 
inimă. 

Ar fi vrut el. Uneori, și-ar fi dorit ca ea să nu se fi oprit. 

Cicatricea de pe chipul lui — din cauza unghiilor cu care îl 
zgâriase când îl lovise prima dată... La acea dorință detestabilă 
se gândea când se uita în oglindă. La corpul de pe pat, la 
camera respectivă și la ţipătul acela; la colierul de la un gât 
bronzat și la un zâmbet care nu aparţinea unui chip îndrăgit; la 
inima pe care o oferise și fusese lăsată să cadă pe scândurile 


din lemn ale docurilor râului. La un asasin care plecase pe mare 
și la o regină care se întorsese; la un rând de bărbaţi buni care 
atârnau de porţile castelului. 

Tot ceea ce nu putea ierta sau ierta se afla în cicatricea 
subţire. 

Vidul îi arătase asta de nenumărate ori. 

îi lovea corpul cu bice bifurcate înroșite în foc și îi arăta acele 
lucruri de nenumărate ori. 

l-o arăta pe mama lui. Și pe fratele lui. Și pe tatăl lui. 

Tot ce îi mai rămăsese. Ce dezamăgise. Ce urâse și ce 
devenise. 

Liniile dintre ultimele două se înceţoșaseră. 

lar el încercase. Încercase în ultimele săptămâni, în ultimele 
luni. 

Vidul nu voia să audă așa ceva. 

Focul negru se grăbi prin sângele lui și prin vene, încercând 
să-i înece gândurile. 

Trandafirul în flăcări lăsat pe o noptieră. Ultima îmbrăţișare a 
regelui său. 

încercase. Încercase să spere și totuși... 

Femei tinere care-l coborau de pe un cal, împungându-l. 

Durerea îl lovi profund și în partea de jos a coloanei, iar el nu 
putea respira, nu putea striga... 

Lumina albă licări. 

Fu o pâlpâire, la distanţă. 

Nu era auriul, roșul sau albastrul flăcării. Ci un alb ca lumina 
soarelui, clară și curată. 

Un licăr în întuneric, arcuindu-se ca fulgerul ce străbătea 
noaptea. 

lar apoi durerea apăru din nou. 

Ochii tatălui său — ochii furioși ai tatălui său când el anunţase 
că pleca să se alăture gărzii. Pumnii. Rugăminţile mamei lui. 
Frica de pe chipul ei, când o văzuse ultima dată, când plecase 
călare din Anielle. Ultima dată când își văzuse orașul și casa. 
Fratele lui, mic și speriat în umbra lungă a tatălui lor. 

Un frate pe care îl schimbase cu altul. Un frate pe care Îl 
lăsase în urmă. 

întunericul îl strânse, strivindu-i oasele. 

Avea să-l ucidă. 


Durerea, acest puț nesfârșit și clocotitor de nimic, avea să-l 
omoare. 

Poate că ar fi fost o indulgență. Nu era tocmai sigur că 
prezenţa lui — prezenţa lui de dincolo ar fi însemnat ceva. Nu 
suficient încât să facă o încercare să se întoarcă. 

întunericului îi plăcea situația și părea să înflorească datorită 
acestui fapt. 

în timp ce-i strângea menghina în jurul oaselor, îi fierbea 
sângele în vene, iar el striga încontinuu... 

Lumina albă se izbi în el, orbindu-l și umplând acel vid. 

întunericul scoase un sunet strident, retrăgându-se, apoi 
ridicându-se ca un val în jurul lui... doar ca să ricoșeze dintr-o 
carapace a luminii albe, înfășurate în jurul lui, o piatră pe care 
se sparse întunericul. 

O lumină în abis. 

Era caldă, liniștită, blândă și nu dădea înapoi în faţa 
întunericului. 

Ca și când ar fi sălășluit într-un asemenea întuneric de foarte 
mult timp și ar fi înţeles cum funcţiona. 

Chaol deschise ochii. 

Mâna lui Yrene îi alunecase de pe coloană. 

Deja se întorcea cu spatele la el, întinzându-se spre cămașa 
lui, aruncată pe covorul din dormitor. 

El văzu sângele înainte ca ea să îl poată ascunde. 

Scuipând călușul, o prinse de încheietura mâinii, gâfâind 
zgomotos. 

— Eşti rănită. 

Yrene își șterse nasul, gura și bărbia înainte să se întoarcă 
spre el, dar mișcarea nu-i ascunse petele de pe piept care-i 
udau gulerul rochiei. 

Chaol se ridică. 

— Pe toţi zeii, Yrene... 

— Sunt bine. 

Cuvintele îi erau înăbușite, pline de sângele care îi curgea încă 
din nas. 

— Este... ceva obișnuit? El își umplu plămânii cu aer ca să 
strige pe cineva să aducă o altă vindecătoare... 

— Da. 


— Mincinoase. Chaol simți falsitatea din pauza făcută de Yrene 
și văzu în aceasta refuzul ei de a-i întâlni privirea. Bărbatul 
deschise gura, dar ea îi atinse braţul cu o mână, coborând 
cămașa însângerată. 

— Sunt bine. Am nevoie doar... de odihnă. 

Murdară de sânge închegat pe bărbie și pe gură, numai în 
regulă nu părea. 

Yrene își lipi din nou cămașa lui de nas când sângele curse din 
nou. 

— Cel puţin, spuse ea prin material și sânge, pata de mai 
devreme se potrivește cu rochia. 

Era o încercare jalnică de a glumi, dar el schiţă un zâmbet 
macabru. 

— Credeam că e parte din model. 

Ea îi aruncă o privire extenuată, dar amuzată. 

— Dă-mi cinci minute și mă pot întoarce și... 

— Intinde-te. Chiar acum. El alunecă ușor câţiva zeci de 
centimetri pe saltea, ca să se facă înţeles. 

Yrene studie pernele, patul fiind destul de mare încât patru 
persoane să doarmă nederanjate una lângă cealaltă. Gemând, 
își lipi cămașa de faţă și se lăsă pe perne, își aruncă încălţările, 
își ridică picioarele și își înclină capul în sus ca să oprească 
sângerarea. 

— Ce să îți aduc? o întrebă văzând că privea în gol, spre 
tavan. 

Ea făcuse asta — o făcuse în timp ce îl ajutase, probabil din 
cauza stării de spirit negative pe care o avusese el înainte... 

Yrene doar scutură din cap. 

în tăcere, o urmări lipindu-și cămașa de nas și văzu sângele 
pătând-o de nenumărate ori, până ce încetini, în sfârșit. Până ce 
se opri. 

Nasul, gura și bărbia erau roșii de sânge, ochii fiindu-i 
înceţoșați de durere sau extenuare. Poate din ambele cauze. 

— Cum? se trezi întrebând-o. 

Ea știa la ce se referea el. Yrene își șterse sângele de pe piept. 

— Am intrat acolo, în cicatrice, și era la fel ca înainte. Un zid 
pe care nicio lovitură de-a magiei mele nu l-a putut sfărâma. 
Cred că mi-a arătat... Cu degetele, strânse mai tare cămașa 
când o apăsă pe sângele care îi păta faţa. 


— Ce? 

— Morathul, șopti ea, iar el ar fi putut jura că până și cântecul 
păsărilor șovăi în grădină. Mi-a arătat o amintire rămasă în tine. 
Mi-a arătat o fortăreață imensă și neagră, plină de orori. O 
armată care așteaptă în munţii din jurul ei. 

Sângele lui îngheţă când înţelese cui îi putea aparţine acea 
amintire. 

— Adevărată sau... A fost vreo manipulare împotriva ta? 

Așa fuseseră folosite și amintirile lui. 

— Nu știu, recunoscu Yrene. Dar apoi ţi-am auzit strigătele. Nu 
aici, ci... acolo, înăuntru. Işi șterse din nou nasul. Și mi-am dat 
seama că atacul asupra zidului solid a fost... Cred că a fost o 
distracţie. O diversiune. Așadar, am urmat sunetul strigătului 
tău. Spre tine, întunericul s-a concentrat atât de mult să te 
distrugă, încât nu m-a văzut venind. Yrene tremură. Nu știu 
dacă a făcut ceva, dar... Nu am putut suporta să privesc și să 
ascult. L-am speriat când am sărit înăuntru, dar nu știu dacă va 
aștepta data viitoare. Dacă își va aminti. Are o... sensibilitate. 
Nu a unei fiinţe vii, ci ca și cum o amintire ar fi fost eliberată în 
lume. 

Chaol dădu din cap, iar liniștea se pogori între ei. Ea își șterse 
din nou nasul, cămașa lui fiind acum plină de sânge, apoi lăsă 
materialul pe masa de lângă pat. 

Timp de câteva minute, lumina soarelui alunecă pe podea, 
vântul făcând palmierii să foșnească. 

Apoi Chaol spuse: 

— Imi pare rău... de mama ta. 

Gândind retrospectiv... totul se petrecuse, probabil, în cele 
câteva luni ale groazei și pierderii lui Aelin. 

Atât de mulţi suferiseră — copii cărora Adarlanul le lăsase 
cicatrice atât de profunde. Asta dacă Adarlanul îi lăsase măcar 
în viaţă. 

— A fost tot ce era mai bun în lume, spuse Yrene, ghemuindu- 
se într-o parte ca să privească spre ferestrele grădinii de dincolo 
de picioarele patului. Ea... Eu am scăpat pentru că ea... Yrene 
nu spuse și restul. 

— A făcut ce ar face orice mamă, termină el în locul ei. 

Ea dădu din cap. 


Ca vindecătoare, fuseseră o parte din primele victime, 
execuţia lor continuând mult timp după dispariţia magiei. 
Adarlanul vânase dintotdeauna fără milă vindecătoarele dăruite 
cu magie. Poate că locuitorii orașului le vânduseră Adarlanului 
ca să câștige bani repede și ușor. 

Chaol înghiţi în sec și, după o clipă, spuse: 

— Am văzut cum regele Adarlanului a măcelărit-o pe femeia 
pe care o iubea Dorian în faţa mea, și nu am putut face nimic să 
îl opresc. Să o salvez. lar când regele a vrut să mă ucidă pentru 
că am plănuit să îl detronez... A intervenit Dorian. S-a luptat cu 
tatăl lui și mi-a dat timp să fug, iar eu am fugit. Am făcut-o 
pentru că... nu mai era nimeni care să continue rebeliunea, să 
dea de știre poporului care trebuia să afle anumite lucruri. L-am 
lăsat să lupte cu tatăl lui și să suporte consecinţele, iar eu am 
fugit. 

Ea Îl privi tăcută. 

— Totuşi, acum este bine. 

— Nu știu. Este liber — este în viață. Dar este bine? Ela 
suferit. Mult. În moduri în care nu aș putea începe să... Gâtul i se 
strâmtă până când îl duru. Ar fi trebuit să fiu eu. Intotdeauna am 
plănuit să fiu eu îl locul lui. 

Lui Yrene îi alunecă o lacrimă pe vomer[3]. 

Chaol o luă cu degetul înainte să alunece în partea cealaltă. 

Yrene se uită în ochii lui un moment lung, lacrimile făcându-i 
ochii aproape strălucitori în soare. El nu știa cât timp trecuse. 
Cât timp îi luase ei să încerce să înlăture acel întuneric — doar 
un pic. 

Ușa apartamentului se deschise și se închise destul de 
silențios încât Chaol să-și dea seama că era Kadja. Insă asta o 
făcu pe Yrene să nu-l mai privească; fără privirea ei, avu un 
sentiment de răceală — de liniște și răceală. 

Chaol își încleștă pumnul, acea lacrimă intrându-i în piele, 
dorind ca ea să își întoarcă din nou privirea spre el. Să citească 
expresia din ochii fetei. 

Dar capul ei se mișcă în sus atât de repede, încât aproape îi 
lovi lui nasul. 

Auriul din ochii lui Yrene se aprinse. 

— Chaol, șopti ea, iar el gândi că era prima dată când îi 
spusese astfel. 


Dar ea se uită în jos, atrăgând și privirea lui în aceeași 
direcție. 

Către toracele dezgolit, spre picioarele sale goale. 

Spre degetele de la picioare. 

Spre degetele de la picioarele lui, pe care și le flexa ușor, ca și 
când ar fi încercat să își amintească mișcarea. 

CAPITOLUL 17 

Verii lui Nesryn erau plecaţi la școală când ea bătu la ușa care 
dădea spre casa minunată a mătușii și unchiului ei, din cartierul 
Runni. Din strada prăfuită, tot ce se vedea din casa din spatele 
zidurilor înalte și groase era poarta sculptată din lemn de stejar, 
întărită cu ornamente din fier. 

Dar când aceasta se deschise sub mâinile celor doi străjeri 
care îi făcură imediat semn să intre, Nesryn văzu o curte 
umbrită și lată din piatră galbenă, flancată de stâlpi plini cu flori 
mov[4] și o fântână incrustată cu sticlă de mare, ce susura în 
mijloc. 

Casa era tipică pentru Antica și pentru poporul balruhni, din 
care se trăgeau Nesryn și familia ei. De mult adaptată la 
climatul deșertic, clădirea fusese ridicată în funcţie de soare și 
de vânt: ferestrele exterioare nu erau niciodată expuse la 
căldura sudică, iar turnurile înguste care captau vântul, din 
partea de sus a clădirii, erau poziţionate în direcţia opusă 
vântului estic plin de nisip, ca să îl împiedice să se infiltreze în 
camerele pe care le răcea. Familia ei nu era destul de norocoasă 
încât să aibă un canal care să treacă pe sub casă, așa cum se 
întâmpla în cazul multor locuinţe bogate din Antica, dar pentru 
că existau plante înalte și marchize din lemn sculptat, umbra 
menținea nivelurile publice inferioare din jurul curţii suficient de 
răcoroase în timpul zilei. 

într-adevăr, Nesryn inspiră profund când merse prin curtea 
frumoasă, mătușa întâmpinând-o la jumătatea ei cu o întrebare: 

— Ai mâncat? 

Mâncase, dar Nesryn spuse: 

— M-am păstrat pentru masa ta, mătușă. 

Era o întrebare obișnuită în sânul familiei — nimeni nu vizita o 
casă, mai ales cei din familia Faliq, fără să mănânce. Cel puţin o 
dată. 


Mătușa ei — o femeie încă frumoasă și bine făcută, ai cărei 
patru copii nu îi răpiseră nici măcar puţin energia și pofta de 
viaţă — dădu aprobator din cap. 

— l-am spus lui Brahim chiar în dimineaţa asta că bucătăreasa 
noastră este mai bună decât cele de la palat. 

Se auzi un fel de pufnit amuzat de la un nivel superior, de la 
fereastra cu oblon din lemn care dădea spre curte. Era biroul 
unchiului ei, una dintre puţinele camere comune de la al doilea 
etaj, de obicei privat. 

— Ai grijă, Zahida, sau khaganul ar putea să te audă și să-ţi ia 
draga bucătăreasă bătrână la palat. 

Mătușa ei își dădu ochii peste cap uitându-se la silueta care 
abia se vedea prin oblonul din lemn ornamentat și o luă de braţ 
pe Nesryn. _ 

— Băgăciosul. Intotdeauna trage cu urechea la conversațiile 
noastre de jos. 

Unchiul chicoti, dar nu mai făcu niciun comentariu. 

Nesryn zâmbi, lăsând-o pe mătușă să o conducă spre 
interiorul spaţios al casei, pe lângă statuia Innei, cu trup 
voluptuos, Zeița Caselor Liniștite și a poporului balruhni, ale 
cărei braţe erau ridicate în semn de întâmpinare, dar și ca un 
gest defensiv. 

— Poate că bucătarul slab pregătit al palatului este motivul 
pentru care nobilii sunt atât de costelivi. 

Mătușa ei pufni, mângâindu-și stomacul. 

— Şi fără îndoială motivul pentru care am adăugat atât de 
multe kilograme în ultimii ani. Îi făcu semn din ochi lui Nesryn. 
Poate ar trebui să scap de bătrâna bucătăreasă. 

Nesryn sărută obrazul moale ca o petală al mătușii. 

— Eşti mai frumoasă decât atunci când eram mică. 

Şi vorbea serios. 

Mătușa ei flutură o mână, dar încă radia de plăcere când 
intrară în interiorul slab luminat și răcoros al holului. Stâlpii 
susțineau tavanele înalte ale holului lung, grinzile din lemn și 
mobila fiind sculptate și modelate după flora și fauna luxuriantă 
din patria lor, din care plecaseră de mult. Mătușa o conduse în 
locuri din casă în care cei mai mulţi oaspeţi nu ajungeau, chiar 
spre a doua curte mai mică din spate. Acea curte era doar 
pentru familie, o mare parte din ea fiind ocupată de o masă 


lungă cu scaune joase la umbra unei marchize. La această oră, 
soarele era în partea opusă a casei — întocmai motivul pentru 
care o alesese mătușa ei. 

Mătușa o conduse pe un scaun alăturat celui din capul mesei, 
locul de onoare, și se grăbi să-i transmită bucătăresei să aducă 
gustări. 

în liniște, Nesryn ascultă vântul șuierând prin iasomia care se 
căţăra pe zid, spre balconul de deasupra. Era cea mai liniștită 
casă pe care o văzuse vreodată — mai ales în comparaţie cu 
haosul casei familiei sale din Rifthold. 

O durere îi strânse pieptul, iar Nesryn și-l masă. Cei la care se 
gândea ea erau în viaţă, scăpaseră, însă faptul acesta nu îi 
spunea unde erau acum sau ce ar fi putut înfrunta pe 
continentul plin de atât de multe orori. 

— Tatăl tău are pe faţă aceeași expresie când se gândește 
prea intens, îi spuse unchiul din spatele ei. 

Nesryn se întoarse pe scaun, schiţând un zâmbet când Brahim 
Faliq intră în curte. Unchiul era mai scund decât tatăl ei, dar mai 
zvelt — în mare parte datorită faptului că nu își câștiga 
existența cocând produse de patiserie. Nu, unchiul era încă în 
formă pentru un bărbat de vârsta lui, părul negru fiindu-i 
presărat cu argintiu, ambele chestiuni datorându-se probabil 
vieţii de negustor care îl menținea atât de activ. 

Dar chipul lui Brahim... era cel al lui Sayed Faliq. Chipul tatălui 
ei. Cu mai puţin de doi ani care-i despărţeau, unii îi 
consideraseră gemeni când erau mici. Și când văzu chipul 
blând, încă frumos, Nesryn simţi un nod în gât. 

— Una dintre puţinele caracteristici moștenite de la el, se 
pare. 

într-adevăr, unde Nesryn era tăcută și înclinată spre 
contemplare, râsetul zgomotos al tatălui ei fusese la fel de 
constant în casa lor precum cântatul vesel și chicotitul surorii ei. 

îl simţi pe unchiul său studiind-o când ocupă locul din faţa ei, 
lăsându-l pe cel din capul mesei pentru Zahida. Bărbaţii și 
femeile conduceau împreună casa, autoritatea lor comună fiind 
tratată ca lege de copiii lor. Nesryn cu siguranţă se supusese, 
deși sora ei... încă auzea luptele zgomotoase dintre sora și tatăl 
ei, când Delara crescuse și își dorise să fie independentă. 


— Pentru un căpitan al gărzii regale, spuse gânditor unchiul, 
sunt surprins că ai timp să ne vizitezi atât de des. 

Mătușa dădu buzna înăuntru, ducând o tavă cu ceai rece de 
mentă și pahare. 

— Taci. Nu te plânge, Brahim, sau nu va mai veni. 

Nesryn zâmbi, privind între ei când mătușa dădu fiecăruia un 
pahar cu ceai, lăsă tava pe masă și se așeză în capul mesei. 

— M-am gândit să vin acum — cât timp sunt copiii la școală. 

încă unul dintre multele decrete minunate ale khaganatului: 
fiecare copil, indiferent de cât de sărac sau bogat era, avea 
dreptul să meargă la școală. Gratuit. Ca rezultat, aproape toată 
lumea din imperiu era alfabetizată — mai mult decât putea 
pretinde Nesryn despre Adarlan. 

— Şi iată-mă sperând că te întorci ca să ne mai cânţi, spuse 
unchiul zâmbind strâmb. De când ai plecat alaltăieri, copiii ţi-au 
fredonat cântecele ca pisicile vagaboande. Nu am fost în stare 
să le spun că vocile lor nu prea se ridică la același standard ca al 
stimatei lor verișoare. 

Nesryn chicoti, chiar roși. Ea cânta în cercuri restrânse — doar 
pentru familia ei. Nu cântase niciodată pentru Chaol sau alţii, și 
nici măcar nu menţionase că vocea ei era... mai mult decât 
bună. Nu era ceva ce putea fi pomenit cu ușurință în conversații, 
iar zeii știau că ultimele câteva luni nu fuseseră favorabile 
cântatului, dar se trezise cântându-le verilor ei cu două seri în 
urmă unul dintre cântecele pe care le învățase de la tatăl său. 
Un cântec de leagăn din Antica. Până la finalul acestuia, mătușa 
și unchiul ei se adunaseră, mătușa ștergându-se la ochi și... ei 
bine, nu mai putea da înapoi, nu-i așa? 

Probabil că avea să fie tachinată pe seama subiectului până 
nu ar mai fi deschis gura niciodată. 

Dar măcar dacă ar fi venit aici doar ca să cânte. Oftă ușor, 
pregătindu-se. 

în tăcere, mătușa și unchiul făcură un schimb de priviri. 
Mătușa ei întrebă încet: 

— Ce este? 

Nesryn sorbi din ceai, gândindu-se ce să spună. Cel puţin 
mătușa și unchiul o așteptară să vorbească. Sora ei ar fi 
scuturat-o de umeri până acum, cerându-i un răspuns. 


— Acum două seri a avut loc un atac în Torre. O tânără 
vindecătoare a fost ucisă de un intrus. Criminalul încă nu a fost 
găsit. 

Indiferent cât căutaseră ea și Sartaq seara trecută prin câteva 
canale de sub Antica, nu găsiseră nicio cale spre Torre; nici 
vreun semn de cuib de valgi. Nu descoperiseră decât tipicele 
mirosuri îngrozitoare ale orașului și șobolanii fugindu-le pe sub 
picioare. 

Unchiul înjură, atrăgând o privire dezaprobatoare din partea 
mătușii. Dar chiar și mătușa își masă pieptul înainte să întrebe: 

— Am auzit zvonurile, dar... Ai venit să ne avertizezi? 

Nesryn dădu din cap. 

— Atacul seamănă cu tehnicile inamicilor din Adarlan. Dacă ei 
sunt aici, în acest oraș, mă tem că asta ar putea avea legătură 
cu sosirea mea. 

Nu îndrăznise să spună mătușii și unchiului ei prea multe. Nu 
din lipsă de încredere, ci de frica celor care ar fi putut auzi. 
Așadar, nu știau de valgi, de Erawan sau de chei. 

Știau de misiunea ei de a aduna o armată, pentru că nu era 
un secret, dar... Nu riscă să le spună de Sartaq; de faptul că el și 
rukhinul său ar fi putut să fie calea spre câștigarea sprijinului 
khaganului, că era posibil ca poporul lui să știe despre valgi 
lucruri pe care nici măcar ei nu le descoperiseră înfruntându-i. 
Nici măcar nu riscă să le spună că fusese pe rukul prinţului. Nu 
că ar fi crezut-o. Oricât de înstărită ar fi fost familia ei, existau 
bogătași și existau nobili. 

— Vor avea în vedere familia noastră... ca să ajungă la tine? 
întrebă unchiul. 

Nesryn înghiţi în sec. 

— Nu cred, dar ar fi în stare de orice. Eu... încă nu se știe dacă 
acest atac a avut legătură cu sosirea mea sau dacă tragem 
concluzii pripite, dar în cazul în care este adevărat... Am venit 
să vă îndemn să angajaţi mai mulţi străjeri, dacă puteţi. Se uită 
la ei, punându-și mâinile cu palmele în sus pe masă. Îmi pare 
rău că am atras lucrul acesta asupra casei voastre. 

Mătușa și unchiul ei se mai priviră o dată, apoi amândoi o 
luară de mână. 

— Nu ai de ce să îţi pară rău, spuse mătușa tocmai când 
unchiul adăugă: 


— Faptul că te-am văzut atât de neașteptat a fost o 
binecuvântare neînchipuită. 

Nesryn amuţi. Asta își dorea Erawan să distrugă. 

Avea să găsească o cale să adune acea armată. Ori ca să-și 
salveze familia de război, ori ca să-l împiedice să ajungă pe 
aceste ţărmuri. 

Mătușa ei declară: 

— Vom mai angaja străjeri, vom avea o escortă pentru copii 
spre și dinspre școală. Dădu din cap spre soţul ei. Și oriunde am 
merge în oraș. 

Unchiul lui Nesryn adăugă: 

— Și tu? Mergi prin oraș de una singură. 

Nesryn flutură o mână, deși îngrijorarea lor o emoţionă. Se 
abţinu să le spună că ea căutase valgi în canalizarea din Rifthold 
câteva săptămâni și că seara precedentă îi pândise prin canalele 
din Antica. Nu le spuse cât de implicată fusese în distrugerea 
castelului de cleștar. Nu voia să își vadă unchiul căzând de pe 
scaun sau părul frumos al mătușii albindu-se. 

— Mă descurc. 

Mătușa și unchiul nu păreau atât de convinși, dar dădură 
oricum din cap tocmai când bucătăreasa apăru zâmbindu-i larg 
lui Nesryn, cu mici farfurii cu salată rece în mâinile ridate. 

Pentru câteva clipe lungi, Nesryn mâncă tot ce îi puseseră în 
farfurie mătușa și unchiul ei, mâncăruri într-adevăr la fel de 
bune precum cele de la palat. Înainte să se îndoape până 
aproape să explodeze, înainte să-și bea ceaiul până la ultimul 
strop, mătușa îi spuse cu șiretenie: 

— Ştii, speram că vei aduce un invitat. 

Nesryn pufni, dându-și la o parte părul de pe faţă. 

— Lordul Westfall este foarte ocupat, mătușă. 

Dar dacă Yrene îl ajutase să încalece în dimineaţa aceasta... 
poate a doua zi avea să-l aducă aici, să-l prezinte familiei și 
celor patru copii care umpleau casa cu haos și bucurie. 

Mătușa sorbi grațios din ceai. 

— O, nu mă refeream la el. Un zâmbet pluti între Zahida și 
Brajim. Mă refeream la prinţul Sartag. 

Nesryn se bucură că își terminase ceaiul. 

— Ce e cu el? 

Acel zâmbet șiret nu dispăru. 


— Se zvonește că o persoană — îi aruncă o privire cu înţeles 
lui Nesryn — a fost zărită călărind cu prinţul ieri, la răsărit. Pe 
rukul lui. 

Nesryn își stăpâni tresărirea. 

— Eu... eram. 

Se rugase ca nimeni să nu o fi văzut cu el seara trecută — ca 
vestea că valgii erau vânaţi să nu ajungă la urechile acestor 
creaturi. 

Unchiul ei chicoti. 

— Şi când plănuiai să ne spui? Copiii au fost încântați din cale- 
afară că draga lor vară a călărit pe Kadara. 

— Nu am vrut să mă laud. 

Era o scuză jalnică. 

— Hmm, fu singura replică a unchiului ei, șiretenia dansându-i 
în privire. 

Dar mătușa lui Nesryn îi aruncă o privire cu înţeles, răceala 
din ochii ei căprui spunându-i că nici ea nu uitase nicio clipă de 
familia care rămăsese în Adarlan și care, poate, încerca acum să 
fugă spre aceste ţărmuri. Mătușa spuse cu convingere: 

— Rukșii nu se tem de balauri. 

CAPITOLUL 18 

Inima lui Yrene bătu cu putere când îngenunche lângă Chaol 
pe pat și urmări cum își mișcă degetele de la picioare. 

— Poţi... să simţi? 

Chaol încă se holba ca și când nu i-ar fi venit să creadă. 

— Eu... Cuvintele i se opriră în gât. 

— Poţi controla mișcarea? 

El păru să se concentreze. 

Apoi degetele i se opriră. 

— Bun, spuse ea, ridicându-se ca să privească mai atent. 
Acum, mișcă-le. 

Chaol păru din nou să se concentreze, iar apoi... 

Două degete se îndoiră. Apoi trei de la celălalt picior. 

Yrene zâmbi — larg și continuă să zâmbească atunci când își 
întoarse capul spre el. 

Chaol nu făcu decât să se holbeze la ea și la zâmbetul ei. Un 
soi de emoție intensă care-i traversă trăsăturile o făcu să 
încremenească puţin. 

— Cum? întrebă el. 


— ... poate când am ajuns la tine, când magia mea s-a lovit de 
întuneric un pic mai... 

Fusese îngrozitor să-l găsească în întuneric, în vid, frig, durere 
și groază. 

Ea refuzase să recunoască ceea ce încercase creatura să-i 
arate la zidul acela, de nenumărate ori: fortăreaţa îngrozitoare, 
soarta care o aștepta când se întorcea. Refuzase să recunoască 
asta când lovise zidul, magia ei implorând-o să se oprească, să 
se retragă. 

Până ce... până ce îl auzise pe el, departe și mai adânc 
înăuntru. 

Se aruncase orbește, ca o suliță spre sunet. lar acolo fusese el 
— sau orice ar fi fost din el, ca și cum lucrul acela ar fi fost 
miezul firului dintre om și rană, nu zidul împotriva nervilor, mult 
deasupra. 

Se înfășurase în jurul lui, strângând puternic deși întunericul 
lovise de nenumărate ori. Și, ca răspuns, își trimisese magia în 
el, ca pe o coasă de lumină în întuneric — o torţă care arsese 
doar parţial. 

Exact cât trebuia, se pare. 

— E bine, declară Yrene, poate inutil. E minunat. 

Chaol încă se uita la ea când spuse „Este“. 

Yrene deveni conștientă de sângele de pe ea și de starea ei. 

— Să începem cu asta, spuse fata. Fă câteva exerciţii înainte 
să ne oprim pentru azi. 

Ce îi mărturisise despre mama ei... îi mai spusese doar 
Hafizei, la intrarea în Torre. Nimănui altcuiva. Nu mai zisese 
nimănui, nu de când venise clătinându-se în ferma vărului 
mamei ei și ceruse adăpost și protecţie. 

Se întrebă cât timp îi fusese blocată povestea lui în piept. 

— Lasă-mă să comand mai întâi ceva de mâncare, decise 
Yrene. Se uită spre paravanul de lemn care masca baia, apoi la 
pieptul și rochia acoperite cu sânge. Cât așteptăm... s-ar putea 
să folosesc baia și să împrumut un rând din hainele tale. 

Chaol încă o privea cu acel chip calm și concentrat. Un altul 
decât cel de până acum, ca și când îndepărtarea unei părți din 
întunericul acela ar fi dezvăluit adevărata lui faţă. 

Acest bărbat pe care încă nu îl cunoscuse. 

Nu era sigură cum să procedeze în situaţia de faţă, cu el. 


— la ce vrei, îi spuse Chaol, cu vocea înceată și răgușită. 

Yrene era ameţită când cobori din pat, luă cămașa lui distrusă 
cu ea și se grăbi spre baie. Se simţea așa din cauză că pierduse 
sânge, își spuse în sinea ei. 

Chiar și în timp ce făcu baie zâmbind. 

— Ştii, nu pot decât să mă simt neglijată, spuse tărăgănat 
Hasar când se aplecă deasupra hărților despre care Yrene nu 
îndrăznise să întrebe. 

Din partea cealaltă a salonului luxos de primire nu le vedea 
foarte bine și putea doar urmări când Hasar mișca niște figurine 
ivorii din loc în loc, încruntându-și concentrată sprâncenele 
negre. 

— Renia spune că nu ar trebui să mă aștept să-mi acorzi așa 
de mult timp, dar poate am devenit alintată în acești doi ani, 
continuă Hasar împingând o figurină cinci centimetri spre 
dreapta și încruntându-se. 

Yrene sorbi din ceaiul ei de mentă și nu comentă în niciun fel. 
Hasar o chemase aici aflând că Yrene își petrecuse toată ziua 
vindecându-l pe lordul Westfall. Ceruse unui servitor să o aducă 
în camera prinţesei cu promisiunea unor gustări extrem de 
necesare. Și, într-adevăr, prăjiturile cu roșcove și ceaiul îi 
alungaseră un pic extenuarea. 

Prietenia ei cu prinţesa fusese pur întâmplătoare. La una 
dintre primele lecţii ale lui Yrene, Hafiza o adusese ca să o 
îngrijească pe prinţesă, care se întorsese de la palatul ei de la 
malul mării din nord-est ca să fie tratată pentru o puternică 
durere de stomac. Aveau vârste apropiate și, în orele în care 
Hafiza îndepărtase o tenie cu adevărat îngrozitoare din 
intestinele prinţesei, Hasar îi ceruse lui Yrene să vorbească. 

Și Yrene o făcuse, pălăvrăgind despre lecţiile ei, menţionând 
ocazional momentele mai dezgustătoare ale anului în care 
lucrase la PORCUL ALB. Prințesei îi plăcuseră poveștile ei despre 
luptele murdare din bar. Povestea pe care prefera să o audă, pe 
care îi ceruse lui Yrene să i-o spună de trei ori în zilele în care 
Hafiza îi scosese pe gură tenia ucisă în mod magic — pe un 
orificiu sau celălalt, îi spusese Marea Vindecătoarei prinţesei era 
despre o tânără necunoscută care îi salvase viaţa lui Yrene, o 
învățase să se apere și îi lăsase o mică avere în aur și bijuterii. 


Lui Yrene i se păruse o poveste neînsemnată, fără să se 
aștepte ca prinţesa să-și amintească numele ei imediat ce 
Hafiza scosese ultimii centimetri de tenie din corpul ei. Dar după 
două zile fusese chemată în camera prințesei, unde Hasar era 
ocupată să mănânce tot felul de delicatese ca să recupereze 
pierderea în greutate. 

Prea slabă, îi spusese lui Yrene în loc de salut. Avea nevoie de 
un fund mai mare pe care iubita ei să-l apuce noaptea. 

Yrene izbucnise în râs — primul râs adevărat după foarte mult 
timp. 

Hasar zâmbise, pur și simplu, oferindu-i lui Yrene niște pește 
afumat din depresiunile pline de râuri și asta fusese tot. Poate 
nu era o prietenie între egali, dar Hasar părea să se bucure de 
compania ei, iar Yrene nu se afla în poziţia de a o respinge. 

Așadar, prințesa își făcuse obiceiul de a o chema ori câte ori 
era în Antica... și, în cele din urmă, o adusese pe Renia la palat 
ca să-i cunoască pe tatăl ei și pe Yrene. Renia, dacă Yrene era 
sinceră, era o companie pe care ar fi preferat-o prinţesei 
obositoare și cu limba tăioasă, dar Hasar avea tendinţa să fie 
geloasă și să nu accepte ca cineva să intre pe teritoriul ei. 
Adesea avea grijă ca Renia să fie ţinută departe de Curte și de 
posibilii pretendenți la afecțiunea ei. 

Nu că Renia îi dăduse vreodată un motiv să facă asta. Nu, 
pentru că tânăra femeie mai mare decât Yrene cu o lună avea 
ochi doar pentru prinţesă și o iubea cu devotament. 

Hasar îi oferise Reniei titlul de /aay și pământuri în propriul ei 
teritoriu. Totuși, Yrene le auzise pe unele vindecătoare șoptind 
că atunci când Renia ajunsese prima dată în preajma lui Hasar, 
Hafizei i se ceruse discret să o vindece de... neplăcerile vieţii de 
dinainte. Cauzate de fosta profesie, din câte se părea. Yrene nu 
îi ceruse detalii lui Hasar, dar având în vedere cât de loială îi era 
acum Renia prinţesei, se întreba deseori dacă motivul pentru 
care lui Hasar îi plăcea să audă povestea lui Yrene despre 
salvatoarea misterioasă era că și ea văzuse cândva o femeie 
suferind și o ajutase, iar apoi o păstrase. 

— Şi tu zâmbești mai mult azi, spuse Hasar, lăsând din mână 
condeiul din sticlă. În ciuda hainelor hidoase. 

— Pe-ale mele le-am sacrificat pentru a-l vindeca pe lordul 
Westfall, spuse Yrene masându-și tâmpla care-i zvâcnea încet 


de o durere pe care nici măcar ceaiul și prăjiturile cu roșcove nu 
reușiseră să o îndepărteze. El a fost destul de amabil să-mi 
împrumute hainele lui. 

Hasar zâmbi. 

— Unii ar putea presupune că ţi-ai pierdut hainele din motive 
mult mai plăcute. 

Yrene roși. 

— Sper că și-ar aminti că sunt o vindecătoare profesionistă din 
Torre. 

— Asta ar face bârfa și mai savuroasă. 

— Aș crede că au lucruri mai bune de făcut decât să 
răspândească zvonuri despre o vindecătoare necunoscută. 

— Ești moștenitoarea neoficială a Hafizei, lucru care te face 
oarecum interesantă. 

Yrene nu fu insultată de cuvintele sincere. Ea nu îi explicase 
lui Hasar că, probabil, urma să plece, iar Hafiza ar fi găsit pe 
altcineva. Se îndoia că prinţesa ar fi fost de acord... și nu era 
tocmai sigură ar ti /ăsat-o să plece. Atât de mult timp își făcuse 
griji pentru Kashin, totuși Hasar... 

— Ei bine, în orice caz, nu mă interesează lordul Westfall. 

— Ar trebui. Este foarte chipeș. Chiar și eu sunt ispitită. 

— Serios? 

Hasar râse. 

— Deloc. Dar văd de ce tu ai putea fi. 

— El și căpitanul Faliq au o relaţie. 

— Și dacă nu ar fi avut? 

Yrene sorbi prelung din ceai. 

— El este pacientul meu, iar eu sunt vindecătoarea lui. Sunt 
destui bărbaţi chipeși. 

— Precum Kashin. 

Yrene se încruntă la prinţesă peste marginea neagră și aurie a 
ceștii de ceai. 

— Îl tot împingi pe fratele tău spre mine. Îl încurajezi? 

Hasar își duse o mână la piept, unghiile ei îngrijite strălucind 
în soarele după-amiezii târzii. 

— Kashin nu a avut nicio problemă cu femeile până să apari 
tu. Cândva, aţi fost prieteni atât de apropiaţi. De ce nu ar trebui 
să vreau ca draga mea prietenă și fratele meu să aibă o relaţie 
mai profundă? 


— Pentru că dacă vei fi numită khagan, ne-ai putea ucide dacă 
el nu se supune. 

— Pe el, posibil, dacă nu se supune. lar dacă tu dovedești că 
nu îi porți urmașii, te-aș putea lăsa să te purifici imediat ce îmi 
asigur urmași și ai putea să-ţi păstrezi averea. 

Cuvintele erau atât de simple și obișnuite. Despre metode atât 
de îngrozitoare, menite să împiedice acest imperiu minunat și 
răspândit să se destrame. Ea își dori ca și Kashin să fi fost aici 
ca să audă, să înţeleagă. 

Yrene întrebă: 

— Și tu ce ai face... ca să ai urmași? 

Cu Renia ca posibilă viitoare Mare împărăteasă, Hasar trebuia 
să găsească o cale să nască un moștenitor. 

Hasar începu să împingă din nou figurinele pe hartă. 

— Deja i-am spus tatălui meu și chestiunea asta nu te privește 
pe tine. 

Corect. Pentru că dacă alesese vreun bărbat... era o 
informaţie periculoasă. Fraţii ei ar fi putut foarte bine să încerce 
să-l distrugă pe cel în care Hasar și Renia aveau suficientă 
încredere încât să le ajute în felul acela; sau ar fi plătit bine să 
afle dacă Hasar și Renia se gândeau măcar la urmași în acest 
moment. 

Dar Hasar spuse apoi: 

— Am auzit că asasinul din bibliotecă te-a urmărit. O expresie 
hotărâtă îi acoperi chipul. De ce nu ai venit mai întâi la mine? 

Din fericire, înainte ca Yrene să poată răspunde, Hasar 
continuă: 

— Se spune că a fost o moarte ciudată — una deloc obișnuită. 

Yrene încercă fără succes să reprime amintirea chipului sfrijit 
și uscat. 

— A fost. 

Hasar sorbi din ceai. 

— Nu-mi pasă dacă atacul a fost un atentat intenţionat la 
viaţa ta sau doar o coincidenţă. Puse pe masă ceașca de ceai cu 
o precizie delicată. Când voi afla cine este, îl voi decapita chiar 
eu. Prinţesa atinse cu o mână sabia din teacă, lăsată pe 
marginea biroului din lemn de stejar. 

Yrene nu se îndoia de asta, dar spuse: 

— Mi s-a spus că pericolul este... însemnat. 


— Nu îmi place ca prietenii mei să fie vânaţi ca animalele. Nu 
era vocea unei prințese — ci a unei regine războinice. Și nu îmi 
place ca vindecătoarele din Torre să fie ucise și terorizate. 

Hasar era în multe feluri, dar era loială. Întru totul. Celor 
câţiva oameni pe care îi favoriza. Lucrul acesta stârnise 
întotdeauna sentimentele lui Yrene. Să aibă pe cineva care chiar 
vorbea serios. Hasar /-ar fi decapitat pe ucigaș dacă ar fi fost 
destul de ghinionist să o întâlnească, și nici nu i-ar fi pus 
întrebări. 

Yrene se gândi la tot ce știa despre posibilul criminal și se 
luptă să nu îi spună prinţesei că decapitarea era, de fapt, modul 
corect de a ucide un demon valg. 

Doar dacă nu-i înfruntai rămășițele din trupul cuiva. Caz în 
care... Deși ședința din acea zi cu lordul Westfall fusese 
îngrozitoare și epuizantă, ea deja înţelesese și ascunsese micile 
informaţii adunate. Nu doar pentru vindecarea lui, ci și în cazul 
în care ar fi fost vreodată nevoită să înfrunte așa ceva pe acele 
câmpuri de luptă. Chiar dacă perspectiva de a vedea demonii 
valgi în persoană... 

Luând o sorbitură din ceai, Yrene întrebă: 

— Nu te îngrijorează că poate nu este o coincidenţă că 
războiul se dă pe continentul nordic, iar acum avem inamici 
printre noi? 

Nu îndrăzni să aducă vorba de moartea lui Tumelun. 

— Poate că lordul Westfall și căpitanul Faliq și-au adus spionii 
ca să te urmărească. 

— Nu e posibil. 

— Eşti sigură? Ei sunt disperaţi. Şi disperarea naște oameni 
care sunt dispuși să facă orice ca să obţină ce le trebuie. 

— Şi de ce ar avea nevoie, în afară de ce le ofer deja? 

Hasar îi făcu semn din deget lui Yrene să se apropie. Yrene 
lăsă jos ceașca de ceai și traversă covorul de un albastru închis 
spre biroul din faţa ferestrelor. Camera lui Hasar avea o 
priveliște spre golful turcoaz — spre nave și pescăruși și 
întinderea strălucitoare a Mării înguste de dincolo. 

Hasar gesticulă spre harta din faţa ei. 

— Ce vezi aici? 


Lui Yrene i se strânse gâtul când recunoscu continentul. 
Continentul nordic — patria ei. Și toate figurinele în roșu, verde 
și negru. 

— Acelea sunt... armate? 

— Asta e armata ducelui Perrington, spuse Hasar arătând spre 
rândul de figurine negre care se întindeau ca un zid pe mijlocul 
continentului. Alte grupuri erau spre sud. 

lar spre nord: un mic grup verde. Și o singură figurină roșie 
chiar dincolo de țărmurile Riftholdului. 

— Ce sunt celelalte? 

Hasar spuse: 

— Este o mică armată în Terrasen. 

Ea chicoti la figurinele verzi adunate în jurul Orynthului. 

— Și în Adarlan? 

Hasar luă figurina roșie, răsucind-o între două degete. 

— Nu putem vorbi despre o armată. Dorian Havilliard rămâne 
dispărut. Va fugi spre nord sau spre sud? Sau poate spre 
continent... 

deși cu siguranţă nu este nimic dincolo de acei munţi, în afară 
de triburi pe jumătate sălbatice. 

— Ce este acea figurină? întrebă Yrene observând pionul auriu 
pe care îl scosese Hasar de pe hartă. 

Hasar îl ridică și pe acesta. 

— Este Aelin Galathynius. Sí ea dispărută. 

— Nu este în Terrasen? Cu armata ei? 

— Nu. Hasar atinse documentele la care se referise când își 
actualizase hărţile. Rapoarte, își dădu seama Yrene. Ultimele 
știri indică faptul că regina Terrasenului este de negăsit în 
regatul ei. Sau în oricare altul. Ea schiță un zâmbet. Poate că ar 
trebui să-l întrebi despre asta pe lordul tău. 

— Mă îndoiesc de faptul că îmi va zice. 

Se abţinu să spună că nu era lordul ei. 

— Atunci, poate că ar trebui să-l obligi. 

Yrene întrebă prudentă: 

— De ce? 

— Pentru că aș vrea să știu. 

Yrene citi printre rânduri. Hasar voia informaţia înaintea 
tatălui și a fraţilor ei. 

— Cu ce scop? 


— Când un lider al ținuturilor dispare, nu este un motiv de 
sărbătoare. În special unul care distruge palate și cucerește 
orașe după bunul plac. 

Frică. Bine ascunsă, dar Hasar se gândea cel puţin la 
posibilitatea ca Aelin Galathynius să ţintească dincolo de 
propriile ţinuturi. 

Dar să facă pe spioana pentru Hasar... 

— Crezi că atacul din bibliotecă are vreo legătură cu asta? 

— Cred că lordul Westfall și căpitanul Faliq știu cum să joace 
jocul. Și dacă ei fac să pară că există o ameninţare din partea lui 
Perrington în ţinutul nostru, de ce nu ne-am gândi să ne aliem 
cu ei? 

Yrene nu credea că ei jucau astfel de jocuri. 

— Crezi că fac asta ca să o ajute pe Aelin Galathynius? Sau 
pentru că ea este dispărută și se tem să piardă un aliat 
puternic? 

— Asta aș vrea să știu, cu tot cu locul în care se află regina. 
Sau locul în care cred ei că se află. 

Yrene se forţă să o privească pe prinţesă în ochi. 

— Și de ce ar trebui să te ajut? 

Ea zâmbi ca o pisică Baast. 

— În afară de faptul că suntem prietene apropiate? Nu aș 
putea să-ţi ofer nimic care să îndulcească oferta, dragă Yrene? 

— Am tot ce îmi trebuie. 

— Da, dar îţi amintești că flota este a mea. Marea îngustă este 
a mea și traversarea acesteia ar putea fi foarte dificilă pentru 
cei care uită. 

Yrene nu îndrăzni să dea înapoi. Nu îndrăzni să își mute 
privirea de la ochii negri ai prinţesei. 

Hasar știa. Ştia sau presupunea că Yrene voia să plece. Și 
dacă ea nu o ajuta pe prinţesă... Yrene nu se îndoia că pe cât de 
pasional iubea, pe atât de răzbunătoare era. Suficient cât să se 
asigure că Yrene nu ar fi părăsit niciodată aceste ţărmuri. 

— Voi vedea ce pot afla, spuse Yrene, refuzând să-și 
îndulcească vocea. 

— Bun, declară Hasar și luă figurinele de pe hartă cu o 
mișcare a mâinii, împrăștiindu-le într-un sertar și închizându-le 
înăuntru. Pentru început, de ce nu mă însoţești la sărbătorirea 


lui Tehome poimâine seară? îl pot ţine ocupat pe Kashin, dacă 
asta îţi lasă cale liberă. 

Lui Yrene i se întoarse stomacul pe dos. Uitase că sărbătoarea 
zeiţei mării era peste două zile. La drept vorbind, erau sărbători 
aproape în fiecare săptămână, iar Yrene participa când putea, 
dar la asta... Cu flota ei, cu Marea îngustă și alte câteva lucruri 
sub jurisdicția ei, Hasar ar fi onorat-o cu siguranţă pe Tehome. 
Şi-n mod sigur nici khaganatul nu avea să omită să o 
sărbătorească pe Doamna Marelui Adânc — nu când oceanul 
fusese bun cu ei în ultimele secole. 

Așadar, Yrene nu îndrăzni să obiecteze. Nu își permise să ezite 
măcar în fața ochilor pătrunzători ai lui Hasar. 

— Cât timp nu te deranjează să port aceeași rochie de 
alaltăseară, spuse cât de nonșalant putu, apucându-și cămașa 
mult prea mare pentru ea. 

— Nu este nevoie, răspunse Hasar zâmbind larg. Deja am ales 
ceva. 

CAPITOLUL 19 

Chaol continuă să își miște degetele de la picioare mult timp 
după plecarea lui Yrene. Le agită în cizme fără să le simtă cu 
adevărat, ci doar suficient cât să știe că se mișcau. 

Cum făcuse Yrene... 

Nu îi spusese lui Nesryn când ea se întorsese înainte de cină 
fără vești despre valgi, ci doar îi explicase calm că progresa 
suficient cu Yrene cât să își dorească să anuleze vizita de a doua 
zi, la familia ei, pentru altă dată. 

Ea păruse un pic abătută, dar fusese de acord, în câteva clipe 
afișând din nou acea mască rece. 

Chaol o sărutase când trecuse pe lângă el ca să se îmbrace 
pentru cină. 

O apucase de încheietura mâinii, o trăsese în jos și o sărutase 
o dată. Repede... dar minuţios. 

Ea fusese atât de surprinsă, încât, înainte că el să se retragă, 
nici măcar nu îl atinsese. 

— Pregătește-te, îi spusese el, făcându-i semn spre camera ei. 

Aruncându-i o privire peste umăr și cu un zâmbet schiţat pe 
buze, Nesryn îl ascultase. 

Chaol se uitase după ea câteva minute, mișcându-și degetele 
în cizme. 


Sărutul fusese lipsit de pasiune, de sentimente reale. 

El se așteptase la asta; practic, o alungase în ultimele 
săptămâni. Nu o condamna deloc pentru că fusese surprinsă. 

încă își îndoia degetele în cizme când sosiră la cină. În seara 
aceea urma să solicite o audienţă la khagan — din nou, cu sau 
fără doliu sau protocol —, iar apoi să-l avertizeze pe bărbat în 
legătură cu ce știa el. 

Intenţiona să o solicite înainte de sosirea obișnuită a lui Yrene 
— în caz că ar fi pierdut timpul. Ceea ce părea să se întâmple 
mai tot timpul. Azi fuseseră trei ore. Trei. 

Gâtul îl ustura încă în ciuda ceaiului cu miere pe care Yrene îl 
obligase să îl bea până ce aproape i se făcuse rău. Apoi îl 
obligase să exerseze mișcări, multe dintre ele fiind unele la care 
trebuia să îl ajute: rotirea șoldurilor, rotirea fiecărui picior dintr-o 
parte în alta, rotirea gleznelor și a tălpilor. Toate erau menite să 
stimuleze circulaţia la mușchii care începeau să se atrofieze, să 
refacă acele căi dintre coloană și creier, după cum îi spusese ea. 

Yrene repetase exerciţiile de nenumărate ori, până ce trecuse 
o oră. Până ce se clătina din nou pe picioare, iar privirea îi 
devenise sticloasă. 

Extenuare. O vreme, îi rotise picioarele, ordonându-i să își 
miște degetele din când în când, iar apoi își trimisese atingerile 
magiei prin picioarele lui, ocolindu-i complet coloana. Mici 
înţepături în degete, ca și când roiuri de licurici ar fi aterizat pe 
el — asta era tot ce simţea, deși ea continuase să încerce să-i 
refacă legăturile din trup. Cât de puţin putea face ea acum, cu 
micul progres din urmă cu câteva ore? 

Dar toată magia aceea... Când Yrene se clătinase după ultimul 
set de exerciţii, el o chemase pe Kadja și ordonase pregătirea 
unei trăsuri înarmate pentru vindecătoare. 

Yrene, spre surprinderea lui, nu obiectase, deși el presupunea 
că îi era greu să o facă, de vreme ce vindecătoarea aproape 
dormea în picioare când plecase, sprijinită de Kadja. 
Vindecătoarea șoptise doar ceva despre faptul că el trebuia să 
urce din nou pe cal după micul dejun, apoi plecase. 

Dar poate că norocul pe care îl avusese în acea după-amiază 
nu avea să se prelungească și în restul zilei. i 

Câteva ore mai târziu, khaganul nu era la cină. Işi lua masa de 
seară în intimitate, cu iubita lui soție, spuseră ceilalți. Restul 


lucrurilor nerostite erau printre cuvinte: suferinţa își urma cursul 
natural și politica avea să fie lăsată deoparte. Chaol încercase 
să pară pe cât de înţelegător posibil. 

Cel puţin Nesryn părea să facă progrese cu Sartaqg, chiar dacă 
ceilalţi nobili deja se plictisiseră de prezenţa lor. 

Așadar, el luă cina, continuând să-și agite degetele în cizme și 
nu spuse nimănui, nici măcar lui Nesryn, ce putea să facă acum 
mult timp după ce se întorseseră în apartamentul lor, și se 
prăbuși pe pat. 

Se trezi la răsărit... nerăbdător să se spele și să se îmbrace. 
Se trezi, mâncând micul dejun cât de repede putu, în timp ce 
Nesryn ridică doar din sprâncene. 

Dar și ea plecă devreme ca să se întâlnească cu Sartaqg, în 
vârful unuia dintre cele treizeci și șase de minarete ale palatului. 

A doua zi era sărbătoare în onoarea unuia dintre cei treizeci și 
șase de zei pe care îi reprezentau minaretele — sărbătoarea 
zeiței mării, Tehome. Avea să fie o ceremonie la răsărit, lângă 
docuri, cu toţi nobilii, chiar și khaganul, care asista la punerea 
coroanelor în apă. Erau daruri pentru Doamna Marelui Adânc, 
așa îi spusese Nesryn. Apoi, la apus, un mare festin la palat. 

îl lăsaseră rece propriile sărbători, în Adarlan; le considera 
rituri demodate în onoarea forţelor și elementelor pe care 
strămoșii lui nu le puteau explica, și totuși agitația, coroanele de 
flori și scoicile ridicate în palat ca să înlocuiască, în sfârșit, 
steagurile albe, mirosul crustaceelor ce fierbeau în unt și 
mirodenii... Toate acestea îl intrigară. Îl făcură să vadă totul mai 
clar când înaintă în scaunul lui prin palatul aglomerat, spre 
curte. 

Curtea era o îngrămădire de negustori care soseau și plecau 
cărând mâncare, decorațiuni, și ceea ce păreau a fi artiști. Toţi 
erau veniţi să o roage pe zeiţa mării să fie milostivă în această 
perioadă în care vara târzie făcea loc furtunilor violente anuale 
care puteau spulbera nave și orașe întregi de pe coastă. 

Chaol scrută curtea după Yrene flexându-și degetele de la 
picioare. El reperă calul și iapa ei alături în cele câteva ţarcuri 
de lângă zidul estic, dar... nici urmă de ea. 

Yrene întârziase în ziua dinainte, așa că el aşteptă până ce 
agitația se domoli înainte să facă semn ajutoarelor de la grajd 
să îl sprijine la încălecat. Dar străjerul din ziua precedentă, cel 


care îl ajutase cel mai mult, fu cel care înaintă, odată cu iapa. 
Yrene i se adresase cu numele Shen; îl salutase ca și când l-ar fi 
cunoscut bine. 

Shen nu spuse nimic, deși Chaol știa că toţi străjeri din palat 
vorbeau o varietate de limbi în afară de halha, dând doar din 
cap în semn de salut. Chaol se trezi procedând la fel înainte să 
încalece în tăcere, braţele încordându-i-se de efort ca să se 
ridice. Dar reuși, poate mai ușor decât în ziua precedentă, 
obţinând ceea ce ar fi putut jura că era un semn aprobator din 
ochi din partea lui Shen, înainte ca străjerul să se întoarcă la 
postul lui. 

Reprimându-și sentimentul produs de întâmplare, Chaol fixă 
curelele protezei și scrută curtea haotică și porţile deschise de 
dincolo. Străjerii inspectau fiecare căruţă, fiecare bucată de 
hârtie care confirma că un ordin regal fusese dat pentru 
bunurile pe care le purtau acestea. 

Bun. Indiferent dacă avea sau nu să vorbească personal 
khaganului, cel puţin cineva le ordonase străjerilor să fie 
precauţi — poate Kashin. 

Soarele se înălţă, ridicând și temperatura. Totuși, Yrene nu își 
făcu apariţia. 

Un ceas dăngăni profund în palat. Trecuse o oră. 

lapa deveni sperioasă și nerăbdătoare sub el, iar Chaol îi 
mângâie gâtul gros și transpirat, șoptind. 

Trecură alte cincisprezece minute. Chaol studie porţile și 
strada de dincolo de ele. 

Nicio veste alarmată nu venise din Torre, dar să stea nemișcat 
și doar să aștepte acolo... 

Se trezi pocnind frâiele și lovind ușor coastele calului ca să o 
ia din loc. 

Reținuse calea pe care mersese Yrene cu o zi în urmă. Poate 
avea să dea de ea pe drumul spre palat. 

* 

Antica era plină de negustori și oameni care se pregăteau 
pentru sărbătoarea din ziua următoare, dar și de cei care 
închinau deja un pahar în cinstea Doamnei Marelui Adânc, 
umplând tavernele și sălile de mese de-a lungul străzilor, 
muzicienii cântând la fiecare dintre ele. 


îi luă de două ori mai mult timp decât în ziua precedentă să 
ajungă la porţile împodobite cu bufniţe ale complexului Torre, 
deși o parte din lentoare se datora faptului că o căuta pe Yrene 
pe toate străzile și aleile aglomerate pe lângă care trecea. Dar 
nu văzu nici urmă de vindecătoare. 

El și calul său transpirau când trecură prin porţile turnului 
Torre, străjerii zâmbindu-i — erau chipurile pe care le reţinuse 
de la lecţia din ziua precedentă. 

De câte ori văzuse o asemenea întâmpinare în Adarlan? De 
câte ori o considerase normală? 

Mereu intrase călare pe porţile negre din fier spre palatul de 
cleștar fără să ezite, fără să facă mai mult decât să observe cine 
era postat acolo și cine nu arăta corespunzător. El îi instruise pe 
acei bărbați și aflase lucruri despre familiile și vieţile lor. 

Oamenii lui. Fuseseră oamenii /ui. 

Așadar, zâmbetul cu care răspunse Chaol fu încordat, iar el nu 
suportă să le întâlnească ochii strălucitori mai mult de o clipă în 
timp ce intră în curtea din Torre, mirosul de lavandă învăluindu- 
l. 

Se opri la câțiva metri înăuntru, întoarse iapa și întrebă cel 
mai apropiat străjer: 

— A plecat azi Yrene Towers? 

Ca și cei de la palatul khaganului, fiecare dintre străjerii din 
Torre vorbea fluent cel puţin trei limbi: halha, limba maternă a 
continentului nordic și limba ținuturilor dinspre est. Cu vizitatori 
din tot ţinutul Erilea, cei de la porţile din Torre trebuiau să 
vorbească fluent toate cele trei limbi comune. 

Străjerul din faţa lui scutură din cap, transpiraţia alunecându-i 
pe pielea măslinie în căldura puternică. 

— Încă nu, lord Westfall. 

Poate că era nepoliticos să o caute când, probabil, ea era prea 
ocupată cu alte lucruri ca să aibă imediat grijă de el. La urma 
urmei, îi spusese că avea și alţi pacienţi. 

Dând din cap în semn de mulțumire, întoarse din nou iapa 
tânără spre Torre, și era pe cale să se îndrepte către curtea din 
stânga lui când o voce bătrână spuse de jos: 

— Lord Westfall! Mă bucur să te văd plimbându-te. 

Hafiza. Marea Vindecătoare stătea la câţiva metri distanţă, cu 
un coș pe braţul subţire și flancată de două vindecătoare de 


vârstă mijlocie. Gărzile făcură o plecăciune, iar Chaol își înclină 
capul. 

— O căutam pe Yrene, spuse el în loc de salut. 

Hafiza ridică din sprâncenele albe. 

— Nu a venit la tine în dimineaţa asta? 

Neliniștea îi încorda stomacul. 

— Nu, deși poate că nu am întâlnit-o... 

Una din vindecătoarele de lângă Hafiza înaintă și îi șopti Marii 
Vindecătoare: 

— Este în pat, doamnă. 

Hafiza ridică acum din sprâncene spre femeie. 

— Încă? 

Ea scutură din cap. 

— Epuizată. Eretia a verificat-o în urmă cu o oră... era 
adormită. 

Hafiza strânse din buze, deși Chaol avea sentimentul că știa 
ce era pe cale să spună femeia. Se simţi destul de vinovat 
înainte ca bătrâna să vorbească. 

— Puterile noastre pot face lucruri măreţe, lord Westfall, dar 
cer și un preţ mare. Yrene a fost... Ea căută cuvintele, fie din 
cauză că nu vorbea în limba ei maternă, fie să îl cruţe pe el de 
la a se simţi vinovat. Dormea în trăsură când a sosit aseară. A 
trebuit cărată în camera ei. 

Chaol se crispa. 

Hafiza îi bătu ușor cizma, iar el ar fi putut jura că simte 
atingerea în degetele de la picioare. 

— Nu trebuie să te îngrijorezi, domnul meu. O zi de somn și se 
va întoarce la palat mâine dimineaţă. 

— Dacă mâine este sărbătoare, spuse el, poate să-și ia liber. 

Hafiza chicoti. 

— Nu o cunoşti foarte bine pe Yrene dacă tu crezi că ea 
consideră sărbătorile a fi zile libere. Deși, dacă vrei o zi liberă, 
cu siguranţă ar trebui să îi spui, pentru că foarte probabil îţi va 
bate la ușă la următorul răsărit. 

Chaol zâmbi, tocmai când se uită la turnul care se contura 
deasupra. 

— Este un somn de refacere, spuse Hafiza. Complet natural. 
Nu te lăsa împovărat de asta. 


Cu o ultimă privire la turnul alb, dădu din cap și întoarse calul 
din nou spre porți. 

— Vă pot însoţi? 

Zâmbetul Hafizei era strălucitor ca soarele amiezii. 

— Cu siguranţă, lord Westfall. 

Marea Vindecătoare fu oprită la fiecare colţ de stradă de cei 
care doreau doar să îi atingă mâna sau să fie atinși de ea. 

Era sacră. Sfântă. Adorată. 

Le luă treizeci de minute să ajungă la măcar șase străzi 
distanţă de Torre. Și, chiar dacă el se oferi să aștepte în timp ce 
Hafiza și însoţitoarele ei intrară în casa modestă de pe o stradă 
liniștită, ele îi făcură semn să plece. 

Străzile erau destul de aglomerate ca să îl împiedice să 
exploreze, așadar, Chaol se îndreptă curând înapoi spre palat. 

Dar tocmai când întoarse calul spre mulţime, se trezi privind 
către turnul alb — un monstru la orizont, spre vindecătoarea 
care dormea înăuntru. 

* 

Yrene dormi o zi și jumătate. 

Nu intenţionase să o facă. Abia reușise să se trezească 
suficient încât să își facă nevoile și să o alunge pe Eretia când 
venise să o împungă, ca să se asigure că era încă în viaţă. 

Vindecarea din ziua precedentă — din urmă cu două zile, își 
dădu ea seama când se îmbrăcă în lumina gri dinaintea 
răsăritului — o epuizase. Acel mic progres, cu sângerarea 
nasului de după ședință, își luase preţul. 

Dar Chaol își mișcase degetele de la picioare, iar căile pe care 
își trimisese magia, punctele de lumină care treceau prin el... 
Da, erau distruse, dar dacă putea să înlocuiască lent micile 
legături de comunicare zdrenţuite din el... Avea să fie un proces 
lung și dificil, și totuși... 

Yrene știa că nu doar sentimentul de vinovăţie o trezise atât 
de devreme în ziua lui Tehome. 

El era din Adarlan... se îndoia că lui avea să-i pese dacă ea își 
lua o zi liberă. 

Răsăritul abia se ivise când Yrene ieși în curtea din Torre și se 
opri. 

Soarele se strecurase peste zidurile complexului, aruncând 
câteva fascicule de lumină aurie în umbrele purpurii. 


Și într-unul dintre acele fascicule de lumină, șuviţele ușor aurii 
din părul lui castaniu străluciră... 

— S-a trezit, spuse lordul Chaol. 

Yrene veni spre el, pietrișul scârțâind zgomotos în răsăritul 
adormit. 

— Ai venit călare până aici? 

— De unul singur. 

Ea ridică, pur și simplu, o sprânceană la iapa albă de lângă 
cea a lui. 

— Şi ai adus și celălalt cal? 

— Sunt un gentilom adevărat. 

Yrene își încrucișă brațele, încruntându-se spre locul în care 
stătea el călare. 

— S-a mai mișcat ceva? 

Soarele dimineţii îi lumina ochii, făcând culoarea căpruie 
aproape aurie. 

— Cum te simţi? 

— Răspunde-mi la întrebare, te rog. 

— Răspunde-mi tu la a mea. 

Ea rămase pentru o clipă fără reacţie în faţa lui și se gândi 
dacă să se încrunte. 

— Sunt bine, spuse fluturând o mână. Dar ai simţit vreo altă... 

— Te-ai odihnit suficient? 

De data asta, Yrene rămase cu gura căscată de-a binelea. 

— Da, zise și se încruntă la el. Și nu te privește... 

— Ba sigur că mă privește. 

O spusese foarte ca/m. Ca un bărbat îndreptăţit să o facă. 

— Ştiu că în Adarlan femeia ascultă orice spun bărbaţii, dar 
aici, dacă eu spun că nu te privește, atunci nu te privește. 

Chaol schiţă un zâmbet. 

— Deci azi am revenit la dușmănie. 

Ea își stăpâni un țipăt. 

— Nu am revenit la nimic. Eu sunt vindecătoarea ta, iar tu ești 
pacientul meu și te-am întrebat de starea... 

— Dacă nu ești odihnită, spuse el, ca și când ar fi fost cel mai 
rațional lucru din lume, atunci nu te las să te apropii de mine. 

Yrene deschise și închise gura. 

— Și cum vei decide asta? 

Lent, el o măsură din priviri, centimetru cu centimetru. 


Inima ei bătu cu putere din cauza privirii lui îndelungi și 
concentrate. 

— Culoare potrivită, spuse el. Postură bună. Cu siguranţă 
impertinentă. 

— Nu sunt vreo iapă trofeu, așa cum ai spus ieri. 

— În urmă cu două zile, de fapt. 

Ea își puse mâinile în șolduri. 

— Sunt bine. Acum, ce faci tu? 

Fiecare cuvânt era accentuat. 

Ochii lui Chaol dansară. 

— Mă simt chiar bine, Yrene. Mulţumesc pentru întrebare. 

Yrene. Dacă nu ar fi avut pornirea să sară pe calul lui și să-l 
sugrume, poate s-ar fi gândit la cum o făcuse să-și strângă 
degetele de la picioare felul în care el îi rostise numele. 

Dar ea spuse printre dinţi: 

— Nu-mi confunda amabilitatea cu prostia. Dacă ai făcut 
vreun progres sau regres, voi afla. 

— Dacă așa arată bunătatea ta, atunci nu mi-ar plăcea să îţi 
văd partea negativă. 

Ştia că el glumea, totuși... Spatele îi înţepeni. 

Chaol păru să-și dea seama de asta și se aplecă în șa. 

— A fost o glumă, Yrene. Ai fost mai generoasă decât... Am 
glumit. 

Ea ridică din umeri, îndreptându-se către calul alb. 

— Ce fac celelalte vindecătoare... după atac? întrebă el, poate 
încercând să revină pe un teren neutru. 

Un fior îi traversă șira spinării când apucă frâiele iepei, dar nu 
făcu nicio mișcare ca să încalece. Yrene se oferise să ajute la 
înmormântare, dar Hafiza refuzase, spunându-i să-și păstreze 
puterile pentru lordul Westfall, însă asta nu o împiedicase să 
viziteze cripta de sub Torre în urmă cu două zile — să vadă 
trupul uscat întins pe o lespede de piatră, în mijlocul camerei 
cioplite în piatră, să privească fața suptă și aspră și oasele care 
ieșeau prin pielea subţire ca hârtia. Se rugase Silbei înainte să 
plece și nu fusese trează în ziua precedentă, când o îngropaseră 
în catacombele de sub turn. 

Yrene se încruntă acum la turnul care se contura deasupra, 
prezenţa acestuia oferindu-i întotdeauna un confort deosebit și 
totuși... Din acea noapte din bibliotecă, în ciuda străduinţelor 


Hafizei și ale Eretiei, fusese liniște pe holuri și în turn, ca și când 
lumina care umpluse acest spaţiu s-ar fi estompat. 

— Se luptă să menţină o stare de normalitate, spuse în cele 
din urmă Yrene. Cred că pentru a sfida... pe oricine a făcut-o. 
Hafiza și Eretia au condus prin propriul exemplu, rămânând 
calme și concentrate — zâmbind când e posibil. Cred că le ajută 
pe celelalte fete să nu fie atât de îngrozite. 

— Dacă vrei să te ajut cu altă lecţie, spuse el, serviciile mele 
sunt la dispoziţia ta. 

Ea dădu absentă din cap, trecându-și degetul mare peste frâu. 

Se lăsă liniștea un moment îndelungat, plin de mirosul 
lavandei și al lămâilor din ghivece. Apoi... 

— Chiar plănuiai să dai buzna în camera mea, la răsărit? 

Yrene se întoarse de la iapa albă și răbdătoare. 

— Nu pari genul care lenevește în pat. Ea ridică din 
sprâncene. Deși, dacă tu și căpitanul Faliq faceţi... 

— Poţi veni la răsărit, dacă vrei. 

Ea dădu din cap. Chiar dacă, de obicei, îi p/ăcea să doarmă. 

— Voiam să verific un pacient înainte să te vizitez. De vreme 
ce tindem să... pierdem timpul. 

El nu răspunse, așa că Yrene continuă: 

— Ne putem vedea la palat peste două ore, dacă tu... 

— Pot merge cu tine. Nu mă deranjează. 

Ea lăsă frâiele și-i studie picioarele. 

— Înainte să plecăm, aş vrea să fac nişte exerciţii cu tine. 

— Pe cal? 

Yrene merse către el, pietrișul scârțâindu-i sub încălțări. 

— De fapt, e o formă reușită de tratament pentru mulţi — nu 
doar pentru cei cu răni la coloană. Mișcările unui cal în timpul 
călăritului pot îmbunătăţi simţurile, printre alte lucruri benefice. 
Ea desfăcu proteza și îi scoase piciorul din scară. Când eram în 
stepe iarna trecută, am vindecat un tânăr luptător căzut de pe 
cal la o vânătoare — rana era aproape la fel ca a ta. Cei din 
tribul său i-au făcut o proteză înainte să ajung acolo, de vreme 
ce el era și mai puţin dispus să rămână în casă decât tine. 

Chaol pufni, trecându-și o mână prin păr. 

Yrene îi ridică piciorul și începu să îl rotească, atentă la calul 
pe care stătea bărbatul. 


— A fost un chin să îl determin să facă exerciţiile. Voia să 
simtă aerul proaspăt pe faţă. Așadar, doar ca să am o clipă de 
liniște, l-am lăsat să urce în șa, să călărească un pic, iar apoi am 
făcut exerciţiile cu el călare. Doar în schimbul mai multor 
exerciţii cuprinzătoare în cort. Dar a progresat atât de mult 
călare, încât călăritul a devenit o parte principală a 
tratamentului nostru. Yrene îi îndoi și îi îndreptă cu blândeţe 
piciorul. Știu că nu simţi prea mult dincolo de degete... 

— Nimic. 

— Dar vreau să te concentrezi să le mişti. Cât de mult poți. 
Împreună cu restul piciorului, dar concentrează-te la picioare cât 
fac asta. 

Chaol tăcu, iar ea nu se deranjă să-și ridice privirea când îi 
mișcă piciorul, făcând ce exerciţii putea, cu calul sub el. 
Greutatea piciorului său era suficientă cât să o facă să transpire, 
dar ea continuă, întinzând și îndoind, răsucind și rotind. Şi sub 
pielea neagră și groasă a cizmelor... el își agita și împingea, într- 
adevăr, degetele. 

— Bun, îi spuse Yrene. Continuă. 

își împinse din nou degetele în piele. 

— Stepele — de acolo se trage poporul khaganului. 

Ea mai făcu o serie de exerciţii, asigurându-se că degetele lui 
se mișcau în tot acest timp, înainte să răspundă. Punându-i din 
nou piciorul în proteză și pe scară, dând calului destul spațiu în 
timp ce îl ocoli prin faţă și eliberând celălalt picior, spuse: 

— Da. Sunt un tărâm frumos și curat. Dealurile înverzite 
continuă la nesfârșit, întrerupte doar de pădurile rare de pin și 
de câţiva munţi golași. Yrene icni din cauza greutăţii piciorului 
lui când începu aceeași serie de exerciţii. Știai că primul khagan 
a cucerit continentul cu doar o sută de mii de oameni? Și că a 
făcut-o în patru ani? Ea studie orașul din jurul lor, care se trezea, 
minunându-se. Ştiam istoria poporului său, despre poporul 
darghan, dar când m-am dus în stepe, Kashin mi-a spus... Tăcu, 
dorind să-și fi putut retrage ultimele cuvinte. 

— Prinţul te-a însoţit? 

O întrebare calmă, nonșalantă. Ea îi atinse ușor piciorul, ca un 
ordin tăcut să continue să-și agite degetele. Chaol se supuse 
râzând. 


— Kashin și Hafiza au venit cu mine. Am rămas acolo mai mult 
de o lună. 

Yrene îi îndoi piciorul, în sus și în jos, făcând mișcări repetitive 
cu o grijă lentă, voită. Magia ajuta vindecarea, da, dar elementul 
fizic juca un rol la fel de important. 

— Îţi mişti degetele cât de mult poţi? 

El pufni. 

— Da, stăpână. 

Ea își ascunse zâmbetul, întinzându-i piciorul cât de departe îi 
permitea șoldul, rotindu-l în cercuri mici. 

— Presupun că prinţul Kashin s-a destăinuit cu prilejul 
călătoriei în stepe. 

Yrene aproape îi scăpă piciorul, dar, în schimb, se încruntă la 
el, găsind ochii căprui plini de umor sec. 

— Nu te privește. 

— Chiar îţi place să spui asta, deși ești o persoană care pare 
atât de dornică să îi spun totul. 

Ea-și dădu ochii peste cap și reveni la îndoirea piciorului său 
de la genunchi, întinzându-l și relaxându-l. 

— Kashin a fost unul dintre primii prieteni pe care mi i-am 
făcut aici, spuse după un moment lung. Unul dintre primii mei 
prieteni de oriunde. 

— Ah. El făcu o pauză. Și când și-a dorit mai mult de o 
prietenie... în cele din urmă, Yrene îi cobori piciorul, prinzându-l 
din nou în proteză cu cataramele și ștergându-și praful luat pe 
mâini, de pe cizmele sale; apoi își puse mâinile în șolduri când 
își ridică privirea la el, mijind ochii în lumina răsăritului. 

— Nu mi-am dorit mai mult de atât. Asta i-am spus și lui. Și 
asta a fost tot. 

Buzele lui Chaol zvâcniră spre un zâmbet, iar Yrene se 
apropie, în sfârșit, de iapa care o aștepta, urcându-se în șa. 
Când se îndreptă, aranjându-și fustele rochiei peste picioare, îi 
spuse: 

— Ţelul meu este să mă întorc în Fenharrow, să ajut unde e 
cea mai mare nevoie de mine. Nu am simţit nimic destul de 
puternic pentru Kashin ca să renunţ la visul acesta. 

El o privi cu înţelegere și deschise gura ca și când ar fi putut 
să spună ceva despre asta, însă fără cuvinte, și apoi zise: 


— Mă bucur că nu ai făcut-o. Ea ridică întrebătoare o 
sprânceană, iar zâmbetul lui se lărgi. Unde aș fi fără tine aici, ca 
să-mi dai ordine? 

Yrene se încruntă, luând frâiele și întorcând calul spre porţi 
când spuse tăios: 

— Anunţă-mă dacă începi să simţi vreun disconfort sau ceva 
furnicături în şa — și încearcă să-ţi mişti în continuare degetele 
cât de des poţi. 

Spre meritul lui, nu obiectă, ci schiţă un zâmbet și zise: 

— Condu-mă, Yrene Towers. 

Și cu toate că își spusese să nu o facă... ea zâmbi ușor când 
intrară în orașul care se trezea. 

CAPITOLUL 20 

Pentru că toţi cei din oraș erau lângă docuri pentru ceremonia 
de la răsăritul soarelui ca să o onoreze pe Tehome, străzile erau 
liniștite. Chaol presupuse că doar cei bolnavi aveau să rămână 
azi în pat, fapt pentru care, când se apropiară de o casă 
sărăcăcioasă de pe o stradă însorită și prăfuită, nu fu deloc 
surprins să fie întâmpinat de sunetul unei tuse violente înainte 
să fi ajuns la ușă. 

Ei bine, înainte ca Yrene să fi ajuns la ușă. Fără scaun n-avea 
altceva de făcut decât să rămână pe cal, dar Yrene nici măcar 
nu spuse nimic despre asta când descălecă, legă iapa de stâlpul 
de pe stradă și merse spre casă. El continuă să-și miște 
degetele din când în când — cât de mult putea în cizme. Știa că 
mișcările în sine erau un dar, dar necesitau mai multă 
concentrare decât se așteptase... și mai multă energie. 

Chaol încă le îndoia când o femeie bătrână deschise ușa casei, 
oftând la vederea lui Yrene și vorbind foarte lent în halha. Ca 
Yrene să înţeleagă, se pare, pentru că vindecătoarea răspunse 
în aceeași limbă când intră în casă și lăsă ușa întredeschisă, 
cuvintele ei fiind stângace. Vorbea mai bine decât el. 

De pe stradă vedea prin ferestrele deschise ale casei și pe ușă 
micul pat ascuns sub pervazul vopsit — ca și când ar fi fost 
acolo tocmai ca să ţină pacientul în aer curat. 

Acesta era ocupat de un bătrân — sursa tusei. 

Yrene vorbi cu femeia înainte să meargă spre bătrân, luând un 
taburet cu trei picioare. 


Chaol mângâie grumazul calului, mișcându-și din nou 
degetele, în timp ce Yrene luă mâna ridată a bătrânului și îi lipi 
alta de frunte. 

Fiecare mișcare era blândă, calmă. lar chipul ei... 

Afișa un zâmbet blând. Unul pe care nu-l mai văzuse. 

Yrene spuse ceva ce el nu auzi bătrânei care își frângea 
mâinile în spatele lor, apoi dădu în jos pătura subţire de pe 
bărbat. 

Chaol se crispă văzând rănile care îi acopereau pieptul și 
stomacul. Chiar și bătrâna se crispă. 

Dar Yrene nici măcar nu clipi, chipul ei calm neschimbându-se 
când ridică o mână în faţă. Lumina albă se agită de-a lungul 
degetelor și palmei. 

Bătrânul, deși inconștient, inspiră când ea îi atinse cu palma 
cele mai grave răni de pe piept. 

Timp de câteva minute lungi, își tinu mâna acolo, încruntată, 
lumina curgând din palma ei spre pieptul bărbatului. 

lar când ridică mâna... bătrâna plânse și îi sărută mâinile. 
Yrene zâmbi, pur și simplu, o sărută pe femeie pe obraji și își luă 
rămas-bun, dându-i ceea păreau a fi instrucţiuni ferme pentru 
îngrijirea bărbatului. 

Doar după ce Yrene închise ușa în urma ei acel chip frumos 
dispăru. Studie caldarâmul prăfuit, iar gura i se încordă. Ca și 
când ar fi uitat că el era aici. 

Calul lui necheză, iar ea își ridică fruntea. 

— Eşti bine? întrebă el. 

Yrene își dezlegă calul și încălecă, mușcându-și buza de jos 
când porni încet. 

— Are o boală care nu se va vindeca ușor; au trecut deja cinci 
luni de când ne luptăm cu ea. Faptul că s-a agravat atât de mult 
de data asta... 

Scutură din cap dezamăgită. De ea. 

— Nu are un leac? 

— Alţi pacienţi au fost vindecaţi, dar câteodată bolnavul... 
Este foarte bătrân. Și taman când cred că l-am vindecat, boala 
revine. Ea expiră. În momentul de față, mi se pare că trag doar 
de timp, fără să-i dau o soluţie. 


El îi studie maxilarul încordat. Era o persoană care își impunea 
să fie excelentă — în timp ce, probabil, nu se aștepta sau nici 
măcar nu spera la același lucru de la ceilalți. 

Chaol se trezi întrebând-o: 

— Mai trebuie să vizitezi și alţi pacienţi? 

Ea se încruntă privind picioarele lui și degetul mare pe care el 
și-l împingea în partea de sus a cizmei, pielea mișcându-se. 

— Ne putem întoarce la palat... 

— Imi place afară, spuse el fără să gândească. Străzile sunt 
goale. Lasă-mă... 

Nu reuși să termine fraza. 

Yrene păru totuși să înţeleagă. 

— Este o tânără mamă în partea cealaltă a orașului. Drumul e 
foarte lung. Își revine din travaliul din urmă cu două săptămâni. 
Aș vrea să o vizitez. 

Chaol încercă să nu pară prea ușurat. 

— Atunci, să mergem. 

* 

Așadar, plecară. Străzile rămăseseră goale, ceremonia, îi 
spusese Yrene, durând până la mijlocul dimineţii. Chiar dacă zeii 
imperiului fuseseră amestecați, majoritatea oamenilor 
participau la sărbătorile lor. 

Toleranţa religioasă, spunea ea, era susţinută chiar de primul 
khagan — și de toți cei care îl urmaseră. Asuprirea diverselor 
credințe conducea doar la dezbinarea imperiului său, așa că le 
asimilase pe toate. Pe unele la propriu, amestecând mai mulţi 
zei într-unul singur. Dar întotdeauna permiţând celor care voiau 
să practice o anumită credinţă libertatea de a o face fără frică. 

Chaol, în schimb, îi spuse lui Yrene despre celelalte foloase pe 
care le aflase când citise despre istoria domniei khaganului: în 
alte regate, unde minoritățile religioase erau tratate prost, 
găsise mulți spioni serviabili. 

Ea deja știa asta și îl întrebă dacă nu folosise vreodată spioni 
pentru propria... poziţie. 

El îi spuse că nu. Deși nu-i dezvălui că, odată, avusese oameni 
care lucrau sub acoperire, dar nu erau ca spionii pe care îi 
angajaseră Aedion și Ren Allsbrook. Nu îi spuse că el însuși 
lucrase astfel în Rifthold în primăvara și vara aceea. lar despre 
fosta lui gardă... Nu spuse nimic. 


Ea rămase tăcută după asta, ca și când ar fi simţit că tăcerea 
lui nu era cauzată de lipsa conversaţiei. 

îl aduse într-un cartier al orașului care era plin cu mici grădini 
și parcuri, casele fiind modeste, dar bine întreţinute. Cartierul 
clasei de mijloc. Acesta îi amintea un pic de Rifthold, dar... era 
mai curat. Mai strălucitor. Chiar dacă străzile erau atât de 
liniștite în dimineaţa aceea, era plin de viaţă. 

în special casa mică și elegantă în fața căreia se opriseră, 
unde o tânără cu ochi veseli îi reperă de la fereastra de la etaj. 
Ea strigă la Yrene în halha, apoi dispăru înăuntru. 

— Ei bine, e răspunsul la întrebarea aceea, șopti Yrene tocmai 
când ușa de la intrare se deschise și femeia apăru cu un bebeluș 
dolofan în braţe. 

Mama se opri văzându-l pe Chaol, dar el dădu politicos din 
cap. 

Femeia îi zâmbi frumos, dar zâmbetul se dovedi nesincer când 
se întoarse spre Yrene și ridică din sprâncene. 

Yrene râse, iar sunetul... Oricât de frumos ar fi fost sunetul, nu 
se compara cu zâmbetul de pe chipul ei. Cu încântarea. 

El nu mai văzuse niciodată un chip atât de încântător. 

Nu când Yrene descălecă și luă bebelușul rotofei — portretul 
sănătăţii unui nou-născut — din braţele întinse ale mamei. 

— O, este frumoasă, spuse ea trecându-și un deget peste un 
obraz rotund. 

Mama radie. 

— Grasă ca o râmă. Vorbi în limba maternă a lui Chaol, fie 
pentru că Yrene o folosea cu ea, fie observându-i trăsăturile, 
atât de diferite de cele de aici, din Antica. Și flămândă ca un 
porc. 

Yrene se înălţă și se legănă cu bebelușul, gângurindu-i. 

— Alăptarea decurge bine? 

— Ar sta zi și noapte la sân dacă aș lăsa-o, mormăi mama, 
deloc jenată să discute asemenea lucruri în prezenţa lui. 

Yrene chicoti și zâmbi mai larg în timp ce lăsă o mânuţă să-i 
cuprindă degetul. 

— Pare cât se poate de sănătoasă, observă ea și apoi se uită 
la mama ei. Și tu? 

— Am urmat tratamentul pe care mi l-ai dat — băile m-au 
ajutat. 


— Nu mai sângerezi? 

Ea scutură din cap și păru să îl observe, pentru că vorbi puţin 
mai încet, iar Chaol consideră brusc foarte interesante clădirile 
de pe stradă: 

— Cât timp mai trebuie să treacă până să pot... știi tu? Cu 
soţul meu. 

Yrene râse. 

— Mai așteaptă șapte săptămâni. 

Femeia ţipă indignată. 

— Dar m-ai vindecat. 

— lar tu aproape ai sângerat complet până am făcut-o. De 
data asta, femeia nu o mai contrazise. Lasă-i timp corpului să se 
odihnească. Alte vindecătoare ţi-ar spune cel puţin opt 
săptămâni, dar... încearcă șapte. Dacă vei simţi orice 
disconfort... 

— Ştiu, știu, spuse femeia fluturând o mână. Doar că... a 
trecut un timp. 

Yrene râse, iar Chaol se trezi uitându-se la ea când 
vindecătoarea zise: 

— Ei bine, acum mai poţi aștepta puţin. 

Femeia îi zâmbi strâmb lui Yrene când își luă din nou 
bebelușul zgomotos. 

— Cu siguranţă sper să te simţi tu bine, de vreme ce eu nu 
pot. 

Chaol îi surprinse privirea cu subînţeles în direcţia lui, înaintea 
lui Yrene, și fu mulţumit văzând-o clipind, apoi înţepenind și 
îmbujorându-se. 

— Ce... o. O, nu! 

Felul în care spusese acel nu... nu îi plăcu. 

Femeia râse, ridicând un pic mai mult bebelușul când intră în 
casa ei minunată. 

— Eu cu siguranţă aș face-o. 

Ușa se închise. 

încă îmbujorată, Yrene se întoarse spre el, fără să îi 
întâlnească privirea. 

— Are multe idei. 

Chaol chicoti. 

— Nu mi-am dat seama că nu sunt o opţiune. 

Ea se încruntă la el, urcând pe iapă. 


— Nu mă culc cu pacienţii. lar tu ești cu căpitanul Faliq, 
adăugă ea repede. Și ești... 

— Nepotrivit să satisfac o femeie? 

El fu șocat că spusese asta, dar, din nou, puţin înfumurat să îi 
vadă ochii aprinzându-se. 

— Nu, zise Yrene, roșind cumva mai mult. Cu siguranţă nu 
asta. Dar ești... tu. 

— Încerc să nu mă simt insultat. 

Ea flutură o mână, uitându-se oriunde, numai la el nu. 

— Ştii la ce mă refer. 

La faptul că era un bărbat din Adarlan, că își servise regele? 
Cu siguranță așa stăteau lucrurile, dar îi zise, decizând să o 
cruţe: 

— Glumeam, Yrene. Eu... sunt cu Nesryn. 

Ea înghiţi în sec, încă roșind. 

— Unde este azi? 

— A plecat să participe la ceremonie împreună cu familia ei. 

Nesryn nu îl invitase, iar el îi spusese că voia să își anuleze 
călătoria prin oraș. Totuși, iată-l acum aici. 

Yrene dădu distantă din cap. 

— Vii la petrecerea din seara asta — de la palat? 


— Da. Tu vii? 
Ea dădu din cap, tăcând afectată. Apoi spuse: 
— Mă tem să lucrez cu tine azi — n-aș vrea să pierdem din 


nou noţiunea timpului și să ratăm petrecerea. 

— Ar fi atât de rău dacă am face-o? 

Ea îi aruncă o privire când cotiră. 

— l-ar ofensa pe unii dintre ei. Dacă nu cumva ar ofensa-o pe 
însăși Doamna Marelui Adânc. Nu știu exact ce mă sperie mai 
mult. 

E| chicoti din nou când Yrene continuă: 

— Hasar mi-a împrumutat o rochie, așadar trebuie să merg. 
Sau să risc furia ei. 

Chipul i se întunecă, iar el fu pe cale o întrebe despre asta 
când ea spuse: 

— Vrei să faci un tur al orașului? 

El o fixă cu privirea, uimit de oferta pe care i-o făcuse. 


— Recunosc faptul că nu știu atât de multă istorie, dar munca 
mea m-a dus în toate cartierele, deci pot cel puţin să nu mă 
rătăcesc... 

— Da, șopti el. Da. 

Yrene schiţă un zâmbet. Tăcută. 

Dar ea îl conduse înainte, străzile începând să se aglomereze 
când ceremonia se termină și începu sărbătoarea, în vreme ce 
oamenii care râdeau umplură străzile și aleile, muzica auzindu- 
se de peste tot, mirosul mâncării și al mirodeniilor învăluindu-l. 

El uită de căldură, de soarele arzător, uită să își miște 
degetele din când în când, cât merseră prin cartierele 
întortocheate ale orașului, cât se minună de templele boltite și 
bibliotecile gratuite, cât Yrene îi arătă banii de hârtie pe care îi 
foloseau — din coajă de dud căptușită cu mătase — în locul 
monedelor greoaie. 

Fata îi cumpără bunătăţile ei preferate, o prăjitură făcută din 
roșcove, și zâmbi tuturor celor care trecură pe lângă ea. Totuși, 
lui îi zâmbi rareori. 

Nu fu nicio stradă pe care să ezite, niciun cartier sau alee de 
care să pară că se temea. Un oraș al zeilor, da, și un oraș al 
învăţăturii, al luminii și al confortului și bogăției. 

Când soarele ajunse în punctul maxim, îl conduse într-o 
grădină publică luxuriantă, unde copacii aplecaţi și plantele 
agăţătoare  blocau razele puternice. Merseră pe aleile 
întortocheate, grădina fiind aproape goală mulţumită faptului că 
toată lumea participa acum la masa de prânz. 

Straturile ridicate erau mai mult decât pline cu flori, ferigi 
agăţate se legănau în briza rece a mării, iar păsările strigau una 
la cealaltă din cupola de frunze de deasupra. 

— Crezi că... spuse Yrene după un minut lung de tăcere, că 
într-o zi... Işi mușcă buza de jos. Am putea avea un loc 
asemănător? 

— În Adarlan? 

— Oriunde, spuse ea. Dar, da — în Adarlan, în Fenharrow. Am 
auzit că orașele din Eyllwe erau cândva la fel de frumoase, 
înainte... 

înainte de umbra dintre ei. Înainte de umbra din inima lui. 

— Erau, spuse Chaol, alungând gândul la prinţesa care locuise 
în acele orașe, care le iubise, deși cicatricea de pe chipul lui 


păru să tresară. Dar se gândi la întrebarea ei și, din umbrele 
memoriei lui, auzi vocea lui Aedion Ashryver. 

„Ce crezi că gândesc despre noi oamenii de pe alte 
continente, de peste toate acele mări? Crezi că ne urăsc sau ne 
compătimesc pentru ceea ce ne facem unii altora? Poate că este 
la fel de rău și acolo. Poate că este mai rău. Dar... Trebuie să 
cred că este mai bine. Undeva este mai bine decât aici.“ 

El se întrebă dacă avea să ajungă vreodată să îi spună lui 
Aedion că găsise un asemenea loc. Poate avea să-i spună lui 
Dorian ce văzuse aici, să-l ajute să reconstruiască ruinele 
Riftholdului, ale regatului său, și să le transforme în ceva 
asemănător locului acesta. 

El își dădu seama că nu terminase, că Yrene încă aștepta în 
timp ce dădea deoparte plantele agăţătoare cu mici flori 
purpurii. 

— Da, spuse în cele din urmă, la precauţia care se ascundea 
în micile scântei de speranţă din ochii ei. Cred că putem să ne 
construim așa ceva, într-o zi. Dacă supravieţuim acestui război, 
adăugă apoi. 

Dacă putea pleca de aici cu o armată în urma lui, ca să îl 
provoace pe Erawan. 

Timpul îl presa, sufocându-l. Mai repede. El trebuia să se miște 
mai repede cu toate... 

Yrene îi scrută chipul în căldura apăsătoare a grădinii. 

— Îţi iubești foarte mult poporul. 

Chaol dădu din cap, incapabil să-și găsească cuvintele. 

Ea deschise gura ca și când ar fi vrut să spună ceva, dar o 
închise. Apoi spuse: 

— Nici măcar oamenii din Fenharrow nu sunt lipsiţi de vină 
având în vedere acţiunile lor din ultimii zece ani. 

Chaol încercă să nu se uite la mica cicatrice de pe gâtul ei. 
Fusese unul dintre compatrioţii ei cel care... 

Ea oftă, studiind grădina de trandafiri care se ofilea în arșiţă. 

— Ar trebui să ne întoarcem. Înainte să se aglomereze prea 
mult. 

El se întrebă ce vrusese ea să spună în urmă cu o clipă, ce 
făcuse acea umbră să se ascundă în ochii ei, dar decise să nu se 
mai gândească la asta. 

O urmă, pur și simplu, toate acele cuvinte plutind între ei. 


* 


Se despărțiră la palat, holurile fiind pline de servitori care se 
pregăteau pentru festivitățile serii. Yrene se duse direct să o 
caute pe Hasar și să primească rochia și baia care îi fuseseră 
promise, iar Chaol se întoarse în camera lui ca să se spele de 
praf și transpirație și să găsească haine potrivite. 

Nesryn se întoarse doar când el făcea baie, strigând că voia să 
facă și ea una, și închise ușa camerei ei. 

Alegând jacheta turcoaz, aștepta pe hol ca Nesryn să iasă. 
Când o făcu, el clipi uitându-se la jacheta și pantalonii bine 
croiţi, de culoarea ametistului. De zile întregi nu îi mai văzuse 
uniforma de căpitan, și nu era pe cale să aducă vorba de asta 
când spuse: 

— Arăţi bine. 

Nesryn zâmbi, părul strălucindu-i încă în urma băii făcute. 

— Nici tu nu arăţi rău. 

Ea păru să observe culoarea de pe chipul lui și întrebă: 

— Ai stat la soare azi? 

Ușorul ei accent devenise mai evident, rostind altfel anumite 
sunete. 

— Am ajutat-o pe Yrene cu niște pacienţi prin oraș. 

Nesryn zâmbi când intrară pe hol. 

— Mă bucur să aud asta. 

Nu rosti niciun cuvânt despre călătoria cu ea și vizita pe care 
le amânase — se întrebă dacă își amintise măcar de asta. 

Tot nu îi spusese despre degetele de la picioare. Dar când 
ajunseră în marea sală a palatului... Mai târziu. Aveau să discute 
despre toate astea mai târziu. 

Marea sală a palatului era o minunăţie. 

Era singurul cuvânt care o putea descrie. 

Petrecerea nu era atât de mare pe cât s-ar fi așteptat el, doar 
câţiva oameni fiind în plus față de adunările obișnuite ale 
vizirilor și nobililor, dar nu se făcuse economie cu decoraţiunile 
pentru festin. 

El rămase ușor cu gura căscată, ca și Nesryn, când fură 
conduși la locurile lor de la masă — o onoare care încă îl mira. 
Khaganul și soţia lui nu aveau să li se alăture, îi spusese Duva. 
Mama sa nu se simţise bine în ultimele zile și își dorea să 
sărbătorească doar cu soţul ei. 


Fără îndoială, îi fusese greu să vadă steagurile de doliu 
coborâte, în sfârșit. lar Chaol se gândi că seara asta probabil că 
oricum nu era momentul să-l preseze pe khagan în legătură cu 
alianţa lor. 

Mai intrară alţi invitaţi împreună cu Hasar și Renia, la braț cu 
Yrene. 

Când Yrene îl lăsase la răscrucea unuia dintre holurile 
principale ale palatului, strălucise de transpiraţie și praf, având 
obrajii roz, părul ondulându-i-se puţin în jurul urechilor. Și rochia 
fusese șifonată de la o zi de călărit, tivul fiind plin de praf. 

Cu siguranţă acea ţinută nu semăna cu ce purta acum. 

El simţi atenţia a jumătate din bărbaţii de la masă 
îndreptându-se spre Hasar — spre Yrene — când ele intrară, 
urmate de două servitoare ale prințesei. Hasar zâmbea, Renia 
fiind complet uluitoare în roșu rubiniu, dar Yrene... 

Pentru o femeie frumoasă îmbrăcată în cele mai elegante 
haine și bijuterii pe care le putea cumpăra un imperiu, era ceva 
ce îi lipsea. Da, umerii îi erau trași înapoi, spatele drept, dar 
zâmbetul care îl lovise mai devreme în stomac dispăruse de 
mult. 

Hasar o îmbrăcase pe Yrene în culoarea cobaltului, care îi 
evidenția căldura pielii și îi făcea părul castaniu să strălucească 
de parcă ar fi fost într-adevăr poleit. Prinţesa o și machiase pe 
Yrene — sau poate urma de culoare de pe obrajii ei pistruiaţi era 
din cauză că rochia era destul de decoltată încât să-i dezvăluie 
voluptatea siluetei. Decoltată și mulată pe talie. 

Rochiile lui Yrene cu siguranţă nu îi ascundeau corpul, dar 
aceasta... El nu prea își dăduse seama cât de subţire îi era talia, 
cum i se rotunjeau șoldurile. Cum celelalte rotunjimi ieșeau în 
evidenţă. 

Nu fu singurul care se uită de două ori. Sartaq și Arghun se 
aplecaseră înainte pe scaune când sora lor o conduse pe Yrene 
la masă. 

Părul lui Yrene fusese lăsat în mare parte liber, doar laturile 
fiind pieptănate pe spate și prinse cu piepteni de aur și rubin. 
Cercei asortaţi se legănau lângă gâtu-i subţire. 

— Pare nobilă, îi șopti Nesryn. 

Yrene semăna într-adevăr cu o prinţesă — deși una care se 
îndrepta spre eșafod, după cât de serios era chipul ei când 


ajunse la masă. Orice satisfacţie ar fi avut când se despărţiseră 
dispăruse în cele două ore pe care le petrecuse cu Hasar. 

Prinții se ridicară în picioare ca să o salute pe Yrene de data 
asta, Kashin fiind primul. 

Era moștenitoarea nedeclarată a Marii Vindecătoare; o femeie 
care, probabil, urma să aibă o putere considerabilă în acest 
ținut. Ei păreau să-și dea sema de asta, de tot ce presupunea 
această situaţie, în special Arghun, după privirea vicleană pe 
care i-o aruncă lui Yrene. O femeie cu o putere și o frumuseţe 
considerabile. 

El văzu cuvântul în ochii lui Arghun: trofeu. 

Chaol își încordă maxilarul. Era lucru știut că Yrene nu voia 
atenţia celui mai chipeș dintre prinți, așa că nu își putea imagina 
că ar putut să-și dorească afecțiunea celorlalţi doi. 

Arghun deschise gura ca să îi vorbească lui Hasar, dar 
prinţesa se îndreptă direct spre Chaol și Nesryn, căreia îi șopti la 
ureche: 

— Mută-te. 

CAPITOLUL 21 

Nesryn clipi la Hasar. 

Prinţesa zâmbi rece ca un șarpe și o lămuri: 

— Nu este politicos să stai cu însoţitorul tău. Trebuia să vă fi 
separat până acum. 

Nesryn se uită la el. Toată lumea privea. Chaol nu știa — deloc 
— ce să spună. Yrene ar fi vrut să se topească și să se facă una 
cu podeaua de marmură verde. 

Sartag își drese vocea. 

— Vino lângă mine, căpitane Faliq. 

Nesryn se ridică repede, iar Hasar radie privind-o. Prinţesa 
mângâie spătarul scaunului pe care îl eliberase Nesryn și îi șopti 
lui Yrene, care zăbovea la câţiva metri distanţă: 

— Tu stai aici. În caz că e nevoie detine. 

Yrene îi aruncă lui Chaol o privire care ar fi putut fi 
considerată rugătoare, dar el afișă o expresie neutră și îi zâmbi 
cu buzele lipite. 

Nesryn își găsi scaunul de lângă Sartag, care ceruse unui vizir 
să se mute, iar Hasar, satisfăcută cu aranjamentele făcute după 
placul ei, pretinse că scaunele obișnuite nu îi plăceau și alungă 
doi viziri lângă Arghun. Al doilea scaun era pentru Renia, care îi 


aruncă iubitei sale o privire puţin dezaprobatoare, dar zâmbi în 
sinea ei — ca și când ar fi fost un comportament tipic prinţesei. 
Masa se reluă, iar Chaol își îndreptă atenţia spre Yrene, 
ignorată de vizirul de lângă ea. Tăvile fură plimbate de servitori, 
mâncarea fiind pusă și băutura turnată. Chaol mormăi în șoaptă: 
— Vreau să știu? 
Yrene tăie din mielul fiert și orezul cu șofran adunat pe farfuria 
de aur. 


— Nu. 
Era dispus să parieze că umbrele de astăzi din ochii ei, de mai 
devreme, lucrul pe care se înfrânase să i-l spună... aveau 


legătură cu ce se desfășura aici. 

Se uită la masă, spre locul din care Nesryn îi privea, 
ascultând-l pe jumătate pe Sartaqg, în timp ce prinţul vorbea 
ceva ce Chaol nu auzea în vuietul argintăriei și al discuţiilor. 

El îi aruncă o privire împăciuitoare, iar Nesryn una de 
avertisment ce făcea referire la Hasar. „Ai grijă.” 

— Ce-ţi mai fac degetele? întrebă Yrene, luând mici înghiţituri 
din mâncare. 

El o văzuse devorând o cutie cu dulciuri din roșcove pe care o 
luase pe cai, pentru ei. Mâncatul grațios de aici era de formă. 

— Sunt active, spuse el schiţând un zâmbet. Nu conta că 
trecuseră doar două ore de când se văzuseră ultima dată. 

— Senzațţii? 

— O furnicătură. 

— Bun. 

Ea înghiţi, cicatricea mișcându-se în același timp. 

El știa că erau priviţi, ascultați. Şi tânăra știa asta. 

Degetele lui Yrene erau albe când apucă tacâmurile, iar 
spatele drept ca o vergea. Niciun zâmbet. Ochii ei fardaţi erau 
puţin luminosși. 

Prinţesa îi mutase ca să stea împreună și să vorbească sau ca 
să îl determine pe Kashin să acţioneze în vreun fel? Prinţul îi 
urmărea, într-adevăr, chiar în timp ce făcea conversaţie cu doi 
viziri în veșminte aurii. 

Chaol îi șopti lui Yrene: 

— Rolul de pion nu ţi se potrivește. 

Ochii căprui-aurii licăriră. 

— Nu știu despre ce vorbești. 


Dar ea știa. Cuvintele nu erau spuse pentru el. 

Chaol căută subiecte de discuţie la masă. 

— Când te întâlnești cu doamnele pentru următoarea lecţie? 

Umerii lui Yrene se mai relaxară un pic atunci când spuse: 

— Peste două săptămâni. In mod normal, ar trebui săptămâna 
viitoare, dar multe dintre ele au atunci examen și vor fi 
concentrate asupra studiului. 

— Niște exerciţii și aerul proaspăt ar putea fi de ajutor. 

— Așa aș spune și eu, dar pentru ele aceste teste sunt foarte 
importante. Cu siguranţă au fost pentru mine. 

— Mai ai de dat? 

Ea scutură din cap, cerceii cu pietre preţioase reflectând 
lumina. 

— Mi-am dat ultimul examen în urmă cu două săptămâni. Sunt 
o vindecătoare oficială a turnului Torre. 

O urmă de umor îi licări în privire. 

El înălță pocalul spre ea. 

— Felicitări. 

Ea ridică din umeri, dar dădu din cap în semn de mulţumire. 

— Deși Hafiza se gândește să mă testeze o ultimă dată. 

Ah. 

— Deci sunt, într-adevăr, un experiment. 

Fu o încercare jalnică de a lămuri mica lor confruntare din 
urmă cu două zile, acea lipsă de tact care îl rănise. 

— Nu, spuse șoptit și repede Yrene. Nu ai nicio legătură cu 
asta. Acest ultim test neoficial... are legătură cu mine. 

El voia să afle mai multe, dar erau prea mulţi ochi îndreptaţi 
spre ei. 

— Atunci îţi urez succes, spuse el formal, atât de 
contradictoriu cu felul în care vorbiseră în timpul călătoriei 
călare prin oraș. 

Masa decurse lent și totuși repede, conversaţia lor fiind 
nenaturală și săracă în cuvinte. 

Doar când deserturile și kahvele fură servite, Arghun bătu din 
palme și ceru spectacol. 

— Cu tatăl nostru în camerele lui, îl auzi Chaol pe Sartaq 
destăinuindu-se lui Nesryn, tindem să avem o sărbătoare mai... 
neoficială. 


într-adevăr, o trupă de muzicieni îmbrăcaţi elegant, cu 
instrumente cunoscute și străine, ieși în spaţiul dintre stâlpii de 
dincolo de masă. Tobe zgomotoase, flauturi și cornuri anunţară 
apropierea evenimentului principal: dansatorii. 

Opt dansatori, în cerc, bărbaţi și femei — un număr sacru, îi 
explică Sartaq lui Nesryn, care schiţă un zâmbet —, ieșiră de 
după cortinele de lângă stâlpi. 

Chaol încercă să nu se înece. 

Fuseseră pictaţi cu auriu, împodobiţi cu bijuterii și robe 
transparente din mătase prinse în talie cu curele, dar pe 
dedesubt... nu purtau nimic. 

Corpurile lor erau suple și tinere, în floarea vârstei, și virile. 
Șoldurile se rotiră, spinările se arcuiră și mâinile se împletiră în 
aerul de deasupra lor când începură să șerpuiască unul în jurul 
celuilalt, în cercuri și linii. 

— Ti-am spus, fu tot ce mormăi Yrene. 

— Cred că lui Dorian i-ar fi plăcut, mormăi și el, surprins că 
zâmbea. 

Yrene îi aruncă o privire amuzată, oarecum luminată. Oamenii 
se răsuciseră pe scaune ca să privească mai bine dansatorii, 
corpurile sculptate și agile, picioarele goale. 

Mișcările erau perfecte și precise, corpurile fiind doar 
instrumente ale muzicii. Frumoase, eterice și totuși... reale. Şi 
lui Aelin, își dădu el seama, i-ar fi plăcut asta. Mult. 

Cât dansatorii își făcură numărul, servitorii aduseră scaune și 
canapele, aranjând perne și mese. Boluri cu ierburi fumegânde 
fuseseră puse pe acestea, mirosul fiind dulce și greţos. 

— Nu te apropia prea mult dacă vrei să-ţi păstrezi simţurile 
intacte, îl avertiză Yrene când un servitor aduse unul dintre 
vasele fumegânde din metal spre o masă din lemn sculptat. Are 
puţin opiu. 

— Chiar că se distrează când sunt plecaţi părinţii lor. 

Unii dintre viziri plecau, dar mulţi părăsiseră masa ca să ocupe 
scaunele tapițate, toată sala mare fiind rearanjată în câteva 
clipe ca să găzduiască canapelele și... 

Servitorii ieșiră de după cortine, bine îngrijiţi și îmbrăcaţi și ei 
în mătăsuri transparente. Bărbaţi și femei, toţi frumoși, se 
așezară în poale și pe cotiere, unii ghemuindu-se la picioarele 
vizirilor și nobililor. 


El văzuse petreceri destul de dezlănţuite la castelul de cleștar, 
dar o rigiditate tot existase. O formalitate și un sentiment că 
asemenea lucruri erau ascunse în spatele ușilor închise. Dorian 
cu siguranţă păstrase așa ceva pentru camera lui sau a altcuiva. 
Sau doar îl târâse pe Chaol în Rifthold sau la Bellhaven, unde 
nobilii dădeau petreceri mult mai lipsite de inhibiţii decât cele 
ale reginei Georgina. 

Sartag rămase la masă lângă Nesryn, care-i urmărea pe 
dansatorii pricepuţi cu ochii mari de admiraţie, dar ceilalţi 
copii... Duva, cu o mână pe burtă, își luă „la revedere” cu soţul 
alături de ea, tăcută ca întotdeauna. Fumul nu era bun pentru 
bebelușul din pântecul ei, spuse Duva, iar Yrene dădu aprobator 
din cap, deși nimeni nu se uită spre ea. 

Arghun ocupă singur o canapea din apropierea dansului, 
sprijinindu-se și inspirând fumul unduind al tăciunilor din micile 
boluri de metal de lângă ei. Curtenii și vizirii se întrecură să 
ocupe cele mai apropiate scaune de lângă prinţul cel mai 
vârstnic. 

Hasar și iubita ei ocupară o canapea mică, mâinile prinţesei 
încâlcindu-se curând în părul des și negru al iubitei, o clipă mai 
târziu sărutând-o pe femeie pe gât. Zâmbetul cu care răspunse 
Renia fu lent și larg — închizând ochii atunci când Hasar îi șopti 
ceva pe piele. 

Kashin păru să aștepte câteva minute cât Yrene și Chaol 
urmăriră decadenţa în desfășurare de la masa de banchet, care 
se golea. 

Așteptând, fără îndoială, ca Yrene să se ridice. 

Ea roși când își fixă cu privirea cana cu kahve, din care aburul 
ieșea unduindu-se. 

— Ai mai văzut asta? o întrebă Chaol. 

— Dă-le o oră sau două și vor pleca în camerele lor — 
bineînţeles, nu singuri. 

Prinţul Kashin părea să continue conversaţia cu vizirul de 
lângă el cât de mult posibil. El deschise gura, uitându-se direct 
spre Yrene, iar Chaol citi invitaţia din ochii lui înainte ca bărbatul 
să spună ceva. 

Chaol avea, probabil, o clipă să decidă. Să vadă că Sartag o 
invitase pe Nesryn să stea cu el— nu la masă, nu pe una dintre 
canapele, ci pe două scaune din spatele camerei, unde nu era 


fum și ferestrele erau deschise și totuși puteau încă privi spre ce 
făceau ceilalţi. Ea dădu din cap spre Chaol, pășind fără grabă în 
timp ce merse cu prinţul. 

Așadar, când Kashin se aplecă înainte ca să o invite pe Yrene 
să i se alăture pe o canapea, Chaol se întoarse spre 
vindecătoare și spuse: 

— Aș vrea să stau cu tine. 

Ochii îi erau ușor măriţi. 

— Unde? 

Kashin închise gura, iar Chaol simţi că avea o ţintă desenată 
pe piept. 

Dar el se uită în ochii lui Yrene și spuse: 

— Unde este mai multă liniște. 

Mai erau doar câteva canapele libere — toate în apropierea 
fumului dens și a dansatorilor. Dar era una pe jumătate ascunsă 
lângă o firidă din partea cealaltă a camerei, un mic vas cu 
ierburi fumegând pe masa joasă din faţa ei. 

— Dacă trebuie să fim văzuţi împreună în seara asta, spuse el 
atât de încet încât doar Yrene putea auzi, atunci să rămânem 
aici o vreme ar fi mai bine decât să plecăm acum împreună. Și 
nu aș vrea să pleci singură mai târziu. 

Yrene se ridică tăcută, zâmbind încruntată. 

— Atunci să ne relaxăm, lord Westfall. 

Ea făcu un semn spre canapeaua umbrită de dincolo de zona 
luminată. 

îl lăsă să își împingă singur scaunul și își tinu bărbia ridicată, 
fustele rochiei târându-se în urma ei când se îndreptă spre 
firidă. Spatele rochiei era, în mare parte, deschis — dezvăluind 
pielea netedă, imaculată și șanțul subţire al coloanei. Suficient 
de deschis încât el să zărească cele două gropiţe din partea de 
jos a spatelui, ca și când un zeu ar fi apăsat-o acolo cu degetele 
mari. 

El simţi prea multe priviri asupra lor când ea se așeză pe 
canapea, fustele rochiei răsucindu-se pe podea lângă glezne, 
braţele ei fiind goale când întinse unul pe spatele pernelor de 
pluș. 

Chaol se uită în ochii ei întredeschiși când ajunse la canapea, 
mai repede decât se puteau apropia servitorii, și se așeză din 
scaun pe perne. Câteva mișcări îl făcuseră să se încline spre ea 


— iar el dădu din cap în semn de mulţumire spre servitorul care 
îi luase scaunul. Din acest loc, vedeau clar dansatorii, zona de 
ședere, servitorii și nobilii care începeau acum să-și treacă 
mâinile și gurile peste piele și material, chiar în timp ce 
urmăreau spectacolul nemaivăzut. 

Ceva i se răsuci — nu neplăcut — în stomac la această 
manifestare. 

— Aici nu își forţează servitorii, spuse încet Yrene. A fost 
primul lucru pe care l-am întrebat în timpul primei întâlniri de 
genul acesta. Servitorii sunt nerăbdători să avanseze, iar cei 
care sunt aici știu ce privilegiu le-ar aduce faptul de a pleca în 
seara asta de aici cu cineva. 

— Dar dacă sunt plătiţi, replică el, dacă se îngrijorează pentru 
pozițiile lor în cazul în care refuză, atunci cum poate fi un 
consimțământ adevărat? 

— Nu este. Nu când o spui astfel. Dar khaganatul s-a asigurat 
că sunt menținute alte limite. Restricţii de vârstă. Consimţământ 
verbal. Pedeapsă pentru cei care încalcă regulile — chiar și 
nobili. 

Atât îi spusese în urmă cu două zile. 

O tânără și un bărbat se așezaseră de-o parte și de alta a lui 
Arghun, unul mușcându-l de gât, iar celălalt conturând cercuri 
pe coapsele prinţului. In tot acest timp, prinţul continuă 
conversaţia cu un vizir așezat pe scaunul din stânga lui, 
netulburat. 

— Credeam că are soţie, spuse Chaol. 

Yrene îi urmări privirea. 

— Are. Stă în conacul lui de la ţară. Și servitorii nu sunt 
consideraţi infidelități. Nevoile de care se îngrijesc... Ar putea la 
fel de bine să îi facă o baie. 

Ochii ei dansară când spuse: 

— Sunt sigură că ai descoperit asta în prima ta zi. 

Faţa lui se încălzi. 

— Am fost... surprins de atenţia la detalii. Și de implicare. 

— Kadja a fost probabil aleasă ca să îţi facă pe plac. 

— Nu sunt înclinat să calc în lături. Nici măcar cu o servitoare 
dornică. 

Yrene se uită spre Nesryn, adâncită în conversaţie cu Sartag. 

— Atunci, este norocoasă să aibă un tovarăș atât de loial. 


El aşteptă să fie un pic gelos văzând-o pe Nesryn zâmbind 
prinţului, al cărui corp era complet relaxat, braţul fiindu-i 
sprijinit pe spătarul canapelei din spatele ei, cu un picior peste 
celălalt genunchi. 

Poate că doar avea încredere în Nesryn, dar priveliștea nu îi 
provocă nicio reacţie. 

Chaol o văzu pe Yrene privindu-l, ochii ei fiind ca topazul în 
umbre și fum. 

— M-am întâlnit cu prietena mea alaltăseară, spuse ea, 
fluturând din gene, ca o femeie domolită de fumul de opiu. Chiar 
și el începea să se simtă ameţit. Corpul îi era cald. Comod. Și 
din nou în seara asta, înainte de cină. 

Hasar. 

— Și? Se trezi studiind buclele mici dinspre capetele șuviţelor 
lungi ale lui Yrene. 

Yrene așteptă până ce un servitor cu o tavă de fructe glasate 
trecu pe lângă ei. 

— Ea mi-a spus că prietena ta este încă dispărută. Şi că o 
plasă a fost întinsă în mijlocul mesei. 

El clipi, gândindu-se la cuvinte, afectat de fum. 

Armate. Armata lui Perrington fusese răspândită pe continent. 
Nu era de mirare că ea nu discutase mai devreme despre asta 
pe stradă; nu era de mirare că faptul acesta îi întunecase 
privirea. 

— Unde? 

— În munţii dinspre... locul tău de vânătoare. 

El își aminti o hartă a ținutului. De la Trecătoarea Ferian la 
Rifthold. Pe toți zeii! 

— Eşti sigură de asta? 

Ea dădu din cap. 

Din când în când, el simţi privirile îndreptate spre ei. 

Și Yrene simţi. Chaol încercă să nu tresară la mâna pusă pe 
braţul lui, în timp ce ea își ridică privirea spre el pe sub 
pleoapele pe jumătate căzute, cu ochi adormiţi — îmbietori. 

— Mi s-a cerut alaltăieri și din nou azi, într-un fel în care nu 
pot refuza. 

Era ameninţată. El își încleștă maxilarul. 

— Îmi trebuie un loc. O direcţie spre locul în care s-ar putea 
duce cealaltă prietenă a ta, șopti ea. 


Aelin. 

— Ea este... unde este? 

— Ei nu știu. 

Aelin... lipsea. Era dispărută chiar și pentru spionii 
khaganatului. 

— Nu este acasă la ea? 

Yrene scutură din cap, ceea ce-i făcu inima lui Chaol să bată 
cu putere. Aelin și Dorian — amândoi dispăruţi. Absenţi. Dacă 
Perrington era să atace... 

— Nu știu unde s-ar duce. Ce a plănuit să facă. El puse o mână 
peste a ei. Planul ei era să se întoarcă acasă. Să adune o 
armată. 

— Nu a făcut-o. Și nu mă îndoiesc de capacitatea de a vedea 
corect a ochilor de aici. Și de acolo. 

Spionii lui Hasar. Și alții. 

Aelin nu era în Terrasen. Nu mai ajunsese în Orynth. 

— Șterge-ţi expresia asta de pe chip, spuse mieros Yrene și, 
chiar dacă mâna ei îi atingea braţul, privirea îi era dură. 

El se chinui să o facă, dar reuși să îi zâmbească somnoros. 

— Prietena ta crede că au căzut în mâinile altcuiva? 

— Nu știe. Yrene își trecu degetele în sus pe braţul lui, ușor și 
lent. Inelul simplu era încă pe mâna ei. Vrea să te întreb pe tine. 
Să te conving să îmi spui. 

Mâna ei subţire și frumoasă alunecă pe braţul lui. Deci noul 
aranjament. Şi motivul pentru care Yrene păruse, ocazional, să 
vrea să vorbească azi, iar apoi alesese să tacă. 

— Ea îmi va face viaţa foarte grea dacă nu par să te fac să mi 
te destăinui. 

El îi opri mâna la biceps, găsindu-i degetele tremurând ușor. 
Poate că era fumul dulce și greţos din jurul lor, poate că muzica 
și dansatorii cu pielea lor goală și bijuteriile, dar Chaol spuse: 

— Cred că deja ai făcut asta, Yrene Towers. 

El o văzu roșind, iar auriul din ochii ei se aprinse. 

Periculos. Era periculos și stupid și... 

El știa că ceilalţi priveau. Ştia că Nesryn stătea lângă prinţ. 

Ar fi înţeles că totul era de formă. Prezenţa lui Nesryn lângă 
Sartaq era doar o parte din schemă. Altă aparenţă. 


El își spuse asta în timp ce continuă să privească în ochii lui 
Yrene, să îi ţină mâna pe braţul lui, să-i vadă roșeaţa din obraji 
și vârful limbii cu care-și umezi buzele. 

O urmări făcând și asta. 

îl cuprinse o căldură apăsătoare și liniștitoare. 

— Îmi trebuie un loc. Orice loc. 

îi luă câteva clipe să își dea seama ce îi cerea ea și să devină 
conștient de amenințarea prinţesei, sugerată de lipsa 
informaţiilor din partea lor. 

— De ce aș fi minţit? Ti-aş fi spus adevărul. 

Gura lui părea departe. 

— După lecţia cu fetele, șopti ea, îţi datorez ceva. 

Şi această dezvăluire a intereselor lui Hasar... 

— Va fi atrasă de cauza noastră? 

Yrene studie camera, iar Chaol își găsi mâna alunecându-i de 
pe a ei și urcând pe umărul gol, ca să se sprijine pe gâtul fetei. 

Pielea îi era moale ca o catifea încălzită de soare. Cu degetul 
mare, o mângâie pe gât, atât de aproape de cicatricea subţire, 
iar ea își îndreptă privirea spre el. 

Era un avertisment acolo — un avertisment, și totuși... Ştia că 
avertismentul nu era îndreptat spre el. Ci spre ea. Yrene șopti: 

— Ea... 

El nu se putu abţine să nu-și mai treacă o dată degetul pe 
gâtul ei, care se atinse din nou de mâna lui când înghiţi. 

— Amenințarea focului o îngrijorează, continuă Yrene. 

Şi frica putea fi o motivaţie care să ajute sau să distrugă orice 
șansă de aliere. 

— Ea crede... că ești în spatele atacului din bibliotecă. Probabil 
ca un fel de manipulare. 

El pufni, dar degetul i se opri, chiar deasupra locului în care i 
se simţea pulsul mărit. 

— Ne atribuie mai multe puteri decât avem. Dar în ochii lui 
Yrene se citea acum teama. Tu ce crezi, Yrene Towers? 

Fata îi acoperi mâna cu a lui, dar nu făcu nicio mișcare ca să îi 
înlăture atingerea de pe gât. 

— Cred că prezenţa ta a declanșat, poate, atacul altor forţe, 
dar nu cred că ești genul de om care face astfel de jocuri. 

Chiar dacă poziţia lor actuală spunea contrariul. 

— Tu urmărești ce vrei, continuă Yrene, și o faci direct. Sincer. 


— Eram un astfel de om, spuse Chaol. Nu își putea lua privirea 
de la ea. 

— Și acum? 

Cuvintele ei erau șoptite, bătăile inimii ei simțindu-se puternic 
sub palma lui. 

— Și acum, spuse Chaol, apropiindu-și capul de al lui Yrene, 
suficient de aproape încât respiraţia ei să-i atingă gura, mă 
întreb dacă ar fi trebuit să îl ascult pe tatăl meu când a încercat 
să mă înveţe. 

Yrene își cobori privirea spre gura lui, și toate instinctele, 
fiecare fărâmă de concentrare se îndreptară spre acea mișcare. 
Atenţia îi cuprinse tot trupul. 

Și această senzaţie, în timp ce el își aranja nonșalant jacheta 
în poală, era mai bună decât o baie rece. 

Fumul — opiul. Era un fel de afrodiziac, o adormire a raţiunii. 

Yrene încă se uita la gura lui ca și când ar fi fost un fruct, 
respiraţia sacadată ridicându-i sânii în corsetul rochiei. 

El se forţă să își ia mâna de pe gâtul ei. Se forță să se rezeme 
de spătar. 

Nesryn probabil se uita. Probabil se întreba ce naiba făcea el. 

Chaol îi datora mai mult de atât. Îi datora lui Yrene mai mult 
decât ce tocmai făcuse... 

— Golful Craniului, spuse el. Spune-i că focul poate fi găsit în 
Golful Craniului. 

Era probabil singurul loc în care Aelin nu s-ar fi dus niciodată 
— pe tărâmul lordului Piraților. Auzise cândva povestea ei, a 
„accidentului” cu Rolfe. Ca și când distrugerea orașului și a 
navelor preţioase ar fi fost doar altă mică distracţie. Să se 
îndrepte într-acolo chiar ar fi fost ultimul lucru pe care l-ar fi 
făcut Aelin, având certitudinea că lordul Piraților ar fi ucis-o pe 
loc. 

Yrene clipi ca și când și-ar fi amintit situaţia care îi adusese 
acolo, pe această canapea, ca să fie genunchi lângă genunchi și 
aproape nas în nas. 

— Da, spuse ea, retrăgându-se clipind din nou repede, și se 
încruntă uitându-se la tăciunii mocnind din cușca de metal de pe 
masă. E suficient. 

Alungă un fuior de fum care încercă să treacă printre ei. 

— Ar trebui să plec. 


Un sentiment de panică licări în ochii ei ca și când și ea și-ar fi 
dat seama, ar fi simțit... 

Se ridică, netezindu-și fustele rochiei. Nu mai era femeia 
erotică și sigură pe ea care venise spre această canapea. Era 
din nou fata de aproape douăzeci și doi de ani, singură într-un 
oraș străin, pradă dorințelor copiilor nobililor lui. 

— Sper... spuse ea, uitându-se spre Nesryn. Rușine. Rușinea și 
vinovăția o împovărau acum. Sper să nu înveţi vreodată să joci 
astfel de jocuri. 

Nesryn rămase adâncită în conversaţie cu Sartag, fără să 
arate vreun semn de neliniște, fără să știe... ce se întâmplase 
aici. 

El era un ticălos. Un ticălos nenorocit. 

— Ne vedem mâine, fu tot ce se gândi el să îi spună lui Yrene, 
dar adăugă pe neașteptate când ea se îndepărtă: lasă-mă să-ţi 
fac rost de o escortă. 

întrucât Kashin îi urmărea din partea cealaltă a camerei, cu o 
servitoare în poală, trecându-și degetele prin părul lui. lar aceea 
era... O, violenţa rece se citea pe chipul lui Kashin când observă 
atenţia lui Chaol. 

Ceilalţi ar fi putut crede că ceea ce se întâmplase între el și 
Yrene era doar un spectacol, dar Kashin... Bărbatul nu era stupid 
de loial, așa cum credeau ceilalţi. Nu, era perfect conștient de 
cei din jurul lui. Putea citi oamenii. li putea evalua. 

Și nu excitarea fusese cea care îl lăsase pe prinţ să-și dea 
seama că ce văzuse era real. Ci vinovăția pe care Chaol își dădu 
seama prea târziu că el și Yrene o afișaseră. 

— Îi voi cere lui Hasar, spuse Yrene și se îndreptă spre locul în 
care prinţesa și iubita ei stăteau pe canapea, sărutându-se fără 
grabă. 

El rămase pe canapea, urmărind-o pe Yrene apropiindu-se de 
femeie. Hasar clipi cu privirea înceţoșată. 

Dar senzualitatea care înceţoșa chipul prinţesei dispăru la 
plecăciunea pe care o făcu Yrene. Misiune îndeplinită. Yrene se 
aplecă și-i șopti ceva la ureche lui Hasar cât o sărută pe obraji în 
semn de rămas-bun. Chaol îi citi pe buze chiar din partea 
cealaltă a camerei. „Golful Craniului.” 

Hasar zâmbi încet, apoi bătu din degete spre un străjer care 
aștepta. Bărbatul veni imediat spre ele. El o văzu ordonându-i 


bărbatului, o văzu ameninţțându-l fără îndoială cu moartea, și 
chiar mai rău, dacă Yrene nu ajungea înapoi în siguranţă în 
Torre. 

Yrene îi aruncă prinţesei doar un zâmbet exasperat înainte să 
îi spună „noapte bună” ei și Reniei și să urmeze străjerul afară. 
Se uită înapoi la boltă. 

Chiar și la o distanţă de aproape treizeci de metri de marmură 
lustruită și stâlpi înalţi, spaţiul dintre ei deveni strâmt. 

Ca și când acea lumină albă pe care o zărise în el în urmă cu 
două zile ar fi fost o funie vie. Ca și când cumva, ea s-ar fi 
plantat în el în acea după-amiază. 

Yrene nici măcar nu dădu din cap înainte să plece, fustele 
unduindu-se în jurul ei. 

Când Chaol se uită din nou la Nesryn, o văzu atentă la el. 

îi găsi chipul inexpresiv — precaut de inexpresiv — când dădu 
puţin din cap, arătându-și, presupuse el, înțelegerea. Înfruntarea 
se terminase pentru seara asta. Ea aștepta să audă ultimul 
rezultat. 

Fumul încă dăinuia în nările lui Chaol, în părul și jacheta lui, iar 
el și Nesryn intrară în apartamentul lor o oră mai târziu. El li se 
alăturase ei și lui Sartaq în mica lor zonă liniștită, urmărindu-i pe 
invitaţi plecând în camerele lor — sau în camerele altora. Da, lui 
Dorian cu siguranţă i-ar fi plăcut regatul acesta. 

Sartaq îi însoţi în camera lor și le spuse cumva rigid „noapte 
bună”. Mai reţinut decât în cuvintele și zâmbetele de mai 
devreme. Chaol nu îl condamnă. Probabil că erau ochi peste tot. 

Chiar dacă ai prinţului zăboviră asupra lui Nesryn când își luă 
rămas-bun de la el, iar ea și Chaol intrară în apartamentul lor. 

Apartamentul era în mare parte întunecat. Singura sursă de 
lumină era o lampă cu sticlă colorată pe care Kadja o lăsase 
arzând pe masa din hol. Ușile dormitorului lor păreau gurile unei 
peșteri. 

Pauza din holul slab luminat continuă o clipă prea mult. 

Nesryn merse tăcută spre camera ei. 

Chaol o apucă de mână înainte să facă un pas. 

încet, ea se uită înapoi peste umăr, părul ei negru mișcându- 
se ca mătasea neagră. 

Chiar și în obscuritate, el știa că Nesryn citea ce era în ochii 
lui. 


Pielea lui se strânse în jurul oaselor, inima bătându-i cu 
putere, dar el așteptă. 

Ea spuse în cele din urmă: 

— Cred că acum e nevoie de mine în altă parte, nu la palat. 

El continuă să o ţină de mână. 

— Nu ar trebui să discutăm asta pe hol. 

Nesryn înghiţi în sec, dar dădu o dată din cap. Vru să îi 
împingă scaunul, dar el se mișcă înaintea ei, întorcându-se în 
dormitorul lui. Lăsând-o să îl urmeze. 

Lăsând-o să închidă ușa în urma lor. 

Lumina lunii pătrundea înăuntru prin ferestrele grădinii, 
revărsându-se pe pat. 

Kadja nu aprinsese lumânările, fie anticipând folosirea acestei 
camere după petrecere cu alte scopuri decât cel de a dormi, fie 
că el nu avea să revină. Dar în întuneric, în zumzetul greierilor 
din copacii grădinii... 

— Am nevoie de tine aici, spuse Chaol. 

— Da? 

O întrebare sinceră. 

El o lăsă pe Nesryn să se gândească la întrebare. 

— Eu... noi trebuia să facem asta împreună. Totul. 

Ea scutură din cap, părul scurt mișcându-se. 

— Căile de a face lucruri se schimbă. Ştii asta la fel de bine ca 
oricine. 

El știa. Chiar știa. Dar asta tot... 

— Unde vrei să mergi? 

— Sartaq a spus că vrea să caute răspunsuri printre oamenii 
lui, să afle dacă valgii au mai ajuns pe continent... Sunt tentată 
să merg cu el, dacă mă va lăsa. Să văd dacă se vor găsi, într- 
adevăr, răspunsuri și dacă l-aș putea convinge să acţioneze 
împotriva ordinelor tatălui său. Sau cel puţin să vorbească 
pentru noi. 

— Totuși, unde să te duci cu el? La călăreţii ruk din sud? 

— Probabil. La petrecere a spus că va pleca în câteva zile. Dar 
noi avem o șansă destul de mică. Poate ne-aș putea îmbunătăţi 
șansele cu prinţul, poate voi găsi informaţii importante printre 
rukhini. Dacă unul dintre agenţii lui Erawan este în Antica... Am 
încredere în străjerii khaganului să protejeze palatul și Torre, dar 
noi doi trebuie să adunăm ce armată putem înainte ca Erawan 


să trimită mai mulţi împotriva noastră. Ea se opri. lar tu... faci 
progrese. Nu mă voi amesteca în asta. 

Dincolo de propunerea ei, erau cuvinte nerostite. 

Chaol își scărpină faţa. Ca ea să plece, să accepte așa ceva 
pur și simplu, separarea drumurilor care îi aşteptau... El expiră. 

— Să așteptăm până dimineaţă înainte să hotărâm ceva. 
Nimic bun nu iese din alegeri făcute târziu în noapte. 

Nesryn tăcu, iar el se urcă pe saltea înainte să își scoată 
jacheta și cizmele. 

— Stai cu mine? Spune-mi despre familia ta — despre 
sărbătoarea de azi împreună cu ei. 

El primise doar detalii minore și probabil că acum îl stimula 
vinovăția să ceară altele, dar... 

Ochii lor se întâlniră în întuneric, un cântec de privighetoare 
intrând prin ușile închise. El ar fi putut jura că văzuse 
înţelegerea gândurilor lui strălucind pe chipul ei, apoi potolindu- 
se ca o piatră aruncată într-un lac. 

Nesryn se apropie de pat fără zgomot, descheindu-și jacheta 
și aruncând-o pe un scaun înainte să își scoată cizmele. Ea urcă 
pe saltea, o pernă scârțâind când se rezemă. 

„Am văzut“, ar fi putut jura că văzuse cuvintele licărind în 
privirea ei. „Știu.“ 

Dar Nesryn vorbi despre ceremonia de la docuri, cum cei 
patru veri mai mici ai ei aruncaseră coroane de flori în mare, iar 
apoi fugiseră de pescărușii care ţipau și se adunaseră ca să le 
fure micile prăjituri cu migdale din mâini. Îi povesti de unchiul ei, 
Brahim, și de mătușa ei, Zahida, și de casa lor frumoasă, cu 
multe curți, flori agăţătoare și paravane cu zăbrele. 

Cu fiecare privire, cuvintele nerostite încă răsunau. „Știu. 
Știu.“ 

Chaol o lăsă pe Nesryn să vorbească și ascultă până ce vocea 
ei îl adormi, pentru că și el știa. 

CAPITOLUL 22 

Yrene se gândi să nu apară în ziua următoare. 

Ce se întâmplase pe canapea cu o seară în urmă... 

Se întorsese în camera ei încinsă și frenetică, incapabilă să se 
liniștească.  Scoţându-și rochia și bijuteriile lui Hasar, le 
împăturise frumos pe scaun, cu mâinile tremurânde. Apoi 
împinsese cufărul în faţa ușii, în caz că demonul criminal o 


zărise inhalând cantităţi nelegiuite din acel fum și se gândise să 
o surprindă ameţită. 

Pentru că fusese complet nebună. Nu fusese conștientă decât 
de căldura, mirosul și statura lui liniștitoare — de asprimea 
bătăturilor lui pe pielea ei și de cum ar fi vrut să le simtă 
altundeva; de felul în care se tot uitase la gura lui și fusese tot 
ce putea face ca să nu i-o contureze cu degetele ei — cu buzele. 

Ura acele petreceri. Fumul care te făcea să abandonezi orice 
fel de rațiune și să nu mai ai inhibiţii. Era întocmai motivul 
pentru care nobilii și bogății iubeau să-l aducă acolo, dar... 

Yrene se plimbase prin cameră, trecându-și mâinile peste faţă 
până ce-și întinsese machiajul făcut chiar de Hasar. 

Se spălase pe faţă de trei ori. Se îmbrăcase cu cea mai subţire 
cămașă de noapte, iar apoi se agitase în pat, materialul lipindu- 
se de ea și iritându-i pielea fierbinte și transpirată. 

Numărase orele și minutele până ce efectul acelui fum se 
domolise. Dispăruse. 

Acesta nu cedase ușor. Şi doar la orele cele mai liniștite și 
înaintate ale nopţii Yrene acţionase. 

O doză mai puternică decât de obicei fusese folosită în seara 
aceea. Una care o învăluise complet, trecându-și ghearele peste 
pielea ei. lar chipul pe care îl invocase, mâinile pe care și le 
imaginase atingându-i pielea... 

Se simţea nesatisfăcută. 

Se crăpă de ziuă, iar Yrene se încruntă la reflexia ei palidă din 
oglinda de argint, de deasupra vasului de spălat. 

Efectul opiului dispăruse cu câteva ore de somn pe care 
reușise să le răpească, dar... Ceva i se răsuci în stomac. 

Se spălă, se îmbrăcă și împachetă hainele și bijuteriile lui 
Hasar într-o desagă de rezervă. Era mai bine să termine cu asta. 
Avea să returneze după aceea hainele și bijuteriile prinţesei. 
Hasar fusese îngâmfată ca o pisică Baast la auzul informaţiei 
dezvăluite de Yrene, la minciuna pe care i-o spusese Chaol ca să 
i-o transmită prinţesei. 

Se gândise să nu îi spună, dar chiar și înainte de fum, înainte 
de acea nebunie... Când Chaol îi propusese să stea împreună ca 
să evite să îl refuze pe Kashin, după o zi petrecută hoinărind 
relaxaţi prin oraș, ea hotărâse să aibă încredere în el, iar apoi își 
pierduse complet mintea. 


Yrene abia se putu uita la străjeri, servitori, viziri și nobili când 
intră în palat și se îndreptă spre camera lordului Westfall. Nu era 
nicio îndoială că unii o zăriseră pe canapea cu el. Uniinu o 
făcuseră — deși, probabil, aflaseră tot. 

Ea nu mai afișase un asemenea comportament la palat. 
Trebuia să îi spună Hafizei. Să o anunţe pe Marea Vindecătoare 
de nerușinarea ei înainte să-i spună alţii. 

Nu că Hafiza ar fi mustrat-o, dar... Yrene nu putea scăpa de 
sentimentul că trebuia să se confeseze. Să îndrepte situația. 

Avea de gând ca ședința de azi să fie scurtă. Sau cât de scurtă 
posibil, având ân vedere că pierdea complet noţiunea timpului și 
a spaţiului în iadul întunecat și furios al rănii lui. 

Avea de gând să fie profesionistă. 

Yrene intră în apartament și-i spuse Kadjei „Ghimbir, curcumă 
și lămâie” înainte să intre în dormitorul lui Chaol. Kadja avu 
pornirea să o oprească, dar Yrene o ignoră și deschise ușa 
dormitorului. 

Yrene se opri atât de repede încât aproape se împiedică. 

Prima dată observă cearșafurile șifonate și pernele. Apoi 
pieptul lui gol și șoldurile abia acoperite de o bucată de mătase 
albă. ` 

Apoi un cap brunet, cu fața în jos pe perna de lângă el. Incă 
dormind. Extenuată. 

Chaol deschise ochii imediat, și tot ce reuși Yrene să spună 
încet fu „Oh”. 

Șocul și... încă ceva licăriră în privirea lui, gura deschizându-i- 
se. 

Nesryn se agită lângă el, încruntându-se, cu cămașa șifonată. 

Chaol apucă cearșaful, mușchii pieptului și ai abdomenului 
mișcându-se când se ridică pe coate... 

Yrene ieși. 

Așteptă pe canapeaua aurie din salon, dând din picioare cât 
privi grădina și florile agăţătoare care tocmai începeau să se 
deschidă de-a lungul stâlpilor din faţa ușilor de sticlă. 

Nici măcar fântâna care susura nu blocă total sunetele 
șoaptelor lui Nesryn când se trezi — apoi sunetul tălpilor ei, 
când ieși din camera lui spre a ei, urmat de închiderea ușii. 


O clipă mai târziu, roţile scârțâiră și iată-l. În cămașă și 
pantaloni. Cu părul încă zburlit, ca și când și-ar fi trecut mâna 
prin el. Sau ca și când ar fi făcut-o Nesryn, în mod repetat. 

Yrene se cuprinse în braţe, camera fiind cumva foarte mare. 
Spaţiul dintre ei era prea deschis. Ea ar fi trebuit să ia micul 
dejun. Ar fi trebuit să facă ceva care să împiedice această 
ameţeală, golul din stomacul ei. 

— Nu mi-arn dat seama că vei fi aici atât de devreme, spuse 
el încet. 

Ea ar fi putut jura că în tonul său se simţea vinovăția. 

— Ai spus că pot veni la răsărit, răspunse fata la fel de încet, 
dar urî nota de acuzaţie din vocea ei și adăugă repede: ar fi 
trebuit să dau de știre. 

— Nu. Eu... 

— Mă pot întoarce mai târziu, spuse și se ridică în picioare. Să 
vă las să luaţi micul dejun. 

împreună. Singuri. 

— Nu, spuse el tăios, oprindu-se în apropierea canapelei lor 
obișnuite. Acum e bine. 

Nu se putea uita la el. Nu îi putea întâlni privirea. Sau să-și 
explice de ce nu putea. 

— Yrene. 

Ea ignoră modul poruncitor în care-i rostise numele și se 
îndreptă către birou, așezându-se în spatele lui, recunoscătoare 
pentru zidul de lemn sculptat dintre ei, pentru stabilitatea de 
sub palma ei când desfăcu desaga din locul în care o lăsase pe 
margine și începu să își despacheteze lucrurile cu precizie. 
Flacoane cu uleiuri de care nu avea nevoie. Jurnale. 

Cărţi — cele pe care le luase de la bibliotecă, printre care 
Cântecul începutului și acele pergamente antice și valoroase. Nu 
reușise să se gândească la un loc mai sigur pentru ele, în afară 
de acesta. De el. 

Yrene spuse foarte încet: 

— Pot face un tonic. Pentru ea. Dacă este necesar. Dacă nu 
este dorit, vreau să spun. 

Un copil, nu reuși ea să spună. Ca bebelușul dolofan la care ea 
îl văzuse zâmbind atât de larg în ziua precedentă. Ca și când ar 
fi fost o binecuvântare, o bucurie pe care și-ar fi dorit-o într-o 
zi... 


— Şi pot face unul zilnic pentru tine, adăugă ea, bâlbâindu-se 
la fiecare cuvânt. 

— Deja ia unul, spuse el. De la paisprezece ani. 

Foarte probabil de când începuse să sângereze. Pentru o 
femeie într-un oraș ca Rifthold, era înţelept. Mai ales dacă 
plănuia să se și distreze. 

— Bun, fu tot ce se gândi Yrene să spună, încă stivuind cărţile. 
Bună decizie. 

El se apropie de birou până ce genunchii îi alunecară sub 
celălalt capăt. 

— Yrene. 

Ea puse o carte peste cealaltă. 

— Te rog. 

Cuvântul o făcu să-și ridice privirea, să îi întâlnească ochii 
căprui precum pământul încălzit de soare. 

Și nașterea celor trei cuvinte pe care le văzu în privirea lui — 
„Îmi pare rău“ — o făcu să se ridice din nou de la birou, să 
traverseze camera și să deschidă ușile spre grădină. 

Nu avea de ce să îi pară rău. Pentru nimic. 

Ei erau iubiţi, iar ea... 

Yrene zăbovi la ușile grădinii până ce ușile dormitorului lui 
Nesryn se deschiseră și se închiseră. Până ce o auzi pe Nesryn 
băgând capul în salon, luându-și „rămas-bun“ în șoaptă de la 
Chaol și plecând. 

Yrene încercă să uite peste umăr la căpitanul Faliq, să 
zâmbească politicos, dar se prefăcu că nu le aude scurta 
conversaţie. Incercă să pară prea ocupată cu examinatul florilor 
de un mov deschis care se deschideau în lumina soarelui de 
dimineaţă. 

încercă să uite de golul din suflet. Nu se mai simţise atât de 
mică, atât de neimportantă de foarte mult timp. 

„Ești posibila moștenitoare a Elafizei, Marea Vindecătoare. Nu 
însemni nimic pentru acest bărbat, iar el nu reprezintă nimic 
pentru tine. Păstrează-ţi calea. Amintește-ţi de Fenharrow — de 
casa ta. Amintește-ţi de cei care sunt acolo și au nevoie de 
ajutorul tău. Amintește-ţi tot ce ai promis să faci. Să fii.“ 

Băgă o mână în buzunar, strângând biletul. 

„Lumea are nevoie de mai multe vindecătoare.” 

— Nu este ceea ce crezi, spuse Chaol în spatele ei. 


Yrene închise ochii pentru o clipă. 

„Luptă — luptă pentru viaţa ta risipită, inutilă și nefericită.” 

Ea se întoarse, impunându-și să afișeze un zâmbet politicos. 

— Este un lucru natural. Un lucru sănătos. Mă bucur că ești... 
capabil să o faci. 

După furia care se undui în ochii lui și după încordarea 
maxilarului, probabil că nu era. 

„Lumea are nevoie de mai multe vindecătoare. Lumea are 
nevoie de mai multe vindecătoare. Lumea are nevoie de mai 
multe vindecătoare.” 

Să termine cu ce avea de făcut cu el, să îl vindece și să o 
poată părăsi pe Hafiza și turnul Torre, cu fruntea sus. Să se 
poată întoarce acasă, la război și vărsare de sânge, ca să-și 
respecte promisiunea. Să folosească darul libertăţii de la acea 
străină din noaptea în Innish. 

— Începem? 

Avea să ţină ședința de vindecare aici, pentru că ideea de a 
sta pe patul șifonat care, probabil, încă avea mirosul lor... 

în gât și-n voce simţea o încordare de care nu putea scăpa, 
indiferent de câte ori inspira. 

Chaol o studie, evaluându-i tonul, cuvintele, expresia. 

El văzu asta... auzi. Acea încordare, acea fragilitate. 

„Nu mă aștept la nimic, voia ea să spună. Eu — nu sunt nimic. 
Te rog să nu mă întrebi. Te rog să nu insiști. Te rog.“ 

Chaol păru să vadă și asta și spuse încet: 

— Nu m-am culcat cu ea. 

Ea se abţinu să spună că dovezile păreau să fie împotriva lui. 

Chaol continuă: 

— Am stat de vorbă până târziu în noapte și am adormit. Nu s- 
a întâmplat nimic. 

Yrene ignoră felul în care pieptul i se goli și se umplu la aceste 
cuvinte. Nu fu în stare să vorbească în timp ce asimilă 
informația. 

Ca și când ar fi simţit nevoia ei de aer, Chaol începu să se 
întoarcă spre canapea, dar atenţia lui se îndreptă spre cărţile pe 
care ea le stivuise pe masă, spre pergamente. 

El se albi la faţă. 

— Ce este? o întrebă. 


Yrene merse spre birou, luând pergamentul și desfășurându-l 
cu atenţie ca să expună simbolurile ciudate. 

— Nousha, bibliotecara-șefă, mi l-a găsit în noaptea în care i- 
am cerut informaţii despre... lucrurile care te-au rănit. Cu 
toată... agitația, am uitat. Era pe raft lângă cărțile din Eyllwe, 
așa că mi l-a dat și pe acesta, pentru orice eventualitate. Cred 
că este vechi. De cel puţin opt sute de ani. Se bâlbâia, dar nu se 
putea opri, recunoscătoare pentru orice subiect în afară de cel 
pe care fusese atât de aproape să-l deschidă. Cred că sunt rune, 
dar nu am mai văzut ceva asemănător. Nici Nousha nu a mai 
văzut. 

— Nu sunt rune, spuse răgușit Chaol. Sunt semne Wyrd. 

Și din ce îi spusese el, Yrene știa că erau mai multe informaţii. 
Cu mult mai multe, doar că el nu le divulgase. Ea își trecu o 
mână peste coperta neagră a cărţii Cântecul Inceputului. 

— Cartea asta... Menţionează o poartă. Şi cheile. Şi trei regi 
care să le folosească. 

Ea nu era sigură că el respira. Apoi Chaol spuse în șoaptă: 

— Ai citit asta. În carte. 

Yrene deschise cartea, dând paginile până la imaginea celor 
trei siluete din faţa porţii nepământești. Apropiindu-se, ţinu 
cartea deschisă ca să vadă el. 

— Nu am putut citi mult — este o formă veche a limbii eyllwe 
— dar... Ea dădu la cealaltă imagine, a tânărului infestat de 
puterea întunecată, pe altar. Asta e... ce fac ei cu adevărat? 

Mâinile i se înmuiară pe lângă scaun când fixă cu privirea 
imaginea care ilustra ochii negri și reci ai tânărului. 

— Da. 

Cuvântul dezvăluia mai multă durere și frică decât se 
așteptase. 

Ea deschise gura, dar el îi aruncă o privire încruntată de 
avertisment, stăpânindu-se. 

— Ascunde-o, Yrene. Ascunde totul. Acum. 

Inima îi bătu cu putere în piept, în membre, dar ea luă cartea 
și pergamentele. El supraveghe ușile și ferestrele cât ea începu 
să le pună sub perne și în niște vase mai mari. Dar 
pergamentul... era prea valoros. Prea vechi ca să fie tratat ca și 
cum ar fi fost un obiect oarecare. Chiar și turtirea lui putea 
afecta integritatea hârtiei, a cernelii. 


El o observă uitându-se neputincioasă, cu pergamentul în 
mâini. 

— In cizmele mele, dacă vrei, Yrene, spuse el cu nonșalanţă. 
Mai am o pereche pe care aș prefera să o port azi. 

Corect. Corect. 

Yrene merse în grabă din salon în dormitorul lui, tresărind la 
cearșafurile șifonate, la ce presupusese într-un mod atât de 
stupid... 

Intră în micul vestiar, reperă cizmele și băgă pergamentul într- 
una din ele. Apoi o luă pe cealaltă și o băgă într-un sertar, 
acoperind-o cu un rând de prosoape de pânză. 

Reveni în salon o clipă mai târziu. 

— Nu le-am găsit. Poate Kadja le-a dus la curăţat. 

— Păcat, spuse el relaxat, scoţându-și acum cizmele. Și 
cămașa. 

Inima încă-i bătea cu putere când el se așeză pe canapeaua 
aurie, dar nu se întinse. 

— Ştii să citești? întrebă ea, așezându-se în genunchi în faţa 
lui și cuprinzându-i piciorul gol cu mâinile. Semnele Wyrd? 

— Nu. Degetele lui se mișcară când ea începu să îi rotească 
atent glezna. Dar cunosc pe cineva care o face pentru mine, 
când este important. Cuvinte precaute, inofensive pentru oricine 
asculta. 

Yrene continuă să îi miște picioarele, întinzând și îndoind, 
mișcările fiind repetate de nenumărate ori cât el își mișcă 
degetele cât de mult posibil. 

— Ar trebui să-ţi arăt cândva biblioteca, îi propuse ea. Ai 
putea vedea ceva care să-ţi placă — ceva ce ar putea să-ți 
tălmăcească cititorul tău. 

— Aveţi multe texte la fel de interesante? 

Ea îi cobori piciorul și începu exerciţiile cu celălalt. 

— Aș putea să întreb — Nousha știe tot. 

— Când terminăm. După ce te odihnești. A trecut un timp de 
când nu m-a mai... intrigat o carte. 

— Voi fi onorată să te însoțesc, domnule. 

El se strâmbă auzind titlul formal, dar Yrene îi mișcă piciorul 
drept, făcând aceleași exerciţii, înainte să-i spună să se întindă 
pe canapea. Lucrară în liniște în timp ce ea îi roti șoldurile, 


îndemnându-l să încerce să le miște de unul singur, cât îi îndoia 
și întindea piciorul cât de mult putea. 

După o clipă, ea spuse cu vocea abia auzindu-i-se: 

— Vorbești doar despre Erawan. Ochii lui licăriră în semn de 
avertisment când auzi numele. Dar cine sunt Orcus și Mantyx? 

— Cine? 

Yrene începu alt rând de exerciţii pentru picioare, șolduri și 
zona lombară. 

— Ceilalţi doi regi. Sunt menţionaţi în carte. 

Chaol încetă să își agite degetele; ea le atinse ca să-i 
amintească să o facă. El expiră când își reluă mișcarea. 

— Au fost înfrânți în primul război. Trimiși în ţinutul lor sau 
uciși, nu-mi amintesc. 

Yrene se gândi la asta când îi cobori piciorul pe canapea, 
înghiontindu-l să se întoarcă pe burtă. 

— Sunt sigură că tu și tovarășii tăi vă pricepeţi la chestia asta 
cu salvatul lumii, spuse ea gânditoare, făcându-l să pufnească, 
dar cred că ar trebui să afli cu certitudine unde sunt ei acum. 

Ea se urcă pe marginea subţire a pernei canapelei aurii, pe 
care nu o acoperea corpul lui. 

Chaol își întoarse capul spre ea, mușchii spatelui încordându-i- 
se. 

— De ce? 

— Pentru că dacă au fost doar alungaţi în ţinutul lor, cine 
poate să garanteze că nu așteaptă să revină în lumea noastră? 

CAPITOLUL 23 

Chaol o privi pe Yrene cu ochii goi după ce îi auzi întrebarea, 
culoarea dispărând din nou de pe chipul lui. 

— Rahat, șopti el. Rahat. 

— Nu-ţi amintești ce s-a întâmplat cu ceilalți doi regi? 

— Nu — nu, am presupus că au fost distruși, dar... de ce, din 
toate locurile, sunt menţionaţi aici? 

Ea scutură din cap. 

— Am putea să aflăm — să căutăm mai multe despre asta. 

Un mușchi al maxilarului îi tremură, iar el inspiră prelung. 

— Atunci, o vom face. 

El întinse o mână spre ea, cerându-i tăcut ceva. Călușul, își 
dădu ea seama. 


Yrene îi studie din nou maxilarul și obrazul, furia și frica. Nu 
era o stare bună cu care să înceapă o ședință. Așa că îl întrebă: 

— Cine ţi-a făcut cicatricea aia? 

întrebarea greșită. 

Spatele lui se încordă, degetele intrându-i în perna de sub 
bărbie. 

— Cineva care a meritat să mi-o facă. 

Nu era un răspuns. 

— Ce s-a întâmplat? 

El doar întinse din nou mâna spre căluș. 

— Nu ţi-l dau, spuse ea, cu chipul ca o mască fixă în timp ce 
Chaol își îndreptă privirea urâtă spre ea. Și nu încep ședința 
asta cu tine furios. 

— Când voi fi furios, Yrene, îţi vei da seama. 

Ea își dădu ochii peste cap. 

— Spune-mi ce nu este în regulă. 

— Ce nu e în regulă e că abia îmi mișc degetele și s-ar putea 
să trebuiască să înfrunt nu un singur rege valg, ci trei. Dacă 
eșuez, dacă nu putem... 

El se opri înainte să spună restul. Planul pe care îl avea Yrene 
era, fără îndoială, atât de secret încât abia îndrăzni să se 
gândească la asta. 

— Ei au distrus totul — pe toţi cei pe care i-au întâlnit, termină 
Chaol de spus, fixând cu privirea cotiera canapelei. 

— Ei ţi-au făcut cicatricea? 

Ea își strânse pumnul, ca să nu o atingă. 

— Nu. 

Dar se aplecă înainte, atingând în schimb cu un deget o mică 
cicatrice abia ascunsă lângă părul de la tâmpla lui. 

— Şi asta? Cine ţi-a făcut asta? 

Chipul lui deveni dur și distant. Dar furia, nerăbdarea, energia 
frenetică... se calmară. Deveni rece și distant, dar lucrul acesta 
îl relaxă. Orice ar fi fost acea furie veche, îl calmă din nou. 

— Tatăl meu mi-a făcut cicatricea, spuse încet Chaol. Când 
eram mic. 

Groaza o cuprinse, dar era un răspuns. Era o mărturisire. 

Ea nu mai insistă. Nu mai puse întrebări. Nu, Yrene spuse 
doar: 


— Când voi intra în rană... înghiţi în sec când îi studie spatele. 
Voi încerca să te găsesc din nou. Dacă mă așteaptă, s-ar putea 
să fiu nevoită să găsesc altă cale de a ajunge la tine. Se gândi. 
Și probabil va trebui urmez alt plan de atac, în afară de o 
ambuscadă. Dar presupun că vom vedea. 

Și chiar dacă colţul gurii i se ridică în ceea ce el știa că trebuia 
să fie un zâmbet liniștitor al unei vindecătoare, ea își dădu 
seama că bărbatul îi observă respiraţia accelerată. 

— Ai grijă, fu tot ce spuse el. 

Yrene îi dădu acel căluș în sfârșit, apropiindu-l de buzele lui. 

Gura îi atinse degetele când ea i-l strecură între dinţi. 

Pentru câteva clipe, el îi studie chipul. 

— Ești pregătit? șopti ea când perspectiva de a înfrunta din 
nou acel întuneric se contură. 

El ridică o mână ca să îi strângă degetele, ca un răspuns 
tăcut. 

Dar Yrene își luă mâna din a lui, lăsând-o pe a lui să cadă din 
nou pe perne. 

El încă studia felul în care Yrene inspiră când îi atinse semnul 
de pe spate cu palma. 

* 


Ninsese în ziua în care el îi spusese tatălui său că urma să 
părăsească Anielle. Că renunţa la titlul de moștenitor și se înrola 
în garda castelului din Rifthold. 

Tatăl lui îl alungase. 

îl aruncase pe scările de la intrarea în fortăreață. 

El își spărsese tâmpla de piatra gri, dinţii rupându-i buza. 
Țipetele rugătoare ale mamei lui răsunaseră din piatră când 
alunecase pe gheaţa podestului. El nu simţise durerea la cap, ci 
doar tăietura subţire a gheții pe palmele goale, tăindu-i 
pantalonii și julindu-i genunchii. 

Rugăminţile ei adresate tatălui său și șuieratul vântului nu 
încetaseră nici măcar vara în fortăreața din vârful muntelui de 
deasupra Lacului Argintiu. 

Acel vânt sufla acum spre el zburlindu-i părul — mai lung 
decât atunci. Îi aruncă fulgi de zăpadă în faţă din cerul gri de 
deasupra. Aruncă acei fulgi spre orașul macabru de dedesubt, 
care se continua spre malurile lacului întins și se unduia în jurul 
malurilor. Spre vest, spre marile cascade. Sau ce rămase din 


ele. Barajul le liniștise de mult, împreună cu râul care curgea 
chiar din Colţii Albi, care se termina în pragul lor. 

întotdeauna fusese frig în Anielle. Chiar și vara. 

întotdeauna fusese frig în această fortăreață construită în 
versantul rotunjit al muntelui. 

— Jalnic, spusese tatăl său, niciunul dintre străjerii cu chip 
împietrit neîndrăznind să îl ajute să se ridice. 

Capul lui se tot învârtise, zvâcnind. Sângele cald cursese și 
îngheţase pe faţa lui. 

— Găsește-ţi calea spre Rifthold, atunci. 

— Te rog, șoptise mama lui. Te rog. 

Chaol o văzuse ultima dată când tatăl său o apucase de cot și 
o târâse în fortăreaţa din lemn pictat și piatră. Chipul îi era palid 
și chinuit, iar ochii ei — ochii lui — mărginiţi cu argintiu la fel de 
strălucitor ca lacul de dedesubt. 

Părinţii lui trecuseră pe lângă o mică umbră care se contura în 
pragul ușii deschise spre fortăreață. 

Terrin. 

Fratele lui mai mic îndrăznise să facă un pas spre el. Să riște 
să pășească pe acele scări periculoase de gheaţă ca să-l ajute. 

Un cuvânt tăios din partea tatălui său, din întunericul holului, îl 
oprise pe Terrin. 

Chaol își ștersese sângele de la gură și scuturase tăcut din cap 
spre fratele lui. 

Şi groaza — o groază nediluată — apăruse pe chipul lui Terrin 
când Chaol se ridicase în picioare. Fie că știa că tocmai îi 
preluase titlul... 

Nu putea îndura frica de pe chipul rotund și tânăr al lui Terrin. 
Așadar, Chaol se întorsese, încleștându-și maxilarul din cauza 
durerii de la genunchiul deja umflat și rigid. Sângele și gheaţa 
se amestecaseră, curgându-i din palme. 

Reușise să șchiopăteze pe podest, coborând scările. 

Unul dintre străjerii de jos îi dăduse mantia lui gri din lână, o 
sabie și un cuțit. 

Altul îi dăduse un cal și o ţinută. 

Al treilea îi dăduse un pachet cu provizii, între acestea fiind 
mâncare, un cort, bandaje și alifii. 

Ei nu spuseseră un cuvânt. Nu îl opriseră mai mult decât era 
necesar. 


El nu le cunoștea numele. Şi aflase, după mulţi ani, că tatăl 
său privise de la unul dintre cele trei turnuri ale fortăreței. Îi 
văzuse. 

Chiar tatăl său îi spusese lui Chaol, după toți acei ani, ce se 
întâmplase cu cei trei bărbaţi care îl ajutaseră. 

Fuseseră alungaţi. În miezul iernii. Alungaţi în Colţi, împreună 
cu familiile lor. 

Trei familii trimise în sălbăticie. Doar de doi se mai auzise în 
vară. 

Dovada. Fusese dovada, își dăduse el seama după ce se 
convinsese să nu își ucidă tatăl. Dovada că regatul lui era 
complet corupt, cu oameni răi care pedepseau oameni buni 
pentru  buna-cuviinţă. Dovada că avusese dreptate să 
părăsească Anielle, să rămână cu Dorian — să îl ţină în 
siguranţă pe Dorian. 

Să încerce să îndeplinească acea promisiune a unui viitor mai 
bun. 

Trimisese un mesager, pe cel mai discret, ca să găsească 
familiile rămase. Nu îi păsa câţi ani trecuseră. Trimisese 
bărbatul cu aur. 

Mesagerul nu îi găsise și se întorsese în Rifthold cu aurul 
intact, câteva luni mai târziu. 

El făcuse o alegere, iar asta îl costase. Alesese și suportase 
consecinţele. 

Un corp pe pat. Un pumnal ţinut deasupra inimii lui. Un cap 
rostogolindu-se pe piatră. Un colier în jurul unui gât. O sabie 
scufundându-se spre fundul râului Avery. 

Durerea din corpul lui era secundară. 

Era inutil. Pe oricine încercase să ajute... Nu făcuse decât să 
înrăutăţească situaţia. 

Corpul de pe pat... Nehemia. 

Ea își pierduse viața. Și poate că plănuise asta, dar... El nu îi 
spusese lui Aelin să fie atentă. Nu îi avertizase pe străjerii 
Nehemiei de atenţia regelui. Era ca și când el ar fi ucis-o. Aelin 
poate că l-ar fi iertat, ar fi acceptat că nu era vina lui, dar el știa 
că ar fi putut face mai mult. Că ar fi putut să fie mai bun, să fi 
văzut mai bine. 

lar când Nehemia murise, acei sclavi se răsculaseră. Un strigăt 
de adunare când Lumina din Eyllwe se stinsese. 


Regele îi ucisese și pe ei. 

Calaculla. Endovier. Femei, și bărbaţi, și copii. 

lar când el acţionase, când alesese tabăra... 

Sânge, piatră neagră și magie ţipătoare. 

„Știai, știai, știai, 

Nu vei fi niciodată prietenul meu.“ 

întunericul i se băgă pe gât, sufocându-l, gâtuindu-l. 

EI îl lăsă. 

Simţi cum își deschise larg maxilarul ca să îl lase să intre mai 
mult. 

„la-l“, îi spuse el întunericului. 

„Da, îi spuse acesta mieros. Da.“ 

întunericul îi arătă Morathul în ororile lui nemaiîntâlnite, îi 
arătă temniţa de sub castelul de cleștar, unde feţele pe care le 
cunoștea implorau mila care nu avea să vină niciodată; îi arătă 
mâinile aurii și tinere care provocaseră acele dureri, ca și când 
ar fi stat lângă ele ca să o facă... 

Ştia. Presupunea cine fusese forțat să îi tortureze oamenii, să 
îi ucidă. Simţi întunericul mărindu-se, pregătindu-se să lovească, 
să îl facă să tipe cu adevărat. 

Dar apoi acesta dispăru. 

Câmpuri unduitoare aurii se întindeau în depărtare, sub cerul 
senin și albastru. Mici izvoare scânteietoare șerpuiau, ocolind 
câte un stejar din când în când. Erau copaci răzleţi din verdeaţa 
încâlcită a pădurii Oakwald, în stânga lui. 

în spatele lui era o casă cu acoperiș de paie, pietrele gri fiind 
acoperite cu licheni verzi și portocalii. Un puț vechi era la câţiva 
metri distanţă, găleata fiind echilibrată precar pe marginea de 
piatră. 

Mai departe, lipit de casă, se afla un mic ţarc cu găini, grase și 
concentrate la pământul din faţa lor. 

lar dincolo... 

O grădină. 

Nu una obișnuită și frumoasă, ci o grădină în spatele unui zid 
puţin înalt din piatră. 

Două siluete stăteau gârbovite printre cele mai îngrijite 
straturi de verdeață. El se îndreptă spre acestea. 


O recunoscu după părul blond-șaten, mult mai deschis decât 
soarele verii. Pielea îi căpătase o minunată nuanţă de maro 
închis, iar ochii ei... 

Era chipul unui copil luminat de bucurie cel care se uita la 
femeia îngenuncheată în ţărână și care-i arăta planta verde 
deschis cu flori conice subţiri și purpurii legănându-se în vântul 
cald. Femeia întrebă: 

— Și aceea? 

— Salvie, răspunse copilul nu mai mare de nouă ani. 

— Şi ce face ea? 

Fata radie, ridicându-și bărbia când recită: 

— Este bună la îmbunătăţirea memoriei, atenţiei și a stării de 
spirit. Ajută și fertilitatea, digestia și, într-o alifie, poate ajuta 
pielea să amorţească. 

— Excelent. 

Zâmbetul larg al fetei dezvăluia trei dinţi lipsă. 

Femeia — mama ei — cuprinse în mâini faţa rotundă a fetei. 
Pielea ei era mai închisă decât a fiicei, părul fiindu-i mai des și 
mai creţ. Dar constituţia lor... era constituția de femeie pe care 
urma s-o aibă fata într-o zi. Pistruii pe care avea să-i 
moștenească. Nasul și gura. 

— Ai învăţat, copilul meu înţelept. 

Femeia își sărută fiica pe fruntea transpirată. 

El simţi sărutul — dragostea din el — chiar și ca fantomă la 
poartă. 

Pentru că dragostea și bucuria erau cele care umbreau toată 
lumea de aici, care o poleiau. 

Fericirea. 

Genul de fericire pe care nu o întâlnise în familia lui. Sau 
altundeva. 

Fata fusese iubită. Profund. Necondiţionat. 

Asta era o amintire fericită — una dintre puţinele. 

— Şi ce este tufa aia, de lângă zid? o întrebă femeia pe fată. 

Ea se încruntă concentrată. 

— Agriș? 

— Da. Şi ce facem cu agrișul? 

Fata își puse mâinile în șolduri, rochia ei simplă mișcându-se 
în vântul cald și uscat. 

— Noi... 


Bătu nerăbdătoare din picior, pentru că nu își amintea. Era 
aceeași enervare pe care o văzuse în faţa casei acelui bătrân 
din Antica. 

Mama se strecură în spatele ei, luând fata în braţe și sărutând- 
o pe obraz. 

— Facem plăcintă cu agrișe. 

Strigătul de încântare al fetei răsună peste iarba maronie și 
peste pârâuri, chiar în inima veche și încâlcită a pădurii 
Oakwald. 

Poate chiar în Colţii Albi și în orașul rece care se culcușea la 
marginea lor. 

* 


El deschise ochii. 

Descoperi că tot piciorul lui împingea pernele canapelei. 

Simţi mătasea și broderia zgâriindu-i curbura tălpii goale. 
Degetele. Simti. 

Se ridică, văzând că Yrene nu era lângă el. 

Nicăieri în apropiere. 

El se uită mirat la picioare. Sub glezne... își mișcă și roti 
piciorul, își simți mușchii. 

Cuvintele i se opriră în gât. Inima îi bătu cu putere. 

— Yrene, spuse el răgușit, uitându-se după ea. 

Ea nu era în camera lui, dar... 

Lumina soarelui îi intră în ochii căprui. În grădină. 

Ea stătea acolo. Singură. Tăcută. 

Lui nu îi păsa că era pe jumătate îmbrăcat. Se urcă pe scaun, 
minunându-se de senzaţia suporturilor netede din lemn de sub 
picioarele lui. El ar fi putut jura că până și picioarele... îl furnicau 
uşor. 

Se împinse în mica grădină pătrată, cu respirația tăiată și ochii 
măriţi. Ea mai reparase o parte, o altă... 

Yrene se așezase în micul scaun ornamentat din faţa bazinului 
rotund, cu capul sprijinit pe un pumn. 

La început crezu că dormea la soare. 

Dar se apropie și zări un licăr de lumină pe chipul ei, pe 
umezeala de acolo. 

Nu era sânge, ci erau lacrimi. 


Curgând tăcute, nesfârșite, când fixă cu privirea reflexia 
bazinului, nuferii roz și frunzele de smarald care îl acopereau în 
mare parte. 

Ea se uita ca și când nu le-ar fi văzut, fără să-l audă. 

— Yrene. 

Altă lacrimă se rostogoli pe chipul ei, picurând pe rochia de un 
mov deschis. Încă una. 

— Eşti rănită? întrebă răgușit Chaol, scaunul lui scârțâind pe 
pietrișul alb al grădinii. 

— Am uitat, șopti ea, buzele tremurându-i când continuă să 
fixeze bazinul cu privirea fără să-și miște capul. Cum arăta ea. 
Cum mirosea. Am uitat... vocea ei. ` 

El simţi o durere în piept când chipul ei se încreți. Işi împinse 
scaunul lângă al ei, dar nu o atinse. 

Yrene spuse încet: 

— Facem jurăminte — să nu luăm o viață. Ea a încălcat 
jurământul în ziua în care au venit soldații. A ascuns un pumnal 
în rochie. L-a văzut pe soldat apucându-mă și... a sărit pe el. 
Yrene închise ochii. L-a ucis. Ca să tragă de timp și să fug, iar eu 
am făcut-o. Am părăsit-o. Am fugit și am lăsat-o și am urmărit... 
am urmărit din pădure când ei au făcut acel rug. Și am auzit-o 
ţipând... 

Corpul ei tremura. 

— Era bună, șopti Yrene. Era bună și blândă și m-a iubit. Tot 
nu își șterse lacrimile. lar ei au luat-o. 

Bărbatul pe care lordul Westfall îl servise... e/o luase. 

Chaol întrebă cu blândeţe: 

— Unde ai plecat după aceea? 

Tremurul ei se domoli. Işi șterse nasul. 

— Mama avea un văr la nord de Fenharrow. Am fugit acolo. 
Mi-a luat două săptămâni, dar am reușit. 

La unsprezece ani. Fenharrow fusese în mijlocul unei cuceriri, 
iar ea reușise... la unsprezece ani. 

— Ei aveau o fermă, iar eu am lucrat acolo șase ani. M-am 
prefăcut normală. Mi-am ţinut capul plecat. Am vindecat cu 
ierburi, când asta nu ridica suspiciuni. Dar nu era destul. Era... 
un gol. În mine. Eram incompletă. 

— Așadar, ai venit aici? 


— Am plecat. Am vrut să vin aici. Am mers prin Fenharrow. 
Prin Oakwald. Apoi... peste munţi... Vocea ei deveni șoptită. Mi-a 
luat șase luni, dar am reușit să ajung în portul din Innish. 

El nu auzise de Innish. Probabil era în Melisande, dacă 
traversase... 

Ea traversase munţii. 

Această femeie delicată de lângă el... Traversase munţii ca să 
fie aici. Singură. 

— Am rămas fără banii de traversat. Așadar, am rămas. Mi-am 
găsit de lucru. 

El avu impulsul de a privi cicatricea de pe gâtul ei, să întrebe 
ce fel de muncă... 

— Majoritatea fetelor erau pe străzi. Innish era... nu era un loc 
bun. Dar am găsit un han lângă docuri, iar proprietarul m-a 
angajat. Am lucrat la bar și ca servitoare și... am rămas. Am vrut 
să lucrez doar o lună, dar am rămas un an. L-am lăsat să-mi ia 
banii, bacșișurile. Mi-a mărit chiria. M-a pus într-o cameră de sub 
scări. Nu aveam bani de traversat și credeam... credeam că va 
trebui să îmi plătesc educaţia de aici. Nu am vrut să plec fără 
bani de taxă, așadar... am rămas. 

El îi studie mâinile pe care acum și le strângea puternic în 
poală. Și le imagină cu o găleată și un spălător, cu cârpe și vase 
murdare. Și le imagină rănite și dureroase. Işi imagină hanul 
murdar și locatarii lui — cum trebuie să fi fost ei și la ce râvneau 
când o priveau. 

— Cum ai ajuns aici? 

Gura lui Yrene se încordă, lacrimile dispărând. Ea expiră. 

— Este o poveste lungă. 

— Am timp să ascult. 

Dar ea scutură din nou din cap și se uită în cele din urmă la el. 
Era o... claritate pe chipul ei și în acei ochi. Și nu ezită când 
spuse: 

— Știu cine ţi-a făcut rana aia. 

Chaol rămase complet nemișcat. 

Bărbatul care o luase pe mama pe care o iubea atât de mult; 
bărbatul care o trimisese în cealaltă parte a lumii. 

El reuși să dea din cap. 

— Fostul rege, șopti Yrene, studiind din nou bazinul. A fost și 
el posedat? 


Cuvintele abia dacă erau șoptite, abia auzindu-le chiar și el. 

— Da, reuși Chaol să spună. Câţiva zeci de ani. Imi pare rău că 
nu ţi-am spus. Informaţia mi s-a părut... sensibilă. 

— Pentru ce ar fi putut însemna despre cât de potrivit ar fi fost 
noul tău rege. 

— Da, și ar fi deschis posibilitatea unor întrebări care trebuiau 
să rămână nerostite. 

Yrene își masă pieptul cu chipul bântuit și trist. 

— Nu e de mirare că magia mea se retrage atât de mult. 

— Îmi pare rău, spuse el din nou. 

Era tot ce se putea gândi să spună. 

Acei ochi se îndreptară spre el, orice urmă de înceţoșare 


dispărând. 
— Imi dă un motiv în plus să lupt cu asta. Să şterg ultima pată 
a lui — pentru totdeauna. Chiar acum mă aștepta. Râdea din 


nou de mine. Am reușit să te găsesc, dar apoi întunericul din 
jurul tău a fost prea dens. A creat o... carapace. Am putut vedea 
tot ce ţi-a arătat. Amintirile tale și ale lui. Ea își frecă faţa. Atunci 
am știut. Ce era și cine ţi-a făcut rana. Și am văzut ce îţi făcea, 
și singurul lucru la care m-am gândit ca să-l opresc, să ÎI 
spulber... 

își ţuguie buzele, ca și când ar fi putut începe să tremure din 
nou. 

— Puţină bunătate, termină el în locul ei. O amintire a luminii 
și a bunătăţii. 

Nu știa cum să-și exprime recunoştinţa pentru asta, pentru 
cum trebuie să fi fost să-i ofere acea amintire a mamei sale în 
lupta împotriva demonului care o distrusese. 

Yrene păru să îi citească gândurile și spuse: 

— Mă bucur că o amintire cu ea a fost cea care a împins mai 
departe întunericul. 

Gâtul i se strânse, iar el înghiţi cu greu. 

— Ti-am văzut amintirea, spuse încet Yrene. Bărbatul... Tatăl 
tău. 

— Este cel mai mare ticălos. 

— Nu a fost vina ta. Nimic din toate astea. 

El se abţinu să o contrazică. 

— Ai avut noroc să nu îţi fracturezi craniul, spuse ea studiindu- 
i fruntea. Cicatricea abia era vizibilă, fiind acoperită de păr. 


— Sunt sigur că tata consideră contrariul. 

întunericul îi licări în ochi. Yrene spuse doar atât: 

— Meritai ceva mai bun. 

Cuvintele atinseră ceva dureros și purulent — ceva ce el 
ascunsese și nu examinase de foarte mult timp. 

— Mulţumesc, reuși el să spună. 

Ei rămaseră în liniște câteva minute lungi. 

— Cât este ceasul? întrebă el după un timp. 

— Trei, spuse ea. 

Chaol tresări. 

Dar ochii lui Yrene se îndreptară direct spre picioarele lui, care 
se mișcaseră odată cu el. 

Ea deschise tăcută gura. 

— Încă un mic progres, spuse el. 

Ea zâmbi — discret, dar... real. Nu ca zâmbetul pe care îl 
afișase în urmă cu câteva ore, când intrase în dormitorul lui și îl 
găsise acolo cu Nesryn, iar el simţise lumea alunecându-i de sub 
picioare la expresia de pe chipul ei. lar când ea refuzase să îi 
întâlnească privirea, când se cuprinsese în braţe... 

Chaol își dori să fi putut merge ca Yrene să îl poată vedea 
târându-se spre ea. 

Nu știa de ce se simţise atât de prost, de ce abia reușise să se 
uite la Nesryn. Deși el știa că Nesryn era prea atentă încât să nu 
fie conștientă. Fusese contradicţia nerostită dintre ei din seara 
precedentă — tăcerea în legătură cu subiectul. Şi doar acel 
motiv... 

Yrene îi împunse piciorul gol. 

— Simti? 

Chaol își îndoi degetele. 

— Da. 

Yrene se încruntă. 

— Apăs puternic sau ușor? 

Ea își băgă degetul. 

— Puternic, mormăi el. 

Degetul ei se relaxă. 

— Și acum? 

— Ușor. _ 

Ea repetă testul la celălalt picior. li atinse fiecare deget. 


— Cred, observă ea, că l-am împins undeva în mijlocul spatelui 
tău. Semnul este la fel, dar pare... Scutură din cap. Nu pot să-ţi 


explic. 
— Nu trebuie să o faci. 
Bucuria ei — bucuria deplină a amintirii — fusese cea care îi 


câștigase puţină mișcare. Lucrurile la care se deschisese, la care 
renunţase, ca să respingă pata acelei răni. 

— Mi-e foame, spuse Chaol înghiontind-o cu un cot. Vrei să 
mâncăm împreună? 

Şi, spre surprinderea lui, ea acceptă. 

CAPITOLUL 24 

Nesryn știa. 

Ea știa că nu doar interesul lor comun îl îndemnase pe Chaol 
să îi ceară să-i vorbească în seara precedentă, ci și vinovăția. 

Lucrul acesta nu o deranja, își spunea ea. Fusese înlocuitoare 
nu pentru una, ci pentru două femei din viaţa lui. Apăruse o a 
treia. Nu o deranja asta, își repetă când se întoarse de la 
plimbarea pe străzile din Antica fără să găsească vreo urmă de 
valg și intră în curtea palatului. 

Nesryn se încurajă singură când își ridică privirea spre palat, 
fără să fie prea pregătită să se întoarcă în apartamentul lor ca 
să aștepte să se risipească arșița după-amiezii. 

O siluetă masivă din vârful unui minaret îi atrase atenţia și 
zâmbi încruntată. 

Respira greoi când ajunse în cuib, dar, din fericire, Kadara era 
singura prezenţă care ar fi putut să o vadă atunci. 

Rukul o salută pe Nesryn ţăcănind din cioc și se îndeletnici din 
nou cu sfâșierea a ceea ce părea o bucată întreagă de vită. Cu 
tot cu coaste. 

— Am auzit că vii aici, spuse Sartaq de pe scările din spatele 
ei. 

Nesryn se întoarse. 

— Eu... cum? 

Prinţul îi zâmbi cu subiînţeles și intră în cuib. Kadara își umflă 
penele de entuziasm și reveni la mâncare ca și când ar fi fost 
nerăbdătoare să termine și să zboare. 

— Palatul e plin de spioni. Unii dintre ei sunt ai mei. Vrei ceva? 

O măsură din priviri — văzând chipul de care, cu o zi în urmă, 
mătușa și unchiul ei se plânseseră că părea obosit. Epuizat. 


Nefericit. Ei o îndopaseră cu mâncare, apoi insistaseră să îi ducă 
pe cei patru copii ai lor înapoi la docuri ca să aleagă peștele 
pentru cină, apoi îi mai băgaseră niște mâncare pe gât înainte 
să se întoarcă la palat pentru festin. „Eşti încă trasă la faţă, 
spusese Zahida. Ai ochii triști.“ 

— Eu... Nesryn studie priveliștea din depărtare, orașul care 
clocotea în căldura după-amiezii târzii. Voiam ceva liniște. 

— Atunci te las să o ai, spuse Sartaq și se întoarse spre bolta 
deschisă dinspre casa scării. 

— Nu, spuse ea fără să gândească, întinzându-se spre el. Ea 
își opri mâna, coborând-o imediat când ajunse la mică distanţă 
de jacheta lui de piele. Nimeni nu îl apuca pe prinţ. Nimeni. Nu 
am vrut să spun că trebuie să pleci. Eu... Nu mă deranjează 
compania ta. lnălţimea Ta, adăugă repede. 

Sartaq zâmbi. 

— Este puţin cam târziu să îmi folosești titlul extravagant, nu-i 
așa? 

Ea îi aruncă o privire rugătoare, dar vorbise serios. 

Cu o seară în urmă, când vorbise cu el la petrecere, chiar și pe 
aleea din faţa turnului Torre în urmă cu câteva seri... Nu se 
fusese tăcută, retrasă sau ciudată. Nu fusese nici rece sau 
distantă. El îi făcuse o onoare acordându-i atât de multă atenţie 
și escortându-i pe ea și pe Chaol în camerele lor. Nu o deranja 
compania — deși era tăcută uneori, îi plăcea să fie în preajma 
altora. Dar câteodată... 

— O mare parte din ziua de ieri mi-am petrecut-o cu familia. Ei 
pot fi... obositori. Acaparatori. 

— Cunosc senzaţia, spuse sec prinţul. 

Ea schiţă un zâmbet. 

— Presupun că da. 

— Totuși, îi iubeşti. 

— Şi tu nu? 

Era o întrebare curajoasă, nerușinată. 

Sartaqg ridică din umeri. 

— Kadara este familia mea. Rukhinii sunt familia mea. 
Descendenţa mea, deși... Este greu să ne iubim unul pe celălalt 
când într-o zi vom concura unul împotriva celuilalt. Dragostea 
nu poate exista fără încredere. Zâmbi uitându-se la rukul lui. Am 


încredere totală în Kadara. Aș muri pentru ea, și ea pentru mine. 
Pot spune același lucru despre fraţii mei? Despre părinţii mei? 

— Este păcat, recunoscu Nesryn. 

— Cel puţin o am pe ea, spuse despre ruk. Și pe călăreţii mei. 
Îi compătimesc pe fraţii mei, care nu au niciuna din 
binecuvântările astea. 

El era un om bun. Prinţul... era un om bun. 

Ea se îndreptă spre bolta deschisă din faţa prăpastiei dinspre 
orașul de la mare distanţă dedesubt. 

— Voi pleca în curând spre munţii rukhinilor, spuse Sartaq 
încet. Să caut răspunsurile despre care am discutat acum două 
seri, în oraș. 

Nesryn îl privi peste umăr, încercând să-și găsească curajul și 
cuvintele potrivite. 

Chipul lui rămase neutru, chiar dacă adăugă: 

— Sunt sigur că familia ta mi-ar lua capul, dar... ai vrea să mă 
însoţești? 

„Da“, vru ea să șoptească, dar se forţă să întrebe: 

— Cât timp? 

Pentru că timpul nu era de partea ei. De partea lor. Și să 
caute răspunsuri în timp ce atât de multe ameninţări se 


apropiau... 
— Câteva săptămâni. Nu mai mult de trei. Aș vrea să-mi 
controlez  călăreţii, iar dacă lipsesc prea mult, devin 


neascultători. Deci călătoria va avea două scopuri, cred. 

— Eu... va trebui să discut. Cu lordul Westfall. 

în seara precedentă îi promisese că aveau să se gândească la 
calea asta, că vor evalua greutăţile și beneficiile. Incă formau o 
echipă în privința aceasta, încă serveau același steag. 

Sartaq dădu serios din cap, ca și când ar fi putut citi totul pe 
chipul ei. 

— Bineînţeles. Deși voi pleca în curând. 

Atunci ea auzi vocile servitorilor care urcau treptele cuibului 
aducând provizii. 

— Pleci acum, se lămuri Nesryn când observă sulița rezemată 
de zidul îndepărtat, în apropiere de rafturile cu provizii. Su/de-u/ 
lui. Părul roșcat de cal legat sub lamă plutea în vântul care sufla 
prin cuib, lemnul întunecat fiind lustruit și neted. 


Ochii negri ai lui Sartag părură să se întunece mai mult când 
merse spre sul/de-ul lui, cântărind steagul spiritului în mâini 
înainte să îl rezeme lângă el, lemnul scoțând un sunet pe 
podeaua de piatră. 

— Eu... Era prima dată când îl văzuse bâlbâindu-se. 

— Nu intenţionai să îţi iei „rămas-bun“? 

Nu avea dreptul să pună asemenea întrebări, să se aștepte la 
asemenea lucruri, fie că încercau sau nu să fie aliaţi. 

Dar Sartaq își rezemă din nou su/de-ul/ de zid și începu să își 
împletească părul negru. 

— După petrecerea de aseară, credeam că vei fi... ocupată. 

Cu Chaol. Ea ridică din sprâncene. 

— Toată ziua? 

Prinţul zâmbi poznaș, terminându-și de împletit părul lung și 
luând din nou sulița. 

— În locul tău, eu cu siguranţă aș fi fost ocupat toată ziua. 

Din fericire, Nesryn nu fu nevoită să răspundă, pentru că 
apărură servitorii, gâfâind și roșii la faţă, cu pachete între ei. Din 
unele dintre pachete se zăreau arme, mâncare și pături. 

— Cât de departe trebuie să ajungi? 

— Zbor câteva ore înainte de căderea nopţii, apoi toată ziua 
de mâine, apoi altă jumătate de zi de călătorie ca să ajung la 
primul cuib din munţii Tavan, spuse Sartaq când dădu sulde-ul 
unui servitor care trecea pe acolo, iar Kadara le permise 
răbdătoare să o încarce cu diverse pachete. 

— Nu zbori noaptea? 

— Nu, pentru că obosesc. Kadara nu. Călăreţii nesăbuiţi au 
făcut greșeala asta și s-au rostogolit printre nori, în somn. 

Ea își mușcă buza. 

— Cât timp mai este până pleci? 

— O oră. 

O oră să se gândească... 

Nu îi spusese lui Chaol că în seara din urmă îi văzuse degetele 
de la picioare mișcându-se. Le văzuse îndoindu-se în somn. 

Plânsese, lacrimi tăcute de bucurie alunecându-i pe pernă. Nu 
îi spusese. lar când se treziseră... 

„Să avem o aventură, Nesryn Faliq”, îi promisese în Rifthold. 
Ea plânsese și atunci. 


Dar poate că... niciunul din ei nu văzuse calea care îi aștepta 
— răspântia. 

Nesryn vedea clar o cale. 

Onoarea și loialitatea erau încă intacte, chiar dacă asta îi 
sufoca pe amândoi, iar ea... nu voia să fie un premiu de 
consolare. Să fie compătimită sau să fie o distracţie. 

Dar această cale diferită, răspântia care apăruse și care se 
ramifica pe pajiști, jungle, râuri și munţi... Calea asta spre 
răspunsuri care i-ar fi putut ajuta, care nu ar fi putut însemna 
nimic, care ar fi putut schimba cursul acestui război — totul era 
purtat pe aripile aurii ale unui ruk... 

Ea urma să aibă o aventură, pentru sine. Doar de data asta. 
Avea să-și vadă patria, să o adulmece și să o soarbă, să o vadă 
de la înălțime, mișcându-se repede ca vântul. 

își datora măcar atât. Şi i-o datora și lui Chaol. 

Poate că ea și prinţul cu ochi negri aveau să găsească o urmă 
de salvare de Morath. Și poate că ar fi putut să se întoarcă cu o 
armată. 

Sartaq încă privea pregătirile de plecare, chipul lui fiind neutru 
când ultimul servitor făcu o plecăciune și dispăru. Su/de-u/ 
fusese prins chiar sub șa, la îndemână în caz că prinţul ar fi avut 
nevoie de obiect, părul roșcat de cal fluturând în vânt, spre sud. 

Spre acel tărâm distant și sălbatic al munţilor Tavan. 
Ademenitor, așa cum făceau toate steagurile-spirit, spre un 
orizont necunoscut, chemându-i să revendice orice îi aștepta 
acolo. 

Nesryn spuse încet: 

— Da. 

Prinţul clipi. 

— Te voi însoţi, îl lămuri ea. 

El schiță un zâmbet. 

— Bun. Sartaq făcu semn din cap spre bolta prin care servitorii 
dispăruseră în minaret. Totuși, să nu-ți iei multe lucruri — 
Kadara aproape și-a atins limita. 

Nesryn scutură din cap, observând arcul și tolba plină cu 
săgeți deja pe Kadara. 

— Nu am ce să iau cu mine. 

Sartaq o privi un moment lung. 

— Cu siguranţă ai vrea să-ţi iei „rămas-bun“... 


— Nu am nimic, repetă ea. 

Ochii lui licăriră auzind asta, dar ea adăugă: 

— Eu... voi lăsa un bilet. 

Prinţul dădu serios din cap. 

— Îţi pot da haine când sosim. Găsești hârtie și cerneală în 
dulapul de lângă perete. Lasă scrisoarea în cutia de lângă scări 
și unul dintre mesageri va veni să verifice la căderea nopţii. 

Mâinile îi tremurară ușor când se supuse. Nu de frică, ci... 
dintr-un sentiment de libertate. 

Scrise două bilete. Primul, pentru mătușa și unchiul ei, era plin 
de dragoste, avertismente și urări. Al doilea bilet... era scurt și 
la obiect: 

Am plecat cu Sartaq să văd rukhinii. Voi fi plecată trei 
săptămâni. 

Nu trebuie să-mi promiţi nimic. Și nici eu nu-ţi voi promite. 

Nesryn lăsă ambele bilete în cutia care, fără îndoială, era des 
verificată pentru mesajele din cuib, și se schimbă în hainele de 
piele pe care le lăsase de ultima dată când zburase. 

îl găsi pe Sartaq pe Kadara, așteptând-o. 

Prinţul întinse o mână cu bătături ca să o ajute să urce în șa. 

Ea nu ezită când îl luă de mână, degetele lui puternice 
înfășurându-se în jurul alor ei, și îl lăsă să o tragă în șa, în faţa 
lui. 

El îi fixă pe amândoi cu curele și catarame și verifică totul de 
trei ori. Dar o struni pe Kadara la ieșirea din minaret. 

Sartag îi șopti la ureche lui Nesryn: 

— Mă rugam Cerului Etern și tuturor celor treizeci și șase de 
zei să spui „da“. 

Ea zâmbi, chiar dacă el nu o vedea. 

— Şi eu, șopti Nesryn și se înălţară spre cer. 

CAPITOLUL 25 

Yrene și Chaol se grăbiră spre biblioteca din Torre imediat 
după prânz. Chaol urcă pe cal cu o oarecare ușurință, Shen 
bătându-l aprobator pe spate. O mică parte din Yrene își dorise 
să radieze de bucurie observându-l pe Chaol întâlnind privirea 
bărbatului și zâmbindu-i ferm în semn de mulţumire. 

lar când trecură prin acele ziduri albe, când masa complexului 
Torre se ridică deasupra lor și parfumul lămâilor și lavandei 
umplu nările lui Yrene... o parte din ea se relaxă în prezenţa lui. 


La fel cum o făcuse din prima clipă în care văzuse turnul 
ridicându-se deasupra orașului când nava ei se apropiase în 
sfârșit de țărm, ca și când ar fi fost un braţ alb aruncat spre cer, 
în semn de salut. 

Ca și când i-ar fi declarat: „Bine ai venit, fiică. Te-am 
așteptat”. 

Biblioteca din Torre era localizată la nivelurile inferioare, o 
mare parte din holuri având rampe destinate cărucioarelor cu 
roţi pe care le foloseau bibliotecarii ca să transporte cărţile și să 
le colecteze pe cele pe care ucenicele neglijente uitaseră să le 
returneze. 

Pe câteva trepte, Yrene fu nevoită să scrâșnească din dinţi și 
să-l ridice. 

El o urmări atent când o făcu, iar când ea îl întrebă de ce, 
Chaol spuse că era prima dată când îi atinsese scaunul. Când îl 
mișcase. 

Ea presupuse că așa era, dar îl avertizase să nu se 
obișnuiască cu asta, și îl lăsase să se împingă singur pe 
coridoarele puternic luminate din Torre. 

Câteva dintre fetele de la lecţia de autoapărare îi reperară și 
se opriră ca să se gudure pe lângă lordul care le cântă în strună 
cu un zâmbet ce le făcu să chicotească în timp ce ei se 
îndepărtară. Şi Yrene le zâmbi când plecară, scuturând din cap. 

Sau poate că buna dispoziţie se datora faptului că de la gleznă 
în jos piciorul lui își recăpăta simţurile și mișcarea. Ea îl forţase 
să suporte încă un rând de exerciţii înainte de a veni aici, 
întinzându-l pe covor în timp ce îl ajutase să își miște piciorul în 
cerc, întinzându-l, rotindu-L Toate erau concepute să îi stimuleze 
circulaţia în speranţa activării complete a picioarelor. 

Progresul o făcu pe Yrene să zâmbească în continuare, până 
ce ajunseră la biroul Noushei, unde bibliotecara își băga acum 
câteva cărți în sacul greu, strângându-și lucrurile. 

Yrene se uită la clopotul care fusese tras cu doar câteva seri în 
urmă. Chaol adusese o sabie și un pumnal, iar ea fusese 
fascinată cât el se echipase atât de eficient. Degetele lui 
fuseseră conduse doar de memoria mișcării. Și-l putea imagina 
făcând lucrul acesta în fiecare dimineaţă și seară în care își 
pusese și-și scosese centura săbiei. 


Yrene se aplecă peste birou și îi spuse Noushei, care îl măsura 
din priviri pe Chaol în timp ce și el o urmărea pe ea cu atenţie: 

— Aș vrea să văd unde ai găsit acele texte din Eyllwe. Și 
pergamentele. 

Sprâncenele albe ale Noushei se apropiară. 

— Voi avea probleme? 

Privirea îi alunecă spre sabia pe care Chaol și-o lăsase în 
poală, ca să nu zăngăne de scaun. 

— Nu dacă pot face eu ceva, spuse încet Yrene. 

în spatele lor, ghemuită pe un fotoliu din salonul mare din faţa 
șemineului aprins, moţăia o pisică Baast albă ca zăpada, dând 
din coada lungă ca un pendul care atârna peste marginea 
pernei, fără îndoială ascultând fiecare cuvânt — ca să raporteze 
totul surorilor ei, probabil. 

Nousha oftă brusc, așa cum Yrene o văzuse făcând de o sută 
de ori, dar le făcu semn din mână spre holul principal. În limba 
halha, ordonă unei bibliotecare din apropiere să-și vadă de 
treaba ei și le arătă calea. 

Când o urmară, pisica albă Baast deschise un ochi verde. 
Yrene avu grijă să facă respectuoasă o plecăciune. Pisica se 
întoarse, pur și simplu, la somn, satisfăcută. 

Câteva minute lungi, Yrene îl privi pe Chaol studiind lămpile 
colorate, zidurile calde din piatră și rafturile nesfârșite. 

— Este la fel de frumoasă ca biblioteca regală din Rifthold, 
observă el. 

— Aceea este atât de mare? 

— Da, dar asta ar putea fi mai mare. Cu siguranţă este mai 
veche. Privirea îi dansă odată cu umbrele — frânturi de amintiri 
despre care ea se întrebă dacă avea să le zărească la 
următoarea ședință de recuperare. 

întâlnirea de azi... O zdruncinase. . 

Dar sarea lacrimilor ei fusese purificatoare. Intr-un fel în care 
nu știuse că avea nevoie. 

Continuară să coboare mergând pe rampa principală care se 
șerpuia prin toate nivelurile. Trecură pe lângă bibliotecarele 
care puneau cărţi pe rafturi, ucenicele care învățau singure sau 
în grup în jurul meselor, vindecătoarele aplecate deasupra 
volumelor prăfuite în camere fără uși și pisica Baast care, 


ocazional, stătea întinsă pe rafturi, mergea prin umbre sau doar 
stătea la răspântii ca și când ar fi așteptat. 

Continuară să meargă. 

— De unde știai că sunt acolo? o întrebă Yrene pe Nousha, 
care era cu spatele. 

— Păstrăm bine arhiva, fu tot ce spuse bibliotecara-șefă. 

Chaol îi aruncă lui Yrene o privire care spunea: „Avem 
bibliotecari țâfnoși și în Rifthold”. 

Yrene își mușcă buza ca să nu zâmbească. Nousha putea 
adulmeca râsul și amuzamentul ca un copoi și putea să Îi 
reprime la fel de aprig. 

în cele din urmă, ajunseră pe un coridor întunecat care 
mirosea urât a piatră și praf. 

— Al doilea raft de jos. Să nu distrugi nimic, spuse Nousha în 
loc de explicaţie și rămas-bun, și plecă fără să privească înapoi. 

Chaol ridică uimit din sprâncene, iar Yrene își reprimă chicotul. 

Nu mai fu un efort când se apropiară de raftul pe care li-l 
arătase bibliotecara. Teancuri de pergamente erau ascunse în 
spatele cărților ale căror cotoare licăreau în limba eyllwe. 

Chaol fluieră încet printre dinţi. 

— De cât timp există Torre, mai exact? 

— De cincisprezece mii de ani. 

El înţepeni. 

— Şi biblioteca e tot atât de veche? 

Ea dădu din cap. 

— A fost construită în același timp, un dar al unei regine 
antice pentru vindecătoarea care a salvat viaţa copilului ei. Un 
loc în care vindecătoarele să studieze și să locuiască — aproape 
de palat — și să îi invite și pe alţii să studieze. 

— Așadar, precede khaganatul cu mult. 

— Khaganii sunt ultimii dintr-un șir lung de cuceritori de 
atunci. Cei mai binevoitori de la acea primă regină, asta e sigur. 
Nici măcar palatul ei nu s-a păstrat la fel de bine ca Torre. Locul 
în care stai acum... a fost construit peste ruinele castelului 
reginei. După ce cuceritorii care au venit cu o generaţie înaintea 
khaganatului l-au demolat. 

El se mustră, încet și creativ. 

— Vindecătoarele, spuse Yrene studiind rafturile, sunt foarte 
căutate, fie că ești actualul conducător sau cel invadator. Toate 


celelalte posturi... probabil sunt inutile. Dar un turn plin cu femei 
care îți pot împiedica moartea, chiar dacă viaţa atârnă de un 
fir... 

— E mai valoros decât aurul. 

— Te face să te întrebi de ce ultimul rege al Adarlanului... 

Aproape spuse „regele tău” dar cuvântul sună ciudat în 
mintea ei chiar și fără să-l rostească. „De ce a crezut că, pe 
continentul său, cele dintre noi care aveau darul acesta trebuiau 
distruse? De ce credea asta creatura?" 

Chaol nu îi întâlni privirea. Și nu de rușine. 

El știa ceva. Altceva. 

— Ce? întrebă ea. 

Chaol studie rafturile slab luminate, apoi ascultă dacă era 
cineva în preajmă. 

— El a fost... luat. Invadat. 

Fusese un șoc să-și dea seama cu a cui putere se luptase în 
rana lui — un șoc și totuși un strigăt de mobilizare pentru magia 
ei. Ca și când o ceaţă ar fi fost risipită și tot ce fusese lăsat 
dedesubt nu erau decât furia oarbă și tristețea ei, neșovăitoare 
când sărise asupra întunericului. Dar... regele fusese cu 
adevărat posedat. In tot acest timp. 

Chaol scoase o carte de pe raft și o răsfoi, fără să citească. Ea 
era destul de sigură că el nu știa să citească în limba eyllwe. 

— El știa ce i se întâmplă. Bărbatul din el a luptat cât de bine 
a putut. Ştia că specia lor... Valgii îi atacau pe oamenii dăruiți... 
ispititori. Purtătorii magiei. Ştia că specia lor voia să îi 
cucerească pe cei dăruiţi. Pentru puterile lor. 

Să îi posede, la fel cum făcuseră cu regele. Așa cum înfățișa 
ilustrația din Cântecul începutului. 

Lui Yrene i se agită stomacul. 

— Deci bărbatul dinăuntru și-a păstrat destul de mult timp 
controlul încât să dea ordinul ca purtătorii magiei să fie uciși. 
Executati, în loc să îi folosească împotriva lui. A noastră. 

Transformati în gazde pentru acei demoni și făcuţi arme. 

Yrene se rezemă de raftul din spatele lor, ducându-și o mână 
spre gât. Sângele îi pulsa cu putere sub degete. 

— A fost o alegere pentru care s-a urât pe sine însuși. Dara 
considerat că trebuia să ia decizia asta. Dar și o cale de a se 
asigura că cei de la putere nu puteau folosi magia. Sau de a-i 


găsi pe cei care o aveau. Nutară listele lor. Sau pe cei dornici să 
îi trădeze pentru bani — oamenii cărora le-a ordonat să îi 
vâneze. 

Dispariţia magiei nu fusese deloc naturală. 

— El — a găsit o cale să alunge...? 

Chaol dădu brusc din cap. 

— Este o poveste lungă, dar a oprit totul ca să-i împiedice pe 
cuceritori să ia gazdele pe care le voiau. Apoi i-a vânat pe restul 
ca să se asigure că numărul lor era și mai mic. 

Regele Adarlanului oprise magia, îi ucisese pe purtătorii ei, își 
trimisese armata să o execute pe mama ei și pe nenumărați 
alţii... nu doar din ură și ignoranță oarbă, ci dintr-un mod 
pervers de a le sa/va specia? 

Inima îi răsună prin corp. 

— Dar vindecătoarele... Noi nu avem nicio putere pe care să o 
folosim în luptă. Nimic în afară de ce vezi din partea mea. 

Chaol era complet nemișcat când o fixă cu privirea. 

— Cred că ai putea avea ceva ce ei își doresc foarte mult. 

Lui Yrene i se ridică părul de pe braţe. 

— Sau poate vor să te împiedice să afli prea multe despre 
asta. 

Ea înghiţi în sec, simțind sângele părăsindu-i faţa. 

— Ca... rana ta. 

El dădu din cap. 

Ea expiră tremurând, mergând spre raftul din faţa ei. Spre 
pergamente. 

El îi atinse degetele. 

— Nu voi permite să păţești nimic. 

Yrene simţi că o aștepta să îl contrazică, dar îl credea. 

— Şi ce ţi-am arătat mai devreme? spuse ea, înclinându-și 
capul spre pergamente. 

Semnele Wyrd, după cum le numise el. 

— Sunt o parte din același lucru. Un fel de putere diferită de 
cea de la începuturi. În afara magiei. 

— Ar trebui să ne grăbim, spuse ea, încă precaută faţă de 
urechile indiscrete. Sunt sigură că volumul care îmi trebuie 
pentru ciuperca piciorului tău este pe-aici pe undeva, și mi se 
face foame. 


Chaol îi aruncă o privire neîncrezătoare și, drept răspuns, ea îi 
oferi o privire încordată prin care se scuză. 

Dar râsul i se citi în privire când începu să-și tragă cărţile în 
poală. 

* 


Lui Nesryn, fața și urechile îi amorţiră de frig înainte de 
coborârea Kadarei pe un afloriment de pe un mic lanţ muntos, 
din piatră gri. Nici membrele nu îi erau mai bine, în ciuda 
hainelor de piele, și o dureau suficient încât să se crispeze când 
Sartaq o ajută să coboare. 

Prinţul se strâmbă. 

— Am uitat că nu ești obișnuită să călărești atât de mult timp. 
Nu rigiditatea o chinuise cu adevărat, ci vezica... 

Strângându-și puternic picioarele, Nesryn studie tabăra pe 
care rukul o considerase potrivită pentru stăpânul ei. Era 
protejată din trei părţi de bolovani și stâlpi din piatră gri, cu o 
streașină care o ferea de intemperii, dar fără posibilitatea de a 
se ascunde. Și să îl întrebe pe prinţ unde să-și facă nevoile... 

Sartag îi arătă un grup de bolovani. 

— Acolo ai intimitate, dacă ai nevoie. 

Roșind, Nesryn dădu din cap, fără să îi poată întâlni privirea 
când se grăbi spre locul pe care i-l arătase, strecurându-se între 
doi bolovani ca să găsească alt mic afloriment care se 
deschidea spre o prăpastie cu pietre și râuri la mare distanţă 
dedesubt. Alese un mic bolovan care era îndreptat împotriva 
vântului și își descheie pantalonii repede. 

Când ieși de acolo crispată încă, Sartaq mutase mare parte 
din bagajele de pe Kadara, dar îi lăsase șaua. Nesryn se apropie 
de pasărea măreaţă care o privi atentă, ridicând o mână spre 
prima cataramă... 

— Nu o face, spuse calm Sartaq din locul în care pusese 
ultimele bagaje sub streașină, sulde-ul fiind rezemat de zidul din 
spatele lor. Lăsăm șaua când călătorim. 

Nesryn își cobori mâna, studiind pasărea măreaţă. 

— De ce? 

Sartaq scoase doi saci de dormit și îi lipi de zidul stâncos, 
ocupând unul. 

— Dacă suntem prinși într-o ambuscadă, dacă este vreun 
pericol, trebuie să putem zbura repede. 


Nesryn studie lanţul montan care-i înconjura și cerul pătat cu 
roz și portocaliu în timp ce soarele apunea. Munţii Asirnil — un 
lanţ mic și singuratic, dacă își amintea corect harta. Incă 
departe spre nord de munţii Tavan ai rukhinilor. Nu trecuseră pe 
lângă niciun sat sau urmă de civilizație de mai mult de o oră și 
printre aceste piscuri goale puteau fi alunecări de teren, viituri... 
Presupuse că erau destule pericole. 

Presupuse că până aici puteau ajunge doar alte păsări ruk. 
Sau balaurii. 

Sartaq scoase conserve cu carne fiartă și fructe, împreună cu 
două mici bucăţi de pâine. 

— l-ai văzut... pe balaurii din Morath? 

întrebarea lui aproape fusese smulsă de șuieratul vântului de 
dincolo de zidul de pietre. Cum de știuse la ce se gândise ea, nu 
putea ști. 

Kadara se așeză în apropierea uneia dintre cele trei feţe, 
strângându-și aripile. Se mai opriseră o dată — ca să o lase pe 
Kadara să mănânce și ca ei să-și facă nevoile — și rukul să nu 
fie nevoit să-și caute cina în acești munţi golași. Cu burta încă 
plină, Kadara păru acum mulţumită să doarmă. 

— Da, recunoscu Nesryn, scoţându-și cureaua de piele de la 
baza părului scurt și își trecându-și degetele prin el. Părul i se 
încâlci în degetele încă îngheţate în timp ce îl aranjă, 
recunoscătoare că asta o împiedică să tremure amintindu-și de 
vrăjitoare și balaurii lor. 

Probabil Kadara e aproape jumătate cât un balaur. Probabil. 
Este mare sau mică pentru un ruk? 

— Credeam că ai auzit toate poveștile despre mine. 

Nesryn pufni, scuturându-și părul o ultimă dată când se 
apropie de sacul de dormit și mâncarea pe care el o scosese 
pentru ea. 

— Ştii că ţi se spune Prinţul înaripat? 

El schiță un zâmbet. 

— Da. 

— Îţi place titlul? 

Se așeză pe sacul de dormit, încrucișându-și picioarele sub ea. 

Sartaq îi dădu o conservă cu fructe, făcându-i semn să 
mănânce. Ea nu se deranjă să îl aștepte înainte să o facă, 
strugurii fiind reci mulțumită orelor petrecute în aerul îngheţat. 


— Dacă îmi place titlul? spuse el gânditor, rupând o bucată de 
pâine și dându-i-o. Ea o luă și dădu din cap în semn de 
mulţumire. Este ciudat, presupun. Să devii o poveste cât încă 
ești în viaţă. Aruncă o privire piezișă în timp ce mușcă din pâine. 
Și tu ești înconjurată de niște legende. Ei ce cred despre asta? 

— Lui Aelin cu siguranţă îi place. Ea nu mai întâlnise o altă 
persoană cu atât de multe nume și titluri și căreia să îi placă 
atât de mult să treacă de la unul la altul. Pe ceilalţi... nu cred că 
îi cunosc destul de bine încât să-mi dau cu părerea. Deși Aedion 
Ashryver... seamănă cu Aelin. Băgă altă boabă de strugure în 
gură, părul legănându-i-se când se aplecă înainte ca să mai ia 
câteva în palmă. Sunt veri, dar se poartă mai mult ca fraţii. 

El aruncă o privire gânditoare. 

— Lupul Nordului. 

— Ai auzit de el? 

Sartaq îi dădu cutia cu carne fiartă, lăsând-o să aleagă ce felii 
voia. 

— Ti-am spus, căpitane Faliq, spionii mei își fac bine treaba. 

O limită precaută — să-l împingă spre o posibilă alianţă era o 
limită care trebuia depășită cu precauţie. Să pară prea 
nerăbdătoare, să îi laude tovarășii prea mult nu ar fi fost o 
mișcare înțeleaptă, dar să nu facă nimic... Era împotriva naturii 
ei. Chiar și în calitate de străjer al orașului, ziua ei liberă o 
determina de obicei să caute ceva de făcut, fie că era o 
plimbare prin Rifthold sau să-și ajute tatăl și sora să 
pregătească bunătăţile din ziua următoare. 

„Căutătoarea vântului, o numise cândva mama ei. incapabilă 
să stai nemișcată, hoinărind întotdeauna unde te cheamă 
vântul. Unde te va chema să călătorești într-o zi, trandafirul 
meu?“ 

Cât de departe o chemase acum vântul! 

Nesryn spuse: 

— Atunci, sper că spionii tăi ţi-au spus că Legiunea lui Aedion 
este una pricepută. 

El dădu vag din cap, iar ea știu că Sartaq își dădea seama de 
toate planurile ei. 

Dar prinţul își termină bucata de pâine și întrebă: 

— Și ce povești se spun despre tine, Nesryn Faliq? 

Ea mestecă sărata carne de porc. 


— Nimeni nu are nicio poveste despre mine. 

Asta nu o deranja. Glorie, faimă... Preţuia mai mult alte 
lucruri, probabil. 

— Nici măcar povestea despre săgeata care a salvat viaţa 
metamorfului? Acea lovitură imposibilă, trasă de pe un 
acoperiș? 

își îndreptă privirea spre el. Sartag bău din apa lui cu o privire 
care spunea: „Ti-am zis că spionii mei sunt buni“. 

— Credeam că Arghun este cel care se ocupă cu informaţiile 
ascunse, spuse Nesryn cu precauţie. 

El îi dădu plosca în care avea apă. 

— Arghun este cel care se laudă cu asta. Nu prea aș spune că 
e o fire ascunsă. 

Nesryn bău câteva guri și ridică o sprânceană. 

— Dar tu ești? 

Sartaq chicoti. 

— Presupun că ai dreptate. 

Umbrele deveniră mai profunde, mai lungi, vântul înteţindu- 
se. Ea studie pietrele din jurul lor, bagajele. 

— Nu vei risca să faci un foc. 

El scutură din cap, părul negru legănându-se. 

— Ar fi un far. 

Se încruntă uitându-se la hainele ei de piele, la bagajele 
adunate în jurul lor. Am pături groase undeva pe acolo. 

Ei deveniră tăcuţi, mâncând în timp ce soarele dispăru și 
stelele începură să apară prin ultima panglică de albastru 
deschis. Luna apăru, scăldând tabăra cu destulă lumină ca ei să 
se vadă până terminară de mâncat, prinţul închizând conservele 
și punându-le din nou în bagaj. 

în partea cealaltă, Kadara începu să sforăie, un hârâit profund 
care vuia prin rocă. 

Sartaqg chicoti. 

— Scuze dacă te ţine trează. 

Nesryn scutură din cap. Să împartă tabăra cu un ruk, în munții 
peste câmpiile înverzite de dedesubt, cu Prinţul înaripat lângă 
ea... Nu, familia ei nu ar fi crezut-o. 

Urmăriră stelele în tăcere, fără ca vreunul din ei să-și 
dorească să doarmă. Una câte una, restul stelelor răsăriră mai 
strălucitoare și mai clare decât le văzuse de la acele săptămâni 


petrecute pe nava cu care venise aici. Alte stele, își dădu ea 
seama, tresărind, decât cele din nord. 

Diferite, și totuși aceste stele arseseră nenumărate secole 
deasupra strămoșilor ei, deasupra tatălui ei. Fusese ciudat 
pentru el să le lase în urmă? îi lipsiseră? Niciodată nu vorbise 
despre ele, despre cum era să se mute pe un tărâm cu stele 
străine — dacă se simţise rătăcit noaptea. 

— Săgeata lui Neith, spuse Sartaq după minute nenumărate, 
rezemându-se de piatră. 

Nesryn își mută privirea de la stele ca să îi vadă chipul 
conturat de lumina lunii, argintiul dansând pe părul lui ca onixul. 

El își rezemă antebraţele de genunchi. 

— Așa te-au numit spionii mei, așa te-am numit eu până când 
ai sosit. Săgeata lui Neith. Zeița trasului cu arcul și a vânătorii, 
provenită din regatul antic nisipos din vest, acum inclusă în 
panteonul vast al khaganatului. Un colţ al gurii lui se ridică. Deci 
nu fi surprinsă dacă acum o poveste sau două despre tine ajung 
deja în cealaltă parte a lumii. 

Nesryn îl observă un moment lung, șuieratul vântului montan 
amestecându-se cu sforăitul Kadarei. Intotdeauna excelase la 
trasul cu arcul, se mândrise de ţinta ei de neegalat, dar nu 
învățase asta pentru că râvnea la celebritate. O făcuse pentru 
că îi plăcea, pentru că îi dădea o direcţie să ţintească spre ceva. 
Și totuși... 

Sartaq termină mâncarea și verifică repede dacă tabăra era în 
siguranţă înainte să se îndrepte și el spre bolovani. 

Doar cu stelele străine ca martori, Nesryn zâmbi. 

CAPITOLUL 26 

Chaol luă cina în bucătăria din Torre, unde o femeie slabă 
căreia i se spunea, simplu, bucătăreasă îl îndopă cu pește prăjit 
în tigaie, pâine crocantă, roșii prăjite cu brânză slabă și tarhon, 
iar apoi reuși să-l convingă să mănânce o plăcintă ușoară plină 
de miere și crustă de fistic. 

Yrene stătuse lângă Chaol, ascunzându-și zâmbetele când 
bucătăreasa continuă să-i pună tot mai multă mâncare pe 
farfurie, până ce el o imploră să înceteze. 

Avea stomacul destul de plin încât ideea de a se mișca să i se 
pară o sarcină monumentală, și până și Yrene o rugă pe 
bucătăreasă să aibă milă de ei. 


Femeia se domoli, deși își îndreptă acea concentrare asupra 
lucrătorilor din bucătăria ei — conducând servirea cinei în sala 
de la nivelul superior cu autoritatea unui general pe care Chaol 
se trezi studiindu-l. 

El și Yrene rămaseră într-o tăcere prietenoasă, privind haosul 
desfășurându-se în jurul lor, deși soarele apusese de mult prin 
ferestrele late, dincolo de bucătărie. 

Chaol menţionase pe jumătate înșeuarea calului său când 
Yrene și bucătăreasa îi spuseseră că urma să-și petreacă 
noaptea acolo și să nu se deranjeze să le contrazică. 

Așadar, se supuse. Trimise un bilet la palat printr-o 
vindecătoare care mergea acolo ca să viziteze un pacient în 
casa servitorilor, spunându-i lui Nesryn unde era și să nu îl 
aștepte. 

lar când el și Yrene reușiră, în sfârșit, să își liniștească 
stomacurile prea pline, o urmă spre o cameră din complex. 
Torre era în mare parte format din scări, îi spuse ea fără nicio 
urmă de compasiune, și oricum nu existau camere pentru 
oaspeţi. Dar complexul alăturat al vindecătoarelor — arătase 
spre o clădire pe lângă care trecuseră, formată din unghiuri și 
pătrate, în vreme ce complexul Torre era rotund — avusese 
întotdeauna câteva camere la parter disponibile pentru noapte, 
majoritatea pentru cei apropiaţi pacienţilor. 

Yrene deschise ușa unei camere dinspre grădina din curte, 
spațiul fiind mic, dar curat, pereţii albi fiind îmbietori și calzi. Un 
pat îngust era lipit de un perete, un scaun și o masă mică se 
aflau în faţa ferestrei. Suficient spaţiu în care să se miște. 

— Mai arată-mi o dată, spuse Yrene uitându-se la picioarele 
lui. 

Chaol își ridică piciorul cu mâinile, întinzându-l. Apoi își roti 
gleznele, oftând puţin din cauza greutăţii considerabile a 
picioarelor lui. 

Ea îi scoase cizmele și ciorapii când îngenunche în faţa lui. 

— Bun. Trebuie să continuăm. 

El se uită la sacul plin de cărţi și pergamente pe care le luase 
ea din bibliotecă, lăsat lângă ușă. Nu știa ce naiba scria acolo, 
dar luaseră cât de multe posibil. Dacă cine fusese în acea 
bibliotecă furase câteva și, poate, nu avusese șansa să se 


întoarcă pentru mai multe... Nu voiau să riște ca acea creatură 
să revină, eventual, și să ia și restul. 

Yrene crezuse că pergamentele pe care le ascunsese în 
camera lui aveau opt sute de ani. Dar ascunse atât de adânc în 
bibliotecă, având în vedere vârsta complexului Torre... 

El nu îi spusese că puteau fi mult mai vechi. Pline de informaţii 
care, probabil, nu ar fi supravieţuit în teritoriile lor. 

— Îţi pot găsi niște haine, spuse Yrene studiind camera mică. 

— Mă voi descurca cu ce am. Eu dorm... dezbrăcat, adăugă 
Chaol uitându-se la ea. 

— Ah. 

Tăcerea se lăsă când își aminti, fără îndoială, cum îl găsise în 
acea dimineaţă. 

Acea dimineaţă. Chiar se întâmplase doar în urmă cu câteva 
ore? în mod sigur era foarte obosită. 

Yrene arătă spre lumânarea care ardea pe masă. 

— Îţi trebuie mai multă lumină? 

— Este suficientă, spuse el, colțurile gurii lui ridicându-se. 

Ea arătă spre oala de porțelan din colţ. 

— Atunci, cel puţin lasă-mă să-ţi aduc... 

— Mă descurc și cu aia. Totul depinde de ţintă. 

Obrajii ei se îmbujorară. 

— Corect. Ea își mușcă buza de jos. Ei bine... noapte bună! 

Ar fi putut jura că ea zăbovea, iar el ar fi lăsat-o, doar că... 

— Este târziu, îi spuse el. Ar trebui să mergi în camera ta cât 
încă mai sunt oameni în preajmă. 

Pentru că de vreme ce Nesryn nu găsise nicio urmă de valg în 
Antica și trecuseră câteva zile de la atacul din biblioteca Torre, 
nu voia să-și asume niciun risc. 

— Da, spuse Yrene, punând o mână pe pragul ușii și 
întinzându-se spre mâner ca să închidă ușa în urma ei. 

— Yrene. 

Ea se opri, înclinându-și capul. 

Chaol se uită în ochii ei, un mic zâmbet strâmbându-i gura. 

— Mulţumesc. Pentru tot. 

Tânăra doar dădu din cap și ieși, închizând ușa în urma ei. Dar 


când făcu asta, el zări un licăr de lumină care dansa în ochii ei. 
* 


în dimineaţa următoare, o femeie cu chip serios, pe nume 
Eretia, apăru la ușa lui ca să îl informeze că Yrene avea o 
întâlnire cu Hafiza și că urma să-l întâlnească la palat, până la 
prânz. 

Așadar, Yrene îi ceruse Eretiei să îl escorteze înapoi la palat — 
o sarcină de care Chaol putea doar să se întrebe de ce i-ar fi 
dat-o unei bătrâne care bătea din picior când el își aduna 
armele, sacul greu cu cărți și țâțâia la orice întârziere minoră. 

Dar călătoria pe străzile abrupte cu Eretia nu fu îngrozitoare; 
femeia era o călăreaţă surprinzător de pricepută, care nu 
accepta nicio prostie din partea calului ei. Totuși, nu fu dispusă 
să facă niciun schimb de amabilităţi și mormăi doar un rămas- 
bun înainte să îl lase în curtea palatului. 

Străjerii abia schimbau tura, cei din rondul de dimineaţă 
zăbovind ca să discute între ei. El îi recunoștea pe suficienţi 
până acum ca să fie salutat și să reușească să le răspundă când 
scaunul lui fu adus de un servitor de la grajduri. 

își luă imediat piciorul de pe scară și se pregăti pentru 
procesul încă descurajant al descălecării când se auziră pași 
ușori alergând spre el. Se uită și îl văzu pe Shen apropiindu-se, 
cu o mână pe antebraț... 

Chaol clipi. Şi înainte ca Shen să se oprească în faţa lui, 
străjerul își trăsese înapoi mănușa pe mână. 

Sau ce presupuse Chaol că era mâna lui. Pentru că din ce 
zărise sub mănușă și mâneca uniformei lui Shen, continuând 
până la cot... Era o operă de artă — antebraţul din metal și 
mâna. 

Și doar acum că se uită suficient de mult timp încât să 
observe ceva... putu într-adevăr să vadă liniile ridicate de pe 
bicepsul lui Shen, în locul în care braţul de metal era prins de 
restul corpului. 

Shen îi observă privirea. O observă tocmai când Chaol ezită 
uitându-se la braţul și la umărul oferit de Shen ca să-l ajute să 
descalece. 

Străjerul îi spuse în limba lui Chaol: 

— Te-am ajutat destul de bine înainte să știi, lord Westfall. 

Ceva asemănător rușinii, poate mai profund, îl străbătu. 


Chaol se forță să-și sprijine o mână pe umărul bărbatului — 
același umăr cu braţul de metal. Simţi forţa lui Shen când îl 
ajută să coboare pe scaunul care îl aștepta. 

lar când Chaol se așeză, fixând străjerul cu privirea în timp ce 
servitorul de la grajd îi luă calul, Shen îi explică: 

— L-am pierdut în urmă cu un an și jumătate. S-a atentat la 
viaţa prinţului Arghun când a vizitat casa unui vizir. A fost o 
bandă rebelă a unui regat nemulţumit. L-am pierdut în timpul 
luptei. Yrene a lucrat cu mine când m-am întors — a fost una 
dintre primele ei vindecări importante. A reușit să repare cât de 
mult a putut de aici în sus. El arătă spre locul de sub cot, apoi în 
sus până la umăr. 

Chaol studie mâna care era atât de naturală în mănușă încât 
nu putea vedea diferenţa între ea și una adevărată, în afară de 
faptul că nu se mișca deloc. 

— Vindecătoarele pot face multe minuni, spuse Shen, dar să 
crească membre din neant... Râse încet. Asta le depășește 
priceperea — chiar și pe a uneia ca Yrene. 

Chaol nu știa ce să spună. Scuzele păreau nepotrivite, dar... 

Shen îi zâmbi fără urmă de milă. 

— Mi-a luat mult timp să ajung aici, spuse el, puţin prea încet. 

Chaol știa că nu se referea la folosirea cu îndemânare a 
braţului artificial. 

— Dar să știi că nu am reușit de unul singur, adăugă Shen. 

Oferta nerostită străluci în ochii căprui ai străjerului. Era intact 
acest bărbat din faţa lui. Nu era mai prejos din cauza rănii lui, 
căci găsise o nouă cale de a se descurca în lume. 

ȘI... Shen rămăsese străjer. Unul dintre străjerii de elită ai 
palatului. Nu din mila altora, ci prin meritul și voinţa lui. 

Chaol tot nu găsea cuvintele potrivite ca să exprime ce 
simţea. 

Shen dădu din cap ca și când ar fi înţeles. 

Era un drum lung până la apartamentul lui. Chaol nu observă 
chipurile pe lângă care trecu, sunetele, mirosurile și adierile de 
vânt de pe holuri. 

Se întoarse în camera lui ca să găsească biletul lui pentru 
Nesryn stând pe masa din hol. Necitit. 

Faptul fu suficient să-i alunge orice gând. 


Inima îi bătu cu putere, iar degetele îi tremurară când ridică 
scrisoarea necitită și nevăzută. 

Dar apoi zări scrisoarea de sub ea. Numele lui scris cu mâna 
ei. 

O deschise, citind câteva rânduri. 

Le citi de două ori. De trei ori. 

O lăsă pe masă și se uită la ușa deschisă a dormitorului ei. La 
liniștea care plutea de acolo. 

Era un ticălos. 

O târâse aici. Aproape o ucisese în Rifthold de atât de multe 
ori, presupusese atât de multe despre ei, și totuși... 

Nu își permise să-și termine gândul. Ar fi trebuit să fie mai 
bun. Să o fi tratat mai bine. Nu era de mirare că plecase spre 
cuiburile de păsări ruk, ca să îl ajute pe Sartaq să găsească 
orice fel de informaţie despre istoria valgilor din tărâmul acesta 
— sau din al lor. 

Rahat. Rahat. 

Poate că nu îi cerea nicio promisiune, dar el... și le respecta pe 
ale lui. 

lar el lăsase acest lucru dintre ei să continue, o folosise ca pe 
o cârjă... 

Chaol expiră, mototolind scrisoarea lui Nesryn și pe a lui în 
pumn. 

* 

Poate că nu dormise bine în camera mică din complexul 
vindecătoarelor, obișnuit cu camera mult mai mare și mai 
elegantă de la palat, își spusese Yrene în acea după-amiază. 
Asta ar fi fost explicaţia pentru cuvintele lui puţine și pentru că 
nu zâmbise. g 

Ea îi zâmbi când intră în apartamentul lui după prânz. li 
spusese Hafizei despre progresul lui. Marea Vindecătoare fusese 
într-adevăr mulțumită. Ba chiar o sărutase pe Yrene pe frunte 
înainte de a pleca. Practic, ţopăi voioasă până la palat. 

Până ce intră și îl găsi tăcut. 

— Te simţi bine? întrebă Yrene cu nonșalanţă când ascunse 
cărţile pe care le adusese cu el în acea dimineaţă. 

— Da. 

Se rezemă de birou ca să studieze locul în care stătea Chaol 
pe canapeaua aurie. 


— Nu ai exersat de câteva zile. Își înclină capul. Mă refer la 
restul corpului. Ar trebui să o facem acum. 

Pentru oameni obișnuiți cu activitatea fizică zilnică, a continua 
atât de mult timp fără să exerseze putea să semene cu 
întreruperea consumului unui drog. Puteau fi dezorientaţi, 
neliniștiți. El își continuase exerciţiile pentru picioare, dar 
restul... poate că asta îl preocupa. 

— Bine. 

Ochii lui erau sticloși, distanţi. 

— Aici sau într-una dintre sălile de antrenament ale străjerilor? 

Ea se pregăti de refuz. 

Dar Chaol spuse cu hotărâre: 

— Aici este bine. 

Ea încercă din nou. 

— Poate că a fi în preajma unor străjeri ar fi benefic pentru... 

— Aici este bine. 

Apoi el se deplasă pe podea, îndepărtându-se de pe canapea 
și masa joasă spre spaţiul deschis al covorului. 

— Trebuie să-mi sprijini picioarele. 

Yrene își reprimă enervarea la auzul acelui ton, la refuzul 
direct, dar tot spuse când îngenunche în faţa lui: 

— Chiar te-ai întors în locul acela? 

El îi ignoră întrebarea și începu o serie de răsuciri în sus, 
corpul lui puternic ridicându-se, apoi coborând. Unu, doi, trei... 
Ea pierdu șirul pe la șaizeci. 

Chaol nu îi întâlni privirea de fiecare dată când se ridică 
deasupra genunchilor îndoiţi. 

Era natural ca vindecarea emoţională să fie la fel de dificilă 
precum cea fizică. Pentru că urmau zile grele — chiar 
săptămâni. Dar el zâmbise când ea îl părăsise în seara 
precedentă și... 

— Spune-mi ce s-a întâmplat. Ceva s-a întâmplat azi. 

Tonul ei poate că nu era pe cât de blând ar fi trebuit să fie cel 
al unei vindecătoare. 

— Nu s-a întâmplat nimic. 

Cuvintele fură o șuierare în timp ce el continuă să se miște, 
transpiraţia alunecându-i pe gât și în cămașa albă de dedesubt. 

Yrene își încleștă maxilarul, numărând tăcută în minte. Nu le- 
ar fi folosit la nimic să se certe. 


Chaol se întoarse în cele din urmă pe burtă și începu alt set de 
mișcări pentru care avea nevoie ca ea să îi ţină picioarele pe 
loc, încât să nu alunece. 

în sus și în jos, în sus și în jos. Mușchii netezi ai spatelui și 
braţelor se încordară și se unduiră. 

Făcu alte șase exerciţii, apoi reluă tot setul. 

Yrene îl sprijini și îl ţinu, privind tăcută și nervoasă. 

„Lasă-l să aibă spaţiul lui. Lasă-l să se gândească, dacă asta 
vrea. La naiba cu ce vrea el.“ 

Chaol termină un set, respirând sacadat, pieptul ridicându-i-se 
când se uită la tavan. 

Ceva tăios și incitant îi licări pe chip, ca un răspuns tăcut la 
ceva. Se ridică și începu următorul set... 

— Este suficient. 

Ochii îi licăriră, întâlnindu-i, în sfârșit, pe ai ei. 

Yrene nu se deranjă să pară plăcută sau înţelegătoare. 

— Te vei răni. 

El se încruntă spre locul în care ea îi stabilizase genunchii 
îndoiţi și se ridică din nou. 

— Îmi cunosc limitele. 

— Şi eu, izbucni ea, făcând semn din cap spre picioarele lui. 
Ţi-ai putea răni spatele dacă vei continua. 

El își dezgoli dinţii — destul de nervos încât ea să își ia mâinile 
de pe picioarele lui. Își întinse braţele ca să se sprijine când 
alunecă înapoi, dar ea se grăbi, apucându-l de umeri ca să nu se 
lovească de pământ. 

Cămașa lui udă de transpiraţie îi umezi degetele, respiraţia lui 
zgâriindu-i urechea când ea se asigură că el nu era pe cale să 
cadă. 

— Am înţeles, îi mormăi el la ureche. 

— lartă-mă dacă nu te cred pe cuvânt, spuse ea, evaluând 
dacă se putea sprijini singur înainte să se retragă și să se așeze 
la câţiva metri, pe covor. 

în liniște, se încruntară unul la celălalt. 

— Să îţi exersezi corpul este important, spuse Yrene, dar îţi 
vei face mai mult rău decât bine dacă te forțezi prea mult. 

— Sunt bine. 

— Crezi că nu știu ce faci? 


Chipul lui Chaol era o mască dură, transpiraţia alunecându-i 
pe tâmplă. 

— Acesta era sanctuarul tău, spuse ea, gesticulând spre 
corpul lui lucrat și transpirat. Când lucrurile deveneau dificile, 
când mergeau prost, când erai supărat, furios sau trist, te puteai 
pierde în antrenament. Să transpiri până ce transpiraţia își 
făceau ochii să usture, să te antrenezi până ce mușchii 
tremurau și te implorau să te oprești. lar acum nu poţi — nu la 
fel ca altădată. 

Furia îi clocoti pe chip auzind asta. 

Ea își păstră chipul calm și dur când întrebă: 

— Cum te face asta să te simţi? 

EI își umflă nările. 

— Să nu crezi că mă poţi provoca să vorbesc. 

— Cum te face să te simţi, /ord Westfall? 

— Ştii cum este, Yrene. 

— Spune-mi. 

Când el refuză să răspundă, își spuse în sinea ei: 

„Ei bine, de vreme ce pari hotărât să faci o serie completă de 
exerciţii, aș putea foarte bine să lucrez puţin la picioarele tale.” 

Privirea lui era arzătoare. Ea se întrebă dacă el putea simţi 
presiunea care apăsa acum pe pieptul ei, golul care i se 
deschise în stomac atunci când el rămase tăcut. 

Dar Yrene se ridică în genunchi și îi cobori corpul, începând 
seriile de exerciţii concepute să declanșeze căile dintre minte și 
coloană. Rotaţiile gleznei și ale piciorului le putea face singur, 
deși scrâșni din dinţi după al zecelea set. 

Dar Yrene îl forță să le facă. Îi ignoră furia, continuând să 
afișeze un zâmbet fals în timp ce îi mișcă picioarele. 

Doar când ea se întinse spre coapse, Chaol o opri cu o mână 
pe braţ. 

El îi întâlni privirea — apoi și-o mută, cu maxilarul încordat 
când spuse: 

— Sunt obosit. Este târziu. Să ne întâlnim mâine dimineaţă. 

— Nu mă deranjează să încep acum vindecarea. Poate 
împreună cu exerciţiile, acele căi distruse s-ar putea activa mai 
mult decât de obicei. 

— Vreau să mă odihnesc. 


Era o minciună. În ciuda exerciţiilor, avea culoare în obraji, iar 
ochii îi erau încă strălucitori de furie. 

Ea îi cântări expresia, cererea. 

— Nu pari deloc genul care vrea să se odihnească. 

El strânse din buze. 

— leși afară. 

Yrene pufni la acel ordin. 

— Poate că dai ordine bărbaţilor și servitorilor, lord Westfall, 
dar eu nu mă supun ţie. Totuși, se ridică în picioare, săturându- 
se de atitudinea lui. Punându-și mâinile în șolduri, se uită la locul 
în care el rămăsese întins pe covor. Le voi spune să-ţi aducă 
mâncare. Lucruri care să te ajute să îţi mărești mușchii. 

— Ştiu ce să mănânc. 

Bineînţeles că știa. Își lucra acel corp minunat deja de câţiva 
ani. Dar ea doar își atinse ușor fustele rochiei. 

— Da, dar eu chiar am studiat subiectul. 

Chaol se enervă, dar nu spuse nimic și-și întoarse privirea la 
spiralele și florile tesute pe covor. 

Yrene îi zâmbi din nou dulce. 

— Ne vedem mâine dimineaţă, lord... 

— Nu îmi spune așa. 

Ea ridică din umeri. 

— Cred că-ţi voi spune cum vreau. 

își ridică brusc capul, alb la faţă. Ea se pregăti pentru un atac 
verbal, dar el păru să se controleze, umerii încordându-se când 
repetă: 

— leși afară. 

îi arătă ușa cu un braţ lung în timp ce spuse asta. 

— Ar trebui să-ţi lovesc cu piciorul degetele nenorocite cu care 
arăţi, izbucni Yrene, mergând spre ușă. Dar o mână ruptă te-ar 
face doar să rămâi mai mult aici. 

Chaol își dezgoli din nou dinţii, furia emanând acum din el în 
valuri, acea cicatrice de pe obrazul lui contrastând cu pielea 
roșie. 

— lesi afară. 

Yrene îi aruncă încă un zâmbet dulce și închise ușa în urma ei. 

Merse repede prin palat, cu pumnii strânși pe lângă corp, 
controlându-și furia. 


Pacienţii aveau zile proaste. Erau îndreptăţiți să le aibă. Era 
natural și făcea parte din proces. 

Dar... ei doi trecuseră prin atât de multe! El începuse să îi 
spună unele lucruri, iar ea ĵi zisese lucruri pe care foarte puţini 
le cunoșteau și se simţise bine cu o zi în urmă... 

Se gândi la toate cuvintele spuse cu o seară înainte. Poate că 
fusese furios din cauza a ceva ce spusese Eretia pe drumul de 
întoarcere spre palat. Femeia nu era cunoscută pentru bunele ei 
maniere. Yrene era sincer surprinsă că femeia tolera pe cineva, 
ca să nu mai vorbim de faptul că-i ajuta pe oameni. Poate îl 
supărase sau insultase. 

Sau poate că devenise dependent de prezenţa constantă a lui 
Yrene, iar întreruperea acelei rutine îl dezorientase. Ea auzise de 
pacienţi și vindecătoarele lor în astfel de situaţii. 

Dar el nu arătase nicio urmă de dependenţă. Nu, era chiar 
opusul, afișând o tendinţă de independenţă și mândrie care îl 
rănea pe atât de mult cât îl ajuta. 

Respirând sacadat, enervată de comportamentul lui, Yrene o 
căută pe Hasar. 

Prinţesa tocmai venea de la lecţiile de spadă. Renia era în 
oraș la cumpărături, spuse Hasar când își trecu braţul transpirat 
pe sub cel al lui Yrene și o conduse spre camera ei. 

— Toată lumea este foarte ocupată azi, mormăi Hasar, 
aruncându-și o șuviţă transpirată peste umăr. Chiar și Kashin 
este plecat cu tatăl meu la o întâlnire privind armatele. 

— Au vreun motiv? 

O întrebare precaută. 

Hasar ridică din umeri. 

— Nu mi-a spus. Deși a avut probabil tendinţa să o facă, de 
vreme ce Sartaq ne-a făcut pe toţi de râs zburând spre cuibul lui 
din munţi pentru câteva săptămâni. 

— A plecat? 

— Şi a luat-o și pe căpitanul Faliq cu el. Ea zâmbi strâmb. Sunt 
surprinsă că nu îl consolezi pe lordul Westfall. 

Oh. Oh. 

— Când au plecat? 

— leri după-amiază. Se pare că ea nu a spus nimic despre 
asta. Nu și-a luat lucrurile. A lăsat doar un bilet și a dispărut 


spre apus cu el. Nu credeam că Sartaq e în stare să fie atât de 
fermecător. 

Yrene nu zâmbi. Parie că lordul Chaol se întorsese în 
dimineaţa asta și găsise biletul. Așa aflase că Nesryn plecase. 

— Cum ai aflat că a lăsat un bilet? 

— O, mesagerul le-a spus tuturor. Nu știa ce scria, doar că e 
un bilet cu numele lordului Westfall lăsat la cuib. Împreună cu 
unul adresat familiei ei din oraș. Singurele ei rude aici. 

Yrene își notă în minte să nu mai trimită vreodată 
corespondenţa la palat. Cel puţin nu scrisorile importante. 

Nu era de mirare că fusese neliniștit și nervos, dacă Nesryn 
dispăruse așa. 

— Suspectezi o înșelăciune? 

— Din partea lui Sartaq? 

Hasar chicoti. Întrebarea era un răspuns suficient. 

Ajunseră la ușile prinţesei, servitorii deschizându-le tăcuţi și 
intrând ca niște umbre încarnate. 

Dar Yrene se opri în pragul ușii, împingându-se în călcâie când 
Hasar încercă să o conducă înăuntru. 

— Am uitat să-i dau ceaiul, minţi ea, retrăgându-și braţul din 
cel al lui Hasar. 

Prinţesa îi zâmbi cu subînţeles. 

— Dacă afli ceva interesant, știi unde mă găsești. 

Yrene dădu din cap și plecă. 

Nu merse în camera lui. Se îndoia că starea de spirit a lui 
Chaol se îmbunătăţise în cele zece minute de când plecase 
grăbită pe holurile palatului. lar dacă l-ar fi văzut, știa că nu s-ar 
fi putut abţine să nu întrebe de Nesryn. Să insiste până ce el și- 
ar fi pierdut controlul. Și nu putea ști unde i-ar fi dus asta. Poate 
într-un loc în care niciunul din ei nu era pregătit să fie. 

Dar ea avea un dar. Și un vuiet îi agita acum sângele din 
cauza lui. 

Nu putea sta liniștită. Nu voia să se întoarcă în Torre ca să 
citească sau să îi ajute pe ceilalţi cu munca lor. 

Părăsi palatul și merse pe străzile prăfuite din Antica. 

Ea cunoștea drumul. Mahalalele nu se mutau, doar creșteau 
sau se micșorau, în funcţie de conducător. 

în soarele strălucitor nu avea de ce să se teamă. Ei nu erau 
oameni răi. Doar săraci — unii disperaţi. Mulţi uitaţi și abătuţi. 


Așadar, făcu așa cum făcuse întotdeauna, chiar și în Innish. 

Urmă sunetul tusei. 

CAPITOLUL 27 

Yrene vindecă șase oameni până ce apuse soarele și doar apoi 
plecă din mahala. 

O femeie avea o umflătură la plămâni care ar fi ucis-o. Fusese 
prea ocupată cu munca pentru a se întâlni cu o vindecătoare 
sau cu un tămăduitor. Trei copii aveau febră într-o casă prea 
înghesuită, mama lor plângând panicată, iar apoi vărsând 
lacrimi de recunoștință când magia lui Yrene alină, vindecă și 
purifică. Un bărbat își fracturase piciorul săptămâna precedentă 
și vizitase un vindecător jalnic din mahala pentru că nu își 
permitea o trăsură care să-l ducă în Torre. lar al șaselea... 

Fata nu avea mai mult de șaisprezece ani. Yrene îi observase 
prima dată ochiul vânăt. Apoi buza tăiată. 

Magia ei tremurase împreună cu genunchii, dar o condusese 
într-un prag de ușă și îi vindecase ochiul, buza și coastele 
fisurate. Îi vindecase vânătăile mari în formă de palmă de pe 
antebrațţ. 

Nu-i pusese întrebări. Citise oricum toate răspunsurile în ochii 
temători ai fetei. O văzuse întrebându-se dacă avea să îndure 
răni mai grave când s-ar fi întors acasă, vindecată. 

Așa că Yrene lăsase culoarea. Lăsase aparenţa vânătăii, dar 
vindecase tot dedesubt. Rămăsese doar un strat superior de 
piele, poate puţin mai sensibil, ca să ascundă vânătaia 
vindecată. 

Nu încercase să îi spună să plece. Fie că era familia ei, un iubit 
sau cu totul altceva, Yrene știa că nimeni în afară de fată nu 
putea să decidă dacă era bine pentru ea să plece. Nu făcuse 
decât să o informeze că dacă ar fi avut vreodată nevoie, ușa 
complexului Torre avea să fie întotdeauna deschisă. Fără 
întrebări. Fără plată. lar vindecătoarele s-ar fi asigurat că nimeni 
nu ar fi putut să o ia de acolo împotriva voinţei sale. 

în semn de mulţumire, fata îi sărutase mâna și se grăbise 
acasă la lăsarea serii. 

Și Yrene se grăbise, urmărind stâlpul strălucitor din Torre, 
farul ei spre casă. 

Stomacul îi chiorăia, capul zvăâcnindu-i de oboseală și foame. 

Epuizată. Era bine să fie epuizată. Să ajute. 


Și totuși... Energia agitată încă vibra. Încă insista. Mai mult. 
Mai mult. Mai mult. 

Ea știa de ce. Ştia ce rămăsese nerezolvat. Ce o enerva încă. 

Așadar, schimbă direcția, îndreptându-se spre palatul 
strălucitor. 

Se opri la taraba preferată cu mâncare, luând o porţie de miel 
prăjit lent pe care îl devoră în câteva minute. Rar se întâmpla să 
mănânce în afara palatului sau în afara locului ei din Torre, din 
cauza programului încărcat, dar când o făcea... Yrene își frecă 
stomacul satisfăcută când se îndreptă spre palat. Dar apoi zări 
un magazin deschis, cu kahve, și reuși să găsească loc în 
stomac pentru o ceașcă. Și o prăjitură scăldată în miere. 

Era o pierde-vară. Neliniștită, furioasă și proastă. 

Dezgustată de sine, urcă, în sfârșit, spre palat. Cu soarele verii 
apunând atât de târziu, era trecut bine de ora unsprezece când 
merse pe holurile întunecate. 

Poate că el dormea. Nu știa de ce se deranjase să vină. Ar fi 
putut aștepta până a doua zi ca să îl certe. 

El foarte probabil dormea. 

Spera să doarmă. Probabil că ar fi fost mai bine dacă 
vindecătoarea lui nu ar fi dat buzna în cameră ca să îl trezească. 
Cu siguranţă nu era un comportament aprobat de Torre. De 
Hafiza. 

Și totuși continuă să meargă, mărind pasul, călcând aproape 
apăsat pe podeaua de marmură. Dacă el voia să regreseze, era 
în regulă. Dar ea nu trebuia să îl lase să o facă — nu fără să 
încerce să îl ajute. 

Yrene se grăbi pe un coridor lung și slab luminat. Nu era o 
lașă; nu avea de gând să evite cearta asta. Ea o părăsise pe 
acea fată de pe aleea din Innish. lar dacă el avea pornirea să se 
supere din cauza lui Nesryn, atunci era îndreptăţit să o facă. Dar 
să le anuleze ședința din cauza asta... 

Era inacceptabil. 

Voia să i-o spună categoric și să plece. Raţional. Calm. 

Yrene se încruntă cu fiecare pas, mormăind printre dinţi 
cuvântul „Inacceptabil-!. 

îl lăsase să o dea afară. 

Asta era și mai inacceptabil. 

„Proasto”, mormăi ea. 


Destul de tare încât aproape că nu auzi sunetul pașilor — 
scârțâitul încălţărilor pe piatră — chiar în spatele ei. 

La acea oră târzie, servitorii probabil se întorceau în camerele 
stăpânilor lor, dar... 

lată-l. Din nou acel sentiment înţepător. 

Doar umbrele și raze de lună umpleau holul flancat de stâlpi. 

Yrene grăbi pasul. 

Auzi din nou pași în spate. Era mersul relaxat al cuiva care o 
urmărea. 

Gura i se uscă, inima bătându-i cu putere. Nu avea niciun sac, 
nici măcar micul ei cuţit. Nimic în buzunare în afară de acel 
bilet. 

„Grăbește-te“, îi șopti la ureche o voce blândă. În mintea ei. 

Nu mai auzise acea voce, dar câteodată îi simţea căldura 
traversând-o când magia ei se manifesta. Era la fel de familiară 
ca și propria voce, ca propriile bătăi ale inimii. 

„Grăbește-te, fato.” 

Yrene mări pasul, aproape alergând. 

înainte era un colț — trebuia doar să cotească, să ajungă la 
zece metri pe acel hol și la apartamentul lui. 

Avea încuietoare la ușă? Urma s-o găsească încuiată — sau ar 
fi fost în stare să ţină afară pe oricine ar fi fost acolo? 

„Fugi, Yrene!“ 

lar acea voce... 

Era vocea mamei ei care îi striga în minte, în inimă. 

Nu se opri ca să gândească sau să-și pună întrebări. 

Yrene începu să alerge. 

Papucii îi alunecară pe marmură, iar persoana, creatura din 
spatele ei... și acei pași începură să alerge. 

Yrene coti și atât de puternic alunecă în zidul opus, încât se 
lovi la umăr. Mișcându-și picioarele, se luptă să-și recâștige 
inerția, neîndrăznind să privească înapoi... 

„Mai repede!” 

Vedea ușa lui. Vedea lumina care ieșea din spatele ei. 

Suspină. 

Acei pași ce alergau în urma ei se apropiară. Nu îndrăzni să își 
piardă echilibrul privind înapoi. 

Şase metri. Trei metri. Un metru. 


Se aruncă spre mâner, apucându-l cu toată forţa ca să nu 
alunece când se împinse în ușă. 

Ușa se deschise, iar ea intră învârtindu-se, picioarele 
alunecându-i când își lovi tot corpul de ușă și bâjbâi după 
încuietoare. Erau două. 

O închise pe prima când persoana din cealaltă parte se izbi în 
ușă. Toată ușa tremură. 

Degetele îi tremurară și ea suspină brusc în timp ce se chinui 
să închidă a doua încuietoare, cea mai puternică. 

O roti și o închise tocmai când ușa se îndoi din nou. 

— Ce naiba... 

— Intră în camera ta, îi șopti lui Chaol, neîndrăznind să își ia 
privirea de la ușă în timp ce aceasta tremura. În timp ce 
persoana de dincolo zăngăni mânerul. Intră! Acum! 

Yrene se uită apoi spre el și îl văzu în pragul dormitorului, cu 
sabia în mână. Cu privirea la ușă. 

— Cine naiba e ăsta? 

— Intră, spuse ea cu vocea spartă. Te rog. 

El îi citi groaza pe chip. Și înţelese. 

Intră în cameră, ţinând ușa pentru ea, iar apoi închizând-o 
după ce intră și ea. 

Ușa de la intrare se crăpă. Chaol încuie ușa dormitorului cu un 
zăngănit. Avea o singură încuietoare. 

— Dulapul, spuse el, cu o voce fermă. Il poţi mișca? 

Yrene se întoarse spre dulapul de lângă ușă. Nu răspunse 
când se împinse în el, încălţările alunecându-i din nou pe 
marmura lustruită... 

Şi le scoase, pielea goală aderând mai bine pe piatră când 
trase și gemu și împinse... 

Dulapul alunecă în faţa ușii dormitorului. 

— Ușile dinspre grădină, ordonă Chaol, încuindu-le. 

Erau din sticlă. 

Groaza și panica i se răsuciră în stomac, lăsând-o cu respiraţia 
tăiată. 

— Yrene, spuse calm Chaol și se uită în ochii ei, studiind-o. Cât 
de departe este următoarea intrare spre grădină, de pe holul de 
afară? 

— La două minute de mers, răspunse ea automat. 


Era accesibilă doar din interiorul camerelor și majoritatea erau 
ocupate... El trebuia să meargă până în capătul holului. Sau să 
riște să alerge prin dormitoarele de alături, care... 

— Sau un minut, mai spuse ea. 

— Fă-l să conteze. 

Ea scrută dormitorul după orice. Lângă ușa de sticlă era un 
șifonier înalt. Prea înalt, prea greu... 

Dar paravanul mobil dinspre baie... 

Yrene se grăbi prin cameră, Chaol aplecându-se spre o 
pereche de pumnale de pe noptiera lui. 

Ea apucă paravanul greu din lemn și îl împinse, înjurând când 
se agăţă de covor. Dar se mișcă — ajunse acolo. Deschise ușile 
șifonierului și fixă paravanul între el și perete, scuturându-l de 
câteva ori ca să fie sigură. Rezista. 

Se grăbi spre birou, aruncând cărţile și vazele, care se 
sparseră pe podea. 

„Rămâi calmă; rămâi concentrată.“ 

împinse biroul spre paravanul de lemn și îl răsturnă într-o 
parte cu un huruit. Îl împinse în baricada pe care o făcuse. 

Dar fereastra... 

Era una în partea cealaltă a camerei. La înălţime, și mică, 
dar... 

— Las-o, îi ordonă Chaol venind în faţa ușilor de sticlă, cu 
sabia înclinată și pumnalul în cealaltă mână. Dacă încearcă să 
intre pe acolo, dimensiunea mică îl va forța să fie lent. 

Suficient de lent încât să-l ucidă, oricine ar fi fost. 

— Vino aici, îi spuse el încet. 

Ea se supuse, ochii îndreptându-se între ușa dormitorului și 
spre ușile grădinii. 

— Respiră adânc, îi zise el. Calmează-te. Frica te va ucide la 
fel de repede ca o armă. 

Yrene îl ascultă. 

— la pumnalul de pe pat. 

Yrene ezită să ia arma. 

— Fă-o. 

Ea luă pumnalul, metalul fiind rece și greu în mâna ei. 
Voluminos. 

Respirația lui era calmă și concentrarea neobosită când 
monitoriză ambele uși, dar și fereastra. 


— Baia, șopti ea. 

— Ferestrele sunt prea înalte și înguste. 

— Dar dacă nu este într-un corp uman? 

Cuvintele ieșiră din ea ca o șoaptă răgușită. llustraţiile pe care 
le văzuse în acea carte... 

— Atunci îl voi ţine ocupat cât fugi. 

Cu mobila în faţa ieșirilor... 

Cuvintele lui avură efect. 

— Nu vei face așa ceva... 

Ușa dormitorului tremură sub o lovitură. Apoi sub o alta. 

Mânerul continuă să se scuture. 

Creatura nu se deranjase cu grădina. Intrase, pur și simplu, pe 
ușa de la intrare. A 

Altă bubuitură care o făcu să tresară. Incă una. 

— Stai calmă, șopti Chaol. 

Pumnalul lui Yrene tremură când el se înclină spre ușa 
dormitorului, cu armele pregătite. 

Altă bubuitură, puternică. 

Apoi o voce. 

Blândă și șoptită, nici de bărbat, nici de femeie. 

— Yrene, șopti aceasta prin crăpătura din ușă. | se auzea 
zâmbetul din voce. Yrene. 

Lui Yrene i se răci sângele. Nu era voce de om. 

— Ce vrei? spuse Chaol cu vocea fermă. 

— Yrene. 

Fetei îi tremurau genunchii atât de puternic încât abia putea 
sta în picioare. Fiecare clipă din antrenamentul de autoapărare 
pe care îl făcuse îi dispăru din minte. . 

— leși afară, spuse Chaol spre ușă. Inainte să regreţi. 

— Yrene, șopti vocea râzând ușor. Yrene. 

Valg. Un valg o vânase într-adevăr în acea noapte și revenise 
în seara asta... 

Punându-și mâna liberă la gură, Yrene se așeză pe marginea 
patului. 

— Nu pierde nicio clipă cu teama de un laș care vânează 
femei pe întuneric, izbucni Chaol la ea. 

Creatura din partea cealaltă a ușii mormăi. Mânerul ușii 
zăngăni. 

— Yrene, repetă aceasta. 


Chaol se uită în ochii ei. 

— Frica îi dă putere asupra ta. 

— Yrene. 

Bărbatul se apropie de ea, coborându-și pumnalul și sabia în 
poală. Yrene tresări, pe cale să îl avertizeze să nu își coboare 
armele, dar Chaol se opri în faţa ei. Îi cuprinse faţa în mâini, 
complet cu spatele la ușă acum. Chiar dacă ea știa că el era 
atent la fiecare sunet și monitoriza fiecare mișcare din spatele 
ușii. 

— Nu mă tem, îi spuse el cu blândeţe, dar nu fără putere. Și 
nici tu nu ar trebui să te temi. 

— Yrene, izbucni creatura de cealaltă parte a ușii, izbindu-se. 

Ea încercă să se ascundă, dar Chaol îi ținu strâns faţa în mâini 
și nu își luă privirea de la ea. y 

— Vom înfrunta asta, spuse el. Impreună. 

împreună. N-aveau altceva de făcut decât să trăiască sau să 
moară acolo — împreună. 

Respirația i se calmă, chipurile lor fiind atât de aproape încât 
respirația lui îi atinse gura. 

împreună. 

Ea nu se gândise să folosească acel cuvânt, să simtă ce 
însemna acesta... Nu îl simţise de când... 

împreună. 

Yrene dădu din cap. O dată. De două ori. 

Chaol se uită în ochii ei, respiraţia lui răcorindu-i gura. 

El îi ridică mâna, strânsă încă în jurul pumnalului, și îi ajusta 
contactul cu arma. 

— Înclină-l în sus, nu înainte. Știi unde este. Își puse o mână 
pe piept. Deasupra inimii. Trebuie să ajungi cu pumnalul în 
celelalte locuri vitale. 

Creierul. Prin orbită. Gâtul, tăiat ca să curgă sângele vital. 
Toate diversele artere care puteau fi lovite ca să asigure o 
sângerare rapidă. 

Lucrurile pe care le învățase ca să salveze. Nu ca să... ucidă. 

Dar această creatură... 

— Decapitarea funcţionează cel mai bine, dar încearcă să îl 
dobori mai întâi. Ca să poţi să îi tai capul. 


El mai făcuse asta, își dădu ea seama. Mai ucisese astfel de 
creaturi. Triumfase asupra lor. Le înfruntase fără magie, doar cu 
voinţa și curajul lui uimitor. 

lar ea... traversase munţi și mări. De una singură. 

Mâna ei nu mai tremură. Respirația i se calmă. 

Chaol o strânse de mână, metalul fin al mânerului intrându-i în 
palmă. 

— Împreună, spuse el o ultimă dată și o eliberă ca să-și apuce 
din nou armele. 

Ca să se întoarcă spre ușă. 

Era doar liniște. 

El aşteptă, calculând, simțind. Ca un prădător pregătit să 
atace. 

Pumnalul lui Yrene rămase ferm în mâna ei când se ridică în 
picioare în spatele lui. 

în hol se auzi o bubuitură urmată de strigăte. 

Ea tresări, dar Chaol răsuflă ușurat. 

El recunoscu sunetele înaintea ei. 

Vocile străjerilor. 

Vorbeau în halha — strigăte prin ușa dormitorului despre 
starea lor. Erau în siguranţă? Răniţi? 

Yrene răspunse stâlcit că erau nevătămaţi. Străjerii spuseră că 
servitoarea văzuse ușa apartamentului spartă și se grăbise să îi 
cheme. 

Nu mai era nimeni în apartament. 

CAPITOLUL 28 

Prinţul Kashin sosi repede, chemat de gărzi la cererea lui 
Yrene — înainte ca ea sau Chaol să îndrăznească măcar să 
îndepărteze mobila care bloca ușa. Oricare dintre ceilalţi nobili 
ar fi avut nevoie de prea multe explicaţii, dar Kashin... El 
înţelegea ameninţarea. 

Chaol cunoștea destul de bine vocea prinţului — și Yrene o 
recunoștea —, așa că, în timp ce umplu holul apartamentului, îi 
făcu semn din cap să îndepărteze mobila care bloca ușa. 

Chaol fu recunoscător, doar pentru o clipă, că rămăsese în 
scaun. Ușurarea i-ar fi făcut picioarele să cedeze. _ 

Nu reușise să găsească o cale de scăpare. Nu pentru ea. In 
scaunul lui, împotriva unui servitor al valgilor, era ca și mort, 
deși calculase că aruncarea pumnalului și a săbiei la momentul 


potrivit i-ar fi putut salva. Aceea ar fi fost cea mai bună alegere 
pentru el: aruncarea. 

Lui nu îi păsase ce însemna asta pentru el, ci cât timp ar fi 
câștigat pentru ea în acest fel. 

Cineva o vânase. Intenţionase să o ucidă. Să o terorizeze și să 
o chinuie. Poate mai rău, dacă era, într-adevăr, un agent al 
Morathului infestat de valgi. Ceea ce păruse a fi. 

Nu reușise să îi identifice vocea, să își dea seama dacă era 
bărbat sau femeie. Ştia doar că fusese doar unul. 

Yrene rămase calmă când deschise ușa, în sfârșit, ca să îl 
vadă pe Kashin cu ochii măriţi, găfâind puternic. Prinţul o studie 
din cap până în picioare, îi aruncă lui Chaol o privire scurtă, apoi 
se concentra din nou asupra vindecătoarei. 

— Ce s-a întâmplat? 

Yrene zăbovi în spatele scaunului lui Chaol când spuse cu un 
calm surprinzător: 

— Mă întorceam aici ca să mă asigur că lordul Westfall și-a 
luat tonicul. 

Era o mincinoasă. O mincinoasă inofensivă și drăguță. Mai 
degrabă se întorsese ca să îi spună lui Chaol ce așteptase el să 
audă toată seara. 

Yrene ocoli scaunul ca să stea lângă el, atât de aproape încât 
căldura ei îi încălzi umărul. 

— Şi aproape am ajuns aici când am simţit pe cineva în 
spatele meu. 

Yrene explică apoi restul, uitându-se prin cameră din când în 
când, ca și când creatura ar fi putut să sară din umbre în orice 
moment. lar când Kashin întrebă dacă bănuia motivul pentru 
care cineva ar fi vrut să-i facă rău, Yrene se uită la Chaol, 
comunicând cu el din priviri: probabil o făcuse ca să o sperie și 
să nu îl mai ajute, fiind probabil trimis de Morath. Dar prinţului îi 
spuse că nu știa. 

Chipul lui Kashin se încordă de furie când studie ușa crăpată 
spre dormitorul lui Chaol și le spuse peste umăr gărzilor care 
căutau prin apartament: 

— Vreau să fiţi patru în faţa acestui apartament. Alţi patru la 
capătul holului. Doisprezece în grădină. Încă șase la capetele 
holurilor care conduc spre această cameră. 

Yrene oftă, probabil de ușurare. 


Kashin o auzi, apucând mânerul săbiei când spuse: 

— Castelul este deja percheziţionat. Plănuiesc să mă alătur 
străjerilor în această căutare. 

Chaol știa că nu o făcea doar pentru Yrene. Ştia că prinţul 
avea un motiv întemeiat să se alăture căutării, că probabil un 
steag alb încă atârna la ferestrele lui. 

Curajos și dedicat. Poate cum ar fi trebuit să fie toţi prinții. Şi 
poate un prieten bun pentru Dorian. Dacă totul decurgea în 
favoarea lor. 

Kashin păru să se pregătească să spună ceva. Apoi o întrebă 
încet pe Yrene: 

— Înainte să plec... ce-ar fi să te însoțesc înapoi în Torre? Cu 
un străjer înarmat, bineînţeles. 

îngrijorarea și speranţa din ochii prinţului fură îndeajuns de 
vizibile încât Chaol să-și facă de lucru cu monitorizarea gărzilor 
care examinau încă fiecare centimetru din camere. 

Totuși, Yrene se luă în braţe și spuse: 

— Mă simt mai în siguranţă aici. 

Chaol încercă să nu clipească auzind acele cuvinte. 

Cu el. Ea se simţea în mai multă siguranţă acolo, cu el. 

Evită impulsul de a-i aminti că el era în scaun. 

Kashin își îndreptă privirea spre el, ca și când și-ar fi amintit că 
el era acolo. lar în privirea lui se văzu dezamăgirea când o 
întâlni pe a lui Chaol. 

Chaol își controlă agresivitatea din privirea îndreptată către 
Kashin, voind totuși să-i transmită că era mai bine nu se mai 
uite așa la el și să plece să controleze palatul. 

Avea să se poarte frumos. Nu reușise să nu se gândească 
toată ziua la scrisoarea lui Nesryn. Asta când nu se gândea la 
tot ce îi arătase Shen, la ce înţelesese văzând ce era sub 
mâneca acelui străjer mândru. 

Dar prinţul dădu doar din cap, cu o mână pe piept. 

— Dă-mi de știre dacă ai nevoie de ceva. 

Yrene abia reuși să dea aprobator din cap către Kashin. Gestul 
avu în el destulă indiferenţă încât Chaol să îl compătimească pe 
bărbat, aproape. 

Prinţul ieși aruncându-i o privire lui Yrene, unii gardieni 
urmându-l, ceilalţi rămânând în urmă. Chaol urmări prin ușile 
grădinii cum își ocupară poziţiile. 


— Dormitorul lui Nesryn este gol, spuse el când, în sfârșit, 
rămaseră singuri în camera lui. 

El se aşteptă să o audă întrebându-l motivul, dar își dădu 
seama că ea nici măcar nu o menţionase pe Nesryn când intrase 
aici în grabă. Nu încercase să o trezească. Venise direct la el. 

Așadar, nu fu nicio surpriză când Yrene spuse: 

— Știu. 

Nu-i păsa dacă aflase de la spionii palatului sau din bârfe. Asta 
nu mai conta, pentru că Yrene întrebă: 

— Pot... rămâne aici? Voi dormi pe podea... 

— Poţi să dormi în pat. Mă îndoiesc de faptul că te vei odihni 
în seara asta. 

în ciuda străjerilor de afară... El văzuse ce putea face un valg 
mai multor bărbaţi. O văzuse pe Aelin mișcându-se, o asasină 
într-un câmp de bărbaţi, și doborându-i în câteva clipe. 

Nu, el nu avea de gând să doarmă în seara asta. 

— Nu poţi sta în scaun toată noaptea... 

Chaol îi aruncă o privire care spunea contrariul. 

Yrene înghiţi și se scuză spre baie. Cât se spălă repede, el 
evalua gărzile de afară și integritatea încuietorii dormitorului. Ea 
ieși îmbrăcată încă în rochie, cu gulerul ud, cu chipul din nou 
palid. Ezită în faţa patului. 

— Au schimbat cearșafurile, spuse încet Chaol. 

Nu îl privi când urcă în pat, fiecare mișcare fiind mai lentă 
decât de obicei — mai fragilă. 

încă era cuprinsă de groază, deși se descurcase minunat. El 
nu era sigur că ar fi putut mișca șifonierul, dar ei groaza îi 
dăduse o doză de putere. Chaol auzise povești despre mame 
care ridicau căruţe de pe copiii lor, striviți dedesubt. 

Yrene se băgă sub așternuturi, dar nu își puse capul pe pernă. 

— Cum este... să ucizi pe cineva? 

Chipul lui Cain îi licări în minte. 

— Eu... E ceva nou pentru mine, recunoscu Chaol. 

Ea își înclină capul. 

— Am luat prima viaţă... chiar după sărbătoarea Yulemas, de 
anul trecut. 

Tânăra se încruntă. 

— Dar... tu... 


— M-am antrenat pentru asta. Am mai luptat, dar nu am ucis 
niciodată pe cineva. 

— Ai fost căpitanul gărzii. 

— Ti-am spus, zise el cu un zâmbet amar, a fost complicat. 

Yrene își puse, în sfârșit, capul pe pernă. 

— Dar ai mai făcut-o de atunci. 

_— Da. Dar nu suficient încât să mă obișnuiesc cu asta. 
Impotriva valgilor, da, dar împotriva oamenilor pe care îi 
infestează... Unii sunt pierduţi pentru totdeauna. Alţii sunt încă 
acolo, sub demon. Să îţi dai seama pe cine să ucizi, cine poate fi 
cruțat — încă nu știu care sunt alegerile greșite. Morţii nu 
vorbesc. 

Capul ei alunecă pe pernă. 

— Am depus un jurământ în fața mamei mele. Când aveam 
șapte ani. Să nu ucid niciodată un om. Unele vindecări... Ea mi-a 
spus că oferirea morţii ar putea fi o clemenţă. Dar că e diferită 
de crimă. 

— Este. 

— Cred... că aș fi încercat să ucid pe oricine a fost în seara 
asta. Am fost atât de... El așteptă să spună „înspăimântată. 
Inspăimântată, cu singurul meu apărător în scaun“. Am fost atât 
de hotărâtă să nu fug. Mi-ai spus că mi-ai fi câștigat timp, dar... 
nu pot să o fac. Nu din nou. 

Pieptul lui se strânse. 

— Inţeleg. 

— Mă bucur că nu am făcut-o. Dar, oricine ar fi fost, a scăpat. 
Poate că nu ar trebui să fiu atât de ușurată. 

— Poate Kashin va avea noroc în căutarea lui. 

— Mă îndoiesc. A plecat înainte de sosirea gărzilor. 

El tăcu. După o clipă, spuse: 

— Sper să nu trebuiască să folosești vreodată acel pumnal — 
sau oricare altul, Yrene. Chiar și din clemenţă. 

Tristeţea din ochii ei îl lăsă cu respiraţia tăiată. 

— Mulţumesc, spuse ea încet. Pentru că ai fost dispus să te 
sacrifici. Nimeni nu îi mai spusese un asemenea lucru. Nici 
măcar Dorian. 

Dar era de așteptat, din partea lui. Celaena — Ae/in fusese 
recunoscătoare când Chaol îl ucisese pe Cain ca să o salveze, 
dar se așteptase ca el să ucidă într-o zi. 


Aelin ucisese mai mulţi decât putea număra el până în acel 
moment, iar lipsa crimelor lui fusese... jenantă. Ca și când ar fi 
fost posibil un asemenea lucru. 

Ucisese destui de atunci. În Rifthold, cu acei rebeli împotriva 
valgilor. Dar Yrene... ea micșorase numărul. El nu se gândise la 
asta în acest fel: cu mândrie, ușurare. 

— Îmi pare rău că Nesryn a plecat, șopti Yrene în lumina 
slabă. 

„Nu îţi fac promisiuni. Și nu îţi voi cere să mi le faci.“ 

— Îi promisesem o aventură, recunoscu Chaol. Merita să 
meargă într-una. 

Yrene era destul de tăcută, așa că el se întoarse dinspre ușile 
grădinii. Ea se ghemuise în patul lui, pe deplin atentă la el. 

— Și tu? Tu ce meriţi? 

— Nimic. Nu merit nimic. 

Yrene îl studie. 

— Nu sunt de acord, șopti ea, cu ochii aproape închiși. 

El verifică din nou ieșirile. După câteva minute, spuse: 

— Mi s-au oferit destule și am risipit totul. 

Chaol se uită la ea, dar chipul lui Yrene era relaxat de somn și 
respira calmă. 

El o privi mult timp. 

Yrene încă dormea când se crăpă de ziuă. 

Chaol ațipise câteva minute din când în când, cât de mult își 
dăduse voie. 

Dar când soarele se strecură pe podeaua dormitorului, se trezi 
și se spălă pe faţă, alungându-și somnul din ochi. 

Yrene nu se întoarse pe partea cealaltă în somn când el ieși 
din apartament, pe hol. Străjerii erau exact unde le ordonase 
Kashin să rămână și îi spuseră exact unde trebuia să plece când 
el se uită în ochii fiecăruia și ceru îndrumări. 

Apoi îi informă că dacă Yrene era rănită în absenţa lui, avea să 
le rupă toate oasele din corp. 

Câteva minute mai târziu găsi curtea de antrenament pe care 
o menţionase Yrene cu o zi în urmă. 

Era deja plină de străjeri. Unii dintre ei îl priviră și alţii îl 
ignorară complet. Unii îl recunoscură din tura lui Shen și îl 
salutară din cap. 


Unul dintre străjerii pe care nu îi cunoștea se apropie de el. 
Era mai bătrân și mai cărunt decât ceilalţi. 

Era ca Bruno, fostul lui antrenor și maestru în arme. 

Mort — atârnând de acele porți. 

Chaol alungă acea imagine. O înlocui cu a vindecătoarei care 
încă dormea în patul lui. Se gândi la chipul ei când îi declarase 
prinţului și lumii întregi că se simţea mai în siguranţă acolo. Cu 
el. 

înlocui durerea care îl străbătu la vederea străjerilor care se 
antrenau și a spaţiului privat de antrenament atât de 
asemănător celui în care își petrecuse multe ore din viaţa lui, cu 
imaginea braţului artificial al lui Shen. Îşi aminti de forţa fermă 
și tăcută pe care o simţise susținându-l când descălecase de pe 
cal. Era la fel de bărbat fără acel braţ — un străjer la fel de bun. 

— Lord Westfall, spuse străjerul cu păr cărunt pe limba lui. Ce 
pot face pentru tine la ora asta? 

Bărbatul părea destul de ascuţit la minte încât să știe că dacă 
venirea lui acolo avea legătură cu atacul, acesta nu era locul 
potrivit să discute subiectul. Nu, bărbatul știa că lordul venise 
dintr-un alt motiv și nu citi încordarea din corpul lui ca pe o 
sursă de alarmare. Prezenţa lui acolo îi stârni curiozitatea și 
atât. 

— M-am antrenat mulți ani cu bărbații de pe continentul meu, 
spuse Chaol, ridicând sabia și pumnalul pe care le adusese cu 
el. Am învăţat tot ce știau ei. 

Străjerul mai în vârstă ridică din sprâncene. 

Chaol se uită în ochii bărbatului. 

— Aș vrea să învăţ ce știi tu. 

* 

Gardianul în vârstă — Hashim — lucră cu el până ce Chaol 
abia mai putu să respire. Chiar și pe scaun. Și în afara lui. 

Hashim, care era inferior în grad căpitanului și supraveghea 
antrenamentul străjerilor, găsi metode prin care Chaol să își 
facă exercițiile fie cu cineva sprijinindu-i picioarele, fie cu 
versiuni modificate ale aceloraşi mişcări, din scaun. 

El lucrase într-adevăr cu Shen în urmă cu un an — mulți 
străjeri o făcuseră. Ei se mobilizaseră, ajutându-l pe Shen cum 
puteau cu redescoperirea corpului său și a modului de a lupta în 
timpul lunilor lungi de recuperare. 


Așadar, niciunul dintre ei nu se holbă și nu râse. Niciunul 
dintre ei nu șușoti văzându-l la lucru. 

Erau oricum prea ocupați și prea obosiţi ca să discute despre 
ce făcea altcineva. 

Soarele se ridică deasupra curţii, iar ei tot se antrenau. 
Hashim încă îi arăta moduri noi de a lovi cu sabia și de a 
dezarma un oponent. 

O cale diferită de a gândi, de a ucide. De a se apăra. Un alt 
limbaj al morții. 

Se despărţiră la micul dejun, cu toţii aproape tremurând de 
oboseală. 

Chiar și gâfâind, Chaol ar fi putut continua. Nu pentru că ar 
mai fi avut vreo urmă de forţă, ci pentru că voia. 

Yrene aștepta când el se întoarse în apartament și făcu o baie. 

Șase ore petrecuseră apoi, pierduţi în acel întuneric. lar la 
sfârșit, durerea îl distrusese, Yrene tremura de epuizare, dar un 
soi de conștientizare clară se trezise în picioarele lui, se 
strecurase dincolo de glezne, ca și când amorţeala ar fi fost un 
val în reflux. 

Yrene se întoarse în Torre în acea seară păzită bine, iar el 
adormi mai profund ca niciodată. 

Chaol îl aşteptă pe Hashim în spaţiul de antrenament, înaintea 
răsăritului. 

Şi la următorul răsărit. 

Şi la următorul. 

PARTEA A DOUA MUNŢI ȘI MĂRI 

CAPITOLUL 29 

Furtuna îi opri pe Nesryn și Sartaq în drumul lor spre nordul 
munţilor Asimil. 

La trezire, prinţul aruncă o privire la norii vineţii și îi ceru lui 
Nesryn să asigure tot ce putea pe aflorimentul stâncos. Kadara 
se mișcă de pe un picior pe altul, agitându-și aripile în timp ce 
ochii ei aurii monitorizau furtuna care se apropia cu viteză. 

La înălțimea aceea, tunetul răsuna din fiecare piatră și 
crevasă și în timp ce Nesryn și Sartaq stăteau lipiţi de zidul de 
piatră de sub streașină, biciuiţi de vânt, ea ar fi putut să jure că 
până și muntele de dedesubt tremură. Dar Kadara rămase 
fermă în furtună, poziţionându-se în faţa lor, un adevărat zid de 
pene albe și aurii. 


Totuși, ploaia rece reuși să ajungă la ei, îngheţând-o pe 
Nesryn până la oase, în ciuda hainelor groase din piele și a 
păturii greoaie de lână cu care Sartaq insistase să se înfășoare. 
Dinţii îi clănțăneau destul de violent încât să o doară maxilarul, 
iar palmele îi erau atât de amorţite încât le ţinea ascunse sub 
braţe doar ca să profite de orice strop de căldură. 

Chiar și înainte ca magia să fi dispărut, Nesryn nu tânjise 
niciodată la darurile ei. Şi după ce magia dispăruse, după ce 
apăruseră legi care o interziceau și vânătorile îngrozitoare care 
îi vizau pe cei care o folosiseră cândva, ea nici măcar nu 
îndrăznise să se gândească la magie. Se mulţumise să se 
antreneze cu arcul, să înveţe cum să folosească cuţitele și 
săbiile, să își stăpânească corpul până ce și acesta devenea o 
armă. Magia eșuase, le spunea tatălui și surorii ei ori de câte ori 
o întrebau despre asta. Oţelul bun nu avea să o facă. 

Totuși, stând pe piscul acela, biciuită de vânt și ploaie până ce 
nu își mai putea aminti cum era să simtă căldura, Nesryn se 
trezi dorindu-și o scânteie de foc în vene sau ca măcar o 
anumită Aducătoare a Focului să apară de după colţul stâncii ca 
să îi încălzească. 

Dar Aelin era departe — dispărută, dacă raportul lui Hasar era 
credibil... iar pentru Nesryn era. Adevărata întrebare era dacă 
dispariţia lui Aelin și a Curţii ei era cauzată de o acţiune 
îngrozitoare a Morathului sau de vreun plan al reginei. 

Văzând în Rifthold de ce era capabilă Aelin și ce planuri făcuse 
și aplicase fără ca vreunul dintre ei să știe... Nesryn paria pe 
Aelin. Regina urma să apară când și unde dorea — exact în 
momentul la care intenţiona să facă asta. Nesryn presupunea că 
acesta era motivul pentru care o plăcea pe regină: erau planuri 
făcute de mult. Pentru cineva care făcea în așa fel încât lumea 
să o considere nesăbuită și nerușinată, Aelin dădea dovadă de 
multă discreţie, păstrând totul secret. 

Când furtuna vui în jurul lui Nesryn și al lui Sartaq, ea se 
întrebă dacă Aelin Galathynius ar fi putut avea în mânecă un as 
de care nici măcar Curtea ei nu a fi știut. Se rugă ca lucrurile să 
stea așa. Spre binele lor. 

Dar magia mai și eșuase, își aminti Nesryn când îi clănţăniră 
dinţii. lar ea avea să facă tot posibilul să găsească o cale de a 
lupta cu Morathul chiar și în lipsa magiei. 


Trecuseră câteva ore înainte ca furtuna să se domolească 
acolo pentru a îngrozi alte părţi ale lumii, Sartaq ridicându-se în 
picioare doar când Kadara își răsfiră penele, scuturându-se de 
apă și stropindu-i în acest timp, dar Nesryn nu era în poziţia de a 
se plânge, când rukul suportase furia furtunii în locul lor. 

Bineînţeles, și șaua se udase, fapt care avu ca rezultat o 
călătorie destul de incomodă când plutiră în jos pe vântul rece și 
curat al munţilor și în câmpia întinsă de dedesubt. 

Pentru că întârziaseră, fură forţaţi să se oprească pentru încă 
o noapte, de data aceasta într-o dumbravă, din nou fără un foc 
care să îi încălzească. Nesryn nu spuse nimic despre asta — 
despre frigul care îi zăbovea în oase, despre rădăcinile care îi 
intrau în spate prin sacul de dormit, despre stomacul gol pe care 
fructele, carnea uscată și pâinea veche de o zi nu îl puteau 
umple. 

Sartag, spre meritul lui, îi dădu păturile și o întrebă dacă voia 
un schimb de haine. Dar ea își dădu seama că abia îl cunoștea 
pe acest bărbat cu care plecase în zbor, pe acest prinţ cu su/de- 
ul lui și rukul cu ochi ageri... Era aproape un străin. 

De obicei, asemenea lucruri o deranjau. Lucrând pentru garda 
orașului, avea de-a face în fiecare zi cu străini, în diverse stări 
de solemnitate sau panică. Întâlnirile plăcute fuseseră puţine și 
rare, în special în ultimele șase luni, când întunericul se 
strecurase pe deasupra orașului și vânase dedesubt. 

Dar cu Sartaq... în timp ce Nesryn tremură toată noaptea, se 
întrebă dacă nu cumva se grăbise puţin să vină aici, cu sau fără 
probabila alianţă. 

Membrele o dureau și ochii o usturau când lumina gri a 
răsăritului pătrunse printre pinii subţiri. Kadara dej a se agita, 
nerăbdătoare să plece, iar Nesryn și Sartaq schimbară mai puţin 
de șase propoziţii înainte să zboare în ultima parte a călătoriei 
lor. 

Zburau de două ore, vântul răcindu-se cu cât se îndreptau mai 
mult spre sud, când Sartaq îi spuse la ureche: 

— Pe acolo. li arătă spre est. Dacă zbori o jumătate de zi în 
direcţia aceea, vei ajunge la graniţa nordică a stepelor. În patria 
darghanilor. 

— Îi vizitezi des? 

El făcu o pauză și apoi spuse acoperind vântul: 


— Kashin le este loial. Și Tumelun. 

Felul în care spuse numele surorii lui sugera destule. 

Continuă: 

— Dar rukhinii și darghanii au fost cândva unul și același lucru. 
Am urmărit rukșii pe caii noștri munigi și le-am dat de urmă în 
creierul munţilor Tava. El arătă spre sud-est când Kadara se 
mișcă, îndreptându-se spre munţii înalţi și zimţaţi care atingeau 
cerul, presăraţi cu păduri, unele piscuri fiind acoperite cu 
zăpadă. lar când am îmblânzit rukșii, unii dintre lorzii călăreţi au 
ales să nu se întoarcă în stepe. 

— Motiv pentru care atât de multe din tradiţiile voastre rămân 
la fel, observă Nesryn, coborându-și privirea la su/de-u/ prins de 
șa. 

Prăpastia adâncă de dedesubt se contură, ierburile uscate 
legănându-se ca o mare aurie, brăzdate de două râuri înguste. 

Ea se uită repede spre munţii din faţă. Deși se obișnuise cu 
ideea că risca moartea pe acest ruk, faptul că își amintea de 
asta nu îi liniștea deloc stomacul. 

— Da, spuse Sartaq. Este și motivul pentru care călăreţii noștri 
se alătură darghanilor în război. Tehnicile noastre de luptă 
diferă, dar știm cum să lucrăm împreună. 

— O cavalerie dedesubt și sprijin aerian deasupra, spuse 
Nesryn, încercând să nu pară prea interesată. Ai fost vreodată la 
război? 

Prinţul tăcu un minut și apoi spuse: 

— Nu la scara care s-a dezlănţuit în ţinutul tău. Tatăl nostru se 
asigură că teritoriile din imperiul nostru sunt perfect conștiente 
că loialitatea este răsplătită și că mișcărilor de rezistenţă li se 
răspunde cu moartea. 

Nesryn simţi un fior de gheaţă traversându-i șira spinării. 

Sartaq continuă: 

— Am fost trimis deja de două ori să le amintesc unor teritorii 
agitate acest adevăr rece. Ea simţi respiraţia lui caldă la ureche. 
Pe de altă parte, sunt clanuri printre rukhini. Rivalităţi vechi pe 
care am învăţat să le gestionez și conflicte pe care a trebuit să 
le aplanez. 

„Din greu“, asta nu mai adăugă el, ci zise în schimb: 

— Ca străjer al orașului, trebuie să te fi confruntat cu astfel de 
lucruri. Ea pufni la acel gând. 


— Cea mai mare parte a timpului am patrulat și rareori am 
fost promovată. 

— Având în vedere cât ești de pricepută cu arcul, aș fi crezut 
că ai condus tot orașul. 

Nesryn zâmbi. Un fermecător. Sub exteriorul mereu serios, 
Sartaq era cu siguranţă un cuceritor. Dar ea se gândi la 
întrebarea lui insinuată, deși cunoștea răspunsul de mulţi ani. 

— Adarlanul nu este la fel de... deschis ca khaganatul când 
vine vorba de acceptarea rolului unei femei în rândurile 
străjerilor sau ale armatei, recunoscu ea. Chiar dacă sunt 
pricepută, bărbaţii sunt promovați de obicei. Așa că am fost 
lăsată să putrezesc la patrula de lângă ziduri sau pe străzile 
aglomerate. Responsabilitatea pentru infractori și pentru nobili 
le-a fost lăsată străjerilor mai importanţi. Şi celor ale căror 
familii proveneau din Adarlan. 

Sora ei se enerva de fiecare dată când se întâmpla asta, dar 
Nesryn știa că dacă le-ar fi reproșat ceva superiorilor ei, dacă i- 
ar fi provocat... Ei erau genul de bărbaţi care i-ar fi spus să fie 
recunoscătoare că fusese acceptată, iar apoi i-ar fi cerut să 
predea sabia și uniforma. Așadar, își dăduse seama că era mai 
bine să rămână și să fie neglijată, nu doar pentru plată, ci și 
pentru că erau atât de puţini străjeri ca ea, care să îi ajute pe 
cei care aveau cea mai mare nevoie. Pentru ei rămăsese ea și-și 
ţinuse capul plecat în timp ce în funcţii înalte erau numiţi 
bărbaţi neînsemnați. 

— Ah! Altă clipă de liniște din partea prinţului. Am auzit că nu 
primeau oameni din alte ţinuturi. 

— Ca să nu spunem mai mult. 

Cuvintele fură mai reci decât intenţionase ea. Și totuși, acolo 
insistase tatăl ei să locuiască, crezând că ţinutul oferea o viaţă 
cumva mai bună. Chiar și când Adarlanul pornise războaiele ca 
să cucerească continentul nordic, el rămăsese — deși mama ei 
încercase să îl convingă să se întoarcă în Antica, orașul ei de 
suflet. Totuși, dintr-un motiv oarecare, poate din încăpățânare, 
poate sfidând poporul care dorise să îl alunge din nou, 
rămăsese. 

lar Nesryn încercase să nu îl învinovăţească pentru asta și 
reușise. Sora ei nu putea înţelege furia ocazională a lui Nesryn 
cu privire la acest subiect. Nu, Delarei îi plăcuse dintotdeauna 


Riftholdul, adorase aglomeraţia orașului și se bucura convingând 
oameni încăpăţânaţi. Nu fusese nicio surpriză că se căsătorise 
cu un bărbat născut și crescut în acel oraș. Un adevărat copil al 
Adarlanului — asta era sora ei. Cel puţin a ceea ce fusese 
cândva Adarlanul și ar fi putut fi din nou, într-o zi. 

Kadara prinse un vânt rapid și profită, lumea de dedesubt 
devenind neclară pe măsură ce munţii înalţi se apropiau tot mai 
mult. Sartaq întrebă încet: 

— Ai fost vreodată... 

— Nu merită să vorbesc despre asta. Nu când simţea 
câteodată piatra care îi lovise capul, când auzea tachinările 
acelor copii. Înghiţi și adăugă: înălțimea Ta. 

El râse încet. 

— Deci titlul meu apare din nou. 

Dar el nu mai insistă, ci spuse doar atât: 

— Te voi ruga să nu îmi mai spui prinţe sau înălțimea Ta în 
preajma celorlalţi călăreţi. 

— Mă vei ruga sau mă rogi? 

El o strânse mai bine în braţe, ca într-un soi de avertisment. 

— Mi-a luat câţiva ani să îi fac să înceteze să mă întrebe dacă 
am nevoie de papucii mei de mătase sau de servitori care să-mi 
pieptene părul. Nesryn chicoti. Printre ei sunt doar Sartag. Sau 
căpitanul, adăugă apoi. 

— Căpitan? 

— Încă un lucru pe care îl avem în comun, se pare. 

într-adevăr, era un fermecător. 

— Dar conduci toate cele șase clanuri. Ei răspund în faţa ta. 

— O fac și când ne adunăm cu toţii sunt prinţ. Dar în familia 
clanului meu, Eridun, sunt căpitanul armatei lor. Și ascultă 
cuvântul mamei mele. El o strânse din nou ca să sublinieze asta. 
Ceea ce te-aș sfătui să faci și tu, dacă nu vrei să fii dezbrăcată și 
legată de un pisc în mijlocul unei furtuni. 

— Pe toţi zeii! 

— Într-adevăr. 

— Eaa... 

— Da. Şi aşa cum ai spus, nu merită să vorbesc despre asta. 

Dar Nesryn chicoti din nou, surprinsă să vadă că o durea fața 
din cauză că zâmbise atât de des în ultimele câteva minute. 

— Apreciez avertismentul, căpitane. 


Munţii Tavan deveniră imenși, un zid de piatră de un gri 
închis, mai înalţi decât oricare alţii pe care îi văzuse vreodată în 
tărâmul ei. Nu că ar fi văzut mulţi munţi atât de aproape. 
Familia ei arareori se aventura în interiorul continentului, în 
Adarlan sau în regatele înconjurătoare — în mare parte din 
cauză că tatăl ei fusese ocupat, dar și din cauză că ţăranii din 
acele zone nu primeau prea bine străinii. Nici măcar când copiii 
lor se nășteau pe teritoriul Adarlanului, dintr-o mamă din 
Adarlan. Câteodată, ultimul fapt era mai enervant pentru ei. 

Nesryn se rugă doar ca rukhinii să fie mai ospitalieri. 

* 


în toate poveștile tatălui ei, descrierea cuiburilor ruhkinilor nu 
exprima nici pe departe cât de uimitor era ceea ce fusese 
construit pe versanţi și pe cele trei vârfuri înalte adunate în 
mijlocul munţilor Tavan. 

Nu era o varietate de corturi late cu cadru — gir — precum 
cele pe care le mutau prin stepe acele clanuri de călăreţi. Nu, 
cuibul Eridun fusese cioplit în piatră, casele, holurile și sălile 
fiind cuiburile originare ale păsărilor ruk. 

Unele dintre cuiburi rămăseseră, de obicei în preajma unui 
călăreț de ruk și a familiei lui, astfel încât păsările să poată fi 
chemate de îndată, fie prin fluierare, fie prin urcarea de 
nenumărate scări din funii ancorate de piatră care permiteau 
mișcarea între diversele case și peșteri — deși fuseseră 
construite și scări interne în piscuri, pentru bătrâni și copii. 

Fiecare casă avea o gură de peșteră lată pe care să aterizeze 
rukșii, camerele de locuit fiind cioplite în spate. Câteva ferestre 
împresurau suprafața rocii din loc în loc, iar indicatoarele 
camerelor erau ascunse în spatele pietrei, atrăgând aer 
proaspăt spre încăperile dinăuntru. 

Nu că aveau prea multă nevoie de aer proaspăt aici. Vântul 
era un râu între cele trei piscuri apropiate care găzduiau clanul 
lui Sartaq, pline de păsări ruk de diverse mărimi înălțându-se, 
bătând din aripi sau plonjând. Nesryn încercă și nu reuși să 
numere locuinţele cioplite în munţi. Trebuiau să fie câteva sute. 
Și probabil mai multe erau în munţi. 

— Asta... ăsta e doar un singur clan? fură primele ei cuvinte 
din ultimele ore. 


Kadara se ridică pe versantul vârfului din mijloc. Nesryn 
alunecă în șa, corpul lui Sartaq fiind un zid cald în spatele ei 
când el se aplecă înainte, îndemnând-o să facă la fel. Coapsele 
lui le cuprinseră pe ale ei, mușchii mișcându-se dedesubt când 
el își păstră echilibrul cu ajutorul scărilor. 

— Eridun este unul dintre cele mai mari și mai vechi, dacă ar fi 
să credem asta. 

— Nu crezi? 

Cuibul din jurul lor părea, într-adevăr, să fi existat de câteva 
veacuri. 

— Fiecare clan susţine că este cel mai vechi și primul dintre 
clanurile de călăreţi. Un râs îi vui prin corp. Când are loc o 
adunare, ar trebui să auzi argumentele. Mai bine insulți soţia 
unui bărbat decât să îi spui în faţă că este mai vechi clanul tău. 

Nesryn zâmbi, chiar dacă închise ochii la prăpastia din spatele 
ei. Kadara se îndreptă, repede și ferm, spre aflorimentul cel mai 
lat — era o verandă, își dădu ea seama când rukul se înclină 
spre el. Oamenii deja stăteau chiar sub imensa boltă a gurii 
peșterii, cu braţele ridicate în semn de salut. 

îl simţi pe Sartaq zâmbind la urechea ei. 

— Aici este Sala Muntelui din Altun, casa mamei și a familiei 
mele. 

Altun — Raiul Vântului era traducerea aproximativă. Era, într- 
adevăr, mai mare decât oricare altă locuinţă de pe cele trei 
piscuri: Drogos, sau Trei Cântăreţi, erau numite — peștera fiind 
înaltă de cel puţin doisprezece metri și de trei ori mai lată. Mult 
în interior, abia putea zări stâlpii și ceea ce părea a fi o sală cu 
adevărat imensă. 

— Curtea de primire — unde ne găzduim întâlnirile și 
sărbătorile, îi explică Sartaq, strângând-o în braţe când Kadara 
bătu din aripi. Să închidă din nou ochii în faţa oamenilor care 
așteptau cu siguranţă nu le-ar fi câștigat admiraţia, ci... 

Nesryn apucă cornul șeii cu o mână, cu cealaltă apucând 
genunchiul lui Sartaqg, sprijinit în spatele genunchiului ei. Destul 
de puternic încât să doară. 

Prinţul râse încet. 

— Așadar, faimoasa arcașă are o slăbiciune. 

— O voi afla pe a ta destul de curând, replică Nesryn, făcându- 
| din nou să râdă. 


Din fericire, pasărea ruk ateriză lin pe piatra neagră lustruită a 
balconului, cei care așteptau la intrare pregătindu-se să facă 
faţă vântului aripilor ei. 

Apoi rămaseră nemișcaţi, iar Nesryn se îndreptă repede, 
renunțând să mai strângă puternic șaua și genunchiul prinţului 
ca să vadă o sală plină de stâlpi din lemn sculptați și pictaţi. 
Cuptoarele care ardeau peste tot făceau vopseaua aurie să 
licărească printre cea verde și cea roșie și covoare groase cu 
tipare izbitoare și-n relief acopereau mare parte din podeaua de 
piatră, întrerupte doar de o masă rotundă și de ceea ce păreaa 
fi un podium lipit de unul dintre zidurile îndepărtate. Și dincolo, 
obscuritatea era luminată de torţe suspendate, un hol 
continuându-se în munte, flancat de uși. 

Dar chiar în mijlocul Sălii Muntelui din Altun era un foc. 

Groapa fusese cioplită în podea și era atât de adâncă și de 
lată, încât fusese nevoie de niște trepte late care conduceau 
într-acolo. Semăna cu un mic amfiteatru — principala distracţie 
nu era o scenă, ci însăși flacăra. Vatra. 

Era, într-adevăr, un tărâm potrivit pentru Prinţul înaripat. 

Nesrun își îndreptă umerii când tinerii și bătrânii înaintară, 
zâmbind larg. Unii erau îmbrăcaţi cu familiarele haine de călărie 
din piele, alţii purtau haine groase din lână, frumos colorate, 
care coborau spre genunchi. Majoritatea aveau părul negru și 
mătăsos ca al lui Sartaqg și pielea aurie, bătută de vânt. 

— Ca să vezi, spuse tărăgănat o tânără cu o haină în albastru 
și roșu, bătând cu cizma pe podeaua netedă din piatră când își 
ridică privirea la ei. 

Nesryn se forță să rămână nemișcată, să suporte privirea 
evaluatoare. Cosiţele tinerei, legate cu o bandă de piele roșie, îi 
coborau dincolo de sâni, iar ea își aruncă una peste umăr când 
spuse: 

— Uite cine a decis să renunţe la manșonul lui de blană și la 
băile cu uleiuri ca să ni se alăture din nou. 

Nesryn își impuse să afișeze o expresie calmă. Dar Sartaq 
lăsă, pur și simplu, frâiele Kadarei, aruncându-i o privire care 
zicea „ţi-am spus eu“ înainte i se adreseze fetei: 

— Nu te preface că nu te-ai rugat să-ţi mai aduc papuci 
frumoși din mătase, Borte. 


Nesryn își mușcă buza ca să nu zâmbească, deși ceilalți cu 
siguranţă nu arătară nicio reţinere când chicotele lor răsunară 
din pietrele negre. 

Borte își încrucișă braţele. 

— Presupun că știi de unde să-i cumperi, de vreme ce îţi place 
să îi porți. 

Sartaq râse, sunetul fiind puternic și vesel. 

Nasryn făcu un efort să nu se holbeze. El nu râsese niciodată 
așa la palat. 

Și ea când râsese în acest fel ultima dată? Chiar și cu mătușa 
și cu unchiul ei râsul îi fusese reținut, ca și când ar fi avut 
asupra ei un amortizor invizibil. Poate cu mult timp înainte de 
asta, în vremea când era doar un gardian al orașului fără să știe 
ce se ţâra prin canalele din Rifthold. 

Sartaq descălecă lin de pe Kadara și îi oferi o mână de ajutor 
lui Nesryn. 

Mâna pe care o ridicase îi făcuse pe zecile de oameni adunaţi 
să o observe — să o studieze. Niciunul cu mai multă atenție 
decât Borte. 

Ea îi aruncă încă o privire tăioasă, evaluatoare, văzând hainele 
de piele, dar niciuna dintre trăsăturile care să indice că ar fi 
putut fi de-a lor. 

Nesryn se mai confruntase cu judecata străinilor — nu era 
nimic nou. Chiar dacă stătea acum în sala aurită din Altun, 
printre rukhini. 

Ignorând mâna întinsă de Sartaqg, Nesryn își forță corpul rigid 
să ridice lin un picior peste șa și să descalece singură. Genunchii 
îi pocniră la impact, dar reuși să aterizeze ușor și nu își atinse 
părul — care, cu siguranţă, era foarte încurcat în ciuda faptului 
că era scurt. 

Un mic licăr de aprobare se citi în ochii negri ai lui Borte chiar 
înainte ca fata să facă semn din cap spre Nesryn. 

— O femeie balruhni în hainele de piele ale rukhinilor. Asta da 
priveliște! 

Sartaq nu răspunse, ci doar se uită la Nesryn. Era o invitaţie. 
Şi o provocare. 

Nesryn își băgă mâinile în buzunarele pantalonilor mulaţi și 
veni lângă prinţ. 


— O să fie o priveliște mai interesantă dacă îţi voi spune că l- 
am surprins pe Sartaqg pliindu-şi unghiile în dimineaţa asta? 

Borte se holbă la Nesryn, clipind o dată. 

Apoi își dădu capul pe spate și râse. 

Sartaq aruncă o privire aprobatoare și totuși uimită spre 
Nesryn înainte să spună: 

— Ţi-o prezint pe compatrioata mea, Borte. Nepoata și 
moștenitoarea mamei de vatră, Houlun. 

Se întinse printre ele ca să o tragă pe Borte de una din cosiţe. 
Ea îi dădu mâna la o parte. 

— Borte, ţi-o prezint pe căpitanul Nesryn Faliq. Se opri o clipă, 
apoi adăugă: din Garda Regală a Adarlanului. 

Liniște. Sprâncenele arcuite și negre ale lui Borte se ridicară. 

Un bătrân în haine de piele rukhin făcu un pas în faţă. 

— Dar ce este mai neobișnuit: că o femeie balruhni este 
căpitanul lor sau că un căpitan al Adarlanului s-a aventurat atât 
de departe? 

Borte flutură o mână. 

— Întotdeauna flecărești și pui întrebări, îl mustră ea. Și, spre 
uimirea lui Nesryn, bărbatul tresări și închise gura. Adevărata 
întrebare este... Ea îi zâmbi șiret lui Sartaq. Vine ca emisar sau 
ca mireasă? 

Orice încercare de păstrare a aparenţei calmului dispăru când 
Nesryn se holbă la fată. Sartaq izbucni: 

— Borte! 

Borte rânji de-a dreptul viclean. 

— Sartaq nu aduce niciodată fete atât de frumoase acasă — 
din Adarlan sau Antica. Fii atentă când mergi pe lângă marginea 
piscului, căpitane Faliq, pentru că unele fete de aici te-ar putea 
îmbrânci. 

— Vei fi una dintre ele? 

Vocea lui Nesryn rămase calmă, chiar dacă faţa i se încălzise. 

Borte se încruntă. 

— Cred că nu. 

Unii râseră din nou. 

— În calitate de compatrioată, explică Sartag, conducând-o pe 
Nesryn spre grupul de scaune cu spătar jos din apropierea 
marginii vetrei, o consider pe Borte o rudă de sânge. Ca pe o 
soră. 


Rânjetul diavolesc al lui Borte dispăru când merse lângă 
Sartaqg. 

— Ce mai face familia ta? 

Chipul lui Sartaq era lizibil, în afară de un mic licăr în acei ochi 
negri. 

— Ocupată, fu tot ce spuse. 

Nu era un răspuns. 

Dar Borte dădu din cap ca și când i-ar fi cunoscut bine toanele 
și înclinațiile și tăcu în timp ce Sartaq o însoţi pe Nesryn spre 
scaunul din lemn sculptat și vopsit. Căldura focului era 
minunată, iar ea aproape gemu când își întinse picioarele 
îngheţate spre el. 

Borte sâsâi. 

— Nu i-ai putut da iubitei tale o pereche bună de cizme, 
Sartaq? 

Sartaq mormăi în semn de avertisment, dar Nesryn se 
încruntă la cizmele ei subțiri din piele. Fuseseră mai scumpe 
decât orice îndrăznise să cumpere vreodată, dar Dorian 
Havilliard insistase. Făceau parte din uniformă, îi spusese el 
făcându-i semn din ochi. 

Se întrebă dacă încă zâmbea atât de deschis sau cheltuia la 
fel de generos, oriunde s-ar fi aflat. 

Dar Nesryn aruncă o privire spre Borte, ale cărei cizme erau 
din piele, totuși mai groase — căptușite cu ce părea a fi cea mai 
groasă blană de oaie. Cu siguranță era mai bine echipată pentru 
altitudinile friguroase. 

— Sunt sigur că poți găsi undeva o pereche, spuse Sartaq 
compatrioatei lui, iar Nesryn se răsuci pe scaun când ei doi se 
întoarseră spre locul în care aştepta Kadara. 

Oamenii se apropiară de Sartaq, șoptind prea încet ca Nesryn 
să audă ce spuneau din cealaltă parte a holului. Dar prinţul 
vorbi zâmbind, discutând în timp ce descărcă bagajele, dându-le 
oricui era mai aproape, iar apoi scoase șaua de pe Kadara. 

Mângâie pe gât pasărea ruk aurie, o înghionti puternic în 
coaste — iar apoi Kadara dispăru, zburând în aerul deschis de 
dincolo de gura peșterii. 

Nesryn se gâdi să meargă spre ei, oferindu-și ajutorul cu 
bagajele care erau acum transportate prin cameră și în holul de 


dincolo, dar căldura care i se strecura în corp îi luase forţa din 
picioare. 

Sartaq și Borte apărură, ceilalți împrăștiindu-se, tocmai când 
Nesryn observă bărbatul așezat lângă un cuptor din partea 
cealaltă a holului. O cană fierbinte stătea pe o mică masă din 
lemn lângă scaunul lui, și chiar dacă părea să aibă un 
pergament în poală, privirea îi rămase fixată asupra ei. 

Nesryn nu știa la ce să se gândească mai repede: că, deși 
pielea îi era bronzată, era clar că nu provenea din continentul 
sudic; că părul scurt și castaniu era departe de cosiţele 
mătăsoase ale călăreţilor ruk; sau că hainele păreau să semene 
mai mult cu jachetele și pantalonii din Adarlan. 

Doar un pumnal îi atârna pe lângă corp și, cu toate că era bine 
făcut și cu umerii lăţi, nu avea fala și siguranţa unui războinic. 
Avea probabil peste patruzeci de ani, riduri albe în colţurile 
ochilor, pentru că stătuse în soare sau în vânt. 

Borte îl conduse pe Sartaq în jurul vetrei, dincolo de diverși 
stâlpi și direct la bărbat, care se ridică în picioare și făcu o 
plecăciune. Era aproape la fel de înalt ca Sartaq și, chiar și din 
cealaltă parte a sălii, în ciuda pârâitului focului și a șuieratul 
vântului, Nesryn îi desluși cuvintele în limba halha: 

— Este o onoare, prinţe. 

Borte pufni. 

Sartaq dădu doar din cap și răspunse în limba nordică: 

— Mi s-a spus că ai fost oaspetele vetrei noastre în ultimele 
câteva săptămâni. 

— Ea a fost destul de binevoitoare încât să mă primească aici, 
da. Bărbatul păru un pic mai ușurat să își folosească limba 
maternă. Aruncă o privire spre Nesryn, care nu se deranjă să 
ascundă faptul că asculta ce se vorbește. Am auzit fără să vreau 
că s-a spus ceva despre un căpitan din Adarlan. 

— Căpitanul Faliq conduce garda regală. 

Bărbatul nu își luă privirea de la Nesryn când șopti: 

— Așa, deci. 

Nesryn se uită în ochii lui din partea cealaltă a sălii. „Haide. 
Holbează-te cât vrei.“ 

Sartaq întrebă brusc: 

— Și cum te cheamă? 

Bărbatul își îndreptă din nou privirea la prinţ. 


— Falkan Ennar. 

Borte îi spuse lui Sartaq în halha: 

— Este negustor. 

Şi dacă venise de pe continentul nordic... Nesryn se ridică în 
picioare, mergând aproape fără zgomot când se apropie. Ea se 
asigură de asta, în timp ce Falkan o urmări tot drumul, 
măsurând-o din priviri. Se asigură că el observă că graţia cu 
care se mișca nu era vreun atribut feminin, ci se datora 
antrenamentului care o învățase cum să se strecoare 
neobservată. 

Falkan înlemni ca și când și-ar fi dat, în sfârșit, seama cum 
stăteau lucrurile. Și înţelese că pumnalul de la șold nu i-ar fi 
folosit la nimic împotriva ei, dacă ar fi fost destul de prost să 
încerce ceva. 

Bun. Asta îl făcea mai inteligent decât mulţi bărbaţi din 
Rifthold. Oprindu-se la distanţă, Nesryn îl întrebă pe negustor: 

— Ai vreo știre? 

De aproape, ochii pe care ea îi crezuse negri erau de culoarea 
safirului închis. Fusese destul de frumos în tinereţe. 

— Despre ce? 

— Despre Adarlan. Despre... orice. 

Falkan rămase remarcabil de nemișcat — un bărbat obișnuit 
probabil să își menţină poziţia într-o negociere. 

— Aș fi vrut să am vreuna, căpitane, dar sunt pe continentul 
sudic de mai mult de doi ani. Probabil că știi mai multe decât 
mine. 

Era o cerere subtilă. 

Și una care avea să rămână fără răspuns. Ea nu avea de gând 
să divulge treburile regatului în auzul tuturor. Așadar, Nesryn nu 
făcu altceva decât să ridice din umeri și să se întoarcă spre 
vatra din partea cealaltă a holului. 

— Înainte să plec de pe continentul nordic, spuse Falkan în 
timp ce ea se îndepărtă, un tânăr pe nume Westfall era 
căpitanul gărzii regale. Tu ești înlocuitoarea lui? 

Precaută. Trebuia să fie atât de precaută încât să nu dezvăluie 
prea mult. Lui, sau altcuiva. 

— Lordul Westfall este acum Mâna regelui Dorian Havilliard. 


Șocul îl făcu pe negustor să se schimbe la faţă. Ea observă 
fiecare mișcare și fior. Nicio bucurie sau ușurare, dar nici furie. 
Doar... surprindere. O surprindere sinceră. 

— Dorian Havilliard este rege? 

La sprâncenele ridicate ale lui Nesryn, Falkan îi explică: 

— Am fost în sălbăticie câteva luni. Știrile nu sosesc repede. 
Sau des. 

— Şi este un loc ciudat să îţi vinzi marfa, șopti Sartaq. 

Nesryn avea pornirea să confirme. 

Falkan doar îi zâmbi încordat prinţului. Așadar, era un bărbat 
cu secrete. 

— A fost o călătorie lungă, interveni Borte, luând-o de braţ pe 
Nesryn și întorcând-o spre holul întunecat de dinainte. Căpitanul 
Faliq are nevoie de gustări. Și de o baie. 

Nesryn nu era sigură dacă să îi mulțumească tinerei sau să îi 
poarte pică pentru că o întrerupsese, dar... Stomacul într-adevăr 
o durea. Și trecuse mult timp de când făcuse o baie. 

Nici Sartaq și nici Falkan nu le opri, deși își reluară conversaţia 
șoptită când Borte o însoţi pe holul care intra direct în munte. 
Dintre ușile din lemn care îl flancau, unele se deschiseră ca să 
dezvăluie camere mici — chiar și o mică bibliotecă. 

— Este un om ciudat, spuse Borte în limba halha. Bunica mea 
refuză să spună de ce a venit aici — ce caută. 

Nesryn ridică o sprânceană. 

— Comerţ, probabil? 

Borte scutură din cap, deschizând o ușă la jumătatea holului. 
Camera era mică și avea un pat îngust lipit de un perete, 
celălalt perete fiind ocupat de un cufăr și un scaun de lemn. Pe 
zidul îndepărtat se afla un vas de spălat și o cană cu apă 
împreună cu o grămadă de cârpe care păreau moi. 

— Nu avem bunuri de vânzare. De obicei, noi suntem 
negustorii — transportând bunurile pe continent. Clanul nostru 
de aici, nu prea, dar alţii... Cuiburile lor sunt pline de comori din 
toate teritoriile. Atinse cu piciorul patul șubred și se încruntă. Nu 
vechitura asta. 

Nesryn chicoti. 

— Poate că vrea să vă ajute să vă extindeţi, atunci. 

Borte se întoarse, cosiţele ei legănându-se. 


— Nu. Nu se întâlnește cu nimeni și nici nu pare interesat de 
asta. Ea ridică din umeri. Nu prea contează. Doar că el este aici. 

Nesryn reţinu cele câteva informaţii. Bărbatul nu părea unul 
din agenţii Morathului, dar cine știa cât de departe se întindea 
acum braţul lui Erawan? Dacă ajunsese în Antica, atunci era 
posibil să fi pătruns pe continent. Ea avea să fie cu ochii în 
patru. Nu se îndoia că Sartaq făcea la fel. 

Borte răsuci capătul unei cosițe în jurul unui deget. 

— Am văzut cum l-ai măsurat din priviri. Nici tu nu crezi că 
este aici pentru afaceri. 

Nesryn se gândi la valoarea recunoașterii adevărului și alese 
să fie sinceră: 

— Sunt vremuri ciudate pentru noi toţi — am învăţat să nu 
cred oamenii pe cuvânt. Sau să mă iau după aparente. 

Borte lăsă cosiţa. 

— Nu e de mirare că Sartaq te-a adus acasă. Vorbești ca el. 

Nesryn își ascunse zâmbetul, fără să se deranjeze să spună că 
ea considera un compliment un asemenea lucru. 

Borte flutură mâna spre cameră. 

— Nu este la fel de elegantă ca palatul khaganului, dar este 
mai bine decât să dormi pe una dintre saltelele inutile ale lui 
Sartaqg. 

Nesryn zâmbi. 

— Orice pat este mai bun, presupun. 

Borte rânji. 

— Am vorbit serios. Ai nevoie de o baie. Şi de un pieptăn. 

Nesryn își ridică, în sfârșit, mâna spre păr și se crispă. Era 
încâlcit. Doar să îl descâlcească ar fi fost un coșmar. 

— Până și cosițele lui Sartaq arată mai bine, o tachină Borte. 

Nesryn oftă. 

— În ciuda eforturilor surorii mele de a mă învăţa, sunt 
neajutorată când vine vorba de asemenea lucruri. Ea zâmbi și 
făcu semn din ochi. De ce crezi că îmi port părul atât de scurt? 

într-adevăr, sora ei, practic, leșinase când Nesryn venise 
acasă într-o după-amiază, la cincisprezece ani, cu părul tuns 
până la claviculă. De atunci își purtase părul la acea lungime — 
parțial ca să o enerveze pe Delara, care încă se bosumfla din 
cauza asta, dar și pentru că surorii ei îi era mult mai ușor să îl 
îngrijească. Folosirea săbiilor și a săgeţilor era un lucru, dar să-și 


coafeze părul... Era incorigibilă. Și să apară la barăcile străjerilor 
cu o coafură frumoasă nu ar fi fost un gest apreciat. 

Borte dădu scurt din cap spre Nesryn, ca și când părea să-și 
dea sema de asta. 

— Înainte să zbori data viitoare, ţi-l voi împleti eu 
corespunzător. Apoi, pe hol, îi arătă un rând îngust de scări care 
conduceau în întuneric. Băile sunt într-acolo. 

Nesryn se mirosi și se crispă. 

— O, e îngrozitor. 

Borte chicoti când Nesryn intră pe hol. 

— Sunt surprinsă că lui Sartaq nu i-au lăcrimat ochii. 

Nesryn chicoti când o urmă spre ce se ruga să fie o baie cu 
apă fierbinte. Simţi din nou privirea tăioasă a lui Borte și o 
întrebă: 

— Ce e? 

— Ai crescut în Adarlan, nu-i așa? 

Nesryn se gândi la întrebare și la motivul pentru care îi era 
adresată. 

— Da. M-am născut și am crescut în Rifthold, deși familia 
tatălui meu provine din Antica. 

Borte rămase tăcută câţiva pași, dar când ajunseră la scara 
îngustă și intrară în interiorul slab luminat, Borte îi zâmbi peste 
umăr lui Nesryn. 

— Atunci, bine ai venit acasă. 

Nesryn se întrebă dacă acele cuvinte puteau fi cele mai 
frumoase pe care le auzise vreodată. 

* 

Căzile erau din cupru vechi și trebuiau să fie umplute cu 
ibricul, dar Nesryn nu obiectă când intră, în sfârșit, într-una. 

O oră mai târziu, cu părul în cele din urmă descâlcit și 
pieptănat, se trezi așezată la imensa masă rotundă din sala 
mare, mâncând friptură de iepure, îmbrăcată cu haine groase și 
călduroase pe care i le dăduse chiar Borte. Sclipirile broderiei de 
culoarea cobaltului și a narcisei de pe mâneci îi atraseră atenţia 
lui Nesryn la fel de mult ca tava cu friptură din faţa ei. Haine 
frumoase — cu mai multe straturi și călduroase în frigul care 
străbătea sala, în ciuda focurilor. lar degetele ei de la picioare... 
Borte găsise, într-adevăr, o pereche de cizme căptușite cu blană 
de oaie. 


Sartaq stătea lângă Nesryn la masa goală, la fel de tăcut și 
mâncând cu același entuziasm. Trebuia să facă o baie, deși 
părul suflat de vânt fusese reîmpletit, cosița căzându-i pe 
mijlocul spatelui musculos. 

Când stomacul începu să i se umple și degetele își încetiniră 
ritmul, Nesryn aruncă o privire spre prinţ și îl văzu schițând un 
zâmbet. 

— Este mai bun decât strugurii și carnea sărată de porc? 

Ea făcu semn din cap spre oasele împrăștiate pe farfuria sa în 
semn de răspuns, apoi îi arătă grăsimea de pe degete. Ar fi fost 
necivilizat să le lingă? Condimentele fuseseră excelente. 

— Mama de vatră, spuse el, zâmbetul dispărând, nu este aici. 

Nesryn se opri din mâncat. Ei veniseră aici ca să se sfătuiască 
cu această femeie... 

— Conform spuselor lui Borte, se va întoarce mâine sau 
poimâine. Ea așteptă să mai spună el ceva. Liniștea putea fi la 
fel de eficientă ca o întrebare. 

Sartaq împinse farfuria și își sprijini braţele pe masă. 

— Sunt conștient că ești presată de timp. Dacă aș putea, aș 
căuta-o eu, dar nici măcar Borte nu știe sigur unde a plecat. 
Houlun este... așa, în voia sorții. Işi vede su/de-ul/ fluturând în 
vânt și își ia rukul ca să îl urmărească. Și ne lovește cu obiectul 
dacă încercăm să o oprim. 

Gesticulă spre un raft cu sulițe din apropierea gurii peșterii, 
sulde-ul lui Sartaqg fiind printre ele. 

Nesryn zâmbi auzindu-l. 

— Pare o femeie interesantă. 

— Chiar este. În unele moduri, sunt mai apropiată de ea 
decât... Cuvintele amuţiră, iar el scutură din cap. Decât de 
mama lui. Într-adevăr, Nesryn nu îl văzuse nici pe departe să fie 
atât de deschis, atât de cicălitor cu fraţii lui, cum era cu Borte. 

— Abia aştept, spuse Nesryn, în sfârșit, încercând să nu 
tresară. Lordul Westfall are nevoie de timp ca să se vindece, iar 
eu i-am spus că voi fi plecată trei săptămâni. Mai pot aștepta o 
zi sau două. „Şi vă rog, zeilor, nicio clipă în plus.“ 

Sartaq dădu din cap, lovind cu degetul masa veche din lemn. 

— În seara asta ne vom odihni, dar mâine... El schiţă un 
zâmbet. Ţi-ar plăcea să facem mâine un tur? 

— Ar fi o onoare. 


Sartaq zâmbi mai larg. 

— Poate ne vom antrena puţin și cu arcul. El o măsură din 
priviri cu o sinceritate care o făcu să se miște pe scaun. Cu 
siguranţă vreau să mă măsor cu Săgeata lui Neith și sunt sigur 
că și tinerii războinici vor. 

Nesryn își împinse farfuria, ridicând din sprâncene. 

— Au auzit de mine? 

Sartaq zâmbi. 

— S-ar putea să le fi spus o poveste sau două ultima dată 
când am venit aici. De ce crezi că atât de mulţi oameni erau 
adunaţi când am sosit? Cu siguranţă nu se deranjează de obicei 
să vină să mă vadă. 

— Dar Borte pare că niciodată... 

— Pare o persoană care este amabilă cu toată lumea? 

Ceva din adâncul ei se încălzi. 

— Nu. Dar de unde știau că venim? 

Zâmbetul lui de răspuns fu un portret al aroganţei princiare. 

— Pentru că am anunţat cu o zi înainte că e foarte probabil să 
mi te alături. 

Nesryn se holbă la el, incapabilă să menţină acea mască a 
calmului. 

Ridicându-se, Sartaqg le luă farfuriile. 

— Ti-am spus că mă rugam să mi te alături, Nesryn Faliq. 
Dacă aș fi apărut singur, Borte mi-ar fi făcut capul calendar. 

CAPITOLUL 30 

în camera de pe hol, Nesryn nu avea cum să știe cât timp 
dormise sau ce oră a dimineţii era. Aţipise cu întreruperi, 
trezindu-se ca să discearnă sunetele din faţa ușii ei, să 
detecteze dacă se mișca cineva. Se îndoia că Sartag era genul 
care să o mustre pentru că dormise prea mult, dar dacă rukhinii 
îl tachinau în legătură cu viaţa lui de la Curte, atunci să 
lenevească toată dimineaţa nu era, probabil, cel mai bun mod 
de a-i face să o aprecieze. 

Așadar, se zvârcolise în pat, prinzând câteva minute de somn 
din când în când și renunţase complet să încerce să mai 
adoarmă când observase umbrele întrerupând lumina care 
pătrundea pe sub ușă. Cineva era treaz în Sala din Altun. 

Se îmbrăcase, oprindu-se doar ca să se spele pe faţă. Camera 
era destul de călduroasă încât apa din cană să nu fie îngheţată, 


deși cu siguranţă i-ar fi fost de folos niște apă rece pentru a se 
trezi de-a binelea. 

Treizeci de minute mai târziu, așezată în șa în faţa lui Sartag, 
regretă acea dorinţă. 

El chiar se trezise și punea şaua pe Kadara când ea ieșise în 
sala mare, încă liniștită. Vatra ardea strălucitor, ca și când 
cineva ar fi îngrijit-o toată noaptea, dar în afară de prinţ și de 
rukul lui, sala plină de stâlpi era goală. Era tot goală când el o 
ridică în șa și Kadara sări de la gura peșterii. 

Aerul îngheţat o izbi în faţă, biciuindu-i obrajii când plonjară. 

Alte câteva păsări ruk erau în zbor. Probabil în căutarea 
micului dejun, îi spusese Sartaq cu vocea blândă. Și ei tot în 
căutarea mesei Kadarei plecaseră, îndepărtându-se de cele trei 
piscuri ale cuibului Eridun și îndreptându-se spre munții 
acoperiţi cu brazi din depărtare. 

Doar după ce Kadara înșfăcă șase somoni grași argintii din 
râul rapid de culoarea turcoazului, aruncându-l pe fiecare în aer 
înainte să îl înghită, o întoarse Sartaq spre un grup de piscuri 
mai mici. 

— Traseul de antrenament, spuse el arătând cu degetul. 
Rocile erau mai netede, prăpastia dintre piscuri mai puţin 
adâncă. Totul semăna mai mult cu niște rigole netede și 
rotunjite. 

— Aici începătorii învaţă să călărească, adăugă el. 

Deși mai puţin abrupt decât cele trei piscuri Dorgos, locul nu 
părea deloc mai sigur. 

— Ai spus că ai crescut-o pe Kadara de mică. Așa procedează 
toţi călăreţii? 

— Nu când învaţă prima dată să călărească. Copiii iau rukșii 
mai docili și mai maturi, cei prea bătrâni care să facă zboruri 
lungi. Învățăm cu păsările astea până ce avem treisprezece, 
paisprezece ani, iar apoi ne găsim puii pe care să îi antrenăm. 

— Treisprezece... 

— Facem primul zbor la patru ani. Sau alţii o fac. Eu am făcut- 
o, după cum știi, câţiva ani mai târziu. 

Nesryn arătă spre spaţiul de antrenament. 

— Voi lăsaţi copiii de patru ani să călărească singuri aici? 

— Cei din familie sau rudele mamei de vatră participă de 
obicei la primele câteva zboruri. 


Nesryn clipi uitându-se la micul lanţ muntos, încercând și 
nereușind să și-i imagineze pe nepoţii ei, încă obișnuiți să alerge 
goi și să strige prin casă doar la șoptirea cuvântului „baie“, 
responsabili nu doar să comande unul dintre animalele precum 
cel de sub ea, ci să stea în șa. 

— Clanurile de călăreţi din stepe au același antrenament, îi 
explică Sartag. Majoritatea pot să stea pe cai înainte de șase ani 
și încep să înveţe să folosească arcuri și sulițe imediat ce ajung 
cu picioarele la scări. Copiii noștri au parte de o educaţie 
identică. 

Soarele ieși, încălzind pielea pe care o lăsase expusă vântului 
aspru. 

Sartaq continuă: 

— A fost modul în care primul khagan a cucerit continentul. Ai 
noștri erau deja bine instruiți în calitate de cavalerie. Erau 
disciplinaţi și obișnuiau să își ducă propriile provizii. Celelalte 
armate pe care le-au înfruntat... Acele regate nu s-au pregătit 
pentru inamici care să știe cum să călărească pe gheaţa groasă 
a iernii, despre care credeau că le va păzi orașele în timpul 
lunilor friguroase. Și nu au anticipat sosirea unei armate care 
călătorea fără bagaje, cu proiectanți care să le fabrice arme din 
ce materiale găseau când ajungeau la destinaţie. Până în ziua 
de azi, Academia de Proiectanţi din Balruhn rămâne cea mai 
prestigioasă din khaganat. 

Nesryn știa asta — tatăl ei tot mai menţiona academia din 
când în când. Un văr îndepărtat urmase cursurile și plecase ca 
să câștige un mic strop de faimă pentru inventarea unei 
mașinării de recoltat. 

Sartaq o întoarse pe Kadara spre sud, plutind la înălţime, 
deasupra piscurilor înzăpezite. 

— Acele regate nu erau pregătite nici pentru o armată care 
cucerea din spate, mergând pe drumuri pe care puţini ar risca 
să meargă. El arătă spre vest, spre banda galbenă de la orizont. 
Deșertul Kyzultum este într-acolo. Câteva secole, a fost o 
barieră între stepe și câmpii. Ca să încerce să cucerească 
teritoriile sudice, toată lumea a mers întotdeauna pe drumul 
lung și ocolitor, dând destul timp apărătorilor să adune o 
armată. Așadar, când aceste regate au auzit că khaganul și 
sutele de mii de războinici ai lui erau în mișcare, și-au poziționat 


armata ca să îi întâmpine. Doar ca să descopere că khaganul și 
armata lui au traversat direct deșertul Kyzultum, împrietenindu- 
se cu nomazii din acea zonă luaţi mult timp în derâdere de 
regatele sudice, ca să îi călăuzească. Permiţând khaganului să 
se strecoare direct în spatele lor și să le prade orașele nepăzite. 

Ea îi simţi zâmbetul la ureche și se trezi lipindu-se mai mult de 
el. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? Auzise doar fragmente ale 
poveştii — niciodată una cu atât de multe detalii și cu siguranţă 
nu de pe buzele unuia născut în această descendență glorioasă. 
A fost război deschis? 

— Nu, spuse Sartag. De fapt, khaganul a evitat lupta directă 
de câte ori a putut. A dat un exemplu brutal prin sacrificarea 
câtorva lideri importanţi, astfel încât groaza să se răspândească, 
iar până să ajungă la multe dintre acele orașe sau armate, 
majoritatea și-au aruncat armele și i-au acceptat termenii 
capitulării în schimbul protecţiei. El folosea teama ca pe o armă, 
la fel de mult cum își folosea su/de-u/. 

— Am auzit că avea două — sul/de, vreau să spun. 

— Avea. Şi tatăl meu are încă. Abanosul și Fildeșul le numim 
noi. Un su/de cu păr alb de cal, ca să fie purtat pe timp de pace, 
și unul cu păr negru, ca să fie purtat la război. 

— Presupun a luat cu el Abanosul în campaniile de cucerire. 

— O, cu siguranţă a făcut-o. Şi înainte să traverseze Kyzultum 
și să prade primul oraș, vestea despre ce îi aștepta pe cei care 
se împotriveau, că el purta într-adevăr su/de-u/ de abanos, s-a 
răspândit atât de repede și de departe, încât când a ajuns în 
următorul regat, nici măcar nu s-au deranjat să adune o armată, 
ci doar s-au predat. Khaganul i-a răsplătit generos pentru asta și 
s-a asigurat că alte teritorii au aflat vestea. El tăcu o clipă. 
Regele Adarlanului nu a fost atât de inteligent sau de îndurător, 
nu-i așa? 

— Nu, spuse Nesryn, înghițind în sec. Nu a fost. 

Bărbatul distrusese, prădase și înrobise. Nu bărbatul, ci 
demonul din el. 

Ea adăugă: 

— Armata pe care o a adunat-o Erawan... A început să o 
adune înainte ca Dorian și Aelin să ajungă la maturitate și să își 
revendice drepturile din naștere. Chaol — lordul Westfall — mi-a 


spus că tunelurile și camerele de sub palatul din Rifthold erau 
de mulţi ani acolo. 

Locuri unde s-au făcut experimente pe oamenii și valgi. Chiar 
sub picioarele curtenilor nesăbuiţi. 

— Ceea ce te face să te întrebi de ce s-a întâmplat așa, spuse 
gânditor Sartag. Dacă a cucerit cea mai mare parte a 
continentului nordic, de ce să adune o asemenea armată? A 
crezut că Aelin Galathynius este moartă — presupun că nu a 
anticipat nici că Dorian Havilliard va deveni rebel. 

Ea nu îi spusese despre cheile Wyrd... și tot nu era în stare să- 
i spună. 

— Intotdeauna am crezut că Erawan este hotărât să 
cucerească lumea. Părea un motiv suficient. 

— Dar acum pare că te îndoiești. 

Nesryn se gândi. 

— Doar că nu înţeleg. De ce tot acest efort, de ce să vrea să 
cucerească mai mult, când controla oricum continentul nordic în 
secret? Erawan a scăpat de destule orori. Vrea doar să arunce 
lumea mai mult în întuneric? Vrea să se autointituleze stăpânul 
lumii? 

— Poate că motivele sunt străine demonilor. Poate că a vrut 
doar să distrugă. 

Nesryn scutură din cap, mijind ochii în lumina soarelui când 
acesta se ridică mai mult, lumina devenind orbitoare. 

* 

Sartaq se întoarse în cuibul Eridun, o lăsă pe Kadara în marea 
sală și continuă turul lui Nesryn. O scuti de jena de a îl ruga să 
nu folosească scările din funie de pe versant și o conduse pe 
scările interioare și pe culoarele muntelui. Ca să ajungă la 
celelalte două piscuri trebuiau să zboare sau să meargă pe unul 
din cele două poduri care le legau. Așa îi spusese el. O privire la 
funie și lemn fu de ajuns pentru ca Nesryn îi spună că putea 
aștepta să încerce în altă zi. 

Să o călărească pe Kadara era un lucru. Nesryn avea 
încredere în pasăre și în călăreţul ei. Dar un pod care se legăna, 
oricât de bine construit... Ar fi putut avea nevoie să bea un 
pahar sau două înainte de a încerca să îl traverseze. 

Dar erau destule de văzut în munte — Rokhal, Soptitorul, cum 
i se spunea. Celelalte două piscuri care formau Dargos erau 


Arik, Suierătorul, și Torke, Vâjâitorul — toate trei numite după 
felul în care șuiera vântul când trecea pe deasupra sau pe lângă 
ele. 

Rokhal era cel mai mare, bijuteria coroanei fiind Sala din Altun 
din apropierea vârfului. Dar chiar și în sălile de sub Altun, 
Nesryn abia știa unde să privească în timp ce prinţul o conduse 
prin coridoarele și spaţiile întortocheate. 

Erau acolo diversele bucătării și mici săli de adunare, casele și 
atelierele călăreţilor ruk, cuiburile diverselor păsări ruk ale căror 
culori variau de la auriul Kadarei la maro închis, fierăriile în care 
se făceau armurile din minereul scos din munte, tăbăcăriile 
unde se construiau meticulos șeile, posturile de comerţ unde 
puteai face troc pentru bunuri casnice și mici mărunțţișuri. Și, în 
sfârșit, deasupra vârfului Rokhal, ringurile de antrenament. 

Nu era niciun zid sau gard de-a lungul platoului lat. Doar o 
clădire mică și rotundă care oferea atât adăpost împotriva 
vântului și a frigului, cât și acces spre scările de dedesubt. 

Nesryn rămase fără suflare înainte să deschidă ușa de lemn 
spre vântul aspru, iar priveliștea care se întindea în faţa ei îi tăie 
respiraţia. 

Chiar și a zbura deasupra și printre munţi era cumva diferit de 
ce simţea aici. 

Munţii erau înconjurați de piscuri dominante și acoperite de 
zăpadă, vechi precum pământul, neatinse și adormite. În 
apropiere, un lac întins scânteia între două creste, păsările ruk 
fiind doar niște umbre pe suprafaţa turcoaz. 

Nu mai văzuse nimic atât de măreț și crud, atât de vast și de 
frumos. Și, chiar dacă era insignifiantă ca o muscă efemeră în 
comparaţie cu munţii mari din jurul lor, o parte din ea îi spunea 
că aparţine acelui loc. 

Sartaq stătea lângă ea, urmându-i direcţia ochilor, ca și când 
privirile le-ar fi fost una. lar când privirea lui Nesryn se opri 
asupra unui munte singuratic și masiv din celălalt capăt al 
lacului, el inspiră brusc. Niciun copac nu creștea pe versanții 
negri; doar zăpada era o mantie peste piscuri. 

— Acela este Arundin, spuse încet Sartag, ca și când i-ar fi fost 
teamă că până și vântul l-ar fi auzit. Al patrulea Cântăreț printre 
aceste piscuri. Vântul părea, într-adevăr, să vină din munţi, fiind 
rece și repede. li spunem Cel Tăcut. 


într-adevăr, un fel de liniște apăsătoare părea să înconjoare 
acel pisc. Apele turcoaz ale lacului de la poalele lui formau o 
oglindă perfectă și atât de clară, încât Nesryn se întrebă dacă 
puteai să plonjezi în adânc și să găsești o altă lume, una 
identică, dedesubt. 

— De ce? 

Sartaq se întoarse, ca și când imaginea lui Arundin nu putea fi 
mult timp suportată. 

— Pe versanţii lui, rukhinii își îngroapă morţii. Dacă zburăm 
mai aproape, vei vedea su/de-u/ acoperind versanţii — singurele 
semne ale celor căzuţi. 

Era o întrebare complet nepotrivită și morbidă, dar Nesryn 
spuse: 

— Vei fi dus acolo într-o zi sau în tărâmul sacru al stepelor, cu 
restul familiei tale? 

Sartaq atinse cu vârful piciorului piatra netedă de sub ei. 

— Acea alegere rămâne de făcut. Cele două părţi ale inimii 
mele se vor lupta, probabil, mult timp cu asta. 

Ea cu siguranţă înţelegea atracţia pentru cele două locuri. 

Strigătele și zăngănitul metalului le atraseră atenţia de la 
liniștea eternă și atrăgătoare a Arundinului spre adevăratul scop 
al spaţiului de pe Rokhal: ringurile de antrenament. 

Bărbaţi și femei în haine de piele stăteau în diverse cercuri și 
posturi. Unii trăgeau la ţintă cu săgeți cu o precizie 
impresionantă, unii aruncau sulițe, alţii se antrenau cu sabia. 
Călăreţii mai bătrâni dădeau ordine sau corectau ţinta și 
postura, mergând printre războinici. 

Câţiva se întoarseră spre Sartag când el și Nesryn se 
apropiară de ringul de antrenament din capătul îndepărtat al 
spaţiului. Acolo era circuitul de tras cu arcul. 

Luând în considerare vântul și frigul... Nesryn se trezi 
calculând acei factori, admirând cu atât mai mult priceperea 
arcașilor. lar acum nu fu surprinsă să o găsească pe Borte 
printre cei trei arcași care ţinteau spre păpușile umplute, 
cosițele ei lungi fluturând în vânt. 

— Ai venit aici ca să iei din nou bătaie, frate? 

Zâmbetul lui Borte afișa din plin încântarea răutăcioasă. 

Sartaq râse din nou într-un mod plăcut, luând un arc și 
punându-și pe umăr o tolbă dintr-un raft din apropiere. O dădu 


deoparte înghiontind-o cu șoldul pe compatrioata lui, așezând 
cu ușurință o săgeată în arc. Ţinti, trase, iar Nesryn zâmbi când 
săgeata își găsi ţinta chiar în gâtul păpușii. 

— Impresionant pentru un prinţ, spuse tărăgănat Borte. Se 
întoarse spre Nesryn, ridicând din sprâncenele negre. Şi tu? 

înghiţindu-și zâmbetul, Nesryn dezbrăcă haina din lână 
groasă, i-o dădu lui Borte înclinând din cap și se apropie de 
raftul cu arcuri și săgeți. Vântul montan era înviorător doar cu 
hainele de piele, dar ea ignoră șuieratul muntelui Rokhal când 
își trecu degetele peste lemnul sculptat. Tisă, frasin... Luă unul 
dintre arcurile de tisă, încercându-i greutatea, elasticitatea și 
rezistenţa. O armă fermă și mortală. 

Totuși familiară. La fel de familiară ca un vechi prieten. Nu 
atinsese un arc până la moartea mamei ei, și în timpul acelor 
primi ani de suferinţă și amorţeală, antrenamentul fizic, 
concentrarea și forța necesară acestei activităţi fuseseră un 
refugiu, un răgaz și o formare. 

Se întrebă dacă vreunul dintre vechii ei profesori supravieţuise 
atacului din Rifthold. Dacă vreuna dintre săgețile lor doborâse 
balaurii sau îi încetinise suficient încât să salveze vieţi. 

Nesryn se gândi la asta când se mișcă spre tolbe, scoțând o 
săgeată. Vârfurile de metal erau mai grele decât cele pe care le 
folosise în Adarlan, tija fiind puţin mai groasă, concepută să 
străbată vânturile puternice la viteze mari. Probabil cu puţin 
noroc puteau dobori un balaur sau doi. 

Ea alese săgeți din diverse tolbe, punându-le într-a ei înainte 
să și-o prindă pe spate și se apropie de linia unde Borte, Sartaqg 
și alți câţiva priveau tăcuţi. 

— Alege o ţintă, îi spuse Nesryn lui Borte. 

Femeia zâmbi. 

— Gât, inimă, cap. 

Ea arătă spre fiecare dintre cele trei păpuși, o ţintă diferită 
pentru fiecare. Vântul le scutura, ţinta și forţa necesare să le 
lovească pe fiecare fiind complet diferite. Borte știa asta — toți 
războinicii de aici știau. 

Nesryn ridică un braţ în spatele capului. Ascultă șuieratul 
vântului trecând peste Rokhal, acea chemare sălbatică pe care 
o auzi răsunând în propria-i inimă. Căutătoarea vântului îi 
spusese mama ei. 


Nesryn scoase săgețile rând pe rând și trase. 

Din nou, și din nou, și din nou. 

lar când termină, doar șuieratul vântului răspunse — vântul 
din Torke, Vâjâitorul. Toţi cei din ringurile de antrenament se 
opriseră, holbându-se la ce făcuse ea. 

în locul celor trei săgeți împărțite între cele trei păpuși, ea 
trăsese nouă. g 

Trei săgeți trase perfect în fiecare inimă, gât și cap. In ciuda 
vânturilor șuierătoare. 

Sartag zâmbea când ea se întoarse spre el, părul lung 
fluturându-i la spate ca și când ar fi fost un su/de. 

Dar Borte trecu pe lângă el înghiontindu-l cu cotul și îi șopti lui 
Nesryn: 

— Arată-mi. 

* 

Nesryn rămase ore în șir în ringul de antrenament din Rokhal 
și explică exact cum făcuse, cum calculase vântul, greutatea 
săgeţii și aerul. Și, tot așa cum ea le arătase diversele rotații pe 
care le luase în considerare, și ei îi arătaseră tehnica lor: felul în 
care se răsuceau în șa ca să tragă înapoi, dar și ce arcuri 
foloseau pentru vânătoare sau război. 

Obrajii lui Nesryn erau crăpaţi de vânt, mâinile amorțţite, dar 
ea zâmbea larg și ferm când Sartaq fu abordat de un mesager 
cu respiraţia tăiată, care dăduse buzna din intrarea scării. 

Mama lui de vatră se întorsese, în sfârșit, la cuib. 

Chipul lui Sartaq nu dezvălui nimic, deși semnul făcut din cap 
de Borte le ordonă tuturor privitorilor să se întoarcă la diversele 
lor posturi, lucru pe care-l făcură zâmbindu-i binevoitor lui 
Nesryn, care le răspunse dând din cap. 

Sartaq puse tolba și arcul pe raftul de lemn, întinzând o mână 
spre Nesryn. Ea i le dădu pe amândouă, îndoind degetele după 
câteva ore în care ţinuse arcul și coarda. 

— O să fie obosită, îl avertiză Borte în timp ce ţinea în mână 
cu o sabie scurtă. Antrenamentul ei părea că nu se terminase. 
Nu o bate prea mult la cap. 

Sartaqg îi aruncă o privire neîncrezătoare lui Borte. 

— Cred că vreau să fiu lovit din nou cu lingura? 

Nesryn se înecă auzind asta, dar îmbrăcă haina de lână cu 
broderie aurie și de culoarea cobaltului, strângând cureaua. Il 


urmă pe prinţ când el se îndreptă în interiorul cald, aranjându-și 
părul zburlit de vânt în timp ce coborâră scara slab luminată. 

— Borte se antrenează cu ceilalţi chiar dacă va conduce într-o 
zi Eridunul? 

— Da, spuse Sartaq fără să arunce o privire peste umăr. Toate 
mamele de vatră știu să lupte, să atace și să se apere. Dar 
antrenamentul lui Borte include alte lucruri. 

— Precum învăţarea altor limbi. 

Vorbea limba nordică la fel de bine ca Sartag. 

— Da. Și istorie, și... multe. Lucruri care nici măcar mie nu mi- 
au fost spuse de Borte sau de bunica ei. 

Cuvintele răsunară din pietrele din jurul lor. Nesryn îndrăzni să 
întrebe: 

— Unde este mama lui Borte? 

Umerii lui Sartaq se încordară. 

— Sulde-ul ei este pe versanţii din Arundin. 

Doar felul în care o spuse, răceala din vocea lui... 

— Îmi pare rău. 

— Și mie, fu tot ce zise Sartag. 

— Tatăl ei? 

— Un bărbat pe care mama ei l-a întâlnit pe un tărâm 
îndepărtat și pe care nu a vrut să-l păstreze mai mult de acea 
noapte. 

Nesryn se gândi la tânăra feroce care luptase cu pricepere în 
ringurile de antrenament. 

— Atunci mă bucur că te are pe tine. Și pe bunica ei. 

Sartaq ridică din umeri. Un teritoriu ciudat și periculos — ea 
intrase cumva într-un loc în care nu avea dreptul să o facă. 

Dar Sartaq spuse apoi: 

— Eşti o profesoară bună. 

— Mulţumesc. 

Fu tot ce se gândi să spună. El rămăsese lângă ea cât îi 
îndrumase pe ceilalți arătându-le diversele ei poziţii și tehnici, 
dar vorbise puţin. Era un lider care nu trebuia să umple aerul cu 
vorbe și laude. 

El expiră, umerii relaxându-i-se. 

— Și sunt ușurat să văd că legenda este reală. 

Nesryn chicoti, recunoscătoare să fie din nou pe teren mai 
sigur. 


— Aveai îndoieli? 

Ajunseră la palierul care avea să-i ducă spre marea sală. 
Sartaq o lăsă să îl ajungă din urmă. 

— Rapoartele au ignorat niște informaţii importante. M-au 
făcut să mă îndoiesc de corectitudinea lor. 

Licărul șiret din ochii lui o făcu pe Nesryn să își încline capul. 

— Ce, mai exact, nu ţi-au menţionat? 

Ajunseră în marea sală, goală în afară de o siluetă cu mantie 
abia vizibilă în partea cealaltă a vetrei... și cineva stând lângă 
ea. 

Dar Sartaq se întoarse spre ea, studiind-o din cap până în 
picioare. Nu ratase mai nimic. 

— Nu mi-au spus că ești frumoasă. 

Nesryn deschise și închise gura ca și cum ar fi fost un pește pe 
uscat. 

Făcând semn din ochi, Sartaq merse înainte, strigând: 

— Ej.. 

Era termenul rukhinilor pentru mamă, după cum îi spusese în 
dimineaţa aceea. Nesryn se grăbi după el. Ocoliră vatra imensă, 
silueta stând pe cea mai de sus treaptă, scoțându-și gluga. 

Se așteptase să vadă o babă aplecată de vârstă și fără dinţi. 

în schimb, o femeie cu spatele drept și cu părul împletit, negru 
cu fire argintii, îi zâmbi macabru lui Sartaqg. Și chiar dacă vârsta 
îi transformase trăsăturile... era chipul lui Borte. Sau chipul lui 
Borte de peste patruzeci de ani. 

Mama de vatră purta hainele de piele ale călăreţilor, deși 
mantia de un albastru închis — de fapt, o jachetă pe care o 
lăsase să-i atârne pe umeri — acoperea o mare parte din ele. 

Dar lângă ea... Falkan. Chipul îi era la fel de serios, ochii de 
culoarea safirului închis încă studiindu-i. Sartaq încetini pasul la 
vederea negustorului, fie iritat că el fusese primul care să îi 
revendice atenţia, fie că era prezent la această întâlnire. 

Manierele sau instinctul de conservare acționară, iar Sartag își 
continuă apropierea, sărind pe prima margine a vetrei ca să 
parcurgă restul drumului. 

Houlun se ridică atunci când el se apropie, îmbrăţișându-l 
repede și puternic. Îi cuprinse umerii la final, femeia fiind 
aproape la fel de înaltă ca el, cu umeri puternici și coapse 
musculoase, și îl studie pe Sartaq cu o privire ageră. 


— Tristeţea încă te apasă, observă ea, trecându-și o mână cu 
cicatrice peste obrazul proeminent al lui Sartaq. Şi îngrijorarea. 

Sartaq închise ochii înainte să își plece capul. 

— Mi-ai lipsit, Ej. 

— Lingușitorule, spuse Houlun mângâindu-i obrazul. 

Spre încântarea lui Nesryn, prinţul roși. 

Lumina focului aruncă o strălucire roșie și aurie pe câteva 
șuvițe din părul argintiu al lui Houlun în timp ce ea se uită pe 
lângă umerii lăţi ai lui Sartaqg, spre locul în care stătea Nesryn 
pe buza vetrei. 

— Şi arcașul din nord sosește, în sfârșit. Ea dădu din cap. Sunt 
Houlun, fiica lui Dochin, dar îmi poţi spune Æj, la fel ca ceilalţi. 

O privire în ochii căprui ai femeii și Nesryn știu că Houlun nu 
ratase nimic. Nesryn făcu o plecăciune. 

— Este o onoare. 

Mama de vatră o fixă cu privirea un moment lung. Nesryn îi 
întâlni privirea, rămânând cât de nemișcată posibil, lăsând 
femeia să vadă ce voia. 

Apoi ochii lui Houlun se îndreptară spre Sartaqg. 

— Avem lucruri de discutat. 

Fără acea privire feroce îndreptată asupra ei, Nesryn expiră, 
dar își păstră spatele drept. 

Sartaq dădu din cap, cu o expresie asemănătoare ușurării pe 
chip. Dar privi spre Falkan, care urmărea totul de pe scaunul lui. 

— Sunt lucruri care ar trebui discutate în particular, Ej. 

Nu era nepoliticos să spună asta, dar cu siguranţă nu era nici 
prietenos. Nesryn se abţinu să reflecte sentimentul prinţului. 

Houlun flutură o mână. 

— Atunci mai pot aștepta. Arătă spre banca de piatră. Așază- 
te. 

— Ej... 

Falkan se toi, ca și când avea de gând să le facă amândurora 
o favoare, plecând. 

Dar Houlun arătă spre el, ca un avertisment tăcut să rămână. 

— Vreau să ascultați cu toţii. 

Sartaq se așeză pe bancă, singurul semn al nemulțumirii lui 
fiind piciorul cu care bătu pe podea. Nesryn se așeză alături, iar 
femeia severă între ei și Falkan. 


— O răutate veche se agită în adâncul acestor munţi, spuse 
Houlun. De aceea am fost plecată în ultimele câteva zile — ca să 
o caut. 

— Ej, ân vocea prinţului se simţea frica. 

— Nu sunt atât de bătrână încât să nu îmi pot folosi su/de-u/, 
băiete. 

Ea se încruntă la el. Într-adevăr, nimic la această femeie nu 
părea bătrân. 

Sartaqg întrebă, încruntându-se: 

— În căutarea cărui lucru ai plecat? 

Houlun se uită prin sală, după orice pereche de urechi 
indiscrete. 

— Cuiburile păsărilor ruk au fost prădate. Ouăle au fost furate 
noaptea, puii dispărând. 

Sartaq înjură, urât și încet. Nesryn clipi când îl auzi, chiar dacă 
stomacul i se încordă. 

— Zeci de ani, braconierii nu au îndrăznit să meargă prin 
acești munţi, spuse prinţul. Dar nu ar fi trebuit să îi cauţi 
singură, Ej. 

— Nu braconieri am căutat, ci ceva mai rău. 

Umbrele conturară chipul femeii, iar Nesryn înghiţi. Dacă 
valgii veniseră aici... 

— Mama mea le spunea Kharankui. 

— Înseamnă umbră — întuneric, îi șopti Sartaq lui Nesryn, 
groaza încordându-i chipul. 

Inima ei bătu cu putere. Dacă valgii erau deja aici... 

— Dar pe tărâmurile tale, continuă Houlun, privind între 
Nesryn și Falkan, li se spune altfel, nu-i așa? 

Nesryn îl măsură din priviri pe Falkan în timp ce el înghiţi în 
sec, întrebându-se cum să mintă sau să evite dezvăluirea 
oricărui lucru despre valgi... 

Dar Falkan dădu din cap și răspunse, vocea abia auzindu-i-se 
în pârâitul focului: 

— Noi le spunem păianjenii infernului. 

CAPITOLUL 31 

— Păianjenii infernului sunt doar niște mituri, reuși Nesryn să îi 
spună lui Houlun. Mătasea de păianjen este atât de rară încât 
mă îndoiesc de faptul că există. S-ar putea să urmărești năluci. 

Dar Falkan fu cel care răspunse cu un zâmbet macabru: 


— Te-aș contrazice, căpitane Faliq. 

Băgă mâna în buzunarul de la piept al jachetei, iar Nesryn se 
încordă, îndreptându-și mâna spre pumnalul de la mijloc... 

Nu scoase nicio armă. 

Materialul alb licări, strălucirea fiind ca focul stelelor când 
Falkan îl mișcă în mână. Chiar și Sartaq fluieră la bucata de 
pânză de mărimea unei batiste. 

— Mătase de păianjen, spuse Falkan, băgând bucata înapoi în 
jachetă. Direct de la sursă. 

Când Nesryn deschise gura, Sartaq spuse: 

— Ai văzut aceste lucruri îngrozitoare de aproape. Nu era 
chiar o întrebare. 

— Am făcut troc cu specia lor pe continentul nordic, îl corectă 
Falkan, acel zâmbet macabru rămânând. Impreună cu umbrele. 
Atât de multe umbre. Cu aproape trei ani în urmă. Unii ar putea 
crede că e păcăleală, dar am plecat cu o sută de metri de 
mătase de păianjen. 

Doar batista din jacheta lui ar fi costat o avere. Şi o sută de 
metri... 

— Trebuie să fii la fel de bogat ca khaganul, spuse ea fără să 
gândească. 

El ridică din umeri. 

— Am aflat că adevărata avere nu constă în aur strălucitor și 
bijuterii. 

Sartaqg întrebă încet: 

— Atunci, care a fost preţul? Pentru că păianjenii infernului nu 
tranzacţionau bunuri materiale, ci vise și dorinţe și... 

— Douăzeci de ani. Douăzeci de ani din viaţa mea. Luaţi nu de 
la sfârșit, ci din tinereţe. 

Nesryn studie bărbatul al cărui chip abia începea să dea 
semne de îmbătrânire, părul fiind încă lipsit de fire argintii... 

— Am douăzeci și șapte de ani, îi spuse Falkan. Și totuși, par a 
fi un bărbat de aproape cincizeci de ani. 

Pe toţi zeii. 

— Atunci ce cauţi în cuib? întrebă Nesryn. Și păianjenii de aici 
produc mătase? 

— Nu sunt la fel de civilizaţi ca fraţii lor din nord, spuse 
Houlun, țâţâind. Creaturile Kharankui nu creează — doar distrug. 
Au locuit demult în peșterile și trecătorile din Dagul Fells, în 


sudul îndepărtat al acestor munţi. Și mult timp am păstrat o 
distanță respectabilă față de ei. 

— De ce crezi că vin acum să ne fure ouăle? 

Sartaq privi spre câteva păsări ruk zăbovind la gura peșterii, 
așteptându-și  călăreţii. Se  aplecă înainte,  sprijinindu-și 
antebraţele pe coapse. 

— Cine altcineva să o facă? răspunse mama de vatră. Nu a 
fost reperat niciun braconier. Cine altcineva s-ar putea strecura 
într-un cuib de ruk, la o asemenea înălţime? Am zburat peste 
tărâmul lor în ultimele câteva zile. Pânzele au crescut, într- 
adevăr, din piscurile și trecătorile din Fells, până la pădurea de 
pini din prăpastie, sugrumând tot ce era viu. Aruncă o privire 
spre Falkan. Nu cred că este o simplă coincidenţă că acești 
Kharankui au început din nou să prade lumea în același timp cu 
un negustor care ne caută cuibul pentru răspunsuri privitoare la 
specia lor nordică. 

Falkan își ridică mâinile la privirea tăioasă a lui Sartaqg. 

— Nu i-am căutat sau provocat. Am auzit zvonuri despre 
înţelepciunea mamei voastre de vatră și m-am gândit să îi cer 
sfatul înainte să îndrăznesc ceva. 

— Ce vrei de la ei? întrebă Nesryn, înclinându-și capul. 

Falkan își studie mâinile, îndoindu-și degetele ca și când ar fi 
fost înţepenite. 

— Îmi vreau tinereţea înapoi. 

Houlun îi spuse lui Sartag: 

— Şi-a vândut suta de metri, dar mai crede că poate 
revendica timpul. 

— Îl pot revendica, insistă Falkan, primind o încruntare de 
avertisment din partea lui Houlun, la tonul său. El se controlă și 
fu mai explicit. Sunt... lucruri pe care mai trebuie să le fac. Aș 
vrea să le fac înainte să intervină bătrâneţea. Mi s-a spus că 
uciderea păianjenului care mi-a mâncat douăzeci de ani este 
singura cale să mi se returneze acei ani. 

Nesryn se încruntă. 

— De ce nu te duci să vânezi păianjenul acasă, atunci? De ce 
ai venit aici? 

Falkan nu răspunse. 

Houlun spuse: 


— Pentru că i s-a spus că doar un mare războinic poate ucide 
un kharankui. Cel mai grozav din ţinut. A auzit de apropierea 
noastră de aceste grozăvii și s-a gândit să își încerce norocul 
mai întâi aici — să afle ce știm despre păianjeni; poate cum să îi 
ucidem. Ea se uită puţin amuzată. Poate și să găsească vreo 
cale să își revendice anii, o cale alternativă aici, ca să-l 
scutească de confruntarea de acolo. 

Un plan destul de bun pentru un bărbat destul de nebun să își 
tranzacţioneze viața. 

— Ce legătură au toate astea cu ouăle furate și puii, Ej? 

Nici Sartaq nu prea părea să îl compătimească pe negustorul 
care își tranzacționase tinereţea pentru o avere imensă. Falkan 
se întoarse cu faţa spre foc, ca și când ar fi fost conștient de 
asta. 

— Vreau să îi găsești, spuse Houlun. 

— Probabil că deja au murit, EJ. 

— Aceste grozăvii își pot ţine prada vie destul de mult timp în 
coconii lor. Dar ai dreptate — probabil că deja au mâncat-o. 
Furia licări pe chipul femeii, lăsând să se vadă războinica din 
interior; luptătoarea în care se transforma și nepoata ei. Motiv 
pentru care vreau să îi găsești data viitoare când se întâmplă. Și 
să le amintești acelor grămezi păcătoase de gunoaie că nu ne 
place să ni se fure puii. Ea făcu semn din cap spre Falkan. Când 
pleacă ei, vei pleca și tu. Să vezi dacă sunt acolo răspunsurile pe 
care le cauţi. 

— De ce să nu plecăm acum? întrebă Nesryn. De ce să nu Îi 
căutăm și să îi pedepsim? 

— Pentru că încă nu avem nicio dovadă, răspunse Sartaq. lar 
dacă îi atacăm neprovocați... 

— Kharankuii sunt de mult timp inamicii păsărilor ruk, spuse 
Houlun. Ei s-au luptat cândva, înainte să vină călăreţii din stepe. 

Ea scutură din cap, alungând umbra amintirii și îi spuse lui 
Sartaq: 

— Motiv pentru care vom păstra secretul. Ultimul lucru de 
care avem nevoie este ca păsările ruk și călăreții să zboare plini 
de furie acolo sau să umple locul acesta de panică. Spune-le să 
fie atenţi la cuiburi, dar nu le spune de ce. 

Sartaq dădu din cap. 

— Cum vrei, Ej. 


Mama de vatră se întoarse spre Falkan. 

— Voi discuta cu căpitanul meu. 

Falkan înţelese că trebuia să plece și se ridică. 

— Sunt la dispoziția ta, prinţe Sartag. Cu o plecăciune 
graţioasă, el ieși în sală. 

Când pașii lui Falkan se estompară, Houlun șopti: 

— Începe din nou, nu-i așa? Acei ochi negri se îndreptară spre 
Nesryn, focul poleindu-le albeaţa. Cel care doarme s-a trezit. 

— Erawan, șopti Nesryn. 

Ar fi putut jura că marele foc se înclină drept răspuns. 

— Ştii de el, Ej? 

Sartaq se mută ca să se așeze în cealaltă parte a femeii, 
percutându-i lui Nesryn să se apropie pe banca de piatră. 

Dar mama de vatră își trecu privirea tăioasă peste Nesryn. 

— l-ai înfruntat. Bestiile lui întunecate. 

Nesryn își reprimă amintirile. 

— Da. Şi-a adunat o armată de demoni pe continentul nordic. 
În Morath. 

Houlun se întoarse spre Sartaqg. 

— Tatăl tău știe? 

— Partial. Suferinţa lui... Sartaq privi focul. Houlun puse o 
mână pe genunchiul prinţului. În Antica a avut loc un atac 
asupra unei vindecătoare din Torre. 

Houlun înjură, la fel de urât ca fiul ei de vatră. 

— Credem că unul dintre agenţii lui Erawan ar putea fi în 
spatele lui, continuă Sartag. Și decât să pierdem timpul 
convingându-l pe tatăl meu să asculte teorii formate pe 
jumătate, mi-am amintit de poveștile tale, Æj, și m-am gândit să 
mă întâlnesc cu tine, în caz că știi ceva. 

— Și dacă ţi-aș fi spus? O privire tăioasă, examinatoare — 
feroce ca privirea unui ruk. Dacă ţi-aș spune că știu ceva despre 
ameninţare, ai goli cuibul? Ai zbura peste Marea îngustă ca să-i 
înfrunţi și să nu te mai întorci? 

Sartaq înghiţi, iar Nesryn își dădu seama că el nu venise aici 
pentru răspunsuri. 

Poate că Sartaq știa deja destule despre valgi încât să decidă 
singur cum să înfrunte ameninţarea. Venise aici ca să convingă 
poporul și pe femeia asta. Poate că era stăpânul rukșilor în ochii 
tatălui său, dar în acești munţi, cuvântul lui Houlun era lege. 


lar în cel de-al patrulea pisc, pe versanţii tăcuţi din Arundin... 
Sulde-ul fiicei ei stătea în vânt. Era o femeie care înţelegea 
preţul vieții — profund. Care poate că nu ar fi fost atât de 
nerăbdătoare să-și lase nepoata să călărească împreună cu 
legiunea. Asta dacă le-ar fi permis măcar rukhinilor din Eridun să 
plece. 

— Dacă kharankuii se agită, dacă Erawan s-a ridicat în nord, 
spuse precaut Sartag, este o ameninţare pe care trebuie să o 
înfruntăm cu toţii. El își plecă fruntea. Dar voi asculta ce știi, Ej. 
Ce poate până și regatele din nord au pierdut din cauza timpului 
și a distrugerii. De ce poporul nostru, ascuns în acest ţinut, 
cunoaște asemenea povești când războaiele demonilor antici nu 
au ajuns niciodată pe țărmurile astea. 

Houlun îl studie, cosița ei lungă și deasă legănându-se. Apoi se 
sprijini cu o mână de piatră și se ridică, mormăind. 

— Mai întâi trebuie să mănânc și să mă odihnesc un timp. Apoi 
îţi voi spune. Ea se încruntă spre gura peșterii, strălucirea 
argintie a luminii soarelui colorând pereţii. Vine o furtună. Am 
depășit-o când m-am întors. Zi-le celorlalţi să se pregătească. 

Spunând asta, mama de vatră plecă de lângă căldura vetrei în 
sala de dincolo. Pașii ei erau rigizi, dar spatele drept. Mergea ca 
un războinic, rapid și ferm. 

Dar, în loc să se îndrepte spre masa rotundă sau spre 
bucătărie, Houlun intră pe o ușă despre care Nesryn observase 
că ducea spre o mică bibliotecă. 

— Ea este Păstrătoarea Poveștilor noastre, explică Sartaqg, 
urmărind atenţia lui Nesryn. Să fie în preajma textelor o ajută să 
își amintească. 

Nu era doar o mamă de vatră care știa istoria rukhinilor, ci o 
sacră Păstrătoare a Poveștilor — un dar rar, să își amintească și 
să povestească legendele și istoriile lumii. 

Sartaq se ridică, mormăind când se întinse. 

— Nu s-a înșelat niciodată în privinţa unei furtuni. Ar trebui să 
dăm de știre. Arătă spre sala din spatele lui. Tu te ocupi de 
interior. Eu voi merge spre alte piscuri, ca să îi anunţ. 

înainte ca Nesryn să întrebe pe cine mai exact trebuia să 
abordeze, prinţul se îndreptă spre Kadara. 

Ea se încruntă. Ei bine, părea că doar gândurile ei aveau să-i 
ţină companie. Un negustor în căutarea păianjenilor care l-ar fi 


putut ajuta să-și revendice tinereţea sau, cel puţin, să afle cum 
putea să și-o recupereze de la rudele lor din nord. Şi păianjenii... 
Nesryn tremură la gândul că acele creaturi se târau pe aici, din 
toate locurile în care ar fi putut să ajungă, ca să îi mănânce pe 
cei mai vulnerabili. Monștri ieșiţi din legende. 

Poate că Erawan chema toate lucrurile întunecate și rele din 
această lume sub stindardul lui. 

Frecându-și mâinile ca și când ar fi putut să-și bage căldura 
flăcării în piele, Nesryn se îndreptă spre cuib. 

Venea o furtună, asta trebuia să spună oricui îi tăia calea. 

Dar știa că una era deja aici. 

* 

Furtuna lovi chiar după căderea nopţii. Fulgere mari 
spintecară cerul, iar tunetul bubui prin toate holurile și podelele. 

Așezată lângă vatră, Nesryn privi spre gura distantă a peșterii, 
unde cortinele mari care fuseseră trase se umflau în vânt, dar 
rămâneau ancorate de podea, despărţindu-se doar ușor ca să se 
întrezărească noaptea biciuită de ploaie. 

Chiar în interiorul lor, trei păsări ruk stăteau ghemuite în ce 
păreau a fi cuiburi din paie și pânză: Kadara, un ruk feroce maro 
despre care lui Nesryn i se spusese că îi aparținea lui Houlun și 
un ruk mai mic, de un roșu închis. Cel mai zvelt ruk îi aparţinea 
lui Borte — o adevărată mârţoagă, zisese fata la cină, deși 
radiase de mândrie. 

Nesryn își întinse picioarele care o dureau, recunoscătoare 
pentru căldura focului și pentru pătura pe care Sartaqg i-o 
aruncase în poală. Işi petrecuse câteva ore urcând și coborând 
scările cuibului, spunându-le celor pe care îi întâlnea că Houlun 
zisese că se apropia o furtună. 

Unii îi mulţumiseră dând din cap și plecaseră grăbiţi; alţii îi 
oferiseră ceai fierbinte și mici gustări pe care le găteau în 
vetrele lor. Unii o întrebaseră pe Nesryn de unde venea, de ce 
era aici. Și, ori de câte ori le explicase că era din Adarlan, dar 
poporul ei se trăgea din continentul sudic, răspunsul lor fusese 
același: „Bine ai venit acasă”. 

Călătoria în sus și în jos pe diversele scări și holuri în pantă și 
orele de antrenament din acea dimineață o epuizaseră. Și 
înainte ca Houlun să ia loc pe bancă între Nesryn și Sartaq — 


Falkan și Borte plecând în camerele lor, după cină —, Nesryn 
aproape aţipi. 

Fulgerul bubui afară, mărginind sala cu argintiu. Pentru câteva 
minute, când Houlun fixă cu privirea focul, se auziră doar 
tunetul și șuieratul vântului și răpăitul ploii, părâitul focului și 
foșnetul aripilor păsărilor ruk. 

— Nopțile furtunoase sunt domeniul Păstrătorilor Poveștilor, 
spuse Houlun în halha. Putem auzi una apropiindu-se de la două 
sute de kilometri, putem mirosi încărcarea aerului ca un câine. 
Ele ne spun să ne pregătim. Să ne adunăm rudele și să ascultăm 
atent. 

Părul de pe braţele lui Nesryn se ridică sub haina călduroasă 
de lână. 

— Cu mult timp în urmă, continuă Houlun, înainte de 
khaganat, înainte de lorzii călăreţi din stepe și de Torre care 
este lângă mare, înainte ca orice muritor să conducă acest 
tărâm... A apărut în lume o ruptură. Chiar în acești munți. 

Chipul lui Sartaq era lizibil când vorbea mama de vatră. 

O ruptură în lume — o poartă Wyrd deschisă. Aici. 

— S-a deschis și s-a închis repede, așa cum apare un fulger. 

Ca un răspuns, fulgerul lumină cerul de dincolo. 

— Dar asta a fost suficient ca grozăviile să intre: kharankui și 
alte bestii ale întunericului. 

Cuvintele răsunară prin Nesryn. 

Kharankui — păianjenii infernului... și alţi intruși. Niciunul 
dintre ei nu era o bestie obişnuită. 

Ci din încrengătura valgilor. 

Nesryn era recunoscătoare că stătea deja jos. 

— Valgii au fost aici? 

Vocea ei fu prea puternică în liniștea acoperită de furtună. 

Sartaq îi aruncă lui Nesryn o privire de avertisment, dar 
Houlun dădu din cap. 

— Cei mai mulţi valgi au plecat, fiind chemaţi în nord când au 
apărut mai multe hoarde acolo. Dar aici... poate că valgii care 
au sosit aici au fost avangarda, cei care au evaluat tărâmul și nu 
au găsit ce căutau. Așa că au plecat. Dar Kkharankuii au rămas în 
trecătorile muntelui drept servitori ai unei coroane întunecate. 
Nu au plecat. Păianjenii au învăţat limbile oamenilor cât i-au 
mâncat pe cei destul de proști să se aventureze în ţinutul lor 


arid. Unii dintre cei care au scăpat au susţinut că au rămas 
pentru că Fells le amintește de lumea lor blestemată. Alţii au 
spus că păianjenii au zăbovit ca să le păzească drumul de 
întoarcere — să aștepte ca acea ușă să se deschidă din nou și să 
meargă acasă. Războiul a început în est, în ţinutul antic al 
Spiridușilor. Trei regi demoni împotriva unei regine Fae și a 
armatei ei. Demoni care au trecut printr-o ușă între lumi, ca să o 
cucerească pe a noastră. 

lar femeia continuă cu povestea pe care Nesryn o cunoștea 
bine. O lăsă pe mama de vatră să povestească în timp ce 
mintea i se agită. 

Păianjenii infernului erau, de fapt, valgi care se ascundeau în 
văzul tuturor în tot acest timp. 

Houlun continuă, iar Nesryn își reveni când auzi: 

— Şi totuși, chiar și când valgii au fost alungaţi în ţinutul lor, 
chiar și când ultimul rege demon rămas s-a târât în locurile 
întunecate ale lumii ca să se ascundă, Spiridușii au venit aici. In 
acești munţi. Le-au învăţat pe păsările ruk să lupte cu 
kharankuii și să vorbească limba spiridușilor și a oamenilor. Au 
construit turnuri de veghe de-a lungul acestor munţi, au ridicat 
faruri de avertisment prin ţinut. Au fost o pază distantă 
împotriva Kharankuilor? Sau și Spiridușii, ca și păianjenii, au 
așteptat ca acea ruptură în lume să se deschidă din nou? Până 
să se gândească cineva să întrebe de ce, au părăsit turnurile de 
veghe și s-au transformat într-o amintire. 

Houlun se opri, iar Sartaq întrebă: 

— Există... informaţii despre cum ar putea fi învinși valgii — în 
afară de o simplă luptă? Orice putere ca să ne ajute să luptăm 
cu aceste noi hoarde pe care le-a adunat Erawan? 

Houlun își îndreptă privirea spre Nesryn. 

— Întreab-o pe ea, îi spuse prinţului. Ştie deja. 

Sartaq abia își ascunse șocul când se aplecă înainte. 

Nesryn șopti: 

— Nu pot spune niciunuia dintre voi. Dacă Morathul află 
despre asta, urma de speranţă pe care o avem dispare. 

Cheile Wyrd... nu putea ea risca să spună. Nici măcar lor. 

— Atunci m-ai adus aici degeaba. 

Cuvinte reci, tăioase. 


— Nu, insistă Nesryn. Sunt încă multe lucruri pe care nu le 
știm. Că acești păianjeni vin din lumea valgilor, că au făcut 
parte din armata lor și au un avanpost aici, precum și în munţii 
Ruhnn de pe continentul nordic... Poate, cumva, există o 
legătură. Poate că este ceva ce nu am aflat încă, vreo slăbiciune 
a valgilor pe care am putea să o exploatăm. 

Nesryn studie sala, calmându-și inima care bătea cu putere. 
Frica nu ajuta pe nimeni. 

Houlun se uită la ei. 

— Majoritatea turnurilor de veghe ale Spiridușilor au dispărut, 
dar unele încă rezistă, parţial distruse. Cel mai aproape este 
poate la un zbor de o jumătate de zi de aici. Incepeţi de acolo — 
vedeţi dacă rămâne ceva. Probabil ai putea găsi câteva 
răspunsuri, Nesryn Faliq. 

— Nimeni nu a căutat niciodată? 

— Spiridușii au pus capcane ca să ţină păianjenii la distanţă. 
Când și-au abandonat turnurile, le-au lăsat intacte. Unii au 
încercat să intre — să fure, să înveţe. Niciunul nu s-a întors. 

— Merită riscul? O întrebare rece din partea unui căpitan 
adresată mamei sale de vatră. 

Houlun își încordă maxilarul. 

— Ti-am spus ce pot și până și aceste vorbe sunt informaţii 
parţiale, care au fost transmise dincolo de majoritatea 
amintirilor din acest ţinut. Dar dacă kharankuii se agită din 
nou... Cineva ar trebui să se ducă la acel turn de veghe. Poate 
vei descoperi ceva util. Află cum au luptat Spiridușii cu acele 
grozăvii, cum le-au ţinut la distanţă. O privire lungă, evaluatoare 
spre Nesryn, în timp ce tunetul zgudui din nou peștera. Poate că 
va spori acea urmă de speranţă. 

— Sau ne va ucide, spuse Sartag, încruntându-se spre păsările 
ruk pe jumătate adormite în cuiburile lor. 

— Nimic valoros nu vine fără un preţ, băiete, replică Houlun. 
Dar nu zăbovi în turnul de veghe după lăsarea întunericului. 

CAPITOLUL 32 

— Bun, spuse Yrene, cu greutatea piciorului lui Chaol sprijinit 
pe umărul ei în timp ce îl roti încet. 

întins sub ea pe podeaua sălii de lucru din complexul 
vindecătoarelor din Torre, câteva zile mai târziu, Chaol o urmări 
în liniște. Ziua era deja destul de călduroasă și Yrene era udă de 


transpiraţie; sau ar fi fost, în cazul în care climatul arid nu ar fi 
uscat transpiraţia înainte să îi ude cu adevărat hainele. Totuși, 
ea o simţea pe faţă — o vedea strălucind pe chipul lui Chaol, 
trăsăturile sale fiind încordate de concentrare când ea 
îngenunche deasupra lui. 

— Picioarele răspund bine la antrenament, observă tânăra, 
degetele intrându-i în mușchii puternici ai coapselor lui. 

Yrene nu întrebase ce se schimbase. De ce începuse să 
meargă în curtea străjerilor de la palat. Nici el nu îi explicase. 

— Da, răspunse pur și simplu Chaol, scărpinându-și maxilarul. 

Nu se bărbierise în acea dimineaţă. Când ea intrase în 
apartamentul lui după ce se întorsese de la antrenamentul de 
dimineaţă cu străjerii, îi spusese că voia să meargă la o 
plimbare cu calul... și să schimbe priveliștea în acea zi. 

Faptul că era atât de nerăbdător, atât de dispus să vadă 
orașul, să se adapteze la împrejurimi... Yrene nu reușise să ÎI 
refuze. Așadar, veniseră aici, după o călătorie întortocheată prin 
Antica, pentru a lucra într-una dintre camerele liniștite de pe 
acest hol. Camerele erau toate la fel, fiecare fiind ocupată de un 
birou, un pat și un rând de dulapuri, fiecare având cu o singură 
fereastră care dădea spre straturile ordonate de plante 
agăţătoare din grădină. Într-adevăr, în ciuda căldurii, mirosul 
rozmarinului, al mentei și al salviei umplea camera. 

Chaol mormăi când Yrene îi cobori piciorul pe podeaua rece 
din piatră și începu să lucreze la piciorul drept. Magia ei era o 
vibraţie slabă care curgea în el, atentă să evite pata neagră 
care se retrăgea atât de lent în coloana lui. 

Ei se luptau cu ea în fiecare zi. Amintirile îl devorau, se 
hrăneau cu el, iar Yrene le împingea, îndepărtând întunericul 
care insista să îl chinuie. 

Câteodată, zărea ce suferise el în acel puț întunecat și rotitor. 
Durerea, furia, vinovăția și tristeţea. Dar erau doar licăriri, ca și 
când ar fi fost fuioare de fum plutind pe lângă ea. Și chiar dacă 
el nu discuta despre ce văzuse, Yrene reușea să împingă acel 
val întunecat. Câte puţin, doar cioburi de piatră dintr-un 
bolovan, dar... era mai bine decât nimic. 

închizând ochii, Yrene își lăsă puterea să intre în picioarele lui 
ca un roi de licurici albi, găsind căile distruse și adunându-le, 


înconjurând părțile zdrenţuite care amuţeau în timpul acestor 
exerciții, când ar fi trebuit să fi fost luminate ca și restul. 

— Am cercetat, spuse ea, deschizând ochii când îi roti piciorul 
din încheietura șoldului. Lucrurile pe care le făceau vechile 
vindecătoare oamenilor cu răni la coloană. A existat o femeie, 
Lingin, care a reușit să facă o proteză magică pentru tot corpul. 
Un fel de exoschelet invizibil care permitea persoanei să meargă 
până ce putea ajunge la o vindecătoare sau putea fi folosită 
dacă vindecarea nu avea succes. 

Chaol ridică o sprânceană. 

— Presupun că nu ai una? 

Yrene scutură din cap, coborându-i piciorul și ridicându-l din 
nou pe celălalt ca să înceapă următorul set de exerciţii. 

— Lingin a făcut doar zece, toate legate de talismane pe care 
le putea purta utilizatorul. S-au pierdut, împreună cu metoda ei 
de a le crea. Şi a mai fost o altă vindecătoare, Saanvi, despre 
care legenda spune că putea ocoli complet vindecarea punând 
un fel de mic ciob magic în creier... 

El se crispă. 

— Nu sugeram să experimentez pe tine, spuse ea, lovindu-i 
coapsa. Şi nu e nevoie. 

Chaol schiță un zâmbet. 

— Și cum au dispărut aceste informaţii? Credeam că în 
biblioteca de aici sunt toate arhivele voastre. 

Yrene se încruntă. 

— Ambele erau vindecătoare care lucrau la avanposturi 
departe de Torre. Sunt patru pe continent — mici centre în care 
vindecătoarele din Torre să locuiască și să lucreze, să ajute 
oamenii care nu puteau călători până aici. Lingin și Saanvi au 
fost atât de izolate, încât până să-și amintească cineva să le ia 
arhivele, s-au pierdut. Tot ce avem acum sunt zvonuri și mituri. 

— Tu păstrezi arhive? Cu toate astea? 

El gesticulă între ei. 

Faţa lui Yrene se încălzi. 

— Parţial. Nu când te porți ca un măgar încăpățânat. 

El zâmbi din nou, dar Yrene îi lăsă jos piciorul și se retrase, 
deși rămase îngenuncheată pe gresie. 

— Vreau să spun, zise schimbând subiectul de la jurnalele din 
camera ei de la multe etaje mai sus, că s-au făcut astfel de 


lucruri. Știu că ne ia mult timp și știu că ești nerăbdător să te 
întorci... 

— Sunt, dar nu te grăbesc, Yrene. 

Cu o mișcare lină, el se ridică. Așa cum stăteau amândoi pe 
podea, ajungea cu creștetul capului mai sus decât ea, mărimea 
lui aproape copleșind-o. Își roti încet piciorul, luptând pentru 
fiecare mișcare, în timp ce mușchii din restul piciorului se 
opuneau. 

Chaol își ridică fruntea, întâlnindu-i privirea și citindu-i-o cu 
ușurință. 

— Oricine te vânează nu va avea șansa să te rănească — fie 
că noi terminăm mâine sau peste șase luni. 

— Știu, șopti ea. 

Kashin și străjerii lui nu-l prinseseră și nu găsiseră urmele 
celui care încercase să o atace. Și chiar dacă fusese liniște în 
ultimele câteva nopţi, ea abia dormise, chiar și în siguranţa 
complexului Torre. Doar extenuarea din urma vindecării lui 
Chaol o ajuta să adoarmă. 

Ea oftă. 

— Cred că ar trebui să o vedem din nou pe Nousha. Să mai 
facem o vizită la bibliotecă. 

Privirea lui deveni circumspectă. 

— De ce? 

Yrene se încruntă la fereastra deschisă din spatele lor, unde 
grădinile strălucitoare și tufele de lavandă se legănau în briza 
mării, albinele înălțându-se printre ele. Nici urmă de cineva care 
să asculte în apropiere. 

— Pentru că încă nu am întrebat cum au ajuns aici cărţile și 
pergamentele acelea. 

* 


— Nu există arhive ale achizițiilor din acea vreme, spuse 
Nousha în limba maternă a lui Yrene și a lui Chaol, strângând 
dezaprobator din buze când îi privi peste birou. 

în jurul lor, biblioteca era un roi agitat slab luminat, 
vindecătoarele și asistentele intrând și ieșind, unele salutându-le 
în șoaptă pe Yrene și pe Nousha când se opriră. O pisică Baast 
portocalie stătea întinsă lângă soba mare, ochii de culoarea 
berilului urmărindu-i de pe cotiera unei canapele. 

Yrene se strădui să-i zâmbească Noushei. 


— Dar poate există măcar niște arhive privind motivul pentru 
care a fost nevoie de aceste cărţi aici? 

Nousha își sprijini antebraţele bronzate pe birou. 

— Unii oameni și-ar putea face griji în privinţa informaţiilor pe 
care le caută, dacă sunt vânaţi — ceea ce a început cam din 
clipa în care te-ai interesat de subiectul acesta. 

Chaol se înclină înainte pe scaun, dezgolindu-și dinţii. 

— Este o ameninţare? 

Yrene flutură o mână spre el. Era un bărbat prea protector. 

— Știu că este periculos și probabil există o legătură. Dar 
tocmai din cauza asta, Nousha, orice informaţie suplimentară cu 
privire la materialul de aici, la locul de provenienţă, la persoana 
care l-a procurat... ar putea fi importantă. 

— Ca să îl faci să meargă din nou. 

O afirmaţie seacă, neîncrezătoare succesul demersului ei. 

Yrene nu îndrăzni să se uite la Chaol. 

— Vezi că progresăm lent, răspunse Chaol. Poate anticii au 
vreun sfat despre cum să accelerăm ritmul. 

Nousha le aruncă amândurora o privire care spuse că nu îi 
credea deloc, dar oftă uitându-se spre tavan. 

— Așa cum am spus, nu există arhive din acea vreme. Dar, 
adăugă ea când Chaol deschise gura, se zvonește că în deșert 
sunt peșteri cu astfel de informaţii — peșterile din care au 
provenit. Majoritatea s-au pierdut, dar era una în oaza Aksara... 
Nousha se uită cu subiînţeles. Poate că ar trebui să începeţi de 
acolo. 

* 

Yrene își mușcă buza când ieșiră din bibliotecă, Chaol ţinând 
pasul lângă ea. 

Când fură aproape de holul principal din Torre, spre curte și 
spre caii care i-ar fi dus acasă în seara aceea, el întrebă: 

— De ce dai înapoi? 

Yrene își încrucișă braţele, scrutând holurile din jurul lor. Era 
liniște la ora aceea din zi, chiar înainte de cină. 

— Oaza aceea, Aksara. Nu este chiar... ușor să ajungi la ea. 

— Este departe? 

— Nu, nu e vorba despre asta. Este a nobililor. Nimeni nu are 
voie acolo. Este refugiul lor privat. 


— Ah... El își scărpină barba scurtă de pe maxilar. Şi a cere 
permisiunea de a merge acolo va duce direct la prea multe 
întrebări. 

— Exact. 

El o studie, îngustând ochii. 

— Să nu îndrăznești să sugerezi să mă folosesc de Kashin, 
spuse ea printre dinţi. 

Chaol își ridică mâinile. 

— Nu aș îndrăzni. Deși cu siguranţă a fugit în clipa în care ai 
pocnit din degete acum două seri. Este un om bun. 

Yrene își puse mâinile în șolduri. 

— Atunci, de ce nu îl tu inviţi la o întâlnire romantică în 
deșert? 

Chaol chicoti, urmând-o când se îndreptă din nou spre curte. 

— Nu mă pricep la intrigile Curţii, dar tu chiar ai alte legături 
cu palatul. 

Yrene se strâmbă. 

— Hasar. Se jucă cu vârfurile buclate ale părului. Nu mi-a 
cerut să fac pe spioana în ultimul timp. Nu știu dacă vreau să... 
deschid din nou acea ușă. 

— Probabil că ai putea să o convingi că o călătorie în deșert — 
o ieșire — ar fi... Distractivă? 

— Vrei să o manipulez? 

Privirea lui era fermă. 

— Putem găsi altă cale, dacă te incomodează. 

— Nu — nu, ar putea funcţiona. Doar că Hasar s-a născut cu 
lucrurile de genul acesta, cu manipulările, în sânge. Ar putea să- 
și dea seama. Şi este destul de puternică încât... Merită să risc 
să o încurc și să o fac să se înfurie, dacă vom acţiona doar la o 
sugestie de-a Noushei? 

El se gândi la cuvintele ei, așa cum numai Hafiza o făcea cu 
adevărat. 

— Ne vom gândi la asta. Cu Hasar trebuie să acţionăm 
precaut. 

Yrene ieși în curte, făcând semn unuia dintre străjerii din Torre 
că lordul avea nevoie ca al său cal să fie adus de la grajduri. 

— Sunt un complice foarte bun la intrigi, recunoscu ea lui 
Chaol cu un zâmbet complice. 

El doar îi atinse mâna. 


— Asta mi se pare reconfortant. 

Și după expresia din ochii lui... îl crezu. Suficient încât obrajii 
să i se încălzească, dar doar puţin. 

Yrene se întoarse spre complexul Torre care se înălța 
deasupra lor doar ca să poată respira. Se uită tot mai sus spre 
locul în care fereastra ei dădea spre mare. Spre casă. 

își cobori privirea de la Torre ca să îi găsească faţa lui 
serioasă. 

— Îmi pare rău că am atras toate astea asupra ta — asupra 
tuturor, spuse încet Chaol. 

— Să nu îţi pară rău. Poate că asta vrea. Să folosească frica și 
vinovăția ca să termine asta — să ne oprească. Ea îi studie 
bărbia ridicată mândru, forţa pe care o emana cu fiecare 
respiraţie. Deși... mă tem că timpul nu este de partea noastră. 
Nu te grăbi să te vindeci, adăugă Yrene. Şi totuși... Ea își masă 
pieptul. Am sentimentul că îl vom mai vedea pe vânător. 

Chaol dădu din cap, încleștându-și maxilarul. 

— Ne vom ocupa de el. 

Și asta fu tot. Împreună — aveau să se ocupe împreună de 
asta. 

Yrene îi schiță un zâmbet în timp ce pașii ușori ai calului său 
se apropiară pe pietrișul galben. 

Și gândul că urma să urce înapoi în camera ei, gândul orelor 
petrecute în agitaţie... 

Poate că asta o făcea patetică, dar Yrene spuse fără să 
gândească: 

— Vrei să rămâi la cină? Bucătăreasa se va supăra că nu ai 
salutat-o. 

Ea știa că nu doar frica o îndemna să-i ceară să rămână. Ştia 
că voia, pur și simplu, să-și mai petreacă un timp cu el, să 
discute așa cum o făcea atât de rar cu altcineva. 

Pentru un moment lung, Chaol o privi ca și când ar fi fost 
singura persoană din lume. Ea se pregăti de refuz, de depărtare. 
Își dădu seama că ar fi trebuit să-l lase să plece în noapte. 

— Dar dacă ne-am aventura afară pentru cină, în schimb? 

— Vrei să spui — în oraș? Ea arătă spre porţile deschise. 

— Doar dacă tu crezi că scaunul pe străzi... 

— Trotuarele sunt netede. Inima îi bătu cu putere. Preferi să 
mănânci ceva anume? 


O graniță — asta era o graniţă ciudată pe care o traversau. 
Să-și părăsească teritoriile neutre și să iasă în lumea de dincolo, 
nu ca vindecătoare și pacient, ci ca femeie și bărbat... 

— Voi încerca orice, spuse Chaol, iar ea știu la ce se referea. 
Și, din felul în care se uita la porţile deschise din Torre, la orașul 
care abia începea să strălucească dincolo de ele... Realiză că el 
voia să încerce orice; era nerăbdător să fie distras de la umbra 
care se înălța peste ei, la fel de mult ca ea. 

Așadar, Yrene făcu semn străjerilor că nu aveau nevoie de 
calul lui, nu pentru o vreme. 

— Știu locul perfect. 

* 

Unii oameni se holbau; alții erau prea grăbiţi să se ducă la 
treburile sau să-și urmeze drumul spre casă încât să îl remarce 
pe Chaol în timp ce își împingea scaunul lângă Yrene. 

Ea fu nevoită să intervină de câteva ori ca să-l ajute să treacă 
peste dâmbul unui trotuar sau să coboare pe una dintre străzile 
abrupte. Îl conduse spre un loc la cinci străzi distanţă, localul 
fiind complet diferit de ce văzuse în Rifthold. El vizitase câteva 
restaurante private cu Dorian, da, dar acelea fuseseră pentru 
membrii elitei și invitaţii lor. 

Acest loc... semăna cu acele cluburi private, în sensul că doar 
se mânca, era plin de mese și scaune din lemn sculptat, dar era 
deschis tuturor, ca sălile publice de han sau de tavernă. Fațada 
clădirii din piatră galbenă avea câteva rânduri de uși deschise 
spre noapte care conduceau spre o curte interioară plină cu 
mese și scaune în aer liber, spaţiul localului întinzându-se până 
în stradă astfel încât mesenii să poată privi aglomeraţia orașului 
și chiar să zărească străzile în pantă spre marea întunecată ce 
licărea sub lumina lunii. 

lar mirosurile ispititoare care veneau dinăuntru: usturoi, ceva 
picant, ceva afumat... 

Yrene șopti femeii care veni să îi întâmpine, cerându-i probabil 
o masă pentru doi fără un scaun, pentru că într-o clipă Chaol fu 
condus spre terasa din stradă, unde un servitor luă discret unul 
din scaunele de la o masă mică pentru ca el să vină spre 
margine. 

Yrene se așeză în faţa lui, mai multe capete întorcându-se 
spre ei. Nu ca să se holbeze la el, ci la ea, la vindecătoarea din 


Torre, care nu păru să observe privirile. Servitorul se întoarse ca 
să trăncăne ce trebuia să fie meniul, iar Yrene comandă șovăitor 
în limba halha. 

Ea își mușcă buza de jos, privind spre masă, spre sala publică 
de mese. 

— E în regulă? 

Chaol studie cerul liber de deasupra lor, culoarea 
transformându-se într-un albastru safir, stelele începând să 
răsară. Când se relaxase ultima dată? Când mâncase nu ca să 
își ţină corpul sănătos și în viaţă, ci să se bucure de asta? 

EI își căută cuvintele. Se chinui să se relaxeze. 

— Nu am mai făcut așa ceva, recunoscu, în sfârșit. 

Ziua lui de naștere din iarna trecută, în acea seră — chiar și 
atunci, cu Aelin, fusese pe jumătate acolo, pe jumătate 
concentrat la palatul pe care îl lăsase în urmă, amintindu-și cine 
era la comandă și unde trebuia să fie Dorian. Dar acum... 

— Ce... să mănânci? 

— Să mănânc atunci când nu eram... când eram doar... Chaol. 
Nu era sigur dacă îi explicase bine, dacă-și putea formula 
gândul... Yrene își înclină capul, părul alunecându-i peste un 
umăr. 

— De ce? 

— Pentru că eram ori fiul și moștenitorul unui lord, ori 
Căpitanul Gărzii, ori Mâna regelui. Privirea ei fu fermă cât el se 
chinui să-i explice. Nimeni nu mă recunoaște aici. Nimeni nu a 
auzit vreodată de Anielle. Şi este... 

— Eliberator? 

— Înviorător, replică el, schițând un zâmbet lui Yrene la 
răsunetul cuvintelor lui de mai devreme. 

Ea roși frumos în lumina aurie a lămpilor din sala de mese din 
spatele lor. 

— Foarte bine. 

— Şi tu? leşi des cu prietenii? Lași vindecătoarea în urmă? 

Yrene privi oamenii care treceau pe lângă ei. 

— Nu am mulţi prieteni, recunoscu ea. Nu din cauză că nu 
vreau, spuse fără să gândească, iar el zâmbi. Eu doar... la Torre 
suntem cu toţii ocupați. Câteodată, câteva dintre noi merg să ia 
masa sau să bea, dar programele noastre se coordonează 
arareori și este mai ușor să mănânci în sala de mese, deci... nu 


suntem niște petrecăreţe. Motiv pentru care Kashin și Hasar mi- 
au devenit prieteni... când sunt în Antica. Dar niciodată nu am 
avut cu adevărat șansa să fac așa ceva de multe ori. 

El aproape întrebă „Să iei cina cu bărbaţi?”, dar spuse: 

— Te-ai concentrat la altceva. 

Ea dădu din cap. 

— Şi poate că într-o zi voi avea timp să ies și să mă distrez, 
dar... sunt oameni care au nevoie de ajutorul meu. Mi se pare 
egoist să îmi acord timp liber, chiar și acum. 

— Nu ar trebui să te simţi așa. 

— Și tu ești mai breaz? 

Chaol chicoti, rezemându-se de spătar când servitorul veni cu 
un urcior cu ceai rece de mentă. El așteptă până ce bărbatul 
plecă înainte să spună: 

— Poate că va trebui să învăţăm cum să trăim — dacă 
supravieţuim acestui război. 

Replica fu ca un cuţit ascuţit și rece între ei, dar Yrene își 
îndreptă umerii, schițând un zâmbet sfidător când ridică paharul 
de cositor cu ceai. 

— Să trăim, lord Chaol! 

EI își ciocni paharul de al ei. 

— Să fim Chaol și Yrene, chiar și pentru o seară. 

* 

Chaol mâncă până ce abia se putea mişca, mirodeniile fiind ca 
niște mici revelații la fiecare înghițitură. 

Ei discutară și luară cina, Yrene povestindu-i despre primele ei 
luni la Torre și cât de solicitant fusese antrenamentul ei. Apoi îl 
întrebă despre formarea lui de căpitan, iar el dădu înapoi — 
ezitând să discute despre Brullo și ceilalți, și totuși... Nu putu să- 
i refuze bucuria și satisfacerea curiozității. 

Și, cumva, faptul că discuta despre Brullo, bărbatul care îi 
fusese un tată mai bun decât cel adevărat... Nu îl duru; nu la fel 
de mult. Era o mică durere, dar una pe care o putea suporta. 

Una pe care se bucura să o înfrunte, dacă asta însemna să 
onoreze moștenirea unui om bun, spunându-i povestea. 

Așadar, discutară și mâncară, iar când terminară, el o însoţi 
spre zidurile albe strălucitoare ale turnului Torre. Yrene părea să 
strălucească în timp ce zâmbi când se opriră la porţi, cât calul 
său fu pregătit. 


— Mulţumesc, spuse ea, obrajii roșindu-i. Pentru masă și 
companie. 

— A fost plăcerea mea, spuse Chaol, și vorbea serios. 

— Ne vedem mâine dimineaţă — la palat? 

Era o întrebare inutilă, dar el dădu din cap. 

Yrene se mișcă de pe un picior pe celălalt, încă zâmbind, încă 
strălucind. Ca și când ar fi fost ultima rază vibrantă de soare, 
pătând cerul cu mult după ce astrul dispăruse peste orizont. 

— Ce? întrebă ea, iar el își dădu seama că se holba. 

— Mulţumesc pentru seara asta, spuse Chaol, reprimând ce 
încerca să spună: „Nu îmi pot lua privirea de la tine“. 

Ea își mușcă din nou buza, scârţâitul copitelor pe pietriș 
apropiindu-se. 

— Noapte bună, șopti Yrene și se îndepărtă. 

Chaol întinse o mână, doar să-i atingă ușor degetele. 

Yrene se opri, strângându-și degetele ca și când ar fi fost 
petalele unei flori sfioase. 

— Noapte bună, spuse el simplu. 

Şi când Chaol se întoarse spre palatul luminat din partea 
cealaltă a orașului, ar fi putut jura că o parte din greutatea de 
pe pieptul și umerii lui dispăruse. Ca și când ar fi trăit cu ea 
toată viaţa, inconștient, iar acum, cu toate lucrurile care se 
adunau în jurul lui, în jurul Adarlanului și al celor la care ţinea... 

Cât de ciudată i se părea acea ușurare! 

CAPITOLUL 33 

Turnul de veghe din Eidolon se ridica din pinii învăluiţi de 
ceaţă ca un fragment dintr-o sabie ruptă. Fusese așezat pe un 
vârf nu foarte înalt care se ridica deasupra unui zid solid de 
munţi imenși, iar când Nesryn și Sartaq se apropiară de turn, 
plutind de-a lungul dealurilor pline de copaci, ea avu 
sentimentul că se grăbea spre valul de piatră dură. 

Pentru o clipă, un val de sticlă mortală veni spre ea. Clipi, iar 
acesta dispăru. 

— Acolo, șopti Sartag, ca și când s-ar fi temut că l-ar fi auzit 
cineva când arătă spre munţii imenși care se conturau înainte. 
Peste acea margine începe teritoriul kharankuilor, Dagul Fells. 
Cei din turnul de veghe puteau să vadă pe oricine cobora din 
munţi, în special cu vederea lor Fae. 


Cu sau fără vederea Fae, Nesryn scrută versanţii arizi din Fells 
— un zid de bolovani și bucăţi de piatră, fără copaci și râuri, ca 
și când viaţa ar fi dispărut de acolo. 

— Houlun a zburat peste așa ceva? 

— Crede-mă, mormăi Sartaqg, nu sunt mulțumit. Borte a aflat 
tot în dimineaţa asta. 

— Sunt surprinsă că mai ai rotulele intacte. 

— Nu ai observat mai devreme că șchiopătez? 

în ciuda turnului de veghe care se apropia, în ciuda zidului de 
munţi care se ridica în spatele lui, Nesryn chicoti. Ar fi putut jura 
că Sartaq se apropie, pieptul lui lat lipindu-se de tolba și arcul 
pe care și le prinsese pe spate, împreună cu două cuțite lungi, 
pe care i le dăduse Borte. 

Nu spuseseră nimănui unde mergeau sau ce căutau, ceea ce o 
făcuse pe Borte să se încrunte la micul dejun și pe Falkan să se 
uite curios din partea cealaltă a mesei rotunde. Dar căzuseră de 
acord seara precedentă, când Sartaq o lăsase pe Nesryn la ușa 
dormitorului ei, că era important să păstreze secretul pentru 
moment. 

Așadar, plecaseră la o oră după răsărit, înarmaţi și cu câteva 
bagaje cu provizii. Chiar dacă plănui au să se întoarcă acasă cu 
mult înaintea  apusului, Nesryn insistase să își aducă 
echipamentul. Dacă se întâmpla ce era mai rău, dacă se 
întâmpla orice, era mai bine să fie pregătiţi. 

Borte, în ciuda mâniei că nu fusese informată, îi împletise 
părul lui Nesryn după micul dejun — o cosiţă strânsă și elegantă 
începând din vârful capului și ajungând unde mantia cădea ca 
să-i acopere hainele de piele. Cosiţa era suficient de strânsă 
încât Nesryn să evite impulsul de a o slăbi în orele de când 
zburau, dar, acum, că turnul se vedea, iar părul abia i se mișca, 
Nesryn presupuse că putea să o păstreze. 

Kadara ocoli de două ori turnul de veghe, coborând la fiecare 
trecere. 

— Nici urmă de pânze, observă Nesryn. 

Nivelurile superioare ale turnului de veghe fuseseră distruse 
de intemperii sau de vreo armată care trecuse de mult, lăsând 
doar două etaje deasupra solului. Ambele erau expuse 
intemperiilor, scara spiralată din mijloc fiind acoperită de ace de 
pin și pământ. De asemenea, erau acolo și grinzi, și blocuri de 


piatră, dar niciun semn de viaţă sau de vreun fel de bibliotecă 
păstrată în mod miraculos. 

La mărimea sa, pasărea ruk trebuia să găsească o poiană în 
apropiere ca să aterizeze, de vreme ce Sartaq nu credea că 
zidurile turnului de veghe aveau să o susţină. Pasărea se avântă 
în aer imediat ce ei începură să urce pe mica pantă spre turnul 
de veghe și ocoli pe deasupra până ce Sartaq o fluieră. 

Alt truc al rukhinilor și darghanilor din stepe: fluieratul și 
săgețile lor șuierătoare, care permiseseră demult ambelor 
popoare să comunice într-un fel pe care nu mulți îl observau 
sau, dacă îl observau, nu se deranjau să îl înţeleagă. In acest 
mod se transmiteau mesaje prin teritoriul inamic sau în rândul 
armatei. Călăreţii își antrenaseră și păsările ruk să înţeleagă 
fluierăturile — să deosebească un strigăt de ajutor de o 
avertizare să fugă. 

La fiecare pas obositor printre pini deși și bolovani de granit, 
Nesryn se rugă ca ei să fie nevoiţi să fluiere doar ca să cheme 
pasărea. Ea nu se pricepea la căutări, dar părea că Sartaq era 
priceput la citirea semnelor din jurul lor. 

Nesryn înţelese destule din faptul că prinţul scutură din cap: 
nici urmă de vreo prezenţă de păianjen sau de altceva. Incercă 
să nu pară prea ușurată. În ciuda copacilor înalţi, Fells era o 
prezenţă solidă care se înălța în dreapta ei, atrăgându-i atenţia 
în timp ce toate instinctele îi spuneau că e un loc periculos. 

Blocurile de piatră îi întâmpinară mai întâi. Bucăţi mari și 
pătrate, pe jumătate îngropate în ace de pin și pământ. Vara se 
instalase pe deplin în ţinut, totuși aerul era rece, umbra de sub 
copaci fiind de-a dreptul friguroasă. 

— Nu îi condamn că l-au abandonat dacă este atât de frig 
vara, mormăi Nesryn. Imaginează-ţi cum este iarna. 

Sartag zâmbi, dar își lipi un deget pe buze când ieșiră, în 
sfârșit, din pădure. Roșind pentru că fusese nevoit să îi 
amintească, Nesryn își luă arcul și puse o săgeată, lăsând-o să 
atârne moale în timp ce își înclinară capetele înapoi, ca să 
studieze turnul. 

Era clar că fusese imens cu mii de ani în urmă, dacă doar 
ruinele o făceau să se simtă mică. Barăcile sau camerele de 
locuit se dărâmaseră de mult sau putreziseră, dar bolta din 


piatră de la intrarea în turn rămăsese intactă, flancată de două 
statui ale unui soi de pasăre distrusă de vreme. 

Sartaq se apropie, cuțitul său lung strălucind ca mercurul în 
lumina apoasă în timp ce studie statuile. 

— Păsări ruk? întrebarea era doar o șoaptă. 

Nesryn miji ochii. 

— Nu — uită-te la faţă. La cioc. Sunt... bufnițe. Bufniţe înalte și 
zvelte, cu aripile strânse. Simbolul Silbei și al complexului Torre. 

Sartaq înghiţi în sec. 

— Să fim rapizi. Nu cred că este înţelept să zăbovim. 

Nesryn dădu aprobator din cap, cu un ochi în urma lor în timp 
ce se strecurară prin bolta deschisă. Era o poziţie cunoscută, 
ariergarda — în canalele din Rifthold, îl lăsase deseori pe Chaol 
să meargă înainte în timp ce ea asigura spatele, cu săgeata 
ţintită spre întunericul din spatele lor. Așadar, corpul îi acţionă 
doar din memoria mușchilor în timp ce Sartaq făcu primii pași 
prin boltă, iar ea se întoarse, cu săgeata aţintită spre pădurea 
de pini, scrutând copacii. 

Nimic. Nici măcar o pasăre sau șuieratul vântului printre pini. 

Se întoarse o clipă mai târziu, evaluând eficient, așa cum o 
făcuse întotdeauna, chiar și înainte de antrenamentul ei: 
observând ieșirile, capcanele, posibilele adăposturi. Dar nu erau 
multe de observat printre ruine. 

Podeaua turnului era bine luminată mulţumită tavanului lipsă 
de deasupra, scara sfărâmată conducând spre cerul gri. Fantele 
din piatră dezvăluiau unde s-ar fi putut poziţiona cândva arcașii 
— sau ar fi putut sta de veghe în căldura turnului, într-o zi 
friguroasă. 

— Nimic în sus, observă Nesryn poate inutil, întorcându-se 
spre Sartaq tocmai când el făcu un pas spre bolta deschisă care 
conducea spre scara întunecată. Ea îl apucă de cot. Nu o face. 

El îi aruncă o privire neîncrezătoare peste umăr. 

Nesryn își păstră chipul de piatră. 

— Eja ta a spus că aceste turnuri erau pline de capcane. Doar 
pentru că încă nu ai văzut una, nu înseamnă că nu sunt încă 
aici. Arătă cu săgeata spre bolta deschisă spre nivelurile 
subterane. Păstrăm liniștea și mergem atenţi. Eu merg prima. 

La naiba cu ariergarda, dacă el avea tendinţa să plonjeze în 
pericol. Ochii prinţului străluciră, dar ea nu îl lăsă să obiecteze. 


— M-am confruntat cu unele dintre grozăviile Morathului în 
primăvara și vara asta. Știu cum să le observ și unde să lovesc. 

Sartaq o măsură din nou cu privirea. 

— Chiar ar fi trebuit să fii promovată. 

Nesryn zâmbi, eliberându-i bicepsul musculos și tresărind 
când își dădu seama că își permisese să îl apuce, atingându-l pe 
prinţ fără permisiune... 

— Doi căpitani, îți amintești, spuse el, observând crisparea pe 
care nu reuși să o ascundă. 

într-adevăr. Nesryn își înclină capul și păși în faţa lui și în bolta 
scărilor care conduceau dedesubt. 

Brațul i se încordă când întinse arcul, scrutând întunericul de 
dincolo de intrarea în scară. Când nimic nu sări afară, slăbi 
arcul, puse săgeata înapoi în tolbă și luă o mână de pietre de pe 
pământ, bucăţi și cioburi din blocurile căzute de piatră din jurul 
lor. 

La un pas în spate, Sartaq făcu la fel, umplându-și buzunarele. 

Ascultând cu atenţie, Nesryn aruncă o piatră pe scara 
spiralată, lăsând-o să sară și să pocnească și... 

Se auzi un mic țăcănit, iar Nesryn sări înapoi, izbindu-se de 
Sartaq și căzând amândoi la pământ. Un zgomot surd se auzi în 
scara de dedesubt, apoi încă unul. 

în liniștea care urmă, gâfâitul ei fiind singurul sunet, ea 
ascultă din nou. 

— Zăvoare ascunse, observă Nesryn tresărind când se trezi cu 
faţa lui Sartaq la doar câţiva centimetri distanţă de a ei. El se 
uita la scară, chiar dacă își păstra o mână pe spatele ei, cealaltă 
înclinând cuțitul lung spre boltă. 

— Se pare că îţi datorez viața, căpitane, spuse Sartag, iar 
Nesryn se retrase repede, oferindu-i o mână de ajutor ca să se 
ridice. El o apucă, mâna sa fiind caldă peste a ei când îl ridică în 
picioare. 

— Nu-ţi face griji, spuse sec Nesryn. Nu îi voi spune lui Borte. 

Ea luă încă o mână de pietre și le trimise rostogolindu-se și 
împrăștiindu-se în întunericul scării. Alte câteva ţăcănituri și 
zgomote surde... apoi liniște. 

— Mergem încet, spuse deloc amuzată și nu aşteptă ca el să 
dea din cap când încercă locul în care urma să calce 
împungându-l cu vârful arcului. 


Lovi ușor și împinse de-a lungul scărilor, privind pereţii, 
tavanul. Nimic. Procedă la fel cu a doua, a treia și a patra 
treaptă — cât de departe ajungea arcul ei. Și doar când fu 
mulțumită că nu o aștepta nicio surpriză îi permise și lui să 
pășească pe scări. 

Nesryn repetă mișcarea cu următoarele patru trepte, fără să 
găsească nimic. Dar când ajunseră la prima cotitură a scărilor în 
spirală... 

— Chiar îţi datorez viaţa, șopti Sartaq în timp ce priviră ce 
ieșise din fanta din zid, la a noua treaptă. 

Tepi din fier, concepuţi să intre în piele și să rămână acolo — 
asta dacă victima nu voia să-și smulgă pielea sau organele în 
cârligele rotunjite și urâte în drumul de ieșire. 

Tepii fuseseră trași atât de puternic, încât intraseră adânc în 
mortarul dintre pietre. 

— Amintește-ţi că aceste capcane nu erau pentru agresorii 
umani, șopti ea. 

Ci pentru păianjeni mari cât caii, care puteau să vorbească, să 
facă planuri și să țină minte. 

Ea lovi ușor treptele din fantă, lemnul arcului ei răsunând gol 
prin camera întunecată, împungând fanta din care fuseseră trași 
țepii. 

— Probabil că Spiridușii au reţinut ce trepte să evite când 
locuiau aici, observă ea când mai înaintară câţiva pași. Totuși, 
nu cred că au fost destul de proști să facă un tipar simplu. 

într-adevăr, următorii ţepi ieșiseră la trei trepte mai jos. Cei de 
după, la a cincea treaptă. Dar după asta... Sartag băgă mâna în 
buzunar și scoase altă mână de pietre. Amândoi se ghemuiră 
când el rostogoli câteva pe scări. 

Clic. 

Nesryn era atât de concentrată la zidul din faţă, încât nu se 
gândi de unde se auzise ţăcănitul. Nu din faţă, ci de dedesubt. 

într-o clipă, se ghemui pe o treaptă. 

Următoarea îi alunecase de sub picior, un puț întunecat 
deschizându-se dedesubt... 

Mâini puternice îi cuprinseră umerii și gulerul, o lamă 
zăngănind pe piatră... 


Nesryn se chinui să ajungă spre marginea celei mai apropiate 
trepte când Sartaq o ţinu, gemând din cauza greutăţii ei, cuțitul 
lui lung rostogolindu-se în întunericul de dedesubt. 

Metalul se lovi de metal și ricoșă de mai multe ori, zăngănitul 
umplând casa scării. 

Tepi. Probabil era un câmp de ţepi metalici... 

Sartaq o ridică, unghiile ei atingând piatra când se agăţă de 
treapta netedă. Dar apoi se ridică, pe jumătate întinsă pe scări 
între picioarele lui Sartag, amândoi gâfâind când priviră spre 
golul de dincolo. 

— Cred că suntem chit, spuse Nesryn, încercând și nereușind 
să își stăpânească tremuratul. 

Prinţul o prinse de umăr în timp ce cu cealaltă mână o 
mângâie pe ceafă. Era o atingere liniștitoare, obișnuită. 

— Cine a construit locul nu a avut milă de kharankui. 

Ei îi mai luă un minut ca să nu mai tremure. Sartaq aşteptă 
răbdător, mângâindu-i părul, degetele unduindu-i-se peste 
marginile împletiturii lui Borte. Ea îl lăsă, se aplecă spre atingere 
în timp ce studie golul peste care trebuiau acum să sară, scările 
fiind încă în partea cealaltă. 

Când ea reuși, în sfârșit, să se ridice în picioare fără să îi 
tremure genunchii, săriră precauţi peste groapă și reușiră să 
mai facă șapte pași înainte să mai apară una, de data asta 
însoţită de ţepi. Dar merseră în continuare, minutele trecând, 
până ce ajunseră, în sfârșit, la nivelul de dedesubt. 

Raze de lumină galbenă străluceau din găuri atent ascunse în 
pământul de deasupra sau poate prin vreun mecanism cu 
oglinzi din culoarele de deasupra. Ei nu-i păsa, atât timp cât 
lumina era suficient de puternică încât să vadă împrejur. 

lar ei văzură. 

Nivelul de jos era o temniţă. 

Cinci celule erau deschise, ușile fiind smulse, prizonierii și 
gărzile dispărând de mult. O masa pătrată din piatră era în 
mijloc. 

— Cine crede că Spiridușii sunt fiinţe vesele, deprinse cu 
poezia și cântecul, are nevoie de o lecţie de istorie, șopti Sartaq 
în timp ce zăboviră pe treapta de jos, neîndrăznind să atingă 
podeaua. Masa de piatră nu a fost folosită pentru scrierea 
raporturilor sau pentru mâncat. 


într-adevăr, pete întunecate încă îi murdăreau suprafaţa. Dar 
o masă de lucru era lipită de un zid din apropiere și pe ea erau 
cu diverse arme. Hârtiile dispăruseră de mult în zăpadă și ploaie 
și orice alte cărţi legate în piele ar fi fost acolo vreodată... erau 
dispărute și ele. 

— Riscăm sau plecăm? spuse gânditor Sartaq. 

— Am ajuns până aici, spuse Nesryn. Ea miji ochii spre zidul 
distant. Acolo... acolo scrie ceva. 

Aproape de podea, cu litere negre, era un scris încâlcit. 

Prințul tocmai își băgă mâinile în buzunare, aruncând alte 
pietre prin spaţiu. Nu se auzi niciun zăngănit. Aruncă alte câteva 
spre tavan, spre pereţi. Nimic. 

— Pentru mine e suficient, spuse Nesryn. 

Sartaq dădu din cap, deși amândoi încercară fiecare bloc de 
piatră cu vârful arcului sau cu sabia lui elegantă și subţire. 
Ajunseră dincolo de masa de piatră, iar Nesryn nu se deranjă să 
studieze diversele instrumente care fuseseră aruncate. 

Ea îi văzuse pe oamenii lui Chaol atârnând de porţile 
castelului. Văzuse semnele de pe corpurile lor. 

Sartaq se opri la masa de lucru, uitându-se la armele de acolo. 

— Unele sunt încă ascuţite, observă el, iar Nesryn se apropie 
când prinţul scoase un pumnal lung din teacă. Lumina apoasă a 
soarelui străluci pe lamă, dansând de-a lungul semnelor 
incrustate pe mijloc. 

Nesryn se întinse spre sabia scurtă, teaca din piele aproape 
destrămându-se sub mâna ei. Ea îndepărtă praful vechi de pe 
mâner, dezvăluind metalul negru strălucitor incrustat cu spirale 
aurii, garda curbându-se ușor la capete. 

Teaca era, într-adevăr, atât de veche încât se destrămă când 
ea ridică sabia, greutatea obiectului fiind mică în ciuda mărimii 
lui, iar echilibrul perfect. Alte semne fuseseră gravate pe lamă. 
Un nume sau o rugăciune, probabil. 

— Doar săbiile Fae pot rămâne atât de ascuţite după o mie de 
ani, spuse Sartag, lăsând jos cuțitul pe care îl studiase. Probabil 
au fost forjate de fierarii Fae din Asterion, la est de Doranelle — 
poate chiar înainte de primul dintre războaiele demonilor. 

Era un prinţ care studiase nu doar istoria propriului imperiu, ci 
și a multor altora. 

Istoria cu siguranţă nu era punctul ei forte, așadar întrebă: 


— Asterion — ca și caii? 

— Exact. Marii fierari și crescători de cai. Sau așa cum era 
cândva — înainte de închiderea graniţelor și de întunecarea 
lumii. 

Nesryn studie sabia scurtă din mâna ei, metalul strălucind ca 
și când ar fi fost îmbibat cu lumina stelelor, întreruptă doar de 
incrustațţiile de pe lamă. 

— Mă întreb ce spun semnele. 

Sartaq studie altă sabie, licări de lumină reflectându-se pe 
chipul lui frumos. 

— Probabil vrăji împotriva inamicilor; poate chiar împotriva... 
El se opri la acel cuvânt. 

Nesryn dădu oricum din cap. Valgilor. 

— Jumătate din mine speră să nu fie nevoită să aflăm 
vreodată. 

Lăsându-l pe Sartaq să-și aleagă una, ea își prinse sabia scurtă 
de centură când se apropie de zidul îndepărtat și de scrisul 
negru din partea de jos. 

încercă fiecare bloc de piatră de pe podea, dar nu găsi nimic. 

în sfârșit, se uită la scrierea cu litere negre duble. Nu erau 
negre, ci... 

— E sânge, spuse Sartag, venind lângă ea, cu un cuţit Asterion 
la centură. 

Nici urmă de cadavru sau urme ale celui care scrisese asta, 
poate în timp ce era pe moarte. 

— Este în limba spiridușilor, spuse Nesryn. Nu cred că 
învățătorii tăi de lux te-au învăţat vechea limbă în timpul 
lecţiilor de istorie. 

El scutură din cap. 

Ea oftă. 

— Ar trebui să găsim o cale să notăm ce scrie. Doar dacă nu ai 
o memorie care... 

— Nu. El înjură, întorcându-se spre scări. Am niște hârtie și 
cerneală în desagii Kadarei. Aș putea... 

Nu cuvintele lui întrerupte o făcură să se întoarcă, ci felul în 
care el rămase complet nemișcat. 

Nesryn scoase sabia Fae din locul în care o legase. 

— Nu este nevoie să traduci, spuse o voce subţire de femeie 
în limba halha. Scrie „Uită-te în sus“. Păcat că nu aţi observat. 


Nesryn își ridică, într-adevăr, privirea la ce ieșea din casa 
scării, târându-se de-a lungul tavanului, spre ei, și își înghiţi 
țipătul. 

CAPITOLUL 34 

Era mai rău decât visase vreodată Nesryn. 

Creatura kharankui care aluneca de pe tavan, pe podea, era 
mult mai rea. 

Mai mare decât un cal. Pielea era neagră și gri, împestrițată 
cu pete albe, ochii multipli fiind niște puțuri nesfârșite de 
culoare neagră. Și, în ciuda mărimii, femela era zveltă și subţire 
— mai mult ca o văduvă neagră decât ca un păianjen-lup. 

— Spiridușii au uitat să privească în sus când au construit 
locul, spuse păienjeniţa cu o voce minunată în ciuda 
monstruozităţii ei. Picioarele lungi din faţă ţăcăniră pe piatra 
veche. Ca să-și amintească pentru cine au pus capcanele. 

Nesryn măsură din priviri casa scării din spatele păienjeniţei și 
razele de lumină, căutând o ieșire. Nu găsi nici măcar una. 

lar acest turn de veghe devenise acum o adevărată plasă. 
Proști; fuseseră de-a dreptul proști pentru că zăboviseră... 

Ghearele din partea de sus a picioarelor creaturii zgâriară 
piatra. 

Nesryn își puse din nou sabia în teacă. 

— Bun, spuse mieros păienjeniţa. Bine că știi cât de inutil ar fi 
acel fleac al spiridușilor. 

Nesryn își scoase arcul, punând o săgeată. 

Păienjeniţa râse. 

— Dacă arcașii Fae nu m-au oprit cu mult timp în urmă, 
omule, nu o vei face tu acum. 

Lângă ea, Sartag își ridică ușor sabia. 

Să moară aici și acum — asta nu îi trecuse prin cap la micul 
dejun, în timp ce Borte îi împletise părul. 

Dar nu era nimic de făcut când păienjeniţa înaintă, colții 
ieșindu-i din maxilare. 

— După ce termin cu tine, călăreţule, îţi voi face pasărea să 
tipe. Picături de lichid căzură din acei colți. Era venin. 

Apoi păienjeniţa atacă. 

Nesryn trase o săgeată și pregăti o alta înainte ca prima să-și 
găsească ţinta. Dar păienjeniţa se mișcă atât de repede încât 
lovitura ţintită spre un ochi lovi cu putere carapacea 


abdomenului, abia intrând. Păienjeniţa se izbi în masa de tortură 
din piatră, ca și când ar fi sărit ca să-i lovească... 

Sartaq lovi, o tăietură brutală spre cel mai apropiat picior. 

Păienjeniţa ţipă, sângele negru curgând, iar ei se grăbiră spre 
ușa distantă... 

Creatura kharankui îi interceptă prima. Își trânti picioarele 
între zid și masa de piatră, blocându-le calea. Era atât de 
aproape, iar duhoarea morţii ce curgea din acei colţi... 

— Gunoaie umane, spuse păienjeniţa, veninul stropind piatra 
de la picioarele lor. 

Cu coada ochiului, Nesryn văzu că Sartag își aruncă un braţ în 
calea ei, împingând-o, ca să sară în fața masxilarelor mortale... 

Nu știa ce se întâmplase mai întâi. 

Ce mișcare neclară fusese, ce făcuse creatura să ţipe. 

Până să înţeleagă Nesryn sacrificiul prostesc al lui Sartaq... 
păienjeniţa se izbi prin cameră, rostogolindu-se de nenumărate 
ori. 

Nu era Kadara, ci ceva mare, înarmat cu gheare și coli... 

Un lup gri. La fel de mare ca un ponei și foarte feroce. 

Sartaq nu pierdu timpul, și nici Nesryn. Alergară spre boltă și 
spre scările de dincolo de ea, fără să le pese câți ţepi sau săgeți 
ţâșneau din pereţi când se mișcară mai repede chiar și decât 
capcanele. 

Alergând pe scări, sărind spaţiile dintre ele, nu se opriră la 
izbiturile și ţipetele de dedesubt... 

Se auzi un țipăt canin, apoi... fu liniște. 

Nesryn și Sartaq ajunseră în capul scărilor, alergând spre 
pădurea de dincolo de ușa deschisă. Prinţul avea o mână pe 
spatele ei, împingând-o, amândoi întorcându-se pe jumătate 
spre turn. 

Păienjeniţa ţâșni din întuneric, îndreptându-se nu spre copaci, 
ci spre scările turnului de veghe, ca și când ar fi urcat pentru a-l 
surprinde printr-un atac neașteptat pe lupul care alerga după 
ea. 

Și, exact cum plănuise, lupul zbură de pe scări, îndreptându- 
se spre boltă și spre pădure, fără să privească măcar în urmă. 

Păienjenița sări. Auriul licări din cer. 


Strigătul de luptă al Kadarei făcu pinii să tremure, ghearele ei 
intrând direct în pântecul creaturii Kharankui și făcând-o se 
rostogolească pe scări. 

Lupul se îndepărtă repede când strigătul de avertisment al lui 
Sartaq pentru rukul lui fu acoperit de ţipetele păsării și ale 
păienjeniţei. Aceasta din urmă ateriză pe spate, întocmai cum 
voia Kadara, lăsându-și pântecul expus ghearelor rukului și 
ciocului său ascuţit. 

După câteva lovituri aprige, sângele negru ţâșni, membrele 
subțiri se agitară și... liniște. 

Arcul lui Nesryn se legănă în mâinile ei tremurânde când 
Kadara dezmembră păienjeniţa care zvâcnea. Ea se întoarse 
spre Sartaqg, dar el se uita în altă parte. La lup. 

Când lupul veni spre ei șchiopătând, cu o rană adâncă în 
coaste, și îi privi ochii de culoarea safirului închis, își dădu 
seama. 

Știu ce și cine era, când marginile blănii gri străluciră, tot 
corpul umplându-se cu lumina care se micșora și plutea. 

lar când Falkan se ridică îi picioare în faţa lor, cu o mână lipită 
de rana însângerată de la coaste, Nesryn șopti: 

— Poţi să-ţi schimbi corpul. 

CAPITOLUL 35 

Falkan căzu în genunchi, acele de pin împrăștiindu-se, sângele 
prelingându-se printre degetele lui bronzate. 

Nesryn vru să alerge spre el, dar Sartaq o blocă cu un braţ. 

— Nu o face, o avertiză el. 

Nesryn îi împinse braţul și alergă spre bărbatul rănit, căzând 
în genunchi în faţa lui. 

— Ne-ai urmărit până aici. 

Falkan își ridică fruntea, durerea citindu-se în ochii lui. 

— V-am ascultat aseară. La focul vostru. 

— Fără îndoială ca un şobolan sau ca o insectă, zise Sartag. 

Ceva asemănător rușinii umplu chipul lui Falkan. 

— Am zburat aici ca un uliu — v-am văzut intrând. Apoi am 
văzut-o târându-se pe deal după voi. 

Tremură când se uită spre locul în care Kadara terminase de 
sfâșiat păienjeniţa, iar acum stătea pe turn, studiindu-l ca și 
când ar fi fost următoarea masă. 


Nesryn flutură o mână spre pasăre ca să coboare cu desagii 
lor. Kadara o ignoră explicit. 

— El are nevoie de ajutorul nostru, îi șopti ea lui Sartaq. 
Bandajele. 

— Eja mea știe? fu tot ce întrebă prinţul. 

Falkan încercă și eșuă să-și ia mâna udă de sânge de pe 
coaste, gâfâind printre dinţi. 

— Da, reuși el să spună. l-am spus totul. 

— Și care regat te-a plătit să vii aici? 

— Sartag. Ea nu îl mai auzise vorbind așa, nu îl mai văzuse 
atât de furios. Il apucă pe prinţ de braţ. Ne-a salvat vieţile. 
Acum, să îi întoarcem favoarea, spuse și arătă spre ruk. 
Bandajele. 

Sartag își întoarse ochii plumburii spre ea. 

— Cei din neamul lui sunt asasini și spioni, spuse el. Mai bine 
l-am lăsa să moară. 

— Nu sunt nici asasin, nici spion, gâfài Falkan. Sunt ce am 
spus: un negustor. In Adarlan, când eram mic, nici măcar nu 
știam că am acest dar. El a existat în familia mea, dar când 
magia a dispărut, am presupus că eu nu l-am primit. M-am 
bucurat. Dar probabil că nu eram suficient de matur, pentru că 
atunci când am venit aici, când acest... Gesticulă spre corpul lui, 
la cei douăzeci de ani la care renunţase. Se crispă la mișcare 
făcută spre rană. Mi-a prins bine. Mă pot schimba. Prost, și rar, 
dar mă pot descurca, dacă mă concentrez. 

Uitându-se la prinţ, îi spuse: 

— Nu înseamnă nimic pentru mine această moștenire. Era 
darul fraţilor mei, al tatălui meu — eu nu l-am vrut niciodată. Tot 
nu îl vreau. 

— Totuși, te poţi schimba din pasăre în lup și în om la fel de 
ușor ca și când te-ai fi antrenat. 

— Crede-mă, este mai mult decât am făcut în... Falkan 
mormăi, legănându-se. 

Nesryn îl prinse înainte să cadă la pământ și izbucni la Sartaq: 

— Dacă nu aduci bandajele și proviziile chiar acum, îţi voi face 
o rană asemănătoare. 

Prinţul se uită la ea cu gura căscată. 

Apoi el fluieră printre dinţi, ascuţit și scurt, în timp ce merse 
spre Kadara cu pași grăbiţi. 


Rukul sări de pe turn și ateriză pe una dintre statuile bufniţă 
ancorate în zidurile boltite, piatra crăpându-se sub ea. 

— Nu sunt asasin, insistă Falkan, încă tremurând. Am 
cunoscut câţiva, dar nu sunt unul. 

— Te cred, spuse Nesryn, și vorbea serios. 

Sartaq luă bagajele de pe Kadara, căutând prin ele. 

— In cd din stânga, strigă ea. Prinţul îi aruncă încă o privire 
peste umăr, dar se supuse. 

— Am vrut să o ucid eu, gâfâi Falkan, ochii devenindu-i 
sticloși, fără îndoială din cauza sângelui pierdut. Ca să văd 
dacă... fapta mi-ar putea returna anii. Chiar... chiar dacă nu este 
cea care mi-a luat tinereţea, credeam că ar putea fi vreo... 
legătură între ei, chiar și peste ocean. O reţea, ca să zicem așa, 
pe care o au cei din specia lor. El râse amar și chinuit. Dar se 
pare că mi-a fost luată și lovitura fatală. 

— Cred că o putem ierta cu toţii pe Kadara pentru ce a făcut, 
spuse Nesryn, observând sângele negru împroșcat pe ciocul și 
penele rukului. 

Alt râs îndurerat. 

— Nu te sperie ce sunt. 

Sartaq veni cu bandajele, alifia și ce părea a fi un borcan cu o 
substanță asemănătoare mierii, foarte probabil ca să lipească 
rana până ce ar fi ajuns la o vindecătoare. Bun. 

— Unul dintre prietenii mei își poate schimba forma, 
recunoscu Nesryn chiar în clipa în care Falkan leșină în braţele 
ei. 

* 

Ei fură în aer după câteva minute în care Nesryn curăță rana 
de pe coastele lui Falkan și Sartaq o bandajă cu ceea ce păreau 
a fi niște frunze acoperite cu miere, ca să împiedice infecția și să 
oprească sângerarea când zburară repede înapoi spre cuib. 

Ea și prinţul abia vorbiră, deși, cu Falkan sprijinit în spatele lor, 
călătoria oricum nu prea le oferi ocazia să schimbe multe 
cuvinte. Fu un zbor rapid și periculos, Falkan înclinându-se 
ocazional destul de departe încât Sartaq să geamă când îl ţinu 
în șa. Erau doar două rânduri de curele, îi spusese el lui Nesryn 
când urcaseră în șa. El nu le risca vieţile pentru un om care 
putea să-și schimbe forma, chiar dacă îi datorau viaţa. 


Dar ei reușiră, tocmai când soarele apunea și cele trei piscuri 
ale lui Dorgos erau luminate cu nenumărate focuri, ca și când 
munţii ar fi fost plini de licurici. 

Kadara ţipă strident când se apropiară de Sala Muntelui din 
Altun. Părea a fi un fel de semnal, pentru că înainte să aterizeze, 
Borte, Houlun și nenumărați alţii se adunară, înarmaţi cu 
provizii. 

Niciunul nu întrebă ce se întâmplase cu Falkan. Nimeni nu se 
miră cum ajunsese el acolo. Fie la ordinul lui Houlun să nu îi 
bată la cap, fie doar din cauza haosului pe care îl presupunea 
coborârea lui de pe ruk și pentru a-l duce la o vindecătoare. 
Nimeni, în afară de Borte. 

Sartaq era încă destul de furios, așa că o conduse pe eja lui 
spre un colţ al sălii ca să înceapă să-i ceară răspunsuri despre 
omul care își schimba forma. Sau așa părea, cu maxilarul 
încordat și braţele încrucișate. 

Houlun se opri, cu picioarele înfipte în podea, cu maxilarul la 
fel de încordat ca al lui. 

Singură cu Kadara, Nesryn începu să dea jos bagajele în timp 
ce Borte observă de la câţiva pași distanţă: 

— Faptul că are curajul să îi dea lecţii îmi spune că ceva a 
mers foarte prost. Şi faptul că ea îi permite să o facă îmi spune 
că se simte puțin vinovată. 

Nesryn nu răspunse, gemând când cobori un bagaj destul de 
greu. Borte o ocoli pe Kadara, măsurând din priviri pasărea. 
Atent. 

— Sânge negru pe ghearele, ciocul și penajul ei. Mult sânge 
negru. Nesryn rezemă bagajul de perete. 

— Şi spatele tău este plin de sânge roșu. 

Din locul în care Falkan se rezemase de ea, în timpul 
călătoriei. 

— lar aia este o nouă sabie. O sabie Fae, șopti Borte, 
apropiindu-se ca să examineze sabia ce-i atârna de la centură. 
Nesryn se retrase un pas. 

Borte strânse din buze. 

— Orice știi, vreau să aflu și eu. 

— Nu e treaba mea să-ţi spun. 

Ele se uitară spre Sartag, care încă fierbea, Houlun lăsându-l 
să se descarce. 


Borte începu să-și zornăie obiectele de pe degete. 

— Ej pleacă singură câteva zile. Apoi pleci tu și te întorci cu un 
bărbat care nu a plecat cu tine și care nu a luat niciun ruk. Şi 
biata Kadara se întoarce acoperită de... mizeria asta. Ea 
adulmecă sângele negru. Rukul ţăcăni din cioc în semn de 
răspuns. 

— Este noroi, minţi Nesryn. 

Borte râse. 

— lar eu sunt o prințesă Fae. Ori încep să pun întrebări, ori... 

Nesryn o târî spre zidul cu bagaje. 

— Chiar dacă ţi-aș spune, nu trebuie sufli o vorbă nimănui. 
Sau să te implici în vreun fel. 

Borte își puse o mână pe inimă. 

— Jur. 

Nesryn oftă spre tavanul din piatră aflat la distanţă, Kadara 
aruncându-i o privire în semn de avertisment ca și când i-ar fi 
cerut să se mai gândească, dar Nesryn îi spuse totul lui Borte. 

* 

Ar fi trebuit să o asculte pe Kadara. Borte, spre meritul ei, nu 
spuse nimănui. In afară de Sartaq, care veni, în sfârșit, de lângă 
Houlun, doar ca să primească o mustrare și o lovitură în umăr 
pentru că nu își informase sora de vatră unde mergea. Și, mai 
rău decât atât, pentru că nu o invitase. 

Sartaq se încruntă la Nesryn când își dădu seama cine îi 
spusese lui Borte, dar ea era prea obosită ca să-i pese. În 
schimb, se îndreptă spre camera ei, ocolind stâlpii. Ştiu că 
Sartaq era în urma ei din pricina lui Borte, care strigă: „Să mă iei 
cu tine data viitoare, măgar încăpățânat!” 

Și, chiar înainte ca Nesryn să ajungă la ușa camerei ei, la 
confortul unui pat moale, prinţul o apucă de cot. 

— Trebuie să discutăm. 

Nesryn tocmai intrase în cameră, Sartaq venind din urmă, 
închizând ușa și rezemându-se de aceasta. El își încrucișă 
braţele în același timp cu ea. 

— Borte m-a ameninţat că pune întrebări prin cuib, dacă nu îi 
spun. 

— Nu-mi pasă. 

Nesryn clipi. 

— Atunci ce... 


— Cine are cheile Wyrd? 

întrebarea răsună între ei. 

Nesryn înghiţi în sec. 

— Ce este o cheie Wyrd? 

Sartaq se îndepărtă de ușă. 

— Mincinoase, șopti el. Cât timp am fost plecaţi, ej a mea și-a 
amintit de alte povești, scoase din memoria colectivă pe care o 
are ca Păstrătoare a Poveștilor. Poveștile despre o poartă Wyrd 
prin care au intrat valgii și regii lor — și care se putea deschide 
oricând cu trei chei folosite în același timp. Și-a amintit că acele 
chei au dispărut după ce Maeve le-a furat și folosit ca să trimită 
valgii înapoi. Sunt ascunse, spune ea. Prin lume. 

Nesryn ridică doar o sprânceană. 

— Şi ce e cu asta? 

El pufni cu răceală. 

— Așa și-a adunat Erawan atât de repede o armată, acesta 
fiind motivul pentru care Aelin nu îl poate ataca neajutată. 
Înseamnă că el are cel puţin una. Nu pe toate, altfel l-am numi 
deja pe Erawan stăpân al nostru. Dar cel puţin una, poate două. 
Deci, unde este a treia? 

Ea chiar nu știa. Dacă Aelin și ceilalţi aveau vreo idee, nu îi 
spuseseră niciodată. Doar că țelul lor final, dincolo de război și 
moarte, era să le recupereze pe cele pe care le avea Erawan. 
Dar chiar dacă i-ar fi zis asta... 

— Poate că acum înţelegi, spuse Nesryn cu aceeași răceală, 
de ce suntem atât de disperaţi după armata tatălui tău. 

— Ca să fie măcelărită. 

— După ce Erawan ne va măcelări, va veni după voi. 

Sartaq înjură. 

— Ce am văzut azi, acea creatură... El își scărpină faţa cu 
mâini tremurânde, pe care și le lăsă pe lângă corp. Houlun a 
aflat de celelalte trei turnuri de veghe ruinate — dinspre sud. 
Vom zbura spre primul imediat ce se vindecă omul care își 
schimbă forma. 

— Îl luăm pe Falkan? 

Sartaq deschise ușa cu atât de multă forţă, încât Nesryn fu 
surprinsă că nu o smulse din balamale. 

— Pe cât de nepriceput susține că este la a face aceste 
schimbări, un bărbat care se poate transforma în lup este o 


armă prea bună ca să nu o aduci când este pericol. Se încruntă 
brusc. Va veni cu mine. 

— lar eu unde voi fi? 

Sartaq îi zâmbi fără să fie amuzat înainte să iasă pe hol. 

— Vei zbura cu Borte. 

CAPITOLUL 36 

Atrofierea picioarelor lui... acţiona acum în sens invers. 

Trei săptămâni mai târziu, Yrene se minună. Picioarele își 
recăpătară mișcarea până la genunchi, dar nu mai sus. Chaol își 
putea îndoi acum piciorul, dar nu își putea mișca coapsele. Nu 
putea sta pe ele. 

Dar antrenamentele de dimineaţă cu străjerii, după-amiezile 
petrecute cu vindecarea, învăluit de întuneric, amintiri și 
durere... 

Mușchii își reveneau, conturându-i umerii deja lăţi și pieptul 
impresionant. Mulțumită antrenamentului în soarele dimineţii, 
pielea bronzată căpătase o nuanţă de maro închis, culoarea 
evidenţiindu-i brațele musculoase. 

Lucrau în fiecare zi în ritm ușor, intrând într-o rutină care 
devenea la fel de mult o parte din Yrene, tot așa cum erau și 
spălarea feţei și a dinţilor și pofta de o cană cu kahve când se 
trezea. 

Chaol i se alătura la lecţiile de autoapărare, cele mai tinere 
ucenice  hlizindu-se încă în preajma lui, dar măcar nu 
întârziaseră niciodată de când venea el. Bărbatul o învățase pe 
Yrene chiar și noi mișcări pentru înfruntarea atacatorilor mai 
mari. Și, în timp ce adesea se zâmbea din plin în curtea din 
Torre, el și Yrene erau serioși când o învăţa aceste metode de 
apărare, cât se gândeau când i-ar fi fost de folos. 

Dar nu se aflase cine o atacase — nu se confirmase că, într- 
adevăr, fusese unul dintre valgi. O mică indulgență, presupunea 
Yrene. 

Dar tot era atentă la lecţiile lui, iar Chaol încă o instruia atent. 

Moștenitorii regali veniseră, plecaseră și se întorseseră, iar ea 
nu îl văzuse pe Kashin, cu excepţia cinei în timpul căreia îl 
căutase ca să-i mulţumească pentru ajutorul și generozitatea 
din noaptea atacului. El îi spusese că nu era necesar, dar ea 
oricum îl atinsese pe umăr în semn de mulţumire, înainte să se 
așeze acolo unde se simţea în siguranţă, lângă Chaol. 


Cauza proprie și separată a lui Chaol cu khaganul... Chaol și 
Yrene nu riscau să discute despre război, despre nevoia de 
armată. Cât despre oaza Aksara și puţul cunoașterii, care s-ar fi 
putut ascunde sub palmieri, motivul pentru care acest loc avea 
asemenea informaţii despre valgi... Niciunul din ei nu găsise o 
cale să o manipuleze pe Hasar să îi ducă acolo fără să ridice 
suspiciuni. Fără să riște ca prințesa să conștientizeze că Yrene și 
Chaol încă ţineau pergamentele ascunse în camera lui. 

Dar Yrene știa că el era presat de timp. Vedea cum uneori 
privea distant, ca și când s-ar fi uitat spre un tărâm îndepărtat, 
amintindu-și de prietenii care luptaseră acolo, pentru poporul 
lor. El se forța mai mult după aceea și fiecare centimetru de 
mișcare câștigată pentru picioarele lui se datora, în mare parte, 
atât lui, cât și magiei fetei. 

Dar și Yrene se forța. Se întreba dacă luptele începuseră; dacă 
avea să ajungă vreodată la timp ca măcar să ajute; dacă ar mai 
fi rămas ceva la care să se întoarcă. 

întunericul pe care îl întâlneau când îl vindeca, de la demonul 
care sălășluise în bărbatul care distrusese atât de mult din 
lume... Lucrau și cu asta. Ea nu fusese târâtă în amintirile lui, la 
fel ca înainte, nu fusese forţată să fie martoră la ororile 
Morathului sau să îndure atenţiile creaturii care zăbovea în el, 
dar magia ei tot împingea acea rană, roind ca o mie de puncte 
de lumină albă, devorând-o, sorbind-o și zgâriind-o. 

Chaol suporta durerea, înaintând cu greu prin orice îi arăta 
întunericul, fără să dea vreodată înapoi, zi după zi, oprindu-se 
doar când ea rămânea fără putere, iar el insista ca Yrene să ia o 
pauză de masă sau să doarmă pe canapeaua aurie sau doar să 
converseze la un ceai rece. 

Yrene presupunea că ritmul lor constant de lucru trebuia să se 
termine la un moment dat. 

Credea că, probabil, avea să fie din cauza unei contradicții 
între ei, nu a unor știri de departe. 

Khaganul reveni la cina oficială, după o absenţă de două 
săptămâni la domeniul de la malul mării ca să scape de căldura 
verii, ascuns împreună cu soţia lui, care încă jelea. O adunare 
veselă — sau așa păruse din depărtare. Fără alte atacuri în palat 
sau în Torre, vigilența discretă sporise considerabil în ultimele 
câteva săptămâni. 


Dar când Yrene și Chaol intrară în marea sală, când ea citi 
încordarea celor așezați la masă, se gândi dacă să îi spună să 
plece. Vizirii se mișcară pe scaune. Arghun, căruia cu siguranţă 
nu i se simţise lipsa când se alăturase părinţilor lui la malul 
mării, rânji. 

Hasar îi zâmbi larg lui Yrene — cu subiînţeles. Nu era bine. 

Cina începuse probabil de cincisprezece minute până să 
înceapă prinţesa să atace. Hasar se aplecă înainte și îi spuse lui 
Chaol: 

— Cred că ești mulţumit în seara asta, lord Westfall. 

Yrene rămase perfect dreaptă pe scaun, furculiţa fiind fermă 
când duse la gură o bucată de biban de mare cu lămâie și se 
forță să înghită. 

Chaol răspunse calm, bând din cupa lui cu apă: 

— Şi de ce ar fi așa, înălţimea Ta? 

Zâmbetele lui Hasar puteau fi îngrozitoare, mortale, iar cel pe 
care îl afișă când vorbi o făcu pe Yrene să se întrebe de ce se 
deranjase să răspundă chemărilor prinţesei. 

— Ei bine, dacă faci calculele, căpitanul Faliq ar trebui să 
revină mâine, cu fratele meu. 

Yrene strânse furculita când numără zilele. 

Trei săptămâni. Trecuseră trei săptămâni de când Nesryn și 
Sartaq plecaseră spre munţii Tavan. 

Nesryn avea să se întoarcă a doua zi. Şi chiar dacă nu se 
întâmplase nimic — nimic — între Yrene și Chaol... 

Yrene nu reuși să alunge senzaţia că pieptul i se prăbușea. Nu 
putu opri sentimentul că o ușă era pe cale să i se închidă în faţă, 
definitiv. 

Ei nu vorbiseră despre Nesryn sau relaţia dintre ei, iar el nu o 
atinsese pe Yrene mai mult decât era necesar, niciodată nu o 
privise așa cum o făcuse în acea seară, la petrecere. 

Pentru că, bineînţeles — bineînţeles că el o aștepta pe Nesryn. 
Femeia căreia el... îi era loial. 

Yrene se forţă să mai ia o înghiţitură, chiar dacă peștele 
căpătase un gust amar. 

Proastă. Era o proastă și... 

— Nu ai aflat vestea? spuse tărăgănat Chaol, la fel de lipsit de 
respect ca prinţesa. El lăsă cupa, mâinile sale atingându-le pe 
cele ale lui Yrene în locul în care ea își sprijinise mâna pe masă. 


Pentru oricine ar fi putut fi o atingere întâmplătoare, dar în 
cazul lui Chaol... Fiecare mișcare era controlată, concentrată. 
Atingerea pielii lui de a ei fu o șoaptă liniștitoare, ca și când ar fi 
simţit că zidurile se strângeau, într-adevăr, în jurul ei... 

Hasar îi aruncă lui Yrene o privire nemulțumită. „De ce nu mi- 
ai spus?“ 

Yrene se crispă nevinovată. „Nu am știut.“ Era adevărul. 

— Presupun că ne vei spune? răspunse calmă Hasar lordului. 

Chaol ridică din umeri. 

— Am primit azi știrea, de la căpitanul Faliq. Ea și fratele tău 
au decis să își prelungească excursia cu încă trei săptămâni. Se 
pare că priceperea ei cu arcul și săgeata a fost la mare căutare 
printre rukhinii lui, care au rugat-o să mai rămână un timp, iar 
ea le-a făcut pe plac. 

Yrene se forță să afișeze o expresie neutră, deși ușurarea și 
rușinea o străbătură. 

Era o femeie bună — o femeie curajoasă. Aceea era cea 
despre care era atât de ușurată să audă că nu se întorcea. Că 
nu... îi întrerupea. 

— Fratele nostru este îndeajuns de înţelept, spuse Arghun din 
partea cealaltă a mesei, să păstreze războinici pricepuţi cât mai 
mult timp posibil. 

Ghimpele era acolo, înfipt adânc. 

Chaol ridică din nou din umeri. 

— Este, într-adevăr, înţelept, dacă își dă seama cât de 
specială este. 

Cuvintele erau spuse sincer, și totuși... 

Ea inventa lucruri, înțelegând și presupunând că în tonul lui nu 
se simţea nicio emoție în afară de mândrie. 

Arghun se aplecă înainte spre Hasar: 

— Ei bine, mai este și chestiunea ce/or/alte vești, soră, pe care 
presupun că lordul Westfall le-a auzit deja. 

La câteva locuri distanță, conversaţia khaganului cu cei mai 
apropiaţi viziri păru să înceteze. 

— O, da, spuse Hasar, rotindu-și vinul în pocal în timp ce se 
întinse pe scaun. Am uitat. 

Yrene încercă să surprindă privirea Reniei, să o facă pe iubita 
prinţesei să dezvăluie ceva despre ce credea că făcea acum, 
despre valul pe cale să se spargă — motivul pentru care camera 


era atât de schimbată. Dar Renia doar o privi pe Hasar, cu o 
mână pe braţul ei ca și când ar fi spus „Atenţie”. 

Nu la ce era pe cale să dezvăluie, ci la modul în care Hasar 
urma să o facă. 

Chaol se uită la Arghun și la Hasar. După rânjetul prinţului și al 
prinţesei, era destul de clar că erau conștienți de faptul că el nu 
aflase. Dar Chaol încă părea să se gândească dacă să dea de 
înţeles că știe sau să recunoască adevărul... 

Yrene îl scuti de alegere. 

— Eu nu am aflat, spuse ea. Ce s-a întâmplat? 

Pe sub masă, Chaol își atinse genunchiul de al ei în semn de 
mulţumire. Ea își spuse că doar plăcerea faptului că el își putea 
mișca acel genunchi o străbătu, deși groaza o făcu să simtă un 
nod în stomac. 

— Ei bine, începu Hasar, primele ritmuri ale unui dans pe care 
ea și Arghun îl coordonaseră înainte de această masă, se pare 
că au avut loc niște... întâmplări în continentul învecinat. 

Yrene lipi acum genunchiul de al lui Chaol, în semn de 
solidaritate tăcută. „împreună”, încercă ea să spună doar prin 
atingere. 

Arghun îi spuse lui Yrene, lui Chaol, iar apoi tatălui ei: 

— Atât de multe întâmplări în nord! Nobili dispăruţi care acum 
se arată din nou. Şi Dorian Havilliard, și regina din Terrasen. Cea 
din urmă a făcut-o și într-un mod atât de teatral. 

— Unde, șopti Yrene, întrucât Chaol nu putea. 

într-adevăr, el rămăsese fără suflare la menţionarea regelui 
său. 

Hasar îi zâmbi lui Yrene — era acel zâmbet mulţumit pe care îl 
afișase la sosire. 

— În Golful Craniului. 

Minciuna pe care i-o dăduse Chaol ca să i-o transmită 
prinţesei... Se dovedise adevărată. 

Ea îl simţi pe Chaol încordându-se, deși chipul lui nu dezvălui 
nimic în afară de un interes amabil. 

— E un port al piraţilor, Mare Khagan, îl lămuri Chaol pe Urus, 
așezat la masă, ca și când ar fi fost într-adevăr conștient de 
aceste știri și de o parte din conversaţia asta. Este în mijlocul 
unui mare arhipelag. 


Khaganul se uită la vizirii lui evident nemulţumiţi și se încruntă 
odată cu ei. 

— Şi de ce ar apărea în Golful Craniului? 

Chaol nu avea niciun răspuns, dar Arghun fu mai mult decât 
bucuros să îl ofere. 

— Pentru că Aelin Galathynius s-a gândit să înfrunte armata 
pe care Perrington o campat-o la marginea acestui arhipelag. 

Yrene își luă mâna de pe masă ca să-l apuce pe Chaol de 
genunchi. Tensiunea radia prin fiecare linie încordată a corpului 
său. 

Duva întrebă, cu o mână pe pântecul care creștea: 

— Victoria a fost în favoarea ei sau a lui Perrington? 

Ca și când ar fi fost un meci sportiv. Soţul ei se uita, într- 
adevăr, la masă, ca să vadă capetele întorcându-se. 

— O, în favoarea ei, spuse Hasar. Deja aveam spioni în oraș, 
deci au fost capabili să ne dea un raport complet. Din nou acel 
zâmbet îngâmfat și secret spre Yrene. Erau spionii pe care îi 
trimisese folosind informaţia de la Yrene. Puterea ei este 
considerabilă, adăugă ea tatălui ei. Sursele noastre spun că a 
ars până și cerul. lar apoi a scufundat o mare parte din flota 
adunată împotriva ei. Cu o singură lovitură. 

Pe toţi zeii. 

Vizirii se mișcară, iar chipul khaganului deveni dur. 

— Așadar, zvonurile despre distrugerea castelului de cleștar 
nu au fost exagerate. 

— Nu, spuse cu blândeţe Arghun. lar puterile ei au sporit de 
atunci, ca și numărul aliaţilor săi. Dorian Havilliard călătorește 
împreună cu cei de la Curtea ei, iar Golful Craniului și Lordul 
Piraților îngenunchează acum în faţa sa. 

Era o cuceritoare. 

— Ei luptă cu ea, interveni Chaol. Împotriva armatei lui 
Perrington. 

— Așa e? Hasar preluă atacul, parând cu ușurință. Pentru că 
nu Perrington navighează acum pe coasta ținutului Eyllwe, 
arzând satele după bunul plac. 

— Asta e o minciună, spuse Chaol prea încet. 

— Este? Arghun ridică din umeri, apoi se întoarse spre tatăl 
său cu o expresie de fiu îngrijorat. Bineînţeles că nimeni nu a 
văzut-o, dar sate întregi au fost lăsate în ruină și cenușă. Se 


spune că navighează spre Banjali, hotărâtă să înarmeze 
puternic familia Ytger ca să adune o armată pentru ea. 

— Asta e o minciună, izbucni Chaol. 

El își dezgoli dinţii, vizirii chicotiră și suspinară, dar îi spuse 
khaganului: 

— O cunosc pe Aelin Galathynius, Mare Khagan. Nu este stilul 
ei, nu îi stă în fire. Familia Ytger... 

Se opri. 

„Este importantă pentru ea.“ Yrene simţi cuvintele pe limba 
lui, ca și când ar fi fost ale ei. Prinţesa și Arghun se aplecară 
înainte, așteptând confirmarea. Dovada posibilei slăbiciuni a lui 
Aelin Galaghynius. 

Nu ţinea de magie, ci de cine era important pentru ea. lar 
Eyllwe, fiind între armata lui Perrington și khaganat... Ea vedea 
cum puneau totul cap la cap. 

— Ar fi mai bine ca familia Ytger să fie folosită ca un aliat din 
sud, îl corectă Chaol, cu umerii rigizi. Aelin este destul de 
inteligentă să știe asta. 

— Și presupun că tu ai de unde ști, spuse Hasar, de vreme ce 
ai fost iubitul ei la un moment dat. Sau a fost acel rege Dorian? 
Sau amândoi? Spionii nu au fost niciodată clari în privinţa 
bărbaţilor cu care și-a împărțit patul. 

Yrene își reprimă surprinderea. Chaol și Aelin Galathynius? 

— O cunosc bine, da, spuse categoric Chaol. A 

își lipi genunchiul de al ei, ca și când ar fi spus: „Mai târziu. Iți 
voi explica mai târziu”. 

— Dar acesta este război, replică Arghun. Războaiele obligă 
oamenii să facă lucruri la care nu s-ar gândi în mod obișnuit. 

Condescendenţa și luarea peste picior fură suficiente ca să o 
facă pe Yrene să scrâșnească din dinţi. Acesta era un atac 
plănuit, o alianţă temporară între cei doi frați. 

Kashin interveni: 

— Se îndreaptă spre țărmurile astea? 

Era întrebarea unui soldat, menită să evalueze o ameninţare 
pentru acest ţinut, pentru regele lui. 

Hasar își curăţă unghiile. 

— Cine știe? Cu o asemenea putere... Poate vom deveni cu 
toţii victimele ei. 


— Aelin are deja de purtat un război, iar ea nu este o 
cuceritoare, spuse Chaol. 

— Golful Craniului și Eyllwe sugerează contrariul. 

Un vizir șopti la urechea khaganului. 

Altul se aplecă să asculte, deja calculând. 

Chaol îi spuse lui Urus: 

— Mare Khagan, știu că unii ar putea să facă aceste legături 
să pară în dezavantajul lui Aelin, dar îţi jur că regina 
Terrasenului vrea doar să ne elibereze ţinutul. Regele meu nu s- 
ar alia cu ea dacă nu ar fi așa. 

— Ai jura, totuși? spuse gânditoare Hasar. Ai jura pe viaţa lui 
Yrene? 

Chaol clipi la prinţesă. 

— Din tot ce ai văzut, continuă Hasar, din cât îi cunoști 
caracterul... ai jura pe viaţa lui Yrene Towers că Aelin 
Galathynius nu folosește asemenea tactici? Nu ar putea încerca 
să atace armatele, în loc să le adune? Inclusiv pe a noastră? 

„Spune da. Spune da.“ 

Chaol nici măcar nu se uită la Yrene în timp ce îi fixă cu 
privirea pe Hasar și pe Arghun. Khaganul și vizirii se despărţiră. 

Chaol nu spuse nimic. Nu jură nimic. 

Zâmbetul schițat de Hasar nu părea triumfător. 

— Așa mă gândeam și eu. 

Stomacul lui Yrene se răsuci. 

Khaganul evaluă cuvintele lui Chaol. 

— Dacă Perrington și Aelin Galathynius adună armate, poate 
că se vor distruge unul pe celălalt și mă vor scuti de probleme. 

Un mușchi zvâcni pe maxilarul lui Chaol. 

— Poate că dacă este atât de puternică, spuse gânditor 
Arghun, îl poate distruge singură pe Perrington. 

— Nu uita de regele Dorian, spuse Hasar. Zău, pariez că 
amândoi s-ar putea descurca cu Perrington și orice armată și-a 
adunat, fără mult ajutor. Este mai bine să îi lăsăm pe ei să se 
ocupe de asta decât să ne vărsăm sângele pe pământ străin. 

Yrene tremura. Tremura de furie la jocul vesel de cuvinte, la 
jocul pe care îl făcuseră Hasar și fratele ei ca să nu intre în 
război. 

— Dar, răspunse Kashin, părând să observe expresia lui Yrene, 
se mai poate spune și că, dacă ajutăm niște nobili puternici, 


beneficiile anilor de pace ar putea merita mai mult decât 
riscurile de acum. El se întoarse spre khagan. Dacă mergem în 
ajutorul lor, tată, dacă va trebui să înfruntăm vreodată o 
asemenea amenințare,  imaginează-ţi puterea îndreptată 
împotriva inamicilor noștri. 

— Sau îndreptată împotriva noastră, dacă ei i se pare mai ușor 
să își încalce jurămintele, interveni Arghun. 

Khaganul îl studie pe Arghun, fiul lui cel mai mare 
încruntându-se acum cu dezgust la Kashin. Duva, cu o mână 
încă pe pântecul ei însărcinat, doar privi. Neobservată nici 
măcar de soțul ei. 

Arghun se întoarse din nou spre tatăl său. 

— Magia poporului nostru este minimă. Cerul Etern și cei 
treizeci și șase de zei le-au binecuvântat cel mai mult pe 
vindecătoarele noastre. El se încruntă la Yrene. Împotriva unei 
asemenea puteri, ce reprezintă oţelul și lemnul? Aelin 
Galathynius a cucerit Riftholdul, apoi a cucerit Golful Craniului, 
iar acum pare să vrea să cucerească ţinutul Eyllwe. Un 
conducător înţelept ar fi fugit în nord, și-ar fi fortificat regatul, 
apoi s-ar fi dus la sud de graniţe. Totuși, ea își împuţinează 
armata, împărțind-o între nord și sud. Dacă nu este proastă, 
atunci consilierii ei sunt. 

— Ei sunt războinici bine instruiți, care au văzut mai multe 
războaie și lupte decât vei vedea tu vreodată, spuse rece Chaol. 

Prinţul cel mai în vârstă înţepeni. Hasar râse încet. 

Khaganul cântări din nou cuvintele din jurul lui. 

— Asta rămâne o chestiune de discutat în sălile de consiliu, nu 
la mesele de cină, spuse el, deși nu era nimic liniștitor în vorbele 
sale. Nu pentru Chaol, nici pentru Yrene. Cu toate că sunt 
înclinat să fiu de acord cu ce îmi oferă faptele în sine. 

Spre meritul său, Chaol nu continuă discuția. Nu tresări și nu 
se încruntă, ci doar dădu o dată din cap. 

— Mulţumesc pentru onoarea de a te mai gândi, Mare Khagan. 

Arghun și Hasar făcură un schimb de priviri dispreţuitoare, dar 
khaganul reveni la mâncarea lui. 

Yrene și Chaol nu se mai atinseră de restul mâncării. 

Ticăloasă. Prinţesa era o ticăloasă, iar Arghun era cel mai 
mare ticălos pe care îl cunoscuse Chaol. 


Era un adevăr în reticenţa lor — frica de puterile lui Aelin și de 
ameninţarea pe care ar fi putut să o reprezinte ea. Dar el îi 
înţelegea. Ştia că Hasar, pur și simplu, nu voia să plece din 
confortul casei ei, din braţele iubitei, ca să meargă la război. Nu 
voia dezordinea situaţiei. 

lar Arghun... Bărbatul folosea puterea și cunoașterea. Chaol 
nu se îndoia că Arghun îl contrazisese mai mult ca să îl forțeze 
să devină disperat. 

Chiar mai mult decât era, dorindu-și să ofere orice pentru 
ajutorul lor. 

Kashin avea să facă orice i-ar fi cerut tatăl său. lar în ceea ce îl 
privea pe khagan... 

Câteva ore mai târziu, Chaol încă scrâșnea din dinţi cât stătea 
întins în pat și se uita la tavan. Yrene îl părăsise cu o strângere 
de umăr, promiţându-i să îl vadă în ziua următoare. 

Chaol abia reușise să-i răspundă. 

Ar fi trebuit să mintă. Ar fi trebuit să jure că își punea viaţa în 
mâinile lui Aelin. 

Pentru că Hasar știuse că dacă i-ar fi cerut să jure pe viaţa lui 
Yrene... 

Chiar dacă celor treizeci și șase de zei ai lor nu le păsa de el, 
nu putea risca asta. 

El o văzuse pe Aelin făcând lucruri îngrozitoare. 

încă o visa spintecându-l cu sânge-rece pe Archer Finn. Încă 
visa ce lăsase ea din corpul lui Grave pe acea alee. Încă o visa 
măcelărind bărbaţii ca pe vite în Rifthold și în Endovier, și știa 
cât de insensibilă și brutală putea deveni. Se mai certase cu ea 
în legătură cu asta în vara dinainte — privind controlul puterii ei. 
Sau lipsa acestuia. 

Rowan era un mascul bun. Complet netemător în faţa lui Aelin 
și a magiei ei. Dar i-ar fi ascultat ea sfatul? Aedion și Aelin 
puteau la fel de bine să se bată cum puteau să și cadă de acord, 
iar Lysandra... Chaol nu o cunoștea atât de bine pe femeia care 
își putea schimba forma încât să știe dacă ar fi controlat-o pe 
Aelin. 

Aelin, într-adevăr, se schimbase — devenise o regină. Încă 
devenea o regină. 

Dar el știa că nu avea reţineri, nu lăuntrice, privind cât de 
multe ar fi făcut ca să îi protejeze pe cei pe care îi iubea, ca să 


își protejeze regatul. lar dacă cineva îi stătea în cale, dacă o 
oprea din a-i proteja... Nimic nu o putea opri pe Aelin. Nimic. 

Așadar, nu reușise să jure pe viaţa lui Yrene, ca să creadă că 
Aelin nu s-ar fi dedat la folosirea acestor metode. Cu trecutul ei 
agitat împreună cu Rolfe, probabil își folosise puterea magiei ca 
să-l convingă să se alăture cauzei intimidându-l. 

Dar cu Eyllwe... Arătaseră ei vreun semn de rezistenţă, ca să o 
facă să îi terorizeze? El nu își putea imagina că Aelin ar fi putut 
lua în considerare rănirea nevinovaţilor, ca să nu mai vorbim de 
faptul că era poporul prietenului ei drag. Și totuși, știa riscurile 
pe care le prezenta Perrington — Erawan. Ce le-ar fi făcut 
tuturor, dacă ea nu îi aduna prin toate mijloacele necesare. 

Chaol își scărpină faţa. Dacă Aelin s-ar fi controlat, dacă ar fi 
jucat rolul reginei îndurerate... l-ar fi făcut sarcina mult mai 
ușoară. 

Poate că Aelin îi făcuse să piardă acest război, singura șansă 
la un viitor. 

Cel puţin Dorian apăruse. 

Chaol trimise o rugăciune tăcută de mulțumire în noapte 
pentru mica indulgență. 

O bătaie ușoară în ușă îl făcu să se ridice. Nu din hol, ci în 
ușile de sticlă care dădeau spre grădină. 

Picioarele îi zvâcniră — mai mult o reacţie decât o mișcare 
controlată. Chaol și Yrene făcuseră exerciţiile istovitoare pentru 
picioare de două ori pe zi, diversele terapii obţinându-i mișcarea 
centimetru cu centimetru, împreună cu magia pe care o revărsa 
în corpul lui cât el îndura amintirile întunericului. Nu îi spunea 
niciodată ce văzuse, ce îl făcuse să ţipe. 

Nu avea rost. Și să îi spună lui Yrene cât de grav eșuase și cât 
de greșit judecase îl făcea să se simtă la fel de rău. Dar cine 
stătea în grădina învăluită în noapte... Nu era o amintire. 

Chaol miji ochii în întuneric la silueta înaltă a unui bărbat care 
stătea acolo cu o mână ridicată într-un salut tăcut, în timp cea 
lui Chaol alunecă spre cuțitul de sub perna lui. Dar silueta se 
apropie de felinar, iar Chaol expiră și îi făcu semn din mână 
prinţului să intre. 

Cu mișcarea unui cuţitaș, Kashin descuie ușa grădinii și se 
strecură înăuntru. 


— Nu mă aşteptam ca un prinţ să știe să descuie uși, spuse 
Chaol în loc de salut. 

Kashin zăbovi în pragul ușii, felinarul de afară luminându-i 
suficient chipul încât Chaol să îl vadă schiţând un zâmbet. 

— Mă tem că am învăţat mai mult furișându-mă în 
dormitoarele doamnelor decât furând. 

— Credeam că regatul tău este puţin mai deschis decât al 
meu în privinţa unor astfel de lucruri. 

Acel zâmbet se lărgi. 

— Probabil, dar soţii bătrâni și ţâfnoși sunt la fel pe ambele 
continente. 

Chaol chicoti, scuturând din cap. 

— Ce pot face pentru tine, prinţe? 

Kashin studie ușa de la intrarea în apartament, Chaol făcând 
la fel — în căutarea posibilelor umbre pâlpâitoare din cealaltă 
parte a ei. Când nu găsiră niciuna, Kashin spuse: 

— Presupun că nu ai descoperit în regatul meu cine ar putea 
să o chinuiască pe Yrene. 

— Aș vrea să pot spune contrariul. 

Dar cu Nesryn plecată avea puţine șanse să vâneze prin 
Antica urmele unui posibil agent valg. Și lucrurile fuseseră, într- 
adevăr, destul de liniștite în ultimele trei săptămâni, așa că o 
parte din el sperase că acesta... plecase. O atmosferă mult mai 
calmă se stabilise în palat și în Torre de atunci, ca și când toată 
lumea ar fi trecut peste asta. 

Kashin dădu din cap. 

— Ştiu că Sartaq a plecat împreună cu căpitanul tău ca să 
caute răspunsuri în privința acestei ameninţări. 

Chaol nu îndrăzni să confirme sau să nege. Nu era tocmai 
sigur cum se înţelesese Sartaq cu familia lui, dacă primise 
binecuvântarea tatălui ca să plece. 

Kashin continuă: 

— Probabil de aceea fraţii mei au făcut un front comun 
împotriva ta în seara asta. Dacă Sartaqg ia în serios ameninţarea, 
ei știu că ar putea avea o șansă mică să îl convingă pe tatăl 
nostru să nu se alăture acestei cauze. 

— Dar dacă ameninţarea este reală, spuse Chaol, dacă ar 
putea pătrunde pe tărâmurile astea, de ce să nu lupti? De ce să 
nu o oprești înainte să ajungă pe țărmurile de aici? 


— Pentru că este război, spuse Kashin, iar felul în care vorbea 
și stătea îl făcuse pe Chaol, cumva, să se simtă tânăr. Și chiar 
dacă maniera în care frații mei și-au prezentat argumentele a 
fost neplăcută, suspectez că Arghun și Hasar sunt conștienți de 
costurile necesare alăturării cauzei voastre. Niciodată nu a mai 
fost trimisă toată armata khaganatului pe un tărâm străin. Doar 
niște legiuni, fie de rukhini, flota sau lorzii mei călăreţi. 
Câteodată uniţi, dar niciodată toţi, niciodată ce aveţi voi nevoie. 
Costul vieților, cheltuiala vistieriei noastre... ar fi mare. Nu face 
greșeala de a crede că fraţii mei nu înţeleg asta foarte bine. 

— Și frica lor de Aelin? 

Kashin pufni. 

— Nu știu ce să zic despre asta. Poate că este bine fondată. 
Poate că nu. 

— Așadar, te-ai furișat în camera mea ca să îmi spui? 

Trebuia să vorbească cu mai mult respect, dar... 

— Am venit să îţi mai dau o informaţie pe care Arghun a ales 
să nu o menţioneze. 

Chaol aşteptă, dorindu-și să nu fi stat în pat, cu bustul gol. 

Kashin spuse: 

— De la vizirul nostru pentru comerț în străinătate am primit 
un raport cum că s-a dat o comandă să se construiască o armă 
oarecum nouă. 

Respirația lui Chaol se poticni. Dacă Morathul găsise vreo 
cale... 

— Se numește sulița de foc, spuse Kashin. Cei mai buni 
proiectanți ai noștri au făcut-o combinând diverse arme de pe 
continentul nostru. 

O, pe toţi zeii. Dacă Morathul o avea în arsenalul său... 

— Căpitanul Rolfe le-a comandat pentru flota lui. Cu câteva 
luni în urmă. 

„Rolfe...“ 

— lar când au sosit veștile despre căderea Golfului Craniului în 
faţa lui Aelin Galathynius, au venit și cu o comandă pentru și 
mai multe sulițe de foc, ca să fie trimise în nord. 

Chaol se gândi la informaţie. 

— De ce nu a spus asta Arghun la cină? 

— Pentru că sulițele de foc sunt foarte, foarte scumpe. 

— Cu siguranţă e bine pentru economia voastră. 


— Este. Și nu este bine pentru încercarea lui Arghun de a 
evita acest război. 

Chaol tăcu o clipă. 

— Și tu, prinţe? Vrei să te alături războiului? 

Kashin nu răspunse imediat. El scrută camera, tavanul, patul 
și, în sfârșit, pe Chaol. 

— Acesta va fi cel mai mare război al vremurilor noastre, 
spuse încet Kashin. Când vom fi morţi, când până și strănepoţii 
noștri vor fi morţi, tot se va vorbi de acest război. Ei îl vor 
povesti în șoaptă în jurul focurilor, îl vor cânta în marile săli. 
Cine a trăit și murit, cine a luptat și cine s-a ascuns. El înghiţi în 
sec. Sulde-ul meu se îndreaptă spre nord — zi și noapte, părul 
de cal se îndreaptă spre nord. Deci poate că îmi voi găsi soarta 
pe câmpiile din Fenharrow. Sau în faţa zidurilor albe ale 
Orynthului. Dar în nord voi merge — dacă tatăl meu îmi va 
ordona. 

Chaol se gândi la asta. Se uită la cuierele lipite de zidul de 
lângă baie. 

Kashin dădu să plece, când Chaol întrebă: 

— Când este următoarea întâlnire a tatălui tău cu vizirul 
pentru comerțul în străinătate? 

CAPITOLUL 37 

Lui Nesryn nu îi mai rămăsese timp. 

Falkan ceruse zece zile ca să-și revină, fapt ce le lăsase ei și 
lui Sartaq prea puţin timp ca să viziteze ruinele celuilalt turn de 
veghe din sud. Incercase să îl convingă pe prinţ să meargă fără 
omul care își schimba forma, dar el refuzase. Chiar și cu Borte, 
care era acum hotărâtă să li se alăture, el nu își asuma niciun 
risc. 

Dar Sartaq găsise alte căi de a le umple timpul. O luase pe 
Nesryn spre alte cuiburi în nord și vest, unde se întâlnise cu 
mamele-vetrelor și căpitanii, bărbaţi și femei, care le conduceau 
armata. 

Unii fuseseră prietenoși, întâmpinându-l pe Sartaq cu festinuri 
și petreceri care duraseră până noaptea. 

Alţii, ca Berlad, erau plecaţi, mamele-vetrelor și alţi lideri 
neinvitându-i să rămână mai mult decât era necesar. Cu 
siguranţă fără să aducă urcioare cu laptele fermentat de capră 
pe care îl beau ei și care era destul de tare încât să înceapă să îi 


crească lui Nesryn păr pe piept, pe faţă și pe dinţi. Ea aproape 
se înecase prima dată când îl încercase, ceilalţi bătând-o pe 
spate și toastând în onoarea ei. 

Primirea călduroasă încă o surprindea. Zâmbetele rukhinilor 
care îi ceruseră, unii sfioși, alţii îndrăzneţi, să facă demonstraţii 
cu arcul și săgeata. Dar, cu tot ce le arătase lor, și ea învățase 
din aceste experienţe. Zburase cu Sartaq prin trecătorile 
montane, prinţul alegând ţintele, iar Nesryn lovindu-le, învățând 
cum să tragă împotriva vântului, /a fel ca vântul. 

O lăsase chiar să o călărească singură pe Kadara — doar o 
dată, și suficient pentru ea încât să se întrebe din nou cum de își 
lăsau copiii de patru ani să o facă, dar... nu se simţise niciodată 
atât de dezlănţuită. 

Atât de neîmpovărată și liberă și totuși liniștită. 

Așadar, ei merseră de la un clan la altul, de la o vatră la alta. 
Sartaq verificând călăreţii și antrenamentul lor, oprindu-se să 
viziteze nou-născuţi și bătrâni bolnavi. Nesryn rămânea în 
umbra lui sau încerca să o facă. 

Ori de câte ori zăbovea un pas în urmă, Sartaqg o înghiontea 
înainte. Ori de câte ori trebuia făcut ceva împreună cu ceilalţi, îi 
cerea ei să o facă. Spălatul după o masă, returnarea săgeţilor de 
la antrenamentul la ţintă, curăţarea excrementelor păsărilor ruk 
de pe holuri și din cuiburi. 

La ultima sarcină, cel puţin prinţul i se alăturase. Fără a ţine 
cont de gradul și de statutul de căpitan, el făcea toate treburile 
fără să se plângă. Nimeni nu scăpa de muncă, îi spusese când îl 
întrebase într-o seară. 

Şi fie pentru că râcâia excrementele uscate de pe pământ sau 
pentru că îi învăţa pe tinerii războinici cum să tragă cu arcul, 
ceva neliniștit din ea se calmase. 

Nu își mai putea imagina întâlnirile liniștite de la palatul din 
Rifthold, unde le dăduse ordine gărzilor serioase, iar apoi se 
despărţiseră printre podele de marmură și podoabe. Nu își 
amintea de barăcile orașului, unde se furișase în spatele unei 
camere aglomerate, își primise ordinele, iar apoi stătuse la un 
colţ de stradă câteva ore, privind oamenii cumpărând și 
mâncând, certându-se și mergând în treburile lor. 

Altă viaţă, altă lume. 


Aici, în creierul munţilor, respirând aerul rece, așezată în faţa 
unei vetre ca să o audă pe Houlun spunând povești despre 
rukhini și lorzi călăreţi, povești despre primul khagan și iubita lui 
soție, după care fusese numită Borte... Nu își mai putea aminti 
acea viaţă de dinainte. 

Și nu voia să revină la ea. 

La o asemenea vatră își despletise Nesryn cosița strânsă pe 
care Borte o învățase cum să o facă, rămânând surprinsă. 

Houlun se așezase cu o piatră de șlefuit într-o mână în timp ce 
își ascuţea pumnalul, pregătindu-se să lucreze cât vorbea micii 
adunări — Sartag, Borte, Falkan cu chipul gri și șchiopătând și 
alţi șase de care Nesryn aflase că erau un fel de veri de-ai lui 
Borte. Mama de vatră le studie chipurile, aurul licărind odată cu 
flacăra și întrebă: 

— Ce-ar fi să auzim, în schimb, o poveste despre Adarlan? 

Toţi ochii se întoarseră spre Nesryn și Falkan. 

Bărbatul care își schimba forma tresări. 

— Mă tem că ale mele sunt cam plictisitoare. El se gândi. Am 
făcut o vizită interesantă în Deșertul Roșu cândva, dar... 
Gesticulă cât de mult putea spre Nesryn. Aș vrea să aud mai 
întâi una dintre poveștile tale, căpitane. 

Nesryn încercă să nu se agite sub greutatea atâtor priviri. 

— Poveștile cu care am crescut, recunoscu ea, erau în mare 
parte despre voi toţi, despre aceste tărâmuri. Ei zâmbiră larg 
auzind asta, iar Sartaq doar îi făcu semn din ochi. Nesryn își 
plecă fruntea, roșind. 

— Spune-ne o poveste despre spiriduși, dacă îi cunoști, sugeră 
Borte. Despre prinţul Fae pe care l-ai cunoscut. 

Nesryn scutură din cap. 

— Nu știu niciuna și nu îl cunosc atât de bine. 

Când Borte se încruntă, Nesryn adăugă: 

— Dar vă pot cânta. 

Liniște. 

Houlun lăsă piatra din mână. 

— Un cântec ar fi apreciat. Ea se încruntă la Borte și la Sartaq. 
De vreme ce niciunul dintre copiii mei nu poate cânta, nici dacă 
asta le-ar salva viaţa. Borte își dădu ochii peste cap la mama de 
vatră, dar Sartag își plecă fruntea scuzându-se, afișând acum un 
zâmbet timid. 


Nesryn zâmbi, chiar dacă inima îi bătu cu putere la oferta ei 
curajoasă. Nu cântase cu adevărat pentru nimeni, dar asta... Nu 
interpreta, cât împărtășea. Ea ascultă vântul șuierând în faţa 
gurii peșterii un moment lung, ceilalți amuţind. 

— Acesta este un cântec despre Adarlan, spuse în cele din 
urmă. De la poalele dealurilor din nordul Riftholdului, unde s-a 
născut mama. O durere veche și familiară îi umplu pieptul. 
Obișnuia să mi-l cânte... înainte să moară. 

Un licăr de compasiune se zări în privirea rece a lui Houlun, 
dar Nesryn se uită la Borte când vorbi, găsind chipul tinerei 
neobișnuit de blând — fixând-o cu privirea pe Nesryn ca și când 
nu ar mai fi văzut-o. Nesryn îi dădu subtil din cap. „Este o 
povară pe care o purtăm amândouă.” 

Borte schiţă tăcută un zâmbet. 

Nesryn ascultă din nou vântul. Își aminti de mica și frumoasa 
ei cameră din Rifthold, își aminti senzaţia mâinilor mătăsoase 
ale mamei ei mângâindu-i faţa, părul. Fusese atât de fascinată 
de poveștile tatălui său despre patria îndepărtată, despre 
păsările ruk și lorzii călăreţi, încât rar întrebase ceva despre 
Adarlan, în ciuda faptului că era un copil al ambelor ţinuturi. 

lar acest cântec al mamei ei... era una dintre puţinele povești 
pe care le spunea, așa cum îi plăcea cel mai mult, despre patria 
ei din zilele bune. Și voia să le împărtășească întrezărirea a ceea 
ce ar fi putut deveni din nou ţinutul ei. 

Nesryn își drese vocea, inspiră adânc, iar apoi deschise gura și 
cântă. 

Pârâitul focului fu singura ei tobă, și vocea lui Nesryn umplu 
Sala Muntelui din Altun, mișcându-se printre stâlpii vechi, 
răsunând din piatra cioplită. 

Ea avu senzaţia că Sartaq rămase nemișcat, că nimic dur sau 
amuzat nu se citea pe chipul lui. 

Dar se concentră la cântec, la cuvintele de demult, la 
povestea iernilor trecute și a petelor de sânge pe zăpadă; la 
povestea mamelor și a fiicelor lor, la cum iubiseră, luptaseră și 
se îngrijiseră una pe cealaltă. 

Vocea ei se ridică și cobori, îndrăzneață și graţioasă ca un ruk, 
iar Nesryn ar fi putut jura că până și șuieratul vântului se opri ca 
să asculte. 


lar când termină, pe o notă înaltă ca o rază aurie a soarelui de 
primăvară răsărind peste ţinuturi reci, când tăcerea și pârâitul 
focului umplură din nou lumea... 

Borte plângea. Lacrimi tăcute îi curgeau pe chipul frumos. 
Houlun își ţinea strâns nepoata de mână, lăsând deoparte piatra 
de șlefuit. Era o rană care încă se vindeca — pentru amândouă. 

Și poate că și pentru Sartaqg, căci suferinţa îi contura chipul. 
Suferința, admiraţia și poate ceva infinit mai tandru când spuse: 

— Încă o poveste de răspândit despre Săgeata lui Neith. 

Ea își plecă din nou fruntea, acceptând laudele celorlalţi cu un 
zâmbet. Falkan aplaudă cât de bine reuși și ceru încă un cântec. 

Nesryn, spre surprinderea ei, îi făcu pe plac. Un cântec vesel 
de munte, învăţat de la tatăl ei, despre râuri repezi printre 
câmpuri cu flori sălbatice. 

Dar, deși noaptea continuă, când Nesryn cântă în sala 
frumoasă din munte, simţi privirea lui Sartag, diferită de oricare 
alta dinainte. 

Și, chiar dacă își spuse că ar fi trebuit să o facă, Nesryn nu își 
întoarse privirea. 

* 

Câteva zile mai târziu, după ce Falkan se vindecase în sfârşit, 
ei îndrăzniră să se aventureze spre celelalte trei turnuri de 
veghe pe care le descoperise Houlun. 

Nu găsiră nimic în primele două, ambele destul de îndepărtate 
încât să necesite călătorii diferite. Houlun le interzisese să 
campeze în sălbăticie — așadar, decât să riște furia ei, se 
întoarseră în fiecare seară, apoi rămaseră câteva zile ca să le 
lase pe Kadara și pe Arcaș, rukul drăguţ al lui Borte, să se 
odihnească. 

Sartaq devenise un pic mai amabil cu omul care își schimba 
forma. Îl urmărea pe Falkan la fel de atent precum Kadara, dar 
cel puţin încerca să converseze din când în când. 

Borte, pe de altă parte, îi puse nenumărate întrebări lui Falkan 
cât căutară printre ruinele care erau doar niște moloz. „Cum 
este să te simţi ca o rață, dând din picioare pe sub apă, dar 
alunecând atât de lin la suprafaţă?” 

„Când mănânci ca un animal, îţi încape toată carnea în 
stomacul tău de om?“ 


„Trebuie să aștepți după ce mănânci ca un animal înainte să 
te transformi din nou în om, din cauza asta?” 

„îţi faci nevoile ca un animal?” 

Ultima întrebare cel puţin îl făcuse pe Sartag să râdă brusc, 
deși Falkan roșise și evitase să răspundă întrebării. 

Dar după ce vizitaseră două turnuri de veghe, nu găsiseră 
nimic privind motivul pentru care fuseseră construite și nu 
aflaseră cu cine se luptaseră acei gardieni de demult — sau cum 
îi învinseseră. 

Și cu un singur turn rămas... Nesryn numărase zilele și își 
dăduse seama că cele trei săptămâni pe care i le promisese lui 
Chaol se terminaseră. 

Și Sartaq știuse asta. O căutase în timp ce stătea într-unul 
dintre cuiburile păsărilor ruk, admirând păsările odihnindu-se, 
ciugulindu-se sau zburând. Venea des aici în după-amiezile 
liniștite, doar să observe păsările: agerimea lor, legăturile lor 
tandre. 

Ea se rezema de un zid de lângă ușă când el ieși. Timp de 
câteva minute, rămaseră privind o pereche atingându-și 
ciocurile înainte să sară spre marginea gurii peșterii și în golul 
de dedesubt. 

— Cea de acolo, spuse prinţul în cele din urmă, arătând spre o 
pasăre maro-roșcat care stătea lângă zidul opus. Ea o văzuse 
deseori, observând în mare parte că era singură, niciodată 
vizitată de un călăreț, spre deosebire de ceilalți. Călărețul i-a 
murit în urmă cu câteva luni. S-a prins de piept la o masă șia 
murit. Călărețul era bătrân, dar rukul... Sartaq zâmbi trist la 
pasăre. Este tânăr — nu are nici patru ani. 

— Ce se întâmplă cu cei ai căror călăreţi mor? 

— Le oferim libertatea. Unii zboară în sălbăticie. Alţii rămân. 
Sartag își încrucișă braţele. El a rămas. 

— Primesc vreodată călăreţi noi? 

— Unii da. Dacă îi acceptă. Este alegerea rukului. 

Nesryn auzi invitaţia din vocea lui, o citi în ochii prinţului. 

Gâtul ei se încordă. 

— Cele trei săptămâni s-au terminat. 

— Într-adevăr. 

Ea se întoarse complet spre prinţ, ridicându-și fruntea ca să îi 
vadă chipul. 


— Avem nevoie de mai mult timp. 

— Așadar, ce spui? 

O întrebare simplă. 

Dar ea avusese nevoie de ore bune ca să-și dea seama cum 
să formuleze scrisoarea pentru Chaol, apoi să i-o dea celui mai 
rapid mesager al lui Sartaq. 

— Am mai cerut trei săptămâni. 

El își înclină capul, privind-o intens. 

— Se pot întâmpla multe în trei săptămâni. 

Nesryn se forță să își ţină umerii trași, bărbia sus. 

— Chiar și așa, la sfârșitul lor, trebuie să revin în Antica. 

Sartaq dădu din cap, deși ceva asemănător dezamăgirii i se 
citea în ochi. 

— Atunci, presupun că rukul din cuib va trebui să aștepte să 
vină alt călăreț. 

Asta se întâmplase în urmă cu o zi. Conversaţia care o făcuse 
să nu se uite prea mult spre prinţ. 

Și în orele lungi de zbor din dimineaţa asta, aruncase o privire 
sau două spre locul în care zbura Kadara, cu Sartag și Falkan pe 
spatele ei. 

Acum, Kadara se legăna cu aripile larg desfăcute, văzând 
ultimul turn la distanţă mare dedesubt, pe câmpia rară dintre 
dealuri și piscurile munţilor Tavan. La sfârșitul verii, era 
acoperită cu iarbă de culoarea smaraldului și râuri de culoarea 
safirului — ruinele fiind doar o grămadă de pietre. 

Borte o întoarse pe Arcaș cu un fluierat printre dinţi și trăgând 
frâul, rukul înclinându-se la stânga înainte să se echilibreze. Era 
o călăreaţă pricepută, mai curajoasă decât Sartag, în mare parte 
mulțumită staturii mici și agilităţii rukului ei. Câștigase ultimele 
trei concursuri anuale de călărie între toate clanurile — o 
competiţie a agilităţii, vitezei și gândirii rapide. 

— Ai ales-o pe Arcaș, întrebă Nesryn acoperind sunetul 
vântului, sau te-a ales ea? 

Borte se aplecă înainte ca să mângâie gâtul rukului. 

— Ne-am ales una pe cealaltă. l-am văzut capul pufos ieșind 
din cuib și m-am îndrăgostit. Toată lumea mi-a spus să aleg un 
pui mai mare; și mama m-a mustrat, spuse și zâmbi trist. Dar 
știam că Arcaș este a mea. Am văzut-o și am știut. 


Nesryn tăcu în timp ce ele se îndreptară spre câmpia 
frumoasă și spre ruine, lumina soarelui licărind pe aripile 
Kadarei. 

— Ar trebui să iei rukul din cuib pentru un zbor cândva, spuse 
Borte, lăsând-o pe Arcaș să aterizeze lin. Să îl încerci. 

— Plec în curând. Nu ar fi corect pentru niciunul din noi. 

— Ştiu. Dar poate că ar trebui să o faci oricum. 

* 

Lui Borte îi plăcea să găsească cursele ascunse de spiriduși, 
ceea ce îi convenea lui Nesryn, de vreme ce fata era mai 
pricepută în a le găsi. 

Acest turn, spre dezamăgirea lui Borte, se prăbușise la un 
moment dat, blocând nivelurile inferioare. lar deasupra lor 
rămăsese doar o cameră fără acoperiș prin care intră Falkan. 

Când silueta omului care își schimba forma se micșoră, Sartag 
nu se deranjă să își ascundă fiorul și tremură încă o dată când 
blocul de piatră căzut pe care stătuse Falkan dezvălui acum un 
miriapod care se ridică imediat și-și flutură spre ei nenumăratele 
picioare. 

Nesryn se crispă cu dezgust, chiar dacă Borte râse și făcu 
semn din mână. 

Dar Falkan plecă, șerpuind printre pietrele căzute, ca să vadă 
ce rămăsese dedesubt. 

— Nu știu de ce te deranjează atât de mult, îi spuse Borte lui 
Sartag, ţâţțâind. Cred că este minunat. 

— Nu este natura lui, recunoscu Sartag, privind grămada de 
pietre și așteptând întoarcerea miriapodului. Este ideea topirii 
oaselor, a cărnii care curge ca apa... El tremură și se întoarse 
spre Nesryn. Prietena ta — cea care își schimba forma. Nu te-a 
deranjat niciodată? 

— Nu, răspunse Nesryn clar. Nici măcar nu am văzut-o 
transformându-se, până în ziua în care au raportat-o cercetașii 
tăi. 

— Lovitura Imposibilă, șopti Sartaq. Deci este adevărat că ai 
salvat o femeie care își schimbă forma. 

Nesryn dădu din cap. 

— O cheamă Lysandra. 

Borte îl înghionti pe Sartaqg cu un cot. 


— Nu-i așa că vrei să mergi spre nord, frate? Să îi întâlnești pe 
toţi acei oameni despre care vorbește Nesryn? Femei care își 
schimba forma, și regine care scuipă foc, și prinți Fae... 

— Incep să cred că obsesia ta cu orice are legătură cu 
spiridușii ar putea fi nesănătoasă, mormăi Sartaqg. 

— Am luat doar un pumnal sau două, insistă Borte. 

— Ai adus atât de multe înapoi de la ultimul turn de veghe, 
încât biata Arcaș abia a putut decola. 

— Pentru comerţ, spuse Borte. Când poporul nostru se va trezi 
și își va aminti că putem avea unul profitabil. 

— Nu e de mirare că te înţelegi atât de bine cu Falkan, spuse 
Nesryn, primind o lovitură în coaste de la Borte. Nesryn o 
alungă, chicotind. 

Borte își puse mâinile în șolduri. 

— Vă voi... 

Cuvintele fură întrerupte de un strigăt. 

Nu de-al lui Falkan, care era dedesubt. 

Ci din afară, de la Kadara. 

Nesryn încordă și ţinti o săgeată înainte să se grăbească spre 
câmp, doar ca să îl găsească plin cu păsări ruk și călăreţi cu 
chipuri aprige. 

Sartaqg oftă, relaxându-și umerii, dar Borte își făcu loc pe lângă 
ei, înjurând murdar când își tinu sabia scoasă — într-adevăr, o 
sabie forjată în Asterion, din arsenalul ultimului turn de veghe. 

Un tânăr de vârsta lui Nesryn descălecase de pe rukul lui, 
pasărea fiind de un maroniu atât de închis încât era aproape 
neagră, și se îndreptă acum spre ei cu un rânjet pe chipul 
frumos. Spre el se grăbi Borte, călcând apăsat prin iarba înaltă. 

Ceilalţi rukhini continuară să privească, poruncitor și rece. 
Niciunul nu făcu o plecăciune spre Sartaqg. 

— Ce naiba cauţi aici? întrebă Borte cu o mână în șold când se 
opri la distanţă de tânăr. 

El purta haine de piele ca ale ei, dar culorile banderolei din 
jurul braţului... Era din cuibul Berlad. Cel mai puţin primitor 
dintre toate cuiburile pe care le vizitaseră și unul dintre cele mai 
puternice. Călăreţii lui erau bine instruiți, iar peșterile lor 
imaculate. 

Tânărul o ignoră pe Borte și-i strigă lui Sartag: 


— V-am reperat păsările ruk deasupra capetelor. Ești departe 
de cuibul tău, căpitane. 

Afirmaţii precaute. 

Borte spuse printre dinţi: 

— Pleacă, Yeran! Nu te-a invitat nimeni aici. 

Yeran ridică o sprânceană, calm. 

— Tot mai bodogănești, văd. 

Borte scuipă la picioarele lui. Ceilalţi călăreţi se încordară, dar 
ea se încruntă la ei. 

Cu toţii își coborâră privirile. 

în spatele lor, piatra scârțâi, iar Yeran căscă ochii, genunchii 
îndoindu-i-se ca și când s-ar fi aruncat spre Borte... ca să o 
împingă în spatele lui când Falkan ieși dintre ruine în formă de 
lup. 

Dar Borte ieși din calea lui Yeran și afirmă cu blândeţe: 

— Noul meu animal de companie. 

Yeran se uită mirat la fată și la lup când Falkan se așeză lângă 
Nesryn. Ea nu se putu abţine să nu-i atingă urechile pufoase. 

Spre meritul lui, omul care își schimba forma o lăsă, chiar 
întorcându-și capul spre palma ei. 

— Ciudată companie ai în ziua de azi, căpitane, reuși Yeran să 
îi spună lui Sartaq. 

Borte pocni din degete în faţa lui. 

— Nu mi te poţi adresa? 

Yeran îi zâmbi indolent. 

— Ai, în sfârșit, ceva de zis și care merită auzit? 

Borte se enervă, dar Sartag, schiţând un zâmbet, veni lângă 
sora sa de vatră. 

— Avem treburi prin părţile astea și ne-am oprit pentru o 
gustare. Ce te aduce atât de departe spre sud? 

Yeran apucă mânerul cuţitului său lung, de la șold. 

— Au dispărut trei pui. Ne-am gândit să le dăm de urmă, dar 
nu am găsit nimic. 

Stomacul lui Nesryn se strânse, imaginându-și acei păianjeni 
mergând prin cuiburi, printre păsările ruk, spre puii pufoși atât 
de bine păziţi, spre familiile de oameni care dormeau în 
apropiere. 

— Când au fost luaţi? 

Chipul lui Sartaq era împietrit. 


— În urmă cu două nopţi. Yeran își scărpină maxilarul. Bănuim 
braconierii, dar nu era niciun miros uman, nici urme sau tabere. 

„Vită-te în sus.“ Avertismentul însângerat de la turnul de 
veghe din Eidolon îi răsună în minte. 

Prin mintea lui Sartag, dacă încordarea maxilarului său arăta 
asta. 

— Întoarce-te la cuibul tău, căpitane, îi spuse Sartaqg lui Yeran, 
arătând spre zidul de munţi de dincolo de câmpie, roca gri fiind 
atât de goală în comparaţie cu viaţa care fremăta în jurul lor. 
Dagul Fells părea întotdeauna să privească. Să aștepte. Nu-ţi 
continua urmărirea. 

Prudenţa inundă ochii căprui ai lui Yeran când se uită la Borte 
și la Sartaqg, apoi la Nesryn și la Falkan. 

— Kharankui. 

Călăreţii se agitară. Chiar și păsările ruk își înfoiară aripile la 
denumirea aceea, ca și când și ei ar fi cunoscut-o. 

Dar Borte afirmă tare, ca să audă toţi: 

— L-aţi auzit pe fratele meu. Târâţi-vă înapoi în cuibul vostru! 

Yeran simulă o plecăciune spre ea. 

— Întoarce-te la al tău, iar eu mă voi întoarce la al meu, Borte. 
Ea îi arătă dinţii. 

Dar Yeran se urcă pe rukul lui ușor și grațios, ceilalți zburând 
la semnul făcut de el din bărbie, și așteptă până ce se ridicară 
toţi spre cer înainte să îi spună lui Sartaq: 

— În cazul în care kharankuii au început să se agite, trebuie să 
adunăm o armată ca să-i alungăm. Inainte să fie prea târziu. 

Vântul mișcă părul lui Sartag, ridicându-l spre munţi. Nesryn 
își dori să-i fi putut vedea expresia la menţionarea unei armate. 

— Ne vom ocupa de asta, spuse Sartag. Să fiţi în alertă. 
Ţineţi-vă aproape copiii și puii. 

Yeran dădu sever din cap, ca un soldat care primea ordin de la 
un comandant — un căpitan care primea ordine de la prinţul 
său. Apoi se uită la Borte. 

Ea îi arătă un gest vulgar. 

Yeran îi făcu, pur și simplu, din ochi înainte să fluiere la rukul 
lui și să zboare spre cer, lăsând în urmă un vânt puternic ce îi 
legănă cosiţele lui Borte. 

Borte îl privi pe Yeran până ce îi ajunse pe ceilalţi, apoi scuipă 
pe pământ, unde stătuse rukul lui. 


— Ticălosul, spuse printre dinţi și se întoarse, venind în grabă 
spre Nesryn și Falkan. 

Omul care putea să își schimbe corpul se transformă, 
legănându-se când reveni la forma lui umană. 

— Nimic nu merită văzut dedesubt, anunţă el când Sartaq se 
îndreptă spre locul în care se adunaseră. 

Nesryn se încruntă privind spre Fells. 

— Cred că este timpul să venim, oricum, cu altă strategie. 

Sartaq îi urmări privirea, apropiindu-se atât de mult de ea 
încât căldura corpului său pătrunse în al ei. Împreună se uitară 
spre zidul muntos și la ce aștepta dincolo de el. 

— Tânărul căpitan, Yeran, îi spuse precaut Falkan lui Borte. 
Pare că îl cunoști bine. 

Borte se încruntă. 

— Este logodnicul meu. 

CAPITOLUL 38 

Deși Kashin ura să insiste la tatăl său în public sau privat, cu 
siguranţă nu era lipsit de resurse. lar când Chaol se apropie de 
ușile încuiate spre întâlnirea khaganului pentru comerţ, își 
ascunse zâmbetul când îi descoperi pe Hashim, Shen și alți doi 
străjeri cu care se antrenase postați afară. Shen îi făcu semn din 
ochi, armura lui strălucind în lumina soarelui de dimineaţă, și 
bătu repede cu mâna artificială înainte să deschidă ușa. 

Chaol nu îndrăzni să dea măcar din cap în semn de 
recunoștință și mulţumire față de Shen, Hashim sau ceilalţi 
străjeri. Nu când își împinse scaunul în sala de consiliu, scăldată 
în lumina soarelui, și îl găsi pe khagan cu trei viziri în veșminte 
aurii în jurul mesei din lemn negru lustruit. 

Ei se uitară tăcuţi la el, dar Chaol continuă să se apropie de 
masă, cu fruntea sus, schiţând un zâmbet plăcut. 

— Sper că nu întrerup, dar aș vrea să discutăm despre o 
chestiune. 

Khaganul își lipi strâns buzele. Purta o tunică verde deschis și 
pantaloni negri, hainele fiind destul de mulate încât să dezvăluie 
corpul de războinic ce se ivea încă în ciuda chipului îmbătrânit. 

— Ti-am mai spus, lord Westfall, că ar trebui să discuţi cu 
șeful vizirilor — el făcu semn din cap spre bărbatul cu o expresie 
acră din faţa lui — dacă vrei să aranjezi o întâlnire. 


Chaol se opri în faţa mesei, îndoindu-și și mișcându-și 
picioarele, își făcuse cât de bine putuse exerciţiile pentru 
picioare în dimineaţa aceasta, după antrenamentul cu străjerii 
palatului, și chiar dacă își recăpătase mișcarea până la 
genunchi, să pună greutate pe ele, să stea în picioare... 

își alungă gândul din minte. Dacă stătea în picioare sau așezat 
nu avea nicio legătură cu acest moment. 

Tot putea vorbi demn și ferm, fie că stătea în picioare, fie 
întins pe spate. Scaunul nu era o temniţă, nu era ceva care să îl 
facă să se simtă mai puţin important. 

Așadar, Chaol făcu o plecăciune, schițând un zâmbet. 

— Cu tot respectul, Mare Khagan, nu am venit ca să mă 
întâlnesc cu tine. 

Urus clipi, singurul semn de surprindere când Chaol își înclină 
capul spre bărbatul în veșminte albastre precum cerul, descris 
de Kashin. 

— Am venit să discut cu vizirul pentru comerţul cu 
străinătatea. 

Vizirul se uită la khagan și la Chaol ca și când ar fi fost gata să 
își declare nevinovăția, deși curiozitatea licări în ochii lui căprui. 
Dar nu îndrăzni să vorbească. 

Chaol se uită în ochii khaganului câteva secunde lungi. 

El nu-și aminti că, probabil, întrerupsese întâlnirea privată a 
celui mai puternic om din lume. Nu își aminti că era un invitat 
într-un regat străin, iar soarta prietenilor și a compatrioţilor săi 
depindea de ce reușea el aici. Pur și simplu, îl fixă cu privirea pe 
khagan, ca de la bărbat la bărbat, de la războinic la războinic. 

El mai luptase cu un rege și supravieţuise ca să spună 
povestea. 

Khaganul făcu, în cele din urmă, semn din cap spre un loc gol 
de la masă. Nu era o întâmpinare răsunătoare, dar era mai bună 
decât nimic. 

Chaol dădu din cap în semn de mulţumire și se apropie, 
ţinându-și respiraţia când se uită în ochii tuturor celor patru 
bărbaţi și spuse vizirului vizat: 

— Am primit vești că două comenzi mari de sulițe de foc au 
fost făcute de flota căpitanului Rolfe, una înainte de sosirea lui 
Aelin Galathynius în Golful Craniului și una și mai mare, după 
aceea. 


Sprâncenele albe ale khaganului se ridicară. Vizirul pentru 
comerţul cu străinătatea se mișcă pe scaun, dar dădu din cap. 

— Da, spuse el pe limba lui Chaol. Este adevărat. 

— Cât, mai exact, ai spune că ar costa fiecare suliță de foc? 

Vizirii se uitară unul la celălalt, dar alt bărbat despre care 
Chaol presupuse că era vizirul pentru comerţul intern, spuse 
suma. 

Chaol așteptă. Kashin îi spusese cifra astronomică în seara 
precedentă. Şi, așa cum speculase, khaganul întoarse capul 
spre vizir, auzind preţul. 

Chaol întrebă: 

— Și câte sunt trimise acum lui Rolfe și, astfel, în Terrasen? 

Un alt număr. Chaol îl lăsă pe khagan să calculeze și-l privi cu 
coada ochiului când ridică și mai mult din sprâncene. 

Șeful vizirilor își sprijini antebraţele de masă. 

— încerci să ne convingi de intenţiile bune sau rele ale lui 
Aelin Galathynius, lord Westfall? 

Chaol ignoră înţepătura și-i spuse simplu vizirului pentru 
comerțul în străinătate: 

— Aș vrea să fac altă comandă. Aș vrea, de fapt, să dublez 
comanda reginei Terrasenului. 

Liniște. 

Vizirul pentru comerțul cu străinătatea părea că urma să cadă 
de pe scaun. 

Dar șeful vizirilor întrebă dispreţuitor: 

— Cu ce bani? 

Chaol îi întoarse un rânjet indolent bărbatului. 

— Am venit aici cu patru cufere pline de comori nepreţuite. O 
sumă imensă, ca să zicem așa. Cred că ar trebui să acopere 
costurile. 

Se lăsă din nou tăcerea. 

Până ce khaganul își întrebă vizirul pentru comerțul cu 
străinătatea: 

— Şi va acoperi costurile? 

— Comoara va fi evaluată și cântărită... 

— Deja s-a făcut, spuse Chaol, rezemându-se pe scaun. Vei 
avea suma până după-amiază. 

Altă clipă de liniște. Apoi khaganul șopti în limba halha 
vizirului pentru comerţul cu străinătatea, care își adună hârtiile 


și plecă în grabă din cameră, aruncând o privire circumspectă 
spre Chaol. Un cuvânt clar spus de khagan șefului vizirilor și 
vizirului pentru comerț intern și ambii bărbaţi plecară, primul 
aruncând alt rânjet rece spre Chaol înainte să plece. 

Singur cu khaganul, Chaol așteptă în liniște. 

Urus se ridică de pe scaun, mergând spre zidul cu ferestre 
dinspre grădina înflorită și umbrită. 

— Presupun că te crezi foarte isteț, dacă te foloseşti asta ca 
să primești o audienţă la mine. 

— Am spus adevărul, zise Chaol. Am vrut să discut afacerea 
cu vizirul pentru comerțul cu străinătatea. Chiar dacă armata ta 
nu ni se va alătura, nu văd cum cineva poate obiecta la 
cumpărarea armelor tale. 

— Şi, fără îndoială, mișcarea era menită să mă facă să îmi dau 
seama cât de profitabil ar putea fi acest război, dacă tabăra ta 
este dispusă să investească în resursele noastre. 

Chaol rămase tăcut. 

Khaganul se întoarse de la priveliștea grădinii, soarele 
făcându-i părul alb să strălucească. 

— Nu îmi place să fiu manipulat ca să intru în acest război, 
lord Westfall. 

Chaol se uită în ochii bărbatului, chiar în timp ce el apucă 
strâns cotierele scaunului său. 

Khaganul întrebă încet: 

— Ştii măcar ce este războiul? 

Chaol își încleștă maxilarul. 

— Presupun că sunt pe cale să aflu, nu-i așa? 

Khaganul nici măcar nu zâmbi. 

— Nu înseamnă doar luptele, și proviziile, și strategia. 
Războiul este dedicaţia absolută a unei armate împotriva 
inamicilor. El se uită lung și evaluator. Asta înfrunţi — Morathul 
adunat într-un front solid, convingerea lor să vă facă praf. 

— Știu bine asta. 

— Ştii? înţelegi ce îţi face Morathul deja? Ei au construit, au 
plănuit și au atacat, iar tu abia poţi ţine pasul. Joci după regulile 
pe care le stabilește Perrington și vei pierde din cauza asta. 

Micul dejun i se răsuci în stomac. 

— Am putea încă să triumfăm. 

Khaganul scutură o dată din cap. 


— Ca să faci asta, triumful tău trebuie să fie complet, iar orice 
urmă de rezistenţă, strivită. 

Picioarele îl furnicară — iar el abia și le mișcă. „Ridică-te, își 
impuse el. Ridică-te.“ 

Se împinse cu picioarele, mușchii durându-l. 

— Fapt pentru care avem nevoie de ajutorul armatei tale, 
spuse Chaol când picioarele refuzară să i se supună. 

Khaganul se uită la picioarele încordate ale lui Chaol ca și 
când ar fi putut vedea lupta din corpul lui. 

— Nu îmi place să fiu vânat ca un cerb în pădure. Ţi-am spus 
să aștepți; ţi-am spus să îmi respecţi suferința pentru fiica 
mea... 

— Și dacă ţi-aș spune că, foarte probabil, fiica ta a fost ucisă? 

Liniștea, îngrozitoare și goală, umplu spaţiul dintre ei. 

Chaol izbucni: 

— Dacă ţi-aș spune că agenţii lui Perrington ar putea fi aici și 
că ar putea să te vâneze deja, să te manipuleze să nu faci asta? 

Chipul khaganului se încordă. Chaol se pregăti pentru strigăt, 
se aşteptă ca Urus să scoată cuțitul lung cu pietre preţioase de 
la șold și să i-l înfigă în piept, dar khaganul spuse doar încet: 

— Poţi pleca. 

Ca și când străjerii ar fi ascultat fiecare cuvânt, ușile se 
deschiseră, Hashim chemându-l pe Chaol spre perete cu o 
expresie aprigă pe chip. 

Chaol nu se mișcă. Pașii se apropiară din urma lui. Ca să îl 
îndepărteze. 

El lovi cu picioarele pedalele scaunului, împingând și 
încordându-se, scrâșnind din dinţi. Nici vorbă să îl scoată de aici; 
nici vorbă să îi lase să îl târască... 

— Nu am venit să îmi salvez doar poporul meu, ci pe toţi 
oamenii din lumea asta, mormăi Chaol la khagan. 

Cineva — Shen — apucă mânerele scaunului și începu să îl 
întoarcă. 

Chaol se răsuci, dezgolindu-și dinţii la străjer. „Nu îl atinge.” 

Dar Shen nu eliberă mânerele, chiar dacă scuzele îi străluciră 
în privire. Chaol își dădu seama că străjerul știa cum era să i se 
atingă și să i se miște scaunul fără să i se ceară. La fel cum știa 
Chaol ce ar fi putut însemna ca Shen să sfideze ordinul 
khaganului de a-l scoate din cameră. 


Așadar, Chaol îl fixă din nou cu privirea pe khagan. 

— Orașul tău este cel mai măreț din câte am văzut, imperiul 
fiind standardul după care ar trebui să se măsoare toți ceilalţi. 
Când Morathul va veni să îl distrugă, cine va rămâne cu voi, 
dacă suntem cu toții morţi? 

Ochii khaganului ardeau ca tăciunii. 

Shen continuă să îi împingă scaunul spre ușă. 

Lui Chaol îi tremurau braţele din cauza efortului de a-l împinge 
pe străjer, picioarele tremurându-i când încercă de nenumărate 
ori să se ridice. Chaol se uită peste umăr și spuse: 

— M-am aflat în tabăra greșită prea mult timp, iar asta m-a 
costat totul. Nu face aceeași greșeală pe care eu... 

— Nu îi spune khaganului ce trebuie să facă, spuse Urus, ochii 
lui fiind ca bucăţile de gheaţă. El făcu semn din cap spre 
gardienii care se mișcau pe loc lângă ușă. Duceţi-l pe lordul 
Westfall înapoi în camera lui. Nu îl mai lăsaţi să intre la 
întâlnirile mele. 

în spatele cuvintelor reci și calme se ascundea ameninţarea. 
Urus nu trebuia să ridice vocea, să strige, ca să le facă 
promisiunea sau pedeapsa destul de clară gărzilor lui. 

Chaol se tot împinse în scaun, braţele lui încordându-se când 
se chinui să se ridice în picioare, să se ridice măcar un pic. 

Dar apoi Shen îi scoase scaunul pe ușă și pe holurile luminate. 

Corpul tot nu îl asculta. Nu răspundea. 

Ușile spre sala de consiliu a khaganului se închiseră cu un 
clinchet ușor, care răsună în toate oasele și toţi mușchii lui 
Chaol, sunetul fiind mai afurisit decât orice cuvânt rostit de 
khagan. 

* 


Yrene îl lăsase singur pe Chaol seara trecută. 

îl lăsase când se întorsese grăbită în Torre și hotărâse că 
Hasar... O, pe ea nu o deranja deloc să o manipuleze pe 
prinţesă. Și își dădu seama exact cum să o facă pe prinţesă să o 
invite în acea oază blestemată. 

Dar părea că nici măcar o dimineaţă în ringul de antrenament 
cu gărzile nu-l calmase pe Chaol. Tot era furios cât așteptă în 
salon, în timp ce Yrene o trimise din nou inutil pe Kadja după 
„sfoară, lapte de capră și oţet“ și, în sfârșit, se pregăti să 
lucreze cu el. 


Vara se termina, vânturile puternice de toamnă începând să 
bară în apele golfului turcoaz. Întotdeauna era cald în Antica, 
dar Marea îngustă devenea agitată între Yulemas și Beltane. 
Dacă flota nu pleca de pe continentul sudic înainte de asta... Ei 
bine, Yrene presupunea că, după seara trecută, oricum nu se 
putea pleca. 

Stând lângă obișnuita canapea aurie, Chaol îi aruncă rapid o 
privire în loc de salut, deloc asemănătoare zâmbetului său 
macabru obișnuit. lar cearcănele de la ochi... Orice gând de a se 
grăbi aici să îi spună despre planul ei dispăru din mintea lui 
Yrene când întrebă: 

— Ai stat treaz toată noaptea? 

— Parţial, spuse el încet. 

Yrene se apropie de canapea, dar nu se așeză, ci îl privi, 
încrucișându-și braţele pe abdomen. 

— Poate khaganul se va gândi. El este conștient de felul în 
care complotează copiii lui. Este prea inteligent să nu fi văzut că 
Arghun și Hasar au lucrat împreună — pentru prima dată — și să 
nu fie suspicios. 

— Şi îl cunoşti atât de bine pe khagan? 

O întrebare rece. 

— Nu, dar cu siguranţă locuiesc aici de mai mult timp decât 
tine. 

Ochii lui căprui licăriră. 

— Nu am doi ani de pierdut, ca să le joc jocurile. 

lar ea avea, aparent. 

Yrene își reprimă enervarea. 

— Ei bine, dacă stai și-ţi rumegi gândurile, nu repari totul. 

Nările lui se umflară. 

— Într-adevăr. 

Nu îl mai văzuse așa de câteva săptămâni. 

Trecuse deja atât de mult? Ziua ei de naștere era peste două 
săptămâni. Mai devreme decât își dăduse seama. 

Nu era momentul să menţioneze faptul acesta sau planul pe 
care îl făcuse. De fapt, nu era important, având în vedere tot ce 
se întâmpla în jurul lor, povara pe care o purta el și frustrarea și 
disperarea pe care le vedea acum apăsând pe acei umeri. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat. 


Ceva se întâmplase — ceva se schimbase de când se 
despărțiseră seara trecută. 

Chaol îi aruncă o privire tăioasă, iar ea se pregăti de refuz 
când maxilarul i se încordă, dar, apoi, el spuse: 

— Am fost să-l întâlnesc pe khagan în dimineaţa asta. 

— Ai obţinut o audienţă? 

— Nu chiar. 

El strânse din buze. 

— Ce s-a întâmplat? 

Yrene își sprijini o mână de cotiera canapelei. 

— M-a dat afară din cameră. Cuvinte categorice și reci. Nici 
măcar nu am putut încerca să scap de gărzi, să încerc să îl fac 
să asculte. 

— Dacă ai fi stat în picioare, tot te-ar fi scos afară. Probabil ai 
fi fost și rănit. 

El se încruntă. 

— Nu am vrut să mă lupt cu ei. Am vrut să îl implor. Și nici 
măcar nu am putut sta în genunchi, ca să o fac. 

Inima ei se poticni când el se uită spre fereastra grădinii. 
Furia, tristeţea și frica îi traversară chipul. 

— Deja ai făcut un progres remarcabil. 

— Vreau să pot să lupt din nou alături de oamenii mei, spuse 
încet Chaol. Să mor lângă ei. 

Cuvintele o străbătură ca gheaţa, dar Yrene spuse cu răceală: 

— Poţi s-o faci și călare. 

— Vreau să o fac umăr la umăr, spuse el. Vreau să lupt în 
noroi, pe un câmp de luptă. 

— Deci te-ai vindeca aici doar ca să mori în altă parte? 

Cuvintele izbucniră din ea. 

— Da. 

Un răspuns rece, dur. Chipul îi era la fel. 

Această furtună care fierbea în el... Ea nu avea de gând să 
vadă progresul distrus de așa ceva. 

lar războiul chiar izbucnea în patria lor. Indiferent ce voia să 
facă el, nu avea... ej nu aveau timp. Poporul ei din Fenharrow nu 
avea timp. 

Așadar, Yrene se apropie de el, îl apucă de sub un umăr și îi 
spuse: 

— Atunci, ridică-te. 


* 


Chaol avea o stare de spirit proastă și știa asta. 

Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât mai mult își dădea 
seama de cât de ușor îl manipulaseră prinţul și prinţesa, cum se 
jucaseră cu el seara dinainte... Nu conta ce mișcare făcuse 
Aelin. Orice ar fi făcut, ar fi întors acel lucru împotriva ei. 
Împotriva lui. Dacă Aelin ar fi făcut pe domnișoara, ar fi spus că 
era o aliată slabă și nesigură. Era imposibil să câștige. 

întâlnirea cu khaganul fusese o prostie. Poate că și Kashin îl 
manipulase. Pentru că dacă khaganul fusese dispus să îl asculte 
înainte, cu siguranţă nu intenţiona să o facă acum. Și chiar dacă 
Nesryn s-ar fi întors cu Sartaq și cu rukhinii... Biletul ei din ziua 
precedentă fusese formulat cu atenţie. 

„Rukhinii sunt arcași iscusiţi, dar și îndemânarea mea li se 
pare uluitoare. Aș vrea să continui să-i instruiesc și să învăţ. Ei 
zboară liberi aici. Ne vedem peste trei săptămâni.” 

Nu știa ce să înţeleagă din penultimul rând. Era o insultă la 
adresa lui sau un mesaj codat că rukhinii și Sartaq ar fi putut 
ignora ordinele khaganului, dacă el ar fi refuzat să îi lase să 
plece? Ar fi riscat Sartaq trădarea ca să-i ajute? Chaol nu 
îndrăzni să nu ardă mesajul. 

„Zboară liberi.” El nu cunoscuse un asemenea sentiment și nu 
avea să-l cunoască niciodată. Săptămânile cu Yrene, petrecute 
discutând cu ea despre toate și nimic... aduceau, oarecum, cu 
starea aceea, dar asta nu schimba ce îi aștepta. 

Nu — ei tot erau singuri în acest război. Și cu cât zăbovea mai 
mult, cu prietenii lui acum în luptă, în mișcare... 

El era încă aici, în acest scaun. Fără armată și aliaţi. 

— Ridică-te. 

Se întoarse încet spre Yrene când ea repetă comanda, 
apucându-l strâns cu o mână de sub umăr, cu o expresie 
provocatoare pe chip. 

Chaol clipi la ea. 

— Ce? 

Nu era chiar o întrebare. 

— Ridică-te. Gura ei se încordă. Dacă vrei atât de mult să mori 
în războiul acesta, atunci, ridică-te. 


Și ea era nervoasă. Bun. Își dorise o ceartă — înfruntarea cu 
străjerii fiind încă nesatisfăcătoare în scaunul nenorocit. Dar 
Yrene... 

El nu își permisese să o atingă în ultimele săptămâni; își 
impusese să păstreze distanţa, în ciuda mișcărilor și atingerilor 
ei neintenţionate, a ocaziilor în care-și apropiase capul de al lui, 
și nu reușise decât să-i privească buzele. 

Totuși, îi observase încordarea la cina din seara precedentă, 
când Hasar o tachinase în legătură cu întoarcerea lui Nesryn; 
dezamăgirea pe care încercase atât de mult să o ascundă, apoi 
ușurarea când el dezvăluise prelungirea călătoriei lui Nesryn. 

Era un ticălos. Chiar dacă ar fi reușit să îl convingă pe khagan 
să le salveze pielea în acest război... Ar fi plecat de aici. Cu 
mâna goală și fără armată, ar fi plecat. Și, în ciuda planurilor lui 
Yrene de a reveni pe continentul lor, nu era sigur când avea să o 
revadă, dacă ar mai fi făcut-o vreodată. 

Oricum, probabil, niciunul din ei nu avea să supravieţuiască. 

Şi această singură sarcină, pe care i-o dăduseră prietenii lui, 
pe care i-o dăduse Dorian... 

El nu reușise să o îndeplinească. 

Chiar și cu tot ce suportase și aflase... Nu era suficient. 

Chaol aruncă o privire tăioasă spre picioarele lui. 

— Cum? 

Ei progresaseră mai mult decât ar fi putut visa el, totuși asta... 

Yrene strânse până ce începu să-l doară. 

— Ai spus-o și tu: nu ai doi ani. Am reparat suficient încât ar 
trebui să poţi sta în picioare. Deci, ridică-te, zise și chiar trase de 
el. 

El o fixă încruntat cu privirea, lăsându-și furia să se manifeste 
uşor. 

— Dă-mi drumul. 

— Sau ce? O, ea era nervoasă. 

— Cine ştie ce vor spune spionii nobililor. 

Cuvinte dure și reci. 

Gura lui Yrene se încordă. 

— Nu am de ce să mă tem de rapoartele lor. 

— Nu? Nu ai părut deranjată de privilegiile de care ai avut 
parte când ai pocnit din degete, iar Kashin a alergat aici. Poate 
că se va sătura să îl manipulezi. 


— Ştii că vorbeşti prostii. Ea îl trase de braţ. Ridică-te. 

El nu se ridică. 

— Deci un prinţ nu este destul de bun pentru tine, dar fiul 
dezmoștenit al unui lord este? 

Nu mai rostise asemenea cuvinte, nici măcar în sinea lui. 

— Faptul că ești nervos că Elasar și Arghun te-au manipulat și 
khaganul nu te ascultă nu îţi dă dreptul să încerci să mă târăști 
într-o ceartă. Ea își dezgoli dinţii. Acum, ridică-te, de vreme ce 
ești atât de nerăbdător să te grăbești la luptă. 

El își smuci umărul din prinsoarea ei. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Nu îţi voi răspunde la întrebare. Yrene nu îl mai apucă de 
umăr, ci își trecu tot braţul pe sub el și gemu ca și când ar fi vrut 
să-l ridice singură, când el era aproape de două ori mai greu 
decât ea. 

Chaol scrâșni din dinţi și, doar ca să evite s-o rănească, se 
smuci din nou și îşi puse picioarele pe podea. Își sprijini mâinile 
de cotierele scaunului și se împinse înainte cât de mult reuși. 

— Şi? 

El își putea mișca genunchii și partea de dedesubt, iar 
coapsele îl furnicaseră în ultima săptămână din când în când, 
totuși... 

— Şi îţi amintești cum să stai în picioare, nu? 

— De ce ai părut atât de ușurată când am spus că Nesryn va 
mai întârzia câteva săptămâni? fu răspunsul lui. 

Roșeaţa îi coloră pielea pistruiată, dar se întinse din nou spre 
el, luându-l de braţ. 

— Nu voiam ca sosirea ei să te distragă de la progres. 

— Mincinoase. Mirosul ei îl învălui când ea trase, scaunul 
scârțâind când el începu să se împingă în cotiere. 

lar apoi Yrene îl evită și deveni ofensivă, alunecoasă ca un 
șarpe. 

— Cred că tu ai fost ușurat, spuse ea nervoasă, respiraţia 
fiindu-i fierbinte pe urechea lui. Cred că te-ai bucurat că rămâne 
departe, ca să poţi spune că ești legat prin onoare de ea și să 
lași asta să fie un zid. Ca atunci când ești aici, cu mine, să nu fii 
nevoit să o vezi privind, să nu fii nevoit să te gândești ce 
înseamnă pentru tine. Cu ea plecată, Nesryn este o amintire, un 
ideal distant, dar când este aici și te uiţi la ea, ce vezi? Ce simţi? 


— M-am culcat cu ea, deci cred că asta spune destule despre 
sentimentele mele. 

El ura cuvintele, chiar dacă furia, asprimea... era și asta o 
ușurare. 

Yrene inspiră, dar nu cedă. 

— Da, te-ai culcat cu ea, dar cred că a fost probabil o 
distracţie și s-a săturat. Poate s-a săturat să fie un premiu de 
consolare. 

Braţele lui se încordară, scaunul legănându-se când se 
împinse tot mai mult în sus, măcar să poată sta suficient de 
mult în picioare ca să se încrunte la ea. 

— Nu știi despre ce vorbești. 

Ea nu o menţionase deloc pe Aelin, nu întrebase după cina de 
seara precedentă. Până când... 

— Atunci, l-a ales pe Dorian? Regina. Sunt surprinsă că vă 
poate suporta pe vreunul din voi, având în vedere trecutul 
vostru și ce i-a făcut regatul tău. 

Vuietul îi umplu urechile când începu să-și mute greutatea pe 
picioare, forțându-și coloana să reziste în timp ce spuse: 

— N-a părut să te deranjeze deloc în acea seară la petrecere. 
Te-am făcut, practic, să mă implori. 

Nu știa ce naiba îi ieșea pe gură. 

Unghiile ei îi intrară în spate. 

— Ai fi surprins să vezi cum te face opiul să vezi oamenii și cu 
cine te trezești dornic să te murdărești. 

— Corect. Un fiu al Adarlanului. Un trădător infidel care încalcă 
jurămintele. Asta sunt, nu-i așa? 

— Nu știu — rar încerci să vorbești despre asta. 

— lar tu te pricepi, presupun? 

— Asta are legătură cu tine, nu cu mine. 

— Totuși, mi-ai fost desemnată pentru că așa a considerat 
Marea ta Vindecătoare. A văzut că, indiferent de cât de sus urci 
în acel turn, ești tot fata din Fenharrow. El râse, rece și amar. 
Am cunoscut o altă femeie care a pierdut la fel de multe ca tine. 
Și știi ce a făcut cu acea pierdere? Abia își putea opri cuvintele 
să iasă, abia putea gândi în vuietul din mintea lui. l-a vânat pe 
oamenii responsabili pentru asta și i-a ucis. Ce naiba te-ai 
deranjat să faci în toţi acești ani? 

Chaol simţi cuvintele atingându-și ţinta. 


Simţi calmul străbătându-i corpul. 

Tocmai când se împinse în sus, când greutatea lui se ajustă și 
genunchii se îndoiră, iar el se trezi stând în picioare. 

Prea departe. Mersese prea departe. Nu crezuse niciodată 
acele lucruri. Nici măcar nu se gândise la ele. 

Nu în ceea ce-o privea pe Yrene. 

Pieptul i se înălţă cu o respiraţie sacadată care se atinse de a 
lui, iar ea clipi la el, închizând gura. Și, cu acea mișcare, Chaol 
văzu un zid care se ridică și se închide. 

Niciodată. Nu avea să-l ierte sau să-i mai zâmbească niciodată 
din cauza celor spuse. 

Nu avea să uite niciodată, fie că stătea sau nu în picioare. 

— Yrene, spuse el răgușit, dar ea își retrase braţele și făcu un 
pas înapoi, scuturând din cap, lăsându-l să stea în picioare — 
singur. Singur și expus în timp ce ea se retrase încă un pas, iar 
soarele străluci în lacrimile care începeau să îi contureze ochii. 

Asta îi sfâșie pieptul și Chaol și-l atinse cu o mână, ca și când 
ar fi simţit că se prăbușea înăuntru, în timp ce picioarele se 
legănară sub el. 

— Sunt un nimeni ca să menţionez măcar asemenea lucruri. 
Sunt un nimic, iar eu am fost cel care... 

— Poate că nu m-am luptat cu regi și nu am distrus castele, 
spuse ea cu răceală, vocea tremurându-i de furie când continuă 
să se retragă, dar sunt posibila moștenitoare a Marii 
Vindecătoare. Prin munca, suferinţa și sacrificiul meu. lar tu stai 
acum în picioare datorită acestui lucru. Oamenii sunt în viață 
datorită acestui lucru. Deci poate că nu sunt o războinică 
fluturând o sabie, poate că nu sunt vrednică de poveștile tale 
glorioase, dar cel puţin salvez vieți — nu le curm. 

— Știu, spuse el, luptând cu impulsul de a apuca strâns 
cotierele scaunului, care păreau atât de departe sub el când își 
pierdu echilibrul. Yrene, știu. 

Prea departe. Mersese prea departe și niciodată nu se mai 
urâse atât de mult, pentru că voia să se certe și să fie atât de 
prost când, de fapt, vorbea cu el însuși... 

Yrene se mai retrase un pas. 

— Te rog, spuse el. 

Dar ea se îndrepta spre ușă. lar dacă pleca... 


Chaol îi lăsase pe toţi să plece. Şi el plecase, dar pe Aelin, 
Dorian și Nesryn îi lăsase să plece și nu se dusese după ei. 

Dar acea femeie care se retrăgea spre ușă, încercând să își 
rețină lacrimile provocate de e/, lacrimi de furie pe care Chaol le 
merita pe bună dreptate... 

Ea se întinse spre mâner, după care bâjbâi orbește. 

Și dacă tânăra ar fi plecat, dacă ar fi lăsat-o să plece... 

Yrene apăsă mânerul. 

lar Chaol făcu un pas spre ea. 

CAPITOLUL 39 

Chaol nu gândi. 

Nu se minună de senzaţia de a fi atât de sus, de greutatea 
corpului său, de cum se legăna când făcu un pas clătinându-se. 

Era doar Yrene, cu mâna pe mânerul ușii și lacrimile din ochii 
ei furioși și minunaţi. Cei mai frumoși ochi pe care îi văzuse el 
vreodată și care se măriră când mai făcu un pas spre ea. 

Când se clătină și legănă. Dar reuși să mai facă unul. 

Yrene se îndreptă șovăitor spre el, studiindu-l din cap până în 
picioare, ridicând o mână ca să-și acopere gura deschisă. Ea se 
opri la câţiva pași distanţă. 

El nu-și dăduse seama cât de mică și delicată era. 

Cum... cum arăta, părea și se simţea lumea în acest fel. 

— Nu pleca, șopti el. Imi pare rău. 

Yrene îl studie din nou, de la picioare spre chip. Lacrimile îi 
alunecară pe obrajii când își dădu capul pe spate. 

— Îmi pare rău, spuse din nou Chaol. 

Ea tot nu vorbi, dar lacrimile curseră neîncetat. 

— Nu am vorbit serios, spuse el răgușit, genunchii începând să 
îl doară și să cedeze, coapsele tremurându-i. Căutam să mă cert 
și... Nu am vrut să spun nimic din toate astea, Yrene. Nimic. Și 
îmi pare rău. 

— Totuși, o părticică din tine a făcut-o, șopti ea. 

Chaol scutură din cap, mișcarea făcându-l să se clatine, și 
apucă spătarul fotoliului tapiţat ca să rămână vertical. 

— M-am referit la mine. Yrene, ce ai făcut tu, ce ești încă 
dispusă să faci... Tu ai făcut asta — toate astea nu pentru glorie 
sau ambiţie, ci pentru că tu crezi că este alegerea corectă. 
Curajul și istețimea ta, voinţa fermă... Nu am cuvinte, Yrene. 

Chipul ei nu se schimbă. 


— Te rog, Yrene. 

El se întinse spre ea, riscând un pas clătinat. 

Tânăra făcu un pas înapoi. 

Chaol își îndoi mâinile în aer și se apucă de maxilar ca și când 
s-ar fi luptat să rămână vertical, corpul care părea străin 
clătinându-se. 

— Poate că ai o părere mai bună despre tine dacă te asociezi 
cu oameni mărunți ca mine. 

— Nu... Scrâșni din dinţi și mai făcu un pas spre ea, simțind 
nevoia doar să o atingă, să o ia de mână și să o strângă, să îi 
arate că el nu era așa, că nu credea asta. El se legănă spre 
stânga, aruncând înainte o mână ca să se echilibreze un pic. Ştii 
că nu am vrut să spun asta. 

Yrene se retrase, rămânând în afara razei lui de acţiune. 

— Da? 

El mai făcu un pas. Încă unul. 

Ea se feri de fiecare dată. 

— Ştii asta, la naiba, mormăi și își forță picioarele să mai facă 
un pas smucit. 

Yrene se dădu la o parte. 

El clipi, oprindu-se și înțelegând lumina din ochii ei și tonul. 

Vrăjitoarea îl păcălea să meargă; îl convingea să se miște, să 
urmeze. 

Ea se opri și-i întâlni privirea, fără urmă de suferinţă în ochi, 
ca și când ar fi spus: „Ti-a luat destul de mult timp să îţi dai 
seama“. Un mic zâmbet apăru pe buzele ei. 

El stătea în picioare. El... mergea. 

Mergea, iar această femeie din faţa lui... 

Chaol mai făcu un pas. 

Yrene se retrase. 

Nu era o vânătoare, ci un dans. 

El nu își luă privirea de la ea când mai făcu ezitant un pas și 
încă unul, corpul durându-l, tremurând — dar suportă, scrâșnind 
din dinţi și luptând pentru fiecare centimetru spre ea și 
încercând să anuleze astfel fiecare pas care o făcuse să se 
retragă spre perete. 

Ea respira superficial, ochii aurii fiind atât de mari când el o 
urmări prin cameră când îl conduse câte un pas. 


Până ce spatele îi atinse peretele, candelabrul de acolo 
zornăind, de parcă nu mai știa unde era. 

Chaol ajunse deodată la ea. 

își sprijini o mână de perete, tapetul fiind neted sub palmă 
când își lăsă greutatea pe el ca să își păstreze corpul în poziție 
verticală când coapsele îi tremurară, spatele încordându-i-se. 

Erau griji mai mici, secundare. 

Cealaltă mână a lui... 

Ochii lui Yrene erau încă strălucitori din cauza lacrimilor 
cauzate de el. 

Una încă era pe obrazul ei. 

Chaol o șterse, împreună cu o alta de lângă maxilar. 

El nu înţelegea cum putea fi atât de delicată și de mică, de 
vreme ce îi răsturnase complet viața. Făcuse minuni cu acele 
mâini și acel suflet, această femeie care traversase munţi și 
mări. 

Ea tremura. Nu de frică, nu când își ridică privirea la el. 

Și doar când Yrene puse o mână pe pieptul lui, nu ca să ÎI 
împingă, ci să-i simtă bătăile rapide ale inimii, Chaol își plecă 
fruntea și o sărută. 

* 

El stătea în picioare. Mergea. 

Şi o săruta. 

Yrene abia putea respira, abia-și încăpea în piele când gura lui 
Chaol se opri pe buzele ei. 

Era ca și când s-ar fi trezit, născut sau căzut din cer. Era un 
răspuns și o melodie, iar ea nu putea gândi sau simți destul de 
repede. 

își acoperi mâinile cu bluza lui, cuprinzând în pumni materialul 
și trăgându-l mai aproape. 

Buzele lui le mângâiară pe ale ei răbdător și lent, ca și când i 
le-ar fi conturat. lar când dinţii lui îi atinseră buza inferioară... ea 
deschise gura. 

El se grăbi, împingând-o mai mult în perete. Ea abia simţi 
materialul intrându-i în coloană și netezimea tapetului pe spate 
când limba lui îi intră în gură. 

Yrene gemu, fără să-i pese de cine auzea, de cine ar fi putut 
asculta. Se puteau duce cu toţii la naiba. Ea ardea, strălucea... 


Chaol îi atinse maxilarul cu o mână, înclinându-i faţa ca să o 
sărute mai bine. Ea se arcui, implorându-l tăcută să ia... i 

Ea știa că nu vorbise serios, știa că pe el însuși era supărat. Il 
făcuse să se certe și chiar dacă o duruse... Ştiuse, din clipa în 
care se ridicase în picioare, când inima ei se oprise, că el nu 
vorbea serios. 

Că el s-ar fi târât. 

Acest bărbat, acest bărbat generos, altruist și remarcabil... 

Yrene îi cuprinse umerii, înfigându-și degetele în părul lui 
mătăsos și castaniu. „Mai mult, mai mult, mai mult...“ 

Dar sărutul lui era minuţios, ca și când ar fi vrut să-i afle 
fiecare gust, fiecare latură a ei. 

Ea își atinse ușor limba de a lui, iar geamătul lui o făcuse să își 
îndoaie degetele în încălțări... 

Yrene simţi fiorul străbătându-l înainte să își dea seama ce 
era. Încordarea. 

El tot o sărută, părând atât de hotărât, chiar dacă îl făcea să 
se prăbușească la podea. 

Pași mici. Măsuri mici. 

Yrene se depărtă, punându-i o mână pe piept când el voi să o 
sărute din nou. 

— Ar trebui să te așezi. 

Ochii lui erau complet negri. 

— Eu... lasă-mă... te rog, Yrene. 

Fiecare cuvânt era răgușit și întrerupt, ca și când s-ar fi 
descătușat. 

Ea se luptă să își calmeze respiraţia, să își adune voinţa. Prea 
mult timp în picioare i-ar fi putut epuiza spatele. Și înainte să îl 
poată încuraja să meargă și... mai mult, ea trebuia să intre în 
rana lui, ca să privească împrejur. Poate că scăzuse suficient de 
la sine. 

Chaol îi atinse gura cu a lui, căldura mătăsoasă a buzelor sale 
fiind suficientă să o facă dispusă să își ignore raţiunea. 

Dar ea îl împinse și se dădu ușor din calea lui. 

— Acum voi avea cum să te răsplătesc, spuse ea, încercând să 
fie amuzantă. 

El nu zâmbi, ci doar o privi cu o hotărâre de prădător când ea 
se îndepărtă un pas și îi oferi braţul, ca să meargă înapoi spre 
scaun. 


Să meargă. 

El mergea... 

Se supuse, se depărtă de perete și se legănă... 

Yrene îl prinse, îl echilibră. 

— Credeam că nu mă ajuţi niciodată, spuse el sec, ridicând o 
sprânceană. 

— Pe scaun, da. Acum cazi de la o distanţă mult mai mare. 

Chaol râse, apoi se aplecă să îi șoptească la ureche: 

— Pe pat sau pe canapea, Yrene? 

Ea înghiţi, îndrăznind să se uite pieziș la el. Ochii îi erau încă 
întunecaţi, chipul îmbujorat și buzele umflate. Din cauza ei. 

Sângele lui Yrene se încălzi, inima aproape topindu-i-se. Cum 
naiba avea să-l pună acum să se dezbrace pe jumătate, în faţa 
ei? 

— Încă ești pacientul meu, reuși ea să spună afectată, îl 
conduse pe scaunul lui și aproape îl împinse în el... și aproape 
sări deasupra lui. Și chiar dacă nu există niciun jurământ oficial 
cu privire la asemenea lucruri, am de gând să păstrez lucrurile 
la nivel profesional. 

Zâmbetul lui Chaol nu era deloc așa, cum nu fu nici felul în 
care îi spuse „Vino aici“. 

Pulsul îi străbătu fiecare centimetru când se apropie, se uită în 
ochii lui arzători și se așeză în poala sa. 

Mâinile îi alunecară sub părul ei ca să îi cuprindă ceafa, 
trăgându-i fața spre a lui când o sărută pe un colţ al gurii, apoi 
pe celălalt. 

Ea îl apucă de umeri, degetele intrându-i în mușchii tari de 
dedesubt, respiraţia devenindu-i sacadată în timp ce el îi mușcă 
buza de jos, când cealaltă mână a lui începu să-i exploreze 
trunchiul... 

O ușă se deschise pe hol, iar Yrene se ridică imediat, mergând 
prin salon, spre birou — spre flacoanele cu ulei de acolo, tocmai 
când Kadja intră pe ușă cu o tavă în mâini. 

Servitoarea găsise „ingredientele” de care avea nevoie Yrene: 
sfoară, lapte de capră și oţet. 

Yrene abia își aminti să mulţumească servitoarei, când fata 
lăsă tava pe masă. 

în cazul în care Kadja le văzu chipurile, părul și hainele, și 
înţelese încordarea dintre ei, nu spuse nimic. Yrene nu se îndoia 


că ea ar fi putut bănui, că avea să raporteze oricui o controla, 
dar... lui Yrene nu-i păsă când se rezemă de birou, Kadja 
plecând la fel de tăcută cum venise. 

îl văzu pe Chaol încă privind-o, respirând sacadat. 

— Acum ce facem? întrebă încet Yrene. 

Deoarece ea nu știa — cum să se întoarcă... 

Chaol nu răspunse, ci doar întinse complet un picior în faţa lui 
și apoi pe celălalt. O făcu din nou, minunându-se. 

— Nu privim înapoi, spuse el, întâlnindu-i privirea. Nu ajută pe 
nimeni și nimic să privești înapoi. 

Felul în care o spuse... Părea că însemna ceva mai mult. Cel 
puţin pentru el. 

Dar zâmbetul lui Chaol se lărgi, ochii licărindu-i când adăugă: 

— Putem doar să continuăm. 

Yrene se duse la el, incapabilă să se oprească, de parcă 
zâmbetul acela ar fi fost un far în întuneric. 

lar când Chaol își împinse scaunul spre canapea și își scoase 
cămașa, când se întinse, iar ea își puse mâinile pe spatele lui 
puternic și cald... și Yrene zâmbi. 

CAPITOLUL-40 

A sta în picioare și a merge câţiva pași nu era același lucru cu 
a-și reveni pe deplin. 

Următoarea săptămână dovedi asta. Yrene tot se lupta cu 
orice pândea în coloana lui Chaol, agăţându-se încă — chiar la 
bază, îi explică ea — și îl împiedica să facă mișcări complete. 
Alergatul, majoritatea  săriturilor, loviturile cu piciorul: 
imposibile. Dar mulţumită bastonului solid din lemn pe care ea i- 
| adusese, putea sta în picioare și putea merge. 

lar asta era un miracol. 

își aducea bastonul și scaunul la antrenamentul de dimineaţă 
cu Hashim și gărzile, pentru momentele în care obosea prea 
mult și nu reușea să se întoarcă în camera lui. Yrene i se 
alăturase la primele lecţii, instruindu-l pe Hashim unde să se 
concentreze la picioarele lui, ca să îi reconstruiască mușchii și 
să îi stabilizeze mai mult. Procedase la fel cu Shen, mărturisise 
Hashim într-o dimineaţă, venise să supravegheze o mare parte 
din primele lui antrenamente în urma rănirii. 


Așadar, Yrene fusese acolo, privindu-l de pe margine, în ziua 
în care Chaol luase o sabie și se duelase cu Hashim — sau se 
străduise, cu bastonul într-o mână. 

Echilibrul lui era precar, picioarele instabile, dar reușise să dea 
câteva lovituri bune bărbatului. lar un baston... nu era o armă 
rea, dacă lupta o cerea. 

Yrene făcuse ochii mari cât cepele când ei se opriseră, iar 
Chaol se apropiase de locul în care stătea ea lângă zid, 
rezemându-se puternic în baston în timp ce trupul îi tremura. 

Culoarea de pe chipul ei, își dăduse el seama cu satisfacţie 
masculină, nu se datora numai căldurii. lar când ei plecaseră în 
cele din urmă, intrând încet în umbrele răcoroase ale holurilor, 
Yrene îl trăsese într-o firidă cu draperia trasă și îl sărutase. 

Rezemându-se de un raft pentru provizii, mâinile lui se 
plimbaseră pe tot corpul ei, pe formele voluptuoase și talia 
mică, încâlcindu-se în părul lung și des. Ea îl sărutase, cu 
respiraţia tăiată și gâfâind, iar apoi linsese — chiar /insese 
transpiraţia de pe gâtul lui. 

Chaol gemuse atât de zgomotos, încât nu fusese nicio surpriză 
când un servitor apăruse o clipă mai târziu, dând draperia la o 
parte ca și când ar fi mustrat doi muncitori pentru că nu-și 
făceau datoria. 

Yrene se albise când se îndreptase și îi ceruse servitorului 
care făcea plecăciuni să nu spună nimic. El o asigurase că nu 
avea să o facă, dar Yrene fusese zdruncinată și păstrase 
distanţa pentru restul drumului și, de atunci, în fiecare zi. Asta îl 
înnebunea. 

Dar el înțelegea. Având în vedere poziţia ei, și în Torre, și la 
palat, trebuiau să fie mai isteţi. Mai precauţi. 

lar cu Kadja mereu în camera lui... 

Chaol nu o atingea, nici măcar când Yrene își punea mâinile 
pe spatele lui și îl vindeca, insistând să dărâme și acel ultim zid 
de întuneric. 

El voia să îi spună, se gândea să îi spună că deja era suficient. 
Ar fi trăit bucuros cu bastonul tot restul vieţii. Ea îi dăduse mai 
mult decât ar fi putut spera vreodată. 

Pentru că îi vizita pe gardieni în fiecare dimineaţă. Vedea 
armele și scuturile. 


Şi se gândea la acel război dezlănţuindu-se în cele din urmă 
asupra prietenilor lui. Asupra patriei lui. 

Chiar dacă nu ar fi adus o armată cu el când s-ar fi întors, ar fi 
găsit o cale să stea pe câmpurile de luptă. Să călărească, cel 
puţin, era acum o alegere viabilă în timp ce lupta alături de ei. 

să lupte... pentru ea. 

El se gândea la asta când merseră la cină într-o seară, o 
săptămână mai târziu. Cu bastonul, dură mai mult decât de 
obicei, dar nu îl deranjară clipele în plus petrecute în compania 
ei. 

Purta rochia ei purpurie — preferata lui —, părul ridicat pe 
jumătate și ușor ondulat din cauza zilei neobișnuit de umede. 
Dar era nervoasă, neliniștită. 

— Ce este? 

Nobililor nu le păsase de prima seară în care venise pe 
picioarele lui la cină. Alt miracol obișnuit în Torre, deși însuși 
khaganul o lăudase pe Yrene, care radiase de emoție. Chiar 
dacă khaganul îl ignorase pe Chaol — așa cum o făcuse de la 
acea întâlnire nefericită. 

Yrene își masă cicatricea de la gât ca și când ar fi durut-o. EI 
nu o întrebase despre asta — nu voia să știe. Doar pentru că, 
dacă ar fi făcut-o... în ciuda războiului care îi aștepta, ar fi putut 
la fel de bine să se grăbească să îi vâneze pe cei care i-o 
făcuseră și să îi îngroape. 

— Am convins-o pe Hasar să-mi organizeze o petrecere, spuse 
încet Yrene. 

El aşteptă până ce trecură de un grup de servitori înainte să 
întrebe: 

— De ce? 

Ea expiră. 

— Este ziua mea de naștere. Peste trei zile. 

— Ziua ta de naștere? 

— Ştii, sărbătoarea zilei în care te-ai născut... 

El o înghionti cu un cot, deși coloana îi alunecă și se mișcă la 
acea mișcare, bastonul scârțâind când își lăsă greutatea pe el. 

— Nu știam că diavoliţele chiar au așa ceva. 

Ea scoase limba. 

— Da, chiar și cele din neamul meu. 

Chaol zâmbi. 


— Deci i-ai cerut să organizeze o petrecere pentru tine? 

Având în vedere unde condusese ultima petrecere... El ar fi 
putut foarte bine să ajungă unul dintre acei oameni care pleca 
într-un dormitor întunecat. În special dacă Yrene ar fi purtat din 
nou acea rochie. 

— Nu chiar, spuse Yrene crispată. l-am spus că vine ziua mea 
și cât de plicticoase sunt planurile ta/e pentru ea... 

E| chicoti. 

— Ce încrezută ești. 

Ea flutură din gene. 

— Şi poate am menţionat că, în toţi anii mei aici, nu am fost 
niciodată în deșert și că mă gândeam să fac o călătorie, dar că 
m-ar întrista să nu sărbătoresc împreună cu ea... 

— Şi presupun că ea ţi-a sugerat, în schimb, să vezi o oază a 
familiei? 

Yrene mormăi. 

— O mică excursie peste noapte în Aksara — la o jumătate de 
zi de mers spre est, către tabăra lor care are permanent corturi 
în oază. 

Deci vindecătoarea putea complota, la urma urmei. Dar... 

— Va fi arzător, pe vremea asta. 

— Prinţesa vrea o petrecere în deșert, deci va avea una. Ea își 
mușcă buza, acele umbre dansând din nou. Am reușit și să o 
întreb despre istoria Aksarei. Chaol se pregăti. Elasar s-a plictisit 
înainte să-mi spună prea multe, dar a spus că a auzit odată că 
oaza s-a dezvoltat peste un oraș al morţilor, că ruinele de acum 
sunt doar o poartă spre interior. Lor nu le place să îi deranjeze 
pe morţi, așadar, nu se îndepărtează de izvor ca să se 
aventureze în jungla din jurul lui. 

Nu era de mirare că păruse îngrijorată. 

— Nu se găsesc doar peșteri acolo, așadar. 

— Poate că Nousha se referă la ceva diferit, poate sunt și 
peșteri cu informaţii. Ea expiră. Presupun că vom vedea. M-am 
asigurat să casc în timp ce Hasar mi-a spus, suficient încât mă 
îndoiesc de faptul că se va întreba de ce am vrut să știu. 

Chaol îi sărută tâmpla, o atingere rapidă a gurii lui pe care să 
nu o vadă nimeni. 

— Inteligentă mișcare, Yrene. 


— Am vrut să-ţi spun săptămâna trecută, dar apoi te-ai ridicat 
în picioare și am uitat. Ce mă mai pricep la intrigi! 

El își trecu mâna liberă pe spatele ei, un pic mai jos. 

— Am fost ocupați cu altceva. Ea roși într-o nuanţă frumoasă 
de roz, dar el se gândi la ceva. Ce vrei cu adevărat de ziua ta? 
Şi a câta este? 

— A douăzeci și doua. Și nu știu. Dacă nu ar fi fost momentul, 
nu aș fi pomenit deloc de asta. 

— Nu aveai de gând să-mi spui? 

Ea se încruntă vinovată. 

— Având în vedere toate lucrurile care te solicită, mă 
gândeam că zilele de naștere sunt neimportante. Ea își băgă 
mâna în buzunar... ca să ţină acel obiect de care el nu întrebase 
niciodată. 

Se apropiară de gălăgia cinei din marea sală și el își atinse 
ușor degetele de ale ei. Ea se opri la cererea tăcută, sala 
întinzându-se în faţa lor, servitorii și vizirii mergând pe lângă ei. 

Chaol se rezemă de baston cât se odihniră, lăsându-l să îi 
stabilizeze greutatea. 

— Și măcar sunt invitat la petrecerea asta din deșert? 

— O, da. Tu și toţi ceilalți oameni ai mei preferaţi: Arghun, 
Kashin și o mână de viziri minunati. 

— Mă bucur că am fost invitat, având în vedere că Hasar mă 
urăște. 

— Nu. Privirea lui Yrene se întunecă. Dacă Hasar te-ar uri, nu 
cred că ai mai fi în viață acum. 

Pe toţi zeii. Aceasta era femeia cu care se împrietenise ea. 

Yrene continuă: 

— Cel puţin Renia va fi acolo, dar Duva nu ar trebui să stea în 
căldură în starea ei, iar soţul nu va pleca de lângă ea. Sunt 
sigură că, odată ce vom ajunge acolo, cu sau fără informaţii, îmi 
voi dori probabil să fi avut o scuză asemănătoare. 

— Avem câteva zile. Putem, tehnic vorbind, să o folosim pe 
aceeași dacă trebuie să plecăm. 

Cuvintele se așezară. Invitaţia și implicaţia. Chipul lui Yrene 
deveni minunat de roșu, iar ea îi lovi braţul. 

— Derbedeule. 

Chaol chicoti și se uită pe hol, după un colţ umbrit, dar Yrene 
șopti: 


— Nu putem. 

Nu în legătură cu gluma lui jalnică, ci cu dorinţa pe care fără 
îndoială o văzuse apărând în ochii lui. Dorinţa pe care el o vedea 
clocotind în ochii ei. 

Chaol își îndreptă jacheta. 

— Ei bine, voi încerca să îți găsesc un cadou potrivit care să se 
poată compara cu un întreg refugiu în deșert, dar nu promit. 

Yrene îl luă pe Chaol de braţul liber, ca o vindecătoare care își 
însoțea pacientul la masă. 

— Am tot ce îmi trebuie, fu tot ce spuse ea. 

CAPITOLUL 41 

Plănuirea dură mai mult de o săptămână. 

Mai mult de o săptămână doar ca Sartaq și Houlun să 
găsească hărţile antice ale Dagul Fells, în mare parte vagi și 
inutile: pe ele se găseau doar teritoriile pe care le evaluaseră 
din aer călăreţii, dar de care nu îndrăzniseră să se apropie prea 
mult pentru detalii. Teritoriul cu KPharankui era mic, dar se 
mărise în ultimii câţiva ani. 

Și în mijlocul întunecat al teritoriului lor aveau să se ducă ei. 

Partea cea mai grea era să o convingă pe Borte să rămână în 
urmă. 

Dar Nesryn și Sartaq lăsaseră asta în seama lui Houlun, iar un 
cuvânt tăios din partea mamei de vatră o făcuse pe fată să se 
supună și, cu toate că lui Borte îi clocotiseră ochii de indignare, 
ascultase dorinţele bunicii. Ca moștenitoare, izbucnise Houlun, 
prima obligaţie a lui Borte era faţă de poporul lor. Descendenţa 
se termina cu ea. Dacă Borte ar fi intrat în încurcătura slab 
luminată din Dagul, la fel de bine ar fi putut să scuipe pe locul în 
care stătea su/de-ul mamei ei, pe versanţii din Arundin. 

Borte insistase că, dacă ea, ca moștenitoare a lui Houlun, 
trebuia să rămână, atunci Sartag, ca posibil succesor al 
khaganului, trebuia să rămână și el. 

Auzind asta, Sartaq ieșise, pur și simplu, pe holurile interioare 
din Altun, spunând că dacă a fi succesorul tatălui său însemna 
să stea degeaba în timp ce alţii luptau pentru el, atunci fraţii lui 
puteau să ia nenorocita de coroană. 

Deci doar ei trei aveau să meargă, Nesryn și Sartaq zburând 
pe Kadara, Falkan fiind ascuns ca șoarece de câmp în buzunarul 
lui Nesryn. 


Cu o seară în urmă avusese loc o dezbatere finală despre 
aducerea unei legiuni. Borte fusese de acord, Sartaq 
împotrivindu-se. Ei nu știau câţi Kharankui sălășluiau pe piscurile 
goale și pe văile împădurite dintre ele. Nu puteau risca să piardă 
inutil multe vieți și nu aveau timp de pierdut cu o recunoaștere 
completă. Trei s-ar fi putut furișa înăuntru, dar o armată de 
păsări ruk ar fi fost reperată cu mult înainte de a sosi. 

Cearta se purtase în faţa vetrei, dar Houlun stabilise: grupul 
mic avea să plece. Şi dacă nu se întorceau în câteva zile, i-ar fi 
urmat o armată. Un zbor de o jumătate de zi până acolo, o zi 
studierea zonei, o zi ca să intre, iar apoi să revină cu puii furaţi, 
poate chiar să afle de ce se temuseră spiridușii de păianjeni și 
cum se luptaseră cu ei. Dacă ar fi avut noroc. 

Zburau deja de câteva ore, zidul înalt al munţilor Fells 
apropiindu-se cu fiecare bătaie a aripilor Kadarei. Curând aveau 
să traverseze primă creastă a munţilor gri și să intre pe teritoriul 
păianjenilor. Nesryn își simțea greu în stomac micul dejun cu 
fiecare kilometru în care se apropiau, gura fiindu-i uscată ca 
pergamentul. 

în spatele său, Sartaq tăcuse o mare parte din călătorie. 
Falkan aţipi în buzunarul de la pieptul ei, ieșind doar din când în 
când ca să-și scoată botul cu mustăţi, să adulmece aerul, iar 
apoi să se ascundă din nou înăuntru, conservându-și energia cât 
mai putea. 

Omul care își schimba forma încă dormea când Nesryn îl 
întrebă pe Sartaq: 

— Ai vorbit serios aseară când ai spus că refuzi coroana dacă 
asta înseamnă să nu lupţi? 

Corpul lui Sartaq era un zid cald în spatele ei. 

— Tatăl meu a fost la război — toţi khaganii au fost. Are 
ambele su/de, Neagră și Ivorie, tocmai datorită acestui lucru. 
Dar dacă se întâmplă cumva să mi se nege asemenea lucruri în 
favoarea supravieţuirii descendenţei... Da. O viaţă limitată la 
acea Curte nu este ceea ce îmi doresc. 

— Şi totuși, ești preferat în funcţia de khagan, într-o zi. 

— Așa se zvonește. Dar tatăl meu nu a sugerat asta și nici nu 
a vorbit despre asta. Din ce știu, ar putea să o încoroneze, în 
schimb, pe Duva. Zeii știu că va fi cu siguranţă o conducătoare 
bună. Și este singura dintre noi care va avea un copil. 


Nesryn își mușcă buza. 

— De ce... de ce nu te-ai căsătorit? 

Ea nu avusese niciodată curajul să întrebe, deși se trezise 
întrebându-se în aceste săptămâni. 

Sartaq apucă frâiele înainte să răspundă. 

— Am fost prea ocupat, iar femeile care mi s-au prezentat ca 
posibile mirese... Nu erau pentru mine. 

Ea nu avea niciun drept să se bage, dar întrebă: 

— De ce? 

— Pentru că ori de câte ori le-o arătam pe Kadara, ori se 
temeau, ori se prefăceau interesate de ea și întrebau cât timp 
voi fi plecat. 

— Sperând să lipsești des sau pentru că le-ar fi fost dor de 
tine? 

Sartaq chicoti. 

— Nu mi-am dat seama. Întrebarea în sine mă făcea să mă 
gândesc la punerea unei lese și așa îmi dădeam seama că nu 
sunt pentru mine. 

— Deci tatăl tău îţi permite să te căsătorești cu cine vrei? 

Cu această discuţie pășea pe un teritoriu periculos și ciudat. 
Se aștepta ca el să o tachineze, dar Sartaqg amuţi. 

— Da. Chiar și mariajul aranjat al Duvei... Ea a fost complet de 
acord. A spus că nu vrea să fie nevoită să caute printre șerpii de 
la Curte ca să găsească un singur bărbat bun și să se roage să 
nu o înșele. Mă întreb dacă se poate spune ceva despre asta. 
Oricum, a avut noroc — liniștit cum este el, soţul ei o adoră. l- 
am văzut chipul în clipa când s-au întâlnit. L-am văzut și pe alei, 
citindu-i ușurarea și... ceva în plus. 

Şi ce avea să se întâmple cu ei — cu copilul lor — dacă un alt 
moștenitor ar fi fost pentru tron? Nesryn întrebă precaută: 

— De ce nu puneţi capăt tradiţiei de a concura între voi? 

Sartaqg tăcu un minut lung. _ 

— Poate că, într-o zi, cine va lua tronul îi va pune capăt. Işi va 
iubi copiii mai mult decât respectă tradiția. Îmi place să cred că 
am depășit stadiul în care ne aflam acum câteva secole — când 
imperiul era încă la început. Dar poate că anii de pace... poate 
că acum trăim vremuri periculoase. El ridică din umeri, corpul 
mișcându-i-se lângă al ei. Poate că războiul va alege succesorul 
pentru noi. 


Și, poate că din cauză că erau atât de sus deasupra lumii, din 
cauză că ţinutul slab luminat se apropia tot mai mult, Nesryn 
întrebă: 

— Așadar, nimic nu te-ar ţine departe de război, dacă va fi 
nevoie? 

— Pare că te mai gândești la țelul tău de a ne duce spre nord. 

Ea înțepeni. 

— Recunosc faptul că în ultimele trei săptămâni aici... înainte, 
era mai ușor să vă cerem ajutorul. Când rukhinii erau o legiune 
fără nume și chip; când nu le cunoșteam numele și familiile; 
când nu le cunoșteam pe Houlun sau pe Borte și nu știam că 
Borte este /ogodită. 

El râse încet când o auzi. Borte refuzase să răspundă 
întrebărilor lui Nesryn despre Yeran, spunând că nici măcar nu 
merita să discute despre asta. 

— Sunt sigur că Borte s-ar bucura să meargă la război, măcar 
să concureze cu Yeran pentru gloria de pe câmpul de luptă. 

— Atunci, este o adevărată potrivire din dragoste. 

Sartaqg îi zâmbi la ureche. 

— Habar nu ai. El oftă. Competiţia dintre ea și Yeran a început 
acum trei ani, chiar după ce a murit mama ei. 

Pauza lui fu destul de apăsătoare încât Nesryn întrebă: 

— O cunoșteai bine pe mama ei? 

Lui îi luă o clipă să răspundă. 

— Ti-am spus că, odată, am fost trimis în alte regate ca să 
aplanez neînțelegerile sau să verific zvonurile despre rebeliune. 
Când m-a trimis tata ultima dată, am adus o mică unitate de 
rukhini cu mine și pe mama lui Borte împreună cu ei. 

Din nou, acea liniște apăsătoare. Nesryn puse lent și atent o 
mână pe antebraţul lui, care îl cuprindea pe al ei. Mușchii 
puternici de sub piele se mișcară, apoi se liniștiră. 

— Este o poveste lungă și dură, dar au au avut loc acte 
violente între rukhini și grupul care căuta să ne distrugă 
imperiul. Mama lui Borte... Unul dintre ei i-a tras din spate o 
săgeată otrăvită, în gât, tocmai când eram pe cale să le 
permitem să se predea. Vântul șuiera în jurul lor. Nu i-am mai 
lăsat să plece după asta. 

Cuvintele goale și reci spuneau suficient. 


— l-am adus chiar eu corpul înapoi, spuse Sartaqg, cuvintele 
fiind smulse de vânt. Incă aud ţipetele lui Borte când am aterizat 
în Altun. Încă o văd singură, în genunchi, pe versanţii din 
Arundin după înmormântare, ţinându-se de su/de-u/ mamei ei în 
locul în care a fost înfiptă în pământ. 

Nesryn îl strânse mai puternic de braț. Sartag îi acoperi mâna 
cu a lui, înmănușată, și o apucă ușor când expiră prelung. 

— Şase luni mai târziu, continuă el, Borte a concurat în 
Adunare — cele trei zile anuale de concursuri și curse între toate 
clanurile. Ea avea șaptesprezece ani, iar Yeran douăzeci, și erau 
umăr la umăr în ultima mare cursă. Când s-au apropiat de linia 
de sosire, Yeran a făcut o manevră care ar fi putut să fie 
considerată trișare, dar Borte a văzut-o de la un kilometru și tot 
l-a învins. lar apoi l-a bătut măr când au aterizat. La propriu. Ela 
sărit de pe rukul lui, iar ea l-a doborât la pământ, lovindu-l în 
față pentru porcăriile făcute, care aproape au ucis-o pe Arcaș. 
Sartaq râse în sinea lui. Nu cunosc amănunte despre ce s-a 
întâmplat mai târziu la celebrare, dar l-am văzut încercând să 
discute cu ea la un moment dat și am văzut-o răzându-i în față 
înainte să plece. El s-a încruntat până ce au plecat în dimineaţa 
următoare și, din câte știu, nu s-au mai văzut un an. Până la 
următoarea Adunare. 

— Pe care Borte a câștigat-o din nou, presupuse Nesryn. 

— Intr-adevăr. Cu greu. Ea a făcut manevra îndoielnică de 
data asta, lovindu-se, dar, tehnic vorbind, a câștigat. Cred că în 
secret, Yeran s-a îngrozit de cât de aproape a fost de o rană 
permanentă sau de moarte, așa că a lăsat-o să câștige. Ea nu 
mi-a spus niciodată amănuntele acelei sărbători, dar a fost 
zdruncinată câteva zile după aceea. Toţi am presupus că din 
cauza rănilor, dar asemenea lucruri nu au deranjat-o niciodată. 

— Și anul acesta? 

— Anul acesta, cu o săptămână înainte de Adunare, Yeran a 
apărut la Altun. Nu s-a întâlnit cu Houlun sau cu mine, ci s-a 
îndreptat direct spre Borte. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat, dar 
între aterizare și plecare nu au trecut mai mult de treizeci de 
minute. O săptămână mai târziu, Borte a câștigat din nou cursa, 
iar când a fost încoronată ca victorioasă, tatăl lui Yeran a 
înaintat să declare logodna ei cu fiul său. 

— A fost o surpriză? 


— Având în vedere că ori de câte ori Borte și Yeran sunt 
împreună se ceartă, da. Dar a fost și o surpriză pentru Borte. Ea 
i-a făcut jocul, dar i-am văzut mai târziu certându-se în sală. 
Dacă a știut sau nu sau dacă a vrut să dezvăluie legătura lor 
astfel, tot nu a spus. Dar nu s-a opus logodnei. Totuși, nici nu a 
acceptat-o. Nu s-a stabilit nicio zi a nunţii, chiar dacă uniunea 
ne-ar ușura cu siguranţă... legăturile încordate cu Berladul. 

Nesryn schiţă un zâmbet. 

— Sper să se înțeleagă. 

— Poate că războiul îi va ajuta și pe ei în privinţa asta. 

Kadara se apropie tot mai mult de Fells, lumina diminuându-se 
și răcindu-se când norii acoperiră soarele. Ei trecură de 
marginea înaltă a primelor piscuri, plutind pe un vânt ascendent 
deasupra întregului Dagul care se întindea în faţa lor. 

— Pe toţi zeii, șopti Nesryn. 

Piscuri de un gri închis, de piatră goală. Pini subţiri care 
acopereau văile de dedesubt, fără lacuri și râuri în afară de 
câteva pâraie, ici și colo, abia vizibile prin vălul de pânză care 
învăluia totul. 

Unele pânze erau dense și albe, sufocând viaţa copacilor. 
Unele erau plase strălucitoare între piscuri, ca și când ar fi 
căutat să prindă vântul. 

Nimic viu. Niciun zumzet de insecte sau ţipete de animale. 
Fără foșnetul frunzelor sau bătăile aripilor. 

Falkan își scoase capul din buzunarul ei când studiară tărâmul 
mort de dedesubt și chițăi. Nesryn aproape făcu la fel. 

— Houlun nu exagera, șopti Sartag. Au devenit puternici. 

— Unde aterizăm? întrebă Nesryn. Nu prea se vede niciun loc 
sigur. Ar fi putut duce puii și ouăle oriunde. 

Ea studie piscurile și văile după orice semn de mișcare, orice 
licăr ale acelor corpuri negre și netede mergând în grabă, dar nu 
văzu nimic. 

— Vom înconjura teritoriul o dată, spuse Sartag. Să vedem 
cum arată și poate să ne dăm seama de câteva lucruri în ceea 
ce privește obiceiurile lor alimentare. 

Pe toţi zeii! 

— Tine-o la înălţime pe Kadara! Zboară obișnuit. Dacă pare că 
vânăm ceva, ar putea ieși în forță. 


Sartaq fluieră strident la Kadara, care, într-adevăr, se înălţă 
mai repede decât de obicei, ca și când ar fi fost bucuroasă să se 
îndepărteze un pic de teritoriul învăluit de dedesubt. 

— Să rămâi ascuns prietene, îi spuse Nesryn lui Falkan, 
mâinile tremurându-i când atinse buzunarul de la piept. Dacă ne 
urmăresc de dedesubt, mai bine te-am păstra secret până când 
se vor aștepta cel mai puţin. 

Labele minuscule ale lui Falkan loviră în semn de înţelegere, 
iar el intră din nou în buzunar. 

Zburară în cercuri lente un timp, Kadara plonjând ca și când ar 
fi urmărit un uliu sau vultur, probabil căutându-și prânzul. 

— Grupul de piscuri, spuse Sartag după un timp, arătând spre 
cel mai înalt punct din Fells. 

Ca niște coarne îndreptându-se spre cer, două piscuri se 
înălţau atât de aproape unul de celălalt încât ar fi putut părea că 
alcătuiau un singur munte. Între vârfurile zimţate, o trecătoare 
plină cu șist șerpuia în depărtare în labirintul de piatră. 

— Kadara se tot uită spre el. 

— Ocolește-l, dar păstrează distanţa. 

înainte ca Sartaq să îi poată da ordinul, Kadara se supuse. 

— Ceva se mișcă în trecătoare, șopti Nesryn mijind ochii. 

Kadara se apropie de piscuri mai mult decât era înţelept să o 
facă. 

— Kadara, o avertiză Sartaqg. 

Dar rukul bătu frenetic din aripi, grăbindu-se tocmai când 
creatura din trecătoare se văzu clar. 

Grăbindu-se peste şist, înălțându-se și bătând din aripi 
căptușite cu blană... 

Era un pui. 

Sartaq înjură. 

— Mai repede, Kadara. Mai; repede. Rukul nu avea nevoie de 
nicio încurajare. 

Puiul scotea ţipete ascuţite, aripile prea mici agitându-se când 
încercă fără succes să se ridice de la pământ. leșise dintre pinii 
care creșteau în dreapta marginii trecătorii, iar acum se 
îndrepta spre mijlocul labirintului de piatră. 

Nesryn își luă arcul și puse o săgeată, Sartaq procedând la fel 
în spatele ei. 


— Niciun sunet, Kadara, o avertiză Sartaqg, tocmai când rukul 
deschise ciocul. li vei alarma. 

Dar puiul ţipa, groaza lui fiind evidentă chiar și de la distanţă. 

Kadara prinse o rafală de vânt și zbură. 

— Haide, șopti Nesryn, cu săgeata aţintită spre pădure, spre 
grozăviile de care scăpase puiul și care, fără îndoială, fugeau 
după acesta. 

Puiul de ruk se apropie de cea mai lată parte a gurii trecătorii, 
ezitând la zidul de piatră din faţă, ca și când ar fi știut că mai 
mulți îl așteptau înăuntru. 

Era prins. 

— Intră, zboară prin trecătoare și ieși, îi ordonă Sartaq rukului 
care se înclină la dreapta atât de abrupt, încât Nesryn își încordă 
abdomenul ca să rămână în șa. 

Kadara cobori metru cu metru spre puiul care acum se 
învârtea pe loc, ţipând spre cer când văzu rukul apropiindu-se. 

— Ușor, ordonă Sartaq. Ușor, Kadara! 

Nesryn își ţinu săgeata îndreptată spre labirintul de piatră 
dinainte, Sartaq răsucindu-se ca să acopere pădurea din urmă. 
Kadara se apropie tot mai mult de trecătoarea acoperită cu șist, 
de puiul gri și pufos care stătea acum nemișcat, așteptând 
salvarea ghearelor pe care le scoase Kadara. 

Zece metri. Şase. 

Nesryn se luptă să ţină arcul încordat. 

Un vânt o lovi pe Kadara, împingând-o într-o parte, lumea 
înclinându-se și lumina licărind. 

Tocmai când Kadara se îndreptă, când deschise larg ghearele 
ca să ia puiul, Nesryn își dădu seama ce era licărirea, ce 
dezvăluise în față schimbarea unghiului. 

— Ai grijă! 

Țipătul îi zgudui gâtul, dar fu târziu. 

Kadara apucă puiul, luându-l de pe pământ tocmai când se 
ridică prin trecătoarea piscurilor, chiar în plasa imensă ţesută 
între ele. 

CAPITOLUL 42 

Puiul fusese o capcană. 

Acesta era ultimul gând pe care îl avusese Nesryn când 
Kadara se izbi în pânză — plasa ţesută între cele două piscuri, 
construită nu ca să prindă vântul, ci păsările ruk. 


Simţise doar corpul lui Sartaq lovindu-se de al ei, ancorând-o 
de șa și ţinând-o strâns în timp ce Kadara ţipase. 

Pocnituri, strălucire și piatră; șist, cer gri și pene aurii. Vântul 
șuierând, ţipătul asurzitor al puiului și strigătul lui Sartaqg. 

Se întorseseră, izbindu-se atât de puternic în piatră încât 
impactul îi răsunase prin dinţii și oase. Apoi căzuseră, 
rostogolindu-se, corpul prins al Kadarei ghemuindu-se când 
Sartaq o acoperise și el pe Nesryn, protejând de impact puiul din 
ghearele ei. 

Apoi urmase bubuitura. Şi ricoșeul — ricoșeul care rupsese 
curelele de piele ale șeii, de care erau încă legaţi când se 
aruncaseră de pe corpul Kadarei, arcul lui Nesryn sărindu-i din 
mână, degetele ei apucând aerul... 

Sartag îi roti, corpul lui fiind un zid solid în jurul ei când Nesryn 
își dădu seama unde era cerul, unde era trecătoarea... 

El ţipă când loviră șistul, când o ţinu deasupra lui, suportând 
toată forţa impactului. 

Pentru o clipă, se auziră doar sunetul șistului care se mișca și 
zgomotul surd al rocii sfărâmate din zidului trecătorii. Pentru o 
clipă, ea nu își aminti unde îi era corpul, iar respiraţia... 

Apoi se auzi scârţâitul aripii pe șist. 

Nesryn deschise ochii și se mișcă înainte să poată descrie 
mișcările. 

Avea o tăietură la încheietura mâinii, acoperită cu mici pietre 
și praf. Nu o simţea, și abia observă sângele când bâjbâi orbește 
după curelele șeii, desfăcându-le, gâfâind printre dinţi când 
reuși să își înalțe capul, ca să îndrăznească să privească... 

El era zăpăcit, clipind în sus la cerul gri. Dar în viaţă, 
respirând, sângele alunecându-i pe tâmplă, pe obraz și pe 
gură... 

Ea suspină printre dinţi, eliberându-și, în sfârșit, picioarele, 
fapt care îi permise să se rostogolească pentru a ajunge la ale 
lui, la bucăţile încâlcite de piele sfâșiată dintre ei. 

Sartaq era pe jumătate îngropat în şist. Mâinile îi erau tăiate, 
dar picioarele... 

— Nu sunt rupte, spuse el răgușit. Nu sunt rupte, zise mai 
mult pentru sine decât pentru ea. 

Dar Nesryn reuși să-și ţină degetele ferme când desfăcu 
cataramele. Elainele groase din piele îi salvaseră viaţa, îi 


salvaseră pielea ca să nu-i fie smulsă de pe oase. Suportase 
impactul în locul ei, o mișcase astfel încât să îl lovească pe el 
mai întâi... 

Ea îndepărtă șistul care îi acoperea umerii și braţele, piatra 
ascuțită intrându-i în degete. Cureaua de piele de la capătul 
cosiţei sale se desfăcuse la impact, iar acum părul îi cădea pe 
faţă, blocându-i pe jumătate vederea pădurii din spatele rocii 
din jurul lor. 

— Ridică-te, spuse ea gâfâind. Ridică-te. 

El inspiră, clipind repede. 

— Ridică-te, îl imploră ea. 

Șistul se mișcă înainte și un țipăt slab răsună din piatră. 

Sartaq se ridică repede. 

— Kadara... 

Nesryn se răsuci pe genunchi, uitându-se după arc în timp ce 
studie rukul. 

Zăcând la zece metri în faţă, Kadara era acoperită cu o 
mătase aproape invizibilă. Era într-o plasă fantomă, cu aripile 
prinse și capul aplecat... 

Sartaq se ridică, legănându-se, alunecând pe șistul instabil 
când scoase cuțitul Asterion. 

Nesryn reuși să se ridice, picioarele tremurându-i, și-și 
întoarse capul când scrută trecătoarea după arcul ei... 

Acolo. Aproape de zidul trecătorii. Intact. 

Se aruncă spre acesta în timp ce Sartaq alergă spre ruk, 
ajungând la arma ei chiar când el începu să taie pânza. 

— Vei fi în regulă, îi spuse el Kadarei, sângele acoperindu-i 
mâinile, gâtul. Vei ieși... 

Nesryn își puse arcul pe umăr, lipind o mână de buzunar. 
Falkan... Un picior mic o împinse în semn de răspuns. Era în 
viață. 

Ea nu pierdu timpul și alergă spre ruk, scoțându-și sabia Fae 
din teaca pe care Borte i-o găsise și tăie firele groase. Acestea i 
se lipeau de degete, smulgându-i pielea, dar ea continuă să taie, 
făcându-și loc spre o aripă în timp ce Sartaq își făcu loc spre 
cealaltă. 

Ajunseră la picioarele Kadarei în același timp și văzură că nu 
avea nimic în gheare. 


Nesryn își ridică repede capul, scrutând trecătoarea, 
grămezile de șist răscolit... 

Puiul fusese aruncat în timpul impactului, ca și când nici 
măcar ghearele Kadarei nu reușiseră să facă față durerii 
loviturii. Puiul de ruk zăcea acum pe pământ în apropierea 
marginii trecătorii, luptându-se să se ridice, ciripitul slab de 
neliniște răsunând din piatră. 

— Sus, Kadara, îi ordonă Sartaqg cu vocea spartă. Ridică-te! 

Aripile mari se mișcară, șistul trosnind când rukul încercă să 
se supună. Nesryn se îndreptă clătinându-se spre pui, sângele 
pătându-i capul pufos și gri, ochii lui negri și rugători fiind mari 
de groază... 

Se întâmplase atât de repede, încât Nesryn nu avusese timp 
să strige. 

O clipă, puiul își deschisese ciocul ca să strige după ajutor. 

Câteva secunde mai târziu ţipase, mărind ochii când un picior 
lung și negru ieșise din spatele stâlpului de piatră și îi trecuse 
prin coloană. 

Osul scârțâise și sângele ţâșnise. lar Nesryn se oprise, 
legănându-se atât de puternic încât căzuse în fund, cu un țipăt 
tăcut pe buze în timp ce puiul fusese târât în spatele rocii, 
agitându-se și ţipând... 

Se făcuse liniște. 

lar ea văzuse lucruri îngrozitoare, lucruri care îi făcuseră 
greață și o împiedicaseră să doarmă și totuși, acest pui de ruk, 
îngrozit și rugător, suferind și târât, amutit... 

Nesryn se întoarse, picioarele alunecându-i pe șist când se 
luptă să meargă spre Kadara, spre Sartag, care văzu puiul 
înșfăcat în spatele rocii și îi strigă rukului să zboare... 

Puternicul ruk încercă fără succes să se ridice. 

— ZBOARĂ! strigă Sartaq. 

încet, atât de încet, rukul se ridică greoi în picioare, târându-și 
ciocul zgâriat prin piatra instabilă. 

Nu avea să reușească, să zboare la timp. Pentru că sub 
pădurea învăluită în pânză... umbrele se zvârcoleau. Se 
apropiau repede. 

Nesryn puse sabia în teacă și scoase arcul, săgeata tremurând 
când o aţinti spre roca în spatele căreia fusese târât puiul, apoi 
spre copacii de la o sută de metri distanţă. 


— Hai, Kadara, o imploră Sartag. Ridică-te! 

Pasărea abia dacă putea să zboare ea singură, ca să nu mai 
vorbim de a purta călăreţi... 

Roca pocni și alunecă în spatele ei. Din labirintul de piatră al 
trecătorii. 

Prinși. Erau prinși... 

Falkan se mișcă în buzunarul ei, încercând să se elibereze. 
Nesryn îl acoperi cu antebraţul, apăsând puternic. 

— Încă nu, șopti ea. Încă nu. i 

Puterile lui nu erau ca ale Lysandrei. Incercase să se 
transforme într-un ruk în acea săptămână, dar în zadar, singura 
formă pe care reușea să o ia fiind cea a lupului imens. Orice era 
mai mare îi depășea magia. 

— Kadara... 

Primul păianjen ieși din pădure, la fel de negru și catifelat ca 
sora lui căzută. 

Nesryn trase săgeata. 

Păianjenul se retrase, ţipând — un sunet păcătos care zgudui 
roca în timp ce săgeata îi intră în ochi. Nesryn trase imediat altă 
săgeată, retrăgându-se spre Kadara, care tocmai acum începea 
să bată din aripi... 

Rukul se clătină. 

Sartaqg ţipă: 

— ZBOARĂ! 

Vântul îi zburli părul lui Nesryn, făcând niște bucăţi de șist să 
alunece. Pământul vui în spate, dar Nesryn nu îndrăzni să își ia 
privirea de la al doilea păianjen care ieșea din pădure. Trase din 
nou, șuieratul săgeţii fiind acoperit de bătaia aripilor Kadarei. 
Era un ritm greoi și dureros, dar și-l păstră constant... 

Nesryn aruncă o privire înapoi doar o clipă. Doar una, doar ca 
să o vadă pe Kadara săltând și clătinându-se, luptând pentru 
fiecare bătaie a aripilor, urcând prin trecătoarea îngustă, 
sângele și șistul prelingându-se de pe ea. Tocmai când un 
kharankui ieși dintr-o umbră a rocilor din vârf, picioarele 
îndoindu-se ca și când avea să sară pe spatele rukului... 

Nesryn trase, a doua săgeată fiind pe urmele ei, ale săgeţii lui 
Sartaqg. 

Ambele își găsiră ţinta, una intrând în ochi și cealaltă în gura 
deschisă a păianjenului. 


Acesta ţipă, rostogolindu-se din locul în care era. Kadara se 
înclină ca să se ferească, evitând strâns versantul zimţat al 
piscului. Căzătura păianjenului se auzi prin labirintul de rocă din 
faţă. 

Dar apoi Kadara fu sus, pe cerul gri, bătând din răsputeri din 
aripi. 

Sartaq se întoarse spre Nesryn chiar în clipa în care ea se uită 
înapoi la pădurea de pini, spre locul în care ieșeau acum șase 
kharankui, șuierând. 

Prinţul era plin de sânge, fiecare respiraţie a sa fiind sacadată, 
dar reuși să o apuce pe Nesryn de braţ și să-i șoptească: 

— Fugi! 

Ceea ce și făcură, dar nu spre pinii din spate, ci în întunericul 
trecătorii șerpuite din față. 

CAPITOLIUL 43 

Fără proteză, lui Chaol i se dăduse o iapă neagră, Farasha, al 
cărei nume era cât se poate de nepotrivit. Insemna „fluture”, îi 
spuse Yrene când se întâlniră în curtea palatului trei zile mai 
târziu. 

Farasha era oricum, numai ca un fluture nu. 

Trăgând de zăbală, bătând din copite și aruncându-și capul, 
iapa se bucură să-i testeze limitele cu mult înainte ca grupul 
care mergea spre deșert să se adune. Servitorii plecaseră cu o zi 
înainte, ca să pregătească tabăra. 

El știuse că nobilii aveau să-i dea cel mai dificil cal. Nu un 
armăsar, ci unul destul de furios. Farasha se născuse furioasă — 
era convins de asta. 

Și al naibii să fie el dacă le-ar fi permis nobililor să îl facă să 
ceară alt cal, unul care să nu îi forţeze atât de mult spatele și 
picioarele. 

Yrene se încrunta la Farasha, la el, când mângâie coama 
neagră a iepei cafenii. 

Ambii erau cai frumoși, deși niciunul nu se compara cu 
uimitorul armăsar Asterion pe care Dorian i-l dăruise lui Chaol 
de ziua lui iarna trecută. 

Altă celebrare a zilei de naștere. Alte vremuri — altă viaţă. 

El se întrebă ce se întâmplase cu acel cal frumos căruia nu îi 
dăduse un nume, ca și când ar fi știut în sinea lui cât de efemere 
erau acele câteva săptămâni fericite. Se întrebă dacă mai era în 


grajdurile regale, dacă vrăjitoarele îl furaseră sau își lăsaseră 
balaurii oribili să îl folosească pentru a-și umple pântecul. 

Poate de aceea Farasha îi dispreţuia chiar și prezenţa. Poate 
că simţea că el uitase acel armăsar cu inimă nobilă în nord și 
voia să îl facă să plătească pentru asta. 

Rasa era o ramură din Asterion, spusese Hasar când trecuse 
călare pe armăsarul ei alb, înconjurându-l de două ori. Capul 
delicat și ascuţit și spatele înalt erau cele două semne ale 
descendenţei lor Fae. Dar acești cai, Munigi, fuseseră crescuţi 
pentru climatul deșertic al ținutului, pentru nisipurile pe care 
urmau să le traverseze azi și stepele care fuseseră, cândva, 
patria khaganului. Prinţesa îi arătase chiar și o mică umflătură 
între ochii calului — jibbah —, semnul unui sinus mai mare care 
le permitea cailor Muniqi să crească în deșerturile uscate și 
necruțătoare ale acestui continent. 

lar apoi viteza cailor Munigi. Nu era mare, recunoscuse Hasar, 
ca a unui cal Asterion, dar apropiată. 

Yrene urmărise mica /ecție a prinţesei cu chipul neutru, 
folosind timpul ca să aranjeze locul în care prinsese bastonul lui 
Chaol în spatele șeii ei, apoi ca să se joace cu hainele pe care le 
purta. 

în timp ce Chaol avea obișnuita jachetă turcoaz și pantalonii 
maro, Yrene renunţase la rochie. 

Ei o înfășuraseră în alb și auriu ca să o protejeze de soare, 
tunica lungă coborând până la genunchi ca să dezvăluie 
pantalonii largi și străvezii băgaţi în cizme maro înalte. O curea 
îi fixa talia subţire și un patroni aș strălucitor din mărgele de aur 
și argint i se afla între sâni. Părul și-l coafase ca de obicei, pe 
jumătate ridicat, dar cineva îi împletise mici fire de aur prin el. 

Era frumoasă, minunată ca un răsărit. 

Erau probabil treizeci în total, niciunul dintre oamenii pe care 
Yrene îi cunoștea cu adevărat, de vreme ce Hasar nu se 
deranjase să invite nicio vindecătoare din Torre. Câini rapizi 
patrulau în curte, unduindu-se pe sub copitele zecilor de cai ai 
străjerilor, care cu siguranţă nu erau Munigi. Erau, într-adevăr, 
buni pentru străjeri — oamenii lui primiseră animale cu mult 
inferioare —, dar fără vigilența pe care o aveau Munigi, ca și 
când ar fi ascultat fiecare cuvânt rostit. 


Hasar îi făcu semn lui Shen, care stătea mândru la poartă și 
suflă într-un corn... 

lar apoi plecară. 

Pentru o femeie care comanda navele, Hasar părea mult mai 
interesată de moștenirea cabalină a poporului familiei ei și mai 
mult decât nerăbdătoare să își dezlănţuie priceperea ca un 
călăreț darghan. Prinţesa înjură și se încruntă când străzile 
orașului îi încetiniră. Chiar dacă dăduse dinainte ordin să 
elibereze o cale de ieșire din Antica, străzile înguste și abrupte 
le reduceau considerabil viteza. 

Și mai era și căldura sufocantă. Deja transpirând, Chaol călări 
lângă Yrene, ţinând strâns frâul Farashei, care încercă să muște 
nu unul, ci doi vânzători care se holbau pe trotuar. Era, într- 
adevăr, un fluture. 

Cu un ochi, el era atent la iapă, iar cu celălalt la orașul prin 
care treceau. lar când merseră spre porțile estice și dealurile 
aride, acoperite cu arbuști, Yrene îi arătă anumite puncte de 
interes și îi oferi câteva informaţii. 

Apa curgea prin apeductele care se unduiau printre clădiri, 
alimentând casele, fântânile publice, nenumăratele grădini și 
parcuri împrăștiate peste tot. Poate că un cotropitor luase orașul 
în stăpânire în urmă cu trei secole, dar același cotropitor îl 
iubise mult, îl tratase bine și îl îngrijise. 

Ei ieșiră pe porţile estice, apoi merseră pe un drum lung și 
prăfuit care trecea prin întinderea de dincolo de oraș. Hasar nu 
se deranjă să aștepte și își îndemnă armăsarul să galopeze, fapt 
care-i lăsă în praf. 

Kashin, susținând că nu voia să îi înghită praful tot drumul 
spre oază, o urmă după ce schiță un zâmbet spre Yrene și 
fluieră un ordin calului său. Apoi majoritatea nobililor și vizirilor, 
aparent pariind deja, porniră în diverse curse la viteze 
ameţitoare prin orașele eliberate dinainte, ca și când regatul ar 
fi fost terenul lor de joacă. 

Era, într-adevăr, o petrecere pentru o zi de naștere. Prinţesa 
probabil se plictisise și nu voia să pară prea iresponsabilă în fața 
tatălui ei, deși el fu surprins să afle că Arghun li se alăturase. Cu 
majoritatea copiilor plecaţi, el ar fi profitat de ocazie să 
comploteze. Dar iată-l pe Arghun galopând aproape de Kashin 
când dispărură la orizont. 


Unii dintre nobili rămaseră în urmă cu Chaol și Yrene, lăsându- 
i pe ceilalți să se depărteze câţiva kilometri de ei. leșiră din 
ultimele orașe de la periferie, caii fiind uzi de transpiraţie și 
gâfâind când urcară pe un deal mare și stâncos. Dunele 
începeau chiar în cealaltă parte a lui, îi spusese Yrene. Urmau să 
adape caii aici, apoi să parcurgă ultima parte a călătoriei peste 
nisipuri. 

Ea îi schiţă un zâmbet când urcară piscul, mergând pe poteca 
cerbilor printre tufe. Caii alergaseră pe aici; tufele erau rupte și 
împrăștiate de călăreţii neglijenţi. Câteva tufe erau chiar pătate 
de sânge, deja uscat în soarele arzător. 

Cineva ar fi trebuit să îl jupoaie pe călăreţul care fusese atât 
de nesăbuit cu calul său. 

Ceilalți ajunseseră în vârful piscului, își adăpaseră caii și 
plecaseră. El nu văzu decât siluetele și caii dispărând în cer — 
ca și când ar fi trecut de marginea piscului, direct în aer. 

Farasha urcă dealul, iar el își încordă spatele și coapsele ca să 
rămână așezat fără proteza care îl echilibra. Nu îndrăzni să o 
lase să îi simtă disconfortul. 

Yrene ajunse prima în vârf, hainele ei albe fiind ca un far pe 
cerul senin și albastru din jurul lor, părul strălucindu-i ca aurul. II 
așteptă pe iapa maro care gâfâia și al cărei păr des strălucea cu 
nuanţe rubinii. 

Ea descălecă în timp ce el o îndemnă pe Farasha pe ultima 
parte a dealului, iar apoi... 

| se tăie respiraţia. 

Deșertul. 

Era o mare pustie și șuierătoare de nisip auriu. Dealuri, valuri 
și râpe care se unduiau nesfârșit, goale și totuși fremătând. Nu 
se vedea niciun copac, tufă sau luciu de apă. _ 

Mâna neiertătoare a unui zeu crease locul. Incă respira asupra 
lui, transformând dunele grăunte cu grăunte. 

El nu mai văzuse o asemenea priveliște, o asemenea minune. 
Era o lume cu totul nouă. 

Poate că era un avantaj neașteptat că informaţia pe care o 
căutau era aici. 

Chaol își îndreptă atenţia spre Yrene, care îi citea expresia de 
pe chip, reacţia. 


— Frumuseţea deșertului nu este pentru oricine, spuse ea. Dar 
mie, cumva, îmi cântă. 

Unii oameni aveau să se uite la marea pe care nu avea să 
navigheze nicio navă și să vadă doar moartea arzătoare. El 
vedea doar liniștea, curăţenia și viaţa lentă. Era o frumuseţe 
sălbatică. 

— Ştiu ce vrei să spui, zise el, descălecând atent de pe 
Farasha. 

Yrene îl supraveghe și totuși nu făcu nimic în afară de a-i 
întinde bastonul și de a-l lăsa să găsească cea mai bună cale de 
a descăleca, spatele durându-l și clătinându-se, iar apoi de a 
cobori pe roca nisipoasă. Bastonul fu imediat în mâna lui, deși 
Yrene nu făcu nicio mișcare să îl echilibreze în timp ce el eliberă 
șaua și se întinse spre frâul Farashei. 

Calul se încordă ca și când s-ar fi gândit să îl atace, dar Chaol 
îi aruncă o privire încruntată, bastonul scârțâind când îl băgă în 
roca de sub el. 

Ochii negri ai Farashei străluciră ca și când ar fi fost creată în 
ţinutul arzător al lui Hellas, dar Chaol rămase locului cât de mult 
reuși. Nu își mută privirea din ochii ei. 

în cele din urmă, calul forăi și catadicsi să îl lase să o ducă 
spre albia acoperită cu nisip, care aproape se sfărâma de veche 
ce era și care, probabil, se aflase aici de la nașterea deşertului, 
lăsând caii a o sută de cotropitori să se adape. 

Farasha părea să înţeleagă faptul că ei intrau în oceanul de 
nisip și bău cu nesat. Yrene își aduse calul ţinându-l la distanţă 
de Farasha și întrebă: 

— Cum te simţi? 

— Puternic, spuse el și vorbea serios. Voi avea dureri înainte 
să ajungem acolo, dar efortul nu este atât de mare. 

Fără baston nu îndrăznea să încerce să meargă mai mult de 
câţiva pași. Abia putea să o facă. 

Ea tot îi atinse cu mâna partea de jos a coloanei și apoi 
coapsele, lăsându-și magia să evalueze situaţia. In ciuda 
hainelor și a căldurii, apăsarea mâinilor sale îl făcu să 
conștientizeze fiecare centimetru de spaţiu dintre ei. 

Dar ceilalți se adunară în jurul albiei imense și vechi și, astfel, 
el se retrase din atingerea evaluatoare a lui Yrene, conducând-o 
pe Farasha la distanţă. Totuși, să încalece din nou iapa... 


— Nu te grăbi, șopti Yrene, dar rămase la câţiva pași distanţă. 

La palat avusese un butuc. Aici, trebuia să se urce pe 
marginea precară a albiei... Distanţa dintre piciorul lui și scară 
nu păruse niciodată atât de mare. Să se echilibreze pe un picior 
în timp ce îl ridica, să împingă cu celălalt ca să se propulseze în 
sus, să-și treacă piciorul peste șa... Chaol repetă pașii, simțind 
mișcările pe care le mai tăcuse de o mie de ori. Învăţase să 
călărească înainte să aibă șase ani — fusese călare pe cal 
aproape întreaga viaţă. 

Bineînţeles că i se dăduse un diavol de cal cu care să facă 
asta. 

Dar Farasha rămase nemișcată, uitându-se spre marea 
mișcătoare de nisip, spre drumul pe care coborâseră dealul — 
intrarea lor în deșert. În ciuda vânturilor schimbătoare care 
aruncau nisipul în noi forme și văi, urmele lăsate de ceilalţi erau 
destul de clare. Putea chiar să îi vadă pe mulţi dintre ei urcând 
dealurile, iar apoi coborând, ca pe niște puncte albe și negre. 

Și totuși rămase aici, fixând cu privirea scările și șaua. 

Yrene spuse cu nonșalanţă: 

— Aș putea găsi un pietroi sau o găleată... 

Chaol se mișcă. Poate nu pe cât de grațios i-ar fi plăcut, poate 
mai chinuit decât intenţionase, dar reuși să o facă, bastonul 
scârțâind când îl folosi ca să se împingă în sus, apoi zăngănind 
pe piatră când îi dădu drumul ca să apuce cornul șeii, tocmai 
când piciorul îi alunecă — cu greu — în scară. Farasha se mișcă 
la greutatea lui când se ridică mai sus în șa, spatele și coapsele 
durându-l când își trecu piciorul de partea cealaltă, dar urcase. 

Yrene merse spre bastonul căzut și îl șterse de praf. 

— Nu este rău, lord Westfall. Prinse bastonul în spatele șeii 
sale și încălecă iapa. Nu este rău deloc. 

El își ascunse zâmbetul, fața fiindu-i încă prea încălzită și o 
îndemnă pe Farasha să coboare, în sfârșit, dealul nisipos. 

Urmară încet calea pe care o lăsaseră ceilalţi, căldura 
ridicându-se din nisip. 

Urcară și coborâră, singurele sunete fiind tropăitul înăbușit al 
cailor pe nisipul șuierător. Grupul lor șerpuia într-o linie lungă. 
Gărzile fuseseră postate peste tot, stând cu prăjini înalte în 
vârful cărora erau steagurile khaganului și însemnul unui cal 
negru în alergare. Erau indicatoarele direcţiei spre oază. Sartag 


îi compătimi pe bieţii oameni cărora li se ordonase să stea în 
căldură pentru moftul unei prințese, dar nu spuse nimic. 

Dunele se uniformizară după un timp, orizontul mișcându-se 
ca să dezvăluie o câmpie nisipoasă. lar la distanţă, fluturând în 
căldura arzătoare... 

— Acolo vom face tabăra, spuse Yrene arătând spre grupul 
dens de verdeață. 

Nici urmă de orașul vechi și îngropat al morţilor peste care 
Hasar spusese că apăruse oaza. Nu că s-ar fi așteptat să vadă 
multe din perspectiva lor. 

De la distanţă, ar fi putut fi încă treizeci de minute de mers. 
Cu siguranţă, la ritmul lor. 

în ciuda transpiraţiei care îi uda hainele albe, Yrene zâmbea. 
Poate că și ea avea nevoie de o plecare de o zi, să respire în aer 
liber. 

Tânără îi observă atenţia și se întoarse. Soarele îi scosese 
pistruii în evidenţă, închizându-i nuanţa pielii într-un maroniu 
strălucitor, iar șuviţele de păr i se ondulaseră în jurul chipului 
zâmbitor. 

Farasha trase de frâie, corpul ei fremătând de nerăbdare. 

— Am un cal Asterion, spuse el, iar buzele ei descriseră o 
încruntare impresionată. Chaol ridică din umeri. Aș vrea să văd 
cum e în comparaţie cu Munigi. 

Ea se încruntă. 

— Vrei să spui... Observă întinderea plată și netedă dintre ei și 
oază. Perfectă pentru alergat. O, nu pot... să galopăm? 

Chaol așteptă să audă ce avea de spus despre coloana și 
picioarele lui, dar ea nu spuse nimic. 

— Ţi-e frică? întrebă el, ridicând o sprânceană. 

— De lucrurile astea? „Da.“ 

Yrene se crispă uitându-se la calul ei, neliniștit sub ea. 

— Este drăguță ca o vacă de lapte, spuse el despre iapa 
cafenie a lui Yrene. 

Chaol se aplecă să mângâie gâtul „Fluturelui”. 

Ea încercă să îl muște, dar Chaol trase de frâu suficient încât 
să îi spună că era conștient de prostiile ei. 

— Mă voi întrece cu tine, spuse el. 

Ochii lui Yrene scânteiară și, spre mirarea lui, ea șopti: 

— Premiul? 


El nu își mai amintea de când nu se mai simţise atât de 
conștient de fiecare respiraţie și puls, clocotind și zvâcnindu-i în 
Corp. 

— Un sărut. Când și unde vreau eu. 

— Ce vrei să spui cu „unde”? 

Chaol zâmbi și o lăsă pe Farasha să alerge. 

Yrene înjură, mai urât decât o auzise el vreodată, dar nu 
îndrăzni să privească înapoi — nu când Farasha deveni o furtună 
neagră pe nisip. 

Nu apucase să testeze Asterionul. Dar dacă era mai rapid 
decât acesta... 

Zburând deasupra nisipului, Farasha era un fulger negru care 
traversa cu viteză deșertul auriu. Tot ce putea face ca să ţină 
pasul era să scrâșnească din dinţi la durerea musculară. 

Uită oricum de aceasta la imaginea neclară maro-roșcată și 
neagră pe care o surprinse cu colţul ochiului său... și la călăreţul 
în alb. 

Părul lui Yrene se ridica și cădea în urma ei într-o încurcătură 
de bucle blond-șatene la fiecare lovitură a picioarelor iepei pe 
nisipul tare. Hainele albe fluturau în vânt, aurul și argintul 
scânteiau ca stelele, iar chipul ei... 

Chaol rămase cu respiraţia tăiată când văzu bucuria de pe 
chipul lui Yrene, veselia necontenită. 

Farasha observă iapa întrecându-i, alergând în același ritm și 
voi să înainteze, ca să îi lase în praf. 

Chaol o controlă cu frâiele și cu picioarele, minunându-se că 
putea să o facă. Femeia se apropia acum, alergând și radiind 
lângă el ca și când ar fi fost singurul lucru din marea asta 
arzătoare și pustie... Ea mai făcuse asta. Se mai uitase astfel la 
el. 

Yrene zâmbea, iar apoi râdea ca și când nu s-ar mai fi putut 
abține. 

Chaol credea că era cel mai frumos sunet pe care îl auzise 
vreodată. 

lar în acest moment, alergând împreună pe nisipuri, devorând 
vântul deșertului, cu părul ei blond-șaten fluturând ca un steag 
în urma ei... 

Chaol simţea, poate pentru prima dată, că era însufleţit. 

Şi era profund recunoscător pentru asta. 


CAPITOLUL 44 

Yrene era udă de transpiraţie, deși se usca atât de repede 
încât simţi doar urma care rămase. 

Din fericire, oaza era umbrită și răcoroasă, cu un lac mare și 
un pic adânc în mijloc. Caii fură conduși la umbră ca să fie 
adăpaţi și periaţi, iar servitorii și gardienii ocupară un loc 
ascuns, ca să se spele și să se distreze. 

Nici urmă de peștera menţionată de Nousha sau de orașul 
morţilor despre care Hasar pretindea că se ascundea în jungla 
de dincolo. Dar locul era întins și în lacul mare... Nobilii deja 
intraseră în apa răcoroasă. 

Yrene văzu imediat că Renia purta doar o rochie subţire din 
mătase care nu îi ascundea prea mult corpul când ieși din apă, 
râzând la ceva spus de Hasar. 

— Ei bine, atunci, spuse Chaol, tușind lângă Yrene. 

— Ti-am povestit despre petreceri, mormăi ea, îndreptându-se 
spre corturile care se întindeau printre palmieri înalţi și tufe. 

Erau albe și poleite, toate însemnate cu steagurile prinţului 
sau prinţesei. Dar pentru că Sartaq și Duva lipseau, fuseseră 
atribuite lui Chaol și lui Yrene. 

Din fericire, cele două erau apropiate, dar Yrene studie clapele 
deschise, tot spaţiul fiind la fel de mare precum căsuţa în care 
locuise cu mama ei, apoi se întoarse spre Chaol, care se 
retrăgea. 

Șchiopătatul lui, chiar și cu baston, era mai pronunţat decât 
fusese în acea dimineaţă. lar ea văzuse cât înțepenise pe calul 
infernal. 

— Știu că vrei să te speli, spuse Yrene, dar trebuie să mă uit la 
tine. La spate și la picioare, adică. După atâta călărit. 

Poate că nu ar fi trebuit să se ia la întrecere cu el. Oricum, nici 
măcar nu-și amintea cine ajunsese la marginea oazei. Fusese 
prea ocupată să râdă, simțindu-se ca și când ar fi ieșit din corp 
și, probabil, gândindu-se că nu avea să se mai simtă astfel; prea 
ocupată să se uite la chipul lui atât de luminos. 

Chaol se opri la clapele cortului, bastonul clătinându-se ca și 
când s-ar fi sprijinit în acesta mai mult decât voia să lase de 
înţeles, dar ușurarea i se citea pe chip când o întrebă: 

— În cortul tău sau în al meu? 

întrebarea o făcu să se îngrijoreze... doar un pic. 


— În al meu, spuse conștientă de servitorii și nobilii care, 
probabil, nu știau că ea era cauza acestei excursii, dar care ar fi 
raportat bucuroși ce făcea. El dădu din cap, iar ea urmări fiecare 
ridicare și coborâre a picioarelor, mișcarea trunchiului, felul în 
care se apleca în baston. 

Când Chaol intră pe lângă ea în cort, îi șopti la ureche: 

— Apropo, eu am câștigat. 

Yrene se uită spre soare, care acum cobora și, ca răspuns, își 
simţi inima strângându-se. 

* 

El era obosit, dar, din fericire, tot fu în stare să meargă atunci 
când Yrene își termină consultația minuțioasă: un rând de 
întinderi calmante pentru picioarele și spatele lui și un masaj. 

Chaol avea sentimentul că ea se juca cu el, chiar dacă mâinile 
îi rămăseseră nevinovate. Neinteresate. 

Ea avusese chiar curajul să cheme un servitor ca să îi ceară 
un urcior cu apă. 

Cortul era potrivit pentru prințesa care îl ocupa de obicei. Un 
pat mare se afla în mijloc, pe o platformă înaltă, podeaua fiind 
acoperită de covoare ornamentate. Erau multe locuri în care să 
te așezi, împreună cu o zonă separată de o draperie pentru 
spălat și closet... și era aur peste tot. 

Ori servitorii îl aduseseră în ziua precedentă, ori oamenii din 
acest ţinut se temeau atât de mult de furia khaganatului încât 
nu îndrăzneau să prade acest loc. Ori erau atât de bine îngrijiţi 
încât nu era necesar să o facă. 

Toţi ceilalți erau în lacul oazei când el își puse hainele acum 
uscate, iar ei ieșiră ca să își urmărească țelul. 

Șoptiseră ceva despre asta în cort — niciunul nu reperase 
nimic interesant la sosire. lar în lacul oazei cu siguranţă nu era 
vreo urmă de peșteră sau ruine în apropierea nobililor care se 
scăldau și a prietenilor lor. Erau comozi, relaxaţi. Liberi în feluri 
în care Adarlanul nu fusese niciodată, spre paguba lui. El nu era 
destul de naiv să creadă că nu se complota în apa răcoroasă, 
dar nu auzise niciodată ca nobilii din Adarlan să se ducă la un 
bazin ca să se distreze. 

Deși cu siguranţă se întreba la ce naiba se gândea Hasar 
organizând o asemenea petrecere pentru Yrene, manipulată să 


o facă, având în vedere că prinţesa era perfect conștientă că 
tânăra abia cunoștea o mare parte din cei adunaţi. 

Yrene ezită la marginea dumbravei și se uită la ei pe sub gene 
— o privire pe care oricine ar fi considerat-o timiditate. Era o 
femeie care poate ezita să se dezbrace în haine mai ușoare, 
precum cele purtate de cei din lac; să lase privitorii să uite că 
era o vindecătoare și era foarte obișnuită să vadă goliciunea. 

— Cred că nu sunt pregătită pentru scăldat, șopti Yrene 
acoperind râsetele și plescăiturile celor din apa oazei. Vrei să ne 
plimbăm? 

Cuvinte plăcute și politicoase când își înclină capul spre cele 
câteva pogoane de junglă sălbatică, întinsă înspre stânga. Nu se 
considera curteană, dar cu siguranţă putea minţi destul de bine. 
El presupuse că era o abilitate utilă pentru o vindecătoare. 

— Mi-ar face plăcere, spuse Chaol oferindu-i braţul. 

Yrene ezită din nou, un portret al decenţei — privind peste 
umăr la cei din lac. Nobilii îi urmăreau, inclusiv Kashin. 

El avea s-o lase să aleagă când și cum să îi dea de înţeles 
prinţului — din nou- că nu era interesată. Deși nu putu evita 
ușoara urmă de vinovăţie când ea îl luă de braţ în timp ce 
intrară în întunecimea junglei din oază. 

Kashin era un om bun. Chaol se îndoia că vorbele lui potrivit 
cărora era dispus să meargă la război erau minciuni. Și să riște 
să se opună prinţului lăudându-se cu ce relaţie avusese cu 
Yrene... Chaol se uită pieziș la ea, bastonul lui intrând în rădăcini 
și pământ moale. Ea îi schiță un zâmbet, încă îmbujorată din 
cauza soarelui. 

La naiba cu grijile privind dușmănia lui Kashin. 

Susurul pârâului din oază se contopea cu foșnetul palmierilor 
de deasupra în timp ce ei se îndreptară mai mult prin pădure, 
făcându-și loc — fără o direcţie precisă. 

— În Anielle, spuse el, sunt zeci de izvoare termale de-a lungul 
văilor, în apropiere de Lacul Argintiu, păstrate calde de orificiile 
din pământ. Când eram copil, mă scăldam acolo deseori după o 
zi de antrenament. 

Ea întrebă prudentă, ca și când și-ar fi dat seama că el, într- 
adevăr, îi făcuse o mărturisire: 

— Antrenamentele te-au inspirat să te alături gărzii? 

Vocea lui era profundă când spuse, în cele din urmă: 


— Parţial. Eu doar... mă pricep la asta. Să lupt cu mâinile 
goale, cu sabia, cu arcul și toate celelalte. Am primit instructajul 
potrivit pentru moștenitorul lordului unor munteni care s-au 
apărat mult timp de sălbaticii din Colţi. Dar adevărata mea 
instrucţie a început când am sosit în Rifthold și m-am înrolat în 
garda regală. 

Ea încetini când el ocoli o rădăcină, lăsându-l să se 
concentreze la locul în care pășea și punea bastonul. 

— Presupun că faptul că ești încăpățânat te-a făcut un elev 
bun în ceea ce privește disciplina. 

Chaol chicoti, înghiontind-o cu cotul. 

— Da. Veneam primul la instrucţie și plecam ultimul. Chiar 
dacă eram bătut în fiecare zi. Pieptul i se strânse când își aminti 
chipurile bărbaților care îl instruiseră, care îl forţaseră 
încontinuu, până șchiopăta și sângera, iar apoi se asigurau că 
seara își revenea la barăci. De obicei cu o masă copioasă și o 
bătaie pe umăr. 

Și în onoarea acestor bărbaţi, a fraţilor săi, el spuse răgușit: 

— Nu erau oameni răi cu toţii, Yrene, cei cu care... am crescut 
eu, pe care i-am comandat. Erau oameni buni. 

El văzu chipul zâmbitor al lui Ress, îmbujorarea pe care 
tânărul gardian nu și-o putea ascunde niciodată în preajma lui 
Aelin. Ochii îl usturau. 

Yrene se opri, oaza fremătând în jurul lor, iar spatele și 
picioarele lui fură mai mult decât recunoscătoare pentru răgaz 
când ea își luă braţul de pe al lui și îi atinse obrazul. 

— Dacă ei sunt răspunzători pentru că tu ești... Tu, spuse ea, 
ridicându-se să-și atingă gura de a lui, atunci cred că sunt. 

— Erau, șopti el. 

Și, iată. Acel singur cuvânt, înghiţit de huma și umbra oazei, 
era cel pe care nu îl suporta. Erau. 

El încă se putea retrage din faţa râpei invizibile care era acum 
în faţa lor. Yrene rămase aproape, cu o mână sprijinită pe 
pieptul lui, așteptând să decidă dacă voia să vorbească. 

Și poate că doar datorită faptului că ea îi atinse pieptul în 
dreptul inimii, el șopti: 

— Au fost torturați câteva săptămâni în primăvara trecută. 
Apoi uciși și lăsaţi să atârne de porţile castelului. 


Tristeţea și groaza îi umplură ochii, fapt pe care abia îl îndură 
când reuși să continue: 

— Niciunul nu a cedat. Când regele și... ceilalţi... El nu reuși să 
termine. Nu încă. Poate că niciodată, ca să nu înfrunte bănuiala 
și adevărul foarte probabil. Când i-au întrebat despre mine, 
niciunul nu a cedat. 

El nu avea cuvinte pentru acel curaj și sacrificiu. 

Yrene înghiţi și îi cuprinse obrazul, iar Chaol șopti, în sfârșit: 

— A fost vina mea. Regele... a făcut-o ca să mă pedepsească. 
Pentru că am fugit, pentru că am ajutat rebelii din Rifthold. El... 
totul a fost din cauza mea. 

— Nu te poţi învinovăţi. 

Cuvinte simple și sincere. 

Şi complet neadevărate. 

Acestea îl făcură să își revină, mai eficient decât aruncarea 
unei găleți cu apă rece. 

Chaol se retrase din atingerea ei. 

El nu ar fi trebuit să îi spună, nu ar fi trebuit să pomenească 
de asta. Mai ales de ziua ei, cât trebuiau să se concentreze să 
găsească orice urmă de informaţii care i-ar fi putut ajuta. 

El își adusese sabia și pumnalul și când intră șchiopătând 
printre palmeri și ferigi, lăsând-o pe Yrene să-l urmeze, se 
asigură că ambele erau încă prinse la centură. Verifică pentru că 
trebuia să facă ceva cu mâinile care îi tremurau, cu stomacul 
agitat. 

își reprimă cuvintele și amintirile. Mai profund. Le ascunse în 
timp ce își verifică armele, una câte una. 

Yrene doar îl urmă, fără să spună nimic, în timp ce își făcură 
loc mai adânc în junglă. Tot locul era mai mare decât multe 
sate, și totuși, puţină verdeață fusese tăiată — cu siguranţă nu 
era nicio potecă sau vreun semn al unui oraș al morților sub ei. 

Până ce stâlpii albi căzuţi începură să apară între rădăcini și 
tufe. Un semn bun, presupunea el. Dacă era o peșteră, era 
posibil să fie în apropiere — poate că și niște locuinţe vechi. 

Dar nivelul arhitecturii peste care trecură și în jurul căreia 
merseră, forțându-l să pășească atent... 

— Nu au fost niște primitivi care și-au îngropat morţii în găuri, 
observă el, bastonul scârţâind pe piatra veche. 


— Hasar a spus că este un oraș al morţilor. Yrene se încruntă 
la coloanele ornamentate și la lespezile din piatră sculptată 
acoperite cu viaţa pădurii. O necropolă întinsă chiar sub 
picioarele noastre. 

El studie pământul junglei. 

— Dar credeam că oamenii khaganului își lasă morţii sub cerul 
liber, în mijlocul patriei lor. 

— Așa este. Yrene își trecu degetele peste stâlpul sculptat cu 
animale și creaturi ciudate. Dar... locul acesta este mai vechi 
decât khaganatul, Torre, Antica și alţii care au locuit aici înainte. 
Un rând de trepte sfărâmate conduceau spre o platformă unde 
copacii crescuseră prin piatră, doborând coloanele sculptate în 
urma lor. Hasar a spus că tunelurile sunt toate capcane 
ingenioase, concepute fie ca să ţină departe hoţii, fie ca să ţină 
morții înăuntru. 

în ciuda căldurii, părul de pe braţele lui se ridică. 

— Acum îmi spui asta? 

— Am presupus că Nousha se referea la altceva. Că ar fi o 
peșteră și, dacă ar fi fost legată de aceste ruine, ar fi spus. 
Yrene păși pe o platformă, iar piciorul lui îl duru când urcă după 
ea. Dar nu văd niciun fel de formaţiuni stâncoase aici — niciuna 
destul de mare încât să fie o peșteră. Singura piatră... este de 
aici. 

Era poarta mare de intrare în necropola de dedesubt, spusese 
Hasar. 

Studiară complexul încâlcit, stâlpii imenși fiind acum rupţi sau 
acoperiţi cu rădăcini și plante agăţătoare. Liniştea se lăsă la fel 
de apăsătoare precum căldura umbrită, ca și când niciuna dintre 
păsările cântătoare sau insectele bâzâitoare din oază nu ar fi 
îndrăznit să se aventureze aici. 

— Este neliniștitor, șopti ea. 

Aveau douăzeci de gărzi care îi puteau auzi strigând și totuși 
își găsi mâna alunecând spre sabie. Dacă orașul morților 
dormea sub picioarele lor, poate că Hasar avea dreptate. 
Trebuiau lăsaţi să doarmă. 

Yrene se întoarse pe loc, studiind stâlpii și sculpturile. Nicio 
peșteră — niciuna. 

— Nousha cunoștea totuși locul, spuse ea gânditoare. Trebuie 
să fi fost important — locul. Pentru Torre. 


— Dar importanţa sa a fost uitată în timp sau ascunsă, așa că 
n-au mai rămas decât numele și ideea importanţei lui. 

— Vindecătoarele au fost întotdeauna atrase de acest ţinut, 
știi? spuse Yrene trecându-și degetele peste o coloană. Ţinutul, 
pur și simplu... le-a binecuvântat cu magie. Mai mult decât pe 
alţii. Ca și când acesta ar fi fost vreun loc pentru vindecare. 

— De ce? 

Ea atinse o sculptură pe o coloană mai lungă decât 
majoritatea navelor. 

— De ce înflorește ceva? Plantele cresc cel mai bine în 
anumite condiţii — cele mai avantajoase lor. 

— Şi continentul sudic este un loc în care vindecătoarele să 
prospere? 

Ceva îi atrăsese interesul, făcând-o să mormăie când spuse: 

— Poate că este un sanctuar. 

El se apropie, tresărind la durerea din coloană, pe care o uită 
când examină sculpturile de sub palma ei. A 

Două forțe opuse fuseseră sculptate în faţa lată a coloanei. In 
stânga: războinici înalţi cu umeri lăţi, înarmaţi cu săbii și scuturi, 
cu flăcări unduitoare și apă ţâșnind, animale de tot felul în aer 
sau la genunchii lor. Urechi ascuţite — figurilor aveau urechi 
ascuţite. 

Şi cu faţa la ei... 

— Ai spus că nimic nu este o coincidenţă. Yrene arătă spre 
armata care o înfrunta pe cea Fae. 

Mai mici decât spiridușii, cu trupuri mai mari, gheare, colţi și 
lame urâte. 

Ea șopti un cuvânt. 

Valgi. 

Pe toţi zeii. 

Yrene se grăbi spre alt stâlp, smulgând plantele agăţătoare și 
pământul, descoperind mai multe chipuri de spiriduși. Siluete. 

Unele erau înfățișate într-o luptă directă cu comandanții valgi. 
Unii erau doborâţi de ei. Alţii triumfau. 

Chaol se mișcă odată cu ea cât de mult reuși. Căutând, 
căutând... 

Acolo, ascunsă în umbra unui palmer gros și aplecat, era o 
structură pătrată și distrusă. Un mausoleu. 


— O peșteră, șopti Yrene. Sau ceea ce ar fi putut fi 
considerată drept una, de vreme ce informaţiile au fost 
pierdute. 

Chaol smulse plantele agăţătoare în locul ei cu mâna liberă, 
spatele durându-l. 

Le smulse și le rupse ca să studieze ce fusese cioplit în porţile 
necropolei. 

— Nousha a zis că legenda spune că aceste pergamente sunt 
de aici, rosti Chaol. Dintr-un loc plin de semne Wyrd, de 
sculpturi ale spiridușilor și ale valgilor. Dar acesta nu era un oraș 
al celor vii. Așadar, înseamnă că au fost luate din morminte sau 
din arhivele de sub picioarele noastre. De după ușa din faţa lor. 

— Ei nu au îngropat oameni aici, șopti Yrene. Pentru că 
semnele de pe ușile închise de piatră... 

— Sunt în Vechea Limbă. 

El o văzuse tatuată pe chipul și pe braţul lui Rowan. 

Acesta era un mormânt al spiridușilor, nu al oamenilor. 

— Credeam că doar un grup de spiriduși a plecat din Doranelle 
ca să înfiinţeze Terrasenul cu Brannon, zis Chaol. 

— Poate că altul s-a stabilit aici în timpul acelui război. 

Primul război. Primul război al demonilor, înainte de nașterea 
Elenei și a lui Gavin, înainte de Terrasen. 

Chaol se uită cu atenţie la Yrene și la chipul ei palid. 

— Sau poate că au vrut să ascundă ceva. 

Yrene se încruntă spre pământ ca și când ar fi putut vedea 
mormintele de dedesubt. 

— O comoară? 

— Una diferită. 

Ea îi întâlni privirea la acel ton — la calmul lui. Şi frica, rece și 
tăioasă, îi alunecă în inimă. 

Yrene spuse încet: 

— Nu înţeleg. 

— Magia spiridușilor este transmisă descendenților lor. Nu 
apare aleator. Poate că ei au venit aici. lar apoi au fost uitaţi de 
lume, de forțele binelui și ale răului. Poate că știau că acest loc 
este destul de îndepărtat ca să rămână neatins, că războaiele 
vor fi purtate în altă parte. De către ei. El făcu semn din cap 
spre sculptura unui soldat valg. În timp ce continentul sudic a 
rămas în mare parte al muritorilor. În timp ce seminţele plantate 


aici de spiriduși au fost transmise descendenților umani și ei au 
devenit oameni dăruiţi și înclinați spre magia vindecătoare. 

— Este o teorie interesantă, spuse ea răgușită, dar nu știu 
dacă ar putea fi adevărată. 

— Dacă vrei să ascunzi ceva preţios, nu l-ai ascunde în văzul 
tuturor? într-un loc în care ai paria că o forţă mare ar răsări ca 
să o apere? Cum ar fi un imperiu sau mai multe, ale căror ziduri 
nu au fost străpunse de cotropitorii din afară, în toată istoria lor. 
Care vor vedea valoarea vindecătoarelor și vor crede că darurile 
lor sunt pentru un lucru, dar fără să știe vreodată că ar putea fi 
o comoară care așteaptă să fie folosită altă dată. O armă. 

— Noi nu ucidem. 

— Nu, spuse Chaol, sângele răcindu-i-se. Dar tu și toate 
vindecătoarele de aici... Mai există doar un singur loc 
asemănător în lume. Păzit la fel de bine, protejat de o putere la 
fel de mare. 

— Doranelle — vindecătoarele Fae din Doranelle. 

Păzite de Maeve cu înverșunare. 

Care luptaseră în acel prim război, care luptaseră împotriva 
valgilor. 

— Asta ce înseamnă? șopti ea. 

Chao avea senzaţia că i se mișca pământul de sub picioare. 

— Am fost trimis ca să recuperez o armată. Dar mă întreb... 
mă întreb dacă altă forță m-a adus ca să recuperez altceva. 

Ea îl luă de mână, o promisiune tăcută. Una la care el să se 
gândească mai târziu. 

— Poate că de aceea mă urmărește cel care pândea în Torre, 
șopti Yrene. Dacă ei sunt, într-adevăr, trimiși de Morath... Nu vor 
ca noi să ne dăm seama de nimic din toate astea, vindecându- 
te. 

El îi strânse mâna. 

— lar pergamentele din bibliotecă... ori au fost luate sau 
aduse de aici și uitate. Doar legenda despre locul din care 
provin nu a fost uitată. De unde ar fi putut proveni 
vindecătoarele acestui ținut. 

Nu din necropolă, ci din spiridușii care o construiseră. 

— Pergamentele, spuse ea fără să gândească. Dacă ne 
întoarcem și găsim pe cineva care să le traducă... 


— Ne-ar putea oferi o explicaţie pentru ce puteau face 
vindecătoarele împotriva valgilor. 

Ea înghiţi în sec. 

— Hafiza. Mă întreb dacă ea știe, cumva, ce sunt acele 
pergamente. Marea Vindecătoare nu este doar o funcţie de 
putere, ci una în care se învaţă. Ea însăși este o bibliotecă 
mobilă, a fost învățată unele lucruri de înaintașii ei. Sunt lucruri 
pe care nu le mai știe nimeni din Torre. Işi răsuci o buclă pe 
deget. Merită să îi arătăm o parte din texte, ca să vedem dacă 
ar putea ști ce sunt. 

Era un risc să împărtășească informaţia cu oricine altcineva, 
dar merita asumat. Chaol dădu aprobator din cap. 

Râsul cuiva pătrunse chiar și liniștea apăsătoare a oazei. 

Yrene îi eliberă mâna. 

— Va trebui să zâmbim, să ne distrăm printre ei, iar apoi să 
plecăm la răsărit. 

— Îi voi da de veste lui Nesryn să se întoarcă de îndată ce ne 
întoarcem și noi. Nu sunt sigur că ne mai putem permite să 
așteptăm ajutorul khaganului. 

— Vom încerca să îl convingem oricum, promise ea. 

EI își înclină capul. 

— Tot va trebui să câştigi acest război, Chaol, spuse ea încet. 
Indiferent ce rol am putea avea. 

El își trecu un deget peste obrazul ei. 

— Nu intenţionez să îl pierd. 

* 

Nu era o sarcină ușoară să se poarte ca și cum nu ar fi găsit 
ceva important, că un anume lucru nu îi zguduise profund. 

Hasar se plictisi de scăldat și ceru să se cânte, să se danseze 
și prânzul — care se transformă în câteva ore de tolănit la 
umbră, ascultând muzicanţii și mâncând o mulţime de 
delicatese pe care Yrene nu știa cum le aduseseră tocmai până 
aici. 

Dar când soarele apuse, toţi se împrăștiară pe la corturile lor 
ca să se schimbe pentru cină. După ceea ce atlase împreună cu 
Chaol, chiar și a fi singură o clipă o făcea să tresară, dar Yrene 
se spălă și se schimbă într-o rochie transparentă purpurie pe 
care i-o dăduse Hasar. 

Chaol aștepta în faţa cortului. 


Hasar îi adusese și lui haine de un albastru închis frumos, care 
scoteau în evidenţă auriul din ochii lui căprui și pielea bronzată. 

Yrene roși când lui Chaol îi alunecă privirea spre gâtul ei, spre 
rândurile de piele pe care le dezvăluiau pliurile lungi ale rochiei, 
de-a lungul taliei și coapselor. Mărgele argintii și transparente 
străluceau ca stelele care apăreau acum pe cerul nopţii de 
deasupra lor. 

Torţele și lămpile fuseseră aprinse în jurul lacului din oază, 
mesele, canapelele și pernele fiind scoase afară. Muzica se 
auzea, oamenii deja se relaxau la festinul întins pe diverse 
mese, cu Hasar în centrul atenţiei, regală ca orice regină în locul 
ei din mijlocul mesei, de lângă lacul luminat de foc. 

Ea o văzu pe Yrene și îi făcu semn să vină. Și lui Chaol. 

Două scaune fuseseră lăsate libere în dreapta prinţesei. Yrene 
ar fi putut jura că el le măsura din priviri la fiecare pas, ca și 
când ar fi studiat scaunele, pe cei din jurul lor și însăși oaza 
după vreo capcană sau ameninţare. Cu mâna, îi atinse pielea 
expusă a spatelui, ca o confirmare că totul era în regulă. 

— Nu credeai că am uitat de invitata mea de onoare, nu-i așa? 
spuse Hasar sărutând-o pe obraji. Chaol făcu o plecăciune în 
faţa prinţesei cât de mult reuși și se așeză pe scaunul de lângă 
Yrene rezemându-și bastonul de masă. 

— Ziua de azi a fost minunată, spuse Yrene, și nu minţea. 
Mulţumesc. 

Hasar tăcu o clipă, măsurând-o din priviri cu o blândeţe 
neobișnuită. 

— Știu că sunt o persoană și o prietenă dificilă, spuse ea, ochii 
ei negri întâlnindu-i, în sfârșit, pe cei ai lui Yrene, dar niciodată 
nu m-ai făcut să mă simt astfel. 

Gâtul lui Yrene se încordă la cuvintele simple. Hasar își înclină 
capul, fluturând spre grupul din jurul lor. 

— Măcar atât pot face pentru a-mi onora prietena. Renia 
mângâie ușor braţul lui Hasar, ca și când ar fi înţeles și aprobat 
cele spuse. 

Așadar, Yrene făcu o plecăciune și-i spuse prinţesei: 

— Nu mă interesează să am prieteni comozi. Cred că aș avea 
mai puţină încredere în ei decât în cei dificili și i-aș considera și 
mai puţin convingători. 


Asta o făcu pe Hasar să zâmbească. Ea se aplecă spre masă 
ca să îl studieze pe Chaol și spuse tărăgănat: 

— Eşti destul de arătos, lord Westfall. 

— lar tu arăţi minunat, prinţesă. 

Chiar dacă era frumos îmbrăcată, nu s-ar fi putut spune așa 
ceva despre Hasar, dar ea acceptă complimentul cu acel zâmbet 
de felină care, cumva, îi aminti lui Yrene de străina din Innish și 
că frumuseţea și cunoașterea erau trecătoare, totuși puterea... 
puterea era mult mai valoroasă decât banii. 

Festinul începu, iar Yrene suportă un toast destul de 
imprudent din partea lui Hasar pentru draga, loiala și inteligenta 
ei prietenă, însă bău împreună cu ei și Chaol vin și bere cu 
miere, paharele fiind reumplute înainte ca Yrene să poată măcar 
observa întinderea aproape tăcută a servitorilor care turnau. 

Dură treizeci de minute înainte să înceapă discuţia despre 
război. 

Arghun începu primul, cu un toast prefăcut pentru siguranţă și 
liniște în timpuri atât de agitate. 

Yrene bău, dar încercă să-și ascundă surprinderea când îl văzu 
pe Chaol făcând la fel, schiţând un zâmbet. 

Apoi Hasar începu să se întrebe dacă Pustiurile Vestice, cu 
toată lumea atât de concentrată la jumătatea estică a 
continentului, erau o pradă ușoară pentru părţile interesate. 

Chaol ridică, pur și simplu, din umeri, ca și când ar fi ajuns în 
după-amiaza asta la o concluzie privind războiul și rolul acestor 
nobili. 

Şi Hasar păru să observe. Și cu toate că trebuia să fie o 
petrecere de aniversare, prinţesa gândi cu voce tare: 

— Poate că Aelin Galathynius ar trebui să vină aici și să se 
căsătorească cu unul dintre fraţii mei. Poate atunci ne vom 
gândi să o ajutăm, dacă o asemenea influenţă ar rămâne în 
familie. 

Se referea la faptul că tot acel foc, toată puterea brută... avea 
să fie legată de acest continent, transmisă descendenților, fără 
să fie vreodată o ameninţare. 

— Fraţii mei vor trebui să suporte să fie cu cineva ca ea, 
bineînţeles, continuă Hasar, dar nu sunt atât de slabi pe cât aţi 
crede. Ea îi aruncă o privire lui Kashin, care păru să a se preface 
că nu auzea, nici măcar când Arghun pufni. 


Yrene se întrebă dacă și ceilalţi știau cât de priceput era 
Kashin în a le ignora tachinările — că nu cădea niciodată în 
capcana lor doar pentru că nu se deranja să îi pese. 

Chaol îi răspunse lui Hasar la fel de blând: 

— Pe cât de interesant ar fi să o văd pe Aelin Galathynius 
ocupându-se de voi toți... Afișă un zâmbet secret și cu 
subiînţeles, ca și când Chaol s-ar fi bucurat de o asemenea 
priveliște, ca și când Aelin i-ar fi ucis pe toţi. Căsnicia nu este o 
alegere pentru ea. 

Hasar ridică din sprâncene. 

— Cu un bărbat? 

Renia îi aruncă o privire tăioasă, pe care Hasar o ignoră. 

Chaol chicoti. 

— Cu oricine. În afară de iubitul ei. 

— Regele Dorian, spuse Arghun rotindu-și vinul din pocal. Sunt 
surprins că îl poate suporta. 

Chaol înțepeni, dar scutură din cap. 

— Nu. Alt prinţ, născut în altă parte, și puternic. 

Toţi nobilii tăcură. Până și Kashin se uită spre ei. 

— Cine, mă rog, este acela? 

Hasar sorbi din vin, ochii ageri întunecându-se. 

— Prinţul Rowan Whitethorn, din Doranelle. Fostul comandant 
al reginei Maeve și membru al Casei ei regale. 

Yrene ar fi putut jura că Arghun se albise pe deplin la faţă. 

— Aelin Galathynius este logodnica lui Rowan Whitethorn? 

După felul în care prinţul spuse numele... auzise, într-adevăr, 
de acest Rowan. 

Chaol îl menţionase pe Rowan în trecere de câteva ori — 
Rowan, cel care reușise să îi vindece o mare parte din coloana 
distrusă. Un prinţ Fae. Și iubitul lui Aelin. 

Chaol ridică din umeri. 

— Ei sunt carranam, iar el a făcut jurământul de sânge cu ea. 

— l-a făcut acel jurământ lui Maeve, replică Arghun. 

Chaol se rezemă de spătar. 

— Da. lar Aelin a obligat-o pe Maeve să-l elibereze de 
jurământ ca să îi poată jura ei. Chiar în prezenţa lui Maeve. 

Arghun și Hasar făcură un schimb de priviri. 

— Cum? întrebă primul. 

Chaol rânji ușor. 


— Prin aceeași metodă prin care Aelin obţine ce vrea. El ridică 
din sprâncene. A încercuit cu foc orașul lui Maeve, iar când 
Maeve i-a spus că Doranelle este făcut din piatră, Aelin i-a 
răspuns doar că oamenii nu sunt. 

Un fior șerpui pe spatele lui Yrene. 

— Așadar, este o brută și o nebună, spuse Hasar. 

— Da? Cine a mai înfruntat-o pe Maeve și a plecat după cea 
obţinut ce a vrut? 

— Ar fi distrus un oraș întreg pentru un bărbat, izbucni Hasar. 

— Pentru cel mai puternic mascul Fae de viţă nobilă din lume, 
spuse Chaol cu hotărâre. Un bun de preţ demn de orice regat. 
Mai ales că s-au îndrăgostit unul de celălalt. 

Deși privirea îi dansa în timp ce vorbea, un tremur de 
încordare îi contură ultimele cuvinte, dar Arghun le evaluă. 

— Dacă este o legătură din dragoste, atunci ei știu că riscă 
faptul ca el să fie urmărit de dușmani ca să o pedepsească pe 
ea. Arghun zâmbi ca și când ar fi spus că deja se gândea să facă 
asta. 

Chaol pufni, iar prinţul se îndreptă. 

— Succes celui care încearcă să îl caute pe Rowan Whitethorn. 

— Pentru că Aelin îl va transforma în cenușă? întrebă Hasar cu 
o blândeţe otrăvită. 

Dar Kashin fu cel care răspunse cu blândeţe: 

— Pentru că Rowan Whitethorn va fi întotdeauna persoana 
care scapă de la acea întâlnire, nu atacatorul. 

Tăcerea se lăsă o clipă, apoi Hasar spuse: 

— Ei bine, dacă Aelin nu își poate reprezenta continentul, 
poate că ar trebui să căutăm în altă parte. Ea rânji la Kashin. 
Poate că Yrene Towers ar putea fi oferită în locul reginei. 

— Eu nu am sânge regal, spuse Yrene fără să gândească. Și 
nu sunt nobilă. 

Hasar își pierduse minţile. 

Hasar ridică din umeri. 

— Sunt sigură că lordul Westfall, ca Mână, îți poate găsi un 
titlu. Să te facă o contesă sau ducesă sau orice termeni folosiți 
voi. Bineînţeles, noi vom ști că ești doar o lăptăreasă plină de 
bijuterii, dar dacă asta ar rămâne între noi... Sunt sigură că sunt 
unii aici care nu ar fi deranjaţi de începutul tău modest. 

Ea făcuse asta cu Renia — pentru Renia. 


Amuzamentul dispăru de pe chipul lui Chaol. 

— Prinţesă, pare că vrei să te implici în război. 

Hasar flutură o mână. 

— Mă gândesc doar la posibilităţi. Îi studie pe Yrene și pe 
Kashin, iar mâncarea din stomacul lui Yrene deveni ca plumbul. 
Mereu am spus că aţi face copii atât de frumoși. 

— Dacă li s-ar permite să trăiască lângă viitorul khagan. 

— E un lucru minor de care ne vom ocupa mai târziu. 

Kashin se aplecă înainte, cu maxilarul încordat. 

— Ţi se urcă vinul la cap, soră. 

Hasar își dădu ochii peste cap. 

— De ce nu? Yrene este moștenitoarea neoficială din Torre. 
Este o poziţie de putere, iar dacă lordul Westfall i-ar oferi un titlu 
regal... Dacă am inventa o mică poveste, cum că descendența 
ei nobilă a fost descoperită recent, ar putea foarte bine să se 
mărite cu tine, Ka... 

— Nu o va face. 

Cuvintele lui Chaol erau monotone, tăioase. 

Kashin roși când întrebă încet: 

— Şi de ce nu, lord Westfall? 

Chaol se uită în ochii bărbatului. 

— Ea nu se va căsători cu tine. 

Hasar zâmbi. 

— Cred că domnișoara poate vorbi în numele ei. 

Yrene voia să răstoarne scaunul pe spate în lac, să se 
scufunde și să locuiască acolo, sub apă, pentru totdeauna, decât 
să înfrunte prinţul care aștepta un răspuns, prinţesa care rânjea 
ca un demon și lordul al cărui chip era dur de furie. 

Dar dacă era o ofertă serioasă, dacă un asemenea lucru ar fi 
putut conduce la ajutorul armatei din continentul sudic, ca să-i 
salveze... 

— Nici măcar nu te gândi la asta, spuse Chaol prea încet. Este 
o mincinoasă. 

Oamenii suspinară. Hasar râse. 

Arghun izbucni: 

— Vorbește respectuos cu sora mea sau te vei trezi că din nou 
nu vei mai putea merge. 

Chaol îi ignoră. Lui Yrene îi tremurau atât de rău mâinile, încât 
le băgă sub masă. 


O adusese prinţesa aici ca să o oblige să accepte această idee 
ridicolă sau fusese doar o toană, un gând care să îl tachineze și 
să îl chinuie pe lordul Westfall? 

Chaol păru să fie pe cale să deschidă gura și să mai spună 
ceva, să îi scoată ideea asta ridicolă din minte, dar ezită. 

Nu din cauză că el era de acord, își dădu seama Yrene, ci din 
cauză că voia să o lase să aleagă singură. Era un bărbat obișnuit 
să dea ordine, să fie ascultat și totuși Yrene avea sentimentul că 
și răbdarea și încrederea erau ceva nou pentru el. 

lar ea avea încredere în el... să facă ceea ce trebuia; să 
găsească o cale să supravieţuiască acestui război, fie cu armata 
asta sau cu alta. Dacă nu se întâmpla aici, cu acești oameni, 
avea să plece în altă parte. 

Yrene se uită la Hasar, la Kashin și la ceilalţi, unii rânjind, alţii 
făcând un schimb de priviri dezgustate. Cel mai mult Arghun, 
revoltat la gândul de a-și păta descendența familiei. 

Ea avea încredere în Chaol, nu în acești nobili. 

Yrene zâmbi la Hasar, apoi la Kashin. 

— Asta e o discuţie foarte serioasă pentru aniversarea mea. 
De ce să aleg un bărbat în seara asta, când am atât de mulţi 
bărbaţi frumoși în compania mea chiar acum? 

Ea ar fi putut jura că un fior de ușurare îl străbătu pe Chaol. 

— Intr-adevăr, spuse Hasar, zâmbetul ei devenind tăios. Yrene 
încercă să nu ezite la colții invizibili dezvăluiți de acel zâmbet. 
Logodnele sunt niște lucruri odioase. Uită-te la biata Duva, 
rămasă însărcinată cu un prinţ cu ochi triști. 

Și, astfel, conversaţia continuă. Yrene nu se uită la Kashin sau 
la alţii, ci doar la pocalul ei reumplut în mod constant, și bău. 
Sau la Chaol, care părea să-și dorească să se aplece peste Yrene 
și să răstoarne scaunul lui Hasar direct în lac. 

Dar masa se termină, iar Yrene continuă să bea — destul încât 
atunci când se ridică după desert să nu își dea seama cât de 
mult se îmbătase. Lumea se înclină și se clătină, iar Chaol o 
echilibră cu o mână pe cot, chiar dacă nici el nu se ţinea prea 
bine pe picioare. 

— Se pare că în nord lumea nu rezistă la băutură, spuse 
Arghun pufnind. 

Chaol chicoti. 

— Te-aș sfătui să nu spui niciodată asta cuiva din Terrasen. 


— Presupun că nu mai este nimic de făcut atunci când trăieşti 
printre oi și zăpadă, în afară de a bea, spuse tărăgănat Arghun, 
tolănindu-se pe scaun. 

— Probabil că da, spuse Chaol, punându-și un braţ pe spatele 
lui Yrene ca să o conducă spre copaci și corturi, dar asta nu i-ar 
opri pe Aelin Galathynius sau pe Aedion Ashryver să te bage sub 
masă la o băută. 

— Sau sub un scaun? îi spuse Hasar lui Chaol. 

Poate din cauza vinului, a căldurii sau a mâinii de pe spatele 
ei, sau a faptului că acest bărbat de lângă ea luptase încontinuu 
și nu se plânsese niciodată de asta, Yrene sări spre prinţesă. 

Și chiar dacă probabil Chaol ar fi hotărât rapid să o împingă pe 
Hasar în lacul din spatele ei, Yrene nu avu remușcări să o facă 
personal. Într-o clipă, Hasar rânjea la ea și, în următoarea, 
picioarele, fustele și bijuteriile ei se ridicară spre cer, ţipătul său 
strident auzindu-se peste dune când Yrene o împinse pe 
prinţesă, cu tot cu scaun, în apă. 

CAPITOLUL 45 

Yrene știu că era o femeie moartă. 

Știu din clipa în care Hasar atinse apa întunecată și toată 
lumea sări în picioare, strigând și scoțând săbiile. 

Chaol o împinse imediat pe Yrene în spatele lui, scoțând sabia 
pe jumătate — o sabie pe care ea nici măcar nu o văzuse înainte 
să fie în mâna lui. 

Lacul nu era adânc, iar Hasar se ridică repede în picioare, udă, 
nervoasă și cu părul pleoștit, arătând cu degetul spre Yrene. 

Nimeni nu vorbi. 

Ea arătă și tot arătă, iar Yrene se pregăti pentru ordinul morții. 

Ei ar fi ucis-o, iar apoi l-ar fi ucis pe Chaol pentru că încerca să 
o salveze. 

Pe el îl simţi evaluând toate gărzile, prinții, vizirii, fiecare 
persoană care ar fi stat în calea cailor, fiecare persoană care s- 
ar fi putut opune. 

Dar în spatele lui Yrene se auzi încet un fâșâit și ea se uită și o 
văzu pe Renia cu o mână pe stomac și cu cealaltă peste gură, în 
timp ce se uita la iubita ei și râdea. 

Hasar se întoarse spre Renia, care tocmai întinsese un deget, 
arătând și râzând zgomotos, în timp ce lăcrima. 

Apoi Kashin își dădu capul pe spate și râse zgomotos. 


Yrene și Chaol nu îndrăzniră să se miște. 

Nu înainte ca Hasar să împingă un servitor care se aruncase în 
lac să o ajute, să se târască înapoi pe marginea pavată și să se 
uite direct în ochii lui Yrene cu toată furia khaganilor dinaintea 
ei. 

Liniștea se lăsă din nou. 

Dar apoi prințesa pufni. 

— Mă întrebam când vei prinde curaj. 

Se îndepărtă lăsând urme de apă. Renia râse din nou. 

Yrene zări privirea lui Chaol — îl privi lăsând încet sabia din 
mână și-i văzu pupilele micșorându-se la loc. Il privi dându-și 
seama... 

Nu urmau să moară. 

— Acestea fiind spuse, rosti Yrene încet, cred că este timpul 
să merg la culcare. 

Renia se opri din râs suficient pentru o clipă și spuse: 

— Eu aș pleca înainte să se întoarcă. 

Yrene dădu din cap și îl conduse pe Chaol de încheietura 
mâinii înapoi spre copaci, întuneric și torţe. 

Nu se putea abţine să nu se întrebe dacă râsul Reniei și al lui 
Kashin fusese nu doar amuzament adevărat, ci și un dar. Un dar 
de ziua ei de naștere, ca să îi scape de ștreang, din partea celor 
doi oameni care înțelegeau cel mai bine cât de mortale erau 
toanele lui Hasar. 

Rămânând calmă, Yrene ajunse la concluzia că, într-adevăr, 
era un bun cadou pentru ziua ei de naștere. 

* 

Lui Chaol i-ar fi fost mai ușor să țipe la Yrene, să întrebe cum 
de se gândise să-și riște astfel viaţa. In urmă cu câteva luni, ar fi 
făcut-o. La naiba, încă se mai gândea la asta. 

Chiar și când intrară în cortul spaţios, el continuă să-și 
calmeze instinctele care-i ieșiseră puternic la suprafaţă în clipa 
în care gărzile înaintaseră și întinseseră mâna spre săbii. 

O mică parte din el era profund recunoscătoare că erau 
străjerii pe care îi instruise în ultimele săptămâni, că nu fusese 
forţat să facă acea alegere, să depășească acea limită dintre ei. 

Dar văzuse groaza în ochii lui Yrene în clipa când ea își dăduse 
seama ce era pe cale să se întâmple, ce s-ar fi întâmplat dacă 


iubita prinţesei și Kashin nu ar fi intervenit ca să detensioneze 
situaţia. 

Chaol știa că Yrene o făcuse pentru el. 

Pentru insulta batjocoritoare și urâtă. 

Și, după felul în care ea intră în cort, mergând printre 
canapele, mese și perne... Chaol știa și că era perfect conștientă 
de restul. 

Chaol se așeză pe cotiera cilindrică a unui scaun, rezemând 
bastonul lângă el și așteptă. 

Yrene se întoarse spre el, uimitoare în rochia purpurie care 
aproape îl doborâse când o văzuse prima dată ieșind din cort. 
Nu doar din datorită faptului că îi venea atât de bine, ci și grație 
pielii suple, unduirilor corpului, luminii și culorii fetei. 

— Inainte să începi să ţipi, spuse Yrene, ar trebui să spun că 
ceea ce tocmai s-a întâmplat este dovada că nu ar trebui să mă 
căsătoresc cu un prinţ. 

Chaol își încrucișă braţele. 

— Intrucât am locuit cu un prinţ o mare parte din viața mea, 
aș spune chiar contrariul. 

Ea flutură o mână, făcând niște pași. 

— Știu că a fost un gest prostesc. 

— Unul incredibil. 

Yrene șuieră, dar nu la el, ci din cauza amintirii, a enervării. 

— Nu regret că am făcut-o. 

El schiță un zâmbet. 

— Este o imagine pe care mi-o voi aminti tot restul vieţii. 

Așa avea să fie. Felul în care Hasar se rostogolise pe spate, 
enervarea care i se citise pe chip înainte de a atinge apa... 

— Cum de poţi fi atât de amuzat? 

— O, nu sunt. Buzele îi descriseră un zâmbet. Dar cu siguranţă 
este distractiv să-ți văd temperamentul vulcanic îndreptat spre 
altcineva în afară de mine. 

— Eu nu mă enervez. 

El ridică o sprânceană. 

— Am cunoscut destui oameni nervoși, iar tu, Yrene Towers, îi 
întreci. 

— Ca Aelin Galathynius. 

îl străbătu o umbră. 

— l-ar fi făcut mare plăcere să o vadă pe Hasar căzând în lac. 


— Chiar se va căsători cu prinţul Fae? 

— Probabil. Foarte probabil. 

— Tu ești... supărat din cauza asta? 

Și chiar dacă ea adresă întrebarea cu acel chip curios și calm 
al vindecătoarei, el își alese cuvintele cu grijă. 

— Aelin a fost foarte importantă pentru mine. Incă este — deși 
într-un mod diferit. Și pentru un timp... nu mi-a fost ușor să 
schimb visurile pentru viitorul meu. Mai ales visurile despre ea. 

Yrene își înclină capul, lumina lămpii dansând pe buclele ei 
moi. 

— De ce? 

— Pentru că atunci când am cunoscut-o pe Aelin, când m-am 
îndrăgostit de ea, nu era... Folosea alt nume. Alt titlu și o altă 
identitate. lar lucrurile dintre noi s-au destrămat înainte să aflu 
adevărul, dar... cred că am știut. Când am aflat că este cu 
adevărat Aelin. Ştiam că, între ea și Dorian, eu... 

— Nu ai fi părăsit niciodată Adarlanul. Sau pe el. 

El se jucă cu bastonul de alături, trecându-și degetele peste 
lemnul neted. 

— Şi ea știa asta, cred. Cu mult înaintea mea. Dar tot... A 
plecat, la un moment dat. Este o poveste lungă, dar a plecat 
singură în Wendlyn și acolo l-a cunoscut pe prinţul Rowan și, din 
respect pentru mine, pentru că nu am pus cu adevărat capăt 
relaţiei, ea a așteptat. Pentru el. Amândoi au făcut-o. lar când s- 
au întors în Rifthold, s-a terminat. 

între noi, vreau să spun. Oficial. Rău. Eu am reacţionat prost și 
ea la fel și asta doar... Ne-am împăcat înainte să ne despărțim în 
urmă cu câteva luni, iar ei au plecat împreună, așa cum trebuia 
să se întâmple. Ei sunt... Dacă îi vei cunoaște vreodată, vei 
înţelege. Ca Hasar, este o persoană dificilă, greu de înţeles. 
Aelin înspăimântează pe toată lumea. Chaol pufni. Dar nu pe el. 
Cred că de aceea s-a îndrăgostit de el, chiar dacă nu a vrut. 
Rowan a văzut-o pe Aelin așa cum era și nu s-a temut. 

Yrene tăcu o clipă. 

— Dar tu te-ai temut? 

— A fost o... perioadă grea pentru mine. Tot ce știam era 
călcat în picioare. Totul. lar ea... Cred că am învinovăţit-o prea 
mult. Am început să o văd ca pe un monstru. 

— Şi este? 


— Depinde cine spune povestea, presupun. Chaol studie 
tiparul complicat al covorului roșu și verde de sub cizmele lui. 
Dar nu cred. Nu am încredere în altcineva care să se ocupe de 
acest război. Nimeni nu cred că ar înfrunta tot Morathul, în afară 
de Aelin. Nici măcar Dorian. Dacă există vreo cale de a câștiga, 
ea o va găsi. Costurile ar putea fi mari, dar o va face. El scutură 
din cap. Și este ziua ta de naștere. Probabil ar trebui să 
discutăm despre lucruri mai frumoase. 

Yrene nu zâmbi. 

— Ai așteptat-o cât a fost plecată, nu-i așa? Chiar dacă știai 
ce... cine era cu adevărat. 

El nu recunoscuse asta, nici măcar în sinea lui. 

Gâtul i se încordă. 

— Da. 

Acum ea studie covorul ţesut de sub ei. 

— Dar tu... încă o mai iubești? 

— Nu, spuse el. Nici pe Nesryn, adăugă încet. 

Ea ridică din sprâncene când îl auzi, dar el apucă bastonul 
care scârțâi ușor când se ridică în picioare și se îndreptă spre 
tânără. Yrene urmări fiecare mișcare, incapabilă să ignore 
vindecarea, privirea ei îndreptându-se către picioarele lui și spre 
talie, fiind atentă la felul în care apuca bastonul. 

Chaol se opri la un pas distanţă, scoțând un mic mănunchi din 
buzunar. Tăcut, îl întinse spre ea, catifeaua neagră fiind ca 
dunele de afară. 

— Ce este? 

EI îi întinse, pur și simplu, bucata împăturită de material. 

— Nu aveau o cutie pe placul meu, așa că am folosit doar 
pânza... 

Yrene o luă din mâna lui, degetele tremurându-i ușor când 
îndepărtă marginile materialului care înveleau obiectul pe care 
Chaol îl avusese toată ziua asupra lui. 

în lumina lămpii, medalionul argintiu licări și dansă când îl 
ridică între degete cu ochii mari. 

— Nu pot să-l primesc. 

— Ai tace bine să-l primești, spuse el când ea cobori 
medalionul oval în palmă ca să îl studieze. Am cerut ca inițialele 
tale să fie incrustate pe el. 


într-adevăr, ea deja atingea cu degetele literele răsucite pe 
care el îl rugase pe bijutierul din Antica să le graveze în faţă. Il 
întoarse pe spate... 

Yrene își duse o mână la gât, chiar deasupra cicatricei. 

— Munţii și mările, șopti ea. 

— Ca să nu uiţi vreodată ce ai escaladat și ai traversat. Că tu 
singură ai ajuns aici. 

Ea râse încet — era un sunet de bucurie pură. 

— L-am cumpărat astfel încât să poţi păstra ce porți 
întotdeauna în buzunar, o lămuri Chaol. Astfel încât să nu fii 
nevoită să îl tot muţi dintr-o rochie în alta, orice ar fi acel obiect. 

Uimirea îi lumină ochii. 

— Ştii? 

— Nu știu ce este, dar văd că ţii ceva acolo tot timpul. 

El calculase că era mic și stabilise mărimea medalionului în 
funcţie de asta. Nu văzuse niciodată o adâncitură sau o greutate 
în buzunarele ei care să sugereze mărimea și studiase alte 
obiecte pe care le pusese acolo în timp ce lucra cu el — hârtii, 
flacoane — pe forma plată. Poate că era o șuviţă de păr, poate 
vreo piatră... 

— Nu este la fel de frumos ca o petrecere în deșert... 

— Nimeni nu mi-a dat un cadou de când aveam unsprezece 
ani. De când trăia mama ei. 

— Pentru ziua mea de naștere, vreau să spun, clarifică ea. 
Eu... 

Ea își trecu lanțul fin de argint al medalionului peste cap, 
zalele agățându-se în buclele încărcate și rebele. El o privi 
ridicându-și părul peste lanţ și lăsându-le spre marginea sânilor. 
Pe pielea ei măslinie, medalionul era ca mercurul. Yrene își trecu 
degetele subţiri peste suprafaţa gravată. 

Lui Chaol i se strânse pieptul când ea își ridică fruntea și îi 
văzu lacrimile din ochi. 

— Mulţumesc, spuse fata încet. 

El ridică din umeri, nereușind să născocească un răspuns. 

Yrene se apropie, iar Chaol se pregăti când mâinile ei îi 
cuprinseră faţa, când îl privi în ochi. 

— Mă bucur, șopti ea, că nu o iubești pe acea regină. Sau pe 
Nesryn. Inima îi bubui prin tot corpul. 


Yrene se ridică pe vârfuri și îl sărută, ușor ca o mângâiere, pe 
gură și fără să-și mute privirea din ochii lui. 

Chaol înțelegea cuvintele nerostite și se întreba dacă și ea le 
înţelegea pe cele nerostite de el. 

— ÎI voi preţui întotdeauna, spuse Yrene, iar el știa că nu 
vorbea despre medalion. Nu când ea își cobori mâna pe faţa lui, 
spre piept, spre inima care bătea cu putere. Indiferent ce se va 
întâmpla în lume. Ea îl sărută din nou ușor. Indiferent de 
oceanele, munţii sau pădurile care stau în cale. 

El își pierdu controlul. Lăsând bastonul să cadă pe podea, o 
cuprinse de talie cu o mână, atingând cu degetul mare bucata 
de piele goală pe care o dezvăluia rochia ei. Pe cealaltă mână și- 
o băgă în părul ei bogat, cuprinzându-i ceafa când îi înclină faţa 
în sus. Când studie ochii căprui-aurii și emoţiile care clocoteau în 
ei. 

— Și eu mă bucur că nu le iubesc, Yrene Towers, șopti el pe 
buzele ei. 

Apoi își lipi gura de a ei, iar ea o deschise pentru el, căldura 
buzelor mătăsoase făcându-l să geamă. 

Ea își strecură mâinile în părul lui și apoi îi pipăi umerii, pieptul 
și gâtul, ca și când nu s-ar fi săturat să îl atingă. 

Chaol se desfătă cu atingerea degetelor pe care ea și le 
strecură în hainele lui, ca și când ar fi fost niște gheare în 
căutarea prăzii. Bărbatul îi atinse limba, iar ea gemu când se 
împinse în el... 

Chaol se retrase spre pat, cearșafurile lui albe aproape 
strălucind în lumina lămpii, fără să-i pese că pașii îi erau inegali, 
clătinaţi. Nici nu avea cum să-i pese, cu acea rochie care era ca 
pânza de păianjen și ca ceața, când nu își dezlipi gura de a ei, 
când rămase incapabil să și-o dezlipească. 

Cu genunchii, Yrene atinse salteaua din spatele lor, și se 
retrase din sărut suficient încât să protesteze: 

— Spatele tău... 

— Mă voi descurca. El își înclină gura din nou peste a ei, 
sărutul tinerei arzându-i sufletul. 

A lui. Era a lui, iar el nu avusese niciodată ceva care ar fi putut 
fi numit astfel, pe care să vrea să îl numească așa. 

Chaol nu fu în stare să-și desprindă suficient buzele de ale lui 
Yrene încât să o întrebe dacă îl considera al ei, să îi explice 


faptul că el deja își cunoștea răspunsul. Îl cunoscuse probabil din 
clipa în care intrase în acel salon și nu se uitase la el cu milă sau 
tristeţe. 

El o înghionti cu o apăsare a șoldurilor, iar ea îl lăsă să o 
întindă cu blândeţe pe pat. 

Tânăra încercă să se întindă spre el, să îl tragă deasupra ei. 

Chaol râse pe gâtul ei cald, pielea ei fiind mai moale decât 
mătasea când bâjbâi după nasturii și cataramele hainelor lui. 
Yrene se zvârcoli lipită de el, iar când Chaol își lăsă greutatea 
deasupra ei, fiecare parte tare a lui aliniindu-se cu multele ei 
părţi catifelate... 

Simţi că își iese din fire. 

Yrene îi respiră sacadat la ureche, încercând cu disperare să-i 
tragă cămașa de pe spate. 

— Credeam că te-ai săturat să-mi atingi spatele. 

Ea îi închise gura cu un sărut care, o vreme, îl făcu să uite 
cum să vorbească, să-și uite numele și titlul și tot în afară de ea. 

Yrene. 

Yrene. 

Yrene. 

Ea gemu când el își trecu o mână pe coapsa ei, descoperind 
pielea de sub pliurile rochiei, și apoi îi atinse cealaltă coapsă, 
când îi mușcă ușor buzele și desenă cercuri lente cu degetele pe 
picioarele frumoase, începând cu partea exterioară și arcuindu- 
se peste... 

Lui Yrene nu îi plăcea să se joace cu ea. 

Nu când îl cuprinse cu o mână și tot corpul lui se aplecă drept 
răspuns. Nu era doar o mână care îl mângâia, ci Yrene... 

El nu putea gândi, nu putea face nimic în afară de a gusta, a 
atinge și a ceda. 

Și totuși... 

își găsi cuvintele și putu din nou să vorbească — suficient cât 
să întrebe: 

— Ai făcut vreodată... 

— Da, spuse ea gâfâind. O dată. 

Chaol ignoră valul de întuneric și linia de pe gâtul ei pe care, 
în schimb, îl sărută și-l linse. Apoi, aproape de pielea ei, 
trecându-și gura peste maxilarul fetei, o întrebă: 

— Vrei să... 


— Continuă. 

Dar el se opri. Se ridică pentru a se uita la faţa ei, la mâinile 
lui pe coapsele netede și la mâna care încă îl apuca, mângâindu- 
l. 

— Aşadar, da? 

Ochii lui Yrene erau o flacără aurie. 

— Da, șopti ea. 

Se ridică și îl sărută ușor. Nu ușor, ci dulce. Direct. 

Un fior îl străbătu la acel răspuns și o prinse de șold. Yrene îl 
lăsă să îi ridice șoldurile, urcându-se peste el, pipăindu-l, doar cu 
materialul diafan al rochiei între ei și fără nimic pe dedesubt. 

Chaol îl dădu într-o parte, adunând materialul în dreptul taliei 
tinerei. El își cobori capul, nerăbdător să se uite, apoi să atingă, 
să guste și să afle ce o făcea pe Yrene Towers să-și piardă 
complet controlul... 

— Mai târziu, îl imploră răgușită Yrene. Mai târziu. 

Chaol nu putea să-i nege nimic femeii care ţinea tot ce era și 
tot ce-i rămăsese în mâinile ei frumoase. 

Așadar, Chaol își scoase cămașa, iar apoi pantalonii, cu unele 
mișcări mai complicate. După aceea îi scoase rochia, lăsând-o 
pe podeaua de lângă pat până ce Yrene ajunse să poarte doar 
acel medalion; până când Chaol o studie amănunţit și rămase 
fără suflare. 

— Întotdeauna voi preţui asta, șopti Chaol când o pătrunse, 
încet și adânc. Plăcerea i se undui de-a lungul coloanei. 
Indiferent ce s-ar putea abate asupra lumii. Yrene îi sărută gâtul, 
umerii, maxilarul. Indiferent câte oceane, munţi sau păduri ne 
despart. 

Chaol se uită în ochii lui Yrene când se opri, lăsând-o să-și 
găsească o poziţie comodă, permiţându-și să se adapteze la 
senzaţia că toată axa lumii se mișcase. Uitându-se în ochii ei 
strălucitori, se întrebă dacă și ea simţea asta. 

Dar Yrene îl sărută din nou, ca răspuns la cererea lui tăcută, și 
când Chaol începu să se miște, își dădu seama că aici, printre 
dune și stele... Aici, în mijlocul unui tărâm străin... Aici, cu ea, el 
era acasă. 

CAPITOLUL 46 

Felul lui de a o iubi fizic o distruse, o nimici și o renăscu. 


întinsă pe pieptul lui Chaol câteva ore mai târziu și ascultând 
bătăile inimii lui, Yrene tot nu avea cuvinte pentru ceea ce se 
întâmplase între ei. Nu pentru contopirea fizică sau pentru 
mișcările repetate, ci pentru senzaţia pe care i-o dădea el. De 
apartenenţă. 

Ea nu știuse că el putea fi astfel. Abia toamna dinainte 
avusese parte de singura ei experienţă sexuală, rapidă și 
neimpresionantă, ceea ce nu o făcuse să se grăbească să o 
retrăiască. Dar asta... 

El se asigurase că ea ajunsese la orgasm în mod repetat. 
Înaintea lui. 

Și în afară de asta, /ucrurile pe care o făcuse să le simtă... 

Nu doar prin trupul său, ci și prin cine era el... 

Yrene îi sărută încet mușchii sculptați ai pieptului, savurând 
senzaţia degetelor lui pe care încă și le mișca neîncetat pe 
spatele ei. 

Simţea siguranţă, bucurie și confort știind că indiferent ce li s- 
ar fi întâmplat... El nu ar fi șovăit, nu ar fi cedat. Yrene își lipi 
faţa de el. 

Tânăra știa că era periculos să simtă asemenea lucruri. Ştiuse 
ce i se citea în privire când el se uita la ea, în inima pe care i-o 
oferise fără să spună multe. Dar văzând medalionul pe care îl 
găsise cumva și la care se gândise atât de mult... Iniţialele ei 
erau incrustate frumos, dar crestele și valurile... Era o lucrare 
uimitoare, făurită de un meșter bijutier din Antica. 

— Nu am făcut-o singură, șopti Yrene. 

— Hmm? 

Ea își trecu degetele peste adânciturile de pe stomacul lui 
Chaol înainte să se ridice pe un cot ca să îi studieze chipul în 
obscuritate. Lămpile se stinseseră de mult, iar liniștea coborâse 
peste tabără, înlocuită de băzâitul cărăbușilor din palmieri. 

— Nu am ajuns singură aici. Cu munţii, da, m-am descurcat, 
dar cu mările... Cineva m-a ajutat. 

Yrene ridică medalionul. Intre partidele de sex, când îi mutase 
bastonul lângă pat, strecurase micul bilet înăuntru. Se potrivise 
perfect. 

__— Am rămas blocată în Innish, fără posibilitatea de a pleca. 
Intr-o seară, o străină a apărut la han. Ea era... tot ce nu eram 
eu. Tot ce am uitat. Aștepta o navă și în cele trei nopţi cât a fost 


acolo, cred că a vrut ca tâlharii să încerce să o jefuiască — căuta 
să se lupte, dar a păstrat distanţa. Trebuia să fac curat în seara 
aceea... 

Mâna lui Chaol se încordă pe spatele ei, dar nu spuse nimic. 

— Şi mercenarii care mi-au făcut probleme mai devreme în 
acea seară m-au găsit pe alee. 

El deveni complet nemișcat. 

— Cred... știu că voiau să... Ea alungă prinsoarea de gheaţă a 
groazei, chiar și după atâţia ani. Femeia, fata, orice era, i-a 
întrerupt înainte să poată măcar încerca. Ea... s-a ocupat de ei. 
lar când a terminat, m-a învăţat cum să mă apăr. 

El începu să o mângâie din nou. 

— Deci așa ai învăţat. 

Ea își trecu o mână peste cicatricea de pe gât. 

— Dar alţi mercenari, prieteni cu cei de dinainte, s-au întors. 
Unul mi-a ţinut cuțitul la gât, ca să o facă să arunce arma, dar 
ea a refuzat. Așadar, m-am folosit de ce m-a învăţat ca să îl 
dezarmez și să îl scot din luptă. 

El pufni și îi zburli părul. 

— Pentru ea a fost un test. Era conștientă de cel de-al doilea 
grup care dădea târcoale și mi-a spus că vrea să am o 
experienţă controlată. Nu am mai auzit niciodată ceva mai 
ridicol. Femeia fusese ori genială, ori nebună. Probabil ambele. 
Dar mi-a spus... că era mai bine să sufăr pe străzile din Antica 
decât în Innish. Și că dacă vreau să vin aici, ar trebui să plec; 
dacă vreau ceva, ar trebui să iau. Mi-a spus să lupt pentru viaţa 
mea nefericită. 

Yrene își dădu la o parte părul ud de transpiraţie. 

— Am bandajat-o, iar ea a plecat. Şi când m-am întors în 
cameră... Am văzut că mi-a lăsat o pungă cu aur și o broșă de 
aur cu un rubin de mărimea oului de prihor. Pentru a acoperi 
drumul meu și orice taxă de studii la Torre. 

El clipi surprins. Yrene șopti, cu vocea spartă: 

— Cred că ea era o zeiţă. Eu... nu știu cine ar face asta. Mi-a 
mai rămas puţin aur, dar broșa... Nu am vândut-o. O mai am. 

El se încruntă uitându-se la medalionul ei ca și când i-ar fi 
calculat greșit mărimea. 

Yrene adăugă: 


— Nu asta ţin în buzunar. Am plecat din Innish în acea 
dimineaţă. Am luat aurul și broșa și m-am îmbarcat pe o navă 
spre acest loc. Am traversat singură munţii, da... dar Marea 
îngustă... Yrene atinse cu mâna valurile de pe medalion. Am 
traversat-o datorită ei. Le învăţ pe femeile din Torre pentru că 
mi-a spus să împart cunoașterea cu orice femeie care m-ar 
asculta. Le învăţ cum să se apere pentru că asta mă face să 
simt că o răsplătesc, într-un fel neînsemnat. 

Yrene își trecu degetul mare peste iniţiale. 

— Nu i-am aflat numele. Ea mi-a lăsat doar un bilet cu două 
rânduri. „Pentru oriunde trebuie să pleci... și ceva în plus. 
Lumea are nevoie de mai multe vindecătoare.” Asta ţin în 
buzunar — bucăţica de hârtie. Care acum este aici. Yrene atinse 
medalionul. Știu că este un lucru naiv, dar îmi dă curaj. Când 
lucrurile devin dificile, îmi dă curaj. Incă o face. 

Chaol îi dădu la o parte părul de pe frunte și o sărută. 

— Nu este nimic prostesc. Și oricine ar fi ea... îi voi fi mereu 
recunoscător. 

— Şi eu, șopti Yrene când el își trecu buzele peste maxilarul 
ei, iar ea își îndoi degetele de la picioare. Și eu. 

CAPITOLUL 47 

Trecătoarea dintre cele două piscuri din Dagul era mai mare 
decât părea. 

Continua la nesfârșit, un labirint din roci înalte și zimţate. 

Nesryn și Sartag nu îndrăzniră să se oprească. 

Pânzele le blocau uneori calea sau pluteau deasupra, dar ei 
alergau tot mai departe, căutând o potecă ascendentă spre 
locul în care Kadara ar fi putut să îi ia în zbor. Pentru că acolo 
jos unde se aflau, între zidurile înghesuite și înguste ale 
trecătorii, rukul nu putea ajunge. Dacă voiau vreo șansă să fie 
salvaţi, trebuiau să găsească o cale de a urca. 

Nesryn nu îndrăzni să îl lase pe Falkan să iasă — încă nu. Nu 
când atât de multe lucruri ar mai fi putut să meargă prost, și să 
lase păianjenii să afle ce carte aveau în mânecă... Nu, nu ar fi 
riscat să îl folosească. 

Dar era tentată. Zidurile erau netede și greu de escaladat și 
când se grăbiră prin trecătoare, ore în șir, respirația umedă și 
sacadată a lui Sartaq răsună din piatră. 


El nu era în stare să se caţere. Abia putea să stea în picioare 
sau să ţină sabia. 

Nesryn ţinea o săgeată în arc, gata să o tragă când cotiră de 
nenumărate ori, privind în sus din când în când. 

Trecătoarea era atât de îngustă în anumite locuri încât fură 
nevoiţi să se strecoare. Nu vorbeau, nu îndrăzneau să facă mai 
mult decât să respire în timp ce alergau ușor. 

Asta nu schimba cu nimic lucrurile. Nesryn știa că avea puţină 
importanţă felul în care respirau. 

Le fusese întinsă o capcană, iar ei căzuseră în ea. Creaturile 
kharankui știau unde erau și, foarte probabil, îi urmăreau fără 
grabă, conducându-i în ce direcţie voiau. 

Trecuseră câteva ore de când auziseră ultima dată vuietul 
aripilor Kadarei. 

lar lumina începea să se estompeze. 

Odată ce se lăsa întunericul, odată ce poteca devenea prea 
întunecată ca să se descurce... Nesryn puse o mână pe Falkan, 
încă în buzunarul ei. Când noaptea se lăsa peste trecătoare, 
decise ea, atunci avea să-l folosească. 

înaintară printr-un pasaj deosebit de strâmt dintre doi 
bolovani lipiţi, Sartaq mormăind în spatele ei. 

— Cred că ne apropiem de capăt, șopti el. 

Ea nu îi spuse că se îndoia că păianjenii erau atât de proști 
încât să îi lase să iasă direct în partea cealaltă a trecătorii și în 
ghearele Kadarei. Asta dacă rukul rănit ar fi putut măcar să le 
suporte greutatea. 

Nesryn înaintă, trecătoarea lăţindu-se un pic, numărându-și 
respiraţiile — probabil ultimele... 

O asemenea gândire nu ajuta pe nimeni și nimic. Mai văzuse 
moartea cu ochii în vara dinainte, când un val de cleștar se 
prăbușise spre ea. Văzuse moartea și fusese salvată. 

Poate că urma să aibă din nou noroc. 

Sartaq se clătină în spatele ei, respirând sacadat. Apă. Aveau 
nevoie disperată de apă și de bandaje pentru rana lui. Dacă 
păianjenii nu îi găseau, atunci lipsa apei din trecătoarea aridă ar 
fi putut la fel de bine să îi omoare cu mult înainte de sosirea 
vreunui ajutor din partea rukhinilor Eridun. 


Nesryn se forță să înainteze, poteca îngustându-se din nou, 
rocile fiind la fel de apropiate precum cleștii unei menghine. Ea 
se răsuci într-o parte, strecurându-se, săbiile ei râcâind piatra. 

Sartaqg mormăi, apoi înjură de durere. 

— Sunt blocat. 

îl găsi într-adevăr înţepenit în urma ei, volumul pieptului și 
umerilor săi lăți ţintuindu-l. El se împinse înainte, sângele 
curgându-i din răni când împinse și trase. 

— Oprește-te, îi ordonă ea. Oprește-te — răsucește-te înapoi, 
dacă poţi. 

Nu era altă cale de trecere și nimic pe care să urce, dar dacă îi 
luau armele... 

Ochii lui negri îi întâlniră pe ai ei și Nesryn văzu cuvintele 
formându-se. 

„Mergi în continuare.” 

— Sartaqg, șopti ea. 

Atunci, ei auziră ghearele ţăcănind pe piatră. Grăbindu-se. 

Mulţi. Erau prea mulţi care veneau din spate, apropiindu-se. 

Nesryn îl apucă de mână pe prinţ, trăgând. 

— Impinge, spuse ea gâfâind. /mpinge. 

El mormăi de durere, venele de la gât umflându-se când 
încercă să treacă, cizmele scârțâind pe piatra instabilă... 

Nesryn se împinse cu picioarele, scrâșnind din dinţi când îl 
trase înainte. 

Clic, clic, clic... 

— Mai puternic, suspină ea. 

Sartag își înclină capul, împingându-se în piatra care îl ţinea. 

— Ce îmbucătură bună e invitatul nostru, spuse încet o voce 
de femelă. Atât de mare încât nici nu încape prin pasaj. Ce ne 
vom înfrupta! 

Nesryn continuă să tragă, prinsoarea fiindu-i alunecoasă din 
cauza transpiraţiei și a sângelui amândurora, dar se prinse de 
încheietura mâinii lui destul de puternic încât simţi oasele 
mișcându-se dedesubt... 

— Pleacă, șopti el, chinuindu-se să treacă. Fugi. 

Falkan se mișca în buzunarul ei, încercând să iasă, dar, cu 
piatra care îi apăsa pe piept, calea era prea strâmtă ca măcar să 
scoată capul afară... 


— O pereche drăguță, continuă femela. Cum îi strălucește 
părul ca noaptea fără lună! îi vom duce pe amândoi acasă ca pe 
niște oaspeţi de onoare. 

Nesryn suspină. 

— Te rog, imploră ea, scrutând piatra de deasupra lor, 
marginea din partea de sus a trecătorii înguste, vârfurile 
rotunjite ale piscurilor, trăgând încontinuu de braţul lui Sartaq. 
Te rog, imploră ea, pe oricine. 

Dar chipul lui Sartaq deveni calm. Foarte calm. 

El nu mai împinse, nu mai încercă să se împingă înainte. 

Nesryn scutură din cap, trăgându-l de braţ. 

El nu se mișca. Niciun centimetru. 

Ochii lui negri, în care nu se citea frica, îiî 

Sartaq îi spuse, clar și calm: 

— Am auzit poveștile spionilor despre tine. Femeia Balrhuni 
neînfricată din imperiul Adarlan. Săgeata lui Neith. Și am știut... 

Nesryn suspină, trăgând în continuare. 

Sartaq îi zâmbi cu blândeţe. Plăcut, așa cum ea nu îl mai 
văzuse. 

— Te-am iubit chiar înainte de a te vedea, spuse el. 

— Te rog, suspină Nesryn. 

Sartaqg îi prinse mâna. 

— Aș fi vrut să avem timp. 

Un șuierat se auzi în spatele lui, un spate voluminos și lucios 
ridicându-se... 

Apoi prinţul dispăru, smuls din mâinile ei. 

Ca și când nu ar fi existat. 

Nesryn abia vedea printre lacrimi când se strecură prin 
trecătoare, când se mișcă repede pe pietre, încordându-și 
braţele și pășind cu hotărâre. 

Să meargă mai departe. Cuvintele erau un cântec în sângele 
și oasele ei în timp ce înaintă în viteză. 

Să meargă mai departe, să iasă și să găsească ajutor... 

Dar trecătoarea se deschise, în sfârșit, într-o cameră mai lată. 
Nesryn se clătină de la menghina care o ţinuse, gâfâind, sângele 
lui Sartaqg acoperindu-i încă palmele, văzându-i încă faţa 
înaintea ochilor... 

Cărarea cotea în faţă, iar ea se îndreptă spre aceasta 
clătinându-se, mâna zburându-i spre locul din care Falkan își 


ntâlniră pe ai ei. 


scoase acum capul afară. Suspină când îl văzu, suspină când 
ţăcăniturile și șuieratul începură din nou să se audă în spatele 
ei, apropiindu-se iarăși. 

Se terminase. Se terminase și era ca și când ea l-ar fi ucis. Nu 
ar fi trebuit să plece, nu ar fi trebuit să facă nimic din toate 
astea... 

Alergă spre curba din trecătoare, bucăţile de șist împrăștiindu- 
se de sub cizmele ei. 

„Să vă ducem pe amândoi acasă...“ 

Era în viaţă. Păienjeniţa vorbise ca și când l-ar fi dus viu în 
cuibul lor. Pentru o mică perioadă, înainte să înceapă festinul. 
lar dacă ea spusese adevărul... 

Nesryn puse o mână pe Falkan, care se zvârcolea, făcându-l 
să tipe indignat. 

Dar ea spuse, încet ca vântul prin iarbă: 

— Încă nu. Încă nu, prietene. 

lar când Nesryn încetini ritmul, când se opri de tot, îi șopti 
planul. 

* 


Creaturile kharankui nu încercară să-și ascundă sosirea. 

Șuierând și râzând, veniră în grabă de după colţul trecătoarei 
și se opriră când o văzură pe Nesryn gâfâind în genunchi, 
sângele de la tăieturile de pe braţe și claviculă umplând aerul 
dens cu mirosul ei. Ea îi văzu observând șistul împrăștiat în jurul 
său, stropit de sângele ei. 

Ca și când ar fi căzut; ca și când nu mai putea continua. 

Ţăcănind, discutând unul cu celălalt, ei o înconjurară: erau un 
zid de membre vechi și urât mirositoare, colţi și abdomene 
umflate și rotunde. Și ochi. Mai mulţi decât putea număra ea, 
imaginea sa reflectându-se în toți. 

Tremuratul ei nu era simulat. 

— Păcat că nu ne-am distrat prea mult, spuse unul. 

— Ne vom distra mai târziu, răspunse un altul. 

Nesryn tremură mai puternic. 

Unul oftă. 

— Cât de proaspăt miroase sângele ei! Cât de curat! 

— Te rog, imploră ea. 

Kharankuii răseră. 


Apoi cel din spatele ei lovi, ţintuind-o de şist, piatra tăindu-i 
faţa și mâinile, Nesryn ţipă când ghearele îi intrară în spate. 
Țipă când reuși să privească peste umăr ca să vadă filierele de 
pânză plutind deasupra picioarelor ei; ca să vadă pânza care 
ţâșni, gata să fie ţesută și să o înfășoare strâns. 

CAPITOLUL 48 

Pe Nesryn o treziră mușcăturile. 

Se îndreptă tresărind, cu un țipăt pe buze... care se estompă 
când simţi dinţi mici mușcând-o de gât, de ureche, făcând-o să 
se trezească. 

Falkan. Ea tresări, capul zvâcnindu-i. Fierea i se ridică în gât. 

Nu o mușca de cap, ci mușca pânza care îi lega corpul, firele 
groase mirosind urât. lar peștera în care era... 

Nu era o peșteră, ci o porţiune acoperită a trecătorii. Luminată 
slab de lună. 

Ea scrută întunericul în ambele părţi, bolta de piatră de 
deasupra nefiind mai lată de zece metri, controlându-și 
respirația... 

Acolo. Întins pe pământul din apropiere, acoperit din cap până 
în picioare cu pânză. Chipul îi era plin de sânge, iar ochii 
închiși... 

Pieptul lui Sartaq se ridica și cobora. 

Nesryn tremură puternic, reprimându-și suspinul când Falkan 
șerpui pe corpul ei, rozând firele cu dinţii lui ascuţiţi. 

Nu era nevoie să îi spună omului care își schimba forma să se 
grăbească. Studie trecătoarea goală, studie stelele slab 
lucitoare de dincolo. 

Oriunde s-ar fi aflat... Locul era diferit. 

Roca era netedă. Lustruită. Şi cioplită. Nenumărate sculpturi 
vechi și primitive erau făcute în acest loc. 

Falkan continuă să roadă, pânza rupându-se fir cu fir. 

— Sartag, îndrăzni Nesryn să șoptească. Sartaq. 

Prinţul nu se mișcă. 

Se auziră ţăcănituri de dincolo de boltă. 

— Oprește-te, îi șopti ea lui Falkan. Oprește-te. 

Omul care își schimba forma își opri înaintarea pe spatele ei și 
i se agăţă de hainele de piele în timp ce o umbră mai întunecată 
decât noaptea ieși de după colţul din spatele lor. Sau din faţă — 


nu știa unde era nordul, dacă erau încă în trecătoare sau pe un 
alt pisc. 

Păienjeniţa era puţin mai mare decât ceilalți și mai neagră, ca 
și când însăși lumina stelelor ura să o atingă. 

Creatura kharankui se opri când observă că Nesryn se uită la 
ea. 

Nesryn își controlă respiraţia, gândindu-se să născocească 
ceva ca să tragă de timp pentru Sartaq și pentru Falkan... 

— Voi sunteţi cei care au pătruns în locuri interzise, spuse 
păienjeniţa în limba halha, cu o voce frumoasă, muzicală. 

Nesryn înghiţi o dată, de două ori, încercând și nereușind să își 
umezească limba uscată ca hârtia; totuși, reuși să spună 
răgușită: 

— Da. 

— Ce căutaţi? 

Falkan o ciupi de spate în semn de avertisment... și ca un 
ordin să îi distragă atenţia în timp ce el rodea. 

Nesryn spuse fără să gândească: 

— Am fost plătiți de un negustor care a făcut un târg cu 
surorile voastre din nord, păianjenii infernului... 

— Surori! Păianjenul șuieră. Poate că sunt rudele noastre de 
sânge, dar nu surori adevărate de suflet. Proaste cu inima bună, 
care fac schimburi cu muritorii — fac negoț, cu toate că ne-am 
născut ca să vă devorăm. 

Lui Nesryn îi tremurară mâinile la spate. 

— De aceea ne-a trimis. Nu l-au impresionat. A spus că nu 
confirmau legenda... Deci el a vrut să se întâlnească cu voi, să 
vadă dacă aţi putea face negoţ. 

Falkan îi atinse braţul, alinând-o tăcut. 

— Negot? Nu avem nimic de vânzare, în afară de oasele 
speciei tale. 

— Aici nu aveţi mătase de păianjen? ` 

— Nu. Deşi ne place să vă gustăm visele, anii. Inainte să 
terminăm cu voi. 

Făcuseră asta deja cu Sartaq? De aceea nu se mişca? Nesryn 
se forţă să întrebe în timp ce firele din spatele ei se rupseră atât 
de încet: 

— Atunci — atunci de ce sunteţi aici? 


Păienjeniţa înaintă un pas, iar Nesryn se pregăti, însă creatura 
ridică un picior subţire cu gheare și arătă spre unul dintre 
zidurile lustruite și cioplite. 

— Aşteptăm. 

lar când privirea i se obişnui, în sfârșit, cu obscuritatea, 
Nesryn văzu spre ce arăta păienjenița. 

Era o sculptură a unei bolți — o poartă. 

Și o siluetă cu mantie în ea. 

Ea miji ochii, chinuindu-se să vadă cine stătea acolo. 

— Pe cine așteptați? 

Houlun spusese că valgii trecuseră cândva pe aici... 

Păienjeniţa dădu la o parte praful adunat pe siluetă, 
dezvăluind părul lung cioplit acolo. Și ceea ce crezuse era că era 
o mantie... era o rochie. 

— Pe regina noastră, spuse păienjeniţa. Aşteptăm ca 
Maiestatea Sa întunecată să se întoarcă, în sfârșit. 

— Nu... nu pe Erawan? 

Servitorii coroanei întunecate, spusese Houlun... 

Păienjeniţa  scuipă, veninul aterizând lângă picioarele 
acoperite ale lui Sartag. 

— Nu pe el. Niciodată pe el. 

— Atunci, pe cine... 

— O așteptăm pe Regina Valgilor, spuse mieros păienjeniţa, 
frecând sculptura. Care în lumea asta își spune Maeve. 

CAPITOLUL 49 

Regina Valgilor. 

— Maeve este regina spiridușilor, replică atent Nesryn. 

Păienjeniţa chicoti încet și răutăcios. 

— Așa i-a făcut să creadă. 

„Gândește, gândește, gândește.” 

— Ce regină puternică trebuie să fie, se bâlbâi Nesryn. Ca să îi 
conducă pe ambii. Falkan rodea cu înverșunare, fiecare fir 
cedând foarte încet. Îmi vei... spune povestea? 

Păienjeniţa o studie, ochii profunzi fiind ca puţurile iadului. 

— Asta îţi va răscumpăra viaţa, muritoareo. 

— Știu. Ea tremură mai mult, cuvintele ieșind necontrolat. Dar 
poveștile... întotdeauna mi-au plăcut poveștile — mai ales ale 
acestor ţinuturi. Mama îmi spunea Căutătoarea vântului pentru 
că întotdeauna mergeam unde mă îndrepta vântul, visând la 


acele povești. Și... aici m-a adus vântul. Așa că aș vrea să aud o 
ultimă poveste, dacă îmi vei permite. Înainte să mor. 

Păienjeniţa rămase tăcută o clipă. Incă una. Apoi se așeză sub 
sculpturile din boltă — poarta Wyrd. 

— Consideră că e un dar — pentru că ai avut curajul să mi-o 
ceri. Nesryn nu spuse nimic, inima bătându-i cu putere prin tot 
corpul. 

— Cu mult timp în urmă, spuse încet păienjeniţa cu acea voce 
frumoasă, într-o altă lume, într-o altă viaţă, exista un tărâm al 
întunericului, al frigului și al vântului, condus de trei regi, 
maeștri ai umbrelor și durerii. Erau frați. Lumea nu a fost 
întotdeauna așa; nu s-a născut astfel, dar ei au pornit un mare 
război, unul care să pună capăt tuturor războaielor. lar acești 
trei regi au cucerit-o și au transformat-o într-un pustiu, un 
paradis pentru cei care locuiau în întuneric. Timp de o mie de 
ani, ei au domnit, egali în putere, fiii și fiicele lor împrăștiindu-se 
prin ţinut ca să le asigure dominaţia. Până ce a apărut o regină 
a cărei putere era un cântec nou și întunecat în lume. Ce lucruri 
minunate putea face cu puterea ei, ce lucruri oribile și 
minunate... 

Păienjeniţa oftă. 

— Fiecare dintre cei trei regi și-a dorit-o, a urmărit-o și a peţit- 
o, dar ea a catadicsit să se alieze doar cu unul, cu cel mai 
puternic dintre ei. 

— Erawan, șopti Nesryn. 

— Nu. Orcus, cel mai mare dintre regii valgi. S-au căsătorit, 
dar Maeve nu a fost mulţumită. Neliniștită, regina noastră și-a 
petrecut multe ore gândindu-se la ghicitorile lumii — la alte 
lumi. Şi cu darurile ei a găsit o cale să privească, să străpungă 
vălul dintre lumi și să vadă ţinuturile înverzite, cu lumină și 
muzică. Păienjeniţa scuipă, ca și când un asemenea lucru ar fi 
fost respingător. Și într-o zi, când Orcus era plecat să își vadă 
fraţii, ea a ales o cale dintre tărâmuri. A ieșit din lumea ei și a 
intrat în următoarea. 

Sângele lui Nesryn îngheţă. 

— Cum? 

— A urmărit și a aflat despre astfel de rupturi între lumi. O ușă 
care se putea deschide și închide aleator sau dacă știai 
cuvintele potrivite. Ochii negri ai păienjeniţei străluciră. Noi, 


servitoarele ei dragi, am însoţit-o și am intrat cu ea în acest... 
loc. Chiar aici. 

Nesryn aruncă o privire la piatra lustruită. Chiar și Falkan păru 
să se oprească pentru a face la fel. 

— Ne-a spus să rămânem și să păzim poarta, în caz că o 
urmărea cineva, pentru că a hotărât că nu voia să se întoarcă. 
La soţul ei, în lumea ei. Așa că a plecat, iar noi am auzit doar 
zvonuri, prin surorile noastre și rude mai mici, purtate de vânt. 
Păienjenița amuți. 

Nesryn insistă: 

— Ce aţi auzit? 

— De sosirea lui Orcus împreună cu fratele lui. Că Orcus a 
aflat de plecarea soţiei lui și că a descoperit cum a făcut-o. A 
întrecut-o și a găsit o cale să controleze poarta dintre lumi. A 
făcut și niște chei pentru asta, pe care le-a împărțit fraţilor lui. 
Trei chei pentru trei regi. Ei au trecut dintr-o lume în alta, 
deschizând porţi după bunul plac, aducându-și armatele și 
distrugând acele tărâmuri în timp ce o căutau pe ea. Până ce au 
ajuns în lumea asta. 

Nesryn abia reuși să inspire ca să întrebe: 

— Și au găsit-o? 

— Nu, spuse păienjeniţa, cu amuzament în voce, pentru că 
Maiestatea Sa întunecată a părăsit acești munţi, a găsit alt ţinut 
și s-a pregătit bine. Ea știa că într-o zi va fi găsită. Și a plănuit să 
se ascundă în văzul lumii, ceea ce a și făcut. A găsit un popor 
minunat care trăia mult — aproape nemuritori — și care era 
condus de două regine surori. 

Mab și Mora. Pe toţi zeii... 

— Şi folosindu-și puterile, le-a intrat în minte. Le-a făcut să 
creadă că au o soră mai mare împreună cu care să domnească. 
Trei regine pentru cele trei regate care ar putea apărea într-o zi. 
Când s-au întors la palat, ea a intrat și în mintea tuturor celor 
care locuiau acolo și în a celor care veneau, plantând ideea că o 
a treia regină a existat și domnit dintotdeauna. Dacă îi rezistau 
cumva puterii, găsea moduri prin care să îi ucidă. 

Păienjeniţa râse răutăcios. 

Nesryn auzise legendele despre puterea întunecată și 
necontrolată a lui Maeve — o întunecime care putea devora 
stelele. Că Maeve nu-și arătase niciodată forma Fae, doar acea 


întunecime mortală și că trăise mai mult decât orice spiriduș. 
Trăise atât de mult timp încât singura viață comparabilă era... a 
lui Erawan. 

Durata vieţii unui valg. Pentru o regină valgă. 

Păienjeniţa se opri din nou. Falkan aproape ajunse la mâinile 
ei, dar încă nu suficient încât să le elibereze. 

Nesryn întrebă: 

— Deci regii valgi au sosit, dar nu au știut cine îi înfrunta în 
război? 

— Exact, spuse încântată. Deghizată într-un trup de spiriduș, 
ei nu au recunoscut-o, proștii! Dar ea s-a folosit de asta 
împotriva lor. Ştia cum să îi învingă, cum funcţiona armata lor. 
lar când și-a dat seama ce au făcut ei ca să ajungă aici, când a 
aflat de cheile pe care le aveau... le-a vrut. Ca să-i alunge, să-i 
ucidă și să le folosească după bunul plac în lumea asta. Și în 
altele. Așadar, le-a luat. S-a furișat și le-a luat, înconjurându-se 
cu războinici Fae astfel încât ceilalți să nu întrebe cum de știa 
atât de multe lucruri. O, isteața regină susţinea că a aflat în 
urma comunicării cu lumea spiritelor, dar... ea știa. În trecut 
condusese acele tabere de război. Ştia cum lucrau regii. Așa că 
le-a furat cheile. A reușit să trimită doi dintre regi înapoi, Orcus 
fiind unul din ei. Și înainte să se poată ducă după ultimul rege, 
cel mai tânăr care își iubea foarte mult fraţii, cheile i-au fost 
luate. 

Se auzi un șuierat. 

— De Brannon, șopti Nesryn. 

— Da, regele focului. El a văzut întunericul din ea, dar nu l-a 
recunoscut. S-a întrebat, a bănuit, dar tot ce cunoștea despre 
valgi, poporul nostru, avea legătură cu soldaţii masculi, cu 
soldații lor, prinți și regi. Nu știa că o femeie... Cât de diferită, 
cât de specială este o femeie valgă. Chiar și e/a fost păcălit de 
ea; a găsit căi spre mintea lui ca să nu își dea seama cu 
adevărat de asta. Alt râs încet și minunat. Nici măcar acum, 
când totul ar trebui să fie clar pentru spiritul lui băgăcios... Nici 
măcar acum nu știe. Spre apropiata lui pierzanie — da, spre 
pierzania lui și a celorlalți. 

Ei i se făcu greață. Ae/in. Osânda lui Aelin. 


— Dar, chiar dacă s-a înșelat în privinţa originii reginei 
noastre, tot știa că focul lui... Ea se temea foarte mult de foc, la 
fel ca toți valgii adevăr aţi. 

Nesryn memoră acea mică informaţie. 

— El aplecat, construindu-și regatul departe, dar și ea și-a 
construit apărarea. Atât de multe protecţii inteligente, în caz că 
Erawan se ridica din nou și își dădea seama că regina pe care o 
căuta pentru fratele lui, pentru care a cucerit lumile ca să o 
găsească, era de la bun început aici; că ea și-a adunat armate 
Fae și i-ar lăsa să se lupte între ei. 

Ca un păianjen într-o plasă. Asta era Maeve. 

Falkan ajunse la mâinile lui Nesryn, rozând pânza de acolo. 
Sartaq rămase inconștient, periculos de aproape de păianjen. 

— Deci în ultimele mii de ani, aţi așteptat întoarcerea ei în 
acești munţi? 

— Ea ne-a ordonat să deţinem trecătoarea, să păzim ruptura 
dintre lumi. Așa că asta am făcut. Și asta vom face până când 
ne va chema din nou în lumea ei. 

Mintea lui Nesryn se agită. Maeve... avea să se gândească mai 
târziu la asta. Dacă supravieţuiau. 

Mișcă degetele spre Falkan, făcându-i semn. 

în tăcere, rămânând în umbre, omul care își schimba forma 
fugi în întuneric. 

— lar acum știi cum a ajuns să locuiască aici Straja 
întunecată. Păienjeniţa se ridică împingându-se puternic. Sper 
că a fost o ultimă poveste potrivită pentru tine, Căutătoarea 
vântului. 

Nesryn deschise gura când păienjeniţa înaintă, rotindu-și 
încheieturile mâinilor la spate... 

— Soră, spuse o voce de femelă din întunericul de dincolo. 
Soră, să-ţi spun ceva. 

Păienjeniţa se opri, rotindu-și corpul rotund spre bolta de la 
intrare. 

— Ce este? 

Un moment de frică. 

— Avem o problemă, soră; suntem amenințate. 

Păienjeniţa se grăbi spre sora ei, izbucnind: 

— Spune-mi! 

— Păsări ruk la orizont. Cel puţin douăzeci... 


Păienjeniţa șuieră. 

— Păzește muritorii! Mă voi ocupa de păsări. 

Se auzi țăcănitul picioarelor, șistul mișcându-se peste tot în 
jurul ei. Inima lui Nesryn bătu cu putere când își îndoi degetele 
care o dureau. 

— Sartaqg, șopti ea. 

El deschise ochii în partea cealaltă. Atent. Calm. 

Cealaltă păienjeniţă intră, mai mică decât lidera ei. Sartaq se 
încordă, umerii forțându-se ca și când ar fi încercat să scape din 
pânza care îl ţinea. 

Dar păienjeniţa șopti doar „Grăbește-te“. 

CAPITOLUL 50 

Sartaq se înmuie la vocea lui Falkan, când aceasta se auzi din 
gura hidoasă a păienjeniţei kharankui. 

Nesryn își eliberă mâinile din pânză, reprimându-și geamătul 
de durere când fibrele îi smulseră pielea. Probabil că pe Falkan îl 
dureau gura și limba... 

Ea se uită la creatura care stătea deasupra lui Sartag, tăind 
pânza care îl lega pe prinţ cu loviturile ghearelor. Într-adevăr, 
unde fluturau acei clești, curgea sânge. 

— Repede, șopti omul care își schimba forma. Armele voastre 
sunt în colţul acela. 

Ea abia vedea strălucirea slabă a stelelor pe curbura arcului, 
împreună cu argintul gol al săbiei scurte Asterion. 

Falkan tăie legăturile lui Sartag, iar prinţul se eliberă 
împingând pânza. El se legănă când se ridică în picioare, 
rezemându-și o mână de piatră. Sânge, era plin de atât de mult 
sânge... 

Dar el se grăbi spre ea, smulgând toate firele care-i acopereau 
încă picioarele. 

— Eşti rănită? 

— Mai repede, spuse Falkan, aruncând o privire spre bolta de 
la intrare din spate. Nu îi va lua mult timp să-și dea seama că nu 
vine nimeni. 

Picioarele lui Nesryn fură eliberate, iar Sartaq o ridică. 

— Ai auzit ce a spus despre Maeve...? 

— O, am auzit, șopti Sartaq în timp ce se grăbiră spre armele 
lor. 


El îi dădu arcul și tolba, sabia Fae și apucă pumnalele Asterion 
când îi șopti lui Falkan „încotro?” 

Metamorful fugi înainte, dincolo de sculptura lui Maeve. 

— Aici — aici este o pantă ascendentă. Suntem chiar în partea 
cealaltă a trecătorii. Dacă putem putem urca destul de sus... 

— Ai văzut-o pe Kadara? 

— Nu, spuse omul care își schimba forma. Dar... 

Nesryn și Sartaqg nu așteptară să audă restul când se 
strecurară pășind în tăcere din boltă, intrând în pasajul luminat 
de stele de dincolo. Destul de sigur, o pantă aspră din piatră 
instabilă se ridica de la pământ, ca și când ar fi fost o potecă 
spre stele. 

Ei ajunseră la jumătatea pantei instabile, cu Falkan ca o 
umbră neagră în spatele lor, când se auzi un țipăt dinspre 
muntele de dincolo. Dar cerul era gol, nici urmă de Kadara... 

— Foc, șopti Nesryn când se grăbi spre vârf. A spus că valgii 
urăsc focul. Pentru că păianjenii care devorează viaţa, 
sufletele... Erau la fel de valgi ca Erawan, din același iad 
întunecat. Dă-mi cremenea din buzunarul tău, îi ordonă ea 
prinţului. 

— Şi ce să aprinzi? Privirea îi alunecă spre săgețile de pe 
spatele ei când se opriră pe vârful îngust — pe cornul curbat. 
Suntem prinși aici, sus. El scrută cerul. S-ar putea să nu ne 
folosească la nimic. 

Nesryn scoase o săgeată, punând arcul pe umăr când își 
smulse o fâșie din cămașa de pe sub jacheta hainelor de piele. 
Sfâșie partea de jos, tăie bucata în două și înfășură una în jurul 
axului săgeţii. 

— Avem nevoie de surcele, spuse ea când Sartaq scoase 
cremenea din buzunarul de la piept. 

Un cuţit luci și apoi Sartaq îi întinse o parte din cosiţa lui. 

Ea nu ezită, ci înfășură cosița în jurul materialului, întinzând 
săgeata spre el în timp ce lovi cremenea în repetate rânduri. 
Scânteile zburară, alunecând... 

Una se aprinse. Focul izbucni. La fel ca întunericul care se 
revărsa în trecătoarea de dedesubt. Unul lângă altul, păianjenii 
fugiră spre ei. Erau cel puţin douăzeci. 

Nesryn puse săgeata în arc, întinzând coarda și ţintind în sus. 


Nu direct spre ei. Fu o lovitură spre cer, destul de sus încât să 
străpungă stelele îngheţate. 

Păianjenii se opriră, privind săgeata urcând, apoi plonjând tot 
mai jos... 

— Încă una, spuse Nesryn, luând cea de-a doua bucată de 
material și înfășurând-o din nou în jurul vârfului următoarei 
săgeți. Doar trei rămaseră în tolba ei. Sartaq tăie o a doua 
bucată de cosiţă, înfășurând vârful. Cremenea se aprinse, 
scânteile luminară și când prima săgeată căzu spre păianjenii 
care se împrăștiau din calea ei, trase o a doua. 

Păianjenii erau atât de distrași privind în sus, încât nu se uitau 
în faţă. 

Cea mai mare dintre ei, cea care îi vorbise atât de mult timp, 
era cea mai distrasă. 

lar când săgeata aprinsă a lui Nesryn i se izbi în abdomen, 
înfigându-se adânc, ţipătul păienjeniţei scutură pietrele de sub 
ei. 

— Încă una, șopti Nesryn, bâjbâind după următoarea săgeată 
în timp ce Sartaqg își rupse cămașa. Grăbește-te. 

Nu aveau unde să plece și era imposibil să îi ţină la distanţă. 

— Transformă-te, îi spuse ea lui Falkan, care urmărea 
păianjenii panicaţi și care șovăiră la ordinele strigate de lidera 
lor, care le ceruse să stingă focul de pe abdomenul ei. Dacă te 
vei transforma în ceva, fă-o acum. 

Omul care își schimba forma își întoarse chipul hidos de 
păianjen spre ei. Sartaq își mai tăie o bucată din păr, punând-o 
peste vârful celei de-a treia săgeți. 

— Îi voi reţine eu, spuse Falkan. 

Scânteile căzură și flacăra se aprinse pe cea de-a treia 
săgeată. 

— O favoare, căpitane, spuse el. 

Timp. Ei nu aveau timp... 

— Când aveam șapte ani, fratele meu mai mare a avut o fiică 
ilegitimă cu o femeie săracă din Rifthold. Le-a abandonat pe 
amândouă. Au trecut douăzeci de ani de atunci și, de când am 
fost destul de mare ca să merg la oraș, să îmi încep negoţul, am 
căutat-o. Am găsit-o pe mamă după câţiva ani — pe patul de 
moarte. Abia a reușit să-mi spună că a alungat-o pe fată. Nu știa 


unde era nepoata mea. Nu-i păsa. A murit înainte să-mi spună 
un nume. 

Mâinile lui Nesryn tremurară când tinti săgeata spre 
păienjeniţa care încerca să treacă pe lângă sora ei în flăcări. 
Sartaq o avertiză: 

— Grăbește-te. 

Falkan spuse: 

— Dacă a supravieţuit, dacă este mare, ar putea fi și ea om 
care își schimbă forma. Dar nu contează dacă este sau nu. Ce 
contează este că... ea este familia mea. Tot ce mi-a mai rămas. 
Şi o caut de foarte mult timp. 

Nesryn trase a treia săgeată. Un păianjen ţipă când aceasta își 
găsi ţinta. Ceilalţi se retraseră. 

— Găsește-o, spuse Falkan, făcând un pas spre grozăviile care 
se agitau dedesubt. Averea mea toată este pentru ea. Și poate 
că am dezamăgit-o în viaţa asta, dar nu în moarte. 

Nesryn deschise gura, neîncrezătoare, cuvintele ridicându- 
se... 

Dar Falkan alergă pe potecă și sări chiar în faţa acelui rând de 
păianjeni în flăcări. 

Sartag o apucă de cot, arătând spre panta abruptă care 
cobora de pe micul pisc. 

— Asta... 

într-o clipă fu în picioare. În următoarea, Sartaqg o trase înapoi, 
sabia lui țiuind. 

Ea se clătină, agitându-și braţele ca să rămână pe picioare 
când își dădu seama ce se furișase pe partea cealaltă a piscului. 
Păianjenul șuiera acum la ei, din colții imenși picurând venin pe 
piatră. 

Acesta sări spre Sartaqg cu primele două picioare din faţă. 

El se feri și se legănă în jos, lovind din plin. 

Sângele negru ţâșni, păianjenul ţipând, dar nu înainte să 
lovească adânc cu gheara coapsa prinţului. 

Nesryn se mișcă, cea de-a patra săgeată a ei zburând direct 
într-unul dintre ochi. A cincea și ultima săgeată zburară o clipă 
mai târziu, îndreptându-se spre gura deschisă a păianjenului 
când acesta ţipă. 

Creatură mușcă săgeata, rupând-o în două. 

Nesryn aruncă arcul și scoase sabia Fae. 


Păianjenul șuieră la aceasta. 

Nesryn păși între Sartaq și păianjen. Jos, kharankuii ţipară. Ea 
nu îndrăzni să se uite ca să vadă ce făcea Falkan, dacă încă se 
lupta. 

Sabia era o rază de lumină a lunii între ea și păianjen. 

Creatura avansă un pas. Nesryn cedă unul, Sartag luptându-se 
să se ridice lângă ea. 

— Vă voi face să imploraţi moartea, spuse nervos păianjenul, 
avansând din nou. 

Apoi se retrase, pregătindu-se să sară. 

„Fă să conteze; fă să conteze lovitura...“ 

Păianjenul sări și căzu rostogolindu-se de pe pisc în timp ce un 
ruk negru se izbi în el, urlând de furie. 

Nu era Kadara, ci Arcaș. 

Venise Borte. 

CAPITOLUL 51 

Ca un vârtej furios, Arcaș urcă, apoi plonjă din nou, strigătul 
de luptă al lui Borte răsunând din pietre când ea și rukul ei se 
îndreptară spre creaturile Kharankui din trecătoarea de 
dedesubt. Spre păianjenul care îi ţinea la distanţă, sânge — 
sânge roșu — curgând din el. 

Alt strigăt spintecă noaptea, unul pe care îl învățase la fel de 
bine ca pe propria voce. 

Și iat-o pe Kadara zburând cu viteză spre ei, cu alte două 
păsări ruk în urma sa. 

Sartag suspină când una dintre celelalte păsări ruk se 
îndepărtă, plonjând spre locul în care Borte zbura, ataca și 
străpungea rândurile de kharankui. 

Un ruk cu pene de un maro închis... și un tânăr călare pe el. 
Yeran. 

Nesryn nu îl recunoscu pe celălalt călăreț care zbura în 
spatele Kadarei. Sângele păta penele aurii ale Kadarei, dar ea 
zbura sigură pe ea, plutind deasupra când celălalt ruk se 
apropie. 

— Rămâi nemișcată și să nu te temi de prăpastie, șopti 
Sartag, trecându-și o mână peste obrazul lui Nesryn. In lumina 
lunii, chipul lui era acoperit cu praf și sânge, ochii fiindu-i plini 
de durere, și totuși... 


Apoi apăru un zid de aripi și gheare puternice răsfirate larg, 
care o apucară de talie și de sub șolduri, ridicând-o în aer; 
Sartaq se prinse de celălalt picior cu gheare, iar marea pasăre 
ţâșni în noapte. 

Vântul șuieră, dar rukul îi ridică mai sus. Kadara îi ajunse din 
urmă, păzindu-le spatele. Prin părul care-i flutura, Nesryn se uită 
înapoi spre trecătoarea în flăcări. 

Spre locul în care Borte și Yeran se ridicau acum, cu o siluetă 
neagră prinsă în ghearele rukului lui Yeran. Complet moale. 

Borte nu terminase. 

O lumină scânteie pe rukul ei, o săgeată aprinsă. 

Borte o trase spre cer. 

Era un semnal, își dădu seama Nesryn în timp ce nenumărate 
aripi umplură aerul din jurul lor. lar când săgeata lui Borte 
ateriză deasupra pânzei, flacăra izbucnind, sute de lumini se 
aprinseră pe cer. 

Erau călăreţii ruk. Fiecare purta o săgeată aprinsă, flecare 
ţintind acum în jos. 

Ca o ploaie de stele, săgețile căzură în întunericul din Dagul, 
aterizară pe pânză și copaci și izbucniră în flăcări rând pe rând. 

Până ce noaptea se lumină, până ce fumul se ridică, 
amestecându-se cu ţipetele puternice de pe piscuri și din 
pădure. 

Păsările ruk se întoarseră spre nord, Nesryn tremurând când 
se prinse de ghearele care o ţineau. In partea cealaltă, Sartaq îi 
întâlni privirea, părul lung până la umeri fluturându-i acum în 
vânt. 

Cu flăcările de dedesubt și rănile de pe chip, mâinile și gâtul 
lui păreau mult mai urâte. Pielea îi era albă, buzele palide, ochii 
îngreunaţi de extenuare și ușurare. Și totuși... 

Sartaq schiță un zâmbet. Cuvintele pe care le mărturisise 
prinţul plutiră în vântul dintre ei. 

Ea nu își putea lua privirea de la el; nu se putea uita în altă 
parte. 

Așadar, Nesryn zâmbi și ea. 

lar dedesubt și în spatele lor, departe în noapte, Dagul Fells 
ardea. 

CAPITOLUL 52 

Chaol și Yrene galopară înapoi spre Antica la răsărit. 


îi lăsaseră lui Hasar un bilet în care scriseseră că Yrene avea 
un pacient grav bolnav care trebuia vizitat și alergaseră pe dune 
sub soarele dimineţii. 

Niciunul din ei nu dormise mult, dar dacă ceea ce 
suspectaseră despre vindecătoare era adevărat, nu riscau să 
zăbovească. 

Pe Chaol îl durea spatele din cauza călătoriei din ziua 
precedentă și a... partidei de seara trecută. A partidelor 
numeroase. Și, până să apară minaretele și zidurile albe ale 
Anticii, el șuiera printre dinţi. 

Yrene se încruntă la el întreaga călătorie dureroasă pe străzile 
aglomerate spre palat. Ei nu discutaseră cum aveau să doarmă, 
dar lui nu-i păsa dacă trebuia să urce toate scările din Torre. 
Spre patul ei sau al lui. Gândul de a o părăsi, chiar și pentru o 
clipă... 

Chaol se crispă când descălecă de pe Farasha, iapa neagră 
fiind suspect de cuminte și acceptă bastonul adus de cel mai 
apropiat servitor de la grajduri. 

El reuși să facă spre ea câţiva pași, șchiopătând puternic și 
dureros, dar Yrene ridică o mână în semn de avertisment. 

— Să nu te gândești să mă cobori de pe cal, să mă cari sau 
altceva. 

El îi aruncă o privire strâmbă, dar se supuse. 

— Altceva? 

Ea roși frumos când descălecă iapa, dând frâul servitorului 
care aștepta. Bărbatul se relaxă de ușurare, complet 
recunoscător să nu fie nevoit să se ocupe de sălbatica Farasha, 
care îl măsura din priviri acum pe bietul om care încerca să o 
târască spre grajduri ca și când ar fi urmat să îl mănânce. Era, 
într-adevăr, calul lui Hellas. 

— Da, spuse Yrene, netezindu-și hainele șifonate. Probabil că 
din cauza asta șchiopătezi mai mult decât înainte. 

Chaol o lăsă să îl ajungă din urmă și își echilibră bastonul 
suficient de mult timp încât să o sărute pe tâmplă. Lui nu îi păsa 
cine vedea sau raporta despre asta. Toţi puteau să se ducă 
naibii. Dar în spatele lor ar fi putut jura că Shen și ceilalţi străjeri 
zâmbeau larg. 

Chaol îi făcu semn din ochi. 


— Atunci, ai face bine să mă vindeci, Yrene Towers, pentru că 
vreau să mai fac altceva cu tine în seara asta. 

Ea roși mai mult, dar își înclină bărbia în sus, năzuroasă. 

— Să ne concentrăm la pergamente mai întâi, derbedeule. 

Chaol zâmbi, larg și nestăpânit, și simţi asta în fiecare 
centimetru al corpului său dureros când se întoarseră în palat. 

* 

lar bucuria fu de scurtă durată. 

Chaol simți urma vibrantă a unui lucru în neregulă în clipa în 
care intrară în aripa liniștită; în clipa în care văzu gărzile șoptind, 
servitorii grăbindu-se. Yrene îi aruncă numai o privire, iar ei se 
grăbiră cât de mult reuși el. Fuioare de foc îi străbăteau spatele, 
coapsele, dar dacă se întâmplase ceva... 

Ușile apartamentului său erau întredeschise, cu doi străjeri 
postați afară care îi aruncară priviri pline de groază și 
compasiune. Stomacul i se întoarse pe dos. 

Nesryn. Dacă se întorsese, dacă se întâmplase ceva cu acel 
valg care îi urmărea... 

El dădu buzna în apartament, fără să se mai gândească la 
corpul care protesta, mintea lui umplându-se de liniște. 

Ușa lui Nesryn era deschisă, dar nu era niciun corp întins pe 
acel pat. Sângele nu păta covorul și nici nu stropea pereţii. 

Camera lui era la fel. Dar ambele dormitoare... Erau distruse. 

Sfâșiate, ca și când un vânt puternic ar fi spart ferestrele și ar 
fi intrat în cameră. 

Salonul arăta și mai rău. Canapeaua lor obișnuită era tăiată, 
tablourile sau obiectele de artă fiind crăpate sau tăiate. 

Biroul fusese prădat, covoarele întoarse... 

Kadja era îngenuncheată într-un colţ, adunând cioburile unei 
vaze sparte. 

— Ai grijă, șopti Yrene, mergând spre fata care aduna cioburile 
cu mâinile goale. la o mătură și un făraș, nu îţi folosi mâinile 
direct. 

— Cine a făcut asta? întrebă încet Chaol. 

Frica licări în ochii Kadjei când ea se ridică. 

— Așa era când am venit în dimineaţa asta. 

Yrene întrebă: 

— N-ai auzit nimic? 


îndoiala din acele cuvinte îl făcu să se încordeze. Yrene nu 
avea deloc încredere în servitoare, inventând sarcini care o 
ţineau departe, dar Kadja să facă asta... 

— Cu tine plecat, lord Westfall, eu... mi-am luat o seară liberă 
ca să îmi vizitez părinţii. 

El încercă să nu se crispeze. O familie. Ea avea familia aici, iar 
el nu se deranjase să întrebe... 

— Și părinţii tăi pot mărturisi că ai fost cu ei toată noaptea? 

Chaol se întoarse. 

— Yrene. 

Yrene nici măcar nu se uită la el când o studie pe Kadja. 
Servitoarea se ofili sub acea privire feroce. 

— Dar presupun că a lăsa ușa descuiată pentru cineva ar fi 
fost o mișcare mai inteligentă. 

Kadja se crispă, gârbovindu-și umerii. 

— Yrene, orice ar fi putut să conducă la așa ceva. Oricine ar fi 
putut să o facă. 

— Da, oricine. Mai ales cineva care căuta ceva. 

El înţelese cuvintele în aceeași clipă în care văzu dezordinea 
din camera lui. 

Chaol se întoarse spre servitoare. 

— Nu mai face curat. Tot ce este aici ar putea să constituie o 
dovadă în privinţa identităţii persoanei care a făcut asta. El se 
încruntă. Cât ai reușit să cureţi până acum? 

După starea camerei, nu mult. 

— Abia am început. Credeam că nu vă veţi întoarce până 
diseară, așadar nu am... 

— Este în regulă. 

La crisparea ei, el adăugă: 

— Du-te la părinţii tăi. La-ţi liber, Kadja. Mă bucur că nu erai 
aici când s-a întâmplat. 

Yrene îi aruncă o privire încruntată care spunea că la fel de 
bine fata ar fi putut să o mintă, dar nu spuse nimic. În câteva 
minute, Kadja plecă, închizând ușile holului cu un mic ţăcănit. 

Yrene își trecu mâinile peste faţă. 

— Au luat totul. Totul. 

— Da? 

El șchiopătă spre birou, uitându-se în sertare în timp ce își 
sprijini o mână de suprafaţa lui. Spatele îl durea și-i zvâcnea... 


Yrene se grăbi spre canapeaua aurie, ridicând pernele 
distruse. 

— Toate acele cărţi, pergamentele... 

— Se știa că vom fi plecaţi. 

El se rezemă pe deplin de birou, aproape oftând la greutatea 
luată de pe spatele lui. 

Yrene își făcu loc prin cameră, inspectând toate locurile în 
care pusese cărţile și pergamentele. 

— Au luat totul. Chiar și Cântecul începutului. 

— Și din dormitor? 

Ea dispăru imediat. Chaol își masă spatele, șuierând încet. Se 
mai auziră niște foșnete, apoi: 

— Ha! 

Yrene ieși din nou, fluturând în aer una din cizmele lui. 

— Cel puţin nu l-au găsit. 

Acel prim pergament. El se strădui să zâmbească. 

— Măcar atât. 

Yrene ţinea cizma la piept ca și când ar fi fost un copil. 

— Ei devin disperaţi. Asta face oamenii periculoși. Nu ar trebui 
să rămânem aici. 

El studie stricăciunile. 

— Ai dreptate. 

— Atunci mergem direct în Torre. 

El se uită pe uşile deschise ale holului, spre dormitorul lui 
Nesryn. 

Ea avea să se întoarcă în curând. lar la întoarcere, să îl 
găsească plecat, cu Yrene... El o tratase îngrozitor. Uitase ce 
promisese, ce insinuase, în Rifthold; pe nava care naviga spre 
acest loc. lar Nesryn poate că nu avea nicio pretenţie, dar Chaol 
încălcase prea multe promisiuni. 

— Ce este? întrebarea lui Yrene era ca o șoaptă. 

Chaol închise ochii. Era un ticălos. O târâse pe Nesryn aici și 
așa o tratase el, în timp ce era plecată în căutarea răspunsurilor, 
riscându-și viaţa, în timp ce ea căuta o urmă de speranţă pentru 
adunarea unei armate... El trimisese acel mesaj — imediat — să 
revină cât mai repede. 

— Nu este nimic, spuse în cele din urmă Chaol. Poate că ar 
trebui să rămâi în Torre în seara asta. Acolo sunt destui străjeri 
ca să facă pe oricine să se gândească de două ori. Nu pot să 


dau impresia că fug, adăugă când durerea licări în ochii ei. Mai 
ales când nobilii încep să creadă că aș putea fi interesant. Că 
Aelin continuă să fie o sursă de îngrijorare și intrigă... Poate că 
ar trebui să folosesc asta în avantajul meu. El se jucă cu 
bastonul, aruncându-l dintr-o mână în alta. Dar ar trebui să 
rămân aici, iar tu, Yrene, ar trebui să pleci. 

Ea deschise gura ca să obiecteze, dar se opri, îndreptându-și 
spatele. Un licăr tăios îi apăru în privire. 

— Atunci îi voi duce pergamentul Hafizei chiar eu. 

Deși dădu aprobator din cap, îi displăcură tonul vocii ei și 
întunecarea din ochii săi. El greșise și faţă de ea, pentru că nu 
încheiase relația cu Nesryn, ca să clarifice situaţia. Incurcase 
lucrurile. 

Un prost. Fusese un prost să creadă că ar fi putut depăși 
situaţia, persoana care fusese, greșelile pe care le făcuse. 

Un prost. 

CAPITOLUL 53 

Yrene urcă în grabă treptele din Torre, atentă să nu strivească 
pergamentul din mână. 

Distrugerea camerei lui îl zdruncinase. Și pe ea, dar... 

Nu de frica rănirii sau morții. Altceva îl zdruncinase pe el. 

în cealaltă mână, ea ţinea medalionul, metalul fiind cald pe 
pielea ei. 

Cineva știa că erau aproape să descopere ceea ce voiau să 
ţină în secret. Sau cel puţin bănuiau că ar putea afla ceva și 
distruseseră toate sursele posibile. Şi după ce începuseră să 
înţeleagă lucrurile la ruinele din Aksara... 

Yrene se controlă când ajunse pe palierul din Torre, căldura 
fiind înăbușitoare. 

Hafiza era în atelierul său privat, ţâțâind în sinea ei la un tonic 
ce se unduia, scoțând un fum dens. 

— Ah, Yrene, spuse ea fără să își ridice privirea în timp ce 
măsură într-o pipetă niște lichid. Flacoane, ligheane și boluri 
acopereau biroul, împrăștiate printre cărți deschise și un rând 
de clepsidre de bronz pentru diverse măsurători ale timpului. 
Cum a fost petrecerea ta? 

„Revelatoare.” 

— Minunată. 

— Presupun că tânărul lord ţi-a dăruit, în sfârșit, inima. 


Yrene tuși. 

Hafiza zâmbi când își ridică în cele din urmă privirea. 

— O, știam. 

— Nu suntem... adică, nu e nimic oficial... 

— Medalionul acela sugerează contrariul. 

Yrene îl atinse, roșind. 

— El nu este... Este un /ord. 

La sprâncenele ridicate ale Hafizei, Yrene se enervă. Cine 
altcineva știa? Cine altcineva văzuse, comentase și pariase? 

— El este Lord al Adarlanului, o lămuri ea. 

— Și? 

— Al Adarlanului. 

— Credeam că ai trecut peste asta. 

Poate că o făcuse. Poate că nu. 

— Nu ai de ce să-ţi faci griji. 

Ea zâmbi cu subînţeles. 

— Bun. 

Yrene inspiră adânc pe nas. 

— Dar, din nefericire, nu ești aici ca să-mi dai toate detaliile 
picante. 

— Oh. Yrene se strâmbă. Nu. 

Hafiza măsură alte câteva picături în tonicul ei, substanţa 
dinăuntru devenind tulbure. Ea luă clepsidra și o întoarse, 
nisipul alb ca oasele curgând în baza veche. Hafiza spuse: 

— Presupun că are legătură cu pergamentul din mâna ta? 

Yrene se uită spre holul deschis, apoi se grăbi să închidă ușa și 
ferestrele. 

Până să termine, Hafiza lăsă tonicul, cu o expresie neobișnuit 
de serioasă pe chip. 

Yrene îi relată cum camera lui fusese distrusă, iar cărțile și 
pergamentele furate. Îi povesti și de ruinele din oază și teoria lor 
fantastică despre posibilitatea ca vindecătoarele nu doar să fi 
plecat de acolo, ci să fi fost puse acolo, în secret. Impotriva 
valgilor și a regilor lor. 

Și, pentru prima dată de când o cunoștea Yrene, chipul 
bronzat al bătrânei păru să pălească puţin. Ochii ei negri și 
limpezi se măriră. 

— Ești sigură că acestea sunt armatele care se adună pe 
continentul tău? 


Hafiza se așeză pe un mic scaun din spatele mesei de lucru. 

— Da. Lordul Westfall i-a văzut și s-a luptat cu ei. Este motivul 
pentru care a venit. Nu ca să adune o armată împotriva 
oamenilor loiali imperiului Adarlan, ci o armată care să lupte cu 
demonii care au corpuri umane, cu demoni care dau naștere 
monștrilor. Atât de mari și de îngrozitori încât toată puterea lui 
Aelin Galathynius și a lui Dorian Havilliard nu este suficientă. 

Hafiza scutură din cap, părul ei alb mișcându-se. 

— lar acum crezi că vindecătoarele au vreun rol de jucat? 

Yrene făcu câţiva pași. 

— Probabil. Am fost vânaţi fără încetare pe continentul nostru 
și știu că nu pare că am pe ce să mă bazez, dar dacă o colonie a 
spiridușilor cu înclinații pentru vindecare a întemeiat o civilizație 
aici în urmă cu mult timp... De ce? De ce să părăsească 
Doranelle, de ce să vină atât de departe și să lase câteva urme 
și totuși să se asigure că moștenirea  vindecătoarelor 
supraviețuiește? 

— De aceea ai venit și ai adus acest pergament. 

Yrene puse pergamentul în faţa Marii Vindecătoare. 

— De vreme ce Nousha știa doar vag legendele și nu știa cum 
să citească limba scrisă aici, m-am gândit că poate știi adevărul 
sau ai putea să-mi spui ce scrie în pergament. 

Hafiza desfăcu pergamentul, poziţionând diverse flacoane pe 
colțuri. Litere negre și ciudate fuseseră scrise acolo. Marea 
Vindecătoare își trecu un deget zbârcit peste câteva dintre ele. 

— Nu știu să citesc o asemenea limbă. 

Ea își trecu din nou mâna peste pergament. 

Yrene își relaxă umerii. 

— Dar îmi amintește... 

Hafiza studie rafturile cu cărţi din atelierul ei, unele fiind 
închise în spatele sticlei. Se ridică, șchiopătând spre o cutie 
încuiată din colțul întunecat al camerei. Ușile nu erau deloc din 
sticlă, ci din metal — din fier. 

Scoase o cheie din jurul gâtului și o deschise. Îi făcu semn lui 
Yrene să se apropie. 

Aproape împiedicându-se prin cameră în graba ei, Yrene 
ajunse lângă Hafiza. Pe câteva cotoare de cărţi, aproape 
putrezite de timp... 

— Semne Wyrd, șopti Yrene. 


— Mi s-a spus că nu sunt cărţi pentru oameni — că eo 
cunoaștere care era mai bine să fie păstrată sub cheie și uitată, 
ca nu cumva să își facă loc în lume. 

— De ce? 

Hafiza ridică din umeri, studiind fără să atingă vechile texte 
înclinate în faţa lor. 

— Asta e tot ce mi-au spus înaintașii: „Nu sunt pentru 
oameni”. O, o dată sau de două ori am fost destul de beată 
încât să mă gândesc să deschid cărţile, dar de fiecare dată când 
am scos cheia... Ea se jucă cu colierul lung, de care atârna cheia 
din cel mai negru fier. Una identică cu cea a biroului. M-am 
răzgândit. 

Hafiza cântări cheia în palmă. 

— Nu știu să citesc aceste cărți, nu înţeleg această limbă, dar 
dacă acele pergamente și cărţi erau în bibliotecă, atunci faptul 
că au fost încuiate aici... Poate că e genul de informaţie pentru 
care merită să ucizi. 

Un fior de gheaţă îi alunecă pe spinare. 

— Chaol — lordul Westfall cunoaște pe cineva care poate să 
citească aceste semne. Aelin Galathynius, îi spusese el. Poate că 
ar trebui să îi ducem pergamentul și aceste câteva cărți. 

Hafiza strânse din buze când închise ușile de fier ale dulapului 
și le încuie cu un ţăcănit zgomotos. 

— Va trebui să mă gândesc la asta, Yrene. La riscuri. Dacă ar 
trebui să dau aceste cărţi. 

Yrene dădu din cap. 

— Da, bineînţeles. Dar mă tem că nu avem mult timp. 

Hafiza își strecură cheia de fier înapoi în mantie și se întoarse 
la masa de lucru, Yrene urmând-o. 

— Ştiu câte ceva din istorie, recunoscu Hafiza. Credeam că 
este un mit, dar... înaintașa mea mi-a spus, când am venit prima 
dată. In timpul festivalului Lunii de larnă. Era beată pentru că i- 
am dat alcool ca să o fac să-mi dezvăluie secretele. Dar, în 
schimb, mi-a ţinut o lecţie incoerentă de istorie. Hafiza pufni, 
scuturând din cap. Nu am uitat-o niciodată, în mare parte din 
cauză că am fost atât de dezamăgită că trei sticle de vin scump 
— cumpărate cu toţi banii pe care îi aveam — mi-au obţinut atât 
de puţine informații. 


Yrene se rezemă de masa veche de lucru în timp ce Hafiza se 
așeză și își împleti degetele în poală. 

— Ea mi-a spus că în urmă cu mult timp, înainte ca oamenii să 
vină aici, înainte de lorzii călăreţi și de păsările ruk de deasupra 
stepelor, acest ţinut aparţinea într-adevăr spiridușilor. Era un 
mic regat frumos, cu capitala aici. Antica a fost construită pe 
ruinele lui. Dar ei au ridicat temple închinate zeilor lor dincolo de 
zidurile orașului — în munţi, în ţinuturile cu râuri, în deșert. 

— Ca necropola din Aksara. 

— Da. Și mi-a spus că nu își incinerau morții, ci îi îngropau în 
sarcofage atât de groase, încât niciun ciocan sau dispozitiv nu 
putea să le deschidă. Erau încuiate cu vrăji și lacăte ingenioase, 
ca să nu mai fie deschise vreodată. 

— De ce? 

— Predecesoarea mea mi-a spus că din cauza fricii lor că ar 
putea pătrunde cineva, ca să le ia corpurile. 

Yrene se bucură că se rezema de masă. 

— Așa cum valgii posedă acum oamenii. 

Ea dădu din cap. 

— A  bodogănit despre cum și-au lăsat cunoașterea în 
domeniul vindecării, ca să o găsim noi; că au furat-o din altă 
parte și că învăţăturile lor au pus bazele din Torre; că însăși 
Kamala a fost instruită în artele lor, arhivele fiind descoperite în 
morminte și catacombe de mult pierdute pentru noi. A întemeiat 
Torre pe baza învățăturilor ei. O venera pe Silba pentru că era 
zeița vindecării și la ei. Hafiza gesticulă spre bufniţele sculptate 
prin atelierul ei, prin Torre, și își masă tâmplele. Deci teoria ta ar 
putea fi adevărată. Niciodată nu am aflat cum au venit spiridușii 
aici, unde au plecat și de ce au dispărut. Dar ei au fost aici și, 
conform spuselor predecesoarei mele, au lăsat un fel de 
cunoaștere sau putere în urmă. 

Hafiza se încruntă uitându-se la acel dulap pentru cărţi, 
încuiat. 

— Pe care cineva încearcă acum să o elimine. Yrene înghiţi. 
Nousha mă va ucide când va afla că acele cărţi și pergamente 
au fost luate. 

— O, foarte posibil. Dar mai probabil va pleca în căutarea celui 
care a făcut-o. 


— Ce înseamnă toate astea, totuși? De ce să-și bată atât de 
mult capul cu asta? 

Hafiza se duse înapoi la tonicul ei, clepsidra aproape golindu- 
se. 

— Poate că asta va trebui să afli tu. Adăugă alte câteva 
picături de lichid în tonic, luă clepsidra de un minut și o 
răsturnă. Mă voi gândi la cărţi, Yrene. 

* 

Yrene se întoarse în camera ei, deschise fereastra ca să lase 
briza să intre în încăperea înăbușitoare și se așeză pe pat pentru 
un minut înainte să plece din nou. 

Lăsase pergamentul la Hafiza, gândindu-se că dulapul încuiat 
cu cărţi era mai sigur decât oricare alt loc, dar nu pergamentele 
sau cărțile vechi îi umpleau mintea când se întoarse spre stânga 
și se îndreptă spre nivelul inferior. 

Progres. Progresaseră cu rana lui Chaol, în mod semnificativ, 
și reveniseră ca să-și vadă camera distrusă. 

Camera /ui — nu a ei. El spusese asta destul de clar mai 
devreme. 

Pașii lui Yrene erau fermi, chiar dacă picioarele o dureau de la 
călătoria de aproape două zile. Trebuia să fie o legătură între 
progresul lui și aceste atacuri. 

Nu reușise niciodată să gândească în camera ei liniștită și 
sufocantă. Sau în bibliotecă, nu când tresărea la fiecare pas sau 
mieunat al unei pisici Baast curioase. 

Dar era un loc liniștit și sigur. Un loc unde ar fi putut înţelege 
legăturile încurcate care îi aduseseră aici. 

* 

Pântecul era gol. 

După ce Yrene se spălase și se schimbase într-o rochie subțire 
de culoarea lavandei, intrase în camera plină de aburi, 
incapabilă să se abţină să privească spre bazinul de lângă zidul 
îndepărtat; spre locul în care acea vindecătoare plânsese cu 
doar câteva ore înainte să moară. 

Yrene își frecă fața cu mâinile, respirând ca să se calmeze. 

Bazinele de pe fiecare parte o chemau, apele gâlgâitoare 
invitând-o, promițând să-i calmeze membrele care o dureau, dar 
Yrene rămase în mijlocul camerei, printre toate clopotele care 
sunau încet, și își ridică privirea spre întunericul de deasupra. 


De pe o stalactită prea îndepărtată în beznă încât să o vadă 
căzu o picătură de apă, aterizându-i pe frunte. Yrene închise 
ochii la stropul rece, dar nu făcu nicio mișcare ca să șteargă 
apa. 

Clopotele răsunau și fremătau. Erau vocile surorilor lor, 
moarte de mult. Se întrebă dacă acea vindecătoare care 
murise... Dacă vocea ei cânta acum aici. 

Yrene își ridică privirea spre cel mai apropiat șir de clopote 
atârnate prin cameră, de diverse mărimi și forme. Spre clopotul 
ei... 

Cu piciorele goale și fără să facă zgomot, Yrene merse spre 
mica stalagmită care ieșea din podeaua de lângă zid, spre lanţul 
care atârna între aceasta și alt stâlp la câţiva metri distanţă. 
Alte șapte clopote atârnau de acesta, dar Yrene nu avea nevoie 
să-și aducă aminte care era alei. 

Yrene zâmbi la micul clopot argintiu cumpărat cu aurul acelei 
străine. Numele ei era incrustat într-o parte — poate de către 
același bijutier pe care îl găsise Chaol pentru talismanul care îi 
atârna acum la gât. Nici măcar aici nu voia să se despartă de el. 

Ușor, își trecu degetul peste clopot, peste numele ei și data în 
care intrase în Torre. 

Un sunet slab și plăcut se auzi în urma atingerii ei. Acesta 
răsună din zidurile de piatră, din alte clopote, făcând unele 
dintre ele să sune ca și când ar fi răspuns. 

Sunetul clopotului se auzi împrejur, iar Yrene se întoarse pe 
loc, ca și când l-ar fi putut urmări. lar când acesta se estompă... 

Yrene atinse din nou clopotul și se auzi un sunet mai clar și 
mai puternic. 

Sunetul se mișcă prin cameră, iar ea îl urmări. 

Acesta se estompă din nou. Dar nu înainte ca puterea ei să 
licărească în semn de răspuns. 

Cu mâini care nu îi aparţineau în totalitate, Yrene sună a treia 
oară clopotul. 

Și, când sunetul acestuia umplu camera, Yrene începu să 
meargă. 

Oriunde se îndrepta acel sunet, Yrene îl urmă. 

Cu picioarele-i goale lovind piatra udă, urmări calea sunetului 
prin Pântec, ca și când un iepure ar fi alergat înaintea ei: în jurul 
stalagmitelor ridicându-se de pe podea, ferindu-se pe sub 


stalactitele care coborau de deasupra și traversând camera; 
șerpuind de-a lungul pereţilor; făcând lumânările să pâlpăie. 
Urmări acel sunet. 

Pe lângă clopotele generaţiilor de vindecătoare, toate cântând 
în urma lui. 

Yrene își întinse degetele. 

Un val de sunet îi răspunse. 

„Trebuie să intri unde te temi să mergi.“ 

Yrene continuă să meargă, clopotele sunând încontinuu, 
urmărind sunetul clar și dulce al propriului clopot, care o chema 
înainte. Atrăgând-o. 

Acel întuneric încă sălășluia în el; în rana lui. Ei îl alungaseră 
atât de departe și totuși acesta rămânea. Cu o zi în urmă, el îi 
spusese lucruri care îi frânseseră inima, dar nu toată povestea. 

Dar în cazul în care cheia înfrângerii urmei de întuneric valg 
nu era doar înfruntarea amintirilor, dacă rafalele orbești ale 
magiei ei nu făceau nimic... 

Yrene urmă sunetul clopotului argintiu spre locul în care 
acesta se opri: într-un colţ vechi al sălii, cu lanţurile ruginite de 
vreme, unele clopote fiind verzi din cauza oxidării. 

Aici, sunetul clopotului ei amuți. 

Nu, nu amuţi, ci aşteptă bâzâind în colţul pietrei. 

Acolo era un clopoțel care atârna de capătul lanţului, atât de 
oxidat încât scrisul era aproape imposibil de citit. 

Dar Yrene citi numele de acolo. 

Yafa Towers 

Ea nu simţi înţepătura puternică a pietrei când căzu în 
genunchi, când citi acel nume, acea dată — data din urmă cu 
două sute de ani. 

O femeie din familia Towers. O vindecătoare Towers. Aici — cu 
ea. O femeie Towers cântase în camera asta în anii în care 
Yrene locuise aici. Chiar și acum, chiar și atât de departe de 
casă, ea nu fusese niciodată singură. 

Yafa. Yrene își șopti numele, cu o mână pe inimă. 

„Intră unde ţi-e frică să mergi...“ 

Yrene își ridică privirea în întunericul de deasupra din Pântec. 

Se alimenta. Puterea valgului se alimenta din el... 

„Da“, păru să spună întunericul de deasupra. Nu se auzi nicio 
picătură; niciun clopot nu sună. 


Yrene își cobori privirea la mâinile ei, care-i atârnau moi pe 
lângă corp. Invocă strălucirea slabă și albă a puterii ei. O lăsă să 
umple camera, să răsune din piatră cu un cântec tăcut. Să 
răsune din acele clopote, vocile a mii dintre surorile ei, vocea lui 
Towers din faţa ei. 

„Intră unde ţi-e frică să mergi...“ 

Nu în vidul care pândea în el, ci în vidul din ea. 

Cel care începuse în ziua în care soldaţii se adunaseră în jurul 
casei ei și o târâseră de păr în iarba strălucitoare. 

Știuse Yafa, aici, în această cameră atât de adânc sub 
pământ, ce se întâmplase în acea zi în cealaltă parte a mării? 
Urmărise ultimele două luni și-și trimisese cântecul vechi și 
ruginit ca un îndemn tăcut? 

„Ei nu erau oameni răi, Yrene.“ 

Nu, nu erau. Bărbaţii pe care îi comandase el, cu care se 
antrena, care purtaseră aceeași uniformă, se supuneau aceluiași 
rege ca soldaţii care veniseră în acea zi... 

Ei nu erau oameni răi. În Adarlan existau oameni care meritau 
salvaţi, pentru care merita să lupte. Nu erau dușmanii ei, 
niciodată nu fuseseră. Poate că știuse cu mult înainte ca el să-i 
dezvăluie asta în oază, cu o zi în urmă. Poate că ea nu își dorise 
să o facă. 

Dar creatura care rămânea în el, acea urmă de demon care 
ordonase totul... 

„Stiu ce ești“, spuse încet Yrene. 

Pentru că era aceeași creatură care locuise în ea în toți acești 
ani, lipsind-o de multe chiar în timp ce o ajuta. O creatură 
diferită, dar totuși una și aceeași. 

Yrene își retrase magia în ea, strălucirea estompându-se. 
Zâmbi în sus, la întunericul plăcut de deasupra. „Acum înţeleg.“ 

Altă picătură de apă îi atinse fruntea în semn de răspuns. 

Zâmbind, Yrene întinse o mână spre clopotul înaintașei ei și îl 
făcu să sune. 

CAPITOLUL 54 

Chaol se trezi în dimineaţa următoare și abia se putea mișca. 

îi reparaseră lucrurile din cameră, sporiseră numărul de 
străjeri și, înainte ca nobilii să se întoarcă, în sfârșit, din deșert 
la apus, totul era în ordine. 


Nu o văzuse pe Yrene toată ziua și se întrebă dacă ea și Marea 
Vindecătoare  găsiseră, într-adevăr, ceva de valoare în 
pergament. Dar când sosi ora cinei, iar ea tot nu apăruse, o 
trimise pe Kadja ca să îi ceară lui Shen un raport. 

Shen se întorsese — roșind ușor, fără îndoială datorită 
frumuseţii servitoarei care îl condusese aici — și dezvăluise că 
se asigurase să primească vești din Torre că Yrene se întorsese 
în siguranţă și nu plecase de atunci din turn. 

Totuși, Chaol se gândise să o cheme pe Yrene când spatele 
începuse să îl doară aproape insuportabil, când nici măcar 
bastonul nu îl putea ajuta să șchiopăteze prin cameră. Dar 
apartamentul nu era sigur. lar dacă începea să stea aici, iar 
Nesryn se întorcea înainte să îi poată explica... 

El nu putea scăpa de acest gând; de ce făcuse, încrederea pe 
care înșelase. 

Deci reușise să facă o baie, sperând să își calmeze mușchii 
dureroși, și aproape urcase în pat. 

Chaol se trezi la răsărit, încercă să se întindă spre bastonul de 
lângă pat și își reprimă ţipătul de durere. 

Panica îl cuprinse, frenetic și brusc. Scrâșni din dinţi ca să 
reziste. 

Degetele de la picioare. Își putea mișca degetele de la 
picioare. Și gleznele. Şi genunchii... 

Gâtul i se arcui de agonie când își mișcă genunchii, coapsele, 
șoldurile. 

O, zeilor. El exagerase, el... 

Ușa se deschise larg și iat-o, în acea rochie purpurie. 

Yrene căscă ochii și apoi îl fixă cu privirea, ca și când ar fi fost 
pe cale să îi spună ceva. 

în schimb, acea mască a calmului îi alunecă pe chip în timp ce 
își legă părul la spate în coafura ei obișnuită, ridicată pe 
jumătate, și se apropie cu pași fermi. 

— Te poţi mișca? 

— Da, dar durerea... 

El abia putea vorbi. 

Lăsând sacul pe covor, Yrene își suflecă mânecile. 

— Te poţi întoarce? 

Nu. Incercase și... 

Ea nu așteptă răspunsul lui. 


— Descrie-mi exact ce ai făcut ieri, din clipa în care am plecat 
și până acum. 

Chaol îi povesti totul, chiar și despre baia făcută... 

Yrene înjură urât. 

— Gheaţă. Gheata ajută mușchii încordaţi, nu căldura. Ea 
expiră. Trebuie să te întorci. Va durea ca naiba, dar este mai 
bine dacă o faci dintr-o singură mișcare... 

El nu aşteptă. Scrâșni din dinţi și o făcu. 

Un țipăt îi ieși din gât, dar Yrene fu imediat acolo, cu mâinile 
pe obrazul și părul său, cu gura lipită de tâmpla lui. 

— Bun, șopti ea pe pielea lui. Ce bărbat curajos. 

Nu se deranjase să îmbrace mai mult decât izmenele pentru 
dormit, așadar, ea nu avu multe de făcut ca să îl pregătească în 
timp ce își tinu mâinile deasupra spatelui său, conturând aerul 
de deasupra pielii. 

— A... revenit, șopti ea. 

— Nu mă surprinde, spuse el printre dinţi. Deloc. 

Ea își cobori mâinile pe lângă corp. 

— De ce? 

El își trecu un deget peste cuvertura brodată. 

— Doar... fă ce trebuie. 

Yrene se opri la ezitarea lui — apoi scotoci prin sac după ceva. 
Călușul. Ea îl ţinu în mâini totuși în loc să i-l bage în gură. 

— Intru, spuse ea încet. 

— Bine. 

— Nu. Intru și termin asta. Azi. Chiar acum. 

îi luă o clipă să înţeleagă cuvintele și toate implicaţiile. El 
îndrăzni să întrebe: 

— Şi dacă nu pot? „Să înfrunt asta, să suport?” 

Nu era nicio urmă de frică în ochii lui Yrene, nicio ezitare. 

— Întrebarea asta nu e pentru mine. 

Nu, niciodată nu fusese. Chaol privi lumina soarelui dansând 
pe medalionul ei, pe munți și mări. Se gândi la ce ar fi putut 
vedea acum în el, cât de mult dezamăgise, de nenumărate ori... 

Dar ajunseseră până aici împreună. Ea nu dăduse înapoi de la 
nimic. 

Și nici el nu avea de gând să o facă. 

Cu un nod în gât, Chaol reuși să spună: 

— Ai putea să te rănești dacă rămâi prea mult. 


Din nou, nici urmă de îndoială sau frică. 

— Am o teorie. Vreau să o testez. Yrene îi puse călușul între 
buze, iar el strânse ușor. lar tu ești singura persoană pe care o 
pot testa. 

Chaol își dădu seama, tocmai când ea își puse mâinile pe 
spatele lui gol, de ce era singurul pe care putea încerca ce voia 
să încerce. Dar nu putu face nimic atunci când durerea și 
întunericul se izbiră în el. 

îi fu imposibil să o oprească pe Yrene când plonjă în corpul lui, 
magia sa fiind un roi alb de lumină în jurul lor, în ei. 

Valgii. Corpul lui fusese pătat de puterea lor, iar Yrene... 

* 


Yrene nu ezită. 

Ea pluti prin el, pe scara coloanei lui, prin coridorul oaselor și 
sângelui său. 

Era o suliță de lumină trasă direct în întuneric, îndreptându-se 
spre umbra care plutea și care se întinsese din nou, care 
încercase să îl revendice. 

Yrene se izbi în întuneric și ţipă. 

Acesta strigă la rândul său, iar ei se încolăciră, luptându-se. 

Era străin, rece și gol; era plin de putreziciune, vânt și ură. 

Yrene se aruncă în întuneric cu toată fiinţa ei. 

lar deasupra, ca și când ar fi fost separate de suprafaţa unei 
mări întunecate, Chaol strigă în agonie. 

Azi. Asta se termina azi. 

„Știu ce ești.“ 

Așadar, Yrene luptă, iar întunericul ripostă. 

CAPITOLUL 55 

Agonia îl chinuia, nesfârșită și profundă. 

El leșină într-un minut. Durerea îl lăsă să cadă liber în acest 
loc, în acest put. 

Spre fundul prăpastiei. 

în iadul gol de sub baza unui munte. 

Aici, unde totul era încuiat și îngropat. Aici, unde toate 
veniseră ca să se înrădăcineze. 

Fundaţia goală, excavată și distrusă, se sfărâmase în neant, în 
afară de acest puț. 

Nimic. 

Nimic. 


Nimic. 

Inutil și nimic. 

El își văzu mai întâi tatăl, apoi mama și fratele și acea 
fortăreață rece de munte. Văzu scările acoperite cu gheaţă și 
zăpadă, pătate cu sânge. Văzu bărbatul căruia i se vânduse 
bucuros, crezând că avea să o ducă pe Aelin într-un loc sigur. Pe 
Celaena. 

O trimisese pe femeia pe care o iubise în siguranţa altei 
asasinări. O trimisese în Wendlyn, crezând că era mai bine 
decât în Adarlan. Ca să ucidă familia regală de acolo. 

Tatăl său ieși din întuneric, oglindirea unui bărbat care ar fi 
putut deveni, care ar fi putut fi cândva. Dezgustul și 
dezamăgirea gravau trăsăturile tatălui său când îl privi pe fiul 
care ar fi putut fi. 

Prețul cerut de tatăl său... Crezuse că era o sentinţă la 
închisoare. 

Dar poate că asta fusese șansa la libertate — la salvarea fiului 
său inutil și nestăpânit de răul probabil pe cale să se dezlănţuie. 

El încălcase acea promisiune făcută tatălui său. 

îl urâse și totuși tatăl său — acel ticălos oribil și mizerabil — își 
respectase promisiunea. 

EI... nu o făcuse. 

Era unul care încălca jurăminte, un trădător. 

Aelin venise să sfâșie tot ce făcuse el, începând cu onoarea 
lui. 

Ea, cu instabilitatea ei, cu zona întunecoasă în care locuia... El 
își încălcase jurămintele față de ea. Încălcase tot ce era pentru 
ea. 
El o vedea, în întuneric. 

Văzu părul auriu, ochii turcoaz care fuseseră ultimul indiciu, 
ultima piesă din jocul de puzzle. 

Mincinoasa. Criminala. Hoaţa. 

Ea stătea la soare pe un șezlong în balconul acelui apartament 
pe care îl ocupase în palat, cu o carte în poală. Înclinându-și 
capul într-o parte, îl măsură din priviri cu zâmbetul indolent al 
unei pisici deranjate de la odihnă. 

El o ura. 


îi ura chipul, amuzamentul și asprimea; toanele și răutatea 
care ar fi sfâșiat pe cineva fără măcar să spună un cuvânt — 
doar cu o privire. Doar cu o clipă de liniște. 

Ei îi plăceau asemenea lucruri, le savura. 

lar el fusese fermecat de asta, de femeia care fusese o flacără 
aprinsă. Fusese dispus să lase totul în urmă: onoarea, 
jurămintele pe care le făcuse. 

Pentru această femeie arogantă, îngâmfată și fariseică, 
sfâșiase părţi din el. 

lar după aceea, ea plecase ca și când el ar fi fost o jucărie 
stricată. 

Chiar în braţele acelui prinţ Fae care ieși din întuneric, se 
apropie de șezlongul de pe balcon și se așeză în capătul lui. 

Zâmbetul schiţat de ea se schimbă. Ochii îi scânteiară. 

Interesul mortal de prădător se îndreptă spre prinţ. Ea păru să 
strălucească mai mult, să devină mai conștientă. Mai 
concentrată. Mai... vie. 

Foc și gheaţă. Un sfârșit și un început. 

Ei nu se atingeau, ci doar stăteau pe şezlong, purtând o 
conversaţie nerostită, ca și când și-ar fi găsit, în sfârșit, o 
reflexie a lor în lume. 

El îi ura. 

îi ura pentru acea ușurință și intensitate, acel sentiment de 
completare. 

Ea îl distrusese, îi distrusese viaţa, iar apoi se îndreptase 
direct spre acest prinţ, ca și când ar fi mers dintr-o cameră în 
alta. 

lar când totul se dusese naibii, când el întorsese spatele la tot 
ce știa, când îl minţise pe cel care conta cel mai mult ca să îi 
păstreze secretele, ea nu fusese acolo ca să lupte, să ajute. 

Se întorsese doar o lună mai tărziu și îi reproșase inutilitatea și 
nulitatea lui. 

„îmi amintești de cum ar trebui să fie lumea. De ce poate fi 
lumea.“ 

Minciuni. Cuvintele unei fete care îi fusese recunoscătoare 
pentru că îi oferise libertatea, pentru că o îndemnase până ce 
ea strigase din nou la lume. 

O fată care încetase să existe în noaptea în care găsiseră acel 
corp pe pat. 


Când ea îi sfâșiase chipul. 

Când încercase să îi înfigă acel pumnal în inimă. 

Prădătoarea pe care o văzuse el în acei ochi... fusese 
dezlănţuită. 

Nu existau lese care să o poată reţine și cuvintele „onoare”, 
„datorie“ și „încredere” dispăruseră. 

Ea îl spintecase pe curtean în tuneluri, lăsase corpul 
bărbatului să cadă, închisese ochii și arătase întocmai ca în 
timpul unor orgasme. lar când deschisese din nou ochii... 

Era o ucigașă, o mincinoasă și o hoaţă. 

încă stătea pe șezlong, cu prinţul Fae lângă ea, ambii privind 
scena din tunel ca și când ar fi fost spectatorii unui sport. 

Privindu-l pe Archer Finn căzând pe pietre, sângele curgându- 
i, cu chipul încordat de șoc și durere. Privindu-l pe Chaol care 
stătea acolo, incapabil să se miște sau să vorbească, în timp ce 
ea inspiră moartea din faţa ei, răzbunarea. 

Când Celaena Sardothien se sfârși, sfărâmându-se complet. 

El tot încercase să o protejeze. Să o scoată. Să se căiască. 

„Vei fi întotdeauna dușmanul meu.“ 

Ea strigase acele cuvinte cu furia celor zece ani. 

Şi vorbise serios; vorbise serios ca orice copil care pierduse și 
suferise din cauza Adarlanului. 

Așa cum vorbise serios Yrene. 

Grădina apăru în altă zonă de întuneric. Grădina, casa, mama 
și copilul râzând. 

Yrene. 

Lucrul la care nu se așteptase. Persoana pe care nu se 
așteptase să o găsească. 

Aici, în întuneric... iat-o. 

Şi totuși, el eșuase. Nu fusese corect cu ea sau cu Nesryn. 

Ar fi trebuit să aștepte, ar fi trebuit să le respecte suficient pe 
amândouă încât să termine o relaţie și să înceapă alta, dar 
considera că eșuase și în privinţa asta. 

Aelin și Rowan rămaseră pe acel șezlong în soare. 

El îl văzu pe prinţul Fae luând ușor și respectuos mâna lui 
Aelin, întorcând-o, expunându-i încheietura la soare, expunând 
urmele ușoare de cătușe. 

îl văzu pe Rowan masând acele cicatrice; văzu focul din ochii 
lui Aelin mocnind. 


De nenumărate ori, Rowan atinse cicatricele cu degetul mare, 
iar masca lui Aelin căzu. 

Era foc pe acel chip. Şi furie. Și viclenie. 

Dar și tristeţe. Frică. Disperare. Vinovăţie. 

Rușine. 

Mândrie, și speranţă, și dragoste. Greutatea unei poveri de 
care fugise, dar acum... 

„Te iubesc. Imi pare rău.“ A 

Ea încercase să-i explice, i-o spusese cât de clar posibil. li 
spusese adevărul astfel încât să înțeleagă când plecase. Vorbise 
serios. „îmi pare rău.“ 

îi părea rău pentru minciuni, pentru ce îi făcuse, pentru viaţa 
lui; pentru că jurase că avea să-l aleagă pe el, indiferent ce se 
întâmpla. „întotdeauna”.” 

Voia să o urască pentru acea minciună, acea promisiune falsă 
pe care o încălcase în pădurea ceţoasă din Wendlyn. 

Și totuși. 

Acolo, cu acel prinţ, fără mască... Acesta era fundul puţului ei. 

Ea venise la Rowan distrusă. Venise la el așa cum era, așa 
cum nu fusese cu nimeni, și se întorsese întreagă. 

Tot așteptase — așteptase să fie cu el. 

Chaol tânjise după Yrene, se culcase cu ea fără să se 
gândească măcar la Nesryn și totuși Aelin... 

Ea și Rowan se uitau acum la el, ambii tot niște animale din 
pădure, dar înţelegerea se citea în ochii lor. 

Aelin se îndrăgostise de altcineva, dorise pe altcineva — la fel 
de mult cum o dorea el pe Yrene. 

Și totuși Aelin, necredincioasă și lipsită de respect, fusese cea 
care îl respectase. Mai mult decât o respectase el pe Nesryn. 

Aelin își cobori bărbia ca și când ar fi vrut să spună „da“. 

lar Rowan... Prinţul o lăsase să se întoarcă în Adarlan, să 
îndrepte lucrurile în regatul ei, dar și să decidă ce voia. Pe cine 
voia. lar dacă Aelin l-ar fi ales, în schimb, pe Chaol... El știa, în 
sinea lui, că Rowan s-ar fi retras. Dacă asta ar fi făcut-o fericită 
pe Aelin, Rowan ar fi plecat fără măcar să îi spună ce simţea. 

Rușinea îl apăsă, greţoasă și insinuantă. 

El îi spusese că era un monstru, din cauza puterii și a 
acţiunilor ei, și totuși... 

Nu o condamna. 


înţelegea că, probabil, ea promisese unele lucruri, dar... se 
schimbase. Calea se schimbase. 

El înţelegea. 

îi promisese lui Nesryn... sau îi dăduse de înţeles și, când și el 
se schimbase, la fel ca și calea; când apăruse Yrene... 

înţelegea. 

Aelin îi zâmbi ușor când ea și Rowan se unduiră în raza de 
soare și dispărură, lăsând o podea de marmură roșie, băltind de 
sânge, un cap izbindu-se trivial pe gresia netedă, un prinţ ţipând 
de agonie, furie și disperare. 

„Te iubesc. Pleacă.” 

Dacă existase o despărțire, fusese în acel moment. 

Când el se întorsese și fugise și își lăsase prietenul, fratele, în 
acea cameră; când fugise de acea luptă, de acea moarte. 

Dorian îl iertase. Nu îi reproșa asta. 

Totuși, el tot fugise; tot plecase. 

Tot ce plănuise și lucrase ca să salveze se prăbușise. 

Dorian stătea în faţa lui, cu mâinile în buzunare, cu un zâmbet 
ușor pe chip. 

El nu merita să servească un asemenea om, un asemenea 
rege. 

întunericul înaintă mai mult, dezvăluind sala de consiliu 
însângerată, prinţul și regele pe care îi servise; dezvăluind ce-i 
făcuseră ei acestui bărbat, în camera de sub castel. 

Arătând cum Dorian zâmbise; zâmbise în timp ce Ress ţipase, 
în timp ce Brullo îl scuipase în faţă. 

Totul era din vina lui. Fiecare clipă de durere, acele morți... 

întunericul îi arătă mâinile lui Dorian în timp ce folosea acele 
instrumente de sub castel, când sângele ţâșni și oasele se 
separară. Mâini ferme și curate. Şi acel zâmbet. 

El știa. Știuse, bănuise. Nimic nu avea să îndrepte vreodată 
lucrurile pentru oamenii lui; pentru Dorian, lăsat să trăiască cu 
asta. 

Pentru Dorian, pe care îl abandonase în acel castel. 

întunericul îi arătă momentul de nenumărate ori. 

Cum Dorian rămăsese pe loc, când el își dezvăluise magia, la 
fel ca o condamnare la moarte, și îi dăduse timp să fugă. 

El se temuse atât de mult — de magie, de pierdere, de tot. Și 
acea frică... oricum îl atrăsese spre asta, îl grăbise pe această 


cale. El se agăţase atât de puternic, luptase împotriva acestui 
lucru și îl costase totul. Prea târziu. Fusese prea târziu să vadă 
clar. 

lar când se întâmplase ce era mai rău; când văzuse colierul, 
când își văzuse oamenii legănându-se de porţi, oasele lor rupte 
fiind ciugulite de ciori... 

Situaţia îl distrusese profund, până în puţul gol de sub 
muntele în care fusese. 

Fusese distrus. Pierduse din vedere acest lucru. 

Și găsise o urmă de liniște în Rifthold, chiar după ce se rănise, 
și totuși... 

Era ca și când ar fi pus un plasture peste o rană de cuţit în 
burtă. 

Nu fusese vindecat. Nesigur și furios, nu-și dorise să se 
vindece. 

Nu cu adevărat. Corpul lui, da, dar chiar și asta... 

O parte din el îi șoptise că o merita. 

lar rana din sufletul lui... El se mulţumise să o lase să 
supureze. 

Era un ratat, un mincinos și unul care încălca jurăminte, 
întunericul roi, un vânt agitându-l. 

El putea rămâne aici pentru totdeauna, în întunericul veșnic. 

„Da“, șopti întunericul. 

Putea rămâne și să se înfurie, să urască și să se ghemuiască 
doar în umbre. 

Dar Dorian rămase în faţa lui, schiţând încă un zâmbet, 
așteptând. 

Așteptându-l pe... el. 

Făcuse o promisiune, pe care încă nu o încălcase. 

Să-și salveze prietenul și regatul. 

El încă avea asta. 

Chiar și aici, în fundul iadul întunecat, asta tot îi rămânea. 

lar drumul pe care mersese până acum... Nu, nu avea să 
privească înapoi. 

„Dar dacă ne îndreptăm doar spre mai multă durere și 
disperare?” 

Aelin zâmbise la întrebarea lui, așezată pe acoperișul din 
Rifthold, ca și când ar fi înţeles, cu mult înaintea lui, că el avea 
să găsească acest puț și să afle răspunsul de unul singur. 


„Atunci, acesta nu e sfârșitul.” 

Acesta... 

Acesta nu este sfârșitul. Ruptura din el, fundul prăpastiei, nu 
era sfârșitul. 

îi mai rămăsese o promisiune pe care avea să o respecte. 

„Nu este sfârșitul.” 

El îi zâmbi lui Dorian, ai cărui ochi de culoarea safirului 
străluceau de bucurie — de simpatie. 

— Vin acasă, îi șopti fratelui și regelui său. 

Dorian doar făcu o plecăciune și dispăru în întuneric, lăsând-o 
pe Yrene în spatele lui. 

Ea strălucea cu o lumină albă, ca o nouă stea. 

Yrene spuse încet: 

— Întunericul îţi aparţine, ca să îl formezi cum vrei, să îi dai 
putere sau să îl anulezi. 

— A fost măcar vina valgilor? 

Cuvintele lui răsunară în neant. 

— Da. Dar acum rămâne al tău. Acest loc, această ultimă 
urmă a lui. 

Avea să rămână în el ca o cicatrice și o mărturie. 

— Va crește din nou? 

— Doar dacă îi permiţi. Doar dacă nu îl umpli cu lucruri mai 
bune. Sau dacă nu ierţi. El știa că ea nu se referea la ceilalţi. Dar 
dacă ești bun cu tine, dacă tu — dacă te iubești... Gura lui Yrene 
tremură. Dacă te iubești la fel de mult pe cât te iubesc eu... 

Ceva începu să îi bată în piept. Un ritm care devenise tăcut 
aici. Yrene întinse o mână spre el, strălucirea ei unduindu-se în 
întuneric. 

„Nu este sfârșitul.” 

— Va durea? întrebă el răgușit. Drumul de întoarcere — calea 
de ieșire? 

Calea înapoi spre viaţă, spre el însuși. 

— Da, șopti Yrene. Dar doar o ultimă dată. Întunericul nu vrea 
să te piardă. 

— Mă tem că nu pot spune același lucru. 

Zâmbetul lui Yrene era mai strălucitor decât lumina care 
emana din corpul ei. O stea. Ea era o stea căzătoare. 

Tânăra îi întinse din nou mâna. O promisiune tăcută... a ceea 
ce îl aștepta de cealaltă parte a întunericului. 


El încă mai avea multe de făcut, jurăminte de respectat. 

Și uitându-se la ea, la acel zâmbet... 

Viaţă. El avea o viață pe care să o savureze, pentru care să se 
lupte. 

lar ruptura care începuse și se terminase aici... Da, îi 
aparținea. Avea voie să cedeze, astfel încât să poată începe 
această călire. 

Astfel încât e/să poată începe din nou. 

Datora asta regelui său, ţării sale. 

Și își datora lui asta. 

Yrene dădu din cap ca și când ar fi spus „da“. 

Așadar, Chaol se ridică. 

El studie întunericul, această parte din el și nu ezită în faţa lui. 

Și, zâmbindu-i lui Yrene, o luă de mână. 

CAPITOLUL 56 

Era agonie, disperare și frică. Era bucurie, râs și odihnă. 

Era viaţă, cu totul, iar când întunericul se întinse spre Chaol și 
Yrene, el nu se temu de acesta, ci doar îl privi și zâmbi. 

Nu era distrus. 

Renăscuse. 

lar când întunericul îl văzu... 

Chaol îi atinse obrazul. Îi sărută fruntea. 

Acesta își eliberă strânsoarea și se retrase în acel puț, se 
ghemui pe podeaua stâncoasă și îl privi tăcut și atent. 

El avu senzaţia că se înălța, că era absorbit printr-o ușă prea 
îngustă. Yrene îl prinse, trăgându-l după ea. 

Ea nu îi dădu drumul. Nu ezită. Îi ridică, precum o stea 
grăbindu-se în noapte. 

Lumina albă îi izbi... 

Nu. Era lumina zilei. 

El închise ochii în faţa strălucirii. 

Nu simţi nimic prima dată. 

Nici durere. Nici amorțeală. Nici suferinţă sau extenuare. 

Dispăruseră. 

Picioarele îi erau... El mișcase unul, fără urmă de durere sau 
încordare. 

Lin. 

Se uită în dreapta, spre locul în care stătea Yrene. 

Ea îi zâmbea. 


— Cum? întrebă răgușit. 

Bucuria îi lumina ochii ei uimitori. 

— Teoria mea... îţi voi explica mai târziu. 

— Este semnul... 

Yrene își strânse buzele. 

— Este mai mic, dar... încă acolo. Ea împunse un loc din 
coloana lui. Deși nu simt nimic atunci când îl ating. Absolut 
nimic. 

Un gând fulgerător. Ca și când un zeu ar fi vrut ca el să-și 
amintească asta, să-și aducă aminte de ce se întâmplase. 

Chaol se ridică, minunându-se de ușurința cu care putea să 
iacă asta, de lipsa rigidităţii. 

— M-ai vindecat. 

— Cred că de data asta amândoi trebuie să ne asumăm 
meritele. 

Buzele îi erau prea palide, pielea albă. 

Chaol îi atinse obrazul cu degetele. 

— Te simţi bine? 

— Sunt... obosită. Dar bine. Tu te simţi bine? 

O luă în poală pe Yrene și își cobori capul pe gâtul ei. 

— Da, șopti el. De o mie de ori, da. 

Pieptul lui... era o ușurare acolo. În umerii lui. 

Ea îl alungă. 

— Tot trebuie să fii atent. Abia vindecat, ai putea încă să te 
rănești. Dă-i timp corpului să se odihnească — să se stabilească 
vindecarea. 

El ridică o sprânceană. 

— Ce implică, mai exact, odihna? 

Zâmbetul lui Yrene deveni șiret. 

— Unele lucruri pe care doar pacienţii deosebiți le află. 

Pielea lui se strânse pe oase, dar Yrene se strecură din poala 
lui. 

— Poate că vrei să faci o baie. 

Chaol clipi, uitându-se la el. La pat. Și se crispă. 

Aceea era vomă. Pe cearșafuri, pe braţul lui stâng. 

— Când... 

— Nu știu. 

Soarele care apunea poleia grădina, aglomerând camera cu 
umbre lungi. 


Câteva ore. Ei fuseseră aici toată ziua. 

Chaol se dădu jos de pe pat, minunându-se de cum se mișca 
prin lume ca o lamă prin mătase. 

O simţi urmărindu-l cum se îndrepta spre baie. 

— Apa fierbinte e sigură acum? strigă el peste umăr, 
scoţându-și izmenele și intrând în cada plăcut de caldă. 

— Da, strigă ea. Nu mai ai mușchii încordaţi. 

El se scufundă sub apă, spălându-se. Fiecare mișcare... pe toţi 
zeii. 

Când ieși la suprafaţă, ștergându-și apa de pe faţă, ea stătea 
în tocul boltit al ușii. 

El rămase nemișcat la privirea ei lascivă. 

încet, Yrene își desfăcu șireturile din faţă ale rochiei de un 
mov deschis și o lăsă să cadă pe podea, împreună cu lenjeria 
intimă. 

Gura i se uscă în timp ce ea îl privi în continuare, mișcându-și 
șoldurile cu fiecare pas pe care îl făcea spre cadă, spre trepte. 

Yrene intră în apă, iar lui îi vui sângele în urechi. 

Chaol sări pe ea înainte să atingă ultima treaptă. 

* 


Ratară cina. Și desertul. 

Şi kahve-ul de la miezul nopții. 

Kadja se strecură în timp ce făceau baie ca să schimbe 
cearșafurile. Yrene nu reuși să se simtă rușinată din cauza a 
ceea ce, foarte probabil, auzise servitoarea. Cu siguranță nu 
fuseseră liniștiți în apă. 

Și cu siguranţă nu fuseseră liniștiți în următoarele ore. 

Yrene era moale de extenuare când se despărţiră, destul de 
transpirată încât alt drum spre baie să fie inevitabil. Pieptul lui 
Chaol se ridică și cobori sacadat. 

în deșert fusese incredibil. Dar acum, vindecat — dincolo de 
coloană și picioare, vindecat în acel loc putred și întunecat din 
sufletul lui... 

O sărută pe fruntea transpirată, buzele lui prinzându-i buclele 
rebele care apăruseră în urma băii. Cu cealaltă mână, îi contură 
cercuri pe spate. 

— Ai spus ceva — în acel puț, șopti el. 

Yrene era prea obosită ca să rostească mai mult de un 
„Mmm“ șoptit. 


— Ai spus că mă iubeşti. 

Ei bine, asta o trezi. 

Stomacul i se încordă. 

— Nu te simţi obligat să... 

Chaol o amuţi cu acea privire calmă și fermă. 

— Este adevărat? 

Ea îi contură cicatricea de pe obraz. Nu văzuse mult din 
început, intrase în amintirile lui doar la timp ca să îl vadă acel 
bărbat frumos și brunet — Dorian — zâmbind la el, dar simţise 
asta, știuse cine îi făcuse cicatricea recentă. 

— Da. Şi chiar dacă vocea ei era blândă, vorbea serios. 

Chaol zâmbi. 

— Acesta este un lucru bun, Yrene Towers, pentru că și eu te 
iubesc. 

Pieptul i se strânse; deveni prea plină pentru corpul ei, pentru 
ce o străbătea. 

— Din clipa în care ai intrat în salon în prima zi, spuse Chaol. 
Cred că am știut chiar și atunci. 

— Eram o străină. 

— Te-ai uitat la mine fără urmă de milă. M-ai văzut pe mine. 
Nu scaunul sau rana. M-ai văzut pe mine. A fost prima dată când 
m-am simţit... văzut. M-am simţit treaz, după foarte mult timp. 

Ea îi sărută pieptul, chiar deasupra inimii. 

— Cum aș putea rezista acestor mușchi? 

Râsul lui vui în gura și oasele ei. 

— Eşti o profesionistă desăvârșită. 

Yrene zâmbi. 

— Vindecătoarele nu vor înceta să vorbească. Hafiza este deja 
foarte bucuroasă. 

Dar el înţepeni, gândindu-se la viitor, la alegeri. 

Chaol spuse după o clipă: 

— Când se întoarce Nesryn, am de gând să lămuresc lucrurile. 
Deși cred că a știut înaintea mea. 

Yrene dădu din cap, încercând să lupte cu fiorul care o 
cuprinse. 

— Şi în afară de asta... Alegerea este a ta, Yrene. Când pleci. 
Cum pleci. Dacă vrei cu adevărat să pleci. 

Ea se pregăti. 


— Dar dacă mă vei accepta... va fi un loc pentru tine pe nava 
mea. Alături de mine. 

Yrene scoase un murmur mofturos și-i contură sfârcul. 

— Ce fel de loc? 

Chaol se întinse ca o pisică, punându-și braţele sub cap în 
timp ce spuse tărăgănat: 

— Din cele obișnuite: ajutor de bucătar, bucătar, spălător de 
vase... 

Ea îl împunse în coaste, iar el râse. Era un sunet frumos, 
puternic și profund. 

Dar ochii lui căprui se îmblânziră când îi cuprinse chipul. 

— Ce loc ti-ar plăcea, Yrene? 

Inima ei bătu puternic la acea întrebare, la timbrul vocii lui, 
dar zâmbi și spuse: 

— Oricare îmi dă dreptul să ţip la tine, dacă te forţezi prea 
mult. Ea își trecu o mână de-a lungul picioarelor și spatelui său. 
Atent — el trebuia să fie atent, atât de atent pentru un timp. 

Chaol rânji și o trase deasupra lui. 

— Cred că știu poziţia perfectă. 

CAPITOLUL 57 

în cuibul Eridun era haos când reveniră. 

Falkan era în viaţă și cauzase o asemenea panică la sosirea 
păsărilor ruk în Altun, încât Houlun sărise în faţa păianjenului 
moale ca să le împiedice pe celelalte păsări ruk să îl sfâșie. 

Sartaq reușise să stea în picioare suficient de mult timp încât 
să o îmbrăţișeze pe Kadara, să ordone unei vindecătoare să vină 
imediat la ea, apoi să o ia în braţe pe Borte, care era stropită cu 
sânge negru și zâmbea cu gura până la urechi. Apoi Sartaq dădu 
mâna cu Yeran, pe care Borte îl ignoră explicit, ceea ce Nesryn 
presupunea că era un progres, față de la ostilitatea directă. 

— Cum? o întrebă Sartaq pe Borte în vreme ce Nesryn stătea 
deasupra siluetei aproape inconștiente a lui Falkan, încă 
neîncrezătoare că păsările ruk se puteau controla. 

Yeran, cu compania lui de păsări ruk din Berlad întorcându-se 
în cuibul lor, se îndepărtă de pasărea care îl aștepta și răspunse: 

— Borte a venit să mă ia. A spus că pleacă într-o misiune 
foarte periculoasă și că aș putea să o las să moară singură sau 
să vin și eu. 

Sartaq râse. 


— ŢI s-a interzis, îi spuse el lui Borte, uitându-se spre locul în 
care Houlun îngenunchease lângă Falkan, mama de vatră 
părând într-adevăr ușurată și nervoasă. 

Borte pufni. 

— De mama de vatră de aici. De vreme ce sunt logodită cu un 
căpitan din Berlad — punând accent pe sunt, spre dezamăgirea 
lui Yeran, se pare —, îmi pot asuma parţial și loialitatea față de 
mama de vatră de acolo. Care nu a avut nicio problemă să mă 
lase să petrec ceva timp cu logodnicul meu. 

— Vom sta de vorbă noi două, spuse nervoasă Houlun când se 
ridică în picioare și trecu pe lângă ei, ordonând câtorva oameni 
să îl aducă pe Falkan mai departe în sală. Crispându-se la 
greutatea păianjenului, ei se supuseră cu mare grijă. 

Borte ridică din umeri, întorcându-se ca să o urmeze pe 
Houlun spre locul în care omul care își schimba forma urma să 
fie îngrijit cât de bine posibil, în trupul de păianjen. 

— Cel puţin mama lui de vatră are o perspectivă asupra 
petrecerii timpului mai apropiată de a mea, spuse ea și plecă. 

Totuși, când plecă, Nesryn ar fi putut jura că Borte îi schiță în 
secret un zâmbet lui Yeran. 

Yeran se uită după ea un moment lung, apoi se întoarse spre 
ei și le zâmbi strâmb. 

— A promis că va stabili o dată. Așa a făcut-o pe mama mea 
de vatră să fie de acord. El îi făcu semn din ochi lui Sartaqg. 
Păcat că nu i-am spus că nu sunt deloc de acord cu data. 

Și, spunând asta, merse după Borte, alergând câţiva pași ca 
să o ajungă din urmă. Ea se întoarse spre el, cuvintele tăioase 
deja izbucnindu-i de pe buze, dar îi permise să o urmeze în sală. 

Când Nesryn se întoarse spre Sartag, o făcu la timp să îl vadă 
clătinându-se. 

Ea se întinse, corpul care o durea forțându-se când îl prinse pe 
prinţ de talie. Cineva strigă după o vindecătoare, dar Sartaq 
rămase în picioare, chiar dacă își ţinea braţele în jurul ei. 

Nesryn nu fu tentată să-și îndepărteze braţele din jurul taliei 
lui. 

Sartaq se uită la ea cu acel zâmbet blând și drăguţ. 

— M-ai salvat. 


— Pare un sfârșit jalnic pentru poveștile Prințului înaripat, 
răspunse ea, încruntându-se la tăietura de la piciorul lui. Ar 
trebui să te așezi... 

în partea cealaltă a sălii, lumina sclipi, oamenii țipară... iar 
apoi păianjenul dispăru. Inlocuit de un bărbat, acoperit cu 
tăieturi și sânge. 

Când Nesryn se uită înapoi, privirea lui Sartaq se oglindi pe 
chipul ei. 

Gâtul i se închise, buzele lipindu-i-se într-o linie tremurândă 
când își dădu seama că ei erau aici. Erau aici și în viaţă, iar ea 
nu mai cunoscuse o asemenea groază și disperare ca în 
momentele în care el fusese luat. 

— Nu plânge, murmură bărbatul aplecându-se ca să își treacă 
ușor buzele peste lacrimile care curgeau. Ce vor spune atunci 
despre Săgeata lui Neith? îi șopti el. 

Nesryn râse fără să vrea, în ciuda a ce se întâmplase, și îl 
cuprinse în braţe cât de puternic îndrăzni, sprijinindu-și capul de 
pieptul său. 

Sartaq îi mângâie părul fără să spună nimic și o îmbrăţișă. 

* 


Consiliul Clanurilor se întruni două zile mai târziu, la răsărit. 

Mamele de vatră și căpitanii din fiecare cuib se adunară în 
sală, atât de mulţi încât acel spaţiu se umplu. 

Nesryn dormise toată ziua precedentă. 

Nu în camera ei, ci ghemuită în pat lângă prinţul care stătea 
acum cu ea în faţa grupului adunat. 

Amândoi fuseseră pansaţi și spălaţi și chiar dacă Sartaqg nici 
măcar nu o sărutase... Nesryn nu obiectase când el o condusese 
de mână și intrase în dormitorul lui. 

Așadar, dormiseră. lar când se treziseră, după ce rănile le 
fuseseră din nou bandajate, ieșiseră ca să găsească sala plină 
de călăreţi. 

Falkan stătea lipit de zidul îndepărtat, cu braţul într-o eșarfă, 
dar cu ochii limpezi. Nesryn îi zâmbise când intrase, dar acum 
nu era timpul pentru acea reuniune sau posibilele adevăruri pe 
care le avea de spus. 

După ce Houlun termină de întâmpinat pe toată lumea, când 
liniștea se lăsă în sală, Nesryn rămase lângă Sartaqg. Era ciudat 
să îl vadă cu părul mai scurt — ciudat, dar nu îngrozitor. Avea să 


crească din nou, spusese el când ea se încruntase în acea 
dimineaţă. 

Toţi ochii se întoarseră spre ei, unii cordiali și primitori, alţii 
îngrijoraţi, alţii duri. 

Sartaq spuse grupului adunat: 

— Kharankuii s-au agitat din nou. Șoaptele și foșnetul mișcării 
străbătură sala. Şi chiar dacă ameninţarea a fost eliminată 
curajos și feroce de clanul Berlad, e foarte posibil ca păianjenii 
să revină. Ei au auzit o chemare întunecată prin lume și sunt 
înclinați să îi răspundă. 

Nesryn înaintă și își ridică bărbia. Şi deși cuvintele ei erau 
pline de frică, a le rosti aici părea un lucru la fel de natural ca 
respiratul. 

— Am aflat multe lucruri în Trecătoarea Dagul, spuse Nesryn, 
vocea răsunând din stâlpii și piatra sălii. Lucruri care vor 
schimba războiul în nord. Şi vor schimba această lume. 

Toţi ochii erau îndreptaţi acum spre ea. Houlun dădu din cap 
din locul ei de lângă Borte, care zâmbi încurajator. Yeran stătea 
în apropiere, privind pe jumătate la logodnica lui. 

Degetele lui Sartaq le atinseră pe ale ei. O singură dată, în 
semn de avertisment și promisiune. 

— Nu înfruntăm o armată de oameni pe continentul nordic, 
continuă Nesryn, ci una de demoni. lar dacă nu ne ridicăm ca să 
întâmpinăm această ameninţare, dacă nu ne ridicăm ca să o 
înfruntăm ca un singur popor, al tuturor ținuturilor... Atunci ne 
vom găsi în schimb sfârșitul. 

Așadar, ea le spuse toată istoria lui Erawan și a lui Maeve. 

Nu menţionă căutarea cheilor, dar înainte să termine, sala era 
agitată în timp ce clanurile șopteau între ele. 

— Vă las să alegeţi, spuse Sartaqg cu o voce fermă. Grozăviile 
din Dagul Fells sunt doar începutul. Nu vă voi judeca dacă 
alegeţi să rămâneţi. Dar toţi cei care zboară cu mine zboară sub 
steagul khaganului. Vă vom lăsa să vă consultaţi între voi. 

Și spunând asta, luând-o de mână pe Nesryn, Sartaq o 
conduse din sală, Falkan ajungându-i din urmă. Borte și Houlun 
rămaseră, ca lideri ai clanului Eridun. Nesryn știa ce tabără 
aveau să aleagă, că urmau să zboare spre nord, dar ceilalţi... 

Șoaptele se transformaseră în dezbateri în toată regula când 
ajunseră la unul dintre spaţiile private de adunare pentru familii. 


Dar Sartaq rămase în mica sală doar o clipă înainte să se 
îndrepte spre bucătării, părăsindu-i pe Nesryn și pe Falkan cu un 
semn din ochi și promițând să aducă mâncare. 

Singură cu omul care își schimba forma, Nesryn merse spre 
foc și își încălzi mâinile. 

— Cum te simţi? îl întrebă ea, privind peste umăr la locul în 
care Falkan se așeză pe un scaun de lemn cu spătar mic. 

— Mă doare totul. Falkan se strâmbă, masându-și piciorul. 
Amintește-mi să nu mai fac vreodată ceva eroic. 

Ea chicoti acoperind pârâitul focului. 

— Mulţumesc pentru că ai făcut-o. 

— Oricum nu mi-ar simţi nimeni lipsa. 

Gâtul ei se încordă, dar întrebă: 

— Dacă zburăm spre nord — spre Antica și în cele din urmă 
spre continentul nordic... Ea nu mai era în stare să spună 
cuvântul. „Acasă.” Vei veni? 

Omul care își schimba forma rămase tăcut un moment lung. 

— Ai vrea să fiu acolo? Ar vrea vreunul dintre voi? 

Nesryn se întoarse în cele din urmă dinspre foc, cu ochii 
arzători. 

— Am să-ți spun ceva. 

* 

Falkan plânse. 

își cuprinse capul cu mâinile și plânse când Nesryn îi spuse ce 
bănuia. Ea nu știa multe despre trecutul Lysandrei, dar perioada 
de timp și locul se potriveau, doar descrierea nu. Mama 
descrisese o fată simplă cu părul castaniu. Nu o frumuseţe cu 
păr brunet și ochi verzi. 

Dar, da — da, avea să vină. La război și ca să o găsească pe 
ea. Pe nepoata lui. Ultima rudă din lume pe care nu încetase să 
o caute. 

Sartaq reveni cu mâncarea și, treizeci de minute mai târziu, 
veni o veste din sală. 

Clanurile deciseseră. 

Cu mâinile tremurânde, Nesryn merse spre ușă, spre locul în 
care Sartaq îi întinse o mână. 

Degetele lor se împletiră, iar el o conduse spre sala care acum 
era liniștită. Falkan se ridică dureros de pe scaun, mormăind 
când își șterse lacrimile și șchiopătă după ei. 


Ei făcuseră câţiva pași înainte ca un mesager să vină în grabă 
pe hol. 

Nesryn se retrase de lângă Sartag pentru a-l lăsa să se ocupe 
de fata cu ochii mari care gâfâia, dar mesagerul îi întinse 
scrisoarea lui Nesryn. 

Lui Nesryn îi tremurară mâinile când recunoscu scrisul. 

îl simţi și pe Sartaq înțepenind, își dădu seama că scrisul era 
al lui Chaol. El se retrase, închizând ochii ca să o lase să 
citească. 

Ea citi mesajul de două ori. Fu nevoită să respire adânc pentru 
a nu vomita. 

— El... el îmi cere să vin în Antica. Are nevoie de mine, spuse 
ea, biletul fluturând în mâinile ei tremurânde. Mă imploră să 
revin imediat. Cât de repede ne poate purta vântul. 

Sartaq luă scrisoarea și o citi. Falkan rămase tăcut și atent în 
timp ce prinţul o citi și înjură. 

— Ceva nu este în regulă, spuse Sartag, iar Nesryn dădu din 
cap. 

Dacă el, Chaol, care niciodată nu cerea ajutorul, niciodată nu 
voia ajutorul, le spusese să se grăbească... Ea privi spre consiliu, 
care încă aștepta să-și anunţe decizia. 

Dar Nesryn îl întrebă doar pe prinţ: 

— Cât de curând putem zbura? 

CAPITOLUL 58 

Dimineaţa veni și trecu, iar Yrene nu se grăbi să se ridice din 
pat. Nici Chaol. Mâncară tacticos un prânz în salon, fără să se 
deranjeze să se îmbrace corespunzător. 

Hafiza urma să decidă dacă avea să le dea acele cărți. Așadar, 
erau nevoiţi să aștepte. lar apoi să aștepte întâlnirea cu Aelin 
Galathynius sau oricine altcineva ar fi putut să le descifreze. 
Chaol spusese asta după ce Yrene îi zisese că Hafiza confirmase. 

— Trebuie să fie informaţii importante în acele cărţi, spuse 
gânditor Chaol când mestecă seminţe de rodie, fructele pe care 
le băgă în gură fiind ca niște mici rubine. 

— Dacă sunt atât de vechi pe cât credem, spuse Yrene, dacă 
multe dintre texte sunt din necropole sau locuri asemănătoare, 
ar putea fi o comoară. Despre valgi. Legătura noastră cu ei. 

— Aelin a avut noroc în Rifthold când a dat de acele câteva 
cărți. 


El îi povestise cu o seară în urmă despre asasina numită 
Celaena, care se dovedise a fi o regină pe nume Aelin. Tot 
trecutul ei, expus. Unul lung și trist. Vocea lui devenise răgușită 
când vorbise despre Dorian, despre colier și despre prinţul valg; 
despre cei pe care îi pierduse. Despre propriul rol, sacrificiile pe 
care le făcuse, promisiunile pe care le încălcase. Totul. 

lar dacă Yrene nu l-ar fi iubit deja, l-ar fi iubit atunci, aflând 
adevărul și văzând bărbatul care devenea, în care se 
transforma, după toate acestea. 

— Regele le-a omis cumva în timpul primelor lui cercetări și al 
epurării. 

— Sau poate că vreun zeu s-a asigurat că o face, spuse 
gânditoare Yrene. Ea ridică o sprânceană. Presupun că nu este 
vreo pisică Baast în acea bibliotecă. 

Chaol scutură din cap și lăsă rodia mâncată jos. 

— Aelin întotdeauna a avut un zeu sau doi cocoțați pe umerii 
ei. Nimic nu m-ar surprinde în acest moment. 

Yrene se gândi. 

— Ce s-a întâmplat cu regele? Dacă a avut un demon valg în 
el. 

Chipul lui Chaol se întunecă în timp ce se rezemă pe 
înlocuitorul mai puţin comod al canapelei aurii sfâșiate. 

— Aelin l-a vindecat. 

Yrene se îndreptă. 

— Cum? 

— L-a scos din el cu foc. Ei bine, ea și Dorian au făcut-o. 

— lar bărbatul — adevăratul rege — a supravieţuit? 

— Nu. Iniţial, da. Dar nici Aelin și nici Dorian nu au vrut să 
vorbească prea mult despre ce s-a întâmplat pe pod. El a 
supravieţuit suficient încât să explice ce s-a făcut, dar cred că s- 
a stins repede. lar Aelin a distrus castelul. Și pe el. 

— Dar focul a alungat demonul valg din el? 

— Da. Şi cred că a ajutat să-l salveze și pe Dorian. Sau cel 
puţin l-a eliberat suficient încât să lupte singur. El își înclină 
capul. De ce întrebi? 

— Pentru că teoria mea... Genunchiul lui Yrene săltă. Ea scrută 
camera, ușile. Nu era nimeni în apropiere. Cred... Se aplecă mai 
aproape, apucându-l de genunchi. Cred că valgii sunt paraziți. 
Infecţii. 


El deschise gura, dar Yrene continuă. 

— Hafiza și cu mine am scos o tenie din Hasar când am venit 
prima dată aici. Ele se hrănesc pe seama gazdei lor, la fel ca 
valgii. Preiau nevoile de bază — ca foamea. Și în cele din urmă 
își ucid gazda, când toate resursele sunt epuizate. 

Chaol rămase complet nemișcat. 

— Dar nu sunt viermi fără minte. 

— Da, și asta am vrut să văd cu tine, ieri. Cât de conștient era 
întunericul. Mărimea puterii lor. Dacă a lăsat vreun soi de 
parazit în sângele tău. Nu a făcut-o, dar... celălalt parazit se 
hrănea din tine, dându-i controlul. 

E| rămase tăcut. 

Yrene își drese vocea, mângâindu-i încheietura mâinii cu 
degetul mare. 

— Mi-am dat seama cu o seară înainte. Că am și eu unul. Ura, 
furia, frica și suferința mea. Ea dădu la o parte o buclă rebelă. 
Au fost paraziți care s-au hrănit din mine în toţi acești ani, 
sprijinindu-mă, dar și hrănindu-se din mine. 

Și odată ce înţelesese asta — că locul în care se temea cel 
mai mult să meargă era înăuntrul ei, unde ar fi putut fi nevoită 
să recunoască ce sălășluia, mai exact, în ea... 

— Când mi-am dat seama ce făceam, am înţeles că asta este 
cu adevărat valgul, în profunzime. Ce sunt propriile umbre. 
Paraziti. Şi a le suporta în ultimele săptămâni nu era același 
lucru cu a /e înfrunta. Deci am atacat întunericul așa cum aș 
face-o cu orice parazit; am roit în jurul lui. L-am făcut să vină la 
tine — să te atace cât de puternic putea, ca să fugă de mine. 
Astfel încât să îl poţi înfrunta, să îl învingi. Ca tu să poţi merge 
unde te temeai să o faci și să decizi dacă, în sfârșit, ești gata să 
ripostezi. 

Ochii lui erau limpezi, strălucitori. 

— Ti-ai dat seama de un lucru extrem de important. 

— Cu siguranţă. Ea se gândi la ce-i povestise el despre Aelin și 
demonul din regele mort. Focul este curăţător. Purificator. Dar în 
vindecare nu este des folosit, fiind prea greoi. Apa este mai 
potrivită pentru vindecare. Dar, pe de altă parte, există daruri 
brute de vindecare. Ca al meu. 

— Lumina, spuse Chaol. Arăta ca un roi de lumină, împotriva 
întunericului. 


Ea dădu din cap. 

— Aelin a reușit să îi elibereze pe Dorian și pe tatăl lui. Brutal, 
crud, iar unul nu a supravieţuit. Dar dacă o vindecătoare cu un 
dar ca al meu trebuia să trateze pe cineva posedat — infestat 
de un valg? Inelul și colierul erau dispozitive de implantare. Ca 
apa sau mâncarea otrăvită; doar purtătoarele a ceva mic, al 
sâmburelui acelor demoni, care apoi creșteau în gazdele lor. 
îndepărtarea este primul pas, dar ai spus că demonul poate 
rămâne chiar și după aceea. 

Pieptul lui începu să i se ridice sacadat când dădu din cap. 

Yrene șopti: 

— Cred că îi pot ajuta. Cred că valgii... Cred că sunt paraziți, 
iar eu îi pot trata pe oamenii pe care îi infestează. 

— Atunci, toţi cei pe care i-a capturat Erawan, ţinuţi în acele 
inele și coliere... 

— l-am putea elibera. 

El îi strânse mâna. 

— Dar va trebui să te apropii de ei. lar puterea lor, Yrene... 

— Voi presupune că aici vor interveni Aelin și Dorian. Ca să îi 
imobilizeze. 

— Totuși, este imposibil să testezi asta. Fără riscuri 
importante. Maxilarul i se încordă. Acesta trebuie să fie motivul 
pentru care te vâna agentul lui Erawan — ca să șteargă 
informaţiile acestea. Ca să te împiedice să-ți dai seama, 
vindecându-mă. Și să le transmiţi altor vindecătoare. 

— Dacă așa este, totuși... De ce acum? De ce să aștepte atât 
de mult? 

— Poate că Erawan nici măcar nu s-a gândit la asta, nu înainte 
ca Aelin să scoată valgii din Dorian și din rege. El își masă 
pieptul. Dar există un inel. A fost al lui Athril, prieten cu regele 
Brannon și Maeve. l-a oferit lui Athril imunitate împotriva 
valgilor. S-a pierdut în trecut — fiind singurul. Aelin l-a găsit, iar 
Maeve și l-a dorit destul de mult încât să i-l dea, la schimb, pe 
Rowan. Legenda spune că însăși Mala l-a făurit pentru Athril, 
dar... Mala îl iubea pe Brannon, nu pe Athril. 

Chaol se ridică de pe canapea, iar Yrene îl urmări făcând pași. 

— Era o tapiserie în fosta cameră a lui Aelin. O tapiserie care 
înfățișa un cerb și ascundea intrarea spre mormântul în care 


Brannon a ascuns cheile Wyrd. A fost primul indiciu al lui Aelin 
care a făcut-o să meargă pe acest drum. 

— Și? 

Cuvântul era o șoaptă. 

— Și era o bufniţă printre animalele pădurii. Era forma lui 
Athril. Nu a lui Brannon. Totul era codat — tapiseria, mormântul. 
Simboluri peste simboluri. Dar bufnița... Nu ne-am gândit 
niciodată. 

— La ce să vă gândiţi? 

Chaol se opri în mijlocul camerei. 

— Că e posibil ca bufnița să nu fie doar forma de animal a lui 
Athril, ci sigiliul lui datorită loialității faţă de altcineva. 

Și în ciuda zilei călduroase, sângele lui Yrene se răci când 
spuse: 

— Silba. 

Chaol dădu încet din cap. 

— Zeița Vindecării. 

Yrene șopti: 

— Nu Mala a făcut acel inel pentru imunitate. 

— Nu. 

Silba îl făurise. 

— Trebuie să mergem la Hafiza, spuse încet Yrene. Chiar dacă 
nu ne va lăsa să luăm cărțile, ar trebui să îi cerem să ne uităm 
la ele — să vedem singuri ce ar fi putut supravieţui în tot acest 
timp. Ce ar fi putut afla vindecătoarele Fae în război. 

El îi făcu semn să se ridice. 

— Vom merge acum. 

Dar ușa apartamentului se deschise, iar Hasar intră, rochia ei 
aurie și verde fluturând. 

— Ei bine, spuse ea, rânjind la lipsa hainelor lor, la părul 
zburlit. Cel puţin staţi confortabil. 

Yrene simţi că lumea se mișcă sub ea când prinţesa îi zâmbi 
lui Chaol. 

— Am primit niște vești. Din ţinuturile voastre. 

— Ce este? întrebă el imediat. 

Hasar își curăţă unghiile. 

— O, doar că flota reginei Maeve a reușit să găsească armata 
pe care Aelin Galathynius a ridicat-o pe furiș. A fost o luptă pe 
cinste. 


CAPITOLUL 59 

Chaol se gândi să o strângă de gât pe prinţesa care zâmbea, 
dar reuși să-și ţină mâinile pe lângă corp și fruntea sus, în ciuda 
faptului că purta doar pantaloni, și întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

O luptă navală. Aelin împotriva lui Maeve. El așteptă cuvântul 
care urma să fie rostit. Dacă el întârziase... 

Hasar își ridică privirea de la unghii. 

— A fost un spectacol, se pare. O floră Fae împotriva unei 
armate de oameni... 

— Hasar, te rog, șopti Yrene. 

Prinţesa oftă privind spre tavan. 

— Bine. Maeve a fost învinsă. 

Chaol se așeză pe canapea. 

Aelin... din fericire, Aelin reușise să găsească o cale... 

— Deși au fost niște detalii interesante. 

Apoi prinţesa relată faptele. Cifrele. O treime din flota lui 
Maeve, care purta steagul Whitethorn, întorsese singură armele 
și se alăturase flotei din Terrasen. Dorian luptase... ţinuse linia 
frontului împreună cu Rowan. Apoi o haită de balauri apăruseră 
de nicăieri ca să lupte pentru Aelin. 

Manon Cioc-Negru. Chaol era dispus să-și parieze viaţa că, 
întru câtva, fie prin Aelin, fie prin Dorian, vrăjitoarea le făcuse o 
favoare și, probabil, schimbase cursul acestui război. 

— Magia, se zvonește, a fost impresionantă, continuă Hasar. 
Gheaţă, vânt și apă. Dorian și Rowan. Chiar și un zvon despre un 
om care își schimbă forma. Lysandra. Dar fără întuneric. Și fără 
foc. 

Chaol își sprijini antebraţele pe genunchi. 

— Deși unele rapoarte susțin că s-au zărit flăcări și umbre pe 
un țărm — departe. Licării ambelor apărând și dispărând. Și 
nimeni nu le-a zărit pe Aelin sau pe Regina întunecată în flotă. 

Ar fi fost tipic pentru Aelin să mute lupta dintre ea și Maeve pe 
țărm, să  minimalizeze pierderile astfel încât să-și poată 
dezlănţui toată puterea fără ezitare. 

— Așa cum am spus, continuă Hasar, umflându-și fusta 
rochiei, au fost victorioși. Aelin a fost reperată întorcându-se la 
flota ei, o oră mai târziu. Ei au plecat — spre nord, se pare. 


El mormăi o rugăciune de mulțumire Malei și una oricărui zeu 
îl veghea pe Dorian. 

— Au fost pierderi mari? 

— Pentru oamenii lor, da, dar niciunul dintre jucătorii 
importanţi, spuse Hasar, iar Chaol o urî. Dar Maeve... era acolo 
și a dispărut, fără să se știe unde a plecat. Ea se încruntă la 
ferestre. Poate că va naviga aici să-și lingă rănile. 

Chaol se rugă să nu fie așa. Totuși, dacă flota lui Maeve s-ar 
mai aflat în Marea îngustă când ar fi traversat... 

— Dar ceilalţi navighează spre nord — încotro? „Unde îmi pot 
găsi regele, fratele?” 

— Presupun că spre Terrasen, acum că Aelin are propria flotă. 
O, și încă una. 

Hasar zâmbi cu ochii la el, așteptând întrebarea — 
rugămintea. 

— Care altă flotă? se forță Chaol să întrebe. 

Hasar ridică din umeri, mergând dintr-o cameră în alta. 

— S-a dovedit că Aelin le-a cerut Asasinilor Tăcuţi din Deșertul 
Roșu să-i achite o datorie. 

Pe Chaol îl usturau ochii. 

— Și Wendlynului. 

Mâinile lui începură să tremure. 

— Câte nave? șopti el. 

— Toate, spuse Hasar cu mâna pe ușă. A venit toată flota din 
Wendlyn, comandată de însuși Prinţul Moștenitor Galan. 

Aelin... Sângele lui Chaol scânteie, iar el se uită la Yrene. Ochii 
ei erau mari, strălucitori. Strălucitori de speranţă — speranţă 
prețioasă și arzătoare. 

— Se pare, spuse gânditoare Hasar, ca și când ar fi fost un 
gând trecător, că există destui oameni care o respectă și care 
cred ceea ce spune ea. 

— Ce anume? șopti Yrene. 

Hasar ridică din umeri. 

— Presupun că este ceea ce a încercat să-mi spună mie, când 
mi-a scris un mesaj în urmă cu două săptămâni, cerându-mi 
ajutorul, ca de la o prinţesă la alta. 

Chaol respiră tremurat. 

— Ce ţi-a promis Aelin? 

Hasar zâmbi în sinea ei. 


— O lume mai bună. 

CAPITOLUL 60 

Chaol se burzului lângă Yrene când se grăbiră pe străzile 
înguste din Antica, aglomerate cu oameni care se întorceau 
seara acasă. Nu de furie, își dădu ea seama, ci cu un scop. 

Aelin adunase o armată, iar dacă ei li se puteau alătura, 
aducând o parte din armata khaganatului... Yrene văzu speranţa 
din ochii lui. Concentrarea. 

Era o șansă oarbă în acest război. Dar doar dacă îi puteau 
convinge pe nobili. 

O ultimă încercare, îi spuse el când intrară în interiorul răcoros 
din Torre și se grăbiră să urce scările. Lui nu-i păsa dacă trebuia 
să se târască în faţa khaganului. Ar fi făcut o ultimă încercare să 
îl convingă. 

Dar, mai întâi, Hafiza. Și cărţile care ar fi putut conţine o armă 
mult mai valoroasă decât săbiile și săgețile: cunoașterea. ` 

Pașii lui nu ezitară când urcară scările nesfârșite din Torre. În 
ciuda a tot ceea ce îi apăsa, Chaol tot îi șopti la ureche: 

— Nu mă mir că picioarele tale sunt atât de frumoase. 

Yrene flutură o mână, roșind. 

— Bădăranule. 

La ora asta, cele mai multe ucenice coborau deja la cină. 
Câteva radiară văzându-l pe Chaol trecând pe lângă ele pe scări, 
unele mai tinere chicotind. El le zâmbi tuturor cordial și 
indulgent, fapt care le făcu să izbucnească din nou. 

Al ei. El era al ei, voia să le spună Yrene. Acest bărbat frumos, 
curajos și altruist — el era alei. 

Şi mergea acasă cu el. 

Gândul o calmă puţin. Sentimentul că acele drumuri nesfârșite 
din Torre ar fi putut fi acum limitate; că nu ar mai fi mirosit 
lavanda și pâinea coaptă pentru mult timp; că nu ar mai fi auzit 
chicotele. 

Mâna lui Chaol o atinse pe a ei ca și când i-ar fi spus că 
înţelegea. Yrene îi apucă doar ușor degetele. Da, avea să lase o 
parte din ea aici. Dar ce lua la plecare... Yrene zâmbea când 
ajunseră în vârful turnului Torre. 

Chaol gâfâi, sprijinind o mână de zidul palierului. Ușa biroului 
Hafizei era întredeschisă, lăsând să intre ultimele raze de soare. 

— Oricine a construit chestia asta a fost un sadic. 


Yrene râse, bătând la ușa biroului Hafizei și deschizând-o. 

— Karnala. Şi se spune că ea... Yrene se opri, găsind gol biroul 
Marii Vindecătoare. 

Ea îl ocoli pe palier, mergând spre camera de lucru a cărei ușă 
era întredeschisă. 

— Hafiza? 

Niciun răspuns, dar ea oricum deschise ușa. 

Goală. Dulapul pentru cărţi era, din fericire, încă încuiat. 

Probabil făcea vizite sau era la cină, deși văzuseră pe toată 
lumea coborând după sunetul clopotului de cină, dar nu și pe 
Hafiza. 

— Așteaptă aici, spuse Yrene și cobori scările spre următorul 
palier, cu un nivel deasupra camerei ei. 

— Eretia, spuse ea, intrând în camera mică. 

Vindecătoarea mormăi un răspuns. 

— Am văzut un fund frumos trecând pe aici în urmă cu o clipă. 

Tușea lui Chaol se auzi de deasupra. 

Yrene pufni, dar întrebă: 

— Ştii unde este Hafiza? 

— În camera ei de lucru. Femeia nici măcar nu se întoarse. A 
fost acolo toată ziua. 

— Eşti... sigură? 

— Da. Am văzut-o intrând și închizând ușa și nu a ieșit. 

— Ușa era deschisă mai devreme. 

— Atunci poate că s-a strecurat pe lângă mine. 

Fără să spună nimic? Nu îi stătea în fire Hafizei. 

Yrene se scărpină în cap, scrutând palierul din spatele ei și 
cele câteva uși. Nu se deranjă să-și ia „rămas-bun“ de la Eretia 
înainte să bată. Una era goală; în cealaltă, vindecătoarea îi 
spuse același lucru: Hafiza era în camera ei de lucru. 

Chaol aștepta în capătul scărilor când Yrene urcă din nou. 

— N-ai găsit-o? 

Yrene bătu cu piciorul în pământ. Poate că era paranoică, 
dar... 

— Să verificăm sala de mese, fu tot ce spuse ea. 

Zări un licăr în ochii lui Chaol. Îngrijorarea și avertismentul. 

Coborâră două niveluri până ce Yrene se opri pe palierul ei. 

Ușa era închisă, dar era ceva prins sub ea, ca și când cineva 
ar fi lovit obiectul în trecere. 


— Ce este? 

Chaol scoase sabia atât de repede încât ea nici măcar nu îl 
văzu mișcându-se, fiecare mișcare a corpului său, a săbiei, fiind 
un dans. Ea se aplecă și scoase obiectul. Metalul scârțâi pe 
piatră. 

Și acolo, atârnând de lanţ... Cheia de fier a Hafizei. 

Chaol studie ușa și scările în timp ce Yrene își trase lanţul 
peste cap cu degete tremurânde. 

— Nu l-a pus acolo întâmplător, spuse el. 

lar dacă se gândise să ascundă cheia aici... 

— Ştia că ceva o caută. 

— Nu era niciun semn de intrare forţată sau atac la etaj, 
replică el. 

— Poate că doar s-a speriat, dar... Hafiza nu face nimic fără să 
se gândească. 

Chaol puse o mână pe spatele ei, îndemnând-o spre scări. 

— Trebuie să anunţăm garda, să adunăm un grup de căutare. 

Avea să i se facă rău și să vomite chiar pe scări. 

Dacă atrăsese asta asupra Hafizei... Panica nu ajuta pe nimeni 
și la nimic. _ 

Ea se forţă să respire. Incă o dată. 

— Trebuie să ne grăbim. Spatele tău poate... 

— Mă descurc. Mă simt bine. 

Yrene îi evaluă postura, echilibrul. 

— Atunci, grăbește-te. 

* 

Coborâră scara spiralată din Torre, întrebând pe oricine trecea 
dacă o văzuse pe Hafiza. „Este în camera ei de lucru“, 
spuseseră toate. _ 

Ca și când ea ar fi dispărut, pur și simplu, în neant. In umbră. 

Chaol văzuse și suportase destule încât să-și asculte 
instinctele. 

lar instinctul îi spunea că ceva ori se întâmplase, ori era în 
desfășurare. 

Chipul lui Yrene era alb de groază, acea cheie de fier sărindu-i 
pe piept la fiecare pas. Ajunseră la parterul din Torre, iar Yrene 
alertă garda cu câteva cuvinte, explicând calm că Marea 
Vindecătoare dispăruse. 


Dar organizarea unor grupuri de căutare dura prea mult. Orice 
se putea întâmpla în câteva minute. Secunde. 

Pe holul aglomerat al nivelului principal din Torre, Yrene 
întrebă câteva vindecătoare despre locul în care se afla Hafiza. 
Nu, nu era în sala de mese. Nu, nu era în grădina cu plante. Ei 
tocmai fuseseră acolo și nu o văzuseră. 

Era un complex imens. 

— Căutăm mai eficient dacă ne despărţim, spuse Yrene 
gâfâind, scrutând holul. 

— Nu. Ei s-ar putea aștepta la asta. Rămânem împreună. 

Yrene își trecu mâinile peste faţă. 

— Panica răspândită ar putea face... persoana să acţioneze 
mai repede. Să se grăbească. Să nu spunem nimic despre asta. 
Ea își cobori mâinile. De unde începem? Ar putea fi în oraș, ar 
putea fi m... 

— Câte ieșiri din Torre conduc spre străzi? 

— Doar poarta principală și una mică laterală, pentru livrări. 
Ambele sunt bine păzite. 

Ei le vizitară pe amândouă în câteva minute. Nimic. Gărzile 
erau bine instruite și păstrau o evidenţă a tuturor celor care 
intrau și ieșeau. Hafiza nu fusese văzută. Şi nicio căruță nu 
intrase sau ieșise de dimineaţă, înainte ca Eretia să o vadă 
ultima dată. 

— Trebuie să fie undeva pe aici, spuse Chaol, studiind turnul 
care se înălța, complexul vindecătoarelor. În afară cazului în 
care știi altă cale de intrare sau de ieșire. Poate ceva care ar fi 
putut fi uitat. 

Yrene deveni complet nemișcată, ochii ei fiind strălucitori ca 
focul în amurg. 

— Biblioteca, șopti ea și începu să alerge. 

Rapidă — era rapidă și tot ce putea face el era să ţină pasul cu 
ea. Să alerge. Pe toţi zeii, el alerga și... 

— Sunt zvonuri despre tunelurile din bibliotecă, spuse Yrene 
gâfâind, conducându-l pe un hol cunoscut. În subsol. Au legături 
cu exteriorul. Unde duc, nu știm. Zvonurile spuneau că au fost 
închise, dar... 

Inima lui bătu cu putere. 

— Ar explica felul în care au putut veni și pleca neobservaţi. 

Și dacă bătrâna fusese adusă aici, jos... 


— Cum de au convins-o să meargă? Fără să observe cineva? 

El nu voia să răspundă. Valgii putea invoca umbrele dacă 
voiau și puteau să se ascundă în ele, iar acele umbre puteau 
deveni imediat mortale. 

Yrene se opri în faţa biroului principal al bibliotecii, Nousha 
ridicându-și capul. Marmura era atât de netedă încât Yrene fu 
nevoită să se prindă de marginile biroului ca să nu cadă. 

— Ai văzut-o pe Hafiza? întrebă ea fără să gândească. 

Nousha se uită la ei și observă sabia pe care el o ţinea încă 
scoasă. 

— Ce este în neregulă? 

— Unde sunt tunelurile? întrebă Yrene. Cele pe care le-au 
acoperit cu scânduri — unde sunt? 

în spatele ei, o pisică Baast gri sări din locul în care veghea 
lângă șemineu și fugi în bibliotecă. 

Nousha se uită la clopotul vechi de mărimea unui bostan de 
pe birou. Un ciocan stătea lângă el. 

Yrene puse mâna pe ciocan. 

— Nu o face. Îi va alerta — asta știm. 

Pielea măslinie a femeii păru să se albească. 

— Coboară spre ultimul nivel. Mergi direct spre zid. Cotește la 
stânga. Mergi până la cel mai îndepărtat zid, chiar în capăt, 
unde piatra este aspră și neșlefuită. Cotește la dreapta. Le vei 
vedea. 

Yrene respira sacadat, dar dădu din cap, mormăind direcţiile 
în sinea ei. Chaol le memoră. 

Nousha se ridică în picioare. 

— Să chem garda? 

— Da, spuse Chaol. Dar în liniște. Trimite-o după noi. Cât de 
repede poţi. 

Noushei îi tremurară mâinile când și le împreună în faţa taliei. 

— Tunelurile sunt neatinse de foarte mult timp. Fiţi atenţi. Nici 
măcar noi nu știm ce este acolo. 

Chaol se gândi să menţioneze utilitatea avertizărilor criptice 
înainte de a intra în luptă, dar își împleti degetele cu ale lui 
Yrene și alergară pe hol. 

CAPITOLUL 61 

Yrene numără fiecare pas. Nu că ar fi ajutat, dar creierul ei 
producea doar numere la nesfârșit. 


„Unu, doi, trei... patruzeci. 

Trei sute. 

Patru sute douăzeci și patru. 

Șapte sute douăzeci și unu.“ 

Coborâră tot mai mult, scrutând fiecare umbră și culoar, 
fiecare firidă și cameră de lectură și colț. Nimic. 

Doar ucenice care lucrau tăcute, multe strângându-și lucrurile. 
Nicio pisică Baast — niciuna. 

„Opt sute treizeci. 

O mie trei.“ 

Ei ajunseră în subsolul bibliotecii, luminile fiind mai slabe. Mai 
adormite. 

Umbrele erau mai vioaie. Yrene văzu chipuri în toate. 

Chaol înaintă, cu sabia ca argintul viu când urmă indicaţiile 
Noushei. 

Temperatura scăzu. Luminile deveniră mai puţine și mai 
îndepărtate. 

Cărţile de piele erau înlocuite cu pergamente distruse. 
Pergamentele erau înlocuite cu tablete sculptate. Rafturile de 
lemn făceau loc firidelor de piatră. Podeaua de marmură deveni 
brută. La fel și zidurile. 

— Aici, șopti Chaol și o opri, ridicându-și sabia. 

Holul din faţa lor era luminat de o singură lumânare, lăsată să 
ardă pe pământ. 

Şi de-a lungul lui: patru uși. 

Trei închise cu piatră grea, dar a patra... deschisă. Piatra era 
răsturnată într-o parte. Altă lumânare singuratică era în faţa ei, 
luminând întunericul de dincolo. 

Un tunel. Mai adânc în Pântec — mai adânc decât orice alt 
nivel din Torre. 

Chaol arătă spre praful holului din faţă. 

— Urme. Două rânduri, unul lângă celălalt. 

Destul de sigur, pământul fusese deranjat. 

El se întoarse spre ea. 

— Tu rămâi aici, eu voi... 

— Nu. 

El studie sabia și postura ei, când ea adăugă: 

— Împreună. Facem asta împreună. 


Chaol se mai gândi o clipă, apoi dădu din cap. Cu grijă, o 
conduse mai departe, arătându-i unde să calce ca să evite orice 
zgomot puternic pe pietrele instabile. 

Lumânarea îi chemă spre ușa deschisă a unui tunel. Un far. O 
invitaţie. 

Lumina dansă pe sabia lui când o înclină în faţa intrării în 
tunel. 

Nu îi întâmpina nimic, în afară de blocuri de piatră căzute și un 
culoar nesfârșit și întunecat. 

Yrene inspiră pe nas și expiră pe gură. Hafiza. Hafiza era 
înăuntru. Ori rănită, ori mai rău și... 

Chaol o luă de mână și o conduse în întuneric. 

Se apropiară în liniște câteva minute. Până ce lumina singurei 
lumânări se estompă în urma lor și apăru o alta. Slabă, departe. 
Ca și când ar fi fost după un colţ îndepărtat. 

Ca și când cineva ar fi așteptat. 

Chaol știa că era o capcană. 

Ştia că Marea Vindecătoare nu fusese ţinta, ci momeala. Dar 
dacă sosiseră prea târziu... 

El nu avea să lase să se întâmple asta. 

Ei se apropiară de a doua lumânare, lumina fiind la fel de 
eficientă ca un clopot pentru cină. 

Dar el oricum înaintă, Yrene ţinând pasul în urma lui. 

Singura lumânare deveni mai strălucitoare. 

Nu era o lumânare, ci o lumină aurie din culoarul de dincolo, 
care poleia zidul de piatră din spatele ei. 

Yrene încercă să se grăbească, dar el le păstră ritmul lent. 
Liniștit ca moartea. 

Deși nu se îndoia că oricine ar fi fost știa deja că ei veneau. 

Ei ajunseră la cotitura din tunel, iar el studie lumina de pe 
zidul îndepărtat, încercând să vadă orice umbră sau perturbare. 
Era doar lumină. 

El se uită după colţ, ca și Yrene. 

Ei i se tăie respiraţia. El văzuse niște lucruri în ultimul an, dar 
asta... 

Era o sală la fel de mare ca toată sala tronului din palatul din 
Rifthold, poate mai mare. Tavanul era ţinut la înălțime de stâlpi 
ciopliţi care se retrăgeau în obscuritate, un rând de scări 


coborând din tunel spre nivelul principal. El știa de ce lumina 
fusese aurie pe ziduri. 

Pentru că luminat de torţe care ardeau peste tot... era aur. 

Averea unui imperiu antic umplea această sală: cufere, statui 
și mărunţișuri din aur pur. Armuri și săbii. 

Și împrăștiate printre toate erau sarcofage construite nu din 
aur, ci din piatră impenetrabilă. 

Un mormânt și o comoară. Și chiar în spate, ridicându-se pe o 
scenă înaltă... 

Yrene scoase un mic sunet la vederea Marii Vindecătoare 
legate și cu căluș, așezată pe un tron de aur. Dar femeia care 
stătea lângă vindecătoare, cu un cuţit pe stomacul ei rotund, îi 
făcu sângele lui Chaol să îngheţe. 

Era Duva, acum cea mai mică fiică a khaganului. 

Ea le zâmbi când se apropiară, iar expresia nu era umană. 

Era a unui valg. 

CAPITOLUL 62 

— Ei bine, spuse creatura din prinţesă, cu siguranţă v-a luat 
cam mult timp. 

Cuvintele răsunară prin sala imensă, ricoșând din piatră și aur. 

Chaol evaluă fiecare umbră, fiecare obiect pe lângă care 
treceau. Toate armele posibile. Toate căile de scăpare posibile. 

Hafiza nu se mișcă în timp ce ei se apropiară, mergând pe 
aleea lată dintre nesfârșitele sclipiri aurii și sarcofage. O 
necropolă. 

Poate un oraș imens, subteran, întinzându-se din deșert până 
aici. 

Când vizitaseră Aksara, Duva rămăsese acasă. Susţinând că 
sarcina ei... 

Șuieratul lui Yrene îi spuse că și ea își dăduse seama de 
același lucru. 

Duva era însărcinată, iar valgul o controla. 

Chaol evaluă șansele. O prinţesă infestată de un valg, 
înarmată cu un cuţit și cine știe ce magie întunecată, Marea 
Vindecătoare legată de tron... 

Şi Yrene. 

— Pentru că te văd calculând, lord Westfall, te voi scuti de 
probleme și te voi lăsa să alegi. Duva trasă linii lente peste 
pântecul plin cu acel cuţit, abia deranjând materialul rochiei. 


Vezi, va trebui să alegi. Pe mine, Marea Vindecătoare sau pe 
Yrene Towers. Prinţesa zâmbi și șopti din nou „Yrene”. 

lar vocea... 

Yrene tremură lângă el. Era vocea din acea noapte. 

Dar Yrene își ridică bărbia când ei se opriră la baza scării 
podiumului și îi spuse prinţesei, fermă ca orice regină: 

— Ce vrei? 

Duva își înclină capul, ochii ei fiind complet negri. Era culoarea 
valgilor. 

— Nu vrei să știi cum? 

— Oricum, sunt sigur că ne vei spune, rosti Chaol. 

Duva miji ochii de nemulţumire, dar râse încet. 

— Tunelurile trec direct pe sub palat și Torre. Acei spiriduși 
nemuritori și-au îngropat nobilii aici. Renegaţi din descendența 
nobilă a familiei lui Mora. Ea își flutură un braţ ca să cuprindă 
sala. Sunt sigură că khaganul ar fi încântat să afle cât aur stă 
sub picioarele lui. Altă mână de jucat la momentul potrivit. 

Yrene o fixă cu privirea pe Hafiza, care îi privea calmă. 

Era o femeie gata să moară, care voia acum doar să se 
asigure că Yrene nu o credea înspăimântată. 

— Așteptam să-ţi dai seama că eu sunt, spuse Duva. Când am 
distrus toate acele cărţi și pergamente preţioase, credeam că-ţi 
vei da seama că eu sunt singura care nu a fost la petrecere. Dar 
apoi mi-am dat seama — cum m-ai putea bănui? 

își atinse cu o mână pântecul împlinit. 

— A fost motivul pentru care el a ales-o de la bun început. 
Minunata și blânda Duva. Prea blândă ca să fie o pretendentă la 
tron. Ea zâmbi ca un șarpe. Știi că Hasar a încercat să ia prima 
inelul? L-a văzut în darul de nuntă trimis de Perrington și l-a 
vrut, dar Duva l-a înșfăcat înaintea ei. Ea ridică degetul, 
dezvăluind o bandă lată argintie. 

Nici urmă de Piatră Wyrd. 

— Este dedesubt, șopti ea. Un truc isteţ ca să o ascundă. lar în 
clipa în care și-a rostit jurămintele acelui prinţ îndrăgostit uman, 
inelul i-a fost pus pe deget. Duva rânji. Și nimeni nu a observat. 
Își dezgoli dinţii. În afară de mica soră cu ochi ageri. Ea ţâţâi. 
Tumelun a suspectat că este ceva în neregulă. M-a prins 
băgându-mi nasul prin locuri uitate. Așa că am prins-o și pe ea. 


Duva chicoti. Sau nu am făcut-o, presupun. De vreme ce am 
împins-o de pe acel balcon. 

Yrene inspiră. 

— Ce prinţesă frenetică și violentă, spuse tărăgănat Duva. 
înclinată să aibă toane. Nu puteam să o las să meargă la dragii 
ei părinţi și să se plângă de mine, nu-i așa? 

— Ticăloasa, izbucni Yrene. 

— Așa mi-a spus și ea, răspunse Duva. A spus că nu par în 
regulă. Își trecu o mână peste pântec, apoi își atinse tâmpla cu 
un deget. Ar fi trebuit să o auzi ţipând. Duva — cum a tipat 
Duva când am împins răzgâiata de la balcon. Dar i-am închis 
gura destul de repede, nu-i așa? își atinse din nou pântecul cu 
cuțitul și îl frecă de materialul mătăsos. 

— De ce ești aici? șopti Yrene. Ce vrei? 

— Pe tine. 

Inima lui Chaol se poticni auzind asta. 

Duva se îndreptă. 

— Regele întunecat a auzit zvonuri cum că o vindecătoare 
binecuvântată cu darurile Silbei a intrat în Torre. Și asta l-a făcut 
foarte prevăzător. 

— Pentru că vă pot stârpi pe toţi ca pe niște paraziți? 

Chaol îi aruncă lui Yrene o privire de avertisment. 

Dar Duva luă pumnalul de pe burtă și studie lama. 

— De ce crezi că Maeve și-a adunat vindecătoarele, fără să le 
permită vreodată să părăsească graniţele ei patrulate? Ştia că 
ne vom întoarce. Voia să fie pregătită — să se protejeze. 
Vindecătoarele din Doranelle erau favoritele ei preţuite, armata 
secretă. Duva îngână, arătând cu pumnalul spre necropolă. Cât 
de inteligenţi au fost spiridușii care au scăpat de influenţa ei 
după ultimul război! Au fugit tocmai până aici — vindecătoare 
care știau că regina lor le-ar ţine în ţarcuri ca pe animale. lar 
apoi au adus magia în ţinut, în oameni. Au încurajat ridicarea 
puterilor corecte, ca să se asigure că acest ţinut va fi 
întotdeauna puternic, apărat. lar apoi au dispărut, luându-și 
averile și istoria sub pământ. Asigurându-se că sunt uitaţi 
dedesubt, în timp ce mica grădină a fost plantată deasupra. 

— De ce? fu tot ce spuse Chaol. 

— Ca să le dea celor pe care Maeve nu le considera 
importante o șansă de luptă, în cazul întoarcerii lui Erawan. 


Duva țâţâi. Ce nobili sunt acești spiriduși renegaţi! Şi astfel 
Torre s-a dezvoltat, iar Maiestatea Sa întunecată s-a ridicat, într- 
adevăr, din nou, iar apoi a căzut și a dormit. Și chiar și el a uitat 
ce ar putea face o persoană cu darurile potrivite. Dar după 
aceea s-a trezit din nou și și-a adus aminte de vindecătoare. 
Așadar, s-a asigurat că le înlătură pe cele dăruite din ţinuturile 
nordice. Ea zâmbi la Yrene, urât și rece. Dar se pare că o mică 
vindecătoare a scăpat de moarte. Și a ajuns tocmai în acest 
oraș, cu un imperiu care să o păzească. 

Yrene respira sacadat. El văzu vinovăția și groaza cuprinzând- 
o la gândul că, venind aici, adusese asta asupra lor: asupra lui 
Tumelun, asupra Duvei, asupra complexului Torre și asupra 
khaganatului. 

Dar ce nu își dădu seama Yrene văzu Chaol în schimb, cu 
povara unui continent, a lumii asupra lui. Văzu ce îl îngrozise pe 
Erawan suficient încât să trimită pe unul dintre agenţii lui. 

Deoarece Yrene, plină de putere și privind demonul valg 
lăudăros... Speranţă. 

Speranţa stătea lângă el, ascunsă și protejată în toţi acești ani 
în acest oraș și în anii de dinainte, adusă din partea cealaltă a 
pământului de către zei, ascunsă de forţele înclinate să o 
distrugă. 

Un sâmbure de speranţă. 

Cea mai periculoasă armă dintre toate împotriva lui Erawan, 
împotriva întunericului antic al valgilor. 

Ceea ce fusese adus aici să recupereze pentru patria lui, 
pentru poporul lui. Ceea ce fusese adus aici să protejeze. Mai 
prețioasă decât soldaţii, decât orice armă. Singura lor șansă de 
salvare. 

Speranţa. 

— Atunci, de ce nu mă ucizi? întrebă Yrene. De ce nu mă ucizi, 
pur și simplu? 

Chaol nu îndrăzni să rostească sau să se gândească la 
întrebare. Duva își puse din nou pumnalul pe burtă. 

— Pentru că ești mult mai utilă în viaţă pentru Erawan, Yrene 
Towers. 

* 

Yrene tremura. În oase, ea tremura. 

— Sunt un nimeni, șopti Yrene. 


Acea lamă — acea lamă stătea pe pântecul ei, iar Hafiza 
rămase nemișcată și atentă, mereu calmă, lângă Duva. 

— Serios? spuse prinţesa. Doi ani reprezintă un ritm nefiresc 
de rapid ca să avansezi atât de mult în Torre. Nu-i așa, 
vindecătoareo? 

Lui Yrene îi veni să vomite când demonul din Duva se uită la 
Hafiza. 

Hafiza se uită ferm în ochii ei. 

Duva râse încet. 

— Ea știa. Așa a spus când am luat-o mai devreme din camera 
ei. Că veneam la tine, moștenitoarea Silbei. 

Yrene își duse mâna la medalion. La biletul dinăuntru. 

„Lumea are nevoie de mai multe vindecătoare. ,„ 

Silba însăși venise în acea seară în Innish și o trimisese aici, cu 
un mesaj pe care avea să îl înţeleagă mai târziu? 

Lumea avea nevoie de mai multe vindecătoare ca să se lupte 
cu Erawan. 

— De aceea m-a trimis Erawan, spuse tărăgănat Duva. Ca să 
fiu spionul lui. Să văd dacă o vindecătoare cu acele daruri s-ar 
putea, într-adevăr, ridica din Torre. Și să te împiedic să afli prea 
multe. Ea ridică ușor din umeri. Bineînţeles, uciderea prinţesei 
răzgâiate și a celeilalte vindecătoare au fost... greșeli, dar sunt 
sigură că Maiestatea Sa întunecată mă va ierta pentru asta când 
mă voi întoarce cu tine. 

Vuietul îi umplu mintea atât de puternic, încât Yrene abia se 
putea auzi când izbucni: 

— Dacă vrei să mă duci la el, de ce ai ucis-o pe vindecătoarea 
cu care m-ai confundat? Și de ce nu ucizi toate vindecătoarele 
din oraș, ca să vă scutiţi de necazuri? 

Duva pufni, fluturând pumnalul. 

— Pentru că asta ar ridica prea multe întrebări. De ce le 
urmărea Erawan pe cele din specia ta? Anumiți jucători-cheie ar 
fi început să se gândească. Așadar, cele din Torre au fost lăsate 
în pace — în ignoranță, sălășluind departe de nord, fără să 
părăsească aceste țărmuri. Până va veni vremea ca stăpânul 
meu să se ocupe de acest imperiu. Ea aruncă un zâmbet care îi 
făcu sângele lui Yrene să îngheţe complet. În ceea ce o privește 
pe cealaltă vindecătoare... Nu a avut nicio legătură cu faptul că 
semăna cu tine. S-a aflat în locul greșit la momentul nepotrivit. 


Ei bine, momentul potrivit pentru mine, de vreme ce eram 
foarte flămândă și nu prea puteam să mă hrănesc fără să fiu 
observată. Doar ca să te fac să-ţi fie frică, să te fac să înţelegi 
pericolul și să nu mai lucrezi cu acel prost din Adarlan, să nu îţi 
mai bagi prea mult nasul în chestiuni atât de vechi. Dar nu ai 
ascultat, nu-i așa? 

Yrene își strânse pumnii pe lângă corp. 

Duva continuă: 

— Păcat, Yrene Towers! Păcat. În fiecare zi în care ai lucrat cu 
el și l-ai vindecat, a devenit clar că tu, într-adevăr, erai cea pe 
care o râvnește Regele meu întunecat. Și după ce spionii din 
palat ai Duvei i-au spus că l-ai vindecat complet, odată ce a 
mers din nou și tu ai dovedit, fără îndoială, că ești cea pe care 
am fost trimisă să o găsesc... Ea rânji la Hafiza, iar Yrene voi să 
îi sfâșie acea expresie de pe chip. Ştiam că un atac direct ar fi 
complicat. Dar să te atrag aici... A fost prea ușor. Sunt cam 
dezamăgită. Așadar, declară ea, întorcând cuțitul în mână, vei 
veni cu mine, Yrene Towers. Spre Morath. 

Chaol păși în faţa lui Yrene. 

— Uiţi un lucru. 

Duva ridică o sprânceană îngrijită. 

— 0? 

— Încă nu ai câștigat. 

„Pleacă, voia Yrene să îi spună. Fugi.“ 

Pentru că puterea întunecată începea să se rotească în jurul 
degetelor Duvei, în jurul mânerului pumnalului. 

— Ce amuzant, lord Westfall, spuse Duva, uitându-se la ei de 
pe podium. Tu crezi că poţi trage de timp până când vor veni 
străjerii. Dar până atunci vei fi mort și nimeni nu va îndrăzni să 
se îndoiască de cuvântul meu când le voi spune că ai încercat să 
ne ucizi aici și să duci acest aur înapoi în regatul tău sărac, după 
ce l-ai cheltuit pe al tău comandând armele de la vizirii tatălui 
meu. Zău, ai putea cumpăra o mie de armate cu aurul acesta. 

Yrene spuse printre dinţi: 

— Tot va mai trebui să te lupţi cu noi. 

— Probabil. Duva scoase ceva din buzunar. Alt inel, făcut din 
piatră atât de neagră încât absorbea lumina, fără îndoială trimis 
direct din Morath. Dar odată ce îţi pui inelul... vei face orice voi 
spune. 


— Şi de ce aș vrea vreodată... 

Duva puse cuțitul la gâtul Hafizei. 

— De aceea. 

Yrene se uită la Chaol, dar el măsura din priviri camera, scările 
și ieșirile. 

Puterea întunecată se răsuci în jurul degetelor Duvei. 

— Deci, spuse Duva, făcând un pas pe podium. Să începem. 

Ea mai făcu un pas înainte să se întâmple. 

Chaol nu se mișcă, dar o făcu Hafiza. 

Ea își împinse corpul, cu tot cu scaun și cu toată greutatea 
acelui tron de aur, pe scări, direct peste Duva. 

Yrene ţipă, alergând spre ele, Chaol mișcându-se. 

Hafiza și copilul, copilul și Hafiza... 

Bătrâna și prinţesa se rostogoliră pe scările abrupte, lemnul 
pocnind. Lemnul, nu metalul. Tronul fusese vopsit, iar acum se 
sfărâmă când ele se rostogoliră, Duva ţipând, iar Hafiza fiind 
atât de tăcută, chiar dacă i se dezlegase călușul... 

Ele atinseră podeaua de piatră cu un pocnet pe care Yrene îl 
simţi în inimă. 

Chaol ajunse imediat acolo, fără să meargă spre Duva, întinsă 
pe pământ, ci spre Hafiza, moale și nemișcată. El o trase înapoi, 
așchiile și funiile agăţându-se de ea, gura deschizându-i-se... 

Ochii deschizându-i-se... 

Yrene suspină, apucând-o pe Hafiza de celălalt braț și 
ajutându-l să o dea la o parte, spre statuia înaltă a unui soldat 
Fae, tocmai când Duva se ridică pe coate, cu părul liber în jurul 
feţei și spuse nervoasă: 

— Grămadă putrezită de rahat... 

Chaol se ridică imediat, cu sabia înclinată în faţa lor în timp ce 
Yrene bâjbâi după magia ei ca să vindece corpul bătrân și fragil. 

Bătrâna reuși să ridice un braţ suficient încât să apuce 
încheietura mâinii lui Yrene. „Pleacă”, păru ea să spună. 

Duva se ridică în picioare, cu așchii lungi înfipte în gât, 
sângele curgându-i din gură. Sânge negru. 

Chaol aruncă o privire peste umăr, la Yrene, spunându-i să 
fugă și să o ia pe Hafiza cu ea. 

Yrene deschise gura ca să îi spună „nu”, dar el își întorsese 
deja privirea înainte, către prinţesa care avansă un pas. 


Cu rochia sfâșiată, dezvăluind o burtă fermă și rotundă 
dedesubt. O astfel de cădere cu un copil... 

„Un copil.” 

Yrene o apucă pe Hafiza de umerii prea subţiri, ridicându-i 
trupul ușor de pe podea. 

Chaol nu ar fi ucis-o pe Duva. 

Yrene suspină printre dinţii încleștaţi când o târî pe Hafiza tot 
mai departe pe aleea flancată de aur, statuile privind 
insensibile. 

El nici măcar nu ar fi rănit-o pe Duva, nu cu acel copil în 
pântec. 

Pieptul lui Yrene se prăbuși la zumzetul încet al puterii care 
umplu camera. 

Chaol nu avea de gând să riposteze, ci să tragă de timp 
pentru Yrene. 

Ca să o scoată afară pe Hafiza și să fugă. 

Duva spuse mieros: 

— Probabil că te va durea mult. 

Yrene se întoarse tocmai când umbrele ieșiră din prinţesă, 
îndreptate spre Chaol. 

El se rostogoli într-o parte, explozia radiind și lovind statuia în 
spatele căreia se ascunsese. 

— Ce teatral, țâțâi Duva, iar Yrene se grăbi, trăgând-o pe 
Hafiza spre scările îndepărtate, lăsându-l în urmă. 

Dar mișcarea îi atrase atenţia, iar apoi... 

O statuie se prăbuși în calea prinţesei. 

Duva o dădu într-o parte cu puterea ei. Aurul se împrăștie prin 
cameră în bucăţi mari care bubuiră pe sarcofage, pocnetul 
răsunând prin sală. 

— Mă vei plictisi, spuse Duva și aruncă o mână de întuneric 
spre locul în care fusese. Yrene se împiedică atunci când camera 
tremură, dar rămase în picioare. 

Urmă o altă lovitură. 

încă una. 

Duva șuieră, ocolind sarcofagul după care presupunea că se 
ascundea Chaol și își trimise orbește puterea. 

Chaol apăru cu un scut în mână. 

Nu era un scut, ci o oglindă veche. 


Puterea ricoșă din metal, spărgând sticla, chiar în timp ce 
ricoșă în prinţesă. 

Yrene văzu mai întâi sângele, pe amândoi. 

Apoi văzu groaza de pe chipul lui când Duva fu aruncată 
înapoi, izbindu-se în sarcofagul de piatră atât de puternic încât 
oasele îi pocniră. 

Duva căzu la pământ și nu se mișcă. 

Yrene așteptă o clipă. Două. 

Ea o lăsă pe Hafiza pe podea și alergă. Alergă direct spre 
Chaol, unde el gâfâia, uitându-se cu gura căscată la corpul căzut 
al femeii. 

— Ce am făcut, șopti el, refuzând să își ia privirea de la 
prinţesa nemișcată. Sângele îi curgea pe chip de la cioburile 
oglinzii, dar nu era nimic grav — nimic mortal. 

Duva, pe de altă parte... 

Yrene își făcu loc pe lângă el, pe lângă sabia lui, spre prinţesa 
de pe pământ. Dacă ea era doborâtă, ar fi putut scoate demonul 
valg, ar putea să îi vindece corpul... 

Ea o întoarse pe Duva și o văzu pe prinţesă zâmbindu-i. 

Se petrecuse prea repede. Prea repede. 

Duva se întinse spre faţa ei, spre gât, benzi negre de putere 
sărindu-i din palme. 

Apoi Yrene nu mai fu acolo, ci pe pietre, aruncată într-o parte 
când Chaol se avântă între ea și prinţesă. 

Fără scut, fără armă. 

Doar cu spatele, complet expus, în timp ce o împinse pe Yrene 
și primi toată puterea atacului valgului. 

CAPITOLUL 63 

Agonia îi cuprinse coloana, coborând spre picioare, în braţe și 
chiar și în vârfurile degetelor. 

Era mai rău decât în castelul de cleștar. 

Mai rău decât acele ședințe de vindecare. 

Dar tot ce putea vedea el, tot ce văzuse, era Yrene, acea 
putere îndreptându-se spre inima ei... 

Chaol căzu la pământ, iar strigătul lui Yrene sfărâmă durerea. 

„Ridică-te, ridică-te, ridică-te. ” 

— Ce păcat că toată munca grea a fost degeaba, spuse Duva 
și arătă cu degetul spre coloana lui. Bietul tău spate. 


Acea putere întunecată se izbi din nou în coloana lui și ceva se 
rupse. 

Din nou. Din nou. 

Prima dată nu își mai simţi picioarele. 

— Încetează, suspină Yrene, în genunchi. Încetează! 

— Fugi, șopti el, forțându-se să-și lipească palmele de piatră, 
forțându-și braţele să împingă, ca să se ridice... 

Duva băgă mâna în buzunar și scoase inelul negru. 

— Ştii cum se termină asta. 

— Nu, spuse el, iar spatele îl duru când încercă din răsputeri 
să se ridice în picioare... 

Yrene se târâi o treaptă. Incă una. Uitându-se la ei. 

Nu din nou. Nu avea de gând să suporte să vadă așa ceva, să 
îndure să retrăiască experienţa. 

Dar apoi văzu ce apucă Yrene în mâna dreaptă și spre ce se 
târâise. 

Era sabia lui. 

Duva chicoti, pășind peste picioarele lui întinse și nemișcate în 
timp ce înaintă spre Yrene, când tânăra se ridică în picioare și 
ridică sabia între ele. 

Lama tremura, iar lui Yrene îi tremurară umerii când suspină 
printre dinţi. 

— Ce crezi că ai putea face, spuse Duva, împotriva acestui 
lucru? Fuioare de putere întunecată se desfăcură din palmele 
prinţesei. 

— Nu. El mormăi cuvântul, îl strigă la corpul său, la rănile care 
înaintau, la agonia ere îl trăgea în jos. Duva ridică un braţ ca să 
lovească... 

lar Yrene aruncă sabia. O aruncare directă, fără pricepere și 
frenetică. 

Dar Duva se feri... 

Yrene fugi. 

Rapidă ca o căprioară, se întoarse și fugi, alergând în labirintul 
de cadavre și comori. 

Și, ca un câine după vânat, Duva mârâi și fugi după ea. 

* 


Ea nu avea niciun plan. Nu avea nimic. 
Nu avea de ales. Nimic. 
Coloana lui Chaol... 


Dispărută. Toată acea muncă... distrusă. 

Yrene alergă printre grămezile de aur, căutând, căutând... 

Umbrele Duvei explodară în jurul ei, aruncând bucăţi de aur în 
aer, poleind fiecare respiraţie a lui Yrene. 

Ea înșfăcă o sabie scurtă din cufărul plin de comori în timp ce 
fugi, lama zbârnâind prin aer. 

Dacă ar fi putut să o prindă, să o ţină jos pe Duva suficient de 
mult timp... 

O lovitură a puterii distruse sarcofagul de piatră din faţa ei. 
Bucăţile de piatră plutiră. 

Yrene auzi zgomotul surd înainte să simtă impactul. 

Apoi capul îi zvâcni de durere, iar lumea se înclină. 

Se luptă să rămână în picioare cu fiecare clipă, cu fiecare 
fărâmă de concentrare pe care o stăpânise vreodată. 

Yrene nu își lăsă picioarele să șovăie. Continuă să se miște, 
trăgând cât putea de timp. Ocolind o statuie, ea... 

Duva stătea în faţa ei. 

Yrene intră în ea, sabia scurtă fiind atât de aproape de 
stomacul prinţesei, de acel pântec... 

Ea își răsfiră degetele, scăpând arma. Duva rămase 
nemișcată, cu braţele apucând-o pe Yrene de gât și talie, 
ţintuind-o. 

Prinţesa spuse, târând-o înapoi pe acea alee: 

— Corpului nu îi place să alerge atât de mult. 

Yrene se zvârcoli, dar Duva o ţinu strâns. Prea puternică 
pentru cineva de mărimea ei, ea era prea puternică. 

— Vreau să vezi asta. Vreau să vedeţi amândoi asta, îi spuse 
Duva la ureche. 

Chaol se târâse până la jumătatea aleii. Se târâse, lăsând o 
urmă de sânge, picioarele fiindu-i imobile. Ca să ajute. 

El încremeni, sângele curgându-i din gură când Duva se opri 
pe alee, lipind-o pe Yrene de ea. 

— Să te oblig să mă vezi cum îl ucid sau să îl oblig pe el să mă 
vadă cum îţi pun inelul? 

Şi, chiar cu acel braţ lipit de gâtul ei, Yrene spuse: 

— Nu îl atinge! 

Cu sânge pe dinţii pe care îi scrâșni, braţele lui Chaol se 
încordară și îndoiră în timp ce încercă să se ridice. 


— Păcat că nu am două inele, îi spuse gânditoare Duva lui 
Chaol. Sunt sigură că prietenii tăi ar plăti bine pentru tine. Ea 
mormăi. Dar presupun că și moartea ta va fi la fel de 
devastatoare. 

Duva își relaxă braţul de pe talia lui Yrene ca să arate spre el. 

Yrene se mișcă și o lovi pe prinţesă în picior. 

lar când prinţesa se clătină, Yrene lovi cu palma cotul femeii, 
eliberându-se de braţul de pe gâtul ei ca să se poată roti și o 
lovi cu cotul direct în faţa pe Duva. 

Duva căzu ca o piatră, sângele ţâșnind. 

Yrene sări spre pumnalul de lângă Chaol. Lama zăngăni când 
ieși din teacă și se aruncă peste prinţesa uluită, călărind-o. 

Ridică acea lamă ca să o înfigă în gâtul femeii, să îi taie capul. 
Puțin câte puţin. 

— Nu o face, spuse răgușit Chaol, cuvântul fiind plin de sânge. 

Duva distrusese asta — distrusese totul. 

După sângele care îi ieșea din gură, din gât... 

Yrene plângea, ţinând pumnalul deasupra gâtului prinţesei. 

El era pe moarte. Duva sfâșiase ceva din el. 

Sprâncenele Duvei începură să zvâcnească și să se încrunte în 
timp ce se agită. 

Acum. 

Ea trebuia să o facă acum. Să înfigă lama și să pună capăt 
situaţiei. 

Să termine și, probabil, să îl salveze, să îi oprească acea 
hemoragie internă. Dar coloana lui, coloana lui... 

O viață. Ea depusese un jurământ să nu ia niciodată o viaţă. 

lar cu această femeie în fața sa, cu a doua viaţă în pântecul 
ei... 

Yrene cobori pumnalul. Ar fi făcut-o. Ar i; făcut-o și... 

— Yrene, șopti Chaol, iar cuvântul fu plin de durere, atât de 
încet... Era prea târziu. 

Magia ei putea să-i simtă moartea. Ea nu îi spusese despre 
darul îngrozitor — că vindecătoarele știau când moartea era 
aproape. Silba, doamna morţilor ușoare. 

Moartea pe care i-ar fi dat-o Duvei și copilului ei nu ar fi fost 
așa. 

Moartea lui Chaol nu avea să fie astfel. 

Dar ea... 


Dar ea... 

Prinţesa părea atât de tânără, chiar și când se agita. lar viața 
din pântecul ei... 

Viaţa din faţa ei... 

Yrene azvârli cuțitul pe podea. 

Zăngănitul lui răsună din aur, piatră și oase. 

Chaol închise ochii cu ceea ce ea ar fi putut jura că era 
ușurare. 

O mână ușoară îi atinse umărul. 

Ea cunoștea acea atingere. Era Hafiza. 

Dar când Yrene se uită, când se întoarse și suspină... 

Alţi doi stăteau în spatele Marii Vindecătoare, ţinând-o 
verticală, lăsând-o pe Hafiza să se aplece lângă Duva și să sufle 
pe faţa prinţesei, făcând-o să doarmă netulburată. 

Nesryn. Părul îi era zburlit, obrajii ei erau roz și crăpaţi... 

Şi Sartag, cu părul mult mai scurt. Chipul prinţului era 
încordat, iar ochii mari când își privi sora inconștientă și 
însângerată, când Nesryn șopti: 

— Am ajuns prea târziu... 

Yrene sări peste pietre spre Chaol. Genunchii i se juliră pe 
piatră, dar ea abia simţi, abia simţi sângele curgându-i pe 
tâmplă când îi luă capul în poală și închise ochii, adunându-și 
puterea. 

Albul lumină, dar era roșu și negru peste tot. 

Era prea mult. Prea multe lucruri distruse și sfâșiate și 
devastate... 

Pieptul lui abia se ridica. El nu deschise ochii. 

— Trezește-te, îi ordonă, cu vocea spartă. Ea plonjă în puterea 
ei, dar distrugerile... Era ca și când ar fi încercat să peticească 
găurile dintr-o navă care se scufunda. 

Prea multe. Prea multe și... 

Se auziră strigăte și pași peste tot în jurul lor. 

Viaţa lui începu să scadă și să se transforme în ceaţă în jurul 
magiei ei. Moartea dădea târcoale, ca un vultur cu un ochi 
asupra lor. 

— Împotriveşte-te,  suspină  Yrene, scuturându-l. Ticălos 
încăpățânat, împotrivește-te. 

Ce rost mai avea, dacă acum, când conta... 

— Te rog, șopti ea. 


Pieptul lui Chaol se ridică, un pic mai mult decât ultima dată... 

Ea nu putea suporta. Nu avea să suporte asta... 

Licări o lumină în acea masă de roșu și negru care ceda. 

Se aprinse o lumânare. O explozie de alb. 

Apoi alta. 

încă una. 

Lumini aprinse în acel interior distrus. lar unde străluceau 
ele... 

Carnea se lipi. Osul se netezi. 

O lumină după alta. 

Pieptul lui continuă să se ridice și să coboare. Să se ridice și să 
coboare. 

Dar în suferinţă, în întuneric și în lumină... 

Se auzi vocea unei femei care era și cunoscută, și străină. O 
voce care era și a Hafizei, și a... altcuiva. Aparţinea cuiva care 
nu era om și nu fusese niciodată. Vorbind prin Hafiza, vocile se 
amestecară în întuneric. 

„Distrugerea este prea mare. Trebuie să fie un preţ dacă își va 
reveni.” 

Toate luminile părură să ezite la vocea din altă lume. 

Yrene se atinse de ele și înaintă cu greu ca printr-un câmp de 
flori albe, luminile săltând și legănându-se în acest loc liniștit al 
suferinţei. 

Nu erau lumini... ci vindecătoare. 

Ea le cunoștea luminile, esenţa. Eretia — cea de lângă ea era 
Eretia. 

Vocea care era a Hafizei și a Celeilalte spuse din nou: 

— Trebuie să fie un preţ. 

Pentru ce îi făcuse prinţesa... Nu mai era cale de întoarcere. 

— Voi plăti eu, spuse Yrene în suferinţă, întuneric și lumină. 

— O fiică din Fenharrow va plăti datoria unui fiu din Adarlan? 

— Da. 

Ea ar fi putut jura că o mână blândă și caldă îi atinse faţa. 

Și Yrene știu că nu era a Hafizei sau a Celeilalte. Nu era a 
vreunei vindecătoare în viaţă. 

Ci a celei care nu o părăsise niciodată, nici măcar când fusese 
transformată în cenușă în vânt. 

Cealaltă spuse: 

— De bunăvoie? 


— Da. Cu toată inima. 

Oricum, fusese a lui de la început. 

Acele mâini tandre de fantomă îi atinseră din nou obrazul și 
dispărură. 

Cealaltă spuse: 

— Am ales bine. Vei plăti datoria, Yrene Towers. Și sper că vei 
vedea ce înseamnă cu adevărat. 

Yrene încercă să vorbească, dar lumina sclipi, blândă și 
liniștitoare și o orbi, în sinea și în afara ei. O lăsă crispându-se 
deasupra capului lui Chaol, apucându-i cămașa cu degetele, 
simţindu-i bătăile inimii în palme și respiraţia pe ureche. 

Erau mâini pe umerii ei. Două perechi. Ele se strânseră, ca un 
ordin tăcut să își înalțe capul. Yrene se supuse. 

Hafiza stătea în spatele ei, Eretia lângă ea, fiecare cu o mână 
pe umărul ei. 

în spatele lor stăteau câte două vindecătoare, cu mâinile pe 
umerii lor. 

în spate, încă două. Și altele, și altele. 

Era un lanţ viu al puterii. 

Toate vindecătoarele din Torre, tinere și bătrâne, stăteau în 
acea cameră cu aur și oase. 

Toate în legătură unele cu celelalte, toate canalizându-și 
puterea spre Yrene, spre mâna pe care încă o ţinea pe Chaol. 

Nesryn și Sartaq stăteau la câţiva pași distanţă, prima cu o 
mână pe gură. Deoarece Chaol... 

Vindecătoarele din Torre își coborâră capetele, rupând podul 
de legătură când picioarele și apoi genunchii lui Chaol se 
mișcară. 

lar apoi deschise ochii și se uită la Yrene, lacrimile ei căzând 
pe faţa lui însângerată. El ridică o mână ca să îi șteargă buzele. 

— Sunt mort? 

— Viu, șopti ea și își cobori fața spre a lui. Foarte viu. 

Chaol zâmbi oftând adânc și spuse: 

— Bun. 

Yrene își ridică fruntea, iar el îi zâmbi din nou, sângele uscat 
alunecându-i de pe faţă la acea mișcare. 

lar unde fuseseră cândva cicatrice pe obrazul lui... rămase 
doar piele netedă. 

CAPITOLUL 64 


Pe Chaol îl durea corpul, dar era durerea noutăţii. A mușchilor 
dureroși, nu a celor rupti. 

lar aerul din plămânii lui... nu îl ustura la respirat. 

Yrene îl ajută să se ridice, fiind ameţit. 

El clipi văzându-i pe Nesryn și Sartaq în faţa lor în timp ce 
vindecătoarele începură să se îndepărteze în rânduri, cu 
chipurile severe. Părul lung al prinţului fusese tuns în favoarea 
unui păr liber lung până la umeri, iar Nesryn... purta haine de 
piele, ochii negri fiindu-i mai strălucitori decât îi văzuse vreodată 
— în ciuda seriozității expresiei de pe chip. 

Chaol spuse răgușit: 

— Ce... 

— Ai trimis un bilet să ne întoarcem, spuse Nesryn, cu chipul 
foarte palid. Am zburat cât de repede am putut. Ni s-a spus să 
venim în Torre mai devreme în seara asta. Gărzile erau chiar în 
urma noastră, dar am fugit mai repede decât ei. Ne-am cam 
rătăcit acolo, dar apoi... pisicile ne-au arătat calea. 

Aruncă o privire nedumerită peste umăr, spre locul în care 
șase pisici cu ochi de culoarea berilului stăteau pe treptele 
tunelului, spălându-se. Ele observară atenţia oamenilor și se 
împrăștiară, cu cozile ridicate. 

Sartaq adăugă, schițând un zâmbet: 

— Ne-am gândit că ar fi utile și vindecătoarele și le-am cerut 
câtorva să ne urmeze. Dar se pare că mai multe au vrut să vină. 

Având în vedere numărul femeilor care ieșeau în rând după 
pisicile care dispăruseră... Toate. Toate veniseră. 

în spatele lui Chaol și al lui Yrene, Eretia o îngrijea pe Hafiza. 
Era în viaţă, cu privirea limpede, dar... fragilă. 

Eretia șopti deasupra bătrânei, dojenind-o pentru asemenea 
eroisme, cu ochii înlăcrimaţi. Poate mai mult când Hafiza își 
trecu un deget peste obrazul Eretiei. 

— Ea este... începu Sartaqg, făcând semn din cap spre Duva, 
întinsă pe podea. 

— Inconștientă, spuse răgușită Hafiza. Va dormi până va fi 
trezită. 

— Chiar și cu inelul valg pe deget? întrebă Nesryn în timp ce 
Sartaq vru să o ridice pe sora lui de pe podeaua din piatră. 

Ea îl opri cu un braţ pe mijloc, făcându-l pe prinţ să o 
privească neîncrezător. Ambii aveau tăieturi și erau plini de 


sânge, își dădu seama Chaol. lar felul în care se mișcase 
prinţul... șchiopătând. Ceva se întâmplase... 

— Chiar și cu inelul, va rămâne adormită, spuse Hafiza. 

Yrene doar fixa cu privirea prinţesa și pumnalul de pe 
podeaua din apropiere. 

Și Sartaq văzu asta și îi spuse încet lui Yrene: 

— Mulţumesc — pentru că ai cruțat-o. 

Yrene doar își lipi faţa de pieptul lui Chaol. El o mângâie pe 
păr, găsindu-l ud... 

— Sângerezi... 

— Sunt bine, spuse ea. 

Chaol se retrase, studiindu-i fața și tâmpla însângerată. 

— Ești oricum, numai bine nu, spuse el, întorcând capul spre 
Eretia. Ea este rănită... 

Eretia își dădu ochii peste cap. 

— Mă bucur: să văd că asta te-a scos din starea ta de spirit 
obișnuită. 

Chaol îi aruncă femeii o privire directă. 

Hafiza se uită peste umărul Eretiei și o întrebă crispată pe 
Yrene: 

— Eşti sigură că bărbatul acesta insistent merită preţul? 

înainte ca Yrene să poată răspunde, Chaol întrebă: 

— Ce preţ? 

O liniște îi cuprinse pe toţi și chiar și Yrene se uită la Hafiza în 
timp ce femeia plecă de lângă Eretia, care o îngrijea. Marea 
Vindecătoare spuse încet: 

— Distrugerea era prea mare. Chiar și cu noi toate... Moartea 
te ţinea de mână. 

El se întoarse spre Yrene, groaza adunându-i-se în stomac. 

— Ce ai făcut? șopti Chaol. 

Ea nu se uită în ochii lui. 

— Probabil că a făcut o înţelegere păguboasă, asta a făcut, 
izbucni Eretia. S-a oferit să plătească preţul fără măcar să i se 
spună care era. Ca să-ţi salveze pielea. Cu toţii am auzit. 

Eretia era pe cale să fie strânsă de gât, dar Chaol întrebă cât 
de calm reuși: 

— Cui să plătească preţul? 

— Nu este o plată, îl corectă Hafiza, punând o mână pe umărul 
lui Eretiei, ca să o facă să tacă, ci o refacere a echilibrului. Celei 


care vrea să îl vadă intact. Care a vorbit prin mine atunci când 
ne-am adunat toate în tine. 

— Care a fost preţul? spuse răgușit Chaol. Dacă ea renunţase 
la ceva, avea să găsească o cale să îl recupereze. Lui nu-i păsa 
ce trebuia să plătească, ce trebuia să... 

— Ca să îţi ţinem viaţa legată de lumea asta, a trebuit să o 
legăm de alta. De a ei. Două vieţi, îl lămuri Hafiza, împart acum 
un singur fir. Dar, chiar și așa... Ea gesticulă spre picioarele lui, 
spre piciorul pe care el îl ridică să îl sprijine de podea. Demonul 
a distrus multe părţi din tine. Prea multe. Și am plătit un preţ și 
ca să salvăm o mare parte din tine. 

Yrene rămase nemișcată. 

— Ce vrei să spui? 

Hafiza se uită din nou la ei. 

— Coloana e vătămată, fapt care, la rândul său, afectează 
părţile inferioare ale picioarelor, pe care nici măcar noi nu le-am 
putut repara. 

Chaol se uită între Marea Vindecătoare și picioarele lui, care 
acum se mișcau. Ba chiar se și apăsă pe picioare, care rezistară. 

Hafiza continuă: 

— Cu legătura vieţii dintre voi, puterea lui Yrene care curge 
prin tine... va acţiona ca o proteză. Stabilizând zona, dându-ţi 
posibilitatea să-ţi foloseşti picioarele ori de câte ori magia lui 
Yrene este în forţă. 

El se pregăti să audă cuvântul „dar“. 
severitate. 

— Dar când puterea lui Yrene scade, când este epuizată sau 
obosită, rana ta va recâștiga controlul, iar posibilitatea de a 
merge va fi din nou slăbită. Vei fi nevoit să folosești măcar 
bastonul — în zilele grele, poate mai multe zile, scaunul. Dar 
rana de la coloană va rămâne. 

El asimilă cuvintele. Se gândi la ele și le asimilă. 

Yrene era complet tăcută. Atât de nemișcată încât el se 
întoarse spre ea. 

— Nu îl pot vindeca din nou? Ea se aplecă spre el, ca și când 
ar fi făcut-o. 

Hafiza scutură din cap. 

— Face parte din echilibru — preţul. Nu tenta compasiunea 
forţei care ţi-a oferit asta. 


Hafiza spuse cu 


Dar Chaol atinse mâna lui Yrene. 

— Nu este nicio povară, Yrene, spuse el cu blândeţe. Ca să 
primesc asta. Nu este deloc o povară. 

Totuși, agonia îi învălui chipul. 

— Dar eu... 

— Să folosesc scaunul nu este o pedeapsă. Nu este o 
închisoare, spuse el. Niciodată nu a fost. Și sunt la fel de bărbat 
și în acel scaun, cu sau fără baston, așa cum sunt stând în 
picioare. 

El șterse lacrima care alunecă pe obrazul ei. 

— Am vrut să te vindec, șopti ea. 

— Ai făcut-o, spuse el zâmbind. Yrene, în toate felurile în care 
contează cu adevărat... Ai făcut-o. 

Chaol șterse cealaltă lacrimă care căzu, sărutând-o pe obrazul 
fierbinte. 

— Mai este o parte din această înţelegere cu legătura vieţii, 
adăugă cu blândeţe Hafiza. Ei se întoarseră spre ea. Când va fi 
momentul, fie că moartea va fi blândă sau crudă... vă va lua pe 
amândoi. 

Ochii aurii ai lui Yrene încă erau înlăcrimaţi. Dar nu era nicio 
frică pe chipul ei, nicio tristeţe — nimic. 

— Împreună, spuse încet Chaol și își împletiră degetele. 

Puterea ei avea să fie și a lui. lar când Yrene s-ar fi dus, s-ar fi 
dus și el. Dar dacă el ar fi murit înaintea ei... 

Groaza i se adună în stomac. 

— Adevăratul preţ al tuturor acestor lucruri, spuse Hafiza, 
văzând panica, nu e frica pentru viaţa proprie, ci pentru ce i-ar 
face celuilalt pierderea propriei vieţi. 

— Îţi sugerez să nu mergi la război, mormăi Eretia. 

Dar Yrene scutură din cap și își îndreptă umerii când declară: 

— Vom merge la război. Arătând spre Duva, ea se uită la 
Sartag. Ca și când nu și-ar fi oferit viata ca să o salveze pe a 
lui... Asta va face Erawan. Cu toţi. Dacă nu mergem. 

— Ştiu, spuse încet Sartag. Prinţul se întoarse spre Nesryn, în 
timp ce ea se uită în ochii lui... Chaol văzu asta. Licărul dintre ei. 
O legătură, nouă și tremurată. Dar, iat-o, chiar în tăieturile și 
rănile pe care le aveau amândoi. Știu, spuse din nou Sartaq, 
degetele lui atingându-le pe cele ale lui Nesryn. 

Nesryn se uită apoi în ochii lui Chaol. 


Ea îi schiță un zâmbet, uitându-se spre locul în care Yrene o 
întreba pe Hafiza dacă acum putea sta în picioare. El nu o 
văzuse niciodată pe Nesryn atât de... liniștită. Atât de fericită și 
tăcută. 

Chaol înghiţi. 

— Îmi pare rău, spuse el încet. 

Nesryn scutură din cap în timp ce Sartaq își luă sora în braţe 
mormăind, prinţul echilibrând greutatea pe piciorul sănătos. 

— Cred că m-am descurcat. 

Chaol zâmbi. 

— Atunci sunt fericit pentru tine. 

Nesryn căscă ochii atunci când Chaol se ridică în cele din 
urmă în picioare, luând-o pe Yrene cu el. Mișcările îi erau la fel 
de line ca orice ar fi făcut fără proteza magiei lui Yrene curgând 
între ei. 

Nesryn își șterse lacrimile când Chaol se apropie și o îmbrăţișă 
strâns. 

— Mulţumesc, îi spuse el la ureche lui Nesryn. 

îl îmbrăţișă și ea. 

— Eu îţi mulţumesc, pentru că m-ai adus aici. La toate astea. 

La prinţul care acum se uita la Nesryn cu un fel de emoție 
intensă și tăcută. 

Ea adăugă: 

— Avem multe lucruri să-ţi spunem. 

Chaol dădu din cap. 

— Și noi. 

Ei se despărțiră, iar Yrene se apropie — îmbrăţișând-o și ea pe 
Nesryn. 

— Ce vom face cu tot aurul? întrebă Eretia, conducând-o pe 
Hafiza în timp ce gărzile formară o potecă vie pentru ei, afară 
din mormânt. Ce vechituri ordinare, spuse ea, încruntându-se la 
statuia înaltă a soldatului Fae. 

Chaol râse, iar Yrene i se alătură, cuprinzându-l de talie când 
le urmară pe vindecătoare. 

în viaţă, îi spusese Yrene. leșind din întuneric, Chaol simţi, în 
sfârșit, că era adevărat. 

K 


Sartaq o duse pe Duva la khagan și își chemă fraţii și sora, 
pentru că Yrene insistase ca ei să fie acolo. Chaol și Hafiza 
insistaseră ca ei să fie aici. 

Khaganul, la primul impuls emoţional pe care îl văzuse Yrene 
vreodată la el, se aruncă spre Duva cea inconștientă și 
însângerată în timp ce Sartaq intră șchiopătând în sala unde ei 
așteptaseră. Vizirii se apropiară. Hasar scoase un suspin despre 
care Yrene ar fi putut jura că era suferinţă adevărată. 

Sartaq nu își lăsă tatăl să o atingă. Nu lăsă pe nimeni în afară 
de Nesryn să se apropie când o așeză pe Duva pe o canapea 
joasă. 

Yrene rămase la câţiva pași înapoi, tăcută și privind, cu Chaol 
lângă ea. 

Această legătură dintre ei... Aproape că o putea simţi, ca peo 
bandă vie de lumină rece și mătăsoasă care emana din ea — în 
el. 

lar el chiar nu părea să fie deranjat că o parte din coloana și 
nervii lui aveau să rămână cu vătămări permanente, câtă vreme 
ei erau în viaţă. 

Da, putea acum să își miște limitat picioarele, chiar dacă 
magia ei era epuizată. Dar să stea în picioare — niciodată o 
posibilitate în timpul acelor vremuri. Ea presupunea că urmau să 
înveţe în curând cum și când nivelul puterii ei se corela cu 
nevoia lui de a folosi bastonul sau scaunul sau niciunul din 
aceste obiecte. 

Dar Chaol avea dreptate. Faptul că stătea îi picioare, 
șchiopăta sau era așezat... nu îl schimba. Nu schimba cine era 
cu adevărat. Ea se îndrăgostise de Chaol cu mult înainte ca el să 
fi stat în picioare. Ea l-ar fi iubit indiferent cum s-ar fi mișcat prin 
lume. 

— Dar dacă ne certăm? îl întrebase Yrene în călătoria până 
aici. Ce vom face atunci? 

Chaol îi sărutase tâmpla și atât. 

— Deja ne certăm tot timpul. Nu va fi nimic nou. Crezi că aș 
vrea să fiu cu cineva care nu s-ar certa cu mine în fiecare zi? 
adăugase el. 

Dar ea se încruntase și bărbatul continuase: 

__— Şi această legătură dintre noi, Yrene... nu schimbă nimic. 
Intre noi. Vei avea nevoie de propriul spaţiu; iar eu voi avea 


nevoie de al meu. Deci dacă tu crezi vreo clipă că vei scăpa cu 
scuza jalnică de a nu pleca niciodată de lângă mine... 

Ea îl împunsese în coaste. 

— Ca și când aș vrea să stau cu tine toată ziua ca o fată 
îndrăgostită! 

Chaol răsese, strângând-o mai puternic, dar Yrene îi 
mângâiase doar braţul, zicându-i: 

— Şi cred că poţi avea singur grijă de tine. 

El o sărutase din nou pe frunte, și asta fusese tot. 

Yrene își atinse acum degetele de ale lui, mâna lui Chaol 
cuprinzând-o pe a ei, în timp ce Sartaq își drese vocea și ridică 
mâna moale a Duvei ca să arate verigheta. 

— Sora noastră a fost înrobită de un demon trimis de 
Perrington în forma acestui inel. 

Se auziră murmure și mișcare. Arghun spuse: 

— Prostii. 

— Perrington nu este om. El este Erawan, declară Sartaq, 
ignorându-și fratele mai mare, iar Yrene își dădu seama că 
Nesryn îi povestise totul. Regele Valgilor. 

încă ţinând-o de mână pe Yrene, Chaol adăugă încât să audă 
toți: 

— Erawan a trimis acest inel ca dar de nuntă, știind că Duva îl 
va purta, știind că demonul o va captura. In ziua nunţii ei. Ei au 
lăsat al doilea inel în Torre, încuiat într-unul dintre cuferele 
vechi, ca să fie folosit mai târziu. 

— Copilul, întrebă khaganul, privind pântecul zdrenţuit, 
zgârieturile de pe gât, de unde Hafiza deja îndepărtase cele mai 
urâte așchii. 

— Astea sunt minciuni, spuse nervos Arghun. Din partea unor 
complotiști disperaţi. 

— Nu sunt minciuni, interveni Hafiza, cu bărbia ridicată. Şi 
avem martori care te vor contrazice. Gărzi, vindecătoare și 
fratele tău, prinţul, dacă nu ne crezi. 

La provocarea cuvântului Marii Vindecătoare... Arghun închise 
gura. 

Kashin înaintă în fața mulţimii, făcând-o pe Hasar să se uite 
urât la el când trecu pe lângă ea, împingând-o cu umărul. 

— Asta explică... El se uită la sora lui care dormea. Că nu a 
fost la fel. 


— A fost la fel, izbucni Arghun. 

Kashin se uită urât la fratele lui mai mare. 

— Dacă ai fi catadicsit să-ţi petreci timpul cu ea, ai fi știut 
diferența. El scutură din cap. Am crezut că este morocănoasă 
din cauza mariajului aranjat, apoi din cauza sarcinii. Suferinţa îi 
umplu ochii când se întoarse spre Chaol. Ea a făcut-o, nu-i așa? 
Ea a ucis-o pe Tumelun. 

Un val de șoc străbătu sala când toate privirile se fixară 
asupra lui, dar Chaol se întoarse în schimb spre khagan, al cărui 
chip era palid și devastat într-un fel în care Yrene nu îl mai 
văzuse și nu și-l putuse imagina. Să piardă un copil, să îndure 
asta... 

— Da, spuse Chaol, plecându-și capul spre khagan. Demonul a 
mărturisit asta, dar nu era Duva. Demonul a făcut să pară că 
Duva a luptat în fiecare secundă — că s-a opus morții fiicei tale. 

Khaganul închise ochii un moment lung. 

Kashin ridică palmele spre Yrene în tăcerea apăsătoare. 

— O poţi vindeca? Dacă a rămas cumva înăuntru? O 
rugăminte neliniștită, nu din partea unui prinţ față de o 
vindecătoare, ci de la un prieten la celălalt. Așa cum fuseseră 
cândva — așa cum spera ea să poată fi din nou. 

Adunarea se concentră acum la Yrene. Ea nu lăsă nicio urmă 
de îndoială să îi deformeze spatele când spuse: 

— Voi încerca. 

Chaol adăugă: 

— Sunt lucruri pe care ar trebui să le afli, Mare Khagan. 
Despre Erawan și ameninţarea pe care o prezintă. Ce ai putea 
oferi tu și acest ţinut împotriva lui. Şi ce vei avea de câștigat 
făcând asta. 

— Te gândești să complotezi în asemenea momente? izbucni 
Arghun. 

— Nu, spuse clar și fără ezitare Chaol. Dar gândește-te că 
Morathul deja a ajuns pe țărmurile astea. Deja i-a ucis și rănit pe 
cei la care ţii. 

Și dacă nu te ridici ca să înfrunţi ameninţarea asta... Degetele 
lui se strânseră pe cele ale lui Yrene. Prinţesa Duva va fi doar 
prima. Și prințesa Tumelun nu va fi ultima victimă a lui Erawan 
și a valgilor. 

Nesryn înaintă. 


— Venim cu vești importante din sud, Mare Khagan. 
Kharankuii se agită din nou, chemaţi de stăpânul lor... 
întunecat. 

Mulţi se agitară la termenul pe care îl folosise. Dar unii se 
uitară la ceilalţi, cu priviri confuze, iar Nesryn explică: 

— Sunt creaturile întunericului din ţinutul valgilor. Războiul 
deja a pătruns în aceste ţinuturi. 

Se auziră încet murmure și foșnet de veșminte. 

Dar khaganul nu își luă privirea de la fiica lui inconștientă. 

— Salveaz-o, spuse el — cuvintele fiind adresate lui Yrene. 

Hafiza dădu subtil din cap spre Yrene, făcându-i semn să 
înainteze. 

Mesajul era destul de clar: era un test. Unul final. Nu între 
Yrene și Marea Vindecătoare, ci ceva mult mai măreț. 

Probabil ceea ce, într-adevăr, o chemase pe Yrene pe aceste 
ţărmuri o ghidase prin două imperii, peste munţi și mări. 

O infecţie. Un parazit. Yrene mai înfruntase așa ceva. 

Dar acest demon dinăuntru... Yrene se apropie de prinţesa 
care dormea. 

Și începu. 

CAPITOLUL 65 

Lui Yrene nu îi tremurară mâinile când le întinse în faţă. 

Lumina albă străluci în jurul degetelor ei, învăluindu-le, 
protejându-le când ridică mâna prinţesei adormite. Era atât 
ușoară — atât de delicată, având în vedere grozăviile pe care le 
făcuse cu ea. 

Magia lui Yrene se undui și se ondulă când se întinse spre 
verigheta falsă, ca și când ar fi fost un fel de rocă magnetică, 
învăluind lumea în jurul ei. 

Chaol îi atinse mâna cu spatele, sprijinind-o tăcut. 

Ea se pregăti, inspirând în timp ce apucă inelul. 

Era mai rău. 

Cu mult mai rău decât ceea ce fusese în Chaol. 

Dacă atunci se înfruntase cu o umbră, aceasta era un puț 
întunecat. Stricăciune. Opusul tuturor lucrurilor din lume. 

Yrene gâfâi printre dinţi, magia sclipind în jurul mâinilor ei, 
lumina fiind o barieră, o mănușă între ea și acel inel, și trase. 

Inelul ieși, iar Duva începu să tipe. 


Corpul ei căzu de pe canapea, arcuindu-se, Sartaq și Kashin 
aruncându-se spre picioarele și umerii ei. 

Dinţii îi scrâșniră, prinții ţintuindu-și sora când ea se zbătu în 
mâinile lor, ţipând fără cuvinte în timp ce vraja de adormire a 
Hafizei o ţinu inconștientă. 

— O rănești, izbucni khaganul. Yrene nu se deranjă să se uite 
spre el când o studie pe Duva. Corpul prinţesei se zbătu în sus și 
în jos, de nenumărate ori. 

— Sss, îi șopti Hasar tatălui ei. Las-o să lucreze. Cineva să 
aducă fierarul ca să deschidă inelul nenorocit. 

Lumea de dincolo de ei se estompă în ceaţă și sunet. Yrene 
era vag conștientă de prezenţa unui tânăr — soţul Duvei — 
alergând spre ei și acoperindu-și gura când ţipă, fiind ţinut la 
distanţă de Nesryn. 

Chaol doar îngenunche lângă Yrene, luându-și mâna de pe 
spatele ei cu o ultimă mângâiere liniștitoare în timp ce ea o fixă 
încontinuu cu privirea pe Duva cât se zvârcoli. 

— Se va răni, spuse nervos Arghun. Incetează... 

Un adevărat parazit. O umbră vie în prinţesă. Umplându-i 
sângele, plantat în mintea ei. 

Ea putea simţi demonul valg dinăuntru înfuriindu-se și ţipând. 

Yrene ridică mâna în faţa ei. Lumina albă îi umplu pielea. Ea 
deveni acea lumină, ţinută acum înăuntru de limitele acum 
slăbite ale trupului. 

Cineva icni când Yrene își întinse mâinile orbitor de 
strălucitoare spre pieptul prinţesei, ca și când ar fi fost condusă 
de o smucitură invizibilă. 

Demonul începu să se panicheze, simţindu-i apropierea. 

De la distanţă, ea îl auzi pe Sartaq înjurând. Auzi pocnetul 
lemnului când Duva lovi cu piciorul cotiera canapelei. 

Era doar zvârcolirea valgului bâjbâind după putere. Doar 
mâinile ei incandescente, întinse spre prinţesă. 

Yrene își puse mâinile strălucitoare pe pieptul Duvei. 

Lumina străluci la fel ca soarele. Oamenii strigară. 

Dar la fel de repede cum apăruse, lumina dispăru, absorbită în 
Yrene — în locul în care mâinile ei întâlniră pieptul Duvei. 
Absorbită de prințesă. 

împreună cu Yrene. 

înăuntru era o furtună întunecată. 


Rece, violentă și veche. 

Yrene simţi creatura ghemuindu-se acolo. Ghemuindu-se 
peste tot, întocmai ca o tenie. 

— Veţi muri cu toţii... începu să spună demonul valg. 

Yrene își dezlănţui puterea. 

Un torent de lumină albă inundă fiecare venă, os și nerv. 

Nu era un râu, ci o bandă de lumină făcută din nenumărate 
nuclee ale puterii ei — atât de multe încât erau o legiune, toate 
căutând fiecare colț întunecat și putred, fiecare crăpătură de 
răutate ţipătoare. 

Departe, dincolo, sosi un fierar. Un ciocan lovi metalul. 

Hasar mârâi — sunetul răsună pe lângă Chaol, chiar în 
urechea lui Yrene. 

Pe jumătate conștientă, ea văzu piatra neagră și strălucitoare 
ţinută în metal în timp ce ei o dădură de la unul la altul, pe 
basmaua unui vizir. 

Demonul valg ţipă când magia ei îl sufocă, înecându-l. Yrene 
gâfâi din cauza măcelului, când creatura ripostă când se 
împinse spre ea. 

Chaol începu din nou să-i mângâie spatele cu mișcări 
liniștitoare. 

Mai mult din lume se estompă. 

— Nu mă tem de tine, spuse Yrene în întuneric. lar tu nu ai 
unde să fugi. 

Duva se zvârcoli, încercând să îndepărteze mâna lui Yrene, 
care o apăsă mai puternic pe piept. 

Timpul își încetini scurgerea. Ea era puţin conștientă de 
durerea din genunchi, de crampa de la spate. Era puţin 
conștientă de Sartaq și Kashin, care refuzau să-și ofere poziţiile 
altcuiva. 

Totuși, Yrene își trimise fluent magia în Duva, umplând-o cu 
acea lumină devoratoare. 

Demonul ţipă tot timpul. 

Puțin câte puţin, îl făcu să se retragă. 

Până ce îl văzu, ghemuit în inima ei. 

Adevărata formă... era atât îngrozitoare pe cât își imaginase. 

Fumul se răsucea în jurul său, dezvăluind licăre ale membrelor 
lăbărțate și ale ghearelor, în mare parte gri și fără păr, pielea 


netedă și ochii nefiresc de mari și negri care se înfuriară când ea 
se uită la creatură. 

Când se uită cu adevărat. 

Creatura șuieră, dezvăluind dinţi ascuţiţi ca de pește. 

— Lumea voastră va cădea. La fel ca și celelalte. La fel cum o 
vor face altele. 

Demonul își înfipse adânc ghearele în întuneric. Duva ţipă. 

— Jalnic, îi spuse Yrene creaturii. 

Poate că ea spuse cuvântul cu voce tare, pentru că se făcu 
liniște. 

Acea legătură care se îndepărta... se diminuă. Mâna de pe 
spatele ei se îndepărtă. 

— Complet jalnic, repetă Yrene, magia adunându-se în spatele 
ei într-un val puternic și alb. Ca un prinţ să profite de o femeie 
neajutorată. 

Demonul se luptă cu valul alb, agăţându-se de întuneric ca și 
când ar fi străpuns-o pe Duva. 

Yrene împinse mai departe și-și lăsă valul să cadă. 

Și când puterea ei se izbi în ultima rămășiță a demonului, 
acesta râse. 

— Nu sunt un prinţ, fato. Ci o prinţesă. lar surorile mele te vor 
găsi curând. 

Lumina lui Yrene izbucni, sfâşiind și tăind, devorând orice 
urmă de întuneric... 

Yrene reveni în corp, prăbușindu-se pe podea. Chaol îi strigă 
numele. 

Dar Hasar era acolo, ridicând-o când Yrene se întinse spre 
Duva, mâinile strălucindu-i... 

Dar Duva tuşi, înecându-se, încercând să se răsucească pe o 
parte. 

— Întoarce-o, spuse răgușit Yrene prințesei, care ascultă. 

Tocmai când Duva vomită peste marginea canapelei. Voma îi 
stropi genunchii lui Yrene, mirosind urât ca naiba. Dar ea studie 
mizeria. Mâncare — în mare parte, mâncare și pete de sânge. 

Duva vomită din nou, cu un zgomot intens și sugrumat. 

Doar fum negru ieși dintre buzele ei. Vomită în continuare. 

Până ce un fuior se scurse pe podeaua de culoarea 
smaraldului. 


Și când umbrele ieșiră șerpuind dintre buzele Duvei... Yrene 
simţi. Chiar dacă magia ei se forţă și ezită, ea simţi rămășițele 
acelui demon valg dispărând în neant. 

Ca o picătură de rouă evaporată de soare. 

Corpul ei deveni rece și dureros. Gol. Magia ei se epuizase. 

își ridică privirea clipind la zidul de oameni care stăteau în 
jurul canapelei. 

Fiii khaganului îl flancau acum pe tatăl lor, cu mâinile pe săbii 
și chipurile severe. 

Mortali — de furie. Nu față de Yrene sau Duva, ci faţă de 
bărbatul care trimisese creatura acasă la ei. La familia lor. 

Chipul Duvei se relaxă la o expiraţie, culoarea apărându-i în 
obrajii. 

Soţul Duvei încercă să fugă din nou spre ea, dar Yrene îl opri 
cu o mână ridicată. 

Grea — mâna ei era atât de grea. Dar ea privi în ochii panicaţi 
ai tânărului, care nu se uitase la chipul soţiei, ci la pântec. Yrene 
dădu din cap spre el ca și când ar fi spus: „Voi verifica”. 

Apoi își puse mâinile pe pântecul rotund și înălțat. 

își trimise magia de cercetare, dansând de-a lungul vieţii 
dinăuntru. 

Ceva nou și vesel răspunse. 

Puternic. 

Lovitura de picior o trezi pe Duva cu un of, pleoapele ei 
deschizându-se. 

Duva clipi către toţi. Clipi spre Yrene, cu ochii la mâna pe care 
încă o ţinea pe pântecul ei. 

— Este... cuvintele erau răgușite. 

Yrene zâmbi, gâfâind încet, ușurarea fiind o greutate imensă 
în pieptul ei. 

— Sănătos și uman. 

Duva doar se uită la Yrene până ce lacrimile se adunară și 
curseră din ochii negri. 

Soţul ei se așeză pe un scaun și își acoperi faţa, umerii 
tremurându-i. 

Se făcu agitaţie, iar apoi khaganul fu acolo. 

Și cel mai puternic om de pe pământ căzu în genunchi în faţa 
acelei canapele și o îmbrăţișă. 


— E adevărat, Duva? ceru Arhun să afle din capul canapelei, 
iar Yrene rezistă impulsului de a ţipa la el să îi facă loc femeii, să 
înțeleagă tot ce suportase. 

Sartaqg nu avu nicio reţinere, răstindu-se la fratele mai mare: 

— Tacă-ţi gura! 

Dar înainte ca Arghun să poată replica, Duva își ridică fruntea 
de pe umărul khaganului. 

Lacrimile îi curgeau pe obraji când îi studie pe Sartaqg și pe 
Arghun. Apoi pe Hasar. Apoi pe Kashin. Şi, în cele din urmă, pe 
soțul ei care își ridică fruntea din mâini. 

Umbrele tot conturau acel chip minunat, dar... erau umane. 

— Este adevărat, șopti Duva, vocea spărgându-se când se uită 
la fraţii și sora ei. Totul. 

Şi când tot ce presupunea acea mărturisire fu înţeles, 
khaganul o îmbrăţișă din nou, legănând-o ușor în timp ce ea 
plângea. 

Hasar zăbovi lângă picioarele canapelei în timp ce fraţii ei se 
apropiară ca să-și îmbrăţișeze sora, ceva asemănător năzuinţei 
citindu-se pe chipul său. 

Hasar observă privirea lui Yrene și șopti: 

— Mulţumesc. 

Yrene doar făcu o plecăciune și se retrase spre locul în care o 
aștepta Chaol. Nu lângă ea, ci stând în scaunul lui lângă un stâlp 
din apropiere. Probabil ceruse unui servitor să îl aducă din 
apartamentul lui când firul dintre ei se micșorase în timp ce ea 
se luptase în Duva. 

Chaol se împinse spre ea, studiindu-i trăsăturile. Dar pe chipul 
lui nu se citea nicio suferinţă, nicio frustrare. 

Doar venerație — venerație și un sentiment de adoraţie atât 
de intens, încât ei i se tăie respiraţia. Yrene se așeză în poala 
lui, iar el o cuprinse în braţe când o sărută pe obraz. 

O ușă se deschise în partea cealaltă a sălii și zgomot de 
picioare grăbite și fuste fluturând umplură aerul. Și suspine. 
Marea împărăteasă suspină în timp ce se aruncă spre fiica ei. 

Ea ajunse la un pas distanţă înainte să intervină Kashin, 
apucând-o pe mama lui de talie, rochia ei albă legănându-se la 
forța alergării oprite. Vorbi în limba halha, prea repede ca să 
înţeleagă Yrene, pielea fiind palidă în contrast cu părul ei negru 
și lung. Nu păru să observe pe nimeni în afară de fiica din faţa ei 


în timp ce Kashin îi șopti o explicaţie, mângâind-o liniștitor pe 
spatele fragil. 

Marea împărăteasă căzu în genunchi și o strânse pe Duva în 
braţe. 

O veche suferință se agită în Yrene la vederea mamei și a 
fiicei, la vederea amândurora, plângând de suferinţă și bucurie. 

Chaol o strânse de umăr înțelegând tăcut când Yrene se ridică 
din poala lui și dădu să plece. 

— Orice, spuse khaganul peste umăr lui Yrene, bărbatul fiind 
tot în genunchi lângă Duva și soţia lui în timp ce Hasar înaintă, 
în cele din urmă, ca să o îmbrăţișeze pe sora ei. Mama lor le 
cuprinse pe ambele prințese, sărutând surorile pe obraji și 
frunte și păr când ele se îmbrăţișară strâns. Orice vrei, spuse 
khaganul. Cere și vei primi. 

Yrene nu ezită. Cuvintele i se rostogoliră de pe buze. 

— O favoare, Mare Khagan. Ti-aș cere o favoare. 

* 

Palatul fremăta, dar Chaol și Yrene tot erau singuri cu Nesryn 
și Sartaqg, stând, dintre toate locurile, în apartamentul lor. 

Prinţul și Nesryn li se alăturaseră drumului lung înapoi spre 
cameră, Chaol împingându-și scaunul lângă Yrene. Ea se 
clătinase și fusese prea încăpăţânată să recunoască asta. Ba 
chiar mersese atât de departe încât să îl evalueze cu acei ochi 
ageri de vindecătoare, întrebând de spatele și picioarele lui. Ca 
și când e/ar fi fost cel care își epuizase puterea. 

El simţise schimbarea din corpul lui când valurile puternice ale 
puterii ei intraseră în Duva, încordarea tot mai mare de-a lungul 
părţilor spatelui și picioarelor lui. Doar atunci plecase de lângă 
ea în timpul vindecării, șchiopătând când se dusese ca să se 
rezeme de cotiera de lemn a unei canapele din apropiere și 
ceruse în șoaptă celui mai apropiat servitor să-i aducă scaunul. 
Avusese nevoie de scaun înainte ca servitorul să revină, reușind 
să-și miște oarecum picioarele, dar nu să stea în poziţie 
verticală. 

Dar asta nu îl frustra, nu îl jena. Dacă aceasta urma să fie 
starea naturală a corpului său pentru tot restul vieţii... nu era o 
pedeapsă, deloc. 


Tot se mai gândea la asta când ajunseră la apartamentul lui, 
meditând la cum ar fi putut întocmi un program ca el să lupte în 
bătălie, și ea să vindece. 

Pentru că avea să lupte, iar dacă ea ar fi rămas fără putere, ar 
fi luptat și atunci. Fie pe cal, fie în scaun. 

lar când Yrene trebuia să vindece, când magia din venele ei o 
chema spre acele câmpuri de luptă și legătura lor se estompa... 
avea să se descurce cu un baston sau cu scaunul. Nu intenţiona 
să dea înapoi. 

Dacă supravieţuia luptei. Războiului. Dacă supravieţuiau 
amândoi. 

El și Yrene găsiră locuri pe înlocuitorul jalnic al canapelei aurii 
— pe care sincer se gândea să o aducă în Adarlan, cu toate 
bucățile rupte — în timp ce Nesryn și prințul se așezară prudent 
pe scaune separate. Chaol încercă să nu pară prea conștient sau 
amuzat de asta. 

— De unde ai știut că suntem într-un asemenea bucluc? 
întrebă Yrene în cele din urmă. Înainte să vă întâlniți cu străjerii, 
vreau să spun. 

Sartag clipi, ieșind din gândurile lui și schițând un zâmbet. 

— Kadja, spuse el, făcând semn din cap spre servitoarea care 
punea un serviciu de ceai în faţa lor. Ea a fost cea care a văzut-o 
pe Duva plecând... în acele tuneluri. Este... angajata mea. 

Chaol studie servitoarea, care nu dădu niciun semn că auzise. 

— Mulţumesc, spuse el răgușit. 

Dar Yrene mai făcu un pas, strângând mâna femeii. 

— Îţi datorăm viaţa, spuse ea. Cum te putem răsplăti? 

Kadja scutură doar din cap și se retrase din cameră. Ei se 
uitară o clipă după ea. 

— Arghun fără îndoială se gândește dacă să o pedepsească 
pentru asta, spuse Sartaq gânditor. Pe de o parte, a salvat-o pe 
Duva. Pe de altă parte... nu i-a spus lui nimic. 

Nesryn se încruntă. 

— Atunci, noi trebuie să găsim o cale să o protejăm. Dacă el 
este atât de nerecunoscător. 

— O, este, spuse Sartaqg, iar Chaol încercă să nu clipească la 
nonșalanţa dintre ei, a cuvântului no; folosit de ea. Dar mă voi 
gândi la asta. 


Chaol se abţținu să dezvăluie că un cuvânt spus lui Shen era 
suficient încât Kadja să aibă un protector credincios tot restul 
vieţii. 

Yrene întrebă: 

— Acum ce urmează? 

Nesryn își trecu o mână prin părul negru. Diferit. Da, era ceva 
complet diferit la ea. Se uită la Sartaq — nu ca să-i dea 
permisiunea, ci... ca și când s-ar fi asigurat că el era aici. Apoi 
spuse cuvintele care îl făcură pe Chaol să se bucure că era deja 
așezat. 

— Maeve este regina valgilor. 

Atunci le povesti totul. Ce aflaseră ea și Sartaq în ultimele 
săptămâni: despre păianjenii infernului care erau, de fapt, 
soldaţi valgi; despre omul care își schimba forma și care putea 
unchiul Lysandrei. Și despre o regină a valgilor care se 
prefăcuse Fae mii de ani, ascunzându-se de regii demoni pe 
care ea îi atrăsese în această lume, în încercarea de a scăpa de 
ei. 

— Asta explică și de ce vindecătoarele Fae ar fi putut pleca, 
șopti Yrene când Nesryn tăcu. De ce complexul vindecătoarelor 
lui Maeve este la graniţa cu lumea muritorilor. Poate că nu ca să 
aibă acces la oamenii care au nevoie de îngrijire... cât în calitate 
de patrulă de graniţă împotriva valgilor, dacă ar încerca 
vreodată să-i încalce teritoriul. 

Cât de aproape veniseră valgii involuntar, când Aelin se 
luptase cu acei prinți din Wendlyn. 

— Explică și de ce Aelin a raportat prezenţa unei bufniţe lângă 
Maeve când s-au întâlnit prima dată, spuse Nesryn gesticulând 
spre Yrene, care ridică din sprâncene. 

Apoi Yrene spuse fără să gândească: 

— Bufnița trebuie să fie forma Fae a unei vindecătoare, a celor 
care i-au rămas aproape — ca gărzi de corp. A lăsat pe toată 
lumea să creadă că este un fel de animal de companie... 

Capul lui Chaol se învârti. Sartaq îi aruncă o privire ca și când 
ar fi spus că el înţelegea perfect sentimentul. 

— Ce s-a întâmplat înainte să sosim? întrebă Nesryn. Când v- 
am găsit... 


Yrene îl luă de mână. Și fu rândul lui să le spună ce aflaseră, 
ce înduraseră și că indiferent de ce plănuia Maeve să facă... 
Trebuiau să-l înfrunte pe Erawan. 

Până ce Yrene șopti: 

— Când o vindecam pe Duva, demonul... Ea își masă pieptul. 
El nu mai văzuse ceva atât de remarcabil ca acea vindecare: 
strălucirea orbitoare a mâinilor ei, expresia aproape pioasă a 
chipului, ca și când ar fi fost Silba. Demonul mi-a spus că nu 
este un prinţ valg... ci o prinţesă. 

Liniștea se lăsă până când Nesryn spuse: 

— Păianjenul. Susţinea că regii valgi au avut fii și; fiice. Prinţi și 
prințese. 

Chaol înjură. Nu, nu avea să-și folosească picioarele prea 
curând, cu sau fără Yrene care își refăcea încet puterea. 

— Vom avea nevoie de Aducătoarea-Focului, se pare, spuse 
el. 

Şi pentru a traduce cărţile pe care Hafiza spusese că le ceda 
bucuroasă cauzei lor. 

Nesryn își mușcă buza. 

— Aelin navighează acum în nord, spre Terrasen, împreună cu 
o flotă. Și cu vrăjitoarele. 

— Sau doar cu Cele Treisprezece, rosti Chaol. Raporturile au 
fost neclare. De fapt, poate că nici nu a fost sabatul lui Manon 
Cioc-Negru. 

— A fost, spuse Nesryn. Aș paria orice pe asta. Ea își îndreptă 
atenţia spre Sartag, care dădu din cap — ca o permisiune 
tăcută. Nesryn își sprijini antebraţele pe genunchi. Nu ne-am 
întors singuri când am venit în grabă aici. 

Chaol se uită la ei. 

— Câţi? 

Chipul lui Sartaq se încordă. 

— Rukhinii sunt destul de importanţi în ţară. Pot risca doar să 
aduc jumătate. Chaol așteptă. Așadar, am adus o mie. 

El se bucură într-adevăr că era așezat. O mie de călăreţi ruk... 
Chaol își scărpină maxilarul. 

— Dacă ne putem alătura armatei lui Aelin, împreună cu Cele 
Treisprezece și orice altă membră a clanului Dinţi-de-fier pe care 
o poate convinge Manon Cioc-Negru să treacă de partea 
noastră... 


— Vom avea o legiune aeriană ca să luptăm cu a Morathului, 
spuse Nesryn, ochii ei strălucind. De speranţă, da, dar și de ceva 
asemănător groazei, ca și când și-ar fi dat seama, probabil, ce ar 
fi adus lupta. Vieţile riscate. Totuși, ea se întoarse spre Yrene. 

— lar tu îi poţi vindeca pe cei infestaţi de valgi... 

— Mai trebuie să găsim o cale să le doborâm gazdele, spuse 
Sartag. Suficient de mult timp încât Yrene și oricare alte 
vindecătoare să îi poată vindeca. Da, trebuie să ţinem cont și de 
asta. 

Yrene interveni: 

— Ei bine, așa cum ai spus, o avem de partea noastră pe Aelin 
Aducătoarea-Focului, nu-i așa? Dacă poate produce flăcări, cu 
siguranţă poate produce fum. Gura ei se strâmbă într-o parte. S- 
ar putea să am niște idei. 

Yrene deschise gura ca și când ar mai fi spus ceva, dar ușile 
apartamentului se deschiseră și Hasar intră. 

Prinţesa păru să se controleze la vederea lui Sartaqg. 

— Se pare că am întârziat pentru consiliul de război. 

Sartag își puse un picior peste celălalt. 

— Cine spune că discutăm despre asta? 

Hasar se așeză și își aranjă părul peste un umăr. 

— Vrei să-mi spui că păsările ruk, care își fac nevoile pe 
acoperișuri, sunt aici doar ca să te facă să pari important? 

Sartaq râse încet. 

— Da, soră? 

Prinţesa doar se uită la Yrene, apoi la Chaol. 

— Voi veni cu voi. 

Chaol nu îndrăzni să se miște. Yrene spuse: 

— Singură? 

— Nu singură. Falsul amuzament îi dispăru de pe chip. l-ai 
salvat viaţa Duvei. Şi pe a noastră, dacă ar fi avut mai mult 
curaj. Aruncă o privire spre Sartag, care se uită la ea puţin 
surprins. Duva este cea mai bună dintre noi. Mai bună decât 
mine. Hasar înghiţi. Deci voi merge cu voi, cu orice nave pot 
aduce, astfel încât sora mea să nu mai privească vreodată peste 
umăr cu frică. 

în afară de frica față de cei de lângă ea, se abţinu Chaol să 
spună. 

Dar Hasar văzu cuvintele în privirea lui. 


— Nu ea, spuse ea încet. Toţi ceilalți, adăugă ea cu o privire 
rigidă la Sartaqg, care dădu sever din cap. Dar niciodată Duva. 

Era o promisiune nerostită, își dădu Chaol seama, între ceilalţi 
fraţi. 

— Deci va trebui să-mi suporţi compania încă o vreme, lord 
Westfall, spuse Hasar, dar zâmbetul ascuţit nu era tăios. Din 
cauza surorilor mele, a celei în viață și a celei moarte, voi 
mărșălui cu sul/de-ul până la porţile Morathului și îl voi face pe 
acel demon ticălos să plătească. Ea întâlni privirea lui Yrene. Și 
pentru tine, 

Yrene Towers; pentru ce ai făcut pentru Duva, te voi ajuta să- 
ţi salvezi ținutul. 

Yrene se ridică, mâinile tremurându-i. Și niciunul nu scoase 
vreun cuvânt când Yrene ajunse la scaunul lui Hasar și își aruncă 
braţele în jurul gâtului ei ca să o îmbrăţișeze strâns pe prinţesă. 

CAPITOLUL 66 

Nesryn era complet epuizată. Voia să doarmă o săptămână. O 
lună. 

Dar se trezi cumva mergând pe holuri, îndreptându-se spre 
minaretul Kadarei. Singură. 

Sartag plecase să se întâlnească cu tatăl lui, Hasar 
alăturându-i-se. Şi chiar dacă asta cu siguranţă nu era ciudat 
pentru Chaol și Yrene... Nesryn le oferise intimitate. El fusese 
aproape mort, la urma urmei. Nu-și făcea multe iluzii în privinţa 
a ceea ce era probabil să se petreacă în acel apartament. 

Şi știa că trebuia să-și găsească o cameră a ei. 

Nesryn presupunea că oricum trebuia să găsească 
apartamente pentru câţiva oameni — începând cu Borte, care 
se minunase de Antica și de mare, chiar dacă zburaseră cât de 
repede îi putea purta vântul. Şi pentru Falkan, care venise într- 
adevăr cu ei, călătorind ca un șoarece de câmp în buzunarul lui 
Borte, Yeran nefiind prea mulţumit de asta. Sau așa păruse 
ultima dată când îl văzuse în cuibul Eridun, Sartaq însărcinând 
diversele mame de vatră și căpitanii să-și adune rukhinii și să 
zboare spre Antica. 

Nesryn ajunse la scările care urcau spre minaret când pajul o 
găsi. Băiatul răsufla greoi, dar reuși să facă grațios o plecăciune 
când îi înmână o scrisoare. 


Era datată cu două săptămâni în urmă și era scrisul unchiului 
ei. 

Degetele îi tremurară când rupse sigiliul. 

Un minut mai târziu, urca în grabă scările minaretului. 

Oamenii strigară de uimire și surprindere când rukul maro- 
roșcat zbură deasupra clădirilor și caselor din Antica. 

Nesryn șopti păsării, ghidând-o spre cartierul Runni în timp ce 
ele zburară pe o briză sărată cât de repede le puteau purta 
aripile. 

Ea îl luase în primire la plecarea din cuibul Eridun. 

Mersese direct spre cuiburi, unde el încă aștepta un călăreț 
care nu urma să se mai întoarcă vreodată și se uitase adânc în 
ochii lui aurii. Îi spusese că numele ei era Nesryn Faliq și că era 
fiica lui Sayed și a lui Cybele Faliq și că avea să fie călăreaţa lui, 
dacă o accepta. 

Tânăra se întrebă dacă rukul, al cărui fost călăreț îl botezase 
Salkhi, știuse că usturimea din ochii ei nu fusese cauzată de 
vânt, în timp el își aplecă fruntea spre ea. 

Apoi zburase cu el, Salkhi ţinând ritmul cu Kadara în fruntea 
armatei când rukhinii zburaseră spre nord, grăbindu-se către 
Antica. 

lar acum, când Salkhi ateriză pe strada din faţa casei unchiului 


ei — unii vânzători abandonându-și căruţurile de-a dreptul 
îngroziţi, unii copii lăsându-și jocurile ca să se uite cu gura 
căscată, apoi să zâmbească —, Nesryn își mângâie rukul pe 


gâtul lat și descălecă. 

Porţile de la intrarea spre casa unchiului ei începură să se 
deschidă. 

lar ea își văzu tatăl stând acolo, în timp ce sora ei își făcu loc 
pe lângă el, copiii săi ieșind chicotind. 

Nesryn căzu în genunchi și plânse. 

* 


Cum o găsise Sartaq două ore mai târziu, Nesryn nu știa. Deși 
presupunea că un ruk pe strada unui cartier elegant din Antica 
făcea cu siguranţă senzaţie și că era ușor de reperat. 

Ea plânsese, râsese și își îmbrăţișase familia câteva minute, 
chiar în mijlocul străzii, Salkhi uitându-se. 

lar când unchiul și mătușa îi chemaseră înăuntru ca măcar să 
plângă la o ceașcă de ceai, cei din familie îi povestiseră 


aventurile lor, îi spuseseră despre mările învolburate pe care 
navigaseră, inamicii de care se ferise nava lor în drumul spre 
acest loc. Dar ei reușiseră și aici urmau să rămână cât ţinea 
războiul, spusese tatăl ei, unchiul și mătușa dând aprobator din 
cap. 

Când ieși, în sfârșit, pe porţile casei, tatăl ei revendicând 
onoarea de o escorta pe Nesryn la Salkhi — după ce o alungase 
pe sora ei, ca să se ocupe de circul de copii —, se oprise atât de 
repede, încât tatăl ei aproape se izbise în ea. 

Pentru că stând lângă Salkhi era Sartag, schiţând un zâmbet. 
Și în partea cealaltă a lui Salkhi... aștepta răbdătoare Kadara, 
cele două păsări ruk fiind, într-adevăr, o pereche mândră. 

Tatăl ei căscă ochii, ca și când ar fi recunoscut rukul înaintea 


prinţului. 
Dar apoi tatăl ei făcu o plecăciune. Adâncă. 
Nesryn spusese familiei ei — fără prea multe detalii — ce se 


întâmplase printre rukhini. Sora ei și mătușa se încruntaseră la 
ea când diverșii copii începuseră să declare că și ei aveau să fie 
călăreţi ruk. lar apoi fugiseră prin casă, ţipând și dând din braţe, 
sărind sălbatic de pe mobilă. 

Ea se aștepta ca Sartaq să aștepte să fie abordat, dar prinţul îl 
reperă pe tatăl ei și înaintă; apoi se întinse și dădu mâna cu el. 

— Am auzit că familia căpitanului Faliq a sosit, în sfârșit, în 
siguranţă, zise Sartaqg în loc de salut. M-am gândit să vin să vă 
întâmpin chiar eu. 

Ceva i se umflă în piept până aproape de durere când Sartaqg 
își înclină capul spre tatăl ei. 

Sayed Faliq părea că era pe cale să se prăbușească, ori de la 
gestul de respect, ori doar de la prezenţa Kadarei în spatele lui. 
Intr-adevăr, câteva capete mici ieșiră acum dintre picioarele lui, 
studiind prinţul, apoi păsările ruk și apoi... 


— KADARA! 
Copiii cei mici ai mătuşii şi unchiului ei — mai mici de patru 
ani — țipară numele rukului destul de tare, încât toată lumea 


din oraș care nu știa că pasărea era pe această stradă să fie 
perfect conștientă de asta. 

Sartaq râse când copiii își făcură loc pe lângă tatăl lui Nesryn, 
alergând spre pasărea aurie. 

Sora ei era pe urmele lor, avertismentul părăsindu-i buzele... 


Până ce Kadara se cobori spre pământ, Salkhi făcând la fel. 
Copiii se opriră, adoraţia cuprinzându-i când întinseră timid 
mâinile spre cele două păsări ruk și le mângăiară cu blândeţe. 

Sora lui Nesryn oftă ușurată, după care își dădu seama cine 
stătea în faţa lui Nesryn și a tatălui lor. 

Delara roși. Ea își atinse ușor rochia, ca și când ar fi putut 
acoperi cumva petele proaspete de mâncare, făcute de copiii ei. 
După aceea se retrase încet în casă, făcând o plecăciune din 
mers. 

Sartaq râse când ea dispăru — dar nu înainte ca Delara să Îi 
arunce lui Nesryn o privire tăioasă care spunea: „O, ești atât de 
îndrăgostită, că nici măcar nu este amuzant”. 

Nesryn îi făcu pe ascuns surorii ei un gest vulgar, pe care tatăl 
lor se prefăcu a nu-l vedea. 

Tatăl îi spunea lui Sartaq: 

— Îmi cer scuze dacă nepoţii mei și-au permis să îți atingă 
rukul, printe. 

Dar Sartaq zâmbi larg, afișând un zâmbet mai strălucitor 
decât văzuse ea vreodată pe chipul lui. 

— Kadara susţine că e o pasăre nobilă, dar e mai mult ca o 
mamă. Kadara își umflă penele, făcându-i pe copii să ţipe de 
încântare. 

Tatăl lui Nesryn o strânse de umăr înainte să îi spună 
prinţului: 

— Cred că mă duc să îi împiedic să încerce să zboare cu ea. 

lar apoi rămaseră singuri pe stradă, în fața casei unchiului ei, 
toată Antica holbându-se acum la ei. 

Sartaq nu păru să observe. Cu siguranţă nu când o întrebă: 

— Facem o plimbare? 

înghițind și aruncând o privire înapoi spre locul în care tatăl ei 
supraveghea acum chicotitul copiilor care încercau să se caţere 
pe Salkhi și Kadara, Nesryn dădu din cap. 

Se îndreptară spre aleile liniștite și curate din spatele casei 
unchiului ei, mergând tăcuţi câţiva pași. Până când Sartag 
spuse: 

— Am vorbit cu tatăl meu. 

lar ea se întrebă apoi dacă această întâlnire nu urma să fie 
una bună. Dacă armatei pe care o aduseseră avea să i se 
comande să se întoarcă la cuiburi. Sau dacă prinţul, viaţa pe 


care ea o văzuse cu ochii ei în acei munți frumoși... dacă poate 
și acea realitate îi găsise. 

Pentru că el era un prinţ. Și, cu toate că își iubea familia, cu 
toate că o făceau atât de mândră, nu era nicio picătură de 
sânge nobil în descendența lor. In afară de tatăl ei, care îi 
strânsese mâna lui Sartaq, nimeni altcineva din familia Faliq nu 
mai avusese de-a face cu nobilimea. 

Nesryn reuși să spună: 

— 0? 

— Am... discutat unele lucruri. 

Pieptul i se prăbuși la cuvintele precaute. 

— Inţeleg. 

Sartag se opri, aleea nisipoasă umplându-se de bâăzâitul 
albinelor din iasomia care se căţăra pe zidurile curților 
învecinate, pe ale celei din spatele lor: curtea din spate care 
aparţinea familiei ei. Ea își dori să alunece peste zid și să se 
ascundă înăuntru decât să audă așa ceva. 

Dar se forță să îi întâlnească privirea și îl văzu studiindu-i 
chipul. 

— l-am spus, rosti, în sfârșit, Sartag, că am plănuit să conduc 
rukhinii împotriva lui Erawan, cu sau fără consimțământul lui. 

Mai rău. Situaţia se agrava din ce în ce mai mult. Ea își dori ca 
faţa lui să nu fi fost atât de ilizibilă. 

Sartaqg inspiră. 

— M-a întrebat de ce. 

— Sper că i-ai spus că soarta lumii ar putea depinde de asta. 

Sartaq chicoti. 

— l-am zis, dar i-am spus și că femeia pe care o iubesc 
plănuiește acum să meargă la război. Şi că intenţionez să o 
urmez. 

Ea nu asimilă cuvintele. Nu își permise să creadă nimic până 
ce el nu termină. 

— Mi-a spus că ești din popor. Că viitorul moștenitor al 
khaganului trebuie să se însoare cu o prinţesă, sau cu o lady, 
sau cu cineva cu ţinuturi și alianţe de oferit. 

Gâtul i se îngustă. Ea încercă să blocheze sunetul, cuvintele. 
Nu voia să audă restul. 

Dar Sartaqg o luă de mână. 


— l-am spus că dacă asta trebuie ca să fii ales ca moștenitor, 
atunci nu vreau să fiu ales. Și am plecat. 

Nesryn inspiră. 

— Eşti nebun? 

Sartaq schiță un zâmbet. 

— Cu siguranță sper că nu, de dragul acestui imperiu. O trase 
mai lângă el, până ce corpurile lor aproape se atinseră. Pentru 
că tatăl meu m-a numit moștenitor înainte să pot ieși din 
cameră. 

Nesryn își ieși din fire, reușind doar să respire. 

lar când încercă să facă o plecăciune, Sartaq o apucă strâns 
de umeri și o opri înainte să să-și poată pleca fruntea. 

— Niciodată din partea ta, spuse el încet. 

Moștenitor... el fusese făcut moștenitor. Al tuturor lucrurilor, al 
ținutului pe care ea îl iubea și pe care încă voia să îl exploreze 
atât de mult încât o durea. 

Sartaq ridică o mână ca să îi cuprindă obrazul, bătăturile lui 
zgâriindu-i pielea. 

— Mergem în zbor la război. Ne așteaptă multe incertitudini. El 
își atinse gura de a ei. In afară de ceea ce simt pentru tine. Nicio 
armată de demoni, nicio regină și niciun rege întunecat nu vor 
schimba asta. 

Nesryn tremură, asimilând cuvintele. 

— Eu... Sartaqg, tu ești moștenitorul... 

E| se retrase ca să o studieze din nou. 

— Mergem la război, Nesryn Faliq. lar când îi vom distruge pe 
Erawan și armata lui, când întunericul va fi, în sfârșit, alungat 
din această lume... Atunci ne vom întoarce din nou aici în zbor. 
Impreună. El o sărută din nou — o atingere ușoară a gurii lui. Şi 
vom rămâne tot restul vieţii noastre. 

Ea auzi oferta, promisiunea. 

Lumea pe care i-o așternu la picioare. 

Ea tremură când îl auzi, înțelegând ce îi oferea atât de ușor. 
Nu un imperiu și o coroană, ci... viața. Inima lui. 

Nesryn se întrebă dacă știa că inima ei fusese a lui chiar de la 
prima călătorie pe Kadara. 

Sartaq zâmbi ca și când ar fi spus „da“. 

Așadar, își înfășură braţele în jurul gâtului său și îl sărută. 


Sărutul fu timid, ușor și plin de admiraţie. Avea gustul 
vântului, al unui râu de munte. Avea gust de „acasă“. 

Nesryn îi cuprinse faţa în mâini când se retrase. 

— La război, Sartag, șopti ea, memorând toate trăsăturile 
chipului său. lar apoi vom vedea ce urmează. 

Sartaq zâmbi obraznic și cu subiînţeles, ca și când ar fi decis 
tot ce ar fi urmat după aceea și nimic din ce ar fi putut spune ea 
nu l-ar fi făcut să se răzgândească. 

lar din curtea de dincolo de zid, sora ei strigă destul de 
puternic încât să audă tot cartierul: 

— Ti-am spus eu, tată! 

CAPITOLUL 67 

Două săptămâni mai târziu, soarele abia răsărea când Yrene 
se trezi pe puntea unei nave mari și elegante și privi soarele 
ridicându-se peste Antica pentru ultima dată. 

Nava era plină de activitate, dar ea rămase lângă balustradă 
și numără minaretele palatului. Își trecu privirea peste fiecare 
cartier strălucitor, orașul agitându-se în noua lumină. 

Vântul de toamnă deja bătea pe mare, nava înălțându-se și 
clătinându-se sub ea. 

Acasă. Ei navigau azi spre casă. 

Ea nu își luase „rămas-bun“ de la multă lume, nu fusese 
nevoie să o facă, dar Kashin tot o găsise, tocmai când se 
îndrepta spre docuri. Chaol dăduse din cap spre prinţ înainte să- 
și conducă iapa pe navă. 

Pentru un moment lung, Kashin fixase nava cu privirea — 
celelalte fiind adunate în port. Apoi spusese încet: 

— Aș fi vrut să nu-ţi fi zis nimic pe trepte în acea seară. 

Yrene începuse să scuture din cap, neștiind ce să zică. 

— Mi-ai lipsit — ca prietenă, continuase Kashin. Nu am mulţi 
prieteni. 

— Știu, reușise ea să spună. Şi mie mi-ai lipsit ca prieten, 
adăugase după aceea. 

Pentru că așa fusese. lar ce era el dispus acum să facă pentru 
ea, pentru poporul ei... 

Ea îl luase de mână pe Kashin. Îi strânsese mâna. Suferinţa se 
citea încă în ochii lui, conturându-i chipul frumos, dar... 
înțelegător. Și un licăr clar și neînfricat se arătase când se uitase 
la orizontul nordic. 


Prinţul o strânsese și el de mână. 

— Mulţumesc din nou — pentru Duva. El zâmbi spre cerul 
nordic. Ne vom mai întâlni, Yrene Towers. Sunt sigur de asta. 

Ea îi zâmbise, negăsindu-și cuvintele. Dar Kashin îi făcuse 
semn din ochi, retrăgându-și mâna din a ei. 

— Sulde-ul flutură spre nord. Cine știe ce mă așteaptă în 
viitor? Mai ales acum, că Sartaq are povara de a fi moștenitor, 
iar eu sunt liber să fac ce vreau. 

Orașul fusese zgomotos în privinţa asta. Sărbătoarea și 
discuţiile tot mai continuau. Ce credeau ceilalți fraţi nobili, Yrene 
nu știa, dar... era pace în ochii lui Kashin. Și în ochii celorlalţi, 
când Yrene îi văzuse. Şi o parte din ea se întrebă, într-adevăr, 
dacă Sartaq făcuse o înţelegere nerostită dincolo de „Niciodată 
Duva“. Probabil „Niciodată noi“. 

Yrene zâmbise din nou la prinţ, la prietenul ei. 

— Mulţumesc pentru toată bunătatea ta. 

Kashin făcuse doar o plecăciune spre ea și plecase în lumina 
gri. 

lar în orele de atunci, Yrene stătuse pe puntea acelei nave, 
privind tăcută orașul care se trezea dincolo de aceasta, în timp 
ce ceilalţi pregăteau lucrurile împrejur și dedesubt. 

Timp de câteva minute lungi, ea inspiră marea, mirodeniile și 
sunetele din Antica, sub soarele răsăritului. Le inspiră adânc în 
plămâni, lăsându-le să se așeze. Işi lăsă ochii să soarbă pe 
săturate pietrele crem ale complexului Torre Cesme, care se 
ridica deasupra tuturor. 

Chiar și dimineaţa devreme, turnul era un far, o lance 
proeminentă de speranţă și calm. 

Se întrebă dacă avea să-l mai vadă vreodată. Pentru că ce îi 
aștepta... 

Yrene își sprijini mâinile pe balustradă când altă rafală de vânt 
clătină nava. Un vânt dinspre continent, ca și când toţi cei 
treizeci și șase de zei din Antica ar fi suflat împreună ca să îi 
trimită repede acasă. 

Peste Marea îngustă... și la război. 

Nava începu să se miște în sfârșit, lumea fiind un freamăt de 
acţiune, culoare și sunet, dar Yrene rămase lângă balustradă, 
privind orașul care se tot micșora. 


Și chiar și când ţărmul fu doar o umbră, Yrene ar fi putut jura 
că vede încă turnul din Torre deasupra lui, strălucind alb la 
soare, ca și când ar fi fost un braţ ridicat în semn de „rămas- 
bun“. 

CAPITOLUL 68 

Chaol Westfall nu lua de bun niciun pas, nici măcar pe cei care 
îl trimiseseră repede spre găleată ca să vomite în primele 
câteva zile pe mare. 

Dar unul dintre avantajele călătoriei cu o vindecătoare era că 
Yrene îi calma cu ușurință stomacul. Și după două săptămâni pe 
mare, ferindu-se de furtuni aprige pe care căpitanul le numea, 
pur și simplu, „distrugătoare de nave“... stomacul lui îl iertase, 
în sfârșit. 

El o găsi pe Yrene la balustrada provei, privind spre țărm sau 
unde ar fi trebuit să fie țărmul, dacă ar fi îndrăznit să navigheze 
destul de aproape. Ei rămaseră la distanţă în timp ce se grăbiră 
de-a lungul coastei continentului lor și, de la întâlnirea cu 
căpitanul din urmă cu doar câteva minute, aflară că erau 
undeva aproape de nordul ținutului Eyllwe. Aproape de graniţa 
cu Fenharrow. 

Nici urmă de Aelin sau flota ei, dar asta era de așteptat, având 
în vedere cât de mult timp întârziaseră în Antica înainte de 
plecare. 

Dar Chaol își alungă gândul când își strecură braţul în jurul 
taliei lui Yrene și o sărută în adâncitura gâtului. 

Nici măcar nu îngheţă la atingerea din spate, ca și când i-ar fi 
învăţat ritmul pașilor și nici ea nu i-ar fi luat de buni. 

Yrene se lipi de el, corpul relaxându-i-se cu un oftat când își 
puse mâinile peste ale lui, care se sprijineau pe abdomenul ei. 

După vindecarea Duvei, durase o zi întreagă să poată merge 
din nou cu bastonul — deși rigid și clătinat. Așa cum fusese în 
primele zile ale recuperării: spatele i se încorda până la durere, 
fiecare pas necesitând toată atenţia lui. Dar scrâșnise din dinţi, 
Yrene șoptindu-i încurajări când trebuia să înţeleagă diversele 
mișcări. La o zi după aceea, o mare parte din șchiopătat 
dispăruse, deși el păstrase bastonul; iar o zi mai târziu, mersese 
cu disconfort minim. 

Dar chiar și acum, după aceste două săptămâni pe mare cu 
Yrene, care nu avea multe de vindecat în afară de greaţa din 


stomac și arsurile solare, Chaol păstra bastonul în cabina lor de 
lux, scaunul fiind depozitat sub punte pentru când ar fi urmat 
să-i fie de folos. 

El se uită peste umărul lui Yrene, la degetele lor împletite. La 
cele două inele care le împodobeau mâinile. 

— Privitul orizontului nu ne va duce acolo mai repede, șopti el 
pe gâtul ei. 

— Nici să-ţi tachinezi soţia. 

Chaol zâmbi. 

— Cum altfel m-aș amuza în timpul orelor lungi, dacă nu 
tachinându-te, lady Westfall? 

Yrene pufni, așa cum o făcuse întotdeauna auzind titlul. Dar 
Chaol nu mai auzise ceva mai frumos — în afară de jurămintele 
pe care le rostiseră în templul Silbei din Torre, în urmă cu două 
săptămâni. Ceremonia fusese restrânsă, dar Hasar insistase 
pentru o petrecere după aceea, una care să le întreacă pe toate 
celelalte de la palat. Prinţesa poate că era în multe feluri, dar cu 
siguranţă știa cum să organizeze o petrecere. 

Şi cum să conducă o flotă. 

Zeii să-l ajute când Hasar și Aedion se întâlneau. 

— Pentru cineva căruia nu-i place să i se spună „lord 
Westfall”, zise gânditoare Yrene, cu siguranţă pare că-ţi face 
plăcere să foloseşti titlul în cazul meu. 

— Ţie ţi se potrivește, spuse el, sărutând-o din nou pe gât. 

— Da, este atât de potrivit încât Eretia nu va înceta să mă ia 
peste picior cu plecăciuni și reverenţe. 

— Eretia este o persoană pe care aș fi lăsat-o cu bucurie în 
Antica. 

Yrene chicoti, dar îl ciupi de încheietura mâinii, ieșind din 
îmbrăţișarea lui. 

— Te vei bucura pentru ea când vom ajunge la țărm. 

— Cu siguranţă sper asta. 

Yrene îl ciupi din nou, dar Chaol îi prinse mâna și îi sărută 
degetele. 

Soţie — soţia lui. Nu mai văzuse viitorul atât de clar așa cum o 
făcuse în acea după-amiază din urmă cu trei săptămâni, când o 
zărise stând în grădină și... știuse. Știuse ce voia și, astfel, 
venise la scaunul ei, îngenunchease și o întrebase, pur și simplu: 
„Te căsătorești cu mine, Yrene? Vrei să fii soția mea?“ 


Ea își aruncase braţele în jurul gâtului său, doborându-i pe 
amândoi direct în fântână, unde rămăseseră, spre nemulţumirea 
peștilor, sărutându-se până ce un servitor tușise vădit trecând 
pe lângă ei. 

Și uitându-se acum la ea, la felul în care aerul de mare îi 
încreţea părul, scoţându-i în evidenţă pistruii de pe nas și 
obraji... Chaol zâmbi. 

Zâmbetul cu care-i răspunse Yrene era mai strălucitor decât 
lumina soarelui de pe marea din jurul lor. 

El adusese afurisita de canapea aurie cu ei, cu tot cu pernele 
sfâșiate, ceea ce o făcuse pe Hasar să comenteze când fusese 
transportată în cală, dar lui nu îi păsa. Dacă supravieţuiau 
acestui război, avea să înalțe o casă pentru Yrene în jurul 
obiectului afurisit. Impreună cu un grajd pentru Farasha, care îi 
teroriza pe bieţii soldaţi însărcinaţi cu strângerea bălegarului din 
ţarcul ei de pe navă. 

Un dar de nuntă de la Hasar, împreună cu calul Muniqi al lui 
Yrene. 

El aproape îi spusese prinţesei că îl putea păstra pe calul lui 
Hellas, dar era ceva de spus despre posibilitatea atacării 
infanteriștilor din Morath călare pe un cal botezat Fluturele. 

încă rezemându-se de el, Yrene cuprinse medalionul pe care 
nu îl scotea niciodată, în afară de momentul în care făcea baie. 
El se întrebă dacă îl putea schimba ca să reflecte noile iniţiale. 

Nu mai era Yrene Towers, ci Yrene Westfall. 

Ea zâmbi la medalion, argintul fiind aproape orbitor în soarele 
după-amiezii. 

— Presupun că nu mai am nevoie de bileţelul meu. 

— De ce? 

— Pentru că nu sunt singură, spuse ea, trecându-și degetele 
peste metal. Și pentru că mi-am găsit curajul. 

El o sărută pe obraz, dar nu spuse nimic în timp ce ea 
deschise medalionul și scoase cu grijă hârtia îngălbenită. Vântul 
încercă să i-o smulgă din mână, dar Yrene o ţinu strâns, 
desfăcând bucata subţire. 

Ea studie textul pe care îl citise de o mie de ori. 

— Mă întreb dacă ea se va întoarce pentru acest război. 
Oricine ar fi. Vorbea despre imperiu ca și când... Yrene scutură 


din cap, mai mult în sinea ei, și o împături din nou. Poate că va 
veni acasă pentru a lupta, de oriunde a plecat pe mare. 

îi oferi bucata de hârtie și se întoarse spre marea din faţă. 

Chaol luă bucata de la Yrene, hârtia fiind moale precum 
catifeaua de la nenumăratele citiri și împăturiri și de la felul în 
care o ţinuse în buzunar și o apucase în tot acești ani. 

El desfăcu biletul și citi cuvintele pe care deja le cunoștea: 

„Pentru oriunde trebuie să pleci — și ceva în plus. Lumea are 
nevoie de mai multe vindecătoare.” 

Valurile amuţiră și însăși nava păru să se oprească. 

Chaol se uită la Yrene, zâmbind calm la mare, iar apoi la bilet. 

La scrisul de mână pe care îl cunoștea la fel de bine ca pe al 
lui. 

Yrene rămase nemișcată la lacrimile pe care el nu și le putu 
opri din a-i curge pe obraji. 

— Ce s-a întâmplat? 

Ea ar fi avut atunci șaisprezece ani, aproape șaptesprezece. Și 
dacă fusese în Innish... 

Ar fi fost în drumul ei spre Deșertul Roșu, ca să se antreneze 
cu Asasinii Tăcuţi. Vânătăile pe care le descrisese Yrene... 
Bătaia pe care i-o dăduse Arobynn Hamei ca pedeapsă pentru 
eliberarea sclavilor lui Rolfe și distrugerea Golfului Craniului. 

— Chaol? 

„Pentru oriunde trebuie să pleci — și ceva în plus. Lumea are 
nevoie de mai multe vindecătoare.” 

Acolo, în scrisul ei de mână... 

Chaol își ridică, în sfârșit, privirea, clipind ca să alunge 
lacrimile când studie chipul soţiei lui, fiecare trăsătură 
frumoasă, acei ochi aurii. 

Un dar. 

Un dar de la o regină care văzuse altă femeie în iad și se 
gândise să întindă o mână de ajutor. Fără să se gândească la 
nimic în schimb. Un moment de bunătate, un stimul... 

Și nici măcar Aelin nu ar fi știut că, salvând o chelneriţă de 
acei mercenari, învățând-o să se apere, dându-i aurul și acest 
bilet... 

Nici măcar Aelin nu ar fi știut, visat sau presupus cum i s-ar fi 
răspuns acelui moment de bunătate. 


Nu doar de către o vindecătoare binecuvântată de însăși Silba, 
capabilă să distrugă valgii. 

Dar de cele trei sute de vindecătoare care veniseră împreună 
cu ea. 

Trei sute de vindecătoare din Torre, împrăștiate acum pe o 
mie de nave ale khaganului. 

„O favoare”, îi ceruse Yrene bărbatului în schimbul salvării 
celei mai dragi fiice. 

„Orice”, promisese khaganul. 

Yrene  îngenunchease în fața khaganului. „Salvează-mi 
poporul.” Asta era tot ce ceruse ea. Tot ce implorase. 

„Salvează-mi poporul.” 

Așadar, khaganul răspunsese. 

Cu o mie de nave din flota lui Hasar și a lui, pline cu soldaţii lui 
Kashin și cavaleria darghan. 

Și deasupra lor, întinzându-se la orizont mult în spatele navei 
amiral cu care navigau acum Chaol și Yrene... Deasupra lor 
zburau o mie de rukhini conduși de Sartaq și Nesryn, din toate 
cuiburile și vetrele. 

O armată ca să provoace Morathul, urmate de altele, 
adunându-se încă în Antica sub comanda lui Kashin. Două 
săptămâni le dăduse Chaol khaganului și lui Kashin, dar cu ploile 
de toamnă, nu dorise să riște să aștepte mai mult. Așadar, 
această armată iniţială... Doar jumătate. Era doar jumătate și 
totuși scopul pentru care navigau și zburau în urma lui... 

Chaol împături biletul de-a lungul liniilor uzate și îl puse atent 
înapoi în medalionul lui Yrene. 

— Mai păstrează-l o vreme, spuse el încet. Cred că este cineva 
care va vrea să îl vadă. 

Ochii lui Yrene erau plini de surprindere și curiozitate, dar nu 
întrebă nimic atunci când Chaol o îmbrăţișă și o strânse 
puternic. 

Tot ce se întâmplase îl condusese aici. 

De la fortăreaţa din munţii înzăpeziţi, unde un bărbat cu un 
chip la fel de dur ca piatra din preajma lor îl aruncase în frig; la 
mina de sare din Endovier, unde o asasină cu ochi ca focul 
zâmbise la el, nedistrusă în ciuda unui an în infern. 


O asasină care îi găsise soţia, sau poate că ele se găsiseră una 
pe cealaltă, două femei binecuvântate de zei rătăcind în ruinele 
umbrite ale lumii și care acum îi ţineau soarta între ele. 

Fiecare pas. Fiecare cotitură în întuneric. Fiecare moment de 
disperare și furie și suferinţă. 

Totul îl condusese exact unde trebuia să fie. 

Unde voia să fie. 

Un moment de bunătate. Din partea unei tinere care curma 
vieţi, pentru o tânără care le salva. 

Acea urmă scorojită de întuneric din el se micșoră mai mult. 
Se micșoră și se rupse, transformându-se în praf care fu măturat 
de briza mării. Dincolo de o mie de nave care navigau mândre și 
neînduplecate în spatele lui. Dincolo de vindecătoarele 
împrăștiate printre soldaţi și cai, în frunte cu Hafiza, și care 
veniseră toate când Yrene le ceruse și lor să îi salveze poporul. 
Dincolo de păsările ruk plutind printre nori, scrutând 
amenințările care îi așteptau. 

Yrene îl privea precaută. El o sărută o dată. De două ori. 

Chaol nu regreta. Nu privea înapoi. 

Nu cu Yrene în braţele lui, alături de el. Nu cu biletul pe care îl 
purta, acea mică dovadă... acea mică dovadă că el era exact 
acolo unde trebuia să fie. Că se îndreptase întotdeauna într- 
acolo. Aici. 

— Voi auzi vreodată o explicaţie pentru această reacţie 
dramatică, spuse Yrene în cele din urmă, ţâţâind, sau mă vei 
săruta tot restul zilei? 

Chaol râse. 

— Este o poveste lungă. Își întinse un braţ în jurul taliei ei și se 
uită spre orizont împreună cu ea. Şi s-ar putea să vrei să te 
așezi mai întâi. 

— Acelea sunt preferatele mele, spuse ea făcându-i semn din 
ochi. 

Chaol râse din nou, simțind sunetul în tot corpul, lăsându-l să 
răsune clar și vioi ca un clopot. Un ultim râs de bucurie înaintea 
intrării în război. 

— Haide, îi spuse el lui Yrene, făcând semn din cap spre 
soldaţii care lucrau alături de oamenii lui Hasar ca să navigheze 
în continuare repede spre nord — spre luptă și vărsare de 
sânge. lți voi povesti după prânz. 


Yrene se ridică pe vârfuri ca să îl sărute înainte ca el să o 
conducă spre cabina lor spațioasă. 

— Sper să merite povestea asta a ta, rosti ea cu un zâmbet 
strâmb. 

Chaol zâmbi la soţia lui, la lumina spre care se îndreptase fără 
să știe toată viaţa lui, chiar și când nu reușise să o vadă. 

— Merită, îi spuse el încet lui Yrene. Merită. 

INIMA DE FOC 

Ei o îngropaseră în întuneric și fier. 

Ea dormea, pentru că ei o forţaseră să o facă — suflaseră 
fuioare de fum dulce prin găuri de ventilaţie ingenios ascunse în 
placa de fier de deasupra. Dimprejur. De dedesubt. 

Era un coșciug construit de o regină veche, ca să ţină soarele 
captiv. 

înfășurată în fier, închisă în el, dormi. Visă. 

Pluti prin mări, prin întuneric, prin foc. Era o prinţesă a 
neantului. Fără nume. 

Prinţesa cântă întunericului și flăcării, iar elementele îi 
răspunseră. 

Nu exista niciun început, sfârșit sau mijloc. Doar cântecul, 
marea și sarcofagul de fier care devenise umbrarul ei. 

Până ce dispărură. 

Până ce lumina orbitoare inundă întunericul adormit și cald. 
Până ce vântul pătrunse, rece și parfumat de ploaie. 

Nu îl putea simţi pe față. Nu cu masca morții încă legată de 
ea. 

Deschise ochii. Lumina îndepărtă toate formele și culorile 
după atât de mult timp în adâncurile slab luminate. 

Dar un chip apăru în faţa ei — deasupra sa, privind peste 
capacul care fusese dat deoparte. 

Păr negru și lung. Piele palidă ca luna. Buze la fel de roșii ca 
sângele. 

Buzele vechii regine se despărţiră într-un zâmbet. 

Dinţii îi erau albi ca oasele. 

— Te-ai trezit. Bun. 

Minunată și rece, era o voce care ar fi putut devora stelele. 

De undeva, din lumina orbitoare, mâini aspre și pline de 
cicatrice se întinseră în coșciug și apucară lanţurile care o legau. 
Vânătorul reginei; sabia reginei. 


El o ridică pe prinţesă, corpul său fiind un obiect distant, 
dureros. Ea nu voia să se întoarcă în acest corp. Se luptă cu 
acesta, bâjbâind după flacăra și întunericul care acum se 
îndepărtau de ea ca un val de dimineaţă. 

Dar vânătorul o trase mai aproape de acel chip frumos și crud, 
privind-o cu zâmbetul unui păianjen, și o ţinu nemișcată atunci 
când vechea regină spuse mieros: „Să începem”. 

MULTŢUMIRI 

Din nou mă confrunt cu perspectiva descurajantă de a-mi 
transmite recunoştinţa multor oameni minunaţi din viața mea, 
care au transformat această carte în realitate, dar dragostea 
mea nesfârșită și mulțumirile se îndreaptă spre: 

Soţul meu, Josh: tu ești lumina mea, stânca mea, cel mai bun 
prieten al meu, portul meu sigur — de fapt, ești totul. 
Mulţumesc pentru că ai atât de multă grijă de mine, pentru că 
mă iubeşti, pentru că mă însoţești în această călătorie 
incredibilă. Râsul tău este sunetul meu preferat din toată lumea. 

Annie: ai stat cu mine în lunile care mi-au trebuit să scriu și să 
editez această carte, deci o parte din mine simte că și numele 
tău ar trebui să fie pe copertă, dar până vor începe să acorde 
merite însoţitorilor canini pentru scris, asta va trebui să fie 
suficient. Te iubesc, căţelușule. Coada ta creaţă, urechile tale ca 
de liliac, îndrăzneala ta generală și energia nesfârșită din mersul 
tău... Totul. Să scriem mai multe cărţi împreună — și să ne 
îmbrăţișăm mai mult. 

Agentul meu, Tamar: După zece cărţi, tot nu pot să exprim cât 
de  recunoscătoare sunt pentru tot ce faci. Mulţumesc, 
mulțumesc, mulțumesc pentru că ești alături de mine, pentru că 
lucrezi atât de mult și pentru că ești o dură. 

Laura Bernier: îndrumarea, înţelepciunea și entuziasmul tău 
pentru această carte m-au făcut să lucrez cu multă încântare. Iți 
mulţumesc atât de mult pentru toată munca grea și editări — și 
pentru că m-ai ajutat să transform această carte. 

Echipa globală de la Bloomsbury, pentru că este cea mai bună 
echipă de editare de pe planetă: Bethany Buck, Cindy Loh, 
Cristina Gilbert, Kathleen Ferrar, Nigel Newton, Rebecca 
McNally, Sonia Palmisano, Emma Hopkin, lan Lamb, Emma 
Bradshaw, Lizzy Mason, Courtney Griffin, Erica Barmash, Emily 
Ritter, Grace Whooley, Eshani Agrawal, Alice Grigg, Elise Burns, 


Jenny Collins, Beth Eller, Kerry Johnson, Kelly de Groot, Ashley 
Poston, Lucy Mackay-Sim, Hali Baumstein, Melissa Kavonic, 
Oona Patrick, Diane Aronson, Donna Mark, John Candell, 
Nicholas Church, Anna Bernard, Charlotte Davis și întreaga 
echipă pentru drepturi externe. Vă mulțumesc, ca întotdeauna, 
pentru tot ce faceţi pentru mine și cărţile mele. Sunt onorată să 
lucrez cu fiecare dintre voi. 

Jon Cassir, Kira Snyder, Anna Foerster și echipei de la Mark 
Gordon: voi sunteţi cei mai buni. Sunt atât de entuziasmată că 
aceste cărţi sunt în mâinile voastre. 

Cassie Homer: mulțumesc de un infinit de ori pentru tot ce 
faci. Ești absolut fantastică. 

Lynette Noni: sunt atât de fericită că ne-am cunoscut de la 
acea Supernova din urmă cu câţiva ani! îţi mulţumesc până la 
lună și înapoi pentru tot ajutorul tău cu această carte, pentru că 
ești un partener genial de discuții și pentru că ești tu. 

Roshani Chokshi: pentru început: ești chiar pe peretele meu. 
Mulţumesc pentru amuzament, pentru sfaturile bune și pentru 
că ești o adevărată rază de soare. Sunt onorată să te numesc 
prietena mea. _ 

Steph Brown: ești partenera meu de distracţie. Iti mulţumesc 
pentru tot sprijinul tău și pentru prietenia ta. Înseamnă mai mult 
pentru mine decât pot să exprim. Abia aștept următorul nostru 
maraton LotR (4FrăţiaBăuturii). 

Jennifer Armentrout: pentru că ești una dintre cele mai 
primitoare, calde și generoase persoane pe care le-am cunoscut 
vreodată; Renee Ahdieh: pentru cinele care nu încetează să mă 
facă zâmbesc și să râd; Alice Fanchiang: pentru că ești o 
admiratoare și mă bucur să te cunosc; și Christina Hobbs și 
Lauren Billings: pentru că sunteţi doi dintre oamenii mei 
preferaţi. 

Charlie Bowater: de unde să încep? Mulţumesc pentru harta 
fantastică, mulţumesc pentru arta care continuă să mă 
uimească și să mă inspire, mulțumesc pentru tot. Nici măcar nu 
pot spune ce onoare este pentru mine să lucrez cu tine și cât de 
mult înseamnă pentru mine arta ta. 

Kati Gardner și Avery Olmstead: vă mulţumesc din adâncul 
inimii pentru răspunsurile și sfaturile grijulii — nu vă pot spune 
cât de nepreţuite au fost și cât de mult au dat formă acestei 


cărţi. Și în afară de asta, este o încântare să vă cunosc pe 
amândouă. 

Jack Weatherford, a cărui Genghis Khan and the Making of the 
Modern World mi-a schimbat pentru totdeauna viziunea despre 
istoria lumii și m-a inspirat atât de mult în privinţa istoriei și 
ținutului khaganatului. Și mulțumesc lui Paul Kahn pentru 
adaptarea genială a /storiei Secrete a Mongolilor şi lui Caroline 
Humphrey pentru articolul ei: „Ritualurile Morţii în Mongolia”. 

Părinţii și familia mea: vă mulţumesc pentru toată bucuria, 
dragostea și sprijinul pe care le aduceţi în lumea mea. Celei mai 
noi membre din familia mea, nepoata mea: deja mi-ai făcut 
viaţa mai strălucitoare fiind o parte din ea. Să crești ca să fii o 
domnișoară feroce. 

Multe mulţumiri prietenilor mei uimitori: Jeniffer Kelly, Alexa 
Santiago, Kelly Grabowski, Vilma Gonzales, Rachel Domingo, 
Jessica Reigle, Laura Ashforth, Sasha Aisberg și Diyana Wan. Lui 
Louisse Ang: în acest moment, mă simt ca un disc zgâriat când 
vine vorba să îţi mulţumesc pentru tot ce faci, dar fti mulțumesc 
foarte mult pentru mă sprijini atât de mult și că ești minunată. 

Și ție, dragă cititorule: îți mulţumesc pentru că faci fiecare zi 
de muncă grea să merite și pentru că faci parte din cel mai 
minunat grup de oameni pe care l-am cunoscut vreodată. Vă 
ador pe toţi. 


i Cal cu părul roșu amestecat cu alb și negru (n. Tr.). 

21 Towers, în original (n. Tr.) 

BI Os lat, nepereche, care alcătuiește scheletul osos al nasului și 
care desparte fosele nazale (n. Tr.). 

[41 Bougainvillea, denumire științifică (n. Tr.).