Sarah Maas — [Tronul de clestar] 02 Diamantul de la miezul noptii

ÎNAINTE ERA MORTALĂ. ACUM E DE NEOPRIT. 


4 


| > | 
E PANA ANGOUJL 


C fho 47 » 
MEZU NIOIPIȚ il 
q Ya 


A 


"di 


SERIA 
TRONULDE CLES.LARII 


VOLUMUL 2 


RAH J MAAS 
Po 


AS 


SARAH J. MAAS 


DIAMANTUL DE LA MIEZUL 
NOPŢII 


Traducere din limba engleză 
CRISTINA BARBU 


2014 


PARTEA ÎNTÂI Campionul regelui 
CAPITOLUL 1 
CAPITOLUL 2 
CAPITOLUL 3 
CAPITOLUL 4 
CAPITOLUL 5 
CAPITOLUL. 6 
CAPITOLUL 7 
CAPITOLUL 8 
CAPITOLUL 9 
CAPITOLUL 10 
CAPITOLUL 11 
CAPITOLUL 12 
CAPITOLUL 13 
CAPITOLUL 14 
CAPITOLUL 15 
CAPITOLUL 16 
CAPITOLUL 17 
CAPITOLUL 18 
CAPITOLUL 19 
CAPITOLUL 20 
CAPITOLUL 21 
CAPITOLUL 22 
CAPITOLUL 23 
CAPITOLUL 24 
CAPITOLUL 26 
CAPITOLUL 27 
CAPITOLUL 28 
CAPITOLUL 29 

PARTEA A DOUA Săgeata reginei 


CAPITOLUL 30 
CAPITOLUL 31 
CAPITOLUL 32 
CAPITOLUL 33 
CAPITOLUL 34 
CAPITOLUL 35 
CAPITOLUL, 36 
CAPITOLUL 37 
CAPITOLUL 38 
CAPITOLUL 39 
CAPITOLUL 40 
CAPITOLUL 41 
CAPITOLUL 42 
CAPITOLUL 43 
CAPITOLUL, 44 
CAPITOLUL 45 
CAPITOLUL 46 
CAPITOLUL, 47 
CAPITOLUL 48 
CAPITOLUL 49 
CAPITOLUL 50 
CAPITOLUL 51 
CAPITOLUL 52 
CAPITOLUL 53 
CAPITOLUL 54 
CAPITOLUL 55 
CAPITOLUL 56 
MULŢUMIRI 


Pentru Susan, cele mai bune prietene până 
ce nu vom fi nimic mai mult decât ţărână. 
(Și chiar şi atunci.) 


PARTEA ÎNTÂI 
Campionul regelui 


CAPITOLUL 1 


Obloanele legănându-se în vântul furios erau singurul 
semn al intrării ei. Nimeni nu o observase escaladând zidul 
din grădină al conacului întunecat, iar pe fundalul 
tunetelor şi vuietului vântului în largul mării din apropiere, 
nimeni nu o auzi în timp ce se căţără pe conducta de 
evacuare, urcându-se pe pervaz şi strecurându-se pe 
coridorul de la etajul al doilea. 

Campionul regelui se lipi de un alcov la auzul paşilor 
care se apropiau. Ascunsă sub o mască neagră şi glugă, îşi 
impuse să se contopească cu umbrele, să devină nimic mai 
mult decât o fâşie din întunericul din jur. O servitoare 
trecu pe lângă fereastra deschisă, bombănind în timp ce o 
închise. Câteva secunde mai târziu, dispăru în josul scării 
din capătul celălalt al coridorului. Fata nu observase 
urmele ude de picioare pe scândurile podelei. 

Un fulger se aprinse, luminând coridorul. Asasina trase 
adânc aer în piept, recapitulând planurile pe care le 
memorase minuţios în cele trei zile în care studiase 
conacul de la periferia Bellhavenului. Cinci uşi pe fiecare 
parte. Dormitorul lordului Nirall era a treia pe stânga. 

Ascultă cu precauţie, căutând să distingă apropierea 
vreunui servitor, dar casa rămase tăcută în timp ce furtuna 
se dezlănţuia în jurul lor. 

Tăcută şi lină ca o fantomă, porni în lungul coridorului. 
Uşa dormitorului lordului Nirall se deschise cu un geamăt 
uşor. Aşteptă următorul bubuit de tunet pentru a închide 
uşa în urma ei. Un alt fulger lumină două siluete dormind 
în patul cu baldachin. Lordul Nirall nu avea mai mult de 
treizeci şi cinci de ani, iar soţia sa, brunetă şi frumoasă, 
dormea liniştită în braţele lui. Oare ce jignire îi adusese 
regelui, de acesta îi voia cu atâta îndârjire morţi? 

Se strecură lângă marginea patului. Nu era treaba ei să 
pună întrebări. Treaba ei era să se supună. Libertatea ei 
depindea de asta. Cu fiecare pas către lordul Nirall, repetă 
din nou planul. 


Scoase în tăcere sabia din teacă. Se înfioră în timp ce 
trase aer în piept, încurajându-se pentru ceea ce urma să 
facă. 

Ochii lordului Nirall se deschiseră brusc, exact în 
momentul în care Campionul regelui îşi ridică sabia 
deasupra capului. 


CAPITOLUL 2 


Celaena  Sardothien păşea mândră pe coridoarele 
castelului de sticlă din Rifthold. Sacul greoi din mâna ei se 
legăna cu fiecare pas, lovindu-i-se din când în când de 
genunchi. În ciuda pelerinei negre, cu glugă, care îi 
ascundea aproape în întregime chipul, gărzile nu o opriră 
în timp ce se îndrepta semeaţă către camera de consiliu a 
regelui Adarlanului. Ştiau foarte bine cine era ea - şi ce 
făcea pentru rege. Fiind campionul regelui, îi depăşise în 
rang. De fapt, erau puţini rămaşi în castel pe care nu Îi 
depăşise. Şi chiar mai puţini care nu se temeau de ea. 

Se apropie de uşile deschise din sticlă, pelerina 
măturând podeaua în urma ei. Gărzile postate de-o parte şi 
de alta îşi îndreptară poziţiile când ea le salută scurt din 
cap, înainte de a intra în camera de consiliu. Cizmele ei 
negre nu făceau aproape niciun zgomot pe podeaua din 
marmură roşie. 

Pe tronul de cleştar din centrul camerei stătea regele 
Adarlanului, privirea lui întunecată aţintită asupra sacului 
legănându-se dintre degetele ei. Aşa cum făcuse în 
ultimele trei dăţi, Celaena îngenunche înaintea tronului şi 
îşi plecă fruntea. 

Dorian Havilliard stătea lângă tronul tatălui său - iar ea 
îi putea simţi ochii de safir aţintiţi asupra sa. La baza 
podiumului, întotdeauna, între ea şi familia regală stătea 
Chaol Westfall, căpitanul gărzii. Celaena îl privi de sub 
umbra glugii sale, studiindu-i liniile feţei. După expresia 
lui, putea la fel de bine să fi fost un străin. Dar asta era de 
aşteptat şi era doar parte din jocul la care deveniseră atât 
de pricepuţi în aceste ultime luni. Chaol putea fi prietenul 
ei, putea fi cineva în care putea avea încredere, dar încă 
era căpitan - încă răspundea pentru vieţile regale din 
această încăpere, mai presus de oricare altele. Regele 
vorbi: 

— Ridică-te. 

Celaena rămase cu fruntea sus în timp ce se ridică şi îşi 


dădu jos gluga de pe cap. 

Regele flutură o mână spre ea, inelul de obsidian de pe 
degetul său licărind în lumina după-amiezii. 

— S-a rezolvat? 

Celaena băgă mâna ascunsă de mănuşă în sac şi azvârli 
capul retezat spre el. Nimeni nu vorbi în timp ce căzu pe 
podea, o bubuitură surdă de carne ţeapănă şi putrezită pe 
marmură. Se rostogoli până la baza podiumului, ochii 
lăptoşi întorcându-se către candelabrul de cristal de 
deasupra. 

Dorian îşi îndreptă umerii, luându-şi privirea de pe cap. 
Chaol doar se holbă la ea. 

— S-a cam împotrivit, spuse Celaena. 

Regele se aplecă înainte, studiind faţa sfârtecată şi 
tăieturile zimţate de la gât. 

— De-abia îl mai pot recunoaşte. 

Celaena afişă un zâmbet strâmb, deşi gâtul i se încleştă. 

— Capetele retezate nu călătoresc prea bine, zise ea. 
Cotrobăi din nou prin sac şi scoase o mână. lată inelul 
blazonului lui. Incercă să nu se concentreze prea mult pe 
bucata de carne putrezită pe care o ţinea, duhoarea care 
se înrăutăţise cu fiecare zi care trecuse. Îi întinse mâna lui 
Chaol, ai cărui ochi arămii erau distanţi în timp ce o luă şi 
o oferi regelui. Regele strâmbă din nas, dar cercetă inelul 
de pe degetul încremenit. Aruncă mâna la picioarele ei în 
timp ce examină inelul. 

În spatele tatălui său, Dorian se foi. Când Celaena se 
duelase în competiţie, păruse să nu fie deranjat de trecutul 
ei. La ce se aştepta când avea să devină Campionul 
regelui? Deşi ea bănuia că membre şi capete tăiate ar 
întoarce pe dos stomacurile majorităţii oamenilor - chiar şi 
după ce trăiseră timp de un deceniu sub domnia 
Adarlanului. lar Dorian, care nu participase vreodată la o 
luptă, nu fusese niciodată martorul cozilor de oameni 
înlănţuiţi îndreptându-se către eşafod... Poate că Celaena 
ar trebui să fie impresionată că el nu vomitase încă. 

— Şi soţia lui? întrebă poruncitor regele, întorcând pe 
toate părţile inelul din mâna sa. 


— E legată cu lanţuri de ce a mai rămas din soţul ei, pe 
fundul mării, răspunse Celaena cu un zâmbet crud şi 
scoase mâna palidă şi subţire din sac. 

Purta o verighetă aurie, gravată cu data căsătoriei lor. I- 
o oferi regelui, dar acesta dădu din cap. Asasina nu 
îndrăzni să îl privească pe Dorian sau Chaol, în timp ce 
puse mâna femeii înapoi în sacul gros din pânză. 

— Foarte bine, atunci, murmură regele. Ea rămase 
nemişcată în timp ce ochii lui hoinăriră asupra ei, apoi 
priviră sacul şi capul de pe podea. După un moment prea 
lung, vorbi din nou: Aici, în Rifthold, are loc o revoltă 
crescândă, un grup de indivizi care ar face orice ca să mă 
detroneze - şi care încearcă să se amestece în planurile 
mele. Următoarea ta sarcină este să îi stârpeşti şi să scapi 
de ei înainte să devină o adevărată ameninţare pentru 
imperiul meu. 

Celaena strânse sacul atât de tare, încât o dureau 
degetele. Chaol şi Dorian îl priveau pe rege acum, ca şi 
cum ar fi fost, de asemenea, prima oară când auzeau de 
acest lucru. 

Ea auzise zvonuri despre forţe rebele înainte să ajungă 
în Endovier - întâlnise rebeli învinşi în minele de sare. Dar 
să existe o mişcare rebelă, luând amploare în inima 
capitalei; ea să fie cea care trebuie să îi ucidă unul câte 
unul... Şi planuri - ce planuri? Ce ştiau rebelii despre 
manevrele regelui? Alungă întrebările cât mai departe din 
mintea ei, până când nu mai fu posibil ca el să le citească 
pe chipul său. 

Regele bătu cu degetele în braţul tronului, încă jucându- 
se cu inelul lui Nirall în cealaltă mână. 

— Sunt câţiva oameni pe lista mea de trădători bănuiţi, 
dar îţi voi da câte un nume pe rând. Castelul ăsta colcăie 
de spioni. 

Chaol se crispă la auzul acestor cuvinte, dar regele îşi 
flutură mâna, iar căpitanul se apropie de ea, chipul încă 
fiindu-i inexpresiv în timp ce îi întindea Celaenei o bucată 
de hârtie. 

Ea evită impulsul de a-l privi pe Chaol în ochi când luă 


scrisoarea, deşi degetele lui, de asemenea, ascunse de 
mănuşi, le atinseră în treacăt pe ale ei. Păstrându-şi 
expresia neutră, Celaena privi hârtia. Pe ea era scris un 
singur nume: Archer Finn. 

Avu nevoie de fiecare strop de voinţă şi de instinct de 
autoconservare ca faţa să nu îi trădeze şocul simţit. Il 
cunoştea pe Archer - îl cunoscuse de când avea ea 
treisprezece mi, iar el venise pentru lecţii la Breasla 
Asasinilor. Era cu câţiva ani mai mare, deja un curtezan 
aflat la mare căutare... care avea nevoie de ceva 
antrenament pentru a se putea apăra de clienţii mai geloşi. 
Şi de soţii lor. 

Nu îl deranjase niciodată pasiunea ridicolă şi 
copilărească pe care ea o făcuse pentru el. De fapt, îi 
permisese să îşi testeze abilităţile de flirt asupra lui, 
transformând-o într-un dezastru plin de chicote. Desigur, 
nu îl mai văzuse de câţiva ani - dinainte să ajungă în 
Endovier - dar nu îl crezuse niciodată în stare de aşa ceva. 
Era arătos şi blând şi vesel, nu un trădător atât de 
periculos al coroanei încât regele să îl dorească mort. 

Era absurd. Oricine îi oferea regelui informaţiile era un 
idiot. 

— Doar pe el sau şi pe clienţii lui? se scăpă Celaena. 

Regele îi zâmbi uşor. 

— Îl cunoşti pe Archer? Nu mă surprinde. 

O tachinare - o provocare. 

Ea doar privi înainte, poruncindu-şi să se calmeze, să 
tragă aer în piept. 

— Îl cunoşteam. Este un om extraordinar de bine păzit. 
Voi avea nevoie de timp să trec de apărarea lui. 

Atât de prudent spus, atât de neglijent exprimat! De 
fapt, ea avea nevoie de timp pentru a-şi da seama cum 
reuşise Archer să se încurce în dezastrul ăsta - şi dacă 
regele spunea adevărul sau nu. Dacă Archer era cu 
adevărat un trădător şi un rebel... ei bine, îşi va da ea 
seama mai târziu ce să facă. 

— Atunci, ai o lună la dispoziţie, spuse regele. Şi dacă nu 
este îngropat până atunci, poate va trebui să îţi reconsider 


poziţia, fato! 

Ea încuviinţă, supusă, ascultătoare, graţioasă. 

— Vă mulţumesc, Maiestate. 

— Când vei fi scăpat de Archer, îţi voi da următorul 
nume de pe listă. 

Ea evitase politicile regatului - mai ales forţele lor 
rebele - vreme de atâţia ani, iar acum se afla în ele până în 
gât. Minunat. 

— Fii rapidă, o avertiză regele. Fii discretă. Plata pentru 
Nirall este deja în camera ta. 

Celaena încuviinţă din nou şi puse bucata de hârtie în 
buzunar. 

Regele o privea lung. Celaena îşi mută privirea, dar îşi 
forţă colţul gurii să se ridice uşor, să îşi facă ochii să 
strălucească de încântarea vânătorii. În cele din urmă, 
regele îşi ridică privirea spre tavan. 

— la capul ăla şi pleacă. 

Ascunse în buzunar inelul lui Nirall, iar Celaena îşi 
înghiţi spasmul de dezgust. Un trofeu. 

Luă capul şi mâna retezată, îndesându-le în sac. 
Aruncându-i doar o privire fugară lui Dorian, al cărui chip 
devenise palid, se întoarse şi plecă. 


x 


Dorian Havilliard rămase tăcut în timp ce servitorii 
rearanjau camera, mutând masa uriaşă din lemn de stejar 
şi scaunele în centrul încăperii. Aveau o întâlnire a 
consiliului în trei minute. De-abia îl auzi pe Chaol plecând, 
spunând că voia să asculte raportul Celaenei. Regele îşi 
mormăi acordul. 

Celaena omorâse un bărbat şi pe soţia acestuia. Iar tatăl 
lui îi ordonase asta. Dorian de-abia fusese în stare să îi 
privească pe oricare din ei. Crezuse că îl convinsese pe 
tatăl său să îşi reevalueze politicile brutale după masacrul 
acelor rebeli din Eyllwe, înainte de Yulemas, dar se părea 
că nu contase deloc. Iar Celaena... 

De îndată ce servitorii terminară de aranjat masa, 
Dorian se aşeză în locul lui obişnuit, la dreapta tatălui său. 


Consilierii începură să sosească, împreună cu ducele 
Perrington, care merse direct la rege şi începu să 
şoptească, prea încet pentru ca Dorian să poată auzi. 

Prinţul nu se deranjă să spună nimănui nimic şi doar 
privi urciorul cu apă dinaintea lui. Celaena nu păruse în 
apele ei mai devreme. 

De fapt, de două luni, de când fusese numită Campionul 
regelui, fusese aşa. Rochiile ei adorabile şi hainele 
împodobite dispăruseră, fiind înlocuite de o tunică neagră, 
necruțătoare şi pantaloni, părul fiindu-i strâns la spate 
într-o coadă împletită, pierzându-se printre faldurile 
pelerinei negre pe care o purta întotdeauna. Era o fantomă 
frumoasă - iar când îl privi, fu ca şi cum nici nu l-ar fi 
cunoscut. 

Dorian privi uşa deschisă a sălii de consiliu, prin care 
Celaena dispăruse cu câteva clipe înainte. 

Dacă putea ucide oameni astfel, atunci ar fi fost mult 
prea uşor să îl manipuleze să creadă că simţea ceva pentru 
el. Să îşi facă din el un aliat - să îl facă să o iubească 
suficient de mult încât să îl înfrunte pe tatăl lui în numele 
ei, să se asigure că era numită Campion... 

Dorian nu se putu convinge să îşi termine gândul. Avea 
să o viziteze - poate mâine. Doar ca să vadă dacă exista 
vreo şansă să se înşele. 

Dar nu se putu abţine să nu se întrebe dacă el 
însemnase vreodată ceva pentru Celaena. 

x 

Celaena traversă grăbită şi tăcută coridoarele şi scările, 
urmând ruta deja familiară către canalul de scurgere al 
castelului. Era acelaşi canal care curgea dincolo de tunelul 
ei secret, deşi aici mirosea mult mai rău, din pricina 
servitorilor care aruncau gunoiul menajer aproape din oră 
în oră. 

Paşii ei, apoi o a doua pereche - ai lui Chaol - răsunau în 
lungul pasajului subteran. Dar ea nu spuse nimic până nu 
se opri pe marginea apei, privind către cele câteva arcade 
care se deschideau către fiecare mal al râului. Nu era 
nimeni aici. 


— Deci, spuse ea fără să privească în urmă, ai de gând 
să mă saluţi sau doar o să mă urmăreşti peste tot? 

Se întoarse spre el, sacul încă legănându-i-se în mână. 

— Încă te mai porţi precum Campionul regelui sau eşti 
din nou Celaena? 

În lumina torţei, ochii lui arămii scânteiară. 

Desigur, Chaol avea să observe diferenţa; el observa 
totul. Celaena nu îşi putea da seama dacă asta o încânta 
sau nu. Mai ales când cuvintele lui aveau o tentă uşor 
înţepătoare. 

Cum nu răspunse, el o întrebă: 

— Cum a fost Bellhaven? 

— Aşa cum este întotdeauna. 

Ştia exact la ce se referea el; Chaol voia să ştie cum 
decursese misiunea ei. 

— Şi s-a împotrivit? 

Făcu un semn cu capul către sacul din mâna ei. 

Celaena ridică din umeri şi se întoarse către râul 
întunecat. 

— Nimic cu care să nu mă pot descurca. 

Aruncă sacul în canal. Priviră tăcuţi cum se legănă pe 
apă, apoi se scufundă uşor. 

Chaol îşi drese glasul. Celaena ştia că el ura asta. Când 
plecase în prima ei misiune - la o proprietate în susul 
coastei, în Meah - el fusese atât de agitat înainte de 
plecarea ei, încât crezuse că avea să îi ceară să nu plece. 
lar la întoarcere, cu capul retezat şi zvonurile circulând 
despre asasinarea lui Sir Calin, îi luase o săptămână să o 
poată privi din nou în ochi. Dar la ce se aşteptase? 

— Când îţi vei începe noua misiune? întrebă el. 

— Mâine. Sau poimâine. Trebuie să mă odihnesc, 
adăugă ea rapid când el se încruntă. Şi, în afară de asta, 
îmi va lua doar o zi sau două să îmi dau seama cât de păzit 
este Archer şi să îmi pun la punct abordarea. Sper să nu 
fie nevoie de luna pe care mi-a dat-o regele. 

Şi spera ca Archer să aibă nişte răspunsuri despre cum 
ajunsese pe lista regelui şi despre ce planuri, mai exact, 
vorbise regele. Apoi avea să îşi dea seama ce să facă cu el. 


Chaol păşi lângă ea, încă privind apa murdară, unde era 
sacul acum, fără îndoială, prins de curent şi purtat către 
râul Avery şi în marea de dincolo. 

— Aş vrea să discutăm. 

Celaena ridică din sprâncene. 

— N-ai de gând să mă scoţi la cină mai întâi? Ochii lui se 
mijiră, iar ea se bosumflă. 

— Nu glumesc. Vreau detalii despre ceea ce s-a 
întâmplat cu Nirall. 

— Nu a scos niciun sunet, izbucni Celaena, smucindu-şi 
braţul în timp ce urcă în goană treptele. După două 
săptămâni de călătorie, ea voia doar să doarmă. Chiar şi 
drumul către camera ei se simţi ca o călătorie. Nu e nevoie 
să mă interoghezi, Chaol! 

Ea se opri din nou când el îşi puse o mână fermă pe 
umărul ei. 

— Când pleci, spuse el, lumina distantă a torţei îi lumină 
trăsăturile neînduplecate, habar nu am ce se întâmplă cu 
tine. Nu ştiu dacă eşti rănită sau dacă zaci moartă în vreun 
şanţ. Ieri, am auzit un zvon cum că l-au prins pe asasinul 
răspunzător pentru moartea lui Nirall. Îşi apropie chipul 
de al ei, glasul fiindu-i răguşit. Până să ajungi astăzi, am 
crezut că se refereau la tine. Eram pe punctul de a merge 
acolo să te caut. 

Păi, asta ar explica de ce văzuse calul lui Chaol înşeuat 
la grajduri când sosise. Respiră adânc, chipul fiindu-i 
deodată blând. 

— Ai mai multă încredere în mine. La urma urmei, sunt 
Campionul regelui. 

Ea nu avu timp să îşi pregătească argumentele; Chaol o 
trase lângă el, strângând-o puternic în braţe. 

Celaena nu ezită să-şi unească braţele peste umerii lui, 
inhalându-i parfumul trupului. Nu o mai îmbrăţişase din 
ziua în care aflase în mod oficial că era câştigătoarea 
competiţiei, deşi amintirea acelei îmbrăţişări se plimba 
adesea prin gândurile ei, iar în timp ce îl îmbrăţişa acum, o 
străbătu dorinţa să nu se sfârşească. 

Nasul lui îi mângâia gâtul. 


— Pe toţi zeii, miroşi oribil, mormăi el. 

Ea sâsâi şi îl împinse, faţa arzându-i de-a binelea acum. 

— Să cari cu tine părţi dintr-un cadavru pentru 
săptămâni bune nu duce la un miros tocmai plăcut! Şi 
poate dacă mi s-ar fi dat timp pentru o baie, în loc să mi se 
ordone să raportez imediat regelui, aş fi... Se opri la 
vederea rânjetului lui şi îl lovi în umăr. Idiotule. Celaena îl 
apucă de braţ, trăgându-l în susul scărilor. Vino. Să 
mergem în camera mea ca să mă poţi interoga ca un 
adevărat domn. 

Chaol râse şi o înghionti cu cotul, dar nu dădu drumul 
braţului ei. 


x 


După ce o foarte bucuroasă Fleetfoot se calmă suficient 
cât Celaena să poată vorbi fără să fie linsă, Chaol scoase 
până şi cel mai mic detaliu de la ea şi o părăsi cu 
promisiunea că avea să se întoarcă la cină, în câteva ore. 
lar după ce îi permise Philippei să-i acorde o atenţie 
exagerată în baie şi să deplângă starea părului şi unghiilor 
ei, Celaena se prăbuşi în pat. 

Fleetfoot sări în spatele ei şi se ghemui lângă ea. 
Mângâind blana aurie şi moale a câinelui, Celaena privi 
spre tavan, epuizarea strecurându-se în muşchii ei 
dureroşi. 

Regele o crezuse. 

lar Chaol nu se îndoise nici măcar o secundă de 
povestea ei în timp ce se informă despre misiune. Nu se 
putea hotări dacă asta o făcea să se simtă încrezută, 
dezamăgită sau complet vinovată. Dar minciunile se 
rostogoliseră de pe limba ei. Nirall se trezise chiar înainte 
de a-l ucide. Fu nevoită să taie gâtul soţiei lui pentru a o 
împiedica să tipe, iar lupta fusese puţin mai dezordonată 
decât i-ar fi plăcut. Inclusese şi detalii reale în poveste: 
fereastra de pe coridorul de la etajul al doilea, furtuna, 
servitoarea cu lumânarea... Cele mai bune minciuni erau 
întotdeauna combinate cu adevărul. 

Celaena strânse amuleta de la pieptul ei. Ochiul Elenei. 


Nu o mai văzuse pe Elena de la ultima lor întâlnire din 
mormânt; acum că era Campionul regelui, spera ea, 
fantoma străvechii regine avea să o lase în pace. Totuşi, în 
lunile de când Elena îi oferise amuleta pentru protecţie, 
Celaena descoperise că prezenţa ei era liniştitoare. 
Metalul era întotdeauna cald, ca şi cum ar fi avut o viaţă 
proprie. 

Îl strânse tare în pumn. Dacă regele afla adevărul despre 
ceea ce făcea ea... despre ceea ce făcuse în aceste ultime 
două luni... 

Plecase în prima misiune cu intenţia de a executa rapid 
ţinta. Se pregătise pentru crimă, îşi spusese în sinea ei că 
Sir Carlin nu era altceva decât un străin şi că viaţa lui nu 
însemna nimic pentru ea. Dar când ajunse pe proprietatea 
lui şi fu martoră a blândeţii neobişnuite cu care el îşi trata 
servitorii, când îl văzu cântând la liră împreună cu un 
trubadur ambulant pe care îl adăpostise în casa lui, când 
îşi dădu seama pe cine ajuta ea... nu putu să o facă. 
Încercă să se convingă pe sine, să se mituiască şi să o facă. 
Dar nu putu. 

Totuşi, trebuia să aducă dovezi ale locului crimei... şi un 
cadavru. 

Îi oferise lordului Nirall aceeaşi alegere pe care i-o 
oferise lui Sir Carlin: să moară pe loc sau să îşi însceneze 
moartea şi să dispară... să fugă departe şi să nu îşi mai 
folosească niciodată numele. Până atunci, dintre cei patru 
bărbaţi pe care fusese trimisă să-i ucidă, toţi aleseseră 
viaţa. 

Nu era greu să îi convingă să se despartă de inelele 
blazoanelor lor sau de alte obiecte simbolice. Şi era chiar 
mai uşor să îi convingă să îi dea cămăşile lor de noapte 
pentru ca ea să le poată sfâşia sau tăia în concordanţă cu 
rănile pe care, chipurile, le-ar fi produs. Şi cadavrele erau 
uşor de obţinut. 

Azilurile aruncau întotdeauna cadavre proaspete. Nu era 
niciodată greu să facă rost de unul care să semene cu 
victimele ei, mai ales când locurile crimelor erau suficient 
de îndepărtate pentru ca trupurile să aibă timp să se 


descompună. 

Nu ştia cui aparținuse capul lordului Nirall, doar că avea 
păr asemănător, iar când ea brăzdă câteva răni pe chipul 
lui şi îl lăsă să se descompună puţin, treaba merse ca unsă. 
Şi mâna provenise de la acelaşi cadavru. Iar mâna soţiei... 
aceea provenise de la cadavrul unei tinere care murise 
subit din pricina unei boli care în urmă cu zece ani putea fi 
vindecată cu uşurinţă de un tămăduitor înzestrat. Dar cu 
magia acum dispărută şi acei tămăduitori spânzurați sau 
arşi de vii, oamenii mureau unul după altul. De boli 
stupide, odinioară vindecabile. Se rostogoli în pat pentru a- 
şi ascunde faţa în blana moale a lui Fleetfoot. 

Archer. Cum avea să îi însceneze moartea lui Archer? El 
era atât de popular, atât de uşor de recunoscut! Ea încă 
nu-şi putea imagina care era legătura lui cu orice ar fi fost 
mişcarea aceea revoluţionară. Dar dacă el era pe lista 
regelui, atunci, poate că în anii în care nu îl văzuse, Archer 
îşi folosise talentele pentru a deveni puternic. 

Totuşi, ce informaţii putea avea el despre planurile 
regelui încât să fie o ameninţare reală? Regele înrobise 
întregul continent. Ce putea face mai mult? 

Mai erau şi alte continente, desigur. Alte continente cu 
regate bogate, ca Wendlyn, acel tărâm îndepărtat de peste 
mare. Până acum rezistase împotriva atacurilor maritime 
ale regelui, dar ea nu auzise mai nimic despre acest război 
de când plecase în Endovier. 

Şi de ce unei mişcări revoluţionare i-ar păsa de regate 
de pe alt continent, când trebuiau să îşi facă griji pentru al 
lor? Deci, planurile trebuiau să fie despre acest tărâm, 
acest continent. 

Celaena nu voia să ştie. Nu voia să ştie ce făcea regele, 
ce planuri avea el pentru imperiu. Avea să folosească 
această lună pentru a-şi da seama ce să facă cu Archer şi 
apoi avea să pretindă că nu auzise niciodată acel cuvânt 
oribil: planuri. 

Celaena îşi reprimă un fior. Juca un joc foarte, foarte 
periculos. lar acum că ţintele ei erau oameni din Rifthold, 
acum că era Archer... Trebuia să găsească o cale de a-l 


juca mai bine. Pentru că, dacă regele afla vreodată 
adevărul, dacă afla ce făcea ea... 
Ar distruge-o. 


CAPITOLUL 3 


Celaena gonea prin bezna pasajului secret, gâfâind. Privi 
peste umăr şi îl văzu pe Cain rânjind spre ea, ochii 
arzându-i precum cărbunii încinşi. 

Indiferent cât de repede alerga ea, pasul lui uriaş îl 
menținea mereu în spatele ei. În urma lui curgea un val de 
semne Wyrd, verzi şi strălucitoare, simbolurile şi formele 
lor stranii luminând blocurile străvechi din piatră. Iar în 
spatele lui Cain, cu ghearele lui lungi scrijelind pământul, 
înainta greoi rideracul. 

Celaena se împiedică, dar rămase în picioare. Se simţea 
ca şi cum fiecare pas se împotmolea în noroi. Nu putea 
scăpa de el. În cele din urmă, el avea să o prindă. lar odată 
ce rideracul punea gheara pe ea... Nu îndrăzni să 
privească din nou colții aceia mult prea mari care îi ieşeau 
proeminent din gură sau ochii pătrunzători, licărind de 
dorinţa de a o devora bucată cu bucată. 

Cain râse satisfăcut, sunetul zgâriind pereţii de piatră. 
Era aproape acum. Suficient de aproape încât degetele lui 
mai că îi atingeau gâtul. li şopti numele, numele ei 
adevărat, iar ea ţipă în timp ce el... 


x 


Celaena se trezi gâfâind, strângând Ochiul Elenei. 
Cercetă camera, căutând umbre dense, semne Wyrd 
strălucind, semne că uşa secretă era deschisă în spatele 
tapiseriei care o ascundea. Dar se auzea doar pocnetul 
focului aproape stins. 

Celaena se cufundă înapoi în perne. Fusese doar un 
coşmar. Cain şi rideracul erau morţi, iar Elena nu avea să o 
mai deranjeze. Se terminase. 

Fleetfoot, dormind sub pături, îşi puse capul pe pântecul 
Celaenei. Celaena se cuibări şi ea în aşternuturi, 
îmbrăţişând căţeluşa şi închizând ochii. 

Se terminase. 


x 


În ceața răcoroasă a dimineţii, Celaena aruncă un băț 
peste terenul întins al parcului de jocuri. Fleetfoot o luă la 
fugă prin iarba de un verde palid, asemenea unui fulger 
auriu, atât de repede încât Celaena fluieră admirativ. 
Lângă ea, Nehemia privea de asemenea satisfăcută câinele 
rapid de vânătoare. Fiind atât de ocupată încercând să o 
câştige de partea ei pe regina Georgina şi culegând 
informaţii despre planurile regelui pentru Eyllwe, 
dimineața devreme era singurul moment al zilei în care se 
puteau vedea. Oare regele ştia că prințesa era unul dintre 
spionii pe care îi menționase? Nu era posibil, altfel nu ar fi 
avut încredere în Celaena ca fiind Campionul lui, nu când 
prietenia lor era atât de cunoscută. 

— De ce Archer Finn? medită Nehemia în Eyllwe, glasul 
fiindu-i o şoaptă. 

Celaena îi explicase pe scurt ultima ei misiune. 

Fleetfoot luase băţul şi îl aduse înapoi la ele, legănându- 
şi coada lungă. Deşi nu ajunsese încă la maturitate, 
căţeluşa era deja neobişnuit de mare. Dorian nu spusese 
niciodată precis cu ce rasă bănuia că se împerechease 
mama ei. Având în vedere mărimea lui Fleetfoot, ar fi putut 
fi un câine-lup. Sau chiar un lup adevărat. 

Celaena ridică din umeri la întrebarea Nehemiei, 
îndesându-şi mâinile în buzunarele îmblănite ale pelerinei 
sale. 

— Regele crede... crede că Archer face parte dintr-o 
rebeliune secretă împotriva lui. O rebeliune aici, în 
Rifthold, pentru a-l alunga de pe tron. 

— Cu siguranţă, nimeni nu ar fi atât de îndrăzneţ. 
Rebelii se ascund în munţi şi păduri şi în locuri unde 
localnicii îi pot ajuta şi păstra ascunşi, nu aici. Rifthold ar 
fi o capcană mortală. 

Celaena ridică din nou din umeri, în timp ce Fleetfoot se 
întoarse şi ceru ca băţul să fie aruncat din nou. 

— Se pare că nu. Şi se pare că regele are o listă cu 
oameni de spre care crede că sunt piese cheie în această 
mişcare împotriva lui. 


— Şi tu... trebuie să îi ucizi pe toţi? 

Chipul cafeniu al Nehemiei păli uşor. 

— Unul câte unul, spuse Celaena, aruncând băţul cât de 
departe putu în parcul înnegurat. Fleetfoot goni din nou, 
iarba uscată şi rămăşiţele ultimei furtuni de zăpadă 
scârţâind sub labele ei uriaşe. Îmi spune doar câte un 
nume, pe rând. Puțin cam teatral, dacă mă întrebi pe mine. 
Dar se pare că intervin în planurile lui. 

— Ce planuri? întrebă tăios Nehemia. 

Celaena se încruntă. 

— Speram că ştii tu. 

— Nu ştiu. Urmă o pauză tensionată. Dacă afli ceva... 
începu Nehemia. 

— O să văd ce pot face, minţi Celaena. 

Nici măcar nu era sigură dacă voia cu adevărat să ştie 
ce plănuia regele, darămite să împărtăşească informaţia 
altcuiva. Era egoist şi stupid, poate, dar nu putea uita 
avertismentul pe care regele i-l dăduse în ziua în care o 
încoronase Campion: dacă nu îi respecta indicaţiile, dacă îl 
trăda, avea să îl ucidă pe Chaol. Apoi pe Nehemia şi pe 
familia acesteia. 

Şi toate astea, fiecare moarte pe care o înscena, fiecare 
minciună pe care o spunea îi puneau în pericol. 

Nehemia dădu din cap, dar nu răspunse. De fiecare dată 
când prinţesa sau Chaol, sau chiar Dorian o priveau aşa, 
era aproape prea mult de suportat. Dar şi ei trebuiau să 
creadă minciunile. Pentru siguranţa lor. 

Nehemia începu să îşi frământe mâinile, iar ochii îi 
deveniră distanţi. Celaena văzuse destul de des această 
expresie în ultima lună. 

— Dacă îţi faci griji pentru mine... 

— Nu-mi fac, spuse Nehemia. Tu îţi poţi purta singură 
de grijă. 

— Atunci, ce este? 

Stomacul Celaenei se încleştă. Dacă Nehemia mai 
vorbea mult despre rebeli, nu ştia cât mai putea suporta. 
Da, voia să se elibereze de sub stăpânirea regelui, atât ca 
şi Campion al lui, cât şi ca urmaş al unei naţiuni cucerite, 


dar nu voia să aibă de-a face cu vreun complot pus la cale 
în Rifthold ori cu vreo speranţă disperată pe care încă o 
savurau rebelii. Să se răzvrătească împotriva regelui nu ar 
fi altceva decât o absurditate. Aveau să fie cu toţii distruși. 

Dar Nehemia spuse: _ 

— Numărul din lagărul din Calaculla creşte. În fiecare zi 
sosesc din ce în ce mai mulţi rebeli Eyllwe. Mulţi cred că 
este un miracol că încă mai trăiesc. După ce soldaţii i-au 
măcelărit pe acei cinci sute de rebeli... Oamenii mei se 
tem. 

Fleetfoot se întoarse din nou şi Nehemia fu cea care luă 
băţul din gura câinelui şi îl aruncă spre răsăritul cenușiu. 

— Dar condiţiile în Calaculla... 

Se opri, amintindu-şi probabil cele trei cicatrici care 
brăzdau spatele Celaenei. O amintire permanentă a 
cruzimii din minele de sare din Endovier şi o amintire a 
faptului că, deşi era liberă, mii de oamenii încă munceau 
din greu şi mureau acolo. În Calaculla, lagărul geamăn al 
Endovierului, se zvonea că era chiar mai rău. 

— Regele nu vrea să îmi acorde o audienţă, spuse 
Nehemia, jucându-se acum cu o şuviţă de păr. l-am cerut 
de trei ori să discutăm despre condiţiile din Calaculla şi de 
fiecare dată pretinde că este ocupat. Se pare că este prea 
ocupat găsindu-ţi oameni pe care să-i ucizi. 

Celaena roşi la duritatea din glasul Nehemiei. Fleetfoot 
se întoarse iar, dar când Nehemia luă băţul, prinţesa îl 
păstră în mână. 

— Trebuie să fac ceva, Elentiya, spuse Nehemia, folosind 
numele pe care i-l dăduse în noaptea în care Celaena 
recunoscuse că era o asasină. Trebuie să găsesc o cale de 
a-mi ajuta oamenii. Când devine strângerea de informaţii o 
fundătură? Când acţionăm? 

Celaena înghiţi în sec. Acel cuvânt - acţionăm - o speria 
mai mult decât i-ar fi plăcut să recunoască. Mai mult decât 
cuvântul „planuri”. Fleetfoot stătea la picioarele lor, 
legănându-şi codiţa şi aşteptând ca băţul să fie aruncat. 

Dar când Celaena nu spuse nimic, când nu promise 
nimic, aşa cum făcea întotdeauna când Nehemia vorbea 


despre lucrurile astea, prinţesa lăsă băţul să cadă pe 
pământ şi o porni alene spre castel. 

Celaena aşteptă până ce paşii Nehemiei se stinseră şi 
răsuflă uşurată. Urma să se întâlnească cu Chaol în câteva 
minute, pentru alergarea de dimineaţă, dar după aceea... 
după aceea, avea să meargă în Rifthold. Lasă-l pe Archer 
să aştepte până în acea după-amiază. 

La urma urmei, regele îi dăduse o lună şi, în ciuda 
propriilor ei întrebări pentru Archer, îşi dorea să plece 
puţin de pe terenurile castelului. Avea bani pătaţi cu sânge 
de cheltuit. 


CAPITOLUL 4 


Chaol Westfall alerga prin parcul de vânătoare, Celaena 
ţinând pasul cu el. Aerul rece al dimineţii era asemenea 
cioburilor de sticlă în plămânii lui; răsuflarea i se învolbura 
înaintea sa. Se înfofoliseră cât putuseră de bine, fără să se 
îngreuneze, în mare parte doar mai multe straturi de 
cămăşi şi mănuşi, dar chiar şi cu transpiraţia prelingându- 
se pe trupul lui, Chaol murea de frig. 

Chaol ştia că şi Celaena îngheţa. Nasul îi era roşu, 
culoarea îi îmbujorase obrajii, iar urechile îi erau, de 
asemenea, roşii ca focul. Observându-i privirea, Celaena îi 
aruncă un rânjet, ochii ei de turcoaz fiind uimitor de 
luminoşi. 

— Obosit? îl tachină ea. Stiam eu că nu te-ai ostenit să te 
antrenezi cât am fost plecată. 

El chicoti şi gâfâi în acelaşi timp. 

— Cu siguranţă, tu nu te-ai antrenat cât ai fost plecată în 
misiune. Asta e a doua oară când a trebuit să încetinesc 
pentru tine. 

O minciună sfruntată. Ea ţinea pasul cu el destul de uşor 
acum, agilă ca un cerb cutreierând pădurea. Uneori, lui 
Chaol i se părea teribil de greu să nu o privească, să 
privească modul în care Celaena se mişca. 

— Continuă să-ţi spui asta, zise ea şi alergă puţin mai 
repede. 

El mări pasul, nevrând ca ea să îl lase în urmă. Servitorii 
croiseră o alee prin pătura de zăpadă care acoperea 
parcul, dar pământul încă era îngheţat şi alunecos. 

Chaol îşi dăduse seama de asta din ce în ce mai des în 
ultima vreme - cât de mult îi displăcea când ea îl lăsa în 
urmă! Cum îi displăcea când ea pleca în misiunile alea 
blestemate şi nu îl contacta timp de zile întregi sau chiar 
săptămâni! Nu ştia cum sau când se întâmplase, dar 
începuse să îi pese dacă ea se întorcea sau nu din misiunile 
ei. Şi după toate prin câte trecuseră împreună... 

Il ucisese pe Cain la duel. Îl ucisese ca să o salveze pe 


ea. O parte din el nu regreta asta; o parte din el ar fi făcut- 
o din nou, fără să clipească. Dar cealaltă parte încă îl 
trezea în toiul nopţii, ud leoarcă într-o baltă de sudoare pe 
care o simţea prea asemănătoare cu sângele lui Cain. 

Celaena îl privea. 

— Ce s-a întâmplat? 

El se luptă cu vina crescândă. 

— Ţine-ţi ochii pe cărare, altfel o să aluneci. 

Pentru prima oară, ea îi ascultă sfatul. 

— Vrei să vorbeşti despre asta? 

Da. Nu. Dacă exista cineva care să poată înţelege vina şi 
furia care îl cotropeau când se gândea la cum îl ucisese pe 
Cain, ea era aceea. 

— Cât de des, spuse el printre răsuflări, te gândeşti la 
oamenii pe care i-ai ucis? 

Ea întoarse uimită privirea spre el, apoi încetini. El nu 
avea chef să se oprească şi ar fi putut continua să alerge, 
dar ea îl prinse de braţ şi îl obligă să se oprească. Chipul îi 
era serios acum. 

— Dacă tu crezi că este în vreun fel o idee bună să mă 
judeci chiar înainte să fi luat micul dejun... 

— Nu, o întrerupse el, gâfâind. Nu... nu m-am referit la... 

Înghiţi în sec. 

— Nu te judecam. 

Dacă ar putea să-şi recapete odată răsuflarea, i-ar putea 
explica la ce se referise. 

Privirea ei era la fel de încremenită precum parcul din 
jurul lui, dar apoi îşi dădu capul într-o parte. 

— E despre Cain? 

Auzind-o rostindu-i numele îi făcu maxilarul să se 
încleşteze, dar Chaol reuşi să încuviinţeze din cap. 

Gheaţa din ochii ei se topi complet. Chaol ura mila din 
privirea ei, înţelegerea. 

El era căpitanul gărzii, era de aşteptat să ucidă pe 
cineva la un moment dat. Deja văzuse şi făcuse destule în 
numele regelui; se luptase cu oameni, îi rănise. Aşa că nici 
nu ar trebui să simtă asta şi, mai ales, nu ar trebui să îi 
spună ei. Era o limită între ei, undeva, şi era convins că în 


ultimele zile el o încălcase din ce în ce mai des. 

— Nu o să-i uit niciodată pe oamenii pe care i-am ucis, 
spuse ea. Răsuilarea ei se învolbura în aerul dintre ei. Nici 
măcar pe cei pe care i-am ucis pentru a supravieţui. Incă le 
văd feţele, încă îmi amintesc lovitura exactă cu care i-am 
ucis. 

Privi către copacii scheletici. 

— În unele zile, mi se pare că altcineva a făcut toate 
lucrurile astea. Şi multe din vieţile pe care mă bucur că le- 
am sfârşit. Indiferent de cauză, totuşi... crima tot ia cu sine 
o mică parte din tine. Aşa că nu cred că îi voi uita 
vreodată. Privirea ei o întâlni din nou pe a lui, iar el 
încuviinţă. 

— Dar, Chaol, spuse ea şi îi strânse şi mai tare braţul, o 
strânsoare de care el nu mai fusese conştient, ceea ce s-a 
întâmplat cu Cain... acolo nu a fost asasinare, nici măcar o 
crimă cu sânge rece. 

El încercă să păşească înapoi, dar strânsoarea ei era 
fermă. 

— Ceea ce ai făcut tu nu a fost ceva lipsit de onoare, şi 
nu pun asta doar pentru că viaţa mea era cea pe care o 
salvai. Se opri pentru o clipă. Nu vei uita niciodată că l-ai 
ucis pe Cain, spuse ea în cele din urmă, iar când ochii ei îi 
întâlniră pe ai lui, inima lui Chaol bătu atât de tare, încât o 
simţi în tot corpul. 

— Dar nici eu nu voi uita ce ai făcut pentru a mă salva, 
adăugă ea. 

Dorinţa de a se cufunda în căldura braţelor ei era 
copleşitoare. Se convinse pe sine să se retragă din 
strânsoarea mâinii ei, se convinse să încuviinţeze din nou. 

Era o limită între ei. Era posibil ca regele să nu se 
gândească de două ori la prietenia lor, dar să treacă acea 
limită finală ar putea fi fatal pentru amândoi; l-ar putea 
face pe rege să pună la îndoială loialitatea, poziţia lui, 
totul. 

Şi dacă vreodată ar fi nevoit să aleagă între regele lui şi 
Celaena... Se rugă Wyrdului să nu se confrunte niciodată 
cu acea decizie. Să stea cu fermitate de această parte a 


liniei era alegerea logică. Şi cea onorabilă, de asemenea, 
din moment ce Dorian... Văzuse modul în care Dorian încă 
o privea. El nu şi-ar trăda astfel prietenul. 

— Păi, spuse Chaol cu un calm forţat, presupun că ar 
putea fi de folos ca asasinul Adarlanului să îmi fie 
îndatorat. 

Ea făcu o plecăciune înaintea lui. 

— La dispoziţia ta. 

Zâmbetul lui fu sincer de data asta. 

— Haide, căpitane, spuse ea, pornind într-o alergare 
uşoară. Mi-e foame şi n-am chef să-mi îngheţe fundul pe 
aici. 

El râse uşor şi continuară să alerge prin parc. 


x 


Când îşi terminară alergarea, picioarele Celaenei se 
împleticeau, iar plămânii o usturau atât de tare din pricina 
frigului inhalat, încât ea credea că îi sângerau. Incetiniră 
pe măsură ce se îndreptau către interiorul călduros al 
palatului şi spre micul dejun pe care Celaena de-abia 
aştepta să îl devoreze înainte de a pleca la cumpărături. 

Intrară în grădinile castelului, croindu-şi drum printre 
aleile pietruite şi tufişurile impunătoare. Celaena îşi ţinea 
mâinile ascunse sub braţe. Chiar şi cu mănuşi, degetele îi 
erau încă îngheţate bocnă. Iar urechile o înţepau dureros. 
Poate ar trebui să poarte un batic pe cap, deşi Chaol ar 
tachina-o fără milă. 

Aruncă o privire furişă partenerului ei, care îşi 
îndepărtase straturile exterioare de haine, dezvăluindu-şi 
tricoul ud leoarcă lipit de trup. O cotiră pe după un tufiş, 
iar Celaena îşi dădu ochii peste cap când văzu ce îi aştepta 
înainte, pe alee. 

În fiecare dimineaţă, din ce în ce mai multe domniţe 
găseau scuze pentru a se plimba prin grădini chiar după 
răsărit. La început, fuseseră doar câteva tinere care îi 
aruncaseră o privire lui Chaol şi hainelor lui transpirate şi 
apoi grăbiseră pasul. Celaena ar fi putut jura că ochii le 
ieşiseră din cap şi că limbile li se rostogoliseră pe pământ. 


Apoi, în dimineaţa următoare, apăruseră din nou pe 
alee, purtând rochii şi mai frumoase. La o zi după aceea, 
apăruseră mai multe fete. Apoi şi mai multe. lar acum, 
fiecare rută directă de la parcul de jocuri către castel era 
patrulată de cel puţin un grup de tinere, aşteptând ca el să 
treacă. 

— O, te rog, sâsâi Celaena când trecură pe lângă două 
femei, care priviră de sub căciulile lor îmblănite pentru a-şi 
flutura genele spre el. 

Probabil că se treziseră cu mult înaintea zorilor pentru a 
se îmbrăca atât de elegant. 

— Ce e? întrebă Chaol, ridicând din sprâncene. 

Ea nu ştia dacă el pur şi simplu nu observa sau nu voia 
să spună nimic, dar... 

— Grădinile sunt destul de aglomerate pentru o 
dimineaţă de iarnă, spuse ea precaută. 

El ridică din umeri. 

— Unii oameni o iau puţin razna stând închişi în casă 
toată iarna. 

„Sau doar se bucură de priveliştea căpitanului gărzii şi a 
muşchilor lui.“ 

— Corect, fu însă tot ce spuse Celaena, apoi închise 
gura. 

Nu era nevoie să evidenţieze asta dacă el era atât de 
neatent. Mai ales când unele dintre domnişoare erau 
grozav de frumoase. 

— Astăzi mergi în Rifthold să-l spionezi pe Archer? 
întrebă blând Chaol când aleea fu eliberată de fete care 
roşeau şi chicoteau. 

Celaena încuviinţă. 

— Vreau să văd care îi este programul, aşa că probabil o 
să-l urmăresc. 

— De ce să nu te ajut? 

— Pentru că nu am nevoie de ajutorul tău. 

Ştia că probabil el avea să interpreteze răspunsul ei 
drept aroganță, ceea ce parţial şi era, dar dacă el se 
implica, atunci avea să complice lucrurile când ea avea să 
îl ascundă pe Archer undeva în siguranţă. Adică, după ce 


scotea adevărul de la el şi afla ce planuri avea regele. 

— Ştiu că nu ai nevoie de ajutorul meu. M-am gândit 
doar că ai vrea... 

Se opri, apoi dădu din cap, parcă mustrându-se pe sine. 
Celaena se trezi vrând să ştie ce voia Chaol să spună, dar 
cel mai bine era să lase baltă subiectul. 

Cotiră din nou, interiorul castelului fiind atât de aproape 
încât ea mai că gemu la gândul acelei călduri delicioase, 
dar atunci... 

— Chaol. 

Vocea lui Dorian răsună în dimineaţa răcoroasă. 

Ea chiar gemu atunci, un sunet de-abia şoptit. Chaol îi 
aruncă o privire uimită Celaenei înainte ca amândoi să se 
întoarcă şi să-l vadă pe Dorian îndreptându-se spre ei, 
împreună cu un tânăr blond. Ea nu îl mai văzuse niciodată 
pe acest tânăr, care era îmbrăcat elegant şi părea de 
vârsta lui Dorian, dar Chaol se încordă. 

Tânărul nu părea o ameninţare, deşi ea ştia mai bine să 
nu subestimeze pe nimeni într-o curte ca aceasta. Avea 
doar un pumnal la curea, iar chipul palid îi părea mai 
degrabă jovial, în ciuda frigului dimineţii. 

Îl zări pe Dorian privind-o cu o jumătate de zâmbet, un 
licăr amuzat în ochii lui care o făcu pe Celaena să vrea să 
îl plesnească. Apoi prinţul privi spre Chaol şi chicoti. 

— Şi eu care credeam că toate domnişoarele au ieşit atât 
de devreme pentru mine şi Roland. Când o să se 
pricopsească toate cu o răceală zdravănă, o să le spun 
taţilor lor că tu eşti de vină. 

Obrajii lui Chaol se colorară uşor. Deci nu era atât de 
neştiutor faţă de audiența lor matinală, pe cât o lăsase să 
creadă. 

— Lord Roland, îi spuse el prietenului lui Dorian, apoi 
făcu o plecăciune. 

Tânărul blond îi întoarse plecăciunea. 

— Căpitane Westfall. 

Vocea îi era destul de plăcută, dar ceva din ea o făcu pe 
Celaena să mediteze. Nu era amuzament sau aroganță, sau 
furie... Nu-şi putea da seama ce era. 


— Permite-mi să îţi fac cunoştinţă cu vărul meu, îi spuse 
Dorian, bătându-l pe Roland pe umăr. Lord Roland 
Havilliard de Meah. El întinse o mână spre Celaena. 
Roland, ea e Lilian. Lucrează pentru tatăl meu. 

Încă îi mai foloseau numele inventat când nu putea evita 
întâlnirea cu membrii curţii, deşi aproape toată lumea ştia, 
până la un punct, că ea nu se afla la castel pentru nimicuri 
administrative sau politică. 

— Plăcerea e de partea mea, spuse Roland, făcând o 
plecăciune. Eşti nou-sosită la curte? Nu cred ca te-am 
văzut în anii trecuţi. 

Felul în care vorbea îi dezvălui Celaenei suficient despre 
trecutul lui cu femeile. 

— Am sosit toamna asta, spuse ea puţin cam încet. 

Roland îi aruncă un zâmbet curtenitor. 

— Şi ce fel de treabă faci pentru unchiul meu? 

Dorian se mută de pe un picior pe altul şi Chaol 
încremeni, dar Celaena îi întoarse zâmbetul lui Roland şi 
spuse: 

— Îngrop oponenții regelui acolo unde nimeni nu-i va 
găsi vreodată. 

Roland, spre surprinderea ei, chicoti. Celaena nu 
îndrăzni să îl privească pe Chaol, care era sigură că avea 
să o mustre serios mai târziu. 

— Am auzit despre Campionul regelui. Nu credeam că 
va fi cineva atât de... încântător. 

— Ce te aduce la castel, Roland? vru Chaol să ştie. 

Când Chaol o privea pe ea aşa, de obicei se trezea 
fugind în direcţia opusă. 

Roland zâmbi din nou. Zâmbea prea mult şi prea blând. 

— Maiestatea Sa mi-a oferit un post în consiliul lui. Ochii 
lui Chaol se fixară asupra lui Dorian, care încuviinţă 
aprobator din cap. Am sosit noaptea trecută şi voi începe 
de astăzi. 

Chaol zâmbi, dacă îl puteai numi zâmbet. Da, cu 
siguranță ea avea să fugă dacă vreodată Chaol avea să o 
privească astfel. 

Şi Dorian înţelese privirea şi chicoti intenţionat. Dar 


înainte ca prinţul să poată vorbi, Roland o studie pe 
Celaena mai departe, puţin cam prea intens. 

— Poate că noi doi vom lucra împreună, Lilian. Poziţia ta 
mă intrigă. 

Pe Celaena nu ar fi deranjat-o să lucreze cu el, dar nu în 
felul la care se referea Roland. Felul ei ar include un 
pumnal, o lopată şi un mormânt nemarcat. 

Ca şi cum i-ar fi putut citi gândurile, Chaol puse o mână 
pe spatele ei. 

— Am întârziat la micul dejun, spuse el, plecându-şi 
capul spre Dorian şi Roland. Felicitări pentru postul tău. 

Vocea lui suna de parcă ar fi înghiţit lapte stricat. 

În timp ce îl lăsă pe Chaol să o conducă în interiorul 
castelului, Celaena îşi dădu seama că avea nevoie 
disperată de o baie. Dar nu avea legătură cu hainele ei 
transpirate, ci cu rânjetul slinos şi ochii hoinari ai lui 
Roland Havilliard. 

XxX 

Dorian privi cum Celaena şi Chaol dispărură în spatele 
tufişurilor, mâna căpitanului încă stăruind pe spatele ei. Ea 
nu făcu nimic să o îndepărteze. 

— O alegere neaşteptată pentru tatăl tău, chiar şi cu 
competiţia aceea, medită Roland lângă el. 

Dorian îşi controlă iritarea înainte de a răspunde. 
Niciodată nu-l plăcuse în mod special pe vărul său, pe care 
îl vedea de cel puţin două ori pe an în copilărie. 

Chaol îl ura de-a binelea pe Roland şi, de fiecare dată 
când venea vorba despre el, erau folosite expresii precum 
„nenorocit viclean” şi „ticălos răsfăţat şi miorlăit”. Cel 
puţin aşa bombănise Chaol în urmă cu trei ani, după ce 
căpitanul îl pocnise atât de tare pe Roland în faţă, încât 
tânărul leşinase. 

Dar Roland o meritase. O meritase destul cât să nu 
intervină în reputaţia credincioasă a lui Chaol şi, mai 
târziu, în numirea lui drept căpitanul gărzii. Nu făcuse 
decât să îmbunătăţească poziţia lui Chaol printre celelalte 
gărzi şi cei mai puţin nobili. 

Dacă Dorian şi-ar lua inima în dinţi, şi-ar întreba tatăl ce 


fusese în capul lui atunci când îl numise pe Roland 
membru al consiliului. Meah era un oraş mic, dar prosper 
de pe coasta Adarlanului, dar nu deţinea o putere reală în 
politică. Nu avea nici măcar o armată stabilă, darămite 
santinele ale oraşului. Roland era fiul vărului tatălui său; 
poate că regele era de părere că aveau nevoie de mai mult 
sânge Havilliard în sala de consiliu. Totuşi... Roland nu 
avea experienţă şi întotdeauna păruse interesat mai mult 
de fete decât de politică. 

— De unde vine campionul tatălui tău? întrebă Roland, 
atrăgându-l pe Dorian înapoi în prezent. 

Dorian se întoarse spre castel, îndreptându-se spre o 
intrare diferită de cea pe care dispăruseră Chaol şi 
Celaena. Încă îşi mai amintea cum arătau ei în clipa în care 
îi găsise îmbrăţişaţi în camera ei, după duel, în urmă cu 
două luni. 

— E povestea lui Lillian şi ea ar trebui s-o spună, minţi 
Dorian. 

Pur şi simplu, nu avea chef să îi explice vărului său 
despre competiţie. Era destul de rău că tatăl lui îi 
ordonase să îl ducă pe Roland la o plimbare matinală. 
Singurul lucru bun fusese că o văzuse pe Celaena 
meditând în mod evident asupra diverselor metode prin 
care îl putea îngropa pe tânărul lord. 

— Este doar pentru uzul personal al tatălui tău sau o pot 
angaja şi ceilalţi consilieri? 

— Eşti aici de mai puţin de o zi şi deja ai duşmani de 
care vrei să scapi, vere? 

— Suntem nişte Havilliard, vere. Mereu vom avea 
duşmani de care va trebui să scăpăm. 

Dorian se încruntă. Totuşi, era adevărat. 

— Contractul ei este exclusiv cu tatăl meu. Dar dacă te 
simţi ameninţat, atunci îl pot pune căpitanul Westfall să 
numească un... 

— O, desigur că nu. Eram doar curios. 

Roland era o pacoste şi mult prea conştient de efectul pe 
care înfăţişarea lui şi numele Havilliard îl aveau asupra 
femeilor, dar era inofensiv. Nu-i aşa? 


Dorian nu ştia răspunsul şi nici nu era sigur dacă voia 
să-l ştie. 


x 


Salariul ei drept Campionul regelui nu era neînsemnat, 
iar Celaena cheltui fiecare bănuţ din el. Pantofi, pălării, 
tunici, rochii, bijuterii, arme, accesorii pentru păr şi cărti. 
Cărţi, cărţi şi cărţi. Atât de multe cărţi, încât Phillipa fu 
nevoită să aducă încă o bibliotecă în camera ei. 

Când Celaena se întoarse în apartamentul ei în acea 
după amiază, cărând cutii cu pălării, pungi colorate cu 
parfumuri şi dulciuri şi colete din hârtie maro cu cărţile pe 
care trebuia neapărat să le citească imediat, aproape că le 
scăpă pe toate la vederea lui Dorian Havilliard stând în 
foaierul ei. 

— Pe toţi zeii, spuse el, observând toate achiziţiile ei. 

Nu văzuse nici măcar jumătate. Acelea erau doar ce 
putea căra ea. Mai multe fuseseră comandate şi mai multe 
aveau să fie livrate în curând. 

— Păi, spuse el în timp ce Celaena lăsă pungile pe masă, 
aproape răsturnându-se peste un teanc de panglici din 
mătase, măcar nu porţi negrul ăla îngrozitor astăzi. 

Ea îi aruncă o privire încruntată peste umăr. Astăzi 
purta o rochie ivorie cu violet, puţin cam deschisă la 
culoare pentru sfârşitul iernii, dar purtată în speranţa că 
primăvara avea să vină mai repede. In plus, hainele 
elegante îi garantau cele mai bune servicii în orice 
magazin pe care îl vizita. Spre surprinderea ei, mulţi dintre 
vânzători şi-o aminteau din urmă cu mulţi ani şi îi 
crezuseră minciuna despre o călătorie lungă pe 
continentul sudic. _ 

— Şi cărui fapt îi datorez această plăcere? Îşi înlătură 
mantia albă de blană, un alt cadou pentru sine, şi o aruncă 
pe unul din scaunele din jurul mesei din foaier. Nu te-am 
văzut deja în dimineaţa asta, în grădină? adăugă ea. 

Dorian rămase pe scaun, cu acel rânjet copilăresc pe 
faţă. 

— Prietenii nu au voie să se viziteze unul pe celălalt mai 


mult de o dată pe zi? 

Ea îl privi încruntată. Să fie prietenă cu Dorian nu era 
ceva ce era sigură că poate face. Nu când el avea 
întotdeauna acea sclipire în ochii lui de safir şi nu când el 
era fiul bărbatului care îi avea soarta în mâini. Dar în cele 
două luni de când pusese capăt a orice ar fi fost între ei, se 
trezise deseori fiindu-i dor de el. Nu de sărutări şi de 
flirturi, ci doar de el. 

— Ce vrei, Dorian? 

Un licăr de furie îi traversă chipul şi Dorian se ridică. Ea 
fu nevoită să îşi lase capul pe spate pentru a-l privi. 

— Ai spus că totuşi mai vrei să fim prieteni. 

Glasul îi era coborât. 

Ea închise ochii pentru un moment. 

— Am vorbit serios. 

— Păi, fii prietena mea, spuse el, ridicând glasul. 
Cinează cu mine, joacă biliard cu mine. Spune-mi ce cărţi 
citeşti sau cumperi, adăugă el, făcând un semn cu capul în 
direcţia coletelor ei. 

— A, da? întrebă ea, forţându-se să afişeze o jumătate de 
zâmbet. Şi ai atât de mult timp zilele astea încât să vrei să 
petreci ore cu mine din nou? 

— Păi, am grupul meu de domniţe de care trebuie să mă 
ocup, dar întotdeauna îmi pot face timp pentru tine. 

Celaena flutură din gene spre el. 

— Sunt cu adevărat onorată. 

De fapt, gândul că Dorian stătea cu alte femei o făcea să 
îşi dorească să spargă o fereastră, dar nu ar fi drept să îi 
arate asta. Aruncă o privire ceasului de pe masa mică de 
lângă un perete. 

— De fapt, trebuie să mă întorc în Rifthold chiar acum, 
spuse ea. 

Nu era o minciună. Încă mai avea câteva ore de lumină 
rămase, timp suficient pentru a supraveghea casa elegantă 
a lui Archer şi a-l urmări pentru a-i descoperi obiceiurile şi 
locurile pe care le frecventa. 

Dorian încuviinţă, zâmbetul pierindu-i. 

Se lăsă tăcerea, întreruptă doar de ticăitul ceasului de 


pe masă. Celaena îşi încrucişă braţele, amintindu-şi 
mirosul lui, gustul buzelor sale. Dar distanţa asta dintre ei, 
această prăpastie oribilă care se întindea mai mult în 
fiecare zi... era spre binele lor. 

Dorian făcu un pas mai aproape, cu palmele îndreptate 
spre ea. 

— Vrei să lupt pentru tine? Asta este? 

— Nu, spuse ea încet. Vreau doar să mă laşi în pace. 

În ochii lui licăriră cuvintele rămase nespuse. Celaena îl 
privi, nemişcată, până ce el plecă în tăcere. 

Singură în foaier, Celaena îşi încleştă şi descleştă 
pumnii, deodată dezgustată de toate pachetele drăguţe de 
pe masă. 


CAPITOLUL 5 


Pe un acoperiş într-o parte foarte distinsă şi respectabilă 
a Riftholdului, Celaena se ghemui în umbra unui coş de 
fum şi se încruntă în adierea rece a vântului care sufla 
dinspre râul Avery. Îşi verifică ceasul de buzunar pentru a 
treia oară. Cele două întâlniri anterioare ale lui Archer 
Finn duraseră doar câte o oră fiecare. El era în casa de 
peste drum de aproape două. 

Nu era nimic interesant la casa elegantă, cu acoperiş 
verde, iar ea nu aflase nimic despre cine locuia acolo, cu 
excepţia numelui clientului, o anumită Lady Balanchine. 
Folosise acelaşi truc ca şi la celelalte două case pentru a 
obţine acea informaţie: se dăduse drept mesager pentru 
casa lordului cutare, mimase stinghereala, întrebase a cui 
casă era, vorbise puţin cu servitoarea, apoi îşi văzuse de 
drum. 

Celaena îşi schimbă poziţia picioarelor şi întoarse capul. 
Soarele aproape apusese, temperatura scăzând cu fiecare 
minut care trecea. Până să poată intra ea însăşi în casă, nu 
avea să afle mai mult altceva. Şi având în vedere 
probabilitatea ca Archer chiar să facă ceea ce era plătit să 
facă, ea nu se grăbea să intre înăuntru. Mai bine să afle 
unde mergea, cu cine se vedea şi pe urmă să facă 
următorul pas. 

Trecuse atât de mult timp de când nu mai făcuse aşa 
ceva în Rifthold, de când se ghemuia pe acoperişurile de 
un verde-smarald şi afla tot ce putea despre prada ei. Era 
diferit de atunci când regele o trimisese în Belhaven sau 
pe teritoriul altui lord. Aici, acum, în Rifthold, se simţea ca 
şi cum... 

Se simţea ca şi cum n-ar fi plecat niciodată. Ca şi cum ar 
putea privi peste umăr să-l vadă pe Sam Cortland 
îngenunchind în spatele ei. Ca şi cum, la sfârşitul nopţii, nu 
s-ar fi întors la castelul de sticlă, ci la Breasla Asasinilor, în 
ascunzătoarea din cealaltă parte a oraşului. 

Celaena oftă, ascunzându-şi mâinile sub braţe pentru a- 


şi menţine degetele calde şi agile. 

Trecuse mai mult de un an şi jumătate din noaptea de 
când îşi pierduse libertatea; un an şi jumătate de când îl 
pierduse pe Sam. Şi undeva, în acest oraş, se găseau 
răspunsurile la cum se întâmplase totul. Dacă îndrăznea să 
caute, ştia că avea să le găsească. Şi ştia că aveau să o 
distrugă din nou. 

Uşa din faţă a casei se deschise, iar Archer cobori 
mândru scările, direct în trăsura care îl aştepta. De-abia 
zări o frântură din părul lui auriu şi hainele elegante 
înainte ca el să se facă nevăzut. 

Gemând, Celaena se îndreptă de spate şi se grăbi să 
coboare de pe acoperiş. Câteva căţărări şi sărituri o 
aduseră în curând înapoi pe străzile pavate. 

Urmări trăsura lui Archer, intrând şi ieşind din umbre în 
timp ce îşi croia drum prin oraş, o călătorie lentă din 
pricina traficului. Deşi poate Celaena nu se grăbea să afle 
adevărul despre propria capturare şi despre moartea lui 
Sam şi, dacă era destul de convinsă că regele se înşela în 
privinţa lui Archer, o parte din ea se întreba dacă orice 
planuri ar fi descoperit despre această mişcare rebelă şi 
planurile regelui aveau să o distrugă, de asemenea. 

Şi nu doar să o distrugă pe ea, ci tot ce ajunsese să 
iubească. 


x 


Savurând căldura focului, Celaena îşi lăsă capul pe 
spătarul micii canapele şi îşi legănă picioarele peste braţul 
ei. Rândurile de pe hârtia dinaintea ei începeau să se 
încețoşeze, ceea ce nu era deloc surprinzător, având în 
vedere că era cu mult trecut de ora unsprezece, iar ea era 
trează dinainte de revărsatul zorilor. 

Întins pe covorul roşu, tocit, în faţa ei, stiloul de cleştar 
al lui Chaol licărea în flăcările focului în timp ce el răsfoia 
documente, semna lucruri şi mâzgălea notițe. Oftând uşor, 
Celaena cobori actele din mâinile ei. 

Spre deosebire de apartamentul ei spaţios, dormitorul 
lui Chaol era doar o cameră mare, mobilată numai cu o 


masă lângă o fereastră singuratică şi vechea canapea, 
aşezată lângă şemineul din piatră. Câteva fâşii de tapiserie 
atârnau pe pereţii gri din piatră, un dulap impunător din 
stejar stătea într-un colţ, iar patul lui baldachin era 
decorat cu o cuvertură destul de veche, de un stacojiu 
decolorat. Exista şi o cameră de baie, nu la fel de mare ca 
a ei, dar suficient de spațioasă cât să încapă o cadă şi 
toaleta. Avea doar o bibliotecă mică, plină cu cărţi 
meticulos aranjate. În ordine alfabetică, dacă îl cunoştea 
bine pe Chaol. Şi probabil că avea acolo doar cărţile 
preferate, spre deosebire de a Celaenei, care găzduia 
fiecare titlu care îi cădea în mână, fie că îi plăcea cartea 
sau nu. Indiferent de biblioteca lui nefiresc de organizată, 
ei îi plăcea aici; era confortabil. 

Incepuse să vină aici în urmă cu câteva săptămâni, când 
gândurile despre Elena şi Cain şi pasajul secret o goniseră 
din apartamentul ei. Şi deşi el mormăise în legătură cu 
faptul că ea îi invadase intimitatea, Chaol nu o expediase şi 
nici nu protestase la adresa vizitelor ei dese după cină. 

Stiloul lui Chaol se opri din scrijelit. 

— Aminteşte-mi, la ce lucrezi? 

Celaena se lăsă pe spate şi flutură hârtia deasupra 
capului. 

— Doar informații despre Archer. Clienţi, locuri 
frecventate, orarul lui zilnic. 

Ochii de chihlimbar ai lui Chaol se topeau în lumina 
focului. 

— De ce atâta deranj să-l urmăreşti când poţi să-l 
împuşti şi să termini odată cu asta? Ai spus că este bine 
păzit şi totuşi pare că i-ai dat destul de uşor de urmă azi. 

Ea se încruntă. Chaol era prea inteligent pentru binele 
lui. 

— Pentru că, dacă regele chiar are un grup de oameni 
care conspiră împotriva lui, atunci ar trebui să obţin cât 
mai multe informaţii despre ei înainte să-l ucid pe Archer. 
Poate că, urmărindu-l pe el, voi descoperi mai mulţi 
conspiratori sau măcar indicii despre reşedinţele lor. 

Era adevărat şi urmărise astăzi trăsura lui Archer pe 


străzile capitalei tocmai din acest motiv. 

Dar în orele pe care le petrecuse urmărindu-l, el 
mersese doar la câteva întâlniri înainte să se întoarcă 
acasă. 

— Corect, spuse Chaol. Deci tu acum... doar memorezi 
informaţii? 

— Dacă sugerezi că nu am niciun motiv să fiu aici şi că 
ar trebui să plec, atunci spune-mi să plec. 

— Încerc doar să-mi dau seama ce este atât de 
plictisitor, încât să te adoarmă acum zece minute. 

Ea se sprijini pe coate. 

— N-am adormit! 

Chaol ridică din sprâncene. 

— Te-am auzit sforăind. 

— Eşti un mincinos, Chaol Westfall! Aruncă hârtia spre 
el şi se prăbuşi înapoi pe canapea. Am închis ochii doar 
pentru câteva minute, adăugă ea. 

El dădu din nou din cap şi se întoarse la lucru. 

Celaena roşi. 

— N-am sforăit pe bune, nu-i aşa? 

Chipul lui era cât se poate de serios când spuse: 

— Ca un urs. 

Ea îşi înfipse pumnul în perna canapelei. Chaol rânji. 
Celaena pufni, apoi îşi lăsă braţul să atârne de pe canapea, 
jucându-se cu aţele vechiului covor în timp ce privea spre 
tavanul din piatră. 

— Spune-mi de ce îl urăşti pe Roland. 

Chaol îşi ridică privirea. 

— N-am spus niciodată că îl urăsc. 

Ea doar aşteptă. 

Chaol oftă. 

— Cred că e destul de uşor să îţi dai seama de ce îl 
urăsc. 

— Dar a fost vreun incident care să... 

— Au fost multe incidente şi nu am chef să vorbesc 
despre niciunul. 

Ea îşi luă picioarele de pe braţul canapelei şi se ridică în 
capul oaselor. 


— Eşti ţâfnos, aşa-i? 

Celaena luă un alt document, o hartă a oraşului pe care 
marcase poziţiile clienţilor lui Archer. Majoritatea păreau 
să fie în districtul de lux, unde trăia elita Riftholdului. Casa 
lui Archer era în acel cartier, pe o stradă liniştită şi 
respectabilă. Trasă cu unghia o linie în lungul ei, dar se 
opri când ochii îi căzură pe o stradă la câteva blocuri 
distanţă. 

Ştia strada aia şi ştia casa de la colţul ei. De fiecare dată 
când se aventura în Rifthold, Celaena avea grijă să nu 
treacă niciodată prea aproape de ea. Astăzi nu fusese 
diferit; ocolise chiar câteva străzi pentru a o evita pe 
aceea. 

Neîndrăznind să îl privească pe Chaol, întrebă: 

— Ştii cine este Rourke Farran? 

Numele îi produse greață şi se luptă cu o furie şi durere 
de mult înăbuşite, dar reuşi să îl rostească. Pentru că, deşi 
nu voia întreg adevărul... erau unele lucruri pe care 
trebuia să le ştie despre capturarea ei. Încă mai trebuia să 
le ştie, după tot acest timp. 

Simţi atenţia lui Chaol îndreptată asupra ei. 

— Lordul crimelor? 

Ea încuviinţă, ochii zăbovindu-i pe strada unde atât de 
multe lucruri merseseră atât de prost. 

— Ai avut vreodată de-a face cu el? 

— Nu, spuse Chaol. Dar... asta pentru că Farran e mort. 

Celaena îşi ridică privirea din hartă. 

— Farran e mort? 

— A murit acum nouă luni. El şi trei dintre oamenii lui 
au fost găsiţi ucişi de... Chaol îşi muşcă buza, încercând să 
îşi amintească numele. Wesley, spuse el în cele din urmă. 
Un bărbat pe nume Wesley i-a eliminat pe toţi. Era... 

Chaol îşi lăsă capul într-o parte. 

— Era garda personală a lui Arobynn Hamel. L-ai 
cunoscut? 

Celaena simţi cum i se taie răsuflarea. 

— Am crezut că îl cunosc, spuse ea încet. 

Pentru anii pe care îi petrecuse cu Arobynn, Wesley 


fusese o prezenţă tăcută şi stinsă, un bărbat care de-abia o 
tolerase şi întotdeauna avusese grijă să evidenţieze faptul 
că, dacă ea devenea vreodată o ameninţare la adresa 
stăpânului său, avea să o ucidă. Dar în noaptea în care 
fusese trădată şi capturată, Wesley încercase să o 
oprească. Celaena se gândise că era din cauză că Arobynn 
poruncise să fie încuiată în camera ei, că fusese un mod de 
a o împiedica să caute răzbunare pentru moartea lui Sam 
de mâinile lui Farran; dar... 

— Ce s-a întâmplat cu Wesley? întrebă ea. Oamenii lui 
Farran l-au prins? 

Chaol îşi trecu o mână prin păr, privind în jos, pe covor. 

— Nu. L-am găsit pe Wesley o zi mai târziu, datorită lui 
Arobynn Hamel. 

Celaena simţi cum sângele îi îngheaţă în vene, dar 
îndrăzni să întrebe: 

— Cum? 

Chaol o studie precaut. 

— Corpul lui Wesley a fost înfipt în gardul din fier care 
înconjura casa lui Rourke. Era... destul sânge cât să 
sugereze că Wesley era viu când au făcut-o. Nu au 
mărturisit niciodată, dar am avut impresia că servitorii din 
casă au fost, de asemenea, instruiți să îl Jase acolo până 
moare. 

— Am crezut că era o încercare de a echilibra duşmănia 
străveche, pentru ca atunci când următorul lord al 
crimelor îşi ocupa locul, să nu îl vadă pe Arobynn şi pe 
asasinii lui ca pe nişte duşmani. _ 

Celaena îşi cobori din nou privirea spre covor. În 
noaptea în care fugise din Breasla Asasinilor pentru a-l 
vâna pe Farran, Wesley încercase să o oprească. Încercase 
să îi spună că era o capcană. 

Celaena alungă gândul înainte de a ajunge la o 
concluzie. Acela era un adevăr pe care trebuia să-l 
descopere şi să-l studieze altă dată, când avea să fie 
singură, când nu trebuia să se îngrijoreze în legătură cu 
Archer şi cu toată prostia aia cu rebeliunea. Când ar putea 
înţelege de ce Arobynn Hamei ar fi putut să o trădeze şi ce 


avea să facă cu acea oribilă descoperire. Cât de mult avea 
să îl facă să sufere şi să sângereze pentru asta. 

După câteva clipe de tăcere, Chaol spuse: 

— Nu am aflat niciodată de ce Wesley s-a dus după 
Rourke Farran, totuşi. Wesley era doar o gardă personală. 
Ce avea împotriva lui Farran? 

Ochii Celaenei ardeau, iar ea privi spre fereastră, unde 
cerul nopţii era scăldat în lumina lunii. 

— A fost un act de răzbunare. 

Putea vedea cadavrul diform al lui Sam, zăcând pe masa 
aia din camera de sub sediul Breslei; încă îl putea vedea pe 
Farran îngenuncheat în faţa ei, mâinile lui hoinărind peste 
trupul ei paralizat. Înghiţi nodul din gât. 

— Farran l-a capturat, torturat şi ucis pe unul dintre... 
partenerii mei. lar în noaptea următoare, am plecat să-i 
întorc favoarea. Nu s-a încheiat aşa de bine pentru mine. 

Un lemn trosni în foc, crăpându-se şi umplând camera 
cu un licăr de lumină. 

— Aceea a fost noaptea în care ai fost prinsă? întrebă 
Chaol. Dar am crezut că nu ştii cine te-a trădat. 

— Încă nu ştiu. Cineva ne-a angajat pe mine şi pe 
partenerul meu să îl ucidem pe Farran, dar era doar o 
capcană, iar Farran era momeala. 

Tăcere; apoi... 

— Cum îl chema? 

Celaena strânse din dinţi, alungând amintirea a cum 
arătase ultima oară când îl văzuse, desfigurat pe masă. 

— Sam, reuşi ea să spună. IÎncepu să respire sacadat. 
Nici măcar nu ştiu unde l-au îngropat, continuă ea. Nici 
măcar nu ştiu pe cine să întreb despre asta. 

Chaol nu răspunse, iar ea nu ştia de ce se deranja să 
vorbească, dar cuvintele pur şi simplu curgeau. 

— L-am dezamăgit, spuse ea. În orice fel care contează, 
l-am dezamăgit. 

Din nou tăcere, apoi un oftat. 

— Într-un fel nu l-ai dezamăgit, spuse Chaol. Pun pariu 
că el ar fi vrut ca tu să supravieţuieşti - să trăieşti. Aşa că 
nu l-ai dezamăgit, nu în privinţa asta. 


Celaena fu nevoită să se privească în altă parte ca să-şi 
oblige ochii să nu mai ardă, dar încuviinţă. 

După un moment, Chaol vorbi din nou: 

— Numele ei era Lithaen. In urmă cu trei ani, lucra 
pentru una dintre doamnele de la curte. lar Roland a 
crezut că ar fi amuzant ca eu să îl găsesc în pat cu ea. Ştiu 
că nu se compară cu ceea ce ai păţit tu... 

Ea nu ştiuse că el fusese vreodată interesat de cineva, 
dar... 

— Dar ea de ce a făcut-o? 

El ridică din umeri, deşi chipul îi era încă palid din 
pricina amintirii. 

— Pentru că Roland este un Havilliard, iar eu sunt doar 
căpitanul gărzii. El chiar a şi convins-o să meargă în Meah 
cu el, deşi nu am aflat niciodată ce s-a ales de ea. 

— Ai iubit-o. 

— Am crezut că am iubit-o. Şi am crezut că ea mă iubea. 
Chaol dădu din cap, de parcă s-ar fi mustrat pe sine. Sam 
te-a iubit? întrebă el. 

Da. Mai mult decât o iubise cineva vreodată. O iubise 
destul cât să rişte totul, să renunţe la tot. O iubise atât de 
mult încât Celaena încă simţea ecourile iubirii lui, chiar şi 
acum. 

— Foarte mult, şopti ea. 

Ceasul bătu ora unsprezece şi jumătate, iar Chaol dădu 
din cap, eliberându-se de tensiunea acumulată. 

— Sunt epuizat. 

Ea se ridică, cumva neavând habar cum ajunseseră să 
vorbească despre oamenii care însemnaseră atât de mult 
pentru ei. 

— Atunci ar trebui să plec. 

Chaol se ridică în picioare, ochii sclipindu-i. 

— Te conduc în camera ta. 

Ea ridică privirea. 

— Credeam că acum nu mai este nevoie să fiu escortată 
peste tot. 

— Nu e nevoie, spuse el, îndreptându-se spre uşă. Dar 
este ceea obişnuiesc să facă prietenii. 


— L-ai conduce pe Dorian în camera lui? Celaena îşi 
flutură genele, mergând spre uşă în timp ce el o deschise 
pentru ea. Sau este un privilegiu de care beneficiază doar 
prietenele tale domniţe? îl tachină ea. 

— Dacă aş avea prietene domniţe, cu siguranţă aş 
extinde oferta. Dar nu sunt sigur dacă tu te încadrezi la 
domniţe, totuşi. 

— Câtă galanterie! Nu e de mirare că fetele caută scuze 
ca să fie în grădină în fiecare dimineaţă. 

El pufni şi rămaseră tăcuţi în timp ce înaintară pe 
coridoarele sumbre ale castelului, spre apartamentul ei din 
aripa cealaltă. Era o călătorie mohorâtă şi adesea una 
răcoroasă, din moment ce ferestre care nu ţineau la 
distanţă frigul iernii aliniau fiecare zid al coridoarelor. 

Când ajunseră la uşa apartamentul său, Chaol îi ură 
grăbit noapte bună şi dădu să plece. Degetele Celaenei 
erau pe mânerul de bronz al uşii, când se întoarse spre el. 

— Dacă pentru tine contează, Chaol, spuse ea. El se 
întoarse, cu mâinile în buzunare. Dacă ea l-a ales pe 
Roland în locul tău, asta o face cea mai mare fraieră din 
toată lumea, continuă Celaena. 

Chaol o privi pentru un moment îndelungat, înainte de a 
spune grăbit: 

— Mulţumesc, şi se întoarse în camera lui. 

Celaena îl privi îndepărtându-se, privi muşchii puternici 
încleştându-se pe spatele lui, vizibili chiar şi prin tunica 
neagră, deodată recunoscătoare că Lithaen părăsise de 
mult castelul. 


* 


Miezul nopţii bătu prin castel, clinchetul diform al 
ceasului turnului din grădină răsunând prin coridoarele 
întunecate şi tăcute. Deşi Chaol o escortase până la uşă, 
cinci minute de păşit agitat în dormitorul ei o trimiseră să 
cutreiere din nou castelul, îndreptându-se spre bibliotecă. 
Avea munţi de cărţi încă necitite în camera ei, dar nu avea 
chef să citească niciuna. Avea nevoie să facă ceva. Ceva 
care să îi distragă mintea de la discuţia cu Chaol şi de la 


amintirile care ieşiseră la iveală în acea seară. 

Celaena îşi strânse pelerina în jurul ei, încruntându-se la 
şuieratul vântului care viscolea zăpada de afară. Spera să 
fie câteva şeminee aprinse în bibliotecă. Dacă nu, avea să 
ia o carte care o interesa, să fugă înapoi în camera ei şi să 
se cuibărească împreună cu Fleetfoot în patul ei călduros. 

Celaena coti pe un coridor întunecat, brăzdat de 
ferestre, care ducea către uşile impunătoare ale bibliotecii, 
şi încremeni. 

Cu vântul rece din acea seară, nu era surprinzător să 
vezi pe cineva acoperit de o mantie neagră, cu gluga 
ascunzându-i chipul. Dar ceva în legătură cu silueta care 
stătea în uşile deschise ale bibliotecii trezi în Celaena acea 
parte primitivă care îi trimise un impuls de avertizare atât 
de puternic, încât nu mai făcu niciun pas. 

Persoana îşi întoarse capul spre ea, oprindu-se, de 
asemenea. 

Afară, zăpada viscolea, lovind ferestrele şi zidurile de 
sticlă. 

Era doar o persoană, îşi spuse ea pe măsură ce silueta 
se întoarse complet să o privească. O persoană purtând o 
mantie mai întunecată decât noaptea, o glugă atât de 
greoaie, încât îi ascundea fiecare trăsătură a feţei. 

Pufni spre ea, un sunet ameninţător, animalic. 

Celaena nu îndrăzni să se mişte. 

Pufni din nou şi făcu un pas spre ea. Felul în care se 
mişca, asemenea fumului şi umbrei... 

O căldură vagă se cuibări în pieptul ei, apoi o lumină 
albastră, pulsatilă... 

Ochiul Elenei strălucea. 

Chestia ezită, iar Celaena încetă să mai respire. 

Sâsâi, apoi alunecă un pas înapoi, în umbrele din spatele 
uşilor bibliotecii. Micul diamant albastru din centrul 
amuletei ei licări mai puternic, iar Celaena clipi din pricina 
luminii. 

Când deschise ochii, amuleta se stinse, iar creatura cu 
glugă dispăruse. 

Fără nicio urmă, nici măcar sunetul paşilor. 


Celaena nu intră în bibliotecă. O, nu. Doar se întoarse 
repede în apartamentul ei, cu cât de multe demnitate putu. 
Deşi îşi tot spunea că îşi închipuise totul, că era o 
halucinație din pricina atâtor ore de nesomn, Celaena 
auzea neîncetat cuvântul ăla blestemat. 

„Planuri.” 


CAPITOLUL 6 


Probabil că persoana de pe coridor nu avea nicio 
legătură cu regele, îşi spuse Celaena în timp ce mergea, 
fără să alerge încă, spre camera ei. Erau mulţi oameni 
stranii într-un castel atât de mare şi, deşi rar vedea pe 
altcineva în bibliotecă, poate că oamenii doar... îşi doreau 
să meargă singuri în bibliotecă. Şi în mod anonim. La o 
curte unde cititul nu era atât de la modă, poate că era doar 
un curtean care încerca să îşi ascundă dragostea pentru 
cărţi de prietenii lui ironici. 

Vreun curtean misterios, animalic. Care făcuse ca 
amuleta ei să strălucească. 

Celaena intră în dormitorul său chiar când începu 
eclipsa de lună şi gemu. 

— Desigur că este o eclipsă, mormăi ea, întorcându-se 
dinspre uşile balconului şi apropiindu-se de tapiseria de pe 
perete. 

Deşi nu voia, deşi spera să nu o mai vadă vreodată pe 
Elena... avea nevoie de răspunsuri. 

Poate că regina cea moartă avea să râdă de ea şi să îi 
spună că nu era nimic. Pe toţi zeii, spera ca Elena să spună 
asta. Pentru că, dacă nu o făcea... 

Celaena dădu din cap şi privi spre Fleetfoot. 

— Ai chef să mă însoţeşti? 

Câinele, de parcă simțind ce avea ea de gând să facă, se 
învârti de câteva ori în pat şi se ghemui cu un pufăit. 

— Mă gândeam eu, spuse ea. 

În câteva minute, Celaena împinse dulapul greoi de la 
locul lui din faţa tapiseriei care ascundea uşa secretă, luă o 
lumânare şi începu să coboare scările uitate, spre palierul 
de dedesubt. 

Cele trei arcade de piatră o întâmpinară. Cea din stânga 
ducea către pasajul care îi permitea să spioneze salonul 
mare. Cea din centru ducea către canale şi spre ieşirea 
secretă care i-ar putea salva viaţa într-o bună zi. lar cea 
din dreapta... aceea ducea către mormântul uitat al 


străvechii regine. 

În timp ce mergea spre mormânt, nu îndrăzni să 
privească spre palierul unde îl descoperise pe Cain 
chemând rideracul dintr-o altă lume, deşi rămăşiţele uşii 
pe care creatura o spulberase încă zăceau pe podea. Erau 
găuri în zidul de piatră în care se izbise rideracul când o 
urmărise până în mormânt, înainte ca ea să ajungă la 
Damaris, sabia regelui de mult pierdut, Gavin, chiar la 
timp pentru a ucide monstrul. 

Celaena îşi privi mâna, unde un cerc din cicatrici albe îi 
brăzda palma şi îi înconjura degetul mare. Dacă Nehemia 
nu ar fi găsit-o în noaptea aceea, veninul muşcăturii 
rideracului ar fi ucis-o. 

În cele din urmă, ajunse la uşa din capătul scării 
spiralate şi se trezi holbându-se la mânerul din bronz, sub 
formă de craniu, din centrul ei. 

Poate că nu fusese o idee chiar atât de bună. Poate că 
răspunsurile nu meritau toate astea. 

Ar trebui să se întoarcă sus. Dacă stătea să se 
gândească mai bine, asta putea să meargă doar prost. 

Elena păruse mulţumită că Celaena îi ascultase porunca 
de a deveni Campionul regelui, dar dacă ea apărea, atunci 
ar părea că este dornică să execute o altă sarcină de-a 
Elenei. lar Wyrd ştia că avea destule pe cap acum. 

Chiar dacă acea chestie de pe coridor nu păruse 
prietenoasă. 

Mânerul-craniu părea să-i zâmbească, ochii săi privind 
într-ai Celaenei. 

Pe toţi zeii, ar trebui să plece de acolo. 

Dar degetele îi tânjeau oarecum după mânerul uşii, ca şi 
cum o mână invizibilă o ghida... 

— Nu ai de gând să baţi? 

Celaena sări înapoi, deja cu un pumnal în mână şi 
pregătită să verse sânge în timp ce se lipi de zid. Era 
imposibil, probabil că îşi închipuia totul. 

Craniul de pe uşă vorbise. Gura lui se mişcase în sus şi 
în jos. 

Da, asta era cu siguranţă, absolut şi indiscutabil 


imposibil. Mult mai puţin probabil şi mai straniu decât 
orice altceva făcuse sau spusese Elena vreodată. 

Privind-o cu ochi metalici, sclipitori, craniul din bronz 
plescăi. Avea limbă. 

Poate că Celaena alunecase pe scări şi se lovise cu capul 
de piatră. Ar avea mai mult sens decât asta. Un şir 
nesfârşit şi vulgar de blesteme începu să curgă prin mintea 
ei, fiecare mai grosolan decât următorul, în timp ce se 
holba la craniu. 

— O, nu fi atât de ridicolă, pufni craniul, mijind ochii. 
Sunt ataşat de uşa asta. Nu te pot răni. 

— Dar eşti... înghiţi Celaena în sec... magic. 

Era imposibil, ar trebui să fie imposibil. Magia nu mai 
era, dispăruse din regat în urmă cu zece ani, înainte să fie 
interzisă de către rege. 

— Totul în lumea asta este magic. Mulţumesc foarte 
mult pentru că afirmi ceea ce este evident. 

Celaena îşi calmă mintea năucită suficient cât să poată 
spune: 

— Dar magia nu mai funcţionează. 

— Magia cea nouă, nu. Dar regele nu poate şterge vrăji 
vechi, făcute cu puteri vechi, asemenea semnelor Wyrd. 
Acele vrăji străvechi încă rezistă; mai ales cele care insuflă 
viaţa. 

— Eşti... viu? 

Mânerul chicoti. 

— Viu? Sunt făcut din bronz. Nu respir, nici nu mănânc 
sau beau. Deci, nu, nu sunt viu. Nici nu sunt mort. Pur şi 
simplu exist. 

Celaena se holbă la micul mâner. Nu era mai mare decât 
pumnul ei. 

— Ar trebui să îţi ceri scuze, spuse mânerul. Habar n-ai 
cât de gălăgioasă şi obositoare ai fost în ultimele luni, cu 
toată alergătura asta de colo-colo, măcelărind lighioane 
odioase. Am tăcut până ai fost martora a suficiente lucruri 
stranii ca să îmi poţi accepta existenţa. Dar, aparent, 
urmează să fiu dezamăgit. 

Cu mâinile tremurând, Celaena îşi puse pumnalul în 


teacă şi lăsă jos lumânarea. 

— Mă bucur atât de mult că, în sfârşit, mă consideri 
demn să vorbeşti cu mine! 

Craniul din bronz închise ochii. Craniul avea pleoape. 
Cum de nu observase asta înainte? 

— De ce ar trebui să vorbesc cu cineva care nu are 
bunăvoința de a mă saluta sau măcar de a ciocăni? 

Celaena trase adânc aer în piept şi privi uşa. Pietrele 
pragului încă purtau urmele trecerii rideracului prin ea. 

— Ea este înăuntru? 

— Cine să fie înăuntru? întrebă reticent craniul. 

— Elena, regina. 

— Desigur că este. Este aici de o mie de ani. 

Ochii craniului păreau să licărească. 

— Nu îţi bate joc de mine, altfel te desprind de pe uşă şi 
te topesc în foc. 

— Nici măcar cel mai puternic om din lume nu m-ar 
putea desprinde de pe uşa asta. Însuşi regele Brannon m-a 
pus aici ca să veghez peste mormântul ei. 

— Atât de bătrân eşti? 

Craniul pufni. 

— Cât de insensibil din partea ta să îmi insulţi vârsta! 

Celaena îşi încrucişă braţele. Prostii, magia întotdeauna 
ducea la prostii ca asta. 

— Care este numele tău? 

— Care este numele tâu? 

— Celaena Sardothien, mormăi ea. 

Craniul râse. 

— O, asta este aşa de amuzant! Cel mai amuzant lucru 
pe care l-am auzit de secole bune! 

— Taci din gură! 

— Numele meu este Mort, dacă trebuie să ştii. 

Celaena ridică lumânarea. 

— Mă pot aştepta ca toate întâlnirile noastre să fie atât 
de plăcute? 

Se întinse către mâner. 

— Chiar n-ai de gând să baţi până la urmă? Tu chiar nu 
ai maniere. 


Celaena îşi folosi toată stăpânirea de sine necesară să 
nu-i lovească faţa micuță în timp ce bătu de trei ori în uşă, 
inutil de tare. 

Mort zâmbi cu superioritate în timp ce uşa se deschise. 

— Celaena Sardothien, îşi spuse în sinea lui şi începu din 
nou să râdă. 

Celaena sâsâi spre el şi închise uşa. 

Mormântul era slab luminat de o lumină înceţoşată, iar 
Celaena se apropie de grilajul prin care pătrundea aceasta, 
purtată de la suprafaţă de o rază argintie. În mod obişnuit, 
locul era mai luminos, dar eclipsa întunecase mormântul. 

Se opri nu prea departe de prag, puse lumânarea pe 
podea şi se trezi holbându-se la... nimic. 

Elena nu era acolo. 

— Hei? 

Mort chicoti de pe partea cealaltă a uşii. 

Celaena îşi dădu ochii peste cap şi deschise brusc uşa. 
Desigur că Elena nu era acolo când ea avea o întrebare 
importantă. Desigur că putea vorbi doar cu cineva ca Mort. 
Desigur, desigur, desigur. 

— Vine în noaptea asta?! întrebă poruncitoare Celaena. 

— Nu, răspunse simplu Mort, de parcă ea ar fi trebuit 
deja să ştie asta. Aproape că s-a distrus ajutându-te pe tine 
în aceste ultime luni. 

— Poftim? Deci, ea... s-a dus? 

— Deocamdată, până ce îşi recapătă puterea. 

Celaena îşi încrucişă braţele, trăgând din nou aer în 
piept. Camera părea să arate la fel cum o văzuse ultima 
oară când fusese acolo. Cele două sarcofage din piatră 
erau în centru, unul înfăţişându-l pe Gavin, soţul Elenei şi 
primul rege al Adarlanului, iar celălalt pe Elena, ambii 
părând, într-un mod straniu, vii. Părul argintiu al Elenei se 
revărsa peste marginea coşciugului, întrerupt doar de 
coroana de pe capul ei şi de urechile ascuţite delicate care 
o făceau jumătate om, jumătate Fae. Atenţia Celaenei 
stărui asupra cuvintelor gravate la picioarele Elenei: „Ah! 
Timpul se scurge!“ 

Brannon, tatăl Fae al Elenei, ca să nu mai spunem 


primul rege al Terrasenului, gravase el însuşi cuvintele pe 
sarcofag. 

De fapt, întregul mormânt era straniu. Stelele fuseseră 
sculptate pe podea, iar copacii şi florile împodobeau 
tavanul boltit. Pereţii erau împânziţi de semne Wyrd, 
simbolurile antice care puteau fi folosite pentru a obţine o 
putere care încă funcţiona, o putere pe care Nehemia şi 
familia ei o ţinuseră secretă, până când Cain, cumva, o 
dobândise. Dacă regele afla vreodată de puterea lor, dacă 
descoperea că putea chema creaturi, aşa cum făcuse Cain, 
ar putea dezlănţui răul asupra Erileii. Iar planurile lui ar 
deveni mai mortale. 

— Dar Elena mi-a spus că, dacă te oboseşti să mai vii pe 
aici, zise Mort, are un mesaj pentru tine. 

Celaena avu sentimentul că stă în faţa unui val uriaş, 
aşteptând şi tot aşteptând să se spargă. Putea aştepta, 
mesajul putea aştepta, povara care i se pregătea putea 
aştepta, pentru încă un moment sau două de libertate. 
Merse în spatele mormântului, care fusese acoperit cu 
bijuterii şi aur şi cufere din care se revărsau bogății. 

Inaintea tuturor acestora stăteau o armură şi Damaris, 
legendara sabie a lui Gavin. Mânerul ei era de un argintiu 
auriu şi nu era foarte împodobită, cu excepţia unui capăt 
de forma unui ochi. În centrul lui nu era nicio bijuterie; era 
doar un inel gol din aur. Unele legende spuneau că atunci 
când Gavin o mânuia pe Damaris, el putea vedea doar 
adevărul şi de aceea fusese încoronat rege. Sau baliverne 
de genul ăsta. 

Teaca lui Damaris era decorată cu câteva semne Wyrd. 
Totul părea să aibă legătură cu semnele alea blestemate. 
Celaena se încruntă şi studie armura regelui. Putea încă 
vedea pe suprafaţa ei aurie zgârieturi şi câteva adâncituri. 
Din bătălii, fără îndoială. Poate chiar din lupta cu Erawan, 
lordul întunecat care condusese armata demonilor şi a 
morţilor împotriva continentului când regatele nu erau mai 
mult decât nişte teritorii militante. 

Elena spusese că şi ea fusese războinică, de asemenea. 
Dar nici urmă de armura ei. Unde dispăruse? Probabil, 


zăcea uitată în vreun castel din alt regat. 

Uitată. In acelaşi fel în care legenda redusese măreţia 
prinţesei războinice la nimic mai mult decât o domnişoară 
la ananghie într-un turn, pe care Gavin o salvase. 

— Nu s-a terminat, nu-i aşa? îl întrebă Celaena pe Mort 
în cele din urmă. 

— Nu, spuse Mort, mai liniştit decât fusese înainte. 

De asta se temea Celaena de săptămâni bune, de luni 
bune. _ 

Lumina palidă a lunii se stingea. În curând eclipsa avea 
să fie completă, iar mormântul avea să se cufunde în 
beznă, cu excepţia lumânării. 

— Să-i ascultăm mesajul, spuse Celaena, oftând. 

Mort îşi drese glasul, apoi spuse cu o voce care suna, 
într-un mod straniu, ca a reginei: 

— Dacă te-aş putea lăsa în pace, aş face-o. Dar ţi-ai trăit 
viaţa conştientă de faptul că nu vei scăpa niciodată de 
anumite poveri. Fie că îţi place sau nu, eşti legată de 
soarta acestei lumi. Fiind Campionul regelui, te afli într-o 
poziţie puternică şi poţi face diferenţa în vieţile multora. 

Stomacul Celaenei se încleştă. 

— Cain şi rideracul au fost doar începutul amenințării 
Erileii, continuă Mort, cuvintele lui răsunând în mormânt. 
Există o putere mult mai mare pornită să ne distrugă 
lumea. 

— Iar eu presupun că trebuie să o găsesc? 

— Da. Vor exista indicii care te vor duce la ea. Semne pe 
care trebuie să le urmezi. Să refuzi să ucizi ţintele regelui 
este doar primul şi cel mai mărunt pas. 

Celaena privi spre tavan, ca şi cum ar fi putut vedea prin 
suprafaţa sculptată în biblioteca de deasupra. 

— Am văzut pe cineva pe coridoarele castelului astă- 
seară. Ceva. A făcut amuleta să strălucească. 

— Uman? întrebă Mort, părând intrigat. 

— Nu ştiu, recunoscu Celaena. Nu l-am simţit uman. 

Inchise ochii, trăgând adânc aer în piept. Aşteptase asta 
de luni de zile. 

— Totul are legătură cu regele, nu-i aşa? Toate lucrurile 


astea oribile? Chiar şi ordinul Elenei este despre găsirea 
oricărei puteri pe care el o deţine, a amenințării pe care el 
o reprezintă. 

— Deja ştii răspunsul la asta. 

Inima ei o luă la galop, de teamă, de furie, nu ştia. 

— Dacă ea este atât de puternică şi ştie atât de multe, 
atunci poate să meargă şi să caute sursa puterii regelui de 
una singură. 

— Este soarta ta şi responsabilitatea ta. 

— Nu există soartă, mârâi Celaena. 

— Spune fata care a fost salvată din ghearele rideracului 
pentru că o forţă oarecare a obligat-o să coboare aici de 
Samhuinn, să o vadă pe Damaris şi să descopere că este 
aici. 

Celaena făcu un pas spre uşă. 

— Spune fata care a petrecut un an în Endovier. Spune 
fata care ştie că zeilor nu le pasă de vieţile noastre mai 
mult decât ne pasă nouă de o insectă de sub picioarele 
noastre. 

Celaena se încruntă, privind chipul sclipitor al lui Mort. 

— Dacă stau să mă gândesc mai bine, nu prea văd de ce 
ar trebui să ajut Erilea, când este clar că zeii nu se 
deranjează nici ei să ne ajute, continuă ea. 

— Nu vorbeşti serios, spuse el. 

Celaena apucă mânerul pumnalului ei. 

— Ba da. Aşa că spune-i Elenei să-şi găsească alt fraier 
căruia să-i poruncească. 

— Trebuie să găseşti sursa puterii regelui şi să afli ce 
plănuieşte să facă - înainte să fie prea târziu. 

Celaena pufai. 

— Nu înţelegi? Deja este prea târziu. E prea târziu de 
ceva ani deja. Unde era Elena acum zece ani, când putea 
alege dintr-o armată de eroi? Unde era ea şi cerinţele ei 
ridicole când lumea chiar avea nevoie de ele, când eroii 
Terrasenului au fost ucişi sau vânaţi şi executaţi de 
armatele Adarlanului? Unde era când regatele au căzut, 
unul câte unul, în puterea regelui? 

Ochii îi ardeau, dar Celaena alungă durerea în locul 


acela întunecat din interiorul ei. 

— Lumea este deja o ruină, iar eu nu voi fi victima 
greşelii vreunui fraier. 

Mort miji ochii. În mormânt, lumina pălise; luna era 
aproape în întregime acoperită acum. 

— Îmi pare rău pentru pierderile tale, spuse el cu o voce 
care nu era tocmai a lui. Şi îmi pare rău şi pentru moartea 
părinţilor tăi, în noaptea aceea. A fost... 

— Să nu mai vorbeşti niciodată despre părinţii mei, 
mârâi Celaena, îndreptând un deget către el. Nu-mi pasă 
dacă eşti magic sau eşti lacheul Elenei, sau eşti doar rodul 
imaginaţiei mele. Dacă mai vorbeşti vreodată de părinţii 
mei, fac uşa asta bucăţi. Ai înţeles? 

Mort doar se încruntă spre ea. 

— Atât de egoistă eşti? Atât de laşă? De ce ai venit din 
nou aici în seara asta, Celaena? Ca să ne ajuţi pe toţi? Sau 
doar să te ajuţi pe tine? Elena mi-a spus despre tine, 
despre trecutul tău. 

— Tacă-ţi fleanca ruginită, izbucni ea şi o porni furioasă 
în susul scărilor. 


CAPITOLUL 7 


Celaena se trezi înainte de răsăritul soarelui cu o durere 
groaznică de cap. O privire la lumânarea aproape topită de 
pe noptiera ei fu suficientă ca să-şi dea seama că întâlnirea 
din mormânt nu fusese doar un vis urât. Ceea ce însemna 
că undeva departe, sub camera ei, exista un mâner 
vorbitor al unei uşi, adus la viaţă cu ajutorul unei vrăji 
străvechi. Şi că Elena găsise din nou o cale de a-i complica 
şi mai mult viaţa. 

Celaena mormăi şi îşi scufundă faţa în pernă. Vorbise 
serios seara trecută. Lumea nu mai putea fi ajutată. Chiar 
dacă... chiar dacă ea văzuse din proprie experienţă cât de 
periculoase puteau deveni lucrurile - cât de rele puteau fi. 
Şi că persoana de pe coridor... 

Se întoarse pe spate, iar Fleetfoot îi atinse obrazul cu 
nasul ei umed. Mângâind leneşă capul câinelui, Celaena se 
holbă la tavan şi la lumina cenuşie care pătrundea prin 
draperii. 

Nu voia să recunoască, dar Mort avea dreptate. Mersese 
în mormânt doar pentru a o pune pe Elena să se confrunte 
cu creatura de pe coridor, să se asigure din nou că ea nu 
trebuie să facă nimic. 

„Planurile mele“, spusese regele. Iar dacă Elena o 
avertiza că trebuia să i le demaşte, să afle sursa puterii 
lui... atunci probabil că erau rele. Mai rele decât sclavii din 
Calaculla şi Endovier, mai rele decât uciderea mai multor 
rebeli. 

Privi tavanul pentru alte câteva momente, până ce două 
lucruri îi deveniră clare. 

Primul era că a nu demasca această ameninţare ar putea 
fi o greşeală fatală. Elena tocmai spusese că trebuia să o 
găsească. Nu spusese şi că ar trebui să o distrugă. Nimic 
despre înfruntarea regelui. Ceea ce era o uşurare, 
presupuse Celaena. 

Iar al doilea era că trebuia să vorbească cu Archer, să se 
apropie de el şi să găsească o cale de a-i înscena moartea. 


Pentru că, dacă el făcea într-adevăr parte din această 
mişcare care ştia despre planurile regelui, atunci ar putea- 
o scuti de necazul de a-l spiona pe rege şi de a pune cap la 
cap orice indicii putea găsi. Dar, odată ce avea să facă 
pasul către Archer... Ei, bine, atunci totul avea să devină 
un joc mortal. 

Aşa că Celaena făcu rapid o baie şi îşi îmbrăcă cele mai 
rafinate şi călduroase haine înainte de a-l chema pe Chaol. 

Era timpul ca ea să se întâlnească în mod întâmplător şi 
convenabil cu Archer Finn. 

x 

Ca urmare a ninsorii de noaptea trecută, câteva biete 
suflete fuseseră recrutate să deszăpezească cele mai bune 
cartiere din Rifthold. Firmele erau deschise tot timpul 
anului şi, în ciuda trotuarelor alunecoase, capitala era la 
fel de plină de viaţă în acea după-amiază ca în toiul verii. 

Totuşi, Celaena îşi dorea să fi fost vară, pentru că 
străzile mocirloase îi udau poalele rochiei de un albastru 
glaciar şi era atât de frig, încât nici măcar pelerina ei din 
blană albă nu o putea încălzi. În timp ce mergeau în josul 
aglomeratei străzi principale, Celaena rămase lângă Chaol. 
El o bătuse la cap din nou să îl lase să o ajute cu Archer şi 
invitându-l cu ea astăzi era cel mai inofensiv lucru pe care 
îl putea face, ca să nu o mai cicălească. Ea insistase ca el 
să poarte hainele lui obişnuite în locul uniformei de 
căpitan. 

Pentru el, asta însemna o tunică neagră. 

Din fericire, nimeni nu le dădu prea multă atenţie, nu 
când erau atât de multe magazine şi atâţia oameni. Of, cât 
de mult îi plăcea bulevardul ăsta, unde toate lucrurile 
rafinate din lume erau vândute sau date la schimb! 
Bijutieri, pălărieri, croitori, cofetari, cizmari... Deloc 
surprinzător, Chaol trecu pe lângă fiecare vitrină fără 
măcar să privească spre deliciile expuse. 

Ca de obicei, era aglomeraţie la Willows, o ceainărie 
unde ştia că Archer lua prânzul. Părea să ia masa acolo în 
fiecare zi, cu alţi câţiva curtezani. Desigur, nu avea nicio 
legătură cu faptul că majoritatea patroanelor de elită din 


Rifthold, de asemenea, luau prânzul aici. 

Luă braţul lui Chaol pe măsură ce se apropiară de 
ceainărie. 

— Dacă intri arătând de parcă ai vrea să înjunghii pe 
cineva, spuse Celaena încet, lipindu-şi cotul de al lui, 
atunci sigur vor şti că ceva nu este în regulă. Şi, din nou, 
nu îi spune lui nimic. Lasă vorbitul şi farmecul pe seama 
mea. 

Chaol ridică din sprâncene. 

— Deci eu sunt aici doar de decor? 

— Zi mersi că te consider un accesoriu potrivit. 

Chaol mormăi ceva ce Celaena era sigură că el nu ar fi 
vrut ca ea să audă, dar îşi încetini pasul într-un mers 
elegant. 

Lângă arcada din piatră şi sticlă a intrării în ceainărie 
erau parcate trăsuri elegante, oameni urcând sau 
coborând din ele. Şi ei ar fi putut lua o trăsură, ar fi trebuit 
să ia o trăsură, având în vedere cât de frig era. Dar, în mod 
stupid, ea îşi dorise să meargă pe jos, să vadă oraşul la 
braţul căpitanului gărzii, deşi el arătase tot timpul de 
parcă după fiecare colţ şi pe fiecare alee pândea o 
ameninţare. Dacă stătea să se gândească mai bine, o 
trăsură probabil că le-ar fi făcut şi o intrare mai potrivită. 

Intrarea la Willows necesita calitatea de membru, care 
era foarte greu de obţinut; Celaena servise de câteva ori 
ceaiul acolo când era mai mică, datorită numelui lui 
Arobynn Hamel. Încă îşi putea aminti clinchetul 
porţelanului, bârfele şoptite, camera vopsită în culoarea 
mentei şi a frişcăi şi ferestrele mari, din podea până în 
tavan, care dădeau într-o grădină splendidă. 

— Nu mergem acolo, spuse Chaol şi nu era tocmai o 
întrebare. 

Celaena afişă un rânjet viclean. 

— Doar nu ţi-e teamă de nişte doamne bătrâne şi 
arţăgoase şi de domniţe care se hlizesc. 

El îi aruncă o privire încruntată, iar ea îl bătu pe umăr. 

— Nu mă ascultai când îţi explicam planul? Doar o să ne 
prefacem că aşteptăm pentru masa noastră. Aşa că nu te 


panica: nu va fi nevoie să te lupţi cu toate domniţele astea 
răutăcioase, care îşi întind ghearele spre tine. 

— Data viitoare când ne antrenăm, spuse el în timp ce îşi 
croiau drum prin îmbulzeala de femei elegant îmbrăcate, 
aminteşte-mi să te fac praf. 

O femeie în vârstă se întoarse şi se încruntă la el, iar 
Celaena îi oferi o privire apologetică şi exasperată, parcă 
vrând să spună „Bărbaţii!” Apoi îşi înfipse unghiile în 
tunica groasă a lui Chaol şi îi spuse printre dinţi: 

— Acum vine partea în care tu taci din gură şi te prefaci 
că eşti un ornament lipsit de creier. Nu ar trebui să fie 
prea greu pentru tine. 

Ciupitura pe care Chaol i-o întoarse îi transmise 
Celaenei că avea de gând să o facă serios să transpire la 
următorul antrenament. Ea rânji. 

După ce găsiră un loc chiar la baza treptelor care 
duceau către uşile duble, Celaena îşi privi ceasul de 
buzunar. Archer îşi începuse prânzul la ora două, iar de 
obicei masa se sfârşea cam în nouăzeci de minute, ceea ce 
însemna că urma să plece dintr-o secundă în alta. Ea făcu 
o figură bună simulând cotrobăitul prin micuța ei poşetă, 
iar Chaol, răbdător, rămase tăcut, observând mulţimea din 
jurul lor, ca şi cum aceste femei sofisticate i-ar putea ataca 
în orice moment. 

Trecură câteva minute, iar mâinile ei amorţiră în timp ce 
oamenii continuau să intre şi să iasă din ceainărie atât de 
des, încât nimeni nu se deranja să observe că ei erau 
singurii care nu se pregăteau să intre. Dar atunci, uşile din 
faţă se deschiseră, iar Celaena zări o frântură din părul 
arămiu şi un zâmbet orbitor, iar ea se mişcă. 

Chaol îi făcu jocul cu un talent uimitor, escortând-o în 
susul scărilor, sus, sus, până când... 

— Au! se plânse ea, lovindu-se de un umăr lat şi 
musculos. 

Chaol chiar o trase spre el, punând o mână protectoare 
pe spatele ei pentru a o împiedica să se prăbuşească pe 
scări. Ea privi în sus, printre gene, iar apoi... 

O clipire, două clipiri. 


Chipul splendid care o privea se destinse într-un zâmbet. 

— Laena? 

Ea plănuise să zâmbească oricum, dar când auzi vechiul 
lui nume de alint pentru ea... 

— Archer! 

Îl simţi pe Chaol încordându-se uşor, dar nu se deranjă 
să îl privească. Era greu să îşi ia privirea de pe Archer, 
care fusese şi încă era cel mai frumos bărbat pe care îl 
văzuse vreodată. Nu chipeş - frumos. Pielea lui licărea 
aurie chiar şi în toiul iernii, iar ochii lui verzi... 

„Pe toţi zeii! Wyrdul să mă salveze!” 

Şi gura lui era o operă de artă, de asemenea, toate 
trăsăturile lui senzuale şi blânde implorând să fie 
explorate. 

Ca şi cum ar fi coborât dintr-un vis, Archer dădu brusc 
din cap. 

— Ar trebui să ne dăm la o parte de pe trepte, spuse el, 
gesticulând cu mâna către strada de jos. Doar dacă tu şi 
însoţitorul tău nu aveţi o rezervare... 

— A, oricum am ajuns cu câteva minute mai devreme, 
spuse ea, dând drumul braţului lui Chaol şi pornind spre 
stradă. 

Archer o urmă, oferindu-i ocazia de a arunca o privire 
hainelor lui, tunicii excelent croite şi pantalonilor, cizmelor 
înalte până la genunchi, o pelerină greoaie. Niciuna dintre 
piese nu striga bogăţie, dar Celaena îşi putea da seama că 
totul era scump. Spre deosebire de unii dintre curtezanii 
fără gust, farmecul lui Archer fusese întotdeauna mai 
viguros şi mai masculin. 

Umerii laţi şi musculoşi şi corpul puternic; zâmbetul 
atotştiitor; chiar şi chipul lui frumos radia un simţ al 
masculinităţii care o făcea pe Celaena să se chinuie să-şi 
aducă amintea ceea ce plănuise să spună. 

Chiar şi Archer părea să îşi caute cuvintele când se 
priviră unul pe celălalt în stradă, la câţiva paşi de 
mulţimea preocupată. 

— A trecut ceva timp, începu ea, zâmbind din nou. 

Chaol rămase cu un pas în urma ei, extrem de tăcut. Şi 


mohorât. 

Archer îşi băgă mâinile în buzunare. 

— Aproape că nu te-am recunoscut. Erai doar o fetiţă 
când te-am văzut ultima dată. Erai... pe toţi zeii, cred că 
aveai treisprezece ani. 

Celaena nu se putu abţine... îl privi pe sub gene şi spuse 
mieros: 

— Nu mai am treisprezece ani. 

Archer îi oferi un zâmbet senzual în timp ce o analiză din 
cap până-n picioare, înainte să spună: 

— Aşa s-ar părea. 

— Şi tu te-ai mai împlinit puţin, spuse ea, întorcându-i 
favoarea de a-l studia. 

Archer rânji. 

— Riscul profesiei. 

Îşi înclină capul într-o parte, apoi îşi mută privirea pe 
Chaol, care acum stătea cu braţele încrucişate. Celaena 
încă îşi amintea cât de priceput era el la observarea 
detaliilor. Era, probabil, unul dintre motivele pentru care 
devenise unul dintre cei mai buni curtezani din Rifthold. Şi 
un oponent formidabil când Celaena se antrena în Breasla 
Asasinilor. 

Ea îi aruncă o privire lui Chaol, care era mult prea 
ocupat fixându-l pe Archer cu privirea pentru a-i observa 
atenţia pe care i-o acorda. 

— El ştie totul, îi spuse ea lui Archer. 

O oarecare tensiune se scurse de pe umerii lui Archer, 
dar surprinderea şi amuzamentul dispăreau, de asemenea, 
înlocuite de o compasiune ezitantă. 

— Cum ai ieşit? întrebă Archer precaut, fără să 
pomenească încă nimic despre profesia ei sau despre 
Endovier, în ciuda asigurării ei că bărbatul care o însoțea 
ştia. 

— Am fost lăsată să plec. De către rege. Lucrez pentru el 
acum. 

Archer îl privi din nou pe Chaol, iar ea făcu un pas spre 
curtezan. 

— El este un prieten, spuse ea încet. 


Oare în ochii lui citea suspiciune sau teamă? Şi asta 
pentru că ea lucra pentru un tiran de care lumea se temea 
sau pentru că el chiar devenise un rebel şi avea ceva de 
ascuns? Celaena rămase cât mai naturală posibil, la fel de 
neameninţătoare şi de relaxată cum ar fi cineva care 
tocmai se întâlnise cu un vechi prieten. 

— Arobynn ştie că te-ai întors? întrebă Archer. 

Asta nu era o întrebare pentru care Celaena era 
pregătită sau pe care voise să o audă. Ridică din umeri. 

— Are ochi peste tot; aş fi surprinsă dacă nu ar şti. 

Archer încuviinţă solemn. 

— Îmi pare rău. Am auzit despre Sam şi despre ce s-a 
întâmplat la casa lui Farran în noaptea aceea. 

Archer dădu din cap, închizând ochii. 

— Eu doar... îmi pare rău, continuă el. 

Deşi inima i se încleştă la auzul cuvintelor lui, Celaena 
încuviinţă: 

— Mulţumesc. 

Puse o mână pe braţul lui Chaol, deodată simțind nevoia 
să-l atingă, să se asigure că încă era acolo. Simţind nevoia 
să înceteze să mai vorbească despre asta, de asemenea, 
Celaena oftă şi se prefăcu interesată de uşile din geam de 
la capătul treptelor. 

— Ar trebui să intrăm, minţi ea. 

Îi oferi un zâmbet lui Archer. 

— Ştiu că m-am purtat ca o răsfăţată ticăloasă când te-ai 
antrenat în Breaslă, dar... vrei să iei cina cu mine mâine? 
Am seara liberă. 

— Cu siguranţă ai avut momentele tale atunci. 

Archer îi întoarse zâmbetul şi schiţă o plecăciune. 

— Va trebui să reprogramez câteva întâlniri, dar mi-ar 
face plăcere. 

Cotrobăi prin buzunarul pelerinei şi scoase o carte de 
vizită alb-gălbuie, gravată cu numele şi adresa lui. 

— Doar trimite-mi vorbă cu locul şi ora şi voi fi acolo, 
spuse el. 


Celaena fu tăcută după plecarea lui Archer, iar Chaol nu 
încercase să înceapă o conversaţie cu ea, deşi murea de 
nerăbdare să spună ceva. 

Nici măcar nu ştia de unde să înceapă. 

În timpul discuţiei, nu putuse să se gândească decât la 
cât de mult îşi dorea să îl dea pe Archer cu capul lui drăguţ 
de zidul de piatră al clădirii. 

Chaol nu era un prost. El îi cunoştea câteva dintre 
zâmbete, iar roşeaţa ei nu fusese falsă. Şi deşi el nu avea 
nicio pretenţie asupra ei, deşi să aibă vreo pretenţie ar fi 
cel mai stupid lucru pe care l-ar putea face vreodată, 
gândul că ea era sensibilă la farmecele lui Archer îl făcu să 
vrea să aibă o mică discuţie cu curtezanul. 

În loc să se îndrepte înapoi spre castel, Celaena începu 
să meargă prin districtul bogătaşilor, în inima oraşului, cu 
paşi leneşi. După aproape treizeci de minute de tăcere, 
Chaol se gândi că se calmase suficient cât să fie civilizat. 

— Laena? întrebă el poruncitor. 

Cât de cât civilizat, cel puţin. 

Fâşiile aurii din ochii ei turcoaz erau luminoase în 
soarele după-amiezii. 

— Dintre toate lucrurile care s-au spus acolo, ăsta te-a 
deranjat cel mai tare? 

Da. Să-l ferească Wyrdul, dar îl deranjase al dracului de 
mult. 

— Când ai spus că îl cunoşti, nu mă gândeam că atât de 
bine. 

Chaol se luptă cu furia bruscă şi stranie care clocotea 
din nou în interiorul lui. Chiar dacă ea fusese fermecată de 
frumuseţea lui, ea avea să-l ucidă pe Archer. Chaol fu 
nevoit să îşi amintească asta. 

— Povestea mea cu Archer mă va ajuta să obţin de la el 
informaţii despre orice ar fi rebeliunea asta, spuse ea, 
privind casele elegante în timp ce treceau pe lângă ele. 
Străzile rezidenţiale erau liniştite, în ciuda centrului agitat 
al oraşului, aflat la doar câteva străzi distanţă. 

— El este unul dintre puţinii oameni care chiar mă place, 
să ştii. Sau măcar o făcea în urmă cu ceva ani. Nu ar trebui 


să fie prea greu să aflu ceva despre orice ar putea plănui 
acest grup împotriva regelui - sau despre cine ar putea fi 
ceilalţi membri. 

Unei părţi din el ar trebui să-i fie ruşine pentru că se 
simţise uşurat la gândul că ea avea să îl ucidă. Chaol era 
un om mai bun de atât şi cu siguranţă nu era genul de 
bărbat posesiv. 

lar zeii ştiau că el nu avea nicio pretenţie asupra ei. 
Văzuse expresia de pe chipul ei când Archer îl menţionase 
pe Sam. 

Chaol auzise despre moartea lui Sam Cortland 
întâmplător. Nu ştiuse că Celaena şi Sam se cunoscuseră, 
că Celaena... iubise vreodată atât de puternic. În noaptea 
în care fusese prinsă, ea nu plecase să-şi primească banii 
pentru un contract - nu, intrase în casa aia ca să se 
răzbune pentru pierderea pe care el nu şi-o putea închipui. 

Merseră în josul străzii, Celaena fiind aproape lipită de 
Chaol. El se luptă cu dorinţa de a se apleca spre ea, de a o 
trage mai aproape de el. 

— Chaol? spuse ea după câteva minute. 

— Hmm? 

— Ştii că urăsc din tot sufletul când îmi spune Laena, nu- 
i aşa? 

Un zâmbet apăru în colţul buzelor lui, împreună cu un 
licăr de uşurare în ochi. 

— Deci, data viitoare când voi vrea să te enervez... 

— Nici măcar să nu-ţi treacă prin cap! 

Zâmbetul lui deveni mai larg, iar licărul de uşurare se 
transformă în ceva care-l lovi în moalele capului când ea îi 
zâmbi înapoi. 


CAPITOLUL 8 


Celaena plănuise să petreacă restul zilei urmărindu-l pe 
Archer de la distanță, dar în timp ce se îndepărtau de 
ceainărie, Chaol o informă că regele ordonase ca ea să fie 
prezentă împreună cu garda la o cină oficială în acea 
noapte. Şi deşi se putea gândi la mii de scuze să scape de 
obligație, orice comportament suspect din partea ei putea 
atrage atenția nedorită. Dacă, într-adevăr, avea de gând să 
o asculte pe Elena de data asta, avea nevoie ca regele, ca 
întregul lui imperiu, să creadă că ea era servitorul ei 
ascultător. 

Cina avea locul în Salonul Mare, iar Celaena se abținu 
din răsputeri să nu alerge spre masa lungă din centrul 
încăperii şi să devoreze mâncarea direct din farfuriile 
consilierilor adunați şi nobilimii dichisite. Miel fript cu 
cimbru şi levănţică, rață cu sos de portocale, fazan cu sos 
de ceapă verde... Serios, nu era drept. 

Chaol o postase lângă o coloană de lângă uşile din sticlă 
care dădeau în curtea interioară. Deşi Celaena nu purta 
uniforma neagră a gărzilor regale, cu balaurul auriu 
brodat pe piept, se potrivea destul de bine peisajului cu 
hainele ei negre. Măcar era destul de departe de toată 
lumea, astfel încât nimeni să nu-i poată auzi stomacul 
mormăind. 

Şi alte mese fuseseră pregătite, pentru nobilimea mai 
puţin importantă care fusese invitată, cu toţii fiind 
îmbrăcaţi impecabil pentru ocazie. Atenţia majorităţii, a 
gărzilor, a nobilimii, rămase pe masa centrală, unde regele 
şi regina stăteau împreună cu cei mai apropiaţi membri ai 
curţii. Ducele Perrington, bruta mătăhăloasă, era şi el 
acolo, iar Dorian şi Roland erau în apropiere, pălăvrăgind 
cu oamenii simandicoşi care alcătuiau consiliul regelui. 
Oameni care secătuiseră alte regate pentru a plăti pentru 
hainele şi bijuteriile şi aurul din camera aceea. Nu că ea 
era mai presus de ei în anumite privinţe. 

Deşi încercă să evite să-l privească pe rege, de fiecare 


dată când arunca o privire spre el, Celaena se întreba de 
ce el se mai deranja să participe la astfel de evenimente, 
când se putea descurca şi fără prostiile astea. Nu-i trecu 
niciun răspuns logic prin cap. Şi nu se gândi nici măcar o 
clipă că el putea fi atât de idiot, încât să-şi dezvăluie 
adevăratele planuri în faţa tuturor acestor oameni. 

Chaol stătea în poziţie de drepţi lângă coloana din 
dreptul scaunului regelui, ochii lui scanând încăperea, 
mereu în alertă. În această seară îi adusese aici pe cei mai 
buni oameni ai săi, toţi aleşi de el însuşi în acea după- 
amiază. Nu părea să-şi dea seama că nimeni nu ar fi atât 
de sinucigaş, încât să-l atace pe rege la un asemenea 
eveniment public. Celaena încercase să-i explice asta, dar 
Chaol doar o privise încruntat şi îi spuse să nu-i facă 
probleme. 

De parcă ea ar fi atât de sinucigaşă. 

Cina se încheie cu regele ridicându-se şi luându-şi 
rămas-bun de la oaspeţii săi, regina Georgina urmându-l 
tăcută şi supusă în timp ce ieşiră din Salonul Mare. Ceilalţi 
oaspeţi rămaseră, dar acum se plimbau de la o masă la 
alta, discutând cu mai multă uşurinţă decât o făcuseră 
când regele era de faţă. 

Dorian se ridică, Roland stând încă lângă el în timp ce 
vorbeau cu trei tinere domniţe, remarcabil de drăguţe. 
Roland spuse ceva care le făcu pe fete să chicotească şi să 
roşească în spatele evantaielor lor din dantelă, iar buzele 
lui Dorian schiţară un zâmbet. 

Nu era posibil ca Dorian să-l placă pe Roland. Ea nu 
avea nimic mai mult decât un presentiment şi povestea lui 
Chaol după care să se ghideze, dar... era ceva în ochii de 
smarald ai lui Roland care o făceau să vrea să-l tragă pe 
Dorian cât mai departe de el. Dorian juca un joc periculos, 
de asemenea, realiză ea. Ca prinţ moştenitor, era nevoit să 
nu depăşească limitele cu anumiţi oameni. Poate că 
Celaena ar trebui să discute cu Chaol despre asta. 

Celaena se încruntă. Să-i spună lui Chaol ar putea 
însemna că trebuia să dea nişte explicaţii incomode. Poate 
că ar trebui doar să-l avertizeze ea însăşi pe Dorian de 


îndată ce cina lua sfârşit. În ciuda trecutului lui cu femeile, 
el era tot ce trebuia să fie un prinţ: inteligent, amabil, 
fermecător. De ce nu îl abordase pe el Elena pentru 
sarcinile ei? 

Dorian nu putea şti ce pune la cale tatăl său, nu, el nu s- 
ar fi purtat aşa dacă ar fi ştiut că tatăl lui avea asemenea 
intenţii sinistre. Şi poate că nu ar trebui să ştie niciodată. 

Indiferent de ceea ce simţea pentru el, Dorian era 
moştenitorul tronului. Şi poate că tatăl său avea să-i 
dezvăluie într-o zi puterea lui şi să-l oblige pe Dorian să 
facă o alegere cu privire la ce fel de conducător ar fi vrut 
să devină. Dar Celaena nu se grăbea să-l vadă pe Dorian 
făcând acea alegere; nu încă. Când avea să o facă, ea 
putea doar să se roage ca el să fie un rege mai bun decât 
tatăl lui. 


x 


Dorian ştia că Celaena îl privea. Îi aruncase priviri furişe 
în tot timpul cinei insuportabile. Dar, de asemenea, se 
uitase şi la Chaol, iar când o făcuse, Dorian putea să jure 
că tot chipul ei se schimbase, devenise mai blând, mai 
meditativ. 

Celaena se rezemă de stâlpul de lângă uşă, curăţându-şi 
unghiile cu un pumnal. Slavă Wyrdului că tatăl lui plecase, 
pentru că era destul de sigur că regele ar fi jupuit-o pentru 
asta. 

Roland le mai spuse ceva celor trei domniţe din faţa lui, 
fete ale căror nume Dorian le auzise şi le uitase imediat, 
iar ele chicotiră din nou. Cu siguranţă, Roland era un rival 
la capitolul farmec. Şi se părea că mama lui Roland îl 
însoţise ca să-i găsească tânărului lord o mireasă, o fată cu 
pământ şi bani care să sporească importanţa unui Meah. 
Nu era nevoie ca Dorian să-l întrebe pe Roland ca să ştie 
că până în noaptea nunţii, vărul lui avea să se bucure de 
toate beneficiile vieţii într-un castel ca tânăr lord. 

Ascultându-l flirtând, privindu-l rânjind acelor fete, 
Dorian nu îşi dădea seama dacă voia să-l pocnească pe 
Roland sau să plece. Dar toţi anii în care trăise în curtea 


asta ca un focar de infecţie îl împiedicau pe Dorian să facă 
altceva în afară de a părea glorios de plictisit. 

Îi aruncă din nou o privire Celaenei, doar pentru a o 
vedea privindu-l pe Chaol, ai cărei ochi erau, în schimb, 
aţintiţi asupra lui Roland. Simţind atenţia lui Dorian, 
Celaena îi întâlni privirea. 

Nimic. Nici măcar un fior. Temperamentul lui Dorian se 
aprinse atât de repede, încât se trezi luptându-se să-şi 
păstreze controlul. Mai ales când ea îşi luă din nou privirea 
de la el - şi se întoarse pe căpitan. Şi rămase acolo. Destul. 

Fără să se deranjeze să-şi ia rămas-bun de la Roland sau 
de la domniţe, plecă din Salonul Mare. Avea lucruri mai 
importante pentru care să se îngrijoreze decât ceea ce 
simţea Celaena pentru prietenul lui. El era prinţul 
moştenitor al celui mai mare imperiu din lume. Întreaga lui 
existenţă era legată de coroană şi de tronul de cleştar care 
într-o zi avea să fie al lui. Ea pusese capăt lucrurilor dintre 
ei din cauza acelei coroane şi tronului, pentru că îşi dorea 
o libertate pe care el nu i-o putea oferi... niciodată. 

— Dorian, îl strigă cineva când intră pe coridor. 

Nu trebuia să se întoarcă pentru a şti că era Celaena. Ea 
îl prinse din urmă, potrivindu-şi paşii cu ai lui. Dorian nu 
ştia nici măcar încotro mergea, ştia doar că trebuia să iasă 
din Salonul Mare. Ea îi atinse braţul, iar el se uri pe sine 
pentru că se bucurase de atingere. 

— Ce vrei? o întrebă el. 

Trecură pe coridoarele aglomerate, iar ea îl trase de 
braţ, făcându-l să încetinească. 

— Ce s-a întâmplat? 

— De ce s-ar fi întâmplat ceva? 

„De cât timp tânjeşti după el?“ era întrebarea pe care i- 
ar fi pus-o Dorian. La dracu cu toate. Încă îi păsa. La naiba 
cu el pentru fiecare moment pe care îl petrecuse cu ea. 

— Arăţi de parcă ai vrea să izbeşti pe cineva de vreun 
perete. 

El ridică din sprâncene. Nu-şi dădu seama că se 
strâmbase. 

— Când eşti furios, îi explică ea, ochii tăi capătă... 


privirea asta rece. De gheaţă. 

— Sunt bine. 

Continuară să meargă, iar ea continuă să-l urmeze 
spre... spre oriunde mergea el. Biblioteca, hotărî Dorian, 
luând-o în josul unui pasaj. Avea să meargă în biblioteca 
regală. 

— Dacă ai ceva de spus, zise el destul de ţâfnos, atunci 
spune-o. 

— Nu am încredere în vărul tău. 

El se opri, liniştea aşternându-se pe coridor. 

— Nici măcar nu-l cunoşti. 

— Poţi să-l numeşti instinct. 

— Roland este inofensiv. 

— Poate. Poate nu. Poate că are propriile planuri pentru 
care se află aici. Iar tu eşti prea deştept ca să fii un pion în 
jocul cuiva, Dorian! El este din Meah. 

— Şi? 

— Şi Meah este un oraş-port micuţ şi insignifiant. Asta 
înseamnă că are puţin de pierdut şi mult de câştigat. Asta 
îi face pe oameni periculoşi. Nemiloşi. Te va folosi dacă va 
putea. 

— La fel cum o asasină din Endovier m-a folosit ca să 
ajungă Campionul regelui? 

Celaena rămase cu gura căscată. 

— Asta crezi tu că am făcut? 

— Nu ştiu ce să cred. 

Dorian se întoarse. 

Ea mârâi, la propriu, la el. 

— Păi, lasă-mă să-ţi spun ce cred eu, Dorian! Cred că 
eşti obişnuit să primeşti ce vrei, pe cine vrei. Şi doar 
pentru că nu ai putut să primeşti pe cine ai vrut de data 
asta... 

Dorian se întoarse valvârtej spre ea. 

— Nu ştii nimic despre ce am vrut eu. Nici măcar nu mi- 
ai dat ocazia să-ţi spun. 

Ea îşi dădu ochii peste cap. 

— Nu port discuţia asta acum, zise ea. Am venit să te 
avertizez în legătură cu vărul tău, dar e evident că nu-ți 


pasă. Aşa că nu te aştepta să îmi pese când te vei trezi că 
nu eşti nimic mai mult decât o marionetă. Dacă nu eşti 
deja una. 

El deschise gura, atât de aproape să izbucnească, încât 
ar fi putut lovi cu pumnul cel mai apropiat perete, dar 
Celaena deja se îndepărta grăbită. 


x 


Celaena stătea în fața gratiilor celulei lui Kaltain 
Rompier. 

Domnița care odată fusese frumoasă era ghemuită lângă 
perete, cu rochia prăfuită şi părul negru despletit şi 
încâlcit. Îşi îngropase faţa în mâini, dar Celaena încă putea 
vedea că sudoarea licărea pe pielea ei, care avea o tentă 
cenuşie. Şi mirosul... 

Nu o mai văzuse de la duel; din ziua în care Kaltain o 
drogase pe Celaena, sperând să moară de mâinile lui Cain. 
Odată ce îl învinsese pe Cain, Celaena plecase fără să fie 
martoră la criza de urlete făcută de Kaltain. Aşa că ratase 
momentul în care Kaltain mărturisise din greşeală că o 
otrăvise, pretinzând că fusese manipulată de fostul ei 
amorez, ducele Perrington. Ducele negase acuzaţiile ei, iar 
Kaltain fusese trimisă aici, jos, să-şi aştepte pedeapsa. 

Două luni mai târziu, se părea că încă nu ştiau ce să facă 
cu ea sau nu le păsa. 

— Bună, Kaltain, spuse ea încet. 

Kaltain ridică uşor capul, ochii ei negri licărind când o 
recunoscură pe Celaena. 

— Bună, Celaena. 


CAPITOLUL 9 


Celaena făcu un pas mai aproape de gratii. O găleată în 
care să-şi facă nevoile, una cu apă, firimiturile ultimei ei 
mese şi fân mucegăit pe post de pat; asta era tot ce avea 
Kaltain în celulă. 

„Tot ce merită.“ 

— Ai venit să te amuzi? întrebă Kaltain. 

Vocea ei, care odată fusese melodioasă şi cultă, era 
acum puţin mai mult decât o şoaptă răguşită. Era atât de 
frig aici, era o minune că prizoniera nu se îmbolnăvise 
deja. 

— Am câteva întrebări pentru tine, spuse Celaena, 
vorbind încet. 

Nu voia ca gărzile să tragă cu urechea. 

— Sunt ocupată azi. Kaltain zâmbi, rezemându-şi capul 
de zidul din piatră. Vino mâine, continuă ea. 

Arăta mai tânără cu părul de abanos despletit. Nu putea 
fi mai în vârstă decât Celaena însăşi. 

Celaena se lăsă în genunchi, ţinându-se cu o mână de 
gratii pentru a-şi menţine echilibrul. Metalul era înfiorător 
de rece. 

— Ce ştii despre Roland Havilliard? 

Kaltain îşi ridică privirea spre tavanul din piatră. 

— Ne vizitează? 

— A fost chemat în consiliul regelui. 

Ochii negri ca noaptea ai lui Kaltain îi întâlniră pe ai 
Celaenei. Era o urmă de nebunie acolo, dar şi precauţie şi 
epuizare. 

— De ce mă întrebi despre el? 

— Pentru că vreau să ştiu dacă este de încredere. 

Kaltain râse încet. 

— Nimeni nu este de încredere. Şi, în special, nu Roland. 
Lucrurile pe care le-am auzit despre el ţi-ar întoarce chiar 
şi ţie stomacul pe dos, pun pariu. 

— Cum ar fi? 

Kaltain zâmbi. 


— Scoate-mă din celula asta şi poate îţi voi spune. 

Celaena îi întoarse zâmbetul. 

— Ce zici dacă intru în celula asta şi găsesc o altă cale 
să te fac să vorbeşti? 

— Nu, şopti ea, mişcându-se astfel încât Celaena putu să 
vadă vânătăile care îi încercuiau încheieturile. 

Semănau în mod deranjant cu amprentele unei mâini. 

Kaltain îşi ascunse braţele în faldurile rochiei. 

— Paza din tura de noapte se face că nu vede nimic 
atunci când mă vizitează Perrington. 

Celaena îşi muşcă buza. 

— Îmi pare rău, spuse ea şi vorbea serios. 

Şi avea de gând să-i spună despre asta lui Chaol când 
avea să-l vadă; să se asigure că va purta o discuţie cu 
schimbul de noapte. 

Kaltain îşi odihni obrazul pe genunchi. 

— Ela stricat totul. Şi nici măcar nu ştiu de ce. De ce nu 
m-a trimis acasă în loc să mă arunce în temniţa asta? 

Vocea îi era foarte distantă, voce pe care Celaena o 
recunoştea din timpul petrecut în Endovier. Odată ce 
amintirile şi durerea şi teama preluau controlul, nu avea să 
mai existe vreo şansă să scoată vreun cuvânt de la ea. Aşa 
că întrebă rapid: 

— Ai fost apropiată de Perrington. Ai auzit vreodată ceva 
despre planurile lui? 

O întrebare periculoasă, dar dacă exista cineva care să-i 
poată răspunde aceea era Kaltain. 

Dar fata privea în gol şi nu răspunse. 

Celaena se ridică. 

— Mult noroc, spuse ea. 

Kaltain doar tresări, ascunzându-şi mâinile sub braţe. 

Ar trebui s-o lase pe Kaltain să îngheţe de frig pentru tot 
ce încercase să-i facă. Ar trebui să iasă zâmbind din 
temniţă, pentru că, pentru prima oară, persoana potrivită 
era închisă. 

— Ei încearcă să atragă corbii să zboare pe aici, 
murmură Kaltain, mai mult pentru sine decât pentru 
Celaena. lar durerile de cap sunt mai crunte cu fiecare zi 


care trece. Din ce în ce mai rău şi pline de fâlfâitul ăla 
insuportabil de aripi. 

Celaena nu înţelegea. Ea nu auzea nimic, niciun 
croncănit şi, cu siguranţă, niciun fâlfâit de aripi. Chiar 
dacă erau corbi, temniţa era atât de adânc sub pământ, 
încât era imposibil să-i audă de acolo. 

— Ce vrei să spui? 

Dar Kaltain deja se ghemuise din nou la perete, 
încercând să se încălzească. Celaena nu voia să se 
gândească la cât de rece trebuia să fie celula în timpul 
nopţii; ea ştia cum era să te ghemuieşti aşa, să cauţi 
disperat orice fărâmă de căldură, întrebându-te dacă te vei 
mai trezi dimineaţa sau dacă frigul te va răpune până 
atunci. 

Fără să-şi dea prea mult timp de gândire, Celaena îşi 
dezlegă pelerina neagră. O aruncă cu grijă printre gratii, 
ţintind astfel încât să evite voma uscată de pe podeaua din 
piatră a celulei. Auzise, de asemenea, despre dependenţa 
de opiu a fetei - să fie închisă fără medicamentul ei 
probabil că o adusese pe marginea nebuniei, asta dacă nu 
era nebună de la bun început. 

Kaltain privi pelerina care îi ateriză în braţe, iar Celaena 
se întoarse şi o porni pe coridorul îngust şi rece, spre 
etajele călduroase de mai sus. 

— Uneori, spuse încet Kaltain, iar Celaena se opri. 
Uneori cred că ei m-au adus aici, continuă ea. Nucasămă 
mărit cu Perrington, ci cu un alt scop. Vor să mă 
folosească. 

— Să te folosească pentru ce? 

— Nu-mi spun niciodată. Când vin aici jos, nu-mi spun 
niciodată ce vor. Nici măcar nu-mi amintesc. Totul este 
doar... fragmente. Cioburi dintr-o oglindă spartă, fiecare 
reflectând propria imagine. 

Era nebună. Celaena îşi suprimă dorinţa de a face un 
comentariu răutăcios, amintirea vânătăilor lui Kaltain 
contribuind la asta. 

— Iţi mulţumesc pentru ajutor. 

Kaltain se înfăşură în pelerina Celaenei. 


— Ceva vine, şopti ea. lar eu trebuie să îi ies în 
întâmpinare. Celaena răsuflă, nedându-şi seama că îşi 
ţinuse respiraţia. 

Conversaţia asta era inutilă. 

— La revedere, Kaltain! 

Fata doar râse uşor, iar sunetul o urmări pe Celaena 
mult timp după ce părăsi temniţa rece ca gheaţa. 

x 


— Nemernicii ăia, scuipă Nehemia, strângând atât de 
tare ceaşca în mână, încât Celaena crezu că prinţesa avea 
să o spargă. 

Stăteau amândouă în patul ei, o tavă mare cu micul 
dejun zăcând între ele. Fleetfoot le privea fiecare 
înghiţitură, gata să devoreze fiecare firimitură scăpată. 

— Cum pot gărzile să-i întoarcă spatele aşa? continuă 
ea. Cum pot gărzile să o ţină în condiţiile astea? Kaltain 
este un membru al curţii, iar dacă ei o tratează pe ea aşa, 
atunci nu-mi prea pot închipui cum îi tratează pe criminalii 
din alte clase sociale. 

Nehemia se opri, privind-o pe Celaena parcă cerându-şi 
scuze. 

Celaena ridică din umeri şi dădu din cap. După ce o 
văzuse pe Kaltain, plecase să-l urmărească pe Archer, dar 
începu un viscol atât de puternic, încât vizibilitatea era 
aproape imposibilă. După o oră de încercări eşuate de a-l 
găsi în oraşul acoperit de zăpadă, renunţase şi se întorsese 
la castel. 

Furtuna continuase toată noaptea, aşternând o pătură 
de zăpadă mult prea groasă pentru ca Celaena să-şi facă 
obişnuita alergare cu Chaol. Aşa că o invitase pe Nehemia 
să o însoţească la micul dejun în pat, iar prinţesa, care era 
acum de-a dreptul sătulă de zăpadă, era mai mult decât 
fericită să alerge în camera Celaenei şi să se ascundă sub 
păturile călduroase. 

Nehemia puse jos ceaşca de ceai. 

— Trebuie să-i spui căpitanului Westfall despre cum este 
tratată. 

Celaena îşi termină biscuitul şi se lăsă pe spate în 


pernele moi. 

— Deja am făcut-o. S-a ocupat de asta. 

Nu era nevoie să menţioneze că, după ce Chaol se 
întorsese în dormitorul lui, unde Celaena citea, tunica îi 
era şifonată, degetele îi erau jupuite, iar în ochii lui 
castanii era un licăr mortal care îi spuse Celaenei că paza 
de la temnițe avea să sufere schimbări serioase şi membri 
noi. 

— Ştii, medită Nehemia, împingând-o cu piciorul pe 
Fleetfoot în timp ce câinele încerca să fure mâncare de pe 
tavă, curţile regale nu au fost întotdeauna aşa. Au fost 
vremuri în care oamenii preţuiau onoarea şi loialitatea, 
când să serveşti un conducător nu însemna doar supunere 
şi frică. 

Dădu din cap, pletele aurii legănându-i-se uşor. În 
soarele dimineţii, pielea ei măslinie era fină şi atrăgătoare. 
Pe bune, era puţin cam nedrept că Nehemia era atât de 
frumoasă naturală, mai ales la revărsatul zorilor. 

Nehemia continuă: 

— Cred că o asemenea onoare a dispărut din Adarlan cu 
multe generații în urmă, dar înainte de căderea 
Terrasenului, curtea sa regală a fost cea care a dat acest 
exemplu. Tatăl meu obişnuia să-mi spună poveşti despre 
curtea din Terrasen, despre războinicii şi lorzii care îl 
slujeau pe regele Orion, despre puterea fără rival şi curajul 
şi loialitatea curţii sale. De aceea regele Adarlanului a pus 
ochii mai întâi pe Terrasen. Pentru că era cel mai puternic 
şi pentru că, dacă Terrasenului i se dădea şansa să ridice o 
armată împotriva lui, Adarlanul ar fi fost anihilat. Tata încă 
spune că, dacă ar fi ca Terrasenul să se ridice din nou, ar 
putea avea o şansă; ar fi o ameninţare reală pentru 
Adarlan. 

Celaena privi spre şemineu. 

— Ştiu, reuşi ea să spună. 

Nehemia se întoarse pentru a o privi. 

— Crezi că va mai exista vreodată o curte regală ca 
aceea? Nu doar în Terrasen, ci oriunde? Am auzit că cea 
din Wendlyn încă se ghidează după vechile principii, dar ei 


sunt dincolo de ocean şi nu ne ajută cu nimic. Şi-au mutat 
privirea în altă direcţie în timp ce regele ne-a cucerit 
pământurile şi încă refuză toate strigătele pentru ajutor. 

Celaena se forţă să pufăie, să îşi fluture mâna cu 
nemulţumire. 

— Asta este o discuţie teribil de greoaie pentru micul 
dejun. 

Îşi umplu gura cu pâine prăjită. Când îndrăzni să îi 
arunce o privire prinţesei, expresia Nehemiei rămase 
meditativă. 

— Ai vreo veste despre rege? 

Nehemia ţâţâi. 

— Doar că l-a inclus pe viermele ăla mic, Roland, în 
consiliul lui, iar lui Roland se pare că i s-a dat sarcina să se 
ocupe de mine. Aparent, am fost prea băgăreaţă cu 
ministrul Mullison, consilierul responsabil cu lagărul de 
muncă din Calaculla. Se presupune că Roland trebuie să 
mă liniştească. 

— Nu pot să-ţi spun pentru cine îmi pare mai rău: pentru 
tine sau pentru Roland. 

Nehemia o înghionti cu cotul, iar Celaena chicoti, dându- 
i mâna la o parte. Fleetfoot profită de neatenţia lor 
temporară şi fură o bucată de bacon direct de pe platou, 
iar Celaena strigă: 

— Hoaţă neruşinată! 

Dar Fleetfoot sări de pe pat, fugi lângă şemineu şi se 
holbă direct la Celaena în timp înfulecă restul de bacon. 

Nehemia râse, iar Celaena se trezi făcând la fel, 
aruncându-i lui Fleetfoot încă o bucată de bacon. 

— Hai să stăm în pat toată ziua, spuse Celaena, 
tolănindu-se pe perne şi ghemuindu-se în pături. 

— Fii sigură că mi-ar plăcea să pot, spuse Nehemia, 
oftând adânc. Of, am treburi de făcut. 

Şi ea avea chestiuni de făcut, îşi dădu seama Celaena. 
Cum ar fi să se pregătească pentru cina cu Archer din acea 
seară. 


CAPITOLUL 10 


Dorian tremură în timp ce intră la cuşti în acea după- 
amiază, scuturând zăpada de pe pelerina sa roşie. În urma 
lui, Chaol îşi sufla aer cald în mâini, iar cei doi tineri 
înaintară grăbiţi, podelele acoperite de paie scârţâind sub 
paşii lor. Dorian ura iarna - frigul insuportabil şi felul în 
care cizmele lui nu păreau niciodată uscate. 

Aleseseră să intre prin castel pe la cuştile câinilor 
pentru că era cea mai simplă cale de a-l evita pe Hollin, 
fratele de zece ani al lui Dorian, care se întorsese de la 
şcoală în acea dimineaţă şi deja îşi striga dorinţele către 
orice ghinionist care îi apărea în cale. Hollin nu i-ar căuta 
niciodată aici. El ura animalele. 

Merseră prin corul de lătrături şi scheunaturi, Dorian 
oprindu-se din când în când pentru a-şi saluta vreun 
preferat. Şi-ar fi putut petrece restul zilei aici, măcar de-ar 
fi putut scăpa de cina dată în onoarea lui Hollin! 

— Nu pot să cred că mama l-a scos din şcoală, bombăni 
el. 

— Îi era dor de fiul ei, spuse Chaol, încă frecându-şi 
mâinile, deşi cuştile erau destul de călduroase în 
comparaţie cu frigul de afară. 

— lar acum că mişcarea asta împotriva tatălui tău ia 
amploare, adăugă el, regele vrea ca Hollin să fie acolo 
unde îl poate supraveghea îndeaproape până când pune 
lucrurile la punct. 

„Până când Celaena va ucide toţi trădătorii” asta era 
ceea ce Chaol nu era nevoie să spună. 

Dorian oftă. 

— Nici nu vreau să-mi imaginez ce cadou absurd i-o fi 
cumpărat mama. Ţi-l aminteşti pe ultimul? 

Chaol rânji. Era greu să nu-şi amintească ultimul cadou 
pe care Georgina i-l cumpărase fiului ei mai mic: patru 
ponei albi, cu o caleaşcă mică, aurită. Hollin călcase în 
picioare jumătate din grădina preferată a reginei. 

Chaol îl conduse pe Dorian spre uşile îndepărtate de la 


capătul cuştilor. 

— Nu-l poţi evita la nesfârşit. 

Chiar în timp ce căpitanul vorbea, Dorian îl vedea 
scanând împrejurimile, ca întotdeauna, căutând orice semn 
de pericol, orice ameninţare. După atâţia ani, Dorian se 
obişnuise cu asta, dar încă îi deranja puţin mândria. 

Intrară pe uşile din sticlă, în castel. Pentru Dorian, 
coridorul era călduros şi luminos; coroniţe şi ghirlande din 
flori nemuritoare încă decorau arcadele şi mesele. Pentru 
Chaol, presupuse el, un duşman putea aştepta oriunde. 

— Poate că s-a schimbat în ultimele luni, poate s-a 
maturizat puţin, spuse Chaol. 

— Ai spus asta şi vara trecută şi aproape că i-am scos 
dinţii cu un pumn. 

Chaol dădu din cap. 

— Slavă Wyrdului că fratele meu se temea prea mult de 
mine ca să-mi întoarcă vorbele. 

Dorian încercă să nu pară surprins. De când Chaol 
renunţase la titlul de moştenitor în Anielle, nu-şi mai 
văzuse familia de ani de zile şi rar vorbea despre ea. 

Dorian l-ar fi putut ucide bucuros pe tatăl lui Chaol 
pentru că îl renegase, refuzând chiar să-l vadă pe Chaol 
când îşi adusese familia în Rifthold pentru o întâlnire 
importantă cu regele. Deşi Chaol nu o spusese niciodată, 
Dorian ştia că rănile erau adânci. 

Dorian oftă adânc. 

— Adu-mi iar aminte... de ce merg la cina asta? 

— Pentru că tatăl tău ne va ucide dacă nu apari să-l 
întâmpini cum se cuvine pe fratele tău. 

— Poate că o va angaja pe Celaena să o facă. 

— Ea are planuri pentru cina din seara asta. Cu Archer 
Finn. 

— Nu se presupune că ar trebui să-l ucidă? 

— Se pare că vrea informaţii. Nu-l plac, adăugă Chaol 
după o pauză lungă. 

Dorian se încordă. Reuşiseră, cel puţin până atunci, să 
nu vorbească despre ea - iar pentru acele câteva ore 
fusese ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat vreodată între 


ei. Dar lucrurile se schimbaseră. 

— Nu cred că trebuie să-ţi faci griji că Archer ar putea 
să o ia cu el, mai ales dacă va fi mort până la sfârşitul lunii. 

Cuvintele îi ieşiră mai dure şi mai reci decât 
intenţionase. 

Chaol îi aruncă o privire. 

— Crezi că despre asta îmi fac griji? 

„Da. Şi este evident pentru toată lumea, în afară de voi 
doi.“ 

Dar Dorian nu voia să poarte discuţia asta cu Chaol, iar 
Chaol, sigur ca naiba, nu voia să poarte discuţia asta cu el, 
aşa că Dorian doar ridică din umeri. 

— Va fi bine, iar tu o să râzi mai târziu pentru că ţi-ai 
făcut griji. Chiar dacă Archer este aşa de bine păzit cum 
pretinde Celaena, ea este Campion pentru un motiv, nu-i 
aşa? 

Chaol încuviinţă, deşi Dorian încă îi putea citi grija în 
ochi. 


x 


Celaena ştia că rochia de un roşu aprins era puţin cam 
scandaloasă. Şi ştia şi că nu era potrivită pentru iarnă, 
având în vedere cât de decoltată era în faţă, iar în spate şi 
mai decoltată. Suficient de decoltată cât să dezvăluie prin 
împletitura din dantelă neagră că nu purta corset pe 
dedesubt. 

Dar lui Archer Finn mereu îi plăcuseră femeile care erau 
îndrăzneţe cu hainele lor, care erau cu un pas înaintea 
modei. Iar rochia asta, cu corsajul strâns pe corp, lungă, 
cu mâneci strâmte şi o fustă vaporoasă, era la fel de nouă 
şi de diferită pe cât arăta. 

De aceea, când dădu de Chaol în drum spre ieşire din 
apartamentul ei, Celaena nu fu foarte surprinsă când el 
încremeni pe loc şi clipi. Apoi clipi din nou. 

Celaena îi zâmbi. 

— Bună şi ţie. 

Chaol stătea nemişcat, ochii lui arămii plimbându-se 
peste rochia ei. 


— Nu porţi asta. 

Celaena pufăi şi trecu pe lângă el, oferindu-i, în mod 
intenţionat, o privelişte mult mai provocatoare a spatelui 
ei. 

— O, ba da. O port. 

Chaol îşi potrivi paşii cu ai ei în timp ce Celaena se 
îndrepta spre poarta principală, spre trăsura care o 
aştepta. 

— O să răceşti cobză. 

Celaena îşi puse pelerina din blană de hermină pe 
umeri. 

— Nu cu asta. 

— Ai măcar vreo armă la tine? 

Ea cobori cu paşi fermi treptele care duceau pe 
coridorul de la intrare. 

— Da, Chaol, am arme. Şi port rochia asta pentru că 
vreau ca Archer să se întrebe acelaşi lucru. Să creadă că 
nu am niciuna asupra mea. 

Într-adevăr, avea cuțite legate de picioare, iar agrafele 
prinse în părul care îi curgea într-o cascadă ondulată pe un 
umăr erau lungi şi ascuţite - ascunse cu grijă, spre 
încântarea ei, de Philippa, pentru ca Celaena să nu fie 
nevoită „să meargă de colo-colo cu metal rece între sâni“. 

— A, fu tot ce spuse Chaol. Ajunseră la intrarea 
principală în tăcere, iar Celaena îşi puse mănuşile din piele 
pe măsură ce se apropiau de uşile maiestuoase din sticlă 
care se deschideau spre curte. Era pe punctul de a cobori 
treptele din faţă, când Chaol îi atinse umărul. 

— Ai grijă, spuse el, studiind trăsura, şoferul, lacheul. 

Păreau să fi trecut inspecția. 

— Nu te pune în pericol, adăugă el. 

— Ştii că asta este slujba mea. 

Celaena nu ar fi trebuit să-i spună niciodată despre 
capturarea sa, nu ar fi trebuit să-l lase să vadă că putea fi 
vulnerabilă, pentru că acum el avea să se îngrijoreze 
pentru ea şi să se îndoiască de ea şi să o enerveze la 
nesfârşit. Nu ştia de ce o făcuse, dar se scutură de 
atingerea lui şi spuse printre dinţi: 


— Ne vedem mâine. 

Chaol încremeni, ca şi cum ar fi fost lovit de trăsnet, 
scrâşnind din dinţi. 

— Cum adică, mâine? 

Din nou, furia acea idioată preluă controlul, iar Celaena 
îi aruncă un zâmbet. 

— Eşti băiat deştept, spuse ea, mergând spre trăsură. 
Dă-ţi singur seama. 

Chaol continuă să o privească încremenit, de parcă nu ar 
fi cunoscut-o. Celaena nu avea să îi permită să o creadă 
vulnerabilă sau stupidă, sau lipsită de experienţă, nu când 
muncise din greu şi sacrificase atâtea ca să ajungă în acest 
punct. Poate că fusese o greşeală să îl lase să se apropie 
de ea; pentru că ideea că el se gândea că ea era slabă, că 
avea nevoie de protecţie, o făcea să vrea să snopească pe 
cineva. 

— Noapte bună, spuse ea, iar înainte să mediteze asupra 
acelor gânduri, urcă în trăsură şi porni la drum. 

Avea să se îngrijoreze în privinţa lui Chaol mai târziu. 
Astă-seară, se concentra asupra lui Archer, ca să scoată 
adevărul de la el. 


x 


Archer aştepta într-un salon exclusivist, frecventat de 
elita din Rifthold. Majoritatea meselor erau deja ocupate, 
hainele şi bijuteriile elegante ale clienților licărind în 
lumina palidă. 

Când servitorul de la intrare îi luă pelerina, Celaena se 
asigură că se întoarce cu spatele spre Archer, pentru ca el 
să poată privi bine dantela neagră care îi acoperea spatele 
gol (şi îi ascundea cicatricile din Endovier). Simţi şi ochii 
servitorului aţintiţi pe spatele ei, dar se prefăcu că nu 
observă. 

Archer trase adânc aer în piept, iar ea se întoarse şi îl 
văzu rânjind şi dând uşor din cap. 

— Cred că „uimitor”, „superb” şi „orbitor” sunt cuvintele 
pe care le cauţi, spuse ea. 

Îi luă braţul în timp ce erau conduşi la o masă ascunsă 


într-un alcov din camera împodobită. 

Archer îşi trecu un deget peste mâneca din catifea roşie 
a rochiei sale. 

— Mă bucur să văd că gusturile tale s-au maturizat 
odată cu tine. Şi cu aroganta ta, se pare. 

Celaena ar fi zâmbit oricum, îşi spuse în sinea ei. 

De îndată ce se aşezară la masă, li se citi meniul şi 
ordonară vinul, Celaena se trezi privind fix acel chip 
splendid. 

— Deci, spuse ea, lăsându-se pe spate în scaun, câte 
domniţe vor să mă ucidă în seara asta pentru că îţi răpesc 
din timp? 

El râse uşor. 

— Dacă ţi-aş spune, ai fugi mâncând pământul înapoi la 
castel. 

— Încă mai eşti aşa de faimos? 

Archer luă o gură de vin şi îşi flutură grațios mâna. 

— Încă mai am datorii faţă de Clarisse, spuse el, 
pomenind-o pe cea mai influentă şi bogată doamnă din 
capitală. Dar... da. 

Ochii îi licăriră. 

— Şi prietenul tău morocănos? continuă Archer. Ar 
trebui să-mi păzesc şi eu spatele în seara asta? 

Totul era ca un dans, un preludiu la ceea ce avea să 
urmeze mai târziu. Celaena îşi flutură genele. 

— El ştie mai bine decât să încerce să mă ţină închisă. 

— Wyrdul să-l ajute pe bărbatul care o face. Incă îmi 
amintesc ce drăcuşor împieliţat erai. 

— Şi eu care credeam că mă găseşti fermecătoare. 

— În felul în care puiul unei pume este fermecător, 
presupun. 

Celaena râse şi luă o gură mică de vin. Trebuia să îşi 
păstreze mintea cât mai limpede. Când puse paharul pe 
masă, observă că Archer o privea trist şi meditativ, la fel 
cum o făcuse cu o zi în urmă. 

— Pot să te întreb cum ai ajuns să lucrezi pentru el? 

Celaena ştia că se referea la rege - şi mai ştia şi că 
Archer era conştient că nu erau singuri în salon. Ar fi fost 


un asasin priceput. Poate că suspiciunile regelui nu erau 
atât de exagerate. 

Dar ea se pregătise pentru întrebarea asta şi pentru 
multe altele, aşa că îi aruncă un zâmbet răutăcios şi spuse: 

— Se pare că talentul meu este mai potrivit pentru 
ajutarea imperiului decât pentru minerit. Să lucrez pentru 
el sau pentru Arobynn este aproape acelaşi lucru. 

De fapt, asta nu era o minciună. 

Archer încuviinţă uşor şi gânditor din cap. 

— Profesiile noastre au fost întotdeauna asemănătoare. 
Mă refer la a ta şi la a mea. Nu pot spune ce e mai rău: să 
ne antrenăm pentru dormitor sau pentru câmpul de luptă. 

Dacă Celaena îşi amintea bine, Acrher avea doisprezece 
ani când Clarisse îl descoperise, un orfan hoinărind pe 
străzile capitalei, şi îl invitase să se antreneze cu ea. lar 
când împlinise şaptesprezece ani şi avusese petrecerea de 
licitaţie pentru virginitatea lui, existaseră zvonuri despre 
certuri izbucnite între presupusele patroane. 

— Nici eu nu pot spune care. Presupun că amândouă 
sunt la fel de groaznice. Celaena ridică paharul pentru un 
toast. În cinstea stimaţilor noştri stăpâni, spuse ea. 

Ochii lui zăboviră un moment asupra ei, înainte să ridice 
paharul: 

— În cinstea noastră. 

Glasul lui era suficient să o facă să se încălzească, dar 
privirea din ochii lui în timp ce rostise cuvintele, curba 
gurii ăleia divine... Şi el era o armă. O armă superbă şi 
mortală. 

Archer se aplecă peste marginea mesei, ţintuind-o cu 
privirea. O provocare şi o invitaţie intimă. 

„Zeii din ceruri şi Wyrdul să mă salveze.“ 

De data asta, Celaena chiar avu nevoie de o gură 
serioasă de vin. 

— Va fi nevoie de mai mult decât nişte priviri arzătoare 
ca să devin sclava ta, Archer. Ar trebui să ştii mai bine 
decât să îţi încerci trucurile pe mine. 

El scoase un chicot care o răscoli pe Celaena. 

— Şi cred că mă cunoşti destul de bine, cât să îţi dai 


seama când nu le folosesc. Dacă aş fi făcut-o, atunci am fi 
părăsit deja restaurantul. 

— Asta este o afirmaţie foarte îndrăzneață. Nu cred că 
vrei să te pui cu mine când vine vorba de trucurile 
meseriei. 

— O, vreau să fac o mulţime de lucruri cu tine. 

Celaena nu fusese niciodată atât de fericită să vadă un 
servitor şi nu-şi dăduse până atunci seama că un bol cu 
supă putea să fie atât de interesant. 


x 


După ce îşi trimise trăsura Înapoi la castel doar pentru 
a-l necăji pe Chaol, Celaena ajunse după cină în trăsura lui 
Archer. Cina în sine fusese destul de plăcută, povestiseră 
despre cunoştinţe vechi, teatru, cărți, vremea urâtă. 
Numai despre subiecte sigure, confortabile, deşi el o tot 
privea de parcă ar fi fost prada lui şi totul era o îndelungă 
vânătoare. 

Se aşezară unul lângă altul pe bancheta trăsurii, 
suficient de aproape ca ea să-i miroasă parfumul fin pe 
care îl purta, o combinaţie elegantă şi ispititoare care o 
făcea pe Celaena să se gândească la cearşafuri din mătase 
şi lumânări. Aşa că se concentră asupra a ceea ce era pe 
punctul să facă. 

Trăsura se opri, iar Celaena aruncă o privire pe 
fereastră, spre conacul elegant şi familiar. Archer o privi şi 
îşi uni degetele cu ale ei înainte să-i ridice mâna la buze. 
Fu un sărut uşor şi moale, care trimise un fior arzător prin 
trupul Celaenei. 

— Vrei să intri? o întrebă el, buzele stăruindu-i pe mâna 
sa. Celaena înghiţi în sec. 

— Nu vrei şi tu o noapte liberă? 

Nu se aşteptase la asta. Şi... nu asta voia, lăsând flirtul 
la o parte. 

El îşi ridică uşor capul, dar încă nu îi eliberă mâna, 
degetul lui mare trasând cercuri micuţe pe pielea ei 
fierbinte ca focul. 

— E foarte diferit când este alegerea mea, să ştii. 


Altcineva ar fi putut-o rata, dar ea recunoscu nuanţa de 
amărăciune. Şi ea crescuse fără să poată face alegeri 
proprii. Îşi luă mâna dintr-a lui. 

— Îţi urăşti viaţa? 

Cuvintele Celaenei nu fură mai mult decât o şoaptă. 

El o privi - o privi cu adevărat, ca şi cum nu ar fi văzut-o 
până atunci. 

— Câteodată, spuse el, apoi privirea i se mută pe 
fereastra din spatele ei, spre casa de dincolo de ea. Dar 
într-o zi, continuă el, într-o zi voi avea destui bani ca să-i 
plătesc lui Clarisse toată datoria, să fiu liber şi să trăiesc 
pe cont propriu. 

— Ai renunţa la viaţa de curtezan? 

Archer afişă un zâmbet timid, care fu mai real decât 
orice altă expresie de-a lui în acea seară. 

— Până atunci, fie voi fi destul de bogat încât să nu 
trebuiască să mai muncesc vreodată, fie destul de bătrân 
încât să nu mă mai angajeze nimeni. 

Celaenei îi trecu prin minte o amintire dintr-un timp 
când, doar pentru un moment, fusese liberă; când lumea se 
deschisese larg în faţa ei şi ea fusese pe punctul să intre 
alături de Sam. Era o libertate pentru care încă mai 
muncea, pentru că, deşi o gustase doar pentru o secundă, 
fusese cea mai minunată secundă pe care o trăise 
vreodată. 

Trase adânc aer în piept şi îl privi în ochi. Era timpul. 

— Regele m-a trimis să te ucid. 


CAPITOLUL 11 


Antrenamentul lui cu asasinii probabil că dăduse roade, 
pentru că Archer era în partea opusă a trăsurii şi fluturând 
un pumnal ascuns între ei înainte ca ea să poată clipi. 

— Te rog, gâfâi el, pieptul ridicându-i-se şi coborând 
sacadat. Te rog, Laena! 

Ea deschise gura, pregătită să-i explice totul, dar el 
gâfâia, holbându-se la ea. 

— Te pot plăti, continuă el. 

O parte mică şi jalnică din ea era destul de îngâmfată la 
vederea fricii lui. Dar Celaena ridică mâinile, arătându-i că 
nu era înarmată - cel puţin, din câte vedea el. 

— Regele crede că faci parte dintr-o mişcare rebelă care 
intervine în planurile lui. 

Un râset ascuţit, atât de aspru, încât bărbatul elegant şi 
adorabil nu putea fi recunoscut în el. 

— Nu fac parte din nicio mişcare! Să mă ia Wyrdul, 
poate că mă prostituez, dar nu sunt un trădător! 

Celaena îşi ţinu mâinile la vedere şi deschise gura ca să-i 
spună să tacă, să stea jos şi să o asculte. Dar el continuă: 

— Nu ştiu nimic despre vreo mişcare de genul ăsta, nici 
măcar n-am auzit pe nimeni care să îndrăznească să se 
pună în calea regelui. Dar, dar... Respirația i se calmă. 
Dacă îmi cruţi viaţa, continuă el, îţi pot da informaţii 
despre un grup despre care ştiu că începe să capete putere 
în Rifthold. 

— Regele mă trimite după persoanele greşite? 

— Nu ştiu, spuse el repede, dar grupul ăsta... probabil 
că va vrea să ştie mai multe despre el. Se pare că au aflat 
de curând că regele ar putea plănui o nouă teroare pentru 
noi toţi şi vor să încerce să-l oprească. 

Dacă Celaena ar fi fost o persoană amabilă şi drăguță, i- 
ar fi spus să se calmeze, să-şi adune gândurile. Dar ea nu 
era aşa, iar panica îi dăduse frâu liber limbii lui Archer, aşa 
că îl lăsă să continue. 

— Doar le-am auzit pe clientele mele şuşotind despre 


asta din când în când. Dar există un grup care s-a format 
chiar aici, în Rifthold, şi vor să o aducă înapoi pe tronul 
Terrasenului pe Aelin Galathynius. 

Inima  încetă să-i mai bată. Aelin  Galathynius, 
moştenitoarea pierdută a Terrasenului. 

— Aelin Galathynius este moartă, murmură ea. 

Archer dădu din cap. 

— Ei nu cred asta. Ei spun că trăieşte şi că adună o 
armată împotriva regelui. Încearcă să îşi repună curtea pe 
picioare, să găsească ce a mai rămas din cercul de 
încredere al regelui Orlon. 

Ea doar se holba la el, încercând să-şi descleşteze 
degetele, încercând să primească aerul în plămâni. Dacă 
era adevărat... Nu, nu era adevărat. Dacă oamenii ăştia 
chiar pretindeau că s-au întâlnit cu moştenitoarea tronului, 
atunci trebuia să fie o impostoare. 

Era pură coincidenţă că Nehemia menţionase curtea 
Terrasenului în acea dimineaţă? Că Terrasen era singura 
forţă în stare să se ridice împotriva regelui - dacă se putea 
pune din nou pe picioare, cu sau fără adevăratul 
moştenitor? Dar Nehemia jurase să nu o mintă niciodată; 
dacă ar fi ştiut ceva, i-ar fi spus. 

Celaena închise ochii, deşi era conştientă de fiecare 
mişcare a lui Archer. În întuneric, asasina îşi adună 
gândurile, alungă acea speranţă disperată şi prostească, 
până ce o teamă eternă o cuprinse din nou. 

Deschise ochii. Archer se holba la ea, palid ca moartea. 

— N-am nicio intenţie să te ucid, Archer, spuse ea. 

El se prăbuşi uşurat pe spătarul banchetei. 

— O să-ţi dau de ales. Îţi poţi înscena moartea chiar 
acum şi zbori din oraş înainte de răsărit. Sau îţi dau timp 
până la sfârşitul lunii, patru săptămâni. Patru săptămâni ca 
să îţi pui discret toate afacerile la punct; presupun că 
învârţi nişte bani pe aici, prin Rifthold. Dar timpul vine cu 
un preţ: te las să trăieşti doar dacă îmi poţi aduce 
informaţii despre orice ar fi mişcarea asta rebelă din 
Terrasen - şi orice ar şti ei despre planurile regelui. La 
sfârşitul lunii, îţi vei înscena moartea şi vei părăsi acest 


oraş, vei pleca undeva departe, şi nu vei mai folosi 
niciodată numele Archer Finn. 

El o privea cu precauţie. 

— Voi avea nevoie de restul lunii ca să-mi adun banii. 

Răsuflă uşurat, apoi îşi frecă faţa cu mâinile. După un 
moment îndelungat, spuse: 

— Poate că asta este o binecuvântare deghizată. Mă voi 
elibera de Clarisse şi o voi lua de la capăt în altă parte. 

Deşi Celaena îi aruncă un zâmbet nesigur, ochii lui 
Archer încă păreau bântuiţi. 

— De ce m-a bănuit regele? 

Celaena se uri pe sine pentru mila pe care o simţea 
pentru el. 

— Nu ştiu. Doar mi-a dat o bucată de hârtie cu numele 
tău pe ea şi mi-a spus că faci parte dintr-o mişcare pornită 
împotriva planurilor lor - oricare ar fi ele. 

Archer pufai. 

— Aş fi vrut eu să fiu tipul ăla de bărbat! 

Celaena îl studie: maxilarul puternic, corpul masiv, toate 
sugerau putere. Dar ce văzuse acum, asta nu era putere. 
Chaol ştiuse imediat ce fel de om era Archer. Chaol văzuse 
prin iluzia puterii, iar ea nu. Ruşinea îi încălzi obrajii, dar 
se forţă să vorbească: 

— Chiar crezi că poţi afla informaţii despre asta, despre 
mişcarea asta din Terrasen? 

Deşi moştenitoarea trebuia să fie o impostoare, mişcarea 
însăşi merita cercetată. Elena spusese să caute indicii; ar 
putea găsi câteva cu ocazia asta. 

Archer încuviinţă. 

— Mâine-seară se dă un bal la casa unui client; l-am 
auzit pe el şi pe prietenii lui şuşotind despre mişcare. Dacă 
te strecor printre invitaţi, ai putea avea ocazia să îi 
inspectezi biroul. Poate acolo vei găsi trădători adevăraţi, 
nu doar suspecți. 

Şi poate câteva idei despre ce-ar putea pune la cale 
regele. O, informaţia asta ar putea fi foarte utilă. 

— Trimite-mi toate detaliile la castel mâine-dimineaţă, 
pe numele Lillian Gordaina, îi spuse ea. Dar dacă 


petrecerea asta se dovedeşte a fi o adunătură de baliverne, 
îmi voi regândi oferta. Nu mă face să pic de fraieră, 
Archer! 

— Eşti protejata lui Arobynn, spuse el încet, deschizând 
uşa trăsurii şi păstrând distanţa în timp ce cobori. N-aş 
îndrăzni să fac asta. 

— Bun, spuse ea. Şi, Archer? 

El se opri, cu mâna pe uşa trăsurii. Celaena se aplecă în 
faţă, lăsând o urmă din întunecimea aceea răutăcioasă să îi 
strălucească în ochi. 

— Dacă aflu că nu eşti discret - dacă atragi prea mult 
atenţia asupra ta sau încerci să-ţi iei zborul - o să te 
termin. E clar? 

Archer făcu o plecăciune joasă. 

— Sunt eternul tău slujitor, milady, spuse el şi afişă un 
zâmbet care o făcu să se întrebe dacă avea să regrete 
decizia de a-l lăsa să trăiască. 

Rezemându-se de spătarul banchetei, Celaena ciocăni în 
tavan, iar birjarul se îndreptă spre castel. Deşi era 
epuizată, mai avea un lucru de făcut înainte să meargă la 
culcare. 


x 


Ciocăni o dată, apoi deschise uşa dormitorului lui Chaol 
suficient cât să arunce o privire înăuntru. El stătea 
încremenit lângă şemineu, ca şi cum tocmai s-ar fi oprit 
din mers. 

— Am crezut că dormi, spuse ea, păşind înăuntru. E 
trecut de doisprezece. 

Chaol îşi încrucişă braţele la piept, uniforma lui de 
căpitan fiind şifonată şi nedescheiată la guler. 

— Atunci, de ce te deranjezi să treci pe aici? Oricum, 
credeam că nu vii acasă în noaptea asta. 

Celaena îşi strânse mai tare pelerina în jurul ei, degetele 
cufundându-i-se în blana moale. Ridică bărbia. 

— Se pare că Archer nu mai e aşa viteaz cum mi-l 
aminteam. E amuzant cum un an în Endovier poate 
schimba modul în care priveşti oamenii. 


Chaol aproape că zâmbi, dar chipul îi rămase serios. 

— Ai obţinut informaţiile pe care le voiai? 

— Da, chiar mai multe, spuse ea. 

Îi explică ceea ce îi spusese Archer (prefăcându-se că el 
îi dăduse întâmplător informaţiile, desigur). li explică 
zvonurile cu privire la  moştenitoarea pierdută a 
Terrasenului, dar omise părţile despre cum Aelin 
Galathynius încerca să ridice o armată. Şi despre cum 
Archer nu făcea parte din mişcare. A, şi despre faptul că 
voia să demaşte adevăratele planuri ale regelui. 

Când termină să îi povestească lui Chaol despre balul 
care urma, el merse lângă şemineu şi îşi puse mâinile pe 
el, privind tapiseria ce atârna pe peretele de deasupra. 
Deşi era decolorată şi uzată, Celaena recunoscu imediat 
oraşul străvechi cuibărit în panta unui munte, deasupra 
unui lac argintiu: Anielle, casa lui Chaol. 

— Când îi vei spune regelui? întrebă el, întorcându-se 
spre ea. 

— Nu până când nu ştiu sigur că aşa este - sau până nu 
aflu tot ce pot de la Archer înainte să-l ucid. 

Chaol încuviinţă, îndepărtându-se de şemineu. 

— Doar ai grijă. 

— Imi tot spui asta. 

— Şi e ceva greşit în asta? 

— Da, este! Nu sunt vreo fraieră proastă care nu se 
poate proteja sau nu-şi poate folosi capul! 

— Am spus eu vreodată asta? 

— Nu, dar îmi tot spui „ai grijă“ şi că eşti îngrijorat, şi 
insişti să mă ajuţi cu diverse lucruri, şi... 

— Pentru că îmi fac griji! 

— Păi, nu ar trebui! Sunt la fel de capabilă să am grijă 
de mine ca şi tine! 

Chaol făcu un pas spre ea, dar Celaena rămase fermă pe 
poziţie. 

— Crede-mă, Celaena, izbucni el, ochii strălucindu-i, ştiu 
că poţi avea grijă de tine. Dar îmi fac griji pentru că îmi 
pasă. Să mă ajute zeii, ştiu că nu ar trebui, dar îmi pasă. 
Aşa că îţi spun mereu să ai grijă, pentru că mereu îmi va 


păsa de ce se întâmplă! 

Celaena clipi. 

— O, fu însă tot ce reuşi să spună. 

Chaol închise ochii şi trase adânc aer în piept. Celaena 
afişă un zâmbet timid. 


CAPITOLUL 12 


Balul mascat se ţinea la o moşie de pe malul râului Avery 
şi era atât de aglomerat, încât Celaena nu avu nicio 
problemă să se strecoare înăuntru împreună cu Archer. 
Philippa reuşise să îi găsească o delicată rochie albă, 
croită din straturi de şifon şi mătase, suprapuse asemenea 
penelor. O mască asortată îi ascundea ochii şi nasul, iar 
pene ivorii şi perle fuseseră ţesute în părul ei. 

Aveau noroc că era un bal mascat, şi nu o petrecere 
obişnuită, din moment ce ea recunoscu imediat câteva feţe 
în mulţime. În mare parte, erau alte curtezane pe care le 
cunoscuse demult, împreună cu Madame Clarisse. În timp 
ce mergeau cu trăsura spre bal, Archer îi promisese 
Celaenei că Arobynn Hamel nu avea să fie acolo, şi nici 
Lysandra, o curtezană cu care Celaena avea o poveste 
lungă şi violentă, o persoană pe care cu siguranţă avea să 
o ucidă dacă o mai vedea vreodată. De fapt, doar văzând-o 
pe Clarisse zburând de colo-colo, aranjând legături între 
curtezanele ei şi oaspeţi, era suficient să o scoată din 
sărite. 

Dacă ea venise deghizată în lebădă, Archer se deghizase 
în lup - tunica cu zale, pantalonii supli, cenuşii şi ghetele 
de un negru sclipitor. Masca lui de lup îi acoperea toată 
faţa, cu excepţia buzelor senzuale, care erau uşor 
despărțite într-un zâmbet viclean în timp ce strânse mâna 
Celaenei pe braţul lui. 

— Nu este cea mai grandioasă petrecere la care am fost, 
spuse el, dar Davis are cel mai bun cofetar din Rifthold. 

Într-adevăr, în tot salonul, mesele erau îmbelşugate cu 
cele mai frumoase şi ispititoare prăjituri pe care le văzuse 
ea vreodată. Prăjituri cu cremă, pudrate cu zahăr şi 
ciocolată, ciocolată, ciocolată peste tot, ispitind-o. Poate ar 
trebui să şterpelească vreo câteva înainte să plece. Fu un 
adevărat efort să îşi întoarcă privirea spre Archer. 

— De cât timp este clientul tău? 

Zâmbetul acela viclean tremură. 


— De câţiva ani. Aşa am observat schimbarea din 
comportamentul lui. Glasul lui Archer deveni o şoaptă, 
cuvintele lui gâdilându-i urechea când se aplecă spre ea şi 
continuă: E mai paranoic, mănâncă mai puţin şi se ascunde 
în biroul lui cu fiecare ocazie. 

În celălalt capăt al salonului boltit, ferestre imense 
dezvăluiau o curte care dădea spre întinderea sclipitoare a 
râului Avery. Celaena îşi putea imagina acele uşi fiind larg 
deschise pe timpul verii şi cât de minunat trebuia să fie să 
danseze pe malul râului sub stelele de pe cer şi luminile 
oraşului. 

— Am cam cinci minute înainte să îmi fac rondul, spuse 
Archer, ochii lui urmărind-o pe Clarisse plimbându-se prin 
salon. Probabil se aşteaptă să mă liciteze cineva într-o 
noapte ca asta. 

Celaena simţi cum stomacul i se întoarce pe dos şi se 
trezi întinzându-se după mâna lui. Dar el doar afişă un 
zâmbet năucitor. 

— Doar câteva săptămâni, nu-i aşa? 

Încă mai era destulă amărăciune în glasul lui, aşa că 
Celaena îi strânse degetele liniştindu-l. 

— Aşa e, îi promise ea. 

Archer făcu semn cu bărbia către un bărbat îndesat, de 
vârstă mijlocie, întreţinându-se cu un grup de oameni bine 
îmbrăcaţi. 

— Acela este Davis, şopti el. Nu am văzut prea multe în 
timpul vizitelor mele, dar cred că ar putea fi un lider-cheie 
în grupul ăsta. 

— Presupui asta pentru că ai văzut vreun document prin 
casă? 

Archer îşi strecură mâinile în buzunare. 

— Într-o noapte, în urmă cu două luni, eram aici când 
trei dintre prietenii lui au venit - şi ei clienţi de-ai mei. Era 
urgent, au spus ei, iar când Davis a ieşit din dormitor... 

Ea îi oferi un zâmbet palid. 

— Întâmplător ai auzit totul? 

Archer îi zâmbi înapoi, dar îi pieri zâmbetul când îl privi 
pe Davis, care turna vin în pahare pentru oamenii strânşi 


în jurul lui, inclusiv câtorva femei care păreau să aibă nici 
mai mult, nici mai puţin de şaisprezece ani. Şi zâmbetul 
Celaenei pieri. Asta era o parte a Riftholdului de care nu-i 
fusese deloc dor. 

— Au petrecut mai mult timp trăncănind despre rege 
decât făcând planuri. Şi indiferent de ce ar spune ei, nu 
cred că le pasă cu adevărat despre Aelin Galathynius. Cred 
că vor doar să găsească un conducător care să se 
potrivească cel mai bine cu interesele lor - şi poate că vor 
doar ca ea să adune o armată pentru ca afacerile lor să 
prospere în timpul războiului care va urma. Dacă ei îi dau 
o mână de ajutor, oferindu-i proviziile mult dorite... 

— Atunci ea le-ar fi datoare. Ei vor o regină-marionetă, 
nu un lider adevărat. Desigur - desigur că ar vrea asta. 
Toţi tipii ăştia... sunt măcar din Terrasen? 

— Nu. Familia lui Davis a fost, dar el şi-a petrecut toată 
viaţa în Rifthold. Dacă el pretinde că este loial 
Terrasenului, atunci este doar pe jumătate adevărat. 

Celaena scrâşni din dinţi. 

— Idioţi egoişti. 

Archer ridică din umeri. 

— Asta ar putea fi adevărat. Dar au salvat multe viitoare 
victime din spânzurătorile regelui, se pare. În noaptea în 
care prietenii lui au dat buzna în casă, a fost pentru că 
reuşiseră să-l salveze pe unul dintre informatorii lor de la a 
fi interogat de rege. L-au scos din Rifthold înainte de 
răsărit, a doua zi. 

Chaol ştia despre asta? Având în vedere cum reacţionase 
când îl ucisese pe Cain, ea nu credea că torturarea 
trădătorilor şi spânzurarea lor făceau parte din datoriile lui 
sau că îi erau măcar menţionate. De fapt, nici lui Dorian. 

Dar dacă Chaol nu era răspunzător de interogarea 
posibililor trădători, atunci cine era? Oare persoana asta 
era sursa care îi dăduse regelui ultima listă cu trădători ai 
coroanei? Of, erau prea multe lucruri la care trebuia să se 
gândească, prea multe secrete şi planuri încâlcite. 

— Crezi că m-ai putea duce acum în biroul lui Davis? 
întrebă Celaena. Vreau să arunc o privire. 


Archer zâmbi cu superioritate. 

— Draga mea, de ce crezi că te-am adus aici? 

O conduse spre o uşă laterală din apropiere, intrarea 
servitorilor. Nimeni nu observă când se strecurară pe uşă, 
iar dacă o făcuseră, mâinile lui Archer plimbându-se peste 
corsajul, braţele, umerii şi gâtul ei sugerau că ei plecaseră 
din salon doar pentru puţină intimitate. 

Cu un zâmbet seducător, Archer o conduse pe coridorul 
îngust, apoi în susul scărilor, având grijă să îşi plimbe 
mereu mâinile pe corpul ei, în caz că cineva îi vedea. Dar 
toţi servitorii erau ocupați, iar coridorul de la etaj era 
tăcut şi pustiu. Tablourile de aici, câteva pictate de artişti 
pe care Celaena îi recunoscu, valorau o mică avere. Archer 
se mişca cu o agilitate pe care probabil o exersase în atâţia 
ani în care se tot strecurase în şi afară din dormitoarele 
clienţilor. O conduse la un set de uşi duble, încuiate. 

Înainte să scoată din păr o agrafa pentru a le descuia, 
Archer avea deja una în mână. Îi aruncă un zâmbet 
complice. O bătaie de inimă mai târziu, uşa biroului era 
larg deschisă, dezvăluind o cameră aliniată cu rafturi cu 
cărţi pe un covor albastru, elegant şi ghivece cu ferigi. Un 
birou masiv se afla în centrul încăperii, cu două fotolii 
înaintea lui, şi o canapea în faţa unui şemineu din piatră 
neagră. Celaena se opri în pragul uşii, atingându-şi 
corsetul doar pentru a simţi pumnalul tăios ascuns în el. Îşi 
frecă picioarele unul de altul, verificând şi cele două 
pumnale prinse de coapsele ei. 

— Ar trebui să merg jos, spuse Archer, aruncând o 
privire pe coridorul din spatele lor. Sunetul valsului se 
auzea din salon. Încearcă să fii rapidă, adăugă el. 

Celaena ridică din sprâncene, deşi masca îi acoperea 
faţa. 

— Ai de gând să îmi spui cum să îmi fac treaba? 

El se aplecă spre ea, mângâindu-i gâtul cu buzele şi 
şopti: 

— Nici n-aş îndrăzni să visez la asta. 

Apoi se întoarse şi plecă. 

Celaena închise repede uşa, apoi merse spre ferestrele 


din partea opusă a încăperii şi trase draperiile. Lumina 
plăpândă care se strecura pe sub uşă era suficientă ca să 
vadă în jur în timp ce se îndreptă spre biroul din lemn de 
esenţă tare şi aprinse o lumânare. Ziarele de seară, un 
teanc de scrisori de răspuns pentru balul mascat din acea 
noapte, un registru al cheltuielilor personale... 

Normal. Absolut normal. Studie restul biroului, 
cotrobăind prin sertare şi ciocănind în fiecare uşiţă, 
căutând compartimente secrete. Când asta nu avu niciun 
rezultat, merse lângă bibliotecă, ciocănind în fiecare carte 
să vadă dacă vreuna era goală. Era pe punctul de a se 
îndepărta, când un titlu îi atrase atenţia. O carte cu un 
singur semn Wyrd scris pe cotor în cerneală roşie ca 
sângele. 

Celaena o scoase de pe raft şi merse la birou, punând jos 
lumânarea şi deschizând cartea. Era plină cu semne Wyrd 
- fiecare pagină era acoperită de ele şi de cuvinte într-o 
limbă pe care nu o recunoştea. Nehemia spusese că erau 
cunoştinţe secrete - că semnele Wyrd erau atât de vechi, 
încât fuseseră uitate de secole. Titluri ca acesta fuseseră 
arse cu restul cărţilor despre magie. Celaena găsise una în 
biblioteca din castel - Morţii vii -, dar ăla fusese doar 
noroc. Arta folosirii semnelor Wyrd era pierdută; doar 
familia Nehemiei ştia cum să le folosească în mod corect 
puterea. Dar aici, în mâinile ei... Răsfoi cartea. 

Cineva scrisese o propoziţie în interiorul ultimei coperte, 
iar Celaena aduse lumânarea mai aproape, încercând să 
descifreze ceea ce fusese mâzgălit. 

Ea o ghicitoare - sau vreun joc ciudat de cuvinte: 

„Doar cu ochiul cineva poate vedea corect“. 

Dar ce naiba însemna asta? Şi ce făcea Davis, un om de 
afaceri corupt, cu o carte despre semne Wyrd, dintre toate 
lucrurile? Dacă încerca să intervină în planurile regelui... 
Pentru binele Erileii, Celaena se ruga ca regele nici măcar 
să fi auzit vreodată de semne Wyrd. 

Memoră ghicitoarea. Avea să o scrie când se întorcea la 
castel, poate să o întrebe pe Nehemia dacă ştia ce 
însemna. Sau dacă auzise de Davis. Era posibil ca Archer 


să îi fi oferit informaţii valoroase, dar, evident, el nu ştia 
totul. 

Averi fuseseră pierdute odată cu pierderea magiei; 
oameni care îşi câştigaseră traiul profitând de puterea ei 
fuseseră brusc lăsaţi fără nimic. Păruse firesc pentru ei să 
caute o altă sursă de putere, deşi regele interzisese asta. 
Dar ce... 

Paşi răsunară pe coridor. Celaena puse uşor cartea 
înapoi pe raft, apoi privi spre fereastră. Rochia ei era prea 
voluminoasă, iar fereastra prea mică şi înaltă ca să poată 
ieşi pe acolo. Şi în lipsa altei ieşiri... 

Încuietoarea uşii păcăni. 

Celaena se sprijini de biroul masiv, scoţându-şi batista, 
plecându-şi umerii şi începând să plângă cu suspine în 
timp ce Davis intră în încăpere. 

Bărbatul scund şi îndesat se opri la vederea ei, zâmbetul 
de pe faţa lui pierind. Din fericire, era singur. Ea tresări, 
străduindu-se să pară ruşinată. 

— O! spuse ea, ştergându-şi ochii cu batista prin găurile 
măştii. O, îmi pare rău, eu aveam nevoie de un loc unde să 
fiu puţin singură, iar ei au s-s-spus că pot veni aici. 

Davis miji ochii, apoi răsuci cheia în încuietoare. 

— Cum ai intrat? 

O voce vicleană şi calculată, cu o nuanţă de teamă. 

Celaena lăsă să îi scape un suspin cutremurător. 

— Menajera. Celaena spera ca biata femeie să nu fie 
jupuită de vie după asta. Îşi reluă rolul, împiedicându-se în 
cuvinte: 

— L-l-logodnicul meu m-a părăsit. 

Sincer, uneori chiar se întreba dacă era ceva în neregulă 
cu ea de putea să plângă atât de uşor. 

Davis o studie din nou, ţuguindu-şi buzele, nu din 
simpatie, realiză Celaena, ci din dezgust faţă de femeia 
prostuţă şi plângăcioasă care se văicărea din cauza 
logodnicului ei. Ca şi cum ar fi fost o pierdere imensă de 
timp să consoleze o persoană îndurerată. 

Gândul că Archer era nevoit să îi servească pe oamenii 
ăştia care îl priveau de parcă era o jucărie cu care să se 


joace până se strica... Se concentră pe răsuflarea ei. 
Trebuia doar să iasă de acolo fără să-i trezească lui Davis 
vreo suspiciune. Un singur cuvânt gărzilor de pe coridor şi 
ar avea mai multe probleme decât şi-ar fi dorit - şi era 
posibil să îl tragă pe Archer în jos, după ea. 

Suspină din nou. 

— Există o toaletă la primul etaj, spuse Davis, păşind 
spre ea - pentru a o escorta afară. 

Perfect. 

Pe măsură ce se apropia, bărbatul îşi scoase masca- 
pasăre pe care o purta, dezvăluind un chip care, în 
tinereţe, fusese probabil chipeş. Vârsta şi prea multă 
băutură îi ofiliseră obrajii şi îi oferiseră un păr blond şi rar 
şi un ten palid. Porii mari de pe vârful nasului aveau o 
roşeală purpurie care compensa cu ochii lui cenuşii şi 
apoşi. 

Davis veni suficient de aproape cât să o atingă şi întinse 
o mână. Celaena îi mai privi o dată ochii, apoi îşi puse 
batista înapoi în buzunarul rochiei. 

— Mulţumesc, şopti ea, privind în podea în timp ce îşi 
puse mâna într-a lui. Eu - îmi pare rău pentru deranj. 

Celaena îl auzi trăgând aer în piept înainte să zărească 
licărul metalului. 

Îl dezarmă şi îl puse la podea într-o secundă, dar nu 
suficient de rapid, cât să evite ca lama pumnalului lui 
Davis să îi zgârie braţul. Materialul rochiei cădea greoi pe 
lângă ea în timp ce îl ţintui la podea, o dâră subţire de 
sânge ieşind la suprafaţă şi prelingându-se pe braţul ei 
dezgolit. 

— Nimeni nu are cheia de la biroul ăsta, şuieră Davis, în 
ciuda poziţiei incomode. Curaj sau prostie? Nici măcar 
menajera mea, continuă el. 

Celaena îşi mută mâna, căutând punctele din gâtul lui 
care aveau să-l lase inconştient. Dacă îşi putea ascunde 
braţul, atunci încă putea pleca de acolo neobservată. 

— Ce căutai? întrebă poruncitor Davis, zbătându-se în 
strânsoarea ei, respiraţia duhnindu-i a vin. Celaena nu se 
sinchisi să răspundă, iar el încercă să o dea la o parte. 


Asasina îşi lăsă toată greutatea pe el, ridicând mâna 
pentru a livra lovitura finală. 

Apoi el chicoti uşor. 

— Nu vrei să ştii ce era pe lama aia? 

Celaena i-ar fi putut jupui faţa cu unghiile pentru 
zâmbetul mieros pe care i-l aruncase. Cu o mişcare rapidă, 
îi luă pumnalul şi îi mirosi lama. 

Nu uitase mirosul ăla ca de mosc, nu avea să îl uite nici 
în o mie de vieţi: gloerila, o otravă blândă care cauza ore 
de paralizie. Fusese folosită în noaptea în care fusese 
prinsă, pentru a o împiedica să se opună în timp ce era 
predată oamenilor regelui şi aruncată în temniţele regale. 

Zâmbetul lui Davis deveni triumfător. 

— Suficient cât să te imobilizeze până sosesc gărzile 
mele - şi apoi te vor duce într-un loc mai intim. 

Unde avea să fie torturată, nu mai era nevoie ca el să 
adauge şi asta. 

„Nenorocitul.” 

Cât de mult fusese atinsă? Tăietura era superficială, dar 
ştia că otrava deja gonea prin ea, la fel ca după acele zile 
în care zăcuse lângă cadavrul lui Sam, adulmecând mirosul 
de mosc ce încă mai stăruia pe el. Trebuia să plece. Acum. 

Işi mişcă mâna liberă ca să-l imobilizeze, dar îşi simţea 
degetele amorţite; şi, deşi era scund, bărbatul era 
puternic. Probabil că cineva îl antrenase, pentru că, dintr-o 
mişcare mult prea rapidă, el o prinse de încheieturi şi o 
puse la podea atât de violent, încât aerul îi părăsi plămânii, 
capul i se învârtea şi scăpă pumnalul. Otrava acţiona rapid 
- prea rapid. Trebuia să plece de acolo. 

Un fior de panică o străfulgeră, pur şi nediluat. Rochia 
voluminoasă îi stătea în cale, dar Celaena îşi concentră 
puterea care îi mai rămase, ridică picioarele în sus şi lovi - 
atât de tare, încât el îi dădu drumul pentru o clipă. 

— Căţea! Davis se repezi din nou spre ea, dar Celaena 
deja luase pumnalul lui otrăvit. O secundă mai târziu, 
bărbatul îşi ţinea disperat gâtul, în timp ce sângele lui 
ţâşnea peste Celaena, pe rochia şi pe mâinile ei. 

Se prăbuşi într-o parte, strângându-şi gâtul cu mâinile, 


de parcă ar fi putut împiedica sângele atât de vital să se 
verse. Scoase un gâlgâit familiar, dar Celaenei nu îi fu milă 
de el, cât să-i ia viaţa rapid, în timp ce se ridică în picioare, 
clătinându-se. Nu, nu-i aruncă nici măcar o ultimă privire 
când luă pumnalul şi sfâşie rochia până la genunchi. Un 
moment mai târziu, ieşea pe fereastra biroului, cercetând 
gărzile şi trăsurile parcate jos, fiecare gând fiind mai 
înceţoşat decât anteriorul în timp ce se căţără pe pervaz. 

Nu ştia cum reuşise sau cât durase, dar deodată se trezi 
pe pământ, alergând spre poarta deschisă din faţă. 

Gărzile sau lacheii, sau servitorii începură să strige. 
Celaena alerga - alerga cât de repede putea, pierzând 
controlul asupra corpului ei cu fiecare bătaie a inimii care 
pompa otrava prin ea. 

Se aflau în partea înstărită a oraşului, aproape de 
Teatrul Regal, iar ea scană linia orizontului, căutând 
castelul de sticlă. Acolo! Turnurile sclipitoare nu îi 
păruseră niciodată mai frumoase şi mai primitoare. 
Trebuia să ajungă înapoi. 

Cu vederea înceţoşată, Celaena scrâşni din dinţi şi 
alergă. 


x 


Era destul de conştientă, cât să şterpelească o pelerină 
de pe un beţiv care dormea într-un colţ şi îşi şterse sângele 
de pe faţă, deşi fu nevoie de câteva încercări ca să-şi ţină 
mâinile calme în timp ce alerga. Cu pelerina ascunzându-i 
rochia distrusă, se îndreptă spre porţile principale ale 
castelului - unde gărzile o recunoscură, deşi luminile erau 
prea slabe ca să distingă prea multe detalii. Rana fusese 
mică şi superficială; putea să reuşească. Trebuia doar să 
ajungă înăuntru, în siguranţă... 

Dar se împiedică pe cărarea şerpuită care ducea spre 
castel, iar fuga îi deveni un mers împleticit înainte să 
ajungă la castel. Nu putea merge în faţă aşa, nu dacă nu 
voia ca toată lumea să vadă - nu dacă nu voia ca toată să 
vadă cine era răspunzător de moartea lui Davis. 

Fiecare pas îi era legănat în timp ce se îndrepta spre 


intrarea laterală, unde porţile din fier erau deschise parţial 
pe timpul nopţii - spre barăci. Nu era cea mai bună 
intrare, dar era destul de bună. Poate că gărzile aveau să 
fie discrete. _ 

„Un picior în faţa celuilalt. Incă puţin...” 

Nu-şi amintea cum ajunse la uşile barăcilor, doar 
atingerea rece a metalului când le deschise. Lumina de pe 
coridor îi ardea ochii, dar măcar era înăuntru... 

Uşa spre sala de mese era deschisă, iar sunetul râsetelor 
şi cănilor ciocnindu-se pluti spre ea. Oare era amorţită de 
la frig sau gloriela prelua controlul asupra ei? 

Trebuia să spună cuiva ce antidot să-i dea - doar să 
spună cuiva... 

Cu o mână sprijinindu-se de zid, iar cu cealaltă 
strângând pelerina în jurul ei, se îndreptă spre sala de 
mese, fiecare suflare părând să dureze o veşnicie. Nimeni 
nu o opri; nimeni nu privi măcar în direcţia ei. 

Trebuia să ajungă la o uşă din josul coridorului - o 
cameră unde avea să fie în siguranţă. Îşi ţinu mâna pe 
zidul din piatră, numărând uşile în timp ce trecea pe lângă 
ele. Atât de aproape! Pelerina i se agăţă în clanţa unei uşi 
şi se sfâşie. 

Dar Celaena ajunse la acea uşă, la camera în care avea 
să fie în siguranţă. Degetele ei nu simţiră lemnul, iar ea se 
legănă în pragul uşii. 

Lumină puternică, un amestec tulbure de lemn, piatră şi 
hârtie... iar prin ceaţă, un chip pe care îl cunoştea se holba 
la ea din spatele unui birou. 

Un sunet sugrumat ieşi din gâtul ei, iar Celaena privi în 
jos, zărind sângele care-i acoperea rochia albă, braţele, 
mâinile. În sânge îl putea vedea pe Davis şi tăietura 
adâncă de pe gâtul lui. 

— Chaol, gemu ea, căutând din nou chipul acela familiar. 

Dar el deja alerga, spulberând totul în calea lui. li strigă 
numele când genunchii ei cedară, iar ea se prăbuşi. 
Celaena văzu doar auriul lichid al ochilor lui şi rezistă 
suficient, cât să-i şoptească „Gloriela“ înainte ca totul să se 
întunece. 


CAPITOLUL 13 


Fu una dintre cele mai lungi nopţi din viaţa lui Chaol. 

Fiecare secundă trecuse cu o claritate teribilă - fiecare 
secundă fiind agonizantă pe când Celaena zăcea acolo, pe 
podeaua biroului lui, corsetul ei fiind acoperit de atâta 
sânge, încât el nu-şi putea da seama unde sângera. Şi cu 
toate straturile alea idioate de volănaşe şi pliuri, nu putea 
vedea rănile. 

Aşa că se pierdu cu firea. Complet. Niciun gând din 
mintea lui nu rămase necuprins de panică în timp ce 
închise uşa, îşi scoase cuțitul de vânătoare şi îi sfâşie 
rochia chiar acolo. 

Dar nu zări nicio rană, doar un pumnal care căzu din 
teacă pe podea şi o zgârietură pe braţ. Văzând-o fără 
rochie, de-abia era vreun strop de sânge pe ea. Iar în acel 
moment panica îl eliberă suficient cât să-şi amintească 
şoapta ei: gloriela. 

O otravă folosită pentru a paraliza temporar victimele. 

De acolo, totul deveni o serie de paşi: chemându-l în 
secret pe Ress; spunându-i tânărului şi talentatului gardian 
să îşi ţină gura şi să găsească cei mai apropiaţi 
vindecători; învelind-o în mantia lui pentru ca nimeni să nu 
vadă sângele de pe pielea ei; ridicând-o şi ducând-o în 
braţe în dormitorul ei; zbierând ordine la vindecători; şi, în 
cele din urmă, aşezând-o pe pat în timp ce o forţară să bea 
antidotul, aproape înecându-se cu el. Apoi orele lungi 
petrecute ţinând-o în braţe în timp ce vomita, ţinându-i 
părul pe spate, urlând la oricine intra în cameră. 

Când Celaena adormi în cele din urmă, el rămase lângă 
ea, veghind-o. Îl trimise pe Ress şi pe cei mai de încredere 
oameni ai lui în oraş, avertizându-i să nu se întoarcă fără 
răspunsuri. Când reveniră şi îi povestiră despre omul de 
afaceri aparent ucis de propriul pumnal otrăvit, Chaol puse 
piesele cap la cap şi reuşi să fie sigur de un lucru: 

Era bucuros că Davis era mort. Pentru că, dacă Davis ar 
fi supravieţuit, Chaol ar fi mers acolo şi ar fi terminat el 


însuşi treaba. 


x 


Celaena se trezi. 

__ Gura îi era uscată şi capul îi bubuia, dar se putea mişca. 
Işi mişcă degetele de la mâini şi de la picioare şi recunoscu 
mirosul cearşafurilor, dându-şi seama că se afla în patul şi 
în camera ei, şi că era în siguranţă. 

Deschise pleoapele greoaie, clipind de mai multe ori 
pentru a alunga ceața care încă îi acoperea ochii. O durea 
stomacul, dar gloriela se evaporase din corpul ei. Privi în 
stânga sa, de parcă ar fi ştiut, chiar şi în somn, unde era 
Chaol. 

Căpitanul gărzii moţăia pe fotoliu, cu brațele şi 
picioarele întinse, cu capul dat pe spate, expunând gulerul 
nedescheiat al tunicii sale şi gâtul puternic. După unghiul 
luminii soarelui, probabil că se crăpa de ziuă. 

— Chaol, spuse ea răguşită. 

El se trezi instantaneu, în alertă, aplecându-se spre ea 
de parcă şi el, de asemenea, ştia întotdeauna unde se afla 
ea. Când o văzu, mâna care îi ţâşnise spre sabie se relaxă. 

— Te-ai trezit, spuse el, uşor furios. Cum te simţi? 

Celaena se privi; cineva o spălase de sânge şi o 
îmbrăcase într-o cămaşă de noapte. Doar mişcând capul 
făcu totul să se învârtă. 

— Oribil, recunoscu ea. 

Chaol îşi puse capul în mâini, sprijinindu-şi coatele pe 
genunchi. 

— Înainte să mai spui ceva, răspunde-mi doar atât: l-ai 
ucis pe Davis pentru că te-ai strecurat în biroul lui, el te-a 
prins şi te-a tăiat cu un pumnal otrăvit? 

Un licăr de furie în ochii aceia de chihlimbar. 

Stomacul i se încleştă din pricina amintirii, dar Celaena 
încuviinţă. 

— Foarte bine, spuse el, ridicându-se. 

— O să-i spui regelui? 

Chaol îşi încrucişă braţele, venind lângă marginea 
patului ei şi privind-o. 


— Nu. Din nou, licărul furios arse în ochii lui. Pentru că 
nu am chef să mă contrazic că încă eşti capabilă să 
spionezi fără să fii prinsă. Şi oamenii mei îşi vor ţine 
gurile. Dar data viitoare când mai faci ceva asemănător, te 
arunc în temniţă. 

— Pentru că l-am ucis? _ 

— Pentru că m-ai speriat de moarte! Îşi trecu mâinile 
prin păr, păşind agitat pentru un moment, apoi întorcându- 
se şi aţintindu-şi degetul spre ea. Ştii cum arătai când ai 
apărui aseară? 

— O să încerc să ghicesc şi spun... rău? 

O privire serioasă. 

— Dacă nu ţi-aş fi ars rochia, te-aş fi pus să te uiţi la ea 
chiar acum. 

— Mi-ai ars rochia? 

— Vrei să vezi pe aici dovezi a ceea ce ai făcut? 

— Ai putea avea probleme pentru că mă acoperi aşa. 

— Mă ocup eu de asta dacă se ajunge acolo. 

— A? Te ocupi tu? 

Chaol se aplecă peste pat, sprijinindu-şi mâinile pe 
saltea şi mârâindu-i în faţă. 

— Da. Mă ocup eu. 

Celaena înghiţi, dar gura îi era atât de uscată, încât nu 
avu nimic să înghită. Dincolo de furia lui, în ochii săi citea 
atât de multă teamă, încât asasina tresări. 

— A fost chiar atât de rău? 

Chaol se prăbuşi pe marginea patului. 

— Ai fost bolnavă. Foarte bolnavă. Nu ştiam câtă otravă 
era în rană, aşa că vindecătorii, ca să se asigure, ţi-au dat 
o doză puternică de antidot - iar asta te-a făcut să petreci 
câteva ore cu capul în găleată. 

— Nu-mi amintesc nimic din asta. De-abia îmi amintesc 
cum am ajuns înapoi la castel. 

El scutură din cap şi privi spre perete. Cearcăne 
întunecate se vedeau sub ochii lui, barba nerasă îi 
acoperea maxilarul, iar epuizarea zăcea în fiecare 
centimetru din corpul lui. Probabil că nu adormise până de 
curând. 


Celaena de-abia ştiuse încotro mergea în timp ce 
gloriela gonea prin ea; tot ce ştiuse era că trebuia să 
ajungă într-un loc sigur. 

Şi, cumva, ajunsese exact în locul unde ştia că va fi cel 
mai în siguranţă. 


CAPITOLUL 14 


Celaena ura la culme faptul că avea nevoie de o doză 
serioasă de curaj ca să intre în biblioteca regală după ce 
dăduse peste... chestia aia în urmă cu câteva nopţi. Mai 
mult decât atât, îi displăcea profund că întâlnirea 
transformase locul ei preferat din castel în ceva 
necunoscut şi posibil mortal. 

Se simţi puţin stupid când deschise masivele uşi din 
stejar ale bibliotecii, înarmată până în dinţi - majoritatea 
armelor nefiind la vedere. Nu era nevoie ca cineva să 
înceapă să se întrebe de ce Campionul regelui mergea în 
bibliotecă arătând de parcă ar fi plecat la bătălie. 

Neavând deloc chef să meargă în Rifthold după noaptea 
trecută, alesese să petreacă o zi digerând ceea ce aflase în 
biroul lui Davis şi căutând orice legătură între acea carte 
cu semne Wyrd şi planurile regelui. Şi din moment ce 
văzuse doar un indiciu despre faptul că ceva nu era în 
regulă în castel... Ei bine, îşi luase inima în dinţi şi încerca 
să afle ce căuta chestia aia în bibliotecă. Sau dacă lăsase 
vreo urmă care să îi spună încotro o luase. 

Biblioteca arăta ca întotdeauna: întunecoasă, 
cavernoasă, dureros de frumoasă cu arhitectura ei antică 
din piatră şi coridoarele nesfârşite cu cărţi. Şi complet 
tăcută. 

Ştia că erau câţiva bibliotecari şi bursieri pe acolo, dar 
de obicei rămâneau în sălile private de studiu. 
Dimensiunea locului era copleşitoare: era un castel în sine. 

Ce făcuse chestia aia acolo? 

Işi lăsă capul pe spate, privind spre primele două etaje, 
ambele delimitate de balustrade împodobite. Candelabre 
din fier aruncau lumini şi umbre prin încăperea principală 
în care stătea ea. Celaena iubea camera asta, iubea mesele 
masive, scaunele tapisate cu catifea roşie şi canapelele 
întinse înaintea unor şemineuri măreţe. 

Celaena se opri lângă masa unde se aşeza întotdeauna 
când studia semnele Wyrd, o masă la care petrecuse ore 


întregi împreună cu Chaol. 

Putea vedea trei nivele. Multe ascunzători în fiecare 
dintre ele, camere şi alcovuri şi scări pe jumătate 
prăbuşite. 

Dar sub etajul ăsta? Biblioteca era probabil prea departe 
ca să fie legată de tunelele ataşate de apartamentul ei, dar 
puteau fi mai multe locuri uitate sub castel. Podeaua 
lustruită din marmură licărea sub picioarele ei. 

Chaol spusese odată ceva despre o legendă cu privire la 
o a doua bibliotecă subterană - în catacombe şi tuneluri. 
Dacă ea ar fi făcut ceva despre care nu voia să afle nimeni, 
dacă ea ar fi fost o creatură care avea nevoie de o 
ascunzătoare... 

Poate că era o proastă pentru că cerceta, dar trebuia să 
ştie. Poate chestia asta era în stare să îi ofere câteva indicii 
despre ce se petrecea în castel. 

Se îndreptă spre cel mai apropiat perete şi fu în curând 
înghițită de beznă. Îi luă câteva minute să ajungă în 
perimetrul zidului, care era presărat cu rafturi întunecoase 
şi mese din lemn scrijelit. Scoase o bucată de cretă din 
buzunar şi trasă un X pe una dintre mese. O mare parte 
din bibliotecă avea să i se pară că arată exact la fel după o 
vreme; ar fi fost bine să ştie când încercuise perimetrul. 
Chiar dacă îi lua ore bune să îl parcurgă pe tot. 

Trecu pe lângă raft după raft, unele simple, altele cu 
modele sculptate. Felinarele erau puţine şi destul de 
departe unul de celălalt, astfel că Celaena era nevoită să 
meargă destul de mult pe întuneric. Podeaua se 
transformase din marmură sclipitoare în pavele cenuşii, iar 
sunetul cizmelor ei pe piatra veche era singurul sunet care 
se auzea. Se simţea de parcă acela fusese singurul sunet 
care răzbătea acolo după o mie de ani. 

Dar cineva trebuie să fi venit pe acest coridor ca să 
aprindă torţele. În caz că se pierdea, să nu stea în 
întuneric mereu. 

Nu că ar fi fost o posibilitate să se piardă, se reasigură 
Celaena pe măsură ce liniştea bibliotecii deveni un lucru 
viu. Fusese antrenată să marcheze şi să îşi amintească 


traiectorii, ieşiri şi cotituri. Avea să fie bine. 

Dar era posibil să fie nevoită să meargă cât mai departe 
în spatele bibliotecii - într-un loc unde nici măcar 
învăţăceii nu se deranjau să meargă. 

Într-o zi, îşi amintea ea, o zi în care se lăsase absorbită 
de Mortii vii şi simţise ceva sub picioare. Chaol îi spusese 
mai târziu că trăsese dâre cu pumnalul pe podea ca să o 
sperie, dar vibrația iniţială fusese... diferită. 

Ca şi cum cineva trecea cu o gheară pe piatră. 

„Încetează, îşi spuse ea. Încetează acum. Imaginaţia ta 
este absurdă. A fost doar Chaol care te tachina.” 

Nu ştia de cât timp mergea când, în cele din urmă, lovi 
alt perete: un colţ. Rafturile de aici erau toate sculptate 
din lemn vechi, capetele lor având forma unor santinele, 
gărzi protejând pentru totdeauna cărţile de pe ele. Aici 
felinarele se stinseră, iar o privire înapoi, spre peretele din 
spate al bibliotecii, nu-i dezvălui Celaenei nimic altceva 
decât întuneric beznă. 

Din fericire, cineva lăsase o torţă lângă ultimul felinar. 
Era destul de mică, astfel încât să nu ardă toată biblioteca 
din temelii, dar prea mică, nu avea să dureze prea mult. 

Putea să-i pună capăt acum şi să se întoarcă în camera 
ei, să se gândească la metode de a scoate informaţii de la 
clienţii lui Archer. Un perete fusese explorat - un perete 
care nu-i dezvăluise nimic. Se putea ocupa de peretele din 
spate a doua zi. 

Dar acum era deja aici. 

Celaena ridică torţa. 

x 

Dorian tresări la auzul unui ceas sunând şi se trezi 
transpirat, în ciuda frigului teribil din dormitorul lui. 

Era destul de straniu că adormise, dar temperatura 
extrem de rece era cea care îl uimi cel mai mult. Ferestrele 
erau toate sigilate, uşa închisă. 

Şi totuşi, aburii respirației i se învolburau în faţă. Se 
ridică, descoperind că avea şi o durere cruntă de cap. 

Un coşmar, cu dinţi şi umbre şi pumnale. Doar un 
coşmar. 


Dorian dădu din cap, temperatura din camera lui deja 
crescând treptat. Poate că fusese doar un curent de aer. 
Puiul de somn era doar rezultatul faptului că stătuse treaz 
până târziu cu o noapte în urmă; coşmarul probabil că 
fusese declanşat de povestea lui Chaol despre întâlnirea cu 
Celaena. 

Scrâşni din dinţi. Slujba ei nu era lipsită de riscuri, dar, 
deşi era furios pe ceea ce se întâmplase, Dorian avea 
sentimentul că Celaena doar l-ar fi îndepărtat mai mult 
dacă ar fi ţipat la ea pentru asta. 

Prinţul moştenitor se scutură, alungând ultimul fior 
rece, şi merse spre garderobă ca să-şi schimbe tunica 
şifonată. Când se întoarse, ar fi putut jura că zărise urma 
unei pojghiţe de gheaţă în jurul locului unde fusese corpul 
lui, pe canapea. 

Dar când merse să se uite mai atent, nu era nimic acolo. 


x 


Celaena auzi sunetul distant al unui ceas - şi nu prea Îi 
veni să creadă când auzi cât era ora. Era aici de trei ore. 
„Trei ore.“ Peretele din spate nu era precum cel lateral; se 
înclina şi se curba şi avea dulapuri şi alcovuri, şi mici săli 
de lectură pline de şoareci şi praf. Iar chiar când era pe 
punctul să deseneze un X pe perete şi să încheie ziua, 
observă tapiseria. 

O văzu doar pentru că era singurul obiect de decor pe 
care îl întâlnise de-a lungul peretelui. Având în vedere cum 
se desfăşuraseră ultimele şase luni din viaţa ei, o parte din 
ea ştia că trebuia să însemne ceva. 

Nu era nicio reprezentare de-a Elenei, niciun cerb, nimic 
verde şi adorabil. 

Nu; tapiseria asta, ţesută din fibre de un roşu atât de 
închis, încât părea negru, nu înfăţişa... nimic. 

Atinse materialul străvechi, minunându-se de culoarea 
lui atât de intensă, încât părea să îi înghită degetele în 
întuneric. Părul de pe ceafa i se ridică, iar Celaena îşi puse 
mâna pe pumnal când trase tapiseria la o parte. Înjură. Şi 
înjură din nou. 


O altă uşă secretă o întâmpină. 

Privind în jur, ascultând atentă după sunetul paşilor sau 
foşnetului vreunei pelerine, Celaena o deschise. 

O briză, umedă şi densă, suflă pe lângă ea din 
adâncurile scării spiralate dezvăluite de uşa deschisă. 
Lumina torţei ei răzbătu doar câţiva metri în interior, 
luminând pereţii sculptați, pe care era reprezentată scena 
unei bătălii. 

Era o crestătură subţire în peretele din marmură, nu mai 
adâncă de şase centimetri. Se curba de-a lungul întregului 
zid, întinzându-se dincolo de limitele ariei sale vizuale. Îşi 
trecu degetul prin adâncitură; era netedă precum sticla şi 
avea urme de ceva lipicios. 

O mică lampă din argint atârna pe perete, iar Celaena 
puse torţa în suportul ei în timp ce luă lampa, lichidul 
împrăştiindu-se în interior. 

— Deştept, şopti ea. 

Zâmbind în sinea ei, asigurându-se că torţa era suficient 
de departe, Celaena fixă gura subţire a lămpii în crestătură 
şi picură. Uleiul curse şi se prelinse în josul pantei. 
Celaena luă torţa şi o atinse de perete. Instantaneu, micul 
canal se aprinse, asigurând o linie subţire de lumină în 
josul scării întunecate şi acoperită cu pânză de păianjen. 
Cu o mână în şold, privi în jos, admirând suprafaţa gravată 
a pereţilor. 

Se îndoia că cineva avea să vină să o caute, dar tot puse 
tapiseria în poziţia iniţială şi scoase unul dintre pumnalele 
ei lungi. Pe măsură ce cobora, imaginile bătăliei se 
schimbau şi se mişcau în lumina flăcării, iar ea putea jura 
că feţele din piatră se întorceau să o privească trecând 
printre ele. Se opri, privind pereţii. 

O pală de aer rece îi mângâie chipul, iar ea zări în cele 
din urmă capătul de jos al scării. Era un coridor întunecat, 
care mirosea a lucruri străvechi şi putrezite. O torţă zăcea 
abandonată lângă ultima treaptă, acoperită cu destule 
pânze de păianjen, încât să sugereze că nimeni nu mai 
fusese aici jos de mult, mult timp. 

„Doar dacă acea chestie poate vedea în întuneric.” 


Alungă acel gând şi ridică torţa, aprinzând-o de la 
flacăra peretelui luminat al scării. 

Pânze de păianjen atârnau din tavanul boltit, atingând 
podeaua din bolovani. Rafturi şubrede erau aliniate pe 
coridor, pline de cărţi atât de vechi, încât Celaena nu le 
putu citi titlurile. Pergamente şi bucăţi de hârtie erau 
îndesate în fiecare colţ şi crăpătură sau zăceau derulate pe 
lemnul antic, ca şi cum cineva tocmai plecase, renunțând 
să le mai citească. Cumva, acesta semăna mai mult cu un 
mormânt decât locul de veci al Elenei. 

Înaintă în josul coridorului, oprindu-se din când în când 
să analizeze pergamentele. Erau hărţi şi chitanţe ale unor 
regi de mult deveniți oale şi ulcele. 

„Arhivele castelului. Tot mersul şi agitația asta şi tot ce 
ai descoperit sunt arhive inutile. Probabil asta căuta 
creatura: chitanţa de la băcănie a vreunui rege străvechi.” 

Dezlănţuind un potop de blesteme de-a dreptul 
detestabile, Celaena legănă torţa înaintea ei până ce un 
coridor se ivi în stânga sa. 

Probabil că ducea mai jos de mormântul Elenei - dar cât 
de jos? Pe perete era o lampă şi o crestătură în perete, aşa 
că Celaena aprinse din nou pasajul spiralat. De data asta, 
zidul cenuşiu înfăţişă o pădure. O pădure şi... 

Fae. Era imposibil să ratezi acele urechi ascuţite şi 
delicate şi acei canini alungiţi. Fae leneveau, dansau şi 
cântau, mulţumiţi să se lăfăie în nemurirea şi frumuseţea 
lor diafană. 

Nu, regele şi prietenii lui nu puteau şti despre locul ăsta; 
cu siguranţă ar fi distrus reprezentațiile de pe ziduri până 
acum. Celaena nu avea nevoie de un istoric să ştie că scara 
aceasta era veche - mult mai veche decât cea pe care 
tocmai coborâse, poate mai veche decât castelul însuşi. 

De ce alesese Gavin locul ăsta pentru construcţia 
castelului? Fusese ceva aici înainte? 

„Sau ceva ce merita ascuns sub el?“ 

Un fior rece îi străbătu şira spinării pe când Celaena 
privi în casa scărilor. Împotriva tuturor şanselor, încă o 
briză suflă de dedesubt. Fier. Mirosea a fier. 


Imaginile de pe pereţi pâlpâiau în timp ce ea cobora 
scările. Când în sfârşit ajunse la baza lor, trase aer în piept 
şi aprinse o torţă dintr-un suport alăturat. Se afla într-un 
coridor lung, pavat cu pietre cenuşii. Zări o singură uşă în 
centrul peretelui de pe partea dreaptă şi nicio ieşire cu 
excepţia scărilor din spatele ei. 

Celaena scană holul cu privirea. Nimic. Nici măcar un 
şoarece. După ce mai studie locul pentru încă un moment, 
porni în josul coridorului, aprinzând cele câteva torţe de pe 
perete pe măsură ce înainta. 

Uşa din fier nu era cu nimic ieşită din comun, deşi, fără 
îndoială, părea de nepătruns. Suprafaţa ei încrustată părea 
o porţiune din cerul lipsit de stele. 

Celaena întinse mâna, dar se opri înainte ca degetele ei 
să atingă metalul. 

De ce era făcută în întregime din fier? 

Fierul era singurul element imun la puterea magiei; 
măcar atâta lucru îşi amintea. În urmă cu mulţi ani, existau 
atât de mulţi mânuitori ai magiei - oameni despre a căror 
putere se credea că izvorâse în urmă cu mult timp chiar de 
la zei, în ciuda proclamaţiei regelui Adarlanului, cum că 
magia era un afront adus divinității. De oriunde ar fi venit, 
magia avea nenumărate variaţiuni: abilităţi de vindecare, 
de a schimba forma, de a invoca focul, apa sau furtuni, de 
a încuraja creşterea recoltelor şi plantelor, de a prevedea 
viitorul şi aşa mai departe. Multe dintre aceste daruri 
fuseseră diminuate de-a lungul timpului, dar pentru unii 
mai puternic - rari, de altfel - când se agăţau prea mult de 
putere, fierul din sângele lor provoca amețeli şi leşinuri. 
Sau mai rău. 

Văzuse sute de uşi în castel - uşi din lemn, din bronz, din 
sticlă - dar niciodată una din fier masiv. Aceasta era 
antică, dintr-un timp în care probabil fierul însemna ceva. 
Deci, se presupunea că trebuia să ţină pe cineva afară sau 
ceva înăuntru? 

Celaena atinse Ochiul Elenei, privind din nou uşa. Nu 
descoperi niciun răspuns cu privire la ceea ce putea fi în 
spatele uşii, aşa că puse mâna pe mânerul ei şi trase. 


Era încuiată. La prima vedere, nu se zărea nicio gaură 
de cheie. Işi trecu degetele peste canelurile de pe uşă. 
Poate că rugina o blocase? 

Se încruntă. Nu era nici urmă de rugină. 

Celaena păşi înapoi, studiind uşa. De ce să pui un mâner 
pe ea dacă nu o puteai deschide? Şi de ce să foloseşti o 
încuietoare? Doar dacă nu cumva exista ceva care merita 
ascuns în spatele uşii. 

Se întoarse cu spatele, dând să plece, dar amuleta se 
încălzi pe pielea ei şi un licăr de lumină străluci prin tunica 
sa. Celaena se opri. 

Ar fi putut fi licărul torţei, dar... Celaena studie 
crăpătura subţire dintre uşă şi zid. O umbră, mai 
întunecată decât întunecimea din spatele ei, dăinuia într-o 
parte. 

Incet, scoțând cel mai mic şi mai subţire pumnal al său 
cu mâna liberă, puse torța jos şi se întinse pe burtă, cât de 
aproape de uşă îndrăzni. Doar umbre - erau doar umbre. 
Sau şobolani. 

Orice ar fi, trebuia să afle. 

Într-o tăcere absolută, strecură pumnalul pe sub uşă. 
Reflecţia de pe lama sclipitoare nu dezvălui nimic altceva 
decât întuneric - întuneric şi lumina unei torţe. 

Mişcă pumnalul, împingându-l puţin mai în faţă. 

Două sfere verzi, sclipitoare, licăriră în umbrele din 
încăpere. 

Celaena se retrase, trăgând şi pumnalul de sub uşă, 
muşcându-şi buza ca să nu înjure cu voce tare. „Ochi.“ 
Ochi sclipind în întuneric - ochi precum ai unui... ai unui... 

Trase aer în piept, relaxându-se treptat. Ochi precum ai 
unui animal. Un şobolan. Sau un şoarece. Sau o pisică 
feroce. 

Totuşi, se târî din nou spre uşă, ţinându-şi răsuflarea şi 
băgă din nou lama pe sub uşă pentru a scana întunericul. 

Nimic. Absolut nimic. 

Privi lama pumnalului pentru un minut, aşteptând ca 
ochii să reapară. 

Dar orice ar fi fost, o zbughise deja. 


„Un şobolan. Probabil a fost un şobolan.“ 

Totuşi, Celaena nu putea scăpa de fiorul care o învăluise 
şi nu putea ignora căldura amuletei de la gâtul ei. Chiar 
dacă nu era o creatură în spatele uşii, acolo erau 
răspunsuri. Şi ea avea să le găsească, doar că nu azi. Nu 
până când nu era pregătită. 

Pentru că e posibil să existe metode să treacă de uşă. 
Având în vedere cât de vechi era locul acela, Celaena avea 
sentimentul că puterea care o sigilase avea legătură cu 
semnele Wyrd. A 

Dar dacă era ceva dincolo de uşă... Işi dezmorţi degetele 
de la mâna dreaptă când ridică torţa, privind cicatricea 
căpătată în urma muşcăturii rideracului. 

Era doar un şobolan. lar ea nu avea niciun interes - 
niciunul - să i se demonstreze acum că se înşela. 


CAPITOLUL 15 


Salonul Mare era aglomerat la cina din acea seară. Deşi 
Celaena prefera de obicei să cineze în camera ei, când auzi 
că Rena Goldsmith avea să cânte în onoarea prinţului 
Hollin, se înghesui la una dintre mesele lungi din spatele 
sălii. Era singurul loc unde nobilimea mai puţin 
importantă, unii dintre ofiţerii superiori ai lui Chaol şi alţii 
care voiau să sfideze cuibul de vulturi al curţii aveau voie 
să stea. 

Familia regală cina la masa aşezată pe podium, în faţa 
sălii, împreună cu Perrington, Roland şi o femeie care 
putea să fie mama lui Roland, după înfăţişare. Din celălalt 
capăt al salonului, Celaena de-abia îl putea vedea pe 
micuțul prinţ Hollin, dar părea să fie palid, grăsun şi 
binecuvântat cu un cap plin cu bucle negre ca abanosul. 
Părea mai degrabă nedrept să îl aşeze pe Hollin lângă 
Dorian, unde puteau fi cu uşurinţă făcute comparații şi, 
deşi auzise fiecare zvon răutăcios despre Hollin, nu se 
putea abţine să nu simtă mila pentru băiat. 

Chaol, spre surprinderea ei, alese să stea lângă ea, cinci 
dintre oamenii lui alăturându-li-se la masă. Deşi erau 
câteva gărzi postate de jur împrejurul încăperii, ea nu avea 
nicio îndoială că cele de la masa ei erau la fel de vigilente 
precum cele postate lângă uşi şi podium. Comesenii ei 
erau politicoşi cu ea - precauţi, dar politicoşi. Nu 
menţionaseră ce se întâmplase cu o noapte în urmă, dar o 
întrebară destul de discret cum se simte. Ress, care o 
supraveghease în timpul competiţiei, părea sincer uşurat 
că se simţea mai bine, şi era cel mai vorbăreţ dintre toţi, 
pălăvrăgind la fel de mult ca o bătrână bârfitoare. 

— Și atunci, spunea Ress, chipul lui copilăresc având o 
expresie ştrengărească, chiar când el s-a băgat în patul ei, 
gol-puşcă, tatăl ei a dat buzna peste ei - înfiorări şi suspine 
venind dintre gărzi, chiar şi dinspre Chaol - şi l-a târât din 
pat de picioare, l-a dus pe hol şi l-a aruncat pe scări. Ela 
guiţat ca un porc în tot timpul ăsta. 


Chaol se lăsă pe spătarul scaunului, încrucişându-şi 
braţele la piept. 

— Şi tu ai face-o dacă cineva ti-ar târî corpul gol pe 
podeaua rece ca gheaţa. 

Zâmbi compătimitor în timp ce Ress încerca să nege. 
Chaol părea să se simtă atât de bine cu oamenii lui, corpul 
îi era relaxat şi ochii luminoşi. Iar ei îl respectau, la rândul 
lor, căutând întotdeauna din priviri aprobarea lui, 
confirmarea şi sprijinul. 

Pe măsură ce râsul Celaenei se stinse, Chaol o privi, 
ridicând din sprâncene. 

— Tu n-ar trebui să râzi. Te plângi de podelele reci mai 
mult decât oricine altcineva. 

Ea se îndreptă, iar gărzile îşi aruncară zâmbete ezitante. 

— Dacă îmi amintesc bine, tu te plângi de ele fiecare 
dată când mătur podeaua cu tine atunci când ne antrenăm. 

— Ohoo! strigă Ress, iar Chaol ridică din nou din 
sprâncene. 

Celaena rânji. 

— Periculoase cuvinte, spuse Chaol. Vrei să mergem în 
sala de antrenament ca să vedem dacă le poţi susţine? 

— Bine, atâta timp cât oamenii tăi nu au nimic împotrivă 
să te vadă mâncând bătaie. 

— Cu siguranţă, nu avem nimic împotrivă, spuse vesel 
Ress. Chaol îi aruncă o privire, mai mult amuzată decât 
amenințătoare. Căpitane, adăugă rapid Ress. 

Chaol deschise gura să răspundă, dar o femeie înaltă şi 
zveltă păşi pe mica scenă aranjată de-a lungul unui perete. 

Celaena îşi ridică gâtul în timp ce Rena Goldsmith 
înainta pe platforma din lemn, spre locul unde aşteptau o 
harpă masivă şi un bărbat cu o vioară. O mai văzuse pe 
Rena cântând o singură dată - cu ani în urmă, la Teatrul 
Regal, într-o noapte rece de iarnă, ca aceasta. Vreme de 
două ore, teatrul fu atât de tăcut, încât părea că toată 
lumea încetase să mai respire. Vocea Renei răsunase în 
capul Celaenei multe zile după aceea. 

De la masa lor, Celaena de-abia o putea vedea pe Rena 
suficient cât să-şi poată da seama că purta o rochie lungă, 


verde (fără jupă, fără corset, fără alte accesorii, cu 
excepţia cingătorii din piele neagră care îi cuprindea talia 
îngustă), şi că părul roşcat-auriu îi era desprins. Liniştea 
puse stăpânire pe salon, iar Rena făcu o plecăciune spre 
podium. Când îşi ocupă locul înaintea harpei verzi-aurii, 
spectatorii aşteptară nerăbdători. Dar cât timp avea să 
dureze interesul curţii? 

Rena dădu aprobator din cap spre violonistul subţirel, 
iar degetele ei lungi şi albe începură să cânte o melodie la 
harpă. După câteva note, ritmul se stabiliză de la sine, 
urmat de notele triste şi lente ale viorii. Se împleteau una 
cu alta, înălțându-se şi înălțându-se până când Rena 
deschise gura. 

Iar când începu să cânte, întreaga lume dispăru. Vocea îi 
era lină, diafană, ca sunetul unui cântec de leagăn. 
Cântecele ei, unul după altul, o ţintuiau pe Celaena în loc. 
Cântece despre ţinuturi îndepărtate, despre legende 
uitate, despre iubiţi aşteptând pentru eternitate să se 
regăsească. 

Nici măcar un suflet nu se mişcă în încăpere. Chiar şi 
servitorii rămaseră vrăjiţi pe lângă pereţi, pe coridoare şi 
în alcovuri. Rena făcea pauză între cântece doar cât să 
smulgă un ropot de aplauze, apoi harpa şi vioara o luau de 
la început şi îi hipnotizau din nou pe toţi. 

Apoi Rena privi spre podium. 

— Cântecul acesta, spuse ea melodios, este în cinstea 
stimatei familii regale care m-a invitat aici în această 
seară. 

Cântecul era o legendă străveche, un poem antic, de 
fapt. Unul pe care Celaena nu îl mai auzise din copilărie, şi 
niciodată pus pe muzică. 

Il auzi acum pentru prima oară astfel: povestea unei 
femei Fae binecuvântate cu o putere atât de teribilă şi 
intensă, încât era căutată de regii şi lorzii din fiecare 
regat. În timp ce o foloseau ca să câştige războaie şi să 
cucerească naţiuni, cu toţii se temeau de ea - şi păstrau 
distanţa. 

Cât curaj să cânte acest cântec; să îl dedice familiei 


regelui era o îndrăzneală şi mai mare. Dar familia regală 
nu protestă. Chiar şi regele doar o privi indiferent pe 
Rena, ca şi cum nu ar fi cântat tocmai despre puterea pe 
care el o exilase în urmă cu zece ani. Poate că era ceva 
magic de neoprit în muzică şi artă. 

Rena continuă, dezvăluind povestea anilor în care 
femeia Fae îi slujise pe acei regi şi lorzi şi a singurătăţii 
care o consumase încetul cu încetul. Iar apoi, într-o zi, 
venise un cavaler, căutându-i puterea în numele regelui 
său. În timpul călătoriei spre regatul lui, teama lui se 
transformase în dragoste, iar el o descoperise nu pentru 
puterea pe care o deţinea, ci pentru femeia din ea. Dintre 
toţi regii şi împărații care o curtaseră cu promisiunile unor 
bogății dincolo de orice imaginaţie, darul cavalerului, de a 
o vedea drept cine era ea, nu ce era, îi câştigă inima. 

Celaena nici măcar nu îşi dădu seama că începuse să 
plângă. Cumva, îi scăpă un suspin, iar buzele îi tremurau. 
Nu ar trebui să plângă, nu acolo, nu cu toţi oamenii ăştia 
în jurul ei. Dar apoi, o mână caldă şi aspră i-o luă pe a ei 
pe sub masă, iar ea se întoarse şi îl văzu pe Chaol privind- 
o. El îi zâmbi uşor, iar ea ştiu că el o înţelegea. 

Aşa că Celaena îşi privi Căpitanul şi îi întoarse zâmbetul. 


xX 

Hollin se foia lângă el, şuşotind şi văicărindu-se despre 
cât de plictisit era şi despre cât de idiot era cântecul, dar 
atenția lui Dorian era îndreptată spre masa lungă din 
spatele sălii. 

Muzica supranaturală a Renei Goldsmith era ţesută în 
spaţiul cavernos, învăluindu-i într-o vrajă pe care ar fi 
numit-o magie dacă n-ar fi ştiut mai bine. Dar Celaena şi 
Chaol doar stăteau acolo, privindu-se unul pe celălalt. 

Şi nu se priveau, era ceva mai intens de atât. Dorian nu 
mai auzea muzica. 

Pe el nu îl privise niciodată aşa. Nici măcar o dată. Nici 
măcar pentru o fracțiune de secundă. 

Rena îşi încheia cântecul, iar Dorian îşi luă privirea de 
pe ei. Nu credea că se întâmplase ceva între ei, nu încă. 


Chaol era încăpățânat şi destul de loial încât să nu facă 
mişcarea - sau măcar să îşi dea seama că o privea pe 
Celaena aşa cum ea îl privea pe el. 

Văicărelile lui Hollin se auzeau acum mai tare, iar 
Dorian trase adânc aer în piept. 

Avea să meargă mai departe. Pentru că el nu avea să fie 
ca acei regi străvechi din cântec şi să o păstreze pentru 
sine. Ea merita un cavaler curajos şi loial care să o vadă 
pentru ceea ce era şi care să nu se teamă de ea. lar el 
merita pe cineva care să îl privească astfel, chiar dacă 
dragostea nu ar fi aceeaşi, chiar dacă fata nu ar fi ea. 

Aşa că Dorian închise ochii şi trase din nou aer în piept. 
Iar când deschise ochii, o lăsă să plece. 


x 


Câteva ore mai târziu, regele Adarlanului stătea lângă 
uşa temniţei în timp ce gărzile sale secrete o târau înainte 
pe Rena Goldsmith. Eşafodul călăului din centrul încăperii 
era deja acoperit de sânge. Cadavrul decapitat al 
partenerului ei zăcea la câţiva metri distanţă, sângele lui 
prelingându-se spre gura de scurgere din podea. 

Perrington şi Roland stăteau tăcuţi lângă rege, privind, 
aşteptând. 

Gărzile o împinseră pe cântăreaţă în genunchi, înaintea 
podelei mânjite de sânge. Una dintre ele o apucă de păr şi 
trase, obligând-o să îl privească pe rege păşind spre ea. 

— Să vorbeşti despre magie sau să o încurajezi se 
pedepseşte cu moartea. Este o insultă adusă zeilor şi o 
insultă adusă mie faptul că ai cântat acel cântec în salonul 
meu. 

Rena Goldsmith doar îl privea, ochii arzându-i luminoşi. 
Nu opusese rezistenţă când oamenii lui o înşfăcară după 
reprezentaţie, nici nu ţipase când îi decapitaseră 
partenerul. Ca şi cum s-ar fi aşteptat la asta. 

— Ai vreun ultim cuvânt de spus? 

O furie stranie, calmă se citea pe chipul ei, iar Rena 
ridică bărbia. 

— Am muncit zece ani ca să devin destul de faimoasă cât 


să obţin o invitaţie la acest castel. Zece ani, ca să pot veni 
aici şi să cânt cântece despre magia pe care ai încercat să 
o distrugi. Să cânt aceste cântece, iar tu să ştii că suntem 
încă aici - că poţi exila magia, că ne poţi măcelări cu miile, 
dar noi, cei care ne ghidăm după vechile obiceiuri, încă ne 
amintim. 

În spatele lui, Roland pufai. 

— Destul, spuse regele şi pocni din degete. 

Gărzile îi puseră capul pe eşafod. 

— Fiica mea avea şaisprezece ani, continuă ea. Lacrimile 
îi curgeau pe obraji şi pe nas, dar vocea îi rămase 
puternică. Şaisprezece, când i-ai dat foc. Numele ei era 
Kaleen, şi avea ochii precum norii de furtună. Încă îi aud 
glasul în vise. 

Regele ridică bărbia spre călău, care păşi în faţă. 

— Sora mea avea treizeci şi şase de ani. Numele ei era 
Liessa şi avea doi băieţi care erau bucuria ei. 

Călăul ridică securea. 

— Vecinul meu şi soţia lui aveau şaptezeci de ani. 
Numele lor erau Jon şi Estrel. Au fost ucişi pentru că au 
îndrăznit să încerce să o protejeze pe fiica mea când 
oamenii tăi au venit după ea. 

Rena Goldsmith încă îşi recita lista cu morţi când 
securea căzu. 


CAPITOLUL 16 


Celaena îşi cufundă lingura în terciul de ovăz, îl gustă, 
apoi turnă peste el un munte de zahăr. 

— Prefer să luăm micul dejun împreună decât să ieşim 
afară, în frig. 

Fleetfoot, cu capul în poala Celaenei, pufăi zgomotos. 

— Cred că şi ea, adăugă Celaena, rânjind. 

Nehemia râse blând înainte să muşte din pâine. 

— Se pare că ăsta este singurul moment al zilei când te 
putem vedea, spuse ea în Eyllwe. 

— Am fost ocupată. 

— Vânând conspiratorii de pe lista regelui? 

O privire dură în direcţia ei; încă o muşcătură din pâine. 

— Ce vrei să-ţi spun? 

Celaena amestecă zahărul în terci, concentrându-se pe 
asta în loc să se uite la prietena ei. 

— Vreau să mă priveşti în ochi şi să-mi spui că tu crezi 
că libertatea ta merită preţul ăsta. 

— De asta ai fost atât de nervoasă în ultima vreme? 

Nehemia lăsă pâinea prăjită pe platou. 

— Cum să le pot spune părinţilor mei despre tine? Ce 
scuze să inventez care să-i convingă că prietenia mea cu 
Campionul regelui, folosi limba comună pentru cele două 
cuvinte, rostindu-le de parcă ar fi fost otrăvite, este, în 
orice fel, un lucru onorabil? Cum să îi conving că sufletul 
tău nu a putrezit? 

— Nu mi-am dat seama că aveam nevoie de acordul 
părinţilor. 

— Eşti într-o poziţie a puterii - şi a cunoştinţelor - şi 
totuşi, nu faci altceva decât să te supui. Te supui şi nu 
protestezi, şi o faci doar cu un singur scop: libertatea ta. 

Celaena scutură din cap şi privi în altă direcţie. 

— Nu mă poţi privi pentru că ştii că este adevărat. 

— Şi ce este atât de greşit în faptul că vreau să fiu 
liberă? Nu am suferit destul ca să o merit? Şi ce dacă 
mijloacele spre ea sunt neplăcute? 


— Nu o să neg că ai suferit, Elentiya, dar sunt mii de 

oameni care au suferit - şi au suferit mai mult. lar ei nu se 
vând regelui ca să obţină ceea ce şi ei merită. Cu fiecare 
persoană pe care o ucizi, găsesc din ce în ce mai puţine 
scuze ca să rămân prietena ta. 
_ Celaena aruncă lingura pe masă şi merse lângă şemineu. 
Işi dorea să rupă tapiseriile şi tablourile şi să spargă toate 
bibelourile şi ornamentele pe care le cumpărase ca să-şi 
decoreze camera. Dar cel mai mult îşi dorea să o facă pe 
Nehemia să nu o privească aşa, de parcă ea era la fel de 
rea ca monstrul care stătea pe tronul de cleştar. Trase 
adânc aer în piept, apoi iar, ascultând orice mic sunet care 
ar fi putut dezvălui că mai era cineva în apartamentul ei, 
apoi se întoarse. 

— N-am ucis pe nimeni, spuse ea încet. 

Nehemia încremeni. 

— Poftim? 

— N-am ucis pe nimeni. Rămase pe loc, având nevoie de 
distanţa dintre ele pentru a putea rosti cuvintele. Le-am 
înscenat morţile şi i-am ajutat să fugă. 

Nehemia îşi trecu mâinile peste faţă, întinzând pudra 
aurie cu care îşi machiase pleoapele. După o clipă, îşi 
cobori degetele. Ochii ei negri şi frumoşi erau mari de 
uimire. 

— Nu ai ucis nicio persoană pe care el ţi-a ordonat să o 
ucizi? 

— Nici măcar una. 

— Şi Archer Finn? 

— l-am propus lui Archer un târg: îi las timp până la 
sfârşitul lunii să îşi pună afacerile în ordine înainte să-şi 
însceneze moartea şi să fugă, iar el îmi dă informaţii 
despre adevărații duşmani ai regelui. 

li putea spune mai târziu Nehemiei restul poveştii 
planurile regelui, catacombele de sub bibliotecă -, dar să 
le menţioneze acum nu ar fi făcut altceva decât să atragă 
şi mai multe întrebări. 

Nehemia luă o gură de ceai, lichidul bălăcindu-se în 
ceaşcă din pricina mâinilor ei tremurânde. 


— Te va ucide dacă află. 

Celaena privi spre uşile balconului, unde o zi minunată 
răsărea în lumea largă de dincolo de ele. 

— Ştiu. 

— Şi informaţiile astea pe care ţi le dă Archer, ce vei 
face cu ele? Ce fel de informaţii sunt? 

Celaena îi explică pe scurt ceea ce el îi spusese despre 
oamenii care se presupunea că vor să o aducă pe tron pe 
moştenitoarea pierdută a Terrasenului, spunându-i chiar şi 
ceea ce se întâmplase cu Davis. Nehemia deveni palidă. 
Când Celaena termină, Nehemia luă o altă gură de ceai din 
ceaşca tremurândă. 

— Şi ai încredere în Archer? 

— Cred că ţine la viaţa lui mai mult decât la orice 
altceva. 

— E un curtezan; cum poţi fi sigură că poţi avea 
încredere în el? 

Celaena se aşeză în fotoliu, Fleetfoot ghemuindu-se între 
picioarele ei. 

— Păi, tu ai încredere în mine, iar eu sunt o asasină. 

— Nu e acelaşi lucru. 

Celaena privi tapiseria de pe peretele din stânga ei şi la 
dulapul din faţa sa. 

— Dacă tot îţi spun toate lucrurile astea care m-ar putea 
trimite la spânzurătoare, ar trebui să-şi mai spun ceva. 

Nehemia îi urmă privirea spre tapiserie. După un 
moment, i se tăie răsuflarea. 

— Aceea este... este Elena pe tapiserie, nu-i aşa? 

Celaena zâmbi ştrengăreşte şi îşi încrucişă braţele. 

— Asta nu e nici măcar partea cea mai rea. 


x 


În timp ce coborau spre mormânt, Celaena îi spuse 
Nehemiei tot ce se întâmplase între ea şi Elena de la 
Samhuinn - şi toate aventurile care se abătuseră asupra ei. 
Îi arătă încăperea unde Cain chemase rideracul, iar pe 
măsură ce se apropiau de mormânt, Celaena tresări, 
amintindu-şi un nou detaliu nenorocit. 


— Ai adus un prieten? 

Nehemia scânci. Celaena salută mânerul-craniu din 
bronz de pe uşă. 

— Bună, Mort. 

Nehemia se uită cruciş la craniu. 

— Cum e... Privi peste umăr, la Celaena. Cum e posibil? 

— Vrăji antice şi prostii, spuse Celaena, întrerupându-l 
pe Mort, care începuse să recite povestea despre cum îl 
crease regele Brannon. Cineva a folosit o vrajă cu semnele 
Wyrd. 

— Cineva! bolborosi Mort. Acel cineva este... 

— Taci din gură, spuse Celaena şi deschise uşa 
mormântului, invitând-o pe Nehemia înăuntru. Păstrează- 
te pentru cineva căruia îi pasă. 

Mort mormăi ceea ce suna ca o înlănţuire de blesteme 
violente, iar ochii Nehemiei licăriră când intră în mormânt. 

— E incredibil, şopti prinţesa, privind pereţii pe care 
fuseseră scrijelite semnele Wyrd. 

— Ce spun? 

— Moarte, Eternitate, Conducători, recită Nehemia. 
Poziţii standard în morminte. 

Nehemia continuă să se plimbe prin încăpere, iar 
Celaena se rezemă de perete şi se lăsă pe podea. Oftând, 
îşi frecă piciorul de una dintre stelele în relief de pe podea, 
studiind curbura pe care o formau în cameră. 

„Oare alcătuiesc o constelație?” 

Celaena se ridică în picioare şi privi în jos. Nouă dintre 
stele alcătuiau o imagine familiară - Libelula. Ridică din 
sprâncene. Nu-şi dăduse niciodată seama de asta înainte. 
La câţiva metri distanţă, o altă constelație se contura pe 
podea - Balaurul. Stătea la capul sarcofagului lui Gavin. 

„Un simbol al casei Adarlanului, la fel ca şi a doua 
constelație de pe cer.“ 

Celaena urmări liniile făcute de forme, împletindu-se în 
întreg mormântul. Cerul nopţii trecea pe sub picioarele ei, 
iar până să ajungă la ultima constelație, s-ar fi ciocnit de 
perete dacă Nehemia nu ar fi apucat-o de braţ. 

— Ce este? 


Celaena privea ultima constelație - Cerbul, Regele 
Nordului. Simbolul Terrasenului, ţinutul natal al Elenei. 
Constelaţia era cu faţa spre perete, iar capul părea să îi fie 
îndreptat în sus, ca şi cum ar fi privit ceva... 

Celaena urmări privirea cerbului printre zecile de semne 
Wyrd care acopereau peretele, până când... 

— În numele Wyrdului. Uită-te la asta, spuse ea, arătând 
în sus. 

Un ochi, nu mai mare decât palma ei, era gravat în 
perete. O gaură era dată în centrul lui, o puncţie perfectă 
în mijlocul ochiului. Însuşi semnul Wyrd alcătuia o faţă, iar 
dacă celălalt ochi era plin şi neted, acesta avea un iris gol. 

„Doar cu ochiul cineva poate vedea corect.” Nu avea 
cum să fie atât de norocoasă - cu siguranţă, nu era nimic 
mai mult decât o coincidenţă. Calmându-şi entuziasmul, se 
ridică pe vârful degetelor şi privi cu atenţie în ochi. 

Cum de nu observase asta înainte? Făcu un pas înapoi, 
iar semnul Wyrd dispăru în perete. Păşi înapoi pe 
constelație şi semnul reapăru. 

— Poţi să vezi faţa doar când stai pe cerb, şopti 
Nehemia. 

Celaena îşi trecu mâinile peste faţa din perete, căutând 
crăpături sau curenţi blânzi de aer care să poată sugera o 
uşă spre o altă cameră. Nimic. Trase adânc aer în piept, se 
ridica pe vârful degetelor şi privi ochiul, ţinând pumnalul 
în sus în caz că o ataca ceva. Nehemia chicoti uşor. lar 
Celaena îşi ascunse zâmbetul în timp ce îşi puse ochiul pe 
piatră şi privi în întuneric. 

Nu era nimic. Doar un perete îndepărtat, luminat de o 
rază palidă a lunii. 

— E doar - doar un perete gol. Are asta vreun sens? 

Deja sărea la concluzii pripite, încercând să vadă lucruri 
şi să facă legături care nu erau acolo. Celaena se dădu la o 
parte pentru ca Nehemia să poată privi şi ea. 

— Mort! strigă ea în timp ce prinţesa arunca o privire. 
Ce naiba e asta pe perete? Are vreun sens pentru tine? Ştii 
de ce este aici? 

— Nu, spuse Mort sec. 


— Nu mă minţi. 

— Să te mint? Pe tine? Nu aş putea să te mint. M-ai 
întrebat dacă are sens, iar eu ţi-am spus că nu. Trebuie să 
înveţi să pui corect întrebările, ca să poţi primi 
răspunsurile corecte. 

— Ce fel de întrebare ar trebui să pun ca să primesc 
răspunsul corect? urlă Celaena. 

Mort ţâţâi. i 

— Nu tolerez asemenea comportament. Intoarce-te când 
vei avea Întrebări corespunzătoare. 

— Promiţi că îmi spui atunci? 

— Sunt doar un mâner de uşă; nu e în firea mea să fac 
promisiuni. 

Nehemia păşi de lângă perete şi îşi dădu ochii peste cap. 

— Nu-l asculta, te tachinează. Nici eu nu văd nimic. 
Poate e doar o farsă. Castelele sunt pline de prostii din 
astea, cu scopul de a te induce în eroare şi de a bulversa 
generațiile viitoare. Dar - toate semnele Wyrd de aici... 

Celaena trase rapid aer în piept, apoi rosti cererea la 
care se gândea deja de ceva timp: 

— Ai putea - ai putea să mă înveţi cum să le citesc? 

— Oho! râse Mort de pe coridor. Eşti sigură că nu eşti 
prea redusă ca să înţelegi? 

Celaena îl ignoră. Nu-i spusese Nehemiei despre ultima 
cerinţă a Elenei, de a descoperi sursa puterii regelui, 
pentru că ştia că răspunsul prinţesei avea să fie: ascultă de 
regina moartă. Dar semnele Wyrd păreau atât de strâns 
legate de orice, cumva - chiar şi de ghicitoarea aia cu 
ochiul şi de trucul ăsta stupid cu peretele. Şi poate dacă 
afla cum să le folosească, putea descuia uşa din fier de sub 
bibliotecă şi să găsească nişte răspunsuri dincolo de ea. 

— Poate... măcar esenţialul? 

Nehemia zâmbi. 

— Esenţialul este partea cea mai grea. 

Lăsând la o partea utilitatea lor, era un limbaj secret 
uitat, un sistem pentru accesarea unei puteri stranii. Cine 
nu ar fi vrut să înveţe despre ele? 

— Atunci, lecţii matinale în locul plimbării? 


Nehemia radia, iar Celaena simţi un fior de vină pentru 
că nu-i spusese despre catacombe, iar prinţesa zise: 

— Desigur. 

Inainte să plece, Nehemia rămase câteva minute să îl 
studieze pe Mort - în general punându-i întrebări despre 
vraja care îl crease, pe care mânerul pretindea că o uitase, 
apoi că era privată, apoi că nu era treaba ei. 

După ce răbdarea aproape nesfârşită a Nehemiei se 
stinse, îl boscorodiră pe Mort şi se întoarseră sus, unde 
Fleetfoot le aştepta nerăbdătoare în dormitor. Câinele 
refuzase să intre în pasajul secret - probabil din pricina 
vreunei duhori dubioase lăsate în urmă de Cain şi creatura 
lui. Nici măcar Nehemia nu putuse să o atragă după ele, 
jos. 

De îndată ce uşa fu închisă şi ascunsă de tapiserie, 
Celaena se rezemă de biroul ei. Ochiul din mormânt nu 
fusese soluţia la ghicitoare. Acum se întreba dacă Nehemia 
avea o idee mai bună despre ce ar fi putut însemna. 

— Am găsit o carte despre semne Wyrd în biroul lui 
Davis, îi spuse ea Nehemiei. Nu-mi dau seama dacă este o 
ghicitoare sau un proverb, dar cineva a scris asta în 
interiorul copertei din spate: „Doar cu ochiul cineva poate 
vedea corect“. 

Nehemia se încruntă. 

— Mie îmi sună a bazaconiile vreunui lord puturos. 

— Dar crezi că este doar o coincidenţă că el făcea parte 
din mişcarea asta împotriva regelui şi că avea o carte 
despre semne Wyrd? Dacă asta este un fel de ghicitoare 
despre ele? 

Nehemia pufăi. 

— Dacă Davis nici măcar nu făcea parte din grup? Poate 
că Archer avea informaţia greşită. Pun pariu că acea carte 
era acolo de ani buni - şi pun pariu că Davis nici măcar nu 
ştia că există. Sau poate că a văzut-o într-o librărie şi a 
cumpărat-o ca să pară îndrăzneţ. 

Sau poate că nu - şi poate că Archer punea ceva la cale. 
Avea să-l întrebe când urma să-l vadă data viitoare. 
Celaena se juca cu lănţişorul amuletei sale - apoi 


încremeni. Ochiul. 

— Crezi că ar putea fi Ochiul ăsta? 

— Nu, spuse Nehemia. Nu ar fi atât de uşor. 

— Dar... 

Celaena plecă de lângă birou. 

— Crede-mă, spuse Nehemia. Este doar o coincidenţă - 
ca şi ochiul ăla din perete. „Ochiul“ poate să însemne 
orice... orice. Să faci ochi din gips pe toate lucrurile 
obişnuia să fie un lucru destul de comun în urmă cu câteva 
secole, ca protecţie împotriva răului. O să o iei razna, 
Elentiya! Pot să fac nişte cercetări pe tema asta, dar e 
posibil să dureze o vreme până să găsesc ceva. 

Celaena se înroşi. Bine; poate că se înşela. Nu voia să o 
creadă pe Nehemia, nu voia să creadă că ghicitoarea era 
atât de imposibil de rezolvat, dar... prinţesa ştia mai multe 
despre ştiinţele antice decât ea. Aşa că Celaena se aşeză 
din nou la masă. Terciul se răcise, dar îl mâncă oricum. 

— Mulţumesc, spuse ea printre înghiţituri, în timp ce 
Nehemia se aşeză şi ea. Pentru că nu ai reacţionat violent. 

Nehemia râse. 

— Elentiya, sincer, sunt surprinsă că mi-ai spus. 

O uşă deschizându-se, apoi închizându-se, apoi paşi, apoi 
Philippa ciocăni şi intră, aducând o scrisoare pentru 
Celaena. 

— Bună dimineaţa, frumoase domnişoare, spuse ea, 
făcând-o pe Nehemia să zâmbească. O scrisoare pentru 
stimatul nostru Campion. 

Celaena radia către Philippa şi o luă, iar zâmbetul îi 
crescu în timp ce citi conţinutul scrisorii, după ce 
servitoarea plecă. 

— E de la Archer, îi spuse ea Nehemiei. Mi-a dat câteva 
nume care ar putea fi implicate în mişcarea asta - oameni 
asociaţi cu Davis. 

Era puţin şocată că el riscase să pună totul într-o 
scrisoare. Poate că era nevoie ca Celaena să-l înveţe 
câteva lucruri despre scrierea codificată. 

Totuşi, Nehemia încetă să mai zâmbească. 

— Cine dă informaţii ca şi cum n-ar fi nimic altceva 


decât bârfele dimineţii? 

— Un bărbat care vrea să fie liber şi care s-a săturat să 
slujească porci. 

Celaena împături scrisoarea şi se ridică. Dacă bărbaţii 
de pe lista asta erau ca Davis, atunci poate că nu ar fi un 
lucru atât de oribil să-i dea pe mâna regelui. 

— Ar trebui să mă îmbrac; trebuie să merg în oraş. 
Ajunsese la jumătatea drumului spre garderobă când se 
întoarse. Mâine, la micul dejun, avem prima lecţie? 

Nehemia încuviinţă, întorcându-se la mâncarea ei. 


x 


Îi luă toată ziua să îi urmărească pe cei de pe listă - să 
afle unde locuiesc, cu cine vorbeau, cât de bine păziţi erau. 
Nu descoperi nimic folositor. 

Era obosită, irascibilă şi moartă de foame când ajunse 
înapoi la castel la apus, iar starea i se înrăutăţi când intră 
în camera ei şi găsi un bilet de la Chaol. Regele îi ordona 
să fie din nou de gardă la balul regal din acea seară. 


CAPITOLUL 17 


Chaol ştia fără să vorbească cu ea că Celaena nu era 
prea binedispusă. De fapt, nu îndrăznise să discute cu ea 
înainte de începerea balului, în afară de a o poziţiona în 
curte, ascunsă în umbrele unei coloane. Câteva ore în 
noaptea de iarnă aveau să o răcorească puţin. 

Din locul lui dinăuntru, ascuns într-un alcov de lângă 
intrarea servitorilor, Chaol putea fi cu ochii atât pe balul 
sclipitor, cât şi pe asasina care stătea de pază sub uşile 
impunătoare ale balconului salonului. Nu că nu avea 
încredere în ea, dar când Celaena era în starea asta, 
întotdeauna îl făcea şi pe el să se enerveze. 

Acum ea stătea rezemată de coloană, cu braţele 
încrucişate. Nu se ascundea în umbre, aşa cum îi spusese 
el. Putea vedea aburii respirației ei învolburându-se în 
aerul nopţii şi lumina lunii licărind pe mânerul unuia dintre 
pumnalele pe care le purta la brâu. 

Sala de bal fusese decorată în nuanţe de alb şi albastru 
glaciar, cu fâşii din mătase plutind din tavan şi bibelouri 
din porțelan atârnând printre ele. Era ceva parcă desprins 
dintr-un vis de iarnă şi, dintre toţi oamenii, era tocmai în 
cinstea lui Hollin. Câteva ore de distracţie şi o mică avere 
cheltuită pentru un băiat care, momentan, stătea încruntat 
pe micul lui tron de cleştar, îndopându-se cu dulciuri în 
timp ce mama lui îi zâmbea blând. 

Nu avea să-i spună niciodată lui Dorian, dar Chaol se 
temea de ziua în care Hollin avea să devină un bărbat 
adevărat. Era uşor să te ocupi de un copil răsfăţat, dar un 
conducător crud şi răsfăţat ar fi fost o cu totul altă 
chestiune. Spera că, între el şi Dorian, aveau să poată 
controla orice urmă de corupţie începuse deja să 
putrezească inima lui Hollin - de îndată ce Dorian urca pe 
tron. 

Moştenitorul era pe ringul de dans, împlinindu-şi 
obligaţia faţă de curte şi coroană, dansând cu orice 
domniţă îi cerşea atenţia. Deloc surprinzător, asta se 


întâmpla cu aproape toate. Dorian îşi juca bine rolul şi 
valsa zâmbind, un partener grațios şi priceput, fără să se 
plângă măcar o dată şi fără să refuze vreo domnişoară. 
Dansul se încheia, Dorian făcea o plecăciune înaintea 
partenerei sale, iar înainte să poată face un pas, o altă 
parteneră făcea o reverență înaintea lui. Dacă Chaol ar fi 
fost în locul lui Dorian, ar fi tresărit, dar prinţul doar 
zâmbea, lua mâna domnişoarei şi o purta în paşi de dans 
prin salonul de bal. 

Chaol privi din nou spre grădină şi se încordă. Celaena 
nu era lângă coloană. 

Îşi înăbuşi un mârâit. A doua zi aveau să poarte o 
discuţie lungă şi drăguță despre reguli şi consecinţele 
abandonării postului în timpul datoriei. 

O regulă pe care şi el, de asemenea, o încălca, realiză 
Chaol în timp ce se strecură afară din alcov şi ieşi pe uşa 
lăsată întredeschisă pentru a permite aerului proaspăt să 
împrospăteze sala de bal. 

Unde naiba plecase Celaena? Poate chiar văzuse vreun 
semn de pericol - nu că avusese vreodată loc un atac 
asupra palatului şi nu că ar fi cineva atât de prost încât să 
încerce să o facă în timpul unui bal regal. 

Dar el puse o mână pe mânerul sabiei sale pe măsură ce 
se apropia de coloanele de la baza treptelor care duceau în 
grădină. Ea stătuse chiar acolo şi... 

Chaol o zări. 

Ei bine, cu siguranţă îşi abandonase postul. Dar nu ca să 
se confrunte cu vreun potenţial pericol. 

Chaol îşi încrucişă braţele la piept. Celaena îşi părăsise 
postul ca să danseze. 

Muzica era suficient de tare încât să se audă până în 
grădină, iar la baza treptelor, Celaena valsa cu ea însăşi. 
Chiar îşi ţinea marginea pelerinei negre într-o mână, ca şi 
cum ar fi fost faldurile unei rochii de bal, iar cealaltă mână 
era suspendată în aer, pe braţul unui partener invizibil. El 
nu ştia dacă trebuia să râdă sau doar să se întoarcă 
înăuntru şi să pretindă că nu văzuse nimic. 

Ea se întoarse cu o mişcare elegantă care o aduse faţă în 


faţă cu el şi tresări. 

Ei bine, ultima opţiune nu mai era o posibilitate. Râsul 
sau strigătele, atunci. Deşi nicio variantă nu părea prea 
potrivită în acel moment. 

Chiar şi în lumina lunii, el o putu vedea încruntându-se. 

— M-am plictisit de moarte şi mor de frig, spuse ea, 
dând drumul pelerinei. 

El rămase în capul scărilor, privind-o. 

— Şi este vina ta, continuă ea, îndesându-şi mâinile în 
buzunare. Tu m-ai pus să stau aici şi cineva a lăsat uşa de 
la balcon deschisă ca să pot auzi muzica aia minunată. 

Valsul încă plutea în jurul lor, umplând aerul rece. 

— Aşa că ar trebui să te gândeşti a cui e vina, adăugă 
Celaena. A fost ca şi cum ai pune un om mort de foame în 
faţa unui ospăț şi i-ai spune să nu mănânce. Ceea ce, 
apropo, chiar ai făcut când m-ai pus să merg la cina aia 
oficială. 

Celaena se bâlbâia, iar chipul îi era suficient de furios, 
încât el să-şi dea seama că era mai mult decât ofticată că o 
prinsese. Chaol îşi muşcă buza pentru a-şi suprima 
zâmbetul şi cobori cele patru trepte spre aleea pietruită 
din grădină. 

— Eşti cel mai mare asasin din Erilea şi totuşi nu poţi sta 
de pază câteva ore? 

— Ce e de păzit? şuieră ea. Cupluri care se strecoară din 
salon ca să se pupăcească printre gardurile vii? Sau Alteța 
Sa dansând cu fiecare fecioară eligibilă? 

— Eşti geloasă? 

Celaenei îi scăpă un hohot de râs. 

— Nu! Pe toţi zeii, nu. Dar nu pot să spun că este 
extraordinar de distractiv să-l privesc. Sau să privesc pe 
oricine altcineva simțindu-se bine. Cred că sunt mai 
geloasă pe bufetul ăla uriaş de care nu se atinge nimeni. 

El chicoti şi privi în susul scării, spre curtea interioară şi 
uşile salonului de dincolo de ea. Ar fi trebuit să se întoarcă 
acolo deja. Dar el era aici, apropiindu-se de limita aceea de 
care nu putea sta departe. 

Reuşise să rămână de partea lui a liniei cu o seară în 


urmă, deşi faptul că o văzuse plângând în timpul 
cântecului Renei Goldsmith îl răscolise atât de mult, încât 
fusese ca şi cum ar fi găsit o parte din el despre care nu 
realizase vreodată că lipsea. O pusese să alerge doi 
kilometri în plus în acea dimineaţă, nu ca să o 
pedepsească, ci pentru că nu se putea abţine să nu se 
gândească la felul în care ea îl privise. 

Ea oftă zgomotos şi privi luna. Era atât de luminoasă, 
încât îneca stelele. 

— Am auzit muzica şi am vrut doar să dansez câteva 
minute. Doar să... uit totul pentru un vals şi să mă prefac 
că sunt o fată normală. Aşa că - ea se încruntă la el acum - 
dă-i înainte şi zbiară la mine pentru asta. Care va fi 
pedeapsa mea? Şase kilometri în plus mâine? O oră de 
antrenament? Să curăț ieslea? 

În vocea ei simţea o durere sumbră, care nu-i pică prea 
bine lui Chaol. Şi da, aveau să poarte o discuţie despre 
părăsirea postului, dar chiar acum - chiar acum... 

Chaol păşi peste linie. 

— Dansează cu mine, spuse el şi întinse mâna spre ea. 


x 


Celaena privea mâna întinsă a lui Chaol. 

— Ce? 

Lumina lunii se reflecta în ochii lui de chihlimbar, 
făcându-i să strălucească. 

— Ce n-ai înţeles? 

Nimic. Totul. Pentru că atunci când Chaol o spusese, nu 
fusese ca atunci când Dorian o invitase la dans, la balul de 
Yulemas. Aceea nici nu prea se putea numi o invitaţie. Dar 
acum... Mâna lui rămase întinsă spre ea. 

— Din câte îmi amintesc, spuse ea, ridicând bărbia, de 
Yulemas te-am rugat să dansezi cu mine, iar tu m-ai refuzat 
categoric. Ai spus că era prea periculos să fim văzuţi 
dansând împreună. 

— Lucrurile sunt diferite acum. 

Din nou, încă o afirmaţie cu subînţeles pe care ea nu-şi 
permitea să o analizeze acum. 


Gâtul i se încleştă, iar Celaena privi mâna lui întinsă, 
brăzdată de cicatrici. 

— Dansează cu mine, Celaena, spuse el din nou, uşor 
răguşit. 

Când ochii ei îi întâlniră pe ai lui, Celaena uită de frig, 
de lună şi de castelul de sticlă, care se înălța ameninţător 
în spatele lor. Uită de biblioteca secretă, de planurile 
regelui, de Mort şi de Elena. Îşi puse mâna într-a lui, iar 
tot ce mai ştiu după aceea era că existau doar muzica şi 
Chaol. 

Degetele lui erau calde, chiar şi prin mănuşi. Chaol îşi 
trecură mâna liberă în jurul taliei asasinei, iar Celaena şi-o 
puse pe a ei pe braţul lui. Ridică privirea spre el când 
începură să se mişte - un pas timid, apoi altul şi încă unul, 
lăsându-se purtaţi de ritmul lent al valsului. 

El o privi înapoi, fără ca vreunul din ei să schiţeze vreun 
zâmbet - totul era mai presus de zâmbete acum. Valsul se 
revărsa în jurul lor, mai tare, mai repede, iar Chaol îi ghidă 
paşii, neîmpiedicându-se nicio secundă. 

Celaena simţi cum respiraţia îi devine sacadată, dar nu- 
şi putea lua privirea de la el, nu se putea opri din dans. 
Lumina lunii şi grădina şi licărul auriu al sălii de bal se 
amestecară într-o ceaţă distantă. 

— N-o să fim niciodată o fată şi un băiat obişnuiţi, nu-i 
aşa? reuşi ea să spună. 

— Nu, spuse el, ochii sclipindu-i. N-o să fim. 

Apoi muzica explodă în jurul lor, iar Chaol o purtă în 
ritmul valsului, învârtind-o astfel încât pelerina plutea în 
jurul ei. Fiecare pas era perfect, letal, ca în acea primă 
dată când se duelaseră, cu multe luni în urmă. Celaena îi 
ştia fiecare mişcare, iar el o ştia pe a ei, ca şi cum ar fi 
dansat împreună toată viaţa. Din ce în ce mai repede, fără 
să ezite vreo clipă, fără să îşi ia privirea unul de pe 
celălalt. 

Restul lumii căzu într-o tăcere adâncă. În acel moment, 
după zece ani îndelungaţi, Celaena îl privi pe Chaol şi îşi 
dădu seama că ajunsese acasă. 


x 


Dorian Havilliard stătea la una dintre ferestrele sălii de 
bal, privindu-i pe Celaena şi Chaol dansând în grădina de 
dedesubt, pelerinele negre plutind în jurul lor ca şi cum n- 
ar fi fost nimic mai mult decât două himere purtate de 
vânt. După ore întregi de dans, prințul reuşise să se 
elibereze de domnişoarele care îi cerşeau atenţia şi venise 
la fereastră pentru o gură binemeritată de aer. 

Intenţionase să iasă în grădină, dar apoi îi zărise. Asta 
fusese de ajuns să îi oprească paşii - dar nu suficient cât 
să-l facă să se îndepărteze de la fereastră. Ştia că asta ar fi 
trebuit să facă. Ar fi trebuit să plece şi să pretindă că nu 
văzuse niciodată scena, pentru că, deşi era doar un dans... 

Cineva veni lângă el, iar Dorian privi peste umăr la timp 
pentru a o vedea pe Nehemia oprindu-se lângă fereastra. 
După luni întregi în care de-abia o văzuse pe la curte din 
pricina masacrului rebelilor din Eyllwe, ea apăruse în 
seara asta. Arăta splendid într-o rochie de culoarea 
cobaltului, cu fire de aur, iar părul îi era împletit şi prins 
asemenea unei diademe pe capul ei. Cerceii delicaţi din 
aur licăreau în lumina candelabrului, atrăgând ochii 
prinţului asupra gâtului ei grațios. Nehemia era de departe 
cea mai uimitoare femeie din sala de bal, iar el observase 
câţi bărbaţi - şi femei - o priviseră întreaga seară. 

— Nu le face probleme, spuse ea încet, accentul ei încă 
fiind rigid, dar se îmbunătăţise de când sosise în Rifthold. 
Dorian ridică din sprâncene. Nehemia trasă o urmă 
invizibilă pe panoul din sticlă al ferestrei. 

— Tu şi cu mine... Mereu vom sta departe unul de altul. 
Mereu vom avea... Nehemia căuta cuvântul potrivit. 
Responsabilităţi. Mereu vom avea griji pe care nimeni 
altcineva nu le poate înţelege. Pe care ei - făcu un semn cu 
capul către Chaol şi Celaena - nu le vor înţelege niciodată. 
Iar dacă ar face-o, atunci nu le-ar vrea. 

„Nu ne-ar vrea pe noi, asta vrei să spui.“ 

Chaol o învârti pe Celaena, iar ea plutea uşor prin aerul 
rece înainte să se întoarcă în braţele lui. 

— Deja m-am hotărât să merg mai departe, spuse Dorian 


la fel de încet. Era adevărul. Se trezise în acea dimineaţă 
simțindu-se mai uşor decât se simţise în ultimele 
săptămâni. 

Nehemia încuviinţă, aurul şi bijuteriile din părul ei 
legănându-se uşor. 

— Atunci, îţi mulţumesc pentru asta. Trasă un alt simbol 
pe fereastră. Vărul tău, Roland, mi-a spus că tatăl tău a 
aprobat planurile consilierului Mullison de a mări graniţele 
lagărului din Calaculla - să extindă lagărul ca să 
adăpostească mai mulţi... oameni. 

Chipul lui Dorian rămase inexpresiv. Erau prea mulţi 
ochi aţintiţi asupra lor. 

— Roland ţi-a spus asta? 

Nehemia îşi cobori mâna de pe fereastră. 

— Vrea să îi spun tatălui meu că îi susţin planurile - să îl 
conving pe tata să facă expansiunea cât mai accesibilă. Am 
refuzat. El spune că mâine va avea loc o întrunire a 
consiliului, unde se va vota planul lui Mullison. Nu mi se 
permite să particip. 

Dorian se concentră pe respiraţia lui. 

— Roland nu avea niciun drept să facă asta. Deloc. 

— Atunci, vei opri întâlnirea? Ochii ei negri erau aţintiţi 
pe faţa lui. Vorbeşte cu tatăl tău; convinge-i pe ceilalţi să 
spună nu. 

Nimeni, cu excepţia Celaenei, nu îndrăznea să îi 
vorbească astfel. Dar tupeul ei nu avea nicio legătură cu 
răspunsul lui. 

— Nu pot, spuse Dorian. 

Obrajii i se înroşiră în timp ce rostise cuvintele, dar era 
adevărat. Nu putea asalta Calaculla, nu fără să cauzeze o 
mulţime de probleme, atât pentru el, cât şi pentru 
Nehemia. Deja îşi convinsese tatăl să o lase pe Nehemia în 
pace, în afara planurilor lor. Să ceară închiderea lagărului 
l-ar putea forţa să aleagă o tabără - şi să facă o alegere 
care putea distruge tot ce avea. 

— Nu poţi sau nu vrei? Dorian oftă, dar Nehemia i-o 
reteză: Dacă Celaena ar fi dusă în Calaculla, ai elibera-o? 
Ai pune capăt existenţei lagărului? Când ai luat-o din 


Endovier, te-ai gândit măcar o clipă la miile de oameni pe 
care îi laşi în urmă? 

Dorian se gândise, dar... dar nu atât de mult cât ar fi 
trebuit. 

— Oameni nevinovaţi muncesc şi mor în Calaculla şi 
Endovier. Cu miile. Întreab-o pe Celaena despre 
mormintele pe care le sapă acolo, prinţule! Priveşte 
cicatricile de pe spatele ei şi dă-ţi seama că ceea ce a 
îndurat ea este o binecuvântare în comparaţie cu ceea ce 
îndură alţii. 

Poate că doar se obişnuise cu accentul ei, dar Dorian 
putea jura că Nehemia vorbea mai clar. Prinţesa arătă spre 
grădină, către Celaena şi Chaol, care se opriseră din dans 
şi acum vorbeau. 

— Dacă ar fi trimisă înapoi, ai elibera-o? 

— Normal că aş elibera-o, spuse el precaut. Dar este 
complicat. 

— Nu e nimic complicat. Este diferenţa dintre corect şi 
greşit. Sclavii din lagărele acelea au rude care îi iubesc la 
fel de mult cum ai iubit-o tu pe prietena mea. 

Dorian privi în jur. Domnişoarele priveau curioase din 
spatele evantaielor şi chiar şi mama lui observase discuţia 
lor îndelungată. Afară, Celaena îşi reluase postul lângă 
coloană. În celălalt capăt al încăperii, Chaol se strecură 
prin uşile curţii interioare şi îşi ocupă locul din alcov, 
chipul fiindu-i inexpresiv, ca şi cum dansul nu ar fi avut loc 
niciodată. 

— Acesta nu este locul potrivit pentru discuţia asta. 

Nehemia îl privi un moment îndelungat, apoi încuviinţă. 

— Ai puterea în tine, prinţule. Mai multă putere decât 
realizezi. 

Îi atinse pieptul, trasând şi acolo un simbol, iar câteva 
dintre domniţe icniră de spaimă. Dar ochii Nehemiei erau 
fixaţi pe ochii lui. 

— Doarme, şopti ea, bătându-l pe inimă. Aici. Când va 
veni timpul, când se va trezi, să nu-ţi fie teamă. Îşi luă 
mâna de pe el şi afişă un zâmbet trist. Când va veni timpul, 
eu te voi ajuta. 


Apoi prinţesa se întoarse şi plecă, curtenii dându-se din 
calea ei. Dorian o privi îndepărtându-se, întrebându-se ce 
însemnau ultimele ei cuvinte. 

Şi de ce, atunci când le spusese, ceva străvechi şi 
amortit în adâncul lui se trezise. 


CAPITOLUL 18 


Celaena stătea în salonul casei lui Archer, încruntându- 
se la focul care ardea în şemineu. Nu se atinsese de ceaiul 
pe care majordomul i-l adusese pe măsuţa joasă din 
marmură, deşi cu siguranţă cedase tentaţiei unui tort de 
ciocolată în timp ce aştepta ca Archer să se întoarcă. 
Celaena ar fi putut veni mai târziu, dar afară era ger, iar 
după ce stătuse de gardă toată noaptea, era epuizată. Şi 
avea mare nevoie de ceva care să îi distragă atenţia de la 
amintirea atât de vie a dansului cu Chaol. 

După ce valsul se terminase, el îi spusese doar că, dacă 
îşi mai abandona o dată postul, avea să facă o gaură în 
gheaţa din iaz şi să o arunce în ea. lar apoi, ca şi cum nu 
ar fi dansat cu ea într-un fel care îi făcuse genunchii să 
tremure, se întorsese în sala de bal şi o lăsase să sufere în 
frig. Chaol nici măcar nu menţionase dansul în dimineaţa 
asta, în timpul alergării. Poate că Celaena îşi închipuise 
totul. Poate că aerul îngheţat al nopţii o făcuse să o ia 
razna. 

Fusese distrată în timpul primei lecţii despre semnele 
Wyrd cu Nehemia în acea dimineaţă, iar drept rezultat, 
căpătase o porţie bună de mustrări. Dăduse vina pe limba 
complexă şi aproape lipsită de sens. Invăţase câteva limbi 
înainte - destule cât să ajungă în locuri unde legile 
lingvistice ale Adarlanului nu prinseseră rădăcini dar 
semnele Wyrd erau complet diferite. Să încerce să le 
înveţe şi, în acelaşi timp, să încerce să descifreze labirintul 
care era Chaol Westfall era imposibil. 

Celaena auzi uşa din faţă deschizându-se. Cuvinte 
înăbuşite, paşi grăbiţi, iar apoi chipul frumos al lui Archer 
apăru în prag. 

— Dă-mi doar un minut să mă reîmprospătez puţin. 

Celaena se ridică. 

— Nu va fi nevoie, spuse ea. Nu te rețin mult. 

Ochii verzi ai lui Archer licăriră, dar el se strecură în 
salon, închizând uşa din mahon în urma sa. 


— la loc, îi spuse ea, nepăsându-i în mod special că 
aceasta era casa lui. 

Archer se supuse, aşezându-se în fotoliul de lângă 
canapea. Faţa îi era roşie de la frig, făcând ca ochii lui să 
pară şi mai verzi. 

Celaena îşi încrucişă picioarele. 

— Dacă majordomul tău mai ascultă mult pe la uşă, o să- 
i tai urechile şi o să i le îndes pe gât. 

Se auzi o tuse înăbuşită, urmată de paşi care se 
retrăgeau. De îndată ce fu sigură că nimeni nu mai asculta, 
se rezemă de pernele canapelei. 

— Am nevoie de mai mult decât de o listă cu nume. 
Trebuie să ştiu mai exact ce plănuiesc ei - şi cât de multe 
ştiu despre rege. 

Archer deveni palid. 

— Am nevoie de mai mult timp, Celaena. 

— Ţi-au mai rămas puţin mai mult de trei săptămâni. 

— Dă-mi cinci. 

— Regele mi-a dat doar o lună să te ucid. Deja mi-e greu 
să îi conving pe toţi că eşti o ţintă dificilă. Nu-ţi pot da mai 
mult timp. 

— Dar am nevoie de timp ca să îmi aranjez situaţia aici, 
în Rifthold, şi să-ţi aduc mai multe informaţii. Acum că 
Davis e mort, vor fi mult mai grijulii şi precauţi. Nimeni nu 
vorbeşte. Nimeni nu îndrăzneşte nici măcar să şoptească. 

— Ştiu că Davis a fost o greşeală? 

— În Rifthold se petrec atât de des greşeli, încât e 
suficient să ne dăm seama că sunt orice altceva, numai 
greşeli nu. Îşi trecu mâna prin păr. Te rog! Încă puţin timp. 

— Nu-ţi pot da aşa ceva. Am nevoie de mai mult decât o 
listă cu nume, Archer! 

— Dar prinţul moştenitor? Şi căpitanul gărzii? Poate că 
ei au informaţiile de care ai nevoie. Eşti apropiată de 
amândoi, nu-i aşa? 

Celaena îşi dezveli colții spre el. 

— Ce ştii despre ei? 

Archer îi aruncă o privire serioasă, calculată. 

— Crezi că nu l-am recunoscut pe căpitanul gărzii în ziua 


în care s-a întâmplat să dai peste mine la Willows? Atenţia 
lui Archer se mută spre dreapta ei, unde mâna Celaenei se 
odihnea momentan pe un pumnal. Le-ai spus despre planul 
tău de a mă ţine în viaţă? o întrebă el. 

— Nu, spuse ea, relaxându-şi mâna de pe pumnal. Nu, 
nu le-am spus. Nu vreau să-i implic. 

— Sau este din pricină că nu ai, de fapt, încredere în ei? 

Celaena se ridică în picioare. 

— Nu pretinde că ştii ceva despre mine, Archer! 

Merse spre uşă şi o deschise brusc. Majordomul nu se 
zărea pe nicăieri. Se uită peste umăr, la Archer, care o 
privea cu ochi mari. 

— Mai ai până la sfârşitul săptămânii - şase zile - ca să 
îmi aduci mai multe informaţii. Dacă nu-mi dai nimic până 
atunci, următoarea vizită nu va fi nici pe-aproape atât de 
plăcută. 

Fără să îi dea dreptul la replică, Celaena ieşi năvală pe 
uşă, îşi luă pelerina din cuier şi ieşi pe străzile friguroase 
ale oraşului. 


x 


Hărțile şi cifrele dinaintea lui Dorian trebuiau să fie 
greşite. Cineva probabil că îi juca o festă, pentru că, în 
niciun caz, în Calaculla nu puteau exista atâția sclavi. 
Aşezat la masa lungă din camera de consiliu a tatălui său, 
Dorian aruncă o privire oamenilor din jurul său. Nimeni nu 
părea surprins, nimeni nu părea afectat. Consilierul 
Mullison, care arătase un interes special pentru Calaculla, 
aproape că radia. 

Ar fi trebuit să facă tot ce-i stătea în putință să o aducă 
pe Nehemia la această întrunire. Dar probabil că nu exista 
nimic din ce-ar fi putut ea spune care să aibă vreun impact 
asupra unei decizii care, în mod evident, fusese deja luată. 

Tatăl lui zâmbea uşor spre Roland, cu bărbia proptită în 
pumn. Inelul negru de pe mâna regelui licărea în lumina 
blândă revărsată de şemineul în formă de gură care părea 
gata să devoreze încăperea. 

Din locul lui de lângă Perrington, Roland gesticula către 


hartă. Un alt inel negru licări pe degetul lui Roland, identic 
cu cel pe care îl purta Perrington, de asemenea. 

— După cum puteţi vedea, Calaculla nu poate suporta 
numărul prezent al sclavilor. Sunt prea mulţi ca să încapă 
în mine aşa cum sunt ele - şi, deşi i-am pus să sape noi 
depozite, munca a stagnat. 

Roland zâmbi şi continuă: 

— Dar uşor spre nord, chiar în lungul limitei sudice din 
Oakwald, oamenii noştri au descoperit un depozit de fier 
care pare să acopere o zonă destul de vastă. Este destul de 
aproape de Calaculla şi putem construi câteva clădiri noi 
care să găzduiască gărzile şi supraveghetorii în plus, 
putem chiar să aducem mai mulţi sclavi dacă vrem şi să 
începem munca imediat. 

Murmure impresionate şi o încuviinţare din cap a tatălui 
său către Roland îl făcură pe Dorian să-şi încleşteze 
maxilarul. Trei inele asortate; trei inele negre care să 
semnifice - ce? Că, într-un fel, erau legaţi unul de celălalt? 
Cum trecuse Roland atât de repede de apărarea tatălui său 
şi a lui Perrington? Datorită sprijinului său pentru un loc 
precum Calaculla? 

Cuvintele Nehemiei de noaptea trecută îi tot răsunau în 
cap. Văzuse de aproape cicatricile de pe spatele Celaenei - 
un amestec brutal de carne care îl înfuriase peste măsură. 
Câţi oameni ca ea putrezeau în aceste lagăre? 

— Şi unde vor dormi sclavii? întrebă brusc Dorian. Veţi 
construi adăposturi şi pentru ei? 

Toată lumea, inclusiv tatăl său, se întoarse spre el. Dar 
Roland doar ridică din umeri. 

— Sunt sclavi. De ce să îi adăpostim undeva când pot să 
doarmă în mine? Aşa nu am mai pierde timp scoţându-i şi 
trimiţându-i la loc în fiecare zi. 

Mai multe şuşoteli şi murmure aprobatoare. Dorian se 
holba la Roland. 

— Dacă avem un surplus de sclavi, de ce nu lăsăm o 
parte din ei să plece? Sunt sigur că nu toţi sunt rebeli sau 
criminali. 

Un tunet răsună din capul mesei - tatăl lui. 


— Ai grijă ce spui, prinţule! 

Nu ca un tată către fiul său, ci ca un rege către 
moştenitorul lui. Totuşi, furia aceea de gheaţă creştea, iar 
el continua să vadă înaintea ochilor cicatricile Celaenei şi 
corpul ei prea slăbit în ziua când o scosese din Endovier, 
chipul ei supt, numai piele şi os, şi speranţa şi disperarea 
amestecându-se în ochii ei. Dorian auzi cuvintele 
Nehemiei: „Ceea ce a îndurat ea este o binecuvântare în 
comparaţie cu ceea ce îndură alţii”. 

Dorian privi spre tatăl lui, care era negru de furie. 

— Ăsta e planul? Acum că am cucerit continentul, o să 
arunci pe toată lumea în Calaculla sau Endovier, până când 
nu va mai rămâne nimeni în regate cu excepţia oamenilor 
din Adarlan? 

Tăcere. 

Furia îl împingea în locul unde simţise acel licăr de 
putere antică atunci când Nehemia îi atinsese inima. 

— Tot continui să întinzi coarda şi va plesni, îi spuse 
Dorian tatălui său, apoi îşi întoarse privirea spre Roland şi 
Mullison. Ce-ar fi să petreceţi voi un an în Calaculla şi, 
când terminati, puteţi să vă întoarceţi aici şi să-mi povestiţi 
despre planurile voastre de expansiune. 

Regele lovi cu pumnii în masă, zdrăngănind paharele şi 
urcioarele. 

— Îţi vei măsura cuvintele, prinţule, altfel vei fi dat afară 
din camera asta înainte de vot. 

Dorian se ridică din scaunul lui. Nehemia avusese 
dreptate. Nu îi privise pe ceilalţi din Endovier. Nu îşi 
permisese asta. 

— Am auzit destul, şuieră el spre tatălui lui, spre Roland 
şi Mullison, spre Perrington şi toţi ceilalţi lorzi şi bărbaţi 
din încăpere. Vreţi votul meu? Atunci, poftim: nu. Nici în o 
mie de ani. 

Regele bombăni, dar Dorian deja traversa podeaua din 
marmură roşie, trecu pe lângă oribilul şemineu, ieşi pe 
uşă, pe coridoarele luminate ale castelului de sticlă. 

Nu ştia încotro mergea, doar că îngheţa de frig - un frig 
care îi alimenta furia calmă, mocnită. Cobori seturi după 


seturi de trepte până în castelul de piatră, apoi străbătu 
lungile şi îngustele coridoare până ce găsi unul uitat, unde 
nu erau ochi care să îl vadă lovind zidul cu pumnul. 

Piatra se crăpă sub pumnul său. 

Nu o crăpătură mică, ci o reţea de mici crăpături care 
continuă să se întindă şi să se tot întindă spre fereastra din 
dreapta, până ce... 

Fereastra explodă, aruncând sticlă peste tot, în timp ce 
Dorian se ghemui la pământ şi îşi acoperi capul. Aerul 
pătrunse pe coridor, atât de rece încât privirea i se 
înceţoşă, dar el rămase îngenuncheat acolo, cu degetele în 
păr, inspirând adânc aer în piept pe măsură ce furia se 
revărsa din el. 

Nu era posibil. Poate că lovise peretele în locul greşit, 
iar blestemăţia era atât de veche, încât doar aştepta să se 
întâmple ca una ca asta. Nu auzise niciodată de vreo piatră 
care să se spargă în halul acela - să se împrăştie ca o 
chestie vie - şi apoi fereastra... 

Cu inima gonindu-i, Dorian îşi cobori mâinile de pe cap 
şi şi le privi. Nu vedea nicio zgârietură sau vreo tăietură, 
nici măcar nu simţea vreo urmă de durere. Dar lovise 
peretele cât de tare putuse. Ar fi putut să - ar fi trebuit să 
- îşi rupă mâna. Cu toate astea, articulațiile degetelor sale 
erau nevătămate - doar că erau albe de la cât de tare îşi 
strânsese degetele în pumn. 

Cu picioarele tremurându-i, Dorian se ridică şi studie 
paguba. 

Peretele se crăpase, dar rămăsese intact. Fereastra 
străveche, totuşi, fu spulberată complet. Şi în jurul lui, în 
jurul locului unde îngenunchease... 

Un cerc perfect, fără cioburi, ca şi cum sticla şi lemnul 
acoperiseră totul în afară de el. 

Nu era posibil. Pentru că magia... 

Magia... 

Dorian căzu în genunchi şi o senzaţie violentă de greață 
îl străbătu. 


Ghemuită pe canapea lângă Chaol, Celaena luă o gură 
de ceai şi se încruntă. 

— Nu poţi angaja o servitoare ca Philippa, care să ne 
aducă bunătăţi? 

Chaol ridică o sprânceană. 

— Tu nu mai stai în apartamentul tău? 

Nu. Nu şi dacă putea evita asta. Nu cu Elena şi Mort şi 
toate prostiile alea la doar o uşă secretă distanţă. În mod 
normal, ea ar fi căutat adăpost în bibliotecă, dar nu acum. 
Nu când biblioteca deţinea atât de multe secrete, încât îi 
făceau capul să se învârtă dacă se gândea la ele. Pentru o 
clipă, se întrebă dacă Nehemia descoperise ceva despre 
ghicitoarea din biroul lui Davis. Avea să o întrebe a doua 
zi. 

Îl lovi pe Chaol în coaste cu piciorul acoperit de şosetă. 

— Tot ce spun este că mi-ar plăcea câte un tort de 
ciocolată din când în când. 

Chaol închise ochii. 

— Şi o tartă cu mere, şi o franzelă de pâine, şi o oală cu 
tocană, un munte de prăjituri şi o... Chaol chicoti când ea 
îşi puse piciorul pe faţa lui şi împinse. Îi prinse piciorul şi 
nu îi dădu drumul când Celaena încercă să şi-l retragă. 
Este adevărat, şi ştii asta, Laena. 

— Şi dacă este, ce? Nu mi-am câştigat dreptul să 
mănânc atât cât vreau şi când vreau? 

Îşi smulse piciorul din strânsoarea lui, iar zâmbetul pieri 
de pe chipul lui Chaol. 

— Ba da, spuse el încet, glasul lui de-abia auzindu-se pe 
fundalul focului ce ardea în şemineu. L-ai câştigat. 

După câteva momente de tăcere, Chaol se ridică şi 
merse spre uşă. 

Celaena se sprijini în coate. 

— Unde pleci? 

El deschise uşa. 

— Să-ţi aduc un tort de ciocolată. 

Când se întoarse şi după ce mâncară împreună jumătate 
din tortul pe care Chaol îl şterpelise de la bucătărie, 
Celaena se întinse pe spate pe canapea, cu o mână pe 


burta plină. Chaol era întins pe perne, dormind zgomotos. 
Să stea treaz până la miezul nopţii la bal şi apoi să se 
trezească pentru alergarea lor de dimineaţă fusese de-a 
dreptul epuizant. De ce nu amânase pur şi simplu 
alergarea? 

— „Ştii, curţile regale nu au fost întotdeauna aşa, 
spusese Nehemia. Era o vreme când oamenii preţuiau 
onoarea şi loialitatea - când servirea unui rege nu însemna 
doar supunere şi teamă... Crezi că este posibil ca o altă 
curte ca aceea să se mai ridice vreodată?“ 

Celaena nu-i dăduse Nehemiei un răspuns. Nu voise să 
vorbească despre asta. Dar acum, privindu-l pe Chaol, 
privind bărbatul care era şi care încă devenea... 

„Da, gândi ea. Da, Nehemia. S-ar putea ridica din nou 
dacă am găsi mai mulţi oameni ca el.“ 

Dar nu într-o lume cu acest rege, realiză ea. Ar zdrobi o 
curte ca asta înainte ca Nehemia să poată forma una. Dacă 
regele ar dispărea, atunci curtea la care visează Nehemia 
ar putea schimba lumea. Acea curte ar putea repara 
pagubele unui deceniu de brutalitate şi teroare; ar putea 
reface pământurile răvăşite de cuceriri şi reuni inimile 
regatelor care se destrămaseră când Adarlanul a dat 
buzna. 

Iar în lumea aceea... Celaena înghiţi în sec. Ea şi Chaol 
nu aveau să fie niciodată un băiat normal şi o fată 
obişnuită, dar poate în lumea aceea şi-ar putea face o viaţă 
a lor. Ea voia viața aia. Pentru că, deşi el pretinsese că 
nimic nu se întâmplase după dansul lor de noaptea trecută, 
ceva se petrecuse. Şi poate că ei îi luase prea mult ca să îşi 
dea seama, dar bărbatul acesta - Celaena îşi dorea viaţa 
aia cu el. 

Lumea la care visa Nehemia, şi lumea la care Celaena 
îndrăznea uneori să se gândească, nu era nimic mai mult 
decât o fărâmă de speranţă şi o amintire a ceea fuseseră 
odată regatele. Dar poate că mişcarea aceea a rebelilor 
chiar ştia despre planurile regelui şi cum să le distrugă - 
cum să îl distrugă, cu sau fără Aelin Galathynius şi orice 
armată despre care pretindeau că o adună ea. 


Celaena oftă şi se ridică de pe canapea, mutând uşor 
picioarele lui Chaol ca să nu-l deranjeze. Se întoarse, totuşi 
- doar o dată, aplecându-se pentru a-şi trece degetele prin 
părul lui scurt, apoi îi mângâie obrazul. Apoi se strecură 
tăcută afară din încăpere, luând cu ea rămăşiţele tortului 
de ciocolată. 


x 


Se gândea să mănânce şi restul tortului şi se întreba 
dacă avea să i se facă rău sau nu, când intră pe coridor şi îl 
zări pe Dorian stând pe podea, lângă uşa apartamentului 
ei. El auzi paşi şi ridică privirea spre ea, ochii căzându-i pe 
tortul din mâinile ei. Celaena roşi şi ridică bărbia. Nu mai 
vorbiseră de când cu cearta lor despre Roland. Poate că el 
venise să-şi ceară scuze. Să se înveţe minte! 

Dar pe măsură ce se apropie, iar Dorian se ridică în 
picioare, Celaena observă expresia ochilor lui safirii şi ştiu 
că el nu se afla acolo pentru scuze. 

— E puţin cam târziu pentru vizite, spuse ea pe post de 
salut. 

Dorian îşi afundă mâinile în buzunare şi se rezemă de 
perete. Era palid, iar ochii îi erau bântuiţi de ceva 
necunoscut, dar reuşi să afişeze un zâmbet timid. 

— Şi pentru tort cu ciocolată e puţin cam târziu. Ai dat 
năvală în bucătărie? 

Celaena rămase lângă uşa apartamentului ei, studiindu-l 
din priviri. Părea bine - nicio zgârietură, nici urmă de vreo 
rană - şi totuşi, ceva nu era în regulă. 

— Ce faci aici? 

Dorian îi evita privirea. 

— O căutam pe Nehemia, dar servitorii ei mi-au spus că 
este plecată. Am crezut că s-au referit la apartamentul tău; 
apoi m-am gândit că poate aţi plecat împreună la o 
plimbare. 

— N-am mai văzut-o de dimineaţă. Vrei ceva de la ea? 

Dorian trase aer în piept, părând un gest dureros, iar 
brusc Celaena realiză cât de frig era pe coridor. De când 
stătea acolo pe podeaua îngheţată? 


— Nu, spuse el, dând din cap de parcă ar fi vrut să se 
convingă pe sine de ceva. Nu, nu vreau nimic. 

Dădu să plece. Celaena începu să vorbească, înainte să- 
şi dea seama că deschisese gura: 

— Dorian. Ce s-a întâmplat? 

Prinţul se întoarse. Pentru o secundă, citi în ochii lui 
ceva ce îi aminti de o lume demult apusă - un licăr de 
culoare şi putere care încă îi bântuia coşmarurile. Dar 
Dorian clipi şi licărul dispăru. 

— Nimic. Nu s-a întâmplat nimic. 

Se întoarse şi plecă, cu mâinile încă în buzunare. 

— Bucură-te de tortul tău, spuse el peste umăr, apoi 
dispăru. 


CAPITOLUL 19 


Chaol stătea înaintea tronului regelui, plictisindu-se de 
moarte în timp ce dădea raportul zilei trecute. Încerca să 
nu se gândească la noaptea trecută - la felul cum 
atingerea scurtă a degetelor Celaenei prin părul şi pe 
obrazul lui trimisese un fior de dorinţă atât de puternic 
prin el, încât îşi dorise să o ia în braţe şi să o ţintuiască de 
canapea. Fusese nevoie de tot autocontrolul lui ca să îşi 
păstreze respiraţia calmă şi să se prefacă în continuare că 
dormea. După ce plecase ea, inima îi bătuse atât de tare, 
încât îi luă aproape o oră să se calmeze şi să poată dormi 
de-a binelea. 

Privindu-l acum pe rege, Chaol era bucuros că se 
controlase. Linia dintre el şi Celaena era acolo cu un motiv. 
Să o depăşească putea să pună sub semnul întrebării 
loialitatea lui faţă de regele dinaintea lui - ca să nu mai 
spunem de cum ar afecta asta prietenia lui cu Dorian. 
Prinţul se cam făcuse nevăzut în ultima săptămână; Chaol 
trebuia să vorbească despre asta cu el. 

Dorian şi regele erau cei către care se îndrepta 
loialitatea lui. Fără ea, el era un nimeni. Fără loialitate, 
Chaol renunţase la familie, la titlul lui, în zadar. 

Chaol termină de explicat planurile lui pentru carnavalul 
care urma să sosească în acea zi, iar regele încuviinţă: 

— Foarte bine, căpitane. Asigură-te că oamenii tăi 
păzesc şi terenurile din jurul castelului. Ştiu prea bine ce 
fel de scursuri obişnuiesc să călătorească împreună cu 
aceste bâlciuri şi nu vreau să umble pe aici. 

Chaol făcu o plecăciune. 

— Consideraţi-o misiune îndeplinită. 

În mod normal, regele i-ar fi făcut semn să plece cu un 
mormăit şi o fluturare a mâinii, dar astăzi, bărbatul îl 
studie cu cotul proptit pe braţul tronului său de cleştar. 
După un moment de tăcere - timp în care Chaol se întreba 
dacă vreun spion se uitase prin gaura cheii când Celaena îl 
atinsese - regele vorbi: 


— Prinţesa Nehemia trebuie supravegheată. 

Dintre toate lucrurile pe care le-ar fi putut spune regele, 
Chaol nu se aştepta la asta. Dar îşi menţinu expresia 
senină şi nu puse la îndoială cuvintele care insinuau atât 
de multe. 

— Ea... influenţa ei începe să se simtă pe coridoarele 
astea. lar eu încep să mă întreb dacă nu cumva a venit 
timpul s-o trimitem înapoi în Eyllwe. Ştiu că o 
supraveghează deja câţiva gardieni, dar, de asemenea, am 
primit veste că a avut loc o ameninţare anonimă pentru 
viaţa ei. 

Zeci de întrebări năvăliră în capul lui, împreună cu un 
fior crescând de teamă. Cine o ameninţase? Ce făcuse sau 
spusese Nehemia să atragă ameninţarea? 

Chaol se încordă. 

— N-am auzit nimic despre asta. 

Regele zâmbi. 

— Nimeni nu a auzit. Nici măcar prinţesa. Se pare că şi- 
a făcut câţiva duşmani şi în afara zidurilor castelului. 

— Voi pune pază dublă lângă apartamentul ei şi patrule 
în aripa ei de castel. O voi anunţa imediat despre... 

— Nu e nevoie să o anunţi. Pe ea sau pe oricine 
altcineva. Regele îi aruncă o privire tăioasă. Ar putea 
încerca să folosească faptul că cineva o vrea moartă ca să 
se tocmească, ar putea încerca să se transforme într-un fel 
de martir. Aşa că spune-le oamenilor tăi să-şi ţină gura. 

Chaol nu credea că Nehemia ar face aşa ceva, dar nu 
spuse nimic. Avea să le spună oamenilor săi să fie discreţi. 

Şi nu avea să-i spună prinţesei sau Celaenei. Doar 
pentru că el se purta prietenos cu ea, doar pentru că ea 
era prietena Celaenei, nu schimba nimic. Deşi ştia că 
Celaena avea să se înfurie pentru că nu-i spusese, el era 
totuşi căpitanul gărzii. Se luptase pentru asta şi sacrificase 
aproape la fel de multe ca şi Celaena pentru postul lui. Li 
permisese să se apropie prea mult de el când o invitase la 
dans, îşi permisese lui însuşi să se apropie prea mult. 

— Căpitane? 

Chaol clipi, apoi făcu o plecăciune adâncă. 


— Aveţi cuvântul meu, Maiestate. 


x 


Dorian gâfâia, răsucind sabia în aer cu o parare precisă 
care Îl dezechilibră pe gardian. Al treilea meci şi al treilea 
oponent pe punctul de a fi răpus. Nu dormise noaptea 
trecută, nici nu avusese stare în dimineaţa asta. Aşa că 
venise la barăci, sperând să găsească pe cineva dispus să-l 
obosească suficient cât epuizarea să preia controlul asupra 
lui. 

Pară şi devie atacul gărzii. Trebuia să fie o greşeală. 
Poate că visase totul. Poate că fusese doar o combinaţie a 
elementelor potrivite la momentul nepotrivit. Magia 
dispăruse şi nu exista niciun motiv pentru care el ar trebui 
să aibă puterea aia, când nici măcar tatăl lui nu fusese 
înzestrat cu magie. Magia era adormită în descendența 
Havilliard de generaţii bune. 

Dorian străpunse apărarea adversarului său cu o 
manevră simplă, deşi, când bărbatul ridică mâinile în semn 
de înfrângere, prinţul fu nevoit să se întrebe dacă îl lăsase 
să câştige. Gândul îl făcu să bombăne morocănos. 

Era pe punctul de a cere încă un meci, când cineva îşi 
croi drum printre ei. 

— Te superi dacă mă bag şi eu? 

Dorian îl privi pe Roland, a cărui spadă arăta de parcă 
nu ar fi fost folosită niciodată. Gardianul îi aruncă o privire 
lui Dorian, făcu o plecăciune şi îşi găsi loc lângă celelalte 
gărzi. Dorian îşi privi vărul, apoi inelul negru de pe degetul 
lui Roland. 

— Nu cred că vrei să dansezi cu mine astăzi, vere. 

— Ah, spuse Roland, încruntându-se. Cât despre ieri... 
îmi pare rău. Dacă aş fi ştiut că lagărele erau un subiect 
atât de sensibil pentru tine, nu aş fi abordat niciodată 
subiectul şi nici nu aş fi lucrat cu consilierul Mullison. Am 
anulat votul după ce ai plecat. Mullison a fost furios. 

Dorian ridică din sprâncene. 

— Da? 

Roland ridică din umeri. 


— Aveai dreptate. Nu ştiu nimic despre cum este în 
lagărele alea. Am preluat cauza doar pentru că Perrington 
mi-a sugerat să lucrez cu Mullison, care urma să câştige 
mult din expansiune datorită legăturilor lui cu industria 
fierului. 

— Şi eu ar trebuie să te cred? 

Roland îi aruncă un zâmbet victorios. 

— La urma urmei, suntem o familie. 

Familie. Dorian nu se gândise niciodată cu adevărat la el 
însuşi ca făcând parte dintr-o familie. Şi cu siguranţă nu 
acum. Dacă cineva afla despre ce se întâmplase în hol cu o 
zi în urmă, despre magia care era posibil să existe în el, 
tatăl lui l-ar ucide. Mai avea un fiu, la urma urmei. Se 
presupunea că familiile nu ar trebui să gândească aşa, nu? 

Dorian plecase în căutarea Nehemiei noaptea trecută 
din disperare, dar de dimineaţă era recunoscător că nu o 
găsise. Dacă prinţesa deţinea tipul acela de informaţii 
despre el, le putea folosi în avantajul ei - îl putea şantaja 
după bunul plac. 

Iar Roland... Dorian începu să se îndepărteze. 

— De ce nu-ţi păstrezi manevrele pentru cineva căruia îi 
pasă? 

Roland tinu pasul cu el. 

— Ah, dar cine altcineva merită mai mult decât propriul 
meu văr? Ce altă provocare este mai mare decât să te 
câştig de partea mea prin schemele mele? 

Dorian îi aruncă o privire de avertizare şi îl văzu pe 
tânăr rânjind. 

— Dacă ai fi văzut haosul care a izbucnit după ce ai 
plecat, continuă Roland. N-o să uit cât voi trăi privirea 
tatălui tău atunci când ai urlat la toţi. Roland râse şi, în 
ciuda sa, Dorian se trezi zâmbind uşor. Credeam că 
bătrânul nemernic avea să izbucnească în flăcări chiar 
acolo, râse din nou Roland. 

Dorian dădu din cap. 

— Să ştii că a trimis oameni la spânzurătoare pentru 
asemenea adresări. 

— Da, dar când eşti aşa de frumos ca mine, dragul meu 


văr, vei fi surprins cu cât de multe poţi scăpa nepedepsit. 

Dorian îşi dădu ochii peste cap, dar se gândi la vărul său 
pentru câteva clipe. Poate că Roland era apropiat de 
Perrington şi de tatăl său, dar... poate doar fusese atras în 
schemele lui Perrington şi avea nevoie ca cineva să îl 
ghideze în direcţia corectă. Iar dacă tatăl său şi ceilalţi 
consilieri se gândeau că-l puteau folosi pe Roland ca să 
câştige sprijin pentru înțelegerile lor necurate, ei bine, 
atunci era timpul ca şi Dorian să intre în joc. Îl putea 
întoarce pe pionul tatălui său împotriva lui. Între ei doi, cu 
siguranţă puteau influenţa suficient consiliul, încât să se 
opună mai multor propuneri dezgustătoare. 

— Chiar ai anulat votul? 

Roland îşi flutură nepăsător mâna. 

— Cred că ai dreptate când spui că ne forţăm norocul cu 
celelalte regate. Dacă vrem să păstrăm controlul, trebuie 
să găsim un echilibru. Să-i aruncăm în sclavie nu este o 
soluţie; ar putea doar să întoarcă mai mulţi oameni 
împotriva noastră. 

Dorian încuviinţă timid şi se opri. 

— Trebuie să ajung undeva, minţi el, punându-şi sabia în 
teacă, dar poate ne întâlnim în salon, la cină. 

Roland afişă un zâmbet relaxat. 

— Voi încerca să conving câteva domniţe adorabile să ne 
ţină companie. 

Dorian aşteptă până când Roland dădu colţul şi porni 
afară, unde haosul curţii îl învălui. Carnavalul pe care 
mama lui îl organizase pentru Hollin - cadoul ei întârziat 
pentru el - în sfârşit sosise. 

Nu era un carnaval grandios; doar câteva corturi negre, 
vreo zece vagoane cu cuşti şi vagoane acoperite fuseseră 
instalate în curtea deschisă. Întreaga adunare părea mai 
degrabă sumbră, în ciuda scripcarului care cânta şi a 
strigătelor vesele ale muncitorilor care se grăbeau să 
termine de instalat corturile la timp pentru a-l surprinde 
pe Hollin în acea după-amiază. 

Oamenii de-abia priveau în direcţia lui Dorian în timp ce 
îşi croia drum prin mulţime. Şi apoi, el purta nişte haine 


vechi, transpirate şi avea pelerina strâns înfăşurată în jurul 
lui. Doar gărzile - bine antrenate şi conştiente de orice se 
petrecea în jurul lor - îl observară, dar înţeleseră nevoia 
lui de anonimitate fără să li se spună. 

O femeie uimitor de frumoasă ieşi dintr-unul din corturi 
- blondă, suplă, înaltă şi îmbrăcată în haine fine de călărie. 
De asemenea, mai apăru şi un munte de om, cărând 
prăjine lungi din fier, despre care Dorian se îndoia că 
puteau fi ridicate de majoritatea bărbaţilor. 

Dorian trecu pe lângă unul dintre vagoanele acoperite, 
oprindu-se să citească ceea ce fusese scris cu vopsea albă 
în lateral: 


CARNAVALUL OGLINZILOR! 
VEDEŢI CUM ILUZIILE ŞI REALITATEA SE CIOCNESC! 


Se încruntă. Oare mama lui se gândise măcar o clipă la 
cadoul ăsta, la cum ar putea părea, la mesajul pe care îl 
trimitea?  Carnavalurile, cu iluziile şi trucurile lor, 
împingeau întotdeauna limita trădării făţişe. Dorian pufni. 
Poate că locul lui era într-una din cuştile alea. 

O mână ateriză pe umărul lui, iar Dorian se întoarse şi îl 
văzu pe Chaol zâmbindu-i. 

— Mă gândeam că te voi găsi aici, spuse Chaol. 

Dorian nu era deloc surprins că fusese recunoscut de 
căpitanul gărzii. Era pe punctul de a-i întoarce zâmbetul, 
dar apoi văzu cu cine era Chaol. Celaena stătea lângă una 
dintre cuştile acoperite, ascultând prin cortina neagră din 
catifea la orice era înăuntru. 

— Ce faci aici atât de devreme? Startul se dă de-abia 
diseară. 

În apropiere, bărbatul masiv începu să bată ţăruşi de 
lungimea unui picior în pământul îngheţat. 

— Ea voia să se plimbe şi - deodată Chaol dezlănţui o 
înjurătură violentă. Dorian nu prea voia să o facă, dar îl 
urmă pe Chaol în timp ce merse lângă Celaena şi îi smulse 
braţul de lângă cortina neagră. 

— O să-ţi pierzi braţul aşa, o avertiză căpitanul, iar ea se 


uită urât la el. 

Apoi Celaena îi aruncă un zâmbet cu jumătate de gură 
lui Dorian. El nu o minţise cu o seară în urmă, când îi 
spusese că voia să o vadă pe Nehemia. Dar se trezise, de 
asemenea, că îşi dorea să o vadă şi pe ea - până când 
apăruse cu tortul ăla ridicol, mâncat pe jumătate, pe care 
era evident că plănuise să-l devoreze de una singură. 

Dorian nu-şi putea imagina cum l-ar fi privit Celaena 
dacă ar fi aflat că el ar putea - putea, îşi tot spunea în 
sinea lui - să aibă o urmă de magie în interiorul său. 

În apropiere, femeia blondă se cocoţă pe un scaun şi 
începu să cânte la lăută. Ştia că bărbaţii şi gărzile care 
începuseră să se strângă în jurul ei nu erau acolo doar 
pentru muzica minunată. 

Chaol se mută de pe un picior pe altul, iar Dorian îşi 
dădu seama că rămăseseră acolo tăcuţi, fără să scoată 
vreun cuvânt. Celaena îşi încrucişă braţele la piept. 

— Ai găsit-o pe Nehemia noaptea trecută? 

Dorian avea sentimentul că ea deja ştia răspunsul, dar 
spuse: 

— Nu. M-am întors în camera mea după ce m-am întâlnit 
cu tine. 

Chaol o privi pe Celaena, care de-abia ridică din umeri. 
Ce însemna asta? 

— Deci, spuse Celaena, privind prin carnaval, chiar 
trebuie să îl aşteptăm pe fratele tău ca să vedem ce este în 
toate cuştile astea? Se pare că interpreţii deja încep. 

Şi aşa şi făceau. Tot felul de jongleri şi înghiţitori de 
săbii şi scuipători de flăcări forfoteau prin jur, în timp ce 
acrobaţii stăteau în echilibru pe chestii imposibile: pe 
spătarele scaunelor, pe bârne, pe paturi din cuie. 

— Cred că asta este doar o repetiţie, spuse Dorian, şi 
speră să aibă dreptate, pentru că, dacă Hollin afla că 
cineva începuse fără acordul lui... Dorian avea să se 
asigure că era cât mai departe de castel posibil când aveau 
să-l apuce pandaliile. 

— Hmm, spuse Celaena şi înaintă printre vagoane. 

Chaol îl privea pe prinţ cu precauţie. Erau întrebări în 


ochii lui Chaol, întrebări la care Dorian nu avea nicio 
intenţie să răspundă, aşa că porni pe urmele Celaenei, 
pentru că, dacă ar fi părăsit carnavalul, ar fi părut că trage 
o linie între ei. Îşi croiră drum spre ultimul şi cel mai mare 
vagon din semicercul de corturi şi cuşti. 

— Bun venit! Bun venit! striga o femeie bătrână, adusă 
de spate şi butucănoasă, de la baza scărilor unui podium. 
O coroană de stele îi împodobea părul argintiu şi, deşi 
chipul bronzat îi era tras şi pistruiat, în ochii ei căprui 
licărea o scânteie. 

— Priviţi în oglinzile mele şi vedeţi viitorul! Lasă-mă să 
îţi citesc în palmă şi ţi l-aş putea spune eu însumi! Bătrâna 
arătă cu un baston către Celaena. Ţi-ar plăcea să-ţi afli 
norocul, fato? 

Dorian clipi - apoi clipi din nou la vederea dinţilor 
femeii. Erau ascuţiţi ca lama, ca ai unui peşte, şi erau din 
metal. Din - din fier. 

Celaena îşi strânse mai tare pelerina verde în jurul ei, 
dar rămase cu privirea pe babă. 

Dorian auzise legendele regatului căzut al vrăjitoarelor, 
unde vrăjitoare însetate de sânge detronaseră paşnica 
dinastie Crochan şi apoi destrămaseră regatul piatră cu 
piatră. Cinci sute de ani mai târziu, încă mai erau cântate 
cântece despre războaiele mortale în urma cărora cei din 
clanurile Dinţi-din-fier rămaseră ultimii pe câmpul de 
luptă, cu regine Crochan moarte în jurul lor. Dar ultima 
regină Crochan aruncase o vrajă asupra lor, ca să se 
asigure că atâta timp cât drapelul Dinţilor-din-fier avea să 
fluture, nicio bucată de pământ nu avea să rodească 
pentru ei. 

— Vino în căruţa mea, drăguță, o invită bătrâna pe 
Celaena, şi las-o pe Baba Picioare-galbene să arunce o 
privire în viitorul tău. 

De sub roba ei maronie se zăreau - Celaena era destul 
de sigură - gleznele ei de culoarea şofranului. 

Celaena deveni palidă, iar Chaol merse lângă ea şi o luă 
de braţ. În ciuda faptului că gestul protector îi făcu 
stomacul lui Dorian să se încleşteze, prinţul se bucura că o 


făcuse. Dar totul era doar o scamatorie - probabil că 
femeia îşi pusese dinţi falşi din fier şi ciorapi subţiri, 
galbeni, şi îşi spusese Baba Picioare-galbene ca să câştige 
banii naivilor la carnaval. 

— Eşti o vrăjitoare, spuse Celaena cu vocea gâtuită. 

Se părea că ea nu credea că era o scamatorie. Nu, faţa 
încă îi era palidă ca moartea. Pe toţi zeii - chiar era 
speriată? 

Baba Picioare-galbene râse - croncănitul unei ciori, mai 
degrabă - şi făcu o plecăciune. 

— Ultima vrăjitoare născută în Regatul Vrăjitoarelor. 

Spre surprinderea lui Dorian, Celaena făcu un pas în 
spate, mai aproape de Chaol, ducând mâna la colierul pe 
care nu-l dădea niciodată jos de la gât. 

— Acum ai vrea să îţi citesc viitorul? 

— Nu, spuse Celaena, aproape lipindu-se de Chaol. 

— Atunci, dă-te din calea mea şi lasă-mă să-mi fac 
treaba! N-am văzut niciodată oameni aşa zgârciţi! Baba 
Picioare-galbene se strâmbă şi ridică uşor capul, privind în 
spatele lor. Noroc! Noroc! 

Chaol făcu un pas spre ea, cu mâna pe sabia lui. 

— Nu fi atât de nepoliticoasă cu clienţii tăi! 

Cotoroanţa zâmbi, dinţii ei licărind în lumina după- 
amiezii. 

— Şi ce i-ar putea face un bărbat care miroase a Lacul 
Argintiu unei bătrâne vrăjitoare ca mine? 

Un fior îl străbătu pe Dorian şi fu rândul Celaenei să îl 
apuce pe Chaol de braţ, încercând să îl ia de acolo. Dar 
Chaol refuză să se mişte. 

— Nu ştiu ce truc pui la cale, femeie bătrână, dar mai 
bine ţi-ai controla limba, altfel o să rămâi fără ea. 

Baba Picioare-galbene îşi linse dinţii ascuţiţi ca un 
ferăstrău. 

— Vino şi ia-o, spuse ea mieros. 

Provocarea sclipi în ochii lui Chaol, dar Celaena încă era 
atât de palidă, încât Dorian o luă de braţ, încercând să o ia 
de acolo. 

— Să mergem, spuse el, iar privirea bătrânei poposi 


asupra lui. Dacă femeia chiar putea să îşi dea seama de 
lucruri pe care ei le ascundeau, atunci acela era ultimul loc 
în care îşi dorea să fie. 

— Chaol, să mergem, spuse Dorian. 

Vrăjitoarea rânjea la el, folosindu-şi o unghie lungă, din 
metal, ca să se scobească între dinţi. 

— Poţi să te ascunzi cât vrei de soartă, spuse Baba 
Picioare galbene când ei se întoarseră să plece, dar în 
curând te va găsi! 


* 


— Tremuri. 

— Ba nu, nu tremur, şuieră Celaena, înlăturând mâna lui 
Chaol de pe braţul ei. 

Era şi aşa destul de rău că Dorian era acolo, dar ca la 
întâlnirea ei cu Baba Picioare-galbene să fie martor 
Chaol... 

Celaena cunoştea poveştile, legendele care îi dăduseră 
atâtea coşmaruri când era copil, spuse de un fost prieten. 
Având în vedere cum acel prieten o trădase şi aproape o 
ucisese, Celaena sperase că acele poveşti de groază despre 
vrăjitoare cu dinţi din fier erau, mai degrabă, minciuni. 
Dar văzând-o pe femeia aceea... 

Celaena înghiţi în sec. Văzând-o pe femeia aceea, 
simțind aerul de unicitate pe care îl emana, Celaenei nu îi 
venea greu să creadă că acele vrăjitoare erau în stare să 
mănânce un copil până când nu mai rămâneau decât 
oasele din el. 

Îngheţată din cap până în picioare, îl urmă pe Dorian 
departe de carnaval. In timp ce stătuse în faţa acelui 
vagon, tot ce îşi dorise, din cine ştie ce motiv, era să intre 
înăuntru. Ca şi cum ceva ar fi aşteptat-o acolo. Şi coroana 
aceea de stele pe care o purta vrăjitoarea... Şi apoi 
amuleta sa devenise greoaie şi caldă, aşa cum se 
întâmplase şi în noaptea în care o văzuse pe persoana 
aceea pe coridor. 

Dacă era să se întoarcă la carnaval, avea să o aducă pe 
Nehemia cu ea, să vadă dacă Picioare-galbene era într- 


adevăr cine pretindea. Nu-i păsa de ce putea fi în cuşti. Nu 
şi acum, când Picioare-galbene îi captase tot interesul. [i 
urmă pe Dorian şi pe Chaol fără să îi audă rostind vreun 
cuvânt, până când ajunseră la grajdurile regale, iar Dorian 
îi invită înăuntru. 

— Aveam de gând să îţi dau cadoul de ziua ta, îi spuse el 
lui Chaol, dar de ce să mai aştept încă două zile? 

Dorian se opri în faţa unei boxe. 

— Ţi-ai pierdut minţile?! exclamă Chaol. 

Dorian rânji - o expresie pe care nu i-o mai văzuse de 
mult timp şi care îi aduse aminte de nopţile petrecute cu 
el, de căldura respirației lui pe pielea ei. 

— Ce? Îl meriti! 

Un armăsar din rasa Asterion, negru ca noaptea, stătea 
în ţarc, privindu-i cu ochi negri, străvechi. 

Chaol se dădu înapoi, cu mâinile ridicate. 

— Ăsta este un cadou pentru un prinţ, nu... 

Dorian bătu din palme. 

— Prostii. M-aş simţi jignit dacă nu l-ai accepta. 

— Nu pot. 

Chaol îşi mută privirea, care parcă cerea ajutor, spre 
Celaena, dar ea ridică din umeri. 

— Am avut o iapă Asterion odată, recunoscu ea şi 
amândoi clipiră. Celaena merse lângă ţarc şi întinse mâna, 
lăsându-l pe armăsar să o adulmece. Numele ei era Kasida, 
continuă ea, zâmbind şi mângâind nasul moale, ca de 
catifea, al calului. Însemna „Băutor al vântului” în dialectul 
celor din Deşertul Roşu. Arăta ca o mare învolburată. 

— Cum de ai avut tu o iapă Asterion? Valorează mai mult 
decât armăsarii, spuse Dorian. 

Era prima întrebare normală pe care i-o adresase în 
ultimele săptămâni. 

Celaena privi peste umăr şi le aruncă un rânjet 
răutăcios. 

— Am furat-o de la lordul Xandriei. 

Chaol căscă ochii mari, iar Dorian dădu din cap. Erau 
atât de caraghioşi, încât Celaena începu să râdă. 

— Jur pe Wyrd că este adevărat. O să vă spun altădată 


povestea. 

Celaena se dădu în spate, împingându-l pe Chaol spre 
ţarc. Calul necheză lung, iar bestia şi omul se priviră ochi 
în ochi. 

Dorian încă o privea surprins, dar când asasina îi 
observă privirea, el se întoarse spre Chaol. 

— E prea devreme să te întreb ce vei face de ziua ta? 

Celaena îşi încrucişă braţele. 

— Avem planuri, spuse ea înainte ca el să răspundă. Nu 
intenţionase să sune atât de dură, dar - ei bine, plănuise 
noaptea aceea de câteva săptămâni. 

Chaol o privi peste umăr. 

— Avem? 

Celaena îi aruncă un zâmbet dulce, dar veninos. 

— O, da. Poate că nu e un armăsar Asterion, dar... 

Ochii lui Dorian licăriră. 

— Păi, sper să vă distraţi, îi întrerupse el. 

Chaol se uită repede înapoi la cal când Celaena şi Dorian 
se priviră unul pe celălalt. Orice expresie familiară afişase 
odată, acum dispăruse. Şi o parte din ea - acea parte care 
petrecuse atâtea nopţi aşteptând cu nerăbdare să vadă 
chipul acela frumos - chiar îi ducea dorul. Devenise dificil 
să îl privească. 

Celaena le ură scurt noapte bună şi îi lăsă pe amândoi la 
grajduri, felicitându-l pe Chaol pentru cadoul primit. Nu 
îndrăzni să se întoarcă în direcţia carnavalului, unde 
uralele mulţimii sugerau că Hollin îşi făcuse apariţia şi 
dezvelise cuştile. În schimb, alergă pe scări, spre căldura 
apartamentului ei, încercând să alunge imaginea dinţilor 
vrăjitoarei şi ceea ce strigase în urma lor, cuvintele acelea 
despre soartă, atât de asemănătoare cu ceea ce-i spusese 
Mort în noaptea eclipsei... 

Poate că era intuiţie sau poate era din cauză că ea era o 
persoană nefericită, care nu putea nici măcar să se 
încreadă în sfatul unui prieten, dar simţi nevoia să meargă 
înapoi, în mormânt. Singură. Poate că Nehemia se înşela, 
iar amuleta era importantă. Şi era sătulă să aştepte ca 
prietena ei să îşi găsească timp ca să cerceteze ghicitoarea 


cu ochiul. 

Avea să mai meargă acolo o singură dată şi nu-i va 
spune niciodată Nehemiei despre asta. Pentru că gaura din 
zid avea forma unui ochi, iar în irisul din perete se potrivea 
perfect în amuleta pe care o purta la gât. 


CAPITOLUL 20 


— Mort, spuse Celaena, iar mânerul-craniu deschise un 
ochi. 

— E teribil de nepoliticos să trezeşti pe cineva din somn, 
spuse el adormit. 

— Ţi-ar fi plăcut mai mult dacă ţi-aş fi ciocănit în faţă? 
Craniul se încruntă. Trebuie să ştiu ceva, continuă 
Celaena, scoţându-şi amuleta. Colierul ăsta - chiar are 
putere? 

— Bineînţeles că are. 

— Dar este vechi de mii de ani. 

— Şi? Mort căscă. Este magic. Obiectele magice nu 
îmbătrânesc precum cele normale. 

— Dar ce face? 

— Te protejează, aşa cum a spus Elena. Te păzeşte de 
rău, deşi tu pari să faci tot posibilul să intri în belele. 

Celaena deschise uşa. 

— Cred că ştiu ce face. 

Poate că era o simplă coincidenţă, dar ghicitoarea fusese 
formulată atât de precis! Poate că Davis căuta acelaşi 
lucru pe care Elena voia ca ea să îl găsească: sursa puterii 
regelui. Acesta putea fi primul pas spre a afla asta. 

— Probabil te înşeli, spuse Mort în timp ce ea trecu pe 
lângă el. Doar te-am avertizat. 

Ea nu îl ascultă. Merse direct la ochiul gol din perete şi 
se ridică pe vârfurile picioarelor ca să privească prin el. 
Zidul de pe partea cealaltă încă era alb. Scoţându-şi 
colierul de la gât, Celaena ridică amuleta în dreptul 
ochiului şi... 

Se potrivea. Cumva. Îşi ţinu răsuflarea şi se aplecă spre 
gaură, privind printre fâşiile delicate de auriu. 

Nimic. Nicio schimbare pe perete sau pe uriaşul semn 
Wyrd. Întoarse colierul cu susul în jos, dar era la fel. Îl 
încercă pe partea opusă, cu spatele, înclinat - nimic. Doar 
acelaşi perete alb din piatră, luminat de o rază de lumină 
printr-un sistem de ventilaţie de deasupra. Se împinse în 


zid, căutând o uşă, orice panou mobil. 

— Dar este Ochiul Elenei! „Doar cu ochiul cineva poate 
vedea corect.“ Ce alt ochi mai există? 

— Ai putea să ţi-l smulgi pe al tău şi să vezi dacă se 
potriveşte, spuse Mort de pe uşă. 

— De ce nu merge? Trebuie să spun vreo incantaţie? 

Celaena aruncă o privire spre sarcofagul Elenei. Poate 
că vraja avea să fie declanşată de cuvinte străvechi - 
cuvinte ascunzându-se chiar sub nasul ei. Nu aşa se 
întâmpla mereu? 

Repotrivi amuleta în piatră. 

— Ah! strigă ea în aerul nopţii, recitând cuvintele 
gravate la picioarele Elenei. Scurgerea timpului! 

Nu se întâmplă nimic. 

Mort chicoti. Celaena scoase amuleta din perete. 

— Ah, urăsc asta! Urăsc mormântul ăsta stupid şi urăsc 
ghicitorile astea idioate şi misterioase! 

Bine - bine. Nehemia avea dreptate cu privire la 
amuletă; era o pistă moartă. lar ea era o prietenă oribilă, 
fiind atât de lipsită de încredere şi de nerăbdătoare. 

— Ţi-am spus că n-o să meargă. 

— Atunci, ce va merge? Ghicitoarea aia face referire la 
ceva din mormântul ăsta - de după peretele ăla. Nu-i aşa? 

— Da, aşa este. Dar încă nu ai pus întrebarea potrivită. 

— Ţi-am pus zeci de întrebări! Şi tu nu-mi dai niciun 
răspuns! 

— Vino în altă... începu el, dar Celaena deja urca grăbită 
scările. 


x 


Celaena stătea pe marginea stearpă a unei râpe, un vânt 
rece dinspre nord ciufulindu-i părul. Mai avusese visul ăsta 
înainte; mereu acelaşi decor, mereu în noaptea aceea din 
an. 

În spatele ei, o câmpie deşartă şi pietroasă, iar în faţa ei 
o prăpastie atât de lungă, încât dispărea în orizontul aprins 
de stele. Dincolo de râpă era o pădure întunecată, foşnind 
de viaţă. 


lar pe buza înverzită a părţii opuse stătea cerbul alb, 
privind-o cu ochi străvechi. Coarnele lui uriaşe străluceau 
în lumina lunii, învăluindu-l în glorie ivorie, aşa cum şi-l 
amintea. Într-o noapte rece ca aceea îl zărise printre 
zăbrelele vagonului cu care era dusă în Endovier, un licăr 
al unei lumi înainte să fie transformată în cenuşă. 

Se priviră unul pe altul în tăcere. 

Făcu un pas mai aproape de margine, dar se opri când 
pietricele începură să se rostogolească în râpă. Întunericul 
din acea râpă nu avea sfârşit. Nici sfârşit, nici început. 
Părea să respire, să pulseze cu şoapte ale unor amintiri 
şterse, ale unor chipuri uitate. Uneori, simţea ca şi cum 
întunericul o privea înapoi - iar chipul pe care îl purta era 
al ei. 

Dincolo de întuneric, putea să jure că auzise susurul 
unui râu pe jumătate îngheţat, brăzdat pe margini de 
zăpezile topite de pe munţii Cerbului. Un licăr de alb, un 
ropot de copite pe pământul moale, iar Celaena ridică 
privirea din râpă. Cerbul veni mai aproape, plecându-şi 
uşor capul, ca şi cum ar fi invitat-o să i se alăture. 

Dar râpa părea doar să se lăţească mai mult, ca gura 
unei bestii uriaşe deschizându-se ca să devoreze lumea. 

Aşa că Celaena nu traversă hăul, iar cerbul se întoarse, 
dispărând silențios în încrengătura de copaci seculari ai 
pădurii. 


x 


Celaena se trezi în întuneric. Din focul din cămin 
rămăsese doar cenuşa, iar luna răsărise. 

Cercetă tavanul şi umbrele palide aruncate de la 
depărtare de luminile oraşului. Era mereu acelaşi vis, 
mereu în noaptea aceea. 

De parcă ar putea vreodată să uite ziua în care tot ce 
iubea îi fusese luat, iar ea se trezise plină de sânge care nu 
era al ei. 

Se dădu jos din pat, Fleetfoot sărind şi ea pe podea. 
Făcu câţiva paşi, apoi se opri în mijlocul camerei, 
holbându-se în întuneric, în abisul nesfârşit care încă o 


ademenea. Fleetfoot îi atinse cu nasul picioarele goale, iar 
Celaena se aplecă pentru a o mângâia pe cap. 

Rămaseră acolo pentru un moment, privind în 
întunericul fără sfârşit. 

Celaena părăsi castelul înainte de ivirea zorilor. 


x 


Când Celaena nu apăru la uşa barăcilor în zori, Chaol îi 
dădu un avans de zece minute înainte să urce în camera ei. 
Doar pentru că ea nu avea chef să iasă în frig, nu era o 
scuză să rămână în urmă cu antrenamentul. Ca să nu mai 
spunem că era extrem de interesat de povestea furtului 
iepei Asterion de la lordul Xandriei. Gândul îl făcu să 
zâmbească, dând din cap. Doar Celaena ar avea tupeul să 
facă aşa ceva. 

Zâmbetul îi pieri când ajunse în apartamentul ei şi o găsi 
pe Nehemia stând la măsuţa din foaier, cu o ceaşcă cu ceai 
aburind în faţă. Câteva cărţi zăceau pe masă, iar ea ridică 
privirea dintr-una când Chaol intră, făcând o plecăciune. 

— Nu e aici, spuse scurt Nehemia. 

Uşa de la dormitorul Celaenei era deschisă suficient cât 
să dezvăluie că patul ei era gol şi deja făcut. 

— Unde este? 

Ochii Nehemiei se îmblânziră şi ridică un bilet care 
zăcea printre cărţi. 

— Şi-a luat liber azi, spuse ea, citind din bilet înainte de 
a-l pune pe masă. Dacă ar fi să ghicesc, aş spune că este 
atât de departe de oraş, pe cât putea ajunge în jumătate de 
Zi. 

— De ce? 

Nehemia zâmbi trist. 

— Pentru că azi se împlinesc zece ani de la moartea 
părinţilor ei. 


CAPITOLUL 21 


Chaol uită să mai respire. Şi-o aminti ţipând la duelul cu 
Cain, când Cain o tachinase despre moartea oribilă a 
părinţilor ei, când ea se trezise plină de sângele lor. Ea nu 
îi mai spusese nimic altceva, iar el nu îndrăznise să 
întrebe. Ştia că era mică, dar nu realizase că atunci avea 
doar opt ani. Opt. 

Cu zece ani în urmă, Ierrasenul fusese în schimbare, iar 
oricine sfidase forţele invadatoare ale Adarlanului fusese 
măcelărit. Familii întregi fuseseră târâte din casele lor şi 
ucise. Stomacul i se încleştă. La ce orori fusese martoră în 
ziua aceea? 

Chaol îşi trecu o mână peste faţă. 

— Ţi-a spus despre părinţii ei în bilet? 

Poate că era acolo o fărâmă de informaţie - ceva care să 
îl ajute să înţeleagă mai bine cu ce fel de femeie urma să 
aibă de-a face când avea să se întoarcă, cu ce fel de 
amintiri urma să se lupte. 

— Nu, spuse Nehemia. Nu mi-a spus. Dar ştiu. 

Îl privi cu o tăcere calculată, în schimbul aerului 
defensiv pe care îl recunoscu la Chaol. 

Ce fel de secrete ascundea Celaena faţă de prietena ei? 
Şi ce secrete avea Nehemia de ceruse regele ca ea să fie 
supravegheată? Faptul că nu ştia nimic despre asta, despre 
cât de multe ştia regele, îl înfuria peste măsură. Şi apoi, 
mai exista o întrebare: cine ameninţa viaţa prinţesei? 
Dăduse ordin ca mai multe gărzi să o supravegheze, dar, 
până atunci, nu primise niciun semn că cineva ar fi atentat 
la viaţa sa. 

— De unde ştii despre părinţii ei? întrebă Chaol. 

— Sunt lucruri pe care le auzi cu urechile. Altele, le auzi 
cu inima. 

Chaol îşi feri privirea de intensitatea din ochii prinţesei. 

— Când se întoarce? 

Nehemia se întoarse la cartea din faţa ei. Părea să fie 
plină cu simboluri stranii; semne vag familiare care îi 


înghionteau amintirile. 

— A spus că nu se va întoarce înainte de căderea noptii. 
Dacă ar fi să ghicesc, aş spune că nu vrea să petreacă nici 
măcar un moment din zi în acest oraş - mai ales în acest 
castel. 

În casa bărbatului ai cărui soldaţi probabil îi 
măcelăriseră familia. 

Chaol făcu alergarea de dimineaţă singur. Alergă prin 
parcul de vânătoare până când îşi simţi epuizate chiar şi 
oasele. 


x 


Pe dealurile înceţoşate de deasupra Riftholdului, 
Celaena se plimba printre copacii micuţei păduri. Se 
plimba dinainte de ivirea zorilor, lăsând-o pe Fleetfoot să o 
urmeze. Astăzi, chiar şi pădurea părea tăcută. 

Bine. Astăzi nu era o zi pentru sunetele vieții. Ziua de azi 
era pentru vântul vuind printre ramuri, pentru susurul 
râului pe jumătate îngheţat, pentru scrâşnetul zăpezii sub 
greutatea cizmelor ei. 

În această zi, anul trecut, ştiuse ce avea de făcut - 
văzuse fiecare pas cu o claritate atât de brutală, încât 
fusese uşor când venise timpul. Odată le spusese lui 
Dorian şi Chaol că se pierduse cu firea în ziua aceea, în 
minele din Endovier, dar era o minciună. Să se piardă cu 
firea implica un sentiment mult prea uman; nimic 
asemănător cu furia de gheaţă care pusese stăpânire pe ea 
şi alungase orice strop de umanitate când ea se trezise din 
visul cu cerbul şi râpa. 

Găsi un bolovan mare cuibărit într-un şănţuleţ şi se 
aşeză pe suprafaţa lui fină şi îngheţată, cu Fleetfoot lângă 
ea. Îmbrăţişându-şi câinele, Celaena privi pădurea tăcută 
din jurul ei şi îşi aminti ziua în care se dezlănţuise asupra 
Endovierului. 


x 


„Celaena gâfâi printre dinţii încleştaţi în timp ce scoase 
târnăcopul din burta supraveghetorului. Bărbatul gâlgâia 


sânge, ţinându-şi matele, în timp ce privea la sclavii care îi 
înconjurau. Dar o privire din partea Celaenei, o scânteiere 
a acelor ochi care arătau că întrecuse limita, îi ţinu pe 
sclavi la distanţă. 

Zâmbi la supraveghetor şi apoi îi înfipse târnăcopul în 
faţă. Sângele lui îi împroşcă picioarele. 

Sclavii încă stăteau la distanţă când lovi cu târnăcopul în 
lanţurile care îi legau gleznele de restul sclavilor. Nu se 
oferi să îi elibereze, iar ei nu îi cerură; ştiau cât de inutil ar 
fi fost. 

Femeia de la capătul lanţului era inconştientă. Spatele îi 
era plin de sânge, brăzdat de biciul cu vârf din fier al 
supraveghetorului mort. Avea să moară până a doua zi 
dacă rănile nu îi erau tratate. Şi chiar dacă ar fi fost, 
probabil avea să moară din pricina vreunei infecţii. Se 
întâmpla destul de des în Endovier. 

Celaena se întoarse cu spatele la femeie. Avea treabă de 
făcut, iar patru supraveghetori trebuiau să îşi plătească o 
datorie înainte ca ea să termine. 

leşi din puţul minei, legănând târnăcopul în mână. Cei 
doi paznici de la capătul tunelului muriră înainte să 
înţeleagă ce se întâmpla. Sângele i se prelingea pe haine şi 
pe braţele goale, iar Celaena şi-l şterse de pe faţă în timp 
ce se îndrepta spre camera unde ştia că lucrează cei patru 
supraveghetori. 

Le marcase feţele în ziua în care ei o târâseră pe acea 
tânără Eyllwe în spatele clădirii şi o folosiseră ca pe o 
cârpă, apoi îi tăiaseră gâtul de la o ureche la alta. 

Celaena ar fi putut lua săbiile de la gărzile moarte, dar 
pentru aceşti patru bărbaţi, trebuia să fie târnăcopul. Voia 
ca ei să ştie cum se simţea Endovierul. 

Ajunse la intrarea secţiunii lor din mine. Primii doi 
supraveghetori muriră când le înfipse târnăcopul în gât. 
Sclavii lor ţipară, lipindu-se de pereţi când ea trecu 
furioasă printre ei. 

Când ajunse la ceilalţi doi supraveghetori, îi lăsă să o 
vadă, îi lăsă să îşi scoată săbiile. Ştia că nu arma din mâna 
ei îi speria de moarte, ci mai degrabă ochii ei - ochi care le 


transmiteau că fuseseră păcăliţi în acele ultime luni, că nu 
fusese suficient să îi taie părul şi să o biciuiască, că îi 
păcălise să uite că Asasinul Adarlanului era printre ei. 

Dar ea nu uitase nicio secundă de durere, nici ce îi 
văzuse făcându-le altora - acelei tinere femei din Eyllwe, 
care îi implorase pe zeii care nu o salvaseră. 

Bărbaţii muriră prea repede, dar Celaena mai avea o 
sarcină de îndeplinit înainte să-şi găsească sfârşitul. Merse 
înapoi la tunelul principal, care ducea afară din mine. 
Gărzile ieşiră grăbite să o întâmpine la gurile tunelelor. 

Ea sări în sus, răsucindu-se şi brăzdând aerul. Alţi doi 
gardieni fură doborâţi, iar ea le luă săbiile, lăsând 
târnăcopul din mână. Sclavii nu izbucniră în urale în timp 
ce asupritorii lor cădeau pe capete; doar priviră în linişte, 
înțelegând. Aceea nu era o luptă pentru scăpare. 

Lumina suprafeţei o făcu să clipească, dar ea era 
pregătită. Faptul că ochii ei erau nevoiţi să se adapteze la 
luminii soarelui avea să fie cea mai mare slăbiciune a ei. 
De aceea aşteptase lumina mai blândă a după-amiezii. 
Amurgul ar fi fost o opţiune mai bună, dar în acel moment 
al zilei era prea bine păzită şi erau prea mulţi sclavi prin 
preajmă care ar fi putut fi prinşi nevinovaţi în vâltoarea 
sinucigaşă. Această ultimă oră de lumină, când soarele 
cald îi atrăgea pe toţi la somn, era momentul când 
santinelele se retrăgeau înainte de inspecția de seară. 

Cele trei santinele de la intrarea în mine nu ştiau ce se 
petrece dedesubt. Toată lumea ţipa întotdeauna în 
Endovier. Toţi sunau la fel când mureau. lar cele trei 
santinele ţipară exact ca toţi ceilalţi. 

Iar apoi ea fugi, grăbindu-se spre moartea care o chema, 
îndreptându-se spre zidul impunător din piatră de la 
capătul curţii. 

Săgeţi treceau şuierând pe lângă ea, iar Celaena le 
evită. Nu aveau să o ucidă, din ordinul regelui. O săgeată 
în umăr sau în picior, poate. Dar avea să îi facă să se 
gândească mai bine la ordinele lor de îndată ce carnagiul 
avea să devină prea masiv ca să-l ignore. 

Alte santinele se iviră grăbite de pretutindeni, iar săbiile 


ei cântau un cântec furios, de oţel, în timp ce îi doborau 
unul câte unul. Liniştea se abătu peste Endovier. 

Primi o lovitură în picior - o tăietură adâncă, dar nu 
suficient de adâncă, încât să îi taie tendonul. Încă voiau ca 
ea să poată munci. Dar ea nu avea să mai muncească, nu 
iar, nu pentru ei. Când numărul de cadavre avea să fie 
îngrijorător de mare, nu vor mai avea de ales decât să îi 
înfigă o săgeată în gât. Dar apoi se apropie de poartă, iar 
ploaia de săgeți se opri. Începu să râdă când se trezi 
înconjurată de patruzeci de gărzi şi râse şi mai tare când 
cerură să li se aducă lanţuri. 

Râdea când ţâşni pentru ultima oară - o ultimă încercare 
de a atinge zidul. Încă patru gărzi căzură în fuga ei. 

Incă râdea când îşi pierdu cunoştinţa, iar degetele îi 
atinseră pământul pietros - la nu mai mult de câţiva 
centimetri de zid.“ 


* 


Chaol se ridică de la masa ei din foaier când uşa se 
deschise uşor. Coridorul era întunecat, torţele arseseră 
complet; aproape tot castelul era adormit. Căpitanul auzise 
ceasul bătând miezul nopţii în urmă cu ceva timp, dar ştia 
că nu epuizarea apăsa pe umerii Celaenei când se strecură 
în apartamentul ei. Avea cearcăne vineţii sub ochi, chipul îi 
era palid, iar buzele lipsite de culoare. 

Fleetfoot alergă spre el, legănându-şi coada, şi îi linse de 
câteva ori mâna, înainte ca ea să îşi târască picioarele spre 
dormitor, lăsându-i singuri. 

Celaena îl privi o dată, ochii ei turcoaz-aurii părând 
bântuiţi, şi începu să desfacă pelerina în timp ce trecu pe 
lângă el, intrând în dormitor. 

Tăcut, Chaol o urmă, doar pentru că în expresia 
Celaenei nu citise nici urmă de avertisment sau reproş - 
mai degrabă o nepăsare care sugera că nu ar fi contat nici 
dacă l-ar fi găsit pe regele Adarlanului în camera ei. 

Îşi scoase haina şi cizmele, lăsându-le pe podea. Chaol 
privi în altă parte când Celaena îşi descheie tunica şi 
merse în garderobă. O clipă mai târziu, se întoarse, 


purtând o cămaşă de noapte mult mai modestă decât 
lenjeria ei obişnuită din dantelă. Fleetfoot deja sărise pe 
pat, tolănindu-se între perne. 

Chaol înghiţi în sec. Ar fi trebuit să îi ofere intimitate în 
loc să aştepte acolo. Dacă ea l-ar fi vrut acolo, i-ar fi scris 
şi lui un bilet. 

Celaena se opri înaintea şemineului şi agită cărbunii cu 
vătraiul, apoi puse două lemne pe foc. Privi flăcările. Incă 
era cu spatele la el când vorbi: 

— Dacă încerci să îţi dai seama ce să îmi spui, nu te 
deranja. Nu există nimic ce să poată fi spus sau făcut. 

— Atunci, lasă-mă să îţi ţin companie. 

Chiar dacă Celaena realiza cât de multe ştia Chaol, nu îi 
păsa să afle cum se întâmplase. 

— Nu vreau companie. 

— A vrea şi a avea nevoie sunt lucruri diferite. 

Probabil că Nehemia ar fi trebuit să fie acolo - un alt 
copil al unui regat cucerit. Dar el nu voia ca Nehemia să 
fie persoana la care să apeleze Celaena. Şi, în ciuda 
loialității lui faţă de rege, Chaol nu îi putea întoarce 
spatele - nu astăzi. 

— Deci, ai de gând să stai aici toată noaptea? 

Celaena îşi aruncă ochii pe canapeaua dintre ei. 

— Am dormit în locuri mai rele. 

— Cred că experienţa mea cu „locuri mai rele“ este mult 
mai oribilă decât a ta. 

Din nou, stomacul lui Chaol se încleştă. Dar apoi, 
Celaena privi prin uşa deschisă, zărind masa din foaier, şi 
ridică uimită din sprâncene. 

— Ăla e... tort de ciocolată? 

— Am crezut că e posibil să ai nevoie de puţină 
ciocolată. 

— Să am nevoie, nu să vreau? 

Urma unui zâmbet fantomatic jucă pe buzele ei, iar 
Chaol aproape că răsuflă uşurat în timp ce spuse: 

— Pentru tine, aş spune că tortul de ciocolată este cu 
siguranţă o nevoie. 

Celaena veni lângă Chaol, oprindu-se la o mână distanţă 


şi ridicând privirea spre el. Puţină culoare revenise în 
obrajii ei. 

Chaol ar trebui să se dea înapoi, să pună mai multă 
distanţă între ei. In schimb, se trezi păşind spre ea, 
strecurându-şi o mână pe mijlocul ei şi cealaltă în părul 
asasinei, îmbrăţişând-o strâns la pieptul lui. Inima îi bătea 
atât de tare, încât ştia că ea putea simţi asta. După o 
secundă, braţele ei îl cuprinseră, degetele ei săpând în 
spatele lui într-un fel care îl făcu să realizeze cât de 
apropiaţi erau unul de celălalt. 

Chaol alungă acel sentiment, chiar când textura 
mătăsoasă a părului ei pe degetele lui îl făcu să vrea să îşi 
îngroape faţa în el, iar mirosul ei, amestecat cu ceaţă şi 
noapte, îl făcură să îşi plimbe nasul pe gâtul ei. Existau şi 
alte feluri de a o consola, în afară de cuvinte, iar dacă ea 
avea nevoie de genul acela de distragere... Chaol alungă şi 
gândul acela, înghițind în sec până ce aproape se înecă. 

Degetele ei se plimbau pe spatele lui, încă înfigându-se 
în muşchii săi cu un simţ sălbatic al posesiei. Dacă Celaena 
continua să-l atingă aşa, Chaol avea să-şi piardă complet 
controlul. 

Apoi ea se retrase din îmbrăţişare, doar cât să îl poată 
privi din nou, încă atât de aproape, încât răsuflările lor se 
împleteau. Chaol se trezi măsurând distanţa dintre buzele 
lor, ochii lui plimbându-se între gura şi ochii ei, mâna încă 
rămânându-i în părul ei moale. 

Dorinţa clocotea în el, arzând din temelii orice zid de 
apărare pe care îl ridicase, ştergând orice limită pe care se 
convinsese să o menţină. 

Apoi, atât de încet, încât aproape că era doar un 
murmur, Celaena spuse: 

— Nu-mi dau seama dacă ar trebui să îmi fie ruşine 
pentru că vreau să te strâng în braţe în ziua asta sau să fiu 
recunoscătoare că, în ciuda a ceea ce s-a întâmplat înainte 
de asta, cumva, m-a adus la tine. 

Chaol fu atât de uimit de cuvintele ei, încât se desprinse, 
se desprinse de lângă ea şi păşi înapoi. El avea de depăşit 
obstacolele sale, dar, la fel şi ea - poate mai multe decât 


realiza el. 

Nu avea răspuns pentru ceea ce spusese ea. Dar 
Celaena nu îi dădu timp să se gândească la cuvintele 
potrivite şi merse la tortul de ciocolată din foaier, se trânti 
în scaun, şi se înfipse în el. 


CAPITOLUL 22 


Liniştea din bibliotecă se aşternu pe umerii lui Dorian ca 
o pătură greoaie, întreruptă doar de întoarcerea paginilor, 
în timp ce citea tabelele genealogice extinse ale familiei 
sale şi povestea ei. Nu putea fi singurul dintre ei; dacă el 
chiar avea magie, atunci, cum rămânea cu Hollin? La el de- 
abia acum se manifestase, aşa că, probabil, avea să se 
manifeste la Hollin cam peste vreo nouă ani. Cu puţin 
noroc, până atunci, avea să descopere cum să suprime 
magia şi să îl înveţe şi pe Hollin să facă la fel. Nu-i era 
prea drag de fratele lui, dar nu-l voia mort pe băiat - în 
special, nu-i dorea genul de moarte la care i-ar fi trimis 
tatăl lor dacă ar fi aflat ce zăcea în sângele lor. Decapitare, 
dezmembrare, apoi incendiere. Anihilare totală. 

Nu era de mirare că Fae părăsiseră continentul. 
Fuseseră puternici şi înţelepţi, dar Adarlanul avea putere 
militară şi un public fanatic căutând orice soluţie la 
foametea şi sărăcia care se abătuseră ca o plagă asupra 
regatului de atâtea decenii. Nu doar armatele fuseseră 
cele care îi puseseră pe Fae pe fugă - nu, vinovaţi 
fuseseră, de asemenea, şi oamenii care trăiseră într-un 
armistițiu incomod cu ei, dar şi muritorii înzestrați cu 
magie, de generaţii întregi. Cum ar reacţiona acei oameni 
dacă ar şti că moştenitorul lor la tron era bântuit de 
aceleaşi puteri? 

Dorian îşi trecu un deget peste arborele genealogic al 
mamei sale. Era presărat cu Havilliarzi din belşug; o 
împletire a celor două familii din ultimele secole care 
dăduse naştere atâtor regi. 

Dar deja era în bibliotecă de trei ore şi niciuna dintre 
cărţile alea nenorocite nu îi oferise vreo informaţie despre 
existenţa vreunui moştenitor cu magie în sânge. De fapt, 
fusese o secetă în linia de sânge de câteva secole. Câţiva 
oameni înzestrați se căsătoriseră în cadrul liniei de sânge, 
dar copiii lor nu se născuseră cu puterea, indiferent de 
felul darurilor avute de părinţii lor. Era coincidenţă sau 


voinţă divină? 

Dorian închise cartea şi se întoarse printre rafturi. 
Ajunse la secţiunea de lângă peretele din spatele 
bibliotecii, cel care cuprindea toate arhivele genealogice, 
şi scoase cea mai veche carte pe care o găsi - una care 
deţinea arhive datând de la fondarea Adarlanului. 

Acolo, în vârful arborelui genealogic, era Gavin 
Havilliard, prinţul muritor care îşi condusese armata în 
străfundurile munţilor Ruhnn pentru a-l provoca pe Lordul 
Întunecat, Erawan. Războiul fusese lung şi brutal, iar în 
cele din urmă, doar o treime din oamenii care plecaseră 
împreună cu Gavin ieşiseră din acei munţi. Dar Gavin, de 
asemenea, ieşi din acest război împreună cu mireasa lui - 
prinţesa Elena, fiica pe jumătate Fae a lui Brannon, primul 
rege al Terrasenului. Brannon însuşi i-a oferit lui Gavin 
teritoriul Adarlanului ca dar de nuntă şi răsplată pentru 
sacrificiile prinţului şi prinţesei din timpul războiului. Iar 
de atunci, nicio picătură de sânge Fae nu a mai intervenit 
în linia lor. Dorian urmări arborele în jos. Doar familii de 
mult uitate, ale căror teritorii erau acum strigate după 
diferite nume. 

Dorian oftă, puse jos cartea şi cotrobăi din nou printre 
rafturi. Dacă Elena înzestrase linia cu puterea ei, atunci 
poate că avea să găsească răspunsuri în altă parte... 

Fu surprins să vadă cartea zăcând acolo, având în 
vedere cum tatăl lui distrusese acea casă nobilă în urmă cu 
zece ani. Dar iat-o acolo: o istorie a descendenţei 
Galathynius, începând cu regele Fae Brannon însuşi. 
Dorian răsfoi paginile cu sprâncenele ridicate. Ştiuse că 
linia era binecuvântată cu magie, dar asta... 

Era blindată. O linie de sânge atât de puternică, încât 
alte regate trăiseră gândindu-se cu groază la ziua în care 
lorzii  Terrasenului aveau să vină şi să îşi ceară 
pământurile. 

Dar nu o făcuseră niciodată. 

Deşi fuseseră înzestrați, nu îşi împinseseră niciodată 
graniţele, nici măcar când războaiele le băteau la uşă. 
Când regi străini îi ameninţaseră, răspunsul lor fusese 


scurt şi brutal. Dar întotdeauna, indiferent de situaţie, 
rămăseseră în graniţele lor. Păstraseră pacea. 

„Aşa cum ar fi trebuit să facă şi tata.“ 

În ciuda puterii pe care o avea, familia Galathynius 
pierise şi nobilii ei lorzi împreună cu ei. În cartea pe care o 
găsise, nimeni nu se deranjase să marcheze casele pe care 
tatăl său le exterminase sau pe supraviețuitorii pe care îi 
trimisese în exil. Fără curajul şi cunoştinţele pentru a o 
face singur, Dorian închise cartea, încruntându-se la toate 
acele nume arzând în privirea sa. Ce fel de tron avea să 
moştenească într-o zi? 

Dacă moştenitoarea Terrasenului, Aelin Galathynius, ar 
fi trăit, i-ar fi devenit un prieten, un aliat? Mireasa lui, 
poate? 

O întâlnise odată, înainte ca regatul ei să devină o casă 
mortuară. Amintirea era vagă, dar ea fusese o fată 
sălbatică, precoce şi îl asmuţise pe brutalul ei văr asupra 
lui Dorian, ca să-l înveţe o lecţie pentru că îi vărsase ceai 
pe rochie. Dorian îşi frecă gâtul. Desigur, ca o ironie a 
sorții, vărul ei sfârşise prin a deveni Aedion Ashryver, 
generalul-minune al tatălui său şi cel mai de temut 
războinic din nord. Îl întâlnise pe Aedion de câteva ori de-a 
lungul anilor şi, la fiecare întâlnire cu tânărul şi arogantul 
general, avusese impresia că Aedion voia să-l ucidă. 

„Şi pe bună dreptate.” 

Tremurând, Dorian puse cartea la loc şi privi rafturile, 
de parcă ar fi conţinut răspunsuri. Dar deja ştia că nu era 
nimic aici care să-l poată ajuta. 

„Când va veni timpul, eu te voi ajuta.“ 

Oare Nehemia ştia ce sălăşluia înăuntrul lui? Se purtase 
atât de straniu în acea zi, la duel, desenând simboluri în 
aer şi apoi leşinând. Şi apoi mai fusese şi momentul când 
semnul acela arsese pe fruntea Celaenei... 

Un ceas bătu ora undeva în bibliotecă. Ar trebui să 
plece. Era ziua lui Chaol şi ar trebui măcar să îşi salute 
prietenul înainte ca Celaena să-l ia pe sus. Bineînţeles că el 
nu fusese invitat. Şi nici Chaol nu încercase să sugereze că 
Dorian ar fi bine-venit. Oare ce plănuia ea, mai exact? 


Temperatura din bibliotecă scăzu, o rafală îngheţată 
suflând dintr-un coridor îndepărtat. 

Nu că i-ar fi păsat. Vorbise serios când îi jurase 
Nehemiei că o terminase cu Celaena. Şi poate că ar fi 
trebuit să îi spună lui Chaol că o putea avea. Nu că i-ar fi 
aparţinut lui vreodată - sau că ea ar fi încercat vreodată să 
sugereze că el i-ar fi aparţinut ei. 

Se putea desprinde de ea. Se desprinsese de ea. O 
lăsase să plece. Să plece. Să... 

Cărţi zburară din rafturile lor, zeci peste zeci lansându- 
se în aer, iar de data asta se loviră de el, trimiţându-l 
împleticindu-se spre capătul rândului de rafturi. Işi feri 
chipul, iar când foşnetul hârtiei şi al pielii se stinse, Dorian 
puse o mână pe zidul de piatră din spatele lui şi rămase cu 
gura căscată. 

Jumătate din cărţi fuseseră aruncate de pe rafturile lor 
şi erau împrăştiate pe podea, ca şi cum ar fost aruncate de 
o forţă invizibilă. 

Se grăbi să le strângă, îndesând volumele în rafturi, nu 
într-o ordine anume, înainte ca vreunul dintre bibliotecarii 
regali să vină şi să verifice de la ce provenise zgomotul. [i 
luă câteva minute să le pună la loc, inima bătându-i atât de 
tare, încât credea că are să i se facă rău din nou. 

Mâinile îi tremurau - şi nu doar de teamă. Nu, încă 
simţea o forţă gonind prin el, implorându-l să o dezlănţuie 
din nou, să se deschidă... 

Dorian puse ultima carte pe raft şi o rupse la fugă. 

Nu putea spune nimănui. Nu putea avea încredere în 
nimeni. 

Când ajunse în holul principal al bibliotecii, îşi reluă 
pasul obişnuit, simulând o indiferenţă leneşă. Reuşi chiar 
să-i zâmbească bibliotecarului bătrân, care se aplecă 
înaintea lui când trecu pe lângă el. Dorian îi făcu 
prieteneşte cu mâna înainte să iasă pe uşile masive din 
stejar. 

Nu putea avea încredere în nimeni. 

Vrăjitoarea aceea de la carnaval - nu îl recunoscuse ca 
fiind prinţul. Totuşi, darul ei se dovedise adevărat, cel 


puţin când i se adresase lui Chaol. Era un risc, dar poate 
că Baba Picioare-galbene avea răspunsurile de care avea el 
nevoie. 


* 


Celaena nu era agitată. Nu avea absolut niciun motiv 
pentru care să se îngrijoreze. Era doar o cină. O cină 
pentru a cărei aranjare petrecuse săptămâni întregi, în 
orice moment liber pe care şi-l lua de la spionarea acelor 
bărbaţi din Rifthold. O cină la care avea să fie singură. Cu 
Chaol. Şi după noaptea trecută... 

Celaena trase adânc aer în piept, tremurând uşor, şi se 
privi pentru o ultimă dată în oglindă. Rochia îi era de un 
albastru pal, aproape alb şi încrustată cu mărgele din 
cristal, care făceau materialul să arate ca suprafaţa 
sclipitoare a mării. Poate că era puţin cam prea mult, dar îi 
spusese lui Chaol să se îmbrace elegant, aşa că acum 
spera ca el să poarte ceva care să o facă să nu se mai 
simtă atât de ruşinată şi timidă. 

Celaena pufni. Pe toţi zeii, chiar se simţea timidă, nu-i 
aşa? Era ridicol, pe bune. Era doar o cină. Fleetfoot avea 
să stea cu Nehemia în timpul nopţii şi... şi dacă nu pleca 
acum, avea să întârzie. 

Refuzând să îşi mai permită să transpire o secundă în 
plus, Celaena îşi luă pelerina din blană de hermelină de 
unde o lăsase Philippa, în garderobă. 

Când ajunse pe holul de la intrare, Chaol deja o aştepta 
la uşă. Deşi îi despărţea un spaţiu considerabil, Celaena îşi 
dădu seama că ochii lui erau aţintiţi asupra ei în timp ce 
cobora scările. Deloc surprinzător, căpitanul purta negru, 
dar măcar nu era uniforma lui. Nu, tunica şi pantalonii săi 
păreau să aibă o croială elegantă, şi părea chiar să-şi fi 
trecut pieptenul prin părul scurt. 

Chaol îi privea fiecare pas traversând coridorul, chipul 
fiindu-i indescifrabil. În cele din urmă, se opri în faţa lui, 
aerul rece ce pătrundea prin uşile deschise mângâindu-i 
faţa. Celaena nu mersese la alergarea din dimineaţa aceea, 
iar el nu se dusese după ea, să o tragă afară. 


— La mulţi ani, spuse ea, înaintea ca el să poată protesta 
în legătură cu hainele ei. 

Ochii lui poposiră pe faţa ei, iar Chaol afişă un zâmbet 
timid, expresia aceea indescifrabilă dispărând. 

— Vreau să ştiu unde mă duci? 

Celaena rânji, emoţiile stingându-i-se. 

— Într-un loc teribil de nepotrivit pentru Căpitanul 
Gărzii. Făcu un semn cu capul către trăsura care aştepta în 
faţa porţilor castelului. Bun. Îi ameninţase cu decapitarea 
pe şofer şi pe oamenii lui dacă aveau să întârzie. Mergem? 
îl întrebă ea. 

În timp ce erau purtaţi prin oraş, stând în părţi opuse 
ale trăsurii, vorbiră despre orice, în afară de noaptea 
trecută - despre carnaval, Fleetfoot, despre mofturile 
zilnice ale lui Hollin. Dezbătură chiar şi subiectul vreme, 
întrebându-se dacă primăvara avea să sosească în sfârşit 
sau nu. Când ajunseră la clădire, o veche farmacie, Chaol 
ridică nedumerit din sprâncene. 

— Aşteaptă, spuse ea şi îl conduse în magazinul blând 
luminat. 

Proprietarii îi zâmbiră, invitându-i în sus, pe scara 
îngustă din piatră. Chaol nu spuse nimic în timp ce urcară 
treptele, trecând de al doilea şi al treilea etaj, până ce 
ajunseră la o uşă de la ultimul etaj. Palierul era îngust, iar 
Chaol atingea faldurile rochiei ei. Când Celaena se 
întoarse spre el, cu o mână pe mânerul uşii, îi zâmbi timid. 

— Poate că nu este un armăsar Asterion, dar... 

Deschise uşa, păşind în lateral pentru ca el să poată 
intra. 

Rămas fără cuvinte, Chaol intră. 

Celaena petrecuse ore în şir aranjând totul, iar în lumina 
zilei arătase minunat, dar noaptea... Era exact aşa cum îşi 
imaginase că va arăta. 

Acoperişul clădirii era o seră închisă din sticlă, plină cu 
flori, plante în ghivece şi pomi fructiferi care fuseseră 
împodobiţi cu luminiţe scânteietoare. Întreg locul fusese 
transformat într-o grădină parcă ieşită dintr-o legendă 
străveche. Aerul era cald şi dulceag, iar lângă ferestrele 


care le oferea o privelişte minunată asupra râului Avery 
era o masă mică, aranjată pentru două persoane. 

Chaol cercetă încăperea, întorcându-se pe călcâie. 

— Este grădina femeii Fae - din cântecul Renei 
Goldsmith, spuse el blând. 

Ochii lui de chihlimbar erau luminoşi. 

Celaena înghiţi în sec. 

— Ştiu că nu e cine ştie ce... 

— Nimeni nu a mai făcut vreodată aşa ceva pentru mine. 
Scutură uimit din cap, privind din nou sera. Nimeni, repetă 
el. 

— Este doar o cină, spuse ea, frecându-şi gâtul şi 
mergând spre masă, doar pentru că dorinţa de a se 
apropia de el era atât de puternică, încât avea nevoie de o 
masă între ei. 

El o urmă şi, o secundă mai târziu, doi servitori apărură 
şi le traseră scaunele. Celaena zâmbi când mâna lui Chaol 
ţâşni spre sabie, dar văzând că nu erau atacați, Chaol îi 
aruncă o privire ruşinată şi se aşeză. 

Servitorii le turnară vin în două pahare sclipitoare, apoi 
merseră să aducă mâncarea care fusese pregătită toată 
ziua în bucătăria farmaciei. Celaena reuşise să o angajeze 
pe bucătăreasa de la Willows pentru o noapte - pentru o 
sumă care o făcuse să vrea să îi rupă gâtul femeii. 
Meritase, totuşi. Ridică pocalul cu vin. 

— La multe aniversări fericite, spuse ea. 

Îşi pregătise un mic discurs, dar acum că ajunseseră 
acolo, acum că ochii lui erau atât de luminoşi, iar el o 
privea la fel cum o făcuse cu o noapte în urmă... toate 
cuvintele pieriseră din mintea ei. 

Chaol ridică paharul şi bău. 

— Stai, înainte să uit: mulţumesc. Asta este... Privi din 
nou sera, apoi spre râul de dincolo de sticlă. Asta este... 

Scutură din cap încă o dată, punând jos paharul, iar 
Celaena zări un licăr argintiu în ochii lui, licăr care îi 
strânse inima ca într-un pumn. 

— Nimeni nu a mai dat o petrecere pentru mine de când 
eram copil. 


Celaena râse, luptându-se cu încordarea din pieptul ei. 

— Nu cred că aş putea numi asta o petrecere... 

— Încetează. Nu mai încerca să minimalizezi asta. Este 
cel mai grozav cadou pe care l-am primit de multă vreme. 

Celaena îşi încrucişă braţele, lăsându-se pe spate în 
scaunul ei când sosiră servitorii cu primul fel de mâncare 
tocană de porc mistreţ. 

— Dorian ţi-a luat un armăsar Asterion. 

Chaol privea uimit în farfuria lui. 

— Dar Dorian nu ştie care este tocana mea preferată, 
nu-i aşa? Ridică privirea spre ea, iar Celaena îşi muşcă 
buza. De cât timp eşti atentă la ce îmi place? 

Celaena deveni foarte interesată de tocana ei. 

— Nu te flata. Doar l-am convins pe bucătarul-şef de la 
castel să îmi spună care sunt mâncărurile tale preferate. 

Chaol pufni, zâmbind. 

— Oi fi tu Asasinul Adarlanului, dar nici măcar tu n-ai 
putea să-l convingi pe Meghra. Dacă ai fi încercat, cred că 
acum ai fi stat aici cu doi ochi vineţi şi nasul spart. 

Celaena zâmbi, luând o gură de tocană. 

— Păi, poate tu crezi că eşti misterios şi secretos, 
căpitane, dar odată ce ştii unde să cauţi, eşti o carte destul 
de uşor de citit. De fiecare dată când avem la masă tocană 
de mistreţ, de-abia apuc să iau o lingură, că tu ai şi mâncat 
tot castronul. 

Chaol îşi dădu capul pe spate şi râse, iar sunetul trimise 
un fior cald prin corpul asasinei. 

— Şi eu care credeam că reuşesc destul de bine să îmi 
ascund slăbiciunile. 

Celaena afişă un rânjet viclean. 

— Stai să vezi şi celelalte feluri de mâncare. 


x 


După ce mâncară şi ultima firimitură din tortul de 
ciocolată cu alune şi băură ultimul strop de vin, iar după ce 
servitorii strânseră farfuriile şi îşi luară la revedere, 
Celaena se trezi stând în micul balcon din capătul 
îndepărtat al acoperişului, unde plantele de vară erau 


îngropate sub o pătură de zăpadă. Îşi strânse pelerina în 
jurul ei, privind în depărtare, unde Avery se întâlnea cu 
oceanul. Chaol stătea lângă ea, sprijinit de balustrada din 
fier. 

— Se simte miros de primăvară în aer, spuse el când un 
vânt blând le mângâie chipurile. 

— Slavă zeilor! Cred că aş înnebuni dacă ar mai ninge o 
dată. 

În licărul luminiţelor din seră, chipul lui Chaol era uşor 
luminat. Celaena intenţionase ca cina să fie o surpriză 
plăcută - un mod de a-i spune cât de mult îl aprecia -, dar 
reacţia lui... Oare de cât timp nu se mai simţise prețuit? În 
afară de fata care se purtase atât de urât cu el, mai era şi 
chestiunea familiei care îl renegase doar pentru că voise 
să devină gardian, iar ei erau prea mândri ca să aibă un fiu 
care să servească în acel fel coroana. 

Oare părinţii lui ştiau că nu mai exista nimeni mai nobil 
şi mai loial decât el în întreg castelul, în întreg regatul? Că 
băiatul pe care îl alungaseră din vieţile lor devenise genul 
de bărbat la care regii şi reginele puteau doar să viseze că 
îi vor servi? Genul de bărbat despre care ea nu credea că 
există, nu după Sam, nu după tot ceea ce se întâmplase. 

Regele ameninţase să îl ucidă pe Chaol dacă ea nu se 
supunea ordinelor lui. Şi, având în vedere cât de mare era 
pericolul în care îl punea tocmai în acel moment, şi cât de 
mult voia să câştige - nu doar pentru ea, ci pentru ei... 

— Trebuie să îţi spun ceva, zise ea blând. Sângele îi 
bubuia în urechi, mai ales când el se întoarse zâmbind spre 
ea. Şi înainte să îţi spun, trebuie să îmi promiţi că nu o vei 
lua razna. 

Zâmbetul căpitanului pieri. 

— De ce am un sentiment rău în legătură cu asta? 

— Doar promite-mi. 

Mâinile Celaenei se încleştară pe balustradă, metalul 
rece înţepându-i pielea. 

Chaol o privi cu atenţie, apoi spuse: 

— Voi încerca. 

Destul de corect. Ca o laşă nenorocită, se întoarse cu 


spatele la el, concentrându-se în schimb pe oceanul 
îndepărtat. 

— Nu i-am ucis pe niciunul dintre oamenii pe care regele 
mi-a ordonat să îi asasinez. 

Tăcere. Nu îndrăznea să îl privească. 

— Le-am înscenat morţile şi i-am pus să plece din oraş. 
Lucrurile lor personale îmi sunt date după ce îi abordez cu 
oferta mea, iar părţile corpurilor sunt din aziluri, de la 
oameni bolnavi. Singurul pe care l-am ucis până acum este 
Davis, iar el nici măcar nu era o ţintă oficială. La sfârşitul 
lunii, de îndată ce Archer îşi va pune afacerile în ordine, îi 
voi înscena moartea, iar el se va îmbarca pe primul vas 
care pleacă din Rifthold. 

Pieptul îi era atât de încordat, încât o durea, iar Celaena 
se întoarse uşor spre el. 

Chipul lui Chaol era alb precum ceara. Făcu un pas 
înapoi, dând din cap. 

— Ai luat-o razna. 


CAPITOLUL 23 


Probabil că nu o auzise bine. Pentru că era imposibil ca 
ea să fi fost atât de nesăbuită, atât de proastă, de nebună, 
de idealistă şi de curajoasă. 

— Ţi-ai pierdut complet minţile? 

Cuvintele lui fură mai mult un strigăt, un clocot de furie 
şi teamă care îl străbătu atât de violent, încât de-abia mai 
putea gândi. 

— Te va ucide! Te va ucide dacă află! 

Celaena făcu un pas spre el, rochia ei minunată licărind 
ca mii de stele pe cer. 

— Nu va afla! 

— E doar o chestiune de timp, scrâşni el din dinţi. Are 
spioni care supraveghează totul. 

— Şi ai prefera să ucid oameni nevinovaţi? 

— Oamenii ăia sunt trădători ai coroanei! 

— Trădători! Celaena râse. Trădători. Pentru că refuză 
să se umilească în faţa unui cuceritor? Pentru că 
adăpostesc sclavi care încearcă să ajungă acasă? Pentru că 
îndrăznesc să creadă într-o lume care e mai bună decât 
locul ăsta uitat de zei? Celaena scutură din cap, câteva 
şuviţe din păr desprinzându-i-se din coafură. Nu voi fi 
măcelarul lui, continuă ea. 

Iar Chaol nu voia ca ea să fie asta. Din secunda în care 
fusese încoronată Campion, lui i se făcuse greață la gândul 
că ea trebuia să facă ceea ce îi ordona regele. Dar asta... 

— Ai făcut un jurământ în faţa lui! 

— Şi el câte jurăminte a făcut conducătorilor străini 
înainte să mărşăluiască peste ei cu armatele lui şi să 
distrugă totul? Câte jurăminte a făcut când a urcat pe tron, 
doar ca apoi să scuipe pe promisiunile alea? 

— Te va ucide, Celaena! O prinse de umeri şi o scutură 
zdravăn. Te va ucide şi mă va pune pe mine să o fac drept 
pedeapsă că am fost prietenul tău. 

Aceea era groaza cu care se lupta Chaol, groaza care îl 
măcina, lucrul care îl ţinuse de partea lui de linie atâta 


timp. 

— Archer mi-a dat câteva informaţii reale... 

— Nu dau doi bani pe Archer. Ce informaţii ar putea 
avea măgarul ăla încrezut, încât să îţi fie de folos? 

— Mişcarea aia secretă din Terrasen chiar există, spuse 
ea cu un calm înnebunitor. Aş putea folosi informaţiile pe 
care le-am strâns ca să mă târguiesc cu regele să mă lase 
să plec sau măcar să îmi facă un contract mai scurt. Destul 
de scurt, încât să fiu deja de mult plecată de aici dacă află 
vreodată adevărul. 

Chaol bombăni furios: 

— Te-ar putea biciui doar pentru impertinenţa asta. 

Dar apoi, creierul lui Chaol procesă ultimele ei cuvinte, 
lovindu-l ca un pumn în faţă. „Să fiu deja de mult plecată.” 

— Unde vei merge? 

— Oriunde, spuse ea. Cât de departe pot ajunge. 

Chaol de-abia putea respira, dar reuşi să continue: 

— Şi ce vei face? 

Ea ridică din umeri şi amândoi realizară că el îi strângea 
umerii. Reduse strânsoarea, dar degetele lui tânjeau să o 
apuce din nou, să o împiedice cumva să plece. 

— O să îmi trăiesc viaţa, presupun. Aşa cum vreau, 
măcar de data asta. Voi învăţa cum să fiu o fată obişnuită. 

— Cât de departe? 

Ochii ei de un albastru-auriu licăriră. 

— O să călătoresc până când voi găsi un loc unde nu a 
auzit nimeni de Adarlan. Dacă există un astfel de loc. 

Şi nu avea să se mai întoarcă vreodată. 

Şi pentru că era tânără şi atât de inteligentă, şi de 
amuzantă şi de minunată, oriunde şi-ar fi ales casa, acolo 
avea să existe un bărbat care să se îndrăgostească de ea şi 
care avea să o ia de soţie, iar âsta era cel mai crud adevăr 
dintre toate. Se strecuraseră în mintea lui durerea asta şi 
groaza şi furia la gândul că altcineva putea fi cu ea. 
Fiecare privire, fiecare cuvânt de-al ei... Chaol nici măcar 
nu ştia când se întâmplase. 

— Atunci, vom găsi locul ăla, spuse el încet. 

— Poftim? 


Celaena ridică uimită din sprâncene. 

— Voi veni cu tine. 

Şi deşi el nu întrebase, amândoi ştiau că acele cuvinte 
ridicau o întrebare. Chaol încercă să nu se gândească la ce 
spusese ea cu o noapte în urmă - la ruşinea pe care ea o 
simţise îmbrăţişându-l, când el era un fiu al Adarlanului, 
iar ea o fiică a Terrasenului. 

— Cum rămâne cu Căpitanul Gărzii? 

— Poate că sarcinile mele nu sunt tocmai cele la care mă 
aştept să fie, spuse Chaol. Regele îi ascundea lucruri; 
existau prea multe secrete şi poate că el era puţin mai 
mult decât o marionetă, decât o parte din iluzia prin care 
începea să vadă limpede... 

— Îţi iubeşti ţara, spuse Celaena. Nu te pot lăsa să 
renunti la toate astea. 

Chaol surprinse licărul de durere şi speranţă din ochii 
ei, iar înainte să îşi dea seama ce face, alungă distanţa 
dintre ele, punându-şi o mână pe talia asasinei şi pe 
cealaltă pe umărul ei. 

— Aş fi cel mai mare fraier din lume dacă te-aş lăsa să 
pleci singură. 

lar apoi lacrimile începură să curgă pe obrajii ei, iar 
gura îi tremura. 

Chaol se trase înapoi, dar nu îi dădu drumul. 

— De ce plângi? 

— Pentru că, şopti ea cu vocea tremurândă, îmi 
aminteşti de cum ar trebui să fie lumea. De cum poate fi 
lumea. 

Nu existase vreodată o linie, o limită între ei, doar teama 
lui stupidă şi mândria. Pentru că din momentul în care el o 
scosese din mina aia din Endovier, iar ea îl privise cu ochii 
aceia minunati, încă vii în ciuda unui an petrecut în iad, 
Chaol mersese spre momentul ăsta, mersese spre ea. 

Aşa că îi şterse lacrimile, îi ridică uşor bărbia şi o sărută. 


* 


Sărutul o făcu să uite de toate grijile. 
Se simţea ca şi cum ar fi ajuns acasă în sfârşit, ca şi cum 


ar fi renăscut sau ca şi cum şi-ar fi găsit o jumătate din ea 
care lipsea. 

Buzele lui erau fierbinţi şi moi pe ale ei, încă ezitante, 
iar după o clipă Chaol se trase înapoi, cât să o privească în 
ochi. Celaena tremură de dorinţa de a-l atinge peste tot 
deodată, să îl simtă atingând-o peste tot deodată. Ar 
renunţa la tot ca să plece cu ea. 

Işi puse braţele după gâtul lui, gurile lor unindu-se într- 
un al doilea sărut, care îi luă lumea de sub picioare. 


* 


Celaena nu ştia cât timp stătuseră pe acoperiş, 
îmbrăţişaţi, gurile şi mâinile lor hoinărind unele pe altele, 
până ce ea gemu, şi îl trase prin seră, coborând scările şi 
urcând în trăsura care îi aştepta afară. lar apoi urmă 
drumul spre casă, când el făcu tot felul de chestii gâtului şi 
urechii ei, chestii care o făcură să îşi uite propriul nume. 
Reuşiră să se calmeze când ajunseră la porţile castelului şi 
păstrară o distanţă considerabilă în timp ce se îndreptau 
spre apartamentul ei, deşi fiecare centimetru din corpul ei 
se simţea atât de viu şi de arzând, încât era un miracol că 
Celaena reuşise să ajungă la uşa apartamentului ei fără să 
îl tragă în vreun dulap. 

Dar de îndată ce intrară în hol, iar apoi la uşa 
dormitorului ei, Chaol se opri când ea îi luă mâna, 
conducându-l înăuntru. 

— Eşti sigură? 

Celaena ridică mâna pe chipul lui, explorând fiecare 
linie şi pistrui care deveniseră atât de imposibil de 
preţioase pentru ea. Mai aşteptase o dată înainte - 
aşteptase cu Sam, iar apoi fusese prea târziu. Dar acum, 
acum nu avea nicio îndoială, nicio fărâmă de teamă sau 
nesiguranţă, ca şi cum fiecare moment dintre ea şi Chaol 
fusese un pas dintr-un dans care îi adusese aici. 

— Niciodată în viaţa mea nu am fost mai sigură de ceva, 
îi spuse ea. Ochii lui, ca şi ai ei, ardeau de dorinţă, iar 
Celaena îl sărută din nou, trăgându-l în dormitor. Chaol se 
lăsă tras, fără să se rupă din sărut când închise uşa cu 


piciorul în urma lor. 

lar apoi erau doar ei doi, piele pe piele, iar când 
ajunseră la momentul în care nu îi mai despărţea nimic, 
Celaena îl sărută cu pasiune pe Chaol şi îi dădu tot ce avea 
ea de oferit. 


x 


Celaena se trezi când zorile se revărsau în camera ei. 
Chaol încă o ţinea în brațe, aşa cum o ţinuse întreaga 
noapte, ca şi cum ar fi putut-o pierde cumva în timpul 
somnului. Asasina zâmbi în sinea ei, ascunzându-şi nasul în 
gâtul lui şi inspirându-i mirosul. El se mişcă uşor, ca ea să 
ştie că se trezise. 

Mâinile lui începură să se mişte, împletindu-se în părul 
ei. 

— În niciun caz nu mă dau jos din patul ăsta pentru 
alergarea de dimineaţă, îi şopti el. 

Celaena chicoti. Mâinile lui coborâră mai jos, pe spatele 
ei, fără să se lase împiedicate de țesutul cicatrizat. Chaol îi 
sărutase fiecare cicatrice de pe spate, de pe tot corpul, în 
noaptea trecută. Ea zâmbi. 

— Cum te simţi? o întrebă el. 

Ca şi cum ar fi fost pretutindeni şi nicăieri în acelaşi 
timp. Ca şi cum fusese pe jumătate oarbă toată viaţa ei, iar 
acum putea vedea totul clar. Ca şi cum ar fi putut sta acolo 
o veşnicie şi ar fi fericită. 

— Obosită, recunoscu ea. El se încordă. Dar fericită, 
adăugă Celaena. 

Aproape scânci când el îi dădu drumul, cât să se sprijine 
în cot şi să o privească. 

— Dar eşti bine, totuşi? 

Celaena îşi dădu ochii peste cap. 

— Sunt destul de sigură că „obosită, dar fericită”, este o 
reacţie absolut normală după prima oară a unei fete. 

Şi era destul de sigură că trebuia să discute cu Philippa 
despre un tonic contraceptiv de îndată ce avea să se dea 
jos din pat. Pentru că, pe toţi zeii, un copil... Celaena pufni. 

— Ce e? 


Ea doar dădu din cap, zâmbind. 

— Nimic, îi răspunse, plimbându-şi degetele prin părul 
lui. Un gând o izbi, iar zâmbetul îi pieri. În cât bucluc vei 
intra pentru asta? îl întrebă ea. 

Îi privi pieptul ridicându-se în timp ce inspiră adânc, 
aplecându-şi capul şi odihnindu-şi fruntea pe umărul ei. 

— Nu ştiu. Poate că regelui nu-i va păsa. Poate mă va 
alunga. Poate mai rău. E greu de spus; e atât de 
imprevizibil! 

Celaena îşi muşcă buza şi îşi plimbă mâinile peste 
spatele lui puternic. Tânjea de atâta timp să îl atingă aşa - 
mai mult decât realizase. 

— Atunci, va fi secretul nostru. Petrecem destul timp 
împreună şi nimeni nu ar trebui să observe schimbarea. 

Chaol se ridică din nou, privind-o în ochi. 

— Nu vreau să crezi că sunt de acord să păstrăm 
secretul pentru că mi-e ruşine în vreun fel. 

— Cine a spus ceva despre ruşine? Celaena gesticulă 
spre corpul ei gol, deşi era acoperit de pătură. Sincer, sunt 
surprinsă că nu mergi ţanţoş pe aici, lăudându-te la toată 
lumea. Fu cu siguranţă aş face-o dacă m-aş fi cu culcat cu 
mine. 

— Dragostea ta de sine nu cunoaşte limite? 

— Absolut niciuna. 

Chaol se aplecă să îi sărute urechea, iar Celaena simţi 
fiorul până în vârful degetelor de la picioare. N 

— Nu-i putem spune lui Dorian, continuă ea încet. Işi va 
da seama, pun pariu, dar... Nu cred că ar trebui să Îi 
spunem direct. 

Chaol încetă să o mai muşte de ureche. 

— Ştiu. Dar apoi se retrase, iar Celaena tresări 
involuntar când el o privi din nou. Tu încă îl mai... 

— Nu. De ceva timp. Uşurarea din ochii lui o făcu să-l 
sărute. Dar ar fi o altă complicaţie dacă ar şti. 

Şi nu ştia cum avea să reacționeze Dorian, având în 
vedere cât de tensionate fuseseră lucrurile între ei. Prinţul 
era destul de important în viaţa lui Chaol, iar ea nu voia să 
le distrugă relaţia. 


— Deci, spuse el, atingându-i nasul cu degetul, de cât 
timp îţi doreşti... 

— Nu văd cum este asta treaba ta, căpitane Westfall. Şi 
nu o să-ţi spun până când nu-mi spui tu. 

El îi atinse din nou nasul, iar ea îi îndepărtă degetele. 
Chaol îi prinse mâna într-a lui, ridicând-o în aşa fel, încât 
să-i poată privi inelul cu ametist - inelul pe care ea nu-l 
scotea niciodată, nici când făcea baie. 

— De la balul de Yulemas. Poate mai devreme. Poate 
chiar e Samhuinn, când ţi-am adus inelul ăsta. Dar de 
Yulemas am realizat prima dată că uram ideea că tu puteai 
fi... cu altcineva. Îi sărută vârfurile degetelor. Acum e 
rândul tău, spuse el. 

— Nu-ţi spun, zise ea. 

Pentru că nu ştia; încă încerca să îşi dea seama când se 
îndrăgostise de el. Cumva, simţea că întotdeauna fusese 
Chaol, chiar de la început, chiar dinainte să se cunoască. 

El începu să protesteze, dar Celaena îl trase înapoi peste 
ea. 

— Şi gata cu vorba. Oi fi eu obosită, dar încă mai sunt o 
mulţime de lucruri de făcut în locul alergării de dimineaţă. 

Chaol afişă un rânjet arzător de dorinţă, iar Celaena ţipă 
când o trase sub pături. 


CAPITOLUL 24 


Dorian trecu pe lângă corturile negre ale carnavalului, 
întrebându-se pentru a nu ştiu câta oară dacă făcea 
greşeala vieţii lui. Îşi pierduse curajul să vină cu o zi în 
urmă, dar după încă o noapte fără somn, se hotărâse să 
vină la bătrâna vrăjitoare şi să înfrunte urmările mai 
târziu. Dacă avea să ajungă pe eşafodul călăului din cauza 
asta, cu siguranţă avea să se mustre pentru că fusese atât 
de nechibzuit, dar epuizase orice alte căi de a afla de ce 
era bântuit de magie. Aceasta era singura lui opţiune. 

O găsi pe Baba Picioare-galbene stând pe treptele din 
spate ale căruţei ei imense, ţinând pe genunchi o farfurie 
ciobită, cu resturi de pui fript, o grămăjoară de oase 
zăcând pe pământ. 

Bătrâna ridică ochii galbeni spre el, dinţii săi din fier 
licărind în lumina soarelui amiezii în timp ce muşcă dintr- 
un copan de pui. 

— Carnavalul e închis pe timpul prânzului. 

Dorian îşi înghiţi iritarea. Să primească răspunsuri 
depindea de două lucruri: să fie de partea ei, iar ea să nu 
ştie cine era el. 

— Speram să vă pot răpi câteva minute pentru câteva 
întrebări. 

Copanul de pui se rupse în două. Dorian încercă să nu se 
tragă înapoi din pricina sunetelor pe care le scotea femeia 
când sugea măduva din oase. 

— Clienţii care au întrebări în timpul prânzului plătesc 
dublu. 

Dorian scoase patru monede de aur din buzunar. 

— Sper că astea îmi vor cumpăra toate întrebările pe 
care vreau să le pun, plus discreţia dumneavoastră. 

Aruncă jumătatea goală de copan în grămadă şi trecu la 
cealaltă, sugând-o şi mestecând-o. 

— Pun pariu că te ştergi la fund cu aur. 

— Nu cred că ar fi prea confortabil. 

Baba Picioare-galbene râse. 


— Foarte bine, boiernaşule. Să auzim întrebările. 

Dorian se aplecă şi puse aurul pe treaptă, lângă ea, dar 
păstrând distanţa de corpul ei ofilit. Mirosea îngrozitor, a 
mucegai şi a sânge putred, dar el îşi păstră expresia 
plictisită în timp ce se retrase. Femeia luă aurul cu mâna ei 
noduroasă. 

Dorian privi în jur. Muncitorii erau împrăştiaţi prin 
carnaval, aşezaţi pe oriunde găsiseră locuri pentru masa 
de prânz. Niciunul dintre ei, observă el, nu stătea în 
apropierea vagonului vopsit în negru. Nici măcar nu 
priveau în direcţia lui. 

— Chiar eşti vrăjitoare? 

Femeia luă o aripă de pui. 7rosc. Cranţ. 

— Ultima vrăjitoare născută în Regatul Vrăjitoarelor. 

— Asta înseamnă că ai peste cinci sute de ani. 

Bătrâna îi zâmbi. 

— E o minune că am rămas atât de tânără, nu-i aşa? 

— Deci este adevărat: vrăjitoarele sunt binecuvântate cu 
speranţă de viaţă mai mare decât oamenii Fae. 

Ea aruncă un alt os la picioarele treptelor din lemn. 

— Fae sau Valg. Nu am aflat niciodată care. 

Valg. Dorian ştia numele acela. 

— Demonii care furau femeile Fae ca să se împerecheze 
cu ele; de unde au rezultat vrăjitoare, nu-i aşa? 

lar dacă el îşi amintea corect, frumoasele vrăjitoare 
Crochan le moşteneau pe strămoaşele lor Fae, iar cele trei 
clanuri de vrăjitoare Dinţi-din-fier moşteneau rasa de 
demoni care invadase Erilea la începutul timpului. 

— De ce şi-ar bate un boiernaş frumugşel ca tine capul cu 
asemenea poveşti păcătoase? Femeia îndepărtă pielea de 
pe pieptul de pui şi îl mâncă nemestecat, lingându-şi 
buzele. 

— Când nu ne ştergem la fund cu aur, avem nevoie de 
ceva care să ne amuze. De ce să nu învăţăm puţină istorie? 

— Corect, spuse vrăjitoarea. Deci, ai te gând să te 
învârţi pe lângă subiect toată ziua, în timp ce mă coc în 
soarele ăsta nenorocit, sau mă întrebi odată ce te 
interesează? 


— Magia chiar a dispărut? 

Femeia nici măcar nu ridică privirea din farfurie. 

— Tipul tău de magie a dispărut, da. Dar mai sunt şi 
altele, puteri uitate care funcţionează. 

— Ce fel de puteri? 

— Puteri care pe boiernaşi nu au de ce să îi intereseze. 
Acum, următoarea întrebare. 

Dorian îi aruncă o expresie jucăuşă, uşor rănită, care o 
făcu pe femeie să îşi dea ochii peste cap. Îl făcea să vrea să 
fugă în direcţia opusă, dar trebuie să reziste, să continue 
cu prefăcătoria cât de mult putea. 

— Ar putea o persoană să aibă, cumva, magie? 

— Băiete, am călătorit de pe un continent pe altul, am 
traversat fiecare munte şi am fost în cele mai întunecate 
locuri de care oamenii încă se tem. Nu a mai rămas deloc 
magie; nici măcar Fae care au supravieţuit nu îşi pot 
accesa puterile. Unii dintre ei rămân captivi în formele lor 
de animal. Nefericiţi mizerabili. Au şi gust de animal, de 
asemenea. 

Femeia râse, mai degrabă croncănitul unui corb, care îi 
ridică părul de pe ceafă. 

— Deci, nu - o singură persoană nu poate fi excepţia de 
la regulă, încheie ea. 

Dorian îşi păstră masca plictisită. 

— Şi dacă cineva descoperă deodată că are magie...? 

— Atunci, ar fi un prost nenorocit şi ar cere să fie 
spânzurat. 

Dorian deja ştia lucrul ăsta. Dar nu asta întreba. 

— Dar dacă ar fi adevărat - ipotetic vorbind. Cum ar fi 
măcar posibil aşa ceva? 

Femeia se opri din mâncat, aplecându-şi uşor capul într- 
o parte. Părul ei argintiu sclipea ca zăpada proaspăt 
aşternută, echilibrând bronzul feţei sale. 

— Nu ştim cum sau de ce a dispărut magia. Mai aud 
zvonuri din când în când că ar mai exista încă puteri pe 
alte continente, dar nu aici. Deci, asta este adevărata 
întrebare: de ce magia a dispărut doar aici, şi nu pe tot 
cuprinsul Erileii? Ce fărădelegi am comis de i-am făcut pe 


zei să ne blesteme în halul ăsta, să ne ia ceea ce ne-au dat 
odinioară? 

Aruncă osul pieptului pe pământ şi continuă: 

— Ipotetic vorbind, dacă cineva ar avea magie şi eu aş fi 
vrut să aflu de ce, aş începe încercând să îmi dau seama de 
ce magia a plecat, în primul rând. Poate aşa mi-aş putea 
explica de ce ar putea exista o excepţie de la regulă. 
Stranii întrebări de la un boiernaş care locuieşte în 
castelul de cleştar. Vrăjitoarea îşi linse degetele de 
grăsime. Stranii, stranii de tot. 

Dorian rânji uşor. 

— Şi mai straniu e că ultima vrăjitoare din Regatul 
Vrăjitoarelor a coborât atât de jos, încât îşi petrece viaţa 
făcând trucuri de carnaval. 

— Zeii care au blestemat pământurile astea în urmă cu 
zece ani le-au blestemat pe vrăjitoare cu multe secole 
înainte de asta. 

Posibil să fi fost norii care acoperiseră parţial soarele, 
dar Dorian putea jura că zări un licăr întunecat în ochii ei - 
un întuneric care îl făcu să se întrebe dacă nu cumva ea 
era chiar mai bătrână decât lăsa să se înţeleagă. Poate că 
titlul de „ultima vrăjitoare născută“ era o minciună. O 
născocire care să ascundă o istorie atât de violentă, încât 
el nu îşi putea imagina ororile pe care le comisese ea în 
timpul acelor vremuri apuse ale războaielor vrăjitoarelor. 

Împotriva voinţei lui, Dorian se trezi încercând să ajungă 
la acea forţă străveche dinăuntrul lui, întrebându-se dacă l- 
ar putea proteja cumva de Picioare-galbene, aşa cum o 
făcuse de fereastra spartă. Gândul îi întoarse stomacul pe 
dos. 

— Alte întrebări? spuse ea, lingându-şi unghiile de fier. 

— Nu. Îţi mulţumesc pentru timpul acordat. 

— Ptiu, scuipă ea şi îi făcu semn să plece. 

Dorian se întoarse şi plecă, dar nu ajunse mai departe 
de cel mai apropiat cort când văzu soarele strălucind pe un 
cap blond, iar Roland veni spre el, plecând de la masa 
unde stătuse de vorbă cu muziciana aceea blondă, 
superbă, care cântase la lăută cu o seară în urmă. Oare îl 


urmărise acolo? Dorian se încruntă, dar îşi salută vărul, 
dând aprobator din cap. 

— Ţi-ai citit viitorul? 

Dorian ridică din umeri. 

— Mă plictiseam. 

Roland privi peste umăr, spre locul unde era parcata 
caravana Babei Picioare-galbene. 

— Femeia aia îmi îngheaţă sângele în vine, spuse el. 

— Cred că ăsta este unul dintre talentele ei, spuse 
Dorian. 

Roland îl privi cu coada ochiului. 

— "Ţi-a spus ceva interesant? 

— Doar balivernele obişnuite: în curând îmi voi întâlni 
adevărata dragoste, mă aşteaptă un destin glorios şi voi fi 
mai bogat decât în cele mai frumoase vise. Nu cred că ştia 
cu cine vorbeşte. Îl privi cu atenţie pe lordul din Meah. Dar 
tu, ce faci aici? 

— Te-am văzut ieşind afară şi m-am gândit că poate ai 
nevoie de companie. Dar apoi am văzut încotro mergeai şi 
am decis să stau departe de locul ăla. 

Fie Roland îl spiona, fie spunea adevărul; Dorian chiar 
nu îşi putea da seama. Dar îşi propusese să se poarte 
frumos cu vărul lui în ultimele zile - şi la fiecare întrunire a 
consiliului, Roland susţinuse fără ezitare fiecare decizie a 
lui Dorian. lritarea de pe chipul tatălui său şi a lui 
Perrington era o plăcere neaşteptată, de asemenea. 

Aşa că Dorian nu se mai întrebă de ce îl urmărise 
Roland, dar când aruncă o privire înapoi spre Picioare- 
galbene, ar fi putut jura că bătrâna rânjea la el. 

x 


Trecuseră câteva zile de când Celaena dăduse de urma 
țintelor ei. Ascunsă de întuneric, asasina stătea în umbrele 
docurilor, nevenindu-i să creadă ceea ce vedea. Toţi 
bărbaţii de pe lista ei, toţi cei pe care îi urmărise, cei care 
puteau şti ce plănuia regele - plecau. Il văzuse pe unul 
dintre ei strecurându-se într-o trăsură nemarcată şi îl 
urmărise până acolo, unde se îmbarcase pe un vas care 
pleca la miezul nopţii. lar atunci, spre disperarea ei, 


apăruseră şi ceilalţi trei, împreună cu familiile lor, şi 
coborâră cu toţii sub punte. 

Toţi oamenii aceia, toate informaţiile pe care le adunase, 
doar... 

— Îmi pare rău, spuse un glas familiar din spatele ei, iar 
ea se răsuci şi îl văzu pe Archer apropiindu-se. 

Cum de se furişase atât de bine? Nici măcar nu îl auzise 
apropiindu-se. 

— A trebuit să îi avertizez, continuă el, privind vasul 
care se pregătea de plecare. N-aş fi putut trăi cu mâinile 
murdare de sângele lor. Au copii; ce s-ar fi ales de ei dacă 
tu i-ai fi predat pe părinţii lor regelui? 

— Tu ai organizat asta? rosti Celaena printre dinţi. 

— Nu, spuse el blând, de-abia auzindu-se de strigătele 
marinarilor care dezlegau parâmele şi pregăteau vâslele. 
Un membru al organizaţiei. Am menţionat că este posibil 
ca vieţile lor să fie în pericol, iar el a aranjat ca oamenii lui 
să fie scoşi din Rifthold cu prima corabie. 

Celaena îşi puse mâna pe pumnal. 

— O parte din târgul ăsta se bazează pe faptul că tu ar 
trebui să îmi dai informaţii utile. 

— Ştiu. Imi pare rău. 

— Ai prefera să îţi înscenez moartea acum şi să te urci şi 
tu pe vasul ăla? 

Poate că avea să găsească o altă cale de a-l convinge pe 
rege să o elibereze mai devreme. 

— Nu. Nu se va mai întâmpla. 

Celaena se îndoia de asta, dar se sprijini de peretele 
clădirii şi îşi încrucişă braţele pe piept, privindu-l pe 
Archer studiind corabia. După o clipă, bărbatul se întoarse 
spre ea. 

— Zi ceva, spuse el. 

— Nu am nimic de spus. Sunt prea ocupată să mă 
gândesc dacă să te ucid chiar acum şi să îţi duc cadavrul 
înaintea regelui. 

Celaena nu glumea. După noaptea petrecută cu Chaol, 
începuse să se întrebe dacă nu cumva simplitatea ar fi fost 
cea mai bună alegere. Orice ca să-l ţină pe Chaol departe 


de un potenţial scandal. 

— Îmi pare rău, spuse din nou Archer, dar ea îi făcu 
semn să tacă şi privi corabia care se pregătea să iasă din 
port. 

Era impresionant că reuşiseră să organizeze o evadare 
atât de repede. Poate că nu erau cu toţii la fel de proşti ca 
Davis. 

— Persoana căreia i-ai spus asta, zise ea după o vreme. 
Este un lider al grupului? 

— Aşa cred, şopti Archer. Sau ocupă o poziţie destul de 
înaltă, pentru că atunci când i-am spus de potenţialul 
pericol, a putut să organizeze imediat toată fuga. 

Celaena îşi muşca interiorul obrazului. Poate că Davis 
fusese un accident. Şi poate Archer avea dreptate. Poate 
că oamenii ăştia doar voiau un lider care să fie mai potrivit 
gusturilor lor. Dar oricare ar putea fi motivele lor 
financiare şi politice, când oameni nevinovaţi fuseseră 
ameninţaţi, se mobilizaseră şi încercau să îi ducă undeva 
în siguranţă. Puţini oameni din imperiu îndrăzneau să facă 
asta şi chiar mai puţini reuşeau să scape. 

— Vreau nume noi şi mai multe informaţii până mâine- 
seară, îi spuse ea lui Archer când se întoarse cu spatele la 
docuri, pornind înapoi spre castel. Altfel, îţi arunc capul la 
picioarele regelui şi îl las pe el să hotărască dacă vrea să 
ţi-l azvârl în canal sau să-l înfig în ţeapă, pe porţile din 
faţă. 

Nu aşteptă răspunsul lui Archer, pur şi simplu dispăru în 
umbre şi ceaţă. 

Nu se grăbi să ajungă la castel, merse alene, gândindu- 
se la ceea ce văzuse. Nu exista bun sau rău absolut (deşi 
regele era, cu siguranţă, o excepţie). Şi deşi oamenii aceia 
erau corupți din anumite puncte de vedere, de asemenea 
salvau şi vieţi. 

Era absurd că ei pretindeau că au legături cu Aelin 
Galathynius, dar Celaena nu se putea abţine să nu se 
întrebe dacă existau cu adevărat forţe care se adunau în 
numele moştenitoarei lor. Dacă undeva, în ultimul deceniu, 
membri ai puternicei curţi regale a Terrasenului reuşiseră 


să se ascundă? Mulțumită regelui Adarlanului, Terrasen nu 
mai avea o armată stabilă - doar cine ştie ce forţe 
răspândite prin regat. Dar acei bărbaţi aveau ceva resurse. 
lar Nehemia spusese că, dacă Terrasenul avea să se ridice 
din nou, avea să devină o ameninţare reală pentru Adarlan. 

Poate că ea nu trebuia să facă nimic, la urma urmei. 
Poate că nu avea să fie nevoie să îşi rişte viaţa sau pe a lui 
Chaol. Poate, doar poate, oricare ar fi fost motivele lor, 
oamenii ăştia aveau să găsească o cale de a-l opri pe rege - 
şi de a elibera întreaga Erilee. 

Un zâmbet ezitant i se întinse pe chip şi deveni mai 
mare şi mai curajos când se apropie de castelul de sticlă şi 
de căpitanul gărzii, care o aştepta acolo. 

x 


Trecuseră patru zile de la ziua de naştere a lui Chaol, iar 
el petrecuse fiecare noapte de atunci cu Celaena. Şi după- 
amiezile, şi dimineţile. Şi fiecare moment pe care şi-l putea 
rupe din obligaţiile lor individuale. Din păcate, întâlnirea 
aceasta cu şefii gărzii lui nu era opţională, dar pe măsură 
ce asculta rapoartele oamenilor săi, gândurile lui 
continuau să alerge spre ea. 

Chaol de-abia respirase şi făcuse tot posibilul să fie 
blând, să fie totul cât mai puţin dureros pentru ea. Ea 
tresărise din când în când, iar ochii i se umpluseră de 
lacrimi, dar când el o întrebase dacă voia să se oprească, 
Celaena doar îl sărutase. Iar şi iar. În acea primă noapte, el 
o ţinuse în braţe şi îşi permisese să îşi imagineze că aşa 
avea să arate fiecare noapte din restul vieţii lui. 

Şi de atunci, în fiecare noapte, el îi sărutase fiecare 
cicatrice care îi brăzda spatele, jurând tăcut de fiecare 
dată că, într-o zi, avea să se întoarcă în Endovier şi avea să 
dărâme locul ăla piatră cu piatră. 

— Căpitane? 

Chaol clipi, realizând că cineva îi pusese o întrebare, şi 
se foi în scaun. 

— Repetă, ordonă el, refuzând să îşi permită să 
roşească. 

— Avem nevoie de gardieni în plus la carnaval? 


La naiba, nici măcar nu ştia de ce era întrebat asta. Oare 
avusese loc vreun incident? Dacă i-ar fi întrebat, atunci 
oamenii lui şi-ar fi dat seama că nici măcar nu îi ascultase. 

Fu scutit de la a arăta ca un fraier când cineva bătu la 
uşa micii încăperi de consiliu din barăci, iar apoi un cap 
blond îşi făcu apariţia. 

Doar văzând-o, Chaol uită de lumea din jurul lor. Toţi cei 
din încăpere priviră spre uşă, iar când ea zâmbi, căpitanul 
se luptă cu dorinţa de a-i pocni peste ochi pe gardienii care 
o priveau admirativ. Aceştia erau oamenii lui, îşi spuse 
Chaol în sinea sa. lar ea era frumoasă - şi aproape că îi 
speria de moarte. Bineînţeles că o priveau şi o apreciau. 

— Căpitane, spuse ea, rămânând în prag. 

Obrajii îi erau îmbujoraţi, iar culoarea îi făcea ochii să 
scânteieze, trimiţându-l cu gândul la cum arătase când 
fuseseră un singur trup. Celaena făcu un semn din cap 
spre coridor. 

— Regele vrea să te vadă, continuă ea. 

Chaol s-ar fi tensionat, ar fi început să se gândească la 
ce era mai rău, dacă nu ar fi surprins licărul acela 
ştrengăresc din ochii ei. 

Căpitanul se ridică din scaunul lui, plecând capul 
înaintea oamenilor săi. 

— Hotărâţi între voi în legătură cu carnavalul şi 
raportaţi-mi mai târziu, spuse el, părăsind grăbit 
încăperea. 

Păstră o distanţă respectabilă până când dădură colţul şi 
intrară pe un coridor pustiu, iar el veni lângă ea, simțind 
nevoia să o atingă. 

— Philippa şi ceilalţi servitori sunt plecaţi până la cină, 
spuse ea uşor răguşită. 

Chaol scrâşni din dinţi la efectul pe care vocea ei îl avu 
asupra sa, ca şi cum cineva şi-ar fi trecut un deget invizibil 
pe spatele lui. 

— Am întâlniri toată ziua, reuşi el să spună, şi era 
adevărat. Am încă una în douăzeci de minute. La care cu 
siguranţa avea să întârzie dacă o urma pe Celaena, având 
în vedere cât de mult le-ar fi luat să ajungă în camera ei. 


Ea se opri, încruntându-se la el. Dar ochii lui căzură pe o 
uşă mică din lemn, la doar câţiva paşi de ei. Un dulap cu 
mături. Celaena îi urmări privirea, un zâmbet timid 
luminându-i chipul. Se întoarse spre uşă, dar el o prinse de 
mână, apropiindu-şi faţa de a ei. 

— Va trebui să fii foarte tăcută. 

Celaena deschise uşa, împingându-l înăuntru. 

— Am sentimentul că eu o să îţi spun asta în câteva 
clipe, spuse ea zâmbind, ochii sclipindu-i provocator. 

Sângele îi clocotea în vene lui Chaol, iar după ce închise 
uşa, propti o mătură sub mâner. 

x 

— Un dulap cu mături? spuse Nehemia, rânjind ca un 
spiriduş. Pe bune? 

Celaena stătea întinsă pe patul Nehemiei şi aruncă în 
gură o stafidă îmbrăcată în ciocolată. 

— Jur pe viaţa mea. 

Nehemia sări pe saltea. Fleetfoot ţopăi lângă ea şi se 
aşeză pe faţa Celaenei, dând din coadă spre prinţesă. 

Celaena împinse blând câinele de pe ea şi zâmbi atât de 
larg încât o duru. 

— Cine ştia că ratez atât de multă distracţie? 

Şi, pe toţi zeii, Chaol era... ei bine, Celaena roşi la 
gândul că îl dorea atât de mult după ce corpul ei se 
obişnuise. Doar atingerea degetelor lui pe pielea ei o putea 
transforma într-o bestie. 

— Ţi-aş fi putut spune eu asta, zise Nehemia, întinzându- 
se peste Celaena ca să ia o bucată de ciocolată de pe 
platoul de pe noptieră. Deşi cred că întrebarea corectă 
este, cine ar fi ghicit că solemnul căpitan al gărzii poate fi 
atât de pasional? Se întinse zâmbind lângă Celaena. Sunt 
fericită pentru tine, prietenă dragă. 

Celaena îi zâmbi înapoi. 

— Cred... cred că şi eu sunt fericită pentru mine. 

Chiar era. Pentru prima dată în atâţia ani, era cu 
adevărat fericită. Sentimentul îi învălui orice gând, un fior 
de speranţă care creştea cu fiecare suflare. Îi era teamă să 
se gândească prea mult la el, ca şi cum faptul că era 


conştientă de el avea să îl facă să dispară cumva. Poate că 
lumea nu avea să fie niciodată perfectă, poate că unele 
lucruri nu aveau niciodată să fie cum trebuie, dar poate că 
ea mai avea o şansă să îşi găsească un fel de pace şi 
libertate. 

Simţi schimbarea în Nehemia înainte ca prinţesa să 
spună vreun cuvânt, asemenea unui curent de aer care 
bate deodată mai rece. Celaena o privi pe Nehemia, care 
se holba la tavan. 

— Ce s-a întâmplat? 

Nehemia îşi trecu o mână peste faţă, trăgând adânc aer 
în piept. 

— Regele mi-a cerut să vorbesc cu forţele rebele. Să îi 
conving să se retragă. Altfel îi va măcelări pe toţi. 

— A ameninţat el că face asta? 

— Nu direct, dar asta s-a sugerat. La sfârşitul lunii, îl 
trimite pe Perrington la fortăreaţa ducelui, în Morath. Nu 
mă îndoiesc nici măcar o secundă că îl vrea pe Perrington 
la graniţa de sud ca să poată monitoriza lucrurile. 
Perrington este mâna lui dreaptă. Deci, dacă ducele decide 
că este nevoie ca rebelii să fie înfruntaţi, el are 
permisiunea să folosească orice forţă consideră că este 
necesară ca să îi doboare. 

Celaena se ridică în fund, aşezându-se turceşte. 

— Deci, te întorci în Eyllwe? 

Nehemia scutură din cap. 

— Nu ştiu. Trebuie să fiu acolo. Sunt... sunt lucruri pe 
care trebuie să le fac aici. În castelul ăsta şi în oraşul ăsta. 
Dar nu-mi pot lăsa oamenii de izbelişte în faţa unui alt 
masacru. 

— Nu se pot ocupa părinţii sau fraţii tăi de rebeli? 

— Fraţii mei sunt prea tineri şi lipsiţi de experienţă, iar 
părinţii mei au şi aşa destule pe cap în Banjali. 

Prinţesa se ridică în şezut, iar Fleetfoot îşi odihni capul 
în poala Nehemiei, întinzându-se între ele - şi lovind-o pe 
Celaena de câteva ori cu picioarele din spate. 

— Am crescut cunoscând prea bine greutatea coroanei 
inele, continuă prinţesa. Când regele a invadat Eyllwe în 


urmă cu atâţia ani, am ştiut că într-o zi voi fi nevoită să fac 
alegeri care mă vor bântui. Dar nu credeam că va fi atât de 
greu, spuse ea după o scurtă pauză. Nu pot fi în două 
locuri deodată. 

Celaena simţi cum pieptul i se încordează şi puse o 
mână pe spatele Nehemiei. Nu era de mirare că prinţesei îi 
lua atât de mult să descifreze ghicitoarea cu ochiul. 
Ruşinea îi coloră obrajii. 

— Ce voi face, Elentiya, dacă el ucide încă cinci sute de 
oameni? Ce voi face dacă se hotărăşte să dea un exemplu, 
măcelărindu-i pe toţi cei din Calaculla? Cum le pot 
întoarce spatele? _ 

Celaena nu avea niciun răspuns. Işi petrecuse 
săptămâna gândindu-se la Chaol. Nehemia îşi petrecuse 
săptămâna încercând să echilibreze soarta regatului ei. lar 
Celaena avea indicii - indicii care o puteau ajuta pe 
Nehemia în lupta ei împotriva regelui - şi un ordin din 
partea Elenei pe care practic îl ignorase. 

Nehemia îi luă mâna într-a ei. 

— Promite-mi, spuse ea, ochii săi negri sclipind. 
Promite-mi că mă vei ajuta să eliberez Eyllwe de sub 
tirania lui. 

Celaena simţi cum îi îngheaţă sângele în vine. 

— Să eliberezi Eyllwe? 

— Promite-mi că vei face ca tatăl meu să îşi recupereze 
coroana. Că oamenii mei se vor întoarce din Endovier şi 
Calaculla. 

— Sunt doar o asasină. Celaena îşi luă mâna dintr-a 
Nehemiei. Iar lucrul despre care vorbeşti, Nehemia... Se 
dădu jos din pat, încercând să-şi controleze ritmul 
accelerat al inimii. Ar fi o nebunie. 

— Nu există altă cale. Eyllwe trebuie eliberat. lar dacă 
tu mă ajuţi, am putea începe să strângem o armată. 

— Nu. Nehemia clipi, dar Celaena dădu din cap. Nu, 
repetă ea. Pentru nimic în lume nu te voi ajuta să ridici o 
armată împotriva lui. Eyllwe a fost greu lovit de rege, dar 
de-abia ai simţit gustul violenţei pe care a dezlănţuit-o în 
alte părţi. Dacă ridici o armată împotriva lui, te va 


măcelări. Nu voi face parte din asta. 

— Şi din ce vei face tu parte, Celaena? Nehemia se 
ridică, împingând-o pe Fleetfoot din poala ei. Pentru ce vei 
lupta? Sau vei lupta doar pentru tine însăţi? 

Gâtul o ardea, dar Celaena se luptă să spună cuvintele: 

— Habar nu ai ce poate să îţi facă, Nehemia. Ţie şi 
oamenilor tăi. 

— A masacrat cinci sute de rebeli şi familiile lor! 

— Şi mi-a distrus întreg regatul! Visezi cu ochii deschişi 
la puterea şi onoarea curţii regale din Terrasen, şi totuşi 
nu realizezi ce înseamnă faptul că regele a fost în stare să 
îi distrugă. Era cel mai puternic regat de pe continent - de 
pe orice continent, iar el i-a ucis pe toţi! 

— A avut elementul surpriză de partea lui, replică 
Nehemia. 

— Iar acum are o armată al cărei număr este de ordinul 
milioanelor. Nu se poate face nimic. 

— Când vei spune stop, Celaena? Ce te va face să nu mai 
fugi şi să înfrunţi ceea ce este în fața ta? Dacă Endovier şi 
durerea oamenilor mei nu te pot impresiona, ce o va face? 

— Eu sunt o persoană. 

— O persoană aleasă de regina Elena - o persoană pe a 
cărei frunte a ars un semn sacru în ziua aceea, la duel! O 
persoană care, în ciuda sorții, încă respiră. Drumurile 
noastre s-au intersectat cu un motiv. Dacă tu nu eşti 
binecuvântată de zei, atunci cine este? 

— Asta este ridicol. Este stupid. 

— Stupid? Stupid să lupţi pentru ceea ce este corect, 
pentru oameni care nu pot lupta pentru ei înşişi? Crezi că 
soldaţii sunt cel mai rău lucru pe care îl poate trimite 
asupra noastră? 

Vocea Nehemiei se îmblânzi, apoi continuă: 

— Se zăresc lucruri mult mai sumbre la orizont. Visele 
mi-au fost bântuite de umbre şi aripi, bătăi de aripi 
răsunând în trecătorile din munţi. lar spionii pe care îi 
trimitem în munţii Colţ Alb, în trecătoarea Ferian, nu se 
mai întorc. Ştii ce spun oamenii în văile din munţi? Spun 
că şi ei aud bătăi de aripi purtate de vânturile din 


trecătoare. 

— Nu înţeleg un cuvânt din ce spui. 

Dar Celaena văzuse chestia aia lângă bibliotecă. 

Nehemia merse lângă ea, apucând-o de încheieturile 
mâinilor. 

— Ba înţelegi. Când te uiţi la el, simţi că acolo este o 
putere mai mare, stranie în jurul lui. Cum a putut un 
asemenea om să cucerească întreg continentul atât de 
repede? Doar cu putere militară? Cum se face că 
Terrasenul a căzut atât de repede, când ei erau antrenați 
de generaţii să fie războinici? Cum a putut cea mai 
puternică dintre curţi să fie rasă de pe faţa pământului în 
câteva zile? 

— Eşti obosită şi supărată, spuse Celaena cât de calm 
putu, încercând să nu se gândească la cât de 
asemănătoare erau cuvintele Nehemiei şi Elenei. Se 
eliberă din strânsoarea prinţesei. Poate ar trebui să vorbim 
despre asta mai târziu... 

— Nu vreau să vorbesc mai târziu despre asta! 

Fleetfoot scânci, plimbându-se între ele. 

— Dacă nu lovim acum, continuă Nehemia, orice 
plănuieşte va deveni din ce în ce mai puternic. lar apoi nu 
vom mai avea nicio speranţă. 

— Nu există speranţă, spuse Celaena. Nu există 
speranţă să ne putem ridica împotriva lui. Nici acum, nici 
vreodată. 

Acesta era un adevăr pe care îl realizase treptat. Dacă 
Nehemia şi Elena aveau dreptate în legătură cu această 
sursă misterioasă de putere, atunci cum îl puteau detrona? 

— lar eu nu voi face parte din orice plan ai avea tu. Nu 
te voi ajuta să te sinucizi şi să iei cu tine şi mai mulţi 
oameni nevinovaţi în proces. 

— Nu mă vei ajuta pentru că îţi pasă doar de tine. 

— Şi dacă e aşa, ce? Celaena îşi aruncă mâinile în aer. 
Ce dacă vreau să îmi petrec restul vieţii în pace? 

— Nu va fi niciodată pace - nu atâta timp câtele pe 
tron. Când ai spus că nu i-ai ucis pe oamenii de pe lista lui, 
am crezut că în sfârşit faci un pas spre a te ridica 


împotriva sa. Am crezut că, atunci când va veni timpul, voi 
putea conta pe tine să mă ajuţi cu planurile. Nu mi-am dat 
seama că o făceai doar ca să îţi ai tu conştiinţa curată! 

Celaena porni furioasă spre uşă. 

— Nu mi-am dat seama că eşti doar o laşă, spuse 
Nehemia. 

Celaena o privi peste umăr. 

— Mai spune-o o dată. 

Nehemia nici nu se clinti. 

— Eşti o laşă. Nu eşti nimic altceva decât o laşă. 

Celaena îşi încleştă pumnii. 

— Când oamenii tăi vor zăcea morţi în jurul tău, şuieră 
ea printre dinţi, să nu vii să te plângi la mine. 

Nu-i dădu prinţesei şansa la replică, ieşind din încăpere, 
Fleetfoot urmând-o îndeaproape. 

— Unul din ei trebuie să cedeze, îi spuse regina 
prinţesei. Doar atunci poate începe. 

— Ştiu, spuse blând prinţesa. Dar prinţul nu este 
pregătit. Trebuie să fie ea. 

— Atunci, înţelegi ce îţi cer? 

Prinţesa ridică privirea, spre raza de lumină care se 
revărsa în mormânt. Când privi înapoi spre regina 
străveche, ochii îi erau luminoşi. 

— Da. 

— Atunci fa ceea ce trebuie făcut. 

Prinţesa încuviinţă şi plecă din mormânt. Se opri în 
prag, întunericul din spatele ei chemând-o, şi se întoarse 
spre regină. 

— Ea nu va înţelege. Iar când va păşi peste margine, nu 
va mai exista nimic care să o tragă înapoi. 

— Îşi va găsi drumul înapoi. Întotdeauna o face. 

Lacrimile apărură în colţul ochiului, dar prinţesa le 
alungă. 

— Pentru binele nostru, al tuturor, sper că ai dreptate. 


CAPITOLUL 26 


Chaol ura partidele de vânătoare. Mulţi dintre lorzi de- 
abia puteau ţine în mână un arc, darămite să se furişeze. 
Era dureros să îi priveşti - iar bieţii câini de vânătoare se 
agitau prin tufişuri, încercând să anime un joc pe care 
lorzii oricum aveau să îl piardă. De obicei, doar ca să 
termine odată cu vânătoarea, Chaol ucidea cu discreţie 
câteva animale şi se prefăcea că lorzii cutare şi cutare o 
făcuseră. Dar regele, Perrington, Roland şi Dorian ieşiseră 
în parcul de vânătoare astăzi, ceea ce însemna că trebuia 
să stea aproape de ei. 

De fiecare dată când călărea suficient de aproape de 
lorzi, cât să îi audă râzând şi bârfind, Chaol îşi permitea să 
se întrebe ce ar fi ajuns dacă nu ar fi ales această cale. Nu- 
şi mai văzuse fratele mai mic de ani buni; oare tatăl lui îi 
permisese lui Terrin să se transforme într-unul dintre 
idioţii ăştia? Sau îl trimisese să se antreneze ca un 
războinic, aşa cum făcuseră toţi lorzii din Anielle în 
secolele după atacul sălbaticilor din munţi asupra oraşului 
de lângă Lacul Argintiu? 

În timp ce Chaol mergea în spatele regelui, noul lui 
armăsar Asterion primind multe priviri admirative şi 
invidioase din partea grupului, Chaol îşi permise să se 
gândească, pentru o secundă, ce ar fi crezut tatăl lui 
despre Celaena. Mama lui era o femeie blândă, liniştită, al 
cărei chip devenise o amintire înceţoşată în anii de când o 
văzuse ultima oară. Dar încă îşi amintea vocea ei cristalină 
şi râsul blând, şi felul cum îi cânta când era bolnav. Deşi 
căsătoria lor fusese aranjată, tatăl lui şi-ar fi dorit pe 
cineva ca mama lui - pe cineva supus. Ceea ce însemna că 
cineva precum Celaena... Chaol tresări la gândul că 
Celaena şi tatăl lui puteau sta împreună într-o încăpere. 
Tresări, apoi zâmbi, pentru că aceea era o bătălie a 
caracterelor, care ar fi putut deveni o legendă. 

— Eşti distras astăzi, căpitane, spuse regele, ivindu-se 
dintre copaci. 


Era un om masiv; dimensiunile regelui întotdeauna îl 
surprindeau pe Chaol, dintr-un oarecare motiv. 

Era flancat de două dintre gărzile lui Chaol - unul era 
Ress, care părea mai degrabă agitat decât triumfător 
pentru că fusese ales să îl protejeze pe rege în acea zi, deşi 
încerca din răsputeri să nu o arate. De aceea Chaol îl 
alesese şi pe Dannan, celălalt gardian - mai bătrân şi mai 
experimentat, având o răbdare aproape legendară. Chaol 
îşi plecă uşor capul spre rege, apoi încuviinţă aprobator 
spre Ress. Tânărul îşi îndreptă umerii, dar rămase în alertă 
- concentrarea lui îndreptându-se acum asupra 
împrejurimilor, asupra lorzilor din preajmă, câinilor şi 
săgeţilor şuierând printre copaci. 

Regele îşi trase calul negru lângă al lui Chaol, pornind 
într-un mers domol. Ress şi Dannan rămaseră în spate, la o 
distanţă care încă le permitea să intercepteze orice pericol 
ascuns. 

— Ce-o să se facă lorzii mei fără prada ucisă de tine 
pentru ei? 

Chaol încercă să îşi ascundă zâmbetul. Poate că nu 
fusese aşa de discret pe cât crezuse. 

— Îmi cer scuze, milord. 

Călare pe calul lui de război, regele arăta pe deplin 
precum cuceritorul care era. În ochii lui era ceva care 
trimise un fior pe spatele lui Chaol - şi îl făcu să realizeze 
de ce atât de mulţi conducători străini aleseseră să îi ofere 
de bunăvoie coroanele lor, şi nu să îl înfrunte în luptă. 

— Mâine-seară o voi interoga pe prinţesa din Eyllwe în 
camera de consiliu, spuse regele, suficient de încet încât 
doar Chaol să audă, îndreptându-şi armăsarul spre ceata 
de câini care alerga prin pădure. Vreau şase oameni la 
intrare. Asigură-te că nu sunt complicaţii şi că nu ne va 
întrerupe nimeni. 

Privirea regelui îi sugeră exact genul de complicaţie la 
care se gândea - Celaena. 

Chaol ştia că era riscant să pună întrebări, dar spuse: 

— Ar trebui să îmi pregătesc oamenii pentru ceva 
specific? 


— Nu, spuse regele, fixându-şi o săgeată în arc şi 
trăgând spre un fazan care apăru dintr-un tufiş. O lovitură 
curată, direct în ochi. Asta e tot, încheie el. 

Regele îşi fluieră câinii şi se îndreptă spre prada pe care 
o răpusese, urmat îndeaproape de Ress şi Dannan. 

Chaol îşi opri calul, privind muntele de om călărind 
printre copaci. 

— Despre ce era vorba? întrebă Dorian, care apăru 
deodată în spatele lui. 

Chaol dădu din cap. 

— Nimic. 

Dorian întinse mâna peste umăr, spre tolba care era 
prinsă pe spatele lui, şi scoase o săgeată. 

— Nu te-am mai văzut de câteva zile. 

— Am fost ocupat. Ocupat cu sarcinile lui şi ocupat cu 
Celaena. Nici eu nu te-am mai văzut. 

Se forţă să îl privească pe Dorian. 

Buzele prinţului erau ţuguiate şi chipul serios în timp ce 
spuse: 

— Şi eu am fost ocupat. 

Prinţul moştenitor îşi întoarse calul, îndreptându-se în 
direcţia opusă, dar se opri. 

— Chaol, spuse el, privind peste umăr. Ochii lui Dorian 
erau reci, maxilarul încordat. Poartă-te frumos cu ea. 

— Dorian, începu el, dar prinţul porni să i se alături lui 
Roland. 

Deodată singur în pădurea stranie, Chaol îşi privi 
prietenul dispărând din raza lui vizuală. 


x 


Chaol nu îi împărtăşi Celaenei ce spusese regele, deşi o 
parte din el se opusese atât de tare, încât îl durea. Regele 
nu ar răni-o pe Nehemia - nu când ea era o figură publică, 
şi una apreciată. Nu când el îl avertizase pe Chaol în 
legătură cu acea ameninţare anonimă la adresa Nehemiei. 
Dar avea sentimentul că orice avea să fie spus în acea 
cameră de consiliu nu avea să fie plăcut. 

Faptul că Celaena ştia sau nu nu făcea nicio diferenţă, 


îşi spuse în sinea lui în timp ce stătea întins în braţele ei, 
în patul lui. Dacă Celaena ar fi ştiut, chiar dacă i-ar fi spus 
Nehemiei, nu ar fi împiedicat conversaţia să aibă loc şi nu 
ar fi făcut ameninţarea aceea anonimă să dispară. Nu, 
dacă fetele ar şti, lucrurile doar s-ar înrăutăţi - pentru toţi. 

Chaol oftă, despletindu-şi picioarele dintre ale Celaenei, 
se ridică şi îşi luă pantalonii de unde îi aruncase, pe podea. 
Ea se mişcă, dar nu se ridică. Acela în sine era un miracol, 
realiză Chaol - ea se simţea destul de în siguranţă lângă el 
cât să doarmă buştean. 

Merse şi o sărută uşor pe cap, apoi îşi adună restul 
hainelor de prin cameră şi se îmbrăcă, deşi ceasul bătuse 
ora trei cu puţin timp în urmă. 

Poate că era un test, se gândi el când se strecură afară 
din apartamentul său. Poate că regele îi testa loialitatea - 
voia să vadă dacă încă mai putea avea încredere în el. lar 
dacă el afla că Nehemia şi Celaena ştiau de interogatoriul 
de a doua zi, atunci ele ar fi putut afla într-un singur mod... 

Avea nevoie doar de puţin aer rece, să simtă briza sărată 
a râului Avery pe chipul lui. Vorbise serios când îi spusese 
Celaenei că într-o zi avea să părăsească Rifthold împreună 
cu ea. Şi ar fi protejat până la moarte secretul ei despre 
oamenii pe care nu îi ucidea. 

Chaol ajunse la grădinile întunecate şi tăcute şi porni 
printre gardurile vii. Ar ucide pe oricine ar răni-o pe 
Celaena; iar dacă regele avea să-i ordone vreodată să 
scape de ea, atunci mai degrabă şi-ar înfige sabia în inimă 
decât să se supună. Sufletul lui era legat de al ei printr-un 
lanţ invincibil. Pufăi, imaginându-şi ce ar crede tatăl său 
dacă ar fi aflat că el ar fi luat-o de soţie pe asasina 
Adarlanului. 

Gândul îl făcu pe Chaol să se oprească în loc. Ea avea 
doar optsprezece ani. Uita asta uneori, uita că el era mai în 
vârstă decât ea. lar dacă el o cerea acum de soţie... 

— Pe toţi zeii, bombăni el, scuturând din cap. 

Ziua aia era destul de departe. 

Dar nu se putea abţine să nu şi-o imagineze - strălucirea 
viitorului şi cum ar fi să îşi întemeieze o viaţă împreună, să 


o numească soţia lui, să o audă spunându-i soţ, să crească 
o droaie de copii care probabil ar fi prea deştepţi şi 
talentaţi pentru propriul bine (şi pentru sănătatea lui 
psihică). 

Încă îşi imagina acel viitor imposibil de frumos când 
cineva îl apucă de la spate şi îi acoperi nasul şi gura cu 
ceva mirositor şi rece, iar el îşi pierdu cunoştinţa. 


CAPITOLUL 27 


Chaol nu era în pat când ea se trezi, iar Celaena le 
mulţumi zeilor pentru îndurarea lor, pentru că era prea 
epuizată ca să poată alerga. Partea lui de pat era destul de 
rece cât să îşi dea seama că plecase în urmă cu ceva ore 
bune - probabil pentru a-şi îndeplini sarcinile de căpitan al 
gărzii. 

Rămase întinsă pentru o vreme, mulţumindu-se să viseze 
cu ochii deschişi, să îşi imagineze vremuri în care puteau 
petrece zile întregi împreună, fără să fie deranjaţi de 
cineva. Când stomacul ei începu să mormăie, hotări că era 
un semn că ar fi trebuit să se dea jos din pat. Işi lăsase 
câteva haine în camera lui, aşa că făcu un duş şi se 
îmbrăcă înainte să se întoarcă în apartamentul ei. 

În timpul micului dejun, primi o listă cu nume de la 
Archer - scrisă codat, aşa cum îi ceruse ea - cu mai mulţi 
bărbaţi de vânat. Spera doar ca el să nu-i mai ascundă 
chestii de data asta. Nehemia nu apăru pentru lecţia lor 
zilnică despre semnele Wyrd, deşi Celaena nu fu surprinsă. 

Nu prea avea starea necesară să vorbească cu prietena 
ei iar dacă prinţesa era suficient de nesăbuită cât să se 
gândească să pornească o revoltă... Avea să stea departe 
de Nehemia până când urma să îi vină mintea la cap. Îşi 
făcuse speranţe că putea găsi o cale să folosească semnele 
Wyrd ca să treacă de uşa secretă din bibliotecă, dar asta 
putea aştepta - cel puţin până când se calmau amândouă. 

După ce îşi petrecu ziua în Rifthold, urmărind bărbaţii 
de pe lista lui Archer, Celaena se întoarse la castel, 
nerăbdătoare să îi spună lui Chaol ce mai descoperise. Dar 
căpitanul nu apăruse la cină. Nu era atât de neobişnuit ca 
el să fie foarte ocupat, aşa că Celaena cină singură şi se 
tolăni pe canapeaua din dormitorul ei cu o carte în mână. 

Probabil că avea nevoie şi de puţină odihnă, din moment 
ce, Wyrdul îi era martor, nu prea dormise în acea ultimă 
săptămână. Nu că asta ar fi deranjat-o. 

Când ceasul bătu ora zece, iar Chaol deja nu apăruse în 


camera ei, se trezi mergând spre apartamentul lui. Poate 
că o aştepta acolo. Poate că adormise fără să vrea. 

Dar merse grăbită pe coridoare şi scări, palmele 
transpirându-i mai tare cu fiecare pas. Chaol era căpitanul 
gărzii. Nu putea ceda în faţa ei în fiecare zi. O învinsese în 
primul lor duel cu săbiile. Totuşi, şi Sam fusese egalul ei în 
multe privinţe. Şi tot fusese prins şi torturat de Rourke 
Farran - tot avusese parte de cea mai brutală moarte pe 
care o văzuse vreodată. Iar dacă Chaol... 

Celaena deja alerga acum. 

Ca şi Sam, Chaol era admirat de aproape toată lumea. 
Iar când i-l luaseră pe Sam, nu o făcuseră pentru ceea ce 
făcuse Sam. 

Nu, o făcuseră ca să ajungă la ea. 

Ajunse în apartamentul lui, o parte din ea încă rugându- 
se să fi fost doar paranoică, rugându-se ca el să doarmă în 
pat, iar ea să se cuibărească lângă el şi să facă dragoste şi 
să îl îmbrăţişeze întreaga noapte. 

Dar apoi deschise uşa dormitorului său şi văzu un plic 
sigilat, adresat ei, pe masa de după uşă - aşezat peste 
sabia lui, care nu fusese acolo în dimineaţa aceea. Era 
aşezat destul de neglijent; servitorii ar fi putut presupune 
că era un bilet de la Chaol însuşi - şi că nimic nu era în 
neregulă. Smulse sigiliul roşu şi despături hârtia. 


ÎL AVEM PE CĂPITAN. CÂND VEI OBOSI SĂ NE MAI 
URMĂREŞTI, NE GĂSEŞTI AICI. 


Mai jos era scrisă adresa unui depozit dintr-o mahala a 
oraşului. 


VINO SINGURĂ, ALTFEL. CĂPITANUL MOARE ÎNAINTE 
SĂ PUI PICIORUL ÎN CLĂDIRE. DACĂ NU AJUNGI PÂNĂ 
MÂINE-DIMINEAŢĂ, VOM LĂSA CE MAI RĂMÂNE DIN EL 
PE MALUL RĂULUI AVERY. 


Celaena se holbă la scrisoare. 
Toată reţinerile pe care le blocase adânc în interiorul ei, 


după momentul ei de turbare din Endovier, se dezlănţuiră 
libere. 

O furie rece, infinită, o străbătu, ştergând din mintea ei 
totul, cu excepţia planului pe care îl putea vedea cu o 
claritate violentă. Calmul ucigaş, îl numise odată Arobynn 
Hamel. Deşi el nu realizase niciodată cât de calmă putea fi 
ea când depăşea limitele. 

Dacă o voiau pe Asasina Adarlanului, atunci aveau să o 
primească. 

Iar Wyrdul să îi ajute când ea avea să sosească. 


x 


Chaol nu ştia de ce îl legaseră în lanțuri, ştia doar că îi 
era sete, că avea o durere cruntă de cap şi că lanţurile 
care îl ţintuiau de zidul din piatră nu aveau să se urnească. 
Îl ameninţaseră cu bătaia de fiecare dată când încercase să 
tragă de ele. Deja ei îl loviseră suficient cât să îl convingă 
că nu se jucau. 

Ei. Nici măcar nu ştia cine erau. Cu toţii purtau robe 
lungi, cu glugi care le ascundeau feţele mascate. Unii 
dintre ei erau înarmaţi până în dinţi. Vorbeau în şoaptă şi 
deveneau din ce în ce mai agitaţi pe măsură ce ziua trecea. 

Din ce îşi putea da seama Chaol, avea o buză spartă şi 
probabil câteva zgârieturi pe faţă şi coaste. Nu-i puseseră 
nicio întrebare înainte ca doi dintre oamenii lor să se 
năpustească asupra lui, deşi nici el nu fusese foarte 
cooperant când se trezise şi se văzuse acolo. Celaena ar fi 
fost impresionată de cât de pline de imaginaţie fuseseră 
înjurăturile lui înainte, în timpul şi după acea primă bătaie. 

În orele care trecuseră, el se mişcase doar ca să se 
uşureze în colţ, din moment ce atunci când ceruse să fie 
lăsat să folosească toaleta, ei doar se holbaseră la el. Şi îl 
supravegheau tot timpul, cu mâinile pe săbii. Chaol 
încercă să nu râdă. 

Aşteptau ceva, realiză el cu o claritate stranie ca lumina 
zilei. Faptul că nu îl uciseseră sugera că voiau un fel de 
recompensă. 

Poate că era o grupare rebelă care căuta să îl şantajeze 


pe rege. Mai auzise de nobilime care fusese răpită în acel 
scop. Şi îl auzise pe rege însuşi ordonându-le rebelilor să îl 
ucidă pe neînsemnatul lord sau domniţă, pentru că el nu 
avea să se coboare la nivelul trădătorilor mizerabili. 

Chaol nu îşi permise să se gândească la acea 
posibilitate, nici măcar când începu să îşi păstreze energia 
pentru rezistenţa pe care avea de gând să o opună când 
avea să îşi găsească sfârşitul. 

Câţiva dintre răpitorii lui şuşotiră câteva argumente 
rapide, dar fură reduşi la tăcere de alţii care le spuseră să 
aştepte. Chaol se prefăcea că doarme când o ceartă avu 
loc, şoapte care spuneau că ar trebui să îl elibereze, iar 
apoi... 

— Are timp până la răsărit. Ea va veni. 

Ea. 

Cuvântul acela era cel mai groaznic lucru pe care îl 
auzise vreodată. 

Pentru că exista o singură ea care s-ar fi deranjat să vină 
după el. O ea împotriva căreia el putea fi folosit. 

— Dacă o răniţi, spuse el, vocea fiindu-i răguşită de sete, 
vă spintec pe toţi cu mâinile goale. 

Ei erau treizeci, jumătate fiind înarmaţi, şi toţi se 
întoarseră spre el. 

Chaol îşi dezgoli dinţii, deşi faţa îl durea. 

— Doar să o atingeţi şi vă iau gâturile. 

Unul dintre ei, înalt, cu două săbii încrucişate pe spate, 
se apropie. Deşi chipul îi era acoperit, Chaol îl recunoscu 
după arme ca fiind unul dintre bărbaţii care îl bătuseră 
mai devreme. Se opri la o distanţă la care puteau ajunge 
doar lovind din picioare. 

— Noroc cu asta, spuse bărbatul. După voce, ar fi putut 
avea între douăzeci şi patruzeci de ani. Ai face bine să te 
rogi la ce zei vrei tu ca mica ta asasină să coopereze. 

Chaol urlă, trăgând de lanţuri. 

— Ce vreţi de la ea? 

Războinicul - era un războinic, Chaol îşi dăduse seama 
după felul în care se mişca - îşi aplecă uşor capul într-o 
parte. 


— Nu este treaba ta, câpitane. Şi tacă-ţi gura când 
apare, altfel îţi tai limba regală şi murdară. 

Un alt indiciu. Bărbatul ura regalitatea. Ceea ce însemna 
că acei bărbaţi... 

Archer ştiuse cât de periculoasă era gruparea asta 
rebelă? Când avea să se elibereze, avea să îl ucidă pentru 
că o amestecase pe Celaena în asta. Şi apoi avea să se 
asigure că regele şi gărzile lui secrete puneau mâna pe toţi 
nenorociţii ăştia. 

Chaol smuci lanţurile, iar bărbatul scutură din cap. 

— Mai fă o dată asta şi te las lat din nou. Pentru un 
căpitan al Gărzii Regale, ai fost destul de uşor de capturat. 

Ochii lui Chaol licăriră. 

— Doar un laş capturează oameni aşa cum ai făcut-o tu. 

— Un laş? Sau un pragmatic? 

Deci nu era un războinic needucat. Cineva cu şcoală, 
dacă putea folosi un asemenea vocabular. 

— Ce spui mai bine de un prost? spuse Chaol. Nu cred 
că îţi dai seama cu cine ai de-a face. 

Bărbatul ţâţâi. 

— Dacă erai atât de bun, ai fi mai mult decât căpitanul 
gărzii. 

Chaol scoase un râset jos, chinuit. 

— Nu vorbeam despre mine. 

— Ea e doar o fată. 

Deşi stomacul i se întorcea pe dos la gândul că ea putea 
veni în locul ăsta, cu oamenii ăştia, deşi el se gândea la 
orice cale posibilă de a se scoate pe el şi pe Celaena vii de 
acolo, îi aruncă un rânjet bărbatului. 

— Atunci, chiar te aşteaptă o surpriză. 


CAPITOLUL 28 


Furia o duse într-un loc în care Celaena ştia doar trei 
lucruri: Chaol fusese luat de lângă ea, ea era o armă 
făurită să ia vieţi, iar dacă Chaol era rănit, nimeni nu avea 
să iasă din acel depozit. 

Traversă oraşul repede şi cu calm, paşii ei de prădător 
rămânând silenţioşi pe străzile pavate. Îi spuseseră să vină 
singură şi îi ascultase. 

Dar nu spuseseră să vină neînarmată. 

Aşa că luase fiecare armă pe care o putea pune pe ea, 
inclusiv sabia lui Chaol, care îi era prinsă pe spate, 
împreună cu a sa, mânerele celor două săbii fiindu-i la 
îndemână peste umeri. De acolo în jos, era o armonie în 
mişcare. 

Când se apropie de mahala, trăsăturile fiindu-i ascunse 
de o pelerină neagră şi o glugă greoaie, se căţără pe zidul 
unei clădiri dărăpănate până ce ajunse pe acoperiş. 

Nu-i spuseseră nici să folosească uşa din faţă. 

Merse pe acoperişuri, ghetele ei păşind cu uşurinţă pe 
şindrilele mucegăite, ascultând, privind, simțind noaptea 
în jurul ei. Sunetele obişnuite ale mahalalei o întâmpinară 
pe măsură ce se apropie de enormul depozit cu două etaje: 
orfani sălbatici ţipând unii la alţii, clipocitul beţivilor 
uşurându-se pe pereţii clădirilor, târfe strigând spre 
potenţiali angajatori... 

Dar depozitul din lemn era cufundat într-o linişte 
stranie, un balon de tăcere care îi sugeră că în faţa clădirii 
erau destui oameni cât să-i ţină la distanţă pe locuitorii 
mahalalei. 

Acoperişurile din apropiere erau pustii şi plate, 
distanţele dintre clădiri fiind uşor de acoperit. 

Nu-i păsa ce voia grupul ăsta de la ea. Nu-i păsa ce fel 
de informaţii sperau să scoată de la ea. Când i-l luaseră pe 
Chaol, făcuseră cea mai mare greşeală a vieţii lor. Şi 
ultima, de asemenea. 

Ajunse pe acoperişul clădirii de lângă depozit, se lăsă în 


genunchi, se târi spre margine şi privi în jos. 

În aleea îngustă de dedesubt, patrulau trei oameni în 
pelerine. Pe strada de lângă se zăreau uşile depozitului, 
lumina revărsându-se din crăpături şi dezvăluind cel puţin 
alţi patru oameni afară. Nimeni nu privea spre acoperiş. 
Proştii! 

Depozitul din lemn era un imens spaţiu deschis, înalt de 
trei nivele, iar prin fereastra deschisă de la al doilea etaj, 
din faţa ei, putea vedea podeaua de dedesubt. 

Mezaninul ocupa mare parte din al doilea etaj, iar la 
etajul al treilea şi pe acoperiş ajungea un set de trepte -o 
posibilă cale de scăpare, dacă uşa din faţă nu era o 
opţiune. Zece dintre bărbaţi erau înarmaţi până în dinţi, 
iar şase arcaşi erau poziţionaţi în jurul mezaninului din 
lemn, cu arcurile îndreptate spre primul etaj. 

Acolo era Chaol, legat cu lanţuri de unul dintre pereţii 
din lemn. 

Chaol, cu faţa zgâriată şi însângerată, cu hainele 
sfâşiate şi murdare, cu capul plecat între umeri. 

Gheaţa din stomacul ei i se împrăştie prin vene. 

Se putea căţăra până pe acoperiş, apoi să coboare de la 
al treilea etaj. Dar asta i-ar lua mult timp şi nimeni nu 
privea spre fereastra deschisă dinaintea ei. 

Işi dădu capul pe spate şi îi aruncă lunii un zâmbet 
viclean. Fusese numită Asasinul Adarlanului cu un motiv. 
Intrările dramatice erau practic o formă de artă. 

Celaena se târi de lângă margine şi făcu înapoi câţiva 
paşi, judecând cam cât de departe şi de repede trebuia să 
alerge. Fereastra deschisă era destul de largă şi nu trebuia 
să îşi facă griji că spărgea geamul sau că săbiile i se 
puteau prinde în cadrul ferestrei, iar mezaninul avea un 
parapet care să o oprească, în caz că îşi rata aterizarea. 

Mai făcuse o asemenea săritură o dată înainte, în 
noaptea în care lumea ei fusese zdruncinată complet. Dar 
în noaptea aceea, Sam deja era mort de câteva zile, iar ea 
sărise prin fereastra casei lui Rourke Farran din pură 
răzbunare. 

De data asta, nu avea să dea greş. 


Bărbaţii nici măcar nu priveau spre fereastră când ea 
sări spre ea. lar când ateriză pe mezanin şi se ghemui, 
două dintre pumnalele ei deja îşi luau zborul. 

* 


Chaol surprinse lumina lunii reflectată în lama de oţel 
înainte ca ea să sară prin fereastra de la al doilea etaj, 
aterizând pe mezanin şi aruncând două pumnale spre 
arcaşii situaţi cel mai aproape de ea. Ei se prăbuşiră, ea se 
ridică - alte două pumnale aruncate spre alţi doi arcaşi. 
Chaol nu ştia dacă să îi privească pe ei sau pe ea în timp 
ce prinse balustrada mezaninului şi sări peste ea, 
aterizând pe pământul de dedesubt când câteva săgeți 
loviră balustrada în locul unde fuseseră mâinile ei cu 
câteva secunde înainte. 

Bărbaţii din încăpere strigau, unii ascunzându-se după 
coloane sau fugind spre ieşire, iar alţii alergau spre ea cu 
armele în mâini. lar Chaol putea doar să privească îngrozit 
şi uimit cum ea scoase două săbii - din care una era a lui - 
şi le dezlănţui asupra lor. 

Nu avură nicio şansă. 

În învălmăşeala de trupuri, cei doi arcaşi rămaşi nu 
îndrăzniră să tragă de teama că puteau lovi pe unul de-al 
lor - o altă mişcare intenţionată din partea ei, Chaol ştia 
asta. Smuci lanţurile iar şi iar, încheieturile durându-l 
îngrozitor; dacă ar fi putut doar să ajungă la ea, poate 
împreună ar putea... 

Celaena era un vârtej de oţel şi sânge. Privind-o tăind 
oamenii ca şi cum ar fi fost spice de grâu pe câmp, Chaol 
înţelese cum ajunsese atât de aproape de zidul 
Endovierului în acea zi. În sfârşit, după toate lunile astea, 
văzu prădătorul letal pe care se aşteptase să îl găsească în 
mine. Nu era nimic uman în ochii ei, nici cea mai mică 
urmă de milă. Îi îngheţă inima. 

Gardianul care îl tachinase toată ziua rămase în 
apropiere, cu cele două săbii scoase, aşteptând-o. 

Unul dintre bărbaţii cu glugă ajunsese destul de departe 
de ea, cât să aibă curaj să strige: 

— Destul! Destul! 


Dar Celaena nu îl ascultă, iar Chaol se aruncă înainte, 
încă încercând să disloce lanţurile din perete, ea croi o 
alee printre bărbaţi, lăsând trupuri tânguinde în urma ei. 
Spre cinstea sa, persecutorul lui rămase nemişcat pe când 
Celaena se îndrepta spre el. 

— Nu trageţi! le ordonă bărbatul cu glugă arcaşilor. Nu 
trageţi! 

Celaena se opri în faţa gardianului, îndreptând spre el 
sabia plină de sânge. 

— Dă-te din calea mea, altfel te tai în bucăţi! 

Gardianul lui Chaol, prostul, pufni, ridicându-şi săbiile 
puţin mai sus. 

Celaena zâmbi. Dar apoi, bărbatul cu glugă şi vocea 
străveche se grăbi spre ei, cu mâinile întinse ca să arate că 
nu era înarmat. 

— Destul! Pune armele jos, îi spuse el gardianului. 

Acesta tresări, dar săbiile Celaenei rămaseră în alertă. 
Bătrânul făcu un pas spre Celaena. 

— Destul! spuse el din nou. Avem destui duşmani şi aşa! 
Sunt lucruri mai rele de care trebuie să ne ocupăm! 

Celaena se întoarse uşor spre el, cu faţa murdară de 
sânge şi ochii sclipindu-i luminoşi. 

— Ba nu, nu sunt, spuse ea. Pentru că eu sunt aici acum. 


* 


Sânge care nu era al ei îi îmbiba hainele, îi curgea pe 
mâini, pe gât, dar tot ce putea vedea erau arcaşii pregătiţi 
pe mezaninul de deasupra ei şi duşmanul încă stând între 
ea şi Chaol. Chaol al ei. 

— Vă rog, spuse bărbatul cu glugă, dându-şi jos masca şi 
dezvăluind un chip care se potrivea cu vocea lui străveche. 
Păr alb şi scurt, riduri jucăuşe în jurul gurii şi ochi de un 
cenuşiu limpede precum cristalul, care erau mari şi 
rugători. 

— Poate că metodele noastre au fost greşite, continuă el, 
dar... 

Celaena aţinti o sabie spre el, iar gardianul mascat 
dintre ea şi Chaol se îndreptă. 


— Nu ştiu cine eşti şi ce vrei. Îl iau acum. 

— Te rog, ascultă, spuse blând bătrânul. 

Celaena putea simţi mânia şi agresiunea emanate de 
gardianul cu glugă din faţa ei, putea vedea cât de strâns şi 
hotărât ţinea mânerele săbiilor lui gemene. Nici ea nu era 
pregătită să înceteze vărsarea de sânge. Nu era deloc 
pregătită să cedeze. 

Aşa că ştia exact ce avea să se întâmple când se întoarse 
spre gardian şi îi aruncă un rânjet leneş. 

El şarjă. Când săbiile ei le întâlniră pe ale lui, bărbaţii 
care erau afară dădură buzna înăuntru. Nu se auzea 
altceva în afară de metal răsunând şi strigătele celor răniţi 
căzând în jurul ei, iar ea se avânta printre ei, bucurându-se 
de cântecul funebru care îi răsuna în sânge şi în oase. 

Cineva îi striga numele, totuşi - o voce familiară care nu 
era a lui Chaol, iar când se întoarse, zări sclipirea unei 
săgeți cu vârful din oţel îndreptându-se spre ea, apoi 
licărul părului de un şaten-auriu, iar apoi... 

Archer se prăbuşi, săgeata care îi era destinată ei ieşind 
din umărul lui. Îi luă două mişcări să lase o sabie şi să 
scoată pumnalul din cizmă, aruncându-l spre gardianul 
care trăsese. Când se întoarse spre Archer, el deja se 
ridica în picioare, aşezându-se între ea şi zidul de bărbaţi, 
cu un braţ întins înaintea ei - cu faţa spre ea. Protejându-i 
pe bărbaţi. 

— Asta este o neînțelegere, îi spuse el, gâfâind. 

Sângele din rana din umăr i se prelingea pe roba 
neagră. Robă. Aceeaşi robă pe care o purtau şi ceilalţi 
bărbaţi. 

Archer făcea parte din grupul ăsta; Archer o păcălise. 

Iar apoi furia aceea, furia care îmbina evenimentele din 
noaptea în care fusese capturată cu cele din noaptea 
aceasta, care făcu feţele lui Chaol şi a lui Sam să 
sângereze împreună, care puse stăpânire pe ea cu atâta 
violenţă, încât scoase un alt pumnal pe care îl avea prins în 
talie. 

— Te rog, spuse Archer, făcând un pas spre ea, tresărind 
când săgeata i se mişcă în umăr. Lasă-mă să îţi explic. 


Când Celaena văzu sângele curgând pe roba lui, când 
văzu agonia, teama şi disperarea din ochii săi, furia ei 
tremură. 

— Scoate-i lanţurile, spuse ea cu un calm mortal. Acum. 

Archer refuză să îşi desprindă privirea dintr-a ei. 

— Mai întâi ascultă-mă. 

— Scoate-i lanţurile acum. 

Archer făcu un semn din cap către gardianul care 
lansase ca un prost ultimul atac asupra ei. Şchiopătând, 
dar încă întreg, în mod surprinzător, şi încă ţinând cele 
două săbii, gardianul îl eliberă pe căpitanul gărzii. 

Chaol fu în picioare într-o secundă, dar Celaena observă 
felul în care se legăna, tremurul pe care el încerca să îl 
ascundă. Totuşi, reuşi să îl privească pe gardianul care 
stătea înaintea lui, ochii sclipindu-i cu promisiunea unei 
răzbunări violente. Gardianul păşi înapoi, luându-şi din nou 
săbiile. 

— Ai o singură propoziţie la dispoziţie să mă convingi să 
nu vă ucid pe toţi, îi spuse ea lui Archer când Chaol veni 
lângă ea. O propoziţie. 

Archer începu să dea din cap, privind de la ea la Chaol, 
în ochii lui citindu-se tristeţe, şi nu teamă, furie sau 
stăruinţă. 

— Am lucrat cu Nehemia ca să-i conducem pe oamenii 
ăştia în ultimele şase luni. 

Chaol se încordă, dar Celaena clipi uimită. Fu suficient 
pentru Archer ca să îşi dea seama că trecuse testul. Făcu 
un semn din cap către oamenii din jurul lui. 

— Lăsaţi-ne singuri, spuse el cu o autoritate pe care ea 
nu-l mai auzise folosind-o până atunci. 

Bărbaţii se supuseră, cei care rămăseseră în picioare 
târându-şi tovarăşii răniţi. Celaena nu-şi permise să se 
gândească la cât de mulţi erau morţi. 

Bătrânul care îşi expusese faţa înaintea ei o privea cu un 
amestec de uimire şi neîncredere, iar ea se întrebă cu ce 
fel de monstru semăna în acel moment. Dar când el îi 
observă atenţia, îşi plecă uşor capul spre ea şi plecă 
împreună cu ceilalţi, luându-l cu el pe gardianul impulsiv şi 


pripit. 

Singură, îşi îndreptă din nou sabia spre Archer, făcând 
un pas mai aproape, ţinându-l pe Chaol în spatele ei. 
Bineînţeles, căpitanul gărzii păşi imediat în dreapta ei. 

Archer continuă: 

— Eu şi Nehemia am condus mişcarea asta împreună. Ea 
a venit aici să ne organizeze - să formeze un grup care să 
poată merge în Terrasen şi să înceapă să strângă forţe 
împotriva regelui. Şi să dejoace adevăratele planuri ale 
regelui pentru Erilea. 

Chaol se încordă, iar Celaena încercă să îşi ascundă 
surprinderea. 

— E imposibil. 

Archer pufai. 

— Este? De ce crezi că prinţesa este atât de ocupată tot 
timpul? Ştii unde merge în timpul nopţii? 

Furia rece licări din nou, încetinind, încetinind şi iar 
încetinind lumea. 

Apoi îşi aminti: îşi aminti cum Nehemia o convinsese să 
nu studieze ghicitoarea găsită în biroul lui Davis şi cum 
fusese atât de înceată şi uitucă în legătură cu promisiunea 
ei de a o descifra; îşi aminti noaptea în care Dorian venise 
în apartamentul ei pentru că Nehemia era plecată şi el nu 
reuşise să o găsească nicăieri în castel; îşi aminti cuvintele 
Nehemiei înainte de cearta lor, despre cum avea chestiuni 
importante în Rifthold de rezolvat, chestiuni la fel de 
importante ca Eyllwe... 

— Vine aici, spuse Archer. Vine aici ca să ne pună la 
curent cu informaţiile pe care tu ai încredere să i le 
împărtăşeşti. 

— Dacă ea face parte din grupul tău, zbieră Celaena, 
atunci unde este? 

Archer îşi scoase sabia şi o îndreptă spre Chaol. 

— Întreabă-l pe el. 

O durere ascuţită îi străpunse stomacul. 

— Despre ce vorbeşte? îl întrebă ea pe Chaol. 

Dar Chaol se holba la Archer. 

— Nu ştiu. 


— Mincinos nenorocit, izbucni Archer, dezgolindu-şi 
dinţii cu o sălbăticie care îl făcu să arate, pentru prima 
dată, deloc atractiv. Sursele mele mi-au spus că regele te-a 
informat în urmă cu o săptămână despre ameninţarea 
asupra vieţii Nehemiei. Când aveai de gând să spui cuiva 
despre asta? 

Apoi Archer se întoarse spre Celaena şi continuă: 

— L-am adus aici pentru că i s-a ordonat să o 
interogheze pe Nehemia despre comportamentul ei. Am 
vrut să ştim ce fel de întrebări i s-a cerut să o întrebe. Şi 
pentru că am vrut ca tu să vezi ce fel de om este el cu 
adevărat. 

— Nu este adevărat, scuipă Chaol. E o minciună 
sfruntată. Nu m-ai întrebat nimic, nenorocit mizerabil. 

Se întoarse cu ochi rugători spre Celaena. Ea încă 
încerca să priceapă cuvintele, fiecare fiind mai groaznic 
decât următorul. 

— Ştiam despre ameninţarea anonimă la adresa vieţii 
Nehemiei, da, continuă el. Dar mi s-a spus că va fi 
interogată de către rege. Nu de mine. 

— Şi ne-am dat seama de asta, spuse Archer. Înainte să 
apari tu, Celaena, ne-am dat seama că nu căpitanul era 
acela. Dar nu vor să o interogheze în noaptea asta, nu-i 
aşa, căpitane? 

Chaol nu răspunse, iar Celaenei nu-i păsa de ce. 

Se desprindea uşor de propriul corp. Centimetru cu 
centimetru. Ca o maree retrăgându-se de la țărm. 

— Tocmai ce am trimis oameni la castel în urmă cu 
câteva minute, continuă Archer. Poate ei pot împiedica 
asta. 

— Unde este Nehemia? se auzi ea întrebând. 

— Asta au descoperit spionii mei în noaptea asta. 
Nehemia a insistat să rămână la castel, să vadă ce 
întrebări voiau să-i pună, să vadă cât de mult bănuiau sau 
ştiau... 

— Unde este Nehemia? 

Dar Archer doar dădu din cap, ochii sclipindu-i de 
lacrimi. 


— Nu au de gând să o interogheze, Celaena. Şi până vor 
ajunge oamenii mei acolo, cred că va fi prea târziu. 

„Prea târziu.“ 

Celaena se întoarse spre Chaol. Căpitanul era palid ca 
moartea. 

Archer dădu din nou din cap. 

— Îmi pare rău. 


CAPITOLUL 29 


Celaena gonea pe străzile oraşului, renunțând la 
pelerină şi la armele mai grele pe măsură ce înainta, la 
orice îi putea mări viteza, la orice o putea aduce la castel 
înainte ca Nehemia... Înainte ca Nehemia... 

Un ceas începu să bată undeva în capitală şi trecu o 
veşnicie între fiecare bătaie a orei. 

Era destul de târziu, iar străzile erau aproape pustii, dar 
oamenii care o văzură se ţinură la distanţă de ea când 
trecea alergând pe lângă ei, simțind cum plămânii îi 
cedează. Alungă durerea, împingând forţa în picioarele ei, 
rugându-se la orice zei cărora le mai păsa să îi dea putere. 
Pe cine avea să folosească regele? Dacă nu pe Chaol, 
atunci pe cine? 

Nu-i păsa nici dacă era regele însuşi. Avea să îi distrugă. 
lar ameninţarea aceea anonimă la viaţa Nehemiei - avea 
să o descifreze şi pe aceea. 

Castelul de sticlă se zări înaintea ei, turnurile lui 
cristaline strălucind cu o lumină de un verde palid. 

„Nu din nou. Nu din nou, îşi spuse în sinea ei cu fiecare 
pas, cu fiecare bătaie a inimii. Te rog.“ 

Nu putea intra pe poarta din faţă. Gărzile aveau să o 
oprească, cu siguranţă, sau ar fi cauzat o hărmălaie care l- 
ar putea determina pe asasinul necunoscut să acţioneze 
mai repede. Un zid înalt din piatră limita una dintre 
grădini; era mai aproape şi mai puţin supravegheat. 

Putea jura că auzise copite tropăind în spatele ei, dar nu 
mai exista nimic în lume cu excepţia ei şi a distanţei care o 
despărţea de Nehemia. Se apropie de zidul din piatră care 
înconjura grădina, inima bubuindu-i în urechi în timp ce îşi 
luă avânt să sară. 

Se prinse de zid cât de tăcută putu, degetele de la mâini 
şi de la picioare găsind imediat puncte de sprijin, săpând 
atât de adânc în zid, încât unghiile i se sparseră. Sări de 
partea cealaltă a zidului înainte ca gărzile să privească în 
direcţia ei. 


Ateriză pe aleea pietruită din grădină, căzând în mâini. 
Undeva în fundul minţii sale înregistră durerea din palme, 
dar deja o luase din nou la fugă, îndreptându-se spre uşile 
din sticlă care duceau spre castel. Petice de zăpadă 
licăreau albastre în lumina lunii. Avea să meargă în 
camera Nehemiei întâi - şi, dacă o găsea acolo, să o încuie 
în siguranţă şi să îl termine pe nemernicul care venea 
după ea. 

Oamenii lui Archer puteau să se ducă dracului. Scăpase 
de ei în câteva secunde. Oricine ar fi fost trimis să o 
rănească pe Nehemia - acea persoană era a ei. A ei să o 
distrugă, bucată cu bucată. Avea să îi arunce rămăşiţele la 
picioarele regelui. 

Deschise una din uşile de sticlă. Gărzi erau împrăştiate 
pe coridor, dar alesese intrarea aceea tocmai pentru că o 
cunoşteau - şi îi ştiau chipul. Nu se aştepta să-l zărească 
pe Dorian, totuşi, vorbind cu ei. Ochii lui de safir nu erau 
altceva decât un licăr de culoare când trecu alergând pe 
lângă el. 

Putea auzi strigăte din spatele ei, dar nu avea de gând 
să se oprească. „Nu din nou. Niciodată.” 

Ajunse la scări, urcând câte două şi câte trei cu 


picioarele  tremurânde. Încă puţin - apartamentul 
Nehemiei era doar cu un etaj mai sus, la două coridoare 
distanţă. Ea era Asasina Adarlanului - era Celaena 


Sardothien. Nu avea să dea greş. Zeii îi erau datori. 
Wyrdul îi era dator. Nu avea să o dezamăgească pe 
Nehemia. Nu când rămăseseră atâtea cuvinte groaznice 
între ele. 

Celaena ajunse în capul scărilor. Strigătele din spatele ei 
crescură în intensitate; oameni care îi strigau numele. Nu 
avea să se oprească pentru nimeni. 

O coti pe coridorul familiar, aproape plângând de 
uşurare la vederea uşii din lemn. Era închisă; nu zărea 
semne de intrare forţată. 

Scoase două dintre pumnalele rămase, invocând 
cuvintele de care avea nevoie pentru a-i explica Nehemiei 
cum şi unde să se ascundă. Când atacatorul ei avea să 


sosească, tot ce trebuia să facă Nehemia era să stea 
liniştită şi ascunsă. Celaena avea să se ocupe de restul. Şi 
avea să-i facă plăcere. 

Ajunse la uşă şi se împinse în ea, spărgând încuietoarea. 

Lumea încetini într-o secundă infinită. 

Celaena privi camera. 

Sângele era peste tot. 

Inaintea patului, bodyguarzii Nehemiei zăceau cu 
gâturile tăiate de la o ureche la alta, organele lor interne 
revărsându-se pe podea. 

lar pe pat... 

Pe pat... 

Putea auzi strigătele apropiindu-se, ajungând în cameră, 
dar cuvintele lor fură oarecum înăbușite, ca şi cum ea ar fi 
fost sub apă, iar sunetele veneau de la suprafaţa apei. 

Celaena stătea în mijlocul dormitorului încremenit, 
holbându-se la pat şi la trupul frânt al prinţesei. 

Nehemia era moartă. 


PARTEA A DOUA 
Săgeata reginei 


CAPITOLUL 30 


Celaena se holba la cadavru. 

Un corp gol, mutilat cu pricepere, atât de ciopârţit încât 
patul aproape că era negru de sânge. 

Oamenii se năpustiră în cameră în urma ei, iar Celaena 
simţi mirosul acru al vomei când cuiva i se făcu rău lângă 
ea. 

Dar ea rămase acolo, lăsându-i pe ceilalţi să se 
răspândească în jurul ei, grăbindu-se să evalueze cele trei 
trupuri reci din încăpere. Acea tobă străveche, eternă - 
inima ei - îi bubuia îi urechi, stingând orice alt sunet. 

Nehemia nu mai era. Acel suflet vibrant, curajos, iubitor; 
prinţesa care fusese numită Lumina din Eyllwe; femeia 
care adusese o rază de speranţă - pur şi simplu, ca şi cum 
nu ar fi fost altceva decât o flacără în vânt, Nehemia 
dispăruse. 

Când contase cel mai mult, Celaena nu fusese acolo. 

Nehemia era moartă. 

* 

Cineva îi şopti numele, dar nu o atinse. 

Un licăr al unor ochi ca de safir se aprinse în faţa ei, 
blocându-i imaginea patului şi a trupului dezmembrat de 
pe el. Dorian. Prinţul Dorian. Lacrimi îi curgeau pe obraji. 
Celaena întinse mâna să le atingă. Erau straniu de calde în 
ciuda degetelor ei reci, distante. Unghiile îi erau murdare, 
însângerate, rupte - atât de respingătoare pe obrazul alb şi 
fin al prinţului. 

Iar apoi, vocea din spatele ei îi rosti din nou numele: 

— Celaena. 

Ei făcuseră asta. 

Degetele ei însângerate alunecară pe chipul lui Dorian, 
spre gâtul lui. Prinţul doar o privea, deodată nemişcat. 

— Celaena, spuse vocea aceea familiară. Un 
avertisment. 

Ei făcuseră asta. O trădaseră. O trădaseră pe Nehemia. 
O luaseră de lângă ea. Unghiile ei zgâriară gâtul lui 


Dorian. 

— Celaena, spuse vocea. 

Celaena se întoarse uşor. 

Chaol se holba la ea, cu mâna pe sabia sa. Sabie pe care 
ea o adusese la depozit - sabie pe care ea o lăsase acolo. 
Archer îi spusese că Chaol ştiuse că aveau să facă asta. 

„El ştiuse.” 

Celaena se lăsă pradă durerii şi se repezi spre el. 


* 


Chaol avu timp doar să dea drumul sabiei când ea se 
aruncă spre el, cu o mână spre faţa lui. 

Il împinse în perete, iar durerea ţâşni din cele patru 
dâre pe care Celaena i le brăzdă cu unghiile pe obraz. 

Asasina dădu să ia pumnalul din talie, dar Chaol îi prinse 
încheietura. Sângele se prelingea pe obrazul lui, pe gât. 

Gărzile lui strigară, grăbindu-se să îi vină în ajutor, dar 
el puse un picior în spatele piciorului ei, răsucindu-se şi 
aruncând-o la podea. 

— Inapoi, le ordonă el, dar îl costă. 

Captivă sub greutatea lui, Celaena îi trase un pumn atât 
de tare, încât dinţii îi clănţăniră. 

lar apoi ea începu să mârâie, să mârâie ca un animal 
sălbatic în timp ce se repezi la gâtul lui. Chaol se trase 
înapoi, aruncând-o din nou pe podeaua din marmură. 

— Opreşte-te. 

Dar Celaena pe care o ştia el dispăruse. Fata pe care şi-o 
imaginase ca soţia lui, fata cu care împărţise patul în 
ultima săptămână, dispăruse complet. Hainele şi mâinile îi 
erau pătate cu sângele bărbaţilor din depozit. Celaena 
ridică genunchiul, lovindu-l atât de tare între picioare, 
încât Chaol o eliberă din strânsoare, iar apoi ea ajunse 
deasupra lui, scoțând pumnalul şi îndreptându-l spre 
pieptul lui... 

El îi prinse din nou încheietura, aproape zdrobindu-i-o 
când pumnalul zăbovi deasupra inimii lui. Tot corpul ei 
tremura de efort, încercând să îl înfigă în pieptul 
căpitanului. Se întinse după celălalt pumnal, dar el îi 


prinse şi cealaltă încheietură. 

— Opreşte-te,  gâfâi (Chaol, răpus de lovitura cu 
genunchiul, încercând să ignore durerea orbitoare. 
Celaena, opreşte-te. 

— Căpitane, se aventură unul dintre oamenii lui. 

— Înapoi, zbieră el din nou. 

Celaena îşi lăsă toată greutatea pe pumnalul pe care îl 
ţinea deasupra lui, câştigând vreo doi centimetri. Braţele 
lui Chaol se încordară. Avea să îl ucidă. Chiar avea să îl 
ucidă. 

Se forţă să o privească în ochi, să privească faţa aceea 
atât de schimonosită de furie, încât nu o găsi pe Celaena 
nicăieri. 

— Celaena, spuse el, strângându-i atât de tare 
încheieturile, încât spera ca ea chiar să simtă durerea - de 
oriunde ar fi plecat. Dar ea tot nu slăbea pumnalul din 
mână. Celaena, sunt prietenul tău. 

Ea se holbă la el, gâfâind printre dinţii încleştaţi, 
respiraţia devenindu-i din ce în ce mai sacadată înaintă să 
ragă, sunetul răscolind încăperea, năruindu-i lumea şi 
îngheţându-i sângele: 

— Tu nu vei fi niciodată prietenul meu. Mereu vei fi 
duşmanul meu. 

Celaena urlă ultimul cuvânt cu o ură atât de profundă, 
încât Chaol îl simţi ca pe un pumn în stomac. Asasina îşi 
smuci mâna, iar Chaol o scăpă din prinsoare. Pumnalul 
plonjă în jos. 

Şi se opri. Urmă o tăcere bruscă în încăpere, iar mâna 
Celaenei doar se opri, ca şi cum ar fi îngheţat în aer. Ochii 
ei părăsiră chipul lui Chaol, dar căpitanul nu putea vedea 
la cine mârâia asasina. Pentru o secundă, i se păru că 
Celaena se lupta cu cine ştie ce forţă invizibilă, dar apoi 
Ress apăru în spatele ei, iar ea era prea ocupată să îl 
observe în timp ce gardianul o lovi în cap cu mânerul 
sabiei sale. 

Când Celaena se prăbuşi peste el, o parte din Chaol se 
prăbuşi odată cu ea. 


CAPITOLUL 31 


Dorian ştia că Chaol nu avea de ales, nu avea cum să 
iasă din această situaţie, în timp ce prietenul lui o scotea 
pe Celaena din camera aia însângerată, pe scara de 
serviciu a servitorilor şi tot mai jos, până ajunseră în 
temniţele castelului. Încercă să nu privească faţa curioasă, 
de om nebun, a lui Kaltain, când Chaol o întinse pe 
Celaena în celula de lângă a ei. Când încuie uşa celulei. 

— Lasă-mă să-i dau pelerina mea, spuse Dorian, 
grăbindu-se să şi-o scoată. 

— Nu, spuse încet Chaol. Obrazul încă îi sângera. 
Celaena îi brăzdase patru dungi adânci pe obraz cu 
unghiile. Cu unghiile. Pe toţi zeii. 

— Nu am încredere în ea cu altceva în celulă decât cu 
fân. 

Chaol deja îi luase toate armele rămase asupra ei - 
inclusiv cele şase agrafe de păr din coada ei - şi îi 
verificase cizmele şi tunica pentru alte arme ascunse. 

Kaltain îi zâmbea palid Celaenei. 

— Nu o atinge, nu vorbi cu ea şi nu te uita la ea, spuse 
Chaol, ca şi cum pe cele două nu le-ar fi despărţit un zid de 
gratii. 

Kaltain doar pufai şi se ghemui pe o parte. 

Chaol strigă ordine gărzilor cu privire la apă şi rațiile de 
hrană, la cât de des trebuia schimbată paza, apoi ieşi din 
temniţă. 

Dorian îl urmă tăcut. Nu ştia de unde să înceapă. Un val 
de durere îl năpădi când realiză iar şi iar că Nehemia era 
moartă; apoi mai erau şi teroarea şi greaţa a ceea ce 
văzuse în dormitorul ăla; şi apoi groaza şi uşurarea că îşi 
folosise cumva puterea ca să oprească mâna Celaenei 
înainte să îl înjunghie pe Chaol şi că nimeni, în afară de 
Celaena, nu mai observase. 

lar când ea mârâise la el... văzuse ceva atât de sălbatic 
în ochii ei, încât se cutremurase. 

Ajunseseră la jumătatea scărilor de piatră care ieşeau 


din temnițe când Chaol se prăbuşi brusc pe o treaptă, 
cuprinzându-şi capul cu mâinile. 

— Ce am făcut? şopti Chaol. 

Şi în ciuda a tot ceea ce se schimbase între ei, Dorian nu 
putu să plece de lângă Chaol. Nu în seara asta. Nu când şi 
el avea nevoie de companie. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat, spuse încet Dorian, 
aşezându-se lângă el pe treaptă şi privind în gol, în 
întunericul din urma lor. 

Iar Chaol îi povesti. 

Dorian ascultă povestea răpirii căpitanului, ascultă 
despre un grup de rebeli care încercase să îl folosească 
pentru a o face pe Celaena să aibă încredere în ei, despre 
cum Celaena năvălise în depozit, spintecând oameni ca şi 
cum ar fi fost nimic. Cum regele îi spusese lui Chaol 
despre o ameninţare anonimă la viaţa Nehemiei în urmă cu 
o săptămână şi îi ordonase să o supravegheze pe prinţesă. 
Cum regele voia ca Nehemia să fie interogată şi îi spusese 
lui Chaol să o ţină departe pe Celaena în acea noapte. Iar 
apoi Archer - bărbatul pe care i se ordonase să îl ucidă în 
urmă cu câteva săptămâni - îi explicase că fusese o 
înscenare pentru ca Nehemia să fie asasinată. Şi cum 
Celaena fugise apoi din mahala până aici, doar ca să 
descopere că ajunsese prea târziu ca să îşi salveze 
prietena. 

Erau lucruri pe care Chaol nu i le spunea, dar Dorian 
înţelese destul de bine. 

Prietenul lui tremura - ceea ce era un lucru îngrozitor în 
sine, o altă piatră de temelie alunecând de sub picioarele 
lor. 

— N-am mai văzut pe nimeni să se mişte ca ea, gâfâi 
Chaol. N-am văzut pe nimeni care să alerge atât de 
repede. Dorian, a fost ca şi cum... Chaol scutură din cap. 
Am găsit un cal la câteva secunde după ce a plecat ea, şi 
tot m-a depăşit. Cine poate să facă asta? 

Poate că Dorian ar fi pus explicaţia pe seama deformării 
timpului din pricina fricii şi a durerii, dar lui tocmai cu 
câteva minute în urmă îi cursese magie prin vene. 


— Nu am ştiut că asta se va întâmpla, spuse Chaol, 
punându-şi fruntea pe genunchi. Dacă tatăl tău... 

— Nu a fost tata, spuse Dorian. Am cinat cu părinţii mei 
astă-seară. 

Tocmai plecase de la cină când Celaena trecuse în fugă 
pe lângă el, iadul arzând în ochii ei. Privirea aceea fusese 
suficientă cât să îl convingă să fugă după ea, până când 
Chaol aproape se ciocni de ei pe coridor. 

— Tata a spus că vrea să vorbească cu Nehemia mai 
târziu, după cină. Din câte am văzut, asta s-a întâmplat cu 
ceva ore înainte de cină. 

— Dar dacă regele nu o voia moartă, atunci cine a fost? 
Am pus gărzi suplimentare în alertă pentru orice 
ameninţare; eu însumi i-am ales pe bărbaţii ăia. Oricine a 
făcut asta... 

Dorian încercă să nu se gândească la scena crimei. Unul 
dintre oamenii lui Chaol văzuse cele trei cadavre şi 
vomitase pe podea. lar Celaena doar stătuse acolo, 
holbându-se la Nehemia, ca şi cum şi-ar fi părăsit corpul. 

— Oricine a făcut asta i-a făcut o plăcere bolnavă, 
încheie Chaol. 

Cadavrele îi străfulgerară din nou mintea lui Dorian: 
aranjate cu grijă şi pricepere. 

— Ce înseamnă asta, totuşi? Era mai uşor să vorbească 
în continuare decât să se gândească la ce se întâmplase. 
La felul în care Celaena îl privise fără să îl vadă cu 
adevărat, la felul cum îi ştersese lacrimile cu un deget, la 
cum îi zgâriase gâtul cu unghiile, ca şi cum ar fi simţit 
sângele pulsând prin vene. lar când se năpustise asupra lui 
Chaol... 

— Cât o vei ţine acolo? spuse Dorian, privind în josul 
scărilor. 

Celaena îl atacase pe căpitanul gărzii în faţa oamenilor 
lui. Mai rău decât atacase. 

— Cât va fi nevoie, spuse încet Chaol. 

— Pentru ce? 


— Pentru ca ea să decidă să nu ne ucidă pe toţi. 
x 


Celaena ştia unde se afla dinainte să se trezească. Şi nu- 
i păsa. Retrăia aceeaşi poveste iar şi iar. 

În noaptea în care fusese prinsă, de asemenea, se 
pierduse cu firea şi ajunsese atât de aproape să o ucidă pe 
persoana pe care îşi dorea cel mai mult să o distrugă, dar 
şi atunci cineva o lovise şi se trezise într-o temniţă 
împuţită. Zâmbi amar când deschise ochii. Era mereu 
aceeaşi poveste, aceeaşi pierdere. 

O tavă cu pâine şi brânză dulce, împreună cu o ceaşcă 
din fier cu apă, zăcea pe podea în capătul celălalt al 
temniţei. Celaena se ridică, capul bubuindu-i, şi simţi 
umflătura de pe craniul ei. 

— Am ştiut mereu că o să ajungi aici, spuse Kaltain din 
celula alăturată. Înălţimile lor Regale s-au săturat şi de 
tine? 

Celaena trase tava mai aproape, apoi se rezemă de 
peretele din piatră din spatele patului din paie. 

— Eu m-am săturat de ei, spuse ea. 

— Ai ucis pe cineva care merita în mod special? 

Celaena pufăi, închizând ochii, încercând să alunge 
bubuiturile din mintea ei. 

— Aproape. 

Simţea sângele lipicios pe mâinile sale şi sub unghii. 
Sângele lui Chaol. Spera ca cele patru zgârieturi să lase în 
urmă cicatrici. Spera să nu-l mai vadă niciodată, altfel avea 
să îl ucidă. El ştiuse că regele voia să o interogheze pe 
Nehemia. Ştiuse că regele - cel mai brutal şi criminal 
monstru din lume - voise să o interogheze pe prietena ei. 
Şi nu îi spusese. Nu o avertizase. 

Totuşi, nu fusese regele. Nu - Celaena pricepuse destul 
în câteva minute petrecute în dormitorul ăla blestemat, cât 
să ştie că acolo nu fusese mâna regelui. Dar Chaol tot 
fusese avertizat despre ameninţarea anonimă, ştiuse că 
cineva voia să-i facă rău Nehemiei. Şi nu îi spusese. 

El era atât stupid de onorabil şi de loial regelui, încât 
nici măcar nu se gândise că ea ar fi putut face ceva să 
împiedice tragedia. 

Celaena nu mai avea nimic de dăruit. După ce îl 


pierduse pe Sam şi fusese trimisă în Endovier, se adunase 
bucată cu bucată în pustiul minelor. Iar când venise aici, 
fusese destul de proastă cât să creadă că ultima bucată 
fusese pusă la loc de către Chaol. Destul de naivă cât să 
creadă, doar pentru un moment, că putea scăpa de rege şi 
putea fi fericită. 

Dar moartea era blestemul şi darul ei, iar moartea îi 
fusese o bună prietenă în anii aceia lungi. 

— Au ucis-o pe Nehemia, şopti ea în întuneric, simțind 
nevoia ca cineva, oricine, să audă că acel suflet, cândva 
plin de viaţă şi luminos, fusese distrus. 

Să ştie că Nehemia fusese aici, pe acest pământ, şi că 
fusese tot ce era mai bun, mai curajos şi mai minunat. 

Kaltain rămase tăcută pentru un moment îndelungat. 
Apoi spuse în şoaptă, ca şi cum ar fi făcut schimb de 
secrete: 

— Ducele Perrington pleacă în Morath în cinci zile, iar 
eu trebuie să merg cu el. Regele mi-a spus că, fie mă 
căsătoresc cu el, fie putrezesc aici pentru restul vieţii. 

Celaena întoarse capul, deschizând ochii şi văzând-o pe 
Kaltain stând rezemată de perete, cu genunchii la piept. 
Era şi mai murdară şi mai zdrenţăroasă decât în urmă cu 
câteva săptămâni. Încă ţinea pe umeri pelerina Celaenei. 

— L-ai trădat pe duce, spuse Celaena. De ce te-ar vrea 
de soţie? 

Kaltain râse uşor. 

— Cine ştie ce jocuri mai urzesc oamenii ăştia şi ce 
sfârşituri au în cap? Îşi frecă mâinile murdare pe faţă. 
Durerile mele de cap sunt din ce în ce mai rele, bombăni 
ea. Iar aripile alea... nu se opresc niciodată. 

„Visele mi-au fost bântuite de umbre şi aripi“, spusese 
Nehemia; Kaltain, de asemenea. 

— Ce treabă are una cu cealaltă? întrebă cu asprime 
Celaena. 

Kaltain clipi, ridicând din sprâncene, ca şi cum nu ar fi 
avut habar de ceea ce spusese. 

— Cât te vor ţine aici? întrebă ea. 

Pentru că încercase să îl ucidă pe căpitanul gărzii? 


Pentru totdeauna, poate. Nu-i păsa. Lasă-i să o execute. 

Lasă-i să termine şi cu ea. 

Nehemia fusese speranţa unui regat, a multor regate. 
Curtea la care visase Nehemia nu avea să existe. Eyllwe nu 
avea să se elibereze vreodată. Celaena nu mai avea şansa 
să îşi ceară scuze pentru tot ce spusese. Toate astea aveau 
să rămână lângă acele cuvinte pe care Nehemia i le 
spusese. Ultimul lucru pe care prietena ei îl gândise 
despre ea. 

„Nu eşti nimic altceva decât o laşă.“ 

— Dacă te lasă să ieşi de aici, spuse Kaltain, ambele 
privind în întunericul temniţelor lor, asigură-te că vor fi 
pedepsiţi într-o zi. Până la ultimul dintre ei. 

Celaena îşi ascultă propria răsuflare, simţi sângele lui 
Chaol sub unghiile ei şi sângele bărbaţilor pe care îi 
doborâse, simţi răceala din camera Nehemiei, unde tot 
sângele acela închegat îmbibase patul. 

— Vor fi, jură Celaena în întuneric. 

Nu mai avea nimic de dăruit, cu excepţia răzbunării. 

Ar fi fost mai bine să fi rămas în Endovier. Ar fi fost mai 
bine să fi murit acolo. 

Nu-şi simţi corpul ca fiind al ei când trase tava spre ea, 
metalul scrâşnind pe piatra străveche şi umedă. Nici 
măcar nu îi era foame. 

— Au pus sedative în apă, spuse Kaltain când Celaena se 
întinse după cana din fier. Aşa fac şi cu mine. 

— Foarte bine, spuse Celaena şi bău toată apa. 

* 


Trecură trei zile. Şi fiecare masă pe care i-o aduceau era 
drogată cu acel sedativ. 

Celaena privea pierdută în abisul care acum îi bântuia 
visele, atât când dormea, cât şi când era trează. Pădurea 
de pe partea cealaltă dispăruse, la fel şi cerbul; doar 
pământ pustiu pretutindeni, pietre fărâmiţate şi un vânt 
aspru care îi şoptea cuvintele iar şi iar. 

„Nu eşti nimic altceva decât o laşă.“ 

Aşa că Celaena bea apa sedată de fiecare dată când o 
primea, lăsând-o să o amorţească. 


Æx 


— A băut apa acum o oră, îi spuse Ress lui Chaol în 
dimineața celei de-a patra zi. 

Chaol încuviință. Celaena zăcea inconştientă pe podea, 
cu chipul supt şi trist. 

— A mâncat? 

— O înghiţitură, două. Nu a încercat să scape. Şi nu ne-a 
vorbit deloc. 

Chaol descuie uşa celulei, iar Ress şi celelalte gărzi se 
încordară. 

Dar el nu mai putea suporta încă o clipă fără să o vadă. 
Kaltain dormea şi nu se clinti când Chaol traversă celula 
Celaenei. 

Îngenunche lângă ea. Duhnea a sânge uscat, iar hainele 
îi erau pline de el. Gâtul i se încleştă. 

În castelul de deasupra, se dezlănţuise iadul în ultimele 
zile. Chaol pusese oameni să răscolească oraşul şi castelul 
în căutarea asasinului Nehemiei. Stătuse în faţa regelui de 
multe ori deja, încercând să îi explice ce se întâmplase: 
cum fusese răpit şi cum, în ciuda gărzilor suplimentare 
care o supravegheau pe Nehemia, cineva reuşise să se 
strecoare pe lângă ei. Era uimit că regele nu îl alungase - 
sau mai rău. 

Cea mai urâtă parte era că regele părea îngâmfat. Nu el 
fusese cel care să îşi murdărească mâinile ca să scape de o 
problemă. Principala lui îngrijorare era legată de zarva 
care cu siguranţă avea să se işte în Eyllwe. Nu-şi luase un 
moment din timpul lui ca să o plângă pe Nehemia sau ca 
să arate cea mai mică urmă de remuşcare. Chaol avusese 
nevoie de o cantitate surprinzătoare de autocontrol ca să 
nu-i conteste autoritatea. 

Dar mai mult decât pe propria soartă se baza pe 
supunerea şi comportamentul lui. Când Chaol îi explică 
regelui situaţia Celaenei, el nu păruse prea surprins. li 
spusese doar să o pună pe picioare şi atât. 

„Pune-o pe picioare.” 

Chaol o ridică uşor în braţe pe Celaena, încercând să nu 
geamă din pricina greutăţii, şi o scoase din celulă. Nu avea 


să se ierte niciodată pentru că o aruncase în temniţa aia 
împuţită, deşi nu avusese de ales. Nici măcar nu-şi 
permisese să doarmă în propriul pat - patul care încă 
mirosea a ea. Se întinsese în el în acea primă noapte, apoi 
îşi dădu seama unde era ea şi alese să doarmă pe canapea. 
Acum putea măcar să o ducă înapoi în apartamentul ei. 

Dar nu ştia cum să o pună pe picioare. Nu ştia cum să 
repare ceea ce fusese distrus. Atât în interiorul asasinei, 
cât şi între ei doi. 

Oamenii lui îl flancară de o parte şi de alta când el o 
duse în camera ei. 

Moartea Nehemiei plutea în jurul lui, îi urmărea fiecare 
pas. Trecuseră zile în şir de când nu mai îndrăznise să se 
privească în oglindă. Chiar dacă nu fusese regele cel care 
ordonase moartea Nehemiei, dacă el ar fi avertizat-o pe 
Celaena în legătură cu ameninţarea necunoscută, cel puţin 
ea ar fi fost cu ochii în patru. Dacă ar fi avertizat-o pe 
Nehemia, oamenii săi ar fi fost şi ei în alertă. Uneori, 
realitatea deciziei lui îl lovea atât de violent, încât nu putea 
să respire. 

lar apoi, mai era realitatea asta, realitatea pe care o 
ţinea în braţe în timp ce Ress deschise uşa apartamentului 
ei. Philippa deja aştepta, făcându-i semn din uşa camerei 
de baie. Chaol nici măcar nu se gândise la asta - că 
Celaena ar trebui spălată înainte de a fi pusă în pat. 

Nu putu să o privească pe servitoare în ochi când intră 
în baie, pentru că ştia ce adevăr avea să citească în ei. 

Îl înţelesese în momentul în care Celaena se întorsese 
spre el în dormitorul Nehemiei. 

O pierduse. 

lar ea nu avea să îl mai lase, nici într-o mie de vieţi, să 
se mai apropie de ea. 


CAPITOLUL 32 


Celaena se trezi în patul ei şi ştiu că nu avea să mai 
primească apă cu sedative. 

Nu aveau să mai existe conversații cu Nehemia la micul 
dejun, nici alte lecţii despre semnele Wyrd. Nu aveau să 
mai existe prieteni ca ea. 

Ştiu, fără să se uite, că cineva o spălase. Clipind în 
lumina soarelui care îi inunda camera - capul începu să o 
doară instantaneu, după zile de întuneric în temniţă -, o 
simţi pe Fleetfoot dormind lipită de ea. Câinele ridică uşor 
capul ca să lingă de câteva ori braţul Celaenei, apoi se 
culcă la loc, cu nasul cuibărit între cotul şi mijlocul fetei. 
Se întrebă dacă şi Fleetfoot putea să simtă pierderea. Se 
întrebase adesea dacă Fleetfoot o iubea pe prinţesă mai 
mult decât pe ea. 

„Nu eşti nimic altceva decât o laşă.“ 

Nu o putea învinui pe Fleetfoot. Afară din curtea asta 
putredă şi din regatul ăsta bolnav, tot restul lumii o iubise 
pe Nehemia. Era greu să nu o iubeşti. Celaena o adorase 
pe Nehemia din clipa în care o văzuse, ca şi cum ar fi fost 
suflete gemene, care în sfârşit se găsiseră unul pe celălalt. 
lar acum, nu mai era. 

Celaena îşi puse o mână pe piept. Cât de absurd - cât de 
absurd şi de inutil - că inima ei încă bătea, iar a Nehemiei 
nu. 

Ochiul Elenei era cald, ca şi cum ar fi încercat cumva să 
o consoleze. Celaena îşi lăsă mâna să cadă pe pătură. 

Nici măcar nu încercă să se dea jos din pat în ziua 
aceea, după ce Philippa o convinsese să mănânce şi îi 
spusese, din greşeală, că ratase înmormântarea Nehemiei. 
Fusese mult prea ocupată îndopându-se cu sedative şi 
ascunzându-se de durerea ei pentru a fi prezentă atunci 
când o puseseră pe prietena ei în pământul rece, atât de 
departe de solul încălzit de soare din Eyllwe. 

„Nu eşti nimic altceva decât o laşă.“ 

Aşa că Celaena nu se dădu jos din pat în ziua aceea. Şi 


nici în următoarea. 
Sau în următoarea. 
Sau în următoarea. 


CAPITOLUL 33 


Minele din Calaculla erau înăbuşitoare, iar sclava putea 
doar să îşi imagineze cât de rău avea să fie acolo când 
soarele verii avea să fie deasupra lor. 

Era în mine de şase luni - mai mult decât supravieţuise 
oricine altcineva, aşa i se spusese. Mama, bunica şi fratele 
ei nu rezistaseră nicio lună. Tatăl ei nici măcar nu ajunsese 
în mine, fusese ucis de măcelarii Adarlanului, împreună cu 
alţi rebeli din satul lor. Toţi ceilalţi fuseseră adunaţi şi 
trimişi aici. 

Era deja singură de cinci luni şi jumătate; singură, şi 
totuşi înconjurată de mii de oameni. Nu-şi putea aminti 
ultima oară când văzuse cerul sau pajiştile din Eyllwe 
unduindu-se în adierea unei brize răcoroase. 

Avea să le vadă din nou pe amândouă, totuşi - cerul şi 
pajiştile. Ştia că avea să se întâmple asta, pentru că 
stătuse trează în nopţi în care ar fi trebuit să doarmă, 
ascultând prin crăpăturile din podea cum tatăl ei şi 
camarazii lui rebeli vorbeau despre căi de a dobori 
Adarlanul şi despre prinţesa Nehemia, care se afla în 
capitală în acel moment, lucrând pentru libertatea lor. 

Dacă ar putea să aştepte, dacă ar continua să respire, ar 
putea să reziste până când Nehemia îşi îndeplinea scopul. 
Avea să reuşească şi apoi să îşi îngroape morţii; iar când 
lunile de doliu aveau să se sfârşească, avea să găsească cel 
mai apropiat grup rebel şi să li se alăture lor. Cu fiecare 
viaţă Adarlaniană pe care o lua, avea să rostească iar 
numele morţilor ei, pentru ca ei să o audă din viaţa de apoi 
şi să ştie că nu erau uitaţi. 

Lovi cu târnăcopul în zidul neiertător din piatră, fiecare 
răsuflare fiind ca un ghimpe în gâtul ei uscat. 
Supraveghetorul lenevea lângă un perete apropiat, 
bălăcind apa din canistra lui, aşteptând momentul în care 
unul dintre ei avea să se prăbuşească, doar pentru ca el să 
dezlănţuie asupra lor biciul ăla nenorocit. 

Ea îşi tinu capul în jos, continuând să lucreze, 


continuând să respire. 

Avea să reuşească. 

Nu ştia cât timp trecuse, dar simţi fiorul străbătând 
minele asemenea unui cutremur în pământ. Un fior de 
linişte, urmat de plânsete. 

Îl simţi venind, strecurându-se spre ea, din ce în ce mai 
aproape cu fiecare cap care se întorcea şi cu fiecare 
cuvânt şoptit. 

Apoi le auzi - cuvintele care schimbară totul. 

„Prinţesa Nehemia este moartă. Asasinată de Adarlan.“ 

Cuvintele trecură mai departe înainte să apuce să le 
înţeleagă. 

Se auzi  scrâşnetul uşor al pielii pe piatră. 
Supraveghetorul avea să tolereze pauza doar pentru alte 
câteva secunde, apoi avea să-şi dezlănţuie biciul. 

„Nehemia este moartă.” 

Se holbă la târnăcopul din mâinile ei. 

Se întoarse uşor pentru a privi chipul supraveghetorului 
ei, chipul Adarlanului. El îşi răsuci încheietura, cu biciul 
bifurcat pregătit. 

Fata îşi simţi lacrimile înainte să îşi dea seama că i se 
prelingeau pe obraji, curgând peste şase luni de mizerie. 

„Destul.” Cuvântul urla prin ea, atât de tare, încât 
începu să tremure. 

În tăcere, începu să recite numele morţilor ei. Iar când 
supraveghetorul ridică biciul, ea îşi adăugă propriul 
numele la capătul listei şi îşi înfipse târnăcopul în burta lui. 


CAPITOLUL 34 


— Vreo schimbare în comportamentul ei? 

— S-a dat jos din pat. 

— Şi? 

Stând în coridorul luminat de soare de la nivelele 
superioare ale castelului din sticlă, chipul de obicei vesel 
al lui Ress era posomorât. 

— Iar acum stă într-un scaun, în faţa şemineului. E la fel 
ca ieri: s-a dat jos din pat, a stat în scaun toată ziua, iar 
seara s-a întors în pat. 

— Încă nu vorbeşte? 

Ress scutură din cap, coborându-şi vocea când un 
curtean trecu pe lângă ei. 

— Philippa spune că doar stă acolo şi se holbează la foc. 
Nu vrea să vorbească. De-abia se atinge de mâncare. 

Ochii lui Ress deveniră prudenţi în timp ce analizară 
zgârieturile care brăzdau obrazul lui Chaol. Două dintre 
ele formaseră crustă şi aveau să dispară, dar una era 
surprinzător de lungă şi de adâncă, şi încă era roşie. Chaol 
se întreba dacă avea să îi lase o cicatrice. Dacă da, o 
merita. 

— Probabil că îmi depăşesc atribuţiile... 

— Atunci, nu o spune, urlă Chaol. 

Ştia prea bine ce avea să spună Ress: acelaşi lucru pe 
care i-l spusese şi Philippa, şi oricine îl văzuse şi îi 
aruncase acea privire plină de milă. „Ar trebui să încerci 
să vorbeşti cu ea.“ 

Chaol nu ştia cum de se răspândise atât de repede vorba 
că ea încercase să îl ucidă, dar se părea că toţi ştiau cât de 
adâncă era ruptura dintre el şi Celaena. Crezuse că 
împreună fuseseră discreţi, iar el ştia că Philippa nu era o 
bârfitoare. Dar poate că ceea ce simţea pentru ea se citea 
pe tot corpul lui. Şi ce simţea ea acum pentru el... Rezistă 
tentaţiei de a atinge tăieturile de pe faţa lui. 

— Încă mai vreau gărzi la uşa şi ferestrele ei, îi ordonă 
el lui Ress. 


Se îndrepta spre o altă întâlnire; un alt meci de zbierete 
despre cum ar trebui să facă faţă durerii din Eyllwe pentru 
moartea prinţesei. 

— Nu o opriţi dacă pleacă, dar încercaţi să o încetiniţi 
puţin. 

Suficient de mult cât să poată ajunge la el vestea că ea 
ieşise în sfârşit din apartamentul ei. Dacă cineva avea să o 
intercepteze pe Celaena, dacă cineva avea să o confrunte 
cu privire la ceea ce i se întâmplase Nehemiei, acela avea 
să fie el. Până atunci, avea să îi ofere spaţiul de care avea 
nevoie, deşi îl omora să nu poată vorbi cu ea. Celaena 
devenise jumătate din viaţa lui - de la alergările de 
dimineaţă, la prânzurile împreună, la săruturile pe care ea 
i le fura când nimeni nu se uita în direcţia lor iar acum, 
fără ea, se simţea pustiit. Dar tot nu ştia cum avea să o mai 
privească în ochi. 

Întotdeauna vei fi duşmanul meu. 

Vorbise serios. 

Ress încuviinţă: 

— Se rezolvă. 

Tânărul gardian îşi luă rămas-bun când Chaol se 
îndreptă spre camera de consiliu. Avea multe întâlniri 
astăzi - multe întâlniri, din moment ce dezbaterea încă 
stăruia referitor la cum ar trebui să reacționeze Adarlanul 
la moartea Nehemiei. Şi, deşi nu-i plăcea să recunoască, 
avea alte lucruri pentru care să îşi facă griji decât durerea 
nesfârşită a Celaenei. 

Regele îi convocase pe lorzii din sud şi pe însoțitorii lor 
în Rifthold. 

Inclusiv pe tatăl lui Chaol. 

x 

De obicei, pe Dorian nu-l deranjau oamenii lui Chaol. 
Dar îl deranja să fie urmărit pretutindeni, zi şi noapte, de 
către gărzi care erau în alertă pentru orice ameninţare. 
Moartea Nehemiei dovedise că impunătorul castel nu era 
deloc invincibil. Mama lui şi Hollin erau sechestraţi în 
camerele lor, iar o mare parte din nobilime fie părăsise 
oraşul, fie se ascundea, de asemenea. 


Cu excepţia lui Roland. Deşi mama lui Roland plecase 
înapoi în Meah în dimineaţa după asasinarea prinţesei, 
Roland rămăsese, insistând că Dorian avea nevoie de 
sprijinul lui mai mult ca niciodată. Şi avea dreptate. La 
întrunirile consiliului, care deveniseră din ce în mai 
aglomerate odată cu sosirea lorzilor din sud, Roland 
susţinea orice argument sau obiecţie a lui Dorian. 
Împreună, erau împotriva trimiterii mai multor trupe în 
Eyllwe în caz de revoltă, iar Roland susţinuse propunerea 
lui Dorian, conform căreia trebuiau să îşi ceară iertare în 
public părinţilor Nehemiei pentru moartea ei. 

Regele izbucnise la propunerea lui, dar Dorian tot le 
scrisese părinţilor prinţesei un mesaj, exprimându-și 
sincerele condoleanţe. Din partea lui, regele putea să se 
ducă dracului. 

Iar asta începea să fie o problemă, realiză el în timp ce 
stătea în camera lui din turn şi răsfoia toate documentele 
pe care le avea de citit înainte de întâlnirea de a doua zi cu 
lorzii din sud. Petrecuse atât de mult timp încercând să 
evite să îşi sfideze tatăl, dar ce fel de om putea spune 
despre el că era dacă se supunea orbeşte? 

„Unul inteligent”, îi şoptea o parte din el, licărind cu 
acea putere rece şi străveche. 

Cel puţin patru gărzi stăteau la uşa apartamentului său. 
Turnul personal era destul de înalt, cât să nu poată ajunge 
nimeni în balcon, şi o singură scară urca şi cobora. Uşor de 
apărat. Dar era şi o cuşcă nenorocită. N 

Dorian privea condeiul din sticlă de pe birou. In noaptea 
în care murise Nehemia, nu intenţionase să îi oprească 
mâna Celaenei în aer. Ştiuse doar că femeia pe care o 
iubise era pe punctul de a-l ucide pe vechiul lui prieten din 
pricina unei neînțelegeri. El fusese prea departe ca să o 
oprească, dar apoi... fusese ca un braţ fantomatic care se 
întinsese dinspre el şi o prinsese de încheietură. li putuse 
simţi sângele uscat de pe piele, ca şi cum el însuşi ar fi 
atins-o. 

Dar nu ştiuse ce făcea. Acţionase doar din instinct, 
disperare şi nevoie. 


Trebuia să înveţe să controleze această putere, orice ar 
fi fost. Dacă o putea controla, atunci o putea împiedica să 
mai apară în momente inoportune. Ca atunci când era în 
blestematele de întâlniri ale consiliului şi se enerva, 
simțind magia agitându-se drept răspuns. 

Dorian trase adânc aer în piept, concentrându-se pe 
condei, încercând să-l facă se mişte. Oprise mâna Celaenei 
înainte de a-l ucide pe Chaol, aruncase în aer un raft cu 
cărţi - putea mişca un condei. 

Nu se mişcă. 

După ce îl privi până ce ochii aproape i se încrucişară, 
Dorian gemu şi se lăsă pe spate în scaun, acoperindu-şi 
ochii cu mâinile. 

Poate că o luase razna. Poate că îşi imaginase totul. 

Nehemia îi promisese că avea să fie acolo când el avea 
nevoie de ajutor - când avea să se trezească o putere din 
interiorul lui. Ea ştiuse. 

Oare asasinul ei, ucigând-o, îi ucisese şi orice speranţă 
de a găsi nişte răspunsuri? 

x 

Celaena începuse să stea în scaun doar pentru că 
Philippa venise cu o zi în urmă şi se plânsese de lenjeria 
murdară. l-ar fi putut spune Philippei să se ducă la dracu”, 
dar apoi îşi aminti cu cine împărţise ultima oară patul şi 
acceptă să fie schimbate. Voia să dispară orice urmă de-a 
lui. 

Când soarele apuse, ea stătea înaintea focului, privind 
cărbunii sclipitori, care deveneau din ce în mai luminoşi pe 
măsură ce lumea se întuneca. 

Timpul se schimba şi se dilata în jurul ei. Câteva zile 
trecuseră într-o oră, altele într-o veşnicie. Făcuse baie o 
dată, destul cât să îşi spele părul, iar Philippa o 
supraveghease ca să se asigure că nu se îneacă. 

Celaena îşi trecu un deget peste braţul scaunului. Nu 
avea nicio intenţie să îşi ia viaţa. Nu înainte să facă ceea 
ce trebuia făcut. 

Umbrele din încăpere deveniră mai întunecate, iar 
tăciunii păreau să respire când îi privi. Să respire odată cu 


ea, pulsând cu fiecare bătaie a inimii ei. 

In aceste zile de linişte şi somn, înţelesese un lucru: 
asasinul venise din afara palatului. 

Poate că fusese angajat de oricine o ameninţase înainte 
pe Nehemia - poate că nu. Dar nu era asociat cu regele. 

Celaena strânse braţele scaunului, unghiile ei săpând în 
lemnul lustruit. Nu fusese niciunul dintre asasinii lui 
Arobynn. Le cunoştea stilul şi nu era atât de monstruos. 
Revăzu detaliile din dormitor, acum întipărite în mintea ei. 
Cunoştea un criminal atât de monstruos! 

Mormânt. 

Aflase cât de multe putuse despre el atunci când se 
confruntaseră în competiţia pentru titlul de Campionul 
regelui. Auzise despre ceea ce le făcea el trupurilor 
victimelor sale. 

Îşi dezgoli dinţii. 

Mormânt cunoştea castelul: se antrenase acolo la fel de 
mult ca şi ea. Şi ştiuse, de asemenea, pe cine ucidea şi 
dezmembra - şi ce avea să însemne asta pentru ea. 

Un foc familiar, întunecat îi răscoli stomacul, 
răspândindu-se prin ea, trăgând-o într-un abis fără sfârşit. 

Celaena Sardothien se ridică din scaunul ei. 


CAPITOLUL 35 


Nu aveau să existe lumânări aprinse pentru aceste fapte 
în miez de noapte, nici să se sune din corn pentru a marca 
începutul acestei vânători. Îşi îmbrăcă cea mai neagră 
tunică şi în buzunarul mantiei ascunse o mască neagră. 
Toate armele ei, chiar şi agrafele de păr, îi fuseseră luate 
din apartament. Ştia, fără să verifice, că uşile şi ferestrele 
ei erau supravegheate. Bun. Acesta nu era genul de 
vânătoare care să înceapă la uşa din faţă. 

Celaena încuie uşa dormitorului şi îi aruncă o privire lui 
Fleetfoot, care se ascunse sub pat când asasina deschise 
uşa secretă. Câinele încă scâncea uşor când Celaena intră 
în pasajul secret. 

Nu avea nevoie de lumină ca să coboare în mormânt. 
Deja ştia drumul pe de rost, fiecare pas, fiecare cotitură. 

Pelerina ei mătura treptele în urma sa. Cobori şi tot 
cobori. 

Războiul îi păştea pe toţi. Lasă-i să tremure de frica a 
ceea ce dezlănţuiseră! 

Lumina lunii se revărsa pe palier, luminând uşa deschisă 
a mormântului şi micul chip din bronz al lui Mort. 

— Îmi pare rău pentru prietena ta, spuse mânerul cu o 
amărăciune surprinzătoare când ea se îndreptă spre el. 

Celaena nu răspunse. Şi nu îi păsa cum aflase. Doar 
continuă să meargă, intrând pe uşă, ajungând între 
sarcofage şi oprindu-se lângă mormanul de comori din 
spatele încăperii. 

Pumnale, cuțite de vânătoare - luă tot ce putea fi prins 
în cureaua ei şi îndesa în cizme. Luă un pumn cu aur şi 
bijuterii şi le vâri în buzunar. 

— Ce faci? o întrebă Mort poruncitor. 

Celaena se apropie de piedestalul pe care stătea 
Damaris, sabia lui Gavin, primul rege al Adarlanului. 
Mânerul auriu sclipi în lumina lunii când scoase teaca din 
piedestal şi şi-o prinse pe spate. 

— Aceea este o sabie sacră, şuieră Mort, ca şi cum ar fi 


putut vedea înăuntrul mormântului. 

Celaena afişă un zâmbet sinistru când porni înapoi spre 
uşă, trăgându-şi gluga peste cap. 

— Oriunde ai merge, continuă Mort, orice ai plănui să 
faci, profanezi sabia aia doar luând-o de aici. Nu ţi-e teamă 
că îi vei mânia pe zei? 

Celaena doar râse uşor înainte să urce scările, savurând 
fiecare pas, fiecare mişcare care o aducea mai aproape de 
prada ei. 

* 

Savură durerea din braţele ei când ridică grilajul 
canalului, învârtind roata străveche până ce fu complet 
ridicat, de pe el scurgându-se mizerie, iar apa de sub 
castel curse liberă în micul râu de afară. Aruncă o piatră 
spartă dintr-un zid în râul de dincolo de arcadă, ascultând 
vreun semn al gărzilor. 

Niciun sunet, niciun scrâşnet de armură sau o şoaptă de 
avertizare. 

Un asasin o ucisese pe Nehemia, un asasin cu înclinări 
spre grotesc şi sete de notorietate. Trebuia doar să pună 
câteva întrebări pentru a-l găsi pe Mormânt. 

Legă lanţul în jurul manetei, testându-i rezistența, şi se 
asigură că Damaris era bine prinsă pe spatele ei. Apoi, 
căţărându-se pe pietrele castelului, se legănă pe lângă zid, 
rostogolindu-se în lateral. Nu se deranjă să privească spre 
castel când căzu pe ţărmul îngheţat al râului. 

Apoi dispăru în noapte. 

* 

Învăluită de întuneric, Celaena străbătu străzile din 
Rifthold. Nu scoase niciun sunet pe aleile întunecate. 

Într-un singur loc putea găsi răspunsurile de care avea 
nevoie. 

Deşeuri şi excremente zăceau sub fiecare fereastră din 
mahala, iar străzile pavate erau crăpate şi diforme după 
multe ierni aprige. Clădirile se sprijineau unele de altele, 
atât de dărăpănate, încât chiar şi cei mai săraci cetăţeni ai 
oraşului le  abandonaseră. Pe majoritatea străzilor, 
tavernele dădeau pe afară de beţivi şi curve şi de oricine 


altcineva căuta o eliberare temporară din vieţile lor 
mizerabile. 

Nu-i păsa cât de mulţi oameni o vedeau. Niciunul nu 
avea să o deranjeze în seara aceasta. 

Pelerina se învolbura în urma ei, iar chipul îi rămase 
inexpresiv sub masca neagră. Vaults era la doar câteva 
case distanţă. 

Celaena îşi încleştă mâinile înmănuşate. De îndată ce 
avea să afle unde se ascundea Mormânt, avea să-i întoarcă 
pielea pe dos. De fapt, mai mult decât atât. 

Se opri înaintea unei uşi stranii din fier, într-o alee 
tăcută. Bătăuşi angajaţi stăteau de pază afară; ea le plăti 
taxa de intrare în arginţi, iar ei îi deschiseră uşa. În 
dugheana subterană puteai găsi asasinii, monştrii şi 
damnaţii Adarlanului. Scursurile veneau aici ca să facă 
schimb de poveşti şi să încheie târguri, şi aici avea să audă 
zvonuri despre unde îl putea găsi pe asasinul Nehemiei. 

Cu siguranţă, Mormânt primise un onorariu substanţial 
pentru serviciile lui, iar acum probabil îşi cheltuia ca un 
nesăbuit banii mânjiţi de sânge - un chef care nu avea să 
treacă neobservat. El voia ca oamenii să ştie că o ucisese 
pe prinţesă; voia să fie numit noul Asasin al Adarlanului. 
Voia şi ca Celaena să ştie, de asemenea. 

În timp ce cobora scările spre Vaults, duhoarea de bere 
şi corpuri nespălate o lovi ca o piatră în faţă. Nu mai 
fusese de ceva timp într-o grotă mizerabilă ca asta. 

Camera principală era luminată în mod strategic: un 
candelabru atârna în centrul încăperii, dar de-a lungul 
pereţilor nu era atât de multă lumină pentru cei care 
căutau să nu fie văzuţi. Toate râsetele încetară când ea 
trecu printre mese. Ochii roşii de fum şi alcool îi urmăreau 
fiecare pas. 

Celaena nu cunoştea identitatea noului lord al crimei 
care stăpânea acel loc şi nu îi păsa. Treaba ei nu era cu el, 
nu în seara asta. Nu îşi permise să privească spre 
numeroasele arene de luptă care ocupau capătul 
îndepărtat al camerei - arene unde încă se adunau oameni, 
aplaudând pentru oricine lupta cu pumnii şi picioarele. 


Mai fusese în Vaults înainte, de multe ori în acele zile 
dinaintea capturării ei. Acum că loan Jayne şi Rourke 
Farran erau morţi, locul părea să fi trecut sub conducere 
nouă fără să îşi piardă vreun pic din depravare. 

Celaena merse direct la hangiu. El nu o recunoscu, dar 
nici ea nu se aştepta să o facă - nu când îşi ascunsese cu 
atâta grijă identitatea în toţi anii aceia. 

Hangiul deja devenise palid, iar părul lui rar se rărise şi 
mai mult în ultimul an şi jumătate. Încercă să tragă cu 
ochiul sub gluga ei când Celaena se opri la bar, dar masca 
şi gluga îi ascundeau trăsăturile. 

— Ceva de băut? întrebă el, ştergându-şi sudoarea de pe 
frunte. 

Toţi cei din bar încă o priveau, fie discret, fie direct. 

— Nu, spuse ea, vocea fiindu-i distorsionată şi gravă sub 
mască. 

Hangiul apucă marginea tejghelei. 

— Tu - te-ai întors, spuse el încet, mai multe capete 
întorcându-se spre ei. Ai scăpat. 

Deci, o recunoscuse. Se întrebă dacă noii proprietari îi 
purtau pică pentru că îl ucisese pe loan Jayne - şi cât de 
multe cadavre ar fi trebuit să lase în urmă dacă se hotărau 
să înceapă o luptă chiar acolo, chiar atunci. Ceea ce 
plănuia să facă în această seară încălca deja prea multe 
reguli, depăşea prea multe limite. 

Se aplecă peste bar, încrucişându-şi picioarele. Hangiul 
îşi şterse din nou fruntea şi îi turnă un coniac. 

— Din partea casei, spuse ei, împingând paharul spre ea. 
Celaena îl prinse, dar nu-l bău. Cum... cum ai scăpat? o 
întrebă el după ce îşi umezi buzele. 

Oamenii se lăsară pe spate în scaunele lor, încercând să- 
i audă. Lasă-i să împrăştie zvonuri. Lasă-i să ezite înainte 
să îi iasă în cale. Spera ca zvonurile să ajungă şi la 
Arobynn. Spera ca el să audă şi să stea naibii departe de 
ea. 

— O să afli în curând, spuse ea. Dar am nevoie de tine. 

El ridică din sprâncene. 

— De mine? 


— Am venit să caut un bărbat, spuse ea cu vocea 
răguşită şi spartă. Un bărbat care a câştigat recent o sumă 
foarte mare în aur. Pentru uciderea prinţesei din Eyllwe. I 
se spune Mormânt. Trebuie să aflu unde este. 

— Nu ştiu. 

Chipul hangiului deveni şi mai palid. 

Celaena băgă mâna în buzunar şi scoase un pumn plin 
de bijuterii vechi, sclipitoare, şi aur. Toți ochii erau acum 
aţintiţi asupra lor. 

— Dă-mi voie să repet întrebarea, hangiule, spuse ea. 

* 


Asasinul care îşi spunea Mormânt fugea. 

Nu ştia de cât timp îl vâna ea. Trecuse mai bine de o 
săptămână de când o ucisese pe prințesă; o săptămână şi 
nimeni nu privise măcar în direcţia lui. Credea că scăpase 
cu crima - şi chiar începuse să se întrebe dacă ar fi trebuit 
să fie şi mai inventiv cu cadavrul, dacă ar fi trebuit să lase 
un fel de carte de vizită în urmă. Dar toate astea se 
schimbaseră în acea noapte. 

Stătuse şi băuse la tejgheaua tavernei lui preferate când 
camera ticsită de oameni devenise brusc tăcută. Se 
întorsese şi o văzuse stând în prag, strigându-l pe nume, 
arătând mai mult ca o fantomă decât ca un om. Ecoul 
numelui său nici nu apucă să se stingă în încăpere, că 
Mormânt o şi rupse la fugă. leşind prin uşa din spate. Nu 
auzea paşi, dar ştia că ea era în urma lui, ivindu-se din 
umbre şi ceaţă. 

El alergă pe alei şi străzi lăturalnice, sărind peste ziduri, 
împleticindu-se prin mahala. Orice pentru a o obosi, pentru 
a o epuiza. Avea să se oprească pe o stradă pustie şi 
tăcută. Acolo avea să scoată cuţitele pe care le avea prinse 
pe piele şi să o facă să plătească pentru felul în care îl 
umilise în competiţie. Pentru felul în care îl batjocorise, 
pentru cum îi spărsese nasul şi îi aruncase batista pe 
piept. 

Căţea arogantă şi proastă. 

Se clătină când luă colţul, respirând greoi şi sacadat. 
Avea doar trei pumnale la el. Avea să le facă să conteze, 


totuşi. Când ea apăruse la tavernă, el observase imediat 
sabia lată peste umărul ei şi cuţitele sclipitoare prinse la 
şoldurile ei. Dar o putea face să plătească, deşi el avea 
doar câteva cuțite. 

Mormânt ajunsese la jumătatea unei alei pavate când îşi 
dădu seama că era o fundătură, iar zidul din capăt era 
prea înalt ca să-l poată sări. Aici, deci. În curând avea să o 
facă să ceară îndurare, înainte să o taie în bucăţi şi 
bucățele. Scoţându-şi unul dintre pumnale, zâmbi şi se 
întoarse spre strada din spatele lui. 

O ceaţă albăstruie plutea în aer, iar un şobolan traversă 
aleea îngustă. Nu auzea niciun zgomot, doar sunetele 
îndepărtate ale unei petreceri. Poate că o făcuse să îi 
piardă urma. Proştii ăia regali făcuseră cea mai mare 
greşeală când o numiseră Campion. Asta spusese clientul 
lui când îl angajase. 

Aşteptă un moment, încă privind intrarea dinspre stradă, 
apoi îşi permise să respire, surprins să descopere că se 
simţea puţin dezamăgit. 

Campionul regelui, pe naiba. Nu fusese deloc greu să 
scape de ea. lar acum avea să meargă acasă şi să 
primească o altă ofertă de muncă în câteva zile. Şi apoi 
alta. Şi alta. Clientul lui îi promisese că ofertele aveau să 
vină. Arobynn Hamel avea să blesteme ziua în care nu îl 
primise pe Mormânt în Breasla Asasinilor pentru că era 
prea crud cu prada lui. 

Mormânt chicoti, răsucind pumnalul în mâini. Apoi ea 
apăru. 

leşi din ceaţă, nimic mai mult decât o dâră de întuneric. 
Nu alerga - avea mersul ăla ţanţoş şi nesuferit. Mormânt 
studie clădirile din jurul lor. Zidurile erau prea alunecoase 
şi nu aveau ferestre. 

Ea se apropia, pas cu pas. Chiar avea să îi facă plăcere 
să o facă să sufere, aşa cum suferise prinţesa. 

zâmbind, Mormânt se retrase spre capătul aleii, 
oprindu-se doar când lovi zidul din piatră cu spatele. Intr- 
un spaţiu mai îngust, o putea răpune. lar în strada asta 
uitată, putea să o ia încetişor şi să îi facă orice voia. 


Celaena încă se apropia, iar sabia de pe spatele ei scânci 
când o scoase din teacă. Lumina lunii licări pe lama 
alungită. Probabil un cadou de la prinţişorul ei iubit. 

Mormânt scoase al doilea pumnal din gheată. Asta nu 
era o competiţie simandicoasă, ridicolă, condusă de 
nobilime. Aici se aplica orice regulă. 

Ea nu spunea nimic în timp ce se apropia. 

Nici Mormânt nu spuse nimic când se repezi spre ea cu 
ambele cuțite. 

Celaena păşi în lateral, evitându-l cu o uşurinţă 
înnebunitoare. Mormânt atacă din nou. Dar mult mai 
repede decât o putea urmări el, Celaena se ghemui şi îi 
crestă tibiile cu sabia. 

El se prăbuşi pe pământul umed înainte să simtă 
durerea. Deodată văzu negru şi cenuşiu şi roşu în faţa 
ochilor, iar agonia îl sfâşie. Cu un pumnal încă rămas în 
mână, Mormânt încercă să fugă spre zid. Dar picioarele nu 
răspundeau comenzilor lui, iar braţele îl ajutară să se 
târască prin murdăria umedă. 

— Căţea, şuieră el printre dinţi. Căţea. 

Ajunse la zid, sângele curgând din picioarele lui. Osul 
fusese tăiat. Nu avea să mai poată merge. Dar tot putea 
găsi o cale să o facă să plătească. 

Celaena se opri la câţiva metri de el şi îşi puse sabia în 
teacă, apoi scoase un pumnal lung, încrustat cu pietre 
preţioase. 

El o înjură cu cele mai mizerabile cuvinte la care se 
putuse gândi. 

Ea chicoti şi, mai rapidă ca o cobră, îi lipi un braţ de zid, 
pumnalul licărind. 

Durerea îi străbătu încheietura dreaptă, apoi şi pe cea 
stângă când şi braţul celălalt îi fu izbit de perete. Mormânt 
urlă - la propriu - când îşi văzu braţele ţintuite de zid cu 
două pumnale. 

Sângele lui era aproape negru în lumina lunii. El se 
zvârcoli, înjurând-o iar şi iar. Avea să sângereze până la 
moarte, până când ea avea să-i elibereze braţele. 

Cu o tăcere supranaturală, Celaena se lăsă pe vine 


înaintea lui şi îi ridică bărbia cu un alt pumnal. Mormânt 
gâfâi când ea îşi apropie faţa de a lui. Nu era nimic sub 
glugă - nimic din lumea pământeană. Ea nu avea chip. 

— Cine te-a angajat? întrebă ea calmă. 

— Pentru ce? întrebă el, aproape plângând. 

S-ar fi putut preface nevinovat. O putea duce cu 
zăhărelul, o putea convinge pe târfa asta arogantă că nu 
avusese de-a face cu crima... 

Celaena răsuci pumnalul, împungându-i-l în gât. 

— Ca să o ucizi pe prinţesa Nehemia. 

— N-n-nimeni. Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

Iar apoi, fără nicio ezitare, ea înfipse un alt pumnal, pe 
care el nu văzuse că îl avea în mână, în coapsa lui. Atât de 
adânc, încât Mormânt îi simţi vibrația când lovi pavajul de 
dedesubt. Din gât îi slobozi un urlet, iar Mormânt se 
zvârcoli, încheieturile lui ridicându-se mai sus, pe lamele 
pumnalelor. 

— Cine te-a angajat? întrebă ea din nou. 

Calmă, atât de calmă. 

— Aur, gemu Mormânt. Am aur. 

Celaena scoase un alt pumnal şi i-l înfipse în cealaltă 
coapsă, ajungând din nou la pietrele din pavaj. Mormânt 
ţipă - ţipă la zeii care nu îl salvară. 

— Cine te-a angajat? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti! 

După o fracțiune de secundă, ea îi scoase pumnalele din 
coapsă. Mormânt aproape că făcu pe el de durere, apoi de 
uşurare. 

— Mulţumesc. Începu să plângă, chiar în timp ce se 
gândea la cum ar putea să o pedepsească. Ea se dădu 
înapoi şi îl privi. Mulţumesc, spuse el din nou. 

Dar apoi, Celaena scoase un alt pumnal, unul cu muchia 
zimţată, şi îl aduse deasupra mâinii lui. 

— Alege un deget, spuse ea. El tremură şi scutură din 
cap. Alege un deget. 

— 'T-te rog. 

O căldură umedă îi umplu pantalonii, sub fund. 

— Degetul mare să fie. 


— N-nu. Eu... o să-ţi spun totul! Totuşi, ea aduse lama 
pumnalului mai aproape, până ce atinse baza degetului lui 
mare. Nu! O să-ţi spun totul! 


CAPITOLUL 36 


Dorian simţea cum începe să îşi piardă cumpătul după 
atâtea ore de dezbateri, când uşile camerei de consiliu se 
deschiseră violent, iar Celaena năvăli înăuntru, pelerina 
neagră învolburându-se în urma ei. Toți cei douăzeci de 
bărbaţi de la masă tăcură, inclusiv tatăl lui, a cărui privire 
căzu imediat pe chestia care se legăna în mâna Celaenei. 
Chaol deja traversa camera de la locul lui de lângă uşă. 
Dar şi el, de asemenea, se opri când văzu ce era obiectul 
pe care îl adusese cu ea. 

Un cap. 

Pe chipul bărbatului rămăsese întipărit un țipăt, iar 
trăsăturile groteşti şi părul castaniu ciufulit, de care îl 
tinea Celaena, aveau ceva familiar. Era greu de spus când 
se legăna în mâna ei. 

Chaol îşi puse mâna pe sabie, devenind palid ca 
moartea. Celelalte gărzi din încăpere îşi scoaseră săbiile, 
dar nu se mişcară - nu aveau să se mişte până când Chaol 
sau regele nu le ordona să o facă. 

— Ce este? întrebă poruncitor regele. 

Consilierii şi lorzii adunaţi acolo priveau îngroziţi. 

Dar Celaena zâmbea, privindu-l ţintă pe unul dintre 
miniştrii de la masă, şi merse direct spre el. 

Şi nimeni, nici măcar tatăl lui Dorian, nu spuse nimic în 
timp ce ea trânti capul tăiat pe teancul de hârtii al 
ministrului. 

— Cred că ăsta îţi aparţine, spuse ea, eliberând capul, 
care se rostogoli într-o parte cu un bubuit. Apoi îl bătu - îl 
bătu - pe ministru pe umăr înainte să dea ocol mesei şi să 
se aşeze într-un scaun din capătul mesei, urcându-şi 
picioarele pe ea. 

— Explică-te! urlă regele. 

Ea îşi încrucişă braţele la piept, zâmbindu-i ministrului, 
care se făcuse verde la faţă privind capul dinaintea lui. 

— Am avut o mică discuţie cu Mormânt noaptea trecută, 
despre prințesa Nehemia. Mormânt, asasinul din 


competiţie - şi campionul ministrului Mullison. Îţi trimite 
salutări, domnule ministru! Îţi mai trimite şi asta. 

Celaena aruncă ceva pe masa lungă: o mică brățară din 
aur, gravată cu flori de lotus. Ceva ce ar fi purtat Nehemia. 

— Îţi dau un sfat, domnule ministru, ca de la un 
profesionist la altul: acoperă-ţi urmele. Şi angajează 
asasini fără legături personale cu tine. Şi ai putea să 
încerci să nu o faci atât de repede după ce te-ai certat în 
public cu ţinta ta. 

Mullison îl privea pe rege cu ochi rugători. 

— N-am făcut-o eu. Se îndepărtă de capul dinaintea lui. 
Habar n-am despre ce vorbeşte. N-aş face niciodată una ca 
asta. 

— Mormânt nu mi-a spus asta, zise Celaena. 

Dorian nu putea face altceva decât să se holbeze la ea. 
Era diferită de creatura sălbatică din noaptea în care 
murise Nehemia. Ce era ea acum, limita pe care se 
legăna... Wyrdul să-i ajute pe toţi. 

Dar apoi Chaol ajunse lângă scaunul ei, apucând-o de 
braţ. 

— Ce naiba crezi că faci? 

Celaena ridică privirea spre el şi îi zâmbi blând. 

— Treaba ta, aparent. 

Îşi smuci mâna din strânsoarea lui, apoi se ridică din 
scaun, ocolind masa. Scoase o bucată de hârtie din 
buzunar şi o aruncă în faţa regelui. Impertinenţa din acea 
aruncare i-ar fi adus o călătorie la eşafod, dar regele nu 
spuse nimic. 

Urmând-o în jurul mesei, cu mâna încă pe sabie, Chaol o 
privi înmărmurit. Dorian începu să se roage să nu se 
ajungă la un duel - nu aici, nu din nou. Dacă îi făcea magia 
să se agite din nou, iar regele vedea... Dorian nici măcar 
nu se gândea la acea putere când era într-o încăpere cu 
atât de mulţi potenţiali duşmani. Stătea lângă persoana 
care ar da ordin să fie ucis. 

Tatăl lui luă hârtia. Din locul lui, Dorian putea vedea că 
este o listă cu nume, cu cel puţin cincisprezece nume. 

— Înainte de moartea nefericită a prinţesei, spuse ea, 


mi-am asumat răspunderea să elimin câţiva trădători ai 
coroanei. 'Ţinta mea, spuse Celaena, iar el ştia că tatăl lui 
era conştient că se referea la Archer, m-a condus direct la 
ei. 

Dorian nu o mai putea privi nici măcar o secundă. Ăsta 
nu putea fi tot adevărul. Dar nu mersese după ei ca să-i 
ucidă, se dusese să-l salveze pe Chaol. Deci, de ce minţea 
acum? De ce se prefăcea că îi vânase? Ce fel de joc juca? 

Dorian privi în capătul celălalt al mesei. Ministrul 
Mullison încă tremura în faţa capului retezat de pe masă. 
Nu s-ar fi mirat dacă ministrul ar fi vomitat chiar acolo. EJ] 
era cel care făcuse ameninţarea anonimă la viaţa 
Nehemiei? 

După un moment, tatăl lui ridică privirea din listă şi o 
studie pe asasină. 

— Prea bine, Campionule. Prea bine. 

Apoi Celaena şi regele Adarlanului îşi zâmbiră unul 
altuia, şi fu cel mai înfricoşător lucru pe care Dorian îl 
văzuse vreodată. 

— Spune-i vistierului meu să te plătească dublu faţă de 
luna trecută, spuse regele. 

Dorian simţi cum stomacul i se urcă în gât - nu doar din 
cauza capului retezat şi a hainelor ei pline de sânge, dar şi 
din pricina faptului că nu putea, pentru nimic în lume, să o 
găsească undeva în chipul acela pe fata pe care o iubise. 
lar din expresia lui Chaol, ştia că prietenul său simţea la 
fel. 

Celaena făcu o plecăciune teatrală înaintea regelui, 
unduind o mână înaintea ei. Apoi, cu un zâmbet lipsit de 
orice urmă de căldură, îl privi pe Chaol înainte să iasă din 
cameră, pelerina neagră fluturând în urma ei. 

Tăcere. 

Apoi atenţia lui Dorian se întoarse spre ministrul 
Mullison, care de-abia apucă să şoptească „Te rog“, înainte 
ca regele să îi ordone lui Chaol să îl ducă în temniţă. 

x 

Celaena nu terminase - nici pe departe. Poate că 

vărsarea de sânge se încheiase, dar mai trebuia să viziteze 


o persoana înainte să se întoarcă în dormitorul ei şi să 
scape de duhoarea sângelui lui Mormânt. 

Archer se odihnea când ea sosi la reşedinţa lui din oraş, 
iar majordomul său nu îndrăzni să o oprească atunci când 
porni să urce scările din faţă, năvălind pe coridorul elegant 
şi deschizând uşile care dădeau în camera lui. 

Archer tresări în pat, ducând o mână la umărul bandajat. 
Apoi o privi pe Celaena din cap până-n picioare, pumnalele 
încă zărindu-se în cureaua ei. Încremeni. 

— Îmi pare rău, spuse el. 

Ea veni la piciorul patului său, privindu-i faţa palidă şi 
umărul rănit. 

— Ție îţi pare rău, lui Chaol îi pare rău, tuturor le pare 
rău. Spune-mi ce vreţi tu şi mişcarea ta. Spune-mi ce ştii 
despre planurile regelui. 

— Nu am vrut să te mint, spuse blând Archer. Dar 
trebuia să ştiu dacă puteam avea încredere în tine înainte 
să îţi spun adevărul. Nehemia - Celaena încercă să nu 
tresară la auzul numelui prinţesei - a spus că eşti de 
încredere, dar trebuia să mă asigur. Şi aveam nevoie ca şi 
tu să ai încredere în mine. 

— Şi ai crezut că, dacă îl răpeşti pe Chaol, voi avea 
încredere în tine? 

— L-am răpit pentru că noi credeam că el şi regele 
plănuiau să îi facă rău prinţesei. Voiam ca tu să vii în 
depozitul ăla şi să auzi din gura lui Westfall că el ştia de 
amenințările la adresa ei şi nu îţi spusese: să îţi dai seama 
că el este inamicul. Dacă aş fi ştiut că îţi vei pierde 
complet cumpătul, nu aş fi făcut-o niciodată. 

Celaena scutură din cap. 

— Lista pe care mi-ai trimis-o ieri, cu oamenii din 
depozit - chiar sunt morţi? 

— Tu i-ai ucis, da. 

Sentimentul de vinovăţie o cutremură. 

— Îmi pare rău. 

Şi chiar îi părea. Le memorase numele, încercase să îşi 
amintească feţele lor. Avea să poarte greutatea morţii lor 
pentru totdeauna. Chiar şi moartea lui Mormânt, ceea ce îi 


făcuse pe aleea aceea; nu avea să uite nici asta. 

— Le-am dat numele lor regelui. Ar trebui să-l ţină 
ocupat, departe de voi, pentru ceva timp - cinci zile, cel 
mult. 

Archer încuviinţă, întinzându-se din nou pe perne. 

— Nehemia chiar a lucrat cu tine? 

— Pentru asta a venit în Rifthold - să vadă ce se putea 
face în legătură cu organizarea unei forţe în nord. Să ne 
dea informaţii direct din castel. Aşa cum bănuise Celaena 
mereu. Pierderea ei... Archer închise ochii. Nu o putem 
înlocui. 

Celaena înghiţi în sec. 

— Dar tu ai putea, spuse Archer, privind-o din nou. Ştiu 
că tu vii din Terrasen. Deci, o parte din tine trebuie să îşi 
dea seama că Terrasenul trebuie să fie liber. 

„Nu eşti nimic altceva decât o laşă.“ 

Chipul Celaenei rămase inexpresiv. 

— Fii ochii şi urechile noastre în castel, şopti Archer. 
Ajută-ne! Ajută-ne şi vom putea găsi o cale să salvăm pe 
toată lumea - să te salvăm pe tine. Nu ştim ce plănuieşte 
regele să facă, doar că a găsit, cumva, o sursă de putere în 
afara magiei, şi că probabil foloseşte acea putere ca să 
creeze propriile monstruozităţi. Dar cu ce scop, nu ştim. 
Asta încerca să afle Nehemia - şi erau cunoştinţe care ne 
puteau salva pe toţi. 

Avea să mediteze mai târziu la asta - mult mai târziu. 
Pentru moment, îl privi pe Archer, apoi îşi privi hainele 
murdare de sânge uscat. 

— L-am găsit pe cel care a ucis-o pe Nehemia. 

Archer făcu ochii mari. 

— Şi? 

Celaena se întoarse să iasă din cameră. 

— Şi datoria a fost plătită. Ministrul Mullison l-a angajat 
să scape de un ghimpe din coasta lui - pentru că ea l-a pus 
la punct de prea multe ori în întrunirile consiliului. 
Ministrul este acum în temniţă, îşi aşteaptă judecata. 

Iar ea avea să fie acolo în fiecare minut al acelei judecăţi 
şi al execuţiei de după. 


Archer oftă când ea puse mâna pe mânerul uşii. 

Celaena privi peste umăr, citindu-i teama şi tristeţea de 
pe chip. 

— Tu ai încasat o săgeată pentru mine, spuse ea încet, 
privindu-i bandajele. 

— Măcar atât puteam să fac după ce am provocat 
întreaga încurcătură. 

Celaena îşi muşcă buza şi deschise uşa. 

— Avem cinci zile, apoi regele se aşteaptă să fii mort. 
Pregăteşte-ţi aliaţii. 

— Dar... 

— Dar nimic, îl întrerupse ea. Zi mersi că nu îţi tai gâtul 
pentru trucul pe care l-ai făcut. Cu săgeată sau fără 
săgeată, şi indiferent de relaţia mea cu Chaol, m-ai minţit. 
Şi mi-ai răpit prietena. Dacă nu ar fi fost asta - tu - aş fi 
fost la castel în acea noapte. Il fixă cu privirea, apoi 
continuă: Am terminat-o cu tine. Nu vreau informaţiile 
tale, nu îţi voi da informaţii şi nu îmi pasă ce se întâmplă 
cu tine odată ce părăseşti oraşul, atâta timp cât nu te voi 
mai vedea niciodată. 

Făcu un pas pe coridor. 

— Celaena? 

Ea privi peste umăr. 

— Îmi pare rău. Ştiu cât de mult ai însemnat pentru ea - 
şi ea pentru tine. 

Povara pe care o evitase de când plecase pe urmele lui 
Mormânt căzu deodată pe umerii ei. Era atât de obosită! 
Acum că Mormânt era mort, acum că Mullison era în 
temniţă, acum că nu mai avea pe cine să schilodească şi să 
pedepsească - era atât, atât de obosită! 

— Cinci zile; mă voi întoarce în cinci zile. Dacă nu vei fi 
pregătit să părăseşti Rifthold, nu mă voi deranja să-ţi 
înscenez moartea. Te voi ucide înainte să ştii că sunt în 
cameră. 

x 

Chaol îşi menţinu chipul inexpresiv şi umerii drepţi în 
timp ce tatăl lui îl studia. Salonul pentru micul dejun din 
apartamentul tatălui său era însorit şi tăcut; plăcut, chiar, 


dar Chaol rămase în pragul uşii, privindu-şi tatăl pentru 
prima oară în zece ani. 

Lordul din Anielle arăta în mare parte la fel. Doar părul 
îi era puţin mai cărunt, dar chipul încă îi era viguros şi 
frumos, mult prea asemănător cu al lui Chaol pentru gustul 
lui. 

— Micul dejun se răceşte, spuse tatăl său, făcând semn 
cu mâna către scaunul gol de la masă. 

Primele lui cuvinte. 

Chaol îşi încleştă atât de tare gura, încât îl duru, dar 
intră în salonul luminos şi se aşeză pe scaun. Tatăl său îşi 
turnă un pahar cu suc şi spuse fără să îl privească: 

— Cel puţin, îţi umpli frumos uniforma. Din pricina 
sângelui mamei tale, fratele tău are membre stângace şi 
un aspect greoi. 

Chaol se înfurie din pricina dezgustului cu care tatăl său 
rostise „sângele mamei tale“, dar se abţinu şi îşi turnă ceai 
în ceaşcă, apoi unse o felie de pâine cu unt. 

— Ai de gând să rămâi mut sau o să spui şi tu ceva? 

— Ce aş putea să îţi spun? 

Tatăl său afişă un zâmbet palid. 

— Un fiu politicos s-ar interesa de starea familiei lui. 

— Nu am mai fost fiul tău de zece ani. Nu văd de ce ar 
trebui să încep să mă comport acum ca unul. 

Ochii tatălui său licăriră pe sabia din teaca lui Chaol, 
studiind, judecând, apreciind. Chaol îşi domoli impulsul de 
a pleca. Fusese o greşeală să accepte invitaţia lui. Ar fi 
trebuit să ardă biletul pe care îl primise cu o noapte în 
urmă. Dar după ce se asigurase că ministrul Mullison 
fusese închis, morala regelui despre cum Celaena îşi 
bătuse joc de el şi de gărzile lui îi afectase cumva puterea 
de judecată. 

lar Celaena... Chaol habar nu avea cum ieşise din 
apartamentul ei. Deloc. Gărzile fuseseră în alertă şi nu 
raportaseră niciun zgomot. Ferestrele nu fuseseră deschise 
şi nici uşa din faţă. lar când o întrebase pe Philippa, ea 
spuse doar că uşa de la dormitorul Celaenei fusese 
încuiată toată noaptea. 


Celaena avea din nou secrete. Îl minţise pe rege cu 
privire la oamenii pe care îi ucisese în depozit pentru a-l 
salva pe el. Iar în jurul ei se ţeseau şi alte mistere, mistere 
pe care el ar fi făcut bine să le descifreze dacă voia să aibă 
o şansă de supravieţuire în calea furiei ei. Ce îi raportaseră 
oamenii lui despre cadavrul care fusese găsit în aleea 
aceea... 

— Spune-mi ce ai mai făcut. 

— Ce vrei să ştii? spuse cu hotărâre Chaol, fără să se 
atingă de mâncare sau ceai. 

Tatăl lui se lăsă pe spate în scaun - un gest care odată îl 
făcea pe Chaol să transpire. De obicei, însemna că lordul 
se pregătea să îşi concentreze toată atenţia asupra lui, că 
urma să îl judece şi să îi aplice pedepse pentru orice 
slăbiciune, pentru orice pas greşit. Dar Chaol era om în 
toată firea acum şi răspundea doar înaintea regelui său. 

— Te bucuri de poziţia pentru care ţi-ai sacrificat 
descendența? 

— Da. 

— Presupun că ţie trebuie să îţi mulţumesc pentru că am 
fost târât în Rifthold. Iar dacă Eyllwe se răzvrăteşte, atunci 
presupun că toţi îţi vom putea mulţumi tot ţie. 

Fu nevoie de toată voinţa lui, dar Chaol doar muşcă din 
pâine şi îşi privi tatăl. 

Ceva ce semăna cu aprobarea licări în ochii bărbatului, 
care muşcă şi el din pâine şi spuse: 

— Măcar ai o femeie? 

Efortul pe care îl făcu Chaol ca să rămână indiferent fu 
uriaş. 

— Nu. 

Tatăl său zâmbi uşor. 

— Mereu ai fost un mincinos groaznic. 

Chaol privi spre fereastră, spre cerul lipsit de nori, care 
dezvăluia primul semn al primăverii. 

— Pentru binele tău, sper măcar că are sânge nobil. 

— Pentru binele meu? 

— Poate că ai scuipat pe descendența ta, dar încă eşti un 
Westfall -, iar noi nu ne căsătorim cu servitoare spălătoare 


de vase. 

Chaol pufai, scuturând din cap. 

— Mă voi căsători cu oricine doresc, fie că este 
servitoare, prinţesă sau sclavă. Şi nu va fi treaba ta. 

Lordul din Anielle îşi încrucişă mâinile la piept. După o 
tăcere îndelungată, spuse încet: 

— Mama ta îţi duce dorul. Vrea să vii acasă. 

Chaol simţi cum i se taie răsuflarea, dar îşi păstră vocea 
calmă: 

— Dar tu, tată? 

Tatăl lui privi direct spre el - prin el. 

— Dacă Eyllwe se va răscula împotriva Adarlanului, dacă 
ne vom trezi înaintea unui război, atunci Anielle va avea 
nevoie de un moştenitor puternic. 

— Dacă l-ai pregătit pe Terrin să fie moştenitorul tău, 
sunt sigur că se va descurca tocmai bine. 

— Terrin este un om al cărţilor, nu un războinic. S-a 
născut aşa. Dacă Eyllwe se răzvrăteşte, există şansa ca şi 
oamenii sălbatici din munţii Colț Alb să se răzvrătească, de 
asemenea. Anielle va fi primul loc pe care îl vor prăda. 
Visează la răzbunare de prea mult timp. 

Chaol se întrebă oare cât de tare îi afecta asta mândria 
tatălui său, iar o parte din el chiar îşi dorea să îl facă să 
sufere. 

Dar se săturase de suferinţă şi de ură. Şi de-abia dacă îi 
mai rămăsese vreun strop de energie, acum că Celaena îi 
spusese clar că mai degrabă ar înghiţi cărbuni încinşi 
decât să îl privească din nou cu afecţiune. Acum că 
Celaena era - pierdută. Aşa că spuse doar: 

— Locul meu este aici. Viaţa mea este aici. 

— Oamenii tăi au nevoie de tine. Vor avea nevoie de tine. 
Ai fi atât de egoist încât să le întorci spatele? 

— Aşa cum tatăl meu mi-a întors mie spatele? 

Lordul din Anielle zâmbi din nou, un zâmbet crud, rece. 

— Ţi-ai făcut familia de ruşine atunci când ai renunţat la 
titlul tău. M-ai făcut pe mine de ruşine. Dar te-ai făcut util 
în anii ăştia - l-ai făcut pe Prinţul Moştenitor să se bazeze 
pe tine. Iar când Dorian va fi rege, te va răsplăti, nu-i aşa? 


Ar putea transforma Anielle în ducat şi ti-ar putea da 
pământuri atât de mari, încât ai putea rivaliza cu teritoriul 
lui Perrington, lângă Morath. 

— Ce vrei cu adevărat, tată? Să îţi protejezi oamenii sau 
să foloseşti prietenia mea cu Dorian în favoarea ta? 

— O să mă arunci în temniţă dacă spun că amândouă? 
Am auzit că îţi place să le faci asta oamenilor care 
îndrăznesc să te provoace, mai ales zilele astea. 

lar apoi, în ochii lordului, Chaol văzu licărul acela 
viclean care îi arătă cât de multe ştia deja tatăl său. 

— Poate că, dacă o faci, continuă lordul, femeia ta şi cu 
mine putem face schimb de impresii despre condiţii. 

— Dacă mă vrei înapoi în Anielle, nu reuşeşti deloc să 
mă convingi. 

— E nevoie să te conving? Ai eşuat în a o proteja pe 
prinţesă, iar asta a dus la posibilitatea unui război. Asasina 
care îţi încălzea patul nu vrea acum decât să îţi scoată 
măruntaiele. Ce a mai rămas aici pentru tine, în afară de 
ruşine? 

Chaol bătu cu pumnul în masă, făcând tacâmurile să 
zornăie. 

— Destul. 

Nu voia ca tatăl lui să ştie nimic despre Celaena sau 
despre rămăşiţele inimii lui. Nu le lăsa pe servitoare să îi 
schimbe cearşafurile pentru că încă miroseau ca ea, 
pentru că mergea la culcare visând că ea încă dormea 
lângă el. 

— Am muncit zece ani ca să ajung în poziţia asta şi va fi 
nevoie de mai mult de câteva tachinări din partea ta ca să 
mă faci să mă întorc în Anielle. Iar dacă tu crezi că Terrin 
este slab, atunci trimite-l la mine pentru antrenamente. 
Poate aici va învăţa cum se comportă bărbaţii adevăraţi. 

Chaol îşi împinse scaunul de lângă masă, zdrăngănind 
din nou tacâmurile, şi ieşi furtunos pe uşă. Cinci minute. 
Rezistase mai puţin de cinci minute. 

Se opri în pragul uşii şi se întoarse spre tatăl său. 
Bărbatul îi zâmbea vag, încă analizându-l, încă gândindu- 
se cât de folositor îi putea fi. 


— Dacă vorbeşti cu ea - dacă îndrăzneşti măcar să 
priveşti în direcţia ei, îl avertiză Chaol, tată sau nu, te voi 
face să îţi doreşti să nu fi pus niciodată piciorul în castelul 
ăsta. 

Deşi plecă fără să aştepte să audă ceea ce avea de spus 
lordul, Chaol părăsi încăperea cu sentimentul că, într-un 
fel, picase direct în capcana tatălui său. 


CAPITOLUL 37 


Nu avea cine altcineva să îndeplinească acea sarcină, nu 
când soldaţi şi ambasadori din Eyllwe veneau să 
recupereze corpul Nehemiei de unde zăcea îngropat, în 
cimitirul regal. Când Celaena deschise uşa camerei care 
mirosise a sânge şi durere, văzu că cineva curăţase toate 
urmele masacrului. Salteaua dispăruse, iar Celaena se opri 
în pragul uşii, privind cadrul patului. Poate că ar fi fost mai 
bine să îi lase lucrurile Nehemiei oamenilor care veniseră 
să o ia înapoi în Eyliwe. 

Dar oare erau prieteni de-ai ei? Gândul unor străini 
atingându-i lucrurile, strângându-le ca pe orice alte 
obiecte, o făcea să înnebunească de durere şi furie. 

Aşa cum i se întâmplase mai devreme în acea zi, când 
intrase în propria garderobă şi smulsese fiecare rochie de 
pe umeraşe, scosese fiecare pereche de pantofi, fiecare 
tunică, fiecare panglică şi fiecare pelerină şi le aruncă pe 
coridor. 

Arsese rochiile care îi aminteau cel mai mult de 
Nehemia, rochiile pe care le purtase la lecţiile lor, la 
mesele pe care le luaseră împreună şi în timpul plimbărilor 
lor în jurul castelului. De-abia când Philippa venise să o 
certe din pricina fumului, Celaena se mai domolise, 
permițându-i să ia orice rochii supravieţuiseră flăcărilor şi 
să le doneze. Dar fusese prea târziu să o oprească să ardă 
rochia pe care o purtase în noaptea zilei de naştere a lui 
Chaol. Rochia aceea fusese distrusă prima. 

lar când garderoba îi rămase pustie, puse o pungă cu 
aur în mâinile Philippei şi îi spuse să cumpere haine noi. 
Philippa doar îi aruncase o privire tristă - un alt lucru care 
o făcea pe Celaena să o ia razna - şi plecase. 

Îi luă o oră să împacheteze cu grijă toate hainele şi 
bijuteriile Nehemiei, şi încercă să nu zăbovească prea mult 
pe amintirile care însoțeau fiecare obiect. Sau pe mirosul 
de flori de lotus care se agăţase de întreaga încăpere. 

După ce sigilă toate cuferele, merse la biroul Nehemiei, 


pe care încă erau împrăştiate hârtii şi cărţi, ca şi cum 
prinţesa doar ieşise pentru un moment din cameră. Când 
se întinse după o hârtie, privirea îi căzu pe cicatricea de pe 
mâna ei dreaptă - urmele dinţilor rideracului. 

Hârtiile erau acoperite cu mâzgăleli în limba Eyllwe şi - 
şi cu semne Wyrd. 

Nenumărate semne Wyrd, unele cu linii lungi, altele 
formând simboluri ca acelea pe care Nehemia le trasase 
sub patul Celaenei în urmă cu atâtea luni. Cum de spionii 
regelui nu luaseră hârtiile astea? Sau nici măcar nu se 
sinchisiseră să îi percheziţioneze apartamentul? Începu să 
le strângă într-un teanc. Poate încă mai putea învăţa câte 
ceva despre semne, chiar dacă Nehemia era... 

„Moartă, se convinse pe sine să gândească. Nehemia 
este moartă.” 

Celaena privi din nou cicatricile de pe mâna ei şi era pe 
punctul de a pleca de lângă birou, când zări o carte carei 
se părea cunoscută, pe jumătate acoperită de hârtii. 

Era cartea din biroul lui Davis. 

Acest exemplar era mai vechi, mai deteriorat, dar era 
aceeaşi carte. lar scrisă pe coperta interioară era o 
propoziţie din semne Wyrd - semne atât de simple, încât şi 
Celaena le putea înţelege. 


„Nu te încrede în...“ 


Simbolul final, totuşi, era un mister. Arăta ca un balaur 
cu două picioare şi aripi - sigiliul regal. Desigur că nu 
trebuia să aibă încredere în regele Adarlanului. 

Răsfoi cartea, căutând alte informaţii. Nimic. 

Apoi întoarse cartea. lar acolo, pe ultima copertă, 
Nehemia scrisese... 


„Doar cu ochiul cineva poate vedea corect.” 
Era scris în limba comună, apoi în Eyllwe, apoi în alte 


limbi pe care Celaena nu le recunoştea. Diverse traduceri - 
ca şi cum Celaena se întrebase dacă ghicitoarea căpăta un 


alt înţeles în altă limbă. Aceeaşi carte, aceeaşi ghicitoare, 
acelaşi scris pe spate. 

„Bazaconiile vreunui lord puturos“, spusese Nehemia. 

Dar Nehemia... Nehemia şi Archer conduseseră grupul 
căruia îi aparținuse şi Davis. Nehemia îl cunoscuse pe 
Davis; îl cunoscuse şi minţise în legătură cu asta, minţise 
despre ghicitoare şi... 

Nehemia îi promisese. Îi promisese că nu aveau să mai 
existe secrete între ele. 

Promisese şi minţise. Îi promisese şi îi înşelase 
încrederea. 

Îşi suprimă un țipăt, cotrobăind cu disperare printre 
toate hârtiile de pe birou, din cameră. Nimic. În legătură 
cu ce mai minţise Nehemia? 

„Doar cu ochiul.” 

Celaena îşi atinse colierul. Nehemia ştiuse despre 
mormânt. Dacă dăduse informaţii acelui grup şi o 
încurajase pe Celaena să privească în ochiul sculptat din 
zid... atunci, şi Nehemia privise prin el. Dar, după duel, îi 
înapoiase Ochiul Elenei; dacă Nehemia ar fi avut nevoie de 
el, l-ar fi păstrat. lar Archer nu dăduse semne că ar şti 
ceva despre asta. 

Doar dacă ghicitoarea nu se referea la acest ochi. 

Pentru că... 

— În numele Wyrdului, şopti Celaena şi ieşi grăbită din 
încăpere. 

x 

Mort sâsâi când ea apăru în pragul uşii mormântului. 

— Plănuieşti să profanezi şi alte obiecte sacre în noaptea 
asta? 

Cărând un sac plin cu hârtii şi cărţi pe care le luase din 
apartamentul ei, Celaena de-abia îl atinse uşor cu mâneca 
când trecu pe lângă el. Dinţii din bronz ai mânerului 
clănţăniră când încercă să o muşte. 

Mormântul era uşor luminat de lumina lunii. Acolo, chiar 
în partea opusă ochiului din zid, era un alt ochi, auriu şi 
licărind. 

Damaris. Era Damaris, Sabia Adevărului. Gavin nu putea 


vedea decât ceea ce era corect... 

„Doar cu ochiul cineva poate vedea corect.“ 

— Sunt atât de oarbă? 

Celaena lăsă sacul din piele pe podea, cărţile şi hârtiile 
împrăştiindu-se pe pietre. 

— Aşa se pare! fredonă Mort. Mânerul sub formă de ochi 
al sabiei era de exact aceeaşi mărime... 

Celaena ridică sabia de pe piedestalul ei şi o scoase din 
teacă. Semnele Wyrd de pe muchie păreau să se 
unduiască. Se grăbi înapoi lângă perete. 

— În caz că nu îţi dai seama, strigă Mort, trebuie să ţii 
ochiul peste gaură şi să priveşti prin el. 

— Ştiu asta, spuse iritată Celaena. 

Şi astfel, neîndrăznind să respire în tot acest timp, 
Celaena ridică mânerul în dreptul găurii, până ce amândoi 
ochii erau aliniaţi. Se ridică pe vârfurile degetelor, privi 
înăuntru şi gemu. 

Era un poem. 

Un poem lung. 

Celaena scoase pergamentul şi cărbunele pe care le 
îndesase în buzunar şi copie cuvintele, plimbându-se 
agitată pe lângă perete în timp ce citea, memora, verifica, 
apoi reţinea. De-abia după ce termină ultima strofa, îl citi 
cu voce tare. 


Lângă Valg, trei fură clădite 
Din a Wyrdului poartă din piatră 
Căci pe placul zeilor nu era din obsidian să fie făurite 
Și de piatră se temeau grozav. 


În durerea lui, a ascuns unul în coroana ei, 
Cea pe care a iubit-o nespus, 
Să-i ţină de urât unde zăcea doamna, 
In celula înstelată, ca cerul la apus. 


Al doilea fu ascuns într-un munte din foc făurit, 
Unde tuturor le era interzis de pătruns, 
In ciuda dorințelor de nestăvilit. 


Unde zace al treilea 
Nu ni se va spune nicicând 
Cu limba sau vocea 
Sau cu tot aurul de pe pământ. 


Celaena scutură din cap. Mai multe baliverne. lar rima 
cuvintelor „piatră“ şi „grozav“ lipsea. Ca să nu mai spunem 
de pauza în rimă din versurile finale. 

— Din moment ce ştiai că sabia putea fi folosită ca să 
citeşti ghicitoarea, îi spuse ea lui Mort, atunci de ce nu mă 
scapi de o durere de cap şi nu-mi spui despre ce naiba este 
vorba aici? 

Mort pufai: 

— Mie îmi pare a ghicitoare care sugerează localizarea a 
trei elemente foarte puternice. 

Celaena citi din nou poezia. 

— Dar trei ce? Sună ca şi cum al doilea lucru este 
ascuns într-un... într-un vulcan? lar primul şi al treilea... 
Celaena scrâşni din dinţi. Poarta din piatră a Wyrdului... 
Pentru ce este ghicitoarea asta? Şi de ce este aici? 

— Ei, dacă nu e asta întrebarea mileniului! jubilă Mort 
când Celaena merse înapoi la hârtiile şi cărţile împrăştiate 
în capătul celălalt al mormântului. Ai face bine să cureţi 
mizeria pe care ai adus-o aici, altfel o să le cer zeilor să 
trimită o bestie îngrozitoare după tine. 

— Deja s-a întâmplat; Cain ţi-a luat-o înainte acum 
câteva luni. O puse pe Damaris pe piedestalul ei. Păcat că 
rideracul nu te-a dat pe tine de pe uşă când a dărâmat-o. 

Un gând îi trecu prin minte, iar Celaena privi peretele 
din faţa ei - unde se prăbuşise în trecut, ca să evite să fie 
sfâşiata de vie. 

— Cine a mutat cadavrul rideracului? 

— Prinţesa Nehemia, desigur. 

Celaena se întoarse spre uşă. 

— Nehemia? 

Mort scoase un sunet înăbuşit şi îşi blestemă gura 
slobodă. 


— Nehemia a fost - Nehemia a fost aici? Dar eu am 
adus-o în mormânt de-abia... 

Chipul din bronz al lui Mort licări în lumina lumânării pe 
care Celaena o aşezase înaintea uşii. 

— Tu îmi spui că Nehemia a venit aici după atacul 
rideracului? Că, în tot timpul ăsta, ea a ştiut despre 
mormânt? Şi îmi spui de-abia acum? 

Mort închise ochii. 

— Nu era treaba mea. 

Încă o dezamăgire. Un alt mister. 

— Presupun că mai există şi alte intrări, dacă şi Cain a 
putut ajunge aici, spuse ea. 

— Nu mă întreba unde sunt, zise Mort, citindu-i 
gândurile. N-am părăsit niciodată uşa asta. 

Celaena avea sentimentul că era o altă minciună; părea 
să ştie întotdeauna cum erau aşezate lucrurile în mormânt 
şi când ea atingea lucruri pe care nu ar fi trebuit să le 
atingă. 

— Atunci, la ce eşti de folos? Brannon te-a făcut doar ca 
să enervezi lumea? 

— Avea un simţ al umorului destul de straniu. 

Gândul că Mort chiar l-a cunoscut pe străvechiul rege 
Fae o făcu să se cutremure. 

— Am crezut că aveai puteri. Nu poţi să spui nişte 
incantaţii şi să îmi dezvălui sensul ghicitorii? 

— Desigur că nu. Şi, pe lângă asta, nu este călătoria mai 
importantă decât finalul? 

— Nu, răspunse Celaena. 

Înşiruind un amestec de blesteme şi înjurături care ar fi 
putut face laptele să închege, asasina vâri hârtia în 
buzunar. Trebuia să studieze ghicitoarea pe îndelete. 

Dacă obiectele erau lucruri pe care Nehemia le căuta, 
lucruri pentru care minţise, ca să le ţină secrete... Poate că 
Celaena putea crede că Archer şi prietenii lui erau în stare 
să facă bine, dar în mod sigur nu avea încredere în ei să 
ţină un obiect cu puterea despre care vorbea ghicitoarea. 
Dacă ei deja le căutau, atunci, poate că era în interesul ei 
să găsească obiectele înaintea altcuiva. Nehemia nu îşi 


dăduse seama că ghicitoarea cu ochiul se referea la 
Damaris, dar ştiuse care erau cele trei obiecte? Poate că 
încercase să descifreze ghicitoarea pentru că încerca să 
găsească obiectele înaintea regelui! 

Planurile regelui... fuseseră să găsească lucrurile astea? 

Ridică lumânarea şi ieşi din încăpere. 

— Spiritul de aventură te-a cuprins, în sfârşit? 

— Nu încă, spuse ea, trecând pe lângă Mort. După ce 
avea să afle care erau cele trei obiecte, atunci, poate că 
avea să caute o cale de a merge după ele. Chiar dacă 
singurii vulcani pe care îi ştia erau în Deşertul Peninsula şi 
nici într-o mie de ani regele nu ar fi lăsat-o să plece de una 
singură într-o călătorie atât de lungă. 

— Ce păcat că sunt prins de uşa asta, oftă Mort. 
Imaginează-ţi toate belelele în care vei intra încercând să 
rezolvi ghicitoarea! 

Mort avea dreptate; iar în timp ce Celaena urca scara 
şerpuindă, se trezi dorindu-şi ca el să se fi putut mişca de 
acolo. Atunci ea ar avea măcar pe cineva cu care să 
vorbească. Dacă avea să fie nevoită să meargă în căutarea 
acelor obiecte, orice ar fi fost, nu avea pe nimeni care să o 
însoţească. Nu mai ştia nimeni adevărul. 

Adevărul. 

Pufăi ironic. Ce adevăr era acum acolo? Că nu mai avea 
cu cine să vorbească? Că Nehemia o minţise în legătură cu 
atâtea lucruri? Că era posibil ca regele să caute o sursă 
zdrobitoare de putere? Că era posibil ca el să aibă deja aşa 
ceva? Archer menţionase o sursă de putere în afara 
magiei; asta erau obiectele astea? Nehemia trebuie să fi 
ştiut... 

Celaena încetini, lumânarea pâlpâind în adierea umeda 
din casa scării, şi se aşeză pe o treaptă, îmbrăţişându-şi 
genunchii la piept. 

— Ce altceva mai ascundeai, Nehemia? şopti ea în 
întuneric. 

Nu trebuia să se întoarcă pentru a şti cine stătea în 
spatele ei, când ceva argintiu şi sclipitor licări în colţul 
ochiului ei. 


— Credeam că eşti prea epuizată ca să vii aici, îi spuse 
ea primei regine a Adarlanului. 

— Nu pot să stau mai mult de câteva clipe, spuse Elena, 
rochia foşnindu-i când se aşeză cu câteva trepte mai sus de 
Celaena. 

Nu era tocmai un gest la care te-ai fi aşteptat din partea 
unei regine. 

Împreună, priviră în întunericul casei scării, respiraţia 
Celaenei fiind singurul sunet care se auzea. Presupuse că 
Elena nu avea nevoie să respire - nu scotea niciun sunet 
dacă nu voia. 

Celaena îşi strânse şi mai tare genunchii. 

— Cum a fost? întrebă ea încet. 

— Lipsit de durere, spuse la fel de încet Elena. Lipsit de 
durere şi uşor. 

— Ţi-a fost frică? 

— Eram o femeie foarte bătrână, înconjurată de copiii 
mei şi de copiii lor, şi de copiii copiilor lor. Nu avea de ce 
să îmi fie teamă atunci când avea să vină timpul. 

— Unde te-ai dus? 

Un râset blând. 

— Ştii că nu îţi pot spune asta. 

Buzele Celaenei tremurară. 

— Ea nu a murit ca o femeie bătrână în patul ei. 

— Nu. Dar când spiritul ei şi-a părăsit corpul, nu mai 
exista durere - sau teamă. Este în siguranţă acum. 

Celaena încuviinţă. Rochia Elenei foşni din nou, iar apoi 
regina cobori cu o treaptă deasupra ei, punându-şi un braţ 
pe umerii săi. Asasina nu-şi dăduse seama cât de frig îi era 
până nu se trezi aplecându-se spre căldura Elenei. 

Regina nu spuse nimic pe când Celaena îşi îngropă faţa 
în mâini şi plânse, în sfârşit. 

x 

Mai trebuia să facă un singur lucru. Poate cel mai greu 
dintre toate lucrurile pe care le făcuse de când murise 
Nehemia. 

Luna era deasupra tuturor, învăluind lumea într-o lumină 
argintie. Deşi nu o recunoscură în veşmintele actuale, 


gărzile de noapte de la mausoleul regal nu o opriseră când 
trecu printre porţile din fier din spatele uneia dintre 
grădinile castelului. Nehemia nu ar fi fost înmormântată în 
interiorul clădirii din marmură albă, totuşi: interiorul era 
pentru familia regală. 

Celaena dădu ocol clădirii boltite, simțindu-se ca şi cum 
balaurii din piatră de pe zidurile ei o priveau trecând. 

Cei câţiva oameni care încă mai erau treji la ora aceea 
îşi mutară privirile când o văzură croindu-şi drum într- 
acolo. Nu îi învinovăţea. O rochie neagră şi un văl negru, 
fluturând, spuneau suficient despre durerea ei şi îi ţineau 
pe toţi la distanţă. Ca şi cum durerea ei ar fi fost o ciumă. 

Dar nu-i păsa de ce credeau ceilalţi; hainele de doliu nu 
erau pentru ei. Ocoli spatele mausoleului şi privi rândurile 
de morminte din grădina pietruită de dincolo de el, 
palidele şi decoloratele pietre luminate de lună. Statuete 
înfăţişând orice, de la zei îndureraţi la fecioare dansând, 
marcau locurile de odihnă ale nobilimii distinse, unele fiind 
atât de reale, încât păreau oameni împietriţi. 

Nu mai ninsese încă dinainte de moartea Nehemiei, aşa 
că zări uşor mormântul ei, după pământul răscolit 
dinaintea lui. 

Nu avea flori, nici măcar o piatră funerară. Doar pământ 
proaspăt şi o sabie înfiptă în pământ - una dintre săbiile 
curbate ale unui gardian mort de-al Nehemiei. Aparent, 
nimeni nu se deranjase să îi pună ceva mai mult pe 
mormânt, nu când urma să fie dusă înapoi în Eyllwe. 

Celaena privi pământul negru, o adiere rece 
învolburându-i vălul. 

Simţi o durere în piept, dar acesta era ultimul lucru pe 
care îl mai avea de făcut, un ultim omagiu pe care i-l putea 
aduce prietenei ei. 

Celaena ridică privirea spre cer, închise ochii şi începu 
să cânte. 

x 

Chaol îşi spuse în sinea lui că o urmărea pe Celaena 
doar ca să se asigure că nu îşi făcea rău singură sau că nu 
rănea pe altcineva, dar când ea se apropie de mausoleul 


regal, o urmări din alte motive. 

Noaptea îi oferea o acoperire bună, dar luna era destul 
de luminoasă cât să îl ţină la distanţă, destul de mare cât 
ea să nu-l vadă sau să-l audă apropiindu-se. Dar când văzu 
unde se oprise Celaena, înţelese că nu avea niciun drept să 
fie acolo. Fusese pe punctul de a pleca, când ea îşi ridicase 
privirea spre lună şi începuse să cânte. 

Nu cânta în nicio limbă pe care Chaol să o fi ştiut. Nu 
era limba comună sau Eyllwe, sau limbile din Fenharrow 
sau Melisande, sau din orice altă parte a continentului. 

Limba aceea era străveche, iar fiecare cuvânt era plin de 
putere şi furie, şi agonie. 

Celaena nu avea o voce frumoasă. Şi multe dintre 
cuvinte sunau mai degrabă a suspine, vocalele îi 
prelungeau durerea, consoanele îi întăreau furia. Se bătea 
cu mâna în piept din când în când, cu o eleganţă sălbatică, 
potrivită rochiei şi vălului negru pe care le purta. Părul de 
pe ceafă i se ridică pe măsură ce vaietele se revărsau din 
gura Celaenei, nepământeşti şi stranii, un cântec de jale 
mai vechi decât castelul din piatră însuşi. 

Apoi cântecul se termină, finalul fiindu-i la fel de brutal 
şi de brusc precum fusese moartea Nehemiei. 

Ea rămase acolo pentru câteva momente, tăcută şi 
nemişcată. 

Chaol era pe punctul de a pleca atunci când ea se 
întoarse pe jumătate spre el. 

Brăţara ei subţire din argint licări în lumina lunii, 
îngreunând un văl atât de secretos, încât doar el o 
recunoscuse. 

Un vânt bătu spre ei, făcând crengile copacilor să geamă 
şi să se vaite, suflându-i vălul într-o parte. 

— Celaena, spuse el rugător. 

Ea nu se mişcă, tăcerea ei fiind singurul semn că îl 
auzise. Şi că nu avea niciun chef să vorbească. 

Oricum, ce-ar fi putut el să-i spună ca să repare ruptura 
dintre ei? Îi ascunsese informaţii. Chiar dacă nu fusese 
direct răspunzător de moartea Nehemiei, dacă oricare din 
fete ar fi fost în alertă, şi-ar fi pregătit propriile mijloace de 


apărare. Pierderea pe care o simţea Celaena, tăcerea cu 
care îl privea - erau doar din vina lui. 

Dacă pedeapsa pentru asta avea să fie pierderea ei, 
atunci avea să o îndure. 

Aşa că plecă, elogiul ei tânguitor încă răsunând prin 
noapte şi învăluindu-l. 


CAPITOLUL 38 


Zorile încă erau răcoroase şi cenuşii, iar Celaena stătea 
pe terenul familiar al parcului de jocuri, un băț lung 
legănându-i-se în mâini. Fleetfoot stătea înaintea ei, coada 
sa brăzdând iarba uscată care răzbătea prin stratul rămas 
de zăpadă. Dar câinele nu schelălăia şi nu lătra, nu cerea 
ca băţul să fie aruncat. 

Nu, Fleetfoot doar stătea acolo, privind palatul din 
spatele lor. Aşteptând pe cineva care nu mai avea să 
sosească vreodată. 

Celaena privi de-a lungul câmpului pustiu, ascultând 
tăcerea pajiştii. Nimeni nu încercase să o împiedice să iasă 
din apartamentul ei cu o noapte în urmă - sau în această 
dimineaţă. Totuşi, deşi gărzile dispăruseră, de fiecare dată 
când pleca din camera ei, Ress avea straniul obicei de a se 
întâlni întâmplător cu ea. 

Nu îi păsa dacă îi raporta toate mişcările ei lui Chaol. 
Nu-i păsa nici măcar că el o spionase la mormântul 
Nehemiei. Să creadă ce voia despre cântec. 

Trase adânc aer în piept şi aruncă băţul cât de tare 
putu, atât de departe încât se contopi cu cerul înnorat al 
dimineţii. Nu-l auzi căzând pe pământ. 

Fleetfoot se întoarse şi o privi pe Celaena, în ochii ei 
aurii citindu-se întrebarea. Celaena se aplecă şi îi mângâie 
capul cald, urechile lungi, botul suplu. Dar întrebarea 
rămase. 

— Nu se mai întoarce, îi spuse Celaena. 

Câinele continuă să aştepte. 

* 


Dorian îşi petrecuse jumătate din noapte în bibliotecă, 
căutând prin cotloane uitate, cotrobăind prin fiecare colţ 
întunecat, prin fiecare văgăună ascunsă, după cărţi despre 
magie. Nu era niciuna. Nu era surprinzător, dar având în 
vedere câte cărţi erau în bibliotecă şi câte coridoare 
întortocheate, fu puţin dezamăgit că nu putea găsi nimic 
care să merite citit. 


Nici măcar nu ştia ce să facă cu o asemenea carte dacă 
avea să o găsească vreodată. Nu o putea lua cu el în 
camera lui, servitorii o puteau găsi acolo. Probabil că ar fi 
trebuit să o pună înapoi în ascunzătoarea ei şi să se 
întoarcă la ea de fiecare când putea. 

Scruta cu privirea un raft construit într-un alcov din 
piatră, când auzi paşi. Imediat, aşa cum exersase, scoase 
cartea pe care şi-o ascunsese în interiorul hainei şi se 
rezemă de perete, deschizând-o la întâmplare. 

— E puţin cam întuneric pentru citit, spuse o voce de 
femeie. 

Suna atât de firesc, atât de naturală, încât Dorian 
aproape că scăpă cartea. 

Celaena stătea la câţiva metri distanţă, cu braţele 
încrucişate la piept. Paşi ritmici răsunară pe podea, iar o 
clipă mai târziu se lipi de perete când Fleetfoot se aruncă 
pe el, dând bucuroasă din coadă şi lingându-l pe faţă. 

— Pe toţi zeii, eşti uriaşă, îi spuse el câinelui. 

Fleetfoot îi mai linse o dată obrazul şi porni în fugă în 
josul coridorului. Dorian o privi îndepărtându-se, ridicând 
din sprâncene. 

— Sunt destul de sigur că orice e pe cale să facă, nu-i va 
face prea fericiţi pe bibliotecari. 

— Îi plac poezia şi cărţile de matematică. 

Chipul Celaenei era serios şi palid, dar ochii îi licăreau 
uşor amuzaţi. Purta o tunică de un albastru-închis, pe care 
nu o mai văzuse niciodată, cu o broderie aurie care licărea 
în lumina pală. De fapt, întreaga ei ţinută părea nouă. 

Tăcerea care se aşternuse între ei îl făcu pe Dorian să se 
mute de pe un picior pe altul. Ce putea el să-i spună? 
Ultima oară când stătuseră atât de aproape unul de 
celălalt, ea îl zgâriase pe gât cu unghiile. Avusese 
coşmaruri cu acel moment. 

— Te pot ajuta să găseşti ceva? o întrebă el. Comportă-te 
normal, fă lucrurile simplu. 

— Prinţ Moştenitor și bibliotecar regal? 

— Bibliotecar regal neoficial, spuse el. Un titlu greu 
câştigat după atâţia ani de ascuns aici pentru a evita 


întâlnirile plictisitoare, pe mama şi... ei bine, orice altceva. 

— Şi eu care credeam că te ascunzi doar în micul tău 
turn! 

Dorian  râse blând, dar, cumva, sunetul ucise 
amuzamentul din ochii ei. Ca şi cum orice sunet vesel era 
prea aspru pe rana morţii Nehemiei. Cât mai simplu, îşi 
reaminti Dorian. 

— Deci? Vrei să te ajut să cauţi vreo carte? Dacă aia din 
mâna ta este o listă cu titluri, le pot căuta în catalog. 

— Nu, spuse ea, împăturind hârtia în două. Nu e nicio 
carte. Voiam doar să mă plimb. 

lar el venise într-un colţ întunecat al bibliotecii ca să 
citească. 

Dar el nu întinse coarda, doar pentru că Celaena putea 
să îl ia şi ea la întrebări. Dacă îşi amintea ceea ce se 
întâmplase când îl atacase pe Chaol, asta era. Dorian spera 
că nu îşi amintea. 

Se auzi un țipăt înăbuşit de undeva din bibliotecă, urmat 
de un şir de blesteme şi de paşii ritmici pe podeaua din 
piatră. Apoi Fleetfoot veni alergând spre ei, cu un 
pergament în gură. N 

— Bestie blestemată! striga un bărbat. Intoarce-te 
imediat! 

Fleetfoot trecu în goană pe lângă ei, o pată de auriu. 

O clipă mai târziu, când micul bibliotecar apăru şi îi 
întrebă dacă văzuseră un câine, Celaena doar dădu din cap 
şi spuse că auzise ceva din direcţia opusă. Şi apoi îi spuse 
să vorbească mai încet pentru că aceea era o bibliotecă. 

Cu ochii furioşi, bărbatul pufni şi o zbughi de lângă ei, 
strigând puţin mai încet. 

După ce plecă, Dorian se întoarse uimit spre Celaena. 

— Pergamentul ăla ar fi putut fi nepreţuit. 

Ea ridică din umeri. 

— Omul arată de parcă i-ar prinde bine puţină mişcare. 

Iar apoi, Celaena zâmbi. Ezitant la început, apoi scutură 
din cap, iar zâmbetul îi deveni destul de larg cât să-i 
dezvăluie dinţii. 

De-abia când Celaena îl privi din nou, Dorian îşi dădu 


seama că se holba la ea, încercând să facă diferenţa dintre 
acest zâmbet şi cel pe care i-l afişase tatălui său în ziua în 
care pusese capul lui Mormânt pe masa de consiliu. 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Celaena spuse: 

— Imi cer iertare pentru comportamentul meu din 
ultima vreme. Nu am fost... eu însămi. 

Sau fusese o parte din ea pe care de obicei o ţinea 
ascunsă şi într-o lesă strânsă, gândi el, dar spuse: 

— Înţeleg. 

Iar din felul în care ochii ei se îmblânziră, Dorian ştiu că 
nu era nevoie să spună mai mult. 

* 

Chaol nu se ascundea de tatăl său. Nu se ascundea de 
Celaena. Şi nu se ascundea de oamenii lui, care acum 
simțeau o nevoie ridicolă de a avea grijă de el. 

Dar biblioteca îi oferea un bun refugiu şi intimitate. 

Poate şi răspunsuri. 

Bibliotecarul-şef nu era în micul birou înghesuit într- 
unul din zidurile bibliotecii. Aşa că întrebase un ucenic. 
Tânărul neîndemânatic îi dădu câteva îndrumări vagi şi îi 
ură succes. 

Chaol urmă instrucţiunile băiatului, urcând nişte scări 
din marmură neagră şi apoi mergând de-a lungul 
parapetului de la mezanin. Era pe punctul de a intra pe un 
coridor cu rafturi pline cu cărţi, când îi auzi vorbind. 

De fapt, auzise ţopăitul lui Fleetfoot mai întâi şi privi 
peste parapetul din marmură, văzându-i pe Celaena şi pe 
Dorian îndreptându-se către uşile principale. Mergeau la o 
distanţă confortabilă unul de celălalt, dar... ea vorbea. 
Umerii îi erau relaxaţi şi mersul calm. Atât de diferită faţă 
de femeia plăsmuită din umbre şi întuneric, pe care o 
văzuse cu o zi în urmă. 

Ce făceau cei doi aici - împreună? 

Nu era treaba lui. Sincer, Chaol era bucuros că ea 
vorbea cu cineva, şi nu îşi ardea hainele şi nu măcelărea 
asasini vagabonzi. Totuşi, ceva vibră în inima lui din 
pricina faptului că Dorian era cel de lângă ea. 

Dar ea vorbea. 


Chaol se întoarse de lângă parapet şi se adânci mai 
departe în bibliotecă, încercând să îşi alunge imaginea din 
minte. Îl găsi pe Harlan Sensel, bibliotecarul-şef, pufnind şi 
gâfâind pe unul dintre coridoarele principale ale 
bibliotecii, scuturând un pumn cu fâşii de hârtie în aer. 

Sensei era atât de ocupat înjurând, încât de-abia observă 
când Chaol apăru în calea lui. Bibliotecarul fu nevoit să îşi 
lase capul pe spate pentru a-l vedea pe Chaol şi se 
încruntă la el. 

— Bun, eşti aici, spuse Sensel şi îşi reluă mersul. 
Higgins trebuie să fi trimis vorbă. 

Chaol habar nu avea despre ce vorbea Sensel. 

— E vreo problemă cu care ai nevoie de ajutor? 

— Problemă!  Sensel flutură hârtiile rupte. Bestii 
sălbatice aleargă furioase prin biblioteca mea! Cine a lăsat 
creatura aia aici? Cer să plătească! 

Chaol avea sentimentul că Celaena avusese de-a face cu 
asta. Doar spera ca ea şi Fleetfoot să iasă din bibliotecă 
înainte ca Sensel să ajungă în birou. 

— Ce fel de pergament a fost distrus? Voi cere să fie 
înlocuit. 

— Înlocuit! Sensel se înfurie. Să înlocuieşti asta? 

— Ce este, mai exact? 

— O scrisoare! O scrisoare de la un prieten foarte 
apropiat mie! 

Chaol îşi suprimă iritarea. 

— Dacă este doar o scrisoare, atunci nu cred că 
proprietarul creaturii trebuie să plătească. Deşi, probabil 
că ar fi bucuros să doneze nişte cărţi... 

— Aruncă-l în temniţă! Biblioteca mea a devenit un circ! 
Ştiai că o persoană ascunsă sub o pelerină se furişează 
printre rafturi în fiecare noapte? Probabil că ea a dat 
drumul bestiei ăleia oribile în bibliotecă! Aşa că găseşte-o 
ŞI... 

— Temniţele sunt pline, minţi Chaol. Dar o să mă 
interesez. 

Când Sensel termină să se plângă despre vânătoarea 
epuizantă în care pornise pentru a recupera scrisoarea, 


Chaol se gândi dacă nu cumva era mai bine să plece. 

Dar avea întrebări, iar odată ce ajunseră la mezanin şi fu 
sigur că Celaena, Fleetfoot şi Dorian plecaseră, spuse: 

— Am o întrebare pentru dumneavoastră, domnule. 

Sensel îşi aranjă părul şi hainele, iar Chaol îşi dădu 
silinţa să pară neinteresat. 

— Dacă aş vrea să caut cântece funebre - elegii - din 
alte regate, de unde ar trebui să încep să caut? 

Sensel îi aruncă o privire confuză, apoi spuse: 

— Ce subiect groaznic! 

Chaol ridică din umeri şi îşi încercă norocul. 

— Unul dintre oamenii mei este din Terrasen, iar mama 
lui a murit de curând, aşa că aş vrea să îl onorez învățând 
unul dintre cântecele lor. 

— Pentru asta te plăteşte regele? Să înveţi cântece triste 
şi apoi să le faci serenade oamenilor tăi? 

Chaol aproape pufni la ideea de a le cânta serenade 
oamenilor lui, dar ridică din nou din umeri. 

— Există cărţi unde aş putea găsi cântecele astea? 

Chiar şi o zi mai târziu, Chaol nu-şi putea scoate 
cântecul din cap, nu putea opri fiorul care îi străbătea şira 
spinării când cuvintele îi răsunau în minte. lar apoi, mai 
erau şi celelalte cuvinte, cuvintele care schimbaseră totul: 
„Întotdeauna vei fi duşmanul meu“. 

Celaena ascundea ceva, un secret pe care îl păzea cu 
atâta grijă, încât doar groaza şi pierderea cutremurătoare 
din acea noapte o determinaseră să izbucnească astfel. Cu 
cât afla mai multe despre ea, cu atât avea mai multe şanse 
să fie pregătit când secretul avea să iasă la iveală. 

— Hmm, spuse micul bibliotecar, coborând treptele 
principale. Păi, majoritatea cântecelor nu au fost scrise 
niciodată. Şi de ce ar fi fost? 

— Cu siguranţă, cărturarii din 'Terrasen au înregistrat 
câteva dintre ele. Orynth a avut cea mai mare bibliotecă 
din Erilea pe vremuri, fu replica lui Chaol. 

— Da, au făcut asta, spuse Sensel cu o urmă de tristeţe 
în glas. Dar nu cred că s-a deranjat cineva vreodată să le 
transcrie. Cel puţin, aici nu a ajuns niciunul. 


— Dar în alte limbi? Gardianul meu din Terrasen a spus 
ceva despre un cântec funebru pe care l-a auzit cântat în 
altă limbă - deşi nu a aflat niciodată în ce limbă era. 

Bibliotecarul îşi mângâie barba argintie. 

— În altă limbă? Toată lumea din Terrasen vorbeşte 
limba comună. Nimeni nu a mai vorbit o altă limbă acolo 
de o mie de ani. 

Se apropiau de birou, iar el ştia că odată ce ajungeau 
acolo, micul ticălos avea să îi interzică să intre până când 
nu o aducea pe Fleetfoot în faţa justiţiei. Chaol insistă: 

— Deci, nu există cântece funebre în Terrasen care să fie 
cântate în altă limbă? 

— Nu, spuse bibliotecarul, prelungind cuvântul în timp 
ce se gândea. Dar am auzit la un moment dat că, la curtea 
din Terrasen, când murea vreun nobil, îşi cântau vaietele 
în limba poporului Fae. 

Chaol simţi cum îi îngheaţă sângele în vene şi aproape 
se împiedică, dar reuşi să continue: 

— Cântecele astea erau cunoscute de toată lumea - nu 
doar de nobilime? 

— O, nu, spuse Sensel, ascultându-l uşor distras în timp 
ce recita orice poveste era în capul lui. Cântecele astea 
erau sacre pentru curte. Doar cei de sânge nobil le învățau 
şi le cântau. Erau învăţate şi cântate în secret, iar morţii 
erau îngropaţi la lumina lunii, când nimeni nu putea auzi 
cântecele. Cel puţin, aşa spun zvonurile. Recunosc, în 
curiozitatea mea morbidă, am sperat şi eu să le aud în 
urmă cu zece ani, dar până când s-a încheiat măcelul, nu a 
mai rămas nimeni în casele nobilimii, care să le cânte. 

Nimeni, cu excepţia... 

„Întotdeauna vei fi duşmanul meu.“ 

— Mulţumesc, reuşi Chaol să spună, apoi se întoarse 
repede, îndreptându-se spre ieşire. 

Sensel strigă după el, cerându-i să jure că avea să 
găsească acel câine şi să îl pedepsească, dar Chaol nu se 
deranjă să răspundă. 

Cărei case îi aparţinea ea? Părinţii ei nu fuseseră ucişi, 
pur şi simplu - făceau parte din nobilimea care fusese 


executată de către rege. 

„Măcelărită.” 

Ea fusese găsită în patul lor - după ce fuseseră ucişi. 
Trebuie să fi fugit până găsise un loc unde fiica unui nobil 
din Terrasen se putea ascunde: Breasla Asasinilor. Învăţase 
singurele abilităţi care o putea ţine în siguranţă. Ca să 
scape de moarte, devenise moartea. 

Indiferent de ce teritoriu fusese în stăpânirea părinţilor 
ei, dacă Celaena îşi recăpăta vreodată mantia pe care o 
pierduse, iar dacă Terrasenul avea să se ridice din nou... 

Atunci Celaena ar putea deveni o forţă atomică - 
probabil în stare să se ridice împotriva Adarlanului. Iar 
asta o făcea pe Celaena mai mult decât duşmanul lui. 

O făcea cea mai mare ameninţare pe care o întâlnise el 
vreodată. 


CAPITOLUL 39 


Ghemuită în umbra unui coş de fum pe acoperişul unei 
căsuțe din oraş, Celaena supraveghea casa de lângă cea pe 
care era cocoţată. În ultimele treizeci de minute se tot 
strecuraseră oameni înăuntru, toţi acoperiţi de pelerine cu 
glugă - părând, aparent, doar nişte clienţi dornici să scape 
de frigul nopţii. 

Celaena vorbise serios când îi spusese lui Archer că nu 
voia să aibă de-a face cu el sau cu mişcarea lui. Şi, sincer, 
o parte din ea se întreba dacă nu cumva ar trebui doar să-i 
ucidă pe toţi şi să le arunce capetele la picioarele regelui. 
Dar Nehemia făcuse parte din acest grup. Şi chiar dacă 
prinţesa se prefăcuse că nu ştia nimic despre oamenii 
ăştia... încă erau oamenii ei. Nu îl minţise pe Archer când 
îi spusese că îi câştigase câteva zile în plus; după ce îl 
predase pe consilierul Mullison, regele nu ezitase să îi 
acorde mai mult timp pentru a-l ucide pe curtezan. 

O rafală de zăpadă îi blocă vederea spre uşa din faţă a 
casei lui Archer. Pentru oricine altcineva, adunarea avea să 
pară ca o petrecere dată pentru clienţii lui. Celaena 
recunoscu doar câteva dintre chipurile - şi corpurile - care 
se grăbeau să urce scările, oameni care nu plecaseră din 
regat sau nu fuseseră ucişi de ea în noaptea în care totul 
se dusese dracului. 

Totuşi, mai erau mulţi ale căror nume nu le ştia. Îl 
recunoscu pe gardianul care stătuse între ea şi Chaol în 
depozit - bărbatul care era atât de dornic să se lupte. Nu 
după faţă, pentru că fusese mascat în noaptea aceea, ci 
după felul în care se mişca şi după săbiile gemene pe care 
le avea prinse pe spate. Încă purta glugă, dar Celaena îi 
zări părul lung până la umeri licărind sub ea şi ceea ce 
arăta ca tenul bronzat al unui tânăr. 

Bărbatul se opri la baza treptelor, întorcându-se pentru a 
da comenzi tăcute celor doi bărbaţi, şi ei purtând glugi, 
care îl flancau. Încuviinţând, aceştia dispărură în noapte. 

Celaena se gândi să îl urmărească pe unul din ei, dar 


venise aici doar ca să îl verifice pe Archer, să vadă ce pune 
la cale. Plănuise să îl tot verifice până în momentul în care 
avea să urce pe vaporul acela şi să plece departe. Iar odată 
ce era dus, odată ce îi va fi dat regelui cadavrul lui fals... 
Nu ştia ce avea să facă atunci. 

Celaena se trase mai în spate în umbra coşului când una 
dintre gărzi scană acoperişurile, căutând orice semn de 
pericol înainte de a-şi continua drumul - ca să 
supravegheze un capăt al străzii, dacă ea bănuia corect. 

Rămase în umbră pentru câteva ore, mutându-se pe 
acoperişul de peste drum, ca să vadă mai bine faţa casei, 
până când oaspeţii începură să plece, unul câte unul, 
arătând, pentru toată lumea, ca nişte beţivi. Celaena îi 
numără şi reţinu direcţiile în care o luară şi cine plecase 
cu ei, dar tânărul cu săbiile gemene nu apăru. 

S-ar fi convins pe sine că era doar unul dintre clienţii lui, 
poate chiar iubitul lui Archer, dacă cele două gărzi ale 
străinului nu s-ar fi întors şi nu s-ar fi strecurat înăuntru. 

Când uşa din faţă se deschise, Celaena zări un tânăr 
înalt, lat în umeri, certându-se cu Archer în hol. Stătea cu 
spatele la uşă, dar îşi dăduse gluga de pe cap - 
confirmându-i Celaenei că avea părul negru, până la 
umeri, şi era înarmat până în dinţi. Nu putea vedea nimic 
altceva. Gărzile sale îl flancară imediat, împiedicând-o să 
vadă mai bine înainte ca uşa să se închidă din nou. 

Nu foarte grijuliu - nu foarte retras. 

Un moment mai târziu, tânărul năvăli pe uşă afară, din 
nou cu gluga pe cap şi cu cei doi bărbaţi de-o parte şi de 
alta a sa. Archer stătea în pragul uşii deschise, fiind vizibil 
palid, cu braţele încrucişate. Tânărul se opri la baza scării, 
întorcându-se spre Archer şi arătându-i un gest destul de 
vulgar. 

Chiar şi de la distanţă, Celaena putu vedea zâmbetul pe 
care Archer i-l aruncă în schimb tânărului. Nu era nimic 
amabil în el. 

Îşi dori să fi fost mai aproape şi să fi auzit ce îşi 
spuseseră, să fi înţeles despre ce era vorba. 

Înainte, l-ar fi urmărit pe tânărul străin ca să obţină 


nişte răspunsuri. 

Dar asta era înainte. Acum... acum, nu-i păsa în mod 
special. 

Era greu să îţi pese, înţelese ea când porni înapoi spre 
castel. Incredibil de greu să îţi pese când nu mai aveai pe 
nimeni de care să îţi pese. 

x 

Celaena nu ştia ce făcea lângă uşa aceea. Deşi gărzile de 
la baza turnului o lăsaseră să treacă după ce o verificaseră 
la sânge pentru arme, nu se îndoi nicio clipă că vestea 
avea să ajungă la Chaol. 

Se întrebă dacă el ar îndrăzni să o oprească. Dacă ar 
îndrăzni să mai vorbească vreodată cu ea. Cu o seară în 
urmă, chiar şi de la depărtare, în lumina lunii care veghea 
cimitirul, văzuse tăieturile care încă se vindecau pe 
obrazul lui. Nu ştia dacă o umpluseră de satisfacţie sau de 
vină. 

Fiecare strop de interacţiune o seca de energie. Cât de 
epuizată avea să fie după noaptea asta? N 

Celaena oftă şi ciocăni în uşa din lemn. Intârziase cu 
cinci minute - minute pe care le petrecuse gândindu-se 
dacă voia cu adevărat să accepte oferta lui Dorian de a 
cina cu el în apartamentul său. 

Nu primi niciun răspuns, aşa că se întoarse, încercând 
să evite privirile gărzilor postate pe palier. Fusese o 
prostie să vină aici, oricum. 

Făcu doar un pas în josul scării spiralate, când uşa se 
deschise. 

— Ştii, cred că asta este prima oară când vii în micul 
meu turn, spuse Dorian. 

Cu piciorul încă în aer, Celaena încercă să-şi recapete 
curajul înainte să privească peste umăr, la prinţul 
moştenitor. 

— Mă aşteptam la mai mult întuneric, spuse ea, pornind 
spre uşă. E destul de confortabil. 

Dorian ţinu uşa deschisă şi încuviinţă către gărzi. 

— Nu e nevoie să vă îngrijoraţi, le spuse el când Celaena 
intră în apartamentul său. 


Asasina se aşteptase la grandoare şi eleganţă, dar turnul 
lui Dorian era - păi, „confortabil” era un cuvânt potrivit. Şi 
puţin cam sărăcăcios. Avea o tapiţerie decolorată, un 
şemineu murdar de funingine, un pat cu baldachin destul 
de mic şi, lângă fereastră, un birou acoperit de hârtii şi 
cărţi. Munţi şi turnuri şi coloane de cărţi. Acopereau 
fiecare suprafaţă, fiecare spaţiu, cât de mic, de lângă 
pereţi. 

— Cred că ai nevoie de bibliotecarul tău, mormăi 
Celaena, iar Dorian râse. 

Nu îşi dăduse seama cât de mult îi lipsise acel sunet. Nu 
doar râsul lui, ci şi al ei, de asemenea; orice râs, de fapt. 
Deşi părea un lucru greşit, să râdă, zilele astea, îi simţea 
lipsa. 

— Dacă ar fi după servitorii mei, toate cărţile astea ar 
merge în bibliotecă. E cam complicat să ştergi praful cu 
ele pe aici. 

Dorian se aplecă să ridice nişte haine pe care le lăsase 
pe podea. 

— După dezordinea asta, mă mir că mai ai servitori. 

Un alt râset umplu încăperea, iar Dorian cără un 
morman de haine spre o uşă, care, atunci când se 
deschise, dezvălui o garderobă aproape la fel de mare ca a 
Celaenei, dar nu văzu mai multe, pentru că prinţul aruncă 
hainele înăuntru şi închise uşa. În capătul celălalt al 
camerei, o altă uşă ducea probabil la baie. 

— Am obiceiul de a le spune să plece, zise el. 

— De ce? 

Celaena merse la canapeaua de un roşu palid, din faţa 
şemineului, şi împinse cărţile care erau îngrămădite pe ea. 

— Pentru că eu ştiu unde este totul în cameră. Toate 
cărţile, toate hârtiile -, iar în momentul în care ei se apucă 
de curăţenie, toate lucrurile astea sunt organizate şi puse 
deoparte, iar eu nu le mai pot găsi. 

Merse la patul lui şi netezi cuvertura roşie, care era 
mototolită, ceea ce însemna că stătuse întins în pat înainte 
să apară ea. 

— Nu ai oameni care să te îmbrace? Aş fi crezut că 


Roland va fi servitorul tău devotat, cel puţin. 

Dorian pufni, aranjându-şi pernele. 

— Roland a încercat. Din fericire, în ultima vreme a avut 
nişte dureri groaznice de cap şi m-a lăsat în pace. 

Celaenei îi păru bine să audă asta - cumva. Ultima dată 
când se deranjase să verifice, lordul din Meah devenise, 
într-adevăr, destul de apropiat de Dorian, un prieten, chiar. 

— Şi, continuă Dorian, pe lângă refuzul meu de a-mi găsi 
o mireasă, cea mai mare supărare a mamei mele este 
refuzul meu de a fi îmbrăcat de lorzi disperaţi să îmi 
câştige încrederea. 

Celaena nu se aştepta la asta. Dorian era întotdeauna 
atât de bine îmbrăcat, încât ea presupusese că avea 
oameni care făceau asta. 

Prinţul merse la uşă şi le spuse gărzilor să le fie adusă 
cina. 

— Vin? întrebă el de lângă fereastră, unde ţinea o sticlă 
şi câteva pahare. 

Celaena scutură din cap, întrebându-se unde aveau să 
mănânce. Biroul nu era o opţiune, iar masa de lângă 
şemineu era o bibliotecă miniaturală în sine. Drept 
răspuns, Dorian începu să elibereze masa. 

— Scuze, spuse el ruşinat. Am vrut să strâng cărţile de 
pe masă până să ajungi tu, dar m-am luat cu cititul. 

Ea încuviinţă, apoi tăcerea se aşternu între ei, întreruptă 
doar de bubuiturile şi gâfâielile lui în timp ce muta cărţile. 

— Deci, spuse încet Dorian, pot să te întreb cum de te-ai 
hotărât să mi te alături la cină? Ai fost destul de clară când 
mi-ai spus că nu vrei să petreci timp cu mine - şi credeam 
că ai treabă în seara asta. 

De fapt, Celaena se purtase de-a dreptul groaznic cu el. 
Dar Dorian rămase cu spatele la ea, ca şi cum întrebarea 
nu conta. 

Şi nu ştiu prea bine de ce cuvintele îi scăpară, dar 
asasina spuse adevărul, oricum: 

— Pentru că nu am unde să merg în altă parte. 

Statul în apartamentul ei făcea durerea mai 
insuportabilă, să meargă în mormânt o frustra, iar gândul 


la Chaol încă o durea atât de tare, încât abia putea respira. 
În fiecare dimineaţă o plimba pe Fleetfoot, apoi alerga 
singură prin parcul de jocuri. Chiar şi fetele care altădată 
se plimbau pe aleile grădinilor, aşteptându-l pe Chaol, 
încetaseră să o mai facă. 

Dorian încuviinţă, privind-o cu o blândeţe pe care ea nu 
o putea suporta. 

— Atunci, eşti mereu bine-venită aici. 

x 

Deşi cina fu tăcută, nu fu lacrimogenă. Dar Dorian 
observă schimbarea din comportamentul Celaenei - 
ezitarea şi precauţia din spatele cuvintelor ei, momentele 
când ea credea că el nu o priveşte şi o tristeţe nesfârşită i 
se citea în ochi. Continuă să vorbească cu el, totuşi, şi îi 
răspunse la toate întrebările. 

„Pentru că nu am unde să merg în altă parte.“ 

Nu fusese o insultă, nu în felul în care o spusese ea. Iar 
acum că ea dormea pe canapeaua lui, iar ceasul bătuse 
recent ora două, Dorian se întreba ce o împiedica să se 
întoarcă în camera ei. În mod evident, nu voia să fie 
singură - şi poate că avea nevoie să fie într-un loc care nu 
îi amintea de Nehemia. 

Corpul ei era un amestec de cicatrici; văzuse asta cu 
ochii lui. Dar aceste noi cicatrici puteau fi mai adânci: 
durerea pierderii Nehemiei şi, diferită, dar poate la fel de 
agonizantă, pierderea lui Chaol. 

O parte din el se bucura că o terminase cu Chaol. Dorian 
se ura pe sine pentru asta. 

x 

— Trebuie să mai fie ceva aici, îi spuse Celaena lui Mort 
în timp ce cotrobăia prin mormânt în după-amiaza 
următoare. 

Cu o zi în urmă, citise ghicitoarea până când începuseră 
să o doară ochii. Totuşi, nu găsise niciun indiciu despre ce 
ar putea fi obiectele, unde erau ascunse, sau de ce 
ghicitoarea fusese atât de bine ascunsă în mormânt. 

— Vreun fel de indiciu. Ceva care leagă ghicitoarea de 
mişcarea rebelă, de Nehemia, de Elena şi de restul. 


Celaena se opri între cele două sarcofage. Lumina soarelui 
se revărsa înăuntru, făcând praful să sclipească. Răspunsul 
e pe aproape, sunt sigură, spuse ea. 

— Mă tem că nu te pot ajuta, spuse Mort. Dacă vrei un 
răspuns imediat, ar trebui să găseşti un clarvăzător sau un 
oracol. 

Celaena se opri din nou. 

— Crezi că, dacă citesc asta cuiva cu abilităţi de 
clarvăzător, ar putea să... găsească vreun sens ascuns, pe 
care eu îl scap din vedere? 

— Poate. Deşi, din câte ştiu eu, când magia a dispărut, 
odată cu ea au pierit şi cei cu acest dar. 

— Da, dar tu eşti încă aici. 

— Şi? 

Celaena privi către tavanul din piatră, ca şi cum ar fi 
putut vedea prin el, până la pământul de deasupra. 

— Atunci, poate că şi alte fiinţe străvechi mai au câteva 
din puterile de demult. 

— Nu ştiu la ce te gândeşti, dar îţi garantez că este o 
idee proastă. 

Celaena rânji cu răutate. 

— Sunt destul de sigură ca ai dreptate. 


CAPITOLUL 40 


Celaena stătea înaintea caravanelor, privind cum 
corturile erau dezmembrate. Sincronizare perfectă. 

Îşi trecu o mână prin părul desprins şi îşi aranjă tunica 
maronie. Podoabele ar fi atras prea mult atenţia. Şi chiar 
dacă doar pentru o oră, Celaena nu se putu abţine să nu 
savureze sentimentul de anonimitate, să nu se amestece 
printre muncitorii de la carnaval, acei oameni care purtau 
pe hainele lor praful a o sută de regate. Cum ar fi fost să 
aibă acea libertate, să vadă lumea bucată cu bucată, să 
călătorească pe fiecare drum... Pieptul i se încordă. 

Oamenii treceau pe lângă ea, de-abia privind-o, pe 
măsură ce înainta spre vagonul negru. Poate că era o 
prostie, dar ce avea de pierdut dacă întreba? Dacă 
Picioare-galbene chiar era o vrăjitoare, atunci poate că 
avea şi darul clarviziunii. Poate că ea avea să înţeleagă 
ghicitoarea din mormânt. 

Când Celaena ajunse la vagon, din fericire, nu erau 
clienţi prin preajmă. Baba Picioare-galbene stătea pe 
ultima treaptă a scării, fumând o pipă lungă, din os, a cărei 
cupă avea forma unei guri care ţipă. Liniştitor. 

— Vrei să priveşti în oglindă? întrebă ea, fumul 
revărsându-se dintre buzele ei. Gata, te-ai hotărât să nu 
mai fugi de soartă? 

— Am câteva întrebări pentru tine. 

Vrăjitoarea o adulmecă, iar Celaena rezistă tentaţiei de 
a se trage înapoi. 

— Da, duhneşti a întrebări - şi a munţii Cerbului. Din 
Terrasen, aşa-i? Cum te numeşti? 

Celaena îşi afundă şi mai mult mâinile în buzunare. 

— Lillian Gordaina. 

Vrăjitoarea scuipă pe pământ. 

— Care este numele tău adevărat, Lillian? Celaena 
încremeni. Picioare-galbene izbucni în râs. Haide, continuă 
ea, vrei să-ţi citesc viitorul? Pot să-ţi spun cu cine te vei 
mărita, câţi copii vei avea, când vei muri... 


— Dacă eşti atât de pricepută cum spui, atunci ştii că nu 
mă interesează lucrurile astea. Dar aş vrea să vorbesc cu 
tine, spuse Celaena, arătându-i cele trei monede de aur din 
palmă. 

— Capră zgârcită, spuse Picioare-galbene, trăgând din 
nou din pipă. Atât valorează darurile mele pentru tine? 

Poate că era pierdere de timp. Şi de bani. Şi de mândrie. 

Celaena se încruntă şi dădu să plece, ascunzându-şi din 
nou mâinile în pelerina neagră. 

— Aşteaptă, spuse Picioare-galbene. 

Celaena continuă să meargă. 

— Prinţul mi-a dat patru monede. 

Celaena se opri şi privi peste umăr. O gheară rece îi 
strânse inima. 

Picioare-galbene îi zâmbi. 

— Şi el a avut nişte întrebări tare interesante. A crezut 
că nu l-am recunoscut, dar simt mirosul de sânge 
Havilliard de la o poştă. Şapte monede de aur şi îţi 
răspund la toate întrebările - şi îţi spun şi ce m-a întrebat 
el. 

l-ar vinde întrebările lui Dorian - oricui? Acel calm 
familiar o străbătu. 

— De unde ştiu că nu minţi? 

Dinţii din fier ai cotoroanţei licăriră în lumina torţelor. 

— Ar fi rău pentru afacere dacă aş fi etichetată drept 
mincinoasă. Te-ai simţi mai bine dacă aş jura pe unul 
dintre zeii tăi miloşi? Sau poate pe unul de-al meu? 

Celaena privi vagonul negru, prinzându-şi părul la spate. 
O uşă, fără ieşire prin spate, nici urmă de vreo ieşire falsă. 
Nicio cale de scăpare, doar multe avertismente în caz că 
cineva intra înăuntru. Îşi verifică armele - două pumnale 
lungi, un cuţit în cizmă şi trei dintre agrafele mortale de 
păr ale Philippei. Mai mult decât suficient. 

— Şase monede, spuse blând Celaena, şi nu voi raporta 
gardianului că încerci să vinzi secretele prinţului. 

— Cine spune că gardianul nu va fi interesat de ele? Ai fi 
surprinsă să afli câţi oameni vor să ştie care sunt 
adevăratele interese ale prinţului moştenitor. 


Celaena puse şase monede din aur pe treaptă, lângă 
cotoroanţă. 

— Trei pentru întrebările mele, spuse ea, apropiindu-şi 
chipul de al vrăjitoarei cât putu de mult. Respirația îi 
duhnea a hoit şi a putregai. Şi trei pentru tăcerea în 
privinţa prinţului. 

Cotoroanţei îi sclipiră ochii, iar unghiile lungi din fier 
scrâşniră unele de altele când întinse mâna ca să ia banii. 

— Treci în caravană, spuse ea. 

Uşa din spatele său se deschise fără niciun sunet. Un 
interior întunecat zăcea dincolo de ea, presărat ici-colo cu 
petice de lumină. Picioare-galbene îşi stinse pipa din os. 

Celaena sperase la asta - să intre în caravană şi să evite 
să fie văzută cu vrăjitoarea. 

Bătrâna gâfâi când se ridică, cu o mână sprijinindu-se pe 
genunchi. 

— Acum îmi spui cum te cheamă? 

Un vânt rece bătu dinspre caravană, strecurându-se pe 
gâtul Celaenei. Trucuri de carnaval. 

— Eu pun întrebările, zise Celaena şi urcă scările 
vagonului. 

Inăuntru erau câteva lumânări soioase, a căror lumină 
licărea în toate oglinzile din caravană. Erau multe, de toate 
formele şi mărimile, unele sprijinite de pereţi, altele 
proptindu-se unele de celelalte ca nişte vechi prieteni, 
altele fiind doar nişte cioburi atârnând de ramele lor. 

Peste tot, oriunde era puţin spaţiu, erau împrăştiate 
hârtii şi pergamente, borcane pline cu ierburi sau lichide, 
mături... prostii. 

În semiîntuneric, caravana se întindea în lung şi în lat 
mai mult decât ar fi fost posibil. O cărare şerpuitoare 
fusese trasată printre oglinzi, ducând în întuneric - o 
cărare pe care păşea acum Picioare-galbene, de parcă ai fi 
avut unde în altă parte să mergi în locul ăsta straniu. 

„Nu poate fi real - trebuie să fie o iluzie din pricina 
oglinzilor.” 

Celaena privi înapoi spre uşa caravanei chiar când se 
închise. Işi scoase pumnalul înainte ca ecoul uşii să 


înceteze să răsune în încăpere. Înaintea ei, Picioare- 
galbene chicoti, ridicând lumânarea pe care o ţinea în 
mână. Suportul ei părea să fie de forma unui craniu, 
încălecat pe un fel de os mai lung. 

„Trucuri ieftine şi ordinare de carnaval”, îşi spuse 
Celaena iar şi iar, răsuflarea învolburându-i-se în aerul 
rece din caravană. Nimic nu era real. Dar Picioare-galbene 
şi cunoştinţele pe care le avea erau. 

— Vino, fato. Vino, stai lângă mine, să putem vorbi. 

Celaena păşi cu grijă peste o oglindă căzută, ţinând un 
ochi pe lumânarea cu suport-craniu - şi pe uşă, pe orice 
potenţiale ieşiri (niciuna, din câte putea vedea 
deocamdată, dar poate era vreo trapă prin podea), şi pe 
felul în care se mişca femeia. 

Surprinzător de repede, realiză ea şi se grăbi să o 
ajungă din urmă pe Picioare-galbene. Pe măsură ce înainta 
prin pădurea de oglinzi, reflecţia ei se muta de colo-colo. 
Într-una dintre ele apărea scundă şi grasă, în alta înaltă şi 
imposibil de slabă. Într-o alta se zări cu capul în jos, iar 
apoi mergând înclinat. Fu suficient să-i dea o durere 
cruntă de cap. 

— Ai terminat cu holbatul? spuse Picioare-galbene. 

Celaena o ignoră, dar îşi puse pumnalul în teacă şi o 
urmă pe femeie într-un spaţiu unde se putea sta jos, 
înaintea unui cuptor sinistru, cu gratii. Nu avea niciun 
motiv să scoată arma -, nu când încă avea nevoie ca 
Picioare-galbene să coopereze. 

Micul spaţiu era îngrădit într-un cerc lipsit de oglinzi şi 
alte prostii, cu nimic mai mult decât un covoraş şi câteva 
scaune, ca să fie mai primitor. Picioare-galbene merse 
lângă cuptor şi luă câţiva butuci de lângă el. Celaena 
rămase pe marginea covorului de un roşu şters, privind 
cum vrăjitoarea deschise grilajul cuptorului, aruncă 
lemnele înăuntru şi închise din nou uşa. În câteva secunde, 
lemnele se aprinseră cu o flacără mare, care deveni şi mai 
luminoasă din pricina oglinzilor din jur. 

— Pietrele din care este făcut acest cuptor, spuse 
Picioare galbene, mângâind zidul din cărămidă neagră ca 


pe un animal de companie, sunt din ruinele capitalei 
Crochan. Lemnul din caravana asta a fost luat din pereţii 
şcolilor lor sacre. De aceea vagonul meu este... neobişnuit 
în interior. 

Celaena nu spuse nimic. Ar fi fost uşor să eticheteze 
totul drept scamatorii de carnaval, doar că vedea totul cu 
ochii ei. 

— Deci, spuse Picioare-galbene, rămânând şi ea în 
picioare, în ciuda scaunelor din lemn străvechi din jurul 
lor. Întrebări. 

Deşi aerul din caravană era rece, cuptorul încins îl 
încălzi imediat - destul de mult cât Celaena să înceapă să 
se simtă inconfortabil cu toate straturile de haine pe ea. Îi 
fusese spusă o poveste odată, într-o noapte călduroasă, în 
Deşertul Roşu; o poveste despre ce îi făcuse una dintre 
vrăjitoarele Dinţi-din-fier unei tinere fete. Ce rămăsese din 
ea. 

Oase albe. Nimic mai mult. 

Celaena privi din nou spre cuptor şi se mută mai 
aproape de uşă. Dincolo de acel mic spaţiu, mai multe 
oglinzi aşteptau în întuneric - ca şi cum nici măcar lumina 
focului nu putea ajunge la ele. 

Picioare-galbene se aplecă mai aproape de grilaj, 
frecându-şi degetele încovoiate în faţa lui. Lumina 
flăcărilor dansa pe unghiile ei din fier. 

— Dă-i drumul, fato, întreabă-mă! 

Ce vrusese Dorian să ştie cu atâta disperare? Oare şi el 
intrase în locul ăsta straniu şi înăbuşitor? Cel puţin, el 
supravieţuise. Doar pentru că Picioare-galbene voia să 
folosească orice informaţie putea scoate de la el. Naiv, naiv 
bărbat! 

Ea era diferită în vreun fel, totuşi? 

Aceasta putea fi singura ei şansă de a afla ce voia să 
ştie, în ciuda riscului, în ciuda a cât de complicate puteau 
să devină lucrurile după aceea. 

— Am găsit o ghicitoare, iar prietenii mei se tot gândesc 
la răspunsul ei de câteva săptămâni. Am pus chiar şi un 
pariu, spuse ea, cât de indiferentă putu. Răspunde tu, dacă 


eşti atât de deşteaptă şi atotştiutoare. Mai pun o monedă 
la bătaie dacă ghiceşti răspunsul. 

— Copil obraznic. Imi iroseşti timpul cu prostia asta. 

Picioarele-galbene privi oglinzile, ca şi cum ar fi putut 
vedea ceva ce Celaena nu vedea. 

„Sau ca şi cum s-ar fi plictisit deja.“ 

Eliberându-se treptat de tensiunea din piept, Celaena 
scoase ghicitoarea din buzunar şi o citi cu voce tare. 

Când termină, Picioare-galbene întoarse uşor capul spre 
Celaena, cu vocea gravă şi răguşită: 

— Unde ai găsit aia? 

Celaena ridică din umeri. 

— Spune-mi răspunsul şi s-ar putea să-ţi spun. Ce 
obiecte sunt descrise în ghicitoarea asta? 

— Chei Wyrd, spuse Picioare-galbene, ochii sclipindu-i. 
Descrie cele trei chei Wyrd care deschid poarta Wyrd. 

Un fior de gheaţă străbătu spinarea Celaenei, dar spuse, 
cu mai multă bravadă decât intenţionase: 

— Spune-mi ce sunt - cheile Wyrd, poarta Wyrd. Din 
câte ştiu eu, poţi să mă minţi. Aş prefera să nu mă iei drept 
proastă. 

— Informaţia asta nu este pentru jocurile stupide ale 
muritorilor, izbucni Picioare-galbene. 

Aurul licări în palma Celaenei. 

— Spune-mi preţul tău. 

Femeia o privi din cap până-n picioare, adulmecând-o. 

— Preţul meu nu are nume, spuse vrăjitoarea. Dar aurul 
e suficient pentru moment. 

Celaena mai puse cinci monede din aur pe cuptor, 
căldura flăcărilor arzându-i faţa. Era un foc atât de mic, 
dar ea era deja leoarcă de transpiratie. 

— Odată ce afli asta, nu mai este cale de întoarcere, o 
avertiză vrăjitoarea. 

Iar din sclipirile din ochii lui Picioare-galbene, Celaena 
ştiu că bătrâna nu crezuse nici măcar o secundă minciuna 
cu pariul. 

Celaena făcu un pas mai aproape. 

— Spune-mi. 


Picioare-galbene privi spre o altă oglindă. 

— Wyrdul guvernează şi formează fundaţia acestei lumi. 
Nu doar a Erileii, ci a tot ce este viu. Există lumi dincolo de 
cunoştinţa noastră, lumi care stau una peste alta şi nu o 
ştiu. Chiar acum, ai putea sta pe fundul oceanului altcuiva. 
Wyrdul ţine aceste ţinuturi separate. 

Picioarele-galbene începu să se plimbe agitată în jurul 
cuptorului, pierdută în propriile cuvinte. 

— Sunt porţi, zone negre în Wyrd, care permit ca viaţa 
să treacă între lumi. Sunt porţi Wyrd care duc în Erilea. 
Tot felul de fiinţe au trecut prin ele ultimele milioane de 
ani. Fiinţe blânde, dar şi lucruri moarte şi odioase care se 
strecoară printre noi când zeii nu sunt atenţi. 

Picioare-galbene  dispăru după o oglindă, paşii ei 
sacadaţi răsunând în caravană. 

— Dar în urmă cu mult timp, înainte ca oamenii să 
cotropească lumea asta mizerabilă, un altfel de rău a 
pătruns prin porţi: Valgul. Demoni din alt tărâm, dornici să 
cucerească Erilea, şi cu forţa unei armate nesfârşite de 
partea lor. În Wendlyn, s-au luptat cu Fae. Oricât ar fi 
încercat copiii nemuritori, nu i-au putut învinge. 

— Apoi, Fae au descoperit că demonii Valg au făcut ceva 
de neiertat, continuă vrăjitoarea. Luaseră o bucată din 
poarta Wyrd cu magia lor neagră şi o împărţiseră în trei 
părţi - trei chei. O cheie pentru fiecare dintre regii lor. 
Folosindu-le pe toate trei deodată, regii Valg puteau 
deschide poarta Wyrd după bunul plac, să îi manipuleze 
puterea pentru a-şi spori forţele, să permită unui şir 
nesfârşit de soldaţi să se reverse în lume. Fae ştiau că 
trebuiau să îi oprească. 

Celaena privi flăcările luminoase, apoi oglinzile şi 
întunericul din vagon. Căldura era înăbuşitoare acum. 

— Aşa că un grup mic de Fae a plecat să fure cheile de 
la regii Valg, spuse Picioare-galbene, vocea apropiindu-i-se 
din nou. Era o misiune imposibilă; mulţi dintre naivii ăia nu 
s-au mai întors. 

— Dar cheile Wyrd au fost într-adevăr recuperate, iar 
regina Fae, Maeve, i-a izgonit pe Valg în ţinutul lor. Dar, cu 


toată înţelepciunea ei, Maeve n-a putut afla cum să pună 
cheile înapoi în poartă - şi nicio fierărie, niciun oţel sau 
altă greutate nu le putea distruge. Astfel, Maeve, crezând 
că nimeni nu ar trebui să aibă puterea lor, le-a trimis pe 
mare cu Brannon Garathynius, primul rege al Terrasenului, 
pentru a le ascunde pe acest continent. Şi astfel poarta 
Wyrd a rămas protejată, iar puterea ei - nefolosită. 

Tăcerea se aşternu în caravană. Chiar şi paşii sacadaţi ai 
lui Picioare-galbene se opriră. 

— Deci, ghicitoarea este o... hartă către locul unde sunt 
ascunse cheile? întrebă Celaena, tremurând acum că 
realiza după ce fel de putere alergau Nehemia şi toţi 
ceilalţi. 

Şi mai rău, după care regele alerga. 

— Da. 

Celaena înghiţi în sec. 

— Ce ar putea să facă cineva cu aceste chei Wyrd? 

— Persoana care le are pe toate trei ar putea deţine 
controlul asupra porţii Wyrd sparte - şi asupra întregii 
Erilea. Ar putea să deschidă şi să închidă poarta după 
bunul plac. Ar putea cuceri lumi noi sau să lase să treacă 
dincoace tot felul de fiinţe care să o ajute să îşi atingă 
scopurile. Dar chiar şi o singură cheie ar putea face pe 
cineva teribil de periculos. Nu are destulă putere ca să 
deschidă poarta, dar destulă cât să devină o ameninţare. 
Vezi tu, cheile în sine sunt putere pură - putere care să fie 
modelată după placul cui o mânuieşte. Tentant, nu-i aşa? 

Cuvintele răsunară prin ea, contopindu-se cu ordinul 
Elenei de a găsi şi distruge sursa răului. Rău. Răul care se 
ridicase în urmă cu zece ani, când un întreg continent se 
trezise brusc la mila unui singur om - un om care, cumva, 
devenise de neoprit. 

O sursă de putere care exista în afara magiei. 

— Nu se poate. 

Picioare-galbene scăpă doar un chicot de confirmare. 

Celaena continuă să scuture din cap, inima bătându-i 
atât de violent, încât de-abia putea respira. 

— Regele are vreuna dintre cheile Wyrd? De-aia a 


cucerit atât de uşor întregul continent? 

Dar dacă deja făcuse asta - atunci ce planuri mai avea? 

— Poate că da, spuse Picioare-galbene. Dacă ar fi să pun 
rămăşag aurul meu muncit, aş spune că are cel puţin una. 

Celaena scrută întunericul, oglinzile, dar doar versiuni 
proprii o priveau înapoi. Nu auzi nimic, în afară de lemnul 
trosnind în focul din cuptor şi de respiraţia ei sacadată. 

Picioare-galbene se opri. 

— Mai este ceva ce ar trebui să-mi spui? întrebă 
Celaena. 

Niciun răspuns din partea bătrânei. 

— Deci, doar o să-mi iei banii şi o să fugi? Celaena păşi 
spre aleea dintre oglinzi, spre uşa care acum părea 
imposibil de departe. Dacă mai am întrebări? continuă ea. 

Propriile mişcări în oglindă o făcură să tresară, dar 
rămase în alertă şi concentrată - amintindu-şi ce avea de 
făcut. Îşi scoase ambele pumnale. 

— Crezi că oţelul mă poate răni? răsună o voce care se 
venea dinspre fiecare oglindă, până ce sursa ei era oriunde 
şi nicăieri. 

— Şi eu care credeam că ne simţim atât de bine, spuse 
Celaena, făcând încă un pas. 

— Ptiu! Cine se simte bine când oaspetele tău plănuieşte 
să te ucidă? 

Celaena zâmbi. 

— Nu ăsta este motivul pentru care te îndrepţi spre uşă? 
continuă Picioare-galbene. Nu ca să scapi, ci ca să te 
asiguri că eu nu trec de pumnalele tale nemiloase? 

— Spune-mi cui i-ai mai vândut întrebările prinţului şi te 
las să pleci. 

Mai devreme, fusese pe punctul de a pleca, atunci când 
menţionarea lui Dorian o oprise în loc. Acum nu avea de 
ales în ceea ce trebuia să facă. Ce avea să facă pentru a-l 
proteja pe Dorian. Asta era ceva ce realizase cu o noapte 
în urmă: îi mai rămăsese cineva - un prieten. Şi nu avea să 
se dea înapoi de la nimic pentru a-l şti în siguranţă. 

— Şi dacă ţi-aş spune că nu le-am vândut nimănui? 

— Nu te-aş crede. 


Celaena zări în sfârşit uşa. Nici urmă de vrăjitoare. Se 
opri, ajunsă la mijlocul vagonului. Ar fi mai uşor să o 
prindă pe femeie aici - mai rapid şi mai curat. 

— Păcat, spuse Picioare-galbene, iar Celaena se întoarse 
spre vocea fără trup. Trebuia să existe vreo ieşise ascunsă 
- dar unde? Dacă vrăjitoarea ieşea, dacă spunea cuiva ce o 
întrebase Dorian (orice ar fi fost), ce o întrebase ea 
însăşi... 

Peste tot în jurul ei, propria reflexie tresărea şi licărea. 
Rapid, curat, apoi avea să se facă nevăzută. 

— Ce se întâmplă, şuieră printre dinţi Picioare-galbene, 
când vânătorul devine vânat? 

Cu coada ochiului, Celaena zări silueta cocoşată, lanţuri 
atârnând din mâinile sale încovoiate. Se răsuci spre 
vrăjitoare, pumnalul deja zburând din mâna ei - ca să o 
imobilizeze, ca mai apoi să... 

Oglinda după care stătuse Picioare-galbene se sparse în 
mii de ţăndări. 

În spatele ei se auzi un clinchet surd şi un croncănit 
satisfăcut. 

Cu tot antrenamentul ei, Celaena nu fu destul de rapidă 
să se ferească, înainte ca lanţul greoi să o lovească şi să o 
trântească cu faţa la podea. 


CAPITOLUL 41 


Chaol şi Dorian stăteau la balcon şi priveau cum 
carnavalul era demontat bucată cu bucată. Avea să plece a 
doua zi dimineaţă, iar apoi Chaol îi putea trimite din nou 
pe oamenii lui la treburi utile. Cum ar fi să se asigure că 
nu mai intrau alţi asasini în castel. 

Dar cea mai apăsătoare problemă a lui Chaol era 
Celaena. Târziu, noaptea trecută, după ce bibliotecarul 
regal plecase la culcare, Chaol se întorsese în bibliotecă şi 
găsise arhivele genealogice. Cineva le deranjase ordinea, 
aşa că îi luase ceva timp să găsească arborele pe care îl 
căuta, dar în cele din urmă se trezi în faţa ochilor cu o listă 
a caselor nobililor din Terrasen. 

Niciuna dintre ele nu purta numele de Sardothien, deşi 
nu era deloc surprinzător. O parte din el ştiuse întotdeauna 
că nu acela era numele adevărat al Celaenei. Aşa că făcuse 
o listă - o listă care acum era în buzunarul lui, arzându-i 
pieptul - cu toate casele nobile din care ar putea veni 
Celaena, case cu copii la vremea cuceririi lerrasenului. 
Erau cel puţin şase familii care supravieţuiseră... dar dacă 
ea provenea dintr-una care fusese în întregime măcelărită? 
Când terminase de scris numele, realizase că nu aflase 
nimic nou despre ea. 

— Deci, ai de gând să mă întrebi ceva sau m-ai târât aici 
doar ca să-mi îngheţe fundul aşteptând toată noaptea? 
spuse Dorian. 

Chaol ridică din sprâncene, iar Dorian îi aruncă un 
zâmbet blând. 

— Cum se simte? îl întrebă Chaol. 

Auzise că luaseră cina împreună - şi că ea nu plecase 
din apartamentul lui până după miezul nopţii. Oare fusese 
un gest intenţionat din partea ei? Să îl facă să sufere şi mai 
mult? 

— Rezistă, spuse Dorian. Cât de bine poate. Şi, cum ştiu 
că eşti prea mândru ca să întrebi, o să-ţi spun că nu, nu te- 
a menţionat. Nici nu cred că o va face. 


Chaol trase adânc aer în piept. Cum l-ar putea convinge 
pe Dorian să stea departe de ea? Nu pentru că ar fi fost 
gelos, ci pentru că Celaena ar putea reprezenta o 
ameninţare mai mare decât şi-ar putea închipui vreodată 
Dorian. Doar adevărul îl putea convinge, dar... 

— Tatăl tău e foarte curios în privinţa ta, spuse Dorian. 
După întrunirile consiliului, mereu mă întreabă de tine. 
Cred că te vrea înapoi în Anielle. 

— Ştiu. 

— Vei pleca cu el? 

— Vrei să plec? 

— Nu eu trebuie să decid asta. 

Chaol îşi încleştă dinţii. Cu siguranţă nu pleca nicăieri, 
nu cât Celaena era aici. Şi nu doar din motivul că ea era 
cine era. 

— Nu am niciun interes să fiu lordul ținutului Anielle. 

— Unii ar ucide pentru puterea pe care o deţine Anielle. 

— N-am vrut-o niciodată. 

— Nu. Dorian îşi puse mâinile pe balustrada balconului. 
Nu, n-ai vrut niciodată nimic pentru tine, în afară de 
poziţia pe care o ai acum şi de Celaena. 

Chaol deschise gura, scuzele deja formându-se pe limba 
lui. 

— Crezi că sunt orb? întrebă Dorian, cu o privire rece. 
Ştii de ce am abordat-o la balul de Yulemas? Nu pentru că 
voiam să o invit la dans, ci pentru că am văzut cum vă 
priveaţi unul pe celălalt. Chiar şi atunci, ştiam ce simţi. 

— Ştiai, şi totuşi ai invitat-o la dans. 

Mâinile i se încleştară în pumni. 

— E în stare să decidă singură. Şi a făcut-o. Dorian îi 
aruncă un zâmbet amar. În privinţa amândurora, încheie 
el. 

Chaol respiră adânc, încercând să-şi calmeze furia. 

— Dacă simţi ceea se simţi, atunci de ce permiţi ca tatăl 
tău să o ţină prizonieră? De ce nu găseşti o cale de a o 
elibera de contract? Sau ţi-e teamă că, dacă o eliberezi, nu 
se va mai întoarce niciodată la tine? 

— În locul tău, aş avea grijă ce spun, zise blând Dorian. 


Dar era adevărat. Deşi nu-şi putea imagina o lume fără 
Celaena, Chaol ştia că trebuia să o scoată cumva din 
castel. Totuşi, nu îşi putea da seama dacă trebuia să o facă 
pentru binele ei sau pentru al Adarlanului. 

— Tata este destul de temperamental cât să ne 
pedepsească pe amândoi dacă încerc să abordez subiectul. 
Sunt de acord cu tine, chiar sunt: nu este drept să o ţină 
aici. Dar tot ar trebui să îţi măsori cuvintele. Prinţul 
moştenitor îl privi cu superioritate. Şi să te gândeşti cui îi 
eşti loial. 

Altădată, Chaol s-ar fi contrazis. Altădată, este posibil să 
fi protestat la ideea că loialitatea sa faţă de coroană era 
cea mai valoroasă calitate a lui. Dar acea loialitate, acea 
supunere oarbă, fusese începutul declinului său. 

Şi distrusese totul. 

* 

Celaena ştia că fusese inconştientă doar pentru câteva 
secunde, dar fusese suficient pentru ca Picioare-galbene să 
îi lege mâinile la spate cu un lanţ. Capul îi bubuia, iar 
sângele i se prelingea pe gât, pătându-i tunica. Nimic prea 
rău avusese răni mai grave. Armele îi dispăruseră, totuşi, 
aruncate undeva în caravană. Chiar şi cele din păr şi 
haine. Şi din cizme. Deşteaptă femeie! 

Aşa că nici ea nu-i dădu vrăjitoarei vreo şansă să îşi dea 
seama că era conştientă. Fără niciun avertisment, îşi ridică 
umerii, lovind cu capul înapoi cât de tare putu. 

Oase trosniră, iar Picioare-galbene urlă, dar Celaena 
deja se răsucise, aducându-şi picioarele sub ea. Vrăjitoarea 
se repezi spre celălalt capăt al lanţului, iute ca o viperă. 
Celaena călcă cu toată puterea pe lanţul dintre ele, iar cu 
celălalt picior o lovi pe Picioare-galbene în faţă. 

Femeia fu aruncată, de parcă n-ar fi fost nimic altceva 
decât vânt şi praf, în umbrele dintre oglinzi. 

Injurând în barbă, Celaena simţi cum fierul rece îi apasă 
încheieturile. Dar fusese învățată să se elibereze din 
lucruri mai rele. Arobynn o legase din cap până în picioare 
şi o făcuse să înveţe să se elibereze, chiar dacă asta 
însemna să stea două zile întinsă pe pământ, în propria 


mizerie, sau să îşi disloce umărul ca să scape. Deci, deloc 
surprinzător, scăpă de lanţuri în câteva secunde. 

Scoase o batistă din buzunar şi o folosi pentru a lua de 
jos un ciob lunguieţ dintr-o oglindă. Înclinând sticla, 
Celaena privi în umbra unde aterizase Picioare-galbene. 
Nimic. Doar o dâră de sânge negru. 

— Ştii câte tinere femei am prins în capcană în caravana 
asta, în ultimii cinci sute de ani? 

Glasul vrăjitoarei răsuna de pretutindeni şi de nicăieri. 

— Câte vrăjitoare Crochan am distrus? continuă ea. 
Erau războinice, războinice talentate şi frumoase. Aveau 
gust de iarbă de vară şi apă rece şi limpede. 

Confirmarea că Picioare-galbene era o vrăjitoare Dinţi- 
din-fier cu sânge rece nu schimba nimic, îşi spuse Celaena 
în sinea ei. Nimic, cu excepţia faptului că trebuia să 
găsească o armă mai mare. 

Celaena scrută caravana, uitându-se după vrăjitoare, 
după pumnalele ei pierdute, după orice putea folosi 
împotriva cotoroanţei. Cărţi, globuri de cristal, hârtii, 
chestii moarte în borcane... 

Celaena l-ar fi ratat dacă ar fi clipit. Era acoperit de 
praf, dar încă licărea palid în lumina flăcărilor din cuptorul 
îndepărtat. Cocoţat pe perete, deasupra unei grămezi cu 
lemne pentru foc, era un topor. 

Zâmbi şi îl luă de pe perete. Peste tot în jur, imaginea lui 
Picioare-galbene dansa în oglinzi, existând o mie de 
posibilităţi unde ar fi putut sta, privi, aşteptând. 

Celaena legănă toporul către cea mai apropiată dintre 
ele. Apoi spre următoarea. Şi următoarea. 

Singura cale de a ucide o vrăjitoare era să îi tai capul. 
Aşa îi spusese un prieten odată. 

Celaena păşi printre oglinzi, spărgându-le în timp ce 
trecea, iar reflecţiile cotoroanţei dispărură una câte una, 
până ce adevărata vrăjitoare rămase pe aleea îngustă 
dintre Celaena şi cuptor, cu lanţul în mâini. 

Asasina îşi propti toporul pe umăr. 

— Încă o şansă, spuse ea. Eşti de acord să nu spui 
vreodată un cuvânt despre mine şi Dorian, iar eu plec de 


aici. 

— Îţi miros minciunile, spuse Picioare-galbene. 

Mai iute decât ar fi trebuit să fie posibil, se repezi spre 
Celaena, zbughind-o ca un păianjen, lanţul legănându-se în 
mâinile ei. 

Celaena se feri de prima lovitură de lanţ. O auzi pe a 
doua înainte să o vadă şi, deşi o rată, lovi o oglindă, iar 
cioburile se împrăştiară peste tot. Asasina nu avu de ales şi 
fu nevoită să îşi protejeze ochii, să privească în altă parte 
pentru o secundă. 

Fu suficient. 

Lanţul i se încolăci în jurul gleznei, vrăjitoarea trase, iar 
Celaena se prăbuşi la podea. Picioare-galbene se grăbi 
spre ea, dar asasina se rostogoli peste cioburi, lanţul 
înfăşurându-se în jurul ei, ţinând toporul cu o mână, până 
ce faţa i se lipi de fibrele aspre ale covorului antic din faţa 
cuptorului. 

Urmă o smucitură fermă a lanţului, apoi încă un sunet 
şuierător. Metalul se izbi de braţul Celaenei, atât de tare şi 
violent, încât dădu drumul toporului. Se rostogoli pe spate, 
încă încâlcită în lanţul infernal, şi se trezi cu dinţii din fier 
ai vrăjitoarei sclipind deasupra ei. Într-o secundă, Picioare- 
galbene o trânti pe Celaena înapoi cu faţa pe covor. 

Unghiile din fier se înfipseră în pielea ei, sugându-i 
sângele, în timp ce vrăjitoarea o înşfăcă de umăr. 

— Stai liniştită, fată proastă, şuieră Picioare-galbene, 
întinzându-se după lanţul din apropiere. 

Celaena se întinse după topor, care căzuse la doar câţiva 
centimetri de ea. Braţul îi pulsă dureros şi fără milă, la fel 
şi glezna. Dacă ar putea lua toporul... Vrăjitoarea se repezi 
la gâtul Celaenei, cu dinţii clănţănindu-i. 

Celaena se răsuci într-o parte, ferindu-se la ţanc de 
dinţii ăia din fier, şi apucă în sfârşit toporul. Cu capătul 
bont o lovi puternic pe bătrână în lateralul capului. 

Picioare-galbene fu trântită la pământ, iar Celaena se 
dădu înapoi şi ridică arma între ele. 

Ridicându-se în mâini şi genunchi, vrăjitoarea scuipă 
sânge negru - sânge albastru - pe covorul învechit, ochii 


arzându-i. 

— O să te fac să îşi doreşti să nu te fi născut vreodată. Şi 
pe tine, şi pe prinţul tău. 

lar apoi, Picioare-galbene ţâşni înainte atât de repede, 
încât Celaena ar fi putut jura că zbura. 

Dar ajunse doar până la picioarele Celaenei. 

Celaena cobori toporul, adunând în braţe toată puterea 
ei. Sânge albastru ţâşni pretutindeni. 

Pe faţa lui Picioare-galbene zări un zâmbet, în timp ce 
capul ei decapitat se rostogoli şi se opri cu un bubuit. 

Se aşternu tăcerea. Chiar şi focul, încă arzând atât de 
fierbinte, încât Celaena începu din nou să transpire, părea 
să fi devenit tăcut. Celaena înghiţi în sec. O dată. De două 
ori. 

Dorian nu trebuia să afle. Deşi îşi dorea să-l certe pentru 
că îi pusese vrăjitoarei întrebări pe care ea le considerase 
atât de valoroase, încât fusese în stare să le vândă altora, 
el nu trebuia să afle ce se întâmplase acolo. Nimeni nu 
trebuia să afle. 

Când, în cele din urmă, găsi puterea să se descâlcească, 
pantalonii şi ghetele îi erau pătate cu un negru-albăstrui. 
Alte haine pe care trebuia să le ardă. Cercetă cadavrul şi 
covorul murdar şi îmbibat de sânge. Nu lucrase rapid, dar 
încă mai putea lucra curat. O persoană dispărută era mai 
bună decât un cadavru decapitat. 

Celaena îşi îndreptă privirea spre cuptorul uriaş. 


CAPITOLUL 42 


Mort chicoti când ea intră împleticindu-se pe uşa 
mormântului. 

— Ucigaşă de vrăjitoare, ce faci? Un alt titlu adorabil pe 
care să-l adaugi în portofoliul tău. 

— Cum de ai aflat despre asta? întrebă Celaena, punând 
jos lumânarea. 

Îşi arsese deja hainele murdare de sânge. Răspândiseră 
o duhoare îngrozitoare cât fuseseră mistuite de flăcări - 
trăsneau a carne putredă, la fel ca Picioare-galbene. 
Fleetfoot schelălăise lângă şemineu şi încercase să o ia pe 
Celaena de acolo, împingându-se în picioarele ei. 

— O, îi simt mirosul pe tine, spuse Mort. li simt furia şi 
răutatea. 

Celaena îşi cobori gulerul tunicii şi îi arătă micile 
tăieturi pe care i le făcuse vrăjitoarea cu unghiile ei. Le 
spălase şi le dezinfectase, dar avea sentimentul că aveau 
să lase urme, un colier din cicatrici. 

— Ce părere ai de astea? 

Mort se înfioră. 

— Mă fac să fiu recunoscător că sunt făcut din bronz. 

— Îmi vor face rău? 

— Ai ucis o vrăjitoare - şi acum eşti marcată de una. Nu 
va fi genul de rană obişnuită. Mort miji ochii. Inţelegi că 
este posibil să fi dat de bucluc. 

Celaena mormăi. 

— Baba Picioare-galbene era un lider - o regină pentru 
clanul ei, continuă Mort. Când au distrus familia Crochan, 
s-au alăturat clanurilor Cioc-negru şi Sânge-albastru, în 
Alianţa Dinţilor-din-fier. Ele încă mai onorează acele 
jurăminte. 

— Dar credeam că toate vrăjitoarele au dispărut. 

— Dispărut? Vrăjitoarele Crochan şi cele care le-au 
urmat se ascund de generaţii întregi. Dar clanurile din 
Alianţa Dinţilor-din-fier încă mai călătoresc, aşa cum făcea 
şi Baba. Deşi multe dintre ele trăiesc în locuri ascunse şi 


întunecate ale lumii, mulţumite cu ticăloşia lor. Dar 
bănuiesc că atunci când restul vrăjitoarelor Picioare- 
galbene vor afla de moartea matroanei lor, le vor aduna pe 
cele din clanurile Cioc-negru şi Sânge-albastru şi vor veni 
să ceară regelui răspunsuri. O să ai noroc dacă nu o să 
vină pe măturile lor şi nu o să te târască în toată treaba 
asta. 

Celaena se strâmbă. 

— Sper să te înşeli. 

— Şi eu, spuse Mort, ridicând uşor din sprâncene. 

Celaena petrecu o oră în mormânt, citind ghicitoarea, 
analizând cuvintele vrăjitoarei. Chei Wyrd, Porţi Wyrd... 
Totul era atât de straniu, de neînțeles şi de înfricoşător! Iar 
dacă regele le avea - dacă avea măcar una... 

Celaena se cutremură. 

Când holbatul la ghicitoare nu îi mai oferi niciun 
răspuns, Celaena se întoarse în camera ei pentru un somn 
binemeritat. 

Cel puţin descoperise posibila sursă a puterii regelui. 
Dar încă trebuie să afle mai multe. lar apoi mai era 
adevărata întrebare: ce plănuia regele să facă cu cheile şi 
nu făcuse deja? 

Celaena avea sentimentul că nu voia să afle. 

Dar catacombele de sub bibliotecă puteau deţine 
răspunsul la acea întrebare oribilă. Era o carte pe care o 
putea folosi pentru a obţine accesul la acel răspuns - o 
carte în care putea găsi vraja de acces pe care o căuta. lar 
Celaena ştia că Morţii vii avea să o găsească din momentul 
în care asasina începea să o caute. 

In drum spre apartamentul ei, planurile ei pentru un 
somn bun dispărură, iar Celaena se întoarse în mormânt 
pentru a o lua pe Damaris şi alte pumnale străvechi pe 
care le putea duce. 

* 

Chaol nu trebuia să fie acolo. O căuta cu lumânarea - 
încă o luptă care ar putea scinda castelul. Iar dacă Celaena 
îl ataca din nou, Chaol ştia cu siguranță că ar lăsa-o să îl 
ucidă, daca asta voia cu adevărat. 


Nici măcar nu ştia ce să-i spună. Dar trebuia să îi spună 
ceva, măcar pentru a pune capăt tăcerii şi tensiunii care îl 
ţineau treaz noaptea şi nu îi permiteau să se concentreze 
asupra sarcinilor sale. 

Ea nu era în apartamentul ei, dar el intră oricum, 
mergând la biroul Celaenei. Era la fel de dezordonat ca al 
lui Dorian, acoperit de hârtii şi cărţi. Poate că ar fi plecat 
dacă nu ar fi văzut simbolurile stranii scrise peste tot, 
simboluri care îi aminteau de semnul care arsese pe 
fruntea ei la duel. Cumva, uitase de asta în lunile care 
trecuseră. Era... oare era cumva legat de trecutul ei? 

Privind peste umăr, ascultând ca nu cumva Philippa sau 
Celaena să intre, răsfoi documentele. Doar mâzgăleli, 
desene ale simbolurilor şi cuvinte subliniate la întâmplare. 
Poate că nu erau nimic altceva decât mâzgăleli, încercă el 
să se calmeze. 

Era pe punctul de a pleca, când zări un document iţit 
dintre câteva cărţi. Era scris într-o caligrafie îngrijită şi era 
semnat de mulţi oameni. 

Chaol îl scoase dintre cărţi şi citi. 

Simţi cum picioarele îl trădează şi podeaua cască un hău 
sub el. 

Era testamentul Celaenei. Semnat cu două zile înainte 
de moartea Nehemiei. 

Iar ea îi lăsase totul - până la ultimul bănuţ - lui. 

Gâtul i se încleştă în timp ce privi suma şi lista de 
bunuri, incluzând un apartament într-un depozit dintr-un 
cartier sărăcăcios şi toate obiectele din el. 

lar ea îi lăsase tot lui, cu o singură cerinţă: să îi dea o 
parte din bunuri şi Philippei. 

— Nu am de gând să îl schimb. 

Chaol se întoarse rapid, zărind-o sprijinindu-se de pragul 
uşii, cu braţele încrucişate la piept. Deşi poziţia era una 
atât de familiară, chipul ei era rece, indiferent. Chaol lăsă 
documentul să-i alunece printre degete. 

Lista cu case nobile din buzunarul lui părea grea, ca de 
plumb. Dacă se grăbise să tragă nişte concluzii? Poate că 
acel cântec nu era unul funebru din Terrasen. Poate că era 


într-o altă limbă de care el nu auzise vreodată. 

Celaena îl privea ca o felină. 

— Ar fi un deranj prea mare ca să îl schimb acum, 
continuă ea. 

Purta o sabie splendidă, care părea destul de veche, la 
brâu, şi câteva pumnale pe care nu le mai văzuse înainte. 
De unde le luase? 

Atât de multe cuvinte încercau să îşi croiască drum din 
gâtul lui, dar nu reuşeau. Toţi banii ăia - îi lăsase totul lui. 
Pentru ceea ce simţea pentru el... chiar şi Dorian văzuse 
asta de la început. 

— Cel puţin acum, spuse ea, întorcându-se cu spatele şi 
dând să plece, când regele te va concedia pentru că nu îţi 
faci treaba, vei avea din ce să trăieşti. 

Chaol nu putea respira. Celaena nu făcuse asta doar din 
generozitate, ci şi pentru că ştia că, dacă vreodată el avea 
să îşi piardă postul, ar fi fost nevoit să ia în calcul 
întoarcerea în Anielle, la banii tatălui său. Şi că asta ar 
ucide o parte din el. 

Dar ea ar trebui să fie moartă pentru ca el să primească 
banii ăia. Moartă de-a dreptul, dar nu ca trădător al 
coroanei - dacă murea ca trădător, atunci toate bunurile ei 
trebuiau să ajungă la rege. 

Iar singura cale de a muri astfel era ca ea să facă ceea 
ce Chaol se temea: să se alieze cu organizaţia aceea 
secretă, să o găsească pe Aelin Galathynius şi să se 
întoarcă în Terrasen. Testamentul era dovada că Celaena 
nu avea nicio intenţie să facă asta. Nu avea niciun plan să 
îşi recupereze titlul pierdut şi nu reprezenta nicio 
ameninţare pentru Adarlan sau Dorian. Se înşelase. Din 
nou, Chaol se înşelase. 

— leşi din apartamentul meu, spuse ea din hol, înainte 
să intre în sala de jocuri şi să trântească uşa în urma ei. 

El nu plânsese când murise Nehemia, nici când o 
aruncase pe Celaena în temniţă sau când se întorsese cu 
capul lui Mormânt, vizibil schimbată faţă de femeia pe care 
ajunsese să o iubească atât de mult. 

Dar când Chaol plecă, lăsând în urma lui acel testament 


blestemat, nici măcar nu ajunse în camera lui. De-abia 
ajunse la un dulap gol pentru mături, când un plâns 
disperat îl lovi. 


CAPITOLUL 43 


Celaena stătea în camera de jocuri, privind pianul, când 
îl auzi pe Chaol plecând grăbit. Nu mai cântase la pian de 
săptămâni întregi. 

Iniţial, fusese doar din cauză că nu avea timp. Pentru că 
Archer şi mormântul, şi Chaol îi ocupau fiecare moment 
din zi. Apoi murise Nehemia - şi nu mai intrase deloc în 
această cameră, nici nu mai voia să vadă instrumentul, nu 
mai voia să audă muzică sau să cânte vreodată. 

Alungându-şi din minte întâlnirea cu Chaol, Celaena 
ridică uşor capacul pianului şi mângâie clapele ivorii. 

Dar nu putu să le apese, nu se putu convinge să scoată 
un sunet. Nehemia ar fi trebuit să fie acolo - să o ajute în 
privinţa vrăjitoarei Picioare-galbene şi cu ghicitoarea, să îi 
spună ce să facă cu privire la Chaol, să zâmbească atunci 
când Celaena cânta ceva special pentru ea. 

Nehemia era moartă. lar lumea... mergea înainte fără 
ea. 

Când murise Sam, Celaena îl ascunsese în inima ei, 
alături de celelalte persoane iubite - moarte -, ale căror 
nume le păstra atât de secrete, încât uneori le uita. Dar 
Nehemia - Nehemia nu voia să încapă acolo. Era ca şi cum 
inima ei era prea plină de morţi, prea plină de acele vieţi 
care se sfârşiseră înainte de vreme. 

Nu o putea ascunde pe Nehemia aşa, nu când patul 
pătat de sânge şi cuvintele alea blestemate încă îi bântuiau 
fiecare pas, fiecare suflare. 

Aşa că Celaena rămase lângă pian, trecându-şi degetele 
peste clape iar şi iar, lăsând tăcerea să o devoreze. 

* 

O oră mai târziu, Celaena stătea în fața scărilor stranii 
din capătul coridorului uitat, cu arhive antice, un ceas 
ticăind undeva în biblioteca de deasupra. Imagini cu Fae şi 
flora dansau în josul scării luminate de flacăra torței, 
dispărând în adâncuri necunoscute. Găsise cartea Morții 
vii aproape imediat - lăsată pe o masă singuratică, între 


nişte rafturi. Ca şi cum ar fi aşteptat-o. Şi îi luase doar 
câteva minute să găsească în ea o vrajă care pretindea că 
poate deschide orice uşă. O memorase rapid, exersând de 
câteva ori pe un dulap încuiat. 

Fusese nevoie de tot autocontrolul ei ca să nu ţipe când 
auzise încuietoarea deschizându-se prima oară. Sau a 
doua. 

Nu era de mirare că Nehemia şi familia ei ţineau secretă 
o asemenea putere. Şi că regele Adarlanului o căuta 
pentru el însuşi. 

Privind în josul scării, Celaena o atinse pe Damaris, apoi 
privi cele două pumnale încrustate care atârnau de 
cureaua ei. Era bine. Nu avea motive să fie agitată. Ce fel 
de rău putea să găsească într-o bibliotecă, dintre toate 
locurile posibile? 

Cu siguranţă, regele avea ascunzători mai bune pentru 
afacerile mai sinistre. In cel mai bun caz, avea să găsească 
mai multe indicii care să îi spună dacă el avea, într-adevăr, 
vreo cheie Wyrd şi unde o ţinea. In cel mai rău caz, avea să 
dea peste persoana ascunsă de pelerină, pe care o văzuse 
lângă bibliotecă în acea noapte. Dar ochii sclipitori pe care 
îi zărise de cealaltă parte a uşii aparţineau vreunei 
rozătoare - nimic mai mult. Iar dacă se înşela... Ei bine, 
orice ar fi fost, după ce doborâse rideracul, asta nu ar 
trebui să fie prea greu, corect? 

Corect. Celaena păşi în faţă, apoi se opri. 

Nimic. Niciun sentiment de groază, nicio avertizare 
supranaturală. Nimic. 

Făcu un alt pas, apoi încă unul, ţinându-şi respiraţia în 
timp ce cobora, până ce nu mai zărea vârful scării. Putea 
jura că gravurile de pe perete se mişcau în jurul ei, că 
feţele frumoase şi sălbatice ale oamenilor Fae se întorceau 
să o privească trecând. 

Singurele zgomote erau ale paşilor ei şi vuietul flăcării 
torţei. Un fior rece îi străbătu şira spinării, iar Celaena se 
opri când abisul întunecat al coridorului se ivi în faţa ei. 

Ajunse la uşa încuiată din fier o clipă mai târziu. Nu îşi 
permise luxul de a-şi regândi planul şi scoase din buzunar 


o bucată de cretă, cu care trasă două semne Wyrd pe uşă, 
şoptind vraja în acelaşi timp. Cuvintele arseră pe limba ei, 
dar când termină de rostit incantaţia, auzi un bubuit surd 
şi uşa se deschise. 

Injură în barbă. Vraja chiar funcţionase. Nu voia să se 
gândească la tot ce implica asta, la cum de era posibil să 
funcţioneze pe fier, singurul element care se presupunea 
că este imun la magie. Şi nu când erau atât de multe vrăji 
cumplite în Morţii vii - vrăji care invocau demoni, înviau 
morţi, îi torturau pe alţii până când cerşeau moartea... 

Cu o smucitură fermă, Celaena deschise uşa, tresărind 
când aceasta scârţâi pe podeaua din piatră cenuşie. O 
briză râncedă şi rece îi ciufuli părul. O scoase pe Damaris. 

După ce verifică de două ori că nu putea fi prinsă 
înăuntru, păşi peste pragul uşii. 

Torța îi dezvălui o scară cu vreo zece trepte, care ducea 
spre un alt coridor lung şi îngust. Pânze de păianjen şi praf 
ocupau tot spaţiul, dar nu aspectul neglijat al locului o făcu 
să se oprească. 

Erau mai degrabă uşile, zecile de uşi care erau aliniate 
de ambele părţi ale coridorului. Toate la fel de bizare ca 
uşa din spatele ei, niciuna nedezvăluind nimic din ce ar 
putea fi în spatele lor. În capătul opus al coridorului, o altă 
uşă din fier licărea palid în lumina torţei. 

Ce era locul ăsta? 

Celaena cobori scările. Era atât de linişte! Ca şi cum 
chiar şi aerul îşi ţinea răsuflarea. 

Ridică torţa, cu Damaris în cealaltă mână, şi se apropie 
de prima uşă din fier. Nu avea mâner, iar suprafaţa îi era 
marcată de o singură linie. Uşa din faţa ei avea două linii. 
Numerele unu şi doi. Numerele impare pe stânga, cele 
pare pe dreapta. Celaena continuă să se mişte, aprinzând 
torţă după torţă, înlăturând perdelele din pânză de 
păianjen. Pe măsură ce înaintă pe coridor, numerele de pe 
uşi creşteau. 

„E vreun fel de temniţă?” 

Dar pe podea nu era nici urmă de sânge sau rămăşiţe de 
oase sau arme. Nici măcar nu mirosea urât - doar a praf. 


Uscat. Încercă să deschidă una dintre uşi, dar era încuiată. 
Toate uşile erau încuiate. Iar instinctul îi spunea să le lase 
aşa. 

Capul îi pulsa uşor, anunțând începutul unei dureri de 
cap. 

Coridorul înainta, iar Celaena ajunse la uşa din capătul 
îndepărtat, celulele din lateral fiind numerotate nouăzeci şi 
opt şi nouăzeci şi nouă. N 

Dincolo de ele era uşa finală, nemarcată. Işi puse torța 
într-un suport de lângă ultima uşă, apucă inelul de pe ea şi 
încercă să o deschidă. Era mult mai uşor decât al primei 
uşi, dar tot era încuiată. 

Şi, spre deosebire de uşile aliniate de-a lungul 
coridorului, aceasta părea să îi ceară să o descuie - ca şi 
cum avea nevoie să fie deschisă. Aşa că Celaena rosti din 
nou vraja, desenând semnele Wyrd pe metalul străvechi. 
Uşa cedă fără niciun sunet. 

„Poate că acestea erau temniţele lui Gavin. De pe 
vremea lui Brannon.“ Asta ar explica gravurile de pe 
pereţii de deasupra. Poate că Gavin folosise aceste celule 
cu uşi din fier pentru a-i întemniţa pe soldaţii-demoni din 
armata lui Erawan. Sau chestiile malefice pe care Gavin şi 
oamenii lui le vânau... 

Celaena simţi cum i se usucă gura când trecu de a doua 
uşă şi aprinse torţele în drumul ei. Din nou, lumina 
dezvălui un mic set de trepte ducând într-un coridor. 
Acesta vira la dreapta şi era vizibil mai scurt. Nu era nimic 
în umbre - doar mai multe uşi din fier, încuiate, de-o parte 
şi de alta. Era atât de linişte... 

Continuă să meargă, până ce ajunse la uşa din celălalt 
capăt al holului. Şaizeci şi şase de celule de data asta, 
toate încuiate. Descuie uşa din capăt cu ajutorul semnelor 
Wyrd. 

Intră într-un al treilea coridor, care de asemenea vira la 
dreapta, şi descoperi că era şi mai scurt. Treizeci şi trei de 
celule. 

Al patrulea coridor viră din nou la dreapta, iar Celaena 
numără douăzeci şi două de uşi. Durerea uşoară de cap se 


transformase într-una destul de puternică, dar era atât de 
departe de camera ei, iar ea era era deja aici... 

Celaena se opri în faţa uşii din capătul celui de-al 
patrulea tunel. 

„E o spirală. Un labirint. Te duce din ce în ce mai adânc, 
sub pământ...” 

Îşi muşcă buza, dar descuie uşa. Unsprezece celule. 
Mări pasul şi ajunse la a cincea uşă. Nouă celule. 

Se apropie de a şasea uşă şi se opri. 

Un altfel de fior o străbătu în timp ce privi al şaselea 
portal. 

„Centrul spiralei?” 

Când creta atinse uşa de fier pentru a trasa semnele 
Wyrd, o voce din capul ei îi spuse să fugă. Şi, deşi Celaena 
îşi dorea să o asculte, deschise uşa oricum. 

Torța dezvălui ruinele unui coridor. Bucăţi din pereţi se 
prăbuşiseră, iar grinzile din lemn erau făcute aşchii. Pânze 
de păianjen se întindeau peste tot, iar bucăţi zdrenţuite de 
cârpe erau aruncate peste pietre şi grinzi, legănate uşor 
de briza pală. 

Moartea fusese aici. Şi nu cu mult timp în urmă. Dacă 
locul ăsta ar fi fost la fel de străvechi precum Gavin şi 
Brannon, cârpele ar fi fost ţărână acum. 

Celaena privi cele trei celule de pe coridorul scurt. Mai 
era o uşă în capăt, care atârna strâmbă în singura balama 
rămasă. Întunericul umplea vidul de dincolo de ea. 

Dar cea de-a treia celulă îi atrase atenţia. Uşa din fier 
fusese dărâmată, iar suprafaţa - crestată şi îndoită. Dar nu 
dinspre exterior. 

Celaena o ridică pe Damaris înaintea ei şi merse spre 
celula deschisă. 

Orice ar fi fost înăuntru, scăpase. 

Torța nu dezvălui nimic altceva peste pragul uşii decât 
oase - grămezi de oase, majoritatea făcute ţăndări. 

Se întoarse spre coridor. Nimic nu se mişcase. 

Precaută, păşi în celulă. 

Lanţuri din fier se legănau din pereţi, rupte acolo unde 
ar fi trebuit să fie cătuşele. Pietrele negre erau acoperite 


de semne albe; zeci de crestături adânci şi lungi, grupate 
câte patru. 

„Gheare.” 

Celaena se întoarse spre uşa dărâmată. Erau 
nenumărate semne pe ea. g 

„Cum poate cineva să facă asemenea linii în fier? In 
piatră?” 

Se cutremură şi ieşi repede din celulă. 

Aruncă o privire în direcţia din care venise, care era 
luminată de torţele pe care le aprinsese, apoi la spaţiul 
deschis şi întunecat dinaintea ei. 

„Eşti aproape de centrul spiralei. Doar vezi ce este - vezi 
dacă deţine vreun răspuns. Elena a spus să cauţi indicii...” 

O legănă de câteva ori pe Damaris, doar pentru a-şi 
dezmorţi încheietura mâinii, desigur, apoi intră în 
semiîntuneric. 

Aici nu erau suporturi pentru torţe. Al şaptelea portic 
scoase la iveală doar un coridor scurt şi o uşă deschisă. O 
a opta poartă. 

Pereţii, de-o parte şi de alta, a celei de-a opta uşi, erau 
distruşi şi plini de semne de gheare. Capul îi pulsă violent, 
apoi încetă când Celaena păşi mai aproape. 

Dincolo de poartă zări o scară spiralată care urca atât de 
sus, încât nu îi putea vedea capătul. Un urcuş direct în 
întuneric. 

Dar încotro? 

Casa scării duhnea, iar Celaena o tinu pe Damaris 
înaintea ei în timp ce urca scările, evitând cu grijă pietrele 
căzute de pe trepte. 

Urcă tot mai sus, recunoscătoare pentru tot 
antrenamentul de care avusese parte. Durerea de cap i se 
înrăutăţi, dar când ajunse în capul scării, uită de oboseală 
şi de durere. 

Ridică torţa. Pereţi din obsidian sclipitor o înconjurau, 
înălțându-se atât de sus, încât nu putea vedea tavanul. 
Celaena se afla într-un fel de cameră de la baza unui turn. 

Împletindu-se prin pereţii stranii, vinişoare verzui 
licăreau în lumina torţei. Mai văzuse materialul ăsta 


înainte. Îl văzuse... 

„Inelul regelui. Inelul de pe degetul lui Perrington. Şi al 
lui Cain...” 

Asasina atinse peretele şi un şoc o străbătu, capul 
bubuindu-i atât de tare, încât Celaena se legănă pe 
picioare. Ochiul Elenei pulsă cu un licăr albăstrui, dar se 
stinse rapid, ca şi cum lumina însăşi fusese absorbită de 
perete şi devorată. 

Celaena porni înapoi, spre scări. 

„Pe toţi zeii! Ce e asta?“ 

Drept răspuns, o bubuitură zgudui turnul, atât de tare 
încât Celaena tresări. Sunetul răsună cu un ecou metalic. 
Ridică privirea spre întunericul de deasupra. 

— Ştiu unde sunt, şopti ea în timp ce sunetul se stinse. 
Turnul cu ceas. 


CAPITOLUL 44 


Dorian privi scara spiralată. Celaena descoperise 
catacombele legendare de sub bibliotecă. Desigur că o 
făcuse. Dacă exista cineva în Erilea care putea găsi aşa 
ceva, aceea era Celaena. 

Se pregătea să meargă la masa de prânz, când o văzuse 
pe Celaena intrând în bibliotecă, cu o sabie prinsă pe 
spate. Poate că ar fi lăsat-o să meargă în treburile ei dacă 
nu i-ar fi observat părul prins. Celaena nu-şi prindea 
niciodată părul la spate; decât dacă se lupta. Şi când ştia 
că are să se lase cu... dezordine. 

Nu o spiona. Şi nu se furişa. Dorian era doar curios. O 
urmă prin coridoarele lungi şi camerele uitate, rămânând 
destul de departe în spatele ei, şi fiind tăcut, aşa cum îl 
învăţaseră Chaol şi Brullo în urmă cu mulţi ani. O urmărise 
pe Celaena până când ea dispăru în josul acelor scări, cu o 
privire suspicioasă peste umăr. 

Da, Celaena plănuia ceva. Aşa că Dorian aşteptă. Un 
minut. Cinci minute. Zece minute, apoi porni după ea. Ca 
să facă să pară o coincidenţă dacă se întâlneau. 

lar acum, ce vedea? Nimic, doar resturi. Pergamente 
vechi şi cărţi aruncate peste tot. In capătul coridorului era 
o a doua scară spiralată, luminată în acelaşi fel ca prima. 

Un fior îl străbătu. Nu-i plăcea deloc situaţia. Ce făcea 
Celaena aici? 

Drept răspuns, magia lui îi strigă să alerge în direcţia 
opusă - să găsească ajutor. Dar biblioteca era departe, iar 
până ajungea el acolo, ceva se putea întâmpla. Era posibil 
să se fi întâmplat deja ceva. 

Dorian cobori grăbit scările şi găsi un coridor slab 
luminat, cu o singură uşă lăsată întredeschisă, marcată cu 
două semne trasate cu cretă. Când văzu uşile aliniate de 
pe coridor, încremeni. Fierul duhnea, cumva - şi îi răscoli 
stomacul. 

— Celaena? strigă el. Niciun răspuns. Celaena? 

Nimic. 


Trebuia să îi spună să iasă de acolo. Orice ar fi fost locul 
acela, niciunul din ei nu trebuia să se afle aici. Chiar dacă 
puterea din venele lui nu îi spunea asta, Dorian ştia. 
Trebuia să o scoată de acolo. 

Prinţul cobori treptele. 

* 

Celaena pe jumătate alerga, pe jumătate sărea treptele, 
îndepărtându-se de interiorul turnului cu ceas cât de 
repede putea. Deşi trecuseră luni bune de la întâlnirea cu 
morţii, din timpul duelului cu Cain, amintirea momentului 
când fusese izbită de zidul negru al turnului încă era prea 
vie. li putea vedea rânjind spre ea şi îşi aminti cuvintele 
Elenei de Samhuinn, despre cei opt gardieni din turnul cu 
ceas, de care trebuia să stea departe. 

Capul o durea atât de tare, încât de-abia se putea 
concentra pe treptele de sub picioarele ei. 

Ce fusese aici? Asta nu avea de-a face cu Gavin sau cu 
Brannon. Poate că temniţa fusese construită atunci, dar 
asta - toată situaţia asta - trebuia să aibă legătură cu 
regele. Pentru că el construise turnul cu ceas; îl construise 
din... 


Căci pe placul zeilor nu era din obsidian să fie făurite 
Și de piatră se temeau grozav. 


Dar - dar se presupunea că acele chei sunt mici. Nu 
gigantice, ca turnul cu ceas. Nu... 

Celaena ajunse la baza scărilor turnului şi încremeni 
când privi coridorul pe care se afla celula distrusă. 

Torţele fuseseră stinse. Privi în urma ei. Întunericul 
părea să se extindă, întinzându-se după ea. Nu era 
singură. 

Strângând în mână propria torţă, respirând cu calm, se 
strecură în coridorul ruinat. Nimic - niciun sunet, niciun 
semn că ar fi şi altă persoană în încăpere. Dar... 

La jumătatea drumului, se opri din nou şi lăsă jos torţa. 
Marcase toate cotiturile, îşi numărase paşii când venise 
aici. Cunoştea drumul pe întuneric, l-ar fi putut parcurge 


cu ochii închişi. lar dacă nu era singură aici, torţa era ca 
un far. Şi nu avea chef să fie o ţintă pentru nimeni. Stinse 
torţa cu călcâiul. 

Întuneric deplin. 

O ridică pe Damaris mai sus, obişnuindu-şi privirea cu 
bezna. Doar că nu era beznă totală. Un licăr slab pulsa din 
amuleta ei - un licăr care îi permitea să vadă doar formele 
obscure, ca şi cum întunericul era prea puternic pentru 
Ochi. Părul de pe ceafa i se ridică. Singura dată când mai 
văzuse amuleta licărind astfel... Pipăind peretele cu 
cealaltă mână, neîndrăznind să se întoarcă, înaintă cu 
spatele. 

Se auzi un scrâşnet de gheare pe piatră, apoi cineva 
respirând. 

Nu era respiraţia ei. 

x 

Privi din umbrele celulei, strângându-şi mantia cu 
mâinile cu gheare. Mâncare. Pentru prima oară de luni 
bune. Ea era atât de caldă, atât de plină de viață! Trecu pe 
lângă celulă şi îşi continuă retragerea orbească. 

De când o închiseseră aici să putrezească, de când se 
săturaseră să se joace, uitase atât de multe lucruri! Işi 
uitase propriul nume, uitase ce fusese. Dar acum ştia 
multe lucruri utile - lucruri mai bune. Cum să vâneze, cum 
să se hrănească, cum să folosească acele semne ca să 
deschidă şi închidă uşi. Fusese atentă în toţi aceşti ani; îi 
privise făcând semnele. 

Şi odată ce plecaseră, aşteptase până ce ştiu că nu 
aveau să se mai întoarcă. Până când el începuse să caute 
în altă parte şi îşi luase toate lucrurile cu el. Iar atunci 
începuse să deschidă uşile, una după alta. O parte din ea 
rămăsese muritoare, încât să poată închide la loc uşile, să 
se întoarcă aici şi să formeze semnele care încuiau iar 
uşile, pentru a o ţine ascunsă. 

Dar ea venise aici. Învăţase să facă semnele. Ceea ce 
însemna că trebuia să ştie - să ştie ce i se făcuse. Probabil 
că fusese complice la distrugere şi apoi la reconstrucţia 
brutală. Iar de când venise aici... 


Se ascunse într-o altă umbră şi aşteptă ca ea să intre 
direct în ghearele sale. 

x 

Celaena se opri când respiraţia nu se mai auzi. Tăcere. 

Licărul albastru din jurul ei deveni mai luminos. 

Celaena îşi duse mâna la piept. 

Amuleta pâlpâi. 

* 

Îi urmărise pe oamenii ăia mici care locuiau deasupra de 
săptămâni întregi, întrebându-se oare ce gust aveau. Dar 
mereu era lumina aia blestemată în apropierea lor, lumina 
care îi ardea ochii sensibili. Mereu era ceva care o trimitea 
înapoi aici, în liniştea zidurilor din piatră. 

Şobolani şi alte chestii târâtoare fuseseră singura ei 
hrană de prea mult timp, iar sângele şi oasele lor subţiri 
nu aveau niciun gust. Dar femela asta... o mai văzuse de 
două ori înainte. Prima dată, cu aceeaşi lumină de un 
albastru pal la gât - apoi a doua oară, când nu o văzuse, ci 
mai degrabă o mirosise de după uşa aceea din fier. 

Sus, lumina albastră fusese suficientă să o ţină departe - 
lumina albastră care avea gust de putere. Dar aici jos, în 
umbrele pietrei negre, lumina era diminuată. Aici, acum că 
stinsese torţele pe care ea le aprinsese, nu o mai împiedica 
nimic şi nimeni nu o putea auzi. 

Nu uitase, nici în cele mai încâlcite căi ale memoriei 
sale, ce i se făcuse pe acea masă din piatră. 

Cu bale la gură, zâmbi. 

x 

Ochiul Elenei ardea luminos ca o flacără, iar lângă 
urechea ei se auzi un sâsâit. 

Celaena se răsuci, lovind înainte să privească mai bine 
silueta acoperită de mantia din spatele ei. Zări doar o 
porțiune de piele ofilită şi dinți butucănoşi înainte să o 
înfigă pe Damaris în pieptul creaturii. 

Creatura zbieră - zbieră cum Celaena nu mai auzise 
vreodată un zbieret, iar materialul putred se rupse, 
dezvăluind un piept osos, brăzdat de cicatrici. O lovi cu 
mâna peste faţă în timp ce se prăbuşi, ochii sclipindu-i în 


lumina amuletei. Ochii unui animal, în stare să vadă în 
întuneric. 

Persoana - creatura - de pe coridor. De după uşă. Nici 
nu apucă să vadă unde o lovise, căci Celaena se prăbuşi la 
pământ. Sângele începu să îi curgă din nas şi îi umplu 
gura. Se ridică şi o luă la fugă spre bibliotecă. 

Sări peste grinzi căzute şi pietre, lăsând Ochiul să îi 
lumineze calea, de-abia păstrându-şi echilibrul când 
aluneca pe oase. Creatura porni pe urmele ei, sfâşiind 
orice obstacol ca şi cum ar fi fost doar nişte biete draperii. 
Mergea ca un om, dar nu era unul - nu, chipul ăla parcă 
era coborât dintr-un coşmar. Şi puterea creaturii, să fie 
capabilă să împingă grinzile alea din lemn ca şi cum ar fi 
fost spice de grâu... 

Uşile din fier fuseseră puse acolo ca să ţină chestia asta 
înăuntru. 

Iar ea le descuiase pe toate. 

Ţâşni pe scara scurtă şi trecu de prima uşă. Când viră la 
dreapta, creatura o prinse de tunică, în spate, iar 
materialul se sfâşie. Celaena se izbi de peretele opus, 
ferindu-se când chestia se aruncă spre ea. 

Damaris şuieră, iar creatura mugi, căzând pe spate. 
Sânge negru ţâşni din rana de pe abdomen. Dar nu era 
destul de adâncă. 

Ridicându-se în picioare, sângele curgându-i pe spate, 
din locul unde ghearele îi străpunseseră pielea, Celaena 
scoase un pumnal. 

Gluga îi căzuse creaturii de pe cap, dezvăluind ceea ce 
arăta precum chipul unui om - arăta aşa, dar nu mai era. 
Părul îi era rar, atârnându-i de craniul lucios, iar buzele... 
avea foarte multe cicatrici în jurul gurii, ca şi cum cineva i 
le cususe, apoi le descususe. 

Creatura îşi duse o mână la abdomen, gâfâind printre 
dinţii ăia maronii şi sparti, privind-o pe Celaena - privind-o 
cu atâta ură, încât aproape că nu se mai putea mişca. Avea 
o expresie atât de umană... 

— Ce eşti? gâfâi Celaena, legănând-o pe Damaris în faţa 
ei şi făcând un pas în spate. 


Dar deodată creatura începu să se zgârie cu ghearele, 
sfâşiindu-şi pelerina neagră, rupându-şi părul din cap, ca şi 
cum ar fi încercat să scape de ceva din interiorul ei. Iar 
tipetele pe care le scotea, furia şi disperarea... 

Creatura fusese pe coridoarele castelului. 

Asta însemna că... 

Chestia asta, persoana asta, ştia cum să folosească 
semnele Wyrd, de asemenea. lar cu puterea ei stranie, 
nicio barieră pământeană nu o putea ţine captivă. 

Creatura o privi pe Celaena, ochii de animal fixându-se 
asupra ei. Un prădător anticipând gustul prăzii sale. 

Celaena se întoarse şi o rupse la fugă. 


* 


Dorian tocmai trecuse de a treia uşă când auzi un țipăt 
ce nu părea uman. Alte ţipete stridente umplură coridorul, 
urmate de izbituri. 

— Celaena? strigă Dorian în direcţia zgomotului. 

O altă izbitură. 

— Celaena! 

Apoi... 

— Dorian, fugi! 

Urletul strident care urmă ordinului Celaenei cutremură 
pereţii. Torţele pâlpâiră. 

Dorian îşi scoase sabia când Celaena apăru grăbită pe 
scări, sânge prelingându-i-se pe faţă, şi închise uşa din fier 
în urma ei. Alergă spre el, cu o sabie într-o mână şi un 
pumnal în cealaltă. Amuleta de la gâtul ei strălucea 
albastru, precum cel mai aprig foc. 

Celaena ajunse la el într-o secundă. Uşa din fier se 
deschise violent în urma lor, iar... 

Chestia care apăru nu era din lumea asta - nu avea cum 
să fie. Arăta de parcă fusese om, dar era contorsionat şi 
uscat şi distrus, iar foamea, furia şi nebunia i se citeau pe 
fiecare os din corpul lui. Pe toți zeii. Ce trezise la viaţă 
Celaena? 

O rupseră la fugă în josul coridorului, iar Dorian înjură 
când zări treptele spre următoarea uşă. Cât de mult avea 


să le ia să urce scările... 

Dar Celaena era rapidă, iar lunile de antrenament o 
făcuseră puternică. Spre eterna lui umilinţă, când ajunseră 
în capul scării, asasina îl prinse de gulerul tunicii şi îl 
împinse pe trepte, apoi în coridor, dincolo de prag. 

În urma lor, chestia urla. Dorian se întoarse şi îi zări 
dinţii sparţi licărind în timp ce sărea pe scări. Cu viteza 
fulgerului, Celaena trânti uşa în faţa creaturii. 

Incă o uşă - Dorian îşi putea imagina palierul care ducea 
înapoi, la primul coridor, apoi treptele spiralate, apoi cea 
de-a doua scară şi... 

Ce urma apoi, când ajungeau în bibliotecă? Ce puteau ei 
să facă împotriva acestei chestii? 

Când Dorian citi groaza pură de pe chipul Celaenei, ştiu 
că şi ea se întreba acelaşi lucru. 

* 


Celaena îl împinse pe Dorian pe coridor, apoi îl urmă, 
lipindu-se de ultima uşă care despărțea culcuşul bestiei de 
restul bibliotecii. Se împinse în ea cu toată greutatea şi 
văzu stele verzi când creatura se izbi de partea cealaltă a 
uşii. Pe toţi zeii, era puternică - puternică şi sălbatică, şi 
de neoprit... 

Pentru o clipă, Celaena îşi pierdu echilibrul, iar creatura 
încercă să deschidă uşa. Dar Celaena îşi reveni şi se 
împinse şi mai tare cu spatele în placajul din fier. 

Mâna creaturii rămase prinsă la uşă, dezlănţuind un 
urlet înfiorător, înfigându-şi ghearele în umărul Celaenei. 
Sângele îi curgea din nas, amestecându-se cu cel care 
acum i se prelingea pe umeri. Ghearele se înfipseră şi mai 
tare. 

Dorian alergă spre uşă, împingându-se şi el cu spatele în 
ea. Gâfâi, holbându-se la Celaena. 

Trebuiau să sigileze uşa. Chiar dacă această creatură 
era destul de inteligentă, încât să cunoască semnele Wyrd, 
trebuiau să câştige ceva timp. Trebuia să îi câştige lui 
Dorian timp ca să scape. Aveau să rămână fără forţă în 
curând, iar creatura avea să îi ucidă, pe ei şi pe oricine îi 
ieşea în cale. 


Trebuia să existe o cale să o închidă acolo, să o 
încetinească pentru câteva momente... 

— Împinge, şuieră ea către Dorian. 

Creatura avansă un centimetru, dar Celaena împinse 
tare, bazându-se pe forţa picioarelor ei. Bestia urlă din 
nou, atât de tare, încât Celaena crezu că urechile începeau 
să îi sângereze. Dorian înjură. 

Asasina îi aruncă o privire, nesimţind durerea ghearelor 
înfipte în carnea ei. Sudoarea curgea pe fruntea lui Dorian 
în timp ce - ce... 

Metalul începu să se încălzească pe marginile uşii, 
licărind cu un roşu-aprins, apoi sfârâind... 

Magia era acolo; magia lucra chiar în acel moment, 
încercând să sigileze uşa. Dar nu venea din partea 
Celaenei. 

Dorian miji ochii, concentrându-se, chipul fiindu-i palid 
ca moartea. 

Avusese dreptate. Dorian chiar avea magie în sânge. 
Asta era informaţia pe care Picioare-galbene era dispusă 
să o vândă celui care plătea mai mult, chiar regelui însuşi. 
Era o informaţie care putea schimba totul. Putea schimba 
lumea. 

Dorian avea magie. 

Şi dacă nu se oprea, avea să se ardă de uşa aia din fier. 

x 


Uşa îl sufoca pe Dorian. Era într-un coşciug, fără pic de 
aer. Magia lui nu putea respira. E] nu putea respira. 

Celaena putea jura că acea creatură sinistră câştigase 
teren. Dorian nici măcar nu ştia ce făcea, doar că trebuia 
să sigileze uşa. Magia alesese această metodă. Prinţul 
împingea cu picioarele, cu spatele, împinse magia până la 
limită, încercând cu disperare să sudeze uşa. 

Magia îi scăpă din mâini. 

Creatura împinse cu putere, făcându-l pe Dorian să 
alunece. Dar Celaena se împinse şi mai tare în uşă, până 
ce prinţul îşi recăpătă echilibrul. 

Sabia Celaenei era la câţiva metri de ea, dar la ce îi 
putea folosi? 


Nu aveau nicio speranţă să scape cu viaţă. 

Privirea Celaenei o întâlni pe a lui Dorian, întrebarea 
fiind uşor de citit pe chipul ei însângerat: 

„Ce am făcut?“ 

* 

Încă prinsă în ghearele creaturii, Celaena nici măcar nu 
se putea mişca, aşa că Dorian se repezi brusc şi o luă pe 
Damaris. Creatura încercă din nou să se elibereze, iar 
prinţul legănă sabia şi lovi încheietura bestiei. Urletul ei 
pătrunse până în oasele Celaenei, dar uşa se închise 
complet. Celaena alunecă, mâna dezmembrată a bestiei 
rămânând prinsă de umărul ei, dar se împinse din nou în 
uşă când creatura se aruncă din nou în poarta din fier. 

— Ce naiba e asta? strigă Dorian, împingându-se cu 
toată puterea în uşă. 

— Nu ştiu, gâfâi Celaena. Fără să îşi permită luxul unui 
vindecător, îşi smulse mâna mizerabilă din umăr, 
reprimându-şi ţipătul. Era aici jos, reuşi ea să spună. 

Încă o bubuitură în uşă. 

— Nu poţi sigila uşa cu magie. Trebuie să - trebuie să o 
sigilăm în alt fel. 

Şi să găsească o cale care să funcţioneze mai bine decât 
orice vrajă de deblocare ştia creatura aia - o cale care să o 
împiedice să mai iasă de acolo. Celaena se înecă cu 
sângele care îi curgea din nas în gură şi îl scuipă pe podea. 

— Există o carte - Mortii vii. Acolo vom găsi răspunsul, 
continuă ea. 

Privirile li se întâlniră - un moment de încredere şi 
promisiunea unor răspunsuri din partea amândurora. 

— Unde e cartea? întrebă Dorian. 

— În bibliotecă. Te va găsi ea. Pot să rezist câteva 
minute aici. 

Fără să aibă nevoie să înţeleagă prea multe, Dorian fugi 
în bibliotecă. Alergă printre rafturi, degetele lui gonind 
peste titluri, din ce în ce mai repede, ştiind că fiecare 
secundă o secătuia pe Celaena de energie. Era pe punctul 
de a-şi dezlănţui frustrarea, când trecu pe lângă o masă pe 
care se odihnea o carte mare şi neagră. 


Morţii vii. 

Celaena avusese dreptate. De ce avea întotdeauna 
dreptate, în felul ei straniu? Dorian luă cartea şi alergă 
spre camera secretă. Asasina închisese ochii şi scrâşnea 
din dinţi, care îi erau roşii de la propriul sânge. 

— Poftim, spuse Dorian. 

Fără ca ea să îi ceară, prinţul se împinse în uşă, iar 
Celaena se aşeză pe podea şi răsfoi cartea cu mâini 
tremurânde. Sângele îi curgea pe fiecare pagină. 

— Să legi sau să stăpâneşti, citi ea cu voce tare. 

Dorian privi zecile de simboluri de pe pagină. 

— Crezi că va merge? întrebă el. 

— Sper că da, spuse ea, deja mişcându-se, ţinând cartea 
deschisă într-o mână. Odată ce voi rosti vraja, doar când 
va trece pragul, creatura va fi ţinută în loc suficient de 
mult cât să o ucidem. 

Îşi strecură degetele în rănile de pe piept şi umeri, iar 
Dorian o privi cu gura căscată când făcu primul semn, apoi 
pe al doilea, asasina transformându-şi trupul rănit într-o 
călimară cu cerneală şi desenând semn după semn în jurul 
uşii. 

— Dar ca să treacă peste prag, spuse Dorian gâfâind, 
trebuie să... 

— Deschizi uşa, termină Celaena, încuviinţând. 

Dorian se mişcă pentru ca ea să deseneze deasupra 
capului lui, răsuflările lor împreunându-se. 

Celaena respiră adânc în timp ce trasă ultimul semn şi, 
brusc, toate sclipiră cu un albastru palid. Dorian împinse 
în continuare uşa, deşi simţi fierul solidificându-se. 

— Poţi să îi dai drumul, spuse Celaena, îndreptând sabia 
spre uşă. Dă-i drumul şi treci naibii în spatele meu! 

Cel puţin nu îl insultase şi nu îi spusese să plece de tot 
de acolo. 

Trase adânc aer în piept şi plecă de lângă uşă. 

Creatura se izbi în poartă, deschizând-o. 

Şi, întocmai cum spusese Celaena, încremeni în prag, 
ochii ei animalici licărind sălbatic când capul îi ieşi pe 
coridor. Apoi urmă o pauză, o pauză în care Dorian ar fi 


putut jura că Celaena şi creatura se priviră în ochi, iar 
sălbăticia bestiei se calmă, doar pentru o clipă. Doar 
pentru o clipă, apoi Celaena se mişcă. 

Sabia străluci în lumina torţei, apoi străpunse carnea şi 
zdrobi oasele. Gâtul era prea gros ca să poată fi tăiat dintr- 
o lovitură, iar înainte ca Dorian să tragă din nou aer în 
piept, Celaena lovi din nou. 

Capul lovi podeaua cu un bubuit, sânge negru ţâşnind 
din gâtul retezat - din trupul care încă stătea paralizat în 
prag. 

— La dracu”, gâfâi Dorian. La dracu’! 

Celaena se mişcă din nou, lovind capul cu sabia, 
străpungându-l, ca şi cum s-ar fi temut că încă ar mai fi 
putut muşca. 

Dorian încă mai înjura când Celaena se întinse spre 
semnele sângerii din jurul uşii şi îşi trecu un deget peste 
unul dintre ele, rupând vraja, iar cadavrul decapitat al 
creaturii se prăbuşi. 

Nici nu atinse bine pământul, că Celaena lansă patru 
lovituri: trei pentru a tăia trunchiul în două şi o a patra 
pentru a-l înjunghia în locul unde ar fi trebuit să fie inima 
bestiei. Dorian simţi cum stomacul îi urcă în gât când 
asasina îşi pregăti sabia pentru a cincea lovitură, 
deschizând pieptul creaturii. 

Orice văzu o făcu să devină şi mai palidă. Dorian nu voia 
să privească. 

Cu o eficienţă sinistră, lovi cu piciorul capul mult prea 
uman al creaturii, trimiţându-l dincolo de prag, peste 
cadavrul decapitat. Apoi închise uşa şi trasă alte semne 
peste prag, care sclipiră, apoi se stinseră. 

Celaena se întoarse spre el, dar Dorian privi din nou 
spre uşă, acum sigilată. 

— Cât ţine... vraja aia? 

Dorian aproape se înecă cu cuvântul. 

— Nu ştiu, spuse Celaena, scuturând din cap. Până se 
şterg semnele, cred. 

— Nu cred că putem lăsa pe altcineva să ştie despre 
asta, spuse el precaut. 


Celaena râse, puţin cam sălbatic. Să spună altcuiva, 
chiar şi lui Chaol, ar însemna să răspundă la întrebări 
dificile - întrebări care i-ar putea trimite pe amândoi la 
moarte. 

— Deci, spuse Celaena, scuipând sânge pe pietre, vrei să 
îmi explici tu primul sau încep eu? 

* 

Celaena începu prima, pentru că Dorian avea nevoie 
disperată să-şi schimbe hainele, iar vorbitul părea o idee 
bună în timp ce stătea dezbrăcat în garderoba sa. Asasina 
stătea pe patul lui, nici ea nearătând prea bine, motiv 
pentru care aleseseră coridorul întunecat al servitorilor ca 
să ajungă în turnul lui. 

— Cred că sub bibliotecă e o temniţă antică, spuse 
Celaena, încercând să vorbească încet. Zări o porţiune de 
piele aurie prin uşa pe jumătate deschisă a garderobei şi 
privi în altă parte. Cred... cred că cineva a ţinut creatura 
acolo până când a reuşit să scape din celulă. Trăieşte sub 
bibliotecă de atunci. 

Nu era nevoie să îi spună că ea credea că regele o 
crease. Turnul cu ceas fusese construit de însuşi regele - 
deci el trebuia să ştie cu ce făcea legătura. Celaena ştia că 
acea creatură fusese creată, pentru că în pieptul ei fusese 
o inimă umană, şi putea să parieze că regele folosise cel 
puţin o cheie Wyrd ca să construiască atât turnul, cât şi 
monstrul. 

— Ceea ce nu înţeleg eu, spuse Dorian din garderobă, 
este de ce chestia asta poate trece acum de uşile din fier, 
când înainte nu putea. 

— Pentru că eu am fost o idioată şi le-am rupt vrăjile 
când am trecut prin ele. 

O minciună - într-un fel. Dar Celaena nu voia să îi 
explice, nu putea să îi explice de ce creatura putuse să iasă 
de acolo şi înainte şi nu rănise pe nimeni până atunci. De 
ce fusese pe coridor în acea noapte şi dispăruse, de ce toţi 
bibliotecarii erau în viaţă. 

Dar poate că omul care fusese odată creatura... Poate că 
nu se pierduse în întregime. Erau atât de multe întrebări 


acum, atât de multe lucruri fără răspuns! 

— Şi ultima vrajă pe care ai făcut-o - pe uşă. Va ţine 
pentru totdeauna? 

Dorian apăru purtând tunică şi pantaloni noi, dar în 
picioarele goale. Vederea picioarelor lui i se păru intimă, 
într-un fel straniu. 

Celaena ridică din umeri, simțind o nevoie disperată să 
îşi spele corpul şi faţa însângerată. Dorian îi oferise baia 
lui, dar ea refuzase. Şi asta i se părea prea intim. 

— Cartea spune că este o vrajă permanentă, nu cred că 
mai poate trece pe acolo altcineva în afară de noi. 

„Doar dacă nu cumva regele vrea să treacă şi foloseşte 
una dintre cheile Wyrd.“ 

Dorian îşi trecu o mână prin păr, aşezându-se lângă ea 
pe pat. 

— De unde a apărut? 

— Nu ştiu, minţi ea. Inelul regelui licări în amintirea ei. 
Totuşi, acela nu putea fi o cheie Wyrd; Picioare-galbene 
spusese că erau bucăţi de piatră neagră, nu - nu forme 
şlefuite. Dar este posibil ca regele să fi făcut inelul folosind 
cheia. Celaena înţelegea acum de ce Archer şi grupul lui 
căutau să îl distrugă. Dacă regele o putea folosi ca să 
creeze creaturi... 

Dacă făcuse mai multe... 

Erau atât de multe uşi! Numărul trecea de două sute, 
toate încuiate. lar Kaltain şi Nehemia spuseseră amândouă 
ceva de aripi - aripi în visele lor, aripi bătând prin 
trecătoarea Ferian. Ce punea regele la cale acolo? 

— Spune-mi, insistă Dorian. 

— Nu ştiu, minţi ea din nou, urându-se pentru asta. 

Cum îl putea face să înţeleagă un adevăr care putea 
zdruncina tot ce iubea el? 

— Cartea aia, spuse Dorian. De unde ştiai că e de folos? 

— Am găsit-o într-o zi în bibliotecă. Părea să mă... 
urmărească. A apărut în camera mea, iar eu nu am dus-o 
acolo, a reapărut în bibliotecă; era plină de genul ăla de 
vrăji. 

— Dar nu este magică, spuse Dorian, pălind. 


— Nu genul de magie pe care îl ai tu. Asta este diferită. 
Nici măcar nu ştiam dacă vraja va funcţiona. Apropo, 
spuse ea, întâlnindu-i privirea, tu ai... magie. 

Dorian îi scrută chipul, iar Celaena îşi stăpâni dorinţa de 
a se mişca. 

— Ce vrei să îţi spun? 

— Spune-mi cum se face că ai magie, răspunse Celaena. 
Spune-mi cum de tu o ai, iar restul lumii nu. Spune-mi cum 
ai descoperit-o şi ce fel de magie este. Spune-mi totul. 

Dorian începu să dea din cap, dar Celaena se aplecă 
spre el. 

— Tocmai m-ai văzut încălcând cel puţin zece din 
regulile tatălui tău, continuă ea. Crezi că te-aş preda lui 
când tu ai putea la fel de uşor să mă distrugi? 

Dorian oftă. După o clipă, spuse: 

— În urmă cu câteva săptămâni, am... izbucnit. M-am 
înfuriat atât de tare la o întrunire a consiliului, încât am 
ieşit nervos din încăpere şi am lovit un perete. Cumva, 
zidul s-a crăpat şi fereastra din apropiere s-a spart. De 
atunci, am tot încercat să îmi dau seama de unde vine, ce 
fel de putere este mai exact. Şi cum să o controlez. Dar 
doar... se întâmplă. Ca... 

— Ca atunci când ai folosit-o ca să mă împiedici să-l ucid 
pe Chaol. 

Dorian înghiţi în sec. 

Celaena nu îl putea privi în ochi, dar spuse: 

— Îţi mulţumesc pentru asta. Dacă nu m-ai fi oprit, eu... 

Indiferent ce s-ar fi întâmplat între ea şi Chaol, 
indiferent de ceea ce simţea acum pentru el, dacă l-ar fi 
ucis în noaptea aceea, nu ar mai fi putut schimba nimic, nu 
şi-ar mai fi putui reveni. Cumva... cumva, ar fi transformat- 
o într-o altă versiune a chestiei de sub bibliotecă. li era 
greață până şi să se gândească la asta. 

— Indiferent ce fel ar fi magia ta, continuă Celaena, a 
salvat mai mult decât viaţa lui Chaol în noaptea aia. 

Dorian se foi. 

— Încă mai trebuie să învăţ să o controlez - altfel, s-ar 
putea întâmpla oriunde. În faţa oricui. Am avut noroc până 


acum, dar nu cred că va mai dura mult norocul. 

— Mai ştie cineva? Chaol? Roland? 

— Nu. Chaol nu ştie, iar Roland tocmai a plecat cu 
ducele Perrington. Au plecat în Morath pentru câteva luni, 
să... să supravegheze situaţia din Eyllwe. 

Totul trebuia să aibă legătură: regele, magia, puterea lui 
Dorian, semnele Wyrd, chiar şi creatura. Prinţul ridică 
salteaua patului, scoțând o carte ascunsă. Nu era cea mai 
bună ascunzătoare, dar era un efort curajos. 

— Am căutat prin tabelele genealogice ale familiilor 
nobile din Adarlan. N-am mai avut descendenţi care să 
folosească magia de generaţii întregi. 

Celaena îi putea spune atât de multe lucruri, dar dacă o 
făcea, avea doar să işte şi mai multe întrebări. Aşa că se 
mulţumi să studieze paginile pe care el i le arăta, 
răsfoindu-le una după alta. 

— Stai, spuse ea. 

Rănile din umăr pulsară dureros când Celaena întinse 
mâna spre carte. Privi pagina la care se oprise Dorian, 
inima ei luând-o la goană când descoperi un alt indiciu 
despre rege şi planurile lui. Îl lăsă pe prinţ să continue. 

— Vezi? spuse Dorian, închizând cartea. Nu sunt prea 
sigur de unde vine. 

Încă o privea precaut. Celaena îi întâlni privirea şi spuse 
încet: 

— În urmă cu zece ani, mulți dintre oamenii pe care... i- 
am iubit au fost executați pentru că aveau magie. Durerea 
şi vina licăriră în ochii lui, dar Celaena continuă: Aşa că, 
înţelegi de ce spun că nu vreau să mai văd pe nimeni 
murind pentru asta, nici măcar pe fiul omului care a 
poruncit acele crime. 

— Îmi pare rău, spuse Dorian încet. Deci, ce facem 
acum? 

— Luăm o masă zdravănă, vizităm un vindecător, facem 
o baie. În ordinea asta. 

Dorian pufni şi o înghionti cu genunchiul. 

Celaena se aplecă înainte, prinzându-şi mâinile între 
genunchi. 


— Aşteptăm. Stăm cu ochii în patru pe uşa aia şi ne 
asigurăm că nimeni nu încearcă să intre acolo, şi... ne 
continuăm viaţa, zi după zi. 

Dorian îi luă o mână într-a lui, privind spre fereastră. 

— Zi după zi. 


CAPITOLUL 45 


Celaena nu mâncă, nu făcu baie şi nici rana de la umărul 
ei nu fu văzută de vreun vindecător. 

În schimb, se grăbi să ajungă în temniţă, fără să arunce 
măcar o privire gărzilor în timp ce trecu pe lângă ele. 
Epuizarea gonea prin corpul ei, dar teama o făcea să 
continue, aproape să alerge în josul scării. 

„Vor să mă folosească. M-au păcălit“, spusese Kaltain. 
lar în cartea lui Dorian, despre genealogiile nobililor, 
familia Rompier fusese listată ca fiind una cu o puternică 
descendență magică, care se presupune că dispăruse în 
urmă cu două generaţii. 

„Uneori cred că ei m-au adus aici, spusese Kaltain. Nu 
ca să mă mărit cu Perrington, ci cu un alt scop.“ 

O aduseseră pe Kaltain aici, aşa cum Cain fusese adus 
aici. Cain, din munţii Colt Alb, unde şamani puternici 
conduseseră odinioară triburile. 

Celaena simţi cum i se usucă gura, îndreptându-se spre 
celula lui Kaltain. Se opri în faţa ei, privind-o printre gratii. 

Era goală. 

Tot ce mai rămăsese înăuntru era pelerina Celaenei, 
aruncată peste paiele răvăşite. Ca şi cum Kaltain s-ar fi 
luptat cu oricine ar fi venit să o ia. 

Celaena ajunse la postul gărzilor un moment mai târziu, 
arătând în jos, pe coridor. 

— Unde este Kaltain? 

Chiar când rosti întrebarea, o amintire începu să i se 
desluşească în minte, o amintire din zilele petrecute sedată 
în temniţă. 

Gărzile se priviră între ei, apoi priviră hainele sfâşiate şi 
însângerate ale Celaenei, iar unul dintre ei spuse: 

— Ducele a luat-o în Morath. Să-i fie soţie. 

Celaena ieşi din temniţă şi porni spre apartamentul ei. 

„Ceva vine, şoptise Kaltain. Iar eu trebuie să îi ies în 
întâmpinare. 

lar durerile de cap sunt mai crunte cu fiecare zi care 


trece. Din ce în ce mai rău şi pline de fâlfâitul ăla 
insuportabil de aripi.“ 

Celaena aproape că se împiedică. „Roland a avut dureri 
groaznice de cap în ultima vreme”, îi spusese Dorian în 
urmă cu câteva zile. lar acum, Roland, care avea acelaşi 
sânge ca Dorian Havilliard, plecase în Morath, de 
asemenea. 

Plecase sau fusese luat? 

Celaena îşi atinse umărul şi simţi rănile deschise şi 
sângerânde. Creatura parcă ar fi vrut să îşi smulgă părul 
din cap, ca şi cum ar fi avut dureri. lar când deschisese uşa 
aia, pentru acele ultime secunde, cât fusese încremenită în 
loc, Celaena văzuse ceva uman în ochii ei - ceva care 
părea eliberat, recunoscător pentru moartea pe care ea i-o 
aducea. 

— Cine ai fost? şopti ea, amintindu-şi inima umană şi 
trupul creaturii de sub bibliotecă. Şi ce ţi-a făcut regele? 

Dar Celaena avea sentimentul că deja ştia răspunsul. 

Pentru că acela era alt lucru pe care îl puteau face 
cheile Wyrd, cealaltă putere pe care o controlau acestea: 
viaţa. 

„Şi ei aud bătăi de aripi purtate de vânturile din 
trecătoarea Ferian, spusese Nehemia. Iscoadele noastre nu 
se mai întorc.“ 

Regele învârtea lucruri mult mai grave decât oamenii 
muritori. Mult, mult mai grave. Dar ce plănuia să facă cu 
ele - cu creaturile, cu oamenii ca Roland şi Kaltain? 

Celaena trebuia să afle câte chei Wyrd găsise regele 
până atunci. 

Şi unde ar putea fi celelalte. 

* 

În noaptea următoare, Celaena examină uşa spre 
catacombele de sub bibliotecă, ciulind urechile şi 
încercând să surprindă orice sunet din spatele uşii. 

Nimic. 

Semnele însângerate se coagulaseră, dar sub crustă, ca 
şi cum ar fi fost scrijelite în metal, era conturul întunecat 
al fiecărui semn Wyrd. 


De deasupra, răsună mugetul înăbuşit al ceasului din 
turn. Era două dimineaţa. Cum de nu ştia nimeni că turnul 
stătea pe o temniţă străveche, temniţă care servea drept 
ascunzătoarea secretă a regelui? 

Celaena se încruntă la uşa din faţa ei. Normal, cine s-ar 
gândi măcar la o asemenea posibilitate? 

Ştia că ar trebui să meargă la culcare, dar nu mai putuse 
să doarmă de câteva săptămâni şi nu vedea de ce ar trebui 
să mai încerce să o facă. De aceea venise aici: să facă ceva 
în timp ce hoinărea prin gândurile ei învălmăşite. 

Scoase pumnalul, îndreptându-l spre uşă, şi o împinse 
uşor cu el. 

Nimic. Celaena se opri, ascultând orice semn de viaţă, şi 
împinse mai tare. 

Uşa nu se clinti. 

Asasina mai încercă de câteva ori, lovind chiar cu 
piciorul în perete, dar uşa rămase sigilată. Când fu în 
sfârşit convinsă că nimic nu trecea de uşa aia - în oricare 
direcţie - răsuflă uşurată. 

Nimeni nu ar crede-o dacă ar povesti despre locul ăsta 
tot aşa cum nimeni nu i-ar crede povestea puţin probabilă 
despre cheile Wyrd. 

Ca să găsească cheile Wyrd, trebuia mai întâi să rezolve 
ghicitoarea. lar apoi să îl convingă pe rege să o lase să 
plece pentru câteva luni. Ani. Avea nevoie de o manipulare 
precaută, mai ales că era posibil ca el să aibă deja o cheie. 
Dar pe care? 

„Aud aripi...“ 

Picioare-galbene spusese că, doar combinate, cele trei 
chei puteau deschide adevărata poartă Wyrd, dar fiecare, 
în parte, deţinea totuşi o putere imensă. Ce alte grozăvii 
mai putea crea regele? Dacă avea să obţină vreodată toate 
cele trei chei, ce ar putea aduce în Erilea ca să-l slujească? 
Lucrurile deja se agitau pe continent; neliniştea se 
învolbura. Celaena avea sentimentul că regele nu avea să 
tolereze prea mult acest lucru. Nu, era doar o chestiune de 
timp până când el avea să dezlănţuie orice ar fi creat 
asupra lor şi să distrugă orice rezistenţă pentru totdeauna. 


Asasina privi uşa sigilată, simțind cum stomacul i se 
întoarce pe dos. O baltă de sânge pe jumătate uscat zăcea 
la baza uşii, atât de neagră încât părea a fi petrol. 
Îngenunche, trecându-şi un deget prin băltoacă. Îl mirosi, 
aproape îşi vărsă stomacul din pricina duhorii, apoi îşi 
frecă degetele între ele. Se simţea la fel de unsuros 
precum arăta. 

Se ridică în picioare şi cotrobăi prin buzunare după ceva 
cu care să se şteargă pe mâini. Scoase un pumn de hârtii. 
Resturi, mai degrabă - bucăţi de lucruri pe care le purta cu 
ea pentru a le analiza oricând avea un moment liber. 
Încruntându-se, le răsfoi, încercând să se decidă la care 
putea renunţa pentru a improviza o batistă. 

Una dintre hârtii era doar o chitanţă pentru o pereche 
de pantofi, pe care probabil o pusese din greşeală în 
buzunar în acea dimineaţă. lar o alta... Celaena o ridică 
mai aproape. „Ah! Timpul se scurge!“ fusese scris pe ea. 
Ea scrisese asta când încercase să rezolve ghicitoarea cu 
ochiul. Când tot mormântul părea un mare secret, un 
indiciu uriaş. 

Halal ajutor mai fusese propoziţia aia! Doar o altă 
fundătură. Înjurând în tăcere, folosi hârtia pentru a-şi 
şterge mâzga de pe degete. Totuşi, mormântul încă nu 
avea nicio logică. Ce treabă aveau copacii de pe tavan şi 
stelele de pe podea cu ghicitoarea? Stelele duseseră la 
gaura secretă, dar puteau la fel de uşor să facă asta şi 
dacă erau pe tavan. De ce era totul invers? 

Oare ar fi fost Brannon atât de prost încât să pună toate 
răspunsurile într-un singur loc? 

Celaena despături hârtia, acum mototolită şi pătată de 
sângele unsuros al creaturii. „Ah! Timpul se scurge!” 

La picioarele lui Gavin nu exista nicio inscripţie - doar la 
picioarele Elenei. lar cuvintele nu aveau prea mult sens. 

... Dar dacă nu acesta era scopul lor? Dacă erau doar 
suficient de logice cât să implice un lucru, dar în realitate 
însemnau altceva? 

Totul în mormânt era făcut invers, rearanjat, ordinea 
firească era inversată. Ca să sugereze că lucrurile erau 


amestecate, învălmăşite. Iar lucrul care ar fi trebuit să fie 
ascuns era exact la vedere. Dar, ca orice altceva, înţelesul 
lui era distorsionat. 

Şi exista o singură persoană, o fiinţă, care îi putea spune 
dacă avea dreptate sau nu. 


CAPITOLUL 46 


— Este o anagramă, spuse ea gâfâind când ajunse în 
mormânt. 

Mort deschise un ochi. 

— Inteligent, nu-i aşa? Să ascunzi un lucru exact unde îl 
poate vedea toată lumea? 

Celaena deschise uşa doar cât să se strecoare înăuntru. 
Lumina lunii era puternică, iar ei i se tăie respiraţia când 
observă unde cădeau razele luminoase. Tremurând, se opri 
la picioarele sarcofagului şi îşi trecu degetele peste literele 
din piatră. 

— Spune-mi ce înseamnă. 

Mort tăcu, destul de mult cât Celaena să tragă aer în 
piept şi să se pregătească să ţipe la el, dar în cele din urmă 
mânerul spuse: 

— Eu sunt Prima. 

lar aceea fu toată confirmarea de care Celaena avu 
nevoie. 

Prima cheie Wyrd dintre cele trei. Asasina se plimbă în 
jurul corpului din piatră, privirea oprindu-i-se pe chipul 
adormit al Elenei. Privind acele trăsături fine, şopti 
cuvintele: 


În durerea lui, a ascuns unul în coroana ei, 
Cea pe care a iubit-o nespus, 
_ Să-i țină de urât unde zăcea doamna, 
In celula înstelată, precum cerul la apus. 


Celaena ridică degetele tremurătoare spre bijuteria 
albastră din centrul coroanei. Dacă aceasta era într-adevăr 
o cheie Wyrd... ce avea să facă cu ea? Va trebui să o 
distrugă? Unde ar putea să o ascundă pentru ca nimeni să 
nu o descopere? Întrebările vuiau în capul ei, dificultatea 
lor amenințând să o alunge înapoi în camera ei, dar 
Celaena încercă să se calmeze. Avea să se gândească la 
asta mai târziu. „Nu-mi va fi teamă“, îşi spuse în sinea ei. 


Piatra din coroană străluci în lumina lunii, iar asasina o 
împinse uşor cu degetul. Nu se mişcă. 

Împinse din nou, strecurându-şi unghia în cuta îngustă 
dintre bijuterie şi marginea din piatră. Se mişcă uşor şi se 
întoarse, dezvăluind un mic compartiment dedesubt. Nu 
era mai lată decât o monedă sau mai adâncă decât 
articulaţia unui deget. 

Celaena privi înăuntru. Lumina lunii dezvălui doar piatra 
cenuşie. Îşi strecură degetul înăuntru, pipăind toată 
suprafaţa. 

Nu era nimic acolo. Nici măcar un ciob. 

Un fior rece îi cutreieră şira spinării. 

— Deci el chiar o are, şopti Celaena. A găsit cheia 
înaintea mea. Şi i-a folosit puterea pentru scopuri 
personale. 

— Avea de-abia douăzeci de ani când a găsit-o, spuse 
blând Mort. Un tânăr straniu şi războinic. Mereu îşi băga 
nasul în locuri uitate, unde nu era dorit, citea cărţi pe care 
nimeni de vârsta lui sau orice altă vârstă nu ar trebui să le 
citească! Totuşi, adăugă Mort, asta sună teribil de 
asemănător cu cineva pe care o cunosc. 

— Şi cumva ai uitat să îmi spui asta până acum? 

— Atunci, nu am ştiut ce era; am crezut că doar a luat 
ceva de aici. De-abia când ai citit ghicitoarea am bănuit. 

Era un lucru bun că mânerul era făcut din bronz. Altfel, 
Celaena i-ar fi îndoit faţa. 

— Bănuieşti şi ce poate să fi făcut cu ea? 

Celaena întoarse bijuteria la loc şi încercă să se opună 
groazei care începea să pună stăpânire pe ea. 

— De unde să ştiu eu? EI nu mi-a spus niciodată nimic, 
deşi recunosc că nici eu nu m-am deranjat să vorbesc cu 
el. De când e rege, a mai venit aici o singură dată, dar doar 
s-a învârtit câteva minute şi a plecat. Presupun că încerca 
sa găsească celelalte două chei. 

— Cum a descoperit că una era aici? întrebă Celaena, 
îndepărtându-se de silueta din marmură. 

— La fel ca tine, deşi mult mai repede. Presupun că asta 
îl face mai deştept decât tine. 


— Crezi că le are şi pe celelalte două? spuse ea, ochind 
comoara de lângă peretele opus şi postamentul unde 
fusese expusă Damaris. 

De ce nu luase sabia, una dintre cele mai măreţe 
moşteniri de familie? 

— Dacă ar mai fi avut altele, nu crezi că pieirea s-ar fi 
abătut deja asupra noastră? 

— Nu crezi că are toate cheile? întrebă Celaena, 
începând să transpire, în ciuda frigului. 

— Ei bine, Brannon mi-a spus odată că, dacă ai toate trei 
cheile, atunci deţii controlul asupra Porții Wyrd. Cred că 
este drept să presupunem că actualul rege şi-ar fi încercat 
norocul în a cuceri un alt tărâm sau ar fi înrobit creaturi 
care să cucerească restul ținutului, dacă le-ar fi avut pe 
toate trei. 

— Wyrdul să ne ajute dacă asta se va întâmpla. 

— Wyrdul? râse Mort. Te rogi la forţa greşită. Dacă 
regele controlează Wyrdul, va trebui să găseşti altă cale de 
a te salva. Şi nu crezi că este o coincidenţă prea mare că 
magia a încetat să mai existe din momentul în care el şi-a 
început cucerirea? 

Cum se oprise magia... 

— A folosit cheile Wyrd ca să stingă magia. Toată magia, 
adăugă Celaena, exceptând-o pe a lui. 

Şi, prin urmare, pe a lui Dorian. 

Celaena înjură, apoi întrebă: 

— Deci crezi că este posibil să aibă şi cea de-a doua 
cheie? 

— Nu cred că o persoană poate elimina magia doar cu 
una - deşi asta ar fi greşit. Nimeni nu ştie de ce sunt în 
stare cu adevărat cheile Wyrd. 

Celaena se frecă la ochi. 

— O, pe toţi zeii! Asta voia Elena ca eu să aflu. Şi acum, 
ce trebuie să fac? Să pornesc în căutarea celei de-a treia 
chei? Să le fur pe celelalte două de la rege? 

„Nehemia - Nehemia, tu trebuie să fi ştiut. Trebuie să fi 
avut un plan. Dar ce aveai de gând să faci?“ 

Abisul deja familiar din interiorul ei deveni şi mai mare. 


Acea durere surdă nu avea sfârşit. Dacă zeii s-ar fi 
deranjat să o asculte, şi-ar fi dat viaţa la schimb pentru a 
Nehemiei. Ar fi fost o alegere atât de uşor de făcut! Pentru 
că lumea nu avea nevoie de o asasină cu inimă laşă. Avea 
nevoie de cineva ca Nehemia. 

Dar nu mai exista niciun zeu cu care să se tocmească; 
nimeni căruia să îi ofere sufletul său în schimbul unui 
moment petrecut cu Nehemia; doar o şansă să poată vorbi 
cu ea, să îi audă vocea. 

Totuşi... Poate că nu avea nevoie de zei ca să vorbească 
cu prinţesa. 

Cain invocase rideracul, iar el cu siguranţă nu avusese o 
cheie Wyrd. Nu, Nehemia spusese că existau vrăji care 
deschideau portaluri temporare, suficient cât să pătrundă 
ceva prin ele. Dacă mizerabilul de Cain putuse să facă 
asta, iar dacă Celaena putuse folosi semnele ca să 
încremenească în loc creatura din catacombe şi să sigileze 
o uşă, atunci nu puteau semnele să deschidă un portal spre 
alt tărâm? 

Pieptul i se încordă. Dacă existau alte tărâmuri - 
tărâmuri locuite de morţi, în pace sau în suferinţă - cine 
putea să îi interzică să vorbească cu Nehemia? Putea să o 
facă. Indiferent de preţ, avea nevoie doar de o clipă - cât 
să o întrebe pe prinţesă unde ţinea regele cheile sau cum 
să o găsească pe a treia, şi să afle ce mai ştiuse Nehemia. 

Celaena putea să o facă. 

Mai erau şi alte lucruri pe care voia să i le spună. 
Cuvinte, adevăruri pe care simţea nevoia să le 
mărturisească. Şi acel rămas-bun - acel ultim rămas-bun 
care nu i se permisese să şi-l ia de la prinţesă. 

Celaena o luă pe Damaris din nou de la locul ei. 

— Mort, cât de mult crezi că poate sta deschis un portal? 

— La orice te-ai gândi, orice ai de gând să faci acum, 
opreşte-te! 

Dar Celaena deja ieşise din mormânt. Mort nu înţelegea 
- nu putea să înţeleagă. Ea pierduse atâţia şi atâţia oameni 
dragi; i se refuzaseră atâtea şanse de a-şi lua rămas-bun. 
Dar nu şi de data asta - nu când putea schimba acest 


lucru, chiar şi pentru câteva minute. De data asta avea să 
fie diferit. 

Avea nevoie de Morţii vii, încă un pumnal sau două, 
câteva lumânări şi spaţiu - mai mult spaţiu decât îi oferea 
mormântul. Semnele pe care le făcuse Cain ocupaseră o 
bună parte din cameră. Exista un coridor larg la etajul 
superior, în tunelurile secrete, un coridor lung şi un set de 
uşi pe care nu îndrăznise niciodată să le deschidă. 
Coridorul era lat şi cu tavanul înalt: spaţiu suficient pentru 
a face o vrajă. 

Pentru a deschise un portal spre lumea de dincolo. 


Æx 


Dorian ştia că visa. Stătea într-o cameră străveche, din 
piatră, pe care nu o mai văzuse niciodată, privind un 
războinic înalt, încoronat. Coroana îi era cunoscută, 
cumva, dar ochii bărbatului fură cei care îl uimiră şi 
imobilizară. Erau ochii lui - safirii, arzători. Asemănările se 
opreau aici; bărbatul avea părul de un castaniu-închis, 
până la umeri, un chip ascuţit, aproape nemilos şi era cu 
cel puţin o palmă mai înalt decât Dorian. Şi se purta ca 
un... rege. 

— Prinţule, spuse bărbatul, coroana lui aurie sclipind. 
Era ceva sălbatic în ochii lui - ca şi cum regele ar fi fost 
mai obişnuit să străbată sălbăticia, decât să meargă pe 
coridoarele astea din marmură. Trebuie să te trezeşti, 
continuă el. 

— De ce? întrebă Dorian, fără să sune prea princiar. 

Simboluri verzi şi stranii sclipeau pe pietrele cenuşii, 
asemănătoare cu cele pe care Celaena le trasase în 
bibliotecă. Ce era locul ăsta? 

— Pentru că o linie care nu ar trebui să fie trecută 
niciodată este pe cale de a fi încălcată. Pune întregul 
castel în pericol şi viaţa prietenei tale. Vocea regelui nu 
era dură, dar Dorian avea sentimentul că putea deveni 
dacă era provocat. Ceea ce, judecând după acea sălbăticie 
antică, după aroganţa din ochii regelui, părea un lucru 
extrem de uşor de făcut. 


— Despre ce vorbeşti? întrebă Dorian. Cine eşti? 

— Nu pierde timpul cu întrebări inutile. Da, acest rege 
nu era unul care să se piardă în cuvinte. Trebuie să mergi 
în apartamentul ei. Există o uşă ascunsă după o tapiserie. 
Ia-o pe al treilea coridor la dreapta. Du-te acum, prinţule, 
sau o vei pierde pentru totdeauna. 

Cumva, după ce se trezi grăbit, Dorian nu se gândi de 
două ori la faptul că Gavin, primul rege al Adarlanului, îi 
vorbise în vis, şi se îmbrăcă rapid, îşi luă sabia şi îşi părăsi 
turnul. 


CAPITOLUL 47 


Tăietura de pe braţul ei pulsa, dar Celaena îşi ţinu mâna 
fermă şi îşi înmuie din nou degetul în propriul sânge, 
trasând semnul Wyrd pe perete, copiind simbolurile din 
carte cu o precizie perfectă. Formau o arcadă - o uşă -, iar 
sângele ei strălucea în lumina lumânărilor pe care le 
adusese cu ea. 

Trebuia să fie perfect - fiecare simbol trebuia să fie fără 
perfect, altfel nu avea să funcţioneze. Continuă să apese 
pe rană pentru a o împiedica să se coaguleze. Nu oricine 
putea folosi semnele; nu, Morţii vii spunea că trebuia să 
existe putere în sânge. Evident, Cain avusese o urmă de 
putere. Probabil de aceea regele îi adusese laolaltă pe 
Kaltain şi pe Roland, de asemenea. El folosise cheile Wyrd 
ca să suprime magia, dar trebuia să aibă o cale de a folosi 
puterea înnăscută din sângele cuiva -, iar semnele 
trebuiau să poată accesa şi ele acea putere. 

Trasă un alt simbol, aproape încheind arcada. 

Puterea lor putea deforma lucrurile. Il deformase pe 
Cain. Dar îi şi permisese să cheme rideracul şi să câştige şi 
mai multă putere pentru el însuşi. 

Slavă Wyrdului, Cain era mort. 

Mai avea de desenat un semn, acela care avea să i-o 
aducă pe persoana pe care îşi dorea cu disperare să o 
vadă, chiar şi numai pentru o clipă. Era un semn complex, 
alcătuit din bucle şi unghiuri. Celaena scoase creta şi îl 
exersă pe podea, până îi reuşi, apoi îl trasă cu sânge pe 
perete. Era numele Nehemiei scris în forma unui semn 
Wyrd. 

Studie uşa pe care o desenase şi se ridică în picioare, 
ținând cartea în mâna curată. 

Işi drese glasul şi începu să recite cuvintele de pe 
pagină. 

Nu ştia limba. Gâtul o ardea şi i se contracta, ca şi cum 
s-ar fi împotrivit sunetelor, dar le rosti, cuvintele făcându-i 
dinţii să o doară, ca şi cum tocmai venise din frig şi bea 


ceva fierbinte. 

Apoi ieşiră cuvintele finale, iar ochii Celaenei lăcrimau. 

„Nu e de mirare că genul ăsta de putere nu mai este 
accesibilă oricui.“ 

Simbolurile scrise cu sângele ei începură să licărească 
verzi, unul după altul, până când întreaga arcadă deveni o 
linie de lumină. Pietrele de sub semne se înnegriră şi se tot 
înnegriră, apoi dispărură. 

Întunericul din arcada verde părea să se întindă spre ea. 

Funcţionase. Pe toţi zeii, funcţionase. 

Asta o aştepta când avea să moară? Nehemia mersese 
aici? 

— Nehemia? şopti ea, răguşită din pricina vrăjii. 

Nu era nimic. Nimic acolo - doar un vid. 

Celaena privi cartea, apoi peretele şi simbolurile pe care 
le desenase. Le scrisese corect. Vraja era corectă. 

— Nehemia? şopti ea spre întunericul fără sfârşit. 

Niciun răspuns. 

Poate că avea nevoie de timp. Cartea nu specificase cât 
avea să dureze; poate că Nehemia trebuia să călătorească 
prin orice tărâm era acela. 

Aşa că Celaena aşteptă. 

Cu cât privea mai mult în acel vid infinit, cu atât 
întunericul părea să o privească înapoi. Era exact ca în 
visul ăla, cel în care stătea pe marginea prăpastiei. 

„Nu eşti nimic altceva decât o laşă.“ 

— Te rog, şopti Celaena în întuneric. 

Se auzi un schelălăit brusc de deasupra, iar Celaena se 
întoarse spre scările din capătul coridorului. Câteva clipe 
mai târziu, mai repede decât ar fi trebuit să fie posibil, 
Fleetfoot cobori treptele, alergând spre ea. 

Nu spre ea, realiză Celaena, observându-i coada 
jucăuşă, gâfâitul şi scâncetul care putea fi doar de bucurie. 
Nu spre ea, pentru că... 

Celaena se întoarse spre portal în acelaşi moment în 
care Fleetfoot se opri înaintea lui. 

Şi totul se opri în loc atunci când zări silueta sclipitoare 
care stătea de partea cealaltă a portalului. 


Fleetfoot se aşeză pe podea, încă dând veselă din coadă, 
schelălăind uşor. Conturul corpului Nehemiei trepida şi era 
înceţoşat, întrerupt pe alocuri de un fel de lumină 
interioară. Dar chipul îi era clar - chipul îi era... era chipul 
ei. Celaena căzu în genunchi. 

Simţi căldura lacrimilor pe obraji înainte să realizeze că 
plânge. _ 

— Îmi pare rău, fu tot ce putu să spună. Îmi pare rău. 

Dar Nehemia rămase de partea cealaltă a portalului. 
Fleetfoot scânci din nou. 

— Nu pot trece linia asta, îi spuse Nehemia blând 
câinelui. Nici tu nu poţi. Apoi tonul i se schimbă, iar 
Celaena ştiu că prinţesa vorbea cu ea acum. Credeam că 
eşti mai deşteaptă decât atât, continuă Nehemia. 

Celaena ridică privirea. Lumina care radia din prinţesă 
nu ajungea la portal, ca şi cum chiar ar fi existat un fel de 
linie - un fel de graniţă finală. 

— Îmi pare rău, şopti Celaena din nou. Am vrut doar... 

— Nu este timp să îmi spui ce vrei să îmi spui. Am venit 
aici pentru că trebuia să fii avertizată. Nu mai deschide 
portalul ăsta. Data viitoare când o vei face, nu eu voi 
răspunde chemării tale. Şi nu vei supravieţui acelei 
întâlniri. Nimeni nu are dreptul să deschidă uşa spre acest 
tărâm, indiferent cât de mare este durerea pe care o simte. 

Celaena nu ştiuse, nu voia să... 

Fleetfoot râcâi podeaua cu ghearele. 

— La revedere, dragul meu prieten, îi spuse Nehemia 
câinelui şi porni înapoi spre întuneric. 

Celaena doar stătea acolo, incapabilă să se mişte sau să 
gândească. Gâtul îi ardea din pricina acelor cuvinte 
înăbuşite, cuvinte care acum o secătuiau de viaţă. 

— Elentiya. Nehemia se opri şi se întoarse spre ea. Vidul 
părea să se învolbureze, să o înghită puţin câte puţin. Nu 
vei înţelege încă, dar... Ştiam care îmi era soarta şi am 
acceptat-o, continuă Nehemia. Am alergat spre ea. Pentru 
că era singura cale prin care lucrurile să înceapă să se 
schimbe, pentru ca evenimentele să se petreacă. Dar 
indiferent de ceea ce am făcut, Elentiya, vreau să ştii că, în 


întunericul ultimilor zece ani, tu ai fost o lumină 
strălucitoare pentru mine. Nu o lăsa să se stingă. 

Înainte ca Celaena să răspundă, prinţesa dispăru. 

Nu mai era nimic în întuneric. Ca şi cum Nehemia nici 
nu fusese acolo. Ca şi cum ea ar fi inventat totul. 

— Întoarce-te, şopti Celaena. Te rog - întoarce-te! 

Dar întunericul rămase la fel. lar Nehemia dispăruse. 

Auzi urme de paşi - dar nu dinspre portal. Mai degrabă 
din stânga ei. 

Paşii lui Archer, care stătea acolo, cu gura căscată. 

— Nu pot să cred, şopti el. 


CAPITOLUL 48 


Celaena o scoase pe Damaris şi o îndreptă spre Archer 
într-o secundă. Fleetfoot mârâi spre el, dar rămase în 
spate, cu un pas în urma asasinei. 

— Ce faci aici? 

Era de neconceput să se afle acolo. Cum intrase? 

— Te urmăresc de săptămâni bune, spuse Archer, privind 
câinele. Nehemia mi-a spus despre coridoarele astea, mi-a 
arătat pe unde se intră. Am fost aici aproape în fiecare 
noapte de când a murit. 

Celaena aruncă o privire spre portal. Dacă Nehemia o 
avertizase să nu îl mai deschidă, atunci era sigură că 
prietena ei nu voia să îl vadă nici Archer. Se mută lângă 
perete, ţinându-se la distanţă de întuneric, în timp ce îşi 
trecu mâna peste semnele verzi, sclipitoare, încercând să 
le şteargă. 

— Ce faci? întrebă poruncitor Archer. 

Celaena o legănă pe Damaris spre el, ştergând cu furie 
semnele. Nu dispăreau. Orice ar fi fost vraja asta, era mult 
mai complexă decât cea cu care sigilase uşa de sub 
bibliotecă - nu avea să funcţioneze doar prin ştergerea 
semnelor. Dar Archer stătea acum între ea şi cartea unde 
pusese semn vrăjii de închidere. Celaena frecă mai tare 
peretele. Totul era teribil de greşit. 

— Opreşte-te! 

Archer se năpusti înainte, trecând cu uşurinţă de sabia 
alertă şi apucând încheietura Celaenei. Fleetfoot scoase un 
lătrat sălbatic de avertizare, dar Celaena fluieră, 
spunându-i câinelui să stea departe. 

Se răsuci lângă Archer, deja pregătindu-se să disloce 
braţul care o ţinea, dar verdele sclipitor al portalului 
lumină încheietura bărbatului, acolo unde mâneca tunicii 
lui alunecase. 

Un tatuaj negru, cu o creatură şerpuitoare, apăru acolo. 

Îl mai văzuse înainte. Mai văzuse... 

Celaena ridică privirea pe faţa lui Archer. 


„Nu te încrede în...“ 

Crezuse că desenul Nehemiei reprezenta sigiliul regal - 
o versiune uşor distorsionată a balaurului cu două picioare 
şi aripi. Dar, de fapt, era acest tatuaj. Tatuajul lui Archer 

„Nu te încrede în Archer”, asta încercase Nehemia să îi 
spună. i 

Celaena îl împinse de lângă ea, scoțând un pumnal. Il 
îndreptă, alături de Damaris, spre el. Cât de multe 
ascunsese Nehemia de Archer şi relaţiile lui? Dacă ea nu 
avusese încredere în ei, atunci de ce le spusese tuturor că 
se baza pe ei? 

— Spune-mi cum ai făcut asta, şopti Archer, ochii 
fixându-i-se pe portal şi pe întunericul de dincolo. Te rog! 
Ai găsit cheile Wyrd? Aşa ai făcut-o? 

— Ce ştii despre cheile Wyrd? întrebă Celaena. 

— Unde sunt? Unde le-ai găsit? 

— Nu am cheile. 

— Ai găsit ghicitoarea totuşi, spuse Archer. Te-am lăsat 
să găseşti ghicitoarea aia pe care am ascuns-o în biroul lui 
Davis. Ne-a luat cinci ani să o găsim - probabil că tu ai 
rezolvat-o. Ştiam că tu o vei face. Şi Nehemia ştia asta. 

Celaena scutura din cap. El nu ştia că mai fusese şioa 
doua ghicitoare - o ghicitoare cu o hartă care ducea la 
chei. 

— Regele are cel puţin o cheie. Dar nu ştiu unde sunt 
celelalte două. 

Privirea lui Archer se întunecă. 

— Şi noi bănuiam la fel. De aceea a venit Nehemia aici, 
în primul rând. Să afle dacă el le-a furat, de fapt, şi dacă 
da, câte are. 

Acela era motivul pentru care Nehemia nu putea să 
plece, realiză Celaena. De ce alese să stea aici, în loc să se 
întoarcă în Eyllwe. Să lupte pentru singurul lucru care era 
mai important decât soarta ţării ei: soarta lumii. Şi a altor 
lumi. 

— Nu trebuie să mă urc pe vasul ăla mâine. Vom spune 
tuturor, zise Archer, gâfâind. Vom spune tuturor că regele 
are cheile şi... 


— Nu. Dacă dezvăluim adevărul, atunci regele va folosi 
cheile ca să facă mai mult rău decât îţi poţi imagina. Vom 
pierde orice şansă de a le mai găsi pe celelalte. 

Archer făcu un pas spre Celaena. Fleetfoot mârâi din 
nou ameninţător, dar păstră distanţa. 

— Atunci o să descoperim unde ţine cheia. Şi le găsim şi 
pe celelalte, iar apoi le folosim ca să îl dăm jos de pe tron. 
Apoi vom crea o lume după placul nostru. 

Vocea îi devenea frenetică, fiecare cuvânt fiindu-i mai 
dur decât anteriorul. 

Celaena scutură din cap. 

— Mai degrabă le-aş distruge decât să le folosesc 
puterea. 

Archer chicoti. 

— Şi ea a spus acelaşi lucru. A spus că ar trebui să fie 
distruse - puse înapoi în poartă, dacă am putea descoperi 
cum să facem asta. Dar care este rostul găsirii lor dacă nu 
le folosim împotriva lui? Dacă nu i] facem să sufere? 

Celaena simţi cum i se întoarce stomacul pe dos. Erau 
multe lucruri pe care Archer nu le spunea, ştia mult mai 
multe. Aşa că asasina oftă şi scutură din cap, începând să 
păşească agitată, în sus şi-n jos. Archer rămase tăcut în 
acest timp - tăcut, până când ea se opri, ca şi cum brusc ar 
fi înţeles. Celaena ridică glasul: 

— El ar trebui să sufere cât mai mult posibil. Şi aşa ar 
trebui şi oamenii care ne-au distrus pe noi - care ne-au 
făcut ce suntem: Arobynn, Clarisse... Celaena îşi muşcă 
buza. Nehemia nu a putut niciodată să înţeleagă asta. Nici 
măcar nu a încercat. Tu... ai dreptate. Ar trebui să fie 
folosite. 

Archer o studie cu precauţie, acum că ea venise mai 
aproape şi îşi aplecase capul într-o parte - contemplându-i 
cuvintele, contemplându-l pe el. 

Iar Archer muşcă momeala. 

— De asta a părăsit mişcarea. A plecat cu o săptămână 
înainte să moară. Ştiam că este doar o chestiune de timp, 
înainte să meargă la rege şi să ne predea pe toţi... să 
folosească ce a aflat ca să primească îndurare în Eyllwe şi 


să ne anihileze cu aceeaşi lovitură. A spus că mai degrabă 
ar prefera un tiran atotputernic decât douăzeci. 

Celaena spuse cu un calm ucigător: 

— Ea ar fi stricat totul pentru voi. Aproape că a stricat 
totul şi pentru mine. Mi-a spus să stau departe de cheile 
Wyrd. A încercat să mă împiedice să rezolv ghicitoarea. 

— Pentru că voia informaţiile doar pentru ea, pentru 
propriul beneficiu. 

Celaena zâmbi, deşi simţi cum lumea îi fugea de sub 
picioare. Nu îşi putea explica de ce sau cum de se 
întrebase asta, dar dacă era adevărat, trebuia să îl facă să 
recunoască, aşa că se trezi spunând: 

— Tu şi cu mine am muncit pentru tot ce avem... noi... 
nouă ni s-a luat totul şi s-a folosit împotriva noastră. Alţi 
oameni nici măcar nu îşi pot imagina ce am fost forţaţi să 
facem. Cred... cred că de aceea am fost atât de 
îndrăgostită de tine când eram mică. Ştiam, chiar şi atunci, 
că tu înţelegeai. Că ştiai cum este să fii crescut de oameni 
ca Arobynn şi Clarisse, iar apoi... vândut. M-ai înțeles 
atunci. 

Celaena îşi forţă ochii să sclipească şi îşi încleştă gura, 
ca şi cum ar fi vrut să o împiedice să tremure. Clipind cu 
furie, şopti: 

— Dar cred că în sfârşit te înţeleg şi eu acum. 

Asasina întine mâna de parcă ar fi vrut să o apuce pe a 
lui, dar o cobori - afişând o expresie blândă şi tristă. 

— De ce nu mi-ai spus mai devreme? Am fi putut lucra 
împreună de săptămâni întregi. Am fi încercat să rezolvăm 
ghicitoarea împreună. Dacă aş fi ştiut ce voia să facă 
Nehemia, cum a putut să mă mintă iar şi iar... M-a trădat. 
În orice fel posibil, Archer! M-a minţit în faţă, m-a făcut să 
cred... 

Umerii i se lăsară. După un moment îndelung, Celaena 
făcu un pas spre el. 

— Se pare că Nehemia nu era mai bună decât Arobynn 
sau Clarisse. Archer, ar fi trebuit să îmi spui. Totul. Ştiam 
eu că nu a fost Mullison - nu era destul de deştept pentru 
asta. Dacă mi-ai fi spus, m-aş fi ocupat eu. Pentru tine... 


Pentru noi, aş fi avut eu grijă de asta. 

Un risc... o fărâmă de credinţă. 

Dar Archer îi aruncă un zâmbet ezitant. 

— S-a plâns atât de mult de Mullison şi am ştiut că el 
avea să fie cel mai uşor de învinovăţit. lar datorită acelei 
competiţii, consilierul deja avea o legătură cu Mormânt. 

— Mormânt nu şi-a dat seama că nu eşti Mullison? 
întrebă Celaena cât de calmă putu. 

— Ai fi surprinsă cât de uşor pot vedea oamenii ceea ce 
vor să vadă. O pelerină, o mască, haine elegante - nici n-a 
stat pe gânduri. 

„O, pe toţi zeii.“ 

— Deci, în noaptea aia, la depozit, continuă ea, ridicând 
din sprâncene - un conspirator intrigat. Care este 
adevăratul motiv pentru care l-ai răpit pe Chaol? 

— Trebuia să te iau de lângă Nehemia. lar când am 
încasat săgeata aia pentru tine, ştiam că vei avea 
încredere în mine, chiar şi numai pentru o noapte. Îmi cer 
scuze dacă metodele mele au fost... dure. Trucul meseriei, 
mă tem. 

Avusese încredere în el; îi pierduse pe Nehemia şi pe 
Chaol. Archer o îndepărtase de prietenii ei - aşa cum îl 
bănuia pe Roland că voia să procedeze cu Dorian. 

— Şi ameninţarea aia pe care regele a primit-o înainte 
de moartea Nehemiei - ameninţarea la adresa vieţii ei, 
spuse Celaena. Tu ai plănuit şi asta, nu-i aşa? Ca să îmi 
arăţi cine îmi erau adevărații prieteni - în cine puteam 
avea încredere. 

— A fost un joc de noroc. Aşa cum joc şi acum. Nu ştiam 
dacă acel Chaol Westfall te va avertiza sau nu. Se pare că 
am avut dreptate. 

— De ce eu? Sunt flatată, desigur, eşti inteligent. De ce 
nu ai putut rezolva ghicitoarea de unul singur? 

Archer îşi plecă uşor capul. 

— Pentru că ştiu ce eşti, Celaena. Arobynn mi-a spus 
într-o noapte, după ce te-au dus în Endovier. 

Celaena împinse junghiul de durere pură şi trădare până 
când nu o mai putu distrage. 


— Iar pentru ca această cauză a noastră să reuşească, 
avem nevoie de tine, continuă Archer. Eu am nevoie de 
tine. Câţiva membri ai mişcării deja încep să mi se 
împotrivească, să pună la îndoială şefia mea. Ei cred că 
metodele mele sunt prea dure. 

Asta explica cearta pe care o avusese cu acel tânăr. 
Archer făcu un pas spre ea, apoi continuă: 

— Dar tu... Pe toţi zeii, am ştiut din momentul în care te- 
am văzut la Willow cât de buni am fi împreună. Cât de 
multe am realiza... 

— Ştiu, spuse Celaena, privind în ochii lui verzi, atât de 
luminoşi în razele asortate ale portalului. Archer, ştiu. 

Bărbatul nu văzu pumnalul venind până când Celaena 
nu-l înfipse în el. 

Dar Archer fu rapid - prea rapid - şi se întoarse la timp, 
încasând lovitura în umăr, şi nu în inimă. 

Se trase înapoi cu o viteză uimitoare, răsucindu-i uşor 
pumnalul, iar Celaena dădu drumul armei şi fu nevoită să 
se ţină cu o mână de arcada portalului, ca să nu se 
împiedice. Palma însângerată i se lipi de zidul din piatră, 
iar o lumină verzuie străluci sub degetele ei. Un semn 
Wyrd arse, apoi dispăru. 

Neavând timp să se uite la ceea ce făcuse, Celaena se 
avântă spre el cu un urlet, lăsând-o pe Damaris şi luând 
alte două pumnale. Archer îşi scoase sabia într-o clipă, 
legănându-se uşor în timp ce ea încerca să îl spintece. 

— O să te fac bucăţi, rosti Celaena printre dinţii 
încleştaţi, dându-i târcoale. 

Dar apoi podeaua se cutremură, iar ceva din interiorul 
vidului scoase un sunet. Un mârâit gutural. 

Fleetfoot scăpă un scâncet jos, ameninţător. Alergă spre 
Celaena, împingându-se în picioarele ei, încercând să o 
facă să meargă spre scări. 

Vidul tremură, un fel de ceaţă învolburându-se acum în 
interiorul lui, despărţindu-se suficient, cât să dezvăluie un 
pământ pietros, cenuşiu. Apoi o siluetă se ivi prin ceaţă. 

— Nehemia? şopti Celaena. 

Se întorsese - se întorsese să o ajute, să îi explice totul. 


Dar nu Nehemia nu cea care păşi prin portal. 


* 


Chaol nu putea să doarmă. Se holba la baldachinul 
patului său, testamentul pe care îl văzuse pe biroul 
Celaenei arzând în mintea lui. Nu îşi putea lua gândul de la 
el. Doar o lăsase să îl dea afară din apartament, fără să îi 
spună ce însemna acel testament pentru el. Şi poate că el 
merita ura ei, dar... dar Celaena trebuia să ştie că nu îi 
voia banii. 

Trebuia să o vadă. Măcar să îi explice. 

Îşi trecu un deget peste rana uscată de pe obraz. 

Paşi grăbiţi răsunară în josul coridorului, iar Chaol deja 
cobori din pat şi era pe jumătate îmbrăcat când cineva 
începu să bubuie în uşa lui. Căpitanul deschise uşa, 
ascunzând un pumnal la spate. 

Cobori arma în secunda în care zări chipul lui Dorian, 
strălucind de transpiraţie, dar nu o băgă în teacă. Nu când 
văzu groaza pură din ochii prinţului şi teaca sabiei 
legănându-se în degetele lui încleştate. 

Chaol credea în instinct. Nu credea că oamenii 
supravieţuiseră atât de mult fără să îşi dezvolte abilitatea 
de a simţi când ceva mergea prost. Nu era magie - era 
doar... instinct. 

Şi instinctul fu cel care îi spuse lui Chaol despre cine era 
vorba, încă dinainte ca Dorian să deschidă gura. 

— Unde? fu tot ce întrebă căpitanul gărzii. 

— In dormitorul ei, spuse Dorian. 

— Spune-mi tot, îi ordonă Chaol, grăbindu-se înapoi în 
camera sa. 

— Nu ştiu, cred... cred că are probleme. 

Chaol deja îmbrăcase o cămaşă şi o tunică, apoi îşi 
încălţă ghetele, după care îşi luă sabia. 

— Ce fel de probleme? 

— Genul de probleme care m-au adus direct la tine, şi nu 
la celelalte gărzi. 

Asta putea însemna orice: dar Chaol ştia că Dorian era 
prea inteligent, prea conştient de cât de uşor se puteau 


răspândi vorbele în acel castel. Simţi încordarea din corpul 
lui Dorian şi îl înşfacă de spatele tunicii. 

— Alergatul, spuse Chaol gâfâind, va atrage atenţia. 

— Deja am irosit mult timp venind la tine, replică 
Dorian, dar se conformă mersului calm, dar rapid, al lui 
Chaol. 

În cinci minute aveau să ajungă în camera ei dacă 
păstrau viteza asta. Dacă nu intervenea altceva. 

— E cineva rănit? întrebă încet Chaol, încercând să 
respire cu calm şi să îşi păstreze concentrarea. 

— Nu ştiu, spuse Dorian. 

— Va trebui să-mi spui mai mult decât atât, izbucni 
Chaol. 

Controlul asupra nervilor lui se stingea cu fiecare pas. 

— Am avut un vis, spuse Dorian, atât de încet încât doar 
el putea auzi. Am fost avertizat că era în pericol... că ea 
este un pericol pentru sine însăşi. 

Chaol aproape se opri, dar Dorian spuse toate astea cu 
multă convingere. 

— Crezi că am vrut să vin să te iau? spuse Dorian fără să 
îl privească. 

Chaol nu răspunse, dar grăbi pasul cât de tare putu, fără 
să atragă atenția servitorilor şi gărzilor care încă erau la 
posturile lor. Îşi putea simți inima bătând în fiecare 
milimetru al trupului său când ajunseră la uşa 
apartamentului Celaenei. Nici nu se deranjă să ciocăne şi 
aproape că scoase uşa din balamale când intră, cu Dorian 
pe urmele lui. 

Ajunse la uşa dormitorului ei într-o secundă şi nu se 
sinchisi să ciocăne nici aici. Dar clanţa nu se mişcă. Uşa 
era încuiată. Se împinse în ea. 

— Celaena? 

Numele ei fu mai mult un răget care ieşi din gâtul lui. 
Niciun răspuns. Se împotrivi panicii crescânde pe care o 
simţea, scoțând un pumnal, ascultând orice sunet. 
Celaena. Nimic. 

Chaol aşteptă o secundă, apoi izbi uşa cu umărul. O 
dată. De două ori. Încuietoarea cedă. Uşa se deschise, 


dezvăluind dormitorul pustiu. 

— Pe toţi zeii, şopti Dorian. 

Tapiseria de pe perete fusese trasă înapoi, dezvăluind o 
uşă deschisă - o uşă secretă, din piatră, care ducea într-un 
coridor întunecat. 

Aşa reuşise să iasă din castel şi să îl ucidă pe Mormânt. 
Dorian îşi scoase sabia din teacă. 

— În vis mi s-a spus că voi găsi uşa asta. 

Prinţul păşi în faţă, dar Chaol îl apucă de braţ. Avea să 
se gândească mai târziu la Dorian şi la visele lui 
clarvăzătoare... mult mai târziu. 

— Nu cobori acolo. 

Ochii lui Dorian licăriră. 

— Nu cobor, pe naiba! 

Drept răspuns, un urlet gutural, care le răsună până în 
oase, se auzi din interior. Apoi un țipăt... un țipăt uman, 
urmat de un lătrat ascuţit. 

Chaol o rupse la fugă pe coridor înainte să îşi dea 
seama. Era întuneric ca smoala, iar Chaol aproape se 
rostogoli în josul scării, dar Chaol, urmându-l îndeaproape, 
luă o lumânare. 

— Stai sus! îi ordonă Chaol, continuând să coboare. 

Dacă ar fi avut timp, l-ar fi încuiat pe Dorian în dulap, 
decât să rişte să îl pună în pericol pe prinţul moştenitor, 
dar... Ce naiba fusese urletul ăla? Lătratul îl recunoscuse - 
era al lui Fleetfoot. Iar dacă Fleetfoot era acolo jos... 

Dorian continuă să îl urmeze. 

— Am fost trimis aici, spuse el. 

Chaol cobora câte două sau trei trepte deodată, de-abia 
auzindu-l pe prinţ. Ţipătul ăla fusese al ei? Păruse a fi de 
bărbat. Dar cine mai putea fi acolo cu ea? 

O lumină albastră licări în capătul scării. Ce era aia? 

Un răget zgudui pietrele străvechi. Asta nu era uman şi 
nici nu venise de la Fleetfoot. Dar ce... 

Nu găsiseră niciodată creatura care ucisese campionii. 
Crimele pur şi simplu se opriseră. Dar ceea ce li se făcuse 
cadavrelor... Nu, Celaena trebuia să fie în viaţă. 

„Vă rog“, imploră el orice zei l-ar fi putut asculta. 


Chaol sări pe palier şi găsi trei arcade. Lumina albastră 
licărise din partea dreaptă. O luară la fugă. 

Cum de un ansamblu atât de masiv de camere şi 
coridoare fusese uitat? Şi de cât timp ştia Celaena de ele? 

Cobori o scară spiralată. Apoi o lumină nouă, verzuie, 
începu să strălucească, iar Chaol se întoarse să vadă... 

Nu ştia încotro să privească mai întâi... la coridorul 
lung, unde pe un perete strălucea o arcadă desenată din 
simboluri verzi sau la... lumea care se zărea prin arcadă, 
înfăţişând un tărâm de ceaţă şi piatră. 

La Archer, ghemuit lângă peretele opus, recitând cuvinte 
stranii dintr-o carte pe care o ţinea în mâini. 

La Celaena, întinsă pe podea. 

Sau la monstru: o chestie înaltă, puternică şi cu 
siguranţă inumană. Nu cu degetele alea nefiresc de lungi, 
cu gheare, cu piele albă care semăna cu hârtia mototolită, 
o falcă umflată, sub care se vedeau dinţi ca de peşte, şi 
ochii ăia - lăptoşi, cu nuanţe de albastru. 

Şi mai era Fleetfoot, zbârlită, cu colții dezgoliţi, 
refuzând să lase demonul să se apropie de Celaena, deşi 
căţeluşa, neajunsă la maturitate, şchiopăta, iar sângele îi 
curgea din rana de la piciorul drept din spate. 

În intervalul dintre două bătăi de inimă, Chaol studie 
monstrul, analizând fiecare detaliu din preajma lui. 

— Du-te, îi strigă lui Dorian înainte să se arunce spre 
creatură. 


CAPITOLUL 49 


Celaena nu îşi amintea nimic după primele câteva 
mişcări ale sabiei, doar că o văzuse pe Fleetfoot repezindu- 
se brusc la creatură. Imaginea o distrăsese suficient, 
pentru ca demonul să treacă de apărarea ei, să o apuce de 
păr cu degetele lungi şi albe şi să o lovească cu capul de 
perete. 

Apoi, întuneric. 

Când deschise ochii, se întrebă dacă nu cumva murise şi 
se trezise în iad, cu o durere îngrozitoare de cap - şi cu 
imaginea lui Chaol, dându-i târcoale demonului palid, 
sângele curgând din amândoi. Apoi simţi mâini reci pe 
capul ei, pe gât, iar Dorian îngenunche în faţă şi îi rosti 
numele: 

— Celaena. 

Asasina se luptă să se ridice în picioare, durerea de cap 
înteţindu-se. Trebuia să îl ajute pe Chaol. Trebuia... 

Auzi haine sfâşiindu-se şi un scâncet de durere, iar 
Celaena îl privi pe Chaol ducând mâna la tăietura de pe 
umărul său, tăietură făcută de unghiile alea mizerabile şi 
crestate. Creatura mugi, falca prelungă scăldându-i-se în 
bale, şi se repezi din nou spre căpitan. 

Celaena încercă să se mişte, dar nu fu suficient de 
rapidă. Dar Dorian da. 

Ceva invizibil se lovi de creatură, izbind-o de perete. Pe 
toți zeii. Dorian nu doar că avea magie - avea magie pură. 
Cel mai rar şi mai mortal fel de magie. Putere brută, 
nediluată, capabilă să ia forma a orice dorea cel care o 
mânuia. 

Creatura se prăbuşi, dar se ridică instant, repezindu-se 
spre ea şi Dorian. Prinţul doar stătu acolo, cu mâna 
întinsă. 

Ochii alb-albăstrui erau înfometați acum. 

În portal, Celaena auzi pământul pietros scârţâind sub 
încă o pereche de picioare goale, palide. Archer începu să 
recite mai tare. 


Chaol atacă din nou creatura, care ţâşni spre ea chiar 
înainte ca sabia căpitanului să lovească, apărându-se cu 
degetele alea lungi, forțându-l să se retragă. 

Celaena îl prinse de mână pe Dorian. 

— Trebuie să închidem portalul. Ar trebui să se închidă 
singur în cele din urmă, dar - dar cu cât stă deschis mai 
mult, cu atât ar putea apărea mai multe arătări din el 
înainte să se închidă. 

— Cum? 

— Eu - nu ştiu, eu... Capul i se învârtea atât de tare, 
încât genunchii îi tremurau. Dar se întoarse spre Archer, 
care stătea în capătul opus al coridorului, separat de ei de 
creatura nerăbdătoare. Dă-mi cartea, spuse Celaena. 

Chaol răni demonul în abdomen cu o lovitură sigură, 
precisă, dar nu îl încetini. Chiar şi de la distanţa aia, 
duhoarea de sânge negru ajunse la nasul Celaenei. 

Asasina îl privi pe Archer analizând situaţia cu ochii 
bulbucaţi, panicat dincolo de orice logică. Apoi alergă în 
josul coridorului, luând cartea cu el - şi orice speranţă de a 
închide portalul. 


x 


Dorian nu se putu mişca suficient de repede ca să-l 
împiedice pe chipeşul bărbat să fugă cu cartea şi nu 
îndrăzni, cu demonul ăla între ei. Celaena, cu fruntea 
sângerândă, se repezi spre el, dar bărbatul era prea rapid. 
Ochii i se tot întorceau la Chaol, care distrăgea atenția 
chestiei. Dorian ştiu fără să i se spună că Celaena nu voia 
să îl părăsească pe căpitan. 

— Mă duc eu, începu Dorian. 

— Nu. E periculos, iar tunelurile astea sunt ca un 
labirint, spuse ea gâfâind. Chaol şi creatura îşi dădeau 
târcoale unul altuia, chestia retrăgându-se treptat spre 
intrarea în portal. Nu îl pot închide fără cartea aia, gemu 
Celaena. Mai sunt cărţi sus, dar eu... 

— Atunci fugim, spuse gâfâind Dorian, apucând-o de 
braţ. Fugim şi încercăm să luăm cărţile alea. 

O târi după el, neîndrăznind să îşi ia ochii de la Chaol 


sau de pe creatură. Celaena se legănă în strânsoarea lui. 
Rana de la cap probabil că era la fel de gravă pe cât părea. 
Ceva licărea la gâtul ei: amuleta despre care îi spusese că 
era o „replică ieftină”, strălucind ca o mică stea albastră. 

— Plecaţi, le spuse Chaol, privind monstrul din faţa lui. 
Acum. 

Celaena se împiedică, întinzându-se spre Chaol, dar 
Dorian o trase înapoi. 

— Nu, reuşi ea să spună, dar rana de la cap o făcu să se 
moleşească în braţele lui Dorian. 

Parcă realizând că ar putea fi un obstacol pentru Chaol, 
încetă să i se mai împotrivească lui Dorian, care o trase 
spre scări. 


* 


Chaol ştia că nu putea câştiga lupta asta. Cea mai bună 
soluţie era să fugă împreună cu ei, să păzească drumul 
până când ajungeau la uşa aia din piatră de deasupra şi să 
închidă creatura aici jos. Dar nu era sigur că putea ajunge 
măcar până la scări. Creatura îi para atacurile cu atâta 
uşurinţă; părea să aibă o inteligenţă supranaturală. F 

Cel puțin Celaena şi Dorian ajunseseră la trepte. Işi 
putea accepta sfârşitul dacă asta însemna că ei puteau 
scăpa cu viaţă. Putea îmbrăţişa împăcat întunericul atunci 
când avea să vină. 

Creatura făcu o pauză suficient de lungă, cât Chaol să 
mai câştige câţiva metri depărtare. Se retrase spre capătul 
scărilor. 

Dar apoi ea începu să strige - acelaşi cuvânt iar şi iar, în 
timp ce Dorian încerca să o tragă pe scări. 

Fleetfoot. 

Chaol privi. În umbră, lângă perete, Fleetfoot fusese 
lăsată în urmă, piciorul fiindu-i prea rănit ca să fugă. 

Şi creatura privi. 

lar Chaol nu putu face nimic, absolut nimic, când 
monstrul se răsuci, o înşfăcă pe Fleetfoot de lăbuţa rănită 
şi o trase prin portal. 

Nu putea face nimic, realiză el, decât să fugă. 


Ţipătul Celaenei încă răsună prin coridor când Chaol 
sări de pe scară şi se aruncă prin portalul înceţoşat, după 
Fleetfoot. 


* 


Dacă Celaena crezuse că simţise frica şi durerea 
vreodată înainte, nu fusese nimic în comparaţie cu ceea ce 
simţi când Chaol intră în portal după Fleetfot. 

Dorian nu se aştepta ca ea să se răsucească, lovindu-l cu 
capul de zidul din piatră atât de tare, încât se prăbuşi pe 
trepte, eliberând-o din strânsoare. 

Dar ei nu-i păsa de Dorian, nu-i păsa de nimic altceva, 
decât de Fleetfoot şi Chaol, şi cobori grăbită scările. 
Trebuia să îi scoată de acolo, să îi aducă înapoi înainte ca 
portalul să se închidă pentru totdeauna. 

Trecu prin el într-o secundă. 

lar când îl văzu pe Chaol protejând-o pe Fleetfoot cu 
nimic altceva decât cu mâinile sale goale, sabia lui fiind 
ruptă în două de demonul care stătea aplecat asupra lor, 
nu se gândi de două ori înainte să dezlănţuie monstrul 
dinăuntrul ei. 

x 

Cu coada ochiului, Chaol o zări venind, cu sabia 
străveche în mâini şi cu o furie sălbatică întipărită pe chip. 

În momentul în care trecuse prin portal, ceva se 
schimbase. Fu ca şi cum un văl de ceaţă se ridică de pe 
faţa ei, trăsăturile devenindu-i mai agere, paşii mai mari şi 
mai graţioşi. Iar urechile ei - urechile i se alungiră uşor şi 
se ascuţiră într-un mod delicat. 

Creatura, simțind că era pe punctul de a-şi pierde prada, 
se repezi spre Chaol. 

Fu izbită de un zid din flăcări albastre. 

Focul se stinse, iar creatura căzu la pământ, 
rostogolindu-se pe pietrişul dur. Se ridică în picioare 
înainte să se oprească din rostogolit, repezindu-se spre 
Celaena în aceeaşi mişcare. 

Ea era acum între ei, cu sabia ridicată. Celaena mugi, 
dezvăluindu-şi caninii alungiţi, iar sunetul era unul pe care 


Chaol nu îl mai auzise niciodată. Nu era nimic uman în el. 
Pentru că ea nu era umană, realiză Chaol, holbându-se la 
ea, încă stând în genunchi, aplecat peste Fleetfoot. 
Nu - nu era deloc umană. 
Celaena era o Fae. 


CAPITOLUL 50 


Celaena ştiu că schimbarea avusese loc, pentru că 
duruse ca naiba. Un fior de durere orbitoare atunci când 
trăsăturile ei se eliberară de vălul care le ascundea. 
Demonul se repezi înainte, iar ea plonjă în izvorul de 
putere care curgea deodată înăuntrul ei. 

Magie sălbatică şi necruțătoare erupse din ea, izbindu- 
se de creatură şi aruncând-o în aer. Flăcări - cu ani în 
urmă, puterea ei se manifestase întotdeauna sub o formă 
sau alta a focului. 

Putea simţi mirosul a orice, putea vedea totul. Simţurile 
intensificate îi atrăgeau atenţia în toate direcţiile, 
spunându-i că lumea asta era greşită, că trebuia să iasă de 
aici acum. 

Dar ea nu voia să iasă, nu până când Chaol şi Fleetfoot 
nu erau în siguranţă. 

Creatura fu din nou în picioarele într-o secundă, iar 
Celaena se aşeză între monstru şi Chaol. Demonul o 
adulmecă, aşezându-se pe picioarele din spate. 

O ridică pe Damaris şi îşi zbieră furia. 

De departe, din ceaţă, alte răgete îi răspunseră. Unul 
din ele veni de la creatura din faţa ei. 

Celaena îl privi pe Chaol, încă aplecat peste Fleetfoot, şi 
îşi dezgoli dinţii, caninii licărind în lumina cenuşie. 

Chaol se uita cu gura căscată la ea. Asasina îi putea 
mirosi groaza şi admiraţia. li putea mirosi sângele, atât de 
uman şi de comun. Magia se înălța în ea din ce în ce mai 
mult, incontrolabilă, străveche şi arzătoare. 

— Fugi, mârâi ea, mai mult ca o rugăminte decât ca un 
ordin, pentru că magia era un lucru viu şi voia afară, şi era 
posibil ca Celaena să îl rănească şi pe el, nu doar monstrul. 

Pentru că portalul se putea închide în orice moment şi să 
îi lase captivi aici pentru totdeauna. 

Celaena nu aşteptă să vadă ce face Chaol. Creatura se 
repezi spre ea, o pată de carne albă, veştejită. Asasina 
alerga spre ea, aruncându-şi puterea nemuritoare ca pe un 


pumn fantomatic. Izbucni ca un foc albastru, mistuitor, dar 
creatura îl evită, la fel şi următoarele atacuri. 

Celaena o legănă pe Damaris, iar creatura se feri, apoi 
se dădu câţiva paşi mai în spate. Mugetele din depărtare 
se apropiau din ce în ce mai mult. 

Pietre sfărâmate se auzeau în spatele ei, iar Celaena ştiu 
că Chaol se îndrepta spre portal. 

Demonul începu să se mişte agitat. Apoi tasarea 
pietrelor se opri. Asta însemna că Chaol ajunsese din nou 
pe coridor; probabil că o luase şi pe Fleetfoot cu el. 
Căpitanul era în siguranţă. În siguranţă. 

Chestia asta era prea inteligentă, prea rapidă... şi prea 
puternică, în ciuda membrelor greoaie. 

lar dacă mai veneau şi altele... dacă mai multe treceau 
prin portal înainte să se închidă... 

Magia ei se înălţă din nou, din adâncul fiinţei sale. 
Celaena măsură distanţa dintre ea şi creatură, retrăgându- 
se încet spre portal. 

Nu avea prea mult control asupra puterii, dar avea o 
sabie, o sabie sacră, făurită de Fae, capabilă să ţină piept 
magiei. O conductă. 

Fără să îşi permită să gândească prea mult, Celaena îşi 
puse toată puterea brută în sabia aurie. Tăişul ei licări cu 
un roşu aprins, marginile sale sclipind ca fulgerul. 

Creatura se încordă, ca şi cum ar fi simţit ce era asasina 
pe cale să facă, ridicând sabia deasupra capului ei. Cu un 
strigăt de luptă care zgudui ceața din jur, Celaena o înfipse 
pe Damaris în pământ, care se crăpă spre demon, ca o 
pânză arzândă de linii şi fisuri. 

Apoi pământul dintre ele începu să se surpe, pas cu pas, 
până ce creatura o rupse la fugă. În curând, doar un petic 
de pământ o mai înconjura pe Celaena, care ajunse până 
atunci la portalul deschis, iar un abis nemărginit se căsca 
înaintea ei. 

O smulse pe Damaris din pământ. Ştia că trebuia să 
plece de acolo - acum. Dar înainte să se poată mişca, 
înainte să poată ajunge la portal, magia fremătă atât de 
violent, încât Celaena căzu în genunchi. Durerea o 


străbătu, iar ea reveni la trupul ei fragil şi neîndemânatic 
de muritoare. 

Apoi simţi mâini puternice apucând-o de sub braţe, 
mâini pe care le cunoştea prea bine, trăgând-o prin portal, 
înapoi în Erilea, unde magia ei se stinse ca o lumânare. 


x 


Dorian se trezi la timp, văzându-l pe Chaol trăgând-o pe 
Celaena prin portal. Ea era conştientă, dar moale în 
brațele căpitanului. Odată ce o trase peste marginea 
portalului, Chaol îi dădu drumul de parcă ar fi fost făcută 
din foc, iar Celaena gâfâia întinsă pe podea. 

Ce se întâmplase? Dincolo de portal fusese un tărâm de 
piatră, iar acum... acum nu mai era nimic, decât o fâşie 
îngustă şi un crater imens. Creatura palidă dispăruse. 

Celaena se sprijini în coate, mâinile tremurându-i. 
Dorian se lupta cu o durere cruntă de cap, dar reuşi să 
ajungă la ei. La un moment dat, el încercase să o ia de 
acolo, apoi - apoi ea îl lăsă inconştient. De ce? 

— Închide-l, îi spunea Chaol, fiind atât de palid, încât 
sângele care îi mânjea faţa părea aproape negru. Închide-l. 

— Nu pot, spuse Celaena gâfâind. 

Dorian se sprijini de perete ca să nu cadă în genunchi, 
din pricina durerii de cap. Reugşi să ajungă lângă ei, în faţa 
portalului, unde Fleetfoot se ghemuise lângă Celaena. 

— Atunci, o să tot treacă prin portal, spuse Chaol. 

Ceva nu era în regulă, realiză Dorian... ceva nu era în 
regulă între ei. Chaol nu o atingea, nu o ajuta să se ridice. 

Dincolo de craterul din portal, răgetele deveneau mai 
intense şi mai tari. Fără îndoială, chestiile alea aveau să 
găsească o cale de a trece dincoace. 

— Nu pot, nu mi-a mai rămas niciun strop de magie ca 
să închid portalul... Celaena tresări de durere, apoi se 
întoarse spre Dorian. Dar tu ai. 


x 


Cu coada ochiului, Celaena îl văzu pe Chaol întorcându- 
se spre Dorian. Asasina se ridică cu greu în picioare. 


Fleetfoot se postă din nou între ea şi portal, mârâind 
blând. 

— Ajută-mă, îi şopti ea prinţului, simțind cum îşi mai 
recapătă din energie. 

Dorian nu îl privi pe Chaol. Păşi în faţă. 

— Ce trebuie să fac? 

— Am nevoie de sângele tău, de restul mă pot ocupa eu. 
Cel puţin, aşa sper. Chaol începu să protesteze, dar 
Celaena îi oferi un zâmbet palid, amar. Nu-ţi face griji, îl 
linişti ea, doar o tăietură pe braţ. 

Punându-şi sabia în teacă, Dorian îşi ridică mâneca 
bluzei şi scoase un pumnal. Sângele se prelinse din 
tăietură, iute şi luminos. 

— Cum ai învăţat să deschizi un portal? urlă Chaol. 

— Am găsit o carte, spuse ea. Era adevărul. Voiam să 
vorbesc cu Nehemia. 

Tăcerea se aşternu peste ei, o tăcere compătimitoare şi 
oribilă. 

Dar apoi Celaena adăugă: 

— Eu... cred că am schimbat din greşeală un simbol. 
Arătă spre semnul Wyrd pe care îl mânjise, cel care se 
rearanjase. A mers în locul greşit. Dar asta ar putea 
închide portalul - dacă avem noroc. 

Ceea ce nu le spuse era că exista o şansă ca asta să nu 
funcţioneze. Dar pentru că nu mai erau alte cărţi în 
apartamentul ei şi pentru că Archer luase Morţii vii cu el, 
tot ce îi mai rămăsese era vraja aceea de închidere pe care 
o folosise pe uşa de sub bibliotecă. Şi în niciun caz - nici 
într-o mie de ani - nu avea de gând să abandoneze portalul 
deschis sau să-l lase pe vreunul din ei să îl păzească. 
Portalul avea să se închidă de unul singur la un moment 
dat, dar Celaena nu ştia când. Mai mulţi monştri se putea 
strecura prin el oricând. Aşa că avea să încerce vraja, 
pentru că era singura ei opţiune. Avea să găsească altceva 
în caz că nu funcţiona. 

„Va funcţiona”, îşi spuse în sinea ei. 

Dorian îşi puse mâna caldă şi liniştitoare pe spatele ei, 
iar Celaena îşi cufundă degetele în sângele lui. Nu 


realizase cât de reci erau mâinile ei până când căldura 
sângelui său nu îi încălzi vârfurile degetelor. Unul câte 
unul, Celaena desenă semnele peste simbolurile verzi care 
străluceau. Dorian nu îşi luă nicio secundă mâna de pe ea - 
doar veni mai aproape când ea se clătină. Chaol nu spuse 
nimic. 

Genunchii îi tremurau, dar termină de acoperit 
simbolurile cu sângele lui Dorian. Un muget prelung 
răsună în lumea blestemată când ultimul simbol se 
aprinse, ceața şi pietrele şi abisul dispărând în întuneric, 
apoi transformându-se în zidul familiar din piatră. 

Celaena încercă să se concentreze să respire calm. Dacă 
putea face asta, nu avea să se piardă cu firea. 

Dorian îşi luă mâna de pe spatele ei şi răsuflă uşurat. 

— Să mergem, le ordonă Chaol, ridicând-o în braţe pe 
Fleetfoot, care scânci de durere şi îl avertiză cu un mârâit. 

— Cred că toţi avem nevoie de o băutură, spuse încet 
Dorian. Şi de o explicaţie. 

Dar Celaena privi în josul coridorului, spre scara pe 
unde fugise Archer. Totul se petrecuse cu doar câteva 
minute în urmă? Parcă trecuse o viaţă. 

Dar dacă trecuseră doar câteva minute... Respirația i se 
precipită. Ea descoperise singura cale de ieşire din castel 
şi era sigură că pe acolo o luase şi Archer. După ceea ce îi 
făcuse Nehemiei, după ce luase cartea şi îi abandonase la 
mila creaturii... Epuizarea fu înlocuită de furia familiară - 
furie care ardea totul, aşa cum Archer distrusese tot ceea 
ce iubise ea. Chaol păşi în faţa ei. 

— Nici să nu te gândeşti... 

Gâfâind, Celaena o puse pe Damaris în teacă. 

— E al meu. 

Chaol nu apucă să o prindă de braţ, iar Celaena goni în 
josul scărilor. 


CAPITOLUL 51 


Deşi simţurile de Fae i se stinseseră, Celaena putea jura 
că simţea parfumul lui Archer în timp ce înainta spre 
canalul de scurgere, încă simţea mirosul sângelui pe el. 

Archer distrusese totul Aranjase asasinarea Nehemiei, le 
manipulase pe amândouă, se folosise de moartea Nehemiei 
ca să o îndepărteze de Chaol, totul pentru putere şi 
răzbunare... 

Avea să îl facă bucăţi. Lent. 

„Ştiu ce eşti“, îi spusese bărbatul. Celaena nu ştia ce îi 
spusese Arobynn despre moştenirea ei, dar Archer habar 
n-avea ce fel de întuneric sălăşluia înlăuntrul ei, ce fel de 
monstru putea deveni ca să îndrepte lucrurile. 

Inaintea ei auzea blesteme înfundate şi bubuituri 
metalice. Când ajunse la canal, ştiu ce se întâmplase. 
Grilajul se închisese şi niciuna dintre încercările lui Archer 
de a-l deschise nu funcţionaseră. Poate că zeii chiar 
ascultau uneori. Celaena zâmbi, scoţându-şi ambele 
pumnale. 

Păşi prin arcadă, dar coridorul era gol de-o parte şi de 
alta a micului râu. Inaintă, privind în apă, întrebându-se 
dacă nu cumva Archer încercase să înoate pe sub grilaj. 

Il simţi cu o secundă înainte ca el să o atace din spate. 

li întâmpină sabia cu ambele pumnale ridicate deasupra 
capului, sărind înapoi ca să aibă timp să-l analizeze. Archer 
se antrenase cu asasinii, iar după modul în care mânuia 
sabia, atacând neîncetat, Celaena ştia că el continuase cu 
lecţiile alea. 

Ea era epuizată. Archer era la capacitate maximă, iar 
loviturile lui îi făceau braţele Celaenei să tremure. 

Se repezi la gâtul ei, dar asasina se feri, atacându-l în 
lateral. Rapid ca fulgerul, Archer sări într-o parte, evitând 
să fie spintecat. 

— Am ucis-o de dragul nostru, spuse Archer gâfâind, 
căutând orice punct slab al Celaenei. Ne-ar fi distrus. lar 
acum că poţi deschide portaluri fără chei, gândeşte-te la 


tot ce am putea face. Gândeşte, Celaena! Moartea ei a fost 
un sacrificiu necesar, ca să o împiedicăm să ne distrugă 
cauza. Trebuie să ne ridicăm împotriva regelui. 

Celaena fandă, atacând în stânga lui, dar Archer îi pară 
atacul. 

— Prefer să trăiesc în umbra lui, decât într-o lume 
condusă de oameni ca tine, urlă Celaena. lar după ce 
termin cu tine, o să-i găsesc pe toţi prietenii tăi şi o să le 
întorc favoarea. 

— Ei nu ştiu nimic. Ei nu ştiu ce ştiu eu, spuse el, 
parându-i atacurile cu un calm exasperant. Nehemia mai 
ascundea ceva în legătură cu tine. Nu voia să te implici, iar 
eu am crezut că era doar din cauză că nu voia să te 
împartă cu noi. Dar acum mă întreb ce, mai exact? Ce mai 
ştia? 

Celaena râse uşor. 

— Eşti un prost dacă tu crezi că te voi ajuta. 

— Of, odată ce oamenii mei vor începe să „lucreze” la 
tine, te vei răzgândi în curând. Rourke Farran a fost client 
de-al meu - înainte să fie ucis, adică. i-l aminteşti pe 
Farran, nu-i aşa? Avea o plăcere specială pentru durere. 
Mi-a spus că niciodată nu s-a distrat mai tare decât atunci 
când l-a torturat pe Sam Cortland. 

Celaena de-abia mai putea vede limpede din cauza setei 
de sânge care o stăpâni în acel moment, de-abia 
amintindu-şi propriul nume. 

Archer fandă spre râu, încercând să o facă să se întoarcă 
la perete, unde avea să se înfigă singură în sabia lui. Dar şi 
Celaena ştia mişcarea aceea. O ştia pentru că ea fusese 
cea care îl învățase să o facă în urmă cu atâţia ani. Astfel, 
atunci când el lovi, Celaena trecu de apărarea lui şi îl lovi 
cu mânerul pumnalului în falcă. 

Archer se prăbuşi ca o piatră, sabia zdrăngănind pe 
podea, iar Celaena fu peste el într-o secundă, cu lama 
aţintită la gâtul său. 

— Te rog, şopti el răguşit. 

Celaena împunse lama în pielea lui, întrebându-se cum 
să facă tortura să dureze, fără să îl ucidă prea repede. 


— Te rog, o imploră el, îngrozit. O fac pentru libertatea 
noastră. Libertatea noastră. În cele din urmă, suntem de 
aceeaşi parte. 

Cu o răsucire din încheietură i-ar fi putut tăia gâtul. Sau 
l-ar putea imobiliza aşa cum o făcuse cu Mormânt. Îl putea 
răni aşa cum Mormânt o rănise pe Nehemia. Celaena 
zâmbi. 

— Nu eşti o criminală, şopti el. 

— O, ba sunt, spuse ea, lumina torţei dansând pe lama 
pumnalului pe când Celaena se gândea ce să facă cu el. 

— Nehemia nu ar vrea asta. Nu ar vrea să faci asta. 

Deşi ştia că nu ar trebui să asculte, cuvintele o loviră 
unde o durea mai tare. 

„Nu lăsa lumina aia să se stingă.“ 

În întunericul care domnea în sufletul ei, nu mai 
rămăsese pic de lumină. Nicio lumină, cu excepţia unui 
sâmbure, un licăr palid care se micşora din ce în ce mai 
mult. Oriunde ar fi fost acum, Nehemia ştia cât de mică 
devenise flacăra dinăuntrul ei. 

„Nu lăsa lumina aia să se stingă.“ 

Celaena simţi tensiunea părăsindu-i corpul, dar tinu 
pumnalul la gâtul lui Archer până când se ridică în 
picioare. 

— Pleci din Rifthold în noaptea asta, îi spuse ea. Tu şi 
toţi prietenii tăi. 

— Mulţumesc, spuse Archer gâfâind, ridicându-se. 

— Dacă la răsărit aflu că încă mai eşti în oraş, spuse ea, 
întorcându-se cu spatele la el şi pornind spre treptele 
tunelului, te voi ucide. 

Destul. Era destul. 

— Mulţumesc, spuse din nou Archer. 

Celaena continuă să meargă, ascultând dacă nu cumva 
el voia să o atace din nou. 

— Ştiam că eşti o femeie bună, spuse el. 

Celaena se opri şi se întoarse. 

O urmă de triumf se citea în ochii lui. Archer credea că 
învinsese. Că o manipulase din nou. Punând un picior 
înaintea celuilalt, se întoarse lângă el cu calmul unui 


animal de pradă. 

Se opri, destul de aproape cât să-l sărute. Archer afişă 
un zâmbet precaut. 

— Nu, nu sunt, spuse ea. 

Apoi se mişcă, prea repede ca el să aibă vreo şansă. 

Ochii lui Archer se bulbucară când ea îi înfipse pumnalul 
direct în inimă. 

Bărbatul se moleşi în braţele ei. Celaena îşi apropie 
buzele de urechea lui, ţinându-l drept cu o mână, iar cu 
cealaltă răsucind pumnalul, şoptind: 

— Dar Nehemia a fost. 


CAPITOLUL 52 


Chaol privi sângele prelingându-se pe buzele lui Archer 
când Celaena îl lăsă să cadă pe podeaua din piatră. 
Asasina privi cadavrul, ultimele ei cuvinte către el plutind 
în aer, trecându-şi ghearele peste pielea deja înfiorată a lui 
Chaol. Celaena închise ochii, dându-şi capul pe spate şi 
trăgând adânc aer în piept - ca şi cum ar fi îmbrăţişat 
moartea dinaintea ei şi pata care rămase drept plată 
pentru răzbunarea ei. 

Chaol sosise la timp să îl audă pe Archer implorând 
pentru viaţa lui - şi rostind cuvintele care fuseseră ultima 
sa greşeală. Chaol bătu cu piciorul în treapta scării, 
avertizând-o că era acolo. Câte din simţurile ei Fae 
păstrase acum, când avea forma umană? 

Sângele lui Archer mânji pietrele negre, iar Celaena 
deschise ochii şi se întoarse uşor spre Chaol. Sângele îi 
murdărise şi vârfurile părului, care acum străluceau roşii. 
Iar ochii ei... Nu era nimic în ei, ca şi cum ar fi fost pustiiţi. 
Pentru o secundă, căpitanul se întrebă dacă ea avea să îl 
ucidă şi pe el - doar pentru că fusese acolo, pentru că 
văzuse adevărul întunecat despre ea. 

Celaena clipi, iar calmul ucigaş din ochii ei dispăru, 
înlocuit doar de silă profundă şi durere. O povară 
invizibilă, pe care Chaol nu şi-o putea imagina, îi apăsă 
umerii. Asasina ridică de jos cartea neagră pe care Archer 
o scăpase pe pietrele ude, dar o lăsă să i se legene dintre 
degete ca şi cum ar fi fost o cârpă murdară. 

— Îţi datorez o explicaţie, fu tot ce spuse ea. 


* 


Celaena refuză ca vraciul să o îngrijească până ce 
piciorul lui Fleetfoot nu fu bandajat. Era doar o zgârietură, 
dar era adâncă. Celaena ţinuse în braţele ei capul căţeluşei 
care se zvârcolea, fiind forţată să înghită apă cu sedative. 
Dorian îl ajută cât de mult putu pe vindecător, în timp ce 
îngrijea câinele care zăcea inconştient pe masa din 


sufrageria Celaenei. Chaol stătea sprijinit de perete, cu 
braţele încrucişate la piept. Nu-i mai adresase niciun 
cuvânt lui Dorian de când coborâseră în pasajul secret. 

Nici tânăra vindecătoare, cu părul castaniu, nu puse 
vreo întrebare. Când Fleetfoot fu bandajată şi aşezată în 
patul Celaenei, Dorian insistă ca Celaena să îi permită să 
se uite la rana de la capul ei. Dar Celaena îi făcu semn să o 
lase în pace şi îi spuse vindecătoarei că, dacă nu îl îngrijea 
întâi pe prinţul moştenitor, avea să o pârască regelui. 
Încruntându-se, Dorian îi permise tinerei femei să îi spele 
rana artificială de pe frunte, căpătată când Celaena îl 
lăsase inconştient pe trepte. Având în vedere cât de 
murdari de sânge erau Chaol şi Celaena, prinţul se simţea 
uşor ridicol, chiar dacă durerea de cap încă îl sâcâia. 

Tămăduitoarea termină cu el, oferindu-i un zâmbet 
timid, uşor îngrijorat. Iar când veni timpul să decidă de 
cine avea să se îngrijească în continuare, concursul de 
încruntări între Chaol şi Celaena dură o veşnicie. 

În cele din urmă, Chaol doar scutură din cap şi se trânti 
morocănos în scaunul de pe care Dorian tocmai se 
ridicase. Avea sânge peste tot, aşa că fu nevoit să îşi 
dezbrace tunica şi cămaşa, pentru ca vraciul să îi poată 
curăța rănile minore. În ciuda zgârieturilor şi tăieturilor, 
juliturilor de pe mâinile şi genunchii lui, tămăduitoarea tot 
nu puse vreo întrebare, chipul ei drăguţ fiind o mască 
profesională, imposibil de citit. 

Celaena se întoarse spre Dorian, coborând glasul: 

— Când termin aici, vin în apartamentul tău. 

Îl simţi pe Chaol încordându-se, iar Dorian îşi suprimă 
fiorul de gelozie când realiză că era gonit din camera ei. 
Căpitanul se descurca de minune, prefăcându-se că nu îi 
priveşte. Ce se întâmplase cât timp el fusese inconştient? 
Şi ce se întâmplase când Celaena plecase să-l ucidă pe 
Archer? 

— Bine, spuse Dorian, apoi îi mulţumi vraciului pentru 
ajutorul ei. 

Cel puţin, acum avea timp să se reculeagă, să se 
gândească la tot ce se întâmplase în ultimele ore. Şi să 


pună la punct, pentru Chaol, o explicaţie pentru magia pe 
care o avea. 

Dar chiar în timp ce ieşea din încăpere, o parte din el îşi 
dădu seama că magia lui, că el, era ultima lor grijă. Pentru 
că, încă din acea primă zi în Endovier, totul fusese 
întotdeauna despre ei. 


* 


Celaena nu avea nevoie ca cineva să se uite la rana de la 
capul ei. Când magia preluase controlul, cumva, vindecase 
totul. Tot ce mai rămăsese din rănile ei acum erau pete de 
sânge şi haine sfâşiate. Şi epuizare, epuizare pură. 

— Mă duc să fac o baie, îi spuse ea lui Chaol, care încă 
stătea cu bustul gol sub îngrijirile vraciului. 

Avea nevoie disperată să spele sângele lui Archer de pe 
corpul ei. 

işi dezbrăcă hainele şi făcu baie, frecându-şi pielea până 
ce o duru, spălându-şi părul de două ori. Când ieşi din 
camera de baie, se schimbă într-o tunică şi pantaloni 
curaţi, iar când termină să îşi pieptene părul umed, Chaol 
intră în dormitorul ei şi se aşeză pe scaunul de la birou. 
Vindecătoarea plecase, iar căpitanul îşi îmbrăcase din nou 
cămaşa. Celaena putea vedea bandajele albe zărindu-se 
prin găurile din materialul negru. 

Celaena o verifică pe Fleetfoot, care încă era 
inconştientă pe pat, apoi merse lângă uşile balconului. 
Scrută cerul nopţii pentru un moment îndelungat, căutând 
o constelație familiară - Cerbul, Regele Nordului. Trase 
adânc aer în piept. 

— Străbunica mea a fost o Fae, spuse ea. Deşi mama 
mea nu putea lua forma unui animal, aşa cum fac 
majoritatea oamenilor Fae, eu, cumva, am moştenit 
abilitatea de a-mi schimba forma umană cu cea de Fae. 

— Şi nu mai poţi face asta? 

Celaena îl privi peste umăr. 

— Când magia a încetat să mai existe, în urmă cu zece 
ani, mi-am pierdut abilitatea. Cred că asta mi-a salvat 
viaţa. Când eram mică, atunci când eram speriată sau 


supărată ori când îmi pierdeam cumpătul, nu puteam 
controla transformarea. Începusem să învăţ să o controlez, 
dar m-aş fi dat de gol la un moment dat. 

— Dar în... lumea cealaltă, ai putut... 

Celaena se întoarse spre el, zărind licărul bântuit din 
ochii lui. _ 

— Da. În lumea aceea, magia sau ceva asemănător încă 
există. Şi este la fel de teribilă şi de copleşitoare pe cât mi- 
o aminteam. 

Asasina se aşeză pe marginea patului, distanţa dintre ei 
doi simțindu-se kilometrică. 

— N-am avut niciun control asupra ei, continuă Celaena. 
Asupra transformării, asupra magiei sau asupra mea. 
Puteam la fel de bine să te rănesc şi pe tine, nu doar pe 
creatura aia, spuse ea, închizând ochii, iar mâinile 
tremurându-i uşor. 

— Deci, ai deschis un portal spre o altă lume. Cum? 

— Toate cărţile alea pe care le-am citit, despre semne 
Wyrd - conţineau vrăji care deschid portaluri temporare. 

Apoi, Celaena îi povesti despre cum descoperise pasajul 
secret de Samhuinn şi despre Cain, despre cum îl ucisese, 
şi despre cum, în acea seară, voise să deschidă un portal 
ca să o vadă pe Nehemia. Nu-i vorbi despre cheile Wyrd şi 
despre ceea ce bănuia ea că făcea regele cu Kaltain şi 
Roland. 

Când termină, Chaol spuse: 

— Aş spune că eşti nebună, doar că am sângele creaturii 
ăleia pe mine şi am intrat cu picioarele mele în lumea aia. 

— Dacă ar afla cineva, nu doar despre vrăjile care 
deschid portaluri, ci despre ceea ce sunt, spuse ea cu 
precauţie, înţelegi că aş fi executată. 

Ochii lui Chaol licăriră. 

— Nu voi spune nimănui. Jur. 

Celaena îşi muşcă buza, încuviinţând, şi se întoarse 
lângă fereastră. 

— Archer mi-a spus că el a fost cel care a aranjat ca 
Nehemia să fie ucisă, pentru că reprezenta o ameninţare 
asupra controlului pe care el îl avea în cadrul grupului. S-a 


dat drept consilierul Mullison şi l-a angajat pe Mormânt. 
Te-a răpit pe tine ca să mă scoată şi pe mine din castel. Tot 
el a lansat şi ameninţarea aia anonimă la adresa vieţii ei. 
Pentru că voia ca eu să te învinovăţesc pe tine pentru 
moartea ei. 

Chaol înjură, dar ea continuă să privească pe fereastră, 
spre constelație. 

— Dar, deşi ştiu că nu eşti răspunzător, spuse ea blând, 
eu tot nu pot... 

Se întoarse şi citi toată durerea de pe chipul lui. 

— Tot nu poţi avea încredere în mine, încheie Chaol. 

Ea încuviinţă. Ştia că în această privinţă Archer 
câştigase şi îl ura pentru asta. 

— Când te privesc, şopti Celaena, tot ce vreau să fac 
este să te ating. Dar ce s-a întâmplat în noaptea aia... nu 
ştiu dacă o să pot uita vreodată. 

Cea mai adâncă tăietură de pe obrazul lui prinsese 
crustă, iar Celaena ştia că avea să îi lase o cicatrice. 

— Îmi pare rău pentru ce ţi-am făcut atunci, continuă ea. 

Chaol se ridică, tresărind uşor din pricina rănilor, şi 
merse lângă ea. 

— Amândoi am făcut greşeli, spuse el cu vocea aceea 
care îi făcea inima să tresară. 

Celaena găsi curajul de a se întoarce spre el şi de a-l 
privi în ochi. 

— Cum de mă mai poţi privi aşa când ştii ce sunt cu 
adevărat? 

Degetele lui îi mângâiară obrajii, încălzindu-i pielea 
rece. 

— Fae, asasină... orice ai fi, eu... 

— Nu. Celaena păşi înapoi. Nu o spune. 

Nu îşi putea permite să îi ofere din nou totul, nu acum. 
Nu ar fi fost drept pentru niciunul din ei. Chiar dacă avea 
să-l ierte vreodată pentru că îl alese pe rege în defavoarea 
Nehemiei, căutarea cheilor Wyrd presupunea că ea trebuia 
să plece departe, într-un loc în care nu i-ar cere niciodată 
să o urmeze. 

— Trebuie să pregătesc cadavrul lui Archer, ca să i-l arăt 


regelui, spuse ea. 

Înainte ca el să poată spune ceva, Celaena o luă pe 
Damaris de lângă uşă şi dispăru în pasajul secret. 

Aşteptă până ajunse destul de departe şi dădu frâu liber 
lacrimilor. 

* 

Chaol privi în gol în întunericul străvechi şi se întrebă 
dacă ar trebui să meargă după ea. Dar apoi se gândi la tot 
ce îi spusese Celaena, la toate secretele pe care i le 
dezvăluise şi ştiu că avea nevoie de timp să înţeleagă totul. 

Îşi dăduse seama că Celaena omisese informaţii. Îi 
spusese doar detaliile cele mai vagi; iar apoi mai era şi 
chestiunea cu moştenirea ei Fae. Nu mai auzise de nimeni 
care să le moştenească puterea într-un mod atât de 
primitiv, dar, din nou, nimeni nu mai vorbea despre Fae în 
prezent. Asta explica şi de ce Celaena ştia acele cântece 
funebre. 

Mângâind-o uşor pe cap pe Fleetfoot, părăsi încăperea. 
Coridoarele erau pustii şi tăcute. 

Iar Dorian... Celaena se purtase de parcă şi Dorian avea 
puteri. Îşi aminti momentul în care creatura fusese izbită 
de un zid invizibil... Dar era imposibil ca Dorian să aibă 
magie. Cum ar putea, când magia Celaenei dispăruse de 
îndată ce se întorsese în această lume? 

Celaena era Fae, moştenitoarea unei puteri pe care nu o 
putea controla. Chiar dacă nu se putea transforma, dacă 
cineva descoperea ce era ea cu adevărat... 

Asta explica de ce era atât de îngrozită de rege, de ce nu 
spusese niciodată de unde venea sau prin ce trecuse. Şi să 
trăiască aici... acesta era cel mai periculos loc pentru ea 
sau pentru orice Fae. 

Dacă cineva afla ce era, putea folosi informaţia 
împotriva ei, o putea trimite la moarte. Iar el nu ar putea 
face nimic să o salveze. Nu putea să inventeze nicio 
minciună, nu putea să se folosească de nicio relaţie. Cât 
avea să dureze până cineva începea să îi cerceteze 
trecutul? Cât timp avea să treacă până când cineva se va 
duce direct la Arobynn Hamel, să îl tortureze şi să scoată 


adevărul de la el? 

Picioarele lui Chaol ştiau încotro se îndreptau, cu mult 
înainte ca el să fi luat decizia, să îşi fi făcut un plan. Câteva 
minute mai târziu, se trezi ciocănind într-o uşă din lemn. 

Ochii tatălui său erau înceţoşaţi de somn, iar lordul îi 
miji când îl văzu. 

— Ştii cât e ceasul? 

Chaol nu ştia şi nu îi păsa. Intră în cameră şi închise uşa, 
scanând semiîntunericul. 

— Vreau să îţi cer o favoare, dar înainte de asta, 
promite-mi că nu îmi vei pune întrebări. 

Lordul îi aruncă o privire năucită, apoi îşi încrucişă 
braţele la piept. 

— Fără întrebări. Te ascult. 

Dincolo de fereastră, cerul începuse să devină de o 
nuanţă mai blândă de negru. 

— Cred că ar trebui să-l trimitem pe Campionul regelui 
în Wendlyn, să scape de familia regală. 

Tatăl lui Chaol ridică din sprâncene, iar căpitanul 
continuă: 

— Suntem în război cu ei de doi ani, dar tot nu am reuşit 
să trecem de apărarea lor navală. Dar dacă regele şi fiul 
său sunt eliminaţi, am putea avea o şansă să răzbatem prin 
haosul aferent. Mai ales dacă al regelui Campion pune 
mâna şi pe planurile lor de apărare navală. 

Chaol trase adânc aer în piept, păstrându-şi glasul 
indiferent: 

— Vreau să îi prezint regelui această idee de dimineaţă. 
Şi vreau ca tu să mă sprijini. 

Pentru că Dorian nu ar fi fost niciodată de acord cu asta, 
nu fără să ştie ce era Celaena. lar Chaol nu avea să spună 
nimănui, nici măcar lui Dorian. Dar cu o idee atât de 
drastică, avea nevoie de cât mai mult sprijin politic. 

— Un plan ambițios, lipsit de scrupule. Lordul din 
Anielle zâmbi. Iar dacă sprijin această idee şi îi conving şi 
pe aliaţii mei din consiliu să o facă, atunci, la ce pot să mă 
aştept în schimb? 

Din modul în care îi străluceau ochii, tatăl lui ştia deja 


răspunsul. z 

— Atunci, mă întorc în Anielle cu tine, spuse Chaol. Imi 
voi părăsi postul de căpitan al gărzii şi... voi veni acasă. 

Nu mai era „acasă“ de mult, dar dacă asta însemna să o 
scoată pe Celaena din ţară... Wendlyn era ultimul refugiu 
al oamenilor Fae şi singurul loc din Erilea unde putea fi cu 
adevărat în siguranţă. 

Orice fărâmă de speranţă pe care o avea pentru un viitor 
împreună cu ea dispăruse. Celaena încă mai simţea ceva 
pentru el, o recunoscuse, dar nu mai putea avea încredere 
în el. Întotdeauna avea să îl urască pentru ceea ce făcuse. 

Dar putea face asta pentru ea. Chiar dacă nu avea să o 
mai vadă vreodată, chiar dacă îşi abandona sarcinile din 
postura de Campion al regelui şi rămânea cu Fae, în 
Wendlyn, pentru totdeauna - atâta timp cât el o ştia în 
siguranţă, cât nimeni nu o putea răni... Şi-ar vinde sufletul 
pentru asta, iar şi iar. 

Ochii tatălui său licăriră triumfători. 

— Poţi să o consideri misiune îndeplinită. 


CAPITOLUL 53 


După ce Celaena îi spuse lui Dorian povestea pe care i-o 
spusese şi lui Chaol - deşi o variantă mult mai limitată 
prinţul oftă şi se trânti pe pat. 

— Sună ca ceva scos dintr-o carte, spuse el, privind 
tavanul. 

Asasina se aşeză pe cealaltă parte a patului. 

— Crede-mă, pentru un timp am crezut că o iau razna. 

— Deci, tu chiar ai deschis un portal spre altă lume? 
Folosind semnele astea Wyrd? 

Celaena încuviinţă din cap. 

— Şi tu ai făcut creatura aia să zboare, de parcă nu era 
decât o frunză în vânt. 

O, Celaena nu uitase de asta. Nici măcar pentru o clipă 
nu uitase ce însemna pentru el faptul că avea o asemenea 
putere pură. 

— A fost noroc chior. Celaena îl privi cu subiînţeles pe 
prinţul ăsta inteligent al ei. Incă nu o pot controla, 
continuă Dorian. 

— În mormânt, spuse ea, este cineva care ar putea... să 
îţi ofere câteva sfaturi despre cum să o controlezi. Care ar 
putea deţine informaţii despre tipul de putere pe care l-ai 
moştenit. 

Chiar în acel moment, totuşi, Celaena nu ştiu cum să îi 
explice ce era Mort, aşa că spuse doar atât: 

— Într-o zi, curând, am putea merge împreună acolo, să 
vă fac cunoştinţă. 

— El este... 

— Vei vedea când vom ajunge acolo. Dacă se sinchiseşte 
să îţi vorbească. S-ar putea să îi ia ceva timp până să se 
decidă că te place. 

După o clipă, Dorian se întinse spre ea şi îi luă mâna, 
sărutându-i-o blând. Nimic romantic, doar un gest de 
mulţumire. 

— Deşi lucrurile sunt diferite între noi acum, am vorbit 
serios atunci, după duelul cu Cain. Mereu voi fi 


recunoscător că ai venit în viaţa mea. 

Celaena simţi cum i se încleştează gâtul şi îi strânse 
mâna. 

Nehemia visase la o curte regală care să poată schimba 
lumea, o curte unde loialitatea şi onoarea erau mai 
valoroase decât supunerea oarbă şi puterea. În ziua în care 
murise Nehemia, Celaena crezuse că acel vis dispăruse 
pentru totdeauna. 

Dar, privindu-l pe Dorian zâmbindu-i, pe acest prinţ care 
era inteligent, grijuliu şi blând, care inspira oameni buni, 
precum Chaol, să îl slujească... 

Celaena se întrebă dacă visul disperat al Nehemiei, 
despre o asemenea curte, nu cumva mai avea o şansă. 

Adevărata întrebare era acum dacă tatăl lui ştia ce 
ameninţare reprezenta fiul, prinţul moştenitor. 


* 


Regele Adarlanului fu nevoit să recunoască meritul 
căpitanului; planul era nemilos şi curajos, şi ar fi trimis un 
mesaj nu doar Wendlynului, ci tuturor duşmanilor lor. Cu 
acea interdicţie între ţările lor, Wendlyn refuza să 
primească adarlanieni între graniţele sale. Dar femeile şi 
copiii care căutau adăpost puteau intra. Era imposibil să 
trimită pe altcineva, decât pe campioana lui... 

Regele privi masa de consiliu, unde căpitanul îi aştepta 
decizia. Tatăl lui Westfall şi alţi patru consilieri săriseră 
imediat în sprijinul ideii. Încă un vicleşug surprinzător din 
partea căpitanului. Îşi adusese aliaţi la întrunire. 

Să o ia pe asasină de lângă fiul său avea să fie un 
beneficiu neaşteptat. Avea încredere în fată să facă 
treburile lui murdare - dar nu o voia în preajma lui Dorian. 

li adusese capul lui Archer Finn în această dimineaţă, cu 
nicio zi întârziere faţă de cum i-l promisese, şi îi explicase 
ceea ce descoperise: că Archer fusese răspunzător pentru 
uciderea Nehemiei, din pricina implicării în acea societate 
trădătoare. Nu era surprins că Nehemia fusese implicată. 

Dar ce ar avea de spus asasina despre această călătorie? 

— Cheam-o pe campioana mea, spuse el. 


În liniştea care urmă, membrii consiliului vorbiră în 
şoaptă între ei, iar fiul său încercă să îi atragă atenţia lui 
Westfall. Dar căpitanul evita să îl privească pe prinţ. 

Regele zâmbi uşor, răsucind inelul negru de pe deget. 
Păcat că Perrington nu era aici, să vadă asta. Plecase în 
Calaculla, să se ocupe de revolta sclavilor - veşti care 
fuseseră atât de secrete, încât până şi mesagerii plătiseră 
cu viaţa ca garanţie. Ducele ar fi fost teribil de amuzat de 
răsturnarea de situaţie de astăzi. Dar îl voia pe duce aici 
din motive mai importante - să îl ajute să afle cine 
deschisese un portal noaptea trecută. 

Simţise asta în somn, un tremur brusc în lume. Fusese 
deschis doar câteva minute, apoi cineva îl închisese. Cain 
era mort; cine altcineva în acest castel mai avea asemenea 
cunoştinţe; sau asemenea putere în sânge? Era aceeaşi 
persoană care o ucisese pe Baba Picioare-galbene? 

Puse o mână pe Nothung, sabia lui. 

Nu-i găsise cadavrul, dar nu crezuse nici măcar o 
secundă că Picioare-galbene pur şi simplu dispăruse. În 
dimineaţa de după ce parcă intrase în pământ, el însuşi 
mersese să investigheze caravana. Văzuse petele negre de 
sânge pe podeaua din lemn. 

Picioare-galbene fusese o regină pentru oamenii ei, unul 
dintre cele trei clanuri brutale care distrusese familia 
Crochan în urmă cu cinci sute de ani. Se delectaseră cu 
distrugerea înţelepciunii femeilor Crochan, care domniseră 
cinstit vreme de o mie de ani. Invitase carnavalul aici ca să 
o cunoască - să cumpere câteva dintre oglinzile ei şi să 
afle ce mai rămăsese din alianţa Dinţilor-din-fier, care 
odată fusese destul de puternică încât să distrugă Regatul 
Vrăjitoarelor. 

Dar înainte să îi poată da vreo informaţie mai bună, 
murise. Şi se simţea frustrat să nu ştie de ce. Sângele ei 
fusese vărsat în castelul lui; cineva ar fi putut veni să ceară 
răspunsuri şi răzbunare. Dacă veneau, el avea să fie 
pregătit. 

Pentru că, în umbrele din trecătoarea Ferian, crescuseră 
noi forţe pentru armata sa. lar balaurii lui încă aveau 


nevoie de călăreţi. 

Uşile camerei de consiliu se deschiseră. Asasina intră, 
mergând cu umerii semeţi, în felul ei insuportabil. Studie 
detaliile încăperii înainte să se oprească la câţiva metri de 
masă, apoi făcu o plecăciune adâncă. 

— Maiestatea Voastră m-a chemat? 

Privirea îi era rece, indiferentă, ca de obicei. Cu 
excepţiei acelei zile încântătoare, când dăduse buzna şi 
aproape că îl jupuise pe Mullison de viu. O parte din el îşi 
dorea să nu fie nevoit acum să îl elibereze din temniţă pe 
smiorcăitul consilier. 

— Partenerul tău, căpitanul Westfall, a venit cu o idee 
destul de... neobişnuită, spuse regele, făcând semn cu 
mâna către Chaol. De ce nu îi explici tu, căpitane? 

Căpitanul se foi în scaunul lui, apoi se ridică în picioare 
şi se întoarse cu faţa spre Celaena. 

— Am sugerat să te trimitem în Wendlyn, să îi ucizi pe 
rege şi pe moştenitorul său. Cât eşti acolo, de asemenea, 
vei pune mâna şi pe planurile lor de apărare navală şi 
militară - astfel, odată ce ţara va fi cuprinsă de haos, vom 
putea să navigăm dincolo de recifele lor impenetrabile şi 
să îi cucerim. 

Asasina îl privi pentru un moment îndelungat, iar regele 
observă că fiul său parcă încremenise. Apoi ea zâmbi, un 
zâmbet nemilos, nebun. 

— Ar fi o onoare să slujesc coroanei într-un asemenea 
mod. 

Regele nu aflase niciodată ce fusese cu semnul acela 
Wyrd care strălucise pe fruntea ei în timpul duelului. 
Fusese imposibil de descifrat. Fie însemna „fără nume“ 
sau „nenumit“, fie ceva asemănător cu „anonim“. Dar, 
binecuvântată de zei sau nu, după rânjetul meschin de pe 
faţa ei, regele ştia că asasina avea să se bucure de 
misiune. 

— Poate că ne vom distra puţin cu ei, cugetă regele. 
Wendlyn organizează balul obişnuit al Solstiţiului în câteva 
luni. Ce mesaj le-ar trimite dacă regele şi fiul său şi-ar găsi 
sfârşitul sub nasul propriilor curteni, în ziua lor de glorie? 


Deşi căpitanul se mută de pe un picior pe altul din 
pricina schimbării bruşte de planuri, asasina îi zâmbi din 
nou, radiind de o bucurie întunecată. Din ce gaură 
împuţită venise, de găsea plăcere în asemenea lucruri? 

— O idee briliantă, Maiestate. 

— Atunci, aşa facem, spuse regele şi toţi ochii fură 
aţintiţi asupra lui. Vei pleca mâine. 

— Dar, interveni fiul său, sunt sigur că are nevoie de 
timp ca să cerceteze Wendlynul, să îi înveţe căile şi... 

— Va fi o călătorie de două săptămâni pe mare, spuse 
regele. Şi apoi va avea nevoie de timp ca să se infiltreze în 
castel pentru bal. Işi poate lua orice materiale doreşte şi le 
poate studia pe vas. 

Asasina ridicase uşor din sprâncene, dar doar încuviinţă 
din cap. Căpitanul încă stătea în picioare, mai încordat ca 
de obicei. Iar fiul său îl privea încruntat - pe el şi pe 
căpitan, atât de furios încât se întrebă dacă nu cumva avea 
să răbufnească. 

Dar regele nu era în mod special interesat de dramele 
lor mărunte, nu când acest plan măreț fusese pus la punct. 
Trebuia să trimită călăreţi imediat în trecătoarea Ferian şi 
în Insulele Morţii, şi să îi transmită Generalului Narrok să 
îşi pregătească legiunea. Nu avea de gând să facă vreo 
greşeală cu această şansă care i se oferise în Wendlyn. 

Şi era ocazia perfectă să testeze câteva arme pe care le 
făurise în secret în toţi aceşti ani. 

x 

Mâine. 

Pleca mâine. 

Iar Chaol venise cu ideea? Dar de ce? Celaena voia nişte 
răspunsuri, voia să ştie la ce se gândise el când născocise 
planul ăsta. Ea nu îi spusese niciodată adevărul despre 
amenințările regelui - cum că avea să îl execute pe Chaol 
dacă nu se întorcea dintr-o misiune, dacă dădea greş. Şi 
putea înscena morţile lorzilor mărunți şi negustorilor, dar 
nu ale regelui şi prinţului moştenitor din Wendlyn. Nici 
într-o mie de vieţi nu avea cum să scape de data asta. 

Păşi agitată, ştiind că el nu se întorsese încă în 


apartamentul său, şi sfârşi coborând în mormânt, doar 
pentru a-şi găsi o ocupaţie. 

Se aşteptase ca Mort să îi ţină o predică despre portal - 
ceea ce făcu, din plin -, dar nu se aştepta să o găsească pe 
Elena aşteptând-o acolo. 

— Acum ai destulă putere ca să te arăţi, dar aseară nu 
puteai să mă ajuţi să închid portalul? 

O privi pe regină încruntându-se şi începu din nou să se 
plimbe agitată. 

— Nu am putut, spuse Elena. Chiar şi acum, vizita asta 
îmi consumă energia mai repede decât ar trebui. 

Celaena o privi furioasă. 

— Nu pot merge în Wendlyn. Eu - nu pot merge acolo. 
Chaol ştie ce fac pentru tine, de ce ar vrea să merg acolo? 

— Trage aer în piept, spuse blând Elena. 

Celaena se încruntă. 

— Lucrul ăsta îţi distruge şi ție planurile. Dacă sunt în 
Wendlyn, atunci nu mă mai pot ocupa de cheile Wyrd şi de 
rege. Şi chiar dacă mă prefac că merg acolo şi, în schimb, 
cutreier continentul în sus şi în jos, nu ar dura mult până 
când regele s-ar prinde că nu sunt acolo unde ar trebui să 
fiu. 

Elena îşi încrucişă braţele la piept. 

— Dacă mergi în Wendlyn, atunci vei fi aproape de 
Doranelle. Cred că acesta este motivul pentru care 
căpitanul vrea să mergi acolo. 

Celaena scăpă un hohot isteric de râs. Of, în ce 
încurcătură dezastruoasă o băgase! 

— Chaol vrea să mă ascund împreună cu Fae şi să nu mă 
mai întorc niciodată în Adarlan? Asta nu se va întâmpla. 
Nu doar că el va fi ucis, dar cheile Wyrd... 

— Mâine vei pleca spre Wendlyn. Ochii Elenei scânteiau. 
Lasă cheile Wyrd şi regele pentru moment. Du-te în 
Wendlyn şi fă ce trebuie făcut. 

— Tu i-ai băgat cumva ideea asta în cap? 

— Nu. Căpitanul încearcă să te salveze aşa cum ştie mai 
bine. 

Celaena scutură din cap, privind lumina soarelui care 


pătrundea în mormânt prin grilajul de deasupra. 

— Vei înceta vreodată să îmi mai dai ordine? 

Elena râse uşor. 

— Când vei înceta să mai fugi de trecutul tău, o voi face. 

Celaena îşi dădu ochii peste cap, apoi umerii i se lăsară. 
O frântură de amintire o străpunse. 

— Când am vorbit cu Nehemia, a spus... a spus că îşi ştia 
soarta. Că o acceptase. Că asta avea să pună lucrurile în 
mişcare. Crezi că l-a manipulat cumva pe Archer ca să... 
Dar nu putu să termine ideea, nu-şi putu permite să dea 
glas acelui posibil adevăr îngrozitor: că îşi aranjase propria 
moarte, ştiind că astfel putea schimba lumea - o putea 
schimba pe Celaena - murind, nu trăind. 

O mână rece o prinse pe a ei. 

— Alungă gândul ăla! Ştiind adevărul, oricare ar fi el, nu 
va schimba ceea ce trebuie să faci mâine - unde trebuie să 
pleci. 

Deşi Celaena ştiu adevărul în acel moment, îl ştiu din 
refuzul Elenei de a-i răspunde, făcu aşa cum îi poruncise 
regina. Aveau să existe alte momente când să poată scoate 
adevărul ăla din cel mai îndepărtat colţ al minţii şi să 
analizeze fiecare detaliu întunecat şi neiertător. Dar acum, 
chiar acum... 

Celaena privi lumina care se prelingea în mormânt. O 
lumină atât de mică, ţinând întunericul în frâu. 

— Atunci, Wendlyn să fie. 

Elena afişă un zâmbet sinistru şi îi strânse mâna. 

— Atunci, Wendlyn să fie. 


CAPITOLUL 54 


Când întrunirea se sfârşi, Chaol îşi dădu toată silinţa să 
nu se uite spre tatăl lui, care îl privise cu atâta insistenţă 
când îi prezentase regelui planurile, sau spre Dorian, al 
cărui sentiment de trădare îl sfâşiase pe parcursul 
întâlnirii. Se grăbi să ajungă înapoi la barăci, dar nu fu 
deloc surprins când o mână îl prinse de umăr şi îl întoarse 
pe călcâie. 

— Wendlyn? 

Dorian fierbea de furie. 

Chaol îşi păstră cumpătul. 

— Dacă poate să deschidă un portal, aşa cum a făcut-o 
noaptea trecută, atunci cred că trebuie să iasă din castelul 
ăsta pentru o vreme. Pentru binele tuturor. Dorian nu 
putea să afle adevărul. 

— Nu te va ierta niciodată pentru că ai îmbarcat-o pe o 
corabie şi ai trimis-o de aici, să distrugă o întreagă ţară. Şi 
în public, transformând asta într-un spectacol. Eşti nebun? 

— Nu am nevoie de iertarea ei. Şi nu vreau să îmi fac 
griji că trece dincoace o hoardă de creaturi supranaturale, 
doar pentru că îi e dor de prietena ei. 

Chaol ura fiecare minciună care îi ieşea pe gură, dar 
Dorian le sorbea, ochii lui sclipind de furie. Acesta era un 
alt sacrificiu pe care trebuia să îl facă: pentru că, dacă 
Dorian nu îl ura, dacă nu îl voia plecat, atunci avea să îi fie 
mult mai greu să se întoarcă în Anielle. 

— Dacă i se întâmplă ceva în Wendlyn, urlă Dorian, 
refuzând să o lase mai moale, te voi face să regreţi ziua în 
care te-ai născut. 

Dacă avea să i se întâmple ceva, şi Chaol era destul de 
sigur că avea să regrete ziua aceea pentru totdeauna. 

Dar spuse doar atât: 

— Unul din noi trebuie să înceapă să conducă, Dorian. 

Şi plecă. 

Dorian nu-l urmă. 


Tocmai se crăpa de ziuă când Celaena ajunse la 
mormântul Nehemiei. Ultimele petice de zăpadă ale iernii 
se topiseră, lăsând lumea stearpă şi maronie, aşteptând 
primăvara. 

În câteva ore, avea să pornească într-o călătorie pe 
ocean. 

Celaena căzu în genunchi pe pământul ud şi îşi plecă 
uşor capul înaintea mormântului. 

Apoi rosti cuvintele pe care voise să i le spună Nehemiei 
cu o seară în urmă. Cuvintele pe care ar fi trebuit să i le 
spună de la început. Cuvinte care nu aveau să se schimbe, 
indiferent de ceea ce aflase despre moartea Nehemiei. 

— Vreau să ştii, şopti ea vântului, pământului, trupului 
din adâncul lui, de sub ea, că aveai dreptate. Aveai 
dreptate. Sunt o laşă. Şi fug de atâta timp, încât am uitat 
cum este să te ridici şi să lupţi. 

Cobori mai jos capul, punându-şi fruntea pe pământ. 

— Dar îţi promit că îl voi opri. Îţi promit că nu îi voi ierta 
şi nu voi uita niciodată ce ţi-au făcut. Iți promit că voi 
elibera Eyllwe. Îţi promit că voi vedea din nou coroana pe 
capul tatălui tău. 

Se ridică, scoase un pumnal din buzunar şi îşi brăzdă o 
linie în palma stângă. Sângele apăru, roşu ca rubinul pe 
zorile aurii, alunecând pe mâna ei, apoi îşi puse palma pe 
pământ. 

— Promit, şopti ea din nou. Pe numele meu, pe viaţa 
mea, chiar dacă îmi voi da ultima suflare, promit că voi 
vedea Eyllwe eliberat. 

Îşi lăsă sângele să ude pământul, rugându-se să îi poarte 
jurământul spre lumea de dincolo, unde Nehemia era în 
sfârşit în siguranţă. De acum înainte, nu aveau să mai 
existe alte jurăminte în afară de acesta, alte contracte sau 
alte obligaţii. Niciodată să nu ierti, niciodată să nu uiţi. 

Şi nu ştia cum avea să o facă sau cât îi va lua, dar se va 
descurca ea. Pentru că Nehemia nu putea. 

Pentru că era timpul. 


CAPITOLUL 55 


Încuietoarea spartă de la uşa dormitorului Celaenei încă 
nu fusese reparată când Dorian apăru, după prânz, cu un 
teanc de cărţi în braţe. Ea stătea în faţa patului ei, 
îndesând haine într-o desagă mare din piele. Fleetfoot fu 
prima care îl întâmpină, deşi prinţul nu se îndoia că 
Celaena îl auzise venind din hol. 

Căţeluşa şchiopătă până la el, dând din coadă, iar 
Dorian puse cărţile pe birou, apoi îngenunche pe podea. O 
mângâie de câteva ori pe cap, lăsând-o să îi lingă mâinile. 

— Vindecătoarea a spus că lăbuţa ei va fi bine, zise 
Celaena, concentrată încă pe bagaj. Mâna stângă îi era 
bandajată - o rană pe care el nu o observase cu o noapte în 
urmă. Tocmai ce a plecat, acum câteva minute. 

— Bine, spuse Dorian, ridicându-se în picioare. 

Celaena purta o tunică greoaie, pantaloni şi o mantie 
groasă. Cizmele ei maronii erau simple şi butucănoase, 
mult mai cuminţi decât ţinuta ei obişnuită. Haine de 
călătorie. 

— Aveai de gând să pleci fără să îţi iei rămas-bun? o 
întrebă el. 

— Credeam că va fi mai uşor aşa, spuse ea. 

În două ore, avea să pornească spre Wendlyn, acel tărâm 
al miturilor şi monştrilor, un regat unde visele şi 
coşmarurile deveneau realitate. 

Dorian se apropie de ea. A 

— Planul ăsta este nebunie curată. Nu trebuie să pleci. Il 
putem convinge pe tata să facă altceva. Dacă te vor prinde 
în Wendlyn... 

— Nu mă vor prinde. 

— Nu există niciun ajutor pentru tine acolo, spuse 
Dorian, punând o mână pe desagă. Dacă vei fi prinsă, dacă 
vei fi rănită, nu putem ajunge la tine. Vei fi complet pe cont 
propriu. 

— Voi fi bine. 

— Dar eu nu voi fi. În fiecare zi în care vei fi acolo, mă 


voi întreba ce s-a ales de tine. Eu nu... nu te voi uita. Nici 
măcar pentru o oră. 

Celaena înghiţi în sec, singurul semn al emoţiilor pe care 
şi-l permitea să îl arate, şi se uită spre câinele ei, privindu-i 
de pe podea. 

— Vrei să... Dorian o privi înghițind din nou şi 
întâlnindu-i privirea. Aurul din ochii ei licărea în soarele 
dimineţii. Vrei să ai grijă de ea cât sunt plecată? îl întrebă 
Celaena. 

Prinţul îi luă mâna într-a lui şi o strânse cu putere. 

— Ca şi cum ar fi a mea. Chiar o voi lăsa să doarmă în 
pat. 

Celaena zâmbi uşor, iar Dorian avu sentimentul că orice 
alt semn emoţional avea să îi distrugă autocontrolul, aşa că 
arătă spre cărţile pe care le adusese. 

— Sper că nu te superi, zise el, dar am nevoie de un loc 
unde să ţin astea, iar în apartamentul tău e posibil să fie 
mai... în siguranţă decât în al meu. 

Celaena privi spre birou, dar, spre uşurarea lui, nu 
merse lângă el. Cărţile pe care le adusese aveau doar să 
nască mai multe întrebări. Genealogii, cronici regale, orice 
ar fi putut să îi explice de ce şi cum de avea magie. 

— Desigur, fu tot ce spuse Celaena. Cred că Morii vii 
încă mai pluteşte pe aici, oricum. Poate se va bucura să 
aibă companie. 

Poate că Dorian ar fi zâmbit dacă asta nu ar fi fost 
înspăimântător de adevărat. 

— Te las să împachetezi. Am o întrunire cu consiliul la 
aceeaşi oră la care pleacă vasul tău, spuse prinţul, 
luptându-se cu durerea din piept. Era o minciună - şi încă 
una proastă. Dar nu voia să fie la docuri, nu când ştia că 
altcineva avea să fie acolo ca să îşi ia rămas-bun. 

— Deci... presupun că aici ne luăm rămas-bun. Dorian 
nu ştia dacă îi mai era permis să o îmbrăţişeze, aşa că îşi 
cufundă mâinile în buzunare şi îi zâmbi. Ai grijă de tine, îi 
spuse el. 

Celaena încuviinţă scurt din cap. 

Acum erau prieteni, iar Dorian ştia că limitele fizice 


dintre ei se schimbaseră, dar... Se întoarse cu spatele la 
ea, nevrând să o lase să vadă dezamăgirea care ştia că se 
citea pe faţa lui. 

Făcu doi paşi spre uşă, când Celaena vorbi, blând şi 
oarecum forţat: 

— Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine, 
Dorian. Pentru că eşti prietenul meu. Pentru că nu eşti ca 
toţi ceilalţi. 

Prinţul se opri, întorcându-se spre ea. Celaena ţinea 
capul sus, dar ochii îi licăreau. 

— Mă voi întoarce, spuse ea încet. Mă voi întoarce după 
tine. 

lar el ştiu că era ceva ce nu îi spunea, că în spatele 
acelor cuvinte se ascundea ceva mai mare. 

Dar Dorian tot o crezu. 

x 

Docurile erau împânzite cu marinari, sclavi şi muncitori 
care încărcau şi descărcau mărfuri. Ziua era caldă şi 
mângâiată de o adiere uşoară, primul semn al primăverii, 
iar cerul era lipsit de nori. O zi bună pentru navigat. 

Celaena stătea înaintea corabiei cu care avea să 
parcurgă prima etapă a călătoriei. Avea să meargă spre o 
destinaţie stabilită dinainte, unde avea să fie întâmpinată 
de o corabie din Wendlyn, pentru îmbarcarea refugiaților 
care încercau să scape de umbrele imperiului Adarlanului. 
Majoritatea femeilor care călătoreau împreună cu ea se 
îmbarcaseră deja. Îşi frecă degetele mâinii bandajate, 
tresărind din pricina durerii care o străbătu. 

De-abia dormise noaptea trecută; preferase să o ţină pe 
Fleetfoot în braţe. Când îşi luase la revedere în urmă cu o 
oră fusese ca şi cum ar fi renunţat la o parte din inima ei, 
dar piciorul câinelui nu se vindecase complet şi nu voia să 
rişte, luându-l cu ea în Wendlyn. 

Nu voise să îl vadă pe Chaol, nu se deranjase să îşi ia 
rămas-bun, pentru că avea atât de multe întrebări pentru 
el, încât era mai uşor să nu îl întrebe deloc. Nu ştiuse ce 
capcană imposibilă tocmai îi întinsese? 

Căpitanul vasului strigă un avertisment legat de plecare 


în cinci minute. Marinarii începură să se grăbească, 
dublându-şi eforturile de a pregăti nava să părăsească 
portul şi să pornească pe râul Avery, apoi în Marele Ocean. 

Spre Wendlyn. 

Celaena înghiţi în sec. „Fă ce trebuie făcut“, îi spusese 
Elena. Asta însemna chiar că trebuia să ucidă familia 
regală din Wendlyn sau altceva? 

O briză sărată îi ciufuli părul, iar Celaena făcu un pas în 
faţă. 

Dar cineva apăru din umbrele clădirilor care mărgineau 
docurile. 

— Stai, spuse Chaol. 

Celaena încremeni când el veni lângă ea şi nu se mişcă 
nici atunci când se trezi privindu-l în ochi. 

— Înţelegi de ce am făcut asta? întrebă el blând. 

Ea încuviinţă, dar spuse: 

— Trebuie să mă întorc aici. 

— Nu, spuse el, ochii sclipindu-i. Tu... 

— Ascultă. 

Avea cinci minute. Nu îi putea explica acum - nu îi putea 
spune că regele avea să îl ucidă dacă ea nu se întorcea. 
Acea informaţie îi putea fi fatală. Şi chiar dacă el fugea, 
regele ameninţase şi familia Nehemiei. 

Dar Celaena ştia că el încerca să o protejeze. Şi nu îl 
putea lăsa aşa. Pentru că, dacă murea în Wendlyn, dacă i 
se întâmpla ceva... 

— Ascultă cu atenţie ce îţi voi spune. 

Chaol ridică din sprâncene. Dar Celaena nu îşi permise 
nicio secundă să se răzgândească. 

Cât de succint putu, îi vorbi despre cheile Wyrd. De 
porţile Wyrd şi despre Baba Picioare-galbene. li spuse 
despre hârtiile pe care le pitise în mormânt - ghicitoarea 
cu ascunzătorile celor trei chei Wyrd. Apoi îi spuse că ştia 
că regele avea cel puţin una. Şi că sub bibliotecă zăcea o 
creatură moartă. Şi că nu ar trebui să deschidă niciodată 
uşa spre catacombe - niciodată. Şi că Roland şi Kaltain ar 
putea face parte dintr-un plan mai mare, mai groaznic. 

lar după ce oribilul adevăr ieşi la iveală, Celaena îşi 


scoase Ochiul Elenei de la gât şi i-l puse în palmă. 

— Să nu îl dai jos niciodată. Te va proteja de rău. 

Chaol dădea din cap, palid ca moartea. 

— Celaena, nu pot... 

— Nu îmi pasă dacă pleci în căutarea cheilor, dar cineva 
trebuie să ştie despre ele. Altcineva în afară de mine. Toate 
dovezile sunt în mormânt. 

Chaol îi luă mâna cu mâna sa liberă. 

— Celaena... 

— Ascultă, repetă ea. Dacă nu l-ai fi convins pe rege să 
mă trimită de aici, le-am fi putut... căuta împreună. Dar 
acum... 

Două minute, strigă căpitanul vasului. Chaol o privea cu 
o asemenea durere şi teamă în ochi, încât Celaena nu mai 
putu să vorbească. 

Apoi făcu cel mai nesăbuit lucru pe care îl făcuse în 
viaţa ei. Se ridică pe vârfuri şi îi şopti cuvintele la ureche. 

Cuvintele care îl puteau face să înţeleagă, să înţeleagă 
de ce era atât de important pentru ea şi la ce se referise 
când spusese că avea să se întoarcă. lar el avea să o 
urască pentru asta, odată ce înţelegea. 

— Ce înseamnă? o întrebă el. 

Celaena zâmbi trist. 

— Îţi vei da tu seama. lar când o vei face... Asasina 
scutură din cap, ştiind că nu ar trebui să o spună, dar 
făcând-o oricum. Când o vei face, continuă ea, vreau să îţi 
aminteşti că pentru mine nu ar fi fost nicio diferenţă. 
Niciodată nu am făcut vreo diferenţă atunci când a fost 
vorba de tine. Tot pe tine te-aş alege. Mereu te voi alege 
pe tine. 

— Te rog... te rog, doar spune-mi ce înseamnă. 

Dar nu mai avea timp, aşa că Celaena dădu din cap şi 
păşi înapoi. 

Chaol făcu un pas spre ea, totuşi. Un pas, apoi spuse: 

— Te iubesc. 

Celaena se luptă cu nodul care i se ridica în gât. 

— Îmi pare rău, spuse ea, sperând că el avea să îşi 
amintească acele cuvinte mai târziu... mai târziu, când 


avea să ştie totul. 

Picioarele ei găsiră puterea de a se mişca. Trase aer în 
piept. lar cu o ultimă privire la Chaol, urcă pe pasarela 
spre bordul navei. Fără să-i bage în seamă pe ceilalţi de la 
bord, îşi puse jos bagajul şi ocupă un loc lângă balustradă. 
Privi în jos, spre docuri, unde Chaol încă stătea lângă 
pasarelă, în timp ce era ridicată. 

Căpitanul vasului le strigă să arunce parâma. Marinarii 
alergară, dezlegară frânghiile, le aruncară, apoi le legară 
din nou, iar corabia se urni brusc. Celaena strânse atât de 
tare balustrada, încât mâinile o dureau. 

Nava începu să se mişte. Iar Chaol - bărbatul pe care îl 
ura şi îl iubea atât de mult, încât abia putea gândi în 
preajma lui - doar stătea acolo, privind-o plecând. 

Curentul înşfăcă vasul, iar oraşul începu să se 
micşoreze. Simţi în curând briza oceanului mângâindu-i 
gâtul, dar nu încetă nicio clipă să privească spre Chaol. Il 
privi până când castelul din sticlă deveni un punct sclipitor 
în depărtare. Privi spre el până când în jurul ei nu mai era 
nimic altceva decât oceanul luminos. Privi spre el până 
când soarele se ascunse după linia orizontului şi stelele se 
iviră deasupra ei. 

De-abia când pleoapele îi căzură, iar asasina se legănă 
pe picioare, Celaena încetă să mai privească spre Chaol. 

Mirosul de sare îi umplu nările, atât de diferită de sarea 
din Endovier, iar un vânt iute i se învolbură în păr. 

Şuierând printre dinţi, Celaena Sardothien îşi întoarse 
spatele spre Adarlan şi porni spre Wendlyn. 


CAPITOLUL 56 


Chaol nu înţelese ce îi spusese Celaena, cuvintele pe 
care i le şoptise la ureche. Era o dată. Fără vreun an 
anume. O lună şi o zi, o dată care trecuse cu multe 
săptămâni în urmă. Era ziua în care Celaena părăsise 
oraşul. Ziua în care îşi pierduse cumpătul în Endovier, cu 
un an în urmă. Ziua în care muriseră părinţii ei. 

Chaol rămase la docuri mult timp după ce corabia părăsi 
portul, privindu-i pânzele micşorându-se, în timp ce se 
gândi la acea dată iar şi iar. De ce îi spusese totul despre 
acele... acele chei Wyrd, dar transformase acest indiciu în 
ceva atât de obscur? Ce putea fi mai important decât 
oribilul adevăr despre regele pe care el îl slujea? 

Cheile Wyrd, deşi îl înspăimântau, aveau sens. Explicau 
atât de multe lucruri! Puterea uriaşă a regelui, călătoriile 
lui, care se sfârşeau prin moartea misterioasă a întregului 
convoi, cum devenise Cain atât de puternic. Chiar şi 
momentul acela în care Chaol se uitase la Perrington şi 
văzuse cum ochii i se întunecă atât de straniu. Dar când ea 
îi spusese toate lucrurile astea, ştiuse la ce fel de alegere îl 
supunea? Şi ce putea el să facă în privinţa asta din Anielle? 

Doar dacă nu putea găsi o cale de a se retrage din 
jurământul pe care îl făcuse. Nu spusese niciodată când 
avea să meargă în Anielle. Se putea gândi mâine la asta. 
Deocamdată... 

Când Chaol se întoarse la castel, merse în camera sa, 
cotrobăind prin hârtiile de pe biroul lui. Dar nu găsi nimic 
despre data aceea. Reciti testamentul pe care îl scrisese 
ea, dar acela fusese datat la câteva zile după. Liniştea şi 
pustietatea apartamentului ei amenințau să îl înghită, şi 
era pe punctul de a pleca atunci când zări un teanc de 
cărţi pe jumătate ascuns în umbrele biroului său. 

Genealogii şi multe cronici regale. Când adusese cărţile 
astea aici? Nu le văzuse cu o noapte în urmă. Cumva, erau 
un alt indiciu? Stând înaintea biroului, scoase cronicile 
regale - toate din ultimii optsprezece ani - şi le citi, una 


câte una. Nimic. 

Apoi ajunse la cronica din urmă cu zece ani. Era mai 
stufoasă decât celelalte - aşa cum trebuia să fie, având în 
vedere evenimentele care se întâmplaseră în acel an. Dar 
când văzu ce era scris acolo despre data pe care i-o dăduse 
Celaena, totul încremeni în loc. 


„În această dimineaţă, regele Orlon Galathynius, nepotul 
şi moştenitorul său, Rhoe Galathynius şi soţia lui Rhoe, 
Evalin, au fost găsiţi morţi. Orion a fost ucis în patul lui, 
din palatul regal din Orynth, iar Rhoe şi Evalin au fost 
găsiţi morţi în paturile lor din casa de la ţară, de pe malul 
râului Florine. Nu se ştie încă nimic despre soarta fiicei lui 
Rhoe şi a Evalinei, Aelin.“ 


Chaol luă prima carte de genealogie, cea despre 
descendența caselor regale din Adarlan şi Ierrasen. 
Celaena încerca să îi spună că ştia adevărul despre ceea ce 
se întâmplase în noaptea aceea - că ea ar putea şti unde se 
ascundea prinţesa pierdută, Aelin? Că ea fusese acolo când 
toate astea se întâmplaseră? 

Răsfoi paginile, scanând genealogiile pe care deja le 
citise. Dar apoi îşi aminti ceva despre numele Evalin 
Ashryver. Ashryver. 

Evalin venise din Wendlyn, fusese o prinţesă la curtea 
regelui. Cu mâinile tremurând, Chaol scoase o carte 
conţinând arborele genealogic al familiei regale din 
Wendlyn. 

Pe ultima pagină, numele lui Aelin Ashryver Galathynius 
era scris ultimul, iar deasupra lui, al mamei ei, Evalin. Dar 
arborele era trasat doar pentru linia feminină. Feminină, 
nu masculină, pentru că... 

Două nume mai sus de cel al Evalinei era scris Mab. 
Stră-străbunica lui Aelin. Era una dintre cele trei surori- 
regine Fae: Maeve, Mora şi Mab. Mab, cea mai tânără, cea 
mai frumoasă, care fusese transformată în zeiţă atunci 
când murise, cunoscută tuturor acum drept Deanna, zeiţa 
vânătorii. 


Amintirea îl izbi ca o cărămidă în faţă. Dimineaţa de 
Yulemas, când Celaena se simţise atât de stingheră când 
primise săgeata aurie a Deannei - săgeata lui Mab. 

Iar Chaol numără numele din arborele genealogic, unul 
câte unul, până ce... 

„Stră-străbunica mea era Fae.“ 

Chaol fu nevoit să se sprijine de birou. Nu, nu putea fi 
adevărat. Se întoarse la cronica încă deschisă, trecând la 
ziua următoare. 


„Aelin Galathynius, moştenitoarea tronului Terrasenului, 
a murit astăzi sau undeva în cursul nopţii. Înainte ca 
ajutoarele să ajungă la casa părinţilor ei decedați, asasinul 
care a ratat-o cu o noapte în urmă s-a întors. Cadavrul ei 
încă nu a fost găsit, deşi unii cred că a fost aruncat în râul 
din spatele casei părinţilor ei.“ 


Celaena spusese odată că Arobynn o... o găsise. O găsise 
pe jumătate moartă şi îngheţată. Pe malul unui râu. 

Chaol doar trăgea concluzii pripite. Poate că Celaena 
voia ca el să ştie că încă îi mai păsa de Terrasen sau... 

In partea de sus a arborelui genealogic al familiei 
Ashryver era scrisă o poezie, ca şi cum un învățăcel ar fi 
scris-o acolo în timp ce învăţa. 


Ochii Ashryver 
Ochii cei mai frumoşi, străvechi ca un tezaur 
De cel mai luminos albastru, împodobiţi cu aur. 


Ochi de un albastru luminos, cu nuanţe aurii. Un țipăt 
sugrumat ieşi din gâtul lui Chaol. De câte ori nu privise în 
ochii aceia? De câte ori nu o văzuse ferindu-şi privirea, 
acea fărâmă de dovadă pe care nu o putea ascunde, de 
rege? 

Celaena Sardothien nu era complicea lui Aelin Ashryver 
Galathynius. 

Celaena Sardothien era Aelin Ashryver Galathynius, 
moştenitoarea tronului şi regina de drept a Terrasenului. 


Celaena era Aelin Galathynius, cea mai mare ameninţare 
în viaţă la adresa Adarlanului, singura persoană care putea 
forma o armată capabilă să se ridice împotriva regelui. 
Acum, ea mai era şi singura persoană care cunoştea sursa 
secretă a puterii regelui - şi care căuta o cale de a o 
distruge. 

Iar el tocmai o trimisese în braţele unuia dintre cei mai 
puternici potenţiali aliaţi: în patria mamei ei, în regatul 
vărului său şi în teritoriul mătuşii sale, regina Maeve a 
poporului Fae. 

Celaena era regina pierdută a Terrasenului. 

Chaol căzu în genunchi. 


MULŢI UMIRI 


Mai mult decât oricui, acest roman îi aparţine lui Susan 
Dennard. Pentru că a fost genul acela de prietenă care de 
obicei există doar în poveşti. Pentru că este o prietenă pe 
care a meritat să o aştept. Pentru că este anam cara (suflet 
prieten) a mea. Îţi mulţumesc pentru aventuri, pentru 
porţiile de râs până când ne durea stomacul şi pentru toată 
bucuria pe ai adus-o în lumea mea. Te iubesc. 

Recunoştinţă eternă echipei mele de nota zece: 
agentului meu incredibil, Tamar Rydzinski, editorului meu 
minunat, Margaret Miller şi inegalabilei Michelle Nagler. 
Sunt binecuvântată să vă am de partea mea. 

Bunului meu prieten şi partener critic, Alex Bracken, 
care nu dă niciodată greş cu sfaturile înțelepte şi ideile 
briliante, şi care m-a salvat de pe multe margini de 
prăpastie. Îţi mulţumesc pentru că eşti un far luminos în 
această călătorie. Lui Erin „Ders“ Bowman, pentru şuetele 
şi şicanele de vineri. 

Mulţumiri merg şi către Amie Kaufman, Kat Zhang şi 
Jane Zhao, care au fost totul, de la parteneri critici la 
suporteri înfocaţi, dar întotdeauna prieteni minunati. 
Grozavei şi inteligentei Biljana Likic, pentru că m-a ajutat 
cu ghicitoarea în urmă cu toţi acei ani. Lui Dan „Dkroks“ 
Krokos pentru că este un prieten adevărat şi un partener 
de răutăţi. Legendarei Robin Hobb, pentru că a dus doi 
autori debutanţi la cină în Decatur, Georgia - îţi mulţumesc 
pentru înţelepciunea şi bunătatea pe care ni le-ai arătat 
mie şi lui Susan. 

Sunt atâţia oameni care muncesc neîncetat pentru ca 
aceste cărţi să devină realitate şi să ajungă în mâinile 
cititorilor! Mulţumiri din adâncul inimii pentru Erica 
Barmash, Emma Bradshaw, Susannah Curran, Beth Eller, 
Alona Fryman, Shannon Godwin, Natalie Hamilton, Bridget 
Hartzler, Katy Hershberger, Melissa Kavonic, Linette Kim, 
lan Lamb, Cindy Loh, Donna Mark, Patricia MeHugh, 
Rebecca MeNally, Regina Roff Flath, Rachel Stark şi Brett 


Wright. Şi un mulţumesc uriaş întregii echipe de la 
Bloomsbury - este o onoare să lucrez cu voi. 

O îmbrăţişare enormă pentru părinţii şi familia mea, şi 
pentru prietenii mei - vă mulţumesc pentru sprijinul 
necondiţionat. Şi uimitorului meu soţ, Josh: nu există în 
nicio limbă cuvinte suficiente care să descrie cât de mult 
te iubesc. 

Mulţumiri lui Janet Cadsawan, care face ca lumea din 
Tronul de cleştar să prindă viaţă prin bijuteriile ei 
minunate. Şi lui Kelly de Groot pentru hartă, entuziasm şi 
pentru că este grozavă. 

Cititorilor mei: vă mulţumesc pentru că transformați 
această călătorie într-o asemenea poveste; vă mulţumesc 
pentru scrisori şi pentru că veniţi la evenimentele unde 
sunt invitată; vă mulţumesc pentru că răspândiţi veştile 
despre această trilogie; vă mulţumesc pentru că aţi primit- 
o pe Celaena în inimile voastre. Voi faceţi ca orele lungi şi 
obositoare de muncă să merite efortul. 

În cele din urmă, aş vrea să mulţumesc cititorilor mei de 
la Fiction Press, care au fost alături de mine atâţia ani şi 
faţă de care am o datorie pe care nu o voi putea plăti 
niciodată. Indiferent unde mă va duce acest drum, voi fi 
întotdeauna recunoscătoare că v-a adus în viaţa mea. 
Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc.