Anne Robillard — Cavalerii de smarald — V2 Dragonii Imparatului negru

Anne Robillard 


Anne Robillard 


Dragonii Împăratului Negru 


Seria Cavalerii De Smarald Vol. 2 


ORDINUL CAVALERILOR DE SMARALD PRIMA 
GENERAŢIE 

CAVALERUL WELLAN DE SMARALD 

SCUTIER CAMERON 

x 


CAVALERUL BERGEAU DE SMARALD 
SCUTIER CURTIS 

x 

CAVALERUL CHLOE DE SMARALD 
SCUTIER ARIANE 

E 


CAVALGRIJL DGMPSGY DG SMARALD 
SCUTIGR COLVILLG 

j 

CAVALERUL FALCON DE SMARALD 
SCUTIER MURRAV 

x 


CAVALERUL IASON DE SMARALD 

SCUTIER MORCAN 

x 

CAVALERUL SANTO DE SMARALD 

SCUTIER HETTIRICK 

CRUCEA ORDINULUI CAVALERILOR DE SMARALD 

ORDINUL CAVALERILOR DE SMARALD A DOUA 
GENERAŢIE 

CAVALGRUL BRIDQGSS DG SMARALD 

SCUTIER SWAN 


x 


CAVALERUL BUCHANAN DE SMARALD 
SCUTIIER DEREK 
x 


CAVALERUL KERNS DE SMARALD 
SCUTIER PENCER 

sk 

CAVALERUL KEVIN DE SMARALD 
SCUTIER MILOS 

x 


CAVALGRUL NOQAIT DG SMARALD 
SCUTIGR CORBIN 

x 

CAVALERUL WANDA DE SMARALD 
SCUTIER KACAN 

x 


CAVALERUL WIMME DE SMARALD 
SCUTIIER BRENNAN 


RIDICAREA SCUTIERILOR LA RANG DE CAVALER. 

După ce cunoscuse pacea vreme de cinci sute de ani, 
întinsul continent Enkidiev a stârnit din nou pofta 
nemăsurată de cuceritor a lui Amecareth, domnul şi 
stăpânul oamenilor-insectă. Voind să-şi însuşească din ce în 
ce mai multe teritorii, împăratul Negru trimise la început, 
pe tot ţărmul continentului, trupe formate doar din mai 
puţini supuşi, în toţi cei şapte ani, care urmară primului 
atac dezlănţuit în Regatul Zenor, aceste forţe duşmane 
executară împotriva oamenilor de pe Enkidiev adevărate 
raiduri, din ce în ce mai dese. Cavalerii de Smarald reuşiră, 
însă, să le respingă pe toate, cu toate că ele aveau ca scop 
supunerea pământului locuit de ei, dar şi fără să poată- 
nţelege de ce invadatorii foloseau împotriva lor mereu 


aceeaşi tactică, cu toate că, odată debarcate pe continent, 
trupele oamenilor-insectă erau eliminate sistematic. 

În timpul unui binemeritat armistițiu, întorşi la Castelul de 
Smarald, Cavalerii vorbeau despre bătălie cu maestrul 
Abnar, Nemuritorul care, sub masca unui ucenic magician, 
se ocupa, împreună cu Magicianul de Smarald, de educaţia 
viitorilor Scutieri. După ce examinară minuţios un mare 
număr de bătălii, ei ajunseră la concluzia că inamicul 
persista în aceeaşi schemă de atac, sperând ca luptătorii 
Ordinului să devină, cu timpul, neglijenţi şi astfel lor să le 
reuşească invazia. „Fără-ndoială, creierul acestor fiinţe este 
mult diferit de cel al oamenilor, în sensul că el nu poate 
imagina şi nici crea o altă modalitate de cucerire a unui nou 
teritoriu”, gândi Wellan. Continuând să sondeze mereu 
ţărmul cu ajutorul simţurilor sale magice, Marele Cavaler 
hotări să profite de cele câteva zile de linişte pentru a pune 
la punct ceremonia de ridicare la rang de Cavaler a 
ucenicilor lor: Bridgess, Kems, Wanda, Buchanan, Nogait, 
Wimme şi Kevin. 

Li se cuvenea tuturor această răsplată, căci în ultimii ani 
îşi serviseră cu credinţă maeştrii, tot acum împlinindu-se şi 
timpul în care vechii Scutieri puteau deveni Cavaleri de 
Smarald. În cinstea lor, în holul cel mare al palatului se 
organiză un banchet de zile mari. Noii luptători se ospătară 
cu cele mai bune feluri de mâncare din ţară şi degustară 
cele mai bune vinuri din sud. Cuprinşi de bucurie oamenii 
cântau, dansau pe mese şi se distrau spunându-şi tot felul 
de glume, auzite în timpul numeroaselor misiuni pe care le 
avuseseră de îndeplinit. Ştiau că sărbătoarea aceasta o să 
fie urmată de mulţi ani de lupte şi privaţiuni, aşa că acum se 
bucurau de clipă. Dar în mijlocul râsetelor şi al cântecelor, 
al veseliei care izbucnea de peste tot, fiind aici, în această zi 
mare, la ea acasă, Bridgess constată că Wellan, mentorul ei, 
era pierdut în gânduri şi nu mânca, ţinându-şi privirea 
aplecată spre farfurie. 


Marele Cavaler se îndrăgostise de-o regină-fantomă, 
răpitor de frumoasă, care-i apărea ori de câte ori inamicul 
se pregătea să atace continentul Enkidiev. O dragoste 
stranie, într-adevăr, care-i aducea prea puţină mulţumire 
maestrului, după cum credea Bridgess, căci mentorul ei era 
mai tot timpul trist. Hotărâtă să-l distreze un pic în seara 
aceasta, ea lăsă cupa cu vin, traversă sala cea mare, plină 
de larma glasurilor, şi veni să se-aşeze lângă el. Văzând-o că 
se-apropie, Wellan îşi înălţă ochii de gheaţă spre ea, o fixă 
un moment, apoi pe buze i se desenă un zâmbet admirativ. 
La fel ca el, fostul lui Scutier îşi purta părul blond până la 
umeri atârnând liber şi nu-l lega decât atunci când era 
vorba să participe la vreo luptă. De-un albastru-închis, ochii 
tinerei femei impuneau respect, iar trăsăturile sale 
voluntare îi confereau o frumuseţe princiară. 

Femeia aceasta, acum deosebit de frumoasă, nu mai 
semăna defel cu fetiţa pe care Magicianul şi regele o 
încredinţaseră şefului Cavalerilor, cu mai mulţi ani în urmă, 
căci ea avusese destul timp să se transforme într-o tânără 
cu o inteligenţă vie şi muşchi de oţel. 

— Mă-ntristează să vă văd atât de mohorât, maestre, îl 
compătimi ea. 

— Nu mai poţi să mi te adresezi aşa, Cavalere, îi aminti 
Wellan. Peste câteva zile îmi va fi încredinţat un alt Scutier. 
Dacă mi-amintesc bine şi ţie, în noua ta calitate de Cavaler. 

Bridgess făcu să-i alunece degetele printre cele ale lui 
Wellan şi le strânse uşor, transmiţându-i totodată şi o undă 
de linişte. Era o tehnică pe care Cavalerii o foloseau adesea 
când Scutierii lor erau neliniştiţi sau speriaţi, iar Bridgess o 
întrebuința şi ea ori de câte ori inima lui Wellan se-ntrista. 

— Spune-mi Wellan şi aminteşte-ţi că acum suntem pe 
picior de egalitate! 

— Eu, pe picior de egalitate cu marele şef al Cavalerilor de 
Smarald? Zâmbi tânăra. Am mari dubii în privinţa asta. 

Wellan o studie în linişte, iar ea îl simţi cum îşi închide din 
nou inima. Era cel mai puternic dintre toţi Cavalerii, cel mai 


bun strateg al continentului, dar şi cel mai nefericit dintre 
oameni. O sărută apoi pe Bridgess pe frunte şi părăsi locul 
petrecerii cu discreţia unei fantome. 

leşind din holul cel mare, Wellan traversă aproape 
jumătate din palat şi se-ndreptă spre aripa în care locuiau 
Cavalerii. O găsi părăsită şi cufundată în linişte. Intră în 
camera sa, în care, în ultimii ani, îşi petrecuse foarte puţin 
timp şi-şi dădu jos platoşa verde incrustată cu pietre 
preţioase închipuind o cruce. Dintr-odată, armura aceasta i 
se păru prea grea. O lăsă. Apoi îşi scoase tunica şi 
pantalonii şi se-ntinse pe pat, ca în braţele cuiva care-ar fi 
putut să-l protejeze. Deprimat, îşi întoarse capul spre 
fereastră şi contemplă stelele. De-acolo, de sus, din lumea 
morţilor, se părea că regina lui preaiubită nu-l mai priveşte. 
Să-l fi uitat? 

Navigând în derivă pe un ocean de tristeţe, Wellan mai că 
nu simţi apropierea lui Bridgess. Strecurată pe furiş în 
cameră, ea se lăsă s-alunece în patul lui, făcându-l să 
tresară. Înainte să poată reacţiona, ea i se lungi deasupra. 
Ochii ei nu mai erau aceia ai unui copil, ci cei ai unei femei 
capabile să scruteze cotloanele adânci ale sufletului unui 
bărbat. Cum nu era-mbrăcată decât cu tunica, el simţi pe 
pielea lui căldura corpului ei tânăr. În timpul anilor de 
ucenicie, Wellan se purtase întotdeauna bine cu ea, 
neîncurajând atare purtare. 

— Am venit să-ţi propun un târg, Wellan de Smarald, îi 
şopti ea la ureche. Amândoi simţim nevoia să ne refugiem în 
braţele pline de dragoste şi de căldură ale unui prieten, 
fără să dorim, în schimb, să-mpărţim toată viaţa cu el. De ce 
să nu ne eliberăm astfel, din timp în timp, tensiunea din 
Corp? 

— Ai băut prea mult, îi replică Wellan, care nu voia nicicum 
să profite de situaţie. 

— Din contră, Cavalere. În capul meu ideile sunt foarte 
clare, iar propunerea mea este de bun-simţ. 


Uşor, buzele lui Bridgess se-atinseră de cele ale Marelui 
Cavaler. Cedând nevoii de tandreţe, Wellan se lăsă, la 
început, îmbrăţişat. Apoi prinse blând încheieturile femeii şi 
o-ndepărtă uşor. 

— Ştiu că-ţi doreşti! Îngână ea. 

— Ar fi necinstit din partea mea să profit de-această 
situaţie, Bridgess! 

— Ce situaţie? Îi aruncă ea. Te iubesc! 

— Eşti beată! 

O obligă să se-aşeze în faţa lui şi-i mângâie faţa frumoasă 
cu un surâs dezolat. 

— S-ar putea în alte împrejurări, vreodată, nu ştiu, dar nu 
în seara asta! Încheie el discuţia. 

Era cel mai frumos dintre toţi fraţii ei de arme şi, chiar 
dacă el n-ar fi vrut să-şi mărturisească sentimentele pe care 
le încerca pentru ea, ea tot nu ar înceta să-l iubească. Îşi 
lăsă privirea în pământ şi ieşi din cameră, fără ca măcar să-l 
privească. 

Cu toate că ora era târzie, palatul răsuna de glasuri, iar 
cei mai mici elevi ai magicianului Elund nu reuşiseră să 
adoarmă. Copiii nu putuseră să asiste la festivități, dar ei 
auzeau râsetele şi cântecele noilor Cavaleri şi se gândeau la 
ziua în care şi ei vor fi în aceeaşi situaţie. Cei mai mari 
urmau ca în curând să devină Scutieri şi toţi visau să-l 
servească pe Wellan. 

Printre aceşti candidaţi era şi Kira. Cu vreo doi ani mai 
mică decât colegii ei de clasă, ea stăpânea magia mult mai 
bine decât ceilalţi şi cunoştea deja pe dinafară codul 
Cavalerilor. Nu-i mai rămăsese decât să înveţe să 
călărească şi să mânuiască sabia şi-ar fi putut, în sfârşit, să- 
şi răzbune părinţii, care pieriseră de mâinile dușmanului. 
Toţi credeau că ea este fiica Reginei Fan de Shola şi a 
Regelui magician Shill. Cu toate că, printre strămoşii ei 
fuseseră atât elfi, cât şi zâne, nimic nu putea explica pielea 
mov a fetiţei şi cele doar patru degete de la mâini şi de la 
picioare, însoţite de gheare ascuţite. 


Doar Wellan, Elund şi Abnar cunoşteau adevărul despre 
ea, dar hotărâseră să aştepte ca mica prinţesă să mai 
crească şi abia apoi să-i facă cunoscută adevărata 
identitate. Kira era, de fapt, fiica lui Amecareth, împăratul 
cel Negru al oamenilor-insectă. 

În ciuda chipului ei atât de diferit, Kira a ştiut să-şi facă 
prieteni printre elevii tineri din Regatul de Smarald. 
Îndrăgostită în secret de ucenicul magician Hawke, un 
tânăr elf cu ochi verzi vii, care avea şi el urechi ascuţite, ea 
îşi închina o parte din inima ei seducătorului Cavaler Wellan 
de Smarald. Pe şeful Cavalerilor, Kira nu-l vedea de prea 
multe ori, întrucât el era adesea plecat în diverse misiuni 
peste graniţa regatului şi, de altfel, legăturile dintre elevii 
mai mici şi Cavaleri erau destul de slabe şi sporadice. Se 
desfăta la auzul faptelor lui eroice, de toate câte se 
povesteau pe seama lui la castel, şi se închipuia stându-i 
alături în toiul unor înfricoşate bătălii. 

Chiar dacă ea era protejata Regelui de Smarald şi dormea 
în palatul regal, mai degrabă decât în turn cu ceilalţi copii, 
Kira nu beneficia de nici un alt tratament special. Participa 
la aceleaşi cursuri şi primea aceleaşi lecţii ca şi ceilalţi elevi. 
Era convinsă că maestrul Abnar ţinea foarte mult la ea, dar 
nu căuta să profite de pe urma acestui privilegiu. Tocmai 
pentru că se simţea absolut la fel cu toţi ceilalţi elevi, fetiţa 
cea mov se prezentă în curtea cea mare a castelului să 
participe şi ea la festivitatea de încredințare a noilor 
Scutieri. Existau deja paisprezece Cavaleri şi Kira ar fi 
putut, fără îndoială, să-i servească pe Chloe, Wanda, sau 
Bridgess, chiar dacă inima ei suspina după Wellan. 

Faţă în faţă cu copiii, având mâinile pe şolduri şi cu 
pietrele preţioase ale platoşelor scânteind în soare, 
Cavalerii aşteptau proclamația lui Elund. Magicianul începu 
prin a încredința Scutieri noi proaspeţilor Cavaleri, după 
cum urmează: Milos lui Kevin, Brennan lui Wimme, Corbin 
lui Nogait, Derek lui Buchanan, Kagan lui Wanda, Pencer lui 
Kems, Swann lui Bridgess. 


Kira văzu cum primele ei şanse îşi luară zborul, în timp ce 
o căldură inexplicabilă i se ridica în interior, voind parcă s-o 
protejeze împotriva unei decepţii amare. Elund continuă, 
atribuind acum Scutieri noi mai experimentatei generaţii de 
Cavaleri: lui Dempsey pe Colville, lui Falcon pe Murray, lui 
Iason pe Morgan, lui Bergeau pe Curtis, lui Santo pe 
Hettrick, lui Wellan pe Cameron şi lui Chloe pe Ariane. 

Odată lista terminată, Kira simţi cum o lasă picioarele. 
Niciunul dintre aceşti copii nu stăpâneau magia în măsura 
în care putea ea s-o facă. De ce nu fusese aleasă? Îşi cobori 
privirea şi se uită la mâini. Fără-ndoială Cavalerilor le-ar fi 
fost ruşine să se-afişeze cu un Scutier care semăna mai 
degrabă cu un liliac decât cu o fiinţă umană. În timp ce 
ucenicii se pregăteau să plece alături de noii lor maeştri, în 
vederea prezentării lor în faţa poporului, Kira dispăru în 
linişte, intră în palat şi urcă în fugă scările până la ultimul 
etaj. Se strecură apoi pe-o fereastră şi se refugie pe 
acoperiş sub o cornişă, unde, multă vreme, plânse cu 
sughiţuri. 

Cu toate că avea deja nouă ani, nu era prea înaltă şi nici 
nu reuşise să ia în greutate, deşi mânca cât şapte. Chiar 
dacă pupilele ei verticale aminteau de cele ale unei pisici, 
mintea şi inima îi erau cât se poate de omeneşti. În 
conformitate cu legile Ordinului, Cavalerii nu puteau forma 
Scutieri decât după şapte ani şi, dacă trebuia să mai 
aştepte toată această perioadă, avea să fie mult prea 
bătrână pentru a deveni ucenic. De ce Elund sau Abnar n-o 
avertizaseră că învestirea ei ca Scutier are să fie amânată? 
Nu-şi dădeau seama că astfel o umileau în faţa întregului 
palat? 'Toţi elevii de vârsta ei erau de-acum ucenici. Ea nu-şi 
putea imagina cum are să-şi împartă pe viitor orele de clasă 
cu novicii care de-abia începeau să-nveţe magia. 1 se 
năruiseră toate visurile! Niciodată n-o să fie Cavaler! 
Niciodată n-are să poată răzbuna moartea părinţilor ei! 

După plecarea Cavalerilor însoţiţi de Scutierii lor, Abnar fu 
primul care observă absenţa fetiţei mov. Cu ajutorul 


simţurilor lui magice, o reperă pe unul dintre acoperişurile 
înalte şi-i simţi tot amarul. Asigurându-se că nimeni nu-l 
vede, se dematerializă şi reapăru la câţiva paşi de Kira. 

— Dar ce s-a întâmplat, prinţesă mică? Întrebă el cât se 
poate de inocent. 

Incapabilă să-şi oprească suspinele, Kira îşi ascunse faţa 
plină de lacrimi între mâinile cu care-şi înconjurase 
genunchii. Mergând cu atenţie pe ţigle, Abnar se apropie şi 
se aşeză lângă ea. 

— Te rog, linişteşte-te! 

— Lăsaţi-mă, maestre Abnar, plânse ea. Vreau să fiu 
singură! 

— Am să plec doar după ce îmi vei fi spus cauza unei 
tristeţi atât de mari. 

— O ştiţi deja! 

Nemuritorul nu avea cum să-i explice că ea trebuia să 
rămână la Castelul de Smarald, unde magia lui ar fi putut s- 
o protejeze. Pentru că îi ascunseseră originea, Kira credea 
că tatăl ei era Regele magician Shill, exilat la Shola în 
acelaşi timp cu bunicul său, belicosul rege Draka. 

În realitate, Kira fusese concepută în urma unui viol al 
Reginei Fan de Shola de către Amecareth, împăratul Negru, 
comandant-şef al numeroasei oştiri a oamenilor-insectă şi 
care se-ncăpăţâna s-o caute peste tot, dorind s-o ducă în 
regatul lui. Dar nici Abnar, nici Cavalerii de Smarald nu-l 
vor lăsa să se folosească de ea, căci, în lipsa micuţei cu piele 
mov, profeția, care suna astfel: „Numai cu ajutorul prinţesei 
fără de regat, Cavalerul ce-are să se nască şi care va purta 
în el lumina, îl va putea distruge pe Amecareth, împăratul 
Negru”, nu s-ar fi împlinit niciodată. 

Având doar vârsta de nouă ani, Kira n-ar fi suportat şocul 
acestui adevăr teribil. Abnar o lăsă atunci să crească la fel 
ca toţi ceilalţi copii de la castel, chiar dacă destinul ei se 
dovedea a fi cât se poate de diferit. 

— Există şi alte modalităţi de-a te lupta cu împăratul, 
adăugă el. 


— De ce m-aţi lăsat să urmez acelaşi antrenament ca 
prietenii mei? Suspină Kira. Aveţi o cât de mică idee despre 
umilinţa la care-am fost supusă astăzi, maestre Abnar? 
Niciodată n-am să-i mai pot privi în ochi. 

— Drumul tău este mult diferit de-al lor. Sunt convins că ei 
au să-nţeleagă asta! 

— Tot ce-au să-nţeleagă ei din întâmplarea asta este că 
monstrul cu pielea mov n-a meritat să fie învestit Cavaler! 

Se ridică şi se-ndepărtă de Nemuritor, mergând pe ţiglele 
metalice. Se opri în faţa zidului turnului cel mai apropiat, pe 
care îl escaladă slujindu-se de gheare. „Amarul îi este mult 
prea mare să pot s-o ogoiesc astăzi”, înţelese Abnar. 
Aşteptă până ce ea se refugie pe pervazul unei ferestre şi 
se evaporă. 

De la înălţimea ferestrei sale, Kira îi observă pe Cavaleri şi 
pe ucenicii lor călărind mândri pe câmpia dimprejurul 
castelului. Îşi puteau măcar închipui în ce hal de nefericită 
era ea? Privi mai departe în direcţia sud-vest, spre Zenor, 
acolo unde avuseseră loc majoritatea bătăliilor împotriva 
invadatorului şi a teribililor lui dragoni. Visa să poată ţine-n 
mână cea mai puternică dintre săbiile forjate vreodată şi cu 
ea să le taie capetele celor care i-au omorât părinţii. 

Rămase acolo ghemuită şi nu se-ntoarse la palat decât 
atunci când răcoarea nopţii începu să pătrundă prin tunica 
ei prea subţire. zgomotele petrecerii se potoliseră, dar 
servitorii treceau încă pe culoarele luminate de torţe ale 
castelului. Ascunzându-se prin spatele statuilor, a vazelor 
cu flori şi a tapiseriilor, Kira trecu neobservată şi ajunse-n 
camera ei. Îi era de-acum ruşine de felul în care arăta şi n- 
ar fi suportat nici cea mai mică remarcă, fie ea şi cât se 
poate de inocentă, din partea celor de la curte. 

În camera ei, de jur împrejurul patului ale cărui cuverturi 
împăturite o invitau la somn, cineva avusese grijă să 
aprindă lumânările. La fel de tristă înaintă în încăpere, 
întrebându-se de ce regele continua să o ţină sub protecţia 
lui, din moment ce Cavalerilor nu le păsa de ea. Se apropie 


de pat şi, spre surpriza ei, observă pe pernă un sul de 
hârtie mov. Ezită un moment destul de lung, după care îl 
derulă. Nu conţinea decât câteva cuvinte, care-i încălziră 
deodată inima. „Ie iubesc, Armene.” Kira strânse mesajul la 
piept. Fidela ei doică, cea care avusese întotdeauna grijă de 
ea şi care reuşise, cu o dragoste plină de atenţie, să-i ţină 
aproape loc de mamă, o mai iubea încă. 

Fetiţa alergă până la uşa cea mare din lemn şi-o 
întredeschise. Nimeni. Alergă până la camera slujitoarei şi 
intră fără să mai bată, nevoind să atragă atenţia servitorilor 
prezenţi încă pe coridoare. Aşezată pe marginea patului, 
Armene îşi peria părul foarte lung. Observând cum 
străluceau în penumbră ochii violeţi şi umezi ai fetiţei, se 
opri imediat. 

— Lăudaţi fie zeii! Eşti bine sănătoasă! Strigă ea, 
răsuflând uşurată. 

— Mene.! Suspină copila. 

Fugi şi i se cuibări în braţe, aşa cum făcea ori de câte ori 
avea un necaz. Slujitoarea o strânse la piept, simțind din 
nou mirosul dulce al pielii şi mătasea părului ei mov. 

— Mi-a fost aşa frică să nu fi făcut o prostie! 

— Prostia n-am făcut-o eu, ci Elund! Plânse Kira, 
ascunzându-şi faţa la pieptul lui Armene. Nu mai vreau să-l 
văd niciodată! Din partea mea poate să dispară de tot, în 
eternitate! 

— Spui aşa din cauză că acum eşti supărată, dar, de fapt, 
eu ştiu că tu ai o inimă mare! 

— Acum nu, n-a mai rămas nici o fărâmiţă din ea! Elund şi 
ceilalţi mi-au distrus toate speranţele, toate visurile, Mene, 
toate visurile.! 

— Dar nu eşti decât un copil, Kira! 'Ţi-au distrus visurile. 
Cred că exagerezi un pic! 

— Voiam să devin Cavaler, dar printre oamenii aceia 
frumoşi n-au loc şi monştrii. E preferabil să le taie capul! 

— Kira! Suspină slujitoarea pe un ton de reproş. 


Fetiţa se dădu un pic înapoi de pe genunchii ei şi prinse cu 
mâinile mici şi mov faţa supărată a lui Armene, grijulie să n- 
o zgârie cu ghearele. 

— Uită-te la mine, Mene! Ai mai văzut vreodată, oriunde 
pe continent, vreo fiinţă care să-mi semene? Am citit multe 
cărţi despre celelalte regate şi niciunul dintre locuitorii lor 
nu are pielea mov. Niciunul! Dar alaltăieri am găsit un 
papirus vechi care descria nişte monştri. 

— Nu! Nu vreau să aud asemenea prostii! Se supără 
Armene. La fel ca tine, nici mama ta nu semăna cu nimeni 
de pe întreg continentul Enkidiev. Ea avea pielea albă, ochii 
şi părul îi erau argintii, iar vocea ei era dulce ca mierea. 

— Spui asta pentru că mă iubeşti, bolborosi fetiţa. 

— Kira, eu te iubesc mai mult decât orice pe lume şi îmi 
faci mult rău când mă chinui aşa! 

— Nu vreau să-ţi fac rău! 

Copilul îşi trecu mâinile în jurul gâtului femeii şi-o strânse 
cu dragoste în braţe. „Nici nu se pune problema s-o las să 
doarmă singură în starea asta de disperare”, hotări imediat 
Armene. O trase apoi lângă ea sub cuverturi şi stinse 
lumânările. Simţindu-se dintr-odată în siguranţă, Kira se- 
ngrămădi lângă servitoare, dar toată noaptea nu putu pune 
geană peste geană. 

În noaptea aceea se hotărî. Avea să-şi ia singură viitorul în 
mâini! Dacă noii Cavaleri nu voiau s-o înveţe arta 
războiului, atunci ea se va adresa unui alt maestru luptător. 
Vechile cărţi de farmece ale lui Elund închideau în paginile 
lor numeroase formule magice prin care se invocau 
spiritele celor plecaţi în lumea de dincolo. Foarte talentată 
în magie, ea ar fi putut cu uşurinţă să reînvie un Cavaler de 
altădată, în stare să o înveţe tot ceea ce ceilalţi nu voiau ca 
ea să ştie. 

REGELE HADRIAN. 

Când se crăpă de ziuă, Kira plecă tiptil din patul lui 
Armene, intră în bucătăria încă goală şi-şi alese din coşurile 
uriaşe de răchită, care stăteau aliniate pe masă, câteva 


fructe. Urcă apoi scara cea mare de piatră a palatului şi 
pătrunse în bibliotecă, cu gând să răsfoiască manuscrisele 
din secţiunea interzisă. La lumina slabă a unei lumânări, ea 
descoperi cărţile cele vechi, pline de praf, care aveau să-i 
îngăduie să ajungă acolo unde voia, fără ajutorul 
magicianului arţăgos şi al Cavalerilor lui de Smarald. 

Parcurse repede foile îngălbenite de timp, muşcând din 
când în când şi din câte un măr şi descoperi, în sfârşit, ceea 
ce căuta. Cum ea cunoştea de-acum majoritatea limbilor 
continentului, îşi dădu seama că era vorba de-o vrăjitorie 
rareori folosită, notată în limba anticilor. Ochii ei violeţi 
descifrau rapid cuvintele înscrise pe pergamentul 
îmbătrânit. Ingredientele erau uşor de găsit, dar trebuia să- 
şi afle un locşor liniştit, unde să poată pune-n practică 
vrăjitoria asta. Din nefericire, asemenea unui stup, palatul 
zumzăia de lume. Dar în catacombe.? Acolo nu cobora 
nimeni, doar dacă vreun suveran murea. Dar Regele de 
Smarald era cât se poate de sănătos. Nu avea să fie 
înmormântat acolo decât peste foarte mult timp. 

Rupse pagina din cartea cea veche, gândindu-se că, de 
fapt, ceilalţi copii nu vor avea niciodată nevoie de ea, 
întrucât ei erau antrenați de adevărații Cavaleri, apoi puse 
cărţile în acelaşi loc pe raftul lor, unde aveau să mai doarmă 
încă multe sute de ani. Suflă în lumânare şi se strecură pe 
culoar în direcţia turnului lui Elund. Din cauză că pierdea 
nopţile să observe stelele, bătrânul magician se scula greu 
dis-de-dimineaţă, fapt pentru care ea ar fi putut, fără de 
ştirea lui, să şterpelească din laborator tot ce-i făcea 
trebuinţă. 

Intră tiptil în camera lui, ce semăna cu o peşteră, prin care 
pluteau tot felul de mirosuri misterioase de esențe şi pudre 
magice. În penumbră observă pupitrele elevilor, masa de 
cristal şi teancurile de cărţi, după care sui cu multă atenţie 
scara. Ajungând la etajul de sus, îl auzi pe bătrân cum 
sforăie. Îşi întinse gâtul şi-l văzu dormind pe spate pe patul 


lui enorm care semăna mai degrabă cu un cufăraş gigantic 
din lemn. Acum sau niciodată! Acesta era momentul! 

Kira trecu de-a lungul etajerelor unde se-nghesuiau o 
serie de oale şi de flacoane şi observă imediat ceea ce 
căuta. Urmărită de privirile intrigate ale pisicilor lui Elund, 
care dormeau cam peste tot în cameră, ea-şi ridică poala 
tunicii, puse acolo tot ce avea nevoie şi-apoi părăsi turnul în 
vârful picioarelor. Odată ajunsă în camera ei, îşi puse 
captura într-un sac mare de pânză, îi mai trebuiau acum şi 
două săbii, căci voia să reînvie un războinic, şi un inel de 
aur, care i-ar fi permis să-i invoce fantoma ori de câte ori 
voia. 

Kira nu avea nici o bijuterie, dar regele avea o colecţie 
impresionantă. Se strecură deci în apartamentele Maiestăţii 
Sale, care, la ora aceea dormea liniştit. Tezaurul era ascuns 
într-o odaie mică de audienţe personale, la capătul unui 
coridor decorat cu portretele foştilor suverani ai regatului. 
Chiar Smarald întâiul îi arătase odată numeroasele 
giuvaieruri adunate de toţi strămoşii lui, dar, pe atunci, 
fetiţei nu-i prea păsa de ce i se spunea. Se opri în faţa 
lădiţei şi ciuli urechile. Regele respira încet şi adânc. 
Deschise capacul şi făcu ochii mari, descoperind toate acele 
bogății. 

— Îmi trebuie un inel făcut din aurul cel mai pur, şopti ea, 
ridicându-şi mâna deasupra bijuteriilor. 

Acestea începură să tremure şi Kira se temu că sunetul 
cristalin al colierelor, broşelor şi inelelor care se loveau 
între ele să nu-i trădeze cumva prezenţa în apartamentul 
regal. Dar exact în momentul în care era cât pe-aici să-şi 
abandoneze căutarea, de teamă să nu-şi trezească 
protectorul, un inel minuscul de aur se desprinse dintre 
rubine, topaze, smaralde şi diamante şi începu să zboare la 
câţiva centimetri deasupra cufărului. Cu un zâmbet 
victorios, care-i descoperi dinţii ascuţiţi, fetiţa mov îşi însuşi 
inelul şi închise încet cufărul. Acum nu-i mai lipseau decât 
două săbii! Se-ntoarse pe coridor şi se-ndreptă spre sala de 


arme, unde suveranul avea expusă atât o adevărată colecţie 
de lănci, săbii şi pumnale vechi, cât şi platoşele şi armurile 
ce aparținuseră predecesorilor lui. 

Servitorii începuseră deja să circule prin palat, ceea ce 
avea să-i complice vizibil sarcina. Cum o să transporte ea în 
catacombe două săbii, fără să fie văzută? Intră în camera 
mare, înţesată de amintiri. Nu-i prea plăcea spectacolul 
armurilor fără cap şi fără braţe, care stăteau drepte ca şi 
cum în ele ar mai fi fost fiinţe. Pe când mergea de-a lungul 
zidului, de care atârnau săbii, frisoane nenumărate îi 
trecură pe spate. 

Ridicând ochii, observă ce mari puteau să fie săbiile şi 
rămase cu gura căscată. Niciodată n-avea să reuşească să 
le ridice măcar, darămite să le mai şi târască prin palat. Îşi 
plimbă privirea prin toată camera şi descoperi în cele din 
urmă, pe zidul opus, două arme cu lama foarte fină şi care-i 
făcură impresia că sunt mai uşoare. Dar, ca să le atingă, 
trebuia să înfrunte fantomele care sălăşluiau în armurile 
goale. Kira respiră adânc şi se apropie tremurând. Merita 
oare ca pentru planul ei să-şi piardă viaţa? Deodată, o rază 
de lumină îi atrase privirea într-un colţ al încăperii. Soarele 
dimineţii pătrunsese până la platoşa veche şi pătată de 
sânge a unuia dintre primii Cavaleri de Smarald, făcând să-i 
strălucească pietrele preţioase. Imediat ea-şi aminti de ce 
trebuia să se apropie de armele-acelea. 

Făcu câţiva paşi temători, supraveghind în acelaşi timp 
armurile, dar ele rămaseră la fel de neclintite ca la-nceput. 
Ajutându-se de gheare, escaladă zidul de piatră în cea mai 
mare viteză şi, spre surprinderea ei, niciunul dintre 
războinicii invizibili nu-ncercă s-o împiedice, apucând-o de 
mâini sau picioare. Desprinse repede cele două săbii şi sări 
jos. Aruncă o privire de jur împrejurul camerei şi observă 
stofele expuse într-o vitrină. La ce-ar fi putut servi? Desfăcu 
una şi constată că era dreptunghiulară şi-atât de lungă, cât 
să-i permită să-nfăşoare armele. Puse bucata de țesătură 
strălucitoare şi neagră pe jos, aşeză săbiile-n mijloc şi-o 


împături cu multă atenţie. Se întoarse apoi în camera ei şi-şi 
puse armele în acelaşi sac de pânză. 

În timp ce servitorii erau ocupați cu servirea mesei 
locuitorilor castelului, Kira se servi şi cu una dintre oalele 
agăţate de tavanul bucătăriei şi-o şterse apoi pe coridor ca 
un şoricel care reuşise să fure-o bucată de caşcaval. Odată 
adunat tot materialul, fetiţa mov îl transportă cu mare grijă 
pe scările care conduceau spre catacombe, convinsă că 
nimeni nici măcar nu-i bănuia planul. Deasupra capului ei 
putea s-audă paşii grăbiţi ai slujitoarelor, râsetele 
Cavalerilor din sala de mese precum şi cursele celor mai 
tineri elevi ieşind de la baie şi-ndreptându-se spre turnul lui 
Elund şi Abnar, căci începeau orele de dimineaţă. 

C-un gest al mâinii, Kira aprinse torţele fixate pe pereţi. În 
pivnițele palatului domnea un miros de mucegai care-o 
pişcă la nas, dar nimic n-ar fi convins-o să renunţe. Puse 
oala la piciorul scării şi se-nconjură de-un ecran de fum 
bleu ca să poată scăpa de căutările magicienilor sau ale 
Cavalerilor. Era vorba despre una dintre numeroasele 
tehnici pe care ea le deprinsese singură din cărţile 
interzise, menită s-o ajute în ziua aceea. 

Se aşeză în faţa cazanului mare şi negru şi urmări cu 
sfinţenie indicaţiile aflate pe pagina ruptă din carte. După 
ce puse toate ingredientele în el, aprinse un foc magic. Nu 
trecu mult însă şi din amestec se ridică un fum gălbui care 
şerpui spre plafonul umed al pivniţei. Adunându-şi tot 
curajul, de care era în stare, Kira îşi puse inelul pe deget şi 
pronunţă solemn cuvintele vechi ale incantaţiilor. Deodată 
conţinutul oalei se aprinse şi, explodând, zgudui din temelii 
întregul castel. 

În sala de mese, Cavalerii săriră drept în picioare şi-şi 
folosiră imediat simţurile magice care le-ar fi îngăduit să 
afle pricina zdruncinăturii. Nu putură însă nicicum detecta 
prezenţa micii Prinţese Sholiene, aflate în catacombe, chiar 
sub picioarele lor, ascunsă în spatele unui zid protector 
invizibil, şi crezură că au fost atacați. 


— Dar inamicul nu putea să ajungă până aici, fără ca noi 
să-l reperăm! Exclamă, neîncrezător, Buchanan. 

— Totuşi, percheziţionaţi tot castelul! Ordonă Wellan. 

Fără să ezite, Cavalerii se grăbiră spre uşă, cu Scutierii 
alături. Îi urmă în aceeaşi clipă şi Wellan, gândindu-se că 
şocul semăna prea mult cu paşii grei ai dragonilor inamici. 
Nu credea totuşi că animalele-acelea enorme s-ar fi putut 
strecura până acolo, în Regatul de Smarald, fără să fie 
reperate, dar nu voia să rişte nimic. Şi, pentru că prima lui 
misiune era aceea de a-l apăra pe rege, cu pas întins se- 
ndreptă spre scara centrală care conducea în direcţia 
apartamentelor regale. 

În catacombe, explozia steluţelor aurii o aruncă pe Kira la 
pământ, dar, din fericire, nu era rănită. Se ridică imediat, 
măturând cu mâna din faţa ochilor fumul galben, care se 
ridicase şi, spre marea ei surpriză, se trezi faţă-n faţă cu un 
războinic mândru care stătea în mijlocul încăperii pline de 
fum. Purta aceeaşi platoşă verde a Cavalerilor de Smarald, 
dar chipul lui îi era necunoscut. Părul lui negru ca mătasea 
îi cădea până pe umeri, încadrându-i chipul hotărât, cu 
pielea foarte palidă. Ochii cenuşii şi pătrunzători semănau 
cu cei ai lupilor. 

— Voi m-aţi chemat din lumea de dincolo? O întrebă el pe- 
un ton contrariat. 

— Da, eu! Răspunse curajoasă copila mov. 

— Numai magicienii cei puternici au dreptul să invoce 
prezenţa strămoşilor lor din lumea celor morţi în lumea 
celor vii. Sunteţi cumva o descendentă a familiei mele? 

— Nu ştiu nimic, sire. Eu sunt Kira, fiica Reginei Fan de 
Shola şi a regelui magician Shill al Regatului de Argint. 

— De Argint? Se-nveseli deodată luptătorul. În acest caz, 
totul se explică. Eu sunt Hadrian, fiul Regelui Kogal de 
Argint şi şef al cavalerilor de Smarald. 

Trăsăturile fetiţei se luminară dintr-odată şi un surâs 
minunat apăru pe buzele ei subţiri. În timpul vieţii, şeful 


primilor Cavaleri ar fi trebuit să fie un om de-a dreptul 
seducător! 

— În ce măsură v-aş putea fi de folos, milady? 

— Vreau să devin un luptător tot atât de bun ca voi. Mi-ar 
plăcea să mă-nvăţaţi cum să mă servesc de-o sabie, de-o 
lance şi de-un pumnal. Hadrian ridică sprâncenele a mirare 
şi, pentru moment, Kirei îi fu teamă să nu izbucnească în 
râs, dar nu o făcu. La treizeci de ani, cu umeri puternici şi 
braţe musculoase, era la fel de respectat ca Wellan de 
Smarald. Fantoma examină copila şi-i pipăi braţele 
subţirele, fără să-şi ascundă dezamăgirea. 

— Trebuie să ai muşchi, nu glumă, să poţi manevra o 
sabie, domnişoară! 

— Nu şi săbiile mele! 

Kira desfăcu în grabă bucata de stofă neagră şi-i întinse 
cele două arme uşoare. Văzându-le, Cavalerul fu gata să 
izbucnească-n râs, dar le studie totuşi de la gardă până-n 
vârf. 

— Şi credeţi că o să puteţi să vă bateţi cu jucăriile astea? 

— Acestea sunt doar să pot învăţa, îl asigură Kira, până o 
să-mi procur o poţiune care să-mi întărească muşchii. 

— Scumpă domnişoară, la aşa ceva nu ajungi cu ajutorul 
cărţilor de vrăji! Trebuie să exersezi cu sudoarea frunţii! 

— Arătaţi-mi cum! 

Cu un temperament mai conciliant decât noii Cavaleri, 
Hadrian materializă o sferă grea de metal şi-o depuse-n 
mâna cea mică a copilei. Cu multă răbdare el o învăţă s-o 
ridice corect, îndoindu-şi coatele şi întărindu-şi braţele. O 
învăţă, de asemenea, cum să facă exerciţii având ca scop 
întărirea rezistenţei picioarelor şi-i sugeră să alerge zilnic 
pe distanţe foarte mari. 

— Scrimă nu înseamnă doar mânuirea unei săbii sau a 
unei spade, declară el. Înseamnă şi arta de a-ţi repartiza 
greutatea pe picioare astfel încât să poţi primi loviturile 
adversarului pe tăiş, fără ca sabia ta să se-ndoaie. Trebuie 
să fii tare ca piatra înainte de-a deveni un spadasin bun. 


Sunteţi încă prea tânără, milady, dar cu timpul n-am nici 
cea mai mică îndoială că veţi deveni un războinic redutabil. 
Strămoşii voştri au fost toţi nişte soldaţi mândri. 

Nu l-a interesat nici pielea ei mov, nici pupilele ei verticale 
şi a tratat-o ca pe un egal, căci aveau, se pare, aceeaşi 
ascendență. Pentru a-i face plăcere, o învăţă şi câteva fante 
cu sabia, iar Kira descoperi că-i plăcea tare mult să lupte, 
cu toată durerea pe care i-o pricinuiau ghearele, mânerul 
săbiei fiind prea mic pentru mâna ei. 

Clinchetul unor lame de metal care se întretăiau la 
intervale regulate îl alertă pe Wellan. Parcurse tot castelul 
împreună cu prietenii lui, de la turnuri până la grajduri, 
fără să observe nici cea mai mică urmă de duşman. Se- 
ntorcea în sala cea mare de mese, împreună cu Scutierul 
lui, când percepu zgomotul luptei. Se opri lângă scara cea 
mare de piatră şi-i făcu semn Scutierului său să stea liniştit. 
Deschise cu prudenţă porţile cele mari ale catacombelor şi 
aruncă o privire pe scară. „De ce era atâta lumină în acest 
loc, vizitat doar atunci când era înmormântat un rege? Se- 
ntrebă el. Rămâi aici şi fii gata să mergi după ajutor”, îi 
ordonă el în gând lui Cameron. Cu sabia-n mână, cobori 
apoi foarte încet scările. 

Kira simţi imediat apropierea marelui Cavaler. Grăbită, îşi 
retrase inelul din deget şi-l ascunse-n centură. Hadrian se 
făcu nevăzut în fumul din încăpere şi sabia lui se lovi 
răsunând de pietrele criptei. Cum o să-i explice lui Wellan 
planul acesta, fără să-şi atragă fulgerele lui sau cele ale lui 
Elund? O învăţaseră să nu mintă niciodată, dar ea nu voia 
să fie despărțită de singurul luptător care acceptase s-o 
înveţe arta războiului, chiar dacă acesta nu era decât o 
fantomă. Folosindu-se de puterile ei magice expedie oala şi 
sacul de pânză pe-un coridor care se-nfunda sub palat. 
Chiar la timp. Tot atunci Wellan punea piciorul pe ultima 
treaptă. Alungă fumul din faţa lui şi-o văzu pe mica Sholiană 
cu o sabie de jucărie în mână. 


— Ce faci tu aici? Explodă Cavalerul. Şi de unde vine fumul 
ăsta? 

Kira aplecă doar capul, fără să răspundă. Parcurgând 
încăperea, ochii lui Wellan nu putură stabili de unde venea 
fumul, îşi fixă din nou privirea pe fetiţă, întrebându-se de ce 
se afla în catacombe cu o armă ascuţită în mână. 

— Elund şi Abnar ştiu că eşti aici? 

În aceeaşi clipă Magicianul de Cristal se materializă lângă 
el şi fetiţa înţelese că risca să fie aspru pedepsită pentru 
neascultare. 

— Nu, declară Abnar pe un ton neutru. Nu ştiam nimic 
despre asta. 

— Priveşte-mă în ochi când îţi vorbesc şi spune-mi ce 
făceai aici, Kira? Îi ceru Wellan pe-un ton imperios. 

— Este-o obligaţie a Scutierilor, sire, nu a elevilor, care au 
fost îndepărtați de la acest titlu nobil, îi aminti fetiţa, 
continuând să-şi privească picioarele. 

Marele Cavaler înţelese, în sfârşit, motivul 
comportamentului ei rebel. Protesta, în felul ei, împotriva 
hotărârii lor de-a n-o numi Scutier. Dar el n-avea să se- 
aventureze cu Kira pe-acest teren alunecos, căci risca să-i 
mărturisească mai multe lucruri decât era pregătită ea s- 
audă. 

— Tu ai făcut să tremure castelul? O întrebă el, 
intenţionând să-şi păstreze sângele rece. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi. 

— Coborând aici, am auzit zgomotul a două săbii care se 
loveau. Împotriva cui te luptai? 

— Împotriva nimănui! 

— S-ar putea ca Magicianul de Cristal să-mi răspundă la 
întrebare? 

— Mă băteam singură! Strigă copila, încruntând din 
sprâncene. 

Şi, folosindu-se de puternicele ei facultăţi de telekinezie, 
ridică sabia lui Hadrian şi o proiectă în direcţia lui Wellan, 


care avu timp doar s-o devieze cu lama săbiei sale înainte 
ca arma să-i fi intrat drept în piept. 

— Ai să fii pedepsită pentru înfruntarea asta! 

— Era singura modalitate să vă fac să-nţelegeţi că spun 
adevărul! Ripostă Kira pe acelaşi ton. 

Şocat de impertinenţa ei, Wellan făcu un pas spre ea, cu 
intenţia de a-i aplica o corecție, dar Abnar îi reţinu cu 
putere braţul. 

— Mă ocup eu de pedeapsa ei, interveni calm Nemuritorul. 
Mergeţi mai bine şi liniştiţi-i pe Scutieri. Ei cred că am fost 
atacați. 

Preţ de-o clipă Wellan se uită la ea cu mânie, apoi se- 
ntoarse cu spatele şi urcă repede scara. 

Abnar se uită în linişte la Kira şi ea ştiu că simţurile lui de 
gheaţă o pătrund până-n fundul sufletului. Dar ea nu putea 
să-şi mărturisească secretul fără să rişte să-şi piardă 
prietenul de pe celălalt tărâm. 

Îşi închise repede sufletul, spre marea surpriză a 
Nemuritorului, care nu se gândise niciodată că fetiţa are să 
folosească într-o zi această tehnică de apărare şi împotriva 
lui. 

— N-a fost o idee prea bună să-l superi, îi reproşă el. 

— Şi-aşa nu mă poate suferi, mormăi copila. 

— Nu-i adevărat, Kira. Îşi face griji pentru siguranţa ta. 
Când te-a văzut cu arma aceea în mână, a crezut că te-a 
atacat cineva. 

— Vreau să devin Scutier, maestre Abnar. Strămoşii mei s- 
au luptat în ultimul război şi unii dintre ei au fost chiar 
Cavaleri de Smarald. N-ar fi încântați să afle că am fost 
îndepărtată de la acest privilegiu din cauza pielii mele, care 
are culoarea mov. 

— Cred că a sosit momentul, domnişoară, să avem o 
discuţie importantă pe această temă. 

Abnar îi luă mâna şi Kira intră deodată într-un vârtej de 
lumină multicoloră. Ea nici n-avu timpul necesar să distingă 
formele stranii care abia o atingeau, că picioarele ei simţiră 


deja podeaua camerei. Caleidoscopul dispăru brusc şi ea îşi 
dădu seama că se află în turnul Nemuritorului. 

— De necrezut! Se minună ea. Arătaţi-mi şi mie cum se 
face! 

— Fiecare lucru la timpul său, mică prinţesă. 

Abnar se-aşeză pe pat şi se uită preţ de-un moment la ea, 
întrebându-se ce-ar putea să-i mărturisească fără să-i 
stârnească dorinţa de răzbunare. Fiind în plină criză de 
identitate, el risca să o destabilizeze pentru totdeauna. S-o 
lase să-nveţe pe lângă un cavaler nici nu se punea 
problema, căci voia s-o păstreze la castel, să poată veghea 
mai uşor asupra ei. 

— Kira, regele te iubeşte mult, începu el, adoptând un ton 
serios, şi, întrucât nu a avut niciodată copii, se gândeşte să 
te numească pe tine moştenitoarea tronului în Regatul de 
Smarald. 

Şocul n-ar fi putut să fie mai brutal. Era ea de sânge 
regesc, bineînţeles, ceea ce-i conferea şi dreptul de-a 
guverna, dar sub nici o formă nu voia să devină regină! Voia 
să fie soldat! De ce se-ncăpăţânau toţi să-i conteste visul ei 
cel mai drag? Magicianul de Cristal avea totuşi darul de-a 
descifra emoţiile muritorilor şi se arătase întotdeauna 
înţelegător faţă de ea. El ştia, era convinsă, că are să facă şi 
imposibilul să-şi atingă scopul propus, indiferent dacă era 
sau nu ajutată de Cavalerii de Smarald. Kira îşi simţi pieptul 
palpitând ca şi cum ar fi fost gata să plângă, dar ignoră cele 
spuse de mentorul ei în legătură cu moştenirea. 

— La ora asta ar fi trebuit să le predaţi elevilor voştri, 
declară ea, îndreptându-se spre geamul cel strâmt al 
turnului. 

— Au destule lucrări de terminat să se poată lipsi câteva 
momente de mine. Şi nu-ncerca să schimbi subiectul! 

— N-am să fiu niciodată regină, maestre Abnar! Mai 
adăugă ea, întorcându-se cu faţa la el. 

— Dar nici Scutier n-o să fii, căci în acest moment este 
prea periculos pentru tine! 


— Dar pentru prietenii mei nu este la fel de periculos? 

— Nu, ei nu se află în centrul unei profeţii cât se poate de 
importante! 

— Refuz să fiu tratată ca un obiect fragil şi am să vă 
demonstrez că sunt la fel de umană ca şi ei, chiar dacă 
pielea mea are culoarea mov! 

Aruncă pe jos sabia pe care o ţinea încă în mână şi se 
grăbi spre scara care ducea la etajul inferior. Se săturase 
până peste cap de toate restricţiile acestea stupide care o 
împiedicau să facă ce-şi dorea. Hadrian era singurul care-o 
înţelegea, singurul care vedea în ea un potenţial mare 
luptător. 

LUMEA DE DINCOLO. 

În momentul în care Kira îşi scoase inelul de aur de pe 
deget, Hadrian simţi cum este aspirat de pământul umed al 
catacombelor. În timpul vieţii sale de fiinţă muritoare 
învățase că doar marii magicieni puteau să invoce spiritul 
celor morţi. De când ajunsese în lumea de dincolo, nu i se- 
ntâmplase să asistase la un eveniment asemănător. Raiul 
forfotea de suflete ce-şi părăsiseră corpul fizic şi, spre 
marea sa nemulţumire, el nu ajunsese să le cunoască, încă, 
pe toate. 

Simţi o lovitură zdravănă în spate, ca şi cum ar fi căzut şi 
se trezi pe-o câmpie mare şi însorită, semănată toată cu 
flori multicolore. Odată ce şocul întoarcerii trecu, se ridică 
şi se-ntoarse de vreo câteva ori în toate direcţiile, să se 
poată orienta. Dar unde se duseseră soţia şi copiii lui cu 
care vorbea înainte de intervenţia stră-stră-nepoatei sale? 
Nu observă pe nimeni la orizont, aşa că alese o direcţie 
absolut la întâmplare şi porni prin iarba înaltă. 

Toate fiinţele ajungeau în acest paradis fermecător, odată 
ce părăseau lumea celor vii. Neavând imaterialitatea 
Nemuritorilor, ele nu puteau să ajungă în lumea magică a 
zeilor şi să-i slujească în eternitate. Dar, în marea lui 
bunătate, Parandar, cel mai puternic dintre zeii panteonului 
şi conducătorul lui de necontestat, crease acest loc din 


proprie voinţă, ca, la trecerea lor pe celălalt tărâm, oamenii 
să nu dispară-n Eter. Având toate particularităţile fizice ale 
lumii fiinţelor vii, Câmpiile Elizee nu cunoşteau însă 
furtunile sau orice altă formă de dezlănţuire a elementelor 
naturii. Temperatura era întotdeauna blândă, iar 
anotimpurile, inexistente. Nimeni nu suferea de foame, de 
sete sau de vreo boală, iar animalele nu se temeau de 
oameni. 

În acest loc luminat, loc plin de verdeață, timpul dispăruse. 
Aşa că Hadrian se plimbă fără să numere orele. Deodată, în 
faţa lui se deschise o văiugă la fel de pustie cum fusese şi 
câmpia pe care mersese până atunci. Fără îndoială, rătăcise 
cărarea. Nu voi să se descurajeze şi o apucă în direcţia unui 
râuleţ a cărui apă susura, parcă, o melodie dulce. 

Îi veniră în minte împrejurările morţii sale fizice, 
întâmplate cu cinci sute de ani înainte. Survenise pe când 
se afla în patul lui din Palatul de Argint şi era tare bătrân. 
Împrejurul lui erau copii, nepoți şi strănepoţi. De altfel 
singurul său regret, căci fusese mulţumit de viaţa pe care-o 
dusese, era că nu-l putuse regăsi pe prietenul său Onix. 

Păşind de-a lungul malului îi veni în minte faţa lui hâtră, 
faţa tânărului ţăran de Smarald, cel care fusese ridicat la 
rangul de Cavaler la prima invazie a oamenilor-insectă. Dar 
de ce se gândea la el tocmai acum? Doar amintirile acestea 
dispăruseră deja la puţin timp după ce ajunsese pe Celălalt 
Tărâm. 

Şi, pe când mergea, Hadrian pătrunse-ntr-o pădure, pe 
care-o traversă repede, ca apoi să se oprească la marginea 
unei faleze. Abia atunci zări cum, la piciorul acestui vârf, 
înconjurat de câmpii uriaşe şi întinse, se preumblau 
celelalte suflete. Dar cum am să mă-ntorc printre ei? Se 
întrebă el. Unde-i era familia? Să fie oare supărare ce simt 
în clipa asta? Se miră el. 

Totuşi, emoţiile nu mai aparţineau acestei lumi. Scurta sa 
şedere printre cei vii le-ar fi putut trezi din nou? 

— Elena! Strigă el, chemându-şi soţia. 


Vocea i se auzi peste câmpii şi sperie chiar şi o colonie de 
bâtlani imaculaţi care se-nălţară imediat în zbor spre cerul 
veşnic albastru al paradisului. Cu toate acestea, soţia sa nu- 
l auzi. Strigă numele tuturor descendenților săi şi-al 
locotenenţilor lui de altădată. Nimeni nu-i acordă nici cea 
mai mică atenţie. Nepăsători şi veseli, toţi se ocupau în 
continuare de treburile lor, fără ca nimeni să-i remarce 
prezenţa. 

— Simt descurajare, constată el, vorbind cu glas tare. Nu 
este normal. 

— Aşa li se-ntâmplă sufletelor ce se plimbă-ntre cele două 
lumi! Se auzi deodată o voce în spatele lui. 

Hadrian se-ntoarse brusc, având impresia că glasul auzit 
este a unuia dintre Cavalerii lui de-odinioară, dar în faţa lui 
apăru un Nemuritor. Îmbrăcat într-o haină plină de lumină, 
înainta fără să atingă pământul, iar părul alb îi cobora în 
valuri pe spate. 

— Călătoria mea în lumea celor vii a fost pură întâmplare, 
venerabile maestre, îi răspunse el. 

— Legile divine nu se-ocupă de motivele unei digresiuni. 
Ele se mulţumesc doar să pedepsească. 

— Zeii sunt mult mai drepţi ca să pedepsească un slujitor 
care n-a făcut nici un rău. 

— Aţi prefera ca ei să pedepsească cu asprime doar pe 
vrăjitorul care are să vă lipsească de-acum înainte de 
odihna eternă? 

— Dar era vorba doar de-o copilă, protestă bătrânul rege. 
N-o să îndrăzniţi să vă legaţi de ea! 

— Totuşi, unul din voi trebuie să suporte pedeapsa stabilită 
de zei! 

Hadrian îşi aminti scurta lui întrevedere cu tânăra lui 
descendentă, faţa ei nevinovată şi ochii ei mari, plini de 
curiozitate. Abia îşi începuse viaţa şi nu-şi realizase încă 
niciunul dintre visurile ei. 

— În acest caz cel pedepsit am să fiu eu, declară el 
curajos. Ce trebuie să fac să se liniştească mânia zeilor? 


— Să acceptaţi exilul până veţi fi lăsat să reveniţi pe 
câmpurile cu verdeață, declară sever Nemuritorul. 

Hadrian simţi cum în piept inima lui se-ntunecă. Şi emoția 
aceasta o crezuse pierdută pentru totdeauna. 

— Ei bine, fie! Acceptă el cu jumătate de gură. 

Nemuritorul dispăru imediat din faţa lui, părăsindu-l 
pradă noii sale sorţi. S-ar putea ca tocmai de-aceea ultimele 
cuvinte ale prietenului său Onix, vechiul lui tovarăş de 
arme, să-i fi revenit în minte: „Să n-ai încredere în 
Nemuritori, Hadrian, toţi sunt nişte impostori. Ne vor 
pieirea”. 

HOTĂRÂREA KIREI. 

Mai mult alergând, Kira traversă curtea şi intră în palat. 
Urcă în viteză scările până la ea în cameră şi se opri brusc 
când îl văzu în mijlocul apartamentului, în picioare, pe 
însuşi regele Smarald întâiul, îmbrăcat în mare ţinută, cu 
tunica din catifea de Burgundia şi purtând pe cap coroana 
regală. Îşi dădu imediat seama că îl deranjase, şi i se făcu 
ruşine, căci el trebuia să rezolve problemele statului, 
problemele oficiale. 

— Maiestate, spuse ea, înclinându-se în faţa lui. 

— Nu sunt prea mândru de tine, Kira, îi spuse de-a dreptul 
suveranul, privind-o tare nemulţumit. 

Copila cobori imediat capul, dar nu-ncercă să se 
dezvinovăţească. Desigur că pedeapsa avea să fie mai puţin 
severă, dacă venea de la omul care-o iubea ca un tată, iar 
nu de la şeful Cavalerilor. 

— Wellan îmi spune că ai ridicat o armă împotriva lui şi 
vrea ca eu să te pedepsesc cu severitate. 

— În acest caz, Maiestate, ar trebui să-i pedepsiţi şi pe cei 
care complotează împotriva mea încă de la venirea mea la 
castel. 

Smarald întâiul ridică surprins din sprâncene. O invită să 
se-aşeze în faţa lui într-unul dintre fotoliile confortabile ale 
budoarului şi-i ascultă plângerile. 


— Maiestate, sunt flatată de afecțiunea pe care mi-o 
purtaţi şi voi fi mereu recunoscătoare că m-aţi acceptat şi 
m-aţi tratat ca pe propria voastră fiică, dar locul meu nu 
este în palatul acesta, ci alături de vitejii voştri Cavaleri. Eu 
vreau să învăţ să mă bat, să pot pedepsi moartea părinţilor 
mei. Pentru mine, aceasta este singura rațiune de-a trăi. 

— Dar nu eşti încă decât o fetiţă, Kira! Îi aminti, surprins, 
regele. 

— Am aproape aceeaşi vârstă ca Swan sau Ariane, care au 
devenit Scutieri! Se indignă ea. 

— Elund îmi spune că tu nu eşti pregătită încă să poţi fi 
supusă unor astfel de antrenamente militare. 

— Este absurd! Magia mea este mult mai puternică decât 
a tuturor acestor ucenici la un loc! 

— Copila mea, el a luat această hotărâre nu pentru că 
magia ta ar fi fost deficitară, ci din cauza refuzului tău de-a 
te supune disciplinei de care dau dovadă bunii ucenici. Nici 
un Cavaler nu vrea să aibă un învățăcel încăpățânat, care 
nu acţionează decât după capul lui, care dă mereu tot felul 
de replici şi care-l atacă chiar şi pe viteazul nostru Wellan. 

Nenorocită, vrednică de milă, Kira îşi lăsă capul în jos, 
gândindu-se că acum, după înfruntarea ei cu Marele 
Cavaler, nimeni n-o să-i mai acorde încredere. Are să fie 
obligată să-şi petreacă restul zilelor în acest castel, să 
poarte o coroană şi să înveţe obiceiurile de la curte. Prea 
mândră ca să plângă-n faţa regelui, sări jos şi se-ndreptă 
spre uşă. 

— Şi-acum unde te duci? Se miră suveranul. 

— S-ar spune că nicăieri. 

leşi din cameră ca un suflet vinovat. Acum, când Wellan 
ştia că ea vizitează catacombele, nu se va mai putea 
întoarce acolo niciodată. Castelul protectorului ei era foarte 
mare, dar nicăieri nu aveai un loc în care să te poţi izola. 
Trecu pe toate culoarele, ferindu-se de cartierele generale 
ale magicienilor, care nu-i înțelegeau amarul. Cel de-al 
treilea turn era un depozit în care se păstra hrana, iar al 


patrulea, o veche închisoare. Scara, ce ducea la etajul de 
deasupra al acestuia din urmă, se prăbuşise şi nimeni nu se 
ocupase de ea s-o înlocuiască. 

Cu ajutorul ghearelor, ea se sui pe perete şi se fofilă 
printr-o gaură a plafonului, unde altădată se terminau 
scările de piatră. Nu mică-i fu mirarea când ajunse în faţa 
unei duzini de celule închise cu bare ruginite de metal. Uşa 
uneia atârna, ca vai de ea, în balamale, iar celelalte nu 
păreau să fie într-o stare mai bună. Aruncă apoi câte-o 
privire în fiecare dintre ele, întrebându-se cine-ar fi putut 
sta închis aici. Fiind convinsă că nimănui nu i-ar fi trecut 
prin minte s-o caute pe-acolo, ea îşi puse din nou inelul de 
aur pe deget şi Cavalerul Hadrian se materializă în faţa ei, 
din fericire, fără ca nimic să fi explodat mai întâi. La lumina 
zilei el îi apăru cu atât mai frumos, cu părul lui negru ca 
noaptea şi ochii de culoarea oţelului. 

— Sunt încântat să vă întâlnesc, milady, declară el foarte 
politicos. 

— Nu aşa mult ca mine, se lamentă copila. Sunteţi singura 
persoană din tot universul care dă dovadă de bunăvoință 
faţă de mine. 

— Dar este cât se poate de normal, căci eu sunt umilul 
vostru servitor. 

— Aş fi preferat să fiţi prietenul meu, sire Hadrian, pentru 
că nu mai am niciunul. M-au părăsit toţi. 

— Acesta să fie motivul pentru care vreţi să învăţaţi să vă 
bateţi? Vreţi să-l provocaţi pe vreunul la duel? 

— Oh, nu! Strigă copila. Vreau să răzbun moartea 
părinţilor mei. Va trebui să înfrunt acelaşi duşman cu care 
v-aţi luptat şi voi pe vremea în care eraţi şeful Cavalerilor 
de Smarald. 

— Este-o misiune cât se poate de nobilă, domnişoară, dar 
avem foarte mult de lucru până să ajungem acolo. 
Războinicii împăratului Negru sunt nişte adversari 
neînduplecaţi şi nu le-ar putea sta în cale o copilă ca voi. 


— Da, ştiu. Dar am să muncesc foarte mult să ajung acolo. 
Din nefericire mi-au confiscat săbiile. 

— Nu vă fie teamă. Am să pot să vă fac rost de altele. Dacă 
dorinţa voastră este să vă luptaţi cu duşmanul nostru 
comun, este de datoria mea să vă sar în ajutor. 

Kira se uită un timp la el, mirându-se ce diferiţi erau 
Cavalerii de altădată de cei pe care ea îi avea zilnic în faţa 
ochilor, noua generaţie a Ordinului. 

— Am să fiu eleva cea mai silitoare pe care aţi văzut-o 
vreodată! Îi promise ea. 

— Ceea ce n-are să vă fie deloc greu pentru că, în timpul 
vieţii, eu n-am antrenat pe nimeni. 

— Cavalerii din timpul vieţii voastre nu antrenau Scutieri? 

— Nu. Noi n-am fi avut timp să avem grijă de copii. 

— Povestiţi-mi cum aţi devenit Cavaler. 

Cu ochii ei violeţi strălucindu-i de curiozitate, Kira se 
aşeză pe pământ în faţa lui. Un surâs binevoitor apăru pe 
buzele lui Hadrian, care-şi aminti de propriii copii la vârsta 
ei. 

— Noi eram deja soldaţi, când Magicianul de Cristal ne-a 
vrăjit, declară el, uitându-se în depărtare. 

Îi povesti apoi că oamenii se apăraseră cu mult curaj 
împotriva incursiunilor oamenilor-insectă, dar că numărul 
acestora crescând fără-ncetare, o acţiune concertată 
devenea cât se poate de necesară. Îi vorbi despre armatele 
ridicate de fiecare dintre statele continentului, ceea ce o 
uimi pe copilă, pentru că pe continent, în urma primei 
invazii, soldaţi nu mai rămăseseră aproape deloc. Fascinată, 
Kira sorbea, parcă, vorbele noului ei mentor, până ce forma 
din faţa ei începu să pălească. 

— Sire, ce se-ntâmplă? Se alarmă ea. 

— Mi-e teamă că şederea mea în lumea voastră să nu fi 
fost un pic prea lungă, de data asta, se plânse el. Trebuie să 
vă părăsesc. 

Kira nu uită să-i mulţumească pentru amabilitatea pe care 
i-o arăta şi-şi scoase inelul, să-l elibereze. Mergând până la 


fereastra celulei, cu uşa dărâmată pe jumătate, ea se hotări 
să trăiască mai mult noaptea decât în timpul zilei, să evite 
locatarii castelului, până când îşi va fi atins scopul. Se 
strecură prin deschizătura strâmtă şi se-ntoarse în 
apartamentul ei escaladând pereţii exteriori ca un păianjen. 
Intră în linişte în camera ei şi dormi până când Armene o 
chemă la masa de seară. 

— Iubirea mea, regele vrea să vii la masa lui, declară ea, 
bucuroasă, aducându-i o tunică curată. 

Kira îşi ascunse inelul în palmă şi o lăsă pe Armene s-o 
îmbrace şi s-o pieptene fără să bombăne. Ţinând-o de mână, 
Armene o conduse apoi în sală, să se asigure că n-o s-o 
şteargă şi o simţi încordându-se când constată că în cameră 
mai erau, împreună cu regele, atât Abnar, cât şi Wellan. 
„Aceasta nu-i o cină, e-un proces!” îşi spuse ea, în timp ce 
se suia pe fotoliul de catifea. Servitorii aşezară felurile de 
mâncare în faţa lor. Kira îşi închise ermetic sufletul să se 
protejeze şi se concentră asupra farfuriei. Prezenţa lor îi 
tăia pofta de mâncare, dar, dacă ar fi refuzat să mănânce, ei 
s-ar fi folosit de acest pretext s-o dojenească. 

„Lupii din Pădurea Interzisă vânează în haită şi se reped 
întotdeauna asupra celor vulnerabili”, îşi aminti ea. 

— Am discutat cazul tău, o informă regele. 

„Care dintre ei o să se repeadă primul la beregată?” se- 
ntrebă ca, neridicându-şi ochii de la mâncare. 

— Nu ştim foarte bine încotro să te sfătuim să te îndrepţi, 
Kira, urmă Smarald întâiul, descurajat. Nu vrei regatul meu 
şi eşti prea tânără ca să devii Scutier. 

Kira păstră în continuare liniştea, căci ei precis luaseră 
deja o hotărâre în ceea ce-o priveşte. Nu folosea la nimic 
dacă ea ar fi protestat acum, mai ales în prezenţa Marelui 
Cavaler a cărui proastă dispoziţie o percepea din cauza 
simţurilor sale ascuţite. 

— Maestrul Abnar ne sfătuieşte să mai aşteptăm încă vreo 
câţiva ani înainte să te-ntrebăm cum ai vrea să-ţi petreci 
viaţa, reluă regele. 


— Maestrul Abnar are desigur dreptate, răspunse fetiţa, 
fără pic de entuziasm. 

— Şi Wellan va aprecia atunci situaţia, în cazul în care tu ai 
să mai vrei să intri în Ordinul de Smarald. 

— E mult prea amabil din partea lui! 

Ironia ei făcu să se-nroşească faţa Cavalerului, aşezat de 
partea cealaltă a mesei, dar îşi înghiţi comentariile lipsite 
de bunăvoință, să nu-l amărască pe suveran, care o iubea 
ca pe propria fiică. Nedorind să le dea asupra ei autoritate 
morală, Kira îşi alungă de îndată din suflet toate emoţiile 
negative despre Wellan. 

— În schimbul acestei promisiuni, adăugă Smarald întâiul, 
ne-ar plăcea să ne explici de ce-a tremurat palatul azi- 
dimineaţă. 

— Şi pe mine m-a mirat, răspunse ea, cu o nevinovăție 
dezarmantă. Am citit undeva că pământul se cutremură 
când există prea multă presiune în străfundurile sale. 

Nemaiputând suporta, Wellan bătu tare cu pumnul în 
masă. Mica sholiană sări în sus. 

— Cum poţi să speri că vei deveni Cavaler, dacă nu eşti nici 
măcar în stare să spui adevărul? Tună el, ochii lui albaştri 
fixând-o plini de mânie. 

— Wellan! Te rog, interveni regele. 

Magicianul de Cristal îşi părăsi fotoliul şi se apropie de 
Kira care se uita temătoare la Marele Cavaler. Nemuritorul 
se aşeză pe vine lângă ea şi-şi aşeză mâna liniştitoare pe-a 
ei. 

— Ai invocat pe cineva în catacombe, Kira, îi spuse el cu o 
voce blândă, dar fermă. Am simţit, dar nu pot să-mi dau 
seama cine este. Minciuna nu serveşte la nimic. 

Fetiţa îşi pecetlui imediat sufletul, ştiind foarte bine că 
Abnar era un mag puternic şi-ar fi putut să scoată această 
informaţie, dacă voia, direct din gândurile ei. 

— Este foarte periculos să redai viaţa spiritelor care au 
trecut în lumea de dincolo, urmă Abnar. Dacă acest suflet se 


plimbă acum prin Castelul de Smarald, ar trebui să fim 
informaţi. 

Kira se-nchise în sine ca o scoică şi Wellan înţelese că n-o 
să ajungă să se-nţeleagă cu ea pentru că îi semăna prea 
mult. Ca şi lui, ei nu-i plăcea ca altcineva să i se bage pe sub 
piele şi nici să se-amestece în treburile ei. 

— Ai invocat-o pe mama ta, Kira? Vru să ştie regele. 

La auzul numelui defunctei regine, Wellan se aşeză mai 
bine pe scaun. 

— Nu, îl asigură copila, dând din cap. 

— Pe tatăl tău? 

— Nu. 

— Ştim precis că tu ai invocat pe cineva, insistă Abnar. 
Vrem doar să ştim despre cine este vorba. 

— Nu este decât un prieten. Gemu copila. Aveam nevoie 
de-un prieten! 

Apoi izbucni în suspine, iar regele o luă în braţe s-o mai 
liniştească. Rezemat în coate de masă, Wellan îşi ascunse 
faţa între mâini. Nu vor ajunge niciodată să scoată ceva de 
la fetiţa asta, în prezenţa lui Smarald întâiul. Îl manipula ca 
pe o marionetă! 

Abnar stărui. 

— Şi care este numele acestui prieten? O încurajă el. 

— Nu serveşte la nimic să vi-l spun, sughiţă Kira. Cavalerul 
Wellan l-a pus pe fugă pentru totdeauna. 

Wellan îşi luă deodată mâna de pe faţă, bombănind de 
mânie. Copilul ăsta îi manipula pe toţi. Oare era singurul 
care observa? 

— Dacă s-a întors în lumea de dincolo, ne poţi dezvălui 
numele lui, sublinie Abnar. 

— Era Hadrian de Smarald, fiul regelui Kogal de Argint şi 
şef al primilor Cavaleri de Smarald, mărturisi copila, 
ştergându-şi lacrimile. 

— De ce l-ai ales? 

— Dar eu n-am ales pe nimeni! Explodă Kira, ascunzându- 
şi faţa ascuţită la gâtul regelui. 


— Este mai degrabă straniu să invoci un Cavaler de 
Smarald legendar când ai doar nouă ani şi când nu cauţi 
decât un prieten, le atrase atenţia Wellan. 

— A venit singur! Protestă copila. 

— Ceea ce este normal, căci ea nu-şi stăpâneşte încă 
foarte bine magia, îi explică Abnar lui Wellan. Cred că a 
pronunţat doar formula, fără să ştie prea bine ce are să se- 
ntâmple. 

— Ceea ce este împotriva codului, bombăni Cavalerul. 

Deodată pe faţa Kirei se ivi neliniştea. Din cauza celor 
întâmplate n-ar fi dorit nicidecum să fie exclusă din Ordin 
pentru totdeauna. 

— Dar din fericire ea n-a reuşit să termine operaţiunea, 
trase concluzia Smarald întâiul. Castelul nu este în pericol. 

Cu faţa pe jumătate ascunsă la gâtul regelui, Kira desigur 
că nu le-ar fi dezvăluit niciodată mai mult despre prietenul 
ei, maestrul luptător, care stătea acum ascuns în inelul de 
sub centură. După ce-o consolă, regele i-o dădu Armenei să 
aibă grijă de ea şi, profitând de asta, Wellan plecă de la 
masă. 

Alungând nemulţumirea din mintea lui, marele şef se 
întoarse în aripa Cavalerilor şi se aşeză lângă Scutierul său 
să bea un pic de vin şi să-l asculte pe Bergeau cum povestea 
noilor ucenici despre felul în care Cavalerii putuseră să 
scape de dragoni pe continent. Treptat, alcoolul şi căldura 
din atriu făcură să-i dispară mânia. În definitiv, Kira nu era 
decât un copil răsfăţat de rege. „N-avea decât să plătească 
pentru lipsa lui de fermitate”, se gândi el. 

Din cauza semnelor vădite de oboseală pe care le arătau 
Scutierii, Cavalerii nu-i mai reţinură şi-i trimiseră la culcare 
în camerele lor. Cameron se dezbrăcă şi adormi cum îşi 
puse capul pe pernă. Ridicând plapuma, Wellan se gândi că 
era de-a dreptul derutant să aibă acum în grijă un copil atât 
de diferit de cum fusese Bridgess. Dar Elund nu greşise 
nicidecum atunci când alesese primii ucenici, iar acum el îi 
acordase o dată în plus încredere. Se aşeză pe propriul pat, 


îşi scoase cizmele şi centura, apoi îşi scoase şi hainele. În 
încăpere temperatura scăzu dintr-odată. 

— Fan. Şopti el, plin de speranţă. 

Magiciana din Shola se materializă în faţa lui şi el nu mai 
simţi cum îi îngheaţă pielea. Fan puse încet mâna pe 
fruntea tânărului Scutier adormit să se asigure că nu se va 
trezi, apoi se apropie de Wellan, în ai cărui ochi era doar 
iubire. El o prinse de talie, o trase spre el şi-o îmbrăţişă 
impetuos. După câteva săruturi languroase, regina fantomă 
se îndepărtă şi faţa ei frumoasă se întunecă c-un aer de 
Teproş. 

— Sunteţi prea sever cu fiica mea, Cavalere! 

— Sunt dezolat, Maiestate, dar Kira este dea dreptul 
imposibilă. Se scuză el. 

— Este-ndrăzneaţă şi curajoasă la fel cum aţi fost şi voi la 
aceeaşi vârstă şi totuşi nu sunteţi în stare să-i iertaţi 
greşelile. 

— Nu pot să uit că a fost concepută prin violenţă de-un. 

Mâna diafană a reginei îi astupă imediat gura, iar Wellan 
îşi regretă în aceeaşi clipă vorbele nechibzuite. Era inutil 
să-i amintească de odiosul viol pe care această femeie îl 
suportase din cauza unui om-insectă dezgustător, venit 
dintr-o altă lume. Fan se sacrificase s-o protejeze pe Kira şi 
să asigure supraviețuirea rasei umane, dar în lumea ei 
eterică ea nu simţea capriciile fiicei sale. 

— Se simte prea singură, Wellan. 

— Dar a găsit modalitatea de a-şi invoca prieteni din lumea 
voastră cu ajutorul magiei sale, bombăni el, amintindu-şi 
cum făcuse Kira castelul să se zguduie. 

— Pe Cavalerul Hadrian? L-a materializat doar ca s-o 
înveţe mânuirea armelor. 

— Ce? Dar ea nu poate fi formată de-o fantomă! E absurd! 

— Dar dacă nu el, cine-o s-o facă? Voi? 

— Eu am deja un Scutier de antrenat, iar fiica voastră nu 
este destul de disciplinată să poată purta o sabie adevărată. 


— Este foarte important ca ea să devină Cavaler de 
Smarald, Wellan. Este soarta ei şi ea se leagă de-a voastră. 
Era tot ce voia să audă. Preţ de-o clipă închise ochii să-şi 
alunge furia, pentru ca să nu se mai plângă-n faţa fantomei. 

— Fan, vă rog, uitaţi o clipă că sunteţi mama ei şi puneţi-vă 
în locul meu. Kira este prea tânără să urmeze un program 
atât de riguros. Fără-ndoială, vom putea s-o antrenăm mai 
bine peste vreo câţiva ani, când va fi mai disciplinată, dar 
acum. 

— Aş vrea să fiu de acord cu judecata voastră, dar atunci 
n-ar trebui să-i permiteţi regelui Smarald întâiul să facă din 
ea urmaşa lui la tron. Asta are să vă primejduiască vieţile. 

Rămase mut, pradă unei mari nedumeriri. Cum ar fi putut 
un soldat să stea-mpotriva hotărârii unui rege? 

— Wellan, vă implor. Îl rugă regina. 

— V-am promis în urmă cu mulţi ani că o voi proteja pe 
Kira, se-mblânzi el, lăsându-se înduplecat de privirea ei 
insistentă. Am să-mi ţin promisiunea, dar în ceea ce priveşte 
moştenirea tronului Regatului de Smarald. 

Voind să-l incite să facă un efort pentru a câştiga 
încrederea copilei mov şi de-a interveni pe lângă rege, Fan 
depuse un sărut drăgăstos pe buzele lui Wellan. Marelui 
Cavaler îi era atât de dor de mângâierile ei, încât îi acceptă 
imediat rugăminţile, fără să gândească. Făcură dragoste 
toată noaptea şi, dis-de-dimineaţă, când deschise ochii, ea îl 
anunţă pe-un ton alarmat că împăratul Negru îşi aduna din 
nou luptători în castelul lui întunecat. 

— Nu vă temeţi, îi vom alunga ca şi pân-acum, afirmă el 
curajos. 

— Acum este vorba de-un număr foarte mare de luptători, 
Wellan! 

Cavalerul se sprijini pe coate, fără să-şi ia privirea de la 
frumoasa regină. 

— Când au să debarce pe continent? Se nelinişti el. 

Nemişcată, culegând informaţiile pe care i le aducea 
Eterul, Fan semăna cu una din minunatele statui de 


alabastru ale capelei din palat. Wellan o contemplă fără s-o 
grăbească, savurând fiecare secundă petrecută alături de 
ea. 

— Împăratul nu s-a hotărât încă. Şopti ea, tremurând. 

Wellan vru s-o tragă din nou în braţe, dar ea se eschivă: 

— E de datoria mea să mă-ntorc acum în preajma zeilor, 
dar am să revin negreşit când voi cunoaşte intenţiile lui 
Amecareth. 

Se dematerializă sub ochii lui, trimiţându-i un sărut plin de 
promisiuni, iar Cavalerul se lăsă din nou să cadă pe spate. 
Plin de dragoste, el rămase nemişcat gândind că, în pofida 
bunăvoinţei ei, Bridgess n-aveau s-o poată înlocui niciodată 
pe frumoasa lui regină. 

O AVENTURĂ LA MUNTE. 

O dată ce tot palatul adormi, Kira se strecură pe fereastra 
camerei sale şi cobori în curte. Timp de-o oră alergă 
împrejurul zidurilor sub privirile mirate ale cailor, apoi se 
duse la grajduri, unde găsi nenumărate obiecte grele cu 
care execută flexiuni ale braţelor, aşa cum o învățase 
mentorul ei. Se duse apoi la baie şi înotă mult timp, înainte 
să-şi îmbrace din nou tunica şi să urce-n biblioteca 
palatului. Nu se mai impunea nicicum problema invocării 
Cavalerului Hadrian, înainte ca ea să fie în stare să ridice o 
sabie adevărată. Sau să vrea să vorbească unui prieten. 

În zilele care urmară, ea răsfoi cărţile de istorie antică a 
continentului şi descoperi câteva pagini care vorbeau 
despre regii care participaseră la războiul împotriva 
oamenilor-insectă, chiar în perioada naşterii primilor 
Cavaleri de Smarald. Printre toţi aceşti soldaţi care se 
treziseră deodată înzestrați de către Magicianul de Cristal 
cu puteri paranormale, Hadrian de Argint fusese singurul 
ce nu abuzase de ele niciodată. Mai mult, istoricul îl 
considera pe lângă un bun strateg, un soţ iubitor şi un tată 
ideal. Kira ajunse atunci la concluzia că Abnar se înşela 
spunând despre el că e periculos. În plus, fantoma lui n-ar fi 


putut să circule singură prin palat, din moment ce dormita 
în inelul ei. 

Când, cu razele lui, soarele începu să alunge întunericul 
nopţii, Kira se-ntoarse în camera ei, se-aşeză în pat şi- 
adormi. 

Câteva ore mai târziu, Armene încercă degeaba să-o 
trezească, iar în faţa mormăielilor şi a dinţilor ei ascuţiţi, ea 
trebui să se lase păgubaşă. Kira o anunţă că n-are să mai 
asiste la cursurile de magie ale lui Abnar, orarul ei fiind de- 
acum înainte altul. Avea să se scoale când o să i se pară că 
este mai bine şi-are să-şi petreacă timpul după cum îi era 
cheful, până ce regele şi magicienii lui au să-şi recunoască 
greşeala făcută la alegerea Scutierilor. Neavând 
argumente, slujitoarea cedă. „Să profite de tinereţe”, gândi 
ea, ieşind din cameră. 

Copila adormi din nou şi nu deschise ochii decât după 
masa de prânz. De la fereastra ei contemplă muntele 
mândru ce se ridica în spatele castelului, cel care despărţea 
Regatul de Smarald de cel de Diamant. Cunoscut în general 
ca sălaş al Magicianului de Cristal, piscul semeţ al muntelui 
era veşnic acoperit de nori. Râposul versant de miazăzi al 
muntelui, loc de cuibărit pentru nenumărați vulturi şi şoimi, 
avea să-i aducă desigur destule satisfacţii în efectuarea 
exerciţiilor şi-avea să-i permită să scape, măcar câteva ore, 
de vacarmul antrenamentelor cu sabia ale noilor Scutieri. 
Mâncă singură la bucătărie, luă o ploscă plină cu apă 
proaspătă şi se-ascunse sub o pelerină de culoarea 
nisipului. Nici nu se gândi să-şi divulge secretul cuiva care 
rămânea la palat, căci nu voia ca Wellan s-o împiedice să 
iasă dintre zidurile fortăreței. 

Trecând de-a lungul zidului curţii celei mari, fetiţa mov n- 
aruncă nici măcar o privire Cavalerilor care îi învățau 
scrima pe Scutierii lor şi-şi urmă calea până la porţile cele 
mari pe care le deschise. În pofida ecranului de protecţie cu 
care Kira se înconjurase, simţurile ascuţite ale lui Wellan îl 
înştiinţară imediat despre o prezenţă suspectă. În clipa în 


care el îi arăta lui Cameron cum să pareze un atac, cu colţul 
ochiului văzu trecând un personaj mic şi straniu, învelit într- 
o pelerină şi având faţa ascunsă cu grijă sub o glugă. 
Ţăranii nu-şi acopereau niciodată capul, de altfel nici 
servitorii. Tot trăgând lovituri puternice pe lama săbiei 
Scutierului său, Wellan spionă direcţia de deplasare a 
siluetei suspecte. Dar când aceasta ieşi din incinta 
castelului, el se simţi obligat s-o urmeze şi să se asigure că 
nu era vorba despre un spion. Imediat îl rugă pe Bergeau 
să preia el antrenamentul lui Cameron, pretextând o 
urgenţă. 

— Doi contra unu! Exclamă omul deşertului. Asta-i mai 
mult decât interesant! 

Dar, în acelaşi timp, Bergeau se uită dezaprobator la şeful 
lui pentru că nu-şi lua ucenicul cu el. Wellan nu dădu 
atenţie reproşului tăcut al fratelui său de arme. Îşi puse 
sabia la loc în teacă şi începu să urmărească personajul 
mascat până la Muntele de Cristal, rămânând, pe poteca de 
pământ, mereu la o distanţă apreciabilă. El n-o recunoscu 
pe Kira decât când ea îşi lăsă gluga să cadă, ca să se urce 
pe suprafaţa dreaptă a falezei, cu o ploscă atârnată pe 
spate. Îşi aminti vorbele lui Abnar şi ale lui Fan de Shola. 
Dacă copila asta ar pieri în mâna inamicilor lor sau altfel, 
toate speranţele locuitorilor de pe continentul Enkidiev ar 
muri odată cu ea. Dar cum s-o împiedici să-şi pună 
încontinuu viaţa în pericol, din moment ce nu recunoştea 
autoritatea nimănui? 

Acum, când escalada faleza cu agilitatea unei şopârle, nu 
mai putea s-o prindă. Amintindu-şi că ea avea şi sânge de 
insectă în vene, un frison de oroare îi străbătu şira spinării, 
la gândul că şi năvălitorii s-ar fi putut căţăra pe ziduri cu 
aceeaşi agilitate. 

La un moment dat, alpinista se opri pe o cornişă, luă 
plosca şi bău însetată. Wellan îşi îndreptă simţurile invizibile 
spre ea, dar Kira avusese grijă ca, înainte de-a pleca, să-şi 
închidă sufletul. Ce le mai pregătea de data asta? O 


grămadă de întrebări luau cu asalt mintea Cavalerului. 
Oare tatăl ei, omul-insectă, o putea stăpâni de la distanţă? 
La vârsta adultă avea să se transforme şi ea într-un 
scarabeu? 

Ca să o poată supraveghea de la distanţă, fără ca ea să-l 
vadă, Wellan se ascunse în spatele unui pâlc de copaci 
centenari. Dacă nu putea să-i citească gândurile, poate ar fi 
fost în măsură ca, observând-o, să-i ghicească intenţiile. 
Copila rămase un timp aşezată pe cornişă, apoi cobori din 
nou, agăţându-se cu ghearele de la mâini şi de la picioare. 
Ajunsă pe pământ, îşi trase sufletul şi urcă din nou. Wellan 
încruntă din sprâncene. La ce-i servea să facă de două ori 
acelaşi exerciţiu? Repeta vreun ritual al copiilor din rasa ei? 

După ce-şi termină şi cea de-a doua căţărare, Kira bău şi 
restul apei şi-şi puse capa pe umerii subţiri. Îşi ascunse şi 
faţa mov sub glugă. Intrigat, Wellan o urmări de la distanţă, 
fără să-nţeleagă ce voia să facă. 

Când, în sfârşit, dispăru pe uşa de la bucătării, Marele 
Cavaler se-ndreptă spre Bergeau şi Scutierii lui, care 
exersau în mijlocul curţii. Îi studie preţ de-o clipă, corectă 
poziţia braţului lui Cameron şi-l încurajă să-l atace cu mai 
mult elan pe fratele său de arme. Nelăsând să-i dispară 
zâmbetul larg de pe faţa-i oacheşă, Bergeau se distra, 
parând loviturile frenetice ale celor doi copii. Văzându-i 
deja obosiţi, Wellan întrerupse exerciţiul şi-i trimise să 
caute apă. Cu toată oboseala, băieţii îl ascultară fără să 
crâcnească. 

— S-ar spune că tu petreci cât mai puţin timp posibil cu 
noul tău Scutier, îl critică Bergeau. 

— A trebuit să m-achit de-o îndatorire mai degrabă 
presantă, îi răspunse Wellan, întorcând privirea. 

— Am prestat totuşi un jurământ: să-i luăm mereu cu noi, 
ca ei să-nceapă să trăiască viaţa unui Cavaler. 

Bergeau avea dreptate şi Wellan păstră apoi o tăcere 
vinovată. 

— Spune-mi, ce-i reproşezi cu exactitate, Wellan? 


— Nimic. Doar poate lipsa entuziasmului. Bridgess mă 
punea la-ncercare din toate punctele de vedere. 

— Şi noul meu Scutier e diferit de primul, dar este normal, 
nu crezi? Tu şi cu mine nu suntem la fel, nu doar pentru că 
zeii vor aşa. Îţi sugerez să-l iei cu tine data viitoare când o 
să ai o urgenţă, dacă nu, va crede că nu ţiila el. 

Wellan ridică uşor capul, acceptând reproşul şi-i privi pe 
cei doi băieţi care se-ntorceau de la fântână cu o găleată de 
apă şi cu căni. Le dădură să bea maeştrilor lor, după care îşi 
potoliră şi ei setea. Între timp, Wellan îl examină pe 
Cameron fără ca acesta să-l vadă. Cu ochii plini de 
blândeţe, ca ai lui Santo şi având inima bună ca a lui 
Bergeau, el părea foarte ascultător prin comparaţie cu 
Bridgess. De ce Elund îi încredinţase un copil atât de 
liniştit? 

— Mai ai destulă forţă să continui antrenamentul cu mine? 
Îl întrebă Cavalerul. 

— Bineînţeles, maestre! Exclamă Cameron nebun de 
bucurie. 

Marele Cavaler simţi uşurarea băiatului, căruia îi era 
teamă că ar putea să nu fie la înălţimea aşteptărilor 
maestrului. Acesta puse o mână sigură pe umărul lui şi-l 
conduse spre centrul curţii cu scopul de a-l învăţa fente noi. 

În zilele care urmară, Wellan îi acordă mai mult timp 
tânărului său Scutier şi-astfel îi câştigă treptat încrederea. 
Îl învăţă să urce pe cal şi să mânuiască armele în galop. 
Cameron se dovedi foarte talentat pentru luptă, ceea ce-i 
încântă pe amândoi. 

Kira nu mai apăru prin curte deghizată şi Wellan se-ntrebă 
imediat dacă ştia şi o altă modalitate de-a părăsi castelul. 
Apoi, de dimineaţă, în timpul unui exerciţiu cu lancea, în 
vreme ce pe deasupra se-nvârtejeau nori negri şi groşi, o 
văzu deodată pe Kira îndreptându-se din nou spre porţile 
meterezelor, acum învelită într-o pelerină albă. De data 
asta, Cameron îl însoţi pe maestrul său şi-o urmăriră din 
nou în linişte pe mica sholiană, care se-ndreptă spre 


muntele din apropierea fortăreței. Cavalerul şi Scutierul se- 
ascunseră în spatele unui tufiş, observând-o de departe. 

— E-un hoţ, maestre? Vru să ştie Scutierul. 

— Nu, Cameron. E Kira. 

— Dar ce face-aici? 

— Mi-ar plăcea şi mie să ştiu. 

— Nu pot să-i citesc gândurile. 

— Din cauză că ne blochează intrarea. 

— Maestrul Abnar spune că nu trebuie să ne blocăm 
gândurile decât în faţa duşmanilor, nu-i aşa, maestre? 

— Este exact. 

— De ce trebuie s-o spionăm aşa? 

— Pentru că potrivit profeţiei, când va fi mare, ea are să 
asigure protecţia unui Cavaler care-l va distruge pe 
împăratul Negru. Datoria noastră este s-o ţinem în viaţă 
până atunci. 

Cameron îi aruncă o privire neîncrezătoare şi Wellan 
zâmbi cu bunătate. Această serie de ipoteze era, fără 
îndoială, greu de-nţeles pentru un copil de unsprezece ani, 
dar Wellan trebuia să-i spună adevărul, acum când 
Scutierul depindea de el. 

— Ar fi fost mult mai bine să rămână la palat, spuse 
imediat acesta. Dacă ar apărea un dragon şi s-ar urca pe 
munte s-o înfulece, noi n-am putea face nimic să-l 
împiedicăm. 

Din fericire, aceste fiare sângeroase n-au reuşit niciodată 
să treacă de gropile săpate pe ţărmul continentului 
Enkidiev. Wellan şi Cameron aşteptară ca fetiţa să se- 
ntoarcă la castel şi-şi scurtară drumul pentru a ajunge în 
curtea palatului înaintea ei. Asigurându-se că nu este 
urmărită, Kira trecu de-a lungul zidului, ascunsă sub 
pelerina largă cu glugă şi făcându-se nevăzută atât cât se 
putea. Ajunsese deja la primele clădiri, când se trezi nas în 
nas cu vârful ascuţit al unei săbii late, iar când ridică ochii 
la mâna care ţinea arma şi la tunica verde a proprietarului, 
sări în sus. Wellan! 


— Numai hoţii intră în palatele regilor ascunzându-şi astfel 
faţa, declară el ameninţător. 

Cu un aer plictisit, Kira lăsă gluga să cadă pe spate. În 
jurul lor toţi Cavalerii şi toţi Scutierii îşi continuau 
antrenamentele într-un clinchet infernal de săbii care se 
întretăiau. Ea surprinse privirea dezaprobatoare a lui 
Cameron, având aceeaşi expresie autoritară cu cea a 
maestrului său. Şi totuşi, în timpul studiilor, se-mpăcaseră 
amândoi cât se putea de bine. 

— Ce făceai afară din cetate, o întrebă Wellan, fără să 
coboare sabia. 

— N-am făcut decât să mă urc pe munte. 

— Arată-mi permisiunea semnată de mâna regelui. 

Fetiţa deschise mari ochii ei de pisică. De când supuşilor 
Maiestăţii Sale le trebuia permis să poată ieşi din cetate? 

— N-am, mormăi ea într-un târziu. 

— Este-o greşeală cât se poate de gravă să te aventurezi 
în afara zidurilor cetăţii fără acordul Maiestăţii Sale! 

— Este-o greşeală să urci pe munte? Protestă Kira. 

— Da, când o faci fără să previi pe nimeni! Regele are să-ţi 
hotărască pedeapsa! Hai, înaintează! 

Luându-şi un aer de-a dreptul ultragiat, Kira împinse lama 
săbiei deoparte cu vârful ghearelor sale violete şi-o apucă în 
direcţia palatului, cu capul sus. Ca şi cum ar fi fost o hoaţă, 
Wellan o urmă cu sabia-n mână. Cavalerii încetară lupta şi-i 
priviră trecând. Kira sondă rapid sufletul ucenicilor şi 
constată cu amărăciune că-i dezaprobau gestul. Hotărât 
lucru, Cavalerul pe care-l admira cel mai mult era cel care o 
punea fără-ncetare în dificultate. 

Cameron îi urmă în linişte până-n sala de audienţe a 
regelui, unde suveranul judeca o pricină dintre doi ţărani. 
Smarald întâiul se opri şi ridică descurajat ochii la trioul 
care tocmai intra în cameră. De ce protejata lui era 
îmbrăcată cu o pelerină de călătorie? Încercase să fugă? 
Wellan ţinea în mână sabia, ceea ce sperie mulţimea şi-o 
făcu să se dea la o parte, să-l lase să treacă. 


— Ce-a mai făcut acum? Se-ntristă regele. 

— A părăsit incinta palatului fără îngăduinţa 
dumneavoastră, Alteță, îl informă Cavalerul cu o voce 
puternică. Din această cauză am să-i pun soarta în mâinile 
voastre, aşa cum îmi recomandă codul Cavalerilor de 
Smarald. 

Kira simţi cum se-ntorceau spre ea privirile acuzatoare ale 
demnitarilor. Bineînţeles că era vinovată, dar trebuia s-o 
ştie tot regatul? De ce Wellan se simţea obligat s-o 
umilească de fiecare dată când avea ocazia? În ziua în care 
ea va putea să ridice, în sfârşit, o sabie adevărată, are să-l 
facă să regrete toate aceste afronturi! 

— Kira. Oftă Smarald întâiul, fără să prea ştie ce atitudine 
să adopte. 

— Şeful nostru cel mare se enervează fără motiv, 
Maiestate, se grăbi ea să protesteze. M-am dus numai să 
exersez la munte. 

— Toţi cei care fac parte din familia regală nu pot părăsi 
cetatea de Smarald fără să aibă consimţământul vostru, 
Alteță, îi reaminti Wellan. Această regulă există încă din 
timpuri străvechi. 

Demnitarii şi consilierii regelui aprobară această ultimă 
declaraţie, murmurând între ei. 

— E o regulă stupidă! Exclamă Kira, care-i simţea unindu- 
se împotriva ei. 

— Dar, fata mea, Cavalerul Wellan are dreptate. Este 
periculos pentru un membru al familiei regale să 
părăsească palatul fără escortă. 

— Codul prevede o pedeapsă severă pentru acest fel de- 
ndrăzneală, sire, îi aminti Wellan regelui, înainte ca el să 
cedeze o dată în plus în faţa lacrimilor copilei. Unde-ar 
trebui s-o duc? 

Smarald întâiul îşi fixă protejata preţ de-o clipă. El 
înţelegea de ce Şeful Cavalerilor acţiona astfel: securitatea 
prinţesei era esenţială pentru întreg continentul şi el nu 
putea s-o lase să se zbenguie singură în afara cetăţii. 


— În camera ei, hotărt în cele din urmă. Şi aşezaţi un om 
din garda mea personală la uşa ei. 

Mulţumit de victoria lui, Wellan se-nclină în faţa 
suveranului său şi-i făcu semn prinţesei sholiene să 
avanseze spre uşa din dreapta tronului. 

— Coborâţi-vă arma, sire, ordonă ea în timp ce urechile ei 
ascuţite se i se făceau una cu craniul. 

Însă Wellan nu se urni şi toată curtea observă neliniştită 
confruntarea mută dintre cei doi. 

— Kira, fă ce-ţi spune, insistă Smarald întâiul. 

Cu capul sus, dar având inima zdrobită, Kira se-ntoarse şi- 
o coti prin dreapta suveranului. Împinse brutal cu cizma 
uşa batantă şi intră pe coridor cu un pas furios. Marele 
Cavaler şi Scutierul lui o urmară în linişte. Când ajunseră în 
faţa uşii apartamentului ei, copila se-ntoarse deodată spre 
Wellan. 

— Într-o bună zi, Cavalere, am să vă fac să vă regretaţi 
amarnic răutatea! Şuieră ea. 

— Într-o bună zi, ai să-nţelegi de ce sunt obligat să mă 
port aşa, îi replică el, fără măcar să clipească. 

Cu un gest elegant îşi puse sabia înapoi în teacă şi aşteptă 
ca fetiţa să intre-n anticameră. Ochii de gheaţă ai lui Wellan 
nu exprimau nici o emoție şi, preţ de-o clipă, Kira avu 
intenţia să se repeadă la el şi să i-i scoată. Se dădu înapoi, 
apucă uşa şi i-o trânti tare chiar în nas. 

Un zâmbet înflori pe faţa Marelui Cavaler, uimindu-l pe 
Scutier. 

— Are caracter, îi explică Wellan, observându-i chipul 
descumpănit. Cred că asta are să-i permită să ajungă la 
capătul misiunii. Hai, vino! Trebuie să înştiinţăm garda de 
noua ei misiune! 

Wellan trecu de-a lungul unui coridor lung şi Scutierul se 
grăbi să-l urmeze. 

Ajunsă-n dormitorul ei, cu un gest plin de dispreţ, Kira 
aruncă pe jos pelerina albă şi scoase un strigăt turbat. 
Wellan n-avea dreptul să-o împiedice să facă exerciţii! Sări 


în pat şi, de furie, cu ghearele, îşi făcu perna bucăţi- 
bucățele, iar cu vorbele puse-n cârca şefului atâtea porecle 
câte îi inspiră în acel moment imaginaţia ei plină de nervi. 
Şi, câteva minute mai târziu, când Armene intră în cameră, 
abia putu s-o zărească în norul de puf şi pene care plutea 
prin încăpere. 

— Dar ce se-ntâmplă aici? Aproape că se sufocă 
slujitoarea, în timp ce ochii ei se plimbau speriaţi prin 
camera în care mai ningea încă cu fulgi pufoşi şi deşi. 

Kira i se aruncă în braţe şi, strângându-se la pieptul ei, 
abia aşteptă să pârască purtarea cât se poate de urâtă şi 
relele tratamente pe care i le aplica Wellan de Smarald, ori 
de câte ori avea ocazia. Armene o ascultă, mângâind-o pe 
spate, şi-i promise să intervină pe lângă rege să-i ridice 
această pedeapsă ridicolă, dar nimic n-o mai putea consola 
pe mica prinţesă sholiană. Armene se aşeză apoi pe un 
fotoliu şi-o mângâie până ce ea se mai linişti puţin. 

ARIPILE ZÂNELOR. 

Abia se crăpa de ziuă, când Chloe fu trezită de plânsul lui 
Ariane, tânăra sa ucenică de unsprezece ani. Momentul de 
care atâta se temea sosise. Imediat femeia Cavaler dădu la 
o parte cuverturile şi, cu un gest din mână, aprinse toate 
lumânările de pe comoda din lemn. Culcată pe burtă, fetiţa 
se agăţase cu disperare de salteaua de pene, pradă unei 
foarte mari dureri. 

Chloe îngenunche lângă copilul speriat şi-i mângâie uşor 
faţa. Părul negru şi lung al lui Ariane, ud de transpiraţie, i 
se lipise de cap. 

— 'Ţine-te bine, draga mea, o încurajă ea, transmiţându.-i, 
în acelaşi timp, o undă de liniştire. 

— Mi-aţi spus că am să pot fi scăpată de aripi, dacă mă voi 
hotări să devin Scutier, suspină fetiţa. 

— Şi ţi-am spus adevărul, Ariane, dar ca să poată fi tăiate, 
ele trebuie mai întâi să se nască. 

— Nu mai vreau. E prea dureros. 


Lui Chloe nu-i plăcea să-i vadă pe ceilalţi suferind. De la 
venirea sa în regatul de Smarald ea se străduia să uşureze 
durerea fizică şi morală a celor alături de care trăia. Dar 
Ariane era un mister pentru ea. Fiică a Regelui Zânelor, cu 
toate că fizic ea semăna cu oamenii, constituţia ei era 
complet diferită. Corpul ei nu cunoştea aceeaşi densitate şi 
avea alte suferinţe. Chiar şi undele de liniştire ale 
Cavalerilor nu o ajutau întotdeauna. 

Cămaşa de noapte a copilei începu să se agite, ca şi cum 
sub ea se zbătea un animal mic. Regele Tilly le amintise de 
această metamorfoză a zânelor, în perioada trecerii spre 
adolescenţă, dar fără să le dea mai multe amănunte. 

— Maestră, ajutaţi-mă. O imploră Ariane. 

Chloe nu se lăsă mai mult rugată. Îi scoase lui Ariane 
cămaşa de noapte şi o culcă din nou pe burtă, speriată la 
vederea pielii violete dintre omoplaţi. Avea să asiste la 
naşterea aripilor ei, ocazie rară pentru un om. Plânsetele 
micuţei se înmulţiră şi Chloe îi puse mâinile la tâmple. 
Acestea se luminară un moment, dar n-o ajutară cu nimic 
pe copilă. 

— Oamenii au noroc, lor nu le cresc aripi. Gemu fetiţa. 

— Ai dreptate, dar au alte griji, crede-mă, răspunse Chloe, 
întrebându-se dacă nişte comprese reci i-ar putea atenua 
durerile. 

Ea puse uşor mâinile pe spatele lui Ariane şi simţi 
mişcările sacadate de sub piele. 

— Maestră! Strigă micuța zână, zvârcolindu-se de durere. 

Atunci Chloe nu ascultă decât de curajul ei şi-i sfâşie pielea 
cu unghiile. În locul fântânei de sânge la care se-aştepta, 
patru aripi lungi şi transparente, acoperite de-o curioasă 
brumă albă, izbucniră dintre răni şi căzură moale pe pat. 
„Sunt minunate”, se gândi Cavalerul uimit şi le deschise cu 
vârful degetelor. 

— Ariane, te simţi bine? Se nelinişti ea, când nu o mai auzi 
gemând. 


Nici un răspuns. Chloe o sondă cu simţurile ei magice şi 
constată că leşinase. Oare toţi copiii zână sufereau de acest 
rău înainte de-a intra în adolescenţă? Ea şterse uşor faţa 
de-acum senină a ucenicei sale, dar nu îndrăzni să şteargă 
şi aripile, de teamă să nu le facă vreun rău. Se întoarse în 
patul ei şi, printr-o mişcare a mâinii, stinse lumânările. În 
semiobscuritatea răsăritului, ea îşi veghe mult timp 
ucenica, dar, obosită, într-un târziu adormi şi ea. 

Până când micuța zână deschise în sfârşit ochii, aripile ei 
transparente precum cele de libelulă, i se închiseseră firesc 
pe spate. Se ridică sprijinindu-se pe coate şi se uită alături 
la maestrul ei, care dormea încă. Nici vorbă s-o trezească 
după toate eforturile din timpul nopţii. 

Ariane îşi folosi simţurile ei magice să poată studia muşchii 
cei noi care-aveau misiunea să mişte aripile. Va avea oare 
timp să-nveţe să le folosească înainte să-i fie îndepărtate? 
Îşi strânse omoplaţii cu un pic de teamă şi aripile se 
alungiră dintr-odată de-o parte şi de alta a corpului ei. 
Apăsă din nou şi ele se mişcară în acelaşi timp uşor, fără să-i 
provoace deloc durere. Încurajată, zâna le ordonă în gând 
să bată mai repede şi un zumzăit umplu mica încăpere. 
Spre marea ei surpriză, Ariane se simţi trasă spre plafon. 
Scoase un strigăt de surpriză şi aripile se opriră brusc, 
lăsând-o să cadă în gol. 

Strigătul ei o trezi pe Chloe care o văzu căzând pe burtă 
pe saltea. Sări din pat şi se grăbi s-o ajute. 

— Eşti rănită? Se sperie femeia Cavaler. 

— Nu, maestră, doar ameţită. 

Chloe o ajută să se aşeze, fascinată de brusca sa 
transformare. 

— N-am să pot să apar niciodată aşa în faţa surorilor şi 
fraţilor voştri de arme, se-ntristă Ariane, aplecând capul. 

— Nu, n-ai nici un motiv să-ţi fie ruşine, îi răspunse femeia 
Cavaler, cu un zâmbet ce i se-ntinsese pe toată faţa. Aici 
toată lumea ştie că eşti Zână. Iar aripile tale sunt de-a 
dreptul uluitoare. 


— Totuşi, aş fi preferat să nu le am. 

Ca s-o încurajeze, femeia Cavaler o sărută pe frunte şi-i 
promise să n-o oblige să-i înfrunte pe ceilalţi, înainte să fie 
pregătită s-o facă. Apoi Chloe chemă pe una dintre 
croitoresele palatului şi adaptară împreună o tunică a 
fetiţei, pentru ca aripile să i se poată mişca în voie. Unui 
servitor îi mai cerură să le-aducă şi nişte mâncare, pe care 
Ariane, cocoţată-n pat, o termină în câteva clipe. 

— Acum cred că a sosit timpul să-l informăm şi pe şeful 
nostru cel mare despre transformarea ta, declară Chloe, 
după ce ucenica ei îşi terminase masa. 

Ariane îşi dădea seama că n-ar fi putut să-şi petreacă 
restul zilelor în încăperea aceea din aripa Cavalerilor şi că, 
mai devreme sau mai târziu, ea va trebui să-nfrunte 
membrii Ordinului. Ridicând uşor capul, acceptă 
inevitabilul. 

Chloe plecă în căutarea lui Wellan. Nu voia să-l cheme pe 
calea spiritului, căci atunci toţi ceilalţi i-ar fi interceptat 
mesajul, îl găsi în sala cea mare împreună cu ceilalţi, 
terminându-şi micul dejun. Se apropie de el şi-l sărută pe 
obraz, înainte de a-i încredința secretul ei. 

— Şi eu vreau unul! Exclamă Nogait, aşezat de partea 
cealaltă a mesei. 

— Are să-ţi vină şi ţie rândul! Îi răspunse Chloe, cu un 
zâmbet radios. 

— Şi ce-a făcut marele nostru şef să merite aşa un sărut? 
Întrebă Iason c-un aer poznaş. 

— Nu e vorba de ce-a făcut, ci de ce va face pentru mine. 

Cavalerii îşi manifestară încântarea prin tot felul de şoapte 
şi râsete, dar faţa lui Wellan rămase impasibilă. Ştia foarte 
bine că sora sa de arme nu-i cerea ajutorul decât după ce 
va fi epuizat ea toate mijloacele posibile. Ce să se fi 
întâmplat? 

— Aş vrea să vii cu mine, îi şopti ea la ureche. 

Wellan se scuză în faţa colegilor lui, care aruncară spre el 
cu bile de pâine, făcând în acelaşi timp, în şoaptă, 


comentarii zeflemitoare. Marele Cavaler se luă după Chloe 
în direcţia uşii, urmat fiind de Scutierul lui. 

Merseră în linişte de-a lungul culoarului şi, când intrară pe 
uşa camerei ei, Chloe se adresă aşa fratelui ei de arme: 

— Ariane este de-acum o zână, anunţă ea cu mândrie, dar 
nu ştiu prea bine ce trebuie să fac! 

— N-am citit prea multe lucrări despre aceste creaturi 
magice, mărturisi el. 

— Dar în diplomaţie eşti expert! Atunci, spune-mi, trebuie 
să mă duc în ţara zânelor cu ea, pentru ca familia să-i 
retragă aripile, sau să-i invităm familia aici, în Regatul de 
Smarald? 

— Aripi? Repetă Cameron, uimit. 

Pentru că cei doi adulţi se-ntorseseră spre el în acelaşi 
timp, copilul se-nroşi până-n vârful urechilor. Băiatul 
crescuse împreună cu Ariane şi nu putea să-şi imagineze că 
ea are să fie de-acum înainte diferită de ceilalţi ucenici din 
regatul de Smarald. 

— Au ieşit la iveală deodată în timpul nopţii, explică Chloe 
Scutierului lui Wellan. Aceasta se-ntâmplă zânelor tinere, 
care trec de la copilărie la adolescenţă. 

— Dar de ce vreţi să i le scoateţi, Cavaler Chloe? 

— Pentru că o vor împiedica în munca ei de apărător al 
continentului Enkidiev şi pentru ca ele să nu fie distruse în 
timpul luptelor. Înţelegi ce vreau să spun, Cameron? 

— Cred că da şi vă dau dreptate. 

Ea îi zbârli prieteneşte părul şi, sub privirea deja îmbunată 
a lui Wellan, împinse uşa. Prin firea ei, Chloe îi transmitea 
întotdeauna şefului Cavalerilor blândeţe şi compasiune. 
Niciodată, de la venirea ei în Regatul de Smarald, la vârsta 
de cinci ani, Chloe nu avusese un singur moment de furie 
împotriva cuiva, oricare-ar fi fost el. 

Wellan şi Cameron o urmară în mica încăpere şi se opriră 
deodată în faţa minunatului spectacol care-i aştepta. Ariane 
era în picioare în faţa ferestrei, iar razele soarelui treceau 
prin toate cele patru aripi transparente, desenând 


curcubee pe toţi pereţii. Resimţind prezenţa marelui şef al 
Ordinului în spatele ei, fetiţa se-ntoarse şi aplecă tristă 
capul. 

— N-ai nici un motiv să te simţi umilită de starea ta de- 
acum, interveni Chloe, cu intenţia s-o liniştească. 

Wellan analiză situaţia pe loc. Chiar dacă un Cavaler 
înaripat le-ar fi adus multe servicii folositoare, era necesar 
ca mai întâi să întărească la sol forţa lor de atac. Amintindu- 
şi, însă, de nepăsarea zânelor, care nu răspundeau 
niciodată mesajelor celorlalţi monarhi ai continentului, 
hotări c-ar fi fost preferabil ca fetiţa să fie condusă la tatăl 
ei, care va şti să-i retragă aripile, fără vreun incident 
neplăcut. Mai propuse să ceară unuia dintre fraţii lor de 
arme s-o însoţească pe Chloe până-n regatul lui Tilly, dar, 
auzind propunerea, Cavalerul nu avu aceeaşi părere: 

— Dacă împăratul Negru are să atace continentul, vei avea 
nevoie de toată lumea aici. Cât despre mine, voi fi în măsură 
să mă alătur vouă în luptă, chiar dacă voi fi nevoită s-o las 
pentru un timp pe Ariane în grija atentă a familiei sale. 

Odată în plus, Chloe avea dreptate. Wellan se hotări s-o 
lase să plece singură, sfătuind-o să aibă cea mai mare grijă. 

CHLOE. 

Potrivindu-se dorințelor lui Ariane, Chloe îi îngădui să 
rămână în camera ei şi plecarea spre Regatul Zânelor o 
pregăti doar ea. Înşeuă doi cai şi atârnă bine, de-o parte şi 
de alta a şeii, sacii de piele conţinând mâncarea. Tocmai 
voia să conducă animalele pe aleea din faţa grajdurilor 
până-n curte, când Dempsey, fratele ei de arme, izbucni ca 
un fulger pe aleea centrală dinspre grajduri. Nu trebuia să- 
ţi foloseşti puterile magice, să vezi că dorea să ajungă la ea. 
Pe loc o străbătu un gând: „Sper ca Wellan să nu-şi fi 
schimbat cumva părerea!” 

Citindu-i gândurile, el lăsă imediat să-i scape: 

— Să ştii că nu m-a trimis el! 

Crescuseră împreună în Regatul de Smarald. Aveau 
aceeaşi vârstă şi reuşeau întotdeauna să-şi înţeleagă unul 


altuia emoţiile, însă, în acea zi, tinerei femei îi fu greu să- 
nţeleagă ea însăşi ce simţea că se petrece în sufletul ei. 

Şi, uitându-se la el cu insistenţă, îl întrebă: 

— Spune-mi, Dempsey, ce te nelinişteşte? 

Cei doi Cavaleri aveau câteva trăsături comune: acelaşi 
păr, de culoarea grâului, tuns scurt şi aceiaşi ochi purtând 
culoarea albastru-deschis a cerului de vară. Însă Chloe 
văzuse lumina zilei la miazănoapte de Muntele de Cristal, 
pe pământurile generoase ale Regatului de Diamant, în 
timp ce Dempsey se născuse într-un sat din munţii stâncoşi 
ai Regatului de Berii. Pe când femeia îşi folosea intuiţia să-şi 
rezolve problemele, colegul ei prefera raţionamentul, cel în 
întregime logic. Fiind în toate privinţele suflete 
complementare, cei doi Cavaleri încercau multă afecţiune 
unul pentru celălalt. Dar, de puţin timp, Dempsey simţea 
cum în adâncul sufletului său se născuse o emoție nouă. În 
special atunci când privea faţa frumoasă a lui Chloe. 

— Nu vreau să pleci singură, doar cu ucenica ta, îi 
mărturisi el. Cu toate raidurile astea, e mult prea periculos. 

— Îmi pui oare la îndoială capacitatea mea de-a mă 
apăra?! Îl ironiză ea, păstrându-şi o figură cât se poate de 
ofensată. 

— Nu. Departe de mine gândul acesta. În privinţa asta mi- 
ai servit deja o lecţie, acum câţiva ani! 

Şi Chloe nu se lăuda deloc, dar n-avea să uite niciodată 
victoria ei la sabie, împotriva tuturor celor şase fraţi de 
arme, pe-atunci adolescenţi. Bucăţica aceea de femeie îi 
bătuse pe toţi, unul după altul, într-un turneu amical. 

— Mai degrabă mi-e frică de împăratul Negru, urmă 
Dempsey. Wellan are dreptate când spune că pregăteşte 
ceva, chiar dacă noi nu-i putem cunoaşte încă planurile 
sumbre. 

— Dacă o să traverseze oceanul, oamenii-insectă vor ataca 
regatele de coastă, iar eu am intenţia să călătoresc prin 
interiorul continentului. Îţi faci gânduri fără motiv! 

— Ar fi fost mai bine ca unul dintre noi să te-nsoţească. 


— Şi să-l lipsiţi pe Wellan de spadele voastre, dacă 
Amecareth se hotărăşte să atace? Protestă ea. Ar fi prea 
egoist din partea mea. Şi-apoi, o femeie şi o fetiţă trec mai 
degrabă neobservate prin pădure decât o bandă de bărbaţi 
vorbăreţi ca nişte gaiţe. 

Îl sărută pe obraz şi trase de dârlogii cailor. Dempsey se 
îndepărtă şi o lăsă să treacă. Sufletul său ardea însă de 
dorinţa să-i mărturisească sentimentele care pe care le- 
avea, dar era oare acum momentul s-o facă? Ar fi crezut că 
era doar o altă tactică de-a o împiedica să plece singură. 
Înainte ca el să mai poată spune vreun cuvânt, femeia ieşi 
din grajd. 

Chloe conduse caii până la intrarea dinspre aripa 
Cavalerilor. Simţindu-i apropierea, Wellan şi Cameron o 
scoaseră pe mica zână din ascunzătoare şi o conduseră 
până-n curte. Urcându-se în şa, Ariane era cât pe-aici să-şi 
julească una dintre aripile ei lungi de sacii cu mâncare. 
Wellan reacţionă însă imediat şi i-o înlătură uşor. Fetiţa îi 
mulţumi înroşindu-se de timiditate şi Marele Cavaler o bătu 
prieteneşte pe şold, zâmbind. Înconjură apoi caii şi se 
apropie de Chloe. Îi întinse braţul şi ea i-l strânse în felul 
Cavalerilor. 

— Nu face pe eroina! O sfătui el foarte serios. 

— Fii fără teamă, Mare Cavaler! 

Wellan se dădu înapoi şi o privi plecând pe femeia Cavaler, 
cu platoşa verde, incrustată cu nestemate ce străluceau şi 
pe fetiţa ale cărei aripi fremătau în adierea vântului. Cu 
simţurile sale magice supraveghe coasta oceanului tot 
timpul călătoriei lor, să se încredinţeze că soldaţii 
împăratului Negru n-o să le surprindă pe pământurile 
Regelui Tilly. 

Cu gând să nu atragă atenţia ţăranilor, Chloe alese să 
călărească pe drumul ce trecea prin pădurile de Smarald, 
pe la vest de Muntele de Cristal, decât la loc deschis, pe 
câmpurile cultivate. Alese de asemenea drumurile largi, 


Ariane stăpânind prea puţin sistemul de funcţionare al 
aripilor ei, cu o anvergură de doi metri. 

Când ajunseră la graniţa dintre Regatul de Smarald şi cel 
de Argint, deja se însera şi îşi aşezară culcuşul pentru 
noapte pe malul râului Wawki, cel care urca spre 
miazănoapte, şerpuind printre copaci. Cu multă fereală 
Ariane aprinse un foc şi pregăti ceva de mâncare, în timp ce 
Chloe avea grijă de cai. Când se aşeză pe pătura ei, zâna 
cea mică scoase un suspin de uşurare. 

— Un pic de curaj, o îmbărbătă Chloe. Mâine-seară avem 
să fim la palatul părinţilor tăi. 

Cavalerul se aşeză lângă copilul libelulă şi acceptă cu 
plăcere o strachină de ciorbă caldă. 

— Sunt foarte mulţumită să petrec un pic de timp doar cu 
voi, maestră, mărturisi Ariane. Îmi plac mult fraţii şi surorile 
voastre de arme, dar sunt prea gălăgioşi. 

Chloe izbucni în râs în faţa sincerităţii fetiţei. Dar era 
adevărat şi că, în prezenţa exuberanţilor ei colegi, 
ucenicilor le era câteodată greu să se exprime în largul lor. 

Le era foame, aşa că sorbiră cu nesaţ tot ce pregătise 
Ariane, apoi ronţăiră smochine proaspete. Luna se ridică 
leneş până-n vârful copacilor, iar alături de ea, luceferi şi 
miriade de-alte stele sclipeau pe cerul precum cerneala. În 
căutare de insecte nocturne, un liliac trecu în zbor pe 
deasupra capetelor lor. Pădurea fremăta de viaţă şi Ariane 
simţea până şi cea mai mică vibraţie. 

Printre ramuri sufla o adiere proaspătă, care făcea 
frunzele să foşnească. Chloe o ajută pe ucenica ei să-şi 
închidă aripile şi, ca să nu-i fie frig, îi aşeză o pătură pe 
umeri. 

— Mulţumesc, maestră, spuse aceasta, uitându-se cu 
recunoştinţă la femeia Cavaler. 

— Cel puţin, nu ţi-am făcut vreun rău? 

Ariane făcu un semn negativ cu capul. Chloe făcu ceai şi-i 
dădu şi ei o ulcică. Ţinând-o între palme, fetiţa îşi încălzi 
mâinile mici şi reci. 


— Când mă veţi învăţa să stăpânesc elementele? Întrebă 
Scutierul. 

— Doar atunci când n-o să riscăm să te vedem cum îţi iei 
zborul, fără să vrei, spre cer, râse femeia Cavaler. 

Zâmbind încă, duse apoi ulcica cu ceai la buze. 

Într-adevăr, Ariane o văzuse cum stârnise în curtea 
castelului nişte curenţi teribili, care mişcaseră carele 
ţăranilor atât de uşor, de parcă ar fi fost coji de nuci. 

— Şi-apoi, Cavalerii nu au toţi aceleaşi puteri, mai adăugă 
Chloe. Asta ar putea să nu-ţi reuşească, însă ne-ai putea 
surprinde cu alte puteri magice sau cu aptitudini noi. 

Îi mai povesti lui Ariane cum fiecare dintre fraţii ei de 
arme îşi descoperise talentele unice, iar fetiţa îi sorbi 
cuvintele de pe buze, în special vorbele care-i istoriseau 
despre Wellan. La fel ca şi colegii lui, acesta putea să 
vindece răni, să lanseze raze incendiare, să aprindă magic 
lumânările, să citească gândurile, să comunice cu spiritul 
celorlalţi, să simtă prezenţa unor fiinţe vii de la kilometri 
distanţă, dar părea să posede şi darul de a-i influenţa pe 
alţii prin vocea lui. Când vorbea, toată lumea îl asculta, fie 
că povestea o legendă, fie că dădea nişte ordine. 

— Este şi cel mai frumos dintre Cavaleri, declară deodată 
Ariane. 

Dar n-apucă bine să spună aceste cuvinte, că, de ruşine, 
obrajii îi luară foc. 

— Eu îi consider chipeşi pe toţi, îi răspunse Chloe, dar e 
adevărat că Wellan are, în felul cum arată, un aer regal, 
numai al lui. 

— Vocea lui îi face pe oameni s-asculte, reluă Ariane. Voi 
stăpâniţi elementele. Cavalerul Iason are o forţă de levitaţie 
foarte puternică. Cavalerul Santo este un mare vindecător. 
Cavalerul Falcon este rapid ca un fulger, în timp ce 
Cavalerul Bergeau are muşchi de oţel. Dar care este 
talentul Cavalerului Dempsey? 

— Luciditatea lui în orice împrejurare. Cred că nici o 
vrăjitorie nu-l poate îndepărta de la scopurile lui. Putem 


întotdeauna să contăm pe Dempsey. 

Odată ce-i trecură pe toţi în revistă, se-nfăşurară în pături 
şi se culcară lângă foc. Ţârâitul greierilor şi clipocitul apei 
le legănă uşor, aşa că moş Ene le prinse imediat în braţele 
lui moi. Dar, pe la mijlocul nopţii, Ariane deschise repede 
ochii. Se ajută de simţurile ei magice, cum o învățase Chloe, 
şi cercetă împrejurimile. Simţi imediat o sursă stranie de 
viaţă. 

Se aşeză cu atenţie şi îşi plimbă privirea peste pădure. 
Nimic. Caii continuau să dormiteze la câţiva paşi de ele. 
Dacă ar fi existat într-adevăr un pericol, ei le-ar fi avertizat. 
O ceaţă uşoară se ridica de pe pământ până la râu, 
învăluind totul într-o altă lumină. Convinsă că era vorba de- 
o alarmă falsă, fetiţa se pregătea să se culce din nou, când 
observă mişcare în preajma malului. Văzu o creastă 
întunecată care împrăştia bruma şi auzi cât se poate de clar 
cum aleargă prin stuf un animal mic. Frica o străbătu ca un 
curent electric, trezind-o şi pe Chloe, care dormea alături 
de ea. 

— Ce s-a întâmplat? Se alarmă femeia Cavaler. 

— Am văzut ceva pe-acolo. Reugşi să articuleze zâna. 

Chloe sări în picioare şi înşfăcă sabia. Scrută toată 
regiunea cu simţurile ei magice, dar nu observă nimic 
anormal. Se destinse şi se-ntoarse spre copilul care 
tremura şi crezu că fusese vorba, probabil, de-un vis urât. 
Se aşeză lângă ea şi-şi trecu braţul în jurul umerilor ei, să 
nu-i strice aripile. 

— Nu ştiu ce-a fost, dar nu mai este acolo, o asigură ea. 
Dacă era un prădător, pesemne că era tare mic, pentru că 
nici caii nu l-au considerat o ameninţare serioasă. 

Văzând că fetiţa nu era deloc convinsă, Chloe ridică magic 
mărimea flăcărilor, care luminară toată poieniţa, ceea ce ar 
fi ajutat la îndepărtarea animalelor un pic prea curioase. Se 
culcară din nou, fără să vadă cei doi ochi de-un roşu aprins, 
ascunşi în stuf, care le pândeau culcuşul. 


Odată cu primele raze ale răsăritului îşi urmară drumul şi 
Ariane nu mai aminti nimic despre temerile ei din timpul 
nopţii. „Cu atât mai bine”, gândi Chloe, căci primul lucru pe 
care Cavalerul trebuia să-l înveţe pe Scutier era ca acesta 
să-şi stăpânească frica în orice-mprejurare. Pe câmpul de 
luptă fiind o emoție nefastă şi, uneori, paralizantă, aceasta-i 
putea aduce soldatului chiar şi moartea. 

Continuară să călărească toată ziua şi, pe când soarele-şi 
pregătea lungul său periplu prin ocean spre lumea de 
dincolo, coborâră şi ele pe valea cea frumoasă şi vrăjită a 
Regatului Zânelor. Inima lui Ariane crescu de bucurie 
privind la margaretele gigantice de culori strălucitoare, la 
lalelele de-un roşu aprins, la ramurile enorme de 
mărgăritărel frumos mirositor şi chiar la zborul întretăiat al 
păsărelelor-muscă, ciripind vesele. 

— Iţi aminteşti de toate astea, nu-i aşa? Se emoţionă 
Chloe. 

— Desigur, maestră. Mă jucam pe-aici cu verişoarele mele. 
Pe-acolo curge un râu cu ape luminoase şi limpezi, iar 
fructele tufelor de pe mal au un gust delicios. 

Chloe o lăsă să treacă înainte şi, câteva minute mai târziu, 
ajunseră pe mal. Broscuţe fluorescente săreau în valurile 
limpezi şi peşti cu ochi bulbucaţi şi rotunzi scoteau curioşi 
capul din apă să-i vadă mai bine pe cei ce se-apropiau. 
Ariane îşi urmă drumul până la podul cel mic şi respiră 
adânc mirosul pomilor încărcaţi cu nişte fructe curioase de 
culoarea aurului. 

Fără să se grăbească, traversară râul şi sosiră în faţa unui 
deluşor cu iarbă albastră, presărată cu ciuperci de-un alb 
imaculat. Un freamăt le-nconjură deodată şi, venind de 
nicăieri, o ceată de zâne mici, vorbind toate-n acelaşi timp, 
se năpustiră asupra lor. Semănând cu nişte păpuşi de 
porțelan, creaturile magice zburau împrejurul lui Ariane 
ridicându-i aripile şi incitând-o să le urmeze. 

Apoi, deodată, ele se-mprăştiară ca nişte păsărele speriate 
şi cuplul regal se materializă în faţa oaspeţilor. 


— Bine-aţi venit, Cavaler Chloe, îi ură Regele Tilly. 

Tânăra descălecă şi se-nclină în faţa celor două personaje 
maiestuoase, îmbrăcate-n voaluri uşoare. Contemplând 
părul aproape transparent al regelui şi buclele bălaie ale 
reginei, Chloe se întrebă, firesc, cum de părul fiicei lor era 
negru ca noaptea. 

— Văd că-mi aduceţi fiica înapoi, urmă el. 

— Aceasta depinde de ea, Maiestate, răspunse Chloe, 
făcându-i cu ochiul Scutierului său. 

O ajută pe fetiţă să coboare de pe cal, având grijă de 
aripile ei transparente. Regina Calva se apropie de Ariane, 
cu ochi strălucitori de bucurie, şi îngenunche în iarbă, să fie 
la înălţimea ei. 

— Nu mai eşti fetiţa pe care-am dat-o în grija magicianului 
Elund, declară ea, mângâindu-i faţa mătăsoasă ca piersica. 
De când ai aripi? 

— De câteva zile numai, Alteța Voastră, răspunse politicos 
Ariane, impresionată să se afle în faţa părinţilor ei. 

— Mi-aţi spus că o să i le retrageţi, dacă dorinţa ei va fi 
aceea de-a deveni Cavaler, interveni Chloe, voind să explice 
totodată şi scopul prezenţei lor acolo, în Regatul Zânelor. 

— Îmi aduc aminte foarte bine, răspunse Regele Tilly, cu 
zâmbetul dispărându-i de pe faţă. Vă rog, urmaţi-ne! 

Tilly şi Calva se ridicară în aer şi o luară înainte. Cavalerul 
şi Scutierul apucară, la rându-le, hăţurile cailor şi merseră 
în urma lor. Deodată peisajul încântător se schimbă într-o 
curte interioară mare, pavată cu pietre mici şi rotunde. De- 
a lungul pereţilor enclavei erau galerii împodobite cu flori 
multicolore. 

— Puteţi să lăsaţi caii aici, spuse regele. Zânele îi vor hrăni 
şi adăpa. 

Chloe le cunoştea îndeajuns pe zâne să ştie că aveau să se 
ţină de cuvânt. Îi făcu semn lui Ariane să asculte şi continuă 
să-i urineze pe rege şi pe regină, împingând-o uşor înainte 
pe ucenica ei. Se treziră apoi deodată într-o sală mare cu 
pereţi transparenţi, care lăsau să treacă în încăpere 


tonurile calde de portocaliu ale asfinţitului. Scaune comode 
şi elegante, acoperite cu catifea turcoaz, alunecară uşor 
până la ele şi zânele le invitară să ne aşeze. 

— Frumoasa noastră Ariane este deci gata să devină 
soldat, înţelese regele, studiind copila. 

— Dar poate şi să se hotărască să-şi reia locul în sânul 
familiei, nu-i aşa? Se nelinişti regina. 

— Ordinul de Smarald nu reţine pe nimeni împotriva 
voinţei acestuia, Maiestate, afirmă Chloe. Hotărârea are să-i 
aparţină lui Ariane. 

Fetiţa privea curioasă peste tot împrejurul ei dorind să-şi 
amintească de mult îndrăgita copilărie. Viaţa unei zâne se 
rezuma la îngrijirea animalelor din pădurea vrăjită, iar în 
rest, din distracţii de tot felul. Chloe ştia că fetiţa se 
confruntă cu o alegere dificilă, dar viaţa unui Cavaler fiind 
alcătuită dintr-o multitudine de drumuri diferite, aceasta ar 
fi fost o lecţie deosebit de importantă pentru Scutierul ei. 

Regina, care nu-şi lua ochii de la copilă, protestă: 

— Dar nu este obligată să răspundă imediat! Bucuraţi-vă 
întâi de ospitalitatea noastră! 

Regele i se alătură şi el o convinse, în cele din urmă, pe 
Chloe să rămână câteva zile în palatul lor de sticlă. Wellan 
n-avea să fie deloc bucuros când va afla, dar codul îi obliga 
pe Cavaleri să se supună dorințelor regilor. 

O ALEGERE GREA. 

La masa de seară, Chloe şi Ariane stătură alături de 
Regele Tilly şi de curtea lui. Nefiind ea însăşi zână, femeii 
Cavaler îi era greu să deosebească zânele-ntre ele. Cu faţa 
lor de păpuşă şi voalurile lor diafane, aproape că nu vedeai 
diferenţele. Suveranul îi prezentă cu mândrie toţi 
demnitarii. Ea îi salută politicos, dar în sinea ei observă 
totodată că în anturajul regelui-zână erau foarte puţini 
bărbaţi. 

În seara aceea, le oferiră o cameră în mijlocul căreia se 
afla un cuib moale şi pufos de forma unei cupole. Se simţea 
o adiere parfumată, iar tavanul lăsa să se zărească 


strălucirea stelelor. Pentru că un Cavaler nu trebuia să se 
despartă niciodată de Scutierul lui, Chloe ceru şi un al 
doilea pat, dar servitorii răspunseră că, în ceea ce-o privea 
pe copilă, Regina avea un alt plan. Se duse imediat să 
protesteze, dar Scutierul ei îi puse mâna pe braţ şi spuse: 

— Lăsaţi-mă să-i fac pe plac astă-seară, maestră! O 
imploră Ariane. 

Chloe văzu insistența din ochii albaştri ai copilului şi 
înţelese că voia să facă despărţirea mai puţin dureroasă 
pentru familia regală. Îi dădu deci această învoire 
neobişnuită şi o lăsă să plece cu celelalte zâne. Fiind în 
legătură permanentă cu Ariane, în caz de nevoie, ar fi putut 
s-o găsească imediat. Se încolăcise pe pat şi-şi trăsese 
cuverturile mătăsoase până sus la bărbie, când lumina din 
cameră se micşoră până ce încăperea fu învăluită de 
întuneric. Întorcând-se pe spate, admiră bolta-nstelată, 
amintindu-şi şi de zeii care locuiau acolo. Nu se străduise să 
cunoască numele tuturor astrelor, ca Wellan, dar, mai 
romantică decât el, ştia întotdeauna să aprecieze 
frumuseţea cerului presărat cu strălucirea miriadelor de 
aştri. 

Ariane le urmă pe zâne fără să se folosească de aripi şi 
ajunse într-o cameră mare ai cărei pereţi pastel îşi 
schimbau necontenit culoarea. Regina Calva o aştepta cu 
mâinile strânse la piept, minunată de schimbările prin care 
trecuse fetiţa ei. 

— Dar înaintează, Ariane, o rugă regina cu vocea ei cea 
dulce. 

La comanda tacită a stăpânei lor, celelalte zâne se 
retraseră, lăsând-o pe fiică să meargă singură spre mama 
ei. 

— Îţi mai aminteşti de camera aceasta? O întrebă Calva. 

— Nu, Maiestaie. 

— A fost a ta şi, de când ai plecat, nimeni n-a mai folosit-o. 
Dacă vrei, poţi s-o iei înapoi. 


Ariane merse şi admiră mobilele miniaturale: o toaletă ca 
un dulăpior, care avea o oglindă în formă de lebădă, o perie 
de-argint şi o mulţime de sticluţe colorate, un coş de jucării, 
din sticlă, un pat mic de pai alb, presărat cu sticluţe 
strălucitoare. Ridică o păpuşă de mătase, cu părul lung 
transparent, fără să-şi poată aminti ce-ar putea i. 

— Acum, pentru că ai deja aripi, o să te lăsăm, desigur, să- 
ţi alegi mobila pe care-o vrei. 

Punând păpuşa la loc în pat, mâna fetiţei se aşeză 
instinctiv pe garda săbiei. Cu şase ani în urmă, pe când 
pleca din regatul părinţilor, ea îşi părăsise jucăriile, cu 
scopul să studieze intensiv magia, istoria, matematica, 
limbile vechi şi diplomaţia. Care-i era locul acum? Pe lângă 
părinţii ei? Calva şi Tilly îi ofereau posibilitatea să redevină 
o prinţesă a continentului Enkidiev, dar, rămânând Scutier, 
putea să-şi servească mai bine continentul. 

— E vorba de-o alegere grea. Şopti ea observând motivele 
colorate care se formau pe peretele din faţa ei. 

— Vrei într-adevăr să-ţi pierzi aripile? Întrebă Regina, 
simţind-o că înclină mai mult spre jurământul de credinţă 
făcut Regatului de Smarald. 

Ariane se întoarse spre femeia minunată cu bucle bălaie, 
ai cărei ochi se umpleau treptat de tristeţe. Îşi adună tot 
curajul, se-apropie de ea şi-i luă mâinile: 

— Mamă, eu vă iubesc şi vă voi iubi întotdeauna, dar, 
devenind elevă a magicianului Elund, m-am angajat să-i 
servesc pe egalii voştri. 

— Răspunzând apelului Regelui de Smarald, tatăl tău a 
vrut să-i arate doar bunăvoința noastră, căci poporul nostru 
nu întreţine prea multe relaţii cu lumea exterioară. Dar 
niciodată n-am dorit ca tu să devii mercenar, ca aceşti 
Cavaleri, care au răscolit totul în calea lor acum mulţi ani în 
urmă, protestă Calva. 

— Nu sunt aceiaşi soldaţi, Maiestate! Noua versiune a 
Ordinului este înţeleaptă şi bine intenţionată. Eu sunt 
sigură că tata şi voi veţi fi mândri de mine dacă am să-i ajut 


pe Cavalerii de Smarald să protejeze continentul de 
atacurile repetate ale Imperiului Negru. N-am să pot 
niciodată se devin o prinţesă a zânelor, ştiind că locuitorii 
continentului suferă! 

— Deci tu ai făcut deja alegerea! 

— Da, mărită doamnă, şi regret din tot sufletul supărarea 
pe care v-o aduc! 

Resemnată, regina Calva o însoţi pe fiica ei spre uşa în 
formă de arc care-o conducea la tatăl ei, singurul care avea 
dreptul s-o despartă pe zână de aripile ei. 

Ciripitul vesel al unei păsări roz o trezi pe Chloe dis- 
dedimineaţă. Deschise ochii şi-o zări pe înaripată, care, 
aplecată pe marginea patului rotund, îşi arăta bucuria, 
scăldată într-o rază de soare. Femeia Cavaler se-ntinse, 
constatând cu surpriză că se simţea cât se poate de 
odihnită. 

— Sper că nu te-am lipsit de cuibul tău, spuse ea, căscând 
şi aşezându-se. 

Pasărea se avântă şi zbură spre plafonul de sticlă, pe care- 
l traversă fără cea mai mică greutate. „Este ca-ntr-un vis 
care nu se mai termină”, gândi Chloe sărind jos din pat. 
Nimic din lumea asta nu pare real. Se-ndreptă spre uşa 
care se deschise singură când ea întinse mâna spre 
mânerul de bronz. 

— N-am să mă obişnuiesc niciodată cu regatul acesta, 
suspină ea în gând. 

— Nu veţi avea timp, îi răspunse o voce de copil. 

Faţa strălucitoare a lui Ariane apăru în deschizătură. 
Înainte ca Chloe să poată spune un cuvânt, ucenica îi sări în 
braţe şi-o strânse cu toată puterea. Doar atunci cavalerul 
observă că nu mai are aripi. 

— Tata mi le-a înlăturat aseară şi toată noaptea m-a 
legănat în braţele lui, răspunse Ariane întrebării ei fără 
glas. 

— Ai suferit? Se nelinişti Chloe. 


— Nu, nu foarte mult. Înlăturarea lor este mai puţin 
dureroasă decât naşterea. 

Femeia o lăsă jos şi îi aşeză câteva fire de păr după 
urechile delicate. 

— Mi-a fost frică să nu vrei cumva să rămâi cu familia ta, 
spuse ea. 

— Mama ar fi vrut tare mult să-mi reiau locul lângă ea, 
mărturisi copila. Dar, în final am înţeles că salvarea 
continentului era mai importantă. Sunt gata să vă urmez şi 
la capătul lumii, maestră. 

— Dac-am începe cu micul dejun? Sugeră Chloe şi, mândră 
de ucenica ei, o luă de mână şi o conduse pe culoarele 
transparente ale palatului, spre marea sală de mese, unde 
zânele se adunau deja. 

ARMĂSARUL SĂLBATIC. 

De câtva timp, pe câmpiile Regatului Perlei, îmblânzitorii 
de cai pândeau o turmă de iepe puternice. În cele mai 
multe cazuri, nu le era greu să le prindă şi să le conducă 
spre pădurea în care era ascuns ocolul. Odată capturate, 
animalele se dovedeau a fi uşor de-mblânzit. Apoi oamenii şi 
le-mpărţeau în mod egal şi se duceau să le vândă la 
târgurile din diferite ţări. 

Anul acesta însă, încercarea lor de-a prinde mânjii fu 
împiedicată de apariţia bruscă a unui armăsar negru, care 
venea în galop din nord. Era un animal minunat cu părul 
lucios şi piept musculos. Coama lungă şi mătăsoasă flutura 
în vânt, iar copitele puternice băteau nervos pământul. 
Ajuns în preajma celorlalte animale, scoase câteva 
nechezaturi stridente şi iepele se împrăştiară în faţa 
oamenilor, care le aşteptau călare. 

— De unde vine ăsta? Strigă unul dintre îmblânzitori, 
învârtind o frânghie înfăşurată la capătul braţului. 

— S-ar spune că vine din Regatul de Smarald, îi răspunse 
unul dintre cumetrii lui, aflat mai încolo. 

— Fiţi atenţi la el! S-ar părea că face o mică avere! 


Îmblânzitorii se strânseră în jurul armăsarului de culoarea 
nopţii şi-l urmăriră toată dimineaţa, îndreptându-l spre 
pădure. Animalul maiestuos se ferea cu multă abilitate, 
evitând nodurile care apăreau brusc. Se auziră şi 
nechezături ascuţite, semănând spaima printre iepele de pe 
câmpie. În timp ce el galopa din plin pe la marginea pădurii, 
un om se-ndreptă direct spre el şi-l obligă să facă un ocol 
printre doi brazi. De cum intră în pădure, îmblânzitorii 
înţeleseră că de-acum era al lor. 

Împrăştiindu-se în evantai, ei alungară armăsarul negru 
printre copaci, până când acesta pătrunse în ocolul făcut 
din brazi, pietre şi scânduri în stare brută. Înţelegând că 
era prins, calul sălbatic se-ntoarse brusc, dar doi oameni 
închiseră bariera din spatele lui. Se cabră şi bătu aerul cu 
copitele lucitoare, ameninţându-şi temnicerii. 

— E minunat! Exclamă unul dintre îmblânzitori. 

— Nu şi foarte uşor de stăpânit, adăugă un altul, 
scărpinându-se în barbă. Ca să-l vindem trebuie mai întâi 
să-l îmblânzim, iar asta se arată a fi de durată. 

— Să-l legăm mai întâi şi să-l scoatem de-aici, dacă vrem 
să prindem şi iepele. 

Îmblânzitorii aruncară deodată toate lasourile, însă doar 
două se-nfăşurară în jurul grumazului musculos. Furios, 
animalul începu să se-nvârtă în cerc, dar oamenii îl ţinură 
bine în timp ce toţi ceilalţi îşi înfăşurau din nou funiile. 
Animalul nu dădea semne de oboseală. Continua să tropăie 
cu picioarele din faţă, să se cabreze şi să fornăie. Unul 
dintre îmblânzitori introduse vârful suliţei într-o sticluţă pe 
care o purta la gât şi o fixă apoi într-un tub mic de bambus. 

— Unde ţi-e mintea, Timka! Se opuse unul dintre oameni, 
care-l ţinea pe armăsar din toată puterea, trăgând de 
frânghie. Otrava asta o foloseşti doar la pisicile sălbatice! Ai 
putea să-l omori cu licoarea asta şi, odată mort, n-o să mai 
valoreze nimic! 

— Ai tu vreo idee mai bună? Eu nu văd alt fel de a-lpotoli 
ceva vreme, iar dacă nu conteneşte din nechezat o să 


pierdem şi turma de iepe. 

Timka duse tubul la buze, ochind umărul armăsarului. 
Suflă cu toată puterea, iar vârful ascuţit zbură ca o săgeată 
şi se înfipse în părul negru al animalului. Licoarea 
anesteziantă îşi făcu efectul şi calul încetă treptat să opună 
rezistenţă. De teamă să nu prăbuşească în mijlocul ocolului, 
dresorii se năpustiră asupra lui şi-l făcură să iasă, ca să-l 
conducă în adâncul pădurii. Îl legară solid de-un copac gros 
ce părea să aibă cam o sută de ani şi-l lăsară pe Timka să-l 
vegheze în timp ce ei încercau să adune iepele răspândite 
pe câmpie. 

Timka se uită cu multă atenţie la armăsar. Încă din fragedă 
copilărie, tatăl său îl învățase să dreseze caii şi el cunoştea 
de-acum toate rasele, dar animalul ăsta nu-şi regăsea 
strămoşii în niciuna dintre ele. Se apropie mai mult să-i 
vadă ochii şi, cu toate că otrava-i circula prin vene, animalul 
dădu ameninţător din cap. Ca să fie mai sigur, îmblânzitorul 
se trase înapoi şi se aşeză pe o buturugă, întrebându-se 
dacă acesta nu era cumva animalul preferat al vreunui zeu. 
Dacă era aşa, poate că cerul are să trimită măcar vreun 
semn. 

În seara aceea, după ce iepele fură adunate, oamenii îşi 
stabiliră tabăra pe lângă armăsarul negru, care continua 
să-i fixeze cu neîncredere, dar care, din fericire, era 
incapabil să-şi mişte un singur muşchi. Îmblânzitorii ştiau 
că o să trebuiască să ducă o bătălie aprigă împotriva lui, 
când poţiunea avea să-şi înceteze efectul, dar sperau să 
obţină pe el un preţ cât mai bun. Ca să-l dreseze, erau gata 
să-şi rişte chiar şi viaţa. După masă adormiră toţi, cu 
excepţia lui Timka, cel care nu încetase să observe 
animalul. Tatăl lui îl mai învățase să pregătească poţiunea 
care putea să-l ferească de pisicile, sălbatice, avertizându-l 
că aceasta nu se putea folosi decât o singură dată pe un 
animal. Şi mai spera că efectele ei au să dureze până când 
are să poată să-l vândă. 

HATHIR, CAL SAU DRAGON? 


Între timp, la Castelul de Smarald, ucenicii făceau mari 
progrese în mânuirea armelor. Ca să se apere, aceşti copii 
ştiau foarte bine să se servească de puterile lor magice, dar 
în viaţa unui Cavaler erau şi situaţii care cereau folosirea 
săbiei, pumnalului sau a lăncii. 

În curtea cea mare, stând pe-un tomberon gol, lăsat în 
apropierea zidului de apărare, lason observa distrat micile 
izbânzi pe care le obținea tânărul său Scutier Morgan în 
înfruntarea sa cu elevul lui Bergeau, Curtis. Deşi de aceeaşi 
vârstă, cei doi băieţi erau mai degrabă diferiţi. De data 
aceasta, Elund îi încredinţase lui Iason un băiat de 
unsprezece ani, zdravăn, voinic, aproape tot atât de înalt ca 
şi el. Originar din Deşert, el avea o rezistenţă asemănătoare 
lui Bergeau şi promitea să devină un Cavaler tot atât de 
musculos ca şi el. Cât despre Curtis, el se născuse în 
Regatul Zenor. Şi, în scopul de a-şi învinge adversarii, conta 
mai ales pe şiretenia şi spiritul său ascuţit de observaţie. 

Lupta asta ar fi trebuit să-l intereseze pe Iason, dar 
Bergeau observă deodată că privirea lui urmărea mai 
degrabă languroasa mişcare din şolduri a două ţărănci 
tinere, ce păşeau în urma căruţei tatălui lor, care aducea la 
Castel nişte coşuri cu flori, decât la fentele şi la prezenţa de 
spirit a Scutierului. 

Fiind Cavaleri ai primei generaţii a Ordinului, ei atinseseră 
de-acum vârsta căsătoriei. Şi era firesc să-i intereseze şi 
femeile, dar nu în timpul în care trebuiau să urmărească 
evoluţia ucenicilor lor. 

Pentru a atrage atenţia fratelui său de arme, Bergeau 
strâmbă spre stânga tomberonul, apucă apoi imediat 
hulubele, ridică deodată căruţa şi o răsturnă pe jos. Aşa că, 
spre mirarea Scutierilor şi a Cavalerilor, Iason se trezi dat 
de-a dura în praf, din care cauză sări în picioare, gata să se 
ia la bătaie cu toţi oamenii de pe continent. Constatând însă 
că Bergeau stătea în picioare în faţa căruţei şi mai şi 
zâmbea, înţelese imediat ce se-ntâmplase. 


— Regulile Ordinului sunt foarte clare atunci când vorbesc 
despre îndatoririle noastre, îi aminti omul Deşertului, 
venind spre el. 

În timp ce Bergeau îi arăta cu degetul regulile sculptate în 
piatra zidului la câţiva paşi de ei, Iason le aruncă o privire 
scurtă şi puţin buimacă, fără să înţeleagă ţinta mesajului 
trimis de colegul său. 

— E interzis să stai jos în timp ce Scutierii noştri se 
antrenează? Voi el să ghicească, părând să-ncerce totodată 
şi o variantă de răspuns. 

Bergeau îl bătu prieteneşte pe umăr, râzând din toată 
inima, îi plăcea mult inocenţa şi puritatea sufletului acestui 
frate al său de arme. Cu o mutră de şmecher, omul 
Deşertului începu să meargă-n faţa lui, legănându-şi 
şoldurile ca o femeie. Văzând giumbuşlucul, Scutierii 
izbucniră în râs. 

— Ah, asta era. Se bâlbâi Iason, înroşindu-se. 

— Regulile prevăd că de-acum noi putem să ne căsătorim, 
dar nu în perioada în care avem de antrenat un Scutier, îi 
aminti Bergeau. 

Nici nu-şi termină bine ceea ce avea de spus, că în afara 
zidurilor fortăreței, izbucni un vacarm teribil. Cavalerii se- 
ntoarseră spre porţile cele mari şi-şi folosiră însuşirile lor 
magice să se asigure că nu era vorba despre un atac 
surpriză. 

— Sunt cai, anunţă Dempsey, apropiindu-se de ei. 

— Dar sunt fără călăreţi, adăugă Falcon. 

— Adunaţi-i pe Scutieri pe lângă zid, ordonă Wellan, care 
tocmai ieşea din aripa Cavalerilor, fiind pus în gardă de 
modificarea energiilor. 

Folosindu-şi mintea, soldaţii transmiseră comanda 
Scutierilor, care se grăbiră spre ziduri. Caii sălbatici 
invadară în galop curtea Castelului, împrăştiind împrejur 
tot praful adunat de pe drum, iar îmblânzitorii îi îndreptară 
destul de uşor spre un ocol, din apropierea grajdurilor, la 
vremea aceea pustiu. Oamenii săriră din şa şi închiseră 


repede bariera din spatele animalelor îngrozite. Rândaşii 
veniră şi ei repede şi umplură adăpătoarele cu apă. 

— Sunt desigur caii Scutierilor voştri, declară Dempsey lui 
Colville. 

Un zâmbet de bucurie se desenă pe buzele ucenicului cu 
păr lung şi negru. Aceşti copii vor împlini în curând 
doisprezece ani şi ideea de-a avea propriul Scutier îl distră 
mult pe Colville. 

De la fereastra camerei sale, Kira admira minunatele 
animale sălbatice, în special pe armăsarul cel negru, care 
se cabra înaintea îmblânzitorilor şi ameninţa cu copitele, 
pentru a-i împiedica să se apropie de iepe. La fel ca ea, şi 
aceşti cai erau prizonierii oamenilor. Cu toate numeroasele 
rugăminţi ale lui Armene, Smarald întâiul refuzase să-i 
ridice sancţiunea şi ea era obligată să meargă peste tot 
însoţită de garda regelui, chiar şi în bibliotecă. 

Se apropia anotimpul ploilor şi Cavalerii se instalau acum 
comod la Castel. De ce nu plecau în misiune? Pe coastă nu 
mai erau oameni-insectă de prins? 

Deşi nu renunţase la antrenamentele nocturne cu 
Cavalerul Hadrian, viaţa micii prințese devenise 
insuportabilă. 

Intrigată de comportamentul agresiv al calului negru, Kira 
dirijă simţurile ei magice spre el şi ceea ce observă în 
mintea lui o tulbură. Creierul acestui animal nu aparţinea 
lumii oamenilor. Semăna cu spiritul ei! „Dar cum era 
posibil?” se miră copilul. Sondă şi ceilalţi cai, fără să simtă 
şi la ei acelaşi neastâmpăr de neoprit. Foarte uimită îl 
observă pe Wellan cum se îndrepta grăbit spre ocol. Simţise 
şi el acelaşi lucru ca şi ea? 

Odată caii sălbatici închişi în ocol, Marele Cavaler, însoţit 
de Scutier, se apropie de îmblânzitori. El prinsese esenţa 
malefică a unui dragon, dar ochilor lui nu li se arătau decât 
cai. Observându-i interesul, unul dintre negustori se 
apropie imediat de el. 


— Mă cheamă Timka, nobile senior. Frumoase animale, nu- 
i aşa? 

— Mărturisesc că da, comentă Cavalerul, studiind atent 
turma. 

Se apropiară şi ceilalţi Cavaleri însoţiţi de Scutierii lor, să 
se uite la caii cei noi. Curajoasa Swan dădu chiar dovadă de 
îndrăzneală, căţărându-se pe îngrăditură, cu toată 
ameninţarea pe care o reprezenta armăsarul cel nervos, 
care lovea pământul cu copitele. Bridgess o apucă de talie 
şi-o aduse ferm pe pământ, în ciuda protestelor ei şi înainte 
ca Wellan să intervină. Însă Marele Cavaler părea fascinat 
de armăsarul cel negru. 

— lepele tinere, având mai puţin de doi ani, ar putea să vă 
aducă servicii preţioase în timpul luptelor, adăugă 
îmblânzitorul, însoţindu-l pe Wellan aproape până la 
barieră. Ar fi fost cât pe-aici să nu putem prinde animalele- 
acestea. Armăsarul acesta este cel mai puternic pe care l- 
am văzut vreodată. Dar am reuşit să-l încolţim şi să-l 
conducem până aici mulţumită unei vechi tehnici învăţate 
de la tatăl meu. 

Wellan tocmai privea animalul enorm, întrebându-se de ce 
simţea că-i provoacă în el un rău atât de mare. Avea într- 
adevăr forma fizică a unui cal, dar esenţa lui era străină şi 
în special mirosul lui îi amintea de cel al dragonilor. Să fi 
fost asta o altă armă a împăratului Negru? 

— Ce-aveţi să faceţi cu el, dacă nu o să ajungeţi să-l 
dresați? Se nelinişti Wellan. 

— Trebuie sau să-l biruim, sau să-i dăm drumul. Văd că vă 
interesează, Cavalere. 

— Este-un armăsar frumos. 

— Este un animal perfect de-ncălecat pentru un mare şef 
aşa ca voi, dac-aş putea să-mi permit. 

— Dac-aveţi să reuşiţi să-l îmblânziţi, vi-l cumpăr, declară 
Wellan. 

— N-am întâlnit niciodată cai pe care să nu pot să-i 
îmblânzesc. Lăsaţi-mă câteva zile şi-o să fie al vostru. 


Marele Cavaler îi strânse mâna să pecetluiască târgul şi-şi 
continuă drumul spre grajduri, resimţind neliniştea subită a 
Scutierului său care era în spate. 

— Ţi-e teamă pentru mine, Cameron? Îl tachină Cavalerul. 

— Nu este un cal ca toţi ceilalţi, maestre, răspunse băiatul. 
Nu-i este teamă de om. 

— Şi, după tine, acesta-i un defect la un cal de luptă? 

— Nu, dar un cal care nu-şi respectă stăpânul reprezintă 
desigur un pericol pentru el. 

— Dar, desigur, tinere, am intenţia să mă fac respectat! 

Wellan puse o mână prietenească pe umărul lui şi intrară 
în grajd, unde Scutierul îşi înşeuă calul sub privirea 
maestrului său. 

Kira fu atât de neliniştită de ceea ce simţea în timp ce 
sonda mintea armăsarului, că nu putu să facă nimic toată 
ziua. Neglijă cartea cea mare de istorie, pe care, de-un 
timp, o învăţa pe dinafară şi se culcă pe pat. De masa pe 
care i-o aduse Armene abia dacă se atinse, iar în timpul băii 
nu spuse nimic. Servitoarea o studie din cap până-n 
picioare să se convingă dacă nu era cumva bolnavă şi, în 
final, trase concluzia că sechestrarea ei începea s-o facă 
apatică. Se duse din nou în apartamentul regelui să 
protesteze împotriva acestui tratament nedrept şi să-i ceară 
suveranului să-i acorde copilului iertarea. Dar Smarald 
întâiul mânca în prezenţa consilierilor lui, iar ea fu nevoită 
să-şi amâne intervenţia pe-a doua zi. 

Pe înserat, Kira cobori uşurel din pat şi ieşi pe fereastră, 
nefiind îmbrăcată decât cu cămăşuţa ei de noapte. 
Prinzându-se ferm cu ghearele de pietrele zidului, cobori în 
curte. Armăsarul cel mândru măsura în lung şi-n lat ocolul 
nechezând şi fornăind, protestând împotriva sorții sale. Kira 
se sui pe îngrăditură şi admiră picioarele musculoase ale 
acestui cal minunat, care ridica praful în jurul lui. 

— Eu ştiu exact ce simţi, prietene, mormăi ea, gândindu-se 
la propria captivitate în palat. 


Animalul se opri deodată şi se-ntoarse către fetiţa mov, ce 
stătea pe îngrăditură. Spre marea mirare a Kirei, ochii lui 
se aprinseră. Fetiţa nu ştia ce se-ntâmplase, dar înţelese 
imediat că era în pericol. Sări pe nisip şi se dădu înapoi cu 
câţiva paşi. Toţi Cavalerii dormeau la ora asta şi nimeni nu i- 
ar fi venit într-ajutor dacă animalul s-ar fi înfuriat. 

Armăsarul galopă până la barieră şi se opri dintr-odată, 
adulmecând aerul, ca şi cum ar fi recunoscut un miros. El 
scoase nişte nechezături tânguitoare, agitându-şi coama 
neagră. Adunându-şi tot curajul, copila se apropie cu 
fereală şi întinse mâna. Nările lui enorme mirosiră cele trei 
degete şi limba lui îi linse mâna. 

— Nu eşti chiar aşa teribil cum pari, se bucură Kira. 

Se sui din nou pe îngrăditură şi armăsarul îi mirosi 
cămăşuţa de noapte şi părul violet. Kira întinse încet mâna 
şi-i mângâie coama. Alcătuirea pielii era asemănătoare cu 
cea a celorlalţi cai, dar nu era atât de mătăsoasă. La 
atingere, părul foarte scurt îi amintea mai degrabă de 
pielea unor broscuţe cu care se juca pe marginea lacului, în 
apropiere de ocol. 

— Ce cal caraghios eşti! 

Armăsarul îşi aplecă capul spre genunchi şi scoase nişte 
sunete curioase. Urechile Kirei se-nălţară fără ca ea să-şi 
dea seama. Înţelegea ceea ce-i spunea! Îl chema Hathir şi 
nu era decât un pui în vârstă de câteva luni care-şi căuta 
părinţii. 

— E imposibil! Exclamă Kira. Puii nu sunt aşa mari ca tine! 

Asta n-avea nici un sens. Dar ea n-o să se-adreseze lui 
Wellan, cel mai citit dintre Cavaleri, ca să obţină o explicaţie 
a curiosului fenomen. Calul continuă să se plângă de 
singurătatea lui, căci pe pământul oamenilor nici o creatură 
nu-i semăna. 

Ştiind foarte bine că nu o să poată dezlega misterul în 
noaptea aceasta şi nesimţind nici un fel de frică faţă de 
animal, Kira îi ceru voie să se caţăre pe spatele lui. Hathir 
se apropie imediat de îngrăditură, să o ajute. Copila nu 


făcuse niciodată echitație, căci acesta era un privilegiu al 
Cavalerilor şi al Scutierilor. Dar curtea fiind goală, nimeni 
n-o să ştie că ea încălca regulile. Se prinse deci de coama 
animalului şi-l lovi uşor cu călcâiele de-o parte şi de alta a 
corpului, aşa cum văzuse că fac Cavalerii. 

Muşchii puternici ai calului se contractară şi el făcu un 
prim tur al ocolului la pas. Înveselită, Kira apăsă mai mult 
picioarele de părul mătăsos şi Hathir o luă la galop. Corpul 
ei mic se făcu una cu cel al animalului, picioarele lui 
deveniră ale ei şi părul îi zbura în vânt asemenea coamei 
calului. 

Ce experienţă fantastică! De ce Elund o lipsea de bucuria 
asta mare? Armăsarul începu să galopeze şi Kira nu mai 
simţi deloc mişcarea umerilor lui sub coapsele sale. După 
vreo zece ture ale ocolului, de frică să nu fie prinsă asupra 
faptului şi pedepsită o dată-n plus, prinţesa sări pe 
îngrăditură şi sărută calul pe frunte. 

— Dacă vrei, am să vin în fiecare seară, Hathir, dar nu 
trebuie să le spui celorlalţi, căci au să-mi pună gratii la 
ferestre. Înţelegi? 

Nechezând, calul cel negru încuviinţă din cap şi Kira ştiu 

— Au să fie prieteni pentru totdeauna. Hathir i-a redat 
gustul de-a trăi şi de-a deveni un mare luptător. Elo să fie 
calul ei de luptă când are să aibă, în sfârşit, vârsta să se 
bată şi împreună vor învinge imperiul oamenilor-insectă. 

NOUL SERVITOR AL ÎMPĂRATULUI. 

În zilele următoare, îmblânzitorul încercă în van să supună 
armăsarul voinţei sale. Sprijinindu-se de îngrăditură şi cu 
Cameron alături, Wellan îi observa munca cu mult interes. 
Niciodată nu întâlnise un animal atât de sălbatic. Unul 
dintre cei mai fideli servitori ai omului, calul afişa de obicei 
un temperament docil, dar animalul acesta se comporta ca 
o pisică sălbatică din Regatul de Rubin, prinsă în capcană. 
Iubitor de libertate şi nedorind să stabilească relaţii cu 
oamenii, animalul sărea în ocol azvârlind din picioare, 
scuturându-şi călăreţul şi proiectându-l mereu pe jos. După 


trei zile când, la cea mai mică mişcare aproape toţi muşchii 
corpului îl dureau, Timka ieşi din ocol şi se apropie 
şchiopătând de Wellan. 

— E-un adevărat demon! Exclamă el, clătinând din cap. 
Îmi pare rău că trebuie să anulez târgul nostru, Cavalere, 
dar nici un om n-o să dreseze vreodată creatura asta 
nefastă! 

— Aţi făcut tot ce-aţi putut, susţinu Wellan. 

— În ce-l priveşte, avem să luăm o hotărâre mâine, adăugă 
Timka. 

Omul se îndepărtă şchiopătând, în timp ce Marele Cavaler 
observa armăsarul care măsura victorios, în lung şi-n lat, 
ocolul. 

Cavalerul puse mâna pe barieră şi imediat simţi urma 
lăsată în lemn de energia Kirei. Deci, cu toată interdicţia 
regelui de-a nu părăsi palatul, ea a venit să-l vadă. Dacă 
acest cal straniu împărtăşea aceleaşi origini ca fetiţa cea 
Mov, ce se petrecuse atunci când întâlniseră faţă-n faţă? 

— Maestre? Se nelinişti copilul care stătea lângă el. 

— Ce s-a întâmplat, Cameron? Murmură Wellan, încă 
prizonier al gândurilor care-l frământau. 

— Sunteţi dezamăgit, nu-i aşa? 

Wellan nu voia să-l mintă pe copil, căci asta era împotriva 
recomandărilor codului, dar, cu atât mai puţin, nici nu voia 
să-l sperie. 

— Să spunem că am îndoieli în privinţa originii acestui cal, 
iar dacă ar fi fost al meu, aş fi putut să aduc mai multă 
lumină în ce priveşte misterul apariţiei lui. 

Cameron căscă ochii mari, încercând să descifreze 
subînţelesurile cuvintelor maestrului său. Mult mai docil 
decât Bridgess, la aceeaşi vârstă, el nu era nicidecum mai 
puţin inteligent. 

— Credeţi că este vorba despre un cal ce-a apărut din 
Imperiul Negru? 

— Tot ce-i posibil, dar atâta timp cât nu suntem siguri, nu 
vreau să le vorbeşti şi celorlalţi despre asta. Înţelegi ce 


vreau să-ţi spun? 

Băieţandrul încuviinţă repede din cap, fericit că poate 
împărtăşi un astfel de secret cu Marele Cavaler. 

— Hai, tinere, vino! Avem caii noştri pe care trebuie să-i 
încălecăm, iar tu trebuie să înveţi să-l stăpâneşti mai întâi 
pe-al tău. Să mergem să ne plimbăm pe câmp. 

Cameron scoase un strigăt de bucurie şi-o luă înainte în 
direcţia grajdului. Wellan aruncă o ultimă privire animalului 
şi-şi promise să vină singur să-l studieze îndeaproape. 

După ce călărise aproape toată ziua, să înveţe să-şi 
conducă animalul de luptă doar cu ajutorul genunchilor, 
Cameron adormi imediat ce-şi aşeză capul pe pernă. Stând 
lângă el, înainte să-şi execute planul, Wellan ascultă cu 
răbdare cum locuitorii castelului se duc să se culce. Medită 
un moment, retrăgându-se în peştera de cristal a copilăriei 
sale, iar când deschise din nou ochii, noaptea îmbrăcase 
deja în haina ei neagră tot Regatul de Smarald. 

Încălţându-şi cizmele cele mai moi, părăsi camera fără să 
facă nici un zgomot. Traversă un culoar lung de piatră, 
sondând fiecare cameră. Colegii lui dormeau. Ca o stafie, se 
strecură în curte, se ascunse în spatele unei căruţe şi se 
asigură că împrejur nu mai era nimeni. Ceea ce văzu nu-l 
miră deloc. 

Armăsarul sălbatic dădea ture ocolului ca un animal foarte 
bine dresat, cu prinţesa sholiană stând pe crupa lui mare. 
Dacă nu reuşise să-şi debarce războinicii pe continent, 
împăratul Negru trimisese acest animal să-i aducă fiica. 
„Din fericire, Cavalerii de Smarald veghează”, gândi 
Wellan, rămânând în umbră. Nu era înarmat decât cu 
pumnalul de la centură, ceea ce nu-i era de nici un folos, 
dacă animalul ar fi sărit peste îngrăditură cu copilă cu tot, 
dar putea să-şi folosească magia şi să i-o ia. 

Kira galopă în ocol timp de minute bune, apoi opri calul 
lângă îngrăditură. Se aşeză acolo şi mângâie cu dragoste 
capul animalului. Apoi deodată sări pe pământ, alergă până 
la palat al cărui zid îl escaladă fără nici o greutate şi 


dispăru pe fereastra camerei sale. „Nu există deci nici un 
loc în care-ar putea fi ascunsă pentru a fi salvată”, suspină 
Wellan. 

Se întoarse în camera sa, se dezbrăcă şi se rugă la 
Theandras, zeiţa Regatului de Rubin, să-l apere până a 
doua zi, când ar fi putut să omoare animalul. 

Wellan nu dormi decât câteva ore şi, când se crăpă de 
ziuă, după baia obişnuită îşi întâlni prietenii în sala de mese. 
Buchanan se arătă deosebit de volubil în cursul mesei şi 
nimeni nu observă privirea sumbră a Marelui Cavaler. Când 
se despărţiră să continue antrenamentul cu Scutierii, 
marele Cavaler se-ntoarse în camera lui, îşi luă lancea cea 
mai subţire şi abia apoi ieşi din aripa Cavalerilor. Crezând 
că era vorba de-un exerciţiu nou, Cameron îl urmă fără să 
pună întrebări, dar când Wellan intră în ocolul cailor 
sălbatici, copilul rămase pe loc cu sufletul împietrit de frică. 

— Maestre! Se alarmă el. 

— Rămâi acolo! Îi ordonă Wellan, fără măcar să se- 
ntoarcă. 

Ceilalţi cavaleri simţiră frica ucenicului. Bridgess, Nogait, 
Kevin şi Buchanan ieşiră alergând din grajd, în timp ce 
Bergeau, Iason, Dempsey, Falcon, Kems, Wimme şi Wanda 
îşi terminară imediat exerciţiile cu sabia şi fugiră la ocol. În 
apropierea bucătăriilor, Santo îngrijea o arsură periculoasă 
de pe braţul unei bucătărese. Mai mult decât neliniştit, 
termină repede tratamentul înainte să li se alăture 
prietenilor săi şi lui Hettrick, Scutierul său. 

Scrutând castelul cu simţurile lor magice, Cavalerii 
percepură şi o prezenţă malefică, dar aşteptară ordinele 
şefului lor, înainte de-a începe să caute. 

Văzându-l pe Wellan cu lancea în mână, în faţa 
armăsarului nemişcat, lason crezu că oamenii-insectă 
reuşiseră să se strecoare printre cai. Sări şi el în ocol şi se 
apropie cu grijă de fratele lui de arme, sondându-i 
intenţiile. 


— Unde sunt? Întrebă vajnic Cavalerul, traversând cu 
privirea-i aprigă împrejurimile, dar nevăzând nici un 
duşman. De ce te pregăteşti să te baţi când eu nu văd pe 
nimeni? 

Cu ochii înroşiţi, armăsarul înaintă încet spre ei. Căţăraţi 
pe împrejmuire, Scutierii scoaseră un strigăt de surpriză. 
Maegştrii lor voiră să-l ajungă din urmă pe Iason şi să-l 
secondeze pe Wellan. 

— Nu, ordonă Marele Cavaler oprindu-i gestul. 

Iason o luă uşor înapoi, neluându-şi privirea de la armăsar. 
Nemişcat ca o statuie, Wellan aştepta momentul să lovească 
inima animalului, ceea ce nu putea să facă decât o singură 
dată. Niciunul dintre prietenii lui nu trebuia să-i distragă 
atenţia. 

În camera ei, în faţa oglinzii, pe când îşi pieptăna părul 
lung şi violet Kira resimţi deodată energia întunecată a 
înfruntării dintre om şi animal. Aruncă pe jos frumoasa 
perie de sidef şi alergă la fereastră. Un frison de groază îi 
parcurse şira spinării când îl văzu pe Marele Cavaler în 
mijlocul ocolului cu o armă ucigătoare în mână. 

— Nu! Urlă ea. 

Se repezi la uşă, o deschise brusc, speriindu-l pe soldatul 
care făcea de gardă. Neavând timp să-i explice unde se 
duce, se fofilă printre picioarele lui şi alergă până la scara 
pe care o cobori în trombă, neluând în seamă protestele 
gardianului ei. 

Cu jumătate din palat pe urme, copila mov se grăbi în 
curte şi sări pe îngrăditură între Bergeau şi Dempsey. Cei 
doi Cavaleri încercară să-o prindă, dar nu fură destul de 
rapizi. Kira ateriză în ocol şi sări între Wellan şi prada lui. 

— Nu puteţi să faceţi aşa ceva! Strigă copila, scoţându-şi 
toate ghearele afară. 

În spatele ei, armăsarul se ridică pe picioarele din spate 
scoțând nechezături furioase. Garda de corp şi servitorii se 
opriseră la barieră, fiind mult prea speriaţi s-o urmeze în 
ocol. 


— Kira, să nu faci nici un gest brusc şi vino imediat spre 
mine, îi ordonă Wellan, cu ochii fixaţi pe ţinta lui. Animalul 
acesta este foarte periculos! 

— Nu-i adevărat! Protestă ea, mergând cu spatele spre 
armăsar. E blând ca un miel! 

Dar calul dădea ameninţător din copite, chiar deasupra 
capului ei, riscând în orice moment să i-l spargă. Wellan nu 
putea azvârli lancea, atâta timp cât Kira stătea între el şi 
ţintă. Strângând bine arma cu o singură mână, întinse încet 
celălalt braţ şi, servindu-se de magie, trase copila până la 
el. Kira simţi mâna invizibilă cum o prinde de talie. Îşi 
înfundă imediat călcâiele în nisip şi rezistă din toată 
puterea. 

— N-am să vă las să-i faceţi rău! Strigă ea. 

Un nimb violet o înconjură şi o eliberă deodată din mâna 
lui Wellan, făcându-l să-şi piardă aproape echilibrul. Dacă 
magia lui nu o putea îndepărta de animal, el nu prea ştia 
cum să ucidă armăsarul, fără ca, cu aceeaşi lovitură, să n-o 
rănească şi pe prinţesă. 

Are unul dintre voi vreo idee cum aş putea s-o scot de-aici, 
fără să-i pun viaţa în pericol? Îi întrebă el pe fraţii lui de 
arme. Bridgess sări imediat în ocol şi se apropie cu 
prudenţă de el, arătându-i în acelaşi timp fetiţei că nu este 
înarmată. Cei doi Cavaleri schimbară rapid o privire 
complice, iar femeia înţelese imediat ce are de făcut. 

— Kira, eu simt dragostea ta pentru acest animal, dar nu 
trebuie să-ţi laşi emoţiile să pună în pericol viaţa fraţilor 
mei. Adevăraţii Cavalerii nu acţionează astfel şi eu ştiu că tu 
vrei să devii odată Cavaler. Analizează această situaţie mai 
degrabă cu capul, nu cu inima, ca un soldat veritabil. Este 
vorba de-un animal periculos atât pentru noi, cât şi pentru 
tine! 

— Dar nu este decât un căluţ! Replică fetiţa mov. Cum ar 
putea să fie periculos? 

Wellan ridică o sprânceană. Cu siguranţă că acest cal 
enorm din faţa lui nu era un pui. El aprecia chiar că trebuia 


să aibă vreo trei sau patru ani. Înainte ca el să poată 
protesta, Bridgess interveni. 

— Şi, dacă îţi promit să-l conving pe Elund să te numească 
Scutierul meu, urmă ea, ai să accepţi să mă însoţeşti până 
la palat? 

— Nu. Dacă vin cu voi, Cavalerul Wellan are să-l omoare 
pe Hathir. Nu vreau să-l omoare pe Hathir. Cavalerii de 
Smarald îi protejează pe nevinovaţi, chiar şi pe animale. 

Lacrimi mari începură să curgă pe obrajii ei mov, făcându-l 
pe armăsar şi mai furios. 

E îşi trânti deodată copitele pe pământ şi se năpusti spre 
Wellan. Kira întinse imediat braţul şi armăsarul se opri pe 
loc nechezând. 

— Animalul acesta este servitorul împăratului Negru! 
Tună Wellan, ridicând lancea cu intenţia să scape de elo 
dată pentru totdeauna. 

— Dar cum e posibil? Se miră Bridgess, uitându-se tot 
drept în ochii animalului. 

— Are aceeaşi energie ca dragonii pe care i-am învins în 
ultimii ani! 

Abnar se materializă deodată alături de doi dintre Cavaleri 
şi pe faţa Scutierilor se putu citi consternarea, căci nu-l 
văzuseră niciodată pe Elund folosind o astfel de magie. 
Nemuritorul purta tunica lui albă obişnuită, dar inelul lui de 
cristal, agăţat la gât, emitea o lumină orbitoare. În ocol, 
Armăsarul începu imediat să se retragă, dar îşi mişca 
ameninţător capul. Dacă nici asta n-ar fi reuşit să convingă 
copila că acest cal aparţinea împăratului Negru, nu s-ar fi 
putut ajunge la nimic. 

— Kira, există multe lucruri pe care tu încă nu le ştii şi pe 
care eu nu pot să ţi le spun acum, declară Magicianul de 
Cristal, punând un genunchi pe pământ, dar Cavalerii au 
dreptate. Acest animal este o creatură a împăratului Negru 
trimisă intenţionat aici ca să te răpească. 

— Să mă fure? Pe mine? Dar nici măcar nu mă cunoaşte! 


— Tu ştii că eu nu te mint niciodată! Acest animal nu este 
un cal adevărat. El are misiunea să te ducă la Amecareth. 

— Dar eu nu mai însemn nimic! Nu mai am părinţi, nu mai 
am regat! Nu sunt nici măcar demnă să devin Scutier! Pe 
Cavalerul Wellan ar trebui să-l ia, nu pe mine! 

— Nu pot să-ţi explic acum, prinţesă, dar trebuie să mă 
crezi! Acest cal este blând cu tine doar să-ţi adoarmă 
neîncrederea şi să te poată duce departe de noi pentru 
totdeauna. 

Kira se uită preţ de-o clipă în spate la animal, căci ştia că 
Magicianul de Cristal nu minţea niciodată, spre deosebire 
de Cavalerul Wellan care avea o deosebită plăcere s-o 
chinuie. 

Complet nemişcat, armăsarul negru îl fixa pe Abnar cu 
ochii lui strălucitori ca nişte flăcări. Fetiţa nici nu ştia prea 
bine unde se afla imperiul acela sau ce s-ar fi putut 
întâmpla acolo, dar dacă locuitorii lui erau toţi la fel de 
binevoitori ca Hathir, asta nu putea să fie chiar atât de rău 
precum se străduiau s-o facă să creadă. 

— S-ar putea ca soldaţii împăratului să accepte ucenici 
mov, gândi ea, fără să vrea, cu glas tare. 

— Mi-e teamă că nu, stărui Abnar. Îi dau de mâncare 
dragonilor lor. 

Nemuritorul simţi lupta ce se dădea în sufletul copilei. 
Nefericită în Regatul de Smarald, ea se-ntreba, pe bună 
dreptate, dacă talentele ei nu puteau fi recunoscute aiurea. 

— Lasă-l pe Cavalerul Wellan să-şi facă datoria şi vino cu 
mine, îi ceru Magicianul de Cristal. 

— Nu. Rezistă ea. Nu vreau ca Hathir să fie omorât numai 
pentru că este diferit de ceilalţi cai. Şi eu sunt diferită şi nu 
m-aţi omorât. 

Wellan îşi aminti cu ruşine că, într-un timp, chiar voise s-o 
facă, pe când ea nu avea decât doi ani, crezând că aşa 
putea salva continentul Enkidiev. 

— Lăsaţi-l să se-ntoarcă la el acasă, vă implor! Plânse Kira. 


— Dacă îl eliberez, tu n-ai să mai fi niciodată în siguranţă 
când, cu toate interdicțiile regelui, ai să mergi să te plimbi 
în afara castelului, ripostă Wellan. 

— Ştiţi foarte bine că n-am să ies niciodată din Castelul 
acesta, sire, pentru că aţi reuşit să-l convingeţi pe rege că 
eu n-aş valora nimic! Suspină fetiţa. 

Dar nu era momentul să se certe cu ea. 

— Kira, ascultă-mă, interveni o dată în plus Abnar. Avem 
motive foarte serioase să veghem astfel asupra ta. Dacă vii 
cu mine, am să-ţi spun ceea ce zeii îmi permit să-ţi 
împărtăşesc despre tine. 

Copila n-avea nici un motiv să se-ndoiască de Nemuritor şi 
încă şi mai puţin de zei. Se întoarse spre calul negru şi se 
duse să-i strângă pieptul lui mare, între braţele ei mov, sub 
privirile înfiorate ale tuturor. Dar animalul păru mai 
degrabă că se calmează la atingerea ei. 

— Ai să-mi lipseşti, Hathir. Suspină ea. Eu n-am să pot 
niciodată să ies de-aici, dar tu, tu mai poţi încă să fii liber. 
Oare înţelegi? 

Calul aplecă uşor capul şi adulmecă părul fetiţei, timp în 
care, gata să intervină, Abnar îşi apucă uşor inelul de la gât 
între arătător şi degetul cel mare. 

Kira prinse coama lungă şi neagră a armăsarului şi-l 
conduse spre Nemuritor. 

— Am să fac tot ceea ce doriţi dacă aveţi să-l obligaţi pe 
Cavalerul Wellan să-şi coboare arma. 

Abnar îl consultă din priviri pe Marele Cavaler, dar nu 
primi aprobarea pe care o aştepta. 

— Vă rog foarte mult să faceţi ceea ce spune, ceru 
Nemuritorul. 

Wellan rămase absolut imobil şi ţinu în continuare mâna 
crispată pe lance, convins fiind că animalul voia s-o fure pe 
fetiţă, dacă i se va deschide bariera. 

— O să-l eliberăm împreună, declară el. 

Nemuritorul ascunse inelul în tunică şi-i întinse mâna. Kira 
o luă cu multă încredere şi merseră-mpreună către bariera 


pe care dresorul se grăbi s-o deschidă. La trecerea calului 
Wellan se încordă şi mâna sa se-ntinse spre sabie, dar 
înainte să-şi poată termina gestul, Bridgess îl apucă strâns 
de mână şi se uită cu mult reproş la el. Dacă ţinea să scape 
de acest cal, trebuia s-o facă în afara Castelului de Smarald, 
şi nu în faţa copilei, înghiţindu-şi mânia, Wellan cobori 
sulița. 

Toţi locuitorii castelului lăsară loc armăsarului să treacă. 
Kira îi dădu drumul în afara porţilor care dădeau spre 
câmp. Fără măcar să privească în urmă, armăsarul dispăru 
ca vântul. Cu o tristeţe covârşitoare în suflet, fetiţa cea mov 
îşi retrase mâna din cea a Nemuritorului şi izbucni în plâns. 
Cavalerii o conduseră cu privirea până la porţile palatului, 
spre care ea se grăbi, urmată de garda ei de corp şi de 
servitorii castelului. 

Bridgess se-ntoarse imediat spre Wellan, care-şi stăpânea 
mânia cum putea mai bine. Colegii lor se grăbiră să-i 
înconjoare, curioşi să asculte ce-aveau de spus. 

— De ce copilul ăsta nu face parte dintre Scutierii noştri? 
Se miră Bridgess. 

— Pentru că este incapabilă să se supună oricărei 
discipline, mormăi Marele Cavaler, cu privirea încă fixată la 
porţile pe care calul dispăruse. 

— Asta pretinde Elund? 

Wellan n-avea deloc chef să le vorbească de relaţia dintre 
copilă şi împăratul Negru. În sfârşit, nu chiar acum. De 
altfel, pentru siguranţa Kirei era preferabil ca nimeni să nu- 
i cunoască originea. 

— Lui Elund îi e teamă că profeția nu se va realiza dacă o 
lasă să iasă din palat? Urmă Bridgess pe un ton de 
inchizitor. 

— Da, şi eu cred că are dreptate, îi replică Wellan, fixându- 
şi privirea lui de gheaţă în a ei. Este mai prudent aşa. 

— După părerea mea, faptul că ea ar deveni Scutier nu ar 
împiedica realizarea profeţiei. Magia ei este excepţională, 


Wellan. Nimeni n-a reuşit să se elibereze de puterea ta de 
atracţie, dar fetiţa asta a distrus-o dintr-odată. 

— Să devii un Cavaler bun, nu-ţi trebuie doar magie, şi tu 
ştii asta mai bine ca mine. 

Wellan observă spaima pe feţele ucenicilor lor. Ei 
remarcaseră deja ochii de foc ai acestei noi specii de 
dragoni şi furia pe care o simțeau acum în sufletul lui îi 
neliniştea. Dar el nu avu timpul necesar să-i liniştească 
pentru că fraţii lui de arme construiau doar ipoteze. 

— Dacă împăratul Negru ar fi adus cai pe plajele 
continentului, cineva desigur ne-ar fi semnalat, se tulbură 
Santo. 

— În special cai care să semene cu acesta, adăugă Kevin. 

— Kira a spus că armăsarul era un căluţ, le aminti 
Buchanan. 

— Ca să se împerecheze cu iepele, dragonii ar fi trebuit să 
treacă mai întâi peste gropile noastre, afirmă Falcon, ceea 
ce ne aduce iarăşi la punctul de plecare. Nimeni nu ne-a 
semnalat vreo breşă. 

— Există şi o altă explicaţie, se hazardă Wanda. 

Toate capetele se-ntoarseră spre femeia Cavaler, de 
curând ridicată la acest rang, ceea ce o făcu să roşească, 
dar privirea insistentă a Marelui Cavaler o obligă să-şi 
mărturisească mai repede gândul: 

— Vrăjitoria, presupuse ea. 

Creaturi întunecate, vrăjitorii foloseau forţele malefice să- 
şi realizeze planurile. Slujeau întunericul şi niciodată 
lumina. Dar nu aveau puterea să creeze fiinţe malefice, ci 
doar iluzii convingătoare. Wellan văzu că e necesar să 
intervină în discuţie, în favoarea copiilor, căci altfel ei ar fi 
leşinat de spaimă. 

— Dacă vreun vrăjitor lucrează pe-aici, noi o să-l dibuim şi- 
o să-i arătăm cine suntem, afirmă el, lăsând mânia la o 
parte. Dar, ca să-i înfruntăm, trebuie mai întâi să ştim să ne 
folosim de-o sabie. 


Zâmbete timide apărură pe feţele cele tinere. Înţelegând 
ce voia să facă Wellan, maeştrii lor se-ntoarseră imediat şi-i 
trimiseră în diferite puncte ale curţii să le poată da lecţii de 
scrimă sau de echitație. 

Bridgess nu-i urmă imediat. Ea se uită un moment la 
Wellan, apoi se îndepărtă însoţită de Swan. Marele Cavaler 
putea aproape să simtă nenumăratele întrebări care se- 
ngrămădeau în mintea ei, dar, cu toată afecțiunea lui 
pentru ea, nu putea pur şi simplu să-i dezvăluie 
promisiunea făcută mamei Kirei. 

— Şi noi, maestre? Întrebă Cameron. 

— Cred că a venit vremea să faci exerciţii cu lancea. 

Se-ndreptară spre legăturile de fân îngrămădite în afara 
ocolului, unde Scutierul ar fi putut să arunce sulița fără 
teama c-are să rănească animalele sau rândaşii. 

JUMĂTATE DE ADEVĂR. 

În loc să se-ntoarcă în camera ei din palat, Kira urcă în 
turnul vechii închisori şi se-nfurie crunt pe-un pat mizerabil 
din fier, amintindu-şi că uitase să-şi ia cu ea inelul cu care 
putea să-l cheme pe singurul ei prieten, Regele Hadrian. 

Abnar se materializă în faţa ei şi o studie preţ de-un 
moment. Îi înţelegea disperarea, dar nu putea să-i explice 
încă de ce era protejată în asemenea măsură. Magicianul 
de Cristal luă în cele din urmă loc lângă copilă, pe patul 
foarte jos, şi, împăciuitor, puse o mână pe genunchiul ei. 

— Ne-ar fi fost imposibil să păstrăm dragonul la palat, 
prinţesă. 

— Ştiu. Şi vă mulţumesc că aţi intervenit, suspină fetiţa, 
stând încă închircită. 

— La fel ca şi tine, şi eu cred că este un lucru fără sens să 
ucizi un animal, care nu este decât marioneta unui om rău, 
dar Cavalerii de Smarald sunt altfel instruiți. Ei nu vor 
niciodată să rişte viaţa celorlalţi. Marele nostru Cavaler n- 
ar fi ezitat o secundă să străpungă inima acelui animal dacă 
i-aş fi cerut-o. Ţi-ar plăcea să devii o astfel de luptătoare? 


— Nu vreau să omor cai, dar ţin neapărat să devin 
Cavaler! 

— Trebuie mai întâi să faci dovadă de disciplină, Kira! 

Copila mov îşi reveni şi-şi ridică spre Nemuritor ochii 
scăldaţi în lacrimi. Ştia foarte bine că nici el, nici 
protectorul ei, regele, nici Cavalerul Wellan n-ar fi lăsat-o 
să-şi ducă viaţa după voia ei. Ca dovadă hotărâseră deja, 
fără s-o întrebe, să o ţină închisă în Castelul de Smarald. 

— De ce acest împărat încearcă cu tot dinadinsul să mă 
fure? Se alarmă ea dintr-odată. Vă implor, maestre Abnar, 
spuneţi-mi! 

— Vrea să te împiedice să-ţi împlineşti destinul! Răspunse 
Nemuritorul. Dar să nu-ţi fie frică, n-o să-l lăsăm să se- 
apropie de tine! 

— În acest caz, vorbiţi-mi despre destinul meu! Daţi-mi 
măcar un singur motiv să pot suporta această existenţă de 
pasăre închisă în colivie! 

— Mai târziu, ai să asiguri protecţia unui Cavaler care va 
avea puterea să-l distrugă pe împăratul Negru. Din această 
cauză el încearcă să te elimine încă de-acum, pe când tu nu 
eşti decât un copil. 

Nu era decât o jumătate de adevăr, dar restul istoriei avea 
să mai aştepte încă preţ de vreo câţiva ani până ce va putea 
ieşi la lumină. Dacă i-ar fi spus acum că tatăl ei este o 
insectă criminală, n-ar fi făcut altceva decât să-i otrăvească 
existenţa. 

— Cum de ştie toate astea? Se nelinişti Kira. 

— Fie ştie el însuşi să descifreze stelele, fie are în serviciul 
lui un vrăjitor care o face pentru el. N-are să-i fie însă de 
nici un folos, căci noi n-avem să-l lăsăm niciodată să ajungă 
până la tine. Cum ai şi putut observa, Cavaleri vigilenţi 
veghează asupra ta şi, pentru ca să-ţi alunge duşmanii, sunt 
gata de orice sacrificiu. 

Kira rămase pe gânduri un moment, urechile ei mici şi 
ascuţite fremătând ca acelea ale unei pisici. „Cum aş putea 


să-mi asum protecţia acestui Cavaler, dacă n-am să devin şi 
eu unul?” 

Abnar îi captă gândurile. 

— Dacă vrei să-l poţi apăra, trebuie să-ţi urmezi studiile de 
magie cu mine. 

— Cu novicii? Se-nfurie ea. Nu, mulţumesc! 

— Nu, ai să fii doar tu şi cu mine. 

Kira încruntă din sprâncenele violete, pe când se gândea 
la propunerea lui. 

— Nu cred că aceasta are să fie o idee bună, declară ea 
într-un târziu. Un Cavaler ar avea şanse mult mai bune să-l 
apere, căci este în acelaşi timp luptător şi magician. 

— Dar magia pe care eu o practic este diferită de-a lor şi 
ea are să facă din tine un luptător mult mai bun, chiar dacă 
nu ştii să mânuieşti sabia. Astă-seară, după masă, vino în 
turnul meu şi-am să încep să te-nvăţ acest fel de magie. 

Un fulger de încântare traversă ochii violeţi ai copilei, spre 
uşurarea Nemuritorului. Deodată înseninată, ea îi sări în 
braţe şi-l sărută pe obraz, scuzându-se că se-ndoise de 
prietenia lui şi de curajul Cavalerilor de Smarald. 

Fericită că Magicianul de Cristal se interesează din nou de 
soarta ei, Kira alergă până-n camera ei şi se opri în 
anticameră, chiar în faţa regelui şi-a lui Armene. Fără să 
observe neliniştea care era întipărită pe faţa lor, fetiţa se 
sui în braţele Regelui Smarald întâiul şi se strânse la pieptul 
lui. 

— Aţi avut dreptate, Maiestate, toarse ea, răsfăţându-se. 
Cavalerii ţin într-adevăr la mine, chiar şi sire Wellan. 

— Şi noi ne temeam că, după întâmplările din ocol. 
Mărturisi regele. 

— Era o capcană întinsă de împăratul cel rău, dar 
maestrul Abnar şi Cavalerii m-au salvat. 

Regele Smarald întâiul o strânse la piept, fericit de 
deznodământul acestei afaceri cât se poate de supărătoare 
şi-i ceru lui Armene să pregătească ea însăşi o gustare, pe 
care să le-o servească lui şi Kirei, în salonul personal. 


ÎNTREBĂRILE LUI BRIDGESS. 

În ce-i priveşte pe Cavaleri, incidentul cu calul-dragon fu 
repede uitat şi antrenamentul ucenicilor într-ale cavaleriei 
se intensifică. După ceva vreme, se-ntoarse la castel şi 
Chloe, care, împreună cu Ariane, uşurată de aripile ei de 
zână, se alătură fraţilor ei de arme. Pentru că Wellan voia să 
plece într-o patrulare a coastei de vest, după ce se termina 
anotimpul ploilor, Scutierii trebuiau să fie în măsură să se 
bată sau să ia singuri o hotărâre, în cazul în care maestrul 
lor ar fi căzut în luptă. 

Marele Cavaler se strădui să simuleze situaţii cât mai 
grele, astfel încât inteligenţa şi reflexele băiatului să fie 
puse la-ncercare. Ca urmare pe-un pergament desenă un 
dragon scoţându-i la lumină atât puterea, cât şi slăbiciunile 
şi-i arătă planurile capcanelor săpate la frontiera mai 
multor ţări de pe continent. Îi mai învăţă să aprindă, cu 
ajutorul magiei lui, diferite obiecte mici, aceasta fiind, după 
părerea lui, metoda cea mai sigură să omori aceşti monştri. 

După o zi întreagă de regim epuizant, Cameron era aşa de 
obosit că la cină abia se mai putu atinge de mâncare. 
Uitându-se la el, Wellan îşi dădu seama că îi cerea eforturi 
supraomeneşti, dar, ca să-i atace, duşmanii n-aveau de gând 
s-aştepte până când Scutierii mai câştigau în vârstă, putere 
şi rezistenţă. 

După nişte istorisiri ale lui Bergeau, o melodie cântată la 
harpă de Santo şi o scurtă lecţie de istorie a lui Wellan, 
acesta din urmă îl ajută pe ucenic să ajungă în camera lor, îl 
dezbrăcă şi-l aşeză în pat. 

— Am să mă-ntăresc, maestre, promise Cameron, 
alunecând printre cearceafuri, mai degrabă între somn şi 
trezie. 

— N-am nici un dubiu, zâmbi Wellan. Eşti curajos şi sunt 
foarte mândru de tine. Odihneşte-te, băiete, o meriţi din 
plin! 

În timp ce Cavalerul se apleca să-l sărute pe frunte, copilul 
adormi. 


Wellan îşi descălţă cizmele şi îşi dezbrăcă tunica, după 
care se aşeză pe pat şi medită. Îşi goli mintea de orice 
preocupări belicoase şi se refugie în sanctuarul său secret: 
peştera cu pereţi de cristal, cea ascunsă în fundul sufletului 
său. 

Cu sufletul liniştit, reveni în lumea reală şi-i mulţumi lui 
Theandras pentru grija pe care-o avea de fraţii lui. Stinse 
magic opaiţele şi se lungi pe spate. Voia tocmai să închidă 
ochii, dar, prin întuneric, simţi apropierea lui Bridgess. Se 
furişă uşor până la el şi, când ajunse, îi puse mâna pe braţ, 
să nu se sperie. 

— Trebuie să-ţi vorbesc, şopti ea. 

— Nu aici, o avertiză Wellan, pentru că, în timpul nopţii, pe 
când în castel nu se auzea nici un zgomot, era foarte uşor 
să asculţi ce se-ntâmpla în camerele alăturate. 

Îşi luă repede înapoi tunica şi o urmă pe tânără în exterior, 
în afara aripii Cavalerilor. Pustie, curtea cea mare era 
luminată doar de câteva torţe iar cerul îl împodobeau mii şi 
mii de stele. Cum anotimpul ploilor se grăbea să vină, în 
locul lor aveau să apară nori groşi, încărcaţi cu ploi şi 
fulgere, dar, în seara aceea, vremea era plăcută încă. 

Marele Cavaler se aşeză pe marginea fântânii şi aşteptă 
până când Bridgess avu curajul să-i pună toate acele 
întrebări rămase fără răspuns, care fără-ncetare îi tropăiau 
prin minte, încă de la întâmplarea cu armăsarul sălbatic. Ea 
nu era îmbrăcată decât într-o tunică verde şi-avea 
picioarele goale. De sus, luna lumina întreaga curte, şi 
razele ei schimbau în argint culoarea părului ei blond. 
„Seamănă cu Fan.” gândi, cu o strângere de inimă, Marele 
Cavaler. 

— Cred că, în cele din urmă, am descoperit ceea ce-mi 
ascunzi de la începutul acestui război, declară ea, în loc să-l 
chestioneze. Şi mai cred că secretul tău are legătură cu 
Kira. Oare mă înşel? 

Wellan nu-i răspunse. De-a lungul anilor în care-i fusese 
Scutier, învățase să-i descifreze gândurile şi emoţiile. Ce 


trebuia să facă acum? Să-i mărturisească tot adevărul sau 

să-şi închidă ermetic sufletul ca ea să nu descopere nimic? 

La fel cum făcea când era copil, ea îngenunche în faţa lui şi 
nu-şi îndepărtă privirea, aşteptând răspunsul. 

— Profeţia nu este decât un pretext ca s-o ţinem la castelul 
de Smarald, nu-i aşa? Urmă ea, în faţa tăcerii sale îndârijite. 

— De ce spui asta? O întrebă Wellan, neîncrezător. 

— Pentru că nimeni pe continent n-are pielea mov, gheare 
şi dinţi ascuţiţi. În plus, faţă de ea, calul-dragon nu-şi 
manifesta deloc agresivitatea. Ea ar fi putut cu uşurinţă să- 
şi apropie acest servitor al împăratului. Cine-i ea de fapt, 
Wellan? 

— Inteligența ta nu va-nceta niciodată să mă uimească, 
mărturisi Marele Cavaler. 

— Nu-ncerca să-mi abaţi gândurile în altă parte făcându- 
mi complimente şi spune-mi adevărul. 

— Este mult prea periculos. 

— Numai tu îl ştii? 

— Nu. Şi magicienii îl ştiu. 

— Deci, dacă cu voi trei se va-ntâmpla o nenorocire, 
nimeni n-are să mai ştie ce să facă cu fetiţa? 

Ştia întotdeauna cum să-l dezarmeze cu logica ei, dar nu 
el îi modelase mintea şi spiritul ca să semene cu ale lui? Şi, 
pentru că îi semăna, ea avea să insiste până ce elo să-i 
spună ceea ce voia să ştie! 

— O să-i pun viaţa-n pericol divulgând această informaţie, 
mai spuse el în final. 

— Dar codul interzice acest fel de Secret între Cavalerii de 
Smarald, Wellan. Aminteşte-ţi de jurământul pe care l-ai 
pronunţat cu ocazia învestirii tale! Forţa noastră este 
unitatea! Nu ai dreptul să ne ascunzi informaţii 
indispensabile supravieţuirii continentului Enkidiev! 

— Am păstrat tăcerea la dorinţa Magicianului de Cristal, 
care e, ştii foarte bine, adevăratul şef al Ordinului. El nu se 
supune aceloraşi restricţii ca noi. 

Bridgess se ridică şi faţa ei deveni deodată mai serioasă. 


— Există şi un alt motiv, mărturisi ea. Motivul pentru care 
nu te las în pace în seara asta este că, de câtva timp, o voce 
de femeie încearcă să mă convingă s-o iau sub aripa mea. 
Nu poate fi decât a unei zeițe şi, la fel ca mine, tu ştii că 
trebuie să le dăm ascultare. 

„Oare-ar putea fi vorba de Regina din Shola? „ se gândi 
Wellan. Fan era maestră magiciană, şi putea să vorbească 
direct cu muritorii, chiar de-acolo de unde se afla, din 
lumea de dincolo, iar supraviețuirea fiicei sale o interesa 
mai mult ca orice. Sau, să fie vorba de Theandras.? Nu 
cred. 

— Am să-i cer lui Elund permisiunea s-o antrenez, adăugă 
Bridgess, întrerupând firul gândurilor lui. 

— Regele a hotărât deja că este prea tânără să devină 
Scutier, îi replică el. 

— Prea tânără să ne urmeze în luptă, în cazul unui război, 
da, dar suntem încă la castel. Wellan, lasă-mă s-o învăţ 
scrima şi echitaţia. Dacă împăratul încearcă s-o împiedice 
să-l protejeze pe purtătorul de lumină, ea trebuie să ştie să 
se apere. 

Cu privirea golită de orice alt gând, el se ridică şi făcu 
câţiva paşi prin curte, întrebându-se dacă aceasta era sau 
nu o hotărâre înţeleaptă. Visul cel mai drag al fetiţei era să 
ajungă Cavaler de Smarald, iar profeția părea să-i ofere un 
motiv plauzibil. Dar avea oare Bridgess destulă experienţă 
să antreneze aşa cum trebuie copila împăratului Negru? O 
singură greşeală din partea ei şi copila avea să fie tentată 
să folosească noile ei puteri de partea întunericului. 

— Este fiica unui om-insectă? Se nelinişti Bridgess. 

Wellan se-ntoarse brusc spre ea, dându-şi seama că ea îi 
citea gândurile. Altădată, în timp ce era Scutierul lui, ar fi 
avut voie s-o pedepsească pentru înfruntarea asta, dar de- 
acum era egalul lui. O fixă în linişte, întrebându-se totodată 
cât aflase pătrunzând în gândurile lui. 

— Dar cum a fost posibil? Se sperie femeia, dându-se un 
pas înapoi. Singura dată când insectele alea au pus piciorul 


aici au ucis toţi locuitorii Sholei. 

— Ceea ce vreau să-ţi spun acum va trebui să rămână 
între noi, o avertiză Wellan, luându-i mâinile. Vreau ca tu 
să-mi dai cuvântul tău de Cavaler că nu vei spune nimănui. 

— Nici fraţilor noştri de arme? 

— Nu. Nimănui. 

Ea ezită preţ de-o clipă, apoi acceptă cu un semn din cap. 
Wellan îi dădu drumul şi-i povesti primul raid al împăratului 
Negru asupra Sholei în timpul căruia o fecundase pe mama 
Kirei şi intenţiile lui de a-şi recupera fiica, pentru ca ea să 
guverneze împreună cu el. Bridgess îl ascultă cu interes, 
considerând ridicol să decimezi un întreg continent doar ca 
să-ţi ceri drepturile de paternitate. 

— Doar atâta vrea? Se miră ea. 

— Tu i-ai da-o înapoi? Se nelinişti Wellan. 

— Da, ca să salvez vieţi. Este prima noastră îndatorire de 
cavaler. 

— Chiar dacă ai şti că împăratul are să folosească acest 
copil să poată cuceri restul universului? Aminteşte-ţi că noi 
am reuşit să-l învingem pân-acum doar pentru că nu 
gândeşte ca o fiinţă umană. Aliindu-se cu Kira, va dispune 
de-un general capabil să prevadă şi cel mai mic gest al 
nostru. 

Bridgess plecă ochii şi-şi încreţi fruntea, gândind la 
această posibilitate. 

— În acest caz, ar trebui s-o eliminăm pe Kira, pentru 
binele tuturor, hotări ea, cu toate că soluţia găsită nu-i 
plăcu deloc. 

— M-am gândit deja la asta pe vremea când Kira nu era 
decât un bebeluş, mărturisi Wellan, dar am descoperit că 
împăratul mai concepuse încă un copil mov cu o altă femeie, 
în urmă cu cinci sute de ani. Regele Jabe de Smarald l-a 
omorât cu mâna lui pe câmpul de luptă, crezând că astfel 
are să pună stavilă invaziei oamenilor-insectă. 

— Dar împăratul a revenit pe continent şi-a conceput-o pe 
Kira, înţelese tânăra. Dacă o omorâm, are să reînceapă 


până când o să pună mâna pe un moştenitor viu. 

— Este ceea ce cred şi eu. Dar nu trebuie să uităm 
profeția. Magicianul de Cristal este convins că fetiţa are să-l 
poată proteja pe Cavalerul purtător de lumină, dacă este 
bine ghidată. 

— Dar nu eşti tu acela. 

Wellan suspină profund. Lipsa de disciplină a acestei copile 
răsfăţate îl contraria mult, dar nu avea cum să contrazică 
un Nemuritor. 

— Oare ea ştie că este un hibrid? Întrebă deodată 
Bridgess. 

— Nu! Exclamă Wellan. Şi nici nu trebuie să afle vreodată! 

— Deci tu nici n-ai de gând s-o laşi să-şi aleagă singură de 
partea cui ar vrea să lupte! 

— Nici vorbă! Se supără el. 

Făcu cei o sută de paşi, căutând să-şi calmeze furia, de 
care Bridgess nu era în nici un fel de vină. Încercând să- 
nţeleagă ce-l enervase atât de tare, ea îl urmări cu privirea. 
Trimise şi în sufletul lui o căutătură grăbită, dar acolo 
descoperi doar furie. 

— Tu o urăşti pe Kira! Descoperi ea, tulburată. 

Wellan se opri din mers şi o săgetă cu privirea lui de 
gheaţă. Existau în el graniţe pe care nici măcar un alt 
Cavaler n-avea dreptul să le străbată. Voi să protesteze, dar 
cuvintele i se înnodară în gât. 

— Kira nu este răspunzătoare de suferinţa pe care 
Amecareth a produs-o Reginei Fan, o apără Bridgess. Ea nu 
este decât produsul crimei, nu crima însăşi. 

Wellan se-ntoarse brusc şi se-ndreptă cu paşi mari spre 
aripa Cavalerilor. Bridgess alergă după el şi-l prinse din 
urmă pe culoarul lung, străjuit de-o parte şi de alta de uşi. 
Apucându-i braţul, îl obligă să se-ntoarcă spre ea. 

— Noi am jurat să-i apărăm pe toţi locuitorii continentului, 
şopti ea, să nu-i trezească pe cei care mai dormeau încă. 
Avem obligaţia s-o protejăm pe Kira pentru că este un 
locuitor al continentului Enkidiev. 


— Îmi amintesc foarte bine jurământul, şuieră printre dinţi 
marele Cavaler, şi Theandras ştie cât îmi este de greu să-l 
respect în acest moment. În mine, acum, e-o furie oarbă, 
Bridgess. A fost dintotdeauna. Niciodată n-am reuşit s-o 
alung. Şi, când se comit nedreptăţi, se ridică-n mine ca un 
vârtej de flăcări şi mă obligă să fac gesturi necugetate. 

— Ca acela de la Regele Elfilor. Îi aminti ea. 

Îşi eliberă brutal braţul şi-şi urmă drumul pe culoar, dar 
nu intră în camera lui. Văzând că se duce spre băi, Bridgess 
îl urmări. Intră în încăperea cea mare cu olane 
strălucitoare, unde mai ardeau câteva lămpi, şi-l găsi pe 
Wellan stând lângă bazin, cu spatele sprijinit de zid şi cu 
picioarele lui lungi strânse în faţă. Se-apropie şi, sondându-i 
sufletul, descoperi doar amărăciune. 

— De fiecare dată când o privesc pe Kira, nu pot să mă- 
mpiedic să nu mă gândesc la ce i-a făcut creatura asta 
imundă mamei ei, se-ndureră el. 

Zicând acestea, îşi cufundă faţa în palmele lui mari şi 
hohotele de plâns izbucniră, spre marea mirare a fostului 
Scutier, care, în toţi acei ani în care fusese sub tutela lui, 
avusese prilejul să-l vadă în această situaţie doar atunci 
când începea să se gândească din nou la regina fantomă. 
De ce unui om atât de inteligent putea să-i fie dragă o 
asemenea iluzie, când alături avea o femeie din carne şi 
sânge, care-l iubea din tot sufletul? 

Îngenunche lângă el, îi trecu o mână în jurul gâtului şi-i 
mângâie părul, aşa cum făcuse el de foarte multe ori cu ea, 
în momentele ei grele. 

— Ea nici nu ştie măcar că e fiica unui monstru, Wellan, îl 
consolă ea. După cum mi-ai spus-o de multe ori, Cavalerii 
trăiesc în prezent, asigurându-şi viitorul. Cu trecutul n-au 
ce face, doar să nu-i repete greşelile. Eu ştiu că tu tot o 
iubeşti pe regina magician şi că moartea ei te face nefericit, 
dar aici nu poţi schimba nimic. Acceptă plecarea ei în lumea 
cealaltă şi cinsteşte-i memoria apărându-i fiica, în loc s-o 
urăşti. 


Hohotele lui Wellan se-nteţiră şi Bridgess îşi duse mâinile 
la tâmplele lui, să-i transmită o oarecare alinare. Dintr- 
odată, toţi muşchii lui se destinseră. Îl forţă să ridice 
mâinile şi faţa răvăşită de durere. Văzând disperarea din 
ochii lui albaştri, înţelese că, de unul singur, el n-are să se 
liniştească niciodată. 

— Spune-mi ce trebuie să fac să te-ajut, Wellan? 

— Să-ntoarcem timpul înapoi şi să-mpiedicăm pe 
împăratul Negru să atace Shola! Se plânse el. 

— Dac-aş fi fost o maestră magiciană, ţi-aş fi împlinit 
dorinţa. 

Uşor, cu o mână de mamă, îi şterse lacrimile. Era 
îndrăgostită până peste cap de frumosul Cavaler, cu 
trăsături dure şi inimă tandră, chiar dacă inima lui 
aparţinea, pentru totdeauna, defunctei Regine Fan. Chiar 
dacă nu va putea să devină soţia lui, Bridgess ştia să-i redea 
curajul ori de câte ori avea nevoie de el. 

Îl strânse-n braţe şi aşteptă cu răbdare să se liniştească, 
căci întotdeauna Wellan ajungea, în cele din urmă, să-şi 
stăpânească emoţiile. Când se opri din plâns, ea îl sărută o 
dată, de două ori. 

— Dac-ai şti cât de mult te iubesc, şopti ea, mângâindu-i 
faţa. 

— Şi crezi că eu n-o ştiu? 

— Care sunt sentimentele tale pentru mine, Wellan? 

— Admiraţie şi o profundă afecţiune. 

— Şi altceva? Îl mai îmboldi ea. 

Sărutările tinerei se făcură mai arzătoare. Era evident că 
Wellan o va alunga, dacă se gândea la Regina din Shola, dar 
putea să şi cedeze avansurilor ei. Resimţi lupta teribilă ce 
se dădea împotriva propriei inimi şi deveni mai stăruitoare. 
Deodată, Marele Cavaler o îmbrăţişă. În noaptea aceea, 
acolo, pe scândurile puţin umede ale băii, Wellan se eliberă 
de toate emoţiile ascunse-n el şi Bridgess se regăsi luată-n 
braţe de-un om pe care nu-l mai recunoştea, o fiinţă tandră, 
pasională şi atentă, care o făcu foarte fericită. Rămase în 


braţele lui şi-şi dori ca minunea asta să nu se termine 
niciodată, cu toate că se temea că la venirea zorilor el îşi va- 
nchide ermetic sufletul. Rămaseră un timp înlănţuiţi, apoi 
Bridgess îşi aminti că lăsaseră Scutierii singuri prea mult 
timp. După un ultim sărut, ieşiră din baie şi se-ntoarseră în 
camerele lor. 

Bridgess închise foarte încet uşa camerei. În patul ei, 
Swan dormea cu pumnii strânşi. Îi plăcea tare mult să 
vegheze asupra vieţii şi siguranţei unui copil de vârsta asta. 
Asta intra în vocaţia ei de Cavaler sau era instinctul 
matern? Se lungi pe pat şi-o privi cum doarme liniştită. 

Chiar dacă reglementările Ordinului prevedeau şi 
căsătoria Cavalerilor, ei o puteau face abia după ce-i 
antrenaseră pe primii Scutieri, iar Bridgess ştia de-acum că 
viaţa fraţilor ei de arme n-are să fie niciodată una normală. 
Cu existenţa lor din ultimii ani, niciunul n-avusese timpul 
necesar să-şi întâlnească perechea. 

În timpul acestei perioade de acalmie, în loc să-şi caute un 
partener de viaţă, Cavalerii mai în vârstă acceptaseră să 
instruiască un al doilea Scutier. Au să mai instruiască şi alţii 
înainte de-a se opri şi de a-şi întemeia propria familie. 

ANTRENAMENTUL KIREI. 

Dis-de-dimineaţă, după baia obişnuită şi micul dejun, 
Bridgess, împreună cu Swan, urcară în turnul magicianului 
Elund. Pe continent, anotimpul ploilor începuse, iar curtea 
cea mare era plină de noroi. Rândaşii adăpostiseră caii în 
grajduri şi nici un ţăran nu mai circula prin spaţiile 
descoperite. Până şi podul mobil fusese coborât. Era încă 
devreme şi elevii cei mici se aflau tot în sala cea mare a 
regelui, să mănânce prima masă a zilei. Pentru Bridgess, 
acum era momentul ideal să adreseze cererea ei 
magicianului de Smarald. 

În consecinţă, bătu la poarta turnului, care se deschise 
singură. Urmată de Swan, ea intră în marea cameră 
circulară. Îmbrăcat într-o tunică lungă de culoare albastră, 
cu părul cărunt atingându-i umerii şi ochii cârpiţi de somn, 


Elund cobori scara mormăind. 'loată noaptea studiase 
stelele, înainte ca norii încărcaţi de ploaie să acopere cerul. 
Bridgess se-nclină în faţa lui, dar nu-ndrăzni să-i sondeze şi 
sufletul, să ştie în ce stare de spirit se află. 

— Cărui fapt datorez această vizită neaşteptată? Bodogăni 
magicianul, încruntând din sprâncene. 

— Maestre Elund, am venit să vă cer o favoare, spuse 
tânăra cu curaj. Mi-ar plăcea să mă lăsaţi s-o antrenez pe 
protejata Regelui de Smarald. 

— Pe Kira?! Exclamă el. Dar s-a hotărât deja că este încă 
prea mică să poată deveni Scutier. 

— Eu nu vă cer s-o faceţi ucenica mea, ci doar să mă lăsaţi 
s-o învăţ să se lupte, căci mi-e teamă că duşmanii noştri 
caută s-o distrugă, ca toţi să împiedice împlinirea profeţiei. 
Are să fie un punct câştigat dacă ea o să ştie să se apere. 

Expresia feţei lui Elund trecu de la uimire la iritare, căci 
nu-i plăcea ca toţi ceilalţi să ia hotărâri în locul lui sau să- 
ncerce să-i forţeze mâna. lar demonul ăsta mic şi mov îi 
pricinuise până acum destule necazuri la castel, darămite s- 
o mai vadă plimbându-se şi c-o spadă în mână. Totuşi, dintr- 
un anumit punct de vedere, tânăra avea dreptate. Chiar 
dacă nu-i făcea plăcere, intervenţia Kirei se dovedea a fi 
esenţială în salvarea continentului din ghearele lui 
Amecareth. 

— Nu mânuirea armelor are s-o salveze din ghearele 
dragonilor, ripostă el. 

— Aveţi dreptate, aprobă Bridgess, dar, dacă oamenii- 
insectă încearcă să pună mâna pe Kira, ea ar câştiga cu 
uşurinţă, întrucât în luptele individuale ei sunt nişte 
adversari jalnici. 

Preţ de-o clipă, bătrânul magician se uită la tânără. Cu 
mintea întotdeauna limpede ca apa de izvor, ea îi fusese cea 
mai bună elevă după Wellan şi, astăzi, ea îşi purta cu 
mândrie platoşa verde a Cavalerilor de Smarald. Ce 
reuşită! 

— De ce te interesează Kira? Vru el să ştie. 


— Pentru că nimeni altcineva n-o face şi pentru că o voce 
în mintea mea îmi cere s-o antrenez fără-ntârziere! 

— O voce! Cred că ştii foarte bine că această copilă are un 
caracter foarte urât? 

— Dar sunt obişnuită cu oamenii dificili, maestre Elund, 
răspunse glumind Bridgess. Oare n-am fost formată tocmai 
de Marele Cavaler Wellan? Şi-am supravieţuit! 

Un zâmbet apăru pe buzele bătrânului magician, care-şi 
aminti anii de ucenicie ai tânărului şi rebelului Prinţ al 
Regatului de Rubin. Într-adevăr, Elund avusese mult de 
furcă să facă din el un slujitor al popoarelor. Cu toate că 
primise aceeaşi educaţie ca toţi ceilalţi, forţa lui de caracter 
îl ridicase deasupra lor. Cu toate acestea, codul Cavalerilor 
prevedea că luptătorii trebuiau să ia toate hotărârile în 
comun. Wellan schimbase însă regulile jocului, încă de la 
sosirea sa la Castelul de Smarald, fără ca nimeni să-i 
conteste autoritatea. Chiar la cei cinci ani ai săi el cerea 
respect din partea celorlalţi copii. Ce inteligenţă, ce 
curiozitate şi, în acelaşi timp, ce impertinenţă! Era singurul 
elev care pusese sub semnul întrebării învăţământul lui, 
având chiar tupeul să-i aducă probe concrete ale 
pretențiilor lui! 

— Kira depinde în întregime de ucenicul magician Abnar, îi 
aminti atunci Elund. El n-are să mă lase să te-asist la 
antrenamentul ei. 

— Sunt perfect conştientă, maestre, dar eu nu vreau s-o 
învăţ decât mânuirea armelor, nu magie. 

— Atunci, fie, poţi să te ocupi de ea, dacă ai chef! 

Bridgess se-nclină în faţa lui şi plecă din turn împreună cu 
scutierul ei. În urma lor, Elund închise magic uşa. „Fie ca 
acest tânăr Cavaler să nu-şi regrete hotărârea”, gândi el în 
timp ce urca scara ce ducea în apartamentul personal. 

Bridgess şi Swan se-ntoarseră apoi la palat şi cerură 
audienţă la rege. Neobişnuit să primească o astfel de 
cerere din partea unor Cavaleri, Smarald întâiul le primi 
imediat. Bridgess îi împărtăşi atât temerile ei, cât şi dorinţa 


de-a o forma pe Kira în arta războiului, pentru a-i asigura 
supraviețuirea. Regele o ascultă în linişte, cu bărbia 
sprijinită în palmă. 

Era adevărat că, în apartamentul regal, copila se plictisea. 
Trecuse de vârsta la care se juca cu păpuşile şi cuburile, iar 
de cusut rochiţe pentru păpuşi sau broda n-o putea face din 
cauza ghearelor. Fără-ndoială că acest antrenament are s-o 
învioreze. Dar cum să-i explici fetiţei că se va antrena, dar 
Scutier n-are să poată deveni. 

— Maiestate, am să mă străduiesc s-o conving, afirmă 
Bridgess. 

Examinând braţele puternice şi privirea inteligentă a 
tinerei, regele n-avu nici un motiv să se-ndoiască. 

— Probabil că n-are să vrea să facă eforturi dacă nu 
primeşte şi nişte recompense, o preveni el. 

— În acest caz, am să-i spun că are să fie primită în rândul 
Ordinului când ne va dovedi suficientă disciplină. Acest 
antrenament are să fie pentru ea o perioadă de încercări şi 
sunt sigură că-are să-i înţeleagă importanţa. 

— O să aibă mai puţin timp să facă tot felul de prostii. 
Adăugă regele ca pentru sine. 

Smarald întâiul îi dădu voie să facă cu copila tot ce va 
crede de cuviinţă că este spre binele ei. Mândre de victoria 
lor, femeia Cavaler şi ucenica ieşiră din sala de audienţe şi 
se duseră spre apartamentul Kirei, luând-o pe coridoarele 
decorate cu tapiserii şi statui ale zeilor şi zeiţelor sau ale 
vechilor regi. Armene le introduse în camera prinţesei mov. 
Întinsă pe burtă, Kira citea un manuscris gros. 

Văzându-le intrând, copilul se întrebă firesc dacă şi de 
data asta aveau ceva să-i reproşeze. 

— Kira, dacă n-am venit într-un moment prielnic, ne- 
ntoarcem mai târziu! O asigură prieteneşte Bridgess. 

— Nu! E-un moment minunat! Exclamă fetiţa, care primea 
foarte puţini musafiri. O luam un pic înainte la lecţii. 

— Nu ştiam că te-ai întors la ore. 


— Studiez magia cu maestrul Abnar, seara, iar el îmi dă 
multe lecţii şi teme pe care trebuie să le fac în timpul zilei. 

— Dar îţi rămâne timp să faci şi altceva? 

— Da, dar nu prea am ce să fac din cauza ghearelor mele. 
Iar regele îmi cere să rămân la palat, unde sunt apărată. 

— Şi dacă am să te-nvâţ scrima are să-ţi placă? 

Kira se-ndreptă uşor pe pat, uimită de interesul subit pe 
care Bridgess i-l arăta. Cavalerul nu putu să-i citească 
gândurile ca să le ghicească. 

— Dacă-ţi aminteşti bine, când ai acceptat să eliberezi 
calul cel negru, eu ţi-am promis să te-antrenez, iar Cavalerii 
de Smarald îşi ţin întotdeauna promisiunile. Te interesează? 

— Bineînţeles că mă interesează! 

Bridgess îi întinse mâna şi Kira sări din pat s-o prindă. Tot 
atunci Bridgess rămase uimită de fineţea pielii ei mov. 
Atingerea i se păru cât se poate de omenească. Era fără- 
ndoială mult mai puţin insectă decât părea s-o creadă 
împăratul Negru. 

Cavalerul le conduse pe Kira şi pe Swan în sala cea mare a 
regelui, acum pustie. Elevii fiind deja în clase, servitorii 
strânseseră mâncărurile şi aranjaseră la perete mesele de 
lemn. Bridgess putu să le-antreneze acolo pe fete cât îi 
poftea inima, întinse o sabie în miniatură Kirei, pe care 
copila o primi cu mult respect, aproape cu venerație. Dar, 
când închise mâna pe garda săbiei, ghearele mov i se- 
nfundară în palmă şi ea scoase un strigăt de durere. 

Cavalerul îngenunche în faţa fetiţei şi-i examină rănile. 
Imediat i le-nchise cu o lumină albă blândă, pe care-o 
emanau palmele ei şi o sărută pe frunte, ca s-o 
îmbărbăteze. Niciodată Kira nu primise o asemenea dovadă 
de iubire din partea unei alte persoane decât regele şi 
Armene şi inima îi crescu de fericire. 

Bridgess înfăşură mânerul săbiei într-o bucată de stofă, să- 
| mărească. Nu era prea comod pentru Kira, dar cel puţin n- 
avea să se mai rănească atunci când va strânge degetele. 
Ea îi întinse apoi sabia şi se asigură că o ţine cât se poate de 


bine. În timpul orelor care-au urmat, Cavalerul le învăţă 
bazele duelului pe cele două fetiţe şi înţelese că cea mov 
era talentată. Desigur, ea nu ştia că, cel puţin o dată pe 
săptămână, Prinţesa din Shola primea şi lecţii particulare 
de la defunctul Cavaler Hadrian. 

Bridgess îi dădu drumul sholienei la masa de prânz şi se 
distră văzând-o cum îi făcu lui Elund o temenea atât de 
mare încât aceasta să-i ajungă şi drept salut, şi drept 
mulţumire totodată. „De ce o acuză că este indisciplinată?” 
se-ntrebă femeia Cavaler. Se dovedea mai ascultătoare 
chiar decât Swan. O legătură stranie era gata să se ţeasă 
între tânără şi Kira, aceeaşi pe care-o împărtăşea cu Wellan 
şi încerca s-o stabilească şi cu Swan. 

— Mi s-a permis să te-antrenez cu condiţia să-ţi subliniez 
că nu vei putea fi Scutierul meu, îi mai spuse Bridgess, 
punându-i mâna pe umăr, dar eu văd altfel lucrurile. 

Kira îşi ridică puţin sprâncenele. Nu înţelegea de ce 
femeia Cavaler încălca intenţionat regulile codului pentru 
ea. 

— Sunt în stare să am doi Scutieri în acelaşi timp, urmă 
tânăra, dar colegii mei n-au nevoie să ştie. 

— Pot să vă spun „maestră”? Se miră Kira. 

— Numai dacă vrei! 

În stare de şoc, copila mov aproape că se clătină pe 
picioare. Bridgess îi mai spuse că era onorată să aibă-n 
grija ei două fetiţe atât de talentate ca ea şi Swan şi, în 
cazul în care îşi dădeau silinţa, vor deveni cei mai buni 
Cavaleri ai Ordinului. Emoţionată, Kira nu-şi găsi cuvintele 
care i-ar fi putut exprima mulţumirea. Bridgess o mângâie 
pe cap şi-o sfătui să nu mănânce decât alimente sănătoase. 

Cu inima bătându-i tare, Kira se-ntoarse în camera ei, 
întrebându-se cum de s-au pogorât dintr-odată asupra ei 
toate aceste binecuvântări. Desigur că Wellan nu era la 
curent cu demersul surorii lui de arme, căci n-ar fi consimţit 
niciodată. Armene o aştepta în micul ei salon personal să 
mănânce cu ea. Prinţesa sări pe fotoliul ei de catifea şi- 


aruncă o privire inchizitorială mâncării din farfurie, în loc 
să se ghiftuiască, cum făcea de obicei. 

— Nu ţi-e foame? Se-ngrijoră femeia. 

— Trebuie mai întâi să mă asigur dacă alimentele sunt 
sănătoase. Îi răspunse ea, întorcând pe-o parte şi pe alta 
feliile de friptură rece. 

— Cum poţi să-ţi imaginezi că ţi-aş da hrană nesănătoasă? 
Se ofuscă femeia. 

— Nu asta am vrut să spun, Mene! 

Copila sări jos şi se sui în braţele mamei sale adoptive, 
strângând-o cu dragoste. 

Armene era conştientă că, încet-încet, ea trecea acum de 
la copilărie la adolescenţă şi de-acum înainte are să se- 
ntâmple adesea să-şi dea aere, ca acum. O trimise la fotoliul 
ei şi mâncă împreună cu ea, ascultând-o cum lăuda calităţile 
Cavalerului Bridgess. Odată ce se simţi sătulă, se aruncă pe 
burtă în pat, ridicând praful din vechiul tratat de magie, dar 
în loc să studieze îşi lăsă imaginaţia să colinde. Se văzu 
călare pe-un cal mare şi negru, purtând platoşa verde 
strălucind de pietre preţioase a Cavalerilor, având pe umeri 
capa, iar la şold sabia. Imaginea deveni atât de reală, încât 
simţi până şi vântul cum îi juca în părul ca mătasea. Era, în 
sfârşit, fericită! 

Înainte să meargă în sala de mese să-şi potolească foamea, 
alături de camarazii ei, Bridgess trecu şi pe la meşterul 
fierar, tocmai la celălalt capăt al castelului. Caldă 
întotdeauna şi ocupată, forjăria era unul dintre locurile 
preferate de Scutieri, în timpul anotimpului ploios al 
ultimului an de iniţiere, timp de câteva zile, absolut toţi 
lucraseră aici alături de fierarul Morrison. Scopul era să-şi 
alcătuiască singuri o sabie, un vârf de lance şi chiar şi 
potcoave pentru caii lor de luptă. 

Bridgess ocoli cuptoarele încinse şi se-apropie de bărbatul 
uriaş care bătea fierul încins pe nicovală. Swan deschise 
ochii mari şi curioşi, oprindu-se chiar lângă ea. Se uita cu 
interes la munca foarte grea a fierarului-armurier. În vârstă 


cam de vreo patruzeci de ani, acesta era mai înalt şi mai 
voinic decât Wellan. Cu părul legat mereu la spate, cu faţa 
trudită de căldura degajată de forjă, el ieşea rareori din 
peştera lui infernală. Pentru cei care nu-l cunoşteau, părea 
ursuz, căci arareori zâmbea. 

Dar, în realitate, avea o inimă de aur, iar pentru Cavaleri 
multă stimă. Observând că alături apăruseră frumoasa 
femeie Cavaler şi Scutierul ei, armurierul aruncă în apă 
sabia la care lucra. Metalul urlă, lăsând să-i scape rotocoale 
de vapori, făcându-le pe femei să dea înapoi câţiva paşi. 
Fierarul izbucni fără să vrea în râs şi puse lama pe bancul 
lui de lucru. 

— Cu ce v-aş putea servi, frumoase doamne? Întrebă el, 
aplecându-şi uşor capul într-o parte, ca şi cum ar fi vrut să 
le vadă mai bine. 

— Este vorba de-o comandă specială pentru Prinţesa Kira, 
răspunse Bridgess, apropiindu-se. 

În timp ce ea-i arăta mânerul săbiei înfăşurat în bucata de 
stofă, Swan se apropie de foaie, întrebându-se totodată la 
ce-ar putea servi. Morrison ascultă explicaţiile lui Bridgess 
în legătură cu ghearele fetiţei, apoi măsură mânerul, 
imaginându-şi deja ce are de făcut. 

Cavalerul îi mulţumi, în trecere prinse braţul Scutierului ei 
şi ieşi din fierărie. 

Întrucât arma aceasta era destinată protejatei regelui, 
fierarul făcu din ea o adevărată operă de artă, pe care i-o 
prezentă lui Bridgess în săptămâna următoare. Femeia 
Cavaler examină tare mulţumită sabia pe măsura elevei 
sale, cu garda mai groasă, dar în acelaşi timp uşoară. 
Armurierul sculptase în ea şi întărituri pentru fiecare deget 
al fetiţei, în scopul de-a îmbunătăţi totodată puterea de 
strângere a mâinii şi încastrase pietrele preţioase mov, pe 
care i le adusese Armene ca dar din tezaurul lui Smarald 
întâiul. Pentru aceasta, Bridgess îl răsplăti pe fierar cu 
câteva monede de aur, se-nclină în faţa lui şi-i mulţumi. 


Spre mirarea ei, dimineaţa, când ajunse în sală, Kira primi 
chiar din mâna lui Bridgess minunata sabie făcută pe 
măsura ei. Văzând-o, fetiţa făcu un pas înapoi şi deschise 
ochii mari, neîndrăznind s-o atingă. 

— Este-a ta, o asigură Bridgess. Un cadou din partea 
regelui. 

Fetiţa mov făcu să-i alunece degetele pe întăriturile 
metalice, sub privirea neliniştită a lui Swan. Constatând, 
spre marea ei satisfacţie, că arma nu-i cauza nici o durere, 
ea strânse mânerul cu mândrie. 

— Aşa ai să-mi dai adevărate lovituri, declară Swan. 

— Este într-adevăr minunată, maestre, murmură Kira, 
impresionată. 

— Maestră? Se auzi o voce uimită, venind dinspre uşă. 

Imediat Bridgess şi cele două fetiţe se-ntoarseră brusc. 
Wellan şi Cameron erau chiar la intrarea în sală, iar Marele 
Cavaler îşi pusese mâinile în şolduri, un semn cât se poate 
de rău. Simţind că mânia pune stăpânire pe şeful ei, 
Bridgess se-ndreptă spre el în timp ce-i sonda sufletul. 

— Elund mi-a dat voie s-o antrenez, îi explică ea calm. 

— Şi s-o faci Scutierul tău? O persiflă Wellan. 

— Nu, n-a fost niciodată vorba de-aşa ceva. 

— Atunci, de ce-ţi spune „maestră”? 

— Pentru că asta mă măguleşte, îl înfruntă Bridgess. 

Wellan o străbătu cu privirea, dar asta n-ajută la nimic. Se 
întoarse mai degrabă spre Kira şi pătrunse în mintea ei ca 
un pumnal pentru a se asigura că Bridgess îi spusese 
adevărul. „De ce e mereu aşa rău cu mine?” mormăi în 
interior copila mov. 

— De cât timp o antrenezi? Se nelinişti şeful cel mare. 

— De câteva zile. 

— Deci acum ştie să se apere? Se impacientă el punând 
mâna pe mânerul săbiei sale. 

— Wellan, nu! Se-mpotrivi dur Bridgess. Nu este decât o 
începătoare! O s-o pui la încercare după ce va fi primit 
acelaşi antrenament ca toţi ceilalţi Scutieri, nu înainte! 


— Îmi conteşti autoritatea, Bridgess? 

— Copila asta este sub protecţia mea şi n-am să las să i se- 
ntâmple nimic atâta timp cât n-o să ştie să se apere! 

Cei doi Cavaleri se priviră cu mânie un moment, apoi 
Wellan se-ntoarse şi împreună cu Cameron ieşi din sală. 
Uşurată că evitase o înfruntare ridicolă, Bridgess reveni la 
ucenicele ei şi-şi dădu seama de feţele lor speriate. 

— S-a sculat cu faţa la cearşaf! Glumi ea, ca să le 
liniştească. 

Dar Kira rămăsese cu faţa la uşă, întrebându-se mereu şi 
mereu de ce Wellan o dispreţuia în asemenea hal. Bridgess 
nu-i dădu însă timp să se mai gândească şi le supuse pe 
amândouă la o repriză lungă de încălzire şi o lecţie de 
scrimă, care le dădu mult curaj. 

După ce terminară exerciţiile, având în mână frumoasa ei 
sabie nouă, copila mov ieşi din sală alergând, urcă scara cea 
mare de piatră până la etajul sălilor de audienţă, să meargă 
să-i mulţumească regelui, cel care-i dăruise noua ei armă. 
Se strecură binişor printre demnitarii care ascultau 
sentinţa regelui pe tema unui litigiu din regat, ascunzând 
lama cea mică sub faldurile tunicii. Când auzi ultimele 
cuvinte din sentinţă ale protectorului ei, aşteptă ca toţi cei 
prezenţi să se încline în faţa lui şi să iasă. Altădată, ea s-ar fi 
înfundat în mulţimea asta pestriță fără să-i pese şi, cu de la 
sine putere, s-ar fi căţărat pe genunchii lui Smarald întâiul 
şi i-ar fi acoperit toată faţa cu sărutări. Acum însă, îşi dădea 
seama că nu mai era bebeluş. 

Din clipa în care toţi consilierii părăsiră frumoasa sală 
împodobită cu steagurile Regatului de Smarald, Kira tropăi 
pe pătratele strălucitoare şi, când ajunse-n faţa regelui, 
puse un genunchi în pământ. 

— Dar ce-avem noi aici? Se distră Smarald întâiul, văzând- 
0. 

— O fetiţă foarte mulţumită de cadoul pe care i l-aţi oferit, 
Maiestate, răspunse ea, cu toată faţa radiind într-un 
zâmbet. 


— Cavalerul Bridgess mi-a spus că Morrison a lucrat 
foarte bine. 

— Convingeţi-vă singur! 

Şi imediat ea puse culcat sabia pe amândouă palmele lui 
întinse şi se apropie de tatăl ei adoptiv. Cu mult interes 
Smarald întâiul examină arma şi admiră frumoasele pietre 
preţioase de pe mâner. 

— Sunt foarte mulţumit că îţi place! 

Neputând să se-abţină, Kira se-aruncă de gâtul 
suveranului. Smarald întâiul dădu arma servitorului de- 
alături şi o strânse în braţe cu multă dragoste. 

Bridgess urmări antrenamentul celor două fetiţe în timpul 
întregului anotimp ploios, fără ca Wellan să se mai 
amestece. Spre marea ei satisfacţie, Kira îşi mări treptat 
atât viteza de execuţie, cât şi şiretenia în atac. Era 
îndemânatică şi rapidă ca o pisică, iar cele două braţe mici 
se-ntăriră tot mai mult. Evident că asta se datora în parte şi 
Cavalerului Hadrian, dar copila nu putea povesti despre el 
nimănui. 

În prima zi a anotimpului cald, în timpul unei furtuni 
teribile, care zguduia sala regelui la fiecare bubuitură de 
tunet, Prinţesa din Shola învinse pentru prima dată pe 
Scutierul Swan, în timpul unui duel amical cu sabia. Kira 
scoase un strigăt de bucurie şi sări în braţele tinerei sale 
adversare strângând-o în braţe mai mult decât fericită. 
Încântată de progresul lor, Bridgess le felicită pe amândouă 
şi hotări să le ofere o recompensă. 

UN DRAGON ÎN REGATUL DE SMARALD. 

Dup-atâta frig, ceaţă şi-ntuneric, după luni lungi cu ploi 
repezi şi abundente, vânturi calde alungară spre 
miazănoapte norii cei grei, provocând furtuni violente pe 
tot cuprinsul continentului Enkidiev. Timid, soarele începu 
să strălucească iarăşi pe-un cer din ce în ce mai albastru, 
iar florile ieşiră şi ele la lumina lui primăvăratică. Păsări se 
zburătăceau printre crengi şi cântau pe mii de glasuri, iar 


ţăranii ieşiră în sfârşit din casă să se ocupe de pământul ce- 
aştepta cu nerăbdare sămânţa. 

Imediat ce se sculă, Bridgess se duse la grajduri să caute 
un cal pentru Kira. Şi, deoarece ele lucraseră foarte bine în 
ultimele luni, meritau o recompensă. Nici nu se punea 
problema să iasă la o plimbare pe câmp cu Swan, iar pe 
Kira s-o lase la Castel. Rândaşii îi arătară o iapă care nu 
fusese reţinută de Cavaleri, din cauza taliei sale mai mici. 
Bridgess conduse deci animalul în curte, unde Swan înşeua 
deja caii lor sub privirea cercetătoare a prinţesei mov. 

— Kira, uite-o pe Speranţa. Este-o iapă de trei ani foarte 
sănătoasă. [i-o fac cadou. 

Copila privi animalul cu părul de culoare deschisă. Se uită 
apoi la Cavaler, fără să poată pronunţa un singur cuvânt. De 
când se ocupa de ea, Bridgess îi făcea încontinuu diverse 
cadouri şi ea, neavând nimic, nu putea să-i dăruiască la 
rândul ei ceva. 

— Mai bine spune-mi că animalul îţi place, glumi Bridgess, 
care înţelegea ce putea să simtă copila. 

— Oh, da, maestră! Reugşi în sfârşit să articuleze copila. 
Niciodată n-am văzut o iapă atât de frumoasă! 

— N-are nici talia şi nici rezistenţa unui cal de luptă, dar 
are să te-nveţe bine cum să te ţii în şa, adăugă Swan, 
împrumutând pentru o clipă seriozitatea omului matur. 

— Chiar dacă Speranţa ar fi fost tot atât de mare cât un 
şoricel, tot aş fi fost mulţumită! 

— Dar n-ai fi reuşit să ajungi prea departe cu ea! Adăugă 
râzând Scutierul. 

Bridgess o învăţă pe mica prinţesă sholiană deosebit de 
fericită să-şi înşeueze singură calul, apoi o ajută să i se 
caţăre pe spate. Mândria, pe care-o văzu în clipa următoare 
pe faţa copilei, o bucură tare mult. Era pentru prima oară-n 
viaţa ei când Kira simţea şi ea că aparţine ordinii lucrurilor. 
Cavalerul îi potrivi la înălţimea cerută şi scările, se asigură 
că toate chingile erau bine strânse, apoi se urcă şi ea pe 
calul ei cel sur. 


Se-ndreptară spre porţile cele mari ale incintei fortificate. 
Terenul nisipos din exteriorul castelului era încă moale, dar 
copitele cailor nu se-nfundau în el. Kira galopă în spatele 
Cavalerului şi a Scutierului, gustând fiecare clipă de 
libertate. O luară mai întâi pe drumul ce le purta spre 
miazăzi, apoi intrară într-o pădurice, unde aerul era mai 
proaspăt. Cărarea mergea de-a lungul râului Wawki, 
străjuit de copaci mari şi de plante acvatice ce-şi legănau 
capetele în adierea vântului. 

Traversară cursul râului prin vad şi urcară colina de unde 
se putea vedea fortăreaţa. Kira îşi lăsă simţurile să se- 
mbete uşor cu parfumurile noi de-a căror existenţă nici 
măcar nu aflase până acum. Nu călărea frumosul armăsar 
negru din visurile ei şi nu purta platoşa incrustată cu pietre 
preţioase a Cavalerilor de Smarald, dar se simţea în sfârşit 
liberă şi puternică. De la distanţa aceea Castelul de 
Smarald semăna cu casa unor păpuşi. 

În spatele lui se-nălţa înalt şi masiv Muntele de Cristal cu 
poalele lui mai mult pietroase şi al cărui vârf se pierdea în 
ceaţă. Se întoarse-n şa şi nu mai văzu capătul pământului. 
Lumea era mai mare chiar decât şi-o imagina. 

— Ceea ce vezi este doar Regatul de Smarald, îi spuse 
Bridgess, care-i urmărea cursul gândurilor. În afara 
graniţelor sale poţi afla Regatul Perlei şi Regatul 
Turcoazelor, iar mai departe Regatul Fal. 

— Unde s-a născut Cavalerul Santo. Îşi aminti copila. Oare- 
am să văd şi eu vreodată ţările astea frumoase, maestră? 

— Da, le vei vedea, o asigură Bridgess. Acum nu eşti decât 
un copil, dar vei creşte şi vei stăpâni mânuirea armelor şi 
magia. Wellan are să fie forţat să admită că ai calităţile unui 
Cavaler. 

— Niciodată n-am să pot să vă mulţumesc îndeajuns 
pentru încrederea voastră în mine şi pentru înţelegere. 

— Recompensa mea are să fie să te văd învingându-l pe 
împăratul Negru o dată pentru totdeauna. 


Kira nu-ndrăzni să-i spună că tocmai această eventualitate 
o-ngrozea cel mai tare şi preferă să se concentreze asupra 
plimbării călare alături de ea pe câmpurile Regatului de 
Smarald, plimbare care-o făcea de-a dreptul fericită. 
Înainte să se-ntoarcă la castel, Bridgess lăsă caii să răsufle 
puţin. Wellan n-are să fie deloc mulţumit să afle că ea o 
dusese pe protejata regelui în afara zidurilor fortificaţiei, 
dar copilei acesteia, închise de-atâta timp în apartamentul 
ei, merita să i se dea un pic de speranţă. 

— Trebuie să ne-ntoarcem acum, le anunţă Bridgess. O s-o 
facem pe alt drum, unde cresc nişte flori portocalii unice în 
ţara noastră. 

Amândouă fetele zâmbiră încântate, căci voiau să 
cunoască cât mai bine lumea. În timp ce se pregăteau să 
coboare dealul, din pădurea care-ncepea cu câţiva metri 
mai jos, se auzi un răget răguşit de fiară. 

— Ce este asta, maestră? Întrebă Swan, întorcându-se în 
şa. 

— Probabil un animal sălbatic, răspunse Bridgess, ţinându- 
şi cu putere calul îngrozit. Să nu rămânem aici. 

Neavând măiestria ei în ale călăriei, cele două fetiţe 
trebuiau duse de urgenţă la castel, pentru că, la apropierea 
unui prădător, caii se puteau speria. Ea le conduse deci pe- 
o cărare ce se depărta de pădure şi rămase-n spatele lor, să 
sondeze împrejurimile. Dându-şi seama că există în 
apropiere o prezenţă rece şi ucigaşă, le porunci fetelor să 
se grăbească. 

Când ajunseră la râu, îl traversară cât putură de repede. 
Nici n-apucară să îndemne caii la galop, că în faţa lui 
Bridgess apăru o creatură oribilă. La fel de-ntunecat ca 
noaptea, animalul era de două ori mai înalt decât caii lor şi 
ameninţa să atace. Pielea, acoperită cu solzi negri, 
strălucea sub razele soarelui, iar ochii lui roşii ardeau de-o 
parte şi de alta a capului triunghiular. Adulmecând 
prezenţa oamenilor, trecu imediat la atac, scoțând un răget 
înfiorător. Caii se cabrară şi nechezară şi ei, iar Kira, care 


nu se putea ţine bine încă în şa, fu imediat aruncată la 
pământ. 

— Swan, salvează-te! Îi porunci Bridgess, sărind din şa. 

Scutierul nu putea să nu asculte de un ordin al maestrei ei 
fără să se supună unei pedepse aspre şi, chiar dacă ar fi 
vrut să se lupte şi ea cu dragonul, îşi obligă calul s-o ia spre 
râu, lovindu-l mereu cu pintenii. 

Bridgess îşi trase sabia din teacă şi trecu în faţa Kirei, care 
era încă la pământ, ameţită. Wellan! Tuturor fraţilor mei de 
arme! Am nevoie de voi acum! Strigă fără cuvinte femeia, în 
timp ce în faţa ei vedea dinţii şi ghearele ascuţite ale 
monstrului. 

În curtea castelului, Wellan îl antrena pe Cameron în lupta 
cu lancea, când primi deodată apelul disperat al lui 
Bridgess precum şi imaginea amenințătoare a dragonului. 
Împrejurul lui fraţii de arme terminară şi ei imediat 
antrenamentele Scutierilor lor. Rapid, şeful sondă 
împrejurimile şi-şi dădu seama că tânăra sa colegă este pe 
malul râului Wawki. 

— Luaţi-vă caii, Cavaleri! Strigă el imediat cu voce 
puternică. Scutierii rămân aici. 

Pentru că auziseră şi ei în minte vocea lui Bridgess, 
luptătorii alergară la grajduri şi ocoale, unde rândaşii avură 
doar timpul să treacă hamurile peste caii de luptă. Wellan o 
luă înainte şi galopă spre porţi fără să se oprească. O luară 
apoi peste câmpul proaspăt semănat, speriind ţăranii şi 
tăind distanţa-n linie dreaptă până la cursul râului. 

La mijlocul distanţei se-ntâlniră cu Swan, în timp ce ea se- 
ntorcea în galop la castel. Scutierul trase cu toată puterea 
de hăţuri să-şi oprească armăsarul speriat în faţa cailor 
celorlalţi Cavaleri. 

— Un dragon a atacat-o pe maestra mea! Strigă ea cât 
putu de tare. 

— Întoarce-te la castel! Îi ordonă Wellan, îndemnându-şi în 
acelaşi timp calul. 


Swan nu putea să nu-l asculte pe Marele Cavaler, cu toate 
că ea se simţea în stare să-l înfrunte pe monstru. Scoase un 
strigăt de furie şi-şi urmă drumul în direcţia fortăreței. 

Când Cavalerii ajunseră la piciorul colinei, îi aştepta un 
spectacol înfiorător. În picioare, cu sabia în mână, Bridgess 
înfrunta cu curaj dragonul, care se mulțumea pentru 
moment să ragă şi să-şi legene capul. Dar Wellan îşi 
imagină imediat relele pe care monştrii le făcuseră 
sholienilor şi se temu pentru viaţa tinerei femei. Sări din şa 
şi-i dădu Wandei, care era chiar lângă el, hăţurile calului. 

— Dar cum a putut dragonul să ajungă până aici? Strigă 
Bergeau, stăpânindu-şi cu putere calul înspăimântat. 

Wellan îşi trase sabia şi alergă să se aşeze alături de 
Bridgess. Pentru a-i învinge pe aceşti monştri, trebuia să-i 
izolezi într-un spaţiu restrâns şi să-i arzi de vii. Dar în tot 
Regatul de Smarald nu fusese săpată nici o groapă spre 
care-ar fi putut să-l atragă. Dându-i foc în loc deschis, ei 
riscau să-l vadă fugind şi aprinzând totul în drumul lui, 
inclusiv casele ţăranilor, la câţiva kilometri spre sud, de-a 
lungul râului Wawki. Dacă toţi Cavalerii ar fi acţionat 
împreună, ar mai fi existat o posibilitate. Ar fi putut să-l 
împingă-n râu, iar acolo dragonul s-ar fi înecat. 

— Kira, fugi până la Chloe! Îi porunci Wellan. 

Chloe, du-o imediat la castel! Sună alarma şi dă poruncă 
să fie ridicat podul mobil! Urmă Wellan prin telepatie. 
Cavaleri veniţi şi m-ajutaţi să distrugem monstrul ăsta! 

Descălecară cu toţii, în afară de Chloe, care o aşteptă pe 
Kira, chiar dacă iapa încălecată de ea fugise cu ceilalţi cai. 
Cu picioarele ei subţiri tremurând de frică, copila mov se 
ridică şi merse înapoi, în timp ce fraţii de arme ai lui Wellan 
se apropiau şi ei în goana mare. 

Când ea începu să se îndepărteze, dragonul se ridică 
brusc pe labele dinapoi şi lăsă să-i scape un urlet teribil. 

Fără să aştepte sfârşitul răgetului, Kira se-ntoarse şi o 
rupse la fugă din toată puterea. Furios s-o vadă scăpându:-i, 
monstrul se porni pe urmele ei, obligându-i pe Wellan şi pe 


Bridgess să-i sară din drum, ca să nu fie striviţi sub 
picioarele lui musculoase. Bergeau şi Dempsey încercară 
să-l lovească cu săbiile în timp ce trecea pe lângă ei, dar 
lama spadei sări înapoi, după ce se lovi de solzii tari ca 
piatra. lason ridică mâinile şi, folosindu-se de forţa lui de 
levitaţie, reuşi cu greu să-i încetinească puţin mersul. Ca să- 
l oprească, ar fi trebuit să i se alăture şi ceilalţi fraţi. 

Văzând-o pe Chloe că nu putea să-şi ţină-n frâu propriul 
cal, care se-nvârtea în loc şi necheza speriat, Kira se hotări 
rapid să se salveze singură. Şi, cum malul râului era străjuit 
de copaci înalţi şi dacă s-ar fi suit până-n vârf, monstrul n-ar 
mai fi putut s-o atingă, trecu la fapte. Cu toate îndemnurile 
lui Chloe, care nu putea să vină s-o caute, ea făcu un ocol 
până pe malul râului. 

Dar Kira nu era atentă decât la zbaterea propriei inimi. 

Pe când nu-i mai rămăseseră decât câţiva metri de 
străbătut, ca apoi să se poată agăța de scoarţa celui mai 
gros dintre copacii de pe mal, fu lovită-n spate şi căzu cu 
faţa în iarba udă. Înspăimântată, se-ntoarse imediat cu faţa 
şi avu timp să vadă cum deasupra ei sclipeau un rând de 
colţi ascuţiţi. Strigătul ei de groază le îngheţă Cavalerilor 
sângele-n vine. 

Wellan fu primul care ajunse lângă dragon. Îi aplică însă 
degeaba lovituri puternice pe coadă căci nu-i produse nici 
măcar o tăietură. Având atenţia îndreptată asupra Kirei, 
monstrul nici măcar nu simţi intervenţia lui. Îşi puse labele 
lângă copil, înfundându-şi ghearele în pământ, de-o parte şi 
de alta a pieptului ei care gâfâia, pentru a o împiedica să 
fugă. 

Cavalerii fură şi ei imediat alături de Wellan, dar fără să 
aibă mai mult succes cu armele lor. 

— Puneţi-vă săbiile înapoi în teacă! Strigă Wellan. Trebuie 
să-l atragem spre râu folosindu-ne de puterile noastre 
magice. 

Iason, Bergeau, Chloe, Dempsey, Falcon, Santo, Bridgess, 
Buchanan, Kems, Kevin, Nogait, Wanda şi Wimme se 


aşezară în evantai în jurul monstrului, care mârâia, 
refuzând să-şi împartă prada. lason se concentră profund şi 
ridică brusc palmele spre monstru. Vântul se stârni în faţa 
lui şi puternica lui forţă de levitaţie, alăturată de cea a 
fraţilor săi, împinse inexorabil fiara spre râu. Dragonul se- 
mpotrivi, aplecând capul, dar cercul invizibil al soldaţilor 
magicieni îl obligă să se retragă. Kira n-aşteptă să vină 
cineva s-o salveze. Odată ce se văzu liberă, îşi reluă planul. 
Săltă spre un copac. Şi fiara o văzu dispărând. 
Nemulţumită, scoțând un strigăt ascuţit de protest, sări în 
lături s-o urmărească, scăpând de sub influenţa Cavalerilor. 
Dar copila mov se agăţă de-un trunchi enorm de copac şi, 
cu ajutorul ghearelor ei ascuţite, se căţără ca o veveriţă. 
Dragonul se opri la rădăcina copacului. Şi se agăţă brutal 
de el cu labele, întinzând ca un şarpe gâtul lui lung. Cu 
maxilarele lui reuşi s-o prindă de picior pe Kira care urlă de 
durere. 

Fără să se gândească prea mult, Wellan se năpusti. 
Apucând strâns cu mâinile garda săbiei, el lovi cu toată 
puterea labele monstrului, pentru a-l face să-i dea drumul 
fetiţei. Agasată, fiara îi administră o lovitură puternică de 
coadă, care-l proiectă pe pământ la câţiva metri depărtare. 
Marele Cavaler se rostogoli de câteva ori şi se ridică cu 
greu, o durere ascuţită străpungându-i braţul. 

— Daţi-i foc! Urlă el. 


Cavalerii îl ascultară fără să crâcnească şi cărbuni aprinşi 
apărură sub monstru, învăluindu-i cu flăcările lor solzii- 
ntunecaţi. Dragonul lăsă imediat piciorul copilei, înteţindu- 
şi strigătele de furie. Imediat Kira îşi continuă rapid urcuşul 
printre crengi, în timp ce fiara se lăsa să cadă înapoi pe 
pământ, făcându-l să se cutremure. Se-ntoarse spre oameni 
şi, turbat de furie, îi atacă. 

— Aruncaţi-l în apă! Strigă Wellan. 

Scutul invizibil se transformă cât ai clipi într-un izvor de 
energie. Cu labele arând pământul, monstrul se zbătu cu 
furie împotriva puterii magice a Cavalerilor, dar de data 
asta Iason nu avea de gând să-l mai lase să-i scape. Cu 
ajutorul tuturor fraţilor săi, înaintă spre monstru, cu 
palmele ridicate. Puterea intervenţiei sale zgâlţâi copacii 
dimprejurul animalului malefic ce continua să reziste 
manifestându-şi furia. Dar Cavalerii fură mai puternici 
decât el şi fiara pieri în apele râului Wawki, în care se- 
afundă ca un bolovan. 

Strângându-şi braţul lovit la piept, Wellan alergă până la 
mal şi nu se destinse decât când monstrul încetă să se mai 
zbată pe fundul apei. Sondând rapid împrejurimile, fu 
uşurat să constate că nici o altă creatură asemănătoare nu 
se afla prin împrejurimi. 

— Kira, poţi să cobori! Spuse el. Fiara a murit. 

Înspăimântată, însă, copila plângea cu lacrimi fierbinţi, 
ţinându-se în continuare cu putere de creangă. Wellan 
înţelese că singur n-are să poată s-o convingă să-şi 
părăsească cuibul. Se uită deci la prietenii săi şi, cu toate că 
folosirea forţei magice îi slăbise vizibil puterile, Iason se 
oferi s-o dea jos. Acest cavaler, originar dintr-un sat al 
Regatului Perlei, aflat la marginea pădurilor Regatului 
Turcoazelor, învățase să se caţăre prin copaci încă din 
fragedă copilărie. Se sui până la înălţimea la care se afla 
fetiţa şi văzu că îi curgea sânge din piciorul ei mov. 

— Kira, eu sunt, Iason, spuse el cu o voce blândă. Am să te 
ajut să cobori. 


Moartă de frică şi gemând, fetiţa se agăţă mai bine de 
copac. Cu toate că se văicărea în gura mare, Cavalerul îi 
desprinse de scoarță, una câte una, ghearele şi, în cele din 
urmă, o prinse-n braţe. Ca un liliac, Kira se lipi de el, 
ţinându-se bine de platoşa lui de culoare verde. 

— Bine că astăzi mi-am luat platoşa, spuse el, în timp ce-şi 
continua coborârea. 

Iason sări până la urmă jos şi se opri în faţa lui Wellan. Toţi 
Cavalerii încercară să i-o desprindă din braţe pe mica 
prinţesă îngrozită, dar ea îşi înfunda şi mai tare ghearele în 
platoşa lui Iason şi, continuând să plângă cât o ţineau 
puterile, refuza să se dea jos din braţele lui. Se hotărâră 
atunci ca lason s-o ducă în braţe până la castel. Cum caii le 
fugiseră încă de la-nceputul înfruntării cu dragonul, 
trebuiră să se-ntoarcă pe jos. 

În timpul drumului, ţinându-se braţul fixat pe piept, Wellan 
analiză incidentul sub toate aspectele. Dragonul era mai 
mic decât cei pe care-i înfruntaseră pe țărm, ceea ce 
însemna că era vorba de-un animal mai tânăr. Dar cum a 
reuşit să treacă de capcane? Oare era singurul care reuşise 
să ajungă până acolo? 

Odată ce-i văzură intrând pe porţile fortăreței, Scutierii 
alergară-n întâmpinarea maegştrilor, uşuraţi că-i vedeau 
bine, sănătoşi. Tropăind în spatele lui Wellan, Cameron îi 
resimţi imediat durerea. 

— Maestre sunteţi rănit? Se impacientă el, punându-i uşor 
mâna pe braţul sănătos. 

— Nu-i nimic, băiete! 

Tremura totuşi, în timp ce lupta împotriva suferinţei. 
Cavalerii se opriră în curtea cea mare, să-şi tragă sufletul. 
Anunţată de ceilalţi servitori, Armene ieşi din palat şi alergă 
până la Cavalerul care-o purta pe protejata ei în braţe. 

— Pentru toţi zeii, ce s-a-ntâmplat?! Exclamă ea, văzând 
piciorul însângerat al Kirei. 

— Am fost atacați de un dragon, răspunse Iason, încercând 
să-şi desfacă din braţe copila mov. 


— Kira, comoara mea, trebuie imediat s-avem grijă de 
picior, insistă Armene, încercând să uşureze povara lui 
Iason. 

— Mene. Gemu Kira. 

Sub privirea atentă a lui Wellan, Armene convinse copila 
să-i dea drumul lui Iason. O strânse-n braţe şi Santo se 
grăbi să examineze urmele colţilor, cu mâinile lui 
îndemânatice de vindecător. Constată cu uşurare că fiara 
nu-i vătămase muşchii, în sângele ei nu simţi prezenţa 
vreunei otrăvi. Se concentră şi o lumină albă apăru în 
palmele sale. 

Cu grijă, el închise, una după alta, rănile, apoi o lăsă pe 
servitoare s-o ducă pe copilă în apartamentul ei şi s-o 
întremeze. 

Wellan le ordonă camarazilor lui să meargă-n sala lor, să 
discute despre ultimele evenimente, departe de urechile 
ţăranilor, şi aşa înspăimântați. Santo îşi urmă fraţii, 
examinându-i unul după altul. Nu-i scăpă nici durerea lui 
Wellan şi nici furia lui. 

Cavaleri şi Scutieri se aşezară în linişte în jurul mesei celei 


mari, dar Wellan, incapabil să-şi stăpânească mânia, măsura 


cu paşi mari în lung şi-n lat încăperea, ca un animal în 
cuşcă, cu braţul lipit de platoşă. Santo se aşeză lângă 
Hettrick, Scutierul lui, şi puse o mână sigură pe braţul lui, 
presimţind că Marele Cavaler era pe cale să izbucnească. 
— Credeam că toată lumea de-aici cunoaşte profeția! lună 


el, întorcându-se spre fraţii lui de arme. Vă imaginaţi ce s-ar 


fi-ntâmplat dacă monstrul reuşea să omoare copila? 

Era evident că reproşul i se adresa lui Bridgess, care 
îndrăznise s-o ducă în afara zidurilor fortăreței. Tânăra se 
mulţumi să-l privească, fără să spună nimic. Era prea 
supărat ca ea să-ncerce să-i explice că voise doar să 
recompenseze progresele la scrimă ale fetiţei. 

— Soarta întregului continent Enkidiev depinde de 
supraviețuirea ei! Urlă el. 


— Şi, din fericire, am salvat-o! Îi replică Santo, 
transmiţându-i o undă puternică de linişte. 

Dintre toţi Cavalerii, doar Santo putea să se poarte astfel 
cu Wellan, fără să-şi atragă fulgerele lui, căci erau foarte 
apropiaţi. Bomba invizibilă îl lovi pe Marele Cavaler direct 
în piept şi, momentan, îi linişti furia. 

— Ceea ce mă intrigă pe mine, interveni Dempsey, este că 
un dragon a putut ajunge până aici în Regatul de Smarald. 

— Dac-ar fi fost capcane pe țărm, ne-ar fi înştiinţat, 
adăugă Falcon. 

— Nu cumva inamicul a găsit altă modalitate să debarce 
pe continent? Presupuse Chloe. 

— Sau ar fi posibil ca unul dintre statele de pe coastă să-şi 
fi relaxat paza? Mai spuse şi Bergeau. 

Gâfâind să-şi poată suporta suferinţa pe care i-o provoca 
braţul, Marele Cavaler îi scrută pe fraţii săi de arme, 
neliniştiţi şi ei. Bridgess îl observă şi se gândi că, în calitate 
de suveran, precis el ar fi fost un rege puternic şi de temut. 

— Nu există decât un singur fel de-a o afla! Declară el 
sever. De mâine, jumătate dintre voi se vor duce pe coastă 
şi-o să caute peste tot, iar ceilalţi au să traverseze Regatul 
de Smarald şi o să-i întrebe pe ţărani. Dacă se mai ascund 
pe-aici şi alţi dragoni, veţi găsi imediat pista sau cadavre 
mutilate de animale. Vreau să am imaginea completă cât se 
poate de repede. 

Acceptară toţi această nouă misiune fără să discute, chiar 
şi Bridgess, care simţea că după asta are să se ia de ea. 

— Aveţi să mă informaţi pe calea gândului de cea mai mică 
descoperire. 

— Poţi să contezi pe asta îl asigură Iason. 

Incapabil să mai suporte mult timp durerea, Wellan se- 
ntoarse spre ieşire. Cameron alergă după el şi-l prinse din 
urmă abia pe culoarul camerelor. 

— Dar noi, maestre? Întrebă băiatul, tropăind pe lângă el. 

— Să ne-asigurăm, mai întâi, că prinţesa este în afară de 
orice pericol! 


Wellan se-ndreptă către palat încercând să uite de 
durerea care i se propaga în tot pieptul. 

REPROŞURILE LUI WELLAN. 

Cu Cameron urmându-l ca o umbră şi încercând cu 
disperare să-şi amorţească braţul dureros cu ajutorul 
magiei, Wellan se duse spre apartamentul copilei. Se opri în 
faţa uşii camerei ei şi o văzu stând pe pat şi tremurând încă 
precum o frunză, cu toate că Armene o mângâia şi-o 
îmbărbăta. Veni până lângă pat şi o sondă rapid. Respiră 
uşurat când nu simţi în sângele ei nici pic de otravă. Cel mai 
mult de asta se temea, pentru că doar aşa putuse împăratul 
Negru s-o omoare pe Regina Fan. 

— Nu-i nevoie să mă disecaţi ca să vedeţi că sunt încă 
moartă de frică, se alintă fetiţa, plecând tristă capul. 

— Voiam doar să mă asigur că ţi-au îngrijit rănile, 
răspunse cu răceală Cavalerul. 

— Cavalerul Santo le-a închis. 

Cu timiditate, Kira riscă o privire spre el. „E frumos şi 
când e furios. Şi atât de curajos.”, gândi ea. N-a ezitat o 
secundă să atace un animal, pe care ştia că n-are să-l poată 
învinge doar cu sabia. 

— Aţi avut dreptate, acceptă ea în cele din urmă. N-ar fi 
trebuit să părăsesc palatul! 

— Nu-i greşeala ta, e vina unui anumit Cavaler fără minte, 
explodă el. 

— Vă implor, n-o pedepsiţi! De unde-am fi putut şti că 
există un dragon în pădurea aceea, dacă. 

— De-ajuns! Strigă el. Nimic nu scuză purtarea ei 
imprudentă! Ea cunoştea mai bine ca oricine profeția, dar a 
preferat să sfideze zeii! 

Deşi ar fi vrut să-i dea o replică, Kira se temu să nu-i 
creeze şi mai multe neplăceri lui Bridgess, aşa că se ghemui 
în braţele lui Armene şi închise ochii. 

„Cel puţin copila n-are nimic”, se-mbărbătă Wellan. leşi 
din apartamentul fetiţei şi se-ndreptă spre aripa 
Cavalerilor. Sala cea mare fiind goală, presupuse că fraţii 


lui se pregăteau pentru misiune. Se duse deci spre camera 
lui Bridgess să discute cu ea şi o găsi pregătindu-şi bagajele 
cu ajutorul lui Swan. 

— Lăsaţi-ne singuri, ordonă el Scutierilor. 

Copiii părăsiră imediat încăperea, dar Bridgess continua 
calmă să-şi pună lucrurile în sacul de piele, aşteptând să 
izbucnească furtuna. 

— Dintre toţi Cavalerii, ai fost singura căreia i-am 
mărturisit povestea Kirei, îi aminti el. De ce-ai scos-o din 
castel? 

— Am vrut doar să-i fac o plăcere, Wellan, se apără tânăra, 
ridicând ochii spre el. Şi, de unde-ai fi vrut să ştiu că 
monstrul se ascundea în pădurile noastre, în timp ce 
capcanele funcționau de minune pe coastă? 

— De foarte mult timp am hotărât că acest copil nu trebuie 
să părăsească siguranţa fortăreței lui Smarald întâiul! 

— Da, e-adevărat, dar noi deopotrivă am uitat că această 
copilă, cu tot sângele ei de insectă, are o inimă de om. Şi tu 
ştii tot aşa de bine ca mine ce fac oamenii când sunt împinşi 
spre marginea societăţii. S-ar putea întâmpla ca într-o bună 
zi să fie obligată să aleagă între cele două rase. Nu crezi că 
noi ar trebui să facem un cât de mic efort s-o integrăm într- 
a noastră? 

La asta Wellan nu se gândise niciodată. Instinctul lui 
masculin îl împingea mereu s-o apere pe copilă, ca într-o zi 
ea să-şi poată împlini destinul. 

— Sunt tristă că a trebuit să nu-ţi respect ordinele, se 
scuză Bridgess. N-are să se mai întâmple! 

E îi acceptă scuzele cu un gest sec făcut din cap. În 
acelaşi timp, se surprinse gândind că va fi din ce în ce mai 
greu să conduci asemenea războinici. Şi în curând vor fi 
douăzeci şi opt, iar în continuare, mai mult de şaizeci. 

— Dar, dacă vom privi lucrurile dintr-o altă perspectivă, 
urmă ea, Kira n-are să mai încerce niciodată să părăsească 
palatul în absenţa noastră. Aşa cum mi-ai repetat de sute de 
ori pe când eram Scutierul tău, tot răul spre bine! 


— Da, dar asta ar fi putut însemna pieirea noastră, 
bombăni marele Cavaler. 

— Nimic n-are să ni se-ntâmple atâta timp cât tu ai să 
veghezi asupra noastră, Wellan! 

EI îşi înghiţi comentariul ireverenţios. 

— Lasă-mă să-ţi văd braţul! Îi mai spuse ea. 

— O să mă ocup eu însumi, ripostă Marele Cavaler, 
retrăgându-se spre uşă. 

Îi întoarse spatele şi ieşi din cameră, cât pe ce să se 
ciocnească de Santo, care-j aştepta pe culoar. Voi să-l evite, 
dar Cavalerul vindecător îi bară drumul. 

— Santo, astă-seară n-am inimă să glumesc! Îl avertiză 
Wellan. 

— Eu cu atât mai puţin. Arată-mi braţul! 

— Nu e nimic grav! Am să văd mai târziu! 

Fratele său de arme se uită la el cu severitate şi Wellan 
cedă. Intrară în camera Marelui Cavaler şi Santo îl 
dezbrăcă de platoşă şi de tunică. Îl convinse să se aşeze pe 
pat şi desfăcu uşor braţul umflat, smulgându-i un geamăt 
de durere. 

— Nimic grav, spuneai? Repetă Santo, descurajat. E rupt, 
Wellan! 

Totodată, palmele vindecătorului începură să strălucească 
şi el le aşeză pe osul şi pe ligamentele care avuseseră de 
suferit. Wellan simţi imediat o căldură liniştitoare 
pătrunzându-i prin piele, închise ochii şi-l lăsă pe fratele lui 
să-şi termine treaba, sub privirea vrăjită a lui Cameron. 
Când lumina dispăru de pe mâinile sale, Santo examină din 
nou braţul şi se declară mulţumit. 

— Îţi mulţumesc, spuse Wellan, simțindu-se stingherit. 

— Ar fi trebuit să fi venit la mine imediat ce ne-am întors, îi 
reproşă celălalt. 

— Ştii foarte bine că uit de-aceste lucruri când sunt 
supărat. 

— Da, ştiu foarte bine. Dar, ca toţi ceilalţi oameni, şi tu ai 
nevoie de îngrijire! 


— Promit că data viitoare am să mi-aduc aminte! 

Santo îi mai ceru să se şi odihnească preţ de câteva 
minute înainte să părăsească Regatul de Smarald, iar 
Wellan îi făgădui că are să-l asculte. Cu simpatie, 
vindecătorul îl strânse-n braţe, după care ieşi din cameră. 

— Spuneţi-mi, ce pot să fac pentru dumneavoastră, 
maestre? Îi şopti Scutierul, aflat şi el pe-alături. 

— Am putea să medităm împreună până când Magicianul 
de Cristal are să-şi termine orele. Am să-i pun câteva 
întrebări. 

Cu multă plăcere, Cameron acceptă să-mpărtăşească 
acest moment de seninătate cu el. Nu-l văzuse luptându-se 
cu dragonul, dar ştia că maestrul lui era brav şi curajos şi 
că acum trebuia să se odihnească un timp ca să-şi revină. 

După ce meditară, Wellan îşi luă o altă tunică şi-i ceru 
Scutierului său să se ducă singur în sala Cavalerilor, 
promiţându-i să se-ntoarcă într-o jumătate de oră. leşind 
din cameră, Marele Cavaler se simţi vinovat să-l fi părăsit 
astfel. Dar pentru nimic în lume nu voia să-i inspire teamă 
copilului discutând cu Nemuritorul, în faţa lui, despre 
dragon. 

Wellan traversă curtea cea mare, ce-ncepuse să se- 
ntunece rapid, şi intră în turnul lui Abnar. Stând în mijlocul 
sălii de clasă, Magicianul de Cristal corecta rulourile de 
pergament redactate de tinerii lui elevi. 

— Maestre? 1 se adresă el. 

— Am aflat ce s-a întâmplat azi-dimineaţă, îl informă 
acesta şi regret că n-am putut interveni, dar la ora aceea 
eram în preajma zeilor. 

— Îmi imaginez că nici chiar Nemuritorii nu pot să 
prevadă tot, îl scuză Wellan. Aţi putea măcar să-mi spuneţi 
cum a reuşit monstrul ăsta să ajungă-n pădurile Regatului 
de Smarald? 

— Nu ştiu nimic despre asta, dar, în timp ce noi vorbim, 
Fan desfăşoară o anchetă pe tema asta. Un lucru e sigur: 


împăratul Negru a plănuit o ofensivă. Kira este încă tânără, 
dar peste câţiva ani ea n-are să mai fie atât de maleabilă. 

— Monstrul n-ar fi devorat-o? 

— Nu. Mai mult ca sigur, ar fi dus-o la stăpânul lui. 

Wellan oftă. Omorând dragonul, Cavalerii rataseră ocazia 
să descopere drumul pe care ar fi mers fiara să ajungă-n 
Regatul de Smarald. 

— De mâine, am să-mi desfăşor toţi oamenii pe continent, 
să descopăr cum a putut pătrunde inamicul peste liniile 
noastre de apărare, spuse Wellan, cu inima grea. Mi-ar 
plăcea ca în lipsa noastră voi să asiguraţi protecţia fetiţei. 

— Am să rămân cu ea până la întoarcerea voastră. Mergeţi 
cu bine! 

Cavalerul se-nclină în faţa lui, apoi se-ndreptă către uşa 
turnului. Dar, deodată, se opri brusc şi se-ntoarse spre 
Nemuritor. 

— Ce viitor arată pentru noi stelele, maestre Abnar? 
Întrebă Wellan. 

— Ne pun în legătură cu timpurile grele ce-au să vină. E o 
vreme de încercări, dar în care se întrevede speranţa. O să 
trebuiască să ne-aşteptăm la foarte multe înfruntări din 
partea oştirii ăsteia de nelegiuiţi, nu doar pe coastă. 

Wellan îi mulţumi, apoi îşi urmă calea spre sala Cavalerilor. 
Acolo se-aşeză lângă Cameron şi, voind să-l asigure că 
regretă pentru timpul cât l-a lăsat singur, îi aşeză o mână 
prietenească pe umăr. În vremea asta, Bergeau şi Iason 
făceau tot ce puteau să-i înveselească pe cei tineri, 
povestindu-le tot felul de glume şi şotii caraghioase, dar 
Wellan nu văzu nici urmă de bucurie răspândindu-li-se pe 
chip, ci doar o nelinişte surdă la gândul că dragonii se 
plimbau singuri şi nestingheriţi pe continent. Neavând cum 
să-i liniştească, Wellan mâncă puţin în seara aceea şi nu bău 
nici un pic de vin. Odată masa terminată, toţi îl ascultară pe 
Santo ciupind strunele harpei sale, apoi se duseră la 
culcare. 


Îşi pregătiră împreună sacii de piele pentru a doua zi şi, 
într-un târziu, se culcară. Copilul adormi imediat, pe când 
Marele Cavaler îşi căută îndelung somnul. Se întoarse pe-o 
parte să poată admira stelele şi sări în sus când mâinile reci 
ale Reginei din Shola îi înfiorară pielea spatelui. Se întoarse 
şi-şi adânci privirea în ochii umezi ai magicienei. 

— Vă mulţumesc, că mi-aţi salvat fiica! Îi zâmbi ea. 

— Nu mi-am făcut decât datoria, Maiestate. 

— Aţi dovedit un curaj deosebit, Wellan. Ştiţi foarte bine că 
acest monstru are o carapace de nepătruns şi totuşi l-aţi 
atacat, fără să vă gândiţi la propria apărare. 

Recunoscătoare, ea îl sărută, dar în noaptea aceasta 
Wellan n-avea deloc inimă pentru jocurile ademenitoare ale 
dragostei şi de-aceea se-ndepărtă uşor de ea. 

— Aţi putea să-mi spuneţi cum a reuşit acel dragon să 
ajungă până aici? 

— Dezlegarea enigmei se găseşte în Regatul Elfilor. 

Doar la auzul numelui acestor fiinţe magice corpul lui 
Wellan fu străbătut de frisoane de mânie, căci, în inima lui, 
el îi credea în continuare la fel de vinovaţi de masacrul din 
Shola ca oamenii-insectă şi dragonii lor. 

— Spuneţi-mi, ce-am să găsesc acolo? Mai întrebă el, 
stăpânindu-şi enervarea. 

— Duşmanul s-a folosit de râurile care îşi au izvorul în 
platourile înalte de la Shola, ca să-i introducă pe continent, 
dar nu ştiu cum. Mă străduiesc să descifrez mintea 
criminală a împăratului, Wellan, dar planurile lui, cât se 
poate de numeroase, nu sunt deloc clare, nici măcar pentru 
o maestră magiciană. 

— Are să fie deci datoria mea să le clarific şi să le 
descopăr. 

— Orice s-ar întâmpla, nu plecaţi singur! Îl sfătui fantoma, 
strângându-i mâinile cu insistenţă. 

— Vă este teamă cumva pentru viaţa mea? 

— Ştiu foarte bine că-mi voi petrece restul eternității 
alături de voi, frumosule Cavaler, dar, înainte de-a putea să 


mă-ntâlniţi în lumea mea, aveţi de-ndeplinit o misiune 
importantă. Împăratul Negru este un duşman mult mai 
puternic decât îl credeţi. Doar că reacţionează lent. Aşa că 
sfatul meu este să luaţi cu voi pe acela dintre oamenii voştri 
ale cărui percepții sunt foarte fine, foarte ascuţite. 

Se ghemui apoi la pieptul lui, în timp ce el îi mângâia 
părul, încercând să-şi dea seama care dintre Cavaleri s-ar 
dovedi cel mai folositor. Nu încăpea nici o îndoială că Santo 
era cel ce trebuia să fie ales, căci de departe el era cel mai 
sensibil. 

— M-aş grăbi şi eu să vă fiu alături pentru totdeauna, 
Maiestate, dar am de îndeplinit mai întâi misiunea pe care 
zeii mi-au încredinţat-o aici. 

Ea îşi ridică apoi capul şi el îi înflori buzele cu un sărut. 
Apărarea Continentului trebuia să mai aştepte câteva ore. 
Şi, lăsându-se cuprins de mâinile sublime ale Reginei din 
Shola şi uitând pe moment de griji şi necazuri, se lăsă 
cuprins în mrejele plăcerii. 

DEŞI FOARTE TINERI, TOT DRAGONI! 

Dis-de-dimineaţă, pe când ceilalţi fraţi de arme se 
pregăteau să plece împreună cu Scutierii lor, Wellan îi ceru 
lui Santo să-l însoţească în Regatul Elfilor. „O precauţie 
minunată”, se gândi camaradul său, căci Marele Cavaler 
mai avea încă-n sufletul lui multă ranchiună împotriva 
Regelui Hamil, ranchiună rămasă din noaptea masacrului 
din Shola. Prezenţa unuia dintre ceilalţi Cavaleri îi va 
îngădui lui Wellan să-şi stăpânească furia, dacă, în decursul 
acestei misiuni, va avea trebuinţă să-l înfrunte pe seniorul 
pădurilor. 

În curtea cea mare a castelului, sub un cer abia luminat de 
prima geană a zorilor, Wellan şi Santo îşi luară rămas-bun 
de la camarazii lor, ei fiind cei care ieşiră ultimii din 
fortăreaţa Regatului de Smarald. Avându-i în spate pe cei 
doi Scutieri, călăriră multă vreme alături pe-un drum 
nepietruit, ce-i conducea spre Regatul de Diamant. 


— Dragonul care a atacat-o pe Kira nu era un adult, zise 
deodată Wellan. Calul care-a intenţionat s-o fure era şi elun 
pui, după cum singură mi-a mărturisit. Mă întreb dacă nu 
cumva împăratul a găsit modalitatea de a-i face pe monştri 
să se nască pe continent. 

— Şi crezi că răspunsul la întrebarea aceasta se află în 
Regatul Elfilor? 

— Acolo mă trimite maestra magiciană Fan din Shola. 

— Doamna-fantomă. Şi n-a mai adăugat nimic? 

— Era tot ce putea să-mi spună. Rolul ei este acela de-a 
spiona gândurile împăratului. Ea nu ştie cum se execută 
toate ordinele date de el. 

În vreme ce fraţii lor de arme brăzdau celelalte regate în 
căutarea urmelor de dragoni, Wellan şi Santo traversară 
Regatul de Diamant şi pătrunseră pe pământul elfilor. 
Pentru Scutierii lor acesta era începutul unei aventuri lungi. 
Cu toate că nu se simțeau încă destul de bine pregătiţi să se 
bată, aşteptau nerăbdători înfruntarea cu duşmanul. 

După o noapte bună de somn într-un luminiş, străbătură 
pădurile dese ale elfilor, dar nu întâlniră niciunul, ceea ce, 
după părerea lui Santo, era un lucru bun, apoi ajunseră pe 
platourile înalte din Shola. Călare pe calul său, Wellan 
observă cu atenţie împrejurimile. Cuvintele lui Fan îi 
răsunau în minte: „Dezlegarea enigmei se găseşte în 
Regatul Elfilor.” 

Îşi aşezară tabăra într-un luminiş, aflat în apropierea 
râului Mardall, de unde admirară minunatele cascade care 
se prăvăleau pe falezele Sholei, ca să se arunce apoi într-un 
bazin adânc, înainte de-a străbate în lung continentul 
Enkidiev. Santo, împreună cu Scutierii, se ocupă de masă, 
permițându-i astfel Marelui Cavaler să-şi lase gândurile 
libere. Duşmanul a folosit râurile. Cum? 

— Cum ar fi fost posibil, căci aceste fiare nu ştiu să înoate? 
Se miră Santo. 

— Şi nici n-ar fi putut să supravieţuiască acestor cascade, 
oftă marele şef. 


Lui Wellan nu-i plăceau ghicitorile. Prefera strategia 
fondată pe fapte concrete. Spiritul lui Santo era mai flexibil, 
mai intuitiv decât al lui, dar, în cele din urmă, tânărul 
Cameron fu cel care, cu simplitatea lui de copil, pătrunse 
misterul: 

— Maestre? 

Amândoi Cavalerii se-ntoarseră în acelaşi timp către copil, 
făcându-l să roşească de ruşine. 

— Spune, îl îndemnă prieteneşte, Wellan. 

— S-ar putea ca ei să pună dragonii în nişte butoaie, 
sugeră cu inocenţă copilul. 

— Dacă era cazul, cineva de pe continent le-ar fi văzut 
plutind pe râuri, îi răspunse Marele Cavaler, ciufulind părul 
băiatului. 

Se-nfăşurară apoi în pături să se culce, dar cei doi Cavaleri 
nu dormiră decât câteva ore, făcând pe rând de gardă. În 
zori, se apropiară de cascadele din Shola, mergând pe jos, 
ţinându-şi caii de dârlogi. Wellan examină multă vreme 
apele ce clocoteau la piciorul falezei, întrebându-se cum s- 
ar putea supravieţui unei asemenea căderi. 

— Bazinul pare să fie adânc, îl făcu atent Santo. 

— Dar apa e ca gheaţa, adăugă Cameron, încercând-o cu 
degetul. 

— Să mergem pe mal către sud şi să deschidem bine ochii, 
hotări Wellan, încălecând din nou. 

La graniţa dintre Regatul Shola şi cel al Elfilor, terenul 
deveni mai stâncos, iar vegetaţia mai răzleaţă, dar pe 
măsură ce înaintau pe pământurile Regelui Hamil, peisajul 
se-nverzea văzând cu ochii, iar arbuştii lăsau locul copacilor 
stufoşi. Mai degrabă decât cu ochii, Wellan cerceta terenul 
cu simţurile sale magice, dar cei doi Scutieri, nebeneficiind 
de-aceeaşi experienţă precum cei mari, aruncau în jurul lor 
doar priviri speriate. Din fericire de altfel. Căci, printre 
plantele acvatice, Cameron observă primul un obiect ce i se 
păru straniu. 

— Maestre, ce este asta? Întrebă el, arătându-l. 


Wellan descălecă şi-i încredinţă hăţurile. Se duse apoi cu 
multă atenţie în direcţia obiectului care semăna cu o 
cochilie enormă şi, în mijlocul stufului, îngenunche în apă, 
ca să constate cu stupoare că era vorba mai degrabă de 
carapacea unui ou gigantic. 

— Am impresia că acesta-i butoiaşul tău, Cameron, declară 
Cavalerul, ridicându-se. 

Arătând sinistru, el aduse o bucată din cochilia cea groasă 
în faţa celorlalţi. Santo înţelese imediat despre ce este 
vorba. Incapabili să pătrundă pe continentul locuit de 
oameni cu ajutorul animalelor adulte din cauza capcanelor, 
oamenii-insectă aruncaseră în cascadă, ouă de dragon, 
lăsându-le să plutească până la mal, unde puii ieşeau din 
găoace prin stufăriş. 

— N-au trecut pe coastă, înţelese Wellan, şi doar 
Theandras ştie câte astfel de ouă au semănat pe tot 
continentul. 

— Există dragoni peste tot pe continent? Se sperie 
Cameron. 

— Mi-e teamă că da! Se-ndureră Marele Cavaler. Inamicul 
n-are decât să aştepte cu braţele-ncrucişate ca dragonii să 
crească şi o să ne devoreze pe toţi, dar asta n-are să 
rămână aşa! 

Santo descălecă şi-şi puse palmele sale sensibile pe 
cochilia de culoare cenuşie, pe care colegul său o ţinea încă 
în mâini. În clipa următoare ridică o privire neliniştită spre 
Wellan. 

— Acest animal s-a născut de-abia acum câteva zile şi nu 
este mai mare decât un câine. 

Abia pronunţă aceste cuvinte, că printre ierburi apăru 
capul hidos al dragonului pui, care cu dinţii lui ascuţiţi şi 
voia să se repeadă la picioarele lui Wellan. Brusc Santo îl 
aruncă pe fratele său de arme în lături, iar maxilarele fiarei 
muşcară-n gol, la câţiva centimetri de genunchii strânşi ai 
Marelui Cavaler. Vindecătorul îşi trase sabia. Dragonul se 


repezi la el, însă, cu o lovitură seacă, acesta îi tăie capul. 
Stând încă în apă, Wellan îl fixa cu stupoare. 

— Baza gâtului lor este vulnerabilă, trase concluzia Santo, 
ţinându-şi totuşi sabia cu două mâini. Cel puţin la 
exemplarele tinere. 

Wellan se ridică analizând rapid situaţia. Dacă dragonii 
pătrundeau pe râurile continentului, el îi trimisese pe 
jumătate dintre fraţii săi pe o cale greşită. 

— Să ne depărtăm de malul râului, declară el, reluându-şi 
hăţurile calului. 

Se instalară într-un luminiş şi, în timp ce hainele se uscau 
pe el, Wellan desenă din memorie o hartă a continentului 
unde apăreau diferitele regate şi râurile lor. Ceilalţi 
studiară crochiul cu interes. 

— Pe continentul Enkidiev există trei mari cursuri de apă: 
râurile Serida, Amimilt şi Mardall. Acesta din urmă 
izvorăşte în Regatul Shola, traversează Regatul Elfilor, 
Regatul Zânelor, Regatul de Argint, de Cristal şi Zenor, ca 
apoi să se verse-n ocean. De-a lungul lui avem să găsim 
monştri peste tot. Din el se desprind trei braţe, care o iau 
spre interiorul continentului. Primul este Tikopia, cel care 
parcurge Regatul Elfilor şi se-ndreaptă spre sud-est, 
traversând Regatele de Diamant, de Rubin şi de Jad. Al 
doilea, Wawki, se desprinde de Mardall în Regatul de 
Argint, ca să intre apoi în cel de Smarald şi în cel al 
Turcoazelor. Al treilea, Dilmun, înainte să se verse în mare, 
dincolo de Deşert, curge de-a lungul graniţelor dintre 
Regatele Perlei şi Smarald, după care traversează Regatul 
Fal, precum şi Pădurea Interzisă. 

— Aceste animale pot să pricinuiască mult rău, adăugă 
Santo. 

Wellan închise ochii şi se concentră. Folosindu-se de 
însuşirile sale telepatice, îşi informă soldaţii asupra situaţiei 
şi ceru Cavalerilor să ajungă cât mai repede spre nord, pe 
malurile râului Mardall, din Regatul Zenor până la râul 


Wawbki, să afle unde sunt ouăle şi să omoare monştrii care 
se-aflau înăuntru, sfătuindu-i să le taie gâtul. 

Cea de-a doua echipă o trimise de-a lungul râului Dilmun, 
ordonându-le fraţilor săi de arme să coboare spre sud, să-şi 
înceapă cercetările în Regatul Fal şi să folosească toate 
mijloacele necesare să distrugă puii de dragoni, înainte ca 
ei să devină o adevărată urgie. El însuşi, însoţit de Santo, va 
cerceta şi curăța malurile râului Mardall şi Wawki. La 
sfârşit vorbi şi cu Magicianul de Cristal, cerându-i să trimită 
soldaţi ai Regatului de Smarald pe malurile râului Tikopia, 
căci niciunul dintre oamenii lui nu putea să ajungă şi acolo. 
Deschise ochii şi observă uluirea de pe chipul fratelui său 
de arme. 

— Acum, după ce-am atins o cochilie, cred că aş putea 
destul de uşor să simt energia dragonilor, zise Santo, 
dorind să-şi încurajeze şeful. 

— O să-mi arătaţi şi mie cum să fac, maestre? Îl imploră 
Hettrick. 

— Bineînţeles, îl asigură Cavalerul, punându-i o mână 
prietenească pe umăr. Ştii bine că sunt aici să te-nvâţ tot ce 
la rându-mi am învăţat. 

În linişte porniră din nou la drum, folosindu-şi simţurile 
magice să cerceteze împrejurimile. Wellan traversă râul pe- 
un pod din lemn, construit de elfi şi patrulă pe un mal, 
alături de Scutierul său, în timp ce Santo cerceta, împreună 
cu Hettrick, pe celălalt. Descoperiră astfel numeroase 
fragmente de cochilii, dar nici o urmă a vreunui monstru. 

Pe înserat, deveni prea periculos să rămână pe malul apei, 
scrierile vechi menţionând că dragonii erau activi în special 
noaptea. Wellan traversă din nou râul prin vad şi, împreună 
cu Santo, stabiliră un loc de-nnoptat, la o distanţă destul de 
mare de maluri. Începând de-a doua zi, ei puseră la punct 
un plan de capturare a puilor de dragoni. 

CURATĂ INVAZIE! 

Urmând ordinele lui Wellan, Cavalerii Chloe, Iason, Falcon, 
Bridgess, Buchanan, Kevin şi Scutierii lor cercetară 


malurile râului Dillmun şi observară primele cochilii goale 
în Regatul Perlei. Bridgess cobori de pe cal să observe 
îndeaproape un obiect ciudat din apropiere. Cu un 
temperament mai aventuros decât ceilalţi Scutieri, Swan o 
imită, fără să-i ceară îngăduinţa, şi, mai degrabă decât să 
supravegheze caii, scotoci vegetaţia de pe mal. Deodată se 
trezi singură, fără maestra ei, printre trestiile înalte şi dese. 

Bridgess mângâie suprafaţa tare şi lunecoasă a unei 
cochilii sparte la un capăt. Când se năşteau, aceste animale 
aveau desigur mărimea unui câine mare, dar nimeni nu ştia 
cât de repede creşteau. 

— Aici nu-i decât un singur ou, îi spuse ea lui Iason şi lui 
Chloe, care scotoceau uşor stuful cu vârful săbiei. 

În secunda următoare auzi însă un urlet răguşit, care-i 
aduse aminte de mieunatul strident al unei pisici isterice. 
Lăsă cochilia să cadă-napoi în apă şi-şi apucă sabia cu două 
mâini, simţurile ei vestind-o asupra unei prezenţe ciudate. 

La câţiva metri de ea, Swan tocmai descoperise un trup 
însângerat care semăna cu un animal mic. Copila voia să se 
aplece să-l examineze, când printre picioare observă o 
mişcare rapidă. 

Un şarpe! Reptila se repezi la ea, cu viteza suliţei mânuite 
de Wellan. Scoţând un strigăt de surpriză, ea făcu o 
săritură în spate, iar botul plin de colţi se-nchise sec, la 
câţiva centimetri de tunica ei. 

— Swan! Strigă Bridgess, grăbindu-se spre ea, împreună 
cu cei doi colegi. 

Câtuşi de puţin speriată, fetiţa privi dragonul drept în ochi 
şi-şi adună tot curajul ei de mică luptătoare din Regatul de 
Opal. Aproape de mărimea unui lup, puiul de dragon era 
acoperit complet de solzi negri strălucitori, ca nişte rubine. 

Mârâind, el întinse din nou gâtul. Swan îşi încleştă braţele 
şi lovi puternic cu sabia. Capul mic şi oribil se prăvăli la 
picioarele ei. Ajungând în apropiere, cei trei Cavaleri 
rămaseră cu gura căscată în faţa insolitului spectacol. 

— L-am biruit! Exclamă victorioasă copila. 


Bridgess nu ştia dacă s-o certe că lăsase caii singuri sau s- 
o felicite că ucisese un dragon. 

„Ce-ar fi făcut Wellan în locul meu?” se-ntrebă ea. 

— Prima îndatorire a unui Scutier este să-şi supravegheze 
calul şi pe cel al maestrului său, o mustră Bridgess, 
încercând să se arate severă. De ce n-ai rămas cu Ariane şi 
Morgan? 

Bucuria de pe faţa copilei lăsă loc unei expresii bătăioase. 

— Pentru că în ţara mea fetele simt nevoia să arate că 
valoarea lor este tot atât de mare ca aceea a băieţilor, 
răspunse ea aspru, privindu-şi maestra drept în ochi. 

Dădu apoi un şut capului de dragon care se rostogoli în 
iarbă, îşi puse sabia la loc în teacă şi, furioasă, îi depăşi pe 
Cavaleri, îndreptându-se spre cai. 

— Swan! O chemă la ordine Bridgess. 

Dar copila, nervoasă, nu mai auzea nimic! Femeia Cavaler 
înţelese atunci că formarea unui Scutier cere din partea 
Cavalerului o mare răspundere. 

— Şi, pe lângă uraganul ăsta mic, mai vrei s-o antrenezi şi 
pe Kira? O ironiză Iason. 

Dar Bridgess n-avea deloc chef să râdă. Se repezi şi o 
prinse pe Swan înainte ca ea să fi putut ajunge la caii care 
păşteau un pic mai încolo. Îi tăie imediat drumul, forţând-o 
să se oprească. Faţa de păpuşă a fetiţei, încadrată de bucle 
moi şi negre, care îi coborau în cascade până pe umeri, era 
stacojie. 

— Nu mai eşti un supus al Regatului de Opal, Swan, îi 
aminti Bridgess. Faci parte din Ordinul Cavalerilor de 
Smarald şi, chiar dacă noi locuim în Regatul de Smarald, 
când suntem în misiune aparţinem întregului continent 
Enkidiev. 

Fetiţa nu protestă şi nu căută să evite privirea 
dezaprobatoare a maestrei ei. 

— Şi în Ordinul nostru fetele n-au nevoie să demonstreze 
că valorează tot atât ca băieţii, căci primesc exact aceeaşi 
educaţie. 


Înţelegi ce-ţi spun? 

— Da, maestră! Strecură ea răspunsul printre dinţi. 

— Atâta timp cât eşti sub supravegherea mea, nu vreau să- 
ţi asumi riscuri inutile! 

— Dar un Scutier are datoria să-şi urmeze maestrul şi asta 
este exact ceea ce-am făcut eu! Protestă vehement copila. 
Dacă dragonul nu venea după mine, v-ar fi putut răni în 
timp ce îi ţineaţi cochilia oului în mână. 

— Un Scutier nu trebuie să răspundă niciodată când 
maestrul îi face observaţie, îi aduse aminte Bridgess. 

Swan lăsă capul în jos, încercând să-şi stăpânească furia. 
Bridgess îi apreciase curajul, dar nu voia să-ncurajeze 
neascultarea. O studie preţ de-un moment, gândindu-se că 
Wellan, la vârsta ei, ar fi fost exact un asemenea gen de 
Scutier, doar că cei şapte Cavaleri ai generaţiei lui Wellan 
nu fuseseră niciodată Scutieri. 

— Îţi sunt recunoscătoare că m-ai apărat de-o rană fără- 
ndoială mortală, zise, în cele din urmă, Bridgess, dar 
trebuie să insist să-mi asculţi ordinele şi să respecţi regulile 
în vigoare. 

— Chiar Cavalerul Wellan spune că, în situaţii de urgenţă, 
putem să le ocolim! Nu se lăsă Swan, ridicând ochii spre ea. 

— Wellan este şeful nostru şi titlul lui îi conferă drepturi pe 
care noi nu le-avem. E destul de clar? 

— Da, maestră, suspină fetiţa, punând capăt reproşului. 

— Acum du-te şi caută caii, în timp ce euam să 
scormonesc mai departe prin stufăriş, împreună cu ceilalţi! 
Copila înclină uşor capul şi se-ndreptă spre cei doi cai ce 

păşteau nu departe iarba moale. Prinse hamul primului şi 
se-ndreptă spre cel de-al doilea sub privirea protectoare a 
lui Bridgess, care nu-şi amintea să fi avut la aceeaşi vârstă 
atâta curaj. Un răget răguşit şi o lovitură dură ce se abătu 
pe gâtul dragonului o aduseră din nou cu picioarele pe 
pământ. Unul dintre fraţii ei de arme tocmai omorâse un alt 
monstru, iar ea se grăbi să se-ntoarcă pe malul râului, să-i 
ajute. 


— Două cochilii, doi dragoni, bună treabă, nu? Glumi 
Iason. Mă-ntreb însă cum se descurcă fraţii noştri de pe 
celălalt mal. 

Falcon, Kevin şi Buchanan examinară în amănunţime 
porţiunea lor de mal, fără să găsească nici cea mai mică 
urmă de monştri, când deodată Kevin se opri în faţa a ceva 
ce i se păru ca o stâncă mică de culoare gri. Dar forma ei 
prea rotundă îi atrase imediat atenţia. Îşi chemă colegii şi 
examinară toţi obiectul neobişnuit, întrebându-se dacă era 
sau nu vorba despre unul dintre ouăle pe care Wellan 
ordonase să le distrugă, căci niciunul dintre ei nu văzuse 
nicicând aşa ceva. 

Falcon trase sabia din teacă şi lovi suprafaţa zgrunţuroasă 
a pietrei. Ea se mişcă, iar Cavalerii, prudenţi, se dădură- 
napoi. Trebuiau să aştepte spargerea oului, sau să 
grăbească moartea animalului? Înainte să poată lua o 
hotărâre, puiul de dragon sparse deodată cochilia în două. 
Cu stropi de lichid verzui, puiul se ridică pe picioarele din 
spate şi slobozi un strigăt ascuţit. 

Fără să piardă o secundă, oribila creatură neagră, abia 
ieşită din cochilie şi încă legănându-se, îi şi atacă pe 
Cavaleri. Falcon se repezi cu sabia, dar îi lipsiră câţiva 
centimetri să-i atingă gâtul lung, iar lama se afundă în nisip. 
Monstrul se dădu înapoi, legănându-şi capul triunghiular de 
la un cavaler la altul, ochii lui înroşiţi cântărindu-şi prada. 
După doar câteva minute de viaţă, primul lui reflex era să 
se hrănească cu carne de om. 

Aşezaţi într-un triunghi, bărbaţii aşteptară ca dragonul să 
se mişte primul. După ce aruncă o privire lacomă la 
Buchanan în dreapta lui, animalul se repezi fără veste 
asupra lui Kevin la stânga lui. Falcon nu ezită nici un 
moment şi lovi, despărţind capul de trupul bestiei, înainte 
ca aceasta să-şi fi putut atinge prada. 

Kevin se uită cu scârbă la cadavru, recunoscând că, în 
cazul în care fratele său de arme şi-ar fi ratat ţinta, colții 
strălucitori ai monstrului s-ar fi-nfundat în carnea lui. Cu un 


braţ sigur, Falcon înconjură umerii mai tânărului său 
prieten, forțându-l să se-ndepărteze, dar Kevin era 
incapabil să-şi ia ochii lui albaştri de la cadavrul încă lipicios 
al fiarei. 

— Oare câţi mai sunt încă pe continent? Şopti el, pradă 
groazei. 

— Este exact ceea ce încercăm să aflăm şi noi, îi răspunse 
Falcon. 

— Iar satele se-ntind de-a lungul râului! Mai spuse el. 
Trebuie să-i înştiinţăm pe oameni că fiarele astea oribile i-ar 
putea ataca. 

— O s-o facem pe măsură ce-avem să înaintăm spre nord, 
îl asigură Buchanan, transmiţându.-i, în acelaşi timp, şi o 
undă de linişte. 

— Linişteşte-te, Kevin! Îi ceru Falcon. Va trebui să-i găsim 
pe toţi fraţii monstrului oribil şi să-i distrugem, înainte ca ei 
să atingă talia celui pe care l-am înfruntat în Regatul de 
Smarald. 

Ca să-i mai dea curaj, îl bătu pe spate şi continuă să 
cerceteze stufărişul. 

Cavalerii Bergeau, Dempsey, Kems, Wanda, Nogait şi 
Wimme înfruntară primii un dragon mai mare şi mai 
puternic. Ei îşi continuară apoi drumul de-a lungul râului 
Mardall şi ajunseră într-un sat cu mai multe sute de 
locuitori. Pentru că Scutierii erau obosiţi şi înfometați, 
Cavalerii hotărâră să se oprească să-mbuce ceva, înainte de 
a-şi continua misiunea. 

Tocmai se-apropiau de piaţa centrală, când auziră 
strigătele de groază ale unei cete de copii. Fiind în fruntea 
grupului de Cavaleri, Bergeau îşi mână armăsarul în galop. 
Urmaţi de Scutieri, luptătorii magicieni ajunseră în curând 
la faţa locului şi-şi opriră imediat caii în faţa unui spectacol 
oribil. Un dragon negru, de mărimea armăsarilor lor, 
smulgea inima unei femei tinere, pe care-o doborâse. 
Cavalerii descălecară într-o clipă şi aruncară hăţurile 
Scutierilor. Trăgându-şi săbiile, se împrăştiară-n evantai în 


jurul monstrului. Bergeau şi Dempsey văzuseră cu ochii lor 
victimele primului atac al dușmanului la Shola. De aceea, în 
faţa groaznicei scene, nu tremurară, însă fraţii lor, învestiţi 
Cavaleri de curând, fură oripilaţi. 

Fiara-ncepu să mormăie şi să mârâie ameninţător, de 
teamă ca nu cumva oamenii să-ncerce să-i fure masa. Cei 
doi Cavaleri mai în vârstă, simțind mânia animalului şi 
teama fraţilor lor de arme mai tineri, înţeleseră că era 
rândul lor să acţioneze. Dempsey se apropie de dragon prin 
faţă, în timp ce Bergeau îi dădea în linişte ocol. Fiara ridică 
repede botul plin de sânge, fixându-l pe omul cel blond 
care-ndrăznea să-l sfideze. 

Cu multă grijă Dempsey continuă să-nainteze. Monstrul îşi 
dezvălui colţii-ncovoiaţi. Cu sabia întinsă-n faţa lui, 
Cavalerul se prefăcu să vrea să-i atingă prada deja moartă. 
Dragonul întinse gâtul şi Dempsey făcu o săritură înapoi, ca 
să nu fie muşcat. În inima Cavalerului blond cu ochi de 
culoare deschisă nu era nici teamă, nici mânie. 

Mai provocă o dată monstrul, care, cu viteza fulgerului, îşi 
lăsă capul în jos spre pieptul lui. Aflat chiar în spatele fiarei, 
Bergeau îşi îndreptă sabia şi lovi puternic capul animalului, 
secţionându-i. Dragonul se prăvăli greu peste victima lui, şi 
luptătorii răsuflară uşuraţi. Sătenii îi priveau cu 
recunoştinţă din porţile şi de la ferestrele colibelor. „Cum să 
le spunem că acesta nu fusese decât primul dintre 
numeroasele atacuri ce vor veni?” se întrebă Dempsey. 

— Ar trebui să-i învăţăm pe aceşti oameni cum să se apere 
singuri! Propuse Wimme, Cavalerul cu pielea mai 
întunecată. 

Dempsey se-ntoarse spre ceilalţi, mult mai liniştit decât 
fusese în ultimele momente, dar n-avu timp să-i 
îmbărbăteze, că ei izbucniră furioşi. 

— Nu putem să ne-mprăştiem în toate satele de pe 
malurile râului să-i învăţăm! Protestă Nogait. Nu suntem 
destul de mulţi! 


— Trebuie să-i prevenim şi pe camarazii noştri şi să-i 
învăţăm pe săteni să se apere! Insistă Wimme. 

— Nu asta ne-a cerut Wellan să facem, le aminti Bergeau, 
apropiindu-se de ei. 

— Au dreptate, frate, replică Dempsey. Dacă noi putem 
răpune aceşti dragoni, tinerii din fiecare sat în stare să 
mânuiască o sabie ar trebui să organizeze patrule şi să facă 
şi ei la fel. 

— Wellan va-nţelege că este necesar, îl sprijini Nogait. 
Este de-a dreptul inuman să-i lăsăm neştiutori pe aceşti 
oameni. 

În timp ce Dempsey comunica pe calea spiritului cu 
Marele Cavaler, Wanda se apropie de trupul tinerei victime, 
care zăcea culcat sub trupul fără viaţă al monstrului, şi 
constată că nu era cu mult mai în vârstă decât ea. Pentru că 
ultimele ei clipe de viaţă fuseseră pline de teroare, 
Cavalerul lăsă un genunchi pe pământ şi se rugă pentru 
sufletul ei zeilor, cei ce vegheau în lumea de dincolo. Fraţii 
ei de arme se rugară împreună cu ea, păstrând în suflet 
dorinţa ca cerul să-i ajute să curme viaţa tuturor celorlalţi 
dragoni. 

UN REGE LUCID. 

Wellan şi Santo cunoscură un succes mai modest. De-a 
lungul malurilor râului Mardall văzură presărate multe 
cochilii goale, dar de monştri nici urmă! Să se fi aventurat 
în pădure, în căutarea hranei? Şi totuşi, niciunul dintre 
Cavaleri nu resimțea în jurul lui durerea vreunui animal sau 
a vreunui om. 

Odată cu lăsarea serii, stând împreună cu Scutierii, în 
preajma unui foc bun, Wellan se tot gândi cum să facă să-i 
atragă pe dragoni afară din ascunzătorile lor. 

— Am putea să vânăm şi să le oferim pradă! Sugeră 
Cameron. 

— Ar fi inutil, îi spuse Wellan, căci monştrii nu mănâncă 
decât inimi care mai bat. 


Imediat în mintea Marelui Cavaler apăru imaginea unui elf 
folosit drept momeală şi, prinzând viziunea aceasta 
înspăimântătoare, Santo îi trimise un cot în coaste. Amândoi 
schimbară imediat un zâmbet fugar, dar nu făcu nici un 
comentariu nenecesar în faţa Scutierilor. 

— Folosiţi-mă pe mine să-i atrageţi, maestre! Se oferi 
Hettrick, dând dovadă de bunăvoință. 

— Ai uitat deja prima îndatorire a unui Cavaler faţă de 
Scutierul său, tinere? Replică prieteneşte Santo. Niciodată 
n-am să-ţi pun viaţa în pericol, fie chiar şi să-i pot prinde pe 
dragoni. 

Wellan şi Santo se ridicară deodată cu simţurile în alertă. 
În perfectă linişte şi nemişcaţi, Scutierii încercară să-şi 
alunge frica, să poată percepe şi ei ceea ce simțeau maeştri 
lor. Ceva sau cineva se-apropia. Nu era unul dintre monştrii 
oribili pe care-i căutau, dar nici om nu părea a fi. Wellan se 
concentră mai mult şi prinse spiritul fluid al unui elf. 

În cele din urmă adolescentul blond apăru la liziera 
pădurii şi-i observă pe luptătorii-magicieni un moment 
înainte de-a se-apropia. Katas nu cunoştea rasa oamenilor, 
iar reputaţia lor nu era de lăudat, în special cea a 
Cavalerului care depăşea cu un cap înălţimea camaradului 
său. Bătrânii pretindeau că Wellan de Smarald era un 
magician priceput şi-un conducător destoinic, cu braţe de 
oţel, dar mai spuneau şi că, acum câţiva ani, el încercase să- 
Il omoare pe Regele Elfilor. 

— Apropie-te! Îi porunci Wellan, cu o voce autoritară. 

Fără să-l piardă din priviri, tânărul elf făcu câţiva paşi 
uşori spre el. Nu era nevoie să-i sondeze gândurile ca să 
ştie că Marele Cavaler n-ar ezita să tragă sabia, în cazul în 
care s-ar simţi ameninţat. Katas se opri la o distanţă 
prudentă faţă de Wellan şi se-nclină cu respect înaintea lui, 
aşa cum îi ceruseră Bătrânii. 

— Intenţiile mele sunt paşnice, declară el, cu o voce 
plăcută. 


— Spune-mi cine eşti şi ce vrei, îi ceru Wellan, care 
păstrase o profundă aversiune pentru elfi de pe vremea 
altercaţiei sale cu suveranul lor. 

— Mă cheamă Katas, sunt din clanul armalilor şi vă aduc 
un mesaj al Regelui Hamil. 

— Sunt Cavalerul Wellan şi alături de mine este Cavalerul 
Santo. Copiii aceştia sunt Scutierii noştri Cameron şi 
Hettrick. Care este mesajul regelui tău, Katas? 

— Vă invită la el să vă sfătuiţi într-o problemă urgentă. 

— Spune-i regelui tău că misiunea noastră e mai 
importantă! Şuieră Wellan. 

Punând imediat mâna pe braţul fratelui său de arme, 
Santo îi atrase astfel atenţia să-şi păstreze calmul, căci, în 
fond, băiatul n-avea decât menirea unui sol. 

— Ştii cumva despre ce vrea să vorbească cu noi Regele 
Hamil? Îl întrebă Cavalerul vindecător. 

— Despre animalele stranii pe care le-am întâlnit în 
pădure. 

„întâlnit? * se miră Santo. Oare acesta să fi fost motivul 
pentru care nu mai era niciunul pe mal? Dar, dacă ei se 
retrăseseră spre pădure să-şi facă rost de mâncare, de ce 
elful acesta nu resimțea nici un fel de frică? Era totuşi 
vorba despre nişte reptile care puteau să atingă proporţii 
gigantice şi care ar fi putut să se hrănească cu poporul lui. 

— Şi ce-aţi făcut? Întrebă el într-un târziu. 

— Regele are să vă explice! Lăsaţi-mă să vă conduc până 
la el! Insistă Katas. 

— Dacă avem să aflăm ceva nou despre dragoni, îi spuse 
Santo şefului său, sunt convins că trebuie să-l ascultăm. 

Wellan rămase pe gânduri. Chiar trebuia să-l întâlnească 
pe rege? Şi, dacă intra cu Katas în adâncul pădurii, nimeni 
n-ar mai fi curăţat malurile râului Mardall de animalele 
care părăsiseră de curând căldura şi siguranţa cochiliei. 

— Nu mai sunt pe-aici, declară Katas, uitându-se la el cu 
uimire şi în acelaşi timp cu neîncredere. 


Wellan înţelese numaidecât că elful îi sonda gândurile şi şi 
le închise imediat. Katas se sperie când observă că acesta 
avea şi el calităţile poporului său. 

— În timpul nopţii gândeşte-te la propunerea lui, insistă 
Santo, îndepărtându-l de emisar. 

— Nu, asta nu poate aştepta, interveni elful. Fără zăbavă 
trebuie să vă conduc la rege. 

Prin apropiere, Santo nu percepea vreo capcană, dar nu 
putea să ştie ce simţea Wellan, căci îi ascundea gândurile 
chiar şi lui. Aşteptă deci, hotărârea acestuia, scrutând 
împrejurimile, să se asigure dacă Scutierii n-ar fi putut 
întâmpina vreun pericol, în timp ce atenţia le era atrasă de 
elf. Le studie feţele crispate şi înţelese că ei sperau ca 
Wellan să-i accepte oferta. Se uitau cu atenţie la Katas, în 
timp ce-şi aminteau întâmplările, care se povesteau pe 
seama incidentului dintre şeful Cavalerilor de Smarald şi 
Regele Hamil şi în acelaşi timp se întrebau dacă aveau să 
asiste şi ei la derularea unui nou episod al rivalităţii 
acestora. 

— Venim cu tine! Declară Wellan. 

Cameron şi Hettrick săriră deodată în picioare şi merseră 
să caute caii. Îşi adunară lucrurile şi într-o clipă fură gata 
de plecare. Wellan nu se mişcă nici măcar cu un centimetru. 
Ochii lui de gheaţă continuau să-l studieze pe tânărul elf, ca 
şi cum i-ar fi fost frică de-un gest de trădare. Făcând parte 
dintr-un popor foarte sensibil, Katas îi resimţi neîncrederea 
şi, pe drept, se-ntrebă ce făcuse sau spusese să i-o 
stârnească. După ce stinseră focul, Wellan îi spuse elfului să 
o ia înainte. Cei doi Scutieri se grăbiră să-l urmeze pe 
Marele Cavaler, iar Santo încheie coloana. În spatele solului 
cel tânăr, traversară pădurea întunecată, cu toate simţurile 
în alertă, căci dragonii vânau în special noaptea. Cu nervii 
întinşi, cei doi Scutieri îl urmau curajoşi pe şeful Cavalerilor 
visând să devină şi ei odată tot atât de puternici ca şi el. 

Soarele începea să se ridice la orizont, când ajunseră, în 
sfârşit, în sat. Fideli obiceiurilor lor, la apropierea străinilor, 


toţi elfii fugiseră. Wellan le resimțea frica şi nu erau dragoni 
cei de care se temeau. Cavalerii înaintară spre mijlocul 
pieţei din centrul satului, acolo unde mai fumegau încă 
tăciunii unui foc din timpul nopţii. 

Pradă unei uimiri fără margini, Wellan rămase ca de piatră 
în faţa a vreo douăzeci de dragoni morţi, spânzurați de 
coadă de crengile celui mai gros copac din sat. Descălecă 
apoi şi aruncă frâiele calului Scutierului său, să se poată 
apropia de trupurile acestora. Pe ele nu era nici urmă de 
rană sau de tăietură, şi totuşi dragonii erau morţi. Cum se- 
ntâmplase asta? 

— Nu doar săbiile şi focul pot distruge aceşti monştri, se 
auzi o voce în spatele Cavalerilor. 

Wellan se-ntoarse brusc, cu mâna pe mânerul săbiei. 
Regele Hamil stătea la o distanţă destul de mare de el, cu 
braţele-ncrucişate, faţa plină de nelinişte, iar părul blond în 
vânt. Cavalerul îl sondă rapid şi înţelese că nu doar 
prezenţa lui în sat îl tulbura, dar şi cea a monştrilor celor 
tineri, pe care i-au găsit în pădurile lui. 

— Ne-aţi spus că fiarele astea n-au să treacă de capcanele 
pe care ne-aţi pus să le săpăm pe pământul nostru, îi 
reproşă regele. 

— Este drept. Aceşti monştri n-au venit dinspre coastă, îi 
răspunse Wellan, umflându-şi sfidător pieptul. Inamicul a 
aruncat ouă de dragon în cascada din Shola şi ei au ieşit din 
găoace cam peste tot, pe malurile râurilor. Am dat peste ele 
chiar şi în Regatul de Smarald. 

— Câte-au semănat pe tot continentul? 

— Nu ştim! 

Faţa Regelui Hamil se crispă şi Santo se gândi că 
atitudinea lui nu era tocmai cea potrivită în faţa şefului 
Cavalerilor de Smarald, întrucât o singură scânteie, oricât 
de mică, ar fi putut reaprinde ostilitățile dintre ei. 

— Cum i-aţi omorât? Întrebă el, intenţionând să 
dezamorseze conflictul. 


— Este o informaţie pe care n-o putem mărturisi unor 
oameni, răspunse Hamil, pe-un ton sec. 

— Dacă sunteţi capabili să ucideţi dragoni, de ce v-aţi 
ascuns în copaci când Shola a fost atacată? Tună Wellan. 

Santo îi prinse din nou braţul cu putere, să se asigure că 
n-are să poată trage sabia sau n-are să-şi folosească 
puterile magice. Cei doi şefi se priviră cu mânie, dar 
niciunul nu părea dispus să-l atace pe celălalt. 

— Prin puterea minţii noastre am reuşit să sufocăm aceste 
animale, căci ele sunt de talie mică, răspunse într-un târziu 
regele. N-am fi reuşit niciodată s-o facem cu nişte dragoni 
adulţi. 

Wellan se desprinse brutal din strânsoarea lui Santo şi se 
duse în direcţia calului său, ca să nu fie tentat să-l supună 
pe Regele Elfilor aceleiaşi sorţi pe care poporul său o 
rezervase dragonilor celor tineri. 

— Ştiţi foarte bine de ce a revenit duşmanul pe continentul 
Enkidiev, Wellan de Smarald, dar aţi hotărât să nu spuneţi 
nimănui! Îl acuză regele. 

Marele Cavaler se opri deodată şi-şi stăpâni cum putu mai 
bine mânia care începuse din nou să urce în el. În faţa celor 
doi Scutieri, nu putea să-şi permită să ignore codul 
Cavalerilor. 

— N-aveţi dreptul să ascundeţi oamenilor voştri acest 
adevăr! Continuă Hamil. 

— Nici voi n-aţi fi avut dreptul s-o părăsiţi în voia sorții pe 
Fan din Shola! Şuieră Wellan întorcându-se spre el. În ce 
priveşte maeştrii magicieni, protocolul este foarte clar, dar 
voi aţi condamnat-o la o moarte sigură! Dintre toţi regii 
care guvernează continentul, sunteţi cel mai puţin în 
măsură să-mi amintiţi obligaţiile! 

— Văd că pedeapsa cu carcera în Regatul de Smarald nu 
v-a învăţat să-i respectaţi pe conducătorii lumii acesteia, 
Cavalere! 

„Ce închisoare?” se mirară la unison Scutierii, căci despre 
ea nici că auziseră. Wellan ignoră observaţia lui Hamil, 


pentru că, de fapt, Regele de Smarald nu-i impusese 
niciodată să şi execute această pedeapsă. 

— Respect oamenii curajoşi şi integri, oricare-ar fi ei, regi 
sau ţărani! Îi răspunse Cavalerul. Dar pentru laşi n-am nici 
măcar un dram respect! 

Roşu de mânie, Marele Cavaler îşi continuă drumul până 
la cal şi cei doi ucenici observară scena cu teamă. Fiind 
creaturi magice, elfii aveau oare puteri asemănătoare cu 
ale lor? Regele Hamil are să-i caute pricină de ceartă lui 
Wellan? 

— Dacă aceşti Cavaleri de Smarald sunt într-adevăr 
protectorii continentului Enkidiev, atunci ştiţi ce aveţi de 
făcut cu copilul! Îl somă suveranul. 

„Ştie de existenţa Kirei!” înţelese marele războinic. Se 
opri în faţa calului său de luptă şi închise ochii, respirând 
adânc. Încerca să uite ce s-a petrecut între Regele Hamil şi 
el şi să-şi readucă pacea-n suflet. Cei doi erau încă supăraţi 
unul pe celălalt, dar Wellan refuza să se lase condus de 
emoţii. 

— Când a năvălit la Shola pe ea o căuta! Izbucni stăpânul 
pădurii. N-o ştiaţi? 

Aşadar, din această cauză, când fusese atacat regatul 
vecin, elfii hotărâseră să nu acţioneze. 

Aflaseră probabil că oamenii-insectă vor să ia copila cu ei 
şi, neintervenind, au crezut că, odată ce obțineau ce voiau, 
aceştia n-o să mai aibă niciodată motiv să pună piciorul pe 
continentul Enkidiev. 

— Cavalerii de Smarald nu sunt asasini de copii, ripostă 
Wellan, încălecând fără măcar să se uite la el. 

Îşi îndemnă calul şi se-nfundă în pădure. Cameron se grăbi 
să-l urmeze, dar Hettrick aşteptă reacţia maestrului lui. 
Santo se-nclină respectuos în faţa Regelui Elfilor, 
mulţumindu-i că prinsese şi executase dragonii, dar nu făcu 
nici o aluzie la discuţia furtunoasă pe care regele tocmai o 
avusese cu fratele său de arme. 


— Dacă-i sunteţi prieten şi dacă vă consideraţi adevărații 
protectori ai lumii noastre, îl veţi obliga să-şi facă datoria! Îi 
ceru Regele Hamil. 

Dar Santo nu înţelegea despre ce vorbea şi, mai înţelept, 
hotări să păstreze tăcerea. Îşi recuperă calul şi prinse 
privirea tristă şi confuză a lui Katas, aflat tot în apropierea 
cailor. Pentru un elf de vârsta lui era probabil greu să- 
nţeleagă mânia monarhului său şi cea a Cavalerului Wellan. 
Vindecătorul puse o mână sigură pe umărul tremurător al 
elfului şi-i transmise o undă de linişte. 

— Îţi sunt recunoscător că ne-ai fost ghid, îi spuse 
prieteneşte Cavalerul. 

„Oamenii sunt oare toţi atât de diferiţi unul de altul? Se 
întrebă elful. De ce acesta nu este tot atât de nervos ca 
şeful lui?” 

Santo încălecă şi galopă pe serpentina pe care o luase 
fratele lui, urmat de Hettrick. Katas îi privi cum se- 
ndepărtează, spunându-şi că oamenii precis trebuie să 
sufere de singurătate, căci ei nu sunt legaţi între ei cu acele 
legături invizibile şi sigure care-i uneau pe toţi elfii. 

— Ar fi trebuit ca împăratul să fi nimicit stirpea oamenilor 
acum câteva sute de ani, bombăni Hamil, cu faţa roşie de 
mânie. 

— Dar Bătrânii spun că ei ne-au salvat de stăpânirea 
oamenilor-insectă, protestă Katas. 

— Dacă într-adevăr ne-ar fi salvat, ei nu s-ar mai fi întors 
astăzi. 

— Avem să putem noi să-l învingem pe invadator fără ei, 
sire? 

— Probabil că nu, dar am putea să-i dăm împăratului ceea 
ce caută, ca să rămână la el acasă o dată pentru totdeauna! 

Mirat de atitudinea lui Wellan, Hamil se-ntoarse şi se- 
ndreptă spre colibă promiţându-şi să-i scrie lui Smarald 
întâiul despre adevăratul loc pe care-ar trebui să-l ocupe 
Cavalerii lui de Smarald. 


Santo se-ntâlni apoi cu Wellan în pădure, dar îi fu imposibil 
să-i sondeze gândurile şi emoţiile încă închise în inima lui, 
ca într-un turn de piatră. 

Nici măcar nu putu să discute cu el decât pe malurile 
râului Mardall, la graniţa cu Regatul Zânelor, după ce-şi 
instalară tabăra pentru noapte. După ce călăriseră toată 
ziua, cei doi băieţi erau mai mult decât obosiţi, dar nu se 
plângeau. Se duseră în pădure să strângă lemne şi se- 
ntoarseră cu braţele pline cu crengi groase şi cu zâmbete 
fericite pe chip. 

— Acolo în spate sunt copaci transparenţi! Exclamă 
Hettrick. 

— lar animalele au venit şi ne-au mirosit hainele, fără cea 
mai mică teamă! Adăugă şi Cameron. 

Wellan se aşeză în faţa flăcărilor, dar gândurile lui 
continuau să vagabondeze. Pregătind masa, vindecătorul îşi 
aduse aminte de cuvintele stranii ale Regelui Hamil. Agăţă 
oala deasupra focului şi merse să se aşeze lângă şeful lui. 

— Despre ce copil vorbea Regele Elfilor? Întrebă Santo pe- 
un ton prietenesc, menit să-l facă pe prietenul lui să- 
nţeleagă că nu avea intenţia să-l certe. 

Wellan suspină plin de dezgust şi plictiseală şi-şi privi 
fratele de arme ca un om gârbovit depăşit de evenimente. 
Oare trebuia să le spună acum fraţilor lui tot ce ştia? Oare 
răspândirea informaţiei n-are să pună-n pericol viaţa 
prezumtivei moştenitoare a lui Smarald întâiul? 

— Eu cred că asta te-ar elibera de greutatea pe care-o 
porţi în suflet de foarte mult timp, Wellan. 

— Mi-e frică să nu se-mbine c-un caz teribil de conştiinţă, 
frate! Mărturisi el. 

— Dar n-am jurat, oare, să ne sprijinim şi să ne-ajutăm 
unul pe celălalt până la moarte? Ştii foarte bine că mie poţi 
să-mi vorbeşti cinstit, că eu n-am să repet cuvintele tale 
nimănui, dacă asta îţi este voia, dar am să-ţi respect şi 
tăcerea, dacă asta ai să alegi! 


Santo avea dreptate. Secretul acesta devenise mult prea 
greu pentru el, aşa că el îşi goli inima vorbind în şoaptă, 
nedorind ca Scutierii lor să-i asculte mărturisirile. Îi 
dezvălui lui Santo atât identitatea Kirei, cât şi motivul 
pentru care împăratul Negru voia s-o găsească. Îi spuse 
deopotrivă şi povestea micului băieţel mov, omorât în trecut 
de Regele Jabe, fără ca asta să-l determine pe Amecareth să 
nu mai procreeze încă un hibrid. 

— Exista o profeție legată şi de-acest copil? Voi să ştie 
Santo. 

— Nu-mi pasă, răspunse Marele Cavaler. Există mult prea 
puţine documente despre evenimentele astea petrecute în 
Antichitate. 

Santo rămase pe gânduri o clipă, venindu-i în minte toate 
consecinţele acestui teribil secret. Wellan avusese dreptate 
să-l păstreze doar pentru el în toţi aceşti ani. Kira n-are să 
fie-n siguranţă decât dacă nimeni nu ştia unde se-ascunde! 

— Cui i-ai mai spus? Îl întrebă el deodată pe Wellan. 

— Nu-l ştiu decât magicienii, Bridgess, tu şi cu mine. Nici 
chiar fetiţa nu-l ştie. 

— Şi cum ea trebuie să-şi atingă vârsta adultă ca să-l poată 
proteja pe viitorul purtător de lumină, îţi sugerez să nu-l 
mai spunem nimănui. 

După părerea lui Wellan, întotdeauna Santo fusese cel mai 
înţelegător dintre Cavaleri. Şi cel mai discret. El n-avea să-i 
trădeze secretul. După ce deshămară caii, Scutierii veniră 
să-şi mănânce porţia de mâncare. 

A doua zi, în zori, de-a lungul malurilor râului Mardall, 
vânătoarea de dragoni reîncepu. 

O PRINŢESĂ MICĂ Şi LINIŞTITĂ. 

După plecarea Cavalerilor, Kira refuză să-şi părăsească 
siguranţa patului şi-a cuverturilor, apoi, puţin câte puţin, 
Armene reuşi să o atragă până la masa din salonul ei şi 
chiar să-i schimbe cămăşuţa de noapte cu o tunică. 

Stând în picioare în faţa ferestrei, copila mov îşi aminti cât 
de mare era dragonul şi de colții lui strălucitori şi se 


scutură de groază. Acel împărat nu putea să fie decât o 
insectă foarte rea dacă se folosea de asemenea monştri să 
prindă fetiţe fără apărare. Aruncând o privire spre ocol, o 
văzu pe Speranţa, iapa ei, care mergea de-a lungul 
îngrăditurii cu capul aplecat şi şchiopătând. Bridgess i-o 
dăduse cadou şi ea trebuia să aibă grijă de ea. 

Îşi trase repede o pereche de pantaloni şi nişte cizme de 
piele făcute pe măsură şi plecă să-i spună lui Armene că 
ieşea în curte. Spre marea ei surpriză, văzu că la uşa 
apartamentului nu mai stătea de pază nici un soldat. 

— Regele i-a postat pe metereze în cazul în care un alt 
dragon ar apărea pe câmpia ce-nconjoară castelul, îi explică 
Armene. Dacă văd vreunul, trebuie să sune alarma şi podul 
mobil are să fie imediat coborât. 

— Este o măsură de precauţie tare bună, spuse copila, 
deja mai liniştită. 

Alergă apoi pe hol, cobori scara în viteză şi ieşi pe porţile 
cele mari ale castelului. Soarele puternic o orbi preţ de 
câteva secunde, ceea ce-o determină să-şi ducă mâna la 
ochi. Supraveghind porţile mari ale zidului cetăţii, ea ajunse 
până la bariera ocolului, pe care o deschise cu prudenţă. 
Iapa cu părul de culoare deschisă necheză de plăcere şi 
tropăi până la ea. 

— Speranţa, îmi pare cu adevărat rău pentru alaltăieri, 
şopti copila, mângâind animalul. Noi nu ştiam că în pădure 
se-ascundea un dragon. Dar acum nu maiaidecesăte 
temi. 

Kira înşeuă iapa aşa cum o învățase Bridgess şi călări 
toată dimineaţa, mai întâi în ocol, apoi în curte, printre 
ţăranii şi servitorii care se ocupau de treburile lor zilnice. 
La sfârşit îşi conduse iapa la grajd, îi scoase frâul şi şaua şi 
o perie cu grijă, descâlcindu-i firele de păr din coadă şi cele 
din coamă. Odată ce Speranţa fu instalată în boxa ei, copila 
îi puse apă proaspătă în adăpătoare şi boabe în iesle. 

— Trebuie să recunoşti că sunt o stăpână bună, declară cu 
mândrie mica prinţesă. 


Dar iepei, mulţumită că primise porţia de boabe din ziua 
aceea, nu-i mai păsă de Kira. La o adică, nu-i decât un 
animal oarecare! Îşi aminti ea, şi nicidecum un cal-dragon 
inteligent ca Hathir. Părăsi apoi grajdul şi se-ntoarse în 
palat, să se apere de soarele torid, căci acesta urcase deja 
destul de sus pe crugul zilei de vară. Neavând chef să 
mănânce, o coti în direcţia bibliotecii, locul cel mai răcoros 
din Castelul de Smarald. 

Cu paşi mărunți se strecură printre etajerele încărcate de 
pergamente şi cărţi vechi, când simţi că nu e singură. 
Întinzându-şi gâtul în afara rafturilor, ea îl observă pe 
Hawke, cufundat în lectura unei cărţi enorme. Dintre toţi 
locuitorii Regatului de Smarald, acest elf, care avea acum 
şaptesprezece ani, era prietenul ei cel mai bun. Lui îi datora 
atât primele cuvinte învăţate în limba oamenilor, cât şi 
primele basme. Mergând la orele magicianului Elund în 
acelaşi timp cu Bridgess şi cu cei mai tineri dintre Cavaleri, 
Hawke nu devenise Scutier, asemenea lor. Încântat de 
măsura în care acesta stăpânea magia şi incantaţiile, 
bătrânul magician hotărâse să-l facă ucenicul lui. 

Fetiţa se apropie de masa de lucru la care elful studia şi 
aruncă o privire pe cartea lui de farmece. 

— Este o carte foarte complicată despre poţiuni, răspunse 
el, fără ca măcar s-o privească. 

— De ce e complicată? 

— Pentru că necesită un număr mare de ingrediente rare, 
care nu pot fi amestecate oricum şi oricând. 

EI înălţă capul, iar Kira simţi că roşeşte. Hawke ocupa al 
doilea loc în inima ei, după Cavalerul Wellan. Părul lui lung 
şi blond semăna cu nişte fire de mătase, ce se mişcau 
mereu împrejurul feţei lui triunghiulare, iar ochii săi în care 
se-aduna tot verdele pădurii străluceau de agerime. Kira 
remarcase că adesea urechile lui îi trădau starea de spirit, 
la fel ca ale ei. Pentru moment, ele stăteau drepte, ceea ce 
însemna că era încântat s-o vadă. 


— Maestrul Abnar te-nvaţă arta preparării acestor poţiuni 
magice? Se dori el să ştie. 

— Nu şi nu-mi pasă dacă are intenţia s-o facă, răspunse 
Kira, suindu-se pe banca aflată de partea cealaltă a mesei. 
După cum ştii, el a fost ucenicul Magicianului de Cristal şi 
Nemuritorii preferă să materializeze tot ce au nevoie. 

— Chiar eşti capabilă să faci aşa ceva? 

Kira încruntă din sprâncene preţ de-o clipă, apoi întinse 
mâna deasupra mesei. Imediat apăru o broscuţă, care-l 
sperie pe elf. 

— Dar cum poţi să materializezi o fiinţă vie?! Exclamă el, 
stupefiat. 

— Ca să fiu cinstită, nu poţi crea astfel de fiinţe. Numai zeii 
au această putere. Să spunem doar că, pe moment, le 
deplasăm în timp şi spaţiu. Acum câteva minute, animalul 
ăsta mic stătea la soare pe malul lacului din apropierea 
grajdului. 

— Mie maestrul Elund nu mi-a vorbit niciodată despre 
această putere! 

— Asta-nseamnă că n-o are sau, cred. Că nu-i pasă de ea! 

Broscuţa sări pe cartea cea mare de vrăji, iar Hawke o 
prinse înainte ca ea să dispară sub rafturi şi etajere, unde 
desigur ar fi pierit în curând. 

— Arată-mi cum s-o trimit la loc, tot prin magie! O imploră 
elful. 

— Aş prefera ca mai întâi s-o transferi din mâna ta în a 
mea, îi replică prinţesa. Ştii că, la început, nu stăpâneşti 
prea bine această putere şi e uşor să pierzi obiectele pe 
care le dematerializezi. 

Un zâmbet apăru pe buzele subţiri ale ucenicului 
magician, bucuros să primească o lecţie de la o copilă de 
nouă ani. Să-l ajute un pic, Kira transformă vibraţiile mâinii 
sale cu degete lungi şi Hawke nu trebui decât să se 
concentreze intens, ca broscuţa să dispară. 

— Unde s-a dus? 

— Aici! Exclamă Kira, materializând broscuţa în palma ei. 


— Tu ai făcut asta! 

În faţa figurii dezumflate a elfului, copila mov izbucni în 
râs. Hawke vru să se repeadă la ea să-i dea una, dar Kira 
săltă spre ieşire. După ea nu se luă, căci era inutil. Prinţesa 
sholiană alerga mai repede ca un iepure şi escalada zidurile 
ca o veveriţă. Îşi privi îndelung palma goală şi-şi dădu 
seama că, în pofida atâtor ani de studiu, el nu avea nici 
măcar o treime din puterile fetiţei. 

Kira urcă scara ţinând în palmă broscuţa şi alergă pe holul 
lung al apartamentului regal, care avea pe-o parte 
nenumărate ferestre ce dădeau spre curtea cea mare a 
castelului. Se opri lângă una dintre ele şi puse broscuţa pe- 
o piatră. 

— Dacă Hawke m-ar vedea făcând asta, nu şi-ar reveni 
niciodată. Murmură ea. 

Pronunţă apoi o incantaţie în limba magilor şi broscuţa se 
transformă într-o preafrumoasă porumbiţă albă. 

— Acum du-te şi explorează lumea! Îi ordonă copila. 

Pasărea îşi luă zborul şi Kira o urmări cu privirea pe cerul 
albastru. Abnar o învățase să transforme aceste animale, 
spunându-i că această operaţie nu funcţionează la oameni, 
la elfi, la zâne şi la Nemuritori. Păcat. 

Îşi urmă apoi calea prin galerie, îşi scoase cizmele şi se 
strecură pe pervazul ultimei ferestre. Escaladă cu multă 
agilitate peretele şi se duse până la turnul vechii închisori, 
refugiul ei preferat. Niciodată vreun dragon n-o s-o 
găsească aici. Sări pe podeaua acoperită de praf şi făcu să 
alunece pe deget inelul de aur. Cavalerul Hadrian se 
materializă imediat în faţa ei şi o salută. 

— A trecut foarte mult timp de când nu m-aţi chemat din 
lumea de dincolo, milady, declară el. Sunt foarte fericit că 
vă văd! 

— N-a fost după dorinţa mea, credeţi-mă! Se scuză copila. 

Când observă în ochii cenuşii ai fantomei umbra unui 
regret, îi luă imediat mâna. 

— De ce nu sunt în stare să vă sondez inima? 


— Pentru că nu mai am, explică Hadrian, silindu-se să 
zâmbească. 

— Dar voi puteţi să-mi citiţi gândurile! 

— În lumea aceea emoţiile dispar puţin câte puţin, dar 
intelectul este mai greu de înduplecat. 

— Deci, tot ceea ce-nvăţăm în timpul vieţii, după moarte 
nu se pierde. 

— Este exact. 

Hadrian îşi trase mâna şi se duse să examineze încăperea 
rotundă, ca şi cum o vedea pentru prima dată. În realitate, 
el căuta să-şi alunge teama pe care i-o pricinuia 
singurătatea de pe faleza în care era obligat să trăiască, din 
cauza pedepsei date de Nemuritori, departe de familia şi de 
prietenii lui. 

— M-aţi chemat să discutaţi cu mine sau să urmaţi 
antrenamentele de sabie? Întrebă el, într-un târziu, 
întorcându-se către copila mov. 

— Cred că un pic din amândouă. S-ar spune că sunteţi 
nefericit, sire Hadrian. Am dreptate? 

— Mă plictiseam din cauza voastră, tânără luptătoare. 
Credeam că m-aţi uitat! 

Emoţionată, Kira se aruncă în braţele lui şi-l strânse cât 
putu de tare. 

— Dar cum să vă uit? Sunteţi prietenul, mentorul şi 
strămoşul meu! Mulțumită vouă într-o zi voi putea deveni 
Cavaler! 

— Atunci chiar am o surpriză pentru voi, milady! 

O puse jos şi făcu imediat să apară o armă incredibilă, 
executată din două săbii cu mânerele îmbinate. Cavalerul 
fantomă începu s-o învârtă ca şi cum ar fi fost aripile unei 
mori de vânt, iar ochii violeţi ai copilei urmăriră cu aviditate 
mişcările de morişcă ale lamelor strălucitoare. 

— Dar de ce nu se găsesc asemenea de minunăţii şi în 
colecţia lui Smarald întâiul? 

— Doar Cavalerul Onix şi eu însumi ne serveam de-o astfel 
de armă, fabricată de barbarii din Deşert, explică Hadrian 


oprind-o brusc. 

Kira se apropie şi mângâie metalul rece. 

— E minunată! Exclamă ea. Îmi arătaţi cum se mânuieşte? 

— Are să fie o onoare pentru mine. 

Simţi sinceritatea în ochii gri ai frumoasei fantome şi ştiu 
precis că are să se ţină de cuvânt. Acum era sigură că are 
să-şi facă şi ea loc în elita luptătorilor de pe continentul 
Enkidiev. 

IMPERIUL OAMENILOR-INSECTĂ. 

De partea cealaltă a oceanului se-ntindea continentul cel 
întunecat numit Irianeth, unde se ridica palatul împăratului 
Amecareth. Acesta nu semăna cu niciuna dintre fortificațiile 
oamenilor aflate pe continentul Enkidiev. Nici măcar un hol 
mare nu avea acest aşa-zis castel. Nu avea camere 
personale, nu avea bucătării regale şi nici măcar săli de 
audienţă. Totul era un labirint de galerii întunecoase, în 
pereţii cărora erau făcute nişte găuri ce corespundeau unor 
încăperi rotunde, fără ferestre, ca nişte alveole. 

Săpat în piatra muntelui, acest castel semăna mai mult cu 
un muşuroi decât cu o fortăreață. Toţi supuşii împăratului 
îndeplineau anume funcţii, iar sclavii se plimbau întruna pe 
coridoarele luminate de pietre misterioase care răspândeau 
o lumină difuză. În acest spaţiu, nici nu se punea problema 
aprinderii torţelor, căci oamenilor-insectă le era frică de 
foc. În consecinţă, ei îşi construiseră civilizaţia complet 
diferit de ceilalţi, luminându-se cu ajutorul unor cristale, iar 
hrana consumând-o crudă. 

Într-una dintre alveole trăia vrăjitorul Asbeth, unul dintre 
hibrizii concepuţi de împărat de-a lungul domniei sale. 
Amecareth nu-şi trata copiii într-o manieră privilegiată. Toţi 
erau servitori cu acelaşi titlu ca toţi ceilalţi, doar că se 
bucurau de-o legătură directă cu spiritul împăratului. 
Născut ca urmare a cuceririi unei insule a oamenilor- 
pasăre, tânărul vrăjitor era singurul supravieţuitor din 
neamul lui, iar Amecareth îl luase cu el, în această lume 
fără de lumină, să-l înveţe arta lui de vrăjitor. 


Asbeth n-avea decât vreo sută de ani, ceea ce făcea din el 
un adult destul de tânăr, în comparaţie cu oamenii-insectă, 
dar ambiția lui o egala pe cea a împăratului, căruia spera ca 
într-o bună zi să-i ia locul. Aşteptând momentul, îşi juca 
rolul de marionetă, fără să se plângă. 

De la tatăl său, Asbeth nu moştenise decât faţa cu pielea 
neagră, ochii violeţi şi urechile ascuţite. Restul corpului era 
acoperit cu pene negre. Ciocul coroiat şi ghearele de la 
mâini, ieşind din aripi, îl făceau să semene mai degrabă cu 
un vultur, îi plăceau tunicile scurte fabricate din pielea 
maro tăbăcită a sclavilor pe care împăratul îi condamna la 
moarte, cu toate că el ar fi preferat să nu poarte nici un fel 
de veşmânt. 

În ziua aceea, aşezat în faţa enormului cazan ce fumega, 
pe suprafaţa căruia el observa mişcările oamenilor, 
vrăjitorul căzu pe gânduri. Toate încercările lui Amecareth 
pentru a se infiltra pe continentul lor eşuaseră una după 
alta şi împăratul avea să-i încredinţeze lui următoarea 
operaţiune. Dintre toate popoarele pe care ei aveau de 
gând să le cucerească, cel al oamenilor se dovedise mai 
perseverent. Acestor fiinţe primitive le lipsea coeziunea, 
dar nici gândire colectivă nu aveau, ceea ce le făcea 
imprevizibile şi de-a dreptul periculoase. Împăratul credea 
că risipise temerile oamenilor, aşteptând câteva sute de ani, 
înainte să pună din nou piciorul pe pământul lor, dar, 
întorcându-se pe continentul Enkidiev, descoperise alte 
gropi destinate distrugerii dragonilor lui. 

Cel de-al doilea plan al lui a fost să depună ouă de dragon 
în cascadele platoului de la Shola ca ele să pătrundă în 
interiorul continentului, dar oamenii le observaseră înainte 
ca dragonii să fie destul de maturi să producă stricăciunile 
presupuse. Ce să facă acum? 

Asbeth nu înţelegea de ce stăpânul său voia cu orice preţ 
să o recupereze pe fata bastardă, concepută cu o regină- 
om. Ce-are să aducă în plus gloriei sale această fiinţă al 
cărei sânge era inferior celui pe care îl avea el? Vrăjitorul 


putea să pătrundă gândurile unei colectivităţi, ca de altfel, 
toţi ceilalţi supuşi ai împăratului, dar nu cunoştea răspunsul 
la această întrebare. 

Stând în întunericul alveolei sale, Asbeth îi observa 
îndeaproape pe oamenii îmbrăcaţi în verde, care-i omorau 
dragonii unul câte unul. Care dintre slăbiciunile lor ar 
putea-o exploata? Cum să-i destabilizeze, ca apoi să-i 
strivească? 

Mai târziu primi porunca de care se temea încă de la 
începutul tentativelor de invazie ale oamenilor-insectă pe 
continentul Enkidiev. Vocea stăpânului îi răsună în cap, ca 
strigătul unui dragon furios, iar Asbeth strânse pumnii. Nu-i 
plăcea să fie convocat de împărat când acesta era furios, 
dar îi era interzis să-i ignore somaţia. 

Vrăjitorul îmbrăcă repede o tunică din piele neagră, îşi 
netezi penele şi ieşi din celulă. În craniile neamurilor- 
insectă se ascundeau nişte antene care le permiteau să 
refacă drumul necesar în acest adevărat dedal de galerii. 
Hibrizii nu întâmpinau greutăţi la orientare. Ca să nu se 
piardă, Asbeth îşi stabilise o serie de repere aproape peste 
tot în castel. 

Când Asbeth ajunse, într-un târziu, în alveola imperială, 
Amecareth alungă femelele cu un mormăit şi îi ceru să 
înainteze. Cu toate că era în slujba lui încă din copilărie, 
Asbeth nu avusese ocazia să-l întâlnească pe cel care-l 
procrease de prea multe ori. Se prosternă în faţa 
împăratului. 

Impozant, fiind de două ori mai mare decât alte insecte, cu 
ochii de-un violet-deschis şi mandibule de-oţel, capabile să 
spargă şi pietre, Amecareth purta o tunică roşie ca sângele, 
împodobită cu brelocuri strălucitoare, lăsate moştenire de 
strămoşi îndepărtați, a căror semnificaţie originală nimeni 
n-o mai cunoştea. Braţele-i acoperite cu o carapace groasă 
şi neagră fuseseră unse de femele, iar degetele cu gheare îi 
erau împodobite cu inele, mărturii ale numeroaselor raiduri 
întreprinse pe continentele vecine. 


Imperiul se extindea tot mai mult şi oamenii-insectă din 
casta muncitorilor se înmulţeau cu o viteză 
înspăimântătoare. Din acest motiv, Amecareth trebuia să 
cucerească mereu noi teritorii, să-şi instaleze acolo poporul 
şi să-i procure noi surse de hrană. Nu era uşor să conduci o 
naţiune atât de puternică precum a lui, şi el ţinea ca 
vrăjitorul şi poporul lui să-i recunoască eforturile. Împăratul 
se aşeză în sfârşit pe tronul de hematite şi-şi întoarse ochii 
violeţi spre servitorul său într-ale vrăjitoriei. 

— Ce spun stelele, Asbeth? Întrebă el cu o voce 
şuierătoare. 

— Anunţă timpuri grele, sire, bolborosi vrăjitorul, 
tremurând din toate penele. 

— Continuă! 

— În cer există o profeție stranie, spuse el, riscând o 
privire spre suveran, să se asigure că nu era la îndemâna 
braţelor lui musculoase. 

— Încetează să mă mai plictiseşti, vrăjitorule! Se 
impacientă Amecareth. 

— Se pare că, pe continentul lor oribil acoperit de 
verdeață, un bărbat este pe cale de-a se naşte şi lui zeii îi 
vor da puterea de-a vă distruge, stăpâne! 

Dac-ar fi avut sprâncene, împăratul le-ar fi arcuit 
arătându-se surprins, căci se credea invincibil. Şi oare 
oamenii nu erau ei nişte fiinţe inferioare oamenilor-insectă? 
Cum unul dintre ei, care nu exista încă, putea să fie un 
pericol pentru domnia lui? 

— Spune-mi tot ce-ai aflat despre acel copil! Îi ordonă el. 

— Observațiile mele mă lasă să cred că atunci când va 
atinge vârsta adultă o să devină războinic. Nu este vorba 
decât de-un pumn de oameni care cred că pot să-şi apere 
continentul. 

— Vreo câţiva oameni, zici? De data asta oştirea mea are 
să-i elimine cât ai clipi şi, dacă aceşti luptători-oameni vor 
înceta să existe, profeția n-are să mai poată deveni 
realitate. 


— Este, într-adevăr, o metodă bună de-a scăpa de copil, 
admise Asbeth. 

Amecareth se ridică şi-l ocoli cu greu pe vrăjitor, 
zornăindu-şi toate bijuteriile. Bineînţeles că aceşti oameni 
puteau să fie fiii celor care-i administraseră, cu mulţi ani în 
urmă, o înfrângere amară şi va fi cu atât mai mulţumit să-i 
nimicească. 

— Am să mă ocup eu de ei, declară într-un târziu 
împăratul. Spune-mi, mai degrabă, unde se află Narvath. 

Aceasta era întrebarea de care Asbeth se temea cel mai 
mult, căci toate eforturile lui să localizeze copilul hibrid se 
dovediseră inutile. Amecareth îi spunea Narvath fiicei sale 
concepute în ţara oamenilor cu o femeie magician, pe care 
vrăjitorul lui reuşise s-o omoare foarte uşor. 

— Prin venele ei curge prea mult sânge omenesc, stăpâne! 
Deplânse el. Nici măcar nu răspunde la apelurile spiritului 
colectiv! 

— Găseşte o altă cale de comunicare! Dacă nu, carcasa ta 
are să se odihnească printre numeroasele mele trofee de 
război! 

Dintr-un gest al mâinii îl alungă şi Asbeth se grăbi să iasă 
cu spatele din alveolă, înainte ca starea de spirit a 
stăpânului să se înrăutăţească. Tulburat, se întoarse în 
cartierul său şi consultă din nou suprafaţa lucie a butoiului 
ce conţinea un lichid gros şi negru, care emana aburi uşori. 
El era în stare să facă să-i apară acolo toţi cei pe care voia 
să şi-i amintească, cu condiţia ca aceştia să aibă o legătură 
cu comunitatea oamenilor-insectă, dar aceasta îi fusese 
tăiată fiicei împăratului la puţin timp după naştere. 

De câtva timp, Asbeth studia războinicii îmbrăcaţi în 
verde, care-i omorau puii de dragon. Oamenii ăştia nu i se 
păreau extraordinar de puternici, dar afişau mai mult curaj 
decât strămoşii lor şi erau mai deştepţi. Era imperios 
necesar ca împăratul să scape de ei, căci ei erau legaţi 
direct de evenimentele despre care vorbeau stelele. Dar 
viitorul se modifica încontinuu şi era greu, chiar şi pentru 


un vrăjitor atât de puternic precum el, să-l prevadă cu 
exactitate. Fără-ndoială că purtătorul de lumină are să fie 
protejat de zei şi desigur că Nemuritorii au să-l ajute să-şi 
împlinească destinul, chiar şi dacă toţi Cavalerii ar pieri. 
Dar stelele mai vorbeau de-un personaj misterios. 

Pentru că nu reuşise să-l identifice, Asbeth nu suflase 
împăratului despre el nici măcar un cuvinţel. Cerul făcea 
aluzie la un mag purtător al spadei care secera pe oricine 
încerca să ridice mâna asupra purtătorului luminii. Să fi fost 
vorba despre Magicianul de Cristal, pe care stăpânul lui îl 
înfruntase în trecut? Sau să fie vorba despre un alt 
magician? Vrăjitorul îşi trecu ghearele pe deasupra 
butoiului, pronunţând nişte cuvinte care semănau mai mult 
cu nişte fluierături. Chemă din nou spiritul lui Narvath, care 
ar fi trebuit să fie legat de cel al colectivităţii, dar suprafaţa 
întunecată a butoiului nu-i arătă nimic mai mult. 

— Cineva de pe continent precis trebuie să ştie unde se- 
ascunde! Se enervă acesta. 

Asbeth cunoştea continentul Enkidiev, căci îşi însoţise 
stăpânul atunci când acesta o fertilizase pe femeia ţării 
zăpezilor şi pentru că se întorsese când împăratul îi 
ordonase să i-l aducă pe moştenitor. Dar femeia născuse o 
fată, nu un prinţ! Nu reuşise s-o găsească şi, pentru că se 
lovise de neştiinţa populaţiei din Shola în legătură cu ceea 
ce voia el să ştie, le dăduse frâu liber dragonilor să-i 
devoreze pe toţi locuitorii fortăreței. Expediția aceasta îl 
învățase multe despre oameni. Majoritatea se plângeau 
mereu de soarta lor şi nu ezitau să-şi trădeze semenii din 
dorinţă de răzbunare personală. Acest comportament, de 
netolerat pe pământurile oamenilor-insectă, unde era mai 
uşor să-ţi pierzi capul decât să obţii o promovare, părea 
frecvent la aceste fiinţe primitive. Incapabili să se unească 
şi să-şi asigure supraviețuirea, locuitorii din Shola 
începuseră să alerge prin zăpadă să-şi salveze propria 
piele, în loc să facă front comun împotriva duşmanului şi, 
astfel, o lăsară pe femeia magician fără apărare. 


Să o repereze pe Narvath, trebuia să o caute el însuşi, 
folosind slăbiciunile oamenilor în interesul lui. Fiind în 
acelaşi timp şi vrăjitor, putea împrumuta cu uşurinţă şi o 
altă formă, dar trebuia să aleagă cu grijă una ce nu atrăgea 
atenţia şi care îi îngăduia să intre chiar şi în palatele regilor. 

Împăratul, având pielea mov, s-ar fi putut ca şi ultimul 
copil, conceput de el pe-acel lamentabil continent, să fi 
păstrat aceeaşi caracteristică. Deci, ar fi trebuit să-i fie uşor 
s-o observe printre toate celelalte fiinţe cu pielea albă, 
galbenă sau neagră. 

Ca urmare, Asbeth informă colectivitatea despre 
hotărârea lui de-a patrula lumea oamenilor, în căutarea lui 
Narvath, şi părăsi castelul din munte fără să ia nimic cu el. 
Merse pe pământul pietros ce-nconjura castelul 
împăratului, luând-o în direcţia oceanului. La trecerea lui, 
dragoni gigantici ridicau capetele, fără să-l atace însă, căci 
învăţaseră să respecte mâna care-i hrănea. 

Fără să se grăbească, se duse pe malul mării. Cum 
oamenii-insectă trăiau mult mai mult decât oamenii, timpul, 
pentru ei, nu prea conta. Se opri pe plaja plină de pietre şi 
privi în depărtare. Nu putea suferi apa, dar îi plăcea 
adierea brizei sărate, pe care o simţea peste tot pe coastă. 
Fără-ndoială că aceasta era o trăsătură moştenită de la 
străbunii lui păsări ce locuiseră pe-o insulă în mijlocul 
oceanului. 

Existau mai multe posibilităţi să traversezi imensa- 
ntindere albastră. În timpul celor două expediţii pe 
continentul Enkidiev, o corabie uriaşă de lemn îi dusese pe 
oamenii-insectă până la îndepărtatele plaje ale ţării de 
zăpadă, dar acum, când acţiona singur, nu se mai încurca 
cu acele ambarcaţiuni. Era vrăjitor şi elementele erau cei 
mai buni aliaţi ai săi. Ridică braţele de fiecare parte a 
corpului şi vântul îl ridică-n văzduh, mângâindu-i penele 
negre. 

Planând deasupra valurilor, Asbeth se gândi la reacţia 
împăratului. Dacă ţinea cu orice preţ să-şi recupereze fiica 


bastardă însemna că avea planuri mari pentru ea. De mult 
timp, Vrăjitorul îşi servea tatăl şi stăpânul cu fidelitate, ca 
acum să lase această nechemată să-i ocupe locul. Se hotări 
deci să pună mâna pe Narvath şi s-o omoare, mai degrabă 
decât s-o aducă lui Amecareth. Ar fi aruncat vina pe oameni 
şi dispariţia copilei favorite a împăratului i-ar fi asigurat, la 
moartea suveranului, tronul. 

În curând ziua lăsă loc nopţii şi, a doua zi, el ateriză pe o 
plajă pietroasă, asemănătoare cu cea de pe continentul lui, 
dar în faţa lui se ridica un zid mare de piatră. Curenţii 
aerieni îl purtaseră foarte departe de Shola. 

Se plimbă de-a lungul fortificațiilor, atingându-le uşor cu 
ghearele, care-i serveau drept captatori de energie. 
Oamenii din interiorul acestor ziduri i se părură înfometați 
şi nemulţumiţi. Fără-ndoială că ar fi putut exploata această 
slăbiciune să-i facă să mărturisească unde este 
ascunzătoarea lui Narvath. Anii cei lungi petrecuţi în slujba 
lui Amecareth îl învăţaseră că fiecare creatură avea un 
preţ. Încerca să-l descopere acum pe cel al oamenilor. 

ASBETH. 

Wellan, Santo şi Scutierii lor îşi aşezară tabăra în Regatul 
de Argint, în apropiere de graniţa Regatului Zânelor. 
Dimineaţa se ridica leneş pe deasupra copacilor, iar 
păsările abia începuseră să cânte în pădure. Aşezat în 
preajma focului, Wellan făcea de gardă, când din cauza unui 
vânt îngheţat pielea i se înfioră, trimiţându-i frisoane în tot 
corpul. Scrută imediat împrejurimile, întrebându-se dacă 
trebuia să sune alarma, dar se lumină la faţă văzând că 
apare silueta diafană a Reginei de Shola. 

— Maiestate, o salută el cu inima inundată de bucurie. 

— Vă rog, Wellan, ascultaţi-mă! Zise ea cu îngrijorare în 
voce. Vrăjitorul care m-a omorât pe mine este din nou pe 
continent! 

— În ce regat? O grăbi Wellan, ridicându-se. 

— În Regatul de Argint, în apropierea zidului de apărare 
din nord. Cred că o caută pe Kira, dar este greu să-i 


descifrezi minteantortocheată! Vă rog din suflet, Cavalerie, 
protejaţi-mi fiica! 

Brusc, Regina dispăru, fără nici cea mai mică explicaţie, 
„înseamnă că împăratul şi-a împrăştiat dragonii peste tot pe 
continent, ca să ne distragă atenţia şi să-i îngăduie 
vrăjitorului său să ajungă la copil”, îşi spuse el. Înseamnă că 
nu luase o hotărâre corectă trimiţându-şi fraţii de arme la 
vânătoarea de monştri. 

La castel, doar Abnar rămăsese să aibă grijă de copilă. Are 
să reuşească el s-o protejeze de-un vrăjitor? 

Aprecie în minte distanţa dintre fortificaţii şi tabăra lor. 
Dacă plecau imediat, ar fi putut, fără-ndoială, să-l 
intercepteze pe asasin înainte ca el să atingă Regatul de 
Smarald. Atunci Wellan îl trezi pe Santo. 

— Ce s-a întâmplat? Se alarmă Cavalerul vindecător. Ai 
simţit apropierea unor dragoni? 

— Dacă n-ar fi fost decât asta! Suspină Wellan. 

Santo îşi reveni alungându-şi complet somnul din ochi şi 
remarcă aerul sever de pe faţa şefului său. 

— Vrăjitorul împăratului Negru a ajuns în Regatul de 
Argint şi Fan de Shola crede că se îndreaptă spre Castelul 
de Smarald, îl vesti Wellan, aranjându-şi deja lucrurile. 
Dacă plecăm acum la drum, cred că s-ar putea să-l 
prindem. 

Marele Cavaler îşi opri gestul şi-şi privi cu tristeţe fratele 
de arme. Totodată, Santo înţelese că, în gând, el îl implora 
să-i pună la dispoziţie marea sa sensibilitate vibrantă ca să-l 
prindă pe vrăjitor. 

— Un joc de copii, răspunse vindecătorul, cu un zâmbet 
sigur. 

Santo îi trezi pe cei doi băieţandri şi-i ajută să pună şaua 
pe cai. Săracii Scutieri dormeau din picioare, dar situaţiile 
acestea de urgenţă făceau parte din viaţa unui Cavaler. Se 
căţărară toţi în şa şi o apucară spre vest, prin pădure, 
ferindu-se de malurile râului, căci dragonii se mai puteau 
încă ascunde pe-acolo. 


Ajunseră la zidurile de apărare ale Regatului de Argint pe 
la prânz. Wellan vedea pentru prima dată imensele 
fortificaţii ridicate de Regele Cull. Colegii lui, Santo şi 
Falcon, care cunoşteau bine această ţară, i-o descriseseră 
mai demult, dar, în realitate, ele păreau mult mai mari 
decât în istorisirile lor. „De ce un popor întreg, care nu 
căuta decât să-şi ascundă ruşinea în urma acţiunilor 
reprobabile ale unuia dintre vechii săi regi, a ales să se 
rupă de restul lumii?” se întrebă Wellan, admirând 
construcţia solidă. Cei doi Scutieri, cu ochii mari deschişi se 
uitau la zidul care cobora, pierzându-se în zare, în direcţia 
oceanului. 

— Ce simţi? Îl întrebă Wellan pe fratele său de arme. 

Santo sări din şa şi mătură uşor cu mâinile aerul, în 
căutarea unei vibrații stranii. Parcurse şi cei câţiva metri 
care-l despărţeau de zidul de piatră şi se opri deodată, 
aşezându-şi palmele pe el. 

— A trecut pe-aici, spuse el, întorcându-se spre şeful lui. 

— Când? Se alarmă Wellan. 

Vindecătorul închise ochii şi ascultă vibraţiile pe care i le 
trimitea piatra, alungând nerăbdarea lui Wellan ca aceasta 
să nu-l împiedice să se concentreze. Simţi o forţă inumană, 
întunecată şi rece. Spiritul vrăjitorului îi amintea mai 
degrabă de cel al unui animal feroce decât de-al unui om. 
Cavalerul descifră în el hotărârea sălbatică a unui prădător. 
El nu voia s-o prindă pe Kira ca s-o redea împăratului, ci ca 
s-o omoare, astfel ca nu cumva, în viitor, să-şi piardă tronul! 

Santo deschise deodată ochii şi observă pe faţa lui Wellan 
că-i citea gândurile. 

— Unde-i acum? Se impacientă Marele Cavaler. 

— Cam acum o oră a trecut pe-aici, îndreptându-se spre 
est, îi spuse el. 

— S-ar părea că avem încă timp să-l prindem, socoti 
Wellan, uitându-se în depărtare. 

— Şi cum avem să-nvingem noi un vrăjitor? 


— Vom şti doar când vom fi faţă-n faţă şi-i vom sonda 
gândurile. 

Santo încălecă şi toţi patru începură să galopeze de-a 
lungul interminabilului zid. După cam vreo jumătate de oră 
de călărit într-un ritm alert, Wellan îşi domoli armăsarul, 
neliniştit că nu-l dibuise încă pe cel pe care-l căuta, cu toate 
că vizibilitatea fusese cât se poate de bună de-a lungul a 
kilometri întregi în faţa lui. Receptând întrebarea lui fără 
cuvinte, Santo întinse braţele de ambele părţi ale calului 
său şi căută din nou urma servitorului împăratului. 

— Îl simt încă, îl asigură el. Ar trebui să fie drept în faţa 
noastră. 

— Ar putea să fie şi invizibil? Întrebă Wellan. 

Cei doi Scutieri deschiseră ochii mari, speriaţi, ştiind 
foarte bine că un inamic puternic dădea târcoale prin 
împrejurimi. Maeştrii lor îşi adunară toată energia să-l 
înfrunte şi continuară să-nainteze mai încet, scrutând 
pădurea din stânga lor. Cât despre Scutieri, aceştia spionau 
mai degrabă vârful zidului, să se asigure că acea creatură 
nu se căţărase undeva ca să-i surprindă. 

Aflat prin împrejurimi şi simțind apropierea oamenilor, 
Asbeth se ascunsese în spatele unui scut invizibil să-i 
observe mai bine. Descoperi cu surprindere că unul dintre 
ei are puterea să-i deosebească urma chiar fără măcar să i- 
o vadă. Îi observase pe suprafaţa lichidului din butoi, dar nu 
întrevăzuse puterile destul de mari ale acestor fiinţe 
primitive. Crezându-se la adăpost, Asbeth îşi permise să le 
analizeze spiritele. 

La cel mai mare dintre luptători voinţa de fier se împletea 
cu o logică implacabilă, dar rezervorul de emoţii care 
fierbea în interiorul lui făcea din el o fiinţă periculoasă. 
Combinația aceasta îl făcea imprevizibil, iar oamenilor- 
insectă nu le plăcea neprevăzutul. 

Celălalt, care-l însoțea, era brunet, mult mai calm, mai 
puţin feroce şi spiritul lui semăna mai mult cu celal 
neamului său. Capta tot ce se afla împrejurul său, slujindu- 


se de simţuri asemănătoare cu ale lui. Acesta i-ar fi putut 
detecta prezenţa, în pofida scutului de invizibilitate care-l 
apăra. 

Se întoarse apoi şi spre cei doi copii şi resimţi magia din ei. 
Asta îl tulbură şi mai mult. Oare se înşelase asupra gradului 
de evoluţie a acestor creaturi? Cu toate acestea, 
incursiunea întreprinsă pe teritoriul lor avea să fie 
profitabilă pentru stăpânul lui şi pentru el, căci, în timp de 
război, cunoaşterea era o armă redutabilă. 

Santo depăşi locul în care vrăjitorul se ascundea printre 
copaci. Îşi opri calul şi proiectă energia împrejurul lui. 

— I-am pierdut urma, îl anunţă pe Wellan. 

Marele şef cunoştea bine sensibilitatea fratelui său de 
arme. Dacă nu mai simţea pe vrăjitor în faţa lui, desigur că 
acesta se ascunsese undeva prin împrejurimi. Se-ntoarse în 
şa observând cu atenţie pădurea. Când, fără să ştie, îl privi 
pe Asbeth drept în ochi, acesta, din pură vanitate, făcu o 
mişcare negândită, cu scopul de a-şi face cunoscut numele 
printre oameni şi a-i vedea tremurând de frică în faţa lui. 
Înaintă deci spre cel mai mare dintre soldaţi şi lăsă să-i 
cadă scutul de invizibilitate, apărând deodată pe cărare, 
semănând teroare printre cai. 

Neputând să-şi stăpânească suficient de bine calul ca să-şi 
atace duşmanul, Wellan sări din şa, dădu hăţurile lui 
Cameron şi-i ordonă să ducă animalele mai departe. Băiatul 
îl ascultă fără să crâcnească. Santo făcu acelaşi lucru cu 
Hettrick şi cei doi Cavaleri se opriră în faţa creaturii 
acoperite cu pene negre privind-o cu ochi luminoşi şi 
ţinându-şi spada cu ambele mâini. Vrăjitorul, dacă era într- 
adevăr el, nu semăna deloc cu oamenii-insectă. Nu avea 
carapace, nici mandibule, ci doar un cioc de vultur şi 
gheare la capătul aripilor scurte şi al labelor sale de 
prădător. 

— Sunt Cavalerul Wellan de Smarald! Strigă cel mai mare 
dintre cei doi oameni, trăgându-şi spada. 


— lar eu sunt Cavalerul Santo de Smarald! Adăugă 
celălalt. 

— Prezentaţi-vă! Îi ceru Wellan. 

— Cavaleri. Repetă creatura a cărei voce răguşită amintea 
de croncănitul unei ciori. 

Îşi aplecă într-o parte capul şi ochii lui mov îi studiară pe 
cei doi oameni, cu lăcomia unei păsări de pradă, din cap 
până-n picioare. 

— Prezentaţi-vă! Îl somă din nou Welan. 

— Sunt Asbeth, făcu el, bombându-şi pieptul, în parte 
acoperit de-o tunică de piele închisă la culoare, vrăjitorul 
împăratului Amecareth, iar puterile mele sunt mult mai 
mari decât cele ale celor mai buni magicieni ai voştri. Lăsaţi 
armele sau stăpânul meu are să vă pedepsească aspru 
insolenţa. 

— Sunteţi pe pământurile oamenilor curajoşi de pe 
continentul Enkidiev şi-aveţi să pieriţi dacă nu o să vă- 
ntoarceţi la împăratul vostru! Îl avertiză Santo. 

— Dacă maestra magiciană a ţării zăpezilor n-a reuşit să 
mă învingă, nu văd ce rău mi-aţi putea face, replică Asbeth, 
umflându-şi din nou penele negre. 

Figura Reginei din Shola agonizând în palatul ei, cu un 
pumnal otrăvit în corp, îi apăru imediat înaintea ochilor lui 
Wellan. Deci Asbeth era cel care-o omorâse! Codul îi obliga 
pe Cavaleri să-şi someze duşmanii să bată în retragere, 
înainte de-a începe lupta, dar mânia care cuprinse deodată 
inima marelui Cavaler şterse orice urmă de politeţe. 

Wellan se repezi la vrăjitor cu viteza unei pisici sălbatice, 
dar Asbeth îi prevăzuse gestul. Magic se ridică în aer, iar 
lama nu-şi atinse ţinta. Nici nu se punea problema să-l lase 
să scape. În acelaşi timp Marele Cavaler întinse spre corbul 
uriaş mâna liberă. O rază orbitoare de lumină izbucni din 
palma sa şi-l lovi pe Asbeth chiar în mijlocul corpului. 
Vrăjitorul se zbătu în faţa puterii de atracţie a lui Wellan, 
care îl trase încet, dar sigur spre pământ. „Dar unde-au 


învăţat oamenii să stăpânească astfel puterea fulgerului?” 
se minună vrăjitorul. 

Omul-pasăre se prăbuşi la pământ, la câţiva paşi de 
adversarii lui. Santo şi Wellan se aruncară de-ndată asupra 
lui. 

Ameţit şi mai mult jignit de atacul viclean al lui Wellan, 
Asbeth întinse cele două aripi în faţa lui şi şerpi de lumină 
albăstruie începură să danseze la capătul ghearelor lui. 
Curseră pe pământ asemenea luminii lichide, provocând o 
explozie violentă. Ţinându-şi spada încă întinsă-n faţă, 
Cavalerii despicară fumul gros, căutând în van vrăjitorul. 
Când fumul se răspândi, acesta deja dispăruse. 

— Santo! Strigă Wellan, disperat. 

Cavalerul vindecător se-ntoarse încet de jur împrejur, 
prinzând toate vibraţiile care-l înconjurau, chiar şi cele mai 
slabe. 

— Scutierii! Exclamă el cu spaimă. 

În acelaşi timp simţiră în suflet chemarea lor disperată şi 
alergară să-i ajute. Când Wellan şi Santo îi ajunseră din 
urmă de-a lungul zidului de piatră, Hettrick zăcea pe 
pământ, strângându-şi la piept braţul drept, cu faţa răvăşită 
de durere, în timp ce Asbeth îl strângea de gât cu ghearele 
pe Cameron. Sângele şiroia pe tunica verde a copilului, iar 
ghearele ascuţite ale vrăjitorului i se-afundau din ce în ce 
mai mult în carne. 

— Nu! Urlă Wellan, luând duşmanul asupra lui. 

Înainte ca Marele Cavaler să-l poată atinge cu lama săbiei 
sale, vrăjitorul strânse deodată ghearele şi Cavalerii auziră 
trosnind oasele gâtului bietului băiat. Rămas fără viaţă, 
corpul lui se prăbuşi la pământ, în faţa lui Asbeth. Turbat de 
mânie, Wellan îşi atacă adversarul ca un taur dezlănţuit. 
Strângând spada cu ambele mâini şi folosindu-şi toată forţa 
muşchilor, desenă în faţa lui un arc de cerc după care vârful 
lamei se-nfundă în ţintă şi sânge negru ţâşni din pieptul 
vrăjitorului. 


Asbeth scoase un vaiet răguşit şi zbură spre vârful 
copacilor. Wellan nu poseda însuşirea de-a se deplasa astfel 
prin aer şi nu putu să-l urmărească, dar, în spatele lui, 
Santo îşi lăsă sabia să cadă şi se servi de ambele lui mâni să 
proiecteze raze incandescente în direcţia vrăjitorului care 
avea intenţia s-o şteargă. Încercând să-i aprindă aripile, el 
nu reuşi decât să i le înroşească. Corbul dispăru deasupra 
pădurii, iar Santo îşi lăsă mâinile să cadă de-o parte şi de 
alta a corpului, înăbuşindu-şi un suspin adânc. Nici vorbă să 
alerge după el, înainte să vină-n ajutorul Scutierilor. Wellan 
îşi puse sabia la loc şi se grăbi să ajungă la Cameron, 
ascultându-i inima, dar aceasta încetase să mai bată. 

Santo se duse la Hettrick, se lăsă pe vine-n faţa lui şi-i 
examină braţul lovit. Palmele sale luminoase îi observară 
oasele în cele două locuri în care erau rupte. Cavalerul se 
grăbi să le sudeze la loc, înainte de-a fi prea târziu. 

— Ocupaţi-vă mai bine de Cameron, maestre, spuse 
îngrozit, copilul. El are mai multă nevoie decât mine. 

Santo întoarse capul către Wellan şi Scutierul lui şi văzu 
lacrimile tăcute ce se scurgeau pe obrajii Marelui Cavaler, 
care stătea în genunchi în faţa trupului neînsufleţit al 
Scutierului său. 

— Nu mai pot face nimic pentru el, răspunse Santo, care 
nu voia să-i ascundă adevărul Scutierului său. 

— A murit? Suspină băiatul, pălind. 

— A revenit în preajma zeilor şi sunt convins că porţile 
raiului i se vor deschide, căci era la fel de nevinovat ca tine. 

Hettrick izbucni într-un plâns amar. Santo termină 
delicata operaţie medicală şi-l trase-n braţele lui, 
transmiţându-i şi o undă de linişte. 

— Există, copile, câteodată morţi şi în afara înfruntărilor, îi 
şopti vindecătorul la ureche. Noi facem imposibilul ca 
nimeni să nu fie rănit în lumea noastră, dar acest vrăjitor a 
acţionat parşiv, atacând un copil, şi nu pe noi. 

— Era un om-insectă? Suspină Hettrick. 


— Nu. A fost vorba de-o creatură diferită, dar asta nu 
înseamnă că nu este servitorul împăratului. 

Când lacrimile băiatului se mai liniştiră, Santo îl sărută pe 
frunte şi-i ceru să meargă după cai. Hettrick îşi adună tot 
curajul şi acceptă ordinul cu o mişcare scurtă din cap. 
Vindecătorul se duse lângă Wellan. 

— Era datoria mea să-l apăr, plânse Marele Cavaler, 
strângând corpul copilului în braţe. 

— Ceea ce ai şi făcut, când l-ai îndepărtat de vrăjitor. Nu 
puteam şti că se mişcă atât de uşor sau că se va lua de 
copii. 

— A omorât-o pe regina din Shola şi mi-a ucis şi Scutierul. 
Santo, îţi jur că de mâna mea are să moară. 

— Poate că ai şi făcut-o deja, Wellan. Sabia ta a intrat 
adânc în corpul lui. 

— Dar precis că are şi el puteri tămăduitoare ca şi noi. 

Santo îi masă ceafa lui Wellan, trimiţându-i totodată prin 
tot corpul o undă de liniştire, însă nimic nu putu să-l 
consoleze şi el continuă să plângă şi să-l strângă pe copil în 
braţe. De cealaltă parte tot continentul, fraţii săi de arme îi 
simțeau durerea şi se mobilizară toţi să trimită spre el o 
undă puternică de calmare. Wellan acceptă intervenţia lor 
cu recunoştinţă şi, punând trupul lui Cameron în faţa lui, îi 
informă despre tot ce s-a petrecut în Regatul de Argint, cu 
puţin timp în urmă. 

Cam în două zile am putea fi alături de tine, se auzi vocea 
lui Bergeau. Nu, protestă Wellan, revenindu-şi. Trebuie să 
curăţaţi continentul Enkidiev de dragoni înainte ca ei să 
apuce să crească şi să devină adulţi. Dacă veţi termina de 
curăţat malurile râului Mardall, îndreptaţi-vă spre râul 
Wawki. Pe Scutieri să-i păstraţi pe lângă voi. Unde se 
ascunde vrăjitorul în clipa asta, nu ştiu, dar nu va ezita să-i 
atace. 

Eşti sigur că nu o să ai nevoie de noi? Întrebă Iason. Sunt 
cu el, îi răspunse Santo. Să n-aveţi nici o grijă, mă ocup de 


Wellan. Convinşi, Cavalerii acceptară toate ordinele fără să 
protesteze. 

— Vrei să-l trimiţi pe Cameron în Regatul de Smarald? Îl 
întrebă vindecătorul pe şeful lui. 

Wellan făcu un semn negativ din cap. Ştia că vrăjitorul ar fi 
putut să-i urmărească sau să-i înfrunte din nou şi nu voia să 
se încarce cu un cadavru, chiar dacă aşa ar fi putut să-i 
aducă un omagiu la castelul în care crescuse. Lacrimi 
amare curgeau în continuare pe obrajii lui când începu să 
îndeplinească ritualul funerar cu ajutorul lui Santo, 
încredinţând zeilor sufletul Scutierului. Apoi, cu inima 
strânsă, arse magic trupul copilului, ca fiarele pădurii să 
nu-l devoreze. 

Ţinând cu disperare să-şi facă ordine-n gânduri, Marele 
Cavaler trecu liniştit de-a lungul zidului de piatră. Santo îl 
ajută pe Hettrick să încalece şi-i dădu şi hăţurile calului lui 
Cameron. Apoi, conducând şi calul lui Wellan, vindecătorul 
îşi urmă pe jos fratele de arme. Îl cunoştea suficient de bine 
să ştie că această perioadă de gândire era esenţială 
restabilirii sale. 

— Mai simţi încă urma vrăjitorului? Îl întrebă deodată 
Wellan. 

— Nu şi de câteva minute bune sondez pădurea. Sper să fi 
murit. 

Marele Cavaler îşi fixă privirea sa de gheaţă asupra 
Scutierului lui Santo şi copilul, călare pe calul lui, simţi un 
nod urcându-i-se în gât. 

— Vrăjitorul v-a vorbit? Se informă Wellan. 

— Da. Se sufocă Hettrick, abia mai respirând. Voia să ştie 
dac-am văzut vreo fată cu pielea mov. Dar noi ne-am ţinut 
gura, sire. 

— Imaginea Kirei s-a format în mintea voastră când el v-a 
pus această întrebare? 

Scutierul înclină capul şi Wellan scoase un strigăt de 
mânie, care puse pe fugă toate păsările ce se odihneau pe 
ramurile copacului vecin. Santo lăsă imediat hăţurile cailor 


şi se-ndreptă spre Marele Cavaler. Îşi ilumină palmele şi le 
puse brusc pe tâmplele fratelui său de arme. Energia 
anesteziantă a mâinilor lui traversă ca un fulger corpul lui 
Wellan şi-l făcu să cadă-n genunchi. 

— Santo, e de-ajuns! Îl imploră el, simțind că slăbeşte. 
Vindecătorul se dădu înapoi şi făcu să dispară lumina din 
palmele lui. Wellan îşi ridică spre el ochii plini de suferinţă, 

dar fratele său nu căută să-şi explice gestul. 

— Dacă nu te poţi linişti, îţi mai dau o doză, îl ameninţă el. 

Ultima oară când Santo mai făcuse acest gest fusese în 
adolescenţă, când moartea primului său cal îi provocase lui 
Wellan un acces teribil de mânie. 

— Îţi înţeleg mânia, frate, urmă vindecătorul, îmblânzindu- 
se puţin, dar, dacă nu te stăpâneşti imediat, suntem 
pierduţi! 

Wellan îşi calmă gradat respiraţia şi Santo îl ajută să se 
ridice, făcându-l să-nţeleagă că, în cazul în care vrăjitorul a 
văzut-o pe Kira în capul unuia din Scutieri, aceasta nu 
putea să fie greşeala copiilor. 

— Şi, în definitiv, creatura asta malefică s-ar putea să nici 
nu ştie să ne citească gândurile, adăugă el. 

— Atâta timp cât noi nu ştim mai multe despre vrăjitorul 
ăsta, n-ar trebui să-i subestimăm puterile, Santo! Dacă-l 
serveşte pe împăratul Negru, fără-ndoială că este foarte 
puternic. 

Wellan se uită mai conciliant spre Hettrick, care ţinea în 
continuare ochii-n pământ, pradă unor teribile remuşcări. 
Marele Cavaler îşi îndemnă calul spre băiat şi se opri alături 
de el. 

— Îmi pare tare rău, spuse Cavalerul. M-am lăsat condus 
de emoţii, în loc să-ţi înţeleg supărarea. lartă-mă! 

— N-aveţi de ce să-mi cereţi iertare, îi răspunse Hettrick, 
foarte impresionat de umilinţa adultului. 

Wellan îi întinse braţul în felul în care-o făceau Cavalerii şi 
băiatul îl strânse cum putu mai bine. Santo observă cu 
satisfacţie această împăcare. Colegul lui învăţa puţin câte 


puţin să-şi stăpânească mânia. Elund ar fi fost fericit să afle 
asta. 

— Ne-ntoarcem în Regatul de Smarald, anunţă Wellan 
întorcându-se spre el. Dacă vrăjitorul a supravieţuit spadei 
mele, are să vrea să se ducă acolo. 

— Sunt de acord, spuse şi Santo. 

Cavalerii încălecară din nou şi se-ndreptară spre regatul 
protectorului lor. Hettrick se grăbi să-i urmeze, trăgând în 
spatele lui calul lui Cameron. 

DIN NOU LA CASTEL. 

Kira stătea la fereastra marelui turn al Castelului de 
Smarald alături de Magicianul de Cristal, când Wellan, 
Santo şi Hettrick trecură pe podul mobil şi se-ndreptară 
spre grajduri. Observă imediat şaua goală a celui de-al 
patrulea cal şi inima ei prinse tristeţea lui Wellan, în timp ce 
el încredința animalele grăjdarilor spre îngrijire. 

— Cameron a murit, se-ntristă ea. 

— Suntem în timp de război, Kira, îi aminti Abnar, fără să 
manifeste cea mai mică emoție. Acestea sunt lucruri care 
se-ntâmplă. 

— Wellan o să aibă nevoie de-un Scutier nou. 

Chipul copilei mov se lumină deodată şi ea se repezi spre 
scară. 

— Kira aşteaptă! 

Dispăru pe poartă atât de repede, încât Nemuritorul nu 
putu s-o reţină. Ar fi putut să-şi folosească magia s-o aducă 
înapoi lângă el, dar se răzgândi. Lecţia asta era importantă 
pentru ea şi se hotări să n-o scutească de ea. 

Kira cobori în mare viteză scara turnului, traversă curtea 
alergând, ca să-l ajungă din urmă pe Wellan abia în holul 
palatului. O singură privire atentă ar fi fost de-ajuns s-o facă 
să-şi dea seama de tristeţea care răvăşea chipul Marelui 
Cavaler şi-ar fi putut s-o pună-n gardă, dar ambiția de-a 
deveni Scutier fu mai puternică. 

— Sire Wellan! Îl salută ea, abia mai respirând. 

— Regele e în sala de audienţe? Întrebă el cu o voce plată. 


— Nu, se odihneşte-n apartamentul său, sire. 

Wellan înălţă absent capul şi-şi urmă drumul în direcţia 
scării mari a palatului. Copila se luă după el sondându-l mai 
adânc. Departe de-a fi atât de insensibil pe cât voia să se 
creadă, moartea Scutierului său îl răvăşise. 

— Desigur că veţi avea nevoie de-un alt Scutier! Încercă 
prinţesa plină de speranţă. 

Wellan se opri atât de brusc încât fetiţa intră fără voie în 
picioarele lui. Ameţită, se dădu înapoi şi aproape simţi cum 
urcă în el mânia asemenea lavei ce clocoteşte în craterul 
unui vulcan. Se-ntoarse încet, făcând eforturi 
supraomeneşti să nu explodeze de mânie, tot aşa cum o 
făcuse în faţa lui Hettrick. 

— Cameron a fost ucis de servitorul împăratului, care te 
caută pe tine, lăsă Cavalerul să-i scape. A murit încercând 
să te apere, Kira. Nici Hettrick, nici el nu i-au spus unde te 
ascunzi. Ai putea cinsti memoria Scutierului meu, 
rămânând sub protecţia Magicianului de Cristal şi încetând 
să vrei să părăseşti siguranţa zidurilor castelului. 

— Elund este cel care alege Scutierii şi viitorii Cavaleri, 
sire, şi magia mea este suficient de evoluată ca eu să. 

— Chiar n-ai nici un pic de conştiinţă? Urlă Wellan, scos 
din fire peste măsură. 

Strigătul lui răsună cu ecou pe culoarele palatului, iar mai 
mulţi servitori se opriră-mpietriţi, întrebându-se ce s-a 
întâmplat. Deloc impresionată de mânia lui, Kira se uita cu 
curaj la Cavaler, gata să-şi apere punctul de vedere. 

— Poate că nu, replică ea, ridicând mândră capul, dar nu 
sunt o laşă. Vreau să apăr şi eu pământul oamenilor pe 
care-i iubesc. 

N-am să-mi petrec viaţa închisă aici doar ca voi să nu aveţi 
probleme de conştiinţă. 

Wellan strânse din dinţi şi îşi înghiţi vorbele jignitoare. Nu 
avea dreptul s-o corecteze el însuşi pe-această fiinţă 
răsfăţată, pentru că regele şi Fan nu l-ar fi iertat în vecii 
vecilor, dar nici nu voia s-o lase să creadă că el ordonase 


închiderea ei în castel. Puse deci un genunchi jos, să fie la 
înălţimea copilei mov şi respiră adânc să se calmeze, înainte 
de-a deschide gura. 

— În momentul morţii mamei tale, i-am făcut promisiunea 
că te voi apăra împotriva tuturor duşmanilor tăi. Apoi am 
aflat că tu vei fi cea care-l vei veghea, într-o zi, pe 
purtătorul de lumină. Atunci mi-am îndoit râvna, ca nimic, 
niciodată să nu ţi se-ntâmple. Eşti acum destul de mare să 
înţelegi toate acestea, nu-i aşa, Kira? 

— Vă sunt foarte recunoscătoare că aţi petrecut alături de 
mama ultimele ei clipe, replică fetiţa, luându-şi un aer de 
regină, care-o făcea să semene mult cu Fan. Şi vă sunt 
foarte recunoscătoare că aţi vegheat asupra mea încă de 
când am venit în Regatul de Smarald, dar cred că nu mă- 
nşel afirmând că viitorul îmi aparţine în aceeaşi măsură. 

— Pe lumea aceasta există bărbaţi şi femei, domnişoară, 
care aparţin poporului. Cavalerii sunt unii dintre ei şi tu faci 
parte dintre ei, iar purtătorul de lumină de asemenea. 
Suntem pionii importanţi ai destinului şi, când soartaa mii 
de oameni depinde de acţiunile noastre, avem datoria să 
lăsăm de-o parte propriile dorinţe şi să servim binele 
comun. 

— Devenind Scutier, aş putea foarte bine s-o fac, sublinie 
copila. 

— Mi-e teamă că n-are să fie posibil niciodată. Vrăjitorul 
hoinăreşte pe continent şi tu eşti cea pe care-o caută. N-ai 
putea însoţi un Cavaler în misiune, fără să-ţi pui viaţa ta şi 
pe cea a anturajului tău în primejdie. Şi, dacă tu ai să pieri, 
împăratul are să pună mâna pe purtătorul de lumină şi rasa 
umană va dispărea pentru totdeauna. 

— Nu vreţi să devin Cavaler pentru că mă detestaţi! 
Exclamă copila, ochii umplându-i-se de lacrimi. 

— Nu-i adevărat! 

— Nu m-aţi iubit niciodată! Niciuna dintre realizările mele 
nu v-a făcut nici măcar plăcere! Vă încăpăţânaţi să-mi 
vedeţi doar greşelile! 


— Kira, nu-i adevărat! Suspină exasperat Cavalerul. 

— Pielea mea este cea care vă face silă? Ochii mei? 
Ghearele mele? 

— Motivele pentru care te împiedic să devii Scutier nu 
sunt de ordin personal. 

— Cavalerii n-au voie să mintă! Pretindeţi că vreţi să mă 
apăraţi, dar ce simt eu în inima voastră nu este decât ură! 

Se-ntoarse imediat cu spatele şi o luă la fugă pe coridor în 
direcţia bucătăriilor. Nici vorbă nu putea fi să fugi după o 
copilă atât de sprintenă, într-un palat în care ea cunoştea 
toate colţişoarele. Un moment Wellan rămase pe loc, 
gândindu-se la vorbele ei. „Din păcate are dreptate”, o 
compătimi el. În sufletul lui răsărea într-adevăr ura, ori de 
câte ori ochii lui o zăreau, dar ura aceasta se referea la 
împărat şi la servitorii lui, nu la Kira. Şi pentru că nu putea 
încă să-i explice originile ei, îi era imposibil să-i 
mărturisească spre cine se îndrepta mânia lui. 

Se ridică, spunându-şi că nu voia să adauge şi problema 
aceasta la toate celelalte care răsăriseră în viaţa lui în 
ultima perioadă. Îşi continuă deci drumul către scara cea 
mare, alungând din mintea lui faţa plină de lacrimi a 
prinţesei sholiene. 

Se-nfăţişă mai întâi împăratului şi-i povesti înfruntarea ce 
avusese loc în Regatul de Argint între ei şi vrăjitor. Smarald 
întâiul îl ascultă cu deosebită atenţie, apoi îl sfătui să se 
ducă şi la magicieni să le ceară sfatul în legătură cu noul 
emisar malefic al împăratului Negru. În ceea ce-l priveşte, 
el are să trimită scrisori tuturor monarhilor de pe 
continent, ca să-i pună în gardă. 

Wellan se-nclină cu respect în faţa suveranului şi ieşi din 
palat. Traversă curtea cea mare şi se-ndreptă către turnul 
Magicianului de Cristal, izolat de celelalte construcţii. Aşa 
cum se aştepta, de altfel, Abnar era în picioare, în mijlocul 
încăperii rotunde, cu mâinile strânse la piept şi faţa gravă. 
Cu viteza fulgerului ochii lui sondară gândurile luptătorului. 


— Zeii m-au avertizat deja asupra prezenţei pe continent a 
unui personaj malefic, i-o luă înainte Nemuritorul. 

— L-am întâlnit în preajma zidurilor Regatului de Argint. 
Nu seamănă nicidecum cu oamenii-insectă pe care i-am 
înfruntat pe malul oceanului şi are puteri pe care noi nici 
măcar nu le bănuim. E capabil să se ridice în aer şi să- 
ntrerupă razele de atracţie cu o ploaie de foc! Eu n-am 
văzut niciodată aşa ceva! 

— Lăsaţi-mă să-l văd prin ochii voştri! 

Nemuritorul îl rugă să se-aşeze pe-un taburet din lemn. 
Aşezându-şi degetele în nişte puncte anume de pe faţa şi 
tâmplele Marelui Cavaler, Magicianul de Cristal putu să 
vadă în realitate atacul vrăjitorului. Încetă apoi imediat 
contactul telepatic. 

— Credeam că vrăjitorii aceştia au fost eliminaţi încă de pe 
vremea primilor Cavaleri. Murmură el. 

— Mai sunt şi alţii? Se alarmă Wellan, sărind în picioare. 

— Îmi pare rău, nu pot să vă răspund fără să-i consult în 
această problemă pe maeştri şi pe ceilalţi Nemuritori. 

— Arătaţi-mi măcar cum să mă apăr de creatura asta 
făcătoare de rele! Îl rugă Wellan. 

— Magia Cavalerilor nu este suficient de puternică să-l 
învingă pe acest vrăjitor, îl compătimi el. Doar maeştri 
magicieni ar putea să-l distrugă! 

— Dar Regina din Shola era o maestră magiciană şi el a 
omorât-o! 

Abnar făcu câţiva paşi prin încăpere, contemplându-şi 
picioarele şi căutând cuvintele potrivite care să nu-l 
rănească pe viteazul Cavaler. 

— Fan a acceptat mai degrabă moartea decât să-şi trădeze 
copila, îi explică el într-un târziu. Ea ştia că ar putea să-l 
observe mai uşor pe inamic din lumea invizibilă şi aşa s-o 
apere mai bine pe Kira. 

— Ar fi putut să-l învingă pe Asbeth? Se miră Wellan. 

— Cu uşurinţă, căci este puternică. Dar a ales să-şi 
continue altfel lupta. Este privilegiul magilor. 


Fiind un spirit luptător, el nu putea înţelege cum a putut 
un magician să se lase omorât fără să se apere, dar mai 
înţelegea tot atât de bine că nu-i stătea lui la-ndemână 
înţelepciunea unui Nemuritor. 

— Înseamnă că nu sunteţi decât voi cel care-aţi putea să-l 
împiedicaţi pe vrăjitor să-mplinească planul sumbru al 
stăpânului său, înţelese el în cele din urmă. 

— Da, dac-aş fi obligat, dar rolul meu este doar al unui 
sfătuitor, nicidecum al unui luptător. Zeii nu mi-au acordat 
atâta putere. Totuşi, există printre noi o altă magiciană mult 
mai puternică decât acest vrăjitor. 

— Spuneţi-mi despre cine-i vorba şi-am să-i cer în 
genunchi ajutorul! Exclamă Wellan. 

— E vorba despre Kira. 

Mărturisirea aceasta neaşteptată mai că-l făcu pe Wellan 
să se clatine pe picioare. 

— Dar nu-i decât o copilă! Protestă el. 

— Are să crească, sire Wellan, odată cu puterile ei! 

— Dar vrăjitorul n-are s-aştepte să devină om în toată firea 
ca s-o poată ataca pe ea sau pe purtătorul de lumină! 
Trebuie să vă aduc aminte că este-n grija noastră? L-am 
rănit cu sabia, dar n-am reuşit să-l omor! 

— Ar fi trebuit să-l tăiaţi în două ca să-l omorâţi. Aceasta 
este singura modalitate de-a scăpa de-un vrăjitor. 

Wellan trecu gânditor de-a lungul zidului. Santo şi cu el îl 
împiedicaseră pe vrăjitor să ajungă până la copilă şi eşecul 
lui Asbeth risca să-l îndemne pe împărat ca, drept 
răzbunare, să trimită alţi luptători să o găsească pe Kira. 

— Nu pot să mobilizez toţi Cavalerii la Castelul de 
Smarald, declară el, întorcându-se spre Nemuritor. 
Inamicul ar afla imediat că aici o ascundem pe fiica lui 
Amecareth şi are să ne trimită trupele pe cap. Aţi putea să 
asiguraţi protecţia Kirei până are să fie în stare să se bată 
singură? 

— V-am spus-o deja, sire Wellan, am s-o ascund şi în 
Muntele de Cristal, dacă va fi necesar, dar n-am să le-o 


cedez niciodată. Rolul ei este mult prea important pentru 
viitorul omenirii. 

Wellan se simţea nemulţumit că nu putea face el singur 
totul, dar nu dispunea încă de-un număr destul de mare de 
soldaţi ca să poată acoperi tot continentul. Îi mulţumi lui 
Abnar şi plecă din turn, mai degrabă neliniştit că soarta lor 
stă în mâinile unei copile atât de răsfăţate. 

Se duse apoi la baie să-şi purifice corpul şi îşi schimbă 
hainele, după care urcă în biblioteca palatului să obţină şi 
mai multe informaţii asupra vrăjitorilor de altădată. Se opri 
în faţa măsuţelor lungi şi prăfuite şi aruncă o privire în 
spate. Dar Scutierul cu ochii mari şi plini de întrebări nu 
mai era acolo. 

KIRA UIMEŞTE DIN NOU. 

Lui Armene, pe care o găsise la bucătărie, Kira i se plânse 
o dată-n plus de răutatea lui Wellan, apoi, refuzând să fie 
mângâiată, se-ntoarse în apartamentul ei. Cu paşi mari o 
luă încolo şi-ncoace, prin cameră, înzestrându-l pe marele 
Cavaler cu toate epitetele care-i veniră pe loc în minte. 
Înţelegea foarte bine importanţa ei pentru supraviețuirea 
rasei umane, dar nu voia să fie închisă într-un turn de fildeş 
până când are să-şi îndeplinească misiunea, asemenea 
giuvaiericalelor Măriei Sale. Reuşise să se călească 
asemenea unui bun luptător, căci Regele Hadrian nu înceta 
să-i repete aceasta şi ea o dovedea şefului Cavalerilor de 
Smarald ori de câte ori i se arăta ocazia. 

Enervată, se aruncă pe burtă în pat, întrebându-se cum 
să-i demonstreze lui Wellan că era demnă să fie aleasă 
Scutierul lui. Cum să-l convingă de posibilităţile ei, care, 
diferite de cele ale altor elevi, puteau să-l ajute să-şi învingă 
duşmanul? Se concentră şi sondă palatul. Wellan căuta o 
carte în bibliotecă. Era o ocazie unică, întrucât ea ştia locul 
tuturor cărţilor! 

Sări din pat şi se duse spre marea sală a ştiinţelor unde 
intră în vârful picioarelor şi imediat îl văzu pe Marele 


Cavaler stând într-un colţ al încăperii, cu un pergament în 
mână. Se vedea că-l citeşte cu interes. 

Rămase pe loc şi-i studie trăsăturile feţei. „E atât de 
frumos când nu e supărat!” suspină ea. 

Îi sondă gândurile şi-i simţi neliniştea. Căuta informaţii 
despre vrăjitorul învinuit de moartea Scutierului său, dar 
degeaba. Copila căută mai adânc în sufletul lui şi descoperi 
imagini care-o tulburară: o creatură neagră, semănând cu 
un neam-pasăre, figura speriată a lui Cameron înainte să se 
sufoce, sângele de pe tunica lui, apariţia unei fantome 
transparente cu figură familiară. 

— Mama? Se miră Kira. 

Wellan ridică imediat capul şi lăsă pergamentul pe masă, 
privind împrejurul lui. Copila mov se ascunse între două 
rafturi cu cărţi vechi. Figura lui Fan din Shola continua să 
plutească obsedant în conştiinţa lui. Dar cum se putea ca 
viziunea aceasta să se afle în mintea Cavalerului, la acelaşi 
nivel cu moartea Scutierului său? Unde văzuse fantoma 
mamei sale şi de ce? Absorbită de gândurile ei, Kira nu-l 
auzi pe Wellan apropiindu-se. 

— N-ai dreptul să sondezi gândurile unui Cavaler! O 
mustră el. Şi, mai mult încă, să-l spionezi! 

— Scutierii n-au acest drept, sire, i-o întoarse ea, ridicând 
ochii spre el. Eu nu sunt decât o creatură cu pielea de-o 
culoare stranie, care se străduieşte să-şi facă şi ea loc prin 
lumea asta, dar acesteia nu-i pasă deloc de ea. Aşa stă scris 
în sufletul vostru! 

— Kira, nici cea mai mică dorinţă a mea nu este să-ncep cu 
tine mereu aceeaşi discuţie! Oftă Wellan. 

— În acest caz, spuneţi-mi de ce-am văzut figura mamei 
mele printre gândurile voastre? 

O lovitură de pumnal dată de-un bebeluş nu l-ar fi atins 
mai mult. Fiind un sălbatic apărător al intimităţii sale, 
Wellan se-ntoarse şi se-ndreptă spre ieşirea din bibliotecă. 

— Aţi mai văzut-o după moartea ei la Shola? Se impacientă 
Kira. 


Wellan închise o clipă ochii să nu vorbească şi continuă să 
înainteze. Văzându-l, Kira întinse brusc ambele mâini, iar 
picioarele Cavalerului începură să se ridice uşor de la 
pământ. Imediat pluti şi el tot aşa cum o făcuse nu demult 
vrăjitorul Asbeth, trezindu-se la un metru deasupra 
duşumelei. Copila mov fugi până la el, îi apucă de-un picior 
şi-l întoarse cu faţa spre ea atât de uşor, ca şi cum ar fi fost 
o paiaţă spânzurată cu câteva sfori. 

— Tu ai făcut asta? Se supără Wellan. 

— Da! Îl sfidă Kira. Şi n-am de gând să vă eliberez decât 
după ce veţi fi răspuns la întrebarea mea! 

— Codul Cavalerilor prevede sentinţe aspre celor care îl 
tratează astfel pe-un Cavaler, domnişoară! 

— Dar nu v-am făcut nimic încă! Spuneţi-mi, de ce chipul 
mamei mele apare-n gândul vostru? Dacă nu, plec şi vă las 
aici în voia sorții! 

Lui Wellan nu-i plăcea deloc felul ăsta de şantaj, mai ales 
când venea din partea unui copil, dar habar n-avea cum să 
iasă din situaţia asta stânjenitoare. 

— M-am îndrăgostit de ea! Îi mărturisi cu un oftat. 

Răspunsul lui o şocă atât de tare pe Kira, încât 
concentrarea se întrerupse. Cavalerul căzu greu în 
picioare, consternat de puterea prinţesei sholiene. Abnar 
avusese dreptate. Dacă are să-şi controleze caracterul greu 
de strunit are să devină o magiciană foarte puternică. 

— Sunteţi îndrăgostit de-o femeie moartă? Se sperie fetiţa. 

— N-ai putea să-nţelegi! 

— Dar e vorba de mama mea, sire! Explicaţi-mi ce-am 
văzut! În caz contrar vă lipesc de plafon pentru totdeauna! 

Wellan se gândi că n-o să aibă linişte niciodată dacă nu-i va 
mărturisi întreg adevărul. Cu braţele încrucişate, copila 
stătea în faţa lui, având capul plecat într-o parte, iar 
piciorul lovea cu nerăbdare duşumeaua. Cavalerului nu-i 
plăcea să-şi deschidă inima în faţa altora, dar, dacă nu-i 
spunea tot ce voia să ştie, avea să caute ea însăşi şi ar fi 


putut găsi acea informaţie pe care el voia cu tot dinadinsul 
să i-o ascundă. 

— M-am îndrăgostit de Fan de Shola cu puţin timp înaintea 
morţii ei, îi mărturisi el într-un târziu. 

— Sunteţi tatăl meu? 

— Nu! Exclamă Wellan, înainte ca ei să-i intre-n cap idei 
false. Când am întâlnit-o prima dată pe mama ta, tu aveai 
deja doi ani. 

— Imaginea pe care-am văzut-o în mintea voastră nu era 
cea a unei fiinţe vii, ci a unei fantome. 

Marele Cavaler ezită să se aventureze pe terenul acesta 
alunecos. Copila n-avea decât nouă ani. Cum să-i descrii 
dragostea asta stranie şi imposibilă? 

— Cred că este doar manifestarea inconştientă a unei 
iubiri care n-a avut ocazia să se-mplinească în timpul vieţii 
lui Fan, căci eu continui s-o visez noaptea. Dar nu sunt deloc 
un expert în interpretarea strigătelor inimii, Kira, îmi pare 
foarte rău! Acum, e rândul tău să răspunzi întrebărilor 
mele. De ce ai venit imediat şi mi-ai verificat gândurile? 

— Aveam de gând să vă ajut în căutările pe care le făceaţi 
şi-am intrat în mintea voastră! 

— Ai fi fost mult mai folositoare Ordinului dacă te-ntorceai 
la Abnar şi-ţi continuai lecţiile de magie. Eu sunt în stare să 
mă descurc singur în această bibliotecă. 

Imediat Kira se gândi că, în cazul în care în următoarele 
zile o să-l asculte fără să crâcnească, are să se gândească 
precis la ea în momentul în care îşi va alege un Scutier nou. 
Se înclină deci în faţa lui şi ieşi din bibliotecă, urmărită de 
privirea încă neîncrezătoare a Cavalerului. „De când m- 
ascultă cât ai clipi?” se nelinişti el. Timp de-un minut fixă 
ieşirea, dar copila nu se mai întoarse. Uşurat, continuă să 
răsfoiască din nou pergamentele care vorbeau despre 
primul război împotriva împăratului. 

Wellan nu se-ntoarse în aripa Cavalerilor decât la masa de 
seară. Toţi fraţii lui fiind la vânătoarea de dragoni, doar 
Santo şi Hettrick povesteau în sala cea mare. Elevii de la 


Castelul de Smarald mâncaseră deja şi se uitau în linişte la 
ei, strânşi toţi pe galeria de la etajul al doilea. Marele 
Cavaler luă loc lângă Santo şi sondă spiritul elevilor care 
erau la câţiva metri deasupra lor. Moartea lui Cameron şi 
gaura imensă pe care aceasta i-o lăsase-n inimă îi întrista 
mult. Cu toţii îi transmiseră o undă de iubire, să-l 
întărească. 

„Magicienii sunt buni profesori”, se gândi Wellan, căci, 
îndrumați de ei, copiii deveniseră nişte fiinţe pline de 
compasiune pentru semenii lor. De cină abia se-atinse, dar 
bău mai multe cupe cu vin. De obicei Santo îl certa când 
căuta să-şi amorţească în asemenea măsură simţurile, dar 
în seara asta se mulţumi să-l supravegheze. Vindecătorul îşi 
aduse harpa care era atârnată pe perete lângă vatră şi veni 
să se aşeze lângă el. Începu să atingă uşor corzile 
instrumentului şi-o melodie delicată răsună deodată între 
zidurile de piatră ale încăperii. 

Wellan ridică la el ochii plini de tristeţe şi ascultă 
tânguirea dulce a harpei. Santo continuă cu o baladă 
despre faptele de vitejie ale primului rege al Regatului de 
Rubin şi aluzia la regatul copilăriei sale îl făcu, în cele din 
urmă, pe Marele Cavaler să zâmbească. 

Odată întors în camera lui, Wellan observă că servitorii 
scoseseră patul lui Cameron şi îi curăţaseră platoşa, 
centura şi cizmele. Sfârşit fizic şi moral, se lăsă să cadă pe 
pat. „Nimic nu se-ntâmplă vreodată fără un motiv anume”, 
îi spunea într-o vreme Elund. În pofida aburilor izvorâţi din 
alcool, care pluteau prin mintea lui, Wellan căută să- 
nţeleagă hotărârea zeilor de a-l aduce la ei pe Cameron. 
Băiatul nici n-avusese măcar timp să nu le placă! De ce? 

— Pentru că de-acum înainte va trebui să faceţi câteva 
lucruri singur, şopti lângă el o voce feminină. 

O mână îngheţată îi înfioră braţul gol şi el înţelese că fiinţa 
pe care-o iubea venise din nou la el. 

— Fan. 


Îi puse mâinile pe obraz, le făcu să alunece prin păr şi 
strânse la pieptul ei luminos capul Cavalerului. Wellan îi 
înconjură talia cu braţele lui puternice şi o strânse pe Fan 
cu disperare. Nu avea chef să vorbească cu ea. Voia doar 
să-l uşureze de tristeţea care-l cuprinsese! 

— Scutierul nu v-a fost luat doar din cauza capriciilor unui 
zeu sau ale unei zeițe, murmură Fan, mângâindu-i părul. La 
voi s-au gândit, Wellan, când au luat această hotărâre. 
Lunile care au să vină vor fi grele pentru oameni şi aveţi să 
fiţi mai eficient fără Scutier. 

— Dar nu era decât un băieţandru. 

— Un suflet pur, pe care l-au trimis imediat în câmpiile 
pline de lumină. Aveţi să-l revedeţi, Wellan! Acum, eu zic să 
vă păstraţi forţele pentru luptele ce-au să vină! 

— "Ţineţi-mă în braţe toată noaptea, Fan, nu mă părăsiţi! 

Îl simţi tremurând şi, cu răbdare, aşteptă să se calmeze. 
Apoi îl obligă să se-ntindă pe pat şi, plină de iubire, îl sărută 
cu dragoste mult timp. 

— Sunt încântată că voi şi Kira aţi ajuns în sfârşit să vă 
vorbiţi! Îl felicită regina, ghemuindu-se în braţele lui. 

— Dacă n-aş fi făcut-o, aş fi stat şi acum agăţat de tavanul 
bibliotecii! 

— Ştiţi foarte bine că nu v-aş fi lăsat aşa, glumi ea. 

— Fiica voastră are puteri foarte mari, Fan, dar le 
foloseşte la întâmplare! 

— Este încă prea tânără, Cavalere! Vă rog, aveţi răbdare 
cu ea! Kira n-are să vă decepţioneze! 

Nemaiavând chef să continue conversaţia asta despre 
neastâmpărata copilă mov, Wellan căută buzele reginei sale 
şi-o sărută cu pasiune, cu toate că vinul băut la cină îi cam 
amorţise simţurile. 

— Văd că mai purtaţi încă lănţişorul meu, şopti regina, 
ridicând frumoasa steluţă-nscrisă într-un cerc de aur. 

— Adesea el este singura mea legătură cu voi, îi reproşă 
Cavalerul. 


— Să ştiţi că nici un maestru magician puternic nu poate 
aduna suficientă energie să se materializeze adesea în 
lumea celor vii, dar, în ce mă priveşte, eu mereu mă 
gândesc la voi. 

Wellan termină discuţia aşezând-o pe pat alături de el şi 
semănându-i cu sărutări fierbinţi pielea-ngheţată. 

LOVITURĂ PARŞIVĂ. 

Fraţii de arme ai lui Wellan continuară să patruleze 
țărmurile râurilor de pe Enkidiev, învăţându-i pe ţăranii pe 
care-i întâlneau cum să omoare dragonii cei tineri care s-ar 
fi aventurat până-n satul lor. 

Bridgess, Chloe, Iason, Falcon, Buchanan şi Kevin 
traversară Regatele de Fal şi cel al Perlei de la graniţa cu 
Regatul de Smarald, să ajungă în cel de Argint pe malul de 
răsărit al râului Mardall. Cât îi priveşte pe Bergeau, 
Dempsey, Kems, Wanda, Nogait şi Wimme, ei urcară din 
nou de-a lungul râului Waweki. Nu întâlniră însă decât câţiva 
dragoni încă mai tineri decât primii, de care se 
descotorosiră cu uşurinţă. 

Ajungând în Regatul de Argint, Chloe fu prima care simţi 
un soi de energie stranie şi îşi aminti imediat cuvintele lui 
Wellan. Un vrăjitor, asasinul unuia dintre Scutierii lor, se 
mişca în voie pe continent. Încetini mersul întregului grup 
şi-şi întinse simţurile invizibile cât putu mai departe 
împrejurul ei. O prezenţă malefică bântuia prin pădure, un 
spirit rece, întunecat, morbid. Descălecă şi dădu hăţurile lui 
Ariane. Ceilalţi Cavaleri şi Scutierii lor se uitară neliniştiţi la 
ea, căci simțeau şi ei spiritul crud al magului negru. 

— 'Ţineţi-vă Scutierii lângă voi! Ordonă Chloe. 

Înaintă încet printre copaci, măturând aerul cu mâna, 
având palma ridicată şi căutând să localizeze duşmanul. 
Bridgess şi 

Iason descălecară şi ei şi le spuseră Scutierilor să rămână 
grupaţi şi să meargă-n spatele lor. Căutau o fiinţă 
umanoidă, acoperită cu pene, cu cap de insectă, având 
puteri magice foarte mari. Wellan le spusese că această 


creatură putea să rupă puterea lor de atracţie şi să facă să 
eşueze toate facultăţile lor, dar că nu era invulnerabil 
putând fi rănit. Pentru a-l distruge trebuia să-l tai în două. 

— Găsiţi-mi vrăjitorul ăsta şi eu iau asupra mea sarcina să- 
| împart în cuburi! Exclamă Iason, voind să destindă un pic 
atmosfera. 

— Iason, te rog, îi atrase atenţia Chloe, mijind un zâmbet, 
trebuie să mă concentrez. 

Cei trei înaintară cu prudenţă printre arbuşti şi plantele 
stufoase care creşteau la rădăcina copacilor bătrâni de la 
graniţa dintre Regatul de Argint şi Regatul de Smarald. 
Cavalerii Falcon, Buchanan şi Kevin îi urmară, după ce 
strânseră Scutierii în mijloc şi urmărindu-i cu multă atenţie. 
După spusele lui Wellan, vrăjitorul putea să zboare, în care 
caz au să se servească şi ei la maximum de simţurile lor ca 
să nu fie surprinşi cum fuseseră camarazii lor în apropierea 
zidurilor Castelului de Argint. 

După dezastruoasa întâlnire cu oamenii-Cavaleri, Asbeth 
fugise spre sud-est în grabă mare, căci pierduse mult 
sânge. Se ascunse în partea cea mai deasă a pădurii. În faţa 
lui terenul era plin de coline stâncoase, crăpate de 
cutremurele ce avuseseră loc la începutul timpurilor. Abia 
trăgându-şi picioarele, vrăjitorul se ascunse în fundul uneia 
dintre micile grote formate tot pe-atunci, să-şi poată îngriji 
rănile cauzate de Cavalerul Wellan. 

Lama de metal nu-i atinsese organele interne, dar pielea 
era destul de adânc tăiată ca să-i producă dureri mari. Prea 
slăbit ca să se-ntoarcă la castelul stăpânului său, Asbeth 
hotărâse să-şi întrerupă momentan căutările în scopul 
aflării moştenitoarei împăratului. Obligat să petreacă mai 
mult timp decât voise pe continentul oamenilor, el profită de 
asta să răzbune afrontul pe care luptătorii îmbrăcaţi în 
verde şi având puteri stranii i-l aduseseră, înainte ca el să 
pună mâna pe Narvath. 

Stând culcat pe-o parte, pe piatra rece a peşterii, Asbeth 
simţi deodată apropierea unui grup de oameni. Încă din 


ajun vânători traversau regulat pădurea, câinii lor 
neputând să-i simtă prezenţa. Rămase perfect nemişcat, 
gata să se facă din nou invizibil, dar neavând încă forţa să-şi 
regleze conturile cu pleava asta. 

Pădurea fiind din ce în ce mai deasă, Chloe mergea între 
Iason şi Bridgess. În curând copacii împiedicară caii să 
înainteze, iar pământul le trimitea adesea semnale că urma 
cea malefică se intensifica. Chloe ştiu imediat că se 
apropiau de ţinta lor. Lângă ea, Bridgess nu reuşea să se 
destindă, căci, dacă Wellan nu reuşise să-l doboare pe 
servitorul acesta întunecat al împăratului, ea nu putea să-şi 
închipuie cum fraţii ei de arme şi ea au să reuşească. 
Simţurile ei fiind încordate să scruteze pădurea peste tot, în 
căutarea unei păsări-insectă, de mărimea unui om mijlociu 
ca statură, nu mai erau atente unde punea pasul. Fără nici 
un avertisment, ceva foarte tare o prinse brutal de coapsă. 
În acelaşi timp nişte pumnale mici i se implantară în carne. 
Bridgess scoase un strigăt de durere şi căzu printre ferigile 
şi iarba înaltă dimprejur. Cu sabia-n mână, Chloe şi Iason îi 
stătură imediat alături. Năucită, tânăra se ridică în coate, 
crezând că este victima perfidiei vrăjitorului. Văzu imediat 
capul triunghiular al unui dragon mic şi negru, cu colții 
înfipţi în carnea ei. Iason împunse monstrul cu vârful săbiei 
ca să-i atragă atenţia, dar creatura refuză să dea drumul 
prăzii şi scoase nişte mârâituri surde. 

— N-o să putem să-i tăiem beregata, fără să-i tăiem şi 
piciorul lui Bridgess! Strigă Iason, ocolindu-l pe dragon de 
jur împrejur. 

— În acest caz, trebuie să găsim un mijloc să-l desfacem de 
acolo, replică Chloe. 

Ea îi dădu mai multe lovituri pe spate şi pe labe cu sabia, 
dar se feri de coada lui plină de spini. 

— Chiar şi la vârsta asta, au nişte solzi tari ca oţelul, 
adăugă ea. 

Întinsă la pământ, Bridgess nu îndrăznea să se mişte, de 
teamă ca animalul să nu-şi închidă cumva gura de tot şi să-i 


rupă piciorul. Curios lucru, percepţia vizuală i se micşora, 
iar durerea se atenua. Ea se uită la ochii aprinşi ai 
dragonului, convinsă ca are să moară în această pădure, 
departe de omul pe care-l iubea. 

În timp ce Falcon şi Kevin îi supravegheau cu stricteţe pe 
Scutieri, ca vrăjitorul să nu profite de această diversiune şi 
să-i atace, Buchanan descălecă şi veni şi el în ajutorul 
colegilor lui. 

— Am o idee! Exclamă Iason, punându-şi din nou sabia-n 
teacă. Buchanan, stai în spatele lui Bridgess şi fii gata s-o 
tragi înapoi în momentul în care dragonul are s-o lase. 
Chloe are să-i taie capul. 

Femeia Cavaler îşi trase sabia cu două mâini în timp ce 
Buchanan se aşeza în spatele lui Bridgess. Iason se 
concentră puternic şi un vânt violent culcă la pământ 
ferigile şi iarba, zgâlţâind copacii tineri, fără să-l deranjeze 
nicidecum pe dragon. 

— Pregătiţi-vă! Strigă Iason, întinzându-şi înainte ambele 
braţe. 

Folosindu-se de marea lui putere de levitaţie, Iason îi 
ridică încet pe Bridgess şi pe dragon în aer. Nemaisimţindu- 
şi pământul sub picioare, animalul lăsă prada. Buchanan 
apucă bine umerii lui Bridgess şi-o trase-n spate. 

Fără să piardă o secundă, Chloe lovi puternic cu lama 
subţire şi decapită dragonul. Iason lăsă braţele jos şi corpul 
monstrului căzu la pământ. Buchanan o duse pe sora lui de 
arme până acolo unde erau caii, în timp ce Chloe voia să se 
asigure că nici un alt pericol nu-i mai pândea grupul. 

Stând tot întins pe podeaua umedă a grotei, Asbeth asistă 
la execuţia dragonului său fără să poată interveni. 
Simţindu-i pe oameni că se-ndepărtează de ascunzătoarea 
sa, el înţelese că atacul animalului distrăsese atenţia 
soldaţilor de la misiunea lor. Trebuia să-şi recupereze 
forţele cât mai repede posibil, ca la întoarcere să le poată 
da o lecţie. Îşi închise ochii şi o lumină mov puternică îl 
învălui ca pe-un cocon. Această însuşire o avea de la tatăl 


său, toate insectele fiind capabile să se vindece ele însele. 
Se lăsă în voia energiei binefăcătoare, ştiind foarte bine că, 
în starea asta, nimeni nu-l putea atinge, fără să fie ars cu 
cruzime. 

Buchanan o duse pe Bridgess până la râu şi se-ntoarse 
lângă Scutieri ca să-i apere împreună cu Kevin. Falcon 
rupse pantalonii de pânză ai surorii sale de arme şi-i 
examină rana. 'Ioţi Cavalerii posedau însuşiri de vindecător, 
dar unii erau mai pricepuţi decât alţii. Dintre toţi Santo era 
cel mai priceput, dar şi Falcon îi tratase de diferite răni pe 
care le căpătaseră în confruntarea cu oamenii-insectă. 

Sub privirea atentă a lui Chloe şi a celorlalţi Cavaleri, 
Swan, Scutierul lui Bridgess, i se ghemui în spate şi-şi puse 
capul fierbinte pe genunchii ei. Falcon şterse uşor găurile 
făcute de dinţii animalului cu apa din plosca lui şi le acoperi 
cu palmele lui luminoase. Rănile se-nchiseră fără greutate, 
dar lumina vindecătoare nu-i aduse nici o uşurare tinerei 
femei, a cărei piele devenea din ce în ce mai îngheţată. 

— Spuneţi-i lui Wellan că am să-l aştept. Şopti Bridgess, 
leşinând. 

Chloe îşi trecu repede mâna pe deasupra corpului ei să se 
convingă că nu-şi dădea sufletul. Descoperi cu stupoare că 
bătăile inimii ei deveneau tot mai rare. 

— Animalul ăsta a otrăvit-o! Strigă ea speriată. 

— Totuşi, când Kira a fost muşcată, n-am găsit otravă în 
sângele ei, ripostă Falcon. 

— Probabil că cei mai mici dintre dragoni o au în dinţii lor, 
sugeră Swan îndreptându-şi privirea plină de lacrimi spre 
cei mari. 

— În cazul ăsta, numai Magicianul de Cristal are să o 
poată ajuta, trase concluzia Iason. Trebuie s-o ducem de 
urgenţă la Castelul de Smarald, hotărî Chloe. În timp ce eu 
iau legătura cu Wellan, încercaţi să-i adunaţi pe Cavalerii 
cei tineri şi pe Scutieri. 

Iason se-ndreptă imediat spre copiii adunaţi unii lângă 
alţii. 


— Ei, există vreun voluntar care să taie în bucăţi dragonul 
şi să-l pregătească pentru masa de seară? Se-ntoarse spre 
ei Iason, zâmbind cu toată faţa. 

Toţi Scutierii se strâmbară, uitând pe moment de pericolul 
care-i păştea. Palizi şi îngroziţi, Buchanan şi Kevin nu 
reacționară la gluma lui. Era prima dată când un Cavaler 
suporta o rană gravă de la începutul vânătorii monştrilor şi 
asta-i speriase. Cu un aer încrezător, Falcon se duse spre 
copii. 

— Renunţăm la misiunea asta? Se interesă Kevin, stând în 
picioare lângă calul său. 

— Doar dacă Wellan ne-o ordonă, îi răspunse el. Chloe are 
să-i ceară instrucţiuni. Dacă vă e foame sau sete, acum e 
momentul să le potoliţi, căci am bănuiala că Marele Cavaler 
are să ne ordone să ne-ntoarcem direct acasă. 

Dar niciunul dintre ei n-avea poftă de nimic, mai ales la 
gândul că ar trebui să mănânce dragon. Îngenuncheată 
încă lângă Bridgess, Chloe închise ochii şi se concentră să-l 
cheme pe Wellan. 

AJUTAŢI-O PE BRIDGESS! 

Marele Cavaler făcea cercetări în biblioteca palatului când 
auzi în minte vocea surorii sale de arme. Lăsă jos imediat 
cartea veche şi prăfuită pe care o consulta şi închise ochii. 
Chloe îi povesti ce se-ntâmplase în Regatul de Argint şi-i 
ceru sfatul. V-aţi dus exact în locul în care Santo şi cu mine 
ne-am oprit, răspunse Wellan, temându-se pentru viaţa 
fostului său Scutier. N-o să mai descoperiţi dragoni. 

Dar vrăjitorul se ascunde-n pădurea asta, protestă Chloe. 

Pe gânduri, Wellan încruntă din sprâncene. Otrăvită din 
cauza unui animal malefic, Bridgess trebuia tratată cât mai 
repede posibil de un maestru magician. Dar, pe de altă 
parte, fraţii lui de arme se aflau în apropierea ascunzătorii 
lui Asbeth, iar creatura asta rănită ar fi trebuit să fie uşor 
de învins, chiar şi pentru nişte Cavaleri mai tineri. 

Continuă să-l urmăreşti pe vrăjitor împreună cu Falcon şi 
Iason, iar pe Buchanan şi Kevin trimite-i cu Bridgess la 


castel. Fiţi atenţi, Chloe! Wellan termină schimbul de 
cuvinte şi continuă să ţină ochii închişi, cu spatele rezemat 
de zid. Cavalerii se aflau acum la două zile distanţă şi el nu 
ştia cu ce viteză se răspândea otrava prin venele lui 
Bridgess. O rugă pe Theandras, zeiţa Regatului de Rubin, 
să vegheze asupra vieţii ei şi deschise imediat ochii. 

— Maestre Abnar! Strigă el. 

Magicianul de Cristal apăru brusc lângă el şi Wellan sări în 
picioare. 

— Bridgess a fost muşcată de un dragon, îi spuse marele 
Cavaler, cu inima strânsă. Vă implor, faceţi ceva. 

— Luând în consideraţie ameninţarea care planează acum 
asupra Kirei, nu pot s-o las fără apărare la Castelul de 
Smarald sau s-o iau cu mine ca s-o tratez pe Bridgess. 

— Dar fără ajutorul vostru Bridgess are să moară! 
Protestă violent Wellan. 

— Încetiniţi răspândirea otrăvii făcând-o să înghită asta şi 
aduceţi-o aici. 

În mâna lui Abnar se materializă o sticluţă conţinând un 
lichid verzui, iar acesta din urmă îl sfătui pe Wellan să o 
facă pe sora lui de arme să bea tot conţinutul flaconului. 

— Mergeţi şi vă-nşeuaţi calul, îi ordonă Nemuritorul. Într-o 
clipă sunt şi eu acolo. 

Wellan plecă în fugă din bibliotecă. Se duse mai întâi în 
aripa Cavalerilor să-şi ia platoşa şi armele. Santo veni la uşa 
camerei lui, alături de Scutier. 

— Am auzit discuţia ta cu Chloe, spuse el. Vrei să te- 
nsoţesc? 

— Nu, răspunse acesta. Ai grijă de castel. Mi-e teamă să 
nu fie o altă diversiune a vrăjitorului ca să pună mâna pe 
Kira. Încredinţează-te că n-are să i se-ntâmple nimic! 

— Poţi conta pe mine! 

Santo şi Hettrick îl însoţiră pe Marele Cavaler la grajd şi-l 
priviră cum îşi înşeua grăbit calul. Wellan ieşi din clădire 
trăgând animalul după el şi apoi puse piciorul în scară. 
Magicianul de Cristal se materializă în faţa calului şi intonă 


nişte incantaţii într-o limbă melodioasă, rareori auzită de 
urechea unui om. Aşezat deja în şa, marele Cavaler n-avu 
timp să-l întrebe ce făcea. Un vârtej de lumină multicoloră i 
se ridică împrejur, speriindu-i calul. Animalul se cabră 
nechezând de spaimă şi Wellan se agăţă de hăţurile lui. 

Apoi, în acelaşi fel cum venise, lumina dispăru brusc şi 
Cavalerul se trezi pe malul râului Dilmun la vărsarea 
acestuia în fluviul Mardall. Îşi calmă calul şi se-ndreptă spre 
grupul de soldaţi care-l observau de departe. Când ajunse 
în sfârşit lângă ei, Buchanan tocmai voia s-o pună pe 
Bridgess în braţele lui Kevin, care încălecase deja, să o ducă 
până la castel. Toţi rămaseră cu ochii larg deschişi, văzând 
cum se apropie şeful lor. 

— Dar cum ai putut ajunge aici în aşa de puţin timp?! 
Exclamă neîncrezător Iason. 

— Magicianul de Cristal m-a transportat printr-un mijloc 
magic, răspunse Wellan, sărind pe pământ. Cum îi merge? 

Întinse braţele spre Buchanan care i-o dădu pe tânăra 
inconştientă, a cărei piele devenise tot atât de albă ca aceea 
a lui Fan. Wellan o puse pe Bridgess pe pământ şi cu dinţii 
scoase dopul flaconului. O ridică uşor de umeri şi-o făcu să 
înghită poţiunea verde până la ultima picătură. 

Cu inima strânsă, el aşteptă să observe efecte benefice, 
dar Bridgess rămase tot nemişcată şi palidă ca moartea. 
Chloe se aşeză şi ea pe vine lângă Wellan şi-i puse mâna pe 
umăr. 

— Pe tine te-a chemat atunci când şi-a pierdut cunoştinţa, 
îi spuse ea. 

Wellan se uită trist la sora lui de arme. Nici un Cavaler nu- 
şi pierduse viaţa de la începutul înfruntărilor şi, în numai 
câteva zile, Cameron cunoscuse o moarte atroce, iar 
Bridgess plutea între viaţă şi moarte. 

— Magicianul de Cristal are s-o salveze! Afirmă el cu o 
voce sigură, ca şi cum ar fi vrut să se convingă şi pe el 
însuşi. 


Urcă din nou pe cal şi Buchanan i-o ridică în braţe. Wellan 
o strânse la piept şi îndemnă calul la drum. Însoţit de 
Buchanan, Kevin şi Swan, o luă drept spre Castelul de 
Smarald şi nu se opri decât o zi după aceea, când ajunse în 
marea curte a castelului. Pe drum nu poposise decât pentru 
a le permite cailor şi cavalerilor să bea apă. Morți de 
oboseală, luptătorii şi caii lor răsuflau zgomotos, dar Wellan 
nu arăta nici un semn de slăbiciune. 

Se lăsă să alunece pe pământ cu Bridgess în braţele sale şi 
se-ndreptă spre turnul lui Abnar, în timp ce rândaşii luară-n 
primire caii, iar Cavalerii îi împingeau pe Scutieri spre 
aripa lor pentru o odihnă binemeritată. 

Kevin şi Buchanan, potrivindu-şi pasul cu al lui, Wellan 
urcă până la etajul al doilea din turnul Nemuritorului, cu 
Bridgess în braţele sale. Din fericire, copiii se duseseră deja 
să ia masa în marele hol al regelui, altfel sosirea grăbită a 
Cavalerilor ar fi semănat îngrijorare. 

Marele Cavaler o puse pe Bridgess pe patul lui Abnar, 
ridică o privire rugătoare spre acesta, după care se retrase 
făcând loc magicianului. Inelul de cristal de la gâtul 
Nemuritorului se lumină în timp ce-şi trecea mâna pe 
deasupra corpului neînsufleţit al tinerei femei. Otrava se 
întinsese deja în tot organismul. O altă sticlă se materializă 
atunci în cealaltă mână a lui Abnar, şi din ea, magicianul 
vărsă câteva picături în gâtul lui Bridgess. Nici o reacţie. 

— Mi-e teamă ca răul să nu se fi produs deja, deplânse el. 

— Nu! Protestă violent Marele Cavaler, cu ochii înecaţi în 
lacrimi. Sigur mai este încă ceva ce putem face! 

Abnar păstră tăcerea. Îl cunoştea destul de bine pe Wellan 
să ştie că n-are să-i asculte niciunul din argumentele legate 
de voinţa zeilor. Marele Cavaler îngenunche lângă pat, luă 
mâna lui Bridgess şi o duse la buze s-o sărute. Neputând 
face nimic mai mult pentru ea, Nemuritorul se 
dematerializă. 

— Am putea răscoli biblioteca să găsim un antidot, sugeră 
Kevin, la fel de trist ca şeful lui. 


— Sau ne-am putea ruga în capelă, adăugă Buchanan. 

Cu gâtul strâns de durere, Wellan se mulţumi să ridice 
încet capul. Cu toată oboseala lor, cei doi bărbaţi schimbară 
o privire complice şi plecară din turn. Ar fi făcut şi 
imposibilul să-şi salveze sora de arme. 

Wellan rămase la căpătâiul lui Bridgess, fără să ştie cât 
timp ea are să reziste otrăvii. Odată cu căderea serii, 
servitorii veniră să aprindă torţele de pe zid şi să-i aducă 
mâncare şi apă. Marele Cavaler refuză însă mâncarea, dar 
se folosi de apă să-i împrospăteze fruntea din ce în ce mai 
fierbinte a lui Bridgess. În timpul serii veni şi Santo şi-şi 
trecu şi el mâna pe deasupra corpului lipsit de vlagă al 
tinerei femei, fiind uimit de întinderea răului. 

— Kevin încă răsfoieşte cărţile despre otrăvuri, cu ajutorul 
lui Elund, declară el, ca să-şi încurajeze fratele de arme, 
chiar dacă vedea cu ochii lui că Bridgess se era pe moarte. 

Wellan se uită la ea fără să poată spune un singur cuvânt. 

— Şi Buchanan se roagă în capelă împreună cu Scutierii, 
urmă Santo. Eu nu ştiam că tu încercai sentimente atât de 
profunde pentru Bridgess. 

— Nici eu, îngăimă Wellan. N-am putut să-mi dau seama 
decât în momentul morţii sale. 

Lacrimi amare începură din nou să curgă din ochii lui 
umflaţi şi vindecătorul îi trimise o undă de linişte. Luă loc 
pe-o bancă, de partea cealaltă a patului, să vegheze 
muribunda împreună cu Wellan şi îi observă faţa liniştită şi 
albă ca zăpada. Destinele făurite de zei erau adesea atât de 
greu de-nţeles! 

În cămaşă de noapte şi cu picioarele goale, Swan veni în 
turn către miezul nopţii şi-l găsi pe Wellan singur lângă 
maestra ei, ţinându-i mâna într-a lui. Cum ea o sonda 
adesea pe Bridgess, copila era la curent cu sentimentele 
acesteia faţă de Marele Cavaler şi înţelese, văzându-l aşa, 
că erau împărtăşite. 

— Sire Wellan, aş putea sta cu voi lângă ea? Întrebă Swan, 
abia rostind cuvintele. 


— Dar bineînţeles, copilă, răspunse Wellan cu vocea 
răguşită. Scutierul luă loc de partea cealaltă a patului şi-şi 
imită şeful apucând mâna cealaltă a lui Bridgess. 

— E atât de nedrept, şopti ea. Nu urmăream un dragon, ci 
un vrăjitor. 

Wellan nu ştia cum să liniştească fetiţa, care urma să-şi 
piardă maestra în timpul acelei nopţi, dar îi promise în gând 
lui Bridgess că are s-o ia pe Swan sub aripa lui protectoare 
când ea are să-şi întâlnească strămoşii în lumea de dincolo. 

LUMINA CEA VIOLETĂ 

Când se iviră zorii, iar la căpătâiul Cavalerului muribund, 
frânţi de oboseală, Wellan şi Swan adormiseră pe păturile 
puse pe jos chiar lângă pat, Kira se strecură neauzită în 
turnul Magicianului de Cristal. Simţind tristeţea ce se 
abătuse peste castel, nu închisese ochii toată noaptea. 
Bridgess fiind singurul Cavaler care-o tratase cu dragoste şi 
demnitate, care-o învățase să se bată, care văzuse în ea un 
adevărat Scutier, Kira nu putea şi nu voia să nu-şi ia adio de 
la ea, înainte ca aceasta s-o întâlnească pe mama ei în 
lumea de dincolo. 

Copila mov se apropie de pat în vârful picioarelor, ocolind- 
o pe Swan, ce stătea ghemuită pe pătura de pe jos. Era 
straniu, dar Bridgess nu părea suferindă. Faţa ei era 
netulburată şi foarte frumoasă la lumina ultimelor lumânări. 
Kira se aplecă şi o sărută pe obraz. Apoi, de curiozitate, 
dădu cuvertura la o parte de pe coapsă să examineze rănile 
făcute de dragonul cel mic. 

Observă cicatricele numeroşilor dinţi care se înfipseseră în 
carnea femeii şi, fără să ştie de ce, întinse mâinile ei mici 
deasupra semnelor violacee. O lumină mov puternică scăpă 
deodată din degetele ei, făcând-o să scoată un strigăt de 
surpriză. Într-o secundă Wellan fu în picioare şi-şi dădu 
seama de straniul spectacol. 

— Kira, ce faci aici? Tună el, revenindu-şi. 

— Nu-mi dau seama! Exclamă copila, speriată. Nu mă mai 
pot mişca! 


Swan se trezi şi ea şi făcu ochii mari în faţa fasciculelor de 
lumină mov, care-nvăluiau tot corpul Cavalerului rănit. 

— Retrage-ţi imediat mâinile! Îi ordonă Wellan. 

— V-am spus că nu pot! 

Wellan se duse în spatele Kirei, o prinse şi o trase în spate. 
Dar, mai grea ca o stâncă, fetiţa nu se mişcă nici c-un 
centimetru, iar Cavalerul simţi o furnicătură puternică pe 
piele. O forţă de origine magică, o forţă misterioasă o 
pironea pe copilă în loc. Marele Cavaler se folosi de 
simţurile lui invizibile şi încercă să-nţeleagă efectul pe care 
lumina mov îl avea asupra corpului neînsufleţit al lui 
Bridgess şi-al său, dar se lovi de-un vârtej ameţitor de culori 
şi de fluierături ascuţite. Slăbi strânsoarea şi se rugă 
cerului să-i apere sora de arme. Deodată Abnar apăru lângă 
el. 

— Nu-i face nici un rău! Afirmă Nemuritorul. Din contră! 

— Dar nici măcar nu ştie ce face! 

— Îşi ascultă instinctul, sire Wellan. Vă rog s-o lăsaţi să 
termine ce-a început! 

Nu-i stătea în caracter Marelui Cavaler să-şi pună mâinile 
la piept şi să aştepte ca alţii să facă în locul lui ceea ce era 
de făcut. Luptător şi om de acţiune, el îşi rezolva 
problemele luând hotărâri şi aplicându-le. Dar, stând alături 
de el, Magicianul nu era deloc neliniştit văzând corpul lui 
Bridgess învăluit în această lumină stranie, de-aceeaşi 
culoare cu pielea prinţesei sholiene. Dimpotrivă, părea 
chiar fascinat! 

Nu mai trecu mult timp şi lumina dispăru tot atât de 
repede cum apăruse. Bridgess trase o dată adânc aer în 
piept şi sări în sus, ca şi cum n-ar mai fi putut să facă aşa 
ceva de foarte mult timp. Wellan se grăbi spre ea şi-o luă în 
braţe. Aducându-şi aminte ultimele clipe înainte de a-şi 
pierde cunoştinţa, se agăţă de gâtul lui şi începu să plângă. 
Wellan o strânse uşurat la piept şi-i mulţumi zeiţei 
Theandras pentru miracolul pe care-l înfăptuise. 


În timp ce Nemuritorul încerca să afle dacă otrava mai 
circula încă în venele lui Bridgess, trecându-şi mâna pe 
deasupra corpului ei, Kira se uita la el uimită de vindecarea 
nemaipomenită pe care tocmai o realizase. Swan se uita la 
ea plină de recunoştinţă, dar copila n-o văzu. Şi în corpul ei 
se produsese ceva straniu. Simţi frisoane alergând de-a 
lungul braţelor, apoi în tot corpul şi simţi deodată în burtă 
un frig puternic. Speriată, se răsuci în direcţia scării de 
piatră pe care o cobori alergând, simţindu-şi inima în piept 
cum bate din ce în ce mai repede. 

Traversă curtea alergând şi intră ca o furtună în palat, 
speriindu-i pe servitorii care-şi începeau la ora aceea lucrul. 
Se grăbi să ajungă-n camera ei. Picioarele îi tremurau 
violent, iar vederea i se-nceţoşa. Se-ndreptă spre pat, dar 
nu-l atinse. O umbră de-ntuneric îi căzu peste ochi şi se 
prăbuşi. 

Abia o oră mai târziu, Armene o găsi culcată pe burtă pe 
jos, pe piatra rece, învelită într-un cocon de lumină violetă. 
Servitoarea scoase un strigăt de spaimă, lăsă să cadă 
hainele curate pe care le aducea şi se aruncă în genunchi 
alături de ea. Când vru s-o ia în braţe, simţi şi ea furnicături 
în degete. Neştiind ce să facă, Armene o şterse imediat spre 
turnul lui Elund să-l implore să-i vină-n ajutor. Era încă 
foarte devreme şi bătrânului magician nu-i plăcea să fie 
trezit la o oră ca asta, dar spaima de pe faţa servitoarei îl 
convinse că avea toate motivele. 

O urmă deci până-n apartamentul regelui şi se alarmă 
văzând-o pe prinţesă leşinată şi înconjurată de lumină. N-o 
iubea deloc pe copila asta, căci semăna cu descrierea 
demonilor care locuiau în Regatul Umbrelor, făcută de 
pergamentele vechi, dar fiind protejata regelui şi un 
personaj important al profeţiei, îi tolera prezenţa la Castelul 
de Smarald. 

— A vrut cumva să facă o vrajă? Întrebă magicianul, 
zărind-o pe copila învăluită în lumină. 


— Nu ştiu nimic, maestre Elund, răspunse Armene, 
împreunându-şi nervos mâinile. Aseară am pus-o în pat şi, 
când am venit dimineaţa, am găsit-o aşa. 

Atunci Elund bănui că vrăjitorul asasin se va fi strecurat în 
palat fără ştirea lui. Cercetă rapid toate colţurile palatului, 
cu simţurile lui magice, dar din fericire nu detectă nici o 
prezenţă malefică. 

— Puteţi s-o ajutaţi? Îl imploră Armene. 

— Nici măcar nu ştiu ce i s-a întâmplat! Exclamă 
contrariat magicianul. Duceţi-o în pat, până mă duc eu să 
consult cărţile mele de magie! Sunt sigur că fenomenul este 
consecinţa unei alte experienţe negândite! 

Elund îşi îndreptă mândru spatele şi ieşi din cameră cu o 
figură jignită. Armene ştia că lui nu-i plăcea prinţesa 
sholiană, dar ea nu ştia cui să se adreseze, căci pentru tot 
restul regatului Abnar nu era decât un ucenic care lucra 
sub tutela lui Elund, chiar dacă avea cunoştinţe mult 
superioare acestuia. Servitoarea rămase alături de Kira, 
întrebându-se cum s-o ducă-n pat, cu lumina asta care o 
învăluia puternic. 

În turnul Magicianului de Cristal, Wellan slăbi strânsoarea 
în care o ţinuse până atunci pe Bridgess şi o lăsă să se 
aşeze. Sub privirea atentă a lui Wellan, a lui Swan şi a lui 
Abnar ea bău apă dintr-o cană. Spre marea surpriză a 
Nemuritorului, nici o picătură de otravă nu mai circula prin 
corpul ei şi febra îi scăzuse. Vindecarea asta bruscă te 
ducea cu gândul la un miracol, pe care Bridgess îl datora 
unei copile de nouă ani. 

Wellan privi peste tot împrejurul lor, dar n-o văzu pe Kira 
nicăieri. Fiindu-i teamă să nu fie certată după intervenţia 
asta curioasă, probabil că fugise. 

— Mi-e atât de foame, c-aş putea mânca până şi-un 
dragon! Glumi atunci Bridgess să mai liniştească anturajul. 

Swan izbucni în râs şi Wellan se mulţumi să zâmbească 
uşurat. Sora sa de arme îşi regăsise simţul umorului, deci 
era în afara oricărui pericol. 


Cu îngăduinţa Nemuritorului, Bridgess puse piciorul jos şi 
Wellan o ajută să se ridice. Adio amețeli, doar o uşoară 
durere de cap cauzată de foame. Făcu singură câţiva paşi, 
apoi expresia feţei sale trecu de la încântare la disperare. 

— Fără-ndoială că e prea devreme să te ridici din pat, îi 
reproşă politicos Wellan. 

— Nu, e Kira. Şopti ea, întorcându-se spre fratele ei de 
arme. E în pericol. 

Înainte să-i poată spune lui Wellan ce-o ameninţa sau să 
poată să sondeze el însuşi castelul, Bridgess ieşea pe uşă 
împreună cu Scutierul ei. Marele cavaler nu avu de ales şi 
le urmă. Dar Abnar se folosi de un drum mai rapid. Dispăru 
şi se materializă din nou în apartamentul regal, în spatele 
lui Armene, încă îngenuncheată lângă corpul înconjurat de 
lumină al copilei. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă el, apropiindu-se. 

— Nu ştiu nimic! Plânse, neputincioasă, servitoarea. 

Se aplecă asupra Kirei, dar razele de lumină arzătoare îl 
atacară imediat pişcându-i mâinile. Simţurile lui îi spuseră 
că era vorba de aceeaşi lumină vindecătoare ca în cazul lui 
Bridgess. Atunci de ce-l împiedică să-i vină-n ajutor? Şi de 
ce Wellan a putut să atingă copila fără să fie şi el pişcat? 

Cavalerii de Smarald se înconjurau ei înşişi cu lumină 
după o intervenţie vindecătoare, dar de culoare albă, care 
avea misiunea să le refacă forţele şi care nu era agresivă ca 
lumina asta violetă. 

— Voiam s-o pun în pat, spuse tristă servitoarea, dar nu 
pot s-o ating! Spuneţi-mi măcar că nu este pe cale să 
moară! 

— Nu, Armene, cred că este mai degrabă contrariul! Îşi 
reface forţele consumate! 

— Dar nu era bolnavă! 

Nemuritorul înţelese ce se petrecuse. Contribuind la 
vindecarea lui Bridgess, Kira transferase otrava în propriul 
Corp şi-şi folosea acum puterile vindecătoare să scape de 


ea. Era vorba desigur de o însuşire moştenită de la tatăl ei 
insectă, căci oamenii nu o aveau. 

Wellan, Bridgess şi Swan năvăliră în cameră şi văzură 
curiosul cocon luminos. Temându-se ca vrăjitorul să nu-i fi 
făcut vreo vrajă copilei, Marele Cavaler scrută încăperea cu 
simţurile lui ascuţite. 

— Nu este el, îl asigură Abnar, citindu-i gândurile. Produce 
ea însăşi această lumină menită propriei vindecări, la fel 
cum a procedat şi cu Bridgess. 

— Dar de ce e pe podea? Se întrebă Wellan. 

— Cred că pur şi simplu nu a avut timp să ajungă în pat. 

— Dar nu o putem lăsa aici, protestă Bridgess. 

— N-avem voie nici s-o atingem! Îi preveni Abnar. 

— Ce se va-ntâmpla dacă am s-o iau în braţe şi-am s-o pun 
în pat? Insistă Wellan. 

— Braţele vă vor fi probabil arse de acest cocon de lumină 
care o protejează. Pentru moment, cel mai bine este să 
rămânem lângă ea să ne asigurăm că manifestarea asta de 
putere n-are să-l atragă pe vrăjitor în Regatul de Smarald. 

— Oare ştia că risca să fie astfel reperată în timp ce-mi 
salva viaţa? Întrebă Bridgess, care pentru nimic în lume nu 
voia să fie răspunzătoare de pierderea copilei. 

— Glumeşti! O fulgeră Wellan. Nu ştie niciodată ce face! E- 
o adevărată urgie ambulantă! 

Tânăra puse blând mâna pe braţul Marelui Cavaler să-i 
atragă atenţia să nu se arate nedrept faţă de cea care o 
scăpase de la moarte şi Wellan îşi înghiţi comentariile. 

Armene le aduse fotolii confortabile şi ei se aşezară în ele 
să supravegheze copila. Bridgess îşi stăpâni foamea şi 
ignoră durerea care-i strângea capul ca într-o menghină. 
Faţă de copila asta mov ea avea acum o datorie enormă. 

După o oră, lumina începu, în sfârşit, să slăbească şi 
Armene se apropie de capul protejatei sale. Kira îşi veni în 
fire treptat şi se ridică pe coate, uitându-se confuz la 
servitoare. Când coconul de lumină dispăru complet, 
Armene o trase la ea în braţe şi-o strânse cu drag. 


— Dar ce s-a întâmplat, Mene? Se sperie fetiţa. 

— "Ţi-ai folosit prima dată puterile de vindecător, răspunse 
Abnar în locul ei. 

Kira se-ntoarse brusc pe genunchii lui Armene şi-i observă 
pe Wellan, Bridgess, Swan şi pe Magicianul de Cristal, 
aşezaţi la câţiva paşi de ea şi uitându-se curioşi la ea. 
Încercă imediat să-şi aducă aminte ultimele momente 
dinaintea intrării ei în cameră. Simţindu-i confuzia, 
Bridgess înaintă spre ea pentru a-i împrospăta memoria. 

— Eram pe punctul să nu mai fiu printre cei vii şi tu m-ai 
salvat viaţa folosind lumina ta violetă, spuse tânăra, cu un 
zâmbet de recunoştinţă. 

— Nu sunt prea sigură că s-a întâmplat aşa ceva, maestră. 
Protestă ea. 

Kira îşi aminti de furia lui Wellan când o auzise prima dată 
în marele hol al regelui spunându-i astfel lui Bridgess şi, 
plină de căinţă, lăsă ochii în jos, dar, spre marea sa 
surpriză, Cavalerul nu avu nici o reacţie. Ea îl sondă rapid, 
cu toată interdicţia de care vorbea codul, şi nu percepu în 
inima lui nici o emoție negativă. 

— Am urcat în turn să vă spun adio, iar mâinile mele s-au 
ridicat singure deasupra rănilor voastre. Şi lumina a 
izbucnit singură imediat după aceea, vă jur. 

— Şi ea m-a vindecat, Kira. Am să-ţi fiu întotdeauna 
recunoscătoare. 

— Chiar dacă am făcut-o fără să gândesc? Întrebă copila, 
trăgând neliniştită cu ochiul în partea lui Wellan. 

Dar Marele Cavaler continua s-o observe fără să facă nici 
cel mai mic comentariu. „Bizar”, îi trecu prin gând fetiţei. 

— Este vorba de-un reflex de vindecător, interveni Abnar. 

— Dar nu vreau să fiu vindecător, gemu Kira. Vreau să 
devin Cavaler. 

Bridgess o sărută pe Kira pe frunte, tot aşa cum făceau 
Cavalerii cu Scutierii lor atunci când erau mulţumiţi de ei şi 
copila se ghemui în braţele lui Armene. 


— Nu uita promisiunea pe care ţi-am făcut-o! Zise 
Bridgess. Acum odihneşte-te! Am să revin mai târziu! 

Kira ridică uşor capul continuând să-l supravegheze pe 
Wellan cu coada ochiului, dar acesta rămase impasibil. 
Armene o ridică în braţe şi o duse în patul ei. Cât despre ea, 
Bridgess îşi revenise şi-l anunţă pe fratele său Cavalerul că 
are să se ducă la bucătărie să-nghită tot ce se afla în 
cămară, după care, însoţită de Swan, ieşi din cameră. 

Wellan rămase în continuare nemişcat. Dorind să stea de 
vorbă singur cu Magicianul de Cristal, o lăsă să plece 
împreună cu Scutierul ei, chiar dacă avea încă îndoieli 
asupra vindecării ei depline. Îl urmă mai degrabă pe Abnar 
pe hol. 

— N-am văzut niciodată o vindecare mai rapidă, declară 
perplex Cavalerul. 

— Copila asta este fiica unei maestre magiciene, iar tatăl 
ei este fără îndoială vrăjitor. Mi-e teamă că are să continue 
să ne uimească, sire. A vindecat-o pe sora voastră de arme 
transferând otrava în propriul corp, apoi s-a servit de 
puterile ei să se vindece singură. Este un proces într-adevăr 
uimitor. În general, când salvează un bolnav, vindecătorii nu 
fac decât să le transmită forţa lor vitală pacientului. Ei nu-şi 
transferă şi boala. 

— Atunci este probabil că vrăjitorul are aceleaşi puteri ca 
fetiţa şi are să-şi vindece rănile, înţelese Wellan. Prietenii 
mei n-au să-nfrunte în pădure o creatură fără apărare. 

— Mi-e teamă că nu şi vă sfătuiesc să mergeţi să-i întâlniți 
cât se poate de repede. 

Wellan aprobă cu o ridicare a capului şi se-ndreptă spre 
marea scară de piatră a castelului. 

Se duse mai întâi în aripa Cavalerilor să facă o baie, 
înainte s-o ia spre Regatul de Argint unde pe Chloe, Iason şi 
Falcon îi păştea un mare pericol. 

WELLAN Şi BRIDGESS. 

Alunecând în apa caldă, Wellan se concentră. Chloe, unde 
aţi ajuns? Întrebă el. Cercetăm pădurea centimetru cu 


centimetru, răspunse ea. Îi simţim urma pe pământ, dar nu 
ştim unde s-a oprit. 

Creatura asta are însuşirea de a-şi vindeca singură rănile. 
Dacă l-aţi reperat pe vrăjitor, spuneţi-mi! În următoarele 
ore am să plec la drum şi, în curând, am să fiu împreună cu 
voi. Cloe acceptă, preferând să-nfrunte vrăjitorul în 
prezenţa şefului ei cel mare. 

Wellan deschise ochii crezând că ar putea avea încredere 
în femeia Cavaler. Era o luptătoare prudentă, care nu sărea 
niciodată prima la un adversar mai puternic decât ea. Ar fi 
vrut mai degrabă să-i întindă o piedică lui Asbeth sau să-l 
facă să comită o greşeală. Cât despre Falcon, reținerea, pe 
care-acesta o avea în faţa creaturilor malefice, îl împiedica 
să comită o mişcare greşită, dacă voia să ajungă faţă-n faţă 
cu vrăjitorul. Dar reacţia lui lason îl neliniştea cel mai mult. 
Adesea, tânărul Cavaler temerar nu-şi dădea seama de 
gravitatea unui pericol decât atunci când era implicat deja 
până la gât. Fiinţa asta acoperită cu pene n-are să-l 
impresioneze pe Iason câtuşi de puţin, iar el chiar are să- 
ncerce să-l răpună tot aşa cum îi omora pe soldaţii 
împăratului Negru. 

Dar, contrar felului de-a lupta al oamenilor-insectă, 
vrăjitorul stăpânea şi mijloace magice care ar fi putut să le 
provoace multe pierderi. 

Adâncit în gânduri, Wellan nu simţi prezenţa lui Bridgess 
decât atunci când aceasta intră în apă şi înotă spre el. 

— Totuşi, ştii ce spune regulamentul, îi reproşă Wellan. 
Femeile şi bărbaţii nu pot veni aici în acelaşi timp. 

Preferând să nu ţină seama de avertisment, i se ascunse la 
piept şi-i înconjură pieptul cu braţele, culcându-şi capul pe 
umărul lui. Wellan doar oftă, dar nu o alungă. După câte 
suferise, merita şi-un pic de-ncurajare! 

— Vreau doar să-ţi mulţumesc! Îi şopti ea la ureche. 

— Nu eu te-am scăpat de otravă, ci Kira! 

— Buchanan mi-a spus că în cazul în care nu veneai să mă 
cauţi, n-aş fi supravieţuit. 


— N-am făcut decât să-mi ascult inima, ştii bine. 

— Inima de frate de arme sau cea de bărbat? 

Întrebarea era totuşi supărătoare pentru un Cavaler 
căruia nu-i plăcea să i se cunoască emoţiile. Înaintea 
teribilei tragedii, el ignorase profunzimea sentimentelor 
sale pentru această femeie tânără. Dar acum. 

În calitate de camaradă, el îi aprecia mult atât sprijinul, 
cât şi ingeniozitatea strategiilor ei militare. În calitate de 
femeie, îi oferea cam prea multă dragoste şi-ncurajare. Într- 
un cuvânt, o cam răsfăţa! Inima lui, însă, îi aparţinea 
reginei Fan de Shola, chiar şi dacă aceasta trăia într-un 
univers paralel! 

— Amândouă, răspunse el în cele din urmă, să nu-i dea 
ocazia să-l antreneze într-o discuţie periculoasă. 

— Ce diplomaţie! Îl ironiză ea. Ai fi fost un suveran bun! 

Urcă braţele în jurul gâtului acelui bărbat pe care-l admira 
mai mult decât orice pe lume şi preţ de-un moment îl fixă, 
ghicindu-i emoţiile. Îi fusese tare frică să nu cumva s-o 
piardă. Putea să simtă asta în toate fibrele corpului său, dar 
acum, când o ştia în afară de pericol, ce se-ntâmplase oare- 
n inima lui atât de bine păzită? 

— Ştiu că mă iubeşti şi nu la fel ca pe fraţii de arme, mai 
spuse ea. 

— Da, te iubesc, Bridgess. Doar că inima mea nu este 
liberă. 

— Din cauza reginei. 

O mare tristeţe îi cuprinse deodată toată fiinţa. „Cum aş 
putea să-l fac să priceapă că este victima unor farmece?” 
se-ntrebă ea. 

— Alegerea ta este cât se poate de simplă, zise ea, cu aerul 
ei de luptător, care-i plăcea lui atâta. Sau ai să-ţi petreci 
restul zilelor aşteptând ca ea să binevoiască să vină să te- 
ntâlnească în pat sau ai să profiţi de dragostea unei femei 
vii, care-ar putea să te satisfacă în fiecare noapte, până la 
adânci bătrâneţi. 

El păstră tăcerea. 


— Eu te iubesc fără condiţii, continuă Bridgess, adăugând 
supliciului şi vorbele. 

Îşi apropie buzele de ale lui şi-l îmbrăţişă, fără ca el să- 
ncerce să se eschiveze. Nu voia să profite de confuzia în 
care se afla el, ci doar să-i arate că spunea adevărul. Când 
mâinile ei îi alunecară pe piele, el rezistă. 

— Nu! Se-mpotrivi el. 

Încercă să-l mai sărute încă o dată, dar el îşi întoarse 
capul. „Atâta timp cât Regina din Shola va fi acolo, n-am să 
pot să câştig niciodată inima lui”, înţelese ea, uitându-se la 
el cu o privire mai mult decât nefericită. 

— Bridgess, îmi pare rău. Se întristă şi Wellan, dându-şi 
seama c-o îndurerase. 

— Ştiu bine că n-am nici o şansă în faţa fantomei tale! 

— Nu-i din cauza lui Fan. Mintea mea e preocupată de 
soarta camarazilor noştri care, în acest moment, urmăresc 
vrăjitorul. Mi-e teamă pentru vieţile lor! 

Bridgess se surprinse sondându-i gândurile, ceea ce nu 
făcuse decât foarte rar de când îl cunoscuse. Spunea 
adevărul. Pădurile Regatului de Argint şi soarta fraţilor lor 
de arme îi ocupau incontestabil gândurile, dar pe fundal 
plutea imaginea magicienei. 

— Plec să-i ajut, declară el. 

— Ne iei cu tine? 

— Prefer ca tu să rămâi aici cu Santo, Kevin şi Buchanan în 
cazul în care vrăjitorul ar reuşi să ne scape. Aminteşte-ţi că 
o caută pe Kira. Trebuie să vă pregătiţi să vă apăraţi dacă 
noi avem să eşuăm. 

— Dar mi-am revenit, Wellan! Protestă violent femeia. Sunt 
în stare să mă lupt perfect alături de tine! 

— Nu mă-ndoiesc o secundă, dar am nevoie să ţii lucrurile 
sub control la castel. 

Îşi încrucişă mâinile la piept şi-i întoarse brusc spatele, iar 
Wellan îşi reprimă un zâmbet fugar. „Caracterul ei puternic 
este cel care-mi place atât de mult!”, se gândi el. Chiar copil 


fiind, ea îl făcuse mereu să afle punctul ei de vedere, în 
special atunci când al ei era altul. 

— Cineva trebuie să consulte stelele, să-mi poată spune ce 
ne-aşteaptă, urmă el. 

— Încerci să scapi de mine, mormăi ea. 

— Ştii foarte bine că e fals. Nu fi copil! 

— Kevin are mai mult talent ca mine să aprecieze semnele 
cerului, declară ea depărtându-se de el. Şi de obicei 
misiunile importante le încredinţezi lui Santo. Vrei să mă 
laşi la castel doar fiindcă mă crezi în continuare suferindă. 

Wellan înotă până la ea, îşi trecu mâinile împrejurul taliei 
ei şi-o trase cu spatele la pieptul lui. „Acum vrea să mă- 
mbuneze”! Se ofuscă femeia. Se zbătu să-i scape, dar el o 
strânse mai tare. 

— N-am învăţat toată viaţa să mă bat, ca acum să-mi pierd 
timpul cu cititu-n stele, se revoltă ea. 

— Îmi semeni prea mult, se distră Wellan, mângâind cu 
dragoste obrazul şi părul ei blond. 

— Atunci înţelegi, în sfârşit, de ce nu pot eu să stau aici, în 
timp ce tu te umpli de glorie? 

— Sau am să fiu ciopârţit de acest vrăjitor, despre care nu 
ştim aproape nimic. Este adevărat că-mi fac griji în privinţa 
stării tale de sănătate, dar hotărârea am luat-o pentru că 
am încredere în tine şi-ţi cer să rămâi aici s-o protejezi pe 
Kira. 

Voi să i se desprindă din braţe, dar el n-o lăsă. 

— În castel există pasaje secrete, urmă el. Ar fi o idee bună 
ca tu să te obişnuieşti cu diferitele ascunzători pe care le 
oferă şi s-o înveţi pe copilă să se ascundă acolo. 

De obicei, când Wellan dădea un ordin, nu se aştepta nici 
la refuz, nici la negocieri din partea celorlalţi Cavaleri. 
Femeia asta tânără şi frumoasă era singura dintre camarazi 
căreia îi acorda această favoare. 

— De acord, câştigi! Acceptă ea în cele din urmă, fără să-şi 
ascundă dezamăgirea. 

— Ştiam că pot conta pe tine! 


O întoarse cu faţa şi o sărută pe buze. Preţ de-o clipă, 
fantoma frumoasei regine se volatiliză din gândurile lui 
Wellan şi ei schimbară săruturi pline de dragoste. Lăsându- 
se în voia braţelor lui, Bridgess înţelese că cea mai mare 
luptă pe care are să trebuiască s-o ducă ea n-are să fie cea 
împotriva oamenilor-insectă, ci lupta împotriva lui Fan de 
Shola, ca să-i fure inima Marelui Cavaler. 

ELE MENTIALUL DE FOC. 

În acelaşi timp, lungită pe patul ei, Kira îşi privea palmele, 
gândindu-se la lumina pe care ea reuşise s-o materializeze. 
Simţi o stare de bine, ca atunci când Mene o legăna, înainte 
s-o aşeze-n pat. Un sentiment de dragoste îi străbătu 
întreaga fiinţă şi ea se-ntrebă dacă acesta nu provenea 
cumva de la defuncta sa mamă. Fiind maestră magiciană, 
ea precis avea puterea necesară acestui gen de manifestări 
invizibile. 

Înainte să poată gândi mai departe, Elund năvăli în 
camera ei. Îmbrăcat într-o tunică amplă, roşie, acoperită 
de-o capă albastră, el îi amintea de papagalii aceia mari, pe 
care ţăranii îi vindeau uneori în piaţa organizată în curtea 
castelului. Aducea cu el o carte enormă legată în piele şi 
păru mai degrabă uimit că nu o găseşte leşinată pe podea. 

Încruntând din sprâncenele lui groase şi cărunte, se 
apropie cu prudenţă de pat, ca şi cum copila era un şarpe 
pe care el ar fi vrut să-l ducă înapoi în cuşcă. 

— Cine te-a eliberat din transă? Se tulbură el. 

— Nimeni! Răspunse Kira, ridicând mândră capul. Lumina 
a dispărut de la sine! 

Aerul neîncrezător al magicianului o făcu pe copilă să- 
nţeleagă că el nu credea un singur cuvânt ieşit din gura ei. 

— Ce fel de vrajă ai făcut să te pui într-o poziţie atât de 
supărătoare? 

— Niciuna! Exclamă copila mov, jignită. În noaptea asta am 
vindecat un Cavaler! 

— Pe podeaua apartamentului tău, înconjurată de-o lumină 
stranie? O ironiză Elund. Asta mi se pare foarte puţin 


probabil, domnişoară. Cred, mai degrabă, că, de data asta, 
ai plătit pentru curajul tău. Dacă mărturiseşti adevărul, n- 
am să te spun regelui! 

— Acesta este purul adevăr, dar voi nu vreţi să mă 
ascultați! Se supără Kira. 

— Fără un motiv anume, nimeni nu poate să se-nconjoare 
astfel cu lumină. 

— Am eliberat-o pe Bridgess de otrava pe care i-o 
inoculaseră dinţii dragonului, iar lumina violetă mi-a redat 
forţele. Nu este deloc complicat să înţelegi, dar voi nu 
cunoaşteţi nimic din adevărata magie. 

— Ai grijă ce vorbeşti, copilă impertinentă! O ameninţă 
Elund, îndreptându-şi spatele. 

— Amândoi părinţii mei au fost magi foarte importanţi. Din 
acest motiv, eu am să fiu şi mai puternică decât maestrul 
Abnar sau decât voi. 

Atins unde-l durea mai tare, Elund îşi înăbuşi o înjurătură, 
în timp ce faţa lui trecea de la roz la roşu aprins. Are să se 
plângă lui Smarald Întâiul de atitudinea arogantă a copilei 
ăsteia. 

— Nu mă credeţi? Îl sfidă fetiţa, ridicând mâna mov cu 
patru degete. Aruncaţi doar o privire în bătrâna voastră 
carte de magie. 

Magicianul întinse mâinile odată cu cartea cea mare şi 
descoperi că exact din centrul legăturii ei din piele îl 
observa cu interes un ochi verde. Imediat lăsă cartea să 
cadă pe podea şi pronunţă nişte incantaţii într-o limbă 
necunoscută, măturând aerul cu braţele pe deasupra 
capului. Însă ochiul continuă să-l fixeze, mulţumindu-se 
doar să clipească. 

— Vedeţi că deja sunt mai puternică decât voi? Se lăudă 
copila. 

— Asta nu-i magie! E vrăjitorie! Protestă el. 

— Pot crea acest fel de iluzie de câte ori vreau, după bunul 
meu plac. Şi voi? 


— Dintotdeauna am ştiut că nu eşti decât un demon! 
Regele are s-audă despre impertinenţa ta, Kira din Shola! 

Elund scoase un strigăt de mânie, dar nu făcu nici un gest 
care ar fi putut-o provoca pe copilă. Se-ntoarse cu spatele şi 
ieşi din apartament, făcând să-i fluture în jur toate robele 
de pasăre exotică. „Data viitoare când va vrea să mă insulte 
are să bage mai întâi de seamă”, se gândi Kira, tare mândră 
de ea. 

În patru labe, în pat, ea aruncă o privire cărţii care zăcea 
pe podea. Făcu să dispară unicul ochi verde şi ridică cu 
greutate vechea lucrare. Incapabilă să o pună pe pat doar 
cu puterea braţelor, agită mâinile şi se ridică ea însăşi, ca 
apoi să cadă din nou pe pături ridicând un nor de praf. Se 
aşeză apoi, tot pe pat, cu picioarele-ncrucişate. 

— Cartea magilor din Regatul de Smarald. Citi ea cu voce 
tare de pe coperta uzată. 

„Oare ce voia să facă cu cartea asta?” gândi copila. 
Întoarse apoi paginile învechite, descoperind toţ felul de 
incantaţii şi de farmece despre care maestrul Abnar nu-i 
vorbise niciodată. Această lucrare vorbea despre toate 
subiectele posibile: de la poţiunea care uşurează durerea 
de dinţi până la prepararea unui unguent pentru 
prevenirea infecțiilor de la baza aripilor de zână. Răsfoi 
cartea până la ultimul capitol, fără să găsească formula ce 
putea elibera prinţesele de-o stranie lumină mov care le-ar 
putea înconjura. De ce anume a ales Elund cartea asta de 
magie? Urmându-şi explorarea, descoperi o parte cât se 
poate de stranie, aflată chiar la finalul cărţii, acolo unde 
paginile păreau să fie lipite două câte două. Pe suprafaţa lor 
exterioară nu apărea nimic, dar, apropiind lumina unei 
lumânări, Kira observă înăuntru tot felul de desene 
caraghioase. 

Se folosi deci de-un pumnal mic, care-i servea drept 
coupe-papier, al cărui vârf îl strecură între două cute ale 
pergamentului. Cartea scoase atunci un strigăt 
înspăimântător de durere. Kira sări ca arsă şi se dădu 


înapoi pe cuvertură. Din tăietură începu să curgă sânge şi 
fetiţa auzi parcă şi nişte suspine. Dar cărţile de magie nu 
pot prinde viaţă astfel! 

— Îmi pare sincer rău, se necăji ea. Nu voiam să vă fac nici 
un rău! 

O scriitură veche apăru imediat pe pagina goală şi copila 
întinse prudent gâtul s-o citească. Văzuse deja acele 
simboluri în cărţile vechi ale bibliotecii şi-şi aminti că ele se 
aflau în partea interzisă. 

Cu multă răbdare, pronunţă încet fiecare silabă a 
cuvintelor folosite de primii locuitori ai continentului 
Enkidiev, iar cartea începu să vibreze ca şi cum ar fi vrut să 
explodeze. Kira se depărtă şi mai mult pe pat, întrebându- 
se dacă fenomenul acesta curios se petrecea din cauza ei. 
În curând, deasupra cărţii începură să scapere scântei. O 
creatură bizară ieşi la lumină, strecurându-se dintre 
paginile îngălbenite ale cărţii, ca şi cum s-ar fi trezit după 
un somn lung. Mare cât un pui de găină, pielea ei portocalie 
semăna cu scoarţa unui copac bătrân. Două coarne 
strălucitoare apărură pe craniul ei rotund şi neted ca acela 
al unui bebeluş, iar în mijlocul feţei, doi ochi galbeni fără 
pupile căutau să se orienteze. 

În turnul lui, printre copiii cărora le explica istoria 
Cavalerilor de Smarald, Abnar resimţi imediat prezenţa în 
palat a creaturii malefice şi crezu că este vorba de o altă 
încercare a împăratului Negru de a-şi recupera fiica. 
Păstrându-şi sângele rece, el îi anunţă pe elevi că are să 
lipsească preţ de câteva minute şi le ceru să continue să 
citească literele strălucitoare de pe tabla aflată în mijlocul 
încăperii, dar cei mai sensibili dintre elevi simţiseră şi ei 
prezenţa acelei energii întunecate. 

— Maestre Abnar, suntem în pericol? Întrebă Maiven, o 
zână tânără de şase ani. 

— Nu, dacă staţi cuminţi aici, îi asigură Magicianul de 
Cristal. Acest turn este apărat de magia Nemuritorilor şi 
nici un vrăjitor nu poate pune piciorul aici. Ca să fiţi şi mai 


în siguranţă, am să pun pe-un Cavaler să vă ajute să 
continuaţi exerciţiul, în timp ce eu am să văd ce se petrece. 

Copiii se strânseră unul lângă altul întrebându-se ce-ar fi 
putut ameninţa palatul. Abnar îi învălui într-o undă de 
linişte şi ieşi din turn cerând, prin telepatie, ajutorul 
Cavalerilor. Pe scară se dematerializă. Urmându-şi 
instinctul de Nemuritor, localiză strania energie în 
apartamentul regelui şi reapăru în somptuosul coridor 
străjuit de ferestre largi. Şi ceilalţi Cavaleri simţiră imediat 
răul, iar Santo, Bridgess, Buchanan şi Kevin sosiră alergând 
în faţa lui, urmaţi de toţi Scutierii lor. 

— Ce se-ntâmplă, maestre? Se nelinişti Santo. 

— Avem un musafir nedorit. 

Bridgess se scutură de scârbă, gândindu-se că Wellan, în 
ultimă instanţă, avusese dreptate. 

Vrăjitorul profita de absenţa lui s-o ia pe fetiţă! 

— Doi dintre voi să meargă la elevii mei să-i protejeze, iar 
ceilalţi doi să mă urmeze. 

Imitându-şi Marele Cavaler, Bridgess făcu imediat semn lui 
Buchanan şi Kevin s-o ia în direcţia turnului Magicianului de 
Cristal. Aceştia o ascultară fără să discute în timp ce Santo 
şi ea se alăturară lui Abnar. 

Întrebându-se cam ce-ar putea fi, în camera ei, Kira 
observa cu ochi mari şi speriaţi creatura portocalie. De-o 
parte şi de alta a pieptului avea două braţe, dar picioare nu 
avea. Oare cum se deplasa? Chiar atunci se răsuci brusc, 
având încă partea de jos a corpului prinsă între paginile 
cărţii şi-şi fixă ochii galbeni asupra copilei. 

— Întoarce şi celelalte pagini şi termină incantaţia să pot 
ieşi în sfârşit din cartea asta blestemată! Îi ordonă ea cu o 
voce dogită, răguşită. 

Ridică apoi braţele mici şi pielea ei se-aprinse brusc, 
făcând-o pe Kira să se retragă până se lovi cu spatele de 
perete. 

— Nu, nu-i o idee bună, bolborosi ea, gândindu-se numai la 
pedeapsa teribilă care-o aştepta în cazul în care creatura 


asta ar fi dat foc palatului. 

În timp ce ea căuta cu disperare un mijloc să neutralizeze 
pacostea asta, Abnar, Cavalerii Santo şi Bridgess, însoţiţi de 
Scutierii lor Hettrick şi Swan năvăliră în cameră şi se 
aşezară imediat împrejurul patului. Oribila creatură începu 
să-njure de zor, mai ales când îl văzu pe Nemuritor printre 
oameni şi se zbătu din toate puterile să se elibereze din 
cartea de magie. 

Luptătorii îşi traseră spadele, dar, cu un gest sec din 
mână, Magicianul de Cristal le ordonă să nu intervină. 
Inelul de cristal de la gâtul lui emitea o lumină albă 
orbitoare şi el pronunţă nişte incantaţii într-o limbă pe care 
Cavalerii nu o cunoşteau. De îndată, creatura portocalie 
dispăru într-o nouă explozie de fum, strigând cuvinte 
stranii. Kira ridică la magicianul, care se uita la ea 
descurajat, o privire vrednică de milă. 

— Să fi fost acesta un demon? Întrebă Bridgess, punându- 
şi sabia la loc. 

— Nu, era un elemental, un spirit al focului, răspunse 
Abnar, cu un suspin. 

— Un alt cadou al inamicului? Se informă Santo. 

— Nu, îl informă Nemuritorul, continuând s-o fixeze pe 
Kira. 

Toţi ochii se-ntoarseră spre copila mov care-nţelese că ea 
era singura vinovată de eliberarea acestei creaturi în lumea 
lor. Abnar închise cartea cea groasă şi se aşeză pe pat, 
aşteptând ca ea să vrea să se explice. 

— Nu e vina mea, mormăi ea, plecându-şi capul. Elund a 
lăsat cartea asta în camera mea. Eu am vrut doar să aflu ce 
era între cele două pagini lipite una de alta. 

— Elund? Se miră Bridgess. Ţi-a făcut-o cadou? 

— Nu tocmai. Mărturisi Kira. 

— Ce s-a întâmplat cu exactitate? Întrebă Abnar, căruia îi 
era greu să creadă că bătrânul Magician de Smarald 
putuse să fie amestecat în afacerea asta. 


— A venit aici cu cartea lui groasă şi, când a văzut că nu 
mai sunt învăluită-n lumină, s-a mâniat. lar eu am replicat. 

Copila se opri recunoscându-şi greşeala şi începu să se 
smiorcăie. Considerând că acest episod tulburător rezultase 
din cauza unei stângăcii a ei, şi nu dintr-un gest dinainte 
calculat, Bridgess se aşeză lângă copilă, o trase în braţele ei 
şi o strânse cu dragoste. 

— Sunt sigură că nimic din toate astea nu a fost greşeala 
ta. Spune-ne ce i-ai făcut maestrului Elund, o calmă 
Cavalerul, mângâind-o pe spate. 

— Am făcut doar să apară un ochi pe coperta cărţii. Lui 
Elund i-a fost frică de el şi a azvârlit cartea pe jos. Plânse 
Kira. A spus că sunt un demon şi că fac vrăjitorie. Şi-a 
plecat. 

— Lăsând aici cartea asta periculoasă, se tulbură Abnar. 

— Am vrut să văd doar ce era-năuntru, maestre. 

Nemuritorul adună cartea de pe jos şi ieşi din cameră fără 
să spună o vorbă. Santo îl urmări cu privirea, apoi o întrebă 
pe sora lui de arme dacă avea nevoie de el să liniştească 
fetiţa. Bridgess îi făcu semn că nu şi el plecă din cameră 
însoţit de Hettrick, să meargă să-i ajute pe Kevin şi pe 
Buchanan în turnul lui Abnar. 

Swan se aşeză pe pat lângă Bridgess şi mica sholiană şi se 
uită cu atenţie la felul în care maestra ei încerca s-o 
liniştească pe copilă. 

— Să ştii că şi eu aş fi făcut exact acelaşi lucru ca tine, o 
asigură Bridgess, strângând-o pe Kira în braţe. Şi eu sunt 
curioasă. Aş fi vrut să ştiu ce stă ascuns între paginile 
acelea. 

— Da, dar voi nu puneţi castelul în pericol cu curiozitatea 
voastră! Se lamentă copila, încă neconsolată. Am fi putut să 
ardem toţi ca şoarecii! 

— Dar, Kira, nimeni n-a suferit din cauză că timp de câteva 
minute creatura aceea a ieşit afară din carte. Ai văzut cu 
câtă uşurinţă Magicianul de Cristal a stăpânit situaţia? 


Elementalul nici n-a avut timp să dea foc la ceva, orice-ar fi 
fost acela. 

— N-am să mai fac prostii, promise Kira, dar, vă implor, nu- 
i spuneţi asta Cavalerului Wellan. 

— Ai cuvântul meu, n-are să ştie nimic. De altfel, e în drum 
spre Regatul de Argint şi are cu totul altceva de urmărit. 
Dacă n-ai nimic mai bun de făcut astăzi, am putea urma 
antrenamentul cu sabia sau avem să-ncercăm să 
descoperim pasajele secrete ale palatului. 

— Eu ştiu deja unul! Exclamă fetiţa mov, înveselindu-se 
brusc. 

Cavalerul o sărută pe frunte şi îi ceru să-i arate intrarea 
spre acel loc ascuns promiţându-i să petreacă mult timp cu 
ea în zilele care-au să vină. Tristeţea dispăru imediat de pe 
faţa cea mică şi mov. Era datoria ei ca, în calitate de 
Cavaler, nu doar să o apere pe protejata regelui, dar să se 
şi asigure că ea primeşte o educaţie pe măsura destinului 
ei. 

Nimic însă n-o împiedica să se joace un pic cu ea prin 
coridoarele labirintice ale palatului. 

ABNAR SE DEZVĂLUIE. 

Cu un aer grav, Magicianul de Cristal duse cartea cea 
mare până-n turnul magicianului Elund. Când ajunse în 
marea încăpere circulară, el găsi elevii aşezaţi în faţa unor 
măsuţe de lemn, făcând diferite operaţiuni magice foarte 
simple cu ajutorul unor incantaţii, dar profesorul lor nu era 
printre ei. Cu o privire directă, el trecu în revistă toate 
feţele şi se opri la ochii verzi ai lui Hawke, tânărul asistent 
al magicianului. 

— Unde este maestrul? Întrebă Abnar. 

— Acolo sus, răspunse elful. Nu se simţea bine şi m-a rugat 
să mă ocup de copii. 

Fără să adauge un cuvânt, Magicianul de Cristal o luă în 
direcţia treptelor de piatră care conduceau spre partea 
superioară a turnului. În faţa copiilor, care nu-i cunoşteau 
adevărata identitate, nici nu se punea problema să-şi 


folosească puterile magice să ajungă acolo. Urcă deci până 
la intrarea lui Elund şi-l află aşezat în fotoliul lui, făcându-şi 
vânt cu o aripă uscată de bufniţă. Îi sondă rapid inima lui de 
om şi constată că fetiţa într-adevăr îl speriase. Dar această 
explicaţie nu mai putea să aştepte. Abnar se duse spre el şi 
puse cartea cea mare pe masa de lângă patul lui. 

— Cred că asta vă aparţine, declară Nemuritorul, fără să- 
şi exprime neplăcerea. 

— Exact, răspunse Elund. A trebuit s-o las în camera acelei 
copile infernale. Vă mulţumesc că mi-aţi adus-o! 

— Ar fi trebuit s-o luaţi cu voi, îi reproşă cu severitate 
Abnar. Ştiţi foarte bine că mica prinţesă e stăpânită de-o 
curiozitate fără margini. 

— Mica prinţesă, spuneţi? Sunteţi tot atât de orb ca şi 
regele? Kira este fiica unui monstru! Un demon care are 
puteri malefice încă din leagăn! 

— De semănat nu ne seamănă, dar cu siguranţă că nu este 
un demon! 

Elund înţelese imediat că Abnar este de partea copilei 
Mov. 

— De ce-o apăraţi? Se miră el. Şi pe voi v-a vrăjit? 

— Cred c-a sosit timpul să vă spun cine sunt într-adevăr! 

— Ah, în sfârşit, pisica iese din sac! Îl persiflă Elund, 
ridicându-se. 

— N-am fost niciodată ucenicul Magicianului de Cristal. 

— Mă-ndoiam! Cine sunteţi şi de ce vă interesaţi într-atât 
de vrăjitoarea asta mică din Shola? 

— Sunt Magicianul de Cristal şi zeii mi-au cerut să 
protejez această copilă pentru că ea are să-i salveze pe 
muritorii care trăiesc în acest univers. 

— Voi?! 

Fără să clipească măcar, Abnar lumină întreaga încăpere 
cu sute de sfere luminoase, ca şi cum, deodată, toate stelele 
nopţii ar fi coborât pe pământ. Bătrânul observă cu 
stupefacţie fenomenul, apoi privirea lui se-ntoarse spre faţa 
impasibilă a Nemuritorului. 


— Dar cum este posibil? Se bâlbâi el. Aveţi de-abia vârsta 
Cavalerilor noştri! 

— Doar în aparenţă, vă asigur, dar am deja cinci sute de 
ani şi, dacă aş vrea să vă servesc chiar şi un mileniu, am 
datoria să veghez asupra Kirei din Shola. Sunt mâhnit că a 
trebuit să vă mint, maestre Elund, dar nimeni nu trebuia să- 
mi cunoască identitatea. N-am venit în Regatul de Smarald 
să vă iau locul, dar când am văzut ce număr mare de copii 
au răspuns chemării mele, am crezut că era de datoria mea 
să vin să vă dau o mână de ajutor. 

— Chemarea voastră? Se miră bătrânul. N-a fost iniţiativa 
Cavalerului Wellan? 

Abnar dădu uşor din cap, cu un aer vinovat, şi Elund se 
lăsă cu mare greutate, la loc, în fotoliu, gândindu-se la 
acuzaţiile pe care, în urmă cu câţiva ani, le adusese şefului 
Cavalerilor. 

— Niciodată n-are să vă fie contestată autoritatea, afirmă 
Nemuritorul. Eu am trimis mesageri în toate regatele, căci 
era evident că aveaţi nevoie de un mare număr de soldaţi 
magicieni. 

— Voi aţi citit deci în stele soarta oamenilor. Se sperie 
bătrânul. 

— Am văzut într-adevăr mult întuneric. Trebuie să lucrăm 
împreună şi să-l împiedicăm pe împărat să masacreze rasa 
umană înainte de naşterea purtătorului de lumină. Trebuie 
să ne-asigurăm că fetiţa are să-l poată apăra. Din acest 
motiv am învăţat-o o altfel de magie decât cea a Cavalerilor 
de Smarald. 

— Ştiţi ce face cu ea? Se enervă bătrânul magician, 
amintindu-şi de ochiul cel verde de pe coperta cărţii lui. 

— Încă nu este decât un copil, ştiu foarte bine asta şi 
destul de greu pot s-o împiedic să facă experienţe cu noile 
aptitudini. Vreau să continui să mă ocup de ea, dar nu 
trebuie s-o lăsăm să pună mâna pe-o carte de magie care 
are elementali închişi între paginile ei. 


— N-am crezut că-i poate elibera! Protestă Elund. Voiam 
doar să opresc straniul cocon de lumină în care era închisă 
azi-dimineaţă. Şi, dacă am lăsat cartea în camera ei, a fost 
pentru că nu mi-a dat de ales! 

— E adevărat, Kira e foarte puternică, dar nu-şi dă seama 
până unde se-ntinde puterea ei. Vă rog mult, n-o mai 
provocaţi! 

— Nu vă fie teamă, n-o să mai am nici un fel de legătură cu 
ea! 

Bătrânul se simţi uşurat să afle că doar Magicianul de 
Cristal are să se-apropie de monstrul ăsta puternic. 

— Apreciez că vom continua să lucrăm împreună! Mai 
adăugă Abnar. 

— Sunt fidelul slujitor al Nemuritorilor, îl asigură Elund. 
Totul are să fie după voinţa voastră! 

Mulţumit, Magicianul de Cristal adună toate sferele mici şi 
luminoase, care intrară-n palma lui şi dispărură una după 
alta, sub privirea uimită a lui Elund. Apoi, înclinându-se 
respectuos în faţa lui, Abnar se dematerializă într-o ploaie 
de scântei. 

ASCUNZĂTOAREA VRĂJITORULUI. 

Chloe, Falcon şi lason urmară sfaturile şefului lor şi-şi 
dublară vigilenţa în timp ce cercetau pădurea, urmaţi fiind 
de Scutieri. Nici nu se punea problema să-i lase să meargă 
în spatele lor, căci ar fi devenit tot atât de vulnerabili ca o 
turmă de miei abia fătaţi. Ariane, Morgan şi Murray 
înaintau între maeştri lor, ţinându-le şi caii de căpăstru şi 
servindu-se ei înşişi de simţurile lor magice să repereze 
vrăjitorul, care-i omorâse cu sânge rece pe Cameron şi pe 
Regina din Shola. Toţi simțeau spiritul malefic al 
servitorului împăratului Negru în fiecare copac, în fiecare 
frunză, dar nu se puteau descurca deloc în meandrele 
întunecate ale spiritului său. 

Chloe nu voia în nici un chip să piardă vreun Cavaler sau 
vreun alt Scutier în mâinile vrăjitorului. De aceea, dorea ca 
cercetările să fie făcute în timpul zilei, cu intenţia să bată-n 


retragere, dacă are să-ntâlnească un inamic prea puternic 
pentru Cavaleri. Wellan nefiind prea sigur în ceea ce 
priveşte însuşirea vrăjitorului de a-şi vindeca singur rănile, 
Chloe avea să fie foarte prudentă şi nu-l va urmări decât în 
cazul în care el n-ar fi fost în stare să-şi vindece singur 
rănile. Era necesar, în primul rând, să nu-i subestimeze 
puterile. 

Cavalerii înaintară încet printre copaci, sondând în linişte 
pădurea. Iason însă simţi primul o pistă interesantă pe sub 
vegetaţia măruntă din pădure. Se servi în acelaşi timp şi de 
mâini să o semnaleze şi celorlalţi, ca mesajele lor telepatice 
să nu fie cumva interceptate de vrăjitor. Cu şi mai multă 
atenţie se-ndreptară spre nord-vest. Văzând că soarele are 
să apună-n curând, Chloe hotări să localizeze doar inamicul 
şi să aştepte să-l atace a doua zi pe lumină. 

Iason opri deodată tot grupul şi arătă cu vârful degetului 
spre partea stâncoasă a unei coline, cam la o sută de metri 
în faţa lor. În multe locuri erau numeroase fisuri destul de 
largi, ca un om să se poată strecura înăuntru. Cu nervii 
tensionaţi, Chloe se apropie de fratele ei de arme. 

— E acolo înăuntru, şopti Iason, arătând colina. 

— Da, şi eu îl simt. 

— Avem să-l putem scoate de-acolo folosind doar fum sau 
foc magic. 

— Nu fără să ştim dacă grotele n-au cumva şi alte ieşiri, 
replică Chloe, căreia i-ar fi plăcut ca Wellan să fie acolo şi să 
conducă el însuşi acţiunea de prindere a vrăjitorului. 

— Nu putem afla decât într-un singur fel, răspunse tânărul 
Cavaler. 

— Iason, e vorba de-un vrăjitor, îi aminti femeia. 

— Şi-atunci? Este tot un duşman la fel ca şi oamenii- 
insectă, doar că practică vrăjitoria. Wellan ne-a dat ordin 
să-l eliminăm şi, spre binele tuturor, exact asta avem să 
facem! 

Tot măturând colina cu simţurile lui invizibile, Falcon îi 
observa de departe, temându-se ca vrăjitorul să nu profite 


de discuţia aceasta şi să-i atace. Dar Asbeth nu era încă 
suficient de puternic să strivească fiinţele plăpânde şi 
mizerabile care-l căutau. Întins pe podeaua rece a grotei, el 
îşi folosea toate puterile să grăbească vindecarea rănii. Se- 
nconjurase de-o energie protectoare, dar prezenţa 
oamenilor în faţa grotei îl făcu să-şi dea seama că se 
serveau de simţurile lor magice să-l urmărească. Să se mai 
scurgă doar câteva ceasuri şi vrăjitorul are să fie în măsură 
să vadă, o dată pentru totdeauna, de soarta acestor fiinţe 
primitive. Mai aruncă încă o privire spre lumina mov care 
ieşea din pieptul lui şi constată că rana era pe cale de-a se 
vindeca. 

În lumina aurie a apusului de soare, Iason înconjură 
prudent colina şi sondă tot terenul în căutarea altor fisuri în 
stâncă. Spre marea sa uimire, nu mai zări niciuna. Se- 
ntoarse spre colegii lui şi le spuse cu voce joasă. 

— Nu mai sunt alte intrări, anunţă el. Cine are onoarea să- 
l facă pe-acest asasin să scoată nasul din cuşcă? 

— În curând are să fie întuneric, Iason, ripostă Falcon. 
Chloe are dreptate, va fi mai prudent să-l atacăm în zori. 

— Şi să riscăm să-şi fi vindecat deja rănile? Protestă 
fratele ei de arme. 

Nesigură, Chloe îşi muşcă buzele. Amândoi fraţii de arme 
îi prezentaseră argumente bune. Dar ce să facă? Să-l atace 
pe vrăjitor chiar şi dacă noaptea era aproape sau să aştepte 
dimineaţa şi să fie nevoiţi să-nfrunte un duşman cu forţe 
împlinite şi, mai ales, proaspete? 

— Maestră, spuse atunci Ariane. 

Cavalerii se-ntoarseră atunci spre copila-zână cu păr 
negru ca abanosul lăsat pe ceafă şi cu ochi atât de-albaştri 
ca cerul înalt într-o zi senină de toamnă târzie. 

— Nu cred că trebuie să aşteptăm, spuse copila. Este 
vorba de-o fiinţă ucigaşă, care n-ar ezita să ne masacreze, 
dacă i-ar sta în putere. 

— Un Scutier a murit deja pentru că maestrul lui a 
acţionat impulsiv! Îi aminti Chloe. 


— Dar vrăjitorul cu siguranţă are să ştie că voi n-aţi 
îndrăznit să-l atacați din cauza nopţii, atunci nu este acum 
momentul? 

— Fetiţa are dreptate, o sprijini lason. 

În locul meu, Wellan ce-ar fi făcut? Se întrebă Chloe. Prima 
îndatorire a unui Cavaler este aceea de-a înlătura orice 
pericol din calea fraţilor lor de arme sau din calea 
poporului. Dar cu ce preţ? 

— Ia legătura cu el, îi sugeră Falcon, simțind că sora lui de 
arme ezită. 

Dintr-o privire Chloe îl consultă şi pe Iason să se asigure 
dacă această soluţie îi convenea şi lui şi văzu cum el dă 
repede din cap, chiar dacă se temea că vrăjitorul ar putea 
intercepta acest schimb telepatic al lor cu Marele Cavaler. 
Camarada lui închise ochii şi se concentră. „Mă auzi, 
Wellan?” 

În grota lui, Asbeth ridică atent capul. Wellan. Cavalerul 
care-i pricinuise durerea asta atroce din piept. Are să poată 
să se răzbune pe el. le aud, Chloe, răspunse vocea 
cavalerului. Sunt la graniţa dintre Regatul de Smarald şi 
Regatul de Argint, în apropiere de râul Dilmun. Voi, unde 
sunteţi? 

Şi noi suntem în Regatul de Argint, răspunse femeia. 
Îndreaptă-te spre nord! 

Wellan îşi îndreptă calul în direcţia cea bună. L-aţi găsit? 
Întrebă el pătrunzând în pădure. 

Chloe îi spuse că vrăjitorul se ascundea într-o grotă în 
apropiere şi că ei ezitau să-l atace, căci în curând soarele 
avea să apună. Marele Cavaler ezită un moment analizând, 
în creierul lui de strateg, cele două posibilităţi. Chloe avea 
dreptate să se teamă de Asbeth. În întuneric, dacă vederea 
lui o egala pe cea a micii prințese mov, riscau să le 
pricinuiască pierderi grave. 

Facţi torţe şi plantaţi-le în faţa intrării în grotă, să se vadă 
clar, ca la lumina zilei, toată noaptea, ordonă Marele 
Cavaler. 'Tot în faţa intrării aşezaţi ramuri de copac, ca el să 


fie obligat să le mişte dacă se hotărăşte să iasă acoperit de 
un ecran de invizibilitate. Nu trebuie să profite de întuneric 
să ne scape. 

Să mă salvez? Se enervă Asbeth, deschizându-şi ochii cei 
violeţi. Drept cine-l luau aceste creaturi inferioare? Nu-i era 
teamă de ele şi era în stare să-i masacreze pe toţi imediat 
ce-au să i se-mplinească forţele. În timpul primei invazii, 
vrăjitorii împăratului, având prea mare încredere în ei, 
fuseseră masacrați dintr-o singură lovitură de strămoşii 
acestor soldaţi îmbrăcaţi în verde. Dar, spre deosebire de 
predecesorii lui, Asbeth avea posibilitatea să-nveţe din 
greşeli. Acum, când el cunoştea la ce era bună această 
armă căreia ei îi spuneau spadă, n-are să-i mai lase să se 
folosească de ea împotriva lui. N-are să mai fugă din faţa 
oamenilor, oricâţi luptători magicieni au să-l însoţească pe 
Wellan în această misiune sinucigaşă! 

Nu vrei să-l facem să iasă din gaura lui? Se-ndâriji Iason. 
Nu! Răspunse sever Wellan, amintindu-şi ce i s-a întâmplat 
lui Cameron. 

Şi nu faceţi nimic înainte de venirea mea! Creatura asta 
perfidă n-are să ezite măcar o secundă să-i taie gâtul 
Scutierului tău, Iason. Te rog, ai răbdare! Marele Cavaler îşi 
îndemnă calul să ajungă mai repede în acel loc, înainte ca 
fratele său să încerce vreun gest temerar. 

Se făcuse deja noapte când Wellan ajunse în faţa colinei. 
Nu-i fusese greu să se orienteze, căci pădurea era luminată 
de torţele pe care fraţii lui de arme le puseseră-n pământ, 
printre copaci. Scutierii dormeau între Iason şi Falcon, iar 
Chloe stătea de pază pe-o pătură în faţa falezei. Wellan 
descălecă şi se-ndreptă spre ea, având grijă să nu-şi 
trezească fraţii. Văzându-l, faţa camaradei lui se destinse şi, 
acesta, după ce-i strânse mâinile, se aşeză lângă ea. 

— E încă acolo înăuntru, şopti ea. 

— E bine, murmură Wellan, printre dinţi. 

— Cum se simte Bridgess? 


— Şi-a revenit perfect, mulţumită intervenţiei Kirei. 
Magicianul de Cristal are dreptate să spună că această 
copilă are să devină o magiciană puternică. 

Îşi îndreptă simţurile magice spre grotă şi o scrută cu 
atenţie. Captă imediat gândirea malefică, de gheaţă a lui 
Asbeth. Corpul îi stătea nemişcat, dar spiritul fierbea. 
Marele Cavaler se concentră mai mult şi auzi o discuţie 
stranie din mintea omului-pasăre. Exista posibilitatea, ca şi 
la oameni, ca indivizii să poată comunica între ei. Wellan nu 
înţelegea limba aceasta, alcătuită mai mult din şuierături, 
mârâieli şi cuvinte sforăitoare cu sunet metalic, dar se 
îndoia că vrăjitorul îi dădea raportul lui Amecareth. „Numai 
să nu ceară cumva întăriri!” îşi spuse el. 

— Există oare mulţi astfel de vrăjitori în imperiul 
oamenilor-insectă? Întrebă Chloe, destrămându-i deodată 
toată concentrarea. 

Wellan se-ntoarse spre ea şi citi spaima pe faţa ei. Întinse 
mâna şi o mângâie pe obraz, s-o liniştească. Curios lucru, cu 
toate că era foarte frumoasă, el nu o privise niciodată cu 
ochii unui bărbat, cum o privea pe Fan sau pe Bridgess. 
Părul blond, pe care-l purta foarte scurt, la fel ca Falcon sau 
Dempsey, îi dădea un aer de ştrengăriţă. Ochii transparenţi, 
nici bleu, nici cenuşii, îi aminteau de apele unui izvor de 
munte. Niciodată ea n-ar putea să devină soţia lui, căci, în 
inima lui, ea are să fie-ntotdeauna sora lui. 

— La castel am citit alte documente şi se pare că, de la 
ultimul război, n-a fost decât un singur împărat, însă o 
sumedenie de vrăjitori, ceea ce mă face să cred că 
Amecareth îi execută ori de câte ori suportă o înfrângere 
importantă. 

— Altfel spus, se distră Chloe, tot ce-avem de făcut ca să 
scăpăm de creatura ascunsă-n grotă este să câştigăm o 
bătălie importantă pe coastă? 

— Ar trebui şi ca duşmanul să ne atace din nou, ceea ce n- 
a mai făcut de luni de zile. 


— Dacă înţeleg bine, preferă să trimită un asasin singur 
care s-o atace direct pe Kira! 

— De-asta mă tem şi eu! Oftă Wellan. 

„Deci, n-avem de ales! Înţelese femeia. S-ar părea că 
singura cale de-a salva continentul Enkidiev este să-l 
obligăm pe vrăjitorul ăsta să iasă din ascunzătoare şi să-l 
distrugem o dată pentru totdeauna! Dar cum?” se-ntrebă 
ea. 

— Să-l omorâm, trebuie să-l tăiem în două, explică Wellan, 
citindu-i gândurile. Dar pentru că are puterea să-şi vindece 
rănile, va trebui ca bucăţile să nu poată fi puse alături. 

Avem să le ducem la câte două margini opuse ale 
continentului. 

— Îmi imaginez că noi patru îl putem nimici, îi spuse Chloe 
fără să fie prea convinsă. 

Simţindu-i teama, Wellan îşi strecură degetele printre ale 
ei şi le strânse cu afecţiune să o liniştească, pentru că îi 
înţelegea reacţia în faţa celui care-l omorâse pe Cameron. Îi 
sondă gândurile şi printre ele găsi şi teama ca nu cumva 
vrăjitorul să se ia de Scutierii lor. 

— Vrei să-i trimit la Castelul de Smarald? Se nelinişti el. 

— Singuri? Nu, nu cred că e o idee bună! 

— I-ai putea cere lui Falcon să-i însoţească. Sunt sigur că 
asta i-ar surâde mai mult decât să înfrunte o creatură ieşită 
de-a dreptul din înfricoşătoarele basme ale copilăriei sale. 

— Nu vom mai fi decât trei să-l atacăm, Wellan! Protestă 
tânăra. Are să fie riscant. 

— Trei Cavaleri împotriva unui vrăjitor mi se pare 
rezonabil! 

Chloe rămase liniştită un moment, hărţuită fiind între 
dorinţa de-a pune Scutierii la adăpost şi imprudenţa de-a 
micşora forţele care să-l înfrunte pe Asbeth. Scutierii lor nu 
erau decât nişte copii de zece şi unsprezece ani care nu 
meritau să moară în mâinile duşmanului înainte de-a putea 
ajunge la titlul de Cavaler. 


— Au să fie indignaţi dacă propui să-i îndepărtăm de luptă, 
îi aminti ea. 

— Nu şi dacă le încredinţezi, în acelaşi timp, o misiune, 
replică Wellan zâmbind cu jumătate de gură. Aş putea să-i 
trimit să-l caute pe Bergeau şi pe ceilalţi în Regatul de 
Diamant. 

— Au să-ţi spună că poţi comunica şi telepatic cu ei! 

— Am să le răspund că nu vreau ca mesajul meu să fie 
interceptat de vrăjitor. Da, ştiu, scuza e cusută cu aţă albă, 
adăugă el, prevenind protestele, dar e singura la care mă 
pot gândi acum. 

„Poate că asta ar funcţiona, totuşi”, îşi spuse ea 
gânditoare. Dacă Scutierii sunt în siguranţă, Cavalerii ar 
putea să atace duşmanul direct. Ea ridică repede capul şi-şi 
dădu acordul. Wellan avea de gând să pună-n aplicare 
planul imediat ce copiii se vor trezi. 

— Mă bucur că suntem împreună la îndeplinirea misiunii 
acesteia, Chloe, declară el, strângându-i mâna pe care o 
ţinea încă în a sa. 

— Nu mai mult ca mine, mărturisi ea, uşurată. Dar eu n- 
am calităţile tale de strateg. 

— Dar te descurci foarte bine, o asigură Wellan, aruncând 
o privire mulţimii de torţe care luminau intrarea în peşteră. 
Asbeth este încă în grota lui. 

— Dar n-a murit încă. 

— Mâine împăratul are să trebuiască să-şi găsească un alt 
vrăjitor. 

— Hai, du-te şi dormi un pic, am să-l supraveghez eu în 
locul tău. 

Chloe protestă, căci el călărise mult timp, dar, privindu-l în 
ochi, înţelese că nu avea să adoarmă, căci mintea lui 
clocotea de strategii şi de planuri de atac. Îl sărută pe obraz 
şi se duse lângă Falcon, Iason şi copiii care dormeau într-un 
cerc strâns. Wellan îi observă un moment, gândindu-se la 
toţi Cavalerii, care erau cei mai viteji luptători din tot 
universul. 


Chloe tremura la gândul că trebuia să-nfrunte acea 
creatură malefică ascunsă-n grotă, dar are să-i stea alături, 
în momentul în care o s-o taie-n două. 

Noaptea trecu greu pentru Marele Cavaler care 
supraveghea colina plină de crevase, lăsându-şi totodată 
gândurile să alerge. Se gândi la Bridgess, la elanul 
drăgăstos care-l simţise pentru ea, în timp ce murea în 
turnul Magicianului de Cristal şi la declaraţiile ei tandre. 
Niciodată Regina din Shola nu-i spusese că-l iubeşte. Când 
îi apărea, îi satisfăcea şi cea mai mică dorinţă, după care se 
interesa de progresele făcute de fiica ei sau îi raporta 
ultimele descoperiri asupra intenţiilor lui Amecareth. Cum 
ar putea să deosebească o dragoste adevărată de pasiunea 
asociată simţurilor? 

Pe buzele lui Wellan apăru un surâs. Dacă Asbeth folosise 
noaptea să-i descifreze planurile, are să le confunde cu 
întrebările esenţiale pe care şi le punea. „Vrăjitorii au şi ei 
oare aceleaşi probleme ca magicienii în ce priveşte 
sentimentele?” se-ntrebă el, arcuindu-şi o sprânceană. 
Dinspre grotă nu veni nici un răspuns. 

Câteva ore mai târziu, când se trezi s-o înlocuiască pe 
Chloe, Iason fu mirat să-l găsească în locul ei, studiind cu 
ochi obosiţi faţada luminată de torţe. Se aşeză lângă el şi 
schimbară o strângere călduroasă de mână în stilul 
Cavalerilor. 

— Când ai venit? Întrebă Iason. 

— Nu de mult timp, răspunse calm Marele Cavaler. 

— Trebuie să fii dărâmat. Du-te şi te culcă lângă ceilalţi, 
pătura mea este caldă încă. 

— Doar dacă-mi promiţi că nu faci prostii în timp ce eu 
dorm! 

— Eu? Replică Iason. 

Wellan îi dădu pe spate o palmă prietenească şi se aşeză 
între ceilalţi camarazi şi Scutierii lor, care dormeau tot cu 
pumnii strânşi. 

UN DUEL ÎNCRÂNCENAT. 


Imediat ce puse capul pe pământ, între doi Scutieri, 
Wellan căzu într-un somn adânc şi avu un vis îngrozitor. Se 
făcea că merge pe-o cărare acoperită cu pietre mici 
strălucitoare, care străbătea o pădure cu copaci negri. Pe 
cerul negru precum cerneala nu se vedea nici o stea, 
împrejur era o linişte deplină şi nici ţipenie de om nu 
îndrăznea s-o deranjeze. Îşi urmă calea şi se opri în faţa 
unui lac întins, cu ape liniştite. La început pe suprafaţa lui 
se formară imagini încâlcite, apoi ele deveniră mai limpezi. 
Cu stupoare asistă la desfăşurarea unei bătălii pe plaja din 
Zenor. Era oare aceea în care primii Cavaleri îi aplicaseră o 
înfrângere usturătoare împăratului Negru? Când începu să 
distingă feţele luptătorilor, ce purtau platoşa scut verde a 
Cavalerilor, văzu că era vorba chiar despre el şi fraţii lui de 
arme. Vârful unei lănci se-nfipse în armura lui, exact în 
centrul crucii Ordinului. 

Wellan se trezi tresărind brusc şi trebui să treacă un 
moment să-şi dea seama că se află în pădure, în apropiere 
de grota lui Asbeth. „Ce coşmar.” se gândi el. Pădurea era 
scăldată-n lumina roz a răsăritului şi, lângă el, Scutierii se 
foiau sub pături, fiind pe punctul să se trezească. Wellan 
hotări să aştepte masa înainte să le spună că ei n-au să ia 
parte la luptă. 

Falcon se trezi înaintea lor şi-şi văzu şeful aşezat în 
apropiere de copii, revenindu-şi încet din coşmar. Se 
apropie de el şi-i dădu mâna. Wellan i-o strânse cu 
dragoste, liniştindu-l în acelaşi timp pe Cavalerul cel 
superstiţios. 

Marele Cavaler bău apa din plosca pe care i-o întinse 
Falcon plimbându-şi privirea peste locul în care fusese 
aşezată tabăra. Un pic mai departe Iason pregătea pe foc 
masa copiilor, în timp ce Chloe supraveghea faleza. 

— Cum se comportă întunecimea sa cu pene? Întrebă 
Wellan, aşezându-se lângă Chloe. 

— După câte văd eşti în formă! Remarcă ea amuzată. 

Wellan preferă să nu-i vorbească despre coşmar. 


În orice caz, Elund le repetase adesea că visele nu 
reprezintă niciodată realitatea şi că foarte puţini muritori 
pot, datorită lor, să prezică viitorul. Mai degrabă, ele 
serveau la eliberarea spiritului de tensiunile zilnice. 

— La primele raze ale dimineţii a mişcat, adăugă Chloe, 
surâsul dispărându-i de pe faţă. L-am sondat cum am putut 
mai bine, dar nu este uşor să interpretezi sunetele stranii 
din capul lui. 

„Este deci timpul să-i depărtăm pe Scutieri”, înţelese el. 

— Ce-ai simţit? O întrebă el. 

— Şi-a recăpătat forţele şi este gata să se răzbune! 

— În cazul ăsta înfruntarea are să fie cu atât mai 
interesantă, căci şi eu mă simt în formă. 

Falcon veni şi el şi se aşeză lângă ei, în timp ce Iason 
termina pregătirile pentru masă. 

Wellan profită de ocazie şi cu voce joasă îi explică planul 
lui. Fratele lui, căruia nu-i plăceau vrăjitorii, acceptă fără 
fasoane să-i conducă pe copii până ce aceştia aveau să se- 
ntâlnească cu ceilalţi fraţi de arme, undeva spre sud. 

— Odată ce-avem să-i întâlnim, va trebui să-i trimitem aici 
împreună cu Scutierii noştri? Întrebă Falcon, cu ochii plini 
de nelinişte. 

— Da, răspunse Wellan. Doar doi Cavaleri să rămână cu 
Scutierii, iar toţi ceilalţi să vină să ne ajute. 

Văzând că cei trei Scutieri nu se sculau, Iason grăbi 
lucrurile stropindu-i cu apă. Băieţandrii ieşiră bodogănind 
de sub pături şi-l văzură, aşezat un pic mai departe, pe 
Marele Cavaler. Feţele lor se-nveseliră deodată şi, politicoşi, 
veniră să-l salute. 

Mâncară toţi împreună în jurul focului, în timp ce Falcon 
asigura paza. Ariane voi să ştie noutăţi despre Bridgess şi 
Swan, iar Wellan le povesti cum s-a vindecat miraculos 
mulţumită poţiunii lui Abnar. Nici nu se punea problema să 
le spună copiilor de intervenţia Kirei. Imaginea ei le-ar fi 
revenit în minte, iar, din ascunzătoarea sa, vrăjitorul ar fi 
putut foarte bine să le citească gândurile. Apoi, încercând 


să se arate cât mai convingător, Marele Cavaler le explică 
noua lor misiune. 

— Ne alungaţi, sire? Păru ofensat, Morgan. 

— Ai grijă cum vorbeşti, tinere, îl certă imediat maestrul 
său, Iason, care stătea lângă el. 


Copilul lăsă capul în jos, căindu-se, dar Wellan ridică 
mâna, arătându-i lui Iason că nu trebuie să intervină. 

— Nu vă alung, Morgan, îi răspunse Marele Cavaler. Vă 
încredinţez o misiune care este foarte importantă şi, în 
acelaşi timp, vă depărtez de ucigaşul ăsta de copii. N-aş 
putea să-mi revin niciodată dacă v-aţi pierde viaţa precum 
Cameron şi realmente am nevoie ca voi să-i conduceţi până 
aici pe ceilalţi fraţi. 

— De ce nu-i chemaţi telepatic? Sugeră Ariane. 

— Pentru că vrăjitorul ar afla ce pregătesc. Nu ne stă la 
îndemână să-i dezvăluim duşmanului strategia noastră. 

— La ce serveşte să ai o astfel de însuşire, dacă nu poţi să 
te foloseşti de ea măcar în timp de război? Se miră Murray, 
Scutierul lui Falcon. 

— Ne-am putea folosi de ea dacă am şti cu exactitate că 
duşmanii noştri ne înţeleg sau nu limba, ca în cazul 
soldaţilor din rândul oamenilor-insectă, dar vrăjitorul ăsta 
pitulat în grotă o înţelege şi o vorbeşte. Pot conta pe voi să-i 
găsiţi pe Bergeau şi pe ceilalţi camarazi ai noştri? 

— Da, sire, răspunse Morgan şi în numele celorlalţi. 

Wellan mângâie obrazul copilului, amintindu-şi de propriul 
ucenic, şi speră că o să aibă o viaţă mai lungă decât a 
aceluia, înainte să îl cuprindă din nou tristeţea, îi făcu semn 
lui Falcon să pornească la drum. Copiii îşi luară rămas-bun 
de la maeştri şi îl urmară fără să spună nici un cuvânt. 

Mândru de ei, Wellan îi privi dispărând printre copaci. 
Timp de-un moment continuă să-i urmărească pe traseul lor 
cu ajutorul simţurilor sale magice, apoi rupse legătura şi se- 
ntoarse spre faleză. Cei doi camarazi îi ghiciră intenţiile şi 
veniră să i se aşeze imediat alături. 

— Cum crezi că-l vei obliga să iasă de-acolo? Întrebă 
Chloe. 

— De ce să-şi facă atâta rău?! Exclamă Iason. Am putea să 
ne unim puterile şi să-l strivim de pereţii grotei. 

„Nu-i o idee rea, se gândi Wellan. Închise ochii şi cercetă 
cu simţuri magice toate încreţiturile terenului. Spiritul lui 


se ciocni imediat de cel al vrăjitorului. Conştient de-acum, el 
ştia că este aşteptat de Cavaleri. Simţind prezenţa 
inamicului său declarat, Asbeth se ridică şi, cu paşi grei, 
înaintă spre crăpătura din stâncă. 

Wellan îi simţi mişcările greoaie. Rana de la abdomen îi 
mai provoca oare dureri? Dar vrăjitorul ieşise aproape din 
grotă, aşa că planul Cavalerilor, sugerat de Iason, nu mai 
putea fi aplicat. Marele Cavaler îşi avertiză, în acelaşi timp, 
fraţii de arme să se pregătească să-l înfrunte şi toţi deodată 
îşi traseră spadele. 

Omul-pasăre ajunse la ieşirea din grotă şi dădu la o parte 
numeroasele crengi care-i barau ieşirea, scoţându-şi pieptul 
în afară imediat ce-i văzu pe oameni. Chloe şi Iason 
luptaseră cu sute de oameni-insectă încă de la-nceputul 
războiului împotriva-mpăratului, dar niciodată cu nişte 
creaturi semănând cu fiinţa asta, acoperită toată cu pene 
negre. 

— Wellan. Croncăni el, recunoscându-l. 

— Este o creatura oribilă, pe care nu mi-a fost dat s-o 
întâlnesc vreodată, nu se putu împiedica Iason să 
comenteze. 

— V-am somat deja să părăsiţi pământurile noastre, 
Asbeth, tună Wellan, strângându-şi mânerul spadei cu două 
mâini. Acum aveţi să plătiţi pentru crimele săvârşite 
împotriva rasei umane. 

Vrăjitorul îşi întoarse încet capul de fiinţă pe jumătate 
insectă şi pe jumătate pasăre spre Chloe, apoi spre Iason, 
cântărindu-le rapid forţele. Mai solidă decât bărbatul, 
femeia i se păru şi mai prudentă, dar colegul ei afişa 
aceeaşi energie de luptător ca şi omul numit Wellan. 

— Am venit să iau ceea ce aparţine stăpânului meu, 
împăratul Amecareth, declară vrăjitorul fără să mişte un 
singur muşchi. 

— Continentul nostru? Replică în bătaie de joc Iason. 

Wellan fu tentat să-l facă să tacă pe fratele lui de arme, 
dar nu voi ca adversarul lor să interpreteze gestul lui drept 


disensiuni printre Cavaleri. 

— N-avem nimic ce v-ar putea aparţine! Şuieră el. 

— O ţineţi pe Narvath împotriva voinţei ei, continuă 
Asbeth cu vocea lui cârâitoare. Dacă n-o daţi de bunăvoie 
împăratului, am s-o iau eu însumi ş-am să-i elimin pe toţi cei 
care vor încerca să mă-mpiedice! 

— Ce poate să-nsemne o Narvath? Şuşoti lason spre 
Wellan. 

Vrăjitorul înţelese imediat întrebarea de pe faţa acelui 
Cavaler. Cum putea să nu ştie că fiica lui Amecareth se afla 
printre ei? Figura ei îi apăruse clar în mintea copilului pe 
care-l sugrumase în faţa lui Wellan. 

— Dacă mi-o daţi înapoi, am să plec fără vărsare de sânge 
de pe pământurile voastre. 

— Este prea târziu pentru asta! Îi aruncă Wellan. Aţi luat 
deja viaţa unuia dintre Scutierii noştri şi pe cea a Reginei 
din Shola! 

Asbeth îşi aplecă pe-o parte capul în timp ce-şi amintea 
cum refuzase mama lui Narvath să-şi folosească puterea 
magică şi să-şi apere viaţa în castelul ei de gheaţă. 

— Da. Îşi aminti el, ridicând uşor capul. O femeie 
încăpăţânată şi stupidă, uşor de omorât! 

Asemenea unei săgeți străpungându-i corpul, mânia urcă 
în Wellan. „Regina ocupă un loc tare important în inima lui 
şi, totuşi, ea nu mai există”, se miră Asbeth. Fără-ndoială că 
oamenii sunt nişte fiinţe pe care nu le poţi înţelege. 

— Am să fiu obligat să vă distrug dacă nu-mi daţi ceea ce 
caut, îi ameninţă vrăjitorul. 

— Nimeni nu-l ameninţă astfel pe-un Cavaler de Smarald! 
Se supără Wellan. 

Cu sabia gata să lovească, înaintă spre vrăjitor, cu cei doi 
fraţi de arme de-o parte şi de alta, ca şi cum s-ar fi antrenat 
special pentru o astfel de înfruntare. Unul dintre ei ar avea 
desigur ocazia să-l doboare, dacă ceilalţi i-ar atrage cu ceva 
atenţia. Dintre cei trei Wellan avea braţul cel mai puternic, 
dar Iason ar fi putut să-l lovească de stânci cu puterea lui 


de levitaţie, iar Chloe, influențând curenţii, l-ar fi putut izbi 
de copaci. 

Stabilindu-şi rapid strategia, Marele Cavaler făcu semn 
surorii sale de arme să-l atragă spre el, iar tânăra răspunse 
imediat ordinului nerostit. 

Fără măcar să clipească, ea ridică un vânt violent în jurul 
lui Asbeth, încercând să se strecoare în spatele lui şi să-i 
distragă atenţia, permiţând astfel fraţilor ei să lovească. 

Vrăjitorul îşi învârti capul pe gâtul lui de pasăre, 
urmărind-o cu ochii săi luminoşi. Cu viteza fulgerului Wellan 
se repezi, dar spada lui lovi un scut puternic şi invizibil, 
care, sub şocul lamei lui, reflectă o lumină mov. Trecu şi 
Iason la atac şi păţi acelaşi lucru. Se lovi de-acelaşi 
obstacol. 

Înainte ca bărbaţii să-l atace din nou, Asbeth întinse brusc 
aripa şi o apucă pe Chloe de gât. Femeia Cavaler scoase un 
strigăt de durere şi lăsă să-i cadă sabia pe jos ca să se poată 
servi de ambele mâini spre a se elibera de ghearele care i 
se-nfundau cu cruzime în piele. Wellan îşi atacă duşmanul, 
dar nimic nu putea pătrunde dincolo de bariera invizibilă pe 
care vrăjitorul o ridicase împrejurul lui. 

— Unde este Narvath? Se enervă omul-pasăre, punând 
cealaltă mână pe capul lui Chloe cu gând să-şi înfigă acolo 
ghearele. 

Wellan îşi ridică mâna liberă, şi o rază strălucitoare ieşi din 
palma lui. Dacă spada nu reuşise să străpungă scutul 
invizibil, fără-ndoială că razele incendiare au să reuşească. 
Marele Cavaler îl bombardă pe Asbeth cu energia mâinilor 
lui şi Iason i se alătură pe flanc. Concentrară flăcările pe 
bariera magică şi în final reuşiră să deschidă o breşă. 

Focul linse picioarele vrăjitorului care brusc îşi retrase 
ghearele de pe Chloe. Femeia căzu la picioarele lui ca o 
păpuşă din cârpe. Asbeth ridică apoi în faţa lui ambele aripi, 
să poată întoarce fasciculele incandescente împotriva 
Cavalerilor, dar Iason fu mai rapid. Făcând apel la toată 
forţa lui, se servi de puterea lui de levitaţie să strângă 


flăcările-mprejurul creaturii malefice. În acelaşi timp, 
Wellan îşi apucă zdravăn spada cea lungă, fiind gata să-l 
taie-n două. 

Simţind cum i se pârlesc penele în interiorul coconului 
protector, Asbeth înţelese că trebuie să iasă urgent din 
capcană, dacă voia să contraatace. Se ridică fără veste-n 
aer, dar Iason se folosi de puterea lui de atracţie să-i prindă 
labele şi să-l trântească brutal de pământ. Cu suficient de 
multă forţă ca să-l omoare, şocul îl trânti mai întâi de 
trunchiul unui stejar bătrân, dar, în loc să cadă în faţa 
Cavalerilor, el se ţinu zdravăn cu ghearele de scoarţa 
copacului. Ofensat, jignit grav, contemplă cu ochii lui violeţi 
această pleavă umană care-ndrăznea să-i reziste. Nimeni 
nu se purta astfel cu un servitor al împăratului fără să-şi 
piardă capul! 

Dar luptătorii de pe Enkidiev nu-şi spuseseră încă ultimul 
cuvânt. Wellan îşi eliberă o mână şi îndreptă un fascicul 
strălucitor spre crengile copacului unde Asbeth se 
refugiase şi le dădu foc ca să-l oblige să coboare. Omul- 
pasăre se lăsă imediat să cadă pe pământ, la doar câţiva 
paşi de Marele Cavaler, descoperindu-şi dinţii ascuţiţi din 
clonţ. 

— Am să mă-ntorc şi-aveţi să fiţi primul pe care-am să-l 
omor! Îl ameninţă Asbeth, cu ochii dintr-odată mai luminoşi. 

O explozie violentă se produse în faţa lui Wellan, care-şi 
apără faţa cu braţul, să nu fie ars de scânteile albăstrii, 
urmate imediat de un fum gros, care se ridica înfăşurându- 
se spre vârful copacilor. Când aerul se limpezi, vrăjitorul 
dispăruse deja. Imediat Iason sondă împrejurimile în timp 
ce şeful lui stingea magic focul dintre crengi. 

— Unde-a dispărut? Strigă Iason, întorcându-se de jur 
împrejur. Nu-l mai simt! 

Wellan prinse un firişor de energie malefică îndepărtându- 
se grăbit spre miazănoapte, probabil pe calea aerului. 
Primul lui îndemn a fost să-l urmeze, dar, văzând-o pe Chloe 
zăcând pe pământ, cu faţa acoperită de sânge, lăsă sabia să 


cadă şi se-ndreptă în grabă spre ea. Ea respira încă, dar 
foarte slab. 

Sângele curgea din abundență prin rănile pricinuite de 
ghearele lui Asbeth. 

Iason întinse plosca cu apă lui Wellan, apoi apucă 
învelitoarea lui, îngenunche în partea cealaltă a surorii lui 
de arme şi rupse fâşii de stofă. Împreună şterseră şi 
pansară rănile lui Chloe cum putură mai bine, apoi lason 
puse mâinile pe capul tinerei adunându-şi toate puterile de 
vindecare. Acestea nu erau atât de puternice ca ale lui 
Santo sau Falcon, dar reuşiră cel puţin să oprească 
sângerarea. Chloe începu să geamă, iar Iason încetă 
tratamentul. Deschise ochii ei transparenţi şi-i privi fără să- 
şi ascundă suferinţa. 

— Îmi pare rău, Wellan. Şopti ea. 

— Dar de ce? Murmură marele Cavaler, ridicând-o cu 
dragoste în braţe. Că eşti victima nefericită a unei creaturi 
perfide? 

— Mi-a scormonit mintea! 

Wellan prinse privirea speriată a lui Iason. Creatura avea 
deci puterea să extragă ce voia din gândurile victimelor, 
înfigându-şi ghearele în capul lor? Ce găsise în cel al lui 
Chloe? Numele şi felul în care-arată fraţii lui de arme? 
Amplasamentul Castelului de Smarald? Până unde a avut 
timp s-ajungă? 

— Ce căuta? Întrebă Wellan, chiar dacă ştia deja răspunsul 
la întrebarea aceasta. 

— O copilă mov. Şopti tânăra, în timp ce leşina din nou. 

— Această Narvath este Kira? Se miră lason. 

Înfăţişarea serioasă a lui Wellan îl făcu să-nţeleagă că el 
ştia mult mai mult decât ei despre vrăjitor şi căutările 
acestuia. 

— Nu crezi că e timpul să ne spui adevărul, măcar să ştim 
şi noi pentru ce o să fim schingiuiţi într-o zi tot aşa precum 
Chloe acum? Se zbârli Iason. 


— Magicianul de Cristal mi-a cerut să păstrez pentru mine 
acest adevăr teribil! Suspină Wellan, legănând-o în braţe pe 
sora lor de arme. 

— Toţi purtăm titlul de Cavaleri de Smarald, la fel ca şi 
tine! Tratamentul ăsta bazat pe favoritisme este cât se 
poate de nedrept! 

— Da, ai dreptate! Mărturisi Wellan, coborând ruşinat 
privirea. 

Continuând s-o strângă pe Chloe la piept, Marele Cavaler 
îi povesti tot ce ştia despre copila mov şi Iason îl ascultă cu 
urechile ciulite. 

— Deci Kira este fiica lui Amecareth? Dar ce amestec are 
aici Regina din Shola? 

— Împăratul a agresat-o în castelul ei de gheaţă. Ea nu ne 
este duşman, ci, ca mulţi alţii, o victimă a împăratului 
Negru. 

— Şi ai de gând să i-o dai pe Kira? Întrebă Iason, cu 
fruntea încreţită din cauza emoţiei. 

— Nu! 

— Cred că-ţi dai bine seama că vrăjitorul n-are să ezite să 
omoare pe toată lumea până ce n-o să pună mâna pe ea. 

— O să găsim mijlocul să-l oprim! Ripostă violent Marele 
Cavaler. Nimeni nu este de neînvins! 

Se ridică din nou cu Chloe în braţe şi se duse spre cai. 
Iason se grăbi după el fără să-nţeleagă ce-avea de gând. 

— Ai să te-ntorci în Regatul de Smarald şi o s-o dai pe 
Chloe în grija maestrului Abnar, îi ordonă Wellan. 

— O, nu! Se-mpotrivi lason. Nici nu se pune problema să 
pleci singur în căutarea acestui asasin. Este mult prea 
periculos! 

— E mult mai periculos să-ll laşi să circule după bunul lui 
plac pe continent! 

— Ce i-a făcut lui Chloe ar putea să-ţi facă şi ţie, iar tu deţii 
mult mai multe informaţii decât noi. Imaginează-ţi un pic 
răul pe care l-ar fi făcut dacă ajungea să le extragă din 
capul tău! lar noi avem prea multă nevoie de tine, ca să 


riscăm să te pierdem stupid. Să ne-ntoarcem împreună la 
castel şi să construim alte planuri luând în consideraţie tot 
ce am aflat despre creatura asta. Cavalerii nu sunt doar un 
singur om, Wellan. Ei acţionează laolaltă! 

Marele Cavaler o depuse pe Chloe pe pământ, în preajma 
cailor, şi, în linişte, îşi adună lucrurile în sacoşa de piele. 
Exasperat de purtarea lui, Iason îi apucă brutal braţul să-l 
oprească. 

— Ai auzit măcar ce-am spus? Explodă el. 

— Da şi sunt pe cale să mă gândesc la ele, răspunse 
Wellan, traversându-l cu privirea. 

Iason se lăsă păgubaş, amintindu-şi de locul lui în Ordin. El 
nu trebuia să pună sub semnul întrebării hotărârile şefului 
său, dar nici nu putea să-l lase să se-arunce-n gura lupului. 
Cobori privirea în semn de supunere şi-şi aranjă şi el 
lucrurile lui cât şi pe cele ale lui Chloe, apoi recuperă 
săbiile. 

Într-un târziu, când Wellan încălecă, îi spuse lui Iason să i- 
o dea pe sora lor de arme. Uşurat, Iason înţelese că-şi 
convinsese şeful să se-ntoarcă la castel. 

leşiră din pădure şi se-ndreptară spre Regatul de 
Smarald. Wellan strângea la piept pe Chloe, în acelaşi fel în 
care o dusese şi pe Bridgess cu câteva zile înainte. 
Văzându-l, Iason înţelese sentimentul adânc de dragoste pe 
care Marele Cavaler o purta fraţilor lui de arme, căci ar fi 
făcut acelaşi lucru pentru oricare dintre ei. 

Wellan şi Iason îi prinseră din urmă pe Falcon şi pe cei trei 
scutieri în momentul în care ei traversau graniţa cu Regatul 
de Smarald şi, nu după mult timp, întâlniră şi grupul lui 
Bergeau. Dempsey sări imediat din şa şi veni s-o ia pe Chloe 
din braţele şefului său şi să-i examineze rănile. Wellan 
descălecă şi el să-şi dezmorţească picioarele şi privi atent 
tratamentul de vindecare aplicat de fratele său de arme. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Bergeau. 

— E opera vrăjitorului, îl informă Iason, coborând şi el din 
şa. 


Apoi povesti celor şapte Cavaleri şi Scutierilor acestora 
despre perfidia oribilei creaturi acoperite cu pene. Când 
unul dintre Cavalerii mai tineri vru să ştie ce căuta 
vrăjitorul în capul lui Chloe, Iason îl consultă pe Wellan din 
priviri. Marele Cavaler era nemişcat ca o statuie de minute 
bune, dar îşi dădu imediat seama ce însemna privirea 
colegului său. Era de preferat ca adevărul despre Kira să 
nu se răspândească pe tot continentul, dar nu-şi putea 
permite să-şi piardă încrederea soldaţilor lui. Le povesti 
deci toată-ntâmplarea, insistând pe ideea că fetiţa nu 
cunoştea adevărata sa identitate şi că niciunul dintre ei nu 
trebuia să i-o facă cunoscută. Le povesti apoi şi întâmplarea 
băiatului mov, sacrificat în vremurile de demult, ca rasa 
umană să poată fi salvată. 

— Dar, după cum se vede, n-a salvat nimic, întrucât 
împăratul este iarăşi aici, trase concluzia Wanda. 

— E-adevărat, acceptă Wellan, şi acesta este motivul 
pentru care noi n-avem să repetăm greşeala străbunilor 
noştri. Trebuie s-o protejăm pe Kira împotriva împăratului, 
căci, dacă o va lua la el, ea n-are să-şi mai poată împlini 
rolul de protectoare a purtătorului de lumină. 

— Vrăjitorul ştie unde este ascunsă? Se impacientă 
Nogait. 

— Nu ştiu ce-a descoperit el în mintea lui Chloe, mărturisi 
oftând Marele Cavaler. 

— N-ar trebui să stăm aici, îi sfătui Bergeau. Chloe ar 
putea fi transportată până la castel? 

Dempsey declară că, rănile ei fiind superficiale, drumul n- 
are să le agraveze. Încălecară deci cu toţii şi-şi reluară 
drumul spre Castelul de Smarald. Dempsey insistă s-o 
transporte el însuşi pe sora lui de arme şi Wellan îşi dădu 
seama de dragostea profundă pe care acesta i-o purta lui 
Chloe. 

Din fruntea coloanei, Marele Cavaler putu să-şi observe 
toţi oamenii şi să constate că alura lor era mândră, cu tot 


numărul lor destul de mic. Până-n prezent îşi învinseseră 
toţi duşmanii şi aveau să-l elimine şi pe Asbeth. 

DEMPSEY Şi CHLOE. 

Când Chloe se trezi, simţi imediat salteaua moale aflată 
acum sub corpul ei chinuit şi mirosul familiar al lumânărilor 
de ceară fabricate de servitorii de la Castelul de Smarald. 
Se afla în camera ei din aripa Cavalerilor. Oare visase 
confruntarea aceea cu vrăjitorul? Îşi mişcă încet mâna, 
ridică braţul şi-şi duse degetele prin părul scurt cu gând să 
caute rănile făcute de oribila creatură cu pene. 

— Am închis rănile, îi spuse Dempsey. 

Întoarse capul şi, la lumina flăcărilor, văzu faţa blândă a 
Cavalerului blond, cu ochi albaştri luminoşi, care se uita 
neliniştit la ea. Întinse mâna tremurând şi-i mângâie 
obrazul cu recunoştinţă. Dempsey îi luă degetele şi i le 
strânse cu dragoste. 

— Mă simt bine, îl asigură ea cu o voce care abia se-auzea. 
Nu-ţi mai face griji! 

— Iason ne-a povestit că acea creatură şi-a înfundat 
ghearele în carnea ta. Ar fi putut fi otrăvite ca dinţii 
dragonului care-au muşcat-o pe Bridgess. 

— Vrăjitorul s-a servit de gheare doar să intre-n mintea 
mea. Acestea sunt captatoare puternice de energie. Nu 
cred că avea intenţia să mă omoare. 

Dempsey se ridică de pe scaun şi se aşeză pe pat, alături 
de ea. „Deodată privirea-i e alta”, observă Chloe. Căută 
printre gândurile lui până când el îşi trecu braţele 
împrejurul umerilor ei, şi-o trase spre el. Ea îl lăsă, crezând 
că vrea să se instaleze mai bine pe perna de pene şi fu 
extrem de surprinsă când buzele lor se-ntâlniră. 

Fuseseră dintotdeauna foarte apropiaţi, dar niciodată 
Chloe nu se gândise că sentimentele acestui bărbat frumos, 
care coborâse de la munte, erau, în ceea ce-o priveşte, atât 
de profunde. 

Cu toate că era uimită, nu încercă să-l îndepărteze şi se- 
mbrăţişară îndelung, studiindu-şi emoţiile. Întotdeauna 


Dempsey îi dăduse mici atenţii, dar niciodată nu-i trecuse 
prin minte că ar fi putut fi îndrăgostit de ea. 

— Niciodată n-ar trebui să aşteptăm ca cei pe care-i iubim 
să fie în pericol de moarte să le mărturisim sentimentele, 
şopti Dempsey la urechea lui Chloe, strângând-o mereu la 
piept. 

„Este ceea ce şi Wellan a descoperit alături de Bridgess”, 
îşi aduse ea aminte. 

— Te iubesc de când te-am întâlnit! Sunt aproape douăzeci 
de ani! 

— De la venirea noastră la Castelul de Smarald? Se miră 
ea. Dar nu eram decât o copilă! 

— Erai cea mai frumoasă copilă de pe-ntreg continentul, o 
tachină Dempsey, făcând-o să roşească. Şi erai atât de 
diferită de mine! Este ceea ce m-a atras mai mult. Am 
nevoie de dragostea ta, de intuiţia ta, de prezenţa ta. 

Chloe privi în inima lui şi-i citi sinceritatea. Impresionată, 
cu vârful degetelor, îi mângâie buzele, fără să ştie ce să 
spună. Declaraţia asta de dragoste era atât de neaşteptată, 
atât de surprinzătoare. Ea îşi iubea, bineînţeles, toţi fraţii 
de arme, dar, făcând apel la amintiri, înţelese că Dempsey 
ocupase, în inima ei, mai mult loc decât toţi ceilalţi. 

— Sper că îmi împărtăşeşti sentimentele. Se nelinişti 
Cavalerul, văzând-o că ezită. 

— Da. Dar mi-ar fi plăcut să mi-o spui mai repede! Dacă aş 
fi murit de mâinile lui Asbeth, n-aş fi apucat să aflu nimic. 

— Ştii foarte bine că nu sunt atât de convingător ca tine. 
Aşteptam momentul potrivit! 

— Aş fi preferat un pic mai mult romantism, dar la ce pot 
să mă aştept din partea unui războinic? Glumi ea, potolind 
totodată şi temerile prietenului ei. 

— Şi dacă ţi-aş cere să te căsătoreşti cu mine, aş fi 
romantic? Întrebă el în cele din urmă, făcându-şi curaj. 

„Hotărât lucru, bărbaţii sunt întotdeauna lipsiţi de 
abilitate”, gândi ea, reprimându-şi un zâmbet. I-ar fi plăcut 
ca Dempsey să-i facă această propunere la începutul 


anotimpului cald, pe-un câmp mare, plin de flori, care ar fi- 
mbălsămat regatul cu parfumul lor, şi în nici un caz în 
camera ei, în timp ce ea trebuia să-şi vindece rănile făcute 
de vrăjitor. 

— Mi-ar plăcea să-mi petrec viaţa alături de tine, Dempsey, 
dar nu trebuie să uităm cine suntem, spuse Chloe, nedorind 
să-i frângă inima. Noi avem să fim adesea despărțiți din 
cauza unor misiuni diferite, iar eu nicidecum nu vreau să 
mă opresc şi să dau naştere unor copii, să-i cresc şi. 

El puse tandru degetele pe buzele iubitei lui s-o facă să 
tacă şi un surâs larg îi lumină faţa de muntean din Berii. 

— Da, ştiu şi m-am gândit îndelung la asta, în timp ce 
vânam dragoni pe malurile râurilor, dar nu este important 
să fim mereu împreună, din moment ce ne putem întâlni 
aici. De altfel, avem şi nişte însuşiri minunate care ne 
permit să fim tot timpul în legătură, oricare ar fi distanţa 
care ne desparte. Cât despre copii, aş putea să-ţi aduc 
aminte că mai avem încă doi de educat: Scutierii noştri 
Colville şi Ariane? 

Transpusă de fericire, Chloe se ascunse-n braţele lui 
Dempsey, gândind că are să fie plăcut să-şi împartă viaţa cu 
un om atât de înţelegător. 

— Ce spui? Întrebă el, nefiind sigur de răspunsul ei. 

— Accept să mă mărit cu tine, Cavaler Dempsey de 
Smarald! Ştiu că dragostea ta pentru mine n-are să se 
stingă niciodată! 

Rămaseră un moment unul în faţa celuilalt, apoi Dempsey 
o ajută pe viitoarea sa soţie să facă câţiva paşi prin cameră, 
să se asigure că vrăjitorul nu-i făcuse răni invizibile, şi o luă 
cu el în sala Cavalerilor. 

Era noapte şi Wellan stătea singur în faţa vetrei de piatră, 
privind dansul flăcărilor printre butucii pe care-i zgândărea 
cu un vătrai lung. Marele Cavaler întoarse capul spre cei 
doi camarazi ai lui, iar zâmbetul lui o făcu pe Chloe să- 
nţeleagă că el cunoştea mai demult planurile fratelui său de 


arme. Se apropie, iar el se ridică şi-o strânse-n braţe cu 
multă afecţiune. 

— E-o conspirație, nu-i aşa? Glumi ea. 

— Dempsey te iubeşte dintotdeauna, dar nu ştia cum să ţi- 
o spună. Eu l-am convins doar să-şi deschidă inima. E tot ce- 
am făcut, îţi jur! Formaţi un cuplu atât de frumos amândoi, 
încă de pe când eraţi copii! Vă urez numai fericire! 

O sărută pe obraz pe Chloe, iar pe Dempsey îl îmbrăţişă, 
şoptindu-i la ureche că era cel mai norocos om de pe tot 
continentul Enkidiev. 

A doua zi, la masa de dimineaţă, Dempsey anunţă vestea 
cea bună şi toţi începură să pregătească celebrarea 
fericitului eveniment. Având în vedere că, în curând, 
Cavalerii aveau să plece în misiune, cei doi hotărâră se facă 
nunta chiar în ziua în care regele le-ar fi acordat această 
favoare. 

Spre sfârşitul după-amiezii, în faţa suveranului Smarald 
întâiul, aflat în sala tronului, fu celebrată căsătoria 
Cavalerilor Chloe şi Dempsey, la care participară 
Magicianul de Cristal, magicianul Elund, cu Hawke ucenicul 
lui, Cavaleri şi Scutieri, prinţesa Kira şi demnitari ai curţii 
regale. Pentru Wellan acesta era un prilej bun să ridice 
moralul trupei, înainte de-a porni în căutarea vrăjitorului 
Asbeth. 

Uitându-şi grijile timp de câteva ore, luă loc alături de 
fraţii lui de arme şi de Scutierii lor, toţi îmbrăcaţi în 
costume elegante, şi-i ascultă pe Chloe şi pe Dempsey 
pronunţându-şi jurământul de credinţă şi de fidelitate. 
Profită de-acest moment să sondeze gândurile camarazilor 
săi, să afle toate problemele lor şi să le rezolve fără- 
ntârziere. 

Toată lumea se bucură de hotărârea colegilor lor, iar cei 
mai în vârstă păreau să fie convinşi că ar fi trebuit să se 
căsătorească mai demult. Wellan se distră simțind la Falcon 
un interes cât se poate de tandru pentru Wanda, o tânără 
care răspundea de bunăvoie, cu zâmbete timide, la 


încercările lui de a-i sugera sentimentele care-l stăpâneau. 
Cu toate că fuseseră eroi, fraţii lui de arme nu rămăseseră 
mai puţin oameni, pradă aceloraşi nevoi ca ale celor pe 
care-i apărau. Şi Wellan voia ca luptătorii lui să fie fericiţi. 
Nu peste mult timp, o să aibă desigur parte de-o altă nuntă. 

În acel moment simţi cum spiritul lui Bridgess îi înfloreşte 
tandru pieptul. Se-ntoarse şi-i observă privirea plină de 
adoraţie. Era minunată în costumul ei verde presărat cu 
pietre preţioase şi cu părul prins pe ceafă, dar inima lui nu- 
nceta s-o dorească mereu pe Regina din Shola şi, în cele din 
urmă, întoarse ochii cu tristeţe. 

Cu ocazia fericitului eveniment, regele organiză în sala 
castelului o sărbătoare de-a dreptul somptuoasă, la care cu 
toţii se grăbiră să ia parte. Vinul curgea-n cascade, 
mâncare era din abundență, iar râsetele umpleau castelul 
de voie bună, aşa cum se cuvenea să fie la un festin ca 
acesta. Timp de câteva ore, cei de faţă le urară noilor soţi 
casă de piatră şi numai bucurii, uitând cu totul că erau în 
război. Doar Wellan nu putea să uite. 

Marele Cavaler zâmbea la glumele colegilor, asculta 
ciulind urechile istorisirile cam piperate ale lui Bergeau 
despre vânătoarea de dragoni şi-l supraveghea discret pe 
Falcon, care-i făcea curte Wandei într-un colţ liniştit al 
vastei încăperi. Dar nici atmosfera veselă, nici vinul nu-l 
făcură să uite că asasinul lui Fan se afla încă pe continentul 
Enkidiev. Golind pocalul de argint a doua oară, începu să 
construiască planuri cum să-l prindă înainte ca el să poată 
ajunge în Regatul de Smarald. 

— Nu vă destindeţi niciodată? Remarcă Abnar, aşezându- 
se lângă el. 

— Îmi închipui că asta este menirea unui conducător de 
oameni, replică Wellan, punându-şi pocalul pe masă. 
Maestre Abnar, sunt incapabil să uit ce mă apasă, cemă 
copleşeşte! Dintotdeauna am fost aşa! 

Ochii cenugşii ai lui Abnar îl fixară intens, şi Cavalerul 
remarcă acum prima dată că el nu clipea ca toţi ceilalţi 


oameni. 

— Am sondat continentul Enkidiev şi l-am găsit pe vrăjitor. 
S-a refugiat în Regatul Elfilor. 

— Aş fi preferat s-o ia-n altă direcţie, mormăi Marele 
Cavaler, care nu dorea nicicum să-l revadă pe Regele 
Hamil. 

— Mai devreme sau mai târziu, are să trebuiască să vă 
reglaţi diferendele cu seniorul pădurilor, sire. 

— În acest caz are să fie „târziu”, ripostă Wellan, 
nemulţumit. Apucă urciorul din gresie şi-şi turnă a treia 
cupă cu vin. Cunoaşteţi intenţiile vrăjitorului? Întrebă el, ca 
să evite să vorbească despre elfi. 

— O caută pe Kira. A văzut-o în mintea lui Chloe şi în cea a 
lui Cameron, explică Abnar. 

Cavalerul dădu o dată tare cu pumnul în braţul fotoliului 
de catifea, înăbuşindu-şi o înjurătură. Cum avea el s-o 
protejeze pe moştenitoarea din Shola dacă vrăjitorul avea 
un astfel de acces la gândurile oamenilor? 

— Ştie unde se află? Se nelinişti el lângă Nemuritor, 
făcând un efort supraomenesc să nu ridice vocea. 

— Nu, n-a avut atâta timp să ajungă până acolo în mintea 
tinerei noastre mirese, dar eu cred că Regele Hamil 
bănuieşte. 

Iarăşi el! Mânia urcă precum o săgeată în corpul lui 
Wellan, la gândul că elfii ar putea-o trăda pe Kira. Plecă din 
sala cea mare, să nu cumva să urle de furie în mijlocul 
bucuriei generale. Apucând-o pe culoarul care ducea în 
aripa Cavalerilor, el se opri când Abnar se materializă în 
faţa lui, blocându-i drumul. 

— Din cauza aceasta va trebui să faceţi pace cu Regele 
Elfilor, sire Wellan, îl somă Magicianul de Cristal, 
încrucişându-şi braţele. 

— Sau să-l liniştesc pentru totdeauna! Se-ambală 
Cavalerul. 

— Asta nu face parte din jurământul pe care l-aţi depus! 


— Am jurat să apăr continentul Enkidiev şi pe locuitorii lui 
şi, dacă trebuie să elimin un rege ca să salvez mii de vieţi, 
n-am să ezit nici un moment. 

Wellan îşi urmă drumul şi Nemuritorul nu-l mai opri. 
Probabil că devenise imperios necesar să aleagă un Cavaler 
mai diplomat, cum ar fi Santo, să-l liniştească pe Regele 
Hamil. Se dematerializă şi se-ntoarse în sală să-i observe pe 
ceilalţi, căci festivitățile se prelungiră toată noaptea. 

Tare supărat, Wellan ştia că n-are să poată dormi în 
noaptea aceea şi nici nu avea inima să se distreze cu fraţii 
lui de arme. O baie, o şedinţă lungă de meditaţie şi, la 
nevoie, multe ore de studiu în bibliotecă ar fi putut desigur 
să-l destindă. 

Ajuns în camera lui, îşi dădu jos costumul elegant şi- 
mbrăcă o simplă tunică. Cu picioarele goale şi un prosop pe 
umeri, se-ndreptă spre băi, dar se opri chiar sub bolta 
porţii, simțind o prezenţă. Erau Bridgess şi Kevin. Plăcerea 
care-o încercau îi frânse imediat inima. 

Wellan se retrase uşor pe culoar, gândindu-se că era 
greşeala lui dacă pe Bridgess o interesa un alt bărbat, căci, 
în ceea ce-l priveşte, niciodată n-o încurajase. Se-ntoarse în 
camera lui, aruncă de perete prosopul de baie şi se lasă să 
cadă pe pat. 

Conta mai mult să fie singur şi fără obligaţii ca să poată 
împlini misiunea lui cât se poate de importantă. Avea un 
continent de salvat şi nimic nu trebuia să-i distragă atenţia. 
Dar în fundul fiinţei sale simţea o rană dureroasă, o 
suferinţă pe care n-o înţelegea deloc. 

În timp ce Wellan îşi analiza sentimentele, Kira, aşezată şi 
ea pe patul ei prindea, de câteva ore, tot felul de emoţii 
contradictorii. De când îi transmisese lumină mov lui 
Bridgess, ca s-o salveze, şi de când Wellan o apucase de 
mână în timpul operaţiei de vindecare, se-ntâmpla, din când 
în când, să-mpărtăşească momente de intimitate telepatică 
cu ei. 


Kira resimțea, în acelaşi timp, plăcerea lui Bridgess şi 
gelozia lui Wellan. Dar, fiind doar în vârstă de nouă ani, ea 
nu-nţelegea aceste emoţii de adult. Armene o găsi stând pe 
patul ei, îmbrăcată cu minunata ei tunică violetă, presărată 
cu ametiste, nemişcată şi gânditoare. 

— Te-am căutat peste tot în sala cea mare! Exclamă 
servitoarea. 

— După urări am plecat, mărturisi Kira. 

— Dar de ce? Se miră Armene, aşezându-se lângă ea. 
Aveai atâta chef să asişti la sărbătoarea asta! 

— M-am gândit bine şi am ajuns la concluzia că era 
preferabil să nu mă prezint. 

— Ce spui tu acolo? Sunt sigură că regele s-a supărat pe 
tine. 

— Nu voiam să-i tai cheful Cavalerului Wellan. În fond, cei 
care-şi unesc vieţile sunt fratele şi sora lui şi voiam să fie 
vesel. Dar mi-e teamă că am eşuat, căci în momentul ăsta 
este cel mai nefericit om din lume. 

— Şi de unde ştii tu toate astea? Eşti doar în camera ta. 

— Le simt aici, răspunse copila, punându-şi degetele 
ascuţite în locul inimii. 

— Te interesează prea mult ce gândeşte sire Wellan, 
comoara mea. 

— Ai dreptate, Mene, dar altceva nu pot. 

Servitoarea îi mângâie părul mătăsos, fără să ştie ce să 
spună ca s-o liniştească. Cu cât Kira creştea, emoţiile ei 
erau mai complicate şi se temea că peste câţiva ani nimeni 
n-are să poată s-o înţeleagă. Ştia foarte bine că pielea ei de- 
o culoare foarte puţin obişnuită, ghearele şi dinţii ascuţiţi n- 
au să-i permită să ducă acelaşi fel de viaţă ca toţi ceilalţi 
copii de la castel, dar cum să i-o spună? 

— Acum vrei să te culci? Întrebă servitoarea. 

Kira ridică afirmativ capul şi Armene o ajută să-şi scoată 
tunica şi-i puse o cămaşă albă de noapte. Îi pieptănă părul 
lung şi violet, apoi o aşeză în pat, o sărută pe frunte şi-i ură 


vise plăcute. Stinse lumânările şi ieşi din camera copilei 
închizând uşa după ea. 

Kira încercă în toate felurile posibile să scape de emoţiile 
celor doi noi mentori ai ei, dar ele o obsedau. 

— Vă rog, încetaţi! Îi rugă fetiţa. 

În camera lui, Wellan îi auzi vocea cu claritate, ca şi cum 
ar fi fost lângă el, şi se aşeză imediat în pat. Îşi plimbă 
privirea peste tot în cameră, dar n-o văzu. Se ridică şi privi 
pe fereastră, amintindu-şi că fetiţa asta putea să escaladeze 
pereţii. Nimic. Se duse la uşă, o deschise şi aruncă o privire 
pe culoar. Nimeni. 

— Kira, unde te-ascunzi? Tună Wellan nemulţumit. 

„Nicăieri! Se supără fetiţa. Sunt în patul meu!” Dar după 
toate festele pe care i le jucase în ultimii ani, nu putea s-o 
creadă, îmbrăcat doar cu tunica, ieşi din cameră şi se- 
ndreptă spre apartamentele regale, evitând să se-apropie 
de sala cea mare, unde sărbătoarea continua. Întră brusc în 
camera Kirei şi se apropie de pat. Cu un gest al mâinii 
aprinse deodată toate lumânările şi copila scoase un strigăt 
de surpriză, trăgându-şi plapuma până sub bărbie. 

— Dar eşti într-adevăr în pat! Se miră Cavalerul. 

— De ce v-aş fi minţit, sire? Se revoltă copila. 

— Pentru că asta faci mereu! 

— Nu-i adevărat! 

— Ai găsit cumva o modalitate să te infiltrezi în mintea 
mea? 

— Nu! 

Kira aruncă plapuma şi se aşeză în genunchi, cu pumnii ei 
mici pe şolduri, arătându-i Cavalerului o figură de luptă. 

— De când lumina mov a ieşit din mâinile mele cu ocazia 
vindecării Cavalerului Bridgess, eu resimt emoţiile voastre 
şi nu pot să mă despart de ele! 

Wellan nu-ndrăzni s-o întrebe ce simţea acum în legătură 
cu sora lui de arme, căci o ştia în baie cu pretendentul ei, 
dar aceste emoţii trebuiau să fie într-adevăr tulburătoare 
pentru o copilă de vârsta ei. 


— Încetează imediat legătura asta între spiritele noastre, îi 
ceru Marele Cavaler. 

— Nu ştiu cum! 

— Asta-mi displace foarte mult la tine, Kira, o mustră 
Wellan. Faci tot felul de prostii, dar de reparat nu te mai 
pricepi să le repari! 

— Dar nu le fac intenţionat! 

„Mi se pare sinceră”, se nelinişti Wellan, observând ochii 
violeţi cu pupile verticale, dilatate straniu de lumina 
lumânărilor. Totuşi, era imposibil să ţină această legătură 
telepatică cu fiica împăratului, căci vrăjitorul ştia să extragă 
din mintea oamenilor toate gândurile. 

— Kira, înţelege, este foarte important să întrerupem 
această legătură dintre noi, insistă el, îmblânzindu-se. 

— Dar vă spun că nu ştiu cum! Suspină ea, aşezându-se pe 
pat. Singurul care putea interveni pe loc era Magicianul de 
Cristal. Cu gândul acesta, Wellan făcu stânga-mprejur şi-o 
luă spre uşă. 

— Toate ca toate, dar, dac-aş fi fost Bridgess, nu mi-aş fi 
pierdut timpul cu Kevin! Zise, inocent, copila mov. 

Cavalerul îşi înăbuşi un comentariu prea puţin binevoitor 
şi cu un gest brusc al mâinii stinse toate lumânările. Seara 
asta se arăta din ce în ce mai neplăcută! 

SECRETUL MAEŞTRILOR MAGICIENII. 

Peste puţin timp, Wellan îşi măsura cu paşi mari, în lung şi- 
n lat, camera. Deşi era grăbit, îl chemă pe Nemuritor doar 
când mânia i se mai potoli. Imediat acesta îi apăru în faţă, 
neliniştit să-l vadă atât de tulburat. Marele Cavaler îi 
explică situaţia stânjenitoare în care Bridgess şi el se aflau 
din cauza intervenţiei Kirei asupra fostei lui ucenice. 
Magicianul de Cristal îşi dădu seama imediat de situaţia 
deosebit de periculoasă. De-acum înainte, profunzimea 
legăturii care-l unea pe Cavaler de mica sholiană 
reprezenta un pericol foarte mare pentru viaţa ei. 

— N-ar fi trebuit s-o atingeţi când ea a intervenit pe lângă 
Bridgess. Din păcate, magia mea nu este-nzestrată să rupă 


această legătură, sire Wellan. 

— Dar sunteţi un Nemuritor! Protestă Cavalerul. Puterile 
voastre sunt chiar de la zei! 

— Ni se interzice să schimbăm ceea ce a creat un maestru 
magician. 

Kira fiind incapabilă să repare singură prostiile pe care le 
făcea, Wellan plecă supărat capul, gândindu-se că, în cazul 
în care nu întrerupea legătura cu fetiţa, niciodată n-are să 
mai poată să-l urmărească pe vrăjitor. Abnar puse mâna pe 
umărul Cavalerului, iar acesta întoarse privirea spre el. 

— Lăsaţi-l pe Santo să conducă această expediţie, îi sugeră 
el. Are să ştie mai bine ca voi să trateze cu Regele Elfilor. 

Wellan clătină brusc din cap, exprimându-şi dezacordul. 
Cunoştea talentele de negociator ale fratelui său de arme, 
dar acesta n-avea calităţile lui de şef. 

— Daţi-i ordine foarte clare despre ce trebuie să facă, dar, 
vă rog mult, nu mergeţi voi înşivă, insistă Abnar. 

Se dematerializă, ştiind foarte bine că numai o reflecţie 
îndelungată are să-l convingă pe acest Cavaler inteligent de 
dreptatea spuselor sale. 

Întins pe patul lui, Wellan rămase nemişcat, încercând 
doar să pună la loc „piesele” acestui joc anevoios, care 
refuzau să intre pe făgaşul obişnuit. Văzând că nu reuşeşte, 
ieşi din cameră şi se duse în biblioteca palatului. Trecu de 
cărţile folosite curent de elevii care se aflau în Castelul de 
Smarald şi se-ndreptă spre secţiunea interzisă. Aici ştia că 
exiştau cărţi foarte vechi şi atât de periculoase, încât 
magicianul Elund le interzisese dintotdeauna accesul la ele. 

Cu un gest al mâinii, aprinse cele câteva lumânări de pe 
mase şi trecu de-a lungul unui raft în căutarea unui tratat 
despre puterile maegştrilor magicieni. După el, un vrăjitor 
putea fi înfruntat într-un singur fel: să-i opui puteri tot atât 
de mari ca ale acestuia. Scoase două lucrări înţepenite 
printre celelalte şi suflă praful care le acoperea. Le puse pe 
una dintre mese şi apropie lumânările. 


Citi aşa toată noaptea, fără să găsească ceea ce căuta. 
Cărţile descriau puterile magicienilor şi dădeau chiar şi 
reţete de diferite vrăjitorii, dar nu şi drumul de urmat să-ţi 
poţi dezvolta astfel de capacităţi, egale cu cele ale 
maeştrilor magicieni. 

Şi iată că razele soarelui începură să pătrundă prin 
ferestrele strâmte şi să măture podeaua sură cu 
mănunchiuri de raze luminoase. Wellan cădea de oboseală, 
dar se-ncăpăţâna să parcurgă rândurile scriiturii vechi, 
care, din păcate, nu-i spuneau nimic nou. 

În ziua aceea, dis-de-dimineaţă, Elund intră în camera cea 
mare să-şi aleagă o carte pentru cursurile sale şi fu tare 
surprins când îl văzu acolo pe Marele Cavaler, într-o tunică 
uşoară, cu picioarele goale, stând la o masă, pe care 
lumânările lăsaseră să curgă lacuri mici de ceară. 

Încruntându-şi sprâncenele, magicianul observă cărţile 
vechi deschise în faţa lui Wellan. 

— Nu v-am avertizat oare îndeajuns asupra acestor cărţi 
de magie? Îl mustră bătrânul magician. 

— Ba da, de sute de ori, replică Marele Cavaler cu vocea 
răguşită de atâta oboseală. 

— Atunci, ce faci aici, Wellan? 

— Caut secretul maeştrilor magicieni. 

— Într-adevăr? Se miră Elund. Şi ai impresia că au avut 
chef să-l dezvăluie într-o lucrare la care orice om poate să 
ajungă cu atâta uşurinţă? 

— E posibil, dacă ştii să citeşti printre rânduri. 

— Dacă s-ar fi ascuns pe-undeva pe-aici prin bibliotecă, nu 
crezi că l-aş fi descoperit deja? 

Marele Cavaler păstră tăcerea, gândindu-se că bătrânul 
magician consultase precis toate aceste lucrări încă de la 
sosirea lui la Castelul de Smarald şi, dacă ar fi găsit efectiv 
secretul, ar fi avut aceleaşi puteri ca ale maeştrilor 
magicieni. 

— Cum ai putea să devii tot atât de puternic precum ei? Îl 
întrebă Wellan. 


— Nu se poate! Acest dar îl fac doar zeii la naşterea unor 
anume copii. 

— Ca Fan din Shola. 

— Tu ştii că-ţi spun adevărul, Wellan! Încetează să-ţi pierzi 
timpul! Du-te şi te culcă înainte să te prăbuşeşti de 
oboseală! 

Marele Cavaler îl ascultă şi se-ntoarse în camera lui. Se- 
ntinse pe pat şi, chiar dacă pica de oboseală, nu reuşi să 
adoarmă. Se îmbrăcă din nou cu pantalonii, cizmele şi 
centura, îşi luă armele şi ieşi din palat. Cum de la 
întoarcerea lui în Regatul de Smarald avusese foarte rar 
ocazia să fie neînsoţit, aprecie mult această clipă de 
singurătate. 

Îşi înşeuă calul şi-l conduse spre curtea cea mare. Era atât 
de devreme încât trebui să-i trezească pe soldaţii de gardă 
să-i deschidă porţile şi să coboare podul mobil. Încălecă pe 
armăsarul său de luptă şi părăsi castelul la galop sub ochii 
uimiţi ai oştenilor, care nu auziseră vorbindu-se de vreo 
misiune nouă. 

Wellan se-ndreptă spre râul Waweki, care se prefira la 
poalele colinei, la câţiva kilometri de fortăreaţa de Smarald. 
Observă scheletul dragonului mort pe fundul apei şi-şi urmă 
drumul, fiind încrezător că fraţii lui de arme omorâseră toţi 
ceilalţi monştri în timpul recentei lor expediţii prin regiune. 
Sui dealul, care se-nclina spre fortăreață, şi descălecă. 
Timpul era plăcut şi răcoros, iar deasupra regatului cerul se 
colora treptat în albastru şi roz. 

Lăsă calul să pască şi se aşeză în iarba impregnată de 
rouă. Încetinindu-şi respiraţia, prinse să simtă tot ce era- 
mprejur: copaci, flori, animale, păsări. Natura fremăta de 
forţa lor vitală şi, ca dintr-o fântână adâncă, el îşi trase de- 
acolo energie, alungându-şi astfel oboseala acumulată. 

Demult nu mai făcuse exerciţiul acesta şi-şi aminti că, fiind 
copii, Elund îi punea să-l execute cu regularitate. De altfel, 
Santo excela întotdeauna în acest domeniu. Sensibilitatea 
vindecătorului la mediul înconjurător îi permitea să prindă 


toate vibraţiile naturii, chiar şi mişcarea unor insecte mici 
aflate pe frunzele copacilor. 

— Fan, chemă Wellan, aproape în transă. 

Un vânt îngheţat suflă prin părul lui blond şi Regina din 
Shola se materializă imediat înainte-i. Un zâmbet larg 
apăru imediat pe faţa Cavalerului. Admiră faţa minunată a 
magicienei şi timp de un moment dragostea lui pentru ea 
nu-ncetă să crească. Regina înaintă încet spre el, voalurile 
luminoase ale veşmintelor fluturându-i împrejur, iar privirea 
ochilor ei argintii, plini de tandreţe, se opri asupra lui. 

— Nobile Cavaler, în lumea de dincolo vocea voastră se 
face tot mai mult auzită, zise ea, îngenunchind lângă el. 

— Maiestate, ştiu că aveţi multe de făcut în propriul 
univers şi de-aceea regret că vă deranjez, dar am 
neapărată nevoie de sfaturile voastre preţioase, şopti el, 
fixându-şi privirea în ochii ei. Vă rog, spuneţi-mi cum poate 
un muritor ca mine să acumuleze puteri atât de mari 
precum cele ale unui maestru magician? 

Faţa ei frumoasă se-ntristă. Îl iubea mult pe Cavalerul 
acesta viteaz, cu temperament furtunos, dar nu voia 
nicicum să-i pună viaţa-n pericol, încredinţându-i acest 
foarte mare secret. 

— Mi-e teamă că asta nu se poate. Ar fi trebuit ca mama 
sau tatăl vostru să fie Nemuritor sau maestru magician, 
răspunse cu voce blândă regina. 

— Există, desigur, şi altă modalitate. Zeii, în marea lor 
înţelepciune, prevăd întotdeauna, pentru cei care-i slujesc, 
mai multe căi. 

— Fără-ndoială că există şi o altă cale, Wellan, dar ea 
comportă mari riscuri la care nu vreau să vă expun. 

— Trebuie să v-aduc aminte, frumoasă doamnă, că sunt 
Cavaler de Smarald? Spuse el, luându-i mâna şi sărutându- 
i-0. M-au antrenat să fac faţă pericolelor! 

— Nu prea cred că Elund v-a pregătit pentru genul acesta 
de-ncercări. 

— Vorbiţi-mi despre asta, vă implor! 


Fan lăsă capul în jos, iar părul lung şi argintat îi acoperi 
faţa. Cavalerul nu o grăbi, ştiind că, până la urmă, o să 
admită că el trebuie să-şi mărească puterile pentru ca să 
poată să-i apere, aşa cum trebuie, fiica. 

— Cum aş putea să ating un nivel foarte ridicat de magie? 
Insistă el. 

Îi sărută încă o dată degetele şi simţi cum rezistenţa îi 
slăbeşte. 

— Un mare magician trăieşte în Regatul Umbrelor, îi 
mărturisi ea, ridicând capul. 

Wellan o fixă nesigur, căci, potrivit cărţilor de geografie, 
nimeni nu locuia în ţara aceea inospitalieră, acoperită de 
gheaţă, cu un sol vulcanic activ. 

— Ştiu la ce vă gândiţi, urmă Fan, dar vă-nşelaţi. Faptul că 
voi nu-i puteţi vedea pe locuitorii acelui regat nu înseamnă 
că ei nu există. 

— Vă cred, căci n-aveţi nici un motiv să mă minţiţi. 
Învăţaţi-mă cum să intru în legătură cu acel mag! 

— Wellan, nu! 

— Vă implor, Fan, spuneţi-mi tot ce ştiţi în legătură cu 
acest subiect! N-am să comit greşeli grosolane când am să 
mă prezint la poarta lui. 

— Dar intenţia mea este să vă-mpiedic să ajungeţi acolo, 
frumosule Cavaler! Magia voastră nu este atât de puternică 
încât să puteţi ajunge la poarta ce vă conduce la el. Vă 
iubesc şi vreau să petrec eternitatea cu voi, dar aveţi încă 
atâtea fapte eroice de dus la bun sfârşit în lumea 
oamenilor! 

— Mă cunoaşteţi mai bine de-atât, milady! 

Auzind acestea, regina vru să-şi retragă mâna, 
exprimându-şi astfel dezacordul, dar el o reţinu cu dragoste 
şi o obligă să-l privească-n ochi. 

— Vrăjitorul Asbeth o caută pe fiica voastră şi el posedă o 
putere magică mult mai mare decât o pot avea Cavalerii. 
Chiar şi maestrul Abnar este de părere că numai un mare 
magician ar putea să-l urmărească, dar el nu vrea să 


intervină în acest moment, căci este singura protecţie a 
Kirei. Singurul fel de-a anula această ameninţare este de a-i 
opune o alta mai puternică, în stare să-l elimine! 

— În acest caz alegeţi pe unul dintre fraţii de arme, 
protestă regina, mângâind faţa Cavalerului. Acela nu 
trebuie să fiţi voi! 

— Credeţi c-am să mor în Regatul Umbrelor, Fan? 

— Nu, dar este o posibilitate pe care n-o pot îndepărta! 

— Aveţi puterea să comunicaţi cu magul acela şi să-i 
vorbiţi de mine? Sunt sigur că vrea să-mi vină-n ajutor, când 
va afla că o fac să salvez continentul Enkidiev, şi nu pentru 
gloria personală. 

Salvarea continentului păru că influenţează hotărârea 
magicienei, a cărei faţă începu să strălucească deodată. 
Wellan n-o grăbi, căci spera să obţină ajutorul ei în această 
întreprindere periculoasă. 

O trase uşor spre el şi-i înflori buzele-ngheţate cu un sărut 
plin de dragoste, pe care ea nu încercă nicicum să-l evite. 

REGĂSIRI EMOŢIONANTIE. 

În patul ei din palatul de Smarald, micuța Kira sări 
deodată din somn. Fiind strâns legată de-acum de inima şi 
mintea Cavalerilor Wellan şi Bridgess, ea constată că 
Bridgess dormea liniştită în camera ei, dar că Marele 
Cavaler era în afara castelului, pe un deal unde adia un 
vânticel blând şi parfumat, iar în faţa lui se afla nimeni alta 
decât. Fan din Shola! 

— Mama! Strigă Kira, aruncând imediat plapuma. 

Îşi mai amintea vag de ultima apariţie a mamei sale la 
Castelul de Smarald, când ea avea numai doi ani. Uitând 
acum că e îmbrăcată doar cu o tunică, sări din pat şi ieşi în 
trombă din cameră, alergă pe coridoare, lovindu-i pe 
servitorii care-şi vedeau de treburile zilei ce-ncepuse, şi se 
rostogoli pe scară, mai să-şi rupă gâtul. Împinse cu putere 
poarta cea mare, sculptată în lemn, care se trânti de zid şi, 
fără măcar să bage de seamă, continuă să alerge din 
răsputeri în direcţia podului mobil. 


Ca majoritatea camarazilor, Bergeau făcea exerciţii de 
scrimă cu Scutierul lui, când o surprinse pe mica sholiană 
strecurându-se în viteză spre ieşirea din fortăreață. Îşi 
aminti pe loc de interdicţia pe care Wellan i-o impusese şi se 
grăbi s-o prindă, urmat fiind de Scutierul lui, Curtis. Priviţi 
cu uimire de ceilalţi, Cavalerul cu braţe de-oţel o apucă pe 
copila mov şi-o ridică în braţe. 

— Nu! Lăsaţi-mă! Făcu scandal Kira, zbătându-se. 

— Wellan ţi-a cerut să nu ieşi din castel! Îi aminti Bergeau, 
aducând-o sub braţ înapoi spre castel. 

— Nu înţelegeţi! Mă întâlnesc cu el pe deal! 

Cavalerii schimbară o privire consternată. Ştiau că şeful 
lor medita undeva în afara zidurilor fortăreței, căci 
simţurile lor magice îi avertizaseră. Dar de ce copila era 
atât de atrasă spre el? Consemnul era clar: sub nici un 
motiv, mica prinţesă nu trebuia să iasă din castel. Fără să se 
lase impresionat, Bergeau îşi urmă drumul spre castel, cu 
fetiţa în braţe. Disperată, Kira deschise brusc gura şi-şi 
înfundă dinţii mici şi ascuţiţi în carnea lui, smulgându-i un 
strigăt de durere. 

— Dacă nu vreţi s-ajungeţi bucăţi, bucățele, lăsaţi-mă jos 
imediat! Ameninţă ea, muşcându-l din nou. 

— Ascult doar de ordinele mele! Îi replică Bergeau. 

— V-am spus să-mi daţi drumul! E cu mama! Strigă ea 
înfigându-şi ghearele în şoldul lui. 

Cavalerul urlă de durere şi încercă să apuce copila astfel 
încât să o împiedice să-l rănească, dar ea continuă să se 
zbată furioasă. Interveni şi Curtis, dar îl muşcă şi pe el. 

Iason, care înţelesese de la-nceput că fetiţa vrea să-şi 
revadă mama, care stătea de vorbă cu Wellan, alergă în 
Ocol, îşi înşeuă repede calul şi-l scoase-n curte. Sări în şa, 
galopă spre Bergeau şi, cu îndemânare, îi smulse copila din 
braţe trecând pe lângă el. 

Fără să-nţeleagă ce i se-ntâmplă, Kira se trezi aşezată în 
faţa lui lason, al cărui cal se-ndrepta cu toată viteza spre 
podul mobil. Dempsey se folosi imediat de puterile lui 


magice să ridice podul, dar calul galopă şi sări pe capătul 
podului, ca apoi să aterizeze dincolo de şanţuri şi, odată 
ajuns în drum, s-o poată lua în direcţia dealurilor. 

— Unde sunt? Strigă Iason în vântul care le biciuia obrajii. 

— Pe-acolo! Răspunse Kira, înfigându-şi braţul în direcţia 
râului. 

Iason voia să vadă de mult timp cu ce semăna o fantomă şi, 
în special, una care avea o relaţie intimă cu şeful lui. Cu 
siguranţă că are să fie pedepsit pentru neascultare, dar 
măcar o să-şi satisfacă curiozitatea. 

Cavalerul şi copila ajunseră pe cel mai înalt deal din 
apropierea râului Wawbki, exact la timp să poată vedea o 
doamnă frumoasă şi luminoasă, îmbrăcată cu o rochie lungă 
şi albă, ce stătea îngenuncheată alături de Cavalerul 
Wellan, aşezat în iarbă, cu picioarele-ncrucişate. Ei, dar 
cele două turturele se-mbrăţişau! „Uite, băftosul!” se gândi 
Iason, încetinind imediat mersul calului. 

Fără s-o poată ţine-n loc, Kira sări jos şi alergă spre mama 
ei. Fan îi simţi imediat prezenţa. Se-ndepărtă uşor de 
Wellan şi se-ntoarse spre ea, chipul fiindu-i scăldat de-un 
surâs minunat. Copila mov i se-aruncă în braţe şi-o strânse 
cu toată puterea. Regina îşi sprijini obrazul de părul ei 
violet, închizând ochii de fericire. 

— Aşa de mult mi-aţi lipsit, mama! Plânse fetiţa, agăţându- 
se cu disperare de ea. 

— "Totuşi, ţi-am spus că nu sunt liberă să circul după bunul 
meu plac între lumea ta şi a mea, Kira, îi aminti Fan. 

Spectacolul era emoţionant chiar şi pentru Wellan, care nu 
ţinea în mod deosebit la copila asta neastâmpărată. Dar, 
văzând-o ghemuită în braţele mamei, înţelese iubirea 
profundă pe care regina o avea pentru fiica ei. 

— Dar pe Cavalerul Wellan îl vizitaţi adesea, gemu copila. 
V-am văzut în inima lui! 

— Da, ne vedem, căci avem de lucru împreună, să salvăm 
continentul Enkidiev, îi mai spuse mama, mângâind-o pe 


spate. Şi pentru că misiunea lui mai este şi aceea de-a 
veghea asupra ta. 

— Nu se-achită prea bine de ea! Se plânse mica prinţesă, 
aruncând o privire înciudată spre Cavaler. 

Wellan alese mai degrabă să nu răspundă şi să nu se certe 
cu Kira în faţa reginei. Are să-i explice mai târziu felul lui 
de-a gândi. 

— În ce priveşte educaţia ta, am încredere în Wellan, 
domnişoară, declară Fan, uimindu-l pe Cavaler. Şi mi-ar 
plăcea să începi să-l asculţi mereu! 

— Chiar şi când îmi cere imposibilul? 

— Într-o zi ai să constaţi că a avut dreptate. Acum lasă-mă 
să te privesc un pic! 

Fan o desprinse uşor de la piept şi o depărtă de ea să-i 
poată contempla faţa. Îi duse părul violet după urechile 
ascuţite şi le mângâie cu vârful degetelor. Spre marea 
surpriză a celor doi Cavaleri, fetiţa începu să toarcă precum 
O pisică. 

— Când erai doar un bebeluş, îmi plăcea tare mult să te- 
aud făcând aşa, se emoţionă Fan, amintindu-şi de cei doi ani 
petrecuţi în timpul vieţii alături de fiica sa. 

— Măcar de data asta rămâneţi cu mine, mama? 

— Nu, Kira. Noi nu mai aparţinem aceleiaşi dimensiuni, iar 
eu am o misiune de-ndeplinit pe lângă zei. Am să vin să te 
vizitez când am să pot, dar trebuie şi să-mi păstrez forţele 
să-i pot ajuta pe Cavaleri la salvarea rasei umane. 

Fan o sărută pe fiica ei cu multă dragoste şi îi mângâie cu 
regret faţa tristă. 

— Acum lasă-mă singură cu Cavalerul Wellan, îi ceru 
mama. 

— Iason, condu-o la castel, ordonă imediat Marele Cavaler 
fratelui său de arme. 

— Nu! Gemu Kira. 

— Fă ce ţi-a cerut mama ta! O îndemnă şi Wellan. 

Iason nici nu mai aşteptă să izbucnească altă ceartă între 
bărbat şi copilă. O umflă pe Kira în braţe şi se-ndreptă spre 


cal. Fetiţa-ncepu să plângă-n hohote, dar nu se mai zbătu 
cum o făcuse-n braţele lui Bergeau. 

Cavalerul încălecă şi, ţinând-o în continuare la pieptul lui, 
cobori încet dealul, dându-i ocazia să mai contemple o dată 
faţa frumoasă a mamei sale. 

PE CĂRĂRI DIFERITE. 

Având în braţe copila mov, lason ajunse într-un târziu la 
castel. Găsi podul mobil coborât. Văzându-i, toţi fraţii le 
ieşiră-n întâmpinare să afle ce s-a întâmplat. Bridgess se 
apropie de Kira, care, agăţată încă de Iason, plângea cu 
lacrimi amare, şi o luă în braţe. Fetiţa îşi vâri capul sub 
bărbia lui Bridgess care o duse în palat, urmată de Swan. 
Curios lucru, femeia Cavaler simţea supărarea Kirei şi se 
trezi plângând împreună cu ea în timp ce-o conducea în 
camera ei. 

Iason descălecă şi se scuză în faţa Scutierului său pentru 
plecarea-i grăbită, care nu-i mai lăsase acestuia timp să-l 
urmeze. 

— Înţeleg, maestre, îl asigură Morgan, uitându-se la Iason 
cu venerație. 

Cavalerul îi ciufuli părul cu afecţiune, făcându-l să 
zâmbească. Toţi camarazii lui veniră spre el. 

— Dar ce i-ai făcut fetiţei? Îi reproşă Bergeau. De ce mi-ai 
smuls-o aşa din braţe şi de ce plânge? 

— Îi lipseşte mama, răspunse Iason. 

— L-ai văzut pe Wellan? Îl întrebă Falcon. 

— Da, l-am văzut, îi asigură tânărul Cavaler, ducându-şi 
calul în ocol. E pe deal. 

În acelaşi moment, fraţii de arme se consultară din priviri 
dacă să meargă sau nu şi ei să-l întâlnească. 

— Dac-aş fi în locul vostru, n-aş face asta, declară Iason, 
care le citise gândurile. Nu e singur. 

— Dar cu cine-ar putea să fie la ora asta în afara zidurilor 
castelului? Se minună Bergeau. Eu nu simt pe nimeni 
alături de el! 

— Doamna-fantomă! Ghici Santo. 


— Foarte exact, răspunse Iason, dând drumul calului în 
ocol. 

— E oare prudent din partea lui s-o întâlnească într-un loc 
deschis? Se impacientă Kevin. 

— Femeia asta e o maestră magiciană îi aminti Dempsey, şi 
cred că are să ştie mai bine ca noi să-l apere dacă l-ar ataca 
vrăjitorul. 

— Atunci nu facem nimic? Întrebă mirat Nogait. 

— Avem Scutieri de antrenat, nu? Interveni Wanda. Îl 
putem ajuta pe Wellan mult mai bine fiind bine pregătiţi 
când are să ne trimită la luptă. 

— Sunt de acord cu Wanda, o sprijini şi Buchanan. 

Cavalerii tineri se răspândiră în curtea cea mare şi, 
împreună cu Scutierii lor, îşi reluară exerciţiile nu numai cu 
sabia, dar şi cu pumnalul. 

Bridgess întră în camera Kirei şi o puse pe pat, rugând-o 
pe Swan să meargă s-o caute pe Armene. Scutierul ieşi din 
cameră, lăsând-o pe maestra ei s-o liniştească pe fetiţa mov. 

— Hai, nu mai plânge acum, o calmă Bridgess, ştergându-i 
obrajii. 

— Nu-i drept, suspină Kira. Îl vizitează des pe Wellan, dar 
pe mine nu vine să mă vadă niciodată! Sunt singura ei fiică! 

Înseamnă că pe regină se dusese s-o întâlnească Wellan 
dis-de-dimineaţă, în afara fortăreței, îşi dădu seama tânăra, 
împunsă de gelozie. 

— Dar pe voi vă iubeşte, maestră. Urmă Kira, incapabilă 
să-şi potolească suspinele. 

— Dacă era adevărat, în momentul ăsta n-ar fi fost în 
braţele mamei tale, se-ntristă Bridgess. 

— Îi face ceva să-l atragă. Un fel de magie pe care eu n-o 
cunosc. Dar inima lui vă aparţine. 

Armene veni înaintea lui Swan în camera Kirei şi o strânse 
pe copila plânsă la pieptul ei bogat. Bridgess îi spuse că nu 
era rănită, dar era profund afectată că nu putea sta mai 
mult cu fantoma defunctei ei mame. 


— Mama ta ţi-a apărut? Se miră Armene înaintând spre 
fotoliul-leagăn. Dar trebuie să-mi povesteşti asta, inimioară! 

— M-am trezit, căci simţisem prezenţa ei. Începu Kira, 
încercând să-şi înăbuşe suspinele. 

Văzând că servitoarea stăpâneşte situaţia, Bridgess îşi 
şterse propriile lacrimi şi se-ntoarse cu Swan în curte să 
continue antrenamentul. 

— Maestră, sunteţi bine? Se impacientă fetiţa, în timp ce 
coborau împreună scara cea mare de piatră. 

— Da, Swan, merge! De fapt nu ştiu de ce tristeţea Kirei 
mă atinge în aşa măsură. Am vrut s-o liniştesc, dar mi-a fost 
imposibil! 

De unde provenea gelozia pe care Scutierul o simţise cu 
câteva minute mai devreme? Bridgess alese un colţ liniştit 
al curţii pentru un exerciţiu susţinut de scrimă şi zâmbetul 
luminos care-l văzu pe chipul lui Swan o făcu să uite 
tristeţea copilei mov şi trădarea şefului celui mare. 

Wellan se-ntoarse la castel o oră mai târziu, iar pe chipul 
lui fraţii de arme putură să citească numai hotărâre. 
Încetară antrenamentele cu Scutierii şi se apropiară toţi de 
el. Marele Cavaler îşi opri calul şi-şi plimbă ochii albaştri 
peste toţi fraţii de arme care aşteptau în linişte concluziile 
întâlnirii cu maestra magiciană. 

— Câţiva dintre voi au să plece în curând spre Regatul 
Elfilor să-l urmărească pe vrăjitor. Ceilalţi au să rămână la 
castel s-o protejeze pe Kira, declară el, descălecând. 

Nimeni nu spuse nimic, dar Wellan simţi cum întrebările 
lor zumzăiau în mintea lui, ca într-un stup închis de albine. 

— Cine pleacă şi cine rămâne? Întrebă într-un târziu 
Bergeau, căruia nu-i plăcea să stea mult timp în 
necunoştinţă de cauză. 

— Dempsey, Chloe, Kevin şi Bridgess au să rămână aici, 
răspunse şeful lor, care se aştepta la proteste. Ceilalţi vor 
părăsi castelul mâine, sub conducerea lui Santo. 

— A lui Santo? Se miră Iason, apropiindu-se şi aţintindu-l 
pe Marele Cavaler cu ochii lui verzi. Dar tu ce-ai să faci? 


— Eu rămân aici! 

Cavalerii schimbară priviri consternate. Wellan fusese cel 
care-i condusese-ntotdeauna în cele mai diferite misiuni şi- 
acum nu mai înțelegeau de ce el se retrăgea deodată. Le 
explică apoi că, de când cu vindecarea lui Bridgess, 
contactul cu energia stranie a copilei mov ţesuse o legătură 
ciudată între toţi trei, încât vrăjitorul ar fi putut să se 
folosească imediat de asta. Santo ridică încet capul, 
înțelegând de ce şeful nu putea să se supună riscului de-a 
conduce el vânătoarea vrăjitorului, dar Bridgess nu acceptă 
cu uşurinţă această explicaţie. 

Când Wellan îşi continuă drumul spre grajd să-şi lase calul, 
Bridgess îi porunci lui Swan să-şi continue exerciţiile 
singură pe manechinul de lemn, iar ea intră în clădirea de 
piatră pe urmele şefului ei. Îl găsi în mijlocul aleii desfăcând 
curelele şeii şi se-aşeză în faţa lui, având pe chip un aer 
bătăios. 

— Ordinele mele sunt fără comentarii, îi aminti Marele 
Cavaler, luând şaua de pe spatele animalului. 

— Mă obligi să stau aici cu Dempsey, Chloe şi Kevin pentru 
că m-am lăsat stupid muşcată de-un dragon cu ocazia 
ultimei misiuni pe care mi-ai dat-o? 

— Nu! 

Wellan puse şaua pe unul dintre chesoanele din lemn ce 
serveau la aranjarea echipamentului ecvestru. În faţa 
dezinvolturii sale, chipul femeii deveni stacojiu. 

— Atunci pentru ce? Explodă ea, furioasă. 

— Pentru că ai şi tu o legătură prea strânsă cu Kira. Dacă 
vrăjitorul ar fi pus mâna pe capul tău sau pe al meu, ar fi 
avut acces la al ei. 

Wellan puse mâna pe-o perie agăţată pe perete şi începu 
să ţesale pielea lucioasă a calului său sub privirea 
întrebătoare a mai tinerei lui prietene. 

— Şi m-am gândit că are să-ţi facă plăcere să rămâi aici cu 
Kevin, adăugă el intenţionat, ca să-i sondeze sentimentele 
în ce-l priveşte pe tânăr. 


— Deci asta este! Exclamă Bridgess, furioasă. Mă 
pedepseşti pentru că ai descoperit că-mi face curte. 

— Protecţia Kirei n-o consider o pedeapsă, în special în 
cazul tău. Vă-nţelegeaţi bine amândouă. 

— Am respins avansurile lui Kevin şi tu ştii foarte bine de 
ce. 

Wellan continuă să-şi perie calul frizând indiferența. 

Bridgess voi chiar să-i sondeze mintea să ştie ce gândea 
într-adevăr, dar se lovi de-un zid. Apucă braţul şefului ei, 
oprindu-l să mai muncească. 

— Există un singur om pe planeta asta căruia vreau să-i 
împlinesc dorinţele! Se-nfurie ea. Dar omului ăstuia nu-i 
pasă de mine! Atunci, spune-mi, Mare Cavaler, ce-ar trebui 
să fac? 

— Sunt ultimul care-aş putea să-ţi dau sfaturi în această 
privinţă, ripostă el, privind-o drept în ochi. 

— Cum de nu eşti capabil să-ţi dai seama că regina asta se 
foloseşte de tine, Wellan? Ea-mparte patul cu tine doar să 
se asigure că îi protejezi fiica! 

Atins unde-l durea mai tare, el se depărtă brusc de ea şi-şi 
conduse calul în boxa lui, aruncând ţesala de perete. 
Bridgess ştia că-l jignise, dar trebuia, odată şi-odată, ca 
cineva să-l pună faţă-n faţă cu realitatea. El închise uşa de 
fier forjat a boxei, mângâie nările animalului şi se-ndreptă 
spre ieşirea grajdului, trecând pe lângă Bridgess fără să-i 
acorde măcar o privire. Fugind în urma lui, femeia Cavaler 
îl apucă de braţ înainte ca el să ajungă la uşă şi-l forţă să se- 
ntoarcă spre ea. 

— Care sunt adevăratele tale sentimente faţă de mine, 
Wellan? Vreau s-o ştiu acum! 

— Nu-mi place să vorbesc despre sentimentele mele! 
Şuieră el printre dinţi. 

— Chiar dacă vrei sau nu, eşti şi tu om făcut din came şi 
sânge. Doar oamenii-insectă n-au inimă, iar tu nu eşti unul 
dintre ei! 

— Nu mă provoca, Bridgess! 


— 'Ţi-e frică de ce se află în inima ta? 

Îşi eliberă braţul şi ieşi imediat din grajd. Bridgess nu se 
aştepta la scuze din partea lui, dar ea ştia că l-a hărțuit 
destul, ca el să se gândească la vorbele spuse de ea. 

Wellan traversă curtea, stăpânindu-şi cum putea mai bine 
mânia care-i fierbea în piept. Ar fi preferat să urle sau să 
spargă ceva, dar nu voia să-şi piardă sângele rece în faţa 
celorlalţi Cavaleri şi a Scutierilor care se antrenau şi, cu 
coada ochiului, îl priveau trecând. 

Se refugie mai degrabă în bibliotecă, sanctuarul lui 
preferat, şi mai răscoli o dată printre rafturile cu cărţi 
interzise, în căutarea cărţilor ce descriau Regatul 
Umbrelor. În cele din urmă descoperi doar una şi-o puse pe 
masă, ca apoi să constate cu nemulţumire că era protejată 
de-un lacăt magic. Fără incantaţia care să-l deschidă, 
conţinutul ei nu se putea afla. 

— Pot să v-ajut eu, sire, zise Kira în spatele lui. 

— N-ai nimic mai bun de făcut decât să mă spionezi în 
orice clipă? Explodă Wellan, întorcându-se brusc spre ea. 

— Ştiu că furia voastră nu se-ndreaptă special împotriva 
mea. Cavalerul Bridgess v-a necâjit! 

Wellan strânse pumnii şi respiră o dată adânc să se 
calmeze. Cu curaj, Kira se apropie de cartea de magie şi-şi 
trecu mâna pe deasupra copertei de piele. Spre marea 
surpriză a Cavalerului, simboluri antice se desenară în 
spirală şi copila pronunţă cuvinte pe care el nici măcar nu 
le ştia. Cartea începu să pârâie şi să trosnească precum un 
butoi vechi pe care încerci să-l umpli cu apă rece şi lacătul 
magic, transformat în fum, îşi luă zborul. 

Coperta groasă se ridică şi căzu pe masă, lăsând la vedere 
pagini îngălbenite, acoperite de-o scriitură misterioasă. O 
dată în plus, Kira atinse ca în treacăt lucrarea şi toate 
simbolurile se transformară în literele de alfabet ale 
Regatului de Smarald. Era o magie puternică, pe care nici 
Cavalerii şi nici măcar Elund nu o stăpâneau, iar fetiţa asta 
de doar nouă ani o folosea fără cel mai mic efort. 


— Când veţi termina de citit şi coperta va reveni în poziţia 
de la-nceput, lacătul are să se-nchidă singur, declară, cât se 
poate de calmă, copila. Lectură plăcută, sire! 

Sub privirea siderată a Cavalerului, fetiţa, foarte liniştită, 
se-ntoarse şi se-ndreptă spre uşă. 

— Kira, aşteaptă! O strigă el. 

Ea se opri şi se-ntoarse, uitându-se la el cu o privire 
încărcată de tristeţe. În fond, erau în aceeaşi situaţie 
amândoi. Întunecatul văl al morţii îi despărţea de femeia pe 
care-o iubeau. 

— Mulţumesc, adăugă Wellan c-o voce parcă sugrumată. 

— O iubiţi într-adevăr pe mama? 

— Dacă n-ar fi murit de mâna vrăjitorului, cred că aş fi 
vrut s-o fur din Regatul Shola, mărturisi el cu multă 
sinceritate. 

— Mi-ar fi plăcut foarte mult! Zâmbi Kira. 

Se-ntoarse apoi iarăşi şi ieşi din marea-ncăpere dedicată 
ştiinţei. În acelaşi moment, Wellan se surprinse gândind că 
ea ar fi avut cu totul alt caracter, dacă n-ar fi fost crescută 
de-un rege în vârstă şi de-o servitoare, care se dădeau în 
vânt să-i îndeplinească orice moft. 

Wellan luă loc în faţa cărţii şi-ncepu să consulte textele 
menite să-i spună totul despre ţara pe care voia s-o 
exploreze. 

Redactată de-un mag, cu multe sute de ani în urmă, 
lucrarea pretindea că Regatul Umbrelor este locuit de 
monştri. Aceştia aveau pielea violetă, se temeau de oameni 
şi nu doreau să aibă legături cu ei. Spre marele său regret, 
însă, informaţia transmisă, în special de cărţile foarte vechi, 
nu era întotdeauna cea corectă. 

Citi întreaga zi, fără să vină cineva să-l deranjeze, cu toate 
că fraţii lui de arme îl puteau localiza cu ajutorul spiritului, 
cu cea mai mare uşurinţă. Fără-ndoială că i-au înţeles 
nevoia de singurătate. Putea astfel să-şi refacă liniştea din 
suflet. Termină lectura în momentul în care soarele pornise 
de mult spre apus şi-şi auzi stomacul ţipând de foame. 


Închise coperta veche a cărţii şi lacătul făcu şi el acelaşi 
lucru, singur, după cum prezisese Kira. O puse la loc pe raft 
şi se duse-n sala comună a Cavalerilor. 

Când intră, ceilalţi se opriră din vorbit şi se-ntoarseră spre 
el, dar Wellan păstră tăcerea şi se aşeză între Santo şi 
Wimme. 

Simţi imediat neliniştea tânărului Cavaler cu pielea- 
ntunecată aşezat lângă el, dar nu vru să-şi justifice 
întârzierea. Începu imediat să se servească din 
numeroasele feluri de mâncare puse de servitori la mijlocul 
mesei. Constatând că era vorba de-o atitudine absolut 
normală, colegii lui continuară să mănânce şi să vorbească. 

— Ce pui la cale, Wellan? Întrebă Santo în cele din urmă. 

— O călătorie, răspunse Marele Cavaler, rupând în două o 
pâine rotundă, scoasă de curând din cuptor. E nevoie să-mi 
perfecţionez magia, dacă vrem să salvăm continentul 
Enkidiev. 

— Şi-acesta-i motivul pentru care m-ai pus să conduc 
misiunea în Regatul Elfilor? 

— Este unul dintre ele. Eu nu pot să m-apropii de vrăjitor 
atâta timp cât legătura strânsă cu Kira va persista şi este 
preferabil ca nu eu să fiu cel care are să ducă tratative cu 
Regele Hamil, după cum cred că nu te-ndoieşti. 

— Şi unde-ai să te duci să-ţi perfecţionezi magia, frate? 

— În Regatul Umbrelor. 

Liniştea se înstăpâni deodată peste sala cea mare a 
Cavalerilor şi Wellan înţelese că fraţilor lui de arme nu le 
scăpase nici măcar un cuvânt din toate câte fuseseră rostite 
până atunci în discuţia lui cu Santo. Dintre toate 
sentimentele camarazilor lui, resimţi prima dată neliniştea 
lui Bridgess. Stând alături de Kevin şi Scutierii lor, la 
celălalt capăt al mesei, ochii ei albaştri îl străpunseră. 

— Dar nu e nimic în Regatul Umbrelor! Exclamă Iason, 
vorbind şi în numele celorlalţi fraţi. 

— Eu n-aş fi atât de sigur, răspunse calm Wellan, care se 
aştepta acum la un tir susţinut de întrebări. 


— E-o ţară inospitalieră, îi aminti Dempsey, încruntând din 
sprâncene. N-ai să găseşti nimic şi pe nimeni şi rişti să-ţi 
pierzi chiar şi viaţa în crevasele ce se deschid deodată în 
straturile groase de gheaţă. 

— Cei pe care-i caut locuiesc sub învelişul de gheaţă, 
replică Marele Cavaler. 

— Demonii? Se alarmă Falcon. 

— Magicieni puternici, reluă şeful lui, cu un calm 
deconcertanit. 

— Nu putem să te lăsăm să mergi acolo singur! Protestă 
Bergeau, lovind masa cu pumnul lui mare. Nici vorbă! 

— Şi totuşi, trebuie! 

— Nu! Se ridică Bergeau, înfuriat ca un arici. Încă n-ai 
înţeles că eşti de neînlocuit în Ordin? 

— Nimeni nu e de neînlocuit! Răspunse Wellan pe-un ton şi 
mai aspru. Dac-am să dispar, într-un fel sau altul, unul 
dintre voi, printre alte numeroase atribuţii, va putea să-şi 
asume şi rolul meu. N-am nici un dubiu în această privinţă. 

— Dar de ce să-ţi rişti astfel viaţa? Se miră tânărul Kems. 
Nu-nţeleg! 

— Fiţi atenţi! Spuse Wellan, îndreptându-şi statura şi 
plimbându-şi peste toţi privirea albastră şi rece. Mâine unii 
dintre voi au să plece împreună cu Santo, iar alţii au să 
rămână aici s-o apere pe Kira. Cei care-o să-l urmărească 
pe vrăjitor au şi misiunea să-l facă să-nţeleagă bine că, la 
noi, nu-i liber să facă ce doreşte! Ei nu trebuie să-l atace 
decât dacă acela loveşte primul, căci este un duşman mult 
mai puternic decât ne-o putem noi imagina. 

Chloe îşi aplecă necăjită capul, amintindu-şi cu câtă 
îndrăzneală acesta îi furase din minte informaţiile pe care le 
căuta. Dempsey îşi strecură imediat mâna printre degetele 
ei s-o liniştească, dar fără să-şi ia ochii de la şeful lor. 

— Datoria lor este să-l împingă spre ocean, fără să-şi rişte 
inutil viaţa, continuă Wellan. Doar un maestru magician sau 
un Nemuritor pot da gata un vrăjitor atât de puternic. Noi 
nu dispunem decât de Magicianul de Cristal şi de Regina 


din Shola, dar ei n-au să-l înfrunte decât în ultimă instanţă, 
căci ei trebuie să asigure supraviețuirea Kirei. Din acest 
motiv, în următoarele zile, am să plec singur în Regatul 
Umbrelor, să cer maeştrilor magicieni să-mi perfecţioneze 
magia. 

— Dar cât timp are să-ţi trebuiască? Se nelinişti Nogait. 

— Am deja destule cunoştinţe în această artă şi-mi închipui 
că n-are să dureze foarte mult. 

— Dar ar fi posibil ca planul ăsta să nu funcţioneze sau să 
nu-i găseşti pe maeştrii magicieni, protestă Iason. Şi rişti să 
pieri sub gheaţă! 

— Este şi asta o posibilitate! 

— Atunci noi avem să pierdem un Cavaler bun în Regatul 
Umbrelor! Se necăji fratele lui de arme. 

— Cine nu riscă nimic, nici n-are nimic! Îi aminti şeful lui. 

— Dar dacă ne-am uni toţi talentele şi magia să-l lovim pe 
vrăjitor, n-am putea să-l distrugem? Mai întrebă Buchanan, 
care nu voia să-l vadă pe Wellan pierzându-şi inutil viaţa. 

— S-ar putea, admise marele Cavaler, dar dacă această 
încercare este sortită eşecului, atunci regatele vor pierde şi 
alţi paisprezece luptători-magicieni, viteji, împreună cu 
şansa lor de supravieţuire. 

Toţi fraţii de arme păstrară o tăcere vinovată, ştiind foarte 
bine câtă dreptate avea. De altfel, era cât se poate de 
normal ca el să se sacrifice pentru salvarea continentului, 
căci i-ar fi fost imposibil să aleagă pe unul dintre fraţii lui 
să-ndeplinească misiunea asta sinucigaşă! 

— Subiectul e-nchis, deci, declară Wellan, aşezându-se şi 
continuându-şi masa. 

Dar majoritatea fraţilor lui de arme nu mai putură înghiţi 
nici o bucăţică la gândul că l-ar putea pierde pe cel care a 
fost întotdeauna sufletul conducător al Ordinului lor. 

CĂUTĂRILE LUI WELLAN. 

Odată ce hotărârea fusese luată, în seara aceea, Wellan se 
culcă cu sufletul împăcat. Ştia că, odată ajuns pe pământul 
de gheaţă al Regatului Umbrelor, Fan n-avea să-l 


părăsească, întrucât, ca şi el, regina dorea ca micuța Kira 
să trăiască mult ca să-şi poată împlini destinul. Şi, ca să-şi 
ajungă scopul, ei trebuiau să scape de Asbeth. 

Se sculă înainte de răsăritul soarelui să nu trebuiască să 
potolească altă serie de proteste din partea camarazilor lui. 
Ei înțelegeau că trebuie să plece, dar unii erau prea emotivi 
şi nu voia să le frângă inima. 

Se duse şi se purifică în baia caldă a palatului, apoi se opri 
în capelă să mai spună o ultimă rugăciune lui Theandras, 
zeiţa pe care învățase s-o respecte încă de când era copil la 
casa părinţilor săi. Se-ntoarse după aceea în camera lui, îşi 
îmbrăcă platoşa, îşi puse centura de care atârnau sabia şi 
pumnalul, îşi încălţă cizmele şi-şi aranjă capa. Adună pătura 
şi blana cea călduroasă, care-au să-l ajute să 
supravieţuiască în climatul inospitalier al gheţurilor 
veşnice, şi le împături împreună. 

Părăsi aripa Cavalerilor în linişte şi se-ndreptă mai întâi 
spre bucătăriile regale, unde servitoarele trebuiau să-i 
umple sacoşele pentru o călătorie de cel puţin zece zile. Nu 
mică-i fu mirarea când o găsi pe micuța Kira stând pe masă, 
în faţa focului din vatră, şi supraveghind-o pe Armene, care 
punea ea însăşi mâncarea în sacoşele de piele. 

— Voia să se asigure că nu vă lipseşte nimic, explică 
servitoarea, binedispusă. Şi-a hotărât atunci să controleze 
totul. 

— Îi mulţumesc mult! Spuse Wellan. 

— Bridgess spune c-această călătorie e periculoasă, 
suspină copila mov cu ochii scăldaţi în lacrimi. 

— 'Tot ce întreprind Cavalerii de Smarald este periculos, 
dar ei sunt antrenați să-nfrunte pericolul, mai spuse el, 
îndreptându-şi mândru statura. 

Imediat Kira se agăţă de gâtul lui Wellan. Acesta din urmă 
nu ştiu prea bine cum să reacționeze, dar lacrimile calde 
ale fetiţei curgându-i pe pielea gâtului îl făcură s-o strângă- 
n braţe. Mica prinţesă era într-adevăr plină de surprize! 

— Nu vreau să vi se-ntâmple nimica rău! Se smiorcăi ea. 


I 

— Tu n-ai încredere în talentele mele de luptător şi de 
magician? Glumi Wellan s-o liniştească. 

— Ba da, bineînţeles, dar am citit că Regatul Umbrelor 
este un pământ de nelocuit şi că toţi cei care s-au aventurat 
într-acolo au murit! 

— Pentru că nu ştiau precis ce caută. Dar eu ştiu! 

Apoi o puse pe Kira pe masă şi se pomeni ştergându-i 
lacrimile cum îi făcea adesea lui Bridgess. Observă atunci 
că, pe măsură ce creştea fetiţa, începea să semene tot mai 
mult cu Fan: aceeaşi gură, acelaşi nas, dar culoarea pielii şi 
pupilele verticale îl făcură să se cutremure de scârbă. 

— Am să mă-ntorc încă mai puternic! O asigură el, săltând 
sacoşele. 

Le aruncă apoi pe umăr şi ieşi din încăpere fără să mai 
spună un singur cuvânt. Servitoarea se apropie de mica 
sholiană şi-i mângâie cu drag părul mătăsos. 

— Ştii bine că toţi Cavalerii spun întotdeauna adevărul, îi 
aminti ea, voind s-o consoleze. Mâine, poimâine ai să-l vezi 
înapoi! 

Kira se ghemui în braţele ei, căci avea impresia că eroul ei 
n-are să se mai întoarcă niciodată în Regatul de Smarald. 

leşind din bucătărie, Wellan se duse la grajd. Toţi rândaşii 
dormeau încă la ora aceea. Îşi pregăti deci calul şi agăţă 
sacoşele, pătura şi capa de şa. Până-n Regatul Umbrelor 
drumul era lung, dar el nu putea să se opună destinului său. 

În clipa în care voi să scoată animalul din clădirea de 
piatră, o observă pe Bridgess barându-i drumul pe alee. îi 
sondă rapid inima şi înţelese că era distrusă din cauza 
plecării lui. 

— Continuă s-o antrenezi pe Kira, spuse Wellan, 
apropiindu-se de ea, cu hăţurile calului în mână. Trebuie să- 
nveţe să se apere singură. 

— Am să fac tot ceea ce-mi ceri, acceptă tânăra, vocea ei 
răguşită stând mărturie că plânsese mult. 

— Şi mulţumeşte-l pe Kevin, merită! 


La fel precum Kira, Bridgess cedă emoţiilor şi se aruncă în 
braţele lui să-l strângă cu putere, apoi i se uită drept în 
ochi. 

— Dacă va fi să te-ntorci, suspină ea, sper că o vei face 
după ce-ţi vei fi clarificat sentimentele. Eu pe tine te iubesc, 
Wellan, şi, dacă vreodată am să mă căsătoresc cu Kevin, am 
s-o fac doar atunci când tu n-ai să mai fi! 

Bulversat de această declaraţie, Wellan rămase mut, dar 
acum nu era deloc momentul să-şi analizeze sentimentele 
faţă de ea. Trebuia să plece înainte ca restul grupului să se 
trezească. Bridgess îi căută cu insistenţă buzele şi el nu mai 
avu puterea să-i refuze un ultim sărut. Apoi o simţi 
adunându-şi curajul să se despartă de el. Se retrase totuşi 
la umbra unei boxe şi-l lăsă să plece. 

Cu inima-n gât, Marele Cavaler îşi îndemnă calul spre 
curtea cea mare şi trezi soldaţii de gardă care deschiseră 
poarta şi coborâră pentru el podul mobil. Wellan încălecă şi 
plecă fără să se mai uite în urmă. Traversă câmpia, luând-o 
spre miazănoapte. Ţăranii încă nu-ncepuseră munca la 
câmp, dar luminile ardeau deja la ferestrele caselor lor de 
piatră. Cavalerul trecu prin mai multe sate în timp ce 
soarele se ridica şi-i salută pe toţi copiii care săreau de-o 
parte şi de alta a calului său. 

Înconjură Muntele de Cristal şi alese să nu treacă prin 
Regatul Elfilor. Parcurse deci Regatul de Diamant, trecu de- 
a lungul graniţei sale occidentale, controlând totodată dacă 
sentinelele încă mai supravegheau capcanele pentru 
dragoni, şi intră în Regatul de Opal, unde se interesă de- 
acelaşi lucru. Nu pătrunse pe domeniul Regelui Hamil decât 
în apropiere de cascadele din Shola, fiind sigur că n-are să- 
ntâlnească nici un elf la câmpie. Îşi făcu tabăra la piciorul 
falezei, iar o bună parte din noapte medită. 

Când se crăpă de ziuă, Wellan îşi eliberă calul şi ascunse 
şaua şi frâul printre crengile unui brad gros. Nici vorbă să 
supună calul climatului de gheaţă al Regatului din Shola 
sau celui al Umbrelor, ca apoi să-l lase-n voia sorții. El are 


să continue să pască vegetaţia bogată de pe malurile râului 
Mardall sau are să se-ntoarcă singur la Castelul de 
Smarald, dar Wellan spera ca la întoarcere să-l găsească-n 
acelaşi loc. 

Marele Cavaler îşi încărcă proviziile pe umeri şi încercă să 
urce faleza cu piciorul. Cu toate că era puternic, urcuşul îi 
luă o jumătate de zi. Aerul devenea din ce în ce mai răcoros 
şi când atinse, în cele din urmă, platourile de la Shola, se- 
nveli şi cu capa de blană. Dedesubt, sub alte faleze, se- 
ntindea Regatul Umbrelor. 

Wellan citise în lucrări de geologie că, în fiecare an, 
subsolul acestui loc vulcanic se ridica un pic mai mult spre 
cer şi că într-un viitor apropiat avea să se transforme într- 
un lanţ minunat de munţi. Din cauza temperaturii solului, 
zăpada ce cădea în această parte a continentului în timpul 
întregului an, se schimba în gheaţă. 

Cavalerul îşi începu periplul cel lung prin zăpadă şi forţa 
lui musculară mare îl ajută să atingă, la căderea serii, 
primele piscuri stâncoase. Mancă nişte carne uscată, bău 
un pic de apă, se-nveli în capa de blană şi în pătură şi se 
adăposti lângă o adâncitură a unei stânci. În apropiere 
aprinse un foc magic, ce-l încălzi toată noaptea. 

A doua zi dimineaţă urcă cea de-a doua faleză. Nicio 
serpentină nu fusese amenajată, dar mişcările frecvente ale 
pământului o împărţiseră în mai multe bucăţi, creând trepte 
gigantice, uşurându-i astfel mult sarcina. Când ajunse în 
vârf, se trezi în faţa unui deşert de gheaţă, pe care vântul 
alunga rafale imaculate de zăpadă. 

Wellan închise ochii şi o rugă pe Theandras să-i vină într- 
ajutor. Se servi de simţurile magice să sondeze câmpia de 
gheaţă în căutarea oricărei vibrații neobişnuite. Crezu că 
aude o bătaie de inimă în faţa lui şi înaintă cu grijă pe 
suprafaţa alunecoasă. 

Îşi continuă drumul toată ziua cu mers de ţestoasă fără să 
se apropie măcar de strania pulsaţie pe care o simţea acum 
până-n măduvă. Aprinse un alt foc pe gheaţă şi mâncă, fiind 


atent să nu-şi termine proviziile, chiar dacă îi era foame. La 
căldură, în pătură şi capa de blană, Wellan căzu într-un 
somn greu. 

O zdruncinătură teribilă de pământ îl trezi a doua zi. Nu 
dură decât câteva secunde, dar gheaţa dimprejurul lui se 
sparse. Oare să fi avut dreptate Iason când îl sfătuise să nu- 
ntreprindă această căutare? Să fi fost ea sortită eşecului de 
la bun început? Rămase perfect nemişcat atâta timp cât 
pământul continuă să se zguduie. 

Cum să-l înştiinţeze pe maestrul magician al Regatului 
Umbrelor că dorea să stea de vorbă cu el? Formulă cererea 
mulţumită însuşirilor sale telepatice şi o trimise magic 
înaintea lui, dar nu primi nici un răspuns. Se ridică încet şi- 
ncepu din nou să meargă. Timp de ore bune înaintă, fără 
să-şi ajungă scopul, apoi fu încetinit de-o furtună de zăpadă 
răsărită de niciunde. 

Wellan continuă să înainteze în direcţia misterioasei inimi 
de energie care continua să bată regulat în depărtare, dar 
intră-n zăpadă până la brâu. Incapabil să mai înainteze, 
săpă o groapă şi aprinse împrejurul lui un cerc de foc, să se 
apere de furtună. Epuizat, căzu în genunchi. Nu voia 
nicidecum să moară în condiţii atât de proaste, învins de 
stihiile naturii. Ar fi fost o adevărată dezonoare pentru un 
Cavaler de Smarald atât de puternic. Dar, când încercă să 
se ridice, muşchii refuzară să-l asculte. Pierdea rapid şi 
puţina forţă ce-i mai rămăsese, dar nici nu se punea 
problema s-o ia înapoi. Trebuia cu orice preţ să-l găsească 
pe marele magician şi, mulţumită ajutorului său, să devină 
mai puternic ca să-l poată învinge pe vrăjitorul Asbeth şi să 
salveze continentul. Simţurile începură să-i amorţească şi 
gândurile i se-nceţoşau. 

— Fan! Şopti Wellan, tremurând. 

Puţin câte puţin viaţa părea să-l părăsească şi, sub 
muşcătura parşivă a gerului, închise ochii. Chiar atunci 
simţi o mână strecurându-se într-a lui cu dragoste, dar 
pleoapele îi erau prea grele să poată deschide ochii. 


— Wellan, învingeţi frigul! Îl îndemnă Regina din Shola cu 
vocea ei dulce. Aceasta este încercarea pe care maestrul v- 
o trimite! 

— Să-nving. Repetă el tot mai slab. 

Dar oboseala i se răspândise în picioare şi nu mai avea 
deloc forţă să reacționeze. 

UN AJUTOR NESPERAIT. 

În turnul Magicianului de Cristal, Kira tocmai termina de 
făcut un exerciţiu complicat de magie când simţi toropeala 
lui Wellan. Toate sferele mici de metal pe care le-nvârtea 
împrejurul ei într-un cerc perfect se loviră în acelaşi timp 
de podea. Uimit de lipsa ei bruscă de concentrare, Abnar se 
apropie. 

— Cavalerul Wellan e pe cale să moară! Strigă ea 
înnebunită. 

— Concentrează-te şi spune-mi ce vezi! Îi ordonă 
Nemuritorul, lăsându-se pe vine în faţa ei. 

Făcu mari eforturi să-şi liniştească spaimele şi închise ochii 
violeţi. Fulgi mari de zăpadă învârtindu-se în aer îi umplură 
gândurile şi-i amintiră de ţara copilăriei. Îl văzu pe Wellan, 
întors spre sine, într-o gaură luminată de flăcări magice. 

— S-a înfundat în zăpadă! Strigă Kira. E epuizat! 

— În cazul acesta, ajută-l! 

— Dar cum? 

— Fă căldură-n mintea ta şi îndreapt-o apoi spre corpul 
lui! Trebuie să-l încălzeşti, altfel moare! 

Kira n-avea să-şi părăsească însă Cavalerul ei preferat. Se 
concentră mai mult şi-şi imagină că se afla sub soarele cald 
al Regatului de Smarald la ora prânzului, apoi întinse 
braţele înainte, către şeful ei. Spre marea ei surpriză, raze 
de lumină strălucitoare ieşiră din mâinile ei şi-l loviră pe 
Wellan în mijlocul pieptului. 

În Regatul Umbrelor, Cavalerul, prizonier al furtunii de 
zăpadă, simţi un şoc puternic şi se-ndreptă numaidecât, 
având impresia că îi ia parcă foc tot corpul. Deschise ochii şi 


văzu fantoma Reginei din Shola zburând în faţa lui, fulgii de 
zăpadă trecând prin corpul ei transparent. 

— Curaj, îl îmbărbătă ea, luându-şi uşor zborul. 

— Fan! Răsuflă Wellan, încercând să-i prindă mâna. 

Dar, fără s-atingă nimic, mâna lui trecu prin cea a reginei. 
Pământul cedă brusc şi el se prăvăli într-o crevasă enormă, 
semănând cu botul unui prădător gigantic. 

În turnul Magicianului de Cristal, Kira deschise ochii şi se- 
aruncă în braţele lui Abnar, înfundându-şi ghearele violete 
în pielea lui. Dar, nefiind om, Nemuritorul nu simţi nimic. 

— L-am încălzit prea tare! Se enervă copila mov, 
zgâlţâindu-l. Am topit toată gheaţa şi-acum se scufundă-n 
pământ! 

— Kira, potoleşte-te şi lasă-mă să văd ce s-a întâmplat! 

Tremurând de spaimă, copila închise ochii şi Abnar îl 
observă pe marele Cavaler dispărând în măruntaiele 
Regatului Umbrelor, iar apoi, sub privirea lui, se instală 
întunericul. Pradă unei amețeli de nestăpânit, mica sholiană 
îi dădu drumul Nemuritorului. 

— A murit, nu-i aşa? Plânse ea cu sughiţuri. 

— Ba deloc! Răspunse Abnar, ridicându-se. A ajuns exact 
unde trebuia! 

La un semn al mânii lui, micile sfere de metal începură din 
nou să danseze-n jurul ei, într-un cerc perfect, spre ao 
amuza. Apoi, deodată, ele se transformară în fulgi mari şi 
strălucitori de zăpadă. Cu mai mult decât umbra unui surâs 
pe buze, Kira înălţă o privire plină de recunoştinţă spre 
mentorul ei. 

Între timp, în Regatul Elfilor cei nouă Cavaleri, care 
urmăreau semnele malefice lăsate de vrăjitor, traseră brusc 
de frâiele cailor, căci simţiseră cu toţii groaza şefului lor. 

— Ce i s-a-ntâmplat?! Exclamă Bergeau. 

După aceea, schimbară o privire consternată, când 
legătura dintre ei şi Marele Cavaler se rupse. 

— Wellan! Îşi pierdu capul Iason. 

— A murit? Întrebă Falcon, deodată foarte palid. 


— De ce s-a întrerupt legătura? Fu uimit Wimme, cedând 
panicii care-i cuprinsese pe toţi. 

Santo ridică imediat mâinile să-i facă pe toţi să tacă şi 
astfel să stăpânească din nou întregul grup. Atâta timp cât îl 
urmăreau pe duşmanul lor cel mai periculos, nu era deloc 
momentul să slăbească vigilenţa. Trebuia să dea pe loc o 
explicaţie clară acestui fenomen care-i buimăcise. 

— Din cauza unor motive pe care le cunoaşteţi deja, noi nu 
putem să avem contacte cu Wellan fără să riscăm să trădăm 
ascunzătoarea Kirei, le aminti Cavalerul vindecător, fără să 
lase loc de replică. Probabil că Wellan a hotărât aşa, ca s-o 
protejeze. 

Cei mai tineri Cavaleri au înghiţit, probabil, explicaţia, dar 
Santo citi neîncrederea în privirile lui Bergeau, Iason şi 
Falcon. Era clar că nu credeau, dar nu protestau şi nici nu 
lansau ipoteze care să-l contrazică sau să-i alarmeze pe cei 
mai tineri. 

— Ţinem o pistă, adăugă Cavalerul vindecător, şi n-aş vrea 
s-o pierdem, aşa că aş aprecia dacă v-aţi concentra! 

— Santo are dreptate! Îl sprijini Bergeau, îndemnându-şi 
calul şi alungând astfel toropeala camarazilor lui. Cu cât 
mai repede avem să punem mâna pe pasărea asta mârşavă, 
cu atât mai repede ne-om întoarce înapoi acasă lângă şeful 
nostru. 

Cu toată spaima pe care le-o răscolea absenţa în mintea 
lor a vibraţiilor provenite de la Wellan, Cavalerii îşi 
continuară drumul prin pădurea elfilor, urmărind semnele 
energetice pe care Asbeth le lăsase atât în pământ, cât şi pe 
copaci. 

În momentul în care legătura cu Marele Cavaler se- 
ntrerupse, cei rămaşi la Castelul de Smarald se strânseră în 
sala cea mare din aripa lor. La masa din mijloc Dempsey se 
aşeză lângă Chloe, având alături şi Scutierii, dar Kevin 
începu să măsoare în lung şi-n lat încăperea, de-a lungul 
zidului cu căminul aprins, sub privirile neliniştite ale 
ucenicului său. 


— Ce-am simţit, Dempsey? Întrebă Bridgess, intrând în 
cameră ca o furtună, cu Swan în spatele ei. 

— Nu sunt sigur, răspunse fratele ei de arme care stătea 
mână-n mână cu noua lui soţie. 

— E ca şi cum ar fi murit! Şopti Câhloe tremurând. 

— Wellan nu poate să moară! Izbucni Kevin, oprindu-se 
deodată. 

— N-a murit! Se auzi, dinspre uşa holului, vocea ascuţită a 
Kirei. 

Toţi se-toarseră brusc spre ea, cu lumina unei speranţe în 
ochi. Bridgess se grăbi în întâmpinarea copilei mov, îi luă 
mâna şi-o aduse spre tot grupul. O sui pe masă şi îi ceru să 
spună tot ce ştie. 

— A intrat în Regatul Umbrelor, explică cu mândrie fetiţa. 
Maestrul Abnar l-a văzut în acelaşi timp cu mine. Şi susţine 
că acea lume subterană este protejată de-o barieră 
energetică şi din cauza asta nu mai putem să captăm 
prezenţa lui Wellan. 

Toţi muşchii lui Bridgess se destinseră deodată şi Kira îşi 
trecu braţele împrejurul gâtului ei să-i dea un pupic. Profită 
de ocazie şi-i şopti la ureche că Wellan era un Cavaler mult 
prea încăpățânat să se lase învins doar de-o furtună de 
zăpadă. 

Observaţia aduse un zâmbet pe faţa tinerei femei. O dată- 
n plus, Wellan reuşise acolo unde mulţi alţii eşuaseră! 

— Am descoperit alt pasaj secret ce dă în sala armurilor, 
declară veselă Kira. 

— Aveţi chef să vă jucaţi de-a v-aţi ascunselea? Îi întrebă 
Bridgess pe Cavalerul Kevin şi pe ceilalţi Scutieri. 

Tinerii se-ndreptară spre ea, iar Cavalerii Chloe şi 
Dempsey îşi lăsară şi ei Scutierii să ajungă din urmă grupul, 
care se năpusti la uşă precum o bandă de copilandri la 
sfârşitul orelor. 

Dempsey duse mâna lui Chloe la buze şi o sărută. 

— Kira a spus adevărul, confirmă el. 

— Ştiu, dar mă deranjează să nu-l mai simt! Şopti tânăra. 


— Şi eu am aceeaşi senzaţie, dar Wellan se numără printre 
eroii continentului Enkidiev. Are să reuşească, iar când o să 
se-ntoarcă are să fie de-o mie de ori mai puternic. 

Ea se ridică de la locul ei şi se ghemui în braţele lui 
mângâietoare. Dempsey avea dreptate să admită că Wellan 
de Smarald era un erou, dar Chloe ştia că şi el este muritor 
şi, pe deasupra, teribil de încăpățânat. 

OGLINDA DESTINULUI. 

Kira o luă înaintea celorlalţi şi conduse grupul spre sala în 
care Smarald întâiul ţinea expuse cele mai frumoase arme 
şi armuri din regatul lui. Aprinse magic făcliile şi se opri în 
dreptul unui ecuson enorm al regelui Jabe ce-mpodobea 
unul dintre pereţi. 

— Fiţi atenţi! Declară ea celor care-o ascultau. 

Apăsă unul dintre smaraldele incrustate şi dulapul metalic 
se deschise ca o uşă, alunecând pe balamalele bătrâne. 

— Dar cum ai descoperit intrarea asta?! Exclamă Swan, 
rămasă cu gura căscată. 

— Absolut din întâmplare! Răspunse copila mov. Şi mi se 
pare că, în cazul în care avem să atingem toate podoabele 
palatului, o să găsim şi multe altele. 

— Tu ai explorat deja pasajul secret? Întrebă Ariane. 

— Încă nu! 

Kevin şi Bridgess desprinseră făcliile de pe zid şi intrară 
primii în deschizătura ovală făcută în perete, cu sute de ani 
înainte. La fel cu toate celelalte culoare construite în 
subteran, era vorba de-un tunel rotunjit care trecea de-a 
lungul zidului. Umiditatea pătrundea printre pietre şi din 
cauza asta în aer persista un miros neplăcut de mucegai, 
dar tinerii aveau chef de distracţie şi nu i-au acordat mare 
atenţie. 

— Ăsta merge-n două direcţii, anunţă Kevin, luminând cu 
făclia lui deschiderea tunelului. 

— Atunci să ne despărţim în două grupuri şi să-l explorăm, 
hotări Bridgess. 


Ariane şi Milos se hotărâră să-l urmeze pe Kevin, în timp 
ce Swan, Colville şi Kira rămaseră cu Bridgess. Îşi dădură 
întâlnire, o oră mai târziu, în acelaşi loc şi cele două grupuri 
dispărură în întuneric. 

Bridgess o luă înaintea copiilor, luminând pasajul secret. 
Refuzând să-şi creadă doar ochilor, pentru a se orienta, ea 
se folosi şi de simţurile ei magice, sondând, la intervale 
regulate, măruntaiele palatului. Tunelul trecea în linie 
dreaptă de-a lungul părţii de vest a castelului. Grupul trecu 
prin numeroase săli de audienţă, apoi prin marea bibliotecă 
şi se opri brusc în partea în care palatul forma un unghi 
spre miazănoapte. 

— S-ar spune că aici este-o uşă, declară Swan, punând 
mâna pe perete. Simt aerul intrând printre pietre. 

În urma unei uşoare apăsări a Scutierului, se mişcă o 
etajeră a bibliotecii, şi lumina zilei se răspândi în tunelul 
întunecat, orbindu-i pe aventurieri. Kira întră în încăperea 
cea mare şi constată că ajunseseră în dreptul secţiunii 
interzise. 

— Fantastic! Exclamă Swan. 

— Dar cum faci să acţionezi mecanismul să poţi pleca de- 
aici? Întrebă Colville. 

Ţinând în continuare făclia în mână, Bridgess înaintă 
printre stelaje să se asigure dacă pălăvrăgeala copiilor nu 
deranjează pe cineva. Din fericire, biblioteca era goală. Se- 
ntoarse şi-i văzu pe cei trei copii care-mpinseseră deja 
etajera înapoi spre zid. Odată blocată din nou intrarea 
pasajului, Swan, Colville şi Kira începură să pipăie toate 
cărţile vechi şi colţurile policioarelor ca să descopere 
mecanismul de deschidere. 

„Cel puţin nu se mai gândesc la Wellan”, îşi spuse uşurată 
Bridgess. 

Kevin, Ariane şi Milos, care se duseseră în cealaltă 
direcţie, ajunseră în curând la nişte trepte tăiate-n piatră. 
Deşi se-arătau cam umede şi deci cam periculoase, această 
piedică nu-i opri din drum pe întreprinzătorii exploratori. 


Înaintară treptat în măruntaiele palatului, unde se simţea 
din ce în ce mai puţin aer. 

— Coborâm cam de mult timp, observă Ariane, aflată chiar 
în spatele lui Kevin. 

— Mă întreb la ce poate să servească un tunel atât de 
lung, zise şi Milos. 

— Probabil că la ieşire avem să constatăm că am ajuns în 
alt regat! 

Kevin se mulţumi să zâmbească, ascultând comentariile 
ucenicilor. Cu făclia lui reuşea să lumineze de-abia câteva 
trepte şi nu putea să vadă capătul hăului. Trimiţându-şi 
simţurile magice împrejurul lui, nu percepu nimic, ca şi cum 
ar fi părăsit de foarte mult timp palatul şi-ar fi intrat în 
pământ. Apoi deodată grupul trecu de-un palier. 

— În sfârşit! Exclamă Milos. 

Dar trio-ul nu făcu decât câţiva paşi şi constată că era 
vorba de-o înfundătură. Kevin întinse braţul în faţa lui şi 
flacăra torţei lumină faţa neagră şi amenințătoare a unui 
dragon. Ariane şi Milos scoaseră un strigăt de spaimă, 
retrăgându-se imediat până la interminabila scară, dar 
Cavalerul nu se clinti, având reflexul să nu se-ncreadă doar 
în ce vedea cu propriii ochi. Cu ajutorul puterilor sale, 
constată că monstrul fusese turnat dintr-un oţel foarte 
vechi. 

„De ce oare primii locuitori ai castelului au vrut să- 
mpodobească zidul culoarului de-aici cu un asemenea 
animal?” se-ntrebă Kevin, intrigat. Dragonii nu erau 
originari din Enkidiev, ci mai degrabă din lrianeth, 
continentul îndepărtat al oamenilor-insectă, pe care 
oamenii nu i-au întâlnit decât în timpul primei invazii a lui 
Amecareth. 

Luminând zidul cu torţa, Kevin înaintă şi puse mâna pe 
botul rece al monstrului. Capul dragonului ieşea dintr-o 
gaură circulară tăiată-n stâncă. 

— E mort, maestre? Întrebă Milos, fiind gata s-o ia la 
goană pe scară în sus, împreună cu Ariane. 


— N-a fost viu niciodată! Răspunse Kevin, zâmbind. 

Cavalerul cu păr întunecat şi ochi de-azur nu putea să le 
reproşeze acestor copii că le este frică în faţa acestei 
sculpturi înspăimântătoare, căci el însuşi, la vârsta lor, 
încercase acelaşi sentiment în faţa scheletului de dragon ce 
trona în mijlocul satului natal din Regatul Zenor. 

— De ce se află aici un asemenea monstru? Întrebă Ariane. 

— Şi eu îmi puneam exact aceeaşi întrebare, mărturisi 
Kevin. 

Cavalerul examină forma capului, ochii ca nişte globuri şi 
colții rotunjiţi, izbucnind din botul deschis. Era vorba de 
acea specie care smulgea inima din pieptul oamenilor. Se 
apropie mai mult să vadă dacă mai era şi o altă piesă de 
partea cealaltă. Dragonul de metal întoarse încet capul într- 
o parte. 

— Maestre, strigă Milos, să-l pună-n gardă. 

Kevin văzu cum ochii monstrului se aprind. Voi să vină 
imediat lângă copii să-i protejeze, dar pământul se surpă 
sub picioarele lui şi el căzu în gol. Scutierii scoaseră 
strigăte de spaimă în timp ce podeaua se-nchise deasupra 
Cavalerului. Ochii dragonului pierdură din luminozitate, 
părăsindu-i într-un întuneric total. 

— Trebuie să cerem ajutor! Hotări Ariane, pipăind după 
trepte. Milos, vino cu mine! 

— Nu pot să-mi părăsesc maestrul! Protestă băieţandrul. 

— Dar nici nu poţi să-l laşi să moară aici! Nu ştim unde a 
căzut! 

Fetiţa-l apucă de tunică pe colegul ei şi-l trase spre scară, 
înnebuniţi de cele întâmplate, Ariane şi Milos nu-şi puteau 
folosi spiritul ca să semnaleze tragedia lui Bridgess, 
Dempsey sau Chloe. Aşadar, nu le rămânea decât s-o ia 
repede înapoi spre sala armurilor. 

Căderea lui Kevin nu dură mult, dar impactul cu podeaua 
stâncoasă fu brutal. Torța se strivi lângă el, dezvăluind 
pereţii ruginiţi a ceea ce părea să fie o grotă. Înainte să- 
ncerce să se ridice, tânărul Cavaler începu să-şi aprecieze 


starea propriului corp, cum îl învățase maestrul lui în urmă 
cu câţiva ani. Unele ligamente erau slăbite şi un cucui urât 
îi apăruse în spatele capului. Se servi imediat de puterile 
magice să se vindece. Odată restabilit, el se ridică pe coate 
şi privi în jurul lui. Urmele de daltă de pe perete îl făcură 
să-nţeleagă că nu era o grotă naturală. 

Puse mâna pe torţă şi se ridică cu grijă. 

Întorcându-se de jur împrejur, cu torţa la capătul braţului 
întins, Kevin descoperi un tunel rotunjit, ca o gaură lăsată- 
ntr-un măr de-un vierme, la capătul căruia ardea o lumină 
slabă şi aurită. Neavând ce pierde, se-aventură într-acolo. 
Din acest colţ secret, ar fi putut să găsească o altă ieşire. 
Merse preţ de vreo zece minute pe nişte pietre mici şi 
rotunde, care-i scrâşneau sub picioare. Din fericire, în acest 
labirint nu existau nici oseminte de oameni, nici de animale, 
ceea ce demonstra că acolo nu trăia nici un monstru. „Dar 
ce fel de loc e ăsta şi de ce nu ni s-a vorbit niciodată despre 
el?” se miră tânărul. 

Kevin ieşi deodată într-o peşteră mare, de tavanul căreia 
atârnau stalactite imense. Înaintă căscându-şi ochii în faţa 
plafonului dantelat, apoi examină solul. Între stalagmite se 
întindea un lac straniu care răspândea o lumină aurie. 
Captivat, se apropie având grijă să nu alunece pe suprafaţa 
umedă şi calcaroasă. Îngenunche prudent şi constată că nu 
era vorba de-un luciu de apă, ci de-o pătură de gheaţă. 
Totuşi, în locul acela nu era deloc frig! 

Cavalerul puse torţa pe jos şi sondă suprafaţa îngheţată. 
Fu pentru prima oară-n viaţa lui când nu-nţelese informaţia 
primită. În loc să-l informeze despre adâncimea lacului care 
dormea în adâncuri, simţurile lui magice îi trimiseră 
propriul chip, ca şi cum s-ar fi privit într-o oglindă. 

Cu prudenţă, Kevin întinse mâna şi puse vârful degetelor 
pe suprafaţa luminoasă, care-şi schimbă imediat culoarea, 
trecând de la auriu la un albastru intens. Sunete cristaline 
răsunară peste tot în grotă, ca şi cum ar fi provenit din 
aglomerări ale calcarului din plafon şi din podea. 


Tânărul Cavaler sări în picioare şi puse mâna pe garda 
săbiei, întorcându-se încet de jur împrejur. Totuşi, simţurile 
sale ascuţite nu-i semnalau apropierea vreunui duşman! O 
mişcare ciudată de la suprafaţa gheții îi atrase atenţia şi 
constată cu stupoare că era vorba de-o imagine: din oglindă 
se privea el însuşi! 

— Dar ce vrâjitorie-i asta?! Exclamă Kevin furios. 

Ecoul propriei voci îl asurzi aproape. Imaginea se schimbă 
imediat şi Kevin îi văzu pe Cavalerii de Smarald luptându-se 
cu oamenii-insectă pe plajele din Enkidiev. Privi bătălia fără 
să-şi aducă aminte dacă participase sau nu la ea. Luptătorii 
îmbrăcaţi în verde îi loveau pe duşmani cu săbiile fără să le 
producă pagube mari. „Cred că m-am lovit serios la cap”, 
gândi Kevin. 

Scena se transformă din nou şi tânărul observă faţa 
hidoasă a unei creaturi, jumătate om, jumătate pasăre cu 
ciocul plin de dinţi ascuţiţi şi cu ochi mov luminoşi. 
Vrăjitorul! Dar cum de Asbeth putea să se afle sub Castelul 
de Smarald? Acest lac îngheţat îi servea drept lentilă de 
spionat oamenii? 

Kevin voia să meargă să-şi cheme fraţii de arme în ajutor 
când imaginea pe care i-o trimise gheaţa îi tăie respiraţia. 
Se văzu cu mâinile ţintuite-n nituri de oţel de peretele unei 
peşteri întunecate, şi tunete răsunau în peretele ei de 
stâncă. Kevin îşi astupă urechile şi se retrase lovindu-se de- 
o stalagmită umedă. Furtuna spori şi Cavalerul căzu în 
genunchi voind să se rupă de vacarmul infernal care-i 
răsuna în creier. Cedând durerii, Kevin se prăbuşi cât era 
de lung de podeaua calcaroasă şi leşină. 

Abia căzuse corpul Cavalerului la pământ, că, de partea 
cealaltă a lacului, se deschise o poartă mare şi luminoasă. 
Patru siluete-ntunecate se desenară în cadrul ei, grăbindu- 
se să-nconjoare suprafaţa-ngheţată şi să se-apropie de 
tânăr. Furtuna se opri imediat. Dempsey se aplecă asupra 
lui Kevin şi-i căută pulsul apăsându-şi degetele pe partea 
interioară a palmei. 


— E viu! Le spuse Dempsey lui Bridgess şi lui Chloe. 

Îl ridică pe Kevin pe umăr şi reveni în dreptul lui Elund, 
care-i aştepta la intrarea în peşteră, cu sprâncenele 
încruntate. Magicianul de Cristal, adevărat şef al Ordinului, 
îşi părăsise temporar turnul, lăsându-şi elevii să studieze 
sub supravegherea unui servitor. Cavalerii înţeleseră 
imediat că lipsa lui Abnar era din cauza vizitei făcute zeilor 
şi-atunci se duseseră la Elund să-i ceară sprijinul. 

Dempsey trecu prin faţa bătrânului magician şi ieşi din 
peşteră, urmat de cele două femei. Elund scoase un oftat de 
nemulţumire şi agită mâna deasupra lacului care redeveni 
lăptos. Se-ntoarse şi trecu prin poarta luminoasă ce se- 
nchise în spatele lui. Ridicând poalele tunicii sale 
strălucitoare şi mătăsoase, el sui treptele scării în spirală 
fără să se grăbească. Hotărât lucru, tinerii ăştia erau mult 
prea curioşi! Într-o zi o să se afle într-o situaţie şi mai 
supărătoare, iar el n-are să-i poată ajuta! 

Când Elund ajunse la etajul principal al turnului său, zidul 
de piatră se-nchise magic, sub privirea neliniştită a Kirei, a 
elevilor din Castelul de Smarald şi a ucenicilor care se 
strânseseră în linişte acolo. Dempsey pusese corpul 
neînsufleţit al lui Kevin pe masa de cristal, dar nu ştia cum 
să-l ajute să-şi revină. 

Trăgându-şi sufletul, Elund se apropie de Cavaleri. 
Pronunţă o formulă magică şi partea de deasupra mesei se 
lumină. Raze strălucitoare traversară corpul tânărului 
imprudent, însă nu scoaseră la iveală nici o urmă de rănire. 

— A leşinat doar, declară el celorlalţi. A avut noroc să se- 
aleagă doar cu-atât. 

Dempsey îl luă din nou pe Kevin în braţe, mulţumi 
bătrânului maestru şi părăsi sala de curs, urmat atât de 
Bridgess, cât şi de ucenici. Chloe însă mai întârzie. 

— Ce loc era acesta, maestre Elund, şi de ce se află chiar 
sub turnul vostru? Întrebă ea. 

— Este oglinda destinului, un instrument de lucru pe care 
ni l-au lăsat anticii, răspunse bătrânul. Foarte puţini magi 


mai ştiu să se servească de ea, iar tânărul Kevin cu 
siguranţă că nu se numără printre ei. 

— Ar fi putut să moară, nu-i aşa? 

— Dacă n-aţi fi venit direct la mine, aşa cum aţi şi făcut, şi- 
ar fi putut pierde minţile sau ar fi murit de spaimă. Aţi 
procedat bine, Cavaleri! 

Chloe se-nclină respectuos în faţa lui şi-o porni pe scara ce 
ducea direct la palat. Folosindu-şi simţurile magice, îi găsi 
pe ceilalţi care se duseseră în aripa Cavalerilor şi grăbi 
pasul. Îi ajunse din urmă doar în camera lui Kevin. Dempsey 
îl întinsese pe fratele său de arme pe pat să-l lase să se 
odihnească, apoi întoarse o privire severă spre copii. 

— Vă interzic să vă întoarceţi în pasajele secrete! Le 
ordonă el. E destul de clar? 

Toţi făcură, de sus în jos, semn cu capul, inclusiv Kira. 
Cavalerul îi scoase apoi din cameră şi Chloe le propuse un 
exerciţiu de levitaţie în curtea castelului. Copiii nu prea 
aveau chef să se joace, dar acceptară, totuşi, propunerea. 
Dempsey se uită şi la Bridgess, dar aceasta dădu din cap în 
semn că vrea să rămână lângă Kevin. Acesta îi respectă 
dorinţa şi, ieşind din cameră, închise şi uşa după el. 

Bridgess luă loc în apropierea patului şi observă faţa 
liniştită a Cavalerului. Erau amândoi de-aceeaşi vârstă şi 
Kevin avea multe calităţi. Răbdător, inteligent şi respectuos, 
ştia, în acelaşi timp, să se arate tandru şi înţelegător. De 
câtva timp îi făcea curte, dar nu se arătase niciodată 
insistent. „O partidă bună pentru o femeie”, suspină ea, în 
timp ce-n gândurile ei apăru figura mult îndrăgită a lui 
Wellan. 

Nu mult după aceea, Kevin deschise pleoapele şi se ridică 
brusc în pat, gâfâind. Bridgess îl prinse de umeri şi-l forţă 
să se culce din nou. 

— Eşti din nou în camera ta, îl linişti ea. N-ai de ce să te 
mai temi. 

Întoarse repede capul şi se uită în toate părţile să se 
convingă de spusele ei şi se linişti. „Ochii lui nu sunt tot atât 


de albaştri ca ai lui Wellan”, constată ea. 

— A fost un coşmar? Ezită Kevin. 

— Cred că nu. Ai descoperit un loc straniu, mergând în 
partea cealaltă a tunelului. 

— Am văzut lucruri înspăimântătoare la suprafaţa lacului, 
Bridgess. Cred că l-am văzut chiar şi pe vrăjitor. 

— Când te-a găsit în peşteră, Elund ne-a spus că lacul 
proiecta adesea spaimele din sufletul oamenilor şi că tu ai 
fost zdruncinat de experienţa asta. Te poate ajuta să-ţi revii 
dacă vrei. 

— Deci ceea ce-am văzut nu era real! 

— Nu, nu cred! 

Tânărul se aşeză mai bine şi-şi trecu braţele în jurul 
mijlocului camaradei sale s-o tragă lângă el şi s-o strângă cu 
toată puterea. Apoi, calm, o sărută pe ceafă. 

— Kevin, nu! Protestă ea blând. 

— Am nevoie de tine! 

— Îmi pare rău. Dar îl iubesc pe Wellan. 

Kevin slăbi strânsoarea şi se lăsă să cadă din nou pe pat, 
fără să-şi ascundă decepţia. Bridgess îi adresă un zâmbet 
timid, mulţumindu-i parcă, şi ieşi din cameră, cu capul 
aplecat. 

REGATUL UMBRELOR. 

Când pământul se deschise sub el, Wellan se-afundă în 
gheaţă şi alunecă vertiginos printr-un tunel de lumină 
orbitoare care, parcă, nu se mai sfârşea. Se lovi tare de 
pământ şi o durere puternică îi răsări în piept. Rămase la- 
nceput nemişcat, aşteptând să-i dispară ameţeala, apoi îşi 
studie mâinile şi picioarele să aprecieze eventualitatea 
rănilor existente. Două coaste rupte, un genunchi învineţit, 
un umăr dislocat, dar nici un organ vital atins. 

Scrută cu grijă deosebită, mulţumită simţurilor magice, 
împrejurimile, fiind convins că se află la fundul unui puţ de 
gheaţă, dar nu mare-i fu mirarea când văzu că în mintea lui 
apare imaginea unei multitudini de grote, aflate de jur 
împrejurul lui. Nici vorbă să le exploreze până când nu va fi 


ameliorat cele mai dureroase dintre lovirile sale. Se 
concentră mai întâi la coaste, cu intenţia să sudeze oasele 
rupte, dar sări în sus când nişte degete străine îi dădură la 
o parte părul ud lipit de obraz. 

— Nu vă fie frică, nu vă doresc răul, spuse o voce feminină. 

Wellan nu observă alături de el decât o siluetă neagră, căci 
sursa de lumină a locului se afla în spatele salvatorului său. 
Vru să-ntrebe cum îl cheamă, folosindu-se de simţurile 
nevăzute, dar se lovi imediat de-o barieră asemănătoare 
celei pe care i-a impus-o Hathir, calul-dragon. 

— Cine sunteţi? Întrebă străinul. 

— Sunt Cavalerul Wellan de Smarald, abia gâfâi pieptul 
său, făcându-l să sufere. Îl caut pe maestrul magician al 
Regatului Umbrelor. 

Mâinile îndemânatice ale necunoscutei îl întoarseră pe 
spate şi durerea îi smulse un geamăt surd. Să fi fost 
stăpânul acestor locuri o femeie? 

— Nu sunteţi în apele voastre, declară necunoscuta, dar 
pot să vă ajut. 

Durerea care i se răspândi rapid prin tot corpul îl 
împiedică pe Wellan să răspundă. Văzu doar că lângă faţa 
lui apare o lumină violetă şi leşină. 

Când îşi reveni, descoperi că era lungit într-o peşteră, pe-o 
blană, unde lumina era împrăștiată de bine cunoscuta 
„piatră a luminii”. Hainele cu care venise nu mai erau pe el. 
Împăturite cu grijă, ele se odihneau pe-o piatră mare 
alături de culcuşul lui. Cine se ocupase în aşa măsură de el? 
Încercă să se aşeze, dar durerea ascuţită din piept îl ţintui 
la pământ. Închise ochii intrând în legătură cu propria 
energie vitală s-o dirijeze către răni. Atunci simţi din nou 
prezenţa mâinilor necunoscute pe pielea lui înfrigurată. 
Pleoapele i se zbătură şi respiraţia i se tăie, când se trezi 
lângă el cu o persoană mov cu ochi violeţi, leită femeia care 
va deveni Kira, cam peste vreo zece ani. 

— Vă rog mult, nu vă mişcaţi! Îl imploră ea. 


O lumină strălucitoare scăpă din mâinile ei. Wellan simţi 
imediat o uşurare profundă care-i îngădui să respire din 
nou liber. Lumina violetă dispăru şi el continuă s-o 
examineze pe străină. Irişii ei erau de-aceeaşi culoare ca 
aceia ai Kirei, dar pupilele lor erau rotunde. 

— M-am îngrijit deja de genunchiul şi de umărul vostru, îl 
informă ea, dar v-aţi trezit prea repede să pot să-mi termin 
treaba. 

— Vă mulţumesc pentru bunătate, replică Wellan. Dar cine 
sunteţi? Şi eu unde mă aflu? 

— Sunt Jahonne şi voi sunteţi chiar acolo unde aţi vrut să 
ajungeţi. 

— Mă aflu în Regatul Umbrelor? Şi voi sunteţi o maestră 
magiciană? 

— Când aveţi să fiţi mai în formă, Nomar are să răspundă 
întrebărilor voastre. 

Ea se ridică, având intenţia să se retragă, dar Wellan îi 
apucă uşor pumnul să n-o sperie. Pielea ei era tare fină şi 
caldă. 

— Nu, opriţi-vă! Insistă el. Aş vrea să ştiu de ce. 

— Am această culoare? Zâmbi ea. Nomar are să vă spună. 
Ea îşi desprinse uşor pumnul şi ieşi din grotă cu discreţia 
pe care n-o împărțea deloc cu Kira. Wellan se aşeză prudent 

pe blană şi constată că cele două coaste rupte nu-l mai 
făceau să sufere. Cu toată slăbiciunea sa, el putu să se- 
mbrace şi sondă locurile cu simţurile lui magice. Se afla 
într-o grotă mică şi rotundă, alături de multe altele; în 
interiorul unei peşteri imense, dar nu reuşi să-şi împingă 
ancheta mai departe, căci în exteriorul ei nu percepea 
nimic altceva decât neantul. Nici o carte din bibliotecă nu 
vorbea despre o lume atât de stranie. 

Când reuşi să-şi pună platoşa şi să-şi lege centura, îşi 
căută în zadar armele. Tremurând, îşi trase cizmele, ieşi din 
grotă, sprijinindu-se de pereţii ei zgrunţuroşi, şi se aplecă 
să treacă prin ieşirea prea strâmtă. Cu siguranţă că locul 
acesta nu fusese construit pentru oameni de statura lui. 


Se opri imediat ce puse picioarele afară din alveola lui, 
descoperind totodată că se afla pe-o cornişă printre alte 
sute, săpate în pereţii peşterii. Jos de tot curgea un râu şi 
străluceau multe focuri mici în jurul cărora se mişcau 
oameni în tunici albe, dar Wellan se afla prea departe să le 
poată distinge trăsăturile. Privi în jurul lui şi observă că 
scări din lemn uşurau ajungerea la diferite etaje. Dar cum îl 
transportaseră până la cornişa asta în timp ce era 
inconştient? 

Cu multă grijă cobori până-n vale, fără să-ncerce nimeni 
să-l oprească. Nu mai întâlni pe nimeni care să semene cu 
Jahonne, doar femei şi bărbaţi cu pielea imaculată care 
treceau cu braţele-ncărcate cu coşuri făcute din nuiele de 
răchită, fără să le pese de el. Sholieni? 

Se aplecă să atingă pământul şi constată cu mirare că este 
cald şi uşor de fărâmiţat. Se afla oare în interiorul 
pământului, sub stratul gros de gheaţă al Regatului 
Umbrelor? Şi cum reuşeau oamenii aceştia să trăiască fără 
soare? De unde venea aerul pe care îl respirau? Nu văzu 
nici animale, nici grădini, nici terenuri cultivate. Ce 
mâncau? În acel moment o mână se aşeză pe umărul lui şi 
el făcu stânga-mprejur. 

— Fiţi fără grijă! Îl asigură bărbatul care se oprise-naintea 
lui. 

Era imposibil să-i stabileşti vârsta. Păru-i era lung şi alb ca 
al unui bătrân, dar pielea feţei îi era netedă ca a unui copil, 
iar ochii cei mari şi argintaţi îi aminteau de cei ai lui Fan de 
Shola. Era îmbrăcat cu o tunică lungă şi albă, dar nu 
semăna deloc cu ceilalţi locuitori ai acestei lumi insolite. 

— Văd în mintea voastră că aveţi tare multe-ntrebări de 
pus, se veseli el. Sunt Nomar şi cred că vă pot răspunde la 
ele. Vă rog, veniţi şi vă aşezaţi alături de mine! 

Wellan îl urmă până la unul dintre focurile ce ardeau pe 
malul râului. Nomar îi arătă o bancă mică din lemn şi 
Cavalerul se aşeză pe ea, privind împrejurul lui. 'Iot ceea ce- 
l înconjura era atât de neobişnuit, atât de departe de 


realitate. Bolta peşterii îi aminti de cerul nopţii, dar fără 
stele, iar râul curgea pe-acolo fără să facă nici cel mai mic 
zgomot. Singura lumină a acestei lumi bizare părea să 
provină de la pietrele rotunde, presărate pe pământ şi de la 
focurile de pe câmp. 

— Sunteţi un maestru magician? 

— Nu, sunt un Nemuritor! Diferenţa o ştiţi, cred! 

— Da, o cunosc. V-a născut o femeie din lumea morţilor, în 
timp ce în cazul maeştrilor magicieni, mama este o fiinţă 
muritoare. 

— Sunteţi un om instruit şi asta-mi încălzeşte sufletul. 

— Dar, din păcate, n-am răspunsul la toate-ntrebările. 
Oamenii aceştia, de exemplu. 

Wellan îi arătă bărbaţii şi femeile cu tunică albă care 
continuau să umble liniştit în jurul lor. 

— Şi ei sunt Nemuritori? 

— Nici vorbă! Exclamă Nomar. Nu există atâţia Nemuritori 
în univers! Sunt maeştri magicieni născuţi la Shola acum 
câteva sute de ani. Şi-au acceptat să dea o mână de ajutor 
în acest refugiu. 

Acum sute de ani. „Dar ce vârstă avea Fan atunci când a 
murit?” se întrebă Marele Cavaler observându-i pe sholieni. 
— Se pare că răspunsurile mele nasc tot alte-ntrebări în 
mintea voastră, sire Wellan. Dar vă e foame! Mâncaţi, vă 

TOg, câte ceva! 

Wellan se-ntoarse şi văzu că-i dădeau un coş umplut cu 
merinde a căror aromă îi făcu o foame şi mai mare. Îl primi 
în timp ce-i adresa lui Nomar o privire plină de-alte 
întrebări. 

— Este mâncare-adevărată, îl asigură Nomar cu un 
zâmbet amabil. 

— Dar cum se poate? O faceţi să apară cu ajutorul magiei? 

— Într-un fel. Ştiţi, tot ce există-n univers poate fi şi 
deplasat. Este suficient să ştii cum s-o faci. Să spunem c-o 
împrumutăm! 


Wellan duse la nas o pâine mică şi caldă şi-i trase pe nas 
aroma, din ce în ce mai mirat de experienţa asta 
surprinzătoare. Cavalerii puteau să facă multe lucruri, dar 
nu ştiau să materializeze astfel mâncarea. Mâncă pâinea şi 
carnea friptă, orezul şi fructele sub privirea distrată a 
stăpânului acestei lumi subterane. Când Wellan se sătură, 
coşul dispăru din mâna lui şi Marele Cavaler se uită mirat la 
gazda lui. 

— Trebuie întotdeauna să trimiţi aceste obiecte numai 
acolo de unde le-ai luat, îi explică el. 

Cavalerului nu-i veniră în minte acele cuvinte care să 
exprime fascinația pentru acest procedeu magic. Dar de ce 
anticii pretindeau că locul acesta este populat de demoni, în 
timp ce el era locuit de maeştri magicieni? 

— Sunteţi un Cavaler de Smarald, nu-i aşa? Se nelinişti 
Nomar. 

— Este exact. Sunt Cavalerul Wellan de Smarald. 

— Totuşi, îi credeam pe toţi morţi! 

— Ordinul a renăscut din propria cenuşă, acum vreo 
douăzeci de ani. A fost reînfiinţat de Regele de Smarald în 
scopul de a apăra continentul Enkidiev împotriva 
împăratului Negru. 

— Deci Amecareth nu şi-a abandonat planurile de 
cucerire! 

— Mi-e teamă că nu. Dar, spuneţi-mi, maestre Nomar, 
acest loc se află într-adevăr sub pământ sau este-un univers 
paralel? 

— Domeniul meu se află sub gheţurile de nepătruns ale 
Regatului Umbrelor, căci doar astfel pot să-l protejez de 
vrăjitoriile lui Amecareth. 

— Sunteţi aici de mulţi ani? 

— Un pic peste o mie! Dar copiii au ajuns aici în perioade 
diferite! 

Wellan încercă să-şi amintească lecţiile de istorie. Cărţile 
afirmau că împăratul conducea oamenii-insectă de cel puţin 
cinci sute de ani. De unde ieşeau atunci aceşti copii? 


— Tatăl lui Amecareth guverna deja când zeii mi-au 
încredinţat misiunea de-a crea acest univers artificial unde- 
aş fi putut ascunde anume persoane foarte importante, 
răspunse Nomar întrebării lui transmise pe calea gândului, 
apoi fiul i-a continuat acţiunile de cucerire. 

— Deci amândoi împărații au creat hibrizi. 

— Cred că în felul acesta îşi asigură dominaţia asupra 
universului. Au conceput cu toate rasele pe care le-au 
subjugat. 

Trebuie să-nţelegeţi, Cavalere Wellan, că oamenii-insectă 
întreţin o legătură telepatică strânsă între ei. Amecareth 
are acces la creierul tuturor supugşilor săi în acelaşi timp şi 
astfel poate să-i domine fără cel mai mic efort. Din această 
cauză eu strâng hibrizii încă de la o vârstă foarte mică şi-i 
ascund aici, unde vrăjitoria împăratului n-are nici o putere. 

— Dar băiatul pe care Regele Jabe l-a sacrificat. 

— Eram pe drum spre Castelul de Smarald când s-a 
produs acest incident. N-am putut să salvez Mayland şi 
regatul Zenor, care-au suportat consecinţele. 

Nomar îl studie pe Wellan, care se supuse acestui examen, 
coborând zidul său de protecţie. Era foarte important ca 
Nemuritorul să-i acorde încredere imediat dacă voia să 
devină ucenicul lui. 

— Aveţi idee de-un alt hibrid? Se miră Nomar. 

— Este corect, răspunse Cavalerul. Se numeşte Kira şi are 
nouă ani. Mama ei, regina Fan din Shola, mi-a cerut să-i 
asigur protecţia, dar cred că n-am să reuşesc să mă achit 
de această promisiune dacă n-am să pot să-mi măresc 
puterile. De altfel, Regina Fan mi-a sugerat să mă adresez 
vouă. 

Căzut deodată pe gânduri, Nomar se ridică şi merse în 
jurul focului, privind în jos. „Nici vorbă să-l sondez”, hotărî 
Wellan. 

— Ar fi trebuit să ne-o aduceţi aici. Noi am fi protejat-o 
împotriva împăratului Negru, declară într-un târziu 
Nemuritorul. 


— Nici măcar nu ştiam că acest loc este destinat protecţiei 
hibrizilor, maestre Nomar, se scuză Cavalerul. De fapt, când 
am pornit la drum să vă găsesc, nu eram sigur că locul 
acesta există. Şi, orice s-ar spune, copila asta este chemată 
să aibă un rol activ în evenimentele care-au să zguduie în 
curând continentul. Ea este cheia victoriei noastre 
împotriva oamenilor-insectă. Datorită ei, un Cavaler ce se 
va naşte are să-l învingă o dată pentru totdeauna pe 
împărat. Dacă o ascundeam aici, continentul Enkidiev ar fi 
condamnat să-i suporte dominaţia. 

— În cazul acesta, cine-o apără? 

— Maestrul Abnar, un alt Nemuritor. A coborât de pe 
Muntele de Cristal să asigure educaţia şi protecţia copilei la 
Castelul de Smarald. Dar, dacă are să i se-ntâmple ceva, 
Kira va rămâne fără apărare. Din acest motiv vreau să-mi 
întăresc puterile magice. 

— Lăsaţi-mă să mă gândesc în timpul nopţii la situaţia 
asta, adăugă Nomar, un pic derutat de aceste ultime veşti 
din lumea de-afară. 

— Cum puteţi să deosebiți ziua de noapte, în caverna asta? 
Se miră Wellan. 

— Aveţi să vedeţi. Sunteţi în stare să vă refaceţi drumul 
până la alcovul vostru? 

Cavalerul ridică ochii spre cornişe, încercând să-şi 
amintească numărul de scări pe care-a trebuit să le coboare 
să ajungă în vale, apoi ridică afirmativ capul. Toată lumea 
lăsa urme de energie în sol, iar Cavalerii ştiau să le 
recunoască magic. Nomar se dematerializă sub ochii lui, 
dar Wellan nu se-ntoarse imediat în grota cea mică pe care 
i-o dăduseră. Merse mai degrabă în jurul focului, 
memorând şi alte amănunte posibile în acest regat. Curios 
lucru, el nu auzea clipocitul apei râului şi trosnetele 
lemnelor din foc. Nu se auzeau discuţii vesele, nici râsete, 
nici măcar voci sprinţare de copii. Oamenii mergeau în 
linişte, ca nişte fantome, fără să le pese de el. 


— Aş putea să vă ajut, Cavalere? Întrebă o voce-n spatele 
lui. 

Wellan făcu stânga-mprejur şi-o văzu pe Jahonne, care se 
uita la el cu mult interes. Probabil că era primul om pe 
care-l întâlnea în lumea ei subterană. Nu foarte lung, părul 
ei violet cobora până-n talie. Era imposibil să vezi dacă 
urechile ei erau ascuţite ca ale Kirei. În schimb, ochii, din 
contră, i se păreau mai puţin intimidanţi, probabil pentru că 
pupilele nu erau verticale. 

— Aş putea afla cine a fost mama voastră? Întrebă el. 

— Nomar mi-a spus că ea locuia la malul unei întinderi 
mari de apă, cred că la marginea oceanului. 

— Cunoaşteţi numele acelui regat? 

— Cristal, dar n-aş putea să vă spun mai mult. Maestrului 
nu-i place să ne vorbească despre lumea exterioară. 

— De cât timp sunteţi aici, Jahonne? Se miră Wellan, care 
nu citise nicăieri, orice s-ar fi spus, despre o fiinţă mov 
născută în Regatul de Cristal. 

— Dintotdeauna, răspunse ea ridicând din umeri. 

— Unde sunt ceilalţi copii care au fost trimişi în peştera 
asta? 

Ea încruntă din sprâncene, mirată fiind de ce-i punea el 
atâtea întrebări. 

— Regret, dacă v-am jignit cumva, se grăbi să adauge 
Wellan. Nu asta-mi era intenţia! 

— Aici nimeni nu este preocupat de aceste lucruri. 

— N-am să vă mai stingheresc punându-vă întrebări pe 
marginea acestui subiect. 

Îi ură noapte bună şi se-ndreptă spre scări, urmând 
propria urmă de energie pe pământul de-o căldură stranie 
al peşterii. Era dornic să reflecteze în alveola lui. Îşi dădu 
jos platoşa, centura şi cizmele, dar păstră celelalte haine. 
Se lungi apoi pe blană şi încercă să tragă concluziile asupra 
straniei lui aventuri. Ajuns, în sfârşit, în inima Regatului 
Umbrelor, el trebuia să se arate acum cât mai convingător 
posibil ca să poată beneficia de învăţătura lui Nomar şi să 


se-ntoarcă să-l învingă pe vrăjitorul lui Amecareth, o dată 
pentru totdeauna. 

— Suntem patru, spuse deodată vocea cristalină a lui 
Jahonne la intrarea alcovului. 

Wellan se ridică şi invită hibridul să intre, dar ea preferă 
să rămână pe prag şi să se uite la el cu deosebită 
curiozitate. 

— Atunci toată această instalaţie subterană n-a fost 
construită decât pentru patru persoane? Se miră el. 

— Oh, nu! Mult mai mulţi de atât, dar sunt numai trei la fel 
ca mine. 

— Eu cunosc o a cincea. E mică şi-o cheamă Kira. 

— O s-o încredinţaţi lui Nomar? Se bucură Jahonne. 

— Mi-e teamă că nu, dar am venit aici să-l rog să mă-nveţe 
s-o protejez mai bine în castelul în care locuieşte. 

— Un castel? E-o alveolă ca aceasta? 

— Nu. Răspunse Wellan, râzând. Este o construcţie 
dreptunghiulară foarte mare, făcută din blocuri de piatră, 
în interiorul căreia se află alveole pătrate. Contrar lumii 
voastre, lumea Kirei se află acolo sus, la aer liber. 

— Am văzut deja lumea voastră preţ de câteva clipe, 
mărturisi ea cu mare emoție. Este foarte frumoasă, dar este 
foarte periculoasă pentru. 

Se opri deodată. Wellan o sondă imediat, să-şi dea seama 
dacă nu suferă de ceva şi auzi în mintea ei şuierături şi 
păcănituri. Cineva îi spunea ceva şi, un moment, el se temu 
că acesta era însuşi împăratul sau vrăjitorul. 

— Nu, aici n-aveţi de ce vă teme, replică ea imediat. Nu 
mai pot rămâne. 

Făcu stânga-mprejur, iar Wellan ghici că ea trebuie să fi 
primit un mesaj telepatic ce-i ordona să-l lase-n pace. 
Pietrele luminoase îşi pierdură treptat din strălucire şi 
Cavalerul se-ntinse pe spate. Se strădui mult să-şi 
liniştească spiritul, dar odată ce închise ochii, dormi până 
dimineaţa, sau ce se considera dimineaţă - în universul 
acela artificial. 


REFUGIUL HIBRIZILOR. 

A doua zi dimineaţă când s-a trezit, Wellan n-a considerat 
necesar să-şi îmbrace şi platoşa. Îşi trase pantalonii şi-şi 
puse centura de piele în jurul tunicii, după care îşi încălţă 
cizmele. leşi din grota lui şi se opri stupefiat pe cornişă. Jos 
de tot, în vale, vreo sută de persoane mâncau prima masă a 
zilei, dar aceştia nu erau sholieni îmbrăcaţi în alb. Din 
contră, aceşti locuitori ai adâncimilor purtau veşminte în 
tonurile culorilor pământului, asemănătoare celor ale 
elfilor. 

Odată ce i se trezi curiozitatea, Wellan se grăbi să coboare 
numeroasele scări şi să se alăture grupului, sperând să 
obţină mai multe răspunsuri la întrebările sale. 

În linişte, magii albi serveau hrana protejaţilor lor hibrizi, 
fiinţe stranii, despre a căror origine Cavalerul nu avea nici o 
îndoială. Într-adevăr, unii semănau cu Jahonne, dar ceilalţi 
erau bizari, chiar monstruoşi. Majoritatea aveau trăsături 
specifice oamenilor-insectă, cu mâini având patru degete la 
care se vedeau gheare rotunjite, braţe acoperite cu o 
carapace neagră lucioasă ca aceea a scarabeilor sau cu 
chipul pe jumătate omenesc, adesea cu o gură normală, 
alteori cu mandibule. Dar, oricum ar fi arătat, ei nu 
manifestau agresivitate unii faţă de ceilalţi şi nu avură nici o 
reacţie ostilă văzând că se apropie un nou-venit în 
întregime om, probabil din cauză că fuseseră adunaţi de 
Nomar şi camarazii lui paşnici pe vremea când mai erau 
încă bebeluşi. 

Wellan se aşeză printre ei ascunzându-şi curiozitatea cum 
putea mai bine, căci aceste biete creaturi nu meritau să fie 
privite cu insistenţă. Asemenea Kirei, ele nu ceruseră 
niciodată să se nască. 

O femeie cu păr lung aurit şi piele palidă se apropie de 
Cavaler şi-i întinse un coş mic plin cu merinde. Cavalerul îi 
mulţumi şi mancă cu poftă, căutându-l din ochi pe Nomar, 
dar nu-l zări nicăieri. Odată terminată masa, coşurile- 
ncepură să dispară din mâna hibrizilor. Se ridicară toţi în 


acelaşi timp şi se-ndreptară spre diferitele galerii săpate 
sub cornişe. Wellan voi să-i urmeze să descopere unde 
mergeau, dar Nomar se materializă în faţa lui, barându-i 
calea. 

— V-aţi săturat, sire Wellan? Întrebă el prieteneşte. 

— Am mâncat foarte bine, vă mulţumesc! Îl asigură 
Cavalerul. 

— Văd că aţi făcut deja cunoştinţă cu oaspeţii mei! 

— Nu, n-am prea vorbit! 

Wellan îl simţi sondându-i din nou inima şi nu căută să se 
eschiveze, la fel ca şi la prima incursiune în gândurile lui 
personale. 

— Prea multă mânie e în voi, tinere muritor! Constată 
Nomar. 

— E slăbiciunea mea cea mai mare, dar nu încetez să mi-o 
corectez. V-aţi gândit la cererea mea, venerabile maestre? 

— V-am studiat în timpul somnului. Un prinţ devenit 
Cavaler, nu-i aşa? Aţi făcut un sacrificiu foarte mare, Wellan 
de Smarald. Am fost uimit să aflu că v-au învăţat magia încă 
din copilărie. În mod normal, muritorilor nu li se acordă un 
astfel de privilegiu. 

— Dar toţi Cavalerii de Smarald sunt antrenați aşa! 

— E neobişnuit, dar îmi închipui că Abnar ştie ce face. 
Pentru că voi cunoaşteţi în oarecare măsură magia, cred că 
avem să-i putem adăuga un pic de putere, dar aceasta are 
să vă ceară o implicare totală. 

— Sunt conştient de asta şi vreau să mă supun acestei 
discipline ca să salvez continentul Enkidiev! 

— Formarea unui adevărat maestru magician este lungă şi 
anevoioasă, dar, pentru că nu aveţi o sută de ani să 
consacraţi acestei ucenicii, am să comprim timpul, ca, odată 
plecat din Regatul Umbrelor, să-l puteţi opri pe acel vrăjitor. 

— În numele Ordinului Cavalerilor de Smarald, vă 
mulţumesc pentru bunătatea voastră! 

Wellan se-nclină respectuos în faţa Nemuritorului, ca şi 
cum ar fi fost în faţa unui rege şi gestul acesta lăsă să-i 


scape lui Nomar un zâmbet, căci el nu-i înţelegea 
întotdeauna foarte bine pe oameni şi obiceiurile lor. 

NOMAR. 

În timpul primelor luni de ucenicie pe lângă Nemuritor, 
Wellan deprinse, în special, noi tehnici de meditaţie şi de 
alungare a emoţiilor din suflet. Cu multă răbdare, el se sili 
să contemple ore-n şir o flacără ce tremura în faţa lui sau 
doar o stâncă. Descoperindu-i înclinația spre mânie chiar de 
la-nceputul antrenamentului său, Nomar căută să-l scape 
de ea, înainte să-l înveţe cum să mişte cu mâinile puterea 
extraordinară a şerpilor electrici. 

Adesea, după lungi şedinţe de nemişcare, Wellan îşi 
destindea muşchii mergând prin valea subterană. Nu după 
mult timp el ştia deja care sunt limitele enormei peşteri, 
care nu părea să aibă vreun loc de comunicare cu lumea 
exterioară. Hibrizii îl priveau plimbându-se în tunica lui 
lungă şi albă, incapabili să vorbească cu el din cauza 
limbajului lor alcătuit din fluierături şi păcănituri. Şi Wellan 
îi observa în aceeaşi măsură, dar nici măcar nu reuşea să le 
sondeze spiritul neomenesc. Singura cu care putea vorbi 
era Jahonne. 

Femeia mov îi prezentă şi pe ceilalţi hibrizi care-i 
semănau: doi bărbaţi şi o femeie cu pielea violacee, 
nemaipomenit de timidă. După un salut scurt şi comentarii 
telepatice cu Jahonne având ca subiect Cavalerul, ei 
dispărură în diferite galerii şi ulterior păstrară distanţa faţă 
de el. 

— Le este teamă de oameni, îi explică Jahonne, în timpul 
unei mese. Este o precauţie pe care o avem în sânge 
transmisă nouă de tatăl-insectă. 

— Dar ţie nu? Se miră Wellan 

— Eu am mai mult sânge omenesc decât ei, după cum 
spune Nomar. Din acest motiv îmi place în mod deosebit 
compania ta. 

Wellan îi zâmbi. Şi lui îi plăcea să petreacă timpul cu ea, să 
vorbească de toate şi nimic. Avea o inteligenţă vie şi o 


curiozitate nestăpânită. Cavalerul îi descrise continentul 
Enkidiev din miazăzi în miazănoapte, de la soare-răsare la 
soare-apune: cu întinderile lui al căror hotar nu-l vedeai cu 
ochiul liber, cu câmpurile cultivate, dealurile blânde şi 
pădurile dese, cu plajele de galete, cu soarele care răsărea 
să le lumineze zilnic şi luna care le argintea noapte de 
noapte. Jahonne îi sorbea vorbele cu devotament şi 
Cavalerul se trezi gândind că, la vârsta adultă, are să se- 
mpace tare bine cu Kira, cu condiţia ca, pe măsură ce 
creştea, ea să semene tot mai mult cu noua lui prietenă. 

Când cavalerul ajunse să stăpânească bine tehnicile de 
concentrare, Nomar îi scurtă timpul liber şi îl supuse la 
şedinţe epuizante de exerciţii având ca scop stăpânirea 
energiei înconjurătoare. În vale, după fiecare masă Marele 
Cavaler se-ntâlnea singur cu mentorul lui. La început, 
trebuia să manipuleze flăcările şi razele luminoase care-i 
ieşeau din mâini, apoi lucrurile se complicară. 

— Universul este alcătuit dintr-un mare număr de energii 
opuse una alteia, îi explică Nomar, stând în picioare-n faţa 
lui. Un maestru magician ştie să le deosebească şi să le 
folosească cu bună ştiinţă. V-am învăţat să le recunoaşteţi 
pe câteva. Au să vă-ajungă să scăpaţi de vrăjitorul 
împăratului. Dac-aţi fi fost un Nemuritor, dragul meu 
Wellan, aş fi avut eternitatea să vă pot învăţa să stăpâniţi şi 
cea mai mică sclipire de viaţă din jurul vostru, dar timpul ne 
este drămuit. 

Wellan ascultă discursul lui lung cu mult mai multă atenţie 
decât acorda vreodată celor rostite de Elund. De fapt, el se 
dovedea ca adult un elev mult mai bun. 

Fu foarte atent la explicaţiile lui Nomar în ce priveşte 
energia specifică, pe care trebuia acum să înveţe s-o 
capteze din Eter, ca apoi s-o arunce în râu, cu scopul de-a 
nu răni pe nimeni. „Pe cine-aş putea răni, căci au fugit toţi 
de cum m-au văzut că m-am aşezat aici? Se-ntrebă marele 
Cavaler. Afară numai dacă exerciţiul este mult mai periculos 
decât lasă Nomar să se-nţeleagă. A îşi goli mintea de orice 


gând şi de orice emoție şi-ntinse mâinile în faţa lui cu 
palmele una spre cealaltă. Cu ajutorul simţurilor magice, 
scotoci văzduhul peşterei şi intră în legătură cu o vână 
electrificată, care i se păru uşor de-atins. Îşi folosi voinţa să 
atragă între mâini firele rebele şi simţi imediat o durere 
ascuţită în palme, ca şi cum o mulţime de şerpi mici şi-ar fi 
înfipt acolo colții. Scoase un strigăt care se auzi în toată 
peştera şi căzu în genunchi. Imediat Nomar atrase energia 
de culoare roz spre mâinile lui, reducând astfel suferinţele 
elevului său. Wellan gâfâi un pic în timp ce-şi privea palmele 
rănite, apoi încercă să scoată din corpul lui lumina 
vindecătoare pe care învățase s-o stăpânească încă din 
Regatul de Smarald. Dar aceasta n-apăru decât un pic, abia 
uşurându-i durerea. Ruşinat, ridică o privire imploratoare 
la Nomar. 

— Nimeni nu va putea vreodată să vă acuze de lipsă de 
ambiţie! Declară Nemuritorul, ascunzându-şi cum putea 
mai bine zâmbetul. Dintre toate energiile care circulă prin 
peşteră, aţi ales-o pe cea mai periculoasă. 

Wellan îşi întoarse privirea la şerpii luminoşi care se- 
nvârteau în cerc în palma mentorului său. De unde-ar fi 
putut şti? 

— Ar fi putut omori un vrăjitor? Gemu el, încă pradă 
durerii. 

Cu o mişcare graţioasă a mâinii libere, Nemuritorul 
materializă o pâine mare şi caldă încă şi o aruncă foarte sus 
în aer, apoi eliberă energia care-i mai dansa încă în cealaltă 
mână. Firele arzânde se-nfundară deodată în ţintă şi-o 
făcură să explodeze-n bucăţi. 

— Sunt sigur că măruntaiele unui vrăjitor n-au să poată 
rezista niciodată unei astfel de şarje! Glumi Nomar. 

Luă apoi mâinile Cavalerului în ale sale să le examineze. 
Bietul muritor, acoperit tot de sudoare, îşi muşca buzele să 
nu urle. Sub privirea minunată a lui Wellan, rănile i se 
cicatrizară şi senzaţia de arsură încetă imediat. Nomar îşi 
studie elevul. Cu părul şi tunica lipite de piele, Cavalerul 


bolborosi câteva cuvinte de mulţumire aplecând capul, apoi 
îşi adună puterile să se ridice. Tremurând din toate 
încheieturile, el se târi până la râu. 

— După ce vă veţi fi răcorit, veniţi din nou aici! Îi ceru 
Nomar. N-am terminat încă cu voi! 

Wellan nici nu avu măcar curajul să ridice capul să-şi 
exprime acordul. Intră până la genunchi în apa călduţă şi-şi 
stropi faţa. 

Exerciţiile de magie se succedară unul mai dureros decât 
altul, dar la capătul unor luni îndelungi de învăţătură, 
Marele Cavaler reuşi să prindă şerpii electrici şi să-i 
păstreze în mâini fără să sufere. Nomar îl învăţă şi cum să-i 
păstreze ofensiv în faţa lui, mai întâi în râu, acolo unde nu 
riscau să rănească pe cineva. Apele râului se luminau în roz 
timp de câteva minute, spre marea bucurie a hibrizilor, care 
urmăreau de sus de pe cornişă progresele omului. Apoi 
Nemuritorul îi impuse ţinte din ce în ce mai mici, pe care el 
le dobora una din două. 

În timpul primelor luni de stat în Regatul Umbrelor, Wellan 
cheltui o cantitate de energie atât de mare, că se surprinse 
dormind ore-ntregi şi sărind adesea peste masa de 
dimineaţă. 

Nu mânca deci decât o dată pe zi, atunci când mergea să 
se întindă pe blănuri în grotă şi adesea nu putea să-nghită 
mâncarea care i se oferea, deşi aceasta era excelentă. 

Din cauza lui, Jahonne se-ngrijoră, dar nu-i spuse deschis 
temerile sale în timpul celor câteva minute pe care le 
petreceau împreună în timpul mesei, în vale, mulţumindu-se 
să-l vadă cum pică de somn şi ascultându-i vorbele cu-o 
ureche mai mult decât distrată. 

În cele din urmă marele Cavaler pierdu noţiunea de timp. 
Trecură zile, săptămâni şi luni, fără ca Nomar să aducă vreo 
schimbare programului său, până-n dimineaţa în care 
elevul lui prinse şerpii roz şi-i proiectă atât de sus în 
peşteră, încât bolta acesteia ar fi trebuit să explodeze. 


— Excelent! Exclamă Nemuritorul. Acum am să-ntăresc 
forţa voastră fizică şi am să vă arăt cum să vă apăraţi, căci 
aţi putea, într-o înfruntare, să nu atingeţi vrăjitorul de la 
prima lovitură şi-atunci el are să riposteze. Odihniţi-vă 
astăzi, Wellan! Noua fază a antrenamentului vostru avem s- 
o începem mâine! 

Avusese atât de puţin timp liber în ultimele luni, încât nu 
ştiu prea bine ce să facă cu el. Din moment ce Nomar 
dispăru, Jahonne ieşi din tunel, unde se-adăpostea, şi se 
apropie de Marele Cavaler. Făcu să alunece mâna lui în 
mâna ei, smulgându-i o strâmbătură de durere. 

— Mâinile tale nu mai sunt atât de fine ca înainte, îl 
compătimi ea. 

— Ceea ce nu-i deloc de mirare cu toate zdreliturile şi 
jupuiturile pe care le-au îndurat de când am venit aici. 

Se plimbară prin vale, aşa cum făceau când abia venise şi 
trecură de-a lungul râului. 

— Nu ţi-am spus tot adevărul, în ce priveşte peştera, 
începu Jahonne, evitând să-l privească drept în ochi. 

Tânăra îi stârnise curiozitatea lui Wellan, dar el n-o grăbi. 

— Când m-ai întrebat dacă-ai putea ieşi de aici, eu ţi-am 
răspuns că nu, dar te-am minţit. Undeva printre galeriile 
astea există un tunel care duce până la o lume de lumină, 
unde locuiesc oameni ca tine. 

— De ce-mi spui asta? Se miră Cavalerul. 

— Ca să poţi fugi. Noi ştim că împăratul Negru este pe 
urmele noastre şi că s-ar putea foarte uşor sluji de vrăjitorie 
să ne găsească. Eu n-aş vrea ca tu să fii omorât sau închis 
aici pentru totdeauna. 

— N-ai vrea să fiu închis aici cu tine? Glumi el. 

Îi simţi imediat stânjeneala şi-şi alungă un zâmbet distrat. 

— Amecareth are să pună mâna pe hibrizi, Wellan, dar pe 
tine are să vrea, desigur, să te omoare sau să te lase-n voia 
sorții. lată de ce doresc ca tu să ştii cum să-i scapi. 

— Nu te credeam aşa pesimistă! 


Nu-i răspunse şi mai degrabă arătă spre un tunel de la 
celălalt capăt al peşterii. Semăna cu toate celelalte ce 
fuseseră săpate la baza cornişelor. 

— Pe-acolo, dar lumina soarelui tău se află foarte departe! 
Însă nu te descuraja! 

Wellan o obligă pe Jahonne să se oprească şi o întoarse 
spre el, fixându-şi privirea în minunaţii ei ochi violeţi. 

— Ai avut cumva vreo viziune? O întrebă el, încruntând din 
sprâncene. 

— Am avut un vis groaznic. 

— Dar ţi-am explicat ce sunt visele, Jahonne. 

O obligă să se aşeze cu el pe malul apei şi ea îi povesti că 
văzuse căzând bolta peşterii sub o ploaie de foc. Toţi fraţii şi 
surorile fugeau împrejurul ei şi urlau de groază, dar ea nu 
se putea mişca, paralizată fiind de magia unei fiinţe 
întunecate şi malefice. 

— E normal să ai coşmaruri, când eşti obligată să trăieşti 
sub pământ, declară el, sărutând degetele cu gheare 
ascuţite. 

Atingerea buzelor lui calde o făcu să freamete şi, ruşinată, 
ea căută să se depărteze. 

— Nu-ţi fie teamă, n-am să merg mai departe, o asigură el. 
Am vrut doar să te binedispun. Este-un vechi obicei 
omenesc, scuză-mă! 

— Nu uita amplasamentul tunelului. Murmură ea, 
evitându-i privirea. 

Se salvă alergând spre faţa laterală stâncoasă a peretelui. 
Wellan o urmări cu privirea chiar şi atunci când, urcând cu 
greu scările, avea viteza unei pisici. Niciodată nu se purtase 
aşa cu el! Văzuse oare altceva în vis? 

Lunile se scurseră şi Jahonne nu-i mai vorbi despre 
coşmarul ei. În loc să-l alunge, ea îşi luă mai degrabă 
obiceiul să coboare la râu şi să-l observe în timp ce el învăţa 
să formeze scuturi invizibile ca să se apere de razele 
incandescente pe care Nomar le proiecta asupra lui. Ştia că 
putea să fie rănită prin ricoşeu, dar insista să petreacă mai 


mult timp alături de el, ca şi cum i-ar fi presimţit plecarea. 
În schimb, Nomar nu vedea cu ochi buni prietenia lor. 

În scopul de a-i despărţi, el îngădui elevului său să intre-n 
biblioteca lui, aflată într-una dintre galerii şi-i arătă chiar şi 
cum să se servească de magia lui să poată alege repede 
subiectele care-l interesau. Wellan n-avea decât să-ntindă 
mâna în timp ce se gândea la cartea pe care dorea s-o 
citească şi lucrarea se lumina. Nomar îl învăţă şi cum să 
lumineze paginile cărţilor să poată citi noaptea, când 
pietrele luminii erau stinse. 

Stăpânul Regatului Umbrelor era mândru atât de 
progresele tânărului, cât şi de disciplina lui. El prindea în 
continuare energia incendiară, o îndrepta după bunul plac 
şi se proteja rapid împotriva ripostelor magice. Cu noile lui 
arme, era desigur în măsură să-l învingă pe vrăjitor, dacă 
aceasta i-ar fi fost în continuare dorinţa. 

Apoi, într-o dimineaţă, Nemuritorul îl învăţă o ultimă 
tehnică: o stare de transă atât de adâncă încât ea putea să- 
nlocuiască o noapte de somn doar în câteva secunde. 
Wellan stăpâni repede acest procedeu şi-i reproşă râzând 
mentorului său că nu i-l arătase mai devreme. 

În seara aceea, Jahonne îi scurtă părul până la nivelul 
umerilor. O făcuse deja de-atâtea ori că Wellan îşi dădu 
seama că se scurseseră mai mulţi ani de la venirea lui în 
lumea aceasta subterană. Cum hibrizii nu ştiau să calculeze 
timpul, el îl întrebă pe Nomar în timp ce stăteau în jurul 
focului, în faţa unei mese gustoase. 

— Sunteţi aici deja de zece ani, răspunse Nemuritorul, 
care-l privea ospătându-se, fără ca el însuşi să se-atingă 
măcar de mâncare. 

Wellan se înecă cu o bucată de pâine şi Jahonne îi dădu 
câteva palme pe spate să-l ajute să înghită mai repede. 
Ceilalţi hibrizi o observară cu teamă, dar nu-ncercară s-o 
îndepărteze de el. 

— Dar ce-o să rămână acum din Enkidiev? Articulă, tuşind, 
Cavalerul. 


— V-am spus la venire că, pentru voi, am să comprim 
timpul, răspunse Nomar. În lumea voastră s-au scurs abia 
vreo câteva zile. Aveţi să găsiţi totul aproape cum l-aţi lăsat. 

Nemuritorul se volatiliză, ca şi cum el ar fi căutat să scape 
de întrebările care se adunau într-o viteză 
înspăimântătoare în mintea lui Wellan. „Zece ani.” îşi repetă 
Cavalerul, incapabil să-şi închipuie că se pot înghesui aceşti 
ani în câteva zile. Mâncă în linişte, încercând să-şi 
amintească ultimele minute petrecute alături de fraţii lui de 
arme, înainte de plecarea lui spre regatele de la 
miazănoapte. Îşi aminti că-i împărţise-n două grupe: una să 
rămână lângă Kira, cealaltă să-l urmărească pe vrăjitor. 
Amintirile lui erau atât de depărtate, că pe moment îl 
ameţiră. După masă, se retrase-n grota lui, fără să vadă 
tristeţea care se aşternu pe chipul lui Jahonne. 

Pe când pietrele începură să-şi piardă intensitatea 
luminoasă, Wellan se lungi pe blănuri. Nu-i era propriu-zis 
somn, dar Nomar insista ca locuitorii regatului său să aibă 
un ritm normal de viaţă. Cavalerul îşi lăsă gândurile să 
alerge către Castelul de Smarald şi diferite imagini îi 
reveniră în minte: sala cea mare unde ardea mereu un foc 
bun, valtrapul de mătase al calului său de luptă, mâinile 
magice ale lui Santo, ochii albaştri, plini de lacriml. Ai lui 
Bridgess. 

În întuneric văzu mişcare şi recunoscu paşii de catifea ai 
lui Jahonne la intrarea în grota lui. În pofida interdicţiei lui 
Nomar, ea veni în linişte până la el. Wellan se ridică repede 
pe coate, dar înainte să poată deschide gura, tânăra se- 
ngrămădi în braţele lui. 

— Ai visat urât? Îi şopti el la ureche. 

— Am visat că plecai. Şi-atunci am venit să-mi petrec 
noaptea cu tine. Dar vreau doar să mă mângiâi. 

Un zâmbet apăru pe buzele lui Wellan. Îşi cuprinse tandru 
prietena cea mov. Incapabili să doarmă, povestiră în şoaptă 
toată noaptea. 

VICTIMĂ PRINTRE ELFI. 


Ca urmare a ultimei întâlniri dintre Asbeth şi Cavalerii de 
Smarald, ura vrăjitorului împotriva oamenilor spori. Aceste 
fiinţe primitive nu aveau doar sânge impur, dar nici nu ştiau 
să recunoască rasele superioare. Adevăraţii servitori ai 
împăratului i-ar fi dat imediat tot ceea ce le-ar fi cerut, iar 
poporul lor ar fi putut fi ridicat la un statut acceptabil în 
univers, însă oamenii îl dispreţuiau, împingându-şi 
îndrăzneala într-atât, încât să-l rănească şi fizic. 

O văzuse pe Narvath în gândurile lui Chloe, chiar dacă ea 
încerca să i-o ascundă. Fetiţa avea nouă ani şi un corp 
imatur încă, desigur din cauza sângelui ei omenesc. Fiind 
încă influenţabilă, împăratul ar putea-o modela după vrerea 
lui. Asta dacă nu i s-ar întâmpla ceva în timp ce el ar încerca 
s-o smulgă din mâna gardienilor ei. Căci, străduindu-se 
îndelung şi cu pricepere să atingă o poziţie importantă pe 
lângă Amecareth, el nu avea nici cea mai mică intenţie să 
lase această copilă să-i fure locul. Dar, mai întâi, trebuia să 
găsească acel castel în care-o închiseseră. 

Spiritul colectiv al oamenilor-insectă îi permitea accesul la 
informaţii deţinute de cei de-acelaşi neam cu el. Scormoni 
pe-acolo şi descoperi mai multe imagini ale fortificațiilor 
umane, dar niciunul dintre vechii luptători ai lui Amecareth, 
care supravieţuiseră ultimei invazii, nu găsise de cuviinţă să 
stabilească mental rute geografice între aceste construcţii, 
în decursul ultimului asalt asupra continentului Enkidiev. 
Deci vrăjitorul ar fi trebuit să se intereseze de drum, dar nu 
sub adevărata sa identitate. Îi trebuia o victimă al cărei 
corp să-l împrumute, însă doar ideea de-a intra în corpul 
unui om îi producea silă. 

Mişcându-se cu multă atenţie, doar pe vârfurile copacilor, 
Asbeth observă deodată prezenţa unor fiinţe vii, care nu 
aveau nimic omenesc în înfăţişare. Se opri pe-o ramură şi 
scrută pădurea. Aceste creaturi semănau a fi nişte oameni, 
dar inima şi spiritul le erau diferite, magice şi mai aproape 
de perfecţiune. Cei patru bărbaţi despre care era vorba 
culegeau fructe şi vorbeau într-o limbă ce semăna cu o 


melodie. „Cum să-i despart, să-l prind doar pe unul?” se- 
ntrebă vrăjitorul. 

Aduse imediat înaintea lor înfăţişarea reală a unuia dintre 
minunaţii lui dragoni negri şi-o făcu să se repeadă la ei, 
răgând. Înspăimântătoarea apariţie avu pe dată efectul 
scontat şi elfii o luară la goană prin pădure încotro apucară. 

Asbeth sări uşor pe pământ şi unul dintre elfii tineri se 
opri brusc în faţa lui, înspăimântat. N-avu timp să scape, că 
vrăjitorul îşi şi închise ghearele împrejurul gâtului lui, doar 
să-l imobilizeze, fără să-l omoare. „Este perfect!” trase el 
concluzia, examinându-l din toate unghiurile. Cu muşchii lui 
supli şi sănătatea perfectă, are să-i îngăduie să străbată 
distanţe mari. Dar, înainte să-l folosească în scopurile lui, 
voi să cunoască mai multe despre poporul lui, căci n-ar fi 
fost imposibil ca, voind să-l recompenseze, împăratul să-l 
numească stăpân al acestor creaturi magice. Puse mâna pe 
capul blond al lui Katas şi, din vârful ghearelor, începu să 
caute în mintea lui informaţia de care avea nevoie. 

După ce exploră toate amintirile elfului, Asbeth rosti o 
incantaţie şi intră în interiorul corpului acestuia. Katas căzu 
în genunchi, trăgând, în sfârşit, aer în plămâni. Simţi 
imediat prezenţa entității malefice în cap, dar n-avea cum s- 
o alunge. Dându-şi seama că vrăjitorul îi invadase corpul, 
voi să-şi exprime frica, dar din gura lui nu răzbătu nici un 
sunet. 

Simţind imediat frica supuşilor săi, atacați de un dragon în 
pădure, Regele Hamil ceru celor mai îndemânatici dintre 
gardienii lui să-l sprijine. În acelaşi timp simţea şi prezenţa 
Cavalerilor de Smarald pe teritoriul lui şi află că aceştia 
căutau un vrăjitor, şi nicidecum un dragon. Curios lucru, 
Wellan nu se afla printre ei! Astfel că Hamil se hotări să 
meargă el însuşi în întâmpinarea lor şi să-şi ofere ajutorul 
ca astfel să-mpiedice fiara să-i mai sperie tinerii. 

Regele Elfilor se-ntâlni cu Cavalerii doar pe la căderea 
nopţii, când aceştia erau adunaţi în jurul unui foc aprins 
într-un luminiş, nouă adulţi şi nouă copii. Cu respect, 


Cavalerul Santo se ridică şi-l salută pe rege şi demnitarii lui, 
înlăturând temerile însoţitorilor lui. „Este de-a dreptul 
neliniştitor să vezi atâtea platoşe verzi în acelaşi loc”, gândi 
Regele Elfilor. 

Santo îi invită să se aşeze şi Hamil acceptă cu plăcere. 
Ochii Scutierilor urmăreau toate gesturile monarhului, şi 
regele se-ndoi că doar altercaţiile avute cu şeful lor îi făcea 
atât de curioşi. 

Hamil acceptă cana cu ceai oferită şi ascultă politicos 
povestea răutăţilor vrăjitorului căruia ei îi spuneau Asbeth. 

Chiar atunci apărură brusc din pădure elfii cei tineri a 
căror teroare o simţise el în timpul zilei şi se trântiră la 
picioarele seniorului lor, vorbindu-i toţi deodată într-o 
adevărată harababură. Cavalerii nu înţeleseră ce 
povesteau, căci îşi foloseau limba lor, dar ghiciră că vorbeau 
despre întâlnirea înfricoşătoare din pădure. 

— Ceea ce tinerii aceştia au văzut în pădure nu a fostun 
dragon adevărat, explică regele, atunci când elfii tăcură. 
Era, totuşi, o apariţie foarte reuşită, invocată desigur de 
vrăjitorul pe care-l căutaţi. 

— Ar putea să ne conducă-n locul unde l-au văzut? Întrebă 
Santo. 

— Da, mâine cum se crapă de ziuă, iar eu am să-i însoțesc. 
Nici mie nu-mi place, mai mult decât vouă, ideea că un 
vrăjitor se plimbă liber pe continentul Enkidiev. 

Hamil îi salută şi se-ndepărtă împreună cu elfii lui. Santo 
înţelese că el voia să-i liniştească pe-aceştia departe de 
urechile oamenilor. Se-ntoarse apoi spre fraţii lui de arme şi 
aranjă gărzile pentru noapte, căci se temea ca nu cumva 
vrăjitorul să semene aceeaşi groază şi în grupul lor. 
Bergeau fu primul care se instală la postul de observaţie şi, 
cu toate protestele sale, Curtis, Scutierul lui, refuză să se 
culce alături de ceilalţi. 

— Maestre, dacă va trebui într-o zi să devin Cavaler de 
Smarald, trebuie să învăţ şi eu să fac de gardă. 

— Dar ai şi tu nevoie de somn, băiete, răspunse Cavalerul. 


— În cazul ăsta, am să dorm în acelaşi timp cu voi. 

Nefiind foarte sever ca maestru, Bergeau îl lăsa pe băiat 
să câştige întotdeauna, spunându-şi că într-o zi Curtis are 
să trebuiască să-i asculte orbeşte ordinele, însă acum mai 
putea să profite de pe urma tinereţii lui. Câteva ore mai 
târziu, schimbul fu preluat de Falcon, apoi de Iason. Acesta 
din urmă fu cel care-l văzu sosind pe Regele Elfilor şi pe 
câţiva dintre supușii săi, printre care una dintre victimele 
iluziei vrăjitorului. 

Iason îi trezi pe fraţii lui de arme şi pe Scutierii lor şi primi 
delegaţia regală cu toate onorurile ce i se cuveneau. Atât 
Cavalerii, cât şi Scutierii înghiţiră ceva în grabă şi îşi 
înşeuară caii, chiar dacă n-aveau să-ncalece deloc în timpul 
expediției. Nu voiau să-i părăsească aici şi să rişte să nu-i 
mai găsească. Când fură în sfârşit gata, îi urmară în linişte 
pe elfi, iar Santo merse alături de Regele Hamil. 

Traversară încet pădurea, cu toate simţurile la pândă, şi 
Santo sondă în special vârfurile copacilor, unde vrăjitorul 
putea să se fi ascuns foarte bine, căci zbura. Deodată 
Cavalerii şi elfii simţiră o prezenţă, drept înainte chiar în 
faţa lor, iar Regele Hamil opri grupul. 

— Este Katas! Declară el. Cel care nu s-a întors noaptea 
trecută! 

— Făcea şi el parte dintre tinerii cărora li s-a arătat 
dragonul? Întrebă Santo. 

Regele răspunse că da şi aşteptă ca tânărul să vină spre ei. 
Katas păru mai degrabă surprins să întâlnească oameni 
însoţiţi de elfi, apoi o lumină stranie îi însufleţi privirea. 
Santo, cel mai sensibil dintre Cavalerii de Smarald, prinse 
însă o undă-ngheţată, care nu ţinu decât o secundă, şi crezu 
că vrăjitorul este pe urmele adolescentului. Scrută 
împrejurimile, dar nu observă nimic alarmant. 

Katas se apropie cu prudenţă de soldaţi aruncând priviri 
hoţeşti împrejurul lui, ca şi cum s-ar fi temut să nu se- 
ntoarcă dragonul, dar Hamil îi puse o mână prietenească pe 


umăr. Apoi îl examină sumar şi contrariat observă pe gâtul 
lui urmele unor răni făcute de gheare. 

— O fantasmă n-ar fi putut să facă aşa ceva, se miră 
regele! Katas, ce s-a întâmplat? 

— În pădure m-a atacat o creatură în întregime neagră, 
mărturisi, ruşinat, tânărul elf. 

— Un dragon? Întrebă Hamil. 

— Nu, Maiestate. Era un om ce semăna cu un corb. 
Înainte, nu am văzut niciodată aşa ceva pe teritoriul nostru. 

— Vrăjitorul este-acoperit cu pene, interveni Santo, 
apropiindu-se. 

Katas îi aruncă o privire plină de ură, dar vindecătorul, 
foarte ocupat să sondeze pădurea, nu-l observă. 

— Asta-i tot ce ţi-a făcut? Se nelinişti Hamil, jignit că acea 
creatură îi atacase pe unul dintre supuşii lui. 

— A mai vrut şi să-şi înfunde ghearele în capul meu, dar 
am scăpat, se agită Katas, cu lacrimi în ochi. Nu voiam să 
mă-ntorc la voi înainte să fiu sigur că nu mă urmăreşte. Nu 
voiam să vă pun vieţile în primejdie. 

Prizonier în interiorul propriului cap, adevăratul Katas se 
zbătea furios să-l prevină pe regele său că se adresa de fapt 
acelei creaturi întunecate pe care-o căuta, dar nici un sunet 
nu-i ieşi din gură. 

— Unde erai când te-a atacat? Reluă regele. 

— Nu foarte departe de-aici. 

Tânărul elf, care în ajun făcuse şi el parte din grupul lui 
Katas, îi confirmă spusele cu un semn scurt din cap. Hamil 
încruntă din sprâncene, căci nu simţea nici o prezenţă 
malefică în pădurile lui. Văzându-l că ezită, Asbeth, cel cu 
chipul lui Katas, trecu la atac. 

— Am avut timp să-i citesc în minte planurile-ntunecate, 
Maiestate, adăugă el, simulând spaima. Aşteaptă ajutoare la 
malul mării, în locul unde se-nalţă stâncile uriaşe. Acolo au 
să debarce în curând luptători şi-au să atace satele noastre. 

Cavalerii şi Scutierii se încordară la gândul unei noi 
debarcări a dușmanului pe plajele lor, în timp ce şeful lor 


era încă departe. Santo prinse consternarea lor şi se hotări 
să intervină rapid pe lângă elfi. 

— Ne puteţi conduce în acel loc? Întrebă Santo stăruitor. 

Regele îi spuse că locul se afla la aproximativ câţiva 
kilometri şi că aveau să ajungă acolo spre seară. În 
interiorul corpului lui Katas vrăjitorul se felicită că reuşise 
să-i înşele pe Cavaleri. Să-i învingă singur, în mijlocul 
pădurii, nici nu putea fi vorba, dar la malul apei se va folosi 
de aliaţii lui, elementalii. 

Îi urmări pe elfi printre copacii bătrâni ai pădurii, iar 
Cavalerii îi urmară, păstrându-şi sub ochi Scutierii. 

Neliniştit de reacţia ce-o observase la Santo, cu câteva 
minute mai devreme, Iason îi atrase discret atenţia şi vorbi 
în şoaptă să nu-nspăimânte pe nimeni. 

— Ce-ai prins adineauri? Voi el să ştie. 

— Un spirit malefic, murmură Santo, dar impresia asta nu 
a ţinut decât o clipă şi nu ştiu de unde provenea. 

— S-ar fi putut ca vrăjitorul să treacă pe deasupra 
capetelor noastre? 

— Nu, era o impresie mai subtilă. De altfel, dacă Asbeth se 
va fi apropiat atât de mult de noi, l-aţi fi simţit cu toţii. Dar e 
posibil să se uite la noi de departe. Trebuie să rămânem 
vigilenţi. 

Elfii îi conduseră la malul oceanului, pe-o plajă întretăiată 
de stânci ascuţite, care semănau cu nişte colţi ţâşnind din 
pământ. Cavalerii examinară locurile cu ochi de luptător şi- 
nţeleseră rapid că nici o oaste n-ar fi putut debarca pe-o 
plajă atât de periculoasă, fără să-şi înece vasele. 

— Eşti sigur că întăririle trebuie să vină aici?! Exclamă 
Bergeau întorcându-se spre elful cel tânăr. Este puţin 
probabil, după părerea mea. 

— Este locul pe care l-am văzut în gândurile creaturii, îl 
asigură falsul Katas, simulând chiar şi jignirea de-a nu fi 
crezut. 

Elfilor, apa nu le plăcea în mod special, şi nici n-ar fi avut 
chef să-şi moaie picioarele-n ea. Cavalerii se mulţumeau să 


scruteze-mprejurimile. Fără să-şi dezvăluie identitatea, 
Asbeth ar fi trebuit să-şi stoarcă acum mintea şi să găsească 
rapid felul în care ar fi putut să-i împingă pe Cavaleri către 
stânci. De-o iluzie vizuală nu se mai putea servi, căci aceşti 
oameni stăpâneau suficient de mult magia să miroasă de 
departe escrocheria. Se opri deci la urechi. Şi le-nşelă 
auzul. Falcon fu primul care percepu zornăitul atât de 
caracteristic mandibulelor oamenilor-insectă. 

— Voi auziţi zgomotul ăsta? Îi întrebă el pe fraţii lui de 
arme. 

— Şi eu îl aud, dar nu percep prezenţa duşmanilor noştri! 
Ripostă Iason, uimit. 

— Ne-a fost greu întotdeauna să simţim direct vibraţiile 
oamenilor-insectă, le aminti Wanda. 

— Cred c-ar trebui să mergem şi să vedem, sugeră 
Bergeau, scoţându-şi sabia. 

Cavalerii porunciră Scutierilor să rămână în grup, în 
preajma cailor. Copiii dădură afirmativ din cap şi Asbeth se 
gândi că are să fie uşor să-i elimine odată ce maeştri lor vor 
fi pe stânci morţi. Îi privi pe imprudenţii luptători cu platoşă 
verde înaintând pe plajă, cu sabia-n mână. 

Câtă vitejie şi totodată câtă inconştienţă! Împăratul avea 
să fie fericit să afle c-au dispărut! 

Nogait şi Iason fură primii care pătrunseră în apele reci 
ale oceanului, urmaţi îndeaproape de Bergeau şi Buchanan. 
În spatele lor, Wanda acoperea flancul stâng, în timp ce 
Kems închidea marşa alături de Santo. Simţurile lor 
invizibile măturau împrejurimile fără să afle nimic anormal 
şi totuşi ei auzeau mereu zdrăngănitul metalic în ciuda 
resaculuil . 

Când apa le urcă până-n talie şi după ce trecură de 
primele stânci subţiate de mişcarea neîncetată a apei, 
constatând că nu ascundeau pe nimeni, un zâmbet malefic 
se desenă pe chipul lui Katas. El ridică brusc ambele mâini 
şi un vânt de furtună se abătu pe coastă speriind caii cu 
care ucenicii avură mult de furcă să-i potolească. 


Valurile oceanului începură să urce vizibil şi Santo 
presimţi imediat pericolul. Le ordonă alor săi să se retragă 
cu toată viteza şi se sperie văzând zidul de apă ce se ridică 
în faţa lor. Dintr-o clipă în alta avea să-i strivească de stânci. 
În mintea lui apăru o scenă-ngrozitoare, în care toţi fraţii lui 
erau tăiaţi în bucăţi şi-mprăştiaţi pe plajă, oceanul 
ghiftuindu-se cu sângele lor. 

— Nu, urlă Santo când Cavalerii-ncercară să se-ndrepte 
spre pământul sigur. 

Peretele lichid rămase însă deodată suspendat în aer fără 
ca el să-nţeleagă cum. De-o parte şi de alta a lui fraţii de 
arme bătură-n retragere, şi el le simţi spaima care se 
transformă printr-o minune în bucurie. Se-ntoarse şi cu 
bucurie ochii lui îl văzură pe Wellan, în picioare, pe galete, 
cu mâinile ridicate spre ocean, asemenea unui uriaş, 
comandând valurilor. 

— Santo, grăbeşte-te! Îl îndemnă Marele Cavaler. 
Cavalerul vindecător înţelese imediat că Wellan nu putea 
ţine la infinit valul uriaş şi se grăbi să-şi ajungă camarazii, la 

marginea pădurii. În momentul în care fu în afară de 
pericol, Wellan lăsă în jos mâinile, iar apa căzu într-un vuiet 
infernal. Apoi el se-ntoarse spre Cavaleri şi spre elfii ce 
păreau stupefiaţi. 

— Cine-i răspunzător de vrăjitoria asta? Tună Wellan, 
plimbându-şi privirea de gheaţă peste ei şi, în special, 
asupra Regelui Hamil. 

Corpul tânărului Katas începu să tremure violent şi se 
trânti de pământ în timp ce, într-o explozie de fum albastru, 
vrăjitorul Asbeth apărea din el. Văzând creatura de 
mărimea unui om, acoperită cu pene, Regelui Hamil şi 
supuşilor săi le sfârâiră călcâiele fugind printre copaci, însă 
Cavalerii înaintară fără teamă în calea duşmanul lor, având 
sabia-n mână. În spate, Scutierii strânseseră şi ei rândurile 
ca nu cumva să aibă şi ei aceeaşi soartă precum Cameron. 

— Cum aş fi putut să mă-ndoiesc, lăsă Wellan să-i scape, 
apropiindu-se de vrăjitor fără să slăbească garda săbiei. 


Fraţii lui de arme fură neliniştiţi văzându-l aşa expus, 
ştiind bine că această creatură era periculoasă şi parşivă. 

— V-am ordonat deja să vă-ntoarceţi de unde-aţi venit, 
Asbeth! Îl avertiză Marele Cavaler, continuând să înainteze. 
Răbdarea noastră are limite! 

Fără să-l avertizeze, Wellan întinse mâna şi un fulger 
scânteietor scăpă din ea, lovindu-l pe Asbeth chiar în 
mijlocul pieptului. Vrăjitorul scoase-un strigăt strident şi se 
pocni de-un copac, cu pieptul acoperit brusc de sânge 
negru, cu miros de putregai. „De când are şeful nostru 
atâta putere?” se mirară Cavalerii, aşezându-se în evantai 
împrejurul vrăjitorului, să nu-i lase nici o şansă să le scape 
în pădure. Nu-l atacară, aşteptând mai degrabă ordinele lui 
Wellan. 

— Asta era pentru Scutierul meu, declară Wellan. 
Cameron este copilul nevinovat pe care l-aţi ucis cu 
sălbăticie, sub ochii mei. Şi fulgerul următor are să fie 
pentru Fan de Shola, pe care aţi împuns-o cu pumnalul 
chiar în palatul ei. 

Cavalerul întinse şi cealaltă mână şi fulgerul de lumină 
care ieşi îi orbi pe moment atât pe Cavaleri, cât şi pe 
Scutieri. Asbeth de-abia avu timp să se retragă şi fascicolul 
lovi copacul din spatele lui, tăindu-l şi prăvălindu-l peste 
pădure. Luptătorii magicieni nu se mişcară şi vrăjitorul nu 
putu să scape. Calea fiindu-i tăiată, el smulse corpul lui 
Katas, agăţându-se zdravăn cu ghearele de gâtul lui şi-l 
ridică înainte-i. Oamenii ăştia aveau o slăbiciune comună: 
nu suportau ca alte fiinţe să sufere sub ochii lor. 

— Vă pasă de viaţa lui? Cârâi Asbeth mânios. 

— Viaţa tuturor locuitorilor continentului Enkidiev este 
importantă pentru Cavalerii de Smarald şi din acest motiv 
nu-i lăsăm pe servitorii împăratului să omoare după cum le 
este pofta! Răspunse Wellan cu o voce foarte calmă, dar 
autoritară. 

Ridică apoi ambele mâini deasupra capului şi şerpii de 
lumină roz începură să danseze între palmele sale, 


siderându-i pe fraţii de arme şi neliniştindu-l în cel mai înalt 
grad pe vrăjitor, care nu crezuse vreodată că oamenii ar 
putea stăpâni o astfel de magie. 

— Energia asta nu-i omoară pe oameni sau pe elfi, 
vrăjitorule, preciză Wellan, lăsând-o să circule liber între 
palmele lui. Când eu am s-o eliberez, veţi înceta imediat să 
mai trăiţi. Dar înainte de-a pleca, comunicaţi împăratului 
vostru că n-avem să-i dăm niciodată fiica. 

Într-un gest disperat, Asbeth lăsă să cadă corpul inert al 
lui Katas pe pietrele plajei şi dispăru în cer ca o cometă, pe 
deasupra oceanului, cu tot sângele negru care-i curgea pe 
aripi. Wellan se-ntoarse şi linişti şerpii de lumină. Ca nişte 
fulgere ce străbăteau în zigzag cerul furtunii, acestea îl 
loviră pe vrăjitor în spate pe când el se-ndrepta în mare 
viteză spre soare-apune. Deodată, lipsit de mobilitatea 
aripilor, căzu ca o piatră, scufundându-se în valuri. 

Marele Cavaler rămase nemişcat un timp privind peste 
valuri, dar nu mai simţi prezenţa răufăcătoare a lui Asbeth, 
doar vibraţiile fiinţelor oceanului. Colegii lui îl înconjurară, 
şi înțelegând ce face, măturară şi ei coasta cu simţuri 
magice. Nimic! 

— Am impresia că de data asta l-ai nimicit, Wellan! 
Exclamă vesel Bergeau, dându-i pe spate o palmă 
prietenească. 

— Aş vrea totuşi să instalăm tabăra aici astă-seară, declară 
şeful, păstrându-şi necurmat privirea peste valuri. În cazul 
în care corpul vrăjitorului are să fie aruncat pe mal în 
timpul nopţii, aş vrea să pot să-l tai în două şi să-l ard cu 
mâinile mele. 

— Ca să fie şi mai mort? Glumi lason. 

Wellan întoarse capul către el schiţând un zâmbet, spre 
marea surpriză a colegilor lui, căci, de-obicei, reacţiona cu 
promptitudine la remarcile lui Iason. 

— Nu vreau să mă pască vreo primejdie, răspunse el cu 
acelaşi calm deconcertant. 


Îşi plimbă apoi privirea pe plajă şi văzu Scutierii speriaţi în 
timp ce corpul lui Katas zăcea pe pământ. 

— Santo, te rog, încearcă să-l trezeşti pe bietul băiat! Îi 
ceru el cu blândeţe. 

Cavalerul vindecător se grăbi imediat spre corpul elfului. 
Din fericire, trăia încă, dar forţa sa vitală se micşora. Santo 
îi puse o mână pe cap şi Katas îşi veni treptat în fire, ruşinat 
că se găsea în faţa oamenilor pe care încercase să-i omoare 
în timp ce vrăjitorul locuia în corpul lui. Dar Cavalerul 
vindecător îl trată cu bunătate, îi dădu să bea şi aruncă o 
pătură pe umerii lui care tremurau. 

— Falcon, ai vrea să te ocupi de tabără? Spuse Wellan, 
privind în jurul lui. 

Cavalerul superstiţios acceptă cu plăcere, mulţumit că 
şeful lui era din nou alături de ei. Se-ndreptă către Scutieri 
să le spună să instaleze caii mai încolo şi-i trimise să adune 
lemne, ceea ce-i linişti imediat. 

Dintre soldaţi, Santo fu acela care observă primul că părul 
de la tâmplele şefului lor se înspicase cu alb. Wellan îi citi 
imediat gândurile. 

— Ei, ce să-i faci? În zece ani omul îmbătrâneşte, îi replică 
el prietenos. 

— Zece ani? Se miră Santo. Dar tu n-ai lipsit decât câteva 
zile! 

— Şi cum ai reuşit să ajungi atât de repede din Regatul 
Umbrelor în cel al Elfilor? Întrebă tânărul Kems, 
scărpinându-se în cap. 

— Este-o poveste lungă, pe care-am să v-o spun în jurul 
focului, dar înainte de asta mai am o datorie, răspunse 
Wellan cu o seninătate deconcertantă. 

Se-ntoarse şi merse până la stejarul dezrădăcinat în 
timpul înfruntării lui cu Asbeth. Respiră foarte adânc şi 
ridică încet mâinile în faţa lui. Scârţâind, arborele uriaş îşi 
reveni şi rădăcinile lui căzură din nou în groapa săpată în 
timpul trăsnirii. Wellan puse apoi palmele pe pământ 
deasupra rădăcinilor tăiate, şi Cavalerii simţiră deodată o 


furnicătură sub talpa picioarelor lor, ca şi cum o energie 
puternică începuse să circule prin pământ. Mâinile Marelui 
Cavaler se luminară cu o culoare roz stranie şi el le puse pe 
trunchiul lovit. Şi rupturile adânci din lemn se închiseră una 
după alta, sub ochii larg deschişi ai cavalerilor şi ai 
Scutierilor lor. Mai erau încă muţi de uimire când Wellan li 
se adresă. 

— Nu merita să sufere din cauza mea, le explică el, văzând 
chipurile lor cuprinse de-o mirare adâncă. 

— În Regatul Umbrelor ai învăţat să faci asta? Întrebă 
Wanda. 

Aprobă cu un semn din cap, zâmbind. Ochii lui albaştri 
străluceau de-o blândeţe nemaiîntâlnită la el şi Iason se- 
ntrebă dacă aceasta avea să-i afecteze calităţile lui de şef în 
timpul războiului. Însă Wellan nu-i dădu voie să-l întrebe în 
legătură cu acest subiect. Se duse să-i ajute mai degrabă pe 
copii la strânsul lemnelor, distrându-se pe seama privirilor 
pline de mândrie pe care i le aruncau, alergând printre 
copaci. Aprinseră apoi focul pe plajă şi formară un cerc în 
jurul lui pregătiţi să audă povestea Marelui Cavaler şi a 
şederii lui în Regatul Umbrelor. 

Wellan mâncă un pic, regretând prospeţimea bucatelor pe 
care le servise de-a lungul întregii perioade cât învățase 
alături de maestrul Nomar, apoi le povesti strania lui 
aventură, fără să le vorbească despre hibrizii care se 
ascundeau în Regatul Umbrelor. Acesta era un secret prea 
periculos, care nu trebuia să ajungă-n mâinile împăratului. 

Răspunse întrebărilor fraţilor lui de arme şi chiar 
Scutierilor şi le mai spuse că, întrucât armăsarul lui de 
luptă hotărâse să se-ntoarcă singur acasă, în Regatul de 
Smarald, Nomar îl transportase magic şi chiar la timp, 
până-n Regatul Elfilor. 

Când curiozitatea lor fu pe deplin satisfăcută, Wellan 
anunţă că are să facă el primul tur de gardă şi ordonă 
trupei de luptători vigilenţi să se-nfăşoare în pături pe 
lângă foc. În timp ce ei adormeau unul după altul, el 


continuă să patruleze coasta cu gândul să se asigure că 
vrăjitorul nu revenise miraculos la viaţă sau că n-are să 
năvălească peste ei în timpul nopţii să se răzbune. Nu simţi 
însă nimic malefic la kilometri distanţă, doar viaţa obişnuită 
a continentului Enkidiev. Desigur că moartea lui Asbeth nu 
însemna încetarea războiului cu Amecareth, dar ea marca 
începutul unui armistițiu binemeritat. 

Wellan ar fi putut să vegheze până a doua zi dimineaţă, 
căci învățase, în timpul şederii sale în Regatul Umbrelor, să- 
şi refacă forţele în câteva minute, mulţumită unor tehnici de 
meditaţie profundă, dar nu voia să-i jignească pe ceilalţi 
fraţi de arme, care voiau să vegheze şi ei la apărarea 
întregului grup. Când îi veni rândul, îl trezi pe Buchanan să- 
şi facă turul de gardă şi el se făcu că doarme. Îşi folosi 
timpul să-i sondeze pe Scutieri, să se asigure că n-au 
coşmaruri. Începu din nou acelaşi exerciţiu cu fraţii lui şi 
înţelese că revenirea lui printre ei îi liniştise pe toţi. 

A doua zi dimineaţă Scutierii pregătiră masa maeştrilor 
lor, în timp ce aceştia scrutau plaja. Nu găsiră nici un leş. 

— Elund ne-a spus deja că peşti mari carnivori înoată în 
apele oceanului şi mănâncă oamenii care se aventurează 
prea departe-n larg, zise Wimme, întorcându-se spre şeful 
lui. 

— Există într-adevăr astfel de creaturi, confirmă Wellan. 

— Atunci desigur că trupul vrăjitorului a fost mâncat de 
peştii aceia, se-nfioră Wanda. 

— Însă nici un peşte n-are să vrea să mănânce o fiinţă aşa 
infectă! Exclamă Nogait. 

— Esenţa malefică părăseşte corpul în acelaşi timp cu 
sufletul atunci când survine moartea, le aminti Wellan, 
uitându-se la chipurile lor tinere. 

El nu avea nevoie să repete lecţia asta camarazilor săi mai 
în vârstă care o cunoşteau deja, dar se părea că cei mai 
tineri fuseseră învestiţi Cavaleri înainte să-şi termine 
studiile. 


Maeştrii se-ntoarseră şi se aşezară alături de Scutieri şi 
Wellan le vorbi de cele două mari forţe ale universului: 
binele şi răul. Mâncară în linişte ascultând vorbele pline de 
înţelepciune, apoi Wellan îi trimise să înşeueze caii. Copiii 
se grăbiră în pădure să-şi îndeplinească misiunea, dar 
tânărul Corbin se-ntoarse câteva minute mai târziu, cu 
obrajii roşii de timiditate. 

— Nu puteţi să vă întoarceţi la castel pe jos, sire Wellan, 
declară băiatul cu bucle negre. Luaţi calul meu, vi-l ofer. 

Mândru de generozitatea Scutierului lui, Nogait hotărî 
imediat să nu intervină şi să-l lase să trateze singur cu 
Wellan. Marele Cavaler se uită o clipă la' băiat, 
convingându-se de puritatea inimii sale. 

— N-am să încalec calul tău, decât dacă vei sta şi tu cu 
mine acolo! Răspunse el în cele din urmă. 

— Are să fie o mare onoare pentru mine, sire! Se 
entuziasmă băiatul, roşind mai tare. 

Se-nclină apoi respectuos în faţa şefului Cavalerilor şi se- 
ntoarse în pădure săltând de bucurie, dar încercând să nu- 
şi manifeste prea tare veselia, ca să nu sperie caii. Wellan îl 
privi dispărând printre copaci, gândindu-se că înființase un 
minunat Ordin de cavalerie. 

LA CURTEA REGELUI E SĂRBĂTOARE. 

Vestea că vin Cavalerii Kira o află cu mult înainte ca podul 
mobil al fortăreței să tropotească sub copitele cailor lor de 
luptă şi ea o răspândi ca pe-un chiot al bucuriei în tot 
castelul. Stând singură, în bibliotecă, se pregătea să 
citească una dintre cărţile aflate pe rafturi, dar, simţindu-le 
apropierea, o-nchise imediat şi se rostogoli pe treptele ce 
duceau la porţile cele mari din lemn. Sări-n pridvorul de 
piatră chiar la timp să vadă venind luptătorii pe caii lor 
frumoşi, simțind numai mândrie în faţa acestui adevărat 
spectacol. Bucuroşi, Chloe, Dempsey, Bridgess, Kevin şi 
Scutierii ieşiră din aripa rezervată lor să-i întâmpine. 

Cavalerii descălecară şi furâă-mbrăţişaţi de fraţii lor de 
arme, rămaşi de gardă la castel. Agăţaţi la ferestrele 


turnului magicienilor, elevii îi aclamară şi Wellan îi salută cu 
mâna, înteţind astfel strigătele lor de bucurie. Un servitor 
trimis anume se-nclină în faţa lui, anunțând că la masa de 
seară toţi erau invitaţii regelui. În numele întregului grup, 
Marele Cavaler acceptă cu plăcere invitaţia. 

Se duse apoi în camera sa, îşi dădu jos platoşa şi armele şi 
se-ndreptă către băi. Străbătând culoarul, auzi limbuţia şi 
râsetele colegilor, aflaţi şi ei în camerele lor şi deodată se 
simţi foarte fericit. Nomar reuşise să aducă pacea în inima 
lui, o pace care părea că vrea să rămână acolo pentru 
totdeauna. 

Intrând alături de toţi în apa caldă a bazinului, câteva 
minute mai târziu, încercă să-şi facă un bilanţ mental al 
vieţii lui de până acum. Împăratul avea să reacționeze 
puternic la moartea vrăjitorului său de mâna Cavalerilor, 
dar, curios, acum se simţea în stare să-nfrunte o mie de 
oştiri ale oamenilor-insectă. 

Wellan se şterse, îmbrăcă o tunică curată şi ieşi din 
încăperea-ntunecată înaintea colegilor lui. Pătrunzând pe 
culoar, se trezi faţă-n faţă cu Bridgess. Tânăra ridică spre el 
nişte ochi plini de tristeţe şi speranţă, dar ce citi în inima lui 
o întristă şi mai mult. 

— Bridgess. Şopti el. 

Imediat ea îi puse mâna pe buze să-l împiedice să 
vorbească, fixându-l cu ochii unui animal rănit. 

— Am simţit de când ai intrat în curte, dar nu mi-a venit să 
cred, îi răspunse ea, înăbuşindu-şi un suspin. Ai ajuns atât 
de puternic precum un maestru magician, iar eu nu sunt 
acum pentru tine decât o simplă muritoare. Eforturile mele 
nu mai contează, căci tu nici n-ai să-mi mai acorzi atenţie. 

— Ce povesteşti tu acolo? Protestă el, luându-i mâna. 
Departe de mine gândul că sunt mult mai puternic decât 
înainte, dar, în ce priveşte magia, da, am învăţat multe 
lucruri. Maestrul Nomar m-a învăţat să mă apăr împotriva 
vrăâjitorilor, dar e sigur că n-am devenit un Nemuritor sau 


un maestru magician. Sunt tot un simplu Cavaler de 
Smarald, iar în ochii mei tu ai aceeaşi importanţă! 

— Cel puţin ai avut vreme să-ţi clarifici sentimentele faţă 
de mine, în timpul şederii în Regatul Umbrelor? 

— M-am gândit într-adevăr mult la ele. Dar hai să vorbim 
în altă parte! 

O duse de-a lungul palatului, pe coridoarele mai puţin 
frecventate, până-n grădina interioară, unde-o trimisese 
odată, pe vremea când era Scutierul lui. Se aşezară pe- 
aceeaşi bancă, în mijlocul iederii bogate şi a florilor 
mirositoare şi Wellan sărută cu dragoste degetele prietenei 
sale. 

— Te iubesc mult, Bridgess, declară el cu sinceritate, dar 
în viaţa aceasta rolul meu e altul, căci nu pot să devin soţul 
unei femei sau tatăl copiilor ei. Destinul meu e diferit de cel 
al altor luptători de Smarald. Pot însă foarte bine să înţeleg 
că la vârsta ta simţi nevoia să-ţi legi viaţa de cea a unui 
bărbat şi să-i creşti copiii. lar dacă asta are să te facă 
fericită, te-ncurajez s-o faci. 

— Dar nu cu tine. 

Clătină uşor din cap confirmându-i temerile, în timp ce-i 
ţinea mâna lipită de obrazul lui. „S-a schimbat tare mult”, 
constată Bridgess. Părea mult mai calm şi mai resemnat 
faţă de destinul său de mare comandant de război. 

— Cât ai stat în Regatul Umbrelor ai mai văzut-o pe 
regină? Întrebă ea, fără să-şi poată opri lacrimile care-i 
curgeau pe obraji. 

— Nu, răspunse el, întristându-se în faţa durerii ei. 

— Şi continui să crezi că ea te iubeşte tot aşa cum o iubeşti 
tu? 

— Bridgess. Oftă el, refuzând să se lase antrenat din nou 
pe terenul acesta periculos. 

— Eşti cel mai bun conducător pe care l-a văzut vreodată 
Enkidiev şi cel mai bun scrimer din toate timpurile, dar în 
ce priveşte inima, nu valorezi prea mult! 


Îşi eliberă brutal mâna şi dispăru alergând în palat. Nu 
ştia cum s-o consoleze, deşi îi înţelegea necazul. Toţi 
Cavalerii tineri, de vârsta ei, traversau o perioadă grea şi 
Wellan spera din toată inima ca lucrurile să intre-n normal 
înainte de întoarcerea duşmanului. 

Rămase în grădină să-şi facă exerciţiile de respiraţie 
învăţate în Regatul Umbrelor şi să alunge toate gândurile 
obsedante din minte, ca în timpul mesei să arate un chip 
senin fraţilor lui de arme. Calmat, se-ntoarse în camera lui 
să-şi îmbrace costumul cel mai elegant. Îşi prinse părul pe 
ceafă şi ieşi pe culoar. 

Se-ndreptă spre palat, fără să se grăbească, şi-l găsi pe 
Kevin în afara sălii mari ce avea să găzduiască sărbătoarea. 

— Ce s-a întâmplat? Se nelinişti Wellan, care simţise 
confuzia din inima lui. 

— În timpul absenței tale, noi am explorat pasajele secrete 
cum ne-ai cerut s-o facem, iar eu am descoperit un loc 
misterios şi un lac îngheţat, unde am asistat la nişte 
evenimente îngrozitoare, mărturisi tânărul frate de arme, 
abia vorbind. 

— Oglinda destinului, înţelese Marele Cavaler. Pe cine-ai 
văzut acolo? 

— Am văzut. 

Cuvintele i se opriră în gât, iar Wellan trebui să caute el 
însuşi aceste imagini în capul lui. Suferințele îndurate de 
camaradul lui în mâinile lui Asbeth îl oripilară, apoi îşi 
aminti de cele câteva frânturi de informaţii pe care Elund 
voise să i le dea în legătură cu acest obiect de divinaţie. 

— Oglinda nu reflectă decât posibilităţile, Kevin, îl asigură 
el, punându-i ambele mâini pe umeri. Ai văzut aceste 
imagini înainte ca eu să-l expediez pe vrăjitor în fundul 
oceanului, deci aceste evenimente n-o să aibă loc niciodată. 

Chipul tânărului se destinse imediat, iar Wellan îl trase în 
braţe şi-l strânse cu prietenie. 

— Şi unde se află oglinda aceea? Întrebă Marele Cavaler, 
dându-i drumul, căci bătrânul magician nu voise niciodată 


să-i dezvăluie locul. 

— Sub castel. Bridgess spune că se poate intra şi pe-o 
poartă magică din turnul lui Elund, dar eu l-am descoperit 
din pură-ntâmplare, coborând o scară lungă, începând din 
sala de arme. Straniu este că scara are capătul în dreptul 
unui zid, străpuns de-o gaură din care ţâşneşte un cap 
metalic de dragon. 

— Un dragon ca cei ai împăratului? 

— E imaginea lor fidelă. Şi nu înţeleg deloc de ce se află 
chiar aici sub castel. 

— Am citit acum câţiva ani într-o carte de istorie că, la 
începutul vremurilor, lumea nu era decât una singură, iar 
continentele s-au separat ca urmare a unor violente 
cutremure de pământ. Probabil că pe-atunci existau şi pe- 
aici astfel de dragoni şi strămoşii noştri, care-au construit 
acest castel, au avut, fără-ndoială, timp să-i vadă înainte să 
fie toţi exterminați. Dar, dacă vrei, am să fac şi alte 
cercetări pe tema asta. 

— Să spunem că asta are să mă-mpiedice să mai am 
coşmaruri! 

— În acest caz, îţi promit, dar tu va trebui să-mi arăţi cum 
să ajung până la dragonul de metal, zise Wellan, 
îndemnându-l spre sala regelui. 

Pătrunzând în sala cea mare, îşi observară colegii aşezaţi 
împrejurul unei mese lungi încărcate cu tot felul de 
bunătăţi. În mijloc se aflau regele, cei doi magicieni şi Kira, 
în mod cât se poate de misterios, preschimbată într-o 
prinţesă, deşi încă destul de mică. 

— Wellan! Exclamă Smarald întâiul. Te-aşteptam înainte să 
începem! Vino şi stai lângă mine! 

Sub privirile încântate ale fraţilor lui de arme, Wellan luă 
loc la stânga regelui. Totuşi, omorându-l pe vrăjitor, el nu-şi 
făcuse decât datoria. Nu merita atât de multă atenţie din 
partea alor lui, dar acceptă cu recunoştinţă felicitările 
suveranului şi mâncă cu multă plăcere. 


În timp ce era atent la Bergeau, care relata povestea 
înfruntării de pe plaja ţării elfilor, Wellan aruncă şi câte-o 
privire fugară lui Bridgess, care stătea la celălalt capăt al 
mesei. Ronţăia ceva cu ochii ţintă-n farfurie, pradă unei 
tristeţi fără de margini. Alături, Kevin îi şoptea la ureche 
cuvinte pline de-nfocare, încercând să-i descreţească 
fruntea, dar ea părea indiferentă la eforturile lui. „Iotuşi, 
Cavalerul reprezintă o partidă numai bună pentru ea!” 
gândi Wellan. Format de Dempsey, el înfăţişa celorlalţi 
aceeaşi putere şi dorinţă de dreptate. Niciodată n-ar fi 
decepţionat-o pe Bridgess, aşa cum o făcuse el de-atâtea 
ori. 

Se aplecă înainte şi-şi încrucişă privirea cu ochii violeţi ai 
Kirei, aşezată la dreapta regelui Smarald întâiul. Oare-i 
citea gândurile? Mai mult ca sigur, căci ea nu respecta nici 
un protocol al Regatului de Smarald. „Este mult mai 
frumoasă îmbrăcată cu tunica de mătase şi cu flori în păr”, 
gândi el. Dar sub această aparenţă de distincţie dădea în 
clocot aceeaşi energie turbulentă. Cu toate acestea, ea 
rămânea o comoară prețioasă a întregului continent, pe 
care trebuiau s-o apere cu preţul vieţii lor. În ochii ei putea 
să-i vadă şi pe cei ai lui Jahonne. Dulceaţa şi inocenţa 
tinerei femei mov îi lipseau deja. În timp ce studia în 
Regatul Umbrelor, petrecuse ore-ntregi discutând cu ea 
marile principii ale universului. 

Când se-aştepta mai puţin, Chloe, aşezată-n stânga, îşi 
puse mâna pe mâna lui, făcându-l să tresară. Se-ntoarse 
repede spre ea şi-i văzu zâmbetul radios. 

— Oare, de data asta, pe ce meleaguri depărtate colinda 
spiritul tău, preţiosule Cavaler? Îl ironiză ea. 

— Îmi pare tare rău, Chloe, răspunse el, căindu-se. Se 
pare că de la-ntoarcerea mea din Regatul Umbrelor mă 
pierd cu uşurinţă printre propriile gânduri. 

— E-adevărat că ai petrecut acolo zece ani din viaţa ta? 

Aprobă cu un semn scurt din cap. Atunci ea îi observă 
şuviţele gri de pe la tâmple şi ridurile mici din colţurile 


ochilor. 

— Îmi vine greu să-mi reiau drumul alături de Ordin, de- 
acolo de unde l-am lăsat, căci amintirile mele despre el au 
rămas departe. Ştiu că e greu de-nţeles. Voi nu mi-aţi simţit 
lipsa decât câteva zile, dar am impresia că nu sunt decât un 
străin în acest castel. 

— Cu toate acestea eşti şeful nostru, Wellan, iar pentru 
noi, cu siguranţă, nu eşti un străin. Nimeni n-are să poată 
schimba asta, nici măcar Nemuritorii. 

— Eşti amabilă, îi mulţumi el. 

— Cred că ai doar nevoie să te-obişnuieşti din nou cu felul 
de a fi al Ordinului, ţinând iarăşi o sabie-n mână sau luând 
un alt ucenic sub protecţia ta. 

— E posibil. Suspină el, întrebându-se totodată dacă asta l- 
ar ajuta în realitate. Iar tu, viaţa de soţie îţi este pe plac? 

— Mărturisesc cu umilinţă că da, răspunse ea, roşind. Ar fi 
trebuit să mă căsătoresc cu Dempsey mai demult. E bine să 
dormi în braţele cuiva pe care-l iubeşti. Precis ţi-ar plăcea şi 
ţie. 

Marele Cavaler nu răspunse. Pesemne că fraţii lui de arme 
nu cunoşteau relaţia lui intimă cu Bridgess. „Fără-ndoială 
că-i mai bine aşa”, se gândi el. Aşa are să se poată căsători 
cu Kevin, fără ca toată lumea să strige c-o făcea de necaz. 

Din nou se pierdu printre gânduri, şi Chloe îl observă 
iarăşi cu îngrijorare. Fizic era alături de ea, dar pe ce 
meleaguri colinda spiritul lui? Îi sondă spiritul şi nu găsi 
absolut nimic. Cavalerii îşi dădură seama de spaima ei şi 
Santo se hotări imediat să intervină şi să le potolească 
neliniştea. Se ridică şi se aşeză în spatele lui Wellan, având 
ulcica cu vin în mână. 

— Să bem în sănătatea Marelui Cavaler de Smarald! 
Exclamă el cu voce puternică. 

Strigătele care se ridicară atunci în sală îl făcură pe 
Marele Cavaler să iasă din visare şi înţelese că-şi neliniştise 
inutil camarazii. Sunt doar obosit, le comunică el pe cale 
telepatică. 


— Ai cheltuit multă energie în Regatul Elfilor, murmură 
Santo, aplecându-se la urechea lui. E normal să fii obosit, 
însă noi avem să te eliberăm de-aici abia într-o oră sau 
două. 

Wellan puse o mână călduroasă pe cea a fratelui său şi 
ridică şi el cana cu vin împreună cu ale celorlalţi. Îşi dădu la 
o parte farfuria şi gustă mai degrabă din bucuria ce-o 
răspândeau prietenii din copilărie. Îi observă cu interes, 
descoperindu-i iarăşi după o şedere îndelungată sub 
pământ. Văzu atunci mâna mov a Kirei, cu-ale ei patru 
degete terminate cu gheare, care-o împiedicau să ţină bine 
în mână orice unealtă şi înţelese că, în fond, şi el devenise 
ca ea, o fiinţă ce nu-şi mai găsea nicăieri locul. 

E fals! Răsună în capul lui vocea Kirei. Se aplecă să-l vadă 
pe sub burta mare a regelui. Ochii ei cu pupile verticale îl 
observară un moment şi el simţi că avea acces liber la 
gândurile lui. 

Cine e Jahonne? Întrebă ea. 

E o femeie pe care-am cunoscut-o în Regatul Umbrelor. 
Am să-ţi vorbesc despre ea când ai să fii ceva mai mare, 
răspunse fără să se mânie Wellan. 

Promisiunea asta aprinse un zâmbet pe chipul mov al 
sholienei. 

Când confuzia dintre trecut şi prezent deveni 
insuportabilă, Wellan se scuză în faţa fraţilor lui de arme şi 
ieşi din sală. Dar abia făcu doi paşi pe culoar că Magicianul 
de Cristal şi apăru în faţa lui, obligându-l să se oprească. 

— Sunteţi un om extraordinar, sire! Declară Nemuritorul. 
Aţi reuşit acolo de unde mulţi au plecat învinşi! 

— Pentru că n-au fost atât de stăruitori ca mine, asta-i tot. 
Şi vă asigur că toate aceste puteri noi le-am câştigat cu 
sudoarea frunţii. 

— Acum câteva zile când ne-aţi părăsit, eram convins că n- 
aveţi să vă mai întoarceţi! 

„Câteva zile!” repetă în sinea lui Wellan. Sentimentele 
oamenilor pe care-i cunoscuse nu se schimbaseră faţă de el, 


dar îi venea foarte greu să-şi reia viaţa ca şi cum nu s-ar fi- 
ntâmplat nimic. 

— Ceea ce simţiţi este cât se poate de normal, adăugă 
Nemuritorul. Dar, vă implor, nu regretaţi alegerea pe care 
aţi făcut-o până-n prezent. Cu sau fără ajutorul magiei, 
destinul vostru este cel al unui om cu faimă! 

— Chiar dacă aş prefera să mă-ntorc în Regatul Umbrelor 
să-mi urmez antrenamentul? Mărturisi Wellan. 

— N-aţi putea să-l terminaţi niciodată, căci nu sunteţi 
Nemuritor! 

— Nici Kira! 

— Sângele ei diferit are să-i îngăduie să trăiască de trei ori 
mai mult ca voi! Astfel o să aibă timp să-nveţe mult mai 
mult! Înţelegeţi deci că nu va trebui să spuneţi oricui 
despre existenţa fiinţelor protejate de Nomar, voi să se 
asigure Magicianul de Cristal. 

— Da, înţeleg! 

Dar privirea Marelui Cavaler era tristă şi Abnar simţi 
nostalgia lui după regatul subteran. 

— Puteţi să mă vizitaţi în turn la orice oră din zi sau din 
noapte, dacă aveţi momente de disperare. 

— Mulţumesc, maestre Abnar. Apreciez înţelegerea de 
care daţi dovadă! 

Wellan îl salută cu respect şi Magicianul de Cristal dispăru 
sub ochii lui tot aşa cum făceau Fan şi Nomar. „Fiinţele 
astea sunt oare reale? Se-ntrebă Wellan. Se materializează 
doar pe Enkidiev să vină-n ajutorul muritorilor?” Abia acum 
începu să-ntrezărească universul în întreaga lui 
complexitate. Câte comori mai tăinuia încă? Câte dintre 
acestea avea să poată să le descopere în timpul vieţii lui? 

Din ce în ce mai preocupat, îşi urmă drumul spre aripa 
Cavalerilor, gândindu-se că, în acest război, el şi-ar fi putut 
petrece viaţa explorând lumi ascunse şi teritorii interzise. 
Abnar avea dreptate: nu era un Nemuritor, dar Cavaler de 
Smarald era până-n măduva oaselor, chiar dacă 


descoperise o lume fascinantă de cunoştinţe noi. Destinul 
lui era acela de-a apăra continentul Enkidiev! 

Intră în camera lui şi se dezbrăcă, gândindu-se la cuvintele 
lui Chloe. Se simţea el în stare să mai ia în mână o sabie şi 
să lupte? Şi un Scutier pe deasupra? Nu, nu încă! Ar fi fost 
necinstit din partea lui să ia un copil sub protecţia sa, acum, 
când era încă atât de slăbit. 

Se-ntinse pe pat şi privi cerul prin fereastra suspendată în 
zidul de piatră. Începeau să se ivească primele stele şi el îşi 
aminti de primele lecţii ale lui Nomar despre astre şi 
corpurile cereşti. Acest univers îndepărtat era şi mai vast 
decât cel în care trăia. Ar fi trebuit să scrie tot ceea ce 
învățase, ca aceste cunoştinţe să fie transmise şi 
generaţiilor ce vor veni. 

Întunericul cuprinse din toate părţile încăperea şi el nu 
aprinse nici o lumânare. Nu se mai temea de întuneric, căci 
îşi dezvoltase alte simţuri ce-i permiteau să se orienteze 
fără probleme în mijlocul tenebrelor. Îşi lăsă gândurile să 
vagabondeze spre Regatul Umbrelor şi închise într-un 
târziu ochii până când simţi apropierea lui Bridgess. 

Tânăra intră în încăpere în vârful degetelor şi închise încet 
uşa. Wellan îi auzi fâşâitul moale al tunicii pe podea şi îi 
înţelese intenţiile, dar nu avu curajul s-o alunge. Se sui cu 
uşurinţă în pat şi i se grămădi în braţe. 

— Am hotărât să revin la târgul nostru iniţial, şopti ea, 
punându-şi capul pe umărul lui. 

— Ai refuzat să te căsătoreşti cu Kevin? Se miră Marele 
Cavaler. 

— Şi pe Kems, şi pe Buchanan, şi pe Nogait, suspină ea. 
Prefer braţele tale, buzele tale, pielea ta, chiar dacă nu mi 
le oferi prea des. 

— Bridgess, eu. 

Buzele-i puseră stăpânire imediat pe gura lui, împiedicând 
protestele şi aşa slabe ale bărbatului, apoi, încetul cu 
încetul, mângăierile degetelor ei lungi şi fine învinseră cei 
zece ani lungi de castitate petrecuţi în Regatul Umbrelor. 


Marele Cavaler era înainte de toate bărbat, nu numai 
magician şi luptător, şi avea aceleaşi nevoi ca toţi ceilalţi 
oameni. El sondă emoţiile lui Bridgess şi sinceritatea 
sufletului ei îl emoţionă. În noaptea aceea dragostea le făcu 
plăcere, cu atât mai mult cu cât o făcură plini de iubire şi 
tandreţe. Brusca lui supunere o surprinse pe tânără, dar nu 
se mai plânse şi de asta. 

ACASĂ, LA STĂPÂN... 

Când valurile îl aruncară în sfârşit pe plajele stâncoase de 
pe lrianeth, Asbeth lăsă să cadă coconul de invizibilitate 
care-l menţinuse în viaţă timp de mai multe zile. Îi era şi 
foame, şi sete, iar durerile se răspândiseră în tot corpul lui 
de pasăre de pradă. 

Rana făcută de Wellan i-ar fi putut fi fatală, dacă nu s-ar fi 
aruncat în valuri, în afara traiectoriei celui de-al doilea 
fascicul de şerpi electrici. Reuşind să-şi apere astfel pielea, 
s-a imobilizat, să atenueze relele care, în caz contrar, s-ar fi 
extins la organele vitale. Neputând să accelereze 
vindecarea în timp ce plutea spre soare-apune, creierul lui 
nu încetă să construiască planuri de răzbunare. Coconul de 
energie îi îngădui să scape şi de marii prădători ce populau 
oceanul. Ignoranţa lui în ce priveşte spiritul oamenilor, pe 
care-i credea slabi şi fără apărare, ar fi putut să-l coste 
viaţa. 

Se uită la pieptul său. Puternica magie a Cavalerului 
Wellan îi topise în întregime tunica de piele şi-i arsese 
penele, până-n carne. Se trezi deci cu o rană imensă în 
mijlocul corpului, pe care avea să trebuiască s-o ascundă, 
de ruşine, tot restul vieţii. 

În imperiul lui Amecareth, oamenii-insectă, legaţi telepatic 
între ei, nu cunoşteau noţiunea de ajutor reciproc. Ei îşi 
vedeau de ocupațiile lor şi nimeni nu întindea mâna măcar 
o dată celui de-alături. Asbeth trebui să se târască singur 
până la castel sub privirile neliniştite ale dragonilor, care 
circulau liberi împrejurul fortificațiilor. 


Intră în interiorul muntelui pe-o poartă secretă construită 
la baza lui şi străbătu culoarele lungi până-n alveola sa. 
Uşurat că de-acum era acasă, începu prin a se odihni, apoi 
îşi îngriji rănile. Pielea fiindu-i grav arsă, recurse la 
poţiunile sale magice pentru a o vindeca, dar nici un 
tratament n-avea să-i înlocuiască penele calcinate. Întins pe 
patul mizerabil, îşi ascunse rănile sub o pătură şi comandă 
servitorilor să-i aducă de mâncare. 

Înghiţi hrana cu lăcomie şi trase apoi concluziile asupra 
expediției sale pe continentul oamenilor. Nu reuşise nici s- 
aducă înapoi pe fiica împăratului, nici să-i omoare pe 
luptătorii care-o apărau, dar învățase multe despre 
obiceiurile lor, spaimele lor şi, odată ce-are să fie vindecat, 
are să-i prezinte lui Amecareth un nou plan de distrugere. 


SFÂRŞIT 


1 resac - val marin sau oceanic produs prin întoarcerea 
violentă a apei care a lovit un obstacol şi care se combină 
încontinuu cu valul direct, prezentând aspectul unei 
explozii