Anne Robillard — [Cavalerii de smarald] 01 Sub semnul stelei de foc

ROBAR 


LI! 


+ 
Ur. a, = 
: = 
d ] i ' 
# z N. j $ j 
j E 
J z | F; = Ta F; 
A | j pre ig 
LEN ` | FI î_ " 
See r PP “i i ; 
J z | 4 i } 
E i i i ] i 
ţi = iu ia l 
TF z a 
Phx i F Ea - y. B, 
TE — 
j - 
— czs iga z 


ATI sh 


SUB S AN Nalt 


srelLembE fog 


VOL. I e 


|. . Imperiul Si i 
„Negru Eo 


Insula Sopårlelor 


Teritoriile 
Necunoscuta 


CASTELUL DE SMARALD 


1 
ÎNTOARCEREA CAVALERILOR 


Se spune că, de mult, regatele întinsului 


continent Enkidiev, scăldat pe toate țărmurile sale 
de Marea cea Mare, nu cunoscuseră pacea decât 
timp de sute de ani după ce fuseseră nevoite să 
poarte un război pustiitor împotriva lui Amecareth, 
împăratul oamenilor-insectă. Sub lănci de 
războinici şi colţi de dragon, pe care-i călăreau 
aceşti oameni ciudaţi, pieriră atunci bărbaţi, femei 
şi copii, iar înşişi zeii trebuiră să intervină, pentru 
ca omenirea să nu fie rasă de pe faţa pământului. 
Aşa că deteră ei poruncă tare unuia dintre slujitorii 
lor, un nemuritor, pe numele său Magicianul de 
Cristal, să ridice oştire numeroasă, pe care ei o 
înzestraseră cu puteri magice. Acei preafericiţi 
luptători deveniră primii Cavaleri de Smarald şi 
reuşiră să-i arunce pe invadatori înapoi în marea 
din care ţâşniseră pe neaşteptate. 

Trecând vremea, numărată de-atunci în veacuri 
multe, încetul cu încetul oamenii uitară de 
sângeroasele bătălii purtate c-un duşman 
nemernic. Doar magicienii îi mai păstrau amintirea, 
întrucât stelele nu conteneau să le vorbească 
despre o ameninţare ce creştea dinspre soare- 
apune. 

In marea sa înţelepciune, Smarald întâiul, regele 
ce domnea asupra teritoriului din mijlocul 
continentului şi-şi avea castelul la poalele Muntelui 
de Cristal, hotărî să-ntemeieze un nou ordin de 
cavaleri, a cărui datorie de seamă să fie protejarea 
tuturor fiinţelor continentului Enkidiev. Pentru a 


ajunge Cavaler al Ordinului de Smarald, însă, nu 
era de-ajuns doar să vrei. Căci însuşi Maiestatea Sa 
însemnase pe-un pergament lung toate calităţile 
pe care trebuiau să le demonstreze copiii de vârstă 
fragedă, care s-ar fi dovedit vrednici a îmbrăca 
într-o zi platoşa de culoarea smaraldului şi- 
ncrustată cu tot felul de alte pietre preţioase a 
noului Ordin. 

lar cel ce-ar fi năzuit să intre-n rândurile lui, 
putea fi bărbat sau femeie, având aptitudinea de a 
intra în legătură cu lumea invizibilă şi dovedind 
atât cinste, cât şi curaj. 

Aspiranţii, regele însuşi îşi dorea acest lucru, 
urmau să studieze, îndrumați fiind de bătrânul său 
prieten şi magician al castelului, Elund, să-nveţe să 
cunoască şi să stăpânească mediul înconjurător, să 
citească semnele cerului şi să mânuiască toate 
armele cu agilitate şi abilitate, fermitate şi curaj. 
Se spunea că viaţa de cavaler ar fi-nceput în 
biblioteca şi sălile de clasă ale castelului, pe care 
monarhul le pusese la dispoziţia ordinului, întrucât 
soarta nu-i îngăduise să aibă un moştenitor. 

Viitorii apărători ai dreptăţii ar urma să-nveţe 
până la vârsta de unsprezece ani, după care şi-ar fi 
continuat pregătirea pentru a deveni Scutieri, 
putând, de-acuma, să se dedice şi mânuirii 
armelor. Pentru că ei erau primii, având menirea 
de-a renaşte Ordinul Cavalerilor de Smarald, 
trebuiau să se mulţumească să facă antrenamente 
doar cu soldaţii regelui. Apoi, la vârsta de douăzeci 
de ani, erau învestiţi Cavaleri, putând, la rându-le, 


proteja şi forma şi ei un scutier tânăr. 

Ascultând de sfaturile înțelepte ale magicianului 
său, regele hotărî că un astfel de Cavaler nu putea 
îndruma decât un singur Scutier o dată. Tot el ar fi 
avut obligaţia ca de-a lungul celor nouă ani de 
ucenicie să-l ţină pe  Scutier lângă sine, 
retrăgându-i această calitate doar în cazul în care 
acesta ar fi comis greşeli grave, având drept 
consecinţă lezarea Ordinului. 

Odată ce gândi cu  temeinicie dreapta 
desfăşurare a vieţii viitorilor Cavaleri, mulţumit, 
Smarald întâiul dădu poruncă aspră ca toate 
aceste reguli să fie înscrise cu litere de aur pe 
pereţii curţii interioare a castelului său, pentru ca 
toţi cei ce locuiau acolo să le aibă mereu în atenţia 
lor şi să ia aminte. 

Trimise apoi crainici iuți şi răvaşe bine-ntocmite 
prin oraşele şi ţările continentului, ca să le facă 
ştiute şi de toţi cei care vieţuiau pe alte meleaguri. 

Şi uite că primii copii n-au întârziat să se ivească. 
De pretutindeni, din toate regatele, copiii se- 
adunară la Castelul de Smarald şi se-nscriseră la 
probele de selecţie ale magicianului Elund. 

Dar din cei mulţi, doar câţiva trecură încercările. 
Erau doar şapte. Viitorii cavaleri, o fată şi şase 
băieţi, începură imediat studiul la castel. Odată 
admişi, copiii nu mai puteau să se-ntoarcă 
niciodată în familiile din care plecaseră, mai puţin 
dac-ar fi fost daţi afară de magician. Din acel 
moment Ordinul devenea căminul lor, iar Smarald 
numele lor de familie. 


Ei nu mai aparţineau unei rase anume sau unei 
anumite ţări, ci deveneau fii ai continentului întreg. 

Nedorind să facă din ei nişte asceţi sau nişte 
singuratici, regele le acordă dreptul de-a se 
căsători şi de-a avea copii, dar numai după 
învestitură şi-ntr-o perioadă în care nu aveau 
obligaţia de-a-ndruma un Scutier. În cazul în care 
Ordinul avea nevoie de ei, era de la sine-nţeles că, 
oricare-ar fi fost motivul, Cavalerii trebuiau să-şi 
lase familiile şi să-l slujească. 

Dintre primii şapte copii, patru erau de sânge 
regesc, iar trei proveneau din rândurile oamenilor 
simpli. Din fragedă pruncie toţi dovediseră talente 
ieşite din comun. Unii vorbiseră la puţin timp după 
naştere, alţii mutaseră obiecte fără ca măcar să le- 
atingă sau  preziseră evenimente importante 
pentru ţara lor. Niciunul dintre ei nu era un copil 
obişnuit, iar destinul îi alesese ca ei să devină noii 
Cavaleri de Smarald. 

Regele le urmărea îndeaproape evoluţia şi, în 
curând, castelul de la poalele Muntelui de Cristal 
răsuna de paşii lor zglobii. 

Nici un alt copil nu mai fu admis înainte de a se 
şti cu precizie dacă primii elevi ar putea realiza 
marele vis de dreptate şi de apărare al întregului 
continent. Când împliniră toţi cincisprezece ani, 
Regele  Smarald întâiul  îngădui popoarelor 
continentului Enkidiev să trimită şi alţi copii, dintre 
care fură aleşi alţi vreo doisprezece. 

Trecură încă vreo cinci ani şi, după învestitura 
primilor şapte Cavaleri, sosi un al doilea val de 


viitori elevi, dar şi de-această dată puţini găsiră 
drumul spre sălile de clasă ale Castelului Ordinului 
de Smarald. 

Clase diferite, niveluri diferite de însuşire a 
cunoştinţelor, rase diferite, toate supravegheate, 
de-acum înainte, de însuşi magicianul Elund. Unii 
dintre copii se-arătau a fi mai dotați şi-atunci 
mentorul lor se hotăra să-i separe de ceilalţi, să le 
poată da spre rezolvare exerciţii pe măsura 
aptitudinilor lor. Niciodată regele nu-l văzuse pe 
Elund atât de entuziasmat. ÎI întâlnea cu 
regularitate în holul cel mare al palatului şi-l 
asculta de fiecare dată cu o răbdare infinită, 
împăunându-se cu progresele făcute de elevii săi. 

Existau mai multe nume care apăreau frecvent în 
tiradele magicianului. Cel mai des era al lui Wellan, 
cel care văzuse lumina zilei în Regatul de Rubin, 
fiind cel mai mic fiu al Regelui Burge, ale cărui 
statură impozantă şi forţă musculară le moştenise. 
Pe toţi fraţii săi de arme Wellan îi depăşea cu un 
cap. Mânuia cu deosebită îndrăzneală cea mai grea 
sabie, iar curajul său îl alesese, încă de la-nceput, 
şef al cavalerilor din clasa lui. Niciunul n-ar fi luat o 
hotărâre fără să se fi sfătuit, în prealabil, cu el. 

Regele avea multe motive să fie mândru de 
Wellan de Smarald şi, având încredere în el, abia 
aştepta să-l vadă la lucru într-o situaţie care 
necesita intervenţia Ordinului. 

Şi uite că vreme-ndelungată nu-i fu dat s- 
aştepte, căci primul act de strălucire al lui Wellan 
nu se produse împotriva unui duşman al regatului. 


În timp ce se antrenau între ei, exersând arta 
războiului, cei şapte tineri Cavaleri auziră strigăte 
puternice de protest, ce ajungeau până la ei din 
afara zidurilor. Cum porţile castelului erau mereu 
deschise oamenilor de rând, ei descoperiră imediat 
izvorul gălăgiei. Văzură apropiindu-se un grup de 
pelerini, însoţiţi de nişte ţărani. Pelerinii erau 
îmbrăcaţi în tunici ample şi-şi ascundeau chipul 
sub glugi mari, în pofida razelor arzătoare ale 
soarelui de după-amiază. 

Cu un gest sec, Wellan întrerupse imediat ora de 
antrenament, iar Cavalerii se-ntoarseră spre 
mulţimea care intra în curtea cea mare a 
castelului. Ascuţindu-şi auzul şi deschizându-şi 
inima în faţa acestei mulţimi de oameni, Wellan 
înţelese că supuşii lui Smarald întâiul erau nervoşi 
şi pe punctul de a-i ataca pe nou-veniţi. 
Neascultând decât de propriul curaj, Wellan trase 
sabia şi-naintă spre bieţii amărâţi, după cât se 
părea, neînarmaţi. Camarazii lui îl urmară la mică 
distanţă şi-i încercuiră pe vizitatori, cu sabia în 
mână. Ţăranii se opriră şi ei, uimiţi de iniţiativa 
Cavalerilor. 

— De ce-i ameninţaţi pe-aceşti oameni? tună 
Wellan, străpungând mulţimea cu ochii lui albaştri 
ŞI reci. 

— Nu-i vrem în ţara noastră! strigă unul dintre 
bărbaţi. 

— Sunt din Shola! urlă un altul, după care scuipă 
pe jos. 

— Au făcut vreun gest de ameninţare la adresa 


voastră? îi chestionă Wellan, luând o poziţie dârză. 

Nimeni nu-i răspunse. Pelerinii se-aşezaseră în 
mijlocul cercului format de Cavaleri, îmbrăcaţi în 
tunicile lor verzi, şi-aşteptau cu răbdare derularea 
evenimentelor. Nu erau decât vreo doisprezece şi 
Wellan nu simţea în inima lor nicio intenţie ostilă. 

— Toţi cetăţenii continentului Enkidiev au dreptul 
să ceară audienţă la regele Smarald întâiul, urmă 
el cu o voce autoritară. Chiar şi sholienii. 
Întoarceţi-vă la muncile voastre, iar noi vom avea 
grijă de pelerini! 

Mulțimea începu să mârâie nemulțumită, apoi să 
bombăne, dar părăsi până la urmă incinta 
fortificată. Wellan aşteptă până ce toţi ţăranii 
plecară şi-abia atunci se-ntoarse spre străini. 

— Vă mulţumesc, Cavalere, se auzi vocea unei 
femei, care avea şi ea gluga trasă pe cap. Venim 
de departe ca să ne-ntâlnim cu cel mai înţelept 
dintre regii continentului. 

— Pe cine să anunţ Maiestăţii Sale? se interesă 
curios Wellan, pe un ton mai blând, dar ferm totuşi. 

— Regina Fan din Shola. 

Schimbând o privire neliniştită, imediat Cavalerii 
de Smarald îşi puseră deodată spadele înapoi în 
teacă, fără să rostească un cuvânt. Hotărârea de a- 
i prezenta sau nu pe sholieni regelui urma să fie 
luată de Wellan. Regina le ghici gândurile, căci 
aceşti Cavaleri cu suflet drept nu puteau rămâne 
indiferenți în faţa urmaşilor singurului rege care 
atacase Regatul de Smarald. 

Monarh al Ţării Argintului, Draka, altădată 


vecinul lor dinspre soare-apune, fusese, la un 
moment dat, tentat să-şi lărgească stăpânirile şi să 
cucerească şi celebrul castel de la poalele Muntelui 
de Cristal. În cele din urmă el a fost înfrânt, căci 
toate statele s-au unit împotriva lui, dar nu înainte 
ca monarhul să semene moarte şi teroare-n calea 
sa. 

Fan era soţia lui Shill, unul din cei doi fii ai lui 
Draka. Umilit profund de ceea ce făcuse tatăl său, 
Shill se refugiase cu acesta în Shola, ţara cea mai 
îndepărtată, unde el îşi regăsise curajul să-şi 
continue viaţa, la adăpost de privirile pline de 
reproş ale celorlalţi locuitori ai continentului. Acolo 
se îndrăgostise de Fan, prinţesa castelului, îşi 
uniseră destinele şi el urmase la tron după 
moartea regelui din Shola. Fratele lui, Cull, o fire 
mai dură, căruia puţin îi păsa de cei mulţi, 
rămăsese în 

Regatul de Argint, unde voia să domnească până 
la sfârşitul zilelor sale. 

— Trebuie să am neapărat o întrevedere cu 
Regele Smarald întâiul, insistă Regina Fan. Este cât 
se poate de important. 

Wellan avu un moment de-ndoială, căci nu 
simţea intenţii agresive în gândurile femeii şi nici 
în cele ale escortei sale. Totuşi, prima îndatorire a 
unui cavaler era aceea de a-şi proteja regele: 

— Sunteţi înarmaţi? întrebă el în final. 

— Sholienii n-au nicio armă, Cavalere, răspunse 
ea cu un glas nemaipomenit de dulce. 

Încet, îşi lăsă să cadă apoi gluga, smulgând un 


murmur de admiraţie Cavalerilor care-o înconjurau. 

Mama ei aparținuse Regatului Elfilor, iar bunica 
ei crescuse în cel al zânelor. Regina le moştenise 
amândurora trăsăturile fine şi părul aproape 
transparent. Tânără, subţire, delicată, Fan era de-o 
frumuseţe rar întâlnită. Ochii ei argintii străluceau 
sub razele crude ale soarelui, susținând cu mândrie 
privirea Cavalerului. Nu purta coroană. Dar fiinţa ei 
întreagă respira nobleţe. Pielea albă şi pură 
strălucea asemenea zăpezii din ţara ei, iar buzele 
roşii lăsau să se observe perlele dinţilor perfecţi. 

În Regatul de Smarald ea nu-şi avea asemănare, 
căci nicio altă femeie nu purta cu sine atâta 
frumuseţe, iar Wellan fu surprins la gândul că, în 
cazul în care ea n-ar fi fost soţia regelui magician 
din Shola, el ar fi vrut pe loc să-i ceară mâna. 

Falcon, unul dintre tovarăşii săi de arme, se- 
apropie de el şi-i şopti ceva la ureche: 

— Nu te lăsa vrăjit, Wellan. E-o zână! 

Falcon avea dreptate. Prin simpla putere a privirii 
lor, locuitorii ţărilor magice ar fi putut deruta chiar 
şi o oştire. 

Păstrând în privire respectul datorat reginei, 
Wellan îşi cobori ochii spre Fan. 

— Dacă aţi dori să mă urmaţi, milady, spuse el, 
cu o scurtă reverență. Soarele-acesta trebuie să fie 
greu de suportat pentru locuitorii unor ţinuturi 
îngheţate. 

Bergeau, cavalerul cu fire aprigă, născut în 
triburile din Deşert, se-ndreptă şi el spre Wellan, 
fără să-şi ascundă neliniştea: 


— Dar nu-ţi dai seama? protestă el. 

— Du-te şi anunţ-o pe Maiestatea Sa că au sosit 
la castel oaspeţi de seamă, îi răspunse în schimb 
Wellan, pe-un ton care n-accepta replică. 

Bergeau ezită, uitându-se lung în ochii de gheaţă 
ai lui Wellan, apoi, bombănind, se-nclină în faţa 
Reginei Fan, după care se-ntoarse şi se-ndreptă 
spre intrarea-n palat. 

Wellan îl privi plecând, apoi, oferindu-i braţul său 
reginei, o conduse spre marea poartă verde a 
Castelului Ordinului de  Smarald. Toţi ceilalţi 
pelerini îi urmară în tăcere. 

Odată intraţi în holul cel mare, obiceiul era ca 
oaspeţilor să le fie servite băuturi răcoritoare. 
Ajunşi acolo, ei îşi lăsară glugile să cadă pe spate 
şi astfel Wellan avu ocazia să observe că pielea lor 
era tot atât de albă ca zăpada ce-mpodobea 
Masivul de Cristal. 

Magicianul Elund îi povestise deja că, în Regatul 
Shola, soarele nu străluceşte aproape deloc, iar 
aerul era mai rar decât în celelalte ţări ale 
continentului. 

Pământ stâncos, acoperit în cea mai mare parte 
a timpului de zăpadă, acest teritoriu, prea puţin 
ospitalier, se afla în nordul extrem al continentului 
Enkidiev, pe-un podiş înalt, ce se-apleca peste 
mereu înverzită Ţară a Elfilor. In Shola nu creştea 
nimic şi niciun animal nu-ndrăznea să se- 
aventureze într-acolo, în afară de legendarii 
dragoni ai mării care veneau, câteodată, să se 
odihnească pe plajele acoperite de gheaţă. Din 


cărţile de istorie puteai afla că, într-un timp, 
climatul ţării fusese mai blând, dar cutremurele şi 
schimbările climatice transformaseră radical acest 
colţ de lume. De ce o femeie atât de frumoasă ca 
Fan preferase să se izoleze în vastul deşert arctic? 

Bergeau apăru din nou în holul cel spaţios, iar 
Wellan îi observă aerul cât se poate de nedumerit. 
Se-nclină adânc în faţa oaspeţilor şi spuse, cam în 
vârful buzelor, fără a-şi ascunde prea bine 
nemulţumirea: 

— Regele este onorat de vizita voastră şi vă 
roagă să mai osteniţi până-n sala tronului pentru a- 
| întâlni. 

Wellan se gândi c-ar fi fost mai bine să-l fi trimis 
la rege pe Cavalerul Santo, căci firea şi manierele 
lui erau mai blânde şi, în situaţia de faţă, ar fi 
convenit tuturor. Dar regina nu părea să acorde 
prea mare importanţă lipsei de respect a 
Cavalerului Bergeau. 

Ochii ei mari şi argintii se-ntoarseră spre Wellan, 
iar acesta-i oferi, din nou, braţul. Atingerea 
degetelor ei lungi îl făcu să freamăte şi-un zâmbet 
rar îi lumină faţa arsă de soare. Încet o conduse 
spre sala tronului, unde avea să aibă loc întâlnirea 
cu Regele Smarald întâiul, urmaţi fiind de toată 
suita celorlalţi pelerini. 

Bergeau şi ceilalţi cavaleri veneau în urma 
oaspeţilor, păstrând o distanţă respectuoasă. 

— Sunt convins că ea i-a făcut o vrajă, îi şopti 
Falcon Cavalerului Bergeau, cel care era mai 
aproape de el. 


— Pe-un bărbat nu-l poate lăsa indiferent o faţă 
atât de frumoasă, îi replică lason, având grijă mare 
ca nu cumva să fie auzit. 

— Dar ea este din Shola, le aminti Cavalerul 
Dempsey, care mergea în spatele lor. 

— De când au devenit rasişti Cavalerii de 
Smarald? Le reproşă Chloe, singura femeie din 
grupul lor. 

Ruşinaţi, ei nu mai scoaseră nicio vorbă şi-i 
urmară pe oaspeţi până-n imensa sală de marmură 
albă, drapată cu verde. 

Smarald întâiul se ridică încet din tronul său 
incrustat cu pietre preţioase, şi-naintă spre regină, 
întinzându-i mâna. 

Fan i-o dădu pe-a ei şi se-nclină respectuos în 
faţa lui. 

Monarhul Ţării de Smarald nu era doar cel mai 
vârstnic dintre toţi stăpânii popoarelor 
continentului, dar şi cel mai înţelept. Era înalt şi 
trupeş şi avea un păr alb şi neted ce-i ajungea 
bogat pe umeri, măturându-i barba tăiată ascuţit. 
Ochii lui gri, de culoarea perlei, lăsau să treacă o 
privire sinceră şi cinstită, iar pe faţa lui nu puteai 
observa niciodată un zâmbet fals, de circumstanţă. 
Insă Regina din Shola părea să aibă asupra lui 
acelaşi farmec pe care-l răsfrânsese şi asupra 
şefului Cavalerilor lui. 

— Ridicaţi-vă, vă rog, îi spuse el fermecat. 

La câţiva paşi de ei, Wellan observă că 
frumuseţea fără seamăn a lui Fan îl vrăjise până şi 
pe rege. 


— Veniţi de departe ca să-mi faceţi o vizită, 
continuă suveranul, dându-i cu regret drumul la 
mână. 

— Am venit mai mult să reluăm relaţiile între 
regatul nostru şi al vostru, Alteță, răspunse ea cu 
vocea ei melodioasă. Ar fi fost de mult cazul ca 
acest lucru să fie făcut. 

— Sunt perfect de acord, consimţi regele. Veniţi 
şi aşezaţi-vă lângă mine. 

— Mi-e teamă că este imposibil, Maiestate. Am 
petrecut deja destul de mult timp departe de 
poporul meu şi trebuie să mă străduiesc să mă- 
ntorc la Shola cât mai repede. Dar înainte de-a 
pleca, eu vreau să vă las dovada bunelor noastre 
intenţii. 

O locuitoare din Shola se-apropie de ea şi scotoci 
ceva sub haina ei largă. Discret, Wellan duse mâna 
la mânerul spadei, dar femeia scoase dintre pliurile 
pelerinei ceva ce semăna cu un copil. Creatura cea 
slăbuţă avea pielea mov şi urechile ascuţite, 
asemănătoare cu cele ale unei pisici. Părul ei violet 
era presărat şi cu meşe de culoare mai deschisă. 
Toată curtea avu un moment de spaimă, cu atât 
mai mult superstiţiosul Cavaler Falcon. Bergeau 
puse imediat mâna pe braţul lui, ca să-l liniştească. 

— lat-o pe fiica mea, Kira, declară regina. A ajuns 
până la noi vestea că voi căutaţi copii înzestrați, ca 
să faceţi din ei luptători asemenea cavalerului 
Wellan. Trimise apoi o privire tandră în direcţia 
acestuia, iar Wellan nu se putu abţine să nu-i 
zâmbească. Sângele-i fierbea în vene şi îşi dădu 


imediat seama că se-ndrăgostise până peste cap 
de femeia aceasta minunată. 

— Porţile castelului nu sunt deschise aspiranţilor 
decât o dată la şase sau şapte ani, domniţă, îi 
explică suveranul şi chiar şi atunci nu sunt 
acceptaţi toţi cei care se prezintă. 

— În felul ei, Kira este un copil unic, îl asigură 
Fan. lar pentru Regele Shill şi chiar pentru mine 
însămi este foarte important să facem să se uite 
greşelile lui Draka, bunicul ei, altădată stăpân pe 
Regatul de Argint. Ne-am gândit că popoarele 
continentului ar trebui să ne-acorde de-acum 
înainte iertarea lor, dacă fetiţa noastră are să 
ajungă un Cavaler de Smarald. 

Regina Fan puse copilul pe podeaua de 
marmură. Kira nu părea să aibă mai mult de doi 
ani şi era vizibil subnutrită. Ţinea capul aplecat şi- 
şi contempla picioarele, fără să emită nici cel mai 
mic sunet. Regele o ocoli de jur împrejur: 

— Ar fi trebuit să o supunem probelor de 
admitere, probe pe care ea nu este nici măcar în 
măsură să le-nţeleagă, protestă el. 

— N-o  subestimaţi, replică regina, cu voce 
plăcută. 

Copilul părea intimidat de toţi acei străini, dar 
nu-ncerca să se-agaţe de mama lui, nici de ceilalţi 
pelerini. Într-un târziu ridică capul şi Smarald 
întâiul putu să observe că faţa ei, deşi avea o 
culoare neobişnuită, era absolut umană. Avea 
trăsăturile fine ale mamei sale, nasul abia zărindu- 
i-se pe faţa de forma unui triunghi, iar buzele 


violete trasau o linie fină deasupra bărbiei. Totuşi, 
ochii parcă nu erau din lumea aceasta. De-aceeaşi 
culoare cu părul, se-ntindeau spre tâmple şi două 
pupile verticale, tot atât de negre ca noaptea, 
secţionau irişii fosforescenţi chiar prin mijloc. 

— Imi daţi câteva zile ca magicianul să-i 
evalueze aptitudinile? 

— Nu mai pot să rămân, Sire. Dacă nu va reuşi, 
faceţi-o servitoarea voastră. 

După ce lansă această declaraţie stupefiantă, 
Fan făcu o reverență cât se poate de graţioasă şi 
părăsi camera împreună cu întreaga ei suită. Bietul 
copil rămase pe loc, curios de resemnat de soarta 
lui. Regele chemă imediat câteva servitoare şi le 
rugă să aibă grijă de ea. 

— Dar înainte de toate daţi-i de mâncare! 
exclamă el. Apoi se-ntoarse spre Cavaleri şi le 
ordonă să-i escorteze pe sholieni până la frontieră. 
Wellan trecu în faţă şi ceilalţi şase Cavaleri îl 
urmară în holul cel mare, ce răsună în curând de 
paşii lor. Când ieşiră-n curtea cea mare a 
castelului, nu mai exista nici măcar o urmă a 
trecerii oaspeţilor. li întrebară pe băieţii de la 
grajduri, pe meşteşugari şi lucrători şi aflară că 
pelerinii ieşiseră din cetate. 

Uimit, Wellan dădu poruncă să le fie aduşi caii şi 
Cavalerii porniră în galop. leşiră ca vântul pe 
poarta cea mare a castelului, îndreptându-se spre 
miazănoapte, dar căutările lor rămaseră fără 
rezultat. Îi întrebară şi pe ţăranii de pe câmpuri. Pe 
oaspeţi, toţi îi văzuseră trecând, dar fiecare în altă 


direcţie. 

— E imposibil! Cum ar fi putut merge fiecare în 
altă direcţie? Se-mpotrivi lason, cel mai tânăr 
dintre ei. 

— V-am spus eu, tună Falcon. Sunt în stare să 
facă tot felul de vrăji! 

— Poate c-au fost trimişi de Stăpânul Regatului 
Umbrelor ca să-l vrăjească pe rege, sugeră 
Bergeau, neliniştit. 

— Sau să-l împiedice să pună pe picioare Ordinul 
Cavalerilor de Smarald, adăugă Dempsey. 

Agasat, Wellan ridică deodată braţul, 
impunându-le să tacă. 

— Dacă toţi locuitorii continentului v-ar detesta, 
spuse el, pe un ton cât se poate de sever, nu aţi fi 
avut şi voi poftă să vă folosiţi de magie şi să 
dispăreţi, ca să nu fiți ucişi cu pietre înainte de-a 
ajunge la locul de destinaţie? 

— Wellan are dreptate, îl susţinu Chloe. Altfel n- 
ar fi putut ajunge niciodată până la noi. 

— Dar de ce este atât de urâtă fiica reginei? 
izbucni Bergeau. 

— Are elfi şi zâne printre strămoşi, suspină 
Wellan, care şi-ar fi dorit ca fraţii săi să dea dovadă 
de mai multă bunăvoință. Sunt fiinţe stranii. 

— Eu nu-nţeleg cum o mamă îşi poate părăsi 
singura ei fiică, fără măcar să ştie ce i se va- 
ntâmpla, spuse Santo, încruntându-şi sprâncenele. 

— Nu este totuşi greu de înţeles, se linişti 
Wellan. Pe vârful lor înzăpezit, de la exilul lui 
Draka, sholienii n-au încetat să sufere. Multe dintre 


ţările care dintotdeauna le procurau cele necesare 
tracului, în schimbul pietrelor preţioase pe care ei 
le-aduc la lumină din munţii lor, le-au întors 
spatele. Eu cred că regina s-a despărţit de fiica ei 
pentru ca aceasta să devină un adevărat Cavaler 
de Smarald şi astfel să poată restabili legăturile 
diplomatice dintre Shola şi restul continentului. 

— Şi crezi că planul ei va funcţiona? întrebă 
Falcon. 

— N-ai decât să te uiţi la Wellan ca să fii sigur că 
da, îl ironiză lason. 

Wellan se-ncordă în şa. Camarazii lui ştiură pe 
dată că el nu va accepta nici măcar o glumă la 
adresa sentimentelor lui faţă de regină. Fără să 
stea pe gânduri, el dădu pinteni calului în direcţia 
castelului. Fraţii lui de arme schimbară între ei o 
privire de înţelegere şi-l urmară. 


2 
COPILA MOV 


JE jurul straniei copile aduse de Regina Fan şi 
îmbrăcată într-o haină mult prea mare pentru ea 


se-adunară toate slujitoarele. O aşezară pe masa 
de lemn ce trona în mijlocul bucătăriei şi-i 
examinară atât urechile ascuţite, cât şi părul de-un 
violet ca mătasea. Copilul nu părea deloc 
înspăimântat, dar era desigur intimidat, pentru că 
îşi dădea seama că este-n centrul atenţiei tuturor. 

— În realitate, fetiţa este o prinţesă, declară 
Armene, cea mai bătrână dintre slujitoare. Mama ei 
este Regina Fan din Shola, iar tatăl este prinţul 
magician Shill, din Regatul de Argint, proclamat 
suveran la moartea regelui din Shola. Auzind 
numele ţărilor blestemate, toate femeile dădură 
câţiva paşi înapoi, dar ea le reproşă imediat 
neştiinţa. Armene văzuse şi-auzise multe-n viaţa 
ei, căci, orfană, ea fusese adăpostită de Regele 
Smarald întâiul pe când era încă foarte tânără. De 
când se ştia, Armene îl slujise pe rege. lar acum, 
pe zi ce trecea, protectorul ei îmbătrânea mai mult 
şi-avea nevoie de-o grijă sporită atât din partea ei, 
cât şi a anturajului său. Tot ea era cea care-i 
pregătea mereu  mâncărurile preferate şi-l 
convingea zilnic să-nghită şi leacurile pregătite de 
magician din plante medicinale. Femeie robustă, 
cu umeri colţuroşi şi sân bogat, ea ştia să se facă 
ascultată. Îşi împletea în cozi părul lung şi şaten şi 
le lega apoi la spate, să n-o împiedice în timpul 
lucrului. Ochii ei mari şi negri străluceau de 
bunătate şi de compasiune, căci Armene avea un 
suflet de aur. 

— Credeţi că fetiţa asta are să meargă pe urmele 
bunicului ei? Eu sunt convinsă că, în cazul în care 


avem să ne purtăm frumos cu ea, o să devină o 
copilă de Smarald, ca toţi ceilalţi care studiază în 
castelul ăsta. Să-i dăm mai întâi de mâncare pe 
săturate, căci, după cum văd, nu-i decât pielea şi 
osul de ea. 

Una dintre femei îi aduse imediat un castronel în 
care pusese o fiertură caldă de arpacaş şi-o 
linguriţă din aur. Kira privi cu mult interes 
conţinutul bolului şi linguriţa, dar nici nu se atinse 
de ele. 

— Nu-i e foame? se miră bucătăreasa. 

— Eu cred mai degrabă că nu ştie ce este, îşi 
dădu seama Armene, apucând linguriţa. 

Luă o cantitate mică de cereale din bol şi i-o 
duse spre gură, scoțând în acelaşi timp sunete de 
încântare. Kira ridică imediat capul şi toate 
femeile, cu excepţia lui Armene, îşi ţinură 
răsuflarea când observară ochii violeţi ai copilului 
împărţiţi de nişte pupile verticale, tot atât de negre 
ca noaptea. 

— E-un animal, sau un copil? strigă, oripilată, una 
dintre slujitoare. 

Kirei, însă, nu-i păsă de ea, dar săgetă cu 
privirea ei ireală buzele Armenei. Un zâmbet 
apăru, în sfârşit, pe faţa ei ascuţită şi ea întinse 
mâna să apuce linguriţa. De data asta, în bucătărie 
se instală panica, pentru că mâna fetiţei nu avea 
decât patru degete, terminate cu gheare violete, 
ca, de altfel, şi picioarele. Când servitoarele o luară 
la fugă pe coridor strigând de spaimă, Armene 
rămase-n picioare în faţa straniei prințese. Ea îi 


dădu linguriţa de aur şi-o observă cât timp aceasta 
mâncă. La un moment dat, copilul îi dădu înapoi 
castronelul, iar Armene înţelese că îi mai era 
foame. Îi dădu încă o porţie de terci, o bucată 
groasă de pâine cu miere de albine şi-un păhărel 
de apă, pe care copila-l bău într-o clipă. 

Fiind convinsă că fetiţa n-are putere să se dea 
jos de pe masă, Armene se duse să pună vasele în 
cuva cea mare, fără s-o supravegheze, dar când 
se-ntoarse, Kira nu mai era acolo. O căută peste 
tot, în toate colţurile bucătăriei. Degeaba. Copilul 
era atât de mărunt şi subţire încât ar fi putut să se 
fofileze oriunde. Câteva minute mai târziu, la 
urechile lui Armene ajunse ciripitul unei păsări şi 
ea ridică ochii către ferestrele deschise-n pereţii de 
piatră, la o înălţime de câţiva metri de podea. Kira 
stătea acolo cu o pasăre multicoloră aşezată pe 
unul dintre degetele sale. 

— Dar cum te-ai căţărat acolo? se miră femeia, 
punându-şi mâinile-n şolduri. 

Nimic din ce se afla sub fereastră nu i-ar fi putut 
permite s-ajungă acolo atât de repede. Dar înainte 
să se poată apropia şi să-i spună ferm copilului să 
coboare, regele năvăli în bucătărie, cu mantia 
fluturându-i în spate. 

— Explicaţi-mi, Armene, de ce servitoarele sunt 
atât de-nspăimântate, bombăni el, încruntându-şi 
sprâncenele. 

Regele se uită de jur împrejur de mai multe ori, 
dar nu văzu nicăieri creatura micuță şi slăbuţă, aşa 
că, scoțând un suspin, Armene fu nevoită să-i arate 


cu degetul fereastra. Neliniştit de soarta fetiţei, 
Smarald întâiul ceru imediat femeii s-o facă să 
coboare de unde se cocoţase. Pentru a o face să- 
nţeleagă că de partea cealaltă a zidului erau 
şanţurile cu apă care protejau castelul, folosiră, 
împreună, toate limbile vorbite pe continent. 
Copilul se uita însă la ei, fără să-i înţeleagă. 

Armene avu atunci o idee salvatoare. Dintr-unul 
din numeroasele dulapuri ale bucătăriei, scoase un 
biberon vechi din argint, îl spălă, îl şterse şi-l 
umplu cu lapte cald. Mirosul cunoscut îi atrase 
imediat atenţia fetiţei mov. Ea lăsă pasărea să 
zboare şi-şi fixă privirea pe cei doi străini. 

— Hai, Kira, vino, spuse regele, deschizându-şi 
braţele. 

Fără să ezite un moment, Kira sări şi ateriză la 
pieptul regelui, agăţându-se cu ghearele de 
veşmintele de velur. Armene îi întinse biberonul şi 
copila îl apucă atât de repede, încât parcă viaţa ei 
ar fi depins de asta. Simţindu-se la adăpost în 
braţele regelui, fetiţa începu să sugă, închizând 
ochii de plăcere. 

— Dar nu-i decât un bebeluş! se minună 
monarhul. 

Incântat, regele o sorbi din ochi cu o privire atât 
de tandră, încât slujitoarea rămase uimită, căci, de 
când îl cunoştea, nu-l văzuse niciodată atât de 
mulţumit. 

Incă de la-nceputul domniei, Smarald întâiul 
avusese două soţii, dar amândouă muriseră, fără 
să-i lase urmaşi. Dacă l-ai fi privit cum mângâia 


fetiţa, ţi-ai fi dat imediat seama că instinctul patern 
nu pierise odată cu moartea soțiilor. Cu Kira în 
braţe, el ieşi din bucătărie şi se duse direct în 
elegantul apartament personal. Legănă copila şi-o 
privi îndelung cum  înghiţea lacomă laptele, 
deschizând şi închizând ritmic cele opt degete mov 
cu care ţinea biberonul de metal. Pe rege nu-l 
cunoştea, dar se părea că, din instinct, îi acordase 
încredere. 

— Ce creatură caraghioasă eşti! 

Kira deschise ochii şi-l privi insistent. În 
semiîntunericul camerei pupilele ei verticale se 
măriseră şi, preţ de-o clipă, monarhul avu impresia 
că ţine-n braţe o pisică violet. In tinereţea sa el 
călătorise mult, dar niciodată nu-ntâlnise vreo 
fiinţă, oricare-ar fi fost ea, care să semene cu 
această copilă. 

Cei doi băieţi ai defunctului rege Draka, 
războinicul, aveau totuşi pielea albă, chiar dacă 
mama lor aparținuse lumii zânelor. Şi Regina Fan, 
cu toate că prin vene-i curgea sânge de elf şi de 
zâne, incontestabil, nu avea pielea mov. 

Ce-ar fi putut să se-ntâmple ca această prinţesă 
să se nască astfel? 

Kira îşi termină laptele şi-ntinse sticla goală 
regelui, care o puse pe-un gheridon de marmură 
aflat în apropierea lui. Nici măcar nu avu timp să 
se ridice, că fetiţa se agăţă de hainele lui ca un 
liliac ce caută protecţia şi căldura sânului matern. 
Smarald întâiul îşi dădu seama că o legătură 
puternică era pe cale să se stabilească între el şi 


copilă şi, curios lucru, regele nu era deloc tentat s- 
o îndepărteze. Avusese dreptate Regina din Shola 
să spună că fiica ei era o fiinţă deosebită. In pofida 
tuturor neajunsurilor ei de ordin fizic, regelui îi era 
imposibil să n-o iubească. 

O legănă vreme îndelungată, uitând că timpul 
trecea şi uitând chiar şi de obligaţiile sale de 
fiecare zi. În braţele lui, Kira adormi, cu urechile ei 
ascuţite lăsate pe spate. Regele le mângâie uşor şi, 
spre marea sa surpriză, copila începu să toarcă 
uşor, la fel ca o pisică. 

Acesta fu momentul în care Elund, magicianul 
castelului,  năvăli în apartamentele regale, 
întrerupând clipele magice. Deşi deocamdată nu 
era foarte gras, plăcerea lui de-a mânca bine şi de- 
a bea câte-un pahar de vin adăuga în fiecare an 
câţiva centimetri taliei lui, dând, în acelaşi timp, 
impresia că scade-n înălţime. Părul lung şi cărunt 
avea şi şuviţe albe, iar puterea ochilor negri părea 
să te pătrundă. In special când se enerva, nasul 
acvilin îl făcea să semene cu o bufniţă bătrână. 
Elund era un om cinstit, dar, după părerea regelui, 
avea un gust al dramei prea pronunţat. 

Magicianul se-apropie cu paşi mari, straturile 
suprapuse ale hainelor lui descriind arabescuri 
largi împrejurul său, astfel că asemănarea dintre el 
şi-o bufniţă se accentua. 

— Maiestate, ar fi trebuit să vă... 

Observă fetiţa-n braţele suveranului şi aproape 
că scoase un strigăt de disperare. Se lăsă să cadă- 
n genunchi şi-şi apăsă pe frunte pandantivul de- 


argint pe care-l avea la gât. Smarald întâiul nu-l 
văzuse făcând acest gest decât o singură dată de 
la venirea lui la castel. Atunci când, cu câţiva ani în 
urmă, un monstru-naripat trecuse-n zbor deasupra 
castelului. 

— Ce se-ntâmplă, Elund? se nelinişti regele. Ce 
nenorocire vă determină să vă protejaţi astfel? 

— Unde-aţi găsit demonul ăsta? exclamă 
magicianul, care, cu greu, reuşea să-şi 
stăpânească emoţiile. 

Strigătul lui trezi fetiţa, care-l fixă cu ochii ei 
violeţi. De data asta magicianul îşi duse absolut 
toate amuletele la frunte, pronunţând, în acelaşi 
timp, cuvinte fără  de-nţeles, desigur nişte 
incantaţii. Sever, regele-l somă să-şi explice 
comportamentul cel puţin derutant. Elund se 
retrase-n genunchi câţiva paşi şi-şi lăsă capul în 
Jos. 

— Există, la miazănoapte, un regat blestemat, 
Maiestate. 

— N-am nevoie de nicio lecţie de geografie, oftă 
regele, plictisit. 

— Vă rog, ascultaţi-mă, îl imploră magicianul, 
căruia îi transpira frica prin toţi porii pielii sale. 

Cu un gest nerăbdător din mână, însă, regele îl 
invită să continue. 

Elund scoase o batistă din buzunar şi-şi şterse 
repede faţa. 

— Regatul acesta este locuit de demoni care se 
mănâncă-ntre ei! Declară el într-un târziu, 
adunându-şi tot curajul. 


— Şi? insistă Smarald întâiul, din ce în ce mai 
nerăbdător. 

— Au pielea violet, urechile ascuţite, gheare şi 
dinţi atât de ascuţiţi ca tăişul celor mai bune săbii 
ale noastre. 

Ajutându-se de două degete, regele deschise 
gura fetiţei şi văzu că are într-adevăr dinţi foarte 
ascuţiţi. 

— Dar este fata Reginei Fan din Shola, protestă 
regele, în pofida a ceea ce constatase înainte. 

— Fără-ndoială că a fost concepută cu un 
demon! 

— Formulaţi O acuzaţie foarte gravă, 
magicianule, îi reproşă suveranul, încruntându-şi 
sprâncenele. 

— Am toate documentele înscrise pe pergament 
care-mi dovedesc justeţea vorbelor, Maiestate. 

Preţ de câteva clipe, regele nu scoase niciun 
cuvânt, întrebându-se de ce Regina din Shola i-a 
încredinţat un demon ca semn al prieteniei celor 
două regate. Copilaşul cel mov se uita curios la 
magician, ceea ce-l făcea pe bietul om să treacă 
prin tot felul de stări sufleteşti. Apoi, cu viteza unei 
pisici sări pe podea şi se-ndreptă spre el. 

— Zeii să mă aibă-n pază! strigă Elund, care 
crezu că i-a sosit ceasul cel de pe urmă. 

Fetiţa se opri în faţa lui şi, extrem de curioasă, 
atinse cu vârful ghearelor brelocurile strălucitoare 
de la gâtul magicianului. Imediat pe faţa ei 
triunghiulară, pân-acum foarte serioasă, apăru un 
zâmbet larg. 


— Shola, murmură ea, cu voce ascuţită. 

Tremurând, magicianul îşi cobori privirea pe 
bijuterie şi, împotriva voinţei sale, trebui să 
recunoască cinstit că aceasta era proveniența 
stelei cu cinci colţuri, de care el nu se despărţise 
niciodată. 

— Vorbeşte! se minună regele. 

— Asta n-o transformă într-o creatură mai puţin 
malefică! Azvârli magicianul, ţinând totodată să se- 
ndepărteze de copil, fie şi-n genunchi. 

— Shola di jamay mai spuse Kira, ridicând mâna. 

Nu după mult timp, talismanul se-ntinse pe toată 
lungimea lanţului său şi-ncepu să se-nvârtă în jurul 
gâtului bătrânului, care fu cât pe-aici să leşine de 
frică. 

— Şi are şi puteri magice! exclamă cu mândrie 
regele. 

— Aveţi milă, gemu Elund, gata să izbucnească-n 
lacrimi. 

— Kira, vino-napoi, îi porunci Smarald întâiul. 

Copilul se-ntoarse spre el, cu ochii plini de 
nelinişte. Fără-n- doială, ea nu-nţelegea ce spune, 
dar îi traduse foarte bine emoţiile. 

— Elund este prietenul nostru şi-un colaborator 
preţios al regatului, îi explică suveranul. Nu trebuie 
să-l faci să-i fie frică. 

— Frică... repetă copila, înclinând uşor capul într- 
o parte. Cu un singur salt sări pe genunchii 
suveranului, dar continuă să-l privească pe 
magicianul transpirat din cap până-n picioare. 

Nu făcut frică, îl asigură Kira, pe-acelaşi ton 


autoritar ca al protectorului ei. 

Suveranul izbucni în râs şi copila-nţelese că toate 
aceste sclifoseli nu fuseseră decât o glumă. Un 
zâmbet înflori atunci pe buzele ei, care-i 
descoperiră dinţii mici şi ascuţiţi. Magicianul 
încercă în van să-l convingă pe rege că, în pofida 
vârstei, copila reprezenta un pericol pentru regat şi 
că ea trebuia să fie înapoiată neîntârziat mamei 
sale. Propuse chiar ca această misiune să le fie 
încredinţată Cavalerilor de Smarald. Suveranul 
rămase pe gânduri, apoi hotărî că ar trebui mai 
întâi să ceară explicaţii mamei despre originea 
exactă a fiicei sale. Incepând chiar de-a doua zi, un 
mesager îi va duce Reginei din Shola o scrisoare. 

— Dar, Maiestate... protestă magicianul. 

— Am hotărât, Elund. 

Bătrânul se ridică pe picioarele lui încă nesigure, 
ca să se aplece aproape imediat într-o reverență al 
cărei echilibru fu cât se poate de precar. Se 
retrase-apoi, mergând cu spatele în direcţia uşii. 

Rămasă pe genunchii regelui, copila mov se 
ridică deodată. 

— Shola! strigă ea cu voce ascuţită. Dintr-o 
singură  smucitură  pandantivul strălucitor se 
desfăcu de pe lanţul său şi zbură până-n mâna cu 
gheare a fetiţei, care îl strânse imediat la piept, 
lăsându-i parcă-mpietriţi pe cei doi bărbaţi. 

Kira nu era decât un bebeluş şi avea deja puteri 
mult mai mari decât cele ale Cavalerilor de 
Smarald. 

— Maiestate, talismanul e-al meu, se lamentă 


magicianul. 

— O să ţi-l dau înapoi imediat ce copila adoarme. 

Elund lăsă să-i cadă ambele mâini de-o parte şi 
de alta a corpului. Se pregătea să se retragă, dar 
Smarald întâiul îl opri cu un semn. 

— Dacă am putea s-o învăţăm să-şi stăpânească 
puterea, ar putea deveni un Cavaler de temut, 
aprecie, plin de speranţă, regele. 

— Nici să nu vă gândiţi, Maiestate! 

— E necesar să ne convingem că ea foloseşte în 
slujba binelui puterea ce-i este dată. 

— Dar e-un demon! 

— Mama ei are să ştie desigur să vă convingă de 
contrariu, Elund. 

Fără să mai insiste, magicianul ieşi din 
apartamentele regale. Trecuseră mai mult de 
douăzeci de ani de când era în slujba regelui 
Smarald întâiul şi niciodată acesta nu dăduse 
dovadă de-o asemenea încăpățânare, niciodată nu 
avusese atât de puţină încredere în sfaturile lui. 
Vrăjitoarea asta era, fără-ndoială, ultima răzbunare 
a lui Draka, pe care exilul său în ţara veşnic 
acoperită de zăpadă îl umilise profund. 

Magicianul se-ntoarse singur în turnul cel mare, 
printre pisicile şi  leacurile lui, unde-şi avea 
locuinţa. 

La ceasul acela de seară, cerul era senin, fără să 
se-ntrezărească măcar vreun nor. Pentru a-şi înnoi 
părerea despre viitorul regatului, Elund vru, peste 
câteva ore, să descifreze iarăşi mesajul stelelor. 
Dacă îngrozitorul demon mov fusese trimis la 


castel pentru a-l distruge pe rege şi curtea lui, 
cerul îi va mărturisi. Se-aşeză, deci, lângă fereastra 
cea mare, tăiată-n piatra zidului, prin care abia se 
mai strecurau ultimele luciri dinspre soare-apune şi 
aşteptă să coboare noaptea. 


x XX 


În capătul celălalt al castelului, într-un corp 
separat, Cavalerii de Smarald cinau. Sufrageria lor 
se afla în mijlocul clădirii şi era înconjurată, la 
primul etaj, de bucătărie, de camerele pe care le 
ocupau fiecare şi de-o ieşire directă la grajduri, iar 
la etajul al doilea, de camerele celor mai mici 
dintre elevi. La un capăt al încăperii se afla o vatră 
mare de piatră, unde pe toată perioada 
anotimpului rece ardea focul. Dar de-a lungul 
zilelor de vară, slujitorii mutau enormele tapiserii 
care acopereau ferestrele şi-o adiere proaspătă 
refrişa aerul din sala cea mare. In mijlocul acestei 
camere trona o masă lungă de lemn, în jurul căreia 
cei şapte Cavaleri mâncau sau discutau despre 
rolul lor de protectori ai continentului Enkidiev. La 
înălţimea celui de-al doilea etaj, o galerie destul de 
largă înconjura sala şi, adesea, elevii mai mici ai 
şcolii se-aşezau acolo, pentru a-l putea vedea şi 
spiona mai bine, printre gratii, pe acela dintre 
Cavaleri pe care urmau să şi-l aleagă drept 
maestru. 

In seara aceea Dempsey le spuse camarazilor săi 
că, fără îndoială, regelui i-a fost teamă de-o 


ameninţare, ca să dorească să înfiinţeze Ordinul 
lor, chiar dacă toţi ceilalţi suverani ai continentului 
se supuneau cu uşurinţă autorităţii sale. 

— În afara regelui Cull al Regatului de Argint şi-a 
fratelui său Shill, regele din Shola, îi aminti Falcon. 
Ei nu-i iartă lui Smarald întâiul exilul tatălui lor într- 
un ţinut atât de-ndepărtat şi neprimitor. 

— Dar, niciunul, nici altul din fiii lui Draka n-au 
arătat duşmănie sau ură la adresa Regatului de 
Smarald, sublinie Chloe. 

— Dempsey are totuşi dreptate, zise Falcon, cu o 
oarecare nelinişte. Niciodată Maiestatea Sa n-ar fi 
întemeiat Ordinul, dacă n-ar fi planat vreo 
ameninţare asupra continentului. 

— Eu cred că a vrut doar să redea nişte valori 
solide locuitorilor lui prin reînfiinţarea Ordinului 
Cavalerilor de Smarald care, într-un timp, asigurau 
pacea şi-mpărţeau dreptatea, interveni Santo, ai 
cărui ochi mari şi negri străluceau de pasiune. 

— Dar, de fapt, de ce-au dispărut? întrebă 
Bergeau, după ce muşcase dintr-un măr. 

Imediat toţi se-ntoarseră spre Wellan, care era 
cel mai în măsură să le dea răspunsul, deoarece 
era cel mai citit dintre toţi. Dar Marele Cavaler era 
pierdut în gânduri. O bucăţică de pâine rămăsese- 
nţepată-n lama cuţitului său, fără ca el să se fi 
atins de ea. Aşezat în apropiere, lason observă că 
el nu mâncase într-adevăr nimic. 

— Falcon are dreptate! Este vrăjit! tună Bergeau, 
lovind puternic masa cu pumnul lui uriaş. 

Zgomotul îl trezi brusc pe Wellan din visare şi el 


îşi plimbă privirea-ngheţată peste feţele tovarăşilor 
lui de arme, întrebându-se dacă aceştia îşi 
dăduseră seama de suferinţa grea, de disperarea 
ce luase loc în inima lui sau erau doar neliniştiţi 
pentru că la discuţia din seara aceea el nu 
participase. 

— S-ar spune că dragostea ţi-a tăiat pofta de 
mâncare, îl ironiză lason. 

— Din cauza femeii din Shola, nu-i aşa? făcu 
Falcon pe-un ton de acuzare. 

Dar lui Wellan nu-i plăcea să i se discute ordinele 
şi, cu atât mai puţin, sentinientele. Şi, pentru-acest 
motiv şi pentru altele, el devenise, încă de la- 
nceput, şeful celorlalţi. 

— Eu credeam c-aţi înţeles cu toţii că nu doresc 
să vorbesc despre asta, se enervă el. 

— Da,  e-adevărat!  Povesteşte-ne mai bine 
despre pieirea primilor Cavaleri de Smarald, 
interveni Chloe, ca să aplaneze conflictul. 

Dintre cei şapte luptători ea era singura care 
prefera negocierile înfruntării. Avea tot atât de 
multă putere ca fraţii ei şi adesea le dădea de 
furcă în timpul exerciţiilor cu spada, dar arma ei 
preferată era blândeţea. 

— Au dispărut, pentru că i-au interesat prea mult 
sentimentele şefului lor, făcu Wellan posac şi 
ursuz, aruncând bucata de pâine în foc. 

Făcu pumnalul s-alunece la loc, în teaca de la 
centură, şi se sculă de la masă fără să se fi atins 
măcar de mâncare. Ceilalţi şase îl urmară în 
tăcere. Wellan avea, pe lângă mari calităţi şi mari 


defecte, ca, de exemplu, înclinația spre ceartă. 

— Alegem un voluntar care să meargă să-l 
liniştească? întrebă Dempsey. 

— Nu, hotărî Chloe. Îl lăsăm să-şi revină singur. O 
să fie mai bine pentru toată lumea. 


x k x 


Nemulțumit şi necăjit, Wellan traversă culoarul 
interior care înconjura sala şi intră în camera lui. 
Închise uşa şi scoase un oftat adânc. Crezuse că 
antrenamentul lui de cavaler îl pregătise să-nfrunte 
toate situaţiile, dar niciodată magicianul sau 
maeştrii de scrimă nu-i vorbiseră de pericolele pe 
care ţi le-ar putea procura inima. Işi dădu armele 
jos şi le-agăţă pe perete, în apropierea uşii, acolo, 
de unde le-ar fi putut recupera cu uşurinţă, în caz 
de pericol, apoi îşi dezbrăcă şi tunica. Valeţii 
puseseră tunici curate pe singurul divan din 
cameră şi schimbaseră apa la lavoar. Ingenunche 
pe duşumea şi-şi stropi faţa cu apă rece. 

De ce nu-şi putea alunga din minte faţa 
frumoasă a lui Fan din Shola? De ce i se strângea 
inima când se gândea că ea se afla pe drum spre 
soţul ei? Cavalerii nu trebuiau să cedeze 
sentimentelor rele ca invidia sau gelozia, dar nu 
putea deloc să-şi revină. Toată fiinţa lui tânjea 
după braţele reginei cu piele mătăsoasă şi ochi 
adânci precum oceanul. Prinse prosopul şi-şi şterse 
faţa, ascunzându-şi în el pasiunea. 

Şi dacă fusese vrăjit cum pretindeau camarazii 


lui? Niciodată nu i se-ntâmplase aşa ceva! Cum s- 
au simţit cei care pieriseră din cauza farmecelor 
unei vrăjitoare? La capitolul ăsta Elund l-ar fi putut 
lămuri. 

Nu-şi termină bine gândurile, că cineva bătu 
timid la uşă şi, mulţumită aptitudinilor sale 
paranormale, află imediat că era vorba de-un copil. 

— Intră, suspină el, cu toate că n-avea chef să 
vadă pe nimeni. 

Un paj împinse uşa cea grea şi se-nclină în faţa 
lui. Culoarea tunicii îi spuse lui Wellan că era din 
anturajul imediat al regelui. 

— Sire, am un mesaj din partea Maiestăţii Sale, 
anunţă copilul, păstrându-şi poziţia aplecată. 

— Indreaptă-te şi vorbeşte! 

Băiatul ascultă, dar era şi aşa mult prea 
impresionat să-ndrăznească să-l privească în faţă 
pe Cavaler. Nu-i rămase decât să bâiguie că 
Maiestatea Sa doreşte să-l vadă a doua zi dis-de- 
dimineaţă, pentru a-i încredința o misiune foarte 
importantă. Acest mesaj îl surprinse pe Wellan, 
care căută ceva în buzunar şi-i aruncă apoi 
băiatului un ban de aur. 

— Nu pot să-l primesc, Sire, spuse el, prinzându-l 
cu o singură mână şi făcând ochii cât cepele. 

— Conteşti porunca unui Cavaler? 

— Oh, nu, Sire, niciodată! 

— Atunci, şterge-o! 

Fără s-aştepte urmarea, copilul spălă putina, 
trântind, din neatenţie, uşa-n spatele lui. Un 
zâmbet vesel apăru pe chipul lui Wellan. Elund îi 


spusese de nenumărate ori că are să fie un 
maestru imposibil de mulţumit, atunci când îi va 
veni rândul să-şi ia un ucenic. „O să-i faci pe toţi să 
fugă, dacă nu-ți schimbi atitudinea, Wellan”, îl 
avertizase magicianul. Era într-adevăr necesar să 
formezi un Scutier doar cum voia regele? El însuşi 
n-avusese un maestru şi se descurcase foarte bine. 
De ce să fie stânjenit de prezenţa continuă şi 
jenantă a unui copil într-o situaţie care cerea 
inteligenţa şi rapiditatea unui adult? Nu înţelegea 
raţionamentul lui Smarald întâiul. 

Dar evenimentele ce-aveau să urmeze îl vor 
determina să-şi schimbe părerea. 

Se ridică şi merse până la fereastră. Soarele 
dispăruse în partea Regatului de Argint şi, 
deasupra lui, începeau să scânteieze, una câte 
una, primele stele. Oare şi Fan privea cerul în 
acelaşi timp cu el? Vedea şi ea aceleaşi stele? 
Putea fi fericită în marele ei palat de gheaţă, aflat 
tocmai la celălalt capăt al lumii? 

Braţele soțului ei îi aduceau toată căldura 
sufletească de care avea atâta nevoie? O iubea 
într-adevăr? 

Ca o suliţă-nroşită-n foc, ce nu prevestea nimic 
bun, o stea enormă şi roşie deşiră deodată voalul 
asfinţitului şi se năpusti în direcţia lui miazănoapte. 
Precum toţi ceilalţi Cavaleri, şi Wellan fusese 
învăţat să citească semnele cerului. Văzând 
direcţia în care dispăruse steaua de foc, îşi dădu 
seama că acesta era semnul unei mari nenorociri 
ce-avea să se-abată asupra Regatului Shola şi abia 


putu să-şi înăbuşe un strigăt de durere. 


x k x 


În turnul său cel mare şi magicianul observase 
acelaşi fenomen. Speriat, se lăsă să cadă din nou 
pe scaunul său de lemn. De ce se temeau de foarte 
mult timp, atât regele, cât şi el, se-ntâmplase. 
Amenințarea pe care o observase în oglinda cea 
mare a destinului, pe vremea când nu erau decât 
flăcăi, prinsese-acum contur. 


3 
PRIMA MISIUNE 


laedat ce răsări soarele, Wellan îşi luă cea mai 
frumoasă tunică, o îmbrăcă şi lăsă servitorii să-i 
pună cuirasa verde, o platoşă de piele împodobită 
cu emblema Ordinului: o cruce de aur incrustată în 
piele, în mijlocul căreia erau patru stele cu cinci 
colţuri, având smaralde minunate-n mijlocul lor, 
care, la rându-le, formau o cruce mai mică, culcată 
pe nişte cercuri concentrice. 

După părerea lui, era întotdeauna important să 
apari bine îmbrăcat în faţa suveranului care-l 
primise la castelul său şi veghease asupra 
educaţiei lui. Incălţă cizmele cele mai lucioase şi-şi 
încinse centura în jurul şoldurilor, puse sabia şi 
pumnalul în teaca lor, iar pe spate-şi aşeză capa 
verde. 

Când îl văzură traversând curtea, tovarăşii lui de 
arme se grăbiră la ferestrele camerei lor. 

— Dar unde se duce îmbrăcat aşa? exclamă 
Bergeau, căruia de-abia i se cârpiseră ochii. 

Wellan nu considerase că este cazul să-şi anunţe 
şi camarazii despre mesajul regelui. Dacă Smarald 
întâiul ar fi vrut ca ei să-l însoţească, le-ar fi spus 
tuturor de la bun început. Era foarte important ca 
ei să-i execute ordinele, fără să fie tentaţi să le 
comenteze. 


Pajii îl conduseră într-o aripă a palatului pe care 
el n-o cunoştea. De ce Maiestatea Sa nu-l primea, 
ca de-obicei, în sala tronului? În faţa lui se 
deschiseră nişte uşi aurite şi el fu surprins să-şi 
întâlnească suveranul stând într-un fotoliu imens şi 
având o carte deschisă pe genunchi. Niciodată nu-l 
văzuse pe rege citind ceva, orice-ar fi fost. Avea 
slujitori a căror unică datorie era aceasta. Wellan 
respiră profund şi se-apropie, tocurile cizmelor lui 
răsunând pe pardoseala bine lustruită din gresie a 
apartamentului regal. În acelaşi timp, regele îşi 
ridică privirea din cartea cea groasă şi, văzându-l, 
faţa lui se lumină de-un zâmbet. 

— Exact omul pe care doream să-l văd, declară 
el mulţumit. Apropie-te, Wellan! 

Cavalerul se opri la câţiva paşi de rege, aşa cum 
glăsuia eticheta, apoi puse un genunchi în pământ. 
Smarald întâiul aplecă atunci cartea şi lui Wellan îi 
fu dat să vadă mica şi oribila creatură mov, stând 
pe genunchii monarhului. Mult mai puţin timidă ca 
la-nceput, fetiţa-l privi drept în ochi, în timp ce 
molfăia ceva ce semăna cu un breloc argintiu. 

Lui Wellan nu-i era frică de nimic, totuşi, el îşi 
dădu seama că pupilele ei verticale, înconjurate cu 
violet, îl contemplă fără bunăvoință. Îşi întoarse 
atunci privirea spre ochii binevoitori ai regelui. 

— Aţi vrut să mă vedeţi, Maiestate, spuse el, 
ignorând fetiţa. 

— Am o misiune pentru tine, Wellan. 

„Era şi timpul”, se gândi Wellan, care-ardea de 
nerăbdare să-i fie-ncercate puterile. 


— Vreau să duci o scrisoare din partea mea 
Reginei din Shola. 

Wellan simţi cum inima-i se-opreşte să mai bată. 
Zeii au avut deci milă de el şi-au hotărât să-i dea 
ocazia să-şi mărturisească deschis sentimentele, 
dragostea lui pentru cea mai frumoasă femeie de 
pe continentul Enkidiev. Dar el nu trebuia să lase 
să-i transpară interesul pentru misiunea în cauză, 
altfel monarhul ar fi încredinţat-o altcuiva. 

— Când pot să plec, Alteță? se nelinişti el, 
venindu-i să sară-n sus de bucurie. 

— Astăzi, dacă este posibil! 

— Astăzi, repetă şi creatura minusculă cu vocea 
ei cea ascuţită. 

Wellan cobori privirea spre ea, întrebându-se 
dacă era într-adevăr un copil sau un animal mic de 
companie. 

— Abia începe să vorbească, se scuză regele, 
care-i mângâia cu dragoste părul violet. Nu- 
nţelege-ntotdeauna ceea ce spune. 

Cu vioiciunea unui elf, copila sări pe pardoseală, 
se-apropie de Wellan şi admiră pietrele preţioase 
de pe platoşă. Ea îi arătă apoi talismanul pe care îl 
ţinea strâns în mână, iar Wellan se dădu un pic 
înapoi observându-i ghearele mici şi ascuţite. 

— Tu, Shola, porunci ea, pe-un ton împrumutat 
desigur de la rege. 

Din reflex, Wellan se folosi de facultăţile sale 
magice şi căută printre gândurile straniei creaturi. 
Fu surprins să constate că-n pofida vârstei sale 
mici, gândurile-i erau organizate şi că doar lipsa 


unui vocabular adecvat limbii vorbite aici o- 
mpiedica să comunice. 

— Da, eu Shola, îi răspunse el, ghicind că ea 
vorbea despre destinaţia lui. 

Un surâs apăru pe faţa aceasta curioasă, 
neomenească, lăsându-i la vedere dinţii ascuţiţi. 
Wellan îşi aminti că văzuse deja asemenea dinţi în 
gura unuia dintre peştii foarte bătrâni, care trăiau 
în râul Sherida, ce despărţea Regatul de Rubin de 
Teritoriile Necunoscute. 

— Nu-mi spune că voi doi vă-nţelegeţi, se miră 
suveranul. 

— Ea a ghicit doar că vreţi să-mi încredinţaţi o 
misiune, Maiestate, îl asigură Wellan, cu toate că 
nu era deloc sigur că ea înţelesese toată discuţia 
lor. 

Foarte serios, regele Smarald întâiul întinse 
Cavalerului un cilindru aurit, conţinând mesajul pe 
care acesta voia să-l trimită reginei. Deschis, 
Wellan n-avea voie să-l întrebe despre conţinutul 
misivei, dar ar fi putut cu uşurinţă să-l incite să i-l 
mărturisească. 

Sondă gândurile regelui, dar fetiţa îl zgârie brutal 
pe braţ, făcându-l să tresară. 

— Nu, îi porunci ea, încruntându-şi sprâncenele 
violet. 

— Să nu fi jignit de felul ei de-a se purta, Wellan, 
se distră regele. Mi-e teamă că fetiţa asta o să fie o 
mică persoană autoritară. Face cu mine tot ce 
vrea! 

Lui Wellan nu i se părea că asta ar fi fost un lucru 


bun. 

Smarald întâiul nu era doar conducătorul 
propriului regat, el avea un cuvânt de spus şi în 
afacerile întregului continent. 

— Trebuie să plec singur, Maiestate? întrebă el, 
refuzând să acorde copilei mai multă atenţie. 

— Nu, ia-i cu tine şi pe fraţii tăi. E timpul ca 
locuitorii continentului să-mi cunoască  bravii 
cavaleri. 

— Şi cine va apăra castelul în timpul absenței 
noastre? 

— Mai am garda personală şi sute de ţărani gata 
să se bată ca să păstreze pacea şi prosperitatea pe 
care o cunoaştem. Du-te şi du mesajul meu 
reginei, Wellan. Este cât se poate de important 
pentru mine. 

Cavalerul înclină capul, apoi se-ndreptă. Pe Kira, 
statura lui păru s-o impresioneze, căci ea îi 
ajungea doar până la genunchi. 

Îşi întoarse privirea în altă parte, întrucât 
vederea copilei îl înfiora. 

— Poruncile vă vor fi duse la îndeplinire, 
Maiestate! 

Părăsi imediat camera, iar copila mov se-ntoarse 
către rege. Ochii ei  violeţi  răspândeau o 
înţelepciune pe care suveranul n-o înţelegea defel. 
li făcu semn să se apropie şi ea sări pe genunchii 
lui cu uşurinţa unei pisici. 

— A citi! Pretinse ea. 

— Am impresia c-o să-ţi las moştenire şi regatul, 
dacă tu, fetiţo, ai să continui să afişezi tot atâta 


autoritate, declară Smarald întâiul, înveselit. 

Kira se-ndesă confortabil în braţele lui şi-aşteptă 
ca el s-o înveţe şi alte cuvinte. 

Să mai fi fost vreodată regele atât de fericit? Nu- 
şi amintea. 


x k x 


Când Wellan intră în sala cea mare a Cavalerilor 
îşi găsi frații adunaţi în jurul mesei. Imediat ce-l 
văzură, liniştea se-n- stăpâni peste mica adunare. 

— Ce  se-ntâmplă? întrebă lason, în numele 
tuturor. 

— Peste-o oră plecăm, anunţă cu mândrie 
Wellan. 

— Ca să mergem unde? se miră Falcon. 

— Regele ne-a încredinţat o primă misiune. 
Trebuie să mergem să ducem un mesaj seniorilor 
de Shola. 

Desprinse apoi cilindrul aurit de la brâu şi li-l 
arătă, fiind gata  să-nfrunte întrebările şi 
comentariile lor. Toţi rămaseră însă tăcuţi, parcă-n 
stare de şoc. 

Se pregătiseră de foarte mult timp să devină 
Cavaleri, dar nu le venea să creadă că sosise şi 
clipa în care să trebuiască fie zburătăciţi din cuib. 

— Intr-o oră să fiţi gata de plecare, îmbrăcaţi cu 
uniforma, pentru ca locuitorii regatului să vadă că 
sunt protejaţi de oameni de valoare. 

Wellan puse din nou cilindrul la locul lui din 
centură şi, sub privirile neliniştite ale celorlalţi, 


făcu stânga-imprejur şi plecă. Se duse direct la 
capela castelului. Aceasta era un sanctuar 
liniştitor, unde toate cultele continentului erau 
reprezentate, căci ceea ce Smarald întâiul dorea 
mai mult ca orice era pacea, înţelegerea şi 
toleranța între oamenii de toate rasele. Astfel că 
nici unii nu erau privilegiați în detrimentul 
celorlalţi. Ar fi preferat ca aceşti Cavaleri să nu 
adore niciun idol, dar să-i respecte pe toţi. Wellan, 
însă, nu renunţase niciodată la religia ţării sale de 
origine. 

Îngenunche în faţa lui Theandras, zeiţa roşie, 
care proteja Regatul de Rubin, unde el îşi lăsase 
părinţii, pe regele Burge şi soţia sa, Mira, un frate 
mai mare, care urma să devină rege, şi o soră. 
Contrar fraţilor lui de arme, care păstrau prea 
puţine amintiri despre căminele lor, Wellan îşi 
aducea aminte foarte clar toate detaliile vieţii sale 
de la Castelul de Rubin, precum şi toate călătoriile 
făcute cu familia în celelalte regate. Regele Burge 
avea convingerea fermă că un bărbat nu putea să 
domnească bine, dacă nu cunoştea universul în 
care trăia. El s-a asigurat că toţi copiii lui aveau un 
spirit deschis, liber, şi că oricare dintre cei trei ar fi 
putut fi succesorul lui. Wellan îi era recunoscător 
pentru asta, căci el era, astfel, pregătit în faţa 
necunoscutului. 

Se rugă lui Theandras în linişte, implorând-o să 
micşoreze efectele devastatoare prevestite de 
steaua de foc, pe care şi el o văzuse pe cer, apoi 
gândurile îi fură distrase de faţa minunată a 


Reginei Fan din Shola şi de vocea ei ca mătasea. 
Cum o să-l primească-n palatul ei? Regele 
magician Shill, cum o să-i primească pe Cavalerii 
de Smarald, el care fusese cel mai afectat de exilul 
tatălui său?  Numeroase-ntrebări  se-nvârtiră-n 
mintea lui, întrebări care rămaseră, deocamdată, 
fără răspuns. 

Rugăciunile odată terminate, Wellan se duse-n 
camera lui pentru a-şi căuta echipamentul şi-apoi 
se-ndreptă spre grajduri. Ajuns acolo, el dădu 
poruncă să fie înşeuaţi şi caii celorlalţi Cavaleri, iar 
de-al lui se ocupă personal. Ştia că fraţii lui vor fi 
acolo în curând, iar prezenţa liniştitoare a calului 
său de luptă îi calma toate temerile. Imediat ce 
acesta fu înhămat şi înşeuat în verde şi aur, Wellan 
îl conduse spre curtea cea mare. Câteva minute 
mai târziu veniră şi ceilalţi, ţinându-şi şi ei caii lor 
de căpăstru. 

— Nu pari prea entuziasmat pentru un bărbat 
care pleacă, în sfârşit, în prima lui misiune, îi spuse 
Bergeau lui Wellan, oprindu-şi calul alături de-al 
acestuia. 

— Aseară am văzut un semn de foc pe cer, 
mărturisi Marele Cavaler şi mi-e teamă ca drumul 
nostru să nu fi fost semănat cu numeroase piedici. 

— Cu atât mai bine! O să putem dovedi că am 
primit cel mai bun antrenament din lume! exclamă 
celălalt. 

„Poate că are dreptate”, se gândi Wellan. 

Nu mult după aceea, servitorii mai aduseră-n 
curte încă doi cai încărcaţi cu merinde şi apă. 


— Vom înconjura pe la vest Muntele de Cristal, 
căci în partea aceasta terenul este mai accesibil, le 
spuse Wellan. O să traversăm apoi Regatul de 
Diamant şi pe cel al Elfilor, înainte de-a ajunge la 
faleza care ne desparte de platourile înalte din 
Shola. Sper că v-aţi luat capele de blană. 

— Ne-am gândit şi noi la asta, îl asigură Santo, în 
timp ce mângâia grumazul calului său. 

— Este prima noastră călătorie lungă sub steagul 
de Smarald şi este de datoria mea să vă amintesc 
să-l purtăm cu cinste. 

— Totul o să fie bine, Wellan, îl asigură Falcon. 
Nu mai fi îngrijorat. 

— Mergem doar să ducem un mesaj altui rege, 
asta-i tot, adăugă lason. 

Calmul lor aparent ar fi trebuit să-l îmbărbăteze, 
dar o presimţire sumbră continua să-l facă să i se 
strângă inima ori de câte ori se gândea la ce s-ar fi 
putut întâmpla în Shola. 

Le făcu semn să-ncalece şi-l văzu pe regele 
Smarald întâiul stând în picioare pe balconul 
apartamentului său. Işi îndemnă calul şi se-apropie 
de faţada palatului, urmat de toţi ceilalţi. Regele o 
ţinea în braţe pe mica prinţesă din Shola. 

— Să nu uitaţi că sunteţi Cavaleri de Smarald, 
demni reprezentanţi ai păcii şi-ai dreptăţii pe tot 
continentul nostru! Aş dori ca peste tot să vă 
purtaţi aşa cum vă învaţă codul vostru! Drum bun, 
Cavaleri! Şi zeii fie cu voi! 

Toţi se-nclinară respectuos în faţa suveranului lor 
şi se-ndreptară apoi spre porţile mari ale fortăreței. 


Chiar voiau să iasă, când Elund se grăbi spre ei. 
Ridicând brațul repede, Wellan opri coloana 
Cavalerilor îmbrăcaţi în verde. 

— Ce s-a întâmplat, maestre? se nelinişti Wellan, 
încruntând sprâncenele. 

— Aseară am văzut pe cer un semn teribil. 

Wellan îşi simţi sângele îngheţându-i în vene. 
Voise să creadă că ceea ce văzuse şi el, de la 
fereastra camerei sale, nu fusese decât o părere. 

— La apropierea de falezele din Shola, trebuie să 
daţi dovadă de cea mai mare prudenţă! 

— Din cauza stelei de foc... murmură Marele 
Cavaler. i 

— Da, din cauza acelei stele. Inainte de-a ajunge 
la noi a traversat cerul Regatului Spiritelor, cerul 
Regatului Umbrelor şi cel al Sholei. Mi-e teamă că 
este prevestirea unei mari nenorociri. 

— În cazul acesta, să luăm şi soldați cu noi, 
sugeră Dempsey, apropiindu-se de Wellan. 

— Să mergem întâi şi să vedem cu ce-o să ne- 
ntoarcem, îi replică Wellan. Protecţia continentului 
Enkidiev nu este raţiunea de a fi a Ordinului 
nostru? 

— Sunt frumoase şi nobile cuvintele pe care le-ai 
spus, Wellan, interveni magicianul, dar Dempsey 
are dreptate. Nu sunteţi destul de numeroşi să 
asiguraţi securitatea unui continent întreg. Deci vă 
recomand să nu vă asumaţi niciun risc inutil. Puteţi 
oricând să vă-ntoarceţi şi să căutaţi soldaţi în toate 
celelalte regate. 

— Am să vă urmez sfatul, maestre Elund, îl 


asigură Wellan, dar cu vocea sugrumată. 

Dacă Reginei din Shola i s-a întâmplat ceva rău, 
nici el n-o să-i supravieţuiască. Magicianul îi lăsă să 
plece, însă în ochii lui se putea citi teroarea. Wellan 
nu voi ca şi fraţii lui să observe ce văzuse el şi, 
imediat, îşi îndemnă bidiviul la galop. Închizând 
plutonul, lason şi Chloe ţineau şi hăţurile cailor 
purtători de provizii. Din clipa în care ei trecură de 
marea poartă,  Bergeau  desfăşură mândru 
deasupra capului steagul Ordinului. 

Pentru a-i privi trecând, pe câmpuri, ţăranii îşi 
încetau munca. Ei nu-şi închipuiau cum şapte 
luptători vigilenţi ar fi putut asigura pacea 
regatului, dar inima lor era plină de speranţe şi-i 
salutară pe Cavalerii care goneau spre Muntele de 
Cristal, ridicând un nor de praf în urma lor. 


x x x 


După plecarea lor, Elund îşi duse toate amuletele 
şi talismanele la frunte şi murmură felurite 
incantaţii de protecţie, iar noaptea care urmă o 
petrecu consultându-şi vechile cărţi de vrăji şi 
farmece. 

Din negura vremurilor, puţine stele de foc 
traversaseră cerul continentului. Ultima dată 
fusese atunci când regele Draka atacase Regatul 
de Smarald, iar înainte de asta, când un duşman 
venit dinspre mare aproape că decimase populaţia 
coastei de vest. Părea imposibil ca o altă catastrofă 
să se fi produs undeva spre miazănoapte, căci 


aceea era direcţia în care se-ndrepta blestemata 
stea de foc. Din balconul lui, regele Smarald întâiul 
îl observase pe magician. Fiinţa cea mică din 
braţele lui întinse mâinile şi arătă cu ghearele... 

— Fricâ... şopti ea. 

„Dar frică de ce?” se-ntrebă regele. Se hotărî 
apoi să se întoarcă în apartamentele sale şi ordonă 
unui servitor să-l caute pe magician şi să i-l aducă. 

Deodată, Kira se zbătu în braţele lui şi i se 
prinse, tremurând, cu ghearele de haine. Regele o 
cuprinse cu amândouă mâinile. 

— Aici n-ai niciun motiv să-ţi fie frică! Cu mine 
eşti apărată! 

O duse în anticameră, unde servitoarele 
puseseră pentru ea tot felul de jucării, dar fetiţa nu 
voi să se dea jos de la adăpostul braţelor 
suveranului. Când el încercă s-o desprindă din 
îmbrăţişare, ghearele ei îi sfâşiară stofa hainelor şi, 
imediat, se prinseră mai sus. 

— Dar ce ţi s-a-ntâmplat? 

Incercă în toate felurile s-o pună jos, dar ea se- 
agăţase de el precum o pisică pe care vrei s-o bagi 
în apă. Magicianul intră la timp în cameră ca să 
asiste la tot acest spectacol curios. 

— Nu mai staţi acolo, veniţi şi m-ajutaţi! exclamă 
Smarald întâiul. 

— Vreţi ca eu să m-ating de lucrul ăsta malefic? 
Se scandaliză magicianul. Dar risc să-mi pierd 
toate puterile, Maiestate. 

Lui Elund îi era prea frică de acea creatură ca să 
vină direct în ajutorul suveranului său. Poate c-ar fi 


fost mai bine să găsească un obiect destul de greu 
ca s-o ucidă, c-o lovitură puternică... Nici nu-i 
trecură bine prin minte aceste gânduri, când Kira 
întoarse repede capul spre el şi-l săgetă cu 
privirea. 

— Pe cuvântul meu, are puterea de-a citi 
gândurile! strigă magul, înspăimântat. 

— Frică, repetă prinţesa sholiană, înfigându-şi 
vârfurile ghearelor în pielea regelui, care scoase un 
strigăt de durere. 

Când regele încetă să mai tragă braţele mici s-o 
poată desprinde de pe veşmântul lui, copila se 
linişti imediat. Chiar se mai căţără cu câţiva 
centimetri pe pieptul regelui şi-şi ascunse faţa 
mică la gâtul lui Smarald întâiul, care se-ntreba în 
gând cum putuse Regina Fan s-o suporte pe 
această copilă. Odată ce fu sigur că n-o să fie 
tentată să-i transforme hainele-n zdrenţe, regele 
se aşeză-n fotoliul balansoar. Elund era mereu în 
faţa lui, cu chipul răvăşit de spaimă. 

— Care era subiectul discuţiei voastre cu 
Cavalerul Wellan, adineauri? întrebă el, fără un 
interes deosebit, legănând copilul. 

— Am văzut un semn înspăimântător pe cer, 
Maiestate. Mi-e teamă ca o nenorocire teribilă să 
nu se fi abătut asupra ţării spre care i-aţi trimis pe 
Cavaleri. 

Kira începu din nou să tremure şi regele îşi dădu 
seama că ea-nţelegea tot ceea ce se spunea în 
preajma ei. 

— S-ar spune că e capabilă să ne interpreteze 


emoţiile, riscă magicianul. 

— Dacă v-ar fi mai puţin frică de bebeluşul ăsta, 
m-aţi putea ajuta să-l înţelegem mai bine, Elund. 

— Un demon este periculos mereu, indiferent 
care-i este vârsta, Sire. 

— În afară de a-mi fi distrus garderoba, nu mi-a 
pricinuit niciun rău. De ce nu-ncepeţi să lucraţi cu 
ea? 

— Pentru că mi-ar putea într-adevăr fura toate 
puterile! Şi pentru că, fără ele, n-aş mai putea 
urmări educaţia copiilor pe care mi _i-aţi 
încredinţat... 

Smarald întâiul scoase un suspin. Cu magicianul 
ăsta el nu avea niciodată ultimul cuvânt. In braţele 
sale, Kira continua să tremure, ca un animal mic şi 
înfricoşat. 

— Aţi consultat oglinda destinului? întrebă 
regele, doritor să afle mai multe despre 
prevestirea de pe cer. 

Elund îi explică ce citise toată noaptea şi-i spuse 
că-n oglindă nu se uitase decât odată cu primele 
raze ale soarelui. Din nenorocire, nu văzuse decât 
fum şi flăcări şi nicidecum ceea ce i-ar fi dat voie 
să descopere ameninţarea care plana asupra 
continentului Enkidiev. 

— Cavalerii mei vor şti s-o afle, sunt sigur, 
declară imediat regele. Şi îndrăznesc să cred că 
Wellan va avea prezenţa de spirit să trimită un 
curier cu un mesaj, dacă ameninţarea se va-ntinde 
până la noi. 

— Pericol! repetă şi Kira la urechea lui. 


— Elund, dacă n-o să m-ajutaţi să-nţeleg copilul 
ăsta, mă voi adresa altui magician, îl ameninţă 
regele. 

— Lăsaţi-mă să-mi consult mai întâi cărţile şi să 
m-asigur că pot s-o fac fără teamă, Maiestate. 

Smarald întâiul îi ordonă să se pună la punct 
imediat. Curios lucru, după ce magicianul părăsi 
încăperea, Kira înălţă capul. Puse mâinile pe obrajii 
protectorului său şi-l obligă să i se uite-n ochi. 

— Pericol, insistă ea. 

Regele fu cuprins brusc de ameţeală, ca şi cum 
balansoarul ar fi cedat sub el. Ochii copilului se 
transformară în ferestre, prin care el văzu cavaleri 
negri înaintând pe zăpadă călare pe nişte dragoni 
ca nişte monştri uriaşi. Purtau toţi lănci ascuţite, 
dar niciun scut. Departe, în spatele lor, se ridica o 
fortăreață de gheaţă. Ca şi cum ar fi ajuns într-un 
loc, în care timpul nu mai exista, Smarald întâiul 
simţi din nou pământul sub picioare. Kira tremura 
pe genunchii lui şi-l observa cu foarte multă 
atenţie. Ce urma să se-ntâmple? Cum apăruseră 
aceste imagini în mintea lui? Tânăra sholiană era 
cumva răspunzătoare de ele? 

— Pericol... spuse ea din nou. 

— În noaptea asta am să pun santinele pe 
metereze. Totuşi, nu fi înspăimântată, fetiţo! 
Nimeni n-o să vină aici să-ţi facă rău. 

O strânse-n braţe cu multă dragoste, spunându- 
şi că va trebui să vorbească-n particular cu 
magicianul, imediat ce copila va fi aşezată în pat. 
Aceste imagini nu erau, de fapt, decât expresia 


nesiguranţei pe care ea o resimțea în lumea asta, 
total străină pentru ea, dar voia totuşi să i le 
descrie lui Elund. 


x k x 


Magicianul se-ntorsese tulburat în turnul său. 
Copiii începuseră deja să intre-n sala în care- 
nvăţau, din care cauză lectura trebuia să şi-o 
amâne pe mai târziu. Se-aşeză-n mijlocul primului 
grup: două fete şi şapte băieţi, în vârstă de vreo 
zece ani, printre care se afla şi primul reprezentant 
al Ţării Elfilor. Mărunţel de statură, Hawke avea 
pielea albă ca zăpada. Ochii lui mari şi verzi nu 
pierdeau nimic din ceea ce se-ntâmpla în jurul lui, 
iar puterea lui de deducție se dovedea a fi 
remarcabilă. Elund nu credea însă că va avea 
destulă putere să mânuiască armele. Toţi cei la fel 
cu el erau nişte aşi ai camuflajului şi nicidecum 
nişte luptători. Şi-apoi cum o să poată Hawke ridica 
o sabie mai grea chiar decât el? Din fericire, 
înainte de-a deveni oficial Scutieri, aceşti elevi mai 
aveau de studiat încă un an întreg. 

Le-mpărţi pergamente cu texte-n limbi străine, 
pentru ca ei să le traducă-n limba Regatului de 
Smarald, care va deveni, într-o zi, limba scrisă a 
tuturor popoarelor continentului. Elund se plimba 
printre tinerii „cercetători”, care se uitau cu 
deosebită consideraţie la textele vechi. Mândră, 
Bridgess se străduia să transcrie, pe-un pergament 
absolut nou, primele cuvinte care le-avea în faţa ei. 


Copila aceasta blondă, originară din Regatul Perlei, 
promitea: foarte mult. Incă de la sosirea la castel, 
ea excela în tot ceea ce făcea. Magicianul era sigur 
că va fi ucenicul cel mai devotat al Ordinului. 

Magicianul îl văzu apoi pe Hawke stând în faţa 
ruloului vechi de papirus maroniu, uitându-se fix şi 
cu inima vizibil grea de nelinişte şi întrebări. Elund 
îşi adună poalele tunicii şi-ale capei şi se-aşeză în 
faţa tânărului elf. 

— Ce s-a-ntâmplat, Hawke? îl întrebă magicianul, 
arcuindu-şi sprâncenele cărunte şi groase. 

— Am văzut steaua de foc de pe cer, şopti el, 
pentru ca toţi ceilalţi să nu-l audă. Nu adunasem 
prea mulţi ani când părinţii mei m-au trimis aici, 
dar îmi amintesc încă ce credeau strămoşii noştri 
despre focul din cer. 

In jurul lui, câţiva elevi se-ntoarseră să-l asculte. 
N-aveau nevoie să-i audă glasul pentru a-nţelege 
ceea ce spune, căci ei puteau să-şi citească 
gândurile unul altuia. Kevin, originar din Regatul 
Zenor, se dovedise sensibil la emoţiile colegilor lui. 

— Şi ce spuneau ei? insistă Elund, uşor 
contrariat. 

Cavalerii trebuiau să se mândrească cu instinctul 
şi puterile lor magice şi nicidecum să se distreze 
pe seama superstiţiilor ce continuau să se 
răspândească pe continent. 

— Că în curând se va produce o mare nenorocire. 

— Şi ţi-e frică, Hawke? 

— Eu ştiu că un Cavaler n-are voie niciodată să 
cedeze fricii, maestre Elund, dar este foarte greu, 


pentru că simt prea multă teroare aici, făcu 
băiatul, punându-şi mâna pe inimă. lar teroarea 
nu-i a mea. 

— Atunci, a cui este? 

— Nu ştiu, dar mi-e teamă să nu fie a unui număr 
mare de oameni, poate chiar a unui popor întreg. 

De data aceasta toţi elevii încetară să mai 
lucreze şi se-ntoarseră spre magician. Desigur că 
Elund nu voia să-i înspăimânte, dar fuseseră 
obişnuiţi să audă şi să spună adevărul. 

— S-a petrecut o nenorocire mare, maestre 
Elund? întrebă Hawke. 

— Nu ştiu, la fel ca tine, băiete, suspină acesta, 
dar e-adevărat că trecerea stelei de foc a precedat 
întotdeauna evenimente tragice. 

— Din această cauză Cavalerii au plecat de la 
castel? întrebă Kevin, frângându-şi mâinile de- 
ngrijorare. 

— Nu, îl asigură magicianul. Maiestatea Sa le-a 
încredinţat o misiune. 

— Atunci, dacă în altă parte sau pe continent s-a 
întâmplat ceva, ei o să afle? insistă Nogait, originar 
din Regatul Turcoazelor. 

— O să afle! 

Discuţia încheindu-se, fu foarte greu să ceri 
elevilor să-şi reia lucrul cu aceeaşi concentrare ca 
la-nceput, căci, în pofida faptului că ei deveniseră 
nişte copii ai Ordinului de Smarald, continuau să fie 
îngrijoraţi de ţările lor de origine. Dar Elund n-avea 
de-ales. Copiii aceştia erau viitori Cavaleri şi nu le 
era îngăduit să se lase copleșiți de emoţii. 


— Pe cavalerul Wellan şi pe fraţii lui îi puteţi 
ajuta doar continuându-vă studiul, pentru a putea 
să-i însoţiţi mai târziu în misiunile lor de pace pe 
întreg continentul Enkidiev. Astăzi studiul vostru 
constă în descifrarea unor documente vechi. 

Magicianul se ridică şi-ncepu să-nconjoare din 
nou mesele de lucru, având un aer mai mult decât 
sever. Elevii îi cunoşteau foarte bine această 
expresie a feţei.  Se-ntoarseră, deci, la 
pergamentele lor, printre ei fiind chiar şi Hawke, 
care-l derula pe-al lui cu o mână tremurândă. 

— O să mă duc să mă ocup de cei mai tineri, 
spuse Elund. Când o să mă-ntorc, vreau ca 
traducerile voastre să fie gata deja. 

Magicianul se-ndreptă spre uşa cea mare, 
urmărit de privirile tulburate ale copiilor, dar era 
convins c-o să facă tot ce le-a cerut. În definitiv, ei 
erau viitori Cavaleri de Smarald! 


x x x 


În ce-l priveşte pe suveran, acesta o linişti pe 
Kira tot aşa cum reuşise s-o determine să se dea 
jos de pe fereastra bucătăriei, mulţumită unui 
biberon plin cu lapte cald. Fetiţa se-agăţă de el ca 
o pisicuţă-nfometată, astfel că regele putu s-o 
pună, în cele din urmă, în patul ei. Lăsând-o în grija 
lui Armene, Smarald întâiul se duse să-şi schimbe 
tunica ruptă, întrebându-se dacă şi ceilalţi părinţi 
din regat se loveau de-aceleaşi probleme când îşi 
creşteau copiii. Armene rămase câteva minute la 


căpătâiul fetiţei şi, constatând înduioşată că 
aceasta adormea încet în timp ce sugea, îşi făcu de 
lucru, aranjându-i camera şi fredonând o melodie, 
complet absorbită de preocupările ei domestice. 


x x x 


Magicianul intră acum într-o altă cameră 
circulară din Turnul cel Mare, unde se aflau cei mai 
mici dintre elevi. O mare parte dintre ei aveau doar 
şase ani, în afară de Colville, originar din Regatul 
de Jad, care n-avea decât cinci, dar care în tot ce 
făcea dădea dovadă de-o inteligenţă vie. La vârsta 
lor trebuiau învăţaţi doar cum trebuie să-şi 
stăpânească noile puteri. Mai târziu s-ar fi putut să 
li se insufle principiile Ordinului şi felul în care ele 
puteau fi folosite. 

Copiii erau strânşi într-un cerc în jurul unei 
grămezi de nisip, iar când magicianul intră, toţi 
acei ochi inocenți se-ntoarseră spre el. „Viitorul 
regatului”, se gândi Elund, aşezându-se lângă ei. 
Primul exerciţiu al dimineţii se dovedea a fi mai 
degrabă simplu pentru aceşti copii supradotaţi. 
Rând pe rând, ei trebuiau să se folosească de-acea 
putere a spiritului lor care-i ajuta să contureze 
forme în nisip. Majoritatea recreau obiecte care le 
fuseseră familiare în viaţa lor petrecută acasă. 
Doar micuţei Ariane, originară din Regatul Zânelor, 
îi plăcea să scoată la lumină flori. 

Elund îi privea lucrând cu un zâmbet de 
mulţumire. Aceştia erau mai dotați şi mai 


ascultători decât clasa care-i precedase. 

În timp ce aceste gânduri îi treceau prin minte, 
magicianul văzu deodată copila mov strecurându- 
se în cameră pe vârful degetelor şi-un fior de 
oroare îi străbătu tot spatele. Dar ce făcea fetiţa, 
nesupravegheată, în turnul lui? Fără-ndoială fusese 
atrasă de limbuţia copiilor, sau era unul dintre 
acele simţuri necunoscute, pe care copila le 
poseda şi care o condusese la el? Magicianul o 
studie în linişte, curios să vadă ce punea la cale, 
fiind gata să intervină în fiecare moment cu 
ajutorul magiei sale, în cazul în care s-ar fi repezit 
la vreun copil. 

De două ori mai mică decât elevii lui, sholiana se 
fofilă printre ei şi observă că aceştia se uitau la 
nisip. Când Pencer, originar din deşert, lăsă 
cactusul să cadă-n praf, Kira ridică braţul şi făcu 
firele de nisip să se-rotească-ntr-un vârtej, care 
plăcu foarte mult copiilor. „Nu-i rău deloc”, gândi 
magicianul, sperând că ea n-o să pregătească ceva 
diabolic. 

Nisipul se opri din învârtire şi firişoarele lui 
sculptară forma monstruoasă a unui dragon, 
mergând în patru labe şi având botul larg deschis. 
El suflă ca un şarpe-n direcţia copiilor, care, 
speriaţi, deschiseră ochii mari. Călare pe spatele 
dragonului, se-afla o creatură cu înfăţişare umană, 
cu faţa hidoasă şi purtând în mână o lance lungă. 

— Kira, nu vrem aşa ceva aici, interveni 
magicianul. 

— Shola, spuse fetiţa, aţintindu-l cu ochii ei 


violeţi. 

Chiar dacă ea şi-a îndreptat atenţia spre Elund, 
creaţia ei malefică continua să se-nvârtă în jurul 
cozii şi să-i sperie pe copii. 

— Frică, şopti copila mov, începând din nou să 
tremure. 

— Nu ţi-ar fi aşa frică dacă imaginaţia ta n-ar 
inventa asemenea monştri, prostuţo! 

— Poate că în tara ei sunt astfel de fiinţe, 
interveni Hettrick. 

— Regatul ei este-acoperit de zăpezi veşnice, 
tinere, îi răspunse magicianul. Dragonii n-ar putea 
supravieţui la Shola. 

— Shola, repetă Kira, voind cu disperare ca Elund 
să-nţeleagă ceea ce ea voia să-i sugereze. 

Şi alte personaje se materializară din nisip şi- 
ncepură să alerge-n toate direcţiile, făcându-i pe 
copii să scoată strigăte de surpriză. Dragonul şi 
cavalerul  începură s-alerge după ele şi le 
masacrară pe toate. 

— Kira, destul! tună magicianul. 

Toate personajele de nisip dispărură deodată, iar 
Kira se-ndreptă cu spatele imediat spre uşă, lovită 
fiind de mânia adultului, care stătea în faţa ei 
asemenea unui zid. 

— Cavalerii sunt luptători care nu se bat decât 
atunci când e necesar, declară Elund. Jocurile 
despre război nu le plac şi, cu atât mai puţin, 
moartea unor oameni nevinovaţi. Eu nu voi tolera 
acest fel de-amestec în treburile mele. E clar? 

Kira nu-nţelegea niciun cuvânt din cele folosite 


de magician. Intenţiile acestuia îi erau însă foarte 
clare. Mesajul ei nu doar că îl lăsă indiferent, dar 
reuşi chiar să-l enerveze. Nimeni dintre cei ce 
locuiau la castel nu-nţelegea gravitatea celor ce se 
petrecuseră de curând la Shola. li întoarse spatele 
şi scăpă fugind. Imediat Elund pretinse linişte 
elevilor lui şi-i făcu să tacă în momentul în care ei 
voiră să ştie mai multe despre copila mov. 


x x x 


Trecu mult timp până când Armene îşi dădu 
seama că mica ei protejată nu mai era în pat. După 
ce-o căută peste tot în cameră, ea sună alarma. 
Servitorii o ajutară s-o caute, dar Kira nu se vedea 
nicăieri. Fu anunţat şi regele de dispariţia ei, iar 
acesta mobiliză tot personalul castelului s-o caute. 
Smarald întâiul ceru să se caute-n fiecare colţişor 
al palatului şi, în curând, o servitoare o observă pe 
prinţesă căţărată pe-un dulap înalt din mijlocul 
coridorului. 

Suveranul şi Armene fură imediat chemaţi acolo. 

— Dar cum a putut să se caţăre până-acolo? se 
miră monarhul. 

Amândoi încercară să momească fetiţa agitându- 
i sub nas un biberon cu lapte, dar ea refuză cu 
obstinaţie să se mişte. Nemaiavând argumente, 
monarhul ordonă servitorilor să caute o scară în 
grajd, pentru a o salva el însuşi pe Kira. 

— Nici să nu vă gândiţi, Sire, protestă Armene. 

— Uitaţi de dinţii ascuţiţi şi ghearele la fel de 


ascuţite ale copilei, zise el. Credeţi că putem cere 
cuiva, pe care ea nu-l cunoaşte, s-o dea jos? 

— In cazul acesta, voi fi eu! 

Imediat ce scara fu adusă şi aşezată-n faţa 
dulapului, servitoarea urcă-ncet treptele. 
Spectacolul care-o aştepta îi sfâşie inima. Chircită, 
sprijinindu-se de peretele de piatră, Kira plângea 
şiroaie... 

— Mama... şopti ea, recunoscând-o pe Armene. 

Servitoarea reuşi s-o prindă de-un colţ al hainei 
umede şi-o trase la ea în braţe, coborând atentă 
scara şi-ntorcându-se apoi spre rege. 

— Eu cred că abia acum ea şi-a dat seama că a 
fost separată definitiv de mama ei, se-ntristă 
Armene. 


4 
ÎN DRUM SPRE SHOLA 


După ce-nconjurară Muntele de Cristal, vârful 


cel mai înalt de pe continent, Cavalerii de Smarald 
intrară în Regatul de Diamant, ţară în care Chloe 
văzuse lumina zilei. Ea-şi părăsise însă ţara natală 
pe vremea în care nu era decât un copil şi, 
asemenea fraţilor ei, nu se mai întorsese printre ai 
săi. 

De când intraseră în marea pădure de conifere, 
Chloe simţise imediat mirosurile familiare, dar nicio 
amintire nu-i revenea în minte. Ştia doar că era 
fiica cea mică a Regelui Pally şi a Reginei Ella, dar 
chiar şi chipul lor se pierdea în ceaţă. De acum 
înainte fraţi îi erau toţi aceşti tineri curajoşi care 
purtau platoşa verde a Cavalerilor de Smarald. 
Crescuse odată cu ei şi-n ei avea o încredere 
oarbă. 

În timp ce călărea în spatele lor, ţinând distrată 
şi hăţurile unuia din cei doi cai purtători de provizii, 
Chloe se surprinse gândind la fiecare dintre vitejii 
ei camarazi. În frunte era, desigur, Wellan. Încă de 
la-nceputul uceniciei sale la Castelul de Smarald, el 
demonstrase calităţi indiscutabile de şef. Avea o 
gândire de strateg, asemenea tatălui său, Regele 
Burge, şi era tot atât de lat în spate. Cu părul lui 
blond închis, ce-i atingea uşor umerii şi ochii de-un 
albastru puternic, Wellan era un gigant printre 


fraţii lui de arme. Mânuia toate armele Cavalerilor 
cu putere şi uşurinţă. Astfel că în scurt timp 
devenise eroul clasei şi, mai târziu, al tuturor 
celorlalţi elevi care-l spionau de la înălţimea 
galeriei, în timp ce mâncau sau, pe la ferestrele 
castelului, în timp ce practicau arta războiului în 
curtea cea mare. Dar Wellan avea şi o latură 
serioasă, câteodată de-a dreptul sumbră. Nimic nu- 
| făcea să râdă, nici chiar glumele lui Bergeau. 
Menţinea mereu o barieră de gheaţă între lumea 
exterioară şi el însuşi şi fusese pentru prima dată 
la întâlnirea cu Regina din Shola când Chloe putuse 
să-i vadă faţa austeră luminându-se. Desigur, 
Wellan era un taciturn, dar Cavalerii de Smarald nu 
şi-ar fi putut găsi un şef mai bun. 

In spatele ei călărea Santo, originar din Regatul 
Fal. Nu foarte înalt, Santo dădea dovadă de o forţă 
fizică impresionantă în momentul în care era 
obligat să se bată. Tânărul acesta cu părul negru 
ca noaptea şi cu ochi la fel de-ntunecaţi avea 
calităţi de negociator. În mod special sensibil la 
umorul şi emoţiile celorlalţi, el ştia să descifreze 
meandrele inimii fraţilor săi şi să găsească acele 
cuvinte bune care să-i liniştească. Mâinile lui 
magice vindecau toate relele, căci el nu putea 
vedea o altă fiinţă suferind. De-o sensibilitate de-a 
dreptul feminină, poemele scrise de el şi cântate 
cu voce şi acompaniament de harpă de el însuşi îţi 
readuceau încrederea şi speranţa în suflet. 

Urma apoi Bergeau, fiul unui bandit din Deșert. 
Cu toate că nu se mândrea cu originea lui, nici nu 


căuta s-o renege. Puțin numeroşi, locuitorii din 
deşert nu aveau atâtea resurse în comparaţie cu 
cei din alte ţări. Se  refugiaseră în sudul 
continentului să scape de justiţie, ducând apoi un 
trai cinstit, plin de greutăţi şi pericole, dar care 
valora mai mult, căci îi scăpa de carceră. Tatăl lui 
Bergeau îşi lăsase fiul în mâna lui Smarald întâiul 
ca să-l scape de foame şi mizerie şi, totodată, să 
aibă satisfacția de-a şti că unul dintre urmaşii lui 
ducea un trai onorabil. 

Puternic şi musculos, Bergeau se servea rareori 
de forţa lui împotriva altora. Prefera s-o folosească 
dând o mână de-ajutor ţăranilor sau anturajului 
regelui, atunci când anumite lucrări o cereau. 
Putea, fără ajutor, să ridice o căruţă, în timp ce i se 
schimba roata sau putea să ducă pietre tot atât de 
grele ca el. Prompt, el spunea tot ce gândea, dar 
niciodată nu se-arăta a fi rău. Când izbucnea, o 
făcea doar pentru a-l proteja pe unul din fraţii săi 
de arme. Îşi păstrase încă din copilărie o piele 
întunecată în permanenţă. Cu păr brunet, ochi de 
culoare castaniu-aurie, lui Bergeau îi flutura mereu 
un zâmbet pe buze, stingându-se doar atunci când 
fraţii lui erau în pericol. Avea o răbdare 
extraordinară, iar Wellan nu ar fi ezitat să-i 
încredinţeze viaţa cu ocazia unei lupte, căci rezista 
până la capătul puterilor lui. 

Falcon se născuse în Regatul Turcoazelor, unde 
superstiţiile erau numeroase. De la venirea lui pe 
lume, până când sosise la Castelul de Smarald, el 
se scăldase-n basmele fantastice ale bătrânilor din 


ţara lui. Acest regat se-ncolăcea într-o vale adâncă, 
la miazăzi de Muntele de Cristal. 

Locuitorii lui hotărâseră să nu taie marile păduri, 
ci să cultive cele necesare pe diferitele platouri de- 
a lungul malurilor râului Wawki. Ei n-aveau 
nicidecum un castel, căci solul stâncos cu calităţi 
magice nu se preta la aceasta. Regele lor locuia 
deci într-o casă obişnuită, simplă, ca a tuturor 
celorlalţi supuşi ai săi. Aceştia trăiau în comuniune 
cu natura, dar se baricadau în casă imediat după 
apusul soarelui, ca să scape de animalele mitice, 
pe care nu le văzuseră niciodată, dar ale căror 
fapte rele se transmiseseră din strămoşi, ele fiind 
povestite şi-acum. Nu foarte înalt, Falcon era 
subţire şi agil. Părul negru şi-l purta scurt şi te 
puteai pierde în ochii lui albaştri ca marea. Chiar 
dacă el crescuse-n Castelul de Smarald şi-n ciuda 
antrenamentului său, tot mai îi era teamă de- 
ntuneric şi nu se-ncumeta să-l înfrunte decât 
împreună cu ceilalţi Cavaleri, fraţii lui de arme. 
Blând şi romantic, el ştia că-ntr-o zi se va-nsura şi 
va da Ordinului numeroşi copii, căci înţelegea 
importanţa Cavalerilor de Smarald în menţinerea 
dreptăţii şi armoniei pe continent. Luptător cu 
reflexe rapide, el se folosea mai degrabă de 
elementul surpriză ca să-şi învingă adversarii. Într- 
o luptă faţă-n faţă, chiar şi lui Wellan îi inspira 
teamă. 

Fiu al Regelui Wyler şi-al Reginei Stela, Dempsey 
se născuse-n Regatul de Beril, cuibărit pe înaltele 
platouri, între valea Regatului Turcoazelor şi 


imensa Pădure interzisă. Bine clădit, cu umeri largi, 
părul lui scurt şi blond abia-i acoperea urechile, iar 
ochii lui albaştri erau mărturia unei prudenţe 
maxime. Într-adevăr, aerul mai rar, ploile mai 
sărace-n apă şi terenul accidentat din Beril îi 
incitau pe locuitori să nu rişte inutil şi să 
exploateze la maximum resursele pământului lor. 
Incă din copilărie Dempsey fusese forţat să 
participe la lucrările de irigație ce garantau recolte 
bune poporului său şi încă de pe-atunci el a înţeles 
foarte repede fragilitatea vieţii omeneşti. Era la fel 
de serios precum Wellan, căci prea des nu se distra 
şi era tentat să dea atenţie doar laturii practice a 
unui exerciţiu sau a unei misiuni. Ştia cel mai bine 
dintre toţi să-i potolească pe ceilalţi şi puteai să ai 
încredere în el ca să interpretezi mesajele 
pământului. 

Cel mai tânăr dintre Cavalerii de Smarald, dar şi 
cel mai activ, lason, se născuse-ntr-un sat din 
Regatul Perlei. Incă de mic atrăsese atenţia 
părinţilor săi prin talentele lui de telekinezie. Chiar 
din fragedă  pruncie demonstrase aptitudini 
surprinzătoare mişcând unele obiecte doar cu 
ajutorul voinţei. Când începu să se folosească de- 
această putere neobişnuită, în defavoarea celor 
de-o vârstă cu el, tatăl său hotărî să-l trimită la 
Castelul de Smarald, ca aptitudinile lui să fie 
folosite spre binele tuturor. Tot din copilărie 
păstrase şi pornirea spre distracţie, iar câteodată 
Wellan trebuia să-l cheme la ordine, pentru că, 
după părerea şefului, umorul nu-şi avea locul în 


misiunile care le erau încredințate. Părul blond 
închis şi-l purta lung, până la umeri, la fel ca 
Wellan, dar refuza să-l lege pentru a se simţi mai 
liber. Ochii lui verzi îi străluceau de plăcere, căci 
ţinea la viaţă mai mult ca la orice. Înalt şi subţire, 
lason nu era un luptător prea puternic şi, fiind 
conştient de asta, se-ncredea dinainte în calităţile 
sale de a-şi dezarma adversarii mulţumită puterii 
sale de levitaţie. Wellan îi tot repeta că aceasta nu- 
i va fi de niciun ajutor dacă va trebui să-nfrunte o 
oaste-ntreagă, dar prea tânărul Cavaler ridica din 
umeri. În Ordin vedea doar o forţă simbolică, a 
cărei simplă existenţă era de-ajuns să 
dezamorseze intenţiile belicoase ale Regatelor de 
Argint şi Shola, dacă va fi cazul. 

Cât despre Chloe, ea se trăgea dintr-o ţară care 
fusese doar o colonie a Regatului de Smarald, 
întemeiată de partea cealaltă a Muntelui de Cristal. 
Subţirică, dar puternică, Chloe îşi purta părul blond 
destul de scurt, iar ochii ei, de-un albastru foarte 
deschis, păreau câteodată străvezii. Ea reprezenta 
principiul feminin, ceea ce îi conferea grupului lor 
un echilibru preţios. Chiar dacă mânuia sabia cu 
aceeaşi iscusinţă ca fraţii săi de arme, primul ei 
reflex nu era acela de-a ataca. Natura ei feminină o 
determina să-nţeleagă o situaţie înainte de-a se 
angaja în ea. Chiar dacă Wellan nu o spunea direct, 
el îi aprecia sfaturile, care proiectau o lumină 
diferită asupra tuturor problemelor în discuţie. 


x x x 


Cavalerii de Smarald trecură de-a lungul râului 
Tikopia, care şerpuia leneş pe la poalele muntelui 
şi-apoi urca spre nord. Printre crengile stufoase ale 
copacilor puteau acum zări piscurile înzăpezite ale 
Regatului Shola, dar ele se-aflau încă prea departe 
ca fortificațiile să poată fi zărite. 

— Unde facem popasul de noapte? întrebă 
Dempsey destul de tare ca toată coloana să audă. 

— Înainte de căderea nopţii am putea ajunge la 
Castelul de Diamant, răspunse calm Wellan. Asta 
dacă nu cumva Chloe nu vrea să ne oprim acolo. 

— Ţi-e frică să n-o oprească părinţii ei? îl tachină 
lason. 

— Ce-ai face tu dacă fiica ta ar fi devenit o 
femeie atât de frumoasă? replică Bergeau dând din 
umeri. 

— Eu i-aş căuta un soţ bun, răspunse Santo. 

— Aţi terminat odată să spuneţi tot felul de 
prostii? interveni Chloe, clătinând din cap. 

— Ultima hotărăre-i a ta, Chloe, spuse Wellan. 

— Eu nu ţin să mă opresc la Castelul de Diamant, 
cu toate că locuitorii lui ar fi, fără-ndoială, fericiţi 
să-i vadă pe Cavalerii de Smarald. Cred însă că 
avem să pierdem mai puţin timp aacă vom dormi 
în pădure. 

Continuară să-nainteze în linişte, în timp ce 
Wellan aprecia situaţia. Oprirea la Castelul de 
Diamant s-ar fi dovedit o decizie politică 
înţeleaptă, dar ei ar fi fost obligaţi să asiste la tot 
felul de ceremonii pregătite-n pripă în onoarea lor 


de gazde, ceea ce le-ar fi întârziat mult drumul 
spre Shola. 

— O să dormim în pădure, anunţă Wellan, dar 
mâine ne vom deplasa pe drumul castelului pentru 
ca oamenii să ne poată vedea. 

Pentru că toate hotărările lui Wellan erau fără 
drept de apel, nimeni nu-i răspunse. Işi continuară 
drumul pe malul râului până la apusul soarelui. 
Văzând cum dispare-ncet lumina zilei, Falcon 
deveni tot mai nervos. Wellan îi opri într-un 
luminiş, ceea ce le-ngăduia să observe cu uşurinţă 
pe-oricine se-apropia de ei. Nu se-aşteptau să- 
ntâlnească forţe ostile Regatului de Diamant, dar 
prezenţa vânătorilor prin pădurile acestea putea fi 
un potenţial pericol. 

Se ocupară mai întâi de cai, apoi Dempsey 
aprinse focul. Santo şi Chloe se duseră să caute 
vreascuri să poată menţine focul şi pe timpul 
nopţii, în timp ce Falcon pregătea o ciorbă. 
Flăcările care  străluceau îi  întăriră sufletul 
superstiţios. După ce se aşezară toţi în jurul focului 
şi mâncară până se săturară, lason insistă ca 
Wellan să le povestească despre cei dintâi Cavaleri 
de Smarald, cei care fuseseră înaintea lor cu multe 
sute de ani în urmă. 

— Pe-atunci ei au fost adunaţi de cea de-a Noua 
Dinastie de Smarald, în timp ce continentul era 
luat cu asalt de-o rasă ciudată de dragoni, începu 
Wellan, curăţând un măr. 

Falcon îşi adună haina în jurul trupului, simțind 
cum îl trece-un fior de groază. Aceste poveşti ale 


unor creaturi stranii îi aminteau întotdeauna de 
legendele Regatului Turcoazelor. 

— Țăranilor le era prea frică să se lupte cu ei. 
Atunci regele Jabe de Smarald ceru Magicianului de 
Cristal să-nzestreze pe cei mai buni soldaţi ai săi 
cu asemenea puteri, încât ei să-i poată învinge pe 
demoni. Aşa s-au născut primii Cavaleri de 
Smarald. Ei trecură în fruntea armatelor tuturor 
regatelor continentului şi  reuşiră  să-mpingă 
duşmanul până la mare. 

— Dar de unde veneau aceşti demoni? întrebă 
Falcon, din care nu se mai vedeau decât ochii, 
pentru că, în rest, intrase tot sub o pelerină. 

— De partea cealaltă a mării există numeroase 
continente, iar legendele povestesc despre demoni 
care populau unul dintre ele. Şi lumea lor era- 
mpărţită în regate, la fel ca la noi, dar în loc să-i 
lase pe ţărani să lucreze, să hrănească poporul, ei 
îi mâncau. 

La auzul acestora, Falcon dispăru tot sub 
pelerină, iar ceilalţi izbucniră-n râs, în afară de 
Wellan, care se mulţumi să schiţeze un zâmbet. 

— Cu cine seamănă aceste creaturi? întrebă 
lason, cu ochii lui mari şi verzi strălucind de 
curiozitate. 

— Am. citit într-o carte veche că erau 
asemănători oamenilor, dar purtau o carapace 
neagră şi alunecoasă precum a insectelor, spuse 
foarte serios Wellan. Ochii lor sunt tot atât de mari 
ca acest măr şi strălucesc, de parcă ar arunca 
flăcări. lar maxilarele... 


— Ai milă! strigă Falcon, răsărind din pelerină. 

— Demonii ăştia au fost învinşi, Falcon, oftă 
uşurat Dempsey. N-o să mai vină să te gâdile la 
picioare în timpul somnului. 

— Şi noi nu ştim dacă anticii nu le-au cam 
exagerat însuşirile, adăugă Chloe. Ştii foarte bine 
că toţi cei care au descris bătălii pe pergamente nu 
sunt cei care au luat efectiv parte la ele. 

Falcon însă nu se putea consola cu nimic şi se 
uita cu ochi rugători la Wellan, dar acesta continua 
să-şi mestece în linişte mărul. 

— Sunt poveşti din vechime, spuse el într-un 
târziu. Ele ne amintesc de duşmanul ce se poate ivi 
din mare în orice moment, iar noi trebuie să fim 
pregătiţi să-l înfruntăm. 

— Aşteptându-l, nobilii Cavaleri de Smarald nu 
sunt buni decât să poarte mesaje între regatele 
continentului, rânji lason. 

Wellan îl fulgeră cu privirea. Dacă era adevărat 
că nu trecuseră încă la acţiune, aceasta nu- 
nsemna că înduraseră degeaba pregătirea şi 
antrenamentul. Dacă Elund îl sfătuise pe Smarald 
întâiul să facă să renască acest Ordin străvechi de 
cavalerie este pentru că el citise-n stele multe 
semne care prevesteau un pericol iminent. 

— Ceea ce vreau eu să ştiu este de ce-au 
dispărut aceşti primi Cavaleri de Smarald, insistă 
Bergeau. 

— l-a distrus propriul orgoliu, răspunse Wellan, 
aruncându-le în acelaşi timp şi-un avertisment. 

Toţi îl priviră fix, aşteptând urmarea. Wellan îşi 


plimbă, preţ de câteva momente, privirea de 
gheaţă studiind figurile fraţilor săi de arme, apoi, 
aruncând mărul în spatele lui, aplecă uşor capul. 

— Cavalerii din vechime n-au crescut odată cu 
puterile lor magice, ca noi, spuse el, încruntându-şi 
sprâncenele. Când Magicianul de Cristal le-a 
atribuit aceste puteri, ei erau deja oameni în toată 
firea. Ei le-au folosit în timpul luptelor ca să-i 
învingă pe duşmani şi să-şi apere propria viaţă, 
dar, odată ce bătăliile-au luat sfârşit, odată ce ei s- 
au întors în ţările lor, şi-au dat seama foarte 
repede că aveau, mulţumită acestora, un avantaj 
asupra tuturor celorlalţi oameni şi-au încercat să 
profite de asta. 

— Dar Magicianul de Cristal ce-a făcut? întrebă 
Falcon. 

— Inainte ca el să se poată amesteca, ei 
începuseră deja să se omoare unii pe alţii. În loc să 
continue să se servească de-aceste daruri 
minunate şi să-şi ajute semenii, Cavalerii au 
încercat să-şi îndrepte ura împotriva celor 
deopotrivă cu ei. Unul a fost chiar tentat să-l 
răstoarne pe Regele Jabe şi să devină el suveranul 
Regatului de Smarald. 

— Şi câţi Cavaleri mai rămăseseră în momentul 
în care Magicianul de Cristal s-a hotărât să 
intervină? 

— Ceva mai puţin de-o mie. A trebuit să-nlăture 
o mare parte dintre ei, iar celorlalţi să le ia 
puterile, dar unul dintre ei dispăruse deja. Îl chema 
Onyx. Nu mai ştim foarte bine dacă el era originar 


din Regatul de Smarald. Ştim doar că era un om 
foarte puternic şi foarte viclean. 

— N-a mai fost găsit niciodată? întrebă Falcon c- 
o voce abia auzită. 

— Ei, şi? interveni Bergeau, ridicând din umeri. 
Toate astea s-au petrecut cu sute de ani în urmă! 
De-atunci a murit, l-au îngropat şi, împreună cu el, 
şi năravurile lui rele. 

— Bergeau are dreptate, aprobă Chloe, tocmai 
pentru a-l linişti pe Falcon. 

— E târziu, fraţilor, închise Wellan discuţia, 
desfăşurându-şi pledul. 

Toţi îl imitară şi, nu după mult timp, stăteau 
lungiţi pe pământ în jurul focului. Doar lui Falcon îi 
trebui mult timp ca s-adoarmă, gândurile fiindu-i 
invadate de imagini înspăimântătoare cu demoni 
care devorau oameni. 


5 
SUB SEMNUL STELEI DE FOC 


Între timp, la Castelul de Smarald lucrurile erau 
departe de-a se linişti. Micuța Kira nu se oprea din 
plâns deşi Armene o ţinea în braţe, iar suveranul 
depunea toate eforturile să-i distragă atenţia. Ea-şi 
înfundase faţa în cutele rochiei femeii şi, cu 
încăpățânare, stătea agăţată acolo. Când refuză 
chiar şi să mănânce, Smarald întâiul începu să se 
teamă de ce-i mai rău. 

— E-atât de slabă, încât nu i se văd decât pielea 
şi oasele, exclamă el. Dacă nu mănâncă nimic o să 
moară înainte ca mesajul meu s-ajungă la mama 
ei. 

Nici chiar biberonul cu lapte cald nu mai avu 
asupra ei efectul dorit. Armene stătea într-un 
fotoliu din apartamentul personal al regelui şi 
căuta prin toate mijloacele să-i trezească interesul 
cu un bol plin cu cereale şi lapte. Dacă măcar ar fi 
vorbit aceeaşi limbă ca a ei. 

— Kira, sufleţelul meu, ascultă-mă, o ruga femeia 
cu o voce insistentă. Eu ştiu că tu înţelegi tot ce-ţi 
spunem. Să ştii că noi îţi împărtăşim disperarea, 
dar nu putem să te trimitem la Shola. 

Auzind numele ţării sale, Kira ridică ochii ei mari 
înecaţi în lacrimi şi se uită la protectoarea sa. 

— Mama ta ni te-a încredinţat nouă şi noi avem 
datoria să avem grijă de tine. 


— Mama... 

Kira se-ndreptă brusc pe genunchii lui Armene, 
duse mâinile la piept şi se strâmbă de durere. 
Crezând că protejata monarhului este bolnavă, 
Armene răscoli întregul palat. Singurul care ştia să 
vindece toate relele era Elund. Acum nu mai avea 
de ales, trebuia să se-ocupe de copil. Regele o luă 
în braţe pe Kira şi-o duse el însuşi în turnul înalt al 
magicianului. Elund începuse deja să explice 
transmiterea gândurilor la clasa lui cea mai mare, 
dar Smarald întâiul nu mai putea s-aştepte. Intră 
ca o vijelie în sala cea mare şi rotundă cu fetiţa-n 
braţe şi Armene pe urmele lui. 

— Maiestate? rămase uimit magicianul. 

— Ştiu că sunteţi ocupat cu viitorii Cavaleri, 
muncă de cea mai mare importanţă, Elund, dar 
această copilă e bolnavă şi vă cer să-mi spuneţi de 
ce suferă ca să ştim cum s-o îngrijim. 

Magicianul încercă să-şi ascundă teama de 
demon în faţa tinerilor lui elevi care, într-o zi, ar fi 
trebuit să devină vitejii apărători ai regatului. De 
altfel, toţi întorseseră capul în direcţia profesorului 
lor, aşteptându-se ca acesta să facă un miracol. Cu 
atât mai mult Elund nu voia să se facă de râs în 
faţa lor. 

— Aşezaţi-o pe masa de cristal! ceru el, făcând 
pe viteazul. 

Urmat de copii, de magician şi de Armene, 
Smarald întâiul o aşeză acolo pe fetiţă. Curios 
lucru, ea nu-ncercă să se-agaţe de monarh şi 
acceptă să rămână stând jos, fără să simtă 


protecţia mâinilor suveranului. Magicianul se- 
apropie de ea cu fereală. Cu un simplu gest al 
mâinii, el însufleţi suprafaţa mesei cu o lumină 
albă puternică, minunându-i pe toţi copiii. Kira nu 
se mişcă. Il observa pe magician cu ochii ei violeţi, 
căutând cu disperare pe cineva care să-nţeleagă 
ce voia ea să spună, dar Elund era concentrat să-i 
studieze corpul micuţ. De obicei, atunci când un 
organ era atins, lumina albă îl învăluia şi el 
devenea roşu. Totuşi, nimic nu se produse. 

— Dar n-are absolut nimic, Maiestate, zise el, 
păstrând distanţa faţă de copilă. 

Lumina dispăru, ca şi cum ar fi fost absorbită de 
suprafaţa îngheţată a mesei foarte mari. Kira îşi 
încrucişă mâinile mici pe piept şi se strâmbă. 

— Dacă n-are nimic, de ce face asemenea 
gesturi? Se impacientă monarhul. 

— Nu pentru că pe ea o doare ceva face aceste 
gesturi, se auzi deodată vocea ascuţită a unui 
copil... 

Toţi întoarseră capul spre Hawke, tânărul elf, a 
cărui sensibilitate o depăşea cu mult pe cea a 
celorlalţi elevi. 

— Tu-nţelegi ce vrea să spună? se miră 
suveranul. 

— Da, Sire, îl asigură băiatul cel plăpând, având 
ochii de culoarea pădurii. 

Kira se-aşeză atunci în patru labe şi tropăi spre 
Hawke. Ea se opri la capătul mesei, îi examină faţa 
şi urechile ascuţite, apoi puse palma mâinii ei mici 
pe-obrazul lui. 


— S-a-ntâmplat o mare nenorocire unei persoane 
pe care ea o iubeşte foarte mult... mama ei, cred 
eu. 

— Dar cum ar putea să ştie? întrebă Smarald 
întâiul. 

— Există o legătură nevăzută între ele, după cum 
există şi între oamenii poporului meu... vreau să 
spun, vechiului meu popor, se bâlbâi Hawke, 
aplecând capul ruşinat. 

— Deci această durere este simțită de mama ei? 
întrebă cu milă Armene. 

— Da, doamnă. 

— Este bolnavă? vru să ştie regele. 

— Nu, Sire, răspunse Elful, ridicând capul, a fost 
rănită. Ceva foarte rece s-a-nfundat în carnea ei. 
Mi-e teamă să nu fie vârful unei săgeți sau lama 
unui pumnal. 

Spusele lui lăsară întregul grup consternat. 
Agresiunile erau rare pe continent, în special în 
familiile regale. Fără-ndoială că regina fusese 
atacată pe drumul spre Shola. 

Regele o luă pe Kira şi-o puse în braţele lui 
Armene, cerându-i s-o facă să-nghită ceva de 
mâncare, înainte să moară de inaniţie. Citindu-i 
gândurile, Elund ceru elevilor lui să-şi reia locurile 
la mesele de lucru şi să-şi continue exerciţiile. Apoi 
îl urmă pe rege în marea bibliotecă, pe care puţini 
oameni o frecventau în afară de Cavaleri. 
Magicianul închise uşa şi-ncepu să-i povestească 
regelui curiosul episod al figurinelor pe care Kira le 
materializase în cutia cu nisip. Smarald întâiul 


ridică sprâncenele, dar nu păru într-adevăr 
surprins. li vorbi despre viziunea pe care mica 
sholiană o proiectase în mintea lui şi care semăna 
foarte bine cu un atac al unor creaturi străine. 

— Focul din cer... Steaua cea de foc... înțelese- 
atunci magicianul. Maiestate, mi-e teamă că 
monştrii pe care noi i-am crezut învinşi, acum sute 
de ani, n-au pierit atunci cu toţii! 

— Este-o poveste veche, Elund. Eu însumi n-o 
cunosc decât în linii mari. 

— In acest caz am să vă descriu tabloul întreg, 
imediat ce termin cu elevii mei. Regele făcu câţiva 
paşi prin încăperea goală, gândindu-se la 
implicațiile pe care un astfel de atac le-ar avea 
asupra continentului întreg. „Să se fi sfârşit anii de 
pace?“, se întrebă el în gând şi continuă apoi cu 
glas tare. 

— Şi eu, care-am trimis pe primii noştri Cavaleri 
drept în gura lupului! oftă el. Preţ de câteva clipe, 
trăsăturile regelui exprimară, la-nceput, 
descurajare şi-apoi speranţă. Deschise imediat 
uşile şi, cu voce puternică, porunci unui servitor, 
care trecea pe-acolo, să-l caute pe cel mai bun 
soldat din garda personală. Dacă un mesaj i-ar fi 
ajuns din urmă pe Cavaleri în cel mai scurt timp, 
acesta ar fi putut să-i salveze pe Wellan şi pe fraţii 
lui de arme. 


6 
POPORUL PĂDURILOR 


D imena, după un mic dejun simbolic, 
Cavalerii de Smarald încălecară şi porniră la drum. 
Regatul de Diamant spre care se-ndreptau acum, 
ţară liniştită şi cu o populaţie moderată, se afla la 
nord de Muntele de Cristal, iar climatul ei era un 
pic mai răcoros decât cel al Regatului de Smarald, 
vegetaţia mai bogată, iar fructele sălbatice, mai 
variate şi mai numeroase. Ramurile groase ale 
sălcilor se-aplecau peste râul Tikopia peste care 
treceau poduri de lemn şi pe malul căruia 
răsăriseră numeroase mori. Măgari înhămaţi la 
căruţe-ncărcate cu saci de grâne de toate felurile 
erau conduşi de ţărani pe drumul ce ducea spre 
palat. 

Wellan trecu pe lângă ei şi-şi îndemnă grupul să 
meargă pe drumul care traversa pământurile 
Castelului de Diamant. Chloe nu dorise să se 
oprească acolo, dar ei nu voiseră să-i lipsească pe 
ţărani de spectacolul liniştitor al unor mândri 
luptători, îmbrăcaţi cu platoşă, incrustată cu pietre 
preţioase. Ordinul Cavalerilor de Smarald fusese 
creat să protejeze tot continentul, nu numai 
Regatul de Smarald. 

Când apărură şi primele pământuri cultivate, iar 


ţăranii îşi întrerupseră munca pentru a-i privi 
trecând, Cavalerii îşi îndreptară ţinuta de călăreţi 
nobili şi experimentați. Acum nu erau decât şapte, 
dar nu va trece mult timp şi vor fi mult mai mulţi. 
Wellan se gândea că, văzându-i, poporul va fi 
dinainte convins să-şi trimită copiii supradotaţi la 
Castelul de Smarald să le mărească numărul. 
Traversară câteva sate şi, în depărtare, văzură 
Castelul. Era o fortăreață aproape tot atât de 
impunătoare precum cea din Regatul de Smarald, 
cu cele patru turnuri şi zidurile ei mânare. Ar fi fost 
interesant de observat şi reacţia lui Chloe în faţa 
părinţilor ei, dar nu aveau timp să se oprească. 
Poate la întoarcere? Pentru moment, Wellan 
trebuia deci să se concentreze asupra misiunii sale 
şi a cilindrului aurit care-i atârna la centură. Cu cât 
se apropia însă de Shola, inima-i bătea tot mai 
tare-n piept. 

Regatul de Diamant era mult mai populat decât 
ar fi crezut Wellan. Pe câmpuri erau sute de ţărani 
şi cam tot atâţia copii prin sate, fie ele şi cele mai 
mici. La trecerea Cavalerilor, copiii ţopăiau, se 
agitau împrejurul cailor, uimiţi fiind de frumuseţea 
lor, iar fetele frumoase le ofereau flori. Wellan 
sondă uşor inima fraţilor lui de arme, să se asigure 
dacă această atenţie deosebită nu li se urca la cap, 
orgoliul fiind cel mai rău duşman al unui Cavaler. 

La căderea serii ajunseră, în sfârşit, la graniţa cu 
Regatul Elfilor, o pădure uriaşă, cu arbori giganţi. 
Nimeni nu ştia unde se găseau palatul regelui şi 
nici numeroasele sate ale supuşilor săi. Elfii, 


creaturi paşnice şi fricoase, se-ascundeau cu 
uşurinţă, confundându-se cu mediul înconjurător, 
asemenea cameleonilor. Trăiau mult mai mult 
decât oamenii şi-ntreţineau relaţii strânse cu 
copacii, râurile şi chiar cu animalele, care puteau 
să crească fără teamă-n pădurile lor, elfii nefiind 
carnivori. Multe nu se cunoşteau despre ei, doar că 
veniseră dinspre mare, cu multe sute de ani în 
urmă, şi că refuzaseră orice fel de alianţă cu vecinii 
lor din Regatul de Diamant şi cel de Opal, 
preferând să-nnoade relaţii cu zânele, care le 
semănau mult. 

Regele Hamil recunoştea totuşi autoritatea lui 
Smarald întâiul şi purta cu el corespondenţă 
bogată, dar nimeni nu ştia cum circulau misivele 
de la unul la celălalt. 

In pergamentele din marea bibliotecă, Wellan 
citise că stăpânii pădurii preferau să-i observe mai 
degrabă de departe pe călătorii care le traversau 
pământurile, decât să le iasă-n întâmpinare. Se- 
ntrebă, totodată, dacă va avea măcar ocazia să-i 
observe-n decursul misiunii lui. 

Pădurile Regatului Elfilor se dovediră a fi mult 
mai dense decât cele din Regatul de Diamant. În 
unele locuri, copacii se atingeau, formând o 
catedrală uriaşă, care nu lăsa nici măcar lumina 
soarelui s-o traverseze. Wellan alese să stabilească 
locul de-nnoptare în apropierea râului Tikopia, 
acolo unde razele lunii străpungeau bolta de 
verdeață şi le-ngăduiau să vadă la câţiva metri 
împrejurul lor. 


Scoaseră  şeile de pe cai, îi adăpară şi-i 
adăpostiră-ntre stânci, unde puteau fi protejaţi de 
posibilii prădători. Pentru orice eventualitate, 
Wellan le ceru să stea de strajă cu rândul. Încă nu 
aveau într-adevăr duşmani, dar Marele Cavaler se 
gândea că acest antrenament le va fi de folos 
fraţilor săi de arme. In seara aceea Santo fu primul 
care se retrase de la foc, cu sabia pe genunchi, în 
timp ce fraţii lui se-nfăşurară-n pături. Luna făcea 
să strălucească undele line din apa râului şi, uimit, 
el observă cum se adăpau, pe malul celălalt, cerbii. 
Noaptea era răcoroasă, dar calmă. În curând însă 
vor fi obligaţi să meargă prin zăpada platourilor 
înalte ale Sholei. 

Vor fi primii străini care se-apropiau de-acest 
popor pe care toate regatele îl dispreţuiau din 
cauza atacului lui Draka asupra Regatului de 
Smarald. 

Santo contemplă feţele liniştite ale fraţilor lui de 
arme, gândindu-se că niciodată Enkidiev nu 
cunoscuse luptători mai valoroşi. Ei ştiau că-n caz 
de pericol puteau întotdeauna să se bazeze pe 
ceilalţi, chiar şi pe lason, care protesta ori de câte 
ori trebuia să se bată. Se gândi la elevii cei mici 
care-i spionau adesea din galeria sălii celei mari. 
Unul dintre aceştia îi va deveni, în curând, scutier, 
dar îşi dădu seama că prea puţin îi cunoştea şi... 

Gândurile-i fură-ntrerupte brusc de zgomotul 
unei crengi care se rupea. 

Se ridică-ncet, strângând în mână garda săbiei. 
Nu se punea problema să-i trezească şi pe ceilalţi 


înainte de-a fi sigur că nu era vorba despre vreo 
vulpe. Îşi folosi mintea aşa cum îl învățase 
magicianul de Smarald şi sondă adâncimile pădurii. 
Inima-i încetă aproape să bată când simţi că nu 
este vorba de-un animal, ci, era oare posibil, de-o 
fiinţă. La ora asta din noapte? Chiar atunci şi caii 
începură să se-agite, confirmându-i bănuielile. Se 
grăbi să-şi trezească tovarăşii. 

Wellan sări primul în picioare, cu toate simţurile 
în alertă. Exista într-adevăr o fiinţă care se-apropia 
rapid de locul unde se aflau ei, iar percepțiile îl 
convinseră că era vorba despre un elf. 

Toţi Cavalerii rămaseră liniştiţi şi nemişcaţi, cum 
fuseseră instruiți, dar gata de luptă. Dacă 
duşmanul se năpustea asupra lor din întuneric, ei îl 
vor înfrunta în linişte, căci învăţaseră să comunice 
între ei şi pe calea spiritului. 

Nu mare le-a fost surpriza când, printre copaci, 
apăru un băieţel de vreo doisprezece anişori. 
„Este-un elf mic“, se încredinţă Wellan, văzându-i 
părul de-un galben-deschis, aproape alb, din care 
se iţeau nişte urechi ascuţite. Copilul, care 
moştenise de la rasa sa darul de-a vedea prin 
întuneric, se-aruncă la picioarele Cavalerilor şi se- 
ntoarse spre Wellan. 

— Sire, regele meu are nevoie urgentă de voi, 
apucă el să rostească cu greu. 

— Să i se dea apă, ceru Wellan. 

Bergeau îi întinse imediat plosca lui. Elful bău tot 
ce se afla în ea, căutând cu disperare să-şi 
potolească respiraţia. Semăna mult cu Hawke, iar 


privirea lui verde îi trăda îngrijorarea. 

— Eu sunt Djen, spuse el, dându-i, în sfârşit, 
înapoi plosca lui Bergeau şi mulţumindu-i cu un 
semn din cap. 

— Şi cum aş putea să-l ajut pe regele Hamil? 
întrebă Wellan aşezându-se pe vine-n faţa lui. 

— Poporul meu este foarte sensibil la tot ce se 
petrece-n jurul lui, explică băiatul. In urmă cu două 
nopţi, pe deasupra piscurilor din Shola cerul a fost 
traversat de-o stea de foc. 

— Şi noi am văzut-o, îl asigură Cavalerul, inima 
strângându-i-se în piept. 

— Suveranul meu voise să trimită pe cei mai 
buni paznici ai săi ca să-i salveze pe-acei oameni, 
dar... 

Ochii copilului se umplură de lacrimi şi vocea i se 
stinse. Wellan îl încurajă, prinzându-l după umeri şi 
rugându-se în acelaşi timp lui Theandras ca nimic 
să nu i se fi-ntâmplat Reginei din Shola. 

— Continuă, îl grăbi Cavalerul. 

— Le-a fost frică... şi... 

— Ce s-a-ntâmplat la Shola? întrebă Chloe, care 
stătea în picioare-n spatele lui Wellan. 

— impreună cu focul din cer au căzut şi nişte 
creaturi malefice, şopti copilul, scuturându-se cu 
groază. 

Cavalerii schimbară-ntre ei priviri consternate. 
Cum a fost posibil? Copilul-elf era precis pradă unui 
coşmar. Dar expresia pe care-o observară pe faţa 
luminată de foc a şefului lor îi lăsă să-nţeleagă şi 
faptul că el ştia precis despre ce vorbea băiatul. 


— Şi nimeni nu s-a dus să-i ajute? şuieră Wellan, 
stăpânindu-şi cu greu furia. 

— Eu nu ştiu, toată lumea s-a ascuns... 

Wellan se ridică dintr-odată, speriindu-l pe copil. 
Cum a fost posibil ca un popor întreg să nu poată 
face nimic, atunci când vecinii lor cei mai apropiaţi 
aveau nevoie de ajutor? Locuitorii din Shola nu 
suferiseră-ndeajuns? 

— Condu-mă la regele tău! porunci Wellan. 

— Acum? se miră Falcon, în timp ce privirea lui 
căuta înspăimântată prin beznă. N-ar fi mai bine s- 
aşteptăm să se crape de ziuă? 

— lar între timp sholienii să fie omorâţi? Mai 
adăugă Wellan pe-un ton dur, ca tuturor să le fie 
clară gravitatea situaţiei. 

Tăcerea îi confirmă şi acordul lor, după care le 
porunci să pună şeile pe cai. Dempsey stinse focul 
şi încheie coloana în spatele lui Chloe şi-al lui 
lason. Cailor nu le plăcea să meargă pe-ntuneric, 
ca de altfel nici lui Falcon, dar când Wellan lua o 
hotărâre, nimeni nu mai putea să-l convingă de 
contrariu. 

Marele Cavaler îl urcă pe micul elf în faţa lui pe 
şa pentru a-i călăuzi. Mai mult ca oricând faţa 
frumoasă a lui Fan din Shola îl obseda. De obicei 
fiecare popor îşi apăra regalitatea. Dacă un 
duşman tăbărâse asupra Sholei, desigur că 
locuitorii ei o puseseră la adăpost pe regină în 
castelul de gheaţă. Mintea lui refuza să creadă că i 
s-ar fi putut întâmpla o nenorocire. 

După câteva ore, Cavalerii ajunseră într-un 


luminiş imens presărat tot cu colibe mici. Djen sări 
pe pământ şi-alergă spre cea mai mare dintre ele. 
În interior licărea o luminiţă, dar Wellan nu putu să 
observe nimic. El porunci Cavalerilor să descalece. 
Cu toţii erau neliniştiţi, dar şeful lor nu putea să le 
insufle încredere decât dacă el însuşi afla ce se 
petrecuse. Le ceru să rămână lângă cai, iar el se- 
ndreptă spre coliba în care intrase băiatul. 

În faţa unui foc bun, găsi un om aşezat pe-un 
scaun mare de piatră, cu coatele sprijinite pe 
genunchi şi faţa ascunsă în mâini. In picioare, 
alături de el, Djen îi şoptea ceva la ureche. 

„Acesta să fie regele Elfilor?” se-ntrebă Wellan. 
Făcu câţiva paşi spre necunoscutul de-acolo, 
păstrând lumina focului între ei. Elful adult ridică 
încet capul şi se uită la Cavaler cu o privire mai 
mult decât tristă. Faţa lui era scăldată-n lacrimi, iar 
părul alb-gălbui i se lipise de faţă. 

— Sunt Cavalerul  Wellan de  Smarald, se 
prezentă tânărul cu voce sigură. 

— Şi eu sunt regele Hamil al Regatului Elfilor, 
răspunse celălalt c-un glas abia auzit. Sunt profund 
mâhnit că nu vă pot primi cu onorurile datorate 
rangului vostru, Cavalere, dar o nenorocire mare s- 
a abătut asupra continentului, iar teroarea a făcut 
ca tot poporul meu să fugă-n pădure. 

— Povestiţi-mi ce s-a petrecut, Maiestate, îl 
îmboldi Wellan. 

Hamil îi explică atunci că elfii nu sunt asemenea 
oamenilor. 

Se nasc purtând în ei o legătură indestructibilă 


cu pământul şi toate creaturile lui, iar când un 
mare număr dintre acestea suferă, ei o simt până- 
n adâncul sufletului. 

— Voi vorbiţi de teroare, iar Djen a făcut aluzie la 
nişte creaturi malefice. Spuneţi-mi mai mult, 
insistă Wellan, care vedea cum se scurge un timp 
preţios. 

— Pe vremea când primii Cavaleri de Smarald 
protejau continentul Enkidiev, nişte monştri au 
traversat Oceanul cu scopul de-a ataca regatele de 
pe coastă. 

Spatele lui Wellan fu străbătut de-un frison de 
oroare. Citise povestea de sute de ori, sperând că 
acest duşman fusese învins pentru totdeauna. Nu 
mai degrabă decât aseară le vorbise fraţilor săi 
despre ea. Aceste creaturi, care semănau cu nişte 
insecte, omorâseră jumătate din populaţie înainte 
să fie obligaţi de primii Cavaleri să se-ntoarcă 
înapoi peste mare. 

Dar ei nu erau decât şapte! Şi pe elfi nu puteau 
conta! 

— Sunteţi sigur că este vorba de-aceleaşi fiinţe? 
întrebă Wellan, temându-se totodată de răspunsul 
lui. 

— Teroarea pe care-am simţit-o nu venea de la 
noi, ci era a unor oameni ce se confruntau c-un 
adversar care-ţi repugnă şi nici n-are milă de 
nimeni, şopti regele închizând ochii. În imaginaţia 
mea am văzut nişte corpuri întunecate care luceau 
ca suprafaţa apei, iar degetele li se terminau cu 
nişte gheare ascuţite. 


Se părea că nenorocirea lovise năprasnic Shola. 
Wellan îl sfătui pe regele Hamil să-şi adune tot 
poporul, căci, dacă monștrii îi atacaseră pe vecinii 
lor, nu vor ezita să coboare de pe platourile înalte 
ca să-i atace şi pe ei. Elfii trebuiau să se organizeze 
şi să-şi pună în acţiune mecanismele de apărare 
pentru a-şi proteja teritoriul. Se-nclină apoi 
respectuos şi ieşi din coliba regelui. Cavalerii-l 
aşteptau în luminiş. 

— Ce-ai aflat? îl întrebă Bergeau. 

— Shola a fost atacată de monştri veniţi de peste 
ocean şi regelui Hamil îi pare rău că n-a putut să-i 
ajute, spuse pe scurt Wellan, urcând din nou în şa. 

— Şi unde mergem acum? se nelinişti Falcon. 

— Bineînţeles că spre Shola! 

— Şi vrei ca noi să pornim imediat împotriva unei 
oştiri suficient de mari să atace un regat întreg? 
exclamă neîncrezător lason. Suntem doar şapte, 
Wellan! 

— Nu vă oblig să veniţi cu mine! De altfel aş 
prefera să vă-ntoarceţi la castel şi să-i informaţi pe 
Smarald întâiul şi pe Elund asupra situaţiei 
apărute. 

— lar între timp tu ce-o să faci? 

— Am să-mi dau seama de dimensiunile reale ale 
distrugerilor  şi-am  să-ncerc să mai găsesc 
supraviețuitori. 

— Îmi pare rău, frate, replică  Bergeau, 
încruntând din sprâncene, dar dacă o să mă duc 
undeva, este numai cu tine. 

— Şi eu, întări Dempsey. 


— Este-o misiune cât se poate de periculoasă, le- 
aduse aminte Wellan. 

— Dar, pe toţi zeii, n-am devenit Cavaleri ca să 
tesem covoare! Se revoltă Bergeau. De când ne-au 
învăţat să mânuim sabia, am ştiut că, într-o zi, va 
trebui  să-nfruntăm şi altceva decât nişte 
manechine de lemn. 

— Şi eu merg! îl asigură Chloe. 

Falcon şi Santo îşi uniră şi ei vocile cu-a ei, 
adăugând că toţi Cavalerii erau fraţi de arme şi nu 
trebuiau să se lupte separat. Cineva trebuia însă să 
transmită acest mesaj regelui Smarald întâiul. 

—O să-l transmit eu, hotărî lason. N-am 
înnebunit în asemenea măsură încât să merg să 
mă lupt cu monştri! 

Wellan îl privi cu reproş. Cavalerii erau oameni 
curajoşi care nu trebuiau să se teamă de niciun 
pericol. S-ar putea ca lason să nu fie suficient de 
curajos ca să merite să facă parte din Ordin? Nu 
era însă acum momentul să se-ntrebe de ce. 
Trebuiau să plece cât mai repede. 

— O să-ţi poţi reconstitui drumul pe-ntuneric? îl 
întrebă aspru Marele Cavaler. 

— Pot capta energia pe care noi am lăsat-o în 
sol, la fel ca şi tine, replică, parcă ofensat, lason. 
Bineînţeles că sunt în stare să mă-ntorc în ţară. 

— Atunci, pleacă! 

Cu promptitudine, lason sări pe cal şi plecă spre 
sud. Wellan îl privi dispărând printre copaci şi-şi 
alungă din minte schimbul acesta de replici în 
contradictoriu. 


— Puteţi încă să vă schimbaţi intenţiile, se- 
adresă el celorlalţi. 

Ca la comandă toţi săriră-n şa şi-i aşteptară în 
linişte ordinele. 

Preţ de câteva clipe Wellan consultă stelele şi 
imediat luă direcţia nord. Atunci Djen ieşi din colibă 
şi, alergând alături de cai, le mai spuse: 

— Urmaţi malul râului Mardall! Este cel mai scurt 
drum! 

Wellan îi mulţumi şi-l rugă să aibă grijă de regele 
Hamil. 

Grupul de Cavaleri se-afundă printre copaci, iar 
după câteva minute se regăsiră pe malul apei. 
Trecură de-a lungul ei în linişte, ciulind urechile la 
şoaptele nopţii. S-ar fi putut ca duşmanul să fi- 
nceput deja coborâşul de pe platourile înalte ale 
Sholei... 


7 
MASACRUL DIN SHOLA 


Cana soarele-ncepu să se-nalţe în carul lui de 


foc, dorind să pornească într-o nouă călătorie de-a 
lungul unei zile, cei şase viteji văzură piscurile 
înzăpezite ale Sholei în toată splendoarea lor... 

Dar, spre marea lor disperare, observară în 
depărtare coloane de fum negru ce se ridicau spre 
înalt, cerând parcă îndurare cerului îngheţat... 

Din timpurile în care acest regat mai făcea 
schimburi comerciale cu vecinii lui, rămăsese o 
cale de acces spre Shola, tăiată-n peretele de 
stâncă al falezei. Văzând-o, Cavalerii îşi dădură 
imediat seama cât de expuşi ar fi fost în cazul în 
care-ar fi ales această serpentină, dar ea era 
singura cale ce-i conducea direct spre ţara 
zăpezilor înveşnicite. 

Acum, înainte de periculoasa escaladare a 
muntelui foarte înalt şi râpos, Wellan îşi opri 
tovarăşii de drum şi le-ordonă să-şi lase caii să bea 
bine apă. Le mai sugeră să-nghită şi ei câte ceva. 
În timp ce calul său se adăpa, de la oblâncul şeii 
Wellan desfăcu capa cea groasă de blană şi şi-o 
aruncă pe umeri. Căută apoi prin sacii cu provizii, 
găsi un coltuc de pâine uscată şi nişte curmale, pe 
care le mâncă, având tot timpul privirea-ndreptată 
spre peretele de stâncă. Simţurile sale ascuţite nu-i 
semnalau nimic straniu. Dacă acele creaturi 


malefice trecuseră pe-acolo, fără îndoială că el şi- 
ar fi dat seama, dar în tot ce-i înconjura nu se 
putea observa nici măcar o urmă cât de mică a 
prezenţei lor. De bună seamă, erau tot acolo sus. 

Nu trecură mai mult de câteva minute şi, după 
ce toţi se suiră-n şa, se-apropiară de peretele 
stâncos. 

Sperând că nu mirosul celor sosiți să prade le 
dicta cailor comportamentul, Wellan observă cum, 
încet şi ferindu-se, aceste animale inteligente 
începură urcuşul. Alături, râul Mardall bolborosea 
furios, lăsându-şi apele să se prăvale într-o 
cascadă asurzitoare. 

Urcuşul se prelungi mai mult de-o oră. 
Conducându-i pe ceilalţi, Wellan îşi păstra atenţia 
trează chiar dacă era convins dinainte că nu-l ajuta 
cu nimic dacă presimţea un atac. Urcară 
serpentina ce traversa muntele, fiind înfricoşaţi ca 
nişte puişori într-un cuib de pasăre. 

Când atinseră platoul înzăpezit, Wellan respiră 
uşurat, dar spectacolul care-l avu imediat înaintea 
ochilor îi sfâşie inima. În depărtare, fortăreaţa din 
Shola fumega ca un furnal. Duşmanul incendiase 
palatul şi dependinţele, ca să scape de toţi 
locuitorii regatului. 

Caii înaintau cu greu prin zăpadă, iar Wellan era 
atât de preocupat să vadă tot ce se-ntâmplase 
împrejur, încât, nici dacă l-ar fi muşcat gerul de- 
afară, n-ar fi simţit. 

În regatul acesta alb totul era pătruns de-o 
atmosferă stranie, iar Cavalerii nu putură să-şi dea 


seama care era cauza răului decât atunci când 
descoperiră primele cadavre culcate-n zăpadă, îşi 
opriră caii şi priviră trupurile într-o linişte oripilată. 
În pieptul fiecăreia dintre victime, o rană rămăsese 
larg deschisă. 

Învârtindu-şi calul pe loc, Wellan se uită cât mai 
atent posibil spre această imensitate albă şi 
descoperi că mii de cadavre zăceau pe câmpia- 
ngheţată. Se-nfricoşă la ideea că toată populaţia 
Sholei ar fi putut împărtăşi aceeaşi soartă. 

— Dar cum le-au putut face-aşa ceva? şuieră 
Dempsey, scuturându-se de groaza care-i paraliza 
pe toţi. 

Îşi îndemnă uşor calul şi-nconjură trupurile 
oamenilor, încercând să-nţeleagă ce li se- 
ntâmplase. Toţi erau mutilaţi în acelaşi fel, iar 
părţile care le lipseau nu se puteau vedea 
niciunde. 

— Dar cine-a putut să facă aşa ceva? explodă 
neîncrezător Bergeau. 

— Aceleaşi creaturi care, odată, s-au înfruntat cu 
primii Cavaleri de Smarald, şopti Falcon, cuprins de 
groază. 

Wellan întoarse capul spre fortăreaţa din 
depărtare. Urmele lăsate-n zăpadă dovedeau că 
săracii oameni încercaseră degeaba să fugă. 

Cu inima strânsă, îşi îndrumă calul să meargă 
spre castel. Fan... însoțitorii lui îl urmară imediat. 

Uimiţi  şi-aproape nevenindu-le să-şi creadă 
ochilor, Cavalerii intrară pe poarta fortăreței din 
Shola. Casele din lemn mai ardeau încă şi focul se- 


ntindea rapid la clădirile utilitare, ceea ce va duce, 
în curând, la topirea impozantului palat de gheaţă 
din mijlocul curţii. De altfel cadavre erau şi-n 
interiorul castelului, nu numai pe câmpie, toţi 
omorâţi în acelaşi fel. Ochii le rămăseseră deschişi, 
iar feţele erau încremenite într-o expresie de 
teroare de nedescris. 

— Nu cred c-ar mai fi supraviețuitori, spuse 
Santo. 

Asta nu era tot ce voia să-audă Wellan, chiar 
dacă toate simţurile lui magice îi confirmau că 
fratele său avea dreptate. Sări în zăpadă şi ordonă 
celorlalţi să controleze toate clădirile care nu erau 
încă pradă flăcărilor. Ar fi putut exista pasaje 
secrete sau alte locuri ascunse, unde familia regală 
să se fi putut refugia. Inainte chiar ca ceilalţi s- 
apuce să descalece, şeful lor intră grăbit în palat. 

Wellan fu surprins de confortul şi eleganța 
marelui edificiu de gheaţă. In sala cea mare 
zidurile străluceau ca sticla. Tapiseriile care-l 
împodobeau fuseseră smulse în timpul atacului. Ele 
se învălmăşeau în mâinile crispate ale bietelor 
femei doborâte de duşman. 

În enorma încăpere liniştită, suspendate cu 
lanţuri de plafoanele foarte înalte, candelabre de- 
argint întreţineau o luminozitate slabă. Podeaua 
alunecoasă fusese acoperită cu covoare în culori 
vii, care te conduceau spre o scară formată din 
blocuri de gheaţă suprapuse. Nu se vedea vreo 
balustradă, nu exista niciun ornament. Ar fi putut 
tot atât de bine să se afle-ntr-o moară. „Ce loc 


straniu, s-adăposteşti o regină atât de delicată ca 
Fan” se gândi Wellan. 

Marele Cavaler urcă treptele patru câte patru şi 
controlă toate încăperile. Fumul îşi întinsese peste 
tot voalul lui de culoare gri şi trupuri zăceau pe jos, 
în special servitori, care fuseseră surprinşi 
îndeplinindu-şi îndatoririle zilnice. Alături de 
corpurile lor erau tăvi umplute cu de-ale gurii sau 
cu teancuri de haine pe care tocmai le spălaseră. 
Atacul fusese forțat şi foarte rapid, înțelese 
luptătorul, dar nicăieri nu se vedea vreo urmă a 
trecerii agresorului. 

El deschise uşa de la capătul coridorului şi 
rămase locului împietrit. In fața lui, pe jumătate 
prăbuşită la pământ, cu spatele sprijinit sub 
fereastră, Regina Fan încerca să-şi scoată singură 
pumnalul împlântat în piept, rochia albă fiindu-i 
plină de sânge. Wellan se repezi şi căzu în 
genunchi în faţa ei. Ochii ei argintii se-ntoarseră 
spre el. Era limpede că regina ajunsese la capătul 
puterilor. 

— Nu, nu-l scoateţi, îi spuse el, atingându-i 
mâna. Vă vom ajuta. 

— Pentru mine, şopti ea, nu mai puteţi face 
nimic! 

— Nu suntem doar luptători, Maiestate. Avem 
puteri magice, printre care şi cea a vindecării. 

— Nicio putere nu m-ar mai putea salva, 
Cavalere! Vă implor, ascultaţi-mă! Mi-a mai rămas 
prea puțin timp de trăit! 

— Nu, gemu Wellan, apropiindu-şi mâna reginei 


de buze şi sărutându-i-o cu dragoste. Am fost 
formaţi de-un magician puternic. Lăsaţi-ne să vă 
vindecăm rana şi să vă ducem în Regatul de 
Smarald, unde-o să fiţi apărată. 

Fan mângâie cu blândeţe obrazul Cavalerului şi 
gestul ei păru să-l liniştească. Privirea i se cufundă 
în ochii aproape ireali ai reginei şi observă acolo o 
curioasă-mpletire de teamă şi de acceptare. 

— Pumnalul este otrăvit, şopti ea cu tristeţe. 
Încercam să-l scot ca să mor mai repede, dar 
acuma, dacă sunteţi aici, trebuie să vă vorbesc 
înainte să părăsesc această lume. 

— N-am să vă las să muriţi! 

— Mie nu-mi puteţi schimba destinul, Wellan de 
Smarald, dar mai este, încă, posibil să salvaţi rasa 
umană! 

— Rasa umană? repetă el,  încruntând 
sprâncenele. Pericolul este într-atât de... 

Regina îşi puse degetele pe buzele lui, cerându-i 
să tacă, iar el nu-ncercă să le-ndepărteze. Chiar şi- 
n agonie era atât de frumoasă, de desăvârşită... 
Nu, n-o vor lăsa să se stingă astfel! O va duce-n 
ţară, o va-nagriji şi se va-nsura cu ea! 

— Vrăjitorul a vrut să mă facă să vorbesc, 
mărturisi ea. 

Wellan îi luă mâna diafană care rămăsese pe 
buzele lui şi-o păstră între ale sale. Era profund 
impresionat de ea, dar spiritul lui era, înainte de 
toate, cel al unui luptător. 

— Vă cunoaşteţi duşmanii? se miră el. 

— Shola este izolată de restul continentului. Nu 


este prima dată când noi am suportat acest fel de 
atac. Vrăjitorul ne-a vizitat împreună cu împăratul 
Negru, acum caţiva ani, şopti regina. 

Wellan, deşi citise aproape toate pergamentele 
din biblioteca Regatului de Smarald, nu auzise 
niciodată de vreun împărat Negru. 

— In acea zi eu am fost singura şi unica lor 
victimă, urmă Fan, împăratul dorind să conceapă 
un fiu. 

— Nu... şopti Wellan, înțelegând imediat ce se 


petrecuse. 
— Soţul meu a fost obligat să asiste la 
spectacolul acesta oribil, mărturisi regina, 


aplecându-şi ruşinată privirea. Şi, când a plecat, 
ne-a avertizat că-ntr-o zi are să vină să-şi caute 
fiul... 

— Atunci masacrul l-a făcut pentru a şi-l 
recupera? 

— Vrăjitorul a devenit de-a dreptul nebun de 
furie când a aflat că, împotriva tuturor planurilor 
făcute de ei, eu am născut o fată, şi nu un băiat şi 
că ea nici nu se mai află aici. 

— Kira... şopti Cavalerul. 

— Da, Kira, zâmbi cu dragoste mama. Când s-a 
născut nici n-am vrut măcar s-o văd... Apoi m-am 
apropiat de leagăn. Era minusculă şi plângea de 
mama focului pentru că-i era foame. Am luat-o în 
braţe şi-am ştiut imediat că nu era o insectă cu 
sânge rece şi dezgustătoare ca tatăl ei. Era caldă 
ca o pisicuţă şi-avea emoţii, la fel ca mine, chiar 
dacă are pielea mov. Am apărat-o împotriva miilor 


de sholieni care voiau s-o vadă moartă, inclusiv 
împotriva soţul meu, pentru că ştiam că ea va avea 
de împlinit lucruri foarte importante. 

— Dar este copila unui monstru! protestă Wellan. 

— Dacă avem în vedere sângele ei, da, dar are 
inimă omenească. Are puteri incredibile, Cavalere, 
iar eu vreau să le folosească pentru a ne ajuta în 
lupta împotriva tatălui ei. 

Tocmai atunci fraţii de arme ai lui Wellan 
pătrunseră-n apartamentele regale şi rămaseră 
nemişcaţi văzându-şi şeful îngenuncheat în faţa 
reginei rănite. 

— N-am găsit niciun... începu Chloe. 

— Santo, ajută-mă! O întrerupse Wellan c-o voce 
care implora. 

Cavalerul cu mâini de vindecător veni imediat şi- 
ngenunche şi el. Se uită repede la pumnal, apoi se- 
ntoarse spre Wellan. 

— Nu putem să-l scoatem fără s-o omorâm, îl 
avertiză Wellan, pentru că lama este-mbibată cu 
otravă. Îţi stă-n putere să anulezi efectele acestei 
poţiuni blestemate? 

— A fost făurită de vrăjitor cu mâinile lui, şopti 
Fan, închizând ochii de dezgust. Nu puteţi face 
chiar nimic! Vă rog, lăsaţi-mă singură cu Cavalerul 
Wellan! Lăsaţi-mă să mor cu demnitate! 

Santo pândi reacţia şefului său, al cărui chip era 
răvăşit de durere şi nesiguranţă. În cele din urmă 
Wellan îşi îndreptă privirea spre el şi Santo se 
ridică imediat în picioare. Se-ndreptă spre fraţii lui 
şi-i obligă să iasă din cameră, închizând uşile-n 


urma lor. Trebuiau să ardă corpurile celorlalte 
victime, pentru a le elibera sufletele. După ce se- 
ndepărtară, regina strânse uşor mâinile lui Wellan 
şi, cu o privire ce implora, se uită drept în ochii lui: 

— Vreau să-mi faceţi o făgăduială pe onoarea de 
Cavaler al Ordinului de Smarald, murmură ea. 

— Vă voi făgădui tot ce vă doriţi, Maiestate! 

— Vreau s-o protejaţi pe fiica mea şi vreau să nu 
spuneţi nimănui că tatăl ei nu este un om. Nici 
măcar Kira n-ar trebui să ştie atâta timp cât nu va 
avea vârsta asumării consecinţelor acestui adevăr 
îngrozitor. 

Nervos, Wellan îşi muşcă buza inferioară. Cum ar 
putea, fără ca măcar să-l pună-n gardă pe rege sau 
pe magician, să-i îngăduie seminţei răului să 
crească în chiar inima fortăreței binelui? 

— Dacă aveţi un cât de mic sentiment pentru 
mine, Wellan, veţi accepta ca acest copil să 
trăiască. 

— Sentimentele mi le cunoaşteţi deja, 
Maiestate... 

— V-am simţit neliniştea şi-am înţeles-o. Dar 
copilul acesta nu reprezintă niciun pericol pentru 
regatul vostru. Din contră, ea va putea deveni 
singurul Cavaler capabil să-l învingă pe împăratul 
Negru. Vă implor! 

— Vă dau cuvântul meu de onoare, Kira o să fie- 
n siguranţă în Regatul de Smarald, făgădui el într- 
un târziu. 

— Mă faceţi cât se poate de fericită, Wellan. 

— Mi-ar fi plăcut atât de mult să vă dăruiesc mai 


multă fericire, Alteță. 

— Desprindeţi lanţul de la gâtul meu! l-I veţi da 
Kirei când va fi o femeie-n toată firea. Să-l poarte 
cu cinste! 

Fan închise încet ochii şi degetele ei se 
desprinseră uşor de cele ale Cavalerului. El le 
reţinu, plin de speranţă, dar viaţa părăsi trupul 
acestei fiinţe minunate. Strigătul lui de durere 
zgudui chiar şi temeliile castelului de gheaţă. În 
curte, fraţii lui, care ardeau cadavrele sholienilor, 
se opriră un moment resimţindu-i disperarea. Ei 
nu-nţelegeau dragostea lui pentru o femeie pe 
care n-o văzuse decât câteva minute-n Palatul de 
Smarald, dar îi împărtăşeau amarul. Orice pierdere 
a unei fiinţe omeneşti îi afecta profund pe-aceşti 
luptători sensibili la energia semenilor lor. 

— Cel puţin, Wellan nu mai este prizonierul 
destinului făurit de-această femeie! suspină Falcon 
uşurat. Fratele nostru s-a eliberat! 

Ceilalţi însă preferară să nu se pronunţe pe- 
această temă. Bergeau întinse mâna spre un alt 
trup. Strălucind, un fulger scăpă şi-l învălui. 

x k x 

La rândul lui, lason îşi îngădui doar atâta odihnă 
cât să-şi lase calul să se adape. 

Când galopa însă pe câmpurile Regatului de 
Diamant, văzu venind în întâmpinarea lui un 
mesager care purta culorile Regatului de Smarald. 
işi opri calul, iar omul îi recunoscu imediat platoşa, 
împodobită cu pietre preţioase, în formă de cruce. 

— Sunt purtătorul unui mesaj al regelui, 


Cavalere, declară el solemn, abia putându-şi 
stăpâni calul, care fremăta de nerăbdare. 

— Vorbeşte! îl repezi lason. 

— Regele se teme de-o invazie la Shola şi cere 
cavalerilor lui să nu rişte nimic inutil! 

— Întoarce-te la suveranul nostru şi spune-i că 
este prea târziu, fraţii mei de arme sunt deja acolo. 
Ei m-au trimis să-l vestesc pe Smarald întâiul că 
atacul a avut deja loc, dar nu ştiu niciun amănunt. 
Du-te şi spune-i asta regelui şi lui Elund din partea 
Cavalerului lason de Smarald. 

Mesagerul îl salută respectuos şi, făcând stânga- 
mprejur, plecă de unde venise. 

Cel mai tânăr Cavaler îl privi îndepărtându-se şi 
făcu şi el aceeaşi întoarcere cu calul său. Aproape 
imediat simţi în suflet o tristeţe cât se poate de 
mare şi crezu că unul dintre fraţii lui de arme şi-a 
pierdut viaţa. Nu putea să sufere să se bată, dar nu 
putea închide ochii în momentul în care prietenii lui 
erau decimaţi. În clipa următoare, îşi îndemnă calul 
s-o apuce spre miazănoapte. 


8 
DESPĂRŢIRI SFÂŞIETOARE 


P Castelul de Smarald, Kira, care fusese mai 


calmă timp de câteva zile, se porni să scoată nişte 
urlete sfâşietoare chiar în clipa în care mama ei îşi 
dăduse sufletul. Scuturând barele patului şi urlând 
de groază, ea ridică tot palatul în picioare. Armene 
fu prima care-ajunse lângă ea. Fetiţa îi sări în braţe 
şi se agăţă de rochia ei, continuând să strige 
cuvinte în limba ei maternă. Câteva minute mai 
târziu sosi şi suveranul, dar nici el nu putu să- 
nţeleagă ce povestea Kira. 

Smarald întâiul îl chemă atunci pe Elund şi-i ceru 
ajutorul. Îl chemară pe micuțul Hawke şi-i cerură 
să-i facă şi pe ei să înţeleagă vorbele prinţesei, 
pentru a-şi explica starea ei de criză, însă băiatului 
i se făcu atât de frică, încât fugi în camera lui şi- 
ncepu să plângă. 

— Nu există nicio altă soluţie, Maiestate, suspină 
Elund, vocea fiindu-i acoperită de zbieretele Kirei. 

O duse în turnul cel mare şi-i ceru lui Armene s-o 
aşeze pe copilă în faţa grămezii de nisip. Kira se- 
mpotrivi groaznic şi  se-agăţă de hainele 
servitoarei, dar Armene îi rosti cuvinte de 
îmbărbătare, iar ea acceptă, în cele din urmă, să 
se-aşeze. 

— Ar trebui mai întâi să se calmeze, spuse Elund. 

Nici nu-şi termină bine vorba, că din grămada de 


nisip se şi ridică un vârtej, care sugeră platourile 
de la Shola şi castelul de gheaţă. La capătul 
celălalt apărură deodată dragonii călăriţi de nişte 
creaturi cu înfăţişare omenească, înarmate cu 
lănci. Erau cu sutele şi toţi se-ndreptau spre palat. 
Apărură şi-alte personaje mai mici, închipuindu-i pe 
sholieni. Regele, magicianul şi Armene asistară la 
un adevărat carnagiu. Soldaţii inamici străpungeau 
oamenii cu lăncile lor enorme şi-i lăsau apoi pe 
dragoni să le scoată inima. 

Nisipul căzu la loc, apoi o altă scenă prinse 
contur. În interiorul castelului o femeie fusese 
lovită în inimă cu un pumnal, de către o creatură 
acoperită cu pene. 

— Mama... şopti Kira, cu lacrimile şiroindu-i pe 
obraji. 

Creatura dispăru şi femeia se târi până la 
fereastră, dar nu putu să se ridice-n şenunchi şi 
rămase apatică pe duşumea, pradă unor suferinţe 
de neimaginat. Apoi în apartamentele regale intră 
un Cavaler, care se-aruncă în genunchi în faţa ei. 

— Wellan, îşi dădu seama Kira. 

Şi Regina Fan muri în braţele lui. Copila mov 
izbucni din nou în plâns, iar nisipul căzu imediat la 
loc în grămadă, ca o ploaie de boabe mărunte. 
Armene strânse fetiţa la piept cu dragoste, dar 
nimic n-o putea consola pe mica prinţesă. Regele şi 
magicianul, în stare de şoc, priveau în continuare 
mormanul de nisip. 

— Pentru Shola este deja prea târziu, dar nu este 
târziu pentru celelalte regate. 


Profund mişcat, Smarald întâiul se-ntoarse şi, cu 
paşi mari, se-ndepărtă. 


x xk x 


Între timp, la Shola Cavalerii descoperiră trupul 
regelui Shill, şi el cu un pumnal înfipt în inimă. Se 
hotărâră s-aştepte ordinele lui Wellan înainte de a-l 
mişca din loc. După ce dădură focului toate 
celelalte cadavre găsite atât în clădirile nearse ale 
castelului, cât şi în curtea cea mare, ei se- 
ndreptară spre câmpia acoperită de zăpadă, să le 
strângă şi pe celelalte. Nici nu se gândeau să-l 
deranjeze pe Wellan, cel care-şi plângea regina în 
camerele Castelului de gheaţă. 

În timp ce se-ndrepta către una dintre victime, 
Dempsey observă nişte urme cât se poate de 
curioase-n zăpadă. Inainte nu le remarcase, pentru 
că până la palat zăpada era bătătorită. Se-aplecă şi 
atinse amprenta aceea cu trei degete doar, dându- 
şi seama că era numai de patru ori mai mare decât 
mâna lui. 

— Santo, strigă el, vino, te rog, un pic aici! 

Vindecătorul dădu foc trupurilor mutilate din faţa 
lui şi se-apropie de fratele său de arme, mergând 
destul de greu prin zăpada afânată. 

— Tu  recunoşti urmele astea? îl întrebă 
Dempsey. 

Santo se-aplecă şi le examină cu atenţie, apoi 
făcu câţiva paşi spre apus, unde mai observă şi 
altele. Când văzură că atenţia celorlalţi fraţi de 


arme se-ndreaptă spre altceva, Chloe, Bergeau şi 
Falcon se duseră şi ei într-acolo şi examinară, 
curioşi, amprentele. 

— Sunt urmele labelor unor animale, hotărî 
Bergeau. Şi, pentru că le găsiseră în număr foarte 
mare, îşi dădură seama că, fără-ndoială, trebuia să 
fi fost o turmă. 

Dar despre ce fel de animal să fi fost vorba? 
Niciunul dintre ei nu mai văzuse vreodată 
asemenea urme. Doar Falcon auzise vorbindu-se 
despre ele în legendele povestite şi repovestite de 
poporul din Regatul Turcoazelor. 

— Sunt urme de dragoni, spuse, întunecat 
deodată, Falcon. 

Însoţitorii lui se-ntoarseră uimiţi spre el. 

— Au doar câte trei degete la fiecare labă, urmă 
Cavalerul superstiţios şi boturile suficient de mari 
să poată face tot ce-am văzut pân-acum la bieţii 
oameni. 

— Atunci, tu eşti de părere că sholienii n-au fost 
atacați de-un duşman care voia să le cucerească 
regatul, ci doar de-o turmă de dragoni înfometați? 
Incercă să se convingă Bergeau. 

— Dac-ar fi fost altfel, spuse Falcon, atacatorii și- 
ar fi-nfipt steagul pe cel mai înalt catarg al 
fortăreței, l-ar fi lăsat să fluture-n vânt, iar noi n- 
am mai fi putut să pătrundem niciodată aici. 

— Are dreptate, aprobă Chloe. De ce-ar fi vrut să 
cucerească Shola, ca apoi să dispară? 

— Urmele conduc spre apus, completă Bergeau, 
privind în depărtare, în direcţia oceanului. Ar trebui 


să-i urmărim. 

— Nu fără Wellan, se-opuse Santo. 

— Şi nu fără să fi terminat această-ndatorire 
lugubră, adăugă Dempsey, arătând Cadavrele 
dimprejurul lor. 

Nu se-ntoarseră la castel decât atunci când toţi 
bieţii locuitori ai Sholei fură transformați în cenuşă. 
Mirosul de carne arsă şi fum umpluse curtea cea 
mare, iritându-le ochii. Câteva clădiri fuseseră arse 
până-n temelii, iar palatul începea să se topească. 
Era vremea să plece, căci zidurile fortăreței, care 
se scăldau într-o apă călduţă, amenințau să se 
prăbuşească. Se urcară pe scară şi simţiră mirosul 
focului la etaj. Trebuiau să-l scoată pe Wellan afară 
din castel, înainte ca el să fie-ngropat alături de 
regina lui. 

II găsiră-n aceeaşi poziţie, strângând în braţe 
trupul reginei, având pumnalul însângerat la 
picioare-n faţa lui. C-o singură mişcare Cavalerii 
se-ntoarseră spre Santo, singurul dintre ei care 
avea o oarecare influenţă asupra şefului. Acesta-şi 
adună tot curajul şi se-apropie de Wellan. 

— E timpul să plecăm, frate! Totul riscă să se 
prăbuşească! 

— Nu pot s-o pun pe rug! şopti Wellan, uitându- 
se la el cu ochii plini de lacrimi. 

Dempsey o lovi-ncet cu cotul pe Chloe şi, printr- 
un schimb rapid de gânduri, o făcu să-nţeleagă c- 
ar trebui să existe undeva un cavou, ca în aproape 
toate castelele continentului Enkidiev. leşiră grăbiţi 
din încăpere, lăsându-le lui Falcon, Bergeau şi 


Santo sarcina de a-l convinge pe şeful lor să plece 
de la locul sinistrului. 

— Noi nu ardem trupurile familiei regale, ştii 
foarte bine, îi aminti Santo, punându-i pe braţ o 
mână prietenească. 

— Nu merita să-şi termine astfel viaţa... 

— Într-adevăr, nu merita asta. 

Ei nu-l văzuseră niciodată pe Wellan într-o 
asemenea stare de disperare, dar niciunul dintre ei 
nu cunoscuse dragostea. Nu-şi puteau închipui ce 
se-ntâmpla în sufletul unui bărbat, care-şi dăruise 
inima unei femei, iar aceasta murea în braţele lui. 
Primiră atunci un mesaj telepatic de la Chloe, care 
descoperise o criptă sub scara cea mare. 

— Am să te-ajut s-o duci! îi spuse Santo. 

— Nu! îl opri aspru Wellan, strângându-şi regina 
cu gelozie la piept. 

— Eu mă duc să-l caut pe rege! Hotări Bergeau. 

Bine clădit şi puternic, Wellan reuşi să se ridice 
fără ca regina să-i cadă din braţe. Se-ndreptă apoi 
spre uşă, căci auzise şi el înştiinţarea tăcută a lui 
Chloe şi cobori scara, pe care căldura degajată de 
jar începuse s-o topească. Găsi uşa care conducea 
la cavou şi-i observă pe Chloe şi pe Dempsey de-o 
parte şi de alta a unui mormânt de piatră. Ţineau 
în mână torţe care luminau toată grota. 

Cu mult respect, Wellan depuse trupul gingaş al 
lui Fan din Shola pe piatra rece şi-i aşeză iarăşi 
părul aproape transparent împrejurul feţei, rămasă 
de-acum netulburată. Se ridică încet, iar însoțitorii 
lui închiseră capacul cel greu al mormântului. In 


timp ce Bergeau şi Dempsey puneau şi rămăşiţele 
regelui Shill într-un al doilea mormânt, Wellan 
rămase nemişcat, simțind un gol imens în suflet, ca 
şi cum şi-ar fi-nchis inima alături de regină, în 
această închisoare de piatră. Se-ntoarse apoi brusc 
cu spatele şi porni spre scară. Fraţii lui de arme 
schimbară o privire neliniştită şi-l urmară. Se 
grăbiră apoi să iasă din palat şi merseră-n curte să- 
şi caute caii. Gheaţa, care se topise din ce în ce 
mai mult, forma acum împrejurul lor o baltă cu apă 
călduţă, care-i făcea pe cai să fie foarte nervoși. 

Se urcară-n şa şi lăsară-n urmă fortăreaţa, în 
clipa în care zidurile se prăvăleau greu unul peste 
altul. 

Abătându-l pe Wellan de la gândurile lui sumbre, 
Santo-i povesti că găsiseră foarte multe urme 
stranii în zăpadă. Marele Cavaler insistă să le vadă. 
El redevenea deodată şeful pe care fraţii săi îl 
cunoscuseră dintotdeauna. Cobori de pe cal şi se- 
nchirci în faţa urmelor lăsate de misterioasele 
fiare, cărora Falcon le spusese dragoni. 

— Ai mai văzut vreodată asemenea amprente? îl 
întrebă Bergeau. 

— Da, într-o carte, suspină Wellan, ridicându-se. 

Cu mâinile pe şolduri, el îşi întoarse privirea spre 
apus, iar cei ce-l însoțeau îi înţeleseră îngrijorarea. 
Le mai spuse că aceste creaturi erau aceleaşi cu 
cele care atacaseră continentul cu sute de ani în 
urmă, odată cu acea tentativă de invazie a 
oamenilor-insectă. 

— Şi trebuie neapărat să descoperim încotro au 


luat-o, mai spuse Wellan înainte de-a încăleca. 

— Dar să ştiţi că monştrii ăştia devorează inima 
oricărei fiinţe cu sânge cald! strigă Falcon. 

— Tocmai de-asta ar trebui să-i oprim, îi 
răspunse şeful lui, în timp ce-şi îndemna calul s-o 
ia spre soare-apune. 

— Noi? se miră Dempsey. Ei au omorât toată 
populaţia Sholei, Wellan. Nu prea-mi vine să cred 
că n-o să-ndrăznească s-atace şase Cavaleri, chiar 
dacă aceştia sunt şi magicieni totodată. 

— Mai puţin dacă ştii cum să-i opreşti, interveni 
Chloe. 

— Creaturile astea pot fi distruse prin foc, îi 
asigură el. 

— Şi cu sabia? întrebă Bergeau neliniştit. 

— Au o carapace groasă, le spuse Wellan şi dinţi 
mult mai tăioşi decât lama săbiei tale. Înainte de-a 
putea să le străpungi pielea, trebuie să te-apropii 
mai întâi de ea. Se spune că le este teamă de 
lumină şi că nu atacă decât pe-ntuneric. Ca să 
poată conduce pân-aici, au trebuit să-i lege la ochi. 

Toate cele aflate erau cât se poate de- 
nfricoşătoare pentru tinerii luptători. Înaintau în 
tăcere în spatele lui Wellan, ocupați fiind să-şi 
imagineze cu ce puteau să semene dragonii ăştia 
veniţi din alte lumi. Numai Falcon prefera să se 
gândească la mesele copioase care trebuiau să se 
fi servit acum la Castelul de Smarald, în timp ce ei 
lipseau. Pentru nimic în lume nu s-ar fi gândit la 
aceşti monştri. 

Călăriră toată ziua pe câmpia-nzăpezită şi 


trebuiră, într-un târziu, să se oprească pentru 
noapte. Wellan aprinse un foc magic împrejurul lor 
şi-al cailor pentru a-i proteja, apoi se-nveli în capa 
lui de blană şi-adormi. Dimineaţa, el şi ceilalţi 
dădură câte-o raţie de cereale cailor şi porniră din 
nou la drum, ajungând pe plaja stâncoasă un pic 
înainte de scăpătatul soarelui. 

Wellan descălecă şi merse-ncet de-a lungul 
galetelor alunecoase. Valurile-i udau cizmele, dar 
nu-i abăteau atenţia. Căuta înfrigurat urme ale 
trecerii dragonilor. În van... Totuşi, urmele lor îi 
conduseseră până la ocean, chiar dacă aceste 
animale se temeau de apă. 

Cei ce-l însoțeau rămaseră-n şa şi se 
desfăşurară-n evantai în spatele lui. Dar simţurile 
lor nu le semnalară niciun pericol. Wellan îşi puse 
un genunchi pe nisipul umed şi pipăi o tăietură 
adâncă printre pietre. Işi dădu seama că temerile 
sale  se-adevereau. Creaturile monstruoase nu 
înotaseră până la ţărmul continentului, ele 
fuseseră transportate în bărci, lansate la apă pe 
această plajă. Fan îi spusese adevărul... Această 
expediţie funestă nu era o invazie, ci era rezultatul 
dorinţei tatălui, împăratul Negru, de a-şi recupera 
copilul. Din nefericire, dacă servitorii nu 
recuperaseră descendentul, desigur că împăratul 
le va ordona să răscolească toate regatele, unul 
după altul, până-n clipa-n care i-l vor fi adus. Dar 
cum i-ar fi putut înştiinţa pe regi de pericolul 
iminent care-i aştepta, fără s-o trădeze pe Regina 
din Shola? Se-ntoarse către fraţii lui de arme şi 


suspină descurajat. 

— Dragonii au plecat abia după ce-au fost 
îmbarcaţi în corăbii, declară el. 

— Ştiu să vâslească? Se uimi Bergeau. 

— Nu sunt decât nişte animale de povară, 
precum caii noştri, explică Wellan, doar că sunt 
mult mai periculoşi. 

— Şi cine le sunt stăpânii? întrebă Santo. 

— Luptătorii-insectă. 

— Şi de ce-au comis asemenea atrocități, ca apoi 
să se-ntoarcă la ei acasă? întrebă Dempsey, 
scărpinându-se-n cap. 

Legat de făgăduiala făcută reginei, Wellan nu 
putea să-i răspundă simplu la această întrebare şi- 
şi blocă gândurile, ca fraţii lui de arme să nu- 
ncerce să i le sondeze. 

— După părereal ta, ei vor să se răzbune din 
cauza ruşinoasei lor înfrângeri pe care le-au 
administrat-o primii Cavaleri? întrebă Chloe. 

— Este posibil, şopti Wellan, căruia nu-i plăcea 
să-i mintă. 

— Dar de ce-au aşteptat atât de multă vreme? se 
nelinişti Falcon. 

— Fără-ndoială îşi pierduseră aproape toți 
soldaţii, gândi cu glas tare Santo. 

— Pergamentele vorbesc doar de înfrângerea 
ruşinoasă, îi făcu pe voie Wellan. 

— Când ne vom întoarce la Castelul de Smarald, 
jur să citesc tot ce se află-n bibliotecă! exclamă 
Bergeau, cât se poate de serios. 

— Fiecare lucru la timpul său, frate, îi replică 


Wellan cu prietenie. Trebuie, mai întâi, să alcătuim 
un plan să-mpiedicăm ca masacrul din Shola să se 
mai petreacă şi-n altă parte. 

Toţi observară că deznădejdea şefului lor se mai 
atenuase, ceea ce li se păru curios, dar nu- 
ndrăzniră să-l întrebe motivul. Ochii lui albaştri 
redeveniseră tot atât de reci ca înainte de plecarea 
lor în această misiune stranie, iar logica lui, 
implacabilă. 

— Dacă aceste creaturi stranii s-au întors, nu 
importă de unde-au venit sau dacă se pregătesc, 
mai degrabă, să atace un alt regat, spuse Wellan, 
fără să-şi trădeze nici cea mai mică emoție. 
Trebuie să-i înştiinţăm pe regii ţărilor de pe coastă 
şi să le cerem să fie oricând gata să-şi apere 
teritoriul. Mi-e teamă că va trebui, să lucrăm 
separat, dacă vrem să fim eficienţi. Veţi urma 
ţărmul toţi cinci. Chloe o să se oprească în Regatul 
Zânelor, în timp ce Santo şi Falcon se vor îndrepta 
spre Regatul de Argint. 

Scoţând o exclamaţie de surpriză, cei doi tineri 
îşi înălţară sprâncenele, căci, la fel ca Shola, şi 
acest regat fusese una dintre ţările proscrise de 
locuitorii continentului, din cauza trădării săvârşite 
de regele Draka. 

— Wellan, tu nu te gândeşti la asta! Se-mpotrivi 
Santo. 

— Suntem slujitorii tuturor ţărilor continentului, 
Cavaleri, tună Wellan, revenind la autoritatea lui 
obişnuită. Aţi văzut ce s-a petrecut în Shola şi, în 
parte, suntem răspunzători de asta, din cauza 


intoleranţei şi-a îngustimii noastre de spirit. N-o să 
mai fie astfel de masacre nicăieri pe continentul 
nostru, căci noi îi vom înştiinţa pe toţi regii despre 
pericol. 

Wellan îşi plimbă privirea lui de gheaţă pe la toţi 
însoțitorii lui, care nu mai îndrăzniră să-i răspundă. 
Când fu sigur că ordinele-i vor fi executate, el 
spuse ca Dempsey să se ducă în Regatul de Cristal, 
iar Bergeau, cel mai rezistent dintre ei, va trebui s- 
ajungă până în Regatul Zenor. 

— Vreau ca toţi să fiţi înapoi la Castelul de 
Smarald la următoarea lună nouă, le ceru şeful. 

— Şi tu, unde te duci? se nelinişti Chloe, care-i 
simţea îndârjirea. 

— Am de gând să-i spun două cuvinte Regelui 
Elfilor. 

— Wellan, ca şi noi, tu ai învăţat că răzbunarea 
nu trebuie să-şi găsească locul în sufletul unui 
Cavaler de Smarald, îi reproşă Santo. 

Marele Cavaler se făcu că n-aude şi se ridică-n 
şa. Merseră de-a lungul plajei din Shola, care 
cobora în serpentine bolovănoase până-n Regatul 
Elfilor. Se lăsase deja noaptea când începură să-şi 
pregătească locul de popas, la adăpostul unor 
arbori stufoşi, mai departe de malul oceanului. 
Pentru prima gardă Falcon se sui printre crengi. De 
pe craca pe care stătea putea să observe toată 
coasta. Sub el fraţii lui îşi aprinseseră un foc şi-şi 
încălzeau ceaiul. 

— Dacă-n timpul acestei misiuni ar fi să-ntâlniţi 
duşmanul, zise Wellan cu privirea pierdută printre 


flăcări, nu faceţi greşeala să-i sugeraţi suveranului 
ţării să-şi ridice oastea în vederea unui atac. 
Insistaţi ca el să-şi adune supuşii în fortăreaţa lui şi 
tacticienii să pună-n funcţiune toate mijloacele de 
apărare de care dispun. Apoi întorceţi-vă în 
Regatul de Smarald, să-l informaţi pe regele nostru 
asupra acestei situaţii. 

— Asta ai de gând să faci şi tu la elfi? întrebă 
Dempsey, care nu înţelegea ce simte şeful lor. 

Wellan nu-i răspunse, iar sufletul lui le rămase- 
nchis. Nu era pentru prima dată când fraţii lui de 
arme nu-i puteau sonda intenţiile. Schimbară priviri 
neliniştite şi Chloe hotărî că era de datoria ei să 
intervină. 

— Ştii bine că elfilor nu le place să se bată. Nu 
sunt un popor de luptători, spuse ea, îmboldindu-l 
să vorbească. 

— N-aveau dreptul să fugă să se-ascundă în timp 
ce fiarele îi masacrau pe sholieni! bombăni Wellan, 
fără s-o privească. 

— În acest caz, elfii nu sunt singurii care trebuie 
blamaţi, socoti Santo. Cum tu însuţi ne-ai spus, 
toate ţările sunt de vină de izolarea în care era 
ţinută Shola. 

— Totuşi, se pare că oamenii aceia au fost 
atacați la lăsarea nopţii sau chiar înainte de ivirea 
zorilor, adăugă Dempsey. A fost un atac-fulger, la 
care nimeni n-a mai putut reacţiona. 

Brusc Wellan îşi lăsă capul pe mâinile-ncrucişate 
şi ei simţiră că durerea lui era încă foarte vie, chiar 
dacă el se străduise să le-o ascundă. Chloe se- 


aşeză lângă el şi-i mângâie uşor ceafa. 

— Noi nu-nţelegem ce se petrece-n inima ta, 
frate, dar îţi suntem alături, dacă tu o să vrei săni 
te mărturiseşti. 

El ridică uşor capul, dar rămase tăcut. 

Dragostea lui îi era prea scumpă s-o poată- 
ncredinţa oricui! În noaptea aceea avu un somn 
agitat, iar în zori el fu primul care se trezi. Când 
Bergeau, care era atunci de gardă, îl văzu pe şef 
aşezându-se pe pledul lui, cobori din copac şi se 
oferi să-i pregătească masa. 

— Nu este nevoie să mă cocoloşiţi ca pe-un copil 
bolnav, suspină Wellan. Am o inimă mult mai 
puternică decât credeţi voi. 

Acceptă totuşi mâncarea pe care i-o întinse 
fratele său de arme şi-apoi bău un pic de apă, în 
timp ce ceilalţi abia se trezeau. Nu după mult timp 
se pregătiră de plecare, iar Wellan le strânse 
tuturor braţul cu multă prietenie urându-le, în 
acelaşi timp, drum bun. In picioare, alături de calul 
său, îi privi îndepărtându-se pe plajă. Ştia că putea 
conta pe fiecare dintre ei. Cât despre el, ardea de 
nerăbdare să-l vadă pe regele Hamil. 


9 
INDIFERENŢA ZÂNELOR 


Ce, cinci Cavaleri de Smarald merseră de-a 


lungul coastei, supraveghind-o cu atenţie. Nu era 
însă nimic de semnalat. Se părea că straniile 
creaturi reuşiseră să se-ntoarcă pe continentul de 
pe care veniseră. Dar ar fi putut în timpul nopţii să 
debarce cine ştie unde. Mergând în ţări diferite, ea 
şi ceilalţi Cavaleri puteau să aibă inima împăcată. 
Chloe fu prima care părăsi formaţia, căci trebui s-o 
ia în altă direcţie, însoțitorii ei o sfătuiră să fie 
foarte atentă, iar ea se pierdu printre stâncile 
țărmului, asemenea unor stalagmite gigantice, 
care aveau menirea să apere Regatul Zânelor de 
vânturile ce se năpusteau peste el dinspre mare. 

Această misiune îi obligase pe Cavaleri să se- 
aventureze pentru prima dată în afara graniţei 
Regatului de Smarald. Ei îl auziseră de multe ori pe 
magicianul Elund vorbind de celelalte regate, dar 
Wellan fusese singurul care luase asupra sa dificila 
îndatorire de-a citi tot ce se scrisese până atunci 
despre ele. Setea lui de-a afla cât mai multe nu 
cunoştea margini. Îl interesa tot ce exista şi, 
pentru că îi urmase exemplul, Chloe n-avea 
nesiguranța fraţilor ei în faţa necunoscutului. Din 
contră, ei îi plăcea să-şi încerce cunoştinţele în faţa 
unei situaţii noi. 


Desigur, acest periplu de-a lungul întregului 
continent era destul de periculos, cu toate acestea 
nu era palpitant. Ea nu-şi dorea să dea nas în nas 
cu dragonii ce se hrăneau cu inimi omeneşti, dar i- 
ar fi-nfruntat fără să stea pe gânduri ca să-şi 
salveze semenii, căci viaţa unui Cavaler era plină 
de-astfel de-ncercări. Ştiuse dintotdeauna că nu va 
regreta hotărârea părinţilor ei de-a o fi încredinţat 
regelui Smarald întâiul. li plăceau viaţa ei, atât de 
diferită de-a celorlalte femei, şi strânsa prietenie 
pe care o-mpărţea cu fraţii de arme. 

Ea-i îndrăgise pe toţi Cavalerii, dar pentru Wellan 
avea un sentiment deosebit. li înţelegea rezerva şi 
nemulţumirile ocazionale, căci nu era uşor să te 
afli în fruntea unei astfel de elite. Cu toate că el n-o 
spunea cu glas tare, ea ştia că el regreta uneori 
faptul că cedase dreptul de-a guverna fratelui său 
Stem, mult mai slab decât el, însă rolul lui era 
acela de-a conduce Ordinul Cavalerilor de Smarald 
pe-un drum drept şi de-a le pune la-ndemână un 
cod de conduită. 

Chiar şi elevii cei mici îşi doreau să fie toţi după 
chipul şi asemănarea lui. Desigur, Chloe îi 
înţelegea atitudinea, de multe ori glacială la adresa 
celorlalţi, dar ea nu putea ghici ce se petrecea în 
inima lui, din care cauză adesea nu ştia cum să-l 
ajute. S-ar putea ca Regina Fan şi el să fie suflete 
pereche, ce nu şi-au putut împlini destinul. Elund le 
povestise că, în univers, fiecare fiinţă avea 
perechea ei unică, putând să o mulţumească pe 
deplin, iar oamenii care-ajungeau să găsească 


acest suflet pereche erau într-adevăr nişte fericiţi. 
„Fără-ndoială, iată de ce Wellan suferă atât de 
mult“, se gândi ea. Ar trebui să ştie, în adâncul 
sufletului său, că nicio altă femeie din lume nu l-ar 
putea mulţumi. 

Cât despre Chloe, ea nu simţea nevoia să aibă 
un partener. Va continua să-nveţe alături de fraţii 
săi de arme. Va antrena un scutier. Puțin îi păsa 
dacă va da sau nu naştere unor copii, în special 
dacă n-avea posibilitatea să stea tot timpul cu ei. 
Căsătoria ar fi fost mult mai uşoară pentru fraţii ei, 
care şi-ar fi lăsat urmaşii în grija soțiilor, în timp ce 
ei plecau în capătul celălalt al continentului. Nu 
regreta că este femeie într-un ordin de cavaleri 
care cuprindea mai ales bărbaţi. Era convinsă că 
aducea printre ei un punct de vedere diferit, o 
abordare mai blândă. 

Călări printr-un labirint de piscuri stâncoase, fiind 
foarte atentă la tot ceea ce-i comunicau simţurile. 
Creaturile malefice nu fuseseră pe-aici şi nimeni nu 
făcea de gardă. Trecuse mult timp de când 
continentul Enkidiev trăia în pace, fără să cunoască 
războiul, iar locuitorii lui neglijau şi cele mai simple 
reguli de securitate. 

Porțiunea stâncoasă se termină brusc, iar Chloe 
se regăsi pe un câmp imens de flori uriaşe. Îşi opri 
calul şi inspectă împrejurimile, minunându-se. 
Chiar şi firele de iarbă, care erau de-o parte şi de 
alta a ei, aveau înălţimea unei săbii. Întinse mâna 
şi atinse petalele unui trandafir tot atât de mare ca 
un scut roman de protecţie. Parfumul emanat de 


floare aproape că o îmbătă. Din ce cauză 
miraculoasă putuse ea să ignore existenţa unui 
astfel de tărâm minunat? 

Înaintă încet, incapabilă să-şi desprindă privirea 
de toate splendorile pe care le vedea. Nuanţe cât 
se poate de vii ale tuturor culorilor existente se- 
aflau împrejurul ei. Oare aşa se apărau locuitorii 
Regatului Zânelor? Vrăjindu-l pe duşman? Exista 
oare şi-n realitate acest tărâm sau era o iluzie 
creată de populaţia lui, tocmai pentru a-i deruta pe 
călători? 

Îşi urmă în tăcere calea printre florile care, 
uneori, se aplecau deasupra capului ei, ca nişte 
umbrele uriaşe, atingând înălţimea unei păduri cu 
arbori încă şi mai ciudaţi. Trunchiurile şi ramurile 
lor erau transparente, iar de-a lungul lor se putea 
vedea circulând seva. Chloe o apucă pe-o 
serpentină cu nisip alb, care şerpuia printre florile- 
copaci, captând razele soarelui şi orbind-o cu 
lumina ei. Auzi murmurul unui râuleţ şi se-ntrebă 
dacă era tot atât de straniu ca întregul peisaj. Se- 
opri apoi în apropierea unui pod rotunjit, ce 
traversa apele de culoarea turcoazei, atât de 
limpezi, încât în ele puteai vedea toate vietăţile pe 
care ea le tăinuia. Peşti multicolori se jucau printre 
algele colorate în roz şi violet, iar broscuţe 
luminiscente săreau în valuri la apropierea calului 
ei. Ce lume curioasă...! 

Deşi calul ei se-mpotrivea, Chloe trecu podul. 
Vântul adia înfiorându-i pielea ca o mângâiere. Tot 
înaintând printre atâtea minunăţii ale unei naturi 


de-o frumuseţe stranie, îi era imposibil să nu se 
gândească la ravagiile pe care-ar putea să le facă 
dragonii şi stăpânii lor feroce dacă s-ar fi oprit în 
acest magnific regat. Continentul nu şi-ar fi putut 
permite să se lipsească de-o asemenea bijuterie. 

La un moment dat ajunse în preajma unei vâlcele 
şi văzu un stol de bâtlani zburând de-a lungul unui 
râu lat. Dar unde trăiau zânele? Privi de jur 
împrejur şi nu observă niciun castel, niciun sat. 
Totuşi Regele Tilly şi Regina Calva domneau peste 
acest regat. Cu ocazia unui curs de istorie a 
continentului ea auzise vorbindu-se de aceşti 
monarhi tineri, urmaşi ai unei descendente având 
doar personaje magice. Singura zână pe care-o 
cunoştea, micuța Ariane, făcea parte dintre cei mai 
mici elevi ai Regatului de Smarald şi n-avea nimic 
deosebit, în afară de timiditatea ei extremă. 

Chloe cobori panta blândă, ce te conducea până- 
n fundul vâlcelei. Animalele ieşeau din vizuinile lor 
unul după altul, fără să se teamă de ea, privind-o 
în timp ce trecea. Era clar că zânele nu le vânaseră 
niciodată, pentru ca să se hrănească. In caz 
contrar ar fi fugit. 

Urmă cursul râului Mardall, unde peştii săreau 
din apă învârtindu-se, iar bâtlanii păşeau leneş prin 
stuf. 

— Te-ai crede personaj al unui vis, şopti Chloe, 
văzând sutele de păsări în culori strălucitoare. 

— Câtă dreptate-aveţi, se-auzi o voce subţirică 
spatele ei. 

Indemnându-şi calul, Cavalerul făcu degrabă o 


în 


voltă-n vânt şi, trăgându-şi sabia, se pregăti de 
luptă. Dar, observând creatura minusculă, îşi puse 
sabia la loc. Această fiinţă mică, împodobită cu tot 
felul de voaluri diafane, care fluturau din cauza 
adierii blânde a zefirului, nu atingea pământul. La 
spate avea două aripi mari, transparente, 
asemenea celor ale libelulelor, ce fluturau cu 
repeziciune în aerul proaspăt, menţinând-o în 
acelaşi loc. Era o adolescentă a cărei faţă blândă 
semăna cu cea a unei păpuşi de porțelan, cu care 
se jucau copiii. Părul lung şi blond îi cădea pe 
umeri într-o cascadă de bucle până-n talie, iar ochii 
ei albaştri, zburdalnici, se deschideau uimiţi spre 
lume. 

— Sunt Cavalerul Chloe de Smarald, se prezentă 
ea. 

— lar eu sunt Altra. Fiţi bine-venită în Regatul 
Zânelor, Cavalere! 

— Aţi putea să mă conduceţi la Regele Tilly? 

— Bineînţeles! Urmaţi-mă! 

Şi zâna cea mică o luă înainte, zburând cu graţia 
şi eleganța unui fluture. Parcurseră astfel o 
distanţă destul de mare şi se opriră la poalele unei 
coline, acoperită cu un covor de flori. 

— lată-ne ajunse! anunţă bucuroasă Altra. 

Dar pe-acolo nu se vedeau nici locuinţe şi nici 
zâne. Chloe se- ntoarse-n şa în toate direcţiile, 
apelă la însuşirile ei ultrasensibile, dar nu reuşi să 
distingă un singur gând conştient împrejurul ei, 
ceea ce păru s-o dezamăgească pe tânăra ei 
călăuză. 


— Daţi-le timp să capete încredere-n voi! O sfătui 
ea. 

Zânele se refugiau şi ele prin copaci sau prin 
vizuini precum  elfii, atunci când se simțeau 
amenințate? Dacă da, de ce nu le simţea prezenţa? 

„Pentru că sunt vrăjite” îşi aminti Chloe. Aveau, 
prin forţa împrejurărilor, capacitatea de a dispărea, 
dacă voiau. 

— Am venit, în numele Cavalerilor de Smarald, 
să vă vorbesc, îşi anunţă ea auditoriul invizibil. 

Percepu imediat un freamăt uşor împrejurul ei, 
ca şi cum, înaintea furtunii, aerul devine palpabil, 
şi siluetele începură să se observe cu sutele- 
mprejurul ei, prinzând încet formă. In faţa ei apăru 
imediat un bărbat foarte frumos, făcându-i calul să 
se cabreze. Chloe îi mângâie coama şi-i adresă 
câteva cuvinte liniştitoare. 

— Îl cauţi pe Regele Tilly? O-ntrebă el, cu o voce 
blândă ca o adiere. 

Era mult mai mare decât zâna Altra şi, desigur, 
mai în vârstă, dacă judecai după ridurile feţei, dar 
nu avea nicidecum alura unui luptător. Zvelt şi 
delicat, picioarele lui lungi păreau atât de fragile, 
de parcă ar fi fost făcute din sticlă. Părul, aproape 
transparent, îi atingea umerii, iar ochii lui aurii 
străluceau în soare. Haina lui albastră era la fel ca 
a tuturor celorlalte zâne, formată din multe straturi 
suprapuse de voal. 

— ÎI caut în numele fraţilor mei de arme, 
completă Choe, îndreptându-se-n şa. 

Era prima intervenţie în numele Ordinului de 


Smarald şi tânăra se simţea cât se poate de 
mândră. Un zâmbet plăcut întinse apoi buzele 
zânului: 

— Eu sunt Regele Tilly, afirmă el, iar acesta este 
regatul meu. 

— Dar unde vă este palatul, Maiestate? se miră 
Chloe. 

— În ochii oamenilor el este invizibil. 

„Oare să fie tot aşa şi-n ochii monştrilor care 
sosesc de pe-un alt continent?” se-ntrebă 
Cavalerul. 

— Cum se cheamă neliniştea pe care o pot citi în 
sufletul tău? întrebă regele. 

— Regatul Shola a fost distrus de-o rasă de 
creaturi malefice ce călăreau pe nişte dragoni, îl 
informă Chloe cu tristeţe. 

Ştirea pricinui consternare în rândul sutelor de 
zâne care zburau în spatele regelui şi el trebui să 
intervină să le curme murmurele. Puse apoi 
picioarele pe pământ şi-şi strânse aripile mari şi 
transparente. În picioare, el era aproape tot atât 
de-nalt ca Wellan. Dacă vestea îl neliniştise, pe 
faţa lui nu se putea observa nimic. Chloe descălecă 
şi ea îşi tinu strâns frâiele calului, pe care prezenţa 
atâtor fiinţe în haine colorate îl făcea neîncrezător. 

— Cavalerii Ordinului de Smarald iau legătura 
acum cu toţi suveranii ţărilor de coastă, pentru a-i 
preveni asupra pericolului unei invazii, urmă Chloe. 

— Ne pare foarte rău de sholieni, o asigură zânul, 
coborând privirea. 

În acel moment, alături de monarh se materializă 


o blondă tânără, care-şi lăsă mâna s-alunece în cea 
a regelui, în timp ce o lacrimă cobora pe-obrazul ei 
de porțelan. 

— Regina din Shola era o rudă-ndepărtată a 
soţiei mele aici de faţă, îi explică el lui Chloe, 
strângând în acelaşi timp şi mâna Calvei, pentru a 
o-mbărbăta. 

— Mi-e teamă c-a pierit şi ea, Maiestate, 
deplânse Chloe, dar fiica ei este-n siguranţă în 
Regatul de Smarald. 

— Nu este pentru prima dată când acest duşman 
vrea să pună stăpânire pe continent, declară 
suveranul, preferând să nu vorbească despre 
prinţesa de Shola, şi ea rudă a Calvei. A eşuat 
odată, în trecut, iar acum va fi la fel. 

— Am datoria să vă amintesc şi să insist să vă 
pregătiţi, Maiestate, planul de apărare al regatului 
vostru minunat. 

— Dac-am merge să discutăm despre toate 
acestea în palatul meu, Cavalere? spuse Tilly, care 
lui Chloe i se păru dintr-odată obosit şi plictisit. 

Ea acceptă invitaţia, înclinându-se respectuos, 
aşa cum îi învățase Elund. Regele o sfătui să-şi lase 
calul în vâlcea, asigurând-o că zânele se vor îngriji 
de el. Unui Cavaler nu-i plăcea niciodată să se 
despartă de calul lui, mai ales dacă era vorba 
despre o ţară stranie ca aceasta, dar ce altceva să 
faci într-o atare situaţie? Chloe îl lăsă deci să pască 
iarba grasă de pe malurile râului Mardall şi-l urmă 
pe rege în direcţia colinei. 

Fără să-nţeleagă cum, ea se trezi într-o sală de 


dimensiuni exagerat de mari, ai cărei pereţi 
transparenţi filtrau lumina zilei, reflectând-o într-un 
caleidoscop de culori. Se-nvârti împrejurul ei, 
uimită de-această încăpere minunată, unde alte 
nenumărate zâne, ce băteau necontenit din aripi, 
formau un tavan mişcător. O conduseră de-a 
lungul altor camere goale cu pereţi de sticlă, iar 
toate acestea se terminară într-o sufragerie 
inundată de soare, ocupată aproape în întregime 
de-o masă lungă, în interiorul căreia alergau 
curcubee luminoase. 

Chloe constată cu stupoare că masa plutea în 
aer. 

— Mereu trebuie s-o prindem vânând-o, explică 
monarhul. Nu se ştie niciodată în ce încăpere o s-o 
găsim. 

Curioasă, Chloe se aplecă să se uite sub ea, dar 
nu văzu nici măcar un picior care-ar fi putut-o 
susţine. 

Observând purtarea stranie a tinerei, curtea, 
formată din zâne în rochii pastel, se-adună în jurul 
mesei. 

Suveranul o convinse pe Chloe să se-aşeze şi 
făcu să apară feluri de mâncare din toate colţurile 
lumii, precum şi pahare fără picior, umplute cu 
diferite băuturi. Prudentă, ea se-aşeză pe scaunul, 
care stătea şi el în aer, şi era acoperit cu o pernă 
mare, de catifea bleu, şi se întrebă dacă tot ce-i 
era dat să vadă era adevărat sau nu. Probabil că 
uimirea i se citea pe faţă, căci Regele Zânelor şi 
curtea lui zâmbiră amuzaţi. 


— Eşti originară din Regatul de Diamant, nu-i 
aşa? întrebă regele, uitându-se lung la musafirul 
său. 

— Acolo m-am născut şi mi-am petrecut primii 
ani din viaţă, Maiestate, răspunse Chloe, revenind 
la realitate, dar am crescut în Regatul de Smarald. 

Regele făcu să apară pe masă, chiar în faţa ei, 
feluri diferite de mâncare, ce se pregăteau în ţara 
ei natală şi-o îndemnă să mănânce, în timp ce vor 
discuta afacerile continentului. Totuşi aroma 
felurilor de mâncare era cât se poate de reală. 
Chloe trase-n faţa ei o farfurie de ceramică, în care 
abureau pateuri cu legume, din care se serveau la 
curtea Regelui de Diamant. Imediat o furculiţă 
aurită îi apăru printre degete, smulgându-i un 
strigăt de surpriză. Zânele şopteau între ele 
amuzate, iar Chloe se alătură şi ea veseliei 
generale. 

În faţa privirii insistente a Regelui Tilly, ea se mai 
servi cu încă un pateu, a cărui savoare o trimise cu 
gândul în primii ani de viaţă. Ca prin vis auzi glasul 
mamei sale şi simţi pe cap blânda mângâiere a 
tatălui său. 

— Voi n-ar trebui s-aveţi mulţi duşmani, dacă pe 
toţi îi trataţi atât de bine, observă ea, fixându-şi 
privirea uimită asupra suveranului. 

Întreaga curte izbucni deodată în râs. Doar 
Regina Calva arăta lumii un chip trist. 

— Noi n-avem nevoie să ne-apărăm de oricine-ar 
fi, îi explică Regele Tilly zâmbind. Regatul Zânelor 
este invizibil şi noi înşine putem fi văzuţi de alte 


fiinţe din univers doar atunci când vrem. În ţara 
noastră suntem apăraţi cât se poate de bine. 

— Dar valea cea frumoasă pe care-o ocupați nu 
este, îi răspunse Chloe. 

— E-adevărat, dar nu lăsăm pe nimeni să intre 
aici, când ne simţim ameninţaţi. Mişcăm stâncile în 
aşa fel încât să formeze pe coastă o barieră de 
netrecut. 

— Aşa v-aţi apărat regatul cu ocazia ultimului 
atac al acestor monştri blestemaţi? 

— Pe-atunci nu eram eu Regele Zânelor, dar ştiu 
că înaintaşul meu şi-a apărat pământurile de 
cucerirea duşmană folosindu-se de puterile lui 
magice. 

— Puterile voastre sunt atât de mari, încât puteţi 
face să dispară din ochii lor întreg continentul 
Enkidiev? se interesă, curioasă, Chloe. 

— Este peste puterile mele. Cu toate acestea, 
Cavalerii de Smarald nu trebuie să se teamă că 
regatul meu ar putea fi distrus de-acest duşman 
sau că el putea deveni calea de pătrundere spre 
Regatul de Diamant sau cel de Smarald. Nu-i voi 
lăsa nicicum să treacă. 

— Misiunea mea este aceea de-a vă atrage 
atenţia să aveţi cea mai mare grijă, Maiestate. Vă 
rog chiar să postați santinele pe țărm. 

— N-avem nicio nevoie de-aşa ceva, o asigură 
suveranul. Putem să simţim pe-oricine se-apropie 
de teritoriul nostru. 

— Aveţi şi puterea de-a vă-nştiinţa şi vecinii 
asupra pericolului? 


— Ar fi inutil. Elfii au, în aceeaşi măsură, 
capacitatea de-a simţi prezenţe străine. Cât despre 
locuitorii Regatului de Argint, ei nu doresc să aibă 
niciun fel de relaţii cu noi. 

Chloe ştia că această ţară fusese dur încercată 
de dizgraţia în care căzuse Regele Draka, dar ea 
nu insistă ca zânele să le-ntindă mâna în vederea 
reluării legăturilor. 

Mulţumi Regelui Zânelor pentru masa delicioasă 
şi ceru îngăduinţa de-a se retrage, întrucât trebuia 
să fie neîntârziat la Castelul de Smarald şi să-şi 
reîntâlnească fraţii de arme. 

— Înainte de-a pleca, spune-mi, te rog, cum 
progresează mica noastră Ariane, o reţinu Regele 
Tilly, faţa umplându-i-se de un zâmbet pornit din 
inimă. Căci, dacă-şi făcea griji din cauza celei mai 
mici fiice, nici nu-i trecea prin gând s-o arate. 

— Cavalerii nu desfăşoară nicio activitate alături 
de elevi, îi spuse Chloe, până când cei din urmă nu 
devin scutieri. 

Chloe era încredinţată că progresele lui Ariane 
erau evidente, căci, în caz contrar, magicianul ar fi 
trimis-o înapoi acasă. 

— Dacă mi-aţi permite, Alteță, pentru că un lucru 
mă uimeşte şi mă intrigă-n acelaşi timp... începu, 
ezitând, Chloe. 

— Vrei să ştii de ce ea n-are aripi, se distră 
regele. Ei bine, din fericire pentru noi părinţii, 
aripile cresc doar odată cu vârsta adolescenţei. 

Aşadar, până la urmă Ariane va fi ca toate aceste 
fiinţe asemenea libelulelor. 


— Dar, la antrenamente, aripile nu vor risca să-i 
fie vătămate? O lovitură de sabie, prost calculată, 
le va prăpădi. 

— Dacă ea va alege să intre-n rândurile 
Cavalerilor de Smarald pentru tot restul existenţei 
ei terestre, o să i le luăm, îi spuse regele cu o 
uşoară ridicare a capului. 

„În seninătatea lor, fiinţele astea sunt oare 
conştiente de durerile pe care le-ncearcă alţi 
locuitori ai continentului?” se-ntrebă Chloe. Se 
ridică apoi şi-l salută respectuos pe Regele Tilly. O 
zână tânără o conduse până-n dreptul unui anumit 
perete în care nu se afla o ieşire vizibilă şi, 
instantaneu, se trezi în iarba înaltă, la câţiva paşi 
de calul ei, care păştea liniştit. Văzând-o apărând 
aşa, el scoase-un nechezat de surpriză, dar ea îl 
linişti, în timp ce-arunca o privire soarelui ca să se 
orienteze. Îndreptându-se spre miazăzi, ea putea 
să se-ntoarcă direct în Regatul de Smarald şi să-i 
aştepte-aici pe ceilalţi. Ar fi preferat să treacă şi 
prin Regatul Elfilor şi să-ncerce să-l calmeze pe 
Wellan, dar ordinele acestuia fuseseră cât se poate 
de clare şi-ar fi fost foarte furios dacă ea nu l-ar fi 
ascultat. 

Puse un picior în scară şi tocmai voia să-şi facă 
vânt în şa, când simţi o mână uşoară pe umăr. Se- 
ntoarse imediat, speriind-o pe Regina Calva, care 
se uita la ea cu tristeţe. 

— Tilly este regele, spuse ea, cu voce blândă. 
Nu-şi poate permite ca înaintea tuturor să-şi arate 
adevăratele sentimente, dar şi el este la fel de 


afectat ca şi mine. 

— Sunt doar un Cavaler, Maiestate, nu-mi stă-n 
fire să judec faptele regilor. 

— Ordinul vostru, Cavalere, împământeneşte 
adevăratele valori. Sunt fericită că şi fiica mea face 
parte din el. 

Regina şovăi preţ de-o clipă înainte să vorbească 
despre subiectul ce-o interesa în mod deosebit. 

— Cum a murit Fan? întrebă ea în cele din urmă, 
cu ochii plini de lacrimi. 

— A fost înjunghiată de agresori, la fel ca şi soţul 
ei. Cât despre locuitorii din Shola, ei au fost 
masacrați de dragoni care le-au smuls inima. 

Calva îşi ascunse faţa frumoasă-ntre mâini şi- 
ncepu să plângă cu amărăciune. 

Chloe îi puse o mână compătimitoare pe umăr şi- 
o rugă să facă în aşa fel încât asemenea atrocități 
să nu se petreacă şi-n regatul ei. Incapabilă să mai 
vorbească, regina se desprinse uşor şi dispăru. 

Urcând în şa, Chloe hotărî ca atunci când va 
ajunge în biblioteca Palatului de Smarald, să 
citească totul despre ţara aceasta stranie. Se- 
ndreptă spre sud, sperând ca fraţii ei de arme să fi 
avut mai mult succes în demersurile lor. 


10 
MÂINI MAGICE 


Ceitaiti patru fraţi de arme ai lui Chloe îşi 
continuară drumul pe plajă, până când ajunseră-n 
apropierea Regatului de Argint. Cavalerii Santo şi 
Falcon se despărţiră de fraţii lor de arme şi se- 
ndreptară spre fortăreaţa Regelui Cull, păstrând 
alături de ei şi unul dintre caii ce duceau proviziile 
de merinde. Cavalerii Dempsey şi Bergeau îşi 
continuară drumul spre miazăzi, pentru a-şi 
îndeplini şi ei misiunea încredinţată de Wellan. 

Santo şi Falcon văzură în curând detaşându-se la 
orizont fortăreaţa Regatului de Argint şi fură mai 
degrabă uimiţi de ce le-apărea înaintea ochilor. 
Castelul se afla pe-un deal, iar ţara întreagă părea 
să fie-nconjurată de-un zid de piatră. Preţ de 
câteva clipe, cei doi Cavaleri se opriră şi-l priviră. 
La cursul lor de istoria continentului, nu auziseră 
de astfel de fortificaţii. 

— Este-o construcţie recentă, afirmă Santo, 
zgâriind un pic zidul. 

— Fără-ndoială serveşte la apărarea regatului de 
vânturile puternice sau de valuri, pe timp de 
furtună, bănui Falcon. 

— Nu putem afla decât într-un singur fel. 

Merseră de-a lungul zidului vreme de câteva 
ceasuri bune fără să poată vedea intrarea. Intre 
timp marea rămăsese departe, în urmă, iar ei se 


treziră la graniţa dintre Regatul de Argint şi cel de 
Cristal, îndreptându-se încet şi sigur spre ţara lui 
Smarald întâiul. 

— Este ridicol! izbucni Falcon într-un târziu. De 
ce-ar construi un rege asemenea fortificaţii fără să 
prevadă şi-o ieşire? 

— Pentru că, desigur, ea se află la miazănoapte 
sau în apropierea castelului, îi răspunse Santo, 
care refuza să-şi piardă speranţa. 

Wellan le-ncredinţase această misiune şi ei nu se 
vor întoarce acasă decât atunci când se vor fi 
achitat de ea. Îşi prelungiră drumul spre răsărit, 
slujindu-se de simţurile lor magice ca să poată 
observa orice urmă de viaţă. 

Nimic. 

Doar la lăsarea serii ei descoperiră, în sfârşit, 
marea poartă metalică, în faţa unui drum de 
pământ care te conducea spre Regatul de Cristal. 

Cu deosebită politeţe Falcon îşi anunţă prezenţa 
şi-un cap împodobit cu-n coif apăru printre 
crenelurile din vârful meterezelor. Bărbatul îi 
studie câteva clipe, apoi dispăru fără să rostească 
un cuvânt. 

— Mi se pare ridicol să-i cer unui rege să se 
apere împotriva unei invazii, în timp ce regatul lui 
este înconjurat de-un asemenea zid, îi zise Falcon 
însoţitorului său. 

— Se cuvine totuşi să-l înştiinţăm, insistă Santo. 

Zeci de bărbaţi îmbrăcaţi în armuri argintate se- 
nghesuiră între blocurile de piatră şi se-aplecară 
peste zid să-i poată vedea. 


— Mergeţi în drumul vostru, străinilor, le spuse 
unul dintre ei. Avem ordin să nu lăsăm pe nimeni 
să intre. 

— Suntem Cavaleri de Smarald, îi replică Falcon, 
fără să-şi ascundă mirarea în faţa lipsei lor de bun- 
simţ. 

— Asta este voia Regelui Cull de Argint. Plecaţi! 

— Aducem un mesaj pentru rege, insistă Santo, 
îndreptându-se mândru-n şa. Nu plecăm decât 
după ce i-l vom fi spus. 

Gărzile se sfătuiră între ele şi Cavalerii simţiră 
cum în sufletul lor creşte un sentiment de 
duşmănie. Ştiau foarte bine că locuitorii Regatului 
de Argint suportaseră consecinţele atacului Regelui 
Draka, dar acesta nu era un motiv să se poarte cu 
atâta lipsă de respect cu cei doi vizitatori. 

— Suveranul nostru n-are ce face cu un mesaj 
venit din Regatul de Smarald, scuipă cu dispreţ 
unul dintre bărbaţi. 

— Spuneţi-i Regelui Cull că Ordinul Cavalerilor de 
Smarald are oameni de onoare şi luptători valoroşi, 
înzestrați cu puteri magice, adăugă Santo, 
pândindu-le reacţia. 

Soldaţii ezitară, apoi unul dintre ei, repede ca 
fulgerul, aruncă o dagă spre cei doi Cavaleri. Santo 
îşi ridică mâna şi pumnalul cu lama scurtă şi 
groasă se-opri la câţiva centimetri de braţul lui. De 
pe creneluri se-auzi un murmur de nelinişte. 

— Cui trebuie să i-o dau înapoi? întrebă râzând 
Cavalerul. 

Soldaţii se lăsară imediat jos, să se pună la 


adăpost. Mişcând uşor degetele, Santo aduse arma 
până-n mâna lui şi-o studie cu atenţie. 

— E-o piesă bine făcută, îi spuse el lui Falcon, 
ridicând capul. 

— Dac-am lăsa caii să pască în timp ce noi 
aşteptăm răspunsul regelui? sugeră celălalt. 

Santo lăsă pumnalul s-alunece în centură şi 
descălecă. Apoi cei doi Cavaleri puseră caii la 
adăpost. 

In interiorul incintei fortificate, soldaţii-l numiră 
pe unul dintre ei să meargă şi să-l vestească pe 
rege. 

De la plecarea lui Shill, fiul cel mare al Regelui 
Draka, în Regatul de Argint nu mai erau magicieni 
şi ei ştiau că regele căuta cu disperare unul. 
Abătut, mesagerul îşi mână la pas calul ţinându-l 
de frâu, până la palatul de lângă deal. Copitele 
acestuia răsunau pe dalele curţii. Oprindu-se în 
faţa  minunatelor porți  de-argint ale aripii 
principale, bărbatul sări pe pământ, îşi încredinţă 
calul uneia dintre gărzi şi se grăbi spre interior. 

Construcţie uriaşă din piatră albă, atât în interior, 
cât şi în exterior, Palatul de Argint nu era un loc 
primitor. Zidurile şlefuite arătau sobru, nefiind 
luminate decât de câteva torţe. Doar sala 
tezaurului avea numeroase opere de artă, alături 
de care era şi armura Regelui Hadrian, care-i 
condusese odată pe primii Cavaleri de Smarald. 

Evenimentele ultimilor ani îi dezgustaseră pe 
locuitorii Regatului de Argint, iar în castel domnea 
o linişte de mormânt. Chiar şi Regele Cull avea o 


privire-ntunecată. Nu mai acorda audienţe nici unui 
supus, căci era prea ocupat să se-ngrijească de 
slabele resurse ale poporului său. Fără schimburi 
comerciale sau culturale, Regatul de Argint trebuia 
să se mulţumească cu el însuşi, să producă 
suficient de multă hrană pentru toţi oamenii lui şi 
să-ncerce să-şi educe copiii, care erau din ce în ce 
mai puţin numeroşi. Dar ceea ce-i lipsea foarte 
mult regelui era un magician sau, mai degrabă, un 
vindecător, căci fiul lui cel mic era grav bolnav şi 
nimic nu putea să-i redea sănătatea. Regina Olivi şi 
el pierduseră deja doi copii la vârste mici şi se 
temeau să nu aibă şi-al treilea aceeaşi soartă. 

Când garda îi spuse că un soldat doreşte să-i 
vorbească, regele fu tentat să-l refuze şi să-l 
trimită înapoi la postul lui de pe metereze, fără 
măcar să-l asculte. Stătuse câteva nopţi la rând la 
căpătâiul copilului şi era de-a dreptul epuizat, căci 
nu-l putuse ajuta cu nimic pentru a-l salva. Suspină 
din inimă şi, cu o mişcare a capului, îi făcu semn 
să-l lase să intre. Apoi se instală în jilţul lui, 
străduindu-se din răsputeri să ţină ochii deschişi. 
Soldatul plin de praf puse un genunchi la pământ 
şi-şi salută suveranul. 

— La poarta de miazăzi sunt doi străini, Sire, 
anunţă el. 

— Ordinele mele în această privinţă sunt clare, 
soldat, răspunse agasat monarhul. 

— Unul dintre ei este magician, Maiestate. 

Auzind acestea, regele se-ndreptă imediat în jilţ. 
Să fie acesta răspunsul la rugăminţile pe care le 


adresase el zeilor mării, veneraţi de poporul său? 

— V-au spus cine sunt? îl întrebă el. 

— Cavaleri de Smarald. 

Cum era posibil? Luptătorii aceia dispăruseră cu 
multe sute de ani în urmă, lăcomia lor grăbindu-le 
sfârşitul. 

— Vă aduc un mesaj, adăugă soldatul. 

— In cazul acesta conduceţi-i la turnul dinspre 
miazăzi. Purtaţi-vă frumos cu ei, dar nu-i lăsaţi să 
vorbească cu oricine. 

— Alerg acum, Sire! 

Regele se duse-n camera în care-şi păstra 
hainele şi-şi chemă servitorii. Îşi va primi musafirii 
aşa cum o face un om de rangul lui, chiar dacă 
familia lui fusese renegată de toate ţările 
continentului. 


x k x 


În tot acest timp cei doi Cavaleri aprinseră un foc 
alături de drum, într-un spațiu ocupat într-o parte 
de nişte menhire ciudate. Santo pregătea ceaiul, în 
timp ce Falcon se-ocupa de cai. Era deja prea 
întuneric şi Cavalerului superstiţios nu-i convenea 
că se află într-un loc atât de descoperit. Veni şi se 
aşeză lângă Santo şi primi cu recunoştinţă cana de 
ceai pe care acesta i-o întindea. 

— N-ai de ce să te temi, frate! Am sondat 
regiunea. Nu suntem decât noi şi prietenii noştri 
soldaţii. 

— Crezi că puterile noastre o să ne permită să 


simţim prezenţa dragonilor şi-a oamenilor-insectă? 
întrebă Falcon, tremurând. 

— Dacă sunt vii, da, cu siguranţă. 

— Şi dacă sângele nostru e diferit de-al lor? 

— Falcon, te rog! Am fost obişnuiţi să 
recunoaştem tot ceea ce ne-nconjoară şi îţi jur că 
nu este niciun pericol aici. Calmeazăcte şi 
sondează tu însuţi locul, ca să te convingi! 

Falcon puse cana jos şi-şi rări respiraţia, ceea ce 
pentru el nu era lucru uşor, în timp ce noaptea se- 
ntindea peste Enkidiev. Îşi închise ochii de culoarea 
turcoazei şi lăsă să intre în el toate vibraţiile 
pământului şi-ale cerului. O căldură apăsătoare îi 
cuprinse tot corpul. Ascultă cu atenţie totul, dar 
Santo avea dreptate. Nu simţi niciun pericol... până 
când o lovitură surdă îl făcu să deschidă imediat 
ochii. Marile porţi de metal se-nvârteau încet în 
jurul balamalelor. Deja în picioare, Santo se 
încruntă. 

— Nu simt nicio intenţie duşmănoasă, afirmă el. 

O duzină de soldaţi îmbrăcaţi în armuri argintate 
înaintară, cu mâna pe garda săbiei, dar Santo era 
convins că ceea ce vedea nu era decât precauţie. 
Nu se îndoia că soldaţii nu ieşiseră din fortăreață 
ca să-i omoare. Bărbaţii se opriseră-n faţa lor şi 
Cavalerii le simţiră reticenţa, dar se vedea că 
primiseră un ordin. 

— Maiestatea Sa Regele Cull de Argint a fost 
informat de prezenţa voastră aici şi doreşte să stea 
de vorbă cu voi, spuse unul dintre soldaţi, privind 
pe deasupra capetelor lor. 


În timp ce Santo se-nclina uşor în faţa soldatului, 
pentru a-i arăta supunerea, Falcon le sondă inimile. 
Bărbaţii aceştia nu erau decât nişte copii atunci 
când Regele Draka se refugiase la Shola, simţindu- 
se profund umilit. 

Santo şi Falcon îşi strânseră lucrurile, îşi 
recuperară caii, apoi îi urmară pe soldaţii Regatului 
de Argint de partea cealaltă a zidului. Acolo-i 
aşteptau alţi soldaţi călare, cu torţele-n mâini, 
pentru a-i conduce-n turnul regelui. 

Cavalerii se uitară cu discreţie-n jurul lor, să 
observe tot ce-i înconjura. 

Ca şi cum ar fi fost o cochilie uriaşă, tot regatul 
se-ntindea între fortificaţii. Călărind spre palat, ei 
văzură mii de puncte mici şi luminoase, care le 
arătau că supuşii regelui trăiau asemenea boabelor 
de struguri în ciorchine, în sate mici şi legate unul 
de altul, întinzându-se până pe ţărmul mării. 

Fortăreaţa le apăru imediat în faţă. Mai mică 
decât cea din Regatul de Smarald, ea ocupa totuşi 
mai mult loc. Nu avea pod suspendat, ci, mai 
degrabă, nişte porţi de-argint. Servitorii apărură 
imediat să se-ocupe de caii lor, iar alţi soldaţi îi 
preluară să-i conducă în turnul regelui. 

Falcon nu se putu împiedica să nu-şi dea seama 
de reacţia ostilă a celor pe care-i întâlneau când 
observau platoşa verde şi împodobită cu pietre 
preţioase, amintire dureroasă a înfrângerii Regelui 
Draka. Lângă el, Santo stătea cu capul sus, totuşi 
el trebuia să fi simţit acelaşi lucru. Soldaţii se 
opriră în faţa unei uşi, o deschiseră şi trecură de-o 


parte şi de alta a ei, pentru a-i lăsa pe străini să 
treacă. 

Cei doi Cavaleri intrară într-o încăpere rotundă, 
în mijlocul căreia se afla un tron din argint masiv, 
pe care stătea un bărbat foarte tras la faţă. Era- 
mbrăcat într-o haină imaculată şi n-avea decât o 
centură de-argint şi o coroană simplă, turnată din 
acelaşi metal preţios. Cavalerii se-nclinară în faţa 
lui. 

— Sunt Regele Cull al Regatului de Argint, 
declară el, cu vocea aspră a unui om foarte obosit. 
Mesagerul meu mi-a spus că sunteţi Cavaleri de 
Smarald. 

— Este-adevărat, Maiestate, îi răspunse Santo. 

— Totuşi, acei Cavaleri au dispărut de foarte 
mult timp. 

— Acum cincisprezece ani, Regele Smarald 
întâiul a hotărât să reînvie acest ordin de cavalerie, 
formându-i, în acest scop, pe acei copii ai 
continentului, care manifestau capacităţi 
excepţionale. Noi suntem printre primii care-am 
fost învestiţi. 

Cull se uită preţ de câteva momente bune la ei, 
iar Cavalerilor le fu dat să-i simtă adânca 
amărăciune, căci el fusese ţinut departe de toate 
aceste hotărâri ale continentului, încă de la 
începutul domniei sale. 

— Sunt Cavalerul Santo de Smarald şi alături de 
mine este Cavalerul Falcon de Smarald, continuă 
tânărul luptător, pentru a-l împiedica pe rege să se 
lase din nou pradă melancoliei. 


— De ce-aţi venit până la mine? 

Cei doi Cavaleri schimbară între ei o privire, 
convenind, telepatic, să comunice Santo mesajul, 
în numele amândurora. 

Cu vocea plină de compasiune, acesta îi povesti 
regelui ce văzuse la Shola. 

— Aţi găsit într-adevăr corpul fratelui meu, 
Regele Shill? vru să ştie Cull, al cărui chip devenise 
alb ca varul. 

— Da, Maiestate, afirmă Santo, coborându-şi 
privirea. A fost înjunghiat în inimă de duşmani. 

Regelui Cull nu-i venea să creadă că un magician 
atât de priceput ca fratele lui nu s-a putut apăra 
împotriva unor astfel de monştri. Rămase-apoi 
tăcut câteva momente lungi, încercând să-şi 
imagineze aceste ultime clipe de viaţă ale fratelui 
său. 

— Ce s-a întâmplat cu Regina din Shola? întrebă 
într-un târziu. 

— S-a stins şi ea, Sire, spuse Santo, dar apucase 
să-şi  încredinţeze deja fiica Regelui Smarald 
întâiul. 

— Nu ştiam că fratele meu are-o moştenitoare, 
se miră Regele Cull. Credeam că... 

Suveranul nu-şi termină propoziţia. Se ridică şi se 
duse până la ferestruica din zid, care se deschidea 
spre ocean, în depărtare. Cavalerii nu-nţeleseră 
emoția stranie care cuprinsese deodată inima 
monarhului. Ar fi trebuit să se bucure, auzind de-un 
descendent al lui, care supravieţuise masacrului. 
Cu toate acestea starea lui era dovada unei mari 


gelozii. Cull era îndrăgostit de Fan şi se-aprinsese 
doar la gândul că ea-i dăruise un copil fratelui său. 

„Se pare că regina l-a vrăjit şi pe-ăsta“, gândi 
Falcon. Discret, Santo îl atenţionă imediat cu cotul 
pe fratele său de arme, ca să-şi dea seama unde 
se află. 

— Copilul trebuie să stea în Regatul de Smarald? 
întrebă Cull, întorcându-se spre cei doi luptători. 

— A fost dorinţa mamei sale, ca ea să devină 
Cavaler, Maiestate, răspunse Santo. 

— Seamănă cu Fan? se  nelinişti regele, 
apropiindu-se de ei şi-având ochii plini de lacrimi 
pe care abia le stăpânea. 

— Intr-un anume fel, e greu de spus, ignoră 
Santo intenţionat răspunsul. 

Cull se-ntoarse, se-aşeză din nou şi oftă din 
cauza unei oboseli care nu era prefăcătorie. 

— Soldaţii mei mi-au spus că unul dintre voi este 
magician, rosti el, încruntându-şi sprâncenele. 

— Toţi Cavalerii de Smarald sunt, Alteță, îl 
asigură Santo. 

— Au şi capacitatea de-a vindeca? 

— Câţiva dintre noi sunt mai pricepuţi decât 
ceilalţi. 

— Fiul meu este grav bolnav şi niciunul dintre 
leacurile obişnuite se pare că nu-i foloseşte. Aţi 
accepta să-l îngrijiţi? 

— Ar fi o onoare pentru noi, Sire. 

Cu toată oboseala, Cull sări de pe tronul lui trecu 
prin uşa turnului, şi-o luă pe culoare strâmte şi 
scări secrete, fără să se uite dacă este urmat de 


garda personală. Cavalerii îl urmau îndeaproape, 
liniştiţi, înțelegând abia acum care este-ntr-adevăr 
rolul lor pe continent. Ei erau apărătorii şi slujitorii 
tuturor locuitorilor continentului Enkidiev, chiar şi 
ai prinților bolnavi. 

Intrară într-o cameră spațioasă, de marmură 
albă, luminată de-o mulţime de candele, cu 
siguranţă, camera regală. Pe peretele opus intrării, 
între două ferestre largi, se afla un pat mare, cu 
baldachin. Voalurile de culoarea opalului care-l 
acopereau fluturau uşor în adierea serii. Dulapuri şi 
comode elegante stăteau în faţa peretilor, 
împreună cu o oglindă minunată, într-o ramă de- 
argint de forma unui pescăruş. 

Lângă un leagăn de-argint, pe care abia-l mişca, 
stătea Regina Olivi. Era o femeie plăcută şi în 
acelaşi timp ştearsă, cu părul lung şi aurit. 
Trăsăturile ei frumoase erau acum marcate de 
numeroasele nopti nedormite, petrecute la 
căpătâiul fiului ei. Privirea ei stinsă se opri asupra 
celor doi străini care-l însoțeau pe soțul ei. 

— Sunt Cavaleri de Smarald, o anunţă regele. ŞI 
magicieni totodată. 

O rază de speranţă însufleţi ochii obosiţi ai 
reginei. Aceşti bărbaţi veniseră să-i salveze fiul. 
Cull ridică cu blândeţe copilul din leagăn şi-l 
apropie de Cavaleri. Bebeluşul era palid ca 
moartea şi transpiraţia îi acoperea puful negru de 
pe căpşor. 

În vârstă de doar câteva luni, ar fi trebuit să fie 
plin de viaţă, dar el rămânea nemişcat în braţele 


tatălui său. Dintre toţi Cavalerii de Smarald, Santo 
era cel mai talentat în ale vindecării, întinse deci 
mâinile, iar Regele Cull i-l încredinţă pe prinţ fără 
să ezite. Neliniştită din cauza copilului, regina i se 
alătură soţului, pentru a-l vedea pe vindecător. 
Cavalerul culcă bebeluşul pe braţul stâng şi trecu 
uşor mâna dreaptă de-a lungul corpului plăpând al 
acestuia. 

— Unde l-aş putea pune? îl întrebă el pe rege. 

Cull se-ndreptă spre o comodă de lemn de 
culoare deschisă şi, cu un gest brusc, eliberă 
suprafaţa ei de tot ce se afla pe ea. Santo îl aşeză 
acolo pe prinţ şi trecu şi cu mâna cealaltă pe 
deasupra lui. 

— Puteţi să-l salvaţi? şopti regele cu o voce care 
implora. 

— Răul este adânc, Maiestate, răspunse Santo, 
totuşi eu cred c-am să-l pot ajuta. După ce-i voi fi 
transmis forţa mea vitală, voi fi, un timp, 
inconştient. Atunci va trebui să faceţi tot ceea ce 
Cavalerul Falcon vă va cere. 

— O să-l ascultăm, îl asigură Cull. 

Santo întoarse uşor capul spre Falcon şi, preţ de 
câteva clipe, ochii lor schimbară câteva informaţii. 

Da, erau adevăraţi magicieni, înţeleseră cei doi 
regi simțind cum printre ei trece o curioasă forţă, 
rece şi invizibilă. Apoi Santo se concentră asupra 
copilului bolnav. Ridică mâinile deasupra capului şi 
se exprimă într-o limbă necunoscută. Deodată 
palmele lui se luminară şi Regina Olivi îşi duse 
mâna la gură, înăbuşindu-şi un strigăt de surpriză. 


Tânărul îmbrăcat cu o platoşă verde îşi puse 
mâinile pe pieptul copilului, apoi pe capul lui. După 
un moment, Cavalerul începu să tremure astfel 
încât aproape nu se putea controla şi lumina din 
palmele lui dispăru. Se clătină, iar Falcon îl sprijini 
imediat cu braţul. 

— Unde-ar putea să se odihnească departe de 
privirile celorlalți? îl întrebă el pe rege, 
ascunzându-şi neliniştea pe care i- o inspira 
sfârşeala fratelui său. 

Regina îi arătă imediat un pat dintr-un dormitor. 
Falcon îl conduse pe Santo până lângă pat şi-l 
întinse peste cuverturi. Işi trecu repede mâna pe 
deasupra corpului lui şi observă că forţa lui vitală 
era foarte slabă. 

— Ştii ce să faci, şopti Santo, cu ochii doar pe 
jumătate deschişi. 

Falcon îi ridică repede capul şi-l strânse de braţ 
după obiceiul 

Cavalerilor, apoi se retrase. 

Corpul lui Santo fu înconjurat de-un nimb de 
lumină albă şi Falcon se pregăti să-l vegheze. 
Recuperarea energiei pierdute, după o vindecare 
atât de solicitantă, era un moment extrem de 
delicat pentru un Cavaler. Unul dintre fraţii lui de 
arme trebuia să rămână neapărat lângă el, ca 
absolut nimeni să nu-l atingă. 

Pe comodă copilul prindea viaţă, sub privirile 
neîncrezătoare ale părinţilor lui. Niciodată, de la 
naşterea lui, nu manifestase atâta vitalitate. 
Mânuţele i se mişcau în toate direcţiile şi, în 


sfârşit... începu să plângă. 

— A reuşit... A reuşit, bărbate, şopti Olivi, căreia 
nu-i venea să creadă. 

il luă cu dragoste în braţe şi-l strânse fericită la 
piept. Privindu-i pe amândoi, Cull savura acest 
moment dăruit de soartă. Destinul păstra, 
câteodată, asemenea surprize oamenilor. Mângâie 
obrazul reginei şi căpşorul copilului şi se duse în 
dormitorul în care Falcon veghea. 

— Cum îi este? întrebă neliniştit regele Cull. 

— İşi reface încet forţele, Alteță, răspunse 
Cavalerul. Peste câteva ore îşi va fi revenit 
complet. 

— O să vă pregătesc o cameră mai bună să vă 
puteţi odihni amândoi. 

— Mi-e teamă că prietenul meu nu poate fi 
mişcat atâta timp cât lumina îl hrăneşte. 

— In acest caz voi pune slujitori la dispoziţia 
voastră. Nu ezitaţi să le cereţi tot ce-aveţi nevoie. 

Falcon îi mulţumi şi regele se retrase alături de 
regină şi fiul lor. Cavalerul îşi trase un jilţ la 
căpătâiul lui Santo şi se instală în el ca să-l 
vegheze. Nu trebuia să adoarmă înainte ca fratele 
său de arme să fie în afară de pericol, pentru că 
nimeni n-avea voie să se-atingă de lumina albă 
care-i înconjura corpul. Instrucţiunile lui Elund 
fuseseră ferme în această privinţă. Îi supraveghe 
faţa netulburată, sperând că vindecarea prinţului 
moştenitor le va permite să convingă Regatul de 
Argint să reia legăturile cu restul continentului. 

Santo ieşi din starea de inconştienţă cu câteva 


ore înainte de revărsatul zorilor. Energiile cerului 
şi-ale pământului îi restabiliseră forţele şi el îi cedă 
locul camaradului său, pentru ca acesta să se 
poată odihni un pic înainte de răsăritul soarelui. Se 
duse să bea apă şi-şi trase apoi jilţul lângă 
fereastră. 

Originar din Regatul Fal, aflat la graniţa cu 
Deşertul, dar crescând în Regatul de Smarald, aflat 
în centrul continentului, Santo nu văzuse într- 
adevăr oceanul. Rămase deci sprijinit de fereastră, 
admirându-i imensitatea şi privind primele raze de 
soare ce colorau cerul în nuanţe de roz şi gri. Ştia 
că undeva, mai spre apus, existau şi alte 
pământuri, de partea cealaltă a oceanului, dar erau 
atât de-ndepărtate, încât nu se puteau vedea nici 
chiar din vârful Muntelui de Cristal. Pe-aceste 
pământuri îndepărtate trăiau dragonii care mâncau 
inima fiinţelor cu sânge cald... 

Falcon se trezi în momentul în care un mesager 
al regelui veni să-i invite la prima masă din acea zi. 
Cei doi Cavaleri îşi făcură rapid toaleta, consacrară 
câteva minute meditaţiei şi-i urmară pe slujitori. 
Aceştia îi conduseră într-o imensă sală de marmură 
albă, împodobită cu tapiserii brodate cu albastru şi 
argint, reprezentând fiinţe ce trăiau în ocean, 
necunoscute lor. Una dintre ele era un peşte uriaş 
cu spatele complet negru, burta albă şi-un rând de 
dinţi foarte ascuţiţi. Celălalt era şi mai straniu: 
avea un cap rotund, înzestrat c-un singur ochi şi-o 
mulţime de labe lungi. Wellan ar fi putut precis să-l 
identifice, el care citise toate cărţile din Biblioteca 


de Smarald, dar pentru Santo şi Falcon ele erau 
nişte fiare tot atât de înspăimântătoare ca dragonii 
mâncători de oameni. 

Cei doi fură invitaţi să se-aşeze la masa regelui. 
Regele Cull şi Regina Olivi erau cât se poate de 
fericiţi. 

— Cavalere, aţi salvat viaţa fiului meu, spuse 
regele cu un zâmbet radios. Cereţi-mi orice vreţi şi 
vă voi da. 

— In acest caz, permiteţi-mi să vă rog ca, în 
cazul în care unul dintre copiii voştri va demonstra 
talent pentru magie, să-i permiteţi să devină 
Cavaler de Smarald, răspunse Santo. 

— Vă dau cuvântul meu, spuse monarhul. 

Slujitorii aduseră pe masă pâine, miere, ouă, 
fructe, iar cei doi călători mâncară cu poftă. 

— Misiunea voastră era să ne anunţaţi tragicul 
destin al regatului fratelui meu, întrebă Cull, de 
data aceasta mai serios. 

— Am venit să vă cerem să pregătiţi poporul în 
vederea unei eventuale invazii dinspre mare, îl 
informă Falcon, dar când am văzut zidul care vă- 
nconjoară regatul, am înţeles că sunteţi deja 
pregătiţi. 

— Totuşi, noi am vrut să vă-ntâlnim şi să vă 
anunţăm că s-a înfiinţat din nou Ordinul Cavalerilor 
de Smarald, adăugă Santo. 

— O noutate liniştitoare, dacă este într-adevăr o 
noutate, se-nvoi suveranul. Cât despre zid, la 
începutul domniei mele ordonasem înălţarea lui, 
pentru a-mi feri poporul de eventualele represalii 


ale altor regate, după plecarea tatălui meu. 

— Ceea ce, în final, vă va salva pe toţi, observă 
Santo. 

Timp de câteva momente regele îi privi tăcut, tot 
aşa cum făcea şi Smarald întâiul când era pe 
punctul să ia o hotărâre importantă. 

— Spuneţi-i suveranului vostru că noi îi vom 
adăposti pe toţi cei care vor cere găzduire, dacă 
acest război are să izbucnească, declară monarhul. 
Dar înainte de-a vă întoarce acasă, mi-ar plăcea să 
luaţi parte la ceremonialul funerar pe care-l voi 
îndeplini în memoria fratelui meu şi-a soţiei sale. 

— Va fi o onoare pentru noi, îl asigură Falcon. 

Mulţumiţi de felul în care reuşiseră să-şi 
îndeplinească prima lor misiune, Cavalerii de 
Smarald băură-n cinstea Regatului de Argint. 


11 
UN POPOR NEÎNDUPLECAT 


Aue în apropierea hotarelor Regatului de 
Cristal, Dempsey se despărţi de Bergeau pe plaja 
pietroasă, plină de conglomerate. Primul o luă apoi 
spre interiorul ţării, în timp ce al doilea îşi continuă 
drumul, trăgând alături de el şi calul care-i purta 
proviziile de mâncare. 

Despre această ţară Dempsey ştia doar că 
trecuse de curând în mâinile unui rege tânăr, care 
abia dacă avea vârsta lor. De fapt, Regatul de 
Cristal nu era decât o întindere mare de văi, pe 
care creşteau foarte puţini copaci şi unde oile 
păşteau în voie. Mânari şi belicoşi, locuitorii lui se 
apăraseră foarte bine în timpul primei invazii a 
oamenilor-insectă. Cu toate că erau înconjurați de 
patru ţări diferite, oamenii Regatului de Cristal nu 
fuseseră nicicând tentaţi să adopte obiceiurile şi 
moravurile vecinilor lor. 

Mai mult decât independenţi, lor nu le plăcea 
deloc să-i vadă pe străini trecându-le frontiera fără 
vreun motiv anume. Dempsey se aşteptă, deci, la 
o reacţie cât se poate de rapidă din partea lor şi nu 
fu dezamăgit. După ce abia străbătuse primii 
kilometri, spre răsărit, simţi primejdia. Cu mâna pe 
garda săbiei, îşi păstră aceeaşi alură, până ce 
paznicii binevoiră să se-arate. Nu ştia unde, pe- 
acest teritoriu vast, se afla castelul regelui, iar 


ajutorul acestora i-ar fi fost de mare folos. 

Aceşti maeştri ai camuflajului se furişară afară 
din ascunzătoarea lor, în momentul în care 
Dempsey începu să coboare către râul Mardall, 
care despărţea această ţară de mare. Imediat 
Cavalerul fu înconjurat de-o duzină de bărbaţi, 
înarmaţi cu săbii, îmbrăcaţi cu tunici a căror 
culoare se confunda cu vegetaţia înconjurătoare. 

— Cine eşti şi ce faci pe teritoriul Regelui de 
Cristal? întrebă cel mai în vârstă dintre oameni. 

— Sunt Cavalerul Dempsey de Smarald, se 
prezentă el cu mândrie şi am de transmis un mesaj 
suveranului vostru. 

Bărbaţii se sfătuiră din priviri şi Dempsey le- 
nţelese nehotărârea. Regatul de Cristal era ţara în 
care resursele erau mai degrabă puţine şi slabe, iar 
locuitorii îşi petreceau aproape tot timpul 
asigurându-şi  subzistenţa, mai degrabă decât 
„ştergând praful” de pe cărţile de istorie. Ei n- 
aveau nici cea mai mică idee ce înseamnă 
„Cavaler de Smarald”, fost sau prezent. 

— Dacă eşti tocmai din Regatul de Smarald, nu 
cred că ai avea vreun motiv să-i vorbeşti regelui, 
spuse omul, încă nesigur. 

În acelaşi timp, toţi îi admirau platoşa verde 
incrustată cu pietre preţioase în formă de cruce, iar 
Cavalerul înţelese că acestea nu prea făceau parte 
din viaţa lor obişnuită. Trecură înaintea lui, dar fără 
să înceteze să-l supravegheze. Dempsey le simţea 
atenţia fixată asupra lui şi se-ntrebă, firesc, dacă ei 
nu luaseră hotărârea să-l îndepărteze mai degrabă 


de castel, căci o apucară de-a lungul râului spre 
soare-apune. Apa râului Mardall nu înainta cu prea 
mare viteză, dar era adâncă. Pe celălalt mal copiii 
pescuiau. Când trecu, majoritatea se-ntoarseră să 
se uite la el. Ce să le fi trezit interesul, calul sau 
platoşa ale cărei pietre preţioase străluceau în 
lumina soarelui? 

După un timp oamenii se opriră, în sfârşit, la 
malul apei, iar unul dintre ei suflă într-un corn 
mare şi negru pentru a-i înştiinţa şi pe ceilalţi 
locuitori că aveau un musafir. Poporul acestui 
regat era alcătuit într-o societate foarte bine 
organizată şi 

Cavalerul nu avea nici cea mai mică îndoială că 
el are să ştie să se apere împotriva invadatorului 
şi-a doua oară, la fel de eficace ca prima oară. 
Dacă Wellan avea dreptate şi dragonilor le era 
teamă de apă, atunci satul se afla bine plasat 
dincolo de râu. Acesta era un mijloc de apărare 
natural excelent împotriva monştrilor. 

Bărbaţii intrară-n râu, a cărui apă le ajungea 
până-n talie, iar Dempsey îi urmă călare, 
păstrându-şi atenţia trează. Îşi urmară drumul 
printre văi semănate şi colibe adunate în grupuri 
mici, printre care se alungau unii pe alţii capre şi 
copii. In apropierea caselor de piatră, femeile 
pregăteau mâncarea sau confecţionau haine. 

— Dar bărbaţii unde sunt? vru să ştie Dempsey. 

— Răspândiţi pe ici, pe colo, la câmp sau la 
moară, îi răspunse călăuza sa, dând din umeri. Se 
ocupă de animale sau fac de pază. Niciodată nu 


sunt prea departe de familiile lor. 

Traversară mai multe sate mici, apoi Dempsey 
văzu o colibă imensă în apropierea unei mori de 
vânt. Însoţitorii lui i-o arătară ca fiind locuinţa 
Regelui Cal şi a Reginei Felicita. „E curios, se gândi 
Cavalerul, cum unii monarhi s-au hotărât să 
trăiască în locuri atât de expuse.” Această casă 
mare nu era fortificată, iar oricine pătrundea 
înăuntru o putea distruge. Nu era prudent să laşi 
cele mai importante personaje din regat fără nici 
cea mai mică protecţie. 

Dempsey descălecă în faţa straniului palat cu 
acoperiş de paie. Unul dintre însoțitori îl conduse în 
interior, în timp ce alţii se ocupau de calul său. 
Caracterul rustic al locului îl surprinse pe Cavaler. 
Împrejurul unui hol mare erau o sumedenie de 
camere mici, ale căror ziduri erau, de fapt, piei 
întinse pe bârnele care sprijineau acoperişul. In 
mijlocul colibei se afla o vatră enormă de piatră. 

La câţiva paşi de foc, un bărbat îmbrăcat într-o 
tunică arămie sălta pe genunchi un băieţel. Părul 
lung şi negru era înconjurat în dreptul frunţii de-un 
lănţişor aurit. Observând străinul care se apropia, 
opri imediat jocul. 

— Cal, omul acesta vrea să-ţi vorbească, spuse 
însoţitorul lui Dempsey, arătându-l pe musafir cu 
degetul. 

Regele de Cristal puse jos băieţelul şi-i şopti ceva 
la ureche. Acesta o şterse râzând, iar suveranul se- 
apropie de luptătorul îmbrăcat în verde şi-i întinse 
prieteneşte mâna. Dempsey i-o întinse la rândul 


său pe-a lui şi, spre marea sa surpriză, regele îi 
strânse braţul aşa cum o făceau Cavalerii. Ochii cei 
gri ai bărbatului erau plini de înţelepciune şi de 
experienţă, cu toate că faţa lui arăta tânără. 

— Sunt Regele Cal, se prezentă el cât se poate 
de simplu. 

— lar eu, sunt Cavalerul Dempsey de Smarald, 
Maiestate, spuse acesta înclinându-se. 

— Este chiar la ceea ce mă gândeam! Veniţi şi 
luaţi loc! 

Il trase lângă vatră şi-l făcu să se aşeze într-un 
fotoliu de lemn. Când însoţitorul înţelese că regele 
său era mai mult decât în siguranţă alături de omul 
împodobit cu pietre preţioase, îi lăsă singuri şi se- 
ntoarse la postul lui de pază. 

Observând  decoraţiunile artizanale care-l 
înconjurau, Dempsey înţelese că aceşti oameni 
erau diferiţi de toţi ceilalţi, împământeniţi pe 
ţărmul oceanului, ei erau vecini cu Regatul Zenor 
unde, cu sute de ani în urmă, se desfăşurase 
bătălia hotărâtoare împotriva invadatorului şi 
totuşi suferiseră foarte puţine pierderi. 

— Mă bucur să întâlnesc un adevărat Cavaler de 
Smarald, mărturisi, candid, regele. Unul dintre 
copiii noştri studiază acum cu magicianul Elund. O 
să-i stea bine în costumul acesta. 

— Am ales să ne-mbrăcăm la fel cu Cavalerii de 
altădată, Maiestate, dar principiile care ne conduc 
sunt mai nobile. 

— Desigur că nu sunteţi singurul care aţi fost 
învestit până în prezent, nu-i aşa? Unde sunt 


ceilalţi? 

— Ne-am despărţit în scopul de-a preveni toate 
regatele de pe coastă despre pericolul care ne 
paşte deopotrivă. Mi-e teamă că duşmanul pe care 
strămoşii noştri l-au alungat are să se-ntoarcă. A 
devastat deja Regatul Shola, fără să lase niciun 
supravieţuitor. 

— Niciunul? se miră regele. Un popor întreg a 
fost distrus? 

— Într-o singură noapte, Alteță. 

Suveranul începu să măsoare cu paşi mari în 
lung şi-n lat încăperea, având ochii fixaţi în 
pământ, apoi stătu şi-şi opri privirea curajoasă 
chiar în ochii Cavalerului. 

— Incotro s-a retras duşmanul? mai întrebă el, în 
timp ce-şi lovea pieptul cu pumnii, ca un zeu al 
războiului. 

— S-a retras spre mare şi noi nu putem şti unde 
va debarca data viitoare. Din acest motiv este 
necesar să prevenim toate regatele de coastă. 

— Ce strategie ne sugerează Cavalerii să 
adoptăm? 

— E bine să nu înfruntaţi duşmanul singur. Dacă 
vom acţiona separat, vom fi omorâţi cu toţii. 
Pentru moment, am prefera să adoptați o atitudine 
defensivă. 

— Sunt de acord. Dacă legendele spun adevărul, 
creaturile astea sunt foarte greu de eliminat. Avem 
să ne supunem exigenţelor voastre. 

Dempsey voi atunci să i se vorbească despre 
acele legende pe care, dintre Cavaleri, doar Wellan 


părea să le cunoască. Regele Cal îi mărturisi că 
poporul de Cristal nu deţinea niciun text scris 
despre această invazie şi că evenimentele 
trecutului fuseseră transmise din generaţie în 
generaţie, de către povestitori, pe cale orală. 
Aceştia erau aleşi în funcţie de memoria lor foarte 
bună şi de elocinţă. Dempsey se arătă imediat 
dispus să-i cunoască şi s-asculte ce aveau de spus 
pe tema acestui adversar misterios. Regele 
promise să-i adune pe toţi la cină şi-l conduse 
afară din colibă. 

Se aşezară pe-o stâncă înaltă şi plată, la ţărmul 
unui lac mare din apropierea palatului, iar Regele 
Cal îi prezentă Cavalerului toate mijloacele de 
apărare ale poporului său. 

Doar seara, după ce soarele îşi ascunse discul de 
foc în dosul norilor tiviţi cu aur, în jurul unui foc 
mare ce trosnea, Dempsey află mai multe despre 
temuţii dragoni. Cei mai bătrâni dintre naratori 
răspunseseră la chemarea regelui şi, povestind, 
alcătuiră un tablou mai degrabă neliniştitor al 
invadatorului. Unul dintre oratorii cu părul alb îşi 
întoarse spre Cavaler ochii albaştri ca seninul 
cerului de vară. 

— Când fiarele astea înfricoşătoare au năvălit 
pentru prima dată pe continentul Enkidiev, au 
traversat Deşertul din sud, pentru că nu le plăcea 
apa. 

Mulțimea de bărbaţi, femei şi copii era cât se 
poate de liniştită, căci rareori se-ntâmpla ca 
povestitorii să accepte să vorbească despre 


perioada aceasta sumbră din istoria lor. 

— Dar noi am văzut în zăpadă urmele paşilor 
acestor fiare, protestă Cavalerul. 

— Există, fără-ndoială, şi un alt fel de dragon, 
spuse gânditor regele, ceea ce va complica 
strategia noastră de apărare, căci noi contam pe 
lacurile şi râurile noastre ca să le stăvilim atacul. 

— Sunt, desigur, şi alte modalităţi de a-i distruge, 
îl asigură Dempsey. Spuneţi-mi, vă rog, tot ce ştiţi 
despre primii dragoni. 

Toate privirile curioşilor se fixară asupra 
Cavalerului cu păr bălai, dar Dempsey nu băgă de 
seamă, întrucât privirea lui era îndreptată asupra 
povestitorului. 

— Acestea sunt nişte animale de două ori mai 
mari decât un cal, urmă bătrânul. In loc de copite, 
picioarele lor se termină cu degete asemănătoare 
cu cele ale şopârlelor. Au un gât lung şi-o coadă 
zbârlită, plină de spini tăioşi. Capul le este 
triunghiular, iar botul lor ascuţit se deschide cu o 
gură plină de dinţi la fel de ascuţiţi. 

— Cum se mişcă? Sunt rapizi? 

— Înaintează la fel de repede ca un cal, dar sunt 
mult mai greu de omorât. Cavalerii lor nu ştiu 
întotdeauna să-i stăpânească, ceea ce a permis 
poporului nostru să-i doboare. 

— În ce fel? 

— Atrăgându-i în capcanele cu basculă pentru 
animalele mari, aşa cum ştiu să sape triburile 
sălbatice din pădure, iar apoi arzându-i de vii. Unii 
dintre ei s-au înecat în mlaştini şi râuri, dar foarte 


puţini. 

Dempsey rămase atunci pe gânduri. „Monştrii 
ăştia nu par să fie invincibili, dar cum să fii sigur că 
sunt aceiaşi cu cei care au atacat Regatul Shola?” 
se-ntrebă el. Nu puteai afla în niciun fel, iar 
Cavalerul nu voia să pună această întrebare în faţa 
atâtor urechi tinere şi neştiutoare. 

— Cu ce se hrăneau aceste fiare? se interesă el 
în cele din urmă. 

— Nu ştim nimic, mărturisi povestitorul. 

„Dacă ar fi smuls inima cuiva, fără-ndoială că 
cineva şi-ar fi adus aminte”, se gândi Dempsey. 
Deci nu era vorba despre acelaşi animal. Regele 
simţi dezamăgirea Cavalerului şi se aplecă la 
urechea lui, întrebându-l ce-l interesa în mod 
special. Dempsey privi toate chipurile copilăroase 
care-l înconjurau şi-şi muşcă buza inferioară, 
neîndrăznind să se pronunţe. Regele Cal crezu 
atunci că ştie ce-l împiedica să vorbească. 
Compunându-şi un chip jovial şi fără să-şi arate în 
vreun fel neliniştea, monarhul anunţă că sosise 
timpul ca cei mici să fie duşi la culcare. Atunci 
mamele îi strânseră, cu toate protestele lor, şi, 
purtând torţe în mâini, se-ndreptară spre căminele 
lor. 

Cavalerul aşteptă ca în sală să nu fi rămas decât 
bărbaţii şi oamenii cei mai în vârstă, ca să le 
vorbească despre soarta oribilă ce fusese 
rezervată populaţiei din Shola. Şi aşa, relatarea lui 
fu un şoc pentru toţi cei prezenţi. Inşişi povestitorii 
nu auziseră nicicând despre un dragon mâncător 


de inimi ale unor fiinţe cu sânge cald. 

— Va trebui să ne pregătim apărarea împotriva 
acestor fiinţe complet diferite, suspină suveranul. 
Spuneţi Regelui de Smarald că noi suntem gata să 
ne alăturăm Cavalerilor lui să apărăm continentul 
Enkidiev. 


x x x 


Dempsey petrecu noaptea în coliba regelui şi 
descoperi că mai multe familii locuiau Împreună cu 
cuplul regal. A doua zi dimineață fu trezit de 
râsetele copiilor care se alergau în jurul „camerei” 
sale. Se ridică în coate şi-l prinse pe unul care 
izbucni în ras. 

Cavalerul luă masa împreună cu anturajul 
regelui. Oameni simpli cărora le plăcea să se 
distreze şi să inventeze tot felul de jocuri 
inteligente. li ascultă vorbind despre preocupările 
lor zilnice, iar asta îl făcu să-nţeleagă mai bine 
lumea care-l înconjura. Lăsă copiii să atingă 
pietrele preţioase ale platoşei sale, apoi încălecă. 
Regele Cal îi strânse prieteneşte braţul, iar Regina 
Felicita, o femeie la fel de modestă ca soţul ei, îi 
întinse un coş cu provizii. Dempsey le mulţumi 
pentru tot şi îi sfătui să posteze santinele pe tot 
ţărmul mării. Apoi o luă spre răsărit, în direcţia 
Regatului de Smarald. 


12 
UN SCHELET AMENINŢĂTOR 


Fara însoțitori, Cavalerul  Bergeau  călări 


întreaga zi, iar la lăsarea serii dormi pe plajă. Când 
se crăpă de ziuă, îşi adăpa cei doi cai şi-şi urmă 
drumul în direcţia Regatului Zenor. Dintre toate 
ţările despre care li se vorbise la cursul de istorie a 
continentului, aceasta era probabil ţara pe care 
Cavalerii o cunoşteau cel mai bine, căci pe plajele 
ei se desfăşuraseră ultimele bătălii împotriva 
oamenilor-insectă. Galopând pe plajă, Bergeau nu 
putea să rămână indiferent la evenimentele 
petrecute cu multe sute de ani în urmă. Cum avea 
să reacționeze poporul din Zenor, aflând că fiinţele 
malefice, care aproape că i-au făcut să dispară de 
pe suprafaţa pământului, se întorseseră? 

Se-ntreba tot timpul de ce Wellan îl alesese pe el 
să-ndeplinească această misiune delicată. Nici 
măcar nu avea abilitatea lui Santo în relaţiile cu 
oamenii şi nici blândeţea lui Chloe. Cum ar fi putut 
să-i prevină pe bieţii oameni de pericol, fără să-i 
terorizeze? 

Se gândea la toate posibilităţile când zări la 
orizont castelul sau, mai bine zis, ruinele lui. Curios 
lucru, palatul fusese construit pe un promontoriu 
stâncos, care înainta spre mare, dând impresia că 


fundaţia i se scălda în apă. 

Apropiindu-se mai mult, Cavalerul constată cât 
de ruinată era fortăreaţa. Din cele patru turnuri nu 
rămăseseră decât trei, cel de-al patrulea fiind ras 
de pe faţa pământului. Blocuri mari de piatră 
zăceau pe plajă, în apropierea meterezelor, martori 
tăcuţi ai teribilelor înfruntări dintre magicieni şi 
vrăjitori. Cu Castelul de Smarald nu semăna nici pe 
departe. Arhitectura lui era diferită, mai simplă şi 
fără decoraţiuni. Zidurile mult mai vechi decât ale 
castelului în care crescuse el erau acoperite la 
bază de muşchi. 

Potoli avântul calului şi-nconjură zidurile. În 
multe locuri piatra era crăpată, iar în altele spartă. 
Ce forţe uriaşe putuseră să facă asemenea 
distrugeri? Magia vreunui vrăjitor sau ghearele, ca 
nişte cleşti enormi, ale unui dragon? Înconjurând 
castelul, Bergeau observă cu mirare că cel de-al 
patrulea zid, singurul care avea temelia în 
pământul sigur, era năruit, iar curtea cea mare 
goală. Işi opri calul şi rămase un timp uitându-se la 
pietrele  răzleţite pe pământ, încercând să 
reconstituie întâmplările trecutului şi să asambleze 
piesele acestei măciuci gigantice. Cavalerii de 
Smarald nu erau doar luptători, doar magicieni sau 
vindecători, li se predaseră mai multe discipline ca 
politica, strategia, rezolvarea conflictelor, 
arhitectura, istoria şi anatomia. 

Vestea că pe plajă mai erau şi alte fiinţe îi veni 
prin intermediul simţurilor lui ascuţite. Întoarse 
capul şi observă cinci femei care purtau coşuri de 


răchită. Stăteau locului şi-l priveau cu înţelegere, 
reacţie normală la un popor care suferise atâta. 
Bergeau se-apropie încet de ele, de teamă să nu le 
sperie, dar simţi cum în inima lor se instalează 
frica. 

— Sunt Cavalerul Bergeau de Smarald spuse el 
cu o voce sigură şi puternică. Îl caut pe regele 
vostru. 

Menţionarea regatului prieten păru să le calmeze 
teama. Bergeau putu să se-apropie fără ca ele să- 
şi ia picioarele la spinare şi să fugă. 

— Regele nu mai stă-n palat, spuse una dintre 
femei, roşind. 

Erau tinere şi probabil că nu vedeau prea mulţi 
străini în colţul acesta uitat de lume. Auzind 
aceasta, Bergeau le rugă să-i arate drumul spre 
noul palat, dar dorinţa lui păru să le-ncurce. 

— Nu există un castel nou, răspunse altă femeie. 
Regele trăieşte în satul de pe platou. Acolo ne- 
ntoarcem şi noi. 

Bergeau observă că ele-şi umpluseră coşurile cu 
nişte scoici stranii. Se luă deci după femei, pe-o 
serpentină săpată adânc în pământ, care străbătea 
câmpia în direcţia falezei. Se aştepta să vadă 
apărând satul în orice moment, dar, după ce 
merseră aproape o oră, ajunseră în faţa peretelui 
stâncos, fără să fi-ntâlnit vreun suflet viu. 

Se pare că ţărăncile erau obişnuite cu drumurile 
acestea lungi, căci niciuna nu se plânse de căldură 
sau de oboseală. Îşi cărau cu curaj coşurile pline 
privind drept înaintea lor. 


— Mergeţi la mare în fiecare zi? întrebă Bergeau. 

— Nu, nu în fiecare zi, răspunse alta, fără ca 
măcar să-ntoarcă capul spre el. 

— Şi ce fel de scoici aveţi în coş? 

— Stridii, răspunse alta. Trăiesc în apă, la piciorul 
castelului. 

— Şi le mâncaţi? 

— Bineînţeles! răspunse cea mai tânără, trăgând 
cu ochiul în direcţia lui. 

Cu părul lui negru şi ochi auriţi, Bergeau semăna 
cu bărbaţii din satul ei, dar era mai mare şi mai 
musculos. O partidă bună pentru o femeie 
celibatară... 

— Eu sunt Catania, îi spuse ea, atrăgându-şi 
privirile pline de reproş ale însoţitoarelor. Ce vă 
aduce în Regatul Zenor, Cavalere Bergeau? 

— Am venit să-l văd pe suveranul vostru. 

— Ca să-i aduceţi veşti bune? 

De data asta celelalte femei o făcură să tacă şi-o 
obligară să meargă-n fruntea şirului ca s-o 
îndepărteze de Bergeau. Femeile o apucară apoi 
pe-o cărare ce şerpuia printre stânci şi pe care 
calul lui Bergeau o urmă cu greu. Ajuns în vârful 
falezei, Cavalerul ieşi la loc deschis pe-o câmpie 
plină de iarbă verde, care se-ntindea cât vedeai cu 
ochii. Spre sud, păduri mari înnegreau orizontul şi 
tot acolo braţele râului Mardall se pierdeau în 
mare. În depărtare, munţi înalţi, violeţi din cauza 
ceţii, despărţeau regatul de vecinii lui, Regatul 
Perlei şi Regatul Fall. Mijindu-şi ochii, Bergeau 
observă rotocoale de fum vestind prezenţa unor 


sate locuite. 

Femeile-şi urmară calea şi ele n-ajunseră în faţa 
caselor de piatră decât în miezul zilei. Razele 
soarelui erau din ce în ce mai puternice şi chiar 
Bergeau, cu toate că îşi petrecuse copilăria în 
Deşert, îl suporta cu greu, iar caii începuseră şi ei 
să fornăie şi să se zbârlească. Descălecă imediat şi 
ceru apă pentru cai. Nişte bărbaţi coborâră găleți 
în puţurile din apropiere şi umplură adăpătoarea 
pentru animalele  însetate. Le mângâiară cu 
admiraţie coama, ignorându-l pe stăpânul lor, care 
stătea la câţiva paşi distanţă. 

— O să-i ducem la umbră, anunţă unul dintre ei, 
catadicsind să remarce şi prezenţa lui Bergeau. 

— Vă mulţumesc! N 

Ceru apoi să-l vadă pe rege. li spuseră că regele 
Vail se afla probabil la câmp, la răsărit de sat, pe 
malul unuia dintre numeroşii afluenţi ai râului 
Mardall. Plecă deci spre răsărit, printre colibele în 
care locuitorii îşi căutaseră refugiu împotriva 
căldurii. 

Se opri însă deodată, cu mâna pe garda săbiei. În 
faţa lui se afla un monstru de trei metri înălţime, 
sprijinit pe patru labe, al cărui maxilar era prevăzut 
cu dinţi foarte ascuţiţi, dar complet imobili. Abia 
după câteva secunde, Cavalerul înţelese că ceea 
ce vedea el era doar un schelet. 

— Dar ce mai e şi asta? şuieră el printre dinţi. 

— Un dragon, îi răspunse o voce ascuţită. 

Cavalerul se-ntoarse imediat şi observă un 
băieţel îmbrăcat într-o tunică simplă, cu picioarele 


goale, cu părul bălai fluturându-i pe umeri şi ochi 
strălucind de curiozitate. 

— Eşti sigur de asta? îl întrebă Bergeau cu 
nelinişte. 

— Mai mult ca sigur! 

Copilul se vâr sub labele anterioare ale 
animalului. Nu-i ajungea nici măcar la genunchi! El 
mângâie osul bătrân şi descărnat şi-i aruncă o 
privire şmecheră Cavalerului. 

— Numai străinii nu ştiu cine este! 

— Ai dreptate, sunt străin. Atunci, învaţă-mă! 

— Cu mult înainte de naşterea mea, tatăl meu a 
găsit oasele astea la piciorul falezei. S-a hotărât să 
le transporte aici şi să le asambleze, pentru ca toţi 
oamenii, precum şi urmaşii lor, să nu uite niciodată 
că suferinţele nu le-au fost zadarnice. Eu sunt 
Zach, fiul Regelui Vail şi al Reginei Jana. 

— Eu sunt Cavalerul Bergeau de Smarald, 
răspunse celălalt, înclinându-se în faţa prinţului cel 
tânăr. 

— Un Cavaler de Smarald! strigă copilul, nebun 
de bucurie. 

Alergă până la el, cu zâmbetul luminându-i faţa 
arsă de soare şi puse mâna pe garda săbiei. 

— Toată viaţa mea am visat să-ntâlnesc un 
adevărat Cavaler. 

— Toată viaţa ta? Se distră Bergeau. Dar câţi ani 
ai? 

— Opt ani! Dar n-am fost ales să studiez în 
Regatul de Smarald pentru că n-am nicio putere 
magică. Prietenul meu Curtis putea să ghicească 


temperatura şi să citească gândurile oamenilor şi-a 
fost ales. Înaintea lui a fost ales şi Kevin. Înţelegea 
limbajul animalelor şi putea să le determine să 
facă tot ceea ce voia el. 

— Uite un prinţişor vorbăreţ! glumi Bergeau, care 
recunoştea în ochii copilului admiraţia pe care el 
însuşi o încercase altădată ori de câte ori i se 
vorbea despre Cavalerii de Smarald. Tatăl tău este 
undeva prin apropiere? Trebuie neapărat să-i 
vorbesc! 

Băieţaşul o luă înainte şi-ncepu să ţopăie, 
făcându-i semn să-l urmeze. Trecură peste câmpuri 
arate şi ajunseră la malul apei unde mai mulţi 
bărbaţi îşi potoleau setea. Cavalerul nu văzu niciun 
personaj instalat comod sub vreun baldachin sau 
vreun adăpost oarecare şi se gândi că regele 
trebuie să se afle în sus pe râu. 

— Tată! Uite cine ne vizitează! strigă micul prinţ. 
X 

Bărbatul interpelat astfel se-ntoarse către 
Bergeau şi recunoscu imediat costumul pe care 
bătrânii i-l descriseseră de-atâtea ori. Lăsă să-i 
cadă din mână paharul, speriindu-i pe ceilalţi, şi se- 
apropie de Cavaler, întinzându-i mâna. 

— Eu sunt Regele Vail, spuse acesta deschis şi 
privindu-l prieteneşte. 

— lar eu sunt Cavalerul Bergeau de Smarald, 
răspunse celălalt, strângându-i mâna. 

O cercetare rapidă a inimii regelui îi relevă 
Cavalerului că avea în faţa lui un om cinstit şi bun 
pentru poporul său, un rege care nu ezita să se 


murdărească pe mâini pentru a-i ajuta pe-ai săi. 
Vail îl anunţă că din cauza căldurii nu vor mai 
putea să-şi continue munca şi se vor întoarce în 
sat. Îl invită deci acasă s-aştepte împreună masa 
de seară. Bergeau merse alături de el, în timp ce 
băiatul alerga în faţa lor cu nepăsarea proprie 
copiilor. 

— Să profite până mai poate, îi spuse Vail. Anul 
viitor are să fie destul de mare ca să-nceapă 
munca la câmp, împreună cu ceilalţi. 

— În ţara de unde vin regele nu ară pământul, îi 
mărturisi Bergeau, pentru care aceasta era o pură 
aberaţie. 

— Zenor nu este o ţară atât de populată ca 
Regatul de  Smarald, Cavalere. Aici, sigura 
posibilitate de-a supravieţui în timpul anotimpului 
ploios este să strângi recolte bune. Toată lumea 
trebuie să participe la cultivarea pământului, dacă 
nu, noi n-o să avem destulă hrană. Vecinii noştri 
din Regatul de Cristal ne trimit, din timp în timp, 
căruţe cu provizii, dar nu vrem să depindem de 
alţii. 

Ajunseră la o casă cât se poate de simplă, de la 
marginea satului, şi, spre marea surpriză a lui 
Bergeau, regele intră. Nu era mai mare decât 
celelalte care-o înconjurau şi nici nu semăna cu-un 
palat. Mobilierul era rudimentar, podoabele 
inexistente. Se aşezară pe scaune lucrate de 
mână. Regele îşi şterse fruntea. 

— Din păcate e mult mai cald pe platou decât pe 
malul mării, se plânse el. 


— De ce nu vă stabiliţi din nou acolo? se miră 
Cavalerul. Aţi putea să reconstruiţi castelul şi să 
cultivați terenurile din apropiere, aşa cum făceau 
strămoşii voştri. 

— Am fi putut dacă pământurile acelea n-ar fi 
fost vrăjite. E posibil să nu ştiţi că ultimele bătălii 
dintre creaturile malefice şi soldaţii continentului 
Enkidiev au fost purtate chiar aici, la piciorul 
falezei. Cu toate că soldaţi existau de ambele părţi, 
înfruntarea dintre vrăjitori şi magicieni a decis 
soarta bătăliei. Atât de-o parte, cât şi de alta, au 
fost aruncate-n luptă, împrejurul castelului, forţe 
impresionante. Nimic nu mai creşte pe locul unde 
ele s-au măsurat, iar poporul nu mai vrea să 
trăiască acolo, de frică să nu-i vadă revenind pe 
dragonii monstruoşi. 

— Mi-e teamă că are dreptate, Maiestate, 
suspină Bergeau, care habar n-avea cum altfel să 
aducă vorba. 

Zâmbetul prietenesc de pe chipul Regelui Vail se 
şterse imediat. În ochii lui se citea acum teroarea 
la simplul gând că ar putea vedea răsărind din nou 
duşmanul ce distrusese aproape ţara Zenor, gând 
ce-i răscoli în suflet imagini înspăimântătoare. 

— Duşmanul a atacat din nou? Acesta să fie 
motivul pentru care aţi ajuns până aici? întrebă el, 
ținându-şi răsuflarea. 

Bergeau începu atunci să povestească atacul 
suferit de Regatul Shola. Închizând ochii pentru o 
clipă, Regele Vail examină situaţia. Regatul Shola 
se afla chiar în nordul continentului, dar era 


vulnerabil dinspre mare. De data aceasta oamenii- 
insectă aveau intenţia, desigur, să încerce să 
cucerească regatele de coastă, înainte de-a invada 
interiorul continentului. Cu cinci sute de ani mai 
devreme, Cavalerii, tăindu-le retragerea pe toate 
frontierele Regatelor de Smarald, de Diamant, de 
Rubin şi al Turcoazelor, dragonii şi stăpânii lor, 
oamenii-in- sectă, n-avuseseră altceva de făcut 
decât să-ncerce o pătrundere prin Regatele Perlei, 
de Cristal şi Zenor. 

— Nu vom supravieţui unui nou atac al acestor 
monştri, declară în final regele, deschizându-şi din 
nou ochii. Astăzi nu mai suntem la fel de numeroşi 
ca în perioada primei invazii. 

— Nu vă cerem să-i înfruntaţi, Maiestate, îl 
asigură  Bergeau. Preferăm să folosiți toate 
mijloacele de apărare la îndemână ca să vă 
protejaţi poporul, până ce toate ţările se vor uni. 
Nu este decât un mijloc de prevenire, căci nu ştim 
încă unde ar putea lovi. 


x x x 


În acea seară, Bergeau mâncă împreună cu tot 
satul, afară, printre colibe, sub privirile stăruitoare 
ale tinerei Catania şi cele pline de admiraţie ale 
prinţului Zach. Femeile agăţaseră oale mari 
deasupra unui foc şi gătiseră un ghiveci de legume 
şi carne cât se poate de gustos. Îi oferiră la început 
stridii, pe care, cu deosebită îndemânare, un băiat 
le deschidea, pentru el. 


Bergeau, care mânca orice, le înghiţi cu plăcere 
şi bău berea pe care supuşii regelui o fabricau din 
cerealele cultivate de ei. „O cină excelentă”, îşi 
spuse el, sătul. li observă şi pe sătenii care mâncau 
în grup cum povesteau celor mai tineri diverse 
întâmplări şi înţelese de ce se reînfiinţase Ordinul 
Cavalerilor de Smarald. Oameni atât de buni nu 
puteau fi lăsaţi pradă unor monştri, care să-i 
masacreze. 

De dormit, dormi în coliba regelui, dar se trezi cu 
mult înainte de ivirea zorilor. leşi încet din 
„cămăruţă”, iar apoi din casă. Câmpia toată era 
scăldată de lumina, aproape ireală, a lunii. Din 
depărtare, de la munte, se puteau auzi urletele 
unei haite de lupi. Făcu câţiva paşi, se-ntoarse 
către scheletul gigantic al dragonului şi se hotărî 
să-l examineze mai de-aproape. Sub razele argintii 
ale astrului nocturn acesta i se păru şi mai 
ameninţător. Gâtul i se ridica la aproape trei metri 
de la pământ. Era, fără-ndoială, partea cea mai 
vulnerabilă a unui animal, locul unde ar trebui să 
loveşti ca să-l omori rapid. 

Bergeau îşi trase sabia şi-ntinse mâna. Doar 
vârful ei atingea acel punct, socotit sensibil. În 
această situaţie ea nu putea să rănească prea tare. 
Preferabil ar fi fost să lovească direct în inimă, 
printre labele din faţă, dacă s-ar fi aflat în faţa 
dihaniei. Dar pentru aceasta ar fi trebuit să se 
poată apropia de animal. Cavalerul se uită atent la 
dinţii lui ascuţiţi şi curbați, precum şi la gâtul lung 
pe care animalul putea să-l mişte-n toate direcţiile. 


Se aplecă şi-i analiză labele. Cele trei degete de la 
fiecare picior se terminau cu gheare puternice. 
Cum scoseseră aceşti dragoni inima sholienilor? Cu 
dinţii sau cu ghearele? Bergeau cunoştea deja felul 
în care atacau marii prădători ai Deşertului. Se 
foloseau de obicei de labele din faţă pentru a-şi 
culca prada la pământ şi de dinţi pentru a o sfâşia. 
Işi închise ochii şi-ncercă să-şi imagineze teroarea 
pe care o simţiseră acei oameni. Aceşti dragoni ar 
trebui să fie nimiciţi până la ultimul. 

Auzind deodată paşi în spatele lui, se-ntoarse 
rapid, având sabia-n mână. Luminat de razele 
argintii ale lunii, Regele Vail se apropie. Imediat 
Cavalerul cobori arma. 

— Impresionant, nu-i aşa? spuse el, ridicând ochii 
spre capul triunghiular al monstrului. 

— Mai degrabă înspăimântător, se  scutură 
Bergeau. Aţi găsit cumva şi urmele oamenilor ce 
călăreau aceste fiare? 

— Doar câteva oseminte, pe care copiii le-au 
scos din pământ. Au un cap, două braţe şi două 
picioare, dar nu se ştie cu cine seamănă într- 
adevăr. 

— Dar de ce-au atacat continentul nostru? 
murmură pe gânduri Bergeau. 

— Nu ştim nimic. Se pare că nimeni n-a reuşit să 
afle un singur cuvânt omenesc de la aceste fiinţe. 
Sunt dezolat că nu pot să vă ajut cu nimic, dar 
informaţiile de care dispunem provin din vremuri 
de demult. 

In picioare, alături de rege, Bergeau mai privi o 


dată oribilul schelet. Va avea multe de povestit 
fraţilor lui de arme când se va-ntoarce la Castelul 
de Smarald. 


13 
MÂNIA LUI WELLAN 


După ce se despărţi de fraţii lui de arme, 
Wellan intră în Regatul Elfilor. Prin pădurea 
semănată cu capcane nu putea înainta repede, dar 
nu era grăbit. Magicianul Elund îi învățase că 
supărarea şi răzbunarea nu trebuiau să apară 
niciodată în inima unui Cavaler de Smarald. Dar 
Wellan îşi stăpânise întotdeauna cu greu furia, 
atunci când, după părerea lui, fusese înfăptuită o 
nedreptate strigătoare la cer. Era tocmai ceea ce 
se petrecuse la Shola. Elfii, care simţiseră 
apropierea creaturilor malefice, au preferat să se- 
ascundă, în loc să-şi prevină şi vecinii. Din această 
cauză, Regina Fan îşi pierduse viaţa. Numai la 
gândul acesta i se rupea inima. 

El nu-nţelegea dragostea pentru această femeie 
minunată, ce-o cunoscuse doar o clipă, dar pe care 
acum n-o mai putea uita. Un elan de nestăpânit îi 
cuprinsese inima, iar felul în care el ar putea, într-o 
Zi, să-şi vindece această rană pe moment nici 
măcar nu-i trecea prin minte. Nu voia să cedeze 


violenţei, dar trebuia să-l convingă pe Regele 
Hamil că Enkidiev nu va supravieţui dacă toţi 
locuitorii lui, la primul semn de pericol, ar hotărî să 
se urce-n copaci. 

Îşi continuă drumul de-a lungul râului Mardall, 
încercând să-şi recapete calmul. Voia doar să-l 
scuture pe Regele Hamil şi nicidecum să-l omoare. 
Dacă s-ar fi lăsat în seama furiei, risca să distrugă- 
n câteva secunde abia înjghebata reputaţie a 
Cavalerilor de Smarald. Intâlnirea cu suveranul 
Elfilor era prima lui încercare prin care-şi dovedea 
stăpânirea de sine. 

În timp ce calul, prudent, se ferea de toate 
rădăcinile care ieşeau din pământ, Wellan simţi 
privirile elfilor îndreptate asupra lui. Chiar dacă 
frunzişul des îi făcea imposibil de observat, el ştia 
că îl spionau pentru a-şi pune în gardă monarhul. 
Şi, pentru că aveau şi ei capacitatea de-a simţi 
emoţiile altora, îl vor înştiinţa de intenţiile lui ostile. 

Pe-nserate ajunse-n sat. Focuri fuseseră aprinse- 
n colibe, căci nopţile acestui regat erau reci. 
Wellan observă  lucirea  flăcărilor în micile 
deschizături, dar nimeni nu veni-n întâmpinarea 
lui. Descălecă şi făcu câţiva paşi nervoşi cu 
mâlinile-n şolduri. 

— Hamil! Dacă mai e un pic de curaj în burta ta, 
ieşi la lumină! răcni Cavalerul. 

Simţi mişcare-n jurul lui, apoi o uşoară nelinişte. 
Elfii nu ştiau cum va reacţiona şeful lor la această 
intimidare. Timp de un moment, nimic nu mişcă în 
sat, apoi regele Hamil ieşi din cea mai mare colibă. 


Nu mai avea nimic din omul distrus pe care-l 
găsise-n faţa focului în ziua masacrului. Desigur, 
pentru că atacul creaturilor malefice se 
terminase... Elful era foarte calm, însă neliniştit de 
sentimentele pe care le vedea în inima Cavalerului. 

— N-am putut să facem nimic, spuse regele în 
sfârşit, c-o voce neutră. 

— Şi-n venele Reginei din Shola curgea sânge de 
elf, Maiestate, ripostă  Wellan pe-un ton 
asemănător cu cel al dispreţului. Ea ar fi putut 
prinde un mesaj pornit de la voi dacă înainte de 
asta nu aţi fi ales să fiţi laşi. 

— Nimeni n-are dreptul să insulte aşa regii de pe 
Enkidiev! 

— Locuitorii din Shola au pierit din cauza greşelii 
voastre! 

— Elfii nu sunt nişte luptători! 

— Oamenii nici atâta, Sire! tună Wellan. Dar 
când se confruntă cu o legiune de dragoni 
sângeroşi capabili să elimine un întreg popor într-o 
singură noapte, ei nu-şi părăsesc vecinii în voia 
sorții! 

— Nu vreau să aud că-mi aduceţi astfel de 
acuzaţii! Nu ştiţi nimic despre poporul elfilor, 
Wellan de Smarald! 

Hamil întoarse spatele, cu intenţia vizibilă de-a 
reintra în colibă, dar Wellan nu voia să-l lase să 
scape atât de ieftin. Ridică mâna şi un fulger 
strălucitor scăpă din ea, care-l înconjură pe rege 
într-un cocon de lumină albă, cauzându-i o durere 
mare. Sute de elfi ieşiră din colibe şi veniră în 


ajutorul suveranului lor, dar rămaseră nemişcaţi 
văzând faţa deformată de furie a Cavalerului. 
Încet, Wellan mişcă raza de lumină în aşa fel încât 
regele să fie obligat să stea faţă-n faţă cu el. 
Trăsăturile regelui erau crispate din cauza 
suferinţei. 

— Aţi simţit pumnalul otrăvit pe care l-au 
împlântat duşmanii în corpul Reginei din Shola în 
timp ce voi tăceaţi în bordeiul vostru? tună 
Cavalerul, roşu la faţă. 

— Încetaţi imediat agresiunea asta, spuseră 
vocile elfilor, care erau din ce în ce mai numeroşi 
în jurul lui. 

— Dacă nu, ce se-ntâmplă? îi înfruntă Wellan 
furios. Aţi ştiut, după ce-aţi observat steaua de foc 
din cer, că asupra sholienilor este gata să se-abată 
o catastrofă, dar n-aţi făcut nimic! Sunteţi tot atât 
de vinovaţi de dispariţia lor ca şi dragonii care le- 
au smuls inima în timp ce ei mai respirau încă! Şi 
să nu vă-nchipuiţi că voi înşivă aveţi să scăpaţi din 
ghearele acestui inamic redutabil! Şi când dragonii 
n-au să mai aibă oameni să-i devoreze, o să intre 
în pădurile voastre frumoase să-şi găsească 
păşune! Poate că-n acel moment o să-nţelegeţi că 
toate formele de viaţă de pe acest continent sunt 
legate-ntre ele şi că ceea ce i se-ntâmplă uneia i se 
poate-ntâmpla şi celeilalte. 

Mânia lui Wellan transformă deodată lumina albă 
pe care-o emitea mâna lui într-o lumină roşie 
strălucitoare, care-l făcu pe Regele Elfilor să cadă- 
n genunchi. Urlând de durere, îşi duse mâna la 


cap. Elfii strânseră cercul în jurul lui Wellan, care-şi 
măsura adversarul cu mânie, încercând o 
satisfacţie stranie la vederea suferinţei sale. 

— Wellan, linişteşte-te! îi porunci deodată o voce 
din spatele lui. 

Cavalerul lason descălecă şi se grăbi să ajungă 
lângă şeful lui pentru a-l împiedica să facă o faptă 
pe care ar regreta-o amar. 

— Cavalerii de Smarald nu ridică mâna asupra 
regilor, îi strigă lason, pentru a-l scoate din transa 
periculoasă în care se afla. 

Wellan începu să tremure violent. Lăsă mâna în 
jos, iar lumina dispăru, eliberându-l pe Hamil, pe 
care ai săi îl înconjurară imediat. Regele se uită 
compătimitor la cel care fusese cât pe-aici să-l 
omoare. Niciodată, în istoria poporului său, un om 
nu avusese un asemenea ascendent asupra unui 
elf. Deci Cavalerii de Smarald erau, într-adevăr, 
atât de puternici cum pretindeau. 

Pe faţa voinicului îmbrăcat în verde se scurgeau 
şiroaie de lacrimi. Regele Hamil îi sondă inima şi 
surprinse imaginea unei regine foarte frumoase, 
murind în braţele Cavalerului. 

— Sunt sincer dezolat, murmură el. 

Pradă unei mari tulburări, Wellan făcu un pas 
spre el, cu mâna pe garda săbiei, dar lason îi 
strânse zdravăn braţul, susţinându-i privirea de 
gheaţă. 

— Wellan, nu, spuse el, voind să-i domolească 
furia. 

Marele Cavaler se desprinse şi se duse lângă 


calul său. La trecerea lui, elfii se-ndepărtară 
repede, în timp ce lason îl ajuta pe rege să se 
ridice. 

— Vă rog să acceptaţi toate scuzele Ordinului 
nostru, Maiestate, îngăimă tânărul Cavaler, foarte 
tulburat. Inima lui suferă teribil şi... 

— Ştiu, îl întrerupse regele. Mergeţi şi aveţi grijă 
de el! 

Wellan se suise deja în şa şi se-afunda acum în 
întunericul pădurii. lason alergă la calul său, îi sări 
în spate cu graţia unei feline şi-şi urmă şeful luând- 
o pe-o cărare dreaptă, pe care de-abia o 
observase. Când ajunseră într-un luminiş de pe 
malul râului, Wellan lăsă frâiele şi izbucni într-un 
plâns amar. Marele Cavaler se-nchirci sub 
greutatea durerii şi lason veni imediat lângă el. Işi 
obligă şeful să descalece, sondându-i emoţiile. Dar 
era incapabil să se ţină pe picioare. Wellan căzu în 
genunchi. 

— Fericit e cel pe care dragostea unei femei l-a 
atins într-o asemenea măsură... murmură cel mai 
tânăr, luându-l în brate. 

Wellan îşi ascunse faţa pe umărul fratelui său de 
arme şi plânse. Cei doi bărbaţi nu se-nţelegeau 
întotdeauna asupra ţelurilor Ordinului sau asupra 
statutului Cavalerilor, dar crescuseră împreună şi 
învăţaseră, conduşi de Elund, să conteze unul pe 
altul. 

lason îl strânşe puternic în braţe şi-l lăsă să-şi 
verse focul. Într-un târziu, când se linişti, Cavalerul 
cel tânăr pregăti totul pentru noapte, îl acoperi pe 


fratele său de arme cu o pătură şi aprinse focul. Se 
ocupă de cai şi-şi veghe apoi şeful. 

Dimineaţa, Wellan se trezi cu ochii umflaţi şi 
sufletul la fel de frământat. lason îi întinse pâine şi 
fructe uscate, pe care el le-nghiţi fără poftă. 
Acceptă şi ceaiul oferit, bându-l cu înghiţituri mici 
şi gândindu-se la ceea ce avea de făcut în 
continuare. Curios lucru, el îşi închisese din nou 
inima, constată fratele său de arme. Probabil că n- 
are să şi-o mai deschidă niciodată... 

lason aşteptă cu răbdare ca el să redevină atent 
la ce se petrecea în lumea exterioară, înainte de a- 
i vorbi. Nu-l înţelegea pe Wellan, pentru că acesta 
din urmă era o fiinţă mai complicată decât el, un 
om care putea să se lase condus cu uşurinţă sau 
de cap, sau de inimă şi viceversa. Dacă el dovedea 
o profunzime pe care oricare alt Cavaler nu o avea, 
îşi ţinea prea puţin în frâu furia. Dar nu aveau toţi o 
slăbiciune de depăşit? 

— Ne întoarcem la Castelul de Smarald, declară 
în cele din urmă Wellan, ieşindu-şi din mutism. 

Se ridică şi merse să-şi înşeueze calul. Intre timp 
lason strânse repede toate lucrurile, stinse focul şi 
îşi luă şi el calul în primire. In timp ce-l înşeua, preţ 
de-o clipă, studie faţa tensionată a şefului său. 

— Mă simt bine, îl asigură Wellan, strângând 
curelele şeii.. 

Se urcă în şa şi inspiră profund, aşteptând ca 
tânărul său însoțitor să fie gata să-l urmeze. 

— De ce-ţi blochezi gândurile, Wellan? 

— Pentru că nu vreau ca şi tu să suferi. 


— Suntem toţi fraţi, îi aduse-aminte lason. Am 
depus jurământul de-a ne ajuta reciproc şi a ne 
susţine orice s-ar întâmpla. 

— Nu poţi face nimic. Trebuie să-mi fac inima să 
tacă în legătură cu ce s-a petrecut la Shola, dacă 
nu, voi distruge toate şansele Ordinului de a se 
reabilita. O să-mi revin... cu timpul. 

Cu aceasta, Wellan dădu pinteni calului şi ei 
intrară pe drumul de-ntoarcere de-a lungul 
Regatului Elfilor şi al Regatului de Diamant. lason 
încercă de multe ori să-i distragă atenţia lui 
Wellan, vorbindu-i de toate celea şi de nimic, dar 
Marele Cavaler se retrăsese în el însuşi şi nu-i 
răspunse la întrebări decât înclinând sau clătinând 
din cap. 

Când ajunseră, în sfârşit, la Castelul de Smarald, 
ceilalţi se întorseseră, dar Bergeau încă nu. Toţi 
veniră în întâmpinarea camarazilor lor şi se 
îmbrăţişară frăţeşte. Soldaţii magicieni nu fuseseră 
despărțiți niciodată atât de mult timp şi acum erau 
fericiţi că se reîntâlniseră. Le vorbi mai mult lason, 
căci Wellan era încă întunecat şi tăcut. Totuşi, şeful 
le răspunse scurt la întrebări şi se duse apoi la 
baie, preferând să rămână singur. 

Situaţia continentului Enkidiev cerea să-şi lase 
sentimentele de-o parte. De-acum înainte trebuia 
să se concentreze mai mult asupra mijloacelor lor 
de apărare. După tot ce văzuse la Shola, nici nu se 
punea problema negocierii cu inamicul. Aceste 
fiare sângeroase trebuiau să fie alungate de pe 
pământurile lor şi stârpite, iar ca să ajungă la 


aceasta mai repede decât strămoşii lor trebuiau să 
se unească într-o manieră inteligentă. 

După ce îmbrăcă o haină curată şi-şi legă părul la 
ceafă, Wellan se duse să-l întâlnească pe rege şi 
să-i povestească ce văzuse la Shola. li dădu înapoi 
cilindrul aurit, pe care nu-l putuse încredința 
reginei şi-l anunţă că va face fără-ntârziere un plan 
de apărare. Apoi se-ntâlni din nou cu camarazii lui 
în partea din castel rezervată lor. Bergeau tot nu 
sosise încă, dar toţi ceilalţi se adunaseră împrejurul 
mesei din sala mare şi-l priveau în linişte cum se- 
apropie. Toţi îi simţiseră mânia când se afla în 
Regatul Elfilor. 

Se aşeză şi el la masă între ai săi şi, în acelaşi 
timp, observă şi feţele celor mici iţite printre barele 
galeriei. Cei care erau ceva mai mari începuseră să 
comunice deja pe ocolite cu ajutorul spiritului şi să 
folosească magia. Chiar dacă ezita să ia un copil cu 
el, Scutierii le puteau fi, fără-ndoială, de un real 
folos. 

— Pe inamic nu l-am văzut niciunde, spuse 
atunci Dempsey, aducându-l la realitate. 

— Regii au acceptat să vă asculte? întrebă 
Wellan, întorcându-se spre camarazii lui. 

— Au înţeles toţi importanţa unirii forţelor în faţa 
unui inamic atât de puternic, îl asigură Chloe, dar, 
aparent, nu în aceeaşi măsură. Regele Zânelor 
crede că-şi poate sustrage regatul din faţa 
invadatorului, mulţumită puterilor sale. Mi se pare 
că nu-şi dă seama de faptul că dragonii ar putea să 
pătrundă acolo prin nord şi să distrugă florile şi 


arborii care fac posibilă această magie. 

— Cât despre Regele de Argint, urmă Santo, 
regatul lui este înconjurat de-un zid impunător care 
l-ar putea apăra în cazul unui atac şi se declară 
gata să primească în interiorul zidurilor toate 
popoarele vecine. 

Wellan îi ascultă în linişte, uitându-se cu ochi de 
gheaţă la cel care vorbea. El ştia că toate aceste 
informaţii le va înmagazina şi le va introduce mai 
târziu într-o mare strategie militară. 

Se-ntoarse spre Dempsey, care le vorbea despre 
curajul şi despre convingerea locuitorilor Regatului 
de Cristal. Bine conduşi, aceşti oameni puteau 
decide soarta confruntării* în cazul unui conflict 
armat. Le povesti de asemenea că aceşti campioni 
ai rezistenţei reuşiseră să-i omoare pe dragoni, 
lăsându-i să cadă în capcanele pentru vânatul 
mare şi arzându-i. In aceeaşi măsură acestor 
animale le era frică de apă, dar foarte puţini se 
înecaseră în lacurile şi râurile din ţara lor. 

Wellan rămase liniştit un moment îndelungat, iar 
fraţii lui de arme aşteptară să le împărtăşească şi 
lor gândurile lui. 

— Mai mult ca orice, nu trebuie să pierdem 
timpul, declară el într-un târziu. Duşmanul a lovit 
deja şi va mai lovi. Desfiinţând populaţia Sholei, şi- 
a asigurat poarta de ieşire şi acum e sigur că 
pătrunderea lui pe continent va fi pe la 
miazănoapte. Trebuie să ne-ntoarcem în Regatele 
Zânelor, de Diamant şi de Opal şi să-i învăţăm cum 
să sape acele gropi. Dempsey şi lason, vreau ca 


voi doi să vă informaţi despre acest subiect. 
Incercaţi să găsiți desene sau crochiuri în 
bibliotecă. 

Cei doi Cavaleri ridicară repede capul în semn că 
sunt de acord cu misiunea încredinţată. 

— Chloe, urmă Wellan pe un ton obişnuit de 
comandă. Astă-seară, când Elund o să studieze 
stelele, să fii alături de el. Vreau să ştiu ce răgaz 
avem pentru a salva continentul. 

— Am înţeles, răspunse ea. 

— Cât despre voi doi, le spuse Wellan lui Santo şi 
Falcon, treceţi pe la armurier şi pe la dresorul de 
cai şi asiguraţi-vă dacă avem tot ce ne trebuie ca 
să-ncepem să formăm Scutieri. 

La galerie elevii cei tineri îşi înăbuşiră un strigăt 
de bucurie, care făcu să apară un zâmbet pe faţa 
celorlalţi, în afară de a lui Wellan. 

— Avem nevoie de ajutorul lor mai mult ca 
niciodată, adăugă acesta ridicând ochii spre 
chipurile ce apăreau printre gratiile balconului. Mă 
voi duce la Elund să mă interesez de progresele 
lor. Işi plimbă apoi privirea albastră şi-ngheţată pe 
la toţi fraţii lui de arme, care nu păreau să se 
opună hotărârii lui. Avem foarte puţin timp să-i 
formăm pentru luptă, deci pun antrenamentul lor 
individual în seama voastră. 

Wellan nu era sigur că magicianul va accepta aşa 
de uşor să-i încredinţeze elevii lui, dar erau un atu 
pe care s-ar fi putut baza în caz de război. 

După o masă la care nu mâncă aproape nimic, 
Wellan  se-ndreptă spre turnul  Magicianului. 


Resimţi şi agitația copiilor în spatele zidurilor de 
piatră. Fără-ndoială Elund era deja la curent cu 
planurile lui... Când ajunse la uşă, ea se deschise şi 
el intră ca să-l găsească pe Magician singur, stând 
pe scaunul său preferat. O nuanţă de reproş îi 
umbrea faţa, iar când Wellan voi să-i cunoască 
gândurile, se lovi de-un zid. 

— Ţi-am cerut totuşi să nu faci asta niciodată, îi 
reproşă Elund. 

— Regret mult, dar a devenit o obişnuinţă, se 
scuză Cavalerul. 

Uitându-se drept în ochii magicianului, se opri în 
faţa lui şi aşteptă să vorbească el primul. 

— De când ai sosit prima dată la Castelul de 
Smarald am ştiut că ai să ne dai de furcă, suspină 
Elund. Nu te-ai născut ca să slujeşti, ci pentru a 
guverna. S-ar putea să fi comis o greşeală 
smulgându-te Regatului tău. Dar noi ştiam că toţi 
Cavalerii noştri vor avea nevoie de-o mână de fier 
care să-i conducă. Eram însă departe de-a crede că 
ai să-ţi împingi îndrăzneala până-ntr-acolo, încât să 
vrei să schimbi regulile Ordinului. 

— Voi ne-aţi învăţat deja că urmărirea strictă a 
aceluiaşi cod a condus un Regat din vechime la 
dispariţie, îi replică, liniştit, Cavalerul. 

Pe buzele magicianului flutură un zâmbet fugar. 
Tânărul ăsta frumos, înalt, musculos şi inteligent 
avusese întotdeauna şi o memorie excelentă. 

— Un inamic teribil, care a distrus toată 
populaţia din Shola într-o singură noapte, maestre 
Elund, urmă Wellan. Nu mai trăim într-un timp de 


pace, care să ne permită să lăsăm lucrurile să-şi 
urmeze cursul firesc. Avem nevoie de Scutieri să 
ne-nso- ţească. Când trebuie să apelez la un 
Cavaler să ducă un mesaj unui rege, înseamnă că-i 
irosesc talentul. 

— Nu cred că este cea mai bună idee să laşi un 
copii să colinde singur un teritoriu periculos, 
Wellan. 

— Mai puţin dacă v-aţi schimbat între timp 
metodele de predare, ei ştiu foarte bine să treacă 
neobservaţi şi să distragă atenţia posibililor 
străjeri. Nu sunt copii ca oricare alţii, ştiţi foarte 
bine asta. Şi noi am avea nevoie de sute asemenea 
lor. Va trebui să accelerăm procesul de instruire şi 
să declarăm admişi mult mai mulţi decât până- 
acum. 

— Tot tu vrei să iei hotărârile şi în ceea ce 
priveşte materialul predat? îl ironiză Elund, 
ridicând o sprânceană. 

— Da, dacă este necesar. Cu tot respectul pe 
care vi-l datorez, Maestre, codul nostru de 
cavalerie prevede că, în caz de urgenţă, un Cavaler 
o poate face. 

Timp de câteva clipe lungi, Magicianul îşi 
observă elevul cel mai bun, iar acesta îi susţinu 
privirea cu mândrie, ca şi cum el l-ar fi-nvăţat. În 
realitate, Elund n-avea de ales. Apropierea 
dragonilor făcea necesare toate aceste schimbări 
şi, chiar dacă nu-i plăcea să fie contrazis, Elund va 
fi obligat să se despartă de cei mai vechi elevi ai 
săi şi să recruteze un număr mult mai mare de 


copii supradotaţi. 

— Şi o idee mult mai bună ar fi să fie admişi la o 
vârstă mai mare, iar cursurile lor să fie mai 
concentrate, în aşa fel încât ei să intre în serviciul 
Ordinului mult mai repede. 

Atins acolo unde-l durea mai tare, Magicianul se 
ridică, iar în următoarele momente Wellan avu 
impresia că, dintr-o clipă în alta, o să-l transforme 
într-o năpârcă, dar Elund duse imediat ideea mai 
departe. 

— Magia nu se-nvaţă în câteva zile, Cavalere! 

Wellan nu replică. Era absolut inutil. 

— Am şapte elevi de câte zece ani, care-ar 
putea, probabil, să-nceapă să servească activ 
Ordinul, cinci băieţi şi două fete. Dar printre 
Cavaleri sunt şase bărbaţi şi o femeie. Este 
prudent oare să-ncredinţăm formarea pentru luptă 
a uneia dintre aceste fete în mâinile unui bărbat de 
vârsta voastră? r 

— În acest caz o s-o iau cu mine. Înţeleg că 
relația între un Cavaler şi Scutierul lui este una 
asemănătoare cu cea de la maestru la elevul său. 
Eu nu-ncerc nicio atracție pentru fetiţele de zece 
ani! 

— Da, într-adevăr, dăruieşti elanul inimii tale 
doar reginelor inaccesibile! 

Umerii lui Wellan se-ncovoiară ca şi cum 
Magicianul ar fi înfipt un piron în piept. Elund îl 
văzu suspinând, dar această punere la punct se 
impunea, căci el nu voia să lase conducerea 
Ordinului pe mâinile unui om care nu-şi putea 


stăpâni impulsurile. 

— Ţi-am resimţit mânia, Wellan! 

Marele Cavaler îşi recunoscu greşeala, aplecând 
capul. Elund înaintă încet până-n dreptul lui. 

— În ceea ce-o priveşte pe Regina din Shola, eu 
însumi nu-mi înţeleg inima, mărturisi Wellan, dar 
sunt convins că a fost victima unei mari nedreptăţi 
şi... 

— Ai crezut că-i poţi schimba destinul? 

— Da, afirmă el, ridicând capul cu putere. 

Mânia începuse din nou să pună stăpânire pe 
inima lui. 

Era oare aceasta o atitudine credibilă la un şef? 
Sau furia asta o să-i permită să-i privească pe 
dragoni şi pe stăpânii lor drept în faţă, atunci când 
ei vor fi atacat? 

— Îmi ascunzi un adevăr îngrozitor, copile, dădu 
Elund o lovitură şi mai puternică, ca şi cum ar fi 
vrut să-l termine pe Cavaler. 

Wellan voi să se ascundă-n camera lui, pentru că 
ştia că magicianul era destul de puternic pentru a-i 
smulge secretul fără să-i aibă consimţământul. 

— Am promis Reginei din Shola să nu spun 
nimănui, lăsă el să-i scape în cele din urmă. 

— Dacă vrei să-mi schimb felul de-a preda, să ştii 
că şi tu trebuie să faci un compromis, Wellan. V 

Cavalerul şovăi, căci în minte-i apărură chipul 
reginei şi buzele ei care-l implorau să nu-i trădeze 
secretul. 

— Tu ştii că eu pot să scot singur informaţia din 
inima ta, dar asta riscă să fie dureros, îl ameninţă 


magicianul. 

— Da, dar adevărul acesta este foarte periculos, 
maestre Elund, protestă Cavalerul, legat de regină 
prin jurământ. 

— Atunci o să rămână între tine şi mine! 

Wellan trase aer în piept, se resemnă să rupă 
promisiunea şi speră ca spiritul reginei să nu-l 
condamne pentru asta. 

— Kira nu este fiica Regelui Shill, şopti Wellan, 
aplecându-şi capul spre dalele pardoselii. 

De surpriză Magicianul ridică sprâncenele, căci 
adulterul era prea puţin întâlnit pe continentul 
Enkidiev, în special în familiile regale. Wellan simţi 
cum i se strânge gâtul, auzind în memorie ecoul 
vorbelor lui Fan. 

— Este fiica împăratului Negru, urmă Cavalerul, 
cu vocea sugrumată. A ras Shola din temelii din 
cauză că voia să i-o ia. 

— Ştiam eu că-i un demon! exclamă Elund, 
aproape triumfător. Mă întreb şi dacă nu tot un 
copil mov a fost motivul primei invazii. Totuşi, n- 
am citit nimic pe această temă! 

Wellan îşi răsfoi rapid memoria. Parcurse toate 
povestirile numeroaselor bătălii din trecut, dar el 
nu găsise niciodată menţionat motivul acestor 
invazii. Mai exista încă o fiinţă la fel de stranie, 
asemănătoare  Kirei de Shola? A supravieţuit? 
Deodată Wellan îşi aminti de existenţa unor 
documente foarte vechi, îngrămădite într-un dulap 
al bibliotecii. Le consultase rapid acum câţiva ani, 
fără să le acorde prea multă atenţie, pentru că ele 


erau alcătuite din tot felul de scrisori schimbate 
între suveranii ţărilor din acea epocă. intuiţia îi 
spunea să arunce acum o privire mult mai atentă şi 
serioasă. 

— Prezenţa acestui copil între zidurile cetăţii 
pune-n pericol existenţa Cavalerilor de Smarald, 
declară el, întorcându-se spre Elund pentru a-i 
vedea reacţia. Vrem într-adevăr ca acest împărat 
să devasteze tot continentul ca s-o găsească? 
Poporul n-a suferit destul? 

— Ce-am putea să facem atunci cu fetiţa? S-o 
înapoiem tatălui ei? 

— De ce nu? 

Elund aşteptă cu răbdare ca Wellan să-i 
urmărească raţionamentul. Simţea în inima lui o 
furtună de sentimente şi voia să le descâlcească el 
însuşi. Primordial era ca Wellan, personaj-cheie în 
sistemul de apărare al continentului, să-nveţe să-şi 
stăpânească emoţiile. Aceasta era cea mai mare 
slăbiciune a lui. 

— Dacă această ofrandă ar putea să salveze mii 
de vieţi... murmură Wellan, rămas pe gânduri. 

— Aceasta era dorinţa Reginei din Shola? 

Alt piron împlântat în inimă. Simti că genunchii îi 
slăbesc, amintindu-şi că ea îi ceruse să vegheze 
asupra fiicei sale şi nicidecum s-o livreze tatălui ei 
natural. 

— Ţi-a încredinţat-o, nu-i aşa, Wellan? 

— M-a făcut să-i promit că am s-o protejez, 
mărturisi el, abia şoptind cuvintele. Dar, dacă este 
în joc soarta unui întreg continent, trebuie să-mi ţin 


această promisiune? 

— Te-am învăţat, sper, că pentru un Cavaler este 
foarte important să nu-şi dea cuvântul la 
întâmplare. 

— Totuşi, chiar adineauri m-aţi obligat să-mi calc 
promisiunea făcută reginei, îi reproşă Marele 
Cavaler. 

— Nu e acelaşi lucru. Eu sunt Magicianul de 
Smarald, centrul Ordinului nostru. Mie trebuie să 
mi se mărturisească toţi 

Cavalerii atunci când inima lor este prea grea, 
dar s-ar zice că ţie-ţi place să suferi în tăcere, 
Wellan. 

— E fals! se apără el, pe-un ton aspru. 

Nemaidorind să fie sondat, Wellan se-ntoarse în 
direcţia uşii rămase deschisă. Dar aceasta i se 
trânti sub nas cu un clic sec, împiedicându-l să 
părăsească turnul, şi trebui să se oprească, stând 
cu spatele la Elund. 

— V-am mai învăţat şi curtoazia, mai spuse 
magicianul. 

— E nu vreau să vedeţi ce se petrece-n mine, 
şopti Cavalerul. 

— De ce, Wellan? 

Fostul elev începu să tremure căutând cu 
disperare să stăpânească valul de sentimente 
care-l înăbuşeau. Elund se duse până la el şi-i puse 
pe umăr o mână prietenească. 

— Dragostea nu este un sentiment nefast, îl 
asigură el. Ea îţi îmblânzeşte sufletul, face să se 
nască poezii pe buzele unui bărbat şi-l împinge să 


adore, pentru totdeauna, o singură femeie! 

— Dragostea pe care eu o simt e interzisă, 
suspină Wellan, care continua să se zbată într-un 
ocean de sentimente contradictorii. 

— Inima nu percepe lucrurile tot aşa cum o face 
raţiunea, Wellan. Inainte să te uiţi la Regina din 
Shola ar fi trebuit să priveşti lumea cu ochii minţii. 
Acestea sunt informaţiile pe care ţi le transmite 
acum inima pe care ţi-e greu să le interpretezi. Dar 
o să înveţi. Eşti încă tânăr şi-o să cunoşti dragostea 
din nou. 

— Niciodată! Afirmă Marele Cavaler. 

— Mâine-dimineaţă, adună-ţi fraţii de arme în 
marea curte a Castelului de Smarald, iar eu vă voi 
încredința Scutierii, spuse Elund, ca să schimbe 
subiectul. Sunt convins că experienţa aceasta te va 
obliga să-ţi asculţi mai întâi inima, căci copiii nu 
acționează în funcţie de raţiunea lor. Va trebui să 
ştii să ierţi, să ai încredere, răbdare şi milă. Are să 
fie bine pentru tine. 

După aceasta uşa se deschise, iar Wellan ieşi pe 
culoar. Ar fi vrut să se-ascundă într-un colţ liniştit, 
în care nimeni să nu-l forţeze să-şi admită 
slăbiciunea omenească. El era un conducător de 
oameni şi trebuia să-şi stăpânească emoţiile, dacă 
nu, războiul era pierdut dinainte. 

Işi aminti atunci de dulapul din bibliotecă. Se- 
ntoarse şi porni pe-un coridor perpendicular care 
ducea la camera cea mare şi plină de ştiinţă. 

Intrând acolo, îi observă pe Dempsey şi pe lason 
care derulau pe-o masă mare vechi pergamente, în 


căutarea planurilor de capcane pentru vânatul 
mare şi nu-i deranjă. Înaintă în linişte până-n 
partea cea mai îndepărtată a încăperii, unde se 
găsea dulapul în cauză. Cu ajutorul magiei aprinse 
lumânările de pe masă şi scoase documentele care 
se aflau pe primul raft. Le citi unul câte unul, 
reconstituind în minte evenimentele petrecute cu 
multe sute de ani în urmă. işi petrecu toată 
noaptea stând la această masă şi parcurgând 
textele care transmiteau în special teama 
monarhilor aflaţi faţă-n faţă cu invazia unui 
duşman care nu vorbea nicio limbă cunoscută şi 
care-i omora chiar şi pe cei care se predau. 

Apoi, sub un teanc de pergamente, el descoperi 
o scrisoare complet diferită. Nici nu citi bine 
primele rânduri şi-şi dădu seama că este exact 
ceea ce căuta. Regele din Regatul Zenor îl implora 
pe Regele de Smarald să-i trimită băiatul cu pielea 
mov, care, după părerea lui, era motivul acestui 
masacru inutil. Alt copil asemenea Kirei... Nu era 
deci prima oară când împăratul Negru încerca să 
conceapă un fiu jumătate-om, jumătate-insectă, 
care i-ar fi asigurat extinderea puterii lui pe-un 
teritoriu nou. Ce i se-ntâmplase acestui moştenitor 
al imperiului? Încurajat de descoperirea făcută, 
Wellan scoase şi toate celelalte documente din 
dulap şi le puse teanc în faţa lui. Le răsfoi 
sistematic unul câte unul, dar informaţia căutată n- 
o descoperi decât în zori. 

În faţa amplorii pe care o luaseră omorurile, 
Regele de Smarald a dus el însuşi băiatul cel mic la 


locul luptei şi l-a urcat pe-un deluşor, de unde toţi îl 
puteau vedea. Oamenii-insectă au lăsat armele, ca 
să se-ntoarcă spre copil. 

Sub privirea ochilor bulbucaţi ai oamenilor- 
insectă, regele l-a măcelărit pe loc. Aceasta a 
semănat panică printre inamici. Imediat s-au 
îndreptat spre mare, răzând totul în calea lor. 

Wellan se sprijini de perete, întrebându-se de ce 
această întâmplare fusese ascunsă generaţiilor 
care-au urmat. Sacrificarea unui copil, care punea 
în pericol viaţa unui întreg continent, fusese atât 
de rău percepută de popor, încât suveranii 
hotărâseră să şi-o şteargă din memorie? De ce 
pergamentele fuseseră închise-n dulapul acesta şi 
niciun elev nu era încurajat să le studieze? 
Cavalerul adăstă un moment, gândindu-se la 
implicaţiile acestui fapt. Ce s-ar întâmpla dacă le-ar 
publica acum? Şi, dacă ar scoate acum la lumină 
destinul rezervat altădată băieţelului mov, n-ar 
trăda oare promisiunea pe care i-o făcuse lui Fan 
de Shola de a-i proteja fiica, concepută şi ea de 
inamic? 


14 
UN SPECTRU ÎN NOAPTE 


[n leagănul ei de lemn, Kira dormea cu 
pumnişorii strânşi, înconjurată de jucăriile 
preferate, când în încăpere se făcu deodată frig. 
Pielea ei mov tremura şi copilul se trezi. Pipăind, 
căută plapuma pe care o dăduse de-o parte în 
timpul unui somn agitat, apoi simţi în jurul ei o 
prezenţă familiară. Rămase nemişcată şi ascultă cu 
toate simţurile ei încă neformate pe deplin. 

— Mama? Şopti, simțind cum în ea se naşte o 
bucurie fără margini. 

Imediat camera fu invadată de-o lumină albă şi 
strălucitoare şi o formă umană se materializă lângă 
leagăn. Uimită, Kira se ridică. Nimeni nu mai 
venise aşa la ea, dar nu-i era frică. Silueta deveni 
din ce în ce mai clară, iar fetiţa recunoscu 
trăsăturile mamei sale. Corpul lui Fan se solidifică 
şi privirea frumoşilor ei ochi argintaţi se opri cu 
dragoste asupra straniei creaturi pe care-o 
adusese pe lume. Mângâie părul mov al copilului 
care tremura întinzându-i braţele. 

Regina o ridică încet şi-o strânse fericită la piept. 

— Sunt mulțumită că eşti teafărâ şi nevătămată, 
draga mea. 

Kira se strânse ca o pisicuţă la gâtul mamei sale, 
dar nu găsi niciun pic de căldură în braţele ei. Fan 
îşi frecă nasul de urechea ascuţită a fiicei sale şi 


fetiţa începu să toarcă de plăcere. 

— N-am să pot să stau mult, Kira, se auzi vocea 
dulce a reginei la urechea ei. Acum vreau s-asculți 
ce am să-ți spun. 

Îmbrăţişă încă o dată copilul, şi-l aşeză în leagăn. 
Kira nu voi, apoi cedă, observând privirea serioasă 
a mamei sale. Continuând să-i mângâie părul, Fan 
îi vorbi: 

— Eu am să mă-ntorc acolo unde, de-acum 
înainte, trebuie să trăiesc, Kira, iar tu rămâi aici cu 
regele şi magicianul. 

— Nu... gemu copilul. Kira cu mama... 

— Pentru tine n-a venit încă timpul să ne- 
ntâlnim, draga mea. Ai în faţa ta o viață lungă şi 
foarte multe lucruri de îndeplinit. Acolo unde sunt 
pot să văd tot ceea ce faci şi vreau să fiu mândră 
de tine. 

Necăjită, fetiţa lăsă capul în jos, dar regina i-l 
ridică, apăsând-o uşor cu un deget pe frunte şi 
fixându-şi privirea în a ei. 

— Vreau ca tu să te porți demn cu cei care au 
grijă de tine, Kira, în special cu Wellan. Este cel 
mai valoros Cavaler pe care acest regat l-a 
cunoscut vreodată. Mi-a promis că are să aibă grijă 
de tine. Acordă-i increderea ta şi vei fi ferită de 
orice rău. 

Simţind că Fan era pe punctul de-a pleca, fetiţa 
începu deja să se smiorcăie, dar regina o opri cu 
vocea ei melodioasă: 

— Purtarea aceasta nu este demnă de-o 
prințesă, Kira din Shola. Vreau ca tu să fii curajoasă 


şi să nu mai plângi. Învață tot ceea ce vor voi să 
te-nveţe şi acceptă-ţi destinul. înţelegi ce-ţi cer? 

Fetiţa înălţă uşor capul. Fan îi promise că o să 
vină la ea ori de câte ori are să poată, apoi o 
îmbrăţişă. Făcu câţiva paşi înapoi, iar corpul ei 
dispăru chiar sub ochii uimiţi ai copilului. In 
încăpere se instală din nou întunericul, iar Kira se 
lungi în leagăn. Îi venea să plângă, dar mama ei îi 
ceruse să n-o mai facă niciodată. Luptându-se cu 
lacrimile, ea se agăţă de păpuşa ei favorită, pe 
care o strânse la piept tot aşa cum Regina făcuse 
cu ea. 

În sala bibliotecii castelului, Wellan stătea în faţa 
mesei, pe care erau mormane de documente 
vechi, cu spatele sprijinit de perete, gândindu-se la 
tot ce aflase. Suspină şi aşeză din nou 
pergamentele în dulap, pe care-l închise, pentru ca 
să şteargă orice urmă a trecerii sale pe-acolo. Suflă 
în ce mai rămăsese din lumânări şi ieşi din cameră. 
În acele momente castelul se scălda în lucirea 
cenuşie a zorilor, cea care precede răsăritul. 

Graţie acestei nopţi de lectură, în special cea din 
ultimele ore, Wellan înţelese că avea putinţa să- 
năbuşe acest război, chiar înainte ca el să-nceapă. 
Se duse deci în apartamentele regale şi pătrunse 
încet în camera pe care Smarald întâiul o dăduse 
protejatei sale. N-avea sabia la el, dar pumnalul 
atârna la centură. 

Se-apropie de leagăn şi-auzi râsul cristalin al 
fetiţei care se distra, făcând să-i zboare pe 
deasupra jucăriile favorite. Cum de putea să mişte 


astfel aceste obiecte de vreme ce nu era decât un 
bebeluş şi nu urmase niciun antrenament magic? 
Oare-n virtutea acestei puteri tatăl ei voia s-o ia 
înapoi? 

Kira îl observă pe Cavaler la picioarele leagănului 
ei, iar jucăriile căzură la loc, pe plapumă. Un surâs 
apăru pe faţa ei slăbuţă şi mov, descoperindu-i 
dinţii ascuţiţi. Sări în picioare şi păşi legănându-se 
până la el. 

— Wellan! 

Dar Cavalerul nu manifesta nicio plăcere să se 
afle aşa în faţa ei, ştiind ce-avea de gând. Fetiţa 
recunoscu atunci lănţişorul pe care-l purta şi 
arătătorul ei mic, cu gheară, se-ndreptă spre gâtul 
lui. 

— Mama... 

Wellan îşi aminti că mai purta încă bijuteria pe 
care i-o dăduse Fan şi strânse uşor pandantivul 
între degete, ruşinat de ideea trădării pe care se 
pregătea s-o comită. Dar Fan de Shola făcea parte 
din casta conducătoare a continentului. Dacă ea ar 
fi aflat de gestul lui pe Tărâmul Celălalt, ar fi 
înţeles desigur că el a fost nevoit să-i omoare 
copilul. Cu orice preţ ar trebui să scape lumea de 
acest monstru în putere, chiar dacă i-ar fi dat să 
petreacă tot restul zilelor la închisoare, ispăşindu-şi 
crima. Era de-ajuns să execute copilul şi să meargă 
să-i depună rămăşiţele pe plaja îngheţată din 
Shola, unde oamenii-insectă ar găsi-o şi-ar duce-o 
împăratului Negru. 

În timp ce, fascinată, fetiţa privea cu ochii ei 


violeţi fix bijuteria, Wellan îndoi mâna şi trase uşor 
pumnalul din teacă. Mai mult ca orice, el nu voia ca 
fetiţa să vadă arma şi să scoale tot Castelul cu 
ţipetele ei. Închise degetele pe plăselele de sidef şi 
duse mâna la spatele copilului. Intorcându-se într-o 
clipă cu o sută optzeci de grade, copila se-agăţă de 
pumnal. 

— Mama spus? întrebă ea, ridicându-şi încă o 
dată privirea bulbucată spre el. 

Wellan fu atât de surprins de iuţeala gestului ei, 
încât nu răspunse, mulţumindu-se s-o privească 
uimit. Kira apropie atunci lama ascuţită de pieptul 
ei ca şi cum ea singură ar fi vrut să şi-o împlânte-n 
inimă. 

— Mama spus? repetă ea, sondându-l pe Cavaler. 

Simţind spiritul celei mici insinuându-se în al său, 
Wellan se desprinse brutal de ea şi se dădu câţiva 
paşi înapoi. Îl cuprinse un sentiment oribil de 
vinovăţie. 

— Mama spus? Se impacientă Kira, văzându-l că 
tace. 

— Nu... nu, bâigui Wellan, cu vocea sugrumată... 
nu mi-a cerut niciodată asta... 

Se dădu din nou câţiva paşi în spate, apoi se- 
ntoarse şi părăsi în grabă camera. Degeaba Kira îl 
strigă. Wellan traversă castelul, fugind până-n 
camera lui. Aruncă pumnalul pe jos şi se-aruncă pe 
pat hohotind. Din laşitate, el condamnase la 
moarte un continent întreg. 

O mână se aşeză pe umărul lui şi el se răsuci ca 
ars, gata de luptă. Fan din Shola era în faţa lui, 


strălucind într-o lumină aurie. „O fantomă”, se 
gândi el. 

— Vă rog să nu plângeți, îi spuse ea cu o voce 
foarte blândă. 

— Am vrut s-o omor pe fiica voastră, îi răspunse, 
cu glasul sugrumat, Cavalerul, şi voi mă consolaţi? 

— Ştiam că n-o puteţi face. În sinea voastră 
înțelegeți importanța Kirei în derularea 
evenimentelor. 

— Nu... nu, nu-înţeleg chiar nimic... 

Regina se materializă şi lumina ei interioară 
dispăru. Se aşeză pe marginea patului şi se uită la 
el cu ochii ei mari, argintii. 

Cu o mână iubitoare, ea uscă lacrimile acestui 
bărbat în care se-mbinau o voinţă de fier şi-un 
suflet mai mult decât sensibil. 

— Dar e imposibil, spuse Wellan, care simţise 
această atingere. Chiar eu v-am aşezat în 
mormântul de piatră. Nu puteţi fi aici... Nu puteţi 
să existaţi decât în visele mele... 

li atinse uşor buzele cu degetele, să-l facă să 
tacă, şi se uită la el, ca şi cum l-ar fi văzut acum 
pentru prima dată. 

— Nu este un vis, îl asigură ea. 

li luă atunci degetele şi i le strânse tandru în 
mâna lui. Erau reci, dar reale. Cum de era posibil? 
Făcându-i-se frică, îşi răscoli toate colţurile 
memoriei în căutarea unei explicaţii. 

— Nu pot face asta decât maeştrii magicieni şi 
Nemuritorii. Ei sunt cei care, atunci când vor, pot 
să străbată frontiera dintre lumea morţilor şi cea a 


viilor, murmură el, în final. 

Un zâmbet plăcut se desenă atunci pe faţa 
frumoasă a lui Fan. Aşadar, Wellan subestimase 
puterile Reginei din Shola. 

— Tatăl meu a fost un Nemuritor, declară ea. Si, 
pentru că Regatul nostru a fost ignorat de restul 
continentului, am studiat magia, mai degrabă 
decât să-nvăț regulile de la curte. La Shola n- 
aveam nimic altceva de făcut. A 

— lată de ce fetiţa este atât de dotată! Inţelese 
Cavalerul. 

— Kira poate să devină un mare magician, dacă 
este bine condusă. Din acest motiv am ascuns-o în 
Regatul de Smarald. Dacă magul vostru nu se 
poate ocupa de ea, am s-o încredințez 

Magicianului de Cristal. Vă rog, Wellan, dați-i 
ocazia să vă arate ce poate. 

— Da, dar împăratul Negru are să caute s-o ia 
înapoi. 

— Şi ea o să vă scape de el o dată pentru 
totdeauna, îl asigură regina. 

— Dar ea nu-i decât un bebeluş! Şi duşmanul 
bate deja la poarta noastră. 

— Nu uitaţi că împăratul Negru nu este un om. 
Creierul lui nu funcţionează atât de rapid ca al 
nostru, iar noțiunea de timp nu o are. Când are să- 
nțeleagă de ce fiica lui nu era la Shola are să 
organizeze o altă expediţie, ceea ce va dura luni, 
poate şi ani. Aşa că fetița are să aibă timp să 
crească şi să-şi dezvolte puterile. 

— Şi cu noi ce se-ntâmplă între timp? Să- 


aşteptăm, ca nişte miei, ca lupul s-atace stâna? 

— Nu, Wellan. În poziția mea privilegiată, eu am 
să pot să aflu şi să vă țin la curent cu mişcările lui. 
Nu o să fiti luaţi pe nepregătite. 

— O să mai veniţi la mine? spuse el plin de 
speranţă. 

— Atât de des cât am să pot. 

Înainte ca el să poată răspunde, Fan se aplecă și- 
i sărută buzele. Wellan avu impresia că acele 
orologiilor au stat şi timpul însuşi s-a oprit în loc. 
Sărutul dat de femeia aceasta minunată răscoli în 
el sentimente pe care le crezuse pierdute pentru 
totdeauna. Fan îşi depărtă buzele de-ale lui şi cei 
doi se contemplară câteva clipe. Cum ar fi putut 
rezista unui chip atât de minunat, cum ar fi putut 
rezista femeii ce reuşise să topească închisoarea 
de gheaţă în care se zbătuse prins, din totdeauna, 
sufletul lui? Totul îi pieri din minte. Uită şi că ea nu 
mai aparţinea lumii lui. 

— Îmi sunteţi tare dragă, îi şopti el. Vă iubesc de 
când ochii mei v-au văzut pentru prima oară. 

El îi strânse mâna rece, pe care o ţinea încă în 
mâna lui şi lacrimi de bucurie începură să-i alunece 
pe obraji. Era, oare, cu putinţă ca un Cavaler de 
Smarald să fie îndrăgostit de-un Maestru Magician, 
care pe deasupra se stinsese deja? 

Fan îi mângâie urechea cu vârful nasului, 
trezindu-i în corp un vârtej de senzaţii plăcute. 

— Aş fi vrut să vă cunosc înainte să vă fi măritat 
cu Regele Shill, şopti Wellan în părul ei argintat. 

— Destinul nostru ar fi fost şi mai tragic, îi 


răspunse ea, îmbrăţişându-l. 

O prinse şi el în braţe, cu toate că îi era frică să 
nu se evapore, dar mângâie stofa de mătase a 
rochiei sale albe, ceea ce îl încredinţă că este 
reală. Săruturile lui Fan deveniră din ce în ce mai 
insistente şi Cavalerul nu se mai tortură. | le- 
ntoarse cu toată ardoarea de care se simţea 
capabil. Ameţit, cu simţurile răscolite, el făcu 
dragoste cu o fantomă, fără ca măcar să-i pese de 
consecinţele pasiunii sale. 

Când Fan dispăru, în mintea lui Wellan nu mai 
era nicio îndoială: Niciodată n-o să mai poată iubi o 
altă femeie. Inima lui aparţinea defunctei Regine 
din Shola. 


15 
COLABORATORI PREŢIOŞI 


O dată cu primele raze ale soarelui care îi 


pătrunseră-n cameră, Wellan îşi îmbrăcă tunica 
verde şi se duse-n sala Cavalerilor. Văzându-l că 
vine, servitorii se grăbiră să-i dea pâine caldă, 
brânză, fructe şi apă. Incapabil să-şi scoată din 
minte chipul lui Fan, el rupse pâinea şi-o mestecă 
distrat, având gândurile duse. De ce voise regina 
să i se dea astfel? îi împărtăşea sentimentele sau 
voia să se-asigure că are să-i protejeze fiica? Dar 
oare avea vreo importanţă motivul vizitei sale? 

În acel moment o uşă se lovi cu putere de 
perete, ceea ce-l făcu pe Wellan să sară-n sus. 
Duse imediat mâna la centură, dar constată că nu 
era înarmat. Îşi împinse uşor scaunul, ascultând 
încordat sunetul paşilor grăbiţi care răsunau pe 
pietrele pardoselii şi care se-ndreptau grăbiţi spre 
el. Bergeau năvăli în sală şi toţi muşchii lui Wellan 
se destinseră. 

Cavalerul întârziat înaintă până la şeful lui şi-i 
strânse cu prietenie braţul, îl trase spre el şi-l bătu 
de câteva ori, amical, pe spate. | se aşeză apoi 
alături şi-ncepu să mănânce cu poftă. Trebuise să 
călărească fără-ncetare ca să-şi ajungă din urmă, 
cât mai repede posibil, fraţii de arme. Wellan îl lăsă 
să-nghită, ca un om flămând ce era, cam jumătate 


din ce se afla în faţa lui, după care începu să-l 
chestioneze despre misiunea avută. 

— Am văzut un dragon! exclamă Bergeau, dând 
cu pumnul în masă. 

Wellan încetă deodată să mai respire, temându- 
se că invazia oamenilor-insectă se produsese deja. 
Dar  camaradul lui îl asigură de contrariu, 
explicându-i că era vorba doar de un schelet 
reconstituit de Regele de Zenor. 

— Poporul acesta a suferit foarte mult, Wellan. 
Dragonii nu numai că au omorât o mare parte din 
populaţie şi-au distrus totul în calea lor, dar au 
instaurat şi o frică teribilă ce subzistă, de sute de 
ani, încă şi-acum. 

— Cunosc istoria Zenorului, îi tăie brusc vorba 
Wellan. Vorbeşte-mi mai degrabă despre dragonul 
acela... 

Bergeau nu se lăsă rugat de două ori şi-ncepu o 
descriere amănunţită. 

— Este un animal gigantic. Gâtul lui se-nrudeşte 
cu cel al unui şarpe, din care cauză nu poţi să i-l tai 
aflându-te pe pământ. Dar dragonul, întinzându-şi 
gâtul, poate să producă răni mortale cailor, chiar 
înainte ca noi să ne putem apropia de ei. 

— Aşa că Regatul de Cristal ne propune cea mai 
bună soluţie. 

Imediat îi explică în ce fel reuşise poporul 
Regatului de 

Cristal să omoare un mare număr de astfel de 
monştri, săpând capcane şi arzându-i acolo de vii. 

— Şi eu cred că este singura soluţie să-i 


învingem, aprobă Bergeau, însă vor trebui să fie 
săpate gropi foarte adânci, pentru că aceste 
animale au gheare puternice pe care le-ar putea 
folosi să iasă. 

— Şi creaturile astea ar trebui să fie cele care au 
atacat Shola, oftă Wellan. Sau tot atât de bine ar 
putea să fie o nouă rasă de dragoni. 

— Atâta timp cât n-au aripi, poţi să-i prinzi în 
capcanele pentru vânat, îl asigură Bergeau. Dar 
unde ai de gând să pui să fie săpate? 

— La graniţa dintre Regatul Zânelor, cel de 
Diamant şi cel de Opal. Vom merge să-i înştiinţăm 
pe regi de pericolul existent, pentru ca ei să ia 
imediat măsurile necesare şi să înceapă săparea 
gropilor. Şi, începând de astăzi, noi putem să 
contăm pe ajutorul primilor noştri Scutieri. Elund a 
acceptat să ne-ncre- dinţeze nouă elevii lui cei mai 
mari. Încă n-au învăţat să mânuiască armele, dar 
îşi stăpânesc bine puterile magice. 

Noutatea îi plăcu mult lui Bergeau, care vedea 
astfel crescute numărul şi eficienţa lor. Continuă să 
mănânce cu poftă, abia apoi observă că Wellan nici 
nu se-atingea de mâncarea proaspătă şi gustoasă. 
Puse o mână prietenească imediat pe braţul şefului 
său şi resimţi emoţiile stranii care-l încercau. 

— Tot despre regina ta e vorba, nu-i aşa? spuse 
Cavalerul fără înconjur. 

— Da, recunoscu Wellan, suspinând. De la 
plecarea ta în Regatul Zenor lucrurile s-au 
complicat mult, frate. 

— Poţi să-mi mărturiseşti tot, fii sigur că n-o să 


trădez nimănui secretul tău, îl asigură Bergeau, cu 
o sinceritate dezarmantă. 

Preţ de-o clipă, un surâs străluci pe buzele lui 
Wellan, care ştia foarte bine că, dintre toţi 
camarazii lui, acest copil al Deşertului era precis 
cel care ar fi-ncercat să vândă imediat poanta. 

— În orice caz, toţi au să mi-o citească-n suflet, 
se resemnă Marele Cavaler, săltându-şi un măr în 
mână. 

— Să citească ce? întrebă lason, care tocmai 
intrase în sala cea mare, urmat fiind de ceilalţi 
Cavaleri. 

Wellan îi privi cum se instalează în jurul mesei 
mari şi ridică ochii la galerie. Constată uşurat că 
era încă liberă. Voia să le-ncredinţeze secretul 
fraţilor lui de arme, dar nu şi urechilor mult prea 
tinere ale elevilor lui Elund. 

— Atunci, o să ne laşi să pătrundem singuri 
secretul tău? îl ironiză Falcon. 

— Nici să nu vă gândiţi! ripostă Wellan, ridicând 
cinic sprâncenele. N-am să supraviețuiesc 
niciodată unui atac atât de mare... 

— Atunci, vorbeşte! insistă Santo. 

— Mai întâi vreau să vă spun că Elund o să ne- 
mpartă, în dimineaţa aceasta, primii noştri Scutieri, 
spuse Wellan, instalând o barieră invizibilă în jurul 
lui. 

— Nu, nu-i ăsta secretul tău! insistă lason, 
încăpățânat. 

— Se pare că Regina din Shola era un Maestru 
Magician, declară Marele Cavaler, cu o timiditate 


care nu-i stătea în fire. 

— Asta n-a împiedicat-o, totuşi, să se lase 
omorâtă, ca toţi ceilalţi sholieni, aruncă fără niciun 
tact Bergeau. 

— Dacă ţi-ai aduce aminte explicaţiile primite la 
lecţii, îi replică Dempsey, ai şti că Maeștrii 
Magicieni nu cunosc moartea. Ei pot să circule 
după pofta inimii între lumea morţilor şi cea a 
noastră. 

Inţelegând în sfârşit cum aflase şeful lor acest 
adevăr, toţi Cavalerii se-ntoarseră deodată către 
Wellan, având alte multe întrebări pe buze. 

— A venit la mine-n vizită noaptea trecută, 
mărturisi el cu o oarecare jenă. 

Pentru prima dată de când erau împreună, fraţii 
lui de arme îl văzură roşind şi lason fu primul care 
şi ghici de ce. 

— Ai făcut dragoste cu o fantomă? Se bucură el, 
zâmbind cu toată faţa. 

— Nu este chiar o fantomă, se apără, 
neîndemânatic, Wellan. 

— Ai făcut-o? 

Niciodată Wellan nu şi-ar fi-nchipuit că aceşti 
oameni cu care el crescuse-mpreună l-ar fi putut 
intimida într-o asemenea măsură. Şi atunci, decât 
să se expună glumelor şi lipsei lor de delicateţe, se 
ridică brusc şi se-ndreptă spre ieşirea din sală. 
Chloe sări în urma lui şi-i tăie retragerea. Wellan îi 
aruncă o privire cât se poate de mâhnită, dar nu- 
ncercă s-o dea la o parte din drumul lui. 

— Nu-mi pasă de ce-aţi făcut amândoi, Wellan, îl 


asigură tânăra. Spune-mi numai de ce a preferat 
să vină la tine de pe tărâmul celălalt. 

— Vrea să se-asigure că o să-i protejăm fiica, 
şopti Marele Cavaler, care nu-i putea spune tot 
adevărul. 

— l-ai spus, sper, că era de datoria noastră. 

Wellan ridică uşor capul şi-şi închise bine inima, 
pentru ca ea să nu cedeze tentaţiei de-a i-o sonda. 

— Mi-a mai spus că ne va ţine la curent cu 
mişcările duşmanului. 

— Uite-o veste grozavă! 

— Într-adevăr, aprobă, distrat, Marele Cavaler, 
negândindu-se decât la clipa în care o va putea 
ţine din nou în braţe. 

— În legătură cu ce mi-ai cerut ieri, m-am dus la 
Elund şi l-am găsit consultând astrele. Duşmanul 
are să fie aici în câteva săptămâni. Dispunem deci 
de foarte puţin timp ca să ne organizăm apărarea. 

— De asta mă temeam cel mai tare. 

Chloe vru să-l aducă din nou la masă, dar el se 
scuză, pretextând că trebuie să se pregătească de 
primirea noului Scutier şi le ceru să facă şi ei la fel. 
Chloe nu insistă, se-ntoarse şi se aşeză cu băieţii 
care discutau despre experienţa stranie pe care o 
trăise şeful lor. 

— Bineînţeles că el nu face nimic aşa ca toţi 
ceilalţi oameni! exclamă lason, muşcând dintr-un 
măr. 

— N-ar trebui să râdeţi de-o dragoste atât de 
mare, le reproşă Chloe. 

— Nimeni nu râde de el, îi explică Bergeau. Din 


contră, îl invidiem pentru norocul lui. Cunoşti mulţi 
oameni care să fi avut norocul să facă dragoste cu 
o fantomă? 

— Cu un Maestru Magician, îl corectă ea. 

— Bergeau are dreptate, îl susţinu Falcon. Marele 
Cavaler Wellan este singurul care-ar putea fi 
amestecat într-o astfel de situaţie neverosimilă. 

— Şi dacă vreţi părerea mea, adăugă şi 
Dempsey, şeful nostru n-a terminat încă să ne 
surprindă. 

— Profitati de asta şi-nchideţi discuţia, îi avertiză 
sora lor, pentru că nu este un subiect pe care să-l 
putem continua în faţa învăţăceilor noştri. 

Nu-l mai văzură pe Wellan decât în curtea cea 
mare, unde magicianul pregătise-n grabă o 
ceremonie a atribuirii câte unui Scutier fiecărui 
Cavaler. Nu-i plăcuse deloc asta, dar Wellan avea 
dreptate. Iminenţa războiului îl forţa să-i pună pe 
copii în serviciul Ordinului. Astfel că el studiase cu 
grijă puterile şi slăbiciunile fiecărui copil şi ale 
fiecărui Cavaler, pentru a-i asocia cât mai bine. 

Croitorul, armurierul şi dresorul de cai adunaseră 
şi ei tot ceea ce le trebuia Scutierilor: un cal bun, o 
sabie, un pumnal, o tunică nouă, precum şi o 
centură din piele verde, bătută cu pietre preţioase, 
care-i definea ca Scutieri de Smarald. Intors spre 
sine însuşi, Wellan privea cum defilează toată 
această mulţime frumoasă, uluit să constate că 
viitorii Scutieri arătau mult mai tineri decât şi-i 
imaginase. Dar, cu toate acestea, ei intraseră în 
Ordin pentru a servi binele comun şi nu ca să 


crească la fel ca toţi ceilalţi copii. 

Sub privirea mulţumită a Regelui de Smarald, 
Elund începu repartizarea Scutierilor. Wimme, un 
băiat frumos cu pielea smeadă şi ochi albaştri, îi fu 
încredinţat lui Falcon. Cu mult respect, Cavalerul 
prinse centura în jurul taliei sale, îi încredinţă 
harnaşamentul calului şi armele. Kems deveni 
Scutierul lui Santo, Buchanan cel al lui Bergeau, 
Nogait cel al lui lason şi Kevin cel al lui Dempsey. 
Rămăseseră doar cele două fete. Când Elund o 
desemnă pe Wanda lui Chloe, tânăra Bridgess 
trebui să-şi reprime un strigăt de bucurie, căci era 
visul tuturor elevilor să devină ucenici ai lui Wellan. 
Ea îi îngădui să-i pună centura împrejurul taliei şi-i 
susţinu cu curaj privirea atunci când el îi încredinţă 
armele. 

„Elund a făcut o alegere bună“, se gândi Marele 
Cavaler, studiind copilul. Observă că emană multă 
forţă şi detectă chiar şi o anume-ncăpăţânare, care 
i-o amintea pe-a sa. Are să fie, desigur, o 
experienţă interesantă. 

Wellan hotărî să-şi lase camarazii să facă mai 
bine cunoştinţă cu copiii şi abia după aceea să-i 
trimită în misiune. Dar în aceeaşi zi se suiră-n şa 
toţi deopotrivă şi, flancaţi de învăţăcei, defilară 
prin satele învecinate. 

În timp ce ei călăreau, Wellan o observă pe 
Bridgess. Se ţinea mândră în şa şi, cu toate că nu 
mai folosise niciodată înainte sabia, o puse în aşa 
fel încât s-o poată scoate imediat în caz de 
primejdie. „Nu-i rău de loc“, se gândi Wellan. 


Întorşi acasă, la castel, Cavalerii începură să-i 
înveţe pe Scutieri mânuirea armelor. Armurierul 
avusese grijă să forjeze pentru ei nişte săbii mai 
mici şi mai uşoare decât cele ale maeştrilor. La fel 
ca Wellan, Bridgess nu zâmbea oricând şi oricum, 
concentrându-se la fiecare probă. Braţele ei nu 
erau încă destul de musculoase, dar loviturile ei 
erau precise. Cavalerul găsi că exerciţiul era 
distractiv şi în acelaşi timp instructiv. Copila asta 
era de-acum înainte în responsabilitatea sa. Era ca 
şi cum ar fi devenit de fapt tată. În calitate de 
Cavaler el jurase să-şi formeze Scutierul cât mai 
bine posibil,  protejându-l împotriva tuturor 
primejdiilor. Misiunea ar fi fost foarte simplă dacă 
războiul nu le-ar fi bătut la uşă, dar, cu luptele care 
se pregăteau, el se-ntreba dacă îşi va putea ţine 
promisiunea. 

Pe de altă parte, Scutierii juraseră să-şi 
servească maestrul cum vor putea mai bine, să nu- 
| mintă niciodată şi să-l privească întotdeauna cu 
sinceritate. În această privinţă, Wellan nu credea 
să aibă greutăţi cu Bridgess. Fără să clipească 
măcar, ea îi susţinea privirea rece şi nu încerca în 
niciun fel să scape de raidurile pe care el le 
executa rapid prin mintea ei. Elund n-ar fi putut să- 
i aleagă un Scutier mai bun. li făcea plăcere să o 
înveţe cum să-şi tragă sabia din teacă şi să adopte 
din instinct o poziţie defensivă, oricare-ar fi fost 
tactica adoptată de inamic. 

„Fetiţa asta învaţă foarte repede”, constată 
Wellan cu satisfacţie. 


— Mâine am să-ţi arăt cum să faci acelaşi lucru 
în timp ce călăreşti, hotărî Cavalerul. 

Abia îşi termină vorba şi văzu apărând în fugă un 
mesager, căruia Bridgess îi puse imediat sabia sub 
nas, forțându-l să se oprească imediat. Wellan 
izbucni în râs, ceea ce nu mai făcuse de foarte 
mult timp, apoi constată că tânărul lui Scutier îşi 
lua rolul foarte în serios. li puse imediat mâna lui 
mare pe umăr şi Bridgess cobori imediat arma. 

— Pe mine mă cauţi? îl întrebă Wellan pe 
mesager. 

Băiatul ridică ochii spre uriaşul cu tunică verde, 
fiind tare impresionat de şeful tuturor Cavalerilor. 

— Regele vrea să vă vadă, sire Wellan, declară 
el, revenindu-şi. Imediat. 

— Spune-i că vin acum. 

Mesagerul se-ntoarse şi alergă spre castel. 
Wellan aruncă o privire la Bridgess. Pusese sabia la 
loc în teacă şi-aştepta instrucţiuni. 

— Poţi să rămâi aici şi să mai faci exerciţii, îi 
spuse el pe un ton prietenesc. 

— Dar locul meu este lângă voi, maestre. 

Avea perfectă dreptate. Incepând de-acum, ea 
făcea parte din viaţa lui zilnică şi-avea dreptul să 
audă tot ceea ce i se spunea... afară doar de ce-o 
privea pe Regina din Shola. Se duse deci spre palat 
şi Bridgess îi urmă paşii mari, tropăind în urma lui. 
Când sosi în faţa lui Smarald întâiul, Cavalerul 
resimţi uşoara enervare a acestuia. Puse un 
genunchi în pământ, Scutierul lui imitându-l pe 
dată. Regele se uită de la unul la altul şi-ncruntă 


din sprâncene. 

— Puteţi să vorbiţi în faţa Scutierului meu, 
Maiestate, îl asigură Wellan. 

— Chiar dacă este vorba de o dojană? 

O clipă Cavalerul ezită, apoi îşi ridică uşor capul 
în semn de asentiment. Ar fi fost necinstit să lase 
copilul să creadă că este un om perfect. Era bine 
să afle de la-nceput că putea fi şi încăpățânat, iar 
mânia putea chiar să-l determine să uite de 
regulamente. 

— Fie, suspină regele. Am primit o ştire, mai 
degrabă neliniştitoare de la Regele Elfilor. 

Wellan clipi  amintindu-şi de purtarea lui 
agresivă. Regele îl observă şi ştiu că Marele 
Cavaler se purtase urât. 

— Imi spune că nu doar l-ai ameninţat, urmă el, 
dar că l-ai şi agresat chiar. 

Bridgess se uită cât putu de uimită la maestrul 
ei, dar nu lăsă să-i scape niciun gând, pe care el l- 
ar fi putut resimţi. 

— Ce s-a întâmplat, Wellan? 

— Nu mi-am mai putut controla mânia, Alteță! 
Declară el. Un astfel de comportament nu este 
demn de un Cavaler de Smarald! Accept orice fel 
de pedeapsă consideraţi că e necesar să-mi 
acordaţi! 

Cum ar fi putut Regele să-l pedepsească pe mai- 
marele Cavalerilor, cel de care atârna acum toată 
apărarea continentului? Smarald întâiul oftă cu 
năduf. 

— Explică-mi, te rog, motivele furiei tale, îi ceru 


el. 

— Elfii hotărâseră să nu ţină seamă de catastrofa 
care urma să se abată asupra ținutului Shola. Din 
cauza lor un întreg popora pierit. 

— Acestea sunt nişte acuzaţii destul de grave, 
Cavalere! 

— Fraţii mei de arme vor confirma adevărul lor, 
Maiestate, îl asigură Wellan. Dar ca să-nţelegeţi 
mai uşor dimensiunea furiei mele ar fi trebuit să 
vedeţi miile de cadavre care zăceau în zăpadă, cu 
chipurile îngheţate de-o teroare de nedescris şi cu 
inima smulsă. 

Regele îl observă un moment, întrebându-se ce- 
ar fi făcut el în această situaţie. Ar fi fost, fără 
îndoială, tot atât de furios ca Wellan, dar nu era de 
competenţa unui Cavaler să pedepsească un rege 
pentru lipsa lui de reacţie. 

— Înţeleg ceea ce ai simţit şi, într-o anumită 
măsură, îţi înţeleg şi reacţia, -spuse Smarald 
întâiul, dar noi am hotărât, cu mult timp înainte, că 
greşelile regilor vor fi judecate şi pedepsite de 
ceilalţi regi, şi nu de către soldaţi. 

Wellan aplecă, din nou capul şi nu răspunse. Ar fi 
fost inutil. 

— Eşti fiu de rege, toate fibrele corpului tău sunt 
ale unui conducător de oameni, dar ai ales să fii 
Cavaler mai degrabă decât să-i urmezi la tron 
tatălui tău. Eşti un simplu slujitor al Ordinului, ceea 
ce-ţi micşorează mult rolul. 

— Îmi recunosc greşeala, Sire! 

— Am să-i scriu Regelui Elfilor şi-am să-i spun că 


te-am aruncat în carceră, fără hrană, pentru 
câteva zile. 

Bridgess avu imediat un gest de indignare. 
Wellan îi făcu pe loc un semn de calmare, aşa cum 
trebuia să facă un maestru. 

— Dar, pentru că eu nu mă pot dispensa de tine, 
îţi vei păstra libertatea, însă vreau să-mi promiţi 
că, în cazul în care o astfel de situaţie are să se 
repete, vei respecta cu stricteţe protocolul. 

— Aveţi cuvântul meu, Maiestate! 

— Atât îmi ajunge! Întoarce-te acum la ocupațiile 
tale, Cavalere! Apărarea continentului Enkidiev 
este de-acum înainte-n mâinile tale. Wellan se- 
nclină respectuos şi se retrase, cu Bridgess în urma 
lui. Cufundându-se în gânduri, Marele Cavaler 
acceptă că Smarald întâiul avea dreptate. Era de 
sânge regal, deci va trebui să facă eforturi din ce în 
ce mai mari să-şi stăpânească impulsurile de 
împărţitor al dreptăţii. 

— Ce-aţi făcut la Regele Elfilor, maestre? întrebă 
cu vocea ei subţire Bridgess, care trebuia aproape 
să fugă, ca să nu rămână în urmă. 

Dar Wellan uitase pe moment de ea. Îi aruncă o 
privire supărată şi copila îşi aplecă imediat capul, 
posomorându-se. 

— Nu ştii că trebuie să-ţi priveşti maestrul drept 
în ochi? îi aminti Cavalerul. 

Fetiţa cea blondă îşi ridică imediat capul, fără să 
aibă intenţia să-l sfideze. La fel ca el, fiică a unui 
rege şi a unei regine, ea avea deja prestanţa unei 
prințese. 


— Mi s-a cerut de-asemenea să nu-mi bat la cap 
maestrul şi s-aştept să mi se adreseze. Vă rog să 
mă iertaţi. Curiozitatea mea a fost mai mare decât 
respectul pe care vi-l datorez. 

— Aş fi un maestru deplorabil, dacă te-aş 
încuraja să-ţi urmezi deschis impulsurile, dar să ştii 
că le-nţeleg. Cum ai putut să constaţi în urmă c-un 
minut, nici ale mele nu sunt cel mai bun 
îndrumător... 

— Maestre, dacă îmi pot permite, aş fi făcut 
acelaşi lucru ca voi. Regele Elfilor n-avea dreptul 
să-i părăsească pe sholieni în voia sorții. 

Wellan îşi urmă drumul prin labirintul 
coridoarelor castelului, dar înainte de-a se 
întoarce-n curte, pentru a continua exerciţiile, se 
opri într-o grădină interioară şi se aşeză pe-o 
bancă de piatră faţă-n faţă cu o fântână arteziană. 
Bridgess privi în jurul ei plină de curiozitate şi 
Wellan ghici că ea înregistra totul: reflexele 
strălucitoare ale apei, mişcarea uşoară a frunzelor 
ce se legănau leneş în adierea vântului, florile în 
culori vii, mustind de nectar, zidul de piatră, 
înfăşurat în iederă, care făcea din această oază de 
linişte un adevărat colţ de intimitate. 

— Poţi vorbi liber acum, o asigură Cavalerul. Aici 
nu riscăm să dăm altora un exemplu prost. 

Ea se aşeză alături şi-şi fixă ochii ei albaştri în 
ochii maestrului, care dovedea o oarecare 
afecţiune pentru ea. 

— La început aş vrea să vă spun că este o mare 
onoare pentru mine să vă am drept maestru. 


— Chiar şi dacă era cât pe-aici să omor un rege? 
Se distră Wellan. 

— In special pentru asta. Nu v-a fost frică să 
slujiţi dreptatea, chiar şi împotriva unui monarh. 

— Dar Maiestatea Sa are totuşi dreptate, 
Bridgess. Nu era de competenţa mea să-l 
pedepsesc. Trebuia să mă fi întors aici şi să-i fi 
lăsat pe cei de rang superior să-i judece 
comportarea. 

Fetiţa înclină uşor din cap, ceea ce însemna că 
ea înţelesese şi că accepta lecţia dată. 

— Nu se mai află nimeni la Shola? întrebă ea 
neliniştită. 

— Nimeni, confirmă Wellan, durerea crispându-i 
preţ de-o clipă trăsăturile. 

— Dar cine-a omorât toţi acei oameni? Locuitorii 
Regatului Umbrelor? Cei ai Regatului Spiritelor? 

— Mi-e teamă că nu, murmură Cavalerul. lţi 
place să citeşti? adăugă el, ceva mai vesel, 
dezarmând-o cu schimbarea tonului. 

— Da, foarte mult! 

— Ai citit pergamentele care povestesc istoria 
teribilului război care, odată, ne-a pus faţă-n faţă 
cu un inamic venind de pe alt continent? 

— Oh! Monştrii aceia trebuie să-i înfruntăm? îşi 
dădu seama fetiţa. 

— Aş prefera să spun că noi o să-i oprim înainte 
ca ei să ne înfrunte. O să plecăm în curând să 
punem în funcţiune sisteme de apărare împreună 
cu regii din nord. 

— O să călătoresc cu voi? Se bucură copilul. 


— N-o să poţi scăpa de mine decât atunci când 
vei deveni Cavaler! Acum, hai, vino, îţi rămân o 
groază de lucruri de învăţat înainte de plecarea 
noastră. 

Bridgess îl urmă cu bucurie, fericită că putea 
servi pe cel mai bun Cavaler din univers. 


16 
O LECŢIE DE UMILINŢĂ 


Pas 


[n dimineaţa în care Armene voi să-i facă baie 


într-un ciubăr mare Kirei, fetiţa mov ridică iarăşi tot 
palatul în picioare. Urlând de frică, ea se agăţă de 
hainele servitoarei, care continua s-o convingă să 
intre în apa caldă. 

— Poate că la Shola era prea frig, dar în castelul 
ăsta oamenii se spală, Kira. 

Copilul se zbătu groaznic, strigând cuvinte într-o 
limbă neînţeleasă. Toţi servitorii se-nghesuiseră la 
uşa bucătăriei şi asistau cu stupoare la spectacol. 
Într-un gest disperat, Kira sări din braţele lui 
Armene pe peretele de piatră, pe care-l escaladă 
cu ajutorul ghearelor şi se refugie apoi deasupra 
dulapurilor. Nicio alintare nu putu s-o convingă să 
coboare şi ea rămase lipită de zid, tremurând din 
toate încheieturile. 

L-au chemat în ajutor pe rege, apoi pe magician. 


Au încercat să negocieze din nou cu copilul, dar 
degeaba. Au fost aduse scări, dar Kira se-nghesui 
într-un colţ şi-şi arătă ameninţător dinţii. Ca o 
ultimă-ncercare,  Smarald întâiul trimise un 
mesager la Wellan. Inteligența lui ascuţită, precum 
şi spiritul de strateg i-ar fi putut permite să rezolve 
această problemă domestică. 

Agasat la ideea că trebuie să intervină într-o 
problemă care privea doar femeile, Marele Cavaler 
îşi calmă mai întâi iritarea şi-apoi se-ndreptă spre 
bucătării. La trecerea lui oamenii se dădură în 
lături şi tăcerea se-ntinse peste toţi cei adunaţi 
acolo. 

Bridgess se opri în spatele lui şi observă situaţia. 
Wellan îşi plimbă privirea peste ciubărul cu apă 
care se răcea, peste tunica cea mică de pe masă şi 
peste corpul slăbuţ care tremura sus pe dulap. 

— Kira! O strigă el autoritar. 

Spre marea surpriză a tuturor, recunoscând 
vocea lui Wellan, fetiţa ridică capul. Se apropie de 
scară şi se uită liniştită la el. Wellan îi întinse braţul 
şi, fără să ezite, copilul sări. Se agăţă de el, dar 
continuă să tremure. „Nu-i de mirare că-i e frică de 
apă, se gândi el. Şi dragonilor le este teamă, iar o 
parte din sângele care circulă prin venele Kirei are 
acelaşi izvor.” Wellan se apropie de ciubăr şi 
copilul începu să geamă-n limba ei stranie. 

— Nu e niciun pericol, o alintă Cavalerul. Uite! 

Işi scufundă mâna-n apa călduţă, dar trăsăturile 
fetiţei se schimonosiră de groază ca şi cum ar fi 
urmat s-o sfâşie un monstru. Wellan îşi scoase 


atunci mâna din apă şi i-o arătă copilului, care o 
adulmecă asemenea unui animal. Cavalerul îi privi 
atunci profilul şi constată cât de mult semăna cu 
cel al lui Fan. Încet, dar ferm, se desfăcu de 
ghearele Kirei şi, ţinând-o de mâini, o cobori în 
apă. Kira scoase un strigăt sfâşietor. 

— Destul! spuse sever Wellan. 

Fetiţa nu mai opuse rezistenţă, iar picioarele ei 
atinseră apa. În acel moment tot corpul i se 
strânse, dar nu se mai zbătu şi Cavalerul putu s-o 
pună-n ciubăr. 

— Vezi bine că nu-i periculos, spuse imediat 
Wellan cu vocea mult îndulcită. Acum las-o pe 
Armene să se ocupe de tine. 

— Mene, repetă Kira, înghiţindu-şi un suspin. 

Servitoarea preluă atunci ştafeta, profitând de 
efectul magic pe care Wellan îl avea asupra 
copilului. Cavalerul se îndepărtă, neliniştit de 
marele ataşament pe care părea să i-l poarte fiica 
Reginei din Shola. 


x x x 


Wellan nu-şi revăzu camarazii decât la masa de 
seară. De-acum înainte era mult mai multă lume la 
masa din sala mare, ceea ce-i încălzi inima. 
Bridgess se aşeză lângă el şi-l aşteptă să se 
servească, înainte să-şi umple ea propria farfurie. 


Cavalerii discutară cu protejaţii lor într-o atmosferă 
ce vădea prietenie, până când Wellan le împărtăşi 
planurile sale. 

— Peste două zile, o să formăm trei grupe şi o să 
plecăm în direcţia Regatului Zânelor, Regatului de 
Diamant şi de Opal să verificăm instalarea 
capcanelor. 

— O să trebuiască să-i şi-mbăiem pe copii? îl 
ironiză lason. 

Imediat simţiră toţi mânia arzătoare care-l 
cuprinsese pe 

Wellan şi o linişte apăsătoare se lăsă peste sala 
mare. Ochii de gheaţă ai Marelui Cavaler îl 
străpunseră cu privirea pe mai tânărul său frate de 
arme şi fu clar pentru fiecare dintre ei că făcu mari 
eforturi înainte să-i răspundă. 

— O să mergi în Regatul de Diamant împreună 
cu Falcon şi Bergeau, spuse Wellan pe-un ton cât 
se putea de sever. Chloe, pentru că tu-l cunoşti 
deja pe Regele Zânelor, te vei duce la el însoţită de 
Dempsey. Santo şi cu mine ne vom duce la Regele 
de Opal. 

— Şi Regele Elfilor? întrebă lason, hotărât să-l 
facă să-şi iasă din fire. Şi regatul lui se află la 
graniţă cu punctul de intrare al duşmanului. 

— Dacă ai timp de pierdut, du-te şi convinge-l să 
sape capcane care-ar putea împiedica duşmanul 
să-i mănânce de vii vecinii! îl ironiză Wellan. 

— Dar înainte de învestire nu ne-au învăţat că e 
necesar să protejăm toţi locuitorii continentului? îi 
aminti cel mai mic dintre Cavaleri. 


Înainte să facă un lucru pe care l-ar regreta amar 
mai târziu, Wellan se ridică brusc de la masă. 
Bridgess vru să se ia după el, dar Santo o făcu să- 
şi schimbe gândul. 

— Rămâneţi aici şi mâncaţi, le porunci el 
Scutierului său şi fetiţei. 

Cei doi copii ascultară şi Santo se luă după şeful 
lor. 

— Ştim foarte bine că tu ai dreptate, îi spuse 
Bergeau lui lason, dar ar fi fost preferabil să aştepţi 
până rămâneai singur cu el să-i vorbeşti despre 
elfi. 

— Problemele continentului ne privesc pe toţi, 
Bergeau, ripostă Cavalerul cel tânăr. Şi noi am 
jurat ca în caz de greşeală să putem fi chemaţi la 
ordine. Wellan n-are dreptul să-i lase pe elfi la voia 
întâmplării, chiar dacă Regele Hamil i-a răscolit 
mânia. 

— Sunt de acord cu tine, îi întrerupse Chloe, dar 
remarca ta în legătură cu baia a fost rea şi 
gratuită. 

— Dar n-a fost decât o glumă! se apără lason. 

— De prost-gust... îi reproşă Falcon. Ştii foarte 
bine că, de la expediţia noastră la Shola, Wellan n- 
are inimă să se distreze. 

— Ar face bine să-şi revină! mârâi lason. 

— N-are niciun rost să discutăm acum, le tăie 
vorba Dempsey. Mai degrabă, ar trebui să ne 
pregătim Scutierii pentru viitoarea misiune şi, în 
special, n-ar fi bine să le lăsăm impresia că astfel 
de certuri sunt frecvente între maeştrii lor. 


După care Dempsey se lansă într-un discurs lung 
şi la obiect, despre rolul Cavalerilor şi atmosfera de 
frăţietate care trebuia să domnească între ei. 

Între timp, Santo îl ajunse din urmă pe Wellan 
abia în curtea castelului. Marele Cavaler stătea în 
faţa uşii, cu mâinile de-a lungul corpului şi pumnii 
strânşi, trăgând adânc în piept aer proaspăt. 

— Wellan, n-a fost decât o remarcă nevinovată, îl 
asigură fratele său de arme. 

— Nu-mi place să mi se discute hotărările în faţa 
tuturor, izbucni ca un vulcan Marele Cavaler, fără 
să se-ntoarcă. 

— Ai dreptate, ar fi trebuit să aştepte până 
rămânea singur cu tine şi apoi să-ţi vorbească 
despre Regele Elfilor, dar îl ştii pe lason... 

O privire fugară prin inima lui Wellan îi spuse lui 
Santo că mânia acestuia nicidecum nu se stinsese. 
Îi puse prieteneşte mâna pe umăr. 

— Sunt mulţumit că m-ai ales să te-nsoţesc în 
Regatul de Opal, mai adăugă el. 

Wellan întoarse uşor capul spre el şi-l privi în 
ochi o clipă, apoi suspină lăsându-şi supărarea să 
treacă. 

— Diplomaţia ta îmi va fi de-un mare ajutor, 
Santo, declară el într-un târziu. Ştii că nu sunt cel 
mai răbdător om din lume... iar regele Nathan nu 
este convins de necesitatea reînfiinţării Ordinului 
nostru de cavalerie. Regatele de Opal şi de Argint 
sunt singurele ţări care nu ne-au trimis copii în 
ucenicie. 

Wellan l-ar fi lăsat pe Santo să vorbească-n 


numele lor, acesta din urmă fiind un excelent 
negociator. 

— Regina ta o să mai vină la tine? îl întrebă 
fratele său de arme, voind să-i înţeleagă tristeţea. 

— Mi-a spus că da, răspunse Wellan, ferindu-şi 
privirea, dar nu ştiu când. 

— Eşti un om fericit! 

— De asta nu-mi prea pasă, frate, ezită Marele 
Cavaler. E destul de greu să fii fericit când nu poţi 
petrece fiecare zi a vieţii alături de cea pe care-o 
iubeşti! 

— Se prea poate, dar eşti iubit... 

„Are perfectă dreptate”, se gândi Wellan. Fan îi 
dovedise dincolo de orice îndoială şi mai presus de 
moarte că îi împărtăşea sentimentele. 

Îi mulţumi lui Santo pentru că-l ascultase cu 
atenţie şi se-ndreptă spre camera lui, lăsându-i 
prietenului său grija să se convingă dacă şi 
Scutierul său se antrenează. Puțin după aceea 
Bridgess se duse la el şi-l găsi aşezat pe pat. 

— Ai mâncat bine? o întrebă Wellan, încruntând 
din sprâncene. 

— Eu, da, răspunse copilul, întinzându-i o farfurie 
plină pe care erau o felie de pâine caldă, legume 
crude, brânză şi-un pumn de curmale. 

— N-am citit nicăieri că Scutierilor le revine 
obligaţia să-i hrănească pe maeştrii lor, o tachină 
Wellan, zâmbind cu jumătate de gură. 

— Aveţi dreptate, căci este-o regulă pe care 
chiar acum am inventat-o. 

— Cred că noi doi o să ne-nţelegem bine, mai 


spuse el, ridicând uşor capul. 

Se aşeză pe jos, încrucişându-şi picioarele şi-l 
privi liniştită în timp ce mânca. Studiindu-i ochii 
mari şi curioşi, Wellan simţi un elan de mânarie. 
Se-ntrebă dacă acesta este sentimentul pe care-l 
încearcă un tată pentru copiii lui. Când îşi termină 
masa, Bridgess i se alătură pentru o repriză de 
meditaţie. 

Ca toţi ceilalţi Scutieri, ea trebuia să doarmă într- 
un pat mai mic, aflat în apropierea celui al 
maestrului ei. Dar, pentru că era fată, servitorii 
puseseră o perdea de catifea între cele două 
culcuşuri, dându-le fiecăruia senzaţia de intimitate. 
N noaptea aceea o furtună teribilă zgudui tot 
castelul, trezindu-l pe Wellan din somn. El simţi 
groaza care-o paraliza pe copilă şi-i şopti numele. 
Fetiţa trase imediat perdeaua şi se-ngrămădi la 
spatele lui. 

— N-are de ce să-ţi fie teamă, o asigură el. 
Furtuna răsare acolo unde curenţii calzi de aer îi 
întâlnesc pe cei reci. 

— Ştiu, dar fulgerul aprinde tot ceea ce atinge... 

— Câteodată numai, nu întotdeauna. Dar unui 
castel de piatră desigur că nu-i dă foc. 

— Dar ce se va-ntâmpla când o să plecăm în 
misiune şi-o să fim în loc deschis, pe câmp? 

— Vom găsi întotdeauna un adăpost în care 
fulgerul să nu ne poată atinge. Îţi promit solemn. 

Atâta timp cât tunetul mugi pe deasupra 
fortăreței, el n-avu curajul s-o trimită în patul ei şi 
nu-nchise ochii decât atunci când o simţi că a 


adormit. Bineînţeles că el o să trebuiască să-i 
învingă frica de furtună, înainte ca ea să devină 
Cavaler, dar fiecare lucru la timpul său. 


x x x 


Dis-de-dimineaţă, Wellan o găsi pe Bridgess în 
picioare, în faţa geamului, cu ochii închişi, să lase 
soarele să-i încălzească faţa. Preţ de-o clipă el o 
observă, apoi, telepatic, o chemă. Ea se-ntoarse 
imediat. 

— După cum probabil ştii deja, în fiecare 
dimineaţă Cavalerii fac baie pentru a-şi curăța 
corpul şi spiritul, dar, din respect pentru ele, 
femeile merg primele. La ora asta, Chloe şi ucenica 
ei sunt precis acolo. Du-te şi tu şi-o să le-ntâlneşti. 
Ne vedem iarăşi la micul dejun. 

Fetiţa se-nclină în faţa lui şi părăsi grăbită 
camera. Wellan se-ntinse pe tot patul, mirându-se 
de mulţumirea pe care o astfel de prezenţă i-o 
dădea în fiecare clipă a vieţii sale. 

Când se duse la baie, Wellan îşi găsi toţi 
camarazii, însoţiţi de Scutierii lor. Wellan alese 
colţul opus celui în care stătea întins foarte comod 
lason şi intră în apa caldă. Ca în fiecare dimineaţă, 
el se rugă în linişte lui Theandras şi îi mulţumi 
pentru că-i dăduse o viaţă atât de plină de lucruri 
bune. Apoi se lăsă uscat şi masat de servitori şi-şi 
legă părul pe ceafă. Se-ntâlni cu Bridgess în sala 
cea mare şi observă bucuros că îşi prinsese părul 
în acelaşi fel. 


— Nu-i aşa că nu le-aţi spus nimic despre furtună 
celorlalţi, maestre? şopti ea, asigurându-se mai 
întâi că Wanda şi Chloe n-o puteau auzi. 

— Ce furtună? spuse Welan, făcându-i cu ochiul. 

Restul grupului sosi râzând de-o glumă a lui 
Bergeau şi şeful lor simţi cum îi creşte inima, 
văzându-i cât de buni prieteni erau. Dar, spre 
marea sa dezamăgire, lason veni şi se aşeză lângă 
el. Wellan îi trimise o căutătură-ngheţată. 

— Să ştii că n-am nici cea mai mică intenţie să 
mă cert cu tine în dimineaţa asta, îl puse-n gardă 
Marele Cavaler. 

— Eu cu-atât mai puţin. Voiam chiar să ştii că 
divergenţele noastre în privinţa unor opinii nu mă- 
mpiedică să-ţi port cel mai mare respect. 

Wellan întâlni atunci privirea curioasă a lui 
Nogait, Scutierul acestuia, şi înţelese că lason 
făcuse gestul de reconciliere ca să servească drept 
exemplu băiatului. 

— Înţeleg sentimentele tale faţă de Regele 
Elfilor, reluă lason şi, dac-aş fi fost în locul tău, 
poate c-aş fi făcut acelaşi lucru. Cu toate acestea, 
conştiinţa mă-ndeamnă să-ncerc să-l conving să 
pună capcane. 

— Şi dacă refuză? întrebă cu obrăznicie Bridgess. 

— Nu-i posibil să i te adresezi unui Cavaler pe-un 
astfel de ton, fetiţo, o repezi sec Wellan. 

Toţi ceilalți copii  se-ntoarseră către ea, 
aşteptându-i cu nerăbdare reacţia, dar ea susţinu 
privirea maestrului ei. 

— Vă cer scuze, Cavaler lason, şopti ea într-un 


târziu. Am uitat pentru o clipă unde mă aflu. 

— Am să-ţi scuz purtarea, pentru că doar ieri ai 
devenit Scutier, dar data viitoare am să te 
pedepsesc cu asprime. 

— Vă sunt recunoscătoare pentru clemenţă, 
Cavalere lason. 

Continuă apoi să mestece cu nasu-n farfurie. 
„într-o zi, trebuie să-nveţe şi ei ce-i respectul”, 
gândi Wellan. lason se aplecă atunci la urechea 
copilei blonde. 

— Dacă Regele Elfilor refuză, am să-l denunţ 
tuturor celorlalţi monarhi, şuşoti el. 

— Este singurul lucru de făcut, Cavalere! 
exclamă ea, chiar dacă ar fi fost mai bine să tacă. 

lason izbucni în râs şi-l bătu pe Wellan 
prieteneşte pe spate. 

— Vă meritaţi unul pe altul, voi doi! 


17 
REGATUL DE DIAMANT 


Didean, Wellan trebui s-o trezească 


pe Bridgess, care dormea cu pumnii strânşi şi s-o 
trimită la baie. O privi cum îşi târa picioarele pe 
coridor, întrebându-se în ce stare o să fie după o zi 
întreagă petrecută pe drum. După masă, Cavalerii 
şi Scutierii lor se-ntâlniră în curte, căci rândaşii 
înşeuaseră caii, iar servitoarele le umplură cu 
provizii traistele de piele. Odată urcați în şa, 
înaintară spre marele balcon, unde Smarald întâiul 
le rosti ca de-obicei câteva cuvinte despre codul lor 
de onoare şi dădu glas mândriei pe care o încerca 
văzându-i plecând astfel în misiune. 

Cavalerii, îmbrăcaţi cu platoşele de culoare 
verde,  părăsiră incinta castelului, urmaţi de 
Scutierii lor. Călăriră în această formaţie până la 
frontiera Regatului de Diamant, unde se 
despărţiră. Chloe şi Dempsey se-ndreptară spre 
apus, iar lason, Falcon şi Bergeau continuară spre 
miazănoapte, în timp ce Wellan şi Santo o luară 
spre soare-răsare. 


În acest timp, la palat Kira nu-ncetase să-l cheme 
pe Wellan. Cu multă răbdare, Armene îi explicase 
că acesta plecase împreună cu fraţii lui de arme. 
Ca s-o distreze, ea îi ceruse lui Hawke, singurul 


dintre elevii de zece ani care nu devenise Scutier, 
pentru că Elund voia să facă din el ucenicul lui, s-o 
înveţe limba lor. Kirei îi plăcea de elful cel tânăr şi 
acceptă să se aşeze alături de el în faţa unui 
munte de cărţi vechi, pe care el i le citea, făcând-o 
să repete unele cuvinte. 


x x x 


Falcon şi Bergeau fură primii Cavaleri care-şi 
atinseră ţinta, Regatul de Diamant, care se afla 
chiar în spatele Muntelui de Cristal. 

Acest teritoriu vast, aparţinând altădată 
Regatului de Smarald, fusese împărţit în părţi 
egale de suveranul acelor vremi, tată a doi 
moştenitori de parte bărbătească, cu intenţia ca 
ambii să aibă ce guverna. Cu toate că numele lor 
era diferit, regatele erau aproape identice. 
Fortăreaţa era cocoţată pe-un pisc stâncos, în 
mijlocul unei văi cultivate de ţărani. Castelul de 
Diamant era bine protejat, dar aproape toţi 
locuitorii trăiau, fără apărare, la loc deschis. 
Hotarul de nord-est era străjuit de partea vestică a 
Regatului de Opal. Trebuiau să întărească frontiera 
nord-vestică a Regatului de Diamant, acolo unde 
pământurile lor se-nvecinau cu cele ale elfilor. 

Cei doi cavaleri şi Scutierii lor, Wimme şi 
Buchanan, nu ajunseră până la fortăreață decât 
pe-nserat, în momentul în care soarele, scăpătând 
spre apus, colora cerul cu dungi roşii şi portocalii. 

Încă de dimineaţă Falcon era atent la Wimme, cu 


atât mai mult cu cât ei ajunseseră în această ţară, 
unde el văzuse lumina zilei, cu zece ani înainte. 
Totuşi, Scutierul nu manifesta niciun entuziasm 
deosebit pentru pământul său natal. Era mai 
degrabă atent la emoţiile maestrului său şi la 
propriile picioare care-l dureau din ce în ce mai 
tare. 

Întâlnindu-i pe Cavaleri, Regele Pally fu deosebit 
de curtenitor şi-i conduse imediat în sufrageria în 
care el, împreună cu familia, se pregătea să 
mănânce. Încăperea era aranjată precum cea de la 
Castelul de Smarald, dar aici predomina albastrul, 
în locul verdelui de-acolo. Văr mai tânăr al Regelui 
Smarald întâiul, Regele de Diamant semăna cu 
acesta. În părul lui negru se observa deja spicul 
alb, iar în ultimii ani, trupul începuse să i se- 
mplinească. Ochii lui  reflectau bunătate şi 
înţelepciune, iar manierele lui erau dintre cele mai 
rafinate, dar când constată că fiica sa Chloe nu era 
printre ei, Regele Pally nu-şi ascunse deloc 
dezamăgirea. 

— Ea a fost trimisă la Regele Zânelor, pentru că 
îl cunoştea deja, se scuză Falcon. 

— Dar şi pe noi ne cunoaşte, protestă regele. 

— Îmi pare foarte rău, Maiestate, urmă Falcon, 
dar trebuie să ascultăm de ordinele primite. S-ar 
putea ca într-o zi să fie trimisă în misiune şi în 
foarte frumoasa voastră ţară. 

Pally îi invită să se aşeze la masă şi le-o prezentă 
pe soţia sa, Ella, o femeie foarte frumoasă, cu păr 
de culoarea mierii şi-un zâmbet amabil, pe fiica sa 


Bella, cât şi pe fiul său Kraus, mai în vârstă decât 
Chloe. Prinţesa, mai timidă decât fratele ei, prefera 
să nu-i privească direct pe Cavaleri. Din contră, 
fratele ei Kraus se arătă fascinat de noii 
reprezentanţi ai legendarului Ordin. Era un tânăr 
curajos şi luptător, gata să facă orice sacrificiu 
pentru a-şi salva poporul. 

Cavalerii acceptară mâncarea oferită şi aşteptară 
sfârşitul mesei înainte să vorbească regelui despre 
nefericitele evenimente petrecute la Shola şi 
despre capcanele pe care trebuiau să le sape la 
graniţa regatului său. Ca majoritatea regilor 
continentului Enkidiev, monarhul auzise vorbindu- 
se despre dragoni şi despre ravagiile pe care le 
făcuseră în trecut. 

Ascultă deci cu atenţie sfaturile Cavalerilor, apoi 
rămase pe gânduri, preţ de câteva minute. Nici 
chiar familia lui nu-ndrăzni să-i întrerupă cursul 
gândurilor. Bergeau scoase de la brâu cilindrul cu 
planurile. Regele se uită peste ele, apoi le ceru 
îngăduinţa să i le lase până dimineaţă, să le 
studieze. Porunci apoi să le fie pregătite 
apartamente, iar el se retrase pentru noapte. 

Ajuns în camera lor, Falcon îşi observă atent 
Scutierul, în timp ce acesta examina preocupat 
patul lui aflat la picioarele celui al maestrului. 

— Vă faceţi griji pentru nimic, maestre, spuse 
într-un târziu Wimme, constatând că acesta 
continua să-i sondeze inima. Nu mai sunt un copil 
al acestei ţări. De-acum înainte aparţin Regatului 
de Smarald şi luptătorilor lui. Chiar dacă mă veţi 


obliga, eu n-am să vreau să rămân aici. 

— Dar s-ar putea-ntâmpla să-i întâlneşti pe-ai tăi, 
când au să vină ţăranii să ne-ajute să săpăm 
capcanele. 

— In acest caz, voi fi politicos cu ei, dar voi ţine 
la distanţa pe care un Cavaler trebuie s-o păstreze 
faţă de popor. 

— Vorbeşti bine, Wimme, zâmbi Falcon. Sunt 
mulţumit de tine. 

Faţa Scutierului străluci de fericire. 


Dis-de-dimineaţă, după o baie sumară în 
dependinţele castelului, Cavalerii şi Scutierii îl 
întâlniră din nou pe Regele Pally în marea sală în 
care îi plăcea să-şi primească invitaţii importanţi. 
El îi aştepta cu planurile lui Bergeau în mână. 

— Cu orice preţ eu vreau să v-ajut să-mpiedicaţi 
acei monştri să-mi distrugă regatul şi, dacă 
aceasta se va face cu ajutorul capcanelor, atunci 
fie. Am să vă dau tot ajutorul de care o să aveţi 
nevoie. 

Cavalerii şi Scutierii lor se-nclinară, uşuraţi că 
monarhul a aprobat atât de uşor punctul lor de 
vedere. 

— Inainte de-a pleca, spuneţi-mi dacă fiica mea 
este un bun Cavaler. 

— Chloe este cea mai bună dintre noi, Maiestate, 
răspunse Bergeau, cu sinceritatea lui dezarmantă. 
Gândeşte întotdeauna înainte de-a acţiona şi nu 
foloseşte magia decât în caz de absolută 


necesitate. Toţi Scutierii noştri ar trebui să-şi 
modeleze felul de-a se purta după alei. 

Încântat de laude, Regele Pally îi invită la micul 
dejun, înşirându-le şi toate resursele pe care se 
oferea să le pună la dispoziţia lor. 


19 


O ILUZIE CONVINGĂTOARE 


Ín aceeaşi zi Chloe, Dempsey şi Scutierii lor 


intrară în Regatul Zânelor şi parcurseră minunatul 
peisaj cu flori gigantice şi arbori de cristal. 
Dempsey, care cunoscuse doar pământul stâncos 
al Regatului de Beril şi climatul temperat al 
Regatului de  Smarald, nu contenea să se 
minuneze. Fermecat, el privea zborul păsărilor 
multicolore care străbăteau cerul fără niciun nor şi 
bancurile de peşti fluorescenţi, înotând în râul 
Mardall. Cei doi copii erau împietriţi de admiraţie. 

— Niciodată nu ni s-a vorbit despre asta! 
exclamă într-un târziu Dempsey, înmărmurit. 

— Locuitorii acestui regat vor să păstreze 
secretul, explică Chloe. 

— Dar arborii nu pot să fie transparenţi, iar florile 
nu pot să atingă o asemenea înălţime, protestă el. 

— Ai dreptate, dar zânele au puterea să modifice 
mediul înconjurător. 

— Dac-aş fi fost o zână, şi eu aş fi vrut să 
protejez toate acestea, murmură Kevin. 

— Să sperăm că regele lor are să fie de acord cu 
tine, îi ură Chloe. 

Ea se-ntoarse apoi spre fratele său de arme, 
ochii ei de culoare deschisă parcurgând peisajul 
din jur. 

— Malul mării este protejat de-un labirint de 
vârfuri ascuţite, printre care un cal abia se poate 


strecura, îi informă Chloe. Acolo nu cred că are să 
fie necesară săparea capcanelor. 

— Şi dacă dragonii ar avea aripi? îşi dădu 
Dempsey cu părerea. 

— Dac-ar fi aşa, am fi toţi morţi, pentru că nimic 
nu va putea să-i oprească. 

Celor doi ucenici li se puse-un nod în gât şi Chloe 
se grăbi să-i cuprindă într-un văl de linişte, 
reproşându-şi uşurinţa cu care vorbise. 

— Trebuie să-l convingem pe Regele Tilly să 
apere frontiera de la miazănoapte a ţării sale, 
acolo unde regatul lui se-nvecinează cu cel al 
Elfilor, mai spuse ea, îndemnându-şi calul. 

Coborâră spre vale şi Dempsey se miră că nu 
vedea nici construcţii şi nici măcar locuitori. Chloe 
îi spuse că zânele aveau capacitatea de a-şi 
sustrage propriul regat privirilor străine. 

— Asta ne-ar fi de foarte mare folos! glumi 
Dempsey, făcându-i pe Scutieri să râdă. 

— Dar oamenii nu sunt suficient de înţelepţi să 
folosească această putere cu bune intenţii, le 
explică o voce din spatele lor. 

Inainte chiar ca sora lui de arme să-l poată 
preveni că este vorba despre Regele Tilly, 
Dempsey se-ntoarse în şa şi-şi trase sabia, Scutierii 
imitându-l în aceeaşi clipă. Apoi observară un om 
înaripat, care n-atingea pământul, şi îşi coborâră 
armele. 

— Maiestate, vi-l prezint pe Cavalerul Dempsey 
de Smarald, cât şi pe Scutierii noştri Wanda şi 
Kevin. Am venit să discutăm despre strategia 


protejării continentului Enkidiev împotriva unei 
eventuale invazii. 

— De ce ne-ar privi asta? întrebă regele cu o 
voce încântătoare. 

— Regatul vostru se află în apropierea oceanului, 
ceea ce-l face să fie o cale ideală de acces pentru 
duşman, explică Dempsey. 

— Teritoriul care-mi aparţine este protejat de 
stânci. l-am explicat deja lui Chloe. 

— Inamicul ar putea să invadeze Regatul Elfilor şi 
să coboare spre miazăzi. 

Celelalte zâne începură să-l înconjoare pe rege. 
Aripile le tremurau precum cele ale insectelor, dar 
creaturile acestea fermecate nu luară parte la sfat, 
ci se mulţumiră să asculte. 

— Nu-mi vine să cred că vor putea trece peste 
regatul meu, se-ncăpăţână regele. Dacă o astfel de 
invazie ar avea loc, i-am putea alunga fără nicio 
problemă din valea noastră. 

O lacrimă se rostogoli pe obrazul reginei, care 
zbura alături de soţul ei. Ea întinse mâna în faţa ei 
şi pădurea din împrejurimi se-acoperi de-o roşeaţă 
surprinzătoare. Dempsey îşi întoarse calul în toate 
direcţiile, căutând izvorul răului, apărut deodată, 
înțelegând ce-avea de gând să facă regina, Chloe îi 
sfătui pe Scutieri să nu le fie frică şi să-şi ţină caii 
din scurt. 

Înconjurând-o pe regină, zânele începură să se- 
agite şi pe bună dreptate. Dărâmând copacii din 
calea ei, o fiară enormă ieşi din pădure, ridicând în 
jurul ei un praf de cristal cât se poate de fin. 


Înspăimântaţi, caii se cabrară, iar Cavalerii abia 
putură să şi-i stăpânească. Negru din cap până-n 
picioare, monstrul semăna cu o şopârlă gigantică. 
Labele din faţă erau arcuite, iar gâtul lung se 
termina cu un cap de forma unui triunghi găurit de 
doi ochi uriaşi, roşii ca focul. Colţi uriaşi îi 
împodobeau fălcile puternice. Scoţând un răget 
mai puternic decât al leului din deşert, fiara 
deschise botul, dându-le de furcă celor doi 
Cavaleri. 

După ce cu greu îşi stăpâni propriul cal, 
Dempsey părea gata să-nfrunte pericolul. Chloe îşi 
strunea şi ea cum putea bidiviul. Nu-şi trăsese 
sabia, pentru că înţelesese din prima clipă că 
dragonul era o iluzie creată de Regina Calva. Dar 
pentru Kevin, era ca şi cum scheletul cel mare care 
trona în piaţa din mijlocul satului ar fi prins 
deodată viaţă. [inea cu putere hăţurile calului, dar 
ochii lui exprimau de-a dreptul teroare. Erau 
monştri asemănători cu cei care îi exterminaseră 
pe strămoşii lor, oamenii Regatului Zenor. 

Dragonul străbătu distanţa ce-l separa de 
oameni şi de zâne doar în câteva secunde, dar el 
dispăru înainte să-i atingă. Regele păstră un 
moment liniştea, apoi contemplă grav faţa 
scăldată-n lacrimi a soţiei sale. 

— Asemenea monştri au atacat Shola, se plânse 
ea. Fan mi-a apărut în vis noaptea trecută şi mi i-a 
arătat. 

— Dacă ei ar distruge valea aceasta, unde v-aţi 
sălăşlui Maiestate? întrebă Chloe cu tristeţe. 


Tilly înţelese lecţia. El acceptă să asculte planul 
lor şi fu de acord că gropile pentru capcane erau 
singura modalitate să scape de ei. Pentru poporul 
lui ar fi fost mai simplu să le sape folosindu-se de 
magie. În apropierea capcanelor vor fi şi aşa 
postate santinele, ca să se asigure că nici oameni, 
nici elfi nu aveau să cadă-n ele din greşeală. 
Cavalerii promiseră să stea cu ei, până ce totul are 
să fie pus la punct. 

Îndeplinindu-şi cea mai grea parte a misiunii, 
Chloe se-ntoarse în cele din urmă spre Scutieri. 
Acum Wanda era convinsă că fiara oribilă nu 
fusese decât o iluzie, dar tânărul Kevin era încă în 
stare de şoc. Ea se uită rugător la Dempsey, dar el 
înţelesese deja că era de datoria lui de maestru să- 
| liniştească pe băiatul din Zenor. Chloe îi privi 
îndepărtându-se şi descălecă să-şi odihnească 
armăsarul. Ca un bun Scutier, Wanda o imită. 


19 
REMUŞCĂRILE UNUI MARE SUVERAN 


[BE rândul lui, lason nu ajunse în Regatul Elfilor 


decât a doua zi. Scutierul lui îl urma în linişte încă 
de dimineaţă. Cavalerul simţi că o groază de 
întrebări îi dădeau târcoale, dar se hotări să le 
răspundă doar după ce se va fi oprit. Când 
ajunseră, în sfârşit, în satul din luminiş al elfilor, îl 
găsiră gol. lason îşi trase uşor sabia din teacă, iar 
Nogait îl imită. 

Ultima oară când elfii se ascunseseră astfel, o 
mare nenorocire se abătuse asupra Regatului 
Shola, vecinii lor din nord. Rămânând în şa, lason 
parcurse tot satul, cu simţurile ascuţite la 
maximum. Foarte neliniştit, Scutierul lui îl urma 
îndeaproape. 

Un băieţel cobori atunci dintr-un copac la 
picioarele lor. lason îl recunoscu pe Djen, tânărul 
elf care-i condusese la regele Hamil, la prima lor 
vizită. 

— De ce poporul tău s-a ascuns şi de data asta? 
se nelinişti lason. 

— Nu mai au încredere în oamenii care poartă 
platoşa verde, răspunse copilul, păstrând distanţa. 

— Spune-i regelui tău că lason, Cavaler de 
Smarald, doreşte să vorbească cu el. Am să-l 


aştept aici. 

Copilul avu un moment de ezitare, îi cuprinse pe 
cei doi oameni într-o privire total lipsită de 
încredere, după care, într-o clipă, dispăru printre 
copaci. 

— Maestre? întrebă atunci Nogait, cu o voce din 
care străbătea îndoiala. Simţiţi vreun pericol? 

— Nu, îl asigură lason, venind lângă el şi 
punându-şi din nou sabia-n teacă. Sunt numai 
prudent. În general, când satul întreg este gol, 
trebuie să devii suspicios. Dar elfii sunt fiinţe 
temătoare, trebuie să le dăm timpul necesar să 
accepte să ne primească. 

— Nu mai au încredere în noi din cauza 
Cavalerului Wellan, nu-i aşa? 

— Să spunem că mai-marele nostru s-a arătat 
mai degrabă agresiv, la prima noastră trecere. Că 
avea dreptate să fie supărat pe regele Hamil, dar 
n-avea dreptul să-l pedepsească el însuşi. Este- 
mpotriva codului nostru. 

— Atunci de ce-a făcut-o? 

— Fiecare dintre noi are o slăbiciune de depăşit, 
Nogait. La Wellan, e mânia. La mine este 
nepăsarea, indiferența. 

— Şi noi avem slăbiciuni? întrebă băiatul, 
referindu-se la Scutieri. 

— Desigur. Una dintre îndatoririle maestrului 
vostru este să le observe cât mai repede posibil şi 
să le îndepărteze. 

Intre timp mai mulţi elfi ieşiră din pădure. lason îl 
recunoscu în primul rând pe Regele Hamil. El 


descălecă imediat şi se-nclină în faţa lui. Nogait se 
grăbi să-şi imite maestrul. 

— De ce aţi venit din nou aici, Cavalere? întrebă 
suspicios regele. 

— Cavalerii de Smarald au toate motivele să 
creadă că inamicul este pe punctul să atace 
Enkidiev şi că va cobori spre sud, probabil prin ţara 
dumneavoastră. 

— Şi nu v-au trimis decât pe dumneavoastră să 
ne-apăraţi? se miră regele. 

— Nu suntem suficient de numeroşi să asigurăm 
protecţia continentului, spuse lason. Şi atunci am 
optat pentru un sistem natural de apărare. 

În timp ce lason îi explica în ce fel trebuia să 
procedeze, Hamil îl studia gânditor, după care îi 
mai spuse că trebuie să se sfătuiască cu poporul. 
Cavalerul acceptă de bunăvoie această cerere, iar 
Regele Elfilor dispăru în pădure. In curând, soarele 
trebuia să apună şi Cavalerul îşi aminti că, în acest 
colţ al continentului, nopţile erau foarte reci. El şi 
Scutierul adunară lemne şi aprinseră un foc bun în 
cercul de pietre din mijlocul satului. Se ocupară 
apoi de cai, le dădură de mâncare şi-i adăpară, 
după care se aşezară şi ei în jurul focului să se- 
ncălzească şi să mănânce. lason fu foarte surprins 
să-l vadă pe Regele Hamil întorcându-se, mai 
târziu. Cu faţa gânditoare, Hamil se aşeză lângă 
foc, fără prea multe fasoane. Era singur, dar lason 
simţea sute de priviri îndreptate asupra lui. 

— Pădurile noastre sunt dese, spuse regele, 
întorcându-se spre lason. 


— Nu cred că asta ar împiedica monştrii să le 
traverseze, Alteță, îşi dădu cu părerea Cavalerul. 

— Maestre, aş putea vorbi şi eu? întrebă atunci 
Nogait. 

Regele Elfilor se uită cât se poate de atent la 
copilul cu părul negru şi privirea deschisă a unor 
ochi albaştri, ce stătea alături de Cavaler, cu o 
pătură pe umeri. 

— Bineînţeles, răspunse lason. 

— Maiestate, am citit în biblioteca Palatului de 
Smarald că elfii ar putea nu doar să capteze frica 
celorlalţi, dar şi să-şi dea seama de cauza ei. 

lason simţi cum tensiunea pune stăpânire pe 
rege. Oare băiatul gândise drept? Inainte să poată 
interveni, Nogait continuă. 

— Unul dintre supuşii voştri a văzut precis 
dragonii cu câteva minute înainte ca masacrul de 
la Shola să se producă. Această persoană ar putea 
transmite celorlalţi elfi imaginea şi să-i facă să-şi 
dea seama de amploarea invaziei care ne 
ameninţă. 

— De ce-am vrea să retrăim noaptea aceea de 
coşmar? murmură Hamil, întorcându-şi privirile 
spre flăcările focului. 

— Pentru ca poporul vostru să-nţeleagă că 
dragonii trebuie distruşi înainte ca ei să atingă 
regiunile populate ale continentului Enkidiev, 
insistă copilul. 

— Şi pentru ca el să susţină hotărârea voastră de 
a-i opri la graniţă, adăugă lason. 

Regele îşi acoperi deodată faţa şi izbucni în 


suspine. Pradă unei confuzii, Nogait se-ntoarse 
spre lason, convins că el este cauza acestei tristeţi. 
Cavalerul îşi puse mâna pe braţul copilului, 
asigurându-l că alta era cauza şi-l sfătui să tacă. 
Hamil plânse un timp şi lason ştiu că el a fost cel 
care a asistat la masacru. Urmându-i gândurile, 
Cavalerul observă în mijlocul curţii îngheţate de la 
Shola un animal enorm, acoperit de solzi negri, 
lucioşi, ai cărui ochi roşii străluceau în întuneric. 
Preţ de-o clipă, el avu impresia că vede un om 
îmbrăcat într-o armură întunecată, ce călărea 
această fiară, dar dragonul întinse gâtul cu viteza 
unui şarpe. lason îi văzu colții imaculaţi repezindu- 
se spre el şi imediat simţi o durere teribilă în piept. 
Cavalerul sări în sus, revenind la realitate, şi 
constată că tremura din toate încheieturile. Vocea 
Scutierului său ajunse la el ca printr-o ceaţă deasă. 


— Maestre... 
— E bine, Nogait, n-am nimic, îl linişti el. 
Regele Elfilor îl privi cu compasiune. Il lăsase 


intenţionat să-i sondeze gândurile să poată să-i 
vadă neputinţa. 

— In seara atacului de la Shola eu am trăit, fără- 
ncetare, toate acele morţi. Desigur că nu mai 
aveam nevoie să mi se răscolească toată durerea 
de către Cavalerul Wellan, declară regele. 

— Ceea ce am văzut, murmură lason în sfârşit, 
era un dragon? 

— Da. Şi oamenii-insectă au sute! 

lason îşi lăsă privirile să alunece spre flăcările 
focului, încercând să-şi imagineze prin ce miracol 


un pumn de oameni, însufleţiţi fiind chiar şi de cele 
mai bune intenţii, ar putea împiedica să se mai 
producă un asemenea masacru oriunde pe 
continent. 

— Avem să săpăm acele gropi acolo unde ne veţi 
arăta, mai spuse regele Hamil înainte de-a pleca. 

Nogait mai strânse pătura pe umerii maestrului 
său, având certitudinea că nu frigul îl făcea să 
tremure aşa, ci viziunea proiectată în mintea lui de 
Regele Elfilor. Cavalerii, fiind legaţi spiritual între 
ei, fraţii i-au resimţit starea de spirit şi i-au trimis 
fiecare, în acelaşi timp, o undă de linişte. Pe 
moment împăcat, lason se prăvăli pe spate şi- 
nchise ochii, uşurat. 

— Mulţumesc, şopti el la adresa fraţilor lui de 
arme. 

Înainte de-a se lăsa pradă somnului, se mai uită 
o dată la băieţelul care era de-acum Scutierul lui. 
Ştiind că-l va veghea, lason adormi oarecum 
liniştit. 


20 
REGĂSIRI NEAŞTEPTATE 


E kilometri de-acolo, aşezat în faţa focului la 


graniţa din nordul extrem al Regatului de Diamant 
şi al Regatului de Opal, Wellan şi Santo resimţiseră 
teroarea lui lason. Preţ de-o clipă, se temuseră să 
nu fi căzut într-o ambuscadă, dar ei înțeleseseră 
repede că viziunea lui provenise dintr-un alt loc şi 
dintr-un alt timp. Imediat Wellan întâlni privirile 
uimite ale Scutierilor lor. 

— Era lason, şopti el. 

— A avut o viziune îngrozitoare şi, pentru că noi 
suntem legaţi între noi prin spirit, am resimţit-o, 
adăugă Santo. Dar a trecut, n-aveţi de ce să vă 
mai faceţi alte gânduri. 

— Când vom deveni Cavaleri şi noi o să fim astfel 
legaţi de voi? întrebă Bridgess, plină de speranţă. 

— Nu ştiu, răspunse Wellan. Noi n-am fost 
Scutieri ca voi şi noi n-am fost niciodată separați 
unii de ceilalţi, cum sunteţi voi acum. De aceea 
legătura dintre noi este atât de puternică. Nu ştiu 
dacă şi la voi o să fie la fel. 

Apoi îi sfătui pe cei doi Scutieri să se-nvelească-n 
păturile lor şi să se culce. Cei doi Cavaleri făcură la 
fel şi se întinseră-n apropierea focului, avându-i pe 
Scutieri înaintea ochilor. 

Dis-de-dimineaţă, Cavalerii şi cei doi protejaţi ai 


lor porniră la drum. Înainte să plece, Wellan aruncă 
o privire pe hărţile continentului şi acum ştia că 
drumul care ajungea la castelul 

Regelui Nathan urma cursul râului Amimilt, cel 
ce-şi tăia calea prin centrul Regatului de Opal, 

Călăriră fără să se grăbească, Wellan voind să-şi 
fixeze-n memorie toate amănuntele călătoriei, 
amănunte care ar fi putut să le fie folositoare dacă, 
vreodată, ar fi trebuit să se retragă-n grabă. Era o 
ţară-mpădurită, măturată de-un vânt răcoros în 
permanenţă. Vânatul se găsea aici din belşug, dar 
aveau suficiente provizii şi nu trebuiau să vâneze. 

— Te simţi bine, Bridgess? o întrebă Wellan 
imediat ce-i simţi oboseala. 

— Aş minţi dac-aş spune da, maestre. 

Wellan  se-ntoarse-n şa şi-i sondă fizic pe 
amândoi Scutierii. Simţi imediat că îi dureau 
picioarele. 

— Cred c-ar trebui să mergem un pic pe jos, 
sugeră Santo. 

Cavalerii descălecară şi-i ajutară şi pe copii să 
facă acelaşi lucru. Câteva minute îşi dezmorţiră 
picioarele, urmaţi fiind de caii fiecăruia, iar fetiţa 
păru să aprecieze exerciţiul. 

— Va trebui să-ţi întăreşti muşchii, îi spuse 
Cavalerul, fără urmă de reproş. 

— Am să ajung şi la asta, maestre, vă promit. 

EI îi aruncă o privire înveselită. În pofida vârstei 
ei destul de tinere, avea o voinţă de fier şi multă 
convingere. Nu se-ndoia că va deveni cu timpul un 
luptător priceput, poate chiar un mare şef ca el. 


După o oră cavalerii îi lăsară pe copii să încalece 
din nou. Din fericire castelul nu mai era departe. 
Se puteau vedea deja turnurile, în spatele unei 
păduri dese de conifere. Era o fortăreață albă, într- 
un stil mai simplu decât cel al Palatului de 
Smarald. Pereţi înalţi de piatră se-ntindeau pe 
kilometri şi doar faţada principală nu era protejată 
de pădure. 

— Ce ştii despre acest regat? îl întrebă Santo pe 
şeful lui. 

— Regatul de Opal este cel mai independent 
dintre toate. Poziţia lui geografică l-a pus la 
adăpost de confruntări în decursul ultimului război. 
Dragonii n-au reuşit să ajungă până acolo, pentru 
că au fost opriţi de primii Cavaleri, înainte să poată 
atinge Regatul de Smarald. Imi închipui că n-au să 
fie prea impresionați de perspectiva unei noi 
invazii. Va trebui să dai dovadă de multă elocinţă, 
frate. 

— Sunt vecinii vechiului tău regat, nu-i aşa? 
urmă Santo, gândindu-se deja la strategia pe care 
ar fi trebuit s-o adopte. 

— Aşa este. Regatele de Opal şi Rubin au în 
folosinţă comună terenuri de vânătoare chiar la 
frontieră şi, dacă nu este nici cea mai mică 
rivalitate între cei doi regi, nu s-a înfiripat nici 
măcar o cât de mică legătură de prietenie. Se 
respectă şi nimic mai mult. 

— Vorbeşte-mi despre Regele de Opal. 

— Regele Nathan a moştenit de curând tronul, la 
moartea tatălui său, Regele Olum. Se spune că nu 


este prea încântat să stimuleze progresul. Nu ştiu 
cine este regina. 

Apucară pe-un drum de pământ care părea să-i 
conducă direct la castel, când fură interceptaţi de- 
o trupă de soldaţi înarmaţi până-n dinţi. Aveau 
platoşe metalice, împodobite de-un vultur cu 
aripile deschise, peste tunici şi pantaloni negri, şi 
călăreau armăsari puternici, antrenați pentru luptă. 

— Cine sunteţi şi ce faceţi pe pământurile 
Regelui Nathan de Opal? se răsti la ei şeful 
soldaţilor, pe-un ton cât se poate de agresiv. 

— Suntem Cavaleri de Smarald şi dorim ca 
regele să ne acorde o audienţă, răspunse Wellan, 
sondându-le adevăratele intenţii. 

Era sigur că şi Santo făcea acelaşi lucru, căci 
oamenii aceştia erau duri ca pielea de toval. Nici 
măcar o noţiune de respect sau de civilizaţie nu le 
fusese inoculată, iar regele lor trebuia să fie şi el 
din acelaşi aluat. 

— Am primit ordin să nu lăsăm pe nimeni să 
treacă, declară soldatul. 

— Ceea ce avem să-i spunem Regelui Nathan 
este de cea mai mare importanţă, îi replică Wellan 
deosebit de calm. 

Câţiva dintre soldaţi izbucniră în râs. Simţind că 
tinerii lor protejaţi se  înverşunară împotriva 
mojiciei soldaţilor, Cavalerii le trimiseră o undă de 
linişte. Nu era nicidecum momentul să-i provoace 
pe astfel de oameni. 

— Acceptaţi să le trimiteţi un mesaj din partea 
noastră? insistă Marele Cavaler, care nu muşcă din 


momeală. 

— Suntem soldaţi, nu mesageri. 

— În acest caz, aţi putea să-nţelegeţi că regele 
vostru trebuie pus fără-ntârziere la curent cu 
războiul care se pregăteşte, interveni Santo. Dar 
cum voi sunteţi în stare să depistaţi de la distanţă 
inamicul şi, mai ales, înainte de-a fi prea târziu... 

Wellan şi Santo schimbară între ei o privire 
complice şi-i îndemnară şi pe Scutieri să facă 
acelaşi lucru. 

— Ar trebui să-i spuneţi totuşi regelui vostru că 
vecinii lui, cei din Regatul de Diamant, ne-au 
rezervat o primire mult mai bună şi pe loc avem să 
ne-ntoarcem acolo, mai spuse Wellan, ridicând 
mândru capul. Dacă el vrea să afle mai multe 
despre duşmanul care vrea să pună stăpânire pe 
Enkidiev, va trebui să vină să ne caute. 

Şi, întorcându-se din drum, Cavalerii îi lăsară 
acolo, cu gura căscată, pe soldaţii cu arţag. 
Scutierii nu înțelegeau deloc reacţia pe care 
Maeştrii lor căutau s-o provoace, dar le imitară 
pasul fără discuţie. 

Wellan şi Santo îşi folosiră facultăţile lor magice 
să studieze reacţia soldaţilor, dar nu citiră în 
mintea lor decât confuzie. Şeful lor veni imediat 
după ei, dar Cavalerii nu încetiniră deloc cursa 
armăsarilor lor. 

— Suntem soldaţi ai Regatului de Opal, anunţă 
şeful lor, călărind alături de Wellan. Dacă aveţi 
informaţii de cea mai mare importanţă, nouă 
trebuie să ni le daţi. 


— Cavalerii de Smarald nu vorbesc decât cu 
regii, îi replică Wellan pe-un ton de gheaţă. 

Soldatul îşi împinse calul şi-l făcu să se aşeze de- 
a latul drumului. Desigur că nu apreciase tonul 
Cavalerului. 

— Regele nu acordă audienţă decât războinicilor 
de valoare şi nicidecum marionetelor, care se 
plimbă ca la paradă, cu platoşe împodobite cu 
pietre preţioase. 

— Orice-ar fi, n-avem cu ce să-ţi dovedim, se 
impacientă Santo. 

— În regatul acesta doar oamenii adevăraţi au 
dreptul la vorbă, îl persiflă soldatul. Dacă vreţi să-l 
vedeţi pe rege, va trebui ca unul dintre voi să mă- 
nfrunte în luptă. Atunci am să hotărăsc dacă vă 
conduc sau nu la castel. 

— În acest caz eu am să fiu acela, decretă 
Wellan, cu un zâmbet batjocoritor care-ngheţă 
sângele soldaţilor. 

În general, străinii care îndrăzneau s-o apuce pe- 
acest drum îşi luau picioarele la spinare, dar 
Cavalerul cu platoşă verde nu arăta nici urmă de 
frică. Din contră chiar, părea încântat că avea 
ocazia să se bată. 

În linişte, soldaţii din Regatul de Opal formară un 
cerc mare-n jurul lor. Înfruntarea avea să aibă loc 
acolo, în mijlocul drumului. Pe calea gândurilor, 
Santo îi ceru instrucţiuni lui Wellan, care-i răspunse 
pe-aceeaşi cale. Dacă lucrurile au să ia o 
întorsătură proastă, trimite Scutierii în Regatul de 
Smarald şi continuă să organizezi apărarea 


continentului în locul meu. Dar nu cred c-o să am 
neplăceri. 

Observă atunci privirea neliniştită a lui Bridgess 
şi-i făcu, încurajator, cu ochiul, în timp ce 
descăleca. li întinse frâiele calului său, apoi se 
adresă fratelui său de arme şi celor doi copii. 

— Orice s-ar întâmpla, nu interveniţi. 

Inaintă apoi spre soldatul care, de nerăbdare, 
bătea pământul uscat sub încălțări. Dacă toţi 
oamenii Regatului de Opal erau atât de 
nerăbdători să se bată ca acesta, Wellan ar fi 
înţeles de ce Elund voia să-i vadă aliaţi. 

— Să te văd ce-ai în mate, Cavalerule de 
Smarald! îl dispreţui soldatul, trăgându-şi sabia. 

Nu fu deloc impresionat de statura impozantă a 
lui Wellan, nici de mâna cea mare ce se închise pe 
garda săbiei, ca s-o tragă din teacă. Precis că nu 
cunoştea povestea Cavalerilor de Smarald şi a 
puterii lor magice. 

Soldatul atacă primul şi, timp de câteva minute, 
Wellan se mulțumi să-i pareze loviturile, 
măsurându-i puterea braţului. Şi, chiar dacă n-avea 
intenţia să-l umilească-n faţa oamenilor lui, voia 
să-l determine să-nţeleagă că aceşti Cavaleri de 
Smarald erau o rasă aparte de luptători, nu ca 
oricare alţii. 

Văzând că omul repeta aceeaşi schemă de atac, 
lovituri directe, brutale şi parade instinctive, 
Wellan hotărî să-i facă pofta şi să-i arate într- 
adevăr „ce-are în mate”. Braţele lui musculoase 
mânuiau cu uşurinţă sabia grea, pe care-o învârtea 


pe deasupra capului, ori de câte ori îşi ataca 
adversarul din toate părţile. Sub ploaia loviturilor 
repetate, omul se retrase, căscând ochii uimit. 
Niciodată nu luptase împotriva unui duşman atât 
de puternic şi rapid. Wellan îşi adună toată puterea 
şi-i aplică adversarului o lovitură grea care-l 
dezechilibră. O a două lovitură, venită fulgerător, îl 
dezarmă. Apoi, cu o lovitură puternică de picior 
direct în piept, îl dobori, soldatul lovindu-se tare la 
spate. Imediat sabia Cavalerului se opri cu 
ascuţişul la gâtul inamicului, iar din gură Cavalerul 
îi trimise cel mai sadic dintre zâmbetele pe care le 
cunoştea. 

— Sunt Cavalerul Wellan de Smarald! răcni 
învingătorul. 

Soldaţii care-i încercuiau traseră şi ei săbiile în 
acelaşi timp, dar Wellan ridică mâna liberă şi o 
forţă invizibilă le smulse armele din mână şi le- 
ngrămădi la picioarele Cavalerului. 

— E un vrăjitor! strigă unul dintre soldaţi. 

— Înainte de-a dispreţui un Cavaler de Smarald, 
ar fi trebuit să vă informaţi, soldaţi din Regatul de 
Opal! îi admonestă Wellan. Noi nu suntem doar cei 
mai puternici luptători de pe continent, dar suntem 
şi magicieni! 

Wellan se dădu înapoi şi-şi puse sabia la loc în 
teacă. Adversarul lui se ridică pe coate, în timp ce 
pe faţa lui începea să se citească un alt fel de 
respect. Cavalerul, conştient că avea de partea sa 
atenţia galeriei, ridică cele două mâini şi săbiile se 
ridicară în aer, sub privirile împietrite ale soldaţilor. 


Stăpânindu-şi un zâmbet de satisfacţie, Wellan 
cobori repede mâinile, iar lamele de oţel se- 
nfipseră-n copacii care străjuiau drumul, învinsul se 
ridică în picioare şi-şi puse un genunchi la pământ 
în faţa Cavalerului cu puteri ieşite din comun. 

— Sunt Kardey de Opal, comandant al soldaţilor 
Maiestăţii Sale Regele Nathan. Am să vă conduc 
până la el. 

Wellan îl salută cu o scurtă-nclinare a capului şi 
se-ntoarse spre calul lui. Bridgess îl privea cu o 
admiraţie nemărginită. El nu mai era doar maestrul 
ei, el era acum şi eroul ei. 

— Ştii să dai şi un spectacol bun, îi şopti Santo, 
zâmbind vesel. 

— Mulţumesc, îi răspunse Wellan, suindu-se în 
şa, mândru de el însuşi. 

După ce-şi recuperară săbiile, soldaţii, deveniți 
deodată ascultători, îi escortară până la castel. 

Numai după ce intră în fortăreață, Wellan îşi 
dădu seama de ce era atât de-ntinsă. Ţăranii nu 
trăiau în exteriorul ei, ci în interior. 

Case mici şi grădini se întindeau de-o parte şi de 
alta a unei alei străjuite de plopi, care ducea la 
palatul construit din pietre de culoarea nisipului, ce 
se ridica pe două etaje. Balcoane îi împodobeau 
faţada, pe ale căror balustrade se vedeau steaguri 
negre brodate cu animale argintii. 

La vest de corpul principal de locuinţe, ţăranii din 
Regatul de Opal cultivau mari întinderi de pământ, 
iar mai la nord, se aflau păşunile pentru vite. 

Rândaşii se grăbiră să se ocupe de cai, în timp ce 


A 


şeful soldaților îi conduse pe oaspeţi într-o 
încăpere mare, în care ardea un foc bun. In timp 
ce-i studiau cu atenţie, slujitorii le oferiră de băut. 
Era clar că nu le era dat să vadă prea des străini în 
regatul lor. 

Bridgess îşi bău vinul cald fără să-şi poată dezlipi 
privirea de la Wellan. Când îşi dădu seama, Marele 
Cavaler se duse şi se aşeză lângă ea. Santo era în 
faţa focului şi răspundea întrebărilor Scutierului 
său. 

— De ce te uiţi la mine ca şi cum ti-ar fi teamă că 
dispar? îşi întrebă Wellan ucenica. 

— O, nu, Maestre, îl asigură copila, eu sunt 
convinsă că n-o să dispăreţi niciodată. 

Wellan zâmbi. Apoi, prieteneşte, puse mâna pe 
braţul ei. 

— Nimeni nu este etern, copilă! 

— Dar voi sunteţi prea puternic, să puteţi fi 
învins cu uşurinţă. 

— Nu sunt puternic, Bridgess, sunt mai degrabă 
dibaci. Îmi cunosc slăbiciunile şi forţa şi ştiu cum să 
mă servesc de ele, pentru a obţine cel mai bun 
rezultat posibil. Sunt un bun spadasin, pentru că 
mâinile îmi sunt solide, dar n-am destulă 
rezistenţă. Trebuie să termin repede lupta dacă 
vreau să câştig. Cât despre trucurile de magie pe 
care le-am folosit, şi tu ai fi putut face acelaşi 
lucru. Ai să-nveţi să-ţi foloseşti şi tu mai bine 
forţele, asta-i tot. 

— O să mă-nvâăţaţi să mi le folosesc şi eu aşa? 

— E şi acesta unul dintre motivele pentru care mi 


te-au încredinţat. 


x x x 


Când regele Nathan auzi că nişte cavaleri, fie ei 
şi de Smarald, reuşiseră să-i învingă cei mai buni 
războinici, fu foarte impresionat. Kardey, şeful 
gărzii sale, îi descrise cu lux de amănunte lupta 
împotriva lui Wellan. Când îi vorbi însă despre 
magie, acesta se ridică încet de pe tronul lui. 
Informaţiile lui îl făcuseră să-nţeleagă că noii 
soldaţi erau superiori celor de odinioară, pentru că 
ei erau educați în acest spirit încă din copilărie, dar 
el crezuse că era vorba despre o simplă 
lăudăroşenie din partea lui Smarald întâiul. 

— Să se pregătească un ospăț în cinstea lor! 
ordonă regele slujitorilor lui. 

In camera cea mare pusă la dispoziţia lor, Wellan 
se lungi pe jos, în preajma focului, îşi destinse toţi 
muşchii şi lăsă un timp conştiinţa să-i lenevească. 
In inima fiecărui Cavaler era câte un colţişor liniştit, 
unde lor le plăcea să se retragă din timp în timp 
să-şi tragă sufletul şi să-şi împrospăteze forţele. Nu 
trebuiau să stea acolo prea mult timp, dar trebuiau 
să-l caute destul de des. Sanctuarul lui Wellan era 
o peşteră din Regatul de Rubin, unde lui, copil 
fiind, îi plăcea să meargă. Formaţiune naturală de- 
o mare frumuseţe, el o descoperise din întâmplare 
împreună cu fratele lui Stem. Nu puteai pătrunde 
până la ea decât prin râul Sherida, care curgea nu 
departe de castel. 


Wellan fusese foarte impresionat de zidurile 
acoperite de cristale care străluceau sub raze 
palide de soare. Lumina aurită străbătea apele 
râului şi ricoşa pe podeaua pe jumătate scufundată 
a peşterii. Era un loc aproape ireal, un vis, unde 
puteai auzi până şi liniştea. Alesese deci această 
amintire, refugiată-n fundul sufletului, să se poată 
retrage acolo când avea nevoie şi să-şi refacă 
forţele. 

Când deschise din nou ochii, era aproape noapte. 
Bridgess veghea alături, observându-l cu atenţie. 

— Regele tocmai ne-a chemat, spuse ea. 

Wellan fu imediat în picioare. Servitorii îi 
conduseră până-n sala festinului, unde se adunase 
toată curtea. Zvonul înfrângerii lui Kardey în faţa 
unui uriaş, venit dintr-o ţară străină, se răspândise 
ca un nor de praf şi toţi mureau de curiozitate să-l 
întâlnească pe campion. i 

Deodată un murmur străbătu asistența. |l 
văzuseră pe Cavalerul îmbrăcat în verde, c-un cap 
mai înalt decât toţi intrând. Conştient de efectul pe 
care-l provoca şi plin de mândrie, Wellan îşi 
îndreptă şi mai mult spatele. Dacă poporului din 
Opal îi plăceau marii războinici, atunci asta-i va da. 
Se opri în faţa lui Nathan de Opal şi se-nclină 
respectuos, Santo şi Scutierii imitându-l. 

— Sunt Cavalerul Wellan de Smarald. Vi-l prezint 
pe fratele meu de arme Santo de Smarald, cât şi 
pe Scutierii noştri Bridgess şi Kems. 

— Sunt şi fete printre voi? se miră regele. 

— Da, Alteță. Cavaleri de Smarald pot fi 


deopotrivă şi fete, şi băieţi. Privilegiul acesta li-l 
oferă valoarea, nu sexul. 

Wellan constată atunci că în sală nu erau decât 
bărbaţi cu excepţia unei singure femei şi a unei 
fetiţe aşezate tocmai la celălalt capăt al mesei 
regale. Desigur, regina şi o prinţesă. Monarhul le 
prezentă o cohortă de demnitari, după care îi invită 
să mănânce cu el. Wellan îl lăsă pe Santo să ia loc 
lângă suveran ca să-şi folosească puterea sa de 
convingere şi alese să se aşeze între cei doi 
Scutieri. Îl observă pe Kardey la o altă masă şi-l 
salută din cap cu respect. Măgulit, soldatul îi 
răspunse la salut. Era important pentru un Cavaler 
să-şi facă aliaţi peste tot unde se ducea, le aminti 
Wellan copiilor. Păcat, însă că el nu-şi urmase 
propriul sfat şi în Regatul Elfilor... 

Când Santo începu să-i descrie dragonii regelui, 
sala deveni dintr-odată cât se poate de liniştită şi-l 
ascultă cu atenţie. Fiind un bun orator, cavalerul 
ştiu să găsească acele cuvinte care imprimară o 
dată pentru totdeauna în memoria lor imaginea 
monstrului. Le mai povesti apoi ororile îndurate de 
sholieni. In timp ce Santo se adresa cu elocvenţă 
curţii din Regatul de Opal, Wellan observă fetiţa 
care stătea nemişcată alături de regină. 

Cum te cheamă? o întrebă Cavalerul, folosindu-şi 
gândurile. Swan, răspunse ea pe loc şi firesc. Avea 
deci potenţialul să devină un Cavaler de Smarald, 
înţelese imediat Wellan. Și eu pot să mişc săbiile-n 
aer, dar mama mi-a interzis. Ea spune că femeile 
nu trebuie să atragă niciodată atenţia asupra lor. 


Wellan continuă să discute cu fetiţa, fără ca nimeni 
să-şi dea seama de asta. li mai spuse că în Regatul 
de Smarald lucrurile se petreceau diferit, acolo şi 
fetele fiind încurajate să devină Cavaleri de 
Smarald. Îi vorbi despre Chloe şi despre Bridgess, 
ce posedau calităţi pe care bărbaţii nu le puteau 
avea. 

Atenţionarea lui Bridgess, care-l atinsese uşor pe 
picior, îl desprinse de această discuţie şi-l trimise la 
cea dintre rege şi Santo. Wellan întoarse capul 
către ei ca şi cum el ar fi fost atent la absolut tot 
ce se vorbise până atunci. 

— Cred că gropile-capcană ar putea fi o soluţie 
foarte bună să stopeze înaintarea acestor creaturi, 
dacă sunteţi siguri că ele nu pot fi ucise ca vânatul 
mare obişnuit, declară Nathan. 

Santo se uită insistent la Wellan, dădu curţii 
explicaţii suplimentare despre dragoni şi oamenii- 
insectă care-i călăreau. Deschise apoi cilindrul 
agăţat la centură şi întinse planurile în faţa regelui, 
care, încreţindu-şi fruntea, le studie cu mare 
atenţie. 

— Unde-aţi vrea să săpaţi aceste gropi-capcană? 
îl întrebă apoi direct pe Wellan. 

— La graniţa dintre regatul vostru şi cel al elfilor. 
Ceilalţi fraţi ai mei sunt pe drum spre celelalte 
regate pentru a-i convinge pe suveranii lor să facă 
Şi ei la fel. 

— Ceea ce v-aţi asumat este-o sarcină cât se 
poate de grea, Cavaleri, şopti regele, ridicând uşor 
capul. 


— Aceasta este datoria noastră: de-a proteja 
continentul Enkidiev, Alteță, îl asigură Wellan. 

În sală se auzeau din ce în ce mai tare discuţiile 
mesenilor care comentau eventualitatea unui atac 
al acestor monştri sângeroşi sau îşi dădeau cu 
părerea despre modalitatea optimă de-a construi 
gropile-capcană.  Wellan profită de această 
confuzie, să se apropie de femeia şi fetiţa din 
capătul celălalt al mesei, Bridgess fiind în spatele 
lui. Marele Cavaler se aşeză pe vine lângă copil. 

— Mi-e teamă că n-am fost prezentaţi, spuse el 
curtenitor, adresându-se femeii tinere şi brunete 
din faţa lui. Eu sunt Cavalerul Wellan de Smarald, 
iar ea este Scutierul meu Bridgess de Smarald. 

— Eu sunt Regina Ardere de Opal, iar ea este 
prinţesa Swan, răspunse femeia, cu un zâmbet 
larg. 

Numele femeii i se păru cunoscut, dar nu putu 
să-şi amintească unde-l mai auzise. El îi vorbi 
imediat despre aptitudinile deosebite pe care fiica 
ei le avea. 

— Cavalerii de Smarald pot vedea lucruri care 
muritorilor de rând le scapă, începu el cu o voce 
cât se putea de plăcută, ca să n-o sperie. Mi-am 
dat seama că prinţesa are o înclinaţie aparte 
pentru magie. Ar putea fi o şansă pentru continent, 
dacă aţi vrea s-o încredinţaţi magicianului Elund. 

— Femeile nu sunt prea importante în regatul 
acesta, sire Wellan, răspunse tristă regina. 

— Dar ele sunt în altă parte, milady, afirmă el. 
Dacă-n regatul acesta nu i se recunoaşte valoarea, 


are să aibă precis locul ei la Castelul de Smarald. 

Cavalerul şi regina se uitară lung unul la altul 
preţ de câteva clipe, iar ochii ei migdalaţi şi negri 
ca noaptea treziră în el parcă un ecou. Înainte de 
a-i pune cea mai mică întrebare, Regele Nathan îl 
luă de braţ şi-l antrenă într-o discuţie cu un grup 
de bărbaţi, care voiau să vorbească despre 
strategie. 

Wellan şi Santo răspunseră cum putură mai bine 
întrebărilor cu care-i bombarda anturajul regelui. 
Scutierii îi urmăreau în linişte, ascultând cu atenţie 
tot ce se discuta împrejurul lor. Când se retraseră 
în sfârşit pentru noapte, copiii erau epuizați, dar 
Cavalerii se simțeau mulţumiţi. 

A doua zi se-ndreptară spre graniţa regatului, cu 
o-ntreagă armată de voluntari, gata să-nceapă 
săparea gropilor-capcană. 

Santo supraveghea grupul care lucra în 
apropierea frontierei Regatului de Diamant şi 
Wellan avea grijă de cei care săpau gropi pe 
graniţa Regatului Umbrelor. 


Cavalerii trebuiră să-şi scoale a doua zi 
dimineaţă ucenicii şi să le dea ghes spre baie. 
Bridgess nu se plângea, dar era clar că picioarele o 
dureau foarte rău. Odată toaleta terminată, Wellan 
luă un flacon mic din sacoşa lui şi fricţionă bine 
picioarele Scutierului său, uşurându-i durerea şi 
totodată mersul. Când ea voi să ştie ce este-n 
sticluţă, el îi făcu cu ochiul şi-i spuse că e secretul 
lui. 


Bridgess îl urmă în hol, unde mâncară-n linişte, 
apoi se duseră-n curte, unde-i aşteptau caii 
înşeuaţi. Santo şi Kems plecară cu primul grup. 
Cavalerul cu ochi negri strânse cu dragoste braţul 
fratelui său de arme şi acesta din urmă îi promise 
să rămână-n legătură cu el. Apoi se urcă în şa, 
Bridgess grăbindu-se să-l imite. Kardey însuşi îi 
însoţi până spre pământurile din nord-vest. Regele 
le pusese la dispoziţie vreo sută de oameni care să 
sape gropi, un grup de vânători care să le procure 
vânat şi bucătari care să le pregătească mesele. 

Călăriră mai departe, observând platourile înalte 
ale Regatului Umbrelor şi cascadele uriaşe care 
coborau de-acolo, formând adevărate râuri cu apă 
rece ca gheaţa, care şerpuiau apoi pe tot 
continentul. Kardey le arătă graniţa dintre regate, 
aflată la liziera unei păduri cu arbori gigantici, 
acolo unde începea Regatul Elfilor. Sub ochii lor se 
afla o câmpie vastă, unde vegetaţia se arăta mai 
rar. Era deci necesar să sape un număr 
considerabil de gropi, să poată opri dragonii, în 
cazul în care aceştia ar fi trecut de Codrul Elfilor şi 
ar fi ajuns acolo. Trebuiau să fie de acord, dacă 
voiau să supravieţuiască. 

Wellan parcurse granița, însoțit de şeful 
soldaţilor. Ei plantară ţăruşii care  delimitau 
amplasamentul celor trei rânduri de capcane, iar 
săpătorii începură imediat să lucreze, ca să nu se 
oprească decât la apusul soarelui. Strânşi în jurul 
focurilor, ei mâncară cina cu foarte multă poftă. 
Timp de-un minut Wellan îşi izolă gândurile şi-l 


contactă pe Santo. Astfel află că şi grupul lui 
începuse să sape gropile-capcană. El comunică în 
aceeaşi măsură cu toţi fraţii lui de arme şi se 
bucură să afle că ei îi convinseseră pe toţi 
suveranii să fie de acord şi participe la măsurile de 
apărare ale continentului. 

leşind din transă, el văzu că ochii neliniştiţi ai lui 
Bridgess erau îndreptaţi spre faleze şi-i puse o 
mână prietenească pe umăr, asigurând-o că n-are 
de ce se teme. Ea dormi în apropierea lui, 
înfăşurată în pledul ei, dar somnul îi fu agitat. 
Wellan îşi întinse simţurile lui invizibile asupra 
întregii regiuni, dar nu identifică motivul răului pe 
care ea îl resimțea. A doua zi dimineaţă, după ce 
se spălară în apa proaspătă a râului Amimilt, 
Wellan o întrebă care era motivul somnului ei 
agitat din timpul nopţii. Ea se uită o clipă la 
peretele stâncos care separa Regatul de Opal de 
cel al Umbrelor. 

— Se povestesc multe cu privire la locul acesta, 
şuşoti ea, sperând că el n-are s-o certe, căci nu era 
vorba decât de superstiții. 

— Cine le povesteşte? întrebă Cavalerul, 
mergând în direcția gropilor. 

— Ceilalți elevi. Vorbesc între ei de-o rasă stranie 
de oameni care trăiesc în Regatul Umbrelor şi în 
cel al Spiritelor. 

— Şi ce spun despre ei? 

— Că sunt schelete, suflete blestemate, care n- 
au piele pe oase şi care încearcă să-i prindă pe 
călători ca să le-o ia pe-a lor. 


— Deci din cauza asta ai dormit aşa prost, 
înţelese Cavalerul. Ţi-era frică să nu cumva s-o 
smulgă pe-a ta. 

— Ştiu că sunt, probabil, poveşti, maestre, dar 
mi-a fost imposibil să nu mă gândesc la ele. 

— Să fii convinsă de asta, şi este cazul să-ți 
regăseşti somnul, pentru că avem să stăm aici 
vreo câteva săptămâni. 

Bridgess nu îndrăzni să-i răspundă, dar Wellan o 
simţi încordându-se la ideea să mai petreacă tot 
acest timp în imediata apropiere a Regatului 
Umbrelor. Cavalerul îşi aminti că şi el auzise astfel 
de istorii abracadabrante despre locuitorii acestor 
meleaguri îndepărtate, dar curiozitatea lui, mereu 
vie, îl îndemnase să se informeze mai întâi asupra 
ţării acesteia de la miazănoapte. Astfel a aflat că 
aceste meleaguri îndepărtate erau în special 
pământuri vulcanice, închise într-un strat gros de 
gheaţă, meleaguri pe care nicio fiinţă nu putea 
supravieţui. Cât despre sufletele  blestemate, 
Wellan era sigur că ele se duceau pe tărâmul 
celălalt, ca toate celelalte, dar că erau altfel 
tratate. 

— Nimeni nu locuieşte  pe-aceste platouri, 
Bridgess, o asigură el. Nu le-ngăduie climatul şi 
compoziţia solului. 

— Dar şi Shola se află acolo sus şi acolo locuiau 
oameni, protestă Scutierul. 

— Shola nu face parte din lanţul de munţi 
vulcanici care se întind spre est, iar subsolul ei 
este mai stabil. În plus, este acoperită de zăpadă şi 


nu de gheaţă în continuă mişcare. Poţi să mă crezi, 
am verificat eu însumi tot ceea ce îţi spun. 

— Asta mă linişteşte, şopti copila, deşi se mai 
temea încă. 

Wellan îşi înăbuşi un zâmbet vesel, nedorind ca 
ea să creadă că-şi bătea joc de ea. Ştia că va 
ajunge să se convingă singură. 

Sosiră pe şantier, unde unii oamenii săpau 
pământul, în timp ce alţii îl transportau mai 
departe în roabe mici de lemn. Spre marea mirare 
a lui Bridgess, Wellan îşi scoase centura, platoşa, 
precum şi tunica verde. Apucă o lopată şi-ncepu să 
sape alături de ceilalți. Fetiţa îl observa, 
considerând că un Cavaler n-ar trebui să se 
amestece în aşa măsură cu cei care săpau, dar 
apoi îşi aminti că aceşti războinici nobili erau şi ei 
slujitorii continentului. Îi admiră braţele şi pieptul 
musculos. Desigur că şi le dezvoltase graţie unor 
lucrări de acest gen. Cu pielea şiroindu-i de 
transpiraţie, Wellan se-ntoarse spre ea. 

— Găseşte-ţi o lopată şi vino să m-ajuţi! 

— Eu? se miră Bridgess. 

— Da, tu îi răspunse Wellan, având aerul cel mai 
serios din lume. E timpul să-ncepi să faci şi tu 
muşchi. 

Nesigură, copila se supuse, luă o lopată pe care 
n-o folosea nimeni, se-apropie de marginea gropii, 
şi-i spuse aplecându-se spre el: 

— Eu pot să sap, dar o să-mi păstrez tunica, îl 
avertiză ea, muşcându-şi buzele. 

Sări în groapă şi Wellan trebui să se stăpânească 


zdravăn să nu izbucnească-n râs. Şi petrecu toată 
dimineaţa scoțând pământ din groapă. N-ar fi fost 
capabilă s-o facă, în cazul în care groapa- capcană 
ar fi devenit mai adâncă, dar acesta era un 
exerciţiu numai bun pentru braţele ei slăbuţe, care 
într-un viitor nu prea îndepărtat ar fi trebuit să 
mânuiască o sabie grea. 

La lăsarea serii, Bridgess era frântă de oboseală, 
încât abia mâncă ceva şi adormi în timpul unei 
istorii vânătoreşti, pe care le-o povestea Kardey. 
„Cel puţin n-a mai avut timp să se gândească la 
sufletele damnate care locuiesc în Regatul 
Umbrelor”, îşi spuse Wellan. 

De dimineaţă el trebui să-i fricţioneze braţul cu 
loţiunea lui minunată, ca ea să-şi poată unge o 
felie de pâine. Văzând asta, el n-o mai obligă să 
sape şi-o lăsă să aibă grijă de armele lui, şi el 
continuă să-şi ajute oamenii. 

Când se-ntoarse din pădure, nu mică-i fu mirarea 
să le vadă pe regină şi pe prinţesă stând de vorbă 
cu Scutierul lui. Dar ce făceau ele atât de departe 
de castel? 

— Maiestate, spuse el, apropiindu-se. Ar fi trebuit 
să vă anunţaţi... 

— Dar nu-i prima oară când vă văd cu pieptul 
gol, Cavalere, îl întrerupse regina, distrându-se 
vizibil pe seama încurcăturii sale. 

Wellan căută iarăşi în memorie, cu toată viteza... 
Ardere... Regatul de Rubin... Prinţesa Regatului de 
Jad... 

— Sunteţi sora Regelui Lang! exclamă el în 


sfârşit. 

Bridgess se străduia cu disperare să-şi aducă 
aminte de cursurile de istorie, dar asociaţiile pe 
care le făcea ea n-o duceau la niciun rezultat. 

— Am crezut că n-o să mă mai recunoaşteţi! 
glumi regina. Veniţi şi vă plimbaţi cu mine, sire 
Wellan. 

Ea o lăsă pe prinţesă în grija atentă a Scutierului 
şi-l urmă pe Wellan de-a lungul şantierului, unde 
oamenii continuau să muncească. 

— Amintirile mele despre voi sunt confuze, 
Maiestate, şi mă scuz pentru asta, adăugă Wellan, 
în timp ce-şi îmbrăca tunica. 

— Cum aş putea să fiu supărat pe voi, Wellan de 
Rubin? Eraţi atât de tânăr pe-atunci. Când tatăl 
meu m-a anunţat că nunta noastră nu va mai avea 
loc pentru că Regele Burge a hotărât să facă din 
voi un Cavaler de Smarald, inima mea s-a frânt. 

Wellan nu ştia ce să-i spună s-o îmbărbăteze. 

— Doar când v-am văzut alaltăieri, am înţeles că 
reacţia mea a fost pur egoistă. Faceţi cinste 
Ordinului. 

Un timp merseră în linişte, gândindu-se fiecare la 
viaţa pe care-ar fi avut-o împreună. 

— Mă întreb câteodată cu cine-ar fi semănat 
copiii noştri, sire, spuse dintr-odată regina, cu un 
suspin de regret. 

Luat prin surprindere, cavalerul rămase mut. Îşi 
amintise că la naşterea lui fusese promis prinţesei 
de Jad. În acel moment, ea avea şase ani. Totuşi, 
nu era ceva neobişnuit ca între regi soţii să nu fie 


de aceeaşi vârstă. Foarte devreme Wellan 
manifestase însuşiri magice, care neliniştiseră tot 
Castelul de Rubin. Mişca obiectele fără să le- 
atingă, cât şi oamenii care-i ieşeau în cale. Toţi 
slujitorii se plânseseră de el tatălui său, Regele 
Burge, dar acesta-l ierta mereu pe prâslea cu toate 
greşelile lui de copil, pentru că îi semăna tare mult. 
Hotărârea de a-l expedia la Castelul de Smarald o 
luase mama, Regina Mira. 

— Sunt neconsolat, şopti într-un târziu Wellan. 

— N-a fost hotărârea voastră să vă părăsiţi 
regatul, ci ea a aparţinut părinţilor voştri, răspunse 
Ardere, luându-l de mână. Şi, privindu-vă astăzi, 
trebuie să apreciez că a fost cea bună. Aveţi o 
ţinută mândră, îmbrăcat cu tunica şi platoşa 
acoperită cu pietre preţioase. 

Wellan continuă să meargă alături de ea fără să-i 
pese de privirile care se-ntorceau spre ei. Dacă 
acest „aparte” are să ajungă la urechile Regelui 
Nathan, el va-nţelege că ei erau vechi prieteni 
care, din copilărie, s-au întâlnit prima dată. 

— Şi-apoi am adus pe lume o fetiţă cu însuşiri 
magice, fără ajutorul vostru, râse regina. 

— Incredinţaţi-o magicianului de Smarald, nu veţi 
regreta, stărui Wellan. 

— Am s-o fac... de dragul vostru! 

Se opri şi-l privi drept în ochi. Wellan îi duse 
mâna la buze şi-o sărută cu respect. 

— Şi, dacă vreodată hotărâți să vă însuraţi, 
adăugă ea şăgalnic, n-aveţi decât să mă furaţi... 

Mirarea pe care-o citi-n ochii Cavalerului o făcu 


să râdă cu poftă. Îl conduse apoi acolo unde-şi 
lăsase fetiţa şi-i mulţumi pentru sfaturile bune. 
Fără ca măcar o dată să se-ntoarcă, regina se- 
ndepărtă, ţinând-o de mână pe prinţesa Swan. 


21 
MAGICIANUL DE CRISTAL 


la timp ce Cavalerii instalau capcanele pentru 


dragoni în diferitele regate ale continentului, Kira 
petrecuse multe ore cu tânărul Hawke cel care o 
învăța toate cuvintele pe care le ştia. Copila mov 
începuse să-nțeleagă mai bine lumea în care 
fusese azvârlită, dar era departe încă de 
stăpânirea corectă a limbii. Când elful nu era 
disponibil, Kira scăpa de sub supravegherea lui 
Armene şi mergea să-i spioneze pe cei mai mici 
dintre elevi, absorbiți să-şi facă exercițiile de 
magie. Unii erau dotați, alții mai puțin. Îi observa 
fără s-o vadă, apoi se-ntorcea în camera ei şi 
încerca să facă şi ea exerciţiile. 

Intr-o dimineaţă, în timp ce regele trona în sala 
de audienţe fiind atent la plângerile a doi ţărani, 
care nu se-nţelegeau în legătură cu mărimea 
pământurilor lor, mica sholiană se strecură printre 
picioarele demnitarilor până la Smarald întâiul şi i 
se căţără pe genunchi, tot aşa cum avea obiceiul 
să facă atunci când erau singuri. Împrejurul lor se 
făcu imediat linişte, dar Kira nici măcar nu băgă de 
seamă. 

— Wellan unde? întrebă ea, uitându-se cu ochii ei 
mari şi violeţi la suveran. 


— Este într-o misiune, Kira, ştii foarte bine. ŞI ți- 
am spus să nu vii aici când îi primesc pe supuşii 
mei. 

Întoarse deodată capul şi-atunci îi văzu pe toţi 
acei oameni care o priveau cu neplăcere. 

— Nimeni iubeşte Kira! gemu ea. 

Şi înainte ca regele s-o poată reţine, sări pe 
picioarele ei şi-o luă la fugă, cu inima făcută 
bucățele. 


x x x 


În seara aceea, în bucătărie, Armene o făcu să se 
aşeze pe masa cea mare şi-i dădu un bol de ciorbă. 
Kira mânca încet în timp ce slujitoarea îi pieptăna 
părul moale ca mătasea. 

— Sunt mulţi oameni în regatul nostru care nu te 
cunosc încă, dulceaţa mea, dar asta nu-nseamnă 
că nu te iubesc. 

— Nici Wellan nu iubit Kira! 

— Nu-i adevărat! El te-a îndrăgit mult! Din cauza 
asta mama ta l-a rugat să vegheze asupra ta! 

— Wellan nu vegheat, Wellan plecat! 

— Pentru că este Cavaler de Smarald şi prima lui 
îndatorire este să ne protejeze! 

Slujitoarea o îmbrăţişă, făcând-o să zâmbească. 
Apoi îi făcu baie, îi puse o cămaşă de noapte şi, 
strângând-o la piept, o duse-n camera ei. 

A doua zi, strigăte puternice o smulseră pe Kira 
din somn. Cum Hawke îi povestise întâmplări din 
ultimul război, ea se temu ca nu cumva Palatul de 


Smarald să cadă din nou pradă dragonilor. Sări din 
pat şi fugi la fereastră. Se sperie, când văzu curtea 
castelului plină de lume. Se grăbi spre uşă, o 
deschise şi se avântă pe culoar, apoi spre scară. 
Voia să se-ndrepte spre poarta principală a 
castelului, când Armene o culese în timp ce trecea. 

— Kira vrea ştie! făcu ea scandal, încercând să 
se smulgă din braţele slujitoarei. 

— Sunt numai oameni care vor să-şi încredinţeze 
copiii lui Elund, o asigură Armene. Asta nu ne 
priveşte. Cât despre tine, mică domnişoară, tu o 
să-ţi petreci dimineaţa cu Hawke şi-o să-nveţi şi 
alte cuvinte. 

— Da, Kira vrea înveţi cuvinte! strigă ea şi înălţă 
capul cu demnitate. 

In acelaşi moment, magicianul se aplecă pe 
fereastra turnului său. Văzându-i pe toţi oamenii 
adunaţi acolo, care se-mpingeau şi se-nghionteau, 
se grăbi să coboare, fiind foarte curios să afle 
motivul venirii lor la palatul Regatului de Smarald. 

— Am răspuns chemării regelui! îl înştiinţă un 
bărbat care ţinea de mână un băieţel. 

— Un mesager ne-a spus că voi căutaţi copii de 
la cinci la zece ani, care au talenţe magice, să 
faceţi din ei Cavaleri de Smarald, mai adăugă şi 
nevasta lui. 

— Văd, mormăi Elund, abia stăpânindu-şi nervii. 

Se-ntoarse în palat, cu faţa din ce în ce mai roşie 
şi se duse direct spre apartamentele regale. 

— Maiestate, mă vedeţi profund deranjat, anunţă 
magicianul, făcând o reverență scurtă. Noi ne-am 


înţeles totuşi asupra procesului de recrutare a 
Cavalerilor. 

— Despre ce vorbiţi, Elund? se miră Smarald 
întâiul. 

— Chiar acum sunt în curtea castelului zeci de 
familii care au adus copiii să fie verificaţi şi spun că 
n-au făcut altceva decât să răspundă mesajului 
regelui. 

— Dar eu n-am trimis pe nimeni niciunde! 
protestă regele. 

— Atunci de ce sunt toţi aceşti oameni aici? 

Imediat după ce puse-ntrebarea, magicianul se 
lovi cu palma peste frunte. 

— Wellan! îşi aminti el deodată. 

— Dar ce-are el de-a face în toată istoria asta? 
Se-mpacientă regele. Este-n Regatul de Opal de 
câteva săptămâni. 

— Înainte de plecare, mi-a declarat că eu nu 
formez destui copii deodată şi că un pumn de 
Cavaleri nu pot proteja suficient continentul 
Enkidiev. Voia neapărat să mărească rapid 
rândurile Cavalerilor Ordinului. 

— Ar trebui să mărturisesc cinstit că sunt, mai 
degrabă de acord cu el, Elund. 

— Asta nu-i priveşte în niciun caz pe Cavaleri! 
Insist ca atitudinea lui nepoliticoasă să fie aspru 
pedepsită, Maiestate! 

— Wellan este un conducător de oameni. Eu am 
nevoie câte-un astfel de războinic ce conduce 
efectiv lupta-mpotriva duşmanului. 

— Dar asta nu-i dă dreptul să trimită mesageri în 


numele regelui! Ce-o să mai inventeze data 
viitoare? 

— Am să aranjez asta cu Marele nostru Cavaler 
atunci când se va-ntoarce. Pentru moment, avem 
datoria să-i primim pe oamenii aceştia cum se 
cuvine. 

Regele Smarald întâiul dădu imediat poruncă să 
fie instalate corturi în curtea cea mare a palatului. 
Împotriva voinţei sale, Elund începu să-i testeze pe 
copii şi recunoscu, cu surpriză, că aceştia erau şi 
mai dotați decât elevii lui actuali. Unii dintre 
candidaţi aveau deja opt ani, şi aveau aptitudini 
magice atât de bine dezvoltate, că pur şi simplu nu 
puteai să-i trimiţi acasă. La sfârşitul primei zile de 
examinări fuseseră acceptaţi deja vreo douăzeci de 
copii, care îşi ocupară în aceeaşi seară locurile ce li 
se cuveneau în dormitoare. Acelaşi procedeu fu 
urmat preţ de câteva zile fără ca niciunul dintre 
copii să fie refuzat, iar Elund fu silit să admită că 
Wellan a ştiut să formuleze în aşa fel cererea, încât 
n-au venit la castel decât copiii înzestrați cu un 
potenţial de necrezut. Dar magicianul nu era la 
capătul surprizelor din ziua aceea. 

După ce copiii, în număr de vreo şaizeci, fură 
instalaţi la castel şi după ce părinţii lor plecară spre 
casă, un om ceru să-l vadă pe Regele Smarald 
întâiul căruia voia să-i ofere serviciile lui de 
magician. Intrigat, regele ordonă să fie condus în 
sala de audienţe personale. El ştia că pe continent 
sunt puţini magicieni şi se-ntreba ce-l determinase 
pe-acesta să-şi părăsească postul. 


Slujitorii lăsară să intre un bărbat cam de vreo 
douăzeci de ani, înalt, slab, cu părul şaten, mai 
degrabă scurt şi cu ochii gri. Purta o tunică bej, 
strânsă pe talie cu un simplu cordon. Pe spate 
avea un sac ce, aparent, cuprindea toată averea 
lui. II salută politicos pe rege şi-i spuse că s-a 
născut în Pădurea Interzisă, care nu aparţinea nici 
unuia dintre regatele continentului şi că studiase 
pe lângă un mare magician. Smarald întâiul voi să-l 
chestioneze înainte de a-l convoca pe Elund, dar 
acesta captase deja prezenţa rivalului pe teritoriul 
lui şi se prezentă de urgenţă în sala de audienţe, 
fără ca măcar să fie invitat, cu faţa roşie ca focul. 

— Cine vă trimite? tună bătrânul magician. 

— Stăpânul meu, răspunse acesta, înclinându-se 
respectuos. Mă cheamă Abnar. Sunt ucenic 
magician şi caut o poziţie importantă pe lângă un 
mare rege sau un mare mag. Am înţeles că voi 
aveţi mulţi copii pe care vreţi să-i învăţaţi şi... 

— Cine? îl întrerupse Elund furios. Cine v-a spus? 

— Nimeni, îl asigură tânărul. 

— Vă interzic să-l protejaţi! 

Era clar, după expresia lui nevinovată, că 
ucenicului nu-i păsa dacă magicianul făcea aluzie 
la Cavalerul Wellan, pe care-l acuza de ingerinţă în 
toate treburile sale. 

— Cineva din regatul meu v-a transmis un 
mesaj? interveni regele mai calm şi mai diplomat 
decât magicianul lui. 

— Nu, Maiestate, afirmă Abnar cu sinceritate. 
Magicienii au alte mijloace de-a se informa. 


— Care? îl presă Elund, inflexibil. Cum v-aţi 
prins? 

— De câteva luni Maestrul meu s-a întors pe 
lângă zei, dar mi-a apărut deja în două rânduri: 
prima dată să mă anunţe că Enkidiev, continentul 
nostru, este în primejdie şi, a doua oară, să-mi 
spună că aveţi nevoie de ajutor. 

— Şi cine era maestrul vostru? 

— Magicianul de Cristal... ezită ucenicul, ca şi 
cum se temea că nimeni n-o să-l creadă. 

Smarald întâiul şi Elund îl priviră o clipă muţi de 
uimire. Amândoi ştiau că acest Nemuritor trăia pe 
vârful Muntelui de Cristal, dar nimeni nu-l văzuse 
vreodată. Şi, dacă acesta într-adevăr dispăruse, 
stelele i-ar fi informat pe oameni. 

— Tinere, dacă mă minţi, are să-ţi pară rău, ai s- 
o păţeşti, îl ameninţă Magicianul de Smarald. 

— Maestre Elund, după cum sunteţi singur în 
măsură să constataţi, eu nu mint niciodată, îl 
asigură Abnar, ridicându-şi ochii palizi spre el. 
Stăpânul meu mi-a spus că un război teribil se 
pregăteşte şi că doar Cavalerii de Smarald ar putea 
să-nvingă duşmanul care va debarca în curând pe 
continent. El mi-a cerut să vin şi să vă ajut cât pot, 
dar n-am să rămân în castel împotriva voinţei 
voastre, chiar dacă aceasta era voinţa Magicianului 
de Cristal. 

Contrariat, Elund tăcu şi continuă să-l studieze 
pe străin cu neîncredere. Intr-un târziu se apropie 
de el şi se uită direct la inelul de cristal care atârna 
la gâtul lui, agăţat de-un lănţişor de argint. Când îl 


întrebă despre proveniența acestuia, Abnar 
răspunse că era o moştenire prețioasă a marelui 
maestru. Inelul conţinea toată ştiinţa acestuia, dar 
nu dezvăluia decât un secret, o singură dată. 

— Sunteţi mult prea tânăr să aveţi o asemenea 
putere, spuse magicianul, rămas pe gânduri. 

— Nu vă-ncredeţi doar în ceea ce se vede cu 
ochii, maestre Elund. Mi-am petrecut toată viața în 
Muntele de Cristal, studiind. 

— Propune-i o perioadă de încercare, Elund, îl 
rugă regele, care voia să termine odată cu 
înfruntarea aceasta inutilă. 

Scoţând un suspin greu, care, curios, nu-i aduse 
nicio uşurare, el capitulă. Abnar fu instalat în cel 
de-al doilea turn, deasupra etajului unde locuiau 
noii lor elevi. Spaţioasă, camera mobilată cu un 
pat, o masă, două scaune şi-un cufăr, în care el 
putea să-şi aranjeze lucrurile personale, îi 
convenea de minune. Aprecie de asemenea 
ferestrele numeroase care lăsau să pătrundă 
lumina zilei. 

Îşi lăsă sacul de pânză şi se-ntoarse încet de jur 
împrejur, impregnându-se de vibraţiile 
înconjurătoare,  reluându-şi astfel adevărata 
identitate. Oaspetele de la castel nu era nicidecum 
un ucenic, ci Magicianul de Cristal însuşi. 

De mai mult de cinci sute de ani el proteja 
întregul continent Enkidiev, nefavorizând niciun 
regat în mod special. Dacă el a ales să se 
stabilească o perioadă de timp la Castelul de 
Smarald, era să se asigure că evenimente tragice, 


ca primul război, nu se vor mai repeta. Niciodată n- 
avea să mai acorde puteri magice oamenilor care 
nu erau înzestrați din naştere. Noii Cavaleri de 
Smarald, formaţi încă din copilărie, se dovedeau a 
avea sufletul mult mai curat decât înaintaşii lor. 
Spera să-i poată conduce, fără probleme, după 
cum va dori. 

Nu trecu mult şi simţi prezenţa celei pentru care 
renunţase la viaţa lui liniştită de la munte. Se- 
ntoarse şi, fără emoție, simţi cum ochii mari şi 
violeţi ai Kirei îl examinau. El ştia că fetiţa fusese 
concepută de împăratul Negru, dar avea un suflet 
pur şi cinstit. Copila mov nu era încă decât un 
bebeluş şi, dacă Amecareth ajungea să se 
folosească de ea, ar fi putut s-o modeleze după 
chipul şi asemănarea lui. Nici nu se punea 
problema să-i lase pe oameni s-o sacrifice pentru 
a-şi salva ei pielea. Abnar va încheia ciclul 
distrugerilor o dată pentru totdeauna. 

— Bună ziua, Kira, o salută el prieteneşte. Mă 
cheamă Abnar. Poţi să intri dacă vrei. 

Copila mov aruncă o privire prudentă în interiorul 
camerei circulare, apoi, aparent mulţumită, 
înaintă. Era mai mică şi mai subţire decât şi-o 
imaginase el, probabil din cauza taliei mici a 
mamei, dar culoarea violetă a pielii nu lăsa niciun 
dubiu asupra identităţii tatălui. 

— Tu cunoaşte Kira? spuse fetiţa, încruntându-şi 
fruntea. 

Nu stăpânea prea bine limba, dar inteligenţa şi 
vioiciunea erau evidente. Nu aveau să fie nicio 


problemă s-o înveţe magia maeştrilor, înaintea 
înfruntării finale. 

— Da, eu te cunosc de foarte mult timp, confirmă 
magicianul, aşezându-se pe pat şi aşteptându-i 
reacţia. 

— Tu Shola? 

— Nu, eu nu aparţin nici unui regat, dar eu le 
cunosc pe toate. Sunt Magicianul de Cristal, 
protectorul continentului. Am venit la castelul 
Regelui de Smarald să mă asigur că tu vei avea 
posibilitatea să-ţi dezvolţi toate talentele. 

— Aici pentru Kira? se miră copilul, apropiindu-se 
de el. 

Un zâmbet descoperi dinţii ascuţiţi ai micii 
sholiene. „Are să fie foarte greu s-o faci să-şi ocupe 
locul într-o lume în care nimeni nu este după chipul 
şi asemănarea ei, se gândi Abnar. Dar trebuia 
neapărat ca toţi copiii care vor deveni Cavaleri de 
Smarald să înveţe s-o respecte şi s-o trateze ca pe 
una de-a lor. Dintr-un salt Kira fu pe genunchii 
magicianului, fără însă să mai zâmbească. 

— Aici nimeni iubeşte Kira! Se plânse ea. Kira 
frică! 

„Îmi citeşte gândurile, înțelese  Abnar, 
reprimându-şi un gest de surpriză. Talent rar la un 
copil de vârsta ei...” 

— Toate astea se vor schimba, prinţesă, o 
încurajă el. De multe ori frica este generată de 
neştiinţă, dar tu şi cu mine vom instrui poporul 
cum trebuie şi oamenilor n-o să le mai fie teamă 
de tine. 


— Tu bun, spuse Kira, ridicând încet capul. 

— La naştere toată lumea e bună, prinţesă mică. 

— Nu! Vrăjitor nu bun! Vrăjitor ucis mama! 

— Eu ştiu că este încă destul de greu să înţelegi, 
dar întunericul există pentru ca noi să ştim să 
apreciem lumina. Vrăjitorul Asbeth are şi el un rol 
de jucat în ordinea lucrurilor, dar noi trebuie să-l 
împiedicăm prin orice mijloace, oricât ne-ar costa, 
să strice echilibrul lumii. 

— Kira nu înţelegi! 

— Ai să-nţelegi... într-o zi. 

Se hotărî să-nceapă educaţia ei imediat şi un 
tablou mare prinse viaţă-n faţa lor. Folosindu-se de 
magie, el scrise cuvinte simple pe care le pronunţă 
apoi cu glas tare, apoi ceru copilului să-l imite. 
Jocul o învăţa, în acelaşi timp, să scrie, să citească, 
să vorbească şi să şi stăpânească facultăţile 
magice. Kira se jucă mai mult de două ore, spre 
disperarea lui Armene, care o căuta peste tot în 
palat. Işi aruncă braţele slăbuţe în jurul gâtului 
Nemuritorului, îl sărută înainte să sară de pe 
genunchii lui şi să năvălească pe scara care ducea 
în curte. 


x x x 


A doua zi, Elund împărți elevii în două grupe. În 
timp ce el preda principiile magiei la una din ele, 
Abnar se străduia să-i învețe pe ceilalți principiile 
de bază ale Ordinului Cavalerilor. Elund îi dăduse 
cărțile de istorie de care se servea, precum şi 


codul de onoare redactat de Wellan. Abnar acceptă 
cu plăcere noile sale responsabilităţi şi-i primi pe 
proaspeţii săi elevi în noul cartier, la ora prevăzută, 
integrând-o în clasa lui şi pe Kira. Copiii avură o 
mişcare de respingere la vederea ei, dar Abnar o 
prinse imediat de mână să o-mpiedice s-o ia la 
goană. 

— V-o prezint pe Kira, spuse el elevilor, care o 
examinară cu rezervă. Chiar dacă este diferită de 
voi, ea s-a născut într-unul dintre regatele 
continentului. Insă, din cauză că este mai tânără 
decât voi, va avea nevoie de ajutorul vostru să 
înveţe istoria continentului Enkidiev. 

— Vorbeşte? se nelinişti Milos, un elev originar 
din Regatul de Cristal. 

— Da, Kira vorbeşti! răspunse ea mândră. 

— Dar ea are nevoie să-şi perfecţioneze felul de- 
a vorbi, adăugă Abnar. Aici eu contez foarte mult 
pe voi să-i explicaţi cuvintele pe care ea nu le- 
nţelege. 

Copiii ridicară uşor capul, fără să fie convinşi încă 
dacă vor sau nu să se achite de obligaţia asta. 
Abnar începu deci să povestească despre primii 
Cavaleri de  Smarald şi le prezentă toate 
personajele cu ajutorul unor holograme mici. Copiii 
erau liniştiţi şi atenţi, uitându-se la cavaleri şi la 
caii lor ce se-avântau în luptă. Ochii violeţi ai Kirei 
nu pierdeau nimic din imaginile fascinante care se 
succedau în faţa lor şi, când copiii s-au dus în hol 
pentru masa de prânz, ea rămase în clasă şi 
încercă să reproducă ceea ce văzuse. Hologramele 


nu erau perfecte. Unii dintre cai n-aveau coadă sau 
lipsea câte un braţ al vreunui cavaler, dar simplul 
fapt că ea putuse să creeze singură aceste imagini 
îl uimi pe Abnar. Mulţumit de ea, magicianul 
aplaudă, recompensându-i astfel eforturile. Kira se 
sperie şi hologramele dispărură. 

— Eşti o elevă bună, o felicită el. 

— Kira merge Elund? 

— Nu. Prefer ca tu să rămâi cu mine măcar până 
când ai să-nveţi bine limba. Dacă nu, marele 
magician riscă să-şi piardă răbdarea şi noi nu vrem 
aşa ceva. 

— Vrem ceva nu aşa! repetă copilul cu un 
zâmbet şiret. 

— Şi pe urmă magia ta e prea puternică pentru 
el. O să-i fie frică de tine. Eu o să te-nvăţ s-o 
stăpâneşti. 

Pentru că fetiţa îşi petrecea de-acum toate zilele 
în clasă, Armene putea să răsufle un pic şi să se 
ocupe de treburile ei zilnice. Ele nu se mai 
întâlneau decât la masa de seară, când femeia nu 
mai înceta să se mire de progresele pe care le 
făcea. Kira era din ce în ce mai calmă şi începea să 
se exprime cu uşurinţă. Slujitoarea era tare 
mândră de ea. La fel şi regele. 

— Deci ţie-ţi place noul nostru magician? o 
întrebă Smarald întâiul la trei săptămâni după 
începerea cursurilor. 

— Oh, da! Afirmă Kira. Abnar profesor bun este! 

— Dacă obţine şi cu ceilalţi rezultate atât de 
bune, o să avem în curând o armată de Cavaleri 


talentaţi. 

— Şi Kira Cavaler talentat! 

Hotărârea care se citea pe faţa ei micuță îl făcu 
pe rege să zâmbească. 

Începând din acea clipă, pacea domni peste 
castel. Nu se mai auziră nici strigăte şi nici crize de 
nervi. Fără să scoată măcar un sunet, Kira asculta 
tot ce i se cerea. Ca niciodată, ea se grăbea să se 
culce pentru ca a doua zi dimineaţă să se scoale şi 
să fugă-n clasă. 

Când termină să le predea elevilor lui istoria 
primilor Cavaleri, Abnar le insuflă marile principii 
care stăteau la baza comportamentului Cavalerilor 
de Smarald. Le mai atrase atenţia că nici unuia 
dintre ei nu-i era permisă nerespectarea Codului 
de onoare. Acceptând să servească Ordinul, ei 
deveneau fraţi şi surori, încredinţându-şi viaţa 
camarazilor lor. Zeci de perechi de ochi îl 
urmăreau fascinaţi, fără să le pese că profesorul îi 
sonda unul după altul, pentru a se asigura că şi 
mai târziu ei se vor comporta aşa cum au fost 
învăţaţi şi respectând jurământul de Smarald. 

În seara aceea, când Armene o întâlni pe Kira, ea 
fu impresionată de gravitatea expresiei de pe faţa 
ei şi voi imediat să ştie ce-o nelinişteşte. 

— Viaţa tuturor locuitorilor depinde de Cavaleri, 
şopti copila, care îşi dădea, în sfârşit, seama de 
importanţa rolului lor pe continent. Kira are să fie 
Cavaler şi-o va proteja pe Mene. 

— Ştiu, sufleţel! 

Slujitoarea o strânse-n braţe cu dragoste şi-o 


sărută uşor pe frunte. Niciodată ea nu iubise-ntr- 
atât pe cineva. 


22 
MISIUNEA LUI SANTO 


La mulți kilometri de Castelul de Smarald, la 


graniţa din vest a Regatului de Opal, toate 
capcanele fuseseră săpate şi acoperite cu crengi 
groase. Şeful soldaților fixase oameni de gardă 
cărora le venea rândul o dată la două zile. Având 
alături pe tânărul său Scutier, Wellan privea cum 
Kardey şi soldaţii lui se-ndepărtează, lăsând în 
urma lor santinelele care aveau să patruleze la 
frontiera dintre regatul lor şi cel al elfilor. 

Marele Cavaler se-ntoarse spre râul Amimilt, îşi 
stropi faţa cu apă rece, după care se aşeză pe 
malul râpos, puse unul peste altul picioarele lui 
lungi, iar privirile îi rătăciră, o vreme, pe valurile 
mici şi strălucitoare ale râului. Bridgess rămase-n 
picioare lângă el, cu mâna pe garda săbiei, căci era 
de datoria ei să vegheze asupra maestrului, atunci 
când acesta intra în legătură, pe calea spiritului, cu 
fraţii lui de arme. 

Wellan le ceru mai întâi lui Chloe şi Dempsey să 
se-ntoarcă în Regatul de Cristal şi să se asigure că 
Regele Cal începuse să refacă vechile capcane. 
Celălalt mesaj le cerea lui Bergeau şi Falcon să 
meargă să inspecteze terenul în Regatul Zenor. 
Faleze abrupte despărţeau Deşertul de Regatul Fal, 
dar Wellan voia să se asigure că această protecţie 
naturală se-ntindea până la Zenor. 


Şi eu? Ce vrei să fac? auzi în gând vocea lui 
lason. E/fii au terminat de săpat capcanele de la 
baza platoului Sholei şi cele de pe malul oceanului. 

Ai mare putere de convingere, îl felicită Wellan. 
Du-te deci şi ajută-i pe Bergeau şi pe Falcon. Am să 
vin şi eu peste câteva zile. Când deschise ochii, îşi 
dădu seama de aerul cât se poate de serios al 
Scutierului său. Wellan inspiră profund, luând 
treptat legătură cu lumea înconjurătoare. Imediat 
observă că Bridgess abia aştepta să-i vorbească. 

— Ai auzit ce-am vorbit? o întrebă «el, 
încruntându-şi sprâncenele. 

— Un pic, mărturisi ea, căci nu puteam să mă 
concentrez în acelaşi timp asupra gândurilor 
voastre şi să vă şi protejez, deci n-am reuşit să aud 
totul. Trebuie să ne întoarcem la Castelul de Opal, 
maestre? 

— Nu. Datoria noastră este acum să convingem 
regatele de la miazăzi să-i ajute pe cei din Zenor. 

Nici nu rostise bine cuvintele, că se-ntrerupse 
deodată şi se ridică cu mâna pe garda săbiei. 
Simţise prezenţa a doi cavaleri. Se-ndreptă imediat 
spre corturile lor, Bridgess urmându-l. Marele 
Cavaler prinse frâiele cailor lor şi sondă 
împrejurimile. Umerii i se destinseră. 

— Nu sunt decât Santo şi Kems. 

Priviră amândoi cele două puncte negre ce se 
vedeau mărindu-se la orizont. Când ajunseră la 
înălţimea lor, soldaţii din Regatul de Opal 
recunoscură platoşa de culoare verde pe care o 
purta Cavalerul şi îi salutară cu respect. Santo şi 


Kems descălecară lângă cortul lui Wellan. Cei doi 
Cavaleri îşi strânseră braţul cu afecţiune şi se- 
ntreţinură ca nişte fraţi adevăraţi. 

— Ai încredințat o misiune nouă tuturor 
camarazilor noştri, dar mie nu, îi reproşă Santo 
şefului său. 

— Nu voiam ca ceilalţi să devină geloşi, răspunse 
glumind Wellan. 

Îi explică apoi că toate regatele ce se-ntindeau 
de-a lungul oceanului erau protejate, nu şi Zenor. 
În timp ce fraţii lor de arme se duceau acolo să 
studieze terenul, trebuiau adunaţi oameni care să-i 
ajute la săparea capcanelor. 

— Tu ai să ceri regilor din Regatele Turcoazelor, 
Perlei şi Fal să trimită muncitori Regelui Vail. 

— Regatului Fal? Sublinie Santo, care era cel mai 
mic dintre fiii regelui din această ţară. 

— O să mă duc şi eu în Regatul de Rubin, înainte 
să-i întâlnesc pe regii din Regatele de Jad şi Beril. 

— Să fie o idee bună să ne-ntoarcem în ţara de 
origine? se nelinişti Santo. 

— Eu cred că da. Ce-ar putea să ne refuze 
părinţii noştri? Cu orice preţ trebuie să se sape 
gropile, Santo, dacă nu duşmanul va profita de 
această breşă. Şi el ştie deja unde se află Regatul 
Zenor, căci l-au devastat în timpul primului război. 

Santo suspină. Wellan îl bătu prieteneşte pe 
umăr să-i dea curaj. II mai rugă să-şi îndeplinească 
misiunea cât mai repede posibil şi să-i ajungă apoi 
din urmă pe camarazii lor în Regatul Zenor. Şi, 
dorind să pună capăt cât mai repede ezitărilor, 


Marele Cavaler sări în şa, spunându-le că au să 
traverseze împreună Regatul de Diamant şi se vor 
despărţi la graniţa Regatului de Rubin. Nu le 
rămase decât să-ncalece toţi şi să-l urmeze. 

De-a lungul întregului drum, starea de spirit a lui 
Santo nu se-mbunătăţi. Se temea să-şi revadă 
părinţii şi castelul în care se născuse. 

In aceeaşi seară, cei doi bărbaţi şi Scutierii lor îşi 
aleseră locul în care-şi instalară corturile chiar pe 
graniţa cu Regatul de Rubin şi se despărţiră în zorii 
zilei următoare. Wellan ştia că inima fratelui său de 
arme era grea, dar un Cavaler de Smarald nu 
aparţinea nici unui regat în mod special. Santo 
trebuia să rupă el însuşi legătura nevăzută care-l 
ţinea încă legat de Fal. 

In timp ce Wellan şi Bridgess se-ndepărtau în 
Regatul de Rubin, Santo şi Kems îşi urmară drumul 
de-a lungul Regatului de Smarald. Tânărul Scutier 
dăduse dovadă de multă răbdare încă de la- 
nceputul misiunii. Trebuiră să călărească toată 
ziua. Insă copilul, deşi neobişnuit, nu se plânse. De 
dormit, dormiră la frontiera cu Regatul Turcoazelor. 
Pentru a-şi aduna curajul înainte să se-ntoarcă în 
Regatul Fal, Santo hotărî să meargă întâi în 
celelalte state şi abia la urmă în ţara natală. 

Incă de dimineaţă, urmat de Kems, el cobori în 
valea cea mare a Turcoazelor. Acest regat avea 
graniţe comune cu Regatele Fal şi Perlei, de 
Smarald şi de Beril, dar, pentru că el se ascundea 
în fundul unei depresiuni naturale, climatul şi 
vegetaţia erau unice. Ilmpărţite de râul Wawki, 


pământurile Regatului  Turcoazelor  dispăreau 
aproape în totalitate, ele fiind acoperite de păduri 
cu arbori gigantici de cele mai variate soiuri. 
Locuitorii lui trăiau pe malul râului, în sate mici 
legate unele de altele printr-un sistem de 
comunicare bazat pe ritmurile tobelor. Erau 
oameni simpli şi primitori, dar extrem de 
superstiţioşi. 

Santo urmă cursul râului, până când ajunse la 
primele case făcute din bârne şi acoperite cu paie. 
Îi înconjură imediat un cârd de copii să-i conducă la 
palat. Urmând exemplul multora dintre suveranii 
continentului, Regele Toma trăia într-o căsuţă cât 
se poate de modestă. Deci Santo nu se miră deloc 
când îl conduseră până-n faţa unui bordei, 
înconjurat de alte douăzeci, formând un cătun. 
Descălecă, iar Kems îl urmă. Se-nclinară amândoi 
în faţa cuplului regal care tocmai lua masa de 
seară, împreună cu fiul lor Levin, în vârstă de vreo 
cincisprezece ani. 

— Cavaleri de Smarald! exclamă bucuros regele, 
îşi şterse mâinile de tunică şi se duse să-i 
întâmpine pe Santo şi pe Kems, luându-i pe fiecare 
în braţe, ca şi cum i-ar fi cunoscut dintotdeauna. 
Toma nu era prea înalt, dar avea umeri laţi şi braţe 
musculoase, obişnuite să muncească din greu. 
Părul său ondulat, de culoare roşie, îi acoperea 
umerii, iar ochii albaştri pătrunzători aveau privirea 
unei păsări de pradă. 

Cu toată această înfăţişare, el răspândea în jur 
siguranţă, linişte şi onestitate. 


— Eu sunt Cavalerul Santo de Smarald şi el este 
Scutierul meu, Kems. 

— Un Scutier? se miră regele. Copiii noştri au 
ajuns deja Scutieri? 

— Fiul vostru Nogait este Scutierul Cavalerului 
lason. Amândoi sunt în misiune în regatele de 
coastă, îl informă Santo. 

Cu faţa strălucind de mândrie, Toma îi invită să 
se aşeze, în timp ce el se-ntorcea la legumele lui. 
Se părea că şi Regina Rojane făcea cu plăcere 
acest lucru. Santo le spuse atunci că este doar în 
trecere, dar regele nici nu voi să audă aşa ceva. 
Nici nu se punea problema ca acest nobil 
reprezentant al Regatului de Smarald să plece 
înainte de-a fi gustat ceva împreună cu ei. Cu greu 
putea un Cavaler să refuze o invitaţie din partea 
unui rege, dar, ca să câştige timp, Santo începu să- 
i vorbească despre pericolul care ameninţa 
continentul Enkidiev. 

Regele ascultă propunerile lui, în timp ce-i servea 
cu o tocâniţă de carne foarte bună, şi cu berea 
fabricată chiar de el. Inţelese importanţa protejării 
coastei oceanului împotriva invadatorului, căci în 
timpul ultimei lor incursiuni, dragonii pricinuiseră 
multe pierderi oamenilor. Îi promise deci lui Santo 
să supună această propunere aprobării poporului. 

În noaptea aceea Santo şi Kems dormiră în coliba 
regelui, cu uşile şi ferestrele baricadate cu grijă. 
„Nu-i de mirare că Falcon este atât de superstiţios, 
chiar dacă n-a petrecut decât cinci ani în valea 
asta plină de mister”, se gândi Santo. 


Odihniţi după o noapte fără vise, Cavalerul şi 
Scutierul lui îşi părăsiră gazdele dimineaţa foarte 
devreme şi merseră spre soare-apune. Urcară din 
nou panta văii să ajungă platourile înalte ale 
regatului vecin, traversând pădurea, al cărui 
pământ dispăruse sub un strat de brumă groasă. 

Regatul Perlei le oferi vederii un cu totul alt 
peisaj. De când ieşiseră din umbra binefăcătoare a 
copacilor uriaşi, Santo şi Kems se regăsiră pe-o 
câmpie plină cu iarbă-naltă, care se unduia sub 
adierea vântului. Întâlniră mai multe herghelii de 
cai sălbatici, care îi priviră mişcând din urechi, apoi 
traversară râul Dilmun, cam pe la asfinţit. 
Admirând frumuseţea peisajului din Regatul Perlei, 
Santo înţelese că toţi Cavalerii trebuiau să 
protejeze, oricât i-ar costa, acest continent 
împotriva invaziei oamenilor-insectă. 

— Maestre? se auzi vocea dulce a lui Kems. 

Santo îşi dădu seama că aproape uitase de 
copilul cu ochi prudenti şi păr negru, pe care vântul 
îl ridica uşor. 

— Îmi pare rău, Kems, mă pierdusem în propriile 
gânduri. 

— Aveţi dreptate, să ştiţi! aprobă copilul. 
Continentul nostru este mult prea frumos să lăsăm 
monştrii să ni-l cucerească. 

— Mi-ai citit gândurile? îi reproşă Santo. 

— Mi-era greu să fac altfel, maestre, şopti Kems, 
înroşindu-se. Sunt atât de puternice... 

Observând liniştea care urmă şi care mări 
stânjeneala băiatului, Cavalerul hotărî să fixeze 


locul în care vor instala corturile într-un pâlc de 
sălcii, căci crengile lor lungi aproape că atingeau 
apa râului. Kems se ocupă imediat de cai, şi Santo 
îi privi faţa crispată. Wellan îi spusese deja fratelui 
său de arme că intensitatea sentimentelor lui are 
să-i joace feste. Degajând o asemenea cantitate de 
energie, Santo risca să fie uşor de reperat de către 
cel mai puţin sensibil dintre duşmani. 

— Nu sunt supărat pe tine, îl asigură Santo, în 
momentul în care Scutierul lui veni şi se aşeză 
lângă el. De fapt, eu sunt mai degrabă mulţumit că 
tu îmi semnalezi slăbiciunea. Eu trebuie să mă 
obişnuiesc să-mi ascund gândurile. Cel mai mare 
defect al meu este că adesea sunt ca o carte 
deschisă. 

— Voi? se miră copilul. Dar eu credeam că toţi 
Cavalerii sunt perfecţi! 

Santo izbucni într-un râs sonor, ceea ce ÎI 
deconcertă şi mai mult pe băiat. 

— Noi am învăţat tehnici bune de luptă, răspunse 
maestrul, ştergându-şi lacrimile de bucurie, şi ne- 
am dezvoltat facultăţile magice la maximum, dar 
de-aici până să atingem perfecțiunea... 

— Atunci, Cavalerii de  Smarald se vor 
perfecționa mereu? 

— Mereu. În asta şi constă forţa noastră. 

De la primele luciri ale soarelui, ei încălecară din 
nou şi tocmai la sfârşitul zilei poposiră la Castelul 
Perlei. Acesta era o construcţie masivă, dar foarte 
veche, fără podoabe de prisos, a cărei ridicare era 
datată într-o perioadă în care cetăţile serveau mai 


degrabă la adăpostirea supuşilor decât ca locuinţă 
regelui. Zidurile ei groase, cu creneluri, se 
oglindeau în apele întunecate ale unor şanţuri 
adânci ce fuseseră săpate de jur împrejurul 
fortăreței. In curte nu puteai ajunge decât trecând 
pe-un pod mobil. 

Cavalerul şi Scutierul intrară pe el cu grijă şi 
copitele cailor răsunară pe bârnele de lemn. 
Interiorul fortificațiilor era tot atât de auster. În 
mijlocul curţii acoperite de nisip nu era decât un 
singur puț. Fațada întregii construcţii era dreaptă, 
fără-ndoială pentru a se evita şi cea mai mică 
intenţie de escaladă până la ferestrele foarte 
înalte. Caii se-ngrămădeau la adăpost sub un 
capitel. Santo observă imediat lipsa de activitate. 
De obicei ţăranii şi negustorii circulau prin curtea 
cea mare a castelelor să-şi aducă dările sau să-şi 
vândă produsele. Aici, doar câţiva soldaţi se 
distrau aruncând nişte cuburi pe pământ în faţa 
porţilor palatului. 

Cavalerul fu descumpănit de agresivitatea pe 
care o resimţea-n aceste locuri. Kems, fiind pe 
urmele sale, îşi opri şi el calul în faţa soldaţilor. 
Aceştia nu erau îmbrăcaţi decât cu nişte tunici, 
neavând armură sau platoşă, dar sabia le atârna la 
şold, gata să-i ajute. Santo le ceru politicos o 
audienţă la Regele Perlei, făcându-se că nu 
observă privirea lor feroce. 

— Şi cine doreşte să-l vadă? îl chestionă unul 
dintre bărbaţi, pe-un ton dispreţuitor. 

— Cavalerul Santo de Smarald. 


Soldatul ezită, se sfătui din priviri cu confrații lui, 
apoi intră în palat, fără măcar să-i spună lui Santo 
ce intenţii are. Ce /oc straniu, se gândi Cavalerul, 
simțind din nou intenţiile războinice emanând din 
castel. Maestre? îl chemă Scutierul. N-ai de ce să 
te temi, Kems, spuse el. Băiatul întoarse capul spre 
el, arătându-i că-l auzise. Acești oameni îi cunosc 
şi-i respectă pe Cavalerii de Smarald, adăugă 
Santo. Regele şi Regina sunt părinții lui Bridgess. 
Informaţia păru să-l liniştească pe ucenic. 

Fără să aştepte să-l invite, Cavalerul descălecă şi 
Kems îl imită. Ei îşi legară caii de-un stâlp şi-şi 
adăpară animalele. Soldatul se-ntoarse şi declară 
că Regele Giller accepta să-i primească. Le arătă 
apoi cu degetul uşa deschisă şi, fără să se mai 
ocupe de ei, continuă să se distreze cu camarazii 
lui. 

Uimit de-această flagrantă impoliteţe, Santo 
trecu imediat spre pridvor, urmat fiind îndeaproape 
de Scutier. Datoria lui era să-l protejeze în fiecare 
clipă, iar locul se dovedea cât se poate de nesigur. 
Străbătură singuri un culoar lung, bogat împodobit, 
când dădură peste-un servitor, care îi conduse de 
voie, de nevoie până la rege. 

Regele se afla în colivia mare a palatului care 
adăpostea zeci de păsări de pradă de specii 
diferite. Santo şi Kems intrară acolo cu prudenţă. 
Regele stătea în picioare în faţa unei ferestre şi 
mângâia un şoim, cu ghearele înfipte în mănuşa 
lui. Regele se uită nemulţumit la cei ce-ndrăzniseră 
să-l deranjeze, voind să-i facă să-nţeleagă că 


stricaseră un moment preţios al zilei suveranului. 
Avea părul blond, la fel ca Bridgess, dar culoarea 
ochilor era stinsă. Era imposibil să-ţi dai seama 
dacă erau bleu sau gri. Inalt şi musculos, semăna, 
într-un fel, cu Wellan. 

— Ce vor de la mine Cavalerii de Smarald? 
întrebă el pe-un ton sfidător. 

— O favoare, Alteță, ghicind că regele era un om 
căruia nu-i plăcea să-şi piardă timpul degeaba. 

În câteva cuvinte descrise atacul de la Shola şi 
menţionă posibilitatea unei noi invazii. Apoi ceru 
muncitori, care să-i ajute pe cei din Zenor să sape 
capcanele împotriva dragonilor. 

— Regatul meu şi cel al lui Vail n-au avut 
întotdeauna relaţii foarte bune, replică regele iritat. 

Ca şi cum ar fi resimţit enervarea stăpânului său, 
pasărea ce stătea pe pumnul lui scoase un strigăt 
puternic şi voi să zboare, dar regele o împiedică 
punându-i cealaltă mână pe spate. 

— Dacă inamicul reuşeşte să se infiltreze pe 
continent, prin Regatul Zenor, n-o să mai 
trebuiască să vă faceţi griji din cauza certurilor cu 
vecinii, Maiestate, căci el va reuşi să distrugă 
ambele regate. 

Regele Giller era un om deştept. Privirea lui 
implacabilă o susţinu pe cea a Cavalerului timp de 
o clipă îndelungată, dar nerăbdarea păsării fu cea 
care rupse, în final, tensiunea. 

— Am să văd ce-am să pot face, cedă el. 

Imediat Santo se-nclină şi ieşi, căci nu era un loc 
în care să poţi sta mai mult timp. Il împinse pe 


Kems în faţa lui şi părăsiră încăperea. Ţinându-şi 
Scutierul pe aproape, Santo trecu prin faţa 
soldaţilor şi se-ndreptă spre cai. Cât de curând îşi 
dădu seama că spiritul lor era străbătut de-un fel 
de teamă. 

—A fost o întâlnire mai degrabă scurtă, î 
apostrofă unul dintre ei, bănuitor. 

— Mesajul meu a fost cât se poate de scurt, î 
răspunse Cavalerul, cu o voce neutră. 

Unul dintre soldaţi trase sabia din teacă şi-naintă 
un pas, dar Santo ignoră provocarea. Se mulţumi 
să ridice mâna, cu palma întoarsă spre locuitorul 
din Regatul Perlei şi sabia acestuia se înroşi, 
forțându-l să-o arunce pe jos. 

— N-am venit aici să mă bat, îi spuse prieteneşte 
Cavalerul. 

Toţi soldaţii îşi traseră săbiile în acelaşi timp, dar 
Santo nu se clinti. 

— Am transmis mesajul Regelui Giller şi-acum 
trebuie să plec, urmă Santo fără să afişeze nici cea 
mai mică teamă. Dorinţă să fac să vă curgă 
sângele n-am, aşa că, vă rog, să nu mă obligaţi să 
ripostez. 

Dacă-ncearcă ceva sari imediat pe cal şi 
părăseşte castelul în cea mai mare viteză, ordonă 
în tăcere Cavalerul Scutierului său. Dar voi, 
Maestre? întrebă neliniştit Kems. Eu ştiu să mă bat, 
tu, încă nu. Ai încredere în mine! Soldaţii se 
desfăşurară încet în evantai, dar Cavalerul nu 
părea deloc neliniştit, ceea ce stârni îndoiala 
agresorilor, iar aceştia tăbărâră toţi pe el. Kems 


sări pe cal şi se grăbi spre podul mobil, ascultând 
de ordinele maestrului său. Santo ridică brusc 
mâinile şi toate săbiile împărtăşiră soarta celei 
dintâi. Cu palmele arse oamenii lăsară să le scape 
armele, dar şeful lor nu înţelegea să fie umilit în 
aşa hal de către un singur om. Se agăţă de-o lance 
care atârna pe perete, aproape de uşă, şi ochi 
pieptul Cavalerului. 

— De-ajuns! se auzi vocea autoritară a Regelui 
Giller, de pe balconul ce se afla deasupra lor. 

Soldatul opri brusc gestul, mormăind supărat. 
Santo îi mulţumi imediat regelui printr-o înclinare a 
capului şi se-ndreptă spre calul său. Cu un singur 
salt sări în şa şi părăsi incinta castelului, fără ca 
nimeni să se mai opună plecării sale. 

— Dar e un vrăjitor, Maiestate! protestă soldatul, 
ridicând capul spre rege. 

— Nu este vrăjitor, este magician şi, pe 
deasupra, Cavaler de Smarald. Avem nevoie de 
astfel de oameni pe continent. Nu vreau să-i 
urmăriţi! 

Nervos, soldatul aruncă lancea pe jos, dar regele 
nu-l pedepsi, căci interesul lui era captat de cei doi 
cai ce se-ndreptau, stârnind praful câmpiei, spre 
miazăzi. 


x k x 


Santo şi Kems călăriră până la apusul soarelui, 
fără să-ntâlnească vreun suflet viu. Işi aşezară 
corturile sub cerul liber în mijlocul câmpiei. Copilul 


era încă speriat de evenimentele zilei şi, după ce 
se-aşezară la foc, Santo încercă să-l liniştească. 

— Nu toate statele sunt ca acesta! 

— Aţi spus că oamenii aceştia îi respectă pe 
Cavalerii de Smarald, dar era cât pe-aici să ne- 
atace. 

— N-am minţit, Kems, dar unii oameni sunt 
întotdeauna agresivi cu străinii. Cavalerul îl bătu 
pe umăr pe tânărul său ucenic, reuşind astfel să-l 
mai liniştească. Va trebui să înveţi să-ţi stăpâneşti 
teama, Kems. 

— Când am să ştiu să mă bat ca voi, Maestre, nu 
o să-mi mai fie niciodată frică. 

— Nu este întotdeauna nevoie să te baţi, tânărul 
meu prieten. Magia noastră poate uneori cruța 
vieţi omeneşti. 

Kems ridică uşor capul, căci demonstraţia făcută 
de maestrul lui în curtea Castelului Perlei îl 
impresionase profund. Contrar lui Wellan în 
Regatul de Opal, Santo se hotărâse să nu 


stârnească soldații, iar copilul reţinu pentru 
totdeauna, într-un colţ al memoriei, această lecţie 
importantă. 


A doua zi îşi urmară drumul, până când, la 
căderea serii, ajunseră să treacă frontiera 
Regatului Fal. Schimbarea climei îl surprinse pe 
Scutier. O căldură tropicală făcea ravagii peste 
această ţară, aflată chiar la marginea Deşertului şi 
cocoţată pe faleza care o domina. Pădurile de 
conifere  lăsaseră loc unor copaci curioşi cu 
trunchiul gol până-n vârf şi acolo acoperit cu un 


pâlc de frunze verzi imense. 

— Sunt palmieri, se distră Santo pe seama 
mirării lui Kems. Au tot felul de fructe cu gust 
plăcut. 

Solul devenise nisipos, iar copitele cailor se- 
nfundau uşor. În detrimentul întunericului care 
începea să-i înconjoare, Cavalerul nu voia parcă să 
se oprească. 

— Maestre, în curând o să fie noapte, îi aminti 
încet copilul. 

— Exact din acest motiv nu putem să rămânem 
aici, zâmbi Santo, binevoitor. Nisipul adăposteşte 
prădători minusculi, pe care cred că n-ai vrea să-i 
vezi în pătura ta. 

Kems studie dunele aurii, încercând să-şi 
imagineze cu ce semănau animăluţele care se 
ascund în ea. Santo îl conduse până la ceea ce din 
depărtare se vedea doar ca un simplu boschet, dar 
care, în cele din urmă, se dovedi a fi o oază 
adevărată, în mijlocul căreia odihnea un lac cu ape 
limpezi şi liniştite. 

— Sunteţi sigur că aici nu mai sunt? vru să se 
convingă copilul. 

— Cât se poate de sigur. Aminteşte-ţi că eu am 
crescut aici. Oazele sunt singurele locuri în care 
călătorii pot găsi, pe lângă apă de băut, şi un 
spaţiu în care pot petrece nestingheriţi noaptea. 

Işi adăpară caii şi aprinseră un foc pe malul 
lacului. În timp ce mâncau, Santo îi spuse lui Kems 
câteva dintre istorioarele care se povesteau în 
Regatul Fal copiilor despre şopârlele, păianjenii şi 


scorpionii care ieşeau din pământ noaptea şi 
izbucni în râs când îl văzu înfiorându-se. 

— Pe-aici, dacă îţi străbaţi drumul ziua, n-ai de 
ce să te temi, să nu uiţi asta niciodată. 

Porniră din nou la drum a doua zi dimineaţă şi 
ajunseră la castel în amurg, când slujitorii tocmai 
aprindeau torţele. Santo îşi opri calul şi studie 
îndelung castelul, acea construcţie impozantă, în 
care văzuse, pe vremuri, lumina zilei. 

Semănând c-un enorm oraş fortificat, Fal se- 
ntindea de-a lungul falezei abrupte care o separa 
de Deşert, a cărei prelungire într-un fel era. 

lnexpugnabilă pe flancul ei de sud, pereţii ei 
abrupți şi şlefuiţi ca nişte pietre preţioase făceau 
orice ascensiune de-a dreptul imposibilă. 

Kems simţi emoția maestrului său. Era atât de 
puternică, încât, şi în cazul în care şi-ar fi închis 
sufletul, tot ar fi simţit-o. Ca să se calmeze, Santo 
respira adânc şi tăcea. Odată-n plus intensitatea 
sentimentelor sale îl trăda. 

— Dacă veţi transmite regelui mesajul vostru 
astă-seară, am putea pleca mâine în zori de zi, 
sugeră copilul. Dacă ne-am prezenta la curte doar 
mâine-dimineaţă devreme, am fi forţaţi să 
petrecem aici toată ziua. 

— Eşti un şmecheraş, zâmbi Cavalerul, bătându-l 
prieteneşte pe umăr. 

Îşi urmară deci drumul până ajunseră la două 
porţi masive care blocau intrarea în castel pe 
partea dinspre apus. Pietrele preţioase de pe 
platoşa lui Santo, care străluceau la lumina 


torţelor, stimulară curiozitatea santinelelor. 

— Cine umblă pe-acolo? Aproape că lătră unul 
dintre bărbaţii de gardă. 

— Cavalerul Santo de Smarald şi Scutierul lui, îi 
răspunse acesta, curios să vadă dacă gărzile îl 
recunosc după cincisprezece ani de absenţă. 

— Santo? Micul prinţ Santo? Se-nveseli deodată 
omul. 

— Altădată, da. De-acuma sunt Cavaler. 

— Fiţi dârz, îi şopti Kems, simţindu-l cum se- 
nmoaie. 

Porţile cele mari se deschiseră scârţâind şi vreo 
doisprezece oameni se grăbiră să-l întâmpine şi să- 
| studieze. Se-ntorsese prinţul lor! Se-nclinară-n 
faţa lui ca altădată, iar Cavalerul n-avu curajul să-i 
împiedice. Bucuroşi, slujitorii îi conduseră până la 
palat într-o procesiune veselă, iar după ce el şi 
Kems descălecară, se ocupară de caii lor. 

— Ce bucurie să vă văd din nou, prinţe! spuse un 
bătrân, în timp ce-i strângea prieteneşte mâinile. 

— Firmon? presupuse Santo, recunoscându-i 
bunătatea din ochi. 

— Chiar el, Alteță. Am ştiut eu c-o să mă 
recunoaşteţi chiar dacă am părul alb în cap şi 
pielea numai riduri. Inima mea se bucură că v-aţi 
întors, sire. 

— Eu nu mai sunt un prinţ al Regatului Fal, 
Firmon, îi spuse din nou cu blândeţe Santo. De- 
acum sunt Cavaler de Smarald. 

— Tatăl dumneavoastră o să fie atât de încântat 
să vă revadă! Urmaţi-mă, vă rog! 


Santo îi aruncă o privire obosită Scutierului său, 
dar îl urmă totuşi pe slujitor. El nu-şi mai amintea 
deloc de tablourile frumoase şi de tapiseriile în 
culori sclipitoare,  care-mpodobeau mulțimea 
coridoarelor luminoase. Dar el n-avea decât cinci 
ani când plecase din Regatul Fal, în ţipetele 
disperate şi plânsetele mamei sale. 

Firmon îi conduse până-n holul cel mare, unde 
familia regală servea cina, înconjurată fiind de 
demnitari în tunici de mătase. Un atac al 
duşmanilor n-ar fi aruncat mai multă consternare 
asupra celor adunaţi în jurul mesei, ca atunci când 
bătrânul servitor le anunţă bucuros întoarcerea 
prinţului Santo. 

O tăcere grea căzu peste sala, până atunci 
însufleţită, iar Santo hotărî să intervină imediat, ca 
nu cumva cineva să leşine. Înaintă până la masa 
principală, unde stăteau tatăl său, Regele Levon, 
mama sa, Regina Affe, şi fratele său, prinţul 
Patsko, cu câţiva ani mai mare ca el. Toţi îl 
contemplau cu uimire, dar Cavalerul nu ştia dacă 
întoarcerea sa sau platoşa verde îi lăsase pe toţi cu 
gura căscată. 

— Sunt Cavalerul Santo de Smarald, iar el este 
Kems, Scutierul meu, declamă el cu mânarie. 
Solicit o audienţă  Maiestăţii Sale, suveranul 
Regatului Fal. 

Regina scoase un țipăt, sări de pe scaunul ei şi 
alergă să se arunce în braţele fiului regăsit. 
Coşmarul de care Santo se temuse atât era pe cale 
să se materializeze. El împinse uşor femeia care 


plângea de bucurie în braţele lui şi-o privi fix 
descumpănit, dezorientat, neştiind ce să facă s-o 
calmeze. 

— Ştiam c-o să te-ntorci, suspină Affe. l-am spus 
mereu tatălui tău că trebuie să-ţi reiei locul printre 
noi. 

— Nu m-am întors să trăiesc în Fal, mamă, 
încercă el să-i explice. 

Se întoarse apoi spre tatăl său cu o privire care 
implora. Regele Levon îi invită imediat pe Santo şi 
pe Kems la masă şi, cu un gest discret, făcut cu 
mâna, îl rugă pe Firmon s-o conducă pe soţia sa la 
locul ei. 

Eliberat dintre tentaculele mamei, Cavalerul luă 
loc alături de Levon, iar de-a stânga lui se aşeză şi 
Kems. Vă iubeşte foarte mult, Maestre, observă 
ucenicul. Prea mult, îi răspunse Santo, zâmbind 
uşor. 

Sătui după o masă copioasă, alcătuită din 
fripturi, pâine proaspătă, legume şi fructe de tot 
felul, Cavalerul şi ucenicul lui îl urmară pe rege şi 
pe curteni într-o sală personală de audienţe. Levon 
era un bărbat impresionant cu hainele sale din 
satin strălucitor, ce purta pe cap un turban aurit de 
care era prins şi sclipea cel mai mare safir de pe 
tot continentul. Semăna mult cu Santo, având 
aceiaşi ochi negri, ale căror adâncimi nimeni nu le 
putea sonda, cu pomeţi proeminenţi şi tenul uşor 
bronzat. 

— Ai devenit un luptător mândru, aprecie Levon, 
studiindu-şi fiul din cap până-n picioare. Lucrurile 


s-ar fi petrecut altfel dac-ai fi rămas aici. 

Santo observă liniştea prudentă care se lăsă. El 
ştia că tatăl său făcea aluzie la dragostea 
sufocantă care i-o purta regina şi care l-ar fi- 
mpiedicat să-şi dezvolte talentele. 

— Ce-aş putea eu face pentru Cavalerii de 
Smarald? Se nelinişti, curios, regele. 

Santo îi povesti ce se petrecuse la Shola şi-i 
împărtăşi neliniştea Ordinului în ce priveşte o a 
doua invazie. 

— Oamenii din Regatul Zenor au nevoie de 
sprijin să poată instala un sistem eficace de 
apărare, înainte ca duşmanii să dea din nou 
năvală, trase concluzia Santo. 

Levon îşi consultă din priviri consilierii. Niciunul 
dintre ei nu se opuse cererii Cavalerului. Îi 
asigurară deci pe Santo că Regatul Fal va întinde o 
mână de ajutor vecinilor săi, imediat ce va începe 
recrutarea muncitorilor. Cavalerul le mulţumi în 
numele întregului continent Enkidiev. 

— Mi-ar plăcea, fiule, să-mi accepţi ospitalitatea, 
adăugă Levon. Cavalerii au şi ei nevoie de odihnă, 
nu-i aşa? Du-te fără teamă, o să am grijă ca regina 
să nu te deranjeze... 

Santo se conformă dorinţei regelui, chiar dacă el 
nu credea că e o idee bună. Cavalerul şi Scutierul 
său îl urmară pe-un servitor până-n aripa castelului 
rezervată invitaţilor de marcă. Abia când fură, în 
sfârşit, singuri într-o cameră bogat împodobită cu 
covoare moi şi mătăsuri, Santo începu să se 
destindă. Se uită apoi îndelung la ucenicul lui. 


— Poţi să vorbeşti liber, îi spuse el acestuia. 

— Tatăl vostru este curios de amabil în 
comparaţie cu cel al lui Bridgess! exclamă Kems, 
aşezându-se pe patul moale. 

— Fal nu nutreşte intenţii belicoase ca Regatul 
Perlei, îi explică Maestrul, desfăcându-şi centura şi 
punându-şi sabia şi pumnalul pe un bufet. 
Seamănă mai degrabă cu Regatul Zenor, unde 
oamenii au braţe de oţel şi inimi de aur. 

— Sunt fericit să călătoresc astfel cu voi, 
Maestre. Invăţ multe despre Enkidiev. 

— Şi eu sunt încântat să fii cu mine, căci astfel 
învăţ multe despre firea ta. 

Când palatul se linişti şi, după ce toţi se retraseră 
în apartamentele lor, Santo îi făcu cu ochiul 
ucenicului său şi îl încurajă să-l urmeze-n linişte. În 
vârful degetelor, îl conduse pe Kems în 
măruntaiele palatului, acolo unde unul dintre primii 
regi ai statului Fal pusese să se sape un bazin în 
însăşi stânca falezei, bazin care se umplea cu o 
apă caldă, binefăcătoare. 

Copilul o încercă cu degetele şi fu surprins de 
temperatura ei plăcută. Santo îi explică atunci că 
palatul se afla pe o falie vulcanică ce urca spre 
nord, ea încălzind izvorul subteran care curgea în 
acest loc. Îşi scoase tunica şi alunecă în bazin. Fără 
măcar să ezite, Kems îl imită. 

— Când eram copil, veneam aici pe la mijlocul 
nopţii, îi povesti Santo, apa caldă destinzându-i 
muşchii. 

— Şi fratele lui mai mare venea întotdeauna să-l 


întâlnească, adăugă o voce în spatele lor. 

Maestru şi ucenic se-ntoarseră deodată şi-l 
văzură apropiindu-se pe prinţul Patsko înfăşurat 
într-un pled. ÎI lăsă să cadă pe jos şi sări în apă 
alături de ei. Kems, care nu descoperi nicio 
suspiciune în sufletul maestrului său, se destinse. 
Prinţul îşi strânse cu dragoste în braţe fratele. 

— Niciodată nu m-am gândit că ne vom regăsi 
aici într-o zi, spuse Patsko, bătându-şi prieteneşte 
fratele pe umăr. 

La fel ca mezinul familiei, prinţul Patsko avea 
părul şi ochii negri, dar era mai înalt şi mai slab. 
Kems îl sondă rapid, dar numai dragostea şi 
înţelegerea aveau loc în sufletul lui. Când tatăl său 
îi va ceda tronul, el avea să devină un rege foarte 
bun. 

— Vreau ca tu să afli primul, Santo, îi spuse vesel 
prinţul. Tata a hotărât să mă însoare cu o prinţesă. 

— Înainte chiar de-a ajunge rege? 

— Vrea neapărat nepoți, înainte să fie prea 
bătrân să se bucure de ei. 

— Şi cine este fericita aleasă? 

— Prinţesa Christa din Regatul de Rubin. 

— Dar este sora lui Wellan, şeful nostru! strigă 
Santo. 

— Într-adevăr? O cunoşti? 

— N-am avut onoarea. 

— Păcat... în concluzie, trebuie să ne căsătorim 
în prima lună a anotimpului cald. Eu însumi n-am 
văzut-o niciodată, dar se spune că are păr de aur 
precum grânele coapte, iar ochii-i sunt de culoarea 


cerului de vară. 

— Mă bucur mult pentru tine, Patsko, şi vă urez o 
duzină de copii blonzi. 

— Şi tu? Arzi cumva de dragostea unor ochi 
frumoşi? Cavalerii se pot căsători, sau sunt 
condamnaţi la celibat? 

— Ne putem căsători şi chiar suntem îndemnați 
s-o facem, dar numai după ce primii noştri Scutieri 
au să fie învestiţi Cavaleri. 

— Dar copilul acesta n-are decât vreo zece ani! 

— Pe copilul acesta îl cheamă Kems şi va fi sub 
tutela mea încă vreo şapte sau opt ani. 

Prinţul se uită la fratele lui mai mic cu o privire 
plină de tristeţe în care se amesteca şi mânia. De 
ce drept uza magicianul ăsta odios, care cerea 
unui bărbat să aştepte tot acest timp înainte să 
cunoască fericirea în braţele unei femei? Santo îi 
ghici gândurile. 

— Un Cavaler de Smarald nu este un bărbat 
obişnuit, Patsko, şi nu duce nici măcar aceeaşi 
viaţă. Eu nu mă aştept într-adevăr la ceea ce tu 
numeşti implicarea mea în Ordin, dar vreau ca tu 
să ştii că sunt fericit şi n-aş schimba această viaţă 
pentru nimic în lume. 

— Dar n-o să te însori într-o zi? insistă prinţul. 

— Dacă o să-ntâlnesc o femeie care să-mi facă 
inima să bată mai tare, da, am să mă-nsor. 

Cu toată această confirmare, Patsko nu păru 
convins de sinceritatea lui Santo. Dar, nedorind să 
strice întâlnirea aceasta neaşteptată, vorbiră 
despre altele şi-şi amintiră de timpurile bune. 


23 
DIN NOU ÎN REGATUL DE RUBIN 


Aone o zi întreagă, înainte să ajungă în 
primul sat, Wellan şi Bridgess călăriră de-a lungul 
pădurilor şi câmpiilor Regatului de Rubin. Acolo, 
agricultura juca un rol mai mic decât în Regatul de 
Smarald, unde pământurile cultivate se-ntindeau 
cât vedeai cu ochii. Oamenii din ţara aceasta erau 
mai mult vânători şi singurele pământuri cultivate 
se găseau în apropierea castelului, în partea de 
răsărit. Restul ţării era parţial acoperit de păduri 
mari şi lacuri mici în care se găseau peşte şi vânat 
din belşug. 

„Este o ţară minunată. Este răcoare, iar aerul 
miroase plăcut”, gândi Bridgess. In locurile acestea 
ea nu resimțea nici animozitate, nici mânie, numai 
iubire de viaţă şi natură. 

Marele Cavaler şi ucenica lui îşi aşezară corturile 
într-un luminiş, pe malul unui lac mic. Wellan 
pregăti cina şi o puse pe focul pe care îl aprinsese 
Bridgess, apoi mâncară în tăcere. Intre maestru şi 
Scutier, mesele erau momente binecuvântate, în 
care ei îşi deschideau, prin telepatie şi fără 
rezerve, sufletul unul în faţa celuilalt. În seara 
aceea Bridgess descoperi un colţişor trist şi 
întunecat în adâncul sufletului Cavalerului, dar, 
când voi să-l întrebe despre el, se-nchise ca o 
scoică. 


— Maestre, voi puteţi să-mi spuneţi tot ce-aveţi 
pe suflet. E de datoria mea să vă susţin şi să vă 
ajut. 

— Ştiu, Bridgess, dar eşti încă prea mică şi 
tristeţea pe care-ai resimţit-o la mine este emoția 
unui adult. 

Se-ndepărtă şi se aşeză pe malul lacului. 
Perplexă, Bridgess îl privi cum îşi încrucişează 
picioarele lungi şi se pierde cu privirea în 
strălucirile de-argint ale lunii, reflectate în apă. 
Cunoştinţele ei despre adulţi se limitau la servitorii 
Regelui Smarald întâiul şi la magicianul Elund, 
ceea ce n-o ajuta nicidecum să-nţeleagă stările 
sufleteşti ale maestrului său. lar să-i sondeze 
sufletul nici nu se punea problema, căci ar fi fost o 
greşeală capitală din partea unui Scutier. Se 
mulțumi deci să-l observe şi să se încredinţeze că 
nu-l paşte niciun pericol. Pierdut în gândurile lui, 
Cavalerul stătu cam vreo oră, apoi veni şi se- 
nfăşură în pătura de lângă foc. Simţi privirea 
neliniştită a lui Bridgess, culcată la câţiva paşi de 
el, dar nu putea încă să i se mărturisească. 

Dimineaţa, tristeţea lui Wellan părea că şi-a luat 
zborul. Se spălară în grabă în lac şi-şi continuară 
drumul spre castelul de Rubin, călărind de-a lungul 
malului râpos. Fortăreaţa le apăru imediat ce 
ocoliră o pădure. Era o construcţie simplă, 
dreptunghiulară, lipsită de turnuri. Pe creneluri nu 
se putea vedea nici măcar silueta vreunei 
santinele. „Oare oamenii aceştia n-au duşmani?” 
se întrebă Bridgess, surprinsă. Amândoi trecură 


prin porţile cele mari, fără ca nimeni să-i întrebe ce 
caută pe acolo. Din contră, locuitorii păreau să-l 
cunoască pe Wellan şi-i zâmbeau cu plăcere, chiar 
dacă el părăsise castelul de vreo cincisprezece ani. 
Se opriră în faţa palatului, centru al întregii 
fortificaţii, iar  argaţii veniră imediat să se- 
ngrijească de caii lor. 

— Sunt Cavalerul Wellan de Smarald şi ea este 
Bridgess, Scutierul meu. Inştiinţaţi-l pe Regele 
Burge că vreau să-i vorbesc. 

Feţele servitorilor se luminară şi mai mult, iar 
unul dintre ei o luă spre interiorul castelului, 
alergând. Marele Cavaler era convins că evidenta 
asemănare fizică cu tatăl său îi uimea pe toţi. 
Slujitorul veni să-i caute după câteva minute, cu 
toate că Wellan nu avea nevoie de-un ghid. Işi 
amintea de fiecare piatră, de fiecare tablou, de 
fiecare sfeşnic, ca şi cum n-ar fi părăsit niciodată 
acest spaţiu. O luară pe nişte coridoare 
interminabile, care celebrau vânătoarea, cu piei de 
animale întinse pe pereţi şi capete împăiate de 
animale aşezate deasupra uşilor. Bridgess îşi 
înghiţi o strâmbătură de dezgust, să nu-l supere pe 
maestrul ei, născut în această ţară, şi-şi cobori 
privirile în jos, să nu mai vadă acei ochi 
transparenţi, care parcă-o urmăreau trecând. 

Spre surpriza lui Wellan, fură conduşi în 
apartamentele Reginei Mira. Înaltă şi subţire, 
pielea ei era albă ca zăpada. Faţa-i severă era 
încadrată de-un păr negru şi lung, iar ochii albaştri 
îi trădau neliniştea. Mama lui îl primi cu aceeaşi 


răceală cu care-l primea şi altădată. Dar ea nu mai 
avea în faţă pe băiatul mic şi năzdrăvan care 
fusese, ci pe bărbatul în toată firea în care el se 
transformase, care nu-i mai îngăduia să-l bată. Se- 
nclină respectuos, aşteptând ca ea să-i vorbească. 

— De ce vrei să-l vezi pe tatăl tău? îi aruncă ea, 
într-un târziu, din vârful buzelor. 

— Trebuie să-i aduc la cunoştinţă o cerere a 
Cavalerilor de Smarald, Alteță, o informă el cu o 
voce neutră. 

Un moment lung regina îşi studie fiul, apoi îşi 
opri privirea asupra fetiţei care-l însoțea, 
încruntând din sprâncene. 

— Când am devenit bunică? 

— Bridgess nu este fiica mea, ci Scutierul meu. 

— Smarald întâiul nu ezită să-ncredinţeze fetiţe 
unor bărbaţi de vârsta ta? izbucni ea vizibil 
indignată. 

— Cavaleri, Maiestate. Bărbaţi cinstiţi şi corecţi. 
Trebuie să vă cer permisiunea să vorbesc cu 
regele? 

— Tatăl tău e plecat la vânătoare. Se va întoarce 
pe la apusul soarelui. Voi da poruncă să vi se 
pregătească odăi care să vă stea la dispoziţie. Vă 
veţi odihni acolo, aşteptându-l. 

Făcu semn cu mâna unei servitoare şi le-ntoarse 
spatele, încheind acest schimb de cuvinte cât se 
poate de rece. Mira era frumoasă, inteligentă şi 
elegantă, dar nu-şi arăta niciodată sentimentele. 
Wellan nu ştia dacă ea se comporta tot aşa şi cu 
tatăl lui, dar era sigur că nu fusese o mamă bună 


pentru el. Îi făcu semn lui Bridgess s-o ia înaintea 
lui şi urcară la etaj, slujitoarea conducându-i până 
la odăile oaspeţilor, care aveau balcoane foarte 
mari construite deasupra râului Sherida. Fetiţa îşi 
aduse lucrurile şi intră în camera maestrului ei, în 
pofida protestelor servitoarei. Wellan îşi lăsă 
bagajul şi armele şi ieşi pe balcon. Văzând că 
îndemnurile ei nu o clinteau pe copila blondă din 
convingerile ei, slujnica lăsă totul baltă şi le- 
ntoarse spatele, foarte hotărâtă s-o informeze pe 


stăpână asupra comportamentului acesta 
scandalos. 

— Ţara voastră vă lipseşte, maestre? vru să ştie 
Bridgess. 


— Nu, afirmă Marele Cavaler, cu ochii pironiţi pe 
piscurile vulcanice, aflate de partea cealaltă a 
râului. N-am trăit aici destul de mult timp să-mi fi 
lăsat inima pe-aceste meleaguri. 

— Deci nu asta vă-ntristează. 

Wellan se-ntoarse deodată spre ea şi-i aruncă o 
privire grea, de avertisment. Oare n-o prevenise, 
cu puţin timp în urmă, că nu discută acest subiect? 
Ea-i răspunse cu un zâmbet provocator. N-ar fi 
servit la nimic să-şi amintească dacă, la vârsta ei, 
el avea aceeaşi atitudine faţă de Elund. 

— Ce-o să facem până la apusul soarelui, când 
se va întoarce regele? întrebă ea, doar să destindă 
un pic atmosfera. 

— Ştii să înoţi? 

— Mă descurc! 

Wellan îşi dădu jos platoşa şi-i ceru să-l urmeze. 


Se adânciră din nou în mulţimea de coridoare pline 
de orori. Servitorii se înclinau în faţa Cavalerului şi- 
i spuneau cuvinte de bun sosit, dar lui nu-i păsa. 
Era din nou adâncit în gândurile lui. 

leşiră din incinta castelului şi-o luară spre râu. 
Oprindu-se pe mal, îşi puse mâinile pe şolduri şi 
studie cu atenţie împrejurimile. Pe-aici albia râului 
era lată, iar curentul apei, lent. Era răcoare, dar 
Cavalerul părea hotărât să înoate. Se-ntoarse spre 

Bridgess. Ea pusese un genunchi jos, cerând 
astfel permisiunea să vorbească liber. Wellan 
înclină uşor capul, pentru a i-o acorda. 

— Consider periculos obiceiul de-a vă-nchide 
astfel în gândurile voastre, îi semnală copila. 
Oricine ar putea să vă atace prin surprindere. 

— Când gândesc, crezi că mă rup de lumea 
exterioară? zămbi Cavalerul. 

A 

— Într-adevăr! 

Atunci Cavalerul îi numi pe toţi cei cu care se- 
ntâlniseră atâta timp cât merseseră spre râu şi-i 
recită chiar şi ce-i spusese fiecare. Bridgess era 
mai mult decât uimită, iar maestrul ei n-o puse mai 
mult în încurcătură. 

— Urmează-mă, îi porunci el, scoţându-şi cizmele 
şi tunica. 

Intră în râu, îmbrăcat doar cu pantalonul. 
Bridgess îşi scoase şi ea cizmele şi constată că apa 
era mai puţin rece decât îşi închipuise. Cu o 
mişcare graţioasă, Cavalerul dispăru în apă. Ea 
respiră profund şi plonjă după el. Apa era atât de 


clară, încât îl observă imediat. Wellan înota printre 
alge, speriind bancurile de peşti argintii, şi alunecă 
într-o crevasă, aflată în malul opus. Fetiţa îl imită, 
chiar dacă începea să se sufoce. Luându-şi elan, 
urcă spre suprafaţa apei, iar ea bătu puternic din 
picioare să-l ajungă. Când capul îi trecu de 
suprafaţa apei, ea se grăbi să-şi umple plămânii, 
care-i ardeau, cu aer proaspăt. 

Cavalerul o aştepta, stând pe-o stâncă plată, 
într-o peşteră minunată de cristal. Privind 
fermecată în jurul ei, Bridgess se căţără alături. 
Raze difuze de soare loveau patul râului şi se 
reflectau pe pereţii peşterii, aprinzând miliarde de 
scântei strălucitoare pe nişte ziduri sticloase. 

— E de-a dreptul magic... şopti copila, aşezându- 
se lângă maestrul ei. 

— E refugiul meu secret, îi mărturisi Wellan, 
pentru că aici pot să fiu singur cu mine, atunci 
când am nevoie de împăcare şi linişte. 

— Imi faceţi o mare onoare, împărţindu-l cu 
mine, maestre. 

Meditară împreună în acest paradis subteran, 
apoi se-ntoarseră la palat, unde slujitoarele îi 
înveliră în pleduri şi le uscară hainele. Le aprinseră 
chiar focul în cameră şi ei se încălziră mult timp la 
lumina flăcărilor reconfortante. Apoi Wellan o lăsă 
pe Bridgess să-i pună platoşa, să-i fixeze capa pe 
umeri şi să-i lege părul pe ceafă, ceea ce îi făcea 
mare plăcere fetiţei. Cavalerul dorea ca familia lui 
să-l vadă în toată splendoarea lui. Îşi fixă centura 
de piele în jurul taliei şi se asigură că sabia şi 


pumnalul cu lama scurtă şi lată îi atingeau şoldul. 

Fură conduşi până în marea sală a Castelului de 
Rubin. Regele Burge, care-şi revedea fiul prima 
dată după cincisprezece ani, soţia sa şi curtea lor, 
îşi îmbrăcaseră toţi hainele de gală. Prinţesa 
Christa îşi pusese cea mai frumoasă rochie de satin 
bleu, dar nu purta nicio bijuterie, voind astfel să-i 
arate lui Wellan că, în timpul absenței sale, 
crescuse în frumuseţe şi în înţelepciune 
deopotrivă. Voia să-i dovedească de asemenea că 
rămăsese simplă şi cinstită. In ce-l priveşte pe 
fratele ei, Stem, acesta nu ştia ce să creadă despre 
agitația bruscă ce se iscase. Pentru el niciodată nu- 
şi dăduseră atâta interes. In copilărie, cei doi prinți 
fuseseră foarte apropiaţi, dar Stem îl invidia pe 
Wellan, care fusese ales să devină Cavaler de 
Smarald. 

Servitorii deschiseră uşile sălii, care îi păru 
neschimbată lui Wellan. Mobilele se aflau exact în 
acelaşi loc, tapiseriile şi panaşele animalelor la fel, 
chiar şi torţele. Se opri în faţa regelui, nu fără să fi 
observat uimirea şi admiraţia care se succedau pe 
faţa lui. 

— Când mi s-a spus că eşti aici, am refuzat mai 
întâi să cred, declară Burge, cu vocea lui 
răsunătoare. Dar eşti aici, în faţa ochilor mei, şi eu 
sunt mândru să te primesc la masa mea. Fii bine- 
venit acasă, fiule! Apropie-te, vino şi stai jos! 

Wellan o lăsă pe Bridgess să treacă în faţa lui şi îi 
spuse să se aşeze alături de el. Văzând aceasta, 
regele vru imediat să ştie cine era ea şi Cavalerul îi 


explică rolul Scutierilor în Ordin. Impresionată că 
se află în familia maestrului ei, fetiţa nu rosti niciun 
cuvânt pe tot parcursul cinei, mulţumindu-se să 
observe ce se petrecea în jur, în timp ce Wellan 
explica scopul vizitei sale, începând cu masacrul 
din Shola şi trecând prin războiul care distrusese 
aproape Regatul Zenor. 

Dacă Regele Burge aproape că-i sorbea cuvintele 
de pe buze, regina mânca fără să-i acorde nici cea 
mai mică atenţie. Christa nu-l asculta nici ea, 
probabil, dar îl privea cu foarte mare admiraţie. 
Doar Stem, prinţul moştenitor, părea contrariat de 
întoarcerea lui. Bridgess îi sondă sufletul şi simţi 
profunda gelozie care sălăşluia în el. Stem invidia 
la fratele său marea lui asemănare cu tatăl lor, 
statura şi amploarea muşchilor puternici. 

Simţind aceasta, Wellan puse imediat mâna lui 
mare pe cea a Scutierului său, arătându-i că 
trebuie să-nceteze imediat ancheta telepatică. 

— Voi trimite oameni în Regatul Zenor, hotări 
Burge, după ce ascultase discursul fiului său. 

— Şi cine ne va apăra regatul? Se opuse cu 
violenţă Stem. 

— Nu voi trimite soldaţi, ci doar muncitori, 
desigur, preciză regele. 

— Şi dacă bestiile monstruoase o să meargă pe 
alt drum? 

— Nu pot să vină decât pe mare, îl asigură calm 
Wellan. 

— Acum, când ai devenit Mare Cavaler, ştii şi ce 
se-ntâmplă în capul duşmanilor noştri? Poţi chiar 


să prezici şi în ce loc au să ne-atace? întrebă cu 
dispreţ prinţul moştenitor. 

— Nu, admise Wellan, care nu dorea deloc să se 
certe cu fratele său. Mă ajută posibilitatea de-a 
deduce, ca de altfel pe toţi bunii războinici. Am 
devenit un expert în multe domenii, Stem. Aşa s-au 
format Cavalerii de Smarald. 

— Sunt pregătiţi să pună stăpânire pe alte regate 
şi să le detroneze regii, vrei să spui, se enervă 
prinţul. 

— De-ajuns, Stem! tună Burge, cu faţa stacojie. 

— E-o poveste veche, preciză Wellan, păstrându- 
şi calmul. Noi suntem diferiţi de primii Cavaleri de 
Smarald. N-ai niciun motiv să te simţi ameninţat. 

Spumegând de furie, prinţul plecă de la masă. 
Ofensat, Regele Burge îl somă să revină, dar Stem, 
tot atât de încăpățânat ca ceilalţi membri ai 
familiei regale din Regatul Rubinului, se făcu că nu- 
| aude. 

— Am să-i vorbesc mai târziu, îl asigură Wellan, 
fără ranchiună. Stem este un om inteligent şi-o să 
m-asculte. 

Tatăl său se uită neîncrezător la el, privire pe 
care Cavalerul se prefăcu că n-o vede. Nu mai 
avea nimic din copilul rebel pe care-l concepuse, 
gândi regele, observându-l în linişte pe Wellan. In 
faţa lui nu mai era băieţelul năzdrăvan care fugea 
urlând prin palat, refuzând să-şi încalţe cizmele, 
copilul blond, care voia mereu să-l însoţească la 
vânătoare, dar care se-mpotrivea cu sălbăticie să 
taie animalele vânate de el. 


— E straniu pentru bătrânul tău tată să te vadă 
atât de disciplinat deodată, spuse el într-un târziu. 
Nu credeam că magicianul acesta va reuşi să te 
potolească. Eram convins că o să te trimită înapoi 
în Regatul de Rubin, cu o listă lungă de doleanţe. 

Un zâmbet scurt întinse buzele Cavalerului, în 
timp ce-şi amintea primele luni petrecute la 
Castelul de Smarald. Intr-adevăr, Elund îl corectase 
mult mai des decât pe camarazii lui. 

Odată masa terminată, Wellan îşi trimise 
Scutierul să-l aştepte în camera lor, iar el plecă pe 
coridoarele castelului în căutarea fratelui său, însă 
o întâlni prima dată pe sora lui. leşind din 
apartamentele ei, îi blocă trecerea. Amintirea pe 
care el o păstra despre Christa era cea a unei 
surori mai mari cumsecade, care primea 
întotdeauna cu graţie şi reţinere complimentele 
părinţilor ei, în timp ce el înghiţea doar mustrări 
din partea lor. 

— N-am să te rețin mult timp, i se adresă ea cu 
vocea ei dulce. Voiam doar să-ţi spun că mă voi 
mărita în curând cu Prinţul Patsko din Regatul Fal. 

— Sunt fericit s-o aflu! 

— Şi-aş mai vrea să ştii că sunt mândră de ce-ai 
devenit, Wellan. E păcat că ţara asta minunată are 
să fie moştenită de Stem. 

— Eu ştiu că el are să fie un rege bun, îl apără 
Cavalerul. Şi apoi nimic nu dovedeşte că eu aş fi 
acelaşi om, dacă aş fi crescut aici, Christa. Ştii 
unde l-aş putea găsi pe Stem? 

— Când este supărat se ascunde în cabana pe 


care aţi construit-o pe malul râului. Nu-i aşa că are 
atitudini de om matur? 

— Mai reuşeşte să intre încă? se miră Wellan. 

Ea ridică din umeri şi intră în apartamentul ei. 
Wellan îşi continuă rapid drumul până la capătul 
coridorului şi aruncă o privire pe fereastră. În 
semiîntuneric se puteau observa doar contururile 
cabanei, din lemn brut, agăţată tot pe crengile 
unui stejar bătrân. Pe el şi pe Stem îi ajutaseră şi 
servitorii s-o construiască, dar Wellan nu putuse 
profita de acest refugiu, destinul lui chemându-l în 
Regatul de Smarald. 

Luă una dintre torţele agăţate pe perete şi ieşi 
din palat. De la rădăcina stejarului văzu picioarele 
fratelui său care atârnau în gol. 

— Stem! îl strigă el, încercând să păstreze un ton 
prietenesc. 

— Intoarce-te în ţara ta de Cavaleri! bombăni 
celălalt. N-avem nevoie de tine aici! 

— Mâine-dimineaţă plec! 

Prinţul de Rubin continuă să păstreze o tăcere 
îmbufnată. 

— Cavalerii de Smarald nu sunt pregătiţi pentru 
a se urca pe tron, pledă în continuare Wellan. 
Suntem războinici, soldaţi şi magicieni. Rolul 
nostru este acela de a proteja tot continentul, nu 
doar o singură ţară! 

Tot nimic. 

Totuşi, Wellan nu-şi amintea despre fratele său 
să fi fost atât de încăpățânat. În copilărie fusese 
chiar eroul lui, fiind mereu acela care avea cele 


mai bune idei să-i enerveze pe părinţi. 

— In după-amiaza asta m-am dus până în 
caverna de cristal, încercă o ultimă tentaţie 
Cavalerul. 

In deschizătura uşii apăru capul plin de păr 
buclat al fratelui său. 

— Ţi-ai mai amintit? murmură el de-a dreptul 
uimit. 

Wellan ridică uşor capul. Deodată, cu toate că 
purta o platoşă cu pietre preţioase, lui Stem i se 
păru că şi-a regăsit fratele de cinci ani. 

— Dar tu nu erai decât un puişor când ne-am dus 
acolo! 

— Un puişor- dotat cu o memorie excelentă, îl 
corectă el. Şi-mi amintesc de tot ce am făcut aici. 

Cei doi fraţi se uitară lung unu la altul, apoi Stem 
sări jos cu multă uşurinţă. Cavalerul îl sondă şi 
observă în sufletul lui o tristeţe asemănătoare cu a 
lui. Merseră şi se-aşezară pe malul Seridei şi 
Wellan înfipse torţa în apropierea lor, lumina ei 
învăluindu-i într-un cocon de intimitate. 

— Să ştii că nu este deloc uşor să fii tu, se 
lamentă Stem. 

— Să fii eu...? repetă stupefiat Cavalerul. 

— Tata pe tine voia să te vadă pe tron, nu pe 
mine. Dar mama a hotărât altfel şi te-a trimis să-ţi 
exersezi magia pe alte meleaguri. Mereu îmi 
repetă că tu aveai deja stofă de rege de la vârsta 
de cinci ani şi că precis ai devenit conducător de 
oameni. Ca să mă lase un pic în pace încerc să fiu 
tu, dar asta mă înnebuneşte... Şi-acum, că te-a 


văzut în costum de Cavaler, are să-mi facă viaţa 
imposibilă. 

— Lucrul cel mai important pe care ni l-au sădit 
în minte la Castelul de Smarald este să fii tu însuţi. 
Se pune accentul pe forţele noastre şi pe calităţi, în 
timp ce, pentru a ni le corecta, ni se subliniază şi 
defectele. 

— Tu? Defecte? râse în hohote Stem. 

— Sunt coleric şi mi-e greu să-mi stăpânesc 
emoţiile. Dar, în cea mai mare parte a timpului, am 
hotărât să nu mi le exprim. Magicianul de Smarald, 
care are puterea să citească-n toate inimile, m-a 
ajutat să-mi accept toate slăbiciunile şi m-a 
îndemnat să trec peste ele. Suntem protectorii 
continentului, Stem, dar suntem şi fiinţe umane. 

Wellan îşi puse braţul în jurul umerilor fratelui 
său si-l strânse-n braţe cu dragoste. Sondându-i 
din nou sufletul, fu fericit să constate că se 
liniştise. Cei doi bărbaţi se-ntoarseră împreună la 
palat şi se despărţiră în faţa camerei Cavalerului. 
Bridgess adormise ghemuită într-un fotoliu moale, 
pe care-l trăsese la fereastră. O luă în braţe şi-o 
duse-n camera pregătită pentru ea. Nici nu se 
punea problema să impacienteze toată slujitorimea 
castelului, păstrând-o pe lângă el. O puse pe pat, o 
acoperi şi-o sărută pe frunte. Inainte de-a închide- 
ncet uşa, mai puse şi nişte buşteni în vatră. 

Dar când deschise uşa propriei camere, înlemni 
pe prag, căci pe patul lui o văzu aşteptându-l pe 
Fan din Shola. Purta o tunică albă, care strălucea 
ca şi cum ar fi fost ţesută din lumină, iar părul ei 


argintiu cobora în bucle grele pe umeri. Wellan 
închise uşa în urma lui, simțind cum i se vindecă 
toate rănile sufletului. 

Regina se ridică şi-i veni în întâmpinare, rochia ei 
plină de lumină fluturând împrejurul corpului. Cu 
pasiune, Wellan o luă în braţe, iar buzele lor se 
atinseră, căci el nu încetase să viseze la acest 
sărut de când petrecuseră prima lor noapte 
împreună. Fan îl ajută să desfacă curelele platoşei 
şi s-o scoată, lăsând-o să cadă pe duşumea, apoi îi 
desprinse şi centura. Sabia şi pumnalul avură 
aceeaşi soartă şi Wellan se grăbi să-şi dea jos şi 
tunica. 

Degetele lungi ale lui Fan îi înfiorară pielea şi el 
închise ochii, prins de-o dulce ameţeală, rugând-o 
pe zeiţa Regatului de Rubin să oprească timpul. 
Ştia că Fan nu este decât o fantomă, dar el o iubea 
şi avea nevoie de ea. Inflăcărată, ea îl trase spre 
pat. Neascultând decât de pasiunea lui, făcură 
dragoste, fără să schimbe un cuvânt, fără ca un 
singur cuvânt să fie pronunţat. Odată simţurile 
potolite, Wellan o strânse în braţe, să nu-i mai 
poată scăpa niciodată. Regina îşi frecă vârful 
nasului de urechea lui şi această mângâiere 
fugitivă îi făcu plăcere. 

— Soldaţii împăratului Negru s-au întors învinşi, 
iar stăpânul lor este furios, murmură ea. 

Wellan ieşi brusc din toropeala sa, lovit de 
importanţa acestei informaţii. Războiul stătea să 
înceapă? 

— El vrea să organizeze o nouă expediţie s-o 


găsească pe Kira, adăugă Fan, confirmându-i 
temerile. 

— Când vor fi aici? se nelinişti Cavalerul. 

— In lumea voastră, peste cateva săptămâni. 

— Unde au să debarce? 

— Încă nu ştiu nimic, dar am să vin din nou să vă 
spun. 

— Veniţi ori de câte ori vreţi, chiar şi când nu 
aveţi nimic să-mi spuneţi! Vă iubesc, Fan! 

li căută buzele şi le sărută cu devotament, apoi 
adormi, legănat de parfumul dulce al reginei sale. 
Dimineaţă, când razele soarelui îi încălziră faţa şi-l 
treziră, era deja singur. Se ridică deodată şi căută 
cu privirea prin toate colţurile. Nimic. Nici măcar o 
urmă a parfumului ei îmbătător. Cât timp are să se 
mai scurgă înainte ca ea să se-ntoarcă? Cât timp 
are să mai trăiască o dragoste de neatins? Lacrimi 
arzătoare începură să curgă pe obrajii lui, fără ca el 
să le poată opri, din care cauză îşi acoperi faţa cu 
palmele. Pe Bridgess o simţi abia când se aşeză pe 
patul lui. 

— Maestre? Se-ngrijoră ea. Sunteţi rănit? 

— Mai mult decât are să ştie cineva vreodată... 
murmură Cavalerul cu un suspin. 

Ea izbuti să-i desprindă mâinile de faţă, să-i 
şteargă lacrimile, în timp ce-i sonda sufletul, 
trecând peste regulile stabilite. Emoţia pe care o 
descoperi în inima lui Wellan îi era necunoscută şi 
o sperie prin puterea ei. 

— Eşti prea tânără ca să-nţelegi ce simt, 
Bridgess, suspină el, înghiţindu-şi lacrimile. 


— O femeie v-a făcut răul ăsta? 

— De ce spui asta? 

— Pentru că-i simt prezenţa în voi. S-ar spune că- 
i aici şi totuşi aici nu e. Este greu de explicat... 
Sunteţi îndrăgostit, maestre? 

Wellan se uită la copilă, neştiind ce să-i 
răspundă. Niciodată nu-şi deschisese inima în faţa 
oricui, nici chiar în faţa fraţilor săi de arme, iar 
fetiţa asta intrase până aici, în pragul celui mai 
mare secret al lui, fără s-o poată îndepărta de el. 

— Da, şopti el într-un suspin, dar femeia pe care- 
o iubesc a murit... 

Ochii lui Bridgess se umplură de lacrimi şi ea îl 
îmbrăţişă, matern deja, trimiţându-i o undă de 
linişte, ceea ce-i făcu cel mai mare bine. 

— Într-o zi o să găsiţi altă femeie pe care s-o 
iubiţi, îi şopti ea în ureche, fără să-şi slăbească 
îmbrăţişarea. Sunteţi aşa de frumos şi puternic! 
Nimeni nu poate să vă reziste mult timp. 

Un moment Wellan se lăsă legănat de copil, apoi 
îşi găsi treptat stăpânirea de sine, ceea ce la el 
însemna că-şi încuiase sentimentele într-un colţ 
îndepărtat al inimii. 

Respiră adânc şi-i spuse Scutierului său că vor 
pleca imediat,  străduindu-se să ascundă 
informaţiile pe care i le dăduse Fan, sub aparenţa 
unei viziuni mistice, primite-n timpul nopţii. 
Bridgess ar fi vrut să refacă legătura care îi unise 
cu câteva minute înainte, dar Marele Cavaler se 
baricadase mai mult în turnul lui de gheaţă. 


24 
LOC DE ÎNTÂLNIRE 


VW enan şi Bridgess călăriră fără-ncetare până-n 
Regatul de Jad. Fetiţa îşi urma maestrul, fără 
măcar să se plângă, chiar dacă picioarele o făceau 
să sufere. Ei nu se opriră decât o singură dată să 
adape caii, să se dezmorţească şi să-nghită ceva 
de mâncare, după care îşi reluară drumul până la 
fortăreaţa de Jad. 

Trecură de-a lungul câmpurilor inundate, în care 
locuitorii regatului cultivau orez, cât şi prin imense 
plantaţii de bambus. Pentru că timpul nu aştepta, 
Wellan îi explică pe scurt lui Bridgess că aceşti 
bărbaţi şi femei creşteau viermi de mătase şi că 
produceau cele mai frumoase stofe de pe tot 


continentul Enkidiev. Îndemnându-şi caii la galop, 
se-ntâlniră cu mulţi ţărani care purtau pe cap 
pălării de paie, plate, ocupați să-şi umple 
cărucioarele cu produse ale pământului. La apusul 
soarelui, observară, în sfârşit, turnurile straniului 
castel, acestea formându-se din mai multe părţi 
suprapuse, şi având fiecare propriul acoperiş în 
formă de pagodă. 

Pentru că noaptea căzuse deja, soldaţii ezitară să 
le deschidă, dar când îi văzu căpitanul lor şi mai şi 
recunoscu platoşa verde a Cavalerului, deschise el 
însuşi porţile fixate-n zidul cel înalt. Wellan şi 
Bridgess trecură prin faţa oamenilor uimiţi şi se- 
ndreptară spre cea mai impozantă construcţie a 
fortăreței. 

Descălecară şi-şi lăsară caii în apropierea porţilor 
sculptate ale palatului. Cu pasul lui de uriaş, 
Wellan merse drept spre soldaţii care păzeau 
intrarea. Erau îmbrăcaţi cu nişte tunici simple, 
albe, iar la centură purtau o sabie. 

Îi conduseră într-un salon mic, unde suveranul, 
înfăşurat într-o pelerină de mătase grea, acceptase 
să-i primească. Tânăr şi robust, Regele Lang îşi 
purta părul lung şi negru împletit pe ceafă şi, 
imperturbabil, îi săgetă cu privirea ochilor lui 
înguşti. „Seamănă cu Kems”, gândi Bridgess în 
timp ce se-nclina odată cu Wellan. 

— Situaţia trebuie să fie într-adevăr foarte gravă, 
din moment ce un Cavaler de Smarald îndrăzneşte 
să scoale din pat, în mijlocul nopţii, un rege, spuse 
el, ridicându-şi o sprânceană. 


— Îmi pare foarte rău, Maiestate, se scuză 
Wellan, dar timpul ne este calculat, aşa că 
permiteţi-mi să trec direct la subiect. 

El îi expuse sumar situaţia din Regatul Zenor şi 
nevoia acestuia de voluntari pentru a putea 
împiedica invazia oamenilor-insectă. 

— De câţi muncitori aveţi nevoie? se nelinişti 
regele, brusc alertat. 

— Cel mai mare număr posibil. 

— O să-mi conduceţi personal supuşii în Regatul 
Zenor? 

— Nu, Maiestate. Trebuie să-i adun şi pe cei din 
Regatul Beril. 

— Foarte bine. Voi proceda conform 
instrucţiunilor voastre. Vă rog să-mi acceptaţi 
ospitalitatea în noaptea asta. 

Preţ de-o clipă, Wellan ezită şi Bridgess se temu 
că o să refuze şi că o să hotărască să plece direct 
spre Regatul Beril. Dar Cavalerul simţi oboseala 
ucenicei lui şi acceptă oferta monarhului din 
Regatul de Jad. 

Li se pregăti rapid o cameră, iar fetiţa adormi 
imediat ce îşi puse capul pe pernă. Wellan se aşeză 
pe patul lui şi-o privi dormind. Ştia că o supunea 
unor eforturi supraomeneşti, dar n-avea de ales. 
Dacă nu se grăbea, în curând n-ar mai fi avut un 
continent pe care să-l apere. 

Dis-de-dimineaţă, mâncară-n compania Regelui 
Lang, a Reginei Natta, precum şi a prinților. Wellan 
simţi potenţialul magic al celui mai mic, dar, 
nefiind în misiune de recrutare, mulţumi familiei 


regale pentru găzduire şi părăsi palatul. Sări în şa 
şi aruncă o privire scurtă în spatele lui, să se- 
asigure că Bridgess îl urma. O zi de mers călare 
despărţea Regatul de Jad de cel de Beril, aflat în 
apropierea munţilor din preajma Pădurii Interzise, 
făcând misiunea cailor cât se poate de grea. 

La fel ca în ajun, ei nu se opriră decât o singură 
dată. Wellan era din ce în ce mai nervos, ca şi cum 
se temea că nu va putea să se-achite la timp de 
misiunea acordată. Nu vorbea şi părea că nu-l 
interesează nici măcar Scutierul lui. Bridgess chiar 
se-ntreba dacă-şi va da seama în cazul în care ea 
are să cadă frântă de oboseală. 

Din momentul în care trecură frontiera, peisajul 
deveni dezolant. Trebuiră să treacă pe nişte 
serpentine strâmte, săpate în munte, care urcau 
mereu. Peisajul era stâncos, dar nenumăratele 
specii de flori cu culori vii răsăreau dintre pietre, 
înfrumuseţând muntele. 

Pe nişte platouri mici, aflate la diferite înălţimi, 
ţăranii săpau canale de irigație, iar copiii păşteau 
turme de capre. Locuitorii Regatului Beril erau un 
popor paşnic, ce-şi petrecea cea mai mare parte 
din timpul lui muncind pentru agonisirea celor 
necesare traiului de zi cu zi. 

Abia la mijlocul nopţii reuşiră să ajungă la 
Castelul de Beril. Niciodată Bridgess nu mai văzuse 
o fortăreață atât de mică, dar aceasta pentru că ea 
adăpostea numai familia regală. Având forma unui 
cub făcut din piatră brută, ea părea să nu aibă 
decât trei sau patru odăi. Nu-l găsiră acolo pe 


Regele Wyler şi ţăranii îi îndrumară spre focul cel 
mare care ardea în mijlocul satului. 

— Este noaptea echinocţiului, le aminti un 
bătrân, pe-un ton în care se citea reproşul. 

Wellan cunoştea bine toate sărbătorile religioase 
celebrate de fiecare dintre state, dar acum avea 
alte griji în cap. Îşi legară caii lângă fântâna din sat 
şi înaintară spre oamenii liniştiţi, strânşi în jurul 
focului. Beril era unul dintre singurele regate unde 
mai rămăsese un magician. De altfel, acesta era 
chiar în preajma flăcărilor. Îmbrăcat într-o tunică 
lungă, roşie, care sclipea la lumina focului, el 
întindea braţele spre cerul înstelat. Cu o voce 
puternică, psalmodia incantaţii, în limba secretă a 
magilor, şi toţi locuitorii muntelui îl ascultau uimiţi 
şi temători, chiar dacă nu înțelegeau nimic din 
ceea ce vorbea. Dar Wellan, care cunoştea această 
limbă, îl lăsă să-şi termine rugăciunea către zeii din 
măruntaiele pământului şi să le ceară îndurarea 
pentru anotimpul cald care se apropia. 

Fulgere de lumină albă îngălbeniră degetele 
bătrânului magician şi zburară deasupra oamenilor 
adunaţi lângă foc. Apoi magicianul le aruncă celor 
ce-l înconjurau o privire în care aproape că se citea 
nebunia. 

— Am văzut lucruri înspăimântătoare în cer! 
strigă el cu o voce aspră. Enkidiev are să trăiască 
ceasuri grele în mâinile unui duşman vechi, ce vine 
dinspre mare! 

— Nu şi în cazul în care Cavalerii de Smarald îl 
opresc! proclamă Wellan cu o voce care se auzi 


peste murmurele neliniştite ale sătenilor. 

Toate capetele se-ntoarseră spre el, o adevărată 
apariţie ce se ivise parcă dintr-o altă lume cu 
platoşa lui verde şi pelerina unduind în jurul 
corpului său bine făcut. „Ştie întotdeauna cum să 
capteze atenţia auditoriului”, aprecie Bridgess. 

— Sunt Cavalerul Wellan de Smarald şi am venit 
să cer ajutorul Regelui de Beril pentru a-i împiedica 
pe monştrii sângeroşi ai duşmanului să decimeze 
din nou populaţia continentului! 

Din mulţime se desprinse un bărbat blond, care 
cu ochii lui albaştri, luminoşi şi sinceri se uită direct 
în cei ai Cavalerului. 

— Sunt Regele Weyler, declară el, salutându-şi 
interlocutorul cu o mişcare a capului. Spuneţi-mi ce 
pot face? 

Cu o voce puternică, pentru ca toţi sătenii să 
audă, Wellan le povesti despre masacrul din Shola. 
Femeile îşi adunară imediat pe lângă ele copiii, 
scuturându-se de oroare, în timp ce bărbaţii 
scoteau mândri pieptul în afară, fiind convinşi că 
vor trebui să lupte. Munciseră din greu să ridice 
această ţară şi nu vor lăsa o rasă de insecte 
criminale să se bucure de ea. Magicianul îşi făcu 
loc prin mulţime şi se opri în faţa lui Wellan. 

— Eu sunt magicianul Mori, spuse el, făcând o 
plecăciune adâncă. Astrele mi-au vorbit de-o luptă 
pe viaţă şi pe moarte, dar rămân mute în ce 
priveşte sfârşitul ei. Asta mă nelinişteşte grozav, 
Cavalere Wellan. 

Wellan îi raportă ceea ce Magicianul Elund 


văzuse pe cer şi îi explică situaţia precară în care 
se afla Regatul Zenor. Mai mulţi bărbaţi se ridicară 
dintr-o singură mişcare, să-şi ofere serviciile 
Cavalerului. „Inimi nobile şi generoase”, se bucură 
Bridgess. Regele promise tot ajutorul necesar şi-i 
invită la el pe maestru şi pe ucenica sa. Wellan ştia 
că aveau nevoie de-o noapte bună de somn, dacă 
voiau să se poată ţine în şa până ce-şi vor întâlni 
fraţii de arme în Regatul Zenor. 


x xk x 


Cântecul cocoşului se mai auzea încă în curte, 
când ei îşi îndemnară deja caii spre soare-apune. 
Ajunseră în Regatul Zenor abia trei zile mai târziu 
şi traversară tot satul în care nu mai rămăseseră 
decât femeile şi copiii, bărbaţii fiind toţi ocupați cu 
săpatul capcanelor. Recunoscându-i, femeile le 
aduseră apă de băut şi plăcinte dulci pe care 
Bridgess le-nghiţi cu poftă. 

Cavalerul şi  Scutierul îşi  duseră caii la 
adăpătoare, iar Wellan profită de asta să-şi mai 
dezmorţească picioarele. Atunci văzu pentru prima 
dată-n viaţa lui un dragon. Plimbându-se printre 
case, el observă scheletul oribilei creaturi care 
făcuse ravagii în Shola. 

Se apropie şi-i dădu ocol, observându-i cu atenţie 
toate articulațiile, încercând să-şi imagineze cu ce- 
ar fi putut semăna monstrul în timpul vieţii. 
Bergeau avea dreptate. Gâtul lui lung nu le 
permitea să-l atace fiind călare. Colţii şi ghearele 


lui se dovedeau a fi arme redutabile, ce puteau să 
sfâşie corpul unui om înainte ca acesta să apuce 
măcar să-şi scoată sabia sau să cumpănească 
lancea. În faţa lui era o maşină formidabilă de 
război, care asigura stăpânilor ei pătrunderea pe 
orice fel de teritoriu pe care doreau să-l 
cucerească. Fără-ndoială, capcanele rămâneau 
singura modalitate de a-i scoate din luptă. 

Pe nesimţite, lividă, cu ochii pironiţi pe schelet, 
cu gura deschisă, neputând să articuleze un strigăt 
de groază, ce stătea să izbucnească, Bridgess 
încremeni lângă Wellan. 

— Bridgess? se nelinişti Wellan. 

— Aşa arată un dragon? Articulă ea într-un 
târziu, cu vocea sugrumată. 

— Da, ăsta-i un specimen, o asigură calm Wellan. 

— Dar cum se poate apăra un om de-o 
asemenea fiară? 

— Nu poate, aşa după cum am văzut la Shola cu 
propriii ochi. Singurul fel de a-o învinge este 
capcana. 

— Aş fi preferat să nu văd niciodată un astfel 
de... monstru. 

— Totuşi, Cavalerul care ştie împotriva cui se 
bate are un avantaj asupra inamicului său. 
Lucrurile riscă să se complice în săptămânile 
viitoare, Bridgess. Inamicul are să ne-atace în 
curând şi, cu toate că sunteţi Scutieri, nu sunteţi 
încă pregătiţi să luptaţi alături de noi pe câmpul de 
luptă. Atunci, ascultă-mă bine. Dacă luptele au să 
izbucnească-n curând, vreau ca tu să te afli la loc 


sigur fără să-ţi asumi vreun risc inutil. 

— Dar, maestre... 

— Cel mai mare serviciu pe care mi l-ai putea 
face în timpul unei bătălii este să-mi împiedici calul 
să fugă. Am nevoie să ştiu că oricând voi avea o 
poartă de ieşire. 

Ea îi susţinu privirea de gheaţă în linişte, chiar 
dacă dorea să-i răspundă. Wellan îi surprinse 
imediat nemulţumirea. 

— În curând ai să ai ocazia să lupţi alături de 
mine, Bridgess. Nu este decât o chestiune de timp. 
Acum, hai, vino! Trebuie să ne-ntâlnim fraţii de 
arme! 


25 
CAPCANELE DIN REGATUL ZENOR 


La piciorul falezei Regatului Zenor erau 


instalate o mulțime de corturi. Văzându-le, sufletul 
lui Wellan se linişti într-o oarecare măsură. 
Muncitorii erau ocupați să sape gropi enorme în 
pământul ferm, acolo unde plaja se termina şi 
unde mareea nu putea să le inunde. Se simţi 
mândru când observă strălucind în depărtare 
platoşele verzi ale fraţilor lui de arme, care se- 
mpărţiseră pe diferite şantiere. 

Marele Cavaler scrută faleza şi observă 
serpentina săpată chiar în stânca ei, ce ducea spre 
terenurile joase. Se angajă pe ea cu grijă, după ce 
se asigură că Bridgess îl urmează. Abia era loc 
pentru un cal, iar peretele stâncos li se apropia 
periculos de picioare. Foarte încet, coborâră de pe 
faleză şi, odată ajunşi la piciorul ei, începură să 
galopeze în iarba moale spre grupul de corturi 
mici, aşezate în rânduri strânse. La umbra unor 
copaci înalţi din apropiere fusese construit, la 
umbră, un ţarc pentru animale. Wellan şi Bridgess 
scoaseră şeile şi harnaşamentul de pe cai şi le 
dădură drumul printre ceilalţi. Tocmai atunci îi 
văzură pe Bergeau şi Buchanan, Scutierul lui, care, 
cu paşi mari, le ieşeau în întâmpinare. Cei doi 
Cavaleri se  strânseră în braţe sub privirile 
aprobatoare ale ucenicilor lor. 


— Aţi făcut progrese enorme! Declară Wellan, 
apucându-i zdravăn braţul. 

— Sosesc oameni din toate colţurile continentului 
să ne ajute! exclamă Bergeau, bucuros. Aţi fost 
teribil de convingători, nu-i aşa? Nu-ţi mai spun că 
şi vanitoşii locuitori ai Regatului Perlei au venit să 
ne dea o mână de ajutor! 

Bridgess ridică o sprânceană, dar nu făcu niciun 
comentariu. Se născuse în această ţară, dar nu-şi 
amintea ca locuitorii ei să fi fost nişte vanitoşi. 
Bergeau o porni împreună cu Wellan în direcţia 
capcanelor, urmaţi îndeaproape de ucenicii lor. 
Spre miazănoapte erau pregătite deja mai multe 
gropi adânci, dar mai trebuiau săpate încă multe 
spre miazăzi. Wellan îi îmboldi pe muncitori să 
lucreze cu spor, apoi se-ntâlni cu Falcon şi Santo şi 
se interesă de ceilalţi camarazi ai lor. 

— Dempsey şi lason sunt la graniţa cu Regatul 
de Cristal, înaintează încet, dar sigur spre noi. 
Chloe este undeva printre ruinele vechiului oraş, 
îngrijindu-se de zdrelituri, arsuri şi muşchi dureroşi. 
Peste câteva săptămâni vom avea mai multe 
capcane de câte ne trebuie, frate! 

Dar mai aveau la dispoziţie atâta timp? 

Wellan îşi dădu jos platoşa şi armele, 
încredinţându-i-le lui Bridgess, apoi începu să 
planteze ţăruşi împreună cu Bergeau, pentru a 
delimita viitoarele capcane. Agitaţia lui, ardoarea 
cu care muncea, le arăta fraţilor săi că era foarte 
nervos. Stii ceva ce noi nu ştim? îl întrebă fără 
cuvinte Santo. Nu este momentul să vorbim despre 


asta, răspunse Wellan. Sări într-o groapă adâncă 
de vreun metru înălţime şi începu să sape 
împreună cu ceilalţi bărbaţi. 

În seara aceea Cavalerii se retraseră pe plaja cu 
galete, să discute despre strategie. Erau toţi în faţa 
lui Wellan, cu Scutierii alături. Copiii, simțind că 
situaţia era mai gravă, erau mai serioşi ca oricând, 
observă cu înţelegere şeful lor. 

— Duşmanul este pe drum! Declară el sumbru. 

— De unde ştii? se miră Bergeau. 

Wellan ezită să le vorbească despre Fan, 
nedorind să se expună ironiilor lui lason, dar 
acesta i-o luă înainte. 

— Ţi-a spus-o frumoasa doamnă fantomă...! 
glumi el. 

— Da, ea! răspunse Cavalerul pe-un ton spart. 

Bridgess nu-şi crezu urechilor. Regina care 
murise şi pe care Wellan o iubea avea într-adevăr 
puterea să-i vorbească de dincolo de moarte? 

— Eu cred că e timpul să ne spui tot ce ştii, 
Wellan, insistă prieteneşte Dempsey. 

— Un Cavaler se apără mai bine atunci când îşi 
cunoaşte duşmanul, adăugă şi Falcon. 

Wellan nu le putea vorbi despre Kira fără să se 
expună la o repetare a evenimentelor tragice de 
altădată. Noii cavaleri nu trebuiau să devină nişte 
ucigaşi de copii, ei fiind protectorii lor. 

— Este tot ceea ce ştiu, ignoră el intenţionat 
răspunsul. Unde dormiţi? 

— Corturile noastre sunt instalate printre cele ale 
muncitorilor, îi răspunse lason, dezamăgit de 


răspunsul brusc şi de schimbarea vorbei. 

— Atunci ar trebui să vă instalaţi mai aproape de 
gropi şi să sondaţi marea fără-ncetare. 

— Crezi c-au să-ndrăznească să se infiltreze prin 
Zenor, şi nu prin Shola? se nelinişti Chloe. 

— Este doar un presentiment, mărturisi Wellan. 
Dar, dacă împăratul acesta este-un strateg atent, 
şi de asta nu mă-ndoiesc, ar gândi că noi îl vom 
aştepta la miazănoapte, unde-a mai lovit. Deci noi 
trebuie să protejăm Regatele de la miazăzi. 

Fraţii săi de arme îi dădură dreptate. Apoi 
plecară imediat să-şi adune lucrurile şi-şi ridicară 
corturile la jumătatea distanţei dintre gropi şi 
ocean. Wellan făcu atunci primul tur de gardă. 
Stând în preajma unui foc bun, privea în depărtare, 
gândindu-se la felul în care oamenii-insectă au să- 
şi debarce înspăimântătoarele fiare pe țărm. Atunci 
Bridgess îi atinse braţul cu mâna ei rece şi 
Cavalerul o investigă imediat. Frică nu-i mai era, 
dar era neliniştită din cauza sentimentelor lui. 

— Vă vorbeşte de dincolo de moarte, maestre? 
Dar cum e posibil? 

Ochii ei mari şi albaştri debordau de curiozitate 
şi în acelaşi timp de teamă. Oamenii nu discutau 
niciodată despre lumea morţilor, cu atât mai mult 
cu cât nu vorbeau nici despre Regatul Umbrelor 
sau despre cel al Spiritelor, din cauza unor 
superstiții care se pierdeau în negura timpului. 

— Femeia pe care o iubesc este un Maestru 
Magician, iar aceştia deţin puterea să circule liber 
între cele două lumi, Bridgess, îi explică el foarte 


liniştit. 

— Maeştrii Magicieni nu sunt şi ei fiinţe vii? 

— Lasă-mă să-ţi explic. Cei care se nasc în lumea 
morţilor sunt Nemuritorii. Cei care se nasc în lumea 
celor vii sunt Maeştrii Magicieni. Aceştia din urmă 
nu se pot întâlni cu zeii decât după moarte, dar au 
aceleaşi puteri ca Nemuritorii. 

Bridgess îl privi un moment şi el îşi dădu seama 
că ea încerca să asimileze aceste informaţii cât 
mai bine. 

— Maeştrii Magicieni sunt fiinţe foarte puternice, 
dar sunt rare, adăugă el. 

— Au atâta putere încât pot să renască-n lumea 
noastră? 

— Nu... 

Tulburat brusc la gândul că Fan trăia într-o lume 
paralelă, care lui îi era inaccesibilă, Wellan se 
ridică şi făcu câţiva paşi pe plaja cu galete. 
Bridgess rămase  nemişcată, simțind imediat 
nevoia lui de singurătate. „Seamănă cu o 
fantomă”, se gândi copilul, văzându-l cum sonda 
oceanul, aureolat fiind de razele argintii ale lunii, 
cu valurile murindu-i la picioare... 


26 
ÎNTOARCEREA DRAGONILOR 


li zilele următoare lucrările se accelerară pe 
măsură ce veniră să ajute şi bărbaţii provenind din 
Regatele de Rubin, de Jad şi de Beril. 

La început, fiecare grup nu căuta să se unească 
cu celelalte, dar, după multe ore pe care le 
petrecură suferind împreună, sfârşiră prin a se- 
mblânzi. Apărură prietenii şi se formară noi alianţe 
între regate, ceea ce plăcu foarte mult Cavalerilor. 

După gustul lui Wellan timpul se scurgea prea 
repede, căci el simţea, cu fiecare clipă ce trecea, 
cum vasele împăratului Negru se apropiau de 
coastă. Aceasta urma să fie prima probă a 
Cavalerilor de Smarald, momentul adevărului. 
Aveau, în sfârşit, să afle dacă antrenamentele lor 
de soldaţi-magicieni le folosiseră sau nu. 

Wellan nu respira mai liniştit decât ziua, ştiind că 
oamenii-insectă nu suportau lumina soarelui. 
Pentru a-şi calma nervii, lucra cot la cot cu 
muncitorii, scoțând sute de căldări de apă din 
puţurile Regatului de Zenor, pentru a le duce 
oamenilor, care munceau din greu sub soarele de 
plumb, şi pentru a participa la antrenamentele de 
luptă ale Scutierilor, chiar dacă toţi conveniseră să 
nu-i lase să-i înfrunte pe dragoni sau pe călăreţi 
acestora. În fiecare noapte unul dintre Cavaleri 
stătea de pază. 


În ziua aceea, la orizont, cerul începu să se 
întunece. În această perioadă a anului, furtunile 
erau frecvente pe coastă. Wellan spera doar că 
natura n-avea să-i împiedice să-şi termine lucrul. 

Câteva ore mai târziu, ploaia se abătu asupra 
Regatului Zenor şi rafale de vânt smulseră corturile 
muncitorilor. Le ancorară cu toate greutăţile 
posibile, lăsându-l pe Vatacoalt, zeul vânturilor, să- 
şi calmeze singur mânia, înainte ca ei să se- 
ntoarcă la săpat gropi. 

Stând în cortul lui, cu Bridgess alături, Wellan 
privea ploaia care cădea în rafale repezi, dorind din 
toată inima ca furtuna să-mpingă vasele duşmane 
la celălalt capăt al lumii. Gândurile sale începură să 
colinde: „Dacă împăratul Negru o caută pe Kira, 
are să-nceteze vreodată să vrea s-o recupereze?” 
se-ntrebă el. 

Chiar dacă ştia că dragonii nu puteau să sufere 
apa, Wellan se temea ca stăpânii lor să nu profite 
de furtună şi să ia cu asalt coasta. Nu se destinse 
decât atunci când văzu soarele străpungând norii. 
Imediat oamenii se-ntoarseră pe şantier şi 
terminară de săpat capcanele, bălăcindu-se în 
noroi. Capcanele erau atât de numeroase, c-ar fi 
trebuit devastată o pădure întreagă, pentru a le 
putea acoperi cu crengi. Wellan preferă să le lase 
sub cerul liber. 

Dacă monștrii debarcau în timpul nopţii, cum o 
făcuseră la Shola, ei n-aveau să vadă capcanele 
decât după ce ar fi căzut în ele. 

Lucrările odată terminate, Wellan le mulţumi 


personal tuturor celor care îşi uniseră forţele 
pentru a apăra continentul Enkidiev, înainte de a-i 
lăsa să meargă să aibă grijă de familiile lor, şi le 
promise să-i ţină la curent cu cele ce se vor 
întâmpla. 

Bărbaţii din Zenor refuzară să plece, căci ei nu 
voiau să-i lase pe Cavaleri să lupte singuri 
împotriva unei armate întregi. Cea mai mare parte 
dintre ei ştiau să mânuiască spada, dar dacă 
dragonii reuşeau să treacă peste capcane, ele nu 
le vor mai fi de niciun ajutor. 

De pază în seara aceea era Falcon. Luna? N-o 
puteai asemăna decât cu un croasant! Era, cum 
spuneau strategii, momentul ideal să lansezi un 
atac. Cavalerii? Da, dormeau. Dar cu sabia-n mână. 
Scutierii primiseră poruncă tare ca la primul semn 
al unei debarcări să intre-n ţarcul cailor şi să-i 
stăpânească. Cu nervii întinşi, nefiind în stare să 
doarmă, Wellan se aşeză lângă foc, alături de 
Falcon. 

— Îi simţi apropiindu-se, nu-i aşa? se nelinişti 
fratele lui de arme. 

— Nu mai ştiu ce simt, Falcon, mărturisi Wellan. 

— Eu tremur de frică. Dacă n-o să putem să-i 
oprim aici, lumea noastră are să dispară! Cred că 
este o responsabilitate prea grea pentru şapte 
Cavaleri. Nu-i aşa? 

— Am fost aleşi dintre toţi oamenii, pentru că noi 
avem calităţi recunoscute să apărăm continentul! 
Dragonii n-au să treacă! îl bătu prieteneşte pe 
umăr şi se ridică privind spre imensa întindere de 


apă a oceanului. Mă duc să mă plimb un pic, mai 
spuse Wellan. 

Se depărtă, mergând pe plaja pietroasă, surd la 
protestele lui Falcon, care credea că este periculos 
să te izolezi aşa de fraţii de arme. Marele Cavaler 
avea însă nevoie să-şi limpezească şi să-şi 
primenească ideile. 

—O0O să mă-ntorc alergând, dac-am să văd 
inamicul, îi răspunse el lui Falcon cu umbra unui 
surâs pe faţă, primul după foarte mult timp. 

Se-ndreptă apoi spre castelul distrus pe 
jumătate, scrutând mereu depărtările. Făcând apel 
la facultăţile lui magice, el mătură oceanul, dar nu 
simţi decât prezenţa vieţii marine normale. Niciun 
vas! Nicio insectă! 

Intră în fortăreață şi, prin întuneric, observă o 
terasă care creştea înspre mare. Se aşeză pe-un 
zid mic şi-şi lăsă toate simţurile larg deschise. 

— În curând au să fie aici! îl avertiză o voce ce se 
auzi deodată din spatele lui. 

Într-o fracțiune de secundă, Wellan fu în picioare 
şi-şi trase sabia din teacă, gata să se lupte cu 
bărbatul care, pe furiş, alunecase-n spatele lui. El 
nu recunoscu vibraţiile pe care acesta le emitea, 
dar intuiţia îl informă că avea de-a face cu un om 
diferit. Necunoscutul deschise palma şi un balonaş 
luminos apăru din ea, scoţându-i în evidenţă 
trăsăturile. Un magician...! Purta o tunică simplă, 
albă, încinsă cu un cordon argintat. Wellan îl 
examină cu atenţie, nerecunoscându-l. Era chiar 
uimit că un bărbat atât de tânăr putea să 


stăpânească magia în aşa măsură! 

— Niciodată nu trebuie să acorzi importanţă 
aparenţelor, sire Wellan, îi spuse bărbatul cu o 
voce plăcută şi melodioasă. 

— Cine sunteţi? izbucni Cavalerul, fără să-şi 
coboare arma. 

— Fiţi fără teamă, nu sunt dintre cei ce vă sunt 
duşman! De fapt vă sunt unul dintre cei mai buni 
aliaţi, în acest război care va să-nceapă! 

— Cine sunteţi? repetă Wellan, tăios. 

— Sunt Magicianul de Cristal, dar puteţi să-mi 
spuneţi Abnar! 

Răspunsul lui îl luă pe nepregătite pe Cavaler. 
Crezuse întotdeauna că celebrul mag era un bătrân 
venerabil, care trăia ca un eremit în munte. Cineva 
care ar fi avut aproape anii lui Elund sau chiar mai 
mult. 

— De cât timp? 

— De sute de ani, dar a trebuit să-l fac pe 
Magicianul de Smarald să creadă că nu eram decât 
un ucenic, poveste care să nu-l jignească. Puteţi să 
vă retrageţi arma, nu vă vreau niciun rău. 

Cavalerul ştia că Magicianul de Cristal era 
protectorul continentului şi că, fără el, oamenii ar fi 
fost exterminați în timpul celei dintâi invazii. Făcu 
sabia s-alunece la loc în teacă şi se-nclină cu 
respect în faţa lui. Abnar se apropie şi el de zidul 
cel mic, îşi puse acolo sfera luminoasă şi se aşeză. 
Wellan urmări atent toate gesturile lui. Ochii cei gri 
ai Nemuritorului erau limpezi, cu o privire dreaptă, 
cinstită. Inima lui la fel. Aşa înţelese şi Cavalerul, 


după ce-l sondă cu viteza fulgerului, căci acestor 
fiinţe speciale nu le plăcea să fie verificate astfel. 

— S-ar fi cuvenit să cobor din peştera mea de 
foarte mult timp, să vin să vă cunosc, dar am fost 
extrem de ocupat să-i servesc pe zei. Nu-mi luaţi 
asta în nume de rău! 

— Cum aş putea, maestre? replică politicos 
Cavalerul. Sunteţi un Nemuritor. 

— Lăsaţi-mă să vă vorbesc un pic despre mine! 
Lumina zilei am văzut-o în Regatul Morților, acum 
mai bine de cinci sute de ani. Mama era o 
Nemuritoare, iar tatăl un mare rege al 
continentului Enkidiev, aşa că zeii m-au primit 
printre slujitorii lor magicieni. Este un mare secret, 
pe care zeii nu vor să-l împărtăşească oamenilor, 
dar Fan vă crede pregătit să-l auziţi. 

— Vă vizitează? se miră Wellan, înţepat de 
gelozie. 

— Nu vă fie teamă, eu nu sunt atât de intim cu 
ea cum sunteţi voi. Comunicările noastre sunt doar 
de natură informativă. E drept că puterile mele 
sunt mari, dar eu nu pot să văd ce se pune la cale 
pe continentul oamenilor-insectă, atâta timp cât 
zeii mi-au încredinţat rolul de-a veghea asupra 
sorții oamenilor. Dar, cum Fan nu cunoaşte astfel 
de restricţii, ea a acceptat să spioneze duşmanul în 
favoarea voastră. Destindeţi-vă un pic, Cavalere, şi 
veniţi şi vă aşezaţi lângă mine! Dispunem de foarte 
puţin timp. 

Wellan avu o scurtă ezitare, apoi luă loc de 
partea cealaltă a sferei luminoase observând faţa 


straniu de tânără a Nemuritorului. 

— Când o să fie aici? întrebă el, preferând să 
vorbească despre inamic decât despre Regina din 
Shola. 

— Dacă vântul va continua să le fie favorabil, vor 
debarca mâine în timpul nopţii. 

— În Regatul Zenor? 

— Da. Raționamentul vostru a fost bun şi demn 
de reputaţia pe care-o aveţi! 

— Ştiţi ce caută cu exactitate? întrebă Wellan cu 
intenţia de-a afla cât de mult ştia despre conflict. 

— Împăratul Amecareth vrea să-şi recapete fiica. 
Crede că sângele ei omenesc îi va permite să 
domnească şi pe alte continente decât al său. l-am 
oferit serviciile mele lui Elund, să veghez personal 
asupra Kirei, dar toată lumea de-acolo nu ştie 
adevărata cauză a prezenţei mele la Castelul de 
Smarald. Aş vrea să sper că n-o să le vorbiţi despre 
asta! 

— Vă dau cuvântul meu de Cavaler! Dar, 
spuneţi-mi, ce vreţi să faceţi cu copila? Aveţi să-l 
lăsaţi pe Smarald întâiul s-o omoare, asemenea 
strămoşului său care a dat morţii primul copil mov? 

— Vă cunoaşteţi bine istoria! Sublinie Abnar, 
impresionat. Să ştiţi că regele n-a acţionat la 
îndemnul meu.  Sacrificându-l pe băieţel, l-a 
îndemnat pe împărat să conceapă şi alţi copii. Am 
fi putut scăpa de el altădată, dar natura umană a 
făcut ca planurile mele să eşueze! Voi, din contră, 
vedeţi mai departe! 

— Nu mă lăudaţi atât de repede, maestre Abnar, 


îl corectă Welan. Eu chiar am vrut s-o omor pe Kira 
încă din leagăn, înainte ca regele să mă trimită în 
misiune. 

— Dar n-aţi făcut-o, pentru că în sinea voastră 
înţelegeţi importanţa profeţiei. 

Amintirile lui Wellan se derulară rapid. El citise 
toate documentele ascunse-n dulapul cel vechi din 
bibliotecă, însă niciunul nu menţiona că ar fi fost 
făcută vreo profeție. 

— Distrugerea imperiului dragonilor depinde de-o 
suită de evenimente, îi explică atunci magicianul, 
simţindu-i confuzia. Kira trebuie să trăiască, 
menirea ei fiind protejarea unui Cavaler de 
Smarald, care va avea puterea să-l răstoarne pe 
Amecareth. Nici nu poate fi vorba s-o lăsăm să 
cadă în mâna lui! 

— Care este numele acestui Cavaler? vru să ştie, 
cu speranţă, Wellan. 

— Incă nu s-a născut, dar când va sosi la Castelul 
de Smarald să înveţe să-şi stăpânească magia, voi 
fi acolo să veghez asupra lui. 

— Cum v-aş putea ajuta, maestre Abnar? 

— Făcând doar ceea ce ştiţi mai bine, Cavalere: 
să  luptaţi. Cu orice preţ dragonii trebuie 
împiedicaţi să invadeze continentul. Aceasta o să-l 
înfurie pe împărat, iar el are să-şi îndoiască 
eforturile să-şi recupereze fiica, dar nu trebuie să 
ajungă la ea. 

— Deznodământul acestei înfruntări vă este încă 
necunoscut? Înţelese Wellan. 

Abnar clătină încet din cap. 


„Este, desigur,  liniştitor să ştii că soarta 
oamenilor nu se află doar în mâinile zeilor şi că 
eforturile noastre pot schimba şi ele cursul 
evenimentelor”, gândi Wellan. Dar, ar fi fost bine 
să ştie dacă vor fi învingători... 

— Şi dacă n-avem să reuşim? Se impacientă 
Marele Cavaler. 

— In caz de pericol, am s-o ascund pe Kira în 
peştera mea din Muntele de Cristal. 

— Când inamicul are să debarce la Zenor, îmi 
veţi sta alături să-l învingem? 

— Mi-e teamă că nu. Impăratul nu trebuie să afle 
de implicarea mea în acest conflict. Dacă află, pe 
mine mă va urmări şi-atunci cu toţii vom pieri. 
Pentru moment e preferabil să lucrăm pe două 
fronturi. 

Gânditor, Wellan înălţă capul, arătându-i prin 
asta că îi înţelesese strategia. Cavalerii constituiau 
prima linie de apărare a continentului, maestrul 
Abnar era cea de-a doua. 

— Trebuie să mă-ntorc la Castelul de Smarald, 
înainte să se impacienteze de dispariţia mea, mai 
spuse Nemuritorul, ridicându-se. Sunt încântat c- 
am făcut cunoştinţă, sire Wellan! 

— Plăcerea este de partea mea, maestre Abnar! 
îl asigură Cavalerul. 

— Era să uit... Fan de Shola m-a rugat să vă spun 
următoarele: Nu poate să se materializeze atât de 
des cât ar vrea, dar nu încetează să se gândească 
la voi... 

Mesajul acesta îi încălzi inima lui Wellan. Regina 


lui nu-l uitase! 

Sub ochii lui, Abnar dispăru şi odată cu el şi sursa 
de lumină. Reflectând în întuneric la cele 
petrecute, Cavalerul mai rămase un timp aşezat pe 
zidul cel mic. Dar, cu cât încerca să se concentreze 
mai mult la strategia defensivă, cu atât chipul lui 
Fan îi apărea mai viu. Se ridică, părăsind ruinele 
castelului, şi întorcându-se pe plajă. 

— Inamicul are să atace Regatul Zenor mâine- 
noapte, îi anunţă Wellan pe Falcon, aşezându-se 
lângă foc. 

— Cum ai aflat? se miră camaradul lui. 

— Magicianul de Cristal mi-a apărut printre 
ruinele Castelului din Zenor, să mă informeze. Am 
să-i anunţ şi pe ceilalţi mâine, după ce se vor 
scula. 

— Magicianul de Cristal! exclamă Falcon, vrăjit. 
Dacă e de partea noastră, lucrurile ar trebui să se 
petreacă bine, nu-i aşa? 

Wellan îl bătu prieteneşte pe umăr şi se lăsă să 
alunece în cortul lui, alături de Bridgess, care 
dormea cu pumnii strânşi. 

A doua zi dimineaţă, el le povesti prietenilor lui 
întâlnirea cu Abnar. 

— De ce numai ţie ţi-a apărut Magicianul de 
Cristal? De ce nu şi nouă? exclamă lason, 
contrariat. 

— Pentru că voi dormeaţi, îl înţepă Wellan, care 
n-avea deloc poftă de-o confruntare nouă cu 
fratele lui de arme. 

— Wellan este şeful nostru, lason, îi aminti 


Dempsey. Este normal ca el să primească 
instrucţiunile Nemuritorilor. 

Dar acest răspuns nu-i plăcu deloc lui lason, 
care, împreună cu ucenicul lui, se duse mai 
departe de foc, sub pretextul că îi dă o lecţie de 
scrimă. Wellan îi urmări cu privirea gândindu-se că, 
probabil, un astfel de comportament a condus la 
înfrângerea primilor Cavaleri. Şi atunci rugă cerul 
ca aşa ceva să nu se mai repete. 

Merse apoi de-a lungul gropilor şi hotărî ca 
fiecare Cavaler să apere cel puţin cinci capcane 
deodată. Din momentul în care dragonii au să 
cadă-n cap la prima capcană, Cavalerii se vor folosi 
de însuşirile lor magice şi le vor da foc. Cât despre 
cei care-i călăreau, dacă nu vor pieri odată cu 
animalele lor în capcane, au să poată să-i omoare 
cu sabia. Oamenii din Zenor se vor înghesui în 
spatele lor şi în faţa Scutierilor, împiedicând astfel 
inamicul să ajungă la copii. 

Când soarele începu să coboare spre apus, 
Wellan îşi adună Scutierii în ţarc, să pună şaua pe 
toţi caii şi să aştepte aici urmarea evenimentelor. 
Un bun comandant trebuia să prevadă toate 
variantele posibile în care s-ar fi putut desfăşura o 
bătălie. Dacă dragonii ar fi străpuns linia lor de 
apărare, Scutierii ar fi trebuit să se-ntoarcă imediat 
la Castelul de Smarald. Copiii nu protestaseră 
împotriva ordinelor Marelui Cavaler, chiar dacă 
expresia chipurilor lor întunecate vorbea clar 
despre ceea ce credeau ei într-adevăr, dar Wellan 
ştia că n-au să facă altfel. 


Se-ntoarse apoi către fraţii lui de arme, adunaţi 
în jurul unui foc ce, încet, se stingea. Tăceau cu 
toţii şi el ghici că meditaseră în timp ce-şi 
pregăteau corpul şi spiritul pentru bătălie. 

— Focul este singura modalitate de-a le veni de 
hac, le aminti el, plimbându-şi privirea de gheaţă 
pe la toţi, dar, în ceea ce-i priveşte pe stăpânii lor, 
vă las pe voi să apreciaţi felul în care aveţi să-i 
omorâţi. In noaptea asta trebuie să-l facem pe 
împăratul Negru să înţeleagă că nu poate debarca 
aici ori de câte ori vrea. 

— Dar nu suntem decât şapte, Wellan, sublinie 
Falcon. 

— Ai dreptate, dar nu suntem oameni obişnuiţi. 
Suntem Cavaleri de Smarald, adversari redutabili, 
care nu ştiu doar să se servească de armele lor, ci 
şi să stăpânească forţe ale naturii! 

— Dacă cei şapte oameni vor reuşi, ei singuri, să- 
i respingă armata, împăratului Negru are să-i fie şi 
mai clar că are adversari puternici, adăugă 
Dempsey. 

— Sau mai jignitor, mormăi lason. Are să vrea 
precis să-şi răzbune această umilinţă! 

— Intr-adevăr, din partea noastră are să fie 
imprudent să credem că el n-o să reacționeze! 
Consimţi Wellan. Dar împăratul Negru nu este o 
fiinţă umană. Timpul nu înseamnă nimic pentru el, 
iar înainte de întoarcerea lui ne vom fi înmulţit, 
desigur, numărul. 

— Magicianul de Cristal ţi-a dat toate informaţiile 
astea? îl persiflă lason, cu o privire provocatoare. 


— În parte, îl ignoră intenţionat, cu calm, Wellan. 
lar noi avem să le folosim cu bună ştiinţă. În 
special, nu trebuie să cedăm fricii când inamicul 
are să coboare pe plajă! 

— De ce-am face aşa ceva? se miră Bergeau. 

— Pentru că ne vom confrunta cu animale şi cu 
fiinţe care nu seamănă cu nimic din ce există în 
lumea noastră, explică Marele Cavaler. 

— Un duşman e-un duşman, comentă Santo, 
ridicând din umeri. 

— Exact, încheie Wellan mulţumit. 

Când întunericul îşi întinse zăbranicul negru 
peste țărm, Cavaleri şi oameni se-ndreptară spre 
capcane. Înarmaţi până-n dinţi, ei ocupară poziţiile 
din spatele soldaţilor îmbrăcaţi în verde. Dacă 
cumva dragonii sau cavalerii lor ar fi reuşit să 
treacă peste capcane şi să-i atace pe Cavaleri, 
aceşti oameni curajoşi şi-ar fi dat viaţa să-i răzbune 
pe strămoşii lor. 

Wellan se postă în spatele unei gropi. Cu două 
gropi mai în spate, era lason, alături de Santo, iar 
la capăt, Dempsey. In stânga lui, Chloe, Falcon şi 
Bergeau ocupau aceleaşi poziţii. Nu-şi trăseseră 
încă săbiile, contând mai mult pe magia lor să-i 
învingă pe aceşti monştri criminali decât pe 
abilitatea lor de războinici. Orele se scurseră fără 
ca cei care aşteptau pe ţărmul oceanului să audă şi 
altceva decât vuietul valurilor ce se-mprăştiau 
printre galete. Întunericul fiind de nepătruns, ei se 
folosiră de simţurile lor invizibile să sondeze 
oceanul. Tot nimic. Dar când ceața se ridică de pe 


țărm, Wellan ştiu că momentul adevărului sosise. 
Prin telepatie, îşi avertiză fraţii să stea la locurile 
lor. Apoi el observă coca de lemn a unui vas 
alunecând pe plajă, apoi o a doua navă îşi făcu loc 
după ea, oa treia şi, în sfârşit, o a patra. 

Căzură apoi pe pământ scânduri grele, după care 
se auziră paşii unor animale enorme. Nu erau 
schelete inofensive ca acela văzut în sat, ci dragoni 
vii, care desigur că mureau de foame după o 
traversare atât de lungă. Un strigăt puternic 
străpunse noaptea. Unul dintre animale simţise 
mirosul cărnii de om. 

Lăsaţi mai mulți să cadă-n capcane, înainte de a- 
i aprinde, dacă nu ceilalți au să bată-n retragere şi 
nu vom mai putea să-i omorâm, le spuse Wellan 
fraţilor lui. El simţi frica lui Falcon, dar 
concentrarea intensă a celorlalţi Cavaleri îl linişti. 
Am numărat doisprezece,  adăugă  Wellan, 
pregătindu-se de atac. 

Primul dragon se-nfundă în pământ chiar în faţa 
lui Bergeau, care abia avu timpul să-i vadă capul 
cel hidos şi ochii-nroşiţi. Fiara făcu să se cutremure 
pământul, atingând fundul gropii, şi scoase un 
răget cumplit de spaimă. Un al doilea animal avu 
aceeaşi soartă în faţa lui Falcon, care simţi cum 
teama i se risipeşte. Capcanele funcționau. Şi alte 
reptile dispărură în pământ. Wellan le număra, cu 
toate urletele lor şi ţăcănitul înnebunitor al 
mandibulelor stăpânilor lor, care se-nfundară în 
gropi odată cu ei. 

Din momentul în care fu convins că cei 


doisprezece dragoni căzuseră-n capcane, Marele 
Cavaler le dădu ordin fraţilor lui să-şi folosească 
magia. Întinseră toţi mâinile, iar palmele le 
deveniră luminoase. Din ele ţâşniră fulgere 
strălucitoare, care aprinseră fiecare groapă ca pe 
nişte uriaşe focuri ale bucuriei. 

Strigătele de agonie ale fiarelor umplură 
noaptea, însă Wellan rămase de gheaţă. Dar, 
deodată, evitând ceața, ce devenise încă şi mai 
deasă din cauza fumului scos de flăcările gigantice, 
izbucniră insectele-infanterişti, cele care ocoliseră 
capcanele. Aveau formă omenească, dar pielea lor 
semăna cu carapacea scarabeilor. Obrazul lor 
ascuţit se termina cu mandibule, a căror mişcare 
nu se oprea niciodată. Ochii enormi şi rotunzi 
păreau însufleţiţi de-o lumină roşie strălucitoare, 
provenind din interior. Mâinile cu gheare lungi 
puteau să arunce sulițe argintate care păreau să 
nu fi fost nicicând întrebuințate. Wellan îşi dădu 
seama că fraţii lui răspunseseră deja primelor 
lovituri de sabie ale invadatorilor, alături şi de 
locuitorii din Zenor, care săriseră în ajutorul lor. 
Împreună atacară inamicul şi, în pofida numărului 
foarte mare de insecte, îi învinseră cu uşurinţă. 
Înconjuraţi de cadavre, care erau împrăştiate peste 
tot pe pământ, Cavalerii se opriră abia mai 
respirând şi scrutară cu atenţie împrejurimile. Lui 
Wellan îi era greu să mai asculte şi altceva decât 
propria inimă, bătându-i în urechi. Apoi simţi 
prezenţa unui alt animal... în dreapta sa. 

— lason! urlă el, sărind pe deasupra corpurilor 


mutilate. 

Cavalerul cel tânăr, fiind atât de convins că erau 
învingători, pur şi simplu nu reacţionase când 
dragonul apăru din ceața luminată. Călcând în 
picioare pe unul dintre cei de-aceeaşi specie cu el, 
care agoniza în groapă, printre flăcări, fiara reuşise 
să treacă peste linia de apărare construită de 
oameni. Punându-şi labele din faţă pe pământul 
tare, dragonul scoase un urlet ascuţit şi-şi întinse 
deodată ca un şarpe gâtul drept înaintea lui. 

Retrăind teroarea simțită în timp ce avusese 
viziunea aceea din Regatul Elfilor, lason văzu gura 
plină de dinţi repezindu-se în direcţia lui, dar nu 
putu să-şi mişte nici măcar un muşchi. Simţi cum o 
forţă extraordinară, o forţă brutală, îl împinge în 
partea stângă, azvârlindu-l pe jos. 

Răsărind de niciunde, Wellan îl împinsese la timp 
ca să nu-i fie smulsă inima din piept, astfel încât 
maxilarele avide ale fiarei muşcară în gol şi ea urlă 
turbată. Işi trase apoi gâtul înapoi şi se repezi din 
nou asupra acestor oameni care-ndrăzniseră să-i 
reziste. Cavalerii se  rostogoliră, fiecare-n altă 
parte, reuşind astfel să-i evite colții ascuţiţi. 

— Foloseşte-ţi puterea de levitaţie şi obligă-l să 
se retragă! îi strigă Wellan colegului său. 

lason se aşeză pe pământ şi întinse braţele în 
faţa lui, cu palmele întoarse spre animal. Un vânt 
violent se stârni împrejurul lor şi o forţă invizibilă îl 
împinse pe dragon înapoi în groapă. El îşi înfundă 
ghearele în sol sprijinindu-se, dar ele arară 
degeaba pământul lason îl trimisese în capcană, la 


întâlnirea pe celălalt monstru. Şi Wellan sări în 
picioare, iar mâinile lui aruncară limbi de foc spre 
groapă, dându-i foc fiarei. Îi văzu apoi şi pe ceilalţi 
Cavaleri alergând să le vină-n într-ajutor. 

— Wellan! lason! Aţi reuşit? strigă Bergeau. 

— Da, am reuşit! îl asigură Marele Cavaler. 

lason îşi cobori braţele şi se lăsă să cadă, 
epuizat, pe spate. Imediat Santo se grăbi spre el şi 
fu fericit să constate că nu era rănit. 

— Aruncaţi toate cadavrele de insecte în gropi, în 
afară de unul, aruncă vorbele  Wellan, 
îndepărtându-se. 

Chloe, Bergeau, Falcon şi Dempsey se ocupară 
de asta fără întârziere, în timp ce Santo îl ajuta pe 
lason să se ridice. Acesta din urmă, profund 
tulburat, tremura din tot corpul. 

— Du-te şi stai alături de Scutieri şi odihneşte-te, 
îi sugeră Santo, punându-i prieteneşte mâna pe 
umăr. 

— Wellan ne-a dat un ordin, protestă lason, 
clătinându-se pe picioarele încă nesigure. 

— Nu eşti în stare să faci ceea ce ne cere, frate, 
se împotrivi Santo. Rişti să cazi printre flăcări. Te 
rog, urmează-mi sfatul! 

lason se uită la camaradul lui cu o privire 
încărcată de lacrimi. Îi fusese atât de frică în 
momentul în care monstrul se repezise asupra lui 
şi, spre ruşinea lui, fusese în stare chiar să creadă 
că Wellan nu-l iubeşte. Nu-i salvase, oare, acesta 
viaţa? Santo îl împinse uşor, dar ferm în direcţia 
corturilor. Aşteptă ca lason să se-ndepărteze, apoi 


dădu şi el o mână de ajutor fraţilor săi. 

Pitit lângă ultimul cadavru, Wellan îl examină cu 
atenţie, la lumina flăcărilor. Cum puteau să existe 
în univers fiinţe atât de diferite de ei? Marele 
Cavaler  examină cu maximă atenţie faţa 
triunghiulară a omului-insectă, ochii lui acum stinşi 
şi mandibulele care-şi găsiseră, în sfârşit, odihna. 
Cu vârful săbiei lui lovi uşor pielea lucitoare şi 
constată că era mult mai groasă ca epiderma 
omului. Observă atunci urechile ascuţite şi figura 
Kirei îi reveni în minte. 

Un frison de groază îi trecu pe şira spinării când 
îşi aminti că un monstru asemănător o agresase pe 
regina lui. Dintr-un salt se ridică şi, cu o lovitură de 
picior, expedie cadavrul în capcana infernală. 

Negrăbindu-se să declare prea repede victoria, 
Marele Cavaler le porunci camarazilor săi să 
supravegheze toate gropile, până ce conţinutul lor 
avea să fie doar cenuşă. Nu mult după aceea, 
primele raze de soare începură să mângâie 
meleagurile Regatului Zenor, împrăştiind ceața. 
Wellan văzu atunci, trase pe plajă, bărcile 
gigantice de lemn. Primul lui gând fu să le 
controleze şi să se asigure că nu mai erau 
supraviețuitori, dar mirosul de nesuportat care 
stăpânea la bord îl descurajă. Hotări mai bine să le 
dea foc şi să le împingă spre mare. 

Marele Cavaler îşi aminti drumul spre castel, 
rememorând toate amănuntele înfruntării. Cu 
siguranţă, împăratul Negru dispunea de-o armată 
mult mai numeroasă. În acest caz, de ce-a trimis el 


atât de puţini oameni-insectă să atace continentul? 

— Pentru că el n-avea nicidecum intenția să 
invadeze Enkidiev, îl informă o voce de femeie. 

Wellan  se-ntoarse imediat şi îi fu dat să 
descopere graţioasa fantomă a Reginei din Shola. 

— Voia doar să afle locul unde se ascunde fiica 
lui, înainte de-a debarca toate trupele, urmă ea. 
Luptele de-abia au început, viteazule cavaler! 

În aceeaşi clipă imaginea şi dispăru, înainte ca 
Wellan s-o poată întreba care erau intenţiile lui 
Amecareth. „Atacul n-a fost decât o scurtă 
încăierare, între Cavaleri şi un grup de cercetaşi”, 
îşi dădu el seama, întorcându-se spre fraţii lui de 
arme. 

Văzând bărcile aprinse plutind spre larg, Scutierii 
se grăbiseră pe plajă, strigând cu bucurie. Se 
uitaseră plini de dezgust în gropile încă 
fumegânde, după care îi înconjuraseră pe Cavaleri 
şi pe oamenii din Zenor, marii câştigători ai acestei 
lupte. 

Dar pe faţa lui 'Wellan de Smarald nu apăru nici 
măcar lumina unui zâmbet. Din contră, o nelinişte 
adâncă îi crispa trăsăturile. Santo fu primul care-şi 
dădu seama. lşi făcu atunci loc prin mulţimea 
fericită şi se apropie de şeful lui. 

— Wellan? spuse el îngrijorat. 

— Nu era armata lor, bombăni Marele Cavaler, 
încruntându-şi sprâncenele, ci doar o mică 
garnizoană, având misiunea să se infiltreze pe- 
ascuns pe pământul nostru. 

Spunând acestea, Wellan se-ntoarse brusc cu 


spatele, sub privirile neliniştite ale fraţilor lui de 
arme. Luptele din noaptea aceasta nu fuseseră 
decât un preludiu... Dar, oare, preludiul a ce?... 


MULŢUMIRI 


Mulţumesc tuturor autorilor de science-fiction şi de 
romane fantastice, care mi-au hrănit imaginația şi care mi- 
au îngăduit să creez lumi fabuloase locuite de zâne, de 
magicieni, de vindecători şi de cavaleri. Tin de asemenea 
să mulțumesc prietenilor mei pentru sprijinul acordat. 
Mulţumesc Luciei pentru că mi-a întărit încrederea-n forțele 
mele. Mulţumesc mamei mele, familiei mele şi lui Chantal, 
care m-au ajutat şi ascultat cu încruntări de sprâncene, în 
timp ce eu încercam să cuceresc lumea eroilor mei 
preferaţi. Răbdarea şi întelegerea lor au fost izvorul 
curajului meu. Mulţumesc lui Jennifer, mica mea soră de 
arme, care a ştiut, printr-o misivă ieşită chiar din inima ei, 
să-mi susțină voința de-a merge până la capătul acestui 
proiect. Le mulțumesc lui Patrick Ouimet şi MT Graphiques 
pentru că au desenat minunata hartă a continentului 
Enkidiev. Mulţumesc lui Catherine Mathieu pentru că a 
desenat minunata cruce a Ordinului. Le mulțumesc lui 
Carolyn şi lui Max, de la Editurile Mortagne, care au crezut 
în mine şi-au deschis Cavalerilor mei porțile realităţii. Şi, un 
mulțumesc cu totul special surorii mele Claudia, care a citit, 
a corectat, a recitit şi a corectat din nou, manuscrisele 
mele, fără să obosească, „pentru ca totul să iasă perfect”. 
Să creezi o lume magică necesită multe eforturi, nu numai 
din partea autorului. Ea îti aduce şi satisfactia de-a fi 
realizat ceva minunat. 

Această mare aventură mi-a fost dată mie s-o scriu. Sper 
că vouă vă va face multă plăcere s-o citiți... 

Lectură plăcută!...