Alexandre Dumas — Contele cel viteaz

ALEXANDRE DUMAS 


Contele cel viteaz 


Capitolul |, 

Despre conți de Flandra s-a pomenit prima oară, dacă este să 
credem cronica, în jurul anului 640, 

Apariția acestei puternice tamilu nobiliare este învăluită în rruster 
zi legendă, lucru hresc când este vorba de tradiția populară, ce a 
păstrat vu chiar şi aruintirile reginei Sermurarrda, fuca porurnbeilar, 
zau ale lui Rernus gi Romulus, întemeietoru Formnei, cei doi băieţi 
alăptaţi de o lupoaică, 

Dar iată, cât mai pe scurt, în ce constă legenda conților de Flandra: 

— Către sfârşitul anului 628, pe când Bonifaciu al /-lea era papă 
la Roma şi Clotar rege al trancilor, Salmart, prinț de Dijon, se 
întarcea îrnpreună cu sația sa Ermengarde de la botezul primului 
lor copil, Lideric, 

Ceremnormia avusese loc într-o biserică renurnită şi foarte veche, iar 
acurmn ei traversau pădurea Fără Milă, denurmtă astfel din pricina 
tălhanlor lui Phinard, prinț de Buck. Salwart nu avea alături de el 
decât a suită formată din patru slujitori, 

Pe înserat, au ajuns într-un loc foarte întunecat, unde au fost 
atacați de douăzeci de oameni conduşi de o căpetenie cu o statură 
uriaşă. Aceasta nu putea h decât prințul de Buck. 

În ciuda disproporției de număr, Salart a pornit lupta cu tâlhari. 


Pi i Piri 


ALEXANDRE DUMAS 


Contele cel viteaz 


Capitolul 1. 

Despre conții de Flandra s-a pomenit prima oară, dacă 
este să credem cronica, în jurul anului 640. 

Apariţia acestei puternice familii nobiliare este învăluită în 
mister şi legendă, lucru firesc când este vorba de tradiţia 
populară, ce a păstrat vii chiar şi amintirile reginei 
Semiramida, fiica porumbeilor, sau ale lui Remus şi 
Romulus, întemeietorii Romei, cei doi băieţi alăptaţi de o 
lupoaică. 

Dar iată, cât mai pe scurt, în ce constă legenda conților de 
Flandra: 

— Către sfârşitul anului 628, pe când Bonifaciu al V-lea era 
papă la Roma şi Clotar rege al francilor, Salwart, prinţ de 
Dijon, se întorcea împreună cu soţia sa Ermengarde de la 
botezul primului lor copil, Lyderic. 

Ceremonia avusese loc într-o biserică renumită şi foarte 
veche, iar acum ei traversau pădurea Fără Milă, denumită 
astfel din pricina tâlharilor lui Phinard, prinţ de Buck. 
Salwart nu avea alături de el decât o suită formată din 
patru slujitori. 

Pe înserat, au ajuns într-un loc foarte întunecat, unde au 
fost atacați de douăzeci de oameni conduşi de o căpetenie 
cu o statură uriaşă. Aceasta nu putea fi decât prinţul de 
Buck. 

În ciuda disproporţiei de număr, Salwart a pornit lupta cu 
tâlharii. N-o făcea ca să scape cu viaţă, ci pentru ca soţia şi 


fiul lui să poată fugi de acolo... 

Ajutată de întunericul nopţii ce se lăsa cu repeziciune, 
Ermengarde a coborât de pe cal şi a pornit prin pădure. 
Încrezătoare în soarta dată de Dumnezeu şi făcând totul 
pentru a-şi îndeplini datoria de mamă şi de soţie, ea a 
ascuns copilul într-un tufiş de lângă fântâna denumită a 
Salciei, datorită arborilor de acest fel din jurul ei. 

Apoi, s-a rugat Domnului cu lacrimi în ochi şi s-a întors 
unde lupta soţul ei. Moartă sau vie, liberă ori prizonieră, 
trebuia să împartă cu el soarta ce le era hărăzită. 

Acolo se aflau opt cadavre ce zăceau pe iarbă. Deoarece 
luna se ridicase pe cer, le-a putut vedea chipurile. Printre 
morţi i-a recunoscut pe cei patru servitori ai lor. Ceilalţi 
erau duşmani. 

Soţul ei nu se găsea printre victime. În mod cert fusese 
luat ostatic. Originea lui nobilă îl împiedicase să fugă ca un 
oarecare de la locul înfruntării sângeroase. 

Chiar atunci zări un convoi care, judecând după luminiţele 
torţelor, se îndrepta spre un castel întărit ce fusese 
construit pe ruinele unei cetăţi romane. După statură, îl 
recunoscu pe şeful cetei care îi atacase. Fără îndoială că 
soţul ei trebuia să facă parte din acel convoi. 

Deoarece datoria ei era să se afle alături de conte, 
Ermengarde porni în grabă după convoi. Aşa văzu că nu se 
înşelase. Contele, rănit de moarte, era purtat de soldaţi. 

Ei se dădură la o parte pentru a-i face loc femeii lovită de 
soartă, pe jumătate văduvă. Prinţul de Buck nu mai putea 
de bucurie, căci acum avea doi ostatici în loc de unul. De 
aceea, îşi continuă vesel drumul spre castel. Ajunseră acolo 
după o jumătate de ceas. 

În aceeaşi noapte, prinţul de Dijon muri rugându-se 
pentru fiul său, iar soţia lui rămase prizonieră. 

Imediat ce se făcu zi, prinţul de Buck îi propuse contesei 
să îşi plătească libertatea cu domeniile stăpânite de ea sau 
măcar cu o parte dintre acestea. 


Ermengarde se gândi însă că ea le moştenise de la părinţi 
şi că trebuia să le păstreze pentru fiul ei. De aceea, refuză 
orice fel de discuţie despre aşa ceva, zicându-i duşmanului 
ei: 

— Aceste pământuri şi bunuri le-am primit prin voia lui 
Dumnezeu! Doar Dumnezeu mi le poate lua! 

Văzând că nu putea obţine de la ea, prin ameninţări şi 
violenţă, ceea ce îşi dorea, prinţul de Buck dădu ordin ca 
Ermengarde să rămână captivă până ce se va răzgândi şi îi 
va ceda lui domeniile. 

Îşi chemă tâlharii şi porni iar prin pădurea Fără Milă. 
Contesa rămase la castel pentru a se ruga la mormântul 
soţului ei. 

În pădurea aceea, nu departe de locul luptei, trăia un 
pustnic respectat, care făcuse multe minuni la viaţa lui, dar 
care nu mai voia să-şi folosească puterile, pentru că oamenii 
se făceau din ce în ce mai răi şi nu-i mai preţuiau 
spectacolele celeste aşa cum meritau. 

Astfel, el rămânea cea mai mare parte a timpului retras în 
grota sa, hrănindu-se doar cu laptele unei căprioare ce 
venea singură la el, de trei ori pe zi, pentru a se lăsa mulsă. 

Pustnicul bea o parte din lapte, iar ce rămânea îl lăsa să se 
închege, astfel că, smulgând şi câteva rădăcini din jurul 
grotei, avea destulă hrană pentru el. Datorită acelui mod de 
trai, el nu mai călcase de cinci ani în nici o aşezare 
omenească. 

Într-o zi însă, bătrânul observă că laptele dat de căprioară 
era mai puţin ca de obicei. Avu destul pentru băut, dar nu-i 
mai rămase pentru închegat. 

Îşi zise că se întâmplase ceva neobişnuit dar, fiind vorba 
despre o cauză naturală, aceasta avea să dispară la fel cum 
apăruse. De aceea, aşteptă dimineaţa următoare. 

lată însă că porţia lui de lapte fu iar mai mică. Nu avu 
deloc de închegat şi de-abia îi ajunse de băut. 

Pustnicul răbdă şi atunci, în speranţa că lucrurile vor 
reveni la normal, cu atât mai mult cu cât căprioara era 


sănătoasă şi vioaie, încât te uitai cu drag la ea. 

Dar, în a treia dimineaţă, lucrurile se înrăutăţiră. 
Căprioara nu mai dădu nici lapte de băut. Bietul pustnic fu 
obligat să iasă din grotă ca să ia apă dintr-un pârâu. 

Cu acel prilej îşi făcu provizia de rădăcini, fiindcă de două 
zile de când mânca mai puţin şi masa lui devenise atât de 
sărăcăcioasă, postul pe care-l ţinea se dovedise greu de 
suportat. 

În a patra zi, căprioara veni cu ugerul gol! 

Acum i se păru că nu se mai putea înşela: cineva fura 
laptele animalului. Totuşi, înainte de a fi sigur de teribila 
bănuială ce plana asupra unui semen de-al său, bătrânul se 
hotări să cerceteze lucrurile. 

În dimineaţa următoare, cum animalul veni ca de obicei 
să-l viziteze, bătrânul îl închise în spatele unei uşi. 

Întreaga zi, căprioara se agită foarte mult, plimbându-se 
încontinuu prin locul acela strâmt. Boncăluia atât de trist, 
că bătrânul pricepu că se petrecea ceva ciudat. 

Trecând timpul, ugerul ei se umplu cu lapte ca în zilele 
bune. Pustnicul o mulse de trei ori. Era clar că lipsa laptelui 
ce se manifesta la căprioară nu se datora sterilităţii. 

Seara, pustnicul deschise uşa, fiindcă voia să se 
încălzească la ultimele raze de soare. Oricât fu de atent să 
nu-i scape căprioara, aceasta se repezi câtre deschizătură 
şi-l împinse atât de tare, că-l dădu de-a rostogolul. Liberă, 
se avântă veselă şi săltăreaţă spre pădure. 

Bătrânul se ridică de jos şi se scutură. O ştia pe căprioară 
şi n-o crezuse în stare de asemenea acte violente, chiar 
dacă astfel şi-ar fi recăpătat libertatea. 

Îşi aminti că altădată, fiind bolnavă, o văzuse zile întregi 
stând culcată alături de el, astfel că nu ieşea decât pentru 
a-i culege iarbă. Era vorba deci de ceva misterios în 
comportamentul ei, altceva decât crezuse el la început. 

În ziua următoare, convingerea lui se întări. Căprioara nu 
mai veni la el şi era pentru prima oară când animalul se 


abătea de la obiceiurile sale. O aşteptă totuşi, dar timpul se 
scurse fără ca ea să mai apară. 

În dimineaţa următoare, bătrânul începu să se teamă că 
tovarăşa lui păţise ceva. Chiar în zori, el deschise uşa 
locuinţei sale şi o văzu ţopăind la câţiva paşi de el. 

Sărea şi se bucura că îl vedea, dar nu se apropia de grota 
acestuia. O strigă. De obicei, când îi auzea glasul, chiar de 
la cinci sute de paşi distanţă, obişnuia să vină la el alergând. 

De această dată însă, animalul se mulţumi să-l privească şi 
să-şi ciulească urechile. Pustnicul făcu câţiva paşi spre ea, 
dar căprioara se îndepărtă de îndată ce-l văzu că se 
apropie. 

Evident, ea nu-şi uitase captivitatea din ajun. Nu voia să 
păţească la fel a doua oară. Limbajul gesturilor ei era prea 
clar pentru ca bătrânul să nu-l înţeleagă. 

Se mulţumi deci să afle cauzele schimbării din 
comportamentul ei faţă de el. Către prânz, animalul dădea 
semne că ar fi vrut să se îndrepte către inima pădurii. 
Sihastrul, la rândul său, se hotări să-l urmărească. 

Trecu la fapte, mai ales că ea părea să-l ajute, dându-i de 
înţeles intenţiile sale. Căprioara mergea veselă şi sărea, 
fără a se îndepărta prea mult de el, astfel încât să o poată 
vedea tot timpul. 

Îl conduse astfel într-o vale încântătoare, unde se găseau 
numai sălcii ce-şi umezeau ramurile lungi şi plângătoare 
într-un pârâu al cărui izvor bătrânul îl ştia foarte bine, 
pentru că îl folosise adeseori. 

Ajunsă la câţiva paşi de izvor, căprioara făcu trei sau patru 
salturi, apoi dispăru. Bătrânul se grăbi să ajungă în locul 
unde o pierduse din vedere. 

Se opri acolo, privi în jur şi nu observă decât un tufiş des 
din care cânta o privighetoare. Curând, din mijlocul tufei, se 
auzi un zgomot. Se apropie cu grijă şi văzu căprioara 
culcată, alăptând un băieţel de trei sau patru luni, care îi 
presa ugerul cu mânuţele. Hoţul fusese găsit. 


Bătrânul căzu în genunchi şi îi mulţumi Domnului. Apoi, 
pentru a nu lăsa micuța făptură pradă animalelor sălbatice, 
de care scăpase până atunci ca prin minune, o luă în braţe 
şi o înveli în pulpana hainei sale, după care o duse în 
adăpostul său. 

Căprioara îi însoţi, privind copilul şi lingând mâinile 
bătrânului. 

Pustnicul îl numi pe băiat Lyderic, în amintirea 
privighetorii care cânta în locul unde îl găsise. Lieder 
însemna, în germana veche, cântăreţul vesel. 

Nu e greu de bănuit că, din acea zi, bunul sihastru a trăit 
numai cu apă şi cu rădăcini, lăsându-i copilului tot laptele, 
astfel că acesta a crescut gras şi puternic. La opt luni se 
ţinea pe picioare, iar la zece începea să vorbească. 

Pustnicul îl învăţă să citească Biblia. Dar, dintre toate 
povestirile conţinute în Cartea Sfântă, lui îi plăceau cel mai 
mult acelea despre Nemrod, Samson şi Macabeu 
Trădătorul. 

Capitolul II. 

Astfel, de îndată ce putu să alerge, copilul îşi făcu o praştie 
şi un arc. Curând, precizia lui deveni atât de mare că, oricât 
de îndepărtată şi de mică era ţinta pe care şi-o alegea, o 
nimerea cu săgeata sau cu piatra. 

Puterea lui creştea odată cu precizia. La opt ani era tare 
ca un om obişnuit. La zece, pe când se plimba cu doica sa, 
căprioara, care începuse să îmbătrânească, un lup flămând 
se aruncă asupra ei, dar băiatul sări pe fiară şi o sugrumă 
cu mâinile goale, apoi îşi făcu un veşmânt din pielea sa, aşa 
cum văzuse în gravurile bizantine ale Bibliei de la bătrânul 
sihastru, când Samson îşi croise o haină din pielea unui leu. 

Deoarece nu se folosea de praştie şi de arc decât pentru a 
dobori păsări de pradă şi fiare sălbatice, toţi cei neajutoraţi 
îl iubeau şi îl însoțeau pretutindeni. 

Ilepurii fugeau în jurul lui, caprele sălbatice îl urmau ca şi 
cum le-ar fi fost păstor, iar păsările zburau pe deasupra 
capului său, ciripind cele mai frumoase triluri. 


Privighetorile, care îşi făceau cuib în fiecare an în tufişul 
unde fusese găsit el, cântau minunat. Limbajul lor, de 
neînțeles pentru alţii, era priceput de copil, căci ştia tot ce 
vorbeau vietăţile pădurii. 

Bătrânul vedea lucrurile acestea plângând de bucurie, 
zicându-şi că băiatul era binecuvântat de Dumnezeu. 

Primul necaz ce se abătu asupra lui Lyderic fu cauzat de 
moartea bietei căprioare. Băiatul nici nu ştia ce însemna 
moartea. 

Bătrânul îi explică, dar, în loc să-l consoleze, cuvintele 
acelea îl întristară şi mai tare. Făcu o groapă pentru ea, o 
acoperi cu pământ şi iarbă, apoi se aşeză plângând lângă 
mormânt. 

O privighetoare începu să cânte deasupra lui: 

— Totul vine de la Dumnezeu, totul se întoarce la 
Dumnezeu: efemerul într-o clipă, insecta într-o oră, 
trandafirul într-o zi, fluturele în şase luni, privighetoarea în 
cinci ani, căprioara în cincisprezece, omul într-un secol. Şi, 
deşi efemerul a durat o clipă, iar omul un secol, odată 
dispăruţi, li se va părea tuturor, insectei, privighetorii, 
căprioarei şi omului că au trăit acelaşi timp, fiindcă nu vor 
avea alt orologiu decât cel al eternității, la care o bătaie 
înseamnă Niciodată, iar cealaltă Mereu. Doar Dumnezeu 
este nemuritor, laudă Lui! 

Apoi, privighetoarea începu să cânte în limba ei ceva atât 
de plin de credinţă, că Lyderic, ridicându-şi privirea spre 
cer, simţi cum o rază de soare îi usucă lacrimile ce-i 
curgeau din ochi. În acest fel, copilul se consolă. 

Dar consolarea nu înseamnă uitare. Prima este fiică a 
credinţei, cea de-a doua a egoismului. În fiecare zi, Lyderic 
vizita mormântul căprioarei pe care creşteau flori şi în jurul 
căruia cântau păsărelele. 

Treptat, iarba care îl acoperea se confundă cu cea din jur. 
Spre sfârşitul anului, de-abia se mai putea cunoaşte locul. 

Veni iarna şi pământul se acoperi cu zăpadă, apoi îşi făcu 
simțită prezenţa primăvara, covorul ei înflorat îmbrăcând 


pământul. Natura era mai frumoasă ca oricând, dar orice 
urmă a mormântului dispăruse, iar lui Lyderic îi fu cu totul 
imposibil să-l mai găsească. 

În timp ce el căuta, aplecat spre pământ, privighetoarea îi 
cânta: 

— Caută, Lyderic, caută! Dar tu cauţi în zadar. Lumea nu e 
formată decât din rămăşiţe omeneşti. Fiecare atom de praf 
a aparţinut unei fiinţe. Dacă gropile nu s-ar fi nivelat 
singure, pământul ar fi avut mai multe valuri ca oceanul şi 
omul n-ar fi avut ca loc de înmormântare decât groapa 
părinţilor săi. 

Când Lyderic împlini cincisprezece ani, bătrânul sihastru 
începu să-l înveţe istoria. Era un călugăr foarte instruit. 
Cunoştea limbile altor veacuri, astfel că vremurile trecute şi 
păgâne îi erau familiare. 

Astfel, din aceste cunoştinţe, Lyderic nu întârzie să adauge 
celor trei eroi biblici pe Alexandru Macedon, Hanibal şi 
Cezar. 

Bătrânul îi explică apoi cum acea lume romană, atât de 
întinsă, dincolo de ale cărei frontiere nu se ştiau decât 
deşerturi nelocuite sau mări nenavigabile, într-o zi se 
despărţi în două, fiecare dintre jumătăţi devenind imperiu. 

Îi povesti şi cum popoarele Asiei, împinse de vocea 
Domnului, se răspândiră dintr-odată pe întinsul Europei 
spre a întineri, cu sângele lor barbar, trupul descompus al 
vechii civilizaţii şi cum, la vremea lor, au dus la capăt opera 
lor regeneratoare vizigoții în Spania, lombarzii în Italia, 
francii în Galia. 

Acele povestiri ce amestecau luptele şi războaiele aveau 
pentru Lyderic un asemenea farmec, încât rar se întâmpla 
ca bătrânul să-i povestească de două ori istoria respectivă 
ca să o ţină minte. 

Aşa că, la vârsta de optsprezece ani, la care dubla 
educaţie fizică şi morală se încheiase, Lyderic nu-şi părăsise 
încă pădurea în care crescuse şi devenise unul dintre cei 


mai puternici şi instruiți oameni, nu doar din regatul 
francilor, ci din întreaga lume. 

Ca şi cum nu ar fi aşteptat decât acel moment pentru a-şi 
termina lunga şi sfânta lui carieră, demnul sihastru, 
împlinind veacul, căzu la pat, bolnav. 

Simţindu-şi sfârşitul aproape, după ce îi povesti lui Lyderic 
tot ce ştia despre el, îi dădu un şirag de mărgele de care 
era prins un medalion al Sfintei Fecioare şi care fusese 
găsit, odinioară, la gâtul copilului din tufiş, fiind singurul 
lucru după care băiatul îşi putea recunoaşte părinţii. 

Apoi îl lăsă să hotărască dacă va mai trăi şi de atunci 
încolo retras în pădure, ori va intra în lume, convins că 
orice cale va alege tânărul cel cuvios, aceea va fi trasată de 
mâna Domnului. 

Cu această ultimă sarcină îndeplinită, el plecă să-i dea 
socoteală lui Dumnezeu pentru un secol de serviciu divin. 

A fost a doua mare durere pentru Lyderic. Fiind sigur că 
demnul bătrân se afla la acea oră în rândul celor aleşi, 
glorificându-i memoria, îi plânse mult pierderea. 

Toată ziua şi întreaga noapte se rugă la căpătâiul lui, îl 
imploră să-şi vegheze băiatul, chiar de acolo din înaltul 
cerului, aşa cum obişnuia să o facă pe pământ. 

În ziua următoare, culcă trupul bătrânului în groapa pe 
care sihastrul şi-o săpase singur pe când trăia, şi deasupra 
mormântului sădi un pui de castan, să poată regăsi oricând 
locul. 

Îndeplinind aceste ultime îndatoriri, Lyderic se aşeză 
lângă copacul pe care îl sădise. Trebuia oare să îşi petreacă 
viaţa în acel colţ de lume, trăind în rugăciuni sau, ca şi 
ceilalţi oameni, să înceapă urmărirea celor două fantome 
numite glorie şi bogăţie? 

Cum spiritul său plutea nehotărât între o dorinţă şi 
cealaltă, privighetoarea veni să se odihnească pe ramurile 
arborelui plantat de Lyderic şi se puse pe cântat: 

— Există două lucruri importante în lume: mormântul unui 
tată şi bătrâneţea unei mame. Trebuie să-ţi îndeplineşti 


toate îndatoririle. E scris că orice copil va închide ochii 
celor care l-au văzut născându-se. 

Lyderic înţelese că era sfătuit să plece în căutarea mamei 
sale. Tăie o creangă dintr-un copac pentru a-şi face un toiag 
de drum şi porni în lume fără a mai pune întrebări, convins 
că va găsi rădăcini să-şi sature foamea şi apă de izvor să-şi 
potolească setea. 

Merse astfel trei zile, fără a da de marginea pădurii. În 
dimineaţa celei de-a patra, după ce auzi câteva lovituri de 
baros, se îndreptă în direcţia din care venea zgomotul. 

Curând văzu un fum ce se ridica deasupra copacilor. 
Merse până ce dădu peste o forjă uriaşă, în jurul căreia se 
înghesuiau vreo douăzeci de lucrători ce ascultau de 
ordinele unui şef. 

Deasupra intrării în forjă se găsea o plăcuţă pe care scria: 

Jupân Mimer, armurier. 

Lyderic se opri o clipă în spatele unui copac. Era pentru 
prima oară când se întâlnea cu oamenii şi îi era teamă de ei, 
de parcă ar fi fost un pui de căprioară. 

În timp ce stătea acolo, văzu apropiindu-se un cavaler 
falnic, pe un armăsar, acoperit cu armură, dar care nu 
purta sabie. Ajungând în faţa uşii jupânului Mimer, se dădu 
jos de pe cal, lăsă frâul în mâna scutierului său şi intră în 
atelierul de forjat. 

Jupânul Mimer deschise un dulap şi îi arătă cavalerului o 
sabie minunată. Acesta din urmă plăti cu bani de aur, apoi 
urcă iar în şa, îşi continuă drumul şi dispăru. 

După ce văzuse sabia aceea, pe Lyderic îl cuprinsese o 
poftă grozavă să aibă şi el una la fel. 

Capitolul III. 

Cum Lyderic nu avea bani să-şi cumpere sabia după care 
tânjea, se hotări să-şi facă singur una. De aceea se duse la 
forjă. 

— Jupâne, zise el, adresându-i-se lui Mimer, îmi doresc 
mult o sabie asemeni celei pe care tocmai i-ai vândut-o 
cavalerului, dar, cum nu am nici aur, nici argint să o 


cumpăr, permite-mi să o fac singur, folosindu-ţi forja şi 
baroasele. Voi munci câte două ore pe zi. În restul timpului 
voi lucra pentru tine. În schimb, îmi vei da o bară de fier. 
Restul mă priveşte. 

Acea cerere ciudată şi chipul tânărului lipsit de barbă 
provocară râsetele celor din jur. Jupânul Mimer, uitându-se 
de sus la el, îi zise: 

— Îţi accept propunerea, dacă ne arăţi că ai putere să 
ridici măcar un ciocan. 

Lyderic zâmbi, intră în atelier, luă cea mai mare greutate 
de acolo şi, învârtind-o cu o singură mână pe deasupra 
capului său, cum face un copil cu un ciocănel din lemn, izbi 
atât de puternic nicovala, că aceasta se cufundă o jumătate 
de picior în pământ. 

Înainte ca jupânul şi lucrătorii săi să-şi revină din mirare, 
lovi de încă trei ori, cu aceeaşi forţă şi acelaşi rezultat, atât 
de puternic, încât nicovala aproape că nu se mai vedea. 

— Acum, zise Lyderic, dând drumul greutăţii, credeţi, 
jupâne Mimer, că mă puteţi primi ca ucenic? 

Jupânul Mimer încremenise de uimire. Se apropie de 
nicovală, nevenindu-i să creadă ceea ce văzuse. Încercă să o 
clintească din pământul în care se înfundase, dar nu izbuti. 
Atunci îi chemă în ajutor şi pe ceilalţi. 

Lucrătorii încercară acelaşi lucru, dar fără sorţi de 
izbândă. Au adus leviere, cablu şi cabestan. Nici toate 
acestea n-au făcut-o să se mişte din loc. 

Văzând asta şi fiindu-i milă de acei oameni, Lyderic le făcu 
semn să se îndepărteze, apoi se apropie de nicovală şi o 
smulse cu uşurinţa cu care un grădinar scoate o gulie din 
pământ. 

Jupân Mimer nici nu se gândea să refuze un asemenea 
lucrător. Îşi dăduse seama, de la prima lovitură, cât folos i- 
ar fi adus. 

În consecinţă, se grăbi să-i spună lui Lyderic că era de 
acord cu toate condiţiile cerute, fiindu-i teamă ca nu cumva 


să se răzgândească şi să adauge altele, care l-ar fi 
dezavantajat. 

Dar, cum bine se ştie, Lyderic avea un singur cuvânt. 
Imediat a fost angajat la jupân Mimer ca al treisprezecelea 
lucrător. 

Totul mergea de minune. Lyderic îşi alese bara de fier ce îi 
convenea. Se achita fidel de obligaţiile sale faţă de jupânul 
Mimer prin cele două ore pe care i le rezerva în fiecare zi. 

Fără a lua lecţii de la cineva, fără a primi indicaţii, doar 
imitând ceea ce vedea, reuşi ca, în şase săptămâni, să îşi 
facă cea mai frumoasă şi tare sabie ce a ieşit vreodată din 
atelierul lui Mimer. 

Arma avea şase picioare lungime, iar mânerul şi lama erau 
făcute din aceeaşi bucată. Lama era atât de bine călită, că 
tăia fierul cum o alta ar fi tăiat lemnul. Mânerul era atât de 
delicat, încât ai fi crezut că fusese făcut de un spiriduş, nu 
de om. 

Lyderic îşi numise sabia Balmung. 

Când jupânul Mimer văzu acea armă minunată, fu cuprins 
de invidie, căci se gândi că tânărul, îndemânatic şi puternic, 
după cum se arăta, s-ar fi putut stabili pe acolo. lar când 
Lyderic îi mai ceru să rămână încă trei luni, să-şi facă o 
armură, jupânului aproape că i se făcu rău. 

Se gândea, fireşte, că, dacă vor vedea cavalerii ce lucruri 
ies din mâna flăcăului, nu vor mai vrea să cumpere nimic 
făcut de el. De aceea, prefăcându-se că acceptă condiţiile 
pentru a prelungi şederea tânărului la el, Mimer căuta 
mijloacele de a scăpa de Lyderic. 

Chiar atunci, de el se apropie Hagen, cel mai bun lucrător 
al său. Cum el se temea, la rândul lui, că tânărul îi va lua 
locul, îi zise jupânului: 

— Nu staţi pe gânduri! Trimiteţi-l pe Lyderic să aducă 
nişte tăciuni din Pădurea Neagră. Fără îndoială, va fi 
înghiţit de balaurul ce sălăşluieşte acolo. 

În Pădurea Neagră trăia un balaur îngrozitor care 
înghiţise deja multe persoane, astfel că nimeni nu mai 


cuteza să meargă pe acolo. Lyderic însă nu ştia asta, fiindcă 
el stătuse doar în apropierea bătrânului sihastru. 

Mimer socoti că sfatul era foarte bun. Îi zise flăcăului: 

— Lyderic, nu mai avem cărbuni. Vrei să te duci tu în 
Pădurea Neagră şi să ne aduci de acolo? 

— Desigur, jupâne. Chiar mâine voi pleca într-acolo. 

Seara, Hagen se apropie de Lyderic şi îl sfătui să ia 
cărbuni de la Piatra care Plânge, zicându-i că acolo stejarii 
erau cei mai frumoşi, iar fagii cei mai impunători din codru. 

Hagen îi indicase locul respectiv fiindcă balaurul trăia prin 
apropiere. Lyderic, neştiind ce-l aştepta, ascultă sfatul cu 
mare atenţie. Era hotărât să plece a doua zi şi să aducă de 
la Piatra care Plânge cărbunii ceruţi. 

A doua zi, pe când se pregătea de plecare, în camera lui 
intră cel mai tânăr dintre lucrătorii jupânului, un băiat 
drăguţ, cu faţa rotundă şi îmbujorată, cu păr lung şi blond, 
cu minunaţi ochi albaştri, pe nume Peters. Acesta era pe 
atât de bun pe cât erau ceilalţi de ticăloşi. 

Suferise şi el destul de mult din partea tovarăşilor săi, 
până ce venise Lyderic la forjă. De atunci, Lyderic sărise 
întotdeauna în apărarea lui, astfel că nimeni nu mai 
îndrăznise să se ia de Peters ori să-i zică ceva neplăcut. 

Băiatul îi spuse prietenului său să nu se ducă în acea 
pădure, unde trăia balaurul. Dar Lyderic râse. Îi mulţumi lui 
Peters pentru grijă, dar se grăbi să plece în Pădurea 
Neagră, luându-şi cu el sabia Balmung. 

Dacă prietenul lui nu i-ar fi atras atenţia, ar fi lăsat arma 
acasă. Jupânul Mimer chiar îl întrebă de ce o luase cu el pe 
Balmung. Lyderic îi răspunse că pentru a tăia fagii şi 
stejarii, ca să facă tăciuni. 

Apoi, cerându-i încă o dată lui Hagen să-i arate drumul 
către Piatra care Plânge, porni vesel la drum. 

Ajungând la marginea codrului, de teamă să nu se înşele, 
întrebă un ţăran care era drumul spre Piatra care Plânge. 

Țăranul, închipuindu-şi că Lyderic nu ştia ce primejdie îl 
paşte dacă se apropie de locul respectiv, îi zise că la stânca 


aceea îşi avea culcuşul îngrozitorul balaur ce înghiţise peste 
o mie de oameni. 

Dar flăcăul îi răspunse că avea treabă acolo, unde se 
găseau cei mai frumoşi şi mai mari fagi. Cât despre balaur, 
dacă va îndrăzni să se arate, îi va tăia capul cu sabia sa. 

Convins că Lyderic era nebun, ţăranul îi arătă drumul, 
după care o luă la fugă cât putu de repede, făcându-şi 
cruce. 

Lyderic pătrunse în codru. După ce merse un ceas în 
direcţia arătată, recunoscu, după frumuseţea stejarilor şi 
măreţia fagilor, că se afla aproape de sălaşul balaurului. 

De altfel, pământul era acoperit de oase omeneşti. Nu 
avea unde să pună piciorul, fără să calce pe ele. 

După încă trei paşi, văzu o stâncă uriaşă la baza căreia se 
deschidea o peşteră. Cum piatra era udată de un pârâu ce 
curgea de-a lungul unui perete al ei, Lyderic înţelese că se 
găsea la Piatra care Plânge. 

Flăcăul se grăbi apoi să execute ordinele jupânului. Îşi 
alese un loc bun pentru cuptor, apoi lovi în jur cu Balmung 
în aşa fel încât, într-un sfert de oră, ridică un rug enorm, 
căruia îi dădu foc. 

Trezit încă de la primele lovituri ce răsunaseră în pădure, 
balaurul îşi scoase capul prin deschizătura vizuinii sale. 
Lyderic văzuse capul acela cu ochi scânteietori, dar 
considerase că nu merita să se oprească din lucru doar 
pentru atât. 

Fie că monstrul era prea sătul, fie că pricepuse cu cine 
avea de-a face, stătu liniştit cât timp flăcăul îşi făcu rugul şi 
cuptorul. Când ţâşniră însă flăcările, începu să sufle asupra 
focului atât de puternic, încât oricine, în afară de Lyderic, s- 
ar fi speriat. 

Ba chiar, pentru a-l supăra mai tare, tânărul luă câteva 
crengi aprinse şi i le aruncă în cap. 

Balaurul, provocat într-un mod atât de evident, ieşi din 
peşteră, se desfăcu cât era de mare şi se repezi spre 


Lyderic. După ce spuse o rugăciune, tânărul îl lăsă să se 
apropie până la jumătatea distanţei ce-l separa de vizuină. 

După aceea, începu o luptă pe viaţă şi pe moarte, în 
decursul căreia monstrul scotea urlete înfiorătoare. Toate 
animalele din împrejurimi ieşiră din adăposturile lor şi 
fugiră care încotro. 

Doar o privighetoare rămase pe o crenguţă cât dură lupta, 
deasupra capului lui Lyderic, încurajându-l tot timpul. În 
cele din urmă, balaurul, străpuns în nenumărate locuri de 
loviturile groaznice date cu sabia Balmung, începu să bată 
în retragere către vizuina sa, lăsând câmpul de bătaie 
acoperit cu sânge. 

Dar Lyderic luă un tăciune aprins şi îl urmări în peşteră, 
unde îl atacă iar. După zece minute reapăru la intrare, 
ţinând, ca viteazul Perseu, capul monstrului în mână. 

Văzându-l venind, privighetoarea începu să cânte: 

— Glorie lui Lyderic, tânărul care a crezut mai mult în 
Dumnezeu decât în puterile sale! Să se dezbrace de haine 
şi să se spele în sângele monstrului şi va fi de neînvins! 

Flăcăul îi ascultă sfatul. Îşi dezbrăcă hainele şi se îmbăie în 
balta de sânge lăsată de balaur. 

Numai că o frunză de tei îi căzu pe spate şi rămase lipită 
acolo fiindcă, după acea luptă grea, pielea tânărului se 
îmbibase cu sudoare. 

După ce se scăldă în sângele monstrului, tot trupul i se 
acoperi cu solzi, în afară de locul unde fusese lipită frunza 
de tei. 

În aceeaşi seară, Lyderic luă în spate un sac mare de 
cărbuni, iar în mână capul balaurului, şi porni către 
atelierul jupânului Mimer, unde ajunse în dimineaţa 
următoare. 

Acolo uimirea fu imensă, căci nimeni nu mai credea să-l 
mai vadă pe Lyderic vreodată. Totuşi, deşi îngroziţi să-l 
primească iar în mijlocul lor, ei se prefăcură bucuroşi, mai 
ales Hagen, care pentru nimic în lume n-ar fi dorit să afle 
flăcăul ce ticăloşie pusese el la cale. 


Dar jupânul Mimer şi Hagen, cei mai porniţi împotriva lui 
Lyderic, începură de îndată să se gândească la ce primejdii 
îl puteau supune iar. 

Capitolul IV. 

Lyderic nu le dădu însă timp să pună altceva la cale căci, în 
aceeaşi zi, îi spuse jupânului că socotelile dintre ei erau 
încheiate şi că el avea să plece în lume cu sabia Balmung. 

Mimer îi atrase atunci atenţia că o sabie nu era suficientă 
pentru a înfrunta primejdiile ca un cavaler, ci îi trebuia şi o 
armură. Dar tânărul îi răspunse că nu avea nevoie de aşa 
ceva pentru că, după ce omorâse balaurul, se spălase în 
sângele lui şi devenise invulnerabil, cu excepţia unui singur 
loc, unde i se lipise o frunză de tei în timpul luptei. 

Jupânul Mimer şi Hagen ar fi vrut să afle unde era locul 
respectiv, dar n-au îndrăznit să-l întrebe pe Lyderic, de 
teamă să nu trezească bănuieli. Îşi luară deci rămas-bun de 
la el cu mare prietenie, dar, ca şi luda, cu sărutul pe buze şi 
trădarea în inimă. 

Lyderic îl căută peste tot pe Peters pentru a-şi lua la 
revedere de la el, dar nu reuşi să-l găsească. 

Abia la o sută de paşi de atelier dădu peste el, ascuns după 
un copac. 

— Frate, îi zise băiatul, care îl credea pe Lyderic egalul 
său, tovarăşii mei fierari mă urăsc pentru că ţin la tine. Nu 
mai îndrăznesc să mă întorc printre ei. Tu eşti mai puternic, 
eu sunt slab, dar mă iei cu tine? Tu mă vei apăra de alţii, eu 
te voi sluji. 

— Vino, îi zise Lyderic. 

Cei doi porniră voioşi la drum. 

Merseră cincisprezece zile drept înainte, fără să ştie unde 
se află, mâncând rădăcini, bând apă, dormind sub cerul 
liber, cu credinţa în Dumnezeu, în mâinile căruia îşi 
încredinţaseră destinele. 

În seara celei de-a cincisprezecea zi, ajunseră într-o 
pădure deasă şi frumoasă, unde auziră lătratul unei haite 


de câini şi cornul vânătorilor. Lyderic se îndreptă spre locul 
de unde venea zgomotul. 

Îi plăcea tot ceea ce îi amintea de război şi, când ajunse la 
o răscruce, văzu un mistreţ imens încolţit de copoi într-o 
băltoacă. Un cavaler îmbrăcat într-un costum bogat şi care 
îi preceda pe ceilalţi vânători cu două aruncături de 
săgeată, venind pe o cărare, cu o sabie în mână, fără să-şi 
aştepte suita, atacă fiara de unul singur, lovind-o curajos cu 
arma sa. 

Mistreţul însă, aţâţat de rana făcută, îi lăsă pe câinii cu 
care se luptase şi se repezi asupra noului său adversar. 
Fiara trecu printre picioarele calului, a cărui burtă o sparse 
cu râtul, astfel că măruntaiele animalului ieşiră prin gaură 
şi căzură pe pământ. 

Armăsarul, rănit de moarte, se ridică în două picioare şi se 
răsturnă apoi peste stăpânul său! 

Mistreţul, cu părul zbârlit, clănţănind din colţi, nu mai 
pierdu nici o clipă şi se aruncă asupra celui care-l urmărise. 
Dintr-un salt, Lyderic se puse între fiară şi cavalerul aflat 
sub bidiviul lui. 

Cu o singură lovitură de sabie, străpunse monstrul dintr-o 
parte în cealaltă. Imediat după aceea, el fugi la cel căruia îi 
venise în ajutor şi îl trase de sub cal. 

În acest timp, Peters îi tăie căpăţâna mistreţului şi i-o 
aduse stăpânului său, care o lăsă la picioarele vânătorului, 
ca şi când aceasta i-ar fi revenit lui de drept. 

După aceea se iviră ceilalţi vânători. Fiecare se grăbi să-l 
întrebe pe nobilul ce urmărise mistrețul dacă nu era rănit. 
În loc de răspuns, cavalerul îl prezentă pe Lyderic seniorilor 
ce-l înconjurau, zicându-le: 

— Cei care se bucură să mă vadă sănătos şi întreg să-i 
mulţumească acestui tânăr, căci lui îi datorez viaţa. 

Imediat, vânătorii îl înconjurară pe Lyderic, aducându-i 
multe laude. Tânărul îi lăsă să o facă, mulţumindu-se doar 
să-i privească, mirându-se că primea felicitări pentru ceva 
ce lui i se părea simplu şi firesc. 


Felicitările deveniră atât de numeroase, că el începu să-i 
creadă pe oameni nebuni şi să se întrebe în ce ţară 
nimerise şi cine era cel căruia îi salvase viaţa. 

Curtezanii îi răspunseră că se găseau în pădurea Braine şi 
cel căruia îi salvase viaţa era însuşi regele Dagobert. 

Lyderic, fiindcă auzise multe despre renumele şi curajul 
Maiestăţii Sale, al cărui nume, în limbaj teutonic, însemna 
Spadă Strălucitoare, înaintă cu modestie spre el, 
îngenunche înaintea lui şi i se închină. 

Dagobert, înțelegând că avea de-a face cu un tânăr nobil, 
în ciuda hainelor sale ponosite, îi ceru să se ridice şi îl 
întrebă, la rândul lui, cine era şi de unde venea. 

— Vai, Sire, zise Lyderic, nu vă pot răspunde decât la 
prima întrebare. Vin din Pădurea fără Milă, fără a mă fi 
oprit decât şase săptămâni la forja jupânului Mimer pentru 
a-mi face sabia aceasta. Nu vă pot spune cine sunt fiindcă 
nici eu nu ştiu. Am fost găsit într-un tufiş, lângă fântâna 
Salciei, de către un bun şi demn pustnic. El m-a crescut, m- 
a educat şi, dacă ar mai fi trăit, nu l-aş fi părăsit. Chiar după 
ce a pierit, am vrut să rămân lângă mormântul său, dar o 
privighetoare mi-a spus că prima mea datorie de copil este 
să-mi găsesc mama. Atunci am pornit la drum, lăsându-l pe 
Dumnezeu să-mi arate calea. Dumnezeu a ales bine, din 
moment ce m-a condus aici tocmai la timp pentru a salva 
viaţa unui mare rege al creştinătăţii. 

— Ai dreptate, băiatul meu, că însuşi Dumnezeu te-a 
condus aici, reluă Dagobert, căci s-ar putea să afli de la 
mine ceea ce tu nu ştii. Eloi, continuă regele întorcându-se 
către demnul episcop de Noyon, care îi era, în acelaşi timp, 
aurar, vistiernic şi ministru, ce-aţi făcut cu scrisoarea pe 
care am primit-o chiar în dimineaţa asta de la nobila 
prinţesă de Dijon, vasala noastră, doamna Ermengarde de 
Salwart, căreia i-am pus principatul sub tutela noastră, 
crezând-o moartă, când nu era decât prizoniera prinţului 
de Buck? 

— Iat-o, Sire, răspunse Eloi. 


Era o scrisoare pe care prinţesa de Dijon reuşise, în 
sfârşit, să o facă să ajungă la rege printr-un oştean al 
prinţului de Buck, pe care îl plătise cu un inel ce costa 
foarte mult. 

Regele luă scrisoarea şi o citi. 

Era, cuvânt cu cuvânt, povestea contesei şi a soţului ei, 
felul în care fuseseră atacați în pădurea Fără Milă de 
prinţul de Buck şi oamenii săi, în care reuşise să se furişeze 
cu copilul şi îl lăsase pe băieţel într-un tufiş de lângă o 
fântână umbrită de sălcii. 

Acolo se mai spunea cum nobila femeie s-a întors apoi 
lângă soţul ei, cu speranţa în Dumnezeu, dar contele, rănit 
grav, a murit a doua zi. De atunci era prizoniera prinţului 
de Buck. 

Ermengarde n-a vrut niciodată să fie de acord cu vreo 
răscumpărare privitoare la principatul Dijonului, care îi 
aparţinea de drept, fiului ei. 

De aceea, ea îl ruga pe regele Dagobert nu să vină să o 
elibereze, căci nu voia astfel să pornească un război 
sângeros cu un vasal de-al său atât de puternic precum 
prinţul de Buck, ci să-i caute copilul. 

Acesta trebuia să aibă optsprezece ani. Lui trebuia să-i 
revină principatul Dijonului, ca moştenire de la tatăl său. 

Ea spera ca fiul ei să fie recunoscut după un lănţişor pe 
care îl avea la gât şi de care era prins un medalion cu 
imaginea Sfintei Fecioare. 

Cât durase cititul scrisorii, Lyderic ascultase cu mâinile 
împreunate şi cu lacrimi în ochi. Când se sfârşi ultimul 
paragraf, strigă de bucurie, apoi îi arătă regelui lănţişorul şi 
medalionul. 

Dagobert a vrut la început să pedepsească personal 
uciderea lui Salwart şi prizonieratul soţiei sale. Urma să 
poarte război cu prinţul de Buck, o înfruntare între suzeran 
şi vasal. 

Lyderic însă, îngenunchind, ca un drept ce-i aparţinea, se 
jură să-şi răzbune tatăl şi mama. Atât de insistent făcu asta, 


că regele trebui să încuviinţeze şi îl autoriză pe tânăr să-l 
înfrunte pe Phinard. 

În plus, îi mai promise lui Lyderic să-l echipeze chiar el şi 
să-i devină protector, dacă prinţul de Buck va accepta 
provocarea. 

Ca urmare, Dagobert porunci ca primul trâmbiţaş al 
Franţei să se pregătească spre a porni să-l provoace pe 
prinţul de Buck. Lyderic interveni însă, spunând că, din 
moment ce era vorba de o treabă personală, era necesar ca 
un trâmbiţaş particular să prezinte provocarea. 

Regele recunoscu că avea dreptate. Îl lăsă deci pe Lyderic 
să-şi aleagă mesagerul. Apoi avu grijă să-i dea un alai demn 
de un prinţ. 

Lyderic îl alese chiar pe Peters, fiindcă, deşi acesta avea 
doar paisprezece ani, ştia foarte bine prietenia pe care i-o 
purta şi se încredea în el mai mult ca în oricine altul din 
lume. 

Peters plecă însoţit de şase scutieri şi de douăzeci de 
oşteni. Traversară Picardia, ajunseră în Flandra şi se 
duseră la castelul lui Phinard, care se înălța în locul unde se 
găseşte azi podul Phin din oraşul Lille, localitate care pe 
timpul acela nu exista. 

Ajuns în faţa porţilor, Peters îşi opri trupa şi sună din corn. 
Santinela ieşi pentru a-l întreba ce vrea. 

Peters îi răspunse soldatului că nu avea treabă cu 
servitorii, ci cu stăpânul şi îi porunci să-l cheme pe prinţul 
de Buck. Impresionat de tonul pe care i se vorbise, oşteanul 
plecă imediat să-l anunţe pe stăpânul său. 

Acesta tocmai se pregătea să mănânce, de aceea fu 
deranjat de mesagerul venit. Se dădeau pedepse severe 
celor care-i încălcau poruncile, iar soldatul ce-i anunţase 
prezenţa lui Peters fu bătut cu vergile. 

Bătaia încetă abia când oşteanul le strigă că nu l-ar fi 
anunţat dacă scutierii ce-l însoțeau pe mesager n-ar fi 
purtat însemnele regelui Franţei. Era uşor de observat că 
pe mantalele lor se vedeau nenumărate flori de crin. 


Auzind asta, prinţul de Buck se ridică imediat în picioare 
şi, cum regele Franţei îi era suzeran şi îi cunoştea 
înţelepciunea şi curajul, n-ar fi vrut pentru nimic în lume să- 
şi strice prietenia cu el. Se duse apoi pe metereze să se 
convingă că soldatul îi spusese adevărul sau se înşelase şi 
greşise. 

Dar, de la prima privire pe care o aruncă asupra trupei 
oprită la poarta castelului văzu că, într-adevăr, cei care 
erau acolo veneau din partea regelui Dagobert. 

De aceea, ordonă imediat să se lase jos podul mobil al 
castelului şi porunci primirea cu toată onoarea a celui ce 
conducea alaiul. Doar că Peters, auzind ordinul, făcu semn 
cu mâna că vrea să vorbească. Toţi ascultară. 

— Prinţe de Buck, zise el, este inutil să cobori podul mobil 
fiindcă eu nu voi intra în castelul tău, căci este al unui 
trădător şi ucigaş. Ascultă deci aici, de faţă cu toţi, ceea ce 
vreau să-ţi spun! Vin în numele suzeranului tău, bunul şi 
nobilul rege Dagobert, ca să-ţi zic că te somează să-i 
răspunzi de astăzi într-o lună, în faţa adunării pairilor 
Franţei, la acuzaţiile pe care ţi le-a adus stăpânul meu, 
marele şi puternicul senior Lyderic, prinţ de Dijon, fiul 
nobilului Salwart şi al virtuoasei doamne Ermengarde. 
Stăpânul meu îţi cere socoteală, în primul rând, fiindcă i-ai 
ucis tatăl mişeleşte în pădurea Fără Milă şi, în al doilea 
rând, pentru că îi ţii mama prizonieră de optsprezece ani, 
faptă nedemnă şi crudă. 

Dacă nu vei accepta oferta pe care, sub protecţia regelui 
ţi-o face seniorul Lyderic, aceea de a lupta cu el, călare sau 
pe jos, folosind lancea, sabia sau pumnalul, atunci va trebui 
să te prezinţi la judecata pairilor. Ca semn al provocării la 
luptă din partea stăpânului meu, primeşte astă mănuşă, pe 
care ţi-o voi prinde în poartă. 

Sfârşindu-şi discursul, se îndreptă călare către poartă şi 
prinse cu pumnalul mănuşa în lemnul masiv. 

Provocarea fusese atât de îndrăzneață, că prinţul de Buck, 
obişnuit în astfel de ocazii să păstreze liniştea ca un pustnic, 


abia se stăpâni să vorbească până ce termină Peters. 

— Bine, întoarceţi-vă la rege, stăpânul şi domnul meu, şi 
asiguraţi-l din partea mea că nu am comis nici o nelegiuire 
sau trădare. Prinţul Salwart a căzut în luptă dreaptă, nu 
într-o capcană. În rest, primesc provocarea celui care mă 
acuză şi sfârşitul înfruntării dintre noi va arăta, sper, de 
partea cui se află dreptatea şi adevărul. Cât despre prinţesa 
Ermengarde, spuneţi-i celui care îi cere libertatea că nu are 
decât să mă înfrunte aici şi, dacă mă va învinge aşa cum se 
laudă, nu are decât să o ia din castel. lar acum, dacă doriţi 
să intraţi în castelul meu, veţi fi primiţi şi trataţi aşa cum se 
cuvine unor soli ai suveranului meu. 

Dar, în loc să accepte oferta, Peters făcu semn din cap şi, 
sunând încă o dată din corn, plecă în galop cu suita. Aduse 
cu mare 'iuţeală regelui Dagobert şi contelui Lyderic 
răspunsul lui Phinard. 

Nimic nu-i era mai pe plac tânărului decât răspunsul dat 
de Phinard, pentru că prinţul de Buck nu se îndoia de 
drepturile sale, ci de forţa lui. Îi ceru regelui să grăbească 
pregătirea, pentru a pleca repede să-şi elibereze mama. 

În acest timp, prinţul de Buck, care nu ştiuse până atunci 
că exista un moştenitor al numelui Salwart, o chemă pe 
Ermengarde şi o întrebă cine era un oarecare Lyderic, ce se 
dădea drept fiul ei şi care, sub protecţia regelui Franţei, 
venea să-l provoace la luptă. 

Drept răspuns, Ermengarde căzu în genunchi şi mulţumi 
cu atâta recunoştinţă Domnului, că Phinard nu se mai îndoi 
de adevărul trimisului regal. 

O întrebă însă pe prinţesă, de ce nu avusese niciodată 
grijă de fiul ei, iar ea îi răspunse că i-a fost teamă să nu 
cadă şi el în mâinile prinţului de Buck şi să nu piară, de 
aceea nu a pomenit nimic despre el. Dar, dacă reuşise să 
ajungă sub protecţia puternicului suveran al Franţei, nu 
mai avea de ce să se teamă şi putea să-i mărturisească totul 
lui Phinard. 


El o întrebă ce vârstă avea fiul ei, iar Ermengarde 
răspunse că nu mai mult de optsprezece sau nouăsprezece 
ani. Prinţul de Buck începu să râdă. 

I se părea caraghios ca un copil cu o asemenea vârstă să-l 
provoace pe el, aflat în culmea forţei şi a puterii, atât de 
priceput la arme, că pe o distanţă de o sută de leghe nimeni 
nu îndrăznea să se măsoare cu el. 

Aştepta deci liniştit sosirea adversarului său, convins că 
nu-i va fi greu să-l doboare. 

Cam aşa stăteau lucrurile până într-o dimineaţă, când o 
santinelă îl vesti că se zărea o ceată numeroasă de cavaleri 
ce se apropiau de castel. 

Phinard urcă într-un turn şi îi recunoscu de îndată pe 
regele Franţei şi pe cei din curtea sa. Deschise porţile şi 
înaintă spre ei cu întreaga lui garnizoană, dar cu capetele 
descoperite, fără să poarte arme, aşa cum trebuia să vină 
un vasal în faţa suzeranului său. 

La dreapta regelui se afla Lyderic, care călărea un 
minunat armăsar, dăruit de suveran. Îmbrăcămintea calului 
era din catifea cu fir de aur şi atârna până la pământ. 

După ce i-a aruncat o privire rapidă, Phinard, care se 
linişti din nou datorită tinereţii adversarului său, îi invită pe 
nobili să intre în castel. 

Dar Dagobert îi răspunse că o acuzaţie de asasinat şj 
încălcarea legii apăsa asupra lui, de aceea nu puteau să fâe 
găzduiţi în castel până ce ruşinea nu va fi spălată. 

Phinard repetă că moartea lui Salwart fusese urmarea 
unei lupte drepte şi nu a unei capcane întinse de el însuşi, 
că Ermengarde rămăsese prizonieră datorită unor interese 
nerezolvate, căci nu voia să-i cedeze prinţului de Buck 
anumite porţiuni din domeniile la care el avea dreptul. 

Dar Lyderic nu putu să suporte ca o minciună aşa de mare 
să fie susţinută în faţa sa. 

— Sire, îi zise el regelui, acest om minte de îngheaţă apele. 
De altfel am venit, cu permisiunea Maiestăţii Voastre, nu ca 
să ascult fel de fel de motive, ci pentru ca sabia mea să se 


măsoare cu a lui. Rog pe Maiestatea Voastră să dea ordin ca 
pregătirile de luptă să înceapă chiar acum, căci mama mea 
este prizonieră aici de optsprezece ani şi aşteaptă clipa să- 
şi vadă fiul. 

— Aţi auzit? întrebă regele, întorcându-se către prinţul de 
Buck. 

— Da, Sire, răspunse Phinard, şi ard de nerăbdare să-i vin 
de hac tânărului care mă acuză. Sfârşitul luptei sper că va fi 
mai plăcut decât începutul ei. 

— Pregătiţi deci locul imediat, spuse regele. Fiecare 
luptător să se odihnească, fiindcă judecata lui Dumnezeu va 
avea loc mâine. Nefericire celui pe care Domnul îl va chema 
ca să-l întrebe şi el nu va şti ce să răspundă! 

Phinard se înclină şi se întoarse la castelul său. Regele 
Dagobert dădu ordin să se ridice corturile chiar acolo unde 
se aflau. 

Câmpul care se găsea între tabăra regală şi castelul 
princiar fu desemnat drept loc al confruntării. 

Capitolul V. 

Lyderic îşi petrecu sfârşitul zilei numai în rugăciuni, iar la 
revărsatul zorilor se spovedi sfântului episcop de Noyon, 
care îi dădu iertarea de păcate. 

În schimb, prinţul de Buck se comportă cu totul altfel. 
Asigurat că tânărul nu-l putea învinge, fără să se teamă de 
ceva cu toate faptele sale ticăloase, socoti că braţul său nu 
se va obosi prea mult ca să-l scoată din încurcătură. 

De aceea, în loc să-şi petreacă noaptea în rugăciuni, cum 
s-ar fi cuvenit, el porunci să se aşeze o masă bogată şi dădu 
o petrecere ofiţerilor săi. O invită pe prinţesa Ermengarde 
să ia parte la distracţie, rezervându-i un loc la masă chiar în 
faţa lui. 

Prinţesa îi răspunse însă că singura masă de care se 
apropia ea în asemenea clipe era cea a Domnului. 
Mesagerul îi povesti lui Phinard că Ermengarde stătea în 
genunchi în capelă. 


Phinard se aşeză vesel la masă alături de ofiţerii săi, 
lăsând gol scaunul contesei, astfel că, dacă s-ar fi răzgândit, 
s-ar fi putut aşeza. Apoi făcu semn să fie adus vinul şi 
începu să bea cu cana. 

Petrecerea se lungi mult în noapte, în mijlocul cântecelor 
de bucurie, blestemelor şi hohotelor de râs, în timp ce 
clopotul bătea trist orele pe care Phinard ar fi trebuit să le 
folosească altfel. 

Abia sună miezul nopţii, că lumina lămpilor slăbi şi se 
auziră paşi grei apropiindu-se încet dinspre sala armelor, 
aflată la cealaltă extremitate a castelului, faţă de capelă. 

Toţi se întoarseră tăcuţi către locul de unde se auzea 
zgomotul. Când orologiul bătu a douăsprezecea oară, uşa 
se deschise şi în prag apăru un cavaler. 

Se îngroziră văzând că respectivul cavaler era din 
marmură. Recunoscură statuia tatălui prinţului de Buck. De 
treizeci de ani, aceasta stătuse nemişcată lângă mormântul 
lui. 

Toată lumea se ridică în picioare. Phinard era mai palid 
decât ceilalţi, fiindcă ştia că exista un obicei în familia sa ca 
taţii să-şi anunţe în acest fel fiii că vor muri. 

Statuia înaintă încet, cu viziera coifului ridicată şi cu ochii 
de marmură fixaţi asupra lui Phinard, apoi se aşeză pe jilţul 
gol din faţa lui. 

Phinard porunci să se umple cupa tatălui său, iar 
slujitorului ce servea carnea i se spuse să aducă friptură 
statuii. Dar niciunul, nici celălalt, nu îndrăzniră să se 
apropie de omul din piatră. 

Phinard se ridică, umplu cupa tatălui său cu cel mai bun 
vin şi îi puse o bucată de friptură în farfurie. Statuia îl 
urmărea din priviri, rotindu-şi capul, fără a-şi mişca restul 
trupului. 

Nu îşi descleşta mâinile pe care le ţinea pe burtă. Nici nu 
bău, nici nu mâncă. 

Totuşi, când prinţul de Buck se aşeză la locul lui, două 
lacrimi mari părură că se scurg din ochii de marmură. 


Phinard era ultimul din familia sa şi statuia, chiar dacă era 
de marmură, plângea văzându-şi neamul sfârşind într-un 
mod aşa de dezonorant. 

Cele două lacrimi se rostogoliră pe obraji, apoi pe 
mustăţile bătrânului prinţ şi căzură, în final, pe masă. Ochii 
statuii redeveniră seci. Se ridică şi îi făcu semn lui Phinard 
să o urmeze. 

Phinard luă într-un suport de fier ce stătea agăţat de 
perete o ramură de brad şi porni după statuie. Ceilalţi 
rămaseră la locurile lor, ca şi când deveniseră stane de 
piatră. 

Urmată de prinţ, statuia porni spre sala armelor. Dar, în 
loc să o străbată în întregime, aşa cum făcuse când venise 
de la capelă, ea intră pe o uşiţă laterală şi ieşi într-o curte 
interioară izolată, unde zăceau aruncate tot felul de resturi, 
apoi se opri în faţa unei gropi săpate de curând. 

Phinard trecuse prin curtea respectivă chiar în seara 
aceea şi nu observase schimbarea. Pricepu că groapa 
fusese săpată în timp ce petrecea cu ofiţerii săi. 

Privi în jur şi nu observă pe nimeni. Statuia porni mai 
departe, gravă şi lipsită de viaţă. 

De data aceasta, statuia se îndreptă către capela 
subterană unde se găsea mormântul ei. Prinţul de Buck o 
urmă, venind în spatele ei, înlănţuit de o forţă 
supraomenească. 

În faţa fantomei de piatră, uşa se deschise singură şi 
Phinard îşi aruncă privirea asupra bolţii şi văzu că statuia 
lipsea de acolo. Leul de marmură, care stătea culcat la 
picioarele acesteia, ca o gardă nobiliară a bătrânului prinţ 
ce căzuse pe câmpul de luptă, se ridică pe labele din faţă. 
Cu capul întors către uşă, părea să-şi aştepte stăpânul. 

Statuia se duse drept către mormânt, apoi se aşeză pe 
locul unde stătea de treizeci de ani. Leul se culcă la 
picioarele ei şi totul reintră în tăcerea şi nemişcarea morţii. 

Phinard avea o inimă de fier, dar spiritul rău îl abătuse de 
pe calea cea dreaptă a înaintaşilor săi. Chiar dacă devenise 


un ucigaş, nu era mai puţin ferm şi puternic decât 
predecesorii săi. 

Ca să se asigure că nu avusese vedenii, se apropie de 
mormânt, dar totul părea neatins de ani de zile. Se uită apoi 
la mormântul mamei sale, aflat în faţa celui al soţului ei şi a 
cărei statuie avea la picioare, în loc de un leu, un câine, 
semn al fidelității. 

Statuia mamei lui, în mod uimitor, îşi schimbase poziţia. 
Stătea în genunchi şi se ruga. 

Atunci, Phinard înţelese că primise un avertisment de la 
Dumnezeu. Fantoma de piatră îl anunţase, cum era obiceiul, 
ca ultima lui zi se apropia. 

Groapa pe care i-o arătase, săpată în pământul acoperit de 
gunoaie, reprezenta mormântul josnic unde va trebui să 
doarmă el până la Judecata de Apoi. lar mama sa, pe care o 
găsise rugându-se, îl implora pe Dumnezeu să-i ierte măcar 
sufletul lui Phinard. 

Aceste lucruri îi erau clare prinţului de Buck. Parcă le 
vedea scrise cu litere de foc. 

Se întoarse gânditor în sala petrecerii. Aceasta era goală, 
căci fiecare se retrăsese în camera lui. 

Phinard chemă oamenii, dar abia la al treilea apel al său 
apăru un slujitor bătrân, care ştia din experienţă cât de 
primejdios era să îl laşi pe stăpân să te aştepte, aşa că veni 
tremurând. 

— Bătrânul meu Niklaus, îi zise prinţul de Buck cu o voce 
blândă, du-te şi adu-mi-l pe capelan! 

Servitorul se uită uimit la Phinard. Acesta îşi repetă 
cererea. 

— Dar, stăpâne, răspunse Niklaus, ştiţi bine că de 
cincisprezece ani capelanul e mort şi că de atunci nu v-aţi 
mai gândit să-i găsiţi un înlocuitor. 

— Aşa e, răspunse suspinând Phinard. Am uitat... Atunci, 
du-te în tabăra regală şi roagă-l pe episcopul de Noyon să 
vină şi să asculte spovedania unui biet păcătos. 


Bătrânul servitor făcu întocmai ceea ce i se spuse şi 
episcopul îl însoţi fără a întreba cine era omul care avea 
nevoie de serviciul său. 

A doua zi, la revărsatul zorilor, locul de luptă era pregătit. 
Regele Dagobert, însoţit de cavalerii săi, urcă la tribuna ce-i 
era destinată. 

Lyderic se afla în pavilionul său, unde stăpânul Franţei îi 
trimisese o minunată armură, binecuvântată chiar de 
episcopul de Noyon. După ce îmbrăcă câteva bucăţi din 
aceasta, văzând că-l încurca fierăria, ce era inutilă, căci el 
nu putea fi străpuns de sabie, o trimise înapoi regelui. 

Când se făcu ora şase, timpul fixat pentru luptă, toată 
lumea se miră că nu se ivea prinţul de Buck. Eltrebuia să 
ocupe pavilionul opus celui al lui Lyderic. 

Crezând că Phinard se înarma la castel, regele a poruncit 
să înceapă lupta. Trompeta sună de patru ori, anunțând în 
cele patru colţuri ale zării provocarea lui Lyderic. 

Regele nu se înşelase. Abia se stinse ultima chemare şi 
poarta castelului se deschise, iar Phinard apăru, dar nu 
cum se aşteptau toţi, pe cal şi cu lancea în mână, ci 
îmbrăcat într-un sac, cu părul acoperit de cenuşă, în 
picioarele goale şi cu o frânghie de gât. 

În urma lui veneau, urcați pe doi armăsari falnici, prinţesa 
de Dijon, cu mantaua şi coroana ei, şi demnul episcop de 
Noyon. După ei se înşira întreaga garnizoană, fără să 
poarte săbii şi coifuri. 

Neobişnuitul cortegiu intră astfel pe terenul pregătit 
pentru confruntare şi Phinard, urcând pe scările tribunei, 
ajunse în faţa regelui, unde îngenunche. Se lăsă o linişte 
adâncă. 

— Sire, zise prinţul de Buck, aveţi la picioarele voastre un 
mare păcătos, pe care l-a cuprins remuşcarea şi care şi-ar 
merita moartea, dar vă imploră să-i lăsaţi viaţa ca să-şi 
ispăşească greşelile şi să obţină iertarea lui Dumnezeu. Tot 
ce a spus împotriva mea seniorul Lyderic este adevărat. Îl 
rog însă să mă ierte, cum m-a iertat şi nobila sa mamă şi să 


primească de la mine, ca despăgubire pentru necazul şi 
zbuciumul pricinuite, principatul de Buck şi comitatul 
Harlebeke. Sunt convins că nu puteam face asemenea dar 
unui om mai nobil şi mai curajos decât el. 

— Prinţe, răspunse regele, dacă toţi cei pe care i-aţi ţinut 
în captivitate şi i-aţi oprimat v-au iertat, eu nu am dreptul 
să fiu mai sever decât ei. Vă las deci în viaţă. Cât despre 
sufletul umneavoastră, nu am nici o putere asupra sa. Asta 
vă priveşte doar pe dumneavoastră şi pe Dumnezeu. Prinţe 
de Dijon, adăugă regele, întorcându-se către Lyderic, aţi 
auzit tot. lertaţi-l pe Phinard, aşa cum am făcut-o şi eu! 

Dar Lyderic era deja în braţele mamei sale. Ermengarde 
văzându-l pe tânărul frumos care ieşea din pavilion, l-a 
recunoscut pe dată ca fiind fiul ei. Amândoi se apropiară de 
rege: 

— Da, Sire, zise Ermengarde. Nu doar că îl iertăm, dar 
inimile noastre sunt atât de fericite, că rugăm pe 
Maiestatea Voastră să-i lase titlurile măcar pe timpul vieţii 
sale. Principatul nostru de Dijon este destul de nobil şi de 
puternic pentru a servi, dacă va fi nevoie, oricând pe 
Maiestatea Voastră, prin fiul meu iubit. 

Dar Phinard nu aşteptă ca regele să-şi manifeste intenţiile 
asupra acelei cereri. Depunând la picioarele monarhului 
cheile castelului, renunţă imediat la toate pământurile sale, 
din care nu păstră decât groapa de şase picioare lungime, 
unde se produsese miraculoasa lui transformare. 

Apoi, după ce vorbise atât de ferm, încât fiecare văzuse 
hotărârea lui, îl salută pe rege şi se afundă în codru, 
dispărând printre copaci. 

În aceeaşi zi, monarhul primi, chiar în castelul de Buck, 
jurământul de credinţă al lui Lyderic pentru principatele de 
Dijon şi de Buck şi pentru comitatul Harlebeke. Vrând să-i 
adauge un nou titlu celor pe care le avea deja, îl numi 
stăpânul pădurilor din Flandra. 

Apoi, regele fu sărbătorit cu cinste la castel. După aceea, 
el porni cu întreaga sa curte către Soissons, unde îi era 


reşedinţa. 

Capitolul VI. 

Prima grijă a lui Lyderic a fost să călătorească împreună 
cu mama lui pe toate domeniile vechi şi noi pe care le 
posedau, să stabilească în fiecare loc delegaţi care să facă 
dreptate în absenţa sa. 

Timp de trei luni, cât dură călătoria, au dus-o din 
petrecere în petrecere, căci Ermengarde era foarte iubită 
de supuşii ei. În timpul absenței ei, mamele le vorbiseră 
fiicelor despre ea, taţii băieţilor, şi nu existase duminică în 
care lumea să nu se roage pentru întoarcerea ei. 

Era deci mare bucurie, pentru că ruga se împlinise tocmai 
când oamenii nu mai sperau prea mult. 

Cum se întoarseră la castelul de Buck, Ermengarde îşi 
întrebă fiul dacă, în cursul lungii călătorii, nu remarcase 
vreo fată nobilă şi demnă de a-i fi soţie. Lyderic răspunse că 
nu. 

Până atunci, nici în drumurile lor, nici la curtea regelui 
Dagobert, el nu văzuse încă fata de care să se 
îndrăgostească. Acest răspuns o îngrijoră pe buna doamnă, 
căci ea începuse să îmbătrânească şi voia, înainte de 
moarte, să-şi îmbrăţişeze nepoţii. 

Seara, Lyderic ieşi în grădină şi rămase acolo mai mult ca 
de obicei, căci întrebarea mamei sale îl pusese pe gânduri. 

Stătea pe o bancă, ţinându-şi fruntea în mâini, când o 
privighetoare se aşeză pe capul său şi începu să cânte: 

— Într-o ţară îndepărtată trăieşte o fată mai albă ca 
zăpada, mai proaspătă decât aurora, mai pură decât apa 
din lacul Sandhy, pe fundul căruia se văd perlele. Ea n-a 
iubit încă pe nimeni, căci se va îndrăgosti doar de cel care 
va obţine uimitoarea comoară a nibelungilor şi coiful ce-l va 
face invizibil. Fata, mai albă ca zăpada, mai proaspătă decât 
aurora, mai pură decât apa din lacul Sandhy, pe fundul 
căruia se văd perlele, este frumoasa Chrimhilda, sora lui 
Gunther, regele highlanderilor. 


A doua zi, Lyderic îi spuse mamei sale că singura persoană 
cu care se va căsători va fi frumoasa Chrimhilda, sora lui 
Gunther, regele highlanderilor. 

Ermengarde îl întrebă cine era frumoasa fată şi unde se 
găsea ţara fratelui ei. Lyderic îi răspunse că nu ştia, dar va 
începe căutările în aceeaşi seară. 

Aşa cum a promis, după lăsarea întunericului, contele îi 
încredinţă mamei sale conducerea domeniilor, îşi prinse la 
şold sabia Balmung, urcă pe calul dăruit de regele 
Dagobert şi, urmat de Peters, porni în căutarea 
Chrimhildei. 

Străbătură mai multe sute de leghe, merseră prin munţi şi 
văi fără teamă că se vor rătăci, fiindcă privighetoarea zbura 
înaintea lor, oprindu-se în fiecare seară pe o creangă a 
copacului sub care dormeau ei, aşezându-se pe catargul 
bărcii ori corăbiei când traversau râuri ori vreun braţ de 
mare. 

Într-o zi ajunseră, în sfârşit, într-o ţară foarte frumoasă. Ca 
de obicei, se culcară, seara, sub un copac. Privighetoarea se 
aşeză deasupra lor, iar caii începură să pască prin 
împrejurimi. 

A doua zi, se auzi un zgomot mare care îi trezi. Lyderic vru 
să afle ce se întâmplase, dar când încercă să se ridice nu 
reuşi. 

Era legat nu doar de trup, ci şi de mâini, de picioare, de 
păr. Auzi lângă el hohote de râs. 

În acelaşi timp, o voce amenințătoare răsună în urechea 
lui, zicându-i: 

— Cine eşti? Ce vrei? Unde te duci? 

Lyderic se chinui să se întoarcă în partea din care venea 
glasul şi astfel smulse legăturile care-i legau trupul. 

Văzu un pitic de două picioare înălţime, cu o barbă lungă 
şi o coroană de aur pe cap. 

El ţinea în mână un bici de aur cu patru lanţuri de oţel. La 
capătul fiecăruia se găsea câte un diamant neşlefuit, cu 
colţurile mai ascuţite ca orice lamă. 


Astfel că, atunci când lovea cu biciul, făcea dintr-odată 
şapte răni adânci. Cum nu se îndoia că piticul îi pusese 
acele întrebări, răspunse: 

— Sunt Lyderic, primul conte al Flandrei. Vreau să 
cuceresc comoara nibelungilor şi coiful de aur ce te face 
nevăzut, după care mă voi căsători cu prinţesa Chrimhilda, 
sora lui Gunther, regele highlanderilor. 

— Ei bine, zise piticul cu barbă albă, călătoria ta s-a 
sfârşit, căci ai ajuns în ţara nibelungilor. Doar că, în loc să 
obţii comoara lor şi coiful de aur ce te face nevăzut, vei 
munci în mina din Sauten. Scutierul tău va fi paznicul 
purceilor mei, privighetoarea ta va cânta într-o cuşcă 
agăţată la fereastra mea, caii tăi vor trage piatra de moară 
din moara mea de ulei, iar prinţesa Chrimhilda, sătulă să te 
aştepte, se va mărita cu altul sau va muri fată bătrână. Şi, 
ca să nu te îndoieşti de adevărul spuselor mele, află că sunt 
puternicul rege al nibelungilor! 

După acele cuvinte amenințătoare, cu care urechile 
tânărului conte nu fuseseră obişnuite până atunci, Lyderic 
se mişcă atât de tare, încât îşi eliberă mâna dreaptă din 
legăturile ce o ţineau prinsă şi îl luă de barbă pe pitic. 

Acesta, ridicând biciul de aur, îl lovi atât de puternic pe 
contele de Flandra, că unul dintre diamante îl nimeri chiar 
în locul neprotejat, iar durerea provocată astfel îl făcu pe 
viteaz să dea drumul prăzii sale. 

Imediat, regele îşi chemă toată armata şi Lyderic simţi că 
era lovit peste tot, cu cele mai felurite arme. Între 
plesniturile ce răsunau abătându-se asupra lui şi cele 
produse de biciul de aur, rapide şi puternice, tânărul conte 
de Flandra înţelese că nu avea timp de pierdut. De aceea 
făcu o sforţare uimitoare şi reuşi să-şi elibereze mâna 
stângă. Cum se ridică puţin, văzu câmpul acoperit de 
armata nibelungă formată din opt până la zece mii de 
oşteni, unii călare şi înarmaţi cu topoare şi săbii, alţii 
pedeştri, purtând lănci şi halebarde. 


În fruntea lor venea regele, căruia i se adusese calul de 
luptă şi se grăbea să urce în şa, ca să fie pregătit, în situaţia 
în care lucrurile aveau să meargă rău şi nu cum crezuse el 
la început. 

Mai departe de ei, o grupă de o sută de persoane îl ducea 
pe Peters, prizonier, ca şi pe cei doi cai ai lor. O caricatură 
de pitic negru purta, dansând şi strâmbându-se, cuşca în 
care se găsea privighetoarea. 

Acele imagini îi provocaseră lui Lyderic o mare durere şi îl 
făcuseră să uite de pericolul în care el însuşi se afla. 

Îşi eliberă coapsele şi restul picioarelor, scoase din teacă 
sabia Balmung şi se repezi către cei care-i duceau pe 
Peters, caii şi privighetoarea. Începu să lovească de parcă 
se lupta cu uriaşii. 

Imediat, începură să sară mâini şi capete, încât, îngroziţi, 
piticii lăsară tot ce aveau şi o luară la fugă. Doar negrul nu 
a vrut să lase jos privighetoarea. 

Lyderic a făcut trei paşi către el, l-a apucat de o mână, i-a 
smuls colivia şi, cum piticul se zbătea între degetele sale, 
ţipând şi încercând să-l muşte în loc să-i ceară îndurare, 
dădu cu el de pământ şi îl sfărâmă cu călcâiul, ca pe un 
animal periculos. 

După aceea îl dezlegă pe Peters, tăie piedicile cailor şi 
deschise colivia privighetorii, eliberându-i pe toţi. 

Dar Lyderic înţelese, după zgomotele din jur, că nu se 
terminase încă nimic şi că, din contră, înfruntarea urma să 
ia proporţii. Întorcându-se, îl văzu pe rege dând dispoziţii 
pentru un atac general. 

Armata fu divizată în trei corpuri, două de infanterie şi 
unul de cavalerie, ce voiau să atace din faţă şi din flanc. 

Un întreg regiment se furişase pe cealaltă parte a 
muntelui, pentru a-l surprinde pe Lyderic din spate. 

Tânărul conte se gândi o clipă să se urce pe cal pentru a 
năvăli peste mulţimea piticilor, dar îşi zise că armăsarul său, 
nefiind invulnerabil ca stăpânul lui, i-ar fi fost mai curând o 
povară decât un ajutor. 


Îl aşeză pe Peters în spatele său, lângă cai, cu porunca 
strictă să nu se mişte din poziţia aceea, apoi porni pe jos la 
luptă. 

Confruntarea începu. Atacat din faţă de rege şi de 
cavaleria sa, de infanterie din flancuri, de regiment din 
spate, Lyderic începu să învârtă deasupra capului sabia 
Balmung, astfel încât să le răspundă deodată tuturor 
duşmanilor săi. 

Din fericire, chiar dacă nibelungii erau mulţi, contele de 
Flandra se dovedi neobosit. Nici un secerător n-ar fi tăiat 
atâtea spice într-o zi, câţi pitici a răpus Lyderic într-o oră. 

Înţelese că trebuia să procedeze metodic. Atacă aripa 
stângă a oştirii şi o distruse în totalitate. Apoi se întoarse 
către cea dreaptă şi o puse pe fugă. 

În acest fel, nu mai avea de-a face decât cu regele şi cu 
cavaleria sa. Cât despre regimentul care voia să-l atace prin 
surprindere din spate, acela era ţinut în loc de Peters, piticii 
neîndrăznind astfel să se apropie. 

Îi rămase să se bată cu regele şi cu cavaleria sa. Dar 
Alberic era atât de pornit împotriva lui, că abia aştepta 
confruntarea. În acel trup mic se aflau sufletul şi puterea 
unui uriaş. 

De aceea, Lyderic, fără a-şi face griji pentru restul 
cavaleriei, nu se mai ocupă decât de rege, care evita cu o 
uimitoare agilitate loviturile săbiei Balmung şi îl însângera 
pe conte cu diamantele sale tăioase. Oricine s-ar fi găsit în 
locul tânărului ar fi avut trupul plin de răni. 

Până la urmă, Lyderic izbi cu lama picioarele din faţă ale 
căluţului pe care stătea Alberic. Animalul se prăbuşi la 
pământ şi-l prinse pe rege sub el. Imediat, contele puse 
vârful armei sale pe pieptul acestuia. 

Piticul aruncă biciul de aur, cerând îndurare. Promise apoi 
că, dacă avea să fie cruțat, îi va dărui contelui minunata 
comoară a nibelungilor şi coiful care îl face nevăzut. Restul 
cavaleriei, înțelegând că regele era învins, o luă la fugă. 


Lyderic îşi retrase sabia în teacă, îl scoase pe Alberic de 
sub căluţ şi, legându-i mâinile cu barba, luă de jos biciul de 
aur. 

Apoi îi porunci regelui să pornească înainte, pentru a-l 
duce în locul unde era ascunsă comoara nibelungilor. Peters 
cu cei doi cai şi cu privighetoarea, îi urmă. 

După ce merseră o jumătate de ceas, ajunseră într-un loc 
înconjurat de stânci înalte şi crezură că nu aveau cum să 
mai înainteze. Dar Alberic îi spuse contelui să atingă 
pietrele cu biciul său de aur şi acestea se dădură la o parte, 
făcând o intrare suficient de mare pentru oricare dintre ei. 

Pătrunseră toţi înăuntru, cu excepţia privighetorii, care 
rămase afară, într-atât de îngrijorată era de faptul că 
imensa intrare putea fi o capcană. 

Contele de Flandra şi Alberic înaintară către nişte coloane 
impresionante, fiecare fiind din matostat, porfir şi 
lapislazuli. Ajunseră apoi într-o uriaşă sală pătrată, 
construită din malachit, ce avea câte o uşă în fiecare perete. 

Orice uşă ducea într-o încăpere plină cu pietre preţioase şi 
purta numele comorii pe care o ascundea între zidurile ei. 

Existau, astfel, uşa Perlelor, a Rubinelor, a Smaraldelor şi a 
Diamantelor. Alberic deschise cele patru intrări şi îi zise 
contelui să ia tot ce voia. 

Deoarece i-ar fi trebuit mai mult de cinci sute de căruţe 
pentru a căra toate pietrele preţioase, Lyderic se mulţumi 
să umple patru coşuri pe care i le dăduse regele: unul cu 
perle, altul cu rubine, al treilea cu smaralde şi al patrulea 
cu diamante. 

Peters încărcă totul pe cei doi armăsari ai lor. Lyderic îi 
zise apoi lui Alberic, deoarece acesta îl ruga să ia mai mult, 
că prada îi ajungea deocamdată şi că, dacă va mai avea 
nevoie, va mai veni să ceară. 

Atunci regele nibelungilor îl întrebă pe contele de Flandra 
dacă vrea, pentru că îl condusese atât de cinstit la comoara 
sa, să-i înapoieze biciul de aur şi să-i dezlege mâinile. După 


aceea avea să-l conducă, la fel de fidel, în grota unde se 
găsea coiful care-l făcea nevăzut. 

Mai zise că un uriaş pe nume Iaffner păzea coiful 
respectiv şi că slujitorul acela nu-i va asculta porunca, dacă 
îl va vedea dezarmat. 

Lyderic îi răspunse că, dacă uriaşul nu-l va asculta, lucrul 
acela îl privea pe el şi va reuşi să-i dea de capăt. Dar Alberic 
îi zise că uriaşul nu avea decât să-şi pună coiful pe cap şi va 
dispărea, fără ca vreunul dintre ei să-l poată găsi. 

Motivul respectiv i se păru atât de întemeiat contelui de 
Flandra, că îi dezlegă mâinile regelui şi îi înapoie biciul de 
aur. 

Piticul păru plăcut impresionat de acea dovadă de 
încredere. leşind din ascunzătoarea pietrelor preţioase cu 
Lyderic, Peters şi cei doi armăsari încărcaţi, el îi îndrumă 
spre un alt ţinut din ţara nibelungilor. 

Acolo se ridica o stâncă atât de întunecată, încât ai fi 
crezut că era din fier. În timp ce mergeau astfel, 
privighetoarea zbura din copac în copac şi cânta: 

— la seama, Lyderic, ia seama! Trădarea are ochi frumoşi 
şi piele catifelată şi nu vei cădea în cursă doar dacă îi vei 
simţi ghearele de tigru. Fii atent, Lyderic, fii atent! 

Contele de Flandra, fără a-l pierde din priviri pe regele 
nibelungilor, îi făcu semn din cap privighetorii că a înţeles- 
O, dar îşi continuă drumul. 

Totuşi, în adâncul inimii sale, se gândea că pasărea era 
cam fricoasă şi se temea de o primejdie închipuită. 

Pe măsură ce înaintau către muntele cel întunecat, drumul 
devenea tot mai dificil. 

Alberic, mergând în fruntea lor, lovea cu biciul de aur 
pentru a da la o parte obstacolele. Îi duse astfel până într- 
un loc unde drumul se întrerupea şi ajunseră în faţa unei 
peşteri uriaşe. 

În aceeaşi clipă, sărind într-o parte, Alberic strigă: 

— Ajută-mă, Taffner! 


Şi, lovind în pământ cu călcâiul, dispăru printr-o trapă 
care se deschise dintr-odată, aşa cum o fantomă reintră în 
mormântul ei. 

Contele de Flandra căuta deja trapa, gata să-l urmărească 
pe pitic până în străfundurile pământului, când auzi paşi 
grei şi răsunători apropiindu-se de el. Se întoarse rapid în 
direcţia din care venea zgomotul, dar nu văzu absolut 
NIMIC. 

Înţelese că era vorba despre uriaşul Taffner, care venea la 
luptă, purtând pe cap coiful ce-l făcea nevăzut. De altfel, 
abia avu timpul necesar să-şi tragă sabia pentru a se apăra, 
că i se păru că întreg muntele se prăbuşise peste el. 

Uriaşul 'Taffner îi dăduse o lovitură de măciucă peste 
picior. 

Oricât de puternic era Lyderic, cum nu se aşteptase să fie 
astfel atacat, plecă fruntea şi căzu într-un genunchi. 
Imediat însă, ridicându-se, lovi puternic, la întâmplare, cu 
sabia Balmung. 

Deşi i se păruse că izbise în gol, simţise totuşi că lama 
întâmpinase o anumită rezistenţă, ceea ce îl făcu să creadă 
că îl atinsese pe uriaş. Dacă gigantul era nevăzut, nu 
însemna că era de neatins. 

Imediat se auzi un răcnet de durere scos de Taffner. Fu 
urmat de a doua lovitură de măciucă. Asta îi arătă lui 
Lyderic că nu se înşelase. 

Acum însă, tânărul se aştepta la un asemenea atac. De 
aceea, oricât de bine fusese dată lovitura, el o primi fără a 
mai îndoi genunchiul şi ripostă cu o forţă capabilă să 
sfărâme o stâncă. I se păru că îşi atinsese iar duşmanul, 
căci Taffner urlă pentru a doua oară şi contele aşteptă 
zadarnic al treilea atac. 

Când tânărul se credea deja scăpat de uriaş, care ori 
murise ori fugise, văzu venind asupra sa, cu iuţeala 
fulgerului, o piatră mare cât o casă, ce ieşise singură din 
peşteră, de parcă ar fi fost aruncată de o catapultă 
nevăzută. 


Bolovanul fu urmat de altul, apoi de al treilea. Toţi veneau 
către conte cu atâta viteză, că nu putea să se ferească de 
unul fără a fi lovit de altul. 

Lyderic pricepu că uriaşul îşi schimbase tactica şi voia să-l 
atace de departe, fără a se expune sabiei Balmung, de care 
se temea. 

Se hotări deci să folosească, la rândul lui, o şmecherie. 
Văzând că venea spre el o piatră imensă, în loc să se 
ferească de ea, se aruncă înainte şi, căzând pe spate ca şi 
cum ar fi fost răsturnat de lovitură, rămase nemişcat, 
făcând pe mortul. 

Peters ţipă îndurerat, privighetoarea ciripi trist, namila se 
apropie de el atât de repede, că Lyderic simţi, pe măsură ce 
duşmanul venea, cum pământul se cutremura sub paşii lui. 
Puțin mai târziu, contele de Flandra simţi un genunchi care 
se puse pe pieptul său, în timp ce un pumnal îi ţintea inima. 

Dându-şi seama, după poziţia genunchiului şi a mâinii, pe 
unde se afla duşmanul, îl izbi cu sabia Balmung dintr-o 
singură mişcare, atât de hotărâtă şi de precisă, că îi tăie 
capul. 

Acesta se rostogoli, astfel că ieşi din coif şi trupul uriaşului 
începu dintr-odată, să se vadă. Capul lui muşca din pământ 
de furie, în timp ce trupul se ridică însângerat şi bătu aerul 
cu braţele, căci moartea îşi făcea efectul în câteva clipe. 

Până la urmă îşi făcu datoria. Uriaşul se prăbuşi ca un 
copac dezrădăcinat de furtună. 

Lyderic luă coiful. După ce se asigură că Taffner era într- 
adevăr mort, începu să caute drumul pe unde îi scăpase 
Alberic, fiindcă nu voia să părăsească ţara nibelungilor fără 
a-l pedepsi pe regele lor. 

În momentul acela, unul dintre cai bătu în pământ cu 
piciorul şi se deschise o trapă. Contele de Flandra 
recunoscu locul respectiv ca fiind cel pe unde dispăruse 
regele. 

Nu se mai îndoi de faptul că scara apărută în faţa lui avea 
să-l conducă într-o încăpere subterană unde, lipsit de griji, 


Alberic se credea în siguranţă. Se hotărî deci să-l 
urmărească. 

Peters, fiind foarte îngrijorat de pericolul ce-i ameninţa 
stăpânul, făcu tot ce putu ca să-l împiedice să coboare. Nu 
era însă uşor să-l faci pe Lyderic să se răzgândească. 

La rugăminţile scutierului său, acceptă totuşi să-şi pună pe 
cap coiful care-l făcea nevăzut. 

Încântat să încerce chiar atunci puterea coifului vrăjit, 
contele de Flandra îi mulţumi scutierului său fiindcă îi 
dăduse ideea. De asemenea, îi porunci să vină după el în 
subterane, dacă după un ceas nu s-ar fi întors. 

Imediat după aceasta, îşi puse coiful pe cap şi deveni 
nevăzut, apoi cobori scara ce ducea spre adâncul 
pământului. 

De cum făcu primii paşi, Lyderic înţelese că, într-adevăr, 
nu se înşelase, ci se afla în palatul regelui Alberic. Toţi 
pereţii erau împodobiţi cu pietre preţioase, iar drumul era 
acoperit cu pulbere de aur. 

După ce străbătu câteva încăperi pustii, dar luminate 
puternic de lămpi de alabastru unde ardea ulei parfumat, 
ajunse într-o grădină plină cu flori ce i se păru luminată 
chiar de soare. Ridică ochii şi văzu că ceea ce el lua drept 
cer nu era decât fundul unui lac foarte limpede, încât puteai 
privi dincolo de ape. 

Uimit de acea neobişnuită transparenţă ce permitea 
razelor de soare să străbată apele, observă că acestea 
făceau florile să se deschidă. 

Uitându-se la ele mai de aproape, pricepu că florile nu 
erau adevărate, ci atât de artistic lucrate, încât oricine s-ar 
fi înşelat în privinţa lor. Nu erau decât pietre preţioase. 

Codiţele le aveau făcute din mărgean, frunzuliţele din 
smarald. După cum se dorea să se imite garoafele, 
tuberozele sau violetele, florile erau din rubine, topaze sau 
safire. 

În mijlocul ciudatei grădini se ridica un chioşc atât de 
elegant că Lyderic îşi zise că dacă regele se afla pe acolo, 


atunci în locul respectiv trebuia găsit. 

Înaintă cu grijă. Apărat de coiful său, ajunse în pragul 
construcţiei fără să fie văzut. Contele nu se înşelase: Alberic 
stătea culcat în hamac, între două femei. 

Una îl legăna, cealaltă îi făcea vânt cu o coadă de păun. 
Lângă el, pe un divan, se găsea biciul de aur. 

Discuţia pe care o purtau se dovedea foarte interesantă. 
Alberic le povestea femeilor aventurile sale din cursul zilei. 
Le spusese despre venirea străinului în ţara nibelungilor, 
apoi cum el, Alberic, îl înşelase şi îl făcuse să creadă că îi va 

dărui coiful care te face nevăzut şi cum, în loc să-şi ţină 
promisiunea, se refugiase sub pământ şi îl chemase în 
ajutor pe uriaşul Taffner, care probabil că îi venise deja de 
hac tânărului. 

Lyderic nu mai suportă să asculte restul povestirii şi, 
apucându-l pe rege de barbă, îl trase jos din hamac. 

— Pitic mizerabil, îi zise, vei plăti pentru toate nelegiuirile 
tale! 

După ce-i legă mâinile la spate, dădu jos candelabrul din 
tavanul chioşcului şi îl suspendă în locul aceluia pe pitic, 
legându-l de barbă de un cârlig din aur. 

— Acum, îi zise, stai acolo până când ţi se va lungi barba şi 
vei putea iar să păşeşti pe pământ! 

Piticul se zbătea ca un peşte prins în undiţă, cerea 
îndurare şi se jura că, de această dată, îi va aduce omagii 
lui Lyderic şi îl va recunoaşte ca stăpân al său, dacă tânărul 
îl va dezlega. Însă contele îl lăsă să strige şi să se zbată. 

Luă apoi cele două femei ale regelui nibelungilor, pe care 
voia să le dăruiască Chrimhildei, şi le puse pe fiecare într- 
un buzunar. Luă şi biciul de aur, cu care se putea pătrunde 
la comoară, îşi scoase câteva clipe coiful pentru ca Alberic 
să nu se îndoiască de omul care făcuse isprava, culese cel 
mai frumos trandafir în timp ce traversă grădina, apoi urcă 
scara ce ducea la suprafaţă. 

Se întâlni cu Peters şi porniră mai departe la drum. Se 
îndreptau către ţara highlanderilor, precedaţi de 


privighetoarea care cânta într-una, atât de veselă era că 
lucrurile se sfârşiseră cu bine. 

Capitolul VII. 

Lyderic merse astfel încă opt zile, precedat de 
privighetoare, urmat de scutierul său şi vorbind cu cele 
două femei ale lui Alberic, cărora le plăceau mai mult cerul 
Domnului cu soare ziua şi cu stele noaptea şi pământul dat 
de Dumnezeu, cu plantele sale parfumate, decât cerul lor 
de cristal, mereu spălăcit şi rece, şi florile de diamant, 
dintre care nici cea mai frumoasă şi bogată nu avea măcar 
mirosul bietei violete ce se ascunde în iarbă. 

Astfel, în fiecare zi şi în orice seară, când soarele se ridica 
la răsărit şi se culca la asfinţit, ele îi mulţumeau lui Lyderic 
că le-a smuls din închisoarea lor, unde gelozia stăpânului lor 
nu le permisese să iasă, petrecându-şi timpul, una dormind 
în hamac, cealaltă făcându-i vânt cu coada de păun 
odiosului pitic. 

În seara următoare, ajunseră la ruinele unui castel. Cum 
făceau ei focul şi pregăteau masa, pământul se cutremură şi 
doi uriaşi îngrozitori se iviră dinaintea lor. 

— Spuneţi-vă ultima rugăciune, străinilor, ziseră ei. 
Curând veţi arde în proţapul nostru, fiindcă nu aveaţi voie 
să ne călcaţi pământurile. 

— Sunt Lyderic, contele Flandrei, le răspunse tânărul. N- 
am ştiut că nu e voie să umblăm pe aici, fiindcă nu stătea 
scris nicăieri aşa ceva. Cât priveşte pedeapsa voastră, aveţi 
grijă cum vorbiţi! Căci, dacă mă supăr, sabia mea Balmung 
vă despică într-o clipită pe amândoi, cât sunteţi de mari! 

Auzind un asemenea răspuns, uriaşii se cam înfiorară. Dar, 
fiindcă trebuiau să pedepsească pe cineva, iar de Lyderic 
nu prea îndrăzneau să se apropie, îi propuseră o întrecere. 

Acela care avea să povestească cea mai interesantă istorie 
avea să câştige prinsoarea. Dacă vor câştiga ei, cum 
credeau, contele avea să le dea sabia lui, iar dacă drumeţii 
vor învinge, lui Lyderic îi revenea un minunat inel cu rubin, 
pe care uriaşii îl moşteniseră de la înaintaşii lor. 


Cum contelui de Flandra îi plăceau întrecerile şi cum nu 
ştia dacă putea ieşi învingător dintr-o înfruntare cu 
asemenea namile, chiar dacă folosea coiful fermecat şi lovea 
cu sabia Balmung, acceptă prinsoarea. 

Aşezându-se deci lângă foc cu toţii, primul dintre uriaşi 
începu să-şi depene istoria. 

Astfel, el le spuse cum odată, de mult, un croitor se 
întâlnise cu un cizmar. Stând ei de vorbă o vreme, hotărâră 
apoi să plece mai departe împreună, trecând prin târgurile 
mai mari ori prin oraşele dimprejur, ca să poată munci pe la 
oameni şi să-şi câştige cele necesare traiului. 

Merseră ei astfel şi trecură prin câteva aşezări mai mari, 
unde căpătară mai multe comenzi, încât să nu moară de 
foame, fără a avea însă o viaţă îndestulată. Croitorul, harnic 
şi bun de gură, câştiga ceva mai bine ca tovarăşul lui de 
drum, iar acesta începu să-l pizmuiască. 

El nu băga însă în seamă mârâielile celuilalt, ci cânta şi 
glumea toată ziua, ba mai săruta şi câte o fată prin târgurile 
prin care umblau. 

Mergând ei astfel, ajunseră într-o zi la marginea unui 
codru prin case trecea drumul către castelul regelui. Cum 
acolo existau două poteci, una mai lungă, fiindcă ocolea şi 
ajungeai la castel după şapte zile de mers, iar pe cealaltă 
după trei zile, se opriră la răscruce. 

Nu ştiau pe care dintre ele să pornească. Cum acolo se 
afla un cuptor de pâine, socotiră câtă puteau cumpăra ca să 
ajungă până la castel. 

— Să luăm pentru şapte zile, propuse cizmarul. Dacă vom 
nimeri pe drumul mai lung? 

— N-o să car eu atâta pâine în spinare, se împotrivi 
croitorul. În loc să mă bucur de frumuseţea locurilor prin 
care mergem, să mă chinui cu greutăţi? 

Astfel că fiecare îşi cumpără câtă pâine crezu de cuviinţă, 
apoi porniră prin pădure. Codrul se dovedi atât de 
întunecat şi de tăcut, că de-abia se vedeau. 


Cizmarul mergea fără să scoată o vorbă, cărându-şi 
greutatea în spinare. Croitorul sărea într-un picior, cânta şi 
pălăvrăgea. 

Se scurseră aşa două zile. Într-a treia, croitorul pricepu că 
drumul nu se apropia de castel. Cum terminase pâinea, 
începu să se teamă. În seara aceea se culcă la rădăcinile 
unui copac, iar în dimineaţa următoare plecă mai departe 
cu burta goală. 

La fel se întâmplă în cea de-a cincea zi. Cizmarul mânca pe 
săturate, iar tovarăşul lui înghiţea în sec. Când se rugă să-i 
dea şi lui o bucată, celălalt râdea şi zicea: 

— N-ai spus tu că ai noroc? Acum e bine, cu burta goală? 
Căci greierul cântă şi joacă vara, iar iarna piere de foame! 

Cizmarul nu ştia ce-i aia mila. În dimineaţa următoare, 
croitorul nu se mai putu scula de jos, atât de slăbit era. Se 
rugă de celălalt să nu-l lase să moară acolo. 

— Îţi voi da ceva de mâncare, dar nu pe degeaba, îi zise 
cizmarul. Drept plată, îţi voi scoate ochiul drept! 

Bietul croitor nu avu ce face. După ce plânse o vreme, 
cizmarul îi străpunse ochiul cu vârful unui cuţit. Tare hain 
era omul acela! 

Croitorul înghiţi pâinea aşa de scump plătită şi prinse 
putere, astfel că începu să uite de necaz. Se încurajă, 
zicându-şi că vedea bine şi cu un ochi. Apoi plecară la drum 
şi merseră până la căderea nopţii. 

În cea de-a şaptea dimineaţă însă, nu izbuti să se scoale de 
jos de slăbit ce era. Cizmarul văzu că se afla la un pas de 
moarte, de aceea îi propuse: 

— Îţi mai dau o bucată de pâine, dar, pentru bunătatea pe 
care o dovedesc, o să-ţi sparg şi celălalt ochi. 

Croitorul, care pricepuse că trăise ca un uşuratic şi că 
soarta lui se găsea în mâinile celuilalt, nu avu de ales, dar îi 
spuse: 

— Fă cu mine cum vrei, dar nu uita că eşti un ticălos! Vei 
plăti odată pentru asta... Îmi scoţi ochii pentru câteva felii 
de pâine! Nu uita că voi fi răzbunat. Iar fără ochi, nici 


meseria nu mi-o pot face... Dacă ai avea măcar o fărâmă de 
suflet în tine, să nu mă laşi singur de acum încolo, că voi 
pieri! 

Dar nemernicului de cizmar nu-i păsa de văicăreala 
celuilalt. Luă cuțitul şi îi scoase al doilea ochi. Apoi îi dădu 
pâine, să prindă puteri. 

După ce îl orbi pe tovarăşul său, cizmarul îi dădu un toiag 
şi porniră la drum. Când ajunseră la marginea pădurii, în 
calea lor se ivi o spânzurătoare. Cizmarul îl lăsă acolo pe 
croitor şi îşi văzu de treburile sale. 

Bietul orb, obosit şi amărât, adormi şi se trezi în dimineaţa 
următoare, fără să-şi dea seama cât era ceasul ori unde se 
afla. 

În ştreang atârnau doi tâlhari. Pe capetele lor se aşezară 
doi corbi, pe care nenorocitul de croitor îi auzi spunând: 

— De unde să ştie proştii de oameni că roua căzută astă- 
noapte peste leşurile tâlharilor este fermecată şi, dacă un 
orb îşi dă peste ochi cu ea, vede din nou? 

Auzind asta, croitorul se bucură peste măsură! Îşi înmuie 
năframa în rouă şi se şterse pe la ochi cu ea. Spre uimirea 
lui, începu să vadă! 

Nu se mai sătura să se uite la soare, la păsările de pe cer, 
la musculiţele ce zburau în jurul lui. 

Apoi scoase un ac şi începu să coasă, ca să fie sigur că nu 
era doar un vis. 

Îşi luă traista pe umăr şi, uitând de necazurile prin care 
trecuse, porni la drum, vesel, îngânând un cântec. Cum 
mergea el aşa, întâlni un mânz. Fiindcă nu avea stăpân, îl 
prinse de coamă şi vru să se urce pe el, căci era obosit şi 
mai avea destul de mers până la castel. 

Dar mânzul îl rugă să nu-l încalece, fiindcă era plăpând şi 
i-ar fi rupt spinarea. 

De milă, omul îi dădu drumul, iar mânzul fugi fericit pe 
câmp, până ce nu se mai văzu. 

Foamea începu să-l chinuie iar pe croitor, căci nu mai 
mâncase de multă vreme, astfel că porni să caute ceva de 


înghiţit. Cum în apropierea lui mergea o barză, se furişă şi o 
prinse de un picior. 

Carnea acelei păsări nu e bună la gust şi e tare, dar lui nu- 
i păsa de asta, atât era de flămând. 

Îngrozită, barza l-a rugat, cu lacrimi în ochi, să o cruţe, 
fiindcă ea adusese oamenilor numai foloase. Croitorul se 
milostivi de ea şi o lăsă liberă până la urmă. Luându-şi 
zborul, ea îi strigă că îl va răsplăti odată pentru fapta lui 
bună. 

Însă croitorului îi era şi mai foame. Căutând mâncare prin 
jur, nimeri peste câteva rațe ce se bălăceau într-o baltă. Se 
bucură tare când le văzu şi prinse repede una, ca să-i rupă 
gâtul. 

Chiar atunci, din stufăriş ieşi o rață bătrână şi-l rugă 
fierbinte să nu-i omoare puiul. Croitorul se milostivi de ea şi 
plecă mai departe cu mâinile goale. 

Merse astfel până ajunse la un copac tare bătrân, în care 
se găsea un roi de albine. Aţâţat de foame, omul se gândi să 
fure mierea din cuib. Dar regina albinelor, simțind ce 
gânduri avea el, ieşi ca să-l amenințe cu miile de ace ale 
supuşilor ei. 

Îi promise în schimb că, dacă îşi va vedea de drum, îl va 
ajuta când se va afla la strâmtoare. 

De aceea, omul plecă mai departe. Ajunse, flămând la 
castelul cel falnic al regelui. Trase la un han din apropiere 
şi ceru de mâncare. 

I se aduseră toate bucatele râvnite, căci era ora prânzului. 
După ce se ospătă aşa cum îşi dorise, plecă prin aşezările 
din jurul castelului ca să caute de lucru. 

Fiindcă se pricepea bine la cusut, stăpânul unui atelier de 
croitorie îl tocmi în slujba lui. Iar vestea despre iscusinţa lui 
se răspândi repede, ba chiar ajunse până la rege, care-l 
numi croitorul curţii. 

Mare mirare fu când află că cizmarul curţii ajunsese chiar 
ticălosul care îi scosese ochii cu vârful unui cuţit! După 
uimirea aceea, de care fusese cuprins şi cizmarul, mai ales 


când pricepu că croitorul vedea iar, nemernicul se gândi 
cum să-i vină de hac fostului său tovarăş de drum, dea 
cărui răzbunare se temea acum. 

Aşa că, în aceeaşi seară, ticălosul se duse la rege şi îi spuse 
că noul croitor se lăudase că ar putea găsi coroana de aur 
ce se pierduse cu mulţi ani în urmă. 

În dimineaţa următoare, monarhul îl chemă la el pe tânăr 
şi îi porunci să-i aducă vechea coroană, altminteri avea să 
fie gonit de la castel. Mâhnit, omul îşi strânse lucrurile şi se 
pregăti de plecare, necăjit că trebuia să plece de acolo, 
unde îi mersese bine. 

Pornind la drum, pe înserate ajunse la lacul rațelor. Mama 
puiului îl recunoscu. Văzându-l amărât, se apropie de el să 
afle de ce suferea, iar omul îi povesti necazul său. 

Raţa se bucură să audă aşa ceva, căci coroana se găsea 
chiar pe fundul bălții lor. Se scufundă de îndată şi o aduse 
pe mal. Minunată mai era şi strălucea în razele soarelui de- 
ţi lua ochii! 

Fericit, croitorul o luă şi i-o duse regelui. Acesta se înveseli 
peste măsură. Îi dărui tânărului un lanţ de aur ca să-l 
poarte la gât. 

Cizmarul se întunecă mai tare la chip când auzi asta şi se 
înfăţişă iar înaintea regelui, spunându-i că lăudărosul de 
croitor ar fi putut să lucreze în ceară o copie a castelului, cu 
tot ce avea în el, lucruri şi făpturi. 

Imediat ce auzi aşa ceva, regele îl chemă la el pe om şi îi 
porunci să construiască castelul din ceară, cu lucrurile şi 
făpturile din el. Iar de nu va putea aşa ceva, în temniţă îi 
vor putrezi oasele! 

Omul plecă necăjit de acolo, căci pricepuse în ce mare 
belea intrase. Pornind el la drum, ajunse lângă copacul cel 
bătrân în care stăteau albinele. Cum se odihnea la umbra 
lui, supărat şi îngândurat, matca se apropie de el ca să afle 
ce greutate îl apăsa. 

Atunci croitorul îi povesti întreaga tărăşenie. Albinele se 
sfătuiră între ele, zumzăind de zor. Regina lor îi zise să se 


întoarcă la castel şi să stea liniştit acolo, iar peste o zi să 
revină la ele. 

Omului nu-i venea să creadă că lucrurile se dovediseră 
atât de simple. Făcu aşa cum îi ceruse matca, iar albinele 
zburară de îndată la castel şi pătrunseră înăuntru prin 
ferestrele deschise, după care se întoarseră la copacul lor, 
apucându-se de treabă. 

A doua zi, când veni croitorul, nu-şi crezu ochilor. Albinele 
făcuseră un castel leit celui regesc, doar că era din ceară 
albă ca neaua. E1îl luă şi i-l duse regelui, iar acesta, peste 
măsură de bucuros, îi dărui o casă frumoasă, din piatră, 
cum doar marii dregători mai aveau. 

Cizmarul, mai întunecat la chip ca oricând, se duse iar la 
rege şi îi spuse cum se lăudase croitorul că ar fi putut face o 
fântână în curtea castelului, unde nu era aşa ceva, pentru 
ca apa să nu mai fie cărată tocmai de la râu. Imediat fu 
chemat bietul croitor şi i se porunci ca până în dimineaţa 
următoare apa să ţâşnească în curtea castelului, altminteri 
îşi va pierde capul. 

Tânărul se îngrozi auzind asemenea ameninţare. Fugi de 
îndată de acolo, plângând. Mergând pe câmp, la 
întâmplare, dădu peste mânzul pe care-l cruţase el 
odinioară şi care se făcuse un cal falnic şi frumos. 

Armăsarul află de ce era necăjit şi îl încurajă. Se 
întoarseră împreună la castel. 

Calul alergă de câteva ori în jurul curţii, apoi sări cât putu 
de sus şi, când căzu, izbi pământul cu copitele aşa de tare 
că o bucată din acesta se cufundă în adânc şi apa ţâşni de 
acolo până la înălţimea unui om. 

După asemenea ispravă, croitorul a crezut că va răsufla 
uşurat de acum încolo. Numai că cizmarul s-a dus din nou la 
rege şi l-a pârât pe fostul său tovarăş de drum cum că ar 
putea să-i aducă stăpânului lor un fiu. 

Regele avea numai fete, nici un băiat, şi era tare trist din 
pricina asta, că nu avea urmaş la tron. 


Când a auzit aşa ceva, tare s-a bucurat. L-a chemat pe 
croitor şi i-a promis că, de-i va aduce un fiu, cea mai 
frumoasă dintre fetele sale îi va fi soţie. 

Tânărul s-a speriat de noua încercare prin care trebuia să 
treacă. Cum răsplata era pe măsură, tare mult ar fi vrut să 
reuşească. Se gândi cât se gândi ce să facă, apoi plecă de la 
castel. 

Umblând pe câmp, la nimereală, se întâlni cu vechea lui 
cunoştinţă, barza. Ea mergea de colo-colo şi prindea 
broaşte ca să alunge foamea. 

Văzându-l supărat şi gânditor, îl întrebă cu ce l-ar putea 
ajuta. Omul îi povesti tărăşenia. 

— Nu-i mare lucru, glăsui ea. Eu aduc mereu copii celor 
din oraşe, astfel că-i pot căra unul şi regelui. Stai liniştit la 
castel şi, peste câteva zile, vei avea ce vedea! 

Aşa că tânărul se întoarse la curte. Îşi văzu de treburile 
sale, liniştit şi senin, până într-o zi când, fiind în apropierea 
regelui, barza trecu în zbor peste castel, pătrunse înăuntru 
printr-o fereastră şi îi duse suveranului un nou născut. 

Cum lăsă jos pruncul, regina îl luă în braţe şi se bucură 
mult de el, căci era frumos şi drăgălaş. 

Aşa se făcu că ajunse croitorul ginerele regelui, iar la 
castel ospeţele nu mai încetau. 

Cât despre cizmar, nemaisuportând bucuria celui pe care 
voise să-l piardă, el fugi de acolo. Două ciori se repeziră la 
el şi îi scoaseră ochii, aşa că, de atunci, umblă prin lume orb 
şi cere de pomană de la cei întâlniți în drum. 

După ce uriaşul termină de povestit, micuţele femei şi 
Peters se uitară îngrijoraţi la Lyderic. Povestea aceea fusese 
tare frumoasă şi stăpânul lor se găsea în mare primejdie, 
dacă nu reuşea să istorisească una mai fermecătoare! 

Dar, după câteva clipe, începu să povestească al doilea 
uriaş. El le zise cum, într-o zi, plecă un vânător prin pădure, 
ca să ucidă o căprioară şi să aibă ce mânca. 

Mergând el prin codru, se întâlni cu o babă. 


— Bună ziua, voinicule! îi zise ea. Te văd vesel şi senin, pe 
când eu sunt lihnită de foame şi nu-mi dă nimeni o bucăţică 
de carne, să pot trăi până mâine. 

Vânătorul îi ceru să aştepte. Dobori căprioara, apoi îi prăji 
o pulpă babei, care se ospătă cu bucata. Când să plece mai 
departe, ea îl opri şi îi zise: 

— Pentru că ai fost bun şi darnic, o să-ţi spun ceva ce-ţi va 
fi de mare folos. Mergând pe poteca asta vei ajunge la un 
pom cu multe păsărele, care ţin cu ciocurile o mantie. Trage 
o săgeată în ele să se sperie şi să-i dea drumul! Astfel, vei 
dobori şi una dintre ele. Să-i scoţi inima şi să o înghiţi. Apoi 
vei găsi în fiecare zi, câte un ban de aur sub pernă. De te 
vei îmbrăca însă cu mantia, vei zbura unde vei dori, căci e 
fermecată. 

Vânătorul îi mulţumi şi plecă mai departe. Nu credea 
cuvintele babei, că prea părea totul frumos. 

Merse pe potecă până ce dădu de păsărelele din pom. 
Trase în ele, ca să dea drumul mantiei. Una căzu la pământ, 
doborâtă, lângă mantie. 

EI făcu mai departe ceea ce îi spusese baba. Luă inima 
păsării şi o înghiţi. Apoi strânse mantia. 

Mare îi fu mirarea când, în dimineaţa următoare, găsi sub 
pernă un ban de aur! 

Cum asta se repetă în fiecare dimineaţă, strânse o mulţime 
de galbeni. Cum se simţea cam singur în casa lui din 
pădure, plecă în lumea largă. 

Merse astfel prin codru până ce ajunse la capătul său şi 
porni apoi pe o câmpie întinsă. Departe, în zare, văzu 
înălțându-se un castel. 

Ajungând acolo, văzu la o fereastră stând o babă şi o fată 
foarte frumoasă. Doar că bătrâna era o vrăjitoare, ce îi zise 
fetei: 

— Ele vânătorul din pădure. Trebuie să luăm de la el 
inima păsării din pricina căreia găseşte, în fiecare zi, câte 
un ban de aur sub pernă. 


Fata nu voia să facă ceea ce îi cerea vrăjitoarea, iar 
aceasta începu să o amenințe. 

Vânătorul ceru găzduire la castel. Nu pe degeaba, ci cu 
bani, că avea de unde să plătească. Şi acolo îl atrăgea nu 
faptul că era obosit de atâta mers, ci frumuseţea fetei. 

Aşa se făcu că îl primiră şi îl ospătară după pofta inimii. lar 
el nu-şi lua ochii de pe chipul fetei pe care o îndrăgise. 

Fiindcă totul mergea cum voise ea, baba îi zise fetei: 

— E timpul să îi furăm inima păsării. O să vezi că nici nu-i 
va simţi lipsa! 

Apoi pregăti o fiertură. I-o turnă în cană vânătorului. El o 
bău, fără să bănuiască nimic. 

În dimineaţa următoare, nu mai găsi nimic sub pernă... 
După ce băuse fiertura aceea, dăduse afară inima păsării, 
pe care i-o luase fata şi o înghiţise. Acum, în fiecare zi găsea 
ea câte un galben sub pernă. 

Dar vânătorului nici nu-i pasa de aşa ceva. El se 
îndrăgostise de tânăra de la castel. Stătea numai pe lângă 
ea... 

Vrăjitoarea o îndemna pe fată să-i ia şi mantia fermecată. 
Ea însă nu voia, de aceea baba se supără pe ea şio 
ameninţă. 

Fata nu avu ce face. Amărâtă, se uita pe fereastră. Tânărul 
se apropie de ea şi o întrebă: 

— De ce eşti necâjită, draga mea? 

— Din pricina acelui munte din zare, zise ea. Pe el se află 
pietre preţioase. Mă întristez când mă gândesc că nu voi 
ajunge niciodată acolo, fiindcă doar păsările pot zbura pe 
înălțimile acelea. 

— Dacă asta e tot, atunci mă îndeletnicesc eu de aşa ceva. 

După aceea, trase mantia peste ei doi şi de îndată ajunseră 
sus, pe vârful muntelui. Nestematele din jurul lor 
străluceau de-ţi luau ochii. 

Cât au strâns ei pietrele preţioase, baba îl vrăjea să 
adoarmă, astfel el căzu într-un somn adânc. 


În timp ce dormea, fata îi luă mantia, se îmbrăcă cu ea, 
strânse nestematele şi îşi dori să ajungă la castel. Tânărul 
se trezi singur, pe muntele cu pietre preţioase, unde nimeni 
nu mai ajunsese. 

Înţelegând că fusese înşelat de fata la care ţinea foarte 
mult, începu să se văicărească, neştiind ce să facă de acum 
încolo. 

Pe muntele acela trăiau nişte uriaşi. Cum stătea flăcăul şi 
se gândea la necazul ce dăduse peste el, văzu trei namile 
venind către el. 

Vânătorul se prefăcu adormit. 

— Ce viermi mai apar pe aici! glăsui un uriaş. 

— Calcă pe el, zise altul. 

— Ce rost are? Şi aşa vor veni norii şi îl vor lua cu ei, vorbi 
al treilea. 

Apoi trecură de el şi se îndepărtară. Vânătorul se sculă de 
jos şi se apucă să urce către culmea muntelui. Curând, de el 
se apropie un nor, care-l învălui şi îl luă cu el, zburând prin 
văzduh. 

După ce umblară astfel prin înaltul cerului, începură să se 
mai apropie de pământ. Ajunseră deasupra unei grădini 
întinse, închisă între nişte ziduri groase. Acolo, norul îl lăsă 
pe tânăr şi plecă mai departe. 

Vânătorul înfometat, văzând că nimerise între legume şi 
verdeţuri felurite, încercă să mănânce câte ceva. Aşa îşi 
umplu burta cu varza ce se găsea peste tot. 

După aceea însă, se simţi ciudat. Uitându-se într-o 
băltoacă, văzu îngrozit că îi crescuseră urechi şi bot de 
măgar, ba căpătase şi patru picioare! 

Dar, flămând cum era, nu se putu abţine să mănânce în 
continuare varza din jur. Aşa ajunse într-un loc unde i se 
păru că avea alt gust. Când se uită iar în băltoacă, mare îi fu 
mirarea văzând că-şi recăpătase chipul omenesc! 

Fiindcă trecuse prin atâtea încercări, doborât de oboseală, 
se culcă şi dormi un somn de plumb. Trezindu-se, se gândi 


să plece din grădina aceea, dar nu înainte de a culege mai 
multe verze de acolo, pe care le puse în tolba sa. 

Sări el zidul cel gros al grădinii, apoi porni către castelul 
vrăjitoarei. După câteva zile de mers, pe înserate, ajunse în 
faţa lui. Ca să nu fie recunoscut, se mâzgălise pe chip cu 
funingine. 

După ce bătu în poartă, apăru vrăjitoarea. Îi ceru găzduire 
pentru acea noapte, spunându-i că era trimisul unui rege şi 
că îi aducea stăpânului său cea mai bună varză din lume. 

Baba îl lăsă să intre. Pofticioasă cum era, îi ceru să-i dea 
măcar o bucăţică din varza minunată. Flăcăul nu vru la 
început, dar cum rugăminţile nu mai încetau, până la urmă 
se înduplecă şi îi dădu câteva foi de varză. Baba le înghiţi pe 
dată. Apoi se preschimbă în măgăriţă şi se porni să alerge 
zbierând prin curtea castelului. 

După aceea se ivi fata cea frumoasă. Tinerii începură să 
vorbească şi timpul trecu pe nesimţite. După o vreme, ea se 
miră că nu mai venea baba. 

— Sper că nu i s-a făcut rău, fiindcă a mâncat cu prea 
multă lăcomie din varza minunată pe care trebuia să i-o duc 
stăpânului meu, regele, zise el. 

Auzind povestea cu varza, fata voi de îndată să guste şi ea 
din asemenea minunăţie. 

De cum o înghiţi, se preschimbă în animal şi începu să 
alerge prin curte, alături de babă. 

Vânătorul, după ce se spălă pe faţă de funingine pentru ca 
ticăloasele să-l recunoască, se duse la ele şi le zise: 

— lată răsplata pentru faptele voastre rele! lar asta nu-i 
destul! 

Apoi le puse câte o funie de gât şi le duse la un morar. Se 
învoi să le lase acolo să muncească întreaga zi, dar mâncare 
să pornească doar o dată, la fiecare apus de soare. 

După o săptămână, morarul se înfăţişă la castel şi îi spuse 
că animalul mai bătrân murise, iar cel tânăr era şi el pe 
ducă. Auzind asta, vânătorului i se făcu milă de fată şi o 


aduse de la moară. Îi dădu să guste din varza cea bună şi îşi 
recăpătă înfăţişarea obişnuită. 

De cum se preschimbă iar în om, frumoasa fată 
îngenunche înaintea lui şi îi ceru iertare pentru necazurile 
pricinuite. Îi zise şi că baba o silise să facă toate relele 
acelea. 

Apoi scoase dintr-un cufăr mantia şi i-o înapoie. Vru să 
facă acelaşi lucru cu inima păsării. 

Dar tânărul pricepuse că ea ţinea la el şi că îl va asculta de 
acum încolo, de aceea nu vru să-i înapoieze lucrurile, ci ca 
ea să se mărite cu el. 

Făcură astfel nuntă mare, cum nu se mai văzuse prin 
ţinutul lor. O mulţime de oameni se strânseră la castel, să se 
bucure alături de ei. lar de atunci au trăit fericiţi, în bogăţie 
şi dragoste. 

După ce uriaşul îşi termină povestea, peste călători se lăsă 
o tăcere grea. Femeile şi Peters se uitau cu spaimă la 
Lyderic, fiindcă soarta lor se afla în mâinile lui. Dar contele 
nu se îngrijoră defel. 

— Frumoase poveşti, n-am ce zice, grăi el. Dar a mea este 
cu mult mai frumoasă ca a voastră. 

Şi începu a-şi istorisi propria viaţă, începând cu atacul 
prinţului de Buck asupra tatălui său, contele de Dijon, cu 
felul în care fusese găsit de bunul sihastru şi hrănit de biata 
căprioară, la mormintele cărora plânsese în zadar. Le 
povesti apoi cum ajunsese la atelierul meşterului Mimer şi 
îşi făcuse sabia Balmung, cu care apoi doborâse balaurul 
din Pădurea Neagră şi se spălase în sângele lui. 

Pe măsură ce el istorisea toate lucrurile acelea uimitoare, 
femeile se luminară la faţă, iar Peters se înveseli. Uriaşii 
rămaseră cu gurile căscate şi ascultau uimiţi peripeţiile lui 
Lyderic. 

EI le povesti apoi despre comoara nibelungilor şi despre 
învingerea lui Alberic şi uciderea namilei de Taffner, ce 
purtase coiful fermecat. 


Isprăvile se înşirară una după alta. Când Lyderic încheie, 
cei doi uriaşi nu doar că îi mulţumiră pentru minunăţiile 
auzite, ci îi poftiră la castelul lor, unde îi ospătară cu toate 
bunătăţile trei zile în şir, după care, cu părere de rău, 
călătorii trebuiră să plece mai departe. 

După încă două zile de mers, ei ajunseră la malul mării. O 
traversară în decurs de trei zile. 

În a patra dimineaţă, se aflau în capitala highlanderilor, 
unde se sărbătorea cu mult fast data de naştere a regelui. 

Serbările cuprindeau un turnir între cavaleri, o întrecere 
de ochit pentru arcaşi şi o cursă între fete. 

Aveau să se termine cu o luptă între animalele sălbatice 
feroce, pe care i le trimisese regelui highlanderilor tocmai 
împăratul din Constantinopole, în schimbul celor patru 
şoimi din Norvegia pe care Gunther i-i dăruise. 

Nu doar că frumoasa Chrimhilda trebuia să asiste la 
turneu şi la întrecerile de tras cu arcul, dar era obligată să 
ia parte şi la cursa dintre fete, căci aşa se obişnuia. 

În capitala highlanderilor, orice tânără, deci şi prinţesele, 
mergea la acel concurs încă de la vârsta de optsprezece 
ani. 

Câştigătoarei i se oferea un trandafir, dar, dincolo de acest 
simplu gest, i se făcea o promisiune minunată: avea dreptul 
de a-l lua de bărbat pe cel mai valoros cavaler de pe 
pământ. 

Lyderic avea deci trei ocazii de a o vedea pe prinţesă, căci 
întrecerile începeau a doua zi. Neavând însă destulă 
răbdare până atunci, îşi puse pe cap coiful ce-l făcea 
nevăzut şi se îndreptă spre palat. 

Trecu mai întâi prin trei apartamente minunate. Primul 
era plin de valeţi, al doilea de curteni şi al treilea de 
miniştri. Nu se opri în niciunul dintre ele. 

Ajunse apoi în sala tronului, unde regele stătea sub un 
baldachin de purpură brodat cu fir de aur, având coroana 
pe cap şi sceptrul în mână. Nu se opri însă nici în sala 
aceea. 


În sfârşit, ajunse într-o cameră plină de iarbă şi de flori, în 
mijlocul căreia văzu o tânără culcată, ce smulgea petalele 
unei margarete fără a întreba însă ceva, pentru că ea nu 
iubea încă pe nimeni. Acea fată frumoasă era prinţesa 
Chrimbhilda. 

Lyderic nu şi-o imaginase atât de minunată nici măcar în 
visurile sale. Se hotări să se căsătorească cu ea cu orice 
preţ, chiar dacă ar fi trebuit, ca lacob, să fie păstor zece 
ani. 

Contele ar fi rămas să o privească pe fată până seara, dacă 
Gunther n-ar fi trimis pe cineva să o cheme. Prinţesa se 
ridică, ascultătoare ca o porumbiţă, şi se duse să afle ce 
dorea de la ea fratele ei. 

Lyderic o urmă fără să fie văzut. Era vorba despre turnirul 
din ziua următoare, când ea trebuia să-l încoroneze pe 
învingător. 

De îndată ce contele de Flandra află că frumoasa fată 
urma să dea premiul, se hotări să-l câştige. Cum nu mai 
voia să piardă timpul, se întoarse imediat la han. 

Fiindcă uitase să-şi scoată coiful, intră fără să fie văzut. Le 
găsi astfel pe cele două femei ale regelui Alberic care, 
vrând să-i facă un dar eliberatorului lor, strânseseră pe 
drum firele Sfintei Fecioare. 

Una dintre ele pregătea, astfel, fire mai subţiri decât cele 
de păr, în vreme ce a doua făcea o stofă mai albă ca zăpada 
şi mai uşoară ca pânza de păianjen. Micuţele lucrătoare se 
grăbeau şi lucrau din tot sufletul, căci ele doreau să 
termine până a doua zi. Din stofă aveau să facă tunica în 
care cavalerul urma să apară la turnir. 

Lyderic le ghici intenţiile şi se retrase în camera lui, să le 
spună că le descoperise. 

Cele două femei munciră atât de bine, că a doua zi 
dimineaţa îşi găsi tunica gata. În plus, era minunată, 
brodată cu perle, safire, topaze şi diamante. 

Nu-i venea să creadă că din pietre preţioase se puteau 
face flori artificiale aşa de frumoase, cum nu văzuse nici pe 


tărâmul subpământean al lui Alberic. 

Astfel că, de îndată ce se ivi la locul întrecerii, toate 
privirile, chiar şi cele ale frumoasei Chrimhilda, fură atrase 
asupra lui. Fiecare spectator îi ură tânărului cu tunică albă 
să iasă învingător. 

De altfel, Lyderic îşi dezarmă toţi adversarii şi fu 
proclamat învingător al turnirului. Însăşi Chrimhilda îl 
încoronă pe câştigător şi îl invită să ia masa la palat şi să 
vină la balul ce urma să fie dat acolo. 

În ziua următoare, el se îmbrăcă în arcaş. Săgetă o pasăre 
din prima încercare. Nu trebuie să uităm că, în timpul în 
care îşi făcea exerciţiile în pădurea unde crescuse, era 
neîntrecut în mânuirea arcului. 

Luă apoi papagalul ce era agăţat de săgeata lui, îi puse un 
diamant în gură şi două rubine minunate în locul ochilor, îl 
chemă pe Peters şi îi porunci să îl ducă regelui, ca dar 
pentru felul deosebit în care fusese primit la curte. 

În ziua următoare se desfăşură cursa trandafirului. Toate 
fetele se strânseseră într-un loc ale cărei margini erau 
marcate cu două cordoane de mătase. 

La o distanţă de cinci sute de paşi de ele se găsea 
trandafirul cu o singură floare. 

Dintre competitoare, Chrimhilda era cea mai frumoasă, 
mai sveltă şi mai suplă. Chipul ei nu ascundea dorinţa de a 
câştiga şi de a deveni soţia celui mai viteaz cavaler de pe 
pământ, de aceea strălucea, făcând-o pe fată mai frumoasă 
ca oricând. 

Lyderic se hotări să o ajute să câştige. Se duse la han, îşi 
puse coiful care-l făcea nevăzut, îşi umplu buzunarele cu 
pietre preţioase, se înapoie la întrecere şi se aşeză lângă 
ea. 

Rgele făcu semn să înceapă cursa. Fetele plecară repede, 
ca nişte gazele. 

Dar, oricât de iute se dovedea Chrimhilda, alte şase 
concurente erau în apropierea ei, astrel că era greu de 
spus cine avea să ajungă prima la trandafir. 


Atunci, Lyderic, aflat în spatele ei, scoase din buzunar un 
pumn de nestemate şi le aruncă pe jos. 

Fetele din urmă, văzând cum străluceau la picioarele lor 
rubinele, perlele, safirele şi diamantele, nu rezistară 
dorinţei de a le strânge. Astfel, Chrimhilda se distanţă de 
ele. 

Cum vreo altă fată începea iar să alerge, contele asvârlea 
alte nestemate. Chrimhilda, pentru care dorinţa de a se 
căsători cu cel mai valoros cavaler de pe pământ era mai 
importantă decât orice diamant, sosi prima la capăt şi 
culese trandafirul. 

Ziua următoare fu dedicată luptei cu animalele feroce. Se 
construiră tribune de jur-împrejur pentru aceasta. 

Pe una dintre ele, izolată şi minunat împodobită, se aflau 
regele Gunther şi sora sa, Chrimhilda, care, fericită că 
izbutise să câştige întrecerea, ţinea în mână trandafirul 
primit ca premiu. 

Deja mai multe perechi de animale se luptaseră între ele, 
când fură aduşi un leu din Adas şi un tigru din Lahore. 
Erau, în acelaşi timp, cele mai frumoase fiare, dar şi cele 
mai fioroase ce se aflau faţă în faţă. 

Chiar în momentul culminant al luptei lor, prinţesa 
Chrimhilda ţipă. Îi căzuse, între cele două fiare, trandafirul 
pe care îl ţinea în mână. 

Ţipătul ei fu urmat de altul, scos de toţi ceilalţi spectatori: 
Lyderic sărise în arenă pentru a-i căuta floarea! 

Imediat, leul şi tigrul încetară să se mai bată între ei şi se 
întoarseră spre conte, mârâind şi lovind nervoşi, în jur, cu 
cozile. 

Dar viteazul scoase de la centură biciul de aur şi le aplică 
nişte lovituri atât de dureroase, încât fiarele fugiră, urlând 
ca doi câini. 

Lyderic înaintă spre floare şi o culese de jos. În loc să-i dea 
însă prinţesei Chrimhilda trandafirul pe care-l câştigase la 
cursă, i-l dădu pe cel cules în grădinile subterane ale lui 
Alberic. 


Chrimhilda era atât de tulburată încât, fără să-şi dea 
seama de înlocuire, luă trandafirul ce i se oferi şi zise, 
întorcându-se către rege: 

— Ah fratele meu, cred că seniorul Lyderic este, într-advăr 
cel mai viteaz cavaler din lume. 

A doua zi, contele de Flandra îi trimise regelui Gunther 
cele patru coşuri pline cu perle, rubine, smaralde şi 
diamante. Îi ceru, în schimb, mâna surorii sale. 

Dar Gunther îi răspunse că sora lui se va căsători doar cu 
cel care îl va ajuta să cucerească neînvinsul castel de la 
Segard, cel înconjurat de flăcări, unde se găsea frumoasa 
Brunchilda, regina Islandei, adormită acolo de peste 
cincizeci de ani. 

Lyderic îi răspunse că era gata să cucerească şi castelul de 
la Segard, s-o trezească pe regina Brunchilda şi s-o aducă 
în ţara highlanderilor. 

Dar Gunther nu vru în nici un chip să-l lase pe contele de 
Flandra să izbândească singur în lucruri ce nu-l priveau, de 
aceea se înţeleseră să meargă împreună la asediul 
castelului acela. Dacă aveau să izbândească în luptă, 
Lyderic urma să se căsătorească cu prinţesa Chrimhilda 
chiar în capitala highlanderilor. 

Capitolul VIII. 

După opt zile, timp în care vasul cu care cei doi viteji 
urmau să călătorească, fu pregătit cu tot ce era de 
trebuinţă, ei porniră la drum întovărăşiţi de o sută din cei 
mai buni cavaleri din ţara highlanderilor. Înainte de 
plecare, Lyderic îi dărui Chrimhildei cele două femei ale lui 
Alberic. 

Ea le făcu de îndată doamnele ei de onoare. Apoi încercă 
să afle de la ele tot ce putea despre viteazul care, pentru a 
o cuceri, pleca într-o încercare atât de grea. 

În seara celei de-a treia zile de navigaţie, zăriră o lumină 
mare la orizont. Cei doi tineri îl întrebară pe căpitan ce era 
acolo şi aflară că aşa se vedea de la depărtare castelul 
Segard. 


De altfel, pe măsură ce noaptea se lăsa, incendiul devenea 
tot mai vizibil. Se distingeau înaltele ziduri cu creneluri ce 
ardeau fără să se consume, fiindcă erau din azbest, apoi se 
zăriră şi cele zece porţi, fiecare păzită de către un dragon. 

În zori, vasul ce îşi croia drumul către marele foc aruncă 
ancora într-un port încântător, aflat în spatele castelului. 
Gunther vru să sară de îndată pe pământ şi să treacă prin 
flăcări, dar Lyderic îl opri, spunându-i că avea tot ce trebuia 
ca să ducă lucrurile la bun sfârşit. Dacă regele avea 
încredere în el, împreună vor reuşi. 

Atunci Gunther acceptă să rămână la bordul navei, cu cei o 
sută de cavaleri ai săi. 

Lyderic îşi luă sabia Balmung, îşi puse biciul de aur la 
centură şi pe cap coiful ce-l făcea nevăzut, apoi sări pe mal 
şi, fără a sta mult pe gânduri pe ce poartă să pătrundă în 
castel, o alese pe cea mai apropiată. 

Era păzită de un balaur cu şase capete, dintre care trei 
vegheau, în timp ce restul dormeau. 

Lyderic, sigur de el, înaintă către monstru. Oricât de 
nevăzut era el, balaurul auzi totuşi zgomotul paşilor săi. 
Imediat, cele trei capete ce vegheau le treziră pe cele care 
dormeau şi toate începură să arunce flăcări în direcţia din 
care venea zgomotul. 

Flăcările erau atât de intense şi de fierbinţi, încât căldura 
lor, împreună cu cea a zidurilor, nu-i permiseră lui Lyderic 
să se apropie de balaur suficient de mult ca să-l ajungă cu 
sabia Balmung. 

Fu nevoit să o pună în teacă şi să se mulţumească să 
folosească biciul de aur... se servi însă atât de bine de 
acesta că, după numai câteva secunde, monstrul o luă la 
fugă. 

Lyderic îl urmări şi pătrunse în castel odată cu el. Apoi îl 
forţă să intre într-o înfundătură şi îl lovi până când acesta 
încetă să mai arunce flăcări pe gurile sale, pentru a arunca 
sânge. 


Contele de Flandra profită de schimbarea respectivă, îşi 
lăsă biciul de o parte şi scoase sabia Balmung, cu care tăie, 
unul după altul, cele şase capete ale monstrului. Apoi îşi 
continuă drumul. 

Nu aveau cum să se rătăcească, fiindcă toate străzile 
duceau către reşedinţa prinţesei, aflată în mijlocul 
castelului. 

Lyderic se îndreptă într-acolo în deplină tăcere. Pe drum 
dădu doar peste oameni adormiţi, ce stăteau în cele mai 
felurite poziţii. Apoi întră în reşedinţa ei. 

Înăuntru era aceeaşi linişte ce domnea afară. 

Paznicul turnului dormea cu mâna pe goarnă. Câinii visau 
lângă uşă. Păsările rămăseseră ţintuite în copaci, iar 
muştele pe ziduri. 

Pe măsură ce Lyderic trecea prin apartamente, îi era uşor 
să vadă că somnul îi surprinsese pe locuitorii castelului în 
mijlocul unei sărbători. Anticamerele erau pline cu felurite 
mâncăruri. 

Când pătrunse în sala de dans, constată că cei de acolo 
încremeniseră în timp ce cântau. Poziţiile lor erau felurite, 
iar muzicanţii aveau arcuşurile pe viori şi buzele pe 
clarinete. 

Pe un fel de tron zăcea un cavaler frumos, care purta o 
armură ce scânteia de pietre preţioase, iar pe frunte un coif 
de aur. 

Pentru că acela i se păru a fi regele, Lyderic se îndreptă 
spre el şi îi scoase coiful. Imediat, părul blond şi minunati 
se răspândi pe umeri şi un chip încântător de fată se ivi. 
Faţa îi era încadrată de bucle ca de un nimb de aur. 

Lyderic îşi apropie obrazul de al ei pentru a vedea dacă 
mai respiră. Un suflu blând şi parfumat îi arătă că viaţa nu 
părăsise acel trup minunat. 

Atunci, contele de Flandra, pentru că buzele-i erau atât de 
apropiate de acea gură de coral, nu putu rezista dorinţei de 
a o săruta. Dar de-abia buzele sale le atinseră pe cele ale 
războinicei, că ea tresări şi deschise ochii. 


Odată cu ea se treziră toţi. Muzicanţii reluară melodia, 
dansatorii piruetele, servitorii intrară cu mâncărurile. 

— Fii binevenit, tinere, îi zise Brunchilda lui Lyderic, 
fiindcă mi s-a prezis că voi fi trezită într-o zi de cel căruia îi 
vor aparţine această centură şi acest inel. 

— Din păcate, regină, răspunse zâmbind Lyderic, fericirea 
aceasta nu-mi este destinată. Nu sunt decât trimisul regelui 
Gunther, regele highlanderilor, pentru care vă cer mâna. În 
ceea ce mă priveşte, mă voi căsători cu sora lui. 

— Păcat, zise supărată Brunchilda. Auziţi, domnilor şi 
doamnelor, cel care-mi cere mâna nu ne-a considerat 
suficient de demni ca să-şi rişte viaţa pentru noi, de aceea a 
trimis aici un om mai curajos decât el! 

— Nu e aşa, fermecătoare regină, strigă Lyderic, şi trebuie 
să vă cer scuze că vă contrazic. Când m-am hotărât să-l 
însoțesc pe regele Gunther, care e la fel de viteaz ca mine, l- 
am pus să jure că mă va lăsa pe mine să intru primul aici, 
iar el nu a avut de ales, a trebuit să respecte condiţia mea. 

— Aşa să fie, îi spuse Brunchilda contelui, fără să-l asculte. 
Ştie oare cel care te-a trimis prin ce probe trebuie să treacă 
pentru a-mi deveni soţ? 

— Desigur, regină. Cum sunt mai primejdioase decât cele 
prin care am trecut eu, veţi vedea cât de îndrăzneţ este. 

— Atunci întoarce-te la el, vorbi iar Brunchilda, şi spune-i 
să fie gata pentru a dovedi că îmi merită mâna. Probele vor 
avea loc mâine dimineaţă şi trebuie să ştii că, dacă el va 
pieri în cursul lor, vei pieri şi tu! 

Lyderic vru să mai adauge câteva cuvinte frumoase la 
plecare, dar Brunchilda nu-i lăsă timp. Întorcându-i imediat 
spatele, ea intră în sala alăturată. 

Contele de Flandra se întoarse la Gunther. 

Îl găsi pe rege aşteptându-l cu nerăbdare şi îi povesti cum 
se petrecuse totul şi cum urma să treacă, a doua zi, probele 
prin care să câştige inima şi mâna frumoasei prințese. 

Îi mai spuse şi de ameninţarea Brunchildei, de a-i trimite 
la moarte pe amândoi, dacă Gunther nu va ieşi învingător. 


Atunci, regele îi ceru lui Lyderic să plece de îndată de 
acolo, lăsându-l singur să-şi treacă probele. Îi mai promise 
că, oricum ar fi mers lucrurile, sora lui, Chrimhilda, va fi 
soţia contelui de Flandra. 

Însă Lyderic, ştiind că Gunther va avea nevoie de ajutorul 
lui în timpul încercărilor prin care va trece, îl refuză, 
răspunzându-i că vrea să împartă soarta cu elpână la 
capăt. 

Regele, care era bucuros să-l ştie pe conte alături de el, nu 
mai insistă. Astfel, cei doi prieteni aşteptară cu nerăbdare 
dimineaţa următoare. 

Momentul plecării vasului fusese fixat pentru ora şase în 
zori. Gunther era gata de întrecere la timpul hotărât, dar, 
uitându-se în jur, nu-l văzu nicăieri pe Lyderic. 

Începu să creadă că plecase cu corabia şi să se creadă 
trădat, când o voce îi zise: 

— Nu te teme, Gunther, sunt lângă tine şi nu te voi părăsi. 
Cred că aş fi mai de folos aşa decât dacă m-ar vedea toţi. 

Regele îi recunoscu glasul şi se linişti. 

Porni la drum cu cei o sută de cavaleri ai săi şi se îndreptă 
spre castel. 

Curând, o văzu ieşind pe Brunchilda în faţa a cinci sute de 
oşteni, care îl înconjurară pe Gunther şi pe cavalerii săi, 
astfel că, dacă regele ar fi pierdut întrecerea, n-ar fi scăpat 
niciunul din suita lui. 

Gunther se îngrijoră şi şopti: 

— Lyderic, unde eşti? 

— Aici, rege, răspunse contele. 

Gunther se linişti. 

Ajungând în faţa frumoasei războinice, regele descălecă şi 
i se prezentă, cerându-i mâna. 

Brunchilda îl privi zâmbind şi îi zise: 

— Pentru ca o căsătorie să fie fericită, trebuie să 
respectăm legea pământului, care cere ca o femeie să 
asculte de soţul ei. Ori, pentru aceasta, e necesar ca 
bărbatul să se dovedească mai viteaz decât ea. Eu am jurat 


să nu mă căsătoresc decât cu cel care mă va întrece în 
putere, iuţeală şi îndemânare. Numai lui mă voi supune. 
Rege Gunther, eşti gata să primeşti cele trei probe pe care 
le vreau eu? 

— Da. 

— Atunci, dacă aşa îţi este voia, domnule, şi pentru că 
amândoi suntem înarmaţi, să începem lupta cu lancea. 

Imediat, opt scutieri aduseră două lănci atât de grele, că 
patru oameni abia cărau una singură. 

Gunther le privi cu nelinişte, căci erau la fel de groase ca 
un catarg de pe corabia lui. Nici măcar nu credea că ar fi 
putut ridica aşa ceva. 

Lyderic însă îi zise: 

— Nu-ţi fie teamă! Fă-mi loc în partea din faţă a şeii tale! 
Tu vei face doar gestul, însă eu voi primi şi voi da loviturile. 
Aceste vorbe îl liniştiră pe rege, astfel că acceptă fără să 

ezite. Brunchilda luă o lance cu mare uşurinţă. 
Îndemnându-şi calul la galop, se duse în locul de unde urma 
să atace. 

Cât despre Gunther, el îşi ridică arma de parcă ar fi fost un 
pai, ceea ce smulse un strigăt de admiraţie tuturor celor 
prezenţi şi se aşeză la o sută de paşi în faţa Brunchildei. 

Se dădu semnalul de începere. Caii porniră la galop. Cei 
doi adversari se întâlniră la mijlocul drumului. 

Spre mirarea tuturor, lancea lui Gunther se sfărâmă în 
bucăţi în pieptarul de aur al Brunchildei, dar o lovi atât de 
puternic, încât frumoasa luptătoare fu aruncată jos de pe 
cal. 

Căzând astfel, coiful îi sări de pe cap, lăsând să i se vadă 
chipul îmbujorat de ruşine şi de furie. Deoarece lovitura 
fusese suportată doar de Lyderic, Gunther nici nu se clintise 
în şa. 

— Sunt învinsă, recunoscu regina, azvârlindu-şi lancea. Să 
trecem la a doua probă! 

— 'Te simţi bine? îl întrebă Gunther pe Lyderic. 

— Da, stai liniştit! 


— Bine. 

Apoi, regele primi cu modestie şi bucurie felicitările celor 
o sută de cavaleri ai săi. Ei îi mărturisiră că nu-l văzuseră 
niciodată luptând cu atâta putere. Gunther recunoscu, în 
sinea lui, că aveau dreptate. 

În acest timp, doisprezece oameni aduceau o piatră uriaşă 
a cărei înfăţişare îl făcu pe rege să se cutremure. 

— Vezi ce fac? îi şopti lui Lyderic. 

— Da, nu te speria! 

— Rege, îi zise Brunchilda, vezi piatra asta? O voi arunca 
până pe muntele ce începe la cincizeci de paşi de aici. Dacă 
o vei azvârli mai departe ca mine, mă voi recunoaşte 
învinsă. 

— Cincizeci de paşi! murmură Gunther, uimit. 

— Nu te teme, îi spuse Lyderic. Tu vei face mişcarea dar 
eu voi arunca piatra. 

Brunchilda luă bolovanul cu o singură mână, îl învârti de 
două sau de trei ori deasupra capului, apoi îl aruncă atât de 
departe, că nu se opri la poalele muntelui, ci urcă, 
rostogolindu-se, până la jumătatea înălţimii acestuia. 

Cavalerii lui Gunther îngheţaseră. Oştenii Brunchildei 
aplaudau. 

Cei doisprezece oameni se duseră să caute piatra pe care 
o aduseră, cu mare greutate, în locul de unde fusese 
azvârlită. 

Apoi o luă Gunther, fără un efort deosebit. Fără să o 
învârtă deasupra capului, o aruncă atât de departe, că 
ajunse la mijlocul muntelui şi, rostogolindu-se, trecu de vârf 
şi cobori pe partea cealaltă, până fu înghițită de mare. 

De data aceasta izbucniră nu aplauze, ci strigăte de 
admiraţie. 

Se repeziră apoi să vadă unde se oprise piatra şi zăriră, în 
mijlocul mării învolburate, că se ridicase vârful unei stânci. 

Brunchilda pălise de furie. Îşi chemă oamenii în jurul ei. 

— Veniţi aici, le zise ea, căci încă nimic nu e pierdut. Maie 
o probă. Rege Gunther, vezi prăpastia asta? 


— Da. 

— După cum vezi, are douăzeci şi cinci de picioare lăţime. 
Adâncimea nu i-o cunoaşte nimeni, iar o piatră precum cea 
pe care am aruncat-o face multe minute ca să ajungă pe 
fundul prăpăstiei. Într-o zi, pe când urmăream la vânătoare 
un cerb, acesta a sărit-o şi se credea în siguranţă. Dar am 
trecut-o şi eu, l-am prins şi l-am ucis. Eşti pregătit să mă 
urmezi precum am urmat şi eu cerbul şi am sărit dincolo? 

— Eu ştiu? se întrebă Gunther. 

— Spune da! îi şopti Lyderic. 

— Sunt pregătit! răspunse Gunther. Nu ne scoatem 
armurile? 

— Doar tu, rege, dacă vrei, spuse mândră Brunchilda. Eu 
mi-o voi păstra. 

— Păstreaz-o şi tu! îi şopti Lyderic lui Gunther. 

— Voi face ca dumneavoastră! îi zise regele Brunchildei. 

Frumoasa războinică începu să alerge ca o căprioară. 

Fără nici o ezitare, fără teamă, sări peste prăpastie. Dacă 
i-ar fi lipsit doar câteva degete în lungimea saltului, s-ar fi 
prăbuşit în adânc. 

Spectatorii scoaseră un strigăt de uşurare văzând-o ajunsă 
pe cealaltă parte a prăpăstiei. 

— E rândul tău, rege, zise ea. 

— Cum voi face? îl întrebă Gunther pe Lyderic. 

— O să te prind de mână şi o să te ridic odată cu mine. 

— Să nu-mi dai drumul! 

— Fii liniştit, spuse contele de Flandra. 

După aceea, Gunther începu să fugă atât de repede, că 
abia putea fi urmărit cu privirea. Ajuns la marginea 
prăpăstiei, se ridică în aer ca un vultur, de parcă ar fi avut 
aripi, şi cobori pe cealaltă parte la mai mult de zece 
picioare distanţă de locul unde ajunsese Brunchilda. 

— Rege, îi zise ea, m-ai învins în cele trei probe pe care le- 
am ales. Nu mai am nimic de spus. M-ai cucerit, sunt soţia 
ta. 

— Şi tu, îi şopti Gunther lui Lyderic, soţul surorii mele. 


Astfel că, în timp ce regele îi săruta mâna Brunchildei, 
Lyderic îi strângea lui mâna. 

Apoi, Gunther şi soţia lui înaintară către cei prezenţi, iar 
Brunchilda îl recomandă tuturor drept stăpânul ei. 

Ştirea aceea trezi, atât printre cavalerii irlandezi, cât şi 
printre cavalerii islandezi, cât şi printre highlanderi, mare 
bucurie. Cu asemenea rege şi regină nu se puteau teme de 
nici un alt popor străin. 

Lyderic îşi scoase coiful şi, văzându-se iar, îi salută pe cei 
doi ca şi cum atunci coborâse de pe corabie. Brunchilda de- 
abia îl băgă în seamă, iar Gunther, care o săruta de zor, se 
mulţumi să-i strângă mâna. 

Hotărâră să facă ambele nunţi în capitala highlanderilor. 
Trebuiau însă să mai stea cincisprezece zile la Segard 
pentru ca Brunchilda să lase ţara în ordine. 

Trecând timpul acela, ei plecară, şi un vânt favorabil le 
duse corabia până în ţara highlanderilor. 

Prinţesa Chrimhilda fu fericită să-l revadă pe Lyderic şi să 
afle din gura fratelui ei că îl servise atât de bine, cu 
credinţă şi iscusinţă. O primi, de asemenea, pe regina 
Brunchilda ca pe o soră căreia avea să-i acorde de acum 
încolo toată prietenia. 

Numai că aceasta, în ciuda primirii călduroase, fu, după 
obiceiul ei, rece şi mândră, căci ea dispreţuia fetele care, 
precum Chrimhilda, nu se ocupaseră de altceva decât de 
îmbrăcăminte şi de broderie. 

Cât despre cele două micuţe doamne de onoare, ele fură 
fericite să-şi revadă eliberatorul, fiind bucuroase peste 
măsură să stea în preajma prinţesei Chrimhilda, care avea 
pentru ele felurite bunătăţi şi căreia, în schimb, îi făceau 
minunate şi nespus de fine broderii. 

Cele două nunţi se făcură cu mare pompă. În cele trei zile 
ce urmară se desfăşurară numeroase festivități şi turnire. 
Dar, chiar în ziua căsătoriei, Lyderic primi ştire de la mama 
lui că era chemat pe domeniile sale. 


Buna şi bătrâna prinţesă nu mai putea de dorul fiului ei şi 
îl ruga să vină împreună cu nora ei, pe care ardea de 
nerăbdare să o cunoască. Dacă întârziau măcar opt zile să 
plece la drum, aveau să o găsească moartă de supărare. 

Lyderic îi spuse deci soţiei sale că trebuiau să plece de 
îndată. Cum pentru ea dorinţa lui era poruncă, hotărâră să 
pornească la drum chiar a doua zi dimineaţă. 

Frumoasa Chrimhilda îi ceru contelui de Flandra 
permisiunea de a-i da cumnatei sale jumătate din bijuteriile 
ei din perle, rubine, smaralde şi diamante, iar el încuviinţă. 
Dar Brunchilda îi trimise înapoi nestematele. Mândră din 
cale afară, îi spuse că podoabele ei sunt lancea, pieptarul, 
scutul, coiful şi sabia. 

Acesta fu un nou motiv pentru Lyderic să plece mai repede 
de acolo, căci a priceput că o şedere mai îndelungată la 
rege ar fi dus la înăsprirea neînțelegerilor dintre cele două 
femei. 

Contele de Flandra şi Chrimhilda plecară spre castelul de 
Buck, unde locuia bătrâna prinţesă şi ajunseră acolo după 
câteva zile de drum. 

Ermengarde fu fericită să-şi revadă fiul şi îi făcu fetei o 
adevărată primire de mamă. 

În rest, totul mergea bine în ţinuturile Flandrei. Poporul 
era mai mulţumit ca niciodată şi nu cerea altceva decât ca 
bunul Dumnezeu să-i dea viaţă lungă prinţului ce avea un 
suflet atât de bun. 

După exact nouă luni, prinţesa Chrimhilda dădu naştere 
unui băiat frumos, care primi numele de botez Andracus. 

Capitolul IX. 

Gunther o felicită pe sora lui pentru naştere şi îi invită, pe 
ea şi pe Lyderic, să vină să-i vadă de îndată ce ea ar fi putut 
suporta călătoria. Îi mai spuse că are lucruri importante de 
vorbit cu contele Flandrei. 

Lyderic îi arătă scrisoarea soţiei sale. Ea dorea foarte mult 
să-şi revadă fratele. Graţie firii ei bune, uitase comportarea 


prea mândră a reginei Brunchilda, care o invitase să vină şi 
să petreacă o vreme la curtea lui Gunther... 

Bătrâna prinţesă nu fu de acord cu plecarea aceea, dar 
încuviinţă doar cu condiţia ca micuțul nepot să rămână la 
ea. 

Contele Flandrei nu avu ce face şi îşi lăsă fiul la castelul de 
Buck, mai ales că Gunther nu-i scrisese că Brunchilda ar fi 
însărcinată. De aceea, n-ar fi vrut să-i facă să se simtă prost 
pe cei doi, fiindcă nu aveau copii şi nu puteau fi la fel de 
fericiţi ca el. 

Lyderic şi Chrimhilda plecară împreună spre capitala 
highlanderilor. 

Fură primiţi de Gunther cu cea mai mare bucurie. Chiar şi 
mândra Brunchilda păru mulţumită că-i vedea iar. 

Se uită la Lyderic şi se îmbujoră, căci nu putea să nu-şi 
amintească felul în care el o trezise, printr-un sărut. Despre 
întâmplarea aceea nu-i vorbise niciodată soţului ei. 

În ceea ce-l privea, contele Flandrei socotise inutil să-i 
povestească lui Gunther înprejurarea respectivă, astfel că 
regele punea îmbujorarea soţiei sale pe seama bucuriei de 
a fi iar cu prietenii lor. 

De îndată ce Gunther şi Lyderic rămaseră singuri, lucru ce 
se petrecu foarte repede, contele îl întrebă ce lucruri 
importante avea să-i spună. 

Gunther îi povesti cumnatului său o întâmplare ciudată. 

În noaptea căsătoriei lor, Brunchilda îşi desfăcuse 
jartierele. Cu una dintre acestea îi legase lui mâinile, iar cu 
cealaltă, picioarele. Apoi îl agăţase de nişte arme atârnate 
de zid. După aceea se culcase liniştită. 

Gunther strigase după ajutor, dar imediat Brunchilda se 
trezi şi îl bătu atât de tare, că bietul rege a promis să tacă şi 
să stea liniştit întreaga noapte. 

După asta, ea s-a culcat iar şi a dormit până s-a făcut zi. 

Apoi, trezindu-se, l-a chinuit iar pe Gunther, după care l-a 
dezlegat. 


De atunci, în fiecare noapte, regina i-a făcut la fel, cu 
deosebirea că-l bătea din ce în ce mai rău. 

Lui Gunther nu-i rămânea altceva decât să fugă într-o sală 
alăturată, în fiecare seară. Acolo se baricada cât de bine 
putea. 

Acelea erau lucrurile importante pe care Gunther voia să i 
le spună. 

Regele avea motivele lui, bine întemeiate, să conteze pe 
sprijinul contelui de Flandra. 

Lyderic se gândi preţ de câteva clipe la cele ascultate. Apoi 
puse mâna pe umărul lui Gunther şi îi spuse: 

— Stai liniştit! În seara asta, după ce vor pleca toţi pajii şi 
servitorii, în loc să ieşi pe uşă, încui-o, cu Brunchilda 
înăuntru. Apoi stinge lampa. Restul mă priveşte pe mine. 
Te-am ajutat în primele trei probe, nu te voi părăsi la 
ultima. 

— Vei fi deci acolo? îl întrebă Gunther. 

— Voi fi, îi răspunse prietenul său. 

— Dar cum voi şti asta? 

— Îţi voi vorbi la ureche, cum am făcut la castelul de la 
Segard. 

Gunther îşi îmbrăţişă prietenul, jurându-i că nu va uita 
acel ultim serviciu, mai important decât toate de până 
atunci. 

Sărbătoriră întreaga zi. Regele şi regina highlanderilor 
păreau să se simtă minunat împreună, de aceea toată 
lumea deplângea sterilitatea lor, singurul nor ce putea 
întuneca familia lor atât de fericită. 

Brunchilda apărea în ochii tuturor ca foarte serviabilă. Aşa 
se purta ziua, iar noaptea devenea stăpâna lui Gunther. 

Se lăsă seara, iar regina nu bănui nimic despre complotul 
ce se urzea împotriva ei. 

Când veni vremea să meargă la culcare, Lyderic o conduse 
pe Chrimhilda în camera lor, iar el, spunând că mai avea 
unele lucruri de discutat cu regele, o lăsă singură, cum nu 
prea obişnuia. 


Acest lucru o supără pe Chrimhilda. Dar, fiindu-i devotată 
trup şi suflet soţului ei, cum Lyderic îi spusese că trebuia să- 
| ajute pe fratele ei, nu făcu nimic să-l împiedice să meargă 
la întâlnirea nocturnă. 

Contele de Flandra trecu în camera învecinată, îşi puse 
coiful fermecat pe cap şi se făcu nevăzut, apoi se îndreptă 
spre încăperea regelui. 

Uşa acestuia era deschisă. 

Ca de obicei, pajii şi servitorii, ducând în mâini torţe 
aprinse, tocmai îşi însoțeau stăpânii în camera unde se 
petreceau, de peste un an, lucruri atât de ciudate. 

Lyderic se amestecă printre ei. Văzând că regele era cam 
îngrijorat, se apropie de el, zicându-i: 

— lată-mă! 

Din acel moment, faţa lui Gunther se destinse, iar privirea 
lui încetă să se mai îndrepte spre păcătosul mănunchi de 
arme fixate în zid, care îi amintea de lucrurile neplăcute 
petrecute în timpul nopţii. 

La ora obişnuită, servitorii şi pajii se retraseră, luând cu ei 
torţele şi nelăsând decât o lampă aprinsă. 

Brunchilda, care până atunci păstrase aparențele unei 
femei supuse, se ridică mândră şi, cu mersul unei regine, 
înaintă către soţul ei. 

Dar Gunther, după ce-l întrebase în şoaptă pe Lyderic dacă 
era acolo şi primise răspunsul dorit, se duse la uşă, o încuie 
şi băgă cheia în buzunar, în loc să fugă, cum făcea de obicei. 

Brunchilda îl lovi pe rege aşa de tare, că îl aruncă pe masa 
unde se găsea lampa. Aceasta se răsturnă şi se stinse. 
Astfel, în cameră se făcu beznă. 

— Vezi? îl întrebă Gunther pe contele de Flandra. 

— Da, răspunse acesta. Acum du-te într-un colţ şi stai 
liniştit. Am eu grijă de ea! 

Lyderic se apropie de regină. Cum ea credea că era 
Gunther şi se ştia mai puternică decât el, vru să-l prindă de 
mâini şi să i le lege, cum obişnuia. 


De data asta lucrurile nu se petrecură ca înainte. Lyderic o 
apucă de încheieturi pe Brunchilda şi o legă cu centura. 
Apoi o atârnă de mănunchiul de arme şi dispăru. 

Când să iasă din cameră, atinse ceva cu piciorul. 

Se aplecă să vadă ce era şi ridică de jos ceva mătăsos. 

Ajungând la lumină, recunoscu centura Brunchildei, pe 
care o purta de obicei, şi prin care avea trecut un inel cu 
însemnele ei. 

Când se întoarse în camera sa, Lyderic o găsi pe 
Chrimhilda foarte îngrijorată. 

Cum nu avea secrete faţă de ea, îi povesti ceea ce se 
întâmplase, îi arătă inelul şi centura găsite. 

Chrimbhilda vru să le păstreze ea. 

La început, Lyderic nu încuviinţă aşa ceva dar, când văzu 
că astfel o întărâta mai tare, îi dădu centura şi inelul, 
rugând-o totodată să promită că nu va spune niciodată de 
unde proveneau. 

Chrimhilda îi promise. În clipe acelea se gândea, fără 
îndoială, că îşi va respecta cuvântul dat. 

Dimineaţa, de cum îl văzu pe Lyderic, Gunther se duse la 
el şi îi strânse mâna ca un învingător. Cât despre 
Brunchilda, ea era tristă şi ruşinată şi nu putea uita victoria 
pe care soţul ei o câştigase asupră-i. 

Datorită slăbiciunilor omeneşti, Brunchilda era dominată 
şi de pasiuni meschine, iar ura pe care o resimțea faţă de 
Chrimhilda crescu într-atât, că ele nu se mai puteau întâlni 
fără a schimba cuvinte înţepătoare. 

Pe lângă acestea, tulburările se declanşaseră în partea de 
miazănoapte a ţării şi Gunther fu obligat să-şi părăsească 
palatul pentru a se duce să le stingă. 

Se despărţi deci de Lyderic şi de Chrimhilda, lăsându-i 
Brunchildei sarcina de a îndeplini datoriile ce reveneau 
gazdei. 

Dar regina de-abia se văzu singură, că începu să-şi trateze 
oaspeţii de sus, ceea ce lor nu le plăcu. 


Lyderic mai trecea cu vederea aceste lucruri, închipuindu- 
şi că ştie motivul acelui dispreţ. Pentru Chrimhilda erau 
însă de nesuportat, căci nu putea îndura insultele ce le erau 
adresate. 

De aceea, se hotări să se răzbune. 

Când veni sfânta zi de duminică, fără a-i spune soţului ei 
ce avea de gând să facă, îşi puse pe deget inelul şi îşi 
strânse în jurul mijlocului centura pe care Lyderic o găsise 
la Brunchilda în timpul nopţii în care se luptase cu ea. 

Plecând la biserică în acelaşi timp cu cumnata ei, vru să 
intre înăuntru înaintea acesteia. Brunchilda însă o opri. 

— De când, îi zise ea, supusa intră înaintea reginei? 

— De când port acest inel şi această centură, îi răspunse 
Chrimbhilda. 

Văzându-le, Brunchilda scoase un țipăt şi leşină în braţele 
femeilor ce o înconjurau. Cât despre Chrimhilda, ea intră în 
biserică şi îngenunche în locul de onoare. 

Însă, imediat după aceea, îşi aminti că-şi călcase 
promisiunea pe care i-o făcuse soţului ei şi îşi dădu seama, 
cu spaimă, că urmările gestului ei puteau fi îngrozitoare. 

De aceea, cum se termină sfânta slujbă, se întoarse la 
palat şi, întâlnindu-l pe Lyderic, îl imploră să plece de îndată 
de acolo căci, îi zise ea, nu mai putea suporta umilinţele la 
care o supunea cumnata ei. 

Contele de Flandra, hotărât şi el să pună capăt acelor 
neînţelegeri, anunţă plecarea pentru a doua zi şi se duse la 
Brunchilda să-şi ia rămas-bun. 

Regina însă nu-l primi. Lyderic, considerând refuzul ei 
drept o insultă, plecă chiar în aceeaşi seară, fără să-l 
anunţe pe Gunther despre adevărata cauză a hotărârii lui. 

De-abia trecură câteva zile de când Lyderic şi Chrimhilda 
plecaseră din capitala highlanderilor, că regele se întoarse 
după ce liniştise revoltele din partea de miazănoapte a ţării 
sale. 

Prima lui grijă fu să o vadă pe Brunchilda. În loc să o 
găsească bucuroasă, aşa cum se aştepta, ea plângea. Vru să 


o ia în braţe, dar ea căzu în genunchi înaintea lui şi îi ceru 
să se răzbune pe contele de Flandra. 

— Dar ce a făcut? se miră Gunther. 

— Majestate, răspunse Brunchilda, m-a insultat foarte 
tare, iar numele dumneavoastră a fost făcut de râs. A 
obţinut, nu ştiu cum, inelul şi centura pe care mi le-aţi luat 
în timpul nopţii şi i le-a dat Chrimhildei, spunându-i că el 
este cel care mi le-a smuls. Ştiţi bine adevărul, stăpâne, 
pentru că timp de un an de zile nu aţi putut să mi le luaţi. 

Gunther păli foarte tare, căci crezu că Lyderic îl trădase, 
îşi ridică de jos soţia şi îi zise: 

— Aţi mai vorbit cu cineva despre toate astea? 

— Cu nimeni în afară de dumneavoastră. 

— Ei bine, nici să nu vorbiţi şi staţi liniştită. Veţi fi 
răzbunată! 

Mândra regină se ridică pe jumătate mulţumită, cu gândul 
la răzbunarea promisă de Gunther. 

Pentru că regele era un om cinstit, prima dată vru să se 
răzbune pe contele Flandrei acuzându-l de minciună şi 
provocându-l la luptă unul împotriva celuilalt. 

Ştiind însă cât de puternic şi curajos era rivalul său, se 
hotări să ia, înainte de confruntare, toate măsurile cerute 
de prudenţă şi corectitudine. 

În primul rând, trebuia să aibă o armură foarte bună, care 
să-l apere de lance şi de sabie. Vrând să o aleagă el singur, 
porni la drum într-o dimineaţă şi ajunse la atelierul 
fierarului Mimer. 

După şase zile de drum îi găsise pe Mimer, Hagen şi 
tovarăşii lor, care continuau să facă cele mai frumoase şi 
mai bune arme ce se puteau vedea. 

Gunther începu să le explice amănunţit ce fel de armură 
voia el şi le promise că vor fi plătiţi atât de bine, încât 
meşterul Mimer şi oamenii săi, vrând să facă o treabă cât 
mai bună, îl întrebară împotriva cui urma să lupte, întrucât 
ei îi ştiau pe toţi cavalerii Apusului care îşi lucrau armele la 
ei. 


Regele le spuse că adversarul său era Lyderic, primul 
conte al Flandrei. 

Atunci Mimer clătină din cap, iar Gunther îl întrebă ce 
însemna gestul acela. 

— Sire, zise el, aveţi o sarcină foarte grea. Nu există nici o 
sabie destul de bună ca să-l rănească pe Lyderic, fiindcă el 
a omorât dragonul al cărui sânge l-a făcut de neînvins şi, 
precum legendarul Ahile, într-un singur loc poate fi lovit 
căci, atunci când s-a îmbăiat în sângele monstrului, o frunză 
de tei i-a căzut într-o anume parte de pe piele. Trupul său e 
acoperit cu o pojghiţă care, deşi e foarte subţire, e mai de 
nepătruns decât cel mai tare oţel. 

— Şi unde i-a căzut frunza aceea? 

— Nu ştiu, răspunse fierarul. 

Atunci, Hagen, care-i dăduse lui Mimer sfatul de a-l trimite 
pe Lyderic în Pădurea Neagră, ieşi în faţa lui Gunther şi îi 
zise: 

— Majestate, cu trădătorii trebuie să te porţi ca atare. 
Dacă îmi daţi jumătate din banii pe care vreţi să-i daţi pe 
armură şi cealaltă jumătate o veţi lăsa meşterului Mimer, vă 
voi scăpa eu de Lyderic şi, după ce va pieri, îi veţi lua şi 
pământurile! 

— Ce vrei să faci pentru asta? 

— E treaba mea, sire. Aveţi încredere în mine! 

— Fie, glăsui Gunther, faceţi cum ştiţi. lată jumătate din 
suma pe care voiam să o dau pentru armură. Cealaltă 
jumătate o veţi căpăta când veţi scăpa de Lyderic. 

Astfel se făcu pactul dintre regele highlanderilor, Gunther, 
fierarul Mimer şi calfa Hagen. 

În aceeaşi zi, suveranul se întoarse ca să ajungă în ţara sa, 
iar Hagen, luându-şi un toiag în mână şi o greutate în 
spinare, porni spre castelul de Buck. 

Ajunse acolo după trei zile şi ceru să vorbească cu Lyderic, 
contele Flandrei. Acesta, aflând că un drumeţ are să-i spună 
ceva, porunci ca omul să fie adus înaintea lui. 


Abia îl zări, că-l şi recunoscu pe Hagen, calfa meşterului 
Mimer. 

Deoarece Lyderic uitase răul făcut de acesta, îl primi 
foarte bine pe drumeţ şi îl întrebă ce-l aducea la castelul 
său. 

Hagen îi răspunse că se certase cu Mimer şi îl părăsise, de 
aceea căuta un stăpân bogat, pe care să-l servească. Se 
gândise să vină la fostul lui tovarăş de la fierărie. Plin de 
umilinţă, voia să intre ca armurier în slujba contelui. 

Fiindcă Lyderic ştia că, după meşterul Mimer, Hagen era 
cel mai bun fierar, îl primi de îndată în serviciul său şi îi 
încredinţă conducerea tuturor atelierelor de pe 
pământurile sale. 

Cei din jur se bucurară, în afară de Peters, care ştia că 
Hagen avea un caracter urât şi că îl duşmănea pe stăpânul 
său. 

Lyderic însă râse de bănuielile lui, iar noul venit fu instalat 
la castel în slujba ce fusese înfiinţată special pentru el. 

După câteva zile, contele Flandrei primi o scrisoare de la 
Gunther, care îl anunţa că răscoala se întinsese mult în ţara 
sa şi îl ruga să-i vină în ajutor cu cei mai buni cavaleri ai săi. 

Lyderic, uitând de neînțelegerile dintre cele două stăpâne, 
porunci ca totul să fie pregătit cât mai repede şi ca o sută 
dintre oamenii săi de elită să meargă cu el în regatul 
highlanderilor. 

Ordinul se răspândi cu bucurie în comitatul Flandrei, căci 
pentru acei războinici de fier lupta era o sărbătoare. Doar 
bătrâna prinţesă şi Chrimhilda, prima dintr-o presimţire, a 
doua fiindcă ştia ce caracter avea fratele ei, nu văzură cu 
ochi buni această plecare. 

Se întâmplă ca soţia lui Lyderic să se plângă destul de tare 
şi să fie auzită de Hagen, care se apropie de ea şi îi spuse: 

— Nobilă doamnă, ştiu de ce vă temeţi. Soţul 
dumneavoastră este de neînvins, tot trupul îi este apărat, în 
afară de un loc unde i-a căzut o frunză de tei. Vă temeţi să 
nu fie lovit chiar acolo. Dacă îi veţi face un semn pe 


veşmânt, îl voi putea urmări din spate şi-l voi apăra de orice 
lovitură ce l-ar ameninţa. 

Chrimhilda consideră oferta drept o inspiraţie divină. Îi 
mulţumi din inimă lui Hagen şi îi promise că îi va broda o 
cruciuliţă pe veşmântul soţului ei în locul ce acoperea 
porţiunea vulnerabilă, ca să fie protejat mai bine. 

Făcu exact ce voia fierarul. 

În ziua fixată, Lyderic şi cavalerii săi erau gata. După 
obiceiul său, contele Flandrei nu purta armură, ci doar 
sabie. 

Era îmbrăcat într-o vestă scurtă cu mâneci, făcută chiar de 
Chrimhilda, care îi cususe o cruciuliţă pe umărul stâng. 

La plecare, Peters veni şi-l rugă pe conte să nu-lia şi pe 
Hagen. Dar fierarul era prea preţios pe timp de război ca să 
lipsească. Lyderic râse de temerile lui Peters şi îl numi pe 
Hagen şef al armureriei. 

Apoi îşi luă rămas-bun de la mama şi de la soţia lui, fiind pe 
deplin încredinţat că norocul avea să-i zâmbească iar. 

Luase cu el sabia Balmung, a cărei valoare o ştia foarte 
bine, apoi biciul de aur al regelui nibelung şi, în sfârşit, 
coiful ce-l făcea nevăzut. Toate acelea, împreună cu vitejia 
sa, constituiau cea mai bună garanţie pentru victorie. 

Capitolul X. 

Contele Flandrei şi cei o sută de oameni ai săi merseră 
timp de trei zile, apoi se îmbarcară pe corăbiile pe care le 
pregătise Lyderic, astfel că în cea de-a opta zi de la 
plecarea lor din castelul de Buck ajungeau în capitala 
highlanderilor. 

Lyderic se miră tare căci, în loc să găsească tulburări şi 
dezordine în regatul lui Gunther, aşa cum îi scrisese acesta, 
îl află sărbătorind înăbuşirea revoltei. 

Regele îl întâmpină de cum debarcă şi îi făcu o primire 
demnă de un prieten care-i venise în ajutor. 

Apoi, contele Flandrei află că se pregătise o mare 
vânătoare în cinstea sa. 


Aceasta trebuia să aibă loc chiar în dimineaţa următoare 
sosirii sale, aşa că Lyderic se odihni în capitala 
highlanderilor şi, a doua zi, plecă cu Gunther într-o pădure 
întinsă unde aveau să vâneze. 

Ceilalţi o sută de cavaleri ai săi rămaseră în capitală, iar 
Gunther le porunci oamenilor săi să îi ospăteze foarte bine. 

Pe Lyderic îl întovărăşiră doar Peters şi Hagen. 

Cum pădurea se găsea la mică distanţă de capitală, 
ajunseră acolo destul de repede şi începură vânătoarea. 
Hăitaşii înconjuraseră un urs. 

După un ceas sau două, animalul, obosit, se lăsă încolţit de 
câini. Atunci hăitaşii sunară din corn şi vânătorii se repeziră 
îndată acolo. 

Gunther se ducea să-l atace cu sabia în mână, iar Lyderic 
propuse să-l prindă viu, pentru a-l face cadou reginei 
Brunchilda. 

Fiindcă nimeni nu îndrăznea să-l prindă, contele de 
Flandra luă nişte frânghii, cobori de pe cal şi se duse către 
ursul ce se ridică pe labele sale din spate. 

Tocmai asta aştepta Lyderic! Îl înfruntă într-o luptă corp la 
corp. După ce-l puse la pământ, îi legă labele şi botul, apoi îl 
ridică pe umăr. 

Cum toţi caii nechezau şi se fereau, când vru să-l pună pe 
spinările lor, contele de Flandra îl duse în spinare până în 
locul unde se servea micul dejun. 

Masa era bogată şi copioasă, aşa cum le trebuia unor 
vânători înfometați. Dar, în mod ciudat, din neatenţie, vinul 
lipsea. Gunther tocmai îşi certa servitorii, care dădeau vina 
unul pe celălalt. 

Cum asta nu schimba cu nimic lucrurile, regele îşi aminti 
că pe drumul pe care veniseră se afla o fântână cu apă 
limpede din care putea bea oricine. Le porunci servitorilor 
să aducă apă. 

Dar, cum Lyderic era încălzit de lupta sa cu ursul, nu mai 
avu răbdare să aştepte, ci o luă la fugă spre fântână. Era 


tocmai ocazia aşteptată de Hagen! Îl urmări de îndată, 
prefăcându-se că voia să-l servească. 

Ajungând la fântână, Lyderic îşi lăsă lancea lângă o salcie 
umbroasă. Pentru a se mişca mai uşor, puse de-o parte 
coiful şi sabia, apoi îngenunche şi, aplecându-şi capul, bău 
chiar din izvor. 

Hagen profită de moment. Luă lancea lui Lyderic de lângă 
salcie şi, ochind cruciuliţa pe care chiar Chrimhilda i-o 
cususe pe veşmânt, îl străpunse deasupra umărului, 
înfigând arma cu totul acolo. 

Lyderic urlă şi se ridică. Apoi, deşi era rănit mortal, luă 
sabia Balmung şi, ca un leu rănit, a cărui viaţă se scurge 
odată cu sângele, permițându-i doar o ultimă răzbunare, îl 
ajunse din urmă pe Hagen din trei salturi. 

Lovindu-l cu vestita lui armă, îi despică în două capul, 
astfel că fiecare parte îi căzu calfei pe câte un umăr. 

Imediat se întoarse şi îl zări pe Peters care, temându-se de 
o trădare, îl urmărise pe Hagen, dar ajunsese prea târziu. 
Vru să-i vorbească pentru a-i da un sfat foarte important, 
dar nu mai putu decât să-i facă un semn cu mâna, ca să 
fugă, şi căzu mort lângă leşul ucigaşului său. 

Peters înţelese îndată că nu mai avea timp de pierdut. Era 
clar că răzbunarea lui Gunther nu avea să se oprească 
acolo. Se orientă după nori şi, pornind în direcţia vântului, 
începu să fugă spre mare. 

Ajuns pe țărm, văzând că era urmărit, se aruncă în valuri 
fără ezitare şi, după ce înotă până la una dintre galerele 
flamande ce erau ancorate acolo, îi povesti căpitanului ce se 
întâmplase, dând ordin să se ridice de îndată pânzele şi să 
pornească spre cel mai apropiat port de la Blankenberghe. 

La castelul de Buck supărarea fu imposibil de descris, 
imediat ce se află tragica veste. 

Chrimhilda căzu în genunchi în faţa bătrânei prințese, 
cerându-i iertare, căci ea îl ucisese de două ori pe Lyderic: 
o dată din mândrie, a doua oară prin încrederea pe care el 
i-o acordase. 


Din fericire, Ermengarde avea o inimă tare. Deşi zdrobită 
de vestea primită, de pierderea fiului ei, se gândi că 
trebuiau luate toate măsurile pentru a preîntâmpina 
nenorocirile ce-i amenințau. 

După ce anunţă imediat moartea lui Lyderic şi trădarea lui 
Gunther, îi chemă pe toţi flamanzii să-şi apere micul conte. 
Trimise apoi un mesager regelui Dagobert, vestindu-l că 
avea mare nevoie de ajutorul său. 

De altfel, nu se scurseseră nici opt zile şi Gunther debarcă 
cu o mare armată în portul Ecluse. 

Dar, oricât se zbătuse buna prinţesă Ermengarde, situaţia 
era foarte proastă. 

Cei o sută de cavaleri pe care Lyderic îi luase cu el şi erau 
cei mai buni luptători ai principatului Dijon şi ai Flandrei 
căzuseră prizonieri atunci când se aşteptaseră mai puţin, 
fără a putea măcar să se apere... 

Mesagerul trimis la curtea regelui Dagobert adusese 
răspunsul că suveranul murise şi că fiul său Sigebert, care 
moştenise Franţa răsăriteană, se bătea cu Clevis, fratele 
său, care stăpânea Franţa apuseană. De aceea nimeni nu 
putea, oricât ar fi dorit asta, să trimită oşti în ajutorul 
Flandrei. 

Cele două femei nu se bazau decât pe forţele lor, care erau 
cam reduse. Le lipsea şi un şef de prestigiu, care să dea 
încrederea armatei lor. 

În acest timp, Gunther şi cavalerii săi înaintau 
nestingheriţi. Motivul pe care îl prezenta ca să-şi pună într- 
o lumină favorabilă agresiunea era că micul conte Andracus 
era minor şi că el venea, ca unchi, să-l ia sub tutela sa până 
la optsprezece ani. 

Dar, cum lumea ştia că el era asasinul lui Lyderic, nimeni 
nu se lăsa păcălit de prefăcuta lui prietenie pentru micul 
conte. 

Ermengarde şi Chrimhilda adunaseră în jurul lor, pentru 
apărarea castelului de Buck, toţi servitorii şi luptătorii pe 


care îi aveau. Fără altă speranţă decât în Dumnezeu, ele se 
rugau îngenuncheate lângă leagănul micului Andracus. 

Stăteau astfel, când li se anunţă că un cavaler fără nici un 
semn pe coif sau stemă pe scut, dar care părea un războinic 
de temut, voia să le vorbească. 

În acele împrejurări, nici un ajutor nu putea fi disprețuit. 
Chrimhilda şi Ermengarde porunciră ca viteazul să vină de 
îndată înaintea lor. 

Necunoscutul era foarte înalt şi voinic. Părea, cum li se 
spusese, foarte iscusit în mânuirea armelor. 

Viziera coifului său era lăsată, aşa că nu i se vedea chipul. 
Cum o barbă albă ieşea prin deschizătura inferioară, ele 
înţeleseră că, dacă omul din faţa lor pierduse din forţă, 
câştigase, fără îndoială, în experienţă. 

Se înclină în faţa celor două femei şi, trecând imediat la 
subiectul care le interesa, le zise că era surprins de situaţia 
foarte proastă în care le găsea. Venise să le ofere sprijinul 
său, cu speranţa că nu va fi desconsiderat de ele, chiar dacă 
nu mai avea o putere prea mare şi se oferea, dacă ele nu 
aveau încredere, să jure pe Evanghelie că era gata să-şi 
sacrifice viaţa pentru apărarea micului conte. 

Necunoscutul părea atât de sincer, că femeile, deşi nu 
ştiau încă dacă experienţa şi curajul lui erau aşa cum 
credeau ele, îi acceptară serviciile, zicându-i că orice 
jurământ era inutil şi ajungea doar cuvântul său de onoare. 
Îi încredinţară armata şi apărarea castelului de Buck. 

Îndată după aceasta, cum nu era timp de pierdut, 
cavalerul necunoscut le salută pe cele două doamne şi 
cobori în curte pentru a da ordine. 

Îi reuni acolo pe toţi luptătorii. Observă că dispunea de o 
mie două sute de oşteni, fără a-i socoti pe servitori şi valeţi. 

Văzând că acum aveau un moral ridicat, îşi zise că, deşi 
oastea duşmană avea de patru ori mai mulţi luptători ca a 
sa, nu trebuiau să o aştepte în spatele zidurilor, ci să o 
înfrunte în pădure. 


Lăsă pentru apărarea castelului o sută de oameni, 
împreună cu valeţii şi servitorii, iar cu ceilalţi porni să-şi 
înfrunte duşmanii. 

La plecare, un războinic bătrân se oferi să-i servească 
drept călăuză. Cavalerul necunoscut îi răspunse însă că el 
crescuse nu departe de acea pădure şi că ştia toate 
drumurile din regiune. 

De altfel, după primele ordine pe care le dădu, oştenii 
recunoscură că ştia locurile cel puţin la fel de bine ca ei, 
ceea ce făcu să le crească încrederea în şeful lor. 

Cavalerul necunoscut îşi dispuse oamenii chiar în locul 
unde, cu douăzeci şi trei de ani în urmă, fusese ucis contele 
Salwart, iar Ermengarde căzuse prizonieră. 

Era un defileu făcut parcă special pentru a lua duşmanul 
prin surprindere şi unde două sute de oşteni puteau lupta 
împotriva a două mii. 

Abia fură executate ordinele, că se ivi armata lui Gunther 
care, sigur pe puterea sa, încurajat de slaba rezistenţă 
înfruntată până atunci, înainta fără grijă, nefolosind altă 
măsură de prevedere decât o avangardă ce-i deschidea 
drumul. 

Cavalerul necunoscut lăsă avangarda să treacă. Apoi, după 
ce toată armata pătrunse în defileu, dădu semnalul 
cunoscut de oamenii săi şi highlanderii se văzură zdrobiţi 
de stâncile ce cădeau asupra lor, fără a putea să distingă 
măcar mâna răzbunătoare care le arunca. 

În acelaşi timp, datorită dezordinii ce le cuprindea 
rândurile, cavalerul necunoscut înţelese că venise clipa să 
atace. Se puse în fruntea oştilor flamande şi, în sunetele 
trompetelor şi ale cornului, repetate de ecourile pădurii, îi 
făcu să creadă pe duşmanii săi că avea de trei ori mai mulţi 
oameni decât cuprindea, de fapt, armata sa. 

Gunther se bătu cu vitejie, dar flamanzii se dovediră prea 
bine organizaţi pentru ca victoria să le scape. 

După o luptă de două ceasuri, armata highlanderilor fu 
făcută bucăţi şi pusă pe fugă, iar regele lor de-abia reuşi să 


rupă încercuirea, ca să se retragă cu o sută de oameni. 

Când ajunseră la ţărmul mării, săriră în corăbii şi, ruşinaţi 
din pricina înfrângerii usturătoare pe care o suferiseră, 
porniră imediat spre capitala lor. 

Învingătorii se întoarseră la castel, aducându-le celor două 
doamne vestea cea bună, dar spunându-le şi că 
necunoscutul care-i condusese fusese rănit de moarte. 

Ele se duseră de îndată la salvatorul lor. Văzându-le 
apropiindu-se, el îşi ridică viziera coifului şi Ermengarde îl 
recunoscu pe Phinard, fostul prinţ de Buck. În urmă cu trei 
ani, el îi cedase lui Lyderic toate pământurile sale şi se 
retrăsese în pădure pentru a se pocăi. 

Aflase, totuşi, de primejdia în care se aflau cele două 
prințese şi tânărul conte. Atunci îşi îmbrăcase pentru ultima 
oară armura, spre a le veni în ajutor. 

Dumnezeu binecuvântase gândul lui cel bun. Prin jocul 
întâmplării sau, poate, cu ajutorul Cerului, ispăşirea 
păcatelor sale avusese loc chiar acolo unde îşi comisese 
crima. 

Phinard îşi dădu sufletul a doua zi, rugându-le pe cele 
două prințese să nu-i caute altă groapă decât cea săpată 
miraculos pentru el în curtea pustie a castelului în cursul 
nopţii în care se hotărâse să se pocăiască. 

A fost înmormântat potrivit dorinţei lui. Dumnezeu să-l 
odihnească! 

Cât despre tânărul conte Andracus, el domni mulţi ani, cu 
bucurie şi onoare şi avu un fiu, domnul Baudoin I, numit şi 
Baudoin-cel-de-Fier. 

Aceasta este adevărata legendă a lui Lyderic, primul conte 
al Flandrei. 


SFÂRŞIT