Anne Robillard — [Cavalerii de smarald] 02 Dragonii Imparatului negru

SRAGONII 
IMpPaăRăTuLal NEGRU 


VOL. H 


ORDINUL CAVALERILOR DE SMARALD 
PRIMA GENERAŢIE 


CAVALERUL WELLAN DE SMARALD 
SCUTIER CAMERON 
xX 
CAVALERUL BERGEAU DE SMARALD 
SCUTIER CURTIS 
* 
CAVALERUL CHLOE DE SMARALD 
SCUTIER ARIANE 
x 


CAVALGRTJL DGMPSGY DG SMARALD 
SCUTIGR COLVILLG 
* 
CAVALERUL FALCON DE SMARALD 
SCUTIER MURRAV 
x 


CAVALERUL IASON DE SMARALD 
SCUTIER MORCAN 
* 


CAVALERUL SANTO DE SMARALD 
SCUTIER HETTRICK 


CRUCEA ORDINULUI 
CAVALERILOR DE SMARALD 


ORDINUL CAVALERILOR DE SMARALD A 


DOUA GENERAŢIE 


CAVALGRUL BRIDQGSS DG SMARALD 
SCUTIER SWAN 
* 


CAVALERUL BUCHANAN DE SMARALD 
SCUTIER DEREK 
* 


CAVALERUL KERNS DE SMARALD 
SCUTIER PENCER 
* 
CAVALERUL KEVIN DE SMARALD 
SCUTIER MILOS 
* 


CAVALGRUL NOQAIT DG SMARALD 
SCUTIGR CORBIN 
* 


CAVALERUL WANDA DE SMARALD 
SCUTIER KACAN 
* 


CAVALERUL WIMME DE SMARALD 
SCUTIER BRENNAN 


Teritoriile 
Necunoscute 


1 


RIDICAREA SCUTIERILOR LA RANG DE 
CAVALER 


Dips ce cunoscuse pacea vreme de cinci sute 


de ani, întinsul continent Enkidiev a stârnit din nou 
pofta nemăsurată de cuceritor a lui Amecareth, 
domnul şi stăpânul oamenilor-insectă. Voind să-şi 
însuşească din ce în ce mai multe teritorii, 
împăratul Negru trimise la început, pe tot ţărmul 
continentului, trupe formate doar din mai puţini 
supuşi, în toţi cei şapte ani, care urmară primului 
atac dezlănţuit în Regatul Zenor, aceste forţe 
duşmane executară împotriva oamenilor de pe 
Enkidiev adevărate raiduri, din ce în ce mai dese. 
Cavalerii de Smarald reuşiră, însă, să le respingă 
pe toate, cu toate că ele aveau ca scop supunerea 
pământului locuit de ei, dar şi fără să poată- 
nţelege de ce invadatorii foloseau împotriva lor 
mereu aceeaşi tactică, cu toate că, odată 
debarcate pe continent, trupele oamenilor-insectă 
erau eliminate sistematic. 

În timpul unui binemeritat armistițiu, întorși la 
Castelul de Smarald, Cavalerii vorbeau despre 
bătălie cu maestrul Abnar, Nemuritorul care, sub 
masca unui ucenic magician, se ocupa, împreună 
cu Magicianul de Smarald, de educaţia viitorilor 
Scutieri. După ce examinară minuţios un mare 


număr de bătălii, ei ajunseră la concluzia că 
inamicul persista în aceeaşi schemă de atac, 
sperând ca luptătorii Ordinului să devină, cu 
timpul, neglijenţi şi astfel lor să le reuşească 
invazia. „Fără-ndoială, creierul acestor fiinţe este 
mult diferit de cel al oamenilor, în sensul că el nu 
poate imagina şi nici crea o altă modalitate de 
cucerire a unui nou teritoriu”, gândi Wellan. 
Continuând să sondeze mereu ţărmul cu ajutorul 
simţurilor sale magice, Marele Cavaler hotărî să 
profite de cele câteva zile de linişte pentru a pune 
la punct ceremonia de ridicare la rang de Cavaler a 
ucenicilor lor: Bridgess, Kems, Wanda, Buchanan, 
Nogait, Wimme şi Kevin. 

Li se cuvenea tuturor această răsplată, căci în 
ultimii ani îşi serviseră cu credinţă maeştrii, tot 
acum împlinindu-se şi timpul în care vechii Scutieri 
puteau deveni Cavaleri de Smarald. In cinstea lor, 
în holul cel mare al palatului se organiză un 
banchet de zile mari. Noii luptători se ospătară cu 
cele mai bune feluri de mâncare din ţară şi 
degustară cele mai bune vinuri din sud. Cuprinşi de 
bucurie oamenii cântau, dansau pe mese şi se 
distrau spunându-şi tot felul de glume, auzite în 
timpul numeroaselor misiuni pe care le avuseseră 
de îndeplinit. Ştiau că sărbătoarea aceasta o să fie 
urmată de mulţi ani de lupte şi privaţiuni, aşa că 
acum se bucurau de clipă. Dar în mijlocul râsetelor 
şi al cântecelor, al veseliei care izbucnea de peste 
tot, fiind aici, în această zi mare, la ea acasă, 


Bridgess constată că Wellan, mentorul ei, era 
pierdut în gânduri şi nu mânca, ţinându-şi privirea 
aplecată spre farfurie. 

Marele Cavaler se îndrăgostise de-o regină- 
fantomă, răpitor de frumoasă, care-i apărea ori de 
câte ori inamicul se pregătea să atace continentul 
Enkidiev. O dragoste stranie, într-adevăr, care-i 
aducea prea puţină mulţumire maestrului, după 
cum credea Bridgess, căci mentorul ei era mai tot 
timpul trist. Hotărâtă să-l distreze un pic în seara 
aceasta, ea lăsă cupa cu vin, traversă sala cea 
mare, plină de larma glasurilor, şi veni să se-aşeze 
lângă el. Văzând-o că se-apropie, Wellan îşi înălţă 
ochii de gheaţă spre ea, o fixă un moment, apoi pe 
buze i se desenă un zâmbet admirativ. La fel ca el, 
fostul lui Scutier îşi purta părul blond până la umeri 
atârnând liber şi nu-l lega decât atunci când era 
vorba să participe la vreo luptă. De-un albastru- 
închis, ochii tinerei femei impuneau respect, iar 
trăsăturile sale voluntare îi confereau o frumuseţe 
princiară. 

Femeia aceasta, acum deosebit de frumoasă, nu 
mai semăna defel cu fetiţa pe care Magicianul şi 
regele o încredinţaseră şefului Cavalerilor, cu mai 
mulţi ani în urmă, căci ea avusese destul timp să 
se transforme într-o tânără cu o inteligenţă vie şi 
muşchi de oţel. 

— Mă-ntristează să vă văd atât de mohorât, 
maestre, îl compătimi ea. 

— Nu mai poţi să mi te adresezi aşa, Cavalere, îi 


aminti  Wellan. Peste câteva zile îmi va fi 
încredinţat un alt Scutier. Dacă mi-amintesc bine şi 
ţie, în noua ta calitate de Cavaler. 

Bridgess făcu să-i alunece degetele printre cele 
ale lui Wellan şi le strânse uşor, transmiţându-i 
totodată şi o undă de linişte. Era o tehnică pe care 
Cavalerii o foloseau adesea când Scutierii lor erau 
neliniştiţi sau speriaţi, iar Bridgess o întrebuința şi 
ea ori de câte ori inima lui Wellan se-ntrista. 

— Spune-mi Wellan şi aminteşte-ţi că acum 
suntem pe picior de egalitate! 

— Eu, pe picior de egalitate cu marele şef al 
Cavalerilor de Smarald? zămbi tânăra. Am mari 
dubii în privinţa asta... 

Wellan o studie în linişte, iar ea îl simţi cum îşi 
închide din nou inima. Era cel mai puternic dintre 
toţi Cavalerii, cel mai bun strateg al continentului, 
dar şi cel mai nefericit dintre oameni. O sărută apoi 
pe Bridgess pe frunte şi părăsi locul petrecerii cu 
discreţia unei fantome. 

leşind din holul cel mare, Wellan traversă 
aproape jumătate din palat şi se-ndreptă spre aripa 
în care locuiau Cavalerii. O găsi părăsită şi 
cufundată în linişte. Intră în camera sa, în care, în 
ultimii ani, îşi petrecuse foarte puţin timp şi-şi dădu 
jos platoşa verde incrustată cu pietre preţioase 
închipuind o cruce. Dintr-odată, armura aceasta i 
se păru prea grea. O lăsă. Apoi îşi scoase tunica şi 
pantalonii şi se-ntinse pe pat, ca în braţele cuiva 
care-ar fi putut să-l protejeze. Deprimat, îşi 


întoarse capul spre fereastră şi contemplă stelele. 
De-acolo, de sus, din lumea morţilor, se părea că 
regina lui preaiubită nu-l mai priveşte. Să-l fi uitat? 

Navigând în derivă pe un ocean de tristeţe, 
Wellan mai că nu simţi apropierea lui Bridgess. 
Strecurată pe furiş în cameră, ea se lăsă s-alunece 
în patul lui, făcându-l să tresară. Inainte să poată 
reacţiona, ea i se lungi deasupra. Ochii ei nu mai 
erau aceia ai unui copil, ci cei ai unei femei 
capabile să  scruteze  cotloanele adânci ale 
sufletului unui bărbat. Cum nu era-mbrăcată decât 
cu tunica, el simţi pe pielea lui căldura corpului ei 
tânăr. În timpul anilor de ucenicie, Wellan se 
purtase întotdeauna bine cu ea, neîncurajând atare 
purtare. 

— Am venit să-ţi propun un târg, Wellan de 
Smarald, îi şopti ea la ureche. Amândoi simţim 
nevoia să ne refugiem în braţele pline de dragoste 
şi de căldură ale unui prieten, fără să dorim, în 
schimb, să-mpărţim toată viaţa cu el. De ce să nu 
ne eliberăm astfel, din timp în timp, tensiunea din 
corp? 

— Ai băut prea mult, îi replică Wellan, care nu 
voia nicicum să profite de situaţie. 

— Din contră, Cavalere. În capul meu ideile sunt 
foarte clare, iar propunerea mea este de bun-simţ. 

Uşor, buzele lui Bridgess se-atinseră de cele ale 
Marelui Cavaler. Cedând nevoii de tandreţe, Wellan 
se lăsă, la început, îmbrăţişat. Apoi prinse blând 
încheieturile femeii şi o-ndepărtă uşor. 


— Ştiu că-ţi doreşti! îngână ea. 

— Ar fi necinstit din partea mea să profit de- 
această situaţie, Bridgess! 

— Ce situaţie? îi aruncă ea. Te iubesc! 

— Eşti beată! 

O obligă să se-aşeze în faţa lui şi-i mângâie faţa 
frumoasă cu un surâs dezolat. 

— S-ar putea în alte împrejurări, vreodată, nu 
ştiu, dar nu în seara asta! încheie el discuţia. 

Era cel mai frumos dintre toţi fraţii ei de arme şi, 
chiar dacă el n-ar fi vrut să-şi mărturisească 
sentimentele pe care le încerca pentru ea, ea tot 
nu ar înceta să-l iubească. Işi lăsă privirea în 
pământ şi ieşi din cameră, fără ca măcar să-l 
privească. 

Cu toate că ora era târzie, palatul răsuna de 
glasuri, iar cei mai mici elevi ai magicianului Elund 
nu reuşiseră să adoarmă. Copiii nu putuseră să 
asiste la festivități, dar ei auzeau râsetele şi 
cântecele noilor Cavaleri şi se gândeau la ziua în 
care şi ei vor fi în aceeaşi situaţie. Cei mai mari 
urmau ca în curând să devină Scutieri şi toţi visau 
să-l servească pe Wellan. 

Printre aceşti candidaţi era şi Kira. Cu vreo doi 
ani mai mică decât colegii ei de clasă, ea stăpânea 
magia mult mai bine decât ceilalţi şi cunoştea deja 
pe dinafară codul Cavalerilor. Nu-i mai rămăsese 
decât să înveţe să călărească şi să mânuiască 
sabia şi-ar fi putut, în sfârşit, să-şi răzbune părinţii, 
care pieriseră de mâinile duşmanului. Toţi credeau 


că ea este fiica Reginei Fan de Shola şi a Regelui 
magician Shill. Cu toate că, printre strămoşii ei 
fuseseră atât elfi, cât şi zâne, nimic nu putea 
explica pielea mov a fetiţei şi cele doar patru 
degete de la mâini şi de la picioare, însoţite de 
gheare ascuţite. 

Doar Wellan, Elund şi Abnar cunoşteau adevărul 
despre ea, dar hotărâseră să aştepte ca mica 
prinţesă să mai crească şi abia apoi să-i facă 
cunoscută adevărata identitate. Kira era, de fapt, 
fiica lui  Amecareth, împăratul cel Negru al 
oamenilor-insectă. 

In ciuda chipului ei atât de diferit, Kira a ştiut să- 
şi facă prieteni printre elevii tineri din Regatul de 
Smarald.  Indrăgostită în secret de ucenicul 
magician Hawke, un tânăr elf cu ochi verzi vii, care 
avea şi el urechi ascuţite, ea îşi închina o parte din 
inima ei seducătorului Cavaler Wellan de Smarald. 
Pe şeful 

Cavalerilor, Kira nu-l vedea de prea multe ori, 
întrucât el era adesea plecat în diverse misiuni 
peste graniţa regatului şi, de altfel, legăturile 
dintre elevii mai mici şi Cavaleri erau destul de 
slabe şi sporadice. Se desfăta la auzul faptelor lui 
eroice, de toate câte se povesteau pe seama lui la 
castel, şi se închipuia stându-i alături în toiul unor 
înfricoşate bătălii. 

Chiar dacă ea era protejata Regelui de Smarald 
şi dormea în palatul regal, mai degrabă decât în 
turn cu ceilalţi copii, Kira nu beneficia de niciun alt 


tratament special. Participa la aceleaşi cursuri şi 
primea aceleaşi lecţii ca şi ceilalţi elevi. Era 
convinsă că maestrul Abnar ţinea foarte mult la ea, 
dar nu căuta să profite de pe urma acestui 
privilegiu. Tocmai pentru că se simţea absolut la 
fel cu toţi ceilalţi elevi, fetiţa cea mov se prezentă 
în curtea cea mare a castelului să participe şi ea la 
festivitatea de încredințare a noilor Scutieri. 
Existau deja paisprezece Cavaleri şi Kira ar fi putut, 
fără îndoială, să-i servească pe Chloe, Wanda, sau 
Bridgess, chiar dacă inima ei suspina după Wellan. 

Faţă în faţă cu copiii, având mâinile pe şolduri şi 
cu pietrele preţioase ale platoşelor scânteind în 
soare, Cavalerii aşteptau proclamația lui Elund. 
Magicianul începu prin a încredința Scutieri noi 
proaspeţilor Cavaleri, după cum urmează: Milos lui 
Kevin, Brennan lui Wimme, Corbin lui Nogait, 
Derek lui Buchanan, Kagan lui Wanda, Pencer lui 
Kems, Swann lui Bridgess. 

Kira văzu cum primele ei şanse îşi luară zborul, în 
timp ce o căldură inexplicabilă i se ridica în 
interior, voind parcă s-o protejeze împotriva unei 
decepţii amare. Elund continuă, atribuind acum 
Scutieri noi mai experimentatei generaţii de 
Cavaleri: lui Dempsey pe Colville, lui Falcon pe 
Murray, lui lason pe Morgan, lui Bergeau pe Curtis, 
lui Santo pe Hettrick, lui Wellan pe Cameron şi lui 
Chloe pe Ariane. 

Odată lista terminată, Kira simţi cum o lasă 
picioarele. Niciunul dintre aceşti copii nu 


stăpâneau magia în măsura în care putea ea s-o 
facă. De ce nu fusese aleasă? Işi cobori privirea şi 
se uită la mâini. Fără-ndoială Cavalerilor le-ar fi 
fost ruşine să se-afişeze cu un Scutier care semăna 
mai degrabă cu un liliac decât cu o fiinţă umană. In 
timp ce ucenicii se pregăteau să plece alături de 
noii lor maeştri, în vederea prezentării lor în faţa 
poporului, Kira dispăru în linişte, intră în palat şi 
urcă în fugă scările până la ultimul etaj. Se 
strecură apoi pe-o fereastră şi se refugie pe 
acoperiş sub o cornişă, unde, multă vreme, plânse 
cu sughiţuri. 

Cu toate că avea deja nouă ani, nu era prea 
înaltă şi nici nu reuşise să ia în greutate, deşi 
mânca cât şapte. Chiar dacă pupilele ei verticale 
aminteau de cele ale unei pisici, mintea şi inima îi 
erau cât se poate de omeneşti. In conformitate cu 
legile Ordinului, Cavalerii nu puteau forma Scutieri 
decât după şapte ani şi, dacă trebuia să mai 
aştepte toată această perioadă, avea să fie mult 
prea bătrână pentru a deveni ucenic. De ce Elund 
sau Abnar n-o avertizaseră că învestirea ei ca 
Scutier are să fie amânată? Nu-şi dădeau seama că 
astfel o umileau în faţa întregului palat? Toţi elevii 
de vârsta ei erau de-acum ucenici. Ea nu-şi putea 
imagina cum are să-şi împartă pe viitor orele de 
clasă cu novicii care de-abia începeau să-nveţe 
magia. | se năruiseră toate visurile! Niciodată n-o 
să fie Cavaler! Niciodată n-are să poată răzbuna 
moartea părinţilor ei! 


După plecarea Cavalerilor însoţiţi de Scutierii lor, 
Abnar fu primul care observă absenţa fetiţei mov. 
Cu ajutorul simţurilor lui magice, o reperă pe unul 
dintre acoperişurile înalte şi-i simţi tot amarul. 
Asigurându-se că nimeni nu-l vede, se 
dematerializă şi reapăru la câţiva paşi de Kira. 

— Dar ce s-a întâmplat, prinţesă mică? întrebă el 
cât se poate de inocent. 

Incapabilă să-şi oprească suspinele, Kira îşi 
ascunse faţa plină de lacrimi între mâinile cu care- 
şi înconjurase genunchii. Mergând cu atenţie pe 
ţigle, Abnar se apropie şi se aşeză lângă ea. 

— Te rog, linişteşte-te! 

— Lăsaţi-mă, maestre Abnar, plânse ea. Vreau să 
fiu singură! 

— Am să plec doar după ce îmi vei fi spus cauza 
unei tristeţi atât de mari. 

— O ştiţi deja! 

Nemuritorul nu avea cum să-i explice că ea 
trebuia să rămână la Castelul de Smarald, unde 
magia lui ar fi putut s-o protejeze. Pentru că îi 
ascunseseră originea, Kira credea că tatăl ei era 
Regele magician Shill, exilat la Shola în acelaşi 
timp cu bunicul său, belicosul rege Draka. 

În realitate, Kira fusese concepută în urma unui 
viol al Reginei Fan de Shola de către Amecareth, 
împăratul Negru, comandant-şef al numeroasei 
oştiri a oamenilor-insectă şi care se-ncăpăţâna s-o 
caute peste tot, dorind s-o ducă în regatul lui. Dar 
nici Abnar, nici Cavalerii de Smarald nu-l vor lăsa 


să se folosească de ea, căci, în lipsa micuţei cu 
piele mov, profeția, care suna astfel: „Numai cu 
ajutorul prinţesei fără de regat, Cavalerul ce-are să 
se nască şi care va purta în el lumina, îl va putea 
distruge pe Amecareth, împăratul Negru”, nu s-ar fi 
împlinit niciodată. 

Având doar vârsta de nouă ani, Kira n-ar fi 
suportat şocul acestui adevăr teribil. Abnar o lăsă 
atunci să crească la fel ca toţi ceilalţi copii de la 
castel, chiar dacă destinul ei se dovedea a fi cât se 
poate de diferit. 

— Există şi alte modalităţi de-a te lupta cu 
împăratul, adăugă el. 

— De ce m-aţi lăsat să urmez acelaşi 
antrenament ca prietenii mei? suspină Kira. Aveţi o 
cât de mică idee despre umilinţa la care-am fost 
supusă astăzi, maestre Abnar? Niciodată n-am să-i 
mai pot privi în ochi... 

— Drumul tău este mult diferit de-al lor. Sunt 
convins că ei au să-nţeleagă asta! 

— Tot ce-au să-nţeleagă ei din întâmplarea asta 
este că monstrul cu pielea mov n-a meritat să fie 
învestit Cavaler! 

Se ridică şi se-ndepărtă de Nemuritor, mergând 
pe ţiglele metalice. Se opri în faţa zidului turnului 
cel mai apropiat, pe care îl escaladă slujindu-se de 
gheare. „Amarul îi este mult prea mare să pot s-o 
ogoiesc astăzi”, înţelese Abnar. Aşteptă până ce ea 
se refugie pe pervazul unei ferestre şi se evaporă. 

De la înălţimea ferestrei sale, Kira îi observă pe 


Cavaleri şi pe ucenicii lor călărind mândri pe 
câmpia dimprejurul castelului. Işi puteau măcar 
închipui în ce hal de nefericită era ea? Privi mai 
departe în direcţia sud-vest, spre Zenor, acolo 
unde avuseseră loc majoritatea bătăliilor împotriva 
invadatorului şi a teribililor lui dragoni. Visa să 
poată ţine-n mână cea mai puternică dintre săbiile 
forjate vreodată şi cu ea să le taie capetele celor 
care i-au omorât părinţii. 

Rămase acolo ghemuită şi nu se-ntoarse la palat 
decât atunci când răcoarea nopţii începu să 
pătrundă prin tunica ei prea subţire. Zgomotele 
petrecerii se potoliseră, dar servitorii treceau încă 
pe culoarele luminate de torţe ale castelului. 
Ascunzându-se prin spatele statuilor, a vazelor cu 
flori şi a tapiseriilor, Kira trecu neobservată şi 
ajunse-n camera ei. li era de-acum ruşine de felul 
în care arăta şi n-ar fi suportat nici cea mai mică 
remarcă, fie ea şi cât se poate de inocentă, din 
partea celor de la curte. 

In camera ei, de jur împrejurul patului ale cărui 
cuverturi împăturite o invitau la somn, cineva 
avusese grijă să aprindă lumânările. La fel de tristă 
înaintă în încăpere, întrebându-se de ce regele 
continua să o ţină sub protecţia lui, din moment ce 
Cavalerilor nu le păsa de ea. Se apropie de pat şi, 
spre surpriza ei, observă pe pernă un sul de hârtie 
mov. Ezită un moment destul de lung, după care îl 
derulă. Nu conţinea decât câteva cuvinte, care-i 
încălziră deodată inima. „Te iubesc, Armene.” Kira 


strânse mesajul la piept. Fidela ei doică, cea care 
avusese întotdeauna grijă de ea şi care reuşise, cu 
o dragoste plină de atenţie, să-i ţină aproape loc 
de mamă, o mai iubea încă. 

Fetiţa alergă până la uşa cea mare din lemn şi-o 
întredeschise. Nimeni. Alergă până la camera 
slujitoarei şi intră fără să mai bată, nevoind să 
atragă atenţia servitorilor prezenţi încă pe 
coridoare. Aşezată pe marginea patului, Armene îşi 
peria părul foarte lung. Observând cum străluceau 
în penumbră ochii violeţi şi umezi ai fetiţei, se opri 
imediat. 

— Lăudaţi fie zeii! Eşti bine sănătoasă! strigă ea, 
răsuflând uşurată. 

— Mene...! suspină copila. 

Fugi şi i se cuibări în braţe, aşa cum făcea ori de 
câte ori avea un necaz. Slujitoarea o strânse la 
piept, simțind din nou mirosul dulce al pielii şi 
mătasea părului ei mov. 

— Mi-a fost aşa frică să nu fi făcut o prostie! 

— Prostia n-am făcut-o eu, ci Elund! Plânse Kira, 
ascunzându-şi faţa la pieptul lui Armene. Nu mai 
vreau să-l văd niciodată! Din partea mea poate să 
dispară de tot, în eternitate! 

— Spui aşa din cauză că acum eşti supărată, dar, 
de fapt, eu ştiu că tu ai o inimă mare! 

— Acum nu, n-a mai rămas nicio fărâmiţă din ea! 
Elund şi ceilalţi mi-au distrus toate speranţele, 
toate visurile, Mene, toate visurile...! 

— Dar nu eşti decât un copil, Kira! Ţi-au distrus 


visurile... cred că exagerezi un pic! 

— Voiam să devin Cavaler, dar printre oamenii 
aceia frumoşi n-au loc şi monştrii. E preferabil să le 
taie capul! 

— Kira! suspină slujitoarea pe un ton de reproş. 

Fetiţa se dădu un pic înapoi de pe genunchii ei şi 
prinse cu mâinile mici şi mov faţa supărată a lui 
Armene, grijulie să n-o zgârie cu ghearele. 

— Uită-te la mine, Mene! Ai mai văzut vreodată, 
oriunde pe continent, vreo fiinţă care să-mi 
semene? Am citit multe cărţi despre celelalte 
regate şi niciunul dintre locuitorii lor nu are pielea 
mov. Niciunul! Dar alaltăieri am găsit un papirus 
vechi care descria nişte monştri. 

— Nu! Nu vreau să aud asemenea prostii! Se 
supără Armene. La fel ca tine, nici mama ta nu 
semăna cu nimeni de pe întreg continentul 
Enkidiev. Ea avea pielea albă, ochii şi părul îi erau 
argintii, iar vocea ei era dulce ca mierea. 

— Spui asta pentru că mă iubeşti, bolborosi 
fetiţa. 

— Kira, eu te iubesc mai mult decât orice pe 
lume şi îmi faci mult rău când mă chinui aşa! 

— Nu vreau să-ţi fac rău! 

Copilul îşi trecu mâinile în jurul gâtului femeii şi-o 
strânse cu dragoste în braţe. „Nici nu se pune 
problema s-o las să doarmă singură în starea asta 
de disperare”, hotări imediat Armene. O trase apoi 
lângă ea sub cuverturi şi stinse lumânările. 
Simţindu-se  dintr-odată în siguranţă, Kira se- 


ngrămădi lângă servitoare, dar toată noaptea nu 
putu pune geană peste geană. 

În noaptea aceea se hotărî. Avea să-şi ia singură 
viitorul în mâini! Dacă noii Cavaleri nu voiau s-o 
înveţe arta războiului, atunci ea se va adresa unui 
alt maestru luptător. Vechile cărţi de farmece ale 
lui Elund închideau în paginile lor numeroase 
formule magice prin care se invocau spiritele celor 
plecaţi în lumea de dincolo. Foarte talentată în 
magie, ea ar fi putut cu uşurinţă să reînvie un 
Cavaler de altădată, în stare să o înveţe tot ceea 
ce ceilalţi nu voiau ca ea să ştie. 


2 
REGELE HADRIAN 


Cana se crăpă de ziuă, Kira plecă tiptil din patul 
lui Armene, intră în bucătăria încă goală şi-şi alese 
din coşurile uriaşe de răchită, care stăteau aliniate 
pe masă, câteva fructe. Urcă apoi scara cea mare 
de piatră a palatului şi pătrunse în bibliotecă, cu 
gând să răsfoiască manuscrisele din secţiunea 
interzisă. La lumina slabă a unei lumânări, ea 
descoperi cărţile cele vechi, pline de praf, care 
aveau să-i îngăduie să ajungă acolo unde voia, fără 
ajutorul magicianului arţăgos şi al Cavalerilor lui de 
Smarald. 

Parcurse repede foile îngălbenite de timp, 
muşcând din când în când şi din câte un măr şi 
descoperi, în sfârşit, ceea ce căuta. Cum ea 
cunoştea de-acum majoritatea limbilor 
continentului, îşi dădu seama că era vorba de-o 
vrăjitorie rareori folosită, notată în limba anticilor. 
Ochii ei violeţi descifrau rapid cuvintele înscrise pe 
pergamentul îmbătrânit. Ingredientele erau uşor de 
găsit, dar trebuia să-şi afle un locşor liniştit, unde 
să poată pune-n practică vrăjitoria asta. Din 
nefericire, asemenea unui stup, palatul zumzăia de 
lume. Dar în catacombe...? Acolo nu cobora 


nimeni, doar dacă vreun suveran murea... dar 
Regele de Smarald era cât se poate de sănătos. Nu 
avea să fie înmormântat acolo decât peste foarte 
mult timp. 

Rupse pagina din cartea cea veche, gândindu-se 
că, de fapt, ceilalţi copii nu vor avea niciodată 
nevoie de ea, întrucât ei erau antrenați de 
adevărații Cavaleri, apoi puse cărţile în acelaşi loc 
pe raftul lor, unde aveau să mai doarmă încă multe 
sute de ani. Suflă în lumânare şi se strecură pe 
culoar în direcţia turnului lui Elund. Din cauză că 
pierdea nopţile să observe stelele, bătrânul 
magician se scula greu dis-de-dimineaţă, fapt 
pentru care ea ar fi putut, fără de ştirea lui, să 
şterpelească din laborator tot ce-i făcea trebuinţă. 

Intră tiptil în camera lui, ce semăna cu o peşteră, 
prin care pluteau tot felul de mirosuri misterioase 
de esențe şi pudre magice. In penumbră observă 
pupitrele elevilor, masa de cristal şi teancurile de 
cărţi, după care sui cu multă atenţie scara. 
Ajungând la etajul de sus, îl auzi pe bătrân cum 
sforăie. Îşi întinse gâtul şi-l văzu dormind pe spate 
pe patul lui enorm care semăna mai degrabă cu un 
cufăraş gigantic din lemn. Acum sau niciodată! 
Acesta era momentul! 

Kira trecu de-a lungul etajerelor unde se- 
nghesuiau o serie de oale şi de flacoane şi observă 
imediat ceea ce căuta. Urmărită de privirile 
intrigate ale pisicilor lui Elund, care dormeau cam 
peste tot în cameră, ea-şi ridică poala tunicii, puse 


acolo tot ce avea nevoie şi-apoi părăsi turnul în 
vârful picioarelor. Odată ajunsă în camera ei, îşi 
puse captura într-un sac mare de pânză, îi mai 
trebuiau acum şi două săbii, căci voia să reînvie un 
războinic, şi un inel de aur, care i-ar fi permis să-i 
invoce fantoma ori de câte ori voia. 

Kira nu avea nicio bijuterie, dar regele avea o 
colecţie impresionantă. Se  strecură deci în 
apartamentele Maiestăţii Sale, care, la ora aceea 
dormea liniştit. Tezaurul era ascuns într-o odaie 
mică de audienţe personale, la capătul unui coridor 
decorat cu portretele foştilor suverani ai regatului. 
Chiar Smarald întâiul îi arătase odată numeroasele 
giuvaieruri adunate de toţi strămoşii lui, dar, pe 
atunci, fetiţei nu-i prea păsa de ce i se spunea. Se 
opri în faţa lădiţei şi ciuli urechile. Regele respira 
încet şi adânc. Deschise capacul şi făcu ochii mari, 
descoperind toate acele bogății. 

— Imi trebuie un inel făcut din aurul cel mai pur, 
şopti ea, ridicându-şi mâna deasupra bijuteriilor. 

Acestea începură să tremure şi Kira se temu că 
sunetul cristalin al colierelor, broşelor şi inelelor 
care se loveau între ele să nu-i trădeze cumva 
prezenţa în apartamentul regal. Dar exact în 
momentul în care era cât pe-aici să-şi abandoneze 
căutarea, de teamă să nu-şi trezească protectorul, 
un inel minuscul de aur se desprinse dintre rubine, 
topaze, smaralde şi diamante şi începu să zboare 
la câţiva centimetri deasupra cufărului. Cu un 
zâmbet victorios, care-i descoperi dinţii ascuţiţi, 


fetiţa mov îşi însuşi inelul şi închise încet cufărul. 
Acum nu-i mai lipseau decât două săbii! Se-ntoarse 
pe coridor şi se-ndreptă spre sala de arme, unde 
suveranul avea expusă atât o adevărată colecţie 
de lănci, săbii şi pumnale vechi, cât şi platoşele şi 
armurile ce aparținuseră predecesorilor lui. 

Servitorii începuseră deja să circule prin palat, 
ceea ce avea să-i complice vizibil sarcina. Cum o 
să transporte ea în catacombe două săbii, fără să 
fie văzută? Intră în camera mare, înţesată de 
amintiri. Nu-i prea plăcea spectacolul armurilor 
fără cap şi fără braţe, care stăteau drepte ca şi 
cum în ele ar mai fi fost fiinţe. Pe când mergea de- 
a lungul zidului, de care atârnau săbii, frisoane 
nenumărate îi trecură pe spate. 

Ridicând ochii, observă ce mari puteau să fie 
săbiile şi rămase cu gura căscată. Niciodată n-avea 
să reuşească să le ridice măcar, darămite să le mai 
şi târască prin palat. Îşi plimbă privirea prin toată 
camera şi descoperi în cele din urmă, pe zidul 
opus, două arme cu lama foarte fină şi care-i 
făcură impresia că sunt mai uşoare. Dar, ca să le 
atingă, trebuia să înfrunte fantomele care 
sălăşluiau în armurile goale. Kira respiră adânc şi 
se apropie tremurând. Merita oare ca pentru planul 
ei să-şi piardă viaţa? Deodată, o rază de lumină îi 
atrase privirea într-un colţ al încăperii. Soarele 
dimineţii pătrunsese până la platoşa veche şi 
pătată de sânge a unuia dintre primii Cavaleri de 
Smarald, făcând să-i strălucească pietrele 


preţioase. Imediat ea-şi aminti de ce trebuia să se 
apropie de armele-acelea. 

Făcu câţiva paşi temători, supraveghind în 
acelaşi timp armurile, dar ele rămaseră la fel de 
neclintite ca la-nceput. Ajutându-se de gheare, 
escaladă zidul de piatră în cea mai mare viteză şi, 
spre surprinderea ei, niciunul dintre războinicii 
invizibili nu-ncercă s-o împiedice, apucând-o de 
mâini sau picioare. Desprinse repede cele două 
săbii şi sări jos. Aruncă o privire de jur împrejurul 
camerei şi observă stofele expuse într-o vitrină. La 
ce-ar fi putut servi? Desfăcu una şi constată că era 
dreptunghiulară şi-atât de lungă, cât să-i permită 
să-nfăşoare armele. Puse bucata de țesătură 
strălucitoare şi neagră pe jos, aşeză săbiile-n mijloc 
şi-o împături cu multă atenţie. Se întoarse apoi în 
camera ei şi-şi puse armele în acelaşi sac de 
pânză. 

In timp ce servitorii erau ocupați cu servirea 
mesei locuitorilor castelului, Kira se servi şi cu una 
dintre oalele agăţate de tavanul bucătăriei şi-o 
şterse apoi pe coridor ca un şoricel care reuşise să 
fure-o bucată de caşcaval. Odată adunat tot 
materialul, fetiţa mov îl transportă cu mare grijă pe 
scările care conduceau spre catacombe, convinsă 
că nimeni nici măcar nu-i bănuia planul. Deasupra 
capului ei putea s-audă paşii grăbiţi ai slujitoarelor, 
râsetele Cavalerilor din sala de mese precum şi 
cursele celor mai tineri elevi ieşind de la baie şi- 
ndreptându-se spre turnul lui Elund şi Abnar, căci 


începeau orele de dimineaţă. 

C-un gest al mâinii, Kira aprinse torţele fixate pe 
pereţi. In pivnițele palatului domnea un miros de 
mucegai care-o pişcă la nas, dar nimic n-ar fi 
convins-o să renunţe. Puse oala la piciorul scării şi 
se-nconjură de-un ecran de fum bleu ca să poată 
scăpa de căutările magicienilor sau ale Cavalerilor. 
Era vorba despre una dintre numeroasele tehnici 
pe care ea le deprinsese singură din cărţile 
interzise, menită s-o ajute în ziua aceea. 

Se aşeză în faţa cazanului mare şi negru şi 
urmări cu sfinţenie indicaţiile aflate pe pagina 
ruptă din carte. După ce puse toate ingredientele 
în el, aprinse un foc magic. Nu trecu mult însă şi 
din amestec se ridică un fum gălbui care şerpui 
spre plafonul umed al pivniţei. Adunându-şi tot 
curajul, de care era în stare, Kira îşi puse inelul pe 
deget şi pronunţă solemn cuvintele vechi ale 
incantaţiilor. Deodată conţinutul oalei se aprinse şi, 
explodând, zgudui din temelii întregul castel. 

In sala de mese, Cavalerii săriră drept în picioare 
şi-şi folosiră imediat simţurile magice care le-ar fi 
îngăduit să afle pricina zdruncinăturii. Nu putură 
însă nicicum detecta prezenţa micii Prinţese 
Sholiene, aflate în catacombe, chiar sub picioarele 
lor, ascunsă în spatele unui zid protector invizibil, 
şi crezură că au fost atacați. 

— Dar inamicul nu putea să ajungă până aici, 
fără ca noi să-l reperăm! exclamă, neîncrezător, 
Buchanan. 


— Totuşi, percheziţionaţi tot castelul! ordonă 
Wellan. 

Fără să ezite, Cavalerii se grăbiră spre uşă, cu 
Scutierii alături. Îi urmă în aceeaşi clipă şi Wellan, 
gândindu-se că şocul semăna prea mult cu paşii 
grei ai dragonilor inamici. Nu credea totuşi că 
animalele-acelea enorme s-ar fi putut strecura 
până acolo, în Regatul de Smarald, fără să fie 
reperate, dar nu voia să rişte nimic. Şi, pentru că 
prima lui misiune era aceea de a-l apăra pe rege, 
cu pas întins se-ndreptă spre scara centrală care 
conducea în direcţia apartamentelor regale. 

În catacombe, explozia steluţelor aurii o aruncă 
pe Kira la pământ, dar, din fericire, nu era rănită. 
Se ridică imediat, măturând cu mâna din faţa 
ochilor fumul galben, care se ridicase şi, spre 
marea ei surpriză, se trezi faţă-n faţă cu un 
războinic mândru care stătea în mijlocul încăperii 
pline de fum. Purta aceeaşi platoşă verde a 
Cavalerilor de Smarald, dar chipul lui îi era 
necunoscut. Părul lui negru ca mătasea îi cădea 
până pe umeri, încadrându-i chipul hotărât, cu 
pielea foarte palidă. Ochii cenuşii şi pătrunzători 
semănau cu cei ai lupilor. 

— Voi m-aţi chemat din lumea de dincolo? o 
întrebă el pe-un ton contrariat. 

— Da, eu! răspunse curajoasă copila mov. 

— Numai magicienii cei puternici au dreptul să 
invoce prezenţa strămoşilor lor din lumea celor 
morţi în lumea celor vii. Sunteţi cumva o 


descendentă a familiei mele? 

— Nu ştiu nimic, sire. Eu sunt Kira, fiica Reginei 
Fan de Shola şi a regelui magician Shill al 
Regatului de Argint. 7 

— De Argint? Se-nveseli deodată luptătorul. In 
acest caz, totul se explică. Eu sunt Hadrian, fiul 
Regelui Kogal de Argint şi şef al cavalerilor de 
Smarald. 

Trăsăturile fetiţei se luminară dintr-odată şi un 
surâs minunat apăru pe buzele ei subțiri. În timpul 
vieții, şeful primilor Cavaleri ar fi trebuit să fie un 
om de-a dreptul seducător! 

— În ce măsură v-aş putea fi de folos, milady? 

— Vreau să devin un luptător tot atât de bun ca 
voi. Mi-ar plăcea să mă-nvâăţaţi cum să mă servesc 
de-o sabie, de-o lance şi de-un pumnal. Hadrian 
ridică sprâncenele a mirare şi, pentru moment, 
Kirei îi fu teamă să nu izbucnească în râs, darnu o 
făcu. La treizeci de ani, cu umeri puternici şi braţe 
musculoase, era la fel de respectat ca Wellan de 
Smarald. Fantoma examină copila şi-i pipăi braţele 
subţirele, fără să-şi ascundă dezamăgirea. 

— Trebuie să ai muşchi, nu glumă, să poţi 
manevra o sabie, domnişoară! 

— Nu şi săbiile mele! 

Kira desfăcu în grabă bucata de stofă neagră şi-i 
întinse cele două arme uşoare. Văzându-le, 
Cavalerul fu gata să izbucnească-n râs, dar le 
studie totuşi de la gardă până-n vârf. 

— Şi credeţi că o să puteţi să vă bateţi cu 


jucăriile astea? 

— Acestea sunt doar să pot învăţa, îl asigură 
Kira, până o să-mi procur o poţiune care să-mi 
întărească muşchii. 

— Scumpă domnişoară, la aşa ceva nu ajungi cu 
ajutorul cărţilor de vrăji! Trebuie să exersezi cu 
sudoarea frunţii! 

— Arătaţi-mi cum! 

Cu un temperament mai conciliant decât noii 
Cavaleri, Hadrian materializă o sferă grea de metal 
şi-o depuse-n mâna cea mică a copilei. Cu multă 
răbdare el o învăţă s-o ridice corect, îndoindu-şi 
coatele şi întărindu-şi braţele. O învăţă, de 
asemenea, cum să facă exerciţii având ca scop 
întărirea rezistenţei picioarelor şi-i sugeră să alerge 
Zilnic pe distanţe foarte mari. 

— Scrimă nu înseamnă doar mânuirea unei săbii 
sau a unei spade, declară el. Inseamnă şi arta de 
a-ţi repartiza greutatea pe picioare astfel încât să 
poţi primi loviturile adversarului pe tăiş, fără ca 
sabia ta să se-ndoaie. Trebuie să fii tare ca piatra 
înainte de-a deveni un spadasin bun. Sunteţi încă 
prea tânără, milady, dar cu timpul n-am nici cea 
mai mică îndoială că veţi deveni un războinic 
redutabil. Strămoşii voştri au fost toţi nişte soldaţi 
mândri. 

Nu l-a interesat nici pielea ei mov, nici pupilele ei 
verticale şi a tratat-o ca pe un egal, căci aveau, se 
pare, aceeaşi ascendență. Pentru a-i face plăcere, 
o învăţă şi câteva fante cu sabia, iar Kira descoperi 


că-i plăcea tare mult să lupte, cu toată durerea pe 
care i-o pricinuiau ghearele, mânerul săbiei fiind 
prea mic pentru mâna ei. 

Clinchetul unor lame de metal care se întretăiau 
la intervale regulate îl alertă pe Wellan. Parcurse 
tot castelul împreună cu prietenii lui, de la turnuri 
până la grajduri, fără să observe nici cea mai mică 
urmă de duşman. Se-ntorcea în sala cea mare de 
mese, împreună cu Scutierul lui, când percepu 
zgomotul luptei. Se opri lângă scara cea mare de 
piatră şi-i făcu semn Scutierului său să stea liniştit. 
Deschise cu prudenţă porţile cele mari ale 
catacombelor şi aruncă o privire pe scară. „De ce 
era atâta lumină în acest loc, vizitat doar atunci 
când era înmormântat un rege? Se-ntrebă el. 
Rămâi aici şi fii gata să mergi după ajutor”, îi 
ordonă el în gând lui Cameron. Cu sabia-n mână, 
cobori apoi foarte încet scările. 

Kira simţi imediat apropierea marelui Cavaler. 
Grăbită, îşi retrase inelul din deget şi-l ascunse-n 
centură. Hadrian se făcu nevăzut în fumul din 
încăpere şi sabia lui se lovi răsunând de pietrele 
criptei. Cum o să-i explice lui Wellan planul acesta, 
fără să-şi atragă fulgerele lui sau cele ale lui Elund? 
O învăţaseră să nu mintă niciodată, dar ea nu voia 
să fie despărțită de singurul luptător care 
acceptase s-o înveţe arta războiului, chiar dacă 
acesta nu era decât o fantomă. Folosindu-se de 
puterile ei magice expedie oala şi sacul de pânză 
pe-un coridor care se-nfunda sub palat. Chiar la 


timp. Tot atunci Wellan punea piciorul pe ultima 
treaptă. Alungă fumul din faţa lui şi-o văzu pe mica 
Sholiană cu o sabie de jucărie în mână. 

— Ce faci tu aici? explodă Cavalerul. Şi de unde 
vine fumul ăsta? 

Kira aplecă doar capul, fără să răspundă. 
Parcurgând încăperea, ochii lui Wellan nu putură 
stabili de unde venea fumul, îşi fixă din nou 
privirea pe fetiţă, întrebându-se de ce se afla în 
catacombe cu o armă ascuţită în mână. 

— Elund şi Abnar ştiu că eşti aici? 

În aceeaşi clipă Magicianul de Cristal se 
materializă lângă el şi fetiţa înţelese că risca să fie 
aspru pedepsită pentru neascultare. 

— Nu, declară Abnar pe un ton neutru. Nu ştiam 
nimic despre asta. 

— Priveşte-mă în ochi când îţi vorbesc şi spune- 
mi ce făceai aici, Kira? îi ceru Wellan pe-un ton 
imperios. 

— Este-o obligaţie a Scutierilor, sire, nu a 
elevilor, care au fost îndepărtați de la acest titlu 
nobil, îi aminti fetiţa, continuând să-şi privească 
picioarele. 

Marele Cavaler înţelese, în sfârşit, motivul 
comportamentului ei rebel. Protesta, în felul ei, 
împotriva hotărârii lor de-a n-o numi Scutier. Dar el 
n-avea să se-aventureze cu Kira pe-acest teren 
alunecos, căci risca să-i mărturisească mai multe 
lucruri decât era pregătită ea s-audă. 

— Tu ai făcut să tremure castelul? o întrebă el, 


intenţionând să-şi păstreze sângele rece. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi. 

— Coborând aici, am auzit zgomotul a două săbii 
care se loveau. Impotriva cui te luptai? 

— Împotriva nimănui! 

— S-ar putea ca Magicianul de Cristal să-mi 
răspundă la întrebare? 

— Mă băteam singură! strigă copila, încruntând 
din sprâncene. 

Şi, folosindu-se de puternicele ei facultăţi de 
telekinezie, ridică sabia lui Hadrian şi o proiectă în 
direcţia lui Wellan, care avu timp doar s-o devieze 
cu lama săbiei sale înainte ca arma să-i fi intrat 
drept în piept. 

— Ai să fii pedepsită pentru înfruntarea asta! 

— Era singura modalitate să vă fac să-nţelegeţi 
că spun adevărul! ripostă Kira pe acelaşi ton. 

Şocat de impertinenţa ei, Wellan făcu un pas 
spre ea, cu intenţia de a-i aplica o corecție, dar 
Abnar îi reţinu cu putere braţul. 

— Mă ocup eu de pedeapsa ei, interveni calm 
Nemuritorul. Mergeţi mai bine şi liniştiţi-i pe 
Scutieri. Ei cred că am fost atacați. 

Preţ de-o clipă Wellan se uită la ea cu mânie, 
apoi se-ntoarse cu spatele şi urcă repede scara. 

Abnar se uită în linişte la Kira şi ea ştiu că 
simţurile lui de gheaţă o pătrund până-n fundul 
sufletului. Dar ea nu putea să-şi mărturisească 
secretul fără să rişte să-şi piardă prietenul de pe 
celălalt tărâm. 


Îşi închise repede sufletul, spre marea surpriză a 
Nemuritorului, care nu se gândise niciodată că 
fetiţa are să folosească într-o zi această tehnică de 
apărare şi împotriva lui. 

— N-a fost o idee prea bună să-l superi, îi reproşă 
el. 

— Şi-aşa nu mă poate suferi, mormăi copila. 

— Nu-i adevărat, Kira. Îşi face griji pentru 
siguranţa ta. Când te-a văzut cu arma aceea în 
mână, a crezut că te-a atacat cineva. 

— Vreau să devin Scutier, maestre Abnar. 
Strămoşii mei s-au luptat în ultimul război şi unii 
dintre ei au fost chiar Cavaleri de Smarald. N-ar fi 
încântați să afle că am fost îndepărtată de la acest 
privilegiu din cauza pielii mele, care are culoarea 
mov. 

— Cred că a sosit momentul, domnişoară, să 
avem o discuție importantă pe această temă. 

Abnar îi luă mâna şi Kira intră deodată într-un 
vârtej de lumină multicoloră. Ea nici n-avu timpul 
necesar să distingă formele stranii care abia o 
atingeau, că picioarele ei simţiră deja podeaua 
camerei. Caleidoscopul dispăru brusc şi ea îşi dădu 
seama că se află în turnul Nemuritorului. 

— De necrezut! se minună ea. Arătaţi-mi şi mie 
cum se face! 

— Fiecare lucru la timpul său, mică prinţesă. 

Abnar se-aşeză pe pat şi se uită preţ de-un 
moment la ea, întrebându-se ce-ar putea să-i 
mărturisească fără să-i stârnească dorinţa de 


răzbunare. Fiind în plină criză de identitate, el risca 
să o destabilizeze pentru totdeauna. S-o lase să- 
nveţe pe lângă un cavaler nici nu se punea 
problema, căci voia s-o păstreze la castel, să poată 
veghea mai uşor asupra ei. 

— Kira, regele te iubeşte mult, începu el, 
adoptând un ton serios, şi, întrucât nu a avut 
niciodată copii, se gândeşte să te numească pe 
tine moştenitoarea tronului în Regatul de Smarald. 

Şocul n-ar fi putut să fie mai brutal. Era ea de 
sânge regesc, bineînţeles, ceea ce-i conferea şi 
dreptul de-a guverna, dar sub nicio formă nu voia 
să devină regină! Voia să fie soldat! De ce se- 
ncăpăţânau toţi să-i conteste visul ei cel mai drag? 
Magicianul de Cristal avea totuşi darul de-a 
descifra emoţiile muritorilor şi se  arătase 
întotdeauna înţelegător faţă de ea. El ştia, era 
convinsă, că are să facă şi imposibilul să-şi atingă 
scopul propus, indiferent dacă era sau nu ajutată 
de Cavalerii de Smarald. Kira îşi simţi pieptul 
palpitând ca şi cum ar fi fost gata să plângă, dar 
ignoră cele spuse de mentorul ei în legătură cu 
moştenirea. 

— La ora asta ar fi trebuit să le predaţi elevilor 
voştri, declară ea, îndreptându-se spre geamul cel 
strâmt al turnului. 

— Au destule lucrări de terminat să se poată lipsi 
câteva momente de mine. Şi nu-ncerca să schimbi 
subiectul! 

— N-am să fiu niciodată regină, maestre Abnar! 


mai adăugă ea, întorcându-se cu faţa la el. 

— Dar nici Scutier n-o să fii, căci în acest 
moment este prea periculos pentru tine! 

— Dar pentru prietenii mei nu este la fel de 
periculos? 

— Nu, ei nu se află în centrul unei profeţii cât se 
poate de importante! 

— Refuz să fiu tratată ca un obiect fragil şi am să 
vă demonstrez că sunt la fel de umană ca şi ei, 
chiar dacă pielea mea are culoarea mov! 

Aruncă pe jos sabia pe care o ţinea încă în mână 
şi se grăbi spre scara care ducea la etajul inferior. 
Se săturase până peste cap de toate restricţiile 
acestea stupide care o împiedicau să facă ce-şi 
dorea. Hadrian era singurul care-o înţelegea, 
singurul care vedea în ea un potenţial mare 
luptător. 


3 
LUMEA DE DINCOLO 


[n momentul în care Kira îşi scoase inelul de aur 


de pe deget, Hadrian simţi cum este aspirat de 
pământul umed al catacombelor. In timpul vieţii 
sale de fiinţă muritoare învățase că doar marii 
magicieni puteau să invoce spiritul celor morţi. De 
când ajunsese în lumea de dincolo, nu i se- 
ntâmplase să  asistase la un eveniment 
asemănător. Raiul forfotea de suflete ce-şi 
părăsiseră corpul fizic şi, spre marea sa 
nemulţumire, el nu ajunsese să le cunoască, încă, 
pe toate. 

Simţi o lovitură zdravănă în spate, ca şi cum ar fi 
căzut şi se trezi pe-o câmpie mare şi însorită, 
semănată toată cu flori multicolore. Odată ce şocul 
întoarcerii trecu, se ridică şi se-ntoarse de vreo 
câteva ori în toate direcţiile, să se poată orienta. 
Dar unde se duseseră soţia şi copiii lui cu care 
vorbea înainte de intervenţia stră-stră-nepoatei 
sale? Nu observă pe nimeni la orizont, aşa că alese 
o direcţie absolut la întâmplare şi porni prin iarba 
înaltă. 

Toate ființele ajungeau în acest paradis 
fermecător, odată ce părăseau lumea celor vii. 


Neavând  imaterialitatea Nemuritorilor, ele nu 
puteau să ajungă în lumea magică a zeilor şi să-i 
slujească în eternitate. Dar, în marea lui bunătate, 
Parandar, cel mai puternic dintre zeii panteonului 
şi conducătorul lui de necontestat, crease acest loc 
din proprie voinţă, ca, la trecerea lor pe celălalt 
tărâm, oamenii să nu dispară-n Eter. Având toate 
particularităţile fizice ale lumii fiinţelor vii, Câmpiile 
Elizee nu cunoşteau însă furtunile sau orice altă 
formă de  dezlănţuire a elementelor naturii. 
Temperatura era întotdeauna blândă, iar 
anotimpurile, inexistente. Nimeni nu suferea de 
foame, de sete sau de vreo boală, iar animalele nu 
se temeau de oameni. 

În acest loc luminat, loc plin de verdeață, timpul 
dispăruse. Aşa că Hadrian se plimbă fără să 
numere orele. Deodată, în fața lui se deschise o 
văiugă la fel de pustie cum fusese şi câmpia pe 
care mersese până atunci. Fără îndoială, rătăcise 
cărarea... Nu voi să se descurajeze şi o apucă în 
direcţia unui râuleţ a cărui apă susura, parcă, o 
melodie dulce. 

Îi veniră în minte împrejurările morţii sale fizice, 
întâmplate cu cinci sute de ani înainte. Survenise 
pe când se afla în patul lui din Palatul de Argint şi 
era tare bătrân. Imprejurul lui erau copii, nepoți şi 
strănepoţi. De altfel singurul său regret, căci 
fusese mulţumit de viaţa pe care-o dusese, era că 
nu-l putuse regăsi pe prietenul său Onix. 

Păşind de-a lungul malului îi veni în minte faţa lui 


hâtră, faţa tânărului ţăran de Smarald, cel care 
fusese ridicat la rangul de Cavaler la prima invazie 
a oamenilor-insectă. Dar de ce se gândea la el 
tocmai acum? Doar amintirile acestea dispăruseră 
deja la puţin timp după ce ajunsese pe Celălalt 
Tărâm. 

Şi, pe când mergea, Hadrian pătrunse-ntr-o 
pădure, pe care-o traversă repede, ca apoi să se 
oprească la marginea unei faleze. Abia atunci zări 
cum, la piciorul acestui vârf, înconjurat de câmpii 
uriaşe şi întinse, se preumblau celelalte suflete. 
Dar cum am să mă-ntorc printre ei? Se întrebă el. 
Unde-i era familia? Să fie oare supărare ce simt în 
clipa asta? se miră el. 

Totuşi, emoţiile nu mai aparţineau acestei lumi. 
Scurta sa şedere printre cei vii le-ar fi putut trezi 
din nou? 

— Elena! strigă el, chemându-şi soţia. 

Vocea i se auzi peste câmpii şi sperie chiar şi o 
colonie de bâtlani imaculaţi care se-nălţară imediat 
în zbor spre cerul veşnic albastru al paradisului. Cu 
toate acestea, soţia sa nu-l auzi. Strigă numele 
tuturor descendenților săi şi-al locotenenţilor lui de 
altădată. Nimeni nu-i acordă nici cea mai mică 
atenţie. Nepăsători şi veseli, toţi se ocupau în 
continuare de treburile lor, fără ca nimeni să-i 
remarce prezenţa. 

— Simt descurajare, constată el, vorbind cu glas 
tare. Nu este normal... 

— Aşa li se-ntâmplă sufletelor ce se plimbă-ntre 


cele două lumi! se auzi deodată o voce în spatele 
lui. 

Hadrian se-ntoarse brusc, având impresia că 
glasul auzit este a unuia dintre Cavalerii lui de- 
odinioară, dar în faţa lui apăru un Nemuritor. 
Îmbrăcat într-o haină plină de lumină, înainta fără 
să atingă pământul, iar părul alb îi cobora în valuri 
pe spate. 

— Călătoria mea în lumea celor vii a fost pură 
întâmplare, venerabile maestre, îi răspunse el. 

— Legile divine nu se-ocupă de motivele unei 
digresiuni. Ele se mulţumesc doar să pedepsească. 

— Zeii sunt mult mai drepţi ca să pedepsească 
un slujitor care n-a făcut niciun rău. 

— Aţi prefera ca ei să pedepsească cu asprime 
doar pe vrăjitorul care are să vă lipsească de-acum 
înainte de odihna eternă? 

— Dar era vorba doar de-o copilă, protestă 
bătrânul rege. N-o să îndrăzniţi să vă legaţi de ea! 

— Totuşi, unul din voi trebuie să suporte 
pedeapsa stabilită de zei! 

Hadrian îşi aminti scurta lui întrevedere cu 
tânăra lui descendentă, faţa ei nevinovată şi ochii 
ei mari, plini de curiozitate. Abia îşi începuse viaţa 
şi nu-şi realizase încă niciunul dintre visurile ei. 

— În acest caz cel pedepsit am să fiu eu, declară 
el curajos. Ce trebuie să fac să se liniştească mânia 
zeilor? 

— Să acceptaţi exilul până veţi fi lăsat să reveniţi 
pe câmpurile cu verdeață, declară sever 


Nemuritorul. 

Hadrian simţi cum în piept inima lui se-ntunecă. 
Şi emoția aceasta o crezuse pierdută pentru 
totdeauna. 

— Ei bine, fie! Acceptă el cu jumătate de gură. 

Nemuritorul  dispăru imediat din faţa lui, 
părăsindu-l pradă noii sale sorţi. S-ar putea ca 
tocmai de-aceea ultimele cuvinte ale prietenului 
său Onix, vechiul lui tovarăş de arme, să-i fi revenit 
în minte: „Să n-ai încredere în Nemuritori, Hadrian, 
toţi sunt nişte impostori. Ne vor pieirea”. 


4 
HOTĂRÂREA KIREI 


Ma, mult alergând, Kira traversă curtea şi intră 


în palat. Urcă în viteză scările până la ea în cameră 
şi se opri brusc când îl văzu în mijlocul 
apartamentului, în picioare, pe însuşi regele 
Smarald întâiul, îmbrăcat în mare ţinută, cu tunica 
din catifea de Burgundia şi purtând pe cap coroana 
regală. Îşi dădu imediat seama că îl deranjase, şi i 
se făcu ruşine, căci el trebuia să rezolve 
problemele statului, problemele oficiale. 

— Maiestate, spuse ea, înclinându-se în faţa lui. 

— Nu sunt prea mândru de tine, Kira, îi spuse de- 
a dreptul suveranul, privind-o tare nemulţumit. 

Copila cobori imediat capul, dar nu-ncercă să se 
dezvinovăţească. Desigur că pedeapsa avea să fie 
mai puţin severă, dacă venea de la omul care-o 
iubea ca un tată, iar nu de la şeful Cavalerilor. 

— Wellan îmi spune că ai ridicat o armă 
împotriva lui şi vrea ca eu să te pedepsesc cu 
severitate. 

— În acest caz, Maiestate, ar trebui să-i pedepsiţi 
şi pe cei care complotează împotriva mea încă de 
la venirea mea la castel. 

Smarald întâiul ridică surprins din sprâncene. O 


invită să se-aşeze în faţa lui într-unul dintre fotoliile 
confortabile ale budoarului şi-i ascultă plângerile. 

— Maiestate, sunt flatată de afecțiunea pe care 
mi-o purtaţi şi voi fi mereu recunoscătoare că m-aţi 
acceptat şi m-aţi tratat ca pe propria voastră fiică, 
dar locul meu nu este în palatul acesta, ci alături 
de vitejii voştri Cavaleri. Eu vreau să învăţ să mă 
bat, să pot pedepsi moartea părinţilor mei. Pentru 
mine, aceasta este singura rațiune de-a trăi. 

— Dar nu eşti încă decât o fetiţă, Kira! îi aminti, 
surprins, regele. 

— Am aproape aceeaşi vârstă ca Swan sau 
Ariane, care au devenit Scutieri! Se indignă ea. 

— Elund îmi spune că tu nu eşti pregătită încă să 
poţi fi supusă unor astfel de antrenamente 
militare. 

— Este absurd! Magia mea este mult mai 
puternică decât a tuturor acestor ucenici la un loc! 

— Copila mea, el a luat această hotărâre nu 
pentru că magia ta ar fi fost deficitară, ci din cauza 
refuzului tău de-a te supune disciplinei de care dau 
dovadă bunii ucenici. Niciun Cavaler nu vrea să 
aibă un învățăcel încăpățânat, care nu acţionează 
decât după capul lui, care dă mereu tot felul de 
replici şi care-l atacă chiar şi pe viteazul nostru 
Wellan. 

Nenorocită, vrednică de milă, Kira îşi lăsă capul 
în jos, gândindu-se că acum, după înfruntarea ei cu 
Marele Cavaler, nimeni n-o să-i mai acorde 
încredere. Are să fie obligată să-şi petreacă restul 


zilelor în acest castel, să poarte o coroană şi să 
înveţe obiceiurile de la curte. Prea mândră ca să 
plângă-n faţa regelui, sări jos şi se-ndreptă spre 
uşă. 

— Şi-acum unde te duci? se miră suveranul. 

— S-ar spune că nicăieri... 

leşi din cameră ca un suflet vinovat. Acum, când 
Wellan ştia că ea vizitează catacombele, nu se va 
mai putea întoarce acolo niciodată. Castelul 
protectorului ei era foarte mare, dar nicăieri nu 
aveai un loc în care să te poţi izola. Trecu pe toate 
culoarele, ferindu-se de cartierele generale ale 
magicienilor, care nu-i înțelegeau amarul. Cel de-al 
treilea turn era un depozit în care se păstra hrana, 
iar al patrulea, o veche închisoare. Scara, ce ducea 
la etajul de deasupra al acestuia din urmă, se 
prăbuşise şi nimeni nu se ocupase de ea s-o 
înlocuiască. 

Cu ajutorul ghearelor, ea se sui pe perete şi se 
fofilă printr-o gaură a plafonului, unde altădată se 
terminau scările de piatră. Nu mică-i fu mirarea 
când ajunse în faţa unei duzini de celule închise cu 
bare ruginite de metal. Uşa uneia atârna, ca vai de 
ea, în balamale, iar celelalte nu păreau să fie într-o 
stare mai bună. Aruncă apoi câte-o privire în 
fiecare dintre ele, întrebându-se cine-ar fi putut sta 
închis aici. Fiind convinsă că nimănui nu i-ar fi 
trecut prin minte s-o caute pe-acolo, ea îşi puse din 
nou inelul de aur pe deget şi Cavalerul Hadrian se 
materializă în faţa ei, din fericire, fără ca nimic să fi 


explodat mai întâi. La lumina zilei el îi apăru cu 
atât mai frumos, cu părul lui negru ca noaptea şi 
ochii de culoarea oţelului. 

— Sunt încântat să vă întâlnesc, milady, declară 
el foarte politicos. 

— Nu aşa mult ca mine, se lamentă copila. 
Sunteţi singura persoană din tot universul care dă 
dovadă de bunăvoință faţă de mine. 

— Dar este cât se poate de normal, căci eu sunt 
umilul vostru servitor. 

— Aş fi preferat să fiți prietenul meu, sire 
Hadrian, pentru că nu mai am niciunul. M-au 
părăsit toţi. 

— Acesta să fie motivul pentru care vreţi să 
învăţaţi să vă bateţi? Vreţi să-l provocaţi pe 
vreunul la duel? 

— Oh, nu! strigă copila. Vreau să răzbun moartea 
părinţilor mei. Va trebui să înfrunt acelaşi duşman 
cu care v-aţi luptat şi voi pe vremea în care eraţi 
şeful Cavalerilor de Smarald. 

— Este-o misiune cât se poate de nobilă, 
domnişoară, dar avem foarte mult de lucru până să 
ajungem acolo. Războinicii împăratului Negru sunt 
nişte adversari neînduplecaţi şi nu le-ar putea sta 
în cale o copilă ca voi. 

— Da, ştiu... Dar am să muncesc foarte mult să 
ajung acolo. Din nefericire mi-au confiscat săbiile. 

— Nu vă fie teamă. Am să pot să vă fac rost de 
altele. Dacă dorinţa voastră este să vă luptaţi cu 
duşmanul nostru comun, este de datoria mea să vă 


sar în ajutor. 

Kira se uită un timp la el, mirându-se ce diferiţi 
erau Cavalerii de altădată de cei pe care ea îi avea 
zilnic în faţa ochilor, noua generaţie a Ordinului. 

— Am să fiu eleva cea mai silitoare pe care aţi 
văzut-o vreodată! îi promise ea. 

— Ceea ce n-are să vă fie deloc greu pentru că, 
în timpul vieţii, eu n-am antrenat pe nimeni. 

— Cavalerii din timpul vieţii voastre nu antrenau 
Scutieri? 

— Nu. Noi n-am fi avut timp să avem grijă de 
copii. 

— Povestiţi-mi cum aţi devenit Cavaler. 

Cu ochii ei violeţi strălucindu-i de curiozitate, Kira 
se aşeză pe pământ în faţa lui. Un surâs binevoitor 
apăru pe buzele lui Hadrian, care-şi aminti de 
propriii copii la vârsta ei. 

— Noi eram deja soldaţi, când Magicianul de 
Cristal ne-a vrăjit, declară el, uitându-se în 
depărtare. 

li povesti apoi că oamenii se apăraseră cu mult 
curaj împotriva incursiunilor oamenilor-insectă, dar 
că numărul acestora crescând fără-ncetare, o 
acţiune concertată devenea cât se poate de 
necesară. li vorbi despre armatele ridicate de 
fiecare dintre statele continentului, ceea ce o uimi 
pe copilă, pentru că pe continent, în urma primei 
invazii, soldaţi nu mai rămăseseră aproape deloc. 
Fascinată, Kira sorbea, parcă, vorbele noului ei 
mentor, până ce forma din faţa ei începu să 


pălească. 

— Sire, ce se-ntâmplă? Se alarmă ea. 

— Mi-e teamă că şederea mea în lumea voastră 
să nu fi fost un pic prea lungă, de data asta, se 
plânse el. Trebuie să vă părăsesc. 

Kira nu uită să-i mulțumească pentru 
amabilitatea pe care i-o arăta şi-şi scoase inelul, 
să-l elibereze. Mergând până la fereastra celulei, 
cu uşa dărâmată pe jumătate, ea se hotărî să 
trăiască mai mult noaptea decât în timpul zilei, să 
evite locatarii castelului, până când îşi va fi atins 
scopul. Se strecură prin deschizătura strâmtă şi se- 
ntoarse în apartamentul ei escaladând pereţii 
exteriori ca un păianjen. Intră în linişte în camera 
ei şi dormi până când Armene o chemă la masa de 
seară. 

— lubirea mea, regele vrea să vii la masa lui, 
declară ea, bucuroasă, aducându-i o tunică curată. 

Kira îşi ascunse inelul în palmă şi o lăsă pe 
Armene s-o îmbrace şi s-o pieptene fără să 
bombăne. Ţinând-o de mână, Armene o conduse 
apoi în sală, să se asigure că n-o s-o şteargă şi o 
simţi încordându-se când constată că în cameră 
mai erau, împreună cu regele, atât Abnar, cât şi 
Wellan. „Aceasta nu-i o cină, e-un proces!” îşi 
spuse ea, în timp ce se suia pe fotoliul de catifea. 
Servitorii aşezară felurile de mâncare în faţa lor. 
Kira îşi închise ermetic sufletul să se protejeze şi se 
concentră asupra farfuriei. Prezenţa lor îi tăia pofta 
de mâncare, dar, dacă ar fi refuzat să mănânce, ei 


s-ar fi folosit de acest pretext s-o dojenească. 

„Lupii din Pădurea Interzisă vânează în haită şi 
se reped întotdeauna asupra celor vulnerabili”, îşi 
aminti ea. 

— Am discutat cazul tău, o informă regele. 

„Care dintre ei o să se repeadă primul la 
beregată?” se-ntrebă ca, neridicându-şi ochii de la 
mâncare. 

— Nu ştim foarte bine încotro să te sfătuim să te 
îndrepţi, Kira, urmă Smarald întâiul, descurajat. Nu 
vrei regatul meu şi eşti prea tânără ca să devii 
Scutier. 

Kira păstră în continuare liniştea, căci ei precis 
luaseră deja o hotărâre în ceea ce-o priveşte. Nu 
folosea la nimic dacă ea ar fi protestat acum, mai 
ales în prezenţa Marelui Cavaler a cărui proastă 
dispoziţie o percepea din cauza simţurilor sale 
ascuţite. 

— Maestrul Abnar ne sfătuieşte să mai aşteptăm 
încă vreo căţiva ani înainte să te-ntrebăm cum ai 
vrea să-ţi petreci viaţa, reluă regele. 

— Maestrul Abnar are desigur dreptate, răspunse 
fetiţa, fără pic de entuziasm. 

— Şi Wellan va aprecia atunci situaţia, în cazul în 
care tu ai să mai vrei să intri în Ordinul de Smarald. 

— E mult prea amabil din partea lui! 

lronia ei făcu să se-nroşească faţa Cavalerului, 
aşezat de partea cealaltă a mesei, dar îşi înghiţi 
comentariile lipsite de bunăvoință, să nu-l 
amărască pe suveran, care o iubea ca pe propria 


fiică. Nedorind să le dea asupra ei autoritate 
morală, Kira îşi alungă de îndată din suflet toate 
emoţiile negative despre Wellan. 

— În schimbul acestei promisiuni, adăugă 
Smarald întâiul, ne-ar plăcea să ne explici de ce-a 
tremurat palatul azi-dimineaţă. 

— Şi pe mine m-a mirat, răspunse ea, cu o 
nevinovăție  dezarmantă. Am citit undeva că 
pământul se cutremură când există prea multă 
presiune în străfundurile sale. 

Nemaiputând suporta, Wellan bătu tare cu 
pumnul în masă. Mica sholiană sări în sus. 

— Cum poţi să speri că vei deveni Cavaler, dacă 
nu eşti nici măcar în stare să spui adevărul? tună 
el, ochii lui albaştri fixând-o plini de mânie. 

— Wellan! Te rog, interveni regele. 

Magicianul de Cristal îşi părăsi fotoliul şi se 
apropie de Kira care se uita temătoare la Marele 
Cavaler. Nemuritorul se aşeză pe vine lângă ea şi- 
şi aşeză mâna liniştitoare pe-a ei. 

— Ai invocat pe cineva în catacombe, Kira, îi 
spuse el cu o voce blândă, dar fermă. Am simţit, 
dar nu pot să-mi dau seama cine este. Minciuna nu 
serveşte la nimic. 

Fetiţa îşi pecetlui imediat sufletul, ştiind foarte 
bine că Abnar era un mag puternic şi-ar fi putut să 
scoată această informaţie, dacă voia, direct din 
gândurile ei. 

— Este foarte periculos să redai viaţa spiritelor 
care au trecut în lumea de dincolo, urmă Abnar. 


Dacă acest suflet se plimbă acum prin Castelul de 
Smarald, ar trebui să fim informaţi. 

Kira se-nchise în sine ca o scoică şi Wellan 
înţelese că n-o să ajungă să se-nţeleagă cu ea 
pentru că îi semăna prea mult. Ca şi lui, ei nu-i 
plăcea ca altcineva să i se bage pe sub piele şi nici 
să se-amestece în treburile ei. 

— Ai invocat-o pe mama ta, Kira? vru să ştie 
regele. 

La auzul numelui defunctei regine, Wellan se 
aşeză mai bine pe scaun. 

— Nu, îl asigură copila, dând din cap. 

— Pe tatăl tău? 

— Nu. 

— Ştim precis că tu ai invocat pe cineva, insistă 
Abnar. Vrem doar să ştim despre cine este vorba. 

— Nu este decât un prieten... gemu copila. 
Aveam nevoie de-un prieten! 

Apoi izbucni în suspine, iar regele o luă în braţe 
s-o mai liniştească. Rezemat în coate de masă, 
Wellan îşi ascunse faţa între mâini. Nu vor ajunge 
niciodată să scoată ceva de la fetiţa asta, în 
prezenţa lui Smarald întâiul. II manipula ca pe o 
marionetă! 

Abnar stărui. 

— Şi care este numele acestui prieten? O 
încurajă el. 

— Nu serveşte la nimic să vi-l spun, sughiţă Kira. 
Cavalerul  Wellan l-a pus pe fugă pentru 
totdeauna... 


Wellan îşi luă deodată mâna de pe faţă, 
bombănind de mânie. Copilul ăsta îi manipula pe 
toţi. Oare era singurul care observa? 

— Dacă s-a întors în lumea de dincolo, ne poţi 
dezvălui numele lui, sublinie Abnar. 

— Era Hadrian de Smarald, fiul regelui Kogal de 
Argint şi şef al primilor Cavaleri de Smarald, 
mărturisi copila, ştergându-şi lacrimile. 

— De ce l-ai ales? 

— Dar eu n-am ales pe nimeni! explodă Kira, 
ascunzându-şi faţa ascuţită la gâtul regelui. 

— Este mai degrabă straniu să invoci un Cavaler 
de Smarald legendar când ai doar nouă ani şi când 
nu cauţi decât un prieten, le atrase atenţia Wellan. 

— A venit singur! protestă copila. 

— Ceea ce este normal, căci ea nu-şi stăpâneşte 
încă foarte bine magia, îi explică Abnar lui Wellan. 
Cred că a pronunţat doar formula, fără să ştie prea 
bine ce are să se-ntâmple. 

— Ceea ce este împotriva codului, bombăni 
Cavalerul. 

Deodată pe faţa Kirei se ivi neliniştea. Din cauza 
celor întâmplate n-ar fi dorit nicidecum să fie 
exclusă din Ordin pentru totdeauna. 

— Dar din fericire ea n-a reuşit să termine 
operaţiunea, trase concluzia Smarald întâiul. 
Castelul nu este în pericol. 

Cu faţa pe jumătate ascunsă la gâtul regelui, Kira 
desigur că nu le-ar fi dezvăluit niciodată mai mult 
despre prietenul ei, maestrul luptător, care stătea 


acum ascuns în inelul de sub centură. După ce-o 
consolă, regele i-o dădu Armenei să aibă grijă de 
ea şi, profitând de asta, Wellan plecă de la masă. 

Alungând nemulţumirea din mintea lui, marele 
şef se întoarse în aripa Cavalerilor şi se aşeză 
lângă Scutierul său să bea un pic de vin şi să-l 
asculte pe Bergeau cum povestea noilor ucenici 
despre felul în care Cavalerii putuseră să scape de 
dragoni pe continent. Treptat, alcoolul şi căldura 
din atriu făcură să-i dispară mânia. În definitiv, Kira 
nu era decât un copil răsfăţat de rege. „N-avea 
decât să plătească pentru lipsa lui de fermitate”, 
se gândi el. 

Din cauza semnelor vădite de oboseală pe care 
le arătau Scutierii, Cavalerii nu-i mai reţinură şi-i 
trimiseră la culcare în camerele lor. Cameron se 
dezbrăcă şi adormi cum îşi puse capul pe pernă. 
Ridicând plapuma, Wellan se gândi că era de-a 
dreptul derutant să aibă acum în grijă un copil atât 
de diferit de cum fusese Bridgess. Dar Elund nu 
greşise nicidecum atunci când alesese primii 
ucenici, iar acum el îi acordase o dată în plus 
încredere. Se aşeză pe propriul pat, îşi scoase 
cizmele şi centura, apoi îşi scoase şi hainele. In 
încăpere temperatura scăzu dintr-odată. 

— Fan... şopti el, plin de speranţă. 

Magiciana din Shola se materializă în faţa lui şi el 
nu mai simţi cum îi îngheaţă pielea. Fan puse încet 
mâna pe fruntea tânărului Scutier adormit să se 
asigure că nu se va trezi, apoi se apropie de 


Wellan, în ai cărui ochi era doar iubire. El o prinse 
de talie, o trase spre el şi-o îmbrăţişă impetuos. 
După câteva săruturi languroase, regina fantomă 
se îndepărtă şi faţa ei frumoasă se întunecă c-un 
aer de reproş. 

— Sunteţi prea sever cu fiica mea, Cavalere! 

— Sunt dezolat, Maiestate, dar Kira este dea 
dreptul imposibilă... se scuză el. 

— Este-ndrăzneaţă şi curajoasă la fel cum aţi fost 
şi voi la aceeaşi vârstă şi totuşi nu sunteţi în stare 
să-i iertaţi greşelile. 

— Nu pot să uit că a fost concepută prin violenţă 
de-un... 

Mâna diafană a reginei îi astupă imediat gura, iar 
Wellan îşi regretă în aceeaşi clipă vorbele 
nechibzuite. Era inutil să-i amintească de odiosul 
viol pe care această femeie îl suportase din cauza 
unui om-insectă dezgustător, venit dintr-o altă 
lume. Fan se sacrificase s-o protejeze pe Kira şi să 
asigure supraviețuirea rasei umane, dar în lumea 
ei eterică ea nu simţea capriciile fiicei sale. 

— Se simte prea singură, Wellan. 

— Dar a găsit modalitatea de a-şi invoca prieteni 
din lumea voastră cu ajutorul magiei sale, bombăni 
el, amintindu-şi cum făcuse Kira castelul să se 
zguduie. 

— Pe Cavalerul Hadrian? L-a materializat doar ca 
s-o înveţe mânuirea armelor. 

— Ce? Dar ea nu poate fi formată de-o fantomă! 
E absurd! 


— Dar dacă nu el, cine-o s-o facă? Voi? 

— Eu am deja un Scutier de antrenat, iar fiica 
voastră nu este destul de disciplinată să poată 
purta o sabie adevărată. 

— Este foarte important ca ea să devină Cavaler 
de Smarald, Wellan. Este soarta ei şi ea se leagă 
de-a voastră. 

Era tot ce voia să audă. Preţ de-o clipă închise 
ochii să-şi alunge furia, pentru ca să nu se mai 
plângă-n faţa fantomei. 

— Fan, vă rog, uitaţi o clipă că sunteţi mama ei şi 
puneţi-vă în locul meu. Kira este prea tânără să 
urmeze un program atât de riguros. Fără-ndoială, 
vom putea s-o antrenăm mai bine peste vreo 
câţiva ani, când va fi mai disciplinată, dar acum... 

— Aş vrea să fiu de acord cu judecata voastră, 
dar atunci n-ar trebui să-i permiteţi regelui 
Smarald întâiul să facă din ea urmaşa lui la tron. 
Asta are să vă primejduiască vieţile. 

Rămase mut, pradă unei mari nedumeriri. Cum 
ar fi putut un soldat să stea-mpotriva hotărârii unui 
rege? 

— Wellan, vă implor... îl rugă regina. 

— V-am promis în urmă cu mulţi ani că o voi 
proteja pe Kira,  se-mblânzi el, lăsându-se 
înduplecat de privirea ei insistentă. Am să-mi ţin 
promisiunea, dar în ceea ce priveşte moştenirea 
tronului Regatului de Smarald... 

Voind să-l incite să facă un efort pentru a câştiga 
încrederea copilei mov şi de-a interveni pe lângă 


rege, Fan depuse un sărut drăgăstos pe buzele lui 
Wellan. Marelui Cavaler îi era atât de dor de 
mângâierile ei, încât îi acceptă imediat rugăminţile, 
fără să gândească. Făcură dragoste toată noaptea 
şi, dis-de-dimineaţă, când deschise ochii, ea îl 
anunţă pe-un ton alarmat că împăratul Negru îşi 
aduna din nou luptători în castelul lui întunecat. 

— Nu vă temeţi, îi vom alunga ca şi pân-acum, 
afirmă el curajos. 

— Acum este vorba de-un număr foarte mare de 
luptători, Wellan! 

Cavalerul se sprijini pe coate, fără să-şi ia 
privirea de la frumoasa regină. 

— Când au să debarce pe continent? se nelinişti 
el. 

Nemişcată, culegând informaţiile pe care i le 
aducea Eterul, 

Fan semăna cu una din minunatele statui de 
alabastru ale capelei din palat. Wellan o contemplă 
fără s-o grăbească, savurând fiecare secundă 
petrecută alături de ea. 

— Impăratul nu s-a hotărât încă... şopti ea, 
tremurând. 

Wellan vru s-o tragă din nou în braţe, dar ea se 
eschivă: 

—E de datoria mea să mă-ntorc acum în 
preajma zeilor, dar am să revin negreşit când voi 
cunoaşte intenţiile lui Amecareth. 

Se dematerializă sub ochii lui, trimiţându-i un 
sărut plin de promisiuni, iar Cavalerul se lăsă din 


nou să cadă pe spate. Plin de dragoste, el rămase 
nemişcat gândind că, în pofida bunăvoinţei ei, 
Bridgess n-aveau s-o poată înlocui niciodată pe 
frumoasa lui regină. 


5 
O AVENTURĂ LA MUNTE 


O dată ce tot palatul adormi, Kira se strecură 


pe fereastra camerei sale şi cobori în curte. Timp 
de-o oră alergă împrejurul zidurilor sub privirile 
mirate ale cailor, apoi se duse la grajduri, unde 
găsi nenumărate obiecte grele cu care execută 
flexiuni ale braţelor, aşa cum o învățase mentorul 
ei. Se duse apoi la baie şi înotă mult timp, înainte 
să-şi îmbrace din nou tunica şi să urce-n biblioteca 
palatului. Nu se mai impunea nicicum problema 
invocării Cavalerului Hadrian, înainte ca ea să fie în 
stare să ridice o sabie adevărată... sau să vrea să 
vorbească unui prieten. 

In zilele care urmară, ea răsfoi cărţile de istorie 
antică a continentului şi descoperi câteva pagini 
care vorbeau despre regii care participaseră la 
războiul împotriva  oamenilor-insectă, chiar în 
perioada naşterii primilor Cavaleri de Smarald. 
Printre toţi aceşti soldaţi care se treziseră deodată 
înzestrați de către Magicianul de Cristal cu puteri 
paranormale, Hadrian de Argint fusese singurul ce 
nu abuzase de ele niciodată. Mai mult, istoricul îl 
considera pe lângă un bun strateg, un soţ iubitor şi 
un tată ideal. Kira ajunse atunci la concluzia că 


Abnar se înşela spunând despre el că e periculos. 
In plus, fantoma lui n-ar fi putut să circule singură 
prin palat, din moment ce dormita în inelul ei. 

Când, cu razele lui, soarele începu să alunge 
întunericul nopţii, Kira se-ntoarse în camera ei, se- 
aşeză în pat şi-adormi. 

Câteva ore mai târziu, Armene încercă degeaba 
să-o trezească, iar în faţa mormăielilor şi a dinţilor 
ei ascuţiţi, ea trebui să se lase păgubaşă. Kira o 
anunţă că n-are să mai asiste la cursurile de magie 
ale lui Abnar, orarul ei fiind de-acum înainte altul. 
Avea să se scoale când o să i se pară că este mai 
bine şi-are să-şi petreacă timpul după cum îi era 
cheful, până ce regele şi magicienii lui au să-şi 
recunoască greşeala făcută la alegerea Scutierilor. 
Neavând argumente, slujitoarea cedă. „Să profite 
de tinereţe”, gândi ea, ieşind din cameră. 

Copila adormi din nou şi nu deschise ochii decât 
după masa de prânz. De la fereastra ei contemplă 
muntele mândru ce se ridica în spatele castelului, 
cel care despărţea Regatul de Smarald de cel de 
Diamant. Cunoscut în general ca sălaş al 
Magjicianului de Cristal, piscul semeţ al muntelui 
era veşnic acoperit de nori. Râposul versant de 
miazăzi al muntelui, loc de cuibărit pentru 
nenumărați vulturi şi şoimi, avea să-i aducă 
desigur destule satisfacţii în efectuarea exerciţiilor 
şi-avea să-i permită să scape, măcar câteva ore, 
de vacarmul antrenamentelor cu sabia ale noilor 
Scutieri. Mâncă singură la bucătărie, luă o ploscă 


plină cu apă proaspătă şi se-ascunse sub o 
pelerină de culoarea nisipului. Nici nu se gândi să- 
şi divulge secretul cuiva care rămânea la palat, 
căci nu voia ca Wellan s-o împiedice să iasă dintre 
zidurile fortăreței. 

Trecând de-a lungul zidului curţii celei mari, 
fetiţa mov n-aruncă nici măcar o privire Cavalerilor 
care îi învățau scrima pe Scutierii lor şi-şi urmă 
calea până la porţile cele mari pe care le deschise. 
In pofida ecranului de protecţie cu care Kira se 
înconjurase, simţurile ascuţite ale lui Wellan îl 
înştiinţară imediat despre o prezenţă suspectă. În 
clipa în care el îi arăta lui Cameron cum să pareze 
un atac, cu colţul ochiului văzu trecând un 
personaj mic şi straniu, învelit într-o pelerină şi 
având faţa ascunsă cu grijă sub o glugă. Ţăranii 
nu-şi acopereau niciodată capul, de altfel nici 
servitorii. Tot trăgând lovituri puternice pe lama 
săbiei Scutierului său, Wellan spionă direcţia de 
deplasare a siluetei suspecte. Dar când aceasta 
ieşi din incinta castelului, el se simţi obligat s-o 
urmeze şi să se asigure că nu era vorba despre un 
spion. Imediat îl rugă pe Bergeau să preia el 
antrenamentul lui Cameron, pretextând o urgenţă. 

— Doi contra unu! exclamă omul deşertului. 
Asta-i mai mult decât interesant! 

Dar, în acelaşi timp, Bergeau se uită 
dezaprobator la şeful lui pentru că nu-şi lua 
ucenicul cu el. Wellan nu dădu atenţie reproşului 
tăcut al fratelui său de arme. Îşi puse sabia la loc în 


teacă şi începu să urmărească personajul mascat 
până la Muntele de Cristal, rămânând, pe poteca 
de pământ, mereu la o distanţă apreciabilă. El n-o 
recunoscu pe Kira decât când ea îşi lăsă gluga să 
cadă, ca să se urce pe suprafaţa dreaptă a falezei, 
cu o ploscă atârnată pe spate. Işi aminti vorbele lui 
Abnar şi ale lui Fan de Shola. Dacă copila asta ar 
pieri în mâna inamicilor lor sau altfel, toate 
speranţele locuitorilor de pe continentul Enkidiev 
ar muri odată cu ea. Dar cum s-o împiedici să-şi 
pună încontinuu viaţa în pericol, din moment ce nu 
recunoştea autoritatea nimănui? 

Acum, când escalada faleza cu agilitatea unei 
şopârle, nu mai putea s-o prindă. Amintindu-şi că 
ea avea şi sânge de insectă în vene, un frison de 
oroare îi străbătu şira spinării, la gândul că şi 
năvălitorii s-ar fi putut căţăra pe ziduri cu aceeaşi 
agilitate. 

La un moment dat, alpinista se opri pe o cornişă, 
luă plosca şi bău însetată. Wellan îşi îndreptă 
simţurile invizibile spre ea, dar Kira avusese grijă 
ca, înainte de-a pleca, să-şi închidă sufletul. Ce le 
mai pregătea de data asta? O grămadă de întrebări 
luau cu asalt mintea Cavalerului. Oare tatăl ei, 
omul-insectă, o putea stăpâni de la distanţă? La 
vârsta adultă avea să se transforme şi ea într-un 
scarabeu? 

Ca să o poată supraveghea de la distanţă, fără 
ca ea să-l vadă, Wellan se ascunse în spatele unui 
pâlc de copaci centenari. Dacă nu putea să-i 


citească gândurile, poate ar fi fost în măsură ca, 
observând-o, să-i ghicească intenţiile. Copila 
rămase un timp aşezată pe cornişă, apoi cobori din 
nou, agăţându-se cu ghearele de la mâini şi de la 
picioare. Ajunsă pe pământ, îşi trase sufletul şi 
urcă din nou. Wellan încruntă din sprâncene. La ce- 
i servea să facă de două ori acelaşi exerciţiu? 
repeta vreun ritual al copiilor din rasa ei? 

După ce-şi termină şi cea de-a doua căţărare, 
Kira bău şi restul apei şi-şi puse capa pe umerii 
subţiri. Işi ascunse şi faţa mov sub glugă. Intrigat, 
Wellan o urmări de la distanţă, fără să-nţeleagă ce 
voia să facă. 

Când, în sfârşit, dispăru pe uşa de la bucătării, 
Marele Cavaler se-ndreptă spre Bergeau şi Scutierii 
lui, care exersau în mijlocul curţii. Îi studie preţ de- 
o clipă, corectă poziţia braţului lui Cameron şi-l 
încurajă să-l atace cu mai mult elan pe fratele său 
de arme. Nelăsând să-i dispară zâmbetul larg de 
pe faţa-i oacheşă, Bergeau se distra, parând 
loviturile frenetice ale celor doi copii. Văzându-i 
deja obosiţi, Wellan întrerupse exerciţiul si-i trimise 
să caute apă. Cu toată oboseala, băieţii îl ascultară 
fără să crâcnească. 

— S-ar spune că tu petreci cât mai puţin timp 
posibil cu noul tău Scutier, îl critică Bergeau. 

— A trebuit să m-achit de-o îndatorire mai 
degrabă presantă, îi răspunse Wellan, întorcând 
privirea. 

— Am prestat totuşi un jurământ: să-i luăm 


mereu cu noi, ca ei să-nceapă să trăiască viaţa 
unui Cavaler. 

Bergeau avea dreptate şi Wellan păstră apoi o 
tăcere vinovată. 

— Spune-mi, ce-i reproşezi cu exactitate, Wellan? 

— Nimic... doar poate lipsa entuziasmului... 
Bridgess mă punea la-ncercare din toate punctele 
de vedere. 

— Şi noul meu Scutier e diferit de primul, dar 
este normal, nu crezi? Tu şi cu mine nu suntem la 
fel, nu doar pentru că zeii vor aşa. Îţi sugerez să-l 
iei cu tine data viitoare când o să ai o urgenţă, 
dacă nu, va crede cănuţiila el. 

Wellan ridică uşor capul, acceptând reproşul şi-i 
privi pe cei doi băieţi care se-ntorceau de la 
fântână cu o găleată de apă şi cu căni. Le dădură 
să bea maeștrilor lor, după care îşi potoliră şi ei 
setea. Intre timp, Wellan îl examină pe Cameron 
fără ca acesta să-l vadă. Cu ochii plini de blândeţe, 
ca ai lui Santo şi având inima bună ca a lui 
Bergeau, el părea foarte ascultător prin comparaţie 
cu Bridgess. De ce Elund îi încredinţase un copil 
atât de liniştit? 

— Mai ai destulă forţă să continui antrenamentul 
cu mine? îl întrebă Cavalerul. 

— Bineînţeles, maestre! exclamă Cameron 
nebun de bucurie. 

Marele Cavaler simți uşurarea băiatului, căruia îi 
era teamă că ar putea să nu fie la înălţimea 
aşteptărilor maestrului. Acesta puse o mână sigură 


pe umărul lui şi-l conduse spre centrul curţii cu 
scopul de a-l învăţa fente noi. 

În zilele care urmară, Wellan îi acordă mai mult 
timp tânărului său Scutier şi-astfel îi câştigă treptat 
încrederea. Îl învăţă să urce pe cal şi să mânuiască 
armele în galop. Cameron se dovedi foarte talentat 
pentru luptă, ceea ce-i încântă pe amândoi. 

Kira nu mai apăru prin curte deghizată şi Wellan 
se-ntrebă imediat dacă ştia şi o altă modalitate de- 
a părăsi castelul. Apoi, de dimineaţă, în timpul unui 
exerciţiu cu lancea, în vreme ce pe deasupra se- 
nvârtejeau nori negri şi groşi, o văzu deodată pe 
Kira îndreptându-se din nou spre porţile 
meterezelor, acum învelită într-o pelerină albă. De 
data asta, Cameron îl însoţi pe maestrul său şi-o 
urmăriră din nou în linişte pe mica sholiană, care 
se-ndreptă spre muntele din apropierea fortăreței. 
Cavalerul şi Scutierul se-ascunseră în spatele unui 
tufiş, observând-o de departe. 

— E-un hoţ, maestre? vru să ştie Scutierul. 

— Nu, Cameron. E Kira. 

— Dar ce face-aici? 

— Mi-ar plăcea şi mie să ştiu. 

— Nu pot să-i citesc gândurile. 

— Din cauză că ne blochează intrarea. 

— Maestrul Abnar spune că nu trebuie să ne 
blocăm gândurile decât în faţa duşmanilor, nu-i 
aşa, maestre? 

— Este exact. 

— De ce trebuie s-o spionăm aşa? 


— Pentru că potrivit profeţiei, când va fi mare, ea 
are să asigure protecţia unui Cavaler care-l va 
distruge pe împăratul Negru. Datoria noastră este 
s-o ţinem în viaţă până atunci. 

Cameron îi aruncă o privire neîncrezătoare şi 
Wellan zâmbi cu bunătate. Această serie de 
ipoteze era, fără îndoială, greu de-nţeles pentru un 
copil de unsprezece ani, dar Wellan trebuia să-i 
spună adevărul, acum când Scutierul depindea de 
el. 

— Ar fi fost mult mai bine să rămână la palat, 
spuse imediat acesta. Dacă ar apărea un dragon şi 
s-ar urca pe munte s-o înfulece, noi n-am putea 
face nimic să-l împiedicăm. 

Din fericire, aceste fiare sângeroase n-au reuşit 
niciodată să treacă de gropile săpate pe ţărmul 
continentului  Enkidiev.  Wellan şi Cameron 
aşteptară ca fetiţa să se-ntoarcă la castel şi-şi 
scurtară drumul pentru a ajunge în curtea palatului 
înaintea ei. Asigurându-se că nu este urmărită, Kira 
trecu de-a lungul zidului, ascunsă sub pelerina 
largă cu glugă şi făcându-se nevăzută atât cât se 
putea. Ajunsese deja la primele clădiri, când se 
trezi nas în nas cu vârful ascuţit al unei săbii late, 
iar când ridică ochii la mâna care ţinea arma şi la 
tunica verde a proprietarului, sări în sus. Wellan! 

— Numai hoţii intră în palatele regilor 
ascunzându-şi astfel faţa, declară el ameninţător. 

Cu un aer plictisit, Kira lăsă gluga să cadă pe 
spate. În jurul lor toţi Cavalerii şi toţi Scutierii îşi 


continuau antrenamentele într-un clinchet infernal 
de săbii care se întretăiau. Ea surprinse privirea 
dezaprobatoare a lui Cameron, având aceeaşi 
expresie autoritară cu cea a maestrului său. ŞI 
totuşi, în timpul studiilor, se-mpăcaseră amândoi 
cât se putea de bine. 

— Ce făceai afară din cetate, o întrebă Wellan, 
fără să coboare sabia. 

— N-am făcut decât să mă urc pe munte. 

— Arată-mi permisiunea semnată de mâna 
regelui. 

Fetiţa deschise mari ochii ei de pisică. De când 
supuşilor Maiestăţii Sale le trebuia permis să poată 
ieşi din cetate? 

— N-am, mormăi ea într-un târziu. 

— Este-o greşeală cât se poate de gravă să te 
aventurezi în afara zidurilor cetăţii fără acordul 
Maiestăţii Sale! 

— Este-o greşeală să urci pe munte? protestă 
Kira. 

— Da, când o faci fără să previi pe nimeni! 
Regele are să-ţi hotărască pedeapsa! Hai, 
înaintează! 

Luându-şi un aer de-a dreptul ultragiat, Kira 
împinse lama săbiei deoparte cu vârful ghearelor 
sale violete şi-o apucă în direcţia palatului, cu 
capul sus. Ca şi cum ar fi fost o hoaţă, Wellan o 
urmă cu sabia-n mână. Cavalerii încetară lupta şi-i 
priviră trecând. Kira sondă rapid sufletul ucenicilor 
şi constată cu amărăciune că-i dezaprobau gestul. 


Hotărât lucru, Cavalerul pe care-l admira cel mai 
mult era cel care o punea fără-ncetare în 
dificultate. 

Cameron îi urmă în linişte până-n sala de 
audienţe a regelui, unde suveranul judeca o pricină 
dintre doi ţărani. Smarald întâiul se opri şi ridică 
descurajat ochii la trioul care tocmai intra în 
cameră. De ce protejata lui era îmbrăcată cu o 
pelerină de călătorie? Incercase să fugă? Wellan 
ţinea în mână sabia, ceea ce sperie mulţimea şi-o 
făcu să se dea la o parte, să-l lase să treacă. 

— Ce-a mai făcut acum? Se-ntristă regele. 

— A părăsit incinta palatului fără îngăduinţa 
dumneavoastră, Alteță, îl informă Cavalerul cu o 
voce puternică. Din această cauză am să-i pun 
soarta în mâinile voastre, aşa cum îmi recomandă 
codul Cavalerilor de Smarald. 

Kira simţi cum se-ntorceau spre ea privirile 
acuzatoare ale demnitarilor. Bineînţeles că era 
vinovată, dar trebuia s-o ştie tot regatul? De ce 
Wellan se simţea obligat s-o umilească de fiecare 
dată când avea ocazia? In ziua în care ea va putea 
să ridice, în sfârşit, o sabie adevărată, are să-l facă 
să regrete toate aceste afronturi! 

— Kira... oftă Smarald întâiul, fără să prea ştie ce 
atitudine să adopte. 

— Şeful nostru cel mare se enervează fără motiv, 
Maiestate, se grăbi ea să protesteze. M-am dus 
numai să exersez la munte. 

— Toţi cei care fac parte din familia regală nu pot 


părăsi cetatea de  Smarald fără să aibă 
consimţământul vostru, Alteță, îi reaminti Wellan. 
Această regulă există încă din timpuri străvechi. 

Demnitarii şi consilierii regelui aprobară această 
ultimă declaraţie, murmurând între ei. 

— E o regulă stupidă! exclamă Kira, care-i simţea 
unindu-se împotriva ei. 

— Dar, fata mea, Cavalerul Wellan are dreptate. 
Este periculos pentru un membru al familiei regale 
să părăsească palatul fără escortă. 

— Codul prevede o pedeapsă severă pentru 
acest fel de-ndrăzneală, sire, îi aminti Wellan 
regelui, înainte ca el să cedeze o dată în plus în 
faţa lacrimilor copilei. Unde-ar trebui s-o duc? 

Smarald întâiul îşi fixă protejata preţ de-o clipă. 
El înţelegea de ce Şeful Cavalerilor acţiona astfel: 
securitatea prinţesei era esenţială pentru întreg 
continentul şi el nu putea s-o lase să se zbenguie 
singură în afara cetăţii. 

— În camera ei, hotărî în cele din urmă. Şi 
aşezaţi un om din garda mea personală la uşa ei. 

Mulţumit de victoria lui, Wellan se-nclină în faţa 
suveranului său şi-i făcu semn prinţesei sholiene să 
avanseze spre uşa din dreapta tronului. 

— Coborâţi-vă arma, sire, ordonă ea în timp ce 
urechile ei ascuţite se i se făceau una cu craniul. 

Însă Wellan nu se urni şi toată curtea observă 
neliniştită confruntarea mută dintre cei doi. 

— Kira, fă ce-ţi spune, insistă Smarald întâiul. 

Cu capul sus, dar având inima zdrobită, Kira se- 


ntoarse şi-o coti prin dreapta suveranului. Împinse 
brutal cu cizma uşa batantă şi intră pe coridor cu 
un pas furios. Marele Cavaler şi Scutierul lui o 
urmară în linişte. Când ajunseră în faţa uşii 
apartamentului ei, copila se-ntoarse deodată spre 
Wellan. 

— Într-o bună zi, Cavalere, am să vă fac să vă 
regretaţi amarnic răutatea! şuieră ea. 

— Intr-o bună zi, ai să-nţelegi de ce sunt obligat 
să mă port aşa, îi replică el, fără măcar să 
clipească. 

Cu un gest elegant îşi puse sabia înapoi în teacă 
şi aşteptă ca fetiţa să intre-n anticameră. Ochii de 
gheaţă ai lui Wellan nu exprimau nicio emoție şi, 
preţ de-o clipă, Kira avu intenţia să se repeadă la 
el şi să i-i scoată. Se dădu înapoi, apucă uşa şi i-o 
trânti tare chiar în nas. 

Un zâmbet înflori pe faţa Marelui Cavaler, 
uimindu-l pe Scutier. 

— Are caracter, îi explică Wellan, observându-i 
chipul descumpănit. Cred că asta are să-i permită 
să ajungă la capătul misiunii. Hai, vino! Trebuie să 
înştiinţăm garda de noua ei misiune! 

Wellan trecu de-a lungul unui coridor lung şi 
Scutierul se grăbi să-l urmeze. 

Ajunsă-n dormitorul ei, cu un gest plin de dispreţ, 
Kira aruncă pe jos pelerina albă şi scoase un strigăt 
turbat. Wellan n-avea dreptul să-o împiedice să 
facă exerciţii! sări în pat şi, de furie, cu ghearele, 
îşi făcu perna bucăţi-bucăţele, iar cu vorbele puse- 


n cârca şefului atâtea porecle câte îi inspiră în acel 
moment imaginaţia ei plină de nervi. Şi, câteva 
minute mai târziu, când Armene intră în cameră, 
abia putu s-o zărească în norul de puf şi pene care 
plutea prin încăpere. 

— Dar ce se-ntâmplă aici? Aproape că se sufocă 
slujitoarea, în timp ce ochii ei se plimbau speriaţi 
prin camera în care mai ningea încă cu fulgi pufoşi 
Şi deşi. 

Kira i se aruncă în braţe şi, strângându-se la 
pieptul ei, abia aşteptă să pârască purtarea cât se 
poate de urâtă şi relele tratamente pe care i le 
aplica Wellan de Smarald, ori de câte ori avea 
ocazia. Armene o ascultă, mângâind-o pe spate, şi- 
i promise să intervină pe lângă rege să-i ridice 
această pedeapsă ridicolă, dar nimic n-o mai putea 
consola pe mica prinţesă sholiană. Armene se 
aşeză apoi pe un fotoliu şi-o mângâie până ce ea 
se mai linişti puţin. 


6 
ARIPILE ZÂNELOR 


Abia se crăpa de ziuă, când Chloe fu trezită de 


plânsul lui Ariane, tânăra sa ucenică de unsprezece 
ani. Momentul de care atâta se temea sosise. 
Imediat femeia Cavaler dădu la o parte cuverturile 
şi, cu un gest din mână, aprinse toate lumânările 
de pe comoda din lemn. Culcată pe burtă, fetiţa se 
agăţase cu disperare de salteaua de pene, pradă 
unei foarte mari dureri. 

Chloe îngenunche lângă copilul speriat şi-i 
mângâie uşor faţa. Părul negru şi lung al lui Ariane, 
ud de transpiraţie, i se lipise de cap. 

— Ţine-te bine, draga mea, o încurajă ea, 
transmiţându-i, în acelaşi timp, o undă de liniştire. 

— Mi-aţi spus că am să pot fi scăpată de aripi, 
dacă mă voi hotărî să devin Scutier, suspină fetiţa. 

— Şi ţi-am spus adevărul, Ariane, dar ca să poată 
fi tăiate, ele trebuie mai întâi să se nască. 

— Nu mai vreau... E prea dureros... 

Lui Chloe nu-i plăcea să-i vadă pe ceilalţi 
suferind. De la venirea sa în regatul de Smarald ea 
se străduia să uşureze durerea fizică şi morală a 
celor alături de care trăia. Dar Ariane era un mister 
pentru ea. Fiică a Regelui Zânelor, cu toate că fizic 


ea semăna cu oamenii, constituţia ei era complet 
diferită. Corpul ei nu cunoştea aceeaşi densitate şi 
avea alte suferinţe. Chiar şi undele de liniştire ale 
Cavalerilor nu o ajutau întotdeauna. 

Cămaşa de noapte a copilei începu să se agite, 
ca şi cum sub ea se zbătea un animal mic. Regele 
Tilly le  amintise de această metamorfoză a 
zânelor, în perioada trecerii spre adolescenţă, dar 
fără să le dea mai multe amănunte. 

— Maestră, ajutaţi-mă... o imploră Ariane. 

Chloe nu se lăsă mai mult rugată. Îi scoase lui 
Ariane cămaşa de noapte şi o culcă din nou pe 
burtă, speriată la vederea pielii violete dintre 
omoplaţi. Avea să asiste la naşterea aripilor ei, 
ocazie rară pentru un om. Plânsetele micuţei se 
înmulţiră şi Chloe îi puse mâinile la tâmple. 
Acestea se luminară un moment, dar n-o ajutară cu 
nimic pe copilă. 

— Oamenii au noroc, lor nu le cresc aripi... gemu 
fetiţa. 

— Ai dreptate, dar au alte griji, crede-mă, 
răspunse Chloe,  întrebându-se dacă nişte 
comprese reci i-ar putea atenua durerile. 

Ea puse uşor mâinile pe spatele lui Ariane şi 
simţi mişcările sacadate de sub piele. 

— Maestră! strigă micuța zână, zvârcolindu-se de 
durere. 

Atunci Chloe nu ascultă decât de curajul ei şi-i 
sfâşie pielea cu unghiile. În locul fântânei de sânge 
la care se-aştepta, patru aripi lungi şi transparente, 


acoperite de-o curioasă brumă albă, izbucniră 
dintre răni şi căzură moale pe pat. „Sunt 
minunate”, se gândi Cavalerul uimit şi le deschise 
cu vârful degetelor... 

— Ariane, te simţi bine? se nelinişti ea, când nu o 
mai auzi gemând. 

Niciun răspuns. Chloe o sondă cu simţurile ei 
magice şi constată că leşinase. Oare toţi copiii 
zână sufereau de acest rău înainte de-a intra în 
adolescenţă? Ea şterse uşor faţa de-acum senină a 
ucenicei sale, dar nu îndrăzni să şteargă şi aripile, 
de teamă să nu le facă vreun rău. Se întoarse în 
patul ei şi, printr-o mişcare a mâinii, stinse 
lumânările. In semiobscuritatea răsăritului, ea îşi 
veghe mult timp ucenica, dar, obosită, într-un 
târziu adormi şi ea. 

Până când micuța zână deschise în sfârşit ochii, 
aripile ei transparente precum cele de libelulă, i se 
închiseseră firesc pe spate. Se ridică sprijinindu-se 
pe coate şi se uită alături la maestrul ei, care 
dormea încă. Nici vorbă s-o trezească după toate 
eforturile din timpul nopţii. 

Ariane îşi folosi simţurile ei magice să poată 
studia muşchii cei noi care-aveau misiunea să 
mişte aripile. Va avea oare timp să-nveţe să le 
folosească înainte să-i fie îndepărtate? îşi strânse 
omoplaţii cu un pic de teamă şi aripile se alungiră 
dintr-odată de-o parte şi de alta a corpului ei. 
Apăsă din nou şi ele se mişcară în acelaşi timp 
uşor, fără să-i provoace deloc durere. Încurajată, 


zâna le ordonă în gând să bată mai repede şi un 
zumzăit umplu mica încăpere. Spre marea ei 
surpriză, Ariane se simţi trasă spre plafon. Scoase 
un strigăt de surpriză şi aripile se opriră brusc, 
lăsând-o să cadă în gol. 

Strigătul ei o trezi pe Chloe care o văzu căzând 
pe burtă pe saltea. Sări din pat şi se grăbi s-o 
ajute. 

— Eşti rănită? Se sperie femeia Cavaler. 

— Nu, maestră, doar ameţită. 

Chloe o ajută să se aşeze, fascinată de brusca sa 
transformare. 

— N-am să pot să apar niciodată aşa în faţa 
surorilor şi fraţilor voştri de arme, se-ntristă Ariane, 
aplecând capul. 

— Nu, n-ai niciun motiv să-ţi fie ruşine, îi 
răspunse femeia Cavaler, cu un zâmbet ce i se- 
ntinsese pe toată faţa. Aici toată lumea ştie că eşti 
Zână. lar aripile tale sunt de-a dreptul uluitoare. 

— Totuşi, aş fi preferat să nu le am. 

Ca s-o încurajeze, femeia Cavaler o sărută pe 
frunte şi-i promise să n-o oblige să-i înfrunte pe 
ceilalţi, înainte să fie pregătită s-o facă. Apoi Chloe 
chemă pe una dintre croitoresele palatului şi 
adaptară împreună o tunică a fetiţei, pentru ca 
aripile să i se poată mişca în voie. Unui servitor îi 
mai cerură să le-aducă şi nişte mâncare, pe care 
Ariane, cocoţată-n pat, o termină în câteva clipe. 

— Acum cred că a sosit timpul să-l informăm şi 
pe şeful nostru cel mare despre transformarea ta, 


declară Chloe, după ce ucenica ei îşi terminase 
masa. 

Ariane îşi dădea seama că n-ar fi putut să-şi 
petreacă restul zilelor în încăperea aceea din aripa 
Cavalerilor şi că, mai devreme sau mai târziu, ea 
va trebui să-nfrunte membrii Ordinului. Ridicând 
uşor capul, acceptă inevitabilul. 

Chloe plecă în căutarea lui Wellan. Nu voia să-l 
cheme pe calea spiritului, căci atunci toţi ceilalţi i- 
ar fi interceptat mesajul, îl găsi în sala cea mare 
împreună cu ceilalţi, terminându-şi micul dejun. Se 
apropie de el şi-l sărută pe obraz, înainte de a-i 
încredința secretul ei. 

— Şi eu vreau unul! exclamă Nogait, aşezat de 
partea cealaltă a mesei. 

— Are să-ţi vină şi ţie rândul! îi răspunse Chloe, 
cu un zâmbet radios. 

— Şi ce-a făcut marele nostru şef să merite aşa 
un sărut? întrebă lason c-un aer poznaş. 

— Nu e vorba de ce-a făcut, ci de ce va face 
pentru mine. 

Cavalerii îşi manifestară încântarea prin tot felul 
de şoapte şi râsete, dar faţa lui Wellan rămase 
impasibilă. Ştia foarte bine că sora sa de arme nu-i 
cerea ajutorul decât după ce va fi epuizat ea toate 
mijloacele posibile. Ce să se fi întâmplat? 

— Aş vrea să vii cu mine, îi şopti ea la ureche. 

Wellan se scuză în faţa colegilor lui, care 
aruncară spre el cu bile de pâine, făcând în acelaşi 
timp, în şoaptă, comentarii zeflemitoare. Marele 


Cavaler se luă după Chloe în direcţia uşii, urmat 
fiind de Scutierul lui. 

Merseră în linişte de-a lungul culoarului şi, când 
intrară pe uşa camerei ei, Chloe se adresă aşa 
fratelui ei de arme: 

— Ariane este de-acum o zână, anunţă ea cu 
mândrie, dar nu ştiu prea bine ce trebuie să fac! 

— N-am citit prea multe lucrări despre aceste 
creaturi magice, mărturisi el. 

— Dar în diplomaţie eşti expert! Atunci, spune- 
mi, trebuie să mă duc în ţara zânelor cu ea, pentru 
ca familia să-i retragă aripile, sau să-i invităm 
familia aici, în Regatul de Smarald? 

— Aripi? repetă Cameron, uimit. 

Pentru că cei doi adulţi se-ntorseseră spre el în 
acelaşi timp, copilul se-nroşi până-n vârful 
urechilor. Băiatul crescuse împreună cu Ariane şi 
nu putea să-şi imagineze că ea are să fie de-acum 
înainte diferită de ceilalţi ucenici din regatul de 
Smarald. 

— Au ieşit la iveală deodată în timpul nopţii, 
explică Chloe Scutierului lui Wellan. Aceasta se- 
ntâmplă zânelor tinere, care trec de la copilărie la 
adolescenţă. 

— Dar de ce vreţi să i le scoateţi, Cavaler Chloe? 

— Pentru că o vor împiedica în munca ei de 
apărător al continentului Enkidiev şi pentru ca ele 
să nu fie distruse în timpul luptelor. Inţelegi ce 
vreau să spun, Cameron? 

— Cred că da şi vă dau dreptate. 


Ea îi zbârli prieteneşte părul şi, sub privirea deja 
îmbunată a lui Wellan, împinse uşa. Prin firea ei, 
Chloe îi transmitea întotdeauna şefului Cavalerilor 
blândeţe şi compasiune. Niciodată, de la venirea ei 
în Regatul de Smarald, la vârsta de cinci ani, Chloe 
nu avusese un singur moment de furie împotriva 
cuiva, oricare-ar fi fost el. 

Wellan şi Cameron o urmară în mica încăpere şi 
se opriră deodată în faţa minunatului spectacol 
care-i aştepta. Ariane era în picioare în faţa 
ferestrei, iar razele soarelui treceau prin toate cele 
patru aripi transparente, desenând curcubee pe 
toţi pereţii. Resimţind prezenţa marelui şef al 
Ordinului în spatele ei, fetiţa se-ntoarse şi aplecă 
tristă capul. 

— N-ai niciun motiv să te simţi umilită de starea 
ta de-acum, interveni Chloe, cu intenţia s-o 
liniştească. 

Wellan analiză situaţia pe loc. Chiar dacă un 
Cavaler înaripat le-ar fi adus multe servicii 
folositoare, era necesar ca mai întâi să întărească 
la sol forţa lor de atac. Amintindu-şi, însă, de 
nepăsarea zânelor, care nu răspundeau niciodată 
mesajelor celorlalţi monarhi ai continentului, hotărî 
c-ar fi fost preferabil ca fetiţa să fie condusă la 
tatăl ei, care va şti să-i retragă aripile, fără vreun 
incident neplăcut. Mai propuse să ceară unuia 
dintre fraţii lor de arme s-o însoţească pe Chloe 
până-n regatul lui Tilly, dar, auzind propunerea, 
Cavalerul nu avu aceeaşi părere: 


— Dacă împăratul Negru are să atace 
continentul, vei avea nevoie de toată lumea aici. 
Cât despre mine, voi fi în măsură să mă alătur 
vouă în luptă, chiar dacă voi fi nevoită s-o las 
pentru un timp pe Ariane în grija atentă a familiei 
sale. 

Odată în plus, Chloe avea dreptate. Wellan se 
hotărî s-o lase să plece singură, sfătuind-o să aibă 
cea mai mare grijă. 


7 
CHLOE 


Pounnduse dorințelor lui Ariane, Chloe îi 


îngădui să rămână în camera ei şi plecarea spre 
Regatul Zânelor o pregăti doar ea. Inşeuă doi cai şi 
atârnă bine, de-o parte şi de alta a şeii, sacii de 
piele conţinând mâncarea. Tocmai voia să conducă 
animalele pe aleea din faţa grajdurilor până-n 
curte, când Dempsey, fratele ei de arme, izbucni 
ca un fulger pe aleea centrală dinspre grajduri. Nu 
trebuia să-ţi foloseşti puterile magice, să vezi că 
dorea să ajungă la ea. Pe loc o străbătu un gând: 
„Sper ca Wellan să nu-şi fi schimbat cumva 
părerea!” 

Citindu-i gândurile, el lăsă imediat să-i scape: 

— Să ştii că nu m-a trimis el! 

Crescuseră împreună în Regatul de Smarald. 
Aveau aceeaşi vârstă şi reuşeau întotdeauna să-şi 
înţeleagă unul altuia emoţiile, însă, în acea zi, 
tinerei femei îi fu greu să-nţeleagă ea însăşi ce 
simţea că se petrece în sufletul ei. 

Şi, uitându-se la el cu insistenţă, îl întrebă: 

— Spune-mi, Dempsey, ce te nelinişteşte? 

Cei doi Cavaleri aveau câteva trăsături comune: 


acelaşi păr, de culoarea grâului, tuns scurt şi 
aceiaşi ochi purtând culoarea albastru-deschis a 
cerului de vară. Insă Chloe văzuse lumina zilei la 
miazănoapte de Muntele de Cristal, pe pământurile 
generoase ale Regatului de Diamant, în timp ce 
Dempsey se născuse într-un sat din munţii stâncoşi 
ai Regatului de Berii. Pe când femeia îşi folosea 
intuiţia să-şi rezolve problemele, colegul ei prefera 
raţionamentul, cel în întregime logic. Fiind în toate 
privinţele suflete complementare, cei doi Cavaleri 
încercau multă afecţiune unul pentru celălalt. Dar, 
de puţin timp, Dempsey simţea cum în adâncul 
sufletului său se născuse o emoție nouă. În special 
atunci când privea faţa frumoasă a lui Chloe. 

— Nu vreau să pleci singură, doar cu ucenica ta, 
îi mărturisi el. Cu toate raidurile astea, e mult prea 
periculos. 

— Imi pui oare la îndoială capacitatea mea de-a 
mă apăra?! îl ironiză ea, păstrându-şi o figură cât 
se poate de ofensată. 

— Nu... departe de mine gândul acesta... în 
privinţa asta mi-ai servit deja o lecţie, acum câţiva 
ani! 

Şi Chloe nu se lăuda deloc, dar n-avea să uite 
niciodată victoria ei la sabie, împotriva tuturor 
celor şase fraţi de arme, pe-atunci adolescenţi. 
Bucăţica aceea de femeie îi bătuse pe toţi, unul 
după altul, într-un turneu amical. 

— Mai degrabă mi-e frică de împăratul Negru, 
urmă Dempsey. Wellan are dreptate când spune că 


pregăteşte ceva, chiar dacă noi nu-i putem 
cunoaşte încă planurile sumbre. 

— Dacă o să traverseze oceanul, oamenii-insectă 
vor ataca regatele de coastă, iar eu am intenţia să 
călătoresc prin interiorul continentului. Îţi faci 
gânduri fără motiv! 

— Ar fi fost mai bine ca unul dintre noi să te- 
nsoţească. 

— Şi să-l lipsiţi pe Wellan de spadele voastre, 
dacă Amecareth se hotărăşte să atace? protestă 
ea. Ar fi prea egoist din partea mea. Şi-apoi, o 
femeie şi o fetiţă trec mai degrabă neobservate 
prin pădure decât o bandă de bărbaţi vorbăreţi ca 
nişte gaiţe. 

Il sărută pe obraz şi trase de dârlogii cailor. 
Dempsey se îndepărtă şi o lăsă să treacă. Sufletul 
său ardea însă de dorinţa să-i mărturisească 
sentimentele care pe care le-avea, dar era oare 
acum momentul s-o facă? Ar fi crezut că era doar o 
altă tactică de-a o împiedica să plece singură. 
Inainte ca el să mai poată spune vreun cuvânt, 
femeia ieşi din grajd. 

Chloe conduse caii până la intrarea dinspre aripa 
Cavalerilor.  Simţindu-i apropierea, Wellan şi 
Cameron o scoaseră pe mica zână din 
ascunzătoare şi o conduseră până-n curte. 
Urcându-se în şa, Ariane era cât pe-aici să-şi 
julească una dintre aripile ei lungi de sacii cu 
mâncare. Wellan reacţionă însă imediat şi i-o 
înlătură uşor. Fetiţa îi mulţumi înroşindu-se de 


timiditate şi Marele Cavaler o bătu prieteneşte pe 
şold, zâmbind. Inconjură apoi caii şi se apropie de 
Chloe. li întinse braţul şi ea i-l strânse în felul 
Cavalerilor. 

— Nu face pe eroina! O sfătui el foarte serios. 

— Fii fără teamă, Mare Cavaler! 

Wellan se dădu înapoi şi o privi plecând pe 
femeia Cavaler, cu platoşa verde, incrustată cu 
nestemate ce străluceau şi pe fetiţa ale cărei aripi 
fremătau în adierea vântului. Cu simţurile sale 
magice supraveghe coasta oceanului tot timpul 
călătoriei lor, să se încredinţeze că soldații 
împăratului Negru n-o să le surprindă pe 
pământurile Regelui Tilly. 

Cu gând să nu atragă atenţia ţăranilor, Chloe 
alese să călărească pe drumul ce trecea prin 
pădurile de Smarald, pe la vest de Muntele de 
Cristal, decât la loc deschis, pe câmpurile cultivate. 
Alese de asemenea drumurile largi, Ariane 
stăpânind prea puţin sistemul de funcţionare al 
aripilor ei, cu o anvergură de doi metri. 

Când ajunseră la graniţa dintre Regatul de 
Smarald şi cel de Argint, deja se însera şi îşi 
aşezară culcuşul pentru noapte pe malul râului 
Wawki, cel care urca spre miazănoapte, şerpuind 
printre copaci. Cu multă fereală Ariane aprinse un 
foc şi pregăti ceva de mâncare, în timp ce Chloe 
avea grijă de cai. Când se aşeză pe pătura ei, zâna 
cea mică scoase un suspin de uşurare. 

— Un pic de curaj, o îmbărbătă Chloe. Mâine- 


seară avem să fim la palatul părinţilor tăi. 

Cavalerul se aşeză lângă copilul libelulă şi 
acceptă cu plăcere o strachină de ciorbă caldă. 

— Sunt foarte mulţumită să petrec un pic de 
timp doar cu voi, maestră, mărturisi Ariane. Îmi 
plac mult fraţii şi surorile voastre de arme, dar sunt 
prea gălăgioşi. 

Chloe izbucni în râs în faţa sincerităţii fetiţei. Dar 
era adevărat şi că, în prezenţa exuberanţilor ei 
colegi, ucenicilor le era câteodată greu să se 
exprime în largul lor. 

Le era foame, aşa că sorbiră cu nesaţ tot ce 
pregătise Ariane, apoi  ronţăiră smochine 
proaspete. Luna se ridică leneş până-n vârful 
copacilor, iar alături de ea, luceferi şi miriade de- 
alte stele sclipeau pe cerul precum cerneala. In 
căutare de insecte nocturne, un liliac trecu în zbor 
pe deasupra capetelor lor. Pădurea fremăta de 
viaţă şi Ariane simţea până şi cea mai mică 
vibraţie. 

Printre ramuri sufla o adiere proaspătă, care 
făcea frunzele să foşnească. Chloe o ajută pe 
ucenica ei să-şi închidă aripile şi, ca să nu-i fie frig, 
îi aşeză o pătură pe umeri. 

— Mulţumesc, maestră, spuse aceasta, uitându- 
se cu recunoştinţă la femeia Cavaler. 

— Cel puţin, nu ţi-am făcut vreun rău? 

Ariane făcu un semn negativ cu capul. Chloe făcu 
ceai şi-i dădu şi ei o ulcică. Ţinând-o între palme, 
fetiţa îşi încălzi mâinile mici şi reci. 


— Când mă veţi învăţa să stăpânesc elementele? 
întrebă Scutierul. 

— Doar atunci când n-o să riscăm să te vedem 
cum îţi iei zborul, fără să vrei, spre cer, râse femeia 
Cavaler. 

Zâmbind încă, duse apoi ulcica cu ceai la buze. 

Într-adevăr, Ariane o văzuse cum stârnise în 
curtea castelului nişte curenţi teribili, care 
mişcaseră carele ţăranilor atât de uşor, de parcă ar 
fi fost coji de nuci. 

— Şi-apoi, Cavalerii nu au toţi aceleaşi puteri, 
mai adăugă Chloe. Asta ar putea să nu-ți 
reuşească, însă ne-ai putea surprinde cu alte puteri 
magice sau cu aptitudini noi. 

Îi mai povesti lui Ariane cum fiecare dintre fraţii 
ei de arme îşi descoperise talentele unice, iar fetiţa 
îi sorbi cuvintele de pe buze, în special vorbele 
care-i istoriseau despre Wellan. La fel ca şi colegii 
lui, acesta putea să vindece răni, să lanseze raze 
incendiare, să aprindă magic lumânările, să 
citească gândurile, să comunice cu spiritul 
celorlalţi, să simtă prezenţa unor fiinţe vii de la 
kilometri distanţă, dar părea să posede şi darul de 
a-i influenţa pe alţii prin vocea lui. Când vorbea, 
toată lumea îl asculta, fie că povestea o legendă, 
fie că dădea nişte ordine. 

— Este şi cel mai frumos dintre Cavaleri, declară 
deodată Ariane. 

Dar n-apucă bine să spună aceste cuvinte, că, de 
ruşine, obrajii îi luară foc. 


— Eu îi consider chipeşi pe toţi, îi răspunse 
Chloe, dar e adevărat că Wellan are, în felul cum 
arată, un aer regal, numai al lui. 

— Vocea lui îi face pe oameni s-asculte, reluă 
Ariane. Voi stăpâniţi elementele. Cavalerul lason 
are o forţă de levitaţie foarte puternică. Cavalerul 
Santo este un mare vindecător. Cavalerul Falcon 
este rapid ca un fulger, în timp ce Cavalerul 
Bergeau are muşchi de oţel. Dar care este talentul 
Cavalerului Dempsey? 

— Luciditatea lui în orice împrejurare. Cred că 
nicio vrăjitorie nu-l poate îndepărta de la scopurile 
lui. Putem întotdeauna să contăm pe Dempsey. 

Odată ce-i trecură pe toţi în revistă, se-nfăşurară 
în pături şi se culcară lângă foc. Ţârâitul greierilor 
şi clipocitul apei le legănă uşor, aşa că moş Ene le 
prinse imediat în braţele lui moi. Dar, pe la mijlocul 
nopţii, Ariane deschise repede ochii. Se ajută de 
simţurile ei magice, cum o învățase Chloe, şi 
cercetă împrejurimile. Simţi imediat o sursă stranie 
de viaţă. 

Se aşeză cu atenţie şi îşi plimbă privirea peste 
pădure. Nimic. Caii continuau să dormiteze la 
câţiva paşi de ele. Dacă ar fi existat într-adevăr un 
pericol, ei le-ar fi avertizat. O ceaţă uşoară se 
ridica de pe pământ până la râu, învăluind totul 
într-o altă lumină. Convinsă că era vorba de-o 
alarmă falsă, fetiţa se pregătea să se culce din 
nou, când observă mişcare în preajma malului. 
Văzu o creastă întunecată care împrăştia bruma şi 


auzi cât se poate de clar cum aleargă prin stuf un 
animal mic. Frica o străbătu ca un curent electric, 
trezind-o şi pe Chloe, care dormea alături de ea. 

— Ce s-a întâmplat? Se alarmă femeia Cavaler. 

— Am văzut ceva pe-acolo... reuşi să articuleze 
zâna. 

Chloe sări în picioare şi înşfăcă sabia. Scrută 
toată regiunea cu simţurile ei magice, dar nu 
observă nimic anormal. Se destinse şi se-ntoarse 
spre copilul care tremura şi crezu că fusese vorba, 
probabil, de-un vis urât. Se aşeză lângă ea şi-şi 
trecu braţul în jurul umerilor ei, să nu-i strice 
aripile. 

— Nu ştiu ce-a fost, dar nu mai este acolo, o 
asigură ea. Dacă era un prădător, pesemne că era 
tare mic, pentru că nici caii nu l-au considerat o 
ameninţare serioasă. 

Văzând că fetiţa nu era deloc convinsă, Chloe 
ridică magic mărimea flăcărilor, care luminară 
toată poieniţa, ceea ce ar fi ajutat la îndepărtarea 
animalelor un pic prea curioase. Se culcară din 
nou, fără să vadă cei doi ochi de-un roşu aprins, 
ascunşi în stuf, care le pândeau culcuşul. 

Odată cu primele raze ale răsăritului îşi urmară 
drumul şi Ariane nu mai aminti nimic despre 
temerile ei din timpul nopţii. „Cu atât mai bine”, 
gândi Chloe, căci primul lucru pe care Cavalerul 
trebuia să-l înveţe pe Scutier era ca acesta să-şi 
stăpânească frica în orice-mprejurare. Pe câmpul 
de luptă fiind o emoție nefastă şi, uneori, 


paralizantă, aceasta-i putea aduce soldatului chiar 
şi moartea. 

Continuară să călărească toată ziua şi, pe când 
soarele-şi pregătea lungul său periplu prin ocean 
spre lumea de dincolo, coborâră şi ele pe valea cea 
frumoasă şi vrăjită a Regatului Zânelor. Inima lui 
Ariane crescu de bucurie privind la margaretele 
gigantice de culori strălucitoare, la lalelele de-un 
roşu aprins, la ramurile enorme de mărgăritărel 
frumos mirositor şi chiar la zborul întretăiat al 
păsărelelor-muscă, ciripind vesele. 

— iți aminteşti de toate astea, nu-i aşa? Se 
emoţionă Chloe. 

— Desigur, maestră. Mă jucam pe-aici cu 
verişoarele mele. Pe-acolo curge un râu cu ape 
luminoase şi limpezi, iar fructele tufelor de pe mal 
au un gust delicios. 

Chloe o lăsă să treacă înainte şi, câteva minute 
mai târziu, ajunseră pe mal. Broscuţe fluorescente 
săreau în valurile limpezi şi peşti cu ochi bulbucaţi 
şi rotunzi scoteau curioşi capul din apă să-i vadă 
mai bine pe cei ce se-apropiau. Ariane îşi urmă 
drumul până la podul cel mic şi respiră adânc 
mirosul pomilor încărcaţi cu nişte fructe curioase 
de culoarea aurului. 

Fără să se grăbească, traversară râul şi sosiră în 
faţa unui deluşor cu iarbă albastră, presărată cu 
ciuperci de-un alb imaculat. Un freamăt le-nconjură 
deodată şi, venind de nicăieri, o ceată de zâne 
mici, vorbind toate-n acelaşi timp, se năpustiră 


asupra lor. Semănând cu nişte păpuşi de porțelan, 
creaturile magice zburau împrejurul lui Ariane 
ridicându-i aripile şi incitând-o să le urmeze. 

Apoi, deodată, ele se-mprăştiară ca nişte 
păsărele speriate şi cuplul regal se materializă în 
faţa oaspeţilor. 

— Bine-aţi venit, Cavaler Chloe, îi ură Regele 
Tilly. 

Tânăra descălecă şi se-nclină în faţa celor două 
personaje maiestuoase,  îmbrăcate-n  voaluri 
uşoare. Contemplând părul aproape transparent al 
regelui şi buclele bălaie ale reginei, Chloe se 
întrebă, firesc, cum de părul fiicei lor era negru ca 
noaptea. 

— Văd că-mi aduceţi fiica înapoi, urmă el. 

— Aceasta depinde de ea, Maiestate, răspunse 
Chloe, făcându-i cu ochiul Scutierului său. 

O ajută pe fetiţă să coboare de pe cal, având 
grijă de aripile ei transparente. Regina Calva se 
apropie de Ariane, cu ochi strălucitori de bucurie, şi 
îngenunche în iarbă, să fie la înălţimea ei. 

— Nu mai eşti fetiţa pe care-am dat-o în grija 
magicianului Elund, declară ea, mângâindu-i faţa 
mătăsoasă ca piersica. De când ai aripi? 

— De câteva zile numai, Alteța Voastră, răspunse 
politicos Ariane, impresionată să se afle în faţa 
părinţilor ei. 

— Mi-aţi spus că o să i le retrageţi, dacă dorinţa 
ei va fi aceea de-a deveni Cavaler, interveni Chloe, 
voind să explice totodată şi scopul prezenţei lor 


acolo, în Regatul Zânelor. 

— Îmi aduc aminte foarte bine, răspunse Regele 
Tilly, cu zâmbetul dispărându-i de pe faţă. Vă rog, 
urmaţi-ne! 

Tilly şi Calva se ridicară în aer şi o luară înainte. 
Cavalerul şi Scutierul apucară, la rându-le, hăţurile 
cailor şi merseră în urma lor. Deodată peisajul 
încântător se schimbă într-o curte interioară mare, 
pavată cu pietre mici şi rotunde. De-a lungul 
pereţilor enclavei erau galerii împodobite cu flori 
multicolore. 

— Puteţi să lăsaţi caii aici, spuse regele. Zânele îi 
vor hrăni şi adăpa. 

Chloe le cunoştea îndeajuns pe zâne să ştie că 
aveau să se ţină de cuvânt. li făcu semn lui Ariane 
să asculte şi continuă să-i urineze pe rege şi pe 
regină, împingând-o uşor înainte pe ucenica ei. Se 
treziră apoi deodată într-o sală mare cu pereţi 
transparenţi, care lăsau să treacă în încăpere 
tonurile calde de portocaliu ale asfinţitului. Scaune 
comode şi elegante, acoperite cu catifea turcoaz, 
alunecară uşor până la ele şi zânele le invitară să 
ne aşeze. 

— Frumoasa noastră Ariane este deci gata să 
devină soldat, înţelese regele, studiind copila. 

— Dar poate şi să se hotărască să-şi reia locul în 
sânul familiei, nu-i aşa? se nelinişti regina. 

— Ordinul de Smarald nu reţine pe nimeni 
împotriva voinței acestuia, Maiestate, afirmă 
Chloe. Hotărârea are să-i aparțină lui Ariane. 


Fetiţa privea curioasă peste tot împrejurul ei 
dorind să-şi amintească de mult îndrăgita copilărie. 
Viaţa unei zâne se rezuma la îngrijirea animalelor 
din pădurea vrăjită, iar în rest, din distracţii de tot 
felul. Chloe ştia că fetiţa se confruntă cu o alegere 
dificilă, dar viaţa unui Cavaler fiind alcătuită dintr-o 
multitudine de drumuri diferite, aceasta ar fi fost o 
lecţie deosebit de importantă pentru Scutierul ei. 

Regina, care nu-şi lua ochii de la copilă, protestă: 

— Dar nu este obligată să răspundă imediat! 
Bucuraţi-vă întâi de ospitalitatea noastră! 

Regele i se alătură şi el o convinse, în cele din 
urmă, pe Chloe să rămână câteva zile în palatul lor 
de sticlă. Wellan n-avea să fie deloc bucuros când 
va afla, dar codul îi obliga pe Cavaleri să se supună 
dorințelor regilor. 


8 
O ALEGERE GREA 


E masa de seară, Chloe şi Ariane stătură 


alături de Regele Tilly şi de curtea lui. Nefiind ea 
însăşi zână, femeii Cavaler îi era greu să 
deosebească zânele-ntre ele. Cu fața lor de păpuşă 
şi voalurile lor diafane, aproape că nu vedeai 
diferențele. Suveranul îi prezentă cu mândrie toţi 
demnitarii. Ea îi salută politicos, dar în sinea ei 
observă totodată că în anturajul regelui-zână erau 
foarte puţini bărbaţi. 

In seara aceea, le oferiră o cameră în mijlocul 
căreia se afla un cuib moale şi pufos de forma unei 
cupole. Se simţea o adiere parfumată, iar tavanul 
lăsa să se zărească strălucirea stelelor. Pentru că 
un Cavaler nu trebuia să se despartă niciodată de 
Scutierul lui, Chloe ceru şi un al doilea pat, dar 
servitorii răspunseră că, în ceea ce-o privea pe 
copilă, Regina avea un alt plan. Se duse imediat să 
protesteze, dar Scutierul ei îi puse mâna pe braţ şi 
spuse: 

— Lăsaţi-mă să-i fac pe plac astă-seară, maestră! 
O imploră Ariane. 

Chloe văzu insistența din ochii albaştri ai 
copilului şi înţelese că voia să facă despărţirea mai 


puţin dureroasă pentru familia regală. Îi dădu deci 
această învoire neobişnuită şi o lăsă să plece cu 
celelalte zâne. Fiind în legătură permanentă cu 
Ariane, în caz de nevoie, ar fi putut s-o găsească 
imediat. Se  încolăcise pe pat şi-şi trăsese 
cuverturile mătăsoase până sus la bărbie, când 
lumina din cameră se micşoră până ce încăperea 
fu învăluită de întuneric. Intorcând-se pe spate, 
admiră bolta-nstelată, amintindu-şi şi de zeii care 
locuiau acolo. Nu se străduise să cunoască numele 
tuturor astrelor, ca Wellan, dar, mai romantică 
decât el, ştia întotdeauna să aprecieze frumuseţea 
cerului presărat cu strălucirea miriadelor de aştri. 

Ariane le urmă pe zâne fără să se folosească de 
aripi şi ajunse într-o cameră mare ai cărei pereţi 
pastel îşi schimbau necontenit culoarea. Regina 
Calva o aştepta cu mâinile strânse la piept, 
minunată de schimbările prin care trecuse fetiţa ei. 

— Dar înaintează, Ariane, o rugă regina cu vocea 
ei cea dulce. 

La comanda tacită a stăpânei lor, celelalte zâne 
se retraseră, lăsând-o pe fiică să meargă singură 
spre mama ei. 

— lţi mai aminteşti de camera aceasta? o întrebă 
Calva. 

— Nu, Maiestate. 

— A fost a ta şi, de când ai plecat, nimeni n-a 
mai folosit-o. Dacă vrei, poţi s-o iei înapoi. 

Ariane merse şi admiră mobilele miniaturale: o 
toaletă ca un dulăpior, care avea o oglindă în 


formă de lebădă, o perie de-argint şi o mulţime de 
sticluţe colorate, un coş de jucării, din sticlă, un pat 
mic de pai alb, presărat cu sticluţe strălucitoare. 
Ridică o păpuşă de mătase, cu părul lung 
transparent, fără să-şi poată aminti ce-ar putea fi. 

— Acum, pentru că ai deja aripi, o să te lăsăm, 
desigur, să-ţi alegi mobila pe care-o vrei. 

Punând păpuşa la loc în pat, mâna fetiţei se 
aşeză instinctiv pe garda săbiei. Cu şase ani în 
urmă, pe când pleca din regatul părinţilor, ea îşi 
părăsise jucăriile, cu scopul să studieze intensiv 
magia, istoria, matematica, limbile vechi şi 
diplomaţia. Care-i era locul acum? Pe lângă părinţii 
ei? Calva şi Tilly îi ofereau posibilitatea să redevină 
o prinţesă a continentului Enkidiev, dar, rămânând 
Scutier, putea să-şi servească mai bine 
continentul. 

— E vorba de-o alegere grea... şopti ea 
observând motivele colorate care se formau pe 
peretele din faţa ei. 

— Vrei într-adevăr să-ţi pierzi aripile? întrebă 
Regina, simţind-o că înclină mai mult spre 
jurământul de credinţă făcut Regatului de Smarald. 

Ariane se întoarse spre femeia minunată cu 
bucle bălaie, ai cărei ochi se umpleau treptat de 
tristeţe. Işi adună tot curajul, se-apropie de ea şi-i 
luă mâinile: 

— Mamă, eu vă iubesc şi vă voi iubi întotdeauna, 
dar, devenind elevă a magicianului Elund, m-am 
angajat să-i servesc pe egalii voştri. 


— Răspunzând apelului Regelui de Smarald, tatăl 
tău a vrut să-i arate doar bunăvoința noastră, căci 
poporul nostru nu întreţine prea multe relaţii cu 
lumea exterioară. Dar niciodată n-am dorit ca tu să 
devii mercenar, ca aceşti Cavaleri, care au răscolit 
totul în calea lor acum mulţi ani în urmă, protestă 
Calva. 

— Nu sunt aceiaşi soldaţi, Maiestate! Noua 
versiune a Ordinului este înţeleaptă şi bine 
intenţionată. Eu sunt sigură că tata şi voi veţi fi 
mândri de mine dacă am să-i ajut pe Cavalerii de 
Smarald să protejeze continentul de atacurile 
repetate ale Imperiului Negru. N-am să pot 
niciodată se devin o prinţesă a zânelor, ştiind că 
locuitorii continentului suferă! 

— Deci tu ai făcut deja alegerea! 

— Da, mărită doamnă, şi regret din tot sufletul 
supărarea pe care v-o aduc! 

Resemnată, regina Calva o însoţi pe fiica ei spre 
uşa în formă de arc care-o conducea la tatăl ei, 
singurul care avea dreptul s-o despartă pe zână de 
aripile ei. 

Ciripitul vesel al unei păsări roz o trezi pe Chloe 
dis-de- dimineaţă. Deschise ochii şi-o zări pe 
înaripată, care, aplecată pe marginea patului 
rotund, îşi arăta bucuria, scăldată într-o rază de 
soare. Femeia Cavaler se-ntinse, constatând cu 
surpriză că se simţea cât se poate de odihnită. 

— Sper că nu te-am lipsit de cuibul tău, spuse 
ea, căscând şi aşezându-se. 


Pasărea se avântă şi zbură spre plafonul de 
sticlă, pe care-l traversă fără cea mai mică 
greutate. „Este ca-ntr-un vis care nu se mai 
termină”, gândi Chloe sărind jos din pat. Nimic din 
lumea asta nu pare real. Se-ndreptă spre uşa care 
se deschise singură când ea întinse mâna spre 
mânerul de bronz. 

— N-am să mă obişnuiesc niciodată cu regatul 
acesta, suspină ea în gând. 

— Nu veţi avea timp, îi răspunse o voce de copil. 

Faţa strălucitoare a lui Ariane apăru în 
deschizătură. Înainte ca Chloe să poată spune un 
cuvânt, ucenica îi sări în braţe şi-o strânse cu toată 
puterea. Doar atunci cavalerul observă că nu mai 
are aripi. 

— Tata mi le-a înlăturat aseară şi toată noaptea 
m-a legănat în braţele lui, răspunse Ariane 
întrebării ei fără glas. 

— Ai suferit? se nelinişti Chloe. 

— Nu, nu foarte mult. Înlăturarea lor este mai 
puţin dureroasă decât naşterea. 

Femeia o lăsă jos şi îi aşeză câteva fire de păr 
după urechile delicate. 

— Mi-a fost frică să nu vrei cumva să rămâi cu 
familia ta, spuse ea. 

— Mama ar fi vrut tare mult să-mi reiau locul 
lângă ea, mărturisi copila. Dar, în final am înţeles 
că salvarea continentului era mai importantă. Sunt 
gata să vă urmez şi la capătul lumii, maestră. 

— Dac-am începe cu micul dejun? sugeră Chloe 


şi, mândră de ucenica ei, o luă de mână şi o 
conduse pe culoarele transparente ale palatului, 
spre marea sală de mese, unde zânele se adunau 
deja. 


9 
ARMĂSARUL SĂLBATIC 


De câtva timp, pe câmpiile Regatului Perlei, 


îmblânzitorii de cai pândeau o turmă de iepe 
puternice. In cele mai multe cazuri, nu le era greu 
să le prindă şi să le conducă spre pădurea în care 
era ascuns ocolul. Odată capturate, animalele se 
dovedeau a fi uşor de-mblânzit. Apoi oamenii şi le- 
mpărţeau în mod egal şi se duceau să le vândă la 
târgurile din diferite ţări. 

Anul acesta însă, încercarea lor de-a prinde 
mânjii fu împiedicată de apariţia bruscă a unui 
armăsar negru, care venea în galop din nord. Era 
un animal minunat cu părul lucios şi piept 
musculos. Coama lungă şi mătăsoasă flutura în 
vânt, iar  copitele puternice băteau nervos 
pământul. Ajuns în preajma celorlalte animale, 
scoase câteva nechezaturi stridente şi iepele se 
împrăş- tiară în faţa oamenilor, care le aşteptau 
călare. 

— De unde vine ăsta? strigă unul dintre 
îmblânzitori, învârtind o frânghie înfăşurată la 


capătul braţului. 

— S-ar spune că vine din Regatul de Smarald, îi 
răspunse unul dintre cumetrii lui, aflat mai încolo. 

— Fiţi atenţi la el! S-ar părea că face o mică 
avere! 

Îmblânzitorii se strânseră în jurul armăsarului de 
culoarea nopţii şi-l urmăriră toată dimineaţa, 
îndreptându-l spre pădure. Animalul maiestuos se 
ferea cu multă abilitate, evitând nodurile care 
apăreau brusc. Se auziră şi nechezături ascuţite, 
semănând spaima printre iepele de pe câmpie. In 
timp ce el galopa din plin pe la marginea pădurii, 
un om se-ndreptă direct spre el şi-l obligă să facă 
un ocol printre doi brazi. De cum intră în pădure, 
îmblânzitorii înţeleseră că de-acum era al lor. 

Împrăştiindu-se în evantai, ei alungară armăsarul 
negru printre copaci, până când acesta pătrunse în 
ocolul făcut din brazi, pietre şi scânduri în stare 
brută. Inţelegând că era prins, calul sălbatic se- 
ntoarse brusc, dar doi oameni închiseră bariera din 
spatele lui. Se cabră şi bătu aerul cu copitele 
lucitoare, ameninţându-şi temnicerii. 

— E minunat! exclamă unul dintre îmblânzitori. 

— Nu şi foarte uşor de stăpânit, adăugă un altul, 
scărpinân- du-se în barbă. Ca să-l vindem trebuie 
mai întâi să-l îmblânzim, iar asta se arată a fi de 
durată. 

— Să-l legăm mai întâi şi să-l scoatem de-aici, 
dacă vrem să prindem şi iepele. 

Imblânzitorii aruncară deodată toate lasourile, 


însă doar două se-nfăşurară în jurul grumazului 
musculos. Furios, animalul începu să se-nvârtă în 
cerc, dar oamenii îl ţinură bine în timp ce toţi 
ceilalţi îşi înfăşurau din nou funiile. Animalul nu 
dădea semne de oboseală. Continua să tropăie cu 
picioarele din faţă, să se cabreze şi să fornăie. Unul 
dintre îmblânzitori introduse vârful suliţei într-o 
sticluţă pe care o purta la gât şi o fixă apoi într-un 
tub mic de bambus. 

— Unde ţi-e mintea, Timka! Se opuse unul dintre 
oameni, care-l ţinea pe armăsar din toată puterea, 
trăgând de frânghie. Otrava asta o foloseşti doar la 
pisicile sălbatice! Ai putea să-l omori cu licoarea 
asta şi, odată mort, n-o să mai valoreze nimic! 

— Ai tu vreo idee mai bună? Eu nu văd alt fel de 
a-l potoli ceva vreme, iar dacă nu conteneşte din 
nechezat o să pierdem şi turma de iepe. 

Timka duse tubul la buze, ochind umărul 
armăsarului. Suflă cu toată puterea, iar vârful 
ascuţit zbură ca o săgeată şi se înfipse în părul 
negru al animalului. Licoarea anesteziantă îşi făcu 
efectul şi calul încetă treptat să opună rezistenţă. 
De teamă să nu prăbuşească în mijlocul ocolului, 
dresorii se năpustiră asupra lui şi-l făcură să iasă, 
ca să-l conducă în adâncul pădurii. II legară solid 
de-un copac gros ce părea să aibă cam o sută de 
ani şi-l lăsară pe Timka să-l vegheze în timp ce ei 
încercau să adune iepele răspândite pe câmpie. 

Timka se uită cu multă atenţie la armăsar. Incă 
din fragedă copilărie, tatăl său îl învățase să 


dreseze caii şi el cunoştea de-acum toate rasele, 
dar animalul ăsta nu-şi regăsea strămoşii în niciuna 
dintre ele. Se apropie mai mult să-i vadă ochii şi, 
cu toate că otrava-i circula prin vene, animalul 
dădu ameninţător din cap. Ca să fie mai sigur, 
îmblânzitorul se trase înapoi şi se aşeză pe o 
buturugă, întrebându-se dacă acesta nu era cumva 
animalul preferat al vreunui zeu. Dacă era aşa, 
poate că cerul are să trimită măcar vreun semn. 

In seara aceea, după ce iepele fură adunate, 
oamenii îşi stabiliră tabăra pe lângă armăsarul 
negru, care continua să-i fixeze cu neîncredere, 
dar care, din fericire, era incapabil să-şi mişte un 
singur muşchi. Îmblânzitorii ştiau că o să 
trebuiască să ducă o bătălie aprigă împotriva lui, 
când poţiunea avea să-şi înceteze efectul, dar 
sperau să obţină pe el un preţ cât mai bun. Ca să-l 
dreseze, erau gata să-şi rişte chiar şi viaţa. După 
masă adormiră toţi, cu excepţia lui Timka, cel care 
nu încetase să observe animalul. Tatăl lui îl mai 
învățase să pregătească poţiunea care putea să-l 
ferească de pisicile, sălbatice, avertizându-l că 
aceasta nu se putea folosi decât o singură dată pe 
un animal. Şi mai spera că efectele ei au să dureze 
până când are să poată să-l vândă. 


10 
HATHIR, CAL SAU DRAGON? 


latra timp, la Castelul de Smarald, ucenicii 


făceau mari progrese în mânuirea armelor. Ca să 
se apere, aceşti copii ştiau foarte bine să se 
servească de puterile lor magice, dar în viaţa unui 
Cavaler erau şi situaţii care cereau folosirea săbiei, 
pumnalului sau a lâncii. 

In curtea cea mare, stând pe-un tomberon gol, 
lăsat în apropierea zidului de apărare, lason 
observa distrat micile izbânzi pe care le obținea 
tânărul său Scutier Morgan în înfruntarea sa cu 
elevul lui Bergeau, Curtis. Deşi de aceeaşi vârstă, 
cei doi băieţi erau mai degrabă diferiţi. De data 
aceasta, Elund îi încredinţase lui lason un băiat de 
unsprezece ani, zdravăn, voinic, aproape tot atât 
de înalt ca şi el. Originar din Deşert, el avea o 
rezistenţă asemănătoare lui Bergeau şi promitea 
să devină un Cavaler tot atât de musculos ca şi el. 
Cât despre Curtis, el se născuse în Regatul Zenor. 
Şi, în scopul de a-şi învinge adversarii, conta mai 
ales pe şiretenia şi spiritul său ascuţit de 
observaţie. 

Lupta asta ar fi trebuit să-l intereseze pe lason, 
dar Bergeau observă deodată că privirea lui 
urmărea mai degrabă languroasa mişcare din 


şolduri a două ţărănci tinere, ce păşeau în urma 
căruţei tatălui lor, care aducea la Castel nişte 
coşuri cu flori, decât la fentele şi la prezenţa de 
spirit a Scutierului. 

Fiind Cavaleri ai primei generaţii a Ordinului, ei 
atinseseră de-acum vârsta căsătoriei. Şi era firesc 
să-i intereseze şi femeile, dar nu în timpul în care 
trebuiau să urmărească evoluţia ucenicilor lor. 

Pentru a atrage atenţia fratelui său de arme, 
Bergeau strâmbă spre stânga tomberonul, apucă 
apoi imediat hulubele, ridică deodată căruţa şi o 
răsturnă pe jos. Aşa că, spre mirarea Scutierilor şi 
a Cavalerilor, lason se trezi dat de-a dura în praf, 
din care cauză sări în picioare, gata să se ia la 
bătaie cu toţi oamenii de pe continent. Constatând 
însă că Bergeau stătea în picioare în faţa căruţei şi 
mai şi zâmbea, înţelese imediat ce se-ntâmplase. 

— Regulile Ordinului sunt foarte clare atunci 
când vorbesc despre îndatoririle noastre, îi aminti 
omul Deşertului, venind spre el. 

In timp ce Bergeau îi arăta cu degetul regulile 
sculptate în piatra zidului la câţiva paşi de ei, lason 
le aruncă o privire scurtă şi puţin buimacă, fără să 
înţeleagă ţinta mesajului trimis de colegul său. 

— E interzis să stai jos în timp ce Scutierii noştri 
se antrenează? Voi el să ghicească, părând să- 
ncerce totodată şi o variantă de răspuns. 

Bergeau îl bătu prieteneşte pe umăr, râzând din 
toată inima, îi plăcea mult inocenţa şi puritatea 
sufletului acestui frate al său de arme. Cu o mutră 


de şmecher, omul Deşertului începu să meargă-n 
faţa lui, legănându-şi şoldurile ca o femeie. Văzând 
giumbuşlucul, Scutierii izbucniră în râs. 

— Ah, asta era... se bâlbâi lason, înroşindu-se. 

— Regulile prevăd că de-acum noi putem să ne 
căsătorim, dar nu în perioada în care avem de 
antrenat un Scutier, îi aminti Bergeau. 

Nici nu-şi termină bine ceea ce avea de spus, că 
în afara zidurilor fortăreței, izbucni un vacarm 
teribil. Cavalerii se-ntoarseră spre porţile cele mari 
şi-şi folosiră însuşirile lor magice să se asigure că 
nu era vorba despre un atac surpriză. 

— Sunt cai, anunţă Dempsey, apropiindu-se de 
ei. 

— Dar sunt fără călăreţi, adăugă Falcon. 

— Adunaţi-i pe Scutieri pe lângă zid, ordonă 
Wellan, care tocmai ieşea din aripa Cavalerilor, 
fiind pus în gardă de modificarea energiilor. 

Folosindu-şi mintea, soldaţii transmiseră 
comanda Scutierilor, care se grăbiră spre ziduri. 
Caii sălbatici invadară în galop curtea Castelului, 
împrăştiind împrejur tot praful adunat de pe drum, 
iar îmblânzitorii îi îndreptară destul de uşor spre un 
ocol, din apropierea grajdurilor, la vremea aceea 
pustiu. Oamenii săriră din şa şi închiseră repede 
bariera din spatele animalelor îngrozite. Rândaşii 
veniră şi ei repede şi umplură adăpătoarele cu apă. 

— Sunt desigur caii Scutierilor voştri, declară 
Dempsey lui Colville. 

Un zâmbet de bucurie se desenă pe buzele 


ucenicului cu păr lung şi negru. Aceşti copii vor 
împlini în curând doisprezece ani şi ideea de-a 
avea propriul Scutier îl distră mult pe Colville. 

De la fereastra camerei sale, Kira admira 
minunatele animale sălbatice, în special pe 
armăsarul cel negru, care se cabra înaintea 
îmblânzitorilor şi ameninţa cu copitele, pentru a-i 
împiedica să se apropie de iepe. La fel ca ea, şi 
aceşti cai erau prizonierii oamenilor. Cu toate 
numeroasele rugăminţi ale lui Armene, Smarald 
întâiul refuzase să-i ridice sancţiunea şi ea era 
obligată să meargă peste tot însoţită de garda 
regelui, chiar şi în bibliotecă. 

Se apropia anotimpul ploilor şi Cavalerii se 
instalau acum comod la Castel. De ce nu plecau în 
misiune? Pe coastă nu mai erau oameni-insectă de 
prins? 

Deşi nu renunţase la antrenamentele nocturne 
cu Cavalerul Hadrian, viaţa micii prințese devenise 
insuportabilă. 

Intrigată de comportamentul agresiv al calului 
negru, Kira dirijă simţurile ei magice spre el şi ceea 
ce observă în mintea lui o tulbură. Creierul acestui 
animal nu aparţinea lumii oamenilor. Semăna cu 
spiritul ei! „Dar cum era posibil?” se miră copilul. 
Sondă şi ceilalţi cai, fără să simtă şi la ei acelaşi 
neastâmpăr de neoprit. Foarte uimită îl observă pe 
Wellan cum se îndrepta grăbit spre ocol. Simţise şi 
el acelaşi lucru ca şi ea? 

Odată caii sălbatici închişi în ocol, Marele 


Cavaler, însoţit de  Scutier, se apropie de 
îmblânzitori. El prinsese esenţa malefică a unui 
dragon, dar ochilor lui nu li se arătau decât cai. 
Observându-i interesul, unul dintre negustori se 
apropie imediat de el. 

— Mă cheamă Timka, nobile senior. Frumoase 
animale, nu-i aşa? 

— Mărturisesc că da, comentă Cavalerul, studiind 
atent turma. 

Se apropiară şi ceilalţi Cavaleri însoţiţi de 
Scutierii lor, să se uite la caii cei noi. Curajoasa 
Swan dădu chiar dovadă de îndrăzneală, 
căţărându-se pe îngrăditură, cu toată ameninţarea 
pe care o reprezenta armăsarul cel nervos, care 
lovea pământul cu copitele. Bridgess o apucă de 
talie şi-o aduse ferm pe pământ, în ciuda 
protestelor ei şi înainte ca Wellan să intervină. Insă 
Marele Cavaler părea fascinat de armăsarul cel 
negru. 

— lepele tinere, având mai puţin de doi ani, ar 
putea să vă aducă servicii preţioase în timpul 
luptelor, adăugă  îmblânzitorul,  însoţindu-l pe 
Wellan aproape până la barieră. Ar fi fost cât pe- 
aici să nu putem prinde animalele-acestea. 
Armăsarul acesta este cel mai puternic pe care l- 
am văzut vreodată. Dar am reuşit să-l încolţim şi 
să-l conducem până aici mulţumită unei vechi 
tehnici învăţate de la tatăl meu. 

Wellan tocmai privea animalul enorm, 
întrebându-se de ce simţea că-i provoacă în el un 


rău atât de mare. Avea într-adevăr forma fizică a 
unui cal, dar esenţa lui era străină şi în special 
mirosul lui îi amintea de cel al dragonilor... Să fi 
fost asta o altă armă a împăratului Negru? 

— Ce-aveţi să faceţi cu el, dacă nu o să ajungeţi 
să-l dresați? se nelinişti Wellan. 

— Trebuie sau să-l biruim, sau să-i dăm drumul. 
Văd că vă interesează, Cavalere. 

— Este-un armăsar frumos. 

— Este un animal perfect de-ncălecat pentru un 
mare şef aşa ca voi, dac-aş putea să-mi permit. 

— Dac-aveţi să reuşiţi să-l îmblânziţi, vi-l cumpăr, 
declară Wellan. 

— N-am întâlnit niciodată cai pe care să nu pot 
să-i îmblânzesc. Lăsaţi-mă câteva zile şi-o să fie al 
vostru. 

Marele Cavaler îi strânse mâna să pecetluiască 
târgul şi-şi continuă drumul spre grajduri, resimţind 
neliniştea subită a Scutierului său care era în 
spate. 

— Ţi-e teamă pentru mine, Cameron? îl tachină 
Cavalerul. 

— Nu este un cal ca toţi ceilalţi, maestre, 
răspunse băiatul. Nu-i este teamă de om. 

— Şi, după tine, acesta-i un defect la un cal de 
luptă? 

— Nu, dar un cal care nu-şi respectă stăpânul 
reprezintă desigur un pericol pentru el. 

— Dar, desigur, tinere, am intenţia să mă fac 
respectat! 


Wellan puse o mână prietenească pe umărul lui 
şi intrară în grajd, unde Scutierul îşi înşeuă calul 
sub privirea maestrului său. 

Kira fu atât de neliniştită de ceea ce simţea în 
timp ce sonda mintea armăsarului, că nu putu să 
facă nimic toată ziua. Negilijă cartea cea mare de 
istorie, pe care, de-un timp, o învăţa pe dinafară şi 
se culcă pe pat. De masa pe care i-o aduse Armene 
abia dacă se atinse, iar în timpul băii nu spuse 
nimic. Servitoarea o studie din cap până-n picioare 
să se convingă dacă nu era cumva bolnavă şi, în 
final, trase concluzia că sechestrarea ei începea s- 
o facă apatică. Se duse din nou în apartamentul 
regelui să protesteze împotriva acestui tratament 
nedrept şi să-i ceară suveranului să-i acorde 
copilului iertarea. Dar Smarald întâiul mânca în 
prezenţa consilierilor lui, iar ea fu nevoită să-şi 
amâne intervenţia pe-a doua zi. 

Pe înserat, Kira cobori uşurel din pat şi ieşi pe 
fereastră, nefiind îmbrăcată decât cu cămăşuţa ei 
de noapte. Prinzându-se ferm cu ghearele de 
pietrele zidului, cobori în curte. Armăsarul cel 
mândru măsura în lung şi-n lat ocolul nechezând şi 
fornăind, protestând împotriva sorții sale. Kira se 
sui pe îngrăditură şi admiră picioarele musculoase 
ale acestui cal minunat, care ridica praful în jurul 
lui. 

— Eu ştiu exact ce simţi, prietene, mormăi ea, 
gândindu-se la propria captivitate în palat. 

Animalul se opri deodată şi se-ntoarse către 


fetiţa mov, ce stătea pe îngrăditură. Spre marea 
mirare a Kirei, ochii lui se aprinseră. Fetiţa nu ştia 
ce se-ntâmplase, dar înţelese imediat că era în 
pericol. Sări pe nisip şi se dădu înapoi cu câţiva 
paşi. Toţi Cavalerii dormeau la ora asta şi nimeni 
nu i-ar fi venit într-ajutor dacă animalul s-ar fi 
înfuriat. 

Armăsarul galopă până la barieră şi se opri dintr- 
odată, adulmecând aerul, ca şi cum ar fi 
recunoscut un miros. El scoase nişte nechezături 
tânguitoare, agitându-şi coama neagră. Adunându- 
şi tot curajul, copila se apropie cu fereală şi întinse 
mâna. Nările lui enorme mirosiră cele trei degete şi 
limba lui îi linse mâna. 

— Nu eşti chiar aşa teribil cum pari, se bucură 
Kira. 

Se sui din nou pe îngrăditură şi armăsarul îi 
mirosi cămăşuţa de noapte şi părul violet. Kira 
întinse încet mâna şi-i mângâie coama. Alcătuirea 
pielii era asemănătoare cu cea a celorlalţi cai, dar 
nu era atât de mătăsoasă. La atingere, părul foarte 
scurt îi amintea mai degrabă de pielea unor 
broscuţe cu care se juca pe marginea lacului, în 
apropiere de ocol. 

— Ce cal caraghios eşti! 

Armăsarul îşi aplecă capul spre genunchi şi 
scoase nişte sunete curioase. Urechile Kirei se- 
nălţară fără ca ea să-şi dea seama. Inţelegea ceea 
ce-i spunea! îl chema Hathir şi nu era decât un pui 
în vârstă de câteva luni care-şi căuta părinţii. 


— E imposibil! exclamă Kira. Puii nu sunt aşa 
mari ca tine! 

Asta n-avea niciun sens... Dar ea n-o să se- 
adreseze lui 

Wellan, cel mai citit dintre Cavaleri, ca să obţină 
o explicaţie a curiosului fenomen. Calul continuă să 
se plângă de singurătatea lui, căci pe pământul 
oamenilor nicio creatură nu-i semăna. 

Ştiind foarte bine că nu o să poată dezlega 
misterul în noaptea aceasta şi nesimţind niciun fel 
de frică faţă de animal, Kira îi ceru voie să se 
caţăre pe spatele lui. Hathir se apropie imediat de 
îngrăditură, să o ajute. Copila nu făcuse niciodată 
echitație, căci acesta era un privilegiu al 
Cavalerilor şi al Scutierilor. Dar curtea fiind goală, 
nimeni n-o să ştie că ea încălca regulile. Se prinse 
deci de coama animalului şi-l lovi uşor cu călcâiele 
de-o parte şi de alta a corpului, aşa cum văzuse că 
fac Cavalerii. 

Muşchii puternici ai calului se contractară şi el 
făcu un prim tur al ocolului la pas. Inveselită, Kira 
apăsă mai mult picioarele de părul mătăsos şi 
Hathir o luă la galop. Corpul ei mic se făcu una cu 
cel al animalului, picioarele lui deveniră ale ei şi 
părul îi zbura în vânt asemenea coamei calului. 

Ce experienţă fantastică! De ce Elund o lipsea de 
bucuria asta mare? Armăsarul începu să galopeze 
şi Kira nu mai simţi deloc mişcarea umerilor lui sub 
coapsele sale. După vreo zece ture ale ocolului, de 
frică să nu fie prinsă asupra faptului şi pedepsită o 


dată-n plus, prinţesa sări pe îngrăditură şi sărută 
calul pe frunte. 

— Dacă vrei, am să vin în fiecare seară, Hathir, 
dar nu trebuie să le spui celorlalţi, căci au să-mi 
pună gratii la ferestre. Înţelegi? 

Nechezând, calul cel negru încuviinţă din cap şi 
Kira ştiu 
i—au să fie prieteni pentru totdeauna. Hathir i-a 
redat gustul de-a trăi şi de-a deveni un mare 
luptător. El o să fie calul ei de luptă când are să 
aibă, în sfârşit, vârsta să se bată şi împreună vor 
învinge imperiul oamenilor-insectă. 


11 
NOUL SERVITOR AL ÎMPĂRATULUI 


P zilele următoare, îmblânzitorul încercă în van 


să supună armăsarul voinței sale. Sprijinindu-se de 
îngrăditură şi cu Cameron alături, Wellan îi observa 
munca cu mult interes. Niciodată nu întâlnise un 
animal atât de sălbatic. Unul dintre cei mai fideli 
servitori ai omului, calul afişa de obicei un 
temperament docil, dar animalul acesta se 
comporta ca o pisică sălbatică din Regatul de 
Rubin, prinsă în capcană. lubitor de libertate şi 
nedorind să stabilească relaţii cu oamenii, animalul 
sărea în ocol azvârlind din picioare, scuturându-şi 
călăreţul şi proiectându-l mereu pe jos. După trei 
zile când, la cea mai mică mişcare aproape toţi 
muşchii corpului îl dureau, Timka ieşi din ocol şi se 
apropie şchiopătând de Wellan. 

— E-un adevărat demon! exclamă el, clătinând 
din cap. Îmi pare rău că trebuie să anulez târgul 
nostru, Cavalere, dar niciun om n-o să dreseze 
vreodată creatura asta nefastă! 

— Aţi făcut tot ce-aţi putut, susţinu Wellan. 

— În ce-l priveşte, avem să luăm o hotărâre 
mâine, adăugă Timka. 

Omul se îndepărtă şchiopătând, în timp ce 
Marele Cavaler observa armăsarul care măsura 
victorios, în lung şi-n lat, ocolul. 


Cavalerul puse mâna pe barieră şi imediat simţi 
urma lăsată în lemn de energia Kirei. Deci, cu toată 
interdicţia regelui de-a nu părăsi palatul, ea a venit 
să-l vadă. Dacă acest cal straniu împărtăşea 
aceleaşi origini ca fetiţa cea mov, ce se petrecuse 
atunci când întâlniseră faţă-n faţă? 

— Maestre? se nelinişti copilul care stătea lângă 
el. 

— Ce s-a întâmplat, Cameron? murmură Wellan, 
încă prizonier al gândurilor care-l frământau. 

— Sunteţi dezamăgit, nu-i aşa? 

Wellan nu voia să-l mintă pe copil, căci asta era 
împotriva recomandărilor codului, dar, cu atât mai 
puţin, nici nu voia să-l sperie. 

— Să spunem că am îndoieli în privinţa originii 
acestui cal, iar dacă ar fi fost al meu, aş fi putut să 
aduc mai multă lumină în ce priveşte misterul 
apariţiei lui. 

Cameron  căscă ochii mari, încercând să 
descifreze  subinţelesurile cuvintelor maestrului 
său. Mult mai docil decât Bridgess, la aceeaşi 
vârstă, el nu era nicidecum mai puţin inteligent. 

— Credeţi că este vorba despre un cal ce-a 
apărut din Imperiul Negru? 

— Tot ce-i posibil, dar atâta timp cât nu suntem 
siguri, nu vreau să le vorbeşti şi celorlalţi despre 
asta. Inţelegi ce vreau să-ţi spun? 

Băieţandrul încuviinţă repede din cap, fericit că 
poate împărtăşi un astfel de secret cu Marele 
Cavaler. 


— Hai, tinere, vino! Avem caii noştri pe care 
trebuie să-i încălecăm, iar tu trebuie să înveţi să-l 
stăpâneşti mai întâi pe-al tău. Să mergem să ne 
plimbăm pe câmp. 

Cameron scoase un strigăt de bucurie şi-o luă 
înainte în direcţia grajdului. Wellan aruncă o ultimă 
privire animalului şi-şi promise să vină singur să-l 
studieze îndeaproape. 

După ce călărise aproape toată ziua, să înveţe 
să-şi conducă animalul de luptă doar cu ajutorul 
genunchilor, Cameron adormi imediat ce-şi aşeză 
capul pe pernă. Stând lângă el, înainte să-şi 
execute planul, Wellan ascultă cu răbdare cum 
locuitorii castelului se duc să se culce. Medită un 
moment, retrăgându-se în peştera de cristal a 
copilăriei sale, iar când deschise din nou ochii, 
noaptea îmbrăcase deja în haina ei neagră tot 
Regatul de Smarald. 

Încălţându-şi cizmele cele mai moi, părăsi 
camera fără să facă niciun zgomot. Traversă un 
culoar lung de piatră, sondând fiecare cameră. 
Colegii lui dormeau. Ca o stafie, se strecură în 
curte, se ascunse în spatele unei căruţe şi se 
asigură că împrejur nu mai era nimeni. Ceea ce 
văzu nu-l miră deloc. 

Armăsarul sălbatic dădea ture ocolului ca un 
animal foarte bine dresat, cu prinţesa sholiană 
stând pe crupa lui mare. Dacă nu reuşise să-şi 
debarce războinicii pe continent, împăratul Negru 
trimisese acest animal să-i aducă fiica. „Din 


fericire, Cavalerii de Smarald veghează”, gândi 
Wellan, rămânând în umbră. Nu era înarmat decât 
cu pumnalul de la centură, ceea ce nu-i era de 
niciun folos, dacă animalul ar fi sărit peste 
îngrăditură cu copilă cu tot, dar putea să-şi 
folosească magia şi să i-o ia. 

Kira galopă în ocol timp de minute bune, apoi 
opri calul lângă îngrăditură. Se aşeză acolo şi 
mângâie cu dragoste capul animalului. Apoi 
deodată sări pe pământ, alergă până la palat al 
cărui zid îl escaladă fără nicio greutate şi dispăru 
pe fereastra camerei sale. „Nu există deci niciun 
loc în care-ar putea fi ascunsă pentru a fi salvată”, 
suspină Wellan. 

Se întoarse în camera sa, se dezbrăcă şi se rugă 
la Theandras, zeiţa Regatului de Rubin, să-l apere 
până a doua zi, când ar fi putut să omoare 
animalul. 

Wellan nu dormi decât câteva ore şi, când se 
crăpă de ziuă, după baia obişnuită îşi întâlni 
prietenii în sala de mese. Buchanan se arătă 
deosebit de volubil în cursul mesei şi nimeni nu 
observă privirea sumbră a Marelui Cavaler. Când 
se  despărţiră să continue antrenamentul cu 
Scutierii, marele Cavaler se-ntoarse în camera lui, 
îşi luă lancea cea mai subţire şi abia apoi ieşi din 
aripa Cavalerilor. Crezând că era vorba de-un 
exerciţiu nou, Cameron îl urmă fără să pună 
întrebări, dar când Wellan intră în ocolul cailor 
sălbatici, copilul rămase pe loc cu sufletul împietrit 


de frică. 

— Maestre! Se alarmă el. 

— Rămâi acolo! îi ordonă Wellan, fără măcar să 
se-ntoarcă. 

Ceilalţi cavaleri simţiră frica ucenicului. Bridgess, 
Nogait, 

Kevin şi Buchanan ieşiră alergând din grajd, în 
timp ce Bergeau, lason, Dempsey, Falcon, Kems, 
Wimme şi Wanda îşi terminară imediat exerciţiile 
cu sabia şi fugiră la ocol. In apropierea bucătăriilor, 
Santo îngrijea o arsură periculoasă de pe braţul 
unei bucătărese. Mai mult decât neliniştit, termină 
repede tratamentul înainte să li se alăture 
prietenilor săi şi lui Hettrick, Scutierul său. 

Scrutând castelul cu simţurile lor magice, 
Cavalerii percepură şi o prezenţă malefică, dar 
aşteptară ordinele şefului lor, înainte de-a începe 
să caute. 

Văzându-l pe Wellan cu lancea în mână, în faţa 
armăsarului nemişcat, lason crezu că oamenii- 
insectă reuşiseră să se strecoare printre cai. Sări şi 
el în ocol şi se apropie cu grijă de fratele lui de 
arme, sondându-i intenţiile. 

— Unde sunt? întrebă  vajnic Cavalerul, 
traversând cu privirea-i aprigă împrejurimile, dar 
nevăzând niciun duşman. De ce te pregăteşti să te 
baţi când eu nu văd pe nimeni? 

Cu ochii înroşiţi, armăsarul înaintă încet spre ei. 
Căţăraţi pe împrejmuire, Scutierii scoaseră un 
strigăt de surpriză. Maeştrii lor voiră să-l ajungă din 


urmă pe lason şi să-l secondeze pe Wellan. 

— Nu, ordonă Marele Cavaler oprindu-i gestul. 

lason o luă uşor înapoi, neluându-şi privirea de la 
armăsar. Nemişcat ca o statuie, Wellan aştepta 
momentul să lovească inima animalului, ceea ce 
nu putea să facă decât o singură dată. Niciunul 
dintre prietenii lui nu trebuia să-i distragă atenţia. 

În camera ei, în faţa oglinzii, pe când îşi pieptăna 
părul lung şi violet Kira resimţi deodată energia 
întunecată a înfruntării dintre om şi animal. Aruncă 
pe jos frumoasa perie de sidef şi alergă la 
fereastră. Un frison de groază îi parcurse şira 
spinării când îl văzu pe Marele Cavaler în mijlocul 
ocolului cu o armă ucigătoare în mână. 

— Nu! urlă ea. 

Se repezi la uşă, o deschise brusc, speriindu-l pe 
soldatul care făcea de gardă. Neavând timp să-i 
explice unde se duce, se fofilă printre picioarele lui 
şi alergă până la scara pe care o cobori în trombă, 
neluând în seamă protestele gardianului ei. 

Cu jumătate din palat pe urme, copila mov se 
grăbi în curte şi sări pe îngrăditură între Bergeau şi 
Dempsey. Cei doi Cavaleri încercară să-o prindă, 
dar nu fură destul de rapizi. Kira ateriză în ocol şi 
sări între Wellan şi prada lui. 

— Nu puteţi să faceţi aşa ceva! strigă copila, 
scoţându-şi toate ghearele afară. 

În spatele ei, armăsarul se ridică pe picioarele 
din spate scoțând nechezături furioase. Garda de 
corp şi servitorii se opriseră la barieră, fiind mult 


prea speriaţi s-o urmeze în ocol. 

— Kira, să nu faci niciun gest brusc şi vino 
imediat spre mine, îi ordonă Wellan, cu ochii fixaţi 
pe ţinta lui. Animalul acesta este foarte periculos! 

— Nu-i adevărat! protestă ea, mergând cu 
spatele spre armăsar. E blând ca un miel! 

Dar calul dădea ameninţător din copite, chiar 
deasupra capului ei, riscând în orice moment să i-l 
spargă. Wellan nu putea azvârli lancea, atâta timp 
cât Kira stătea între el şi ţintă. Strângând bine 
arma cu o singură mână, întinse încet celălalt braţ 
Şi, servindu-se de magie, trase copila până la el. 
Kira simţi mâna invizibilă cum o prinde de talie. Işi 
înfundă imediat călcâiele în nisip şi rezistă din 
toată puterea. 

— N-am să vă las să-i faceţi rău! strigă ea. 

Un nimb violet o înconjură şi o eliberă deodată 
din mâna lui Wellan, făcându-l să-şi piardă aproape 
echilibrul. Dacă magia lui nu o putea îndepărta de 
animal, el nu prea ştia cum să ucidă armăsarul, 
fără ca, cu aceeaşi lovitură, să n-o rănească şi pe 
prinţesă. 

Are unul dintre voi vreo idee cum aş putea s-o 
scot de-aici, fără să-i pun viața în pericol îi întrebă 
el pe fraţii lui de arme. Bridgess sări imediat în ocol 
şi se apropie cu prudenţă de el, arătându-i în 
acelaşi timp fetiţei că nu este înarmată. Cei doi 
Cavaleri schimbară rapid o privire complice, iar 
femeia înţelese imediat ce are de făcut. 

— Kira, eu simt dragostea ta pentru acest 


animal, dar nu trebuie să-ţi laşi emoţiile să pună în 
pericol viaţa fraţilor mei. Adevăraţii Cavalerii nu 
acţionează astfel şi eu ştiu că tu vrei să devii odată 
Cavaler. Analizează această situaţie mai degrabă 
cu capul, nu cu inima, ca un soldat veritabil. Este 
vorba de-un animal periculos atât pentru noi, cât şi 
pentru tine! 

— Dar nu este decât un căluţ! replică fetiţa mov. 
Cum ar putea să fie periculos? 

Wellan ridică o sprânceană. Cu siguranţă că 
acest cal enorm din faţa lui nu era un pui. El 
aprecia chiar că trebuia să aibă vreo trei sau patru 
ani. Înainte ca el să poată protesta, Bridgess 
interveni. 

— Şi, dacă îţi promit să-l conving pe Elund să te 
numească Scutierul meu, urmă ea, ai să accepţi să 
mă însoţeşti până la palat? 

— Nu... Dacă vin cu voi, Cavalerul Wellan are să-l 
omoare pe Hathir... Nu vreau să-l omoare pe 
Hathir... Cavalerii de Smarald îi protejează pe 
nevinovaţi, chiar şi pe animale... 

Lacrimi mari începură să curgă pe obrajii ei mov, 
făcându-l pe armăsar şi mai furios. 

El îşi trânti deodată copitele pe pământ şi se 
năpusti spre Wellan. Kira întinse imediat braţul şi 
armăsarul se opri pe loc nechezând. 

— Animalul acesta este servitorul împăratului 
Negru! tună Wellan, ridicând lancea cu intenţia să 
scape de el o dată pentru totdeauna. 

— Dar cum e posibil? se miră Bridgess, uitându- 


se tot drept în ochii animalului. 

— Are aceeaşi energie ca dragonii pe care i-am 
învins în ultimii ani! 

Abnar se materializă deodată alături de doi 
dintre Cavaleri şi pe faţa Scutierilor se putu citi 
consternarea, căci nu-l văzuseră niciodată pe 
Elund folosind o astfel de magie. Nemuritorul purta 
tunica lui albă obişnuită, dar inelul lui de cristal, 
agăţat la gât, emitea o lumină orbitoare. În ocol, 
Armăsarul începu imediat să se retragă, dar îşi 
mişca ameninţător capul. Dacă nici asta n-ar fi 
reuşit să convingă copila că acest cal aparţinea 
împăratului Negru, nu s-ar fi putut ajunge la nimic. 

— Kira, există multe lucruri pe care tu încă nu le 
ştii şi pe care eu nu pot să ţi le spun acum, declară 
Magicianul de Cristal, punând un genunchi pe 
pământ, dar Cavalerii au dreptate. Acest animal 
este o creatură a împăratului Negru trimisă 
intenţionat aici ca să te răpească. 

— Să mă fure? Pe mine? Dar nici măcar nu mă 
cunoaşte! 

— Tu ştii că eu nu te mint niciodată! Acest 
animal nu este un cal adevărat. El are misiunea să 
te ducă la Amecareth. 

— Dar eu nu mai însemn nimic! Nu mai am 
părinţi, nu mai am regat! Nu sunt nici măcar 
demnă să devin Scutier! Pe Cavalerul Wellan ar 
trebui să-l ia, nu pe mine! 

— Nu pot să-ţi explic acum, prinţesă, dar trebuie 
să mă crezi! Acest cal este blând cu tine doar să-ţi 


adoarmă neîncrederea şi să te poată duce departe 
de noi pentru totdeauna. 

Kira se uită preţ de-o clipă în spate la animal, 
căci ştia că Magicianul de Cristal nu minţea 
niciodată, spre deosebire de Cavalerul Wellan care 
avea o deosebită plăcere s-o chinuie. 

Complet nemişcat, armăsarul negru îl fixa pe 
Abnar cu ochii lui strălucitori ca nişte flăcări. Fetiţa 
nici nu ştia prea bine unde se afla imperiul acela 
sau ce s-ar fi putut întâmpla acolo, dar dacă 
locuitorii lui erau toţi la fel de binevoitori ca Hathir, 
asta nu putea să fie chiar atât de rău precum se 
străduiau s-o facă să creadă. 

— S-ar putea ca soldaţii împăratului să accepte 
ucenici mov, gândi ea, fără să vrea, cu glas tare. 

— Mi-e teamă că nu, stărui Abnar. li dau de 
mâncare dragonilor lor. 

Nemuritorul simţi lupta ce se dădea în sufletul 
copilei. Nefericită în Regatul de Smarald, ea se- 
ntreba, pe bună dreptate, dacă talentele ei nu 
puteau fi recunoscute aiurea. 

— Lasă-l pe Cavalerul Wellan să-şi facă datoria şi 
vino cu mine, îi ceru Magicianul de Cristal. 

— Nu... rezistă ea. Nu vreau ca Hathir să fie 
omorât numai pentru că este diferit de ceilalţi cai. 
Şi eu sunt diferită şi nu m-aţi omorât... 

Wellan îşi aminti cu ruşine că, într-un timp, chiar 
voise s-o facă, pe când ea nu avea decât doi ani, 
crezând că aşa putea salva continentul Enkidiev. 

— Lăsaţi-l să se-ntoarcă la el acasă, vă implor! 


Plânse Kira. 

— Dacă îl eliberez, tu n-ai să mai fi niciodată în 
siguranţă când, cu toate interdicțiile regelui, ai să 
mergi să te plimbi în afara castelului, ripostă 
Wellan. 

— Ştiţi foarte bine că n-am să ies niciodată din 
Castelul acesta, sire, pentru că aţi reuşit să-l 
convingeţi pe rege că eu n-aş valora nimic!... 
suspină fetiţa. 

Dar nu era momentul să se certe cu ea. 

— Kira, ascultă-mă, interveni o dată în plus 
Abnar. Avem motive foarte serioase să veghem 
astfel asupra ta. Dacă vii cu mine, am să-ţi spun 
ceea ce zeii îmi permit să-ţi împărtăşesc despre 
tine. 

Copila n-avea niciun motiv să se-ndoiască de 
Nemuritor şi încă şi mai puţin de zei. Se întoarse 
spre calul negru şi se duse să-i strângă pieptul lui 
mare, între braţele ei mov, sub privirile înfiorate 
ale tuturor. Dar animalul păru mai degrabă că se 
calmează la atingerea ei. 

— Ai să-mi lipseşti, Hathir... suspină ea. Eu n-am 
să pot niciodată să ies de-aici, dar tu, tu mai poţi 
încă să fii liber... Oare înţelegi? 

Calul aplecă uşor capul şi adulmecă părul fetiţei, 
timp în care, gata să intervină, Abnar îşi apucă 
uşor inelul de la gât între arătător şi degetul cel 
mare. 

Kira prinse coama lungă şi neagră a armăsarului 
şi-l conduse spre Nemuritor. 


— Am să fac tot ceea ce doriţi dacă aveţi să-l 
obligaţi pe Cavalerul Wellan să-şi coboare arma. 

Abnar îl consultă din priviri pe Marele Cavaler, 
dar nu primi aprobarea pe care o aştepta. 

— Vă rog foarte mult să faceţi ceea ce spune, 
ceru Nemuritorul. 

Wellan rămase absolut imobil şi ţinu în 
continuare mâna crispată pe lance, convins fiind că 
animalul voia s-o fure pe fetiţă, dacă i se va 
deschide bariera. 

— O să-l eliberăm împreună, declară el. 

Nemuritorul ascunse inelul în tunică şi-i întinse 
mâna. Kira o luă cu multă încredere şi merseră- 
mpreună către bariera pe care dresorul se grăbi s- 
o deschidă. La trecerea calului Wellan se încordă şi 
mâna sa se-ntinse spre sabie, dar înainte să-şi 
poată termina gestul, Bridgess îl apucă strâns de 
mână şi se uită cu mult reproş la el. Dacă ţinea să 
scape de acest cal, trebuia s-o facă în afara 
Castelului de Smarald, şi nu în faţa copilei, 
înghiţindu-şi mânia, Wellan cobori sulița. 

Toţi locuitorii castelului lăsară loc armăsarului să 
treacă. Kira îi dădu drumul în afara porţilor care 
dădeau spre câmp. Fără măcar să privească în 
urmă, armăsarul dispăru ca vântul. Cu o tristeţe 
covârşitoare în suflet, fetita cea mov îşi retrase 
mâna din cea a Nemuritorului şi izbucni în plâns. 
Cavalerii o conduseră cu privirea până la porţile 
palatului, spre care ea se grăbi, urmată de garda ei 
de corp şi de servitorii castelului. 


Bridgess se-ntoarse imediat spre Wellan, care-şi 
stăpânea mânia cum putea mai bine. Colegii lor se 
grăbiră să-i înconjoare, curioşi să asculte ce-aveau 
de spus. 

— De ce copilul ăsta nu face parte dintre 
Scutierii noştri? se miră Bridgess. 

— Pentru că este incapabilă să se supună 
oricărei discipline, mormăi Marele Cavaler, cu 
privirea încă fixată la porţile pe care calul 
dispăruse. 

— Asta pretinde Elund? 

Wellan n-avea deloc chef să le vorbească de 
relaţia dintre copilă şi împăratul Negru. În sfârşit, 
nu chiar acum. De altfel, pentru siguranţa Kirei era 
preferabil ca nimeni să nu-i cunoască originea. 

— Lui Elund îi e teamă că profeția nu se va 
realiza dacă o lasă să iasă din palat? urmă 
Bridgess pe un ton de inchizitor. 

— Da, şi eu cred că are dreptate, îi replică 
Wellan, fixându-şi privirea lui de gheaţă în a ei. 
Este mai prudent aşa. 

— După părerea mea, faptul că ea ar deveni 
Scutier nu ar împiedica realizarea profeţiei. Magia 
ei este excepţională, Wellan. Nimeni n-a reuşit să 
se elibereze de puterea ta de atracţie, dar fetiţa 
asta a distrus-o dintr-odată. 

— Să devii un Cavaler bun, nu-ţi trebuie doar 
magie, şi tu ştii asta mai bine ca mine. 

Wellan observă spaima pe feţele ucenicilor lor. Ei 
remarcaseră deja ochii de foc ai acestei noi specii 


de dragoni şi furia pe care o simțeau acum în 
sufletul lui îi neliniştea. Dar el nu avu timpul 
necesar să-i liniştească pentru că fraţii lui de arme 
construiau doar ipoteze. 

— Dacă împăratul Negru ar fi adus cai pe plajele 
continentului, cineva desigur ne-ar fi semnalat, se 
tulbură Santo. 

— În special cai care să semene cu acesta, 
adăugă Kevin. 

— Kira a spus că armăsarul era un căluţ, le 
aminti Buchanan. 

— Ca să se împerecheze cu iepele, dragonii ar fi 
trebuit să treacă mai întâi peste gropile noastre, 
afirmă Falcon, ceea ce ne aduce iarăşi la punctul 
de plecare. Nimeni nu ne-a semnalat vreo breșă. 

— Există şi o altă explicaţie, se hazardă Wanda. 

Toate capetele se-ntoarseră spre femeia Cavaler, 
de curând ridicată la acest rang, ceea ce o făcu să 
roşească, dar privirea insistentă a Marelui Cavaler 
o obligă să-şi mărturisească mai repede gândul: 

— Vrăjitoria, presupuse ea. 

Creaturi întunecate, vrăjitorii foloseau forţele 
malefice să-şi realizeze planurile.  Slujeau 
întunericul şi niciodată lumina. Dar nu aveau 
puterea să creeze ființe malefice, ci doar iluzii 
convingătoare. Wellan văzu că e necesar să 
intervină în discuţie, în favoarea copiilor, căci altfel 
ei ar fi leşinat de spaimă. 

— Dacă vreun vrăjitor lucrează pe-aici, noi o să-l 
dibuim şi-o să-i arătăm cine suntem, afirmă el, 


lăsând mânia la o parte. Dar, ca să-i înfruntăm, 
trebuie mai întâi să ştim să ne folosim de-o sabie. 

Zâmbete timide apărură pe feţele cele tinere. 
Înţelegând ce voia să facă Wellan, maeştrii lor se- 
ntoarseră imediat şi-i trimiseră în diferite puncte 
ale curţii să le poată da lecţii de scrimă sau de 
echitație. 

Bridgess nu-i urmă imediat. Ea se uită un 
moment la Wellan, apoi se îndepărtă însoțită de 
Swan. Marele Cavaler putea aproape să simtă 
nenumăratele întrebări care se-ngrămădeau în 
mintea ei, dar, cu toată afecțiunea lui pentru ea, 
nu putea pur şi simplu să-i dezvăluie promisiunea 
făcută mamei Kirei. 

— Şi noi, maestre? întrebă Cameron. 

— Cred că a venit vremea să faci exerciţii cu 
lancea. 

Se-ndreptară spre legăturile de fân îngrămădite 
în afara ocolului, unde Scutierul ar fi putut să 
arunce sulița fără teama c-are să rănească 
animalele sau rândaşii. 


12 
JUMĂTATE DE ADEVĂR 


[n loc să se-ntoarcă în camera ei din palat, Kira 


urcă în turnul vechii închisori şi se-nfurie crunt pe- 
un pat mizerabil din fier, amintindu-şi că uitase să- 
şi ia cu ea inelul cu care putea să-l cheme pe 
singurul ei prieten, Regele Hadrian. 

Abnar se materializă în faţa ei şi o studie preţ de- 
un moment. Îi înţelegea disperarea, dar nu putea 
să-i explice încă de ce era protejată în asemenea 
măsură. Magicianul de Cristal luă în cele din urmă 
loc lângă copilă, pe patul foarte jos, şi, împăciuitor, 
puse o mână pe genunchiul ei. 

— Ne-ar fi fost imposibil să păstrăm dragonul la 
palat, prinţesă. 

— Ştiu... şi vă mulţumesc că aţi intervenit, 
suspină fetiţa, stând încă închircită. 

— La fel ca şi tine, şi eu cred că este un lucru 
fără sens să ucizi un animal, care nu este decât 
marioneta unui om rău, dar Cavalerii de Smarald 
sunt altfel instruiți. Ei nu vor niciodată să rişte 
viaţa celorlalţi. Marele nostru Cavaler n-ar fi ezitat 
o secundă să străpungă inima acelui animal dacă i- 
aş fi cerut-o. Ţi-ar plăcea să devii o astfel de 
luptătoare? 

— Nu vreau să omor cai, dar ţin neapărat să 
devin Cavaler! 


— Trebuie mai întâi să faci dovadă de disciplină, 
Kira! 

Copila mov îşi reveni şi-şi ridică spre Nemuritor 
ochii scăldaţi în lacrimi. Ştia foarte bine că nici el, 
nici protectorul ei, regele, nici Cavalerul Wellan n- 
ar fi lăsat-o să-şi ducă viaţa după voia ei. Ca 
dovadă hotărâseră deja, fără s-o întrebe, să o ţină 
închisă în Castelul de Smarald. 

— De ce acest împărat încearcă cu tot dinadinsul 
să mă fure? Se alarmă ea dintr-odată. Vă implor, 
maestre Abnar, spuneţi-mi! 

— Vrea să te împiedice să-ţi împlineşti destinul! 
răspunse Nemuritorul. Dar să nu-ţi fie frică, n-o să-l 
lăsăm să se-apropie de tine! 

— In acest caz, vorbiţi-mi despre destinul meu! 
Daţi-mi măcar un singur motiv să pot suporta 
această existenţă de pasăre închisă în colivie! 

— Mai târziu, ai să asiguri protecţia unui Cavaler 
care va avea puterea să-l distrugă pe împăratul 
Negru. Din această cauză el încearcă să te elimine 
încă de-acum, pe când tu nu eşti decât un copil. 

Nu era decât o jumătate de adevăr, dar restul 
istoriei avea să mai aştepte încă preţ de vreo 
câţiva ani până ce va putea ieşi la lumină. Dacă i- 
ar fi spus acum că tatăl ei este o insectă criminală, 
n-ar fi făcut altceva decât să-i otrăvească 
existenţa. 

— Cum de ştie toate astea? se nelinişti Kira. 

— Fie ştie el însuşi să descifreze stelele, fie are în 
serviciul lui un vrăjitor care o face pentru el. N-are 


să-i fie însă de niciun folos, căci noi n-avem să-l 
lăsăm niciodată să ajungă până la tine. Cum ai şi 
putut observa, Cavaleri vigilenţi veghează asupra 
ta şi, pentru ca să-ţi alunge duşmanii, sunt gata de 
orice sacrificiu. 

Kira rămase pe gânduri un moment, urechile ei 
mici şi ascuţite fremătând ca acelea ale unei pisici. 
„Cum aş putea să-mi asum protecţia acestui 
Cavaler, dacă n-am să devin şi eu unul?“ 

Abnar îi captă gândurile. 

— Dacă vrei să-l poţi apăra, trebuie să-ţi urmezi 
studiile de magie cu mine. 

— Cu novicii? Se-nfurie ea. Nu, mulţumesc! 

— Nu, ai să fii doar tu şi cu mine. 

Kira încruntă din sprâncenele violete, pe când se 
gândea la propunerea lui. 

— Nu cred că aceasta are să fie o idee bună, 
declară ea într-un târziu. Un Cavaler ar avea şanse 
mult mai bune să-l apere, căci este în acelaşi timp 
luptător şi magician. 

— Dar magia pe care eu o practic este diferită 
de-a lor şi ea are să facă din tine un luptător mult 
mai bun, chiar dacă nu ştii să mânuieşti sabia. 
Astă-seară, după masă, vino în turnul meu şi-am să 
încep să te-nvăţ acest fel de magie. 

Un fulger de încântare traversă ochii violeţi ai 
copilei, spre uşurarea Nemuritorului. Deodată 
înseninată, ea îi sări în braţe şi-l sărută pe obraz, 
scuzându-se că se-ndoise de prietenia lui şi de 
curajul Cavalerilor de Smarald. 


Fericită că Magicianul de Cristal se interesează 
din nou de soarta ei, Kira alergă până-n camera ei 
şi se opri în anticameră, chiar în faţa regelui şi-a lui 
Armene. Fără să observe neliniştea care era 
întipărită pe faţa lor, fetiţa se sui în braţele Regelui 
Smarald întâiul şi se strânse la pieptul lui. 

— Aţi avut dreptate, Maiestate, toarse ea, 
răsfăţându-se. Cavalerii ţin într-adevăr la mine, 
chiar şi sire Wellan. 

— Şi noi ne temeam că, după întâmplările din 
ocol... mărturisi regele... 

— Era o capcană întinsă de împăratul cel rău, dar 
maestrul Abnar şi Cavalerii m-au salvat. 

Regele Smarald întâiul o strânse la piept, fericit 
de deznodământul acestei afaceri cât se poate de 
supărătoare şi-i ceru lui Armene să pregătească ea 
însăşi o gustare, pe care să le-o servească lui şi 
Kirei, în salonul personal. 


13 
ÎNTREBĂRILE LUI BRIDGESS 


Ín ce-i priveşte pe Cavaleri, incidentul cu calul- 


dragon fu repede uitat şi antrenamentul ucenicilor 
într-ale cavaleriei se intensifică. După ceva vreme, 
se-ntoarse la castel şi Chloe, care, împreună cu 
Ariane, uşurată de aripile ei de zână, se alătură 
fraţilor ei de arme. Pentru că Wellan voia să plece 
într-o patrulare a coastei de vest, după ce se 
termina anotimpul ploilor, Scutierii trebuiau să fie 
în măsură să se bată sau să ia singuri o hotărâre, 
în cazul în care maestrul lor ar fi căzut în luptă. 

Marele Cavaler se strădui să simuleze situaţii cât 
mai grele, astfel încât inteligenţa şi reflexele 
băiatului să fie puse la-ncercare. Ca urmare pe-un 
pergament desenă un dragon scoţându-i la lumină 
atât puterea, cât şi slăbiciunile şi-i arătă planurile 
capcanelor săpate la frontiera mai multor ţări de 
pe continent. li mai învăţă să aprindă, cu ajutorul 
magiei lui, diferite obiecte mici, aceasta fiind, după 
părerea lui, metoda cea mai sigură să omori aceşti 
monştri. 

După o zi întreagă de regim epuizant, Cameron 
era aşa de obosit că la cină abia se mai putu atinge 
de mâncare. Uitându-se la el, Wellan îşi dădu 
seama că îi cerea eforturi supraomeneşti, dar, ca 
să-i atace, duşmanii n-aveau de gând s-aştepte 


până când Scutierii mai câştigau în vârstă, putere 
şi rezistenţă. 

După nişte istorisiri ale lui Bergeau, o melodie 
cântată la harpă de Santo şi o scurtă lecţie de 
istorie a lui Wellan, acesta din urmă îl ajută pe 
ucenic să ajungă în camera lor, îl dezbrăcă şi-l 
aşeză în pat. 

— Am să  mă-ntăresc, maestre, promise 
Cameron, alunecând printre cearceafuri, mai 
degrabă între somn şi trezie. 

— N-am niciun dubiu, zâmbi Wellan. Eşti curajos 
şi sunt foarte mândru de tine. Odihneşte-te, băiete, 
o meriţi din plin! 

In timp ce Cavalerul se apleca să-l sărute pe 
frunte, copilul adormi. 

Wellan îşi descălţă cizmele şi îşi dezbrăcă tunica, 
după care se aşeză pe pat şi medită. Işi goli mintea 
de orice preocupări belicoase şi se refugie în 
sanctuarul său secret: peştera cu pereţi de cristal, 
cea ascunsă în fundul sufletului său. 

Cu sufletul liniştit, reveni în lumea reală şi-i 
mulţumi lui Theandras pentru grija pe care-o avea 
de fraţii lui. Stinse magic opaiţele şi se lungi pe 
spate. Voia tocmai să închidă ochii, dar, prin 
întuneric, simţi apropierea lui Bridgess. Se furişă 
uşor până la el şi, când ajunse, îi puse mâna pe 
braţ, să nu se sperie. 

— Trebuie să-ţi vorbesc, şopti ea. 

— Nu aici, o avertiză Wellan, pentru că, în timpul 
nopţii, pe când în castel nu se auzea niciun 


zgomot, era foarte uşor să asculţi ce se-ntâmpla în 
camerele alăturate. 

Îşi luă repede înapoi tunica şi o urmă pe tânără 
în exterior, în afara aripii Cavalerilor. Pustie, curtea 
cea mare era luminată doar de câteva torţe iar 
cerul îl împodobeau mii şi mii de stele. Cum 
anotimpul ploilor se grăbea să vină, în locul lor 
aveau să apară nori groşi, încărcaţi cu ploi şi 
fulgere, dar, în seara aceea, vremea era plăcută 
încă. 

Marele Cavaler se aşeză pe marginea fântânii şi 
aşteptă până când Bridgess avu curajul să-i pună 
toate acele întrebări rămase fără răspuns, care 
fără-ncetare îi tropăiau prin minte, încă de la 
întâmplarea cu armăsarul sălbatic. Ea nu era 
îmbrăcată decât într-o tunică verde şi-avea 
picioarele goale. De sus, luna lumina întreaga 
curte, şi razele ei schimbau în argint culoarea 
părului ei blond. „Seamănă cu Fan...“ gândi, cu o 
strângere de inimă, Marele Cavaler. 

— Cred că, în cele din urmă, am descoperit ceea 
ce-mi ascunzi de la începutul acestui război, 
declară ea, în loc să-l chestioneze. Şi mai cred că 
secretul tău are legătură cu Kira. Oare mă înşel? 

Wellan nu-i răspunse. De-a lungul anilor în care-i 
fusese Scutier, învățase să-i descifreze gândurile şi 
emoţiile. Ce trebuia să facă acum? Să-i 
mărturisească tot adevărul sau să-şi închidă 
ermetic sufletul ca ea să nu descopere nimic? La 
fel cum făcea când era copil, ea îngenunche în faţa 


lui şi nu-şi îndepărtă privirea, aşteptând răspunsul. 

— Profeţia nu este decât un pretext ca s-o ţinem 
la castelul de Smarald, nu-i aşa? urmă ea, în faţa 
tăcerii sale îndârjite. 

— De ce spui asta? o întrebă  Wellan, 
neîncrezător. 

— Pentru că nimeni pe continent n-are pielea 
mov, gheare şi dinţi ascuţiţi. In plus, faţă de ea, 
calul-dragon nu-şi manifesta deloc agresivitatea. 
Ea ar fi putut cu uşurinţă să-şi apropie acest 
servitor al împăratului. Cine-i ea de fapt, Wellan? 

— Inteligența ta nu va-nceta niciodată să mă 
uimească, mărturisi Marele Cavaler. 

— Nu-ncerca să-mi abaţi gândurile în altă parte 
făcându-mi complimente şi spune-mi adevărul. 

— Este mult prea periculos. 

— Numai tu îl ştii? 

— Nu. Şi magicienii îl ştiu. 

— Deci, dacă cu voi trei se va-ntâmpla o 
nenorocire, nimeni n-are să mai ştie ce să facă cu 
fetiţa? 

Ştia întotdeauna cum să-l dezarmeze cu logica 
ei, dar nu el îi modelase mintea şi spiritul ca să 
semene cu ale lui? Şi, pentru că îi semăna, ea avea 
să insiste până ce el o să-i spună ceea ce voia să 
ştie! 

— O să-i pun viaţa-n pericol divulgând această 
informaţie, mai spuse el în final. 

— Dar codul interzice acest fel de Secret între 
Cavalerii de Smarald, Wellan. Aminteşte-ţi de 


jurământul pe care l-ai pronunţat cu ocazia 
învestirii tale! Forţa noastră este unitatea! Nu ai 
dreptul să ne ascunzi informaţii indispensabile 
supravieţuirii continentului Enkidiev! 

— Am păstrat tăcerea la dorinţa Magicianului de 
Cristal, care e, ştii foarte bine, adevăratul şef al 
Ordinului. El nu se supune aceloraşi restricţii ca 
noi. 

Bridgess se ridică şi faţa ei deveni deodată mai 
serioasă. 

— Există şi un alt motiv, mărturisi ea. Motivul 
pentru care nu te las în pace în seara asta este că, 
de câtva timp, o voce de femeie încearcă să mă 
convingă s-o iau sub aripa mea. Nu poate fi decât a 
unei zeițe şi, la fel ca mine, tu ştii că trebuie să le 
dăm ascultare. 

„Oare-ar putea fi vorba de Regina din Shola? “ se 
gândi Wellan. Fan era maestră magiciană, şi putea 
să vorbească direct cu muritorii, chiar de-acolo de 
unde se afla, din lumea de dincolo, iar 
supraviețuirea fiicei sale o interesa mai mult ca 
orice. Sau, să fie vorba de Theandras...? Nu cred... 

— Am să-i cer lui Elund permisiunea s-o 
antrenez, adăugă  Bridgess, întrerupând firul 
gândurilor lui. 

— Regele a hotărât deja că este prea tânără să 
devină Scutier, îi replică el. 

— Prea tânără să ne urmeze în luptă, în cazul 
unui război, da, dar suntem încă la castel. Wellan, 
lasă-mă s-o învăţ scrima şi echitaţia. Dacă 


împăratul încearcă s-o împiedice să-l protejeze pe 
purtătorul de lumină, ea trebuie să ştie să se 
apere. 

Cu privirea golită de orice alt gând, el se ridică şi 
făcu câţiva paşi prin curte, întrebându-se dacă 
aceasta era sau nu o hotărâre înţeleaptă. Visul cel 
mai drag al fetiţei era să ajungă Cavaler de 

Smarald, iar profeția părea să-i ofere un motiv 
plauzibil. Dar avea oare  Bridgess destulă 
experienţă să antreneze aşa cum trebuie copila 
împăratului Negru? O singură greşeală din partea 
ei şi copila avea să fie tentată să folosească noile 
ei puteri de partea întunericului. 

— Este fiica unui om-insectă? se nelinişti 
Bridgess. 

Wellan se-ntoarse brusc spre ea, dându-şi seama 
că ea îi citea gândurile. Altădată, în timp ce era 
Scutierul lui, ar fi avut voie s-o pedepsească pentru 
înfruntarea asta, dar de-acum era egalul lui. O fixă 
în linişte, întrebându-se totodată cât aflase 
pătrunzând în gândurile lui. 

— Dar cum a fost posibil? Se sperie femeia, 
dându-se un pas înapoi. Singura dată când 
insectele alea au pus piciorul aici au ucis toţi 
locuitorii Sholei... 

— Ceea ce vreau să-ţi spun acum va trebui să 
rămână între noi, o avertiză Wellan, luându-i 
mâinile. Vreau ca tu să-mi dai cuvântul tău de 
Cavaler că nu vei spune nimănui. 

— Nici fraţilor noştri de arme? 


— Nu. Nimănui. 

Ea ezită preţ de-o clipă, apoi acceptă cu un semn 
din cap. Wellan îi dădu drumul şi-i povesti primul 
raid al împăratului Negru asupra Sholei în timpul 
căruia o fecundase pe mama Kirei şi intenţiile lui 
de a-şi recupera fiica, pentru ca ea să guverneze 
împreună cu el. Bridgess îl ascultă cu interes, 
considerând ridicol să decimezi un întreg continent 
doar ca să-ţi ceri drepturile de paternitate. 

— Doar atâta vrea? se miră ea. 

— Tu i-ai da-o înapoi? se nelinişti Wellan. 

— Da, ca să salvez vieţi. Este prima noastră 
îndatorire de cavaler. 

— Chiar dacă ai şti că împăratul are să 
folosească acest copil să poată cuceri restul 
universului? Aminteşte-ţi că noi am reuşit să-l 
învingem pân-acum doar pentru că nu gândeşte ca 
o fiinţă umană. Aliindu-se cu Kira, va dispune de-un 
general capabil să prevadă şi cel mai mic gest al 
nostru. 

Bridgess plecă ochii şi-şi încreţi fruntea, gândind 
la această posibilitate. 

— In acest caz, ar trebui s-o eliminăm pe Kira, 
pentru binele tuturor, hotărî ea, cu toate că soluţia 
găsită nu-i plăcu deloc. 

— M-am gândit deja la asta pe vremea când Kira 
nu era decât un bebeluş, mărturisi Wellan, dar am 
descoperit că împăratul mai concepuse încă un 
copil mov cu o altă femeie, în urmă cu cinci sute de 
ani. Regele Jabe de Smarald l-a omorât cu mâna lui 


pe câmpul de luptă, crezând că astfel are să pună 
stavilă invaziei oamenilor-insectă. 

— Dar împăratul a revenit pe continent şi-a 
conceput-o pe Kira, înţelese tânăra. Dacă o 
omorâm, are să reînceapă până când o să pună 
mâna pe un moştenitor viu. 

— Este ceea ce cred şi eu. Dar nu trebuie să 
uităm profeția. Magicianul de Cristal este convins 
că fetiţa are să-l poată proteja pe Cavalerul 
purtător de lumină, dacă este bine ghidată. 

— Dar nu eşti tu acela. 

Wellan suspină profund. Lipsa de disciplină a 
acestei copile răsfăţate îl contraria mult, dar nu 
avea cum să contrazică un Nemuritor. 

— Oare ea ştie că este un hibrid? întrebă 
deodată Bridgess. 

— Nu! exclamă Wellan. Şi nici nu trebuie să afle 
vreodată! 

— Deci tu nici n-ai de gând s-o laşi să-şi aleagă 
singură de partea cui ar vrea să lupte! 

— Nici vorbă! Se supără el. 

Făcu cei o sută de paşi, căutând să-şi calmeze 
furia, de care Bridgess nu era în niciun fel de vină. 
Încercând să-nţeleagă ce-l enervase atât de tare, 
ea îl urmări cu privirea. Trimise şi în sufletul lui o 
căutătură grăbită, dar acolo descoperi doar furie. 

— Tu o urăşti pe Kira!... descoperi ea, tulburată. 

Wellan se opri din mers şi o săgetă cu privirea lui 
de gheaţă. Existau în el graniţe pe care nici măcar 
un alt Cavaler n-avea dreptul să le străbată. Voi să 


protesteze, dar cuvintele i se înnodară în gât. 

— Kira nu este răspunzătoare de suferinţa pe 
care Amecareth a produs-o Reginei Fan, o apără 
Bridgess. Ea nu este decât produsul crimei, nu 
crima însăşi. 

Wellan se-ntoarse brusc şi se-ndreptă cu paşi 
mari spre aripa Cavalerilor. Bridgess alergă după el 
şi-l prinse din urmă pe culoarul lung, străjuit de-o 
parte şi de alta de uşi. Apucându-i braţul, îl obligă 
să se-ntoarcă spre ea. 

— Noi am jurat să-i apărăm pe toţi locuitorii 
continentului, şopti ea, să nu-i trezească pe cei 
care mai dormeau încă. Avem obligaţia s-o 
protejăm pe Kira pentru că este un locuitor al 
continentului Enkidiev. 

— Îmi amintesc foarte bine jurământul, şuieră 
printre dinţi marele Cavaler, şi Theandras ştie cât 
îmi este de greu să-l respect în acest moment. In 
mine, acum, e-o furie oarbă, Bridgess. A fost 
dintotdeauna. Niciodată n-am reuşit s-o alung. ŞI, 
când se comit nedreptăţi, se ridică-n mine ca un 
vârtej de flăcări şi mă obligă să fac gesturi 
necugetate. 

— Ca acela de la Regele Elfilor... îi aminti ea. 

Îşi eliberă brutal braţul şi-şi urmă drumul pe 
culoar, dar nu intră în camera lui. Văzând că se 
duce spre băi, Bridgess îl urmări. Intră în încăperea 
cea mare cu olane strălucitoare, unde mai ardeau 
câteva lămpi, şi-l găsi pe Wellan stând lângă bazin, 
cu spatele sprijinit de zid şi cu picioarele lui lungi 


strânse în faţă. Se-apropie şi, sondându-i sufletul, 
descoperi doar amărăciune. 

— De fiecare dată când o privesc pe Kira, nu pot 
să mă-mpiedic să nu mă gândesc la ce i-a făcut 
creatura asta imundă mamei ei, se-ndureră el. 

Zicând acestea, îşi cufundă faţa în palmele lui 
mari şi hohotele de plâns izbucniră, spre marea 
mirare a fostului Scutier, care, în toţi acei ani în 
care fusese sub tutela lui, avusese prilejul să-l 
vadă în această situaţie doar atunci când începea 
să se gândească din nou la regina fantomă. De ce 
unui om atât de inteligent putea să-i fie dragă o 
asemenea iluzie, când alături avea o femeie din 
carne şi sânge, care-l iubea din tot sufletul? 

Îngenunche lângă el, îi trecu o mână în jurul 
gâtului şi-i mângâie părul, aşa cum făcuse el de 
foarte multe ori cu ea, în momentele ei grele. 

— Ea nici nu ştie măcar că e fiica unui monstru, 
Wellan, îl consolă ea. După cum mi-ai spus-o de 
multe ori, Cavalerii trăiesc în prezent, asigurându- 
şi viitorul. Cu trecutul n-au ce face, doar să nu-i 
repete greşelile. Eu ştiu că tu tot o iubeşti pe 
regina magician şi că moartea ei te face nefericit, 
dar aici nu poţi schimba nimic. Acceptă plecarea ei 
în lumea cealaltă şi cinsteşte-i memoria apărându-i 
fiica, în loc s-o urăşti. 

Hohotele lui Wellan se-nteţiră şi Bridgess îşi duse 
mâinile la tâmplele lui, să-i transmită o oarecare 
alinare. Dintr-odată, toţi muşchii lui se destinseră. 
Îl forţă să ridice mâinile şi faţa răvăşită de durere. 


Văzând disperarea din ochii lui albaştri, înţelese că, 
de unul singur, el n-are să se liniştească niciodată. 

— Spune-mi ce trebuie să fac să te-ajut, Wellan? 

— Să-ntoarcem timpul înapoi şi să-mpiedicăm pe 
împăratul Negru să atace Shola! Se plânse el. 

— Dac-aş fi fost o maestră magiciană, ţi-aş fi 
împlinit dorinţa... 

Uşor, cu o mână de mamă, îi şterse lacrimile. Era 
îndrăgostită până peste cap de frumosul Cavaler, 
cu trăsături dure şi inimă tandră, chiar dacă inima 
lui aparţinea, pentru totdeauna, defunctei Regine 
Fan. Chiar dacă nu va putea să devină soţia lui, 
Bridgess ştia să-i redea curajul ori de câte ori avea 
nevoie de el. 

ÎI strânse-n braţe şi aşteptă cu răbdare să se 
liniştească, căci întotdeauna Wellan ajungea, în 
cele din urmă, să-şi stăpânească emoţiile. Când se 
opri din plâns, ea îl sărută o dată, de două ori... 

— Dac-ai şti cât de mult te iubesc, şopti ea, 
mângâindu-i faţa... 

— Şi crezi că eu n-o ştiu? 

— Care sunt sentimentele tale pentru mine, 
Wellan? 

— Admiraţie şi o profundă afecţiune. 

— Şi altceva? îl mai îmboldi ea. 

Sărutările tinerei se făcură mai arzătoare. Era 
evident că Wellan o va alunga, dacă se gândea la 
Regina din Shola, dar putea să şi cedeze 
avansurilor ei. Resimţi lupta teribilă ce se dădea 
împotriva propriei inimi şi deveni mai stăruitoare. 


Deodată, Marele Cavaler o îmbrăţişă. În noaptea 
aceea, acolo, pe scândurile puţin umede ale băii, 
Wellan se eliberă de toate emoţiile ascunse-n el şi 
Bridgess se regăsi luată-n braţe de-un om pe care 
nu-l mai recunoştea, o fiinţă tandră, pasională şi 
atentă, care o făcu foarte fericită. Rămase în 
braţele lui şi-şi dori ca minunea asta să nu se 
termine niciodată, cu toate că se temea că la 
venirea zorilor el îşi va-nchide ermetic sufletul. 
Rămaseră un timp înlănţuiţi, apoi Bridgess îşi 
aminti că lăsaseră Scutierii singuri prea mult timp. 
După un ultim sărut, ieşiră din baie şi se-ntoarseră 
în camerele lor. i 

Bridgess închise foarte încet uşa camerei. In 
patul ei, Swan dormea cu pumnii strânşi. li plăcea 
tare mult să vegheze asupra vieţii şi siguranţei 
unui copil de vârsta asta. Asta intra în vocaţia ei de 
Cavaler sau era instinctul matern? Se lungi pe pat 
şi-o privi cum doarme liniştită. 

Chiar dacă reglementările Ordinului prevedeau şi 
căsătoria Cavalerilor, ei o puteau face abia după 
ce-i antrenaseră pe primii Scutieri, iar Bridgess ştia 
de-acum că viaţa fraţilor ei de arme n-are să fie 
niciodată una normală. Cu existenţa lor din ultimii 
ani, niciunul n-avusese timpul necesar să-şi 
întâlnească perechea. 

In timpul acestei perioade de acalmie, în loc să-şi 
caute un partener de viaţă, Cavalerii mai în vârstă 
acceptaseră să instruiască un al doilea Scutier. Au 
să mai instruiască şi alţii înainte de-a se opri şi de 


a-şi întemeia propria familie. 


14 
ANTRENAMENTUL KIREI 


ÎL) ec deză iată după baia obişnuită şi micul 
dejun, Bridgess, împreună cu Swan, urcară în 
turnul magicianului Elund. Pe continent, anotimpul 
ploilor începuse, iar curtea cea mare era plină de 
noroi. Rândaşii adăpostiseră caii în grajduri şi 
niciun ţăran nu mai circula prin spaţiile 
descoperite. Până şi podul mobil fusese coborât. 
Era încă devreme şi elevii cei mici se aflau tot în 
sala cea mare a regelui, să mănânce prima masă a 
zilei. Pentru Bridgess, acum era momentul ideal să 
adreseze cererea ei magicianului de Smarald. 

In consecinţă, bătu la poarta turnului, care se 
deschise singură. Urmată de Swan, ea intră în 
marea cameră circulară. Îmbrăcat într-o tunică 
lungă de culoare albastră, cu părul cărunt 
atingându-i umerii şi ochii cârpiţi de somn, Elund 
cobori scara mormăind. Toată noaptea studiase 
stelele, înainte ca norii încărcaţi de ploaie să 
acopere cerul. Bridgess se-nclină în faţa lui, dar nu- 
ndrăzni să-i sondeze şi sufletul, să ştie în ce stare 
de spirit se află. 

— Cărui fapt datorez această vizită neaşteptată? 
bodogăni magicianul, încruntând din sprâncene. 

— Maestre Elund, am venit să vă cer o favoare, 
spuse tânăra cu curaj. Mi-ar plăcea să mă lăsaţi s-o 


antrenez pe protejata Regelui de Smarald. 

— Pe Kira?! exclamă el. Dar s-a hotărât deja că 
este încă prea mică să poată deveni Scutier. 

— Eu nu vă cer s-o faceţi ucenica mea, ci doar să 
mă lăsaţi s-o învăţ să se lupte, căci mi-e teamă că 
duşmanii noştri caută s-o distrugă, ca toţi să 
împiedice împlinirea profeţiei. Are să fie un punct 
câştigat dacă ea o să ştie să se apere. 

Expresia feţei lui Elund trecu de la uimire la 
iritare, căci nu-i plăcea ca toţi ceilalţi să ia hotărâri 
în locul lui sau să-ncerce să-i forţeze mâna. lar 
demonul ăsta mic şi mov îi pricinuise până acum 
destule necazuri la castel, darămite s-o mai vadă 
plimbându-se şi c-o spadă în mână. Totuşi, dintr-un 
anumit punct de vedere, tânăra avea dreptate. 
Chiar dacă nu-i făcea plăcere, intervenţia Kirei se 
dovedea a fi esenţială în salvarea continentului din 
ghearele lui Amecareth. 

— Nu mânuirea armelor are s-o salveze din 
ghearele dragonilor, ripostă el. 

— Aveţi dreptate, aprobă Bridgess, dar, dacă 
oamenii-insectă încearcă să pună mâna pe Kira, ea 
ar câştiga cu uşurinţă, întrucât în luptele 
individuale ei sunt nişte adversari jalnici. 

Preţ de-o clipă, bătrânul magician se uită la 
tânără. Cu mintea întotdeauna limpede ca apa de 
izvor, ea îi fusese cea mai bună elevă după Wellan 
şi, astăzi, ea îşi purta cu mândrie platoşa verde a 
Cavalerilor de Smarald. Ce reuşită! 

— De ce te interesează Kira? vru el să ştie. 


— Pentru că nimeni altcineva n-o face şi pentru 
că o voce în mintea mea îmi cere s-o antrenez 
fără-ntârziere! 

— O voce!... Cred că ştii foarte bine că această 
copilă are un caracter foarte urât? 

— Dar sunt obişnuită cu oamenii dificili, maestre 
Elund, răspunse glumind Bridgess. Oare n-am fost 
formată tocmai de Marele Cavaler Wellan? Şi-am 
supravieţuit!... 

Un zâmbet apăru pe buzele bătrânului magician, 
care-şi aminti anii de ucenicie ai tânărului şi 
rebelului Prinţ al Regatului de Rubin. Intr-adevăr, 
Elund avusese mult de furcă să facă din el un 
slujitor al popoarelor. Cu toate că primise aceeaşi 
educaţie ca toţi ceilalţi, forţa lui de caracter îl 
ridicase deasupra lor. Cu toate acestea, codul 
Cavalerilor prevedea că luptătorii trebuiau să ia 
toate hotărârile în comun. Wellan schimbase însă 
regulile jocului, încă de la sosirea sa la Castelul de 
Smarald, fără ca nimeni să-i conteste autoritatea. 
Chiar la cei cinci ani ai săi el cerea respect din 
partea celorlalţi copii. Ce inteligenţă, ce curiozitate 
şi, în acelaşi timp, ce impertinenţă! Era singurul 
elev care pusese sub semnul întrebării 
învăţământul lui, având chiar tupeul să-i aducă 
probe concrete ale pretențiilor lui! 

— Kira depinde în întregime de ucenicul 
magician Abnar, îi aminti atunci Elund. El n-are să 
mă lase să te-asist la antrenamentul ei. 

— Sunt perfect conştientă, maestre, dar eu nu 


vreau s-o învăţ decât mânuirea armelor, nu magie. 

— Atunci, fie, poţi să te ocupi de ea, dacă ai 
chef! 

Bridgess se-nclină în faţa lui şi plecă din turn 
împreună cu 

Scutierul ei. În urma lor, Elund închise magic uşa. 
„Fie ca acest tânăr Cavaler să nu-şi regrete 
hotărârea”, gândi el în timp ce urca scara ce ducea 
în apartamentul personal. 

Bridgess şi Swan se-ntoarseră apoi la palat şi 
cerură audienţă la rege. Neobişnuit să primească o 
astfel de cerere din partea unor Cavaleri, Smarald 
întâiul le primi imediat. Bridgess îi împărtăşi atât 
temerile ei, cât şi dorinţa de-a o forma pe Kira în 
arta războiului, pentru a-i asigura supraviețuirea. 
Regele o ascultă în linişte, cu bărbia sprijinită în 
palmă. 

Era adevărat că, în apartamentul regal, copila se 
plictisea. Trecuse de vârsta la care se juca cu 
păpuşile şi cuburile, iar de cusut rochiţe pentru 
păpuşi sau broda n-o putea face din cauza 
ghearelor. Fără-ndoială că acest antrenament are 
s-o învioreze. Dar cum să-i explici fetiţei că se va 
antrena, dar Scutier n-are să poată deveni... 

— Maiestate, am să mă străduiesc s-o conving, 
afirmă Bridgess. 

Examinând brațele puternice şi privirea 
inteligentă a tinerei, regele n-avu niciun motiv să 
se-ndoiască. 

— Probabil că n-are să vrea să facă eforturi dacă 


nu primeşte şi nişte recompense, o preveni el. 

— In acest caz, am să-i spun că are să fie primită 
în rândul Ordinului când ne va dovedi suficientă 
disciplină. Acest antrenament are să fie pentru ea 
o perioadă de încercări şi sunt sigură că-are să-i 
înţeleagă importanţa. 

— O să aibă mai puţin timp să facă tot felul de 
prostii... adăugă regele ca pentru sine. 

Smarald întâiul îi dădu voie să facă cu copila tot 
ce va crede de cuviință că este spre binele ei. 
Mândre de victoria lor, femeia Cavaler şi ucenica 
ieşiră din sala de audienţe şi se duseră spre 
apartamentul  Kirei,  luând-o pe coridoarele 
decorate cu tapiserii şi statui ale zeilor şi zeiţelor 
sau ale vechilor regi. Armene le introduse în 
camera prinţesei mov. Intinsă pe burtă, Kira citea 
un manuscris gros. 

Văzându-le intrând, copilul se întrebă firesc dacă 
şi de data asta aveau ceva să-i reproşeze... 

— Kira, dacă n-am venit într-un moment prielnic, 
ne-ntoarcem mai târziu! o asigură prieteneşte 
Bridgess. 

— Nu! E-un moment minunat! exclamă fetiţa, 
care primea foarte puţini musafiri. O luam un pic 
înainte la lecţii. 

— Nu ştiam că te-ai întors la ore. 

— Studiez magia cu maestrul Abnar, seara, iar el 
îmi dă multe lecţii şi teme pe care trebuie să le fac 
în timpul zilei. 

— Dar îţi rămâne timp să faci şi altceva? 


— Da, dar nu prea am ce să fac din cauza 
ghearelor mele. lar regele îmi cere să rămân la 
palat, unde sunt apărată. 

— Şi dacă am să te-nvâăţ scrima are să-ţi placă? 

Kira se-ndreptă uşor pe pat, uimită de interesul 
subit pe care Bridgess i-l arăta. Cavalerul nu putu 
să-i citească gândurile ca să le ghicească. 

— Dacă-ţi aminteşti bine, când ai acceptat să 
eliberezi calul cel negru, eu ţi-am promis să te- 
antrenez, iar Cavalerii de Smarald îşi ţin 
întotdeauna promisiunile. Te interesează? 

— Bineînţeles că mă interesează! 

Bridgess îi întinse mâna şi Kira sări din pat s-o 
prindă. Tot atunci Bridgess rămase uimită de 
fineţea pielii ei mov. Atingerea i se păru cât se 
poate de omenească. Era fără-ndoială mult mai 
puţin insectă decât părea s-o creadă împăratul 
Negru. 

Cavalerul le conduse pe Kira şi pe Swan în sala 
cea mare a regelui, acum pustie. Elevii fiind deja în 
clase, servitorii  strânseseră  mâncărurile şi 
aranjaseră la perete mesele de lemn. Bridgess 
putu să le-antreneze acolo pe fete cât îi poftea 
inima, întinse o sabie în miniatură Kirei, pe care 
copila o primi cu mult respect, aproape cu 
venerație. Dar, când închise mâna pe garda săbiei, 
ghearele mov i se-nfundară în palmă şi ea scoase 
un strigăt de durere. 

Cavalerul îngenunche în faţa fetiţei şi-i examină 
rănile. Imediat i le-nchise cu o lumină albă blândă, 


pe care-o emanau palmele ei şi o sărută pe frunte, 
ca s-o îmbărbăteze. Niciodată Kira nu primise o 
asemenea dovadă de iubire din partea unei alte 
persoane decât regele şi Armene şi inima îi crescu 
de fericire. 

Bridgess înfăşură mânerul săbiei într-o bucată de 
stofă, să-l mărească. Nu era prea comod pentru 
Kira, dar cel puţin n-avea să se mai rănească 
atunci când va strânge degetele. Ea îi întinse apoi 
sabia şi se asigură că o ţine cât se poate de bine. 
În timpul orelor care-au urmat, Cavalerul le învăţă 
bazele duelului pe cele două fetiţe şi înţelese că 
cea mov era talentată. Desigur, ea nu ştia că, cel 
puţin o dată pe săptămână, Prinţesa din Shola 
primea şi lecţii particulare de la defunctul Cavaler 
Hadrian. 

Bridgess îi dădu drumul sholienei la masa de 
prânz şi se distră văzând-o cum îi făcu lui Elund o 
temenea atât de mare încât aceasta să-i ajungă şi 
drept salut, şi drept mulţumire totodată. „De ce o 
acuză că este indisciplinată?” se-ntrebă femeia 

Cavaler. Se dovedea mai ascultătoare chiar 
decât Swan. O legătură stranie era gata să se 
ţeasă între tânără şi Kira, aceeaşi pe care-o 
împărtăşea cu Wellan şi încerca s-o stabilească şi 
cu Swan. 

— Mi s-a permis să te-antrenez cu condiţia să-ţi 
subliniez că nu vei putea fi Scutierul meu, îi mai 
spuse Bridgess, punându-i mâna pe umăr, dar eu 
văd altfel lucrurile. 


Kira îşi ridică puţin sprâncenele. Nu înţelegea de 
ce femeia Cavaler încălca intenţionat regulile 
codului pentru ea. 

— Sunt în stare să am doi Scutieri în acelaşi 
timp, urmă tânăra, dar colegii mei n-au nevoie să 
ştie. 

— Pot să vă spun „maestră”? se miră Kira. 

— Numai dacă vrei! 

În stare de şoc, copila mov aproape că se clătină 
pe picioare. Bridgess îi mai spuse că era onorată să 
aibă-n grija ei două fetiţe atât de talentate ca ea şi 
Swan şi, în cazul în care îşi dădeau silinţa, vor 
deveni cei mai buni Cavaleri ai Ordinului. 
Emoţionată, Kira nu-şi găsi cuvintele care i-ar fi 
putut exprima mulţumirea. Bridgess o mângâie pe 
cap şi-o sfătui să nu mănânce decât alimente 
sănătoase. 

Cu inima bătându-i tare, Kira se-ntoarse în 
camera ei, întrebându-se cum de s-au pogorât 
dintr-odată asupra ei toate aceste binecuvântări. 
Desigur că Wellan nu era la curent cu demersul 
surorii lui de arme, căci n-ar fi consimţit niciodată. 
Armene o aştepta în micul ei salon personal să 
mănânce cu ea. Prinţesa sări pe fotoliul ei de 
catifea şi-aruncă o privire inchizitorială mâncării 
din farfurie, în loc să se ghiftuiască, cum făcea de 
obicei. 

— Nu ţi-e foame? Se-ngrijoră femeia. 

— Trebuie mai întâi să mă asigur dacă 
alimentele sunt sănătoase... îi răspunse ea, 


întorcând pe-o parte şi pe alta feliile de friptură 
rece. 

— Cum poţi să-ţi imaginezi că ţi-aş da hrană 
nesănătoasă? Se ofuscă femeia. 

— Nu asta am vrut să spun, Mene! 

Copila sări jos şi se sui în braţele mamei sale 
adoptive, strângând-o cu dragoste. 

Armene era conştientă că, încet-încet, ea trecea 
acum de la copilărie la adolescenţă şi de-acum 
înainte are să se-ntâmple adesea să-şi dea aere, ca 
acum. O trimise la fotoliul ei şi mâncă împreună cu 
ea, ascultând-o cum lăuda calităţile Cavalerului 
Bridgess. Odată ce se simţi sătulă, se aruncă pe 
burtă în pat, ridicând praful din vechiul tratat de 
magie, dar în loc să studieze îşi lăsă imaginaţia să 
colinde. Se văzu călare pe-un cal mare şi negru, 
purtând  platoşa verde strălucind de pietre 
preţioase a Cavalerilor, având pe umeri capa, iar la 
şold sabia. Imaginea deveni atât de reală, încât 
simţi până şi vântul cum îi juca în părul ca 
mătasea. Era, în sfârşit, fericită! 

Inainte să meargă în sala de mese să-şi 
potolească foamea, alături de camarazii ei, 
Bridgess trecu şi pe la meşterul fierar, tocmai la 
celălalt capăt al castelului. Caldă întotdeauna şi 
ocupată, forjăria era unul dintre locurile preferate 
de Scutieri, în timpul anotimpului ploios al ultimului 
an de iniţiere, timp de câteva zile, absolut toţi 
lucraseră aici alături de fierarul Morrison. Scopul 
era să-şi alcătuiască singuri o sabie, un vârf de 


lance şi chiar şi potcoave pentru caii lor de luptă. 

Bridgess ocoli cuptoarele încinse şi se-apropie de 
bărbatul uriaş care bătea fierul încins pe nicovală. 
Swan deschise ochii mari şi curioşi, oprindu-se 
chiar lângă ea. Se uita cu interes la munca foarte 
grea a fierarului-armurier. În vârstă cam de vreo 
patruzeci de ani, acesta era mai înalt şi mai voinic 
decât Wellan. Cu părul legat mereu la spate, cu 
faţa trudită de căldura degajată de forjă, el ieşea 
rareori din peştera lui infernală. Pentru cei care nu- 
| cunoşteau, părea ursuz, căci arareori zâmbea. 

Dar, în realitate, avea o inimă de aur, iar pentru 
Cavaleri multă stimă. Observând că alături 
apăruseră frumoasa femeie Cavaler şi Scutierul ei, 
armurierul aruncă în apă sabia la care lucra. 
Metalul urlă, lăsând să-i scape rotocoale de vapori, 
făcându-le pe femei să dea înapoi câţiva paşi. 
Fierarul izbucni fără să vrea în râs şi puse lama pe 
bancul lui de lucru. 

— Cu ce v-aş putea servi, frumoase doamne? 
întrebă el, aplecându-şi uşor capul într-o parte, ca 
şi cum ar fi vrut să le vadă mai bine. 

— Este vorba de-o comandă specială pentru 
Prinţesa Kira, răspunse Bridgess, apropiindu-se. 

În timp ce ea-i arăta mânerul săbiei înfăşurat în 
bucata de stofă, Swan se apropie de foaie, 
întrebându-se totodată la ce-ar putea servi. 
Morrison ascultă explicaţiile lui Bridgess în legătură 
cu ghearele fetiţei, apoi măsură mânerul, 
imaginându-şi deja ce are de făcut. 


Cavalerul îi mulţumi, în trecere prinse braţul 
Scutierului ei şi ieşi din fierărie. 

Intrucât arma aceasta era destinată protejatei 
regelui, fierarul făcu din ea o adevărată operă de 
artă, pe care i-o prezentă lui Bridgess în 
săptămâna următoare. Femeia Cavaler examină 
tare mulţumită sabia pe măsura elevei sale, cu 
garda mai groasă, dar în acelaşi timp uşoară. 
Armurierul sculptase în ea şi întărituri pentru 
fiecare deget al fetiţei, în scopul de-a îmbunătăţi 
totodată puterea de strângere a mâinii şi 
încastrase pietrele preţioase mov, pe care i le 
adusese Armene ca dar din tezaurul lui Smarald 
întâiul. Pentru aceasta, Bridgess îl răsplăti pe fierar 
cu câteva monede de aur, se-nclină în faţa lui şi-i 
mulţumi. 

Spre mirarea ei, dimineaţa, când ajunse în sală, 
Kira primi chiar din mâna lui Bridgess minunata 
sabie făcută pe măsura ei. Văzând-o, fetiţa făcu un 
pas înapoi şi deschise ochii mari, neîndrăznind s-o 
atingă. 

— Este-a ta, o asigură Bridgess. Un cadou din 
partea regelui. 

Fetiţa mov făcu să-i alunece degetele pe 
întăriturile metalice, sub privirea neliniştită a lui 
Swan. Constatând, spre marea ei satisfacţie, că 
arma nu-i cauza nicio durere, ea strânse mânerul 
cu mândrie. 

— Aşa ai să-mi dai adevărate lovituri, declară 
Swan. 


— Este într-adevăr minunată, maestre, murmură 
Kira, impresionată. 

— Maestră? se auzi o voce uimită, venind dinspre 
uşă. 

Imediat Bridgess şi cele două fetiţe se-ntoarseră 
brusc. Wellan şi Cameron erau chiar la intrarea în 
sală, iar Marele Cavaler îşi pusese mâinile în 
şolduri, un semn cât se poate de rău. Simţind că 
mânia pune stăpânire pe şeful ei, Bridgess se- 
ndreptă spre el în timp ce-i sonda sufletul. 

— Elund mi-a dat voie s-o antrenez, îi explică ea 
calm. 

— Şi s-o faci Scutierul tău? O persiflă Wellan. 

— Nu, n-a fost niciodată vorba de-aşa ceva. 

— Atunci, de ce-ţi spune „maestră”? 

— Pentru că asta mă măguleşte, îl înfruntă 
Bridgess. 

Wellan o străbătu cu privirea, dar asta n-ajută la 
nimic. Se întoarse mai degrabă spre Kira şi 
pătrunse în mintea ei ca un pumnal pentru a se 
asigura că Bridgess îi spusese adevărul. „De ce e 
mereu aşa rău cu mine?” mormăi în interior copila 
mov. 

— De cât timp o antrenezi? se nelinişti şeful cel 
mare. 

— De câteva zile. 

— Deci acum ştie să se apere? Se impacientă el 
punând mâna pe mânerul săbiei sale. 

— Wellan, nu! Se-mpotrivi dur Bridgess. Nu este 
decât o începătoare! O s-o pui la încercare după ce 


va fi primit acelaşi antrenament ca toţi ceilalţi 
Scutieri, nu înainte! 

— Îmi conteşti autoritatea, Bridgess? 

— Copila asta este sub protecţia mea şi n-am să 
las să i se-ntâmple nimic atâta timp cât n-o să ştie 
să se apere! 

Cei doi Cavaleri se priviră cu mânie un moment, 
apoi Wellan se-ntoarse şi împreună cu Cameron 
ieşi din sală. Uşurată că evitase o înfruntare 
ridicolă, Bridgess reveni la ucenicele ei şi-şi dădu 
seama de feţele lor speriate. 

— S-a sculat cu faţa la cearşaf! glumi ea, ca să le 
liniştească. 

Dar Kira rămăsese cu faţa la uşă, întrebându-se 
mereu şi mereu de ce Wellan o dispreţuia în 
asemenea hal. Bridgess nu-i dădu însă timp să se 
mai gândească şi le supuse pe amândouă la o 
repriză lungă de încălzire şi o lecţie de scrimă, care 
le dădu mult curaj. 

După ce terminară exerciţiile, având în mână 
frumoasa ei sabie nouă, copila mov ieşi din sală 
alergând, urcă scara cea mare de piatră până la 
etajul sălilor de audiență, să meargă să-i 
mulţumească regelui, cel care-i dăruise noua ei 
armă. Se strecură binişor printre demnitarii care 
ascultau sentinţa regelui pe tema unui litigiu din 
regat, ascunzând lama cea mică sub faldurile 
tunicii. Când auzi ultimele cuvinte din sentinţă ale 
protectorului ei, aşteptă ca toţi cei prezenţi să se 
încline în faţa lui şi să iasă. Altădată, ea s-ar fi 


înfundat în mulţimea asta pestriță fără să-i pese şi, 
cu de la sine putere, s-ar fi căţărat pe genunchii lui 
Smarald întâiul şi i-ar fi acoperit toată faţa cu 
sărutări. Acum însă, îşi dădea seama că nu mai era 
bebeluş... 

Din clipa în care toţi consilierii părăsiră frumoasa 
sală împodobită cu steagurile Regatului de 
Smarald, Kira tropăi pe pătratele strălucitoare şi, 
când ajunse-n faţa regelui, puse un genunchi în 
pământ. 

— Dar ce-avem noi aici? Se distră Smarald 
întâiul, văzând-o. 

— O fetiţă foarte mulţumită de cadoul pe care i l- 
aţi oferit, Maiestate, răspunse ea, cu toată faţa 
radiind într-un zâmbet. 

— Cavalerul Bridgess mi-a spus că Morrison a 
lucrat foarte bine. 

— Convingeţi-vă singur! 

Şi imediat ea puse culcat sabia pe amândouă 
palmele lui întinse şi se apropie de tatăl ei adoptiv. 
Cu mult interes Smarald întâiul examină arma şi 
admiră frumoasele pietre preţioase de pe mâner. 

— Sunt foarte mulţumit că îţi place! 

Neputând să se-abţină, Kira se-aruncă de gâtul 
suveranului. Smarald întâiul dădu arma servitorului 
de-alături şi o strânse în braţe cu multă dragoste. 

Bridgess urmări antrenamentul celor două fetiţe 
în timpul întregului anotimp ploios, fără ca Wellan 
să se mai amestece. Spre marea ei satisfacţie, Kira 
îşi mări treptat atât viteza de execuţie, cât şi 


şiretenia în atac. Era îndemânatică şi rapidă ca o 
pisică, iar cele două braţe mici se-ntăriră tot mai 
mult. Evident că asta se datora în parte şi 
Cavalerului Hadrian, dar copila nu putea povesti 
despre el nimănui. 

În prima zi a anotimpului cald, în timpul unei 
furtuni teribile, care zguduia sala regelui la fiecare 
bubuitură de tunet, Prinţesa din Shola învinse 
pentru prima dată pe Scutierul Swan, în timpul 
unui duel amical cu sabia. Kira scoase un strigăt de 
bucurie şi sări în braţele tinerei sale adversare 
strângând-o în braţe mai mult decât fericită. 
Incântată de progresul lor, Bridgess le felicită pe 
amândouă şi hotări să le ofere o recompensă. 


15 
UN DRAGON ÎN REGATUL DE SMARALD 


Dupatta frig, ceață şi-ntuneric, după luni 


lungi cu ploi repezi şi abundente, vânturi calde 
alungară spre miazănoapte norii cei grei, 
provocând furtuni violente pe tot cuprinsul 
continentului Enkidiev. Timid, soarele începu să 
strălucească iarăşi pe-un cer din ce în ce mai 
albastru, iar florile ieşiră şi ele la lumina lui 
primăvăratică. Păsări se zburătăceau printre crengi 
şi cântau pe mii de glasuri, iar ţăranii ieşiră în 
sfârşit din casă să se ocupe de pământul ce- 
aştepta cu nerăbdare sămânţa. 

Imediat ce se sculă, Bridgess se duse la grajduri 
să caute un cal pentru Kira. Şi, deoarece ele 
lucraseră foarte bine în ultimele luni, meritau o 
recompensă. Nici nu se punea problema să iasă la 
o plimbare pe câmp cu Swan, iar pe Kira s-o lase la 
Castel. Rândaşii îi arătară o iapă care nu fusese 
reţinută de Cavaleri, din cauza taliei sale mai mici. 
Bridgess conduse deci animalul în curte, unde 
Swan înşeua deja caii lor sub privirea cercetătoare 
a prinţesei mov. 

— Kira, uite-o pe Speranţa. Este-o iapă de trei ani 
foarte sănătoasă. [i-o fac cadou. 

Copila privi animalul cu părul de culoare 
deschisă. Se uită apoi la Cavaler, fără să poată 


pronunţa un singur cuvânt. De când se ocupa de 
ea, Bridgess îi făcea încontinuu diverse cadouri şi 
ea, neavând nimic, nu putea să-i dăruiască la 
rândul ei ceva. 

— Mai bine spune-mi că animalul îţi place, glumi 
Bridgess, care înţelegea ce putea să simtă copila. 

— Oh, da, maestră! Reuşi în sfârşit să articuleze 
copila. Niciodată n-am văzut o iapă atât de 
frumoasă! 

— N-are nici talia şi nici rezistenţa unui cal de 
luptă, dar are să te-nveţe bine cum să te ţii în şa, 
adăugă Swan, împrumutând pentru o clipă 
seriozitatea omului matur. 

— Chiar dacă Speranţa ar fi fost tot atât de mare 
cât un şoricel, tot aş fi fost mulţumită! 

— Dar n-ai fi reuşit să ajungi prea departe cu ea! 
adăugă râzând Scutierul. 

Bridgess o învăţă pe mica prinţesă sholiană 
deosebit de fericită să-şi înşeueze singură calul, 
apoi o ajută să i se caţăre pe spate. Mândria, pe 
care-o văzu în clipa următoare pe faţa copilei, o 
bucură tare mult. Era pentru prima oară-n viaţa ei 
când Kira simţea şi ea că aparţine ordinii lucrurilor. 
Cavalerul îi potrivi la înălţimea cerută şi scările, se 
asigură că toate chingile erau bine strânse, apoi se 
urcă şi ea pe calul ei cel sur. 

Se-ndreptară spre porţile cele mari ale incintei 
fortificate. Terenul nisipos din exteriorul castelului 
era încă moale, dar copitele cailor nu se-nfundau în 
el. Kira galopă în spatele Cavalerului şi a 


Scutierului, gustând fiecare clipă de libertate. O 
luară mai întâi pe drumul ce le purta spre miazăzi, 
apoi intrară într-o pădurice, unde aerul era mai 
proaspăt. Cărarea mergea de-a lungul râului 
Wawki, străjuit de copaci mari şi de plante acvatice 
ce-şi legănau capetele în adierea vântului. 

Traversară cursul râului prin vad şi urcară colina 
de unde se putea vedea fortăreaţa. Kira îşi lăsă 
simţurile să se-mbete uşor cu parfumurile noi de-a 
căror existenţă nici măcar nu aflase până acum. Nu 
călărea frumosul armăsar negru din visurile ei şi nu 
purta platoşa incrustată cu pietre preţioase a 
Cavalerilor de Smarald, dar se simţea în sfârşit 
liberă şi puternică. De la distanţa aceea Castelul de 
Smarald semăna cu casa unor păpuşi. 

In spatele lui se-nălţa înalt şi masiv Muntele de 
Cristal cu poalele lui mai mult pietroase şi al cărui 
vârf se pierdea în ceaţă. Se întoarse-n şa şi nu mai 
văzu capătul pământului. Lumea era mai mare 
chiar decât şi-o imagina. 

— Ceea ce vezi este doar Regatul de Smarald, îi 
spuse Bridgess, care-i urmărea cursul gândurilor. 
In afara graniţelor sale poţi afla Regatul Perlei şi 
Regatul Turcoazelor, iar mai departe Regatul Fal. 

— Unde s-a născut Cavalerul Santo... îşi aminti 
copila. Oare-am să văd şi eu vreodată ţările astea 
frumoase, maestră? 

— Da, le vei vedea, o asigură Bridgess. Acum nu 
eşti decât un copil, dar vei creşte şi vei stăpâni 
mânuirea armelor şi magia. Wellan are să fie forţat 


să admită că ai calităţile unui Cavaler. 

— Niciodată n-am să pot să vă mulţumesc 
îndeajuns pentru încrederea voastră în mine şi 
pentru înţelegere. 

— Recompensa mea are să fie să te văd 
învingându-l pe împăratul Negru o dată pentru 
totdeauna. 

Kira nu-ndrăzni să-i spună că tocmai această 
eventualitate o-ngrozea cel mai tare şi preferă să 
se concentreze asupra plimbării călare alături de 
ea pe câmpurile Regatului de Smarald, plimbare 
care-o făcea de-a dreptul fericită. Inainte să se- 
ntoarcă la castel, Bridgess lăsă caii să răsufle 
puţin. Wellan n-are să fie deloc mulţumit să afle că 
ea o dusese pe protejata regelui în afara zidurilor 
fortificaţiei, dar copilei acesteia, închise de-atâta 
timp în apartamentul ei, merita să i se dea un pic 
de speranţă. 

— Trebuie să ne-ntoarcem acum, le anunţă 
Bridgess. O s-o facem pe alt drum, unde cresc 
nişte flori portocalii unice în ţara noastră. 

Amândouă fetele zâmbiră încântate, căci voiau 
să cunoască cât mai bine lumea. |n timp ce se 
pregăteau să coboare dealul, din pădurea care- 
ncepea cu câţiva metri mai jos, se auzi un răget 
răguşit de fiară. 

— Ce este asta, maestră? întrebă Swan, 
întorcându-se în şa. 

— Probabil un animal sălbatic, răspunse 
Bridgess, ţinându-şi cu putere calul îngrozit. Să nu 


rămânem aici. 

Neavând măiestria ei în ale călăriei, cele două 
fetiţe trebuiau duse de urgenţă la castel, pentru 
că, la apropierea unui prădător, caii se puteau 
speria. Ea le conduse deci pe-o cărare ce se 
depărta de pădure şi rămase-n spatele lor, să 
sondeze împrejurimile. Dându-şi seama că există în 
apropiere o prezenţă rece şi ucigaşă, le porunci 
fetelor să se grăbească. 

Când ajunseră la râu, îl traversară cât putură de 
repede. Nici n-apucară să îndemne caii la galop, că 
în faţa lui Bridgess apăru o creatură oribilă. La fel 
de-ntunecat ca noaptea, animalul era de două ori 
mai înalt decât caii lor şi ameninţa să atace. Pielea, 
acoperită cu solzi negri, strălucea sub razele 
soarelui, iar ochii lui roşii ardeau de-o parte şi de 
alta a capului triunghiular. Adulmecând prezenţa 
oamenilor, trecu imediat la atac, scoțând un răget 
înfiorător. Caii se cabrară şi nechezară şi ei, iar 
Kira, care nu se putea ţine bine încă în şa, fu 
imediat aruncată la pământ. 

— Swan, salvează-te! îi porunci Bridgess, sărind 
din şa. 

Scutierul nu putea să nu asculte de un ordin al 
maestrei ei fără să se supună unei pedepse aspre 
şi, chiar dacă ar fi vrut să se lupte şi ea cu 
dragonul, îşi obligă calul s-o ia spre râu, lovindu-l 
mereu cu pintenii. 

Bridgess îşi trase sabia din teacă şi trecu în faţa 
Kirei, care era încă la pământ, ameţită. Wellan! 


Tuturor fraților mei de arme! Am nevoie de voi 
acum! strigă fără cuvinte femeia, în timp ce în faţa 
ei vedea dinţii şi ghearele ascuţite ale monstrului. 

În curtea castelului, Wellan îl antrena pe 
Cameron în lupta cu lancea, când primi deodată 
apelul disperat al lui Bridgess precum şi imaginea 
amenințătoare a dragonului. Imprejurul lui fraţii de 
arme terminară şi ei imediat antrenamentele 
Scutierilor lor. Rapid, şeful sondă împrejurimile şi-şi 
dădu seama că tânăra sa colegă este pe malul 
râului Wawki. 

— Luaţi-vă caii, Cavaleri! strigă el imediat cu 
voce puternică. Scutierii rămân aici. 

Pentru că auziseră şi ei în minte vocea lui 
Bridgess, luptătorii alergară la grajduri şi ocoale, 
unde rândaşii avură doar timpul să treacă hamurile 
peste caii de luptă. Wellan o luă înainte şi galopă 
spre porţi fără să se oprească. O luară apoi peste 
câmpul proaspăt semănat, speriind ţăranii şi tăind 
distanţa-n linie dreaptă până la cursul râului. 

La mijlocul distanţei se-ntâlniră cu Swan, în timp 
ce ea se-ntorcea în galop la castel. Scutierul trase 
cu toată puterea de hăţuri să-şi oprească 
armăsarul speriat în faţa cailor celorlalţi Cavaleri. 

— Un dragon a atacat-o pe maestra mea! strigă 
ea cât putu de tare. 

— Întoarce-te la castel! îi ordonă Wellan, 
îndemnându-şi în acelaşi timp calul. 

Swan nu putea să nu-l asculte pe Marele Cavaler, 
cu toate că ea se simţea în stare să-l înfrunte pe 


monstru. Scoase un strigăt de furie şi-şi urmă 
drumul în direcţia fortăreței. 

Când Cavalerii ajunseră la piciorul colinei, îi 
aştepta un spectacol înfiorător. În picioare, cu 
sabia în mână, Bridgess înfrunta cu curaj dragonul, 
care se mulțumea pentru moment să ragă şi să-şi 
legene capul. Dar Wellan îşi imagină imediat relele 
pe care monştrii le făcuseră sholienilor şi se temu 
pentru viaţa tinerei femei. Sări din şa şi-i dădu 
Wandei, care era chiar lângă el, hăţurile calului. 

— Dar cum a putut dragonul să ajungă până aici? 
strigă  Bergeau, stăpânindu-şi cu putere calul 
înspăimântat. 

Wellan îşi trase sabia şi alergă să se aşeze alături 
de Bridgess. Pentru a-i învinge pe aceşti monştri, 
trebuia să-i izolezi într-un spaţiu restrâns şi să-i 
arzi de vii. Dar în tot Regatul de Smarald nu fusese 
săpată nicio groapă spre care-ar fi putut să-l 
atragă. Dându-i foc în loc deschis, ei riscau să-l 
vadă fugind şi aprinzând totul în drumul lui, 
inclusiv casele ţăranilor, la câţiva kilometri spre 
sud, de-a lungul râului Wawki. Dacă toţi Cavalerii 
ar fi acţionat împreună, ar mai fi existat o 
posibilitate. Ar fi putut să-l împingă-n râu, iar acolo 
dragonul s-ar fi înecat. 

— Kira, fugi până la Chloe! îi porunci Wellan. 

Chloe, du-o imediat la castel! Sună alarma şi dă 
poruncă să fie ridicat podul mobil! urmă Wellan 
prin telepatie. Cavaleri veniți şi m-ajutaţi să 
distrugem monstrul ăsta! 


Descălecară cu toţii, în afară de Chloe, care o 
aşteptă pe Kira, chiar dacă iapa încălecată de ea 
fugise cu ceilalţi cai. Cu picioarele ei subţiri 
tremurând de frică, copila mov se ridică şi merse 
înapoi, în timp ce fraţii de arme ai lui Wellan se 
apropiau şi ei în goana mare. 

Când ea începu să se îndepărteze, dragonul se 
ridică brusc pe labele dinapoi şi lăsă să-i scape un 
urlet teribil. 

Fără să aştepte sfârşitul răgetului, Kira se- 
ntoarse şi o rupse la fugă din toată puterea. Furios 
s-o vadă scăpându-i, monstrul se porni pe urmele 
ei, obligându-i pe Wellan şi pe Bridgess să-i sară 
din drum, ca să nu fie striviţi sub picioarele lui 
musculoase. Bergeau şi Dempsey încercară să-l 
lovească cu săbiile în timp ce trecea pe lângă ei, 
dar lama spadei sări înapoi, după ce se lovi de 
solzii tari ca piatra. lason ridică mâinile şi, 
folosindu-se de forţa lui de levitaţie, reuşi cu greu 
să-i încetinească puţin mersul. Ca să-l oprească, ar 
fi trebuit să i se alăture şi ceilalţi fraţi. 

Văzând-o pe Chloe că nu putea să-şi ţină-n frâu 
propriul cal, care se-nvârtea în loc şi necheza 
speriat, Kira se hotărî rapid să se salveze singură. 
Şi, cum malul râului era străjuit de copaci înalţi şi 
dacă s-ar fi suit până-n vârf, monstrul n-ar mai fi 
putut s-o atingă, trecu la fapte. Cu toate 
îndemnurile lui Chloe, care nu putea să vină s-o 
caute, ea făcu un ocol până pe malul râului. 

Dar Kira nu era atentă decât la zbaterea propriei 


inimi. 

Pe când nu-i mai rămăseseră decât câţiva metri 
de străbătut, ca apoi să se poată agăța de scoarţa 
celui mai gros dintre copacii de pe mal, fu lovită-n 
spate şi căzu cu faţa în iarba udă. Înspăimântată, 
se-ntoarse imediat cu faţa şi avu timp să vadă cum 
deasupra ei sclipeau un rând de coli ascuţiţi. 
Strigătul ei de groază le îngheţă Cavalerilor 
sângele-n vine. 

Wellan fu primul care ajunse lângă dragon. Îi 
aplică însă degeaba lovituri puternice pe coadă 
căci nu-i produse nici măcar o tăietură. Având 
atenţia îndreptată asupra Kirei, monstrul nici 
măcar nu simţi intervenţia lui. Îşi puse labele lângă 
copil, înfundându-şi ghearele în pământ, de-o parte 
şi de alta a pieptului ei care gâfâia, pentru a o 
împiedica să fugă. 

Cavalerii fură şi ei imediat alături de Wellan, dar 
fără să aibă mai mult succes cu armele lor. 

— Puneţi-vă săbiile înapoi în teacă! strigă Wellan. 
Trebuie să-l atragem spre râu folosindu-ne de 
puterile noastre magice. 

lason, Bergeau, Chloe, Dempsey, Falcon, Santo, 
Bridgess, Buchanan, Kems, Kevin, Nogait, Wanda şi 
Wimme se aşezară în evantai în jurul monstrului, 
care mârâia, refuzând să-şi împartă prada. lason se 
concentră profund şi ridică brusc palmele spre 
monstru. Vântul se stârni în faţa lui şi puternica lui 
forţă de levitaţie, alăturată de cea a fraţilor săi, 
împinse inexorabil fiara spre râu. Dragonul se- 


mpotrivi, aplecând capul, dar cercul invizibil al 
soldaţilor magicieni îl obligă să se retragă. Kira n- 
aşteptă să vină cineva s-o salveze. Odată ce se 
văzu liberă, îşi reluă planul. Săltă spre un copac. Şi 
fiara o văzu dispărând. Nemulţumită, scoțând un 
strigăt ascuţit de protest, sări în lături s-o 
urmărească, scăpând de sub influenţa Cavalerilor. 
Dar copila mov se agăţă de-un trunchi enorm de 
copac şi, cu ajutorul ghearelor ei ascuţite, se 
căţără ca o veveriţă. Dragonul se opri la rădăcina 
copacului. Şi se agăţă brutal de el cu labele, 
întinzând ca un şarpe gâtul lui lung. Cu maxilarele 
lui reuşi s-o prindă de picior pe Kira care urlă de 
durere. 

Fără să se gândească prea mult, Wellan se 
năpusti. Apucând strâns cu mâinile garda săbiei, el 
lovi cu toată puterea labele monstrului, pentru a-l 
face să-i dea drumul fetiţei. Agasată, fiara îi 
administră o lovitură puternică de coadă, care-l 
proiectă pe pământ la câţiva metri depărtare. 
Marele Cavaler se rostogoli de câteva ori şi se 
ridică cu greu, o durere ascuţită străpungându-i 
brațul. 

— Daţi-i foc!! urlă el. 

Cavalerii îl ascultară fără să crâcnească şi 
cărbuni aprinşi apărură sub monstru, învăluindu-i 
cu flăcările lor solzii-ntunecaţi. Dragonul lăsă 
imediat piciorul copilei, înteţindu-şi strigătele de 
furie. Imediat Kira îşi continuă rapid urcuşul printre 
crengi, în timp ce fiara se lăsa să cadă înapoi pe 


pământ, făcându-l să se cutremure. Se-ntoarse 
spre oameni şi, turbat de furie, îi atacă. 

— Aruncaţi-l în apă! strigă Wellan. 

Scutul invizibil se transformă cât ai clipi într-un 
izvor de energie. Cu labele arând pământul, 
monstrul se zbătu cu furie împotriva puterii magice 
a Cavalerilor, dar de data asta lason nu avea de 
gând să-l mai lase să-i scape. Cu ajutorul tuturor 
fraţilor săi, înaintă spre monstru, cu palmele 
ridicate. Puterea intervenţiei sale zgâlţăi copacii 
dimprejurul animalului malefic ce continua să 
reziste manifestându-şi furia. Dar Cavalerii fură 
mai puternici decât el şi fiara pieri în apele râului 
Wawki, în care se-afundă ca un bolovan. 

Strângându-şi braţul lovit la piept, Wellan alergă 
până la mal şi nu se destinse decât când monstrul 
încetă să se mai zbată pe fundul apei. Sondând 
rapid împrejurimile, fu uşurat să constate că nicio 
altă creatură asemănătoare nu se afla prin 
împrejurimi. 

— Kira, poţi să cobori! spuse el. Fiara a murit. 

Înspăimântată, însă, copila plângea cu lacrimi 
fierbinţi, ţinându-se în continuare cu putere de 
creangă. Wellan înţelese că singur n-are să poată 
s-o convingă să-şi părăsească cuibul. Se uită deci 
la prietenii săi şi, cu toate că folosirea forţei 
magice îi slăbise vizibil puterile, lason se oferi s-o 
dea jos. Acest cavaler, originar dintr-un sat al 
Regatului  Perlei, aflat la marginea pădurilor 
Regatului Turcoazelor, învățase să se caţăre prin 


copaci încă din fragedă copilărie. Se sui până la 
înălţimea la care se afla fetiţa şi văzu că îi curgea 
sânge din piciorul ei mov. 

— Kira, eu sunt, lason, spuse el cu o voce blândă. 
Am să te ajut să cobori. 

Moartă de frică şi gemând, fetiţa se agăţă mai 
bine de copac. Cu toate că se văicărea în gura 
mare, Cavalerul îi desprinse de scoarță, una câte 
una, ghearele şi, în cele din urmă, o prinse-n braţe. 
Ca un liliac, Kira se lipi de el, ţinându-se bine de 
platoşa lui de culoare verde. 

— Bine că astăzi mi-am luat platoşa, spuse el, în 
timp ce-şi continua coborârea. 

lason sări până la urmă jos şi se opri în faţa lui 
Wellan. Toţi Cavalerii încercară să i-o desprindă din 
braţe pe mica prinţesă îngrozită, dar ea îşi înfunda 
şi mai tare ghearele în platoşa lui lason şi, 
continuând să plângă cât o ţineau puterile, refuza 
să se dea jos din braţele lui. Se hotărâră atunci ca 
lason s-o ducă în braţe până la castel. Cum caii le 
fugiseră încă de la-nceputul înfruntării cu dragonul, 
trebuiră să se-ntoarcă pe jos. 

În timpul drumului, ţinându-se braţul fixat pe 
piept, Wellan analiză incidentul sub toate 
aspectele. Dragonul era mai mic decât cei pe care-i 
înfruntaseră pe țărm, ceea ce însemna că era 
vorba de-un animal mai tânăr. Dar cum a reuşit să 
treacă de capcane? Oare era singurul care reuşise 
să ajungă până acolo? 

Odată ce-i văzură intrând pe porţile fortăreței, 


Scutierii  alergară-n întâmpinarea maeștrilor, 
uşuraţi că-i vedeau bine, sănătoşi. Tropăind în 
spatele lui Wellan, Cameron îi resimţi imediat 
durerea. 

— Maestre sunteţi rănit? Se impacientă el, 
punându-i uşor mâna pe braţul sănătos. 

— Nu-i nimic, băiete! 

Tremura totuşi, în timp ce lupta împotriva 
suferinţei. Cavalerii se opriră în curtea cea mare, 
să-şi tragă sufletul. Anunţată de ceilalţi servitori, 
Armene ieşi din palat şi alergă până la Cavalerul 
care-o purta pe protejata ei în braţe. 

— Pentru toţi zeii, ce s-a-ntâmplat?! exclamă ea, 
văzând piciorul însângerat al Kirei. 

— Am fost atacați de un dragon, răspunse lason, 
încercând să-şi desfacă din braţe copila mov. 

— Kira, comoara mea, trebuie imediat s-avem 
grijă de picior, insistă Armene, încercând să 
uşureze povara lui lason. 

— Mene... gemu Kira. 

Sub privirea atentă a lui Wellan, Armene 
convinse copila să-i dea drumul lui lason. O 
strânse-n braţe şi Santo se grăbi să examineze 
urmele colţilor, cu mâinile lui îndemânatice de 
vindecător. Constată cu uşurare că fiara nu-i 
vătămase muşchii, în sângele ei nu simţi prezenţa 
vreunei otrăvi. Se concentră şi o lumină albă apăru 
în palmele sale. 

Cu grijă, el închise, una după alta, rănile, apoi o 
lăsă pe servitoare s-o ducă pe copilă în 


apartamentul ei şi s-o întremeze. 

Wellan le ordonă camarazilor lui să meargă-n 
sala lor, să discute despre ultimele evenimente, 
departe de urechile ţăranilor, şi aşa înspăimântați. 
Santo îşi urmă fraţii, examinându-i unul după altul. 
Nu-i scăpă nici durerea lui Wellan şi nici furia lui. 

Cavaleri şi Scutieri se aşezară în linişte în jurul 
mesei celei mari, dar Wellan, incapabil să-şi 
stăpânească mânia, măsura cu paşi mari în lung şi- 
n lat încăperea, ca un animal în cuşcă, cu braţul 
lipit de platoşă. Santo se aşeză lângă Hettrick, 
Scutierul lui, şi puse o mână sigură pe braţul lui, 
presimţind că Marele Cavaler era pe cale să 
izbucnească. 

— Credeam că toată lumea de-aici cunoaşte 
profeția! tună el, întorcându-se spre fraţii lui de 
arme. Vă imaginaţi ce s-ar fi-ntâmplat dacă 
monstrul reuşea să omoare copila? 

Era evident că reproşul i se adresa lui Bridgess, 
care  îndrăznise s-o ducă în afara zidurilor 
fortăreței. Tânăra se mulţumi să-l privească, fără 
să spună nimic. Era prea supărat ca ea să-ncerce 
să-i explice că voise doar să recompenseze 
progresele la scrimă ale fetiţei. 

— Soarta întregului continent Enkidiev depinde 
de supraviețuirea ei! urlă el. 

— Şi, din fericire, am salvat-o! îi replică Santo, 
transmiţându-i o undă puternică de linişte. 

Dintre toţi Cavalerii, doar Santo putea să se 
poarte astfel cu Wellan, fără să-şi atragă fulgerele 


lui, căci erau foarte apropiaţi. Bomba invizibilă îl 
lovi pe Marele Cavaler direct în piept şi, 
momentan, îi linişti furia. 

— Ceea ce mă intrigă pe mine, interveni 
Dempsey, este că un dragon a putut ajunge până 
aici în Regatul de Smarald. 

— Dac-ar fi fost capcane pe țărm, ne-ar fi 
înştiinţat, adăugă Falcon. 

— Nu cumva inamicul a găsit altă modalitate să 
debarce pe continent? presupuse Chloe. 

— Sau ar fi posibil ca unul dintre statele de pe 
coastă să-şi fi relaxat paza? Mai spuse şi Bergeau. 

Gâfâind să-şi poată suporta suferinţa pe care i-o 
provoca braţul, Marele Cavaler îi scrută pe fraţii săi 
de arme, neliniştiţi şi ei. Bridgess îl observă şi se 
gândi că, în calitate de suveran, precis el ar fi fost 
un rege puternic şi de temut. 

— Nu există decât un singur fel de-a o afla! 
Declară el sever. De mâine, jumătate dintre voi se 
vor duce pe coastă şi-o să caute peste tot, iar 
ceilalţi au să traverseze Regatul de Smarald şi o 
să-i întrebe pe ţărani. Dacă se mai ascund pe-aici 
şi alţi dragoni, veţi găsi imediat pista sau cadavre 
mutilate de animale. Vreau să am imaginea 
completă cât se poate de repede. 

Acceptară toţi această nouă misiune fără să 
discute, chiar şi Bridgess, care simţea că după asta 
are să se ia de ea. 

— Aveţi să mă informaţi pe calea gândului de 
cea mai mică descoperire. 


— Poţi să contezi pe asta îl asigură lason. 

incapabil să mai suporte mult timp durerea, 
Wellan se-ntoarse spre ieşire. Cameron alergă 
după el şi-l prinse din urmă abia pe culoarul 
camerelor. 

— Dar noi, maestre? întrebă băiatul, tropăind pe 
lângă el. 

— Să ne-asigurăm, mai întâi, că prinţesa este în 
afară de orice pericol! 

Wellan se-ndreptă către palat încercând să uite 
de durerea care i se propaga în tot pieptul. 


16 
REPROŞURILE LUI WELLAN 


Ci Cameron urmându-l ca o umbră şi încercând 


cu disperare să-şi amorţească braţul dureros cu 
ajutorul magiei, Wellan se duse spre apartamentul 
copilei. Se opri în faţa uşii camerei ei şi o văzu 
stând pe pat şi tremurând încă precum o frunză, cu 
toate că Armene o mângâia şi-o îmbărbăta. Veni 
până lângă pat şi o sondă rapid. Respiră uşurat 
când nu simţi în sângele ei nici pic de otravă. Cel 
mai mult de asta se temea, pentru că doar aşa 
putuse împăratul Negru s-o omoare pe Regina Fan. 

— Nu-i nevoie să mă disecaţi ca să vedeţi că 
sunt încă moartă de frică, se alintă fetiţa, plecând 
tristă capul. 

— Voiam doar să mă asigur că ţi-au îngrijit rănile, 
răspunse cu răceală Cavalerul. 

— Cavalerul Santo le-a închis. 

Cu timiditate, Kira riscă o privire spre el. „E 
frumos şi când e furios... şi atât de curajos...”, 
gândi ea. N-a ezitat o secundă să atace un animal, 
pe care ştia că n-are să-l poată învinge doar cu 
sabia. 

— Aţi avut dreptate, acceptă ea în cele din urmă. 
N-ar fi trebuit să părăsesc palatul! 

— Nu-i greşeala ta, e vina unui anumit Cavaler 


fără minte, explodă el. 

— Vă implor, n-o pedepsiţi! De unde-am fi putut 
şti că există un dragon în pădurea aceea, dacă... 

— De-ajuns! strigă el. Nimic nu scuză purtarea ei 
imprudentă! Ea cunoştea mai bine ca oricine 
profeția, dar a preferat să sfideze zeii! 

Deşi ar fi vrut să-i dea o replică, Kira se temu să 
nu-i creeze şi mai multe neplăceri lui Bridgess, aşa 
că se ghemuli în braţele lui Armene şi închise ochii. 

„Cel puţin copila n-are nimic”, se-mbărbătă 
Wellan. leşi din apartamentul fetiţei şi se-ndreptă 
spre aripa Cavalerilor. Sala cea mare fiind goală, 
presupuse că fraţii lui se pregăteau pentru 
misiune. Se duse deci spre camera lui Bridgess să 
discute cu ea şi o găsi pregătindu-şi bagajele cu 
ajutorul lui Swan. 

— Lăsaţi-ne singuri, ordonă el Scutierilor. 

Copiii părăsiră imediat încăperea, dar Bridgess 
continua calmă să-şi pună lucrurile în sacul de 
piele, aşteptând să izbucnească furtuna. 

— Dintre toţi Cavalerii, ai fost singura căreia i-am 
mărturisit povestea Kirei, îi aminti el. De ce-ai scos- 
o din castel? 

— Am vrut doar să-i fac o plăcere, Wellan, se 
apără tânăra, ridicând ochii spre el. Şi, de unde-ai 
fi vrut să ştiu că monstrul se ascundea în pădurile 
noastre, în timp ce capcanele funcționau de 
minune pe coastă? 

— De foarte mult timp am hotărât că acest copil 
nu trebuie să părăsească siguranţa fortăreței lui 


Smarald întâiul! 

— Da, e-adevărat, dar noi deopotrivă am uitat că 
această copilă, cu tot sângele ei de insectă, are o 
inimă de om. Şi tu ştii tot aşa de bine ca mine ce 
fac oamenii când sunt împinşi spre marginea 
societăţii. S-ar putea întâmpla ca într-o bună zi să 
fie obligată să aleagă între cele două rase. Nu crezi 
că noi ar trebui să facem un cât de mic efort s-o 
integrăm într-a noastră? 

La asta Wellan nu se gândise niciodată. Instinctul 
lui masculin îl împingea mereu s-o apere pe copilă, 
ca într-o zi ea să-şi poată împlini destinul. 

— Sunt tristă că a trebuit să nu-ţi respect 

ordinele, se scuză Bridgess. N-are să se mai 
întâmple! 
__Elîi acceptă scuzele cu un gest sec făcut din cap. 
In acelaşi timp, se surprinse gândind că va fi din ce 
în ce mai greu să conduci asemenea războinici. Și 
în curând vor fi douăzeci şi opt, iar în continuare, 
mai mult de şaizeci. 

— Dar, dacă vom privi lucrurile dintr-o altă 
perspectivă, urmă ea, Kira n-are să mai încerce 
niciodată să părăsească palatul în absenţa noastră. 
Aşa cum mi-ai repetat de sute de ori pe când eram 
Scutierul tău, tot răul spre bine! 

— Da, dar asta ar fi putut însemna pieirea 
noastră, bombăni marele Cavaler. 

— Nimic n-are să ni se-ntâmple atâta timp cât tu 
ai să veghezi asupra noastră, Wellan! 

El îşi înghiţi comentariul ireverenţios. 


— Lasă-mă să-ţi văd braţul! îi mai spuse ea. 

— O să mă ocup eu însumi, ripostă Marele 
Cavaler, retrăgându-se spre uşă. 

li întoarse spatele şi ieşi din cameră, cât pe ce să 
se ciocnească de Santo, care-j aştepta pe culoar. 
Voi să-l evite, dar Cavalerul vindecător îi bară 
drumul. 

— Santo, astă-seară n-am inimă să glumesc! îl 
avertiză Wellan. 

— Eu cu atât mai puţin. Arată-mi braţul! 

— Nu e nimic grav! Am să văd mai târziu! 

Fratele său de arme se uită la el cu severitate şi 
Wellan cedă. Intrară în camera Marelui Cavaler şi 
Santo îl dezbrăcă de platoşă şi de tunică. Îi 
convinse să se aşeze pe pat şi desfăcu uşor braţul 
umflat, smulgându-i un geamăt de durere. 

— Nimic grav, spuneai? repetă Santo, descurajat. 
E rupt, Wellan! 

Totodată, palmele vindecătorului începură să 
strălucească şi el le aşeză pe osul şi pe ligamentele 
care avuseseră de suferit. Wellan simţi imediat o 
căldură liniştitoare pătrunzându-i prin piele, închise 
ochii şi-l lăsă pe fratele lui să-şi termine treaba, 
sub privirea vrăjită a lui Cameron. Când lumina 
dispăru de pe mâinile sale, Santo examină din nou 
braţul şi se declară mulţumit. 

— iți mulțumesc, spuse Wellan, simțindu-se 
stingherit. 

— Ar fi trebuit să fi venit la mine imediat ce ne- 
am întors, îi reproşă celălalt. 


— Ştii foarte bine că uit de-aceste lucruri când 
sunt supărat. 

— Da, ştiu foarte bine. Dar, ca toţi ceilalţi 
oameni, şi tu ai nevoie de îngrijire! 

— Promit că data viitoare am să mi-aduc aminte! 

Santo îi mai ceru să se şi odihnească preţ de 
câteva minute înainte să părăsească Regatul de 
Smarald, iar Wellan îi făgădui că are să-l asculte. 
Cu simpatie, vindecătorul îl strânse-n braţe, după 
care ieşi din cameră. 

— Spuneţi-mi, ce pot să fac pentru 
dumneavoastră, maestre? îi şopti Scutierul, aflat şi 
el pe-alături. 

— Am putea să medităm împreună până când 
Magicianul de Cristal are să-şi termine orele. Am 
să-i pun câteva întrebări. 

Cu multă plăcere, Cameron acceptă să- 
mpărtăşească acest moment de seninătate cu el. 
Nu-l văzuse luptându-se cu dragonul, dar ştia că 
maestrul lui era brav şi curajos şi că acum trebuia 
să se odihnească un timp ca să-şi revină. 

După ce meditară, Wellan îşi luă o altă tunică şi-i 
ceru Scutierului său să se ducă singur în sala 
Cavalerilor,  promiţându-i să  se-ntoarcă într-o 
jumătate de oră. leşind din cameră, Marele Cavaler 
se simţi vinovat să-l fi părăsit astfel. Dar pentru 
nimic în lume nu voia să-i inspire teamă copilului 
discutând cu Nemuritorul, în faţa lui, despre 
dragon. 

Wellan traversă curtea cea mare, ce-ncepuse să 


se-ntunece rapid, şi intră în turnul lui Abnar. Stând 
în mijlocul sălii de clasă, Magicianul de Cristal 
corecta rulourile de pergament redactate de tinerii 
lui elevi. 

— Maestre? i se adresă el. 

— Am aflat ce s-a întâmplat azi-dimineaţă, îl 
informă acesta şi regret că n-am putut interveni, 
dar la ora aceea eram în preajma zeilor. 

— Îmi imaginez că nici chiar Nemuritorii nu pot 
să prevadă tot, îl scuză Wellan. Aţi putea măcar să- 
mi spuneţi cum a reuşit monstrul ăsta să ajungă-n 
pădurile Regatului de Smarald? 

— Nu ştiu nimic despre asta, dar, în timp ce noi 
vorbim, Fan desfăşoară o anchetă pe tema asta. 
Un lucru e sigur: împăratul Negru a plănuit o 
ofensivă. Kira este încă tânără, dar peste câţiva ani 
ea n-are să mai fie atât de maleabilă. 

— Monstrul n-ar fi devorat-o? 

— Nu. Mai mult ca sigur, ar fi dus-o la stăpânul 
lui. 

Wellan  oftă.  Omorând dragonul, Cavalerii 
rataseră ocazia să descopere drumul pe care ar fi 
mers fiara să ajungă-n Regatul de Smarald. 

— De mâine, am să-mi desfăşor toţi oamenii pe 
continent, să descopăr cum a putut pătrunde 
inamicul peste liniile noastre de apărare, spuse 
Wellan, cu inima grea. Mi-ar plăcea ca în lipsa 
noastră voi să asiguraţi protecţia fetiţei. 

— Am să rămân cu ea până la întoarcerea 
voastră. Mergeţi cu bine! 


Cavalerul se-nclină în faţa lui, apoi se-ndreptă 
către uşa turnului. Dar, deodată, se opri brusc şi 
se-ntoarse spre Nemuritor. 

— Ce viitor arată pentru noi stelele, maestre 
Abnar? întrebă Wellan. 

— Ne pun în legătură cu timpurile grele ce-au să 
vină. E o vreme de încercări, dar în care se 
întrevede speranța. O să trebuiască să ne- 
aşteptăm la foarte multe înfruntări din partea 
oştirii ăsteia de nelegiuiţi, nu doar pe coastă. 

Wellan îi mulţumi, apoi îşi urmă calea spre sala 
Cavalerilor. Acolo se-aşeză lângă Cameron şi, 
voind să-l asigure că regretă pentru timpul cât l-a 
lăsat singur, îi aşeză o mână prietenească pe 
umăr. În vremea asta, Bergeau şi lason făceau tot 
ce puteau să-i înveselească pe cei tineri, 
povestindu-le tot felul de glume şi  şotii 
caraghioase, dar Wellan nu văzu nici urmă de 
bucurie  răspândindu-li-se pe chip, ci doar o 
nelinişte surdă la gândul că dragonii se plimbau 
singuri şi nestingheriţi pe continent. Neavând cum 
să-i liniştească, Wellan mâncă puţin în seara aceea 
şi nu bău niciun pic de vin. Odată masa terminată, 
toţi îl ascultară pe Santo ciupind strunele harpei 
sale, apoi se duseră la culcare. 

Îşi pregătiră împreună sacii de piele pentru a 
doua zi şi, într-un târziu, se culcară. Copilul adormi 
imediat, pe când Marele Cavaler îşi căută îndelung 
somnul. Se întoarse pe-o parte să poată admira 
stelele şi sări în sus când mâinile reci ale Reginei 


din Shola îi înfiorară pielea spatelui. Se întoarse şi- 
şi adânci privirea în ochii umezi ai magicienei. 

— Vă mulţumesc, că mi-aţi salvat fiica! îi zâmbi 
ea. 

— Nu mi-am făcut decât datoria, Maiestate. 

— Aţi dovedit un curaj deosebit, Wellan. Ştiţi 
foarte bine că acest monstru are o carapace de 
nepătruns şi totuşi l-aţi atacat, fără să vă gândiţi la 
propria apărare. 

Recunoscătoare, ea îl sărută, dar în noaptea 
aceasta Wellan n-avea deloc inimă pentru jocurile 
ademenitoare ale dragostei şi de-aceea se- 
ndepărtă uşor de ea. 

— Aţi putea să-mi spuneţi cum a reuşit acel 
dragon să ajungă până aici? 

— Dezlegarea enigmei se găseşte în Regatul 
Elfilor. 

Doar la auzul numelui acestor fiinţe magice 
corpul lui Wellan fu străbătut de frisoane de mânie, 
căci, în inima lui, el îi credea în continuare la fel de 
vinovaţi de masacrul din Shola ca oamenii-insectă 
şi dragonii lor. 

— Spuneţi-mi, ce-am să găsesc acolo? mai 
întrebă el, stăpânindu-şi enervarea. 

— Duşmanul s-a folosit de râurile care îşi au 
izvorul în platourile înalte de la Shola, ca să-i 
introducă pe continent, dar nu ştiu cum. Mă 
străduiesc să  descifrez mintea criminală a 
împăratului, Wellan, dar planurile lui, cât se poate 
de numeroase, nu sunt deloc clare, nici măcar 


pentru o maestră magiciană. 

— Are să fie deci datoria mea să le clarific şi să le 
descopăr. 

— Orice s-ar întâmpla, nu plecaţi singur! îl sfătui 
fantoma, strângându-i mâinile cu insistenţă. 

— Vă este teamă cumva pentru viaţa mea? 

— Ştiu foarte bine că-mi voi petrece restul 
eternității alături de voi, frumosule Cavaler, dar, 
înainte de-a putea să mă-ntâălniţi în lumea mea, 
aveţi de-ndeplinit o misiune importantă. Impăratul 
Negru este un duşman mult mai puternic decât îl 
credeţi. Doar că reacţionează lent. Aşa că sfatul 
meu este să luaţi cu voi pe acela dintre oamenii 
voştri ale cărui percepții sunt foarte fine, foarte 
ascuţite. 

Se ghemui apoi la pieptul lui, în timp ce el îi 
mângâia părul, încercând să-şi dea seama care 
dintre Cavaleri s-ar dovedi cel mai folositor. Nu 
încăpea nicio îndoială că Santo era cel ce trebuia 
să fie ales, căci de departe el era cel mai sensibil. 

— M-aş grăbi şi eu să vă fiu alături pentru 
totdeauna, Maiestate, dar am de îndeplinit mai 
întâi misiunea pe care zeii mi-au încredinţat-o aici. 

Ea îşi ridică apoi capul şi el îi înflori buzele cu un 
sărut. Apărarea Continentului trebuia să mai 
aştepte câteva ore. Şi, lăsându-se cuprins de 
mâinile sublime ale Reginei din Shola şi uitând pe 
moment de griji şi necazuri, se lăsă cuprins în 
mrejele plăcerii. 


17 
DEŞI FOARTE TINERI, TOT DRAGONI! 


|) azi pe când ceilalţi fraţi de arme 
se pregăteau să plece împreună cu Scutierii lor, 
Wellan îi ceru lui Santo să-l însoţească în Regatul 
Elfilor. „O precauţie minunată”, se gândi 
camaradul său, căci Marele Cavaler mai avea încă- 
n sufletul lui multă ranchiună împotriva Regelui 
Hamil, ranchiună rămasă din noaptea masacrului 
din Shola. Prezenţa unuia dintre ceilalţi Cavaleri îi 
va îngădui lui Wellan să-şi stăpânească furia, dacă, 
în decursul acestei misiuni, va avea trebuinţă să-l 
înfrunte pe seniorul pădurilor. 

În curtea cea mare a castelului, sub un cer abia 
luminat de prima geană a zorilor, Wellan şi Santo 
îşi luară rămas-bun de la camarazii lor, ei fiind cei 
care ieşiră ultimii din fortăreaţa Regatului de 
Smarald. Avându-i în spate pe cei doi Scutieri, 
călăriră multă vreme alături pe-un drum nepietruit, 
ce-i conducea spre Regatul de Diamant. 

— Dragonul care a atacat-o pe Kira nu era un 
adult, zise deodată Wellan. Calul care-a intenţionat 
s-o fure era şi el un pui, după cum singură mi-a 
mărturisit. Mă întreb dacă nu cumva împăratul a 
găsit modalitatea de a-i face pe monştri să se 
nască pe continent. 

— Şi crezi că răspunsul la întrebarea aceasta se 


află în Regatul Elfilor? 

— Acolo mă trimite maestra magiciană Fan din 
Shola. 

— Doamna-fantomă... Şi n-a mai adăugat nimic? 

— Era tot ce putea să-mi spună. Rolul ei este 
acela de-a spiona gândurile împăratului. Ea nu ştie 
cum se execută toate ordinele date de el. 

In vreme ce fraţii lor de arme brăzdau celelalte 
regate în căutarea urmelor de dragoni, Wellan şi 
Santo traversară Regatul de Diamant şi pătrunseră 
pe pământul elfilor. Pentru Scutierii lor acesta era 
începutul unei aventuri lungi. Cu toate că nu se 
simțeau încă destul de bine pregătiţi să se bată, 
aşteptau nerăbdători înfruntarea cu duşmanul. 

După o noapte bună de somn într-un luminiş, 
străbătură pădurile dese ale elfilor, dar nu întâlniră 
niciunul, ceea ce, după părerea lui Santo, era un 
lucru bun, apoi ajunseră pe platourile înalte din 
Shola. Călare pe calul său, Wellan observă cu 
atenţie împrejurimile. Cuvintele lui Fan îi răsunau 
în minte: „Dezlegarea enigmei se găseşte în 
Regatul Elfilor...” 

Işi aşezară tabăra într-un luminiş, aflat în 
apropierea râului Mardall, de unde admirară 
minunatele cascade care se prăvăleau pe falezele 
Sholei, ca să se arunce apoi într-un bazin adânc, 
înainte de-a străbate în lung continentul Enkidiev. 
Santo, împreună cu Scutierii, se ocupă de masă, 
permițându-i astfel Marelui Cavaler să-şi lase 
gândurile libere... Duşmanul a folosit râurile... 


Cum? 

— Cum ar fi fost posibil, căci aceste fiare nu ştiu 
să înoate? se miră Santo. 

— Şi nici n-ar fi putut să supravieţuiască acestor 
cascade, oftă marele şef. 

Lui Wellan nu-i plăceau ghicitorile. Prefera 
strategia fondată pe fapte concrete. Spiritul lui 
Santo era mai flexibil, mai intuitiv decât al lui, dar, 
în cele din urmă, tânărul Cameron fu cel care, cu 
simplitatea lui de copil, pătrunse misterul: 

— Maestre? 

Amândoi Cavalerii se-ntoarseră în acelaşi timp 
către copil, făcându-l să roşească de ruşine. 

— Spune, îl îndemnă prieteneşte, Wellan. 

— S-ar putea ca ei să pună dragonii în nişte 
butoaie, sugeră cu inocenţă copilul. 

— Dacă era cazul, cineva de pe continent le-ar fi 
văzut plutind pe râuri, îi răspunse Marele Cavaler, 
ciufulind părul băiatului. 

Se-nfăşurară apoi în pături să se culce, dar cei 
doi Cavaleri nu dormiră decât câteva ore, făcând 
pe rând de gardă. In zori, se apropiară de 
cascadele din Shola, mergând pe jos, ţinându-şi 
caii de dârlogi. Wellan examină multă vreme apele 
ce clocoteau la piciorul falezei, întrebându-se cum 
s-ar putea supravieţui unei asemenea căderi. 

— Bazinul pare să fie adânc, îl făcu atent Santo. 

— Dar apa e ca gheaţa, adăugă Cameron, 
încercând-o cu degetul. 

— Să mergem pe mal către sud şi să deschidem 


bine ochii, hotărî Wellan, încălecând din nou. 

La graniţa dintre Regatul Shola şi cel al Elfilor, 
terenul deveni mai stâncos, iar vegetaţia mai 
răzleaţă, dar pe măsură ce înaintau pe pământurile 
Regelui Hamil, peisajul se-nverzea văzând cu ochii, 
iar arbuştii lăsau locul copacilor stufoşi. Mai 
degrabă decât cu ochii, Wellan cerceta terenul cu 
simţurile sale magice, dar cei doi Scutieri, 
nebeneficiind de-aceeaşi experienţă precum cei 
mari, aruncau în jurul lor doar priviri speriate. Din 
fericire de altfel. Căci, printre plantele acvatice, 
Cameron observă primul un obiect ce i se păru 
straniu. 

— Maestre, ce este asta? întrebă el, arătându-l. 

Wellan descălecă şi-i încredinţă hăţurile. Se duse 
apoi cu multă atenţie în direcţia obiectului care 
semăna cu o cochilie enormă şi, în mijlocul stufului, 
îngenunche în apă, ca să constate cu stupoare că 
era vorba mai degrabă de carapacea unui ou 
gigantic. 

— Am impresia că acesta-i butoiaşul tău, 
Cameron, declară Cavalerul, ridicându-se. 

Arătând sinistru, el aduse o bucată din cochilia 
cea groasă în faţa celorlalţi. Santo înţelese imediat 
despre ce este vorba. Incapabili să pătrundă pe 
continentul locuit de oameni cu ajutorul animalelor 
adulte din cauza capcanelor, oamenii-insectă 
aruncaseră în cascadă, ouă de dragon, lăsându-le 
să plutească până la mal, unde puii ieşeau din 
găoace prin stufăriş. 


— N-au trecut pe coastă, înţelese Wellan, şi doar 
Theandras ştie câte astfel de ouă au semănat pe 
tot continentul. 

— Există dragoni peste tot pe continent? Se 
sperie Cameron. 

— Mi-e teamă că da! Se-ndureră Marele Cavaler. 
Inamicul n-are decât să aştepte cu brațele- 
ncrucişate ca dragonii să crească şi o să ne 
devoreze pe toţi, dar asta n-are să rămână aşa! 

Santo descălecă şi-şi puse palmele sale sensibile 
pe cochilia de culoare cenuşie, pe care colegul său 
o ţinea încă în mâini. În clipa următoare ridică o 
privire neliniştită spre Wellan. 

— Acest animal s-a născut de-abia acum câteva 
zile şi nu este mai mare decât un câine. 

Abia pronunţă aceste cuvinte, că printre ierburi 
apăru capul hidos al dragonului pui, care cu dinţii 
lui ascuţiţi şi voia să se repeadă la picioarele lui 
Wellan. Brusc Santo îl aruncă pe fratele său de 
arme în lături, iar maxilarele fiarei muşcară-n gol, 
la câţiva centimetri de genunchii strânşi ai Marelui 
Cavaler. Vindecătorul îşi trase sabia. Dragonul se 
repezi la el, însă, cu o lovitură seacă, acesta îi tăie 
capul. Stând încă în apă, Wellan îl fixa cu stupoare. 

— Baza gâtului lor este vulnerabilă, trase 
concluzia Santo, ţinându-şi totuşi sabia cu două 
mâini. Cel puţin la exemplarele tinere. 

Wellan se ridică analizând rapid situaţia. Dacă 
dragonii pătrundeau pe râurile continentului, el îi 
trimisese pe jumătate dintre fraţii săi pe o cale 


greşită. 

— Să ne depărtăm de malul râului, declară el, 
reluându-şi hăţurile calului. 

Se instalară într-un luminiş şi, în timp ce hainele 
se uscau pe el, Wellan desenă din memorie o hartă 
a continentului unde apăreau diferitele regate şi 
râurile lor. Ceilalţi studiară crochiul cu interes. 

— Pe continentul Enkidiev există trei mari cursuri 
de apă: râurile Serida, Amimilt şi Mardall. Acesta 
din urmă izvorăşte în Regatul Shola, traversează 
Regatul Elfilor, Regatul Zânelor, Regatul de Argint, 
de Cristal şi Zenor, ca apoi să se verse-n ocean. 
De-a lungul lui avem să găsim monştri peste tot. 
Din el se desprind trei braţe, care o iau spre 
interiorul continentului. Primul este Tikopia, cel 
care parcurge Regatul Elfilor şi se-ndreaptă spre 
sud-est, traversând Regatele de Diamant, de Rubin 
şi de Jad. Al doilea, Wawki, se desprinde de Mardall 
în Regatul de Argint, ca să intre apoi în cel de 
Smarald şi în cel al Turcoazelor. Al treilea, Dilmun, 
înainte să se verse în mare, dincolo de Deşert, 
curge de-a lungul graniţelor dintre Regatele Perlei 
şi Smarald, după care traversează Regatul Fal, 
precum şi Pădurea Interzisă. 

— Aceste animale pot să pricinuiască mult rău, 
adăugă Santo. 

Wellan închise ochii şi se concentră. Folosindu-se 
de însuşirile sale telepatice, îşi informă soldaţii 
asupra situaţiei şi ceru Cavalerilor să ajungă cât 
mai repede spre nord, pe malurile râului Mardall, 


din Regatul Zenor până la râul Wawki, să afle unde 
sunt ouăle şi să omoare monştrii care se-aflau 
înăuntru, sfătuindu-i să le taie gâtul. 

Cea de-a doua echipă o trimise de-a lungul râului 
Dilmun, ordonându-le fraţilor săi de arme să 
coboare spre sud, să-şi înceapă cercetările în 
Regatul Fal şi să folosească toate mijloacele 
necesare să distrugă puii de dragoni, înainte ca ei 
să devină o adevărată urgie. El însuşi, însoţit de 
Santo, va cerceta şi curăța malurile râului Mardall 
şi Wawki. La sfârşit vorbi şi cu Magicianul de 
Cristal, cerându-i să trimită soldaţi ai Regatului de 
Smarald pe malurile râului Tikopia, căci niciunul 
dintre oamenii lui nu putea să ajungă şi acolo. 
Deschise ochii şi observă uluirea de pe chipul 
fratelui său de arme. 

— Acum, după ce-am atins o cochilie, cred că aş 
putea destul de uşor să simt energia dragonilor, 
zise Santo, dorind să-şi încurajeze şeful. 

— O să-mi arătaţi şi mie cum să fac, maestre? îl 
imploră Hettrick. 

— Bineînţeles, îl asigură Cavalerul, punându-i o 
mână prietenească pe umăr. Ştii bine că sunt aici 
să te-nvăţ tot ce la rându-mi am învăţat. 

În linişte porniră din nou la drum, folosindu-şi 
simţurile magice să cerceteze împrejurimile. 
Wellan traversă râul pe-un pod din lemn, construit 
de elfi şi patrulă pe un mal, alături de Scutierul 
său, în timp ce Santo cerceta, împreună cu 
Hettrick, pe celălalt. Descoperiră astfel numeroase 


fragmente de cochilii, dar nicio urmă a vreunui 
monstru. 

Pe înserat, deveni prea periculos să rămână pe 
malul apei, scrierile vechi menţionând că dragonii 
erau activi în special noaptea. Wellan traversă din 
nou râul prin vad şi, împreună cu Santo, stabiliră 
un loc de-nnoptat, la o distanţă destul de mare de 
maluri. Începând de-a doua zi, ei puseră la punct 
un plan de capturare a puilor de dragoni. 


18 
CURATĂ INVAZIE! 


Urmand ordinele lui Wellan, Cavalerii Chloe, 


lason, Falcon, Bridgess, Buchanan, Kevin şi 
Scutierii lor cercetară malurile râului Dillmun şi 
observară primele cochilii goale în Regatul Perlei. 
Bridgess cobori de pe cal să observe îndeaproape 
un obiect ciudat din apropiere. Cu un temperament 
mai aventuros decât ceilalţi Scutieri, Swan o imită, 
fără să-i ceară îngăduinţa, şi, mai degrabă decât să 
supravegheze caii, scotoci vegetaţia de pe mal. 
Deodată se trezi singură, fără maestra ei, printre 
trestiile înalte şi dese. 

Bridgess mângâie suprafaţa tare şi lunecoasă a 
unei cochilii sparte la un capăt. Când se năşteau, 
aceste animale aveau desigur mărimea unui câine 
mare, dar nimeni nu ştia cât de repede creşteau. 

— Aici nu-i decât un singur ou, îi spuse ea lui 
lason şi lui Chloe, care scotoceau uşor stuful cu 
vârful săbiei. 

În secunda următoare auzi însă un urlet răguşit, 
care-i aduse aminte de mieunatul strident al unei 
pisici isterice. Lăsă cochilia să cadă-napoi în apă şi- 
şi apucă sabia cu două mâini, simţurile ei vestind-o 
asupra unei prezenţe ciudate. 


La câţiva metri de ea, Swan tocmai descoperise 
un trup însângerat care semăna cu un animal mic. 
Copila voia să se aplece să-l examineze, când 
printre picioare observă o mişcare rapidă. 

Un şarpe! Reptila se repezi la ea, cu viteza suliţei 
mânuite de Wellan. Scoţând un strigăt de surpriză, 
ea făcu o săritură în spate, iar botul plin de colţi se- 
nchise sec, la câţiva centimetri de tunica ei. 

— Swan! strigă Bridgess, grăbindu-se spre ea, 
împreună cu cei doi colegi. 

Câtuşi de puţin speriată, fetiţa privi dragonul 
drept în ochi şi-şi adună tot curajul ei de mică 
luptătoare din Regatul de Opal. Aproape de 
mărimea unui lup, puiul de dragon era acoperit 
complet de solzi negri strălucitori, ca nişte rubine. 

Măârâind, el întinse din nou gâtul. Swan îşi 
încleştă braţele şi lovi puternic cu sabia. Capul mic 
şi oribil se prăvăli la picioarele ei. Ajungând în 
apropiere, cei trei Cavaleri rămaseră cu gura 
căscată în faţa insolitului spectacol. 

— L-am biruit! exclamă victorioasă copila. 

Bridgess nu ştia dacă s-o certe că lăsase caii 
singuri sau s-o felicite că ucisese un dragon. 

„Ce-ar fi făcut Wellan în locul meu?“ se-ntrebă 
ea. 

— Prima îndatorire a unui Scutier este să-şi 
supravegheze calul şi pe cel al maestrului său, o 
mustră Bridgess, încercând să se arate severă. De 
ce n-ai rămas cu Ariane şi Morgan? 

Bucuria de pe faţa copilei lăsă loc unei expresii 


bătăioase. 

— Pentru că în ţara mea fetele simt nevoia să 
arate că valoarea lor este tot atât de mare ca 
aceea a băieţilor, răspunse ea aspru, privindu-şi 
maestra drept în ochi. 

Dădu apoi un şut capului de dragon care se 
rostogoli în iarbă, îşi puse sabia la loc în teacă şi, 
furioasă, îi depăşi pe Cavaleri, îndreptându-se spre 
cai. 

— Swan! O chemă la ordine Bridgess. 

Dar copila, nervoasă, nu mai auzea nimic! 
Femeia Cavaler înţelese atunci că formarea unui 
Scutier cere din partea Cavalerului o mare 
răspundere. 

— Şi, pe lângă uraganul ăsta mic, mai vrei s-o 
antrenezi şi pe Kira? o ironiză lason. 

Dar Bridgess n-avea deloc chef să râdă. Se 
repezi şi o prinse pe Swan înainte ca ea să fi putut 
ajunge la caii care păşteau un pic mai încolo. Îi tăie 
imediat drumul, forţând-o să se oprească. Faţa de 
păpuşă a fetiţei, încadrată de bucle moi şi negre, 
care îi coborau în cascade până pe umeri, era 
stacojie. 

— Nu mai eşti un supus al Regatului de Opal, 
Swan, îi aminti Bridgess. Faci parte din Ordinul 
Cavalerilor de Smarald şi, chiar dacă noi locuim în 
Regatul de Smarald, când suntem în misiune 
aparţinem întregului continent Enkidiev. 

Fetiţa nu protestă şi nu căută să evite privirea 
dezaprobatoare a maestrei ei. 


— Şi în Ordinul nostru fetele n-au nevoie să 
demonstreze că valorează tot atât ca băieţii, căci 
primesc exact aceeaşi educaţie. 

Inţelegi ce-ţi spun? 

— Da, maestră! Strecură ea răspunsul printre 
dinţi. 

— Atâta timp cât eşti sub supravegherea mea, 
nu vreau să-ţi asumi riscuri inutile! 

— Dar un Scutier are datoria să-şi urmeze 
maestrul şi asta este exact ceea ce-am făcut eu! 
protestă vehement copila. Dacă dragonul nu venea 
după mine, v-ar fi putut răni în timp ce îi ţineaţi 
cochilia oului în mână. 

— Un Scutier nu trebuie să răspundă niciodată 
când maestrul îi face observaţie, îi aduse aminte 
Bridgess. 

Swan lăsă capul în jos, încercând să-şi 
stăpânească furia. Bridgess îi apreciase curajul, dar 
nu voia să-ncurajeze neascultarea. O studie preţ 
de-un moment, gândindu-se că Wellan, la vârsta 
ei, ar fi fost exact un asemenea gen de Scutier, 
doar că cei şapte Cavaleri ai generaţiei lui Wellan 
nu fuseseră niciodată Scutieri. 

— lţi sunt recunoscătoare că m-ai apărat de-o 
rană fără-ndoială mortală, zise, în cele din urmă, 
Bridgess, dar trebuie să insist să-mi asculţi 
ordinele şi să respecţi regulile în vigoare. 

— Chiar Cavalerul Wellan spune că, în situaţii de 
urgenţă, putem să le ocolim! Nu se lăsă Swan, 
ridicând ochii spre ea. 


— Wellan este şeful nostru şi titlul lui îi conferă 
drepturi pe care noi nu le-avem. E destul de clar? 

— Da, maestră, suspină fetiţa, punând capăt 
reproşului. 

— Acum du-te şi caută caii, în timp ce eu am să 
scormonesc mai departe prin stufăriş, împreună cu 
ceilalţi! 

Copila înclină uşor capul şi se-ndreptă spre cei 
doi cai ce păşteau nu departe iarba moale. Prinse 
hamul primului şi se-ndreptă spre cel de-al doilea 
sub privirea protectoare a lui Bridgess, care nu-şi 
amintea să fi avut la aceeaşi vârstă atâta curaj. Un 
răget răguşit şi o lovitură dură ce se abătu pe gâtul 
dragonului o aduseră din nou cu picioarele pe 
pământ. Unul dintre fraţii ei de arme tocmai 
omorâse un alt monstru, iar ea se grăbi să se- 
ntoarcă pe malul râului, să-i ajute. 

— Două cochilii, doi dragoni, bună treabă, nu? 
glumi lason. Mă-ntreb însă cum se descurcă fraţii 
noştri de pe celălalt mal. 

Falcon, Kevin şi Buchanan examinară în 
amănunţime porțiunea lor de mal, fără să 
găsească nici cea mai mică urmă de monştri, când 
deodată Kevin se opri în faţa a ceva ce i se păru ca 
o stâncă mică de culoare gri. Dar forma ei prea 
rotundă îi atrase imediat atenţia. Îşi chemă colegii 
şi examinară toţi obiectul neobişnuit, întrebându- 
se dacă era sau nu vorba despre unul dintre ouăle 
pe care Wellan ordonase să le distrugă, căci 
niciunul dintre ei nu văzuse nicicând aşa ceva. 


Falcon trase sabia din teacă şi lovi suprafaţa 
zgrunţuroasă a pietrei. Ea se mişcă, iar Cavalerii, 
prudenţi, se dădură-napoi. Trebuiau să aştepte 
spargerea oului, sau să grăbească moartea 
animalului? Înainte să poată lua o hotărâre, puiul 
de dragon sparse deodată cochilia în două. Cu 
stropi de lichid verzui, puiul se ridică pe picioarele 
din spate şi slobozi un strigăt ascuţit. 

Fără să piardă o secundă, oribila creatură 
neagră, abia ieşită din cochilie şi încă legănându- 
se, îi şi atacă pe Cavaleri. Falcon se repezi cu 
sabia, dar îi lipsiră câţiva centimetri să-i atingă 
gâtul lung, iar lama se afundă în nisip. Monstrul se 
dădu înapoi, legănându-şi capul triunghiular de la 
un cavaler la altul, ochii lui înroşiţi cântărindu-şi 
prada. După doar câteva minute de viaţă, primul 
lui reflex era să se hrănească cu carne de om. 

Aşezaţi într-un triunghi, bărbaţii aşteptară ca 
dragonul să se mişte primul. După ce aruncă o 
privire lacomă la Buchanan în dreapta lui, animalul 
se repezi fără veste asupra lui Kevin la stânga lui. 
Falcon nu ezită niciun moment şi lovi, despărţind 
capul de trupul bestiei, înainte ca aceasta să-şi fi 
putut atinge prada. 

Kevin se uită cu scârbă la cadavru, recunoscând 
că, în cazul în care fratele său de arme şi-ar fi ratat 
ţinta, colții strălucitori ai monstrului s-ar fi-nfundat 
în carnea lui. Cu un braţ sigur, Falcon înconjură 
umerii mai tânărului său prieten, forțându-l să se- 
ndepărteze, dar Kevin era incapabil să-şi ia ochii lui 


albaştri de la cadavrul încă lipicios al fiarei. 

— Oare câţi mai sunt încă pe continent? şopti el, 
pradă groazei. 

— Este exact ceea ce încercăm să aflăm şi noi, îi 
răspunse Falcon. 

— lar satele se-ntind de-a lungul râului! mai 
spuse el. Trebuie să-i înştiinţăm pe oameni că 
fiarele astea oribile i-ar putea ataca. 

— O s-o facem pe măsură ce-avem să înaintăm 
spre nord, îl asigură Buchanan, transmiţându-i, în 
acelaşi timp, şi o undă de linişte. 

— Linişteşte-te, Kevin! îi ceru Falcon. Va trebui 
să-i găsim pe toţi fraţii monstrului oribil şi să-i 
distrugem, înainte ca ei să atingă talia celui pe 
care l-am înfruntat în Regatul de Smarald. 

Ca să-i mai dea curaj, îl bătu pe spate şi continuă 
să cerceteze stufărişul. 

Cavalerii Bergeau, Dempsey, Kems, Wanda, 
Nogait şi Wimme înfruntară primii un dragon mai 
mare şi mai puternic. Ei îşi continuară apoi drumul 
de-a lungul râului Mardall şi ajunseră într-un sat cu 
mai multe sute de locuitori. Pentru că Scutierii erau 
obosiţi şi înfometați, Cavalerii hotărâră să se 
oprească să-mbuce ceva, înainte de a-şi continua 
misiunea. 

Tocmai se-apropiau de piaţa centrală, când 
auziră strigătele de groază ale unei cete de copii. 
Fiind în fruntea grupului de Cavaleri, Bergeau îşi 
mână armăsarul în galop. Urmaţi de Scutieri, 
luptătorii magicieni ajunseră în curând la faţa 


locului şi-şi opriră imediat caii în faţa unui 
spectacol oribil. Un dragon negru, de mărimea 
armăsarilor lor, smulgea inima unei femei tinere, 
pe care-o doborâse. Cavalerii descălecară într-o 
clipă şi aruncară hăţurile Scutierilor. Trăgându-şi 
săbiile, se împrăştiară-n evantai în jurul monstrului. 
Bergeau şi Dempsey văzuseră cu ochii lor victimele 
primului atac al duşmanului la Shola. De aceea, în 
faţa groaznicei scene, nu tremurară, însă fraţii lor, 
învestiţi Cavaleri de curând, fură oripilaţi. 

Fiara-ncepu să  mormăie şi să  mârâie 
ameninţător, de teamă ca nu cumva oamenii să- 
ncerce să-i fure masa. Cei doi Cavaleri mai în 
vârstă, simțind mânia animalului şi teama fraţilor 
lor de arme mai tineri, înţeleseră că era rândul lor 
să acţioneze. Dempsey se apropie de dragon prin 
faţă, în timp ce Bergeau îi dădea în linişte ocol. 
Fiara ridică repede botul plin de sânge, fixându-l pe 
omul cel blond care-ndrăznea să-l sfideze. 

Cu multă grijă Dempsey continuă să-nainteze. 
Monstrul îşi dezvălui colţii-ncovoiaţi. Cu sabia 
întinsă-n faţa lui, Cavalerul se prefăcu să vrea să-i 
atingă prada deja moartă. Dragonul întinse gâtul şi 
Dempsey făcu o săritură înapoi, ca să nu fie 
muşcat. În inima Cavalerului blond cu ochi de 
culoare deschisă nu era nici teamă, nici mânie. 

Mai provocă o dată monstrul, care, cu viteza 
fulgerului, îşi lăsă capul în jos spre pieptul lui. Aflat 
chiar în spatele fiarei, Bergeau îşi îndreptă sabia şi 
lovi puternic capul animalului, secţionându-i. 


Dragonul se prăvăli greu peste victima lui, şi 
luptătorii răsuflară uşuraţi. Sătenii îi priveau cu 
recunoştinţă din porţile şi de la ferestrele colibelor. 
„Cum să le spunem că acesta nu fusese decât 
primul dintre numeroasele atacuri ce vor veni?” se 
întrebă Dempsey. 

— Ar trebui să-i învăţăm pe aceşti oameni cum 
să se apere singuri! propuse Wimme, Cavalerul cu 
pielea mai întunecată. 

Dempsey se-ntoarse spre ceilalţi, mult mai liniştit 
decât fusese în ultimele momente, dar n-avu timp 
să-i îmbărbăteze, că ei izbucniră furioşi. 

— Nu putem să ne-mprăştiem în toate satele de 
pe malurile râului să-i învăţăm! protestă Nogait. Nu 
suntem destul de mulţi! 

— Trebuie să-i prevenim şi pe camarazii noştri şi 
să-i învăţăm pe săteni să se apere! insistă Wimme. 

— Nu asta ne-a cerut Wellan să facem, le aminti 
Bergeau, apropiindu-se de ei. 

— Au dreptate, frate, replică Dempsey. Dacă noi 
putem răpune aceşti dragoni, tinerii din fiecare sat 
în stare să mânuiască o sabie ar trebui să 
organizeze patrule şi să facă şi ei la fel. 

— Wellan va-nţelege că este necesar, îl sprijini 
Nogait. Este de-a dreptul inuman să-i lăsăm 
neştiutori pe aceşti oameni. 

In timp ce Dempsey comunica pe calea spiritului 
cu Marele Cavaler, Wanda se apropie de trupul 
tinerei victime, care zăcea culcat sub trupul fără 
viaţă al monstrului, şi constată că nu era cu mult 


mai în vârstă decât ea. Pentru că ultimele ei clipe 
de viaţă fuseseră pline de teroare, Cavalerul lăsă 
un genunchi pe pământ şi se rugă pentru sufletul 
ei zeilor, cei ce vegheau în lumea de dincolo. Fraţii 
ei de arme se rugară împreună cu ea, păstrând în 
suflet dorinţa ca cerul să-i ajute să curme viaţa 
tuturor celorlalţi dragoni. 


19 
UN REGE LUCID 


VW enan şi Santo cunoscură un succes mai 


modest. De-a lungul malurilor râului Mardall văzură 
presărate multe cochilii goale, dar de monştri nici 
urmă! Să se fi aventurat în pădure, în căutarea 
hranei? Şi totuşi, niciunul dintre Cavaleri nu 
resimțea în jurul lui durerea vreunui animal sau a 
vreunui om. 

Odată cu lăsarea serii, stând împreună cu 
Scutierii, în preajma unui foc bun, Wellan se tot 
gândi cum să facă să-i atragă pe dragoni afară din 
ascunzătorile lor. 

— Am putea să vânăm şi să le oferim pradă! 
sugeră Cameron. 

— Ar fi inutil, îi spuse Wellan, căci monştrii nu 
mănâncă decât inimi care mai bat. 

Imediat în mintea Marelui Cavaler apăru 
imaginea unui elf folosit drept momeală şi, 
prinzând viziunea aceasta înspăimântătoare, Santo 
îi trimise un cot în coaste. Amândoi schimbară 
imediat un zâmbet fugar, dar nu făcu niciun 
comentariu nenecesar în faţa Scutierilor. 

— Folosiţi-mă pe mine să-i atrageţi, maestre! Se 
oferi Hettrick, dând dovadă de bunăvoință. 

— Ai uitat deja prima îndatorire a unui Cavaler 


faţă de Scutierul său, tinere? replică prieteneşte 
Santo. Niciodată n-am să-ţi pun viaţa în pericol, fie 
chiar şi să-i pot prinde pe dragoni. 

Wellan şi Santo se ridicară deodată cu simţurile 
în alertă. In perfectă linişte şi nemişcaţi, Scutierii 
încercară să-şi alunge frica, să poată percepe şi ei 
ceea ce simțeau maeştri lor. Ceva sau cineva se- 
apropia. Nu era unul dintre monștrii oribili pe care-i 
căutau, dar nici om nu părea a fi. Wellan se 
concentră mai mult şi prinse spiritul fluid al unui 
elf. 

In cele din urmă adolescentul blond apăru la 
liziera pădurii şi-i observă pe luptătorii-magicieni 
un moment înainte de-a se-apropia. Katas nu 
cunoştea rasa oamenilor, iar reputaţia lor nu era 
de lăudat, în special cea a Cavalerului care 
depăşea cu un cap înălţimea camaradului său. 
Bătrânii pretindeau că Wellan de Smarald era un 
magician priceput şi-un conducător destoinic, cu 
braţe de oţel, dar mai spuneau şi că, acum câţiva 
ani, el încercase să-l omoare pe Regele Elfilor. 

— Apropie-te! îi porunci Wellan, cu o voce 
autoritară. 

Fără să-l piardă din priviri, tânărul elf făcu câţiva 
paşi uşori spre el. Nu era nevoie să-i sondeze 
gândurile ca să ştie că Marele Cavaler n-ar ezita să 
tragă sabia, în cazul în care s-ar simţi ameninţat. 
Katas se opri la o distanţă prudentă faţă de Wellan 
şi se-nclină cu respect înaintea lui, aşa cum îi 
ceruseră Bătrânii. 


— intenţiile mele sunt paşnice, declară el, cu o 
voce plăcută. 

— Spune-mi cine eşti şi ce vrei, îi ceru Wellan, 
care păstrase o profundă aversiune pentru elfi de 
pe vremea altercaţiei sale cu suveranul lor. 

— Mă cheamă Katas, sunt din clanul armalilor şi 
vă aduc un mesaj al Regelui Hamil. 

— Sunt Cavalerul Wellan şi alături de mine este 
Cavalerul Santo. Copiii aceştia sunt Scutierii noştri 
Cameron şi Hettrick. Care este mesajul regelui tău, 
Katas? 

— Vă invită la el să vă sfătuiţi într-o problemă 
urgentă. 

— Spune-i regelui tău că misiunea noastră e mai 
importantă! şuieră Wellan. 

Punând imediat mâna pe braţul fratelui său de 
arme, Santo îi atrase astfel atenţia să-şi păstreze 
calmul, căci, în fond, băiatul n-avea decât menirea 
unui sol. 

— Ştii cumva despre ce vrea să vorbească cu noi 
Regele Hamil? îl întrebă Cavalerul vindecător. 

— Despre animalele stranii pe care le-am întâlnit 
în pădure. 

„întâlnit? * se miră Santo. Oare acesta să fi fost 
motivul pentru care nu mai era niciunul pe mal? 
Dar, dacă ei se retrăseseră spre pădure să-şi facă 
rost de mâncare, de ce elful acesta nu resimțea 
niciun fel de frică? Era totuşi vorba despre nişte 
reptile care puteau să atingă proporţii gigantice şi 
care ar fi putut să se hrănească cu poporul lui. 


— Şi ce-aţi făcut? întrebă el într-un târziu. 

— Regele are să vă explice! Lăsaţi-mă să vă 
conduc până la el! insistă Katas. 

— Dacă avem să aflăm ceva nou despre dragoni, 
îi spuse Santo şefului său, sunt convins că trebuie 
să-l ascultăm. 

Wellan rămase pe gânduri. Chiar trebuia să-l 
întâlnească pe rege? Şi, dacă intra cu Katas în 
adâncul pădurii, nimeni n-ar mai fi curăţat malurile 
râului Mardall de animalele care părăsiseră de 
curând căldura şi siguranţa cochiliei. 

— Nu mai sunt pe-aici, declară Katas, uitându-se 
la el cu uimire şi în acelaşi timp cu neîncredere. 

Wellan înţelese numaidecât că elful îi sonda 
gândurile şi şi le închise imediat. Katas se sperie 
când observă că acesta avea şi el calităţile 
poporului său. 

— În timpul nopţii gândeşte-te la propunerea lui, 
insistă Santo, îndepărtându-l de emisar. 

— Nu, asta nu poate aştepta, interveni elful. Fără 
zăbavă trebuie să vă conduc la rege. 

Prin apropiere, Santo nu percepea vreo capcană, 
dar nu putea să ştie ce simţea Wellan, căci îi 
ascundea gândurile chiar şi lui. Aşteptă deci, 
hotărârea acestuia, scrutând împrejurimile, să se 
asigure dacă Scutierii n-ar fi putut întâmpina vreun 
pericol, în timp ce atenţia le era atrasă de elf. Le 
studie feţele crispate şi înţelese că ei sperau ca 
Wellan să-i accepte oferta. Se uitau cu atenţie la 
Katas, în timp ce-şi aminteau întâmplările, care se 


povesteau pe seama incidentului dintre şeful 
Cavalerilor de Smarald şi Regele Hamil şi în acelaşi 
timp se întrebau dacă aveau să asiste şi ei la 
derularea unui nou episod al rivalităţii acestora. 

— Venim cu tine! Declară Wellan. 

Cameron şi Hettrick săriră deodată în picioare şi 
merseră să caute caii. Işi adunară lucrurile şi într-o 
clipă fură gata de plecare. Wellan nu se mişcă nici 
măcar cu un centimetru. Ochii lui de gheaţă 
continuau să-l studieze pe tânărul elf, ca şi cum i- 
ar fi fost frică de-un gest de trădare. Făcând parte 
dintr-un popor foarte sensibil, Katas îi resimţi 
neîncrederea şi, pe drept, se-ntrebă ce făcuse sau 
spusese să i-o stârnească. După ce stinseră focul, 
Wellan îi spuse elfului să o ia înainte. Cei doi 
Scutieri se grăbiră să-l urmeze pe Marele Cavaler, 
iar Santo încheie coloana. In spatele solului cel 
tânăr, traversară pădurea întunecată, cu toate 
simţurile în alertă, căci dragonii vânau în special 
noaptea. Cu nervii întinşi, cei doi Scutieri îl urmau 
curajoşi pe şeful Cavalerilor visând să devină şi ei 
odată tot atât de puternici ca şi el. 

Soarele începea să se ridice la orizont, când 
ajunseră, în sfârşit, în sat. Fideli obiceiurilor lor, la 
apropierea străinilor, toţi elfii fugiseră. Wellan le 
resimțea frica şi nu erau dragoni cei de care se 
temeau. Cavalerii înaintară spre mijlocul pieţei din 
centrul satului, acolo unde mai fumegau încă 
tăciunii unui foc din timpul nopţii. 

Pradă unei uimiri fără margini, Wellan rămase ca 


de piatră în faţa a vreo douăzeci de dragoni morţi, 
spânzurați de coadă de crengile celui mai gros 
copac din sat. Descălecă apoi şi aruncă frâiele 
calului Scutierului său, să se poată apropia de 
trupurile acestora. Pe ele nu era nici urmă de rană 
sau de tăietură, şi totuşi dragonii erau morţi. Cum 
se-ntâmplase asta? 

— Nu doar săbiile şi focul pot distruge aceşti 
monştri, se auzi o voce în spatele Cavalerilor. 

Wellan se-ntoarse brusc, cu mâna pe mânerul 
săbiei. Regele Hamil stătea la o distanţă destul de 
mare de el, cu braţele-ncrucişate, faţa plină de 
nelinişte, iar părul blond în vânt. Cavalerul îl sondă 
rapid şi înţelese că nu doar prezenţa lui în sat îl 
tulbura, dar şi cea a monştrilor celor tineri, pe care 
i-au găsit în pădurile lui. 

— Ne-aţi spus că fiarele astea n-au să treacă de 
capcanele pe care ne-aţi pus să le săpăm pe 
pământul nostru, îi reproşă regele. 

— Este drept. Aceşti monştri n-au venit dinspre 
coastă, îi răspunse Wellan, umflându-şi sfidător 
pieptul. Inamicul a aruncat ouă de dragon în 
cascada din Shola şi ei au ieşit din găoace cam 
peste tot, pe malurile râurilor. Am dat peste ele 
chiar şi în Regatul de Smarald. 

— Câte-au semănat pe tot continentul? 

— Nu ştim! 

Faţa Regelui Hamil se crispă şi Santo se gândi că 
atitudinea lui nu era tocmai cea potrivită în faţa 
şefului Cavalerilor de Smarald, întrucât o singură 


scânteie, oricât de mică, ar fi putut reaprinde 
ostilitățile dintre ei. 

— Cum i-aţi omorât? întrebă el, intenţionând să 
dezamorseze conflictul. 

— Este o informaţie pe care n-o putem mărturisi 
unor oameni, răspunse Hamil, pe-un ton sec. 

— Dacă sunteţi capabili să ucideţi dragoni, de ce 
v-aţi ascuns în copaci când Shola a fost atacată? 
tună Wellan. 

Santo îi prinse din nou braţul cu putere, să se 
asigure că n-are să poată trage sabia sau n-are să- 
şi folosească puterile magice. Cei doi şefi se priviră 
cu mânie, dar niciunul nu părea dispus să-l atace 
pe celălalt. 

— Prin puterea minţii noastre am reuşit să 
sufocăm aceste animale, căci ele sunt de talie 
mică, răspunse într-un târziu regele. N-am fi reuşit 
niciodată s-o facem cu nişte dragoni adulţi. 

Wellan se desprinse brutal din strânsoarea lui 
Santo şi se duse în direcţia calului său, ca să nu fie 
tentat să-l supună pe Regele Elfilor aceleiaşi sorţi 
pe care poporul său o rezervase dragonilor celor 
tineri. 

— Ştiţi foarte bine de ce a revenit duşmanul pe 
continentul Enkidiev, Wellan de Smarald, dar aţi 
hotărât să nu spuneţi nimănui! îl acuză regele. 

Marele Cavaler se opri deodată şi-şi stăpâni cum 
putu mai bine mânia care începuse din nou să urce 
în el. În faţa celor doi Scutieri, nu putea să-şi 
permită să ignore codul Cavalerilor. 


— N-aveţi dreptul să ascundeţi oamenilor voştri 
acest adevăr! continuă Hamil. 

— Nici voi n-aţi fi avut dreptul s-o părăsiţi în voia 
sorții pe Fan din Shola! şuieră Wellan întorcându-se 
spre el. In ce priveşte maeştrii magicieni, 
protocolul este foarte clar, dar voi aţi condamnat-o 
la o moarte sigură! Dintre toţi regii care 
guvernează continentul, sunteţi cel mai puţin în 
măsură să-mi amintiţi obligaţiile! 

— Văd că pedeapsa cu carcera în Regatul de 
Smarald nu v-a învăţat să-i respectaţi pe 
conducătorii lumii acesteia, Cavalere! 

„Ce închisoare?” se mirară la unison Scutierii, 
căci despre ea nici că auziseră. Wellan ignoră 
observaţia lui Hamil, pentru că, de fapt, Regele de 
Smarald nu-i impusese niciodată să şi execute 
această pedeapsă. 

— Respect oamenii curajoşi şi integri, oricare-ar 
fi ei, regi sau ţărani! îi răspunse Cavalerul. Dar 
pentru laşi n-am nici măcar un dram respect! 

Roşu de mânie, Marele Cavaler îşi continuă 
drumul până la cal şi cei doi ucenici observară 
scena cu teamă. Fiind creaturi magice, elfii aveau 
oare puteri asemănătoare cu ale lor? Regele Hamil 
are să-i caute pricină de ceartă lui Wellan? 

— Dacă aceşti Cavaleri de Smarald sunt într- 
adevăr protectorii continentului Enkidiev, atunci 
ştiţi ce aveţi de făcut cu copilul! îl somă suveranul. 

„Ştie de existența  Kirei!“ înțelese marele 
războinic. Se opri în faţa calului său de luptă şi 


închise ochii, respirând adânc. Încerca să uite ce s- 
a petrecut între Regele Hamil şi el şi să-şi readucă 
pacea-n suflet. Cei doi erau încă supăraţi unul pe 
celălalt, dar Wellan refuza să se lase condus de 
emoţii. 

— Când a năvălit la Shola pe ea o căuta! izbucni 
stăpânul pădurii. N-o ştiaţi? 

Aşadar, din această cauză, când fusese atacat 
regatul vecin, elfii hotărâseră să nu acţioneze. 

Aflaseră probabil că oamenii-insectă vor să ia 
copila cu ei şi, neintervenind, au crezut că, odată 
ce obțineau ce voiau, aceştia n-o să mai aibă 
niciodată motiv să pună piciorul pe continentul 
Enkidiev. 

— Cavalerii de Smarald nu sunt asasini de copii, 
ripostă Wellan, încălecând fără măcar să se uite la 
el 

Işi îndemnă calul şi se-nfundă în pădure. 
Cameron se grăbi să-l urmeze, dar Hettrick aşteptă 
reacţia maestrului lui. Santo se-nclină respectuos 
în faţa Regelui Elfilor, mulţumindu-i că prinsese şi 
executase dragonii, dar nu făcu nicio aluzie la 
discuţia furtunoasă pe care regele tocmai o 
avusese cu fratele său de arme. 

— Dacă-i sunteţi prieten şi dacă vă consideraţi 
adevărații protectori ai lumii noastre, îl veţi obliga 
să-şi facă datoria! îi ceru Regele Hamil. 

Dar Santo nu înţelegea despre ce vorbea şi, mai 
înţelept, hotărî să păstreze tăcerea. Îşi recuperă 
calul şi prinse privirea tristă şi confuză a lui Katas, 


aflat tot în apropierea cailor. Pentru un elf de 
vârsta lui era probabil greu să-nţeleagă mânia 
monarhului său şi cea a Cavalerului Wellan. 
Vindecătorul puse o mână sigură pe umărul 
tremurător al elfului şi-i transmise o undă de 
linişte. 

— îţi sunt recunoscător că ne-ai fost ghid, îi 
spuse prieteneşte Cavalerul. 

„Oamenii sunt oare toţi atât de diferiţi unul de 
altul? Se întrebă elful. De ce acesta nu este tot atât 
de nervos ca şeful lui?“ 

Santo încălecă şi galopă pe serpentina pe care o 
luase fratele lui, urmat de Hettrick. Katas îi privi 
cum  se-ndepărtează, spunându-şi că oamenii 
precis trebuie să sufere de singurătate, căci ei nu 
sunt legaţi între ei cu acele legături invizibile şi 
sigure care-i uneau pe toţi elfii. 

— Ar fi trebuit ca împăratul să fi nimicit stirpea 
oamenilor acum câteva sute de ani, bombăni 
Hamil, cu faţa roşie de mânie. 

— Dar Bătrânii spun că ei ne-au salvat de 
stăpânirea oa- menilor-insectă, protestă Katas. 

— Dacă într-adevăr ne-ar fi salvat, ei nu s-ar mai 
fi întors astăzi. 

— Avem să putem noi să-l învingem pe invadator 
fără ei, sire? 

— Probabil că nu, dar am putea să-i dăm 
împăratului ceea ce caută, ca să rămână la el 
acasă o dată pentru totdeauna! 

Mirat de atitudinea lui Wellan, Hamil se-ntoarse 


şi se-ndreptă spre colibă promiţându-şi să-i scrie lui 
Smarald întâiul despre adevăratul loc pe care-ar 
trebui să-l ocupe Cavalerii lui de Smarald. 

Santo se-ntâlni apoi cu Wellan în pădure, dar îi fu 
imposibil să-i sondeze gândurile şi emoţiile încă 
închise în inima lui, ca într-un turn de piatră. 

Nici măcar nu putu să discute cu el decât pe 
malurile râului Mardall, la graniţa cu Regatul 
Zânelor, după ce-şi instalară tabăra pentru noapte. 
După ce călăriseră toată ziua, cei doi băieţi erau 
mai mult decât obosiţi, dar nu se plângeau. Se 
duseră în pădure să strângă lemne şi se-ntoarseră 
cu braţele pline cu crengi groase şi cu zâmbete 
fericite pe chip. 

— Acolo în spate sunt copaci transparenţi! 
exclamă Hettrick. 

— lar animalele au venit şi ne-au mirosit hainele, 
fără cea mai mică teamă! adăugă şi Cameron. 

Wellan se aşeză în faţa flăcărilor, dar gândurile 
lui continuau să vagabondeze. Pregătind masa, 
vindecătorul îşi aduse aminte de cuvintele stranii 
ale Regelui Hamil. Agăţă oala deasupra focului şi 
merse să se aşeze lângă şeful lui. 

— Despre ce copil vorbea Regele Elfilor? întrebă 
Santo pe-un ton prietenesc, menit să-l facă pe 
prietenul lui să-nţeleagă că nu avea intenţia să-l 
certe. 

Wellan suspină plin de dezgust şi plictiseală şi-şi 
privi fratele de arme ca un om gârbovit depăşit de 
evenimente. Oare trebuia să le spună acum fraţilor 


lui tot ce ştia? Oare răspândirea informaţiei n-are 
să pună-n pericol viaţa prezumtivei moştenitoare a 
lui Smarald întâiul? 

— Eu cred că asta te-ar elibera de greutatea pe 
care-o porţi în suflet de foarte mult timp, Wellan. 

— Mi-e frică să nu se-mbine c-un caz teribil de 
conştiinţă, frate! mărturisi el. 

— Dar n-am jurat, oare, să ne sprijinim şi să ne- 
ajutăm unul pe celălalt până la moarte? Ştii foarte 
bine că mie poţi să-mi vorbeşti cinstit, că eu n-am 
să repet cuvintele tale nimănui, dacă asta îţi este 
voia, dar am să-ţi respect şi tăcerea, dacă asta ai 
să alegi! 

Santo avea dreptate. Secretul acesta devenise 
mult prea greu pentru el, aşa că el îşi goli inima 
vorbind în şoaptă, nedorind ca Scutierii lor să-i 


asculte mărturisirile. Îi dezvălui lui Santo atât 
identitatea Kirei, cât şi motivul pentru care 
împăratul Negru voia s-o găsească. li spuse 


deopotrivă şi povestea micului băieţel mov, omorât 
în trecut de Regele Jabe, fără ca asta să-l 
determine pe Amecareth să nu mai procreeze încă 
un hibrid. 

— Exista o profeție legată şi de-acest copil? Voi 
să ştie Santo. 

— Nu-mi pasă, răspunse Marele Cavaler. Există 
mult prea puţine documente despre evenimentele 
astea petrecute în Antichitate. 

Santo rămase pe gânduri o clipă, venindu-i în 
minte toate consecinţele acestui teribil secret. 


Wellan avusese dreptate să-l păstreze doar pentru 
el în toţi aceşti ani. Kira n-are să fie-n siguranţă 
decât dacă nimeni nu ştia unde se-ascunde! 

— Cui i-ai mai spus? îl întrebă el deodată pe 
Wellan. 

— Nu-l ştiu decât magicienii, Bridgess, tu şi cu 
mine. Nici chiar fetiţa nu-l ştie. 

— Şi cum ea trebuie să-şi atingă vârsta adultă ca 
să-l poată proteja pe viitorul purtător de lumină, îţi 
sugerez să nu-l mai spunem nimănui. 

După părerea lui Wellan, întotdeauna Santo 
fusese cel mai înţelegător dintre Cavaleri. Şi cel 
mai discret. El n-avea să-i trădeze secretul. După 
ce deshămară caii, Scutierii veniră să-şi mănânce 
porţia de mâncare. 

A doua zi, în zori, de-a lungul malurilor râului 
Mardall, vânătoarea de dragoni reîncepu. 


20 
O PRINŢESĂ MICĂ Şi LINIŞTITĂ 


După plecarea Cavalerilor, Kira refuză să-şi 


părăsească siguranţa patului şi-a cuverturilor, apoi, 
puţin câte puţin, Armene reuşi să o atragă până la 
masa din salonul ei şi chiar să-i schimbe cămăşuţa 
de noapte cu o tunică. 

Stând în picioare în faţa ferestrei, copila mov îşi 
aminti cât de mare era dragonul şi de colții lui 
strălucitori şi se scutură de groază. Acel împărat nu 
putea să fie decât o insectă foarte rea dacă se 
folosea de asemenea monştri să prindă fetiţe fără 
apărare. Aruncând o privire spre ocol, o văzu pe 
Speranţa, iapa ei, care mergea de-a lungul 
îngrăditurii cu capul aplecat şi şchiopătând. 
Bridgess i-o dăduse cadou şi ea trebuia să aibă 
grijă de ea. 

Işi trase repede o pereche de pantaloni şi nişte 
cizme de piele făcute pe măsură şi plecă să-i 
spună lui Armene că ieşea în curte. Spre marea ei 
surpriză, văzu că la uşa apartamentului nu mai 
stătea de pază niciun soldat. 

— Regele i-a postat pe metereze în cazul în care 
un alt dragon ar apărea pe câmpia ce-nconjoară 
castelul, îi explică Armene. Dacă văd vreunul, 
trebuie să sune alarma şi podul mobil are să fie 
imediat coborât. 


— Este o măsură de precauţie tare bună, spuse 
copila, deja mai liniştită. 

Alergă apoi pe hol, cobori scara în viteză şi ieşi 
pe porţile cele mari ale castelului. Soarele puternic 
o orbi preţ de câteva secunde, ceea ce-o 
determină să-şi ducă mâna la ochi. Supraveghind 
porţile mari ale zidului cetăţii, ea ajunse până la 
bariera ocolului, pe care o deschise cu prudenţă. 
lapa cu părul de culoare deschisă necheză de 
plăcere şi tropăi până la ea. 

— Speranţa, îmi pare cu adevărat rău pentru 
alaltăieri, şopti copila, mângâind animalul. Noi nu 
ştiam că în pădure se-ascun- dea un dragon. Dar 
acum nu mai ai de ce să te temi. 

Kira înşeuă iapa aşa cum o învățase Bridgess şi 
călări toată dimineaţa, mai întâi în ocol, apoi în 
curte, printre ţăranii şi servitorii care se ocupau de 
treburile lor zilnice. La sfârşit îşi conduse iapa la 
grajd, îi scoase frâul şi şaua şi o perie cu grijă, 
descâlcindu-i firele de păr din coadă şi cele din 
coamă. Odată ce Speranţa fu instalată în boxa ei, 
copila îi puse apă proaspătă în adăpătoare şi 
boabe în iesle. 

— Trebuie să recunoşti că sunt o stăpână bună, 
declară cu mândrie mica prinţesă. 

Dar iepei, mulţumită că primise porţia de boabe 
din ziua aceea, nu-i mai păsă de Kira. La o adică, 
nu-i decât un animal oarecare! îşi aminti ea, şi 
nicidecum un cal-dragon inteligent ca Hathir. 
Părăsi apoi grajdul şi se-ntoarse în palat, să se 


apere de soarele torid, căci acesta urcase deja 
destul de sus pe crugul zilei de vară. Neavând chef 
să mănânce, o coti în direcţia bibliotecii, locul cel 
mai răcoros din Castelul de Smarald. 

Cu paşi mărunți se strecură printre etajerele 
încărcate de pergamente şi cărţi vechi, când simţi 
că nu e singură. Întinzându-şi gâtul în afara 
rafturilor, ea îl observă pe Hawke, cufundat în 
lectura unei cărţi enorme. Dintre toţi locuitorii 
Regatului de Smarald, acest elf, care avea acum 
şaptesprezece ani, era prietenul ei cel mai bun. Lui 
îi datora atât primele cuvinte învăţate în limba 
oamenilor, cât şi primele basme. Mergând la orele 
magicianului Elund în acelaşi timp cu Bridgess şi cu 
cei mai tineri dintre Cavaleri, Hawke nu devenise 
Scutier, asemenea lor. Incântat de măsura în care 
acesta stăpânea magia şi incantaţiile, bătrânul 
magician hotărâse să-l facă ucenicul lui. 

Fetiţa se apropie de masa de lucru la care elful 
studia şi aruncă o privire pe cartea lui de farmece. 

— Este o carte foarte complicată despre poţiuni, 
răspunse el, fără ca măcar s-o privească. 

— De ce e complicată? 

— Pentru că necesită un număr mare de 
ingrediente rare, care nu pot fi amestecate oricum 
şi oricând. 

El înălţă capul, iar Kira simţi că roşeşte. Hawke 
ocupa al doilea loc în inima ei, după Cavalerul 
Wellan. Părul lui lung şi blond semăna cu nişte fire 
de mătase, ce se mişcau mereu împrejurul feţei lui 


triunghiulare, iar ochii săi în care se-aduna tot 
verdele pădurii străluceau de agerime. Kira 
remarcase că adesea urechile lui îi trădau starea 
de spirit, la fel ca ale ei. Pentru moment, ele 
stăteau drepte, ceea ce însemna că era încântat s- 
o vadă. 

— Maestrul  Abnar  te-nvaţă arta preparării 
acestor poţiuni magice? Se dori el să ştie. 

— Nu şi nu-mi pasă dacă are intenţia s-o facă, 
răspunse Kira, suindu-se pe banca aflată de partea 
cealaltă a mesei. După cum ştii, el a fost ucenicul 
Magicianului de Cristal şi Nemuritorii preferă să 
materializeze tot ce au nevoie. 

— Chiar eşti capabilă să faci aşa ceva? 

Kira încruntă din sprâncene preţ de-o clipă, apoi 
întinse mâna deasupra mesei. Imediat apăru o 
broscuţă, care-l sperie pe elf. 

— Dar cum poţi să materializezi o fiinţă vie?! 
exclamă el, stupefiat. 

— Ca să fiu cinstită, nu poţi crea astfel de fiinţe. 
Numai zeii au această putere. Să spunem doar că, 
pe moment, le deplasăm în timp şi spaţiu. Acum 
câteva minute, animalul ăsta mic stătea la soare 
pe malul lacului din apropierea grajdului. 

— Mie maestrul Elund nu mi-a vorbit niciodată 
despre această putere! 

— Asta-nseamnă că n-o are sau, cred... că nu-i 
pasă de ea! 

Broscuţa sări pe cartea cea mare de vrăji, iar 
Hawke o prinse înainte ca ea să dispară sub rafturi 


şi etajere, unde desigur ar fi pierit în curând. 

— Arată-mi cum s-o trimit la loc, tot prin magie! 
O imploră elful. 

— Aş prefera ca mai întâi s-o transferi din mâna 
ta în a mea, îi replică prinţesa. Ştii că, la început, 
nu stăpâneşti prea bine această putere şi e uşor să 
pierzi obiectele pe care le dematerializezi. 

Un zâmbet apăru pe buzele subţiri ale ucenicului 
magician, bucuros să primească o lecţie de la o 
copilă de nouă ani. Să-l ajute un pic, Kira 
transformă vibraţiile mâinii sale cu degete lungi şi 
Hawke nu trebui decât să se concentreze intens, 
ca broscuţa să dispară. 

— Unde s-a dus? 

— Aici! exclamă Kira, materializând broscuţa în 
palma ei. 

— Tu ai făcut asta! 

În faţa figurii dezumflate a elfului, copila mov 
izbucni în râs. Hawke vru să se repeadă la ea să-i 
dea una, dar Kira săltă spre ieşire. După ea nu se 
luă, căci era inutil. Prinţesa sholiană alerga mai 
repede ca un iepure şi escalada zidurile ca o 
veveriţă. Îşi privi îndelung palma goală şi-şi dădu 
seama că, în pofida atâtor ani de studiu, el nu avea 
nici măcar o treime din puterile fetiţei. 

Kira urcă scara ţinând în palmă broscuţa şi 
alergă pe holul lung al apartamentului regal, care 
avea pe-o parte nenumărate ferestre ce dădeau 
spre curtea cea mare a castelului. Se opri lângă 
una dintre ele şi puse broscuţa pe-o piatră. 


— Dacă Hawke m-ar vedea făcând asta, nu şi-ar 
reveni niciodată... murmură ea. 

Pronunţă apoi o incantaţie în limba magilor şi 
broscuţa se transformă într-o  preafrumoasă 
porumbiţă albă. 

— Acum du-te şi explorează lumea! îi ordonă 
copila. 

Pasărea îşi luă zborul şi Kira o urmări cu privirea 
pe cerul albastru. Abnar o învățase să transforme 
aceste animale, spunându-i că această operaţie nu 
funcţionează la oameni, la elfi, la zâne şi la 
Nemuritori. Păcat... 

şi urmă apoi calea prin galerie, îşi scoase 
cizmele şi se strecură pe pervazul ultimei ferestre. 
Escaladă cu multă agilitate peretele şi se duse 
până la turnul vechii închisori, refugiul ei preferat. 
Niciodată vreun dragon n-o s-o găsească aici. Sări 
pe podeaua acoperită de praf şi făcu să alunece pe 
deget inelul de aur. Cavalerul Hadrian se 
materializă imediat în faţa ei şi o salută. 

— A trecut foarte mult timp de când nu m-aţi 
chemat din lumea de dincolo, milady, declară el. 
Sunt foarte fericit că vă văd! 

— N-a fost după dorinţa mea, credeţi-mă! Se 
scuză copila. 

Când observă în ochii cenușii ai fantomei umbra 
unui regret, îi luă imediat mâna. 

— De ce nu sunt în stare să vă sondez inima? 

— Pentru că nu mai am, explică Hadrian, silindu- 
se să zâmbească. 


— Dar voi puteţi să-mi citiţi gândurile! 

— În lumea aceea emoţiile dispar puţin câte 
puţin, dar intelectul este mai greu de înduplecat. 

— Deci, tot ceea ce-nvăţăm în timpul vieţii, după 
moarte nu se pierde. 

— Este exact. 

Hadrian îşi trase mâna şi se duse să examineze 
încăperea rotundă, ca şi cum o vedea pentru prima 
dată. În realitate, el căuta să-şi alunge teama pe 
care i-o pricinuia singurătatea de pe faleza în care 
era obligat să trăiască, din cauza pedepsei date de 
Nemuritori, departe de familia şi de prietenii lui. 

— M-aţi chemat să discutaţi cu mine sau să 
urmaţi antrenamentele de sabie? întrebă el, într-un 
târziu, întorcându-se către copila mov. 

— Cred că un pic din amândouă. S-ar spune că 
sunteţi nefericit, sire Hadrian. Am dreptate? 

— Mă  plictiseam din cauza voastră, tânără 
luptătoare. Credeam că m-aţi uitat! 

Emoţionată, Kira se aruncă în braţele lui şi-l 
strânse cât putu de tare. 

— Dar cum să vă uit? Sunteţi prietenul, mentorul 
şi strămoşul meu! Mulțumită vouă într-o zi voi 
putea deveni Cavaler! 

— Atunci chiar am o surpriză pentru voi, milady! 

O puse jos şi făcu imediat să apară o armă 
incredibilă, executată din două săbii cu mânerele 
îmbinate. Cavalerul fantomă începu s-o învârtă ca 
şi cum ar fi fost aripile unei mori de vânt, iar ochii 
violeţi ai copilei urmăriră cu aviditate mişcările de 


morişcă ale lamelor strălucitoare. 

— Dar de ce nu se găsesc asemenea de 
minunăţii şi în colecţia lui Smarald întâiul? 

— Doar Cavalerul Onix şi eu însumi ne serveam 
de-o astfel de armă, fabricată de barbarii din 
Deşert, explică Hadrian oprind-o brusc. 

Kira se apropie şi mângâie metalul rece. 

— E minunată! exclamă ea. Imi arătaţi cum se 
mânuieşte? 

— Are să fie o onoare pentru mine. 

Simţi sinceritatea în ochii gri ai frumoasei 
fantome şi ştiu precis că are să se ţină de cuvânt. 
Acum era sigură că are să-şi facă şi ea loc în elita 
luptătorilor de pe continentul Enkidiev. 


21 
IMPERIUL OAMENILOR-INSECTĂ 


De partea cealaltă a oceanului se-ntindea 


continentul cel întunecat numit Irianeth, unde se 
ridica palatul împăratului Amecareth. Acesta nu 
semăna cu niciuna dintre fortificațiile oamenilor 
aflate pe continentul Enkidiev. Nici măcar un hol 
mare nu avea acest aşa-zis castel. Nu avea camere 
personale, nu avea bucătării regale şi nici măcar 
săli de audienţă. Totul era un labirint de galerii 
întunecoase, în pereţii cărora erau făcute nişte 
găuri ce corespundeau unor încăperi rotunde, fără 
ferestre, ca nişte alveole. 

Săpat în piatra muntelui, acest castel semăna 
mai mult cu un muşuroi decât cu o fortăreață. Toţi 
supuşii împăratului îndeplineau anume funcţii, iar 
sclavii se plimbau întruna pe coridoarele luminate 
de pietre misterioase care răspândeau o lumină 
difuză. In acest spaţiu, nici nu se punea problema 
aprinderii torţelor, căci oamenilor-insectă le era 
frică de foc. In consecinţă, ei îşi construiseră 
civilizaţia complet diferit de ceilalţi, luminându-se 
cu ajutorul unor cristale, iar hrana consumând-o 
crudă. 

Într-una dintre alveole trăia vrăjitorul Asbeth, 
unul dintre  hibrizii concepuţi de împărat de-a 
lungul domniei sale. Amecareth nu-şi trata copiii 


într-o manieră privilegiată. Toţi erau servitori cu 
acelaşi titlu ca toţi ceilalţi, doar că se bucurau de-o 
legătură directă cu spiritul împăratului. Născut ca 
urmare a cuceririi unei insule a oamenilor-pasăre, 
tânărul vrăjitor era singurul supravieţuitor din 
neamul lui, iar Amecareth îl luase cu el, în această 
lume fără de lumină, să-l înveţe arta lui de vrăjitor. 

Asbeth n-avea decât vreo sută de ani, ceea ce 
făcea din el un adult destul de tânăr, în comparaţie 
cu oamenii-insectă, dar ambiția lui o egala pe cea 
a împăratului, căruia spera ca într-o bună zi să-i ia 
locul. Aşteptând momentul, îşi juca rolul de 
marionetă, fără să se plângă. 

De la tatăl său, Asbeth nu moştenise decât faţa 
cu pielea neagră, ochii violeţi şi urechile ascuţite. 
Restul corpului era acoperit cu pene negre. Ciocul 
coroiat şi ghearele de la mâini, ieşind din aripi, îl 
făceau să semene mai degrabă cu un vultur, îi 
plăceau tunicile scurte fabricate din pielea maro 
tăbăcită a sclavilor pe care împăratul îi condamna 
la moarte, cu toate că el ar fi preferat să nu poarte 
niciun fel de veşmânt. 

In ziua aceea, aşezat în faţa enormului cazan ce 
fumega, pe suprafaţa căruia el observa mişcările 
oamenilor, vrăjitorul căzu pe gânduri. Toate 
încercările lui Amecareth pentru a se infiltra pe 
continentul lor eşuaseră una după alta şi împăratul 
avea să-i încredinţeze lui următoarea operaţiune. 
Dintre toate popoarele pe care ei aveau de gând să 
le cucerească, cel al oamenilor se dovedise mai 


perseverent. Acestor fiinţe primitive le lipsea 
coeziunea, dar nici gândire colectivă nu aveau, 
ceea ce le făcea imprevizibile şi de-a dreptul 
periculoase. Împăratul credea că risipise temerile 
oamenilor, aşteptând câteva sute de ani, înainte să 
pună din nou piciorul pe pământul lor, dar, 
întorcându-se pe continentul Enkidiev, descoperise 
alte gropi destinate distrugerii dragonilor lui. 

Cel de-al doilea plan al lui a fost să depună ouă 
de dragon în cascadele platoului de la Shola ca ele 
să pătrundă în interiorul continentului, dar oamenii 
le observaseră înainte ca dragonii să fie destul de 
maturi să producă stricăciunile presupuse. Ce să 
facă acum? 

Asbeth nu înţelegea de ce stăpânul său voia cu 
orice preţ să o recupereze pe fata bastardă, 
concepută cu o regină-om. Ce-are să aducă în plus 
gloriei sale această fiinţă al cărei sânge era inferior 
celui pe care îl avea el? Vrăjitorul putea să 
pătrundă gândurile unei colectivităţi, ca de altfel, 
toţi ceilalţi supuşi ai împăratului, dar nu cunoştea 
răspunsul la această întrebare. 

Stând în întunericul alveolei sale, Asbeth îi 
observa îndeaproape pe oamenii îmbrăcaţi în 
verde, care-i omorau dragonii unul câte unul. Care 
dintre slăbiciunile lor ar putea-o exploata? Cum să- 
i destabilizeze, ca apoi să-i strivească? 

Mai târziu primi porunca de care se temea încă 
de la începutul tentativelor de invazie ale 
oamenilor-insectă pe continentul Enkidiev. Vocea 


stăpânului îi răsună în cap, ca strigătul unui dragon 
furios, iar Asbeth strânse pumnii. Nu-i plăcea să fie 
convocat de împărat când acesta era furios, dar îi 
era interzis să-i ignore somaţia. 

Vrăjitorul îmbrăcă repede o tunică din piele 
neagră, îşi netezi penele şi ieşi din celulă. In 
craniile neamurilor-insectă se ascundeau nişte 
antene care le permiteau să refacă drumul necesar 
în acest adevărat dedal de galerii. Hibrizii nu 
întâmpinau greutăţi la orientare. Ca să nu se 
piardă, Asbeth îşi stabilise o serie de repere 
aproape peste tot în castel. 

Când Asbeth ajunse, într-un târziu, în alveola 
imperială, Amecareth alungă femelele cu un 
mormăit şi îi ceru să înainteze. Cu toate că era în 
slujba lui încă din copilărie, Asbeth nu avusese 
ocazia să-l întâlnească pe cel care-l procrease de 
prea multe ori. Se prosternă în faţa împăratului. 

Impozant, fiind de două ori mai mare decât alte 
insecte, cu ochii de-un violet-deschis şi mandibule 
de-oţel, capabile să spargă şi pietre, Amecareth 
purta o tunică roşie ca sângele, împodobită cu 
brelocuri strălucitoare, lăsate moştenire de 
strămoşi îndepărtați, a căror semnificaţie originală 
nimeni n-o mai cunoştea. Braţele-i acoperite cu o 
carapace groasă şi neagră fuseseră unse de 
femele, iar degetele cu gheare îi erau împodobite 
cu inele, mărturii ale numeroaselor raiduri 
întreprinse pe continentele vecine. 

Imperiul se extindea tot mai mult şi oamenii- 


insectă din casta muncitorilor se înmulţeau cu o 
viteză  înspăimântătoare. Din acest motiv, 
Amecareth trebuia să cucerească mereu noi 
teritorii, să-şi instaleze acolo poporul şi să-i procure 
noi surse de hrană. Nu era uşor să conduci o 
naţiune atât de puternică precum a lui, şi el ţinea 
ca vrăjitorul şi poporul lui să-i recunoască 
eforturile. Împăratul se aşeză în sfârşit pe tronul de 
hematite şi-şi întoarse ochii violeţi spre servitorul 
său într-ale vrăjitoriei. 

— Ce spun stelele, Asbeth? întrebă el cu o voce 
şuierătoare. 

— Anunţă timpuri grele, sire, bolborosi vrăjitorul, 
tremurând din toate penele. 

— Continuă! 

— În cer există o profeție stranie, spuse el, 
riscând o privire spre suveran, să se asigure că nu 
era la îndemâna braţelor lui musculoase. 

— Încetează să mă mai plictiseşti, vrăjitorule! Se 
impacientă Amecareth. 

— Se pare că, pe continentul lor oribil acoperit 
de verdeață, un bărbat este pe cale de-a se naşte 
şi lui zeii îi vor da puterea de-a vă distruge, 
stăpâne! 

Dac-ar fi avut sprâncene, împăratul le-ar fi arcuit 
arătându-se surprins, căci se credea invincibil. Şi 
oare oamenii nu erau ei nişte fiinţe inferioare 
oamenilor-insectă? Cum unul dintre ei, care nu 
exista încă, putea să fie un pericol pentru domnia 
lui? 


— Spune-mi tot ce-ai aflat despre acel copil! îi 
ordonă el. 

— Observațiile mele mă lasă să cred că atunci 
când va atinge vârsta adultă o să devină războinic. 
Nu este vorba decât de-un pumn de oameni care 
cred că pot să-şi apere continentul. 

— Vreo câţiva oameni, zici? De data asta oştirea 
mea are să-i elimine cât ai clipi şi, dacă aceşti 
luptători-oameni vor înceta să existe, profeția n- 
are să mai poată deveni realitate. 

— Este, într-adevăr, o metodă bună de-a scăpa 
de copil, admise Asbeth. 

Amecareth se ridică şi-l ocoli cu greu pe vrăjitor, 
zornăindu-şi toate bijuteriile. Bineînţeles că aceşti 
oameni puteau să fie fiii celor care-i 
administraseră, cu mulţi ani în urmă, o înfrângere 
amară şi va fi cu atât mai mulţumit să-i 
nimicească. 

— Am să mă ocup eu de ei, declară într-un târziu 
împăratul. Spune-mi, mai degrabă, unde se află 
Narvath. 

Aceasta era întrebarea de care Asbeth se temea 
cel mai mult, căci toate eforturile lui să localizeze 
copilul hibrid se dovediseră inutile. Amecareth îi 
spunea Narvath fiicei sale concepute în ţara 
oamenilor cu o femeie magician, pe care vrăjitorul 
lui reuşise s-o omoare foarte uşor. 

— Prin venele ei curge prea mult sânge 
omenesc, stăpâne! Deplânse el. Nici măcar nu 
răspunde la apelurile spiritului colectiv! 


— Găseşte o altă cale de comunicare! Dacă nu, 
carcasa ta are să se odihnească printre 
numeroasele mele trofee de război! 

Dintr-un gest al mâinii îl alungă şi Asbeth se 
grăbi să iasă cu spatele din alveolă, înainte ca 
starea de spirit a stăpânului să se înrăutăţească. 
Tulburat, se întoarse în cartierul său şi consultă din 
nou suprafaţa lucie a butoiului ce conţinea un 
lichid gros şi negru, care emana aburi uşori. El era 
în stare să facă să-i apară acolo toţi cei pe care 
voia să şi-i amintească, cu condiţia ca aceştia să 
aibă o legătură cu comunitatea oamenilor-insectă, 
dar aceasta îi fusese tăiată fiicei împăratului la 
puţin timp după naştere. 

De câtva timp, Asbeth studia războinicii 
îmbrăcaţi în verde, care-i omorau puii de dragon. 
Oamenii ăştia nu i se păreau extraordinar de 
puternici, dar afişau mai mult curaj decât strămoşii 
lor şi erau mai deştepţi. Era imperios necesar ca 
împăratul să scape de ei, căci ei erau legaţi direct 
de evenimentele despre care vorbeau stelele. Dar 
viitorul se modifica încontinuu şi era greu, chiar şi 
pentru un vrăjitor atât de puternic precum el, să-l 
prevadă cu exactitate. Fără-ndoială că purtătorul 
de lumină are să fie protejat de zei şi desigur că 
Nemuritorii au să-l ajute să-şi împlinească destinul, 
chiar şi dacă toţi Cavalerii ar pieri. Dar stelele mai 
vorbeau de-un personaj misterios... 

Pentru că nu reuşise să-l identifice, Asbeth nu 
suflase împăratului despre el nici măcar un 


cuvinţel. Cerul făcea aluzie la un mag purtător al 
spadei care secera pe oricine încerca să ridice 
mâna asupra purtătorului luminii. Să fi fost vorba 
despre Magicianul de Cristal, pe care stăpânul lui îl 
înfruntase în trecut? Sau să fie vorba despre un alt 
magician? Vrăjitorul îşi trecu ghearele pe deasupra 
butoiului, pronunţând nişte cuvinte care semănau 
mai mult cu nişte fluierături. Chemă din nou spiritul 
lui Narvath, care ar fi trebuit să fie legat de cel al 
colectivităţii, dar suprafaţa întunecată a butoiului 
nu-i arătă nimic mai mult. 

— Cineva de pe continent precis trebuie să ştie 
unde se-ascunde! Se enervă acesta. 

Asbeth cunoştea continentul Enkidiev, căci îşi 
însoţise stăpânul atunci când acesta o fertilizase 
pe femeia ţării zăpezilor şi pentru că se întorsese 
când împăratul îi ordonase să i-l aducă pe 
moştenitor. Dar femeia născuse o fată, nu un prinţ! 
Nu reuşise s-o găsească şi, pentru că se lovise de 
neştiinţa populaţiei din Shola în legătură cu ceea 
ce voia el să ştie, le dăduse frâu liber dragonilor 
să-i devoreze pe toţi locuitorii fortăreței. Expediția 
aceasta îl învățase multe despre oameni. 
Majoritatea se plângeau mereu de soarta lor şi nu 
ezitau să-şi trădeze semenii din dorinţă de 
răzbunare personală. Acest comportament, de 
netolerat pe pământurile oamenilor-insectă, unde 
era mai uşor să-ţi pierzi capul decât să obţii o 
promovare, părea frecvent la aceste fiinţe 
primitive. Incapabili să se unească şi să-şi asigure 


supraviețuirea, locuitorii din Shola începuseră să 
alerge prin zăpadă să-şi salveze propria piele, în 
loc să facă front comun împotriva duşmanului şi, 
astfel, o lăsară pe femeia magician fără apărare. 

Să o repereze pe Narvath, trebuia să o caute el 
însuşi, folosind slăbiciunile oamenilor în interesul 
lui. Fiind în acelaşi timp şi vrăjitor, putea 
împrumuta cu uşurinţă şi o altă formă, dar trebuia 
să aleagă cu grijă una ce nu atrăgea atenţia şi care 
îi îngăduia să intre chiar şi în palatele regilor. 

Impăratul, având pielea mov, s-ar fi putut ca şi 
ultimul copil, conceput de el pe-acel lamentabil 
continent, să fi păstrat aceeaşi caracteristică. Deci, 
ar fi trebuit să-i fie uşor s-o observe printre toate 
celelalte fiinţe cu pielea albă, galbenă sau neagră. 

Ca urmare, Asbeth informă colectivitatea despre 
hotărârea lui de-a patrula lumea oamenilor, în 
căutarea lui Narvath, şi părăsi castelul din munte 
fără să ia nimic cu el. Merse pe pământul pietros 
ce-nconjura castelul împăratului, luând-o în direcţia 
oceanului. La trecerea lui, dragoni gigantici ridicau 
capetele, fără să-l atace însă, căci învăţaseră să 
respecte mâna care-i hrănea. 

Fără să se grăbească, se duse pe malul mării. 
Cum oamenii-insectă trăiau mult mai mult decât 
oamenii, timpul, pentru ei, nu prea conta. Se opri 
pe plaja plină de pietre şi privi în depărtare. Nu 
putea suferi apa, dar îi plăcea adierea brizei 
sărate, pe care o simţea peste tot pe coastă. Fără- 
ndoială că aceasta era o trăsătură moştenită de la 


străbunii lui păsări ce locuiseră pe-o insulă în 
mijlocul oceanului. 

Existau mai multe posibilităţi să traversezi 
imensa-ntindere albastră. În timpul celor două 
expediţii pe continentul Enkidiev, o corabie uriaşă 
de lemn îi dusese pe oamenii-insectă până la 
îndepărtatele plaje ale ţării de zăpadă, dar acum, 
când acţiona singur, nu se mai încurca cu acele 
ambarcaţiuni. Era vrăjitor şi elementele erau cei 
mai buni aliaţi ai săi. Ridică braţele de fiecare 
parte a corpului şi vântul îl ridică-n văzduh, 
mângâindu-i penele negre. 

Planând deasupra valurilor, Asbeth se gândi la 
reacţia împăratului. Dacă ţinea cu orice preţ să-şi 
recupereze fiica bastardă însemna că avea planuri 
mari pentru ea. De mult timp, Vrăjitorul îşi servea 
tatăl şi stăpânul cu fidelitate, ca acum să lase 
această nechemată să-i ocupe locul. Se hotărî deci 
să pună mâna pe Narvath şi s-o omoare, mai 
degrabă decât s-o aducă lui Amecareth. Ar fi 
aruncat vina pe oameni şi dispariţia copilei favorite 
a împăratului i-ar fi asigurat, la moartea 
suveranului, tronul. 

In curând ziua lăsă loc nopţii şi, a doua zi, el 
ateriză pe o plajă pietroasă, asemănătoare cu cea 
de pe continentul lui, dar în faţa lui se ridica un zid 
mare de piatră. Curenţii aerieni îl purtaseră foarte 
departe de Shola. 

Se plimbă de-a lungul fortificațiilor, atingându-le 
uşor cu ghearele, care-i serveau drept captatori de 


energie. Oamenii din interiorul acestor ziduri i se 
părură înfometați şi nemulţumiţi. Fără-ndoială că 
ar fi putut exploata această slăbiciune să-i facă să 
mărturisească unde este  ascunzătoarea lui 
Narvath. Anii cei lungi petrecuţi în slujba lui 
Amecareth îl învăţaseră că fiecare creatură avea 
un preţ. Încerca să-l descopere acum pe cel al 
oamenilor. 


22 
ASBETH 


Weuan, Santo şi Scutierii lor îşi aşezară tabăra 


în Regatul de Argint, în apropiere de graniţa 
Regatului Zânelor. Dimineaţa se ridica leneş pe 
deasupra copacilor, iar păsările abia începuseră să 
cânte în pădure. Aşezat în preajma focului, Wellan 
făcea de gardă, când din cauza unui vânt îngheţat 
pielea i se înfioră, trimiţându-i frisoane în tot 
corpul. Scrută imediat împrejurimile, întrebându-se 
dacă trebuia să sune alarma, dar se lumină la faţă 
văzând că apare silueta diafană a Reginei de 
Shola. 

— Maiestate, o salută el cu inima inundată de 
bucurie. 

— Vă rog, Wellan, ascultaţi-mă! zise ea cu 
îngrijorare în voce. Vrăjitorul care m-a omorât pe 
mine este din nou pe continent! 

— În ce regat? O grăbi Wellan, ridicându-se. 

— În Regatul de Argint, în apropierea zidului de 
apărare din nord. Cred că o caută pe Kira, dar este 
greu să-i descifrezi mintea- ntortocheată! Vă rog 
din suflet, Cavalerie, protejaţi-mi fiica! 

Brusc, Regina dispăru, fără nici cea mai mică 
explicaţie, „înseamnă că împăratul şi-a împrăştiat 
dragonii peste tot pe continent, ca să ne distragă 
atenţia şi să-i îngăduie vrăjitorului său să ajungă la 


copil”, îşi spuse el. Înseamnă că nu luase o 
hotărâre corectă trimiţându-şi fraţii de arme la 
vânătoarea de monştri. 

La castel, doar Abnar rămăsese să aibă grijă de 
copilă. Are să reuşească el s-o protejeze de-un 
vrăjitor? 

Aprecie în minte distanţa dintre fortificaţii şi 
tabăra lor. Dacă plecau imediat, ar fi putut, fără- 
ndoială, să-l intercepteze pe asasin înainte ca el să 
atingă Regatul de Smarald. Atunci Wellan îl trezi pe 
Santo. 

— Ce s-a întâmplat? Se alarmă Cavalerul 
vindecător. Ai simţit apropierea unor dragoni? 

— Dacă n-ar fi fost decât asta! suspină Wellan. 

Santo îşi reveni alungându-şi complet somnul din 
ochi şi remarcă aerul sever de pe faţa şefului său. 

— Vrăjitorul împăratului Negru a ajuns în Regatul 
de Argint şi Fan de Shola crede că se îndreaptă 
spre Castelul de  Smarald, îl vesti Wellan, 
aranjându-şi deja lucrurile. Dacă plecăm acum la 
drum, cred că s-ar putea să-l prindem. 

Marele Cavaler îşi opri gestul şi-şi privi cu tristeţe 
fratele de arme. Totodată, Santo înţelese că, în 
gând, el îl implora să-i pună la dispoziţie marea sa 
sensibilitate vibrantă ca să-l prindă pe vrăjitor. 

— Un joc de copii, răspunse vindecătorul, cu un 
zâmbet sigur. 

Santo îi trezi pe cei doi băieţandri şi-i ajută să 
pună şaua pe cai. Săracii Scutieri dormeau din 
picioare, dar situaţiile acestea de urgenţă făceau 


parte din viaţa unui Cavaler. Se căţărară toţi în şa 
şi o apucară spre vest, prin pădure, ferindu-se de 
malurile râului, căci dragonii se mai puteau încă 
ascunde pe-acolo. 

Ajunseră la zidurile de apărare ale Regatului de 
Argint pe la prânz. Wellan vedea pentru prima dată 
imensele fortificaţii ridicate de Regele Cull. Colegii 
lui, Santo şi Falcon, care cunoşteau bine această 
ţară, i-o descriseseră mai demult, dar, în realitate, 
ele păreau mult mai mari decât în istorisirile lor. 
„De ce un popor întreg, care nu căuta decât să-şi 
ascundă ruşinea în urma acţiunilor reprobabile ale 
unuia dintre vechii săi regi, a ales să se rupă de 
restul lumii?” se întrebă Wellan, admirând 
construcţia solidă. Cei doi Scutieri, cu ochii mari 
deschişi se uitau la zidul care cobora, pierzându-se 
în zare, în direcţia oceanului. 

— Ce simţi? îl întrebă Wellan pe fratele său de 
arme. 

Santo sări din şa şi mătură uşor cu mâinile aerul, 
în căutarea unei vibrații stranii. Parcurse şi cei 
câţiva metri care-l despărţeau de zidul de piatră şi 
se opri deodată, aşezându-şi palmele pe el. 

— A trecut pe-aici, spuse el, întorcându-se spre 
şeful lui. 

— Când? Se alarmă Wellan. 

Vindecătorul închise ochii şi ascultă vibraţiile pe 
care i le trimitea piatra, alungând nerăbdarea lui 
Wellan ca aceasta să nu-l împiedice să se 
concentreze. Simţi o forţă inumană, întunecată şi 


rece. Spiritul vrăjitorului îi amintea mai degrabă de 
cel al unui animal feroce decât de-al unui om. 
Cavalerul descifră în el hotărârea sălbatică a unui 
prădător. El nu voia s-o prindă pe Kira ca s-o redea 
împăratului, ci ca s-o omoare, astfel ca nu cumva, 
în viitor, să-şi piardă tronul! 

Santo deschise deodată ochii şi observă pe faţa 
lui Wellan că-i citea gândurile. 

— Unde-i acum? Se impacientă Marele Cavaler. 

— Cam acum o oră a trecut pe-aici, îndreptându- 
se spre est, îi spuse el. 

— S-ar părea că avem încă timp să-l prindem, 
socoti Wellan, uitându-se în depărtare. 

— Şi cum avem să-nvingem noi un vrăjitor? 

— Vom şti doar când vom fi faţă-n faţă şi-i vom 
sonda gândurile. 

Santo încălecă şi toţi patru începură să galopeze 
de-a lungul interminabilului zid. După cam vreo 
jumătate de oră de călărit într-un ritm alert, Wellan 
îşi domoli armăsarul, neliniştit că nu-l dibuise încă 
pe cel pe care-l căuta, cu toate că vizibilitatea 
fusese cât se poate de bună de-a lungul a kilometri 
întregi în faţa lui. Receptând întrebarea lui fără 
cuvinte, Santo întinse braţele de ambele părţi ale 
calului său şi căută din nou urma servitorului 
împăratului. 

— Îl simt încă, îl asigură el. Ar trebui să fie drept 
în faţa noastră. 

— Ar putea să fie şi invizibil? întrebă Wellan. 

Cei doi Scutieri deschiseră ochii mari, speriaţi, 


ştiind foarte bine că un inamic puternic dădea 
târcoale prin împrejurimi. Maeștrii lor îşi adunară 
toată energia să-l înfrunte şi continuară să- 
nainteze mai încet, scrutând pădurea din stânga 
lor. Cât despre Scutieri, aceştia spionau mai 
degrabă vârful zidului, să se asigure că acea 
creatură nu se căţărase undeva ca să-i surprindă. 

Aflat prin împrejurimi şi simțind apropierea 
oamenilor, Asbeth se ascunsese în spatele unui 
scut invizibil să-i observe mai bine. Descoperi cu 
surprindere că unul dintre ei are puterea să-i 
deosebească urma chiar fără măcar să i-o vadă. li 
observase pe suprafaţa lichidului din butoi, dar nu 
întrevăzuse puterile destul de mari ale acestor 
fiinţe primitive. Crezându-se la adăpost, Asbeth îşi 
permise să le analizeze spiritele. 

La cel mai mare dintre luptători voinţa de fier se 
împletea cu o logică implacabilă, dar rezervorul de 
emoţii care fierbea în interiorul lui făcea din el o 
fiinţă periculoasă. Combinația aceasta îl făcea 
imprevizibil, iar oamenilor-insectă nu le plăcea 
neprevăzutul. 

Celălalt, care-l însoțea, era brunet, mult mai 
calm, mai puţin feroce şi spiritul lui semăna mai 
mult cu cel al neamului său. Capta tot ce se afla 
împrejurul său, slujindu-se de simţuri 
asemănătoare cu ale lui. Acesta i-ar fi putut 
detecta prezenţa, în pofida scutului de invizibilitate 
care-l apăra. 

Se întoarse apoi şi spre cei doi copii şi resimţi 


magia din ei. Asta îl tulbură şi mai mult. Oare se 
înşelase asupra gradului de evoluţie a acestor 
creaturi? Cu toate acestea, incursiunea întreprinsă 
pe teritoriul lor avea să fie profitabilă pentru 
stăpânul lui şi pentru el, căci, în timp de război, 
cunoaşterea era o armă redutabilă. 

Santo depăşi locul în care vrăjitorul se ascundea 
printre copaci. Işi opri calul şi proiectă energia 
împrejurul lui. 

— l-am pierdut urma, îl anunţă pe Wellan. 

Marele şef cunoştea bine sensibilitatea fratelui 
său de arme. Dacă nu mai simţea pe vrăjitor în faţa 
lui, desigur că acesta se ascunsese undeva prin 
împrejurimi. Se-ntoarse în şa observând cu atenţie 
pădurea. Când, fără să ştie, îl privi pe Asbeth drept 
în ochi, acesta, din pură vanitate, făcu o mişcare 
negândită, cu scopul de a-şi face cunoscut numele 
printre oameni şi a-i vedea tremurând de frică în 
faţa lui. Inaintă deci spre cel mai mare dintre 
soldaţi şi lăsă să-i cadă scutul de invizibilitate, 
apărând deodată pe cărare, semănând teroare 
printre cai. 

Neputând să-şi stăpânească suficient de bine 
calul ca să-şi atace duşmanul, Wellan sări din şa, 
dădu hăţurile lui Cameron şi-i ordonă să ducă 
animalele mai departe. Băiatul îl ascultă fără să 
crâcnească. Santo făcu acelaşi lucru cu Hettrick şi 
cei doi Cavaleri se opriră în faţa creaturii acoperite 
cu pene negre privind-o cu ochi luminoşi şi 
ţinându-şi spada cu ambele mâini. Vrăjitorul, dacă 


era într-adevăr el, nu semăna deloc cu oamenii- 
insectă. Nu avea carapace, nici mandibule, ci doar 
un cioc de vultur şi gheare la capătul aripilor scurte 
şi al labelor sale de prădător. 

— Sunt Cavalerul Wellan de Smarald! strigă cel 
mai mare dintre cei doi oameni, trăgându-şi spada. 

— lar eu sunt Cavalerul Santo de Smarald! 
adăugă celălalt. 

— Prezentaţi-vă! îi ceru Wellan. 

— Cavaleri... repetă creatura a cărei voce 
răguşită amintea de croncănitul unei ciori. 

işi aplecă într-o parte capul şi ochii lui mov îi 
studiară pe cei doi oameni, cu lăcomia unei păsări 
de pradă, din cap până-n picioare. 

— Prezentaţi-vă! îl somă din nou Welan. 

— Sunt Asbeth, făcu el, bombându-şi pieptul, în 
parte acoperit de-o tunică de piele închisă la 
culoare, vrăjitorul împăratului Amecareth, iar 
puterile mele sunt mult mai mari decât cele ale 
celor mai buni magicieni ai voştri. Lăsaţi armele 
sau stăpânul meu are să vă pedepsească aspru 
insolenta. 

— Sunteţi pe pământurile oamenilor curajoşi de 
pe continentul Enkidiev şi-aveţi să pieriţi dacă nu o 
să vă-ntoarceţi la împăratul vostru! îl avertiză 
Santo. 

— Dacă maestra magiciană a ţării zăpezilor n-a 
reuşit să mă învingă, nu văd ce rău mi-aţi putea 
face, replică Asbeth, umflându-şi din nou penele 
negre. 


Figura Reginei din Shola agonizând în palatul ei, 
cu un pumnal otrăvit în corp, îi apăru imediat 
înaintea ochilor lui Wellan. Deci Asbeth era cel 
care-o omorâse! Codul îi obliga pe Cavaleri să-şi 
someze duşmanii să bată în retragere, înainte de-a 
începe lupta, dar mânia care cuprinse deodată 
inima marelui Cavaler şterse orice urmă de 
politeţe. 

Wellan se repezi la vrăjitor cu viteza unei pisici 
sălbatice, dar Asbeth îi prevăzuse gestul. Magic se 
ridică în aer, iar lama nu-şi atinse ţinta. Nici nu se 
punea problema să-l lase să scape. În acelaşi timp 
Marele Cavaler întinse spre corbul uriaş mâna 
liberă. O rază orbitoare de lumină izbucni din 
palma sa şi-l lovi pe Asbeth chiar în mijlocul 
corpului. Vrăjitorul se zbătu în faţa puterii de 
atracţie a lui Wellan, care îl trase încet, dar sigur 
spre pământ. „Dar unde-au învăţat oamenii să 
stăpânească astfel puterea fulgerului?” se minună 
vrăjitorul. 

Omul-pasăre se prăbuşi la pământ, la câţiva paşi 
de adversarii lui. Santo şi Wellan se aruncară de- 
ndată asupra lui. 

Ameţit şi mai mult jignit de atacul viclean al lui 
Wellan, Asbeth întinse cele două aripi în faţa lui şi 
şerpi de lumină albăstruie începură să danseze la 
capătul ghearelor lui. Curseră pe pământ 
asemenea luminii lichide, provocând o explozie 
violentă. Ţinându-şi spada încă întinsă-n faţă, 
Cavalerii despicară fumul gros, căutând în van 


vrăjitorul. Când fumul se răspândi, acesta deja 
dispăruse. 

— Santo! strigă Wellan, disperat. 

Cavalerul vindecător se-ntoarse încet de jur 
împrejur, prinzând toate vibraţiile care-l 
înconjurau, chiar şi cele mai slabe. 

— Scutierii! exclamă el cu spaimă. 

În acelaşi timp simţiră în suflet chemarea lor 
disperată şi alergară să-i ajute. Când Wellan şi 
Santo îi ajunseră din urmă de-a lungul zidului de 
piatră, Hettrick zăcea pe pământ, strângându-şi la 
piept braţul drept, cu faţa răvăşită de durere, în 
timp ce Asbeth îl strângea de gât cu ghearele pe 
Cameron. Sângele şiroia pe tunica verde a 
copilului, iar ghearele ascuţite ale vrăjitorului i se- 
afundau din ce în ce mai mult în carne. 

— Nu! urlă Wellan, luând duşmanul asupra lui. 

Înainte ca Marele Cavaler să-l poată atinge cu 
lama  săbiei sale, vrăjitorul strânse deodată 
ghearele şi Cavalerii auziră trosnind oasele gâtului 
bietului băiat. Rămas fără viaţă, corpul lui se 
prăbuşi la pământ, în faţa lui Asbeth. Turbat de 
mânie, Wellan îşi atacă adversarul ca un taur 
dezlănţuit. Strângând spada cu ambele mâini şi 
folosindu-şi toată forţa muşchilor, desenă în fata lui 
un arc de cerc după care vârful lamei se-nfundă în 
ţintă şi sânge negru ţâşni din pieptul vrăjitorului. 

Asbeth scoase un vaiet răguşit şi zbură spre 
vârful copacilor. Wellan nu poseda însuşirea de-a 
se deplasa astfel prin aer şi nu putu să-l 


urmărească, dar, în spatele lui, Santo îşi lăsă sabia 
să cadă şi se servi de ambele lui mâni să 
proiecteze raze incandescente în direcția 
vrăjitorului care avea intenția s-o şteargă. 
Încercând să-i aprindă aripile, el nu reuşi decât să i 
le înroşească. Corbul dispăru deasupra pădurii, iar 
Santo îşi lăsă mâinile să cadă de-o parte şi de alta 
a corpului, înăbuşindu-şi un suspin adânc. Nici 
vorbă să alerge după el, înainte să vină-n ajutorul 
Scutierilor. Wellan îşi puse sabia la loc şi se grăbi 
să ajungă la Cameron, ascultându-i inima, dar 
aceasta încetase să mai bată. 

Santo se duse la Hettrick, se lăsă pe vine-n faţa 
lui şi-i examină braţul lovit. Palmele sale luminoase 
îi observară oasele în cele două locuri în care erau 
rupte. Cavalerul se grăbi să le sudeze la loc, 
înainte de-a fi prea târziu. 

— Ocupaţi-vă mai bine de Cameron, maestre, 
spuse îngrozit, copilul. El are mai multă nevoie 
decât mine. 

Santo întoarse capul către Wellan şi Scutierul lui 
şi văzu lacrimile tăcute ce se scurgeau pe obrajii 
Marelui Cavaler, care stătea în genunchi în faţa 
trupului neînsufleţit al Scutierului său. 

— Nu mai pot face nimic pentru el, răspunse 
Santo, care nu voia să-i ascundă adevărul 
Scutierului său. 

— A murit? suspină băiatul, pălind. 

— A revenit în preajma zeilor şi sunt convins că 
porţile raiului i se vor deschide, căci era la fel de 


nevinovat ca tine. 

Hettrick izbucni într-un plâns amar. Santo 
termină delicata operaţie medicală şi-l trase-n 
braţele lui, transmiţându-i şi o undă de linişte. 

— Există, copile, câteodată morţi şi în afara 
înfruntărilor, îi şopti vindecătorul la ureche. Noi 
facem imposibilul ca nimeni să nu fie rănit în 
lumea noastră, dar acest vrăjitor a acţionat parşiv, 
atacând un copil, şi nu pe noi. 

— Era un om-insectă? suspină Hettrick. 

— Nu. A fost vorba de-o creatură diferită, dar 
asta nu înseamnă că nu este servitorul împăratului. 

Când lacrimile băiatului se mai liniştiră, Santo îl 
sărută pe frunte şi-i ceru să meargă după cai. 
Hettrick îşi adună tot curajul şi acceptă ordinul cu o 
mişcare scurtă din cap. Vindecătorul se duse lângă 
Wellan. 

— Era datoria mea să-l apăr, plânse Marele 
Cavaler, strângând corpul copilului în braţe. 

— Ceea ce ai şi făcut, când l-ai îndepărtat de 
vrăjitor. Nu puteam şti că se mişcă atât de uşor 
sau că se va lua de copii. 

— A omorât-o pe regina din Shola şi mi-a ucis şi 
Scutierul... Santo, îţi jur că de mâna mea are să 
moară. 

— Poate că ai şi făcut-o deja, Wellan. Sabia ta a 
intrat adânc în corpul lui. 

— Dar precis că are şi el puteri tămăduitoare ca 
Şi noi... 

Santo îi masă ceafa lui Wellan, trimiţându-i 


totodată prin tot corpul o undă de liniştire, însă 
nimic nu putu să-l consoleze şi el continuă să 
plângă şi să-l strângă pe copil în braţe. De cealaltă 
parte tot continentul, fraţii săi de arme îi simțeau 
durerea şi se mobilizară toţi să trimită spre el o 
undă puternică de calmare. Wellan acceptă 
intervenţia lor cu recunoştinţă şi, punând trupul lui 
Cameron în faţa lui, îi informă despre tot ce s-a 
petrecut în Regatul de Argint, cu puţin timp în 
urmă. 

Cam în două zile am putea fi alături de tine, se 
auzi vocea lui Bergeau. Wu, protestă Wellan, 
revenindu-şi. Trebuie să curăţaţi continentul 
Enkidiev de dragoni înainte ca ei să apuce să 
crească şi să devină adulţi. Dacă veți termina de 
curățat malurile râului Mardall, îndreptaţi-vă spre 
râul Wawki. Pe Scutieri să-i păstraţi pe lângă voi. 
Unde se ascunde vrăjitorul în clipa asta, nu ştiu, 
dar nu va ezita să-i atace. 

Eşti sigur că nu o să ai nevoie de noi? întrebă 
lason. Sunt cu el, îi răspunse Santo. Să n-aveţi 
Nicio grijă, mă ocup de Wellan. Convinşi, Cavalerii 
acceptară toate ordinele fără să protesteze. 

— Vrei să-l trimiţi pe Cameron în Regatul de 
Smarald? îl întrebă vindecătorul pe şeful lui. 

Wellan făcu un semn negativ din cap. Ştia că 
vrăjitorul ar fi putut să-i urmărească sau să-i 
înfrunte din nou şi nu voia să se încarce cu un 
cadavru, chiar dacă aşa ar fi putut să-i aducă un 
omagiu la castelul în care crescuse. Lacrimi amare 


curgeau în continuare pe obrajii lui când începu să 
îndeplinească ritualul funerar cu ajutorul lui Santo, 
încredinţând zeilor sufletul Scutierului. Apoi, cu 
inima strânsă, arse magic trupul copilului, ca 
fiarele pădurii să nu-l devoreze. 

Ţinând cu disperare să-şi facă ordine-n gânduri, 
Marele Cavaler trecu liniştit de-a lungul zidului de 
piatră. Santo îl ajută pe Hettrick să încalece şi-i 
dădu şi hăţurile calului lui Cameron. Apoi, 
conducând şi calul lui Wellan, vindecătorul îşi urmă 
pe jos fratele de arme. Il cunoştea suficient de bine 
să ştie că această perioadă de gândire era 
esenţială restabilirii sale. 

— Mai simţi încă urma vrăjitorului? îl întrebă 
deodată Wellan. 

— Nu şi de câteva minute bune sondez pădurea. 
Sper să fi murit. 

Marele Cavaler îşi fixă privirea sa de gheaţă 
asupra Scutierului lui Santo şi copilul, călare pe 
calul lui, simţi un nod urcându-i-se în gât. 

— Vrăjitorul v-a vorbit? se informă Wellan. 

— Da... se sufocă Hettrick, abia mai respirând. 
Voia să ştie dac-am văzut vreo fată cu pielea 
mov... Dar noi ne-am ţinut gura, sire. 

— Imaginea Kirei s-a format în mintea voastră 
când el v-a pus această întrebare? 

Scutierul înclină capul şi Wellan scoase un strigăt 
de mânie, care puse pe fugă toate păsările ce se 
odihneau pe ramurile copacului vecin. Santo lăsă 
imediat hăţurile cailor şi se-ndreptă spre Marele 


Cavaler. Îşi ilumină palmele şi le puse brusc pe 
tâmplele fratelui său de arme. Energia 
anesteziantă a mâinilor lui traversă ca un fulger 
corpul lui Wellan şi-l făcu să cadă-n genunchi. 

— Santo, e de-ajuns! îl imploră el, simțind că 
slăbeşte. 

Vindecătorul se dădu înapoi şi făcu să dispară 
lumina din palmele lui. Wellan îşi ridică spre el 
ochii plini de suferinţă, dar fratele său nu căută să- 
Şi explice gestul. 

— Dacă nu te poţi linişti, îţi mai dau o doză, îl 
ameninţă el. 

Ultima oară când Santo mai făcuse acest gest 
fusese în adolescenţă, când moartea primului său 
cal îi provocase lui Wellan un acces teribil de 
mânie. 

— Îţi înţeleg mânia, frate, urmă vindecătorul, 
îmblânzindu-se puţin, dar, dacă nu te stăpâneşti 
imediat, suntem pierduţi! 

Wellan îşi calmă gradat respiraţia şi Santo îl ajută 
să se ridice, făcându-l să-nţeleagă că, în cazul în 
care vrăjitorul a văzut-o pe Kira în capul unuia din 
Scutieri, aceasta nu putea să fie greşeala copiilor. 

— Şi, în definitiv, creatura asta malefică s-ar 
putea să nici nu ştie să ne citească gândurile, 
adăugă el. 

— Atâta timp cât noi nu ştim mai multe despre 
vrăjitorul ăsta, n-ar trebui să-i subestimăm 
puterile, Santo! Dacă-l serveşte pe împăratul 
Negru, fără-ndoială că este foarte puternic. 


Wellan se uită mai conciliant spre Hettrick, care 
ţinea în continuare ochii-n pământ, pradă unor 
teribile remuşcări. Marele Cavaler îşi îndemnă calul 
spre băiat şi se opri alături de el. 

— Îmi pare tare rău, spuse Cavalerul. M-am lăsat 
condus de emoţii, în loc să-ţi înţeleg supărarea. 
lartă-mă! 

— N-aveţi de ce să-mi cereţi iertare, îi răspunse 
Hettrick, foarte impresionat de umilinţa adultului. 

Wellan îi întinse braţul în felul în care-o făceau 
Cavalerii şi băiatul îl strânse cum putu mai bine. 
Santo observă cu satisfacţie această împăcare. 
Colegul lui învăţa puţin câte puţin să-şi 
stăpânească mânia. Elund ar fi fost fericit să afle 
asta. 

— Ne-ntoarcem în Regatul de Smarald, anunţă 
Wellan întorcându-se spre el. Dacă vrăjitorul a 
supravieţuit spadei mele, are să vrea să se ducă 
acolo. 

— Sunt de acord, spuse şi Santo. 

Cavalerii încălecară din nou şi se-ndreptară spre 
regatul protectorului lor. Hettrick se grăbi să-i 
urmeze, trăgând în spatele lui calul lui Cameron. 


23 
DIN NOU LA CASTEL 


Kira stătea la fereastra marelui turn al 


Castelului de Smarald alături de Magicianul de 
Cristal, când Wellan, Santo şi Hettrick trecură pe 
podul mobil şi se-ndreptară spre grajduri. Observă 
imediat şaua goală a celui de-al patrulea cal şi 
inima ei prinse tristeţea lui Wellan, în timp ce el 
încredința animalele grăjdarilor spre îngrijire. 

— Cameron a murit, se-ntristă ea. 

— Suntem în timp de război, Kira, îi aminti Abnar, 
fără să manifeste cea mai mică emoție. Acestea 
sunt lucruri care se-ntâmplă. 

— Wellan o să aibă nevoie de-un Scutier nou. 

Chipul copilei mov se lumină deodată şi ea se 
repezi spre scară. 

— Kira aşteaptă! 

Dispăru pe poartă atât de repede, încât 
Nemuritorul nu putu s-o reţină. Ar fi putut să-şi 
folosească magia s-o aducă înapoi lângă el, dar se 
răzgândi. Lecţia asta era importantă pentru ea şi 
se hotări să n-o scutească de ea. 

Kira cobori în mare viteză scara turnului, traversă 
curtea alergând, ca să-l ajungă din urmă pe Wellan 
abia în holul palatului. O singură privire atentă ar fi 
fost de-ajuns s-o facă să-şi dea seama de tristeţea 
care răvăşea chipul Marelui Cavaler şi-ar fi putut s- 


o pună-n gardă, dar ambiția de-a deveni Scutier fu 
mai puternică. 

— Sire Wellan! îl salută ea, abia mai respirând. 

— Regele e în sala de audienţe? întrebă el cu o 
voce plată. 

— Nu, se odihneşte-n apartamentul său, sire. 

Wellan înălţă absent capul şi-şi urmă drumul în 
direcţia scării mari a palatului. Copila se luă după 
el sondându-l mai adânc. Departe de-a fi atât de 
insensibil pe cât voia să se creadă, moartea 
Scutierului său îl răvăşise. 

__— Desigur că veţi avea nevoie de-un alt Scutier! 
Incercă prinţesa plină de speranţă. 

Wellan se opri atât de brusc încât fetiţa intră fără 
voie în picioarele lui. Ameţită, se dădu înapoi şi 
aproape simţi cum urcă în el mânia asemenea 
lavei ce clocoteşte în craterul unui vulcan. Se- 
ntoarse încet, făcând eforturi supraomeneşti să nu 
explodeze de mânie, tot aşa cum o făcuse în faţa 
lui Hettrick. 

— Cameron a fost ucis de servitorul împăratului, 
care te caută pe tine, lăsă Cavalerul să-i scape. A 
murit încercând să te apere, Kira. Nici Hettrick, nici 
el nu i-au spus unde te ascunzi. Ai putea cinsti 
memoria Scutierului meu, rămânând sub protecţia 
Magicianului de Cristal şi încetând să vrei să 
părăseşti siguranţa zidurilor castelului. 

— Elund este cel care alege Scutierii şi viitorii 
Cavaleri, sire, şi magia mea este suficient de 
evoluată ca eu să... 


— Chiar n-ai niciun pic de conştiinţă? urlă Wellan, 
scos din fire peste măsură. 

Strigătul lui răsună cu ecou pe culoarele 
palatului, iar mai mulţi servitori se opriră-mpietriţi, 
întrebându-se ce s-a întâmplat. Deloc impresionată 
de mânia lui, Kira se uita cu curaj la Cavaler, gata 
să-şi apere punctul de vedere. 

— Poate că nu, replică ea, ridicând mândră 
capul, dar nu sunt o laşă. Vreau să apăr şi eu 
pământul oamenilor pe care-i iubesc. 

N-am să-mi petrec viaţa închisă aici doar ca voi 
să nu aveţi probleme de conştiinţă. 

Wellan strânse din dinţi şi îşi înghiţi vorbele 
jignitoare. Nu avea dreptul s-o corecteze el însuşi 
pe-această fiinţă răsfăţată, pentru că regele şi Fan 
nu l-ar fi iertat în vecii vecilor, dar nici nu voia s-o 
lase să creadă că el ordonase închiderea ei în 
castel. Puse deci un genunchi jos, să fie la 
înălţimea copilei mov şi respiră adânc să se 
calmeze, înainte de-a deschide gura. 

— În momentul morţii mamei tale, i-am făcut 
promisiunea că te voi apăra împotriva tuturor 
duşmanilor tăi. Apoi am aflat că tu vei fi cea care-l 
vei veghea, într-o zi, pe purtătorul de lumină. 
Atunci mi-am îndoit râvna, ca nimic, niciodată să 
nu ţi se-ntâmple. Eşti acum destul de mare să 
înţelegi toate acestea, nu-i aşa, Kira? 

— Vă sunt foarte recunoscătoare că aţi petrecut 
alături de mama ultimele ei clipe, replică fetiţa, 
luându-şi un aer de regină, care-o făcea să semene 


mult cu Fan. Şi vă sunt foarte recunoscătoare că 
aţi vegheat asupra mea încă de când am venit în 
Regatul de Smarald, dar cred că nu mă-nşel 
afirmând că viitorul îmi aparţine în aceeaşi măsură. 

— Pe lumea aceasta există bărbaţi şi femei, 
domnişoară, care aparţin poporului. Cavalerii sunt 
unii dintre ei şi tu faci parte dintre ei, iar purtătorul 
de lumină de asemenea. Suntem pionii importanţi 
ai destinului şi, când soarta- a mii de oameni 
depinde de acţiunile noastre, avem datoria să 
lăsăm de-o parte propriile dorinţe şi să servim 
binele comun. 

— Devenind Scutier, aş putea foarte bine s-o fac, 
sublinie copila. 

— Mi-e teamă că n-are să fie posibil niciodată. 
Vrăjitorul hoinăreşte pe continent şi tu eşti cea pe 
care-o caută. N-ai putea însoţi un Cavaler în 
misiune, fără să-ţi pui viaţa ta şi pe cea a 
anturajului tău în primejdie. Şi, dacă tu ai să pieri, 
împăratul are să pună mâna pe purtătorul de 
lumină şi rasa umană va dispărea pentru 
totdeauna. 

— Nu vreţi să devin Cavaler pentru că mă 
detestaţi! exclamă copila, ochii umplându-i-se de 
lacrimi. 

— Nu-i adevărat! 

— Nu m-aţi iubit niciodată! Niciuna dintre 
realizările mele nu v-a făcut nici măcar plăcere! Vă 
încăpăţânaţi să-mi vedeţi doar greşelile! 

— Kira, nu-i  adevărat!... suspină exasperat 


Cavalerul. 

— Pielea mea este cea care vă face silă? Ochii 
mei? Ghearele mele? 

— Motivele pentru care te împiedic să devii 
Scutier nu sunt de ordin personal. 

— Cavalerii n-au voie să mintă! Pretindeţi că 
vreţi să mă apăraţi, dar ce simt eu în inima voastră 
nu este decâtură! 

Se-ntoarse imediat cu spatele şi o luă la fugă pe 
coridor în direcţia bucătăriilor. Nici vorbă nu putea 
fi să fugi după o copilă atât de sprintenă, într-un 
palat în care ea cunoştea toate colţişoarele. Un 
moment Wellan rămase pe loc, gândindu-se la 
vorbele ei. „Din păcate are dreptate”, o compătimi 
el. În sufletul lui răsărea într-adevăr ura, ori de 
câte ori ochii lui o zăreau, dar ura aceasta se 
referea la împărat şi la servitorii lui, nu la Kira. ŞI 
pentru că nu putea încă să-i explice originile ei, îi 
era imposibil să-i mărturisească spre cine se 
îndrepta mânia lui. 

Se ridică, spunându-şi că nu voia să adauge şi 
problema aceasta la toate celelalte care răsăriseră 
în viaţa lui în ultima perioadă. Işi continuă deci 
drumul către scara cea mare, alungând din mintea 
lui faţa plină de lacrimi a prinţesei sholiene. 

Se-nfăţişă mai întâi împăratului şi-i povesti 
înfruntarea ce avusese loc în Regatul de Argint 
între ei şi vrăjitor. Smarald întâiul îl ascultă cu 
deosebită atenţie, apoi îl sfătui să se ducă şi la 
magicieni să le ceară sfatul în legătură cu noul 


emisar malefic al împăratului Negru. În ceea ce-l 
priveşte, el are să trimită scrisori tuturor 
monarhilor de pe continent, ca să-i pună în gardă. 

Wellan se-nclină cu respect în faţa suveranului şi 
ieşi din palat. Traversă curtea cea mare şi se- 
ndreptă către turnul Magicianului de Cristal, izolat 
de celelalte construcţii. Aşa cum se aştepta, de 
altfel, Abnar era în picioare, în mijlocul încăperii 
rotunde, cu mâinile strânse la piept şi faţa gravă. 
Cu viteza fulgerului ochii lui sondară gândurile 
luptătorului. 

— Zeii m-au avertizat deja asupra prezenţei pe 
continent a unui personaj malefic, i-o luă înainte 
Nemuritorul. 

— L-am întâlnit în preajma zidurilor Regatului de 
Argint. Nu seamănă nicidecum cu oamenii-insectă 
pe care i-am înfruntat pe malul oceanului şi are 
puteri pe care noi nici măcar nu le bănuim. E 
capabil să se ridice în aer şi să-ntrerupă razele de 
atracţie cu o ploaie de foc! Eu n-am văzut 
niciodată aşa ceva! 

— Lăsaţi-mă să-l văd prin ochii voştri! 

Nemuritorul îl rugă să se-aşeze pe-un taburet din 
lemn. Aşezându-şi degetele în nişte puncte anume 
de pe faţa şi tâmplele Marelui Cavaler, Magicianul 
de Cristal putu să vadă în realitate atacul 
vrăjitorului. Incetă apoi imediat contactul telepatic. 

— Credeam că vrăjitorii aceştia au fost eliminaţi 
încă de pe vremea primilor Cavaleri... murmură el. 

— Mai sunt şi alţii? Se alarmă Wellan, sărind în 


picioare. 

— Îmi pare rău, nu pot să vă răspund fără să-i 
consult în această problemă pe maeştri şi pe 
ceilalţi Nemuritori. 

— Arătaţi-mi măcar cum să mă apăr de creatura 
asta făcătoare de rele! îl rugă Wellan. 

— Magia Cavalerilor nu este suficient de 
puternică să-l învingă pe acest vrăjitor, îl 
compătimi el. Doar maeştri magicieni ar putea să-l 
distrugă! 

— Dar Regina din Shola era o maestră magiciană 
şi el a omorât-o! 

Abnar făcu câțiva paşi prin încăpere, 
contemplându-şi picioarele şi căutând cuvintele 
potrivite care să nu-l rănească pe viteazul Cavaler. 

— Fan a acceptat mai degrabă moartea decât să- 
şi trădeze copila, îi explică el într-un târziu. Ea ştia 
că ar putea să-l observe mai uşor pe inamic din 
lumea invizibilă şi aşa s-o apere mai bine pe Kira. 

— Ar fi putut să-l învingă pe Asbeth? se miră 
Wellan. 

— Cu uşurinţă, căci este puternică. Dar a ales să- 
şi continue altfel lupta. Este privilegiul magilor. 

Fiind un spirit luptător, el nu putea înţelege cum 
a putut un magician să se lase omorât fără să se 
apere, dar mai înţelegea tot atât de bine că nu-i 
stătea lui  la-ndemână înțelepciunea unui 
Nemuritor. 

— Înseamnă că nu sunteți decât voi cel care-aţi 
putea să-l împiedicaţi pe vrăjitor să-mplinească 


planul sumbru al stăpânului său, înţelese el în cele 
din urmă. 

— Da, dac-aş fi obligat, dar rolul meu este doar 
al unui sfătuitor, nicidecum al unui luptător. Zeii nu 
mi-au acordat atâta putere. Totuşi, există printre 
noi o altă magiciană mult mai puternică decât 
acest vrăjitor. 

— Spuneţi-mi despre cine-i vorba şi-am să-i cer 
în genunchi ajutorul! exclamă Wellan. 

— E vorba despre Kira. 

Mărturisirea aceasta neaşteptată mai că-l făcu 
pe Wellan să se clatine pe picioare. 

— Dar nu-i decât o copilă! protestă el. 

— Are să crească, sire Wellan, odată cu puterile 
ei! 

— Dar vrăjitorul n-are s-aştepte să devină om în 
toată firea ca s-o poată ataca pe ea sau pe 
purtătorul de lumină! Trebuie să vă aduc aminte că 
este-n grija noastră? L-am rănit cu sabia, dar n-am 
reuşit să-l omor! 

— Ar fi trebuit să-l tăiaţi în două ca să-l omorâți. 
Aceasta este singura modalitate de-a scăpa de-un 
vrăjitor. 

Wellan trecu gânditor de-a lungul zidului. Santo 
şi cu el îl împiedicaseră pe vrăjitor să ajungă până 
la copilă şi eşecul lui Asbeth risca să-l îndemne pe 
împărat ca, drept răzbunare, să trimită alţi 
luptători să o găsească pe Kira. 

— Nu pot să mobilizez toţi Cavalerii la Castelul 
de  Smarald, declară el, întorcându-se spre 


Nemuritor. Inamicul ar afla imediat că aici o 
ascundem pe fiica lui Amecareth şi are să ne 
trimită trupele pe cap. Aţi putea să asiguraţi 
protecţia Kirei până are să fie în stare să se bată 
singură? 

— V-am spus-o deja, sire Wellan, am s-o ascund 
şi în Muntele de Cristal, dacă va fi necesar, dar n- 
am să le-o cedez niciodată. Rolul ei este mult prea 
important pentru viitorul omenirii. 

Wellan se simţea nemulţumit că nu putea face el 
singur totul, dar nu dispunea încă de-un număr 
destul de mare de soldaţi ca să poată acoperi tot 
continentul. Îi mulţumi lui Abnar şi plecă din turn, 
mai degrabă neliniştit că soarta lor stă în mâinile 
unei copile atât de răsfăţate. 

Se duse apoi la baie să-şi purifice corpul şi îşi 
schimbă hainele, după care urcă în biblioteca 
palatului să obţină şi mai multe informaţii asupra 
vrăjitorilor de altădată. Se opri în faţa măsuţelor 
lungi şi prăfuite şi aruncă o privire în spate. Dar 
Scutierul cu ochii mari şi plini de întrebări nu mai 
era acolo... 


24 
KIRA UIMEŞTE DIN NOU 


Lui Armene, pe care o găsise la bucătărie, Kira i 


se plânse o dată-n plus de răutatea lui Wellan, 
apoi, refuzând să fie mângâiată, se-ntoarse în 
apartamentul ei. Cu paşi mari o luă încolo şi- 
ncoace, prin cameră, în- zestrându-l pe marele 
Cavaler cu toate epitetele care-i veniră pe loc în 
minte. Inţelegea foarte bine importanţa ei pentru 
supraviețuirea rasei umane, dar nu voia să fie 
închisă într-un turn de fildeş până când are să-şi 
îndeplinească misiunea, asemenea giuvaiericalelor 
Măriei Sale. Reuşise să se călească asemenea unui 
bun luptător, căci Regele Hadrian nu înceta să-i 
repete aceasta şi ea o dovedea şefului Cavalerilor 
de Smarald ori de câte ori i se arăta ocazia. 

Enervată, se aruncă pe burtă în pat, întrebându- 
se cum să-i demonstreze lui Wellan că era demnă 
să fie aleasă Scutierul lui. Cum să-l convingă de 
posibilităţile ei, care, diferite de cele ale altor elevi, 
puteau să-l ajute să-şi învingă duşmanul? Se 
concentră şi sondă palatul. Wellan căuta o carte în 
bibliotecă. Era o ocazie unică, întrucât ea ştia locul 
tuturor cărţilor! 

Sări din pat şi se duse spre marea sală a 
ştiinţelor unde intră în vârful picioarelor şi imediat 
îl văzu pe Marele Cavaler stând într-un colţ al 


încăperii, cu un pergament în mână. Se vedea că-l 
citeşte cu interes. 

Rămase pe loc şi-i studie trăsăturile feţei. „E atât 
de frumos când nu e supărat!” suspină ea. 

li sondă gândurile şi-i simţi neliniştea. Căuta 
informaţii despre vrăjitorul învinuit de moartea 
Scutierului său, dar degeaba. Copila căută mai 
adânc în sufletul lui şi descoperi imagini care-o 
tulburară: o creatură neagră, semănând cu un 
neam-pasăre, figura speriată a lui Cameron înainte 
să se sufoce, sângele de pe tunica lui, apariţia unei 
fantome transparente cu figură familiară... 

— Mama? se miră Kira. 

Wellan ridică imediat capul şi lăsă pergamentul 
pe masă, privind împrejurul lui. Copila mov se 
ascunse între două rafturi cu cărţi vechi. Figura lui 
Fan din Shola continua să plutească obsedant în 
conştiinţa lui. Dar cum se putea ca viziunea 
aceasta să se afle în mintea Cavalerului, la acelaşi 
nivel cu moartea Scutierului său? Unde văzuse 
fantoma mamei sale şi de ce? Absorbită de 
gândurile ei, Kira nu-l auzi pe Wellan apropiindu-se. 

— N-ai dreptul să sondezi gândurile unui Cavaler! 
o mustră el. Şi, mai mult încă, să-l spionezi! 

— Scutierii n-au acest drept, sire, i-o întoarse ea, 
ridicând ochii spre el. Eu nu sunt decât o creatură 
cu pielea de-o culoare stranie, care se străduieşte 
să-şi facă şi ea loc prin lumea asta, dar acesteia 
nu-i pasă deloc de ea. Aşa stă scris în sufletul 
vostru! 


— Kira, nici cea mai mică dorinţă a mea nu este 
să-ncep cu tine mereu aceeaşi discuţie! oftă 
Wellan. 

— În acest caz, spuneţi-mi de ce-am văzut figura 
mamei mele printre gândurile voastre? 

O lovitură de pumnal dată de-un bebeluş nu l-ar 
fi atins mai mult. Fiind un sălbatic apărător al 
intimităţii sale, Wellan se-ntoarse şi se-ndreptă 
spre ieşirea din bibliotecă. 

— Aţi mai văzut-o după moartea ei la Shola? Se 
impacientă Kira. 

Wellan închise o clipă ochii să nu vorbească şi 
continuă să înainteze. Văzându-l, Kira întinse brusc 
ambele mâini, iar picioarele Cavalerului începură 
să se ridice uşor de la pământ. Imediat pluti şi el 
tot aşa cum o făcuse nu demult vrăjitorul Asbeth, 
trezindu-se la un metru deasupra duşumelei. 
Copila mov fugi până la el, îi apucă de-un picior şi-l 
întoarse cu faţa spre ea atât de uşor, ca şi cum ar 
fi fost o paiaţă spânzurată cu câteva sfori. 

— Tu ai făcut asta? Se supără Wellan. 

— Da! îl sfidă Kira. Şi n-am de gând să vă 
eliberez decât după ce veţi fi răspuns la întrebarea 
mea! 

— Codul Cavalerilor prevede sentinţe aspre celor 
care îl tratează astfel pe-un Cavaler, domnişoară! 

— Dar nu v-am făcut nimic încă! Spuneţi-mi, de 
ce chipul mamei mele apare-n gândul vostru? Dacă 
nu, plec şi vă las aici în voia sorții! 

Lui Wellan nu-i plăcea deloc felul ăsta de şantaj, 


mai ales când venea din partea unui copil, dar 
habar n-avea cum să iasă din situaţia asta 
stânjenitoare. 

— M-am îndrăgostit de ea! îi mărturisi cu un 
oftat. 

Răspunsul lui o şocă atât de tare pe Kira, încât 
concentrarea 
i Se întrerupse. Cavalerul căzu greu în picioare, 
consternat de puterea prinţesei sholiene. Abnar 
avusese dreptate. Dacă are să-şi controleze 
caracterul greu de strunit are să devină o 
magiciană foarte puternică. 

— Sunteţi îndrăgostit de-o femeie moartă? Se 
sperie fetiţa. 

— N-ai putea să-nţelegi!... 

— Dar e vorba de mama mea, sire! Explicaţi-mi 
ce-am văzut! In caz contrar vă lipesc de plafon 
pentru totdeauna! 

Wellan se gândi că n-o să aibă linişte niciodată 
dacă nu-i va mărturisi întreg adevărul. Cu braţele 
încrucişate, copila stătea în faţa lui, având capul 
plecat într-o parte, iar piciorul lovea cu nerăbdare 
duşumeaua. Cavalerului nu-i plăcea să-şi deschidă 
inima în faţa altora, dar, dacă nu-i spunea tot ce 
voia să ştie, avea să caute ea însăşi şi ar fi putut 
găsi acea informaţie pe care el voia cu tot 
dinadinsul să i-o ascundă. 

— M-am îndrăgostit de Fan de Shola cu puţin 
timp înaintea morţii ei, îi mărturisi el într-un târziu. 

— Sunteţi tatăl meu? 


— Nu! exclamă Wellan, înainte ca ei să-i intre-n 
cap idei false. Când am întâlnit-o prima dată pe 
mama ta, tu aveai deja doi ani. 

— Imaginea pe care-am văzut-o în mintea 
voastră nu era cea a unei fiinţe vii, ci a unei 
fantome. 

Marele Cavaler ezită să se aventureze pe terenul 
acesta alunecos. Copila n-avea decât nouă ani. 
Cum să-i descrii dragostea asta stranie şi 
imposibilă? 

— Cred că este doar manifestarea inconştientă a 
unei iubiri care n-a avut ocazia să se-mplinească în 
timpul vieţii lui Fan, căci eu continui s-o visez 
noaptea. Dar nu sunt deloc un expert în 
interpretarea strigătelor inimii, Kira, îmi pare foarte 
rău! Acum, e rândul tău să răspunzi întrebărilor 
mele. De ce ai venit imediat şi mi-ai verificat 
gândurile? 

— Aveam de gând să vă ajut în căutările pe care 
le făceaţi şi-am intrat în mintea voastră! 

— Ai fi fost mult mai folositoare Ordinului dacă 
te-ntorceai la Abnar şi-ţi continuai lecţiile de 
magie. Eu sunt în stare să mă descurc singur în 
această bibliotecă. 

Imediat Kira se gândi că, în cazul în care în 
următoarele zile o să-l asculte fără să crâcnească, 
are să se gândească precis la ea în momentul în 
care îşi va alege un Scutier nou. Se înclină deci în 
faţa lui şi ieşi din bibliotecă, urmărită de privirea 
încă neîncrezătoare a Cavalerului. „De când m- 


ascultă cât ai clipi?” se nelinişti el. Timp de-un 
minut fixă ieşirea, dar copila nu se mai întoarse. 
Uşurat, continuă să  răsfoiască din nou 
pergamentele care vorbeau despre primul război 
împotriva împăratului. 

Wellan nu se-ntoarse în aripa Cavalerilor decât la 
masa de seară. Toţi fraţii lui fiind la vânătoarea de 
dragoni, doar Santo şi Hettrick povesteau în sala 
cea mare. Elevii de la Castelul de Smarald 
mâncaseră deja şi se uitau în linişte la ei, strânşi 
toţi pe galeria de la etajul al doilea. Marele Cavaler 
luă loc lângă Santo şi sondă spiritul elevilor care 
erau la câţiva metri deasupra lor. Moartea lui 
Cameron şi gaura imensă pe care aceasta i-o 
lăsase-n inimă îi întrista mult. Cu toţii îi 
transmiseră o undă de iubire, să-l întărească. 

„Magicienii sunt buni profesori”, se gândi Wellan, 
căci, îndrumați de ei, copiii deveniseră nişte fiinţe 
pline de compasiune pentru semenii lor. De cină 
abia se-atinse, dar bău mai multe cupe cu vin. De 
obicei Santo îl certa când căuta să-şi amorţească în 
asemenea măsură simţurile, dar în seara asta se 
mulţumi să-l supravegheze. Vindecătorul îşi aduse 
harpa care era atârnată pe perete lângă vatră şi 
veni să se aşeze lângă el. Incepu să atingă uşor 
corzile instrumentului şi-o melodie delicată răsună 
deodată între zidurile de piatră ale încăperii. 

Wellan ridică la el ochii plini de tristeţe şi ascultă 
tânguirea dulce a harpei. Santo continuă cu o 
baladă despre faptele de vitejie ale primului rege 


al Regatului de Rubin şi aluzia la regatul copilăriei 
sale îl făcu, în cele din urmă, pe Marele Cavaler să 
zâmbească. 

Odată întors în camera lui, Wellan observă că 
servitorii scoseseră patul lui Cameron şi îi 
curăţaseră platoşa, centura şi cizmele. Sfârşit fizic 
şi moral, se lăsă să cadă pe pat. „Nimic nu se- 
ntâmplă vreodată fără un motiv anume”, îi spunea 
într-o vreme Elund. În pofida aburilor izvorâţi din 
alcool, care pluteau prin mintea lui, Wellan căută 
să-nţeleagă hotărârea zeilor de a-l aduce la ei pe 
Cameron. Băiatul nici n-avusese măcar timp să nu 
le placă! De ce? 

— Pentru că de-acum înainte va trebui să faceţi 
câteva lucruri singur, şopti lângă el o voce 
feminină. 

O mână îngheţată îi înfioră braţul gol şi el 
înţelese că fiinţa pe care-o iubea venise din nou la 
el. 

— Fan... 

li puse mâinile pe obraz, le făcu să alunece prin 
păr şi strânse la pieptul ei luminos capul 
Cavalerului. Wellan îi înconjură talia cu braţele lui 
puternice şi o strânse pe Fan cu disperare. Nu avea 
chef să vorbească cu ea. Voia doar să-l uşureze de 
tristeţea care-l cuprinsese! 

— Scutierul nu v-a fost luat doar din cauza 
capriciilor unui zeu sau ale unei zeițe, murmură 
Fan, mângâindu-i părul. La voi s-au gândit, Wellan, 
când au luat această hotărâre. Lunile care au să 


vină vor fi grele pentru oameni şi aveţi să fiţi mai 
eficient fără Scutier. 

— Dar nu era decât un băieţandru... 

— Un suflet pur, pe care l-au trimis imediat în 
câmpiile pline de lumină. Aveţi să-l revedeţi, 
Wellan! Acum, eu zic să vă păstraţi forţele pentru 
luptele ce-au să vină! 

— Ţineţi-mă în braţe toată noaptea, Fan, nu mă 
părăsiţi! 

Il simţi tremurând şi, cu răbdare, aşteptă să se 
calmeze. Apoi îl obligă să se-ntindă pe pat şi, plină 
de iubire, îl sărută cu dragoste mult timp. 

— Sunt încântată că voi şi Kira aţi ajuns în sfârşit 
să vă vorbiţi! îl felicită regina, ghemuindu-se în 
braţele lui. 

— Dacă n-aş fi făcut-o, aş fi stat şi acum agăţat 
de tavanul bibliotecii! 

— Ştiţi foarte bine că nu v-aş fi lăsat aşa, glumi 
ea. 

— Fiica voastră are puteri foarte mari, Fan, dar le 
foloseşte la întâmplare! 

— Este încă prea tânără, Cavalere! Vă rog, aveţi 
răbdare cu ea! Kira n-are să vă decepţioneze! 

Nemaiavând chef să continue conversaţia asta 
despre neastâmpărata copilă mov, Wellan căută 
buzele reginei sale şi-o sărută cu pasiune, cu toate 
că vinul băut la cină îi cam amorţise simţurile. 

— Văd că mai purtaţi încă lănţişorul meu, şopti 
regina, ridicând frumoasa steluţă-nscrisă într-un 
cerc de aur. 


— Adesea el este singura mea legătură cu voi, îi 
reproşă Cavalerul. 

— Să ştiţi că niciun maestru magician puternic 
nu poate aduna suficientă energie să se 
materializeze adesea în lumea celor vii, dar, în ce 
mă priveşte, eu mereu mă gândesc la voi. 

Wellan termină discuţia aşezând-o pe pat alături 
de el şi semănându-i cu sărutări fierbinţi pielea- 
ngheţată. 


25 
LOVITURĂ PARŞIVĂ 


Fraţi de arme ai lui Wellan continuară să 


patruleze țărmurile râurilor de pe Enkidiev, 
învăţându-i pe ţăranii pe care-i întâlneau cum să 
omoare dragonii cei tineri care s-ar fi aventurat 
până-n satul lor. 

Bridgess, Chloe, lason, Falcon, Buchanan şi Kevin 
traversară Regatele de Fal şi cel al Perlei de la 
graniţa cu Regatul de Smarald, să ajungă în cel de 
Argint pe malul de răsărit al râului Mardall. Cât îi 
priveşte pe Bergeau, Dempsey, Kems, Wanda, 
Nogait şi Wimme, ei urcară din nou de-a lungul 
râului Wawki. Nu întâlniră însă decât câţiva dragoni 
încă mai tineri decât primii, de care se 
descotorosiră cu uşurinţă. 

Ajungând în Regatul de Argint, Chloe fu prima 
care simţi un soi de energie stranie şi îşi aminti 


imediat cuvintele lui Wellan. Un vrăjitor, asasinul 
unuia dintre Scutierii lor, se mişca în voie pe 
continent. Incetini mersul întregului grup şi-şi 
întinse simţurile invizibile cât putu mai departe 
împrejurul ei. O prezenţă malefică bântuia prin 
pădure, un spirit rece, întunecat, morbid. 
Descălecă şi dădu hățurile lui Ariane. Ceilalţi 
Cavaleri şi Scutierii lor se uitară neliniştiţi la ea, 
căci simțeau şi ei spiritul crud al magului negru. 

— Ţineţi-vă Scutierii lângă voi! ordonă Chloe. 

Inaintă încet printre copaci, măturând aerul cu 
mâna, având palma ridicată şi căutând să 
localizeze duşmanul. Bridgess şi 

lason descălecară şi ei şi le spuseră Scutierilor să 
rămână grupaţi şi să meargă-n spatele lor. Căutau 
o fiinţă umanoidă, acoperită cu pene, cu cap de 
insectă, având puteri magice foarte mari. Wellan le 
spusese că această creatură putea să rupă puterea 
lor de atracţie şi să facă să eşueze toate facultăţile 
lor, dar că nu era invulnerabil putând fi rănit. 
Pentru a-l distruge trebuia să-l tai în două. 

— Găsiţi-mi vrăjitorul ăsta şi eu iau asupra mea 
sarcina să-l împart în cuburi! exclamă lason, voind 
să destindă un pic atmosfera. 

— lason, te rog, îi atrase atenţia Chloe, mijind un 
zâmbet, trebuie să mă concentrez. 

Cei trei înaintară cu prudenţă printre arbuşti şi 
plantele  stufoase care creşteau la rădăcina 
copacilor bătrâni de la graniţa dintre Regatul de 
Argint şi Regatul de Smarald. Cavalerii Falcon, 


Buchanan şi Kevin îi urmară, după ce strânseră 
Scutierii în mijloc şi urmărindu-i cu multă atenţie. 
După spusele lui Wellan, vrăjitorul putea să zboare, 
în care caz au să se servească şi ei la maximum de 
simţurile lor ca să nu fie surprinşi cum fuseseră 
camarazii lor în apropierea zidurilor Castelului de 
Argint. 

După dezastruoasa întâlnire cu oamenii-Cavaleri, 
Asbeth fugise spre sud-est în grabă mare, căci 
pierduse mult sânge. Se ascunse în partea cea mai 
deasă a pădurii. In faţa lui terenul era plin de 
coline stâncoase, crăpate de cutremurele ce 
avuseseră loc la începutul timpurilor. Abia 
trăgându-şi picioarele, vrăjitorul se ascunse în 
fundul uneia dintre micile grote formate tot pe- 
atunci, să-şi poată îngriji rănile cauzate de 
Cavalerul Wellan. 

Lama de metal nu-i atinsese organele interne, 
dar pielea era destul de adânc tăiată ca să-i 
producă dureri mari. Prea slăbit ca să se-ntoarcă la 
castelul stăpânului său, Asbeth hotărâse să-şi 
întrerupă momentan căutările în scopul aflării 
moştenitoarei împăratului. Obligat să petreacă mai 
mult timp decât voise pe continentul oamenilor, el 
profită de asta să răzbune afrontul pe care 
luptătorii îmbrăcaţi în verde şi având puteri stranii 
i-l aduseseră, înainte ca el să pună mâna pe 
Narvath. 

Stând culcat pe-o parte, pe piatra rece a peşterii, 
Asbeth simţi deodată apropierea unui grup de 


oameni. Încă din ajun vânători traversau regulat 
pădurea, câinii lor neputând să-i simtă prezenţa. 
Rămase perfect nemişcat, gata să se facă din nou 
invizibil, dar neavând încă forţa să-şi regleze 
conturile cu pleava asta. 

Pădurea fiind din ce în ce mai deasă, Chloe 
mergea între lason şi Bridgess. În curând copacii 
împiedicară caii să înainteze, iar pământul le 
trimitea adesea semnale că urma cea malefică se 
intensifica. Chloe ştiu imediat că se apropiau de 
ţinta lor. Lângă ea, Bridgess nu reuşea să se 
destindă, căci, dacă Wellan nu reuşise să-l doboare 
pe servitorul acesta întunecat al împăratului, ea nu 
putea să-şi închipuie cum fraţii ei de arme şi ea au 
să reuşească. Simţurile ei fiind încordate să 
scruteze pădurea peste tot, în căutarea unei 
păsări-insectă, de mărimea unui om mijlociu ca 
statură, nu mai erau atente unde punea pasul. 
Fără niciun avertisment, ceva foarte tare o prinse 
brutal de coapsă. În acelaşi timp nişte pumnale 
mici i se implantară în carne. Bridgess scoase un 
strigăt de durere şi căzu printre ferigile şi iarba 
înaltă dimprejur. Cu sabia-n mână, Chloe şi lason îi 
stătură imediat alături. Năucită, tânăra se ridică în 
coate, crezând că este victima perfidiei vrăjitorului. 
Văzu imediat capul triunghiular al unui dragon mic 
şi negru, cu colții înfipţi în carnea ei. lason împunse 
monstrul cu vârful săbiei ca să-i atragă atenţia, dar 
creatura refuză să dea drumul prăzii şi scoase nişte 
mârâituri surde. 


— N-o să putem să-i tăiem beregata, fără să-i 
tăiem şi piciorul lui Bridgess! strigă lason, ocolindu- 
| pe dragon de jur împrejur. 

— In acest caz, trebuie să găsim un mijloc să-l 
desfacem de acolo, replică Chloe. 

Ea îi dădu mai multe lovituri pe spate şi pe labe 
cu sabia, dar se feri de coada lui plină de spini. 

— Chiar şi la vârsta asta, au nişte solzi tari ca 
oţelul, adăugă ea. 

Intinsă la pământ, Bridgess nu îndrăznea să se 
mişte, de teamă ca animalul să nu-şi închidă 
cumva gura de tot şi să-i rupă piciorul. Curios 
lucru, percepţia vizuală i se micşora, iar durerea se 
atenua. Ea se uită la ochii aprinşi ai dragonului, 
convinsă ca are să moară în această pădure, 
departe de omul pe care-l iubea. 

In timp ce Falcon şi Kevin îi supravegheau cu 
stricteţe pe Scutieri, ca vrăjitorul să nu profite de 
această diversiune şi să-i atace, Buchanan 
descălecă şi veni şi el în ajutorul colegilor lui. 

— Am o idee! exclamă lason, punându-şi din nou 
sabia-n teacă. Buchanan, stai în spatele lui 
Bridgess şi fii gata s-o tragi înapoi în momentul în 
care dragonul are s-o lase. Chloe are să-i taie 
capul. 

Femeia Cavaler îşi trase sabia cu două mâini în 
timp ce Buchanan se aşeza în spatele lui Bridgess. 
lason se concentră puternic şi un vânt violent culcă 
la pământ ferigile şi iarba, zgâlţâind copacii tineri, 
fără să-l deranjeze nicidecum pe dragon. 


— Pregătiţi-vă! strigă lason, întinzându-şi înainte 
ambele braţe. 

Folosindu-se de marea lui putere de levitaţie, 
lason îi ridică încet pe Bridgess şi pe dragon în aer. 
Nemaisimţindu-şi pământul sub picioare, animalul 
lăsă prada. Buchanan apucă bine umerii lui 
Bridgess şi-o trase-n spate. 

Fără să piardă o secundă, Chloe lovi puternic cu 
lama subţire şi decapită dragonul. lason lăsă 
braţele jos şi corpul monstrului căzu la pământ. 
Buchanan o duse pe sora lui de arme până acolo 
unde erau caii, în timp ce Chloe voia să se asigure 
că niciun alt pericol nu-i mai pândea grupul. 

Stând tot întins pe podeaua umedă a grotei, 
Asbeth asistă la execuţia dragonului său fără să 
poată interveni. Simţindu-i pe oameni că se- 
ndepărtează de ascunzătoarea sa, el înţelese că 
atacul animalului distrăsese atenţia soldaţilor de la 
misiunea lor. Trebuia să-şi recupereze forţele cât 
mai repede posibil, ca la întoarcere să le poată da 
o lecţie. Îşi închise ochii şi o lumină mov puternică 
îl învălui ca pe-un cocon. Această însuşire o avea 
de la tatăl său, toate insectele fiind capabile să se 
vindece ele însele. Se lăsă în voia energiei 
binefăcătoare, ştiind foarte bine că, în starea asta, 
nimeni nu-l putea atinge, fără să fie ars cu 
cruzime. 

Buchanan o duse pe Bridgess până la râu şi se- 
ntoarse lângă Scutieri ca să-i apere împreună cu 
Kevin. Falcon rupse pantalonii de pânză ai surorii 


sale de arme şi-i examină rana. Toţi Cavalerii 
posedau însuşiri de vindecător, dar unii erau mai 
pricepuţi decât alţii. Dintre toţi Santo era cel mai 
priceput, dar şi Falcon îi tratase de diferite răni pe 
care le căpătaseră în confruntarea cu oamenii- 
insectă. 

Sub privirea atentă a lui Chloe şi a celorlalţi 
Cavaleri, Swan, Scutierul lui Bridgess, i se ghemui 
în spate şi-şi puse capul fierbinte pe genunchii ei. 
Falcon şterse uşor găurile făcute de dinţii 
animalului cu apa din plosca lui şi le acoperi cu 
palmele lui luminoase. Rănile se-nchiseră fără 
greutate, dar lumina vindecătoare nu-i aduse nicio 
uşurare tinerei femei, a cărei piele devenea din ce 
în ce mai îngheţată. 

— Spuneţi-i lui Wellan că am să-l aştept... şopti 
Bridgess, leşinând. 

Chloe îşi trecu repede mâna pe deasupra 
corpului ei să se convingă că nu-şi dădea sufletul. 
Descoperi cu stupoare că bătăile inimii ei 
deveneau tot mai rare. 

— Animalul ăsta a otrăvit-o! strigă ea speriată. 

— Totuşi, când Kira a fost muşcată, n-am găsit 
otravă în sângele ei, ripostă Falcon. 

— Probabil că cei mai mici dintre dragoni o au în 
dinţii lor, sugeră Swan îndreptându-şi privirea plină 
de lacrimi spre cei mari. 

— În cazul ăsta, numai Magicianul de Cristal are 
să o poată ajuta, trase concluzia lason. Trebuie s-o 
ducem de urgenţă la Castelul de Smarald, hotărî 


Chloe. În timp ce eu iau legătura cu Wellan, 
încercaţi să-i adunaţi pe Cavalerii cei tineri şi pe 
Scutieri. 

lason se-ndreptă imediat spre copiii adunaţi unii 
lângă alţii. 

— Ei, există vreun voluntar care să taie în bucăţi 
dragonul şi să-l pregătească pentru masa de 
seară? Se-ntoarse spre ei lason, zâmbind cu toată 
faţa. 

Toţi Scutierii se strâmbară, uitând pe moment de 
pericolul care-i păştea. Palizi şi îngroziţi, Buchanan 
şi Kevin nu reacționară la gluma lui. Era prima dată 
când un Cavaler suporta o rană gravă de la 
începutul vânătorii monştrilor şi asta-i speriase. Cu 
un aer încrezător, Falcon se duse spre copii. 

— Renunţăm la misiunea asta? se interesă Kevin, 
stând în picioare lângă calul său. 

— Doar dacă Wellan ne-o ordonă, îi răspunse el. 
Chloe are să-i ceară instrucţiuni. Dacă vă e foame 
sau sete, acum e momentul să le potoliţi, căci am 
bănuiala că Marele Cavaler are să ne ordone să ne- 
ntoarcem direct acasă. 

Dar niciunul dintre ei n-avea poftă de nimic, mai 
ales la gândul că ar trebui să mănânce dragon... 
îngenuncheată încă lângă Bridgess, Chloe închise 
ochii şi se concentră să-l cheme pe Wellan. 


26 
AJUTAŢI-O PE BRIDGESS! 


Mhbreie Cavaler făcea cercetări în biblioteca 


palatului când auzi în minte vocea surorii sale de 
arme. Lăsă jos imediat cartea veche şi prăfuită pe 
care o consulta şi închise ochii. Chloe îi povesti ce 
se-ntâmplase în Regatul de Argint şi-i ceru sfatul. 
V-aţi dus exact în locul în care Santo şi cu mine ne- 
am oprit, răspunse Wellan, temându-se pentru 
viața fostului său Scutier. N-o să mai descoperiți 
dragoni. 

Dar vrăjitorul se ascunde-n pădurea asta, 
protestă Chloe. 

Pe gânduri, Wellan încruntă din sprâncene. 
Otrăvită din cauza unui animal malefic, Bridgess 
trebuia tratată cât mai repede posibil de un 
maestru magician. Dar, pe de altă parte, fraţii lui 
de arme se aflau în apropierea ascunzătorii lui 
Asbeth, iar creatura asta rănită ar fi trebuit să fie 
uşor de învins, chiar şi pentru nişte Cavaleri mai 
tineri. 

Continuă să-l urmăreşti pe vrăjitor împreună cu 
Falcon şi lason, iar pe Buchanan şi Kevin trimite-i 
cu Bridgess la castel. Fiti atenți, Chloe! Wellan 
termină schimbul de cuvinte şi continuă să ţină 
ochii închişi, cu spatele rezemat de zid. Cavalerii se 


aflau acum la două zile distanţă şi el nu ştia cu ce 
viteză se  răspândea otrava prin venele lui 
Bridgess. O rugă pe Theandras, zeiţa Regatului de 
Rubin, să vegheze asupra vieţii ei şi deschise 
imediat ochii. 

— Maestre Abnar! strigă el. 

Magicianul de Cristal apăru brusc lângă el şi 
Wellan sări în picioare. 

— Bridgess a fost muşcată de un dragon, îi spuse 
marele Cavaler, cu inima strânsă. Vă implor, faceţi 
ceva... 

— Luând în considerație ameninţarea care 
planează acum asupra Kirei, nu pot s-o las fără 
apărare la Castelul de Smarald sau s-o iau cu mine 
ca s-o tratez pe Bridgess. 

— Dar fără ajutorul vostru Bridgess are să 
moară! protestă violent Wellan. 

— Încetiniţi răspândirea otrăvii făcând-o să 
înghită asta şi aduceţi-o aici. 

În mâna lui Abnar se materializă o sticluţă 
conţinând un lichid verzui, iar acesta din urmă îl 
sfătui pe Wellan să o facă pe sora lui de arme să 
bea tot conţinutul flaconului. 

— Mergeţi şi  vă-nşeuaţi calul, îi ordonă 
Nemuritorul. Într-o clipă sunt şi eu acolo. 

Wellan plecă în fugă din bibliotecă. Se duse mai 
întâi în aripa Cavalerilor să-şi ia platoşa şi armele. 
Santo veni la uşa camerei lui, alături de Scutier. 

— Am auzit discuţia ta cu Chloe, spuse el. Vrei să 
te-nsoţesc? 


— Nu, răspunse acesta. Ai grijă de castel. Mi-e 
teamă să nu fie o altă diversiune a vrăjitorului ca 
să pună mâna pe Kira. Incredinţează-te că n-are să 
i se-ntâmple nimic! 

— Poţi conta pe mine! 

Santo şi Hettrick îl însoţiră pe Marele Cavaler la 
grajd şi-l priviră cum îşi înşeua grăbit calul. Wellan 
ieşi din clădire trăgând animalul după el şi apoi 
puse piciorul în scară. Magicianul de Cristal se 
materializă în faţa calului şi intonă nişte incantaţii 
într-o limbă melodioasă, rareori auzită de urechea 
unui om. Aşezat deja în şa, marele Cavaler n-avu 
timp să-l întrebe ce făcea. Un vârtej de lumină 
multicoloră i se ridică împrejur, speriindu-i calul. 
Animalul se cabră nechezând de spaimă şi Wellan 
se agăţă de hăţurile lui. 

Apoi, în acelaşi fel cum venise, lumina dispăru 
brusc şi Cavalerul se trezi pe malul râului Dilmun la 
vărsarea acestuia în fluviul Mardall. Işi calmă calul 
şi se-ndreptă spre grupul de soldaţi care-l observau 
de departe. Când ajunse în sfârşit lângă ei, 
Buchanan tocmai voia s-o pună pe Bridgess în 
braţele lui Kevin, care încălecase deja, să o ducă 
până la castel. Toţi rămaseră cu ochii larg deschişi, 
văzând cum se apropie şeful lor. 

— Dar cum ai putut ajunge aici în aşa de puţin 
timp?! exclamă neîncrezător lason. 

— Magicianul de Cristal m-a transportat printr-un 
mijloc magic, răspunse Wellan, sărind pe pământ. 
Cum îi merge? 


Întinse braţele spre Buchanan care i-o dădu pe 
tânăra inconştientă, a cărei piele devenise tot atât 
de albă ca aceea a lui Fan. Wellan o puse pe 
Bridgess pe pământ şi cu dinţii scoase dopul 
flaconului. O ridică uşor de umeri şi-o făcu să 
înghită poţiunea verde până la ultima picătură. 

Cu inima strânsă, el aşteptă să observe efecte 
benefice, dar Bridgess rămase tot nemişcată şi 
palidă ca moartea. Chloe se aşeză şi ea pe vine 
lângă Wellan şi-i puse mâna pe umăr. 

— Pe tine te-a chemat atunci când şi-a pierdut 
cunoştinţa, îi spuse ea. 

Wellan se uită trist la sora lui de arme. Niciun 
Cavaler nu-şi pierduse viaţa de la începutul 
înfruntărilor şi, în numai câteva zile, Cameron 
cunoscuse o moarte atroce, iar Bridgess plutea 
între viaţă şi moarte. 

— Magicianul de Cristal are s-o salveze! Afirmă el 
cu o voce sigură, ca şi cum ar fi vrut să se 
convingă şi pe el însuşi. 

Urcă din nou pe cal şi Buchanan i-o ridică în 
braţe. Wellan o strânse la piept şi îndemnă calul la 
drum. Însoţit de Buchanan, Kevin şi Swan, o luă 
drept spre Castelul de Smarald şi nu se opri decât 
o zi după aceea, când ajunse în marea curte a 
castelului. Pe drum nu poposise decât pentru a le 
permite cailor şi cavalerilor să bea apă. Morţi de 
oboseală, luptătorii şi caii lor răsuflau zgomotos, 
dar Wellan nu arăta niciun semn de slăbiciune. 

Se lăsă să alunece pe pământ cu Bridgess în 


A 


braţele sale şi se-ndreptă spre turnul lui Abnar, în 
timp ce rândaşii luară-n primire caii, iar Cavalerii îi 
împingeau pe Scutieri spre aripa lor pentru o 
odihnă binemeritată. 

Kevin şi Buchanan, potrivindu-şi pasul cu al lui, 
Wellan urcă până la etajul al doilea din turnul 
Nemuritorului, cu Bridgess în braţele sale. Din 
fericire, copiii se duseseră deja să ia masa în 
marele hol al regelui, altfel sosirea grăbită a 
Cavalerilor ar fi semănat îngrijorare. 

Marele Cavaler o puse pe Bridgess pe patul lui 
Abnar, ridică o privire rugătoare spre acesta, după 
care se retrase făcând loc magicianului. Inelul de 
cristal de la gâtul Nemuritorului se lumină în timp 
ce-şi trecea mâna pe deasupra corpului neînsufleţit 
al tinerei femei. Otrava se întinsese deja în tot 
organismul. O altă sticlă se materializă atunci în 
cealaltă mână a lui Abnar, şi din ea, magicianul 
vărsă câteva picături în gâtul lui Bridgess. Nicio 
reacţie. 

— Mi-e teamă ca răul să nu se fi produs deja, 
deplânse el. 

— Nu! protestă violent Marele Cavaler, cu ochii 
înecaţi în lacrimi. Sigur mai este încă ceva ce 
putem face! 

Abnar păstră tăcerea. Îl cunoştea destul de bine 
pe Wellan să ştie că n-are să-i asculte niciunul din 
argumentele legate de voinţa zeilor. Marele 
Cavaler îngenunche lângă pat, luă mâna lui 
Bridgess şi o duse la buze s-o sărute. Neputând 


face nimic mai mult pentru ea, Nemuritorul se 
dematerializă. 

— Am putea răscoli biblioteca să găsim un 
antidot, sugeră Kevin, la fel de trist ca şeful lui. 

— Sau ne-am putea ruga în capelă, adăugă 
Buchanan. 

Cu gâtul strâns de durere, Wellan se mulţumi să 
ridice încet capul. Cu toată oboseala lor, cei doi 
bărbaţi schimbară o privire complice şi plecară din 
turn. Ar fi făcut şi imposibilul să-şi salveze sora de 
arme. 

Wellan rămase la căpătâiul lui Bridgess, fără să 
ştie cât timp ea are să reziste otrăvii. Odată cu 
căderea serii, servitorii veniră să aprindă torţele de 
pe zid şi să-i aducă mâncare şi apă. Marele Cavaler 
refuză însă mâncarea, dar se folosi de apă să-i 
împrospăteze fruntea din ce în ce mai fierbinte a 
lui Bridgess. În timpul serii veni şi Santo şi-şi trecu 
şi el mâna pe deasupra corpului lipsit de vlagă al 
tinerei femei, fiind uimit de întinderea răului. 

— Kevin încă răsfoieşte cărţile despre otrăvuri, 
cu ajutorul lui Elund, declară el, ca să-şi încurajeze 
fratele de arme, chiar dacă vedea cu ochii lui că 
Bridgess se era pe moarte. 

Wellan se uită la ea fără să poată spune un 
singur cuvânt. 

— Şi Buchanan se roagă în capelă împreună cu 
Scutierii, urmă Santo. Eu nu ştiam că tu încercai 
sentimente atât de profunde pentru Bridgess. 

— Nici eu, îngăimă Wellan. N-am putut să-mi dau 


seama decât în momentul morţii sale... 

Lacrimi amare începură din nou să curgă din 
ochii lui umflaţi şi vindecătorul îi trimise o undă de 
linişte. Luă loc pe-o bancă, de partea cealaltă a 
patului, să vegheze muribunda împreună cu Wellan 
şi îi observă faţa liniştită şi albă ca zăpada. 
Destinele făurite de zei erau adesea atât de greu 
de-nţeles! 

În cămaşă de noapte şi cu picioarele goale, Swan 
veni în turn către miezul nopţii şi-l găsi pe Wellan 
singur lângă maestra ei, ţinându-i mâna într-a lui. 
Cum ea o sonda adesea pe Bridgess, copila era la 
curent cu sentimentele acesteia faţă de Marele 
Cavaler şi înţelese, văzându-l aşa, că erau 
împărtăşite. 

— Sire Wellan, aş putea sta cu voi lângă ea? 
întrebă Swan, abia rostind cuvintele. 

— Dar bineînţeles, copilă, răspunse Wellan cu 
vocea răguşită. Scutierul luă loc de partea cealaltă 
a patului şi-şi imită şeful apucând mâna cealaltă a 
lui Bridgess. 

— E atât de nedrept, şopti ea. Nu urmăream un 
dragon, ci un vrăjitor... 

Wellan nu ştia cum să liniştească fetiţa, care 
urma să-şi piardă maestra în timpul acelei nopţi, 
dar îi promise în gând lui Bridgess că are s-o ia pe 
Swan sub aripa lui protectoare când ea are să-şi 
întâlnească strămoşii în lumea de dincolo. 


27 
LUMINA CEA VIOLETĂ 


Cana se iviră zorii, iar la căpătâiul Cavalerului 


muribund, frânţi de oboseală, Wellan şi Swan 
adormiseră pe păturile puse pe jos chiar lângă pat, 
Kira se strecură neauzită în turnul Magicianului de 
Cristal. Simţind tristeţea ce se abătuse peste 
castel, nu închisese ochii toată noaptea. Bridgess 
fiind singurul Cavaler care-o tratase cu dragoste şi 
demnitate, care-o învățase să se bată, care văzuse 
în ea un adevărat Scutier, Kira nu putea şi nu voia 
să nu-şi ia adio de la ea, înainte ca aceasta s-o 
întâlnească pe mama ei în lumea de dincolo. 

Copila mov se apropie de pat în vârful 
picioarelor, ocolind-o pe Swan, ce stătea ghemuită 
pe pătura de pe jos. Era straniu, dar Bridgess nu 
părea suferindă. Faţa ei era netulburată şi foarte 
frumoasă la lumina ultimelor lumânări. Kira se 
aplecă şi o sărută pe obraz. Apoi, de curiozitate, 
dădu cuvertura la o parte de pe coapsă să 
examineze rănile făcute de dragonul cel mic. 

Observă cicatricele numeroşilor dinţi care se 
înfipseseră în carnea femeii şi, fără să ştie de ce, 
întinse mâinile ei mici deasupra semnelor violacee. 
O lumină mov puternică scăpă deodată din 
degetele ei, făcând-o să scoată un strigăt de 


surpriză. Într-o secundă Wellan fu în picioare şi-şi 
dădu seama de straniul spectacol. 

— Kira, ce faci aici? tună el, revenindu-şi. 

— Nu-mi dau seama! exclamă copila, speriată. 
Nu mă mai pot mişca! 

Swan se trezi şi ea şi făcu ochii mari în faţa 
fasciculelor de lumină mov, care-nvăluiau tot 
corpul Cavalerului rănit. 

— Retrage-ţi imediat mâinile! îi ordonă Wellan. 

— V-am spus că nu pot! 

Wellan se duse în spatele Kirei, o prinse şi o 
trase în spate. Dar, mai grea ca o stâncă, fetiţa nu 
se mişcă nici c-un centimetru, iar Cavalerul simţi o 
furnicătură puternică pe piele. O forţă de origine 
magică, o forţă misterioasă o pironea pe copilă în 
loc. Marele Cavaler se folosi de simţurile lui 
invizibile şi încercă să-nţeleagă efectul pe care 
lumina mov îl avea asupra corpului neînsufleţit al 
lui Bridgess şi-al său, dar se lovi de-un vârtej 
ameţitor de culori şi de fluierături ascuţite. Slăbi 
strânsoarea şi se rugă cerului să-i apere sora de 
arme. Deodată Abnar apăru lângă el. 

— Nu-i face niciun rău! Afirmă Nemuritorul. Din 
contră! 

— Dar nici măcar nu ştie ce face! 

— Îşi ascultă instinctul, sire Wellan. Vă rog s-o 
lăsaţi să termine ce-a început! 

Nu-i stătea în caracter Marelui Cavaler să-şi pună 
mâinile la piept şi să aştepte ca alţii să facă în locul 
lui ceea ce era de făcut. Luptător şi om de acţiune, 


el îşi rezolva problemele luând hotărâri şi 
aplicându-le. Dar, stând alături de el, Magicianul nu 
era deloc neliniştit văzând corpul lui Bridgess 
învăluit în această lumină stranie, de-aceeaşi 
culoare cu pielea prinţesei sholiene. Dimpotrivă, 
părea chiar fascinat! 

Nu mai trecu mult timp şi lumina dispăru tot atât 
de repede cum apăruse. Bridgess trase o dată 
adânc aer în piept şi sări în sus, ca şi cum n-ar mai 
fi putut să facă aşa ceva de foarte mult timp. 
Wellan se grăbi spre ea şi-o luă în braţe. 
Aducându-şi aminte ultimele clipe înainte de a-şi 
pierde cunoştinţa, se agăţă de gâtul lui şi începu să 
plângă. Wellan o strânse uşurat la piept şi-i 
mulţumi zeiţei Theandras pentru miracolul pe care- 
| înfăptuise. 

În timp ce Nemuritorul încerca să afle dacă 
otrava mai circula încă în venele lui Bridgess, 
trecându-şi mâna pe deasupra corpului ei, Kira se 
uita la el uimită de vindecarea nemaipomenită pe 
care tocmai o realizase. Swan se uita la ea plină de 
recunoştinţă, dar copila n-o văzu. Şi în corpul ei se 
produsese ceva straniu. Simţi frisoane alergând de- 
a lungul braţelor, apoi în tot corpul şi simţi deodată 
în burtă un frig puternic. Speriată, se răsuci în 
direcţia scării de piatră pe care o cobori alergând, 
simţindu-şi inima în piept cum bate din ce în ce 
mai repede. 

Traversă curtea alergând şi intră ca o furtună în 
palat, speriindu-i pe servitorii care-şi începeau la 


ora aceea lucrul. Se grăbi să ajungă-n camera ei. 
Picioarele îi tremurau violent, iar vederea i se- 
nceţoşa. Se-ndreptă spre pat, dar nu-l atinse. O 
umbră de-ntuneric îi căzu peste ochi şi se prăbuşi. 

Abia o oră mai târziu, Armene o găsi culcată pe 
burtă pe jos, pe piatra rece, învelită într-un cocon 
de lumină violetă. Servitoarea scoase un strigăt de 
spaimă, lăsă să cadă hainele curate pe care le 
aducea şi se aruncă în genunchi alături de ea. 
Când vru s-o ia în braţe, simţi şi ea furnicături în 
degete. Neştiind ce să facă, Armene o şterse 
imediat spre turnul lui Elund să-l implore să-i vină- 
n ajutor. Era încă foarte devreme şi bătrânului 
magician nu-i plăcea să fie trezit la o oră ca asta, 
dar spaima de pe faţa servitoarei îl convinse că 
avea toate motivele. 

O urmă deci până-n apartamentul regelui şi se 
alarmă văzând-o pe prinţesă leşinată şi înconjurată 
de lumină. N-o iubea deloc pe copila asta, căci 
semăna cu descrierea demonilor care locuiau în 
Regatul Umbrelor, făcută de pergamentele vechi, 
dar fiind protejata regelui şi un personaj important 
al profeţiei, îi tolera prezenţa la Castelul de 
Smarald. 

—A vrut cumva să facă o vrajă? întrebă 
magicianul, zărind-o pe copila învăluită în lumină. 

— Nu ştiu nimic, maestre Elund, răspunse 
Armene, împreu- nându-şi nervos mâinile. Aseară 
am pus-o în pat şi, când am venit dimineaţa, am 
găsit-o aşa. 


Atunci Elund bănui că vrăjitorul asasin se va fi 
strecurat în palat fără ştirea lui. Cercetă rapid 
toate colţurile palatului, cu simţurile lui magice, 
dar din fericire nu detectă nicio prezenţă malefică. 

— Puteţi s-o ajutaţi? îl imploră Armene. 

— Nici măcar nu ştiu ce i s-a întâmplat! exclamă 
contrariat magicianul. Duceţi-o în pat, până mă duc 
eu să consult cărţile mele de magie! Sunt sigur că 
fenomenul este consecinţa unei alte experienţe 
negândite! 

Elund îşi îndreptă mândru spatele şi ieşi din 
cameră cu o figură jignită. Armene ştia că lui nu-i 
plăcea prinţesa sholiană, dar ea nu ştia cui să se 
adreseze, căci pentru tot restul regatului Abnar nu 
era decât un ucenic care lucra sub tutela lui Elund, 
chiar dacă avea cunoştinţe mult superioare 
acestuia. Servitoarea rămase alături de Kira, 
întrebându-se cum s-o ducă-n pat, cu lumina asta 
care o învăluia puternic. 

În turnul Magicianului de Cristal, Wellan slăbi 
strânsoarea în care o ţinuse până atunci pe 
Bridgess şi o lăsă să se aşeze. Sub privirea atentă 
a lui Wellan, a lui Swan şi a lui Abnar ea bău apă 
dintr-o cană. Spre marea surpriză a Nemuritorului, 
nicio picătură de otravă nu mai circula prin corpul 
ei şi febra îi scăzuse. Vindecarea asta bruscă te 
ducea cu gândul la un miracol, pe care Bridgess îl 
datora unei copile de nouă ani. 

Wellan privi peste tot împrejurul lor, dar n-o văzu 
pe Kira nicăieri. Fiindu-i teamă să nu fie certată 


după intervenţia asta curioasă, probabil că fugise. 

— Mi-e atât de foame, c-aş putea mânca până şi- 
un dragon! glumi atunci Bridgess să mai 
liniştească anturajul. 

Swan izbucni în râs şi Wellan se mulţumi să 
zâmbească uşurat. Sora sa de arme îşi regăsise 
simţul umorului, deci era în afara oricărui pericol. 

Cu  îngăduinţa Nemuritorului, Bridgess puse 
piciorul jos şi Wellan o ajută să se ridice. Adio 
amețeli, doar o uşoară durere de cap cauzată de 
foame. Făcu singură câţiva paşi, apoi expresia feţei 
sale trecu de la încântare la disperare. 

— Fără-ndoială că e prea devreme să te ridici din 
pat, îi reproşă politicos Wellan. 

— Nu, e Kira... şopti ea, întorcându-se spre 
fratele ei de arme. E în pericol... 

Inainte să-i poată spune lui Wellan ce-o ameninţa 
sau să poată să sondeze el însuşi castelul, Bridgess 
ieşea pe uşă împreună cu Scutierul ei. Marele 
cavaler nu avu de ales şi le urmă. Dar Abnar se 
folosi de un drum mai rapid. Dispăru şi se 
materializă din nou în apartamentul regal, în 
spatele lui Armene, încă îngenuncheată lângă 
corpul înconjurat de lumină al copilei. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el, apropiindu-se. 

— Nu ştiu nimic!  Plânse, neputincioasă, 
servitoarea. 

Se aplecă asupra Kirei, dar razele de lumină 
arzătoare îl atacară imediat pişcându-i mâinile. 
Simţurile lui îi spuseră că era vorba de aceeaşi 


lumină vindecătoare ca în cazul lui Bridgess. Atunci 
de ce-l împiedică să-i vină-n ajutor? Şi de ce Wellan 
a putut să atingă copila fără să fie şi el pişcat? 

Cavalerii de Smarald se înconjurau ei înşişi cu 
lumină după o intervenţie vindecătoare, dar de 
culoare albă, care avea misiunea să le refacă 
forţele şi care nu era agresivă ca lumina asta 
violetă. 

— Voiam s-o pun în pat, spuse tristă servitoarea, 
dar nu pot s-o ating! Spuneţi-mi măcar că nu este 
pe cale să moară! 

— Nu, Armene, cred că este mai degrabă 
contrariul! îşi reface forţele consumate! 

— Dar nu era bolnavă! 

Nemuritorul înţelese ce se petrecuse. 
Contribuind la vindecarea lui Bridgess, Kira 
transferase otrava în propriul corp şi-şi folosea 
acum puterile vindecătoare să scape de ea. Era 
vorba desigur de o însuşire moştenită de la tatăl ei 
insectă, căci oamenii nu o aveau. 

Wellan, Bridgess şi Swan năvăliră în cameră şi 
văzură curiosul cocon luminos. Temându-se ca 
vrăjitorul să nu-i fi făcut vreo vrajă copilei, Marele 
Cavaler scrută încăperea cu simţurile lui ascuţite. 

— Nu este el, îl asigură Abnar, citindu-i 
gândurile. Produce ea însăşi această lumină 
menită propriei vindecări, la fel cum a procedat şi 
cu Bridgess. 

— Dar de ce e pe podea? Se întrebă Wellan. 

— Cred că pur şi simplu nu a avut timp să ajungă 


în pat. 

— Dar nu o putem lăsa aici, protestă Bridgess. 

— N-avem voie nici s-o atingem! îi preveni 
Abnar. 

— Ce se va-ntâmpla dacă am s-o iau în braţe şi- 
am s-o pun în pat? insistă Wellan. 

— Braţele vă vor fi probabil arse de acest cocon 
de lumină care o protejează. Pentru moment, cel 
mai bine este să rămânem lângă ea să ne 
asigurăm că manifestarea asta de putere n-are să-l 
atragă pe vrăjitor în Regatul de Smarald. 

— Oare ştia că risca să fie astfel reperată în timp 
ce-mi salva viaţa? întrebă Bridgess, care pentru 
nimic în lume nu voia să fie răspunzătoare de 
pierderea copilei. 

— Glumeşti! O fulgeră Wellan. Nu ştie niciodată 
ce face! E-o adevărată urgie ambulantă! 

Tânăra puse blând mâna pe braţul Marelui 
Cavaler să-i atragă atenţia să nu se arate nedrept 
faţă de cea care o scăpase de la moarte şi Wellan 
îşi înghiţi comentariile. 

Armene le aduse fotolii confortabile şi ei se 
aşezară în ele să supravegheze copila. Bridgess îşi 
stăpâni foamea şi ignoră durerea care-i strângea 
capul ca într-o menghină. Faţă de copila asta mov 
ea avea acum o datorie enormă. 

După o oră, lumina începu, în sfârşit, să 
slăbească şi Armene se apropie de capul protejatei 
sale. Kira îşi veni în fire treptat şi se ridică pe 
coate, uitându-se confuz la servitoare. Când 


coconul de lumină dispăru complet, Armene o 
trase la ea în braţe şi-o strânse cu drag. 

— Dar ce s-a întâmplat, Mene? Se sperie fetiţa. 

— Ţi-ai folosit prima dată puterile de vindecător, 
răspunse Abnar în locul ei. 

Kira se-ntoarse brusc pe genunchii lui Armene şi- 
i observă pe Wellan, Bridgess, Swan şi pe 
Magicianul de Cristal, aşezaţi la câţiva paşi de ea şi 
uitându-se curioşi la ea. Încercă imediat să-şi 
aducă aminte ultimele momente dinaintea intrării 
ei în cameră. Simţindu-i confuzia, Bridgess înaintă 
spre ea pentru a-i împrospăta memoria. 

— Eram pe punctul să nu mai fiu printre cei vii şi 
tu m-ai salvat viaţa folosind lumina ta violetă, 
spuse tânăra, cu un zâmbet de recunoştinţă. 

— Nu sunt prea sigură că s-a întâmplat aşa ceva, 
maestră... protestă ea. 

Kira îşi aminti de furia lui Wellan când o auzise 
prima dată în marele hol al regelui spunându-i 
astfel lui Bridgess şi, plină de căinţă, lăsă ochii în 
jos, dar, spre marea sa surpriză, Cavalerul nu avu 
nicio reacţie. Ea îl sondă rapid, cu toată interdicţia 
de care vorbea codul, şi nu percepu în inima lui 
nicio emoție negativă. 

— Am urcat în turn să vă spun adio, iar mâinile 
mele s-au ridicat singure deasupra rănilor voastre. 
Şi lumina a izbucnit singură imediat după aceea, 
vă jur. 

— Şi ea m-a vindecat, Kira. Am să-ţi fiu 
întotdeauna recunoscătoare. 


— Chiar dacă am făcut-o fără să gândesc? 
întrebă copila, trăgând neliniştită cu ochiul în 
partea lui Wellan. 

Dar Marele Cavaler continua s-o observe fără să 
facă nici cel mai mic comentariu. „Bizar”, îi trecu 
prin gând fetiţei. 

— Este vorba de-un reflex de vindecător, 
interveni Abnar. 

— Dar nu vreau să fiu vindecător, gemu Kira. 
Vreau să devin Cavaler. 

Bridgess o sărută pe Kira pe frunte, tot aşa cum 
făceau Cavalerii cu Scutierii lor atunci când erau 
mulţumiţi de ei şi copila se ghemui în braţele lui 
Armene. 

— Nu uita promisiunea pe care ţi-am făcut-o! 
zise Bridgess. Acum odihneşte-te! Am să revin mai 
târziu! 

Kira ridică uşor capul continuând să-l 
supravegheze pe Wellan cu coada ochiului, dar 
acesta rămase impasibil. Armene o ridică în brațe 
şi o duse în patul ei. Cât despre ea, Bridgess îşi 
revenise şi-l anunţă pe fratele său Cavalerul că are 
să se ducă la bucătărie să-nghită tot ce se afla în 
cămară, după care, însoţită de Swan, ieşi din 
cameră. 

Wellan rămase în continuare nemişcat. Dorind să 
stea de vorbă singur cu Magicianul de Cristal, o 
lăsă să plece împreună cu Scutierul ei, chiar dacă 
avea încă îndoieli asupra vindecării ei depline. Il 
urmă mai degrabă pe Abnar pe hol. 


— N-am văzut niciodată o vindecare mai rapidă, 
declară perplex Cavalerul. 

— Copila asta este fiica unei maestre magiciene, 
iar tatăl ei este fără îndoială vrăjitor. Mi-e teamă că 
are să continue să ne uimească, sire. A vindecat-o 
pe sora voastră de arme transferând otrava în 
propriul corp, apoi s-a servit de puterile ei să se 
vindece singură. Este un proces într-adevăr 
uimitor. În general, când salvează un bolnav, 
vindecătorii nu fac decât să le transmită forţa lor 
vitală pacientului. Ei nu-şi transferă şi boala. 

— Atunci este probabil că vrăjitorul are aceleaşi 
puteri ca fetiţa şi are să-şi vindece rănile, înţelese 
Wellan. Prietenii mei n-au să-nfrunte în pădure o 
creatură fără apărare. 

— Mi-e teamă că nu şi vă sfătuiesc să mergeţi 
să-i întâlniți cât se poate de repede. 

Wellan aprobă cu o ridicare a capului şi se- 
ndreptă spre marea scară de piatră a castelului. 

Se duse mai întâi în aripa Cavalerilor să facă o 
baie, înainte s-o ia spre Regatul de Argint unde pe 
Chloe, lason şi Falcon îi păştea un mare pericol. 


28 
WELLAN Şi BRIDGESS 


Ainecsna în apa caldă, Wellan se concentră. 


Chloe, unde ati ajuns? întrebă el. Cercetăm 
pădurea centimetru cu centimetru, răspunse ea. Íi 
simțim urma pe pământ, dar nu ştim unde s-a 
oprit. 

Creatura asta are însuşirea de a-și vindeca 
singură rănile. Dacă l-aţi reperat pe vrăjitor, 
spuneti-mi! In următoarele ore am să plec la drum 
și, în curând, am să fiu împreună cu voi. Cloe 
acceptă, preferând să-nfrunte vrăjitorul în prezența 
şefului ei cel mare. 

Wellan deschise ochii crezând că ar putea avea 
încredere în femeia Cavaler. Era o luptătoare 
prudentă, care nu sărea niciodată prima la un 
adversar mai puternic decât ea. Ar fi vrut mai 
degrabă să-i întindă o piedică lui Asbeth sau să-l 
facă să comită o greşeală. Cât despre Falcon, 
reținerea, pe care-acesta o avea în faţa creaturilor 
malefice, îl împiedica să comită o mişcare greşită, 
dacă voia să ajungă faţă-n faţă cu vrăjitorul. Dar 
reacţia lui lason îl neliniştea cel mai mult. Adesea, 
tânărul Cavaler temerar nu-şi dădea seama de 
gravitatea unui pericol decât atunci când era 
implicat deja până la gât. Fiinţa asta acoperită cu 
pene n-are să-l impresioneze pe lason câtuşi de 


puţin, iar el chiar are să-ncerce să-l răpună tot aşa 
cum îi omora pe soldaţii împăratului Negru. 

Dar, contrar felului de-a lupta al oamenilor- 
insectă, vrăjitorul stăpânea şi mijloace magice care 
ar fi putut să le provoace multe pierderi. 

Adâncit în gânduri, Wellan nu simţi prezenţa lui 
Bridgess decât atunci când aceasta intră în apă şi 
înotă spre el. 

— Totuşi, ştii ce spune regulamentul, îi reproşă 
Wellan. Femeile şi bărbaţii nu pot veni aici în 
acelaşi timp. 

Preferând să nu ţină seama de avertisment, i se 
ascunse la piept şi-i înconjură pieptul cu braţele, 
culcându-şi capul pe umărul lui. Wellan doar oftă, 
dar nu o alungă. După câte suferise, merita şi-un 
pic de-ncurajare! 

— Vreau doar să-ţi mulţumesc! îi şopti ea la 
ureche. 

— Nu eu te-am scăpat de otravă, ci Kira! 

— Buchanan mi-a spus că în cazul în care nu 
veneai să mă cauţi, n-aş fi supravieţuit. 

— N-am făcut decât să-mi ascult inima, ştii bine. 

— Inima de frate de arme sau cea de bărbat? 

Întrebarea era totuşi supărătoare pentru un 
Cavaler căruia nu-i plăcea să i se cunoască 
emoţiile. Înaintea  teribilei tragedii, el ignorase 
profunzimea sentimentelor sale pentru această 
femeie tânără. Dar acum... 

În calitate de camaradă, el îi aprecia mult atât 
sprijinul, cât şi  ingeniozitatea strategiilor ei 


militare. În calitate de femeie, îi oferea cam prea 
multă dragoste şi-ncurajare. Într-un cuvânt, o cam 
răsfăţa! Inima lui, însă, îi aparţinea reginei Fan de 
Shola, chiar şi dacă aceasta trăia într-un univers 
paralel! 

— Amândouă, răspunse el în cele din urmă, să 
nu-i dea ocazia să-l antreneze într-o discuţie 
periculoasă. 

— Ce diplomaţie! îl ironiză ea. Ai fi fost un 
suveran bun! 

Urcă braţele în jurul gâtului acelui bărbat pe 
care-l admira mai mult decât orice pe lume şi preţ 
de-un moment îl fixă, ghicindu-i emoţiile. li fusese 
tare frică să nu cumva s-o piardă. Putea să simtă 
asta în toate fibrele corpului său, dar acum, când o 
ştia în afară de pericol, ce se-ntâmplase oare-n 
inima lui atât de bine păzită? 

— Ştiu că mă iubeşti şi nu la fel ca pe fraţii de 
arme, mai spuse ea. 

— Da, te iubesc, Bridgess... doar că inima mea 
nu este liberă. 

— Din cauza reginei... 

O mare tristeţe îi cuprinse deodată toată fiinţa. 
„Cum aş putea să-l fac să priceapă că este victima 
unor farmece?” se-ntrebă ea. 

— Alegerea ta este cât se poate de simplă, zise 
ea, cu aerul ei de luptător, care-i plăcea lui atâta. 
Sau ai să-ţi petreci restul zilelor aşteptând ca ea să 
binevoiască să vină să te-ntâlnească în pat sau ai 
să profiţi de dragostea unei femei vii, care-ar putea 


să te satisfacă în fiecare noapte, până la adânci 
bătrâneţi. 

El păstră tăcerea. 

— Eu te iubesc fără condiţii, continuă Bridgess, 
adăugând supliciului şi vorbele. 

Îşi apropie buzele de ale lui şi-l îmbrăţişă, fără ca 
el să-ncerce să se eschiveze. Nu voia să profite de 
confuzia în care se afla el, ci doar să-i arate că 
spunea adevărul. Când mâinile ei îi alunecară pe 
piele, el rezistă. 

— Nu! Se-mpotrivi el. 

încercă să-l mai sărute încă o dată, dar el îşi 
întoarse capul. „Atâta timp cât Regina din Shola va 
fi acolo, n-am să pot să câştig niciodată inima lui“, 
înţelese ea, uitându-se la el cu o privire mai mult 
decât nefericită. 

— Bridgess, îmi pare rău... se întristă şi Wellan, 
dându-şi seama c-o îndurerase. 

— Ştiu bine că n-am nicio şansă în faţa fantomei 
tale! 

— Nu-i din cauza lui Fan. Mintea mea e 
preocupată de soarta camarazilor noştri care, în 
acest moment, urmăresc vrăjitorul. Mi-e teamă 
pentru vieţile lor! 

Bridgess se surprinse sondându-i gândurile, ceea 
ce nu făcuse decât foarte rar de când îl cunoscuse. 
Spunea adevărul. Pădurile Regatului de Argint şi 
soarta fraţilor lor de arme îi ocupau incontestabil 
gândurile, dar pe fundal plutea imaginea 
magicienei. 


— Plec să-i ajut, declară el. 

— Ne iei cu tine? 

— Prefer ca tu să rămâi aici cu Santo, Kevin şi 
Buchanan în cazul în care vrăjitorul ar reuşi să ne 
scape. Aminteşte-ţi că o caută pe Kira. Trebuie să 
vă pregătiţi să vă apăraţi dacă noi avem să eşuăm. 

— Dar mi-am revenit, Wellan! protestă violent 
femeia. Sunt în stare să mă lupt perfect alături de 
tine! 

— Nu mă-ndoiesc o secundă, dar am nevoie să ţii 
lucrurile sub control la castel. 

Îşi încrucişă mâinile la piept şi-i întoarse brusc 
spatele, iar Wellan îşi reprimă un zâmbet fugar. 
„Caracterul ei puternic este cel care-mi place atât 
de mult!”, se gândi el. Chiar copil fiind, ea îl făcuse 
mereu să afle punctul ei de vedere, în special 
atunci când al ei era altul. 

— Cineva trebuie să consulte stelele, să-mi poată 
spune ce ne-aşteaptă, urmă el. 

— Încerci să scapi de mine, mormăi ea. 

— Ştii foarte bine că e fals. Nu fi copil! 

— Kevin are mai mult talent ca mine să 
aprecieze semnele cerului, declară ea depărtându- 
se de el. Şi de obicei misiunile importante le 
încredinţezi lui Santo. Vrei să mă laşi la castel doar 
fiindcă mă crezi în continuare suferindă. 

Wellan înotă până la ea, îşi trecu mâinile 
împrejurul taliei ei şi-o trase cu spatele la pieptul 
lui. „Acum vrea să mă-mbuneze“! Se ofuscă 
femeia. Se zbătu să-i scape, dar el o strânse mai 


tare. 

— N-am învăţat toată viaţa să mă bat, ca acum 
să-mi pierd timpul cu cititu-n stele, se revoltă ea. 

— Îmi semeni prea mult, se distră Wellan, 
mângâind cu dragoste obrazul şi părul ei blond. 

— Atunci înţelegi, în sfârşit, de ce nu pot eu să 
stau aici, în timp ce tu te umpli de glorie? 

— Sau am să fiu ciopârţit de acest vrăjitor, 
despre care nu ştim aproape nimic. Este adevărat 
că-mi fac griji în privinţa stării tale de sănătate, dar 
hotărârea am luat-o pentru că am încredere în tine 
şi-ţi cer să rămâi aici s-o protejezi pe Kira. 

Voi să i se desprindă din braţe, dar el n-o lăsă. 

— În castel există pasaje secrete, urmă el. Ar fi o 
idee bună ca tu să te obişnuieşti cu diferitele 
ascunzători pe care le oferă şi s-o înveţi pe copilă 
să se ascundă acolo. 

De obicei, când Wellan dădea un ordin, nu se 
aştepta nici la refuz, nici la negocieri din partea 
celorlalţi Cavaleri. Femeia asta tânără şi frumoasă 
era singura dintre camarazi căreia îi acorda 
această favoare. 

— De acord, câştigi! Acceptă ea în cele din urmă, 
fără să-şi ascundă dezamăgirea. 

— Ştiam că pot conta pe tine! 

O întoarse cu faţa şi o sărută pe buze. Preţ de-o 
clipă, fantoma frumoasei regine se volatiliză din 
gândurile lui Wellan şi ei schimbară săruturi pline 
de dragoste. Lăsându-se în voia braţelor lui, 
Bridgess înţelese că cea mai mare luptă pe care 


are să trebuiască s-o ducă ea n-are să fie cea 
împotriva oamenilor-insectă, ci lupta împotriva lui 
Fan de Shola, ca să-i fure inima Marelui Cavaler. 


29 
ELE MENTALUL DE FOC 


li acelaşi timp, lungită pe patul ei, Kira îşi privea 
palmele, gândindu-se la lumina pe care ea reuşise 
s-o materializeze. Simţi o stare de bine, ca atunci 
când Mene o legăna, înainte s-o aşeze-n pat. Un 
sentiment de dragoste îi străbătu întreaga fiinţă şi 
ea se-ntrebă dacă acesta nu provenea cumva de la 
defuncta sa mamă. Fiind maestră magiciană, ea 
precis avea puterea necesară acestui gen de 
manifestări invizibile. 

Inainte să poată gândi mai departe, Elund năvăli 
în camera ei. Îmbrăcat într-o tunică amplă, roşie, 
acoperită de-o capă albastră, el îi amintea de 
papagalii aceia mari, pe care ţăranii îi vindeau 
uneori în piaţa organizată în curtea castelului. 
Aducea cu el o carte enormă legată în piele şi păru 
mai degrabă uimit că nu o găseşte leşinată pe 
podea. 

Incruntând din sprâncenele lui groase şi cărunte, 
se apropie cu prudenţă de pat, ca şi cum copila era 
un şarpe pe care el ar fi vrut să-l ducă înapoi în 
cuşcă. 


— Cine te-a eliberat din transă? Se tulbură el. 

— Nimeni! răspunse Kira, ridicând mândră capul. 
Lumina a dispărut de la sine! 

Aerul neîncrezător al magicianului o făcu pe 
copilă să-nţeleagă că el nu credea un singur 
cuvânt ieşit din gura ei. 

— Ce fel de vrajă ai făcut să te pui într-o poziţie 
atât de supărătoare? i 

— Niciuna! exclamă copila mov, jignită. In 
noaptea asta am vindecat un Cavaler! 

— Pe podeaua apartamentului tău, înconjurată 
de-o lumină stranie? o ironiză Elund. Asta mi se 
pare foarte puţin probabil, domnişoară. Cred, mai 
degrabă, că, de data asta, ai plătit pentru curajul 
tău. Dacă mărturiseşti adevărul, n-am să te spun 
regelui! 

— Acesta este purul adevăr, dar voi nu vreţi să 
mă ascultați! Se supără Kira. 

— Fără un motiv anume, nimeni nu poate să se- 
nconjoare astfel cu lumină. 

— Am eliberat-o pe Bridgess de otrava pe care i- 
o inoculaseră dinţii dragonului, iar lumina violetă 
mi-a redat forţele. Nu este deloc complicat să 
înţelegi, dar voi nu cunoaşteţi nimic din adevărata 
magie. 

— Ai grijă ce vorbeşti, copilă impertinentă! O 
ameninţă Elund, îndreptându-şi spatele. 

— Amândoi părinţii mei au fost magi foarte 
importanţi. Din acest motiv, eu am să fiu şi mai 
puternică decât maestrul Abnar sau decât voi. 


Atins unde-l durea mai tare, Elund îşi înăbuşi o 
înjurătură, în timp ce faţa lui trecea de la roz la 
roşu aprins. Are să se plângă lui Smarald Intâiul de 
atitudinea arogantă a copilei ăsteia. 

— Nu mă credeţi? îl sfidă fetiţa, ridicând mâna 
mov cu patru degete. Aruncaţi doar o privire în 
bătrâna voastră carte de magie. 

Magicianul întinse mâinile odată cu cartea cea 
mare şi descoperi că exact din centrul legăturii ei 
din piele îl observa cu interes un ochi verde. 
Imediat lăsă cartea să cadă pe podea şi pronunţă 
nişte incantaţii într-o limbă necunoscută, măturând 
aerul cu braţele pe deasupra capului. Insă ochiul 
continuă să-l fixeze, mulţumindu-se doar să 
clipească. 

— Vedeţi că deja sunt mai puternică decât voi? 
Se lăudă copila. 

— Asta nu-i magie! E vrăjitorie! protestă el. 

— Pot crea acest fel de iluzie de câte ori vreau, 
după bunul meu plac. Şi voi? 

— Dintotdeauna am ştiut că nu eşti decât un 
demon! Regele are s-audă despre impertinenţa ta, 
Kira din Shola! 

Elund scoase un strigăt de mânie, dar nu făcu 
niciun gest care ar fi putut-o provoca pe copilă. Se- 
ntoarse cu spatele şi ieşi din apartament, făcând 
să-i fluture în jur toate robele de pasăre exotică. 
„Data viitoare când va vrea să mă insulte are să 
bage mai întâi de seamă”, se gândi Kira, tare 
mândră de ea. 


În patru labe, în pat, ea aruncă o privire cărţii 
care zăcea pe podea. Făcu să dispară unicul ochi 
verde şi ridică cu greutate vechea lucrare. 
incapabilă să o pună pe pat doar cu puterea 
braţelor, agită mâinile şi se ridică ea însăşi, ca apoi 
să cadă din nou pe pături ridicând un nor de praf. 
Se aşeză apoi, tot pe pat, cu picioarele-ncrucişate. 

— Cartea magilor din Regatul de Smarald... citi 
ea cu voce tare de pe coperta uzată. 

„Oare ce voia să facă cu cartea asta?” gândi 
copila. Intoarse apoi paginile învechite, 
descoperind toţ felul de incantaţii şi de farmece 
despre care maestrul Abnar nu-i vorbise niciodată. 
Această lucrare vorbea despre toate subiectele 
posibile: de la poţiunea care uşurează durerea de 
dinţi până la prepararea unui unguent pentru 
prevenirea infecțiilor de la baza aripilor de zână. 
Răsfoi cartea până la ultimul capitol, fără să 
găsească formula ce putea elibera prinţesele de-o 
stranie lumină mov care le-ar putea înconjura. De 
ce anume a ales Elund cartea asta de magie? 
Urmându-şi explorarea, descoperi o parte cât se 
poate de stranie, aflată chiar la finalul cărţii, acolo 
unde paginile păreau să fie lipite două câte două. 
Pe suprafaţa lor exterioară nu apărea nimic, dar, 
apropiind lumina unei lumânări, Kira observă 
înăuntru tot felul de desene caraghioase. 

Se folosi deci de-un pumnal mic, care-i servea 
drept coupe-papier, al cărui vârf îl strecură între 
două cute ale pergamentului. Cartea scoase atunci 


un strigăt înspăimântător de durere. Kira sări ca 
arsă şi se dădu înapoi pe cuvertură. Din tăietură 
începu să curgă sânge şi fetiţa auzi parcă şi nişte 
suspine. Dar cărţile de magie nu pot prinde viaţă 
astfel! 

— Îmi pare sincer rău, se necăji ea. Nu voiam să 
vă fac niciun rău! 

O scriitură veche apăru imediat pe pagina goală 
şi copila întinse prudent gâtul s-o citească. Văzuse 
deja acele simboluri în cărţile vechi ale bibliotecii 
şi-şi aminti că ele se aflau în partea interzisă. 

Cu multă răbdare, pronunţă încet fiecare silabă a 
cuvintelor folosite de primii locuitori ai 
continentului Enkidiev, iar cartea începu să vibreze 
ca şi cum ar fi vrut să explodeze. Kira se depărtă şi 
mai mult pe pat, întrebându-se dacă fenomenul 
acesta curios se petrecea din cauza ei. In curând, 
deasupra cărţii începură să scapere scântei. O 
creatură bizară ieşi la lumină, strecurându-se 
dintre paginile îngălbenite ale cărţii, ca şi cum s-ar 
fi trezit după un somn lung. Mare cât un pui de 
găină, pielea ei portocalie semăna cu scoarţa unui 
copac bătrân. Două coarne strălucitoare apărură 
pe craniul ei rotund şi neted ca acela al unui 
bebeluş, iar în mijlocul feţei, doi ochi galbeni fără 
pupile căutau să se orienteze. 

În turnul lui, printre copiii cărora le explica istoria 
Cavalerilor de Smarald, Abnar resimţi imediat 
prezenţa în palat a creaturii malefice şi crezu că 
este vorba de o altă încercare a împăratului Negru 


de a-şi recupera fiica. Păstrându-şi sângele rece, el 
îi anunţă pe elevi că are să lipsească preţ de 
câteva minute şi le ceru să continue să citească 
literele strălucitoare de pe tabla aflată în mijlocul 
încăperii, dar cei mai sensibili dintre elevi simţiseră 
şi ei prezenţa acelei energii întunecate. 

— Maestre Abnar, suntem în pericol? întrebă 
Maiven, o zână tânără de şase ani. 

— Nu, dacă staţi cuminţi aici, îi asigură 
Magicianul de Cristal. Acest turn este apărat de 
magia Nemuritorilor şi niciun vrăjitor nu poate 
pune piciorul aici. Ca să fiţi şi mai în siguranţă, am 
să pun pe-un Cavaler să vă ajute să continuaţi 
exerciţiul, în timp ce eu am să văd ce se petrece. 

Copiii se strânseră unul lângă altul întrebându-se 
ce-ar fi putut ameninţa palatul. Abnar îi învălui într- 
o undă de linişte şi ieşi din turn cerând, prin 
telepatie, ajutorul Cavalerilor. Pe scară se 
dematerializă. Urmându-şi instinctul de Nemuritor, 
localiză strania energie în apartamentul regelui şi 
reapăru în somptuosul coridor străjuit de ferestre 
largi. Şi ceilalţi Cavaleri simţiră imediat răul, iar 
Santo, Bridgess, Buchanan şi Kevin sosiră alergând 
în faţa lui, urmaţi de toţi Scutierii lor. 

— Ce se-ntâmplă, maestre? se nelinişti Santo. 

— Avem un musafir nedorit. 

Bridgess se scutură de scârbă, gândindu-se că 
Wellan, în ultimă instanţă, avusese dreptate. 

Vrăjitorul profita de absenţa lui s-o ia pe fetiţă! 

— Doi dintre voi să meargă la elevii mei să-i 


protejeze, iar ceilalţi doi să mă urmeze. 

Imitându-şi Marele Cavaler, Bridgess făcu 
imediat semn lui Buchanan şi Kevin s-o ia în 
direcția turnului Magicianului de 

Cristal. Aceştia o ascultară fără să discute în timp 
ce Santo şi ea 
i Se alăturară lui Abnar. 

Întrebându-se cam ce-ar putea fi, în camera ei, 
Kira observa cu ochi mari şi speriați creatura 
portocalie. De-o parte şi de alta a pieptului avea 
două braţe, dar picioare nu avea. Oare cum se 
deplasa? Chiar atunci se răsuci brusc, având încă 
partea de jos a corpului prinsă între paginile cărții 
şi-şi fixă ochii galbeni asupra copilei. 

— Întoarce şi celelalte pagini şi termină 
incantaţia să pot ieşi în sfârşit din cartea asta 
blestemată! îi ordonă ea cu o voce dogită, 
răguşită. 

Ridică apoi braţele mici şi pielea ei se-aprinse 
brusc, făcând-o pe Kira să se retragă până se lovi 
cu spatele de perete. 

— Nu, nu-i o idee bună, bolborosi ea, gândindu- 
se numai la pedeapsa teribilă care-o aştepta în 
cazul în care creatura asta ar fi dat foc palatului. 

În timp ce ea căuta cu disperare un mijloc să 
neutralizeze pacostea asta, Abnar, Cavalerii Santo 
şi Bridgess, însoţiţi de Scutierii lor Hettrick şi Swan 
năvăliră în cameră şi se aşezară imediat împrejurul 
patului. Oribila creatură începu să-njure de zor, mai 
ales când îl văzu pe Nemuritor printre oameni şi se 


zbătu din toate puterile să se elibereze din cartea 
de magie. 

Luptătorii îşi traseră spadele, dar, cu un gest sec 
din mână, Magicianul de Cristal le ordonă să nu 
intervină. Inelul de cristal de la gâtul lui emitea o 
lumină albă orbitoare şi el pronunţă nişte incantaţii 
într-o limbă pe care Cavalerii nu o cunoşteau. De 
îndată, creatura portocalie dispăru într-o nouă 
explozie de fum, strigând cuvinte stranii. Kira ridică 
la magicianul, care se uita la ea descurajat, o 
privire vrednică de milă. 

— Să fi fost acesta un demon? întrebă Bridgess, 
punându-şi sabia la loc. 

— Nu, era un elemental, un spirit al focului, 
răspunse Abnar, cu un suspin. 

— Un alt cadou al inamicului? se informă Santo. 

— Nu, îl informă Nemuritorul, continuând s-o 
fixeze pe Kira. 

Toţi ochii se-ntoarseră spre copila mov care- 
nţelese că ea era singura vinovată de eliberarea 
acestei creaturi în lumea lor. Abnar închise cartea 
cea groasă şi se aşeză pe pat, aşteptând ca ea să 
vrea să se explice. 

— Nu e vina mea, mormăi ea, plecându-şi capul. 
Elund a lăsat cartea asta în camera mea. Eu am 
vrut doar să aflu ce era între cele două pagini lipite 
una de alta. 

— Elund? se miră Bridgess. Ţi-a făcut-o cadou? 

— Nu tocmai... mărturisi Kira. 

— Ce s-a întâmplat cu exactitate? întrebă Abnar, 


căruia îi era greu să creadă că bătrânul Magician 
de Smarald putuse să fie amestecat în afacerea 
asta. 

— A venit aici cu cartea lui groasă şi, când a 
văzut că nu mai sunt învăluită-n lumină, s-a 
mâniat... iar eu am replicat... 

Copila se opri recunoscându-şi greşeala şi începu 
să se smiorcăie. Considerând că acest episod 
tulburător rezultase din cauza unei stângăcii a ei, 
şi nu dintr-un gest dinainte calculat, Bridgess se 
aşeză lângă copilă, o trase în braţele ei şi o strânse 
cu dragoste. 

— Sunt sigură că nimic din toate astea nu a fost 
greşeala ta. Spune-ne ce i-ai făcut maestrului 
Elund, o calmă Cavalerul, mângâind-o pe spate. 

— Am făcut doar să apară un ochi pe coperta 
cărţii. Lui Elund i-a fost frică de el şi a azvârnlit 
cartea pe jos... plânse Kira. A spus că sunt un 
demon şi că fac vrăjitorie... Şi-a plecat... 

— Lăsând aici cartea asta periculoasă, se tulbură 
Abnar. 

— Am vrut să văd doar ce era-năuntru, 
maestre... 

Nemuritorul adună cartea de pe jos şi ieşi din 
cameră fără să spună o vorbă. Santo îl urmări cu 
privirea, apoi o întrebă pe sora lui de arme dacă 
avea nevoie de el să liniştească fetiţa. Bridgess îi 
făcu semn că nu şi el plecă din cameră însoţit de 
Hettrick, să meargă să-i ajute pe Kevin şi pe 
Buchanan în turnul lui Abnar. 


Swan se aşeză pe pat lângă Bridgess şi mica 
sholiană şi se uită cu atenţie la felul în care 
maestra ei încerca s-o liniştească pe copilă. 

— Să ştii că şi eu aş fi făcut exact acelaşi lucru 
ca tine, o asigură Bridgess, strângând-o pe Kira în 
braţe. Şi eu sunt curioasă. Aş fi vrut să ştiu ce stă 
ascuns între paginile acelea. 

— Da, dar voi nu puneţi castelul în pericol cu 
curiozitatea voastră! se lamentă copila, încă 
neconsolată. Am fi putut să ardem toţi ca şoarecii! 

— Dar, Kira, nimeni n-a suferit din cauză că timp 
de câteva minute creatura aceea a ieşit afară din 
carte. Ai văzut cu câtă uşurinţă Magicianul de 
Cristal a stăpânit situaţia? Elementalul nici n-a avut 
timp să dea foc la ceva, orice-ar fi fost acela. 

— N-am să mai fac prostii, promise Kira, dar, vă 
implor, nu-i spuneţi asta Cavalerului Wellan. 

— Ai cuvântul meu, n-are să ştie nimic. De altfel, 
e în drum spre Regatul de Argint şi are cu totul 
altceva de urmărit. Dacă n-ai nimic mai bun de 
făcut astăzi, am putea urma antrenamentul cu 
sabia sau avem să-ncercăm să descoperim 
pasajele secrete ale palatului. 

— Eu ştiu deja unul! exclamă fetiţa mov, 
înveselindu-se brusc. 

Cavalerul o sărută pe frunte şi îi ceru să-i arate 
intrarea spre acel loc ascuns promiţându-i să 
petreacă mult timp cu ea în zilele care-au să vină. 
Tristeţea dispăru imediat de pe faţa cea mică şi 
mov. Era datoria ei ca, în calitate de Cavaler, nu 


doar să o apere pe protejata regelui, dar să se şi 
asigure că ea primeşte o educaţie pe măsura 
destinului ei. 

Nimic însă n-o împiedica să se joace un pic cu ea 
prin coridoarele labirintice ale palatului. 


30 
ABNAR SE DEZVĂLUIE 


Cu un aer grav, Magicianul de Cristal duse cartea 
cea mare până-n turnul magicianului Elund. Când 
ajunse în marea încăpere circulară, el găsi elevii 
aşezaţi în faţa unor măsuţe de lemn, făcând 
diferite operaţiuni magice foarte simple cu ajutorul 
unor incantaţii, dar profesorul lor nu era printre ei. 
Cu o privire directă, el trecu în revistă toate feţele 
şi se opri la ochii verzi ai lui Hawke, tânărul 
asistent al magicianului. 

— Unde este maestrul? întrebă Abnar. 

— Acolo sus, răspunse elful. Nu se simţea bine şi 
m-a rugat să mă ocup de copii. 

Fără să adauge un cuvânt, Magicianul de Cristal 
o luă în direcţia treptelor de piatră care conduceau 
spre partea superioară a turnului. În faţa copiilor, 
care nu-i cunoşteau adevărata identitate, nici nu 
se punea problema să-şi folosească puterile 
magice să ajungă acolo. Urcă deci până la intrarea 
lui Elund şi-l află aşezat în fotoliul lui, făcându-şi 
vânt cu o aripă uscată de bufniţă. Îi sondă rapid 
inima lui de om şi constată că fetiţa într-adevăr îl 
speriase. Dar această explicaţie nu mai putea să 
aştepte. Abnar se duse spre el şi puse cartea cea 
mare pe masa de lângă patul lui. 

— Cred că asta vă aparţine, declară Nemuritorul, 


fără să-şi exprime neplăcerea. 

— Exact, răspunse Elund. A trebuit s-o las în 
camera acelei copile infernale. Vă mulţumesc că 
mi-aţi adus-o! 

— Ar fi trebuit s-o luaţi cu voi, îi reproşă cu 
severitate Abnar. Ştiţi foarte bine că mica prinţesă 
e stăpânită de-o curiozitate fără margini. 

— Mica prinţesă, spuneţi? Sunteţi tot atât de orb 
ca şi regele? Kira este fiica unui monstru! Un 
demon care are puteri malefice încă din leagăn! 

— De semănat nu ne seamănă, dar cu siguranţă 
că nu este un demon! 

Elund înţelese imediat că Abnar este de partea 
copilei mov. 

— De ce-o apăraţi? se miră el. Şi pe voi v-a 
vrăjit? 

— Cred c-a sosit timpul să vă spun cine sunt într- 
adevăr! 

— Ah, în sfârşit, pisica iese din sac! îl persiflă 
Elund, ridicându-se. 

— N-am fost niciodată ucenicul Magicianului de 
Cristal. 

— Mă-ndoiam! Cine sunteţi şi de ce vă interesaţi 
într-atât de vrăjitoarea asta mică din Shola? 

— Sunt Magicianul de Cristal şi zeii mi-au cerut 
să protejez această copilă pentru că ea are să-i 
salveze pe muritorii care trăiesc în acest univers. 

— Voi?! 

Fără să clipească măcar, Abnar lumină întreaga 
încăpere cu sute de sfere luminoase, ca şi cum, 


deodată, toate stelele nopţii ar fi coborât pe 
pământ. Bătrânul observă cu  stupefacţie 
fenomenul, apoi privirea lui se-ntoarse spre faţa 
impasibilă a Nemuritorului. 

— Dar cum este posibil? se bâlbâi el. Aveţi de- 
abia vârsta Cavalerilor noştri! 

— Doar în aparenţă, vă asigur, dar am deja cinci 
sute de ani şi, dacă aş vrea să vă servesc chiar şi 
un mileniu, am datoria să veghez asupra Kirei din 
Shola. Sunt mâhnit că a trebuit să vă mint, 
maestre Elund, dar nimeni nu trebuia să-mi 
cunoască identitatea. N-am venit în Regatul de 
Smarald să vă iau locul, dar când am văzut ce 
număr mare de copii au răspuns chemării mele, 
am crezut că era de datoria mea să vin să vă dau o 
mână de ajutor. 

— Chemarea voastră? se miră bătrânul. N-a fost 
iniţiativa Cavalerului Wellan? 

Abnar dădu uşor din cap, cu un aer vinovat, şi 
Elund se lăsă cu mare greutate, la loc, în fotoliu, 
gândindu-se la acuzaţiile pe care, în urmă cu 
câţiva ani, le adusese şefului Cavalerilor. 

— Niciodată n-are să vă fie contestată 
autoritatea, afirmă Nemuritorul. Eu am trimis 
mesageri în toate regatele, căci era evident că 
aveaţi nevoie de un mare număr de soldați 
magicieni. 

— Voi aţi citit deci în stele soarta oamenilor... se 
sperie bătrânul. 

— Am văzut într-adevăr mult întuneric. Trebuie 


să lucrăm împreună şi să-l împiedicăm pe împărat 
să masacreze rasa umană înainte de naşterea 
purtătorului de lumină. Trebuie să ne-asigurăm că 
fetiţa are să-l poată apăra. Din acest motiv am 
învăţat-o o altfel de magie decât cea a Cavalerilor 
de Smarald. 

— Ştiţi ce face cu ea? Se enervă bătrânul 
magician, amintindu-şi de ochiul cel verde de pe 
coperta cărţii lui. 

— Incă nu este decât un copil, ştiu foarte bine 
asta şi destul de greu pot s-o împiedic să facă 
experienţe cu noile aptitudini. Vreau să continui să 
mă ocup de ea, dar nu trebuie s-o lăsăm să pună 
mâna pe-o carte de magie care are elementali 
închişi între paginile ei. 

— N-am crezut că-i poate elibera! protestă Elund. 
Voiam doar să opresc straniul cocon de lumină în 
care era închisă azi-dimineaţă. Şi, dacă am lăsat 
cartea în camera ei, a fost pentru că nu mi-a dat 
de ales! 

— E adevărat, Kira e foarte puternică, dar nu-şi 
dă seama până unde se-ntinde puterea ei. Vă rog 
mult, n-o mai provocaţi! 

— Nu vă fie teamă, n-o să mai am niciun fel de 
legătură cu ea! 

Bătrânul se simţi uşurat să afle că doar 
Magicianul de Cristal are să se-apropie de monstrul 
ăsta puternic. 

— Apreciez că vom continua să lucrăm 
împreună! mai adăugă Abnar. 


— Sunt fidelul slujitor al Nemuritorilor, îl asigură 
Elund. Totul are să fie după voinţa voastră! 

Mulţumit, Magicianul de Cristal adună toate 
sferele mici şi luminoase, care intrară-n palma lui 
şi dispărură una după alta, sub privirea uimită a lui 
Elund. Apoi, înclinându-se respectuos în faţa lui, 
Abnar se dematerializă într-o ploaie de scântei. 


31 
ASCUNZĂTOAREA VRĂJITORULUI 


Ciise Falcon şi lason urmară sfaturile şefului 


lor şi-şi dublară vigilenta în timp ce cercetau 
pădurea, urmaţi fiind de Scutieri. Nici nu se punea 
problema să-i lase să meargă în spatele lor, căci ar 
fi devenit tot atât de vulnerabili ca o turmă de miei 
abia fătaţi. Ariane, Morgan şi Murray înaintau între 
maeştri lor, ţinându-le şi caii de căpăstru şi 
servindu-se ei înşişi de simţurile lor magice să 
repereze vrăjitorul, care-i omorâse cu sânge rece 
pe Cameron şi pe Regina din Shola. Toţi simțeau 
spiritul malefic al servitorului împăratului Negru în 
fiecare copac, în fiecare frunză, dar nu se puteau 
descurca deloc în meandrele întunecate ale 
spiritului său. 

Chloe nu voia în niciun chip să piardă vreun 
Cavaler sau vreun alt Scutier în mâinile vrăjitorului. 
De aceea, dorea ca cercetările să fie făcute în 
timpul zilei, cu intenţia să bată-n retragere, dacă 
are să-ntâlnească un inamic prea puternic pentru 
Cavaleri. Wellan nefiind prea sigur în ceea ce 
priveşte însuşirea vrăjitorului de a-şi vindeca 
singur rănile, Chloe avea să fie foarte prudentă şi 
nu-l va urmări decât în cazul în care el n-ar fi fost 


în stare să-şi vindece singur rănile. Era necesar, în 
primul rând, să nu-i subestimeze puterile. 

Cavalerii înaintară încet printre copaci, sondând 
în linişte pădurea. lason însă simţi primul o pistă 
interesantă pe sub vegetaţia măruntă din pădure. 
Se servi în acelaşi timp şi de mâini să o semnaleze 
şi celorlalţi, ca mesajele lor telepatice să nu fie 
cumva interceptate de vrăjitor. Cu şi mai multă 
atenţie se-ndreptară spre nord-vest. Văzând că 
soarele are să apună-n curând, Chloe hotări să 
localizeze doar inamicul şi să aştepte să-l atace a 
doua zi pe lumină. 

lason opri deodată tot grupul şi arătă cu vârful 
degetului spre partea stâncoasă a unei coline, cam 
la o sută de metri în faţa lor. În multe locuri erau 
numeroase fisuri destul de largi, ca un om să se 
poată strecura înăuntru. Cu nervii tensionaţi, Chloe 
se apropie de fratele ei de arme. 

— E acolo înăuntru, şopti lason, arătând colina. 

— Da, şi eu îl simt. 

— Avem să-l putem scoate de-acolo folosind doar 
fum sau foc magic. 

— Nu fără să ştim dacă grotele n-au cumva şi 
alte ieşiri, replică Chloe, căreia i-ar fi plăcut ca 
Wellan să fie acolo şi să conducă el însuşi acţiunea 
de prindere a vrăjitorului. 

— Nu putem afla decât într-un singur fel, 
răspunse tânărul Cavaler. 

— lason, e vorba de-un vrăjitor, îi aminti femeia. 

— Şi-atunci? Este tot un duşman la fel ca şi 


oamenii-insectă, doar că practică vrăjitoria. Wellan 
ne-a dat ordin să-l eliminăm şi, spre binele tuturor, 
exact asta avem să facem! 

Tot măturând colina cu simţurile lui invizibile, 
Falcon îi observa de departe, temându-se ca 
vrăjitorul să nu profite de discuţia aceasta şi să-i 
atace. Dar Asbeth nu era încă suficient de puternic 
să strivească fiinţele plăpânde şi mizerabile care-l 
căutau. intins pe podeaua rece a grotei, el îşi 
folosea toate puterile să grăbească vindecarea 
rănii. Se-nconjurase de-o energie protectoare, dar 
prezenţa oamenilor în faţa grotei îl făcu să-şi dea 
seama că se serveau de simţurile lor magice să-l 
urmărească. Să se mai scurgă doar câteva ceasuri 
şi vrăjitorul are să fie în măsură să vadă, o dată 
pentru totdeauna, de soarta acestor ființe 
primitive. Mai aruncă încă o privire spre lumina 
mov care ieşea din pieptul lui şi constată că rana 
era pe cale de-a se vindeca. 

In lumina aurie a apusului de soare, lason 
înconjură prudent colina şi sondă tot terenul în 
căutarea altor fisuri în stâncă. Spre marea sa 
uimire, nu mai zări niciuna. Se-ntoarse spre colegii 
lui şi le spuse cu voce joasă. 

— Nu mai sunt alte intrări, anunţă el. Cine are 
onoarea să-l facă pe-acest asasin să scoată nasul 
din cuşcă? 

— In curând are să fie întuneric, lason, ripostă 
Falcon. Chloe are dreptate, va fi mai prudent să-l 
atacăm în zori. 


— Şi să riscăm să-şi fi vindecat deja rănile? 
protestă fratele ei de arme. 

Nesigură, Chloe îşi muşcă buzele. Amândoi fraţii 
de arme îi prezentaseră argumente bune. Dar ce 
să facă? Să-l atace pe vrăjitor chiar şi dacă 
noaptea era aproape sau să aştepte dimineaţa şi 
să fie nevoiţi să-nfrunte un duşman cu forţe 
împlinite şi, mai ales, proaspete? 

— Maestră, spuse atunci Ariane. 

Cavalerii se-ntoarseră atunci spre copila-zână cu 
păr negru ca abanosul lăsat pe ceafă şi cu ochi 
atât de-albaştri ca cerul înalt într-o zi senină de 
toamnă târzie. 

— Nu cred că trebuie să aşteptăm, spuse copila. 
Este vorba de-o fiinţă ucigaşă, care n-ar ezita să ne 
masacreze, dacă i-ar sta în putere. 

— Un Scutier a murit deja pentru că maestrul lui 
a acţionat impulsiv! îi aminti Chloe. 

— Dar vrăjitorul cu siguranţă are să ştie că voi n- 
aţi îndrăznit să-l atacați din cauza nopţii, atunci nu 
este acum momentul? 

— Fetiţa are dreptate, o sprijini lason. 

În locul meu, Wellan ce-ar fi făcut? Se întrebă 
Chloe. Prima îndatorire a unui Cavaler este aceea 
de-a înlătura orice pericol din calea fraţilor lor de 
arme sau din calea poporului. Dar cu ce preţ? 

— la legătura cu el, îi sugeră Falcon, simțind că 
sora lui de arme ezită. 

Dintr-o privire Chloe îl consultă şi pe lason să se 
asigure dacă această soluţie îi convenea şi lui şi 


văzu cum el dă repede din cap, chiar dacă se 
temea că vrăjitorul ar putea intercepta acest 
schimb  telepatic al lor cu Marele Cavaler. 
Camarada lui închise ochii şi se concentră. „Mă 
auzi, Wellan?” 

În grota lui, Asbeth ridică atent capul. Wellan... 
Cavalerul care-i pricinuise durerea asta atroce din 
piept. Are să poată să se răzbune pe el. Te aud, 
Chloe, răspunse vocea cavalerului. Sunt /a granița 
dintre Regatul de Smarald şi Regatul de Argint, în 
apropiere de râul Dilmun. Voi, unde sunteţi? 

Şi noi suntem în Regatul de Argint, răspunse 
femeia. /ndreaptă-te spre nord! 

Wellan îşi îndreptă calul în direcţia cea bună. L- 
ați găsit? întrebă el pătrunzând în pădure. 

Chloe îi spuse că vrăjitorul se ascundea într-o 
grotă în apropiere şi că ei ezitau să-l atace, căci în 
curând soarele avea să apună. Marele Cavaler 
ezită un moment analizând, în creierul lui de 
strateg, cele două posibilităţi. Chloe avea dreptate 
să se teamă de Asbeth. In întuneric, dacă vederea 
lui o egala pe cea a micii prințese mov, riscau să le 
pricinuiască pierderi grave. 

Facti torţe şi plantați-le în fața intrării în grotă, să 
se vadă clar, ca la lumina zilei, toată noaptea, 
ordonă Marele Cavaler. Tot în fata intrării aşezaţi 
ramuri de copac, ca el să fie obligat să le mişte 
dacă se hotărăşte să iasă acoperit de un ecran de 
invizibilitate. Nu trebuie să profite de întuneric să 
ne scape. 


Să mă salvez? Se enervă Asbeth, deschizându-şi 
ochii cei violeţi. Drept cine-l luau aceste creaturi 
inferioare? Nu-i era teamă de ele şi era în stare să-i 
masacreze pe toţi imediat ce-au să i se-mplinească 
forţele. În timpul primei invazii, vrăjitorii 
împăratului, având prea mare încredere în ei, 
fuseseră masacrați dintr-o singură lovitură de 
strămoşii acestor soldaţi îmbrăcaţi în verde. Dar, 
spre deosebire de predecesorii lui, Asbeth avea 
posibilitatea să-nveţe din greşeli. Acum, când el 
cunoştea la ce era bună această armă căreia ei îi 
spuneau spadă, n-are să-i mai lase să se 
folosească de ea împotriva lui. N-are să mai fugă 
din faţa oamenilor, oricâţi luptători magicieni au 
să-l însoţească pe Wellan în această misiune 
sinucigaşă! 

Nu vrei să-l facem să iasă din gaura lui? Se-ndării 
lason. Nu! răspunse sever Wellan, amintindu-şi ce i 
s-a întâmplat lui Cameron. 

Și nu faceți nimic înainte de venirea mea! 
Creatura asta perfidă n-are să ezite măcar o 
secundă să-i taie gâtul Scutierului tău, lason. Te 
rog, ai răbdare! Marele Cavaler îşi îndemnă calul să 
ajungă mai repede în acel loc, înainte ca fratele 
său să încerce vreun gest temerar. 

Se făcuse deja noapte când Wellan ajunse în faţa 
colinei. Nu-i fusese greu să se orienteze, căci 
pădurea era luminată de torţele pe care fraţii lui de 
arme le  puseseră-n pământ, printre copaci. 
Scutierii dormeau între lason şi Falcon, iar Chloe 


stătea de pază pe-o pătură în faţa falezei. Wellan 
descălecă şi se-ndreptă spre ea, având grijă să nu- 
şi trezească fraţii. Văzându-l, faţa camaradei lui se 
destinse şi, acesta, după ce-i strânse mâinile, se 
aşeză lângă ea. 

— E încă acolo înăuntru, şopti ea. 

— E bine, murmură Wellan, printre dinţi. 

— Cum se simte Bridgess? 

— Şi-a revenit perfect, mulţumită intervenţiei 
Kirei. Magicianul de Cristal are dreptate să spună 
că această copilă are să devină o magiciană 
puternică. 

Îşi îndreptă simţurile magice spre grotă şi o 
scrută cu atenţie. Captă imediat gândirea malefică, 
de gheaţă a lui Asbeth. Corpul îi stătea nemişcat, 
dar spiritul fierbea. Marele Cavaler se concentră 
mai mult şi auzi o discuţie stranie din mintea 
omului-pasăre. Exista posibilitatea, ca şi la oameni, 
ca indivizii să poată comunica între ei. Wellan nu 
înţelegea limba aceasta, alcătuită mai mult din 
şuierături, mârâieli şi cuvinte sforăitoare cu sunet 
metalic, dar se îndoia că vrăjitorul îi dădea raportul 
lui Amecareth. „Numai să nu ceară cumva întăriri!” 
îşi spuse el. 

— Există oare mulţi astfel de vrăjitori în imperiul 
oamenilor-insectă? întrebă Chloe, destrămându-i 
deodată toată concentrarea. 

Wellan se-ntoarse spre ea şi citi spaima pe faţa 
ei. Întinse mâna şi o mângâie pe obraz, s-o 
liniştească. Curios lucru, cu toate că era foarte 


frumoasă, el nu o privise niciodată cu ochii unui 
bărbat, cum o privea pe Fan sau pe Bridgess. Părul 
blond, pe care-l purta foarte scurt, la fel ca Falcon 
sau Dempsey, îi dădea un aer de ştrengăriţă. Ochii 
transparenţi, nici bleu, nici cenușii, îi aminteau de 
apele unui izvor de munte. Niciodată ea n-ar putea 
să devină soţia lui, căci, în inima lui, ea are să fie- 
n- totdeauna sora lui. 

— La castel am citit alte documente şi se pare 
că, de la ultimul război, n-a fost decât un singur 
împărat, însă o sumedenie de vrăjitori, ceea ce mă 
face să cred că Amecareth îi execută ori de câte ori 
suportă o înfrângere importantă. 

— Altfel spus, se distră Chloe, tot ce-avem de 
făcut ca să scăpăm de creatura ascunsă-n grotă 
este să câştigăm o bătălie importantă pe coastă? 

— Ar trebui şi ca duşmanul să ne atace din nou, 
ceea ce n-a mai făcut de luni de zile. 

— Dacă înţeleg bine, preferă să trimită un asasin 
singur care s-o atace direct pe Kira! 

— De-asta mă tem şi eu! oftă Wellan. 

„Deci, n-avem de ales! Înţelese femeia. S-ar 
părea că singura cale de-a salva continentul 
Enkidiev este să-l obligăm pe vrăjitorul ăsta să iasă 
din ascunzătoare şi să-l distrugem o dată pentru 
totdeauna! Dar cum?“ se-ntrebă ea. 

— Să-l omorâm, trebuie să-l tăiem în două, 
explică Wellan, citindu-i gândurile. Dar pentru că 
are puterea să-şi vindece rănile, va trebui ca 
bucăţile să nu poată fi puse alături. 


Avem să le ducem la câte două margini opuse 
ale continentului. 

— Îmi imaginez că noi patru îl putem nimici, îi 
spuse Chloe fără să fie prea convinsă. 

Simţindu-i teama, Wellan îşi strecură degetele 
printre ale ei şi le strânse cu afecţiune să o 
liniştească, pentru că îi înţelegea reacţia în faţa 
celui care-I omorâse pe Cameron. li sondă 
gândurile şi printre ele găsi şi teama ca nu cumva 
vrăjitorul să se ia de Scutierii lor. 

— Vrei să-i trimit la Castelul de Smarald? se 
nelinişti el. 

— Singuri? Nu, nu cred că e o idee bună! 

— l-ai putea cere lui Falcon să-i însoţească. Sunt 
sigur că asta i-ar surâde mai mult decât să înfrunte 
o creatură ieşită de-a dreptul din înfricoşătoarele 
basme ale copilăriei sale. 

— Nu vom mai fi decât trei să-l atacăm, Wellan! 
protestă tânăra. Are să fie riscant. 

— Trei Cavaleri împotriva unui vrăjitor mi se pare 
rezonabil! 

Chloe rămase liniştită un moment, hărţuită fiind 
între dorinţa de-a pune Scutierii la adăpost şi 
imprudenţa de-a micşora forţele care să-l înfrunte 
pe Asbeth. Scutierii lor nu erau decât nişte copii de 
zece şi unsprezece ani care nu meritau să moară în 
mâinile duşmanului înainte de-a putea ajunge la 
titlul de Cavaler. 

— Au să fie indignaţi dacă propui să-i îndepărtăm 
de luptă, îi aminti ea. 


— Nu şi dacă le încredinţezi, în acelaşi timp, o 
misiune, replică Wellan zâmbind cu jumătate de 
gură. Aş putea să-i trimit să-l caute pe Bergeau şi 
pe ceilalţi în Regatul de Diamant. 

— Au să-ţi spună că poţi comunica şi telepatic cu 
ei! 

— Am să le răspund că nu vreau ca mesajul meu 
să fie interceptat de vrăjitor. Da, ştiu, scuza e 
cusută cu aţă albă, adăugă el, prevenind 
protestele, dar e singura la care mă pot gândi 
acum. 

„Poate că asta ar funcţiona, totuşi”, îşi spuse ea 
gânditoare. Dacă Scutierii sunt în siguranţă, 
Cavalerii ar putea să atace duşmanul direct. Ea 
ridică repede capul şi-şi dădu acordul. Wellan avea 
de gând să pună-n aplicare planul imediat ce copiii 
se vor trezi. 

— Mă bucur că suntem împreună la îndeplinirea 
misiunii acesteia, Chloe, declară el, strângându-i 
mâna pe care o ţinea încă în a sa. 

— Nu mai mult ca mine, mărturisi ea, uşurată. 
Dar eu n-am calităţile tale de strateg. 

— Dar te descurci foarte bine, o asigură Wellan, 
aruncând o privire mulţimii de torţe care luminau 
intrarea în peşteră. Asbeth este încă în grota lui. 

— Dar n-a murit încă. 

— Mâine împăratul are să trebuiască să-şi 
găsească un alt vrăjitor. 

— Hai, du-te şi dormi un pic, am să-l 
supraveghez eu în locul tău. 


Chloe protestă, căci el călărise mult timp, dar, 
privindu-l în ochi, înţelese că nu avea să adoarmă, 
căci mintea lui clocotea de strategii şi de planuri 
de atac. Il sărută pe obraz şi se duse lângă Falcon, 
lason şi copiii care dormeau într-un cerc strâns. 
Wellan îi observă un moment, gândindu-se la toţi 
Cavalerii, care erau cei mai viteji luptători din tot 
universul. 

Chloe tremura la gândul că trebuia să-nfrunte 
acea creatură malefică ascunsă-n grotă, dar are 
să-i stea alături, în momentul în care o s-o taie-n 
două. 

Noaptea trecu greu pentru Marele Cavaler care 
supraveghea colina plină de crevase, lăsându-şi 
totodată gândurile să alerge. Se gândi la Bridgess, 
la elanul drăgăstos care-l simţise pentru ea, în timp 
ce murea în turnul Magicianului de Cristal şi la 
declaraţiile ei tandre. Niciodată Regina din Shola 
nu-i spusese că-l iubeşte. Când îi apărea, îi 
satisfăcea şi cea mai mică dorinţă, după care se 
interesa de progresele făcute de fiica ei sau îi 
raporta ultimele descoperiri asupra intenţiilor lui 
Amecareth. Cum ar putea să deosebească o 
dragoste adevărată de pasiunea asociată 
simțurilor? 

Pe buzele lui Wellan apăru un surâs. Dacă Asbeth 
folosise noaptea să-i descifreze planurile, are să le 
confunde cu întrebările esenţiale pe care şi le 
punea. „Vrăjitorii au şi ei oare aceleaşi probleme 
ca magicienii în ce priveşte sentimentele?” se- 


ntrebă el, arcuindu-şi o sprânceană. Dinspre grotă 
nu veni niciun răspuns. 

Câteva ore mai târziu, când se trezi s-o 
înlocuiască pe Chloe, lason fu mirat să-l găsească 
în locul ei, studiind cu ochi obosiţi faţada luminată 
de torţe. Se aşeză lângă el şi schimbară o 
strângere călduroasă de mână în stilul Cavalerilor. 

— Când ai venit? întrebă lason. 

— Nu de mult timp, răspunse calm Marele 
Cavaler. 

— Trebuie să fii dărâmat. Du-te şi te culcă lângă 
ceilalţi, pătura mea este caldă încă. 

— Doar dacă-mi promiţi că nu faci prostii în timp 
ce eu dorm! 

— Eu? replică lason. 

Wellan îi dădu pe spate o palmă prietenească şi 
se aşeză între ceilalţi camarazi şi Scutierii lor, care 
dormeau tot cu pumnii strânşi. 


32 
UN DUEL ÎNCRÂNCENAT 


Inedit ce puse capul pe pământ, între doi 


Scutieri, Wellan căzu într-un somn adânc şi avu un 
vis îngrozitor. Se făcea că merge pe-o cărare 
acoperită cu pietre mici strălucitoare, care 
străbătea o pădure cu copaci negri. Pe cerul negru 
precum cerneala nu se vedea nicio stea, împrejur 
era o linişte deplină şi nici ţipenie de om nu 
îndrăznea s-o deranjeze. Işi urmă calea şi se opri în 
faţa unui lac întins, cu ape liniştite. La început pe 
suprafaţa lui se formară imagini încâlcite, apoi ele 
deveniră mai limpezi. Cu stupoare asistă la 
desfăşurarea unei bătălii pe plaja din Zenor. Era 
oare aceea în care primii Cavaleri îi aplicaseră o 
înfrângere usturătoare împăratului Negru? Când 
începu să distingă feţele luptătorilor, ce purtau 
platoşa scut verde a Cavalerilor, văzu că era vorba 
chiar despre el şi fraţii lui de arme. Vârful unei 
lănci se-nfipse în armura lui, exact în centrul crucii 
Ordinului. 

Wellan se trezi tresărind brusc şi trebui să treacă 
un moment să-şi dea seama că se află în pădure, 
în apropiere de grota lui Asbeth. „Ce coşmar...” se 


gândi el. Pădurea era scăldată-n lumina roz a 
răsăritului şi, lângă el, Scutierii se foiau sub pături, 
fiind pe punctul să se trezească. Wellan hotărî să 
aştepte masa înainte să le spună că ei n-au să ia 
parte la luptă. 

Falcon se trezi înaintea lor şi-şi văzu şeful aşezat 
în apropiere de copii, revenindu-şi încet din 
coşmar. Se apropie de el şi-i dădu mâna. Wellan i-o 
strânse cu dragoste, liniştindu-l în acelaşi timp pe 
Cavalerul cel superstiţios. 

Marele Cavaler bău apa din plosca pe care i-o 
întinse Falcon plimbându-şi privirea peste locul în 
care fusese aşezată tabăra. Un pic mai departe 
lason pregătea pe foc masa copiilor, în timp ce 
Chloe supraveghea faleza. 

— Cum se comportă întunecimea sa cu pene? 
întrebă Wellan, aşezându-se lângă Chloe. 

— După câte văd eşti în formă! remarcă ea 
amuzată. 

Wellan preferă să nu-i vorbească despre coşmar. 

În orice caz, Elund le repetase adesea că visele 
nu reprezintă niciodată realitatea şi că foarte puţini 
muritori pot, datorită lor, să prezică viitorul. Mai 
degrabă, ele serveau la eliberarea spiritului de 
tensiunile zilnice. 

— La primele raze ale dimineţii a mişcat, adăugă 
Chloe, surâsul dispărându-i de pe faţă. L-am 
sondat cum am putut mai bine, dar nu este uşor să 
interpretezi sunetele stranii din capul lui. 

„Este deci timpul să-i depărtăm pe Scutieri”, 


înţelese el. 

— Ce-ai simţit? o întrebă el. 

— Şi-a recăpătat forţele şi este gata să se 
răzbune! 

— În cazul ăsta înfruntarea are să fie cu atât mai 
interesantă, căci şi eu mă simt în formă. 

Falcon veni şi el şi se aşeză lângă ei, în timp ce 
lason termina pregătirile pentru masă. 

Wellan profită de ocazie şi cu voce joasă îi 
explică planul lui. Fratele lui, căruia nu-i plăceau 
vrăjitorii, acceptă fără fasoane să-i conducă pe 
copii până ce aceştia aveau să se-ntâlnească cu 
ceilalţi fraţi de arme, undeva spre sud. 

— Odată ce-avem să-i întâlnim, va trebui să-i 
trimitem aici împreună cu Scutierii noştri? întrebă 
Falcon, cu ochii plini de nelinişte. 

— Da, răspunse Wellan. Doar doi Cavaleri să 
rămână cu Scutierii, iar toţi ceilalţi să vină să ne 
ajute. 

Văzând că cei trei Scutieri nu se sculau, lason 
grăbi lucrurile stropindu-i cu apă. Băieţandrii ieşiră 
bodogănind de sub pături şi-l văzură, aşezat un pic 
mai departe, pe Marele Cavaler. Feţele lor se- 
nveseliră deodată şi, politicoşi, veniră să-l salute. 

Mâncară toţi împreună în jurul focului, în timp ce 
Falcon asigura paza. Ariane voi să ştie noutăţi 
despre Bridgess şi Swan, iar Wellan le povesti cum 
s-a vindecat miraculos mulţumită poţiunii lui 
Abnar. Nici nu se punea problema să le spună 
copiilor de intervenţia Kirei. Imaginea ei le-ar fi 


revenit în minte, iar, din ascunzătoarea sa, 
vrăjitorul ar fi putut foarte bine să le citească 
gândurile. Apoi, încercând să se arate cât mai 
convingător, Marele Cavaler le explică noua lor 
misiune. 

— Ne alungaţi, sire? Păru ofensat, Morgan. 

— Ai grijă cum vorbeşti, tinere, îl certă imediat 
maestrul său, lason, care stătea lângă el. 

Copilul lăsă capul în jos, căindu-se, dar Wellan 
ridică mâna, arătându-i lui lason că nu trebuie să 
intervină. 

— Nu vă alung, Morgan, îi răspunse Marele 
Cavaler. Vă încredinţez o misiune care este foarte 
importantă şi, în acelaşi timp, vă depărtez de 
ucigaşul ăsta de copii. N-aş putea să-mi revin 
niciodată dacă v-aţi pierde viaţa precum Cameron 
şi realmente am nevoie ca voi să-i conduceţi până 
aici pe ceilalţi fraţi. 

— De ce nu-i chemaţi telepatic? sugeră Ariane. 

— Pentru că vrăjitorul ar afla ce pregătesc. Nu ne 
stă la îndemână să-i dezvăluim duşmanului 
strategia noastră. 

— La ce serveşte să ai o astfel de însuşire, dacă 
nu poţi să te foloseşti de ea măcar în timp de 
război? se miră Murray, Scutierul lui Falcon. 

— Ne-am putea folosi de ea dacă am şti cu 
exactitate că duşmanii noştri ne înţeleg sau nu 
limba, ca în cazul soldaţilor din rândul oamenilor- 
insectă, dar vrăjitorul ăsta pitulat în grotă o 
înţelege şi o vorbeşte. Pot conta pe voi să-i găsiţi 


pe Bergeau şi pe ceilalţi camarazi ai noştri? 

— Da, sire, răspunse Morgan şi în numele 
celorlalţi. 

Wellan mângâie obrazul copilului, amintindu-şi 
de propriul ucenic, şi speră că o să aibă o viaţă mai 
lungă decât a aceluia, înainte să îl cuprindă din nou 
tristeţea, îi făcu semn lui Falcon să pornească la 
drum. Copiii îşi luară rămas-bun de la maeştri şi îl 
urmară fără să spună niciun cuvânt. 

Mândru de ei, Wellan îi privi dispărând printre 
copaci. Timp de-un moment continuă să-i 
urmărească pe traseul lor cu ajutorul simţurilor 
sale magice, apoi rupse legătura şi se-ntoarse spre 
faleză. Cei doi camarazi îi ghiciră intenţiile şi veniră 
să i se aşeze imediat alături. 

— Cum crezi că-l vei obliga să iasă de-acolo? 
întrebă Chloe. 

— De ce să-şi facă atâta rău?! exclamă lason. 
Am putea să ne unim puterile şi să-l strivim de 
pereţii grotei. 

„Nu-i o idee rea, se gândi Wellan. Închise ochii şi 
cercetă cu simţuri magice toate  încreţiturile 
terenului. Spiritul lui se ciocni imediat de cel al 
vrăjitorului. Conştient de-acum, el ştia că este 
aşteptat de Cavaleri. Simţind prezenţa inamicului 
său declarat, Asbeth se ridică şi, cu paşi grei, 
înaintă spre crăpătura din stâncă. 

Wellan îi simţi mişcările greoaie. Rana de la 
abdomen îi mai provoca oare dureri? Dar vrăjitorul 
ieşise aproape din grotă, aşa că planul Cavalerilor, 


sugerat de lason, nu mai putea fi aplicat. Marele 
Cavaler îşi avertiză, în acelaşi timp, fraţii de arme 
să se pregătească să-l înfrunte şi toţi deodată îşi 
traseră spadele. 

Omul-pasăre ajunse la ieşirea din grotă şi dădu 
la o parte numeroasele crengi care-i barau ieşirea, 
scoţându-şi pieptul în afară imediat ce-i văzu pe 
oameni. Chloe şi lason luptaseră cu sute de 
oameni-insectă încă de la-nceputul războiului 
împotriva-mpăratului, dar niciodată cu nişte 
creaturi semănând cu fiinţa asta, acoperită toată 
cu pene negre. 

— Wellan... croncăni el, recunoscându-l. 

— Este o creatura oribilă, pe care nu mi-a fost 
dat s-o întâlnesc vreodată, nu se putu împiedica 
lason să comenteze. 

— V-am somat deja să părăsiţi pământurile 
noastre,  Asbeth, tună Wellan, strângându-şi 
mânerul spadei cu două mâini. Acum aveţi să 
plătiţi pentru crimele săvârşite împotriva rasei 
umane. 

Vrăjitorul îşi întoarse încet capul de fiinţă pe 
jumătate insectă şi pe jumătate pasăre spre Chloe, 
apoi spre lason, cântărindu-le rapid forţele. Mai 
solidă decât bărbatul, femeia i se păru şi mai 
prudentă, dar colegul ei afişa aceeaşi energie de 
luptător ca şi omul numit Wellan. 

— Am venit să iau ceea ce aparţine stăpânului 
meu, împăratul Amecareth, declară vrăjitorul fără 
să mişte un singur muşchi. 


— Continentul nostru? replică în bătaie de joc 
lason. 

Wellan fu tentat să-l facă să tacă pe fratele lui de 
arme, dar nu voi ca adversarul lor să interpreteze 
gestul lui drept disensiuni printre Cavaleri. 

— N-avem nimic ce v-ar putea aparţine! şuieră 
el. 

— O ţineţi pe Narvath împotriva voinţei ei, 
continuă Asbeth cu vocea lui cârâitoare. Dacă n-o 
daţi de bunăvoie împăratului, am s-o iau eu însumi 
ş-am să-i elimin pe toţi cei care vor încerca să mă- 
mpiedice! 

— Ce poate să-nsemne o Narvath? Şugşoti lason 
spre Wellan. 

Vrăjitorul înţelese imediat întrebarea de pe faţa 
acelui Cavaler. Cum putea să nu ştie că fiica lui 
Amecareth se afla printre ei? Figura ei îi apăruse 
clar în mintea copilului pe care-l sugrumase în faţa 
lui Wellan. 

— Dacă mi-o daţi înapoi, am să plec fără vărsare 
de sânge de pe pământurile voastre. 

— Este prea târziu pentru asta! îi aruncă Wellan. 
Aţi luat deja viaţa unuia dintre Scutierii noştri şi pe 
cea a Reginei din Shola! 

Asbeth îşi aplecă pe-o parte capul în timp ce-şi 
amintea cum refuzase mama lui Narvath să-şi 
folosească puterea magică şi să-şi apere viaţa în 
castelul ei de gheaţă. 

— Da... îşi aminti el, ridicând uşor capul. O 
femeie încăpăţânată şi stupidă, uşor de omorât! 


Asemenea unei săgeți străpungându-i corpul, 
mânia urcă în Wellan. „Regina ocupă un loc tare 
important în inima lui şi, totuşi, ea nu mai există”, 
se miră Asbeth. Fără-ndoială că oamenii sunt nişte 
fiinţe pe care nu le poţi înţelege. 

— Am să fiu obligat să vă distrug dacă nu-mi daţi 
ceea ce caut, îi ameninţă vrăjitorul. 

— Nimeni nu-l ameninţă astfel pe-un Cavaler de 
Smarald! Se supără Wellan. 

Cu sabia gata să lovească, înaintă spre vrăjitor, 
cu cei doi fraţi de arme de-o parte şi de alta, ca şi 
cum s-ar fi antrenat special pentru o astfel de 
înfruntare. Unul dintre ei ar avea desigur ocazia să- 
| doboare, dacă ceilalţi i-ar atrage cu ceva atenţia. 
Dintre cei trei Wellan avea braţul cel mai puternic, 
dar lason ar fi putut să-l lovească de stânci cu 
puterea lui de levitaţie, iar Chloe, influențând 
curenţii, l-ar fi putut izbi de copaci. 

Stabilindu-şi rapid strategia, Marele Cavaler făcu 
semn surorii sale de arme să-l atragă spre el, iar 
tânăra răspunse imediat ordinului nerostit. 

Fără măcar să clipească, ea ridică un vânt violent 
în jurul lui Asbeth, încercând să se strecoare în 
spatele lui şi să-i distragă atenţia, permiţând astfel 
fraţilor ei să lovească. 

Vrăjitorul îşi învârti capul pe gâtul lui de pasăre, 
urmărind-o cu ochii săi luminoşi. Cu viteza 
fulgerului Wellan se repezi, dar spada lui lovi un 
scut puternic şi invizibil, care, sub şocul lamei lui, 
reflectă o lumină mov. Trecu şi lason la atac şi păţi 


acelaşi lucru. Se lovi de-acelaşi obstacol. 

Înainte ca bărbaţii să-l atace din nou, Asbeth 
întinse brusc aripa şi o apucă pe Chloe de gât. 
Femeia Cavaler scoase un strigăt de durere şi lăsă 
să-i cadă sabia pe jos ca să se poată servi de 
ambele mâini spre a se elibera de ghearele care i 
se-nfundau cu cruzime în piele. Wellan îşi atacă 
duşmanul, dar nimic nu putea pătrunde dincolo de 
bariera invizibilă pe care vrăjitorul o ridicase 
împrejurul lui. 

— Unde este Narvath? Se enervă omul-pasăre, 
punând cealaltă mână pe capul lui Chloe cu gând 
să-şi înfigă acolo ghearele. 

Wellan îşi ridică mâna liberă, şi o rază 
strălucitoare ieşi din palma lui. Dacă spada nu 
reuşise să străpungă scutul invizibil, fără-ndoială 
că razele incendiare au să reuşească. Marele 
Cavaler îl bombardă pe Asbeth cu energia mâinilor 
lui şi lason i se alătură pe flanc. Concentrară 
flăcările pe bariera magică şi în final reuşiră să 
deschidă o breşă. 

Focul linse picioarele vrăjitorului care brusc îşi 
retrase ghearele de pe Chloe. Femeia căzu la 
picioarele lui ca o păpuşă din cârpe. Asbeth ridică 
apoi în faţa lui ambele aripi, să poată întoarce 
fasciculele incandescente împotriva Cavalerilor, 
dar lason fu mai rapid. Făcând apel la toată forţa 
lui, se servi de puterea lui de levitaţie să strângă 
flăcările-mprejurul creaturii malefice. În acelaşi 
timp, Wellan îşi apucă zdravăn spada cea lungă, 


fiind gata să-l taie-n două. 

Simţind cum i se pârlesc penele în interiorul 
coconului protector, Asbeth înţelese că trebuie să 
iasă urgent din capcană, dacă voia să contraatace. 
Se ridică fără veste-n aer, dar lason se folosi de 
puterea lui de atracţie să-i prindă labele şi să-l 
trântească brutal de pământ. Cu suficient de multă 
forţă ca să-l omoare, şocul îl trânti mai întâi de 
trunchiul unui stejar bătrân, dar, în loc să cadă în 
faţa Cavalerilor, el se ţinu zdravăn cu ghearele de 
scoarţa copacului. Ofensat, jignit grav, contemplă 
cu ochii lui violeţi această pleavă umană care- 
ndrăznea să-i reziste. Nimeni nu se purta astfel cu 
un servitor al împăratului fără să-şi piardă capul! 

Dar luptătorii de pe Enkidiev nu-şi spuseseră încă 
ultimul cuvânt. Wellan îşi eliberă o mână şi 
îndreptă un fascicul strălucitor spre crengile 
copacului unde Asbeth se refugiase şi le dădu foc 
ca să-l oblige să coboare. Omul-pasăre se lăsă 
imediat să cadă pe pământ, la doar câţiva paşi de 
Marele Cavaler, descoperindu-şi dinţii ascuţiţi din 
clont. 

— Am să mă-ntorc şi-aveţi să fiţi primul pe care- 
am să-l omor! îl ameninţă Asbeth, cu ochii dintr- 
odată mai luminoşi. 

O explozie violentă se produse în faţa lui Wellan, 
care-şi apără faţa cu braţul, să nu fie ars de 
scânteile albăstrii, urmate imediat de un fum gros, 
care se ridica înfăşurându-se spre vârful copacilor. 
Când aerul se limpezi, vrăjitorul dispăruse deja. 


Imediat lason sondă împrejurimile în timp ce şeful 
lui stingea magic focul dintre crengi. 

— Unde-a dispărut? strigă lason, întorcându-se 
de jur împrejur. Nu-l mai simt! 

Wellan prinse un firişor de energie malefică 
îndepărtându-se grăbit spre miazănoapte, probabil 
pe calea aerului. Primul lui îndemn a fost să-l 
urmeze, dar, văzând-o pe Chloe zăcând pe 
pământ, cu faţa acoperită de sânge, lăsă sabia să 
cadă şi se-ndreptă în grabă spre ea. Ea respira 
încă, dar foarte slab. 

Sângele curgea din abundență prin rănile 
pricinuite de ghearele lui Asbeth. 

lason întinse plosca cu apă lui Wellan, apoi 
apucă învelitoarea lui, îngenunche în partea 
cealaltă a surorii lui de arme şi rupse fâşii de stofă. 
Împreună şterseră şi pansară rănile lui Chloe cum 
putură mai bine, apoi lason puse mâinile pe capul 
tinerei adunându-şi toate puterile de vindecare. 
Acestea nu erau atât de puternice ca ale lui Santo 
sau Falcon, dar reuşiră cel puţin să oprească 
sângerarea. Chloe începu să geamă, iar lason 
încetă tratamentul. Deschise ochii ei transparenţi 
şi-i privi fără să-şi ascundă suferinţa. 

— Îmi pare rău, Wellan... şopti ea. 

— Dar de ce? murmură marele Cavaler, ridicând- 
o cu dragoste în braţe. Că eşti victima nefericită a 
unei creaturi perfide? 

— Mi-a scormonit mintea!... 

Wellan prinse privirea speriată a lui lason. 


Creatura avea deci puterea să extragă ce voia din 
gândurile victimelor, înfigându-şi ghearele în capul 
lor? Ce găsise în cel al lui Chloe? Numele şi felul în 
care-arată fraţii lui de arme? Amplasamentul 
Castelului de Smarald? Până unde a avut timp s- 
ajungă? 

— Ce căuta? întrebă Wellan, chiar dacă ştia deja 
răspunsul la întrebarea aceasta. 

— O copilă mov... şopti tânăra, în timp ce leşina 
din nou. 

— Această Narvath este Kira? se miră lason. 

înfăţişarea serioasă a lui Wellan îl făcu să- 
nţeleagă că el ştia mult mai mult decât ei despre 
vrăjitor şi căutările acestuia. 

— Nu crezi că e timpul să ne spui adevărul, 
măcar să ştim şi noi pentru ce o să fim schingiuiţi 
într-o zi tot aşa precum Chloe acum? Se zbârli 
lason. 

— Magicianul de Cristal mi-a cerut să păstrez 
pentru mine acest adevăr teribil! suspină Wellan, 
legănând-o în braţe pe sora lor de arme. 

— Toţi purtăm titlul de Cavaleri de Smarald, la fel 
ca şi tine! Tratamentul ăsta bazat pe favoritisme 
este cât se poate de nedrept! 

— Da, ai dreptate!... mărturisi Wellan, coborând 
ruşinat privirea. 

Continuând s-o strângă pe Chloe la piept, Marele 
Cavaler îi povesti tot ce ştia despre copila mov şi 
lason îl ascultă cu urechile ciulite. 

— Deci Kira este fiica lui Amecareth? Dar ce 


amestec are aici Regina din Shola? 

— Împăratul a agresat-o în castelul ei de gheaţă. 
Ea nu ne este duşman, ci, ca mulți alţii, o victimă a 
împăratului Negru. 

— Şi ai de gând să i-o dai pe Kira? întrebă lason, 
cu fruntea încreţită din cauza emoţiei. 

— Nu! 

— Cred că-ţi dai bine seama că vrăjitorul n-are să 
ezite să omoare pe toată lumea până ce n-o să 
pună mâna pe ea. 

— O să găsim mijlocul să-l oprim! ripostă violent 
Marele Cavaler. Nimeni nu este de neînvins! 

Se ridică din nou cu Chloe în braţe şi se duse 
spre cai. lason se grăbi după el fără să-nţeleagă 
ce-avea de gând. 

— Ai să te-ntorci în Regatul de Smarald şi o s-o 
dai pe Chloe în grija maestrului Abnar, îi ordonă 
Wellan. 

— O, nu! Se-mpotrivi lason. Nici nu se pune 
problema să pleci singur în căutarea acestui 
asasin. Este mult prea periculos! 

— E mult mai periculos să-ll laşi să circule după 
bunul lui plac pe continent! 

— Ce i-a făcut lui Chloe ar putea să-ţi facă şi ţie, 
iar tu deţii mult mai multe informaţii decât noi. 
Imaginează-ţi un pic răul pe care l-ar fi făcut dacă 
ajungea să le extragă din capul tău! lar noi avem 
prea multă nevoie de tine, ca să riscăm să te 
pierdem stupid. Să ne-ntoarcem împreună la castel 
şi să construim alte planuri luând în consideraţie 


tot ce am aflat despre creatura asta. Cavalerii nu 
sunt doar un singur om, Wellan. Ei acţionează 
laolaltă! 

Marele Cavaler o depuse pe Chloe pe pământ, în 
preajma cailor, şi, în linişte, îşi adună lucrurile în 
sacoşa de piele. Exasperat de purtarea lui, lason îi 
apucă brutal braţul să-l oprească. 

— Ai auzit măcar ce-am spus? explodă el. 

— Da şi sunt pe cale să mă gândesc la ele, 
răspunse Wellan, traversându-l cu privirea. 

lason se lăsă păgubaş, amintindu-şi de locul lui 
în Ordin. El nu trebuia să pună sub semnul 
întrebării hotărârile şefului său, dar nici nu putea 
să-l lase să se-arunce-n gura lupului. Cobori 
privirea în semn de supunere şi-şi aranjă şi el 
lucrurile lui cât şi pe cele ale lui Chloe, apoi 
recuperă săbiile. 

Într-un târziu, când Wellan încălecă, îi spuse lui 
lason să i-o dea pe sora lor de arme. Uşurat, lason 
înţelese că-şi convinsese şeful să se-ntoarcă la 
castel. 

leşiră din pădure şi se-ndreptară spre Regatul de 
Smarald. Wellan strângea la piept pe Chloe, în 
acelaşi fel în care o dusese şi pe Bridgess cu 
câteva zile înainte. Văzându-l, lason înţelese 
sentimentul adânc de dragoste pe care Marele 
Cavaler o purta fraţilor lui de arme, căci ar fi făcut 
acelaşi lucru pentru oricare dintre ei. 

Wellan şi lason îi prinseră din urmă pe Falcon şi 
pe cei trei scutieri în momentul în care ei traversau 


graniţa cu Regatul de Smarald şi, nu după mult 
timp, întâlniră şi grupul lui Bergeau. Dempsey sări 
imediat din şa şi veni s-o ia pe Chloe din braţele 
şefului său şi să-i examineze rănile. Wellan 
descălecă şi el să-şi dezmorţească picioarele şi 
privi atent tratamentul de vindecare aplicat de 
fratele său de arme. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Bergeau. 

— E opera vrăjitorului, îl informă lason, coborând 
şi el din şa. 

Apoi povesti celor şapte Cavaleri şi Scutierilor 
acestora despre perfidia oribilei creaturi acoperite 
cu pene. Când unul dintre Cavalerii mai tineri vru 
să ştie ce căuta vrăjitorul în capul lui Chloe, lason îl 
consultă pe Wellan din priviri. Marele Cavaler era 
nemişcat ca o statuie de minute bune, dar îşi dădu 
imediat seama ce însemna privirea colegului său. 
Era de preferat ca adevărul despre Kira să nu se 
răspândească pe tot continentul, dar nu-şi putea 
permite să-şi piardă încrederea soldaţilor lui. Le 
povesti deci toată-ntâmplarea, insistând pe ideea 
că fetiţa nu cunoştea adevărata sa identitate şi că 
niciunul dintre ei nu trebuia să i-o facă cunoscută. 
Le povesti apoi şi întâmplarea băiatului mov, 
sacrificat în vremurile de demult, ca rasa umană să 
poată fi salvată. 

— Dar, după cum se vede, n-a salvat nimic, 
întrucât împăratul este iarăşi aici, trase concluzia 
Wanda. 

— E-adevărat, acceptă Wellan, şi acesta este 


motivul pentru care noi n-avem să repetăm 
greşeala străbunilor noştri. Trebuie s-o protejăm pe 
Kira împotriva împăratului, căci, dacă o va lua la el, 
ea n-are să-şi mai poată împlini rolul de 
protectoare a purtătorului de lumină. 

— Vrăjitorul ştie unde este ascunsă? Se 
impacientă Nogait. 

— Nu ştiu ce-a descoperit el în mintea lui Chloe, 
mărturisi oftând Marele Cavaler. 

— N-ar trebui să stăm aici, îi sfătui Bergeau. 
Chloe ar putea fi transportată până la castel? 

Dempsey declară că, rănile ei fiind superficiale, 
drumul n-are să le agraveze. Incălecară deci cu 
toţii şi-şi reluară drumul spre Castelul de Smarald. 
Dempsey insistă s-o transporte el însuşi pe sora lui 
de arme şi Wellan îşi dădu seama de dragostea 
profundă pe care acesta i-o purta lui Chloe. 

Din fruntea coloanei, Marele Cavaler putu să-şi 
observe toţi oamenii şi să constate că alura lor era 
mândră, cu tot numărul lor destul de mic. Până-n 
prezent îşi învinseseră toţi duşmanii şi aveau să-l 
elimine şi pe Asbeth. 


33 
DEMPSEY Şi CHLOE 


Cana Chloe se trezi, simţi imediat salteaua 


moale aflată acum sub corpul ei chinuit şi mirosul 
familiar al lumânărilor de ceară fabricate de 
servitorii de la Castelul de Smarald. Se afla în 
camera ei din aripa Cavalerilor. Oare visase 
confruntarea aceea cu vrăjitorul? îşi mişcă încet 
mâna, ridică braţul şi-şi duse degetele prin părul 
scurt cu gând să caute rănile făcute de oribila 
creatură cu pene. 

— Am închis rănile, îi spuse Dempsey. 

Întoarse capul şi, la lumina flăcărilor, văzu faţa 
blândă a Cavalerului blond, cu ochi albaştri 
luminoşi, care se uita neliniştit la ea. Intinse mâna 
tremurând şi-i mângâie obrazul cu recunoştinţă. 
Dempsey îi luă degetele şi i le strânse cu dragoste. 

— Mă simt bine, îl asigură ea cu o voce care abia 
se-auzea. Nu-ţi mai face griji! 

— lason ne-a povestit că acea creatură şi-a 
înfundat ghearele în carnea ta. Ar fi putut fi 
otrăvite ca dinţii dragonului care-au muşcat-o pe 
Bridgess. 

— Vrăjitorul s-a servit de gheare doar să intre-n 
mintea mea. Acestea sunt captatoare puternice de 


energie. Nu cred că avea intenţia să mă omoare. 

Dempsey se ridică de pe scaun şi se aşeză pe 
pat, alături de ea. „Deodată privirea-i e alta“, 
observă Chloe. Căută printre gândurile lui până 
când el îşi trecu braţele împrejurul umerilor ei, şi-o 
trase spre el. Ea îl lăsă, crezând că vrea să se 
instaleze mai bine pe perna de pene şi fu extrem 
de surprinsă când buzele lor se-ntâlniră. 

Fuseseră dintotdeauna foarte apropiaţi, dar 
niciodată Chloe nu se gândise că sentimentele 
acestui bărbat frumos, care coborâse de la munte, 
erau, în ceea ce-o priveşte, atât de profunde. 

Cu toate că era uimită, nu încercă să-l 
îndepărteze şi se-mbrăţişară îndelung, studiindu-şi 
emoţiile. Intotdeauna Dempsey îi dăduse mici 
atenţii, dar niciodată nu-i trecuse prin minte că ar 
fi putut fi îndrăgostit de ea. 

— Niciodată n-ar trebui să aşteptăm ca cei pe 
care-i iubim să fie în pericol de moarte să le 
mărturisim sentimentele,  şopti Dempsey la 
urechea lui Chloe, strângând-o mereu la piept. 

„Este ceea ce şi Wellan a descoperit alături de 
Bridgess”, îşi aduse ea aminte. 

— Te iubesc de când te-am întâlnit! Sunt 
aproape douăzeci de ani! 

— De la venirea noastră la Castelul de Smarald? 
se miră ea. Dar nu eram decât o copilă! 

— Erai cea mai frumoasă copilă de pe-ntreg 
continentul, o tachină Dempsey, făcând-o să 
roşească. Şi erai atât de diferită de mine! Este 


ceea ce m-a atras mai mult. Am nevoie de 
dragostea ta, de intuiţia ta, de prezenţa ta. 

Chloe privi în inima lui şi-i citi sinceritatea. 
Impresionată, cu vârful degetelor, îi mângâie 
buzele, fără să ştie ce să spună. Declaraţia asta de 
dragoste era atât de neaşteptată, atât de 
surprinzătoare... Ea îşi iubea, bineînţeles, toţi fraţii 
de arme, dar, făcând apel la amintiri, înţelese că 
Dempsey ocupase, în inima ei, mai mult loc decât 
toţi ceilalţi. 

— Sper că îmi împărtăşeşti sentimentele... se 
nelinişti Cavalerul, văzând-o că ezită. 

— Da... dar mi-ar fi plăcut să mi-o spui mai 
repede! Dacă aş fi murit de mâinile lui Asbeth, n-aş 
fi apucat să aflu nimic... 

— Ştii foarte bine că nu sunt atât de convingător 
ca tine. Aşteptam momentul potrivit! 

— AŞ fi preferat un pic mai mult romantism, dar 
la ce pot să mă aştept din partea unui războinic? 
glumi ea, potolind totodată şi temerile prietenului 
ei. 

— Şi dacă ţi-as cere să te căsătoreşti cu mine, aş 
fi romantic? întrebă el în cele din urmă, făcându-şi 
curaj. 

„Hotărât lucru, bărbaţii sunt întotdeauna lipsiţi 
de abilitate”, gândi ea, reprimându-şi un zâmbet. l- 
ar fi plăcut ca Dempsey să-i facă această 
propunere la începutul anotimpului cald, pe-un 
câmp mare, plin de flori, care ar fi-mbălsămat 
regatul cu parfumul lor, şi în niciun caz în camera 


ei, în timp ce ea trebuia să-şi vindece rănile făcute 
de vrăjitor. 

— Mi-ar plăcea să-mi petrec viaţa alături de tine, 
Dempsey, dar nu trebuie să uităm cine suntem, 
spuse Chloe, nedorind să-i frângă inima. Noi avem 
să fim adesea despărțiți din cauza unor misiuni 
diferite, iar eu nicidecum nu vreau să mă opresc şi 
să dau naştere unor copii, să-i cresc şi... 

El puse tandru degetele pe buzele iubitei lui s-o 
facă să tacă şi un surâs larg îi lumină faţa de 
muntean din Berii. 

— Da, ştiu şi m-am gândit îndelung la asta, în 
timp ce vânam dragoni pe malurile râurilor, dar nu 
este important să fim mereu împreună, din 
moment ce ne putem întâlni aici. De altfel, avem şi 
nişte însuşiri minunate care ne permit să fim tot 
timpul în legătură, oricare ar fi distanţa care ne 
desparte. Cât despre copii, aş putea să-ţi aduc 
aminte că mai avem încă doi de educat: Scutierii 
noştri Colville şi Ariane? 

Transpusă de fericire, Chloe se ascunse-n braţele 
lui Dempsey, gândind că are să fie plăcut să-şi 
împartă viaţa cu un om atât de înţelegător. 

— Ce spui? întrebă el, nefiind sigur de răspunsul 
ei. 

— Accept să mă mărit cu tine, Cavaler Dempsey 
de Smarald! Ştiu că dragostea ta pentru mine n- 
are să se stingă niciodată! 

Rămaseră un moment unul în faţa celuilalt, apoi 
Dempsey o ajută pe viitoarea sa soţie să facă 


câţiva paşi prin cameră, să se asigure că vrăjitorul 
nu-i făcuse răni invizibile, şi o luă cu el în sala 
Cavalerilor. 

Era noapte şi Wellan stătea singur în faţa vetrei 
de piatră, privind dansul flăcărilor printre butucii 
pe care-i zgândărea cu un vătrai lung. Marele 
Cavaler întoarse capul spre cei doi camarazi ai lui, 
iar zâmbetul lui o făcu pe Chloe să-nţeleagă că el 
cunoştea mai demult planurile fratelui său de 
arme. Se apropie, iar el se ridică şi-o strânse-n 
braţe cu multă afecţiune. 

— E-o conspirație, nu-i aşa? glumi ea. 

— Dempsey te iubeşte dintotdeauna, dar nu ştia 
cum să ţi-o spună. Eu l-am convins doar să-şi 
deschidă inima. E tot ce-am făcut, îţi jur! Formaţi 
un cuplu atât de frumos amândoi, încă de pe când 
eraţi copii! Vă urez numai fericire! 

O sărută pe obraz pe Chloe, iar pe Dempsey îl 
îmbrăţişă, şoptindu-i la ureche că era cel mai 
norocos om de pe tot continentul Enkidiev. 

A doua zi, la masa de dimineaţă, Dempsey 
anunţă vestea cea bună şi toţi începură să 
pregătească celebrarea fericitului eveniment. 
Având în vedere că, în curând, Cavalerii aveau să 
plece în misiune, cei doi hotărâră se facă nunta 
chiar în ziua în care regele le-ar fi acordat această 
favoare. 

Spre sfârşitul după-amiezii, în faţa suveranului 
Smarald întâiul, aflat în sala tronului, fu celebrată 
căsătoria Cavalerilor Chloe şi Dempsey, la care 


participară Magicianul de Cristal, magicianul Elund, 
cu Hawke ucenicul lui, Cavaleri şi Scutieri, prinţesa 
Kira şi demnitari ai curţii regale. Pentru Wellan 
acesta era un prilej bun să ridice moralul trupei, 
înainte de-a porni în căutarea vrăjitorului Asbeth. 

Uitându-şi grijile timp de câteva ore, luă loc 
alături de fraţii lui de arme şi de Scutierii lor, toţi 
îmbrăcaţi în costume elegante, şi-i ascultă pe 
Chloe şi pe Dempsey pronunţându-şi jurământul de 
credinţă şi de fidelitate. Profită de-acest moment 
să sondeze gândurile camarazilor săi, să afle toate 
problemele lor şi să le rezolve fără-ntârziere. 

Toată lumea se bucură de hotărârea colegilor lor, 
iar cei mai în vârstă păreau să fie convinşi că ar fi 
trebuit să se căsătorească mai demult. Wellan se 
distră simțind la Falcon un interes cât se poate de 
tandru pentru Wanda, o tânără care răspundea de 
bunăvoie, cu zâmbete timide, la încercările lui de 
a-i sugera sentimentele care-l stăpâneau. Cu toate 
că fuseseră eroi, fraţii lui de arme nu rămăseseră 
mai puţin oameni, pradă aceloraşi nevoi ca ale 
celor pe care-i apărau. Şi Wellan voia ca luptătorii 
lui să fie fericiţi. Nu peste mult timp, o să aibă 
desigur parte de-o altă nuntă. 

In acel moment simţi cum spiritul lui Bridgess îi 
înfloreşte tandru pieptul. Se-ntoarse şi-i observă 
privirea plină de adoraţie. Era minunată în 
costumul ei verde presărat cu pietre preţioase şi cu 
părul prins pe ceafă, dar inima lui nu-nceta s-o 
dorească mereu pe Regina din Shola şi, în cele din 


urmă, întoarse ochii cu tristeţe. 

Cu ocazia fericitului eveniment, regele organiză 
în sala castelului o sărbătoare de-a dreptul 
somptuoasă, la care cu toţii se grăbiră să ia parte. 
Vinul  curgea-n cascade, mâncare era din 
abundență, iar râsetele umpleau castelul de voie 
bună, aşa cum se cuvenea să fie la un festin ca 
acesta. Timp de câteva ore, cei de faţă le urară 
noilor soţi casă de piatră şi numai bucurii, uitând 
cu totul că erau în război. Doar Wellan nu putea să 
uite. 

Marele Cavaler zâmbea la glumele colegilor, 
asculta ciulind urechile istorisirile cam piperate ale 
lui Bergeau despre vânătoarea de dragoni şi-l 
supraveghea discret pe Falcon, care-i făcea curte 
Wandei într-un colţ liniştit al vastei încăperi. Dar 
nici atmosfera veselă, nici vinul nu-l făcură să uite 
că asasinul lui Fan se afla încă pe continentul 
Enkidiev. Golind pocalul de argint a doua oară, 
începu să construiască planuri cum să-l prindă 
înainte ca el să poată ajunge în Regatul de 
Smarald. 

— Nu vă destindeţi niciodată? remarcă Abnar, 
aşezându-se lângă el. 

— Imi închipui că asta este menirea unui 
conducător de oameni, replică Wellan, punându-şi 
pocalul pe masă. Maestre Abnar, sunt incapabil să 
uit ce mă apasă, ce mă copleşeşte! Dintotdeauna 
am fost aşa! 

Ochii cenuşii ai lui Abnar îl fixară intens, şi 


Cavalerul remarcă acum prima dată că el nu clipea 
ca toţi ceilalţi oameni. 

— Am sondat continentul Enkidiev şi l-am găsit 
pe vrăjitor. S-a refugiat în Regatul Elfilor. 

— Aş fi preferat s-o ia-n altă direcţie, mormăi 
Marele Cavaler, care nu dorea nicicum să-l revadă 
pe Regele Hamil. 

— Mai devreme sau mai târziu, are să trebuiască 
să vă reglaţi diferendele cu seniorul pădurilor, sire. 

— În acest caz are să fie „târziu”, ripostă Wellan, 
nemulţumit. Apucă urciorul din gresie şi-şi turnă a 
treia cupă cu vin. Cunoaşteţi intenţiile vrăjitorului? 
întrebă el, ca să evite să vorbească despre elfi. 

— O caută pe Kira. A văzut-o în mintea lui Chloe 
şi în cea a lui Cameron, explică Abnar. 

Cavalerul dădu o dată tare cu pumnul în braţul 
fotoliului de catifea, înăbuşindu-şi o înjurătură. 
Cum avea el s-o protejeze pe moştenitoarea din 
Shola dacă vrăjitorul avea un astfel de acces la 
gândurile oamenilor? 

— Ştie unde se află? se nelinişti el lângă 
Nemuritor, făcând un efort supraomenesc să nu 
ridice vocea. 

— Nu, n-a avut atâta timp să ajungă până acolo 
în mintea tinerei noastre mirese, dar eu cred că 
Regele Hamil bănuieşte. 

larăşi el! Mânia urcă precum o săgeată în corpul 
lui Wellan, la gândul că elfii ar putea-o trăda pe 
Kira. Plecă din sala cea mare, să nu cumva să urle 
de furie în mijlocul bucuriei generale. Apucând-o 


pe culoarul care ducea în aripa Cavalerilor, el se 
opri când Abnar se materializă în faţa lui, 
blocându-i drumul. 

— Din cauza aceasta va trebui să faceţi pace cu 
Regele Elfilor, sire Wellan, îl somă Magicianul de 
Cristal, încrucişându-şi braţele. 

— Sau să-l liniştesc pentru totdeauna! Se-ambală 
Cavalerul. 

— Asta nu face parte din jurământul pe care l-aţi 
depus! 

— Am jurat să apăr continentul Enkidiev şi pe 
locuitorii lui şi, dacă trebuie să elimin un rege ca să 
salvez mii de vieţi, n-am să ezit niciun moment. 

Wellan îşi urmă drumul şi Nemuritorul nu-l mai 
opri. Probabil că devenise imperios necesar să 
aleagă un Cavaler mai diplomat, cum ar fi Santo, 
să-l liniştească pe Regele Hamil. Se dematerializă 
şi se-ntoarse în sală să-i observe pe ceilalţi, căci 
festivitățile se prelungiră toată noaptea. 

Tare supărat, Wellan ştia că n-are să poată dormi 
în noaptea aceea şi nici nu avea inima să se 
distreze cu fraţii lui de arme. O baie, o şedinţă 
lungă de meditaţie şi, la nevoie, multe ore de 
studiu în bibliotecă ar fi putut desigur să-l destindă. 

Ajuns în camera lui, îşi dădu jos costumul elegant 
şi-mbrăcă o simplă tunică. Cu picioarele goale şi un 
prosop pe umeri, se-ndreptă spre băi, dar se opri 
chiar sub bolta porţii, simțind o prezenţă. Erau 
Bridgess şi Kevin. Plăcerea care-o încercau îi frânse 
imediat inima. 


Wellan se retrase uşor pe culoar, gândindu-se că 
era greşeala lui dacă pe Bridgess o interesa un alt 
bărbat, căci, în ceea ce-l priveşte, niciodată n-o 
încurajase. Se-ntoarse în camera lui, aruncă de 
perete prosopul de baie şi se lăsă să cadă pe pat. 

Conta mai mult să fie singur şi fără obligaţii ca să 
poată împlini misiunea lui cât se poate de 
importantă. Avea un continent de salvat şi nimic 
nu trebuia să-i distragă atenţia. Dar în fundul fiinţei 
sale simţea o rană dureroasă, o suferinţă pe care 
n-o înţelegea deloc. 

În timp ce Wellan îşi analiza sentimentele, Kira, 
aşezată şi ea pe patul ei prindea, de câteva ore, tot 
felul de emoții contradictorii. De când îi 
transmisese lumină mov lui Bridgess, ca s-o 
salveze, şi de când Wellan o apucase de mână în 
timpul operației de vindecare, se-ntâmpla, din 
când în când, să-mpărtăşească momente de 
intimitate telepatică cu ei. 

Kira resimțea, în acelaşi timp, plăcerea lui 
Bridgess şi gelozia lui Wellan. Dar, fiind doar în 
vârstă de nouă ani, ea nu-nţelegea aceste emoţii 
de adult. Armene o găsi stând pe patul ei, 
îmbrăcată cu minunata ei tunică violetă, presărată 
cu ametiste, nemişcată şi gânditoare. 

— Te-am căutat peste tot în sala cea mare! 
exclamă servitoarea. 

— După urări am plecat, mărturisi Kira. 

— Dar de ce? se miră Armene, aşezându-se 
lângă ea. Aveai atâta chef să asişti la sărbătoarea 


asta! 

— M-am gândit bine şi am ajuns la concluzia că 
era preferabil să nu mă prezint. 

— Ce spui tu acolo? Sunt sigură că regele s-a 
supărat pe tine. A 

— Nu voiam să-i tai cheful Cavalerului Wellan. In 
fond, cei care-şi unesc vieţile sunt fratele şi sora lui 
şi voiam să fie vesel... Dar mi-e teamă că am 
eşuat, căci în momentul ăsta este cel mai nefericit 
om din lume. 

— Şi de unde ştii tu toate astea? Eşti doar în 
camera ta. 

— Le simt aici, răspunse copila, punându-şi 
degetele ascuţite în locul inimii. 

— Te interesează prea mult ce gândeşte sire 
Wellan, comoara mea. 

— Ai dreptate, Mene, dar altceva nu pot... 

Servitoarea îi mângâie părul mătăsos, fără să 
ştie ce să spună ca s-o liniştească. Cu cât Kira 
creştea, emoţiile ei erau mai complicate şi se 
temea că peste câţiva ani nimeni n-are să poată s- 
o înţeleagă. Ştia foarte bine că pielea ei de-o 
culoare foarte puţin obişnuită, ghearele şi dinţii 
ascuţiţi n-au să-i permită să ducă acelaşi fel de 
viaţă ca toţi ceilalţi copii de la castel, dar cum să i- 
o spună? 

— Acum vrei să te culci? întrebă servitoarea. 

Kira ridică afirmativ capul şi Armene o ajută să-şi 
scoată tunica şi-i puse o cămaşă albă de noapte. li 
pieptănă părul lung şi violet, apoi o aşeză în pat, o 


sărută pe frunte şi-i ură vise plăcute. Stinse 
lumânările şi ieşi din camera copilei închizând uşa 
după ea. 

Kira încercă în toate felurile posibile să scape de 
emoţiile celor doi noi mentori ai ei, dar ele o 
obsedau. 

— Vă rog, încetaţi! îi rugă fetiţa. 

În camera lui, Wellan îi auzi vocea cu claritate, ca 
şi cum ar fi fost lângă el, şi se aşeză imediat în pat. 
Îşi plimbă privirea peste tot în cameră, dar n-o 
văzu. Se ridică şi privi pe fereastră, amintindu-şi că 
fetiţa asta putea să escaladeze pereţii. Nimic. Se 
duse la uşă, o deschise şi aruncă o privire pe 
culoar. Nimeni. 

— Kira, unde te-ascunzi? tună Wellan 
nemulțumit. 

„Nicăieri! Se supără fetita. Sunt în patul meu!“ 
Dar după toate festele pe care i le jucase în ultimii 
ani, nu putea s-o creadă, îmbrăcat doar cu tunica, 
ieşi din cameră şi se-ndreptă spre apartamentele 
regale, evitând să se-apropie de sala cea mare, 
unde sărbătoarea continua. Intră brusc în camera 
Kirei şi se apropie de pat. Cu un gest al mâinii 
aprinse deodată toate lumânările şi copila scoase 
un strigăt de surpriză, trăgându-şi plapuma până 
sub bărbie. 

— Dar eşti într-adevăr în pat! se miră Cavalerul. 

— De ce v-aş fi minţit, sire? Se revoltă copila. 

— Pentru că asta faci mereu! 

— Nu-i adevărat! 


— Ai găsit cumva o modalitate să te infiltrezi în 
mintea mea? 

— Nu! 

Kira aruncă plapuma şi se aşeză în genunchi, cu 
pumnii ei mici pe şolduri, arătându-i Cavalerului o 
figură de luptă. 

— De când lumina mov a ieşit din mâinile mele 
cu ocazia vindecării Cavalerului Bridgess, eu resimt 
emoţiile voastre şi nu pot să mă despart de ele! 

Wellan nu-ndrăzni s-o întrebe ce simţea acum în 
legătură cu sora lui de arme, căci o ştia în baie cu 
pretendentul ei, dar aceste emoţii trebuiau să fie 
într-adevăr tulburătoare pentru o copilă de vârsta 
ei. 

— Încetează imediat legătura asta între spiritele 
noastre, îi ceru Marele Cavaler. 

— Nu ştiu cum! 

— Asta-mi displace foarte mult la tine, Kira, o 
mustră Wellan. Faci tot felul de prostii, dar de 
reparat nu te mai pricepi să le repari! 

— Dar nu le fac intenţionat! 

„Mi se pare sinceră”, se nelinişti Wellan, 
observând ochii violeţi cu pupile verticale, dilatate 
straniu de lumina lumânărilor. Totuşi, era imposibil 
să ţină această legătură telepatică cu fiica 
împăratului, căci vrăjitorul ştia să extragă din 
mintea oamenilor toate gândurile. 

— Kira, înţelege, este foarte important să 
întrerupem această legătură dintre noi, insistă el, 
îmblânzindu-se. 


— Dar vă spun că nu ştiu cum! suspină ea, 
aşezându-se pe pat. Singurul care putea interveni 
pe loc era Magicianul de 

Cristal. Cu gândul acesta, Wellan făcu stânga- 
mprejur şi-o luă spre uşă. 

— Toate ca toate, dar, dac-aş fi fost Bridgess, nu 
mi-aş fi pierdut timpul cu Kevin! zise, inocent, 
copila mov. 

Cavalerul îşi înăbuşi un comentariu prea puţin 
binevoitor şi cu un gest brusc al mâinii stinse toate 
lumânările. Seara asta se arăta din ce în ce mai 
neplăcută! 


34 
SECRETUL MAEŞTRILOR MAGICIENI 


Peste puţin timp, Wellan îşi măsura cu paşi 
mari, în lung şi-n lat, camera. Deşi era grăbit, îl 
chemă pe Nemuritor doar când mânia i se mai 
potoli. Imediat acesta îi apăru în faţă, neliniştit să-l 
vadă atât de tulburat. Marele Cavaler îi explică 
situaţia stânjenitoare în care Bridgess şi el se aflau 
din cauza intervenţiei Kirei asupra fostei lui 
ucenice. Magicianul de Cristal îşi dădu seama 
imediat de situaţia deosebit de periculoasă. De- 
acum înainte, profunzimea legăturii care-l unea pe 
Cavaler de mica sholiană reprezenta un pericol 
foarte mare pentru viaţa ei. 

— N-ar fi trebuit s-o atingeţi când ea a intervenit 
pe lângă Bridgess. Din păcate, magia mea nu este- 
nzestrată să rupă această legătură, sire Wellan. 

— Dar sunteţi un Nemuritor! protestă Cavalerul. 
Puterile voastre sunt chiar de la zei! 

— Ni se interzice să schimbăm ceea ce a creat 
un maestru magician. 

Kira fiind incapabilă să repare singură prostiile 
pe care le făcea, Wellan plecă supărat capul, 
gândindu-se că, în cazul în care nu întrerupea 
legătura cu fetiţa, niciodată n-are să mai poată să-l 
urmărească pe vrăjitor. Abnar puse mâna pe 


umărul Cavalerului, iar acesta întoarse privirea 
spre el. 

— Lăsaţi-l pe Santo să conducă această 
expediţie, îi sugeră el. Are să ştie mai bine ca voi 
să trateze cu Regele Elfilor. 

Wellan clătină brusc din cap, exprimându-şi 
dezacordul. Cunoştea talentele de negociator ale 
fratelui său de arme, dar acesta n-avea calităţile 
lui de şef. 

— Daţi-i ordine foarte clare despre ce trebuie să 
facă, dar, vă rog mult, nu mergeţi voi înşivă, insistă 
Abnar. 

Se dematerializă, ştiind foarte bine că numai o 
reflecţie îndelungată are să-l convingă pe acest 
Cavaler inteligent de dreptatea spuselor sale. 

Întins pe patul lui, Wellan rămase nemişcat, 
încercând doar să pună la loc „piesele” acestui joc 
anevoios, care refuzau să intre pe făgaşul obişnuit. 
Văzând că nu reuşeşte, ieşi din cameră şi se duse 
în biblioteca palatului. Trecu de cărţile folosite 
curent de elevii care se aflau în Castelul de 
Smarald şi se-ndreptă spre secţiunea interzisă. Aici 
ştia că exiştau cărţi foarte vechi şi atât de 
periculoase, încât magicianul Elund le interzisese 
dintotdeauna accesul la ele. 

Cu un gest al mâinii, aprinse cele câteva 
lumânări de pe mase şi trecu de-a lungul unui raft 
în căutarea unui tratat despre puterile maeştrilor 
magicieni. După el, un vrăjitor putea fi înfruntat 
într-un singur fel: să-i opui puteri tot atât de mari 


ca ale acestuia. Scoase două lucrări înţepenite 
printre celelalte şi suflă praful care le acoperea. Le 
puse pe una dintre mese şi apropie lumânările. 

Citi aşa toată noaptea, fără să găsească ceea ce 
căuta. Cărţile descriau puterile magicienilor şi 
dădeau chiar şi reţete de diferite vrăjitorii, dar nu 
şi drumul de urmat să-ţi poţi dezvolta astfel de 
capacităţi, egale cu cele ale maeştrilor magicieni. 

Şi iată că razele soarelui începură să pătrundă 
prin ferestrele strâmte şi să măture podeaua sură 
cu mănunchiuri de raze luminoase. Wellan cădea 
de oboseală, dar se-ncăpăţâna să parcurgă 
rândurile scriiturii vechi, care, din păcate, nu-i 
spuneau nimic nou. 

În ziua aceea, dis-de-dimineaţă, Elund intră în 
camera cea mare să-şi aleagă o carte pentru 
cursurile sale şi fu tare surprins când îl văzu acolo 
pe Marele Cavaler, într-o tunică uşoară, cu 
picioarele goale, stând la o masă, pe care 
lumânările lăsaseră să curgă lacuri mici de ceară. 

Încruntându-şi sprâncenele, magicianul observă 
cărţile vechi deschise în faţa lui Wellan. 

— Nu v-am avertizat oare îndeajuns asupra 
acestor cărţi de magie? îl mustră bătrânul 
magician. 

— Ba da, de sute de ori, replică Marele Cavaler 
cu vocea răguşită de atâta oboseală. 

— Atunci, ce faci aici, Wellan? 

— Caut secretul maeştrilor magicieni. 

— Într-adevăr? se miră Elund. Şi ai impresia că 


au avut chef să-l dezvăluie într-o lucrare la care 
orice om poate să ajungă cu atâta uşurinţă? 

— E posibil, dacă ştii să citeşti printre rânduri. 

— Dacă s-ar fi ascuns pe-undeva pe-aici prin 
bibliotecă, nu crezi că l-aş fi descoperit deja? 

Marele Cavaler păstră tăcerea, gândindu-se că 
bătrânul magician consultase precis toate aceste 
lucrări încă de la sosirea lui la Castelul de Smarald 
şi, dacă ar fi găsit efectiv secretul, ar fi avut 
aceleaşi puteri ca ale maeştrilor magicieni. 

— Cum ai putea să devii tot atât de puternic 
precum ei? îl întrebă Wellan. 

— Nu se poate! Acest dar îl fac doar zeii la 
naşterea unor anume copii. 

— Ca Fan din Shola... 

— Tu ştii că-ţi spun adevărul, Wellan! Încetează 
să-ţi pierzi timpul! Du-te şi te culcă înainte să te 
prăbuşeşti de oboseală! 

Marele Cavaler îl ascultă şi se-ntoarse în camera 
lui. Se-ntinse pe pat şi, chiar dacă pica de 
oboseală, nu reuşi să adoarmă. Se îmbrăcă din nou 
cu pantalonii, cizmele şi centura, îşi luă armele şi 
ieşi din palat. Cum de la întoarcerea lui în Regatul 
de Smarald avusese foarte rar ocazia să fie 
neînsoţit, aprecie mult această clipă de 
singurătate. 

işi înşeuă calul şi-l conduse spre curtea cea 
mare. Era atât de devreme încât trebui să-i 
trezească pe soldaţii de gardă să-i deschidă porţile 
şi să coboare podul mobil. Încălecă pe armăsarul 


său de luptă şi părăsi castelul la galop sub ochii 
uimiţi ai oştenilor, care nu auziseră vorbindu-se de 
vreo misiune nouă. 

Wellan se-ndreptă spre râul Wawki, care se 
prefira la poalele colinei, la câţiva kilometri de 
fortăreaţa de  Smarald.  Observă scheletul 
dragonului mort pe fundul apei şi-şi urmă drumul, 
fiind încrezător că fraţii lui de arme omorâseră toţi 
ceilalţi monştri în timpul recentei lor expediţii prin 
regiune. Sui dealul, care se-nclina spre fortăreață, 
şi descălecă. Timpul era plăcut şi răcoros, iar 
deasupra regatului cerul se colora treptat în 
albastru şi roz. 

Lăsă calul să pască şi se aşeză în iarba 
impregnată de rouă. Incetinindu-şi respiraţia, 
prinse să simtă tot ce era-mprejur: copaci, flori, 
animale, păsări. Natura fremăta de forţa lor vitală 
şi, ca dintr-o fântână adâncă, el îşi trase de-acolo 
energie, alungându-şi astfel oboseala acumulată. 

Demult nu mai făcuse exerciţiul acesta şi-şi 
aminti că, fiind copii, Elund îi punea să-l execute cu 
regularitate. De altfel, Santo excela întotdeauna în 
acest domeniu. Sensibilitatea vindecătorului la 
mediul înconjurător îi permitea să prindă toate 
vibraţiile naturii, chiar şi mişcarea unor insecte 
mici aflate pe frunzele copacilor. 

— Fan, chemă Wellan, aproape în transă. 

Un vânt îngheţat suflă prin părul lui blond şi 
Regina din Shola se materializă imediat înainte-i. 
Un zâmbet larg apăru imediat pe faţa Cavalerului. 


Admiră faţa minunată a magicienei şi timp de un 
moment dragostea lui pentru ea nu-ncetă să 
crească. Regina înaintă încet spre el, voalurile 
luminoase ale veşmintelor fluturându-i împrejur, iar 
privirea ochilor ei argintii, plini de tandreţe, se opri 
asupra lui. 

— Nobile Cavaler, în lumea de dincolo vocea 
voastră se face tot mai mult auzită, zise ea, 
îngenunchind lângă el. 

— Maiestate, ştiu că aveţi multe de făcut în 
propriul univers şi de-aceea regret că vă deranjez, 
dar am neapărată nevoie de sfaturile voastre 
preţioase, şopti el, fixându-şi privirea în ochii ei. Vă 
rog, spuneţi-mi cum poate un muritor ca mine să 
acumuleze puteri atât de mari precum cele ale 
unui maestru magician? 

Faţa ei frumoasă se-ntristă. ÎI iubea mult pe 
Cavalerul acesta viteaz, cu temperament furtunos, 
dar nu voia nicicum să-i pună viaţa-n pericol, 
încredinţându-i acest foarte mare secret. 

— Mi-e teamă că asta nu se poate. Ar fi trebuit 
ca mama sau tatăl vostru să fie Nemuritor sau 
maestru magician, răspunse cu voce blândă 
regina. 

— Există, desigur, şi altă modalitate. Zeii, în 
marea lor înţelepciune, prevăd întotdeauna, pentru 
cei care-i slujesc, mai multe căi. 

— Fără-ndoială că există şi o altă cale, Wellan, 
dar ea comportă mari riscuri la care nu vreau să vă 
expun. 


— Trebuie să v-aduc aminte, frumoasă doamnă, 
că sunt Cavaler de Smarald? spuse el, luându-i 
mâna şi sărutându-i-o. M-au antrenat să fac faţă 
pericolelor! 

— Nu prea cred că Elund v-a pregătit pentru 
genul acesta de-ncercări. 

— Vorbiţi-mi despre asta, vă implor! 

Fan lăsă capul în jos, iar părul lung şi argintat îi 
acoperi faţa. Cavalerul nu o grăbi, ştiind că, până 
la urmă, o să admită că el trebuie să-şi mărească 
puterile pentru ca să poată să-i apere, aşa cum 
trebuie, fiica. 

— Cum aş putea să ating un nivel foarte ridicat 
de magie? insistă el. 

Îi sărută încă o dată degetele şi simţi cum 
rezistenţa îi slăbeşte. 

— Un mare magician trăieşte în Regatul 
Umbrelor, îi mărturisi ea, ridicând capul. 

Wellan o fixă nesigur, căci, potrivit cărţilor de 
geografie, nimeni nu locuia în ţara aceea 
inospitalieră, acoperită de gheaţă, cu un sol 
vulcanic activ. 

— Ştiu la ce vă gândiţi, urmă Fan, dar vă-nşelaţi. 
Faptul că voi nu-i puteţi vedea pe locuitorii acelui 
regat nu înseamnă că ei nu există. 

— Vă cred, căci n-aveţi niciun motiv să mă 
minţiţi. Învăţaţi-mă cum să intru în legătură cu acel 
mag! 

— Wellan, nu!... 

— Vă implor, Fan, spuneţi-mi tot ce ştiţi în 


legătură cu acest subiect! N-am să comit greşeli 
grosolane când am să mă prezint la poarta lui. 

— Dar intenţia mea este să vă-mpiedic să 
ajungeţi acolo, frumosule Cavaler! Magia voastră 
nu este atât de puternică încât să puteţi ajunge la 
poarta ce vă conduce la el. Vă iubesc şi vreau să 
petrec eternitatea cu voi, dar aveţi încă atâtea 
fapte eroice de dus la bun sfârşit în lumea 
oamenilor! 

— Mă cunoaşteţi mai bine de-atât, milady! 

Auzind acestea, regina vru să-şi retragă mâna, 
exprimându-şi astfel dezacordul, dar el o reţinu cu 
dragoste şi o obligă să-l privească-n ochi. 

— Vrăjitorul Asbeth o caută pe fiica voastră şi el 
posedă o putere magică mult mai mare decât o pot 
avea Cavalerii. Chiar şi maestrul Abnar este de 
părere că numai un mare magician ar putea să-l 
urmărească, dar el nu vrea să intervină în acest 
moment, căci este singura protecţie a Kirei. 
Singurul fel de-a anula această ameninţare este de 
a-i opune o alta mai puternică, în stare să-l 
elimine! 

— In acest caz alegeţi pe unul dintre fraţii de 
arme, protesţă regina, mângâind faţa Cavalerului. 
Acela nu trebuie să fiţi voi! 

— Credeţi c-am să mor în Regatul Umbrelor, 
Fan? 

— Nu, dar este o posibilitate pe care n-o pot 
îndepărta! 

— Aveţi puterea să comunicaţi cu magul acela şi 


să-i vorbiţi de mine? Sunt sigur că vrea să-mi vină- 
n ajutor, când va afla că o fac să salvez continentul 
Enkidiev, şi nu pentru gloria personală. 

Salvarea continentului păru că influenţează 
hotărârea magicienei, a cărei faţă începu să 
strălucească deodată. Wellan n-o grăbi, căci spera 
să obţină ajutorul ei în această întreprindere 
periculoasă. 

O trase uşor spre el şi-i înflori buzele-ngheţate cu 
un sărut plin de dragoste, pe care ea nu încercă 
nicicum să-l evite. 


35 
REGĂSIRI EMOŢIONANTE 


E patul ei din palatul de Smarald, micuța Kira 


sări deodată din somn. Fiind strâns legată de-acum 
de inima şi mintea Cavalerilor Wellan şi Bridgess, 
ea constată că Bridgess dormea liniştită în camera 
ei, dar că Marele Cavaler era în afara castelului, pe 
un deal unde adia un vânticel blând şi parfumat, 
iar în faţa lui se afla nimeni alta decât... Fan din 
Shola! 

— Mama! strigă Kira, aruncând imediat plapuma. 

Işi mai amintea vag de ultima apariţie a mamei 
sale la Castelul de Smarald, când ea avea numai 
doi ani. Uitând acum că e îmbrăcată doar cu o 
tunică, sări din pat şi ieşi în trombă din cameră, 
alergă pe coridoare, lovindu-i pe servitorii care-şi 
vedeau de treburile zilei ce-ncepuse, şi se rostogoli 
pe scară, mai să-şi rupă gâtul. Împinse cu putere 
poarta cea mare, sculptată în lemn, care se trânti 
de zid şi, fără măcar să bage de seamă, continuă 
să alerge din răsputeri în direcţia podului mobil. 

Ca majoritatea camarazilor, Bergeau făcea 
exerciţii de scrimă cu Scutierul lui, când o 
surprinse pe mica sholiană strecurându-se în viteză 


spre ieşirea din fortăreață. Îşi aminti pe loc de 
interdicţia pe care Wellan i-o impusese şi se grăbi 
s-o prindă, urmat fiind de Scutierul lui, Curtis. 
Priviţi cu uimire de ceilalţi, Cavalerul cu braţe de- 
oţel o apucă pe copila mov şi-o ridică în braţe. 

— Nu! Lăsaţi-mă! făcu scandal Kira, zbătându-se. 

— Wellan ţi-a cerut să nu ieşi din castel! îi aminti 
Bergeau, aducând-o sub braţ înapoi spre castel. 

— Nu înţelegeţi! Mă întâlnesc cu el pe deal! 

Cavalerii schimbară o privire consternată. Ştiau 
că şeful lor medita undeva în afara zidurilor 
fortăreței, căci simţurile lor magice îi avertizaseră. 
Dar de ce copila era atât de atrasă spre el? 
Consemnul era clar: sub niciun motiv, mica 
prinţesă nu trebuia să iasă din castel. Fără să se 
lase impresionat, Bergeau îşi urmă drumul spre 
castel, cu fetiţa în braţe. Disperată, Kira deschise 
brusc gura şi-şi înfundă dinţii mici şi ascuţiţi în 
carnea lui, smulgându-i un strigăt de durere. 

— Dacă nu vreţi s-ajungeţi bucăţi, bucățele, 
lăsaţi-mă jos imediat! Ameninţă ea, muşcându-l din 
nou. 

— Ascult doar de ordinele mele! îi replică 
Bergeau. 

— V-am spus să-mi daţi drumul! E cu mama! 
strigă ea înfigându-şi ghearele în şoldul lui. 

Cavalerul urlă de durere şi încercă să apuce 
copila astfel încât să o împiedice să-l rănească, dar 
ea continuă să se zbată furioasă. Interveni şi 
Curtis, dar îl muşcă şi pe el. 


lason, care înţelesese de la-nceput că fetiţa vrea 
să-şi revadă mama, care stătea de vorbă cu 
Wellan, alergă în ocol, îşi înşeuă repede calul şi-l 
scoase-n curte. Sări în şa, galopă spre Bergeau şi, 
cu îndemânare, îi smulse copila din braţe trecând 
pe lângă el. 

Fără să-nţeleagă ce i se-ntâmplă, Kira se trezi 
aşezată în faţa lui lason, al cărui cal se-ndrepta cu 
toată viteza spre podul mobil. Dempsey se folosi 
imediat de puterile lui magice să ridice podul, dar 
calul galopă şi sări pe capătul podului, ca apoi să 
aterizeze dincolo de şanţuri şi, odată ajuns în 
drum, s-o poată lua în direcţia dealurilor. 

— Unde sunt? strigă lason în vântul care le 
biciuia obrajii. 

— Pe-acolo! răspunse Kira, înfigându-şi braţul în 
direcţia râului. 

lason voia să vadă de mult timp cu ce semăna o 
fantomă şi, în special, una care avea o relaţie 
intimă cu şeful lui. Cu siguranţă că are să fie 
pedepsit pentru neascultare, dar măcar o să-şi 
satisfacă curiozitatea. 

Cavalerul şi copila ajunseră pe cel mai înalt deal 
din apropierea râului Wawki, exact la timp să poată 
vedea o doamnă frumoasă şi luminoasă, îmbrăcată 
cu o rochie lungă şi albă, ce stătea îngenuncheată 
alături de Cavalerul Wellan, aşezat în iarbă, cu 
picioarele-ncrucişate. Ei, dar cele două turturele 
se-mbrăţişau! „Uite, băftosul!” se gândi lason, 
încetinind imediat mersul calului. 


Fără s-o poată ţine-n loc, Kira sări jos şi alergă 
spre mama ei. Fan îi simţi imediat prezenţa. Se- 
ndepărtă uşor de Wellan şi se-ntoarse spre ea, 
chipul fiindu-i scăldat de-un surâs minunat. Copila 
mov i se-aruncă în braţe şi-o strânse cu toată 
puterea. Regina îşi sprijini obrazul de părul ei 
violet, închizând ochii de fericire. 

— Aşa de mult mi-aţi lipsit, mama! Plânse fetiţa, 
agăţându-se cu disperare de ea. 

— Totuşi, ţi-am spus că nu sunt liberă să circul 
după bunul meu plac între lumea ta şi a mea, Kira, 
îi aminti Fan. 

Spectacolul era emoţionant chiar şi pentru 
Wellan, care nu ţinea în mod deosebit la copila 
asta neastâmpărată. Dar, văzând-o ghemuită în 
braţele mamei, înţelese iubirea profundă pe care 
regina o avea pentru fiica ei. 

— Dar pe Cavalerul Wellan îl vizitaţi adesea, 
gemu copila. V-am văzut în inima lui! 

— Da, ne vedem, căci avem de lucru împreună, 
să salvăm continentul Enkidiev, îi mai spuse 
mama,  mângâind-o pe spate. Şi pentru că 
misiunea lui mai este şi aceea de-a veghea asupra 
ta. 

— Nu se-achită prea bine de ea! Se plânse mica 
prinţesă, aruncând o privire înciudată spre Cavaler. 

Wellan alese mai degrabă să nu răspundă şi să 
nu se certe cu Kira în faţa reginei. Are să-i explice 
mai târziu felul lui de-a gândi. 

— În ce priveşte educaţia ta, am încredere în 


Wellan, domnişoară, declară Fan, uimindu-l pe 
Cavaler. Şi mi-ar plăcea să începi să-l asculţi 
mereu! 

— Chiar şi când îmi cere imposibilul? 

— Intr-o zi ai să constaţi că a avut dreptate. 
Acum lasă-mă să te privesc un pic! 

Fan o desprinse uşor de la piept şi o depărtă de 
ea să-i poată contempla faţa. Îi duse părul violet 
după urechile ascuţite şi le mângâie cu vârful 
degetelor. Spre marea surpriză a celor doi 
Cavaleri, fetiţa începu să toarcă precum o pisică. 

— Când erai doar un bebeluş, îmi plăcea tare 
mult să te-aud făcând aşa, se emoţionă Fan, 
amintindu-şi de cei doi ani petrecuţi în timpul vieţii 
alături de fiica sa. 

— Măcar de data asta rămâneţi cu mine, mama? 

— Nu, Kira. Noi nu mai aparţinem aceleiaşi 
dimensiuni, iar eu am o misiune de-ndeplinit pe 
lângă zei. Am să vin să te vizitez când am să pot, 
dar trebuie şi să-mi păstrez forţele să-i pot ajuta pe 
Cavaleri la salvarea rasei umane. 

Fan o sărută pe fiica ei cu multă dragoste şi î 
mângâie cu regret faţa tristă. 

— Acum lasă-mă singură cu Cavalerul Wellan, î 
ceru mama. 

— lason, condu-o la castel, ordonă imediat 
Marele Cavaler fratelui său de arme. 

— Nu!... gemu Kira. 

— Fă ce ţi-a cerut mama ta! O îndemnă şi 
Wellan. 


lason nici nu mai aşteptă să izbucnească altă 
ceartă între bărbat şi copilă. O umflă pe Kira în 
braţe şi se-ndreptă spre cal. Fetiţa-ncepu să 
plângă-n hohote, dar nu se mai zbătu cum o 
făcuse-n braţele lui Bergeau. 

Cavalerul încălecă şi, ţinând-o în continuare la 
pieptul lui, cobori încet dealul, dându-i ocazia să 
mai contemple o dată faţa frumoasă a mamei sale. 


36 
PE CĂRĂRI DIFERITE 


Avand în braţe copila mov, lason ajunse într-un 


târziu la castel. Găsi podul mobil coborât. Văzându- 
i, toţi fraţii le ieşiră-n întâmpinare să afle ce s-a 
întâmplat. Bridgess se apropie de Kira, care, 
agăţată încă de lason, plângea cu lacrimi amare, şi 
o luă în braţe. Fetiţa îşi vâri capul sub bărbia lui 
Bridgess care o duse în palat, urmată de Swan. 
Curios lucru, femeia Cavaler simţea supărarea Kirei 
şi se trezi plângând împreună cu ea în timp ce-o 
conducea în camera ei. 

lason descălecă şi se scuză în faţa Scutierului 
său pentru plecarea-i grăbită, care nu-i mai lăsase 
acestuia timp să-l urmeze. 

— Înţeleg, maestre, îl asigură Morgan, uitându-se 
la lason cu venerație. 

Cavalerul îi ciufuli părul cu afecţiune, făcându-l 
să zâmbească. Toţi camarazii lui veniră spre el. 

— Dar ce i-ai făcut fetiţei? îi reproşă Bergeau. 
De ce mi-ai smuls-o aşa din braţe şi de ce plânge? 

— Îi lipseşte mama, răspunse lason. 

— L-ai văzut pe Wellan? îl întrebă Falcon. 

— Da, l-am văzut, îi asigură tânărul Cavaler, 
ducându-şi calul în ocol. E pe deal. 


În acelaşi moment, fraţii de arme se consultară 
din priviri dacă să meargă sau nu şi ei să-l 
întâlnească. 

— Dac-aş fi în locul vostru, n-aş face asta, 
declară lason, care le citise gândurile. Nu e singur. 

— Dar cu cine-ar putea să fie la ora asta în afara 
zidurilor castelului? se minună Bergeau. Eu nu simt 
pe nimeni alături de el! 

— Doamna-fantomă! ghici Santo. 

— Foarte exact, răspunse lason, dând drumul 
calului în ocol. 

— E oare prudent din partea lui s-o întâlnească 
într-un loc deschis? Se impacientă Kevin. 

— Femeia asta e o maestră magiciană îi aminti 
Dempsey, şi cred că are să ştie mai bine ca noi să-l 
apere dacă l-ar ataca vrăjitorul. 

— Atunci nu facem nimic? întrebă mirat Nogait. 

— Avem Scutieri de antrenat, nu? interveni 
Wanda. Il putem ajuta pe Wellan mult mai bine 
fiind bine pregătiţi când are să ne trimită la luptă. 

— Sunt de acord cu Wanda, o sprijini şi 
Buchanan. 

Cavalerii tineri se răspândiră în curtea cea mare 
şi, împreună cu Scutierii lor, îşi reluară exerciţiile 
nu numai cu sabia, dar şi cu pumnalul. 

Bridgess întră în camera Kirei şi o puse pe pat, 
rugând-o pe Swan să meargă s-o caute pe Armene. 
Scutierul ieşi din cameră, lăsând-o pe maestra ei s- 
o liniştească pe fetiţa mov. 

— Hai, nu mai plânge acum, o calmă Bridgess, 


ştergându-i obrajii. A 

— Nu-i drept, suspină Kira. II vizitează des pe 
Wellan, dar pe mine nu vine să mă vadă niciodată! 
„„„ Sunt singura ei fiică!... 

Înseamnă că pe regină se dusese s-o întâlnească 
Wellan dis-de-dimineaţă, în afara fortăreței, îşi 
dădu seama tânăra, împunsă de gelozie. 

— Dar pe voi vă iubeşte, maestră... urmă Kira, 
incapabilă să-şi potolească suspinele. 

— Dacă era adevărat, în momentul ăsta n-ar fi 
fost în braţele mamei tale, se-ntristă Bridgess. 

— Îi face ceva să-l atragă... Un fel de magie pe 
care eu n-o cunosc... Dar inima lui vă aparţine... 

Armene veni înaintea lui Swan în camera Kirei şi 
o strânse pe copila plânsă la pieptul ei bogat. 
Bridgess îi spuse că nu era rănită, dar era profund 
afectată că nu putea sta mai mult cu fantoma 
defunctei ei mame. 

— Mama ta ţi-a apărut? se miră Armene 
înaintând spre fotoliul-leagăn. Dar trebuie să-mi 
povesteşti asta, inimioară! 

— M-am trezit, căci simţisem prezenţa ei... 
începu Kira, încercând să-şi înăbuşe suspinele. 

Văzând că servitoarea stăpâneşte situaţia, 
Bridgess îşi şterse propriile lacrimi şi se-ntoarse cu 
Swan în curte să continue antrenamentul. 

— Maestră, sunteţi bine? Se impacientă fetiţa, în 
timp ce coborau împreună scara cea mare de 
piatră. 

— Da, Swan, merge! De fapt nu ştiu de ce 


tristeţea Kirei mă atinge în aşa măsură. Am vrut s- 
o liniştesc, dar mi-a fost imposibil! 

De unde provenea gelozia pe care Scutierul o 
simţise cu câteva minute mai devreme? Bridgess 
alese un colţ liniştit al curţii pentru un exerciţiu 
susţinut de scrimă şi zâmbetul luminos care-l văzu 
pe chipul lui Swan o făcu să uite tristeţea copilei 
mov şi trădarea şefului celui mare. 

Wellan se-ntoarse la castel o oră mai târziu, iar 
pe chipul lui fraţii de arme putură să citească 
numai hotărâre. Încetară antrenamentele cu 
Scutierii şi se apropiară toţi de el. Marele Cavaler 
îşi opri calul şi-şi plimbă ochii albaştri peste toţi 
fraţii de arme care aşteptau în linişte concluziile 
întâlnirii cu maestra magiciană. 

— Câţiva dintre voi au să plece în curând spre 
Regatul Elfilor să-l urmărească pe vrăjitor. Ceilalţi 
au să rămână la castel s-o protejeze pe Kira, 
declară el, descălecând. 

Nimeni nu spuse nimic, dar Wellan simţi cum 
întrebările lor zumzăiau în mintea lui, ca într-un 
stup închis de albine. 

— Cine pleacă şi cine rămâne? întrebă într-un 
târziu Bergeau, căruia nu-i plăcea să stea mult 
timp în necunoştinţă de cauză. 

— Dempsey, Chloe, Kevin şi Bridgess au să 
rămână aici, răspunse şeful lor, care se aştepta la 
proteste. Ceilalţi vor părăsi castelul mâine, sub 
conducerea lui Santo. 

— A lui Santo? se miră lason, apropiindu-se şi 


aţintindu-l pe Marele Cavaler cu ochii lui verzi. Dar 
tu ce-ai să faci? 

— Eu rămân aici! 

Cavalerii schimbară priviri consternate. Wellan 
fusese cel care-i condusese-ntotdeauna în cele mai 
diferite misiuni şi-acum nu mai înțelegeau de ce el 
se retrăgea deodată. Le explică apoi că, de când 
cu vindecarea lui Bridgess, contactul cu energia 
stranie a copilei mov ţesuse o legătură ciudată 
între toţi trei, încât vrăjitorul ar fi putut să se 
folosească imediat de asta. Santo ridică încet 
capul, înțelegând de ce şeful nu putea să se 
supună riscului de-a conduce el vânătoarea 
vrăjitorului, dar Bridgess nu acceptă cu uşurinţă 
această explicaţie. 

Când Wellan îşi continuă drumul spre grajd să-şi 
lase calul, Bridgess îi porunci lui Swan să-şi 
continue exerciţiile singură pe manechinul de 
lemn, iar ea intră în clădirea de piatră pe urmele 
şefului ei. II găsi în mijlocul aleii desfăcând curelele 
şeii şi se-aşeză în faţa lui, având pe chip un aer 
bătăios. 

— Ordinele mele sunt fără comentarii, îi aminti 
Marele Cavaler, luând şaua de pe spatele 
animalului. 

— Mă obligi să stau aici cu Dempsey, Chloe şi 
Kevin pentru că m-am lăsat stupid muşcată de-un 
dragon cu ocazia ultimei misiuni pe care mi-ai dat- 
o? 

— Nu! 


Wellan puse şaua pe unul dintre chesoanele din 
lemn ce serveau la aranjarea echipamentului 
ecvestru. În faţa dezinvolturii sale, chipul femeii 
deveni stacojiu. 

— Atunci pentru ce? explodă ea, furioasă. 

— Pentru că ai şi tu o legătură prea strânsă cu 
Kira. Dacă vrăjitorul ar fi pus mâna pe capul tău 
sau pe al meu, ar fi avut acces la alei. 

Wellan puse mâna pe-o perie agăţată pe perete 
şi începu să ţesale pielea lucioasă a calului său sub 
privirea întrebătoare a mai tinerei lui prietene. 

— Şi m-am gândit că are să-ţi facă plăcere să 
rămâi aici cu Kevin, adăugă el intenţionat, ca să-i 
sondeze sentimentele în ce-l priveşte pe tânăr. 

— Deci asta este! exclamă Bridgess, furioasă. Mă 
pedepseşti pentru că ai descoperit că-mi face 
curte. 

— Protecţia Kirei n-o consider o pedeapsă, în 
special în cazul tău. Vă-nţelegeaţi bine amândouă. 

— Am respins avansurile lui Kevin şi tu ştii foarte 
bine de ce. 

Wellan continuă să-şi perie calul frizând 
indiferența. 

Bridgess voi chiar să-i sondeze mintea să ştie ce 
gândea într-adevăr, dar se lovi de-un zid. Apucă 
braţul şefului ei, oprindu-l să mai muncească. 

— Există un singur om pe planeta asta căruia 
vreau să-i împlinesc dorinţele! Se-nfurie ea. Dar 
omului ăstuia nu-i pasă de mine! Atunci, spune-mi, 
Mare Cavaler, ce-ar trebui să fac? 


— Sunt ultimul care-aş putea să-ţi dau sfaturi în 
această privinţă, ripostă el, privind-o drept în ochi. 

— Cum de nu eşti capabil să-ţi dai seama că 
regina asta se foloseşte de tine, Wellan? Ea-mparte 
patul cu tine doar să se asigure că îi protejezi fiica! 

Atins unde-l durea mai tare, el se depărtă brusc 
de ea şi-şi conduse calul în boxa lui, aruncând 
tesala de perete. Bridgess ştia că-l jignise, dar 
trebuia, odată şi-odată, ca cineva să-l pună faţă-n 
faţă cu realitatea. El închise uşa de fier forjat a 
boxei, mângâie nările animalului şi se-ndreptă spre 
ieşirea grajdului, trecând pe lângă Bridgess fără 
să-i acorde măcar o privire. Fugind în urma lui, 
femeia Cavaler îl apucă de braţ înainte ca el să 
ajungă la uşă şi-l forţă să se-ntoarcă spre ea. 

— Care sunt adevăratele tale sentimente faţă de 
mine, Wellan? Vreau s-o ştiu acum! 

— Nu-mi place să vorbesc despre sentimentele 
mele! şuieră el printre dinţi. 

— Chiar dacă vrei sau nu, eşti şi tu om făcut din 
came şi sânge. Doar oamenii-insectă n-au inimă, 
iar tu nu eşti unul dintre ei! 

— Nu mă provoca, Bridgess! 

— Ţi-e frică de ce se află în inima ta? 

Îşi eliberă braţul şi ieşi imediat din grajd. 
Bridgess nu se aştepta la scuze din partea lui, dar 
ea ştia că l-a hărțuit destul, ca el să se gândească 
la vorbele spuse de ea. 

Wellan traversă curtea, stăpânindu-şi cum putea 
mai bine mânia care-i fierbea în piept. Ar fi preferat 


să urle sau să spargă ceva, dar nu voia să-şi piardă 
sângele rece în faţa celorlalţi Cavaleri şi a 
Scutierilor care se antrenau şi, cu coada ochiului, îl 
priveau trecând. 

Se refugie mai degrabă în bibliotecă, sanctuarul 
lui preferat, şi mai răscoli o dată printre rafturile cu 
cărţi interzise, în căutarea cărţilor ce descriau 
Regatul Umbrelor. În cele din urmă descoperi doar 
una şi-o puse pe masă, ca apoi să constate cu 
nemulţumire că era protejată de-un lacăt magic. 
Fără incantaţia care să-l deschidă, conţinutul ei nu 
se putea afla. 

— Pot să v-ajut eu, sire, zise Kira în spatele lui. 

— N-ai nimic mai bun de făcut decât să mă 
spionezi în orice clipă? explodă Wellan, întorcându- 
se brusc spre ea. 

— Ştiu că furia voastră nu se-ndreaptă special 
împotriva mea. Cavalerul Bridgess v-a necăjit! 

Wellan strânse pumnii şi respiră o dată adânc să 
se calmeze. Cu curaj, Kira se apropie de cartea de 
magie şi-şi trecu mâna pe deasupra copertei de 
piele. Spre marea surpriză a Cavalerului, simboluri 
antice se desenară în spirală şi copila pronunţă 
cuvinte pe care el nici măcar nu le ştia. Cartea 
începu să pârâie şi să trosnească precum un butoi 
vechi pe care încerci să-l umpli cu apă rece şi 
lacătul magic, transformat în fum, îşi luă zborul. 

Coperta groasă se ridică şi căzu pe masă, lăsând 
la vedere pagini îngălbenite, acoperite de-o 
scriitură misterioasă. O dată în plus, Kira atinse ca 


în treacăt lucrarea şi toate simbolurile se 
transformară în literele de alfabet ale Regatului de 
Smarald. Era o magie puternică, pe care nici 
Cavalerii şi nici măcar Elund nu o stăpâneau, iar 
fetiţa asta de doar nouă ani o folosea fără cel mai 
mic efort. 

— Când veţi termina de citit şi coperta va reveni 
în poziţia de la-nceput, lacătul are să se-nchidă 
singur, declară, cât se poate de calmă, copila. 
Lectură plăcută, sire! 

Sub privirea siderată a Cavalerului, fetiţa, foarte 
liniştită, se-ntoarse şi se-ndreptă spre uşă. 

— Kira, aşteaptă! O strigă el. 

Ea se opri şi se-ntoarse, uitându-se la el cu o 
privire încărcată de tristeţe. În fond, erau în 
aceeaşi situaţie amândoi. Întunecatul văl al morţii 
îi despărţea de femeia pe care-o iubeau. 

— Mulţumesc, adăugă Wellan c-o voce parcă 
sugrumată. 

— O iubiţi într-adevăr pe mama? 

— Dacă n-ar fi murit de mâna vrăjitorului, cred 
că aş fi vrut s-o fur din Regatul Shola, mărturisi el 
cu multă sinceritate. 

— Mi-ar fi plăcut foarte mult! zâmbi Kira. 

Se-ntoarse apoi iarăşi şi ieşi din marea-ncăpere 
dedicată ştiinţei. In acelaşi moment, Wellan se 
surprinse gândind că ea ar fi avut cu totul alt 
caracter, dacă n-ar fi fost crescută de-un rege în 
vârstă şi de-o servitoare, care se dădeau în vânt 
să-i îndeplinească orice moft. 


Wellan luă loc în faţa cărţii şi-ncepu să consulte 
textele menite să-i spună totul despre ţara pe care 
voia s-o exploreze. 

Redactată de-un mag, cu multe sute de ani în 
urmă, lucrarea pretindea că Regatul Umbrelor este 
locuit de monştri. Aceştia aveau pielea violetă, se 
temeau de oameni şi nu doreau să aibă legături cu 
ei. Spre marele său regret, însă, informaţia 
transmisă, în special de cărţile foarte vechi, nu era 
întotdeauna cea corectă. 

Citi întreaga zi, fără să vină cineva să-l 
deranjeze, cu toate că fraţii lui de arme îl puteau 
localiza cu ajutorul spiritului, cu cea mai mare 
uşurinţă. Fără-ndoială că i-au înţeles nevoia de 
singurătate. Putea astfel să-şi refacă liniştea din 
suflet. Termină lectura în momentul în care soarele 
pornise de mult spre apus şi-şi auzi stomacul 
ţipând de foame. Inchise coperta veche a cărţii şi 
lacătul făcu şi el acelaşi lucru, singur, după cum 
prezisese Kira. O puse la loc pe raft şi se duse-n 
sala comună a Cavalerilor. 

Când intră, ceilalţi se opriră din vorbit şi se- 
ntoarseră spre el, dar Wellan păstră tăcerea şi se 
aşeză între Santo şi Wimme. 

Simţi imediat neliniştea tânărului Cavaler cu 
pielea-ntunecată aşezat lângă el, dar nu vru să-şi 
justifice întârzierea.  Ilncepu imediat să se 
servească din numeroasele feluri de mâncare puse 
de servitori la mijlocul mesei. Constatând că era 
vorba de-o atitudine absolut normală, colegii lui 


continuară să mănânce şi să vorbească. 

— Ce pui la cale, Wellan? întrebă Santo în cele 
din urmă. 

— O călătorie, răspunse Marele Cavaler, rupând 
în două o pâine rotundă, scoasă de curând din 
cuptor. E nevoie să-mi perfecţionez magia, dacă 
vrem să salvăm continentul Enkidiev. 

— Şi-acesta-i motivul pentru care m-ai pus să 
conduc misiunea în Regatul Elfilor? 

— Este unul dintre ele. Eu nu pot să m-apropii de 
vrăjitor atâta timp cât legătura strânsă cu Kira va 
persista şi este preferabil ca nu eu să fiu cel care 
are să ducă tratative cu Regele Hamil, după cum 
cred că nu te-ndoieşti. 

— Şi unde-ai să te duci să-ţi perfecţionezi magia, 
frate? 

— În Regatul Umbrelor. 

Liniştea se înstăpâni deodată peste sala cea 
mare a Cavalerilor şi Wellan înţelese că fraţilor lui 
de arme nu le scăpase nici măcar un cuvânt din 
toate câte fuseseră rostite până atunci în discuţia 
lui cu Santo. Dintre toate sentimentele camarazilor 
lui, resimţi prima dată neliniştea lui Bridgess. 
Stând alături de Kevin şi Scutierii lor, la celălalt 
capăt al mesei, ochii ei albaştri îl străpunseră. 

— Dar nu e nimic în Regatul Umbrelor! exclamă 
lason, vorbind şi în numele celorlalţi fraţi. 

— Eu n-aş fi atât de sigur, răspunse calm Wellan, 
care se aştepta acum la un tir susţinut de întrebări. 

— E-o ţară inospitalieră, îi aminti Dempsey, 


încruntând din sprâncene. N-ai să găseşti nimic şi 
pe nimeni şi rişti să-ţi pierzi chiar şi viaţa în 
crevasele ce se deschid deodată în straturile 
groase de gheaţă. 

— Cei pe care-i caut locuiesc sub învelişul de 
gheaţă, replică Marele Cavaler. 

— Demonii? Se alarmă Falcon. 

— Magjicieni puternici, reluă şeful lui, cu un calm 
deconcertant. 

— Nu putem să te lăsăm să mergi acolo singur! 
protestă Bergeau, lovind masa cu pumnul lui mare. 
Nici vorbă! 

— Şi totuşi, trebuie! g 

— Nu! Se ridică Bergeau, înfuriat ca un arici. Incă 
n-ai înţeles că eşti de neînlocuit în Ordin? 

— Nimeni nu e de neînlocuit! răspunse Wellan 
pe-un ton şi mai aspru. Dac-am să dispar, într-un 
fel sau altul, unul dintre voi, printre alte numeroase 
atribuţii, va putea să-şi asume şi rolul meu. N-am 
niciun dubiu în această privinţă. 

— Dar de ce să-ţi rişti astfel viaţa? se miră 
tânărul Kems. Nu-nţeleg! 

— Fiţi atenți! spuse Wellan,  îndreptându-şi 
statura şi plimbându-şi peste toţi privirea albastră 
şi rece. Mâine unii dintre voi au să plece împreună 
cu Santo, iar alţii au să rămână aici s-o apere pe 
Kira. Cei care-o să-l urmărească pe vrăjitor au şi 
misiunea să-l facă să-nţeleagă bine că, la noi, nu-i 
liber să facă ce doreşte! Ei nu trebuie să-l atace 
decât dacă acela loveşte primul, căci este un 


duşman mult mai puternic decât ne-o putem noi 
imagina. 

Chloe îşi aplecă necăjită capul, amintindu-şi cu 
câtă îndrăzneală acesta îi furase din minte 
informaţiile pe care le căuta. Dempsey îşi strecură 
imediat mâna printre degetele ei s-o liniştească, 
dar fără să-şi ia ochii de la şeful lor. 

— Datoria lor este să-l împingă spre ocean, fără 
să-şi rişte inutil viaţa, continuă Wellan. Doar un 
maestru magician sau un 

Nemuritor pot da gata un vrăjitor atât de 
puternic. Noi nu dispunem decât de Magicianul de 
Cristal şi de Regina din Shola, dar ei n-au să-l 
înfrunte decât în ultimă instanţă, căci ei trebuie să 
asigure supraviețuirea Kirei. Din acest motiv, în 
următoarele zile, am să plec singur în Regatul 
Umbrelor, să cer maeştrilor magicieni să-mi 
perfecţioneze magia. 

— Dar cât timp are să-ţi trebuiască? se nelinişti 
Nogait. 

— Am deja destule cunoştinţe în această artă şi- 
mi închipui că n-are să dureze foarte mult. 

— Dar ar fi posibil ca planul ăsta să nu 
funcţioneze sau să nu-i găseşti pe maeştrii 
magicieni, protestă lason. Şi rişti să pieri sub 
gheaţă! 

— Este şi asta o posibilitate! 

— Atunci noi avem să pierdem un Cavaler bun în 
Regatul Umbrelor! Se necăji fratele lui de arme. 

— Cine nu riscă nimic, nici n-are nimic! îi aminti 


şeful lui. 

— Dar dacă ne-am uni toţi talentele şi magia să-l 
lovim pe vrăjitor, n-am putea să-l distrugem? mai 
întrebă Buchanan, care nu voia să-l vadă pe Wellan 
pierzându-şi inutil viaţa. 

— S-ar putea, admise marele Cavaler, dar dacă 
această încercare este sortită eşecului, atunci 
regatele vor pierde şi alţi paisprezece luptători- 
magicieni, viteji, împreună cu şansa lor de 
supravieţuire. 

Toţi fraţii de arme păstrară o tăcere vinovată, 
ştiind foarte bine câtă dreptate avea. De altfel, era 
cât se poate de normal ca el să se sacrifice pentru 
salvarea continentului, căci i-ar fi fost imposibil să 
aleagă pe unul dintre fraţii lui să-ndeplinească 
misiunea asta sinucigaşă! 

— Subiectul  e-nchis, deci, declară  Wellan, 
aşezându-se şi continuându-şi masa. 

Dar majoritatea fraţilor lui de arme nu mai 
putură înghiţi nicio bucăţică la gândul că l-ar putea 
pierde pe cel care a fost întotdeauna sufletul 
conducător al Ordinului lor. 


37 
CĂUTĂRILE LUI WELLAN 


Oaza ce hotărârea fusese luată, în seara 


aceea, Wellan se culcă cu sufletul împăcat. Ştia că, 
odată ajuns pe pământul de gheaţă al Regatului 
Umbrelor, Fan n-avea să-l părăsească, întrucât, ca 
Şi el, regina dorea ca micuța Kira să trăiască mult 
ca să-şi poată împlini destinul. Şi, ca să-şi ajungă 
scopul, ei trebuiau să scape de Asbeth. 

Se sculă înainte de răsăritul soarelui să nu 
trebuiască să potolească altă serie de proteste din 
partea camarazilor lui. Ei înțelegeau că trebuie să 
plece, dar unii erau prea emotivi şi nu voia să le 
frângă inima. 

Se duse şi se purifică în baia caldă a palatului, 
apoi se opri în capelă să mai spună o ultimă 
rugăciune lui Theandras, zeiţa pe care învățase s-o 
respecte încă de când era copil la casa părinţilor 
săi. Se-ntoarse după aceea în camera lui, îşi 
îmbrăcă platoşa, îşi puse centura de care atârnau 
sabia şi pumnalul, îşi încălţă cizmele şi-şi aranjă 
capa. Adună pătura şi blana cea călduroasă, care- 
au să-l ajute să supravieţuiască în climatul 
inospitalier al gheţurilor veşnice, şi le împături 
împreună. 


Părăsi aripa Cavalerilor în linişte şi se-ndreptă 
mai întâi spre bucătăriile regale, unde servitoarele 
trebuiau să-i umple sacoşele pentru o călătorie de 
cel puţin zece zile. Nu mică-i fu mirarea când o 
găsi pe micuța Kira stând pe masă, în faţa focului 
din vatră, şi supraveghind-o pe Armene, care 
punea ea însăşi mâncarea în sacoşele de piele. 

— Voia să se asigure că nu vă lipseşte nimic, 
explică servitoarea, binedispusă. Şi-a hotărât 
atunci să controleze totul. 

— Îi mulţumesc mult! spuse Wellan. 

— Bridgess spune  c-această călătorie e 
periculoasă, suspină copila mov cu ochii scăldaţi în 
lacrimi. 

— Tot ce întreprind Cavalerii de Smarald este 
periculos, dar ei sunt antrenați să-nfrunte pericolul, 
mai spuse el, îndreptându-şi mândru statura. 

Imediat Kira se agăţă de gâtul lui Wellan. Acesta 
din urmă nu ştiu prea bine cum să reacționeze, dar 
lacrimile calde ale fetiţei curgându-i pe pielea 
gâtului îl făcură s-o strângă-n braţe. Mica prinţesă 
era într-adevăr plină de surprize! 

— Nu vreau să vi se-ntâmple nimica rău! Se 
smiorcăi ea. 

Í 

— Tu n-ai încredere în talentele mele de luptător 
şi de magician? glumi Wellan s-o liniştească. 

— Ba da, bineînţeles, dar am citit că Regatul 
Umbrelor este un pământ de nelocuit şi că toți cei 
care s-au aventurat într-acolo au murit! 


— Pentru că nu ştiau precis ce caută. Dar eu ştiu! 

Apoi o puse pe Kira pe masă şi se pomeni 
ştergându-i lacrimile cum îi făcea adesea lui 
Bridgess. Observă atunci că, pe măsură ce creştea 
fetiţa, începea să semene tot mai mult cu Fan: 
aceeaşi gură, acelaşi nas, dar culoarea pielii şi 
pupilele verticale îl făcură să se cutremure de 
scârbă. 

— Am să mă-ntorc încă mai puternic! o asigură 
el, săltând sacoşele. 

Le aruncă apoi pe umăr şi ieşi din încăpere fără 
să mai spună un singur cuvânt. Servitoarea se 
apropie de mica sholiană şi-i mângâie cu drag 
părul mătăsos. 

— Ştii bine că toţi Cavalerii spun întotdeauna 
adevărul, îi aminti ea, voind s-o consoleze. Mâine, 
poimâine ai să-l vezi înapoi! 

Kira se ghemui în braţele ei, căci avea impresia 
că eroul ei n-are să se mai întoarcă niciodată în 
Regatul de Smarald. 

leşind din bucătărie, Wellan se duse la grajd. Toţi 
rândaşii dormeau încă la ora aceea. Işi pregăti deci 
calul şi agăţă sacoşele, pătura şi capa de şa. Până- 
n Regatul Umbrelor drumul era lung, dar el nu 
putea să se opună destinului său. 

În clipa în care voi să scoată animalul din 
clădirea de piatră, o observă pe Bridgess barându-i 
drumul pe alee. Îi sondă rapid inima şi înţelese că 
era distrusă din cauza plecării lui. 

— Continuă s-o antrenezi pe Kira, spuse Wellan, 


apropiindu-se de ea, cu hăţurile calului în mână. 
Trebuie să-nveţe să se apere singură. 

— Am să fac tot ceea ce-mi ceri, acceptă tânăra, 
vocea ei răguşită stând mărturie că plânsese mult. 

— Şi mulţumegşte-l pe Kevin, merită! 

La fel precum Kira, Bridgess cedă emoţiilor şi se 
aruncă în braţele lui să-l strângă cu putere, apoi i 
se uită drept în ochi. 

— Dacă va fi să te-ntorci, suspină ea, sper că o 
vei face după ce-ţi vei fi clarificat sentimentele. Eu 
pe tine te iubesc, Wellan, şi, dacă vreodată am să 
mă căsătoresc cu Kevin, am s-o fac doar atunci 
când tu n-ai să mai fi! 

Bulversat de această declaraţie, Wellan rămase 
mut, dar acum nu era deloc momentul să-şi 
analizeze sentimentele faţă de ea. Trebuia să plece 
înainte ca restul grupului să se trezească. Bridgess 
îi căută cu insistenţă buzele şi el nu mai avu 
puterea să-i refuze un ultim sărut. Apoi o simţi 
adunându-şi curajul să se despartă de el. Se 
retrase totuşi la umbra unei boxe şi-l lăsă să plece. 

Cu inima-n gât, Marele Cavaler îşi îndemnă calul 
spre curtea cea mare şi trezi soldaţii de gardă care 
deschiseră poarta şi coborâră pentru el podul 
mobil. Wellan încălecă şi plecă fără să se mai uite 
în urmă.  Traversă câmpia, luând-o spre 
miazănoapte. Ţăranii încă nu-ncepuseră munca la 
câmp, dar luminile ardeau deja la ferestrele 
caselor lor de piatră. Cavalerul trecu prin mai 
multe sate în timp ce soarele se ridica şi-i salută pe 


toţi copiii care săreau de-o parte şi de alta a calului 
său. 

Înconjură Muntele de Cristal şi alese să nu treacă 
prin Regatul Elfilor. Parcurse deci Regatul de 
Diamant, trecu de-a lungul graniţei sale 
occidentale, controlând totodată dacă sentinelele 
încă mai supravegheau capcanele pentru dragoni, 
şi intră în Regatul de Opal, unde se interesă de- 
acelaşi lucru. Nu pătrunse pe domeniul Regelui 
Hamil decât în apropiere de cascadele din Shola, 
fiind sigur că n-are să-ntâlnească niciun elf la 
câmpie. Îşi făcu tabăra la piciorul falezei, iar o 
bună parte din noapte medită. 

Când se crăpă de ziuă, Wellan îşi eliberă calul şi 
ascunse şaua şi frâul printre crengile unui brad 
gros. Nici vorbă să supună calul climatului de 
gheaţă al Regatului din Shola sau celui al 
Umbrelor, ca apoi să-l lase-n voia sorții. El are să 
continue să pască vegetaţia bogată de pe malurile 
râului Mardall sau are să se-ntoarcă singur la 
Castelul de Smarald, dar Wellan spera ca la 
întoarcere să-l găsească-n acelaşi loc. 

Marele Cavaler îşi încărcă proviziile pe umeri şi 
încercă să urce faleza cu piciorul. Cu toate că era 
puternic, urcuşul îi luă o jumătate de zi. Aerul 
devenea din ce în ce mai răcoros şi când atinse, în 
cele din urmă, platourile de la Shola, se-nveli şi cu 
capa de blană. Dedesubt, sub alte faleze, se- 
ntindea Regatul Umbrelor. 

Wellan citise în lucrări de geologie că, în fiecare 


an, subsolul acestui loc vulcanic se ridica un pic 
mai mult spre cer şi că într-un viitor apropiat avea 
să se transforme într-un lanţ minunat de munţi. 
Din cauza temperaturii solului, zăpada ce cădea în 
această parte a continentului în timpul întregului 
an, se schimba în gheaţă. 

Cavalerul îşi începu periplul cel lung prin zăpadă 
şi forţa lui musculară mare îl ajută să atingă, la 
căderea serii, primele piscuri stâncoase. Mancă 
nişte carne uscată, bău un pic de apă, se-nveli în 
capa de blană şi în pătură şi se adăposti lângă o 
adâncitură a unei stânci. În apropiere aprinse un 
foc magic, ce-l încălzi toată noaptea. 

A doua zi dimineaţă urcă cea de-a doua faleză. 
Nicio  serpentină nu fusese amenajată, dar 
mişcările frecvente ale pământului o împărţiseră în 
mai multe bucăţi, creând trepte gigantice, 
uşurându-i astfel mult sarcina. Când ajunse în vârf, 
se trezi în faţa unui deşert de gheaţă, pe care 
vântul alunga rafale imaculate de zăpadă. 

Wellan închise ochii şi o rugă pe Theandras să-i 
vină într-ajutor. Se servi de simţurile magice să 
sondeze câmpia de gheaţă în căutarea oricărei 
vibrații neobişnuite. Crezu că aude o bătaie de 
inimă în faţa lui şi înaintă cu grijă pe suprafaţa 
alunecoasă. 

Îşi continuă drumul toată ziua cu mers de 
țestoasă fără să se apropie măcar de strania 
pulsaţie pe care o simţea acum până-n măduvă. 
Aprinse un alt foc pe gheaţă şi mâncă, fiind atent 


să nu-şi termine proviziile, chiar dacă îi era foame. 
La căldură, în pătură şi capa de blană, Wellan căzu 
într-un somn greu. 

O zdruncinătură teribilă de pământ îl trezi a doua 
zi. Nu dură decât câteva secunde, dar gheaţa 
dimprejurul lui se sparse. Oare să fi avut dreptate 
lason când îl sfătuise să nu-ntreprindă această 
căutare? Să fi fost ea sortită eşecului de la bun 
început? rămase perfect nemişcat atâta timp cât 
pământul continuă să se zguduie. 

Cum să-l înştiinţeze pe maestrul magician al 
Regatului Umbrelor că dorea să stea de vorbă cu 
el? Formulă cererea mulţumită însuşirilor sale 
telepatice şi o trimise magic înaintea lui, dar nu 
primi niciun răspuns. Se ridică încet şi-ncepu din 
nou să meargă. Timp de ore bune înaintă, fără să- 
şi ajungă scopul, apoi fu încetinit de-o furtună de 
zăpadă răsărită de niciunde. 

Wellan continuă să înainteze în direcţia 
misterioasei inimi de energie care continua să bată 
regulat în depărtare, dar intră-n zăpadă până la 
brâu. Incapabil să mai înainteze, săpă o groapă şi 
aprinse împrejurul lui un cerc de foc, să se apere 
de furtună. Epuizat, căzu în genunchi. Nu voia 
nicidecum să moară în condiţii atât de proaste, 
învins de stihiile naturii. Ar fi fost o adevărată 
dezonoare pentru un Cavaler de Smarald atât de 
puternic. Dar, când încercă să se ridice, muşchii 
refuzară să-l asculte. Pierdea rapid şi puţina forţă 
ce-i mai rămăsese, dar nici nu se punea problema 


s-o ia înapoi. Trebuia cu orice preţ să-l găsească pe 
marele magician şi, mulţumită ajutorului său, să 
devină mai puternic ca să-l poată învinge pe 
vrăjitorul  Asbeth şi să salveze continentul. 
Simţurile începură să-i amorţească şi gândurile i 
se-nceţoşau. 

— Fan! şopti Wellan, tremurând. 

Puțin câte puţin viaţa părea să-l părăsească şi, 
sub muşcătura parşivă a gerului, închise ochii. 
Chiar atunci simţi o mână strecurându-se într-a lui 
cu dragoste, dar pleoapele îi erau prea grele să 
poată deschide ochii. 

— Wellan, învingeţi frigul! îl îndemnă Regina din 
Shola cu vocea ei dulce. Aceasta este încercarea 
pe care maestrul v-o trimite! 

— Să-nving... repetă el tot mai slab... 

Dar oboseala i se răspândise în picioare şi nu mai 
avea deloc forţă să reacționeze. 


38 
UN AJUTOR NESPERAT 


li turnul Magicianului de Cristal, Kira tocmai 


termina de făcut un exercițiu complicat de magie 
când simţi toropeala lui Wellan. Toate sferele mici 
de metal pe care le-nvârtea împrejurul ei într-un 
cerc perfect se loviră în acelaşi timp de podea. 
Uimit de lipsa ei bruscă de concentrare, Abnar se 
apropie. 

— Cavalerul Wellan e pe cale să moară! strigă ea 
înnebunită. 

— Concentrează-te şi spune-mi ce vezi! îi ordonă 
Nemuritorul, lăsându-se pe vine în faţa ei. 

Făcu mari eforturi să-şi liniştească spaimele şi 
închise ochii violeţi. Fulgi mari de zăpadă 
învârtindu-se în aer îi umplură gândurile şi-i 
amintiră de ţara copilăriei. II văzu pe Wellan, întors 
spre sine, într-o gaură luminată de flăcări magice. 

— S-a înfundat în zăpadă! strigă Kira. E epuizat! 

— În cazul acesta, ajută-l! 

— Dar cum? 

— Fă căldură-n mintea ta şi îndreapt-o apoi spre 
corpul lui! Trebuie să-l încălzeşti, altfel moare! 

Kira n-avea să-şi părăsească însă Cavalerul ei 


preferat. Se concentră mai mult şi-şi imagină că se 
afla sub soarele cald al Regatului de Smarald la ora 
prânzului, apoi întinse braţele înainte, către şeful 
ei. Spre marea ei surpriză, raze de lumină 
strălucitoare ieşiră din mâinile ei şi-l loviră pe 
Wellan în mijlocul pieptului. 

În Regatul Umbrelor, Cavalerul, prizonier al 
furtunii de zăpadă, simţi un şoc puternic şi se- 
ndreptă numaidecât, având impresia că îi ia parcă 
foc tot corpul. Deschise ochii şi văzu fantoma 
Reginei din Shola zburând în faţa lui, fulgii de 
zăpadă trecând prin corpul ei transparent. 

— Curaj, îl îmbărbătă ea, luându-şi uşor zborul. 

— Fan! răsuflă Wellan, încercând să-i prindă 
mâna. 

Dar, fără s-atingă nimic, mâna lui trecu prin cea 
a reginei. Pământul cedă brusc şi el se prăvăli într- 
o crevasă enormă, semănând cu botul unui 
prădător gigantic. 

În turnul Magicianului de Cristal, Kira deschise 
ochii şi se-aruncă în braţele lui Abnar, înfundându- 
şi ghearele violete în pielea lui. Dar, nefiind om, 
Nemuritorul nu simţi nimic. 

— L-am încălzit prea tare! Se enervă copila mov, 
zgâlţăâindu-l. Am topit toată gheaţa şi-acum se 
scufundă-n pământ! 

— Kira, potoleşte-te şi lasă-mă să văd ce s-a 
întâmplat! 

Tremurând de spaimă, copila închise ochii şi 
Abnar îl observă pe marele Cavaler dispărând în 


măruntaiele Regatului Umbrelor, iar apoi, sub 
privirea lui, se instală întunericul. Pradă unei 
amețeli de nestăpânit, mica sholiană îi dădu 
drumul Nemuritorului. 

— A murit, nu-i aşa? Plânse ea cu sughiţuri. 

— Ba deloc! răspunse Abnar, ridicându-se. A 
ajuns exact unde trebuia! 

La un semn al mânii lui, micile sfere de metal 
începură din nou să danseze-n jurul ei, într-un cerc 
perfect, spre a o amuza. Apoi, deodată, ele se 
transformară în fulgi mari şi strălucitori de zăpadă. 
Cu mai mult decât umbra unui surâs pe buze, Kira 
înălţă o privire plină de recunoştinţă spre mentorul 
ei. 

Între timp, în Regatul Elfilor cei nouă Cavaleri, 
care urmăreau semnele malefice lăsate de vrăjitor, 
traseră brusc de frâiele cailor, căci simţiseră cu 
toţii groaza şefului lor. 

— Ce i s-a-ntâmplat?! exclamă Bergeau. 

După aceea, schimbară o privire consternată, 
când legătura dintre ei şi Marele Cavaler se rupse. 

— Wellan! îşi pierdu capul lason. 

— A murit? întrebă Falcon, deodată foarte palid. 

— De ce s-a întrerupt legătura? Fu uimit Wimme, 
cedând panicii care-i cuprinsese pe toţi. 

Santo ridică imediat mâinile să-i facă pe toţi să 
tacă şi astfel să stăpânească din nou întregul grup. 
Atâta timp cât îl urmăreau pe duşmanul lor cel mai 
periculos, nu era deloc momentul să slăbească 
vigilenţa. Trebuia să dea pe loc o explicaţie clară 


acestui fenomen care-i buimăcise. 

— Din cauza unor motive pe care le cunoaşteţi 
deja, noi nu putem să avem contacte cu Wellan 
fără să riscăm să trădăm ascunzătoarea Kirei, le 
aminti Cavalerul vindecător, fără să lase loc de 
replică. Probabil că Wellan a hotărât aşa, ca s-o 
protejeze. 

Cei mai tineri Cavaleri au înghiţit, probabil, 
explicaţia, dar Santo citi neîncrederea în privirile 
lui Bergeau, lason şi Falcon. Era clar că nu 
credeau, dar nu protestau şi nici nu lansau ipoteze 
care să-l contrazică sau să-i alarmeze pe cei mai 
tineri. 

— Ţinem o pistă, adăugă Cavalerul vindecător, şi 
n-aş vrea s-o pierdem, aşa că aş aprecia dacă v-aţi 
concentra! 

— Santo are dreptate! îl sprijini Bergeau, 
îndemnându-şi calul şi alungând astfel toropeala 
camarazilor lui. Cu cât mai repede avem să punem 
mâna pe pasărea asta mârşavă, cu atât mai 
repede ne-om întoarce înapoi acasă lângă şeful 
nostru. 

Cu toată spaima pe care le-o răscolea absenţa în 
mintea lor a vibraţiilor provenite de la Wellan, 
Cavalerii îşi continuară drumul prin pădurea elfilor, 
urmărind semnele energetice pe care Asbeth le 
lăsase atât în pământ, cât şi pe copaci. 

În momentul în care legătura cu Marele Cavaler 
se-ntrerupse, cei rămaşi la Castelul de Smarald se 
strânseră în sala cea mare din aripa lor. La masa 


din mijloc Dempsey se aşeză lângă Chloe, având 
alături şi Scutierii, dar Kevin începu să măsoare în 
lung şi-n lat încăperea, de-a lungul zidului cu 
căminul aprins, sub privirile  neliniştite ale 
ucenicului său. 

— Ce-am simţit, Dempsey? întrebă Bridgess, 
intrând în cameră ca o furtună, cu Swan în spatele 
ei. 

— Nu sunt sigur, răspunse fratele ei de arme 
care stătea mână-n mână cu noua lui soţie. 

—E ca şi cum ar fi murit! şopti Câhloe 
tremurând. 

— Wellan nu poate să moară! izbucni Kevin, 
oprindu-se deodată. 

— N-a murit! Se auzi, dinspre uşa holului, vocea 
ascuţită a Kirei. 

Toţi se-toarseră brusc spre ea, cu lumina unei 
speranţe în ochi. Bridgess se grăbi în întâmpinarea 
copilei mov, îi luă mâna şi-o aduse spre tot grupul. 
O sui pe masă şi îi ceru să spună tot ce ştie. 

— A intrat în Regatul Umbrelor, explică cu 
mândrie fetiţa. Maestrul Abnar l-a văzut în acelaşi 
timp cu mine. Şi susţine că acea lume subterană 
este protejată de-o barieră energetică şi din cauza 
asta nu mai putem să captăm prezenţa lui Wellan. 

Toţi muşchii lui Bridgess se destinseră deodată şi 
Kira îşi trecu braţele împrejurul gâtului ei să-i dea 
un pupic. Profită de ocazie şi-i şopti la ureche că 
Wellan era un Cavaler mult prea încăpățânat să se 
lase învins doar de-o furtună de zăpadă... 


Observaţia aduse un zâmbet pe faţa tinerei 
femei. O dată-n plus, Wellan reuşise acolo unde 
mulţi alţii eşuaseră! 

— Am descoperit alt pasaj secret ce dă în sala 
armurilor, declară veselă Kira. 

— Aveţi chef să vă jucaţi de-a v-aţi ascunselea? îi 
întrebă Bridgess pe Cavalerul Kevin şi pe ceilalţi 
Scutieri. 

Tinerii se-ndreptară spre ea, iar Cavalerii Chloe şi 
Dempsey îşi lăsară şi ei Scutierii să ajungă din 
urmă grupul, care se năpusti la uşă precum o 
bandă de copilandri la sfârşitul orelor. 

Dempsey duse mâna lui Chloe la buze şi o 
sărută. 

— Kira a spus adevărul, confirmă el. 

— Ştiu, dar mă deranjează să nu-l mai simt! şopti 
tânăra. 

— Şi eu am aceeaşi senzaţie, dar Wellan se 
numără printre eroii continentului Enkidiev. Are să 
reuşească, iar când o să se-ntoarcă are să fie de-o 
mie de ori mai puternic. 

Ea se ridică de la locul ei şi se ghemui în braţele 
lui mângâietoare. Dempsey avea dreptate să 
admită că Wellan de Smarald era un erou, dar 
Chloe ştia că şi el este muritor şi, pe deasupra, 
teribil de încăpățânat. 


39 
OGLINDA DESTINULUI 


Kira o luă înaintea celorlalţi şi conduse grupul 


spre sala în care Smarald întâiul ţinea expuse cele 
mai frumoase arme şi armuri din regatul lui. 
Aprinse magic făcliile şi se opri în dreptul unui 
ecuson enorm al regelui Jabe ce-mpodobea unul 
dintre pereţi. 

— Fiţi atenţi! Declară ea celor care-o ascultau. 

Apăsă unul dintre smaraldele incrustate şi 
dulapul metalic se deschise ca o uşă, alunecând pe 
balamalele bătrâne. 

— Dar cum ai descoperit intrarea asta?! exclamă 
Swan, rămasă cu gura căscată. 

— Absolut din întâmplare! răspunse copila mov. 
Şi mi se pare că, în cazul în care avem să atingem 
toate podoabele palatului, o să găsim şi multe 
altele. 

— Tu ai explorat deja pasajul secret? întrebă 
Ariane. 

— Încă nu! 

Kevin şi Bridgess desprinseră făcliile de pe zid şi 
intrară primii în deschizătura ovală făcută în 
perete, cu sute de ani înainte. La fel cu toate 


celelalte culoare construite în subteran, era vorba 
de-un tunel rotunjit care trecea de-a lungul zidului. 
Umiditatea pătrundea printre pietre şi din cauza 
asta în aer persista un miros neplăcut de mucegai, 
dar tinerii aveau chef de distracţie şi nu i-au 
acordat mare atenţie. 

— Asta merge-n două direcţii, anunţă Kevin, 
luminând cu făclia lui deschiderea tunelului. 

— Atunci să ne despărţim în două grupuri şi să-l 
explorăm, hotărî Bridgess. 

Ariane şi Milos se hotărâră să-l urmeze pe Kevin, 
în timp ce Swan, Colville şi Kira rămaseră cu 
Bridgess. Îşi dădură întâlnire, o oră mai târziu, în 
acelaşi loc şi cele două grupuri dispărură în 
întuneric. 

Bridgess o luă înaintea copiilor, luminând pasajul 
secret. Refuzând să-şi creadă doar ochilor, pentru 
a se orienta, ea se folosi şi de simţurile ei magice, 
sondând, la intervale regulate,  măruntaiele 
palatului. Tunelul trecea în linie dreaptă de-a 
lungul părţii de vest a castelului. Grupul trecu prin 
numeroase săli de audienţă, apoi prin marea 
bibliotecă şi se opri brusc în partea în care palatul 
forma un unghi spre miazănoapte. 

— S-ar spune că aici este-o uşă, declară Swan, 
punând mâna pe perete. Simt aerul intrând printre 
pietre. 

În urma unei uşoare apăsări a Scutierului, se 
mişcă o etajeră a bibliotecii, şi lumina zilei se 
răspândi în tunelul întunecat, orbindu-i pe 


aventurieri. Kira întră în încăperea cea mare şi 
constată că ajunseseră în dreptul secţiunii 
interzise. 

— Fantastic! exclamă Swan. 

— Dar cum faci să acţionezi mecanismul să poţi 
pleca de-aici? întrebă Colville. 

Ţinând în continuare făclia în mână, Bridgess 
înaintă printre stelaje să se asigure dacă 
pălăvrăgeala copiilor nu deranjează pe cineva. Din 
fericire, biblioteca era goală. Se-ntoarse şi-i văzu 
pe cei trei copii care-mpinseseră deja etajera 
înapoi spre zid. Odată blocată din nou intrarea 
pasajului, Swan, Colville şi Kira începură să pipăie 
toate cărţile vechi şi colţurile policioarelor ca să 
descopere mecanismul de deschidere. 

„Cel puţin nu se mai gândesc la Wellan”, îşi 
spuse uşurată Bridgess. 

Kevin, Ariane şi Milos, care se duseseră în 
cealaltă direcţie, ajunseră în curând la nişte trepte 
tăiate-n piatră. Deşi se-arătau cam umede şi deci 
cam periculoase, această piedică nu-i opri din 
drum pe întreprinzătorii exploratori. Înaintară 
treptat în măruntaiele palatului, unde se simţea din 
ce în ce mai puţin aer. 

— Coborâm cam de mult timp, observă Ariane, 
aflată chiar în spatele lui Kevin. 

— Mă întreb la ce poate să servească un tunel 
atât de lung, zise şi Milos. 

— Probabil că la ieşire avem să constatăm că am 
ajuns în alt regat! 


Kevin se mulţumi să zâmbească, ascultând 
comentariile ucenicilor. Cu făclia lui reuşea să 
lumineze de-abia câteva trepte şi nu putea să vadă 
capătul hăului. Trimiţându-şi simţurile magice 
împrejurul lui, nu percepu nimic, ca şi cum ar fi 
părăsit de foarte mult timp palatul şi-ar fi intrat în 
pământ. Apoi deodată grupul trecu de-un palier. 

— În sfârşit! exclamă Milos. 

Dar trio-ul nu făcu decât câţiva paşi şi constată 
că era vorba de-o înfundătură. Kevin întinse braţul 
în faţa lui şi flacăra torţei lumină faţa neagră şi 
amenințătoare a unui dragon. Ariane şi Milos 
scoaseră un strigăt de spaimă, retrăgându-se 
imediat până la interminabila scară, dar Cavalerul 
nu se clinti, având reflexul să nu se-ncreadă doar 
în ce vedea cu propriii ochi. Cu ajutorul puterilor 
sale, constată că monstrul fusese turnat dintr-un 
oţel foarte vechi. 

„De ce oare primii locuitori ai castelului au vrut 
să-mpodobească zidul culoarului de-aici cu un 
asemenea animal?” se-ntrebă Kevin, intrigat. 
Dragonii nu erau originari din Enkidiev, ci mai 
degrabă din lrianeth, continentul îndepărtat al 
oamenilor-insectă, pe care oamenii nu i-au întâlnit 
decât în timpul primei invazii a lui Amecareth. 

Luminând zidul cu torţa, Kevin înaintă şi puse 
mâna pe botul rece al monstrului. Capul dragonului 
ieşea dintr-o gaură circulară tăiată-n stâncă. 

— E mort, maestre? întrebă Milos, fiind gata s-o 
ia la goană pe scară în sus, împreună cu Ariane. 


— N-a fost viu niciodată! răspunse Kevin, 
zâmbind. 

Cavalerul cu păr întunecat şi ochi de-azur nu 
putea să le reproşeze acestor copii că le este frică 
în faţa acestei sculpturi înspăimântătoare, căci el 
însuşi, la vârsta lor, încercase acelaşi sentiment în 
faţa scheletului de dragon ce trona în mijlocul 
satului natal din Regatul Zenor. 

— De ce se află aici un asemenea monstru? 
întrebă Ariane. 

— Şi eu îmi puneam exact aceeaşi întrebare, 
mărturisi Kevin. 

Cavalerul examină forma capului, ochii ca nişte 
globuri şi colții rotunjiţi, izbucnind din botul 
deschis. Era vorba de acea specie care smulgea 
inima din pieptul oamenilor. Se apropie mai mult 
să vadă dacă mai era şi o altă piesă de partea 
cealaltă. Dragonul de metal întoarse încet capul 
într-o parte. 

— Maestre, strigă Milos, să-l pună-n gardă. 

Kevin văzu cum ochii monstrului se aprind. Voi 
să vină imediat lângă copii să-i protejeze, dar 
pământul se surpă sub picioarele lui şi el căzu în 
gol. Scutierii scoaseră strigăte de spaimă în timp 
ce podeaua se-nchise deasupra Cavalerului. Ochii 
dragonului pierdură din luminozitate, părăsindu-i 
într-un întuneric total. 

— Trebuie să cerem ajutor! Hotărî Ariane, 
pipăind după trepte. Milos, vino cu mine! 

— Nu pot să-mi părăsesc maestrul! protestă 


băieţandrul. 

— Dar nici nu poţi să-l laşi să moară aici! Nu ştim 
unde a căzut! 

Fetiţa-l apucă de tunică pe colegul ei şi-l trase 
spre scară, înnebuniţi de cele întâmplate, Ariane şi 
Milos nu-şi puteau folosi spiritul ca să semnaleze 
tragedia lui Bridgess, Dempsey sau Chloe. Aşadar, 
nu le rămânea decât s-o ia repede înapoi spre sala 
armurilor. 

Căderea lui Kevin nu dură mult, dar impactul cu 
podeaua stâncoasă fu brutal. Torța se strivi lângă 
el, dezvăluind pereţii ruginiţi a ceea ce părea să fie 
o grotă. Inainte să-ncerce să se ridice, tânărul 
Cavaler începu să-şi aprecieze starea propriului 
corp, cum îl învățase maestrul lui în urmă cu câţiva 
ani. Unele ligamente erau slăbite şi un cucui urât îi 
apăruse în spatele capului. Se servi imediat de 
puterile magice să se vindece. Odată restabilit, el 
se ridică pe coate şi privi în jurul lui. Urmele de 
daltă de pe perete îl făcură să-nţeleagă că nu era o 
grotă naturală. 

Puse mâna pe torţă şi se ridică cu grijă. 

Intorcându-se de jur împrejur, cu torţa la capătul 
braţului întins, Kevin descoperi un tunel rotunjit, ca 
o gaură lăsată-ntr-un măr de-un vierme, la capătul 
căruia ardea o lumină slabă şi aurită. Neavând ce 
pierde, se-aventură într-acolo. Din acest colţ 
secret, ar fi putut să găsească o altă ieşire. Merse 
preţ de vreo zece minute pe nişte pietre mici şi 
rotunde, care-i scrâşneau sub picioare. Din fericire, 


în acest labirint nu existau nici oseminte de 
oameni, nici de animale, ceea ce demonstra că 
acolo nu trăia niciun monstru. „Dar ce fel de loc e 
ăsta şi de ce nu ni s-a vorbit niciodată despre el?“ 
se miră tânărul. 

Kevin ieşi deodată într-o peşteră mare, de 
tavanul căreia atârnau stalactite imense. Înaintă 
căscându-şi ochii în faţa plafonului dantelat, apoi 
examină solul. Între stalagmite se întindea un lac 
straniu care răspândea o lumină aurie. Captivat, se 
apropie având grijă să nu alunece pe suprafaţa 
umedă şi calcaroasă. Ingenunche prudent şi 
constată că nu era vorba de-un luciu de apă, ci de- 
o pătură de gheaţă. Totuşi, în locul acela nu era 
deloc frig! 

Cavalerul puse torţa pe jos şi sondă suprafaţa 
îngheţată. Fu pentru prima oară-n viaţa lui când 
nu-nţelese informaţia primită. În loc să-l informeze 
despre adâncimea lacului care dormea în adâncuri, 
simţurile lui magice îi trimiseră propriul chip, ca şi 
cum s-ar fi privit într-o oglindă. 

Cu prudenţă, Kevin întinse mâna şi puse vârful 
degetelor pe suprafaţa luminoasă, care-şi schimbă 
imediat culoarea, trecând de la auriu la un albastru 
intens. Sunete cristaline răsunară peste tot în 
grotă, ca şi cum ar fi provenit din aglomerări ale 
calcarului din plafon şi din podea. 

Tânărul Cavaler sări în picioare şi puse mâna pe 
garda săbiei, întorcându-se încet de jur împrejur. 
Totuşi, simţurile sale ascuţite nu-i semnalau 


apropierea vreunui duşman! O mişcare ciudată de 
la suprafaţa gheții îi atrase atenţia şi constată cu 
stupoare că era vorba de-o imagine: din oglindă se 
privea el însuşi! 

— Dar ce vrăjitorie-i asta?! exclamă Kevin furios. 

Ecoul propriei voci îl asurzi aproape. Imaginea se 
schimbă imediat şi Kevin îi văzu pe Cavalerii de 
Smarald luptându-se cu oamenii-insectă pe plajele 
din Enkidiev. Privi bătălia fără să-şi aducă aminte 
dacă participase sau nu la ea. Luptătorii îmbrăcaţi 
în verde îi loveau pe duşmani cu săbiile fără să le 
producă pagube mari. „Cred că m-am lovit serios 
la cap”, gândi Kevin. 

Scena se transformă din nou şi tânărul observă 
faţa hidoasă a unei creaturi, jumătate om, 
jumătate pasăre cu ciocul plin de dinţi ascuţiţi şi cu 
ochi mov luminoşi. Vrăjitorul! Dar cum de Asbeth 
putea să se afle sub Castelul de Smarald? Acest lac 
îngheţat îi servea drept lentilă de spionat oamenii? 

Kevin voia să meargă să-şi cheme fraţii de arme 
în ajutor când imaginea pe care i-o trimise gheaţa 
îi tăie respiraţia. Se văzu cu mâinile ţintuite-n nituri 
de oţel de peretele unei peşteri întunecate, şi 
tunete răsunau în peretele ei de stâncă. Kevin îşi 
astupă urechile şi se retrase lovindu-se de-o 
stalagmită umedă. Furtuna spori şi Cavalerul căzu 
în genunchi voind să se rupă de vacarmul infernal 
care-i răsuna în creier. Cedând durerii, Kevin se 
prăbuşi cât era de lung de podeaua calcaroasă şi 
leşină. 


Abia căzuse corpul Cavalerului la pământ, că, de 
partea cealaltă a lacului, se deschise o poartă 
mare şi luminoasă. Patru siluete-ntunecate se 
desenară în cadrul ei, grăbindu-se să-nconjoare 
suprafaţa-ngheţată şi să se-apropie de tânăr. 
Furtuna se opri imediat. Dempsey se aplecă asupra 
lui Kevin şi-i căută pulsul apăsându-şi degetele pe 
partea interioară a palmei. 

— E viu! le spuse Dempsey lui Bridgess şi lui 
Chloe. 

Il ridică pe Kevin pe umăr şi reveni în dreptul lui 
Elund, care-i aştepta la intrarea în peşteră, cu 
sprâncenele  încruntate. Magicianul de Cristal, 
adevărat şef al Ordinului, îşi părăsise temporar 
turnul,  lăsându-şi elevii să studieze sub 
supravegherea unui servitor. Cavalerii înţeleseră 
imediat că lipsa lui Abnar era din cauza vizitei 
făcute zeilor şi-atunci se duseseră la Elund să-i 
ceară sprijinul. 

Dempsey trecu prin faţa bătrânului magician şi 
ieşi din peşteră, urmat de cele două femei. Elund 
scoase un oftat de nemulţumire şi agită mâna 
deasupra lacului care redeveni lăptos. Se-ntoarse 
şi trecu prin poarta luminoasă ce se-nchise în 
spatele lui.  Ridicând poalele  tunicii sale 
strălucitoare şi mătăsoase, el sui treptele scării în 
spirală fără să se grăbească. Hotărât lucru, tinerii 
ăştia erau mult prea curioşi! Într-o zi o să se afle 
într-o situaţie şi mai supărătoare, iar el n-are să-i 
poată ajuta! 


Când Elund ajunse la etajul principal al turnului 
său, zidul de piatră se-nchise magic, sub privirea 
neliniştită a Kirei, a elevilor din Castelul de Smarald 
şi a ucenicilor care se strânseseră în linişte acolo. 
Dempsey pusese corpul neînsufleţit al lui Kevin pe 
masa de cristal, dar nu ştia cum să-l ajute să-şi 
revină. 

Trăgându-şi sufletul, Elund se apropie de 
Cavaleri. Pronunţă o formulă magică şi partea de 
deasupra mesei se lumină. Raze strălucitoare 
traversară corpul tânărului imprudent, însă nu 
scoaseră la iveală nicio urmă de rănire. 

— A leşinat doar, declară el celorlalţi. A avut 
noroc să se-aleagă doar cu-atât. 

Dempsey îl luă din nou pe Kevin în braţe, 
mulţumi bătrânului maestru şi părăsi sala de curs, 
urmat atât de Bridgess, cât şi de ucenici. Chloe 
însă mai întârzie. 

— Ce loc era acesta, maestre Elund, şi de ce se 
află chiar sub turnul vostru? întrebă ea. 

— Este oglinda destinului, un instrument de lucru 
pe care ni l-au lăsat anticii, răspunse bătrânul. 
Foarte puţini magi mai ştiu să se servească de ea, 
iar tânărul Kevin cu siguranţă că nu se numără 
printre ei. 

— Ar fi putut să moară, nu-i aşa? 

— Dacă n-aţi fi venit direct la mine, aşa cum aţi 
şi făcut, şi-ar fi putut pierde minţile sau ar fi murit 
de spaimă. Aţi procedat bine, Cavaleri! 

Chloe se-nclină respectuos în faţa lui şi-o porni 


pe scara ce ducea direct la palat. Folosindu-şi 
simţurile magice, îi găsi pe ceilalţi care se 
duseseră în aripa Cavalerilor şi grăbi pasul. li 
ajunse din urmă doar în camera lui Kevin. 
Dempsey îl întinsese pe fratele său de arme pe pat 
să-l lase să se odihnească, apoi întoarse o privire 
severă spre copii. 

— Vă interzic să vă întoarceţi în pasajele secrete! 
Le ordonă el. E destul de clar? 

Toţi făcură, de sus în jos, semn cu capul, inclusiv 
Kira. Cavalerul îi scoase apoi din cameră şi Chloe le 
propuse un exerciţiu de  levitaţie în curtea 
castelului. Copiii nu prea aveau chef să se joace, 
dar acceptară, totuşi, propunerea. Dempsey se 
uită şi la Bridgess, dar aceasta dădu din cap în 
semn că vrea să rămână lângă Kevin. Acesta îi 
respectă dorinţa şi, ieşind din cameră, închise şi 
uşa după el. 

Bridgess luă loc în apropierea patului şi observă 
faţa liniştită a Cavalerului. Erau amândoi de- 
aceeaşi vârstă şi Kevin avea multe calităţi. 
Răbdător, inteligent şi respectuos, ştia, în acelaşi 
timp, să se arate tandru şi înţelegător. De câtva 
timp îi făcea curte, dar nu se arătase niciodată 
insistent. „O partidă bună pentru o femeie”, 
suspină ea, în timp ce-n gândurile ei apăru figura 
mult îndrăgită a lui Wellan. 

Nu mult după aceea, Kevin deschise pleoapele şi 
se ridică brusc în pat, gâfâind. Bridgess îl prinse de 
umeri şi-l forţă să se culce din nou. 


— Eşti din nou în camera ta, îl linişti ea. N-ai de 
ce să te mai temi. 

Intoarse repede capul şi se uită în toate părţile 
să se convingă de spusele ei şi se linişti. „Ochii lui 
nu sunt tot atât de albaştri ca ai lui Wellan”, 
constată ea. 

— A fost un coşmar? Ezită Kevin. 

— Cred că nu. Ai descoperit un loc straniu, 
mergând în partea cealaltă a tunelului. 

— Am văzut lucruri  înspăimântătoare la 
suprafața lacului, Bridgess... Cred că l-am văzut 
chiar şi pe vrăjitor... 

— Când te-a găsit în peşteră, Elund ne-a spus că 
lacul proiecta adesea spaimele din sufletul 
oamenilor şi că tu ai fost zdruncinat de experienţa 
asta. Te poate ajuta să-ţi revii dacă vrei. 

— Deci ceea ce-am văzut nu era real! 

— Nu, nu cred! 

Tânărul se aşeză mai bine şi-şi trecu braţele în 
jurul mijlocului camaradei sale s-o tragă lângă el şi 
s-o strângă cu toată puterea. Apoi, calm, o sărută 
pe ceafă. 

— Kevin, nu!... protestă ea blând. 

— Am nevoie de tine! 

— Imi pare rău... dar îl iubesc pe Wellan. 

Kevin slăbi strânsoarea şi se lăsă să cadă din nou 
pe pat, fără să-şi ascundă decepţia. Bridgess îi 
adresă un zâmbet timid, mulţumindu-i parcă, şi ieşi 
din cameră, cu capul aplecat. 


40 
REGATUL UMBRELOR 


(ana pământul se deschise sub el, Wellan se- 


afundă în gheaţă şi alunecă vertiginos printr-un 
tunel de lumină orbitoare care, parcă, nu se mai 
sfârşea. Se lovi tare de pământ şi o durere 
puternică îi răsări în piept. Rămase la-nceput 
nemişcat, aşteptând să-i dispară ameteala, apoi îşi 
studie mâinile şi picioarele să aprecieze 
eventualitatea rănilor existente. Două coaste 
rupte, un genunchi învineţit, un umăr dislocat, dar 
niciun organ vital atins. 

Scrută cu grijă deosebită, mulţumită simţurilor 
magice, împrejurimile, fiind convins că se află la 
fundul unui puț de gheaţă, dar nu mare-i fu 
mirarea când văzu că în mintea lui apare imaginea 
unei multitudini de grote, aflate de jur împrejurul 
lui. Nici vorbă să le exploreze până când nu va fi 
ameliorat cele mai dureroase dintre lovirile sale. Se 
concentră mai întâi la coaste, cu intenţia să sudeze 
oasele rupte, dar sări în sus când nişte degete 
străine îi dădură la o parte părul ud lipit de obraz. 

— Nu vă fie frică, nu vă doresc răul, spuse o voce 
feminină. 

Wellan nu observă alături de el decât o siluetă 


neagră, căci sursa de lumină a locului se afla în 
spatele salvatorului său. Vru să-ntrebe cum îl 
cheamă, folosindu-se de simţurile nevăzute, dar se 
lovi imediat de-o barieră asemănătoare celei pe 
care i-a impus-o Hathir, calul-dragon. 

— Cine sunteţi? întrebă străinul. 

— Sunt Cavalerul Wellan de Smarald, abia găfâi 
pieptul său, făcându-l să sufere. Il caut pe maestrul 
magician al Regatului Umbrelor. 

Mâinile  îndemânatice ale  necunoscutei îl 
întoarseră pe spate şi durerea îi smulse un geamăt 
surd. Să fi fost stăpânul acestor locuri o femeie? 

— Nu sunteți în apele voastre, declară 
necunoscuta, dar pot să vă ajut. 

Durerea care i se răspândi rapid prin tot corpul îl 
împiedică pe Wellan să răspundă. Văzu doar că 
lângă faţa lui apare o lumină violetă şi leşină. 

Când îşi reveni, descoperi că era lungit într-o 
peşteră, pe-o blană, unde lumina era împrăştiată 
de bine cunoscuta „piatră a luminii”. Hainele cu 
care venise nu mai erau pe el. Împăturite cu grijă, 
ele se odihneau pe-o piatră mare alături de 
culcuşul lui. Cine se ocupase în aşa măsură de el? 
Incercă să se aşeze, dar durerea ascuţită din piept 
îl ţintui la pământ. Închise ochii intrând în legătură 
cu propria energie vitală s-o dirijeze către răni. 
Atunci simţi din nou prezenţa mâinilor necunoscute 
pe pielea lui înfrigurată. Pleoapele i se zbătură şi 
respiraţia i se tăie, când se trezi lângă el cu o 
persoană mov cu ochi violeţi, leită femeia care va 


deveni Kira, cam peste vreo zece ani. 

— Vă rog mult, nu vă mişcaţi! îl imploră ea. 

O lumină strălucitoare scăpă din mâinile ei. 
Wellan simţi imediat o uşurare profundă care-i 
îngădui să respire din nou liber. Lumina violetă 
dispăru şi el continuă s-o examineze pe străină. 
lrişii ei erau de-aceeaşi culoare ca aceia ai Kirei, 
dar pupilele lor erau rotunde. 

— M-am îngrijit deja de genunchiul şi de umărul 
vostru, îl informă ea, dar v-aţi trezit prea repede să 
pot să-mi termin treaba. 

— Vă mulţumesc pentru bunătate, replică 
Wellan. Dar cine sunteţi? Şi eu unde mă aflu? 

— Sunt Jahonne şi voi sunteţi chiar acolo unde aţi 
vrut să ajungeţi. 

— Mă aflu în Regatul Umbrelor? Şi voi sunteţi o 
maestră magiciană? 

— Când aveţi să fiţi mai în formă, Nomar are să 
răspundă întrebărilor voastre. 

Ea se ridică, având intenţia să se retragă, dar 
Wellan îi apucă uşor pumnul să n-o sperie. Pielea ei 
era tare fină şi caldă. 

— Nu, opriţi-vă! insistă el. Aş vrea să ştiu de ce... 

— Am această culoare? zămbi ea. Nomar are să 
vă spună. 

Ea îşi desprinse uşor pumnul şi ieşi din grotă cu 
discreţia pe care n-o împărțea deloc cu Kira. 
Wellan se aşeză prudent pe blană şi constată că 
cele două coaste rupte nu-l mai făceau să sufere. 
Cu toată slăbiciunea sa, el putu să se-mbrace şi 


sondă locurile cu simţurile lui magice. Se afla într-o 
grotă mică şi rotundă, alături de multe altele; în 
interiorul unei peşteri imense, dar nu reuşi să-şi 
împingă ancheta mai departe, căci în exteriorul ei 
nu percepea nimic altceva decât neantul. Nicio 
carte din bibliotecă nu vorbea despre o lume atât 
de stranie. 

Când reuşi să-şi pună platoşa şi să-şi lege 
centura, îşi căută în zadar armele. Tremurând, îşi 
trase cizmele, ieşi din grotă, sprijinindu-se de 
pereţii ei zgrunţuroşi, şi se aplecă să treacă prin 
ieşirea prea strâmtă. Cu siguranţă că locul acesta 
nu fusese construit pentru oameni de statura lui. 

Se opri imediat ce puse picioarele afară din 
alveola lui, descoperind totodată că se afla pe-o 
cornişă printre alte sute, săpate în pereţii peşterii. 
Jos de tot curgea un râu şi străluceau multe focuri 
mici în jurul cărora se mişcau oameni în tunici albe, 
dar Wellan se afla prea departe să le poată 
distinge trăsăturile. Privi în jurul lui şi observă că 
scări din lemn uşurau ajungerea la diferite etaje. 
Dar cum îl transportaseră până la cornişa asta în 
timp ce era inconştient? 

Cu multă grijă cobori până-n vale, fără să-ncerce 
nimeni să-l oprească. Nu mai întâlni pe nimeni care 
să semene cu Jahonne, doar femei şi bărbaţi cu 
pielea imaculată care treceau cu braţele-n- cărcate 
cu coşuri făcute din nuiele de răchită, fără să le 
pese de el. Sholieni? 

Se aplecă să atingă pământul şi constată cu 


mirare că este cald şi uşor de fărâmiţat. Se afla 
oare în interiorul pământului, sub stratul gros de 
gheaţă al Regatului Umbrelor? Şi cum reuşeau 
oamenii aceştia să trăiască fără soare? De unde 
venea aerul pe care îl respirau? Nu văzu nici 
animale, nici grădini, nici terenuri cultivate. Ce 
mâncau? În acel moment o mână se aşeză pe 
umărul lui şi el făcu stânga-mprejur. 

— Fiţi fără grijă! îl asigură bărbatul care se 
oprise-naintea lui. 

Era imposibil să-i stabileşti vârsta. Păru-i era lung 
şi alb ca al unui bătrân, dar pielea feţei îi era 
netedă ca a unui copil, iar ochii cei mari şi argintaţi 
îi aminteau de cei ai lui Fan de Shola. Era îmbrăcat 
cu o tunică lungă şi albă, dar nu semăna deloc cu 
ceilalţi locuitori ai acestei lumi insolite. 

— Văd în mintea voastră că aveţi tare multe- 
ntrebări de pus, se veseli el. Sunt Nomar şi cred că 
vă pot răspunde la ele. Vă rog, veniţi şi vă aşezaţi 
alături de mine! 

Wellan îl urmă până la unul dintre focurile ce 
ardeau pe malul râului. Nomar îi arătă o bancă 
mică din lemn şi Cavalerul se aşeză pe ea, privind 
împrejurul lui. Tot ceea ce-l înconjura era atât de 
neobişnuit, atât de departe de realitate... Bolta 
peşterii îi aminti de cerul nopţii, dar fără stele, iar 
râul curgea pe-acolo fără să facă nici cel mai mic 
zgomot. Singura lumină a acestei lumi bizare părea 
să provină de la pietrele rotunde, presărate pe 
pământ şi de la focurile de pe câmp. 


— Sunteţi un maestru magician? 

— Nu, sunt un Nemuritor! Diferenţa o ştiţi, cred! 

— Da, o cunosc. V-a născut o femeie din lumea 
morţilor, în timp ce în cazul maeştrilor magicieni, 
mama este o fiinţă muritoare. 

— Sunteţi un om instruit şi asta-mi încălzeşte 
sufletul. 

— Dar, din păcate, n-am răspunsul la toate- 
ntrebările. Oamenii aceştia, de exemplu. 

Wellan îi arătă bărbaţii şi femeile cu tunică albă 
care continuau să umble liniştit în jurul lor. 

— Şi ei sunt Nemuritori? 

— Nici vorbă! exclamă Nomar. Nu există atâţia 
Nemuritori în univers! Sunt maeştri magicieni 
născuţi la Shola acum câteva sute de ani. Şi-au 
acceptat să dea o mână de ajutor în acest refugiu. 

Acum sute de ani... „Dar ce vârstă avea Fan 
atunci când a murit?” se întrebă Marele Cavaler 
observându-i pe sholieni. 

— Se pare că răspunsurile mele nasc tot alte- 
ntrebări în mintea voastră, sire Wellan. Dar vă e 
foame! Mâncaţi, vă rog, câte ceva! 

Wellan se-ntoarse şi văzu că-i dădeau un coş 
umplut cu merinde a căror aromă îi făcu o foame şi 
mai mare. Îl primi în timp ce-i adresa lui Nomar o 
privire plină de-alte întrebări. 

— Este mâncare-adevărată, îl asigură Nomar cu 
un zâmbet amabil. 

— Dar cum se poate? O faceţi să apară cu 
ajutorul magiei? 


— Într-un fel. Ştiţi, tot ce există-n univers poate fi 
şi deplasat. Este suficient să ştii cum s-o faci. Să 
spunem c-o împrumutăm! 

Wellan duse la nas o pâine mică şi caldă şi-i 
trase pe nas aroma, din ce în ce mai mirat de 
experienţa asta surprinzătoare. Cavalerii puteau să 
facă multe lucruri, dar nu ştiau să materializeze 
astfel mâncarea. Mâncă pâinea şi carnea friptă, 
orezul şi fructele sub privirea distrată a stăpânului 
acestei lumi subterane. Când Wellan se sătură, 
coşul dispăru din mâna lui şi Marele Cavaler se uită 
mirat la gazda lui. 

— Trebuie întotdeauna să trimiţi aceste obiecte 
numai acolo de unde le-ai luat, îi explică el. 

Cavalerului nu-i veniră în minte acele cuvinte 
care să exprime fascinația pentru acest procedeu 
magic. Dar de ce anticii pretindeau că locul acesta 
este populat de demoni, în timp ce el era locuit de 
maeştri magicieni? 

— Sunteţi un Cavaler de Smarald, nu-i aşa? se 
nelinişti Nomar. 

— Este exact. Sunt Cavalerul Wellan de Smarald. 

— Totuşi, îi credeam pe toţi morţi! 

— Ordinul a renăscut din propria cenuşă, acum 
vreo douăzeci de ani. A fost reînfiinţat de Regele 
de Smarald în scopul de a apăra continentul 
Enkidiev împotriva împăratului Negru. 

— Deci Amecareth nu şi-a abandonat planurile 
de cucerire! 

— Mi-e teamă că nu... Dar, spuneţi-mi, maestre 


Nomar, acest loc se află într-adevăr sub pământ 
sau este-un univers paralel? 

— Domeniul meu se află sub gheţurile de 
nepătruns ale Regatului Umbrelor, căci doar astfel 
pot să-l protejez de vrăjitoriile lui Amecareth. 

— Sunteţi aici de mulţi ani? 

— Un pic peste o mie! Dar copiii au ajuns aici în 
perioade diferite! 

Wellan încercă să-şi amintească lecțiile de 
istorie. Cărţile afirmau că împăratul conducea 
oamenii-insectă de cel puţin cinci sute de ani. De 
unde ieşeau atunci aceşti copii? 

— Tatăl lui Amecareth guverna deja când zeii mi- 
au încredinţat misiunea de-a crea acest univers 
artificial unde-aş fi putut ascunde anume persoane 
foarte importante, răspunse Nomar întrebării lui 
transmise pe calea gândului, apoi fiul i-a continuat 
acţiunile de cucerire. 

— Deci amândoi împărații au creat hibrizi... 

— Cred că în felul acesta îşi asigură dominaţia 
asupra universului. Au conceput cu toate rasele pe 
care le-au subjugat. 

Trebuie  să-nţelegeţi,  Cavalere Wellan, că 
oamenii-insectă  întreţin o legătură telepatică 
strânsă între ei. Amecareth are acces la creierul 
tuturor supuşilor săi în acelaşi timp şi astfel poate 
să-i domine fără cel mai mic efort. Din această 
cauză eu strâng hibrizii încă de la o vârstă foarte 
mică şi-i ascund aici, unde vrăjitoria împăratului n- 
are nicio putere. 


— Dar băiatul pe care Regele Jabe l-a sacrificat... 

— Eram pe drum spre Castelul de Smarald când 
s-a produs acest incident. N-am putut să salvez 
Mayland şi regatul Zenor, care-au suportat 
consecinţele. 

Nomar îl studie pe Wellan, care se supuse 
acestui examen, coborând zidul său de protecţie. 
Era foarte important ca Nemuritorul să-i acorde 
încredere imediat dacă voia să devină ucenicul lui. 

— Aveţi idee de-un alt hibrid? se miră Nomar. 

— Este corect, răspunse Cavalerul. Se numeşte 
Kira şi are nouă ani. Mama ei, regina Fan din Shola, 
mi-a cerut să-i asigur protecţia, dar cred că n-am 
să reuşesc să mă achit de această promisiune dacă 
n-am să pot să-mi măresc puterile. De altfel, 
Regina Fan mi-a sugerat să mă adresez vouă. 

Căzut deodată pe gânduri, Nomar se ridică şi 
merse în jurul focului, privind în jos. „Nici vorbă să-l 
sondez”, hotărî Wellan. 

— Ar fi trebuit să ne-o aduceţi aici. Noi am fi 
protejat-o împotriva împăratului Negru, declară 
într-un târziu Nemuritorul. 

— Nici măcar nu ştiam că acest loc este destinat 
protecţiei hibrizilor, maestre Nomar, se scuză 
Cavalerul. De fapt, când am pornit la drum să vă 
găsesc, nu eram sigur că locul acesta există. Şi, 
orice s-ar spune, copila asta este chemată să aibă 
un rol activ în evenimentele care-au să zguduie în 
curând continentul. Ea este cheia victoriei noastre 
împotriva  oamenilor-insectă. Datorită ei, un 


Cavaler ce se va naşte are să-l învingă o dată 
pentru totdeauna pe împărat. Dacă o ascundeam 
aici, continentul Enkidiev ar fi condamnat să-i 
suporte dominaţia. 

— In cazul acesta, cine-o apără? 

— Maestrul Abnar, un alt Nemuritor. A coborât de 
pe Muntele de Cristal să asigure educaţia şi 
protecţia copilei la Castelul de Smarald. Dar, dacă 
are să i se-ntâmple ceva, Kira va rămâne fără 
apărare. Din acest motiv vreau să-mi întăresc 
puterile magice. 

— Lăsaţi-mă să mă gândesc în timpul nopţii la 
situaţia asta, adăugă Nomar, un pic derutat de 
aceste ultime veşti din lumea de-afară. 

— Cum puteţi să deosebiți ziua de noapte, în 
caverna asta? se miră Wellan. 

— Aveţi să vedeţi. Sunteţi în stare să vă refaceţi 
drumul până la alcovul vostru? 

Cavalerul ridică ochii spre cornişe, încercând să- 
şi amintească numărul de scări pe care-a trebuit să 
le coboare să ajungă în vale, apoi ridică afirmativ 
capul. Toată lumea lăsa urme de energie în sol, iar 
Cavalerii ştiau să le recunoască magic. Nomar se 
dematerializă sub ochii lui, dar Wellan nu se- 
ntoarse imediat în grota cea mică pe care i-o 
dăduseră. Merse mai degrabă în jurul focului, 
memorând şi alte amănunte posibile în acest 
regat. Curios lucru, el nu auzea clipocitul apei 
râului şi trosnetele lemnelor din foc. Nu se auzeau 
discuţii vesele, nici râsete, nici măcar voci 


sprinţare de copii. Oamenii mergeau în linişte, ca 
nişte fantome, fără să le pese de el. 

— Aş putea să vă ajut, Cavalere? întrebă o voce- 
n spatele lui. 

Wellan făcu  stânga-mprejur şi-o văzu pe 
Jahonne, care se uita la el cu mult interes. Probabil 
că era primul om pe care-l întâlnea în lumea ei 
subterană. Nu foarte lung, părul ei violet cobora 
până-n talie. Era imposibil să vezi dacă urechile ei 
erau ascuţite ca ale Kirei. In schimb, ochii, din 
contră, i se păreau mai puţin intimidanţi, probabil 
pentru că pupilele nu erau verticale. 

— Aş putea afla cine a fost mama voastră? 
întrebă el. 

— Nomar mi-a spus că ea locuia la malul unei 
întinderi mari de apă, cred că la marginea 
oceanului. 

— Cunoaşteţi numele acelui regat? 

— Cristal, dar n-aş putea să vă spun mai mult. 
Maestrului nu-i place să ne vorbească despre 
lumea exterioară. 

— De cât timp sunteţi aici, Jahonne? se miră 
Wellan, care nu citise nicăieri, orice s-ar fi spus, 
despre o fiinţă mov născută în Regatul de Cristal. 

— Dintotdeauna, răspunse ea ridicând din umeri. 

— Unde sunt ceilalţi copii care au fost trimişi în 
peştera asta? 

Ea încruntă din sprâncene, mirată fiind de ce-i 
punea el atâtea întrebări. 

— Regret, dacă v-am jignit cumva, se grăbi să 


adauge Wellan. Nu asta-mi era intenţia! 

— Aici nimeni nu este preocupat de aceste 
lucruri. 

— N-am să vă mai stingheresc punându-vă 
întrebări pe marginea acestui subiect. 

Îi ură noapte bună şi se-ndreptă spre scări, 
urmând propria urmă de energie pe pământul de-o 
căldură stranie al peşterii. Era dornic să reflecteze 
în alveola lui. Îşi dădu jos platoşa, centura şi 
cizmele, dar păstră celelalte haine. Se lungi apoi 
pe blană şi încercă să tragă concluziile asupra 
straniei lui aventuri. Ajuns, în sfârşit, în inima 
Regatului Umbrelor, el trebuia să se arate acum 
cât mai convingător posibil ca să poată beneficia 
de învăţătura lui Nomar şi să se-ntoarcă să-l 
învingă pe vrăjitorul lui Amecareth, o dată pentru 
totdeauna. 

— Suntem patru, spuse deodată vocea cristalină 
a lui Jahonne la intrarea alcovului. 

Wellan se ridică şi invită hibridul să intre, dar ea 
preferă să rămână pe prag şi să se uite la el cu 
deosebită curiozitate. 

— Atunci toată această instalaţie subterană n-a 
fost construită decât pentru patru persoane? se 
miră el. 

— Oh, nu! Mult mai mulţi de atât, dar sunt numai 
trei la fel ca mine. 

— Eu cunosc o a cincea. E mică şi-o cheamă Kira. 

— O s-o încredinţaţi lui Nomar? Se bucură 
Jahonne. 


— Mi-e teamă că nu, dar am venit aici să-l rog să 
mă-nveţe s-o protejez mai bine în castelul în care 


locuieşte. 
— Un castel? E-o alveolă ca aceasta? 
— Nu... răspunse Wellan, râzând. Este o 


construcţie dreptunghiulară foarte mare, făcută din 
blocuri de piatră, în interiorul căreia se află alveole 
pătrate. Contrar lumii voastre, lumea Kirei se află 
acolo sus, la aer liber. 

— Am văzut deja lumea voastră preţ de câteva 
clipe, mărturisi ea cu mare emoție. Este foarte 
frumoasă, dar este foarte periculoasă pentru... 

Se opri deodată. Wellan o sondă imediat, să-şi 
dea seama dacă nu suferă de ceva şi auzi în 
mintea ei şuierături şi păcănituri. Cineva îi spunea 
ceva şi, un moment, el se temu că acesta era 
însuşi împăratul sau vrăjitorul. 

— Nu, aici n-aveţi de ce vă teme, replică ea 
imediat. Nu mai pot rămâne. 

Făcu stânga-mprejur, iar Wellan ghici că ea 
trebuie să fi primit un mesaj telepatic ce-i ordona 
să-l lase-n pace. Pietrele luminoase îşi pierdură 
treptat din strălucire şi Cavalerul se-ntinse pe 
spate. Se strădui mult să-şi liniştească spiritul, dar 
odată ce închise ochii, dormi până dimineaţa, sau 
ce se considera dimineaţă — în universul acela 
artificial. 


41 
REFUGIUL HIBRIZILOR 


A doua zi dimineață când s-a trezit, Wellan n-a 


considerat necesar să-şi îmbrace şi platoşa. Îşi 
trase pantalonii şi-şi puse centura de piele în jurul 
tunicii, după care îşi încălţă cizmele. leşi din grota 
lui şi se opri stupefiat pe cornişă. Jos de tot, în vale, 
vreo sută de persoane mâncau prima masă a zilei, 
dar aceştia nu erau sholieni îmbrăcaţi în alb. Din 
contră, aceşti locuitori ai adâncimilor purtau 
veşminte în tonurile culorilor pământului, 
asemănătoare celor ale elfilor. 

Odată ce i se trezi curiozitatea, Wellan se grăbi 
să coboare numeroasele scări şi să se alăture 
grupului, sperând să obțină mai multe răspunsuri 
la întrebările sale. 

În linişte, magii albi serveau hrana protejaţilor lor 
hibrizi, fiinţe stranii, despre a căror origine 
Cavalerul nu avea nicio îndoială. Într-adevăr, unii 
semănau cu Jahonne, dar ceilalți erau bizari, chiar 
monstruoşi. Majoritatea aveau trăsături specifice 
oamenilor-insectă, cu mâini având patru degete la 
care se vedeau gheare rotunjite, brațe acoperite cu 
o carapace neagră lucioasă ca aceea a scarabeilor 
sau cu chipul pe jumătate omenesc, adesea cu o 
gură normală, alteori cu mandibule. Dar, oricum ar 


fi arătat, ei nu manifestau agresivitate unii faţă de 
ceilalţi şi nu avură nicio reacţie ostilă văzând că se 
apropie un nou-venit în întregime om, probabil din 
cauză că fuseseră adunaţi de Nomar şi camarazii 
lui paşnici pe vremea când mai erau încă bebeluşi. 

Wellan se  aşeză printre ei  ascunzându-şi 
curiozitatea cum putea mai bine, căci aceste biete 
creaturi nu meritau să fie privite cu insistenţă. 
Asemenea Kirei, ele nu ceruseră niciodată să se 
nască. 

O femeie cu păr lung aurit şi piele palidă se 
apropie de Cavaler şi-i întinse un coş mic plin cu 
merinde. Cavalerul îi mulţumi şi mancă cu poftă, 
căutându-l din ochi pe Nomar, dar nu-l zări nicăieri. 
Odată terminată masa, coşurile-ncepură să dispară 
din mâna hibrizilor. Se ridicară toţi în acelaşi timp 
şi se-ndreptară spre diferitele galerii săpate sub 
cornişe. Wellan voi să-i urmeze să descopere unde 
mergeau, dar Nomar se materializă în faţa lui, 
barându-i calea. 

— V-aţi săturat, sire  Wellan? întrebă «el 
prieteneşte. 

— Am mâncat foarte bine, vă mulţumesc! îl 
asigură Cavalerul. 

— Văd că aţi făcut deja cunoştinţă cu oaspeţii 
mei! 

— Nu, n-am prea vorbit! 

Wellan îl simţi sondându-i din nou inima şi nu 
căută să se eschiveze, la fel ca şi la prima 
incursiune în gândurile lui personale. 


— Prea multă mânie e în voi, tinere muritor! 
constată Nomar. 

— E slăbiciunea mea cea mai mare, dar nu 
încetez să mi-o corectez. V-aţi gândit la cererea 
mea, venerabile maestre? 

— V-am studiat în timpul somnului. Un prinţ 
devenit Cavaler, nu-i aşa? Aţi făcut un sacrificiu 
foarte mare, Wellan de Smarald. Am fost uimit să 
aflu că v-au învăţat magia încă din copilărie. În 
mod normal, muritorilor nu li se acordă un astfel de 
privilegiu. 

— Dar toţi Cavalerii de Smarald sunt antrenați 
aşa! 

— E neobişnuit, dar îmi închipui că Abnar ştie ce 
face. Pentru că voi cunoaşteţi în oarecare măsură 
magia, cred că avem să-i putem adăuga un pic de 
putere, dar aceasta are să vă ceară o implicare 
totală. 

— Sunt conştient de asta şi vreau să mă supun 
acestei discipline ca să salvez continentul 
Enkidiev! 

— Formarea unui adevărat maestru magician 
este lungă şi anevoioasă, dar, pentru că nu aveţi o 
sută de ani să consacraţi acestei ucenicii, am să 
comprim timpul, ca, odată plecat din Regatul 
Umbrelor, să-l puteţi opri pe acel vrăjitor. 

— În numele Ordinului Cavalerilor de Smarald, vă 
mulţumesc pentru bunătatea voastră! 

Wellan se-nclină respectuos în faţa 
Nemuritorului, ca şi cum ar fi fost în faţa unui rege 


şi gestul acesta lăsă să-i scape lui Nomar un 
zâmbet, căci el nu-i înţelegea întotdeauna foarte 
bine pe oameni şi obiceiurile lor. 


42 
NOMAR 


Ín timpul primelor luni de ucenicie pe lângă 


Nemuritor, Wellan deprinse, în special, noi tehnici 
de meditație şi de alungare a emoţiilor din suflet. 
Cu multă răbdare, el se sili să contemple ore-n şir 
o flacără ce tremura în faţa lui sau doar o stâncă. 
Descoperindu-i înclinația spre mânie chiar de la- 
nceputul antrenamentului său, Nomar căută să-l 
scape de ea, înainte să-l înveţe cum să mişte cu 
mâinile puterea extraordinară a şerpilor electrici. 

Adesea, după lungi şedinţe de nemişcare, Wellan 
îşi  destindea muşchii mergând prin valea 
subterană. Nu după mult timp el ştia deja care sunt 
limitele enormei peşteri, care nu părea să aibă 
vreun loc de comunicare cu lumea exterioară. 
Hibrizii îl priveau plimbându-se în tunica lui lungă şi 
albă, incapabili să vorbească cu el din cauza 
limbajului lor alcătuit din fluierături şi păcănituri. Şi 
Wellan îi observa în aceeaşi măsură, dar nici măcar 
nu reuşea să le sondeze spiritul neomenesc. 
Singura cu care putea vorbi era Jahonne. 

Femeia mov îi prezentă şi pe ceilalţi hibrizi care-i 
semănau: doi bărbaţi şi o femeie cu pielea 
violacee, nemaipomenit de timidă. După un salut 


scurt şi comentarii telepatice cu Jahonne având ca 
subiect Cavalerul, ei dispărură în diferite galerii şi 
ulterior păstrară distanţa faţă de el. 

— Le este teamă de oameni, îi explică Jahonne, 
în timpul unei mese. Este o precauţie pe care o 
avem în sânge transmisă nouă de tatăl-insectă. 

— Dar ţie nu? se miră Wellan 

— Eu am mai mult sânge omenesc decât ei, 
după cum spune Nomar. Din acest motiv îmi place 
în mod deosebit compania ta. 

Wellan îi zâmbi. Şi lui îi plăcea să petreacă timpul 
cu ea, să vorbească de toate şi nimic. Avea o 
inteligenţă vie şi o curiozitate  nestăpânită. 
Cavalerul îi descrise continentul Enkidiev din 
miazăzi în miazănoapte, de la soare-răsare la 
soare-apune: cu întinderile lui al căror hotar nu-l 
vedeai cu ochiul liber, cu câmpurile cultivate, 
dealurile blânde şi pădurile dese, cu plajele de 
galete, cu soarele care răsărea să le lumineze 
zilnic şi luna care le argintea noapte de noapte. 
jJahonne îi sorbea vorbele cu devotament şi 
Cavalerul se trezi gândind că, la vârsta adultă, are 
să se-mpace tare bine cu Kira, cu condiţia ca, pe 
măsură ce creştea, ea să semene tot mai mult cu 
noua lui prietenă. 

Când cavalerul ajunse să stăpânească bine 
tehnicile de concentrare, Nomar îi scurtă timpul 
liber şi îl supuse la şedinţe epuizante de exerciţii 
având ca scop stăpânirea energiei înconjurătoare. 
In vale, după fiecare masă Marele Cavaler se- 


ntâlnea singur cu mentorul lui. La început, trebuia 
să manipuleze flăcările şi razele luminoase care-i 
ieşeau din mâini, apoi lucrurile se complicară. 

— Universul este alcătuit dintr-un mare număr 
de energii opuse una alteia, îi explică Nomar, stând 
în picioare-n faţa lui. Un maestru magician ştie să 
le deosebească şi să le folosească cu bună ştiinţă. 
V-am învăţat să le recunoaşteţi pe câteva. Au să 
vă-ajungă să scăpaţi de vrăjitorul împăratului. Dac- 
aţi fi fost un Nemuritor, dragul meu Wellan, aş fi 
avut eternitatea să vă pot învăţa să stăpâniţi şi cea 
mai mică sclipire de viaţă din jurul vostru, dar 
timpul ne este drămuit. 

Wellan ascultă discursul lui lung cu mult mai 
multă atenţie decât acorda vreodată celor rostite 
de Elund. De fapt, el se dovedea ca adult un elev 
mult mai bun. 

Fu foarte atent la explicaţiile lui Nomar în ce 
priveşte energia specifică, pe care trebuia acum să 
înveţe s-o capteze din Eter, ca apoi s-o arunce în 
râu, cu scopul de-a nu răni pe nimeni. „Pe cine-aş 
putea răni, căci au fugit toţi de cum m-au văzut că 
m-am aşezat aici? Se-ntrebă marele Cavaler. Afară 
numai dacă exerciţiul este mult mai periculos 
decât lasă Nomar să se-nţeleagă... a îşi goli mintea 
de orice gând şi de orice emotie şi-ntinse mâinile în 
faţa lui cu palmele una spre cealaltă. Cu ajutorul 
simţurilor magice, scotoci văzduhul peşterei şi 
intră în legătură cu o vână electrificată, care i se 
păru uşor de-atins. Îşi folosi voinţa să atragă între 


mâini firele rebele şi simţi imediat o durere 
ascuţită în palme, ca şi cum o mulţime de şerpi 
mici şi-ar fi înfipt acolo colții. Scoase un strigăt 
care se auzi în toată peştera şi căzu în genunchi. 
Imediat Nomar atrase energia de culoare roz spre 
mâinile lui, reducând astfel suferinţele elevului 
său. Wellan gâfâi un pic în timp ce-şi privea 
palmele rănite, apoi încercă să scoată din corpul lui 
lumina vindecătoare pe care învățase s-o 
stăpânească încă din Regatul de Smarald. Dar 
aceasta n-apăru decât un pic, abia uşurându-i 
durerea. Ruşinat, ridică o privire imploratoare la 
Nomar. 

— Nimeni nu va putea vreodată să vă acuze de 
lipsă de ambiţie! Declară Nemuritorul, ascunzându- 
şi cum putea mai bine zâmbetul. Dintre toate 
energiile care circulă prin peşteră, aţi ales-o pe cea 
mai periculoasă. 

Wellan îşi întoarse privirea la şerpii luminoşi care 
se-nvârteau în cerc în palma mentorului său. De 
unde-ar fi putut şti? 

— Ar fi putut omori un vrăjitor? gemu el, încă 
pradă durerii. 

Cu o mişcare graţioasă a mâinii libere, 
Nemuritorul materializă o pâine mare şi caldă încă 
şi o aruncă foarte sus în aer, apoi eliberă energia 
care-i mai dansa încă în cealaltă mână. Firele 
arzânde se-nfundară deodată în ţintă şi-o făcură să 
explodeze-n bucăţi. 

— Sunt sigur că măruntaiele unui vrăjitor n-au să 


poată rezista niciodată unei astfel de şarje! glumi 
Nomar. 

Luă apoi mâinile Cavalerului în ale sale să le 
examineze. Bietul muritor, acoperit tot de sudoare, 
îşi muşca buzele să nu urle. Sub privirea minunată 
a lui Wellan, rănile i se cicatrizară şi senzaţia de 
arsură încetă imediat. Nomar îşi studie elevul. Cu 
părul şi tunica lipite de piele, Cavalerul bolborosi 
câteva cuvinte de mulţumire aplecând capul, apoi 
îşi adună puterile să se ridice. Tremurând din toate 
încheieturile, el se târî până la râu. 

— După ce vă veţi fi răcorit, veniţi din nou aici! îi 
ceru Nomar. N-am terminat încă cu voi! 

Wellan nici nu avu măcar curajul să ridice capul 
să-şi exprime acordul. Intră până la genunchi în 
apa călduţă şi-şi stropi faţa. 

Exerciţiile de magie se succedară unul mai 
dureros decât altul, dar la capătul unor luni 
îndelungi de învăţătură, Marele Cavaler reuşi să 
prindă şerpii electrici şi să-i păstreze în mâini fără 
să sufere. Nomar îl învăţă şi cum să-i păstreze 
ofensiv în faţa lui, mai întâi în râu, acolo unde nu 
riscau să rănească pe cineva. Apele râului se 
luminau în roz timp de câteva minute, spre marea 
bucurie a hibrizilor, care urmăreau de sus de pe 
cornişă progresele omului. Apoi Nemuritorul îi 
impuse ţinte din ce în ce mai mici, pe care el le 
dobora una din două. 

În timpul primelor luni de stat în Regatul 
Umbrelor, Wellan cheltui o cantitate de energie 


atât de mare, că se surprinse dormind ore-ntregi şi 
sărind adesea peste masa de dimineaţă. 

Nu mânca deci decât o dată pe zi, atunci când 
mergea să se întindă pe blănuri în grotă şi adesea 
nu putea să-nghită mâncarea care i se oferea, deşi 
aceasta era excelentă. 

Din cauza lui, jJahonne se-ngrijoră, dar nu-i spuse 
deschis temerile sale în timpul celor câteva minute 
pe care le petreceau împreună în timpul mesei, în 
vale, mulţumindu-se să-l vadă cum pică de somn şi 
ascultându-i vorbele cu-o ureche mai mult decât 
distrată. 

În cele din urmă marele Cavaler pierdu noţiunea 
de timp. Trecură zile, săptămâni şi luni, fără ca 
Nomar să aducă vreo schimbare programului său, 
până-n dimineaţa în care elevul lui prinse şerpii roz 
şi-i proiectă atât de sus în peşteră, încât bolta 
acesteia ar fi trebuit să explodeze. 

— Excelent! exclamă Nemuritorul. Acum am să- 
ntăresc forţa voastră fizică şi am să vă arăt cum să 
vă apăraţi, căci aţi putea, într-o înfruntare, să nu 
atingeţi vrăjitorul de la prima lovitură şi-atunci el 
are să riposteze. Odihniţi-vă astăzi, Wellan! Noua 
fază a antrenamentului vostru avem s-o începem 
mâine! 

Avusese atât de puţin timp liber în ultimele luni, 
încât nu ştiu prea bine ce să facă cu el. Din 
moment ce Nomar dispăru, Jahonne ieşi din tunel, 
unde se-adăpostea, şi se apropie de Marele 
Cavaler. Făcu să alunece mâna lui în mâna ei, 


smulgându-i o strâmbătură de durere. 

— Mâinile tale nu mai sunt atât de fine ca 
înainte, îl compătimi ea. 

— Ceea ce nu-i deloc de mirare cu toate 
zdreliturile şi jupuiturile pe care le-au îndurat de 
când am venit aici. 

Se plimbară prin vale, aşa cum făceau când abia 
venise şi trecură de-a lungul râului. 

— Nu ţi-am spus tot adevărul, în ce priveşte 
peştera, începu Jahonne, evitând să-l privească 
drept în ochi. 

Tânăra îi stârnise curiozitatea lui Wellan, dar el 
n-o grăbi. 

— Când m-ai întrebat dacă-ai putea ieşi de aici, 
eu ţi-am răspuns că nu, dar te-am minţit. Undeva 
printre galeriile astea există un tunel care duce 
până la o lume de lumină, unde locuiesc oameni ca 
tine. 

— De ce-mi spui asta? se miră Cavalerul. 

— Ca să poţi fugi. Noi ştim că împăratul Negru 
este pe urmele noastre şi că s-ar putea foarte uşor 
sluji de vrăjitorie să ne găsească. Eu n-aş vrea ca 
tu să fii omorât sau închis aici pentru totdeauna. 

— N-ai vrea să fiu închis aici cu tine? glumi el. 

Îi simţi imediat stânjeneala şi-şi alungă un 
zâmbet distrat. 

— Amecareth are să pună mâna pe hibrizi, 
Wellan, dar pe tine are să vrea, desigur, să te 
omoare sau să te lase-n voia sorții. lată de ce 
doresc ca tu să ştii cum să-i scapi. 


— Nu te credeam aşa pesimistă! 

Nu-i răspunse şi mai degrabă arătă spre un tunel 
de la celălalt capăt al peşterii. Semăna cu toate 
celelalte ce fuseseră săpate la baza cornişelor. 

— Pe-acolo, dar lumina soarelui tău se află foarte 
departe! Insă nu te descuraja! 

Wellan o obligă pe Jahonne să se oprească şi o 
întoarse spre el, fixându-şi privirea în minunaţii ei 
ochi violeţi. 

— Ai avut cumva vreo viziune? o întrebă el, 
încruntând din sprâncene. 

— Am avut un vis groaznic... 

— Dar ţi-am explicat ce sunt visele, Jahonne... 

O obligă să se aşeze cu el pe malul apei şi ea Îi 
povesti că văzuse căzând bolta peşterii sub o 
ploaie de foc. Toţi fraţii şi surorile fugeau 
împrejurul ei şi urlau de groază, dar ea nu se putea 
mişca, paralizată fiind de magia unei fiinţe 
întunecate şi malefice. 

— E normal să ai coşmaruri, când eşti obligată să 
trăieşti sub pământ, declară el, sărutând degetele 
cu gheare ascuţite. 

Atingerea buzelor lui calde o făcu să freamete şi, 
ruşinată, ea căută să se depărteze. 

— Nu-ţi fie teamă, n-am să merg mai departe, o 
asigură el. Am vrut doar să te binedispun. Este-un 
vechi obicei omenesc, scuză-mă! 

— Nu uita amplasamentul tunelului... murmură 
ea, evitându-i privirea. 

Se salvă alergând spre faţa laterală stâncoasă a 


peretelui. Wellan o urmări cu privirea chiar şi 
atunci când, urcând cu greu scările, avea viteza 
unei pisici. Niciodată nu se purtase aşa cu el! 
Văzuse oare altceva în vis? 

Lunile se scurseră şi Jahonne nu-i mai vorbi 
despre coşmarul ei. În loc să-l alunge, ea îşi luă 
mai degrabă obiceiul să coboare la râu şi să-l 
observe în timp ce el învăţa să formeze scuturi 
invizibile ca să se apere de razele incandescente 
pe care Nomar le proiecta asupra lui. Ştia că putea 
să fie rănită prin ricoşeu, dar insista să petreacă 
mai mult timp alături de el, ca şi cum i-ar fi 
presimţit plecarea. În schimb, Nomar nu vedea cu 
ochi buni prietenia lor. 

În scopul de a-i despărţi, el îngădui elevului său 
să intre-n biblioteca lui, aflată într-una dintre 
galerii şi-i arătă chiar şi cum să se servească de 
magia lui să poată alege repede subiectele care-l 
interesau. Wellan n-avea decât să-ntindă mâna în 
timp ce se gândea la cartea pe care dorea s-o 
citească şi lucrarea se lumina. Nomar îl învăţă şi 
cum să lumineze paginile cărţilor să poată citi 
noaptea, când pietrele luminii erau stinse. 

Stăpânul Regatului Umbrelor era mândru atât de 
progresele tânărului, cât şi de disciplina lui. El 
prindea în continuare energia incendiară, o 
îndrepta după bunul plac şi se proteja rapid 
împotriva ripostelor magice. Cu noile lui arme, era 
desigur în măsură să-l învingă pe vrăjitor, dacă 
aceasta i-ar fi fost în continuare dorinţa. 


Apoi, într-o dimineaţă, Nemuritorul îl învăţă o 
ultimă tehnică: o stare de transă atât de adâncă 
încât ea putea să-nlocuiască o noapte de somn 
doar în câteva secunde. Wellan stăpâni repede 
acest procedeu şi-i reproşă râzând mentorului său 
că nu i-l arătase mai devreme. 

În seara aceea, Jahonne îi scurtă părul până la 
nivelul umerilor. O făcuse deja de-atâtea ori că 
Wellan îşi dădu seama că se scurseseră mai mulţi 
ani de la venirea lui în lumea aceasta subterană. 
Cum  hibrizii nu ştiau să calculeze timpul, el îl 
întrebă pe Nomar în timp ce stăteau în jurul 
focului, în faţa unei mese gustoase. 

— Sunteţi aici deja de zece ani, răspunse 
Nemuritorul, care-l privea ospătându-se, fără ca el 
însuşi să se-atingă măcar de mâncare. 

Wellan se înecă cu o bucată de pâine şi Jahonne 
îi dădu câteva palme pe spate să-l ajute să înghită 
mai repede. Ceilalţi hibrizi o observară cu teamă, 
dar nu-ncercară s-o îndepărteze de el. 

— Dar ce-o să rămână acum din Enkidiev? 
Articulă, tuşind, Cavalerul. 

— V-am spus la venire că, pentru voi, am să 
comprim timpul, răspunse Nomar. In lumea voastră 
s-au scurs abia vreo câteva zile. Aveţi să găsiţi 
totul aproape cum l-aţi lăsat. 

Nemuritorul se volatiliză, ca şi cum el ar fi căutat 
să scape de întrebările care se adunau într-o viteză 
înspăimântătoare în mintea lui Wellan. „Zece 
ani...“ îşi repetă Cavalerul, incapabil să-şi închipuie 


că se pot înghesui aceşti ani în câteva zile. Mâncă 
în linişte, încercând să-şi amintească ultimele 
minute petrecute alături de fraţii lui de arme, 
înainte de plecarea lui spre regatele de la 
miazănoapte. Îşi aminti că-i împărţise-n două 
grupe: una să rămână lângă Kira, cealaltă să-l 
urmărească pe vrăjitor. Amintirile lui erau atât de 
depărtate, că pe moment îl ameţiră. După masă, 
se retrase-n grota lui, fără să vadă tristeţea care se 
aşternu pe chipul lui jJahonne. 

Pe când pietrele  începură să-şi piardă 
intensitatea luminoasă, Wellan se lungi pe blănuri. 
Nu-i era propriu-zis somn, dar Nomar insista ca 
locuitorii regatului său să aibă un ritm normal de 
viaţă. Cavalerul îşi lăsă gândurile să alerge către 
Castelul de Smarald şi diferite imagini îi reveniră în 
minte: sala cea mare unde ardea mereu un foc 
bun, valtrapul de mătase al calului său de luptă, 
mâinile magice ale lui Santo, ochii albaştri, plini de 
lacrimi... ai lui Bridgess. 

În întuneric văzu mişcare şi recunoscu paşii de 
catifea ai lui Jahonne la intrarea în grota lui. In 
pofida interdicţiei lui Nomar, ea veni în linişte până 
la el. Wellan se ridică repede pe coate, dar înainte 
să poată deschide gura, tânăra se-ngrămădi în 
braţele lui. 

— Ai visat urât? îi şopti el la ureche. 

— Am visat că plecai... şi-atunci am venit să-mi 
petrec noaptea cu tine. Dar vreau doar să mă 
mângâi. 


Un zâmbet apăru pe buzele lui Wellan. Îşi 
cuprinse tandru prietena cea mov. Incapabili să 
doarmă, povestiră în şoaptă toată noaptea. 


43 
VICTIMĂ PRINTRE ELFI 


Ca urmare a ultimei întâlniri dintre Asbeth şi 


Cavalerii de Smarald, ura vrăjitorului împotriva 
oamenilor spori. Aceste ființe primitive nu aveau 
doar sânge impur, dar nici nu ştiau să recunoască 
rasele superioare.  Adevăraţii servitori ai 
împăratului i-ar fi dat imediat tot ceea ce le-ar fi 
cerut, iar poporul lor ar fi putut fi ridicat la un 
statut acceptabil în univers, însă oamenii îl 
dispreţuiau, împingându-şi îndrăzneala într-atât, 
încât să-l rănească şi fizic. 

O văzuse pe Narvath în gândurile lui Chloe, chiar 
dacă ea încerca să i-o ascundă. Fetiţa avea nouă 
ani şi un corp imatur încă, desigur din cauza 
sângelui ei omenesc. Fiind încă influenţabilă, 
împăratul ar putea-o modela după vrerea lui. Asta 
dacă nu i s-ar întâmpla ceva în timp ce el ar 
încerca s-o smulgă din mâna gardienilor ei... Căci, 
străduindu-se îndelung şi cu pricepere să atingă o 
poziţie importantă pe lângă Amecareth, el nu avea 
nici cea mai mică intenţie să lase această copilă 
să-i fure locul. Dar, mai întâi, trebuia să găsească 
acel castel în care-o închiseseră. 


Spiritul colectiv al oamenilor-insectă îi permitea 
accesul la informaţii deţinute de cei de-acelaşi 
neam cu el. Scormoni pe-acolo şi descoperi mai 
multe imagini ale fortificațiilor umane, dar niciunul 
dintre vechii luptători ai lui Amecareth, care 
supravieţuiseră ultimei invazii, nu găsise de 
cuviinţă să stabilească mental rute geografice între 
aceste construcţii, în decursul ultimului asalt 
asupra continentului Enkidiev. Deci vrăjitorul ar fi 
trebuit să se intereseze de drum, dar nu sub 
adevărata sa identitate. li trebuia o victimă al cărei 
corp să-l împrumute, însă doar ideea de-a intra în 
corpul unui om îi producea silă. 

Mişcându-se cu multă atenţie, doar pe vârfurile 
copacilor, Asbeth observă deodată prezenţa unor 
fiinţe vii, care nu aveau nimic omenesc în 
înfăţişare. Se opri pe-o ramură şi scrută pădurea. 
Aceste creaturi semănau a fi nişte oameni, dar 
inima şi spiritul le erau diferite, magice şi mai 
aproape de perfecţiune. Cei patru bărbaţi despre 
care era vorba culegeau fructe şi vorbeau într-o 
limbă ce semăna cu o melodie. „Cum să-i despart, 
să-l prind doar pe unul?” se-ntrebă vrăjitorul. 

Aduse imediat înaintea lor înfăţişarea reală a 
unuia dintre minunaţii lui dragoni negri şi-o făcu să 
se repeadă la ei, răgând. Inspăimântătoarea 
apariţie avu pe dată efectul scontat şi elfii o luară 
la goană prin pădure încotro apucară. 

Asbeth sări uşor pe pământ şi unul dintre elfii 
tineri se opri brusc în faţa lui, înspăimântat. N-avu 


timp să scape, că vrăjitorul îşi şi închise ghearele 
împrejurul gâtului lui, doar să-l imobilizeze, fără să- 
| omoare. „Este perfect!” trase el concluzia, 
examinându-l din toate unghiurile. Cu muşchii lui 
supli şi sănătatea perfectă, are să-i îngăduie să 
străbată distanţe mari. Dar, înainte să-l folosească 
în scopurile lui, voi să cunoască mai multe despre 
poporul lui, căci n-ar fi fost imposibil ca, voind să-l 
recompenseze, împăratul să-l numească stăpân al 
acestor creaturi magice. Puse mâna pe capul blond 
al lui Katas şi, din vârful ghearelor, începu să caute 
în mintea lui informaţia de care avea nevoie. 

După ce exploră toate amintirile elfului, Asbeth 
rosti o incantaţie şi intră în interiorul corpului 
acestuia. Katas căzu în genunchi, trăgând, în 
sfârşit, aer în plămâni. Simţi imediat prezenţa 
entității malefice în cap, dar n-avea cum s-o 
alunge. Dându-şi seama că vrăjitorul îi invadase 
corpul, voi să-şi exprime frica, dar din gura lui nu 
răzbătu niciun sunet. 

Simţind imediat frica supuşilor săi, atacați de un 
dragon în pădure, Regele Hamil ceru celor mai 
îndemânatici dintre gardienii lui să-l sprijine. In 
acelaşi timp simţea şi prezenţa Cavalerilor de 
Smarald pe teritoriul lui şi află că aceştia căutau un 
vrăjitor, şi nicidecum un dragon. Curios lucru, 
Wellan nu se afla printre ei! Astfel că Hamil se 
hotărî să meargă el însuşi în întâmpinarea lor şi să- 
şi ofere ajutorul ca astfel să-mpiedice fiara să-i mai 
sperie tinerii. 


Regele Elfilor se-ntâlni cu Cavalerii doar pe la 
căderea nopţii, când aceştia erau adunaţi în jurul 
unui foc aprins într-un luminiş, nouă adulţi şi nouă 
copii. Cu respect, Cavalerul Santo se ridică şi-l 
salută pe rege şi demnitarii lui, înlăturând temerile 
însoţitorilor lui. „Este de-a dreptul neliniştitor să 
vezi atâtea platoşe verzi în acelaşi loc”, gândi 
Regele Elfilor. 

Santo îi invită să se aşeze şi Hamil acceptă cu 
plăcere. Ochii Scutierilor urmăreau toate gesturile 
monarhului, şi regele se-ndoi că doar altercaţiile 
avute cu şeful lor îi făcea atât de curioşi. 

Hamil acceptă cana cu ceai oferită şi ascultă 
politicos povestea răutăţilor vrăjitorului căruia ei îi 
spuneau Asbeth. 

Chiar atunci apărură brusc din pădure elfii cei 
tineri a căror teroare o simţise el în timpul zilei şi 
se trântiră la picioarele seniorului lor, vorbindu-i 
toţi deodată într-o adevărată harababură. Cavalerii 
nu înţeleseră ce povesteau, căci îşi foloseau limba 
lor, dar ghiciră că vorbeau despre întâlnirea 
înfricoşătoare din pădure. 

— Ceea ce tinerii aceştia au văzut în pădure nu a 
fost un dragon adevărat, explică regele, atunci 
când elfii tăcură. Era, totuşi, o apariţie foarte 
reuşită, invocată desigur de vrăjitorul pe care-l 
căutaţi. 

— Ar putea să ne conducă-n locul unde l-au 
văzut? întrebă Santo. 

— Da, mâine cum se crapă de ziuă, iar eu am să- 


i însoțesc. Nici mie nu-mi place, mai mult decât 
vouă, ideea că un vrăjitor se plimbă liber pe 
continentul Enkidiev. 

Hamil îi salută şi se-ndepărtă împreună cu elfii 
lui. Santo înţelese că el voia să-i liniştească pe- 
aceştia departe de urechile oamenilor. Se-ntoarse 
apoi spre fraţii lui de arme şi aranjă gărzile pentru 
noapte, căci se temea ca nu cumva vrăjitorul să 
semene aceeaşi groază şi în grupul lor. Bergeau fu 
primul care se instală la postul de observaţie şi, cu 
toate protestele sale, Curtis, Scutierul lui, refuză să 
se culce alături de ceilalţi. 

— Maestre, dacă va trebui într-o zi să devin 
Cavaler de Smarald, trebuie să învăţ şi eu să fac de 
gardă. 

— Dar ai şi tu nevoie de somn, băiete, răspunse 
Cavalerul. 

— În cazul ăsta, am să dorm în acelaşi timp cu 
voi. 

Nefiind foarte sever ca maestru, Bergeau îl lăsa 
pe băiat să câştige întotdeauna, spunându-şi că 
într-o zi Curtis are să trebuiască să-i asculte 
orbeşte ordinele, însă acum mai putea să profite 
de pe urma tinereţii lui... Câteva ore mai târziu, 
schimbul fu preluat de Falcon, apoi de lason. 
Acesta din urmă fu cel care-l văzu sosind pe 
Regele Elfilor şi pe câţiva dintre supuşii săi, printre 
care una dintre victimele iluziei vrăjitorului. 

lason îi trezi pe fraţii lui de arme şi pe Scutierii 
lor şi primi delegaţia regală cu toate onorurile ce i 


se cuveneau. Atât Cavalerii, cât şi Scutierii înghiţiră 
ceva în grabă şi îşi înşeuară caii, chiar dacă n- 
aveau să-ncalece deloc în timpul expediției. Nu 
voiau să-i părăsească aici şi să rişte să nu-i mai 
găsească. Când fură în sfârşit gata, îi urmară în 
linişte pe elfi, iar Santo merse alături de Regele 
Hamil. 

Traversară încet pădurea, cu toate simţurile la 
pândă, şi Santo sondă în special vârfurile copacilor, 
unde vrăjitorul putea să se fi ascuns foarte bine, 
căci zbura. Deodată Cavalerii şi elfii simţiră o 
prezenţă, drept înainte chiar în faţa lor, iar Regele 
Hamil opri grupul. 

— Este Katas! Declară el. Cel care nu s-a întors 
noaptea trecută! 

— Făcea şi el parte dintre tinerii cărora li s-a 
arătat dragonul? întrebă Santo. 

Regele răspunse că da şi aşteptă ca tânărul să 
vină spre ei. Katas păru mai degrabă surprins să 
întâlnească oameni însoţiţi de elfi, apoi o lumină 
stranie îi însufleţi privirea. Santo, cel mai sensibil 
dintre Cavalerii de Smarald, prinse însă o undă- 
ngheţată, care nu ţinu decât o secundă, şi crezu că 
vrăjitorul este pe urmele adolescentului. Scrută 
împrejurimile, dar nu observă nimic alarmant. 

Katas se apropie cu prudenţă de soldaţi 
aruncând priviri hoţeşti împrejurul lui, ca şi cum s- 
ar fi temut să nu se-ntoarcă dragonul, dar Hamil îi 
puse o mână prietenească pe umăr. Apoi îl 
examină sumar şi contrariat observă pe gâtul lui 


urmele unor răni făcute de gheare. 

— O fantasmă n-ar fi putut să facă aşa ceva, se 
miră regele! Katas, ce s-a întâmplat? 

— În pădure m-a atacat o creatură în întregime 
neagră, mărturisi, ruşinat, tânărul elf. 

— Un dragon? întrebă Hamil. 

— Nu, Maiestate. Era un om ce semăna cu un 
corb. Înainte, nu am văzut niciodată aşa ceva pe 
teritoriul nostru. 

— Vrăjitorul  este-acoperit cu pene, interveni 
Santo, apropiindu-se. 

Katas îi aruncă o privire plină de ură, dar 
vindecătorul, foarte ocupat să sondeze pădurea, 
nu-l observă. 

— Asta-i tot ce ţi-a făcut? se nelinişti Hamil, jignit 
că acea creatură îi atacase pe unul dintre supuşii 
lui. 

— A mai vrut şi să-şi înfunde ghearele în capul 
meu, dar am scăpat, se agită Katas, cu lacrimi în 
ochi. Nu voiam să mă-ntorc la voi înainte să fiu 
sigur că nu mă urmăreşte. Nu voiam să vă pun 
vieţile în primejdie. 

Prizonier în interiorul propriului cap, adevăratul 
Katas se zbătea furios să-l prevină pe regele său că 
se adresa de fapt acelei creaturi întunecate pe 
care-o căuta, dar niciun sunet nu-i ieşi din gură. 

— Unde erai când te-a atacat? reluă regele. 

— Nu foarte departe de-aici. 

Tânărul elf, care în ajun făcuse şi el parte din 
grupul lui Katas, îi confirmă spusele cu un semn 


scurt din cap. Hamil încruntă din sprâncene, căci 
nu simţea nicio prezenţă malefică în pădurile lui. 
Văzându-l că ezită, Asbeth, cel cu chipul lui Katas, 
trecu la atac. 

— Am avut timp să-i citesc în minte planurile- 
ntunecate, Maiestate, adăugă el, simulând spaima. 
Aşteaptă ajutoare la malul mării, în locul unde se- 
nalţă stâncile uriaşe. Acolo au să debarce în 
curând luptători şi-au să atace satele noastre. 

Cavalerii şi Scutierii se încordară la gândul unei 
noi debarcări a duşmanului pe plajele lor, în timp 
ce şeful lor era încă departe. Santo prinse 
consternarea lor şi se hotări să intervină rapid pe 
lângă elfi. 

— Ne puteţi conduce în acel loc? întrebă Santo 
stăruitor. 

Regele îi spuse că locul se afla la aproximativ 
câţiva kilometri şi că aveau să ajungă acolo spre 
seară. În interiorul corpului lui Katas vrăjitorul se 
felicită că reuşise să-i înşele pe Cavaleri. Să-i 
învingă singur, în mijlocul pădurii, nici nu putea fi 
vorba, dar la malul apei se va folosi de aliaţii lui, 
elementalii. 

Îi urmări pe elfi printre copacii bătrâni ai pădurii, 
iar Cavalerii îi urmară, păstrându-şi sub ochi 
Scutierii. 

Neliniştit de reacţia ce-o observase la Santo, cu 
câteva minute mai devreme, lason îi atrase discret 
atenţia şi vorbi în şoaptă să nu-nspăimânte pe 
nimeni. 


— Ce-ai prins adineauri? Voi el să ştie. 

— Un spirit malefic, murmură Santo, dar 
impresia asta nu a ţinut decât o clipă şi nu ştiu de 
unde provenea. 

— S-ar fi putut ca vrăjitorul să treacă pe 
deasupra capetelor noastre? 

— Nu, era o impresie mai subtilă. De altfel, dacă 
Asbeth se va fi apropiat atât de mult de noi, l-aţi fi 
simţit cu toţii. Dar e posibil să se uite la noi de 
departe. Trebuie să rămânem vigilenţi. 

Elfii îi conduseră la malul oceanului, pe-o plajă 
întretăiată de stânci ascuţite, care semănau cu 
nişte colţi ţâşnind din pământ. Cavalerii examinară 
locurile cu ochi de luptător şi-nţeleseră rapid că 
nicio oaste n-ar fi putut debarca pe-o plajă atât de 
periculoasă, fără să-şi înece vasele. 

— Eşti sigur că întăririle trebuie să vină aici?! 
exclamă Bergeau întorcându-se spre elful cel 
tânăr. Este puţin probabil, după părerea mea. 

— Este locul pe care l-am văzut în gândurile 
creaturii, îl asigură falsul Katas, simulând chiar şi 
jignirea de-a nu fi crezut. 

Elfilor, apa nu le plăcea în mod special, şi nici n- 
ar fi avut chef să-şi moaie picioarele-n ea. Cavalerii 
se mulţumeau să scruteze-mprejurimile. Fără să-şi 
dezvăluie identitatea, Asbeth ar fi trebuit să-şi 
stoarcă acum mintea şi să găsească rapid felul în 
care ar fi putut să-i împingă pe Cavaleri către 
stânci. De-o iluzie vizuală nu se mai putea servi, 
căci aceşti oameni stăpâneau suficient de mult 


magia să miroasă de departe escrocheria. Se opri 
deci la urechi. Şi le-nşelă auzul. Falcon fu primul 
care percepu zornăitul atât de caracteristic 
mandibulelor oamenilor-insectă. 

— Voi auziţi zgomotul ăsta? îi întrebă el pe fraţii 
lui de arme. 

— Şi eu îl aud, dar nu percep prezenţa 
duşmanilor noştri! ripostă lason, uimit. 

— Ne-a fost greu întotdeauna să simţim direct 
vibraţiile oamenilor-insectă, le aminti Wanda. 

— Cred c-ar trebui să mergem şi să vedem, 
sugeră Bergeau, scoţându-şi sabia. 

Cavalerii porunciră Scutierilor să rămână în grup, 
în preajma cailor. Copiii dădură afirmativ din cap şi 
Asbeth se gândi că are să fie uşor să-i elimine 
odată ce maeştri lor vor fi pe stânci morţi. Îi privi 
pe imprudenţii luptători cu platoşă verde înaintând 
pe plajă, cu sabia-n mână. 

_Câtă vitejie şi totodată câtă inconştienţă! 
Impăratul avea să fie fericit să afle c-au dispărut! 

Nogait şi lason fură primii care pătrunseră în 
apele reci ale oceanului, urmaţi îndeaproape de 
Bergeau şi Buchanan. În spatele lor, Wanda 
acoperea flancul stâng, în timp ce Kems închidea 
marşa alături de Santo. Simţurile lor invizibile 
măturau împrejurimile fără să afle nimic anormal şi 
totuşi ei auzeau mereu zdrăngănitul metalic în 
ciuda resacului:. 

1 resac - val marin sau oceanic produs prin întoarcerea violentă a 


apei care a lovit un obstacol şi care se combină încontinuu cu valul 
direct, prezentând aspectul unei explozii 


Când apa le urcă până-n talie şi după ce trecură 
de primele stânci subţiate de mişcarea neîncetată 
a apei, constatând că nu ascundeau pe nimeni, un 
zâmbet malefic se desenă pe chipul lui Katas. El 
ridică brusc ambele mâini şi un vânt de furtună se 
abătu pe coastă speriind caii cu care ucenicii avură 
mult de furcă să-i potolească. 

Valurile oceanului începură să urce vizibil şi 
Santo presimti imediat pericolul. Le ordonă alor săi 
să se retragă cu toată viteza şi se sperie văzând 
zidul de apă ce se ridică în faţa lor. Dintr-o clipă în 
alta avea să-i strivească de stânci. În mintea lui 
apăru o scenă-ngrozitoare, în care toţi fraţii lui 
erau tăiaţi în bucăţi şi-mprăştiaţi pe plajă, oceanul 
ghiftuindu-se cu sângele lor. 

— Nu, urlă Santo când Cavalerii-ncercară să se- 
ndrepte spre pământul sigur. 

Peretele lichid rămase însă deodată suspendat în 
aer fără ca el să-nţeleagă cum. De-o parte şi de 
alta a lui fraţii de arme bătură-n retragere, şi el le 
simţi spaima care se transformă printr-o minune în 
bucurie. Se-ntoarse şi cu bucurie ochii lui îl văzură 
pe Wellan, în picioare, pe galete, cu mâinile 
ridicate spre ocean, asemenea unui uriaş, 
comandând valurilor. 

— Santo, grăbeşte-te! îl îndemnă Marele Cavaler. 

Cavalerul vindecător înţelese imediat că Wellan 
nu putea ţine la infinit valul uriaş şi se grăbi să-şi 
ajungă camarazii, la marginea pădurii. În 
momentul în care fu în afară de pericol, Wellan 


lăsă în jos mâinile, iar apa căzu într-un vuiet 
infernal. Apoi el se-ntoarse spre Cavaleri şi spre 
elfii ce păreau stupefiaţi. 

— Cine-i răspunzător de vrăjitoria asta? tună 
Wellan, plimbându-şi privirea de gheaţă peste ei şi, 
în special, asupra Regelui Hamil. 

Corpul tânărului Katas începu să tremure violent 
şi se trânti de pământ în timp ce, într-o explozie de 
fum albastru, vrăjitorul Asbeth apărea din el. 
Văzând creatura de mărimea unui om, acoperită cu 
pene, Regelui Hamil şi supuşilor săi le sfârâiră 
călcâiele fugind printre copaci, însă Cavalerii 
înaintară fără teamă în calea duşmanul lor, având 
sabia-n mână. În spate, Scutierii strânseseră şi ei 
rândurile ca nu cumva să aibă şi ei aceeaşi soartă 
precum Cameron. 

— Cum aş fi putut să mă-ndoiesc, lăsă Wellan să- 
i scape, apropiindu-se de vrăjitor fără să slăbească 
garda săbiei. 

Fraţii lui de arme fură neliniştiţi văzându-l aşa 
expus, ştiind bine că această creatură era 
periculoasă şi parşivă. 

— V-am ordonat deja să vă-ntoarceţi de unde-aţi 
venit,  Asbeth! îl  avertiză Marele Cavaler, 
continuând să înainteze. Răbdarea noastră are 
limite! 

Fără să-l avertizeze, Wellan întinse mâna şi un 
fulger scânteietor scăpă din ea, lovindu-l pe Asbeth 
chiar în mijlocul pieptului. Vrăjitorul scoase-un 
strigăt strident şi se pocni de-un copac, cu pieptul 


acoperit brusc de sânge negru, cu miros de 
putregai. „De când are şeful nostru atâta putere?” 
se mirară Cavalerii, aşezându-se în evantai 
împrejurul vrăjitorului, să nu-i lase nicio şansă să le 
scape în pădure. Nu-l atacară, aşteptând mai 
degrabă ordinele lui Wellan. 

— Asta era pentru Scutierul meu, declară Wellan. 
Cameron este copilul nevinovat pe care l-aţi ucis 
cu sălbăticie, sub ochii mei. Şi fulgerul următor are 
să fie pentru Fan de Shola, pe care aţi împuns-o cu 
pumnalul chiar în palatul ei. 

Cavalerul întinse şi cealaltă mână şi fulgerul de 
lumină care ieşi îi orbi pe moment atât pe Cavaleri, 
cât şi pe Scutieri. Asbeth de-abia avu timp să se 
retragă şi fascicolul lovi copacul din spatele lui, 
tăindu-l şi prăvălindu-l peste pădure. Luptătorii 
magicieni nu se mişcară şi vrăjitorul nu putu să 
scape. Calea fiindu-i tăiată, el smulse corpul lui 
Katas, agăţându-se zdravăn cu ghearele de gâtul 
lui şi-l ridică înainte-i. Oamenii ăştia aveau o 
slăbiciune comună: nu suportau ca alte fiinţe să 
sufere sub ochii lor. 

— Vă pasă de viaţa lui? Cârâi Asbeth mânios. 

— Viaţa tuturor locuitorilor continentului Enkidiev 
este importantă pentru Cavalerii de Smarald şi din 
acest motiv nu-i lăsăm pe servitorii împăratului să 
omoare după cum le este pofta! răspunse Wellan 
cu o voce foarte calmă, dar autoritară. 

Ridică apoi ambele mâini deasupra capului şi 
şerpii de lumină roz începură să danseze între 


palmele sale, siderându-i pe fraţii de arme şi 
neliniştindu-l în cel mai înalt grad pe vrăjitor, care 
nu crezuse vreodată că oamenii ar putea stăpâni o 
astfel de magie. 

— Energia asta nu-i omoară pe oameni sau pe 
elfi, vrăjitorule, preciză Wellan, lăsând-o să circule 
liber între palmele lui. Când eu am s-o eliberez, 
veţi înceta imediat să mai trăiţi. Dar înainte de-a 
pleca, comunicaţi împăratului vostru că n-avem să- 
i dăm niciodată fiica. 

Într-un gest disperat, Asbeth lăsă să cadă corpul 
inert al lui Katas pe pietrele plajei şi dispăru în cer 
ca o cometă, pe deasupra oceanului, cu tot 
sângele negru care-i curgea pe aripi. Wellan se- 
ntoarse şi linişti şerpii de lumină. Ca nişte fulgere 
ce străbăteau în zigzag cerul furtunii, acestea îl 
loviră pe vrăjitor în spate pe când el se-ndrepta în 
mare viteză spre soare-apune. Deodată, lipsit de 
mobilitatea aripilor, căzu ca o piatră, scufundându- 
se în valuri. 

Marele Cavaler rămase nemişcat un timp privind 
peste valuri, dar nu mai simţi prezenţa 
răufăcătoare a lui Asbeth, doar vibraţiile fiinţelor 
oceanului. Colegii lui îl înconjurară, şi înțelegând ce 
face, măturară şi ei coasta cu simţuri magice. 
Nimic! 

— Am impresia că de data asta l-ai nimicit, 
Wellan! exclamă vesel Bergeau, dându-i pe spate o 
palmă prietenească. 

— AŞ vrea totuşi să instalăm tabăra aici astă- 


seară, declară şeful, păstrându-şi  necurmat 
privirea peste valuri. În cazul în care corpul 
vrăjitorului are să fie aruncat pe mal în timpul 
noptii, aş vrea să pot să-l tai în două şi să-l ard cu 
mâinile mele. 

— Ca să fie şi mai mort? glumi lason. 

Wellan întoarse capul către el schiţând un 
zâmbet, spre marea surpriză a colegilor lui, căci, 
de-obicei, reacţiona cu promptitudine la remarcile 
lui lason. 

— Nu vreau să mă pască vreo primejdie, 
răspunse el cu acelaşi calm deconcertant. 

Îşi plimbă apoi privirea pe plajă şi văzu Scutierii 
speriaţi în timp ce corpul lui Katas zăcea pe 
pământ. 

— Santo, te rog, încearcă să-l trezeşti pe bietul 
băiat! îi ceru el cu blândeţe. 

Cavalerul vindecător se grăbi imediat spre corpul 
elfului. Din fericire, trăia încă, dar forţa sa vitală se 
micşora. Santo îi puse o mână pe cap şi Katas îşi 
veni treptat în fire, ruşinat că se găsea în faţa 
oamenilor pe care încercase să-i omoare în timp ce 
vrăjitorul locuia în corpul lui. Dar Cavalerul 
vindecător îl trată cu bunătate, îi dădu să bea şi 
aruncă o pătură pe umerii lui care tremurau. 

— Falcon, ai vrea să te ocupi de tabără? spuse 
Wellan, privind în jurul lui. 

Cavalerul  superstiţios acceptă cu plăcere, 
mulţumit că şeful lui era din nou alături de ei. Se- 
ndreptă către Scutieri să le spună să instaleze caii 


mai încolo şi-i trimise să adune lemne, ceea ce-i 
linişti imediat. 

Dintre soldaţi, Santo fu acela care observă primul 
că părul de la tâmplele şefului lor se înspicase cu 
alb. Wellan îi citi imediat gândurile. 

— Ei, ce să-i faci? În zece ani omul îmbătrâneşte, 
îi replică el prietenos. 

— Zece ani? se miră Santo. Dar tu n-ai lipsit 
decât câteva zile! 

— Şi cum ai reuşit să ajungi atât de repede din 
Regatul Umbrelor în cel al Elfilor? întrebă tânărul 
Kems, scărpinându-se în cap. 

— Este-o poveste lungă, pe care-am să v-o spun 
în jurul focului, dar înainte de asta mai am o 
datorie, răspunse Wellan cu o seninătate 
deconcertantă. 

Se-ntoarse şi merse până la stejarul dezrădăcinat 
în timpul înfruntării lui cu Asbeth. Respiră foarte 
adânc şi ridică încet mâinile în faţa lui. Scârţâind, 
arborele uriaş îşi reveni şi rădăcinile lui căzură din 
nou în groapa săpată în timpul trăsnirii. Wellan 
puse apoi palmele pe pământ deasupra rădăcinilor 
tăiate, şi Cavalerii simţiră deodată o furnicătură 
sub talpa picioarelor lor, ca şi cum o energie 
puternică începuse să circule prin pământ. Mâinile 
Marelui Cavaler se luminară cu o culoare roz 
stranie şi el le puse pe trunchiul lovit. Şi rupturile 
adânci din lemn se închiseră una după alta, sub 
ochii larg deschişi ai cavalerilor şi ai Scutierilor lor. 
Mai erau încă muţi de uimire când Wellan li se 


adresă. 

— Nu merita să sufere din cauza mea, le explică 
el, văzând chipurile lor cuprinse de-o mirare 
adâncă. 

— In Regatul Umbrelor ai învăţat să faci asta? 
întrebă Wanda. 

Aprobă cu un semn din cap, zâmbind. Ochii lui 
albaştri străluceau de-o blândeţe nemaiîntâlnită la 
el şi lason se-ntrebă dacă aceasta avea să-i 
afecteze calităţile lui de şef în timpul războiului. 
Insă Wellan nu-i dădu voie să-l întrebe în legătură 
cu acest subiect. Se duse să-i ajute mai degrabă pe 
copii la strânsul lemnelor, distrându-se pe seama 
privirilor pline de mândrie pe care i le aruncau, 
alergând printre copaci. Aprinseră apoi focul pe 
plajă şi formară un cerc în jurul lui pregătiţi să 
audă povestea Marelui Cavaler şi a şederii lui în 
Regatul Umbrelor. 

Wellan mâncă un pic, regretând prospeţimea 
bucatelor pe care le servise de-a lungul întregii 
perioade cât învățase alături de maestrul Nomar, 
apoi le povesti strania lui aventură, fără să le 
vorbească despre hibrizii care se ascundeau în 
Regatul Umbrelor. Acesta era un secret prea 
periculos, care nu trebuia să ajungă-n mâinile 
împăratului. 

Răspunse întrebărilor fraţilor lui de arme şi chiar 
Scutierilor şi le mai spuse că, întrucât armăsarul lui 
de luptă hotărâse să se-ntoarcă singur acasă, în 
Regatul de Smarald, Nomar îl transportase magic 


şi chiar la timp, până-n Regatul Elfilor. 

Când curiozitatea lor fu pe deplin satisfăcută, 
Wellan anunţă că are să facă el primul tur de gardă 
şi ordonă trupei de luptători vigilenţi să se- 
nfăşoare în pături pe lângă foc. In timp ce ei 
adormeau unul după altul, el continuă să patruleze 
coasta cu gândul să se asigure că vrăjitorul nu 
revenise miraculos la viaţă sau că n-are să 
năvălească peste ei în timpul nopţii să se răzbune. 
Nu simţi însă nimic malefic la kilometri distanţă, 
doar viaţa obişnuită a continentului Enkidiev. 
Desigur că moartea lui Asbeth nu însemna 
încetarea războiului cu Amecareth, dar ea marca 
începutul unui armistițiu binemeritat. 

Wellan ar fi putut să vegheze până a doua zi 
dimineaţă, căci învățase, în timpul şederii sale în 
Regatul Umbrelor, să-şi refacă forţele în câteva 
minute, mulţumită unor tehnici de meditaţie 
profundă, dar nu voia să-i jignească pe ceilalţi fraţi 
de arme, care voiau să vegheze şi ei la apărarea 
întregului grup. Când îi veni rândul, îl trezi pe 
Buchanan să-şi facă turul de gardă şi el se făcu că 
doarme. Îşi folosi timpul să-i sondeze pe Scutieri, 
să se asigure că n-au coşmaruri. Incepu din nou 
acelaşi exerciţiu cu fraţii lui şi înţelese că revenirea 
lui printre ei îi liniştise pe toţi. 

A doua zi dimineaţă Scutierii pregătiră masa 
maeştrilor lor, în timp ce aceştia scrutau plaja. Nu 
găsiră niciun leş. 

— Elund ne-a spus deja că peşti mari carnivori 


înoată în apele oceanului şi mănâncă oamenii care 
se aventurează prea departe-n larg, zise Wimme, 
întorcându-se spre şeful lui. 

— Există într-adevăr astfel de creaturi, confirmă 
Wellan. 

— Atunci desigur că trupul vrăjitorului a fost 
mâncat de peştii aceia, se-nfioră Wanda. 

— Însă niciun peşte n-are să vrea să mănânce o 
fiinţă aşa infectă! exclamă Nogait. 

— Esenţa malefică părăseşte corpul în acelaşi 
timp cu sufletul atunci când survine moartea, le 
aminti Wellan, uitându-se la chipurile lor tinere. 

El nu avea nevoie să repete lecţia asta 
camarazilor săi mai în vârstă care o cunoşteau 
deja, dar se părea că cei mai tineri fuseseră 
învestiţi Cavaleri înainte să-şi termine studiile. 

Maegştrii se-ntoarseră şi se aşezară alături de 
Scutieri şi Wellan le vorbi de cele două mari forţe 
ale universului: binele şi răul. Mâncară în linişte 
ascultând vorbele pline de înţelepciune, apoi 
Wellan îi trimise să înşeueze caii. Copiii se grăbiră 
în pădure să-şi îndeplinească misiunea, dar tânărul 
Corbin se-ntoarse câteva minute mai târziu, cu 
obrajii roşii de timiditate. 

— Nu puteţi să vă întoarceţi la castel pe jos, sire 
Wellan, declară băiatul cu bucle negre. Luaţi calul 
meu, vi-l ofer. 

Mândru de generozitatea Scutierului lui, Nogait 
hotări imediat să nu intervină şi să-l lase să trateze 
singur cu Wellan. Marele Cavaler se uită o clipă la' 


băiat, convingându-se de puritatea inimii sale. 

— N-am să încalec calul tău, decât dacă vei sta şi 
tu cu mine acolo! răspunse el în cele din urmă. 

— Are să fie o mare onoare pentru mine, sire! se 
entuziasmă băiatul, roşind mai tare. 

Se-nclină apoi respectuos în faţa şefului 
Cavalerilor şi se-ntoarse în pădure săltând de 
bucurie, dar încercând să nu-şi manifeste prea tare 
veselia, ca să nu sperie caii. Wellan îl privi 
dispărând printre copaci, gândindu-se că înființase 
un minunat Ordin de cavalerie. 


44 
LA CURTEA REGELUI E SĂRBĂTOARE 


Vestea că vin Cavalerii Kira o află cu mult 


înainte ca podul mobil al fortăreței să tropotească 
sub copitele cailor lor de luptă şi ea o răspândi ca 
pe-un chiot al bucuriei în tot castelul. Stând 
singură, în bibliotecă, se pregătea să citească una 
dintre cărţile aflate pe rafturi, dar, simţindu-le 
apropierea, o-nchise imediat şi se rostogoli pe 
treptele ce duceau la porţile cele mari din lemn. 
Sări-n pridvorul de piatră chiar la timp să vadă 
venind luptătorii pe caii lor frumoşi, simțind numai 
mândrie în faţa acestui adevărat spectacol. 
Bucuroşi, Chloe, Dempsey, Bridgess, Kevin şi 
Scutierii ieşiră din aripa rezervată lor să-i 
întâmpine. 

Cavalerii descălecară şi fură-mbrăţişaţi de fraţii 
lor de arme, rămaşi de gardă la castel. Agăţaţi la 
ferestrele turnului magicienilor, elevii îi aclamară şi 
Wellan îi salută cu mâna, înteţind astfel strigătele 
lor de bucurie. Un servitor trimis anume se-nclină 
în faţa lui, anunțând că la masa de seară toţi erau 
invitaţii regelui. În numele întregului grup, Marele 
Cavaler acceptă cu plăcere invitaţia. 

Se duse apoi în camera sa, îşi dădu jos platoşa şi 
armele şi  se-ndreptă către băi. Străbătând 


culoarul, auzi limbuţia şi râsetele colegilor, aflaţi şi 
ei în camerele lor şi deodată se simţi foarte fericit. 
Nomar reuşise să aducă pacea în inima lui, o pace 
care părea că vrea să rămână acolo pentru 
totdeauna. 

Intrând alături de toţi în apa caldă a bazinului, 
câteva minute mai târziu, încercă să-şi facă un 
bilanţ mental al vieţii lui de până acum. Împăratul 
avea să reacționeze puternic la moartea 
vrăjitorului său de mâna Cavalerilor, dar, curios, 
acum se simţea în stare să-nfrunte o mie de oştiri 
ale oamenilor-insectă. 

Wellan se şterse, îmbrăcă o tunică curată şi ieşi 
din  încăperea-ntunecată înaintea colegilor lui. 
Pătrunzând pe culoar, se trezi faţă-n faţă cu 
Bridgess. Tânăra ridică spre el nişte ochi plini de 
tristeţe şi speranţă, dar ce citi în inima lui o întristă 
şi mai mult. 

— Bridgess... şopti el. 

Imediat ea îi puse mâna pe buze să-l împiedice 
să vorbească, fixându-l cu ochii unui animal rănit. 

— Am simţit de când ai intrat în curte, dar nu mi- 
a venit să cred, îi răspunse ea, înăbuşindu-şi un 
suspin. Ai ajuns atât de puternic precum un 
maestru magician, iar eu nu sunt acum pentru tine 
decât o simplă muritoare. Eforturile mele nu mai 
contează, căci tu nici n-ai să-mi mai acorzi atenţie. 

— Ce povesteşti tu acolo? protestă el, luându-i 
mâna. Departe de mine gândul că sunt mult mai 
puternic decât înainte, dar, în ce priveşte magia, 


da, am învăţat multe lucruri. Maestrul Nomar m-a 
învăţat să mă apăr împotriva vrăjitorilor, dar e 
sigur că n-am devenit un Nemuritor sau un 
maestru magician. Sunt tot un simplu Cavaler de 
Smarald, iar în ochii mei tu ai aceeaşi importanţă! 

— Cel puţin ai avut vreme să-ţi clarifici 
sentimentele faţă de mine, în timpul şederii în 
Regatul Umbrelor? 

— M-am gândit într-adevăr mult la ele. Dar hai să 
vorbim în altă parte! 

O duse de-a lungul palatului, pe coridoarele mai 
puţin frecventate, până-n grădina interioară, unde- 
o trimisese odată, pe vremea când era Scutierul 
lui. Se aşezară pe-aceeaşi bancă, în mijlocul iederii 
bogate şi a florilor mirositoare şi Wellan sărută cu 
dragoste degetele prietenei sale. 

— Te iubesc mult, Bridgess, declară el cu 
sinceritate, dar în viaţa aceasta rolul meu e altul, 
căci nu pot să devin soţul unei femei sau tatăl 
copiilor ei. Destinul meu e diferit de cel al altor 
luptători de Smarald. Pot însă foarte bine să înţeleg 
că la vârsta ta simţi nevoia să-ţi legi viaţa de cea a 
unui bărbat şi să-i creşti copiii. lar dacă asta are să 
te facă fericită, te-ncurajez s-o faci. 

— Dar nu cu tine... 

Clătină uşor din cap confirmându-i temerile, în 
timp ce-i ţinea mâna lipită de obrazul lui. „S-a 
schimbat tare mult”, constată Bridgess. Părea mult 
mai calm şi mai resemnat faţă de destinul său de 
mare comandant de război. 


— Cât ai stat în Regatul Umbrelor ai mai văzut-o 
pe regină? întrebă ea, fără să-şi poată opri 
lacrimile care-i curgeau pe obraji. 

— Nu, răspunse el, întristându-se în faţa durerii 
ei. 

— Şi continui să crezi că ea te iubeşte tot aşa 
cum o iubeşti tu? 

— Bridgess... oftă el, refuzând să se lase 
antrenat din nou pe terenul acesta periculos. 

— Eşti cel mai bun conducător pe care l-a văzut 
vreodată Enkidiev şi cel mai bun scrimer din toate 
timpurile, dar în ce priveşte inima, nu valorezi prea 
mult! 

Îşi eliberă brutal mâna şi dispăru alergând în 
palat. Nu ştia cum s-o consoleze, deşi îi înţelegea 
necazul. Toți Cavalerii tineri, de vârsta ei, 
traversau o perioadă grea şi Wellan spera din toată 
inima ca lucrurile să intre-n normal înainte de 
întoarcerea duşmanului. 

Rămase în grădină să-şi facă exerciţiile de 
respiraţie învăţate în Regatul Umbrelor şi să alunge 
toate gândurile obsedante din minte, ca în timpul 
mesei să arate un chip senin fraţilor lui de arme. 
Calmat, se-ntoarse în camera lui să-şi îmbrace 
costumul cel mai elegant. Îşi prinse părul pe ceafă 
şi ieşi pe culoar. 

Se-ndreptă spre palat, fără să se grăbească, şi-l 
găsi pe Kevin în afara sălii mari ce avea să 
găzduiască sărbătoarea. 

— Ce s-a întâmplat? se nelinişti Wellan, care 


simţise confuzia din inima lui. 

— In timpul absenței tale, noi am explorat 
pasajele secrete cum ne-ai cerut s-o facem, iar eu 
am descoperit un loc misterios şi un lac îngheţat, 
unde am asistat la nişte evenimente îngrozitoare, 
mărturisi tânărul frate de arme, abia vorbind. 

— Oglinda destinului, înţelese Marele Cavaler. Pe 
cine-ai văzut acolo? 

— Am văzut... 

Cuvintele i se opriră în gât, iar Wellan trebui să 
caute el însuşi aceste imagini în capul lui. 
Suferințele îndurate de camaradul lui în mâinile lui 
Asbeth îl oripilară, apoi îşi aminti de cele câteva 
frânturi de informaţii pe care Elund voise să i le 
dea în legătură cu acest obiect de divinaţie. 

— Oglinda nu reflectă decât posibilităţile, Kevin, 
îl asigură el, punându-i ambele mâini pe umeri. Ai 
văzut aceste imagini înainte ca eu să-l expediez pe 
vrăjitor în fundul oceanului, deci aceste 
evenimente n-o să aibă loc niciodată. 

Chipul tânărului se destinse imediat, iar Wellan îl 
trase în brațe şi-l strânse cu prietenie. 

— Şi unde se află oglinda aceea? întrebă Marele 
Cavaler, dându-i drumul, căci bătrânul magician nu 
voise niciodată să-i dezvăluie locul. 

— Sub castel. Bridgess spune că se poate intra şi 
pe-o poartă magică din turnul lui Elund, dar eu l- 
am descoperit din pură-ntâmplare, coborând o 
scară lungă, începând din sala de arme. Straniu 
este că scara are capătul în dreptul unui zid, 


străpuns de-o gaură din care ţâşneşte un cap 
metalic de dragon. 

— Un dragon ca cei ai împăratului? 

— E imaginea lor fidelă... Şi nu înţeleg deloc de 
ce se află chiar aici sub castel. 

— Am citit acum câţiva ani într-o carte de istorie 
că, la începutul vremurilor, lumea nu era decât una 
singură, iar continentele s-au separat ca urmare a 
unor violente cutremure de pământ. Probabil că 
pe-atunci existau şi pe-aici astfel de dragoni şi 
strămoşii noştri, care-au construit acest castel, au 
avut, fără-ndoială, timp să-i vadă înainte să fie toţi 
exterminați. Dar, dacă vrei, am să fac şi alte 
cercetări pe tema asta. 

— Să spunem că asta are să mă-mpiedice să mai 
am coşmaruri! 

— În acest caz, îţi promit, dar tu va trebui să-mi 
arăţi cum să ajung până la dragonul de metal, zise 
Wellan, îndemnându-l spre sala regelui. 

Pătrunzând în sala cea mare, îşi observară colegii 
aşezaţi împrejurul unei mese lungi încărcate cu tot 
felul de bunătăţi. În mijloc se aflau regele, cei doi 
magicieni şi Kira, în mod cât se poate de misterios, 
preschimbată într-o prinţesă, deşi încă destul de 
mică. 

— Wellan! exclamă Smarald întâiul. Te-aşteptam 
înainte să începem! Vino şi stai lângă mine! 

Sub privirile încântate ale fraţilor lui de arme, 
Wellan luă loc la stânga regelui. Totuşi, omorându-l 
pe vrăjitor, el nu-şi făcuse decât datoria. Nu merita 


atât de multă atenţie din partea alor lui, dar 
acceptă cu recunoştinţă felicitările suveranului şi 
mâncă cu multă plăcere. 

În timp ce era atent la Bergeau, care relata 
povestea înfruntării de pe plaja ţării elfilor, Wellan 
aruncă şi câte-o privire fugară lui Bridgess, care 
stătea la celălalt capăt al mesei. Ronţăia ceva cu 
ochii ţintă-n farfurie, pradă unei tristeţi fără de 
margini. Alături, Kevin îi şoptea la ureche cuvinte 
pline  de-nfocare, încercând să-i descreţească 
fruntea, dar ea părea indiferentă la eforturile lui. 
„Totuşi, Cavalerul reprezintă o partidă numai bună 
pentru ea!“ gândi Wellan. Format de Dempsey, el 
înfăţişa celorlalţi aceeaşi putere şi dorinţă de 
dreptate. Niciodată n-ar fi decepţionat-o pe 
Bridgess, aşa cum o făcuse el de-atâtea ori. 

Se aplecă înainte şi-şi încrucişă privirea cu ochii 
violeţi ai Kirei, aşezată la dreapta regelui Smarald 
întâiul. Oare-i citea gândurile? Mai mult ca sigur, 
căci ea nu respecta niciun protocol al Regatului de 
Smarald. „Este mult mai frumoasă îmbrăcată cu 
tunica de mătase şi cu flori în păr“, gândi el. Dar 
sub această aparenţă de distincţie dădea în clocot 
aceeaşi energie turbulentă. Cu toate acestea, ea 
rămânea o comoară prețioasă a întregului 
continent, pe care trebuiau s-o apere cu preţul 
vieţii lor. În ochii ei putea să-i vadă şi pe cei ai lui 
Jahonne. Dulceaţa şi inocenţa tinerei femei mov îi 
lipseau deja. În timp ce studia în Regatul Umbrelor, 
petrecuse  ore-ntregi discutând cu ea marile 


principii ale universului. 

Când se-aştepta mai puţin, Chloe, aşezată-n 
stânga, îşi puse mâna pe mâna lui, făcându-l să 
tresară. Se-ntoarse repede spre ea şi-i văzu 
zâmbetul radios. 

— Oare, de data asta, pe ce meleaguri depărtate 
colinda spiritul tău, preţiosule Cavaler? îl ironiză 
ea. 

— Imi pare tare rău, Chloe, răspunse el, căindu- 
se. Se pare că de la-ntoarcerea mea din Regatul 
Umbrelor mă pierd cu uşurinţă printre propriile 
gânduri. 

— E-adevărat că ai petrecut acolo zece ani din 
viaţa ta? 

Aprobă cu un semn scurt din cap. Atunci ea îi 
observă şuviţele gri de pe la tâmple şi ridurile mici 
din colţurile ochilor. 

— |mi vine greu să-mi reiau drumul alături de 
Ordin, de-acolo de unde l-am lăsat, căci amintirile 
mele despre el au rămas departe. Ştiu că e greu 
de-nţeles. Voi nu mi-aţi simţit lipsa decât câteva 
zile, dar am impresia că nu sunt decât un străin în 
acest castel. 

— Cu toate acestea eşti şeful nostru, Wellan, iar 
pentru noi, cu siguranţă, nu eşti un străin. Nimeni 
n-are să poată schimba asta, nici măcar 
Nemuritorii. 

— Eşti amabilă, îi mulţumi el. 

— Cred că ai doar nevoie să te-obişnuieşti din 
nou cu felul de a fi al Ordinului, ţinând iarăşi o 


sabie-n mână sau luând un alt ucenic sub protecţia 
ta. 

— E posibil... suspină el, întrebându-se totodată 
dacă asta l-ar ajuta în realitate. lar tu, viaţa de 
soţie îţi este pe plac? 

— Mărturisesc cu umilinţă că da, răspunse ea, 
roşind. Ar fi trebuit să mă căsătoresc cu Dempsey 
mai demult. E bine să dormi în braţele cuiva pe 
care-l iubeşti. Precis ţi-ar plăcea şi ţie. 

Marele Cavaler nu răspunse. Pesemne că fraţii lui 
de arme nu cunoşteau relaţia lui intimă cu 
Bridgess. „Fără-ndoială că-i mai bine aşa“, se 
gândi el. Aşa are să se poată căsători cu Kevin, 
fără ca toată lumea să strige c-o făcea de necaz. 

Din nou se pierdu printre gânduri, şi Chloe îl 
observă iarăşi cu îngrijorare. Fizic era alături de ea, 
dar pe ce meleaguri colinda spiritul lui? îi sondă 
spiritul şi nu găsi absolut nimic. Cavalerii îşi dădură 
seama de spaima ei şi Santo se hotări imediat să 
intervină şi să le potolească neliniştea. Se ridică şi 
se aşeză în spatele lui Wellan, având ulcica cu vin 
în mână. 

— Să bem în sănătatea Marelui Cavaler de 
Smarald! exclamă el cu voce puternică. 

Strigătele care se ridicară atunci în sală îl făcură 
pe Marele Cavaler să iasă din visare şi înţelese că- 
şi neliniştise inutil camarazii. Sunt doar obosit, le 
comunică el pe cale telepatică. 

— Ai cheltuit multă energie în Regatul Elfilor, 
murmură Santo, aplecându-se la urechea lui. E 


normal să fii obosit, însă noi avem să te eliberăm 
de-aici abia într-o oră sau două. 

Wellan puse o mână călduroasă pe cea a fratelui 
său şi ridică şi el cana cu vin împreună cu ale 
celorlalţi. Işi dădu la o parte farfuria şi gustă mai 
degrabă din bucuria ce-o răspândeau prietenii din 
copilărie. li observă cu interes, descoperindu-i 
iarăşi după o şedere îndelungată sub pământ. Văzu 
atunci mâna mov a Kirei, cu-ale ei patru degete 
terminate cu gheare, care-o împiedicau să ţină 
bine în mână orice unealtă şi înţelese că, în fond, şi 
el devenise ca ea, o fiinţă ce nu-şi mai găsea 
nicăieri locul. 

E fals! răsună în capul lui vocea Kirei. Se aplecă 
să-l vadă pe sub burta mare a regelui. Ochii ei cu 
pupile verticale îl observară un moment şi el simţi 
că avea acces liber la gândurile lui. 

Cine e Jahonne? întrebă ea. 

E o femeie pe care-am cunoscut-o în Regatul 
Umbrelor. Am să-ți vorbesc despre ea când ai să fii 
ceva mai mare, răspunse fără să se mânie Wellan. 

Promisiunea asta aprinse un zâmbet pe chipul 
mov al sholienei. 

Când confuzia dintre trecut şi prezent deveni 
insuportabilă, Wellan se scuză în faţa fraţilor lui de 
arme şi ieşi din sală. Dar abia făcu doi paşi pe 
culoar că Magicianul de Cristal şi apăru în faţa lui, 
obligându-l să se oprească. 

— Sunteţi un om extraordinar, sire! Declară 
Nemuritorul. Aţi reuşit acolo de unde mulţi au 


plecat învinşi! 

— Pentru că n-au fost atât de stăruitori ca mine, 
asta-i tot. Şi vă asigur că toate aceste puteri noi le- 
am câştigat cu sudoarea frunţii. 

— Acum câteva zile când ne-aţi părăsit, eram 
convins că n-aveţi să vă mai întoarceţi! 

„Câteva zile!“ repetă în sinea lui Wellan. 
Sentimentele oamenilor pe care-i cunoscuse nu se 
schimbaseră faţă de el, dar îi venea foarte greu să- 
şi reia viaţa ca şi cum nu s-ar fi-ntâmplat nimic. 

— Ceea ce simţiţi este cât se poate de normal, 
adăugă Nemuritorul. Dar, vă implor, nu regretaţi 
alegerea pe care aţi făcut-o până-n prezent. Cu sau 
fără ajutorul magiei, destinul vostru este cel al unui 
om cu faimă! 

— Chiar dacă aş prefera să mă-ntorc în Regatul 
Umbrelor să-mi urmez antrenamentul? mărturisi 
Wellan. 

— N-aţi putea să-l terminaţi niciodată, căci nu 
sunteţi Nemuritor! 

— Nici Kira! 

— Sângele ei diferit are să-i îngăduie să trăiască 
de trei ori mai mult ca voi! Astfel o să aibă timp să- 
nveţe mult mai mult! Înţelegeţi deci că nu va 
trebui să spuneţi oricui despre existenţa fiinţelor 
protejate de Nomar, voi să se asigure Magicianul 
de Cristal. 

— Da, înţeleg! 

Dar privirea Marelui Cavaler era tristă şi Abnar 
simţi nostalgia lui după regatul subteran. 


— Puteţi să mă vizitaţi în turn la orice oră din zi 
sau din noapte, dacă aveţi momente de disperare. 

— Mulţumesc, maestre Abnar. Apreciez 
înţelegerea de care daţi dovadă! 

Wellan îl salută cu respect şi Magicianul de 
Cristal dispăru sub ochii lui tot aşa cum făceau Fan 
şi Nomar. „Fiinţele astea sunt oare reale? Se- 
ntrebă Wellan. Se materializează doar pe Enkidiev 
să vină-n ajutorul muritorilor?” Abia acum începu 
să-ntrezărească universul în întreaga lui 
complexitate. Câte comori mai tăinuia încă? Câte 
dintre acestea avea să poată să le descopere în 
timpul vieții lui? 

Din ce în ce mai preocupat, îşi urmă drumul spre 
aripa Cavalerilor, gândindu-se că, în acest război, 
el şi-ar fi putut petrece viaţa explorând lumi 
ascunse şi teritorii interzise. Abnar avea dreptate: 
nu era un Nemuritor, dar Cavaler de Smarald era 
până-n măduva oaselor, chiar dacă descoperise o 
lume fascinantă de cunoştinţe noi. Destinul lui era 
acela de-a apăra continentul Enkidiev! 

Intră în camera lui şi se dezbrăcă, gândindu-se la 
cuvintele lui Chloe. Se simţea el în stare să mai ia 
în mână o sabie şi să lupte? Şi un Scutier pe 
deasupra? Nu, nu încă! Ar fi fost necinstit din 
partea lui să ia un copil sub protecţia sa, acum, 
când era încă atât de slăbit. 

Se-ntinse pe pat şi privi cerul prin fereastra 
suspendată în zidul de piatră. Incepeau să se 
ivească primele stele şi el îşi aminti de primele 


lecţii ale lui Nomar despre astre şi corpurile cereşti. 
Acest univers îndepărtat era şi mai vast decât cel 
în care trăia. Ar fi trebuit să scrie tot ceea ce 
învățase, ca aceste cunoştinţe să fie transmise şi 
generaţiilor ce vor veni. 

Întunericul cuprinse din toate părţile încăperea şi 
el nu aprinse nicio lumânare. Nu se mai temea de 
întuneric, căci îşi dezvoltase alte simţuri ce-i 
permiteau să se orienteze fără probleme în 
mijlocul  tenebrelor. Işi lăsă gândurile să 
vagabondeze spre Regatul Umbrelor şi închise într- 
un târziu ochii până când simţi apropierea lui 
Bridgess. 

Tânăra intră în încăpere în vârful degetelor şi 
închise încet uşa. Wellan îi auzi fâşâitul moale al 
tunicii pe podea şi îi înţelese intenţiile, dar nu avu 
curajul s-o alunge. Se sui cu uşurinţă în pat şi i se 
grămădi în braţe. 

— Am hotărât să revin la târgul nostru iniţial, 
şopti ea, punându-şi capul pe umărul lui. 

— Ai refuzat să te căsătoreşti cu Kevin? se miră 
Marele Cavaler. 

— Şi pe Kems, şi pe Buchanan, şi pe Nogait, 
suspină ea. Prefer braţele tale, buzele tale, pielea 
ta, chiar dacă nu mi le oferi prea des. 

— Bridgess, eu... 

Buzele-i puseră stăpânire imediat pe gura lui, 
împiedicând protestele şi aşa slabe ale bărbatului, 
apoi, încetul cu încetul, mângăâierile degetelor ei 
lungi şi fine învinseră cei zece ani lungi de 


castitate petrecuţi în Regatul Umbrelor. Marele 
Cavaler era înainte de toate bărbat, nu numai 
magician şi luptător, şi avea aceleaşi nevoi ca toţi 
ceilalţi oameni. El sondă emoţiile lui Bridgess şi 
sinceritatea sufletului ei îl emoţionă. In noaptea 
aceea dragostea le făcu plăcere, cu atât mai mult 
cu cât o făcură plini de iubire şi tandreţe. Brusca 
lui supunere o surprinse pe tânără, dar nu se mai 
plânse şi de asta... 


45 
ACASĂ, LA STĂPÂN.. 


Cina valurile îl aruncară în sfârşit pe plajele 


stâncoase de pe lrianeth, Asbeth lăsă să cadă 
coconul de invizibilitate care-l menţinuse în viață 
timp de mai multe zile. Îi era şi foame, şi sete, iar 
durerile se răspândiseră în tot corpul lui de pasăre 
de pradă. 

Rana făcută de Wellan i-ar fi putut fi fatală, dacă 
nu s-ar fi aruncat în valuri, în afara traiectoriei celui 
de-al doilea fascicul de şerpi electrici. Reuşind să-şi 
apere astfel pielea, s-a imobilizat, să atenueze 
relele care, în caz contrar, s-ar fi extins la organele 
vitale. Neputând să accelereze vindecarea în timp 
ce plutea spre soare-apune, creierul lui nu încetă 
să construiască planuri de răzbunare. Coconul de 
energie îi îngădui să scape şi de marii prădători ce 


populau oceanul. Ignoranţa lui în ce priveşte 
spiritul oamenilor, pe care-i credea slabi şi fără 
apărare, ar fi putut să-l coste viaţa. 

Se uită la pieptul său. Puternica magie a 
Cavalerului Wellan îi topise în întregime tunica de 
piele şi-i arsese penele, până-n carne. Se trezi deci 
cu o rană imensă în mijlocul corpului, pe care avea 
să trebuiască s-o ascundă, de ruşine, tot restul 
vieţii. 

În imperiul lui Amecareth, oamenii-insectă, legaţi 
telepatic între ei, nu cunoşteau noţiunea de ajutor 
reciproc. Ei îşi vedeau de ocupațiile lor şi nimeni nu 
întindea mâna măcar o dată celui de-alături. 
Asbeth trebui să se târască singur până la castel 
sub privirile neliniştite ale dragonilor, care circulau 
liberi împrejurul fortificațiilor. 

Intră în interiorul muntelui pe-o poartă secretă 
construită la baza lui şi străbătu culoarele lungi 
până-n alveola sa. Uşurat că de-acum era acasă, 
începu prin a se odihni, apoi îşi îngriji rănile. Pielea 
fiindu-i grav arsă, recurse la poţiunile sale magice 
pentru a o vindeca, dar niciun tratament n-avea 
să-i înlocuiască penele calcinate. Intins pe patul 
mizerabil, îşi ascunse rănile sub o pătură şi 
comandă servitorilor să-i aducă de mâncare. 

înghiţi hrana cu lăcomie şi trase apoi concluziile 
asupra expediției sale pe continentul oamenilor. 
Nu reuşise nici s-aducă înapoi pe fiica împăratului, 
nici să-i omoare pe luptătorii care-o apărau, dar 
învățase multe despre obiceiurile lor, spaimele lor 


şi, odată ce-are să fie vindecat, are să-i prezinte lui 
Amecareth un nou plan de distrugere. 


MULŢUNMIRI 


Și dacă saga aceasta continuă este mulțumită 
tuturor acelor Cavaleri şi Scutieri care au citit şi le- 
a plăcut mult primul ei volum. Am primit de la ei 
mărturii care mi-au încălzit inima! Le mulțumesc 
de mii de ori! Ţin, de asemenea, să-i mulțumesc 
surorii mele Claudia, precum şi bunei mele 
prietene Liza, cele două aripi ale pescăruşului meu. 
Fără ajutorul lor, el n-ar fi putut zbura niciodată! 
Mulţumesc atât părinților mei Pierrette şi Jean- 
Claude, care sunt sprijinul meu de la-nceputul 
acestei aventuri, cumnatei mele Sylvie pentru 
entuziasm, familiei fratelui meu Daniel (Helene, 
Xavier, Gabriel şi Sara Anne), cât şi familiei 
verişoarei mele Lyne (Louis, Marie-Josee, şi 
Justine), care răspândesc codul cavaleriei în 
Ontario, şi familiei lui Suzon (Jean-Claude, Steve, 
Pascal şi Claudia) care îi poartă sus steagul în 
Estrie. 

In aceeași măsură îi mulțumesc şi lui Catherine 
Mathieu care dă viață personajelor mele în 
minunatele ei desene şi lui Max, Caroline şi 
Alexandra de la editura Mortagne, care continuă 
să-mi acorde încredere. In cele din urmă tin să 
mulțumesc tuturor celor care, prin magia prezenţei 
şi a zâmbetului lor sau printr-o singură vorbă de- 
ncurajare, mă ajută să-mi urmez destinul. Tuturor 


Cavalerilor din lume, fericire şi curaj! Nu dați 
ocazie visurilor să vă părăsească... Urmați-le!