Sarah Maas — [Tronul de clestar] 01 Tronul de clestar

aW 
O INIMĂ DE GHĦHEATÀ. O VOINTĂ DE FIER 
p A 


E RIA. 
TRONUHDE:CLESTAR 
wm 


VOLUMUL 1 
dp m 


SARA HDJĂ MAAS 


SARAH J. MAAS 


TRONUL DE CLEŞTAR 


Traducere din limba engleză: 
CRISTINA BARBU 
2013 


7 


www. virtual- P toject. eu 


SARAH J. MAAS 
Throne of Glass 
- 2012 


CAPITOLUL 1 
CAPITOLUL 2 
CAPITOLUL 3 
CAPITOLUL 4 
CAPITOLUL 5 
CAPITOLUL 6 
CAPITOLUL 7 
CAPITOLUL 8 
CAPITOLUL 9 
CAPITOLUL 10 
CAPITOLUL 11 
CAPITOLUL 12 
CAPITOLUL 13 
CAPITOLUL 14 
CAPITOLUL 15 
CAPITOLUL 16 
CAPITOLUL 17 
CAPITOLUL 18 
CAPITOLUL 19 
CAPITOLUL 20 
CAPITOLUL 21 
CAPITOLUL 22 
CAPITOLUL 23 
CAPITOLUL. 24 
CAPITOLUL 25 
CAPITOLUL 26 
CAPITOLUL 27 
CAPITOLUL 28 
CAPITOLUL 29 
CAPITOLUL 30 
CAPITOLUL 31 
CAPITOLUL 32 
CAPITOLUL 33 
CAPITOLUL. 34 
CAPITOLUL 35 
CAPITOLUL 36 


CAPITOLUL 37 
CAPITOLUL 38 
CAPITOLUL 39 
CAPITOLUL 40 
CAPITOLUL 41 
CAPITOLUL 42 
CAPITOLUL 43 
CAPITOLUL 44 
CAPITOLUL 45 
CAPITOLUL 46 
CAPITOLUL 47 
CAPITOLUL 48 
CAPITOLUL 49 
CAPITOLUL 50 
CAPITOLUL 51 
CAPITOLUL 52 
CAPITOLUL 53 
CAPITOLUL 54 
CAPITOLUL 55 
Mulţumiri 


Tuturor cititorilor mei de la Fiction Press - 
pentru că au fost alături de mine la început 
şi pentru că au rămas mult timp după sfârşit. 
Vă mulțumesc pentru tot. 


CAPITOLUL 1 


După un an de sclavie în Minele de Sare din Endovier, 
Celaena  Sardothien era obişnuită să fie escortată 
pretutindeni în lanţuri şi sub ameninţarea săbiei. Cei mai 
mulţi dintre miile de sclavi din Endovier aveau parte de 
tratament similar, deşi era nevoie de încă şase gărzi 
pentru a o conduce pe Celaena înapoi către mine. Nu era 
nimic surprinzător pentru cel mai faimos asasin al 
Adarlanului. În schimb, ea nu se aştepta la prezenţa 
bărbatului cu glugă de lângă ea, aşa cum se întâmpla 
acum. 

O strângea puternic de braţ în timp ce o conducea prin 
clădirea luminoasă care găzduia majoritatea funcţionarilor 
şi supraveghetorilor din Endovier. Străbăteau coridoare, 
urcau trepte şi în stânga, şi în dreapta, pentru ca ea să nu 
mai aibă nici cea mai mică şansă de a găsi din nou ieşirea. 

Cel puţin aceasta era intenţia escortei sale, dar ea 
observase cu uşurinţă când urcaseră şi coborâseră aceeaşi 
scară la câteva minute. De asemenea, observase şi că 
merseseră în zigzag printre etaje, deşi clădirea era o reţea 
obişnuită de holuri şi scări. 

De parcă ea şi-ar pierde atât de uşor simţul orientării. S- 
ar fi putut simţi umilită dacă bărbatul nu ar fi fost nevoit 
să-şi dea atât de mult silinţa. 

Intrară într-un hol teribil de lung, paşii lor fiind 
înconjurați de o tăcere mormântală. Deşi bărbatul care o 
ținea de braţ era înalt şi viguros, gluga îi ascundea în 
întregime trăsăturile. Incă o tactică menită să o deruteze 
şi să o intimideze. Hainele negre făceau probabil şi ele 
parte din plan. Îşi întoarse capul spre Celaena, iar ea îi 
aruncă un rânjet. El privi din nou înainte, întărind 
strânsoarea asupra braţului ei. 

Era flatant, presupuse ea, chiar dacă nu ştia ce se 
întâmpla sau de ce o aşteptase la ieşirea din puţul minei. 
După o zi de sfărâmat blocuri de sare în măruntaiele 
muntelui, să-l găsească acolo împreună cu şase gardieni 
nu îi îmbunătăţise starea de spirit. 

Dar  ciulise urechile când el se prezentase 
supraveghetorilor drept Chaol Westfall, Căpitanul Gărzii 


Regale, iar cerul se întunecă brusc, munţii părură să o 
împingă de la spate şi chiar şi pământul păru să îi înghită 
genunchii. Nu mai simţise gustul fricii de ceva vreme - nu 
îşi mai îngăduise să simtă frica. În fiecare dimineaţă când 
se trezea, repeta aceleaşi cuvinte: Nu îmi va fi teamă. 
Timp de un an, aceste cuvinte îi întăriseră voinţa de a nu 
se lăsa distrusă; o împiedicaseră să se piardă în 
întunericul minelor. Nu că i-ar da de înţeles căpitanului 
acest lucru. 

Celaena examină mâna ascunsă de mănuşă, care îi 
strângea braţul. Pielea neagră a mănuşii aproape că se 
asorta cu pământul de pe pielea ei. 

Cu mâna liberă îşi aranjă tunica murdară şi 
zdrenţăroasă şi îşi reprimă un suspin. Intrând în mine 
înaintea răsăritului şi părăsindu-le după apus, nu mai avea 
cum să vadă soarele. 

Sub stratul de pământ şi praf de pe faţa sa, era teribil de 
palidă. Era adevărat că odinioară fusese atrăgătoare, 
frumoasă chiar, dar - ei, bine, acum nu mai conta, nu-i 
aşa? 

Se întoarseră pe un alt coridor, iar ea studie sabia 
splendidă a străinului. Mânerul sclipitor era sculptat sub 
forma unui vultur în zbor. Observându-i privirea, mâna 
căpitanului cobori pe capul auriu al vulturului. Gestul îi 
smulse Celaenei încă un zâmbet. 

— Eşti departe de  Rifthold, căpitane, spuse ea 
dregându-şi glasul. Ai sosit împreună cu armata pe care 
am auzit-o mărşăluind mai devreme? Cercetă întunericul 
de sub gluga lui, dar nu zări nimic. Totuşi, îi simţi privirea 
pe chipul ei, cugetând, analizând, cântărind. Ea nu-şi plecă 
ochii. Căpitanul Gărzii Regale ar putea fi un adversar 
interesant. Poate chiar demn de puţin efort din partea ei. 

În cele din urmă, bărbatul ridică mâna de pe sabie, iar 
faldurile mantiei îi ascunseră tăişul. În timp ce mantia 
flutură, ea întrezări balaurul auriu cu două picioare şi aripi 
brodat pe tunica lui. Pecetea regală. 

— Ce îţi pasă ţie de armatele din Adarlan? răspunse el. 
Cât de minunat era să audă din nou un glas asemănător cu 


al ei - rece şi articulat -, chiar dacă era a unei bestii 
periculoase! 

— Nimic, spuse ea ridicând din umeri. El scoase un 
mormăit jos şi iritat. 

O, ar fi drăguţ să îi văd sângele vărsat pe podeaua de 
marmură. Celaena îşi mai pierduse cumpătul înainte - 
odată, când primul ei supraveghetor alesese ziua greşită 
de a o împinge prea tare. Încă îşi amintea sentimentul pe 
care îl simţise când îi înfipsese târnăcopul în burtă şi 
vâscozitatea sângelui pe mâinile şi chipul ei. li putea 
dezarma pe doi dintre gardieni într-o secundă. Oare 
căpitanul ar sfârşi mai bine decât ultimul ei 
supraveghetor? Contemplând potenţialele urmări, Celaena 
rânji din nou. 

— Să nu îndrăzneşti să te uiţi aşa la mine, o avertiză el, 
iar mâna îi poposi din nou pe sabie. Celaena îşi ascunse 
rânjetul de data asta. Trecură pe lângă o serie de uşi din 
lemn pe care le zărise în urmă cu câteva minute. Dacă voia 
să scape, trebuia, pur şi simplu, să o ia la dreapta pe 
următorul coridor şi să coboare trei etaje. Singurul lucru 
pe care îl reuşise dezorientarea aceasta intenţionată la 
care fusese supusă a fost acela să o familiarizeze cu 
clădirea. Idioti. 

— Şi unde mergem? se interesă ea suav, înlăturându-şi o 
şuviţă de păr încâlcit de pe faţă. 

Când el nu îi răspunse, îşi încleştă maxilarul. 

Ecoul coridoarelor ar fi răsunat prea tare şi nu l-ar fi 
putut ataca pe căpitan fără să alerteze întreaga clădire. 
Nu văzuse unde pusese cheia lanțurilor ei, iar cei şase 
gardieni care îi urmau ar fi fost o pacoste. Ca să nu mai 
spunem de cătuşe. 

Păşiră pe un coridor cu candelabre din fier. Dincolo de 
ferestrele  înşirate de-a lungul peretelui se lăsase 
întunericul; felinarele luminau atât de puternic, încât de- 
abia ofereau câteva umbre în care te puteai ascunde. 

În curte îi putea auzi pe ceilalţi sclavi târşindu-şi 
picioarele către clădirea din lemn în care dormeau. 
Gemetele de agonie printre  zăngănitul lanțurilor 


produceau un cor la fel de familiar precum cântecele 
posomorâte de muncă pe care le îngânau toată ziua. Soloul 
ocazional al loviturilor de bici acompania simfonia 
brutalităţii pe care Adarlanul o crease pentru cei mai mari 
criminali ai săi, pentru cei mai săraci dintre cetăţeni şi 
pentru ultimele cuceriri. 

În timp ce unii dintre prizonieri erau oameni acuzaţi că 
ar fi încercat să practice magia - nu că ar fi putut, dat fiind 
faptul că magia dispăruse din regat -, în prezent, din ce în 
ce mai mulţi rebeli soseau la Endovier. Majoritatea erau 
din Eyliwe, una dintre ultimele ţări care încă se opunea 
conducerii Adarlanului. Dar când insistase pe lângă ei, 
încercând să afle noutăţi, mulţi se holbaseră doar la ea cu 
ochii goi. Deja dărâmaţi. Se cutremură la gândul ororilor 
pe care probabil le înduraseră din partea forţelor 
Adarlanului. Uneori, se întreba dacă nu le-ar fi fost mai 
bine să fi murit pe eşafod în schimb. Şi dacă ei nu i-ar fi 
fost mai bine să fi pierit în noaptea aceea în care fusese 
trădată şi capturată. 

Dar avea alte lucruri la care să se gândească în timp ce 
îşi continuau plimbarea. Oare în sfârşit avea să fie 
spânzurată? Simţi cum o cuprinde greaţa. Fra suficient de 
importantă încât să aibă o execuţie asigurată chiar de 
Căpitanului Gărzii Regale. Dar de ce să o aducă întâi în 
această clădire? 

În cele din urmă, se opriră înaintea unor uşi duble din 
sticlă roşie şi aurie, atât de groasă încât nu puteai vedea 
prin ea. Căpitanul Westfall ridică bărbia spre cele două 
gărzi plasate de-o parte şi de a alta a uşilor, iar acestea 
loviră podeaua cu lăncile în semn de salut. 

Strânsoarea căpitanului se intensifică dureros. O trase 
pe Celaena mai aproape, dar picioarele ei păreau făcute 
din plumb şi opuneau rezistenţă. 

— Ai prefera să rămâi în mină? întrebă el, părând uşor 
amuzat. 

— Poate că, dacă mi s-ar fi spus despre ce este vorba, nu 
aş fi fost atât de reticentă. 

— Vei afla în curând. 


Palmele ei transpirară. Da, urma să moară. Momentul 
sosise, în sfârşit. 

Uşile se deschiseră pentru a dezvălui camera tronului. 
Un candelabru de cristal întortocheat sub forma unei viţe- 
de-vie ocupa mare parte din tavan, aruncând străluciri de 
diamant pe ferestrele din capătul îndepărtat al camerei. În 
comparaţie cu pustietatea de dincolo de acele geamuri, 
opulenţa din interior te izbea ca o palmă peste faţă. O 
dovadă a cât de mult profitau ei de pe urma muncii sale. 

— Aici, strigă Căpitanul Gărzii,  împingând-o şi 
eliberând-o în sfârşit. Celaena se împiedică, picioarele ei 
bătătorite alunecând pe podeaua lustruită în timp ce se 
redresă. Privi în urmă şi văzu alte şase gărzi apărând. 

Paisprezece gărzi, plus căpitanul. Emblema aurie regală 
brodată pe pieptul uniformelor negre. Aceştia erau 
membri ai gărzilor personale ale familiei regale: nemiloşi, 
soldaţi ageri, antrenați încă de la naştere să protejeze şi să 
ucidă. Celaena înghiţi în sec. 

Simţindu-se deodată buimacă şi ţeapănă, Celaena privi 
încăperea. Pe un tron sculptat din lemn de santal stătea un 
tânăr chipeş. Inima ei se opri în timp ce toţi ceilalţi făcură 
o plecăciune. 

Se afla dinaintea prinţului moştenitor al Adarlanului. 


CAPITOLUL 2 

— Înălţimea Voastră, spuse Căpitanul Gărzii. 

Se îndreptă din plecăciunea adâncă şi îşi dădu jos gluga, 
dezvăluindu-şi părul castaniu, scurt. Cu siguranţă, gluga 
avusese menirea de a o intimida şi de a o face să se simtă 
supusă cât timp se plimbaseră. De parcă un truc de felul 
ăsta ar fi funcţionat în cazul ei. În ciuda iritării pe care o 
simţea, Celaena clipi la vederea chipului său. Era atât de 
tânăr! 

Căpitanul Westfall nu era prea chipeş, dar ea nu se 
putea abţine să nu găsească atrăgătoare asprimea chipului 
său şi claritatea ochilor de un căprui-auriu. Plecă privirea, 
acum conştientă de murdăria ei. 


— Aceasta este ea? întrebă prinţul moştenitor al 
Adarlanului, iar Celaena întoarse capul în timp ce 
căpitanul  încuviinţă. Amândoi o priveau  stăruitor, 
aşteptând ca ea să facă plecăciunea. Când ea nu făcu nicio 
mişcare, Chaol se sprijini de pe un picior pe altul, iar 
prinţul îşi privi căpitanul înainte de a ridica bărbia mai 
sus. 

Să se închine înaintea lui! Dacă tot era sortită 
spânzurătorii, cu siguranţă nu şi-ar petrece ultimele clipe 
din viaţă înjosindu-se şi supunându-se. 

Paşi bubuitori răsunară în spatele ei, iar cineva o prinse 
de gât. Celaena doar întrezări o frântură de obraji rumeni 
şi o mustață roşiatică înainte de a fi aruncată pe podeaua 
rece ca gheaţa. Durerea îi izbi chipul, lumina fulgerând-o 
dureros în ochi. Braţele o dureau în timp ce mâinile legate 
îi împiedicau încheieturile să se alinieze corespunzător. 
Deşi încercă să şi le stăpânească, lacrimi de durere îi 
umplură ochii. 

— Acesta este felul corespunzător de a-l întâmpina pe 
viitorul tău rege, zbieră un bărbat cu chipul roşu către 
Celaena. 

Asasina şuieră printre dinţii dezgoliţi în timp ce îşi 
întoarse capul pentru a-l privi pe nemermicul care o 
îngenunchease. Era aproape la fel de mare precum 
supraveghetorul ei, îmbrăcat în roşu şi portocaliu, 
asortându-se cu părul său rar. Ochii săi de obsidian 
străluceau în timp ce întărea strân- soarea în jurul gâtului 
ei. Dacă şi-ar putea mişca braţul drept cu câţiva 
centimetri, i-ar distruge echilibrul şi l-ar putea dezarma de 
sabie... Lanţurile îi săpau în stomac, iar furia clocotindă îi 
cuprinsese faţa într-un roşu intens. 

După un moment mult prea îndelungat, prinţul 
moştenitor vorbi. 

— Nu prea înţeleg de ce ai forţa pe cineva să facă o 
plecăciune când scopul ei este să exprime supunere şi 
respect. Cuvintele îi erau căptuşite cu o plictiseală 
grozavă. 


Celaena încercă să arunce o privire spre prinţ, dar tot ce 
putu zări fu o pereche de ghete negre din piele pe podeaua 
albă. 

— Este limpede că dumneata mă respecţi, duce 
Perrington, dar este zadarnic să faci un asemenea efort 
pentru a o forţa pe Celaena Sardothien să aibă aceeaşi 
părere. Noi doi ştim foarte bine că ea nu iubeşte familia 
mea. Aşadar, poate că intenţia ta este de a o umili. Făcu o 
pauză, iar Celaena putea jura că privirea prinţului 
poposise acum pe chipul ei. Dar cred că a primit destul 
tratament asemănător, continuă el. Se opri pentru încă un 
moment, apoi întrebă: Nu cumva ai o întâlnire cu 
administratorul Endovierului? Nu aş vrea să întârzii, mai 
ales că ai bătut atâta drum pentru a-l întâlni. 

Înţelegând aluzia, persecutorul ei protestă printr-un 
mormăit şi o eliberă. Celaena îşi dezlipi obrazul de pe 
podeaua de marmură, dar rămase întinsă acolo până ce 
acesta se ridică şi plecă. Dacă ar reuşi să evadeze, poate 
că l-ar vâna pe acest duce Perrington şi i-ar întoarce 
primirea călduroasă. 

În timp ce se ridică, se încruntă văzând amprenta 
obrazului ei murdar pe podeaua de altfel impecabilă şi 
auzind zăngănitul lanțurilor sale răsunând cu ecou prin 
camera tăcută. Dar fusese antrenată să devină un asasin 
încă de la vârsta de opt ani, când Regele Asasinilor o 
găsise pe jumătate moartă pe malul unui râu îngheţat şi o 
luase sub aripa sa. Nimic nu o putea umili, cu atât mai 
puţin murdăria. Adunându-şi mândria, îşi dădu peste umăr 
părul împletit şi-şi înălţă capul. Ochii săi îi întâlniră pe cei 
ai prinţului. 

Dorian Havilliard îi zâmbi. Fusese un zâmbet elegant 
care emana un farmec exersat de curte. Tolănit pe tron, îşi 
spijinea bărbia într-o mână, coroana sa aurie licărind în 
lumina palidă. Pieptarul său negru afişa o variantă din aur 
a balaurului de pe blazonul regal. Mantia sa roşie se drapa 
elegant în jurul său şi al tronului. 


Totuşi, ceva în ochii săi izbitor de albaştri - culoarea 
apelor din ţările sudice - şi felul în care ei contrastau cu 
părul precum pana corbului, o făcură să păstreze tăcerea. 

Era dureros de chipeş şi nu putea avea mai mult de 
douăzeci de ani. 

Se presupune că prinții nu ar trebui să fie arătoşi! Sunt 
creaturi smiorcăite, proaste şi respingătoare! Acesta... 
acest... Cât de nedrept din partea lui să fie şi de viţă 
nobilă, şi frumos. 

Celaena se mută de pe un picior pe altul în timp ce el se 
încruntă, analizând-o. 

— Credeam că ţi-am cerut să o speli, spuse el către 
Căpitanul Westfall, care păşi înainte. Ea uitase că mai era 
cineva în încăpere. Îşi privi zdrenţele şi pielea murdară şi 
nu îşi putu ascunde ruşinea. Ce ipostază mizerabilă pentru 
o fată cândva superbă! 

La o privire grăbită, cineva ar putea crede că ochii ei 
erau albaştri sau cenuşii, poate chiar verzi, în funcţie de 
culoarea hainelor sale. De aproape totuşi aceste culori 
erau echilibrate de inelul strălucitor de auriu din jurul 
pupilelor. Însă părul ei auriu era cel care atrăgea atenţia 
tuturor, păr care încă îşi păstra un licăr de glorie. Pe scurt, 
Celaena  Sardothien fusese binecuvântată cu multe 
trăsături atrăgătoare ce compensau pentru majoritatea 
celor comune; şi, odată cu începuturile adolescenţei, 
descoperise că, ajutate de cosmetice, aceste trăsături 
comune se puteau potrivi de minune celor deosebite. 

Dar acum să stea înaintea lui Dorian Havilliard 
asemenea unui şobolan de canal! Chipul i se înfierbântă în 
timp ce căpitanul Westfall vorbi. 

— Nu voiam să vă fac să aşteptaţi. 

Prinţul moştenitor dădu din cap când Chaol se întinse 
către ea. y 

— Încă nu te deranja cu baia. li pot vedea potenţialul. 
Prinţul îşi îndreptă postura, menţinându-şi atenţia asupra 
Celaenei. Nu cred că am avut vreodată plăcerea de a face 
cunoştinţă. Dar, după cum probabil ştii, eu sunt Dorian 


Havilliard, prinţul moştenitor al Adarlanului, acum poate 
prinţul moştenitor a mare parte din Erilea. 

Ea ignoră valurile spumegânde ale emoţiilor amare care 
o cuprinseră odată cu auzul numelui. 

— lar tu eşti Celaena Sardothien, cel mai mare asasin al 
Adarlanului. Probabil cel mai mare asasin al întregii 
Erilea. Îi studie corpul încordat înainte de a ridica 
sprâncenele întunecate şi îngrijite. Pari destul de tânără. 
Îşi odihni coatele pe coapse. Am auzit poveşti fascinante 
despre tine. Ce părere ai despre Endovier după traiul pe 
care îl aveai în Rifthold? 

Idiot arogant. 

— Nu aş putea fi mai fericită de-atât, fredonă ea în timp 
ce unghiile sale zdrenţuite îi săpau nervoase în palme. 

— După un an, pari mai mult sau mai puţin vie. Mă 
întreb cum este posibil aşa ceva când speranţa medie de 
viaţă în aceste mine este de o lună. j 

— Un adevărat mister, sunt sigură. Işi flutură genele şi 
îşi ajustă lanţurile de parcă ar fi fost mănuşi din dantelă. 

Prinţul moştenitor se întoarse către căpitanul său. 

— Are o limbă cam ascuţită, nu-i aşa? Şi nu pare a face 
parte din gloată. 

— Sper că nu! interveni Celaena. 

— Înălţimea Voastră! Chaol Westfall se repezi către ea. 

— Ce? întrebă Celaena. 

— I te vei adresa cu „Înălţimea Voastră”. 

Celaena afişă un zâmbet batjocoritor, apoi îşi întoarse 
atenţia către prinţ. 

Dorian Havilliard, spre surprinderea ei, râse. 

— Ştii că acum eşti o sclavă, nu-i aşa? Nu ai învăţat 
nimic din sentinţa ta? 

Dacă braţele i-ar fi fost descătuşate, le-ar fi încrucişat la 
piept. 

— Nu văd cum munca în mină ar putea să te înveţe 
altceva în afară de cum să foloseşti un târnăcop. 

— Şi nu ai încercat niciodată să evadezi? 

Un zâmbet meschin îi apăru pe chip. 

— Odată, răspunse ea. 


Prinţul ridică o sprânceană şi se întoarse către 
Căpitanul Westfall. 

— Nu mi s-a spus asta. 

Celaena privi peste umăr către Chaol, care îi oferi 
prinţului o privire de scuză. 

— Supraveghetorul-Şef m-a informat în această după- 
amiază că a existat un incident. Acum trei luni... 

— Patru luni, îl întrerupse ea. 

— Acum patru luni, spuse Chaol, după sosirea lui 
Sardothien, a încercat să fugă. 

Celaena aştepta restul poveştii, dar era limpede că se 
terminase. 

— Asta nu este nici măcar partea cea mai bună! 

— Există o parte mai bună? spuse prinţul moştenitor, 
chipul fiindu-i blocat între un fior şi un zâmbet. 

Chaol îi aruncă o privire duşmănoasă Celaenei înainte 
de a vorbi. 

— Nu există nicio speranţă de a evada din Endovier. 
Tatăl înălţimii Voastre s-a asigurat că fiecare dintre 
santinelele Endovierului poate împuşca o veveriţă de la 
două sute de paşi distanţă. Încercarea de evadare este 
sinucidere curată. 

— Dar tu eşti în viaţă, îi spuse prinţul asasinei. 

Zâmbetul Celaenei pieri treptat în timp ce amintirea îi 
reveni în minte. 

— Da. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Dorian. 

Ochii ei deveniră duri. 

— Mi-am ieşit din fire. 

— Asta este explicaţia ta pentru ceea ce ai făcut? 
întrebă Căpitanul Westfall. Şi-a ucis supraveghetorul şi 
douăzeci şi trei de gardieni până să o prindă. Era la un 
vârf de deget de zid înainte ca gărzile să o trântească 
inconştientă la pământ. 

— Şi? spuse Dorian. 

Celaena fierbea de furie. 

— Şi? Ştii cât de departe de mine se află zidul? El îi 
aruncă o privire indiferentă. Celaena închise ochii şi oftă 


teatral. De la puţul meu erau o mie două sute de metri. Am 
pus pe cineva să măsoare. 

— Şi? repetă Dorian. 

— Căpitane Westfall, cât de departe de mine ajung 
sclavii când încearcă să evadeze? 

— Doi metri, mormăi el. Santinelele de la Endovier de 
obicei împuşcă un om înainte de a se îndepărta la doi 
metri. 

Tăcerea prinţului moştenitor nu era efectul pe care şi-l 
dorise ea. 

— Ştiai că era sinucidere curată, spuse el în cele din 
urmă, amuzamentul stingându-se din glasul său. 

Poate că fusese o idee proastă să aducă zidul în discuţie. 

— Da, răspunse ea. 

— Dar nu te-au ucis. 

— Regele a ordonat să fiu ţinută în viaţă cât mai mult 
timp posibil - să îndur suferinţa pe care Endovier o oferă 
din abundență. Un fior care nu avea nicio legătură cu 
temperatura Îi străbătu corpul. Niciodată nu am 
intenţionat să evadez. Mila din ochii lui o făcu să îşi 
dorească să îl lovească. 

— Ai multe cicatrici? întrebă prinţul. Ea dădu din umeri, 
iar el zâmbi, sporindu-i fetei furia în timp ce se ridică de 
pe podium. Intoarce-te şi lasă-mă să îţi văd spatele. 
Celaena se încruntă, dar se supuse în timp ce el păşi către 
ea, Chaol apropiindu-se şi el. Nu le pot vedea clar prin tot 
jegul ăsta, spuse prinţul, inspectând pielea vizibilă prin 
rupturile cămăşii ei. Ea se încruntă din nou când el spuse: 
Şi ce duhoare teribilă, de nesuportat! 

— Când cineva nu are acces la o baie şi parfum, 
presupun că nu poate mirosi atât de elegant precum 
dumneavoastră, înălțimea Voastră! 

Prinţul moştenitor se plimbă agale în jurul ei. Chaol şi 
toate gărzile îi priveau cu mâinile pe săbii. Aşa cum 
trebuia. 

În mai puţin de o secundă, ea îşi putea pune braţele pe 
după gâtul prinţului, zdrobindu-i traheea. Planul ăsta 
merita efortul chiar şi numai pentru a vedea expresia de 


pe chipul lui Chaol. Dar prinţul continuă, uitând cât de 
periculos de aproape se afla de ea. Poate că ar trebui să se 
simtă jignită. 

— Din ceea ce văd, spuse el, sunt trei cicatrici mari şi 
poate câteva mai mici. Nu atât de urâte pe cât mă 
aşteptam, dar... mă rog, presupun că rochiile le pot 
acoperi. 

— Rochiile? Prinţul stătea atât de aproape, încât 
Celaena putea vedea detaliile minuscule brodate pe haina 
sa şi îi putea simţi mirosul, nu de parfum, ci de cai şi fier. 

Dorian rânji. 

— Ce ochi uluitori ai! Şi cât de furioasă eşti! 

Stând suficient de aproape pentru a-l sugruma pe 
prinţul moştenitor al Adarlanului, fiul celui care o 
condamnase la o moarte lentă şi mizerabilă, autocontrolul 
ei atârna de un fir de aţă. 

— Vreau să ştiu, începu ea, dar Căpitanul Gărzii o trase 
înapoi de lângă prinţ cu o forţă năucitoare. Nu aveam de 
gând să îl ucid, măscăriciule! 

— Măsoară-ţi cuvintele înainte să te arunc înapoi în 
mine, spuse căpitanul cu ochi căprui. 

— O, nu cred că ai face asta. 

— Şi de ce, mă rog? spuse Chaol. 

Dorian se îndreptă către tronul său şi se aşeză. 

Ea privi de la un bărbat la altul şi îşi îndreptă umerii. 

— Pentru că vreţi ceva de la mine, ceva ce vă doriţi atât 
de mult, încât aţi venit voi înşivă aici. Nu sunt idioată, deşi 
am fost suficient de proastă pentru a fi capturată, şi îmi 
dau seama că asta este un fel de afacere secretă. Din ce 
alt motiv aţi părăsi capitala şi v-aţi aventura atât de 
departe? M-aţi testat tot timpul ăsta pentru a vedea dacă 
sunt sănătoasă atât fizic, cât şi psihic. Ei, bine, ştiu că încă 
sunt întreagă la minte şi că nu sunt dărâmată, în ciuda a 
ceea ce ar putea sugera incidentul de lângă zid. Aşa că cer 
să mi se spună de ce sunteţi aici şi ce servicii vreţi de la 
mine, dacă nu sunt destinată ştreangului. 

Bărbaţii schimbară o privire. Dorian pocni din degete. 

— Am o propunere pentru tine. 


Pieptul ei se încordă. Niciodată, nici în cele mai 
frumoase vise ale sale, nu îşi imaginase că se va ivi ocazia 
de a vorbi cu Dorian Havilliard. L-ar putea ucide atât de 
uşor, ştergându-i rânjetul acela de pe faţă... L-ar putea 
distruge pe rege aşa cum el o distrusese pe ea... 

Dar poate că propunerea lui ar putea duce la evadare. 
Dacă ar putea ajunge dincolo de zid, ar putea reuşi. Să 
fugă, să fugă şi să dispară în munţi şi să trăiască în 
pustietate, în verdele întunecat al sălbăticiei, cu un covor 
de ace de pin sub ea şi o pătură de stele deasupra capului. 
Ajunsese atât de aproape înainte... 

— Ascult, fu tot ce rosti Celaena. 


CAPITOLUL 3 

Ochii prinţului străluciră amuzaţi de obrăznicia ei, dar 
stăruiră puţin cam mult asupra trupului ei. Celaena şi-ar fi 
putut înfige unghiile în faţa lui pentru că o privea în felul 
acela, şi totuşi se miră că el se deranja să o privească 
astfel când ea era atât de mizerabilă... Un zâmbet timid i 
se întipări pe chip. 

Prinţul îşi încrucişă picioarele lungi. 

— Lăsaţi-ne singuri! ordonă el gărzilor. Chaol, rămâi 
acolo unde eşti. 

Celaena păşi mai aproape în timp ce gărzile părăsiră 
încăperea, închizând uşa în urma lor. Nesăbuită, nesăbuită 
mişcare. Dar chipul lui Chaol rămase indescifrabil. Doar 
nu credea că o putea reţine dacă încerca să scape! Care 
era planul care îi făcea atât de iresponsabili? 

Prinţul chicoti. 

— Nu crezi că este riscant să fii atât de obraznică atunci 
când îţi e în joc libertatea? 

Dintre toate lucrurile pe care le-ar fi putut spune, acesta 
era ultimul la care s-ar fi aşteptat. 


— Libertatea mea? La auzul cuvântului văzu un peisaj cu 
pini şi zăpadă, stânci îmbăiate de soare, şi mări 
spumegânde, un tărâm în care lumina era înghițită de 
verdele catifelat al văilor şi dealurilor - un ţinut pe care îl 
uitase. 

— Da, libertatea ta. Aşadar, îţi sugerez cu tărie, 
domnişoară Sardothien, să îţi ţii aroganţa în frâu înainte 
de a te întoarce la ocnă. Deşi atitudinea ta ar putea fi 
folositoare. Nu am de gând să pretind că imperiul tatălui 
meu a fost clădit pe încredere şi înţelegere. Dar asta ştii 
deja. Degetele i se încovoiară în timp ce aştepta ca el să 
continue. Ochii lui îi întâlniră pe ai ei, scrutători, intenşi. 
Tatălui meu i s-a întipărit în minte ideea că are nevoie de 
un Campion. 

Dură un moment savuros până când înţelese. 

Celaena îşi dădu capul pe spate şi râse. 

— Regele vrea ca eu să fiu Campionul său? Ce... nu-mi 
spune că a reuşit să elimine fiecare suflet nobil de afară! 
Cu siguranţă există un cavaler viteaz, un lord fidel şi 
curajos. 

— Măsoară-ţi cuvintele! o avertiză Chaol din spatele ei. 

— Dar tu, hm? spuse ea, ridicând din sprâncene către 
Căpitan. O, era atât de amuzant! Fa - Campioana regelui! 
Regele nostru iubit nu te crede capabil? 

Căpitanul duse o mână la sabie. 

— Dacă vei tăcea, vei auzi şi restul propunerii înălţimii 
Sale. 

Celaena se întoarse către prinţ. 

— Ei, bine? 

Dorian se lăsă pe spate în tronul său. 

— Tatăl meu are nevoie de cineva care să ajute 
imperiul... cineva care să îl ajute să-i manevreze pe 
oamenii dificili. 

— Vrei să spui că are nevoie de un lacheu pentru 
treburile sale murdare. 

— Dacă vrei să o spui fără menajamente, atunci, da, 
spuse prinţul. Campionul său îi va reduce pe adversari la 
tăcere. 


— O tăcere de mormânt, spuse ea mieros. 

Un zâmbet străbătu buzele lui Dorian, dar chipul îi 
rămase serios. 

— Da. 

Să lucreze pentru regele Adarlanului drept slujitorul său 
fidel. Ridică bărbia. Să ucidă pentru el - să fie un colţ din 
gura bestiei care deja consumase jumătate din Erilea... 

— Şi dacă accept? 

— Atunci, după şase ani, îţi va reda libertatea. 

— Şase ani! Dar cuvântul „libertate” răsună din nou prin 
toată fiinţa ei. 

— Dacă refuzi, spuse Dorian, anticipând următoarea ei 
întrebare, vei rămâne în Endovier. Ochii lui de safir 
deveniră duri, iar ea înghiţi în sec. Și vei muri aici erau 
cuvintele pe care nu era nevoie să le adauge. 

Şase ani drept pumnalul tăios al regelui... sau o viaţă în 
Endovier. 

— Totuşi, spuse prinţul, există o şmecherie. Chipul ei 
rămase indiferent în timp ce el se juca cu un inel de pe 
degetul său. Postul nu îţi este oferit ţie. Încă. Tatăl meu s-a 
gândit să se distreze puţin. Găzduieşte o competiţie. A 
invitat douăzeci şi trei de membri ai consiliului său, pentru 
a sponzoriza fiecare un potenţial Campion care să se 
antreneze în castelul de cleştar, iar în cele din urmă să 
concureze într-un duel. Dacă vei câştiga, spuse el cu 
jumătate de zâmbet, vei fi oficial Asasinul Adarlanului. 

Ea nu îi răspunse la zâmbet. 

— Cine, mai exact, sunt rivalii mei? 

Văzându-i expresia, rânjetul prinţului pieri. 

— Hoţi, asasini şi luptători din întreaga Erilea. Ea 
deschise gura, dar el îi tăie avântul. Dacă vei câştiga şi vei 
dovedi că eşti atât competentă, cât şi loială, tatăl meu a 
jurat că îţi va reda libertatea. Iar, cât timp vei fi Campionul 
său, vei primi un salariu considerabil. 

Celaena de-abia auzi ultimele cuvinte ale prinţului. O 
competiţie! Impotriva unor neica-nimeni adunaţi de te miri 
unde! Şi asasini! 

— Care alţi asasini? întrebă ea. 


— Niciunul de care să fi auzit eu. Niciunul atât de 
faimos ca tine. lar asta îmi aminteşte... nu vei concura 
drept Celaena Sardothien. 

— Ce? 

— Vei concura sub un nume fals. Presupun că nu ştii ce 
s-a întâmplat după procesul tău. 

— Este destul de greu să afli vreo veste când eşti sclav 
într-o ocnă. 

Dorian chicoti, dând din cap. 

— Nimeni nu ştie că Celaena Sardothien este doar o 
tinerică - toţi credeau că eşti mult mai în vârstă. 

— Ce? întrebă ea din nou, roşeaţa năvălindu-i în obrajii. 
Cum este posibil aşa ceva? Ar fi trebuit să fie mândră că 
ascunsese asta de toată lumea, dar... 

— Ţi-ai ţinut identitatea secretă în toţi anii în care 
umblai de colo-colo, ucigând. După procesul tău, tatăl meu 
s-a gândit că ar fi... înţelept să nu informeze Erilea cine 
eşti de fapt. Vrea ca lucrurile să rămână aşa. Ce ar spune 
inamicii noştri dacă ar şti că am fost îngroziţi de o fată? 

— Aşadar, mă spetesc muncind în locul ăsta mizerabil 
pentru un nume şi un titlu care nici măcar nu îmi aparţin? 
Cine credea toată lumea că este Asasinul Adarlanului? 

— Nu ştiu şi nici nu îmi pasă. Dar ştiu că tu erai cea mai 
bună şi că oamenii încă şoptesc atunci când îţi pronunţă 
numele. O fixă cu o privire intensă. Dacă eşti dispusă să 
lupţi pentru mine, să fii Campionul meu în lunile în care se 
va desfăşura competiţia, voi avea grijă ca tatăl meu să te 
elibereze după cinci ani. 

Deşi încerca să o ascundă, Celaena putea vedea 
tensiunea din trupul lui. El îşi dorea ca ea să accepte. Avea 
atât de mare nevoie ca ea să spună da, încât era dispus să 
negocieze. Ochii ei începură să strălucească. 

— Ce vrei să spui prin eram cea mai bună? 

— Eşti în Endovier de un an. Cine ştie ce mai poţi face 
acum? 

— Sunt în stare de foarte multe, mulţumesc, spuse ea 
privindu-şi unghiile tocite. Încercă să nu se încrunte la tot 


pământul de sub ele. Când fusese ultima dată când mâinile 
ei arătaseră curate? 

— Asta rămâne de văzut, spuse Dorian. [i se vor 
comunica detaliile competiţiei de îndată ce ajungem în 
Rifthold. 

— In ciuda distractiei de care voi, nobilii, veţi avea parte 
pariind pe noi, această competiţie pare inutilă. De ce să nu 
mă angajaţi deja? 

— După cum am spus, trebuie să dovedeşti de ce eşti în 
stare. 

Celaena îşi puse o mână în şold, iar lanţurile răsunară în 
încăpere. 

— Ei, bine, cred că a fi Asasinul Adarlanului depăşeşte 
orice dovadă de care ai avea nevoie. 

— Da, spuse Chaol, ochii săi arămii sclipind. Dovedeşte 
că eşti o criminală şi că nu ar trebui să îţi încredinţăm 
imediat treburile regelui. 

— Jur solemn... 

— Mă îndoiesc că regele va lua drept garanţie cuvântul 
Asasinului Adarlanului. 

— Da, dar nu văd de ce trebuie să trec prin tot 
antrenamentul şi toată competiţia asta. Adică, probabil că 
mi-am ieşit puţin din mână, dar... la ce altceva vă aşteptaţi 
când am de-a face cu pietre şi târnăcoape în locul ăsta? Îi 
aruncă lui Chaol o privire duşmănoasă. 

Dorian se încruntă. 

— Aşadar, nu accepţi oferta? 

— Desigur că voi accepta propunerea, se răsti ea. 
Lanţurile îi roseseră încheieturile atât de tare, încât ochii i 
se umeziră. Voi fi Campionul tău absurd dacă vei fi de 
acord să mă eliberezi după trei ani, nu cinci. 

— Patru. 

— Bine, spuse ea. Este o înţelegere. Poate că schimb o 
formă de sclavie pentru alta, dar nu sunt o fraieră. 

Işi putea recâştiga libertatea. Libertatea. Simţi aerul 
rece al lumii de afară, briza care bătea dinspre munţi şi o 
purta departe. Putea trăi departe de Rifthold, capitala care 
odinioară fusese regatul ei. 


— Să sperăm că ai dreptate, răspunse Dorian. Şi să 
sperăm că te vei ridica la nivelul reputației tale. Mă aştept 
la victorie şi nu voi fi încântat dacă mă vei face de ruşine. 

— Şi dacă pierd? 

Licărul dispăru din ochii prinţului în timp ce spuse: 

— Vei fi trimisă înapoi aici pentru a-ţi ispăşi restul 
sentinţei. 

Minunatele viziuni ale Celaenei se risipiră asemenea 
prafului de pe o carte închisă brusc. 

— Atunci aş putea la fel de bine sări de la fereastră. Un 
an în locul ăsta m-a epuizat - imaginează-ţi ce s-ar 
întâmpla dacă m-aş întoarce. Voi fi moartă până se va 
împlini al doilea an. Scutură din cap. Oferta ta pare destul 
de corectă. 

— Destul de corectă, într-adevăr, spuse Dorian şi îi făcu 
lui Chaol semn cu mâna. Du-o în cameră şi spal-o. O fixă 
din nou cu privirea. Plecăm spre Rifthold mâine-dimineaţă. 
Nu mă dezamăgi, Sardothien. 

Era o prostie, desigur. Cât de dificil putea fi să-i 
întreacă, să-i păcălească şi să-i distrugă pe rivali? Nu 
zâmbi, întrucât ştia că, dacă o făcea, ar fi pătruns într-un 
ţinut al speranţei care fusese demult uitat. Cu toate astea 
şi-ar fi dorit să apuce braţul prinţului şi să danseze. 
Încercă să se gândească la muzică, la un ritm festiv, dar 
tot ce îşi putea aminti era un vers dintr-un cântec de jale 
din ocnă, sumbru şi lent asemenea mierii curgând dintr-un 
borcan. Și merg acasă, în sfârşit... 

Nu observă când căpitanul Westfall o conduse afară din 
încăpere, nici când trecură dintr-un coridor în altul. 

Da, va merge... în Rifthold, spre nicăieri, chiar şi prin 
porţile Iadului însuşi, dacă asta însemna libertate. 

La urma urmei, nu eşti degeaba Asasinul Adarlanului. 


CAPITOLUL 4 
Când în cele din urmă Celaena se prăbuşi într-un pat 
după întâlnirea ei din sala tronului, nu putu adormi, în 
ciuda epuizării. După ce fu îmbăiată grosolan de către 
servitori brutali, rănile de pe spatele ei pulsau şi îşi simţea 


faţa de parcă ar fi fost frecată până la os. Întorcându-se pe 
o parte pentru a alina durerea din spatele bandajat, îşi 
trecu mâna peste saltea şi clipi uimită de libertatea 
mişcării. Înainte de a intra în baie, Chaol îi scosese 
lanţurile.  Simţise totul - ecourile cheii  răsucind 
încuietoarea lanțurilor sale, apoi slăbindu-se şi căzând pe 
podea. Încă putea simţi lanţuri-fantomă bântuind în jurul 
ei. Privind în sus către tavan, îşi răsuci încheieturile rănite 
şi scoase un suspin de mulţumire. 

Dar era mult prea ciudat să stea întinsă pe o saltea, 
mătasea să îi mângâie pielea, iar o pernă să îi legene 
obrazul. Uitase ce gust avea altă mâncare în afară de 
terciul moale de ovăz şi pâinea uscată, ce puteau face 
pentru un om un trup curat şi haine. Acum toate acestea îi 
erau străine. 

Totuşi, cina ei nu fusese atât de extraordinară. Nu doar 
că puiul prăjit nu fusese cine ştie ce, dar, după câteva 
îmbucături, o zbughise la baie pentru a-şi goli conţinutul 
stomacului. Voia să mănânce, să îşi mângâie burta plină, 
să îşi dorească să nu fi pus nimic în gură şi să jure că nu va 
mai mânca niciodată. Va mânca bine în Rifthold, nu-i aşa? 
Şi, mult mai important, stomacul ei se va adapta. 

Ajunsese o epavă. Sub cămaşa de noapte, coastele îşi 
croiau drum dinspre interior, dezvăluind oase acolo unde 
ar fi trebuit să fie carne. Şi sânii ei! Odinioară bine 
formaţi, nu erau acum mai mari decât fuseseră în toiul 
pubertăţii. Simţi un nod în gât şi îl înghiţi fără ezitare. 
Moliciunea saltelei o copleşea, iar ea îşi schimbă din nou 
poziţia, întorcându-se pe spate, în ciuda durerii pe care i-o 
provoca. 

Când aruncă o privire în oglinda din baie, realiză că nici 
chipul ei nu o ducea mai bine. Era slăbit: pomeţii îi erau 
ascuţiţi, falca pronunţată, iar ochii uşor, dar deranjant de 
cufundaţi în orbite. Trase sacadat aer în piept, savurând 
speranţa. Va mânca. Mult. Şi se va antrena. Putea fi din 
nou sănătoasă. Adormi în cele din urmă visând la festinuri 
scandaloase şi la recâştigarea gloriei de altădată. 


Când Chaol sosi după ea în dimineaţa următoare, o găsi 
dormind pe podea, înfăşurată într-o pătură. 

— Sardothien, spuse el. 

Ea scoase un sunet bolborosit, îngropându-şi faţa în 
pernă. 

— De ce dormi pe podea? Ea deschise un ochi. Desigur, 
Chaol nu menţionă cât de diferit arăta acum că era curată. 

Celaena nu se deranjă să se acopere cu pătura în timp 
ce se ridica. Centimetrii de material pe care ei îl numeau 
cămaşă de noapte o acopereau suficient. 

— Patul era inconfortabil, răspunse ea sec, dar uită 
rapid de prezenţa căpitanului de îndată ce o rază de soare 
o atinse. 

Pură, proaspătă, caldă rază de soare. Soare de care s-ar 
putea bucura în fiecare zi dacă şi-ar obţine libertatea, 
soare care ar cotropi întunericul nesfârşit al ocnelor. 
Pătrundea prin draperiile greoaie, împrăştiindu-se în linii 
groase. Celaena întinse un braţ. 

Mâna îi era palidă, aproape scheletică, dar era ceva 
special la ea, ceva dincolo de zgârieturi şi tăieturi, şi 
cicatrici, care părea frumos şi proaspăt în lumina 
dimineţii. 

Alergă spre fereastră şi aproape că smulse draperiile 
când le deschise către munţii cenuşii şi mohorâtul 
Endovier. Gărzile poziţionate sub fereastră nu se uitară în 
sus, iar ea privi cu ardoare cerul de un albastru-cenuşiu, 
norii ce alunecau agale spre linia orizontului. 

Nu îmi va fi teamă. Pentru prima oară după multă 
vreme, cuvintele păreau adevărate. 

Buzele i se deschiseră într-un zâmbet. Căpitanul ridică o 
sprânceană, dar rămase tăcut. 

Era voioasă - bucuroasă, de-a dreptul -, iar starea i se 
îmbunătăţi şi mai mult când servitoarele îi prinseră părul 
încâlcit la spate şi o îmbrăcară într-un elegant costum de 
călărie care îi ascundea silueta teribil de slabă. li plăceau 
hainele - îi plăcea atingerea mătăsii, a catifelei, a 
satinului, a velurului şi a șifonului - şi era fascinată de 
eleganța  cusăturilor şi de perfecțiunea complexă a 


materialelor împodobite. Iar când va câştiga competiţia 
asta ridicolă, când va fi liberă... îşi va putea cumpăra toate 
hainele pe care şi le dorea. 

Zâmbi când Chaol, plictisit şi iritat de modul în care 
Celaena stătuse timp de cinci minute în faţa oglinzii, 
admirându-se, o scoase mai mult cu forţa din cameră. 
Cerul senin îi trezi pofta de dans şi o făcu să îşi dorească 
să ţopăie pe coridoare înainte de a intra în curtea 
principală. Totuşi, ezită la vederea mormanelor de piatră 
de culoarea oaselor din capătul îndepărtat al incintei şi a 
micilor siluete într-un continuu du-te-vino prin găurile 
asemănătoare unor guri săpate în munte. 

Deja începuse ziua de muncă, muncă ce va continua fără 
ea, lăsându-i pe ceilalţi pradă acestui destin mizerabil. Cu 
stomacul  încleştat, Celaena se feri de privirea 
prizonierilor, ţinând pasul cu căpitanul în timp ce se 
îndreptau către o trăsură cu cai din apropierea zidului 
impunător. 

Lătratul umplu aerul, iar trei câini negri alergară în 
întâmpinarea lor. Erau iuți ca săgeata - fără îndoială, de 
pe domeniile regale. Celaena se aşază într-un genunchi, 
rănile ei bandajate protestând când le cuprinse capetele în 
palme şi le mângâie blana moale. Ei îi linseră degetele şi 
faţa, cozile lor lovind pământul asemenea unui bici. 

O pereche de cizme negre ca abanosul se opriră înaintea 
ei, iar câinii se calmară imediat şi încetară. Celaena îşi 
ridică privirea pentru a întâlni ochii de safir ai prinţului 
moştenitor al Adarlanului studiind-o. Acesta zâmbi blând. 

— Cât de neobişnuit din partea lor să te observe, spuse 
el scărpinând unul dintre câini după ureche. Le-ai dat 
mâncare? 

Ea clătină din cap în timp ce căpitanul păşi în urma ei, 
atât de aproape încât genunchii lui atingeau mantia ei de 
catifea, de culoarea verdelui pădurii. l-ar fi luat doar două 
mişcări să îl dezarmeze. 

— Îţi plac câinii? întrebă prinţul. 

Ea încuviinţă. De ce era deja atât de cald? 


— Voi fi binecuvântat cu plăcerea de a-ţi auzi glasul sau 
te- ai decis să rămâi tăcută pe durata călătoriei noastre? 
continuă el. 

— Mă tem că întrebările tale nu merită un răspuns 
verbal. 

Dorian făcu o plecăciune joasă. 

— Atunci, scuzele mele, domniţă. Cât de teribil trebuie 
să fie să te osteneşti să răspunzi! Data viitoare voi încerca 
să mă gândesc la ceva mult mai interesant de spus. Cu 
aceste cuvinte, îi întoarse spatele şi se îndepărtă, fiind 
urmat de câinii săi. 

Ea rămase locului şi se încruntă. Încruntarea ei se 
adânci când descoperi zâmbetul superior al Căpitanului 
Gărzii în timp ce se apropiau de locul unde pregătirile 
pentru drum erau în toi. Totuşi, dorinţa insuportabilă de a 
lovi pe cineva de zid se diminuă când îi aduseră să 
călărească o iapă bălţată. 

Incălecă. Cerul se apropie şi se întinse nemărginit 
deasupra ei, departe, în zare, către ţinuturi de care nu mai 
auzise niciodată. Celaena strânse hamul. Părăsea cu 
adevărat Endovierul. Toate acele luni lipsite de speranţă, 
toate nopţile acelea îngheţate... dispăruseră acum. Trase 
adânc aer în piept. Ştia - pur şi simplu ştia - că, dacă 
încerca din răsputeri, îşi putea lua zborul din şa. Asta până 
când simţi lanţurile reci în jurul braţelor. 

Era Chaol, punându-i cătuşele în jurul încheieturilor 
bandajate. Un lanţ lung ducea către calul căpitanului, 
unde dispărea sub genţile şeii. El încălecă pe armăsarul 
său negru, iar ea se gândi să sară de pe calul său şi să 
folosească lanţul pentru a-l spânzura de cel mai apropiat 
copac. 

Era o companie destul de numeroasă, douăzeci de 
însoțitori în total. În urma a două gărzi ce purtau steaguri, 
călăreau prinţul şi ducele Perrington. Apoi urma un grup 
de şase gărzi regale, anosti şi fără haz, precum terciul de 
ovăz. Dar totuşi pregătiţi să îl apere - de ea. Îşi lovi 
lanţurile de şa şi aruncă o privire către Chaol. El nu 
reacţionă. 


Soarele se înălţă mai sus. După o ultimă inspecţie a 
proviziilor, porniră la drum. Cu majoritatea sclavilor 
muncind în mine şi doar câţiva trudind în halele 
dărăpănate de prelucrare a materiei prime, curtea imensă 
era aproape pustie. Deodată, zidul se ivi înaintea ei, iar 
sângele îi clocoti în vene. Ultima oară când fusese atât de 
aproape de zid... 

O lovitură de bici răsună, urmată de un țipăt. Celaena 
privi peste umăr, dincolo de gărzi şi de căruţa cu provizii, 
către curtea aproape pustie. Niciunul dintre aceşti sclavi 
nu vor părăsi vreodată acest loc, nici măcar când vor muri. 
În fiecare săptămână, săpau noi gropi comune, în spatele 
halelor de prelucrare. Şi, în fiecare săptămână, acele gropi 
se umpleau. 

Deveni mult prea conştientă de cele trei cicatrici 
prelungi de pe spatele său. Chiar dacă îşi recâştiga 
libertatea... chiar dacă trăia în pace la ţară... acele 
cicatrici îi vor aminti întotdeauna de ceea ce îndurase. Şi 
că, deşi ea era liberă, alţii nu erau. 

Celaena privi înainte, alungându-şi aceste gânduri din 
minte în timp ce intrară în pasajul din zid. Înăuntrul aerul 
era aproape fumuriu şi jilav. Copitele cailor răsunau 
asemenea unor tunete. Poarta de fier se deschise, ea zări 
pentru o clipă numele blestemat al minei înainte de a se 
despărţi în două şi a le face loc. In câteva clipe, porţile se 
închideau cu un geamăt în urma lor. Celaena era afară. 

Îşi mişcă mâinile în cătuşe, privind lanţurile legănându- 
se şi zăngănind între ea şi Căpitanul Gărzii. Erau prinse de 
şaua calului lui care, atunci când se opreau, putea fi cu 
uşurinţă deshămat, suficient pentru ca o singură smucitură 
puternică din partea ei să smulgă şaua de pe animal, el s- 
ar fi prăbuşit la pământ, iar ea ar... 

Simţi atenţia Căpitanului Westfall îndreptată spre ea. O 
privea mijind ochii, cu buzele strânse, iar ea ridică din 
umeri în timp ce dădu drumul lanţului. 

Pe măsură ce dimineaţa trecea, cerul deveni de un 
albastru-albicios, lipsit de nori. Luând drumul pădurii, 


traversară grabnic pustietatea muntoasă şi ajunseră într- 
un ţinut mai deschis. 

Nu după multă vreme intrară în Oakwald, codrul ce 
înconjura Endovierul şi acţiona asemenea unei diviziuni 
continentale între ţinuturile „civilizate” ale Estului şi 
regiunile neexplorate din Vest. Încă mai circulau legende 
despre oameni stranii şi morţii din acel loc - urmaşii 
nemiloşi şi însetaţi de sânge ai regatului căzut al 
vrăjitoarelor. Celaena întâlnise odată o tânără femeie din 
acel ţinut blestemat şi, deşi se dovedise a fi atât nemiloasă 
cât şi însetată de sânge, era totuşi doar un om. Şi 
sângerase la fel ca oricare om. 

După ore de tăcere, Celaena se întoarse către Chaol. 

— Zvonurile spun că, odată ce regele va încheia războiul 
cu Wendlyn, va începe colonizarea Vestului. O spuse cu 
indiferenţă, dar în speranţa că el va nega sau confirma. Cu 
cât ştia mai multe despre poziţia actuală a regelui, cu atât 
mai bine. 

Căpitanul o privi din cap până în picioare, se încruntă şi 
apoi îşi întoarse privirea de la ea. Sunt de acord, spuse ea 
suspinând tare. Soarta acelor câmpii vaste şi pustii şi a 
acelor regiuni montane jalnice mi se pare neinteresantă, 
nu crezi? 

Maxilarul lui Chaol se încordă în timp ce îşi încleştă 
dinţii. 

— Intenţionezi să mă ignori pentru totdeauna? 

Sprâncenele căpitanului Westfall se ridicară. 

— Nu ştiam că te ignor. 

Ea îşi încreţi buzele, controlându-şi iritarea. Nu îi va 
oferi satisfacţie. 

— Câţi ani ai? 

— Douăzeci şi doi. 

— Atât de tânăr! Flutură din gene, aşteptând orice 
reacţie din partea lui. Ţi-a luat doar câţiva ani să înaintezi 
în rang? 

El încuviinţă. 

— Iar tu câţi ani ai? 


— Optsprezece. Dar el nu spuse nimic. Ştiu, continuă ea. 
Este impresionant că am realizat atât de multe la o vârstă 
atât de fragedă. 

— Fărădelegea nu este o realizare, Sardothien. 

— Da, dar să devin cel mai faimos asasin al lumii este! 
Căpitanul nu răspunse. M-ai putea întreba cum am făcut-o. 

— Să faci ce? 

— Să devin talentată şi faimoasă atât de repede. 

— Nu vreau să aud despre asta. 

— Nu eşti foarte amabil, spuse ea printre dinţi. Dacă era 
să îi intre pe sub piele, va trebui să se străduiască mai 
mult. 

— Eşti o criminală. Eu sunt Căpitanul Gărzii Regale. Nu 
sunt obligat să îţi ofer vreun pic de simpatie sau să port o 
discuţie cu tine. Fii recunoscătoare că nu te ţinem închisă 
în căruţă. 

— Da, mă rog, pun pariu că eşti la fel de antipatic chiar 
şi atunci când oferi vreun pic de simpatie cuiva. Când din 
nou căpitanul nu răspunse, Celaena nu se putu abţine să 
nu se simtă puţin ridicol. Trecură câteva minute. Tu şi 
prinţul moştenitor sunteţi prieteni apropiaţi? 

— Viaţa mea personală nu te priveşte. 

Ea plescăi. 

— Cât de bună este familia din care te tragi? 

— Destul de bună. Bărbia căpitanului se ridică aproape 
imperceptibil. 

— Duce? 

— Nu. 

— Lord? El nu răspunse, iar ea zâmbi uşor. Lord Chaol 
Westfall. Işi făcu aer cu mâna. Probabil că doamnele de la 
curte te linguşesc fără măsură! 

— Nu-mi spune aşa. Nu mi s-a acordat titlul de lord, 
spuse el încet. 

— Ai un frate mai mare? 

— Nu. 

— Atunci, de ce nu ţi s-a dat titlul? Din nou, niciun 
răspuns. Ştia că ar trebui să înceteze cu indiscreţiile, dar 
nu se putea abţine. Vreun scandal? continuă ea. Te-au 


privat de dreptul câştigat prin naştere? În ce fel de intrigă 
confuză eşti implicat? 

Buzele căpitanului erau atât de încleştate, încât 
deveniră aproape albe. 

Celaena se aplecă spre el. 

— Crezi că... 

— Ar trebui să îţi pun căluş sau eşti în stare să taci şi 
fără ajutorul meu? Cu aceste cuvinte privi înainte, către 
prinţul Mogştenitor, chipul fiindu-i din nou inexpresiv. 

Celaena încercă să-şi înăbuşe un hohot de râs văzând 
grimasa lui atunci când ea începu din nou să vorbească. 

— Eşti căsătorit? 

— Nu. 

Ea îşi rodea unghiile. 

— Nici eu nu sunt căsătorită. Nările lui Chaol se 
umflară. Câţi ani aveai când ai devenit Căpitanul Gărzii? 
întrebă ea. 

El strânse frâiele calului său. 

— Douăzeci. 

Convoiul făcu un popas într-o poiană, iar soldaţii 
descălecară. Ea îl privi pe Chaol, care legăna un picior 
peste calul său. 

— De ce ne-am oprit? 

Chaol desprinse lanţul de sub şaua sa şi îl smuci ferm, 
îndemnând-o să coboare de pe cal. 

— Prânzul, spuse el. 


CAPITOLUL 5 


Celaena alungă o şuviţă rătăcită de păr de pe chipul ei şi 
se lăsă condusă în poiană. Dacă voia să se elibereze, 
trebuia să treacă mai întâi de Chaol. Dacă ar fi fost 
singuri, ar fi făcut încercarea, deşi lanţurile i-ar fi 


îngreunat tentativa; dar cu un alai de gărzi regale 
antrenate să ucidă fără nicio ezitare... 

Chaol rămase aproape de ea în timp ce fu aprins un foc 
şi pregătită mâncarea din cutii şi saci cu provizii. Soldaţii 
rostogoliră buşteni pentru a forma mici cercuri, unde se 
aşezară în timp ce tovarăşii lor frigeau şi amestecau 
mâncarea. Câinii prinţului moştenitor, care merseseră 
supuşi de-o parte şi a de-a alta a stăpânului lor, se 
apropiară de asasină legănându-şi cozile şi se aşezară la 
picioarele ei. Cel puţin cineva se bucura de compania sa. 

li era deja foame când îi puseră în cele din urmă o 
farfurie în poală, dar Celaena deveni puţin mai mult decât 
iritată când căpitanul nu îi îndepărtă imediat lanţurile. 
După ce îi aruncă o lungă privire de avertizare, îi desfăcu 
cătuşele şi le prinse de gleznele ei. Celaena îşi dădu ochii 
peste cap în timp ce duse o bucăţică de carne la gură. 
Mestecă încet. Ultimul lucru de care avea nevoie era să se 
simtă rău în prezenţa lor. În timp ce soldaţii vorbeau între 
ei, Celaena măsură împrejurimile cu privirea. Ea şi Chaol 
se aflau alături de cinci soldaţi. Prinţul moştenitor, 
desigur, stătea împreună cu Perrington, pe alţi buşteni, 
departe de ea. Cu toate că Dorian se purtase arogant şi 
spiritual în seara precedentă, trăsăturile sale erau serioase 
în timp ce vorbea cu ducele. Intregul său corp părea 
tensionat, iar Celaena observă modul în care îşi încleşta 
maxilarul atunci când Perrington vorbea. Relaţia lor era 
departe de a fi cordială. 

Mestecând carnea, Celaena începu să studieze copacii. 
Pădurea devenise tăcută. Câinii ciuliră urechile, deşi nu 
păreau să fie deranjati de linişte. Chiar şi soldaţii tăcură. 
Pentru o clipă îşi tinu răsuflarea. Pădurea era diferită aici. 

Frunzele se legănau asemenea unor bijuterii fine - 
picături mititele de rubin, perle, topaz, ametist, smarald şi 
granat; şi un covor din asemenea bogății acoperea 
podeaua pădurii în jurul lor. In ciuda distrugerilor 
provocate de cuceriri, această parte din Oakwald 
rămăsese neatinsă. Incă vibra de rămăşiţele puterii care 


odinioară oferise copacilor această frumuseţe 
nemaiîntâlnită. 

Avea doar opt ani când Arobynn Hamei, mentorul său şi 
Regele Asasinilor, o găsise pe jumătate înecată pe malul 
unui râu îngheţat şi o luase sub aripa sa, la graniţa dintre 
Adarlan şi Terrasen. Cât o antrenase pentru a deveni cel 
mai strălucit şi mai loial asasin, Arobynn nu îi permisese 
niciodată să se întoarcă acasă, în Terrasen. Dar ea încă îşi 
amintea frumuseţea lumii înainte ca regele Adarlanului să 
dea ordin ca o parte atât de mare din ea să fie arsă până în 
temelii. 

Acum nu o mai aştepta nimic acolo şi nici nu o va mai 
aştepta vreodată. Arobynn nu rostise niciodată asta cu 
voce tare, dar, dacă ea ar fi refuzat oferta lui de a o 
antrena, el ar fi dat-o pe mâinile celor care ar fi ucis-o. Sau 
mai rău. Tocmai devenise orfană şi chiar de la vârsta de 
opt ani ştia că o viaţă cu Arobynn, cu un nou nume pe care 
nimeni nu l-ar fi recunoscut, dar, de care toţi s-ar fi temut 
într-o zi, era o şansă de a o lua de la zero. De a fugi de 
soarta care o făcuse să sară în râul acela îngheţat în urmă 
cu zece ani. 

— Pădure blestemată, spuse un soldat cu tenul măsliniu 
din cercul lor. Un altul de lângă el chicoti. Cu cât îi dăm 
foc mai repede, cu atât mai bine, am zis. Ceilalţi soldaţi 
încuviinţară, iar Celaena se crispă. 

— Este plină de ură, spuse un alt soldat. 

— Vă aşteptaţi la altceva? îi întrerupse ea. Chaol îşi duse 
repede mâna spre sabie în timp ce soldaţii se întoarseră 
către asasină, unii dintre ei rânjind batjocoritor. Aceasta 
nu este orice pădure. Arătă cu furculiţa spre împrejurimi. 
Este pădurea lui Brannon, continuă ea. 

— Tatăl meu obişnuia să îmi spună poveşti despre ea, 
cum că ar fi plină de zâne, zise un soldat. Acum au 
dispărut toate. 

Unul dintre ei muşcă dintr-un măr şi spuse: 

— Odată cu blestemaţii ăia de Fae. 

Un altul adăugă: 

— Noi am scăpat de ei, nu-i aşa? 


— Eu mi-aş ţine gura, se răsti Celaena. Regele Brannon 
era Fae, iar Oakwald încă îi aparţine. Nu aş fi surprinsă 
dacă unii copaci şi-ar aminti de el. 

Soldaţii râseră. 

— Copacii ăştia ar trebui să aibă două mii de ani! 
exclamă unul. 

— Fae sunt nemuritori, spuse ea. 

— Copacii nu sunt. 

Iritată, Celaena scutură din cap şi luă încă o înghiţitură 
de mâncare. 

— Ce ştii despre pădurea asta? o întrebă liniştit Chaol. 

Işi bătuse joc de ea? Soldaţii se aplecară, pregătiţi să 
izbucnească în râs. Dar ochii căprui-aurii ai căpitanului 
licăreau de pură curiozitate. 

Ea înghiţi carnea. 

— Înainte ca Adarlan să înceapă cucerirea ei, această 
pădure era scăldată de magie, spuse ea încet, dar nu cu 
sfială. 

El aşteptă ca ea să continue, dar Celaena vorbise 
suficient. 

— Şi? o îndemnă el. 

— Şi asta este tot ce ştiu, zise ea întâlnindu-i privirea. 
Dezamăgiţi că îşi pierduseră subiectul de batjocură, 
soldaţii se întoarseră la prânzul lor. 

Celaena minţise, iar Chaol ştia asta. Ştia multe despre 
pădurea asta, ştia că locuitorii acestui loc fuseseră odată 
zânele: gnomi, elfi, goblini, spiriduşi, mai multe nume 
decât îşi putea aminti sau număra cineva. Toate aflate sub 
conducerea rudelor lor mai mari, asemănători oamenilor, 
nemuritorii Fae - primii locuitori şi colonişti ai 
continentului şi cele mai vârstnice fiinţe din Erilea. 

Odată cu corupţia continuă a Adarlanului şi a campaniei 
regelui de a-i vâna şi executa, zânele şi oamenii Fae 
plecaseră, căutându-şi adăpost în sălbăticie, în locuri 
neatinse ale lumii. Regele Adarlanului exilase tot - magie, 
Fae, zâne - şi îndepărtase cu desăvârşire orice urmă a lor, 
astfel încât chiar şi cei cărora magia le curgea prin sânge 
credeau că ea nici nu existase vreodată, Celaena însăşi 


numărându-se printre aceştia. Regele decretase că magia 
era o jignire la adresa Zeiţei şi a zeilor săi - practicarea ei 
ar fi însemnat imitarea impertinentă a puterii zeilor. Dar, 
deşi regele interzisese magia, majoritatea oamenilor ştiau 
adevărul - la o lună de la proclamația sa, magia dispăruse 
complet, de bunăvoie. Probabil că îşi dăduse seama de 
ororile care aveau să urmeze. 

Celaena încă putea simţi mirosul focurilor care 
mistuiseră locul pe când avea opt-nouă ani - fumul cărţilor 
arzânde, cunoştinţe antice  irecuperabile,  ţipetele 
înzestraţilor profeţi şi tămăduitori în timp ce erau cuprinşi 
de flăcări, vitrinele şi locurile sacre zdrobite, pângărite şi 
şterse din istorie. Mulţi dintre cei care foloseau magia şi 
care nu fuseseră arşi de vii sfârşiseră prizonieri în 
Endovier - majoritatea nu supravieţuiseră mult timp acolo. 
Trecuse ceva vreme de când nu mai contemplase darurile 
pe care le pierduse, deşi amintirile abilităţilor sale îi 
bântuiau visele. In ciuda măcelului, poate că era mai bine 
că magia dispăruse. Era mult prea periculoasă pentru ca o 
persoană raţională să o folosească; probabil că înzestrările 
ei ar fi distrus-o până acum. 

Fumul îi ardea privirea în timp ce luă încă o îmbucătură. 
Nu va uita niciodată poveştile despre Oakwald, legendele 
despre văile teribil de întunecate, despre lacurile adânci şi 
liniştite şi despre peşterile pline de lumină şi cântece 
divine. Dar acum erau poveşti, şi nimic mai mult. Era 
periculos să vorbească despre ele. 

Privi cum soarele pătrundea prin bolta pădurii, cum 
copacii se legănau în vânt cu braţele lor lungi şi osoase. Îşi 
înăbuşi un fior. 

Prânzul, din fericire, se încheie rapid. Lanţurile îi 
reveniră în jurul încheieturilor, iar caii odihniţi fură 
reîncărcaţi. Picioarele Celaenei deveniră atât de rigide, 
încât Chaol fu nevoit să o ajute să încalece pe cal. Era 
dureros să călărească, iar nasul ei avu, de asemenea, de 
suferit, întrucât duhoarea continuă de cal asudat şi 
excremente plutea spre coada alaiului. 


Călătoriră tot restul zilei, iar asasina rămase tăcută în 
timp ce privea pădurea şi apăsarea din piept nu cedă până 
ce nu lăsară în urmă acel codru sclipitor. Când veni 
vremea popasului pentru noapte o durea tot corpul. Nu se 
osteni să vorbească în timpul cinei, şi nici nu-i păsă când 
micul ei cort fu ridicat, cu gardienii postați afară, iar ei îi 
fu permis să se odihnească, încă legată cu cătuşe de unul 
dintre ei. Nu visă nimic, dar, când se trezi, nu-i veni să-şi 
creadă ochilor. 

Flori mici şi albe zăceau la piciorul culcuşului ei şi multe 
urme mici de paşi, ca de copil, intrau şi ieşeau din cort. 
Înainte ca cineva să le descopere, Celaena şterse urmele 
cu piciorul, distrugând orice rămăşiţă, şi puse florile într- 
un săculeţ din apropiere. 

Deşi nimeni nu mai pomeni nimic despre zâne restul 
călătoriei, Celaena scrută neîncetat chipurile soldaţilor 
încercând să-şi dea seama dacă vreunul zărise ceva 
straniu. Bună parte din ziua următoare şi-o petrecu având 
palmele transpirate şi cu inima duduindu-i în piept şi fu cu 
ochii în patru în timp ce înaintau prin păduri. 


CAPITOLUL 6 


Pentru următoarele două săptămâni călătoriră în lungul 
continentului, nopţile devenind mai reci, iar zilele mai 
scurte. O ploaie rece ca gheaţa le ţinu companie patru zile, 
timp în care Celaenei îi fu atât de frig încât luă în 
considerare gândul de a se arunca într-o râpă, sperând că 
îl va trage şi pe Chaol după ea. 

Totul era umed şi pe jumătate îngheţat, iar, în timp ce 
putea îndura părul îmbibat cu apă, nu putea suporta 
agonia pantofilor uzi. De-abia dacă îşi mai simţea degetele 
de la picioare. În fiecare noapte şi le înfăşură în orice 
haină uscată de care dispunea. Se simţea de parcă s-ar fi 
aflat într-un stagiu de descompunere, iar cu fiecare rafală 
de vânt rece şi înţepător, se întreba când îi va fi smulsă 
pielea de pe oase. Dar, cum era vreme de toamnă, ploaia 


dispăru brusc, iar cerul senin se întinse din nou deasupra 
lor. 

Celaena era pe jumătate adormită în şa când prinţul 
moştenitor ieşi din linie şi galopă spre ei, părul lui negru 
legănându-se în vânt. Pelerina roşie se umfla şi flutura 
într-un val stacojiu. Peste cămaşa simplă, albă, purta o 
vestă fină, albastră, brodată cu aur. Ea ar fi vrut să fie 
ironică, dar prinţul chiar arăta destul de bine cu cizmele 
sale maronii, până la genunchi. lar cureaua de piele se 
potrivea foarte bine, deşi cuțitul de vânătoare părea puţin 
cam prea împopoţonat. Trase calul lângă Chaol. 

— Vino, îi spuse el căpitanului şi făcu un semn cu capul 
către dealul înverzit şi abrupt pe care trupa începuse să îl 
urce. 

— Unde? întrebă căpitanul, legănând lanţul Celaenei 
pentru ca Dorian să îl observe. Oriunde mergea el, mergea 
şi ea. 

— Vino să vezi priveliştea, rosti Dorian. Presupun că 
poate veni şi asta. 

Celaena se îmbufnă. Asta? De parcă ar fi fost un simplu 
bagaj! 

Chaol ieşi din linie, smucind cu putere de lanţul ei. Ea 
prinse hăţurile în timp ce avansau la galop, mirosul 
înţepător al părului de cal furişându-i-se în nări. Urcară 
degrabă dealul abrupt, calul tropăind şi zvâcnind sub ea. 
Celaena încercă să nu tresară când alunecă pe spate în şa. 
Dacă ar fi căzut, ar fi murit de ruşine. Dar soarele aflat la 
apus se ivi dintre copacii din urma lor, iar răsuflarea i se 
opri în gât văzând o turlă, apoi trei, pe urmă încă şase 
brăzdând cerul. 

Din vârful dealului, Celaena privi creaţia impunătoare a 
Adarlanului. Castelul de cleştar din Rifthold. 

Era uriaş, un oraş vertical, cu turnuri sclipitoare şi 
poduri cristaline, odăi şi turle, săli de bal de forma unor 
domuri şi coridoare lungi, nesfârşite. Fusese înălţat peste 
fostul castel din piatră, iar ridicarea lui costase averea 
unui întreg regat. 


Îşi aminti de prima dată când îl văzuse, în urmă cu opt 
ani, înfrigurată şi tăcută, îngheţată precum pământul de 
sub poneiul ei gras. Chiar şi atunci, considerase castelul o 
construcţie de prost gust, o risipă de resurse şi talent, 
turnurile sale îndreptându-se către cer asemenea unor 
gheare, îşi aminti mantia albastră pe care o tot atingea, 
greutatea buclelor ei curate, hârşâitul ciorapilor ei în 
contact cu şaua, cum se jena de pata de nămol de pe 
pantofii roşii de catifea şi cum se gândise la acel bărbat - 
bărbatul pe care îl ucisese în urmă cu trei zile. 

— Încă un turn, şi întreaga construcţie se va prăbuşi, 
spuse prinţul moştenitor. Ropotul trupei lor apropiindu-se 
umplu văzduhul. Încă mai avem câţiva kilometri de mers şi 
prefer să străbat dealurile astea pe lumina zilei. Vom face 
un popas aici peste noapte. 

— Mă întreb ce va spune tatăl Majestății Tale despre ea, 
zise Chaol. 

— A, nu va avea nimic de obiectat... până nu va deschide 
ea gura. Apoi vor urma urletele şi răcnetele, iar eu voi 
regreta ultimele două luni pe care mi le-am petrecut 
căutând-o. Dar... ei, bine, cred că tata are probleme mai 
importante de care să se preocupe. Cu aceste cuvinte, 
prinţul se îndepărtă. 

Celaena nu-şi putea lua ochii de la castel. Se simţea atât 
de micuță, chiar şi de la distanţa aceea. Uitase cât de 
pipernicit te făcea să te simţi acea clădire. 

Soldaţii alergau încolo şi-ncoace, aprinzând focuri şi 
ridicând corturi. 

— Arăţi de parcă ai merge la ştreang, nu către libertate, 
spuse căpitanul de lângă ea. 

Ea înfăşură şi desfăşura o curea de piele în jurul unui 
deget. 

— Este ciudat să îl văd. 

— Oraşul? 

— Oraşul, castelul, mahalaua, râul. Umbra castelului 
creştea asupra oraşului asemenea unei bestii uriaşe. Încă 
nu ştiu în totalitate cum s-a întâmplat. 

— Capturarea ta? 


Ea încuviinţă. 

— În ciuda viziunilor tale despre o lume perfectă sub 
conducerea unui imperiu, conducătorii şi politicienii tăi 
sunt gata să se distrugă unii pe ceilalţi. La fel şi asasinii, 
presupun. 

— Crezi că cineva din categoria ta te-a trădat? 

— Toţi ştiau că primeam cele mai bune misiuni şi 
puteam cere oricât doream. Scrută cu privirea străzile 
întortocheate ale oraşului şi strălucirea şerpuitoare a 
râului. Dacă aş fi dispărut, ar fi rămas un spaţiu gol de pe 
urma căruia puteau profita. Ar fi putut fi unul; ar fi putut fi 
mulţi. 

— Nu ar trebui să te aştepţi la onoare din partea unor 
asemenea oameni. 

— Nu am spus că mă aşteptam la asta. Niciodată nu am 
avut încredere în majoritatea lor şi ştiam că mă urau. 

Avea bănuielile ei, desigur. Iar cea care părea cea mai 
probabilă era un adevăr pe care nu era pregătită să îl 
înfrunte, nici acum, nici altă dată. 

— Endovierul trebuie să fi fost groaznic, spuse Chaol. 
Cuvintele lui nu ascundeau nimic răutăcios sau 
batjocoritor, îndrăznea ea să o numească simpatie? 

— Da, spuse încet. A fost. El îi aruncă o privire care 
cerea mai multe detalii. Ei bine, ce îi păsa ei dacă îi 
spunea? Când am sosit acolo, mi-au tăiat părul, mi-au dat 
nişte zdrenţe şi mi-au pus un târnăcop în mână, de parcă 
aş fi ştiut ce să fac cu el. M-au legat cu lanţuri de ceilalţi şi 
am îndurat biciuirile împreună cu ei. Dar supraveghetorii 
fuseseră instruiți să mă trateze cu mai multă „grijă“ şi şi- 
au permis libertatea de a-mi pune sare pe răni - sare pe 
care eu am extras-o - şi m-au biciuit suficient de des, astfel 
încât unele răni nu s-au mai închis. Datorită bunăvoinţei a 
câtorva prizonieri din Eyliwe, rănile mele nu s-au infectat. 
În fiecare noapte, unul dintre ei stătea treaz cât era nevoie 
pentru a-mi curăța spatele. 

Chaol nu răspunse, şi îi aruncă doar o privire sigură 
înainte de a cobori de pe cal. Oare fusese nesăbuită pentru 
că îşi permisese să îi povestească ceva atât de personal? El 


nu mai vorbi cu ea în acea zi, exceptând câteva ordine 
răstite. 


Celaena se trezi gâfâind, cu o mână la gât, transpiraţia 
rece prelingându-i-se pe spate, adunându-i-se în barbă. 
Mai avusese coşmarul ăsta înainte - că zăcea într-una 
dintre gropile comune din Endovier. lar când încerca să se 
ridice din mormanul de trupuri descompuse, era trasă 
înapoi de o mână cadaverică. lar pe urmă nimeni nu 
observa că ea încă mai tipa în timp ce o îngropau de vie. 

Cu o senzaţie de greață, Celaena se ghemui. Respiră 
mecanic, genunchii ascuţiţi presându-i maxilarul. Datorită 
vremii neobişnuit de calde pentru acel sezon, hotărâseră 
să nu mai doarmă în corturi - lucru care îi oferea o 
privelişte asupra capitalei. Castelul iluminat se înălța din 
oraşul adormit asemenea unui morman din gheaţă şi aburi. 
Avea o tentă verzuie şi părea să pulseze. 

Mâine, pe vremea asta, va fi închisă între zidurile 
acelea. Dar noaptea aceasta... noaptea acesta era atât de 
liniştită, asemenea calmului dinaintea unei furtuni. 

Işi imagină că întreaga lume era adormită, vrăjită de 
verdele-marin al castelului. Timpul venea şi trecea, munţii 
se înălţau şi se prăbuşeau, lujerii cotropind oraşul 
cufundat în somn, ascunzându-l sub straturi de ghimpi şi 
frunze. Ea era singura persoană trează. 

Îşi trase mantia în jurul său. Va câştiga. Va câştiga şi îl 
va servi pe rege, apoi va dispărea în neant şi nu se va mai 
gândi la castele sau regi, sau asasini. Nu îşi dorea să 
domnească din nou peste acest oraş. Magia era moartă, 
Fae fuseseră alungaţi sau executaţi, iar ea nu va mai avea 
niciodată nimic de-a face cu înălţarea şi declinul vreunui 
regat. 

Nu avea un destin. Nu mai avea. 


Cu o mână pe sabie, Dorian Havilliard o privea pe 
asasină de pe locul său de pe partea cealaltă a taberei 
adormite. Era ceva trist în legătură cu ea - stând atât de 
nemişcată, cu picioarele la piept, lumina lunii aruncând o 


nuanţă argintie asupra părului ei. Nicio expresie mândră 
sau curajoasă nu îi traversa chipul în timp ce strălucirea 
castelului licărea în ochii ei. 

O considera frumoasă, puţin stranie şi nefericită. Era 
ceva în felul în care ochii ei sclipeau când privea ceva 
minunat în depărtare. Nu putea înţelege ce anume. 

Ea privea neîncetat castelul, silueta ei fiind proiectată în 
oglinda sclipitoare a râului Avery. Norii se adunară 
deasupra lor, iar ea îşi înălţă privirea către ei. Printre ei 
putea zări un roi de stele. Dorian nu se putea abate de la 
gândul că şi ele o priveau. 

Nu, trebuia să îşi amintească faptul că ea era o asasină, 
binecuvântată cu un chip frumos şi o minte sclipitoare. Îşi 
spăla mâinile cu sânge şi era la fel de probabil să îi taie 
gâtul tot atât cât şi să îi ofere un cuvânt de alinare. lar ea 
era Campionul său. Era aici pentru a lupta pentru el şi 
pentru libertatea ei. Şi nimic mai mult. Prinţul se întinse, 
cu mâna încă pe sabie, şi adormi. 

Totuşi, imaginea îi bântui visele în timpul nopţii: o fată 
minunată privind către stele, iar stelele privind-o şi ele. 


CAPITOLUL 7 


Trompetiştii le anunţară sosirea în timp ce treceau 
printre zidurile de alabastru ale Riftholdului. Steaguri 
stacojii înfăţişând balauri aurii cu două aripi fluturau în 
vânt deasupra capitalei, străzile pavate erau libere în faţa 
lor, iar Celaena, descătuşată, îmbrăcată, machiată şi 
aşezată înaintea lui Chaol, se încruntă simțind mirosul 
oraşului. 

Dincolo de mirosul mirodeniilor şi al cailor stăruia o 
duhoare de mizerie, sânge şi lapte stricat. Aerul reţinea un 
iz al apelor sărate ale râului Avery - altfel decât sarea din 
Endovier. Acestea purtau nave militare de pe oceanele din 
Erilea, nave comerciale ticsite cu bunuri şi sclavi, şi bărci 
de pescuit cu carne acoperită de solzi, pe jumătate 
putrezită, pe care oamenii, cumva, reuşeau să o mănânce. 
De la comercianţi bărboşi la slugi cu braţe pline de cutii, 


toată lumea înceta orice activitate în timp ce purtătorii de 
steag mărşăluiau cu mândrie înainte, iar Dorian Havilliard 
le făcea cu mâna în semn de salut. 

Aceştia îl urmară pe prinţul moştenitor care, asemenea 
lui Chaol, era înfăşurat într-o mantie roşie, prinsă peste 
partea stângă a pieptului cu o broşă modelată după 
blazonul regal. Prinţul purta o coroană aurie peste părul 
neted, iar Celaena fu nevoită să admită că arăta totuşi 
destul de regal. 

Femei tinere se îngrămădeau în jurul lor, făcându-le cu 
mâna. Dorian clipea şi zâmbea forţat. Celaena nu se putu 
abţine să nu observe privirile crâncene ale aceloraşi femei 
când o zăriră în alaiul prinţului. Ştia cum arăta, aşezată pe 
un cal asemenea unei domniţe cucerite şi aduse la castel. 
Astfel că Celaena doar le zâmbi, îşi aranjă părul şi-şi 
flutură genele în spatele prinţului. 

Simti o înţepătură în braţ. 

— Ce? spuse ea printre dinţi către Căpitanul Gărzii în 
timp ce acesta o ciupea. 

— Arăţi ridicol, zise el tot printre dinţi, zâmbind 
mulţimii. 

Ea îi copie expresia feţei. 

— Ele sunt ridicole. 

— Taci din gură şi poartă-te firesc. Respirația lui sufla 
fierbinte pe gâtul ei. 

— Ar trebui să sar de pe cal şi să fug, spuse ea făcând cu 
mâna unui tânăr, care rămase cu gura căscată crezând că 
primeşte atenţia unei doamne de la curte. Aş dispărea într- 
o secundă, continuă Celaena. 

— Ce discuţie plăcută. 

Intrară în cartierul negustoresc, unde mulţimea se 
aduna printre copacii mărginind aleile largi pavate cu 
piatră albă. Vitrinele de sticlă erau aproape invizibile în 
spatele mulţimii, dar o foame lacomă se trezi în interiorul 
ei în timp ce treceau pe lângă fiecare magazin. Fiecare 
fereastră expunea rochii şi tunici, care stăteau mândre în 
spatele suporturilor cu bijuterii strălucitoare şi pălării cu 
boruri largi prinse împreună asemenea buchetelor de flori. 


În depărtare, se desluşea castelul de cleştar, atât de înalt 
încât Celaena fu nevoită să lase puţin capul pe spate 
pentru a vedea cele mai înalte turnuri. De ce aleseseră o 
rută atât de lungă şi incomodă? Chiar îşi doreau să fie 
văzuţi de toată lumea? 

Celaena înghiţi în sec. Urmă o pauză între clădiri, iar 
pânze întinse asemenea aripilor unei molii îi întâmpinară 
de îndată ce păşiră pe bulevardul şerpuit de-a lungul 
râului Avery. Vapoare leneveau acostate la chei, o 
încâlceală de frânghii şi năvoade, şi marinari strigând unii 
la alţii, prea ocupati pentru a observa procesiunea regală. 
La pocnetul unui bici, Celaena îşi feri instinctiv capul într- 
o parte. 

Sclavii se clătinau pe pasarela unei corăbii de marfă. Un 
amestec de naţiuni cucerite, fiecare având aceleaşi chipuri 
furioase şi goale pe care ea le mai văzuse de atâtea ori 
înainte. Majoritatea sclavilor erau prizonieri de război - 
rebeli care  supravieţuiseră masacrului armatelor 
Adarlanului. Unii erau, probabil, oameni care fuseseră 
capturați sau acuzaţi de tentativa de practicare a magiei. 
Dar alţii erau doar oameni obişnuiţi, în locul nepotrivit, la 
momentul nepotrivit. Observă că erau numeroşi sclavi 
înlănţuiţi lucrând la docuri, ridicând greutăţi şi asudând, 
ţinând umbrele de soare şi turnând apă, cu ochii în pământ 
sau spre cer - niciodată spre ceea ce aveau în faţă. 

Îşi dorea să sară de pe cal şi să alerge către ei sau să 
strige pur şi simplu că ea nu făcea parte din escorta 
prinţului, că ea nu-i adusese în acel hal - încătuşaţi, 
înfometați şi bătuţi -, că ea muncise şi sângerase împreună 
cu ei, cu familiile şi prietenii lor - ea nu era precum 
monştrii aceştia care distrugeau totul. Că ea făcuse ceva, 
în urmă cu aproape doi ani, când eliberase aproximativ 
două sute de sclavi din robia Lordului Piraților. Chiar şi 
asta totuşi nu era de ajuns. 

Oraşul fu deodată separat de ea, smuls de lângă ea. 
Oamenii încă făceau plecăciuni, aplaudând şi râzând, 
aruncând flori şi alte mărunţişuri înaintea cailor lor. 
Celaenei îi era greu să respire. 


Mai curând decât i-ar fi plăcut, poarta din fier şi sticlă a 
castelului se ivi înaintea ei, uşile zăbrelite fiind deschise şi 
douăsprezece gărzi flancând aleea de piatră ce ducea spre 
arcadă. Cu lăncile ridicate, ţineau scuturi dreptunghiulare, 
iar ochii le erau întunecaţi sub coifurile din bronz. Fiecare 
dintre ei purta o pelerină roşie. Armura lor, deşi uzată, era 
bine lucrată din cupru şi piele. 

Dincolo de arcadă pornea un drum brăzdat cu copaci 
aurii şi argintii. Felinare de sticlă răsăreau printre 
gardurile vii ce mărgineau aleea. Sunetele oraşului se 
estompară în timp ce treceau pe sub o altă arcadă, de data 
aceasta făcută din sticlă strălucitoare, apoi castelul se ivi 
impunător înaintea lor. 

Chaol suspină în timp ce descălecă în curtea deschisă. O 
pereche de mâini o coborâră pe Celaena din şa şi o 
proptiră în picioare. Sticla licărea pretutindeni, iar o mână 
poposi pe umărul ei. Pe nesimţite, grăjdarii îi preluară 
rapid calul. 

Chaol o trase lângă el, strângând ferm un colţ al mantiei 
în timp ce prinţul moştenitor se apropie. 

— Şase sute de camere, odăile soldaţilor şi ale 
servitorilor, trei grădini, un parc de jocuri şi grajduri la 
fiecare capăt, spuse Dorian, privindu-şi locuinţa. Cine ar 
avea vreodată nevoie de atâta spaţiu? 

Ea reuşi să afişeze un zâmbet slăbit, puţin uimită de 
farmecul său brusc. 

— Nu ştiu cum poţi dormi noaptea când doar un perete 
din sticlă te desparte de moarte, spuse ea. Privi în sus, dar 
îşi cobori imediat privirea în pământ. Nu îi era teamă de 
înălţimi, dar gândul de a se afla atât de sus protejată doar 
de sticlă îi înnodă stomacul. 

— Atunci, eşti ca şi mine. Dorian chicoti. Slavă zeilor că 
ţi-am aranjat apartamentul în castelul din piatră. Nu mi-ar 
plăcea deloc să te simţi incomod. 

Hotărând că decizia cea mai bună nu ar fi să se încrunte 
la el, Celaena privi în schimb către porţile masivului 
castel. Uşile erau făcute din sticlă roşie fumurie, 
deschizându-se asemenea gurii unui uriaş. Dar putea 


vedea că interiorul era făcut din piatră şi i se păru că cel 
din cleştar fusese aşezat peste castelul original. Ce idee 
ridicolă - un castel de cleştar. 

— Bun, spuse Dorian. Te-ai îngrăşat un pic, iar pielea ta 
are puţină culoare acum. Bine ai venit în casa mea, 
Celaena Sardothien! Încuviinţă din cap către câţiva nobili 
trecători, care făcură o plecăciune. Competiţia începe 
mâine. Căpitanul Westfall te va conduce în apartamentul 
tău. 

Ea ridică din umeri şi căută cu privirea orice urmă sau 
semn al rivalilor săi. Totuşi, nimeni altcineva nu părea să 
sosească. 

Prinţul salută un alt grup de curteni, iar în timp ce vorbi 
din nou, nu privi nici spre asasină, nici către Căpitanul 
Gărzii. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu tatăl meu, spuse el 
aruncând o privire spre trupul unei domniţe deosebit de 
frumoase. Îi făcu cu ochiul, iar ea îşi ascunse chipul în 
spatele unui evantai din dantelă în timp ce îşi continuă 
plimbarea. Dorian încuviinţă din cap către Chaol. Ne vom 
vedea mai târziu, în această seară. Fără a-i adresa un 
cuvânt Celaenei, urcă treptele către palat, mantia sa roşie 
fluturând în vânt. 


Prinţul moştenitor se ţinu de cuvânt. Apartamentul ei se 
afla într-o aripă a castelului din piatră, mult mai mare 
decât anticipase ea. Consta dintr-un dormitor cu o cameră 
de baie ataşată, o garderobă, o mică sufragerie şi un salon 
cu muzică şi jocuri. Fiecare încăpere era mobilată cu auriu 
şi roşu aprins, dormitorul ei, de asemenea, decorat cu o 
tapiserie imensă pe un perete, cu canapele şi fotolii moi şi 
adânci, aranjate într-o manieră elegantă. Balconul dădea 
spre o fântână din una dintre grădini şi, oricare ar fi fost, 
era minunată, nu mai contau gărzile pe care le zărea la 
posturile lor de dedesubt. 

Chaol o părăsi, iar Celaena nu aşteptă până ce uşa se 
închise înainte de a se izola în dormitorul ei. Printre 
murmure de apreciere în timpul scurtului tur al camerelor 


alături de Chaol, ea numărase ferestrele - douăsprezece - 
ieşirile - una - şi gărzile postate lângă uşă, ferestre şi sub 
balcon - nouă. Fiecare soldat era înarmat cu sabie, cuţit şi 
o arbaletă şi, deşi fuseseră în gardă în timp ce căpitanul 
lor trecuse pe lângă ei, Celaena ştia că o arbaletă nu era 
chiar o greutate neglijabilă de purtat vreme de ore întregi. 

Celaena se strecură la fereastra dormitorului, lipindu-se 
de peretele de marmură, şi privi în jos. Gărzile deja îşi 
prinseseră arbaletele pe spate. Ar trece secunde preţioase 
până să apuce arma şi să o încarce - secunde în care ea le- 
ar putea lua săbiile, le-ar putea tăia gâturile şi apoi ar 
putea dispărea în grădină. Zâmbi în timp ce păşi în faţa 
ferestrei pentru a o studia. Granița ei îndepărtată se 
încheia cu copacii dintr-un parc de vânătoare. Ştia 
suficient despre castel încât să îşi dea seama că se afla în 
aripa sudică, iar, dacă ar fi luat-o prin parcul de vânătoare, 
ar fi ajuns la un zid de piatră, iar dincolo de el, curgea râul 
Avery. 

Celaena deschise şi închise uşile dulapului, bufetului şi 
ale camerei de baie. Desigur, nu exista nicio armă, nici 
măcar un vătrai, dar luă cele câteva agrafe de os pe care 
le găsi rătăcite pe fundul unui sertar şi nişte aţă pe care o 
găsi într-un coş de cusut din uriaşa sa garderobă. Fără 
ace. Îngenunche pe covorul din garderobă - care era 
lipsită de haine - şi, atentă la uşa din spatele său, încropi 
rapid ceva din agrafele de păr, rupându-le capetele înainte 
de a le lega una de cealaltă cu aţă. Când termină, ridică 
obiectul şi se încruntă. 

Ei, bine, nu era un cuţit, dar, prinse împreună în acel fel, 
capetele zimţate ale agrafelor rupte puteau provoca ceva 
răni. Testă vârfurile cu un deget, tresărind când un ciob de 
os îi înţepă pielea aspră. Da, cu siguranţă ar durea dacă ar 
străpunge gâtul unei gărzi cu el. Şi l-ar slăbi pentru 
suficient timp încât să îi poată lua toate armele. 

Celaena se întoarse în dormitor căscând şi se urcă pe 
marginea patului pentru a ascunde arma improvizată într- 
unul dintre faldurile baldachinului. Când termină, aruncă 
din nou o privire asupra camerei. Ceva din dimensiunile 


încăperii părea nelalocul său, ceva din înălţimea pereţilor, 
dar nu era sigură ce. Totuşi, baldachinul îi oferea 
numeroase ascunzători. Ce altceva ar putea lua fără ca ei 
să observe? Chaol probabil că pusese pe cineva să 
cerceteze cu grijă camera înainte de sosirea ei. Ascultă în 
spatele uşii dormitorului, aşteptând să audă orice semn de 
activitate. Când fu sigură că nu era nimeni în apartament, 
intră în hol şi îl traversă până în camera de jocuri. Zări 
tacurile de biliard sprijinite de peretele îndepărtat şi bilele 
colorate aşezate pe masa verde din pâslă, apoi rânji. Chaol 
nu era nici pe jumătate atât de inteligent pe cât se credea. 

În cele din urmă, lăsă echipamentul de biliard acolo 
doar pentru că ar fi trezit suspiciuni dacă ar fi dispărut cu 
totul, dar era suficient de uşor să ia un tac, dacă avea 
nevoie să scape, sau să folosească bilele greoaie, dacă voia 
să doboare un paznic. Epuizată, se întoarse în dormitor şi 
se urcă în patul enorm. Salteaua era atât de moale încât se 
cufundă în ea câţiva centimetri şi era suficient de lată 
pentru ca trei oameni să poată dormi în ea fără a se 
deranja reciproc. Încolăcindu-se pe o parte, pleoapele 
Celaenei deveniră din ce în ce mai grele. 

Dormi preţ de o oră, până ce o servitoare anunţă sosirea 
unui croitor, ca să o echipeze cu haine potrivite pentru 
curtea regală. Şi astfel încă o oră trecu fiind măsurată şi 
fixată cu ace şi asistând la prezentarea diferitelor 
materiale şi culori. Majoritatea i se păreau oribile. Câteva 
îi atraseră atenţia, dar când încercă să recomande stiluri 
specifice care o avantajau, primi doar o fluturare a mâinii 
şi o strâmbătură din nas. Se gândi să-i înfigă croitorului în 
ochi unul dintre acele cu gămălie. 

Se spălă, simțindu-se aproape la fel de murdară ca în 
Endovier şi fu recunoscătoare pentru servitoarele blânde 
care se ocupau de ea. Multe dintre rănile sale formaseră 
crustă sau în urma lor rămăseseră linii subţiri şi albe, 
spatele îi era cel mai vătămat. După aproape două ore de 
răsfăţ - scurtându-i părul pentru a ajunge la acelaşi nivel, 
conturându-i unghiile şi răzuindu-i pielea moartă de pe 


picioare şi mâini Celaena zâmbi către oglinda din 
garderobă. 

Doar în capitală servitoarele puteau face o treabă atât 
de rafinată. Arăta spectaculos. Complet şi total 
spectaculos. Purta o rochie cu falduri şi mâneci lungi şi 
albe, presărate cu orhidee violet. Corsetul de culoarea 
indigoului era tivit cu o linie subţire de aur, iar o capă albă 
ca neaua atârna pe umeri. Părul ei, pe jumătate prins sus 
şi împletit cu o panglică fucsia, se revărsa în valuri lejere. 
Dar zâmbetul îi şovăi când îşi aminti de ce se afla aici. 

Într-adevăr, Campionul regelui. Arăta mai degrabă 
precum cățelul de salon al regelui. 

— Minunat, spuse glasul unei femei bătrâne, iar Celaena 
făcu o piruetă, metrii de material greoi răsucindu-se odată 
cu ea. Corsetul ei - porcăria aia blestemată - îi strângea 
coastele atât de tare, încât o lăsa fără suflare. De aceea 
prefera tunici şi pantaloni. 

Era o femeie masivă, dar bine îngrădită în rochia 
albastru-cobalt şi cu modele de culoarea piersicii, care o 
încadrară ca fiind una dintre servitoarele casei regale. 
Chipul său, deşi puţin ridat, era elegant îmbujorat. Făcu o 
plecăciune. 

— Philippa Spindlehead, spuse femeia ridicându-se. 
Slujitoarea ta personală. Tu trebuie să fii... 

— Celaena Sardothien, spuse ea fără ezitare. 

Ochii Philippei se măriră. 

— Păstraţi informaţia aceasta pentru dumneavoastră, 
domnişoară, şopti ea. Eu sunt singura care ştie. Şi gărzile, 
presupun. 

— Atunci ce cred oamenii despre toate gărzile mele? 
întrebă ea. 

Philippa se apropie, ignorând privirea aspră a Celaenei 
în timp ce aranja faldurile rochiei asasinei, înfoindu-le pe 
ici, pe colo. 

— A, ceilalţi... Campioni au şi ei gărzi în faţa camerelor 
lor. Sau oamenii cred pur şi simplu că eşti o altă domniţă- 
prietenă de-a prinţului. 

— Alta? 


Philippa zâmbi, dar îşi menţinu privirea asupra rochiei. 

— Alteța Sa are o inimă mare. 

Celaena nu fu deloc surprinsă. 

— Are trecere la femei? 

— Nu este treaba mea să vorbesc despre Majestatea Sa. 
Iar tu ar trebui să îţi cântăreşti cuvintele. 

— Voi face cum vreau eu. Studie chipul ofilit al 
servitoarei. De ce trimiseseră o femeie atât de blândă să o 
servească? Ar dobori-o într-o clipită. 

— Atunci te vei trezi înapoi în minele alea, păpuşă. 
Philippa îşi puse o mână în şold. A, nu te încrunta, îţi strici 
chipul când arăţi aşa! Se întinse pentru a ciupi obrazul 
Celaenei, iar ea se trase înapoi. 

— Eşti nebună? Sunt o asasină, nu o idioată de la curte! 

Philippa chicoti. 

— Totuşi, eşti încă o femeie, iar atâta timp cât te afli în 
grija mea, te vei purta ca una, Wyrd să mă ajute! 

Celaena clipi, apoi spuse încet. 

— Eşti teribil de îndrăzneață. Sper că nu te porţi aşa cu 
celelalte doamne de la curte. 

— Ah. Cu siguranţă a existat un motiv pentru care m-au 
desemnat să mă ocup de tine. 

— Înţelegi ce presupune ocupaţia mea, nu-i aşa? 

— Fără supărare, dar aceste podoabe rafinate merită 
mai mult decât să îmi văd capul rostogolindu-se pe 
pământ. Buza de sus a Celaenei se ridică de pe dinţii săi în 
timp ce servitoarea se întoarse, îndreptându-se spre uşă. 
Nu face faţa aia, strigă Philippa peste umăr. Îţi încreţeşte 
nasul ăla mic. 

Celaena rămase cu gura căscată în timp ce slujitoarea 
părăsi încăperea. 


Prinţul moştenitor al Adarlanului îl privea fără să 
clipească pe tatăl său, aşteptând să vorbească. Aşezat pe 
tronul de cleştar, Regele Adarlanului îl privea, de 
asemenea. Uneori, Dorian uita cât de puţin semăna cu 
tatăl său - fratele lui mai mic, Hollin, era cel care 
moştenise trăsăturile regelui, chipul rotund şi privirea 


ageră. Dar Dorian, înalt, voinic şi elegant, nu semăna deloc 
cu suveranul. Apoi mai era şi chestiunea ochilor de safir ai 
lui Dorian - nici măcar mama sa nu avea ochii lui. Nimeni 
nu ştia de unde îi moştenise. 

— Ea a sosit? întrebă tatăl său. Vocea îi era dură şi 
şuierătoare precum ciocnirea  scuturilor şi  vuietul 
săgeţilor. În ceea ce priveşte salutările, probabil acestea 
erau cele mai blânde cuvinte pe care le putea primi. 

— Nu ar trebui să reprezinte o ameninţare sau să 
provoace nicio problemă cât este aici, spuse Dorian cât 
putu de calm. Aducerea lui Sardothien fusese un joc dificil 
de noroc, un pariu cu privire la toleranța tatălui său. Era 
pe punctul de a afla dacă meritase efortul. 

— Gândeşti ca oricare fraier pe care l-a ucis. Dorian îşi 
îndreptă poziţia în timp ce regele continuă. Nu datorează 
nimănui supunere doar ei înseşi şi nu va ezita să-ţi înfigă 
un pumnal în inimă. 

— Tocmai de aceea este cu siguranţă în stare să câştige 
competiţia asta a ta. 

Regele nu spuse nimic, iar Dorian continuă, inima sa 
luând-o la galop. 

— Dacă mă gândesc mai bine, întreaga competiţie ar 
putea fi inutilă. 

— Spui asta doar pentru că îţi este teamă că vei pierde 
banii. Dacă ar fi ştiut tatăl său că el nu se aventurase în 
găsirea unui campion doar pentru aur, ci pentru a scăpa, 
pentru a pleca departe de el pentru cât mai mult timp 
posibil! 

Dorian îşi întări nervii, amintindu-şi cuvintele la care 
cugetase întreg drumul dinspre Endovier. 

— Îţi garantez că va fi în stare să îşi îndeplinească 
sarcinile; chiar nu este nevoie să o antrenăm. i-am spus 
deja: competiţia asta este inutilă şi prostească. 

— Dacă nu îţi măsori cuvintele, îi voi spune să te 
folosească pe tine în antrenamentul ei. 

— Şi apoi ce? Hollin urcă pe tron? 

— Nu te îndoi de mine, Dorian, îl avertiză regele. Ai 
putea crede că această... fată poate câştiga, dar uiţi că 


Ducele Perrington garantează pentru Cain. Ţi-ar fi fost 
mult mai bine dacă ai fi ales un Campion ca el - călit în 
sânge şi oţel pe câmpul de luptă. Un adevărat Campion. 

Dorian îşi băgă mâinile în buzunare. 

— Nu crezi că titlul acesta este puţin ridicol, din 
moment ce „Campionii“ noştri nu sunt nimic mai mult 
decât nişte criminali? 

Regele se ridică de pe tron şi arătă către harta pictată 
pe peretele îndepărtat al camerei sale de consiliu. 

— Eu sunt cuceritorul acestui continent şi, în curând, 
viitorul conducător al întregii Erilea. Nu-mi vei pune 
vorbele la îndoială. 

Dorian, dându-şi seama cât de aproape se afla de a sări 
de la impertinenţă la rebeliune - o diferenţă pe care 
avusese mare, mare grijă să o menţină -, mormăi câteva 
scuze. 

— Suntem în război cu Wendlyn, continuă tatăl său. Am 
duşmani pretutindeni. Cine altcineva să lucreze pentru 
mine decât cineva complet recunoscător pentru primirea 
unei a doua şanse, dar şi a bogăției şi puterii numelui 
meu? Regele zâmbi când Dorian nu răspunse. Dorian 
încercă să nu tresară în timp ce tatăl său îl studia. 
Perrington mi-a spus că te-ai purtat excelent în călătoria 
aceasta. 

— Cu Perrington pe post de câine de pază, nici nu se 
putea altfel. 

— Nu voi tolera cine ştie ce ţărancă din împrejurimi 
bătând la porţile castelului, plângându-se că i-ai frânt 
inima. Obrajii lui Dorian se îmbujorară, dar nu evită 
privirea tatălui său. Am muncit din greu şi îndelung pentru 
a-mi clădi imperiul; nu-mi vei complica treburile cu 
moştenitori ilegitimi. Însoară-te cu o femeie cumsecade, 
apoi distrează-te cât vrei după ce îmi oferi un nepot sau 
doi. Când vei fi rege, vei înţelege consecinţele. 

— Când voi fi rege, nu voi pune stăpânire pe Terassen 
prin legături slabe de ereditate. Chaol îl avertizase să îşi 
măsoare cuvintele când vorbea cu tatăl său, dar, când 


regele îi vorbea în felul acesta, de parcă ar fi fost un idiot 
răsfăţat... 

— Chiar dacă le-ai oferi autonomia, acei rebeli ţi-ar 
înfige capul într-o ţepuşă înaintea porţilor Orynthului. 

— Poate chiar alături de toţi moştenitorii mei ilegitimi, 
dacă am noroc. 

Regele îi aruncă un zâmbet veninos. 

— Fiul meu cu limbă de aur. Se priviră unul pe altul în 
tăcere înainte ca Dorian să vorbească din nou. 

— Poate că ar trebui să vezi dificultatea noastră de a 
trece de apărarea navală a Wendlynului ca pe un semn că 
ar trebui să încetezi a te mai juca de-a zeul. 

— Joacă? Regele zâmbi, dinţii săi strâmbi licărind gălbui 
în lumina focului din şemineu. Eu nu mă joc. lar aceasta 
nu este o joacă. Umerii lui Dorian deveniră rigizi. Deşi 
poate arăta bine, ea este încă o vrăjitoare. Trebuie să 
păstrezi distanţa, ai înţeles? 

— Faţă de cine? De asasină? 

— Este periculoasă, băiete, deşi tu eşti sponsorul ei. Ea 
îşi doreşte un lucru şi unul singur - să nu crezi că nu te va 
folosi pentru a-l obţine. Dacă o curtezi, consecinţele nu vor 
fi plăcute. Nu din partea ei şi nici din partea mea. 

— Şi, dacă mă cobor la nivelul ei şi decid să mă asociez 
cu ea, ce-ai face, tată? M-ai arunca şi pe mine în Endovier? 

Regele îl luă prin surprindere înainte ca Dorian să îşi 
adune toate puterile. Dosul palmei regelui intră în contact 
cu obrazul lui Dorian, iar prinţul se clătină, dar îşi menţinu 
calmul. Faţa îi pulsa, înţepându-l atât de tare încât făcu 
eforturi uriaşe de a-şi împiedica ochii să lăcrimeze. 

— Fiul meu sau nu, urlă tatăl, sunt încă regele tău! Mi te 
vei supune, Dorian Havilliard, sau vei plăti. Nu mai tolerez 
întrebările tale. 

Ştiind că ar reuşi să-şi provoace şi mai multe probleme 
dacă ar rămâne, prinţul moştenitor al Adarlanului se 
înclină tăcut înaintea tatălui său şi părăsi camera tronului, 
ochii sclipindu-i de o furie cu greu controlată. 


CAPITOLUL 8 


Celaena străbătea un coridor din marmură, rochia 
fluturându-i în urmă asemenea unui val alb şi violet. Chaol 
păşea în spatele ei, cu o mână pe mânerul în formă de 
vultur al săbiei sale. 

— Este ceva interesant pe holul acesta? 

— Ce altceva ti-ar plăcea să vezi? Deja am văzut toate 
cele trei grădini, sălile de bal, camerele istorice şi cele mai 
frumoase panorame oferite de castelul de piatră. Dacă 
refuzi să mergi în castelul de cleştar, atunci nu ne-a mai 
rămas nimic de văzut. 

Ea îşi încrucişă braţele. Reuşise să-l convingă să îi ofere 
un tur al locului sub pretextul plictiselii extreme - când, de 
fapt, ea folosise fiecare moment pentru a plănui o mulţime 
de rute de evadare din camera sa. Castelul era vechi, iar 
multe dintre coridoarele şi treptele sale nu duceau 
nicăieri; evadarea trebuia plănuită cu atenţie. Dar, cu 
toată competiţia aceasta începând a doua zi, ce altceva 
avea de făcut? Şi ce altă cale mai bună avea de a se 
pregăti pentru un potenţial dezastru? 

— Nu înţeleg de ce refuzi să intri în clădirea de cleştar, 
spuse el. Nu este nicio diferenţă între interioare, nici 
măcar nu ai şti că te afli în ea dacă nu ţi-ar spune cineva 
sau nu te-ai uita pe fereastră. 

— Doar un neghiob ar intra într-o casă din sticlă. 

— Este la fel de rezistentă precum oţelul şi piatra. 

— Da, până ce intră cineva mai greoi şi totul se face 
ţăndări. 

— Asta este imposibil. 

Gândul că ar putea sta pe o podea din sticlă îi provoca 
greață. 

— Nu există nicio menajerie sau bibliotecă pe care am 
putea-o vizita? Trecură pe lângă un set de uşi închise. 
Sunetele unor discursuri vioaie ajunseră la urechile lor, 
împreună cu zăngănitul blând al unei harpe. Ce este 
înăuntru? 

— Salonul reginei. O prinse de braţ şi o trase după el pe 
coridor. 


— Regina Georgina? Oare el nu avea habar ce 
informaţie îi oferea? Poate că el credea cu sinceritate că 
ea nu era o ameninţare. Îşi ascunse privirea încruntata. 

— Da, Regina Georgina Havilliard. 

— Tânărul prinţ este acasă? 

— Hollin? Este la şcoală. 

— Şi este la fel de chipeş precum fratele său mai mare? 
Celaena zâmbi în timp ce Chaol se crispă. 

Era bineştiut faptul că prinţul de zece ani era odios şi 
răsfăţat, iar ea îşi aminti de scandalul care izbucnise cu 
câteva luni înainte de capturarea sa. Hollin Havilliard, 
după ce descoperise că terciul său era ars, o bătuse atât 
de tare pe una dintre servitoarele sale încât incidentul nu 
putu fi ascuns. Familia femeii primise despăgubiri, iar 
tânărul prinţ fusese trimis la şcoală în munţi. Regina 
Georgina refuzase preţ de o lună să îşi primească curtenii. 

— Hollin va creşte la fel ca şi cei din neamul său, 
mormăi Chaol. 

Mergea cu paşi săltăreţi, palatul dispărând uşor în urma 
lor. Rămaseră în tăcere pentru câteva minute, până ce o 
explozie răsună în apropiere, apoi încă una. 

— Ce este sunetul asta groaznic? întrebă Celaena. 
Căpitanul o conduse printr-un set de uşi din sticlă şi indică 
ceva deasupra în timp ce intrară într-o grădină. 

— Turnul cu ceas, spuse el, ochii săi arămii licărind 
amuzaţi până când ceasul îşi încetă strigătul. Ea nu mai 
auzise niciodată un asemenea clopot. 

În grădină se înălța un turn construit din piatră neagră. 
Două capete de balauri, cu aripile întinse, gata de zbor 
erau cocoţaţi de-o parte şi de alta a ceasului, răcnind către 
cei de jos. 

— Ce lucru oribil! şopti ea. Numerele arătau de parcă ar 
fi fost scrise cu vopsea pe cadranul alb al ceasului, iar 
limbile sale ca nişte săbii crestau suprafaţa sidefată. 

— Când eram copil nu mă apropiam de el, recunoscu 
Chaol. 

— Ai vedea aşa ceva la Porţile Wyrdului... nu într-o 
grădină. Cât de vechi este? 


— Regele a dat poruncă să fie înălţat în preajma naşterii 
lui Dorian. 

— Acest rege? Chaol încuviinţă. De ce ar dori să fie 
construit ceva atât de groaznic? 

— Vino, spuse el întorcându-se şi ignorând întrebarea ei. 
Să mergem. 

Celaena studie ceasul pentru încă o secundă. Gheara 
groasă a unui balaur era îndreptată către ea. Putea jura că 
fălcile sale se lărgiseră. Întorcându-se pentru a-l urma pe 
Chaol, observă o lespede pe aleea pavată. 

— Ce este asta? 

Chaol se opri. 

— Ce să fie ce? 

Celaena arătă către însemnul gravat pe placă. Era un 
cerc cu o linie verticală prin centru, care se extindea 
dincolo de circumferință. Ambele capete ale liniei erau 
încovoiate, unul în sus, celălalt în jos. 

— Ce este semnul ăsta de pe alee? 

El veni lângă ea. 

— Habar n-am. 

Celaena privi din nou balaurul. 

— Arată către semn. Ce înseamnă simbolul? 

— Înseamnă că îmi iroseşti timpul, spuse el. Probabil că 
este vreun fel de cadran solar decorativ. 

— Mai există şi alte semne? 

— Dacă ai căuta, sunt sigur că le-ai găsi. 

Se lăsă condusă afară din grădină, departe de umbra 
turnului cu ceas, pe coridoarele de marmură ale castelului. 
Oricât de mult ar fi încercat şi oricât de mult ar fi mers, 
Celaena nu reuşea să scape de sentimentul că ochii aceia 
bulbucaţi încă erau aţintiţi asupra ei. 

Işi continuară turul prin camerele bucătăriei, în care 
răsunau strigăte printre norii de făină, iar focurile 
cuptoarelor mocneau. Apoi intrară pe-un coridor lung, 
pustiu şi prea tăcut pentru paşii lor. Celaena se opri brusc. 

— Ce, răsuflă ea, este aia? Arătă către uşile de stejar 
înalte de şase metri, ochii ei mărindu-se la vederea 
dragonilor care păzeau de fiecare parte a peretului. 


Dragoni cu patru picioare, nu balauri nărăvaşi cu două 
picioare, precum aceia de pe sigiliul regal. 

— Este biblioteca. 

Cele două cuvinte răsunară asemenea unui tunet. 

— Bib... Celaena privi mânerele din fier, sub forma unor 
gheare. Putem... avem permisiunea de a intra? 

Căpitanul Gărzii deschise uşile fără tragere de inimă, 
muşchii puternici de pe spatele său zvâcnind în timp ce 
împingea cu putere stejarul ponosit. În comparaţie cu 
coridorul luminat de soare, interiorul care se întindea în 
spatele uşilor părea teribil de întunecat, dar când păşi 
înăuntru zări candelabrele, împreună cu podelele alb cu 
negru din marmură, mesele pompoase din lemn de mahon 
cu scaune tapiţate cu catifea roşie, focul mocnit, 
mezaninele, podeţele, scările, balustradele, iar apoi cărţile 
- cărţi, cărţi şi iar cărti. 

Pătrunse într-un tărâm făurit în întregime din piele şi 
hârtie. Celaena îşi duse o mână în dreptul inimii. 
Blestemate fie rutele de evadare. 

— Nu am văzut niciodată... câte volume sunt aici? 

Chaol ridică din umeri. 

— Ultima oară când cineva s-a deranjat să le numere, 
erau un milion. Dar asta s-a întâmplat acum două sute de 
ani. Aş spune că sunt mai mult de-atât, în special din 
pricina legendelor despre o a doua bibliotecă adânc 
îngropată în subteran, în catacombe şi tunele. 

— Peste un milion? Un milion de cărți? Inima îi ţopăia şi 
dansa, iar un zâmbet îi apăru pe chip. Aş muri înainte de a 
apuca să răsfoiesc măcar jumătate din ele. 

— Îţi place să citeşti? 

Ea ridică o sprânceană. 

— "Ţie nu? Neaşteptând un răspuns, înaintă în bibliotecă, 
trena rochiei sale măturând podeaua. Se apropie de un 
raft şi privi titlurile. Nu recunoscu niciunul dintre ele. 

Zâmbind, se răsuci şi străbătu etajul principal, trecându- 
şi mâna peste cărţile prăfuite. 

— Nu ştiam că asasinilor le place să citească, strigă 
Chaol. 


Dacă ar muri acum, ar muri în culmea fericirii. 

— Ai spus că eşti din Terassen, continuă Chaol. Ai vizitat 
vreodată Marea Bibliotecă din Orynth? Se spune că este 
de două ori mai mare decât asta şi că la un moment dat 
adăpostea toate cunoştinţele lumii. 

Celaena se întoarse de lângă raftul pe care îl studia. 

— Da, recunoscu ea. Când eram foarte mică. Deşi nu m- 
au lăsat să explorez, Profesorii Savanţi se temeau că aş 
putea strica vreun manuscris preţios. Nu se mai întorsese 
la Marea Bibliotecă de atunci - şi se întreba câte dintre 
acele opere nepreţuite fuseseră distruse din ordinul 
regelui Adarlanului, atunci când interzisese magia. Din 
modul în care Chaol spusese „la un moment dat“, cu o 
urmă de tristeţe, presupuse că majoritatea fuseseră sortite 
pieirii. Deşi o parte din ea nutrea speranţa că acei 
Profesori Savanţi ascunseseră multe dintre nepreţuitele 
cărţi - că atunci când familia regală fusese măcelărită, la 
invazia regelui Adarlanului -, acei bătrâni arţăgoşi 
avuseseră bunul-simţ de a începe să ascundă două mii de 
ani de cunoaştere şi învățături. 

Un spaţiu pustiu şi mort se deschise în interiorul ei. 
Având nevoie disperată de a schimba subiectul, întrebă: 

— De ce nu este niciunul dintre voi aici? 

— Gărzile nu sunt de niciun folos în bibliotecă. O, cât de 
tare se înşela! Bibliotecile erau pline de idei, probabil cele 
mai periculoase şi mai puternice dintre toate armele. 

— Mă refeream la nobilii tăi companioni, spuse ea. 

El se rezemă de o masă, cu mâna încă pe sabie. Cel 
puţin unul dintre ei îşi amintea că erau singuri, împreună, 
în bibliotecă. 

— Mă tem că cititul s-a demodat puţin, spuse Chaol. 

— Da, bine... atunci, voi avea mai multe cărţi de citit. 

— De citit? Acestea aparţin regelui. 

— Este o bibliotecă, nu-i aşa? 

— Este proprietatea regelui, iar tu nu eşti de viţă nobilă. 
Ai nevoie de permisiunea lui sau a prinţului. 

— Mă îndoiesc sincer că vreunul dintre ei va observa 
lipsa câtorva cărţi. 


Chaol oftă. 

— Este târziu. Mi-e foame. 

— Şi? spuse ea. El mârâi şi o târi efectiv afară din 
bibliotecă. 

După o cină singuratică, în timpul căreia medită asupra 
tuturor rutelor de evadare plănuite şi se gândi cum să mai 
improvizeze nişte arme, Celaena se retrase în camera sa. 
Unde erau ţinuţi ceilalţi concurenţi? Oare ei aveau acces 
la cărţi, dacă doreau? 

Celaena se prăbuşi într-un fotoliu. Era obosită, dar de- 
abia se înserase. În schimbul cititului ar fi putut folosi 
pianul, dar... ei, bine, trecuse ceva vreme şi nu era sigură 
dacă era în stare să îndure sunetul încercărilor ei 
neîndemânatice. Trecu un deget peste o pată de mătase 
ciclam de pe rochia sa. Toate acele cărţi şi nimeni care să 
le citească. 

O idee o străfulgeră şi sări în picioare doar pentru a se 
aşeza la birou şi a lua o bucată de pergament. Dacă 
protocol dorea Căpitanul Westfall, atunci protocol îi va da 
- din abundență. Cufundă tocul de cristal într-o călimară 
cu cerneală şi îl ţinu deasupra hârtiei. 

Cât de ciudat se simţea ţinând un stilou! Trasă literele în 
aer. Era imposibil să fi uitat cum să scrie. Degetele ei se 
mişcau în mod straniu în timp ce peniţa atingea hârtia, dar 
îşi scrise cu grijă numele, apoi alfabetul, de trei ori. 
Literele erau inegale, dar putea scrie. Luă o altă bucată de 
hârtie şi începu să noteze. 


Înălțimea Voastră... 

Mi s-a adus la cunoştinţă că biblioteca dumneavoastră 
nu este o bibliotecă, ci mai degrabă o colecţie personală, 
disponibilă doar pentru plăcerea dumneavoastră şi a 
stimabilului rege. Din moment ce multe dintre cărțile 
dumneavoastră sunt prezente şi nefolosite, trebuie să vă 
implor a-mi acorda permisiunea de a împrumuta câteva 
pentru ca acestea să primească atenţia ce li se cuvine. 
Cum sunt privată de companie şi amuzament, acest act de 
bunătate este cel mai mic lucru pe care cineva de 


importanța dumneavoastră îl poate acorda unei umile şi 
mizerabile nefericite ca mine. 

Cu devotament, 

Celaena Sardothien 


Celaena mai privi o dată scrisoarea, apoi o înmâna celei 
mai drăguţe servitoare pe care o putu găsi, cu instrucţiuni 
precise de a o duce imediat prinţului moştenitor. Când 
femeia se întoarse după o jumătate de oră cu un braţ plin 
de cărţi, Celaena râse în timp ce smulse din mâna 
slujitoarei biletul prinţului. 


Devotatul meu asasin, 

Ti-am trimis şapte cărţi din biblioteca mea personală, pe 
care le-am citit recent şi mi-au plăcut mult. 

Eşti, desigur, liberă să citeşti cât de multe cărți doreşti 
din biblioteca palatului, dar iţi poruncesc să le citeşti întâi 
pe acestea pentru a le putea discuta. lti promit că nu sunt 
plictisitoare, întrucât nu sunt cel care şi-ar pierde timpul 
citind absurdităţi şi înflorituri, deşi poate că îţi plac opere 
şi autori care se autoapreciază. 

Cu multă afecţiune, 

Dorian Havilliard 


Celaena râse din nou şi luă cărţile din braţele 
servitoarei, căreia îi mulţumi pentru deranj. Intră în 
dormitorul ei, închise uşa cu o lovitură de picior şi se aşeză 
pe pat, împrăştiind cărţile pe suprafaţa roşiatică. Nu 
recunoscu niciun titlu, deşi un autor îi era familiar. 
Alegând cartea care i se păru cea mai interesantă, Celaena 
se întinse pe spate şi începu să citească. 


Celaena fu trezită a doua zi de dimineaţă de ticăitul 
blestemat al ceasului din turn. Pe jumătate adormită, 
numără bătăile. Amiază. Se ridică. Unde era Chaol? Şi, mai 
important, cum rămânea cu competiţia? Nu se presupunea 
că trebuia să înceapă astăzi? 


Sări din pat şi colindă apartamentul, aşteptându-se să îl 
găsească stând într-un fotoliu, cu mâna pe garda săbiei. 
Scoase capul pe uşă şi privi pe coridor, iar cele patru gărzi 
se întinseră către armele lor. Păşi pe balcon - arbaletele 
celor cinci gărzi de dedesubt erau la locul lor - şi îşi puse 
mâinile în şold admirând ziua de toamnă. 

Copacii din grădină erau aurii şi maronii, jumătate din 
frunze zăcând deja moarte pe pământ. Şi totuşi vremea era 
atât de caldă încât ai fi putut crede că era vară. Celaena se 
aşeză pe balustradă şi le făcu cu mâna gărzilor care ţineau 
arbaletele îndreptate către ea. In afara castelului, în 
depărtarea Riftholdului, putea desluşi pânzele corăbiilor şi 
mulţimea de oameni roind pe străzi. Acoperişurile verzi ale 
oraşului străluceau cu licăriri de smarald în lumina 
soarelui. 

Privi din nou către cele cinci gărzi de sub balcon. Ei o 
priviră înapoi, iar când lăsară uşor în jos arbaletele, ea 
rânji. 

li putea lăsa inconştienţi cu câteva cărţi masive. 

Un sunet străbătu grădina şi câteva dintre gărzi 
întoarseră privirile către sursă. Trei femei apărură din 
spatele unui gard viu, prinse în conversaţie. 

Majoritatea discuţiilor pe care Celaena le auzise cu o zi 
în urmă fuseseră teribil de plictisitoare şi nu se aştepta la 
prea mult în timp ce femeile se apropiau. Purtau rochii de 
mare clasă, deşi cea din mijloc - cea cu părul negru - 
purta rochia cea mai elegantă. Crinolina roşie a rochiei era 
de mărimea unui cort, iar corsetul era atât de strâns legat 
încât Celaena se întreba dacă talia femeii măsura mai mult 
de patruzeci de centimetri. Celelalte două erau blonde, 
purtând rochii de un albastru palid, mantiile lor asortate 
sugerând rangul de domnişoare de onoare. Celaena se 
retrase în spatele balconului în timp ce ele se opriră lângă 
fântâna alăturată. 

Din locul ei de pe balcon, Celaena încă putu observa 
cum femeia în roşu trecu o mână peste faldurile din faţă 
ale poalelor rochiei sale. 


— Trebuia să fi purtat rochia albă, spuse ea suficient de 
tare încât toată lumea din Rifthold să o poată auzi. Lui 
Dorian îi place albul. Netezi o cută de pe poalele rochiei. 
Dar presupun că toată lumea poartă alb. 

— Este necesar să ne schimbăm, Milady? întrebă una 
din blonde. 

— Nu, spuse femeia. Rochia asta este în regulă. Aşa 
veche şi ponosită cum este. 

— Dar... spuse cealaltă blondă, apoi tăcu în timp ce 
capul domniţei sale se întoarse brusc în altă direcţie. 
Celaena se apropie din nou de balustradă şi privi cu 
atenţie. Rochia de-abia părea veche. 

— Nu va dura mult până ce Dorian îmi va cere o 
audienţă privată. Acum Celaena se aplecă peste marginea 
balconului. Deşi mă îngrijorează cât de mult va interveni 
curtarea lui Perrington; dar îl ador pentru faptul că m-a 
invitat în Rifthold. Probabil că mama se răsuceşte în 
mormânt! Făcu o pauză, apoi spuse: Mă întreb cine este 
ea. 

— Mama dumneavoastră, Milady? 

— Fata pe care prinţul a adus-o în Rifthold. Am auzit că 
a călătorit în întreaga Erilea pentru a o găsi şi că ea a 
intrat în oraş călare pe calul Căpitanului Gărzii. Nu am 
auzit nimic altceva despre ea. Nici măcar numele ei. Cele 
două femei se retraseră în spatele domniţei lor şi 
schimbară priviri exasperate care îi dădură de înţeles 
asasinei că această discuţie fusese purtată de multe ori 
înainte. Nu am de ce să mă îngrijorez, medită femeia. 
Cocota prinţului nu va fi bine primită, continuă ea. 

Cine? 

Domnişoarele de onoare se opriră sub balcon, 
fluturându-şi genele către gărzi. 

— Unde mi-e pipa? murmură femeia, frecându-şi 
tâmplele. Simt că urmează o durere de cap. Celaena ridică 
din sprâncene. Totuşi, continuă femeia îndepărtându-se, va 
trebui să îmi păzesc spatele. Poate va trebui chiar să... 

POC! 


Femeile ţipară, gărzile îşi pregătiră arbaletele, iar 
Celaena privi în sus în timp ce se retrase de lângă 
balustradă, în umbra uşii balconului. Ghiveciul de flori 
ratase. De data asta. 

Femeia înjură atât de aprig încât Celaena îşi duse mâna 
la gură pentru a-şi înăbuşi râsul. Slujitoarele mormăiră, 
ştergând nămolul de pe rochia femeii şi de pe pantofii ei 
din piele de căprioară. 

— Linişte! sâsâi femeia. Gărzile avură grijă să nu-şi dea 
de gol amuzamentul. Faceţi linişte şi să mergem! 

Femeia se îndepărtă grăbită, în timp ce cocota prinţului 
intră înapoi în dormitor şi ceru ca slujitoarele să o îmbrace 
în cea mai elegantă rochie pe care o puteau găsi. 


CAPITOLUL 9 


Celaena stătea în faţa oglinzii cu ramă din lemn de 
trandafir, zâmbind. 

Îşi trecu o mână peste poalele rochiei. Dantelă albă 
precum spuma mării îi acoperea decolteul cuprinzător, 
înflorind peste pieptul ei din oceanul de mătase verde al 
rochiei. O panglică roşie îi cuprindea talia, formând un arc 
inversat ce separa corsetul de explozia crinolinei de 
dedesubt. Mărgele verzi erau brodate în spirale şi lujeri pe 
toată suprafaţa rochiei, iar broderia de culoarea fildeşului 
se întindea în lungul coastelor ei. Ascunsă în corset era 
mica armă improvizată din agrafe de păr, deşi o înghiontea 
fără milă în piept. Ridică mâinile pentru a-şi atinge părul 
cârlionţat. 

Nu ştia ce plănuia să facă mai departe, acum că era 
îmbrăcată, mai ales dacă era nevoită să se schimbe înainte 
de startul competiţiei, dar... 

Un foşnet răsună dinspre uşă, iar Celaena ridică privirea 
în oglindă pentru a o vedea pe Philippa intrând în spatele 
ei. Asasina încercă să nu se laude şi eşuă lamentabil. 

— Ce păcat că eşti cine eşti, spuse Philippa întorcând-o 
pe Celaena cu faţa spre ea. Nu aş fi surprinsă dacă ai reuşi 
să ademeneşti vreun lord să te ia de nevastă. Poate chiar 


şi pe Majestatea Sa, dacă ai fi suficient de fermecătoare. 
Aranjă faldurile verzi ale rochiei Celaenei înainte de a 
îngenunchea pentru a-i şterge pantofii de culoarea 
rubinului. 

— Ei, bine, se pare că zvonurile deja sugerează asta. Am 
auzit o fată spunând că prinţul moştenitor m-a adus aici 
pentru a mă curta. Credeam că întreaga curte ştie despre 
competiţia asta stupidă. 

Philippa se ridică. 

— Oricare ar fi zvonurile, vor fi toate date uitării într-o 
săptămână, vei vedea. Doar să găsească o nouă femeie 
care să-i între în graţii şi vei dispărea din şuşotelile curţii. 

Celaena îşi îndreptă umerii în timp ce Philippa îi aranjă 
o buclă. 

— A, nu am vrut să sune precum o jignire, păpuşă. 
Domniţele frumoase sunt întotdeauna asociate cu prinţul 
moştenitor; ar trebui să te simţi flatată de faptul că eşti 
suficient de atrăgătoare pentru a fi considerată iubita lui. 

— Aş prefera să nu fiu deloc văzută astfel. 

— Mai bine decât ca o asasină, pun pariu. 

O privi pe Philippa şi apoi râse. 

Philippa dădu din cap. 

— Chipul tău este mult mai frumos atunci când 
zâmbeşti. Feminin, chiar. Zâmbetul e de preferat privirii 
încruntate pe care o ai mereu. 

— Da, recunoscu Celaena, este posibil să ai dreptate. 
Încercă să se aşeze pe canapeaua violet. 

— Ah! spuse Phillipa, iar Celaena  încremeni, 
îndreptându-şi ţinuta. Vei şifona materialul. 

— Dar mă dor picioarele în pantofii ăştia. Se încruntă. 
Doar nu intenţionezi să mă ţii aşa toată ziua? Chiar şi în 
timpul meselor? 

— Doar până când cineva îmi va spune cât de adorabil 
arăţi. 

— Nimeni nu ştie că eşti slujitoarea mea. 

— A, ştiu că am fost atribuită pretendentei pe care 
prinţul a adus-o în Rifthold. 


Celaena îşi muşcă buza. Oare era un lucru bun că 
nimeni nu ştia cine era ea cu adevărat? Oare ce vor crede 
rivalii săi? Poate că o tunică şi o pereche de pantaloni i s- 
ar fi potrivit mai bine. 

Celaena era pe punctul de a îndepărta o buclă care îi 
gâdila obrazul, dar Philippa o lovi uşor peste mână. 

— Îţi vei strica părul! 

Uşile apartamentului se deschiseră la perete, urmate de 
un mormăit deja familiar şi paşi apăsaţi pe podea. Celaena 
privi în oglindă în timp ce Chaol apăru în pragul uşii, 
gâfâind. Philippa făcu o plecăciune. 

— Tu, începu el, apoi tăcu când Celaena îşi întoarse 
privirea către el. Sprâncenele sale coborâră în timp ce 
ochii îi scrutau corpul fetei. Apoi ridică bărbia şi deschise 
gura de parcă ar fi vrut să spună ceva, însă dădu din cap 
doar şi se încruntă. Sus. Acum. 

Ea făcu o plecăciune, privindu-l printre gene. 

— Unde, rogu-te a-mi spune, vom merge? întrebă ea 
amuzată. 

— O, nu te fandosi cu mine. O apucă de braţ, ghidând-o 
spre ieşirea din încăpere. 

— Căpitane Westfall! îl certă Philippa. Se va împiedica 
în rochie. Măcar permiteţi-i să îşi ţină faldurile. 

Celaena chiar se împiedică în rochie, iar pantofii o 
băteau la călcâie, dar căpitanul nu avea să audă niciuna 
dintre nemulţumirile ei în timp ce o târa pe coridor. Ea 
zâmbi gărzilor de la uşa camerei sale, iar zâmbetul i se 
transformă în rânjet la vederea schimbului lor de priviri 
aprobatoare. Strânsoarea căpitanului se intensifică atât de 
tare până deveni dureroasă. 

— Grăbeşte-te, spuse el. Nu putem întârzia. 

— Poate că, dacă m-ai fi anunţat din timp, m-aş fi 
îmbrăcat mai devreme şi tu nu ai mai fi fost nevoit să mă 
târăşti în halul ăsta! Îi era dificil să respire în corsetul care 
îi zdrobea coastele. În timp ce se grăbeau urcând un şir 
lung de trepte, Celaena îşi duse mâna la păr pentru a 
verifica dacă nu cumva coafura fusese distrusă. 


— Mintea mi-a fost în altă parte; ai avut noroc că ai fost 
îmbrăcată, deşi mi-aş fi dorit să fi purtat ceva mai puţin... 
învolănat pentru întâlnirea cu regele. 

— Regele? Era mulţumită că încă nu mâncase. 

— Da, regele. Credeai că nu îl vei vedea? Prinţul 
moştenitor ţi-a spus că startul competiţiei trebuia să aibă 
loc astăzi. Această întâlnire va marca deschiderea oficială. 
Adevărata muncă începe mâine. 

Braţele îi deveniră grele, iar ea uită complet de durerea 
din picioare şi de coastele zdrobite. În grădină, straniul 
ceas din turn începu să bată ora. Ajunseră în capul scărilor 
şi se grăbiră de-a lungul unui coridor lung. Celaena nu 
putea respira. 

Îngreţoşată, privi pe ferestrele ce aliniau culoarul. 
Pământul era departe, dedesubt - departe, departe, 
dedesubt. 

Se aflau în construcţia din cleştar. Ea nu voia să fie 
acolo. Nu putea să fie în castelul de cleştar. 

— De ce nu mi-ai spus mai devreme? 

— Pentru că tocmai s-a decis să te vadă acum. Iniţial, 
stabilise întâlnirea pentru după-amiaza aceasta. Să sperăm 
că ceilalţi Campioni vor întârzia mai mult decât noi. 

Simţea că leşină. Regele. 

— Când intri, spuse el peste umăr, te opreşti unde mă 
opresc şi eu. Faci o plecăciune - joasă. Când ridici capul, 
ţine-l sus şi stai dreaptă. Nu îl privi pe rege în ochi, nu 
răspunde la nimic fără „Majestatea Voastră” şi sub nicio 
formă nu răspunde obraznic. Te va spânzura dacă nu va fi 
mulţumit de tine. 

Simţi o teribilă durere de cap în tâmpla stângă. Totul 
era greţos şi fragil. Se aflau la o înălţime atât de mare, 
atât de periculos de mare... Chaol se opri înainte de a da 
colţul. 

— Eşti palidă. 

Reuşea cu dificultate să-şi concentreze privirea pe 
chipul lui în timp ce inspira şi expira. Ura corsetele. Il ura 
pe rege. Ura castelele de cleştar. 


Zilele din preajma capturării şi condamnării ei fuseseră 
un vis delirant, dar putea vizualiza perfect procesul - 
lemnul întunecat de pe pereţi, scaunul moale de sub ea, 
durerea rănilor provocate la capturare şi liniştea groaznică 
care îi cotropise trupul şi sufletul. Îl privise pe rege - o 
singură dată. Fusese suficient să o distrugă psihic, să o 
facă să îşi dorească orice pedeapsă care ar fi dus-o departe 
de el - chiar şi o moarte rapidă. 

— Celaena. 

Ea clipi, obrajii arzându-i. Trăsăturile lui Chaol se 
îmblânziră. 

— Este doar un om. Dar un om pe care trebuie să îl 
tratezi cu respectul pe care rangul său îl impune. Începu 
din nou să meargă alături de ea, mai încet. Această 
întâlnire este menită pur şi simplu a vă reaminti ţie şi 
celorlalţi Campioni de ce vă aflaţi aici, ce urmează să 
faceţi şi ce veţi câştiga. Nu eşti la proces. Nu vei supusă 
niciunui test astăzi. Intrară pe un coridor lung, iar ea zări 
patru gărzi postate înaintea uşilor mari din cleştar din 
capătul celălalt. Celaena, spuse Chaol. Se opri la câţiva 
metri de gărzi. Ochii lui erau blânzi, de un cafeniu lichid. 

— Da? Bătăile inimii ei se domoliră. 

— Eşti frumoasă astăzi, fu tot ceea ce spuse înainte ca 
uşile să se deschidă, iar ei să păşească înăuntru. Celaena 
ridică bărbia în timp ce intrară în sala aglomerată. 


CAPITOLUL 10 


Prima dată văzu podeaua. Marmură roşie cu vinişoarele 
albe luminate de lumina soarelui ce se stingea treptat în 
timp ce uşile din sticlă opacă se închideau. Candelabre şi 
torţe luminau locul. Ochii ei se plimbară dintr-un colţ în 
altul al sălii mari şi aglomerate. Nu existau ferestre, doar 
un perete de sticlă ce nu dezvăluia nimic altceva decât 
cerul. Nicio scăpare, nici măcar prin uşa din spatele său. 

În stânga, un şemineu ocupa o mare parte din perete, 
iar, în timp ce Chaol o conduse înainte, Celaena încercă să 
nu se holbeze la el. Era monstruos, modelat asemenea unei 


guri căscate, cu colţi, un foc mistuitor arzând în interior. 
Era ceva verzui în flacără, ceva ce o făcu să îşi îndrepte 
ţinuta. 

Căpitanul se opri în spaţiul deschis dinaintea tronului, 
iar Celaena odată cu el. El nu părea să observe 
împrejurimile amenințătoare; dacă o făcea, o ascundea 
destul de bine. Aruncă o privire înainte, observând 
mulţimea care umplea camera. Încordată, ştiind că mulţi 
ochi erau aţintiţi asupra ei, Celaena făcu o plecăciune 
joasă, rochia sa murmurând. 

Când Chaol îi puse o mână pe spate, sugerându-i să se 
ridice, Celaena descoperi cât de slăbite îi erau picioarele. 
Căpitanul o conduse din centrul sălii, apoi îşi ocupară locul 
lângă Dorian  Havilliard. Absența nămolului şi trei 
săptămâni de călătorie dificilă avuseseră un efect evident 
asupra chipului fin al prinţului. Purta o jachetă cu roşu şi 
auriu, părul lui negru strălucind. O expresie surprinsă îi 
străbătu trăsăturile când o văzu în rochia elegantă, dar se 
topi într-un rânjet timid în timp ce privi spre tatăl său. 
Poate că ea i-ar fi răspuns la zâmbet dacă nu s-ar fi 
concentrat atât de mult pe încercarea de a-şi împiedica 
mâinile să tremure. 

Regele vorbi în cele din urmă. 

— Acum că v-aţi deranjat în sfârşit cu toţii să sosiți, 

putem începe. 
_ Era o voce pe care o mai auzise înainte, adâncă şi dură. 
li făcu oasele să trosnească, o făcu să simtă frigul 
năprasnic al unei ierni demult apuse. Ochii ei nu 
îndrăzniră să înainteze mai sus de pieptul regelui. Era lat, 
dar nu prea musculos şi părea bine strâns cu o tunică în 
două culori: stacojiu şi negru. O capă din blană albă atârna 
de pe umerii săi, iar teaca de pe o parte ascundea o sabie. 
In vârful mânerului acesteia era prins un balaur cu două 
picioare şi aripi, cu gura deschisă, urlând. Nimic ce 
îndrăznea să se opună acelei lame tăioase nu vedea lumina 
unei noi zile. Ea cunoştea sabia aceea. 

Nothung era numele ei. 


— Aţi fost cu toţii aduşi din toate colţurile Erileei cu 
scopul de a vă servi ţara. 

Era destul de simplu să deosebească nobilimea de rivalii 
ei. Îmbătrâniţi şi ridaţi, fiecare nobil purta haine rafinate şi 
săbii decorative. Lângă fiecare nobil stătea un bărbat - fie 
înalt şi subţirel, fie masiv, fie obişnuit, toţi fiind înconjurați 
de cel puţin trei gărzi vigilente. 

Douăzeci şi trei de bărbaţi stăteau între Celaena şi 
libertatea sa. Majoritatea erau suficient de masivi încât fie 
nevoie de mult efort pentru a-i dobori, dar când le scrută 
chipurile - adesea speriate, curajoase sau doar hidoase - 
nu zări nicio scânteie în ochii lor, niciun licăr de 
inteligenţă. Fuseseră aleşi pentru muşchi, nu pentru 
minte. De fapt, trei dintre ei erau în lanţuri. Erau chiar 
atât de periculoşi? 

Câţiva dintre ei îi întâlniră privirea, iar ea nu îşi feri 
ochii, întrebându-se dacă ei credeau că ea era o 
concurentă sau o doamnă de la curte. Atenţia lor o ocoli. 
Celaena scrâşni din dinţi. Rochia fusese o greşeală. De ce 
nu îi spusese ieri Chaol despre întâlnire? 

Un tânăr destul de chipeş, cu părul negru, o privea 
totuşi, iar ea adoptă o expresie indiferentă în timp ce el o 
studia. Era înalt şi slab şi îşi plecă uşor capul către ea. 
Celaena îl studie preţ de câteva clipe, observând modul în 
care îşi lăsa greutatea pe partea stângă, şi orice trăsătură 
care îi atrase atenţia prima dată când ochii săi îi 
examinară pe ceilalţi concurenţi. 

Unul era un bărbat uriaş, aşezat lângă ducele 
Perrington, care părea croit din muşchi şi oţel - 
străduindu-se să expună acest lucru prin armura fără 
mâneci. Braţele sale păreau destul de puternice pentru a 
zdrobi craniul unui cal. Nu deranja că era urât - de fapt, 
chipul său bronzat era mai degrabă plăcut -, dar era ceva 
grotesc în comportamentul său, în ochii săi de obsidian 
care îi întâlniră pe ai ei. Dinţii lui mari şi albi licăreau. 

Regele vorbi. 


— Fiecare dintre voi concurează pentru titlul de 
Campionul regelui - sabia din mâna mea dreaptă într-o 
lume plină de inamici. 

O urmă de ruşine licări înăuntrul Celaenei. Ce era 
„Campion” dacă nu un nume elegant pentru ucigaş? Oare 
chiar putea lucra pentru el? Înghiţi în sec. Era nevoită. Nu 
avea de ales. 

— În următoarele treisprezece săptămâni, fiecare va 
locui şi va concura în casa mea. Vă veţi antrena în fiecare 
zi şi veţi fi testaţi o dată pe săptămână - un test în timpul 
căruia unul dintre voi va fi eliminat. Celaena făcu rapid 
calculele. Erau douăzeci şi patru de concurenţi şi doar 
treisprezece săptămâni. De parcă ar fi simţit întrebarea sa, 
regele adăugă: aceste teste nu vor fi uşoare, aşa cum nu 
va fi nici antrenamentul vostru. Pe unii dintre voi v-ar 
putea costa viaţa. Vom adăuga teste suplimentare de 
eliminare, după cum vom considera necesar. lar dacă 
rămâneţi în urmă, dacă eşuaţi, dacă mă nemulţumiţi, veţi fi 
trimişi înapoi în văguna din care aţi venit. 

— În săptămâna de după Yulemas, cei patru Campioni 
rămaşi se vor duela pentru titlu. Până atunci, cu toate că 
cei de la curte sunt conştienţi că are loc un fel de 
competiţie printre prietenii şi consilierii mei cei mai 
apropiaţi - cuprinse cu o mişcare a braţului său cicatrizat 
întreaga sală, veţi păstra această chestiune privată. Orice 
greşeală din partea voastră, şi vă voi răstigni de porţile de 
intrare. 

Accidental, privirea ei alunecă pe chipul regelui şi 
descoperi că ochii lui întunecaţi priveau într-ai ei. Regele 
zâmbi afectat. Inima Celaenei tresări şi se agăţă de 
zăbrelele coastelor. 

„Criminalule!“ 

El ar trebui să fie dus la spânzurătoare. Ucisese mai 
mulţi oameni decât ea - oameni nevinovaţi şi lipsiţi de 
apărare.  Distrusese culturi,  distrusese cunoştinţe 
nepreţuite, distrusese atât de mult din ceea ce odinioară 
fusese luminos şi bun. Oamenii lui ar trebui să se revolte. 
Erilea ar fi trebuit să se revolte - aşa cum îndrăzniseră 


acei câţiva rebeli. Celaena se luptă să îi înfrunte privirea. 
Nu putea da înapoi. 

— M-am făcut înţeles? întrebă regele încă privind-o. 
Capul îi era greu în timp ce încuviinţă. Avea timp până la 
Yulemas să îi învingă pe toţi. Un test pe săptămână - poate 
mai mult. 

— Vorbiţi! strigă regele, iar ea încercă să nu tresară. Nu 
sunteţi recunoscători pentru această oportunitate? Nu 
doriţi să îmi mulţumiţi şi să îmi oferiţi loialitatea voastră? 

Ea plecă umilă capul şi îi privi picioarele. 

— Vă mulţumesc, Majestatea Voastră. Vă sunt foarte 
recunoscătoare, murmură Celaena, glasul său pierzându- 
se printre cuvintele celorlalţi Campioni. 

Regele îşi sprijini mâna pe mânerul lui Nothung. 

— Ar trebui să urmeze treisprezece săptămâni 
interesante. Celaena încă putea simţi atenţia regelui 
stăruind pe chipul ei. Dovediţi că sunteţi demni de 
încredere, deveniți Campionii mei, iar gloria şi bogăţia vor 
fi ale voastre pe vecie. 

Doar treisprezece săptămâni pentru a-şi câştiga 
libertatea. 

— Urmează să plec săptămâna viitoare în scopuri 
personale. Nu mă voi întoarce înainte de Yulemas. Dar să 
nu credeţi că nu voi putea da ordin ca unul dintre voi să fie 
executat dacă veţi provoca probleme sau accidente. 

Campionii încuviinţară încă o dată. 

— Dacă am încheiat aici, mă tem că trebuie să plec, zise 
Dorian de lângă ea, iar capul tresări la auzul glasului său 
şi al impertinenţei de a-şi întrerupe tatăl. Făcu o 
plecăciune înaintea regelui şi un semn din cap 
consilierului, dar regele nici măcar nu se deranjă să îl 
privească. Dorian îi făcu cu ochiul lui Chaol înainte de a 
părăsi încăperea. 

— Dacă nu aveţi nicio întrebare, spuse Regele către 
Campioni şi sponsorii lor pe un ton care sugera că 
adresatul întrebărilor doar le-ar garanta o excursie la 
ştreang, atunci puteţi pleca. Nu uitaţi că vă aflaţi aici 


pentru a ne onora pe mine şi imperiul meu. Plecaţi, cu 
toţii. 

Celaena şi Chaol nu scoaseră un cuvânt pe coridor, 
îndepărtându-se rapid de învălmăşeala de concurenţi şi 
sponsorii lor care pierdeau timpul discutând unii cu alţii. 
Cu fiecare pas mai departe de rege, căldura liniştitoare se 
întorcea. De-abia când dădură colţul, Chaol răsuflă uşurat 
şi îşi retrase mâna de pe spatele ei. 

— Ei, bine, ai reuşit să îţi ţii gura închisă... de data asta, 
spuse el. 

— Dar cât de convingătoare a fost în încuviinţările şi 
plecăciunile ei! spuse bucuros un glas. Era Dorian, sprijinit 
de un perete. 

— Ce faci? întrebă Chaol. 

— Vă aşteptam pe voi, desigur. 

— Trebuie să luăm cina, spuse Chaol. 

— Vorbeam cu Campionul meu, zise Dorian, făcând 
ştrengăreşte cu ochiul. Amintindu-şi cum îi zâmbise 
doamnei de la curte în ziua sosirii lor, Celaena îşi menţinu 
privirea înainte. Prinţul moştenitor îşi ocupă locul 
încrezător lângă Chaol. Îmi cer scuze pentru grosolănia 
tatălui meu, continuă el. Celaena privi în lungul 
coridorului, către servitoarele care făceau plecăciuni 
înaintea lui Dorian. El le ignora. 

— În numele lui Wyrd! râse Dorian. Deja te-a antrenat 
bine! Îl înghionti pe Chaol cu cotul. După modul în care 
amândoi mă ignoraţi cu nonşalanţă, ai putea spune că este 
sora ta! Deşi nu prea semănaţi unul cu celălalt - ar fi greu 
să pierdem din vedere pe cineva atât de drăguţ precum 
sora ta. 

Celaena nu reuşi să îşi reprime o urmă de zâmbet de pe 
buze. Atât ea, cât şi prinţul crescuseră cu taţi stricţi şi 
neiertători - ei, bine, figură paternă în cazul ei. Arobynn 
nu îl înlocuise niciodată pe tatăl ei pierdut, nici nu 
încercase vreodată să o facă. Dar cel puţin Arobynn avea o 
scuză pentru comportamentul său în egală măsură tiranic 
şi nebunesc. De ce Regele Adarlanului îi permisese fiului 


său să devină altceva decât o copie fidelă a Majestății 
Sale? 

— lată! spuse Dorian. O reacţie - mulţumesc zeilor că 
am amuzat-o. Ea privi în urma lor, asigurându-se că nu era 
nimeni acolo, înainte ca vocea lui să se stingă. Nu cred că 
Chaol ţi-a spus despre planul nostru înainte de întâlnire - 
riscant din partea noastră. 

— Ce plan? Trecu un deget peste mărgelele de pe rochia 
sa, privindu-le sclipind în lumina după-amiezii. 

— Pentru identitatea ta. Pe care ar trebui să o ţii 
ascunsă; rivalii tăi ar putea şti câte ceva despre asasinul 
Adarlanului şi ar putea folosi informaţiile împotriva ta. 

Just chiar dacă durase săptămâni bune ca ei să o pună la 
curent cu planul. 

— Şi cine, mai exact, voi fi, dacă nu un ucigaş nemilos? 

— Pentru toată lumea din castel, spuse Dorian, numele 
tău este Lillian Gordaina. Mama ta este moartă, iar tatăl 
tău este un negustor înstărit din Bellhaven. Tu eşti singura 
moştenitoare a averii sale. Totuşi, ascunzi un secret 
întunecat: pe timp de noapte eşti hoţ de bijuterii. Te-am 
întâlnit vara aceasta, după ce ai încercat să mă jefuieşti în 
timpul vacanței mele din Bellhaven, iar eu ţi-am descoperit 
atunci potenţialul. Dar tatăl tău a aflat de distracţiile tale 
nocturne şi te-a îndepărtat de tentaţiile oraşului 
trimiţându-te într-un loc de lângă Endovier. Când tatăl 
meu a decis să organizeze competiţia asta, am călătorit în 
căutarea ta şi te-am adus aici drept Campionul meu. Poţi 
completa singură restul poveştii. 

Celaena ridică din sprâncene. 

— Serios? Un hoț de bijuterii? 

Chaol râse, dar Dorian continuă. 

— Este destul de fermecător, nu crezi? Când Celaena nu 
răspunse, Dorian întrebă: Cum ţi se pare casa mea? 

— Este foarte frumoasă, într-adevăr, spuse ea cu 
indiferenţă. 

— Foarte frumoasă, într-adevăr? Poate că ar trebui să 
îmi mut Campionul într-un apartament şi mai mare. 

— Dacă vă mulţumeşte. 


Dorian chicoti. 

— Mă bucur să descopăr că vederea rivalilor tăi nu ţi-a 
afectat mândria. Cum o să te descurci cu Cain? 

Ştia la cine se referea. 

— Poate că ar trebui să începi să mă hrăneşti cu ceea ce 
îl hrăneşte Perrington pe el. Când Dorian continuă să o 
privească, ea dădu ochii peste cap. Bărbaţii de mărimea lui 
de obicei nu sunt foarte rapizi sau agili. Probabil că m-ar 
putea dobori dintr-un singur pumn, dar ar trebui să fie 
suficient de sprinten pentru a mă prinde. li aruncă lui 
Chaol o privire fugitivă, provocându-l să o contrazică, dar 
Dorian răspunse. 

— Bun. Aşa mă gândeam şi eu. Şi ce crezi despre 
ceilalţi? Vreun potenţial rival? Unii dintre Campioni au un 
renume de-ţi îngheaţă sângele în vene. 

— Toţi ceilalţi arată jalnic, minţi ea. 

Zâmbetul prinţului se mări. 

— Pun pariu că nu se vor aştepta să fie zdrobiţi de o 
frumoasă domniţă. N 

Acesta era doar un joc pentru el, nu-i aşa? Inainte ca 
Celaena să poată vorbi, cineva făcu o reverență în faţa lor. 

— Înălţimea Voastră! Ce surpriză! Vocea era ascuţită, 
dar calmă şi calculată. Era femeia din grădină. Se 
schimbase - acum purta o rochie cu alb şi auriu, pe care, 
în ciuda purtătoarei, Celaena o admiră cu sinceritate. 
Arăta nedrept de izbitor. 

lar Celaena putea paria o avere că întâlnirea era orice 
altceva, dar nu o surpriză - probabil că femeia aştepta 
acolo de ceva vreme. 

— Lady Kaltain, spuse Dorian, trupul său încordându-se. 

— Vin din partea  Maiestăţii Sale, zise  Kaltain 
întorcându-se cu spatele la Celaena. Pe asasină ar fi putut- 
o deranja impoliteţea aceasta dacă i-ar fi păsat vreun pic 
de curteni. Maiestatea Sa doreşte să vă vadă. Desigur, am 
informat-o pe Maiestatea Sa că înălţimea Voastră are o 
întâlnire şi nu poate fi... 

— Lady Kaltain, o întrerupse Dorian, mă tem că nu ai 
fost prezentată prietenei mele. Celaena putea jura că 


tânăra femeie se încordase. Permite-mi să ţi-o prezint pe 
Lady Lillian Gordaina. Lady Lillian, fă cunoştinţă cu Lady 
Kaltain Rompier. 

Celaena făcu o reverență, reprimându-şi dorinţa de a 
continua să meargă; dacă urma să îndure atât de multe 
absurdităţi nonşalante de la curte, poate că i-ar fi fost mai 
bine în Endovier. Kaltain făcu o plecăciune, fâşiile aurii din 
rochia sa sclipind în lumina soarelui. 

— Lady Lillian este din Bellhaven - a sosit ieri. 

Femeia o studie pe Celaena pe sub sprâncenele sale 
negre. 

— Şi cât timp vei rămâne la noi? 

— Doar câţiva ani, spuse Dorian cu un suspin. 

— Doar! Înălţimea Voastră! Cât de nostim! Este o 
perioadă foarte lungă! Celaena studie talia foarte îngustă a 
lui Kaltain. Oare era chiar atât de subţire? Sau de-abia 
respira în corsetul ei? 

Zări un schimb de priviri între cei doi bărbaţi - 
exasperare, enervare, bunăvoință. 

— Lady Lillian şi Căpitanul Westfall sunt prieteni foarte 
apropiaţi, spuse teatral Dorian. Spre încântarea Celaenei, 
Chaol se îmbujoră. Te asigur că timpul va părea că trece 
foarte repede pentru ei. 

— Dar pentru dumneavoastră, înălţimea Voastră? spuse 
cu reticenţă Kaltain. 

Răutatea se citea pe chipul ei, dar Dorian răspunse: 

— Presupun, mormăi el îndreptându-şi ochii de un 
albastru strălucitor către Celaena, că va fi dificil pentru 
Lady Lillian şi pentru mine. Poate mai mult de-atât. 

Kaltain îşi îndreptă atenţia către Celaena. 

— Unde ai găsit rochia aceea? întrebă ea. Este 
extraordinară. 

— Am comandat-o pentru ea, spuse cu indiferenţă 
Dorian, examinându-şi unghiile. 

Asasina şi prinţul schimbară priviri, ochii lor albaştri 
reflectând aceeaşi intenţie. Cel puţin aveau un duşman 
comun. 

— Arată extraordinar pe ea, nu-i aşa? 


Buzele lui Kaltain se încreţiră pentru un moment, apoi 
se deschiseră într-un zâmbet înfloritor. 

— De-a dreptul uimitoare. Deşi o nuanţă atât de pală de 
verde are tendinţa de a le eclipsa pe femeile cu pielea 
palidă. 

— Paloarea pielii lui Lady Lillian era o sursă de mândrie 
pentru tatăl ei. O face neobişnuită. Dorian privi către 
Chaol, care eşuă în încercarea de a nu părea neîncrezător. 
Nu eşti de acord, Căpitane Westfall? 

— De acord cu ce? spuse Chaol. 

— Cu cât de specială este a noastră Lady Lillian! 

— Ruşine să-ţi fie, înălţimea Ta! îl mustră Celaena, 
ascunzându-şi amuzamentul răutăcios cu un chicot. Eu 
pălesc în comparaţie cu trăsăturile fine ale lui Lady 
Kaltain. 

Kaltain clătină din cap, dar privi către Dorian în timp ce 
vorbi. 

— Sunteţi prea amabilă. 

Dorian se sprijini de pe un picior pe altul. 

— Ei, bine, am întârziat destul. Trebuie să-mi văd mama. 
Făcu o plecăciune înaintea lui Kaltain, apoi către Chaol. În 
cele din urmă, îşi întoarse privirea către Celaena. Ea privi 
cu sprâncenele ridicate cum el îi ridică mâna spre buze. 
Atingerea fu moale şi fină pe pielea ei, iar sărutul trimise 
un impuls fierbinte prin braţ şi îi îmbujoră obrajii. Luptă 
împotriva dorinţei de a se retrage. Sau de a-l lovi. Până la 
următoarea noastră întâlnire, Lady Lillian, spuse el cu un 
zâmbet fermecător. Celaenei i-ar fi plăcut teribil să vadă 
expresia de pe chipul lui Kaltain, dar se aplecă făcând o 
reverență. 

— Şi noi trebuie să ne continuăm drumul, spuse Chaol în 
timp ce Dorian se îndepărta, fluierând pentru sine, cu 
mâinile în buzunare. Vă putem însoţi undeva? Era o ofertă 
nesinceră. 

— Nu, spuse Kaltain cu indiferență, renunțând la fațadă. 
Mă întâlnesc cu Ducele Perrington. Sper că ne vom vedea 
mai des, Lady Lillian, spuse ea privind-o cu o simpatie 
demnă de un asasin. Noi două trebuie să fim prietene. 


— Desigur, spuse Celaena. Kaltain se îndepărtă, poalele 
rochiei sale plutind în jurul său. Îşi reluară drumul, iar 
sunetul paşilor femeii se stinse din urechile lor. 

— Ţi-a plăcut asta, nu-i aşa? bombăni Chaol. 

— Teribil de mult. Celaena îl bătu pe Chaol pe braţ în 
timp ce i-l cuprinse cu mâna. Acum trebuie să te prefaci că 
mă placi, altfel totul se va duce de râpă. 

— Se pare că tu şi prinţul moştenitor aveţi acelaşi simţ 
al umorului. 

— Poate că el şi cu mine vom deveni buni prieteni, iar tu 
vei fi dat uitării. 

— De obicei, Dorian se asociază cu doamne de familie 
mai bună şi o frumuseţe aleasă. Ea îşi întoarse privirea 
către el. Chaol zâmbi. Cât de îngâmfată eşti! 

Ea se încruntă. 

— Urăsc asemenea femei. Sunt atât de disperate după 
atenţia unui bărbat încât ar trăda şi răni de bunăvoie 
membri ai aceluiaşi sex. Şi zicem despre bărbaţi că nu pot 
gândi cu creierul! Cel puţin bărbaţii sunt sinceri în 
legătură cu asta. 

— Se spune că tatăl ei este la fel de bogat ca regele, 
spuse Chaol. Presupun că acesta este unul dintre motivele 
pentru care Perrington este atât de îndrăgostit. Kaltain a 
sosit aici cu un dulap mai mare decât majoritatea colibelor 
ţăranilor; a fost cărat aici din locuinţa sa. De la o distanţă 
de peste patru sute de kilometri. 

— Câtă depravare! 

— Le compătimesc pe slujitoarele ei. 

— İl compătimesc pe tatăl ei! Amândoi chicotiră, iar el 
ridică braţul unit cu al ei mai sus. Încuviinţă către gărzile 
de lângă apartamentul Celaenei când se opriră. Ea se 
întoarse către el. 

— Iei prânzul? Sunt lihnită. 

Chaol aruncă o privire gărzilor, zâmbetul pierindu-i. 

— Am treburi importante de făcut. Cum ar fi pregătirea 
unei armate pentru a-l însoţi pe rege în călătorie. 


Ea deschise uşa, dar îl privi. Pistruii micuţi de pe obraji 
se înălţară în timp ce un zâmbet i se aşternu din nou pe 
chip. 

— Ce? întrebă ea. Ceva mirosea delicios în apartament, 
iar stomacul îi chiorăi. 

Chaol clătină din cap. 

— Asasinul Adarlanului, chicoti el şi se îndepărtă în josul 
coridorului. Ar trebui să te odihneşti, îi strigă peste umăr. 
Competiţia propriu-zisă începe mâine. Şi, chiar dacă eşti 
atât de fantastică pe cât pretinzi a fi, vei avea nevoie de 
fiecare minut de somn pe care îl apuci. 

Deşi îşi dădu ochii peste cap şi trânti uşa, Celaena se 
trezi fredonând în timpul mesei. 


CAPITOLUL 11 


Celaena se simţea de parcă de-abia reuşise să închidă 
ochii când o mână o zdruncină. Ea mormăi, clipind în timp 
ce draperiile erau trase pentru a întâmpina soarele 
dimineţii. 

— Trezeşte-te! În mod nesurprinzător, era Chaol. 

Ea tremură sub pături, trăgându-şi-le peste cap, dar el 
apucă aşternuturile şi le aruncă pe podea. Cămaşa sa de 
noapte era înfăşurată în jurul coapselor. Celaena tremură 
din nou. 

— Este frig, gemu ea, lipindu-şi genunchii de corp. Nu îi 
păsa că avea la dispoziţie doar câteva luni pentru a-i 
învinge pe ceilalţi Campioni - avea nevoie de somn. Ar fi 
fost drăguţ dacă prinţul moştenitor s-ar fi gândit să o ia 
mai devreme din Endovier, astfel încât să poată avea timp 
să îşi recapete puterile; oricum, de cât timp ştiuse de 
competiţia asta? 

— Ridică-te! Chaol îi smulse pernele de sub cap. Acum 
îmi iroseşti timpul. Dacă observase goliciunea Celaenei, nu 
dădea de înţeles. 

Bombănind, Celaena se târî spre marginea patului, 
întinzând o mână peste ea pentru a atinge podeaua. 

— Adu-mi papucii, mormăi ea. Podeaua este sloi. 


El mârâi, dar Celaena îl ignoră în timp ce se ridică în 
picioare. Se clătină şi intră în camera de zi, unde o aştepta 
un mic dejun copios. Chaol făcu un semn cu bărbia către 
mâncare. 

— Mănâncă. Mai este o oră până la începerea 
competiţiei. 

Orice nervi ar fi avut, îi ţinu ascunşi de el în timp ce 
scoase un suspin exagerat şi se prăbuşi într-un fotoliu cu 
graţia unei bestii uriaşe. Celaena analiză masa. Din nou, 
nu erau cuțite, înfipse furculiţa într-o bucată de cârnat. 

Din pragul uşii, Chaol întrebă: 

— De ce, dacă îmi permiţi să întreb, eşti atât de obosită? 

Ea bău pe nerăsuflate restul sucului de rodii şi îşi şterse 
buzele cu un şervet. 

— Am stat trează până la ora patru, citind, spuse ea. Am 
trimis o scrisoare prinţişorului tău, cerându-i permisiunea 
de a împrumuta cărţi din bibliotecă. El mi-a îndeplinit 
dorinţa şi mi-a trimis şapte cărţi din biblioteca lui 
personală ordonându-mi să le citesc. 

Chaol scutură din cap, neîncrezător. 

— Nu este treaba ta să îi scrii prinţului moştenitor. 

Ea îi zâmbi şi luă o muşcătură de şuncă. 

— Mi-ar fi putut ignora scrisoarea. lar, pe lângă asta, 
sunt Campionul său. Nu toată lumea se simte obligată să 
se poartă cu mine atât de impertinent precum o faci tu. 

— Eşti o asasină. 

— Dacă spun că sunt un hoţ de bijuterii, mă vei trata cu 
mai multă amabilitate? Ridică o mână. Nu-mi răspunde. 
Luă o lingură de terci de ovăz, pe care-l găsi fără gust, şi 
adăugă patru linguri de zahăr brun peste fiertura cenuşie. 

Oare concurenţii vor fi oponenți veritabili? Inainte de a 
începe să se îngrijoreze, Celaena îi examină hainele negre. 

— Tu nu porţi niciodată haine obişnuite? 

— Grăbeşte-te, fu singurul lui răspuns. Competiţia îi 
aştepta. 

Foamea îi pieri deodată şi împinse la o parte bolul cu 
terci. 


— Atunci ar trebui să mă îmbrac. Întoarse capul pentru 
a o striga pe Philippa, dar se opri. La ce fel de activităţi ar 
trebui să mă aştept la turnirul de astăzi? Ca să mă pot 
îmbrăca adecvat, desigur. 

— Nu ştiu, nu ne dau detaliile până nu sosim. Căpitanul 
se ridică şi strigă o slujitoare, iar Celaena intră în 
dormitor. În urma ei, Chaol vorbea cu slujnica. Îmbrac-o în 
pantaloni şi cămaşă - ceva lejer, nimic cu zorzoane sau 
prea decoltat, şi adu-i o mantie. Fata dispăru într-o 
garderobă. Celaena o urmă, dezbrăcându-şi nepoliticos 
lenjeria şi gustând plăcerea imensă a momentului în care 
obrajii lui Chaol se înroşiră înainte de a se întoarce cu 
spatele. 

Câteva minute mai târziu, Celaena se încruntă mergând 
grăbită, urmându-l pe căpitan în hol. 

— Arăt ridicol! Aceşti pantaloni sunt absurzi, iar cămaşa 
este îngrozitoare! 

— Nu te mai văicări. Nimănui nu-i pasă de hainele tale. 
Deschise uşa spre coridor, gărzile de afară luând imediat 
poziţia de drepţi. În afară de asta, le vei putea da jos la 
antrenament. Sunt sigură că toţi vor fi încântați să îţi vadă 
lenjeria. Celaena blestemă cu violenţă în barbă, punându- 
şi peste umeri mantia verde din catifea şi urmându-l. 

Căpitanul Gărzii mergea grăbit prin castel, încă 
tremurând în aerul rece al dimineţii, iar în curând ajunseră 
la garnizoană. Gărzile aflate în diferite stadii de echipare îi 
salutară. O uşă deschisă dezvălui un lung coridor de mese, 
unde multe dintre gărzi stăteau la masă şi mâncau. 

În cele din urmă, Chaol se opri undeva la primul etaj. 
Încăperea dreptunghiulară uriaşă în care intrară era de 
mărimea Marii Săli de Bal. Aliniată cu stâlpi care 
susțineau un mezanin, podeaua era asemenea unei table 
de şah, în carouri albe şi negre, uşile din sticlă ce se 
înălţau până în tavan şi constituiau un perete erau 
deschise, draperiile transparente din voal fluturând în 
briza răcoroasă care sufla dinspre grădină. Majoritatea 
celorlalţi douăzeci şi trei de Campioni erau deja răspândiţi 
prin încăpere, sfătuindu-se cu cei care ar fi putut fi 


antrenorii sponsorilor lor. Toată lumea era atent 
supravegheată de către gărzi. Nimeni nu se sinchisi să o 
privească, excepţie făcând un tânăr oarecum chipeş, cu 
ochi cenuşii, care îi aruncă o jumătate de zâmbet înainte 
de a se întoarce la trasul cu arcul către o ţintă din capătul 
celălalt al camerei, cu o acuratețe nestingherită. Ea ridică 
bărbia şi cercetă un suport pentru arme. 

— Te aştepţi să folosesc un buzdugan la o oră după 
răsăritul soarelui? 

Şase gărzi apărură în pragul uşii, în urma lor, 
alăturându-se altor zeci care se aflau deja în încăpere, cu 
săbiile pregătite. 

— Dacă vei încerca ceva nesăbuit, îi şopti Chaol, ei vor fi 
aici. 

— Sunt doar un hoţ de bijuterii, îţi aminteşti? Se apropie 
de suport. Proastă, proastă decizie aceea de a lăsa toate 
armele la îndemână. Săbii, arcuri, târnăcoape, topoare, 
pumnale de vânătoare, macete, sulițe, cuțite... Deşi ea 
prefera iuţimea unui pumnal, era familiarizată cu fiecare 
armă de acolo. Privi în jurul ei prin camera spațioasă şi îşi 
ascunse grimasa. La fel şi ceilalţi competitori, se părea. In 
timp ce îi studia, zări o mişcare cu colţul ochiului. 

Cain intră în încăpere, marcat de două gărzi şi un bărbat 
masiv cu cicatrici, care trebuia să fi fost antrenorul său. Ea 
îşi îndreptă umerii, iar Cain veni direct spre ea, buzele 
sale groase despărţindu-se într-un zâmbet. 

— Bună dimineaţa! spuse el cu un glas dur şi iritant. 
Ochii lui întunecaţi îi studiară trupul, apoi poposiră din 
nou pe chipul ei. Credeam că ai fugit acasă până acum, 
continuă el. 

Ea îi aruncă un zâmbet ironic. 

— Distracţia de-abia acum începe, nu-i aşa? Cain îi 
întoarse zâmbetul şi se îndepărtă. 

Ar fi fost atât, atât de uşor. Atât de uşor să se 
răsucească, să îl apuce de gât şi să-l izbească apoi cu 
capul de podea. Nici nu realizase că tremura de furie până 
ce Chaol nu păşi în raza ei vizuală. 


— Păstrează-te pentru competiţie, spuse el încet, dar nu 
blând. 

— Îl voi ucide! şuieră ea printre dinţi. 

— Nu, nu o vei face. Dacă vrei să îi închizi gura, atunci 
rupe-l în bătaie. Este doar o brută din armata regelui, nu 
îţi irosi forţa urându-l. 

Ea îşi dădu ochii peste cap. 

— Îţi mulţumesc atât de mult pentru că ai intervenit în 
apărarea mea. 

— Nu ai nevoie de mine ca să te salvez. 

— Totuşi, ar fi fost drăguţ. 

— Îţi poţi purta singură bătăliile. Arătă cu sabia către 
suportul pentru arme. Alege una, spuse el. 

Ochii lui sclipiră de nerăbdare şi curiozitate în timp ce 
ea îşi dezlegă mantia şi o aruncă în urma sa. 

— Să vedem dacă poţi trece peste mândria ta. 

Îl va reduce ea la tăcere pe Cain - într-un mormânt 
nemarcat pentru eternitate. Dar momentan... îl va face pe 
Chaol să îşi înghită cuvintele. 

Toate armele erau elegant făurite şi licăreau în lumina 
soarelui. Celaena îşi elimină opţiunile una câte una, 
văzând fiecare armă prin perspectiva urmelor pe care le 
putea lăsa pe chipul căpitanului. 

Inima îi bătu cu putere în timp ce trecea cu degetul 
peste fiecare lamă şi peste mânere. Se trezi că nu se putea 
hotări între pumnalele de vânătoare şi o floretă minunată 
cu o gardă frumos lucrată. li putea scoate cu ea inima din 
piept de la o distanţă sigură. 

Sabia gemu în timp ce o scoase din suport şi o tinu în 
mâini. Era o sabie bună: puternică, fină, uşoară. Nu îi 
puneau un cuţit pentru unt la masă, dar o lăsau să pună 
mâna pe asta? 

„De ce să nu îl istovească puţin? “ 

Chaol îşi aruncă mantia peste a ei, trupul său tonifiat 
fiind expus prin țesătura neagră a cămăşii. Îşi scoase 
sabia. 

— În gardă! Se aşeză în poziţie defensivă, iar Celaena îl 
privi plictisită. 


Cine te crezi? Ce fel de persoană spune „în gardă“? 

— Nu îmi vei arăta mai întâi mişcările de bază? spuse ea 
suficient de încet încât doar el să poată auzi, lama săbiei 
sale legănându-se în mâna sa. Am stat în Endovier vreme 
de un an, înţelegi. E foarte posibil să fi uitat. 

— Din numărul mare de crime care au avut loc mă 
îndoiesc teribil că ai uitat ceva. 

— Acelea au fost opera unui târnăcop, spuse ea, şi 
zâmbetul îi deveni sălbatic. Tot ce aveam de făcut era să 
sparg capul unui om sau să-i înfig un topor în stomac. Din 
fericire, nu atrăgeau atenţia niciunuia dintre ceilalţi 
Campioni. Dacă tu consideri această barbarie egală cu 
arta scrimei... ce fel de lupte duci, Căpitane Westfall? Puse 
o mână liberă peste inimă şi închise ochii teatral. 

Cu o încruntare, Căpitanul Gărzii fandă. 

Dar ea deja aştepta de ceva timp, iar ochii i se 
deschiseră imediat ce cizmele lui răzuiră podeaua. Cu o 
răsucire a braţului, aduse sabia în poziţie defensivă, 
picioarele ei încordindu-se pentru impact, când oţelul se 
încinse. Sunetul fu straniu, oarecum mai dureros decât ar 
fi fost lovitura, dar Celaena nu se mai gândi la asta când 
Chaol atacă din nou, iar ea îi întâlni sabia, parând cu 
uşurinţă.  Braţele o  dureau, scuturate din toate 
încheieturile, dar continuă să lovească şi să pareze. 

Scrima era precum dansul - anumiţi paşi trebuiau 
urmaţi, altfel totul se destrăma. Odată ce Celaena prinse 
ritmul, toate mişcările îi reveniră în minte. Ceilalţi 
competitori se evaporară în umbre şi în lumina soarelui. 

— Bine, spuse el printre dinţi, blocându-i atacul în timp 
ce ea îl forţă să adopte o poziţie defensivă. Coapsele îi 
ardeau. Foarte bine, răsuflă el. 

El însuşi era destul de priceput - mai mult decât 
priceput, de fapt. Nu că ea i-ar mărturisi acest lucru. 

Cu un zăngănit, cele două săbii se întâlniră şi îşi 
împingeau unul altuia lamele. El era mai puternic, iar ea 
gemu din pricina forţei necesare pentru a-i ţine piept. Dar, 
oricât de puternic ar fi fost, nu era la fel de rapid. 


Se retrase şi îl fentă, picioarele ei mişcându-se pe podea 
cu graţia unei păsări. Luat prin surprindere, căpitanul avu 
timp doar să lovească, pararea sa eşuând. 

Ea se avântă înainte, braţul ei coborând din nou şi din 
nou, răsucindu-se şi întorcându-se, iubind durerea palidă 
din umăr în timp ce sabia ei se lovea de a lui. Celaena se 
mişca repede, asemenea unui dansator ritualic, asemenea 
unui şarpe în Deşertul Roşu, asemenea apei curgând din 
vârf de munte. 

El ţinu pasul, iar ea îi permise să avanseze înainte de a- 
şi ocupa poziţia. Chaol încercă să o ia prin surprindere cu 
o lovitură la faţă, dar furia se trezi, iar cotul se smuci şi 
atacă, izbindu-se în pumnul lui şi forțându-l să se retragă. 

— Ţine minte un lucru când te lupţi cu mine, Sardothien, 
gâfâi Chaol. Soarele licări în ochii săi căprui-aurii. 

— Hm? gemu ea, pregătindu-se să pareze ultimul atac. 

— Eu nu pierd. Rânji către Calaena, iar înainte ca ea să 
poată înţelege cuvintele, ceva îi lovi picioarele şi... 

Avu sentimentul dezgustător al căderii. Icni când spatele 
i se lovi de marmură, floreta zburându-i din mână. Chaol 
îndreptă sabia către inima ei. 

— Eu câştig, răsuflă el. 

Ea se ridică pe coate. 

— Ai fost nevoit să apelezi la piedică. Asta nu se poate 
numi victorie. 

— Nu eu sunt cel cu sabia îndreptată către inima mea. 

Sunetul armelor izbindu-se şi al răsuflării grele umplu 
aerul. Îşi îndreptă privirea către ceilalţi Campioni, care se 
aflau toţi în toiul duelurilor. Toţi, desigur, cu excepţia lui 
Cain. El rânjea larg către ea, iar Celaena îşi dezgoli dinţii. 

— Ai tehnică, spuse Chaol, dar unele dintre mişcările 
tale sunt încă indisciplinate. 

Ea rupse contactul vizual cu Cain şi se încruntă către 
Chaol. 

— Asta nu m-a împiedicat niciodată înainte să ucid, 
scuipă ea. 


Chaol chicoti, amuzat de iritarea ei şi îndreptă sabia 
către suportul de arme, permițându-i Celaenei să se ridice 
în picioare. 

— Alege alta, ceva diferit. Şi interesant. Ceva care să mă 
facă să transpir, te rog. 

— Vei transpira când te voi jupui de viu şi îţi voi strivi 
ochii cu picioarele, mormăi ea ridicând floreta. 

— Aşa te vreau! 

Azvârli de-a dreptul floreta în suport şi luă fără ezitare 
cuţitele de vânătoare. 

Vechile mele prietene. 

Un zâmbet maliţios i se întinse pe chip. 


CAPITOLUL 12 


În clipa în care Celaena era pe cale a se năpusti 
împreună cu pumnalele de vânătoare spre căpitan, cineva 
lovi în podea cu o suliță şi solicită atenţia încăperii. Ea se 
întoarse către locul de unde răsuna glasul şi zări la 
mezanin un bărbat îndesat şi chel. 

— Atenţia voastră acum, repetă bărbatul. Celaena privi 
către Chaol, care încuviinţă, luând cuţitele din mâinile ei şi 
se alăturară celorlalţi douăzeci şi trei de concurenţi 
adunaţi în jurul bărbatului. 

— Eu sunt Theodus Brullo, Maestrul Armelor şi arbitrul 
acestei competiţii. Desigur, regele nostru este ultimul 
arbitru al găştii voastre prăpădite, dar eu voi fi cel care va 
determina în fiecare zi dacă sunteţi potriviţi pentru a fi 
Campionul său. 

Işi mângâie mânerul săbiei, iar Celaena fu nevoită să 
admire superba lucrătură de aur a acestuia. 

— Sunt Maestrul Armelor aici de treizeci de ani şi 
locuiesc în castelul acesta de mai de mai bine de douăzeci 
şi cinci. Am antrenat mulţi lorzi şi cavaleri şi mulţi 
aspiranţi la titlul de Campion al Adarlanului. Va fi foarte 
greu să mă impresionati. 

Lângă Celaena, Chaol stătea cu umerii drepţi. Asasinei îi 
trecu prin cap că era posibil ca Brullo să îl fi antrenat pe 


căpitan. Având în vedere uşurinţa cu care Chaol îi ţinuse 
piept, dacă Brullo îl antrenase, atunci Maestrul Armelor 
trebuia să fie vrednic de titlul său. Ştia mai bine decât 
oricine să nu-i subestimeze pe oponenți bazându-se pe 
aparenţe. 

— Regele v-a spus deja tot ce trebuia să ştiţi despre 
această competiţie, spuse Brullo ţinându-şi mâinile la 
spate. Dar mă gândeam că sunteţi nerăbdători să aflaţi 
mai multe unii despre alţii. Arătă cu un deget grăsun către 
Cain. Tu. Care este numele tău, ocupaţia şi de unde ai 
venit aici? Şi să fiu sincer... ştiu că niciunul dintre voi nu 
este brutar sau lumânărar. 

Rânjetul insuportabil al lui Cain reveni. 

— Cain, soldat în armata regelui. Vin din Munţii Colț 
Alb. Desigur că de-acolo venea. Celaena auzise poveşti 
despre brutalitatea poporului din acea regiune şi-i văzuse 
pe câţiva dintre ei de aproape, chiar şi ferocitatea din ochii 
lor. Mulţi dintre ei se răsculaseră împotriva Adarlanului şi 
majoritatea sfârşiseră morţi. Ce-ar fi spus poporul său 
dacă l-ar fi văzut acum? Scrâşni din dinţi; ce ar spune 
oamenii din Terassen dacă ar vedea-o acum? 

Totuşi, Brullo fie nu ştia, fie nu îi păsa, pentru că nici 
măcar nu încuviinţă înainte de a trece la bărbatul din 
dreapta lui Cain. Celaena îl plăcu imediat. 

— lar tu? 

Un bărbat înalt şi zvelt, cu un păr blond şi rar, privi 
cercul şi zâmbi batjocoritor. 

— Xavier Forul. Maestru al Furturilor în Melisande. 
Maestru al Furturilor! Acel bărbat? Desigur, îşi dădu ea 
seama, probabil că înfăţişarea sa înşelătoare îl ajuta să se 
strecoare în case. 

Unul câte unul, ceilalţi douăzeci şi unu de concurenţi se 
prezentară. Mai erau încă şase soldaţi căliţi - toţi izgoniți 
din armată pentru comportament îndoielnic, care trebuie 
să fi fost cu adevărat îndoielnic, având în vedere că armata 
Adarlanului era renumită pentru cruzimea sa. Apoi mai 
erau ceilalţi trei hoţi - incluzându-l pe Nox Owen, cu părul 
negru şi ochii cenuşii, care îi aruncase zâmbete 


fermecătoare întreaga dimineaţă. Cei trei mercenari 
păreau pregătiţi să jupoaie pe cineva de viu, apoi mai erau 
cei doi criminali încătuşaţi. 

După cum sugera numele său, Bill Chastain, Mâncătorul 
de Ochi, mânca ochii victimelor sale. Arăta surprinzător de 
comun, cu păr castaniu, ten bronzat, talie medie, deşi 
Celaena încercă din răsputeri să nu se holbeze la 
cicatricea pătată ce îi brăzda gura. Celălalt criminal era 
Ned Clement, care timp de trei ani fusese numit Coasă, 
din pricina armei pe care o folosise pentru a tortura şi 
sfârteca preotese din temple. Era o minune că nu fuseseră 
executaţi până atunci, deşi, după tenul lor bronzat, 
Celaena socoti că petrecuseră anii de după capturarea lor 
zbătându-se sub soarele  Calacullei, sora sudică a 
Endovierului. 

Apoi urmară doi bărbaţi tăcuţi, cu cicatrici, care păreau 
a fi prieteni buni cu vreun tiran războinic dintr-un ţinut 
îndepărtat, apoi cei cinci asasini. 

Celaena uită imediat numele primilor patru: un băiat 
lungan, arogant; o brută; un bărbat dispreţuitor; şi un 
vorbe-goale plângăreţ care pretindea că avea o afinitate 
pentru cuțite. Nici măcar nu erau în Breasla Asasinilor - 
nu că Arobynn Hamei i-ar fi primit vreodată în ea. 
Calitatea de membru necesita ani întregi de antrenament 
şi realizări mai mult decât impresionante. În timp ce 
aceştia patru aveau, poate, talent le lipsea rafinamentul pe 
care Arobynn îl aprecia la adepţii săi. Celaena va trebui să 
fie cu ochii pe ei, dar cel puţin nu erau Asasinii Tăcuţi din 
dunele vânturate ale Deşertului Roşu. Aceia ar fi demni de 
ea - ar face-o să transpire puţin. Petrecuse o lună 
pregătindu-se cu ei într-o vară arzătoare, iar muşchii ei 
încă simțeau durerea la amintirea exerciţiilor sinistre de 
antrenament. 

Ultimul asasin, care îşi spunea Mormânt, o făcu să îşi ia 
un răgaz de gândire. Era subţirel şi scund, cu genul acela 
de privire răutăcioasă care îi face pe oameni să privească 
imediat în altă direcţie. Intrase în încăpere purtând lanţuri 
şi îi fuseseră scoase doar după ce gărzile sale - toate cinci 


- îi dăduseră un avertisment aspru. Chiar şi acum, stăteau 
cu ochii pe el, supraveghindu-l atent. Când se prezentă, 
Mormânt afişă un zâmbet libidinos. 

Dezgustul ei nu pieri când acesta îşi aruncă o privire 
peste trupul său. Un asemenea asasin nu se oprea 
niciodată doar la ucis. Nu dacă victima lui era femeie. Se 
forţă să-i înfrunte privirea indecentă. 

— Iar tu? spuse Brullo intervenind în gândurile sale. 

— Lillian Gordaina, spuse ea ţinând bărbia sus. Hoţ de 
bijuterii din Bellhaven. 

Câţiva dintre bărbaţi chicotiră, iar ea îşi încleştă dinţii. 
Şi-ar fi înghiţit chicotele dacă i-ar fi ştiut adevăratul nume, 
dacă ar fi ştiut că acest „hoţ de bijuterii” îi putea jupui de 
vii fără ajutorul unui cuţit. 

— Bine, spuse Brullo fluturând o mână. Aveţi cinci 
minute să puneţi armele deoparte şi să vă trageţi 
răsuflarea. Apoi vom face o alergare obligatoriu pentru a 
vedea cât de în formă sunteţi. Aceia dintre voi care nu pot 
alerga pe distanţa stabilită vor pleca acasă sau înapoi în 
închisoare unde v-au găsit putrezind sponsorii voştri. 
Primul vostru test are loc în cinci zile; consideraţi-ne 
binevoitori că nu este mai devreme. 

Cu aceste cuvinte, toată lumea se împrăştie, Campionii 
şuşotind cu antrenorii despre rivalul pe care îl considerau 
cea mai mare ameninţare. Cain sau Mormânt, cel mai 
probabil. Cu siguranţă nu un hoţ de bijuterii din Bellhaven. 
Chaol rămase lângă ea, privindu-i pe Campioni 
îndepărtându -se. Celaena nu petrecuse opt ani clădindu-şi 
o reputaţie şi un an trudind în Endovier pentru a fi 
denigrată astfel. 

— Dacă va trebui să spun din nou că sunt hoţ de 
bijuterii... 

Chaol ridică din sprâncene. 

— Ce vei face, mai exact? 

— Ştii cât de jignitor este să pretinzi să fii un hoţ 
neînsemnat dintr-un mic orăşel din Fenharrow? 

El îşi plecă privirea în podea, tăcută pentru un moment. 


— Eşti chiar atât de arogantă? Ea se încruntă, dar Chaol 
continuă. A fost o prostie să mă duelez cu tine acum. Voi 
recunoaşte că nu mă aşteptam să fii atât de bună. Din 
fericire, nimeni nu a observat. Şi vrei să ştii de ce, Lillian? 
Se apropie cu un pas, glasul lui coborând. Pentru că eşti o 
oarecare fetiţă drăguță. Pentru că eşti un hoţ neînsemnat 
de bijuterii dintr-un orăşel din Fenharrow. Priveşte în jur. 
Chaol se întoarse pe jumătate către ceilalţi Campioni. Se 
holbează cineva la tine? Vreunul dintre ei te scrutează din 
cap până în picioare? Nu. Pentru că nu reprezinţi o 
adevărată ameninţare. Pentru că nu stai între ei şi orice 
libertate sau bogăţie după care tânjesc. 

— Exact! Este jignitor! 

— Este inteligent, asta este. Şi vei rămâne discretă pe 
parcursul întregii competiţii. Nu vei excela şi nu îi vei 
zdrobi pe acei hoţi şi soldaţi, şi asasini anonimi. Vei 
rămâne ferm mediocră şi nimeni nu va privi în direcţia ta, 
pentru că nu eşti o ameninţare, pentru că ei cred că mai 
devreme sau mai târziu vei fi eliminată şi că ar trebui să îşi 
concentreze atenţia pe modalităţile de a scăpa de un 
Campion mai mare, mai puternic şi mai rapid precum 
Cain. Dar îi vei întrece, continuă Chaol. Iar când se vor 
trezi în dimineaţa duelului final şi vor afla că tu eşti rivalul 
lor şi că tu i-ai învins, expresiile de pe chipul lor vor 
compensa pentru toate insultele şi lipsa de atenţie de până 
atunci. Întinse mâna pentru a o conduce afară. Deci, ce ai 
de spus despre asta, Lillian Gordaina? 

— Pot să-mi port singură de grijă, spuse ea liniştită, 
luându-i mâna. Dar trebuie să spun că eşti genial, 
căpitane. Atât de genial, de fapt, încât ţi-aş putea oferi una 
dintre bijuteriile pe care plănuiesc să le fur de la regină 
astă-seară. 

Chaol chicoti şi se îndreptară către ieşire; afară îi 
aştepta concursul de alergare. 


Plămânii îi ardeau, iar picioarele îi erau de plumb, dar 
continuă să alerge, menţinându-şi poziţia în mijlocul 
colegilor Campioni. Brullo, Chaol şi ceilalţi antrenori 


împreună cu treizeci şi şase de gărzi înarmate îi urmau 
călare prin parcul de vânătoare. Câţiva dintre Campioni - 
Mormânt, Ned şi Bill - primiseră lanţuri mai lungi. 
Presupuse că era un privilegiu faptul că Westfall nu o 
încătuşase şi pe ea. Dar, spre surprinderea ei, Cain 
conducea plutonul şi era cu aproape zece metri înaintea 
celorlalţi. Cum era posibil să fie atât de rapid? 

Sunetul frunzelor zdrobite şi al răsuflărilor extenuate 
umplu aerul cald de toamnă, iar Celaena îşi menţinu 
privirea pe părul negru şi umed al hoţului dinaintea ei. Pas 
cu pas, inspira, expira. Trebuia să îşi amintească să respire 
în continuare. 

Inaintea tuturor, Cain dispăru după un colţ, 
îndreptându-se către nord - înapoi către castel. Asemenea 
unui stol de păsări, ceilalţi îl urmară. Pas cu pas, niciodată 
încetinind ritmul. Lasă-i pe toţi să stea cu ochii pe Cain, să 
comploteze împotriva lui. Ea nu avea nevoie să câştige 
cursa pentru a demonstra că era mai bună - era mai bună 
fără niciun fel de aprobare care putea veni din partea 
regelui! Genunchii îi tremurară, dar se menţinu pe poziţie. 
Alergarea se va sfârşi în curând. În curând. 

Nici măcar nu îndrăznise să privească în urmă pentru a 
vedea dacă vreunul dintre ei căzuse. Putea simţi privirea 
lui Chaol aţintită asupra sa, amintindu-i să rămână la 
mijloc. Cel puţin atâta încredere avea în ea. 

Copacii se despărţiră, dezvăluind terenul ce se întindea 
între parc şi grajduri. Sfârşitul cursei. Capul i se învârtea 
şi ar fi blestemat durerea aprigă ce îi străpungea trupul 
dacă ar fi avut aer pentru asta. Trebuia să stea la mijloc. 
Stai la mijloc. 

Cain încheie cursa şi ridică mâinile deasupra capului în 
semn de victorie. Mai alergă câţiva metri, încetinind pasul 
pentru a se domoli, iar antrenorul său aplaudă pentru el. 
Singurul răspuns al Celaenei fu să îşi menţină picioarele în 
mişcare. Doar câţiva metri rămaşi. Lumina câmpului 
deschis devenea din ce în ce mai intensă în timp ce se 
apropia. Stele îi licăreau înaintea ochilor, roind în privirea 
ei. Trebuia să stea la mijloc. Ani de antrenament cu 


Arobynn Hamei o învăţaseră pericolele renunţatului mult 
prea uşor. 

Apoi trecu de copaci, iar câmpul deschis o înconjură 
într-o explozie de spaţiu şi iarbă, şi cer albastru. Bărbaţii 
dinaintea ei încetiniră şi se opriră. Era tot ce putea face 
pentru a evita prăbuşirea în genunchi, dar îşi încetini 
picioarele, încet, încet, încet, îşi făcu picioarele să meargă, 
respiră sacadat în timp ce stelele continuau să danseze 
înaintea ochilor săi. 

— Bun, spuse Brullo, strunindu-şi calul şi scrutând pe 
cei care se întorseseră printre primii. Luaţi apă. Mai avem 
antrenamente după asta. 

Printre petele care îi înceţoşau privirea, îl zări pe Chaol 
oprindu-şi calul. Picioarele ei se mişcară din inerție către 
el, apoi pe lângă el, înapoi către pădure. 

— Unde mergi? 

— Mi-am scăpat inelul acolo, minţi ea, făcând efortul de 
a părea cât mai răvăşită. Lasă-mi un moment să îl găsesc. 
Neaşteptând aprobarea lui, intră printre copaci spre 
rânjetele Campionilor care o auziseră. După zgomotele din 
apropiere, ştiu că un alt Campion avea aceeaşi problemă. 
Păşi în ascunzişul tufişurilor, împiedicându-se în timp ce 
lumea se întuneca şi se lumina, şi învârtea. De-abia căzu în 
genunchi că şi vomită. 

Vărsă până ce nu mai rămase nimic. Campionul răvăşit 
trecu pe lângă ea. Pe picioare tremurânde, se sprijini de 
un copac din apropiere şi se îndreptă de mijloc. Il găsi pe 
căpitanul Westfall stând pe marginea aleii, privind-o cu 
buzele încreţite. 

Îşi şterse buzele cu dosul încheieturii şi nu îi adresă nici- 
un cuvânt, apoi ieşi din pădure. 


CAPITOLUL 13 


Era ora prânzului când Brullo le dădu liber pentru restul 
zilei; a spune că Celaenei îi era foame ar fi fost o afirmaţie 
modestă. Mâncase deja jumătate de porţie, îndesându-şi în 
gură carne şi pâine, când uşa sufrageriei se deschise. 

— Ce faci aici? întrebă ea cu gura plină. 


— Poftim? spuse Căpitanul Gărzii luând un loc la masă. 

Îşi schimbase hainele şi făcuse o baie. Trase un platou 
cu somon către el şi îşi umplu farfuria. Celaena avea o 
expresie dezgustată, strâmbând din nas. Nu îţi place 
somonul? întrebă Chaol. 

— Urăsc peştele. Prefer să mor decât să îl mănânc. 

— Asta este surprinzător, spuse el luând o îmbucătură. 

— De ce? 

— Pentru că miroşi precum unul. 

Ea deschise gura pentru a expune îmbucătura de pâine 
şi carne pe care o mesteca. El clătină din cap. 

— Poate că lupţi bine, dar manierele tale sunt un 
dezastru. Cealena aşteptă ca el să menţioneze momentul 
în care vomitase mai devreme, dar el nu continuă. 

— Pot vorbi şi mă pot comporta asemenea unei doamne, 
dacă îmi face plăcere. 

— Atunci îţi sugerez să începi să faci asta. După o 
pauză, Chaol întrebă: Cum te bucuri de libertatea ta 
temporară? 

— Este o remarcă meschină sau o întrebare sinceră? 

El luă o muşcătură din peşte. 

— Oricare variantă preferi. 

Fereastra dezvăluia cerul după-amiezii, uşor palid, dar 
încă minunat. 

— Îmi place, în mare parte. În special acum că am cărţi 
de citit oricând mă încui tu aici. Nu mă aştept să înţelegi. 

— Dimpotrivă. Poate că nu am atât de mult timp la 
dispoziţie pentru citit asemenea ţie şi lui Dorian, dar asta 
nu înseamnă că iubesc mai puţin cărţile. 

Celaena muşcă dintr-un măr. Era acrişor, cu o uşoară 
tentă dulceagă. 

— Oh? Şi ce cărţi îţi plac? El numi câteva, iar ea clipi. Ei 
bine, sunt alegeri bune - cele mai multe. Ce altceva? 
întrebă ea şi astfel o oră trecu pe nesimţite, purtându-i pe 
aripile conversaţiei. Deodată, ceasul bătu ora unu, iar el se 
ridică. 

— Îţi poţi petrece după-amiaza în orice fel doreşti, spuse 
Chaol. 


— Unde pleci? 

— Să îmi odihnesc picioarele şi plămânii. 

— Da, bine, să sperăm că vei citi ceva de calitate înainte 
de a te vedea din nou. 

El adulmecă aerul în timp ce părăsi încăperea. 

— Să sperăm că vei face o baie înainte de a te vedea din 
nou. 

Oftând, Celaena îşi chemă slujnicele pentru a-i pregăti 
baia. O după-amiază de citit pe balcon era ademenitoare. 


În următoarea dimineaţă, uşa dormitorului Celaenei se 
deschise şi un tropăit familiar răsună prin cameră. Chaol 
Westfall se opri când o găsi pe asasină agăţată de pragul 
de sus al uşii, ridicându-se în mod repetat în sus pentru a 
atinge cu bărbia bara de lemn. Sudoarea îi îmbiba maioul 
şi se prelingea în firicele subţiri pe pielea ei palidă. Se 
antrena deja de o oră. Braţele îi tremurau cu fiecare 
ridicare. 

Deşi trebuia să pretindă că se afla la mijlocul gloatei, nu 
avea niciun motiv să se antreneze ca şi cum aceea ar fi fost 
adevărata ei poziţie. Chiar dacă fiecare exerciţiu îi făcea 
trupul să strige să se oprească. Nu îşi ieşise chiar atât de 
mult din formă - la urma urmei, târnăcopul ei fusese foarte 
greu. Şi cu siguranţă nu avea nimic de-a face cu ceilalţi 
concurenţi care o întrecuseră ieri la cursă. 

Deja avea un avantaj. Pur şi simplu trebuia să se 
detaşeze mai mult. 

Nu îşi întrerupse exerciţiul în timp ce îi zâmbi, gâfâind 
printre dinţii încleştaţi. Spre surprinderea ei, Chaol îi 
întoarse zâmbetul. 


În după-amiaza aceea se dezlănţui o furtună, iar Chaol îi 
permise Celaenei să se plimbe prin castel împreună cu el 
după ce terminase antrenamentul pe acea zi alături de 
ceilalţi Campioni. Deşi el vorbea destul de puţin, ea se 
bucura din plin de faptul că ieşise din cameră, îmbrăcată 
într-una dintre rochiile noi - o rochie adorabilă, dintr-o 
mătase de culoarea liliacului, cu dantelă de un roz palid şi 


mărgele sidefii. Apoi dădură un colţ şi aproape că se 
ciocniră cu Kaltain Rompier. Asasina s-ar fi strâmbat, dar 
uită cu totul de Kaltain când privirea îi căzu pe 
însoţitoarea acesteia. Era o femeie Eyliwe. 

Semeaţă, înaltă şi suplă, fiecare dintre trăsăturile sale 
fiind perfect definite şi fine. Rochia ei albă şi largă 
contrasta cu pielea cafenie şi catifelată, iar mare parte din 
pieptul şi gâtul ei era acoperită de o platoşă aurie. Brăţări 
de aur şi fildeş îi licăreau la încheieturi, iar picioarele îi 
erau protejate de sandale, deasupra lor purtând, brățări 
asortate pentru glezne. O diademă subţire din fire de aur 
şi pietre preţioase îi împodobea fruntea. Era însoţită de 
două gărzi, înarmate până în dinţi cu pumnale şi săbii 
Eyliwe, ambele  studiindu-i pe Chaol şi Celaena 
îndeaproape, analizând ameninţarea. 

Fata Eyliwe era o prinţesă. 

— Căpitane Westfall! spuse Kaltain şi făcu o reverență. 
Alături de ea, un bărbat scund, îmbrăcat în veşmintele 
negru cu roşu ale unui consilier, făcu o plecăciune înaintea 
perechii. 

Prinţesa Eyliwe rămase perfect nemişcată, studiindu-i 
precaută din ochii ei căprui pe Celaena şi pe însoţitorul 
acesteia. Celaena îi oferi un zâmbet discret, iar prinţesa 
păşi mai aproape, gărzile ei încordându-se uşor. Se mişca 
cu o graţie naturală. 

Kaltain gesticulă către prinţesă, antipatia citindu-i-se pe 
chipul frumos. 

— Aceasta este Alteța Sa Regală, prinţesa Nehemia 
Ytger din Eyliwe. 

Chaol făcu o plecăciune joasă. Prinţesa încuviinţă, de- 
abia plecându-şi bărbia. Celaena cunoştea acel nume, îi 
auzise adeseori pe sclavii Eyliwe din Endovier mândrindu- 
se cu frumuseţea şi curajul Nehemiei. Nehemia, Lumina 
din Eyliwe, cea care îi va salva de la nenorocire. Nehemia, 
cea care într-o bună zi ar putea reprezenta o ameninţare 
pentru stăpânirea regelui Adarlanului asupra ţării sale, 
când ea va urca pe tron. Nehemia, spuneau ei, cea care 


trimitea pe furiş informaţii şi provizii grupurilor răzvrătite 
ce se ascundeau în Eyliwe. Dar ce căuta ea aici? 

— Şi Lady Lillian, adăugă brusc Kaltain. 

Celaena făcu cea mai joasă reverență fără a se prăbuşi 
şi spuse în Eyliwe: 

— Bine aţi venit în Rifthold, înălţimea Voastră! 

Prinţesa Nehemia zâmbi discret, iar ceilalţi rămaseră cu 
gurile căscate. Consilierul sclipea, ştergându-şi sudoarea 
de pe frunte. De ce nu o trimiseseră pe Nehemia la prinţul 
moştenitor sau chiar la Perrington? De ce era prinţesa 
însoţită prin castel de către Kaltain Rompier? 

— Îţi mulţumesc, răspunse prinţesa cu un glas suav. 

— Îmi imaginez că aţi avut o călătorie lungă, continuă 
Celaena în Eyliwe. Aţi sosit astăzi, Alteță? 

Gărzile Nehemiei făcură un schimb de priviri, iar 
sprâncenele prinţesei se ridicară uşor. Nu foarte mulţi 
nordici vorbeau limba ei. 

— Da, iar regina a trimis-o pe aceasta - Nehemia făcu 
un semn cu capul către Kaltain - să îmi arate împrejurimile 
împreună cu viermele acela transpirat. Prinţesa miji ochii 
către consilierul scund, care îşi freca mâinile şi îşi 
tampona fruntea cu o batistă. Poate că el ştia ce fel de 
ameninţare reprezenta Nehemia; dar de ce să o aducă la 
castel? 

Celaena îşi plimbă limba peste dinţi, încercând să nu 
râdă. 

— Pare puţin agitat. Trebuia să schimbe subiectul, altfel 
nu s-ar mai fi putut abţine din râs. Ce părere ai despre 
castel? 

— Este cel mai prostesc lucru pe care l-am văzut 
vreodată, spuse Nehemia privind tavanul de parcă ar fi 
putut vedea prin piatră secţiunile de sticlă. Mai degrabă aş 
intra într-un castel construit din nisip. 

Chaol le privea oarecum neîncrezător. 

— Mă tem că nu am înţeles un cuvânt din ceea ceai 
spus, le întrerupse Kaltain. Celaena încercă să nu îşi dea 
ochii peste cap - uitase că femeia se afla acolo. 


— Noi, spuse prinţesa, încercând să vorbească în limba 
comună, vorbeam cu vremea. 

— Despre vreme, o corectă cu asprime Kaltain. 

— Măsoară-ţi cuvintele! izbucni Celaena înainte să 
gândească. 

Kaltain îi trimise Celaenei un zâmbet discret, dar 
răutăcios. 

— Dacă se află aici pentru a învăţa despre noi şi 
obiceiurile noastre, atunci trebuie să o corectez astfel 
încât să nu pară ridicolă. 

Pentru a învăţa despre ei sau din cu totul alt motiv? 
Chipul prinţesei şi ale gărzilor sale erau indescifrabile. 

— Înălţimea Voastră, spuse Chaol păşind înainte, o 
mişcare subtilă pentru a interveni între Celaena şi 
Nehemia. Faceţi un tur al castelului? 

Nehemia medită asupra cuvintelor, apoi o privi pe 
Celaena, cu sprâncenele ridicate, de parcă ar fi aşteptat 
deja o traducere până acum. Un zâmbet se ivi în colţul 
buzelor  Celaenei. Nu era de mirare că bărbatul din 
consiliu transpira atât de abundent. Nehemia era o forţă 
de luat în calcul. Celaena traduse întrebarea lui Chaol cu 
uşurinţă. 

— Dacă tu consideri structura asta nebunească a fi un 
castel, răspunse Nehemia. 

Celaena se întoarse către Chaol. 

— Spune că da. 

— Nu ştiam că atât de multe cuvinte pot însemna unul 
singur, spuse Kaltain cu falsă simpatie. Celaena îşi înfipse 
unghiile în palme. 

„lti voi smulge părul din cap.“ 

Chaol făcu încă un pas către Nehemia, interpunându-se 
eficient între Celaena şi Kaltain. Inteligent bărbat. Işi puse 
o mână pe piept. 

— Alteță, eu sunt Căpitanul Gărzii Regale. Vă rog, 
permiteţi-mi să vă însoțesc. 

Celaena traduse din nou cuvintele căpitanului, iar 
prinţesa încuviinţă. 


— Scapă de ea, îi spuse cu hotărâre Celaenei, apoi 
flutură o mână către Kaltain. Îmi displace caracterul ei. 

— Eşti liberă, îi spuse Celaena lui Kaltain, afişând un 
zâmbet larg. Prinţesa este extenuată de compania ta. 

Kaltain tresări. 

— Dar regina... 

— Dacă aceasta este dorinţa Alteţei Sale, atunci va fi 
îndeplinită, o întrerupse Chaol. Deşi trăsăturile sale erau 
mascate de rigorile protocolului, Celaena putea jura că 
zărise un licăr de amuzament în ochii lui. Îşi dori să îl 
îmbrăţişeze. Nu se deranjă să îşi ia rămas-bun de la 
Kaltain, în timp ce prinţesa şi consilierul li se alăturară şi 
înaintară pe coridor, lăsând-o în urmă pe domniţa 
spumegând de furie. 

— Toate femeile voastre de curte sunt asemenea ei? o 
întrebă prinţesa pe Celaena în Eyliwe. 

— Precum Kaltain? Din nefericire, Alteța Voastră. 

Nehemia o examină pe asasină, iar Celaena ştiu că îi 
studia hainele, mersul, ţinuta - tot ceea ce Celaena 
studiase ea însăşi deja la prinţesă. 

— Dar tu... tu nu eşti ca ele. Cum de ştii să vorbeşti 
Eyliwe atât de bine? 

— Eu, se gândi Celaena la o minciună, am studiat limba 
pentru câţiva ani. 

— Ai un accent de ţară. Acest lucru se învaţă din cărţi? 

— Am cunoscut o femeie din Eyliwe care m-a învăţat. 

— O sclavă de-a ta? Tonul i se ascuţi, iar Chaol îşi 
îndreptă privirea către ele. 

— Nu, spuse grăbită Celaena. Nu cred în exploatarea 
sclavilor. Ceva îi întoarse stomacul la gândul tuturor 
acelor sclavi rămaşi în  Endovier, acelor oameni 
condamnaţi să sufere până la moarte. Doar pentru că ea 
părăsise Endovierul, asta nu însemna că Endovierul 
încetase să existe. 

Glasul Nehemiei era din nou blând. 

— Atunci eşti foarte diferită faţă de companionii tăi de la 
curte. 


Celaena apucă doar să încuviinţeze către prinţesă, apoi 
îşi întoarseră atenţia către coridorul din faţă. Servitori şi 
slujitoare treceau pe lângă ele, căscând ochii la vederea 
prinţesei şi a gărzilor sale. După un moment de tăcere, 
Celaena îşi îndreptă umerii. 

— De ce vă aflaţi în Rifthold, dacă îmi permiteţi 
întrebarea? Adăugă: Alteță. 

— Nu este nevoie să te oboseşti să îmi spui aşa. Prinţesa 
se juca cu una dintre brăţările de aur de la încheietura 
mâinii. Am venit la cererea tatălui meu, regele din Eyliwe, 
ca să învăţ limba voastră şi obiceiurile pentru a-mi putea 
servi mai bine poporul şi ţara. 

Având în vedere cele auzite despre Nehemia, Celaena 
bănui că acesta nu era singurul motiv, dar zâmbi politicos 
şi spuse: 

— Cât timp veţi rămâne în Rifthold? 

— Până când tatăl meu va trimite din nou oameni după 
mine. Încetă să se mai joace cu brăţara şi se încruntă 
văzând ploaia bătând în ferestre. Dacă am noroc, voi 
rămâne aici doar până la primăvară. Asta dacă tatăl meu 
nu decide că un bărbat din Adarlan ar putea fi un soţ 
potrivit pentru mine, iar atunci voi rămâne aici până ce 
această chestiune va fi stabilită. Observând iritarea din 
ochii prinţesei, Celaena simţi o fărâmă de milă pentru 
oricare bărbat ar fi ales tatăl său. 

Un gând îi trecu prin minte, iar Celaena îşi înclină capul 
într-o parte. 

— Cu cine v-aţi putea mărita? Prinţul Dorian? Era 
indiscretă şi puţin impertinentă şi regretă întrebarea din 
secunda în care o rostise. 

Dar Nehemia doar strâmbă din nas. 

— Băiatul acela drăguţ? Mi-a zâmbit de mult prea multe 
ori şi ar trebui să vezi cum le face cu ochiul celorlalte 
femei de la curte. Eu vreau un soţ care să încălzească 
patul meu, şi numai al meu. Privi pieziş către asasină, 
examinând-o iarăşi din cap până în picioare. Celaena zări 
ochii prinţesei zăbovind asupra câtorva cicatrici de pe 
mâinile sale. De unde eşti, Lillian? 


Celaena îşi ascunde cu nonşalanţă mâinile în faldurile 
rochiei. 

— Bellhaven - un oraş în Fenharrow. Este un port de 
pescuit. Miroase groaznic. 

Asta nu era o minciună. De fiecare dată când vizitase 
Bellhavenul cu vreo misiune, duhoarea de peşte o făcuse 
să îşi ţină respiraţia când ajungea în apropierea docurilor. 

Prinţesa chicoti. 

— Riftholdul miroase oribil. Prea mulţi oameni. Cel puţin 
în Banjali, soarele arde totul. Iar râul din jurul palatului 
tatălui meu miroase a flori de lotus. 

Chaol îşi drese glasul, în mod evident plictisindu-se să 
fie exclus din conversaţie, iar Celaena rânji către el. 

— Nu fi atât de ursuz, spuse ea în limba comună. 
Trebuie să o mulţumim pe prinţesă. 

— Nu te mai umfla în pene, spuse el. Puse o mână pe 
mânerul săbiei, iar gărzile Nehemiei se apropiară şi mai 
mult de el. Deşi Chaol era Căpitanul Gărzii, Celaena nu se 
îndoi nicio secundă că gărzile Nehemiei l-ar fi pus la 
pământ dacă devenea o ameninţare. Doar o conduceam 
înapoi la consiliul regelui. O să am o discuţie cu ei despre 
faptul că i-au permis lui Kaltain să îi arate împrejurimile. 

— Vânezi? întrerupse Nehemia în Eyliwe. 

— Eu? Prinţesa încuviinţă. A... eu, nu, spuse Celaena, 
apoi vorbi din nou în Eyliwe. Îmi place mai mult să citesc. 

Nehemia privi spre ferestrele biciuite de ploaie. 

— Majoritatea cărţilor noastre au ars în urmă cu cinci 
ani, când Adarlanul ne-a invadat. Nu a contat dacă erau 
cărţi despre magie - vocea îi cobori la rostirea cuvântului, 
deşi Chaol şi consilierul nu o puteau înţelege - sau despre 
istorie. Au ars bibliotecile cu totul, odată cu muzee şi 
universităţi... 

O durere familiară îi împunse pieptul. Celaena 
încuviinţă. 

— Eyliwe nu a fost singura ţară unde s-a întâmplat asta. 

Ceva rece şi dureros licări în ochii Nehemiei. 

— Acum, majoritatea cărţilor pe care le primim sunt din 
Adarlan - într-o limbă pe care de-abia o pot înţelege. Asta 


trebuie să învăţ cât timp sunt aici. Sunt atât de multe 
lucruri. Lovi cu piciorul în podea, bijuteriile ei zăngănind. 
Şi urăsc pantofii ăştia! Şi rochia asta mizerabilă! Nu îmi 
pasă dacă este mătase din Eyliwe şi că se presupune că ar 
trebui să îmi reprezint regatul - materialul mi-a produs 
mâncărimi încă de când l-am îmbrăcat! Privi rochia 
elaborată a Celaenei. Cum poţi suporta să porţi chestia aia 
enormă? 

Celaena îşi netezi poalele rochiei. 

— Ca să fiu sinceră, îmi zdrobeşte coastele. 

— Ei, bine, cel puţin nu sunt singura care suferă, spuse 
Nehemia. Chaol se opri înaintea unei uşi şi le ordonă celor 
şase gardieni postați acolo să le păzească pe cele două şi 
pe gărzile prinţesei. 

— Ce face? întrebă Nehemia. 

— Te înapoiază consiliului şi se asigură că nu vei mai fi 
însoţită de Kaltain de-acum înainte. 

Umerii Nehemiei se posomorâră uşor. 

— Sunt aici doar de o zi şi deja îmi doresc să plec. 
Suspină intens şi se întoarse spre fereastră, de parcă ar fi 
putut vedea drumul înapoi către Eyliwe. Brusc, apucă 
mâna Celaenei şi o strânse. Degetele îi erau surprinzător 
de bătătorite - în toate punctele în care s-ar putea odihni 
mânerul unei săbii sau al unui pumnal. Ochii Celaenei îi 
întâlniră pe cei ai prinţesei, iar ea îi eliberă mâna. 

„Poate că zvonurile privind asocierea ei cu rebelii din 
Eyliwe erau adevărate...“ 

— Îmi vei ţine companie cât voi sta aici, Lady Lillian? 
Celaena clipi auzind cererea - simțindu-se, totuşi onorată. 

— Desigur. Când voi fi disponibilă, vă voi însoţi cu drag. 

— Am însoțitori. Imi doresc pe cineva cu care să 
vorbesc. Celaena nu se putu abţine - radia. Chaol intră din 
nou pe coridor şi făcu o plecăciune înaintea prinţesei. 

— Consiliul doreşte să vă vadă. Celaena traduse. 
Nehemia gemu, dar îi mulţumi lui Chaol înainte de a se 
întoarce către Celaena. 

— Mă bucur că ne-am cunoscut, Lady Lillian, spuse ea, 
ochii sclipindu-i. Pacea fie cu tine! 


— Şi cu tine, murmură asasina, privind-o îndepărtându- 
se. Nu avusese niciodată mulţi prieteni, iar cei pe care îi 
avusese o dezamăgiseră destul de des. Uneori cu 
consecinţe devastatoare, după cum învățase în vara aceea 
petrecută cu Asasinul Tăcut din Deşertul Roşu. După 
aceea, jurase să nu mai aibă niciodată încredere în fete, 
mai ales în cele cu planuri şi putere proprie. Fete care ar 
face orice pentru a obţine ceea ce îşi doresc. 

Dar, pe măsură ce uşa se închidea în urma trenei ivorie 
a prinţesei Eyliwe, Celaena se întrebă dacă se înşela. 


Chaol Westfall o privi pe asasină mâncând, ochii ei 
poposind de pe o farfurie pe alta. De îndată ce ajunsese în 
camera sa, se dezbrăcase de rochie, iar acum purta un 
capot trandafiriu ce îi venea de minune. 

— Eşti teribil de tăcut azi, spuse ea cu gura plină. Nu se 
oprea niciodată din mâncat? Mânca mai mult decât orice 
cunoştinţă de-a lui. Primea multe feluri de mâncare la 
fiecare masă. Încântat de prinţesa Nehemia? adăugă ea. 
Cuvintele de-abia puteau fi desluşite prin mestecatul său. 

— Fata aceea încăpăţânată? Chaol regretă remarca 
imediat ce ochii Celaenei se mijiră. 

Urma o predică, iar el nu avea deloc chef să fie tratat de 
sus. Avea lucruri mai importante pe cap. Inainte de a pleca 
în această dimineaţă, regele nu îl luase în călătorie pe 
niciunul dintre soldaţii propuşi de el şi refuzase să îi spună 
încotro merge şi să accepte oferta lui de a-l însoţi. 

În plus, câţiva câini regali de vânătoare dispăruseră, iar 
rămăşiţele lor pe jumătate mâncate fuseseră găsite în 
aripa nordică a palatului. Asta era îngrijorător; cine ar face 
un lucru atât de grotesc? 

— Şi ce este în neregulă cu fetele încăpăţânate? insistă 
ea. În afară de faptul că nu sunt nişte nătăfleţe tari de cap 
care deschid gura doar pentru a da ordine şi a bârfi? 

— Pur şi simplu prefer un alt tip de femeie. 

Din fericire, spusese lucrul potrivit, întrucât Celaena îşi 
flutură genele. 

— Şi ce fel de femeie ar fi? 


— Nu o asasină arogantă. 

Ea se îmbufnă. 

— Să presupunem că nu aş fi o asasină. Atunci m-ai fi 
plăcut? 

— Nu. 

— Ai prefera-o pe Lady Kaltain? 

— Nu fi neghioabă. 

Era uşor să fie răutăcios, dar devenea mult prea uşor să 
fie amabil. Muşcă din pâine. Ea îl privi, cu capul înclinat. 
Uneori, Chaol simţea că îl privea asemenea unei pisici care 
urmăreşte un şoarece. Se întreba cât va mai dura până se 
va năpusti asupra lui. 

— Te holbezi, căpitane. 

Chaol aproape că îşi ceru scuze, dar se opri. Ea era o 
asasină arogantă, vulgară şi total impertinentă. Îşi dorea 
ca lunile să zboare, ea să fie numită Campion, apoi, odată 
ce anii de datorie vor fi trecut, să plece. Nu dormise prea 
bine de când o aduseseră din Endovier. 

— Ai mâncare între dinţi, spuse el. Ea se scobi cu o 
unghie şi întoarse capul spre fereastră. Ploaia se prelingea 
pe geam. Oare privea ploaia sau ceva dincolo de ea? 

El sorbi din pocal. În ciuda aroganţei ei, era inteligentă, 
relativ amabilă şi oarecum fermecătoare. Dar unde era 
răutatea aceea întunecată? De ce nu se arăta astfel încât 
el să o arunce în temniţă şi să anuleze competiţia asta 
ridicolă? Ea avea ceva măreț şi ucigător, iar lui nu îi 
plăcea asta. 

Va fi pregătit - când va veni timpul, va fi în aşteptare. Se 
întrebă care dintre ei va supravieţui. 


CAPITOLUL 14 


În următoarele patru zile, Celaena se trezi înainte de 
ivirea zorilor pentru a se antrena în camera ei, folosind 
orice avea la îndemână - scaune, cadrul uşii, chiar şi bilele 
de biliard şi tacurile. Bilele constituiau unelte uimitoare de 
echilibrare. În zori, de obicei Chaol îşi făcea apariţia la 
micul dejun. După aceea, alergau împreună prin parcul de 


vânătoare. Toamna sosise de-a binelea, iar vântul purta 
mirosul frunzelor uscate şi al zăpezii. Chaol nu scotea 
niciodată un cuvânt când ea se apleca, având mâinile pe 
genunchi, şi vomita micul dejun, nici nu comenta asupra 
faptului că pe zi ce trece ea putea alerga mai mult şi mai 
mult fără să se oprească. 

Odată ce îşi terminau alergarea, se antrenau într-o 
cameră privată, departe de ochii rivalilor ei. Asta până 
când ea se prăbuşea pe podea şi se plângea că era pe 
punctul de a muri de foame şi oboseală. In timpul lecţiilor, 
cuţitele rămăseseră favoritele Celaenei, dar ajunsese să 
îndrăgească toiagul din lemn; evident, avea legătură cu 
faptul că îl putea lovi în voie pe căpitan, fără să îi reteze 
vreun braţ. De la prima întâlnire cu prinţesa Nehemia, nu 
o mai văzuse şi nici nu mai auzise de ea - nici măcar din 
pălăvrăgelile slujnicelor. 

Chaol o însoțea întotdeauna la masa de prânz, apoi ea se 
alătura celorlalţi Campioni pentru alte câteva ore de 
antrenament sub privirea vigilentă a lui Brullo. 
Majoritatea antrenamentelor erau utile doar pentru a se 
asigura că ştiau să mânuiască armele. Iar ea, desigur, îşi 
ţinea capul plecat tot timpul, făcând suficient cât să evite 
criticile lui Brullo, dar nu suficient pentru a atrage laudele 
sale, asemenea lui Cain. 

Cain. Cât îl ura! Practic, Brullo îl venera - chiar şi 
ceilalţi Campioni îl salutau respectuos când trecea. Nimeni 
nu se deranja să comenteze despre cât de perfectă era 
forma în care era ea. Oare aşa se simţiseră ceilalţi asasini 
din Breasla Asasinilor în toţi acei ani petrecuţi în care ea 
acaparase atenţia lui Arobynn Hamei? Dar aici îi era greu 
să se concentreze cu Cain prin preajmă, rânjind şi 
tachinând-o, aşteptând ca ea să facă o greşeală. Celaena 
spera ca el să nu îi distragă atenţia la primul test 
eliminatoriu. Brullo nu le dăduse niciun indiciu în legătură 
cu natura probei, iar Chaol era la fel de neinformat. 

În ziua dinaintea primului test, Celaena ştiu că ceva era 
în neregulă cu mult timp înainte de a ajunge în sala de 
antrenament. Chaol nu venise la micul dejun, dar trimisese 


gărzi pentru a o escorta la antrenament, unde exersă pe 
cont propriu. Nu apăru nici la prânz, iar Celaena îşi punea 
zeci de întrebări. 

Fără Chaol lângă ea, se rezemă de un stâlp, privindu-i 
pe concurenţi sosind unul câte unul, flancaţi de gărzile şi 
antrenorii lor. Brullo nu era acolo - încă un lucru straniu. 
Iar astăzi erau mult prea multe gărzi în încăpere. 

— Despre ce crezi că este vorba? o întrebă Nox Owen, 
tânărul hoţ din Perranth, venind în spatele ei. 

După ce se dovedise a fi oarecum talentat, mulţi dintre 
ceilalţi competitori căutaseră să afle mai multe despre el, 
dar Nox preferase să ţină totul pentru el. 

— Căpitanul Westfall nu m-a antrenat în dimineaţa asta, 
spuse ea. Ce era greşit în a recunoaşte asta? 

Nox întinse mâna. 

— Nox Owen. 

— Ştiu cine eşti, spuse ea, dar îi strânse mâna oricum. 
Strânsoarea lui fu fermă, iar mâna lui - aspră şi brăzdată 
de cicatrici. 

— Bun. M-am simţit puţin cam invizibil cu matahala aia 
făcând pe grozavul în ultimele zile. Bărbia sa indică 
direcția lui Cain, care tocmai îşi examina bicepşii 
proeminenti. Un inel grosolan, cu o piatră de un negru 
fluorescent, sclipea pe degetul lui - era straniu că îl purta 
la antrenament. Nox continuă: L-ai văzut pe Verin? Arată 
de parcă i-ar fi rău. Indică spre hoţul pe care Celaena îşi 
dorea să îl nimicească. În mod obişnuit, locul lui Verin era 
prin preajma lui Cain, tachinându-i pe ceilalţi Campioni. 
Dar astăzi stătea singur lângă fereastră, cu chipul palid şi 
ochii larg deschişi. 

— L-am auzit vorbind cu Cain, spuse un glas timid din 
apropierea lor, iar cei doi îl văzură pe Pelor, cel mai tânăr 
dintre asasini, stând lângă ei. Petrecuse jumătate de zi 
privindu-l pe Pelor, iar în timp ce ea doar pretindea că este 
de nivel mediocru, lui chiar i-ar fi prins bine puţină 
pregătire. 

„Asasin. Serios? Nici măcar nu i se îngroşase vocea. 
Oare cum a ajuns aici?“ 


— Ce a spus? Nox îşi băgă mâinile în buzunare. Hainele 
sale nu erau atât de jerpelite ca ale celorlalţi competitori; 
întrucât auzise de el însemna că trebuia să fi fost un bun 
hoţ în Perranth. 

Chipul pistruiat al lui Pelor păli puţin. 

— Bill Chastain - Mâncătorul de Ochi - a fost găsit mort 
de dimineaţă. 

Un Campion era mort? Şi încă un ucigaş renumit. 

— Cum? ceru ea să ştie. 

Pelor înghiţi în sec. 

— Verin a spus că nu a fost deloc plăcut. Ca şi cum 
cineva l-ar fi spintecat. A trecut pe lângă cadavru în 
drumul său spre sală. Nox înjură în barbă, iar Celaena îi 
studie pe ceilalţi Campioni. Tăcerea se lăsase peste 
încăpere, iar ei stăteau în grupuri, şoptind. Povestea lui 
Verin se răspândea rapid. Pelor continuă. A spus că trupul 
lui Chastain era ferfeniță. 

Un fior îi cutremură şira spinării, dar Celaena clătină 
din cap, chiar atunci când un gardian intră şi spuse că 
Brullo ordonase să se antreneze şi să exersese orice 
doreau. Având nevoie să îşi distragă atenţia de la imaginea 
care deja se forma în mintea sa, Celaena nu se deranjă să 
îşi ia rămas-bun de la Nox şi Pelor şi se îndreptă către 
suportul de arme şi luă o centură cu cuțite pentru 
aruncare. 

Ocupă un loc lângă ţinta arcaşilor; Nox i se alătură un 
moment mai târziu şi începu să arunce cuţitele la ţintă. 
Lovi al doilea inel, dar cuţitele lui nu se apropiau niciodată 
de centru. Priceperea lui la cuțite nu se compara nici pe 
departe cu talentul său de arcaş. 

Ea scoase un cuţit de la centură. Cine ar fi ucis un 
Campion într-un mod atât de brutal? Şi cum scăpase dacă 
lăsase trupul pe coridor? Acest castel mişuna de gărzi. Un 
Campion era mort, chiar cu o zi înainte de primul lor test; 
oare va deveni un obicei? _ 

Focaliză punctul mic şi negru din centrul țintei. Işi 
încetini răsuflarea, îşi  încordă braţul,  lăsându-şi 
încheietura să se relaxeze. Sunetele celorlalţi Campioni se 


stinseră. Întunericul centrului țintei o atrăgea. Răsuflând 
trimise cuțitul într-acolo. 

Sclipi, asemenea unei stele căzătoare de oţel. Un 
zâmbet sinistru îi apăru pe buze când pumnalul nimeri în 
plin. 

Lângă ea, Nox înjură când pumnalul său lovi al treilea 
inel, iar zâmbetul ei se lărgi, în ciuda cadavrului ciopârţit 
care zăcea undeva în castel. 

Celaena scoase un alt pumnal, dar se opri când Verin 
strigă către ea din ringul unde se duela cu Cain. 

— Trucurile de circ nu îţi sunt de mare folos când eşti 
Campionul regelui. Ea îşi aţinti privirea către el, dar 
rămase poziționată spre ţintă. Ţi-ar prinde mai bine dacă 
ai sta culcată, învățând trucuri folositoare pentru femei. 
De fapt, te pot învăţa eu câteva diseară, dacă vrei. Râse, 
iar Cain îl urmă. Celaena strânse mânerul pumnalului 
dureros de tare. 

— Nu-i asculta, murmură Nox şi aruncă încă un cuţit, 
ratând din nou ţinta. Ăştia nu ar şti ce să facă cu o femeie 
nici dacă una ar intra complet goală în dormitorul lor. 

Celaena aruncă pumnalul, iar lama scoase un clinchet 
când se înfipse la un milimetru de cel pe care îl aruncase 
înainte. 

Sprâncenele negre ale lui Nox se ridicară, evidenţiindu-i 
ochii cenuşii. Nu putea avea mai mult de douăzeci şi cinci 
de ani. 

— Ai o ţintă uimitoare. 

— Pentru o fată? îl provocă ea. 

— Nu, spuse el şi aruncă un alt pumnal. Pentru oricine. 
Pumnalul rată din nou. Merse până la ţintă, smulgând 
toate cele şase cuțite şi punându-le în teacă înainte de a se 
întoarce la linia de aruncare. Celaena îşi drese glasul. 

— Stai greşit, spuse ea suficient de şoptit încât ceilalţi 
Campioni să nu poată auzi. Şi ţii incorect încheietura. 

Nox îşi plecă braţul. Celaena adoptă poziţia de tragere. 

— Picioarele aşa, spuse ea. El o studie pentru un 
moment, apoi îşi poziţionă picioarele în mod asemănător. 
Îndoaie uşor genunchii. Umerii înapoi; relaxează-ţi 


încheietura. Aruncă atunci când expiri. Ea făcu o 
demonstraţie pentru el, iar pumnalul îşi găsi ţinta. 

— Arată-mi din nou, spuse Nox apreciativ. 

Ea îi arătă şi nimeri ţinta. Apoi îşi folosi mâna stângă 
pentru a arunca şi îşi reprimă strigătul de bucurie când 
lama despică mânerul unui alt pumnal. 

Nox se concentră asupra țintei ridicând uşor braţul. 

— Ei, bine, tocmai m-ai făcut de ruşine, spuse el râzând 
pe sub bărbie şi ridicând mai sus pumnalul. 

— Relaxează-ţi şi mai mult încheieturile, fu replica 
Celaenei. Totul ţine de modul în care cuțitul ţâşneşte din 
mâna ta. 

Nox se supuse, trăgând adânc aer în piept, iar pumnalul 
său zbură. Nu lovi ţinta, dar nimeri în interiorul cercului. 
Ridică din sprâncene. 

— Asta este o îmbunătăţire. 

— Una mică, spuse ea şi rămase pe loc în timp ce el 
adună cuţitele din cele două ţinte şi i le înapoie pe ale sale. 
Ea le puse în teaca de la curea. Eşti din Perranth, corect? 
întrebă ea. Deşi nu fusese niciodată în Perranth, al doilea 
mare oraş din Terrasen, menţiunea ținutului său natal încă 
îi provoca un fior de teamă şi vinovăţie. Trecuseră zece ani 
de când familia regală fusese măcelărită, zece ani de când 
armata regelui Adarlanului îi invadase, zece ani de când 
Terrasen pierise tăcut şi cu capul plecat. Nu trebuia să fi 
pomenit de el - de fapt, nu ştia de ce vorbise. 

Îşi dresă trăsăturile într-un interes politicos când Nox 
încuviinţă. 

— De fapt, asta este prima dată când părăsesc 
Perranthul. Tu ai spus că eşti din Bellhaven, nu-i aşa? 

— Tatăl meu este negustor, minţi ea. 

— Şi ce părere are că fiica sa fură bijuterii? 

Ea afişă un zâmbet şi aruncă un cuţit către ţintă. 

— Nu mă va primi acasă pentru multă vreme, asta este 
sigur. 

— Ah, atunci eşti pe mâini bune, totuşi. Ai cel mai bun 
antrenor dintre toţi. L-am văzut alergând în zori. Eu 
trebuie să îl implor pe al meu să lase sticla din mână şi să 


îmi permită să mă antrenez în afara lecţiilor. Înclină capul 
spre antrenorul lui, care stătea rezemat de perete, cu 
gluga mantiei trasă peste ochi. Doarme iar, adăugă Nox. 

— Uneori, Căpitanul Gărzii este o pacoste, spuse ea 
aruncând încă un pumnal, dar ai dreptate, este cel mai 
bun. 

Nox rămase tăcut pentru un moment, apoi spuse: 

— Data viitoare, înainte de a ne alege perechi pentru 
antrenamente, caută-mă, bine? 

— De ce? Celaena vru să ia un alt pumnal, dar descoperi 
că îşi golise din nou stocul. 

Nox aruncă un alt cuţit, iar de data asta nimeri ţinta. 

— Pentru că pariez aurul că tu vei câştiga competiţia 
asta blestemată. 

Ea zâmbi timid. 

— Să sperăm că nu vei fi eliminat la testul de mâine. Îşi 
plimbă privirea prin sala de antrenamente, căutând orice 
semn al provocării care urma să aibă loc în dimineaţa 
următoare, dar nu observă nimic ieşit din comun. Ceilalţi 
concurenţi rămaseră tăcuţi - cu excepţia lui Cain şi Verin - 
şi mulţi dintre ei erau albi ca varul. Şi să sperăm că 
niciunul din noi nu sfârşeşte precum Mâncătorul de Ochi, 
adăugă Celaena şi vorbi serios. 


— Tu nu te ocupi şi cu altceva în afară de citit? spuse 
Chaol. Ea tresări din fotoliul său de pe balcon când el luă 
un loc lângă ea. Lumina după-amiezii târzii îi încălzea 
chipul, iar briza înmiresmată a toamnei îi flutura prin părul 
despletit. 

Celaena scoase limba. 

— Nu ar trebui să investighezi uciderea Mâncătorului de 
Ochi? Chaol nu venea niciodată în camera ei după prânz. 

Ceva întunecat îi străbătu privirea. 

— Asta nu te priveşte pe tine. Şi nu încerca să obţii 
detalii despre asta de la mine, adăugă el când ea deschise 
gura. El arătă spre cartea din poala ei. Am văzut la prânz 
că citeşti Vântul şi Ploaia şi am uitat să te întreb ce părere 
ai. 


Oare el chiar venise să discute despre o carte, deşi 
cadavrul unui campion fusese găsit în dimineaţa aceea? 

— Este puţin cam încărcată, recunoscu ea ridicând 
volumul castaniu din poală. Când el nu răspunse, Celaena 
întrebă: De ce te afli aici, sincer? 

— Am avut o zi lungă. 

Ea îşi masă un loc dureros la genunchi. 

— Din pricina crimei? 

— Pentru că prinţul m-a târât într-o întrunire a 
consiliului, care a durat trei ore, spuse el, un muşchi din 
maxilarul său tresărind. 

— Credeam că înălţimea Sa este prietenul tău. 

— Este. 

— De cât timp sunteţi prieteni? 

El tăcu, iar Celaena ştiu că antrenorul său se gândea la 
cum ar fi putut ea folosi această informaţie împotriva lui, 
cântărind riscul de a-i spune adevărul. Era pe cale de a se 
răsti la el când Chaol răspunse: 

— De când eram mici. Eram singurii băieţi de vârsta 
noastră din castel - de rang înalt. Luam lecţii împreună, ne 
jucam împreună, ne antrenam împreună. Dar când aveam 
treisprezece ani, tatăl meu a decis ca familia noastră să se 
mute înapoi în Anielle. 

— Oraşul de pe Lacul Argintiu? Cumva avea sens că 
familia lui Chaol domnea peste Anielle. Cetăţenii de acolo 
erau războinici din naştere şi fuseseră apărători împotriva 
hoardelor de sălbatici din munţii Colţ Alb timp de multe 
generaţii. Din fericire, lucrurile deveniseră mai uşoare 
pentru războinicii din Anielle în ultimii zece ani; poporul 
din munţi fusese printre primele popoare distruse de către 
armata cotropitoare a Adarlanului şi foarte rar rebelii lor 
ajungeau în sclavie. Celaena auzise poveşti despre bărbaţii 
din munte luând viaţa soțiilor şi copiilor, apoi pe a lor, 
pentru a nu fi capturati de cei din Adarlan. Gândul că el ar 
lupta împotriva a sute dintre ei - împotriva bărbaţilor 
asemenea lui Cain - îi produse o stare de greață. 

— Da, spuse Chaol, jucându-se cu cuțitul lung de 
vânătoare de la centura sa. Am fost forţat să mă alătur 


Consiliului Regal, asemenea tatălui meu; el îşi dorea ca eu 
să petrec ceva timp în sânul poporului meu şi să învăţ... 
orice ar învăţa un consilier. A spus că, din moment ce 
armata regelui se afla atunci în munţi, ne putem reorienta 
interesele de la lupta împotriva oamenilor munţilor la 
politică. Ochii săi aurii erau distanţi. Dar îmi era dor de 
Rifthold, continuă el. 

— Aşa că ai fugit? Celaena era uimită de cât de multe îi 
povestea Chaol - nu refuzase să îi spună despre el în 
călătoria lor dinspre Endovier? 

— Să fug? Chaol chicoti. Nu. Dorian l-a convins pe 
Căpitanul Gărzii să mă ia drept ucenic, cu ajutorul lui 
Brullo. Aşa că am abdicat şi-am cedat titul de Lord al 
Aniellei fratelui meu şi am plecat a doua zi. 

Tăcerea căpitanului sugera ceea ce el nu putea spune. 
Că tatăl său nu obiectase. Dar mama sa? Chaol trase 
adânc aer în piept. 

— Dar tu? întrebă el. 

Celaena îşi încrucişa braţele. 

— Credeam că nu vrei să ştii nimic despre mine. 

Un zâmbet fantomatic traversă buzele lui Chaol în timp 
ce privea cerul topindu-se în pete de portocaliu. 

— Ce părere au părinţii tăi despre faptul că fiica lor este 
Asasina Adarlanului? 

— Părinţii mei sunt morţi, spuse ea. Au murit când 
aveam opt ani. 

— Deci tu... 

Inima îi bubuia în piept. 

— M-am născut în Terrasen, apoi am devenit asasin, 
apoi am ajuns în Endovier, şi acum sunt aici. Şi asta este 
tot. 

Tăcerea căzu; apoi el întrebă: 

— De unde ai cicatricea de pe mâna dreaptă? Nu era 
nevoie ca ea să privească fâşia zimţată ce îi traversa mâna, 
chiar deasupra încheieturii. Îşi flexă degetele. 

— Când aveam doisprezece ani, Arobynn Hamei a decis 
că nu eram nici pe departe atât de pricepută la mânuirea 
săbiei cu mâna stângă. Aşa că mi-a dat de ales: fie îmi 


rupea el mâna dreaptă, fie o făceam eu însămi. Amintirea 
fantomatică a durerii năprasnice îi străbătu mâna. În acea 
noapte, mi-am pus mâna în pragul unei uşi şi am trântit 
uşa peste ea. Am avut o rană deschisă şi mi-am rupt două 
oase. A durat luni până să se vindece - luni în care mi-am 
putut folosi doar mâna stângă. Îi aruncă lui Chaol un 
zâmbet maliţios. Pun pariu că Brullo nu ţi-a făcut niciodată 
asta. 

— Nu, spuse el încet. Nu, n-a făcut-o. Îşi drese vocea şi 
se ridică. Primul test este mâine. Eşti pregătită? 

— Desigur, minţi ea. 

El rămase în picioare pentru încă un moment, studiind- 
O. 

— Ne vedem mâine-dimineaţă, spuse el şi plecă. În 
liniştea care urmă plecării sale, Celaena medită la 
povestea lui, modul în care era atât de diferită de a sa, dar 
totuşi atât de similară, îşi cuprinse trupul cu brațele, un 
vânt rece răscolindu-i faldurile rochiei. 


CAPITOLUL 15 


Deşi nu recunoscuse niciodată, Celaena nu ştia la ce să 
se aştepte de la primul lor test. După tot antrenamentul 
din ultimele cinci zile şi exercițiile cu diferite arme şi 
tehnici, corpul o durea. Alt lucru pe care nu l-ar fi 
recunoscut niciodată, deşi îi era aproape imposibil să 
ascundă durerea din membre. Când Celaena şi Chaol 
păşiră în uriaşa sală în dimineaţa următoare, ea aruncă o 
privire asupra rivalilor săi şi îşi aminti că nu era singura 
care nu avea habar la ce să se aştepte. O draperie neagră 
şi impunătoare acoperea jumătate din încăpere, 
obturându-le vederea. Orice era în spatele acelei draperii, 
îşi dădu seama, urma să decidă soarta unuia dintre ei. 
Zarva obişnuită fusese înlocuită cu o tăcere agitată şi, în 
loc să discute despre asta, concurenţii stăteau tăcuţi lângă 
antrenorii lor. Ea rămase aproape de Chaol, ca de obicei. 
Însă sponsorii de la mezanin, urmărind ce se petrecea pe 
podeaua alb-negru de dedesubt nu erau un lucru obişnuit. 


Gâtul i se încleştă când privirea ei o întâlni pe a prinţului 
moştenitor. În afară de faptul că îi trimisese cărţi, ea nu 
mai ştiuse de el de la întâlnirea cu regele. El îi aruncă un 
zâmbet, acei ochi de safir licărind în lumina dimineţii. Ea îi 
oferi un zâmbet timid în schimb şi îşi mută privirea din 
direcţia sa. 

Brullo stătea lângă cortină, cu o mână pe sabie, iar 
Celaena studie întreaga scenă. Cineva păşi lângă ea. Ştiu 
cine era dinainte ca el să vorbească. 

— E puţin cam teatral, nu crezi? 

Il privi pieziş pe Nox. Chaol deveni încordat şi ea îl 
putea simţi analizându-l îndeaproape pe hoţ, fără îndoială 
întrebându-se dacă ea şi Nox puneau la cale vreun plan de 
evadare care ar fi inclus moartea fiecărui membru al 
familiei regale. 

— După cinci zile de antrenament asiduu, răspunse ea 
încet, în parte conştientă că destul de puţini oameni 
vorbeau în sală, mă bucur de puţină emotie şi curiozitate. 

Nox chicoti. 

— Ce crezi că este? întrebă el. 

Ea ridică din umeri, menţinându-şi atenţia asupra 
cortinei. Din ce în ce mai mulţi competitori soseau, iar în 
curând ceasul bătea ora nouă - ora de începere. Chiar 
dacă ar fi ştiut ce se afla dincolo de cortină, cu siguranţă 
nu l-ar fi putut ajuta. 

— Să sperăm că este o haită de lupi mâncători de 
oameni pe care trebuie să îi doborâm cu mâinile goale. 
Acum îl privi direct în ochi, cu jumătate de zâmbet pe 
buze. Nu ar fi distractiv? 

Chaol îşi drese cu subtilitate glasul. Acum nu era 
momentul să stea de vorbă. Celaena îşi băgă mâinile în 
buzunarele pantalonilor negri. 

— Mult noroc! îi ură ea lui Nox înainte de a se îndrepta 
către cortină, Chaol urmând-o îndeaproape. Când ajunseră 
suficient de departe, Celaena îl întrebă şoptit: Nu ai idee 
ce se află sub cortină? Chaol clătină din cap. 

Asasina îşi ajusta cureaua roasă din piele care îi atârna 
pe şolduri. Era genul de curea menită să suporte greutatea 


mai multor arme. Lipsa greutăţii de acum îi amintea de 
ceea ce pierduse şi ce avea să câştige. Moartea de ieri a 
Mâncătorului de Ochi fusese cu noroc dintr-un singur 
punct de vedere, un om în minus cu care să se întreacă. 

Aruncă o privire spre Dorian. Probabil că de acolo, de 
sus, el putea să vadă ce se afla dincolo de cortină. De ce să 
nu o ajute să trişeze puţin? Işi mută atenţia asupra 
celorlalţi sponsori - nobili purtând haine rafinate - şi 
scrâşni din dinţi la vederea lui Perrington. El rânji când îl 
zări pe Cain, care îşi întindea braţele musculoase. Oare 
deja îi spusese lui Cain ce se afla după draperie? 

Brullo îşi drese glasul. 

— Atenţie acum! strigă el. Toţi competitorii încercară să 
pară calmi în timp ce acesta se îndrepta spre centrul 
cortinei. Primul vostru test a sosit. Rânji larg, ca şi cum 
ceea ce se afla în spatele cortinei avea să îi chinuie teribil. 
După cum a ordonat Majestatea Sa, unul dintre voi va fi 
eliminat astăzi, unul dintre voi se va dovedi nevrednic. 

„Termină odată cu asta!“ gândi Celaena, maxilarul 
încleştându-i-se. 

De parcă i-ar fi citit gândurile, Brullo pocni din degete, 
iar un gardian de lângă perete trase cortina. Centimetru 
cu centimetru până ce... 

Celaena îşi suprimă un hohot de râs. Tir cu arcul? Era 
un concurs de tir cu arcul? _ 

— Regulile sunt simple, spuse Brullo. În spatele său, 
cinci ţinte erau împrăştiate la diferite distanţe de-a lungul 
peretelui. 

Aveţi cinci trageri - una pe ţintă. Cel cu cea mai proastă 
ţintă pleacă acasă. 

Câţiva concurenţi începură să murmure, dar era tot 
ceea ce putea face Celaena pentru a-şi ascunde bucuria. 
Din nefericire, Cain nu se deranjase să îşi ascundă rânjetul 
triumfător. De ce nu putuse fi el Campionul găsit mort? 

— Veţi trage pe rând, spuse Brullo, iar în spatele lor doi 
soldaţi aduseră un cărucior cu arcuri şi tolbe cu săgeți. 
Formaţi un şir lângă masă pentru a vă stabili ordinea. 
Testul începe acum. 


Celaena se aştepta ca ei să se grăbească spre masa 
lungă, încărcată cu arcuri şi săgeți identice, dar aparent 
niciunul dintre ceilalţi douăzeci şi unu de competitori nu 
se grăbea foarte mult să ajungă acasă. Celaena se 
pregătea să se alăture şirului, dar Chaol o prinse de umăr. 

— NU face pe grozava! o avertiză el. 

Ea afişă un zâmbet dulce şi îi îndepărtă degetele de pe 
umăr. 

— Voi încerca să nu fac asta, spuse ea şi se alătură 
şirului. 


Câtă încredere din partea lor să le dea săgeți, chiar dacă 
vârfurile lor erau boante. Un capăt rotunjit nu însemna că 
nu se puteau înfige în gâtul lui Perrington sau al lui 
Dorian, dacă voia. 

Deşi gândul era plăcut, Celaena îşi menţinu atenţia 
asupra competitorilor. Cu douăzeci şi unu de Campioni şi 
câte cinci trageri de fiecare, testul avea să dureze mult. 
Graţie lui Chaol, nimerise în capătul şirului - nu chiar 
ultima, dar a treia de la sfârşit. Suficient de în spate încât 
să fie nevoită să îi privească pe ceilalţi trăgând înaintea sa, 
inclusiv pe Cain. 

Ceilalţi concurenţi se descurcară destul de bine. Ţintele 
circulare uriaşe erau compuse din cinci inele colorate - 
galben marcând interiorul, cu doar un punct mic şi negru 
în centru. Fiecare ţintă devenea mai mică pe măsură ce 
era amplasată mai în spate, şi, pentru că încăperea era 
atât de lungă, ţinta finală se afla la aproape şaptezeci de 
metri distanţă. 

Celaena îşi trecu degetele peste curbura fină a arcului 
său din tisă. Trasul cu arcul fusese printre primele lucruri 
pe care o învățase Arobynn - elementul de bază al 
antrenamentului oricărui asasin. Doi dintre asasini o 
demonstrară cu uşurinţă. Deşi nu loviseră în plin, iar 
tragerile lor deveneau mai neîndemânatice pe măsură ce 
ţintele se îndepărtau, orice ar fi fost maeştrii lor, ştiuseră 
ce îi învăţaseră. 


Pelor, asasinul lungan, nu era încă suficient de puternic 
pentru a manevra un arc mare şi de-abia nimeri de câteva 
ori. Când îşi termină toate încercările, ochii îi sclipiră 
resemnaţi, Campionii chicotiră, iar Cain râse cel mai tare. 

Privirea lui Brullo era severă. 

— Nu te-a învăţat nimeni niciodată cum să foloseşti un 
arc, băiete? 

Pelor ridică privirea, încruntându-se la Maestrul 
Armelor cu o obrăznicie surprinzătoare. 

— Sunt mult mai priceput la otrăvuri. 

— Otrăvuri! Brullo ridică mâinile în aer. Regele vrea un 
Campion, iar tu nu poţi ochi nici măcar o vacă dintr-o 
cireada! Maestrul armelor îi făcu lui Pelor semn să plece. 
Ceilalţi Campioni râseră din nou, iar Celaena nu îşi dorea 
nimic mai mult decât să râdă împreună cu ei. Dar Pelor 
trase adânc aer în piept, umerii relaxându-i-se, şi se 
alătură celorlalţi concurenţi care terminaseră testul. Dacă 
sfârşea prin a fi eliminat, unde îl duceau? La închisoare 
sau într-o altă gură de iad? Celaenei îi păru rău pentru 
băiat. Tragerile lui nu fuseseră chiar atât de rele. 

De fapt, Nox fu cel care o surprinse cel mai mult, cu 
două lovituri în plin de la distanţele cele mai apropiate şi 
ultimele două încercări la limita inelului central. Poate că 
ar trebui să îl ia în considerare pentru o alianţă. Din modul 
în care ceilalţi competitori îl priveau în timp ce se îndrepta 
către capătul încăperii, Celaena ştiu că şi ei se gândeau la 
acelaşi lucru. 

Mormânt, asasinul respingător, se descurcă bine, socoti 
ea. Patru nimerite din plin, iar lovitura finală la marginea 
inelului ultracentral. Dar apoi Cain se afişă în dreptul liniei 
albe din capătul încăperii, îşi încordă arcul şi trase. 

Din nou şi din nou, şi din nou, în câteva secunde. Iar 
când sunetul ultimei lovituri răsună prin camera deodată 
tăcută, Celaena simţi cum stomacul i se întoarce pe dos. 
Cinci ţinte în plin. 

Singura ei consolare fu că niciuna dintre lovituri nu 
nimerise punctul negru - centrul absolut. Una fusese pe- 
aproape, totuşi. 


Dintr-un oarecare motiv, şirul începu să avanseze rapid. 
Nu se putea gândi decât la Cain - Cain aplaudat de 
Perrington, Cain bătut pe spate de Brullo, Cain primind 
toată lauda şi atenţia, nu pentru că era un munte de 
muşchi, ci pentru că o merita. 

Deodată, Celaena se trezi stând la linia albă, privind 
întinderea vastă a încăperii dinaintea ei. Câţiva dintre 
bărbaţi chicotiră, iar ea îşi păstră capul sus, luând de 
peste umăr o săgeată şi fixând-o în arcul său. 

Făcuse câteva antrenamente cu arcul în urmă cu câteva 
zile şi se descurcase excelent. Sau cât de excelent se putea 
descurca fără a atrage atenţia cuiva. lar ea ucisese oameni 
de la o distanţă mult mai mare decât cea mai îndepărtată 
țintă. Lovituri curate. Direct în gât. 

Incercă să înghită, dar gura îi era uscată. 

„Eu sunt Celaena Sardothien, Asasinul Adarlanului. 
Dacă aceşti bărbaţi ar şti cine sunt, ar înceta să mai râdă. 
Eu sunt Celaena Sardothien. Voi câştiga. Nu îmi va fi 
teamă.“ 

Trase arcul înapoi, muşchii din braţul său resimţind 
efortul. Işi scoase din minte orice sunet, orice mişcare, 
orice zgomot cu excepţia răsuflărilor sale în timp ce 
focaliză prima ţintă. Trase aer în piept. Expirând, lăsă 
săgeata să zboare. În plin. 

Încleştarea stomacului său se domoli şi răsuflă pe nas. 
Nu era centrul absolut, dar oricum nu ţintise către acela. 

Câţiva bărbaţi încetară să mai râdă, dar ea nu îi luă în 
seamă în timp ce fixă o altă săgeată şi trase către cea de-a 
doua ţintă. Ţintise către marginea inelului ultracentral, pe 
care îl lovi cu o precizie mortală. Putea face un întreg cerc 
din săgeți, dacă dorea. Şi dacă avea suficientă muniţie. 

Mai nimeri încă o dată în plin pe a treia ţintă - ţintind 
către margine, dar nimerind în interior. Procedă la fel la a 
patra ţintă, dar tinti în partea opusă. Acolo unde tintea, 
săgeata se şi înfigea. 

Intinzând mâna după ultima săgeată, îl auzi pe unul 
dintre rivali, un mercenar roşcat pe nume Renault, 


chicotind. Strânse arcul suficient de tare încât lemnul să 
geamă şi îl trase înapoi pentru ultima lovitură. 

Ţinta era acum puţin mai mult decât un amestec de 
culori, atât de îndepărtată încât punctul central era un 
grăunte de nisip în imensitatea camerei. Nu putea vedea 
micul punct din centru - punctul pe care nimeni nu reuşise 
încă să îl atingă, nici măcar Cain. Braţul Celaenei tremură 
de efort întinzând coarda puţin mai în spate. Trase. 

Săgeata lovi centrul absolut, spulberând punctul negru. 
Toţi se opriră din râs. 

Nimeni nu îi adresă vreun cuvânt când se îndepărtă de 
linia albă şi îşi puse arcul înapoi în cărucior. Chaol doar se 
încruntă către ea - evident, nu fusese atât de modestă -, 
dar Dorian zâmbi. Ea oftă şi li se alătură celorlalţi 
concurenţi care aşteptau ca proba să ia sfârşit, stând 
destul de departe de ei. 

Când marcajele lor fură comparate de către Brullo 
însuşi, unul dintre soldaţii armatei, nu tânărul Pelor, sfârşi 
eliminat. Deşi în niciun caz nu pierduse, Celaena nu putea 
suporta - sub niciun chip nu putea suporta - sentimentul 
că, de fapt, nu câştigase nimic. 


CAPITOLUL 16 

În ciuda încercării sale de a-şi controla respiraţia, 
Celaena gâfâia alergând alături de Chaol în parcul de 
vânătoare. Dacă el era obosit, nu o arăta, cu excepţia 
licărului de sudoare de pe chip şi a cămăşii îmbibate. 

Alergau spre un deal, vârful acestuia încă fiind ascuns în 
ceața dimineţii. Picioarele i se înmuiară la vederea pantei 
înclinate, iar stomacul i se urcă în gât. Celaena gâfâi tare 
pentru a-i atrage atenţia lui Chaol înainte de a încetini şi a- 
şi arunca braţele în jurul unui copac. 

Răsuflarea îi cutremura pieptul, iar Celaena se ţinu 
strâns de trunchi în timp ce vomită. Ura căldura lacrimilor 
ce i se prelingeau din ochi, dar nu le putea şterge şi 
vomită din nou. Chaol stătea în apropiere, privind. Celaena 
îşi sprijini fruntea de un braţ, calmându-şi răsuflarea, 
îndemnându-şi trupul să se liniştească.. Trecuseră trei zile 


de la primul test, zece de la sosirea ei în Rifthold, iar ea 
încă nu era în formă. Următoarea eliminare era în patru 
zile şi, deşi antrenamentul îşi reluase cursul normal, ea 
începuse să se trezească puţin mai devreme decât de 
obicei. Nu va pierde în faţa lui Cain sau a lui Renault, sau 
a oricăruia dintre ei. 

— Ai terminat? întrebă Chaol. Ea ridică privirea pentru a 
se încrunta la el, dar totul se învârtea în jur şi vomită din 
nou. Ţi-am spus să nu mănânci înainte să plecăm. 

— Ai terminat cu atitudinea asta îngâmfată? 

— Ai terminat cu vărsarea maţelor? 

— Momentan, se răsti ea. Poate că data viitoare nu voi 
mai fi atât de curtenitoare şi voi vomita pe tine. 

— Dacă mă poţi prinde, spuse el cu jumătate de zâmbet. 

Îşi dorea să îi smulgă zâmbetul de pe chip, dar, când 
făcu un pas, genunchii o trădară şi îşi sprijini din nou 
mâinile de copac, aşteptând ca stomacul să i se revolte din 
nou. Cu colţul ochiului îl zări privindu-i spatele, care îi era 
expus prin cămaşa îmbibată cu sudoare. Se ridică. 

— Îţi face plăcere să te uiţi la cicatricile mele? 

El îşi muşcă buza de jos. 

— Când le-ai căpătat pe astea? Celaena ştiu că se 
referea la cele trei urme enorme care îi traversau spatele. 

— Când crezi? spuse ea. El nu răspunse, iar ea privi în 
sus, către bolta de frunze de deasupra lor. Briza dimineţii 
le zburli, smulgând câteva de pe ramurile scheletice. Pe 
alea trei, continuă ea, le am din prima zi în Endovier. 

— Ce-ai făcut să le meriţi? 

— Să le merit? râse ascuţit. Nimeni nu merită să fie 
biciuit asemenea unui animal. Chaol deschise gura, dar ea 
nu îl lăsă să vorbească. Am ajuns în Endovier, iar ei m-au 
târât în mijlocul ocnei şi m-au legat între stâlpii de eşafod. 
Douăzeci şi una de lovituri de bici. Ea se holbă la el fără să 
îl vadă în întregime, iar cerul cenuşiu căpătă culoarea 
întunecată a Endovierului şi vuietul vântului deveni 
suspinele sclavilor. Asta a fost înainte de a mă împrieteni 
cu câţiva dintre ceilalţi sclavi şi am petrecut acea primă 
noapte întrebându-mă dacă voi rezista până dimineaţă, 


dacă spatele mi se va infecta sau dacă voi sângera şi voi 
muri înainte de a şti ce se petrece. 

— Nu te-a ajutat nimeni? 

— Doar a doua zi de dimineaţă. O tânără femeie mi-a 
strecurat o cutie cu unguent în timp ce aşteptam la coadă 
pentru micul dejun. Nu am apucat niciodată să îi 
mulţumesc. Mai târziu în ziua aceea, patru supraveghetori 
au violat-o şi au ucis-o. Celaena îşi încleştă pumnii; ochii o 
înţepau. În ziua în care mi-am ieşit din fire, continuă ea, m- 
am oprit la postul lor din mină ca să-i răsplătesc pentru 
ceea ce i-au făcut. Au murit prea repede. 

— Dar erai o femeie în Endovier, spuse Chaol, vocea lui 
fiind dură şi calmă. Nimeni niciodată... se bâlbâi, incapabil 
a rosti cuvântul. 

Ea îi oferi un zâmbet timid şi amar. 

— În primul rând, se temeau de mine. Iar după ziua în 
care aproape am atins zidul, niciunul dintre ei nu a mai 
îndrăznit să se apropie de mine. Dar, dacă un gardian 
încerca să fie prea prietenos... ei, bine, devenea exemplul 
care le amintea celorlalţi că puteam la fel de uşor să îmi 
pierd cumpătul, dacă asta simţeam. Vântul se învolbură în 
jurul lor, smulgându-i şuviţe de păr din cosiţa împletită. 
Nu era nevoie să dea glas celeilalte suspiciuni - aceea că 
poate, cumva, Arobynn îi mituise pe gardienii din Endovier 
pentru siguranţa ei. Fiecare supravieţuieşte cum poate. 

Celaena nu înţelese prea bine blândeţea din privirea pe 
care i-o oferi Chaol când încuviinţă. Il privi doar pentru o 
clipă înainte de a o rupe la fugă, la deal, unde primele raze 
de soare începeau să răzbească prin ceaţă. 


În după-amiaza următoare, Campionii stăteau aşezaţi în 
jurul lui Brullo, care le ţinea lecţii despre diferite arme şi 
alte prostii pe care ea le învățase cu ani în urmă şi nu era 
nevoie să le audă din nou. Tocmai se gândea dacă putea 
dormi stând în picioare când, cu colţul ochiului, o mişcare 
bruscă la uşile balconului îi atrase atenţia. Celaena se 
întoarse exact la timp pentru a-l vedea pe unul dintre 
Campionii masivi - unul dintre soldaţi - lovind un gardian 


din apropiere, doborându-l la pământ. Capul gardianului 
lovi marmura cu o pocnitură, iar el rămase inconştient. 
Celaena nu îndrăzni să se mişte - niciunul dintre Campioni 
nu o făcu - în timp ce bărbatul se năpusti spre uşă, către 
grădină şi libertate. 

Dar Chaol şi gărzile sale se mişcară atât de repede, 
încât Campionul răzvrătit nu avu timp să atingă uşa de 
sticlă înainte ca o săgeată să îl străpungă direct în gât. 

Tăcerea căzu peste încăpere, iar jumătate din gardieni îi 
încercuiră pe Campioni, cu mâinile pe săbii, pe când 
ceilalţi, inclusiv Chaol, se repeziră spre Campionul mort şi 
gardianul prăbuşit. Arcaşii de la mezanin se înarmară cu 
un geamăt al coardelor. Celaena rămase nemişcată, la fel 
ca Nox, care stătea aproape de ea. O mişcare greşită şi un 
gardian speriat ar fi putut să o ucidă. Nici măcar Cain nu 
respira prea adânc. 

Prin zidul de Campioni, gărzi şi armele lor, Celaena îl 
zări pe Chaol îngenunchind lângă gardianul inconştient. 
Nimeni nu îl atinse pe Campionul căzut, care zăcea cu faţa 
în jos şi cu mâna încă întinsă către uşa din sticlă. Sven era 
numele său, deşi nu ştia motivul pentru care fusese exclus 
din armată. 

— Zei din Ceruri! răsuflă Nox, atât de încet încât buzele 
de-abia i se mişcară. Tocmai... l-au ucis. Celaena se gândi 
să îi spună să tacă, dar chiar şi asta părea riscant. Câţiva 
dintre Campioni şuşoteau unul altuia, dar nimeni nu 
îndrăznea să facă vreun pas. Ştiam că vorbesc serios 
despre faptul că nu ne lasă să plecăm, dar... Nox înjură, 
iar ea îl simţi privind-o pieziş. Mi-a fost garantată 
imunitatea de către sponsorul meu. M-a căutat şi mi-a spus 
că nu voi merge la închisoare dacă pierd competiţia. În 
acel moment, Celaena ştiu că el vorbea mai mult pentru 
sine, iar, când ea nu răspunse, Nox încetă. Ea se holbă 
îndelung la Campionul mort. 

Ce îl făcuse pe Sven să rişte? Şi de ce aici, chiar acum? 
Mai erau încă trei zile până la al doilea test; ce făcuse 
momentul ăsta atât de special? În ziua în care ea îşi ieşise 
din fire în Endovier, nu se gândise la libertate. Nu, ea 


alesese timpul şi locul, apoi atacase. Nu avusese niciodată 
intenţia să evadeze. 

Razele soarelui străpunseră uşile, luminând sângele 
Campionului pe sticla pătată. 

Poate că înţelesese că nu avea nicio şansă de a câştiga 
şi că acest tip de moarte era mult mai bună decât să se 
întoarcă în oricare loc din care venise aici. Dacă voia să 
evadeze, ar fi aşteptat până la lăsarea întunericului, când 
ar fi fost departe de oricine din competiţie. Sven dorise să 
dovedească un lucru, înţelese ea, şi asta doar din pricina 
acelei zile în care ea ajunsese la un pas de a atinge zidul 
Endovierului. 

Adarlan le putea lua libertatea, le putea distruge vieţile 
şi îi putea dobori şi biciui, forţa să participe la concursuri 
ridicole, dar, criminali sau nu, ei erau încă oameni. 
Moartea - mai degrabă decât să facă parte din jocul 
regelui - era ultima opţiune pentru el. 

Încă holbându-se la mâna lui întinsă către un orizont de 
neatins, Celaena spuse o rugăciune tăcută pentru 
Campionul mort şi îi dori liniştea. 


CAPITOLUL 17 


Cu pleoape grele, Dorian Havilliard încercă să nu caşte 
în timp ce stătea pe tron. Muzica şi pălăvrăgeala pluteau 
prin aer, ademenindu-l la somn. De ce trebuia mama lui să 
insiste asupra prezenţei lui la curte? Chiar şi vizita de 
după-amiază era prea mult. Dar era mai bine decât să 
analizeze cadavrul Mâncătorului de Ochi, pe care Chaol îl 
studiase în ultimele zile. Îşi va face griji cu privire la asta 
mai târziu - dacă devenea o problemă. Ceea ce nu va 
deveni, dacă Chaol o investiga. Probabil fusese doar o 
neînțelegere de pahar. 

Iar apoi mai era şi Campionul care încercase să scape în 
acea după-amiază. Dorian se cutremură la gândul că ar fi 
putut asista la aşa ceva şi la încurcătura cu care trebuia să 
se confrunte Chaol, de la soldatul rănit la sponsorul care 
îşi pierduse Campionul şi la cadavrul însuşi. La ce se 


gândise tatăl său când hotărâse să găzduiască acest 
concurs? 

Dorian o privi pe mama sa, aşezată pe un tron lângă el. 
Cu siguranţă ea nu ştia nimic despre asta şi probabil ar fi 
fost îngrozită dacă ar fi aflat ce fel de asasini locuiau sub 
acoperişul ei. Mama lui era încă frumoasă, deşi chipul îi 
era puţin ridat şi acoperit cu pudră, iar părul ei roşcat era 
brăzdat de câteva şuviţe argintii. În această zi era 
învăluită în metri de catifea verde-intens şi eşarfe, şi şaluri 
aurii, iar coroana ei era împodobită cu un văl strălucitor 
care îi dădea lui Dorian impresia că purta un cort pe cap. 

Înaintea lor, nobilimea se plimba bârfind şi punând ţara 
la cale. O orchestră cânta menuete într-un colţ, iar 
servitorii se strecurau printre nobili într-un dans al lor în 
timp ce reumpleau platourile şi paharele şi înlocuiau 
argintăria. 

Dorian se simţea ca un element de decor. Desigur, purta 
un costum ales de mama sa, care îi fusese trimis în acea 
dimineaţă: o vestă de un verde-albăstrui, cu mâneci albe 
ridicole ivindu-se de sub umerii bufanţi de un albastru- 
alburiu. Pantalonii, slavă zeilor, erau cenuşii, deşi cizmele 
sale de piele arătau mult prea noi pentru mândria 
masculină. _ 

— Dorian, dragul meu. Eşti încruntat, spuse ea. Li oferi 
reginei Georgina o privire de părere de rău. Am primit o 
scrisoare de la Hollin. Ne trimite dragostea lui. 

— A spus ceva interesant? 

— Doar că urăşte şcoala şi că îşi doreşte să vină acasă. 

— Spune asta în fiecare scrisoare. 

Regina Adarlanului suspină. 

— Dacă tatăl tău nu mi-ar fi interzis, l-aş fi adus acasă. 

— Îi este mult mai bine la şcoală. Când venea vorba de 
Hollin, cu cât se afla mai departe, cu atât era mai bine. 

Georgina îşi studie fiul. 

— Tu te-ai comportat mereu cuviincios. Niciodată nu ai 
fost neascultător faţă de dascălii tăi. Oh, bietul meu Hollin. 
Când voi fi moartă, vei avea grijă de el, nu-i aşa? 

— Moartă? Mamă, ai doar... 


— Ştiu câţi ani am. Tocmai de aceea trebuie să te însori. 
Şi cât mai curând. 

— Să mă însor? Dorian scrâşni din dinţi. Cu cine? 

— Dorian, eşti prințul moştenitor. Şi ai deja 
nouăsprezece ani. Vrei să devii rege şi să mori fără un 
moştenitor pentru ca Hollin să poată prelua tronul? Dorian 
nu răspunse. Mă gândeam eu, continuă regina. După un 
moment ea spuse: Există o mulţime de tinere femei care ar 
fi soţii bune. Deşi ar fi de preferat o prinţesă. 

— Nu au mai rămas prințese, rosti el cu asprime. 

— Cu excepţia prinţesei Nehemia. Ea râse şi îşi puse 
mâna peste a lui. O, stai liniştit. Nu te-aş forţa să te 
căsătoreşti cu ea. Sunt surprinsă că tatăl tău încă îi 
permite să poarte acest titlu. Fată semeaţă şi arogantă; 
ştiai că a refuzat să poarte rochia pe care i-am trimis-o? 

— Sunt sigur că prinţesa are motivele sale, zise Dorian 
cu precauţie, dezgustat de prejudecata mamei sale. Am 
vorbit cu ea o singură dată, dar pare... plină de viaţă. 

— Atunci poate că ai să te căsătoreşti cu ea. Mama lui 
râse din nou înainte ca el să poată răspunde. 

Dorian zâmbi apatic. Incă nu îşi putea da seama de ce 
tatăl său îndeplinise dorinţa regelui din Eyliwe, de a 
permite vizita fiicei sale la curte ca să se familiarizeze cu 
regulile  Adarlanului. Din punctul de vedere al 
ambasadorilor, Nehemia nu era tocmai cea mai potrivită 
alegere. Nu când el auzise zvonuri despre sprijinul pentru 
rebelii din Eyliwe şi despre eforturile de a închide ocna de 
la Calaculla. Dorian nu o putea învinui pentru asta; totuşi, 
nu după ce văzuse oroarea care era Endovier şi grozăviile 
pe care le suferise trupul Celaenei Sardothien. Dar tatăl 
său nu făcea niciodată nimic fără motiv, iar din săracul 
schimb de cuvinte pe care îl avusese cu Nehemia, nu se 
putea abţine să nu se întrebe dacă şi ea avea motivațiile 
proprii de a se afla aici. 

— Ce păcat că Lady Kaltain are o înţelegere cu ducele 
Perrington, continuă mama sa. Este o fată atât de 
frumoasă şi atât de politicoasă. Poate că are vreo soră. 


Dorian îşi încrucişă braţele, înghiţindu-şi în sec repulsia. 
Kaltain stătea în celălalt capăt al sălii, iar el era mult prea 
conştient de privirea ei care îi scruta fiecare centimetru al 
corpului. Se foi pe tron, dezmorţindu-şi spatele. 

— Ce spui de Elise? zise regina indicând către o tânără 
blondă îmbrăcată în culoarea lavandei. Este foarte 
frumoasă. Şi poate fi destul de jucăuşă. 

„După cum am aflat deja.“ 

— Elise mă plictiseşte, spuse el. 

— Oh, Dorian! Regina duse o mână la inimă. Vrei să îmi 
spui că doreşti să te căsătoreşti din dragoste? Dragostea 
nu îţi garantează o căsnicie reuşită. 

Era plictisit. Plictisit de aceste femei, plictisit de această 
mascaradă, plictisit de tot. 

Sperase că drumul spre Endovier va alunga această 
plictiseală şi că va fi bucuros să se întoarcă acasă, dar găsi 
locul exact la fel cum îl lăsase. Aceleaşi doamne încă 
privindu-l cu ochi rugători, aceleaşi slujnice făcându-i cu 
ochiul, aceiaşi consilieri încă strecurând bileţele cu 
propuneri legislative pe sub uşa sa. Iar tatăl său... tatăl 
său era întotdeauna preocupat de competiţie şi nu se va 
opri până ce fiecare continent nu va purta steagul 
Adarlanului. Chiar şi pariatul pe aşa-numiţii Campioni 
devenise plictisitor. Era limpede că Celaena şi Cain se vor 
înfrunta în final, iar până atunci... ei, bine, ceilalţi 
Campioni nu meritau timpul său. 

— Din nou te încrunţi. Eşti supărat din vreo pricină, 
dragul meu? Ai vreo veste de la Rosamund? Bietul meu 
copil... cum ţi-a frânt inima! Regina dădu din cap. Deşi s-a 
întâmplat în urmă cu mai mult de un an... Dorian nu 
răspunse. Nu voia să se gândească la Rosamund sau la 
soţul necioplit pentru care îl părăsise. 

Câţiva nobili începură să danseze. Mulţi erau de vârsta 
sa, dar Dorian simţea că, într-un fel, exista o distanţă 
imensă între ei. Nu se simţea mai bătrân, nici mai înţelept, 
ci mai degrabă se simţea... Se simţea... 

Simţea că ceva din interiorul său nu se potrivea cu 
veselia lor, cu ignoranţa lor conştientă a ceea ce se afla 


dincolo de zidurile castelului. Era ceva dincolo de titlul 
său. Se bucurase de compania lor în adolescenţa lui 
timpurie, dar devenise evident că mereu se va afla cu un 
pas înaintea lor. Partea cea mai rea era că ei nu păreau să 
observe că el era diferit sau că se simţea diferit. Dacă nu 
ar fi fost Chaol, s-ar fi simţit teribil de singur. 

— Ei, bine, spuse mama sa pocnind din degete către una 
dintre doamnele sale de onoare, sunt sigură că tatăl tău te 
tine ocupat, dar când vei avea un moment în care să te 
deranjezi să te gândeşti la mine şi la soarta regatului tău, 
uită-te peste asta. Doamnele reginei făcură o plecăciune în 
timp ce regina îi înmână o bucată de hârtie împăturită, 
purtând sigiliul ei roşu ca sângele. Dorian o deschise, iar 
stomacul i se revoltă la vederea lungii liste de nume. Toate 
erau doamne de viţă nobilă, toate la vârsta măritişului. 

— Ce este asta? întrebă el impunător şi luptându-se cu 
dorinţa de a rupe hârtia în bucăţi. 

Regina îi zâmbi. 

— O listă cu potenţiale mirese. Oricare dintre ele ar fi 
potrivită să poarte coroana. Şi toate, am fost informată, 
sunt destul de capabile să aibă moştenitori. 

Dorian puse lista cu nume în buzunarul vestei sale. 
Neliniştea din sufletul său nu se domolea. 

— Mă voi gândi la asta, spuse el, iar, înainte ca regina 
să răspundă, el cobori de pe podiumul regal. Imediat, cinci 
tinere femei începură să roiască în jurul său şi să îl invite 
la dans, să îl întrebe cum o mai duce, dacă va participa la 
balul Samhuinn. Cuvintele lor nu conteneau să zboare pe 
lângă el, iar Dorian le privi inexpresiv. Care erau numele 
lor? 

Privi peste capetele lor împodobite cu bijuterii pentru a 
găsi calea către uşă. S-ar fi sufocat dacă ar mai fi rămas 
mult timp acolo. Işi luă politicos la revedere, apoi se 
îndepărtă de talmeş-balmeşul curţii, lista potenţialelor 
mirese care simţea că-i atacă hainele, până la piele, 
precum acidul. 

Dorian îşi băgă mâinile în buzunare hoinărind pe 
coridoarele castelului. Cuştile erau goale - câinii erau la 


vânătoare. Voia să verifice o femelă gestantă, deşi ştia că 
era imposibil de prezis sexul puiului înainte de a făta. 
Spera că puii vor fi de rasă pură, dar mama lor avea 
tendinţa de a evada din cuşca ei. Era cel mai rapid câine 
de vânătoare al său, dar nu reuşise niciodată să îi 
domolească spiritul sălbatic. 

Acum nu ştia cu adevărat încotro se îndrepta; voia doar 
să meargă - oriunde. 

Dorian îşi descheie primul nasture de la vestă. 
Clinchetele de săbii răsunau dinspre o uşă deschisă, iar el 
se opri. Se întoarse cu faţa către sala de antrenament a 
Campionilor şi, deşi antrenamentul trebuia să se fi 
terminat până acum, acolo... 

Acolo era ea. 

Părul ei auriu strălucea în timp ce se plimba printre trei 
gărzi, sabia sa fiind puţin mai mult decât o extensie de oţel 
a mâinii sale. Nu se împiedica de gărzi când o răsucea şi 
se eschiva printre ele. 

Cineva începu să aplaude în stânga ei, iar cei patru 
duelişti se opriră, gâfâind. Dorian privi cum un rânjet se 
întinse pe chipul asasinei când se întoarse către sursa 
aplauzelor. Vălul de sudoare îi ilumina pomeţii, iar ochii ei 
albaştri licăreau. Da, era cu adevărat adorabilă. Dar... 

Prinţesa Nehemia se apropie, aplaudând. Nu purta 
rochia ei albă, obişnuită, ci o tunică neagră şi pantaloni 
largi, iar într-o mână strângea un baston din lemn sculptat 
şi ornamentat. 

Prinţesa îşi puse mâna pe umărul asasinei şi îi spuse 
fetei ceva ce o făcu să râdă. Dorian privi în jur. Unde era 
Chaol sau Brullo? De ce se afla Asasinul Adarlanului aici 
împreună cu prinţesa din Eyliwe? Şi cu o sabie! Asta nu 
putea continua, mai ales după tentativa aceea de evadare 
a Campionului ucis. 

Dorian se apropie şi zâmbi către prinţesă, apoi făcu o 
plecăciune. Nehemia îl întâmpină cu o simplă încuviinţare 
din cap. Deloc surprinzător. Dorian luă mâna Celaenei. 
Mirosea a metal şi a sudoare, dar o sărută oricum, 
ridicându-şi privirea către chipul ei în acelaşi timp. 


— Lady Lillian, bombăni el cu buzele lipite de pielea sa. 

— Înălţimea Ta, spuse ea încercând să îşi retragă mâna 
dintr-a lui. Dar Dorian nu renunţa la mâna sa aspră. 

— Pot vorbi cu tine? spuse el conducând-o deoparte 
înainte ca ea să îşi dea acordul. Când ieşiră din raza 
auditivă a celorlalţi, întrebă impunător: Unde este Chaol? 

Ea îşi încrucişă braţele. 

— Aşa găseşti de cuviinţă să vorbeşti cu Campioana ta 
iubită? 

El se încruntă. 

— Unde este Chaol? 

— Nu ştiu. Dacă ar fi să pun pariu totuşi, aş spune că 
inspectează trupul ciopârţit al Mâncătorului de Ochi sau 
scapă de trupul lui Sven. În afară de asta, Brullo a spus că 
pot sta aici oricât doresc după antrenamente. Am alt test 
mâine, ştii doar. 

Desigur că ştia. 

— De ce este aici prinţesa Nehemia? 

— Mă căuta, iar când Philippa i-a spus că sunt aici, a 
insistat să mi se alăture. Aparent, o femeie nu poate 
rezista prea mult fără o sabie în mâini. Celaena îşi muşcă 
buza. 

— Nu mi te amintesc atât de vorbăreaţă. 

— Ei, bine, poate dacă ţi-ai fi făcut timp să vorbeşti cu 
mine, ai fi aflat asta. 

Dorian mustăci, dar muşcă momeala; blestemat fie de 
către zei! 

— Şi când am avut timp să vorbesc cu tine? 

— Îţi aminteşti faptul mărunt că am călătorit împreună 
din Endovier, nu-i aşa? Şi că sunt aici de câteva săptămâni. 

— Ţi-am trimis cărţile acelea, se oferi el. 

— Şi m-ai întrebat vreodată dacă le-am citit? 

Celaena uitase cu cine vorbea? 

— Am vorbit cu tine o dată de când am ajuns. 

Ea ridică din umeri şi dădu să se întoarcă. Iritat, dar 
uşor curios, el o prinse de braţ. Ochii ei de turcoaz licăriră 
holbându-se la mâna lui, iar inima lui Dorian o luă la galop 


când privirea ei urcă spre chipul său. Da, transpirată fiind, 
era o fată frumoasă. 

— Nu îţi e teamă de mine? Aruncă o privire pe teaca 
săbiei lui. Sau eşti la fel de priceput în mânuirea săbiei 
precum Căpitanul Westfall? 

El păşi mai aproape, intensificând strânsoarea. 

— Mai priceput, şopti el în urechea ei. lată: Celaena 
roşea şi clipea. 

— Ei, bine, începu ea, dar timpul se scurse. Dorian 
câştigase. Ea îşi încrucişă braţele. Foarte amuzant, 
înălţimea Ta. 

El făcu o plecăciune teatrală. 

— Fac şi eu ce pot. Dar prinţesa Nehemia nu poate 
rămâne aici cu tine. 

— Şi de ce, mă rog? Crezi că o voi ucide? De ce aş ucide 
singura persoană din castelul ăsta care nu este o idioată? 
Celaena îi aruncă lui Dorian o privire care sugera că el 
făcea parte din majoritate. Ca să nu mai spunem că gărzile 
ei m-ar ucide înainte să ridic o mână. 

— Pur şi simplu nu se poate. Se află aici pentru a ne 
învăţa obiceiurile, nu să se dueleze. 

— Este o prinţesă. Poate face orice doreşte. 

— Şi presupun că tu o vei învăţa mânuirea armelor? 

Celaena ridică bărbia. 

— Poate că îţi este puţin teamă de mine. 

— O voi escorta înapoi în camera ei. 

Cu un gest lung, Celaena îi deschise calea. 

— Wyrd să te ajute. 

Dorian îşi trecu o mână prin părul negru şi se apropie de 
prinţesă, care îi aştepta cu o mână în şold. 

— Alteță, spuse Dorian făcându-le semn gărzilor ei 
personale să li se alăture. Mă tem că trebuie să vă ducem 
înapoi în camera dumneavoastră. 

Prinţesa privi peste umărul lui cu o sprânceană ridicată. 
Spre disperarea lui, Celaena începu să îi vorbească în 
Eyliwe prinţesei, care lovi cu toiagul în podea. Apoi îi 
şuieră ceva prinţului. Dorian nu prea se descurca cu limba 


Eyliwe, iar prinţesa vorbea prea repede pentru ca el să o 
poată înţelege. Din fericire, asasina traduse: 

— Spune că te poţi întoarce la tronul şi la dansul tău şi 
să ne laşi în pace, spuse Celaena. 

Dorian făcu tot ce putu pentru a rămâne serios. 

— Spune-i că este inacceptabil ca ea să se dueleze. 

Celaena spuse ceva, iar după cuvintele ei prinţesa doar 
flutură o mână şi trecu pe lângă ei, păşind în ringul de 
duel. 

— Ce i-ai spus? întrebă Dorian. 

— l-am spus că te oferi voluntar să fii primul ei partener, 
spuse ea. Ei, bine? Nu vrei să o superi pe prinţesă. 

— Nu mă voi duela cu prinţesa. 

— Preferi să te duelezi cu mine? 

— Poate dacă am lua o lecţie privată în camera ta, spuse 
el încet. Diseară. 

— Te voi aştepta, zise ea. Îşi răsuci o şuviţă de păr în 
jurul unui deget. 

Prinţesa îşi roti toiagul cu putere şi precizie, lucru care 
îl făcu să înghită în sec. Nedorind să fie bătut măr, se duse 
la raftul cu arme şi alese două săbii din lemn. 

— Ce zici de nişte mişcări de bază, în schimb? o întrebă 
el pe Nehemia. Spre uşurarea lui, prinţesa încuviinţă şi îi 
înmână toiagul uneia dintre gărzile sale, apoi luă sabia de 
antrenament pe care i-o întinse Dorian. Celaena nu îl va 
face să pară un fraier! 

— Tu stai aşa, îi spuse el prinţesei, luând o poziţie 
defensivă. 


CAPITOLUL 18 


Celaena zâmbea în timp ce îl privea pe prinţul 
moştenitor al Adarlanului arătându-i prinţesei din Eyliwe 
primii paşi de bază în scrimă. Era fermecător, socoti ea. 
Într-un mod arogant. Dar cineva cu titlul lui putea fi mult, 
mult mai rău. O stânjenise felul în care o făcuse să 
roşească. De fapt, Dorian era atât de atrăgător încât 


Celaena avea dificultăţi în a nu se gândi cât de atrăgător 
era şi se întrebă din nou de ce nu era căsătorit. 

Îşi cam dorea să îl sărute. 

Înghiţi în sec. Mai fusese sărutată înainte, desigur. De 
către Sam, şi suficient de des încât acest lucru să nu îi fie 
străin. Dar trecuse mai bine de un an de când îl pierduse 
pe asasinul cu care crescuse. Şi, chiar dacă gândul de a 
săruta pe altcineva îi provoca greață odinioară, când îl 
văzuse pe Dorian... 

Prinţesa Nehemia se întinse, plesnindu-l pe Dorian peste 
încheietură cu sabia. Celaena îşi înăbuşi râsetul. El se 
încruntă şi frecă locul dureros, dar apoi zâmbi când 
prinţesa începu să privească triumfător. 

„Blestemat să fie că este atât de chipeş!“ 

Celaena se rezemă de perete şi s-ar fi bucurat de lecţia 
de scrimă dacă cineva nu ar fi strâns-o de braţ atât de tare 
încât să o doară. 

— Ce este asta? Târâtă de lângă perete, se trezi faţă în 
faţă cu Chaol. 

— Ce să fie? 

— Ce face Dorian cu ea? 

Celaena ridică din umeri. 

— Se duelează? 

— Şi de ce se duelează? 

— Pentru că el s-a oferit voluntar să o înveţe să lupte? 

Chaol aproape că o îmbrânci când se apropie de cei doi. 

Aceştia se opriră, iar Dorian îl urmă pe Chaol într-un 
colţ. Vorbiră rapid - erau furioşi - înainte ca Chaol să se 
întoarcă lângă Celaena. 

— Gărzile te vor escorta înapoi în cameră. 

— Ce? )şi aminti conversaţia lor de pe balcon şi se 
încruntă. Gata cu schimbul de poveşti. Testul este mâine, 
trebuie să mă antrenez! protestă ea. 

— Cred că te-ai antrenat suficient pe ziua de azi - este 
aproape ora cinei. Lecţia ta cu Brullo s-a încheiat acum 
două ore. Odihneşte-te, altfel vei fi inutilă mâine. Şi nu, nu 
ştiu în ce va consta testul, aşa că nu te deranja să întrebi. 


— Este absurd! se plânse ea, iar o ciupitură din partea 
lui Chaol îi domoli glasul. Prinţesa Nehemia aruncă o 
privire îngrijorată în direcţia Celaenei, dar asasina îi făcu 
semn să încheie lecţia cu prinţul moştenitor. Nu voi face 
nimic, cretin nesuferit. 

— Sincer, eşti chiar atât de oarbă încât să nu vezi de ce 
nu putem permite una ca asta? 

— Nu poţi permite - ţi-e frică de mine! 

— Nu te flata. 

— Crezi că eu vreau să mă întorc în Endovier? sâsâi ea. 
Crezi că eu nu sunt conştientă de faptul că, dacă evadez, 
voi fi vânată pentru tot restul vieţii mele? Crezi că eu nu 
ştiu de ce vomit când alergăm împreună dimineaţa? Corpul 
meu este o epavă. Am nevoie să petrec orele astea în plus 
aici, iar tu nu ar trebui să mă pedepseşti pentru asta! 

— Nu am de gând să pretind că ştiu cum funcţionează 
mintea unui criminal. 

Celaena îşi aruncă mâinile în aer. 

— Ştii, chiar m-am simţit vinovată. Doar puţin vinovată. 
lar acum îmi amintesc de ce nu trebuia. Urăsc să stau 
degeaba, închisă în camera mea, plictisită de moarte. 
Urăsc toate gărzile şi prostiile astea; urăsc când tu îmi 
spui să mă abţin când Brullo îi cântă osanale lui Cain, iar 
eu sunt acolo, plictisitoare şi greu de remarcat, la mijloc. 
Urăsc să mi se spună ce nu pot să fac. lar pe tine te urăsc 
cel mai mult dintre toţi! 

El bătu cu piciorul în podea. 

— Ai terminat? 

Pe chipul lui Chaol nu era nici urmă de blândeţe, iar ea 
plecă, pumnii săi arzând de dorinţa de a-i îndesa dinţii pe 
gât. 


CAPITOLUL 19 


Stând într-un scaun aproape în centrul marii săli, 
Kaltain îl privea pe ducele Perrington conversând cu 
regina Georgina în balconul său. Ce păcat că Dorian 
plecase atât de repede cu o oră în urmă; ea nici măcar nu 


avusese ocazia de a vorbi cu el. Lucru care era iritant, 
având în vedere faptul că petrecuse o bună parte din 
dimineaţă dichisindu-se pentru curte: părul negru îi era 
înfăşurat cu eleganţă în jurul capului, iar pielea ei arunca 
sclipiri aurii datorită pudrelor strălucitoare cu care îşi 
machiase chipul. Deşi legăturile rochiei sale roz cu galben 
îi zdrobeau coastele, iar perlele şi diamantele din jurul 
gâtului o strangulau, îşi ţinea bărbia sus, mândră. Dorian 
plecase, dar apariţia lui Perrington fusese o surpriză 
neaşteptată. Acesta o vizita destul de rar pe regină; 
trebuia să fie vorba de ceva important. 

Kaltain se ridică din scaunul ei de lângă şemineu în timp 
ce ducele făcu o plecăciune înaintea reginei şi se îndreptă 
către uşile salonului. Când ea interveni în calea lui, el se 
opri la vederea ei, ochii strălucindu-i de o poftă care o făcu 
să îşi dorească să se poată feri. Ducele făcu o plecăciune 
adâncă. 

— Milady. 

— Înălţimea Voastră, zâmbi ea ascunzând toată repulsia 
ei adânc, adânc, adânc. 

— Sper că eşti bine, spuse el oferindu-i braţul său 
pentru a o conduce afară din încăpere. Ea zâmbi din nou, 
acceptându-l. Deşi ducele era cam rotofei, braţul de sub 
mâna ei avea muşchi puternici şi fermi. 

— Foarte bine, mulţumesc. lar dumneavoastră? Nu v-am 
mai văzut de zile bune! Ce surpriză plăcută să treceţi pe la 
curte. 

Perrington îi oferi un zâmbet cu dinţi îngălbeniţi. 

— Şi eu v-am dus dorul, Milady. 

Ea încercă să nu se retragă când degetele lui păroase şi 
grase îi mângâiară pielea imaculată şi, în schimb, îşi 
înclină capul către el. 

— Sper că Majestatea Sa este bine şi sănătoasă; 
conversaţia dumneavoastră a fost una plăcută? 

Oh, era atât de periculos să îşi bage nasul, mai ales că 
ea se afla aici din bunăvoința lui. Întâlnirea cu el din 
primăvara trecută fusese un noroc chior. lar să îl convingă 
să o invite la curte - în mare parte datorită promisiunii a 


ceea ce îl putea aştepta de îndată ce ea se va afla departe 
de casa tatălui său şi fără o însoţitoare - nu fusese atât de 
dificil. Dar ea nu se afla aici doar pentru a se bucura de 
plăcerile curţii regale. Nu, se săturase de o dorinţă 
neînsemnată, aşteptând să se căsătorească cu cel care 
oferea mai mult, se săturase de politici meschine şi de 
fraieri uşor de manipulat. 

— De fapt, Majestatea Sa este chiar foarte bine, spuse 
Perrington,  conducând-o pe Lady  Kaltain către 
apartamentul ei. Stomacul i se încleşta puţin. Deşi ducele 
nu ascundea faptul că o dorea, încă nu o dusese în pat - 
încă. Dar cu un bărbat precum Perrington, care 
întotdeauna obținea ceea ce îşi dorea... Kaltain nu avea 
mult timp pentru a găsi o cale de a evita să îşi onoreze 
promisiunea subtilă pe care i-o făcuse mai devreme în acel 
an. Dar, continuă ducele, cu un fiu bun de însurătoare, 
este destul de ocupată. 

Kaltain îşi menţinu expresia indiferentă. Calmă. Senină. 

— Ne putem aştepta la vreo veste despre logodnă în 
viitorul apropiat? 

Altă întrebare periculoasă. 

— Cu siguranţă, eu aşa sper, mormăi ducele, chipul întu- 
necându-i-se sub părul arămiu. Cicatricea zimţată de pe 
obrazul său se încordă cu fermitate. Majestatea Sa are 
deja o listă cu fete considerate corespunzătoare... Ducele 
se opri din mers, amintintindu-şi cu cine vorbea, iar 
Kaltain îşi flutură genele către el. 

— O, îmi pare rău, spuse ea mieros. Nu am vrut să mă 
bag în treburile Casei Regale. Îl bătu pe duce pe umăr, 
inima sa luând-o la galop. Lui Dorian i se dăduse o listă cu 
potenţiale mirese? Cine era pe această listă? Şi cum ar fi 
putut ea... Nu, se va gândi mai târziu la asta. Pentru 
moment, trebuia să descopere cine stătea între ea şi 
coroană. 

— Nu ai de ce să te scuzi, spuse el, ochii lui negri 
licărind. Vino... spune-mi ce-ai mai făcut în aceste ultime 
zile. 


— Nimic important. Deşi am întâlnit o femeie foarte 
interesantă, spuse ea cu indiferenţă, conducându-l în josul 
unui coridor flancat de ferestre, către secţiunea de cleştar 
a castelului. O prietenă de-a lui Dorian - Lady Lillian, mi-a 
prezentat-o el. 

Ducele deveni rigid. 

— Ai întâlnit-o? întrebă el. 

— O, da... este chiar drăguță. Minciuna îi împletici 
limba. Când am vorbit cu ea astăzi, a menţionat cât de 
mult o place prinţul moştenitor. Sper, spre binele ei, că se 
află pe lista reginei. 

În timp ce îşi dorea să obţină câteva informaţii despre 
Lillian, Kaltain nu se aşteptase la asta. 

— Lady Lillian? Desigur că nu se află pe listă. 

— Biata făptură. Presupun că inima ei va fi frântă. Ştiu 
că nu este treaba mea să mă amestec, continuă ea, ducele 
devenind din ce în ce mai roşu şi mai furios, dar în urmă 
cu o oră am auzit de la însuşi Dorian că... 

— Că ce? Un fior de plăcere o cutremură la vederea 
furiei ducelui - nu era furios pe ea, ci pe Lillian. Era 
încântată de arma peste care tocmai avusese norocul să 
dea. 

— Că este foarte ataşat de ea. Poate chiar îndrăgostit. 

— Asta este absurd. 

— Este adevărat! Dădu morocănoasă din cap. Cât de 
tragic, adăugă Kaltain. 

— Este prostesc, nu tragic. Ducele se opri în capătul 
coridorului ce ducea către camera lui Kaltain. Furia îi 
descleştă limba. Prostesc şi nebunesc, şi imposibil. 

— Imposibil? 

— Într-o zi îţi voi explica de ce. Un ceas bătu ora, iar 
Perrington se întoarse în direcţia lui. Am o şedinţă de 
consiliu. Se aplecă suficient de aproape încât să îi 
şoptească în ureche, răsuflarea fiindu-i fierbinte şi umedă 
pe pielea ei. Crezi că te pot vedea la noapte? şopti el. O 
mângâie pe obraz înainte de a pleca. Ea îl privi 
îndepărtându-se, iar când dispăru se cutremură şi oftă. 
Dar, dacă el o putea aduce aproape de Dorian... 


Trebuia să afle cine erau rivalele sale, dar mai întâi 
trebuia să găsească o cale de a smulge ghearele lui Lillian 
de pe prinţ. Pe listă sau nu, ea era o ameninţare. 

Iar, dacă ducele o ura atât de mult pe cât părea să o 
urască, ar putea avea aliaţi puternici când va veni timpul 
să se asigure că Lillian va renunţa la Dorian. 


Dorian şi Chaol nu îşi spuseră prea multe în drum spre 
cină, în Sala Mare. Prinţesa Nehemia se afla în siguranţă 
în camera ei, înconjurată de gărzi. Se puseseră rapid de 
acord că, în timp ce fusese prostesc din partea Celaenei să 
se dueleze cu prinţesa, absenţa lui Chaol era de neiertat, 
chiar şi cu moartea Campionului de investigat. 

— Păreai destul de prietenos cu Sardothien, spuse 
Chaol, glasul fiindu-i rece. 

— Suntem geloşi? îl tachină Dorian. 

— Mai degrabă îngrijorat pentru siguranţa ta. Poate că 
este drăguță şi te impresionează cu inteligenţa ei, dar este 
încă o asasină, Dorian. 

— Parcă eşti tata. 

— E de bun-simţ. Stai departe de ea, Campion sau nu. 

— Nu îmi da ordine. 

— O fac doar pentru siguranţa ta. 

— De ce m-ar ucide? Cred că îi place să fie răsfăţată. 
Dacă nu a încercat să evadeze sau să ucidă pe cineva, 
atunci de ce ar face-o acum? îşi bătu prietenul pe umăr. 
Nu îţi mai face atâtea griji, continuă el. 

— Este slujba mea să îmi fac griji. 

— Atunci vei avea părul cenuşiu înainte de douăzeci şi 
cinci de ani, iar Sardothien cu siguranţă nu se va 
îndrăgosti de tine. 

— Ce prostii spui acolo? 

— Ei, bine, dacă va încerca să evadeze, lucru care nu se 
va întâmpla, atunci îţi va frânge inima. Vei fi obligat să o 
arunci în temniţă, să o vânezi sau să o ucizi. 

— Dorian, nu o plac. 

Simţind cum iritarea prietenului său creşte, Dorian 
schimbă subiectul. 


— Ce părere ai de Campionul acela mort - Mâncătorul 
de Ochi? Ai vreo idee cine a făcut-o sau de ce? 

Privirea lui Chaol se întunecă. 

— Am tot examinat problema zilele astea. Trupul a fost 
complet distrus. Culoarea i se scurse din obraji. 
Măruntaiele i-au fost scoase şi au dispărut; chiar şi 
creierul... lipsea. l-am trimis un mesaj tatălui tău despre 
asta, dar între timp voi continua investigația. 

— Pun pariu că a fost doar o ceartă de pahar, spuse 
Dorian, deşi el însuşi luase parte de nenumărate ori la 
asemenea certuri, dar nu auzise niciodată ca cineva să 
scoată maţele altcuiva. O dâră de teamă se formă în colţul 
minţii lui Dorian. Probabil că tata va fi bucuros că a scăpat 
de Mâncătorul de Ochi. 

— Aşa sper. 

Dorian rânji şi îşi puse braţul peste umerii căpitanului. 

— Cu tine conducând cercetările, sunt sigur că acest caz 
va fi rezolvat până mâine, spuse el, însoţindu-şi prietenul 
în sala de mese. 


CAPITOLUL 20 


Celaena închise cartea şi suspină. Ce sfârşit teribil. Se 
ridică din fotoliul, nesigură încotro mergea, şi ieşi din 
dormitor. Fusese dispusă să îi ceară scuze lui Chaol când 
el o găsise duelându-se cu Nehemia în acea după-amiază, 
dar comportamentul său... Se plimbă prin camerele 
apartamentului său. Avea lucruri mult mai importante de 
făcut decât să îl păzească pe cel mai faimos criminal al 
lumii, nu-i aşa? Ei nu îi plăcea să fie nemiloasă şi crudă, 
dar... oare el nu o meritase? 

Ea chiar se făcuse de ruşine pomenind greaţa. Şi îi 
spusese tot felul de lucruri obraznice. Oare el avea 
încredere în ea sau o ura? Celaena îşi privi mâinile şi îşi 
dădu seama că le strânsese atât de tare încât degetele îi 
erau roşii. Cum ajunsese din cel mai temut prizonier din 
Endovier în halul ăsta? 


Avea chestii mai importante pentru care să se 
îngrijoreze - precum testul de a doua zi. Şi Campionul 
mort. Deja îşi modificase balamalele de la uşi astfel încât 
să scârţâie cu putere de fiecare dată când erau deschise. 
Dacă cineva intra în camera sa, va şti dinainte. Şi reuşise 
să introducă câteva ace de cusut furate într-un săpun 
pentru a improviza o suliță miniaturală. Era mai bine decât 
nimic, mai ales dacă acest criminal tânjea după sânge de 
Campion. Îşi cuprinse corpul cu mâinile, încercând să îşi 
domolească tremuratul şi păşi în camera de muzică şi 
jocuri. Nu putea juca biliard sau cărţi de una singură, 
dar... 

Celaena zări pianul. Obişnuia să cânte - adora să cânte, 
iubea muzica, felul în care muzica putea distruge şi 
vindeca şi putea face totul să pară posibil şi eroic. 

Cu grijă, de parcă s-ar fi apropiat de o persoană 
adormită, Celaena se îndreptă către instrumentul masiv. 
Trase banca din lemn, tresărind la auzul scârţâitului 
puternic pe care îl produse. Ridicând capacul greoi, apăsă 
pedalele cu picioarele, testându-le. Privi clapele albe ale 
pianului, apoi pe cele negre, care semănau cu 
strungăreţele dintre dinţi. 

Odată fusese bună, poate mai mult decât bună. Arobynn 
Hamei o punea să cânte pentru el de fiecare dată când se 
întâlneau. 

Se întrebă dacă Arobynn ştia că ea ieşise din mină. Ar 
încerca să o elibereze dacă ar şti? Celaena încă nu 
îndrăznea să confrunte posibilitatea celui care ar fi trădat- 
o. Lucrurile fuseseră atât de învălmăşite când fusese 
capturată - în două săptămâni îl pierduse şi pe Sam şi 
liberatea, şi pierduse şi ceva din sine în acele zile 
înceţoşate. 

Sam. Ce ar crede el despre toate astea? Dacă ar fi fost 
în viaţă când fusese capturată, ar fi scos-o din temniţele 
regale înainte ca regele să afle despre întemnițarea ei. Dar 
Sam, asemenea ei, fusese trădat, iar uneori absenţa lui o 
durea atât de tare încât uita să respire. Apăsă o notă joasă. 
Era profundă şi vibrantă, plină de durere şi furie. 


Blând, cu o mână, cântă o melodie simplă şi lentă pe 
clapele notelor înalte. Ecouri - fărâme de amintiri 
ridicându-se din vidul minţii sale. Apartamentul ei era atât 
de tăcut încât muzica părea inoportună. Îşi mişcă mâna 
dreaptă, cântând în diez şi bemol. Era o melodie pe care 
obişnuia să o cânte din nou şi din nou până ce Arobynn 
tipa la ea, spunându-i să cânte şi altceva. Cântă un acord, 
apoi încă unul, cu mâna dreaptă adăugă câteva note joase, 
apăsă o dată pe pedală şi apoi încetă. 

Notele izbucniră de sub degetele sale, şovăitoare la 
început, dar apoi mai încrezătoare în timp ce emoția 
muzicii prelua controlul. Era o arie de jale, dar o 
transforma într-o persoană nouă şi pură. Fu surprinsă că 
mâinile ei nu uitaseră, că undeva în mintea ei, după un an 
de întuneric şi sclavie, muzica era încă vie. Că undeva, 
printre note, era Sam. Pierdu noţiunea timpului călătorind 
printre melodii, dând grai tuturor lucrurilor nespuse, 
deschizând răni vechi, cântând şi cântând în timp ce 
sunetul o ierta şi o salva. 


Rezemat de tocul uşii, Dorian stătea de-a dreptul 
încremenit. Ea cânta de ceva timp cu spatele la el. Se 
întrebă oare când îl va observa sau dacă se va opri curând 
din cântat. Nu l-ar fi deranjat să o asculte pentru 
eternitate. Dorian venise aici cu intenţia de a stânjeni un 
asasin meschin, în schimb găsise o tânără femeie 
dezvăluindu-şi secretele unui pian. 

Dorian se îndepărtă de perete. Cu toată experienţa ei de 
asasin, Celaena nu îl observă până ce el nu se aşeză pe 
bancă, lângă ea. 

— Cânţi fru... 

Degetele Celaenei alunecară pe clape cu un zăngănit 
asurzitor, iar ea era deja lângă suportul de tacuri când îl 
zări. Dorian putea jura că ochii îi erau înlăcrimaţi. 

— Ce faci aici? Celaena privi către uşă. Plănuia să 
folosească un tac împotriva lui? 

— Chaol nu este cu mine, spuse el cu un zâmbet rapid. 
În caz că asta te întrebai. Îmi cer scuze dacă te-am 


întrerupt. El o privi jenându-se când fata se îmbujoră. 
Părea o emoție mult prea umană pentru Asasinul 
Adarlanului. Poate că planul lui de a o stânjeni încă nu 
fusese zădărnicit. Dar cântai atât de frumos încât eu... 

— Este în regulă. Celaena se îndreptă către unul din 
fotolii. El se ridică, blocându-i calea. În mod surprinzător 
ea nu era foarte înaltă. El privi în jos, analizându-i silueta. 
Lăsând statura ei medie la o parte, formele îi erau 
ispititoare. Ce faci aici? repetă Celaena. 

El zâmbi ştrengăreşte. 

— Am hotărât să ne întâlnim astă-seară, nu îţi aminteşti? 

— Credeam că glumeşti. 

— Sunt prinţul moştenitor al Adarlanului. Se cufundă 
într-un fotoliu lângă şemineu. Eu nu glumesc niciodată. 

— Ai permisiunea să te afli aici? 

— Permisiunea? Din nou: sunt un prinţ. Pot face tot ce 
doresc. 

— Da, dar sunt Asasinul Adarlanului. 

Nu se va lăsa intimidat, chiar dacă ea ar putea lua un 
tac de biliard şi l-ar putea căsăpi cu el în doar câteva 
secunde. 

— După cum cânţi, cred că eşti mult mai mult decât 
atât. 

— Ce vrei să spui? 

— Ei, bine, zise el încercând să nu se piardă în ochii ei 
stranii şi minunaţi, nu cred că o persoană care cântă astfel 
poate fi doar un criminal. Se pare că ai un suflet, o tachină 
el. 

— Desigur că am un suflet. Toată lumea are suflet. 

Încă era roşie în obraji. Oare el o stânjenea chiar atât de 
tare? îşi suprimă rânjetul. Era mult prea amuzant. 

— Cum ţi-au plăcut cărţile? 

— Au fost foarte drăguţe, spuse ea încet. De fapt, au fost 
minunate. 

— Mă bucur. Privirile li se întâlniră, iar ea se retrase în 
spatele fotoliului. Dacă nu ar fi ştiut mai bine, Dorian ar fi 
crezut că el este asasinul! Cum merge antrenamentul? 
întrebă el. Vreun concurent îţi face probleme? 


— Excelent, spuse ea, dar se întristă. Şi nu. După ziua 
de azi, nu cred că vreunul dintre noi va face probleme. 

Lui Dorian îi luă un moment să îşi dea seama că ea se 
gândea la concurentul care fusese ucis în timp ce încerca 
să evadeze. Celaena îşi muşcă pentru o clipă buza de jos, 
apoi întrebă: 

— Chaol a dat ordinul ca Sven să fie ucis? 

— Nu, răspunse prinţul. Tatăl meu le-a ordonat tuturor 
gărzilor să tragă în oricare dintre voi care va încerca să 
scape. Nu cred că Chaol ar fi dat vreodată ordinul acesta, 
adăugă el, deşi nu era sigur de ce. Dar goliciunea inumană 
din ochii ei se domoli, în sfârşit. Când ea nu mai scoase 
niciun cuvânt, Dorian întrebă cât mai indiferent posibil: Că 
tot vorbim de asta, cum te înţelegi cu Chaol? Desigur, era 
o întrebare complet nevinovată. 

Ea ridică din umeri, iar el încercă să nu citească prea 
departe în gestul ei. 

— Bine. Cred că el mă urăşte puţin, dar având în vedere 
poziţia sa, nu sunt surprinsă. 

— De ce crezi că te urăşte? Dintr-un oarecare motiv, 
Dorian nu se putea convinge să nege. 

— Pentru că eu sunt o asasină, iar el este Căpitanul 
Gărzii, forţat să se înjosească având grijă de viitorul 
Campion al Regelui. 

— Îţi doreşti să fi fost altfel? Dorian îi aruncă un zâmbet 
leneş. Întrebarea asta nu era atât de nevinovată. 

Ea dădu târcoale fotoliului, apropiindu-se de Dorian, iar 
inima lui începu să bată mai repede. 

— Păi, cine vrea să fie urât? Deşi prefer să fiu urâtă 
decât invizibilă. Dar nu contează. Celaena nu era deloc 
convingătoare. 

— Eşti singură? spuse el înainte să îşi poată stăpâni 
cuvintele. 

— Singură? Ea dădu din cap, iar în cele din urmă, după 
atâtea încercări de a-l convinge, se aşeză. Dorian se luptă 
cu impulsul de a parcurge spaţiul dintre ei pentru a vedea 
dacă părul ei era atât de mătăsos precum părea. Nu, 


răspunse Celaena. Pot supravieţui destul de bine pe cont 
propriu - dacă am un material adecvat pentru citit. 

El privi către foc, încercând să nu se gândească la locul 
de unde o adusese cu câteva săptămâni înainte - şi cum s- 
ar fi simţit în genul acela de singurătate. Nu existau cărţi 
în Endovier. 

— Totuşi, nu poate fi neplăcut să fii companionul cuiva 
uneori. 

— Şi tu ce ai face? râse Celaena. Prefer să nu fiu văzută 
precum una dintre amantele tale. 

— Şi ce este greşit în asta? 

— Deja sunt faimoasă ca asasin - nu prea am chef să fiu 
cunoscută pentru că împart patul cu tine. El se înecă, dar 
Celaena continuă. Vrei să îţi explic de ce sau este suficient 
să îţi spun că nu primesc bijuterii şi podoabe ca 
recompensă pentru afecțiunea mea? 

El mârâi. 

— Nu îmi voi discuta moralitatea cu un asasin. Ucizi 
oameni pentru bani, eşti conştientă de asta? 

Privirea ei deveni dură şi arătă către uşă. 

— Poţi pleca acum. 

— Mă dai afară? Dorian nu ştia dacă să râdă sau să urle. 

— Oare ar trebui să îl chem pe Chaol să vedem ce 
părere are? Ea îşi încrucişă braţele, ştiind că îl învinsese. 
Poate că realizase că era distractiv să îl tachineze. 

— De ce ar trebui să fiu izgonit din camera ta doar 
pentru că am spus adevărul? Tu tocmai m-ai numit puţin 
mai presus decât un proxenet. Dorian nu se mai distrase 
atât de bine de secole. Povesteşte-mi despre viaţa ta - cum 
ai învăţat să cânţi la pian cu atâta măiestrie. Şi ce era 
melodia aceea? Era atât de tristă; te gândeai la vreun 
amant secret? îi făcu cu ochiul. 

— Am exersat. Celaena se ridică, mergând către uşă. Şi 
da, se răsti ea, mă gândeam. 

— Eşti cam înţepătoare astă-seară, spuse el păşind pe 
urmele ei. Se opri la un pas în urma ei, dar distanţa dintre 
ei părea ciudat de intimă, în special când el şopti: Nu eşti 
deloc atât de vorbăreaţă precum erai azi după-amiază. 


— Nu sunt o marfă neobişnuită la care să te poţi holba! 
Ea păşi mai aproape. Nu sunt un exponat oarecare de la 
vreun carnaval, iar tu nu mă vei folosi drept obiectul 
vreunei dorinţe neîndeplinite de aventură şi excitare! 
Lucru pentru care, cu siguranţă, m-ai ales să fiu 
Campionul tău. 

Dorian rămase cu gura căscată şi se retrase cu un pas. 

— Ce? fu tot ceea ce reuşi să spună. 

Celaena trecu pe lângă el şi se aşeză într-un fotoliu. Cel 
puţin nu pleca. 

— Sincer, chiar credeai că nu îmi voi da seama care este 
motivul pentru care ai venit aici astă-seară? Asemenea 
cuiva care mi-a dat să citesc Coroana unui Erou, lucru 
care sugerează o minte fantezistă care tânjeşte după 
aventură? 

— Nu te consider o aventură, bombăni el. 

— A, da? Castelul oferă atât de multe distracţii încât 
prezenţa Asasinului Adarlanului este ceva obişnuit? Nimic 
care ar putea ispiti un tânăr prinţ care a fost captivul curţii 
toată viaţa lui? Şi ce sugerează competiţia asta, în acest 
scop? Deja sunt la dispoziţia tatălui tău. Nu voi deveni şi 
bufonul fiului său. 

Veni rândul său să roşească. Mai fusese vreodată certat 
de cineva astfel? Poate de părinţii şi dascălii săi, dar cu 
siguranţă nu de către o tânără femeie. 

— Tu nu ştii cu cine vorbeşti? 

— Dragul meu prinţ, spuse ea tărăgănat, studiindu-şi 
unghiile, eşti singur în camera mea. Holul de la ieşire este 
foarte departe. Pot spune orice doresc. 

El izbucni în râs. Ea se ridică şi îl privi, cu capul aplecat 
într-o parte. Obrajii îi erau inundaţi de culoare, 
evidenţiindu-i ochii albaştri. Ştia ce şi-ar fi putut dori el să 
facă cu ea dacă nu ar fi fost o asasină? 

— Voi pleca, spuse el în cele din urmă, oprindu-se 
înainte de a se întreba dacă putea într-adevăr să rişte - să 
rişte furia lui Chaol şi a tatălui său şi ce s-ar putea 
întâmpla dacă ar decide să nu ţină seama de consecinţe. 
Dar mă voi întoarce. În curând. 


— Sunt sigură, spuse ea cu asprime. 

— Noapte bună, Sardothien! Dorian privi apartamentul 
asasinei şi rânji. Spune-mi ceva înainte de a pleca: iubitul 
ăsta misterios al tău... nu locuieşte în castel, nu-i aşa? 

Ştiu imediat că spusese ceva greşit când licărul din ochii 
ei se stinse. 

— Noapte bună! spuse ea cu răceală. 

Dorian clătină din cap. 

— Nu am vrut să... 

Celaena îi făcu semn să plece, privind către foc. 
Înţelegând gestul, Dorian se îndreptă către uşă, fiecare 
pas al său răsunând în camera acum mult prea tăcută. 
Ajunsese în pragul uşii când ea vorbi, distantă. 

— Numele lui era Sam. 

Ea încă privea focul. Fra Sam... 

— Ce s-a întâmplat? 

Ea îl privi, zâmbind cu tristeţe. 

— A murit. 

— Când? întrebă el. Nu ar fi tachinat-o niciodată astfel, 
nu ar fi spus niciun blestemat de cuvânt dacă ar fi ştiut... 

Când vorbi, cuvintele Celaenei erau strangulate: 

— Acum treisprezece luni. 

O urmă de durere îi străbătui chipul, atât de reală şi 
infinită încât Dorian o resimţi în stomac. 

— Îmi pare rău, reuşi el să spună. 

Ea ridică din umeri, de parcă gestul ar fi putut domoli 
durerea pe care el încă o vedea în ochii ei, strălucind atât 
de puternic în văpăile focului. 

— Şi mie, şopti ea şi se întoarse din nou către şemineu. 

Simţind că de data asta încheiase definitiv discuţia, 
Dorian îşi drese glasul. 

— Baftă la testul de mâine. Ea nu răspunse şi el părăsi 
încăperea. 

Dorian nu îşi putea scoate din minte cântecul ei 
sfâşietor, nici măcar atunci când arse lista mamei sale cu 
fecioare eligibile, nici măcar când se afundă în lectura 
unei cărţi târziu în noapte, nici măcar când în cele din 
urmă adormi. 


CAPITOLUL 21 


Celaena se balansa pe zidul de piatră al castelului, 
picioarele tremurându-i în timp ce îşi înfigea degetele 
pline de smoală de la mâini şi picioare în crăpăturile dintre 
lespezile uriaşe. Brullo strigă ceva celorlalţi nouăsprezece 
Campioni rămaşi, escaladând zidurile castelului, dar la trei 
sute de metri înălţime, vântul îi purta cuvintele în 
depărtare. Unul dintre Campioni nu apăruse la test şi nici 
măcar gărzile lui nu ştiau unde plecase. Poate că reuşise, 
de fapt, să evadeze. Riscul părea o idee mult mai bună 
decât testul ăsta stupid, oricum. Celaena scrâşni din dinţi, 
ridică o mână mai sus, apoi trase şi celălalt picior. 

La şaizeci de metri deasupra flutura obiectivul acestei 
curse nebuneşti: un steag auriu. Testul era simplu: 
escaladaţi castelul până în locul unde flutură steagul la 
trei sute de metri înălţime şi aduceţi-l. Primul care aducea 
steagul primea o bătaie pe spate. Ultimul care ajungea sus 
urma să fie trimis înapoi în văgăuna din care ieşise. 

În mod surprinzător, nimeni nu căzuse încă - probabil 
pentru că drumul către steag era destul de simplu: 
balcoane, pervazurile ferestrelor şi spalieri cu plante 
acopereau majoritatea suprafeţei. Celaena ridică încă un 
picior, durerea cuprinzându-i degetele. Privitul în jos era 
întotdeauna o idee proastă, deşi Arobynn o forţase să stea 
cocoţată pe marginea casei sale ore în şir, obligând-o să se 
acomodeze cu înălțimile. Gâfâi când se agăţă de încă un 
pervaz şi se trase în sus. Era suficient de lat încât se putea 
ghemui pe el, iar Celaena luă o pauză de un moment 
pentru a-i studia pe ceilalţi concurenţi. 

Bineînţeles, Cain conducea şi alesese calea cea mai 
uşoară către steag, Mormânt şi Verin erau pe urmele lui, 
Nox la mică distanţă în spatele lor, iar Pelor, tânărul 
asasin, nu era departe de el. În urma lui erau atât de mulţi 
concurenţi încât echipamentele le îngreuna deosebirea lor. 
Fiecăruia i se oferise posibilitatea de a alege un obiect 


pentru a-i ajuta în escaladare - coarde, piroane, bocanci 
speciali -, iar Cain alese direct coarda. 

Ea alesese o cutiuţă cu smoală, iar când Celaena se 
ridică de pe pervaz, mâinile şi picioarele sale goale, negre 
şi lipicioase se prinseră cu uşurinţă de peretele de piatră. 
Folosise puţin dintr-o coardă pentru a-şi lega bidonul la 
curea, iar, înainte de a părăsi adăpostul pervazului, îşi mai 
unsese o dată palmele. Cineva gâfâi dedesubt, iar ea îşi 
suprimă dorinţa de a privi în jos. Ştia că alesese o cale mai 
dificilă, dar era mai bine astfel decât să se lupte cu toţi 
ceilalţi pentru calea cea uşoară. Nu ar fi riscat ca Verin 
sau Mormânt să o arunce de pe zid. 

Mâinile ei se lipiră de piatră, iar în timp ce Celaena se 
ridică, auzi un țipăt, o bubuitură şi apoi tăcere, urmată de 
strigătele spectatorilor. Un concurent căzuse şi murise. 
Privi în jos şi zări trupul lui Ned Clement, criminalul care 
se supranumise Coasă şi petrecuse ani întregi în lagărul 
din 

Calaculla pentru crimele sale. Un fior o străbătu. Deşi 
uciderea Mâncătorului de Ochi îi potolise pe unii dintre 
Campioni, sponsorilor cu siguranţă nu le păsa că acest test 
ar putea la fel de bine să mai ucidă câţiva. Se agăţă de un 
burlan de scurgere, coapsele ei lipindu-se de fier. Cain îşi 
legă coarda de gâtul unui gargui hidos şi se legănă de-a 
lungul unui perete plat, aterizând pe marginea unui 
balcon, la patruzeci de metri sub steag. Celaena îşi 
suprimă frustrarea croindu-şi drum din ce în ce mai sus, 
urmând cursul ţevii de scurgere. 

Ceilalţi concurenţi se târau unul după altul, urmând 
calea lui Cain. Răsunară câteva strigăte, iar ea privi în jos 
pentru a-l zări pe Mormânt mormăind, pentru că el nu 
reuşise să arunce coarda în jurul gâtului garguiului 
asemenea lui Cain. Verin îl împinse pe asasin din calea sa 
şi îl întrecu, legând cu uşurinţă propria coardă. Nox, aflat 
acum în urma lui Mormânt, încercă să procedeze la fel, 
dar Mormânt începu să îl blesteme, iar Nox se opri, 
ridicând mâinile într-un gest împăciuitor. Zâmbind cu 
superioritate, Celaena îmbrăţişă cu picioarele înnegrite un 


inel de susţinere al burlanului. În curând se va afla în 
paralel cu steagul. Iar apoi, zece metri de piatră netedă o 
vor despărţi de el. 

Celaena urcă mai departe pe ţeavă, degetele sale 
lipindu-se de metal. La patruzeci de metri mai jos, un 
mercenar se prinse de coarnele unui gargui înfăşurând 
frânghia în jurul gâtului acestuia. Părea să fi abordat o 
rută mai rapidă printr-un grup de gargui. Apoi va fi nevoit 
să se legene vreo cinci metri, înainte de a ajunge la 
celelalte capete de gargui pe care se certau acum Nox şi 
Mormânt. Ea nu se afla în pericolul de a împărţi ţeava cu 
el, astfel încât acesta să o incomodeze. Aşa că, centimetru 
cu centimetru, Celaena înaintă, vântul fluturându-i părul în 
toate direcţiile. 

Atunci îl auzi pe Nox ţipând, iar Celaena privi exact la 
timp pentru a-l vedea pe Mormânt îmbrâncindu-l de pe 
spatele garguiului. Nox căzu în gol, frânghia înfășurată în 
jurul mijlocului său încordindu-se când se izbi de zidul 
castelului. Celaena încremeni, recăpătându-şi răsuflarea 
când Nox încercă să se agaţe cu mâinile şi picioarele de 
piatra din zid. 

Dar Mormânt nu terminase. Se aplecă sub pretextul de 
a-şi ajusta gheata, iar Celaena văzu lama unui mic pumnal 
strălucind în lumina soarelui. Cum trecuse arma de gărzile 
sale, era o ispravă în sine. Strigătul de avertizare al 
Celaenei fu purtat de vânt în timp ce Mormânt începu să 
taie coarda lui Nox. Niciunul dintre Campionii din preajmă 
nu se deranjă să intervină cumva, deşi Pelor se opri pentru 
un moment. Dacă Nox murea, concursul avea un 
competitor în minus, iar dacă ei interveneau, i-ar fi putut 
costa acest Test. Celaena ştia că ar fi trebuit să îşi 
continue urcuşul, dar ceva o ţintuia în loc. 

Nox nu putea găsi un punct de sprijin în zid şi fără 
niciun pervaz sau vreun gargui în apropiere de care să se 
poată prinde, nu avea unde să se ducă decât în jos. Odată 
ce coarda ceda, el va cădea. 

Una câte una, firele corzii sale plesneau retezate de 
pumnalul lui Mormânt, iar Nox, simțind vibraţiile, privi 


îngrozit în sus, către asasin. Dacă se prăbuşea, nu avea 
nicio şansă de supravieţuire. Câteva tăieturi în plus ale 
lamei lui Mormânt, iar coarda va fi retezată complet. 

Coarda gemu. Celaena se mişcă. 

Alunecă în josul burlanului, sfâşiindu-şi palmele şi 
picioarele cu metalul, dar nu îşi permise să se gândească 
la durere. Mercenarul de pe garguiul de dedesubt avu 
timp doar să se lipească de perete când ea se izbi de capul 
creaturii,  prinzându-i coarnele pentru a încetini. 
Mercenarul legase deja un capăt al corzii în jurul gâtului 
garguiului; acum ea prinse coarda şi îşi legă celălalt capăt 
în jurul taliei. Coarda era suficient de lungă şi de 
rezistentă, iar cei patru gargui de sub cel de care ea era 
legată îi vor oferi suficient spaţiu pentru alergare. 

— Atinge-te doar de coarda asta şi te spintec! îl avertiză 
ea pe mercenar şi se pregăti. 

Nox strigă la Mormânt, iar ea aruncă o privire spre locul 
în care hoţul atârna. Urmă un geamăt ascuţit, coarda se 
rupse, apoi strigătul de spaimă şi furie al lui Nox, iar 
Celaena porni, alergând pe spatele celor patru gargui 
înainte de a se arunca în gol. 


CAPITOLUL 22 


Vântul o biciuia, dar Celaena îşi menţinu concentrarea 
asupra lui Nox, căzând atât de repede şi atât de departe 
de braţele întinse. 

Oamenii strigau dedesubt, iar lumina reflectată de 
castelul de cleştar o orbea. Însă el era acolo, la o palmă 
distanţă de degetele ei, cu ochii cenuşii larg deschişi, 
braţele sale fluturând de parcă ar fi vrut să le transforme 
în aripi. 

Într-o clipită, braţele ei erau în jurul taliei lui, iar ea se 
izbi de el atât de tare încât răsuflarea îi părăsi pieptul. 


Împreună picau asemenea unei pietre, jos, jos, jos spre 
pământ. 

Nox apucă frânghia, dar nici măcar asta nu fu suficient 
pentru a domoli impactul nimicitor asupra trunchiului ei 
când funia se încordă. Ea îl strânse cu ultimul strop de 
putere, poruncind braţelor sale să nu îi dea drumul. 
Frânghia îi izbi de zid. Celaena de-abia apucă să îşi încline 
capul în partea opusă zidului, iar impactul îi răsună în 
umăr. Totuşi, îl ţinea strâns pe Nox, concentrându-se 
asupra braţelor, şi a răsuflării ei tăiate. Atârnau acolo, 
lipiţi de perete, gâfâind şi privind la pământul aflat la o 
sută de metri sub ei. Frânghia rezista. 

— Lillian, spuse Nox luptându-se să îşi recapete suflul. 
Îşi ascunse chipul în părul ei. Slavă zeilor. Dar uralele 
izbucniră de dedesubt şi îi înghiţiră cuvintele. Picioarele 
Celaenei tremurau atât de violent încât fu nevoită să se 
concentreze asupra strânsorii lui Nox, iar stomacul ei se 
întoarse pe dos iar şi iar. 

Însă ei încă erau în toiul testului, încă erau aşteptaţi să 
îl ducă la bun sfârşit, iar Celaena privi în sus. Toti 
Campionii se opriseră pentru a o privi salvându-l pe hoţ. 
Toţi, cu excepţia unuia singur, care se cocoţase sus, sus 
deasupra lor. 

Celaena putu doar privi cum steagul fu smuls, iar Cain 
scoase un urlet victorios. Mai multe urale se dezlănţuiră în 
întâmpinarea lor când Cain flutură steagul pentru ca toţi 
să îl poată vedea. Celaena fierbea. 

Ar fi câştigat dacă ar fi ales ruta cea uşoară, ar fi ajuns 
acolo în jumătate din timpul care îi luase lui Cain. Dar 
Chaol îi spusese să stea în mijloc, oricum. lar ruta ei 
fusese mult mai impresionantă şi îi evidenţiase mult mai 
bine aptitudinile. Cain trebuise doar să sară şi să se legene 
ca un amator. Pe lângă asta, dacă ea ar fi câştigat, dacă ar 
fi ales calea cea uşoară, nu l-ar fi salvat pe Nox. 

Îşi încleştă maxilarul. Putea ajunge la timp înapoi, acolo 
sus? Poate că Nox ar putea lua frânghia, iar ea ar escalada 
peretele cu mâinile goale. Nu era de lepădat nici locul al 
doilea. Dar, chiar în momentul în care gândea asta, Verin, 


Mormânt, Pelor şi Renault escaladară ultimii metri şi 
atinseră locul stabilit cu mâna înainte de a-şi începe 
coborârea. 

— Lillian, Nox. Grăbiţi-vă! strigă Brullo, iar ea privi în 
jos, către Maestrul Armelor. 

Celaena se încruntă şi începu să îşi târască picioarele 
peste crăpăturile din zid, căutând un punct de sprijin. 
Pielea, jupuită şi sângerând pe alocuri, îi fu înţepată în 
timp ce degetele picioarelor găsiră o crevasă în care să le 
poată strecura. Cu grijă, se trase în sus. 

— Îmi pare rău, răsuflă Nox, picioarele lui lovindu-se de 
ale ei în timp ce căuta şi el un punct de sprijin. 

— Este în regulă, îi spuse ea. Tremurând, amorţită, 
Celaena se căţără pe perete, lăsându-l pe Nox să se 
descurce pe cont propriu de acolo. Prostesc. Fusese atât 
de prostesc din partea ei să îl salveze. La ce se gândise 
oare? 


— Inveseleşte-te, spuse Chaol bând din paharul cu apă. 
Locul optsprezece este bun. Cel puţin Nox a terminat în 
urma ta. 

Celaena nu spuse nimic şi împinse cu furculiţa morcovii 
din farfurie. Avusese nevoie de două băi şi de un întreg 
calup de săpun pentru a îndepărta smoala de pe mâinile şi 
picioarele ei rănite, iar Philippa petrecuse treizeci de 
minute curăţând şi bandaj ându-i fiecare rană. Şi, deşi 
Celaena se oprise din tremurat, încă putea auzi ţipătul şi 
bufnitura surdă a lui Ned Clement lovind pământul. Îi 
luaseră trupul de acolo înainte ca ea să încheie testul. 
Doar moartea sa îl salvase pe Nox de la eliminare. 
Mormânt nici măcar nu fusese mustrat. Nu existau reguli 
împotriva jucatului murdar. 

— Faci exact cum am plănuit, continuă Chaol. Deşi nu 
pot considera că operaţiunea ta nesăbuită de salvare a fost 
discretă. 

Celaena se încruntă. N 

— Ei, bine, tot am pierdut. In timp ce Dorian o felicitase 
pentru salvarea lui Nox, iar hoţul o îmbrăţişase şi îi 


mulţumise iar şi iar, Chaol fu singurul care se încruntase 
după încheierea testului. Aparent, salvările riscante nu 
făceau parte din repertoriul unui hoţ de bijuterii. 

Ochii căprui ai lui Chaol străluciră aurii în soarele după- 
amiezii. 

— Nu face parte din antrenamentul tău să înveţi să 
pierzi cu eleganţă? 

— Nu, spuse ea cu amărăciune. Arobynn mi-a spus că 
locul al doilea este doar un titlu drăguţ pentru primul 
învins. 

— Arobynn Hamei? întrebă Chaol lăsându-şi ochelarii pe 
masă. Regele Asasinilor? 

Celaena privi spre fereastră, către întinderea sclipitoare 
a Riftholdului de-abia vizibilă dincolo de geam. Gândul că 
Arobynn se afla în acelaşi oraş era straniu - că acum era 
atât de aproape de ea. 

— Ştii că el a fost dascălul meu, nu-i aşa? 

— Am uitat, spuse Chaol. Arobynn ar fi biciuit-o pentru 
salvarea lui Nox, punându-şi în pericol viaţa şi locul în 
competiţie. El a supravegheat îndeaproape antrenamentul 
tău? 

— M-a antrenat el însuşi, iar apoi a adus dascăli din 
toată Erilea. Maeştrii luptători din câmpurile de orez din 
sudul continentului, experţii în otrăvuri din Jungla 
Bogdano... Odată m-a trimis la Asasinii Tăcuţi din Deşertul 
Roşu. Nici- un preţ nu era prea mare pentru el. Sau pentru 
mine, adăugă ea. Nu s-a deranjat să îmi spună până când 
am împlinit paisprezece ani că aştepta să îl plătesc pentru 
toate astea. 

— Te-a antrenat şi apoi te-a făcut să plăteşti pentru 
asta? 

Ea ridică din umeri, dar nu fu în stare să îşi ascundă 
furia. 

— Curtezanele trec prin aceeaşi experienţă - sunt luate 
de la o vârstă fragedă şi sunt datoare bordelurilor lor până 
ce pot câştiga înapoi fiecare bănuţ ce a fost investit în 
antrenamentul, întreţinerea şi garderoba lor. 


— Asta este detestabil, scuipă el, iar ea clipi la auzul 
furiei din glasul lui - furie care, pentru prima oară, nu îi 
era adresată ei. L-ai plătit pentru tot? 

Un zâmbet rece apăru pe chipul Celaenei. 

— O, până la ultimul bănuţ. lar apoi el a plecat şi a 
cheltuit tot. Peste cinci sute de mii de monede de aur. În 
trei ore. Chaol se ridică din scaunul său. Celaena 
ascunsese atât de bine amintirea asta încât nu o mai 
durea. Încă nu ţi-ai cerut scuze, spuse ea schimbând 
subiectul înainte ca el să o poată interoga mai departe. 

— Scuze? Pentru ce? 

— Pentru toate lucrurile oribile pe care le-ai spus ieri 
după-amiază, când mă duelam cu prinţesa Nehemia. 

El miji ochii, muşcând momeala. 

— Nu îmi voi cere scuze pentru că am spus adevărul. 

— Adevărul? M-ai tratat de parcă aş fi o criminală 
dementă! 

— Iar tu ai spus că mă urăşti mai mult decât pe oricine. 

— Am vorbit serios. Totuşi, un zâmbet începu să răsară 
în colţul buzelor ei, iar în curând îl privi reflectat şi pe 
chipul lui Chaol. El aruncă o bucată de pâine către ea, pe 
care ea o prinse cu o mână şi o aruncă înapoi. Idiotule, 
spuse, rânjind acum. 

— Criminală dementă, spuse el, rânjind, de asemenea. 

— Chiar te urăsc. 

— Cel puţin eu nu am ieşit pe locul optsprezece, spuse 
el. Celaena îşi simţi nările arzând, iar tot ce putu Chaol să 
facă fu să se ferească de mărul aruncat spre capul lui. 

Mai târziu Philippa le aduse vestea. Campionul care nu 
apăruse la test fusese găsit mort pe scara servitorilor, 
sfârtecat şi dezmembrat. 


Noua crimă aruncă un văl asupra următoarelor două 
săptămâni şi asupra celor două teste care urmau. Celaena 
trecu de teste - furt şi urmărire - fără a atrage prea mult 
atenţia asupra ei sau fără să îşi rişte gâtul pentru a salva 
pe cineva. Niciun alt Campion nu mai fusese ucis, din 
fericire, dar Celaena se trezea constant privind peste 


umăr, deşi Chaol părea să considere cele două crime nişte 
incidente nefericite. 

În fiecare zi devenea mai bună la alergat, ajungând mai 
departe şi mai repede, şi reuşise să îşi înfrângă dorinţa de 
a-l ucide pe Cain când el o tachinase la antrenamente. 
Prinţul moştenitor nu îşi mai arătase chipul prin 
apartamentul ei, iar ea îl văzuse doar în timpul testelor, 
când, de obicei, el doar îi zâmbea şi îi făcea cu ochiul, 
făcând-o să se simtă ridicol de încântată şi emoţionată. 

Insă ea avea lucruri mai importante pentru care să îşi 
facă griji. Mai rămăseseră doar nouă săptămâni până la 
duelul final, iar câţiva dintre ceilalţi, inclusiv Nox, se 
descurcau suficient de bine, astfel că cele patru locuri 
începeau să pară destul de preţioase. Cain va ocupa cu 
siguranţă unul dintre ele, dar cine vor fi ceilalţi trei? Ea 
fusese întotdeauna atât de sigură că va ajunge în finală. 

Dar, dacă ar fi trebuit să fie sinceră cu ea însăşi, 
Celaena nu mai era atât de sigură. 


CAPITOLUL 23 


Celaena privi către pământ. Cunoştea aceste stânci 
cenuşii, ascuţite, cunoştea atingerea lor sub tălpile sale, 
cum miroseau după ploaie, cum puteau cu uşurinţă să îi 
sfâşie pielea când cădea. Stâncile se întindeau pe 
kilometri, înălțându-se în munţi zimţaţi, asemenea unor 
colţi ce străpungeau cerul înnorat. În vântul îngheţat, ea 
purta haine subţiri ce nu o protejau de rafalele 
înţepătoare. Când atinse zdrenţele murdare, stomacul i se 
ridică în gât. Ce se întâmplase? 

Cu lanţurile zăngănind, Celaena cuprinse cu vederea 
întinderea dezolantă care era Endovier. 

Ea eşuase, eşuase şi fusese trimisă înapoi aici. Nu avea 
nicio şansă de scăpare. Simţise gustul libertăţii, ajunsese 
atât de aproape de ea şi acum... 


Celaena ţipă în timp ce un fior de durere crâncenă îi 
străpunse spatele, întâlnind în goliciunea sa lovitura 
biciului. Căzu la pământ, piatra brăzdându-i genunchii 
răniţi. 

— Ridică-te! urlă cineva. 

Lacrimile îi inundară ochii, iar biciul o lovi din nou în 
timp ce se ridică. De data asta va fi ucisă. Va muri de 
durere. 

Biciul se năpusti asupra ei, sfărâmându-i oasele, 
răsunând în întregul ei corp, făcând ca totul să se 
prăbuşească în agonie, transformându-i trupul într-un 
cimitir, un mort... 

Ochii Celaenei se deschiseră brusc. Gâfâi. 

— Eşti... spuse cineva lângă ea, iar Celaena tresări. 

Unde se afla? 

— A fost un vis, rosti Chaol. 

Ea se holbă la el, apoi privi încăperea, trecându-şi o 
mână prin păr. Rifthold. Rifthold... acolo era. În castelul de 
sticlă... nu, în castelul de piatră de dedesubt. 

Acum transpira, iar sudoarea de pe spatele se prelingea 
în mod ciudat precum sângele. Se simţi ameţită, i se făcu 
greață, se simţi prea mică şi prea mare, toate deodată. 
Deşi ferestrele erau închise, un curent de undeva din 
cameră îi sărută chipul, mirosind, straniu, a trandafiri. 

— Celaena. A fost un vis, zise din nou căpitanul gărzii. 
Ţipai. Îi oferi un zâmbet timid. Credeam că te omoară. 

Celaena se întinse pentru a-şi atinge spatele, pe sub 
tricou. Putea simţi cele trei muchii... şi câteva mai mici, 
dar nimic, nimic... 

— Eram biciuită. Scutură din cap pentru a alunga 
amintirea din minte. Ce faci aici? Nici nu s-au ivit zorile. 
Îşi încrucişă braţele, îmbujorându-se uşor. 

— Este Samhuinn. Îţi anulez antrenamentul pentru azi, 
dar voiam să văd dacă plănuieşti să participi la slujbă. 

— Astăzi este... ce? Samhuinn este astăzi? De ce nu mi-a 
zis nimeni asta? Este o petrecere diseară? Devenise atât 
de prinsă în mrejele competiţiei încât pierduse noţiunea 
timpului? 


El se încruntă. 

— Desigur, dar nu eşti invitată. 

— Desigur. lar tu vei chema morţii la tine în această 
noapte bântuită sau vei aprinde un rug împreună cu 
camarazii tăi? 

— Eu nu particip la asemenea prostii superstiţioase. 

— Ai grijă, cinicul meu prieten! îl avertiză ea ridicându- 
şi o mână. Zeii şi morţii sunt aproape de pământ în această 
zi, pot auzi orice comentariu obraznic pe care îl faci! 

El îşi dădu ochii peste cap. 

— Este o sărbătoare naivă să celebrezi venirea iernii. 
Rugurile doar produc cenuşă pentru a acoperi câmpurile. 

— Ca o ofrandă adusă zeilor pentru a le supraveghea! 

— Ca o modalitate de a le fertiliza. 

Celaena îndepărtă păturile de pe ea. _ 

— Aşa spui tu, zise ea în timp ce se ridică din pat. Işi 
aranjă cămaşa de noapte îmbibată. Duhnea a transpiratie. 

El pufni şi porni în urma ei. 

— Nu am crezut niciodată că ai fi o persoană 
superstiţioasă. Unde se potriveşte asta în cariera ta? 

Ea se încruntă la el peste umăr înainte de a intra în 
camera de baie, Chaol fiind aproape în spatele ei. Celaena 
se opri în prag. 

— Ai de gând să mi te alături? întrebă ea, iar Chaol 
încremeni, realizând greşeala făcută. În schimb, trânti uşa. 

Celaena îl găsi aşteptând-o în camera de zi când ieşi din 
baie, apa din părul ei scurgându-se pe podea. 

— Tu nu iei un mic dejun? 

— Încă nu mi-ai dat un răspuns. 

— Un răspuns la ce? Celaena se aşeză în capătul opus al 
mesei şi băgă lingura într-un bol cu terci de ovăz. Tot ce 
avea nevoie era o lingură plină - nu, trei linguri cu vârf - 
de zahăr şi nişte frişcă şi... 

— Mergi la templu? 

— Am voie să merg la templu, dar nu la petrecere? Luă 
o lingură plină de terci. 

— Obiceiurile religioase nu trebuie refuzate nimănui. 

— Iar petrecerea este... 


— Un spectacol depravat. 

— Ah, înţeleg. Înghiţi o altă gură de terci. Oh, iubea 
terciul de ovăz! Dar poate că avea nevoie de încă o lingură 
de zahăr. 

— Ei, bine? Mergi? Trebuie să plecăm în curând dacă 
da. 

— Nu, spuse ea cu gura plină. 

— Pentru cineva atât de superstiţios, rişti să îi superi pe 
zei prin absenţa ta. Presupun că un asasin ar arăta mai 
mult interes faţă de ziua morţilor. 

Ea afişă o expresie dementă în timp ce continuă să 
mănânce. 

— Eu venerez în felul meu. Poate că le voi oferi un 
sacrificiu sau două. 

El se ridică, mângâindu-şi sabia. 

— Ai grijă de tine cât timp sunt plecat. Nu te deranja să 
te împopoţonezi prea mult. Brullo mi-a spus că te vei 
antrena totuşi în după-amiaza asta. Mâine ai un test. 

— Iar? Nu am avut unul în urmă cu trei zile? Celaena 
gemu. Ultimul test fusese aruncatul suliţei din poziţia 
călare, iar încheietura ei încă era sensibilă. 

Dar Chaol nu mai scoase niciun cuvânt, iar 
apartamentul său deveni tăcut. Deşi încercase să uite, 
sunetul biciului încă îi răsuna în urechi. 


Recunoscător că slujba se încheiase, Dorian Havilliard 
se plimba singur prin incinta castelului. Religia nici nu îl 
convingea, nici nu îl impresiona, iar după ore petrecute 
într-o strană, bombănind rugăciune după rugăciune, avea 
nevoie disperată de o gură de aer. Şi de singurătate. 

Oftă printre dinţii încleştaţi, frecându-şi fruntea, şi se 
îndreptă spre grădină. Trecu pe lângă un grup de domniţe, 
fiecare dintre ele făcând o plecăciune şi chicotind în 
spatele evantaielor lor. Dorian încuviinţă din cap în timp 
ce trecu. Mama sa se folosise de ceremonie ca o şansă 
pentru a-i prezenta fetele eligibile. Petrecuse întreaga 
slujbă abţinându-se să nu urle din adâncul plămânilor săi. 


Dorian trecu pe lângă un tufiş, aproape izbindu-se de o 
siluetă într-o catifea de un albastru-verzui. Era culoarea 
unui lac de munte - nuanţa aceea de nestemat fără un 
nume exact. Nemaivorbind că rochia era demodată de sute 
de ani. Privirea lui se înălţă spre chipul siluetei şi zâmbi. 

— Bună ziua, Lady Lillian! spuse el făcând o plecăciune, 
apoi se întoarse către cei doi companioni ai săi. Prinţesă 
Nehemia. Căpitane Westfall. Dorian privi din nou rochia 
asasinei.  Pliurile materialului - asemenea apelor 
curgătoare ale unui râu - erau, de fapt, atrăgătoare. Arăţi 
festiv, îi spuse el. Celaena cobori privirea. 

— Servitoarele lui Lady Lillian erau la slujbă când ea s-a 
îmbrăcat, spuse Chaol. Nu avea nimic altceva la îndemână. 

Desigur; corsetele necesitau ajutor pentru a intra sau 
ieşi din ele, iar rochiile erau un labirint de cleme şi funde. 

— Scuzele mele, prinţul meu, spuse Celaena. Ochii îi 
erau strălucitori şi furioşi, iar doi bujori înfloriră în obrajii 
săi. Imi pare sincer rău că hainele mele nu sunt pe gustul 
Domniei Tale. 

— Nu, nu, spuse el repede aruncând o privire asupra 
picioarelor ei. Purta pantofi roşii - roşii asemenea 
coacăzelor de iarnă ce începeau să împodobească 
tufişurile. Arăţi foarte frumos, continuă el. Doar puţin... 
nelalocul tău. „În alt secol, de fapt“, gândi el. Celaena îi 
adresă o privire exasperată. Dorian se întoarse către 
Nehemia. lertaţi-mă, spuse el cât mai corect posibil în 
Eyliwe, lucru care nu impresionă deloc. Cum vă simţiţi? 

Ochii ei licăriră amuzaţi la auzul accentului său prost, 
dar încuviinţă. 

— Sunt bine, înălţimea Voastră, răspunse prinţesa în 
limba lui. Atenţia lui Dorian zbură către cele două gărzi ale 
prinţesei, care pândeau în umbrele din apropiere - 
aşteptând, privind. Lui Dorian îi clocoti sângele în vene. 

De câteva săptămâni, ducele Perrington născocea un 
plan pentru a introduce mai multe forţe armate în Eyliwe - 
pentru a zdrobi rebelii astfel încât să nu mai îndrăznească 
să conteste domnia Adarlanului vreodată. Chiar ieri, 
ducele prezentase un plan: vor instala mai multe legiuni şi 


o vor ţine pe Nehemia aici pentru a descuraja orice 
represalii din partea rebelilor. Nefiind dornic să adauge pe 
lista talentelor sale luarea de ostatici, Dorian petrecuse 
ore întregi împotrivindu-se planului. Dar, în timp ce câţiva 
membri ai consiliului dăduseră glas nemulțumirii lor, 
majoritatea înclinau să creadă ca strategia ducelui era una 
genială. Totuşi, Dorian îi convinsese să aştepte până la 
întoarcerea tatălui său. Asta îi va oferi timpul necesar ca 
să-i atragă de partea sa pe câţiva dintre susţinătorii 
ducelui. 

Acum, stând înaintea ei, Dorian privi iute în altă 
direcţie. Dacă ar fi fost oricine altcineva şi nu prinţul 
moştenitor, ar fi avertizat-o. Însă, dacă Nehemia ar pleca 
înainte de termen, ducele ar şti cine a prevenit-o şi l-ar 
informa pe rege. Lucrurile mergeau destul de prost între 
Dorian şi tatăl său; nu avea nevoie să fie privit drept un 
simpatizant al rebelilor. 

— Mergi la petrecere astă-seară? o întrebă Dorian pe 
prinţesă, forţându-se să o privească în ochi şi să să rămână 
indiferent. 

Nehemia privi către Celaena. 

— Tu mergi? o întrebă ea. 

Celaena afişă un zâmbet care putea însemna doar 
bucluc. 

— Din nefericire, am alte planuri. Nu este aşa, înălţimea 
Voastră? Nu se deranj ă să îşi ascundă iritarea. 

Chaol tuşi, deodată arătându-se foarte interesat de 
coacăzele din tufişuri. Dorian era pe cont propriu. 

— Nu da vina pe mine, spuse Dorian politicos. Tu ai 
acceptat invitaţia la acea petrecere din Rifthold cu 
săptămâni în urmă. Ochii ei licăriră, dar Dorian nu voia să 
cedeze. Nu o putea aduce la petrecere, nu cu atâta lume 
privind. S-ar isca prea multe întrebări. Ca să nu mai 
spunem de mulţimea de oameni. Ar fi dificil să stea cu 
ochii pe ea. 

Nehemia se încruntă către Celaena. 

— Deci, nu mergi? 


— Nu, dar sunt sigură că te vei simţi minunat, spuse 
Celaena, apoi vorbi în Eyliwe şi spuse altceva. 
Cunoştinţele lui Dorian în Eyliwe erau suficiente încât să 
înţeleagă sensul general: înălţimea Sa cu siguranţă ştie 
cum să fie o companie plăcută pentru doamne. 

Nehemia râse, iar chipul lui Dorian se încălzi. Cele două 
alcătuiau o pereche formidabilă, zeii să aibă milă de ei în 
preajma lor! 

— Ei, bine, suntem foarte importante şi foarte ocupate, 
îi spuse Celaena prinţului, dându-şi coate cu prinţesa. 
Probabil că era o idee teribil de periculoasă să le permită 
să fie prietene. Deci, trebuie să plecăm. Vă urez o zi bună, 
înălţimea Voastră! făcu o plecăciune, diamantele albastre 
şi roşii din cingătoarea ei sclipind în lumina soarelui. Privi 
peste umăr, rânjindu-i lui Dorian în timp ce o conduse pe 
prinţesă prin grădină. 

Dorian se încruntă către Chaol. 

— Mulţumesc pentru ajutor. 

Căpitanul îl bătu pe umăr. 

— Crezi că asta a fost rău? Ar trebui să le vezi când sunt 
puse într-adevăr pe treabă. 

Apoi porni după cele două. i 

Dorian îşi dorea să urle, să îşi smulgă părul din cap. li 
făcuse plăcere să o vadă pe Celaena în seara aceea - multă 
plăcere. Dar în ultimele săptămâni, el fusese prins în 
întâlnirile consiliului şi ale curţii şi nu mai putuse să o 
viziteze. Dacă nu ar fi petrecerea, ar vizita-o din nou. Nu 
intenţionase să o enerveze cu observaţiile despre rochie - 
deşi era demodată -, nici nu ştiuse că va fi atât de iritată 
din pricină că nu era invitată la petrecere, dar... 

Dorian se încruntă şi se îndreptă către cuştile câinilor. 


Celaena zâmbi în sinea ei, trecând un deget peste gardul 
viu proaspăt tuns. Ea crezuse că rochia era adorabilă. Intr- 
adevăr festivă! 

— Nu, nu, înălţimea Voastră, îi spunea Chaol Nehemiei, 
suficient de rar încât ea să înţeleagă. Nu sunt soldat. Sunt 
un gardian. 


— Nu este nicio diferenţă, răspunse prinţesa, accentul ei 
fiind necizelat. Totuşi, Chaol o înţelese destul de bine încât 
să se încrunte, iar Celaena de-abia îşi putu stăpâni 
amuzamentul. 

Reuşise să o vadă destul de des pe Nehemia în ultimele 
două săptămâni - în mare parte pentru plimbări scurte sau 
cine, când vorbeau despre cum fusese pentru Nehemia să 
crească în Eyliwe, ce părere avea despre Rifthold şi despre 
cine reuşise să o enerveze pe prinţesă în ziua respectivă. 
Spre deliciul Celaenei, de obicei toată lumea de la curte 
reuşea asta. 

— Nu sunt antrenat să lupt în bătălii, spuse Chaol 
printre dinţi. 

— Ucizi la ordinele regelui tău. Regele tău. Poate că 
Nehemia nu se pricepea să vorbească în limba lor, dar era 
suficient de inteligentă încât să cunoască puterea rostirii 
acelor două cuvinte. „Regele tău“, nu al ei. Cu toate că 
Celaena o putea asculta pe Nehemia pălăvrăgind ore în şir 
despre regele Adarlanului, acum se aflau într-o grădină - 
alte persoane ar putea asculta. Un fior o cutremură pe 
Celaena, care îi întrerupse înainte ca Nehemia să mai 
spună un cuvânt. 

— Cred că este inutil să te contrazici cu ea, Chaol, spuse 
Celaena, înghiontindu-l pe Căpitanul Gărzii cu cotul. Poate 
că nu ar fi trebuit să îi cedezi lui Terrin titlul tău. Îl poţi 
recupera? Te-ar scuti de multe confuzii. 

— Cum de ţi-ai amintit numele fratelui meu? 

Ea ridică din umeri, neînţelegând licărul din ochii lui. 

— Tu mi l-ai spus. De ce nu mi l-aş aminti? Chaol arăta 
chipeş astăzi. Era ceva în felul în care părul lui îi întâlnea 
tenul auriu - în micile spaţii dintre şuviţe, în felul în care îi 
cădea peste frunte. 

— Presupun că te vei bucura de petrecere - fără mine 
acolo, vreau să spun, zise ea morocănoasă. 

El pufni. 

— Eşti chiar atât de supărată că nu poţi merge? 


— Nu, spuse ea dându-şi părul despletit peste un umăr. 
Dar... ei bine, este o petrecere şi toată lumea adoră 
petrecerile. 

— Vrei să îţi aduc vreun suvenir de la ospăț? 

— Doar dacă este o porţie mare de friptură de miel. 
"Aerul era curat şi luminos în jurul lor. 

— Petrecerea nu este chiar atât de interesantă, spuse el. 
Este la fel ca orice altă cină. Te pot asigura că mielul va fi 
uscat şi tare. 

— În calitate de prieten, tu ar trebui fie să mă iei cu 
tine, fie să îmi ţii companie. 

— Prieten? întrebă el. 

Celaena roşi. 

— Bine, „escortă încruntată” ar fi o descriere mai bună. 
Sau „cunoştinţă  morocănoasă” dacă preferi. Spre 
surprinderea ei, Chaol zâmbi. 

Prinţesa apucă mâna Celaenei. 

— Tu mă vei învăţa! spuse ea în Eyliwe. Invaţă-mă cum 
să vorbesc mai bine limba ta şi învaţă-mă cum să o scriu şi 
să o citesc mai bine decât o fac acum. Ca să nu fiu nevoită 
să îi suport pe toţi acei moşi plictisitori pe care ei îi 
numesc meditatori. 

— Eu... începu Celaena în limba comună şi apoi tresări. 
Se simţi vinovată pentru excluderea Nehemiei din 
conversaţie pentru atâta timp, iar dacă prinţesa ar vorbi 
fluent ambele limbi, ar fi foarte distractiv. Dar să îl 
convingă pe Chaol să îi permită să o vadă pe Nehemia era 
mereu o corvoadă - întrucât el insista să fie de faţă pentru 
a le supraveghea. Nu ar fi niciodată de acord să stea în 
timpul lecţiilor. Nu ştiu cum să te învăţ limba mea într-un 
mod adecvat, minţi Celaena. 

— Prostii, spuse Nehemia. Mă vei învăţa. După... orice 
este ceea ce faci cu acesta. Zilnic, timp de o oră, înainte de 
cină. 

Nehemia ridică bărbia într-un fel care sugera că refuzul 
nu era o opţiune. Celaena înghiţi în sec şi făcu tot ce putu 
pentru a arăta minunat când se întoarse către Chaol, care 
le observa cu sprâncenele ridicate. 


— Vrea ca eu să îi predau în fiecare zi înainte de cină. 

— Mă tem că asta nu este posibil, spuse el. Celaena 
traduse. 

Nehemia îi aruncă privirea ucigătoare care, de obicei, îi 
făcea pe toţi să îi treacă apele. 

— De ce nu? spuse ea. Apoi vorbi din nou în Eyliwe: Este 
mai inteligentă decât majoritatea oamenilor din castelul 
ăsta. 

Chaol, din fericire, înţelese ideea generală. 

— Nu cred că... 

— Nu sunt eu prinţesa din Eyliwe? îl întrerupse 
Nehemia în limba lui. 

— Înălţimea Voastră, începu Chaol, dar Celaena îl 
reduse la tăcere cu o fluturare a mâinii. Se apropiau de 
turnul cu ceas - negru şi ameninţător, ca întotdeauna. Dar 
îngenuncheat înaintea lui stătea Cain. Cu capul plecat, se 
concentra asupra a ceva de pe pământ. 

La auzul paşilor lor, capul lui Cain se înălţă. Rânji larg şi 
se ridică. Mâinile îi erau acoperite cu praf, dar, înainte ca 
Celaena să-i poată analiza mai bine comportamentul 
straniu, Cain încuviinţă către Chaol şi dispăru în spatele 
turnului. 

— Brută dezgustătoare, spuse Celaena, încă privind în 
direcţia în care dispăruse. 

— Cine este? întrebă Nehemia în Eyliwe. 

— Un soldat din armata regelui, rosti Celaena, deşi 
acum îl serveşte pe ducele Perrington. 

Nehemia privi în direcţia lui Cain, mijind ochii negri. 

— Ceva în legătură cu el mă face să vreau să îl pocnesc 
peste faţă. 

Celaena râse. 

— Mă bucur că nu sunt singura. 

Chaol nu spuse nimic în timp ce îşi reluară plimbarea. 
Ea şi Nehemia mergeau în urma lui, iar când traversară 
curtea mică în care se afla turnul cu ceas, Celaena privi 
locul unde Cain tocmai stătuse în genunchi. Răscolise 
pământul din orificiile semnului straniu de pe lespedea de 
piatră, făcând semnul să se vadă mai clar. 


— Ce crezi că reprezintă asta? o întrebă pe prinţesă, 
arătând către semnul gravat pe lespede. De ce îl curăţase 
oare Cain? 

— Este un semn Wyrd, răspunse prinţesa dându-i un 
nume în limba Celaenei. 

Sprâncenele Celaenei se ridicară. Era doar un triunghi 
în interiorul unui cerc. 

— Poţi descifra aceste semne? întrebă ea. Un semn al 
Wyrdului... cât de straniu! 

— Nu, spuse rapid Nehemia. Sunt parte dintr-o religie 
antică ce a pierit acum mult timp. 

— Ce religie? întrebă Celaena. Uite, încă unul. Arătă 
către un semn la câţiva metri distanţă. Era o linie verticală 
cu o săgeată inversată pornind din centrul ei şi 
îndreptându-se în sus. 

— Ar trebui să o laşi baltă, spuse Nehemia brusc, iar 
Celaena clipi. Asemenea lucruri au fost date uitării cu un 
motiv. 

— Despre ce vorbeşti? întrebă Chaol, iar ea îi explică 
ideea generală a conversaţiei lor. Când termină, el îşi 
muşcă buza, dar nu spuse nimic. 

Inaintară, iar Celaena văzu un alt semn. Avea o formă 
stranie: un mic romb cu două vârfuri răsturnate ieşind din 
lateral. Vârfurile de sus şi de jos ale rombului alungite într- 
o linie dreaptă păreau să fie perfect simetrice. Oare regele 
le gravase când construise turnul sau erau acolo dinainte? 

Nehemia se holba la fruntea ei, iar Celaena întrebă: 

— Sunt murdară pe faţă? 

— Nu, spuse Nehemia puţin distantă, sprâncenele 
unindu-i-se în timp ce studia fruntea Celaenei. Brusc, 
prinţesa privi în ochii Celaenei cu o ferocitate care o făcu 
pe asasină să se retragă uşor. Nu ştii nimic despre 
semnele Wyrd? întrebă prinţesa. 

Ceasul din turn răsună. 

— Nu, spuse Celaena. Nu ştiu nimic despre ele. 

— Ascunzi ceva, zise Nehemia în Eyliwe, deşi nu pe un 
ton acuzator. Eşti mult mai mult decât ceea ce pari, Lillian. 


— Eu... ei, bine, socotesc că sunt mai mult decât o 
curteană zâmbitoare, spuse ea cu cât de multă 
prefăcătorie putu. Rânji larg, sperând că Nehemia va 
înceta să se mai holbeze la fruntea ei. Mă poţi învăţa să 
vorbesc Eyliwe corespunzător? 

— Dacă mă poţi învăţa mai multe despre limba ta 
ridicolă, spuse prinţesa, deşi o oarecare precauţie încă 
zăcea în ochii săi. Oare ce văzuse Nehemia de o făcuse să 
reacționeze astfel? 

— Aşa rămâne, spuse Celaena cu un zâmbet slab. Doar 
să nu îi spui lui. Căpitanul Westfall mă lasă singură după- 
amiaza. Ora dinaintea cinei este perfectă. 

— Atunci, voi veni mâine la cinci, spuse Nehemia. 
Prinţesa zâmbi şi începu din nou să meargă, o scânteie 
licărind în ochii săi negri. Celaena putu doar să o urmeze. 


CAPITOLUL 24 


Celaena stătea întinsă pe pat, privind lumina lunii 
mângâind podeaua. Umplea golurile prăfuite dintre 
lespezile de piatră şi transforma totul într-un argintiu cu 
tentă albăstruie ce o făcea să se simtă de parcă ar fi fost 
îngheţată pentru eternitate în acel moment. 

Noaptea nu o speria, deşi nu prea găsea alinare în 
timpul orelor de întuneric. Era doar timpul în care dormea, 
timpul în care urmărea şi ucidea, timpul în care apăreau 
stelele de o frumuseţe sclipitoare şi o făceau să se simtă 
minunat de mică şi insignifiantă. 

Celaena se încruntă. Era miezul nopţii şi, chiar dacă 
aveau un alt Test mâine, ea nu putea dormi. Ochii îi erau 
prea greoi pentru a citi, nu putea cânta la pian, temându- 
se de o altă întâlnire jenantă şi în mod sigur nu se va 
delecta imaginându-şi cum ar fi fost în acel moment la 
petrecere. Încă purta rochia smarald-albăstrui, îi fusese 
prea lene să se schimbe. 

Urmări razele lunii până în locul unde se întâlneau cu 
peretele tapisat. Tapiseria era stranie, veche şi nu foarte 
bine păstrată. Imagini cu animalele pădurii printre copaci 


aplecaţi împodobeau suprafaţa ei. O femeie - singurul om 
de pe tapiserie - stătea lângă podea. 

Era în mărime naturală şi remarcabil de frumoasă. Deşi 
avea părul argintiu, chipul îi era tânăr, iar rochia ei albă şi 
vaporoasă părea să se mişte în lumina lunii; parcă... 

Celaena se ridică în capul oaselor. Tapiseria se legăna 
uşor? Privi către fereastră. Era închisă. Tapiseria flutura în 
exterior, nu într-o parte. 

„Oare era posibil?” 

Pielea i se făcu de găină şi aprinse o lumânare înainte 
de a se apropia de perete. Tapiseria încetă să se mişte. 
Prinse cu mâna capătul materialului şi trase. Era doar 
piatră. Dar... 

Celaena trase înapoi faldurile grele ale tapiseriei şi le 
înghesui în spatele unui dulap pentru a o ţine ridicată. O 
crestătură verticală brăzda peretele, diferită de restul. 
Apoi încă una, la mai puţin de un metru de prima. Porneau 
din podea, iar chiar deasupra capului Celaenei se 
întâlneau într-o... 

„Este chiar o uşă!“ 

Celaena îşi împinse umărul în lespedea de piatră. Se 
mişcă puţin, iar inima ei tresări. Împinse din nou, flacăra 
lumânării pâlpâind în mâna sa. Uşa gemu în timp ce se 
mişcă mai mult. Gâfâind, Celaena împinse mai tare, iar în 
cele din urmă se deschise. 

Un coridor întunecat se contură înaintea ei. O briză 
sufla în adâncimile negre, răvăşindu-i câteva şuviţe de păr. 
Un fior îi cobori pe şira spinării. De ce bătea vântul invers, 
spre interior? Mai ales că tapiseria fluturase în afară. 

Celaena privi patul, pe care erau împrăştiate cărţi ce nu 
aveau să fie citite în noaptea aceea. Făcu un pas pe 
coridor. 

Lumina lumânării dezvălui că era făcut din piatră şi 
acoperit cu un strat gros de praf. Păşi înapoi în camera sa. 
Dacă avea să exploreze, va avea nevoie de recuzită 
adecvată. Ce păcat că nu avea o sabie sau un pumnal. 
Celaena puse jos lumânarea. De asemenea, avea nevoie de 
o torţă sau măcar de câteva lumânări în plus. Se putea 


obişnui cu întunericul, dar nu era atât de fraieră încât să 
aibă încredere în el. 

Plimbându-se prin camera sa, tremurând de nerăbdare, 
Celaena luă două ghemuri de aţă din trusa de cusut a 
Philippei, împreună cu trei bucăţi de cretă şi unul dintre 
cuţitele ei improvizate. Puse trei lumânări de rezervă în 
buzunarul pelerinei, pe care o înfăşură strâns în jurul ei. 

Din nou, ajunse în faţa culoarului secret. Era teribil de 
întunecat şi părea să o cheme la el. Briza suflă din nou 
spre interior. 

Celaena împinse un scaun în prag - nu voia ca uşa să se 
închidă în urma ei şi să o ţină captivă pentru totdeauna. 
Legă un capăt al aţei de spătarul scaunului, făcându-i cinci 
noduri, şi ţinu ghemul în mâna liberă. Dacă se rătăcea, 
ghemul avea s-o conducă înapoi. Trase cu grijă tapiseria 
peste uşă, în caz că venea cineva. 

Înaintând în pasaj, descoperi că era rece, dar uscat. 
Pânze de păianjen atârnau pretutindeni şi nu existau 
ferestre, doar o scară foarte lungă care se întindea cu mult 
înaintea razei lumânării sale. Cobori încordată, aşteptând 
un singur sunet care să o facă să alerge înapoi spre 
camera sa. Era tăcut - tăcut şi mort, şi complet uitat. 

Celaena tinu lumânarea în sus, pelerina sa măturând 
podeaua în urma ei, lăsând o urmă curată pe treptele 
prăfuite. Minutele trecură, iar ea scrută pereţii, căutând 
gravuri sau alte însemne, dar nu zări nimic. Oare era doar 
un coridor uitat al servitorilor? Fu puţin dezamăgită. 

Capătul scărilor se ivi în curând, iar ea se opri în faţa a 
trei porţi întunecate şi impunătoare. Unde se afla? li venea 
greu a crede că un asemenea loc putea fi uitat într-un 
castel cu atât de mulţi oameni, dar... 

Podeaua era acoperită de praf. Nici măcar o urmă de 
picior. 

Ştiind cum se termina povestea întotdeauna, Celaena 
ridică lumânarea către arcadele de deasupra uşilor, 
căutând instrucţiuni specifice privitoare la moartea sigură 
ce o aştepta dacă păşea pe sub una dintre ele. 


Verifică ghemul de aţă din mâna ei. Acum era puţin mai 
mare decât o încâlceală. Puse jos lumânarea şi legă un alt 
ghem de capătul aţei. Poate că ar fi trebuit să ia încă unul. 
Ei, bine, cel puţin încă avea cretă. 

Alese uşa din mijloc din simplul motiv că era mai 
aproape. Pe partea cealaltă, scara continua să coboare - 
de fapt, cobora atât de jos şi de departe încât se întrebă 
dacă nu cumva se afla sub castel. Pasajul deveni foarte 
jilav şi rece, iar lumânarea Celaenei pâlpâi în umezeală. 

Acum se iviseră mai multe arcade, dar Celaena alese să 
meargă înainte, urmând umezeala care creştea cu fiecare 
pas. Apa se prelingea pe pereţi, iar piatra devenise 
alunecoasă şi  lipicioasă din pricina ciupercilor ce 
crescuseră de-a lungul secolelor. Pantofii ei roşii din 
catifea se simțeau subţiri în umezeala încăperii. S-ar fi 
întors în dormitor dacă nu ar fi răsunat acel sunet. 

Era o apă curgătoare vărsându-se lent. De fapt, în timp 
ce înaintă, coridorul deveni mai luminos. Nu era lumina 
unei lumânări, ci mai degrabă lumina albă şi fină a 
spaţiului exterior - a lunii. 

Ghemul i se termină, iar ea lăsă capătul aţei pe pământ. 
Nu mai existau alte cotituri de marcat. Ştia ce era acolo - 
de fapt, nu îndrăznea să spere că era ceea ce credea ea că 
este. Grăbi pasul, alunecând de două ori, inima bătându-i 
atât de tare încât crezu că urechile aveau să îi explodeze. 
O arcadă se ivi, iar dincolo de ea, dincolo... 

Celaena privi canalul de scurgere ce trecea pe lângă ea, 
venind chiar dinspre castel. Mirosea cel puţin neplăcut. 

Stătu pe margine, analizând poarta deschisă ce ducea la 
un râu lat ce se vărsa cu siguranţă în mare sau în Avery. 
Nu erau gărzi, nici încuietori, cu excepţia gardului din fier 
ce plutea deasupra nivelului apei, ridicat suficient încât să 
permită gunoiului să treacă. 

Patru bărci mici erau legate de fiecare țărm şi zări 
câteva uşi - unele din lemn, altele din fier - care duceau 
către ieşirea aceasta. Probabil că era un tunel de evadare 
pentru rege, dar datorită stării jalnice a unor bărci, se 
întrebă dacă regele cunoştea coridorul acela. 


Merse către gardul din fier, punând mâna pe gratiile 
sale. Aerul nopţii era răcoros, dar nu rece. Chiar dincolo 
de pârâu se zăreau copaci: trebuia să fie în spatele 
castelului - în partea care dădea spre mare... 

Oare erau gărzi postate afară? Găsi o piatră pe pământ - 
o bucată căzută din tavan - şi o aruncă în apa de dincolo 
de poartă. Nu se auzi zăngănitul armurii, nici bombănelile 
sau înjurăturile vreunor gărzi. Studie partea cealaltă. 
Exista un levier pentru a ridica poarta pentru bărci. 
Celaena puse jos lumânarea, dezbrăcă pelerina şi îşi goli 
buzunarele. 'Ţinându-se strâns cu mâinile, puse un picior 
pe poartă, apoi pe celălalt. 

Ar fi atât de simplu să ridice poarta. Se simţi nesăbuită - 
nesăbuită şi sălbatică. Ce căuta ea într-un palat? De ce - 
Asasina Adarlanului! — participa la o competiţie absurdă 
pentru a dovedi că era cea mai bună? Era cea mai bună! 

Fără îndoială acum erau beti, cu toţii. Putea să ia una 
dintre bărcile mai puţin dărăpănate şi să dispară în 
noapte. Celaena începu să coboare de pe poartă, înapoi. 
Avea nevoie de pelerină. Oh, erau fraieri crezând că o 
puteau îmblânzi! 

Piciorul îi alunecă pe o bară umedă, iar Celaena de-abia 
îşi suprimă ţipătul când se agăţă de gratii, blestemând 
când genunchiul i se lovi de fier. Atârnând de poartă, 
închise ochii. Era doar apă. 

Işi domoli inima, permiţând picioarelor să găsească din 
nou puncte de sprijin. Luna era aproape orbitoare, atât de 
luminoasă încât stelele de-abia se vedeau. 

Ştia că putea evada cu uşurinţă şi că ar fi prostesc din 
partea ei să facă asta. Regele ar găsi-o, cumva. lar Chaol 
va fi aruncat în dizgrație şi va fi demis din postul său. Iar 
prinţesa Nehemia va rămâne singură în compania idioţilor 
şi, ei bine... 

Celaena se îndreptă de spate, ridicându-şi bărbia. Nu va 
fugi de ei asemenea unui criminal obişnuit. Îi va înfrunta - 
îl va înfrunta pe rege - şi îşi va câştiga libertatea în mod 
onorabil. Şi de ce să nu profite de mâncarea gratis şi de 
antrenamente încă o vreme? Ca să nu mai spună că pentru 


evadare ar trebui să îşi facă provizii, iar asta ar putea dura 
săptămâni. De ce să se grăbească? 

Celaena se întoarse de unde pornise şi îşi ridică 
pelerina. Va câştiga. Iar după ce va câştiga, dacă va dori 
vreodată să scape din serviciul regelui... ei bine, acum 
avea o cale de scăpare. 

Totuşi, Celaenei îi fu greu să părăsească locul. Era 
recunoscătoare pentru liniştea pasajului în timp ce urcă, 
picioarele arzându-i din pricina atâtor trepte. Aceasta era 
alegerea corectă. 

În curând, Celaena se trezi înaintea celorlalte două 
arcade. Ce alte dezamăgiri ascundeau? îşi pierduse 
interesul. Dar briza suflă din nou şi suflă atât de puternic 
către arcada din dreapta încât Celaena păşi înapoi. Părul 
de pe braţe i se ridică în timp ce privi flacăra lumânării 
sale aplecându-se, indicând către un întuneric ce părea 
mai negru decât restul. Şoapte erau purtate de briză, 
vorbindu-i în limbi uitate. Celaena se cutremură şi decise 
să meargă în direcţia opusă - să între pe poarta din 
dreapta. Să urmezi şoaptele în ziua de Samhuinn putea 
aduce doar necazuri. 

În ciuda brizei, pasajul era călduros. Cu fiecare pas 
urcând pe treptele şerpuite, şoaptele se stingeau. Sus şi 
sus şi sus, răsuflarea ei greoaie şi paşii uşori fiind 
singurele sunete. Odată ce ajunse în vârf, nu zări alte 
pasaje întortocheate, ci mai degrabă un coridor drept ce 
părea să înainteze spre eternitate. Ea îl urmă, picioarele 
fiindu-i deja obosite. După un timp, fu surprinsă să audă 
muzică. 

De fapt, era sunetul unei petreceri, iar înainte se zărea 
lumină aurie. Pătrundea în coridor pe o uşă sau printr-o 
fereastră. Urcă un şir de trepte ce dădea într-un coridor 
mult mai mic. De fapt, tavanul era atât de jos încât fu 
nevoită să se aplece ca să înainteze împleticindu-se uneori 
către lumină. Nu era o uşă, nici fereastră, ci mai degrabă 
un grilaj din bronz. 

Celaena clipi când lumina îi bătu în ochi de sus, de la 
petrecerea din Salonul Mare. 


Aceste tuneluri erau pentru spionaj? Se încruntă la ceea 
ce văzu. Peste o sută de persoane mâncând, cântând, 
dansând... Acolo era Chaol, stând lângă un bărbat bătrân, 
vorbind şi... 

Râzând? 

Fericirea lui o făcu pe Celaena să se îmbujoreze şi îşi 
puse jos lumânarea. Privi către capătul opus al salonului 
imens; mai erau câteva grilaje chiar sub tavan, deşi nu 
zărea vreo altă pereche de ochi curioşi în spatele barelor 
ornamentate de metal. Celaena îşi mută privirea pe 
dansatori. Printre ei se aflau câţiva dintre Campioni, 
îmbrăcaţi rafinat, dar nu suficient de rafinat încât să 
mascheze dansul lor jalnic. Nox, care devenise partenerul 
ei de antrenament şi scrimă, dansa, probabil puţin mai 
elegant decât ceilalţi, deşi Celaena le compătimea totuşi 
pe doamnele care dansau cu el. Dar... 

Celorlalţi Campioni li se permitea să participe, iar ei nu? 
Apucă grilajul cu mâinile, presându-şi faţa de el pentru a 
vedea mai bine. Era sigură, aşezaţi la mese erau alţi 
Campioni - chiar şi Pelor, cu faţa plină de coşuri, stătea 
lângă Chaol! Un asasin de mâna a doua! Celaena îşi 
dezgoli dinţii. Cum îndrăzneau să îi refuze o invitaţie la 
petrecere? Tensiunea din piept se domoli puţin când nu 
zări chipul lui Cain printre petrecăreţi. Cel puţin îl ţineau 
şi pe el închis într-o cuşcă. 

Îl zări pe prinţul moştenitor, dansând şi râzând cu o 
idioată blondă. Îşi dorea să îl urască pentru că refuzase să 
o invite; la urma urmei, ea era Campionul lui! Dar... îi era 
greu să nu se holbeze la el. Nu îşi dorea să îi vorbească, ci 
doar să îl privească, să îi observe acea graţie neobişnuită 
şi blândeţea ochilor lui care o făcuseră să i se destăinuie 
despre Sam. Deşi era un Havilliard, era... Ei, bine, încă îşi 
dorea foarte mult să îl sărute. 

Celaena se încruntă când dansul se încheie, iar prinţul 
moştenitor sărută mâna femeii blonde. Se îndepărtă de 
grilaj. Aici coridorul se sfârşea. Aruncă o privire înapoi 
către petrecere, doar pentru a-l vedea pe Chaol ridicându- 
se de la masă şi croindu-şi drum spre ieşirea din salon. 


Dacă mergea în camera ei şi descoperea că lipseşte? Nu îi 
promisese el că îi va aduce ceva de la petrecere? 

Gemând la gândul tuturor treptelor pe care trebuia 
acum să le urce, Celaena îşi ridică lumânarea şi aţa şi se 
grăbi către confortul tavanelor mai înalte, înfăşurând aţa 
pe măsură ce înainta. Alerga în jos pe scări, sărind chiar şi 
câte două trepte. 

Goni pe lângă arcade şi ţâşni în sus pe treptele care 
duceau către camera sa, mica luminiţă din capătul scărilor 
crescând cu fiecare pas. Chaol ar arunca-o în temniţă dacă 
ar găsi-o în vreun pasaj secret - mai ales dacă acel pasaj 
secret ducea în afara castelului! 

Ajunse în camera sa lac de apă. Dădu scaunul la o parte, 
închise uşa de piatră, trase tapiseria peste ea şi se aruncă 


pe pat. 


După ore de petrecut la festin, Dorian intră în camera 
Celaenei, nefiind sigur ce căuta, mai exact, în camera unui 
asasin la ora două de dimineaţă. Capul i se învârtea din 
pricina vinului şi era atât de obosit din pricina dansului 
încât era sigur că, dacă se aşeza undeva, adormea. 
Apartamentul 

Celaenei era tăcut şi întunecat, iar el întredeschise uşa 
dormitorului pentru a arunca o privire înăuntru. 

Deşi era adormită pe pat, încă purta rochia aceea 
stranie. Cumva, acum părea mult mai potrivită, întinsă pe 
pătura roşie. Părul auriu era împrăştiat în jurul ei, iar 
obrajii îi erau îmbujoraţi. 

O carte zăcea lângă ea, deschisă şi încă aşteptând ca 
pagina să-i fie întoarsă. Dorian rămase în hol, temându-se 
că ea se va trezi dacă va mai face încă un pas. Halal 
asasin. Nici măcar nu se deranjase să se clintească. Dar pe 
chipul ei nu era nici urmă de trăsăturile unui asasin. Nicio 
urmă de agresiune sau sete de sânge nu se regăsea în 
trăsăturile sale. 

Oarecum, o cunoştea. Şi ştia că nu l-ar răni. Cumva, 
avea sens. Când vorbeau, oricât de dure erau de obicei 
cuvintele ei, el se simţea în largul său, de parcă ar fi putut 


spune orice. Iar ea trebuie să fi simţit acelaşi lucru după 
ce îi spusese despre Sam, oricine ar fi fost el. Deci, iată-l 
aici, în toiul nopţii. Ea flirtase cu el, dar era real? Sunetul 
unor paşi răsună, iar Dorian îl zări pe Chaol stând în 
foaier. 

Căpitanul merse către Dorian şi îl apucă de braţ. Dorian 
ştia că nu e cazul să se împotrivească în timp ce prietenul 
său îl târî prin foaier oprindu-se în faţa uşii de la intrare. 

— Ce cauţi aici? sâsâi Chaol încet. 

— Ce cauţi tu aici? contracară Dorian, încercând să îşi 
menţină glasul jos. Era o întrebare la fel de bună. Dacă 
Chaol petrecea atât de mult timp convingându-l despre 
pericolele asocierii cu Celaena, ce căuta el acolo în toiul 
nopţii? 

— Dorian, este o asasină! Te rog, te rog, spune-mi că nu 
ai mai fost aici înainte! Dorian nu îşi putu stăpâni rânjetul. 

Nici măcar nu vreau vreo explicaţie. Doar ieşi afară, 
idiot nesăbuit. leşi. Chaol îl apucă de gulerul jachetei, iar 
Dorian aproape că l-ar fi pocnit pe prietenul său dacă 
acesta nu ar fi fost iute ca un fulger. Înainte să îşi dea 
seama, fu aruncat pe coridor, iar uşa închisă şi încuiată în 
urma lui. 

Dintr-un oarecare motiv, Dorian nu dormi bine în acea 
noapte. 


Chaol Westfall trase adânc aer în piept. Ce căuta el aici? 
Avea dreptul de a-l trata pe prinţul moştenitor al 
Adarlanului într-o astfel de manieră când el însuşi îşi 
încălca judecata? Nu înţelegea furia ce pusese stăpânire 
pe el când îl văzuse pe Dorian stând în pragul uşii, nu voia 
să înţeleagă felul acela de furie. Nu era gelozie, era ceva 
dincolo de asta. Ceva care îi transformase prietenul în 
altcineva, într-o persoană pe care nu o cunoştea. El era 
ferm convins că ea era virgină, dar Dorian ştia lucrul ăsta? 
Probabil că asta îl făcuse să fie şi mai interesat. Oftă şi 
deschise uşa, tresărind când aceasta scârţâi cu putere. 

Celaena încă purta hainele din timpul zilei şi, deşi era 
frumoasă, asta nu masca potenţialul ucigaş ce zăcea în ea. 


Era prezent în maxilarul ei puternic, în panta 
sprâncenelor, în liniştea perfectă a siluetei. Era o lamă 
ascuţită către Regele Asasinilor pentru propriile interese. 
Ea era un animal adormit - o pumă sau un dragon -, iar 
însemnele ei de putere erau pretutindeni. Chaol încuviinţă 
din cap şi intră în dormitor. 

La auzul pasului, Celaena deschise un ochi. 

— Nu este dimineaţă, mormăi ea şi se întoarse pe partea 
cealaltă. 

— 'Ţi-am adus un cadou. Chaol se simţi ca un idiot şi 
pentru o clipă se gândi să fugă din încăpere. 

— Un cadou? spuse ea întorcându-se către el şi clipind. 

— Nu e mare lucru; le împărțeau la petrecere. Dă-mi 
mâna doar. 

Era o minciună - într-un fel. Le împărțeau femeilor 
nobilimii ca semn de bunăvoință, iar el şterpelise unul din 
coş când trecuse pe lângă el. Majoritatea femeilor nu le 
vor purta niciodată - le vor arunca sau le vor dărui vreunei 
servitoare preferate. 

— Lasă-mă să văd. Celaena întinse leneş un braţ. 

El cotrobăi prin buzunare şi scoase darul. 

— Poftim. Îl puse în palmă. 

Ea îl examină, zâmbind somnoroasă. 

— Un inel. Şi-l puse pe deget. Cât de drăguţ! exclamă 
ea. 

Era simplu: făurit din argint, singurul său ornament 
constând în ametistul de mărimea unghiei ce era aşezat în 
centrul inelului. Suprafaţa pietrei era fină şi rotundă şi 
licărea asemenea unui ochi violet. 

— Mulţumesc, spuse ea, genele căzându-i grele. 

— Încă porţi rochia, Celaena. Îmbujorarea lui refuză să 
dispară. 

— Mă voi schimba imediat. Chaol ştiu că nu o va face. 
Vreau doar să... mă odihnesc. Apoi Celaena adormi, cu o 
mână pe piept, inelul zăcând peste inima sa. Cu un oftat 
iritat, căpitanul luă o pătură de pe canapeaua din 
apropiere şi o aruncă peste ea. Fu pe jumătate tentat să îi 
scoată inelul de pe deget, dar... Ei, bine, era ceva paşnic în 


înfăţişarea ei. Frecându-şi gâtul, chipul încă arzânduri, 
Chaol părăsi încăperea, întrebându-se cum avea să îi 
explice lui Dorian tot ce se întâmplase. 


CAPITOLUL 25 


Celaena visă. Se plimba din nou prin pasajul secret. Nu 
avea o lumânare sau o aţă pe care să o urmeze. Alesese 
arcada din dreapta, întrucât celelalte două erau umede şi 
reci, cea aleasă părea să fie caldă şi primitoare. lar 
mirosul - nu era miros de mucegai, ci de trandafiri. Pasajul 
şerpuia, iar Celaena se trezi coborând un set îngust de 
trepte. Dintr-un motiv anume, pe care nu îl cunoştea, evita 
să se atingă de zidul tunelului. Treptele coborau, şerpuind 
încontinuu, iar ea urma mirosul de trandafiri dincolo de 
fiecare uşă sau arcadă care apărea. Exact când se săturase 
de atâta mers, ajunse la capătul scării şi se opri. Se trezi 
înaintea unei uşi vechi din lemn. 

Un inel din bronz în forma unui craniu atârna în centru. 
Părea să-i zâmbească. Aştepta suflarea acelei brize teribile 
sau să audă pe cineva plângând, sau ca locul să devină 
umed şi rece. Dar încă era cald şi mirosea minunat, iar 
Celaena, adunându-şi tot curajul, răsuci mânerul. Fără să 
scoată un sunet, uşa se deschise. 

Se aştepta să găsească o cameră uitată, întunecată, dar 
găsi ceva mult mai diferit. O rază a lunii pătrundea printr- 
o mică gaură din tavan, mângâind chipul unei minunate 
statui din marmură, aşezată pe o lespede de piatră. Nu - 
nu o statuie. Un sarcofag. Era un mormânt. 

Copaci erau ciopliţi în tavanul de piatră şi se întindeau 
deasupra  figurinei feminine adormite. Un al doilea 
sarcofag fusese aşezat lângă cel al femeii, fiind al unui 
bărbat. De ce chipul femeii era scăldat în lumina lunii, iar 
al bărbatului în întuneric? 

Era chipeş, barba îi era scurtă, fruntea lată şi fără 
riduri, iar nasul drept şi robust. Ţinea o sabie din piatră 
între mâini, mânerul ei odihnindu-i-se pe piept. Celaenei i 
se tăie răsuflarea. Pe cap bărbatul purta o coroană. 


Femeia purta şi ea o coroană. Nu era enormă şi de prost 
gust, ci mai degrabă un triunghi suplu cu o nestemată 
albastră în centru - singura bijuterie de pe statuie. Părul 
lung şi vălurit i se revărsa în jurul chipului şi peste capacul 
sarcofagului, atât de natural încât Celaena putea jura că 
era real. Lumina lunii căzu pe chipul femeii, iar mâna 
Celaenei tremură în timp ce o întinse şi atinse obrazul fin 
şi tânăr. 

Era rece şi dur, aşa cum trebuia să fie o statuie. 

— Care regină ai fost tu? spuse ea cu glas tare, vocea 
răsunându-i în camera tăcută. Trecu mâna peste buze, 
apoi peste frunte. Ochii i se îngustară. Un semn era 
încrustat pe suprafaţă, aproape invizibil ochiului. Îl atinse 
cu degetul, apoi încă o dată. Socotind că lumina lunii îl 
decolora, Celaena protejă locul cu mâna. Un diamant, 
două săgeți ieşind din părţi, apoi o linie verticală prin 
centru... 

Era semnul Wyrd pe care îl văzuse mai devreme. Păşi 
înapoi de lângă sarcofag, deodată se făcu rece. Acesta era 
un loc interzis. 

Se împiedică de ceva, iar, în timp ce se clătină, observă 
podeaua. Rămase cu gura căscată. Era acoperită cu stele - 
sculpturi în relief ce oglindeau cerul nopţii. lar tavanul 
oglindea pământul. De ce erau inversate? Privi pereţii şi îşi 
duse mâna la inimă. 

Nenumărate semne Wyrd erau gravate pe suprafaţa 
pereţilor. Erau în spirale şi linii, şi pătrate. Semnele mai 
mici alcătuiau unele mai mari, iar cele mari formau unele 
şi mai mari, până ce păru că întreaga cameră avea un sens 
pe care ea nu îl înţelegea. 

Celaena privi mormintele din piatră. La picioarele 
reginei era scris ceva. Celaena păşi către figura feminină. 
Acolo, în litere de piatră, citi: 

Ah! Ruptura timpului! 

Nu prea avea sens. Probabil că erau domnitori 
importanţi şi de demult, dar... 

Se apropie din nou de căpătâiul sarcofagului. Pe chipul 
reginei găsea ceva liniştitor şi familiar, ceva care îi 


amintea Celaenei de mirosul de trandafiri. Dar era şi ceva 
putred în legătură cu ea - ceva straniu. 

Celaena aproape că ţipă când le văzu: urechile arcuite şi 
ascuţite. Urechile fiinţelor Fae, nemuritorii. Dar niciun Fae 
nu se căsătorise cu cineva din linia Havilliard vreme de o 
mie de ani şi existase una singură, şi era hibridă. Dacă era 
adevărat, dacă ea era Fae sau pe jumătate Fae, atunci ea 
era... ea era... 

Celaena se îndepărtă de femeie, se împiedică şi se lovi 
cu spatele de perete. Un strat de praf se ridică în aerul din 
jurul ei. 

Atunci, acest bărbat era Gavin, primul rege al 
Adarlanului. lar aceasta era Elena, prima prinţesă din 
Terassen, fiica lui Brannon, soţia şi regina lui Gavin. 

Inima Celaenei bătu atât de violent încât i se făcu 
greață. Dar nu îşi putea urni picioarele. Nu ar fi trebuit să 
între în mormânt, nu ar fi trebuit să profaneze locurile 
sacre ale morţilor când ea era atât de murdară de sângele 
crimelor sale. Ceva va veni după ea şi o va vâna, şi o va 
tortura pentru că le răscolise somnul veşnic. 

Dar de ce era mormântul lor atât de neglijat? De ce nu 
fusese nimeni acolo să onoreze morţii în acea zi? De ce nu 
era nicio floare la căpătâiul ei? De ce fusese uitată Elena 
Galathynius Havilliard? 

Lângă peretele îndepărtat al camerei zăceau grămezi de 
bijuterii şi arme. O sabie era aşezată înaintea unei armuri 
aurii. Ea cunoştea sabia aceea. Păşi spre comoară. Era 
sabia legendară a lui Gavin, sabia pe care o mânuise în 
fiecare război aprig care aproape dezbinase continentul, 
sabia care îl nimicise pe Lordul întunecat Erawan. Chiar şi 
după o mie de ani, nu ruginise. Deşi poate că magia 
dispăruse, se părea că puterea care forjase tăişul încă 
dăinuia. 

— Damaris, şopti Celaena, numind arma. 

— ţi cunoşti trecutul, spuse un glas suav de femeie, iar 
Celaena tresări, scâncind când se împiedică de o suliță şi 
căzu într-un cufăr plin cu aur. Glasul râse. Celaena căută 


cu privirea un pumnal, un sfeşnic, orice. Dar apoi o zări pe 
stăpâna glasului şi încremeni. 

— Cine eşti? întrebă asasina, ştiind răspunsul, dar 
dorind să îl audă. 

— Ştii cine sunt, spuse Elena Havilliard. 

Trăsăturile ei fuseseră redate cu fidelitate pe sarcofag. 
Celaena nu se mişcă din locul unde căzuse în cufăr, în 
ciuda durerii din coloană şi picioare. 

— Eşti o fantomă? 

— Nu chiar, spuse Regina Elena, ajutând-o pe Celaena 
să se ridice din cufăr. Mâna ei era rece, dar solidă. Nu 
sunt vie, dar spiritul meu nu bântuie acest loc. Îşi îndreptă 
privirea către tavan, iar chipul îi deveni grav. Am riscat 
prea mult venind aici astă-seară, continuă ea. 

Celaena, involuntar, se retrase cu un pas. 

— Riscat? 

— Nu pot sta aici pentru mult timp şi nici tu, spuse 
regina. Ce fel de vis absurd era acesta? Pentru moment nu 
observă, dar... Elena Havilliard privi către sarcofagul 
soţului său. 

Capul Celaenei se învârtea. Gavin Havilliard distrăgea 
atenţia cuiva de deasupra? 

— Cine nu observă? 

— Cei opt gardieni; ştii despre cine vorbesc. 

Celaena o privi confuză, dar apoi înţelese. 

— Garguii de pe turnul cu ceas? 

Regina încuviinţă. 

— Ei păzesc portalul dintre lumile noastre. Am reuşit să 
câştigăm puţin timp, iar eu m-am putut strecura pe lângă 
ei... Apucă mâinile Celaenei. Spre surprinderea ei, o duru. 
Trebuie să asculţi cu atenţie ceea ce îţi spun, continuă 
regina. Nimic nu este o coincidenţă. Totul are un scop. Ţi-a 
fost scris să vii în castelul acesta, la fel cum ţi-a fost scris 
să devii un asasin, să deprinzi abilităţile necesare 
supravieţuirii. 

Greaţa se întoarse. Celaena spera că regina nu va vorbi 
despre ceea ce inima sa refuza să îşi amintească, spera că 


nu va menţiona ceea ce ea încercase să uite în tot acest 
timp. 

— Ceva malefic sălăşluieşte în castel, ceva suficient de 
primejdios încât să facă stelele să se cutremure. Răutatea 
sa răsună în toate lumile, continuă regina. Trebuie să îl 
opreşti. Uită de prieteniile tale, uită de datoriile şi 
jurămintele tale. Distruge-l înainte de a fi prea târziu, 
înainte ca un portal să fie atât de larg deschis încât să nu 
se mai poată face nimic. 

Intoarse capul, de parcă ar fi auzit ceva. O, nu mai este 
timp, spuse ea. Trebuie să câştigi această competiţie şi să 
devii Campionul regelui. Tu înţelegi necazurile oamenilor. 
Erilea are nevoie de tine ca fiind Campionul regelui. 

— Dar ce este... 

Regina scotoci prin buzunare. 

— Ei nu trebuie să te prindă aici. Dacă se va întâmpla, 
totul va fi pierdut. Poartă asta. Puse ceva metalic şi rece în 
palma Celaenei. Te va proteja de rău. O împinse pe 
Celaena către uşă. Ai fost condusă aici astă-seară. Dar nu 
de către mine. Şi eu am fost condusă aici. Cineva vrea ca 
tu să înveţi; cineva vrea ca tu să vezi... întoarse din nou 
capul într-o parte în timp ce un răget străpunse aerul. 
Sunt pe drum, şopti regina. 

— Dar nu înţeleg! Eu nu sunt... nu sunt cine crezi tu că 
sunt! Regina Elena puse mâinile pe umerii Celaenei şi îi 
sărută fruntea. 

— Curajul inimii este foarte rar, spuse ea cu un calm 
brusc. Lasă-l să te ghideze. 

Un urlet diferit cutremură pereţii şi îi îngheţă sângele în 
vene fetei. 

— Du-te, spuse regina, împingând-o pe Celaena pe 
coridor. Fugi! 

Neavând nevoie de alte încurajări, Celaena goni în sus 
pe scară. Alerga atât de repede încât nu avea habar 
încotro se îndrepta. În urma ei răsună un țipăt şi un 
mârâit, iar stomacul i se urcă în gât în timp ce gonea 
înainte. Lumina camerei ei se ivi, iar, pe măsură ce se 


apropia, auzi un glas palid plângând în urmă, aproape 
furios. 

Celaena intră în dormitor şi văzu doar patul înainte ca 
totul să fie cuprins de întuneric. 


Ochii Celaenei se deschiseră. Respira greu. Şi încă purta 
rochia. Dar era în siguranţă, în siguranţă în camera sa. De 
ce era ea atât de predispusă la vise stranii, neplăcute? Şi 
de ce nu putea respira? Găseşte şi distruge răul din castel! 

Celaena se întoarse pe-o parte şi ar fi adormit bucuroasă 
din nou dacă nu ar fi simţit metalul ce îi zgâria palma. „Te 
rog, spune-mi că este inelul lui Chaol.“ 

Dar ştia că nu era. În mâna ei zăcea o amuletă din aur 
de mărimea unei monede pe un lanţ delicat. Luptă 
împotriva dorinţei nebune de a ţipa. Din benzi împletite de 
metal, pe marginile amuletei erau două cercuri suprapuse. 
În spaţiul pe care îl împărțeau era o mică piatră prețioasă 
de culoare albastră care îi conferea centrului amuletei 
înfăţişarea unui ochi. O linie străpungea întregul obiect. 
Era frumos şi straniu, şi... Celaena privi tapiseria. Uşa era 
întredeschisă. 

Sări din pat, lovindu-se atât de tare de perete încât 
umărul scoase un trosnet urât. În ciuda durerii, se grăbi la 
uşă şi o închise. Ultimul lucru de care avea nevoie era ca 
orice ar fi fost acolo jos să se ivească în camera sa. Sau ca 
Elena să îi apară în faţă din nou. 

Gâfâind, Celaena păşi înapoi, studiind tapiseria. Figura 
femeii se ridica din spatele cufărului de lemn. Cu un şoc, 
realiză că era Elena; stătea exact în locul unde se afla uşa. 
Un indicator inteligent. 

Celaena aruncă mai mulţi buşteni în foc, se schimbă iute 
în cămaşa de noapte şi se urcă în pat, strângând în mână 
cuțitul improvizat. Amuleta zăcea acolo unde o lăsase. Te 
va proteja... 

Celaena privi din nou către uşă. Fără ţipete, fără 
urlete... nimic care să indice ceea ce tocmai se întâmplase. 
Totuşi... 


Celaena bombăni puţin, dar se grăbi să îşi pună amuleta 
în jurul gâtului. Era uşoară şi caldă. Trase păturile până la 
bărbie, închise ochii, aşteptând ca somnul să apară sau ca 
o gheară să o strângă de gât, să o decapiteze. Dacă nu 
fusese un vis... dacă nu fusese o simplă halucinație... 

Celaena strânse colierul. Să devină Campionul Regelui... 
putea face asta. Avea de gând să facă asta, oricum. Dar 
care erau motivele Elenei? Erilea avea nevoie ca acest 
Campion al regelui să fie cineva care înţelege suferinţele 
poporului. Asta părea suficient de simplu. Dar de ce 
trebuia ca Elena să fie cea care îi spune asta? Şi ce 
legătură avea cu primul ei îndemn: găseşte şi distruge răul 
din castel? 

Celaena trase adânc aer în piept, cuibărindu-se în perne. 
Cât de neghioabă fusese să deschidă uşa secretă de 
Samhuinn! Atunci ea însăşi atrăsese toate astea asupra ei? 
Deschise ochii, privind tapiseria. 

Ceva malefic sălăşluieşte în castel... distruge... 

Nu avea suficiente lucruri pentru care să se îngrijoreze 
acum? Va îndeplini cea de-a doua cerinţă a Elenei, dar 
prima... ar putea-o băga în bucluc. Nu era ca şi cum putea 
cotrobăi prin castel oricând şi oriunde ar fi dorit! 

Dar, dacă exista o asemenea ameninţare, atunci nu doar 
viaţa ei era în pericol. Iar în timp ce ar fi mai mult decât 
fericită dacă o forţă întunecată i-ar fi distrus cumva pe 
Cain, Perrington, pe rege şi pe Kaltain Rompier, dacă 
Nehemia sau chiar Chaol şi Dorian erau răniţi în vreun 
fel... 

Celaena se înfioră şi tresări. Tot ce putea face era să 
cerceteze mormântul pentru mai multe indicii. Poate că va 
găsi ceva referitor la scopul Elenei. Iar dacă asta nu dădea 
niciun rezultat... măcar va fi încercat. 

Briza fantomatică pluti prin dormitor, purtând mirosul 
de trandafiri. După multă vreme Celaena căzu într-un 
somn agitat. 


CAPITOLUL 26 


Uşile dormitorului se deschiseră cu violenţă, iar Celaena 
fu în picioare într-o secundă, cu un sfeşnic în mână. 

Dar Chaol nu o observă în timp ce năvăli înăuntru, cu 
maxilarul încleştat. 

Ea gemu şi se urcă înapoi în pat. 

— Tu nu dormi niciodată? bombăni ea învelindu-se cu 
pătura. Nu petreceai până în zori? 

El puse o mână pe sabie în timp ce smulse păturile şi o 
târi pe Celaena din pat, apucând-o de braţ. 

— Unde ai fost noaptea trecută? 

Ea izgoni teama care îi încleştă gâtul. Chaol nu avea 
cum să ştie despre pasajele secrete. Celaena îi zâmbi. 

— Aici, desigur. Nu m-ai vizitat ca să îmi dai asta? îşi 
smulse braţul din strânsoarea lui şi îşi flutură degetele 
prin faţa sa, expunând inelul cu ametist. 

— Asta a durat câteva minute. Dar în restul nopţii? 

Ea refuză să se retragă în timp ce el îi studie chipul, 
apoi mâinile, apoi restul corpului. În timp ce el făcea acest 
lucru, ea îi întoarse serviciul. Tunica lui neagră era 
descheiată la gât şi uşor şifonată, iar părul lui scurt avea 
nevoie de un pieptene. Orice s-ar fi întâmplat, Chaol era 
grăbit. 

— Ce e cu toată agitația asta? Nu avem un test în 
dimineaţa asta? îşi analiză unghiile în timp ce aşteptă 
răspunsul lui. 

— A fost anulat. Un Campion a fost găsit mort de 
dimineaţă. Xavier - hoţul din Melisande. 

Ea ridică privirea către el, apoi din nou către unghii. 

— Şi tu crezi că eu am făcut-o? 

— Eu sper că nu ai făcut-o tu, întrucât trupul este pe 
jumătate mâncat. 

— Mâncat! Celaena strâmbă din nas. Se aşeză pe pat cu 
picioarele încrucişate, sprijinindu-se în mâini. 
Înspăimântător. Poate că a fost Cain; este suficient de 
animalic pentru a face una ca asta. Stomacul i se încleştă - 
încă un Campion ucis. Oare avea legătură cu răul despre 
care vorbea Elena? Moartea Mâncătorului de Ochi şi 
celorlaţi doi Campioni nu fuseseră simple accidente sau o 


ceartă între beţivi, aşa cum determinase ancheta. Nu, 
acesta era un tipar. 

Chaol oftă. 

— Mă bucur că te amuzi pe seama uciderii unui om. 

Celaena încercă să rânjească. 

— Cain este cel mai probabil candidat. Tu eşti din 
Anielle, ar trebui să ştii mai bine decât oricine cum sunt 
cei din Munţii Colț Alb. 

Chaol îşi trecu o mână prin părul scurt. 

— Ar trebui să ai grijă pe cine acuzi. Deşi Cain este o 
brută, este Campionul ducelui Perrington. 

— Iar eu sunt Campionul prinţului moştenitor! îşi dădu 
părul peste umăr. Cred că asta înseamnă că pot acuza pe 
oricine doresc. 

— Doar spune-mi sincer: unde ai fost noaptea trecută? 

Celaena se îndreptă, privind direct în ochii lui căprui- 
aurii. 

— După cum pot confirma gărzile mele, am fost aici 
întreaga noapte. Deşi, dacă regele va vrea să mă 
interogheze, îi voi spune că şi tu poţi garanta pentru mine. 

Chaol privi inelul ei, iar Celaena îşi ascunse zâmbetul în 
timp ce o urmă palidă de îmbujorare apăru pe obrajii 
căpitanului. 

— Sunt sigur că vei fi şi mai încântată să afli că astăzi nu 
vom avea antrenament împreună. 

Celaena rânji şi oftă teatral în timp ce se strecură înapoi 
sub pături şi se cuibări pe pernă. | 

— Imens de încântată, spuse ea. Îşi trase pătura până la 
bărbie şi flutură genele către el. Acum ieşi. Voi sărbători 
dormind pentru încă cinci ore. O minciună, dar Chaol o 
crezu. 

Închise ochii înainte de a vedea privirea încruntată a 
căpitanului şi zâmbi în sinea ei când îl auzi păşind afară. 
De-abia după ce acesta trânti uşa în urma lui, Celaena se 
ridică. 

Campionul fusese mâncat? 

Noaptea trecută în visul ei - nu, nu fusese un vis. Fusese 
real. Şi auzise creaturile acelea cu ţipete stridente... Oare 


Xavier fusese ucis de una dintre ele? Dar fuseseră în 
mormânt; era imposibil să se fi aflat pe coridoarele 
castelului fără ca cineva să observe. Probabil şobolanii 
ajunseseră la cadavru înainte ca acesta să fie găsit. Nişte 
şobolani foarte, foarte înfometați. 

Celaena se cutremură din nou şi ieşi de sub pături. Avea 
nevoie de câteva arme improvizate în plus şi de o 
modalitate de a întări încuietoarele ferestrelor şi uşilor 
sale. 

Chiar şi când îşi pregătea apărarea, continua să se 
asigure că nu exista motiv de îngrijorare. Dar, având 
câteva ore libere la dispoziţie, improviză cât mai multe 
arme pe care le luă cu ea, încuie uşa dormitorului şi se 
strecură în mormânt. 


Celaena cercetă minuţios cripta, mormăind în sinea ei. 
Nu era nimic acolo care să explice motivele Elenei. Sau 
care ar putea sugera sursa acestui rău misterios. Absolut 
nimic. 

În timpul zilei, o rază de soare lumina mormântul, 
făcând toate firicelele de praf pe care le răscolea să 
plutească asemenea fulgilor de zăpadă. Cum era posibil ca 
lumina să pătrundă atât de adânc sub castel? Celaena se 
opri sub grilajul din tavan, privind către razele ce 
pătrundeau prin el. 

Era sigură - şuruburile osiei străluceau, erau poleite cu 
aur. Mult aur, din moment ce reflectau razele soarelui 
până acolo. 

Celaena se strecură între cele două sarcofage. Deşi 
adusese cu ea trei arme improvizate, nu zări nicio urmă a 
ceea ce urlase şi mârâise noaptea trecută. Şi nici urmă de 
Elena. 

Celaena se opri lângă sarcofagul Elenei. Nestemata 
albastră încrustată în coroana ei de piatră pulsa în lumina 
palidă a soarelui. 

— Care a fost scopul tău în a-mi spune mie toate 
lucrurile acelea? zise ea cu voce tare, glasul ei răsunând în 


pereţii criptei. Eşti moartă de o mie de ani. De ce îţi mai 
pasă încă de Erilea? 

Şi de ce această responsabilitate să nu cadă pe umerii 
lui Dorian sau ai lui Chaol, sau ai Nehemiei, sau ai 
altcuiva? 

Celaena bătu cu un deget în nasul cârn al reginei. 

— Aş fi crezut că ai lucruri mai bune de făcut în viaţa ta 
de apoi, spuse ea. Deşi încerca să rânjească, glasul îi suna 
mai timid decât i-ar fi plăcut. 

Ar fi trebuit să plece; deşi uşa dormitorului ei era 
încuiată, cineva ar fi putut veni să o caute mai devreme 
sau mai târziu. Şi se îndoia că ar fi crezut-o dacă i-ar fi 
spus că i se încredinţase o misiune foarte importantă de 
către prima regină a Adarlanului. De fapt, tocmai realiză 
că putea fi acuzată de trădare şi de folosirea magiei. Cu 
siguranţă asta i-ar fi garantat întoarcerea în Endovier. 

După o ultimă examinare a criptei, Celaena plecă. Nu 
era nimic folositor acolo. Şi, în afară de asta, dacă Elena 
îşi dorea atât de mult ca ea să ajungă Campionul regelui, 
atunci nu îşi putea petrece tot timpul vânând orice ar fi 
fost răul acesta. De fapt, probabil că i-ar scădea şansele la 
victorie. Celaena urcă grăbită treptele, torţa ei aruncând 
umbre stranii pe pereţi. Dacă acest rău era atât de 
ameninţător pe cât îl făcea Elena să pară, atunci cum îl 
putea ea învinge? 

Nu că ar fi speriat-o gândul că ceva malefic locuia în 
castel. 

Nu. Nu era vorba despre asta. Celaena se încruntă. Se 
va concentra pe competiţie şi va deveni Campionul regelui. 
lar apoi, după ce va câştiga, va putea porni în căutarea 
acestui rău. 

Poate. 


O oră mai târziu, flancată de gărzi, Celaena îşi ţinea 
bărbia sus în timp ce se îndreptau către bibliotecă. Le 
surâdea tinerilor cavaleri care treceau pe lângă ei şi le 
zâmbea cu superioritate femeilor care se holbau la rochia 
ei albă cu roz. Nu le putea învinui; rochia era strălucitoare. 


lar ea arăta spectaculos purtând-o. Chiar şi Ress, unul 
dintre gardienii mai chipeşi postați la uşa apartamentului 
ei, spusese asta. Evident, nu fusese prea greu să îl 
convingă să o escorteze către bibliotecă. 

Celaena zâmbi în sinea ei în timp ce încuviinţă din cap 
către un nobil trecător, care ridică din sprâncene la 
vederea ei. Era teribil de palid, observă ea când el 
deschise gura pentru a spune ceva, dar Celaena înaintă pe 
coridor în jos. Grăbi pasul la auzul unor voci masculine 
contrazicându-se, care răsunau pe hol în timp ce se 
apropiau de o cotitură. 

Celaena ignoră atenţionarea lui Ress în timp ce dădu 
colţul. Cunoştea mult prea bine acel miros. Sânge şi 
duhoarea înţepătoare a cărnii descompuse. 

Dar nu se aştepta la priveliştea care o întâmpină. „Pe 
jumătate mâncat“ era un mod plăcut de a descrie ceea ce 
rămăsese din trupul lui Xavier. 

Una dintre escortele sale înjură pe sub mustață, iar Ress 
păşi mai aproape de ea, puse o mână uşoară pe spatele 
său, încurajând-o să meargă mai departe. Niciunul dintre 
bărbaţii adunaţi acolo nu o privi când trecu pe lângă ei, 
uitându-se cu atenţie la trup. 

Cavitatea toracică a lui Xavier fusese spintecată, iar 
toate oragnele sale vitale lipseau. Doar dacă cineva nu le 
mutase când găsise corpul, pur şi simplu nu era nici urmă 
de ele. Iar chipul lui alungit, jupuit, încă era contorsionat 
de un țipăt surd. i 

Acesta nu fusese un accident. In creştetul capului lui 
Xavier era o gaură, iar Celaena observă că şi creierul său 
lipsea. Petele de sânge de pe perete arătau ca un scris 
care fusese şters. Dar chiar şi acum o parte din scris se 
păstrase, iar ea încercă să nu se holbeze la el. Semne 
Wyrd. Trei semne Wyrd, formând o linie arcuită care ar fi 
trebuit să reprezinte un cerc din dreptul cadavrului. 

— Sfinte Zeule! mormăi una dintre gărzile ei în timp ce 
lăsară în urmă îmbulzeala de la locul crimei. 

Nu era de mirare că Chaol fusese atât de răvăşit de 
dimineaţă! Se îndreptă de spate. El crezuse că ea făcuse 


asta? Neghiobul. Dacă Celaena ar fi vrut să scape de rivalii 
săi, ar fi făcut-o rapid şi curat - un gât retezat, un cuţit în 
inimă, un pahar cu vin otrăvit. Dar crima asta era de prost 
gust. Şi stranie; semnele Wyrd transformau crima în ceva 
mai mult decât una brutală. Ritualică, poate. 

Cineva se apropia din direcţia opusă. Era Mormânt, 
asasinul de temut, holbându-se la cadavru de la depărtare. 
Ochii lui, întunecaţi şi calmi asemenea unui iaz, îi întâlniră 
pe ai ei. Ea îi ignoră dinţii cariaţi în timp ce făcu un semn 
cu bărbia către rămăşiţele lui Xavier. 

— Păcat, spuse ea, sunând în mod deliberat lipsită de 
regret. 

Mormânt chicoti, băgându-şi mâinile în buzunarele 
pantalonilor săi jerpeliţi şi murdari. Sponsorul lui nu se 
deranja să îl îmbrace civilizat? „Evident că nu, din moment 
ce sponsorul lui era suficient de fraier şi nesăbuit încât să 
îl aleagă pe el drept Campion. 

— Mare păcat, spuse Mormânt ridicând din umeri în 
timp ce Celaena trecu pe lângă el. 

Ea încuviinţă scurt şi îşi ţinu gura închisă în timp ce 
continuă să înainteze. Acum mai rămăseseră doar 
şaisprezece - şaisprezece Campioni iar patru dintre ei 
aveau să se dueleze. Competiţia devenea acerbă. Ar fi 
trebuit să fie recunoscătoare acelui zeu nemilos care 
decisese să-i ia viaţa lui Xavier. Dar dintr-un anume motiv 
nu putea. 


Dorian îşi flutură sabia, mormăind în timp ce Chaol evită 
cu uşurinţă lovitura şi pară. Muşchii îl dureau din pricina 
atâtor săptămâni în care nu se antrenase, iar răsuflarea îi 
era greoaie în timp ce ataca încontinuu. 

— Asta se întâmplă când te laşi pe tânjeală, chicoti 
Chaol sărind în lateral când Dorian se împiedică păşind 
spre el. Îşi aminti de vremea când amândoi erau la fel de 
agili, deşi asta se întâmplase în urmă cu mult timp. Dorian, 
deşi încă îi plăcea să mânuiască sabia, ajunsese să 
iubească mai mult cărţile. 


— Am avut întâlniri şi lucruri importante de citit, spuse 
Dorian, gâfâind. Fandă. 

Chaol pară, simulă, apoi atacă atât de violent încât 
Dorian păşi înapoi. Se înfurie. 

— Întâlniri pe care le-ai folosit drept scuză pentru a te 
contrazice cu ducele Perrington. Dorian se năpusti asupra 
lui Chaol, iar acesta îi pară atacul. Sau poate că eşti prea 
ocupat vizitând-o pe Sardothien în toiul nopţii. Sudoarea 
se prelinse de pe fruntea lui Chaol. De cât timp faci lucrul 
ăsta? 

Dorian mârâi, iar Chaol intră în atac şi se retrase pas cu 
pas, coapsele fiindu-i cuprinse de durere. 

— Nu e ceea ce crezi, spuse el printre dinţi. Nu îmi 
petrec nopţile cu ea. Cu excepţia nopţii trecute, am vizitat- 
o o singură dată şi a fost mai puţin decât primitoare, nu îţi 
face griji. 

— Cel puţin unul din voi are bun-simţ. Chaol lansa 
fiecare atac cu asemenea precizie încât Dorian nu putea să 
nu-l admire. Pentru că tu în mod sigur ţi-ai pierdut minţile. 

— Dar tu? rosti impunător Dorian. Vrei să îmi spun 
părerea despre cum ai apărut în camera ei noaptea trecută 
- aceeaşi noapte în care a murit un alt Campion? Dorian 
fentă, dar Chaol nu se lăsă păcălit. În schimb, atacă 
suficient de puternic încât Dorian se retrase cu un pas, 
luptându-se să îşi menţină echilibrul. Dorian strâmbă din 
nas la furia care zăcea în privirea lui Chaol. Bine, asta a 
fost o lovitură ieftină, recunoscu el ridicând sabia pentru a 
para o alta. Dar încă vreau un răspuns. 

— Poate că nu am unul. După cum ai spus, nu este ceea 
ce crezi. Ochii căprui ai căpitanului sclipiră, dar, înainte ca 
Dorian să poată spune ceva, prietenul său schimbă 
subiectul. Cum stau lucrurile cu mama ta? Dorian tresări. 
De aceea se afla aici. Dacă ar fi trebuit să mai stea încă un 
moment în compania mamei sale, ar fi luat-o razna. Chiar 
atât de rău? 

— Taci din gură! mârâi Dorian şi îşi lovi sabia de a lui 
Chaol. 


— Trebuie să fie groaznic să fii în pielea ta astăzi. Pun 
pariu că toate doamnele te-au implorat să le protejezi de 
criminalul dintre pereţii castelului. Chaol rânji. Îşi făcuse 
timp să se dueleze cu el când în castel era un nou cadavru, 
iar acesta era un sacrificiu care îl surprindea pe Dorian; 
ştia cât de important era pentru Chaol postul său. 

Dorian se opri brusc şi se îndreptă de spate. Chaol ar fi 
trebuit să facă lucruri mult mai importante în acel 
moment. 

— Destul, spuse el vârându-şi floreta în teacă. Fără să 
protesteze, Chaol procedă la fel. 

Părăsiră salonul în linişte. 

— Ai vreo veste de la tatăl tău? întrebă Chaol cu un glas 
care indica faptul că ştia că ceva nu era în regulă. Mă 
întreb unde este plecat. 

Dorian suspină adânc, domolindu-şi răsuflarea. 

— Nu. Nu am nici cea mai vagă idee. Îmi amintesc de 
astfel de escapade de când eram copii, dar asta nu s-a mai 
întâmplat de mult timp. Pun pariu că este ocupat cu ceva 
teribil de meschin. 

— Ai grijă ce spui, Dorian. 

— Sau ce? Mă vei arunca în temniţă? Nu era intenţia lui 
să îşi iasă din fire, dar de-abia putuse dormi noaptea 
trecută, iar moartea acestui Campion nu îi îmbunătăţea 
deloc starea de spirit. Când Chaol nu se deranjă să 
răspundă, Dorian întrebă: Crezi că cineva vrea să-i ucidă 
pe toţi Campionii? 

— Posibil. Pot înţelege dacă vrea să ucidă competiţia, 
dar să o facă atât de violent... Sper să nu fie un tipar. 

Lui Dorian îi îngheţă sângele în vene. 

— Crezi că vor încerca să o ucidă şi pe Celaena? 

— Am adăugat gărzi în plus în preajma apartamentului 
ei. 

— Pentru a o proteja sau pentru a o ţine înăuntru? 

Se opriră la intersecţia coridoarelor unde urmau să se 
despartă pentru ca fiecare să se îndrepte către camera lui. 

— Care este diferenţa? spuse încet Chaol. Oricum, nu 
pare să îţi pese. O vei vizita indiferent de ceea ce aş spune 


eu, iar gărzile nu te vor împiedica, pentru că tu eşti 
prinţul. 

În glasul lui răsuna atâta resemnare şi supunere, atâta 
amărăciune ascunsă, încât Dorian, pentru o secundă, se 
simţi vinovat. Ar trebui să stea departe de Celaena - Chaol 
avea destule probleme pe cap. Dar apoi se gândi la lista pe 
care i-o dăduse mama sa şi se gândi că şi el avea destule. 

— Trebuie să examinez din nou trupul lui Xavier. Ne 
vedem diseară, la cină, fu tot ceea ce spuse Chaol înainte 
de a pleca spre camera sa. Dorian îl privi îndepărtându-se. 
Drumul înapoi către turnul său păru surprinzător de lung. 
Deschise uşa din lemn a apartamentului, dezbrăcându-şi 
hainele în drum spre camera de baie. Avea la dispoziţie 
întregul turn, deşi apartamentul ocupa doar etajul de sus. 
Îi oferea refugiu faţă de toată lumea, dar astăzi i se părea 
pustiu. 


CAPITOLUL 27 


Mai târziu în acea după-amiază, Celaena privea turnul 
negru cu ceas. Se întuneca din ce în ce mai mult, de parcă 
ar fi absorbit cumva razele moarte ale soarelui. În vârful 
lui, garguii stăteau încremeniţi. Nu se mişcaseră. Nici 
măcar un deget. Gardienii, îi numise Elena. Dar Gardieni 
care ce păzeau? O speriaseră pe Elena suficient cât să o 
ţină la distanţă. În mod sigur, dacă ei ar fi reprezentat răul 
pe care îl menţionase regina, i-ar fi spus-o pe şleau. Nu că 
Celaena s-ar fi gândit să pornească acum în căutarea lui - 
nu când i-ar putea aduce atâtea necazuri. Şi când ar putea 
ucide-o înainte de a apuca să devină Campionul regelui. 

Totuşi, de ce trebuise Elena să fie atât de misterioasă în 
legătură cu asta? 

— De unde obsesia asta a ta pentru chestiile astea 
urâte? întrebă Nehemia din spatele ei. 

Celaena se întoarse către prinţesă. 

— Crezi că se pot mişca? 

— Sunt făcuţi din piatră, Lillian, spuse prinţesa în limba 
lor comună, accentul de Eyliwe fiind din ce în ce mai stins. 


— O! exclamă Celaena, zâmbind. Foarte bine! O singură 
lecţie şi deja mă umileşti! Din nefericire, nu acelaşi lucru 
putea fi spus despre vorbitul Celaenei în Eyliwe. 

Nehemia radia. 

— Într-adevăr, arată primejdios, spuse prinţesa în 
Eyliwe. 

— Şi mă tem că semnele Wyrd nu ajută, spuse Celaena. 
Unul dintre semne era la picioarele sale, iar ea privi către 
celelalte. În total erau douăsprezece, formând un cerc 
mare în jurul turnului solitar. Nu avea nici cea mai vagă 
idee în legătură cu semnificaţia fiecăruia. Niciunul dintre 
semnele de acolo nu se potriveau cu cele trei găsite la 
locul crimei lui Xavier, dar trebuia să existe vreo legătură. 
Deci, eşti sigură că nu poţi citi semnele astea? îşi întrebă 
ea prietena. 

— Nu, spuse scurt Nehemia şi se îndreptă către gardul 
viu ce mărginea curtea. Iar tu nu ar trebui să încerci să le 
descifrezi, adăugă ea peste umăr. Nu va ieşi nimic bun din 
asta. 

Celaena îşi înfăşură mai strâns pelerina în jurul său în 
timp ce o urmă pe prinţesă. Avea să înceapă să ningă în 
câteva zile, aducându-i mai aproape de Yulema şi de duelul 
final, aflat la două luni distanţă. Savură căldura pelerinei, 
amintindu-şi mult prea bine iarna petrecută în Endovier. 
Iarna era neiertătoare când trăiai în umbrele Munţilor 
Ruhnn. Fusese un miracol că nu suferise degerături. Dacă 
ar ajunge înapoi acolo, încă o iarnă ar putea-o ucide. 

— Pari îngrijorată, spuse Nehemia când Celaena ajunse 
lângă ea şi îi puse o mână pe braţ. 

— Sunt bine, spuse Celaena în Eyliwe, zâmbind de 
dragul Nehemiei. Nu îmi place iarna. 

— Nu am văzut niciodată zăpadă, zise Nehemia privind 
către cer. Mă întreb cât de mult va dura această 
schimbare. 

— Să sperăm că suficient de mult încât să nu mai fii 
deranjată de coridoarele răcoroase, de  dimineţile 
îngheţate şi de zilele fără soare. 

Nehemia râse. 


— Ar trebui să mergi cu mine în Eyliwe când voi pleca şi 
să stai suficient de mult pentru a experimenta una dintre 
verile noastre fierbinţi. Atunci vei aprecia dimineţile 
îngheţate şi zilele fără soare. 

Celaena deja petrecuse o vară fierbinte în arşiţa 
Deşertului Roşu, dar, dacă i-ar spune asta Nehemiei, ar fi 
bombardată cu întrebări dificile. În schimb, spuse: 

— Mi-ar plăcea foarte mult să vizitez Eyliwe. 

Privirea  Nehemiei zăbovi un moment pe fruntea 
Celaenei înainte de a zâmbi. 

— Atunci, aşa va fi. 

Ochii Celaenei se luminară, iar ea dădu capul pe spate 
pentru a putea vedea castelul ridicându-se impunător 
deasupra lor. 

— Mă întreb dacă Chaol a rezolvat misterul crimei 
aceleia brutale. 

— Gărzile mele mi-au spus că bărbatul a fost... ucis 
foarte violent. 

— Puțin spus, murmură Celaena privind culorile 
schimbătoare ale apusului de soare transformând castelul 
în auriu şi roşu şi albastru. În ciuda naturii ostentative a 
castelului de cleştar, fu nevoită să recunoască faptul că 
uneori arăta minunat. 

— Ai văzut trupul? Gărzilor mele nu li s-a permis să se 
apropie foarte mult. 

Ea încuviinţă uşor. 

— Sunt sigură că nu vrei să afli detaliile. 

— Pune-mă la încercare, insistă Nehemia zâmbind. 
Celaena ridică o sprânceană. 

— Păi... totul era mânjit de sânge. Pereţii, podeaua... 

— Mânjit? întrebă Nehemia, glasul ei devenind o şoaptă. 
Nu împroşcat? 

— Aşa cred. Ca şi cum ar fi fost şters. Erau desenate 
câteva semne Wyrd, dar majoritatea fuseseră şterse. 
Scutură din cap, alungând imaginea care i se forma în 
minte. lar organele vitale lipseau din cadavru, de parcă 
cineva l-ar fi despicat din cap până la buric... îmi cer 


scuze, arăţi de parcă ţi-ar fi greață. Nu ar fi trebuit să 
spun nimic. 

— Nu. Continuă. Ce altceva mai lipsea? 

Celaena făcu o pauză înainte de a continua. 

— Creierul lui. Cineva i-a făcut o gaură în creştetul 
capului şi nu mai avea creier. lar pielea de pe faţă i-a fost 
jupuită. 

Nehemia încuviinţă, privind către un tufiş ofilit dinaintea 
lor. Prinţesa îşi muşcă buza de jos, iar Celaena observă că 
îşi încleşta degetele pe rochia sa albă, lungă. O briză rece 
suflă pe lângă ele, legănând cosiţele subţiri ale Nehemiei. 
Podoabele de aur împletite în părul ei clincăniră uşor. 

— Îmi pare rău, rosti Celaena. Nu ar fi trebuit... 

Cineva păşi în urma lor, iar, înainte ca Celaena să se 
întoarcă, o voce masculină spuse: 

— Ia uite la asta. 

Se încorda în timp ce Cain se apropia de ele, pe 
jumătate ascuns de umbra turnului din spatele lor. Verin, 
hoţul creţ şi cu gura mare, îl însoțea. 

— Ce vrei? întrebă ea. 

Chipul bronzat al lui Cain se schimonosi într-un rânjet. 
Cumva, devenise mai mare sau poate că ochii îi jucau 
feste. 

— Dacă faci pe domniţa, nu înseamnă că şi eşti una, 
spuse el. Celaena îi aruncă o privire Nehemiei, dar ochii 
prinţesei rămaseră aţintiţi asupra lui Cain - mijiţi. 

Însă Cain nu terminase, iar atenţia lui se îndreptă către 
Nehemia. Rânji din nou, dezvăluind dinţii strălucitor de 
albi. 

— Nici faptul că porţi o coroană nu te face prinţesă 
adevărată - nu şi în zilele noastre. 

Celaena păşi mai aproape de el. 

— "Ţine-ţi gura aia proastă, altfel îţi voi îndesa dinţii pe 
gât şi ţi-o voi închide eu! 

Cain izbucni într-un râset ascuţit, pe care Verin îl dublă. 
Hoţul se învârtea în spatele lor, iar Celaena, încordată, 
începea să se întrebe dacă va avea loc o luptă chiar acolo. 


— Câinele de salon al prinţului latră destul de tare, 
spuse Cain. Doar oare are colţi? 

Celaena simţi mâna Nehemiei pe umărul său, dar o 
înlătură făcând încă un pas spre Cain, suficient de aproape 
încât respiraţia lui să îi atingă chipul. În castel, gărzile 
rămăseseră în urmă, vorbind între ele. 

— Vei descoperi când colții mei vor fi înfipţi în gâtul tău, 
spuse ea. 

— De ce nu chiar acum? şopti Cain. Haide, loveşte-mă. 
Loveşte-mă cu toată furia aia pe care o simţi de fiecare 
dată când te forţezi să ratezi ţinta sau când încetineşti 
pentru a nu escalada pereţii la fel de repede ca mine. 
Loveşte-mă, Lillian, şopti el astfel încât doar ea să îl poată 
auzi, şi să vedem ce te- a învăţat anul ăla petrecut în 
Endovier. 

Inima Celaenei o luă la galop. El ştia. Ştia cine era ea şi 
ce făcea. Celaena nu îndrăzni să o privească pe Nehemia şi 
speră doar că încă nu înţelegea prea bine limba. Verin încă 
privea din spatele lor. 

— Crezi că eşti singura al cărei sponsor este în stare să 
facă orice pentru a câştiga? Crezi că prinţul şi căpitanul 
tău sunt singurii care ştiu cine eşti? 

Celaena îşi încleştă pumnul. Două lovituri, iar el ar fi la 
pământ, zbătându-se să respire. Apoi încă o lovitură, iar 
Verin ar zăcea întins lângă el. 

— Lillian, spuse Nehemia în limba comună, luând-o de 
mână. Avem treabă. Să mergem. 

— Aşa este, spuse Cain. Urmeaz-o precum câinele de 
companie care eşti. 

Mâna Celaenei tremură. Dacă l-ar lovi... Dacă l-ar lovi, 
dacă ar sări la bătaie chiar acolo, gărzile ar fi nevoite să îi 
despartă, iar Chaol nu i-ar mai permite să o vadă pe 
Nehemia, nici să părăsească după lecţii camera sau să se 
antreneze până târziu cu Nox. Astfel că Celaena zâmbi şi 
ridică din umeri, spunând: 

— O să-ţi tăbăcesc fundul, Cain. 

Cain şi Verin râseră, dar ea şi Nehemia se îndepărtară, 
prinţesa ţinând-o strâns de mână. Nu de teamă sau furie, 


ci doar pentru a-i transmite că înţelegea... că ea era acolo. 
Celaena îi strânse mâna la rândul ei. Trecuse o vreme de 
când cuiva îi pasase de ea şi îi luase apărarea, iar Celaena 
avu sentimentul că se putea obişnui cu asta. 


Chaol stătea împreună cu Dorian în umbrele 
mezaninului, privind în jos către asasină în timp ce ea 
lovea manechinul situat în centrul încăperii. Celaena îi 
trimisese un mesaj, spunându-i că avea să se antreneze 
câteva ore după cină, iar el îl invitase pe Dorian să 
privească. Acum Dorian avea să vadă de ce ea era o 
ameninţare atât de mare pentru el. Pentru toată lumea. 

Celaena mârâi, lansând pumn după pumn, stânga- 
dreapta-stânga-stânga-dreapta. Din nou şi din nou, de 
parcă ceva ardea în interiorul ei şi nu putea stinge acea 
flacără. 

— Pare mai puternică decât înainte, spuse încet prinţul. 
Ai făcut treabă bună aducând-o din nou în formă. Celaena 
lovea manechinul, ferindu-se de lovituri invizibile. Gărzile 
de lângă uşă priveau, cu indiferenţă. Crezi că are vreo 
şansă împotriva lui Cain? 

Celaena îşi legănă piciorul în aer, lovind capul 
manechinului, care se cutremură. Lovitura ar fi doborât un 
bărbat. 

— Cred că, dacă nu îşi pierde cumpătul şi rămâne calmă 
până la duel, ar putea. Dar este... sălbatică. Şi 
imprevizibilă. Trebuie să înveţe să îşi controleze emoţiile - 
în special furia aceea imposibilă. 

Ceea ce era adevărat. Chaol nu ştia dacă asta se datora 
Endovierului sau doar faptului că era o asasină; oricare ar 
fi fost cauza acelei furii incontrolabile, niciodată nu reuşea 
să o stăpânească în totalitate. 

— Cine este acela? întrebă cu asprime Dorian când Nox 
intră în încăpere şi păşi către Celaena. Ea se opri, 
frecându-şi articulațiile  bandajate ale degetelor şi 
ştergându-şi sudoarea de pe frunte în timp ce îl salută. 

— Nox, spuse Chaol. Un hoţ din Perranth. Campionul 
ministrului Joval. 


Nox îi spuse ceva Celaenei care o făcu să chicotească. 
Nox râse. 

— Şi-a făcut încă un prieten? zise Dorian ridicând din 
sprâncene în timp ce Celaena execută o mişcare 
demonstrativă pentru Nox. Îl ajută? 

— Ín fiecare zi. De obicei rămân aici după ce lecţiile cu 
ceilalţi se încheie. 

— Iar tu permiţi asta? 

Chaol îşi ascunse încruntarea la auzul tonului lui Dorian. 

— Dacă vrei să pun capăt situaţiei, o voi face. 

Dorian îi privi pentru încă un moment. 

— Nu. Las-o să se antreneze cu el. Ceilalţi Campioni 
sunt brute - i-ar prinde bine un aliat. 

— Aici ai dreptate. 

Dorian se îndepărtă de balcon şi păşi în umbra 
coridorului din spate. Chaol îl privi pe prinţ dispărând, 
mantia roşie fluturând în urma sa, şi oftă. Recunoştea 
gelozia când o vedea, şi chiar dacă Dorian era inteligent 
era la fel de nepriceput precum Celaena în a-şi ascunde 
sentimentele. Poate că prezenţa prinţului la antrenament 
produsese reacţia opusă intenţiei lui Chaol. 

Cu picioarele grele, Chaol îl urmă pe prinţ, sperând că 
Dorian nu îi va băga pe toţi în bucluc. 


Câteva zile mai târziu, Celaena întorcea paginile 
îngălbenite de timp ale unui volum greoi, foindu-se în 
fotoliu. Asemenea celorlalte pe care le răsfoise, erau doar 
pagini după pagini de însemnări aberante. Dar merita să o 
studieze dacă erau semne Wyrd la scena crimei lui Xavier 
şi la turnul cu ceas. Cu cât ştia mai mult despre ceea ce 
dorea acest criminal - de ce şi cum ucidea -, cu atât mai 
bine. Aceasta era adevărata ameninţare, nu vreun rău 
misterios, inexplicabil pe care îl menţionase Elena. 
Desigur, nu găsi mare lucru. Ochii o usturau, iar asasina 
îşi înălţă privirea din carte şi oftă. Biblioteca era 
posomorâtă şi, dacă Chaol nu ar fi răsfoit o carte, ar fi fost 
complet tăcută. 


— Ai terminat? întrebă el închizând romanul pe care îl 
citea. Celaena nu îi spusese despre faptul că identitatea sa 
îi era cunoscută lui Cain sau despre posibila legătură 
dintre crime şi semnele Wyrd - nu încă. În bibliotecă nu 
era nevoită să se gândească la competiţii sau brute. Acolo 
putea savura liniştea şi calmul. 

— Nu, mormăi ea bătând cu degetele în masă. 

— Aşa îţi petreci tu timpul liber? O urmă de zâmbet 
apăru pe buzele lui. Ar trebui să speri că nu va mai auzi 
nimeni asta - ti-ar distruge reputaţia. Nox te-ar părăsi 
pentru Cain. Chaol chicoti pentru sine şi redeschise 
cartea, lăsându-se pe spate în scaun. Ea îl privi pentru o 
clipă, întrebându-se dacă el s-ar mai amuza pe seama ei 
dacă ar şti ce caută. Cum i-ar putea fi şi lui de folos, de 
asemenea. 

Celaena se îndreptă de spate, frecând o vânătaie urâtă 
de pe picior. Desigur, o căpătase dintr-o lovitură 
intenţionată de-a lui Chaol, cu sabia de lemn. Se încruntă 
către el, dar căpitanul continua să citească. 

Chaol era nemilos în timpul antrenamentelor. O punea 
să facă tot felul de activităţi: să meargă în mâini, să 
jongleze cu pumnale... Nu era nimic nou, dar era neplăcut. 
Însă temperamentul lui se îmbunătăţise oarecum. Îi păruse 
puţin rău pentru că o lovise atât de tare în picior. Celaena 
socoti că îl plăcea. 

Asasina închise brusc volumul, praful zburând în aer. Nu 
avea niciun rost. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Nimic, mormăi ea. 

Ce erau semnele Wyrd şi de unde veneau? Şi mai 
important, de ce nu auzise de ele înainte? Erau şi peste 
mormântul Elenei. O religie antică dintr-un timp uitat - ce 
căutau acolo? Şi la scena crimei! Trebuia să existe o 
legătură. 

Până acum nu aflase prea multe: conform unei cărti, 
semnele Wyrd erau un alfabet. Deşi, conform acestei cărţi, 
semnele nu erau folosite în nicio gramatică: erau doar 
simboluri pe care cineva trebuia să le pună cap la cap. 


Erau teribil de dificil de desenat; necesitau lungimi şi 
unghiuri precise, altfel deveneau cu totul altceva. 

— Nu te mai bosumfla şi încrunta, îi spuse Chaol. Privi 
titlul cărţii. Niciunul din ei nu menţionase uciderea lui 
Xavier, iar ea nu mai adunase nicio informaţie despre 
crimă. Aminteşte-mi, ce citeşti? 

— Nimic, rosti ea din nou acoperind cartea cu braţele. 
Dar ochii lui căprui se mijiră, iar ea oftă. E de fapt... 
despre semnele Wyrd - cadranele acelea solare de lângă 
turnul cu ceas. Eram interesată, aşa că am început să 
citesc lucruri despre ele. Spusese o jumătate de adevăr, 
cel puţin. 

Se aşteptă la sarcasm şi rânjete, dar nu se întâmplă. El 
spuse doar atât: 

— Şi? De unde frustrarea asta? 

Ea privi către tavan, bosumflându-se. 

— Tot ce am găsit sunt doar... doar teorii radicale şi 
stranii. Nu am auzit niciodată nimic din toate astea! De 
ce? Unele cărţi pretind că Wyrd este forţa care ţine unită 
şi guvernează Erilea şi nu doar Erilea! Numeroase alte 
lumi. 

— Am mai auzit despre asta înainte, spuse el, ochii 
rămânându-i fixaţi pe chipul Celaenei. Întotdeauna am 
crezut că Wyrd este un termen vechi pentru Soartă sau 
Destin. 

— Aşa am crezut şi eu. Dar Wyrd nu este o religie, cel 
puţin nu în părţile nordice ale continentului şi nu este 
inclus în venerarea Zeiţei sau a zeilor. 

Chaol puse cartea pe genunchi. 

— Ai un scop anume, dincolo de obsesia ta pentru acele 
semne din grădină? Eşti chiar atât de plictisită? 

„Îngrijorată pentru siguranţa mea, mai degrabă.” 

— Nu. Da. Este interesant: unele cărţi sugerează că 
Zeița Mamă este doar un spirit al uneia dintre aceste lumi 
şi că a rătăcit prin ceva numit Poarta Wyrd şi a găsit Erilea 
având nevoie de formă şi viaţă. 

— Asta sună puţin profanator, o avertiză el. Chaol era 
suficient de în vârstă pentru a-şi aminti mai bine toate 


incendierile şi execuțiile din urmă cu zece ani. Cum fusese 
să trăiască în umbra regelui care ordonase atât de multă 
distrugere? Să trăiască acolo când familiile regale erau 
măcelărite, când profeţii şi cei care foloseau magia erau 
arşi de vii, iar lumea cădea în întuneric şi amărăciune? 

Dar ea continuă, fiind nevoită să descarce tot ce avea în 
minte în caz că toate piesele s-ar fi pus cap la cap dacă le- 
ar fi rostit cu voce tare. 

— Există o idee care spune că înainte de sosirea Zeiţei 
exista viaţă - o civilizaţie antică, dar cumva, au dispărut. 
Poate prin Poarta Wyrd. Există ruine, ruine mult prea 
vechi pentru a fi ale unor construcţii realizate de Fae. Cum 
se legau toate acestea de uciderea Campionilor era dincolo 
de puterea ei de înţelegere. Se agăța de un fir de păr. 

Chaol lăsă picioarele pe podea şi cartea pe masă. 

— Pot fi sincer cu tine? Chaol se aplecă spre ea, iar 
Celaena spre el în timp ce acesta şopti: Vorbeşti ca o 
nebună care delirează. 

Celaena scoase un sunet dezgustat şi se retrase în 
scaun, clocotind de furie. 

— Îmi pare rău că sunt interesată de istoria lumii 
noastre! 

— După cum ai spus şi tu, acestea par a fi teorii radicale 
şi deplasate. El începu din nou să citească şi spuse fără să 
o privească: Repet, de ce eşti atât de frustrată? 

Celaena îşi frecă ochii. 

— Pentru că, zise ea aproape plângându-se, pentru că 
vreau un răspuns clar la ceea ce sunt semnele Wyrd şi de 
ce se află în grădina castelului, dintre toate locurile de pe 
continent. 

Magia fusese distrusă la ordinele regelui; atunci de ce 
semnelor Wyrd li se permisese să rămână? Apariţia lor la 
locul crimei trebuia să însemne ceva. 

— Ar trebui să găseşti o altă cale de a-ţi umple timpul, 
spuse el întorcându-se la cartea sa. De obicei, gărzile o 
supravegheau în bibliotecă ore în şir, zi după zi. Ce căuta 
el aici? Celaena zâmbi - inima ei bătu mai tare -, apoi privi 
către cărţile de pe masă. 


Studie din nou informaţiile pe care le adunase. Mai 
exista ideea porţilor Wyrd, care apăreau de multe ori 
alături de menţionarea semnelor Wyrd, dar ea nu auzise 
niciodată de ele. Când descoperise pentru prima dată 
această noţiune, în urmă cu câteva zile, i se păruse 
interesantă, astfel că începuse să cerceteze prin grămezi 
de pergamente vechi, doar pentru a găsi mai multe teorii 
enigmatice. 

Porţile erau atât lucruri reale, cât şi invizibile. Oamenii 
nu le puteau vedea, dar puteau fi invocate şi accesate cu 
ajutorul semnelor Wyrd. Se deschideau în alte tărâmuri, 
unele dintre ele bune, altele rele. De pe partea cealaltă se 
putea trece în Erilea. Datorită acestor porţi existaseră în 
Erilea creaturi stranii şi crunte. 

Celaena trase o altă carte spre ea şi rânji. Ca şi cum 
cineva îi citise gândurile. Era un volum mare şi negru, 
intitulat Morţii vii, cu litere argintii. Din fericire, căpitanul 
nu zări titlul înainte ca ea să deschidă cartea. Dar... 

Nu îşi amintea să fi ales cartea aceasta de pe rafturi. 
Duhnea, aproape precum pământul, iar nasul Celaenei se 
încreţi în timp ce o răsfoia. Scrută paginile în căutarea 
vreunui semn Wyrd sau a menţiunii unei porţi, dar în 
curând găsi ceva mult mai interesant. 

O ilustrație a unui chip schimonosit şi pe jumătate 
descompus rânjea către ea, pielea desprinzându-i-se de pe 
oase. Aerul se răcori, iar Celaena îşi frecă braţele. Unde 
găsise cartea asta? Cum supravieţuise incendiilor? Cum 
supravieţuiseră toate cărțile acestea incendiilor 
devastatoare din urmă cu zece ani? 

Celaena tremură din nou, aproape spasmodic. Ochii goi 
şi furioşi ai monstrului erau plini de răutate. Părea să o 
privească. Ea închise cartea şi o împinse pe marginea 
mesei. Dacă regele ar fi ştiut că în biblioteca sa încă 
existau asemenea cărţi, ar fi ordonat să fie toate distruse. 
Spre deosebire de Marea Bibliotecă din Orynth, aici nu 
existau Profesori  Savanţi care să protejeze cărţile 
nepreţuite. Chaol continua să citească. Ceva gemu, iar 


Celaena întoarse capul spre fundul bibliotecii. Era un 
sunet gutural, un sunet animalic... 

— Ai auzit ceva? întrebă ea. 

— Când ai de gând să pleci de aici? fu singurul său 
răspuns. 

— Când mă voi plictisi de citit. Trase din nou cartea 
neagră către ea, trecu peste imaginea terifiantă a chipului 
schimonosit şi trase lumânarea mai aproape pentru a citi 
descrierile diverşilor monştri. 

Undeva sub picioarele ei se auzi un hârşâit - aproape, 
de parcă cineva ar fi răzuit cu unghia pe sub podea. 
Celaena închise cartea şi se îndepărtă de masă. Părul de 
pe braţe i se ridică şi aproape că se împiedică de cea mai 
apropiată masă în timp ce aştepta ceva - o mână; o aripă; 
o gură largă, cu colţi - gata să apară şi să o înşface. 

— Ai simţit asta? îl întrebă ea pe Chaol, care zâmbi 
maliţios. El îşi scoase pumnalul şi zgârie cu el podeaua de 
marmură, producând exact acelaşi sunet şi senzaţie. 

— Blestematule, mârâi ea. Luă două dintre cărţile mai 
grele de pe masă şi ieşi din bibliotecă, asigurându-se că 
Morţii vii rămâne în urma ei. 


CAPITOLUL 28 


Cu ochii mijiţi, Celaena ţinti bila albă cu tacul. Băţul îi 
alunecă uşor printre degete în timp ce îşi fixa mâna 
cealaltă pe suprafaţa din pâslă a mesei. Cu o legănare 
stranie a braţului, împinse tacul înainte. Rată complet. 

Blestemând, Celaena încercă din nou. Lovi bila în 
asemenea fel încât aceasta se rostogoli într-un mod patetic 
într-o parte, atingând cu blândeţe o bilă colorată. Ei, bine, 
măcar nimerise ceva. Lovitura fusese mult mai reuşită 
decât cercetările ei asupra semnelor Wyrd. 

Era trecut de ora zece şi, având nevoie de o pauză după 
orele de antrenamente, cercetări şi griji cu privire la Cain 
şi Elena, venise în sala de jocuri. Era mult prea obosită 


pentru muzică, nu putea juca o partidă de cărţi de una 
singură şi - ei, bine, biliardul părea să fie singura 
activitate posibilă. Luase tacul cu speranţa că jocul nu va fi 
atât de greu de învăţat. 

Asasina pivotă în jurul mesei şi încercă din nou. Rată. 
Scrâşnind din dinţi, se gândi să rupă tacul pe genunchi. 
Dar încercase să joace doar timp de o oră. Ar putea 
stăpâni jocul până la miezul nopţii! Va învăţa acest joc 
ridicol sau va transforma masa de biliard în lemne de foc. 
Şi le va folosi pentru a-l arde de viu pe Cain. 

Celaena împinse tacul şi lovi bila cu asemenea forţă 
încât aceasta ţâşni către manta din spate a mesei, 
ciocnindu-se trei bile colorate în calea sa înainte de a se 
izbi cu bila numărul trei, trimiţând-o către una din găuri. 

Bila se opri la marginea buzunarului. 

Un țipăt de furie izbucni din gâtul ei, iar Celaena se 
repezi într-acolo. Mai întâi ţipă la bilă, apoi luă tacul şi 
muşcă mânerul, încă ţipând printre dinţii încleştaţi. În cele 
din urmă asasina încetă şi împinse bila în buzunar. 


— Pentru cel mai mare asasin al lumii, este jalnic, spuse 
Dorian păşind din cadrul uşii. 

Celaena scânci şi se balansă spre el. Purta o tunică şi 
pantaloni, iar părul îi era desprins. El se aplecă peste 
masă, zâmbind în timp ce ea se îmbujoră. 

— Dacă ai venit să mă insulţi, îţi poţi băga ăsta... ridică 
tacul în aer şi făcu un gest obscen ce îi încheie propoziţia. 

El îşi suflecă mânecile înainte de a lua un tac de pe raft. 

— Plănuieşti să muşti din nou tacul? Pentru că, dacă 
asta ai de gând, aş vrea să îl invit pe pictorul curţii pentru 
a imortaliza priveliştea. 

— Să nu îndrăzneşti să râzi de mine! 

— Nu fi atât de serioasă. Dorian tinti bila şi o trimise 
grațios spre una verde, care căzu în buzunar. Eşti teribil 
de amuzantă atunci când eşti furioasă. 

Spre surprinderea şi încântarea lui, Celaena râse. 

— Amuzantă pentru tine, spuse ea, exasperantă pentru 
mine. Se mişcă şi făcu încă o încercare. Rată. 


— Lasă-mă să îţi arăt cum se face. Merse lângă ea, 
aşeză tacul jos şi puse mâinile pe tacul ei. Împingând-o din 
calea sa, inima bătându-i puţin mai repede, Dorian se 
poziţionă în locul unde stătuse ea. Vezi cum degetul meu 
mare şi arătătorul ţin mereu capătul ridicat al tacului? Tot 
ce trebuie să faci este... 

Celaena îl împinse din calea sa cu o mişcare a şoldului şi 
îi luă tacul din mâini. N 

— Ştiu cum să îl ţin, măscăriciule. Incercă să lovească 
bila şi rată din nou. 

— Nu îţi mişti corect corpul. Uite, lasă-mă să îţi arăt. 

Deşi era cel mai vechi şi mai neruşinat truc din carte, 

Dorian se aplecă peste ea şi îşi puse mâna pe mâna ei, 
pe cea cu care Celaena ţinea tacul. Apoi îi poziţionă 
degetele celeilalte mâini pe lemn înainte de a-i cuprinde cu 
blândeţe încheietura. Spre disperarea lui, faţa i se încălzi. 

Ochii i se îndreptară către ai ei, iar, spre uşurarea lui, 
descoperi că şi ea era la fel de roşie şi emoţionată ca şi el, 
dacă nu chiar mai mult. 

— Dacă nu vei înceta să mă pipăi şi nu vei începe să mă 
înveţi, îţi voi scoate ochii şi ţi-i voi înlocui cu bilele astea 
de biliard. 

— Uite, tot ce trebuie să faci... O ghidă pas cu pas, iar 
ea lovi uşor bila. Se rostogoli într-un colţ şi căzu într-un 
buzunar. Dorian se retrase de lângă ea şi rânji. Vezi? Dacă 
o faci cum trebuie, vei reuşi. Încearcă din nou. El îşi ridică 
tacul. Ea îl privi cu superioritate, dar totuşi se poziţionă, 
tinti şi lovi. Bila se rostogoli pe toată suprafaţa mesei, 
producând haos general. Dar măcar o atinsese. 

Dorian luă triunghiul şi îl ridică în aer. — Ce zici de un 
joc? 


Ceasul bătu ora două înainte de sfârşitul partidei. 
Dorian ordonase să li se aducă o multitudine de deserturi 
în toiul jocului şi, deşi Celaena protestase, înfulecase o 
bucată mare de prăjitură cu ciocolată, iar apoi mâncase şi 
jumătate din portia lui. 


El câştiga fiecare joc şi totuşi ea de-abia observa. Atâta 
timp cât lovea bila, totul se încheia cu o sfidare neruşinată. 
Când rata - ei, bine, nici măcar focurile iadului nu se 
puteau compara cu furia care izbucnea din gura ei. Dorian 
nu îşi putea aminti de când nu mai râsese atât de mult. 

Când nu tuna şi fulgera, vorbeau despre cărţi pe care le 
citiseră amândoi, iar când Celaena pălăvrăgea încontinuu, 
părea că nu mai vorbise de ani buni şi îi era teamă că va 
amuţi din nou. Celaena era înspăimântător de inteligentă. 
Il înţelesese când el vorbise despre istorie sau politică - 
deşi ea pretinsese că ura subiectul - şi chiar ştia multe 
despre teatru. Cumva, Dorian sfârşi prin a-i promite că o 
va duce la o piesă de teatru după încheierea competiţiei. O 
tăcere stânjenitoare urmă după aceea, dar trecu la fel de 
repede. 

Dorian se prăbuşise într-un fotoliu, odihnindu-şi capul 
pe o mână. Ea stătea tolănită pe fotoliul din faţa lui, 
legănându-şi picioarele pe un braţ, privind către foc, cu 
ochii pe jumătate închişi. 

— La ce te gândeşti? întrebă el. 

— Nu ştiu, spuse ea. Işi lăsă capul să cadă pe braţul 
fotoliului. Crezi că uciderile lui Xavier şi ale celorlalţi 
Campioni au fost intenţionate? 

— Poate. Asta schimbă situaţia? 

— Nu. Ea îşi legănă un braţ leneş în aer. Nu contează. 

Inainte ca el să poată întreba mai multe, ea adormi. 

Işi dorea să ştie mai multe despre trecutul ei. Chaol îi 
spusese doar că venea din Terrasen şi că familia ei era 
moartă. Nu avea nici cel mai mic indiciu despre cum 
fusese viaţa ei, cum devenise asasină, cum învățase să 
cânte la pian... Totul era un mister. 

Îşi dorea să afle totul despre ea. Îşi dorea ca ea să fie 
cea care îi spune. Dorian se ridică şi se întinse. Puse 
tacurile în suport, aranjă bilele şi se întoarse la asasina 
adormită. El o scutură cu blândeţe, iar ea gemu în semn de 
protest. 

— Poate că vrei să dormi aici, dar vei regreta amarnic 
de dimineaţă. 


De-abia deschizând ochii, Celaena se ridică şi merse 
către uşă. Când aproape se ciocni de tocul uşii, Dorian 
hotări că un braţ călăuzitor i-ar fi de folos înainte de a 
sparge ceva. Încercând să nu se gândească la căldura 
pielii ei sub mâna sa, o ghidă către dormitor şi o privi 
urcându-se în pat, unde se prăbuşi peste pături. 

— Cărţile tale sunt acolo, mormăi ea arătând către o 
grămadă de lângă patul ei. El păşi uşor în cameră. Ea 
rămase nemişcată, cu ochii închişi. Trei lumânări ardeau în 
diverse locuri. Cu un oftat, el se îndreptă să le stingă 
înainte de a se apropia de patul ei. Oare dormea? 

— Noapte bună, Celaena! spuse el. Era pentru prima 
dată când i se adresa pe nume. Suna frumos. Ea mormăi 
ceva şi rămase nemişcată. Un colier straniu licărea în jurul 
gâtului ei. Lui i se păru oarecum familiar, de parcă l-ar mai 
fi văzut înainte. Cu o ultimă privire, ridică mormanul de 
cărţi şi părăsi camera. 

Dacă devenea Campionul tatălui său şi mai târziu îşi 
recâştiga libertatea, ar rămâne la fel? Sau aceasta era 
doar o faţadă pentru a obţine ceea ce îşi dorea? Dar el nu 
îşi putea imagina că ea se prefăcea. Nu voia să îşi 
imagineze că ea se prefăcea. 

Castelul era întunecat şi tăcut în timp ce el se îndrepta 
către camera lui. 


CAPITOLUL 29 


La testul din după-amiaza următoare, Celaena stătu în 
sala de antrenamente cu braţele încrucişate, privindu-l pe 
Cain duelându-se cu Mormânt. Cain ştia cine era; toată 
prefăcătoria şi reținerea ei fuseseră în zadar. Îl amuzase. 

Işi încleştă maxilarul în timp ce Cain şi Mormânt zburau 
în ring, duelându-se, săbiile lor zăngănind. Testul era 
destul de simplu: fiecare dintre ei primea un partener de 
duel, iar, dacă învingeau în acel duel, nu aveau de ce să se 
îngrijoreze cu privire la eliminare. Învinşii totuşi urmau să 
fie supuşi judecății lui Brullo. Cine se descurca cel mai 
prost era trimis să îşi facă bagajele. 


Spre onoarea lui, Mormânt îi ţinea bine piept lui Cain, 
deşi Celaena îi putea vedea genunchii tremurând din 
pricina efortului. Nox, stând lângă ea, scrâşni din dinţi 
când Cain atacă şi îl împinse pe Mormânt înapoi. 

Cain zâmbea încontinuu, de-abia gâfâind. Celaena îşi 
încleştă pumnii, împungându-şi coastele. Într-o fracțiune 
de secundă, Cain ajunse cu sabia la gâtul lui Mormânt, iar 
asasinul pătat de vărsat îşi dezveli dinţii cariaţi. 

— Excelent, Cain, spuse Brullo aplaudând. Celaena se 
forţă să îşi controleze respiraţia. 

— Ai grijă, Cain, spuse Verin din spatele ei. Hoţul îi 
rânji. Nu fusese încântată când o anunţaseră că se va 
duela cu Verin. Dar cel puţin nu era Nox. Micuța doamnă 
vrea o bucăţică din tine. 

— Măsoară-ţi vorbele, Verin, îl avertiză Nox, ochii săi 
cenuşii arzând. 

— Ce? spuse Verin. Acum ceilalţi Campioni - şi restul 
lumii - se întorceau către ei. Pelor, care stătuse prin 
preajmă, se retrase cu câţiva paşi. O mişcare inteligentă. 
O aperi, nu-i aşa? îl tachină Verin pe Nox. Asta este 
înţelegerea? Ea îşi desface picioarele, iar tu îi păzeşti 
spatele în timpul antrenamentelor? 

— Tacă-ţi gura, porc afurisit! izbucni Celaena. Chaol şi 
Dorian plecară din locul unde amândoi stătuseră rezemaţi 
de perete, apropiindu-se de ring. 

— Sau ce? spuse Verin apropiindu-se de ea. Nox se 
încordă, ducându-şi mâna către sabie. 

Dar Celaena refuză să dea înapoi. 

— Sau îţi smulg limba. 

— Destul! se răsti Brullo. Rezolvaţi problema în ring. 
Verin. Lillian. Acum! 

Verin îi aruncă un zâmbet viclean, iar Cain îl bătu pe 
spate când păşi în cercul desenat cu cretă, scoţându-şi 
sabia. 

Nox puse o mână pe umărul ei, iar cu colţul ochiului 
Celaena îi spionă pe Chaol şi Dorian privind-o de aproape. 
Îi ignoră. 


Era suficient. Gata cu prefăcătoria şi umilinţa. Gata cu 
Cain. 

Verin îşi ridică sabia, îndepărtându-şi cârlionţii blonzi 
din ochi. 

— Să vedem ce poţi, spuse el. 

Ea păşi furioasă înainte, cu sabia încă în teacă, la şold. 
Rânjetul lui Verin se lărgi ridicându-şi arma. 

Atacă, dar Celaena lovi, izbindu-şi pumnul în braţul său, 
zburându-i sabia din mână. În aceeaşi secundă, palma ei 
flancă braţul lui stâng. În timp ce el se clătina, Celaena 
ridică piciorul, iar ochii lui Verin se bulbucară când îi izbi 
pieptul din plin. Lovitura îl propulsă în aer, iar trupul 
trosni la impactul cu podeaua, dincolo de linia albă, 
eliminându-l instantaneu. Tăcerea căzu peste întreaga 
sală. 

— Îndrăzneşte să mai râzi de mine, scuipă ea către 
Verin, şi data viitoare voi face asta cu sabia. Se întoarse cu 
spatele către el şi întâlni privirea stinsă a lui Brullo. Uitaţi 
o lecţie pentru dumneavoastră, Maestre al Armelor, spuse 
ea trecând pe lângă el. Daţi-mi bărbaţi adevăraţi cu care 
să mă lupt. Atunci poate mă voi deranja să încerc. 

Inaintă pe lângă Nox cel cu un rânjet imens pe chip şi se 
opri înaintea lui Cain. Îi privi chipul - un chip care ar fi 
putut fi frumos dacă nu ar fi fost un nenorocit - şi îi zâmbi 
dulce şi veninos. 

— lată-mă, spuse ea îndreptându-şi umerii. Doar un 
căţel de companie. 

Ochii negri ai lui Cain scânteiară. 

— Tot ce aud sunt schelălăieli. 

Celaena îşi suprimă dorinţa de a scoate sabia. 

— Să vedem dacă le vei mai auzi când voi câştiga 
competiţia asta. Înainte ca el să poată scoate vreun 
cuvânt, ea merse la masa cu apă. 

Nox fu singurul care îndrăzni să îi vorbească după 
aceea. În mod surprinzător, nici Chaol nu o mustră. 


Când ajunse în siguranţă în camera sa, după test, 
Celaena privi fulgii de zăpadă suflând dinspre dealurile de 


dincolo de Rifthold. Zburau către ea, vestitori ai furtunii 
care urma să vină. Soarele târziu al după-amiezii, captiv în 
spatele unui perete de plumb, păta norii cu un cenuşiu 
gălbui, făcând cerul neobişnuit de luminos. Părea ireal, ca 
şi cum orizontul ar fi dispărut în spatele dealurilor. 
Celaena era naufragiată într-o lume de cleştar. 

Se îndepărtă de fereastră, dar se opri înaintea tapiseriei 
şi a imaginii reginei Elena. Îşi dorise adeseori să aibă 
parte de aventură, de vrăji, de regi ticăloşi. Dar nu ştia că 
va fi aşa - o luptă pentru libertatea ei. Şi întotdeauna îşi 
imaginase că cineva o va ajuta - un prieten loial sau un 
soldat cu un singur braţ, ceva de genul ăsta. Nu îşi 
închipuise că va fi atât de... singură. 

Işi dorea ca Sam să fi fost acolo, cu ea. El ştiuse 
întotdeauna ce să facă, întotdeauna îi păzise spatele, 
indiferent dacă ea voia sau nu asta. Ar fi dat orice - orice 
pe lume - să îl aibă lângă ea. 

Ochii îi ardeau, iar Celaena îşi puse o mână peste 
amuletă. Metalul era cald sub degetele sale - liniştitor, 
într-un fel. Făcu un pas înapoi pentru a studia mai bine 
întreaga tapiserie. 

În centru era un cerb, magnific şi viril, privind pieziş 
către Elena. Simbolul casei regale al Terrasenului, al 
regatului pe care Brannon, tatăl Elenei, îl ridicase. Un 
memento al faptului că, deşi Elena devenise regina 
Adarlanului, ea încă aparţinea Terrasenului. Asemenea 
Celaenei, indiferent unde ar fi mers Elena, indiferent cât 
de departe, Terrasen avea întotdeauna o parte din inima 
ei. 

Celaena ascultă vântul urlând. Cu un suspin, scutură din 
cap şi se îndepărtă. 

„Găseşte răul din castel... Dar singurul rău adevărat din 
lumea asta este bărbatul care o conduce.“ 


În partea cealaltă a castelului, Kaltain Rompier aplauda 
uşor în timp ce o trupă de acrobaţi îşi încheia numărul. 
Reprezentaţia se terminase, în sfârşit. Nu îi plăcea să 
privească ţărani ţopăind de colo-colo în culori aprinse, dar 


reginei Georgina îi plăcea şi o invitase să stea lângă tron 
astăzi. Era o onoare şi totul fusese aranjat prin intermediul 
lui Perrington. 

Perrington o dorea; ea ştia asta. Iar, dacă ea insista, îl 
putea face cu uşurinţă să se ofere şi să o transforme în 
ducesa lui. Dar ducesă nu era suficient - nu când Dorian 
era încă necăsătorit. Capul îi vuise în ultima săptămână, 
iar astăzi în urechi parcă îi răsunau neîncetat cuvintele: 
Nu este suficient. Nu este suficient. Nu este suficient. 
Chiar şi în somn, durerea se strecura, transformându-i 
visele în coşmaruri atât de intense încât atunci când se 
trezea nu îşi putea aminti unde se afla. 

— Cât de încântător, Majestate, spuse Kaltain în timp ce 
acrobaţii îşi adunau calabalâcul. 

— Da, a fost foarte captivant, nu-i aşa? Ochii verzi ai 
reginei erau luminoşi, iar ea îi zâmbi lui Kaltain. Chiar în 
acel moment capul lui Kaltain fu străpuns de un junghi de 
durere atât de puternic încât îşi încleştă pumnii, 
ascunzându-i în faldurile rochiei de culoarea mandarinei. 

— Mi-aş fi dorit să îl fi putut vedea şi prinţul Dorian, 
reuşi ea să spună. Înălţimea Sa mi-a spus chiar ieri cât de 
mult îi place să vină aici. Minciuna era suficient de 
nevinovată şi cumva îi domoli durerea de cap. 

— Dorian a spus asta? Regina Georgina ridică o 
sprânceană roşcată. 

— Asta o surprinde pe Majestatea Voastră? 

Regina îşi puse o mână pe piept. 

— Credeam că fiul meu are o aversiune faţă de lucrurile 
astea. 

— Majestate, şopti ea, juraţi să nu spuneţi un cuvânt? 

— Un cuvânt despre ce? şopti regina. 

— Ei, bine, prinţul Dorian mi-a spus ceva. 

— Ce ţi-a spus? Regina atinse braţul lui Kaltain. 

— Mi-a spus că motivul pentru care nu vine atât de des 
aici este pentru că este destul de timid. 

Regina se retrase, lumina din ochii săi stingându-se. 


— O, mi-a spus asta de o sută de ori. Speram că îmi vei 
spune ceva interesant, Lady Kaltain. Cum ar fi dacă şi-a 
găsit o tânără pe care o place. 

Chipul lui Kaltain se încinse, iar capul îi pulsă fără milă. 
Şi-ar fi dorit pipa, dar mai rămăseseră câteva ore din 
această sesiune a curţii şi nu se cădea să plece înaintea 
Georginei. 

— Am auzit, spuse regina şoptit, că există o tânără 
domniţă, dar nimeni nu ştie cine este! Sau cel puţin când îi 
aud numele, nu le este familiar! O cunoşti? 

— Nu, Majestate. Kaltain se luptă să nu permită 
frustrării să o dea de gol. 

— Ce păcat. Speram că tu, dintre toţi oamenii, vei şti. 
Eşti o fată atât de inteligentă, Kaltain. 

— Vă mulţumesc, Majestate. Sunteţi prea amabilă. 

— Prostii. Sunt un critic excelent al caracterelor; am 
ştiut cât de extraordinară eşti din clipa în care ai sosit la 
castel. Doar că eşti potrivită pentru îndemânarea lui 
Perrington. Ce păcat că nu l-ai cunoscut întâi pe Dorian al 
meu! 

Nu este suficient, nu este suficient, cânta durerea. 
Aceasta era şansa ei. 

— Chiar dacă s-ar fi întâmplat astfel, chicoti Kaltain, cu 
siguranţă Majestatea Voastră nu ar fi aprobat - sunt mult 
prea umilă pentru atenţia fiului dumneavoastră. 

— Frumuseţea ta compensează pentru condiţia modestă. 

— Vă mulţumesc, Majestate. Inima lui Kaltain bătea 
iute. Dacă regina îi dădea aprobarea ei... Kaltain de-abia 
putea gândi în timp ce regina se cuibări pe tron şi bătu de 
două ori din palme. Muzica începu. Kaltain nu o auzea. 

Perrington îi dăruise pantofii. Acum era rândul ei să 
danseze. 


CAPITOLUL 30 


— Nu te concentrezi. 


— Ba da! spuse Celaena printre dinţi, trăgând coarda 
arcului şi mai în spate. 

— Atunci, dă-i drumul, spuse Chaol indicând către o 
ţintă îndepărtată de pe peretele opus al coridorului 
părăsit. O distanţă scandaloasă pentru oricine, cu excepţia 
ei. Să te văd nimerind-o pe asta. 

Ea îşi dădu ochii peste cap şi îşi îndreptă uşor umerii. 
Coarda arcului îi vibră în mână, iar ea ridică uşor vârful 
săgeţii. 

— Vei lovi peretele din stânga, spuse el încrucişându-şi 
braţele. 

— Te voi lovi pe tine în cap dacă nu taci din gură. Îşi 
întoarse capul pentru a-i întâlni privirea. Chaol ridică din 
sprâncene, iar ea, încă privindu-l, zâmbi cu răutate în timp 
ce dădu drumul săgeţii. 

Şuieratul zborului săgeţii umplu coridorul de piatră 
înainte de bubuitura surdă a impactului. Dar ei rămaseră 
privindu-se unul pe celălalt. Sub ochii lui erau urme palide 
de violet - nu dormise deloc în cele trei săptămâni de la 
moartea lui Xavier? 

În mod sigur nici ea nu dormise bine. Fiecare zgomot o 
trezea, iar Chaol încă nu descoperise cine i-ar putea vâna 
pe Campioni unul câte unul. Pentru ea nu conta prea mult 
cine, ci mai degrabă cum - cum îi alegea criminalul? Nu 
era niciun tipar; cinci erau morţi şi nu exista nicio legătură 
între ei, cu excepţia competiţiei. Ea nu mai văzuse şi altă 
scenă a crimei pentru a determina dacă semnele Wyrd 
fuseseră pictate şi acolo cu sânge. Celaena oftă, 
relaxându-şi umerii. 

— Cain ştie cine sunt, spuse ea încet, plecându-şi 
fruntea. 

Chipul lui rămase inexpresiv. 

— Cum? 

— Perrington i-a spus lui. lar el mi-a spus mie. 

— Când? Nu îl mai văzuse niciodată atât de serios. Ceva 
înăuntrul ei o făcu să se încordeze. 

— Acum câteva zile, minţi ea. Trecuseră săptămâni de la 
confruntarea lor. Eram în grădină cu Nehemia - cu gărzile 


mele, nu te îngrijora -, iar el ne-a abordat. Ştie totul 
despre mine şi ştie că nu dau tot ce pot când suntem cu 
ceilalţi Campioni. 

— Ţi-a dat de înţeles că ceilalţi Campioni ştiu despre 
tine? 

— Nu, spuse ea. Nu cred că ştiu. Nox habar nu are. 

Chaol puse o mână pe mânerul săbiei sale. 

— Totul va fi bine. Elementul-surpriză a dispărut, atâta 
tot. Tot îl vei învinge pe Cain în dueluri. 

Ea zâmbi timid. 

— Ştii, începe să sune de parcă tu chiar ai crede în 
mine. Mai bine ai avea grijă. 

El începu să spună ceva, dar paşi grăbiţi răsunară 
dinspre un colţ al coridorului, iar el tăcu. Două gărzi se 
opriră şi îi salutară. Chaol le permise un moment de 
respiro înainte de a spune: 

— Da? 

Una din gărzi, un bărbat mai în vârstă cu părul rar, 
salută pentru a doua oară şi spuse: 

— Căpitane, este nevoie de tine. 

Deşi trăsăturile sale rămaseră indiferente, umerii lui 
Chaol se îndreptară, iar bărbia i se înălţă uşor. 

— Ce s-a întâmplat? spuse el, puţin cam prea grăbit 
pentru a părea neîngrijorat. 

— Încă un cadavru, răspunse gardianul. Pe coridorul 
servitorilor. 

Cel de-al doilea gardian, un bărbat zvelt cu o înfăţişare 
fragilă, era groaznic de palid. 

— Ai văzut cadavrul? îl întrebă Celaena. Gardianul 
încuviinţă. Cât de proaspăt? 

Chaol îi aruncă o privire aspră. 

— S-ar părea că este de noaptea trecută - sângele este 
pe jumătate uscat, spuse gardianul. 

Privirea lui Chaol era distantă. Gândind - încerca să îşi 
dea seama ce era de făcut. Se îndreptă. 

— Vrei să dovedeşti cât de bună eşti? o întrebă el. 

Ea îşi puse mâinile în şolduri. 

— Chiar crezi că este nevoie să fac asta? 


El le făcu semn gărzilor să îi conducă la locul faptei. 

— Vino cu mine, îi spuse el peste umăr şi - în ciuda 
cadavrului - ea zâmbi uşor şi îl urmă. 

În timp ce se îndepărtau, Celaena se întoarse pentru a 
privi ţinta. 

Chaol avusese dreptate. Ratase centrul cu zece 
centimetri - la stânga. 

Din fericire, cineva stabilise un fel de ordine înainte de 
sosirea lor. Chiar şi astfel, Chaol fu nevoit să îşi croiască 
drum printr-o mulţime de gărzi şi servitori, Celaena 
urmându-l îndeaproape. Când ajunseră la marginea 
mulţimii şi zăriră cadavrul, mâinile asasinei îi căzură pe 
lângă corp, sleite de puteri. Chaol înjură cu o violenţă 
impresionantă. 

Celaena nu ştiu încotro să privească mai întâi. La 
cadavru, cu pieptul răvăşit şi craniul golit, la urmele de 
gheare scobite în podea sau la cele două semne Wyrd 
trasate cu cretă de-o parte şi de alta a trupului. Sângele îi 
îngheţă în vene. Acum nu mai putea nega legătura lor. 

Mulțimea continuă să vorbească în timp ce căpitanul se 
apropie de cadavru, apoi se întoarse către una din gărzile 
care îl priveau. 

— Cine este? întrebă el. 

— Verin Ysslych, spuse Celaena înainte ca gardianul să 
răspundă. Ar fi recunoscut părul cârlionţat al lui Verin 
oriunde. Verin fusese în fruntea grupului încă de la 
începutul competiţiei. Orice îl ucisese... 

— Ce fel de animal lasă asemenea urme? îl întrebă ea pe 
Chaol, dar nu era nevoie să îi audă răspunsul pentru a şti 
că bănuiala lui era la fel de bună precum a ei. Urmele de 
gheare erau adânci - cel puţin doi centimetri. Ea se aplecă 
lângă una şi îşi trecu degetul peste marginea interioară. 
Era zimţată, dar perfect brăzdată în podeaua de piatră. 
Încruntată, Celaena privi şi celelalte urme de gheare. 

— Nu e strop de sânge în urmele astea de gheare, spuse 
ea, privind peste umăr către Chaol. El îngenunche lângă 
ea. Sunt curate. 

— Ceea ce înseamnă că? 


Ea se încruntă din nou, luptându-se cu fiorul ce îi 
străbătu braţele. 

— Orice a făcut asta şi-a ascuţit ghearele înainte de a-l 
eviscera. 

— Şi de ce este asta important? 

Ea dădu din cap. 

— Torţele alea de pe perete sunt arse aproape în 
întregime. Nu există semne că ar fi fost stinse înainte de 
atac, nici urme de apă cu funingine. Dacă Verin a murit 
noaptea trecută, atunci torţele acelea încă ardeau când s-a 
întâmplat. 

— Şi? 

— Şi priveşte coridorul ăsta. Cea mai apropiată uşă se 
află la cincisprezece metri în josul culoarului, iar cel mai 
apropiat colţ puţin mai departe de atât. Dacă torţele alea 
ardeau... 

— Atunci, Verin ar fi văzut orice l-ar fi atacat înainte de 
a ajunge în punctul ăsta. 

— Atunci, de ce să se apropie de atacator? întrebă ea 
mai mult pentru sine. Dacă nu a fost un animal, ci o 
persoană? Şi dacă acea persoană l-a imobilizat pe Verin 
suficient de mult timp pentru ca mai apoi să cheme 
creatura? Arătă către picioarele lui Verin. Acelea sunt 
tăieturi exacte în jurul gleznelor sale, continuă ea. 
Tendoanele i-au fost tăiate cu un cuţit pentru a-l împiedica 
să fugă. 

Celaena se apropie de corp, având grijă să nu şteargă 
semnele Wyrd de lângă el în timp ce ridică mâna rece şi 
rigidă a lui Verin. 

— Uită-te la unghiile lui, spuse ea înghițind în sec. 
Vârfurile sunt crăpate şi fărâmiţate. Apoi îşi folosi propriile 
unghii pentru a scrijeli pământul de sub unghiile lui şi îl 
întinse în palma sa. Vezi? Întinse mâna pentru ca Chaol să 
observe. Praf şi bucăţi de piatră. Trase într-o parte braţul 
lui Verin, dezvăluind linii palide în piatra de dedesubt. 
Urme de unghii, continuă Celaena. Era disperat să scape, 
să se târască, dacă era necesar, chiar cu ajutorul 
unghiilor. Verin era în viaţă în tot timpul în care chestia 


aia şi-a ascuţit ghearele pe podeaua de piatră în timp ce 
stăpânul ei privea. 

— Şi ce înseamnă asta? 

Ea afişă un zâmbet sinistru. 

— Înseamnă că eşti într-un mare bucluc. 

Şi, în timp ce Chaol păli, Celaena realiză că ucigaşul 
Campionilor şi forţa malefică misterioasă a Elenei puteau 
fi unul şi acelaşi. 


Aşezată la masă, Celaena răsfoi cartea. 

Nimic, nimic, nimic. Scrută pagină după pagină în 
căutarea celor două semne Wyrd ce fuseseră trasate lângă 
trupul lui Verin. Trebuia să existe o legătură. 

Se opri când dădu peste o hartă a Erileei. Hărțile o 
interesaseră întotdeauna; era ceva fascinant în a-şi 
cunoaşte locul exact în relaţie cu ceilalţi de pe pământ. 
Trecu cu blândeţe un deget peste coasta estică. Începu în 
sud - în Banjali, capitala Erileii -, apoi urcă şerpuind către 
Rifthold. Apoi degetul ei călători peste Meah, apoi spre 
nord şi peste Orynth, apoi înapoi, înapoi către mare, spre 
coasta Soriană, iar în cele din urmă spre capătul 
continentului şi către Marea Nordului. 

Privi Orynthul, acel oraş al luminilor şi învăţăturii, perla 
Erileei şi capitala Terrasenului. Oraşul ei natal. Celaena 
închise cartea. 

Aruncând o privire prin cameră, asasina oftă adânc. 
Când reuşi să adoarmă, visele îi fură bântuite de bătălii 
străvechi, de săbii, de semne Wyrd care pluteau deasupra 
capului ei şi o orbeau cu nuanțele lor stridente. Putea 
vedea armura strălucitoare a nemuritorilor Fae şi a 
războinicilor muritori, putea auzi clinchetul scuturilor şi 
mârâielile bestiilor feroce şi putea simţi mirosul sângelui şi 
al cadavrelor descompuse din jurul ei. Carnagiul o urmări 
dincolo de somn. Asasina Adarlanului tresări. 

— O, ce bine. Speram că eşti încă trează, spuse prinţul 
moştenitor, iar Celaena sări din locul ei, văzându-l pe 
Dorian apropiindu-se. Părea obosit şi puţin ciufulit. 

Ea deschise gura, apoi clătină din cap. 


— Ce faci aici? Este aproape miezul nopţii, iar eu am un 
test mâine. Nu putea nega că se simţea uşurată că el era 
acolo - criminalul părea să-i atace pe Campioni când 
aceştia erau singuri. 

— Ai trecut de la literatură la istorie? Dorian studie 
cărţile de pe masă. O scurtă istorie a Erileei moderne, citi 
el. Simboluri şi putere. Cultura şi Obiceiurile Eyliwe. 
Ridică o sprânceană. 

— Citesc ce îmi place. 

El se prăbuşi în fotoliul de lângă ea, picioarele lui 
atingându-se de ale fetei. 

— Există vreo legătură între ele? 

— Nu. 

Nu era chiar o minciună, deşi sperase că va găsi în toate 
câte ceva despre semnele Wyrd sau despre ceea ce 
însemnau lângă un cadavru. 

— Presupun că ai auzit despre moartea lui Verin, 
continuă ea. 

— Desigur, spuse el, o expresie furioasă străbătându-i 
chipul frumos. 

Celaena era mult prea conştientă de cât de aproape era 
piciorul lui, dar nu se putea convinge să îl retragă pe al ei. 

— Şi nu eşti deloc îngrijorat că atâţia Campioni au fost 
ucişi cu brutalitate de bestia sălbatică a cuiva? 

Dorian se aplecă, ochii săi fiind fixaţi pe ai ei. 

— Toate crimele acelea s-au petrecut pe coridoare 
întunecate şi izolate. Tu nu eşti niciodată fără gărzi, iar 
apartamentul tău este bine supravegheat. 

— Nu îmi fac griji pentru mine, spuse ea tăios, 
retrăgându-se puţin. Lucru care nu era în întregime 
adevărat. Cred doar că toate aceste evenimente se reflectă 
într-un mod negativ asupra stimatului tău tată. 

— Când a fost ultima dată când te-ai deranjat să te 
îngrijorezi pentru reputaţia „stimatului” meu tată? 

— De când am devenit Campionul fiului său. Aşa că 
poate ar trebui să aloci câteva resurse adiţionale rezolvării 
acestor crime, înainte de a câştiga această competiţie 
absurdă doar pentru că am rămas ultima în viaţă. 


— Alte cereri? întrebă el, încă suficient de aproape 
pentru ca buzele ei să le atingă pe ale lui dacă îndrăznea. 

— Te voi anunţa dacă îmi va mai veni vreo idee. Ochii li 
se întâlniră. Un zâmbet timid apăru pe chipul Celaenei. Ce 
fel de bărbat era prinţul moştenitor? Deşi nu voia să 
recunoască, era bine să aibă pe cineva în preajmă, chiar 
dacă acel cineva era un Havilliard. 

Celaena alungă urmele de gheare şi cadavre fără creier 
din gândurile ei. 

— De ce eşti atât de răvăşit? A încercat Kaltain să pună 
gheara pe tine? 

— Kaltain? Din fericire, nu recent. Dar ce zi groaznică 
am avut! Căţeii sunt corcituri şi... îşi puse capul în mâini. 

— Căţei? 

— Una dintre căţelele mele a fătat nişte corcituri. 
Înainte erau prea mici pentru a-ţi da seama. Dar acum... 
Ei, bine, speram să fie de rasă pură. 

— Vorbim despre câini sau femei? 

— Ce ai prefera? Dorian îi oferi un zâmbet diabolic. 

— Of, taci din gură, mârâi ea, iar el chicoti. 

— De ce, dacă îmi permiţi întrebarea, eşti tu atât de 
răvăşită? Zâmbetul lui şovăi. Chaol mi-a spus că azi te-a 
dus să vezi cadavrul; sper că nu a fost prea traumatizant. 

— Deloc. Doar că nu am dormit prea bine. 

— Nici eu, recunoscu el. Îşi îndreptă umerii. Ai vrea să 
cânţi la pian pentru mine? 

Celaena lovi cu piciorul în podea, întrebându-se cum de 
trecuse la un subiect atât de diferit. 

— Desigur că nu. 

— Ai cântat minunat. 

— Dacă aş fi ştiut că cineva mă spionează, nu aş fi 
cântat deloc. 

— De ce este cântatul atât de personal pentru tine? 
Dorian se lăsă pe spate în fotoliu. 

— Nu pot auzi sau cânta muzică fără să... Of, las-o baltă. 

— Nu, spune-mi ce voiai să zici. 

— Nimic interesant, spuse ea adunând cărţile de pe 
masă. 


— Îţi răscoleşte amintirile? 

Ea îl privi, căutând orice semn de batjocură. 

— Uneori. 

— Amintiri despre părinţii tăi? Dorian se ridică pentru a 
o ajuta cu cărţile rămase. 

Celaena se opri brusc. 

— Nu pune întrebări stupide. 

— Îmi pare rău că mă bag. 

Celaena nu răspunse. Uşa din mintea ei care fusese 
încuiată în tot timpul acesta se întredeschise la întrebarea 
lui, iar acum încerca cu disperare să o închidă. Văzându-i 
chipul, văzându-l atât de aproape de ea... Uşa se închise, 
iar ea răsuci cheia. 

— Doar că, spuse el, inconştient de lupta ce tocmai 
avusese loc în sufletul Celaenei, doar că nu ştiu nimic 
despre tine. 

— Sunt o asasină. Bătăile inimii i se domoliră. Asta este 
tot ce trebuie să ştii. 

— Da, spuse el oftând. Dar de ce este atât de greşit că 
vreau să ştiu mai multe? De exemplu, cum ai devenit 
asasină... Şi cum era viaţa ta înainte de asta. 

— Nu este interesant. 

— Mie nu mi s-ar părea plictisitor. Ea nu spuse nimic. Te 
rog? O întrebare - şi promit, nimic prea delicat. 

Celaena privi confuză spre masă. Ce rău putea provoca 
o întrebare? Putea alege să nu îi răspundă. 

— Foarte bine, spuse ea. 

El rânji. 

— Am nevoie de o clipă pentru a mă gândi la una bună! 
Ea îşi dădu ochii peste cap, dar se aşeză în fotoliu. După 
câteva secunde, el întrebă: De ce îţi place atât de mult 
muzica? 

Ea se încruntă. 

— Ai spus nimic prea delicat, zise Celaena. 

— Asta ţi se pare indiscreţie? Este ca şi cum te-aş 
întreba de ce îţi place să citeşti. 

— Nu, nu. Întrebarea asta este în regulă. Expiră profund 
şi privi către masă. Îmi place muzica, spuse ea încet, 


pentru că, atunci când o aud, eu... eu mă pierd în mine, 
dacă are vreun sens. Devin pustie şi completă în acelaşi 
timp şi pot simţi întreg universul clocotind în jurul meu. 
Când cânt, eu nu... măcar pentru o clipă, nu distrug. 
Creez. Îşi muşcă buza. Când eram mică, îmi doream să fiu 
un tămăduitor. Ridică din umeri. Muzica îmi aminteşte de 
acel sentiment. Râse pentru sine. Nu am spus nimănui asta 
niciodată, recunoscu ea, apoi îl zări pe Dorian zâmbind. Nu 
râde de mine. 

El clătină din cap, ştergându-şi zâmbetul de pe buze. 

— Nu râd de tine... nu sunt... 

— Obişnuit să auzi oamenii vorbind din inimă? 

— Păi, da. 

Celaena zâmbi uşor. 

— Acum este rândul meu. Există restricţii? 

— Nu. Dorian îşi puse mâinile la ceafă. Nu sunt nici pe 
jumătate la fel de secretos ca tine. 

Ea se strâmbă în timp ce se gândi la o întrebare. 

— De ce nu eşti căsătorit încă? 

— Căsătorit? Am nouăsprezece ani! 

— Da, dar eşti prinţul moştenitor. 

Dorian îşi încrucişă braţele. Ea încercă să nu observe 
muşchii care tocmai i se umflaseră pe sub materialul 
cămăşii lui. 

— Pune-mi altă întrebare. 

— Vreau să aud răspunsul tău. Trebuie să fie interesant 
dacă te opui cu atâta ardoare. 

El privi către fereastră şi la zăpada ce viscolea dincolo 
de ea. 

— Nu sunt căsătorit, spuse el încet, pentru că nu pot 
suporta ideea de a mă căsători cu o femeie inferioară mie 
în inteligenţă şi spirit. Ar însemna moartea sufletului meu. 

— Căsătoria este un contract legal, nu o chestie sacră. 
Ca prinţ moştenitor, ar fi trebuit să renunţi la asemenea 
noţiuni visătoare. Ce se va întâmpla dacă ţi se va impune 
să te căsătoreşti de dragul unei alianţe? Ai porni un război 
de dragul idealurilor tale romantice? 

— Nu e aşa. 


— Nu? Tatăl tău nu ti-ar ordona să te căsătoreşti cu vreo 
prinţesă doar pentru a-şi întări regatul? 

— Tatăl meu are o armată la dispoziţie pentru asta. 

— Ai putea cu uşurinţă să iubeşti o altă femeie pe 
ascuns. Căsătoria nu înseamnă că nu poţi iubi alţi oameni. 

Ochii lui de safir licăriră. 

— Te căsătoreşti cu persoana pe care o iubeşti, şi cu 
nimeni altcineva, spuse el, iar ea râse. Râzi de mine! Îmi 
râzi în faţă! 

— Meriti asta pentru asemenea gânduri ridicole! Eu am 
vorbit din suflet; tu vorbeşti doar din egoism. 

— Eşti uimitor de critică. 

— Care mai este rostul minţii dacă nu o folosim pentru a 
critica? 

— Care mai este rostul unei inimi dacă nu o foloseşti 
pentru a-i cruța pe alţii de criticile dure ale minţii tale? 

— O, bine spus, înălţimea Ta! El o privi supărat. Ei, 
haide, nu te-am rănit atât de tare. 

— Ai încercat să îmi distrugi visurile şi idealurile. Nu e 
de-ajuns că trebuie să suport asta din partea mamei? Eşti 
doar nemiloasă. 

— Sunt practică. Există o diferenţă. Iar tu eşti prinţul 
moştenitor al Adarlanului. Te afli în postura în care este 
posibil ca tu să poţi schimba Erilea în bine. Ai putea ajuta 
la crearea unei lumi în care nu este nevoie de iubire 
adevărată pentru a asigura un final fericit. 

— Şi ce fel de lume ar trebui să creez pentru ca asta să 
se întâmple? 

— O lume în care oamenii sunt propriii stăpâni. 

— Vorbeşti de anarhie şi trădare. 

— Nu vorbesc de anarhie. Poţi să mă numeşti trădătoare 
dacă vrei, deja am fost condamnată ca asasin. 

El veni mai aproape de ea, iar degetele lui le atinseră 
uşor pe ale ei - aspre, calde şi rigide. 

— Nu poţi rezista tentaţiei de a răspunde la tot ceea ce 
spun, nu-i aşa? Celaena se simţea neliniştită, dar în acelaşi 
timp teribil de calmă. Ceva prindea viaţă şi se domolea în 


privirea lui. Ochii tăi sunt foarte stranii, spuse Dorian. Nu 
am mai văzut vreunii de un auriu atât de luminos. 

— Dacă încerci să mă impresionezi prin linguşire, mă 
tem că nu va funcţiona. 

— Pur şi simplu am observat asta; nu am niciun plan. 
Dorian îşi privi mâna, încă atingând-o pe a ei. De unde ai 
inelul acesta? 

Ea strânse pumnul şi îşi feri mâna de atingerea 
prinţului. Ametistul inelului său strălucea în lumina 
focului. 

— Este un cadou. 

— Din partea cui? 

— Asta nu te priveşte pe tine. 

El ridică din umeri, deşi ea era suficient de inteligentă 
încât să nu îi spună de la cine îl primise, de fapt, ştia că lui 
Chaol nu i-ar plăcea ca Dorian să ştie. 

— Mi-ar plăcea să ştiu cine dăruieşte inele Campionului 
meu. 

Felul în care gulerul jachetei sale negre îi acoperea 
gâtul o făcea incapabilă să stea locului. Celaena îşi dorea 
să îl atingă, să poată urmări cu degetul linia dintre pielea 
lui bronzată şi tivul auriu al materialului. 

— Biliard? întrebă ea ridicându-se în picioare. Mi-ar 
prinde bine încă o lecţie. Celaena nu aşteptă răspunsul lui 
în timp ce se îndreptă către camera de jocuri. Îşi dorea cu 
ardoare să stea aproape de el şi să îşi simtă pielea caldă 
sub respiraţia lui. Îi plăcea asta. Mai grav decât atât, 
realiză ea, îl plăcea pe el. 


Chaol îl privea pe Perrington luând cina în salonul de zi. 
Când îl abordase pe duce cu privire la moartea lui Verin, 
acesta nu păruse deranjat. Chaol îşi aruncă privirea peste 
salonul  cavernos; de fapt, majoritatea sponsorilor 
Campionilor erau cam la fel. Idioţi. Dacă Celaena chiar 
avea dreptate, atunci oricine era responsabil pentru 
moartea Campionilor se putea afla printre ei. Dar cine 
dintre membrii consiliului regelui ar fi atât de disperat să 
câştige încât să recurgă la asemenea crime? Chaol îşi 


întinse picioarele sub masă şi îşi reorientă atenţia asupra 
lui Perrington. 

Observase cum ducele se folosise de statura şi de titlul 
său pentru a câştiga aliaţi pentru consiliul regelui şi 
pentru a-i împiedica pe rivali să îl provoace. Dar nu 
manevrele sale captaseră atenţia Căpitanului Gărzii în 
această seară. De fapt, fu momentul dintre rânjete şi 
râsete, când o umbră traversă chipul ducelui. Nu era o 
expresie de furie sau dezgust, ci un văl care îi umbrea 
ochii. Fusese atât de straniu încât, atunci când Chaol îl 
observă prima dată, îşi prelungi cina doar pentru a vedea 
dacă se întâmplă din nou. 

Câteva momente mai târziu, se întâmplă. Ochii lui 
Perrington se întunecară, iar chipul îi deveni transparent, 
de parcă ar fi văzut totul în lume exact cum era şi nu găsea 
motiv de bucurie sau amuzament în asta. Chaol se rezemă 
de spătarul scaunului său, bând din paharul cu apă. 

Ştia puţine despre duce şi niciodată nu avusese 
încredere totală în el. Nici Dorian, în special după toată 
discuţia despre folosirea Nehemiei pe post de ostatic 
pentru a-i convinge pe rebelii din Eyliwe să coopereze. Dar 
ducele era cel mai de încredere consilier al regelui şi nu 
oferise niciun motiv de îndoială, în afară de credinţa 
aprigă în dreptul Adarlanului de a cuceri. 

Kaltain Rompier stătea la câteva scaune distanţă. 
Sprâncenele lui Chaol se ridicară uşor. Şi privirea ei era 
aţintită asupra lui Perrington, însă nu plină de dor, ci într- 
o contemplare rece. Chaol se întinse din nou, ridicându-şi 
mâinile deasupra capului. Unde era Dorian? Prinţul nu 
venise la cină, nu era nici la cuştile câinilor, cu căţeaua şi 
puii ei. Privirea lui se reîntoarse către duce. lată umbra - 
pentru o clipă! 

Ochii lui Perrington căzură pe inelul negru de pe mâna 
lui stângă şi se întunecară, ca şi cum pupilele sale s-ar fi 
dilatat şi ar fi cuprins întreg ochiul. Apoi dispăru - ochii lui 
reveniră la normal. Chaol privi către Kaltain. Oare 
observase şi ea strania schimbare? 


Nu - privirea ei era neschimbată. Nici urmă de uimire 
sau surprindere. Privirea ei deveni goală, de parcă ar fi 
fost mai preocupată de cum s-ar potrivi jacheta lui cu 
rochia sa. Chaol se întinse şi se ridică, terminându-şi 
mărul în timp ce părăsi sala de mese. Oricât de straniu ar 
fi fost, deja avea multe lucruri pentru care să se 
îngrijoreze. Ducele era ambițios, dar cu siguranţă nu 
reprezenta o ameninţare pentru castel sau locuitorii săi. 
Insă, în timp ce Căpitanul Gărzii mergea spre camera sa, 
nu putea scăpa de sentimentul că ducele Perrington îl 
studiase. 


CAPITOLUL 31 


Cineva stătea la capătul patului ei. 

Celaena ştiu asta cu mult înainte de a deschide ochii şi 
băgă mâna sub pernă, scoțând cuțitul improvizat din 
agrafe de păr, sfoară şi săpun. 

— Nu este necesar să faci asta, spuse o femeie, iar 
Celaena se ridică în capul oaselor la auzul glasului Elenei. 
Ar fi cu totul ineficient. 

li îngheţă sângele în vene la vederea fantomei 
sclipitoare a primei Regine a Adarlanului. Deşi Elena i se 
înfăţişase în întregime, marginile corpului ei licăreau de 
parcă ar fi fost luminate de stele. Părul lung şi argintiu 
plutea în jurul chipul ei frumos şi zâmbi în timp ce Celaena 
puse jos cuțitul. 

— Bună, copilă! spuse regina. 

— Ce doreşti? ceru Celaena să ştie, dar îşi menţinu 
glasul calm. Oare visa sau gărzile o puteau auzi? Se 
încordă, cu picioarele pregătindu-se să sară din pat - poate 
spre balcon, din moment ce Elena stătea între ea şi uşă. 

— Doar să îţi amintesc faptul că trebuie să câştigi 
această competiţie. 

— Deja plănuiesc să fac asta. Fusese trezită din somn 
pentru atâta lucru? Şi nu pentru tine, adăugă ea cu 
răceală. O fac pentru libertatea mea. Ai ceva util de spus 
sau eşti aici doar pentru a mă deranja? Sau pur şi simplu 


ai putea să-mi spui mai multe despre acest rău care îi 
vânează pe Campioni unul câte unul. 

Elena oftă, ridicând ochii spre tavan. 

— Ştiu la fel de puţine ca şi tine. Când încruntarea 
Celaenei nu dispăru, Elena adăugă: încă nu ai încredere în 
mine. Înţeleg. Dar tu şi cu mine suntem de aceeaşi parte, 
fie că îţi permiţi sau nu să crezi. Îşi cobori privirea către 
asasină, fixând-o cu intensitatea ei. Am venit aici să te 
avertizez. Trebuie să fii cu ochii în patru în dreapta ta. 

— Poftim? Celaena păru confuză. Ce înseamnă asta? 

— Priveşte în dreapta ta. Vei găsi răspunsurile acolo. 

Celaena privi în dreapta, dar tot ce văzu fu tapiseria 
care ascundea cripta. Deschise gura pentru a răspunde, 
dar, când privi înapoi, regina dispăruse. 


La testul din ziua următoare, Celaena studie mica masă 
dinaintea ei şi toate pocalele de pe ea. Trecuseră mai mult 
de două săptămâni de la Samhuinn, iar, în timp ce trecuse 
de încă un test - aruncatul cuţitelor, spre uşurarea ei -, 
încă un Campion fusese găsit mort în urmă cu două zile. 
Era lesne de înţeles că dormea din ce în ce mai puţin zilele 
acestea. Când nu căuta indicii despre ce ar fi putut 
însemna semnele Wyrd de lângă cadavre, îşi petrecea 
majoritatea nopții supraveghind ferestrele şi uşile 
apartamentului, ascultând cu atenţie în aşteptarea unor 
gheare scrijelind piatra. Gărzile regale care o păzeau nu 
erau de folos; dacă bestia asta era capabilă să cioplească 
marmura, putea dobori cu uşurinţă câţiva bărbaţi. 

Brullo stătea în faţa salonului, cu mâinile la spate, 
privindu-i pe cei treisprezece competitori rămaşi aşezaţi la 
treisprezece mese individuale. Se uită spre ceas. Celaena 
privi ceasul. Mai avea cinci minute, cinci minute în care nu 
trebuia doar să identifice otrăvurile din cele şapte pocale, 
ci să le şi aranjeze în ordine crescătoare, de la cea mai 
inofensivă la cea mai letală. 

Adevăratul test totuşi venea la sfârşitul celor cinci 
minute, când trebuiau să bea din pocalul pe care îl 
considerau cel mai inofensiv. Dacă greşeau răspunsul... 


Chiar şi cu antidoturile la îndemână, ar fi fost neplăcut. 
Celaena ridică unul dintre pocale la nas, adulmecând. 
Dulce, prea dulce. Învolbură vinul pe care îl folosiseră 
pentru a-i ascunde dulceaţa, dar în pocalul din bronz era 
dificil să îi distingă culoarea, îşi cufundă degetul în cupă, 
examinând lichidul violet ce se prelingea pe unghia sa. Cu 
siguranţă mătrăgună. 

Privi celelalte pocale pe care le identificase. Cucută. 
Omag. Oleandru. Sanguinaria. Aranjă pocalele în ordine, 
strecurând mătrăguna înaintea pocalului conţinând o doză 
letală de oleandru. Trei minute rămase. 

Celaena ridică penultima cupă şi mirosi o dată. Apoi din 
nou. Nu avea niciun miros. 

Işi îndepărtă capul de masă şi adulmecă aerul, sperând 
că astfel îşi va curăța nările. Când încearcă prea multe 
parfumuri, oamenii uneori îşi pierd simţul mirosului. Motiv 
pentru care parfumierii au întotdeauna ceva la îndemână 
pentru a-i ajuta să înlăture mirosul din nări. Celaena 
adulmecă din nou pocalul şi îşi cufundă degetul în el. 
Mirosea precum apa, arăta precum apa... 

Poate că era doar apă. Puse jos paharul şi ridică ultimul 
pocal. Când îl adulmecă, vinul din el nu avea un miros 
neobişnuit. Părea în regulă. Îşi muşcă buza şi privi la ceas. 
Două minute. 

Câţiva dintre ceilalţi Campioni blestemau printre dinţi. 
Cel care greşea cel mai mult ordinea, pleca acasă. 

Celaena adulmecă din nou pocalul cu apă, gândindu-se 
rapid la o listă cu otrăvuri fără miros. Niciuna dintre ele 
nu putea fi combinată cu apa, nu fără să o coloreze. Ridică 
pocalul cu vin, agitând lichidul. Vinul putea ascunde un 
număr mare de otrăvuri avansate, dar care dintre ele era? 

La masa din stânga sa, Nox îşi trecea mâinile prin părul 
negru. În faţa lui erau trei pocale, celelalte patru aşezate 
în linie în spatele lor. Nouăzeci de secunde. 

Otrăvuri, otrăvuri, otrăvuri. Gura i se uscă. Dacă ar 
pierde, oare Elena ar bântui-o de ciudă? 

Celaena se uită în dreapta pentru a-l zări pe Pelor, 
tânărul asasin, privind-o. Şi el se afla la dilema ultimelor 


două pocale cu care se lupta ea, şi îl urmări aşezând 
pocalul cu apă la finalul spectrului - cel mai otrăvitor, iar 
cel cu vin la celălalt capăt. 

O privi în ochi pe Celaena, iar bărbia i se plecă într-o 
încuviinţare de-abia vizibilă. Îşi vâri înapoi mâinile în 
buzunare. Terminase. Celaena se întoarse la propriile 
pocale înainte ca Brullo să o prindă. 

Otrăvuri. Asta spusese Pelor în timpul primului lor Test. 
El era specializat în otrăvuri. 

Îl privi cu coada ochiului. Stătea în dreapta ei. 

Priveşte în dreapta ta. Acolo vei găsi răspunsurile. 

Un fior îi străbătu şira spinării. Elena spusese adevărul. 

Privirea lui Pelor stăruia pe ceas, numărând ultimele 
secunde până la încheierea testului. Dar de ce să o ajute? 

Celaena mută pocalul cu apă ultimul, iar pe cel cu vin 
primul. 

Pentru că, în afară de ea, Campionul preferat al 
glumelor lui Cain era Pelor. Şi pentru că, atunci când era 
în Endovier, aliaţii pe care şi-i făcuse nu se aflau printre 
favoriţii supraveghetorilor, ci printre cei mai detestaţi de 
către aceştia. Cei ca ea îşi păzeau spatele unii altora. 
Niciunul dintre ceilalţi Campioni nu se deranjase să îi 
acorde atenţie lui Pelor - chiar şi Brullo, se părea, uitase 
afirmaţia lui Pelor din prima zi. Dacă ar fi ştiut, nu le-ar fi 
permis ca testul să fie public. 

— Timpul s-a scurs. Prezentaţi ordinea finală, spuse 
Brullo, iar Celaena privi pentru încă o clipă la şirul ei de 
pocale. Lângă un perete al camerei, Chaol şi Dorian 
priveau cu braţele încrucişate. Oare observaseră ajutorul 
lui Pelor? 

Nox înjură şi strecură pocalele rămase în linie, mulţi 
dintre competitori făcând acelaşi lucru. Antidoturi erau la 
îndemână în caz că se făceau greşeli, iar în timp ce Brullo 
începu să se plimbe printre mese, spunându-le 
Campionilor să bea, le înmâna în mod frecvent. 
Majoritatea lor presupuseră că vinul fără nimic în el era o 
capcană şi îl plasaseră la sfârşitul şirului. Chiar şi Nox 
sfârşise bând o fiolă de antidot; pusese omagul primul. 


Iar Cain, spre încântarea ei, sfârşise prin a se învineţi cu 
totul după ce consumase mătrăgună. În timp ce sorbea cu 
ardoare antidotul, Celaena sperase ca Brullo să fi rămas 
cumva fără. Până acum nimeni nu câştigase testul. Un 
Campion bău apa şi se prăbuşi la pământ înainte ca Brullo 
să îi dea antidotul. Puricăriţă - o otravă oribilă şi 
dureroasă. Chiar şi consumând doar un strop putea cauza 
halucinaţii şi dezorientare. Din fericire, Maestrul Armelor 
îl forţă să înghită antidotul, însă trebui să fie dus de 
urgenţă la infirmeria castelului. 

În cele din urmă, Brullo se opri lângă masa ei pentru a 
verifica şirul de otrăvuri. Chipul lui nu trădă nimic în timp 
ce spuse: 

— Pe gât cu el, atunci. 

Celaena îi aruncă o privire lui Pelor, ai cărui ochi căprui 
străluceau în timp ce ea ridică pocalul cu vin şi bău un 
strop. 

Nimic. Niciun gust ciudat, nicio senzaţie imediată. Unele 
otrăvuri puteau dura mai mult până ce îşi făceau efectul, 
dar... 

Brullo întinse pumnul către ea, iar stomacul Celaenei se 
încleştă. Oare antidotul era înăuntru? 

Dar degetele lui se descleştară şi o bătu pe spate. 

— Pocalul corect - doar vin, rosti el, iar Campionii 
murmurară în spatele lui. 

Brullo se îndreptă către Pelor - ultimul Campion, iar 
tânărul bău paharul cu vin. Brullo îi zâmbi, bătându-l pe 
umăr. 

— Încă un câştigător, spuse el. 

Aplauzele izbucniră printre sponsori şi antrenori, iar 
Celaena trimise un rânjet recunoscător în direcţia 
asasinului. El îi zâmbi înapoi, îmbujorându-se de la gât 
până în vârful urechilor. 

Deci, trişase puţin, dar câştigase. Putea suporta să 
împartă victoria cu un aliat. Şi, da, Elena avea grijă de ea, 
dar asta nu schimba nimic. Chiar dacă drumul ei şi 
cererile Elenei erau acum strâns legate, ea nu va deveni 
Campionul regelui doar pentru a sluji planului unei 


fantome - un plan pe care Elena eşuase de două ori să i-l 
dezvăluie. 
Chiar dacă Elena îi spusese cum să câştige testul. 


CAPITOLUL 32 


După ce îşi scurtară lecţia în favoarea unei plimbări, 
Celaena şi Nehemia hoinăriră pe holurile spaţioase ale 
castelului, gărzile mergând în urma lor. Orice ar fi crezut 
Nehemia despre gloata de gărzi care o urma mereu pe 
Celaena, nu spusese niciodată nimic despre asta. În ciuda 
faptului că Yulemas era la o lună depărtare, iar duelul final 
doar cinci zile mai târziu, în fiecare după-amiază, pentru o 
oră înainte de cină, Celaena şi prinţesa îşi împărțeau 
timpul în mod egal între Eyliwe şi limba comună. Celaena 
o punea pe Nehemia să citească din cărţile ei de la 
bibliotecă, apoi o obliga să copieze literă cu literă până 
când arătau impecabil. 

De când începuseră lecţiile, prinţesa îşi îmbunătăţise 
fluenţa în limba comună, deşi fetele încă vorbeau în 
Eyliwe. Probabil de dragul comodităţii, probabil pentru a 
vedea sprâncene ridicate şi guri căscate când ceilalţi le 
auzeau, probabil pentru a le menţine conversațiile private 
- oricare ar fi fost motivul, asasina o prefera în orice caz. 
Măcar Endovier o învățase ceva. 

— Eşti tăcută astăzi, spuse Nehemia. S-a întâmplat 
ceva? 

Celaena afişă un zâmbet stins. Ceva se întâmplase. 
Dormise atât de prost în noaptea trecută, încât îşi dorise 
ca zorii să sosească mai devreme. Încă un Campion era 
mort. Ca să nu mai spunem, încă mai avea pe cap ordinele 
Elenei. 

— Am citit până târziu, atâta tot. 

Ajunseseră într-o parte a castelului pe care Celaena nu o 
mai văzuse înainte. 

— Te simt îngrijorată, spuse brusc Nehemia, şi aud mai 
mult decât îmi spui tu. Niciodată nu dai grai necazurilor 
tale, deşi ochii tăi le trădează. Era ea atât de 


transparentă? Suntem prietene, spuse Nehemia cu 
blândeţe. Când vei avea nevoie de mine, voi fi acolo. 

Gâtul Celaenei se încleştă şi puse o mână pe umărul 
Nehemiei. 

— Nimeni nu m-a mai numit prietenă de foarte mult 
timp, spuse asasina. Eu... o pată neagră se strecură în 
colţul memoriei ei, iar ea luptă împotriva ei. Sunt părţi din 
mine pe care... Atunci ea îl auzi, sunetul care îi bântuia 
visele. Un ropot de copite, copite grele. Celaena scutură 
din cap, iar sunetul se opri. Îţi mulţumesc, Nehemia, spuse 
ea cu sinceritate. Eşti o adevărată prietenă. 

Inima îi era dură şi tremura, iar întunericul se domoli. 

Nehemia gemu deodată. 

— Regina m-a rugat să o acompaniez la o punere în 
scenă a uneia dintre piesele sale preferate astă-seară. Mă 
vei însoţi? Mi-ar fi util un translator. 

Celaena se încruntă. 

— Mă tem că... 

— Nu poţi merge. Glasul Nehemiei ascundea o oarecare 
iritare, iar Celaena îi oferi prietenei sale o privire 
apologetică. 

— Sunt anumite lucruri care... începu Celaena, dar 
prinţesa clătină din cap. 

— Cu toţii avem secretele noastre, deşi sunt curioasă de 
ce eşti atât îndeaproape supravegheată de căpitan şi 
încuiată în camera ta noaptea. Dacă aş fi o neghioabă, aş 
spune că se tem de tine. 

Asasina zâmbi. 

— Bărbaţii vor fi întotdeauna caraghioşi în legătură cu 
lucrurile astea. 

Se gândi la cuvintele prinţesei, iar îngrijorarea îi 
încleştă stomacul. 

— Deci, eşti în relaţii bune cu regina Adarlanului? Nu ai 
făcut... eforturi să porneşti pe calea asta. 

Prinţesa încuviinţă, ridicând bărbia. 

— Ştii că situaţia dintre ţările noastre nu este foarte 
plăcută în acest moment. Dacă la început am fost puţin 
mai distantă faţă de Georgina, mi-am dat seama că ar 


putea fi în avantajul ţării mele să depun mai mult efort. 
Aşadar, vorbesc cu ea deja de vreo câteva săptămâni, 
sperând să o fac să conştientizeze cum ne-am putea 
îmbunătăţi relaţiile. Cred că invitaţia pe care am primit-o 
în seara asta este un semn că am făcut progrese. Şi, 
înţelese Celaena, prin intermediul Georginei, Nehemia va 
atrage atenţia regelui Adarlanului. 

Celaena îşi muşcă buza, dar apoi zâmbi iute. 

— Sunt sigură că părinţii tăi sunt încântați. Fu 
întreruptă de lătratul unor câini. Unde suntem? 

— La cuşti. Nehemia radia. Prinţul mi-a arătat ieri 
căţeluşii, deşi cred că el căuta doar o scuză ca să scape 
pentru o vreme de compania mamei sale. 

Era suficient de grav că se plimbau fără supravegherea 
lui Chaol, dar să între în cuşti... 

— Avem voie să fim aici? 

Nehemia îşi îndreptă umerii. 

— Eu sunt prinţesa din Eyliwe, spuse ea. Pot merge 
oriunde doresc. 

Celaena o urmă pe prinţesă printr-o uşă mare din lemn. 
Strâmbând din nas din pricina mirosului, asasina trecu pe 
lângă cuştile cu câini de rase diferite. 

Unii erau atât de mari, încât îi ajungeau până la şold, în 
timp ce alţii aveau picioarele de lungimea mâinii sale şi 
corpul de lungimea braţului său. Rasele erau toate 
fascinante şi frumoase, dar zvelţii câini de vânătoare îi 
stârniră atât admiraţia, cât şi teama. Corpurile lor arcuite 
şi picioarele lungi şi subţiri erau pline de graţie şi viteză; 
ei nu schelălăiau asemenea celorlalţi câini, ci stăteau 
perfect nemişcaţi şi o priveau cu ochii lor negri şi înţelepţi. 

— Toţi aceştia sunt câini de vânătoare? întrebă Celaena, 
dar Nehemia dispăruse. li putea auzi glasul, alături de o 
altă voce, apoi o mână se ivi dintr-o cuşcă, chemând-o 
înăuntru. Asasina se grăbi să ajungă la coteţ şi privi peste 
poartă. 

Dorian Havilliard îi zâmbi în timp ce Nehemia luă un loc. 

— Ia te uită, bună ziua, Lady Lillian! spuse el seducător 
şi lăsă jos un căţel maro cu auriu. Nu mă aşteptam să te 


văd aici. Deşi cu pasiunea Nehemiei pentru vânătoare, nu 
pot spune că sunt surprins că în cele din urmă te-a târât şi 
pe tine aici. 

Celaena îi privi pe cei patru căţei. 

— Astea sunt potăile? 

Dorian ridică unul şi îl mângâie pe cap. 

— Păcat, nu-i aşa? Totuşi, nu pot rezista farmecului lor. 

Precaută, privind-o pe Nehemia râzând în timp ce doi 
câini săriră în braţele ei, ascunzând-o sub codiţele vioaie, 
asasina deschise uşa cuştii şi păşi înăuntru. 

Nehemia indică un colţ. 

— Câinele acela este bolnav? întrebă ea. Era al cincilea 
pui, puţin mai mare decât ceilalţi, iar blana îi era 
mătăsoasă, de un auriu cu tente argintii ce licăreau în 
umbre. Deschise ochii negri, de parcă ar fi ştiut că 
vorbeau de el, şi îi privi. Era un animal frumos, iar, dacă 
Celaena nu ar fi ştiut mai bine, ar fi socotit că era de rasă 
pură. 

— Nu este bolnav, spuse Dorian. Are doar o dispoziţie 
mai proastă. Nu vrea să se apropie de nimeni - om sau 
câine. 

— Pe bună dreptate, spuse Celaena păşind peste 
picioarele prinţului moştenitor şi apropiindu-se de cel de-al 
cincilea căţel. De ce ar trebui să se apropie de cineva ca 
tine? 

— Dacă nu va socializa cu oamenii, atunci va trebui să 
fie omorât, spuse Dorian pe lângă subiect, iar un fior o 
cutremură pe Celaena. 

— Omorât? Omorât? Din ce motiv? Ce ţi-a făcut el ţie? 

— Nu ar fi un animal potrivit de companie, iar aceşti 
câini asta vor deveni. 

— Aşadar, l-ai ucide din pricina temperamentului său? 
Nu se poate abţine să fie aşa! Celaena privi în jur. Unde 
este mama lui? Poate că are nevoie de ea. 

— Mama lor stă cu ei doar câteva ore pentru socializare 
şi pentru a-i alăpta. De obicei, cresc aceşti câini pentru 
curse sau vânătoare, nu pentru alintat în braţele 
stăpânului 


— Este o cruzime să îl ţii departe de mama lui! Asasina 
pătrunse în umbră şi luă puiul în braţe. Îl inu la piept. Nu 
te voi lăsa să îi faci rău. 

— Dacă spiritul lui este ciudat, interveni Nehemia, va fi 
o povară. 

— O povară pentru cine? 

— Nu ai de ce să fii supărată, spuse Dorian. O mulţime 
de câini sunt omorâţi fără durere în fiecare zi. Nu înţeleg 
de ce ai avea ceva de obiectat în privinţa asta. 

— Nu-l ucide pe acesta! spuse ea. Lasă-mă să îl păstrez, 
dacă doar aşa te pot împiedica să îl ucizi. 

Dorian o privi. 

— Dacă te deranjează atât de mult, nu voi pune să fie 
ucis. Îi voi căuta un cămin şi chiar îţi voi cere aprobarea 
înainte de a lua decizia finală. 

— Ai face asta? 

— Ce reprezintă viaţa câinelui pentru mine? Dacă te 
mulţumeşte, atunci aşa se va întâmpla. 

Chipul ei ardea în timp ce el se ridică în picioare, apro- 
piindu-se de ea. 

— Promiţi? 

El îşi duse o mână la inimă. 

— Jur pe coroana mea că acest căţel va trăi! 

Ea realiză deodată cât de aproape de a se atinge erau. 

— Mulţumesc. 

Nehemia îi privi de pe podea, cu sprâncenele ridicate, 
până ce una dintre gărzile sale apăru lângă poartă. 

— Este timpul să mergem, prinţesă, spuse el în Eyliwe. 
Trebuie să vă pregătiţi pentru piesa de teatru. Prinţesa se 
ridică, înaintând printre căţeii care ţopăiau în jurul ei. 

— Vrei să plecăm împreună? o întrebă Nehemia pe 
Celaena în limba comună. 

Celaena încuviinţă şi deschise poarta pentru prietena sa. 
Inchizând-o, privi înapoi către prinţul moştenitor. 

— Deci? Tu nu vii cu noi? 

Dorian se aşeză pe podeaua cuştii, iar căţeii săriră 
imediat pe el. 

— Poate ne vedem mai târziu, în seara asta. 


— Dacă ai noroc, spuse Celaena şi se îndepărtă. Zâmbi 
în sinea ei în timp ce colinda prin castel. 

În cele din urmă, Nehemia se întoarse către ea. 

— Îl placi? 

Celaena rămase cu gura căscată. 

— Desigur că nu. De ce l-aş plăcea? 

— Comunicaţi cu uşurinţă. Pare că aveţi... o legătură. 

— O legătură? Celaena înghiţi în sec. Pur şi simplu îmi 
place să îl tachinez. 

— Nu este o crimă dacă îl consideri chipeş. Eu voi 
recunoaşte că l-am judecat greşit; am crezut că este un 
idiot egoist şi infatuat, dar nu este chiar atât de rău. 

— Este un Havilliard. 

— Mama mea este fiica unui baron care a încercat să îl 
dea jos de pe tron pe bunicul meu. 

— Ne prostim amândouă. Nu este nimic. 

— El pare să fie foarte interesat de tine. 

Capul Celaenei se întoarse, ochii fiindu-i plini de furia de 
mult uitată care îi făcu stomacul să se încleşteze. 

— Mai degrabă mi-aş smulge inima din piept decât să 
iubesc un Havilliard, izbucni ea. 

Işi încheiară plimbarea în linişte, iar când se despărţiră, 
Celaena îi ură iute Nehemiei o seară plăcută înainte de a 
se îndrepta către partea ei de castel. 

Puținele gărzi care o urmau păstraseră o distanţă 
respectabilă faţă de ea, o distanţă care se mărea pe zi ce 
trecea. Din ordinele lui Chaol? Noaptea de-abia se 
aşternuse, iar cerul rămăsese de un albastru intens, 
reflectându-se în zăpada adunată pe pervazul ferestrelor. 
Putea cu uşurinţă să iasă din castel, să îşi facă provizii în 
Rifthold şi să se îmbarce pe o navă către sud până a doua 
zi de dimineaţă. 

Celaena se opri lângă o fereastră, rezemându-se de 
pervaz. Gărzile se opriră şi nu scoaseră un cuvânt în timp 
ce aşteptară. Răceala de afară se strecură înăuntru, 
sărutându-i chipul. Oare ei s-ar aştepta ca ea să o ia înspre 
sud? Poate că nordul ar fi o alegere neaşteptată; nimeni nu 


mergea în nord pe timpul iernii dacă nu avea gânduri 
sinucigaşe. 

Ceva se mişcă în reflexia din fereastră, iar ea se răsuci, 
privindu-l pe bărbatul care stătea în spatele ei. N 

Dar Cain nu îi zâmbi, nu în felul acela batjocoritor. În 
schimb, gâfâia, gura deschizându-i-se şi închizându-i-se 
asemenea unui peşte pe uscat. Ochii lui negri erau larg 
deschişi, iar o mână îi cuprindea gâtul enorm. Poate că se 
va sufoca, speră ea. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă ea suav, rezemându-se de 
perete. El privi într-o parte şi în cealaltă, către gărzi, către 
fereastră, înainte ca ochii să i se oprească pe ai Celaenei. 
Strân- soarea din jurul gâtului i se intensifică, de parcă el 
însuşi ar fi încercat să împiedice cuvintele care se luptau 
să iasă, iar inelul negru de pe deget licărea alene. Deşi ar 
fi trebuit să fie imposibil, Cain părea să mai fi adăugat 
vreo patru kilograme de muşchi în ultimele zile. De fapt, 
de fiecare dată când îl vedea, Cain era din ce în ce mai 
mare. 

Sprâncenele Celaenei se încruntară şi îşi lăsă braţele pe 
lângă corp. 

— Cain, spuse ea, dar el o luă la goană în josul 
coridorului asemenea unui iepure, cu o viteză anormală. 
Privi de câteva ori peste umăr, nu către ea sau către 
gărzile confuze, ci către ceva dincolo de ei. 

Celaena aşteptă până ce sunetul paşilor lui iuți se stinse, 
apoi se grăbi să ajungă în camera sa. Trimise mesaje lui 
Nox şi Pelor, neexplicându-le de ce, ci doar spunându-le să 
stea în camerele lor peste noapte şi să nu deschidă 
nimănui uşa. 


CAPITOLUL 33 


Kaltain îşi ciupi obrajii ieşind din garderobă. 
Servitoarele ei pulverizară parfum prin încăpere, iar 
tânăra femeie bău un pahar de apă cu zahăr înainte de a 
pune mâna pe mânerul uşii. Tocmai fuma o pipă când 
ducele  Perrington fusese anunţat. Se repezise în 


garderobă şi îşi schimbase hainele, sperând că mirosul nu 
va persista. Dacă el avea să afle despre opiu, ea putea da 
vina pe oribilele dureri de cap pe care le avusese în ultima 
vreme. Kaltain se grăbi şi trecu din dormitorul ei în foaier, 
apoi în camera de zi. 

Ducele părea gata de luptă, ca de obicei. 

— Înălţimea Voastră, spuse ea făcând o reverență. 
Vederea îi era înceţoşată pe margini, iar trupul devenise 
greoi. Ducele îi sărută mâna când ea i-o oferi, buzele lui 
umede zăbovind pe pielea ei. Ochii li se întâlniră când el 
ridică privirea de pe mâna sa, iar o parte din cameră 
dispăru. Cât de departe ar merge ea pentru a-şi asigura 
poziţia lângă Dorian? 

— Sper că nu te-am deranjat, spuse el eliberându-i 
mâna. Pereţii camerei apărură, apoi podeaua şi tavanul, 
iar Kaltain avu sentimentul că era închisă într-o cutie, o 
cuşcă fermecătoare cu tapiserii şi perne. 

— Doar moţăiam, milord, spuse ea aşezându-se. El 
adulmecă, iar Kaltain s-ar fi simţit teribil de agitată dacă 
drogul nu i-ar fi înceţoşat mintea. Cărui fapt îi datorez 
plăcerea acestei vizite neaşteptate? 

— Voiam să ştiu dacă te simţi bine - nu te-am văzut la 
cină. Perrington îşi încrucişă braţele - braţe care păreau 
capabile să îi sfărâme craniul. 

— Am fost indispusă. Rezistă tentaţiei de a-şi odihni 
capul mult prea greu pe canapea. 

Ducele îi spuse ceva, dar Kaltain descoperi că urechile 
sale încetaseră să mai audă. Pielea lui părea că devine de 
piatră, iar ochii se transformau în sfere necruțătoare de 
marmură. Până şi părul rar împietrise. Gura albă continua 
să se mişte spre uimirea ei, dezvăluind un gât sculptat din 
marmură. 

— Îmi pare rău, spuse ea. Nu mă simt bine. 

— Să îţi aduc nişte apă? Ducele se ridică. Sau ar trebui 
să plec? 

— Nu! spuse ea, aproape strigând. Inima îi zvâcni. Ce 
vreau să spun este... mă simt suficient de bine pentru a mă 


bucura de compania dumneavoastră, dar vă rog să îmi 
iertaţi neatenţia. 

— Eu nu te-aş numi neatentă, Lady Kaltain, spuse el 
aşezându-se din nou. Eşti una dintre cele mai inteligente 
femei pe care le-am întâlnit. Înălţimea Sa mi-a spus acelaşi 
lucru ieri. 

Kaltain îşi îndreptă umerii. Zări chipul lui Dorian şi 
coroana care îi împodobea capul. 

— Prinţul a spus asta... despre mine? 

Ducele puse o mână pe genunchiul ei, mângâindu-l cu 
degetul. 

— Desigur, apoi Lady Lillian l-a întrerupt înainte de a 
mai spune ceva. 

Capul ei se învârtea. 

— De ce se afla Lillian cu el? 

— Nu ştiu. Mi-aş dori să fi fost altfel. 

Kaltain trebuia să facă ceva, ceva pentru a opri toate 
astea. Fata se mişca repede, prea repede pentru 
manevrele ei. Lillian îl prinsese pe prinţul moştenitor în 
plasă, iar acum Kaltain trebuia să îl elibereze. Perrington 
putea face asta. El o putea face pe Lillian să dispară şi să 
nu fie găsită niciodată. Nu, Lillian era o doamnă, iar un 
bărbat cu o asemenea onoare precum Perrington nu ar 
răni niciodată pe cineva de viţă nobilă. Sau ar face-o? 
Scheleţi dansau în cerc în jurul capului ei. Dar dacă el era 
de părere că Lillian nu era o doamnă... Durerea ei de cap 
reînvie cu atâta forţă încât o privă de aerul din plămâni. 

— Şi eu am avut aceeaşi reacţie, spuse ea masându-şi 
tâmpla. Este greu de crezut că cineva cu o reputaţie atât 
de îndoielnică precum Lady Lillian a câştigat inima 
prinţului. Poate că durerile de cap vor înceta de îndată ce 
ea se va afla în dreapta lui Dorian. Poate că ar fi bine ca 
cineva să discute cu prinţul moştenitor, continuă ea. 

— O reputaţie îndoielnică? 

— Am auzit de la cineva că originea ei nu este atât de... 
pură pe cât ar trebui să fie. 

— Ce ai auzit? întrebă impunător Perrington. 

Kaltain se juca cu o piatră de la brăţara sa. 


— Nu ştiu detalii, dar câţiva membri ai nobilimii nu sunt 
de părere că ea ar fi o companie potrivită pentru nimeni de 
la curte. Mi-ar plăcea să aflu mai multe despre Lady 
Lillian, dumneavoastră nu? Este de datoria noastră ca 
supuşi credincioşi ai coroanei să îl protejăm pe prinţ de 
asemenea forţe. 

— Într-adevăr, este, spuse încet ducele. 

Ceva sălbatic şi străin produse un țipăt în interiorul ei, 
domolindu-i durerea de cap, iar gândurile despre maci şi 
cuşti dispărură. 

Trebuia să facă orice era necesar pentru a salva coroana 
şi viitorul ei. 


Celaena ridică privirea dintr-o carte veche despre teoria 
semnelor Wyrd când uşa se întredeschise, balamalele 
scârţâind suficient de tare pentru a trezi morţii. Inima ei o 
luă la goană, dar încercă să pară cât mai indiferentă. Dar 
nu era Dorian Havilliard cel care intră şi nici vreo creatură 
feroce. 

Uşa se deschise complet, iar Nehemia, purtând o 
minunată rochie cusută cu aur, stătea înaintea ei. Nu privi 
către Celaena, rămânând nemişcată în prag. Ochii îi erau 
aţintiţi la podea, iar lacrimile îi întinseseră fardul pe 
obraji. 

— Nehemia? întrebă mirată Celaena ridicându-se în 
picioare. Ce s-a întâmplat la spectacol? 

Umerii Nehemiei se ridicară nedumeriţi. Încet îşi ridică 
privirea, dezvăluindu-şi ochii roşii. 

— Nu... nu ştiam unde în altă parte să merg, spuse ea în 
Eyliwe. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Celaena cu respiraţia brusc 
sacadată. 

Atunci Celaena observă bucata de hârtie din mâinile 
Nehemiei. 

— l-au masacrat, şopti Nehemia cu ochii larg deschişi. 
Dădu din cap, de parcă ar fi încercat să îşi nege propriile 
cuvinte. 

Celaena încremeni. 


— Pe cine? 

— O legiune a armatei Adarlanului a capturat cinci sute 
de rebeli Eyliwe care se ascundeau la graniţa dintre 
Pădurea Oakwald şi Mlaştinile de Piatră. Lacrimile îi 
căzură pe rochia albă. Mototoli bucata de hârtie în pumni. 
Tatăl meu spune că urmau să meargă în Calaculla drept 
prizonieri de război. Dar câţiva dintre rebeli au încercat să 
evadeze în timpul călătoriei şi... Nehemia trase adânc aer 
în piept, luptându-se să rostească restul frazei. Şi soldaţii 
i-au ucis pe toţi drept pedeapsă, chiar şi pe copii. 

Cina Celaenei i se ridică în gât. Cinci sute - măcelăriți. 

Celaena deveni conştientă de gărzile personale ale 
Nehemiei stând în pragul uşii, cu ochii licărind. 

Câţi dintre rebeli fuseseră oameni pe care ei îi 
cunoşteau - pe care Nehemia îi ajutase şi protejase într-un 
fel sau altul? 

— Care este rostul în a fi prinţesă în Eyliwe dacă nu îmi 
pot ajuta oamenii? spuse Nehemia. Cum mă pot numi 
prinţesa lor, când se întâmplă asemenea lucruri? 

— Îmi pare atât de rău, şopti Celaena. Ca şi cum aceste 
cuvinte rupseră vraja care o ţintuise pe prinţesă în loc, 
Nehemia alergă în braţele sale. Bijuteriile ei de aur apăsau 
tare pe pielea Celaenei. Nehemia plânse. Incapabilă să 
spună ceva, asasina pur şi simplu o ţinu în braţe, cât timp 
avu nevoie pentru ca durerea să i se domolească. 


CAPITOLUL 34 


Celaena stătea lângă fereastra din dormitor, privind 
fulgii de zăpadă dansând în aerul nopţii. Nehemia se 
întorsese de mult în apartamentul ei, cu lacrimile uscate şi 
capul din nou sus. Ceasul bătu ora unsprezece, iar Celaena 
se întinse, dar apoi se opri simțind durerea unui junghi în 
burtă. Se aplecă în faţă, concentrându-se pe respiraţie şi 
aşteptă ca aceste craippe bruşte să se domolească. Se 
simţea astfel de peste o oră şi îşi înfăşură pătura în jurul 
ei, căldura focului din şemi- neu neajungând să încălzească 


locul de lângă fereastră. Din fericire, Philippa intră, 
aducându-i o ceaşcă cu ceai. 

— Poftim, copilă, spuse ea. Te va ajuta. O aşeză pe masa 
de lângă asasină şi îşi puse mâna pe fotoliu. Mare păcat ce 
s-a întâmplat cu acei rebeli Eyliwe, spuse ea suficient de 
încet încât nicio ureche care ar fi ascultat să nu fi putut 
auzi. Nu îmi pot imagina ce trebuie să simtă prinţesa. 
Celaena simţi cum furia clocoteşte împreună cu durerea 
din stomacul ei. Totuşi, este norocoasă să aibă o prietenă 
atât de bună ca tine. 

Celaena atinse mâna Philippei. 

— Mulţumesc. 

Luă ceaşca de pe masă şi sâsâi, aproape vărsând-o pe ea 
când toarta fierbinte o arse la mână. 

— Ai grijă. Philippa chicoti. Nu credeam că asasinii pot fi 
atât de neîndemânatici. Dacă ai nevoie de ceva, trimite 
vorbă. Philippa îi ciufuli părul Celaenei şi plecă. Celaena i- 
ar fi mulţumit din nou, dar un val de crampe preluă 
controlul, iar ea se aplecă înainte în timp ce uşa se închise. 

Luarea în greutate din ultimele trei luni şi jumătate 
permisese menstruației să se reinstaleze, după ce 
înfometarea din Endovier o făcuse să dispară. Celaena 
gemu. Cum avea să se antreneze astfel? Duelul era peste 
patru săptămâni. 

Fulgii de zăpadă licăreau şi sclipeau dincolo de geamul 
ferestrei, învârtindu-se şi plutind în timp ce zburau spre 
pământ într-un vals ce depăşea capacitatea umană de 
înţelegere. 

Cum se putea aştepta Elena ca ea să învingă răul din 
castel când acesta era nesfârşit? Ce era asta în comparaţie 
cu ceea ce se întâmpla în alte regate? Sau în Endovier şi 
Calaculla? Uşa dormitorului ei se deschise şi cineva se 
apropie. 

— Am auzit despre Nehemia. Era Chaol. 

— Ce faci? Nu e târziu pentru tine să fii aici? întrebă ea 
trăgând păturile şi mai aproape de ea. 

— Eu... eşti bolnavă? 

— Sunt indispusă. 


— Din cauza celor întâmplate cu rebelii? 

El chiar nu înţelesese? Celaena făcu o grimasă. 

— Nu. Chiar nu mă simt bine. 

— Şi mie îmi provoacă o stare de rău, murmură Chaol cu 
ochii în podea. Toate astea. Şi după ce am văzut 
Endovierul... îşi frecă faţa, de parcă ar fi putut alunga 
amintirea lagărului. 

Cinci sute de oameni, şopti el. Uimită de ceea ce 
recunoştea el, Celaena putu doar să îl privească. 

— Ascultă, începu el păşind către ea. Ştiu că uneori sunt 
rece cu tine şi ştiu că te plângi în legătură cu asta lui 
Dorian, dar... Se întoarse către ea. Este un lucru bun că te- 
ai împrietenit cu prinţesa şi apreciez onestitatea şi 
prietenia ta sinceră faţă de ea. Ştiu că circulă zvonuri 
despre legătura Nehemiei cu rebelii din Eyliwe, dar... dar 
îmi place să cred că, dacă ţara mea ar fi cotropită, nici eu 
nu m-aş da în lături de la nimic pentru a recâştiga 
libertatea poporului meu. 

Celaena i-ar fi răspuns dacă nu ar fi simţit durerea 
profundă care îi acaparase mijlocul şi freamătul brusc din 
abdomenul ei. 

— Este posibil... începu el, privind pe fereastră. Este 
posibil să mă fi înşelat. Camera începu să se învârtă şi să 
ţopăie, iar Celaena închise ochii. Întotdeauna avusese 
crampe groaznice, de obicei însoţite de greață. Dar nu va 
vomita. Nu exact în acel moment. 

— Chaol, începu ea punându-şi mâna peste gură în timp 
ce greaţa se intensifică şi preluă controlul. 

— Doar că sunt foarte mândru de slujba mea, continuă 
el. 

— Chaol, spuse ea din nou. Oh, avea să vomite. 

— lar tu eşti Asasinul Adarlanului. Dar mă întrebam 
dacă... dacă tu ai vrea să... 

— Chaol, îl avertiză ea. Până ca el să se întoarcă spre 
ea, Celaena vomită pe podea. 

Căpitanul scoase un sunet dezgustat, sărind înapoi un 
pas. Lacrimile îl inundară în timp ce gustul amar şi 


înţepător îi umplu gura. Celaena se aplecă peste genunchi, 
lăsând saliva şi fierea să curgă pe podea. 

— Tu eşti... în numele Wyrdului, tu chiar eşti bolnavă, 
nu-i aşa? Chaol chemă o servitoare, ajutând-o să se ridice 
din fotoliu. Camera era mult mai clară acum. Ce o 
întrebase el? Vino. Să te băgăm în pat. 

— Nu sunt bolnavă în felul ăla, gemu ea. El o aşeză pe 
pat, dând pătura la o parte. O servitoare intră, 
încruntându-se la dezastrul de pe podea şi strigă după 
ajutor. 

— Atunci, în ce fel? 

— Eu, aa... Faţa ei era atât de fierbinte, încât Celaena 
crezu că avea să se topească pe podea. O, idiotule! 
Menstruaţia mea a revenit, în sfârşit. 

Chipul lui se asortă deodată cu al ei şi Chaol făcu un pas 
înapoi, trecând o mână prin părul său scurt, castaniu. 

— Eu... dacă... Atunci voi pleca, bolborosi el şi făcu o 
plecăciune. Celaena ridică o sprânceană, apoi, în ciuda 
durerii, zâmbi în timp ce el părăsi camera cât de repede 
putu, fără ca picioarele să i-o ia la sănătoasa, 
împiedicându-se uşor de pragul uşii. 

Celaena îşi îndreptă privirea către servitoarele care 
făceau curăţenie. 

— Îmi pare atât de rău, spuse ea, dar ele o ignorară. 
Ruşinată şi îndurerată, asasina se târi în pat şi se cuibări 
între pături, sperând că somnul va sosi în curând. 

Dar somnul nu avea să vină curând, iar câteva minute 
mai târziu, uşa se deschise din nou, şi cineva râse. 

— M-am întâlnit cu Chaol, iar el m-a informat despre 
„sta- rea“ ta. Ai crede că un bărbat în postura lui nu ar fi 
atât de uşor de dezgustat, mai ales după examinarea 
tuturor cadavrelor ălora. 

Celaena deschise un ochi şi se încruntă când Dorian se 
aşeză pe patul ei. 

— Sunt într-o stare de agonie absolută şi nu pot fi 
deranjată. 

— Nu poate fi atât de rău, spuse el scoțând un pachet de 
cărţi de joc din buzunarul jachetei sale. Vrei să joci? 


— Deja ţi-am spus că nu mă simt bine. 

— Mie îmi pari bine. Dorian amestecă repede şi cu 
dibăcie cărţile. Doar un joc. 

— Tu nu plăteşti oameni să te distreze? 

El se încruntă, împărțind pachetul în două. 

— Ar trebui să fii onorată de prezenţa mea. 

— Aş fi onorată dacă ai pleca. 

— Pentru cineva care depinde de amabilitatea mea, ai 
foarte mult tupeu. j 

— Tupeu? De-abia am început. Intorcându-se pe-o parte, 
îşi strânse genunchii la piept. 

El râse, punând pachetul de cărți în buzunar. 

— Noul tău tovarăş canin este bine, dacă doreşti să ştii. 

Ea gemu în pernă. 

— Pleacă. Simt că mor. 

— Nicio fecioară frumoasă nu ar trebui să moară 
singură, rosti el punându-şi mâna peste a ei. Vrei să îţi 
citesc în ultimele tale clipe de viaţă? Ce poveste ţi-ar 
plăcea? 

Celaena îşi trase mâna de sub a lui. 

— Ce spui de povestea prinţului idiot care nu vrea să o 
lase pe asasină singură? 

— O, ador povestea aia! Are şi un final atât de fericit - 
de ce? Asasina se prefăcea că se simte rău pentru a atrage 
atenţia prinţului! Cine ar fi ghicit? Ce fată inteligentă! Iar 
scena din dormitor este atât de adorabilă - merită citită 
printre toate tachinările lor nesfârşite! 

— Afară! Afară! Afară! Lasă-mă în pace, du-te şi petrece- 
ţi timpul cu alte femei! Ea apucă o carte şi o aruncă spre 
el. Dorian o prinse înainte de a-i sparge nasul, iar ea 
deschise larg ochii. Nu am vrut... nu a fost un atac! Era o 
glumă... nu voiam cu adevărat să te rănesc, înălţimea Ta! 
spuse ea răvăşită. 

— Aş fi sperat ca Asasinul Adarlanului să aleagă să mă 
atace într-o manieră mai demnă. Cel puţin cu o sabie sau 
cu un cuţit, de preferat nu pe la spate. 

Celaena cuprinse burta cu braţele şi se aplecă. Uneori, 
ura să fie femeie. 


— Apropo, este „Dorian“. Nu „înălţimea Ta“. 

— Foarte bine. 

— Spune-o. 

— Ce să zic? 

— Spune-mi numele. Spune „foarte bine, Dorian“. 

Ea îşi dădu ochii peste cap. 

— Dacă asta o mulţumeşte pe Sanctitatea Voastră 
Mărinimoasă, mă voi adresa ţie folosind numele tău mic. 

— Sanctitate Mărinimoasă? O, îmi place asta. Un zâmbet 
fantomatic apăru pe chipul ei, iar Dorian privi cartea. Asta 
nu este una dintre cărţile pe care ţi le-am trimis eu! Eu nu 
deţin asemenea cărţi! 

Ea râse fără putere şi luă ceaiul din mâinile servitoarei 
în timp ce aceasta se apropie. 

— Desigur că nu, Dorian! Am trimis servitoarele să îmi 
aducă un exemplar astăzi. 

— Pasiunile Apusului, citi el şi deschise cartea la o 
pagină întâmplătoare pentru a citi cu voce tare: „Mâinile 
lui mângâiară cu blândeţe corpul ei mătăsos, şi...“ - Dorian 
căscă ochii mari. În numele 'Wyrdului! Tu chiar citeşti 
prostia asta? Ce s-a întâmplat cu Simboluri şi Putere şi 
Cultura şi Obiceiurile Eyliwe? 

Celaena îşi termină băutura, ceaiul de ghimbir 
calmându-i stomacul. 

— O poţi împrumuta după ce o termin eu de citit. Dacă o 
vei citi, experienţa ta literară va fi completă. Şi, adăugă ea 
cu un zâmbet timid, îţi va oferi idei în legătură cu ce le 
poţi face domniţelor tale. 

El sâsâi printre dinţi. 

— Nu voi citi asta! 

Ea îi luă cartea din mână, lăsându-se pe spate. 

— Atunci presupun că eşti exact precum Chaol. 

— Chaol? întrebă el căzând în capcană. l-ai cerut lui 
Chaol să citească asta? 

— El a refuzat, desigur, minţi ea. 

Dorian smulse cartea din mâinile ei. 

— Dă-mi asta, femeie diabolică. Nu îţi voi permite să ne 
întorci unul împotriva celuilalt. Privi încă o dată romanul, 


apoi îl întoarse pe partea cealaltă, ascunzând titlul. Ea 
zâmbi şi îşi îndreptă privirea către zăpada care cădea. Era 
un frig crâncen afară şi nici măcar focul nu putea încălzi 
rafalele de vânt ce pătrundeau prin deschizătura uşilor de 
la balconul ei. Îl simţi pe Dorian privind-o, şi nu în felul 
acela precaut în care o privea Chaol uneori. De fapt, 
Dorian părea să o privească doar pentru că îi făcea plăcere 
să o privească. 
Dar şi ei îi făcea plăcere să îl privească pe el. 


Dorian nu îşi dădu seama că îl vrăjise până ce Celaena 
nu se îndreptă şi spuse: 

— La ce te holbezi? 

— Eşti frumoasă, spuse Dorian înainte de a gândi. 

— Nu fi prost. 

— Te-am jignit? Sângele îi gonea prin vene într-un ritm 
straniu. 

— Nu, spuse ea şi îşi întoarse iute privirea către 
fereastră. Dorian îi privi chipul înroşindu-se din ce în ce 
mai mult. El nu cunoscuse niciodată o femeie atrăgătoare 
de atât de mult timp fără să o curteze - cu excepţia lui 
Kaltain. Şi nu putea nega că ardea de nerăbdare să afle 
gustul buzelor Celaenei, parfumul pielii ei sau reacţia ei la 
atingerea degetelor lui. 

Săptămânile din preajma sărbătorii Yulemas erau o 
perioadă de relaxare, o perioadă pentru a sărbători 
plăcerile carnale care ţineau cuiva de cald într-o noapte de 
iarnă. Femeile îşi purtau părul desprins; câteva chiar 
refuzau să poarte corset. Era o sărbătoare pentru a te 
ospăta din fructele recoltei şi acelea ale trupului. De 
obicei, Dorian aştepta nerăbdător această sărbătoare. Dar 
acum... 

Acum avea un nod în stomac. Cum putea sărbători când 
tocmai primise vestea despre ceea ce făcuseră soldaţii 
tatălui lui acelor rebeli? Nu cruţaseră nici măcar o viaţă. 
Cinci sute de oameni - toţi morţi. Cum o va putea privi din 
nou pe 


Nehemia în ochi? Şi cum va putea într-o bună zi conduce 
un regat ai cărui soldaţi fuseseră antrenați să aibă atât de 
puţină compasiune pentru viaţa unui om? 

Gura i se uscă. Celaena era din Terrasen - o altă ţară 
cucerită, prima cucerire a tatălui lui. Era un miracol că ea 
îi accepta prezenţa sau poate că petrecuse atât de mult 
timp în Adarlan încât nu îi mai păsa. Cumva, Dorian nu 
credea că astfel stăteau lucrurile - nu când ea avea trei 
cicatrici imense pe spate care să îi amintească întotdeauna 
de brutalitatea tatălui lui. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă ea. Precaută. Curioasă. 
De parcă i-ar fi păsat. El trase adânc aer în piept şi merse 
lângă fereastră, incapabil să o privească. Geamul era rece 
sub mâna lui, iar Dorian privi fulgii de nea prăbuşindu-se 
spre pământ. 

— Probabil că mă urăşti, murmură el. Pe mine şi pe 
familia mea pentru frivolitatea şi absurditatea noastră 
când în afara acestui oraş se întâmplă atât de multe 
lucruri oribile. Am aflat despre rebelii aceia măcelăriți şi... 
îmi este ruşine, spuse el sprijindu-şi capul de fereastră. 
Dorian o auzi ridicându-se şi apoi prăbuşindu-se într-un 
fotoliu. Cuvintele lui curseră asemenea unui râu, unele 
după altele, iar el nu se putu abţine să nu vorbească. 
Înţeleg de ce îţi este atât de uşor când îi ucizi pe cei de 
rangul meu. Şi nu te învinovăţesc pentru asta. 

— Dorian, spuse ea cu blândeţe. 

Lumea dincolo de castel era întunecată. 

— Ştiu că nu îmi vei spune niciodată, continuă el dând 
glas gândurilor pe care voia să i le dezvăluie de mult timp. 
Dar ştiu că ceva teribil ţi s-a întâmplat când erai mai mică, 
probabil din vina tatălui meu. Ai tot dreptul să urăşti 
Adarlanul pentru cotropirea Terrasenului în felul în care a 
făcut-o - pentru controlul asupra tuturor ţărilor şi ţara 
prietenului tău. 

Înghiţi în sec, ochii umezindu-i-se. 

— Nu mă vei crede. Dar... eu nu vreau să fac parte din 
asta. Nu mă pot numi bărbat cât timp îi permit tatălui meu 
să încurajeze asemenea atrocități. Chiar dacă am cerut 


îndurare pentru multe dintre regatele cucerite, el nu vrea 
să asculte. Nu în lumea asta. Aceasta este lumea în care 
te-am ales doar pe tine pentru a fi Campionul meu, pentru 
că ştiam că asta îl va enerva pe tatăl meu. Celaena scutură 
din cap, dar Dorian continuă. Însă, dacă refuzam să 
sponsorizez un Campion, tata ar fi privit asta ca pe o 
opoziţie făţişă şi încă nu sunt suficient de bărbat pentru a 
mă împotrivi lui în felul acesta. Aşa că am ales ca Asasinul 
Adarlanului să fie Campionul meu, pentru că alegerea unui 
Campion al meu era singura pe care o aveam. 

Da, acum totul era clar. 

— Viaţa nu ar trebui să fie astfel, spuse el, ochii 
întâlnindu-li-se în timp ce el gesticulă spre cameră. Şi... 
lumea nu ar trebui să fie aşa. 

Asasina era tăcută, ascultându-şi bătăile agitate ale 
inimii înainte de a vorbi. 

— Nu te urăsc, spuse ea puţin mai tare decât o şoaptă. 
Dorian se aşeză în fotoliul dinaintea ei şi îşi cuprinse capul 
în mâini. Părea teribil de singur. Şi nu cred că tu eşti ca ei. 
Mie... îmi pare rău dacă te-am rănit. În majoritatea 
timpului doar glumesc. 

— Să mă răneşti? spuse el. Nu m-ai rănit! Tu doar... tu 
ai făcut lucrurile puţin mai distractive. 

Ea ridică bărbia. 

— Doar puţin? 

— Puțin mai mult, spuse el. Îşi întinse picioarele. Ah, de- 
ai putea veni la balul de Yulemas cu mine. Fii 
recunoscătoare că nu poţi participa. 

— De ce nu pot participa? Şi ce este acest bal? 

Dorian oftă. 

— Nimic foarte special. Doar un bal mascat care se 
întâmplă să fie de Yulemas. Şi cred că ştii perfect de ce nu 
poţi veni. 

— Ţie şi lui Chaol vă place să distrugeţi orice distracţie 
de care aş putea avea parte, nu-i aşa? Îmi place să particip 
la petreceri. 

— Când vei fi Campionul tatălui meu, vei putea participa 
la toate balurile la care vei dori. 


Ea se strâmbă. El îşi dorea să îi spună că, dacă ar fi 
putut, i-ar fi cerut să îl însoţească; că el îşi dorea să 
petreacă timp cu ea, că se gândea la ea chiar şi când nu 
erau împreună; dar ştia că ea ar fi râs. 

Ceasul bătu miezul nopţii. 

— Probabil că ar trebui să plec, spuse el întinzându-şi 
braţele. Mâine mă aşteaptă o zi plină de şedinţe de 
consiliu şi nu cred că ducele Perrington va fi încântat dacă 
voi fi pe jumătate adormit în timpul lor. 

Celaena zâmbi compătimitor. 

— Asigură-te că îi transmiţi ducelui cele mai calde 
salutări din partea mea. Nu avea cum să uite modul în 
care o tratase ducele în acea primă zi în Endovier. Nici 
Dorian nu uitase. lar gândul că ducele ar putea-o trata din 
nou astfel îl făcea să fiarbă de mânie. 

Fără să gândească, se aplecă şi o sărută pe obraz. Ea se 
încordă când buzele sale îi atinseră pielea şi, deşi sărutul 
fu scurt, Dorian adulmecă parfumul ei. Să se desprindă fu 
surprinzător de dificil. 

— Odihneşte-te, Celaena, spuse el. 

— Noapte bună, Dorian! In timp ce se îndepărta, Dorian 
se întreba de ce Celaena părea deodată atât de tristă şi de 
ce îi pronunţase numele nu cu tandreţe, ci cu resemnare. 


Celaena privi cum razele lunii luminau tavanul. Un bal 
mascat de Yulemas! Deşi era cea mai coruptă şi mai 
ostentativă curte din Erilea, suna grozav de romantic. Şi 
desigur, ei nu îi era permis să participe. Oftă adânc şi îşi 
cuibări mâinile sub cap. Ce dorise Chaol să o întrebe 
înainte ca ea să vomite - o invitaţie adevărată la bal? 

Scutură din cap. Nu. Ultimul lucru pe care l-ar face el 
vreodată ar fi să o invite la un bal regal. În afară de asta, 
ambii aveau lucruri mai importante pe cap. Cum ar fi cine 
îi ucidea pe Campioni. Poate că ar fi trebuit să îi trimită un 
mesaj despre comportamentul straniu al lui Cain din acea 
după-amiază. 

Celaena închise ochii şi zâmbi. Nu se putea gândi la un 
dar mai frumos de Yulemas decât descoperirea cadavrului 


lui Cain în următoarea dimineaţă. Totuşi, pe măsură ce 
orele înaintau, Celaena rămase de veghe, aşteptând, 
întrebându-se ce se ascundea cu adevărat în castel şi 
neputând să îşi ia gândul de la cei cinci sute de rebeli 
morţi, îngropaţi în cine ştie ce morminte anonime. 


CAPITOLUL 35 


În dimineaţa următoare, Chaol Westfall stătea la al 
doilea etaj al castelului, privind peste curte. Sub el, două 
siluete se mişcau agale printre gardurile vii. Pelerina albă 
a Celaenei o făcea uşor de observat, iar Dorian putea fi 
întotdeauna recunoscut după cercul liber din jurul lui. 

El ar trebui să fie acolo jos, cu un pas în urma lor, supra- 
veghindu-i, asigurându-se că ea nu îl va lua prizonier pe 
Dorian şi se va folosi de el pentru a evada. Logica şi ani 
întregi de experienţă îi strigau să îi însoţească, deşi şase 
gărzi îi acompaniau. Ea era înşelătoare, vicleană şi 
diabolică. 

Dar el nu îşi putea convinge picioarele să se mişte. 

Cu fiecare zi ce trecea, el simţea barierele topindu-se. El 
permitea barierelor să se topească. Datorită râsului ei 
sincer, pentru că o găsise într-o după-amiază dormind cu 
faţa pe o carte deschisă, pentru că el ştia că ea putea 
câştiga. 

Era o criminală - un expert în arta asasinatelor, o regină 
a lumii de dincolo - şi totuşi... totuşi era doar o fată, 
trimisă la şaptesprezece ani în Endovier. 

Acest gând îi provoca greață de fiecare dată. El se 
antrenase cu gărzile de la şaptesprezece ani, dar încă 
locuia acolo, încă avea un acoperiş deasupra capului şi 
mâncare bună, şi prieteni. 

Dorian fusese în toiul curtării lui Rosamund la vârsta 
aceea, nepăsându-i de nimic. 

Dar ea - la şaptesprezece ani - ajunsese într-un lagăr al 
morţii. Şi supravieţuise. 

Chaol nu era sigur că el ar putea supravieţui 
Endovierului, mai ales în lunile de iarnă. El nu fusese 


niciodată biciuit, nu văzuse niciodată pe cineva murind. 
Niciodată nu simţise gerul şi foametea. 

Celaena râse despre ceva ce spusese Dorian. Ea 
supravieţuise Endovierului şi totuşi, încă putea să râdă. 

În timp ce îl îngrozea să o vadă acolo jos, la o mână 
distanţă de gâtul neprotejat al lui Dorian, ceea ce îl 
îngrozea şi mai tare era faptul că Dorian avea încredere în 
ea. lar Chaol nu ştia ce însemna acest lucru pentru el 
însuşi. 


Celaena se plimba prin grădină, neputându-şi stăpâni 
zâmbetul care i se întipărise pe chip. Mergeau aproape 
unul de celălalt, dar nu suficient de aproape încât să se 
poată atinge. Dorian o întâlnise imediat după cină şi o 
invitase la o plimbare. De fapt, apăruse atât de repede 
după ce servitoarele strânseseră masa încât Celaena ar fi 
putut crede că el aşteptase afară. 

Desigur, doar din pricina frigului Celaena îşi dorea să îşi 
unească braţele cu ale lui şi să îi absoarbă căldura. 
Pelerina albă şi îmblănită nu putea împiedica aerul 
îngheţat să pună stăpânire pe ea. Işi putea imagina doar 
cum ar reacţiona Nehemia la asemenea temperaturi. Dar, 
după ce aflase despre soarta acelor rebeli, prinţesa îşi 
petrecuse majoritatea timpului în apartamentul ei şi 
refuzase ofertele repetate ale Celaenei de a ieşi la 
plimbare. 

Trecuseră peste trei săptămâni de la ultima ei întâlnire 
cu Elena şi nu primise nicio veste de la ea în ciuda celor 
trei teste, cel mai palpitant dintre ele fiind cursa cu 
obstacole, pe care îl trecuse cu doar câteva zgârieturi şi 
vânătăi minore. Din nefericire, Pelor nu se descurcase atât 
de bine şi fusese trimis acasă în cele din urmă. Dar fusese 
norocos: alţi trei concurenţi muriseră. Toţi găsiţi în 
coridoare uitate; toţi mutilaţi fără a mai putea fi 
recunoscuţi. Chiar şi Celaena începuse să tresară la auzul 
oricărui sunet straniu. 

Acum mai rămăseseră doar şase: Cain, Mormânt, Nox, 
un soldat şi Renault, un mercenar crud care îl înlocuise pe 


Verin ca fiind mâna dreaptă a lui Cain. În mod prea puţin 
surprinzător, noua activitate favorită a lui Renault era să o 
tachineze pe Celaena. 

Ea lăsă deoparte gândurile despre crime când trecură 
pe lângă o fântână şi îl surprinse pe Dorian admirând-o cu 
coada ochiului. Desigur, ea nu se gândise la Dorian când 
alesese să poarte o rochie elegantă de culoarea lavandei 
sau când se asigurase că părul îi era bine aranjat sau că 
mănuşile sale albe erau impecabile. 

— Ce ai vrea să facem acum? spuse Dorian. Ne-am 
plimbat de două ori în jurul grădinii. 

— Nu ai datorii princiare de îndeplinit? Celaena tresări 
când o adiere rece îi suflă gluga de pe cap şi îi îngheţă 
urechile. Când îşi recuperă gluga, îl surprinse pe Dorian 
privindu-i gâtul. Ce? întrebă ea, înfăşurându-şi strâns 
mantia în jurul trupului. 

— Mereu porţi colierul acela, spuse el. Este un alt 
cadou? Deşi Celaena purta mănuşi, el privi la mâna sa - 
unde purta inelul de ametist - şi licărul din ochii lui se 
stinse. 

— Nu. Îşi acoperi amuleta cu mâna. L-am găsit în cutia 
mea cu bijuterii şi mi-a plăcut cum arată, bărbat 
insuportabil de posesiv ce eşti. 

— Are un aspect vechi. Ai jefuit cufărul imperial, nu-i 
aşa? El îi făcu cu ochiul, dar ea nu simţi căldură în gestul 
său. 

— Nu, repetă ea cu asprime. Deşi un colier nu o putea 
proteja de criminal şi deşi Elena avea nişte planuri pe care 
nu le dezvăluia, Celaena nu voia să îl dea jos. Prezenţa lui 
o liniştea oarecum în timpul lungilor ore în care stătea 
trează, supraveghind uşile camerei sale. 

El continuă să îi privească mâna până ce ea o cobori de 
la gât. Dorian studie colierul. 

— Când eram copil, obişnuiam să citesc poveşti despre 
începuturile Adarlanului; Gavin era eroul meu. Cred că am 
citit fiecare legendă despre războiul cu Erawan. 


„Cum poate să fie atât de inteligent? Nu se poate să îşi fi 
dat seama atât de repede.” Celaena îşi dădu silinţa să pară 
inocentă şi interesată. 

— Şi? 

— Elena, prima regină a Adarlanului, avea o amuletă 
magică. În bătălia cu Lordul întunecat, Gavin şi Elena s-au 
trezit lipsiţi de apărare. El era pe cale să o ucidă pe 
prinţesă când un spirit a apărut şi i-a oferit colierul. Iar, 
când şi l-a pus la gât, Erawan nu a putut să o rănească. Ea 
a recunoscut ceea ce era de fapt Lordul întunecat şi i-a 
spus pe nume. L-a surprins atât de mult încât a fost 
distras, iar Gavin l-a înjunghiat. 

Dorian privi în pământ. Au numit colierul Ochiul Elenei; 
este pierdut de secole. 

Cât de ciudat era să îl audă pe Dorian, fiul celui care 
interzisese şi ştersese orice urmă de magie, vorbind 
despre amulete puternice. Totuşi, Celaena încercă să râdă 
cât mai veridic posibil. 

— Iar tu crezi că fleacul ăsta este Ochiul? Cred că până 
acum s-a făcut una cu pământul. 

— Presupun că nu, spuse el şi îşi frecă viguros braţele 
pentru a se încălzi. Dar am văzut câteva imagini cu Ochiul, 
iar colierul tău seamănă cu acela. Poate că este o copie. 

— Poate. Celaena schimbă iute subiectul. Când soseşte 
fratele tău? 

Dorian privi către cer. 

— Sunt norocos. De dimineaţă am primit o scrisoare 
anunţându-ne că zăpada din munţi îl împiedică pe Hollin 
să ajungă acasă. Este blocat la şcoală până după semestrul 
de primăvară şi este copleşit. 

— Biata ta mamă, spuse Celaena, zâmbind pe jumătate. 

— Probabil că va trimite servitori să îi ducă darurile de 
Yulemas, indiferent de furtună. 

Celaena nu îl auzea şi, deşi pălăvrăgiră pentru o oră 
după plimbarea prin grădină, ea nu îşi putea convinge 
inima să îşi domolească bătăile. Elena trebuia să ştie că 
cineva ar fi recunoscut amuleta, iar dacă acest colier era 
cel adevărat... Regele ar putea să o ucidă pe loc pentru că 


purta nu doar o bijuterie a familiei regale, ci una de mare 
putere. 

Şi totuşi, din nou, se putea întreba doar care erau de 
fapt motivele Elenei. 


Celaena ridică privirea din carte către tapiseria de pe 
perete. Dulapul rămăsese unde îl împinsese ea, în faţa 
intrării în pasaj. Scutură din cap şi se întoarse la carte. 
Deşi citise cu atenţie rândurile, niciun cuvânt nu îi rămase 
în minte. 

Ce voia Elena de la ea? De obicei, reginele moarte nu se 
întorceau pentru a da ordine celor vii. Mâinile Celaenei se 
încleştară pe carte. Nu era ca şi cum nu îndeplinea 
porunca Elenei de a câştiga - s-ar fi luptat oricum din greu 
pentru titlul de Campion al regelui. Iar cât despre găsirea 
şi înfrângerea răului din castel... ei, bine, acum că părea 
legat de oricine era cel care îi ucidea pe Campioni, cum 
putea ea să nu încerce să îşi dea seama de unde pornea 
totul? 

O uşă se închise undeva în apartamentul său, iar 
Celaena tresări, cartea zburându-i din mâini. Apucă 
sfeşnicul de pe noptieră, pregătită să sară din pat, dar îl 
cobori când fredonatul Philippei pătrunse prin uşi în 
dormitorul său. Celaena gemu coborând din căldura 
patului pentru a recupera cartea. 

Căzuse sub pat, iar Celaena îngenunche pe podeaua 
rece şi se întinse după ea. Nu o găsea nicăieri, aşa că luă o 
lumânare. Zări imediat cartea, lângă peretele din spate, 
dar, când degetele atinseră coperta, un licăr al luminii 
lumânării dezvălui o linie albă de-a lungul podelei de sub 
pat. 

Celaena trase cartea spre ea şi se ridică grăbită. Mâinile 
îi  tremurau împingând patul din loc, picioarele 
alunecându-i pe podeaua pe jumătate îngheţată. Se mişcă 
greoi, dar, în cele din urmă, îl mută suficient încât să poată 
vedea ceea ce fusese desenat sub el. 

Totul în interiorul ei încremeni. 

Semne Wyrd. 


Zeci de semne Wyrd fuseseră desenate cu cretă pe 
podea. Formau o spirală uriaşă, cu un semn mare în 
centru. Celaena se trase înapoi, împiedicându-se şi 
lovindu-se de şifonier. 

Ce era asta? îşi trecu o mână tremurândă prin păr, 
holbându-se la semnul din centru. 

Mai văzuse semnul acela. Fusese trasat de-o parte a 
trupului lui Verin. 

Stomacul i se ridică în gât, iar Celaena se repezi lângă 
noptieră şi luă urciorul cu apă de pe el. Fără să stea pe 
gânduri, vărsă apa peste semne, apoi alergă în camera de 
baie pentru a umple vasul din nou. Când apa reuşi să 
înmoaie creta, Celaena luă un prosop şi frecă podeaua 
până la epuizare, iar mâinile şi picioarele îi îngheţară. 

Abia atunci aruncă pe ea o tunică şi o pereche de 
pantaloni şi ieşi în goană pe uşă. 


Din fericire, gărzile nu obiectaseră când ea le rugă să o 
escorteze la bibliotecă în miezul nopţii. Rămaseră în 
camera principală a bibliotecii în timp ce ea cotrobăi 
printre rafturi, îndreptându-se către alcovul prăfuit şi uitat 
în care găsise majoritatea cărţilor despre semnele Wyrd. 
Nu putea merge suficient de repede privind mereu peste 
umăr. 

Ea era următoarea? Ce însemnau toate astea? îşi frecă 
degetele. Apoi se opri brusc. 

Nehemia, aşezată la o masă mică, o privea cu ochii mari. 

Celaena duse o mână la inima care îi bubuia în piept. 

— La naiba, spuse ea. Mi-ai tras o sperietură! 

Nehemia zâmbi, dar nu foarte convingător. Celaena îşi 
înclină capul şi se apropie de ea. 

— Ce faci aici? întrebă impunătoare Nehemia în Eyliwe. 

— Nu puteam să dorm. Îşi mută privirea pe cartea 
prinţesei. Aceea nu era cartea pe care o foloseau în timpul 
lecţiilor. Nu, era o carte veche şi groasă, cu rânduri 
înghesuite de text. Ce citeşti? 

Nehemia închise cartea şi se ridică. 

— Nimic. 


Celaena îi observă chipul; buzele îi erau ţuguiate, iar 
prinţesa ridică bărbia. 

— Credeam că nu poţi citi încă la acest nivel. 

Nehemia ascunse cartea sub braţ. 

— Atunci eşti exact ca orice prost ignorant din acest 
castel, Lillian, spuse ea cu o pronunție perfectă în limba 
comună. Nedându-i şansa să răspundă, prinţesa plecă. 

Celaena o privi îndepărtându-se. Nu avea sens. Nehemia 
nu putea citi cărţi atât de avansate, nu când încă se 
împotmolea cu texte mai uşoare. lar Nehemia nu vorbea 
niciodată cu accentul acela impecabil şi... 

În umbrele de dincolo de masă, o bucată de hârtie 
căzuse între lemn şi peretele de piatră. Aplecându-se, 
Celaena despături hârtia. 

Se răsuci în direcţia în care dispăruse Nehemia. Gâtul i 
se contractă, iar Celaena vâri bucata de hârtie în buzunar 
şi se grăbi spre camera principală, semnul Wyrd desenat 
pe hârtie arzându-i hainele ca un acid. 

Celaena cobori grăbită un şir de trepte, apoi înainta pe 
un coridor ticsit cu cărţi. 

Nu, Nehemia nu ar fi păcălit-o astfel, Nehemia nu ar fi 
minţit zi după zi despre puţinul pe care îl ştia. Nehemia 
fusese cea care îi spusese că gravurile din grădină erau 
semne Wyrd. Ştia ce erau, o avertizase să stea departe de 
ele, iar şi iar. Pentru că Nehemia era prietena ei, pentru că 
Nehemia plânsese când poporul ei fusese masacrat, pentru 
că venise la ea pentru alinare. 

Dar Nehemia venea dintr-un regat cucerit. lar regele 
Adarlanului smulsese coroana de pe capul tatălui său şi îi 
furase titlul. Iar oamenii din Eyliwe erau răpiți în toiul 
nopţii şi vânduți ca sclavi, împreună cu rebelii despre care 
se zvonea că Nehemia îi sprijinea cu atâta îndârjire. Şi 
cinci sute de cetăţeni din Eyliwe tocmai fuseseră 
măcelăriți. 

Ochii o înţepară când zări gărzile trândăvind în fotoliile 
din camera principală. 

Nehemia avea toate motivele pentru a-i înşela, pentru a 
complota împotriva lor. Să distrugă această competiţie 


stupidă şi să arunce pe toată lumea într-un acces de 
confuzie şi nervozitate. Cine reprezenta o ţintă mai bună 
decât criminalii ce trăiau în castel? Nimeni nu le va duce 
dorul, dar teama va pune stăpânire pe toţi. 

Dar de ce ar complota Nehemia împotriva ei? 


CAPITOLUL 36 


Zilele trecură fără să o vadă pe Nehemia, iar Celaena nu 
îi povesti incidentul lui Chaol, Dorian sau oricui o vizita. 
Nu o putea înfrunta pe Nehemia, nu fără mai multe dovezi 
concrete, nu fără să strice totul. Aşa că îşi petrecea timpul 
liber studiind semnele Wyrd, disperată să găsească o cale 
de a le descifra, de a citi acele simboluri, de a afla ce 
semnificau şi care era legătura dintre ele şi ucigaş sau 
bestia ucigaşului. Printre grijile sale, încă un test trecu 
fără incidente sau întâmplări jenante - deşi nu putea 
spune acelaşi lucru despre soldatul care fusese eliminat - 
şi îşi continuă antrenamentele intense cu Chaol şi ceilalţi 
Campioni. Acum mai rămăseseră cinci. Testul final era 
peste trei zile, iar duelul două zile mai târziu. 

Celaena se trezi în dimineaţa de Yulemas şi savură 
liniştea. 

Era ceva firesc de paşnic în legătură cu ziua aceea, în 
ciuda misterului întâlnirii sale cu Nehemia. Pe moment, 
întreg castelul tăcuse pentru a asculta zăpada căzând. 
Chiciura croşetase dantelă pe geamurile ferestrelor, un foc 
deja trosnea în şemineu, iar umbrele fulgilor de zăpadă 
dansau pe podea. Era o dimineaţă paşnică şi minunată de 
iarnă. Nu o va distruge gândindu-se la Nehemia sau la 
duel, sau la balul la care nu îi era permis să participe în 
acea seară. Nu, era dimineaţa de Yulemas, iar ea va fi 
fericită. 

Nu simţea că este o sărbătoare pentru a celebra 
întunericul care dădea naştere luminii primăverii, nicio 
sărbătoare pentru a celebra naşterea primului fiu al Zeiţei. 
Pur şi simplu era o zi în care oamenii erau mai curtenitori, 
priveau de două ori către cerşetorii de pe străzi, îşi 


aminteau că dragostea era un lucru viu. Celaena zâmbi şi 
se întoarse pe partea cealaltă. Dar ceva interveni în calea 
ei. Era hârşâitor şi dur pe pielea ei şi avea mirosul specific 
al... 

Bomboane! O pungă uriaşă din hârtie stătea pe o pernă, 
iar ea descoperi că era plină cu multe sortimente de 
dulciuri. Nu era niciun bilet, niciun nume scris pe pungă. 
Ridică din umeri şi, cu ochii scânteindu-i, Celaena luă un 
pumn. O, cât de mult adora bomboanele! 

Celaena râse bucuroasă şi îndesă câteva bomboane în 
gură. Una câte una, mestecă diversele sortimente şi 
închise ochii degustând toate aromele şi texturile. 

Când în cele din urmă încetă să mai mestece, maxilarul 
o durea. Răsturnă în pat conţinutul pungii, ignorând 
zahărul pudră ce se vărsă în acelaşi timp, şi examină 
tărâmul dulce dinaintea sa. 

Toate dulciurile ei preferate erau acolo: jeleuri 
îmbrăcate în ciocolată, migdale glazurate, caramele sub 
formă de coacăze, batoane de caramel cu alune, lemn- 
dulce glazurat şi, cel mai important, ciocolată. Aruncă în 
gură o trufă cu alune. 

— Cineva, spuse ea mestecând, este foarte bun cu mine! 

Se opri pentru a cerceta din nou punga. Cine o 
trimisese? Poate Dorian. Cu siguranţă nu Nehemia sau 
Chaol. Nici Zânele Zăpezii care duceau dulciuri copiilor 
cuminţi. Încetaseră să o mai viziteze când ucisese pentru 
prima oară o altă fiinţă umană. Poate Nox. El o plăcea 
destul de mult. 

— Domnişoară Celaena! exclamă Philippa din pragul 
uşii, cu gura căscată. 

— Yulemas fericit, Philippa! spuse ea. Vrei o bomboană? 

Philippa se grăbi să ajungă lângă Celaena. 

— Yulemas fericit, într-adevăr! Uită-te la patul ăsta! 
Uită-te la dezastrul ăsta! Celaena tresări. 

— Dinţii tăi sunt roşii! se plânse Philippa. Se întinse 
după oglinda de mână pe care Celaena o ţinea pe noptieră 
şi o ridică pentru ca asasina să se poată privi. 


Într-adevăr, dinţii îi erau colorați roşu-aprins. Îşi trecu 
limba peste ei, apoi încercă să îndepărteze petele cu 
degetul. 

— Blestemate acadelele astea! 

— Da, spuse Philippa. Iar la gură eşti plină de ciocolată! 
Nici măcar nepotul meu nu mănâncă dulciuri în halul ăsta! 

Celaena râse. 

— Ai un nepot? 

— Da, şi poate mânca fără să verse prin pat sau să se 
mânjească pe faţă! 

Celaena împinse păturile, zahărul împrăştiindu-se în jur. 

— Ia o bomboană, Philippa. 

— Este ora şapte dimineaţa. Philippa mătură zahărul în 
palmă. O să ţi se facă rău. 

— Rău? Cui i se poate face rău de la bomboane? Celaena 
se strâmbă şi îşi expuse dinţii stacojii. 

— Arăţi precum un demon, spuse Philippa. Nu deschide 
gura şi nimeni nu va observa. 

— Tu şi cu mine ştim prea bine că acest lucru nu este 
posibil. 

Spre surprinderea ei, Philippa râse. 

— Yulemas fericit, Celaena! spuse ea. Auzind-o pe 
Philippa  adresându-i-se pe nume, un fior imens şi 
neaşteptat de plăcere o cuprinse. Vino, spuse servitoarea. 
Să te îmbrăcăm - ceremonia începe la ora nouă. Philippa 
se îndreptă către garderobă, iar Celaena o privi 
îndepărtându-se. Inima îi era mare şi roşie precum dinţii. 
Exista bine în oameni - în adâncul lor întotdeauna exista o 
fărâmă de bine. Trebuia să existe. 


Celaena reapăru câteva momente mai târziu purtând o 
rochie verde, festivă, pe care Philippa o socoti singura 
adecvată pentru participarea la slujbă. Dinţii Celaenei 
erau, desigur, încă roşii, iar ei i se făcea greață când 
privea punga cu bomboane. Totuşi, uită rapid de starea de 
rău când îl zări pe Dorian Havilliard la masa din 
dormitorul ei, cu picioarele încrucişate. Purta o frumoasă 
jachetă în culorile alb şi auriu. 


— Tu eşti cadoul meu sau este ceva în coşul acela de la 
picioarele tale? întrebă ea. 

— Dacă ţi-ar plăcea să mă despachetezi, rosti el ridicând 
coşul de nuiele pe masă, încă mai avem la dispoziţie o oră 
până la slujba de la templu. 

Celaena râse. 

— Yulemas fericit, Dorian! 

— La fel şi ţie. Observ că... ai dinţii roşii? 

Ea închise gura, scuturând din cap în semn de protest. 

El o prinse de nas şi o strânse şi, oricât ar fi încercat ea, 
nu reuşi să îi îndepărteze degetele. Deschise gura, iar el 
izbucni în râs. 

— Ai mâncat bomboane, nu-i aşa? 

— Tu le-ai trimis? Celaena îşi ţinu gura închisă cât mai 
mult posibil. 

— Desigur. Dorian ridică punga maro cu bomboane de 
pe masă. Care este sortimentul tău... Glasul i se stinse în 
timp ce cântări punga în mâini. Nu ţi-am trimis un 
kilogram de bomboane? 

Celaena rânji diabolic. 

— Ai mâncat jumătate de pungă! 

— Trebuia să le păstrez? 

— Mi-ar fi plăcut câteva! 

— Nu mi-ai spus niciodată asta. 

— Pentru că nu mă aşteptam să le mănânci pe toate 
înainte de micul dejun! 

Celaena îi smulse punga din mâini şi o puse pe masă. 

— Ei, bine, asta dovedeşte judecată proastă din partea 
ta, nu-i aşa? 

Dorian deschise gura pentru a răspunde, dar punga cu 
bomboane se răsturnă şi se împrăştie pe masă. Celaena se 
întoarse exact la timp pentru a vedea botul auriu ivindu-se 
din coş, căutând bomboanele. 

— Ce este asta? întrebă ea hotărâtă. 

Dorian rânji. 

— Un cadou de Yulemas pentru tine. 


Asasina îndepărtă capacul coşului. Nasul ţâşni imediat 
înainte, iar Celaena zări căţeluşa ciudată cu blana aurie 
tremurând într-un colţ cu o fundă roşie în jurul gâtului. 

— O, cățeluşă, fredonă ea şi îl mângâie. Câinele 
tremura, iar Celaena îi aruncă o privire încruntată lui 
Dorian peste umăr. Ce ai făcut, măscăriciule? rosti ea 
printre dinţi. 

Dorian ridică mâinile în aer. 

— Este un dar! Aproape mi-am pierdut un braţ - şi alte 
părţi mai importante - încercând să îi pun funda aia, şi 
apoi a urlat tot drumul până aici! 

Celaena privi cu milă căţeluşa, care acum îi lingea 
zahărul de pe degete. 

— Ce să fac eu cu ea? Nu i-ai putut găsi un stăpân, aşa 
că te-ai decis să mi-o dăruieşti mie? 

— Nu! spuse el. Păi, ba da. Dar... ea nu părea atât de 
speriată când erai tu prin preajmă şi mi-am amintit cum te- 
au urmat câinii mei când am călătorit dinspre Endovier. 
Poate că va avea suficientă încredere în tine încât să se 
adapteze cu oamenii. Unii oameni au darul acesta. Ea 
ridică o sprânceană când el se apropie. Este un cadou 
jalnic, ştiu. Ar fi trebuit să îţi cumpăr ceva mai bun. 

Căţeluşa ridică privirea către Celaena. Ochii îi erau de 
un căprui-auriu, asemenea caramelului topit. Părea să se 
aştepte oricând să fie lovită. Era un animal frumos, iar 
lăbuţele ei mari sugerau că putea creşte mare şi iute. Un 
zâmbet slab apăru pe buzele Celaenei. Câinele îşi bâţăi 
coada - o dată, apoi din nou. 

— Este a ta, spuse Dorian, dacă o vrei. 

— Ce o să fac cu ea dacă sunt trimisă înapoi în 
Endovier? 

— Lasă-mă pe mine să îmi fac griji pentru asta. Celaena 
îi mângâie urechile catifelate şi moi, apoi o scarpină sub 
bărbie. Câinele dădu din coadă drept răspuns. Da, era 
viaţă în ea. 

— Deci, nu o vrei? murmură Dorian. 

— Desigur că o vreau, spuse Celaena, apoi îşi dădu 
seama care erau implicaţiile. Dar vreau să fie dresată. Nu 


vreau să facă pipi peste tot sau să roadă mobila, pantofii 
sau cărţile. Şi vreau să se aşeze când îi spun şi să se 
întindă şi să se rostogolească şi orice ale lucruri specifice 
câinilor. Şi vreau să alerge... să alerge împreună cu ceilalţi 
câini care sunt antrenați. Vreau să îşi pună la treabă 
picioarele astea lungi. 

Dorian încrucişă picioarele în timp ce Celaena strânse 
cățelul la piept. 

— Ai o listă lungă de cereri. Poate că ar fi trebuit să îţi 
cumpăr bijuterii, la urma urmei. 

— Când mă antrenez - sărută capul mătăsos al căţelului, 
iar puiul îşi cuibări nasul rece pe gâtul Celaenei -, vreau 
ca ea să fie la cuşti, antrenându-se la rândul ei. Când mă 
întorc de la antrenamente, îmi poate fi adusă. O voi ţine 
aici noaptea. Celaena ţinu câinele la nivelul ochilor. Puiul 
îşi legăna picioarele în aer. Dacă îmi strici vreo pereche de 
pantofi, îi spuse ea căţeluşei, te voi transforma într-o 
pereche de papuci. S-a înţeles? 

Câinele se holbă la ea, fruntea încreţită ridicându-i-se, 
iar Celaena zâmbi în timp ce o puse pe podea. Incepu să 
adulmece, deşi păstră distanţa faţă de Dorian, iar în 
curând dispăru sub pat. Asasina săltă covoraşul prăfuit 
pentru a privi dedesubt. Din fericire, semnele Wyrd se 
şterseseră în întregime. Câinele îşi continuă explorarea, 
adulmecând pretutindeni. 

— Va trebui să mă gândesc la un nume pentru tine, Îi 
spuse Celaena în timp ce se ridică. Îţi mulţumesc, îi spuse 
ea lui Dorian. Este un cadou minunat. 

El era amabil, ciudat de amabil pentru cineva cu 
educaţia lui. El avea o inimă, îşi dădu ea seama, şi o 
conştiinţă. Era diferit de ceilalţi. Cu o timiditate aproape 
de stângăcie, asasina se duse la prinţul moştenitor şi îl 
sărută pe obraz. Pielea lui era surprinzător de fierbinte, iar 
ea se întrebă dacă îl sărutase corespunzător când se 
retrase şi îi zări ochii larg deschişi şi luminoşi. Oare fusese 
neglijentă? Fusese un sărut prea umed? Oare buzele îi 
erau prea lipicioase din pricina bomboanelor? Celaena 
speră că el nu îşi va şterge obrazul. 


— Îmi pare rău, eu nu am un cadou pentru tine, rosti ea. 

— Eu... aa, eu nu mă aşteptam să ai. Se îmbujoră 
puternic şi privi către ceas. Trebuie să plec, spuse el. Ne 
vedem la ceremonie sau poate diseară, după bal? Voi 
încerca să plec cât de devreme voi putea. Deşi pun pariu 
că, fără tine acolo, Nehemia va face, probabil, la fel, aşa că 
nu va arăta atât de rău dacă plec şi eu devreme. 

Celaena nu îl mai văzuse niciodată bâlbâindu-se astfel. 

— Distracţie plăcută! spuse ea în timp ce el se retrase 
cu un pas şi aproape se lovi de masă. 

— Atunci ne vedem diseară, spuse el. După bal. 

Celaena îşi ascunse zâmbetul în spatele unei mâini. 
Sărutul ei îl aruncase în starea asta de ameţeală? 

— La revedere, Celaena! Dorian privi înapoi în timp ce 
ajunse la uşă. Ea îi zâmbi, afişându-şi dinţii roşii, iar el 
râse înainte de a face o plecăciune şi dispăru. Rămasă 
singură în apartamentul ei, Celaena era pe cale de a vedea 
ce plănuia noul ei companion, când gândul o izbi: 

Nehemia va fi la bal. 

La început fu un simplu gând, apoi gânduri mai rele îl 
urmară. Celaena începu să se panicheze. Dacă într-adevăr 
Nehemia era în spatele crimelor Campionilor - şi, mai rău, 
avea sub comanda sa o bestie sălbatică pentru a-i distruge 
- şi tocmai aflase despre masacrul oamenilor săi... atunci 
ce loc mai bun pentru a pedepsi Adarlanul decât la bal, 
unde atât de multă nobilime va sărbători nepăzită? 

Era absurd, Celaena ştia asta. Dar dacă... dar dacă 
Nehemia dezlănţuia asupra celor de la bal cine ştie ce 
bestie controlată de ea? Bine, nu s-ar supăra dacă 
Perrington şi Kaltain ar avea parte de morţi îngrozitoare, 
dar Dorian va fi acolo. Şi Chaol. 

Celaena se întoarse în dormitor, frecându-şi degetele. 
Nu îl putea avertiza pe Chaol, pentru că, dacă se înşela, 
atunci nu va distruge doar prietenia ei cu Nehemia, ci şi 
eforturile prinţesei pentru diplomaţie. Dar nu putea sta cu 
mâinile în sân. 

O, nici măcar nu ar trebui să se gândească la asta. Dar 
înainte mai văzuse prieteni făcând lucruri îngrozitoare şi 


căpătase obişnuinţa de a pune răul înainte. Ştia din 
proprie experienţă cât de departe putea duce pe cineva 
dorinţa de răzbunare. Poate că Nehemia nu va face nimic, 
poate că Celaena era doar paranoică şi ridicolă. Dar, dacă 
ceva se întâmpla astă-seară... 

Celaena deschise uşile garderobei, cercetând rochiile 
sclipitoare atârnate pe umeraşe. Chaol ar fi mai mult decât 
furios dacă ea s-ar strecura la bal, dar Celaena era în stare 
să se descurce cu asta. Se putea descurca şi dacă el 
decidea să o arunce în temniţă pentru o vreme. 

Pentru că, într-un fel, gândul că el ar putea fi rănit - sau 
mai grav - o făcea să rişte aproape totul. 


— Nu vrei să zâmbeşti nici măcar de Yulemas? îl întrebă 
ea pe Chaol când ieşeau din castel, îndreptându-se către 
templul din cleştar din centrul grădinii estice. 

— Dacă dinţii mei ar fi stacojii, eu nu aş zâmbi deloc, 
spuse el. Fii mulţumită cu câte o grimasă ocazională. 
Celaena îşi dezveli dinţii către el, apoi închise gura când 
alţii câţiva curteni trecură pe lângă ei, urmaţi de servitori. 
Sunt surprins că nu te plângi mai mult. 

— Pentru ce să mă plâng? De ce Chaol nu glumea 
niciodată cu ea, aşa cum făcea Dorian? Poate că el chiar 
nu o considera atrăgătoare. Această posibilitate o răni mai 
mult decât şi-ar fi dorit. 

— Pentru că nu mergi la bal astă-seară. Chaol o privi 
pieziş. Nu avea de unde şti ce plănuia ea. Philippa îi 
promisese că va ţine secretul, promisese să nu pună 
întrebări când Celaena îi ceru să găsească o rochie şi o 
mască asortată. 

— Ei, bine, aparent încă nu ai suficientă încredere în 
mine. Celaena intenţionă să fie obraznică, dar nu îşi putu 
ascunde iritarea din glas. Nu îşi putea pierde timpul 
îngrijorându-se pentru cineva care, evident, nu avea niciun 
alt interes pentru ea în afara acestei competiţii ridicole. 

Chaol pufăi, deşi o urmă de zâmbet apăru pe chipul său. 
Cel puţin prinţul moştenitor nu o făcea niciodată să se 
simtă stupid. Chaol doar o provoca... deşi avea şi el partea 


lui bună. Iar ea nu avea nicio idee când încetase să îl mai 
urască aşa cum o făcea. 

Totuşi, Celaena ştia că el nu va fi încântat când va 
apărea la bal. Cu sau fără mască, Chaol va şti că a fost ea. 
Celaena spera doar că nu o va pedepsi prea tare. 


CAPITOLUL 37 


Aşezată într-o strană în partea din spate a templului 
încăpător, Celaena îşi tinu gura închisă atât de strâns, 
încât aproape că maxilarul îi rămase încleştat. Dinţii îi 
erau încă roşii; nu avea nevoie să mai observe şi altcineva. 

Templul era un loc frumos, construit în întregime din 
cleştar. Calcarul acoperind podeaua era tot ce rămăsese 
din templul iniţial din piatră, pe care regele Adarlanului îl 
distrusese când se hotărâse să fie înlocuit cu structura din 
cleştar. Două coloane uriaşe din lemn de trandafir se 
întindeau sub un tavan boltit din sticlă, care permitea să 
pătrundă atât de multă lumină încât pe timpul zilei nu era 
nevoie de lumânări. Zăpada zăcea pe acoperişul 
transparent, aruncând raze luminoase de soare pe alocuri. 
Intrucât pereţii erau şi ei din cleştar, vitraliile de deasupra 
altarului păreau să plutească în aer. 

Celaena se ridică pentru a privi peste capetele celor 
dinaintea sa. Dorian şi regina stăteau în primul rând, un 
şir de gardieni urmând imediat în spatele lor. Ducele şi 
Kaltain erau de partea cealaltă a naosului, iar în spatele 
lor erau Nehemia şi câteva persoane pe care nu le ştia. Nu 
îi spionă pe Nox sau pe ceilalţi Campioni rămaşi şi nici pe 
Cain. li permiteau să vină aici, dar nu la bal? 

— Stai jos, bombăni Chaol trăgând de rochia sa verde. 
Ea se strâmbă şi se aşeză. Câţiva oameni se holbau la ea. 
Purtau rochii şi jachete atât de elaborate, încât Celaena se 
întrebă dacă nu cumva balul se mutase în miezul zilei. 

Marea Preoteasă păşi pe platforma de piatră şi ridică 
mâinile deasupra capului. Pliurile robei sale din voal 
albastru cădeau în jurul ei, iar părul alb îi era lung şi 


despletit. O stea cu opt colţuri îi era tatuată pe frunte într- 
o nuanţă de albastru ce se asorta cu rochia. 

— Bun venit tuturor şi fie ca binecuvântarea Zeiţei şi a 
tuturor zeilor săi să cadă asupra voastră! Glasul ei răsună 
în încăpere pentru a putea fi auzit şi de cei din ultimele 
rânduri. _ 

Celaena îşi înăbuşi un căscat. li respecta pe zei - dacă 
existau şi când îi convenea să le ceară ajutorul, dar 
ceremoniile religioase erau... brutale. 

Trecuseră ani şi ani de când asistase ultima dată la ceva 
de acest gen, iar, în timp ce Marea Preoteasă îşi cobori 
braţele şi privi mulţimea, asasina se foi în scaunul ei. 
Urmau rugăciunile obişnuite, apoi cele de Yulemas, apoi 
predica, apoi cântecele, iar apoi procesiunea zeilor. 

— Deja eşti agitată, spuse Chaol printre dinţi. 

— Cât este ceasul? şopti ea, iar el o ciupi de braţ. 

— Astăzi, spuse preoteasa, este ziua în care sărbătorim 
încheierea şi începutul marelui ciclu. Astăzi este ziua în 
care Marea Zeiţă a dat naştere primului fiu, Lumas, Lordul 
Zeilor. Odată cu naşterea sa, dragostea a fost adusă în 
Erilea şi ea a izgonit haosul care se înălţase din Porţile 
Wyrdului. 

Pleoapele Celaenei erau grele. Se trezise atât de 
devreme şi dormise atât de puţin după întâlnirea aceea cu 
Nehemia... 

Fiindu-i imposibil să reziste, Celaena se lăsă în braţele 
somnului. 


— Trezeşte-te, mormăi Chaol în urechea ei. Acum! 

Celaena se trezi tresărind, lumea dinaintea ei fiind 
luminoasă şi înceţoşată. Câţiva mai puţin nobili din rândul 
de strane râdeau uşor. Îi oferi lui Chaol o privire laudativă, 
apoi îşi întoarse atenţia către altar. Marea Preoteasă îşi 
încheiase predica, iar cântecele de Yulemas se sfârşiseră. 
Îi mai rămânea doar să reziste procesiunii zeilor, apoi va fi 
liberă. 


— Cât timp am dormit? şopti ea. El nu răspunse. Cât 
timp am dormit? întrebă ea din nou şi observă o urmă de 
roşeaţă în obrajii lui. Şi tu ai adormit? 

— Până ce ai început să salivezi pe umărul meu. 

— Ce om ipocrit, gânguri ea, iar Chaol o lovi în picior. 

— Fii atentă acolo. 

Un cor de preotese cobori de pe platformă. Celaena 
căscă, dar încuviinţă odată cu întreaga adunare în timp ce 
corul ţinea isonul. O orgă răsună, iar toată lumea se aplecă 
pentru a privi în josul naosului procesiunea zeilor. 

Sunetul paşilor umplu templul, iar congregația se ridică 
în picioare. Fiecare copil legat la ochi nu avea mai mult de 
zece ani şi, deşi arătau destul de ridicol purtând costumele 
zeilor, era ceva fermecător în atitudinea lor. În fiecare an, 
nouă copii erau aleşi. Dacă un copil se oprea înaintea ta, 
primeai binecuvântarea zeului şi micul dar pe care copilul 
îl purta drept un simbol al protecţiei zeului respectiv. 

Farnor, Zeul Războiului, se opri la rândul din faţă, lângă 
Dorian, dar apoi se mută spre dreapta, dincolo de naos, 
pentru a oferi sabia miniaturală din argint Ducelui 
Perrington. „Prea puţin surprinzător.” 

Purtând aripi strălucitoare, Lumas, Zeul Iubirii, trecu pe 
lângă ea. Celaena îşi încrucişă braţele la piept. 

„Ce tradiţie ridicolă.” 

Deanna, Zeița Vânătorii şi a Fecioarelor, se apropie. 
Celaena se mută de pe un picior pe celălalt, dorindu-şi să 
nu îi fi cerut lui Chaol să îi dea locul dinspre naos. Spre 
teama şi disperarea ei, fata se opri înaintea ei şi îşi dezveli 
ochii. 

Era o copilă drăguță: părul blond îi curgea în bucle 
relaxate, iar ochii ei căprui aveau o tentă verzuie. Fetiţa îi 
zâmbi Celaenei şi se întinse să atingă fruntea asasinei. 
Celaena începu să transpire când simţi sute de ochi aţintiţi 
asupra sa. 

— Fie ca Deanna, Zeița Vânătorii şi Protectoarea celor 
Tineri, să te binecuvânteze şi să te aibă în pază anul 
acesta! Îţi înmânez această săgeată din aur drept un 
simbol al puterii şi bunăvoinţei sale. Fetiţa făcu o 


plecăciune şi întinse săgeata. Chaol o împinse de la spate, 
iar Celaena luă săgeata. Fie ca Yulemas să îţi aducă 
binecuvântare, spuse copila, iar Celaena încuviinţă din cap 
în semn de mulţumire. Strânse săgeata în mână în timp ce 
fetiţa se îndepărta. Nu putea fi folosită, desigur. Dar era 
croită din aur masiv. 

„Îmi va aduce un venit frumuşel.” 

Ridicând din umeri, Celaena îi înmână săgeata lui Chaol. 

— Presupun că nu am voie să port asta asupra mea, 
spuse ea aşezându-se odată cu restul mulţimii. 

Chaol o puse pe genunchi. 

— Eu nu aş vrea să îi pun la încercare pe zei. Ea îl privi 
pentru un moment. Arăta diferit? Ceva în chipul lui se 
schimbase. Înghiontindu-l cu cotul, Celaena rânji. 


CAPITOLUL 38 


Metri de mătase, nori de pudră, perii, piepteni, perle şi 
diamante sclipeau înaintea ochilor Celaenei. În timp ce 
Philippa îi aranja ultima şuviţă de păr, îi aşeză o mască 
peste ochi şi nas şi o mică tiară pe cap, Celaena nu se 
putea abţine şi se simţea precum o prinţesă. 

Philippa îngenunche pentru a lustrui bulgărele de cristal 
de pe condurii de argint ai Celaenei. 

— Dacă nu aş şti mai bine, m-aş autoproclama Regina 
Zânelor! Este precum ma... Philippa se opri înainte de a 
rosti cuvântul pe care regele Adarlanului îl proscrisese cu 
atâta eficienţă, apoi adăugă cu repeziciune: De-abia te mai 
recunosc! 

— Bun, rosti Celaena. Acesta va fi primul ei bal la care 
nu va participa pentru a ucide pe cineva. Adevărat, 
mergea la bal, în mare parte pentru a se asigura că 
Nehemia nu se rănea pe ea însăşi sau pe altcineva de la 
curte. Dar... un bal era un bal. Poate, dacă era norocoasă, 
putea chiar dansa puţin. 

— Eşti sigură că este o idee bună? şopti Philippa 
ridicându-se. Căpitanul Wetsfall nu va fi încântat. 

Celaena îi aruncă servitoarei o privire încruntată. 


— Ţi-am spus să nu pui întrebări. 

Philippa se ofensă. 

— Doar să nu le spui că eu te-am ajutat atunci când te 
vor târî înapoi aici. 

Controlându-şi iritarea, Celaena se îndreptă către 
oglindă, Philippa agitându-se în urma ei. Stând înaintea 
reflexiei sale, Celaena se întrebă dacă vedea bine ceea ce 
arăta oglinda. 

— Aceasta este cea mai frumoasă rochie pe care am 
purtat-o vreodată, recunoscu ea, ochii luminându-i-se. 

Nu era de un alb pur, ci mai degrabă bătea spre o 
nuanţă de gri, iar fustele sale ample şi corsetul erau 
încrustate cu mii de cristale minuscule ce îi aminteau 
Celaenei de oglinda mării. O fâşie de blană de hermină îi 
împodobea gâtul, acoperindu-i doar umerii. Picături mici 
de diamant îi împodobeau urechile, iar părul îi era ondulat 
şi prins sus, pe cap, şiraguri de perle strecurându-se 
printre şuviţe. Masca din mătase cenuşie îi fusese legată 
strâns. Nu era croită după vreun model, dar cristalele şi 
perlele delicate fuseseră aplicate pe material de o mână 
iscusită. 

— Ai putea câştiga mâna unui rege arătând astfel, spuse 
Philippa. Sau poate te vei mulţumi cu un prinţ moştenitor. 

— Unde ai găsit rochia asta? murmură Celaena. 

— Nu pune întrebări, replică bătrâna. 

Celaena rânji. 

— Corect, spuse ea. Se întrebă de ce acum îşi simţea 
inima prea mare pentru corpul ei şi de ce era atât de 
nesigură în pantofi. Fu nevoită să îşi amintească motivul 
pentru care mergea - trebuia să îşi păstreze cumpătul. 

Ceasul bătu ora nouă, iar Philippa îşi îndreptă privirea 
către uşă, oferindu-i Celaenei posibilitatea de a strecura 
cuțitul improvizat în corset fără a fi observată. 

— Cum ai de gând să intri la bal? Nu cred că gărzile tale 
te vor lăsa pur şi simplu să ieşi din cameră. 

Celaena îi aruncă Philippei o privire vicleană. 

— Amândouă ne vom preface că am fost invitate de 
prinţul moştenitor şi chiar acum tu vei face o asemenea 


zarvă din pricina faptului că am întârziat încât gărzile nu 
vor obiecta. 

Philippa îşi făcu vânt cu evantaiul, faţa înroşindu-i-se. 
Celaena o strânse de mână. 

— Îţi promit, spuse ea, că, dacă voi intra în bucluc, voi 
jura până la ultima mea suflare te-am înşelat şi că nu ştiai 
nimic despre planul meu. 

— Dar vei intra în bucluc? 

Celaena afişă cel mai încântător zâmbet. 

— Nu. Pur şi simplu m-am săturat să stau singură 
deoparte în timp ce ei dau petreceri grandioase. Nu era 
tocmai o minciună. 

— Zeii să mă ajute! mormăi Philippa şi trase adânc aer 
în piept. Pleacă! strigă ea deodată, împingând-o pe 
Celaena către uşa dinspre hol. Pleacă, vei întârzia! Striga 
puţin cam prea tare pentru a fi convingătoare, dar... 
Philippa deschise grăbită uşa dinspre coridor. Prinţul 
moştenitor nu va fi încântat dacă vei întârzia! Celaena se 
opri în pragul uşii, încuviinţând către cele cinci gărzi 
postate înaintea uşii sale, apoi se întoarse către Philippa. 

— Mulţumesc, spuse Celaena. 

— Nu mai pierde timpul! strigă femeia şi aproape că o 
dărâmă pe Celaena din picioare împingând-o pe coridor şi 
închizându-i uşa în nas. 

Celaena se întoarse către gărzi. 

— Arăţi minunat, spuse unul dintre ei - Ress cu 
timiditate. 

— La bal? rânji un altul. 

— Păstrează un dans pentru mine, te rog, adăugă un al 
treilea. Niciunul dintre ei nu o interogă. i 

Celaena zâmbi şi luă braţul întins al lui Ress. Incercă să 
nu râdă când el îşi umflă pieptul. Dar, când se apropiară 
de Salonul Mare şi sunetele valsurilor puteau fi auzite, un 
roi de albine zbură în stomacul ei. Nu putea uita de ce se 
afla acolo. Mai jucase rolul acesta în trecut, dar sfârşise 
ucigând un străin, nu confruntând un prieten. 

Uşile din sticlă roşie şi aur se zăriră înaintea sa, iar 
Celaena putea vedea ghirlandele şi candelabrele care 


împodobeau salonul masiv. Ar fi fost mai uşor dacă s-ar fi 
putut strecura înăuntru pe vreo uşă lăturalnică şi ar fi 
putut rămâne neobservată, dar nu avea timp să exploreze 
prin tunelele secrete pentru a găsi o altă cale de ieşire din 
camera sa. Ress se opri şi făcu o plecăciune. 

— Până aici te-am condus, spuse el cât de serios putu, 
deşi continua să privească petrecerea de la capătul 
scărilor. Să aveți o seară minunată, domnişoară 
Sardothien! 

— Mulţumesc, Ress. Simţi nevoia de a vomita şi de a se 
întoarce în apartamentul ei. În schimb, încuviinţă cu graţie 
în semn de rămas-bun. Trebuia doar să coboare scările şi 
să găsească o cale de a-l convinge pe Chaol să îi permită 
să rămână. Apoi va putea sta cu ochii pe Nehemia întreaga 
noapte. 

Pantofii ei păreau fragili, iar Celaena făcu câţiva paşi 
înapoi, ignorând gărzile de la uşi în timp ce sări uşor 
pentru a testa rezistenţa încălţărilor. Când se asigură că 
nici măcar o săritură nu putea să-i strice tocul, Celaena se 
apropie de capătul scărilor. 

Înghesuit în corset, cuțitul improvizat o înghiontea. Se 
rugă Zeiţei, tuturor zeilor pe care îi cunoştea, Wyrdului, 
oricui era răspunzător pentru soarta sa să nu fie nevoită să 
îl folosească. 

Celaena îşi îndreptă umerii şi păşi înainte. 


Ce căuta ea aici? 

Dorian aproape că îşi scăpă băutura când o zări pe 
Celaena Sardothien în capul scărilor. Chiar şi cu mască o 
recunoscuse. Poate că avea defectele ei, dar Celaena nu 
făcuse niciodată nimic cu jumătăţi de măsură. Se întrecuse 
pe sine cu rochia aceea. Dar ce căuta ea acolo? 

Nu îşi putu da seama dacă era un vis sau realitate până 
ce câteva capete, apoi mai multe se întoarseră către ea. 
Deşi valsul era în toi, cei care nu dansau tăcură în timp ce 
misterioasa fată mascată îşi ridică rochia şi făcu un pas, 
apoi încă unul. Rochia sa era croită din stele culese de pe 
cer, iar cristalele de pe masca sa cenuşie scânteiau. 


— Cine este ea? răsuflă un tânăr curtean de lângă 
Dorian. 

Ea nu privi spre nimeni în timp ce cobori treptele, şi 
însăşi regina Adarlanului se ridică pentru a-l privi pe 
oaspetele întârziat, chiar şi Nehemia se ridică de pe locul 
ei de lângă regină. Celaena îşi pierduse minţile? 

„Mergi la ea. la-o de mână.“ Dar picioarele îi erau de 
lemn, iar Dorian nu putea face nimic altceva decât să o 
privească. 

Pielea i se înroşi sub mica sa mască neagră. Nu ştia de 
ce, dar văzând-o îl făcu să se simtă ca un bărbat. Ea era 
coborâtă dintr-un vis, un vis în care el nu era un tânăr 
prinţ răsfăţat, ci un rege. Celaena ajunse la baza scărilor, 
iar Dorian făcu un pas înainte. 

Dar cineva deja i-o luă înainte, iar Dorian îşi încleştă 
maxilarul dureros de tare în timp ce ea zâmbi şi făcu o 
plecăciune înaintea lui Chaol. Căpitanul Gărzii, care nu se 
deranjase să poarte o mască, întinse mâna. Celaena privi 
doar către Chaol cu ochii săi luminaţi de stele, iar degetele 
lungi şi albe plutiră prin aer pentru a le întâlni pe ale lui. 
Adunarea începu să murmure când Chaol o conduse pe 
Celaena de lângă trepte şi dispărură în mulţime. Oricare 
ar fi fost conversaţia pe care urmau să o poarte, nu avea 
să fie plăcută. Lui Dorian i-ar fi mult mai bine dacă nu s-ar 
băga. 

— Te rog, zise un alt curtean, spune-mi că nu e soţia 
secretă a lui Chaol. 

— Căpitanul Westfall? întrebă curteanul care vorbise 
mai devreme. De ce ar vrea o asemenea domniţă drăguță 
să se mărite cu un gardian? Amintindu-şi cine stătea lângă 
el, îi aruncă o privire lui Dorian, care încă se holba cu ochii 
mari către trepte. Cine este, înălţimea Voastră? O 
cunoaşteţi? 

— Nu, nu o cunosc, şopti Dorian şi plecă. 


Valsul răsuna atât de tare, încât Celaena nu îşi putea 
auzi gândurile în timp ce Chaol o conduse în umbrele unui 
alcov. Nesurprinzător, el nu purta o mască, ar fi fost prea 


ridicol pentru el. Lucru ce făcu furia de pe chipul său mult 
prea vizibilă. 

— Deci, clocoti el strângându-i puternic încheietura 
mâinii, vrei să îmi spui cum ţi-a trecut prin minte că asta 
este o idee bună? 

Ea încercă să îşi elibereze mâna, dar el nu îi dădu 
drumul. În capătul opus al salonului, Nehemia stătea în 
compania reginei Adarlanului, privind din când în când în 
direcţia Celaenei. Pentru că era agitată - sau doar 
surprinsă să o vadă? 

— Calmează-te, îi şopti ea printre dinţi lui Chaol. Voiam 
doar să am şi eu parte de puţină distracţie. 

— Distracţie? Să dai buzna la un bal regal este ideea ta 
de distracție? 

Să se contrazică nu ajuta la nimic; Celaena îşi dăduse 
seama că furia sa era din pricina ruşinii că ea reuşise să se 
strecoare din apartamentul ei. Aşa că ea îi aruncă o privire 
bosumflată, demnă de toată mila. 

— Mă simţeam singură. 

Chaol îşi înăbuşi răbufnirea. 

— Nu puteai petrece o seară de una singură? 

Ea îşi răsuci încheietura din strânsoarea lui. 

— Nox este aici, iar el este un hoţ! Cum i-ai putut 
permite să vină - cu toate bijuteriile astea strălucind în jur 
- şi mie nu? Cum pot fi Campionul regelui dacă tu nu ai 
încredere în mine? De fapt, asta era o întrebare la care 
chiar îşi dorea să afle răspunsul. 

Chaol îşi acoperi chipul cu o mână şi oftă adânc. 
Celaena încercă să nu zâmbească. Câştigase. 

— Dacă întreci cât de puţin măsura... 

Celaena rânji cu toată seriozitatea. 

— Consideră permisiunea asta drept cadoul tău de 
Yulemas pentru mine. 

Chaol o privi gânditor, dar umerii i se prăbuşiră. 

— Te rog, nu mă face să regret asta. 

Celaena îl mângâie pe obraz, îndepărtându-se de el. 

— Ştiam eu că te plac pentru un motiv. 


El nu spuse nimic, dar o urmă în mulţime. Ea mai fusese 
la baluri mascate înainte, dar încă era ceva straniu în 
faptul că nu putea vedea chipurile celor din jurul ei. 
Majoritatea curtenilor, inclusiv Dorian, purtau măşti de 
diferite dimensiuni, forme şi culori - unele simple, altele 
elaborate, de forma unor animale. Nehemia încă era lângă 
regină, purtând o mască auriu cu turcoaz, cu model de 
lotus. Păreau să fie antrenate într-o discuţie politicoasă, 
iar gărzile Nehemiei stăteau de-o parte şi de alta a 
podiumului, părând deja plictisite. 

Chaol rămase aproape, în urma ei, în timp ce Celaena 
găsi un spaţiu liber în mulţime şi se opri. Era un punct bun 
de observaţie. Putea vedea totul de acolo - podiumul 
tronului, scările principale, ringul de dans... 

Dorian dansa cu o brunetă mică de înălţime, cu sâni 
scandalos de mari, la care el nu se ferea a-şi arunca 
privirea din când în când. Nu observase sosirea ei? Chiar 
şi Perrington o zărise când Chaol o târâse în colţul acela. 
Din fericire, căpitanul o îndepărtase în mod subtil, înaintea 
ca ea să interacţioneze cu ducele. 

În partea opusă a camerei, întâlni privirea lui Nox. Flirta 
cu o tânără femeie care purta o mască albă în formă de 
porumbel, iar el ridică paharul spre ea în semn de salut 
înainte de a se întoarce către fată. Hoţul optase pentru o 
mască albastră care îi ascundea doar ochii. 

— Încearcă să nu te distrezi prea mult, spuse Chaol din 
apropierea ei, încrucişându-şi braţele. 

Ascunzându-şi încruntarea, Celaena îşi încrucişă şi ea 
braţele, şi îşi începu supravegherea. 


O oră mai târziu, Celaena începuse să se blesteme 
pentru neghiobie. Nehemia era încă în compania reginei şi 
nu mai privise în direcţia Celaenei. Cum se putuse gândi 
că Nehemia - Nehemia, dintre toţi oamenii! — ar ataca pe 
cineva? 

Chipul Celaenei se încinse de ruşine sub mască. Nu 
merita să fie numită prietenă. Toţi Campionii morţi şi 


misterioasele puteri malefice, şi competiţia asta ridicolă o 
făcuseră să îşi piardă minţile. 

Celaena îşi netezi faldurile rochiei, încruntându-se uşor. 
Chaol rămase lângă ea, fără să scoată un cuvânt. Deşi îi 
permisese să rămână, Celaena se îndoia că el va uita 
curând escapada ei. Sau că gărzile nu îşi vor auzi 
reproşurile vieţii lor mai târziu în acea seară. 

Celaena se îndreptă de spate când Nehemia se ridică 
brusc de lângă regină, gărzile sale redevenind vigilente. 
Făcu o plecăciune înaintea reginei, lumina candelabrelor 
făcându-i masca să strălucească, apoi cobori de pe 
podium. 

Celaena simţi fiecare bătaie a inimii răsunându-i prin 
vene în timp ce Nehemia înainta prin mulţime, gărzile 
urmând-o îndeaproape, şi se opri înaintea lui Chaol şi a 
Celaenei. 

— Arăţi minunat, Lillian, spuse Nehemia în limba 
comună, accentul fiindu-i la fel de greoi ca întotdeauna. 
Celaena îl resimţi asemenea unei palme peste faţă; în 
noaptea aceea, în bibliotecă, vorbise cu o fluenţă perfectă. 
Oare o avertiza pe Celaena să păstreze tăcerea despre 
întâlnirea lor? 

— La fel şi tu, spuse încordată Celaena. Îţi place balul? 

Nehemia se juca cu un fald al rochiei. Iar, judecând 
după materialul albastru pompos, probabil că era un cadou 
din partea reginei Adarlanului. 

— Da, dar nu mă simt bine, spuse prinţesa. Mă întorc în 
apartamentul meu. 

Celaena încuviinţă formal din cap. 

— Sper să te simţi mai bine, fu tot ceea ce îi trecu prin 
minte să spună. Nehemia o privi pentru un moment 
îndelungat, ochii strălucindu-i cu ceea ce părea a fi durere, 
apoi plecă. Celaena o privi urcând treptele şi nu îşi mută 
privirea până ce prinţesa nu dispăru. 

Chaol îşi drese glasul. 

— Vrei să îmi spui ce-a fost asta? 

— Nu e treaba ta, răspunse ea. Ceva încă se putea 
întâmpla - chiar dacă Nehemia nu se afla acolo -, ceva se 


putea întâmpla... Dar nu. Nehemia nu ar răsplăti durerea 
cu mai multă durere. Era mult prea bună pentru asta. 
Celaena înghiţi în sec. Cuţitul improvizat din corsetul ei 
părea să aibă o greutate inutilă. 

Chiar dacă Nehemia nu avea să rănească pe nimeni în 
acea seară, asta nu îi dovedea nevinovăția. 

— Ce s-a întâmplat? insistă Chaol. 

Forţându-se să izgonească ruşinea şi îngrijorarea din 
gândurile ei, Celaena ridică bărbia. Cu Nehemia plecată, 
încă trebuia să fie cu ochii în patru, dar se şi putea distra 
puţin. 

— Dacă te vei încrunta la toată lumea, nimeni nu mă va 
invita la dans. 

Chaol îşi ridică sprâncenele negre. 

— Nu mă încrunt la toată lumea. Chiar când o spuse, 
Celaena îl observă încruntându-se către un curtean care 
trecu pe lângă ei şi zăbovi prea mult cu privirea asupra 
Celaenei. 

— Încetează! sâsâi ea. Nimeni nu mă va invita la dans 
dacă tu continui să faci asta! 

El îi aruncă o privire exasperată şi se îndepărtă. Ea îl 
urmă până la limita ringului de dans. 

— Poftim, spuse el stând pe ţărmul mării de rochii 
învolburate. Dacă cineva vrea să te invite la dans, eşti 
complet vizibilă. 

Din acel punct se putea asigura că nicio bestie diabolică 
nu sfârteca mulţimea. Dar nu era nevoie ca el să ştie asta. 
Celaena îl privi. 

— Ţi-ar plăcea să dansezi cu mine? 

Chaol râse. 

— Cu tine? Nu. 

Ea îşi cobori privirea în podeaua de marmură, cu pieptul 
încordat. 

— Nu e nevoie să fii atât de crud. 

— Crud? Celaena, Perrington este chiar acolo. Sunt 
sigur că nu este prea fericit că eşti aici, aşa că nu vreau să 
risc şi să îi atrag atenţia mai mult decât este necesar. 

— Laşule! 


Ochii lui Chaol se îmblânziră. 

— Dacă el nu ar fi fost aici, aş fi spus da. 

— Pot aranja cu uşurinţă asta, ştii bine, spuse ea. 

El clătină din cap şi îşi aranjă reverul tunicii. Chiar în 
acel moment, Dorian valsa pe lângă ei împreună cu 
bruneta. Nici măcar nu o privi pe Celaena. 

— Oricum, adăugă Chaol ridicându-şi bărbia către 
Dorian, cred că ai pretendenți mult mai atrăgători luptând 
pentru atenţia ta. Eu sunt o companie plictisitoare. 

— Nu mă deranjează să fiu aici cu tine. 

— Sunt sigur că nu, spuse Chaol pe un ton sec, deşi îi 
întâlni privirea încruntată. 

— Vorbesc serios, spuse Celaena. De ce nu dansezi cu 
nimeni? Nu-ţi place nicio doamnă de-aici? 

— Sunt Căpitanul Gărzii, nu sunt chiar o partidă 
serioasă pentru vreuna dintre ele. În ochii lui putea citi 
amărăciune, deşi era bine ascunsă. 

— Eşti supărat? Eşti mai bun decât oricine din sala asta. 
Şi eşti... eşti foarte chipeş, spuse ea luându-i mâna. Chipul 
lui Chaol era frumos, radia putere şi onoare, şi loialitate. 
Celaena încetă să mai audă mulţimea, iar gura i se uscă 
atunci când el o privi. Cum de trecuse asta cu privirea atât 
de mult timp? 

— Crezi asta? spuse el după un moment, privind către 
mâinile lor încleştate. 

Celaena intensifică strânsoarea. 

— Ei, bine, dacă nu aş fi crezut... 

— Voi doi de ce nu dansati? 

Chaol dădu drumul mâinii Celaenei. Ei îi fu dificil să îşi 
întoarcă privirea de la el. 

— Şi cu cine ar trebui să dansez, înălţimea Ta? 

Dorian era alarmant de fermecător în tunica sa de 
staniu. 

Ar fi putut spune că se asorta cu rochia ei. 

— Eşti radioasă, spuse el. Dar şi tu eşti radios, Chaol. 
Dorian îi făcu cu ochiul prietenului său. Apoi privirea lui 
Dorian o întâlni pe a ei, iar sângele Celaenei se transformă 
în stele căzătoare. Deci? Trebuie să îţi ţin o predică despre 


cât de stupidă a fost ideea de a te strecura la bal sau îţi 
pot cere pur şi simplu să dansezi cu mine? 

— Nu cred că este o idee bună, spuse Chaol. 

— De ce? întrebară ei la unison. Dorian păşi puţin mai 
aproape de ea. Deşi Celaenei îi era ruşine din pricină că îşi 
permisese să creadă asemenea atrocități despre Nehemia, 
a şti că Dorian şi Chaol erau în siguranţă făcea ca toată 
suferinţa ei să merite. 

— Pentru că veţi atrage prea multă atenţie, de aceea. 
Celaena îşi dădu ochii peste cap, iar Chaol o privi aspru. 
Este nevoie să îţi amintesc cine eşti? 

— Nu. Îmi aminteşti în fiecare zi, replică ea. Ochii lui 
căprui se întunecară. Care era rostul în a fi amabil cu ea 
dacă în următorul moment avea de gând să o insulte? 

Dorian puse o mână pe umărul ei şi îi oferi lui Chaol un 
zâmbet fermecător. 

— Relaxează-te, Chaol, spuse el, iar mâna îi alunecă pe 
spate, degetele lui atingându-i pielea descoperită. Ia-ţi 
liber pentru restul nopţii. Dorian o îndepărtă pe Celaena 
de căpitan. Iţi va prinde bine, spuse el peste umăr, deşi 
voioşia din glasul său se stinse. 

— Îmi iau ceva de băut, mormăi Chaol şi plecă. Ea îl 
privi pe căpitan pentru un moment. Ar fi un miracol dacă 
el ar considera-o prietenă. Dorian îi mângâie spatele, iar 
ea îşi ridică privirea spre el. Inima i-o luă la galop, iar 
Chaol se evaporă din gândurile ei, asemenea ceţei sub 
soarele dimineţii. Se simţi prost pentru că îl uitase, dar... 
dar... O, îl dorea pe Dorian, nu putea nega. Îl dorea. 

— Arăţi minunat, spuse încet Dorian, scrutând-o cu 
privirea într-un fel care o făcu să simtă că urechile îi 
luaseră foc. Nu mi-am putut lua privirea de la tine. 

— Serios? Şi eu credeam că nici măcar nu m-ai observat. 

— Chaol a ajuns primul la tine când ai sosit. Şi, pe lângă 
asta, trebuia să îmi fac curaj pentru a te aborda. Rânji. 
Eşti foarte intimidantă. În special cu masca asta. 

— Şi presupun că nu te-a ajutat faptul că un şir întreg de 
domniţe aşteptau să danseze cu tine? 

— Sunt aici acum, nu-i aşa? 


Inima Celaenei se încordă, iar ea îşi dădu seama că nu 
acesta era răspunsul pe care spera să îl primească de la el. 
Ce voia ea de la el? 

El întinse mâna, plecându-şi capul. 

— Dansezi cu mine? 

Se auzea muzică? Celaena uitase. Lumea devenise un 
punct dizolvat de strălucirea aurie a lumânărilor. Dar 
acolo erau picioarele ei, iar aici era braţul lui şi gâtul ei, şi 
gura lui. Zâmbi şi îi luă mâna, încă supraveghind 
mulţimea. 


CAPITOLUL 39 


El era pierdut, pierdut într-o lume la care visase 
dintotdeauna. Trupul ei era cald sub mâna sa, şi degetele 
moi. El o învârti şi o plimbă pe ringul de dans, valsând cât 
de blând şi delicat putu. Ea nu ezită nici măcar un pas, nici 
nu părea să îi pese de chipurile furioase ale femeilor care 
îi priveau în timp ce, dans după dans, ei nu schimbau 
partenerii. 

Desigur, nu era politicos din partea unui prinţ să 
danseze cu o singură domnişoară, dar el nu se putea 
concentra pe nimic dincolo de partenera sa şi de muzica ce 
îi purta înainte. 

— Cu siguranţă ai multă energie, spuse ea. Când 
vorbiseră ultima oară? Puteau trece zece minute sau chiar 
o oră. Chipurile mascate din jurul lor se înceţoşau. 

— În timp ce unu părinţii îşi bat copiii, ai mei m-au 
pedepsit cu lecţii de dans. 

— Atunci, probabil că ai fost un băiat foarte 
neastâmpărat. Celaena privi în jur de parcă ar fi căutat 
ceva sau pe cineva. 

— Eşti amabilă cu complimentele astă-seară. Dorian o 
învârti.  Faldurile rochiei sale străluciră în lumina 
candelabrului. 

— Este Yulemas, spuse ea. Toată lumea este amabilă de 
Yulemas. O scânteiere din ceea ce el ar fi putut jura că 


este durere îi licări în ochi, dar se stinse înainte să fie 
sigur de asta. 

O prinse de talie, picioarele lui mişcându-se în ritmul 
valsului. 

— Şi ce face cadoul tău? 

— A, s-a ascuns sub pat, apoi în camera de zi, unde l-am 
lăsat. 

— Ai încuiat câinele în camera de zi? 

— Ar fi trebuit să îl ţin în dormitor, unde ar putea 
distruge covoarele? Sau în camera de jocuri, unde ar putea 
să se înece cu piese de şah? 

— Poate că ar fi trebuit să îl trimiţi la cuşti, unde este 
locul câinilor. 

— De Yulemas? Nu m-am putut gândi să o trimit înapoi 
în locul ăla deprimant. 

Deodată Dorian simţi dorinţa arzătoare de a o săruta - 
pasional - pe buze. Dar asta - ceea ce simţea el - nu putea 
fi niciodată real. Pentru că, de îndată ce balul se va fi 
încheiat, ea redevenea o asasină, iar el rămânea prinţ. 
Dorian înghiţi în sec. Dar astă-seară, totuşi... 

O trase mai aproape de el. Totul se transformă în umbre 
palide pe pereţi. 


Încruntându-se, Chaol îşi privi prietenul dansând cu 
asasina. El nu ar fi dansat cu ea, oricum. Şi era bucuros că 
nu îşi făcuse curaj să o invite, nu după ce văzuse culoarea 
chipului ducelui Perrington zărind cuplul. 

Un curtean pe nume Otho se apropie de Chaol. 

— Credeam că ea este cu tine. 

— Cine? Lady Lillian? 

— Deci, acesta este numele ei! Nu am mai văzut-o 
înainte. Este nou-sosită la curte? 

— Da, spuse Chaol. Mâine va avea o discuţie cu gărzile 
ei despre modul în care au lăsat-o pe Celaena să 
părăsească apartamentul. Poate până atunci va fi mai 
puţin tentat să îi dea cap în cap. 


— Ce mai faci, căpitane Westfall? îl întrebă Otho 
bătându-l pe spate puţin cam prea tare. Răsuflarea lui 
duhnea a vin. Nu mai cinezi împreună cu noi. 

— Am încetat să mai cinez cu voi în urmă cu trei ani, 
Otho. 

— Ar trebui să te întorci, ne este dor de conversațiile cu 
tine. Era o minciună. Otho îşi dorea informaţii despre 
tânăra domniţă străină. Reputația sa cu privire la femei 
era bine cunoscută în castel. 

Chaol îl privi pe Dorian înclinând-o pe spate pe Celaena, 
privi cum buzele ei se relaxau într-un zâmbet, iar ochii îi 
scânteiau când prinţul moştenitor spunea ceva. Chiar şi cu 
masca, Chaol putea citi fericirea pe chipul ei. 

— EF] este cu ea? întrebă Otho. 

— Lady Lillian îşi aparţine ei sieşi şi nimănui altcuiva. 

— Deci, nu este cu el? 

— Nu. 

Otho ridică din umeri. 

— Asta este ciudat. 

— De ce? Chaol simţi dorinţa bruscă de a-l strangula. 

— Pentru că arată de parcă ar fi îndrăgostit de ea, spuse 
el şi plecă. 

Privirea lui Chaol îşi pierdu concentrarea pentru o clipă. 
Apoi Celaena râse, iar Dorian continuă să o urmărească 
fascinat. Prinţul nu îşi luase nici măcar o clipă ochii de pe 
ea. Expresia lui Dorian era plină de... ceva. Bucurie? 
Uimire? Umerii îi erau drepţi, spatele mândru. Arăta 
precum un bărbat. Precum un rege. 

Era imposibil să se fi întâmplat aşa ceva; şi când să se fi 
întâmplat? Otho era un beţiv şi un afemeiat. Ce ştia el 
despre dragoste? 

Dorian o învârti pe Celaena rapid şi agil, iar ea vibră în 
braţele lui, umerii săltându-i de bucurie. Dar ea nu era 
îndrăgostită de el. Otho nu spusese asta. Nu observase 
niciun fel de afecţiune din partea ei. lar Celaena nu ar fi 
fost niciodată atât de idioată. Dorian era idiotul. Dorian va 
fi cel cu inima frântă, dacă într-adevăr o iubea. 


Incapabil să îşi mai privească prietenul, Căpitanul Gărzii 
părăsi încăperea. 


Kaltain privea cu furie şi agonie cum Lillian Gordaina şi 
prinţul moştenitor al Adarlanului dansau la nesfârşit. Chiar 
şi cu o mască mult mai mare ar fi recunoscut-o pe 
parvenită. Şi ce fel de persoană purta gri la bal? Kaltain 
privi în jos către propria rochie şi zâmbi. Nuanţe 
luminoase de albastru, smarald şi cafeniu delicat, rochia şi 
masca asortată de păun costaseră aproape cât o casă. Era 
un cadou din partea lui Perrington, desigur, împreună cu 
bijuteriile care îi împodobeau gâtul şi braţele. Cu 
siguranţă nu semăna cu dezordinea monotonă de cristal 
purtată de cocota prefăcută. 

Perrington îi mângâie braţul, iar Kaltain se întoarse 
către el fluturându-şi genele. 

— Arăţi chipeş în seara asta, iubirea mea, spuse ea 
ajustând un lanţ din aur de pe tunica lui roşie. Chipul 
ducelui se asortă instantaneu cu coloritul hainelor sale. 
Kaltain se întrebă dacă ar putea suporta repulsia de a-l 
săruta. Putea întotdeauna să continue să îl refuze, aşa cum 
făcuse în ultima lună, dar când el era atât de beat... 

Va trebui să se gândească la o cale de scăpare cât mai 
curând posibil. Dar nu se afla aproape mai mult de Dorian 
decât fusese înainte de sosirea toamnei şi cu siguranţă nu 
va face niciun progres cu Lillian prin preajmă. 

Un abis se deschise înaintea ei. Capul îi fu străpuns de 
un fior scurt de durere. Acum nu mai avea alte opţiuni. 
Lillian trebuia eliminată. 


Când ceasul bătu ora trei, iar majoritatea invitaţilor - 
inclusiv regina şi Chaol - se retraseră, Celaena decise în 
cele din urmă că putea pleca şi ea. Aşa că se strecură din 
sală când Dorian merse să ia ceva de băut şi îl găsi pe 
Ress aşteptând- o pe coridor pentru a o escorta înapoi. 
Coridoarele castelului erau tăcute în timp ce se îndreptau 
spre apartamentul ei, luând-o prin pasajele pustii ale 
servitorilor pentru a evita curteni mult prea curioşi în 


privinţa sa. Deşi se duse la bal din motivele cu totul 
greşite, se distrase puţin dansând cu Dorian. Mai mult 
decât puţin, de fapt. Zâmbi în sinea ei, privindu-şi degetele 
în timp ce intrară pe coridorul ce ducea spre apartament. 
Adrenalina gândului că Dorian o privise numai pe ea, 
vorbise numai cu ea, o tratase de parcă ar fi fost egala lui 
încă nu se stinsese. Poate că planul său nu fusese tocmai 
un eşec, la urma urmei. 

Ress îşi drese glasul, iar Celaena ridică privirea pentru 
a-l zări pe Dorian stând în faţa uşii apartamentului ei, 
vorbind cu gărzile. Era imposibil să mai fi stat mult la bal 
dacă o întrecuse, ajungând înaintea ei acolo. Inima 
Celaenei o luă la galop, dar reuşi să afişeze un zâmbet 
viclean când Dorian făcu o plecăciune. Îi deschise uşa şi 
intrară amândoi. Ress şi gărzile puteau crede orice voiau 
ei. 

Ea îşi desprinse masca de pe faţă, aruncând-o pe masa 
din mijlocul foaierului şi oftă când aerul rece îi sărută 
pielea îmbujorată. 

— Deci? întrebă ea rezemându-se de peretele de lângă 
uşa ce ducea în dormitorul ei. 

Dorian se apropie încet, oprindu-se la o palmă distanţă 
de ea. 

— Ai plecat fără să îţi iei rămas-bun, spuse el şi puse un 
braţ pe peretele de sub capul ei. Celaena ridică privirea, 
studiind detaliul negru de pe mâneca ce atârna chiar 
deasupra părului ei. 

— Sunt impresionată că ai ajuns aici atât de repede şi 
fără o hoardă de domniţe pe urma ta. Poate că ar trebui să 
încerci să devii un asasin. 

Dorian îşi scutură părul de pe faţă. 

— Nu sunt interesat de domnişoarele de la curte, spuse 
el seducător şi o sărută. 

Gura îi era caldă, iar buzele moi. Celaena pierdu orice 
noţiune a timpului şi spaţiului când îl sărută înapoi. Dorian 
se trase în spate pentru o clipă, privind-o cum îi deschidea 
ochii, apoi o sărută din nou. Era diferit de data aceasta - 
intens, mustind de dorinţă. 


Braţele Celaenei erau greoaie şi uşoare în acelaşi timp, 
iar camera se învârtea. Celaena nu se putea opri. li plăcea, 
îi plăcea să fie sărutată de el, îi plăceau mirosul şi gustul, 
şi atingerea lui. 

Braţele lui se strecurară în jurul taliei sale şi o strânseră 
la piept, coapsele lui lipindu-se de ale ei. Ea îşi puse o 
mână pe umărul lui, degetele frământându-i muşchii sub 
atingerea ei. Cât de diferită era relaţia lor spre deosebire 
de prima dată când îl văzuse în Endovier! 

Celaena deschise brusc ochii. Endovier. De ce îl săruta 
pe prinţul moştenitor al Adarlanului? Degetele i se 
desprinseră de pe umărul lui, iar braţul îi căzu pe lângă 
corp. 

El îşi desprinse gura dintr-a ei şi zâmbi. Era contagios. 
Dorian se aplecă din nou spre ea, dar Celaena puse cu 
blândeţe două degete peste buzele lui. 

— Ar trebui să merg la culcare, zise ea. El ridică din 
sprâncene. Singură, adăugă ea. El îi îndepărtă degetele de 
pe buze. 

Încercă să o sărute, dar ea se strecură cu uşurinţă pe 
sub braţul lui şi răsuci mânerul uşii. Deschise uşa 
dormitorului şi se strecură iute, înainte ca el să o poată 
împiedica. Privi din nou spre foaier, către chipul încă 
zâmbitor al lui Dorian. Noapte bună! spuse ea. 

Dorian se rezemă de uşă, apropriindu-şi chipul de al ei. 

— Noapte bună! şopti el, iar Celeana nu îl opri când o 
sărută din nou. El se desprinse din sărut înainte ca ea să 
fie pregătită pentru asta şi aproape o dezechilibra când el 
îşi ridică greutatea de pe uşă. Dorian râse blând. 

— Noapte bună! spuse ea din nou, căldura inundându-i 
obrajii. Apoi el dispăru. 

Celaena  alergă spre balcon şi deschise uşile, 
îmbrăţişând aerul răcoros. Îşi duse mâna la buze şi privi 
stelele, simţindu-şi inima crescând, crescând, crescând. 


Dorian se întoarse în apartamentul său, inima gonindu-i 
de emoție. Încă putea simţi amprenta buzelor ei pe ale 


sale, mirosul părului ei şi îi putea vedea auriul ochilor 
pâlpâind în lumina lumânărilor. 

La naiba cu consecinţele. Va găsi o cale de a face 
lucrurile să meargă; va găsi o cale de a fi cu ea. Trebuia să 
o facă. 

Sărise de pe stâncă. Acum putea doar să aştepte plasa 
care să îl prindă. 


În grădină, Căpitanul Gărzii privea către balconul 
tinerei, urmărind-o în timp ce valsa singură, pierdută în 
visurile sale. Dar Chaol ştia că nu el este stăpânul 
gândurilor ei. 

Ea se opri şi privi în sus. Chiar şi de la depărtare, putea 
vedea îmbujorarea din obrajii ei. Părea tânără - nu, 
renăscută. Un junghi de durere îi străpunse pieptul. 

Totuşi, continuă să o privească până ce ea oftă şi intră. 
Nu se deranjase nici măcar o dată să privească în jos. 


CAPITOLUL 40 


Celaena gemu când ceva rece şi umed îi atinse obrazul, 
apoi o linse pe faţă. Deschise un ochi şi zări căţeluşa 
privind- o de sus, dând din coadă. Rezemându-se pe pernă, 
clipi la vederea soarelui de afară. Nu intenţionase să 
doarmă atât de mult. Aveau un test în două zile, iar ea 
trebuia să se antreneze. Era ultimul test înainte de duelul 
final - testul care decidea cine erau cei patru finalişti. 

Celaena îşi frecă ochiul şi scărpină căţeluşa între urechi. 

— Ai făcut pipi pe undeva şi vrei să îmi spui despre asta? 

— O, nu, spuse cineva când uşa dormitorului se deschise 
- Dorian. Am scos-o la răsărit, împreună cu ceilalţi câini. 

Celaena zâmbi uşor, iar el se apropie. 

— Nu este cam devreme pentru o vizită? 

— Devreme? El râse, aşezându-se pe pat. Ea se 
îndepărtă de el. Este aproape unu după-amiaza! Philippa 
mi-a spus că ai dormit buştean toată dimineaţa. 

Unu! Dormise atât de mult? Cum rămânea cu lecţiile cu 
Chaol? îşi scărpină nasul şi luă cățelul în braţe. Cel puţin 


noaptea trecută nu se întâmplase nimic; dacă ar mai fi 
avut loc vreun alt atac, ar fi aflat deja despre asta. 
Aproape că răsuflă uşurată, deşi vina pentru cum 
acţionase - cât de puţină încredere avusese în Nehemia - 
încă o făcea să se simtă groaznic. 

— I-ai dat vreun nume? întrebă el - natural, calm, 
liniştit. Se purta astfel pentru a păstra aparențele sau 
sărutul nu fusese atât de important pentru el? 

— Nu, răspunse ea, menţinându-şi privirea neutră, deşi 
îşi dorea să strige din pricina situaţiei jenante. Nu mă pot 
gândi la nimic potrivit pentru ea. 

— Ce spui de, zise el, mângâindu-şi bărbia, Gold... ie? 
Goldie. 

— Este cel mai stupid nume pe care l-am auzit vreodată. 

— Te poţi gândi la altul mai bun? 

Celaena ridică una dintre lăbuţele pufoase ale câinelui şi 
examină pernuţele moi. O strânse între degete. 

— Fleetfoot. Era un nume perfect. De fapt, simţea că 
numele fusese acolo tot timpul, iar ea în sfârşit îl 
descoperise. Da, Fleetfoot rămâne. 

— Înseamnă ceva? întrebă Dorian, iar câinele ridică 
privirea spre el. 

— Va însemna ceva când îţi va întrece toate rasele pure. 
Celaena strânse căţeluşa în braţe şi o sărută pe cap. Işi 
legănă braţele în sus şi în jos, iar Fleetfoot o privi în ochi 
cu fruntea încreţită. Era ridicol de fină şi adorabilă. 

Dorian chicoti. 

— Mai vedem noi, spuse el. Celaena puse câinele pe pat. 
Acesta se strecură rapid sub pături şi dispăru. 

— Ai dormit bine? o întrebă el. 

— Da. Deşi se pare că tu nu, dacă te-ai trezit atât de 
devreme. 

— Ascultă, începu el, iar Celaena îşi dori să se arunce de 
la balcon. Noaptea trecută... îmi pare rău dacă am fost 
prea direct cu tine. Dorian făcu o pauză. Celaena, te 
strâmbi. 

Chiar se strâmbase? 

— Aa... scuze. 


— Deci, te-a deranjat! 

— Ce să mă deranjeze? 

— Sărutul! 

Gâtul i se înnodă, iar asasina îşi drese glasul. 

— O, nu a fost mare lucru, spuse ea bătându-se cu palma 
în piept. Nu m-a deranjat. Dar nu mi-a displăcut, dacă la 
asta te gândeai! Regretă imediat cuvintele. 

— Deci, ţi-a plăcut? Dorian rânji blând. 

— NU! O, pleacă! Se aruncă pe perne trăgându-şi 
păturile deasupra capului. Avea să moară de ruşine. 

Fleetfoot o linse pe faţă, iar ea se ascunse în întunericul 
păturii. 

— Ei, haide, spuse el. După reacţia ta, cineva ar crede 
că nu ai mai fost niciodată sărutată. 

Ea aruncă păturile înapoi, iar Fleetfoot se strecură mai 
departe sub ele. 

— Desigur că am fost sărutată, se răsti ea încercând să 
nu se gândească la Sam şi la ceea ce împărţise cu el. Dar 
nu de către un prinţişor arogant şi cu ifose! 

Dorian îşi plecă privirea. 

— Prinţişor? 

— O, taci din gură, spuse ea aruncând cu o pernă în el. 
Celaena se mută pe partea cealaltă a patului, se ridică şi 
se duse spre balcon. 

li simţi privirea aţintită asupra ei, asupra spatelui şi a 
celor trei cicatrici pe care cămaşa de noapte cu decolteu 
adânc nu le ascundea. 

— Ai de gând să rămâi aici în timp ce mă schimb? 

Işi întoarse privirea către el. Dorian nu o privea aşa cum 
o făcuse cu o seară înainte. Era ceva prudent în ochii lui şi 
ceva nespus de trist. Sângele începu să îi fiarbă în vene. 

— Ei, bine? 

— Cicatricile tale sunt groaznice, spuse el aproape 
şoptit. 

Ea propti o mână în şold şi se îndreptă către uşa 
garderobei. 


— Cu toţii avem cicatrici, Dorian. Ale mele se întâmplă 
să fie mai vizibile decât ale celorlaţi. Stai aici dacă vrei, 
dar eu merg să mă îmbrac. Celaena ieşi din cameră. 


Kaltain păşea alături de ducele Perrington printre 
mesele nesfârşite ale serei palatului. Imensa clădire de 
sticlă era scăldată în umbre şi lumină, iar ea îşi făcu vânt 
cu evantaiul în timp ce căldura aburindă îi mângâia chipul. 
Bărbatul alegea cele mai absurde locuri pentru plimbări. 
Kaltain era la fel de interesată de plante şi flori aşa cum 
era el de o băltoacă din mijlocul străzii. 

El rupse un crin - alb ca zăpada - şi i-l oferi, plecându-şi 
uşor capul. 

— Pentru tine. Ea încercă să nu tresară la vederea pielii 
lui aspre şi a mustăţii portocalii. Gândul de a rămâne cu el 
pentru totdeauna o făcea să îşi dorească să smulgă 
plantele din rădăcină şi să le arunce în zăpadă. 

— Mulţumesc, spuse ea cu glasul stins. 

Dar Perrington o studia îndeaproape. 

— Nu pari în apele tale astăzi, Lady Kaltain. 

— Nu par? îşi înclină privirea în cea mai sfioasă 
expresie. Poate că ziua de astăzi păleşte în comparaţie cu 
distracţia de care am avut parte la balul de aseară. 

Ducele se încruntă când îi puse o mână pe umăr şi o 
conduse mai departe în seră. 

— Nu este nevoie să te prefaci faţă de mine, spuse el. 
Te-am observat privindu-l pe prinţul moştenitor. 

Kaltain nu trădă nimic şi ridică uimită sprâncenele, 
privindu-l pieziş. 

— Asta am făcut? 

Perrington trecu un deget grosolan peste frunzele unei 
ferigi. Inelul negru de pe deget pulsă, iar drept răspuns un 
fior de durere străpunse capul lui Kaltain. 

— Şi eu l-am observat. Pe fată, mai exact. Este 
enervantă, nu-i aşa? 

— Lady Lillian? Kaltain clipi de data asta, nefiind sigură 
dacă putea răsufla uşurată încă. Ducele nu o observase pe 


ea dorindu-l pe prinţ, ci pe ea observându-i pe Dorian şi 
Lillian dansând împreună toată noaptea. 

— Aşa îşi spune ea, murmură Perrington. 

— Nu acesta este numele ei? întrebă Kaltain fără să 
gândească. 

Ducele se întoarse către ea, cu ochii la fel de negri 
precum inelul. 

— Doar nu crezi că acea fată este o domnişoară de rang 
înalt şi viţă nobilă? 

Inima lui Kaltain se opri. 

— Chiar nu este din nobilime? Atunci Perrington zâmbi, 
iar în cele din urmă îi povesti totul. 

Când Perrington încheie povestea, Kaltain putu doar să 
se holbeze la el. O asasină. Lillian Gordaina era Celaena 
Sardothien, cel mai cunoscut asasin al lumii. lar ea avea 
ghearele înfipte în inima lui Dorian. Dacă Kaltain îşi dorea 
mâna lui Dorian, atunci trebuia să fie mult, mult mai 
inteligentă. Să dezvăluie pur şi simplu cine era Lillian cu 
adevărat ar putea fi de ajuns. Dar la fel de bine ar putea să 
nu fie suficient. Kaltain nu îşi putea permite să rişte. Sera 
era tăcută, de parcă şi-ar fi ţinut răsuflarea. 

— Cum putem permite ca situaţia asta să continue? Cum 
putem permite ca prinţul să se expună unui asemenea 
pericol? Privirea lui Perrington se transformă pentru o 
clipă în ceva dureros şi urât, dar se întâmplă atât de 
repede încât ea de-abia observă din pricina migrenei tot 
mai copleşitoare. Avea nevoie de pipă, avea nevoie să se 
calmeze înainte de a face o criză. 

— Nu putem, spuse Perrington. 

— Dar cum îi putem opri? îi spunem regelui? 

Perrington clătină din cap, punând o mână pe mânerul 
săbiei sale şi medită. Kaltain studie o tufă de trandafiri şi 
îşi trecu unghia lungă peste un ghimpe curbat. 

— Ea este pe cale de a se confrunta cu ultimii Campioni 
rămaşi într-un duel, spuse ducele încet. Iar înainte de duel, 
va bea un toast în cinstea Zeiţei şi zeilor. Nu doar corsetul 
ei prea strâns o lăsă fără răsuflare pe Kaltain, când ducele 


adăugă: Voiam să te rog pe tine să prezinţi toastul - ca o 
reprezentaţie a Zeiţei. Ai putea strecura ceva în paharul ei. 

— Să o ucid eu însămi? Să angajeze pe cineva era una, 
dar să o facă ea însăşi... 

Ducele ridică mâinile în aer. 

— Nu, nu. Dar regele a fost de acord că ar trebui luate 
măsuri drastice, astfel ca Dorian să creadă că a fost un... 
accident. Dacă am putea să îi dăm o doză de omag, nu 
fatală, dar suficientă încât să o facă să îşi piardă controlul, 
i-am oferi lui Cain avantajul de care are nevoie. 

— Cain nu o poate ucide singur? Accidente se întâmplă 
tot timpul în dueluri. Un fior intens şi ascuţit de durere îi 
străpunse capul şi îi răsună în întreg corpul. Poate că ar fi 
mai uşor dacă ar droga-o... 

— Cain crede că poate, dar mie nu îmi place să îmi asum 
riscuri. Perrington îi cuprinse mâinile într-ale sale. Nu vrei 
să îl ajuţi pe Dorian? De îndată ce va fi liber din 
strânsoarea ei... 

„Va fi al meu. Va fi al meu, aşa cum trebuie să fie. “ 

Dar să ucidă pentru asta... „Va fi al meu.“ 

— Atunci îl vom putea aduce pe calea cea bună, nu-i 
aşa? Perrington încheie complotul cu un zâmbet larg care 
îi făcu instinctele să o îndemne la fugă fără să privească 
înapoi. 

Dar tot ce vedea în mintea ei erau un tron şi o coroană. 
Şi prinţul stând lângă ea. 

— Spune-mi ce trebuie să fac, zise Kaltain. 


CAPITOLUL 41 


Ceasul bătu ora zece, iar Celaena, aşezată la măsuţa din 
dormitorul ei, ridică privirea din carte. Ar fi trebuit să 
doarmă până acum sau măcar să încerce să adoarmă. 
Fleetfoot, moţăind în poală, căscă larg. Celaena o mângâie 
între urechi şi trecu o mână peste pagina cărţii. Semnele 
Wyrd se holbau la ea, curbele şi unghiurile lor complexe 
vorbind o limbă pe care ea încă nu începuse să o 
descifreze. Cât timp îi luase Nehemiei să le înveţe? Şi, se 


întrebă ea, cum era în stare puterea lor să funcţioneze 
încă din moment ce magia însăşi era dispărută? 

Nu o văzuse pe Nehemia de la balul din noaptea trecută, 
nu îndrăznise să o abordeze sau să îi spună lui Chaol ceea 
ce aflase. Nehemia nu fusese cinstită cu privire la talentele 
ei lingvistice şi la cât de multe ştia despre semnele Wyrd, 
dar putea avea o mulţime de motive pentru asta. Celaena 
greşise când mersese la bal, greşise când crezuse că 
Nehemia era în stare de asemenea lucruri monstruoase. 
Nehemia era dintre cei buni. Nu ar fi vânat-o pe Celaena, 
nu când fuseseră prietene. /Fuseseră prietene. Celaena 
înghiţi în sec şi întoarse pagina. Inima i se opri. 

Acolo, privind-o, erau simbolurile pe care le văzuse 
lângă cadavre. lar pe margine, scris de cineva în urmă cu 
câteva secole, era explicaţia: Pentru sacrificii către 
riderac: folosind sângele victimei, marcați zona din jurul ei 
corespunzător. Odată ce creatura a fost invocată, aceste 
semne ghidează schimbul: pentru carnea sacrificiului, 
bestia îţi va garanta puterea victimei. 

Celaena făcu eforturi pentru a-şi stăpâni mâinile 
tremurânde în timp ce răsfoi mai departe, căutând ceva 
despre semnele de sub patul său. Când cartea nu îi oferi 
nicio informaţie, se întoarse la vraja de invocare. Un 
riderac - acesta era numele bestiei? Ce era? De unde era 
invocată dacă nu era... 

Porţile Wyrdului. Celaena îşi frecă ochii. Cineva chiar 
folosea semnele Wyrd pentru a deschide un portal şi a 
invoca această creatură. Era imposibil, întrucât magia 
dispăruse, dar textele spuneau că semnele Wyrd existau în 
afara magiei. Dacă puterea lor încă funcţiona? Dar... dar 
Nehemia? Cum putea prietena ei să facă un asemenea 
lucru? De ce avea ea nevoie de puterea Campionilor? Şi 
cum putea ţine totul atât de bine ascuns? 

Şi totuşi Nehemia putea fi cu uşurinţă o actriţă vicleană. 
Şi poate că Celaena îşi dorise un prieten, îşi dorise pe 
cineva la fel de diferit şi de străin locului ca ea. Poate că 
fusese prea disperată şi nu văzuse nimic altceva în afară 
de ceea ce voia să vadă. Celaena trase adânc aer în piept. 


Nehemia iubea Eyliwe - asta era cu siguranţă adevărat -, 
iar Celaena ştia că Nehemia ar fi în stare de orice pentru 
protejarea poporului ei. Doar dacă... 

Sângele îi îngheţă în vine. Doar dacă Nehemia se afla 
aici pentru a declanşa ceva mult mai mare, doar dacă nu 
voia să se asigure că regele nu cruța deloc Eyliwe. Doar 
dacă nu dorea ceea ce puţini aveau curajul să rostească: 
rebeliune. Şi nu rebeliune aşa cum se întâmpla acum, cu 
grupuri de rebeli ascunzându-se în sălbăticie, ci rebeliune 
în sensul de război, în care regate întregi să se răscoale 
împotriva Adarlanului, aşa cum ar fi trebuit să se întâmple 
de la bun început. 

Dar de ce să-i ucidă pe Campioni? De ce să nu ţintească 
spre regalitate? Balul ar fi fost perfect pentru asta. De ce 
să folosească semnele Wyrd? Văzuse apartamentul 
Nehemiei; nu era niciun semn al vreunei bestii stând la 
pândă prin colţuri şi nicăieri în castel unde ar fi putut... 

Ochii Celaenei se ridicară din carte. Blocată de imensa 
comodă cu sertare, tapiseria încă se legăna într-o briză 
fantomatică. Nicăieri în castel nu puteai invoca sau 
ascunde o asemenea creatură, cu excepţia camerelor şi 
coridoarelor nesfârşite de sub el. 

— Nu, spuse ea ridicându-se atât de repede încât 
Fleetfoot apucă doar să sară din calea ei când scaunul se 
răsturnă. Nu, nu era adevărat. Pentru că era Nehemia. 
Pentru că... pentru că... 

Celaena gâfâi împingând dulapul într-o parte, trăgând 
tapiseria de lângă perete. La fel cum se întâmplase în 
urmă cu două luni, o briză umedă se strecură printre 
crăpături, dar nu mirosea deloc a trandafiri. Toate crimele 
se întâmplaseră cu două zile înainte de test. Asta însemna 
că în acea seară sau a doua zi, ceva urma să se întâmple. 
Rideracul, orice ar fi fost el, urma să atace din nou. Iar cu 
semnele pe care le găsise desenate sub patul său... în 
niciun caz Celaena nu avea de gând să aştepte ca el să îşi 
facă apariţia. 

După ce o izgoni pe Fleetfoot din dormitor, Celaena 
acoperi intrarea pasajului cu tapiseria, puse o carte în 


prag pentru a evita să rămână închisă în subteran şi îşi 
dori doar să fi avut o armă adevărată în afară de sfeşnicul 
din mână şi cuțitul improvizat din buzunar. 

Pentru că, dacă Nehemia o minţise în felul acesta şi 
dacă Nehemia era cea care îi ucidea pe Campioni, atunci 
Celaena trebuia să se convingă cu ochii ei. Atunci măcar o 
putea ucide cu mâinile goale. 


Cobori şi cobori, răsuflarea ei încălzind aerul îngheţat. 
Susurul unei ape răsuna de undeva, iar Celaena privi cu 
nerăbdare arcada din mijloc pe măsură ce se apropia de 
răscrucea de drumuri. Nici nu îi mai trecea prin cap să 
evadeze. Care era rostul când era atât de aproape de 
victorie? Dacă va pierde, se va strecura aici înainte de le 
oferi ocazia să o trimită înapoi în Endovier. 

Celaena studie pasajele din stânga şi din dreapta. Cel 
din stânga ducea într-un punct mort. Dar cel din dreapta... 
acela era coridorul pe care îl urmase către mormântul 
Elenei. Acolo zărise numeroase alte pasaje ducând către 
locuri necunoscute. 

Păşi mai aproape de arcadă şi încremeni când văzu 
urme de paşi care coborau în întunericul umed. Praful 
vechi de secole fusese deranjat. Urmele de paşi urcau şi 
coborau. 

Nehemia şi creatura sa probabil că se strecuraseră 
acolo jos, cu câteva etaje sub toţi ceilalţi. Nu murise Verin 
chiar după ce o tachinase pe ea în faţa Nehemiei? Celaena 
strânse mai tare sfeşnicul şi scoase cuțitul improvizat din 
buzunar. 

Pas cu pas, începu să coboare. În curând nu mai putea 
zări vârful scărilor, iar capătul lor nu se apropia deloc. Dar 
apoi şoapte umplură coridorul, târându-se pe pereţi. Îşi 
încetini paşii şi îşi acoperi lumânarea pe măsură ce se 
apropia. Nu era pălăvrăgeala comună a servitorilor, ci mai 
degrabă cineva vorbind repede, aproape fredonând. 

Nu Nehemia. Un bărbat. 

Capătul scărilor se zări dedesubt, sfârşindu-se într-o 
cameră la stânga. O lumină verzuie licărea dintr-acolo pe 


piatra treptelor, care îşi continuau coborârea dincolo de 
camera stranie, în întuneric. Părul de pe mâini i se zburli 
când glasul deveni mai clar. Nu vorbea nicio limbă pe care 
o putea recunoaşte; era guturală şi aspră şi îi zgâria 
urechile, de parcă ar fi supt toată căldura din oasele ei. 
Bărbatul gâfâia în timp ce vorbea, ca şi cum cuvintele i-ar 
fi ars gâtul, iar în cele din urmă tânji după aer. 

Tăcerea căzu. Punând jos lumânarea, Celaena se 
strecură mai aproape de intrarea încăperii şi aruncă o 
privire înăuntru. Uşa de stejar era deschisă, o cheie uriaşă 
zăcând în lacătul ruginit. lar în cămăruţă, îngenunchind 
înaintea unui întuneric atât de negru încât părea pornit să 
devoreze lumea, era Cain. 


CAPITOLUL 42 


Cain. 

Persoana care devenise mai puternică şi mai bună pe 
măsură ce competiţia avansase. Celaena crezuse că asta 
se datora antrenamentului său, dar... era datorită 
semnelor Wyrd şi invocării bestiei pentru a fura puterea 
Campionilor ucişi. 

Îşi trecu o mână pe podeaua dinaintea întunericului, iar 
o lumină verzuie izvori în locul pe unde trecuseră degetele 
lui înainte de a fi atrasă într-un vid. Una din mâinile sale 
sângera. 

Celaena nu îndrăzni să respire când ceva se agită în 
întuneric. Urmă scrijelitul unei gheare în piatră şi un 
sâsâit asemenea unei flăcări stinse. lar apoi, păşind către 
Cain în genunchii care se flexau în direcţia greşită - 
asemenea picioarelor din spate ale unui animal -, apăru 
rideracul. 

Era ceva coborât din coşmarurile zeilor antici. Pielea 
cenuşie şi fără blană îi era întinsă pe capul hidos, gura 
fiind căscată, înarmată cu colţi negri. 

Colţi care îi sfâşiaseră pe Verin şi Xavier şi le mâncaseră 
organele interne; colţi care se hrăniseră cu creierele lor. 
Corpul lui vag uman se aşeză pe partea din dos şi îşi 


întinse braţele lungi din faţă peste podeaua de piatră. 
Piatra tremură sub ghearele sale. Cain îşi înălţă capul şi se 
ridică încet în timp ce creatura îngenunche înaintea lui şi 
îşi plecă ochii negri. Supunere. 

Celaena îşi dădu seama că tremura de-abia când se 
retrase cu un pas pentru a alerga cât mai repede şi mai 
departe posibil. Elena avusese dreptate: era ceva diabolic, 
pur şi simplu. Amuleta pulsă la gâtul ei, de parcă ar fi 
îndemnat-o să fugă. Cu gura uscată, sângele clocotindu-i în 
vene, păşi înapoi. 

Cain se întoarse pentru a o privi, iar capul rideracului 
ţâşni în sus, nările sale adulmecând. Ea încremeni, dar un 
vânt puternic o împinse de la spate, făcând-o să între în 
încăpere. 

— Nu era rândul tău astă-seară, spuse Cain, dar ochii 
Celaenei rămaseră aţintiţi asupra bestiei, care începu să 
gâfâie. Insă această ocazie este mult prea bună pentru a o 
irosi. 

— Cain, fu tot ceea ce putu ea spune. Ochii rideracului... 
nu văzuse niciodată ceva asemenea lor. Nu citi nimic în ei 
în afară de foame, foame nesfârşită şi străveche. Creatura 
nu era din lumea asta. Semnele Wyrd funcționau. Porţile 
erau reale. Scoase cuțitul improvizat din buzunar. Era 
groaznic de mic; cum puteau agrafele de păr să străpungă 
o asemenea creatură? 

Cain se mişcă atât de repede încât Celaena avu timp 
doar să clipească atunci când el ajunse deja în spatele ei, 
cuțitul fiind acum în mâna lui. Nimeni - nimeni uman - nu 
se putea mişca atât de repede; era ca şi cum Cain nu ar fi 
fost nimic mai mult decât umbre şi vânt. 

— Păcat, şopti Cain din pragul uşii, vârând cuțitul ei în 
buzunar. Celaena privi către creatură, apoi către el şi 
înapoi. Nu voi apuca să aflu cum ai ajuns aici în primul 
rând. Degetele lui cuprinseră mânerul uşii. Nu că mi-ar 
păsa. Rămas-bun, Celaena! Uşa se închise. 

Lumina verzuie încă licărea dinspre semnele de pe 
podea - semne pe care Cain le trasase cu propriu sânge - 


iluminând creatura care se holba la ea cu acei ochi 
înfometați. 

— Cain, şopti ea, păşind cu spatele către uşă şi 
încercând mânerul. Il răsuci şi trase de el. Era încuiată. In 
camera asta nu mai era nimic altceva în afară de piatră şi 
praf. Cum îl lăsase să o dezarmeze atât de uşor? Cain. Uşa 
nu se clinti. Cain! strigă ea şi lovi uşa cu pumnul, dureros 
de tare. 

Rideracul păşea înainte şi înapoi pe cele patru picioare 
lungi, ca de păianjen, adulmecând-o, iar Celaena se opri. 
De ce nu o atacase instantaneu? O adulmecă din nou şi 
scrijeli podeaua cu o gheară, atât de adânc încât scoase o 
bucată de piatră din ea. 

O voia vie. Cain îl imobilizase pe Verin în timp ce 
invocase creatura; îi plăcea ca sângele să fie fierbinte. Aşa 
că bestia căuta cea mai uşoară modalitate de a o imobiliza 
şi apoi... 

Celaena nu putea respira. Nu, nu astfel. Nu în camera 
asta, unde nimeni nu o putea găsi, unde Chaol nu ar şti 
niciodată de ce dispăruse şi ar blestema-o pentru 
totdeauna din pricina asta, unde nu va avea niciodată 
ocazia de a-i spune Nehemiei că se înşelase. Iar Elena... 
Elena îi spusese că cineva o voia în mormânt, pentru a 
vedea... pentru a vedea ce? 

Apoi ştiu. 

Răspunsul zăcea în dreapta ei - pasajul din dreapta, 
pasajul care ducea la criptă, câteva etaje mai jos. 

Creatura se aşeză din nou pe picioarele din spate, 
pregătită să sară, iar în acel moment Celaenei îi trecu prin 
cap cel mai nesăbuit şi mai curajos plan pe care îl gândise 
vreodată. Îşi lăsă mantia să cadă pe podea. 

Cu un răget care zgudui castelul, rideracul se repezi 
către mantie. 

Celaena rămase înaintea uşii, privind cum bestia galopa 
spre ea, scântei zburând din ghearele sale la contactul cu 
podeaua. La zece paşi distanţă, creatura sări direct la 
picioarele Celaenei. 


Dar Celaena alerga deja, alerga direct către acei colţi 
negri, neîndurători. Rideracul făcu un salt către ea, iar 
Celaena plonjă peste bestia furioasă. O bubuitură 
asurzitoare răsună în întreaga încăpere când rideracul 
spulberă uşa din lemn. Ea îşi putea doar imagina ce s-ar fi 
ales de picioarele sale. Nu avea timp de gândire. Ateriză şi 
se răsuci, îndreptându-se către locul unde creatura se 
prăbuşise peste uşă şi acum încerca să se scuture de 
rămăşiţele de lemn. 

Celaena goni afară din încăpere şi o luă la stânga, 
zburând pe scări în jos. Se concentră asupra picioarelor, 
îndreptându-se către etajul de dedesubt, luminat de 
lumina lunii ce se strecura afară din criptă. 

Celaena ajunse la capătul scărilor, alergă spre uşa 
mormântului şi se rugă zeilor ale căror nume le uitase, dar 
spera că ei nu o uitaseră pe ea. 

„Cineva a vrut ca eu să vin aici de Samhuinn. Cineva 
ştia că asta avea să se întâmple. Elena a vrut ca eu să văd 
asta, pentru ca eu să pot supravieţui. “ 

Creatura ajunse la capătul scărilor şi o urmări, venind 
atât de aproape încât îi putea simţi duhoarea respirației. 
Uşa mormântului era larg deschisă. Ca şi cum cineva ar fi 
aşteptat... 

„Te rog... te rog...“ 

Prinzându-se de canatul uşii, Celaena se trase în 
mormânt. Câştigă timp preţios când rideracul rată uşa 
criptei. Dură doar un moment să se redreseze, spulberând 
o bucată din uşă intrând. 

Ropotul paşilor ei răsună prin mormânt printre 
sarcofage repezindu-se spre Damaris, sabia regelui de 
demult. 

Rezemată de perete, lama strălucea în lumina lunii - 
metalul încă sclipind după o mie de ani. 

Creatura mârâi, iar Celaena îi auzi răsuflarea şi 
scrâşnetul ghearelor în piatră în momentul în care plonjă 
către ea. Celaena se întinse după sabie, mâna dreaptă 
cuprinzând mânerul rece, şi se întoarse. 


Avu timp doar să îi vadă ochii şi un petic de piele înainte 
de a străpunge chipul creaturii cu Damaris. 

Durerea îi înjunghie braţul când se izbiră de perete 
căzând pe podea, împrăştiind comoara. Sânge negru ce 
mirosea a deşeuri o împroşcă. 

Celaena nu se mişcă, nu cât timp privi în ochii aceia 
negri, aflaţi la câţiva centimetri de ai săi, nu când îşi văzu 
mâna dreaptă prinsă între dinţii negri ai fiarei, sângele ei 
deja pre- lingându-se pe botul rideracului. Ea gâfâi doar, 
strângând în continuare mâna stângă pe mânerul săbiei, 
chiar şi după ce acei ochi înfometați deveniră goi, iar 
trupul se prăvăli peste al ei. 

De-abia când amuleta pulsă din nou, Celaena clipi. Apoi 
totul deveni o serie de paşi, un dans pe care trebuia să îl 
execute perfect, astfel s-ar fi putut prăbuşi chiar acolo, în 
acel mormânt, şi nu s-ar mai fi ridicat niciodată. 

Mai întâi îşi smulse mâna dintre colții bestiei. O ardea 
fără milă. Rănile îi încercuiau degetul mare, iar Celaena se 
ridică în picioare după ce împinse rideracul de deasupra 
sa. Era surprinzător de uşor - de parcă oasele sale ar fi 
fost goale sau ca şi cum pe interior ar fi fost în întregime 
gol. Deşi lumea se înceţoşa, o smulse pe Damaris din 
craniul creaturii. 

Se folosi de cămaşă pentru a curăța sabia lui Gavin şi o 
aşeză, unde îi era locul. De aceea o aduseseră regii în 
mormânt de Samhuinn, nu-i aşa? Pentru a putea vedea 
sabia Damaris şi pentru a-i oferi o cale de a se salva? 

Lăsă creatura în mijlocul mormanului de bijuterii în care 
aterizase. 

Totuşi, Celaena se opri lângă sarcofagul Elenei şi privi 
chipul frumos sculptat în piatră. 

— Mulţumesc, spuse ea cu recunoştinţă. Vederea 
înceţoşându-i-se, părăsi mormântul şi urcă scările 
clătinându-se, strângându-şi mâna însângerată la piept. 

Când în cele din urmă, ajunse în siguranţa 
apartamentului său, Celaena se îndreptă către uşa 
dormitorului şi se rezemă de ea, gâfâind, apoi o descuie. 
Rana nu i se uscase, iar sângele încă i se prelingea pe 


încheietură. Ascultă cum începe să picure pe podea. Ar 
trebui să meargă la baie şi să îşi curețe rana. Palma îi era 
rece precum gheaţa. Ar trebui... 

Picioarele îi cedară, iar Celaena se prăbuşi. Pleoapele îi 
deveniră grele, astfel că închise ochii. De ce inima îi bătea 
atât de încet? 

Deschise ochii pentru a-şi privi mâna. Vederea îi era 
înceţoşată şi tot ce putu descifra era un dezastru în nuanţe 
de roz şi roşu. Gheaţa din palmă îi urcă în braţ şi cobori în 
picioare. 

Auzi un bubuit asurzitor. Un poc-poc-poc, urmat de un 
plânset. Printre gene putea vedea lumina din cameră 
întunecându-se. 

Auzi un strigăt - de femeie - şi mâini calde îi cuprinseră 
chipul. Îi era atât de frig. Cineva lăsase fereastra 
deschisă? 

— Lillian! era Nehemia. O scutură de umeri. Lillian! Ce 
ţi s-a întâmplat? 

Celaena îşi amintea prea puţin din momentele care 
urmară. Braţe puternice o ridicară de pe podea şi o duseră 
grăbite în camera de baie. Nehemia se chinui să o urce pe 
Celaena în cadă, unde o dezbrăcă de haine. Mâna Celaenei 
ardea la atingerea apei, iar ea se smuci, dar prinţesa o ţinu 
cu fermitate, rostind cuvinte într-o limbă pe care asasina 
nu o înţelegea. Lumina din încăpere pâlpâi, iar pielea îi fu 
cuprinsă de furnicături. Celaena îşi zări braţele acoperite 
cu semne turcoaz sclipitoare - semne Wyrd. Nehemia o 
tinu în apă, legănând-o înainte şi-napoi. 

Întunericul o înghiţi. 


CAPITOLUL 43 


Celaena deschise ochii. 

Îi era cald, iar lumina din cameră era aurie. Putea simţi 
mirosul florilor de lotus şi de nucşoară. Scoase un sunet 
plăpând şi clipi, încercând să se ridice din pat. Ce se 
întâmplase? îşi putea aminti doar că urcase scările, apoi 
ascunsese uşa secretă în spatele tapiseriei... 


Celaena tresări şi îşi apucă tunica, căscând ochii în timp 
ce descoperi că, într-un fel, se transformase într-o cămaşă 
de noapte, apoi îşi privi uimită mâna, ridicând-o. Era 
vindecată, complet vindecată. Singurele urme ale rănii 
erau o cicatrice sub formă de semilună între degetul ei 
mare şi arătător şi mici urme de muşcături din pricina 
dinţilor rideracului. Trecu un deget peste fiecare cicatrice 
albă, urmându-le curbele, apoi îşi încleştă degetele pentru 
a se asigura că niciun nerv nu îi fusese afectat. 

Cum era posibil? Ca prin magie cineva o vindecase. Se 
ridică şi observă că nu era singură. 

Nehemia stătea în fotoliul de lângă pat, privind-o. Nici 
urmă de zâmbet pe buzele sale, iar Celaena se foi în timp 
ce zări neîncrederea din ochii tinerei prințese. Fleetfoot 
stătea întinsă la picioarele ei. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Celaena. 

— Asta aşteptam şi eu să te întreb, spuse prinţesa în 
Eyliwe. Gesticula către ea. Dacă nu te-aş fi găsit, ai fi 
murit în câteva minute din pricina acelei muşcături. 

Chiar şi sângele care se scursese pe podea fusese 
curăţat. 

— Mulţumesc, spuse ea, apoi tresări în timp ce privi 
cerul întunecat dincolo de fereastră. Ce zi este? Dacă prin 
absurd trecuseră două zile şi ratase ultimul test... 

— Au trecut doar trei ore. i 

Umerii Celaenei căzură. Nu îl ratase. Incă mai avea ziua 
următoare la dispoziţie pentru antrenament, iar testul o zi 
după. 

— Nu înţeleg. Cum de... 

— Asta nu este important, o întrerupse Nehemia. Vreau 
să ştiu de unde ai căpătat muşcătura aia? Era sânge doar 
în dormitorul tău, nicio urmă pe hol sau oriunde în altă 
parte. 

Celaena îşi încleştă şi descleştă mâna dreaptă, privind 
cicatricile întinzându-se şi contractându-se. Fusese atât de 
aproape de moarte. O privi pe prinţesă, apoi îşi privi din 
nou mâna. Oricare ar fi fost implicarea Nehemiei, nu era 
complicea lui Cain. 


— Eu nu sunt cine pretind că sunt, spuse ea încet, 
incapabilă să îşi privească prietena în ochi. Lillian 
Gordaina nu există. Nehemia nu spuse nimic. Celaena se 
forţă să o privească în ochi. Nehemia o salvase; cum 
îndrăznise să creadă că Nehemia putea fi cea care controla 
bestia? Îi datora măcar adevărul prietenei sale. Numele 
meu este Celaena Sardothien, continuă ea. 

Nehemia rămase cu gura căscată. Încet, clătină din cap. 

— Dar te-au trimis în Endovier. Se presupune că trebuia 
să fii în Endovier cu... ochii Nehemiei se măriră. Vorbeşti 
dialectul Eyliwe al ţăranilor... al celor care sunt sclavi în 
Endovier. Aşa ai învăţat-o. Respirația Celaenei deveni 
puţin greoaie. Buzele Nehemiei tresăriră. Ai fost... ai fost 
în Endovier? Endovier este un lagăr al morţii. Dar... de ce 
nu mi-ai spus? Nu ai încredere în mine? 

— Desigur că am, spuse Celaena. Mai ales că dovedise 
dincolo de orice îndoială că nu avea nicio legătură cu acele 
crime. Mi-a fost ordonat de către rege să nu scot un 
cuvânt despre asta. 

— Un cuvânt despre ce? spuse Nehemia cu duritate, 
reprimându-şi lacrimile. Regele ştie că eşti aici? El îţi dă 
ordine? 

— Sunt aici pentru amuzamentul său. Celaena se ridică 
mai sus pe pernă. Sunt aici pentru că organizează o 
competiţie pentru a-şi alege Campionul. Iar după ce câştig 
- dacă voi câştiga -, urmează să lucrez pentru rege timp 
de patru ani ca lacheu şi asasin. lar apoi voi fi eliberată, 
iar numele îmi va fi curat. 

Nehemia o privea pur şi simplu, blestemând-o cu o 
privire goală. 

— Crezi că eu vreau să fiu aici? strigă Celaena, deşi îi 
făcu inima să tresară. Era fie castelul, fie Endovierul! Nicio 
alegere! îşi puse mâinile pe piept. Înainte de a începe să 
îmi ţii predici despre moralitatea mea sau înainte de a fugi 
şi a te ascunde în spatele gărzilor tale, să ştii doar că nu 
trece o clipă fără să mă întreb cum va fi să ucid pentru el - 
bărbatul care a distrus tot ce am iubit vreodată! 


Nu putea respira suficient de repede, nu în timp ce uşa 
din mintea ei continua să se deschidă şi să se închidă, iar 
imaginile pe care Celaena se forţase să le uite i se 
perindau înaintea ochilor. Îi închise, dorindu-şi întuneric. 
Nehemia rămase tăcută. Feetfoot scheună. În tăcere, 
oameni, locuri, cuvinte răsunară în mintea sa. 

Apoi, paşi. Paşii o aduseră înapoi. Salteaua gemu şi oftă 
în timp ce Nehemia se aşeză. O a doua greutate, mai 
uşoară, o urmă - Fleetfoot. 

Nehemia luă mâna Celaenei în mâna sa caldă şi uscată. 
Celaena deschise ochii, dar privi peretele din partea opusă 
a camerei. 

Nehemia îi strânse mâna. 

— Tu eşti prietena mea dragă, Celaena. M-a durut - mai 
mult decât am crezut că va durea - atunci când lucrurile s- 
au răcit între noi. Să te văd privindu-mă cu atâta 
neîncredere în ochi. Şi nu vreau să te mai văd niciodată 
privindu-mă astfel. Aşa că vreau să îţi dau ţie ceea ce le- 
am dat doar câtorva oameni înainte. Ochii ei negri sclipiră. 
Numele nu sunt importante. Ceea ce este în interiorul tău 
contează. Ştiu prin ce ai trecut în Endovier. Ştiu ce îndură 
acolo oamenii mei, zi după zi. Dar tu nu le-ai permis 
minelor să te împietrească; nu le-ai permis să îţi întunece 
sufletul. 

Prinţesa îi trasă un semn pe mână, degetele sale 
apăsând pe piele. 

— Porţi multe nume, iar eu te voi numi ca atare. Mâna i 
se ridică spre fruntea Celaenei şi desenă un semn invizibil. 
Te numesc Elentya. Sărută fruntea asasinei. Îţi ofer acest 
nume pentru a-l folosi cu onoare, pentru a-l folosi când 
celelalte nume devin prea grele. Te numesc Elentya, 
„Spirit Ce Nu A Putut Fi învins”. 

Celaena fu ţintuită în loc. Putea simţi numele căzând 
asupra ei asemenea unui văl sclipitor. Aceasta era 
dragoste necondiționată. Prieteni asemenea Nehemiei nu 
existau. De ce fusese ea atât de norocoasă încât să 
găsească unul? 


— Haide, spuse vioaie Nehemia. Povesteşte-mi cum ai 
devenit Asasinul Adarlanului şi cum, mai exact, ai sfârşit 
prin a ajunge în acest castel - şi care sunt detaliile aceste 
competiţii absurde. Celaena zâmbi uşor în timp ce 
Fleetfoot îşi legănă coada şi linse braţul Nehemiei. 

li salvase viaţa - cumva. Răspunsuri pentru asta vor veni 
mai târziu. Aşa că Celaena vorbi. 


În dimineaţa următoare, Celaena păşea alături de Chaol, 
privirea căzându-i pe podeaua de marmură a coridorului. 
Soarele radia din zăpada din grădină, făcând lumina din 
hol aproape orbitoare. li povestise Nehemiei aproape totul. 
Erau câteva lucruri pe care nu le-ar fi spus nimănui 
niciodată şi nu îl menţionase nici pe Cain sau creatura. 
Nehemia nu o întrebase ce o muşcase de mână, dar 
rămăsese cu ea, se ghemuise în pat sporovăind şi vorbind 
întreaga noapte. Celaena, nefiind sigură dacă va mai putea 
dormi acum că ştia ce putea face Cain, fusese 
recunoscătoare pentru compania prinţesei. Îşi strânse mai 
tare pelerina în jurul corpului. Dimineaţa era nefiresc de 
friguroasă. 

— Eşti tăcută astăzi. Chaol îşi menţinu privirea înainte. 
Tu şi Dorian v-aţi certat? 

Dorian. Trecuse pe la apartamentul ei noaptea trecută, 
dar Nehemia îl alungase înainte de a apuca să între în 
dormitor. 

— Nu. Nu l-am văzut de ieri-dimineaţă. 

După întâmplările nopţii trecute, ieri-dimineaţă părea să 
fi fost acum o săptămână. 

— "Ţi-a plăcut să dansezi cu el la bal? 

Oare cuvintele lui erau puţin aspre? Celaena se întoarse 
către el la o cotitură, îndreptându-se către o cameră 
privată de antrenament. 

— Ai plecat destul de devreme. Aş fi crezut că ai fi vrut 
să mă supraveghezi întreaga noapte. 

— Nu mai ai nevoie de mine să te supraveghez. 

— Nu am avut nevoie de tine nici la început. 

El ridică din umeri. 


— Acum ştiu că nu pleci nicăieri. 

Afară un vânt urlător spulberă o rafală de zăpadă, 
trimițând un val sclipitor în aer. 

— Aş putea pleca înapoi în Endovier. 

— Nu vei pleca. 

— De unde ştii asta? 

— Pur şi simplu ştiu. 

— Da, asta îmi dă multă încredere. 

El chicoti, înaintând către ringul de scrimă. 

— Sunt surprins că animalul tău nu a alergat după tine, 
după cum scâncea. 

— Dacă ai avea un animal de companie, nu ai râde de 
mine. 

— Nu am avut niciodată unul; nu mi-am dorit niciodată 
unul. 

— Asta este probabil o binecuvântare pentru orice câine 
ar fi ajuns să fie companionul tău. 

El o împunse cu cotul. Ea rânji şi îl înghionti înapoi. Îşi 
dorea să îi poată spune despre Cain. Işi dorise să îi spună 
din prima clipă când îl văzuse înaintea uşii sale în acea 
dimineaţă. Îşi dorea să îi spună totul. 

Dar el nu putea afla. Pentru că ea, îşi dăduse seama 
noaptea trecută, dacă îi spunea despre Cain şi despre 
creatura pe care o eliberase, atunci va cere să vadă 
cadavrul creaturii. Iar asta însemna să îl ducă în pasajul 
secret. În timp ce avea suficientă încredere în ea încât să o 
lase singură cu Dorian, să ştie că ea avea acces la o rută 
de scăpare nepăzită era un test la care încă nu era 
pregătită să îl supună pe Chaol. 

„Pe lângă asta, am omorât-o. S-a terminat. Răul 
misterios al Elenei fusese distrus. Acum îl voi învinge pe 
Cain în duel şi nimeni nu trebuie să afle nimic. “ 

Chaol se opri înaintea uşii nemarcate a sălii lor de 
antrenament şi se întoarse pentru a o confrunta. 

— Te voi întreba asta o singură dată, apoi nu te voi mai 
întreba, spuse el privind-o atât de intens încât Celaena îşi 
mută greutatea de pe un picior pe altul. Ştii în ce te bagi 
cu Dorian? 


Celaena râse stingher. 

— Îmi dai sfaturi romantice? Şi este pentru binele meu 
sau al lui Dorian? 

— Al amândurora. 

— Nu mi-am dat seama că îţi păsa atât de mult de mine 
încât să te deranjezi. Sau chiar să observi. 

Făcând cinste reputației sale, Chaol nu muşcă momeala. 

În schimb, descuie uşa. 

— Doar aminteşte-ţi să îţi foloseşti creierul, bine? spuse 
el peste umăr şi intră în sală. 


O oră mai târziu, transpirând şi încă gâfâind din pricina 
antrenamentului de scrimă, Celaena îşi şterse fruntea cu 
mâneca în timp ce se îndreptau înapoi spre apartamentul 
său. 

— Zilele trecute te-am văzut citind Elric şi Emide, spuse 
el. Credeam că urăşti poezia. 

— Este diferită. Celaena îşi legănă braţele. Poezia epică 
nu este plictisitoare sau pretențioasă. 

— Serios? un zâmbet strâmb apăru pe buzele lui Chaol. 
Un poem despre bătălii şi dragoste fără limite nu este 
pretenţios? Ea îl lovi jucăuşă cu pumnul în umăr, iar el 
râse. Plăcut surprinsă şi încântată de râsul său, Celaena 
chicoti. Dar după colţ, coridorul se umplu de gărzi şi îl 
zări. 

Regele Adarlanului. 


CAPITOLUL 44 

Regele. Inima Celaenei scânci şi se ascunse în fundul 
pieptului. Fiecare dintre micile cicatrici de pe mâna sa 
pulsa. El înainta către ei, silueta sa monstruoasă umplând 
coridorul mult prea îngust, iar ochii li se întâlniră. Ea 
îngheţă şi clocoti în acelaşi timp. Chaol se opri şi făcu o 
plecăciune joasă. 

Încet, nedorindu-şi încă să atârne de ştreang, Celaena 
făcu şi ea o plecăciune. El o privi cu ochi de oţel. Părul de 
pe braţe i se ridică. Îl putea simţi studiind-o, căutând ceva 
în interiorul ei. El ştia că ceva nu era în regulă, că ceva se 


schimbase în castelul său - ceva ce avea legătură cu ea. 
Celaena şi Chaol făcură reverenţa şi păşiră în lateral. 

Regele întoarse capul pentru a o studia plecând pe 
lângă ei. Oare putea vedea dincolo de pielea şi carnea ei? 
Ştia că monstrul de Cain avea abilitatea de a deschide 
portaluri, portaluri reale către alte lumi? Ştia că, deşi 
interzisese magia, semnele Wyrd încă aveau o putere 
proprie? Putere pe care regele o putea folosi dacă ar 
învăţa să invoce demoni precum rideracul... 

Era o întunecime în ochii lui care se simţea rece şi 
străină, asemenea spaţiilor dintre stele. Putea un singur 
om distruge o lume întreagă? Ambiţia lui era atât de 
obsesivă? Celaena putea auzi zarva războiului. Regele îşi 
luă privirea de pe figura ei şi se îndepărtă. 

Era ceva periculos în legătură cu el. Asemenea unui aer 
de moarte pe care îl simţise când stătuse înaintea acelui 
vid întunecat invocat de către Cain. Era duhoarea unei alte 
lumi, o lume moartă. Care era scopul Elenei în a-i cere să 
se apropie de el? 

Celaena reuşi pas cu pas să se îndepărteze de rege. 
Ochii ei erau distanţi şi absenţi şi deşi nu privi către Chaol, 
îl simţi studiindu-i chipul. Din fericire, căpitanul nu scoase 
niciun cuvânt. Era bine să aibă pe cineva care înţelegea. 

De asemenea, Chaol nu spuse nimic când ea veni mai 
aproape de el pentru restul plimbării. 


Chaol se plimba prin camera lui, timpul său cu Celaena 
încheindu-se până la antrenamentul ei cu ceilalţi Campioni 
în acea după-amiază. După prânz, el se întorsese în 
apartamentul său pentru a citi raportul care detalia 
călătoria regelui. lar în ultimele zece minute citise 
documentul de trei ori. Mototoli hârtia în pumn. De ce 
sosise regele singur? Şi, mai important, cum muriseră toţi 
cei din escorta sa de călătorie? Regele menţionase Munţii 
Colț Alb, dar... De ce erau toţi morţi? 

Regele făcuse o aluzie vagă la un incident conform 
căruia rebelii le otrăviseră rezervele de mâncare, dar 
detaliile erau suficient de misterioase încât să sugereze că 


adevărul era îngropat în altă parte. Poate că nu explicase 
în detaliu ce se petrecuse pentru că i-ar supăra pe supuşii 
săi. Dar Chaol era Căpitanul Gărzii sale. Dacă regele nu 
avea încredere în el... 

Ceasul bătu ora, iar umerii lui Chaol se relaxară. Biata 
Celaena. Oare ea ştia că arătase ca un animal speriat când 
apăruse regele? Aproape că îşi dorise să o mângâie pe 
spate. lar efectul pe care regele îl avusese asupra ei 
durase mult timp după întâlnirea lor de pe coridor; fusese 
distantă în timpul prânzului. 

Acum era incredibilă; atât de rapidă încât el însuşi avea 
dificultăţi în a ţine pasul cu ea. Putea escalada un zid cu 
uşurinţă şi o demonstrase căţărându-se până în balconul 
dormitorului ei cu mâinile goale. Îl irita, mai ales când îşi 
amintea că ea avea doar optsprezece ani. Chaol se întrebă 
dacă aşa fusese ea înainte de Endovier. Nu ezita niciodată 
când se duelau, dar părea să se scufunde undeva departe 
în sinea ei, într-un loc calm şi răcoros, dar furios şi 
fierbinte. Putea ucide pe oricine, inclusiv pe Cain, în 
câteva secunde. 

Dar, dacă devenea Campion, o puteau lăsa încă o dată în 
libertate prin Erilea? li devenise dragă, dar Chaol nu ştia 
dacă ar mai putea dormi noaptea ştiind că îl reantrenase şi 
eliberase pe cel mai temut asasin al lumii. Dacă învingea 
totuşi ea ar rămâne la castel timp de patru ani. 

Oare ce crezuse regele când îi văzuse împreună, 
râzând? Cu siguranţă, nu acesta fusese motivul său pentru 
a-i ascunde ce se întâmplase cu oamenii din escortă. Nu, 
regele nu s-ar deranja să bage de seamă astfel de lucruri, 
în special dacă Celaena avea să fie în curând Campionul 
său. 


Chaol îşi frecă umărul. Ea păruse atât de mică atunci 
când îl văzuse pe rege. 

Incă de când se întorsese din călătorie, regele nu păruse 
diferit şi se purta cu Chaol la fel de grosolan ca 
întotdeauna. Dar dispariţia sa bruscă, apoi reîntoarcerea 
fără nici un singur suflet... Se întâmpla ceva, iar regele 


făcuse această călătorie pentru a pune lucrurile în 
mişcare. Celaena o ştia cumva şi ea. 

Căpitanul Gărzii se rezemă de perete, privind spre 
tavan. Nu ar trebui să se amestece în treburile regelui. 
Chiar acum, trebuia să se concentreze pe rezolvarea 
crimelor Campionilor şi să se asigure că Celaena avea să 
câştige. Nici măcar nu mai era vorba despre mândria lui 
Dorian; Celaena nu ar supravieţui încă un an în Endovier. 

Chaol zâmbi uşor. Asasina cauzase deja destule 
probleme în lunile de când se afla la castel. El îşi putea 
imagina doar ce s-ar putea întâmpla în următorii patru ani. 


CAPITOLUL 45 


Celaena gâfâi în timp ce ea şi Nox coborâră săbiile, 
Maestrul Armelor strigându-le celor cinci Campioni să bea 
apă. A doua zi urma să aibă loc ultimul lor test înainte de 
duelul final. Celaena menţinu distanţa când Cain se 
îndreptă către urciorul cu apă de pe masa de lângă 
peretele opus, supraveghindu-i fiecare mişcare. li studie 
muşchii, înălţimea, gabaritul - toate fiind puteri furate de 
la Campionii ucişi. Studie inelul negru de pe degetul său. 
Cumva avea vreo legătură cu abilităţile lui oribile? Nici 
măcar nu păruse atât de surprins să o vadă în viaţă când 
intrase în sala de antrenament. Îi aruncă un zâmbet 
subţire, viclean şi îşi luă sabia de antrenament. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Nox păşind lângă ea. 
Cain, Mormânt şi Renault vorbeau între ei. Ai fost puţin 
cam dezechilibrată. 

Cum învățase Cain să invoce acea creatură şi ce era 
întunecimea aceea din care apăruse? Oare chiar făcea asta 
doar pentru a câştiga competiţia? 

— Sau, continuă Nox, te macină alte gânduri? 

Celaena îl alungă pe Cain din mintea sa. 

— Poftim? 

Nox rânji. 

— Se pare că te bucurai foarte mult de atenţia prinţului 
moştenitor la bal. 


— Vezi-ţi de treaba ta! se răsti ea. 

Nox ridică mâinile în aer. 

— Nu am vrut să fiu indiscret. 

Celaena merse la urciorul cu apă, fără să-i spună vreun 
cuvânt lui Nox în timp ce îşi turnă un pahar şi nu se 
sinchisi să îi ofere şi lui unul. El se aplecă spre ea când 
puse jos urciorul. 

— Acele cicatrici pe mâna ta sunt noi. 

Ea băgă mâna în buzunar, ochii sclipindu-i. 

— Vezi-ţi de treaba ta! repetă ea. Dădu să plece, dar 
Nox o prinse de braţ. 

— Noaptea trecută mi-ai spus să stau în camera mea. lar 
acele cicatrici seamănă cu nişte muşcături. Se spune că 
Verin şi Xavier au fost ucişi de animale. Ochii lui cenuşii se 
mijiră. Tu ştii ceva. 

Celaena privi peste umăr către Cain, care glumea cu 
Mormânt de parcă nu ar fi fost un psihopat invocator de 
demoni. 

— Au mai rămas doar cinci dintre noi. Patru ajung la 
dueluri, iar testul este mâine. Orice li s-a întâmplat lui 
Verin şi Xavier nu a fost un accident, nu când morţile lor 
au avut loc la două zile înaintea testelor. Celaena îşi 
smulse mâna din strânsoarea lui. Ai grijă, sâsâi ea. 

— Spune-mi ce ştii. 

Ea nu putea, nu fără să pară nebună. 

— Dacă ai fi inteligent, ai fugi din castelul ăsta. 

— De ce? Nox îi aruncă o privire lui Cain. Ce îmi 
ascunzi? 

Brullo bău apa şi merse să îşi ia sabia. Ea nu avea prea 
mult timp înainte ca Maestrul Armelor să ordone reluarea 
antrenamentului. 

— Îţi spun doar că, dacă nu aş avea altă opţiune decât 
aceea de a mă afla aici, dacă nu aş avea de ales între asta 
şi moarte, acum aş fi dincolo de Erilea, neprivind înapoi. 

Nox îşi frecă gâtul. 

— Nu am înţeles un cuvânt din tot ceea ce mi-ai spus. 
De ce nu ai de ales? Ştiu că lucrurile stau prost cu tatăl 
tău, dar sunt sigur că el nu ar... Celaena îl făcu să tacă, 


aruncându-i o privire ageră. lar tu nu eşti o hoaţă de 
bijuterii, nu-i aşa? Ea încuviinţă din cap. Nox privi din nou 
către Cain. Cain ştie şi el. De aceea încearcă mereu să te 
enerveze, ca să te facă să te dai de gol. 

Ea încuviinţă. Ce diferenţă era dacă ştia şi Nox? Acum 
avea lucruri mult mai importante pe cap. Cum ar fi 
supraviețuirea până la dueluri. Sau să îl oprească pe Cain. 

— Dar cine eşti? întrebă Nox. Celaena îşi muşcă buza. Ai 
spus că tatăl tău te-a mutat în Endovier, asta ştiu că este 
adevărat. Prinţul a mers acolo după tine - există dovezi ale 
călătoriei sale. Chiar în timp ce o spuse, ochii i se 
îndreptară spre spatele Celaenei. Ea putea aproape vedea 
revelaţiile în timp ce înfloreau în mintea lui. Şi... tu nu ai 
fost în oraşul Endovier. Tu ai fost în Endovier. În ocnele de 
sare. Asta explică de ce erai atât de dureros de slabă când 
te-am văzut prima oară. 

Brullo bătu din palme. 

— Haideţi cu toţii! Exersaţi! 

Nox şi Calaena rămaseră lângă masă. El avea ochii larg 
deschişi. 

— Ai fost sclavă în Endovier? Ea nu putea forma 
cuvintele pentru a-i confirma. Nox era mult prea inteligent 
pentru binele lui. Dar eşti doar o femeie - ce ai făcut... 
Privirea îi căzu asupra lui Chaol şi gărzilor care stăteau 
lângă el. Ţi- am mai auzit numele înainte? Aş fi auzit când 
ai fost trimisă în Endovier? 

— Da. Toată lumea a auzit despre condamnarea mea, 
şopti ea şi îl privi răsfoind printre fiecare dintre numele pe 
care le auzise vreodată asociate cu lagărul, apoi puse 
piesele puzzle-ului laolaltă. Făcu un pas înapoi. 

— Eşti o fată? 

— Surprinzător, ştiu. Toată lumea crede că sunt mai în 
vârstă. 

Nox îşi trecu o mână prin părul negru. 

— Şi poţi fie să devii Campionul Regelui, fie să te întorci 
în Endovier? 

— De aceea nu pot pleca. Brullo strigă spre ei să îşi reia 
antrenamentul. Şi de aceea îţi spun să pleci din castel cât 


încă mai poţi. Îşi scoase mâna din buzunar şi i-o arătă. Am 
căpătat asta de la o creatură. Nici măcar nu ţi-o pot 
descrie, nu m-ai crede dacă aş face-o. Dar acum suntem 
cinci şi, cum testul este mâine, asta înseamnă că suntem în 
pericol încă o noapte. 

— Nu înţeleg nimic din toate astea, spuse Nox, încă 
menţinând distanţa faţă de ea. 

— Nu trebuie. Dar tu nu te întorci la închisoare dacă dai 
greş şi nu tu vei fi Campionul chiar dacă ajungi la dueluri. 
Aşa că trebuie să pleci. 

— Vreau să ştiu ce ucide Campionii! 

Celaena îşi reprimă un fior în timp ce îşi aminti colții şi 
duhoarea creaturii. 

— Nu, spuse ea, neputând să îşi ascundă teama din glas. 
Nu vrei. Trebuie doar să ai încredere în mine şi să crezi că 
nu încerc să te elimin din competiţie păcălindu-te. 

Orice ar fi citit în expresia ei, îi făcu umerii să cadă. 

— În tot acest timp am crezut că eşti doar o fată drăguță 
din Bellhaven care fura bijuterii pentru a atrage atenţia 
tatălui ei. De unde să ştiu că fata blondă este Regina Lumii 
de Dincolo. Nox zâmbi cu tristeţe. Îţi mulţumesc că m-ai 
avertizat. Ai fi putut alege să nu-mi spui nimic. 

— Tu ai fost singurul care s-a sinchisit să mă ia în serios, 
spuse ea zâmbind cu o căldură sinceră. Sunt surprinsă că 
nu mă crezi nici acum. 

Brullo strigă la ei, iar cei doi porniră pentru a se reuni 
cu grupul. Privirea dură a lui Chaol era aţintită asupra lor. 
Celaena ştiu că avea să fie interogată despre conversaţia 
lor mai târziu. 

— Fă-mi o favoare, Celaena, rosti Nox. Auzul numelui 
său o făcu să tresară. El îşi aduse gura aproape de urechea 
ei. Distruge-l pe Cain, şopti el cu un zâmbet diabolic. 
Celaena îi răspunse la zâmbet şi încuviinţă. 

Nox plecă devreme în acea seară, strecurându-se din 
castel fără a spune cuiva un cuvânt. 


Ceasul bătu ora cinci, iar Kaltain se împotrivi dorinţei de 
a-şi freca ochii în timp ce opiul se prelingea prin fiecare 


por al corpului ei. În lumina apusului coridoarele castelului 
erau inundate de roşu şi portocaliu, şi auriu, culorile 
îmbinându-se. Perrington o rugase să i se alăture la masa 
lui în timpul cinei din Salonul Mare, iar în mod obişnuit ea 
nu ar fi îndrăznit să fumeze înainte de o cină publică, dar 
durerea de cap care o sâcâise întreaga după-amiază nu se 
domolise. 

Coridorul părea să înainteze spre eternitate. Kaltain îi 
ignoră pe curteni şi servitorii care treceau, concentrându- 
şi privirea pe apusul soarelui. Cineva se apropia din partea 
opusă, o pată de negru pe fundalul luminat de auriu şi 
portocaliu. Umbre păreau să emane din el, învăluind zidul 
de piatră şi ferestrele asemenea cernelei vărsate. 

Ea încercă să înghită în timp ce se apropie de el, dar 
descoperi că limba îi era grea şi uscată precum hârtia. 

Fiecare pas îl aducea mai aproape - îl făcea mai mare şi 
mai înalt -, iar bătăile inimii sale îi răsunau în urechi. 
Poate că de data asta fumase prea mult opiu. Printre 
bubuielile din capul şi inima sa, fâlfâitul unor aripi umplu 
aerul. 

— Milady, spuse Cain plecându-şi capul în timp ce trecu 
pe lângă ea. A 

Kaltain nu spuse nimic. Îşi încleştă palmele umede şi îşi 
continuă drumul către Salonul Mare. Dură o vreme până 
ce sunetul aripilor se stinse, dar, până ce ajunse la masa 
ducelui, uitase deja tot. 


După cina din acea seară, Celaena stătea lângă tabla de 
şah, în faţa lui Dorian. Sărutul de după balul din urmă cu 
două zile nu fusese atât de rău. Drăguţ, de fapt, dacă 
trebuia să fie sinceră. Desigur, el se întorsese astă-seară şi 
până acum nu menţionase nimic despre cicatricile 
proaspete de pe mâna sa sau despre sărut. lar ea nu i-ar 
spune niciodată, nici într-un milion de ani, despre riderac. 
Ea ar putea simţi ceva pentru el, dar, dacă el i-ar fi spus 
tatălui său despre puterea semnelor şi porţilor Wyrd... 
Sângele îi îngheţă în vine la acest gând. 


Dar, privindu-i chipul luminat de focul din şemineu, nu 
putea descoperi nicio asemănare cu tatăl său. Nu, vedea 
doar blândeţea şi inteligenţa sa. Poate că era un băiat 
arogant, dar... Celaena o scărpină pe Fleetfoot cu degetele 
de la picioare. Se aştepta ca el să stea deoparte, să treacă 
la altă femeie acum că îi simţise gustul. 

El îşi mută Marea Preoteasă, iar Celaena râse. 

— Chiar vrei să faci mutarea asta? întrebă ea. Chipul lui 
se contorsionă confuz, iar ea îşi luă pionul, mutându-l pe 
diagonală şi dărâmând cu uşurinţă piesa. 

— La naiba! strigă el, iar ea chicoti. 

— Poftim. Celaena îi înmână piesa. Ia-o şi încearcă altă 
mutare. 

— Nu. Voi juca ca un bărbat şi îmi voi accepta 
înfrângerile! 

Râseră, dar în curând tăcerea căzu asupra lor. Un 
zâmbet jucăuş încă stăruia pe buzele Celaenei, iar el se 
întinse către mâna ei. Îşi aşeză uşor palma peste a ei, 
degetele sale împreunându-se cu ale Celaenei. Mâna lui 
era aspră, dar fermă. Mâinile lor împreunate se odihneau 
acum pe marginea mesei. 

— Am nevoie de ambele mâini pentru a juca şah, spuse 
ea, întrebându-se dacă era posibil ca inima să îi explodeze. 
Fleetfoot se ofensă şi fugi de lângă ei, probabil pentru a se 
ascunde sub pat. 

— Cred că ai nevoie doar de una. Dorian mută o piesă 
spre marginea tablei. Vezi? 

Celaena îşi muşcă buza. Totuşi, nu îşi retrase mâna 
dintr-a lui. 

— Ai de gând să mă săruţi din nou? 

— Mi-ar plăcea. Ea nu se putu mişca în timp ce el se 
aplecă spre ea, mai aproape şi mai aproape, masa gemând 
sub greutatea sa, buzele lui ajungând la un milimetru de 
ale sale. 

— M-am întâlnit cu tatăl tău astăzi, pe coridor, zise ea 
grăbită. 

Dorian se aşeză uşor înapoi în fotoliu. 


— Şi? 


— Şi a fost în regulă, minţi ea. 

Dorian miji ochii. Îi ridică bărbia cu un deget. 

— Nu ai spus asta pentru a evita inevitabilul, nu-i aşa? 

Nu, o spusese doar pentru a continua să vorbească, 
pentru a-l ţine lângă ea cât de mult putea, astfel încât să 
nu fie nevoită să petreacă noaptea singură, cu 
ameninţarea lui Cain plutind asupra sa. Cine era mai bun 
decât fiul regelui pentru a-i ţine companie în orele 
întunecate ale nopţii? Cain nu ar îndrăzni să îl rănească. 

Dar toată situaţia asta... tot ceea ce se întâmplase cu 
ridera- cul însemna că tot ceea ce citise în cărţile acelea 
era adevărat. Dacă monstrul de Cain putea invoca orice - 
precum morţii? Mulţi oameni îşi pierduseră averile când 
magia dispăruse. Chiar şi regele însăşi ar putea fi intrigat 
de acest fel de putere. 

— Tremuri, spuse Dorian. Chiar tremura. Ca o idioată, 
ea tremura. Eşti în regulă? El se ridică de la masă şi veni 
lângă ea. 

Nu îi putea spune; nu, el nu trebuia să afle niciodată. La 
fel cum nu trebuia să afle că, atunci când verificase sub 
pat înainte de cină, erau semne proaspete trasate cu cretă 
pe care ea le curăţase. Cain ştia că ea descoperise modul 
în care el elimina competiţia. Poate că o va vâna astă-seară 
sau poate nu - nu avea nici cea mai vagă idee. Dar va 
dormi puţin în această seară sau până când Cain va zăcea 
străpuns de vârful săbiei sale. 

— Sunt bine, spuse ea, deşi glasul îi era puţin mai mult 
decât o şoaptă. Dar, dacă el continua să întrebe, se va 
simţi obligată să îi spună. 

— Eşti sigură că te simţi... începu el, dar ea se năpusti 
înainte şi îl sărută. 

Aproape că îl dărâmă pe podea. Dar el rezemă un braţ 
de spătarul fotoliului şi îşi menţinu echilibrul în timp ce 
braţul celălalt cuprinse mijlocul Celaenei. Ea permise 
atingerii şi gustului său să o umple. îl sărută, sperând să 
fure puţin din aerul său. Degetele i se înlănţuiră în părul 
lui, iar în timp ce el o săruta cu violenţă, ea lăsă totul să 
dispară. 


Ceasul bătu ora trei. Celaena stătea în pat, cu genunchii 
strânşi la piept. După ore de sărutări şi discuţii şi iar 
sărutări pe patul său, Dorian plecase cu câteva minute 
înainte. Fusese tentată să îi ceară să rămână, ar fi fost un 
lucru inteligent să îi ceară să rămână, dar gândul că 
Dorian ar putea fi acolo când Cain sau rideracul ar veni 
după ea, sau că Dorian ar putea fi rănit o făcu să îl lase să 
plece. 

Prea obosită pentru a citi, dar prea trează pentru a 
dormi, Celaena privea focul care trosnea în şemineu. 
Fiecare sunet sau pas o făcea să tresară. Reuşise să 
sustragă câteva ace din setul de cusut al Philippei când 
aceasta nu fusese atentă. Dar un cuţit improvizat, o carte 
grea şi un sfeşnic nu ar fi apărat-o împotriva a ceea ce 
putea să invoce Cain. 

Nu ar fi trebuit să o laşi pe Damaris în mormânt. Să 
meargă din nou acolo jos nu era o opţiune, nu atâta timp 
cât Cain trăia. Celaena îşi îmbrăţişă genunchii, tremurând 
în timp ce îşi aminti întunericul din care ieşise bestia. 

Cain trebuia să fi învăţat despre semnele Wyrd în Munţii 
Colt Alb - care delimitau frontiera dintre Adarlan şi 
Pustiurile de Vest. Se spunea că răul încă se ridica din 
ruinele Regatului Vrăjitoarei şi că bătrâna femeie cu dinţii 
de oţel încă bântuia drumurile pustii şi trecătorile din 
munte. 

Părul de pe braţe i se ridică, iar ea apucă o pătură 
îmblănită de pe pat pentru a se acoperi cu ea. Dacă ar 
putea să rămână în viaţă până la dueluri, l-ar putea învinge 
pe Cain şi totul s-ar sfârşi. Apoi ar putea dormi din nou 
fără teamă - doar dacă Elena nu avea gânduri mai mari 
pentru ea. 

Celaena îşi odihni obrazul pe genunchi, ascultând 
ticăitul ceasului în noapte. 


Copite tunătoare izbeau pământul îngheţat, mai repede 
şi mai repede în timp ce călăreţul biciuia calul. Zăpada şi 


nămolul formau un strat gros pe pământ, iar fulgi tăioşi 
brăzdau cerul nopţii. 

Celaena alerga mai încet decât puteau picioarele sale 
tinere. Totul o durea. Copacii îi sfâşiaseră rochia şi o 
trăseseră de păr; piatra îi crestase tălpile. Hoinări prin 
pădure, respirând atât de greu încât nu îşi putea aduna 
aerul din plămâni pentru a striga după ajutor. Trebuia să 
ajungă la pod. Forma aceea nu putea trece podul. 

În urma ei, o sabie scrâşni în timp ce fu scoasă din 
teacă. 

Ea căzu, prăbuşindu-se în nămol şi pietriş. Sunetul 
demonului apropiindu-se umplu aerul în timp ce ea se 
lupta din răsputeri să se ridice. Dar nămolul o ţintui în loc, 
iar ea nu mai putea fugi. 

Intinzându-se către un tufiş, mâinile sângerându-i, cu 
calul acum aproape în spatele său, ea... 


Celaena gâfâi şi se trezi. Îşi duse o mână la inimă. 
Fusese un vis. 

Lemnele arseseră până deveniseră cenuşă; o lumină 
rece şi gri se strecura printre draperii. Totul fusese un 
coşmar. N 

Probabil că aţipise la un moment dat în timpul nopţii. Îşi 
strânse amuleta în palmă, trecând degetul mare peste 
piatra prețioasă din mijloc. 

„Cât de protectoare ai fost în noaptea aceea când 
chestia aceea m-a atacat. 

Incruntându-se, aranjă cu blândeţe păturile în jurul 
căţeluşei şi îi mângâie capul pentru un moment. Zorii erau 
aproape. Trecuse de noaptea asta. 

Oftând, Celaena se întinse înapoi în pat şi închise ochii. 

Câteva ore mai târziu, când vestea evadării lui Nox se 
răspândi, Celaena fu anunţată că ultimul test fusese 
anulat. Urma să se dueleze împotriva lui Mormânt, 
Renault şi Cain în ziua următoare. 

Mâine... apoi libertatea ei va fi decisă. 


CAPITOLUL 46 


Pădurea încă era tăcută şi îngheţată în jurul lui Dorian, 
iar zăpada se scutura în grămezi mari din copaci când 
trecea pe lângă ei. Ochii lui alergau printre ramuri şi 
tufişuri. Simţise nevoia să iasă la vânătoare doar pentru a 
lăsa aerul îngheţat să îl biciuie. 

li vedea chipul de fiecare dată când închidea ochii. Ea îi 
bântuia gândurile, îl făcea să îşi dorească să facă lucruri 
măreţe şi minunate în numele ei, să fie un bărbat care 
merita să poarte o coroană. N 

Dar Celaena... el nu ştia ce simțea ea. Il sărutase - cu 
dorință arzătoare, chiar -, dar femeile pe care le iubise în 
trecut fuseseră toate doritoare. Il priveau cu adoraţie, în 
timp ce ea îl privea asemenea unei pisici care urmăreşte 
un şoarece. Dorian se îndreptă de spate, simțind o mişcare 
în apropiere. Un cerb stătea la zece metri depărtare, 
hrănindu-se cu scoarță de copac. Dorian îşi opri calul şi 
scoase o săgeată din tolbă. Dar slăbi arcul. 

Ea urma să se dueleze a doua zi. 

Dacă era rănită... Nu, îşi putea purta singură de grijă; 
era puternică şi inteligentă, şi rapidă. Mersese prea 
departe; nu ar fi trebuit să o sărute. Pentru că acum, 
indiferent de cum şi-ar fi imaginat odată că arăta viitorul 
lui sau cu cine crezuse că şi-l va petrece, nu-şi putea 
imagina că ar putea fi cu altcineva, că ar putea dori pe 
altcineva. 

Zăpada începu să cadă. Dorian privi cerul cenuşiu şi 
călări mai departe prin parcul pustiu de jocuri. 


Celaena stătea înaintea uşilor balconului, privind în jos 
către  Rifthold. Acoperişurile erau încă acoperite de 
zăpadă, iar lumini licăreau în fiecare casă. Poate că 
peisajul era minunat, dar ea ştia ce corupţie şi mizerie 
sălăşluiau în el. Şi ce monstruozitate domnea peste întreg 
ţinutul. Spera că Nox ajunsese departe, foarte departe. Le 
spusese gărzilor sale că nu va primi niciun vizitator în 
aceea noapte şi să nu le permită nici măcar lui Dorian ori 
lui Chaol să între. Cineva ciocănise, o dată, dar ea nu 


răspunsese, iar oricine ar fi fost plecase fără să mai 
încerce. Îşi aşeză mâna pe geamul uşilor, savurând 
înţepătura sa îngheţată. Ceasul bătu douăsprezece. 

Mâine - sau era deja azi? — îl va confrunta pe Cain. 
Niciodată nu se duelase cu el la antrenamente. Ceilalţi 
Campioni fuseseră prea dornici pentru a obţine o bucată 
din el. Cain era puternic, dar nu era nici pe departe atât de 
rapid ca ea. Însă el avea energie. Va trebui să îl obosească 
pentru o vreme. Se rugă ca tot alergatul împreună cu 
Chaol să nu îi permită să obosească înaintea lui. Dacă va 
pierde... 

„Nici măcar nu îţi oferi opţiunea asta.“ îşi rezemă 
fruntea de geam. Ar fi mai onorabil să piară în duel decât 
să se întoarcă în Endovier? Sau ar fi mai onorabil să moară 
decât să devină Campionul Regelui? Pe cine îi va ordona el 
să ucidă? 

Avea un cuvânt de spus, fiind Asasinul Adarlanului. 
Chiar şi când Arobynn Hamei îi dirijase viaţa, ea 
întotdeauna avusese un cuvânt de spus în cazurile pe care 
le primea. Fără copii. Fără persoane din Terrasen. Dar 
regele îi putea porunci să ucidă pe oricine. 

Oare Elena se aştepta ca ea să îl refuze pe rege când 
devenea Campionul său? Stomacul îi urcă în gât. Acum nu 
era timpul să se gândească la asta. Trebuia să se 
concentreze asupra lui Cain, pe epuizarea lui. 

Dar, oricât încerca, nu se putea gândi decât la acea 
asasină fără speranţă, pe jumătate moartă de foame, care 
fusese scoasă din Endovier într-o zi de toamnă de către un 
căpitan arţăgos al gărzii. Ce ar fi spus ea despre târgul 
prinţului dacă ar fi ştiut că era pregătită să piardă atât de 
multe? Ar fi râs ea dacă ar fi ştiut că alte lucruri - alţi 
oameni - vor ajunge să însemne la fel de mult ca libertatea 
sa? 

Celaena înghiţi în sec. Poate că avea şi alte motive 
pentru a lupta mâine. Poate că nu fuseseră suficiente 
câteva luni în castel. Poate... poate că îşi dorea să stea aici 
pentru alte motive decât eventuala sa libertate. Acesta era 


un lucru pe care acea asasină fără speranţă din Endovier 
nu l-ar fi crezut niciodată. 

Dar era adevărat. Işi dorea să rămână. 

Iar asta făcea ca ziua de mâine să fie mult mai grea. 


CAPITOLUL 47 


Kaltain îşi strânse mantia roşie în jurul trupului, 
savurându-i căldura. De ce se ţineau duelurile afară? Va 
îngheţa până la apariţia asasinei! Pipăi sticluţa din 
buzunar şi privi către cele două pocale de pe masa din 
lemn. Cel din dreapta era pentru Sardothien. Nu trebuia 
să le încurce. 

Privi către Perrington, care stătea lângă rege. Nu avea 
nicio idee despre ce avea să facă de îndată ce Sardothien 
va dispărea din calea ei, de îndată ce Dorian va fi din nou 
liber. Sângele îi clocoti în vene. 

Ducele se îndreptă către ea, iar Kaltain îşi menţinu 
privirea asupra verandei cu dale din piatră unde urma să 
aibă loc duelul. El se opri înaintea ei, blocând privirile 
celorlalţi membri ai consiliului, astfel încât nimeni să nu 
poată vedea. 

— Puțin cam răcoare pentru un duel în aer liber, spuse 
el. Kaltain zâmbi şi lăsă faldurile pelerinei să cadă peste 
masă când el îi sărută mâna. Cu un văl roşu ascunzându-i 
mâna liberă, Kaltain scoase dopul sticluţei şi vărsă 
conţinutul în vin. Sticluţa reveni apoi în buzunarul ei în 
timp ce ducele se ridică. Suficient pentru a o slăbi pe 
Sardothien, să o ameţească şi să o dezorienteze. 

Un gardian apăru în pragul uşii, apoi încă unul. Între ei 
stătea o siluetă. Purta haine bărbăteşti, deşi Kaltain fu 
nevoită să recunoască totuşi că jacheta neagră cu auriu 
avea o croială straşnică. Era ciudat să se gândească la 
femeia aceea ca fiind o asasină, dar, văzând-o acum, toate 
ciudăţeniile şi defectele ei aveau sens. Kaltain îşi trecu un 
deget peste baza pocalului şi rânji. 

Campionul ducelui Perrington apăru din spatele turnului 
cu ceas. Kaltain ridică din sprâncene. Ei chiar credeau că 


Sardothien putea învinge un asemenea bărbat dacă nu era 
drogată? 

Kaltain făcu un pas înapoi de lângă masă, iar Perrington 
merse să se aşeze în spatele regelui la sosirea celorlalţi doi 
Campioni. Cu chipuri aprige, aşteptau vărsarea de sânge. 


Pe veranda largă ce cuprindea turnul cu ceas din 
obsidian, Celaena încerca să nu tremure. Nu înţelegea de 
ce duelurile trebuiau să se ţină afară - bine, pe lângă 
faptul că erau menite să îi incomodeze şi mai mult. Privi cu 
jind către ferestrele aliniate de pe zidul castelului, apoi 
către grădina acoperită de chiciură. Mâinile îi erau deja 
amorţite. Băgându-le în buzunarele îmblănite, se apropie 
de Chaol, care stătea la marginea cercului uriaş trasat cu 
cretă pe lespezile de piatră. 

— Îngheţăm aici, spuse ea. Gulerul şi mânecile jachetei 
sale negre erau căptuşite cu blană de iepure, dar nu era 
suficient. De ce nu mi-ai spus că duelul are loc afară? 

Chaol clătină din cap, privind către Mormânt şi Renault 
- mercenarul din Golful Scheletului, care, spre satisfacția 
ei, părea destul de nefericit din pricina frigului. 

— Nu am ştiut, spuse Chaol. Regele a decis chiar acum. 
Măcar ar trebui să se termine rapid. El zâmbi uşor, dar ea 
nu îi răspunse. 

Cerul era de un albastru luminos, iar Celaena scrâşni 
din dinţi când o rafală de vânt suflă către ea. Cele 
treisprezece locuri de la masă se ocupau treptat, iar la 
mijloc stăteau regele şi Perrington. Kaltain stătea în 
spatele lui Perrington, purtând o minunată mantie roşie 
căptuşită cu blană albă. Ochii li se întâlniră, iar Celaena se 
întrebă de ce oare femeia îi zâmbea. Apoi Kaltain privi în 
altă parte, către turn, iar Celaena îi urmă privirea şi 
înţelese. 

Cain stătea rezemat de turnul cu ceas. Tunica de-abia îi 
cuprindea muşchii. Toată puterea aceea furată... ce s-ar fi 
întâmplat dacă rideracul ar fi ucis-o şi pe ea? Cu cât era 
mai puternic astăzi? Mai grav, purta veşmântul roşu-auriu 
al membrilor gărzii regale - cu blazonul regal pe pieptul 


său lat. Sabia de la şold era minunată. Un dar din partea 
lui Perrington, fără îndoială. Oare ducele ştia că puterea 
Campionului său creştea? Chiar dacă ea ar încerca să îl 
demaşte, nimeni nu ar crede-o. 

Greaţa puse stăpânire pe ea, dar Chaol o prinse de cot şi 
o escortă spre capătul îndepărtat al verandei. La masă 
observă doi bărbaţi mai bătrâni aruncându-i priviri 
nerăbdătoare. Ea încuviinţă din cap către ei. 

„Lorzii Urizen şi Garnel. Se pare că aţi obţinut ceea ce 
doreaţi atât de mult încât să ucideţi pentru asta. Şi se pare 
că cineva v-a spus cine sunt de fapt. “ 

Trecuseră doi ani de când o angajaseră, separat, pentru 
a ucide acelaşi bărbat. Ea nu se deranjase să le spună, 
desigur, şi acceptase plata amândurora. Îi făcu cu ochiul 
lordului Garnel, iar el păli, vărsând pocalul cu ciocolată 
caldă şi pătând hârtiile dinaintea sa. O, le va păstra 
secretele; altfel reputaţia ei ar avea de suferit. Dar dacă 
libertatea asasinei ajungea să depindă de un singur vot... 
Zâmbi către lordul Urizen, care îşi feri privirea. Ochii ei 
căzură asupra unui alt bărbat, pe care îl surprinse privind- 
0. 

Regele. În adâncul ei protestă, dar îşi plecă supusă 
capul. 

— Eşti pregătită? întrebă Chaol. Celaena clipi, 
amintindu-şi că el era lângă ea. 

— Da, spuse ea, deşi nu simţea asta. Vântul îi învolbură 
părul, încâlcindu-i-l cu degete îngheţate. Dorian îşi făcu 
apariţia la masă, necruţător de chipeş ca de obicei, şi îi 
aruncă un zâmbet mohorât, apoi îşi ascunse mâinile în 
buzunar şi privi către tatăl său. 

Cel din urmă consilier al regelui se aşeză la masă. 
Celaena îşi înclină capul când Nehemia apăru în mulţimea 
de la marginea marelui cerc alb. Prinţesa îi întâlni privirea 
şi ridică bărbia în semn de încurajare. Purta o costumaţie 
spectaculoasă: o pereche de pantaloni mulaţi, o tunică 
împodobită cu lanţuri de fier şi cizme înalte până la 
genunchi; avea cu ea toiagul din lemn. În onoarea ei 


înţelese atunci Celaena, cu ochii lăcrimând uşor. Un salut 
ca între războinici. 

Toţi tăcură când regele se ridică. Stomacul îi deveni de 
piatră, iar ea se simţi neîndemânatică şi greoaie, dar şi 
uşoară precum un nou-născut. 

Chaol o înghionti cu cotul, făcându-i semn să stea 
înaintea mesei. Ea se concentră asupra picioarelor când se 
apropie, evitând chipul regelui. Din fericire, Renault şi 
Mormânt o flancau. Dacă ar fi stat Cain în spatele ei, i-ar fi 
putut rupe gâtul doar pentru a pune capăt rivalităţii dintre 
ei. Atât de mulţi oameni o priveau... 

Stătea la mai puţin de zece metri de Regele Adarlanului. 
Libertatea şi moartea se jucau la masa lui. Trecutul şi 
viitorul ei erau aşezate pe un tron de cleştar. 

Privirea i se mută asupra Nehemiei, ai cărei ochi blânzi 
îi încălziră oasele şi îi calmară braţele. 

Regele Adarlanului vorbi. Ştiind că uitându-se la el şi-ar 
slăbi puterea pe care o găsise în ochii Nehemiei, Celaena 
privi dincolo de rege, către tronul său. Se întrebă dacă 
prezenţa lui Kaltain însemna că ducele Perrington îi 
spusese cine era ea cu adevărat. 

— Aţi fost luaţi din vieţile voastre mizerabile pentru a 
dovedi că sunteţi vrednici să deveniți războinici ai 
Coroanei. După luni de antrenament, a sosit momentul să 
decid cine va fi Campionul meu. Vă veţi confrunta într-un 
duel. Puteţi câştiga doar dacă vă prindeţi adversarul într-o 
poziţie de moarte sigură. Şi nimic mai mult, adăugă el cu o 
privire aspră în direcţia ei. Cain şi Campionul consilierului 
Garnel se vor duela primii. Apoi Campionul fiului meu se 
va înfrunta cu Campionul consilierului Mullison. 

Desigur, regele cunoştea numele brutei de Cain. Putea 
la fel de bine să-l declare direct Campionul său. 

— Câştigătorii acestor două dueluri se vor înfrunta într- 
un duel final. Oricine va învinge va fi încoronat Campionul 
Regelui. Este clar? 

Ei încuviinţară. Pentru o secundă, Celaena îl privi pe 
rege dezarmant de clar. Era doar un bărbat - un bărbat cu 
prea multă putere. Iar în acea singură secundă ea nu se 


temu de el. „Nu îmi va fi teamă,” jură ea, înfăşurându-şi 
cuvintele dragi în jurul inimii. 

— Atunci duelurile să înceapă la comanda mea, spuse 
regele. 

Luând cuvintele regelui drept un semn că trebuie să 
părăsească ringul, Celaena se întoarse la Chaol şi se aşeză 
lângă el. 

Cain şi Renault făcură o plecăciune înaintea regelui, 
apoi unul către celălalt şi îşi scoaseră săbiile. Privirea 
Celaenei studie corpul lui Renault în timp ce acesta se 
aşeză în poziţie de duel. Îl mai văzuse luptând împotriva 
lui Cain înainte; nu câştigase niciodată, dar mereu reuşise 
să reziste mai mult decât crezuse ea că putea. Poate că va 
câştiga. 

Dar Cain îşi ridică sabia. El avea arma mai bună. Şi era 
considerabil mai înalt ca Renault. 

— Incepeti, spuse regele. Metalul străluci, iar ei dansară 
înapoi. Renault, refuzând să între în defensivă, păşi din 
nou înainte, atacând cu câteva lovituri puternice lama lui 
Cain. Celaena îşi forţă umerii să se relaxeze şi să inspire 
aerul rece. 

— Crezi că a fost pur noroc, murmură ea către Chaol, că 
eu intru în al doilea duel? 

El îşi menţinu atenţia asupra duelului. 

— Cred că ţi se va acorda timpul necesar pentru odihnă. 
Chaol făcu semn cu bărbia către duelişti. Uneori, Cain uită 
să îşi păzească partea dreaptă. Fii atentă acolo. Celaena îl 
privi pe Cain atacând, răsucindu-şi corpul astfel încât 
partea sa dreaptă rămânea complet deschisă. Renault nici 
măcar nu observă, continuă Chaol. Cain mârâi şi împinse 
sabia lui Renault, forțându-l pe mercenar să facă un pas 
înapoi. 

Tocmai şi-a ratat şansa, continuă Chaol. Vântul urla în 
jurul lor. Păstrează-ţi cumpătul, spuse Chaol, încă privind 
duelul. Renault se retrăgea, fiecare răsucire a săbiei lui 
Cain aducându-l din ce în ce mai aproape de linia trasată 
cu creta pe pământ. Un singur pas în afara ringului şi ar fi 
descalificat. Va încerca să te provoace. Nu te înfuria. 


Concentrează-te doar pe sabia lui şi pe partea sa 
neprotejată. 

— Ştiu, spuse ea întorcându-şi privirea către duel tocmai 
când Renault scoase un strigăt şi se împiedică. Sângele îi 
ţâşni din nas şi se prăbuşi cu putere la pământ. Cain, cu 
pumnul mânjit de sângele lui Renault, zâmbea numai 
îndreptând sabia către inima lui Renault. 

Chipul însângerat al mercenarului deveni palid şi îşi 
dezveli dinţii privindu-şi cotropitorul. 

Celaena se uita la ceasul din turn. Nu durase trei 
minute. 

Urmară aplauze politicoase, iar Celaena observă că 
privirea lordului Garnel era furioasă. Putea ghici doar câţi 
bani tocmai pierduse. 

— Un efort curajos, spuse regele. Cain făcu o plecăciune 
şi nu îi întinse o mână lui Renault pentru a-l ajuta să se 
ridice înainte de a merge în capătul opus al verandei. Cu 
mai multă demnitate decât s-ar fi aşteptat Celaena, 
Renault se ridică şi făcu o plecăciune înaintea regelui, 
mormăindu-şi mulţumirile. Acoperindu-şi nasul cu mâna, 
mercenarul se îndepărtă. 

Ce avusese de pierdut şi unde avea să se întoarcă acum? 

În partea opusă a ringului, Mormânt îi zâmbi Celaenei, 
cuprinzându-şi mânerul săbiei cu o mână. Celaena se 
strâmbă la vederea dinţilor lui. Desigur, ea trebuia să se 
lupte cu cel grotesc. Măcar Renault avea o înfăţişare 
curată. 

— Vom începe într-un moment, spuse regele. Pregătiţi- 
vă armele. Cu aceste cuvinte, se întoarse spre Perrington 
şi începu să vorbească mult prea încet pentru ca cineva să 
poată auzi peste vântul sălbatic. 

Celaena se întoarse către Chaol. Dar aceasta, în loc să-i 
înmâneze sabia banală pe care o folosea la antrenamente, 
îi oferi propria sabie. Mânerul în formă de vultur licări în 
lumina soarelui amiezii. 

— Poftim, spuse Chaol. 

Ea clipi văzând lama şi îşi ridică uşor privirea spre el. În 
ochii lui găsi strălucirea dealurilor nordice. Era un simţ al 


loialității faţă de ţara lui care trecea dincolo de bărbatul 
aşezat la masă. În adâncul ei, Celaena găsi un lanţ de aur 
ce îi unea. 

— Ia-o, spuse el. 

Bătăile inimii îi răsunau în urechi. Ridică o mână pentru 
a primi sabia, dar cineva îi atinse cotul. 

— Dacă îmi permiţi, spuse Nehemia în Eyliwe, mi-ar 
plăcea să îţi ofer asta, în schimb. Prinţesa scoase toiagul ei 
minunat cioplit, cu vârf de fier. Privirea Celaenei oscila 
între sabia lui Chaol şi arma prietenei ei. Sabia, evident, 
era alegerea înţeleaptă, iar faptul că Chaol îi oferise arma 
sa o făcu să se simtă uşor buimacă, dar toiagul... 

Nehemia se aplecă şi îi şopti în ureche Celaenei: 

— Învinge-i cu o armă din Eyliwe. Glasul îi trepidă. Lasă 
lemnul din pădurile din Eyliwe să învingă oţelul 
Adarlanului. Fie ca al regelui Campion să fie cineva care 
înţelege cum suferă cei inocenți. 

Oare Elena nu spusese aproape aceleaşi lucruri în urmă 
cu atâtea luni? Celaena înghiţi în sec, iar Chaol îşi cobori 
sabia, făcând un pas înapoi de lângă ele. Nehemia nu îşi 
desprinse privirea de ochii Celaenei. 

Ea ştia ce îi cerea prinţesa. Fiind Campionul regelui, ea 
putea găsi modalităţi de a salva nenumărate vieţi - 
modalităţi de a submina autoritatea sa. 

lar asta, înţelese atunci Celaena, era ceea ce Elena, 
strămoşul regelui, şi-ar putea dori. 

Deşi un fior de teamă o cutreieră la acest gând, deşi a se 
răscula împotriva regelui era un lucru pe care Celaena 
credea că nu va avea niciodată curajul să îl facă, nu putea 
uita cele trei cicatrici de pe spate sau sclavii pe care îi 
lăsase în Endovier, sau cei cinci sute de rebeli Eyliwe 
măcelăriți. 

Celaena luă bastonul din mâinile Nehemiei. Prinţesa 
afişă un zâmbet aprig. 

Spre surprinderea ei, Chaol nu protestă. Îşi ascunse 
sabia în teacă şi îşi plecă privirea în faţa Nehemiei, apoi o 
bătu pe Celaena pe umăr înainte de intrarea ei în ring. 


Celaena răsuci experimental de câteva ori toiagul în aer. 
Echilibrat, solid, puternic. Vârful rotunjit din fier putea 
lăsa un om inconştient. 

Putea simţi urmele de uleiuri şi parfumul de flori de 
lotus al prietenei sale pe lemnul gravat. Da, toiagul era 
perfect. Îl doborâse pe Verin cu mâinile goale. li putea 
învinge pe Mormânt şi Cain cu arma Nehemiei. 

Privi către rege, care încă vorbea cu Perrington, şi îl 
zări pe Dorian cu ochii aţintiţi asupra ei. Irişii lui de safir 
reflectau strălucirea cerului, deşi se întunecară uşor când 
privirea îi cobori asupra Nehemiei. Dorian putea fi în 
multe feluri, dar nu era prost; înţelesese simbolismul din 
oferta prinţesei? întrerupse rapid contactul privirilor lor. 

Îşi va face griji în privinţa asta mai târziu. În capătul 
opus al ringului, Mormânt începuse să se învârtă ca un leu 
în cuşcă, aşteptând ca regele să îşi reîndrepte atenţia 
către duel şi să dea ordinul de start. 

Celaena eliberă un oftat cutremurător. Iat-o ajunsă aici, 
la sfârşit. Prinse toiagul cu mâna stângă, absorbind 
puterea lemnului, puterea prietenei sale. Se puteau 
întâmpla multe în câteva minute, se puteau schimba multe. 

Se întoarse către Chaol. Vântul îi smulse câteva şuviţe 
de păr din codiţa sa, iar ea le dădu după ureche. 

— Indiferent de ceea ce se va întâmpla, spuse ea încet, 
vreau să îţi mulţumesc. 

Chaol îşi înclină capul într-o parte. 

— Pentru ce? 

Ochii Celaenei se umeziră, dar dădu vina pe vântul 
năprasnic şi clipi. 

— Pentru că ai făcut ca libertatea mea să însemne ceva. 

El nu spuse nimic; pur şi simplu îi cuprinse degetele 
mâinii ei drepte într-ale sale, cu degetul mare mângâind 
inelul pe care ea îl purta. 

— Să înceapă cel de-al doilea duel, tună regele fluturând 
o mână către verandă. 

Chaol îi strânse mâna într-a lui, pielea lui fiind caldă în 
aerul îngheţat. 

— Arată-i ce înseamnă iadul, spuse el. 


Mormânt păşi în interiorul cercului şi îşi scoase sabia. 

Retrăgându-şi mâna dintr-a lui Chaol, Celaena îşi 
îndreptă umerii şi intră în ring. Făcu iute o plecăciune 
înaintea regelui, apoi înaintea adversarului său. 

Întâlni privirea lui Mormânt şi zâmbi când îşi fandă 
genunchii, ţinând toiagul în mâini. 

„Nu ai nici cea mai vagă idee în ce te bagi, micuţule.“ 


CAPITOLUL 48 


Aşa cum se aştepta, Mormânt se năpusti asupra ei, 
ţintind către mijlocul toiagului, în speranţa de a-l rupe. 

Dar Celaena se răsuci din calea lui. Când Mormânt nu 
lovi decât aerul, ea îl izbi în spate cu dosul toiagului. El se 
clătină, dar rămase în picioare, întorcându-se pe un picior 
pentru a o ataca din nou. 

Ea întâmpină lovitura de data aceasta, înclinându-şi 
toiagul astfel încât sabia lovi jumătatea dinspre capătul 
simplu, nu cel din fier. Lama săbiei sale se înfipse în lemn, 
iar Celaena sări spre el, permiţând forţei propriei lui 
lovituri să trosnească partea de sus a bastonului direct în 
faţa lui. El se împiedică, dar pumnul ei aştepta. Când se 
întâlni cu nasul lui, Celaena savură fiorul de durere din 
mână şi sfărâmarea oaselor sub puterea ei. Sări înapoi 
înainte ca el să aibă ocazia să lovească. Sângele licărea 
prelingându-i-se din nas. 

— Căţea! sâsâi el şi atacă. 

Celaena îi întâlni sabia, ţinând toiagul cu ambele mâini, 
împingându-l în lama lui Mormânt, chiar şi când scoase un 
trosnet îngrijorător. 

Îl îmbrânci icnind şi se răsuci. Apoi îl lovi în ceafă cu 
vârful bastonului, iar el se clătină, dar îşi recăpătă 
echilibrul. Mormânt îşi şterse nasul însângerat, gâfâi cu 
ochii sclipindu-i. 

Chipul lovit căpătă o expresie sălbatică şi atacă, ţintind 
o lovitură directă către inima ei. Prea iute, prea sălbatic 
pentru a se putea opri. 


Celaena se ghemui. Când sabia şuieră deasupra capului 
ei, ea îi mătură picioarele. Mormânt nici măcar nu avu 
timp să ţipe, nici să îşi ridice arma înainte ca ea să 
îngenuncheze pe pieptul lui, cu vârful din fier împingându- 
i gâtul. 

Ea îşi aduse gura lângă urechea lui. 

— Numele meu este Celaena Sardothien, şopti ea. Dar 
nu contează dacă numele meu este Celaena sau Lillian, 
sau Căţea, pentru că te înving oricum, indiferent de cum 
îmi spui. Îi zâmbi şi se se ridică. El doar se holbă la ea, 
sângele din nas prelingându-i-se pe obraz. Celaena îşi 
scoase batista din buzunar şi o scăpă pe pieptul lui. Poţi să 
o păstrezi, spuse ea înaintea de a părăsi veranda. 

Îl interceptă pe Chaol de îndată ce trecu linia de cretă. 

— Cât timp a durat? întrebă ea. O zări pe Nehemia 
radiind către ea, iar Celaena ridică uşor toiagul în semn de 
salut. 

— Două minute. 

Ea rânji către căpitan. De-abia dacă obosise şi nici 
măcar nu gâfâia. 

— Mai bun decât timpul lui Cain. 

— Şi cu siguranţă mult mai teatral, spuse Chaol. Batista 
chiar era necesară? 

Ea îşi muşcă buza şi era pe cale să îi răspundă când 
regele se ridică, iar mulţimea tăcu. 

— Vin pentru învingători, spuse el, iar Cain se afişă 
înaintea mesei regelui. Celaena rămase lângă Chaol. 

Regele gesticulă către Kaltain, care ridică supusă o tavă 
din argint pe care se aflau două pocale. li oferi unul lui 
Cain, apoi merse către Celaena şi i-l înmână pe celălalt 
înainte de a se opri înaintea mesei regelui. 

— În onoarea Marii Zeiţe, spuse Kaltain cu un glas 
teatral. Celaenei îi venea să îi tragă un pumn. Fie ca 
aceasta să fie ofranda voastră către Mama care ne-a 
zămislit pe toţi. Beţi şi lăsaţi-o să vă binecuvânteze şi să vă 
refacă puterile. Cine scrisese acel mic scenariu? Kaltain se 
plecă înaintea lor, iar Celaena ridică pocalul la buze. 
Regele îi zâmbi, iar ea încercă să nu şovăie în timp ce bău. 


După ce termină, Kaltain îi luă pocalul, apoi cu o 
plecăciune înaintea lui Cain când îl luă şi pe al său şi se 
îndepărtă. 

„Învinge. Învinge. Învinge. Doboară-l repede. 

— Pregătiţi-vă! ordonă regele. Şi începeţi la semnalul 
meu. 

Celaena privi către Chaol. Nu îi era permis un moment 
de odihnă? Chiar şi Dorian ridică din sprâncene spre tatăl 
său, dar regele refuză să răspundă întrebării tăcute. 

Cain îşi scoase sabia. Cu un zâmbet viclean pe chip, luă 
poziţie defensivă în centrul ringului. 

Celaena ar fi dat frâu liber insultelor dacă mâna lui 
Chaol nu i-ar fi atins umărul, ochii lui căprui fiind plini de 
o emoție pe care ea încă nu o înţelegea. Forţa i se citea pe 
chip, un chip pe care Celaena îl găsea a fi dureros de 
frumos. 

— Să nu pierzi, îi şopti el. Nu am chef să te escortez tot 
drumul până în Endovier. Lumea deveni înceţoşată când el 
păşi înapoi, ţinându-şi capul sus şi ignorând privirea 
arzătoare şi încruntată a regelui. 

Cain veni mai aproape, lama săbiei sale strălucind. 
Celaena trase adânc aer în piept şi intră în ring. 

Cuceritorul Erileei îşi ridică mâinile. 

— Începeţi! urlă el, iar Celaena îşi scutură capul, 
încercând să îşi limpezească vederea înceţoşată. Se opri, 
fluturând toiagul asemenea unei săbii în timp ce Cain îi 
dădea târcoale să o prindă descoperită. Greaţa i se revărsă 
prin trup, iar muşchii lui se încordară. Dintr-un oarecare 
motiv, lumea era încă neclară. Îşi încleştă dinţii, clipind. 
Se va folosi de propria putere împotriva sa. 

Cain atacă mai repede decât anticipase ea. Îi opri sabia 
cu toiagul, evitând muchiile ascuţite, şi sări înapoi când 
auzi lemnul gemând. 

El lovi atât de iute, încât ea trebui să cedeze sub muchia 
lamei sale, care se înfipse adânc în toiag. Durerea îi 
străbătu braţele din pricina impactului. Înainte de a-şi 
putea reveni, Cain îşi smulse sabia din lemnul armei sale şi 
înaintă către ea. Ea putu doar să se retragă, parând 


lovitura cu vârful de fier al bastonului. Îşi simţea sângele 
închegându-se şi curgând mai încet, iar capul i se învârtea. 
Era bolnavă? Greaţa nu se domolea. 

Mârâind, Celaena se sforţă. Dacă într-adevăr era 
bolnavă, trebuia să termine asta cât mai repede cu putinţă. 
Nu era o paradă a abilităţilor sale, în special dacă ceea ce 
scria în acea carte era adevărat şi Cain primise puterea 
tuturor acelor Campioni ucişi. 

Trecând în ofensivă, se năpusti ameţită asupra lui. Cain 
pară lovitura Celaenei cu o răsucire uşoară a săbiei. 
Împinse toiagul în sabia lui, aşchiile împrăştiindu-se în jur. 

Inima îi bubui în urechi, iar sunetul încleştării dintre 
lemn şi oţel deveni aproape insuportabil. De ce încetineau 
lucrurile? 

Atacă - mai repede şi mai repede, mai puternic şi mai 
puternic. Cain râse, iar ea aproape că urlă de furie. De 
fiecare dată când muta un picior pentru a-l împiedica, de 
fiecare dată când veneau prea aproape unul de celălalt, fie 
ea devenea prea neîndemânatică, fie el se retrăgea, de 
parcă ar fi ştiut tot timpul ce plănuia. Avea sentimentul 
chinuitor că el se juca cu ea, de parcă aceasta ar fi fost o 
glumă pe care ea nu o înţelegea. 

Celaena biciui aerul cu toiagul, sperând să nimerească 
în gâtul neprotejat al monstrului. Dar el pară şi, deşi ea se 
răsuci şi încercă să îl lovească în stomac, el o blocă din 
nou. 

— Nu te simţi bine? spuse el dezvelindu-şi dinţii albi şi 
sclipitori. Poate că nu ar fi trebuit să fi fost atât de reţinută 
în toate... 

BANG! 

Ea rânji când toiagul îl izbi în lateral. El se aplecă, iar 
piciorul ei ţâşni în afară şi îl dobori. Celaena îşi ridică 
bastonul, dar o stare de greață o străbătu atât de violent, 
încât muşchii îi cedară. Puterile o părăsiră. 

El îi pară lovitura de parcă ar fi fost o nimica toată. Ea 
se retrase, iar Cain se ridică. Atunci ea auzi râsul - lin, 
feminin şi răutăcios. Kaltain. Celaena se împletici, dar 
rămase în picioare şi aruncă o privire spre Kaltain şi 


pocalele de pe masa dinaintea sa. Ştiu atunci că în pahar 
nu fusese vin, ci omag, exact drogul pe care îl ratase la 
test. În cel mai bun caz, provoca halucinaţii şi 
dezorientare. În cel mai rău... 

Îi era greu să mai ţină toiagul în mână. Cain o atacă, iar 
ea nu avu de ales decât să îi primească loviturile, de-abia 
având putere să ridice arma de fiecare dată. Cât omag îi 
dăduseră? Toiagul plesni, împrăştiind aşchii şi gemând. 
Dacă era o doză letală, ar fi fost moartă până acum. 
Probabil că îi dăduseră suficient pentru a o dezorienta, dar 
nu suficient încât să fie uşor de dovedit că fusese drogată. 
Nu se putea concentra, iar trupul îi deveni rece şi fierbinte 
în acelaşi timp. Cain era atât de mare - era un munte, iar 
loviturile lui... îl făceau pe Chaol să pară un copil... 

— Ai obosit deja? întrebă el. Ce păcat că tot scheunatul 
în poala stăpânului tău nu ţi-a servit la nimic. 

El ştia. Ştia că o drogaseră. Ea mârâi şi se repezi la el. 
Cain păşi în lateral, iar ea căscă ochii lovind doar aerul, 
aer, aer, până ce... 

El îşi înfipse pumnul în coloana ei şi de-abia văzu 
lespezile de piatră înceţoşându-se înainte de a se izbi de 
ele. 

— Jalnic, spuse el, umbra lui căzând peste ea în timp ce 
se răsucea pe spate, târându-se pe coate înainte ca el să se 
apropie mai mult. Putea simţi gustul sângelui în gură. Asta 
nu se putea întâmpla - nu era posibil ca ei să o fi trădat 
astfel. Dacă aş fi în locul lui Mormânt, m-aş simţi jignit că 
m-ai învins, continuă Cain. 

Răsuflarea ei deveni iute şi greoaie, iar genunchii o 
durură când se ridică, năpustindu-se asupra lui. Mult prea 
rapid pentru ca ea să îl poată bloca, muntele o apucă de 
guler şi o azvârli înapoi. Ea rămase în picioare 
împiedicându-se şi se opri la câţiva metri de el. 

Cain se învârti în jurul ei, legănându-şi agale sabia. 
Ochii îi erau întunecaţi, întunecaţi asemenea portalului 
către cealaltă lume. El amâna inevitabilul, asemenea unui 
prădător jucându-se cu prada sa înainte de a o mânca. 
Voia să se bucure de fiecare moment. 


Celaena trebuia să încheie lupta acum, înainte să 
înceapă halucinaţiile. Ştia că aveau să fie puternice: 
profeţii foloseau omag pentru a comunica şi a vedea 
spirite din alte lumi. Celaena se năpusti înainte învârtind 
toiagul. 

Lemnul lovi oţelul. 

Toiagul plesni în două. 

Vârful din fier sări în partea opusă a verandei, lăsând-o 
pe Celaena cu o bucată inutilă de lemn. Ochii negri ai lui 
Cain îi întâlniră pe ai săi pentru un moment, înainte ca 
braţul să i se ridice şi să între în contact cu umărul ei. 

Celaena auzi trosnetul înainte de a simţi durerea, iar 
apoi ţipă, căzând în genunchi cu umărul dislocat. Piciorul 
lui îi întâlni umărul, iar ea zbură înapoi, cu un impact atât 
de violent, încât umărul i se relocă cu un sunet 
bolnăvicios. Agonia o orbi; lumea se înceţoşa şi se însenina 
în acelaşi timp. Lucrurile erau atât de lente... 

Cain o apucă de gulerul jachetei pentru a o ridica în 
picioare. Ea se desprinse din prinsoarea lui, apoi căzu, cu 
violenţă. 

Ridică bucata de lemn rupt cu mâna stângă. Cain, 
gâfâind şi rânjind, se apropie. 


Dorian îşi încleştă dinţii. Se întâmplase ceva foarte rău. 
O ştiuse din clipa în care începuse duelul şi îl trecuseră 
apele când ea avusese ocazia de a lansa o lovitură 
câştigătoare şi ratase. Dar acum... 

Nu putu privi când Cain o lovi în umăr şi simţi că avea 
să vomite când bruta o ridică, iar ea se prăbuşi la pământ. 
Celaena continua să îşi şteargă ochii, iar sudoarea sclipea 
pe fruntea ei. Ce se întâmplase? 

El ar trebui să oprească totul, ar trebui să anuleze 
duelul chiar în acel moment. Să îi permită să înceapă a 
doua zi, cu o sabie şi cu simţurile intacte. Chaol şuieră 
printre dinţii încleştaţi, iar Dorian aproape că urlă când 
Celaena încercă să se ridice, dar se prăbuşi. Cain o tachina 
- distrugându-i nu doar trupul, ci şi voinţa... Trebuia să 
oprească duelul. 


Cain îşi roti sabia către Celaena, care se trase înapoi, 
dar nu suficient de repede. Ea scânci când muchia îi sfâşie 
coapsa, materialul şi carnea despicându-se. Sângele îi 
coloră pantalonii. În ciuda rănii, ea se ridică din nou, 
privirea ei fiind turbată de furie. 

Dorian trebuia să o ajute. Dar, dacă ar fi intervenit, ei l- 
ar fi putut declara pe Cain învingător. Aşa că privi cu 
groază crescândă şi disperare cum pumnul lui Cain îi 
zdruncină maxilarul. 

Genunchii i se răsuciră când se prăbuşi. 


Ceva în interiorul lui Chaol începu să se destrame când 
Celaena îşi ridică faţa însângerată pentru a-l privi pe Cain. 

— Mă aşteptam să te descurci mai bine, îi spuse Cain 
Celaenei care se ţâra în genunchi, încă strângând, ţinând 
în mână bucata inutilă de lemn. Ea gâfâi printre dinţi, 
sângele prelingându-i-se din buză. Cain îi studie chipul de 
parcă l-ar fi putut citi, de parcă ar fi putut auzi ceva ce 
Chaol nu putea. Şi ce ar spune tatăl tău? 

Chipul Celaenei fu străbătut de o expresie la limita 
panicii şi confuziei. 

— Tacă-ţi gura! spuse ea, cuvintele tremurându-i de 
durere. 

Dar Cain continuă să se holbeze la ea, zâmbetul 
lărgindu-i-se. 

— Este totul acolo, spuse el. Chiar sub acel zid pe care l- 
ai ridicat. Pot vedea totul limpede ca lumina zilei. 

Despre ce vorbea? Cain îşi ridică sabia şi îşi trecu 
degetul peste sânge... sângele ei. Chaol îşi înfrână 
dezgustul şi furia. 

Cain râse zgomotos. 

— Cum a fost când te-ai trezit între părinţii tăi, 
acoperită de sângele lor? 

— Tacă-ţi gura! spuse ea din nou, cu chipul schimonosit 
de agonie şi furie şi degetele mâinii libere brăzdând 
pământul. Orice rană atingea Cain acum ardea. 

— Mama ta era o tinerică drăguță, nu-i aşa? spuse Cain. 


— Taci! Eu încercă să se ridice, dar piciorul rănit o 
ţintuia la pământ. Se luptă pentru o gură de aer. Cum de 
ştia Cain lucrurile astea despre trecutul Celaenei? Inima 
lui Chaol bătea sălbatic, dar nu putea face nimic pentru a 
o ajuta. 

Celaena eliberă un țipăt violent care zdruncină vântul 
îngheţat şi reuşi să se ridice în picioare. Durerea îi fu 
înghițită de furie, iar ea atacă sabia lui Cain cu rămăşiţa 
toiagului său. 

— Bine, gâfâi Cain împingându-i bastonul atât de 
puternic încât lama pătrunse în lemn. Dar nu suficient de 
bine. O împinse, iar, în timp ce ea se clătină cu un pas 
înapoi, el ridică piciorul şi o lovi în coaste. Fu aruncată 
prin aer. 

Chaol nu mai văzuse pe nimeni izbind atât de puternic. 
Celaena lovi pământul şi se rostogoli, din nou şi din nou, şi 
din nou, până ce se propti în turnul cu ceas. Capul i se izbi 
de piatra neagră, iar Chaol îşi înfrânse urletul, forţându-se 
să rămână în afara cercului, forţându-se să privească în 
timp ce Cain o spulbera, bucată cu bucată. Cum de 
lucrurile luaseră o turnură proastă atât de rapid? 

Ea tremură ridicându-se în genunchi, cuprinzându-şi 
şoldul. Încă strângea în mâna cealaltă rămăşiţa toiagului 
Nehemiei, agăţându-se de el de parcă ar fi fost o stâncă în 
largul unei mări agitate. 


Celaena simţi gustul de sânge în timp ce Cain o ridică 
din nou, târând-o pe podea. Ea nu încerca să i se 
împotrivească. El ar fi putut îndrepta vârful săbiei spre 
inima ei în orice moment. Acesta nu era un duel, era o 
execuţie. Şi nimeni nu făcea nimic pentru a o opri. O 
drogaseră. Nu era drept. Lumina soarelui pâlpâi, iar ea se 
zvârcoli în strânsoarea lui Cain, în ciuda agoniei ce îi 
străbătea trupul. 

Toţi în jurul ei şuşoteau, râdeau cu glasuri din altă lume. 
O strigau, dar strigau un nume diferit, un nume 
periculos... 


Celaena privi către cer, văzând vârful bărbiei lui Cain 
înainte ca el să o ridice în picioare şi să o izbească - cu 
faţa - de un zid din piatră rece ca gheaţa. Fu învăluită de 
un întuneric familiar. Craniul îi pulsa dureros în urma 
impactului, dar ţipătul de agonie al Celaenei fu întrerupt 
când deschise ochii în întuneric şi văzu ceea ce apăru. 
Ceva... ceva mort stătea înaintea ei. 

Era un bărbat, pielea lui fiind palidă şi putredă. Ochii îi 
ardeau cu un roşu aprins, şi părea să arate către ea cu 
degetul. Dinţii îi erau atât de lungi şi ascuţiţi încât de-abia 
îi încăpeau în gură. 

Unde dispăruse lumea? Probabil că începeau 
halucinaţiile. O străfulgerare în timp ce fu trasă înapoi, iar 
ochii i se bulbucară când Cain o aruncă la pământ, 
aproape de marginea cercului. 

O umbră învălui soarele. Se terminase. Trebuia să 
moară acum, să moară sau să piardă şi să fie trimisă înapoi 
în Endovier. Se terminase. O pereche de cizme negre se 
iviră în peisaj. Apoi genunchii cuiva care se aplecă la 
marginea ringului. 

— Ridică-te, şopti Chaol. Celaena nu se putea ridica 
pentru a-l privi în ochi. Se terminase. 

Cain începu să râdă, iar ea simţi reverberaţiile paşilor 
săi de-a lungul ringului. 

— Asta este tot ce poţi? strigă el triumfător. Celaena 
tremură. Lumea era învăluită în ceaţă, întuneric şi voci. 

— Ridică-te, rosti din nou Chaol, mai tare. Celaena 
putea privi doar linia albă care marca cercul. 

Cain spusese lucruri pe care nu avea cum să le ştie - le 
văzuse în ochii ei. lar dacă el ştia despre trecutul ei... 
Scânci, urându-se pentru asta şi pentru lacrimile care 
începeau să se prelingă pe obraji, pe nas, umezind 
podeaua. Totul se terminase. 

— Celaena, spuse blând Chaol. Apoi ea auzi sunetul 
scrâşnit când mâna lui îi apăru în dreptul ochilor 
alunecând pe lespezile de piatră. Degetele sale se opriră 
exact la marginea liniei albe. Celaena, răsuflă el, glasul 
fiindu-i înecat de durere şi speranţă. Asta era tot ce mai 


avea: mâna lui întinsă şi promisiunea speranţei, 
promisiunea a ceva mai bun aşteptând-o dincolo de acea 
linie. 

Mişcându-şi braţul, provocă un dans al scânteilor 
înaintea ochilor, dar îl întinse până ce vârfurile degetelor 
sale atinseră linia de cretă şi rămaseră acolo, la nici măcar 
un centimetru de Chaol, semnul alb despărţindu-i. 

Ea ridică ochii şi îi zări privirea înconjurată de o lumină 
argintie. 

— Ridică-te, fu tot ce spuse el. 

Iar în acel moment, cumva, chipul lui era singurul lucru 
care mai conta. Se zvârcoli, neputându-şi domoli suspinele 
durerii care erupea în trupul ei, ţintuind-o la podea. Dar îşi 
menţinu concentrarea pe ochii lui căprui, pe buzele care 
se despărţeau şi şopteau: 

— Ridică-te. 

Işi trase braţul de lângă linie, lipindu-şi palma de 
pământul îngheţat. Ochii îi rămaseră aţintiţi asupra privirii 
lui mutându-şi mâna cealaltă sub piept pentru a-şi înăbuşi 
țipătul de durere când se săltă, umărul aproape îndoindu-i- 
se. Îşi strecură piciorul nerănit sub ea. Încercând să se 
ridice, simţi bubuitul paşilor lui Cain, iar ochii lui Chaol se 
deschiseră larg. 

Lumea se învârtea în nuanţe înceţoşate, albastre şi 
negre, iar Cain o apucă şi o izbi încă o dată de turnul cu 
ceas, chipul lovindu-i-se de piatră. Când deschise ochii, 
lumea trepida, întunericul era pretutindeni. În adâncul ei, 
ştia că nu era doar o halucinație - ceea ce vedea, pe cine 
vedea, exista cu adevărat imediat dincolo de vălul lumii 
sale, iar drogul otrăvitor îi deschisese cumva mintea 
pentru a-i vedea. 

Acum erau două creaturi, iar cea de-a doua avea aripi. 
Rânjea... rânjea în timp ce... 

Celaena nu avu timp să ţipe când creatura ţâşni în zbor 
către ea. O aruncă la pământ şi îşi înfipse ghearele. Se 
zbătu. Unde dispăruse lumea? Unde se afla ea? 

Acum erau mai mulţi şi mai mulţi continuau să apară. 


Morți, demoni, monştri o voiau pe ea. Îi strigau numele. 
Majoritatea aveau aripi, iar cei care nu aveau erau purtaţi 
de către ceilalţi în gheare. 

Roind în jurul ei, îi crestau pielea cu ghearele lor. Aveau 
de gând să o ducă în lumea lor, iar turnul era portalul larg 
deschis. Va fi devorată. Groaza - groază mai intensă ca 
niciodată - puse stăpânire pe ea. Celaena îşi acoperi capul 
în timp ce arătările se năpusteau asupra ei şi lovi orbeşte 
în toate direcţiile. Unde dispăruse lumea? Câtă otravă îi 
dăduseră? Urma să moară. Libertate sau moarte. A 

Sfidarea şi furia clocoteau amestecate în sângele său. Îşi 
legănă braţul liber şi lovi un chip fantomatic cu cărbuni 
aprinşi pe post de ochi. Întunericul se destrămă, iar 
trăsăturile imense ale lui Cain apărură. Era soare acolo - 
aceasta era realitatea. Cât timp mai avea la dispoziţie până 
ce un alt val de viziuni induse de otravă vor prelua din nou 
controlul? 

Cain se întinse către gâtul ei, dar ea se trase înapoi. Tot 
ce reuşi el să apuce fu amuleta. Cu un pocnet răsunător, 
Ochiul Elenei i se desprinse de la gât. 

Lumina soarelui dispăru, omagul preluând din nou 
controlul asupra minţii ei, iar Celaena se trezi înaintea 
unei armate de morţi. Silueta obscură care era Cain ridică 
braţul, lăsând amuleta să cadă la pământ. 

Veniseră după ea. 


CAPITOLUL 49 


Dorian privea înmărmurit de groază cum Celaena se 
tara pe pământ, izgonind cu mâinile ceva ce ei nu puteau 
vedea. Ce se întâmpla? Fusese ceva în vinul ei? Dar era 
ceva anormal în felul în care Cain stătea acolo, zâmbind. 
Era ceva... oare chiar era ceva acolo, ceva ce ei nu puteau 
vedea? 

Celaena ţipă. Era cel mai oribil sunet pe care el îl auzise 
vreodată. 

— Opreşte-l, acum! îi spuse el lui Chaol când prietenul 
său se ridică din locul de lângă cerc. Dar Chaol doar 


privea cu gura căscată către asasina buimăcită, chipul lui 
fiind alb ca varul. 

Ea lovea în gol, iar Cain se aplecă peste ea şi o pocni în 
gură. Sângele curgea în voie. Duelul avea să continue până 
ce tatăl său ar fi intervenit sau până ce Cain ar fi lăsat-o 
inconştientă la pământ. Sau mai rău. Fu nevoit să îşi 
amintească lui însuşi că orice intervenţie - chiar şi 
încercarea de a spune că fusese ceva în vin - ar putea 
rezulta în descalificarea ei. 

Ea se târî de lângă Cain, sângele şi saliva adunându-se 
pe podea. 

Cineva apăru lângă Dorian, iar după ritmul respirației 
sale ştiu că era Nehemia. Aceasta spuse ceva în Eyliwe şi 
merse la marginea ringului. Ascunse de faldurile pelerinei 
sale, degetele ei se mişcau cu repeziciune trasând 
simboluri în aer. 

Cain merse în locul unde Celaena gâfâia, chipul ei fiind 
alb şi roşu în acelaşi timp. Ea se ridică în genunchi şi privi, 
fără să vadă, către toţi, poate la ceva dincolo de ei. 

Ea îl aştepta pe el. Îl aştepta pentru a o... 

Ucide. 


Îngenunchind pe pământ, Celaena se luptă să respire, 
neputând găsi calea spre realitate. Aici morţii o 
înconjurau, aşteptând. Chestia obscură care era Cain 
stătea în apropiere, privind-o, ochii săi arzători fiind 
singura lui trăsătură clară, întunericul dansa în jurul lui 
Cain asemenea unor fâşii de haine în bătaia vântului. 

Ea urma să moară în curând. 

„Lumină şi întuneric. Viaţă şi moarte. Unde este locul 
meu?“ 

Gândul îi insuflă un fior atât de puternic încât mâinile 
sale începură să caute ceva pe care l-ar fi putut folosi 
împotriva lui. Nu astfel. Va găsi o cale - ea putea găsi o 
cale de a supravieţui. „Nu îmi va fi teamă.“ îşi şoptise asta 
în fiecare dimineaţă în Endovier; dar la ce îi erau de folos 
aceste cuvinte acum? 


Un demon veni către ea şi un țipăt - nu de groază sau 
disperare, ci mai degrabă o rugăminte - izbucni din gâtul 
ei. Un strigăt de ajutor. 

Demonul se trase înapoi, de parcă strigătul l-ar fi 
speriat. Cain înaintă din nou către ea. 

Dar apoi ceva extraordinar se întâmplă. 

O sumedenie de uşi, toate deschizându-se larg. Uşi de 
lemn, uşi de fier, uşi de aer şi magie. 

lar dintr-o altă lume Elena cobori înconjurată de o 
lumină aurie. Părul reginei de demult strălucea asemenea 
unei stele căzătoare. 

Cain pufni păşind spre asasină şi ridicând sabia, ţintind 
către pieptul ei. 

Elena se năpusti asupra armatei morţilor, împrăştiindu-i. 

Sabia lui Cain cobori. 

O rafală de vânt îl lovi pe Cain atât de puternic încât fu 
doborât la pământ, iar sabia îi zbură în colţul opus al 
verandei. Dar, captivă în acea lume întunecată şi oribilă, 
Celaena văzu doar cum regina se năpusti asupra lui Cain, 
trântindu-l la pământ, înainte de atacul morţilor. Totuşi, 
ajunseră prea târziu. 

O lumină aurie erupse în jurul ei, protejând-o împotriva 
lor, făcându-i să se retragă. 

Un vânt mai puternic decât orice altceva văzuseră 
spectatorii încă vuia prin verandă. Işi acoperiră chipurile 
în timp ce vântul urla. 

Demonii zbierară şi se îndreptară din nou spre ea. Dar o 
sabie răsună şi un demon pieri. Sânge negru se scurse de 
pe lamă, iar regina Elena mârâi sălbatic în timp ce îşi 
ridică sabia. Era o provocare; îi provoca să încerce să 
treacă, să îi pună furia la încercare. 

Printre pleoapele grele, Celaena zări o coroană de stele 
sclipind pe capul Elenei, armura sa argintie strălucind 
asemenea unui far în întuneric. Demonii scoaseră ţipete 
asurzitoare, iar Elena întinse o mână, lumină aurie 
izvorând din palma sa, ridicând un zid între ele şi armata 
moartă în timp ce merse lângă Celaena şi îi cuprinse faţa 
în mâini. 


— Nu te pot proteja, şopti regina, tenul ei sclipind. 
Chipul îi era diferit - mai aspru, mai frumos. Moştenirea ei 
din partea Fae. Nu îţi pot oferi puterea mea. Îşi trecu 
degetele peste fruntea Celaenei. Dar pot înlătura otrava 
asta din corpul tău. 

Dincolo de ele, Cain se ridică în picioare. Vântul sufla 
către el din toate direcţiile, ţintuindu-l în loc. 

Din capătul îndepărtat al verandei, o rafală de vânt 
rostogoli vârful din fier al toiagului în direcţia ei. Se opri 
cu un clinchet, încă la o distanţă amăgitoare. 

Elena puse o mână pe fruntea Celaenei. 

— Ia-l, spuse regina. Celaena se întinse pentru a ajunge 
la rămăşiţa toiagului, vederea ei oscilând între veranda 
însorită şi întunericul nesfârşit. Umărul îi tresări uşor, iar 
ea îşi înăbuşi un țipăt de durere. In sfârşit simţi lemnul 
gravat, dar şi durerea din degetele sale. 

— Odată ce otrava va dispărea, nu mă vei mai vedea. Nu 
vei mai vedea demonii, spuse regina, trasând semne pe 
fruntea asasinei. 

Cain privi către rege şi îşi recuperă sabia. Regele 
încuviinţă. 

Elena prinse chipul Celaenei în palmele sale. 

— Nu îţi fie teamă. Dincolo de zidul de lumină aurie, 
morţii scoaseră urlete sinistre şi gemură numele Celaenei. 
Dar atunci, Cain - invocând chestia întunecată ce zăcea în 
interiorul său - trecu prin zid de parcă nu ar fi existat, 
spul- berându-l complet. 

— Trucuri mărunte, Majestatea Ta, îi spuse Cain Elenei. 
Doar trucuri mărunte. 

Elena se ridică într-o secundă în picioare, blocând calea 
lui Cain către Celaena. Umbrele se unduiau pe marginile 
siluetei lui, iar ochii săi de chihlimbar izbucniră în flăcări. 
Atenţia lui Cain era îndreptată asupra Celaenei şi spuse: 

— Ai fost adusă aici... cu toţii aţi fost. Toţi jucătorii 
acestui joc neterminat. Prietenii mei, gesticulă către cei 
morţi, mi-au spus asta. 

— Piei! strigă Elena, formând un simbol cu degetele 
sale. O lumină albastră orbitoare izbucni din mâinile sale. 


Cain urlă în timp ce lumina îl învălui, sfâşiindu-i trupul 
obscur. Apoi dispăru, părăsind armata morţilor şi 
osândiţilor, Elena încă stând în calea lor. Ei atacară, dar 
ea îi împinse înapoi cu acel scut auriu, icnind printre dinţii 
încleştaţi. Apoi Elena căzu în genunchi şi îşi puse mâinile 
pe umerii Celaenei. 

— Otrava aproape a dispărut, spuse Elena. Lumea 
deveni mai puţin întunecată; Celaena putea zări firicele de 
lumină. 

Celaena încuviinţă, durerea înlocuind teama. Putea simţi 
răceala iernii, durerea din picior, căldura propriului sânge. 
Ce căuta Elena aici? Şi ce făcea Nehemia la marginea 
cercului, mişcându-şi mâinile atât de straniu? 

— Ridică-te, spuse Elena. Regina devenea transparentă. 
Mâinile i se desprinseră de pe obrajii Celaenei, iar o 
lumină albă umplu cerul. Otrava părăsi trupul Celaenei. 

Cain, din nou un om în care şi oase, merse către asasina 
răvăşită. 

Durere, durere, durere. Durere din piciorul său, durere 
din cap, din umăr, din braţe şi coaste... 

— Ridică-te, şopti din nou Elena, apoi dispăru. Lumea 
reapăru. 

Cain era aproape, nicio umbră învăluindu-l. Celaena 
ridică rămăşiţa zimţată a bastonului în mâna sa. Privirea i 
se limpezi. 

Şi astfel, tremurând şi legănându-se, Celaena se ridică. 


CAPITOLUL 50 


Piciorul drept al Celaenei de-abia o putea susţine, dar 
scrâşni din dinţi şi se ridică. Îşi îndreptă umerii, iar Cain 
se împletici. 

Vântul îi mângâie chipul şi îi suflă părul în spate 
asemenea unui văl auriu. „Nu îmi va fi teamă.” Un semn 
ardea pe fruntea sa cu o lumină albastră orbitoare. 

— Ce e pe faţa ta? întrebă Cain. Regele se ridică, iar 
Nehemiei i se tăie respiraţia. 


Cu braţul pulsând de durere şi aproape inutil, ea îşi 
şterse sângele de la gură. Cain urlă ridicând sabia, în 
încercarea de o decapita. 

Celaena se năpusti înainte, asemenea unei săgeți a 
zeiţei Deanna. 

Ochii lui Cain se bulbucară când capătul zimţat al 
pumnalului se înfipse în partea sa dreaptă, exact acolo 
unde Chaol spusese că el va fi neprotejat. 

Sângele curse pe mâinile ei şi ţâşni din trupul lui Cain, 
care se clătină ţinându-se de coaste. 

Ea uită de durere, uită de teamă, uită de tiranul care se 
holba la semnul arzător de pe fruntea ei cu ochi întunecaţi. 
Sări înapoi un pas şi despică braţul lui Cain cu capătul 
rupt al bastonului, sfâşiind muşchiul şi tendonul. El 
încercă o lovitură cu cealaltă mână, dar ea se feri. 

El lovi apoi cu piciorul, dar ea ţâşni într-o parte. Cain 
era întins la pământ. Ea îşi puse piciorul în spatele lui, iar, 
în timp ce el îşi ridică greoi capul, se trezi cu aşchia 
ascuţită ce mai rămăsese din toiag apăsând pe gâtul său. 

— Dacă te mişti, îţi iau gâtul, spuse ea, amintindu-şi de 
durerea din maxilar. 

Cain se domoli, iar preţ de o clipă ea putu jura că ochii 
lui scânteiaseră ca nişte cărbuni. Pentru o secundă se 
gândi să îl ucidă chiar acolo, pentru ca el să nu poată 
dezvălui nimănui ce ştia - despre ea, despre părinţii ei, 
despre semnele Wyrd şi puterea lor. Dacă regele afla 
despre asta... Mâna îi tremura din pricina efortului de a se 
abţine să nu îi înfigă vârful din fier în gât, dar Celaena îşi 
ridică privirea însângerată către rege. 

Consilierii începură să aplaude frenetic. Niciunul dintre 
ei nu văzuse spectacolul; niciunul nu văzuse umbrele în 
rafalele de vânt. Regele o studie, iar Celaena se forţă să 
rămână în picioare, să stea dreaptă în timp ce era 
judecată. Simţi fiecare secundă de tăcere ca pe o lovitură 
în stomac. Oare el se gândea că mai exista o portiţă de 
scăpare? După ceea ce i se păru o eternitate, regele vorbi. 

— Campionul fiului meu este învingătorul! urlă regele. 
Pământul se învârti sub picioarele sale. 


Câştigase. Câştigase. Era liberă sau pe cât putea fi de 
aproape de libertate. Va deveni Campionul regelui şi apoi 
va fi liberă... 

Gândul o luă pe nepregătite, iar Celaena scăpă rămăşiţa 
însângerată a toiagului pe pământ şi ridică piciorul de pe 
spatele lui Cain. Se îndepărtă de el şchiopătând, respiraţia 
fiindu-i greoaie şi sacadată. Fusese salvată. Elena o 
salvase. lar ea... ea câştigase. 

Nehemia era exact unde stătuse mai înainte, zâmbind 
palid, doar... 

Prinţesa se prăbuşi, iar gărzile sale se grăbiră să o 
ridice. Celaena încercă să ajungă la prietena sa, dar 
picioarele îi cedară şi se prăbuşi pe lespezile de piatră. 
Dorian, parcă eliberat dintr-o vrajă, alergă spre ea, 
aruncându-se în genunchi lângă trupul ei, murmurându-i 
numele iar şi iar. 

Dar ea de-abia îl auzea. Ghemuită pe pământ, lacrimi 
fierbinţi îi alunecară pe obraji. Câştigase. In ciuda durerii, 
Celaena izbucni apoi în râs. 


În timp ce asasina râdea, cu capul plecat în pământ, 
Dorian îi verifica trupul. Tăietura de pe coapsă nu se oprea 
din sângerat, braţul îi atârna inert, iar faţa şi braţele îi 
erau un amalgam de tăieturi şi vânâtăi ce se formau rapid. 
Cain, cu privirea furioasă, stătea nu prea departe în 
spatele lor, sângele prelingându-i-se printre degete în timp 
ce încerca să îşi oprească hemoragia din lateral. Lasă-l să 
sufere. 

— Are nevoie de un tămăduitor, îi spuse el tatălui său. 
Regele nu spuse nimic. Tu, băiete, strigă Dorian unui paj. 
Adu un tămăduitor - cât de repede poţi! Dorian de-abia 
respira. Ar fi trebuit să oprească duelul de la prima 
lovitură a lui Cain. Ar fi trebuit să facă ceva mai mult decât 
să privească în timp ce era evident că Celaena fusese 
drogată. Ea l-ar fi ajutat pe el; nici nu ar fi ezitat. Chiar şi 
Chaol o ajutase - îngenunchease lângă ea la marginea 
ringului. Şi cine o drogase? 


Punându-şi cu grijă braţele în jurul Celaenei, Dorian 
privi către Kaltain şi Perrington. Făcând asta, rată 
schimbul de priviri dintre Cain şi tatăl său. Soldatul îşi 
scoase pumnalul. 

Dar Chaol văzu. Cain ridică pumnalul pentru a o 
înjunghia pe asasină în spate. 

Fără să stea pe gânduri, fără să înţeleagă, Chaol 
interveni între ei şi îi străpunse inima lui Cain cu sabia sa. 

Sângele ţâşni pretutindeni, acoperindu-i braţele lui 
Chaol, capul, hainele. Sângele duhnea, cumva, a moarte şi 
descompunere. Cain se prăbuşi, lovind cu violenţă 
pământul. 

Lumea deveni tăcută. Chaol privi cum ultima răsuflare 
părăsea trupul lui Cain. Când totul se termină, iar ochii lui 
Cain încetară îl mai privească, sabia lui Chaol alunecă pe 
pământ. El căzu în genunchi lângă Cain, dar nu îl atinse. 
Ce făcuse? 

Chaol nu îşi putea lua privirea de pe mâinile pătate de 
sânge. Îl ucisese. 

— Chaol, răsuflă Dorian. În braţele lui, Celaena devenise 
complet nemişcată. 

— Ce am făcut? îl întrebă Chaol. Celaena scoase un 
sunet dureros şi începu să tremure. 

Două gărzi îl ajutară să se ridice, dar Chaol putea doar 
să îşi privească mâinile însângerate în timp ce era condus 
de pe verandă. 

Dorian îşi privi prietenul dispărând în castel, apoi îşi 
întoarse atenţia către asasină. Tatăl său deja urla. 

Ea tremura atât de violent încât rănile sale continuau să 
sângereze. 

— Nu ar fi trebuit să îl ucidă... Acum el... el... Celaena 
răsuflă, cutremurându-se. Ea m-a salvat, spuse Celaena, 
îngropându-şi faţa în pieptul lui. Dorian, ea a scos otrava 
din mine. Ea... ea... O, zeilor, nici măcar nu ştiu ce s-a 
întâmplat. Dorian nu avea nicio idee despre ce vorbea, dar 
o ţinu mai strâns la pieptul său. 

Dorian simţi privirile consiliului aţintite asupra lor, 
cântărind şi meditând asupra fiecărui cuvânt care ieşea 


din gura ei, fiecare mişcare sau reacţie a lui. La naiba cu 
consiliul; Dorian o sărută pe păr. Semnul de pe fruntea ei 
dispăruse. Oare ce însemnase? Oare ce însemnase tot 
duelul acesta? Cain atinsese un punct sensibil în ea - când 
îi menţionase pe părinţii ei, Celaena îşi pierduse complet 
controlul. El nu o mai văzuse niciodată atât de sălbatică, 
de înnebunită. 

Se uri pe sine pentru că nu intervenise, pentru că 
privise ca un laş. Se va revanşa faţă de ea, se va asigura că 
va fi eliberată, iar apoi... Apoi... 

Ea nu i se împotrivi în timp ce el o purtă pe braţe în 
apartamentul său, dând ordin ca medicul să îl urmeze. 

Gata cu politica şi intrigile. O iubea şi niciun imperiu, 
niciun rege şi nicio teamă lumească nu îl puteau ţine 
departe de ea. Nu, dacă vor încerca să o ia de lângă el, se 
va lupta cu toată lumea şi îi va înfrunta cu mâinile goale. 
Şi, dintr-un anumit motiv, asta nu îl înspăimânta. 


Kaltain privea cu uimire şi disperare cum Dorian o purta 
pe asasină în braţe. Cum îl învinsese ea pe Cain când 
fusese drogată? De ce nu era moartă? 

Aşezat lângă tiranicul rege, Perrington clocotea de furie. 
Consilierii mâzgăleau pe nişte acte. Kaltain scoase flaconul 
gol din buzunar. Nu îi dăduse ducele suficient omag 
pentru a o ameţi puternic pe asasină? De ce nu plângea 
Dorian peste cadavrul ei? De ce nu era ea cea care îl 
îmbrăţişa pe Dorian, consolându-l? Durerea din inima ei 
erupse atât de violent, încât vederea i se întunecă, iar ea 
încetă să mai gândească limpede. 

Kaltain se apropie de duce şi îi rosti printre dinţi: 

— Credeam că ai spus că planul ăsta va funcţiona. 
Kaltain se luptă pentru a-şi menţine glasul şoptit. Credeam 
că ai spus că drogul ăsta blestemat va funcţiona! 

Regele şi ducele o fixară, iar consilierii făcură un schimb 
de priviri în timp ce Kaltain îşi îndreptă umerii. Apoi, 
agale, ducele se ridică din scaunul său. 

— Ce ai în mână? întrebă ducele puţin cam prea tare. 


— Ştii ce este! clocoti Kaltain, încă încercând să îşi 
menţină tonul scăzut, deşi durerea de cap se transforma în 
urlet asurzitor. De-abia putea gândi limpede; putea 
răspunde doar furiei din interior. Otrava nenorocită pe 
care i-am dat-o, murmură ea astfel încât doar Perrington 
să audă. 

— Otravă? întrebă Perrington, atât de tare încât Kaltain 
deschise larg ochii. Tu ai otrăvit-o? De ce ai face una ca 
asta? Perrington făcu semn a trei gărzi din apropiere. 

De ce nu vorbea regele? De ce nu venea în ajutorul ei? 
Perrington îi dăduse otrava la ordinul regelui, nu aşa se 
întâmplase? Membrii consiliului o priveau acuzator, 
şoptind între ei. 

— Tu mi-ai dat-o! îi spuse ea ducelui. 

Fruntea portocalie a ducelui se ridă. 

— Despre ce vorbeşti? 

Kaltain păşi către el. 

— Trădător nenorocit! 

— Reţineţi-o, vă rog, spuse calm ducele, de parcă ea nu 
ar fi fost nimic mai mult decât o servitoare isterică. De 
parcă ea era nimeni. 

— V-am spus, zise ducele în urechea regelui, că ar face 
orice pentru a pune mâna pe coroa... Cuvintele se pierdură 
în neant în timp ce Kaltain era escortată de gărzi. Nu citi 
nimic, nicio emoție pe chipul ducelui. O trăsese pe sfoară. 

Kaltain se zbătu în strânsoarea gărzilor. 

— Majestate, vă rog! Ducele mi-a spus că dum... 

Ducele nu îşi întoarse privirea către ea. 

— Te voi ucide! strigă ea către Perrington. Se întoarse 
către rege pentru a-l implora, dar el privea dezgustat în 
altă direcţie. Nu avea să asculte nimic din ce ar fi spus ea, 
indiferent care ar fi fost adevărul. Perrington plănuise asta 
de prea mult timp. lar ea căzuse direct în capcana lui. 
Jucase rolul îndrăgostitului ameţit doar pentru a o 
înjunghia pe la spate. 

Kaltain se zbătu din nou, însă zadarnic. lar în timp ce 
ajunse la porţile castelului, ducele rânji către ea; visurile i 
se spulberaseră. 


CAPITOLUL 51 


A doua zi de dimineaţă, Dorian îşi menţinu bărbia 
semeaţă când tatăl său îl privi. Nu îşi cobori ochii, 
indiferent de câte secunde tăcute trecuseră. După ce tatăl 
său îi permisese lui Cain să o tortureze şi să o rănească pe 
Celaena pentru atâta timp, când era evident că ea fusese 
drogată... Era un miracol că Dorian încă nu îşi ieşise din 
fire, dar avea nevoie de această audiere cu tatăl său. 

— Ei, bine? întrebă regele. 

— Doresc să ştiu ce se va întâmpla cu Chaol. Pentru 
uciderea lui Cain. 

Ochii negri ai tatălui său sclipiră. 

— Ce crezi tu că ar trebui să i se întâmple? 

— Nimic, spuse Dorian. Cred că l-a ucis pentru a o apăra 
pe Cel... pentru a o apăra pe asasină. 

— Consideri că viaţa unei asasine merită mai mult decât 
cea a unui soldat? 

Privirea de safir a lui Dorian se întunecă. 

— Nu, dar consider că nu există pic de onoare în a o 
înjunghia pe la spate după ce ea câştigase deja. lar dacă 
avea să afle vreodată că Perrington şi tatăl său jucaseră un 
rol în povestea cu drogul... Pumnii lui Dorian se încleştară 
pe lângă trup. 

— Onoare? Regele Adarlanului îşi mângâie barba. Iar tu 
m-ai fi înjunghiat dacă aş fi încercat să o ucid în felul ăsta? 

— Eşti tatăl meu, răspunse el precaut. Aş avea încredere 
că alegerea pe care ai face-o ar fi cea corectă. 

— Ce mincinos iscusit eşti! Aproape la fel de bun 
precum Perrington. 

— Deci, nu îl vei pedepsi pe Chaol? 

— Nu văd niciun motiv pentru care m-aş descotorosi de 
un Căpitan al Gărzii perfect capabil. 

Dorian răsuflă uşurat. 

— Mulţumesc, tată. Recunoştinţa din ochii săi era 
sinceră. 


— Mai vrei să îmi spui şi altceva? întrebă deodată 
regele. 

— Eu... Dorian privi către fereastră, apoi către tatăl său, 
adunându-şi din nou curajul. Al doilea motiv pentru care 
venise. Vreau să ştiu ce ai de gând să faci cu asasina, 
spuse el, iar regele zâmbi într-un fel care îl înspăimântă pe 
Dorian. 

— Asasina... medită regele. A fost un duel jalnic; nu ştiu 
dacă o femeie smiorcăită poate fi Campionul meu, cu sau 
fără otravă. Dacă ar fi fost cu adevărat bună, ar fi simţit 
otrava înainte de a bea. Poate că ar trebui să o trimit 
înapoi în Endovier. 

Furia lui Dorian crescu ameţitor. 

— Te înşeli în privinţa ei, începu el, dar apoi dădu din 
cap. Nu o vei privi altfel, indiferent ce ţi-aş spune eu. 

— De ce ar trebui să văd un asasin altfel decât ceea ce 
este - un monstru? Am adus-o aici pentru a-mi îndeplini 
ordinele, nu pentru a se amesteca în viaţa fiului meu sau a 
imperiului. 

Dorian îşi dezveli dinţii. Nu ar fi îndrăznit niciodată 
înainte să îl privească astfel pe tatăl său. Acest lucru îl 
înfioră, iar, în timp ce regele se aşeză uşor pe tron, Dorian 
se întrebă dacă tatăl său îl considera acum o ameninţare 
adevărată. Spre surprinderea lui Dorian, nu îi păsa. Poate 
că venise timpul să înceapă să îşi contrazică tatăl. 

— Ea nu este un monstru, spuse Dorian. Tot ce a făcut, a 
făcut pentru a supravieţui. 

— Supravieţuire? Asta este minciuna pe care ţi-a spus-o? 
Putea face orice pentru supravieţuire, dar ea a ales să 
ucidă. I-a plăcut să ucidă. Te are la cheremul ei, nu-i aşa? 
O, cât de inteligentă este! Ce politician iscusit ar fi fost 
dacă s-ar fi născut bărbat! 

Un urlet izbucni din gâtul lui Dorian. 

— Nu ai idee despre ce vorbeşti! Nu sunt ataşat de ea în 
niciun fel. 

Dar în acea singură propoziţie, Dorian comisese 
greşeala şi ştiu că tatăl său tocmai îi descoperise noul 


punct slab: groaza copleşitoare că Celaena ar putea fi 
luată de lângă el. Mâinile i se relaxară pe lângă corp. 

Regele Adarlanului privi către prinţul moştenitor. 

— li voi trimite contractul de îndată ce voi avea timp. 
Până atunci ai face bine să îţi ţii gura închisă despre asta, 
băiete. p 

Dorian se înecă în furia ce zăcea în el. Incă o imagine 
clară îi răsări în minte: Nehemia oferindu-i Celaenei 
bastonul său. Nehemia nu era o fată prostuţă; ca şi el, ea 
ştia că simbolurile deţineau un anume fel de putere. Deşi 
Celaena putea fi Campionul tatălui său, ea câştigase titlul 
folosind o armă din Eyliwe. Iar, în timp ce Nehemia ar 
putea juca un joc pe care nu avea nicio şansă de a-l 
câştiga, Dorian nu putea nega că o admira pe prinţesă 
pentru că îndrăznise să joace, în primul rând. 

Poate că într-o zi ar trebui să îşi facă şi el curaj să ceară 
condamnare pentru ceea ce tatăl său le făcuse acelor 
rebeli în Eyliwe. Nu astăzi. Nu încă. Dar ar putea face un 
pas către asta. 

Aşa că îşi privi tatăl în ochi şi îşi ţinu capul sus în timp 
ce spuse: 

— Perrington doreşte să o folosească pe Nehemia pe 
post de ostatică pentru a-i face pe acei rebeli din Eyliwe să 
se supună. 

Regele îşi înclină capul. 

— Este o idee interesantă. Tu eşti de acord? 

Deşi palmele lui Dorian începură să transpire, se luptă 
să adopte o expresie neutră şi spuse: 

— Nu, nu sunt. Cred că suntem mai buni de-atât. 

— Suntem? Ai idee câţi soldaţi şi câte provizii am 
pierdut din pricina acelor rebeli? 

— Da, dar să o folosim astfel pe Nehemia este prea 
riscant. Rebelii s-ar putea folosi de asta pentru a aduna 
aliaţi din alte regate. lar Nehemia este iubită de către 
poporul său. Dacă eşti îngrijorat pentru pierderea 
soldaţilor şi a proviziilor, atunci vei pierde mult mai mult 
dacă planul lui Perrington aprinde o rebeliune totală în 
Eyliwe. Ne-ar fi mult mai bine dacă am încerca să o 


câştigăm pe Nehemia de partea noastră, să încercăm să 
colaborăm cu ea pentru a-i face pe rebeli să se retragă. 
Asta nu se va întâmpla dacă o ţinem ostatică. 

Tăcerea căzu peste sala tronului, iar Dorian încercă să 
îşi păstreze calmul în timp ce tatăl său îl studia. Fiecare 
bătaie a inimii sale părea o lovitură de ciocan. 

În cele din urmă, regele încuviinţă. 

— Atunci îi voi ordona lui Perrington să pună capăt 
acestui plan. 

Dorian aproape că răsuflă uşurat, dar îşi menţinu 
privirea neutră şi cuvintele ferme în timp ce spuse: 

— Îţi mulţumesc pentru că m-ai ascultat. 

Tatăl său nu răspunse şi, fără să aştepte permisiunea sa, 
prinţul se întoarse şi părăsi încăperea. 


Celaena încercă să nu tresară din pricina durerii care îi 
străpungea umărul şi piciorul când se trezi. Înfăşurată în 
pături şi bandaje, ea privi către ceasul de deasupra 
şemineului. Era aproape unu după-amiază. 

Maxilarul îi fu străpuns de un alt junghi când deschise 
gura. Celaena nu avea nevoie de o oglindă pentru a-şi da 
seama că era toată numai vânătăi şi răni. Se încruntă, iar 
faţa îi zvâcni de durere din pricina mişcării. Fără îndoială, 
arăta hidos, încercă fără succes să se ridice în capul 
oaselor. Totul o durea. 

Braţul îi era prins într-un bandaj, iar coapsa o împunse 
când picioarele i se mişcară sub pături. Nu îşi amintea 
prea multe din ceea ce se întâmplase după duelul din ziua 
trecută, dar cel puţin nu era moartă - de mâna lui Cain sau 
din ordinele regelui. 

Visele din noaptea trecută îi fuseseră pline cu Nehemia 
şi Elena, deşi, de cele mai multe ori, ele dispăreau în 
închipuiri ale demonilor şi morţilor. Şi lucrurile acelea pe 
care le spusese Cain. Coşmarurile fuseseră atât de 
groaznice, încât Celaena de-abia dormise, în ciuda durerii 
şi epuizării. Se întrebă ce se întâmplase cu amuleta Elenei. 
Avea sentimentul că acele coşmaruri erau din pricina 


absenței amuletei şi îşi dori în mod repetat să îi fie 
înapoiată, deşi Cain era acum mort. 

Uşa dormitorului se deschise şi o zări pe Nehemia stând 
în prag. Prinţesa îi zâmbi uşor în timp ce închisa uşa şi se 
apropie. Fleetfoot ridică privirea, coada sa biciuind patul 
în timp ce o legăna cu bucurie sinceră. 

— Bună! spuse Celaena în Eyliwe. 

— Cum te simţi? întrebă Nehemia în limba comună, fără 
urmă de accentul său stângaci. Fleetfoot se căţără peste 
picioarele rănite ale Celaenei pentru a o întâmpina pe 
prinţesă. 

— Exact cum arăt, spuse Celaena, durerea cuprinzându-i 
acum gura din pricina cuvintelor. 

Nehemia se aşeză pe marginea saltelei, iar, în timp ce 
aceasta se lăsă uşor sub greutatea ei, Celaena tresări de 
durere. Recuperarea nu avea să fie uşoară. Fleetfoot, 
terminând cu linsul şi adulmecatul Nehemiei, se aşeză 
între cele două şi adormi. Celaena îşi îngropă degetele 
între urechile ei moi precum catifeaua. 

— Nu voi pierde timp dansând în jurul adevărului, spuse 
Nehemia. Ţi-am salvat viaţa în timpul duelului. 

Celaena avu frânturi de amintiri cu Nehemia făcând 
semne ciudate cu degetele în aer. 

— Toate astea nu au fost halucinaţii? Şi... şi tu ai văzut 
totul? Celaena încercă să se ridice puţin mai sus, dar 
durerea o împiedică să se mişte chiar şi un centimetru. 

— Nu, nu ai avut halucinaţii, spuse prinţesa. Şi da, am 
văzut tot ce ai văzut şi tu; darurile cu care am fost 
înzestrată îmi permit să văd ceea ce alţii în mod normal nu 
pot vedea. Ieri, omagul pe care Kaltain l-a pus în vinul tău 
te-a făcut şi pe tine să vezi: ce zace dincolo de vălul acestei 
lumi. Magia la magie trage. Celaena se foi stingherită la 
auzul acestor cuvinte. 

— De ce în toate aceste luni te-ai prefăcut că nu înţelegi 
limba noastră? întrebă Celaena, nerăbdătoare să schimbe 
subiectul şi constatând că întrebarea duruse la fel de mult 
precum rănile sale. 


— Iniţial a fost o modalitate de apărare, spuse Nehemia 
aşezându-şi cu blândeţe mâna peste braţul sănătos al 
Celaenei. Ai fi surprinsă câte lucruri pot dezvălui oamenii 
când au impresia că tu nu îi înţelegi. Dar, cu fiecare zi în 
care mă prefăceam că nu ştiu nimic, a devenit din ce în ce 
mai greu să fiu în preajma ta. 

— Dar de ce m-ai făcut să îţi dau lecţii? 

Nehemia privi către tavan. 

— Pentru că voiam o prietenă. Pentru că te-am plăcut. 

— Deci, tu chiar citeai cartea aia când te-am găsit în 
bibliotecă. 

Nehemia încuviinţă. 

— Eu... eu făceam cercetări. Despre semnele Wyrd, aşa 
cum le numeşti tu în limba voastră. Te-am minţit când am 
spus că nu ştiu nimic despre ele. Ştiu totul despre ele. Ştiu 
cum să le descifrez... şi cum să le folosesc. Întreaga mea 
familie ştie, dar păstrăm secretul, din generaţie în 
generaţie. Ele sunt doar pentru a fi folosite ca ultimă 
apărare împotriva răului sau în cazul celor mai grave boli. 
lar aici, cu interdicţia asupra magiei... ei, bine, deşi 
semnele Wyrd sunt un alt fel de putere, sunt sigură că, 
dacă oamenii ar fi descoperit că le folosesc, m-ar fi 
întemnițat. 

Celaena încercă din nou să se ridice, blestemându-se că 
nu se putea mişca fără a-şi dori să leşine. 

— Le-ai folosit? 

Nehemia încuviinţă solemn. 

— Le ţinem secrete din pricina puterii teribile pe care o 
ascund. 'Teribilă, în sensul că poate fi folosită atât în scopul 
binelui, cât şi al răului, deşi mulţi s-au folosit de puterea 
lor pentru fapte meschine. Din momentul în care am sosit 
aici, am fost conştientă că cineva folosea semnele Wyrd 
pentru a invoca demoni din alte lumi, tărâmuri dincolo de 
tărâmul nostru. Idiotul ăla de Cain ştia suficient despre 
semne pentru a invoca diferite creaturi, dar nu ştia cum să 
le controleze şi să le trimită înapoi. Am petrecut luni de 
zile alungând şi distrugând creaturile chemate de el; de 
aceea am lipsit uneori atât de mult. 


Ruşinea îi ardea obrajii Celaenei. Cum putuse să creadă 
că Nehemia era cea care îi ucidea pe Campioni? Celaena 
îşi ridică mâna dreaptă pentru a-i arăta cicatricile. 

— De aceea nu m-ai întrebat nimic în seara acea când 
am fost muşcată. Tu... tu ai folosit semnele Wyrd pentru a 
mă vindeca. 

— Încă nu ştiu cum sau unde ai dat peste riderac, dar 
cred că asta este o poveste pentru altă dată. Semnele pe 
care le-ai găsit sub patul tău erau desenate de mine. 
Celaena tresări puţin la auzul acestor cuvinte. Icni când 
durerea îi puse stăpânire pe tot corpul. 

— Acele simboluri sunt pentru protecţie. Nu ai idee ce 
bătaie de cap mi-ai dat când a trebuit să le tot desenez 
după ce tu le ştergeai. Un zâmbet se ivi în colţul buzelor 
Nehemiei. Fără ele cred că rideracul ar fi ajuns la tine 
mult mai devreme. 

— De ce? 

— Pentru că bestia de Cain te ura. Şi voia să te elimine 
din competiţie. Mi-aş fi dorit să nu fi murit, aş fi vrut să îl 
întreb unde a învăţat să deschidă astfel de portaluri. Când 
otrava te-a făcut să pluteşti între cele două lumi, simpla lui 
prezenţă a adus cumva acele creaturi între lumi, pentru a 
te sfâşia. Deşi, după tot ceea ce a făcut, cred că a meritat 
sfârşitul pe care i l-a adus Chaol. 

Celaena privi către uşa dormitorului. Nu îl văzuse pe 
Chaol de ieri. Oare regele îl pedepsise pentru tot ceea ce 
făcuse pentru a o ajuta? 

— Bărbatul acela ţine la tine mai mult decât îşi dă 
seama vreunul dintre voi, spuse Nehemia, zâmbetul 
simțindu-se în glasul său. Celaena simţi că obrajii îi ard. 

Nehemia îşi drese glasul. 

— Presupun că vrei să ştii cum te-am salvat. 

— Dacă eşti dispusă să îmi dezvălui, spuse Celaena, iar 
prinţesa zâmbi. 

— Cu ajutorul semnelor Wyrd am reuşit să deschid un 
portal către unul dintre tărâmurile celeilalte lumi şi să o 
chem pe Elena, prima regină a Adarlanului. 

— O cunoşti? Celaena ridică o sprânceană. 


— Nu, dar ea a răspuns strigătului meu de ajutor. Nu 
toate tărâmurile sunt pline de întuneric şi moarte. Unele 
sunt pline cu creaturi ale binelui - fiinţe care, dacă nevoia 
noastră este suficient de arzătoare, ne vor urma în Erilea 
pentru a ne ajuta. Ea auzise strigătul tău de ajutor cu mult 
înainte ca eu să deschid portalul. 

— Este... este posibil să mergi în aceste alte lumi? 
Celaena îşi amintea vag porţile Wyrd despre care citise în 
cartea aceea în urmă cu atâtea luni. 

Nehemia o privi precaut. 

— Nu ştiu. Instruirea mea încă nu este completă. Dar 
regina a fost atât în lumea asta, cât şi în afara ei. Ea era 
între lumi, unde nu putea trece complet în altă lume, ca şi 
creaturile pe care le-ai văzut tu. Este necesară o mare 
cantitate de putere pentru a deschide un portal adevărat 
prin care ceva să poată pătrunde şi, chiar şi atunci, 
portalul se va închide la un moment dat. Cain l-a putut 
deschide suficient de mult încât rideracul să pătrundă prin 
el, dar apoi se închidea. Aşa că eu a trebuit să îl deschid 
suficient de mult încât să îl trimit înapoi. Vreme de atâtea 
luni ne-am jucat de-a şoarecele şi pisica. Îşi frecă tâmplele. 
Nu ai idee cât de epuizant a fost. 

— Cain a chemat toate chestiile alea la duel, nu-i aşa? 

Nehemia medită asupra întrebării. 

— Poate. Este posibil ca ele să fi fost deja în aşteptare. 

— Dar le-am putut vedea doar din pricina omagului pe 
care mi l-a dat Kaltain? 

— Nu ştiu, Elentiya. Nehemia oftă şi se ridică. Tot ce 
ştiu este că acest Cain cunoştea secretele puterii 
oamenilor mei, putere care a fost de mult uitată în 
ţinuturile Nordului. lar asta mă îngrijorează. 

— Cel puţin este mort, spuse Celaena, apoi înghiţi în 
sec. Dar... dar în... locul acela... Cain nu arăta precum 
Cain. Arăta precum un demon. De ce? 

— Poate că răul pe care l-a tot invocat s-a strecurat în 
sufletul său şi l-a schimonosit în ceea ce nu era. 

— A vorbit despre mine. Ca şi cum ar fi ştiut totul. 
Celaena strânse pătura în pumni. 


Ceva licări în privirea Nehemiei. 

— Uneori, cei răi ne vor spune lucruri doar pentru a ne 
tulbura, pentru a ne bântui gândurile mult timp după ce i- 
am înfruntat. Ar fi încântat să ştie că tu încă te gândeşti la 
orice prostie a spus el. Nehemia îi mângâie mâna. Nu îi da 
satisfacția de a şti că încă te deranjează; alungă gândurile 
alea din mintea ta. 

— Cel puţin regele nu ştie nimic despre toate astea; nu- 
mi pot imagina ce ar face dacă ar avea acces la o 
asemenea putere. 

— Eu îmi pot imagina foarte clar, spuse încet Nehemia. 
Tu ştii ce semn este acela care a ars pe fruntea ta? 

Celaena se încordă. 

— Nu. Tu ştii? 

Nehemia îi aruncă o privire gânditoare. 

— Nu, nu ştiu. Dar l-am mai văzut acolo înainte. Pare să 
fie parte din tine. Şi chiar mă îngrijorează ce ar putea 
crede regele despre el. Este un miracol că nu a investigat 
până acum. Celaenei îi îngheţă sângele în vene, iar 
Nehemia adăugă iute: Nu-ţi face griji. Dacă voia să te 
interogheze, ar fi făcut-o deja. 

Celaena scoase un suspin cutremurător. 

— De ce te afli aici, Nehemia? 

Prinţesa rămase tăcută pentru un moment. 

— Nu-i voi jura loialitate regelui Adarlanului. Ştii deja 
asta. Şi nu mă tem să îţi spun că am venit în Rifthold doar 
pentru o observare mai bună şi mai îndeaproape a 
mişcărilor sale, a planurilor sale. 

— Chiar ai venit aici pentru a spiona? şopti Celaena. 

— Dacă vrei să îi spui aşa. Nu m-aş da înapoi de la nimic 
pentru ţara mea. Niciun sacrificiu nu este prea mare 
pentru a-mi menţine poporul în viaţă şi în afara sclaviei, 
pentru a împiedica un alt masacru. Durerea licări în 
privirea sa. 

Inima Celaenei tresări. 

— Eşti cea mai curajoasă persoană pe care am întâlnit-o 
vreodată. 

Nehemia mângâie blana lui Fleetfoot. 


— Dragostea mea pentru Eyliwe îmi învinge teama faţă 
de regele Adarlanului. Dar nu te voi implica în asta, 
Elentiya. Celaena aproape că răsuflă uşurată, deşi se simţi 
ruşinată pentru acest sentiment. Poate că drumurile 
noastre sunt unite, dar... dar cred că pentru moment 
trebuie să îţi continui călătoria pe cont propriu. Să te 
adaptezi noii tale poziţii. 

Celaena încuviinţă şi îşi drese glasul. 

— Nu voi spune nimănui despre puterile tale. 

Nehemia zâmbi cu tristeţe. 

— Şi nu vor mai exista secrete între noi. Când te vei 
simţi mai bine, mi-ar plăcea să aud cum te-ai înţeles cu 
Elena. Privi către Fleetfoot. Îmi permiţi să o iau la o 
plimbare? Am nevoie să simt briza pe faţa mea. 

— Desigur, spuse Celaena. A fost închisă aici toată 
dimineaţa. 

Ca şi cum câinele ar fi înţeles, sări de pe pat şi se aşeză 
la picioarele Nehemiei. 

— Mă bucur să te am ca prietenă, Elentiya, spuse 
prinţesa. 

— Eu mă bucur şi mai mult că îmi păzeşti spatele, spuse 
Celaena înăbuşindu-şi un căscat. Îţi mulţumesc pentru că 
mi-ai salvat viaţa. De două ori. Sau poate de mai multe ori. 
Celaena se încruntă. Vreau să ştiu de câte ori m-ai salvat 
pe ascuns de vreuna dintre creaturile lui Cain? întrebă ea. 

— Nu şi dacă vrei să dormi în noaptea asta. Nehemia o 
sărută pe creştetul capului înainte de a se îndrepta către 
uşă. Prinţesa se opri în prag şi îi azvârli ceva Celaenei. 
Asta îţi aparţine. Una dintre gărzile mele au recuperat-o 
după duel. Era Ochiul Elenei. 

Celaena strânse în pumn metalul tare al amuletei. 

— Mulţumesc. 

După plecarea Nehemiei, Celaena zâmbi, în ciuda 
tuturor lucrurilor pe care tocmai le aflase, şi închise ochii. 
Cu amuleta strânsă în mână, avu cel mai bun somn de 
când ajunsese la castel. 


CAPITOLUL 52 


Celaena se trezi în ziua următoare, neştiind sigur cât 
era ceasul. Se auzi o bătaie în uşă, iar ea clipi încercând să 
gonească somnul de pe pleoape chiar la timp pentru a-l 
vedea pe Dorian intrând. El o privi pentru o clipă din prag, 
iar ea reuşi să zâmbească. 

— Bună! spuse ea cu glasul răguşit. Şi-l amintea 
purtând-o pe braţe, liniştind-o când tămăduitorii îi 
cususeră piciorul... 

El păşi înainte, paşii săi fiind greoi. 

— Arăţi chiar mai rău astăzi, şopti el. În ciuda durerii, 
Celaena se ridică. 

— Sunt bine, minţi ea. Nu era bine. Cain îi rupsese o 
coastă şi fiecare răsuflare era dureroasă. El îşi încleştă 
maxilarul, privind pe fereastră. Ce se întâmplă cu tine? 
întrebă ea. Se întinse în încercarea de a-l prinde de 
jachetă, dar durerea era prea puternică, iar el era prea 
departe. 

— Eu... nu ştiu, spuse el. Privirea pierdută şi goală a lui 
Dorian îi acceleră Celaenei bătăile inimii. Nu am mai putut 
dormi de la duel încoace. 

— Vino, spuse ea cât de blând putu, bătând cu palma un 
spaţiu gol lângă ea. Ia loc. 

Ascultător, el se aşeză, deşi rămase cu spatele către ea 
în timp ce îşi puse capul în mâini şi trase adânc aer în 
piept de câteva ori. Celaena îşi puse cu blândeţe mâna pe 
spatele său. El se încorda, iar ea aproape că se retrase. 
Dar apoi Dorian se relaxă şi continuă să îşi controleze 
respiraţia. 

— Eşti bolnav? întrebă ea. 

— Nu, mormăi el. 

— Dorian. Ce s-a întâmplat? 

— Cum adică „ce s-a întâmplat”? spuse el, ascunzându-şi 
chipul în palme. Acum un minut îl snopeai în bătaie pe 
Mormânt, iar în următorul Cain era pe punctul de a te 
ucide... 

— Nu ai putut dormi din cauza asta? 


— Nu pot... nu pot... Gemu. Ea îl lăsă în pace pentru o 
clipă, permițându-i să îşi pună ordine în gânduri. Îmi pare 
rău, spuse el îndepărtându-şi mâinile de pe chip şi 
îndreptându-şi umerii. Ea încuviinţă. Nu avea de gând să îl 
preseze. Cum te simţi, cu adevărat? întrebă el. Teama încă 
zăcea în spatele cuvintelor sale. 

— Groaznic, spuse ea cu precauţie. Şi am bănuiala că 
arăt la fel de rău precum mă simt. 

El zâmbi uşor. Dorian încerca să se împotrivească 
oricărui sentiment care îl bântuise. 

— Niciodată nu ai arătat mai adorabil, spuse el. Privi 
patul. Te superi dacă mă întind puţin? Sunt extenuat. 

Ea nu protestă în timp ce el îşi scoase cizmele şi îşi 
descheie nasturii jachetei. Cu un oftat, Dorian se întinse 
lângă ea. Celaena îl privi închizând ochii şi răsuflând 
adânc. Chipul lui se destinase uşor. 

— Cum se simte Chaol? întrebă ea, tensionată. Îşi aminti 
râul de sânge şi chipul lui terifiat. 

Dorian deschise un ochi. 

— Va fi bine. l-am dat liber ieri şi astăzi. Cred că avea 
nevoie de asta. Inima Celaenei se strânse. Nu ar trebui să 
te simţi vinovată, spuse el întorcându-se pe-o parte pentru 
a o privi în ochi. A făcut ceea ce a crezut de cuviinţă. 

— Da, dar... 

— Nu, insistă Dorian. Chaol ştia ce face. Îşi trecu un 
deget peste obrazul ei. Degetul său era rece ca gheaţa, dar 
ea îşi abţinu un tremur. Imi pare rău, spuse el din nou, 
luându-şi degetul de pe chipul ei. Îmi pare rău că nu te-am 
salvat. 

— Despre ce vorbeşti? De asta suferi tu şi te torturezi? 

— Îmi pare rău că nu l-am oprit pe Cain în momentul în 
care mi-am dat seama că ceva era în neregulă. Kaltain te-a 
drogat şi ar fi trebuit să ştiu, ar fi trebuit să găsesc o cale 
de a o împiedica să facă asta. Iar când mi-am dat seama că 
aveai halucinaţii, eu... îmi pare rău că nu am găsit o cale 
pentru a opri totul. 

Piele verde şi colţi galbeni licăriră înaintea ochilor 
Celaenei, iar degetele i se încleştară în pumni. 


— Nu ar trebui să îţi pară rău, spuse ea, nedorind să 
vorbească despre ororile pe care le văzuse sau despre 
trădarea lui Kaltain, sau despre mărturisirile Nehemiei. Ai 
făcut exact ce a făcut toată lumea... ce trebuia să facă 
toată lumea. Dacă ai fi intervenit, aş fi fost descalificată. 

— Ar fi trebuit să îl spintec pe Cain în momentul în care 
a pus mâna pe tine. În schimb, am stat acolo, în timp ce 
Chaol a îngenuncheat la marginea ringului. Eu ar fi trebuit 
să fiu cel care îl ucide pe Cain. 

Demonii dispărură, iar un zâmbet apăru pe chipul 
Celaenei. 

— Începi să vorbeşti ca un asasin, prietene. 

— Poate petrec prea mult timp cu tine. Celaena îşi mută 
capul de pe pernă pentru a şi-l odihni în spaţiul moale 
dintre umărul şi pieptul prinţului. Căldura goni prin venele 
sale. Deşi trupul ei fu cuprins de agonie în timp ce se 
întoarse pe-o parte, Celaena îşi puse mâna rănită pe 
abdomenul lui. Respirația lui Dorian era caldă pe capul ei, 
iar ea zâmbi în timp ce el îşi puse mâna în jurul ei, 
cuprinzându-i umărul. Rămaseră tăcuţi pentru o vreme. 

— Dorian, începu ea, iar el îi dădu un bobârnac. Au, 
spuse ea, strâmbând din nas. Deşi faţa îi era acoperită cu 
zgârieturi Cain nu o rănise într-atât încât să-i lase urme, 
cu toate că tăietura de la picior va fi o cicatrice grozavă. 

— Da? spuse el odihnindu-şi bărbia pe capul ei. 

Celaena ascultă sunetul inimii lui, fermitatea ei. 

— Când m-ai luat din Endovier... chiar ai crezut că voi 
câştiga? 

— Desigur. Altfel de ce aş fi făcut o călătorie atât de 
lungă pentru a te găsi? 

Ea râse, iar el îşi ridică blând bărbia. Ochii lui erau 
familiari - asemenea a ceva ce ea uitase. 

— Am ştiut că vei câştiga din clipa în care te-am 
cunoscut, şopti el, iar inima ei se zvârcoli în momentul în 
care înţelese sensul din spatele cuvintelor. Deşi trebuie să 
recunosc, nu prea mă aşteptam la asta. Şi... indiferent cât 
de frivolă şi întortocheată a fost competiţia asta, sunt 


recunoscător că te-a adus în viaţa mea. Cât timp voi trăi, 
voi fi recunoscător pentru asta. 

— Intenţionezi să mă faci să plâng sau doar râzi de 
mine? Dorian se aplecă înainte şi o sărută. Durerea îi 
cuprinse din nou maxilarul. 


Aşezat pe tronul său de cleştar, regele Adarlanului 
mângâia mânerul lui Nothung. Perrington îngenunche 
înaintea sa, aşteptând. Lasă-l să aştepte. 

Deşi asasina era Campionul său, întârziase să-i trimită 
contractul. Ea era apropiată atât de fiul său, cât şi de 
prinţesa Nehemia; oare delegarea ei ca om de încredere 
reprezenta un risc? 

Dar Căpitanul Gărzii avea suficientă încredere în 
asasină încât să îi salveze viaţa. Chipul regelui deveni ca 
de piatră. Nu îl va pedepsi pe Chaol Westfall, chiar şi 
numai pentru a evita ca Dorian să dezlănţuie iadul asupra 
lui în apărarea căpitanului. Dacă Dorian s-ar fi născut 
soldat şi nu un cititor... 

Dar undeva în fiinţa lui, Dorian era un bărbat, un bărbat 
care putea fi şlefuit într-un războinic. Poate că i-ar prinde 
bine câteva luni pe câmpul de luptă. Un coif şi o sabie 
puteau face minuni cu temperamentul unui tânăr. lar după 
acea demonstraţie de voinţă şi putere din sala tronului... 
Dorian putea fi un general puternic, dacă era împins de la 
spate. 

lar cât despre asasină... odată ce rănile îi vor fi 
vindecate, ce altă persoană ar fi mai bună pentru a se afla 
la ordinele sale? În afară de asta, nu avea în cine altcineva 
să îşi pună încrederea. Celaena Sardothien era cea mai 
bună şi singura lui alegere, acum că preferatul său, Cain, 
era mort. 

Regele trasă un semn pe braţul de cleştar al tronului. 
Era destul de priceput în semnele Wyrd, dar nu mai văzuse 
niciodată unul precum al ei. Va afla ce reprezintă. Iar, 
dacă era vreo profeție sau ceva de genul acesta, o va 
trimite pe fată la spânzurătoare până la căderea nopţii. 
Văzând-o târându-se în timp ce era drogată, aproape că îl 


convinsese să poruncească moartea sa. Dar apoi le 
simţise... simţise privirile furioase ale morţilor... Cineva 
intervenise şi o salvase. Iar dacă aceste creaturi o protejau 
şi o atacau în acelaşi timp... 

Poate ea nu era persoana care să moară la comanda lui. 
Nu înainte ca el să descopere semnificaţia semnului. 
Pentru moment totuşi avea lucruri mai importante pentru 
care să se îngrijoreze. 

— Manipularea lui Kaltain a fost interesantă, spuse în 
cele din urmă regele. Perrington rămase în genunchi. 
Foloseai puterea asupra ei? 

— Nu, am lăsat-o mai moale în ultima vreme, după cum 
aţi sugerat, răspunse ducele, răsucind inelul negru din 
jurul degetului său gros. În afară de asta, începuse să 
arate vizibil afectată... epuizată şi palidă, şi chiar s-a plâns 
de dureri de cap. 

Faptul că o trădase pe Kaltain îl îngrijora, dar, dacă ea 
ar fi ştiut de planul lui Perrington de a dezvălui adevăratul 
ei caracter - chiar să demonstreze cât de uşor s-ar fi 
adaptat ea planurilor lor şi cât de puternică era 
determinarea sa -, ar fi prevenit-o. O asemenea dezvăluire 
publică atrăgea doar întrebări agasante. 

— A fost inteligent din partea ta să experimentezi pe ea. 
A devenit un aliat puternic şi încă nu bănuieşte nimic 
despre influenţa noastră. Am speranţe mari pentru puterea 
asta, zise regele, privindu-şi inelul negru. Cain a dovedit 
efectele transformării fizice, iar  Kaltain dovedeşte 
abilitatea de a influenţa gânduri şi emoţii. Mi-ar plăcea să 
îi testez capacitatea maximă pentru a şlefui minţile 
câtorva. 

— O parte din mine îşi doreşte ca Lady Kaltain să nu fi 
fost atât de uşor impresionabilă, mormăi Perrington. Voia 
să mă folosească pentru a ajunge la fiul tău, dar nu vreau 
ca puterea să o transforme în Cain. În ciuda mea, nu-mi 
surâde gândul că ea ar putea să putrezească în temniţele 
alea pentru mult timp. 

— Nu te teme pentru Kaltain, prietene. Nu va rămâne în 
temniţă pentru totdeauna. Când scandalul va fi dat uitării, 


iar asasina ocupată cu treburile mele, îi vom face lui 
Kaltain o ofertă pe care nu o va putea refuza. Dar există 
întotdeauna modalităţi de a o controla, dacă tu crezi că nu 
este de încredere. 

— Să vedem mai întâi cum îi influenţează temniţa 
gândirea, spuse grăbit Perrington. 

— Desigur, desigur. Este doar o sugestie. 

Rămaseră tăcuţi, iar ducele se ridică. 

— Duce, spuse regele, glasul său răsunând în întreaga 
sală. Focul din şemineul de forma unei guri căscate licări, 
iar o lumină verde umplu umbrele încăperii. În curând, 
vom avea multe de făcut în Erilea. Pregăteşte-te. Şi 
încetează să mai vorbeşti despre planul tău de a o folosi pe 
prinţesa din Eyliwe, atrage prea multă atenţie. 

Ducele doar încuviinţă, făcu o plecăciune şi părăsi 
încăperea. 


CAPITOLUL 53 


Celaena se lăsă pe spate în scaun, proptindu-şi 
picioarele pe masă şi balansându-se în mod riscant. Savură 
întinderea şi eliberarea tensiunii din muşchii încordaţi şi 
dădu pagina cărţii pe care o ţinea în sus. Fleetfoot dormea 
sub masă, sforăind uşor. Afară, după-amiaza însorită 
transformase zăpada în băltoace sclipitoare care luminau 
întregul dormitor. Rănile sale nu mai erau atât de 
supărătoare, dar încă nu putea păşi fără a şchiopăta. Cu 
puţin noroc, va putea alerga din nou în curând. 

Trecuse o săptămână de la duel. Philippa era deja 
ocupată cu aranjarea şi ordonarea garderobei Celaenei, 
aducând mai multe haine. Toate hainele pe care Celaena 
plănuia să şi le cumpere de îndată ce era liberă să se 
aventureze în Rifthold, odată ce îşi primea salariul 
scandalos de Campion al Regelui. Pe care spera să îl 
primească de îndată ce semna contractul... oricând urma 
să se întâmple asta. 

Cu Philippa ocupată, Nehemia şi Dorian o luaseră pe 
Celaena sub îngrijirea lor, iar prinţul îi citea adesea în 


timpul nopţii. Când reuşea în cele din urmă să adoarmă, 
visele îi erau presărate cu vorbe străvechi şi chipuri de 
mult uitate, cu semne Wyrd ce străluceau cu lumină 
albastră, cu regele şi cu o armată de morţi invocată din 
străfundurile Iadului. 

Când se trezea, se străduia din răsputeri să le uite - în 
special pe cele magice. 

Mânerul uşii se răsuci, iar inima i se urcă în gât. Era 
timpul ca în sfârşit să semneze contractul cu regele? Dar 
nu era Dorian sau Nehemia, nici măcar vreun paj. Lumea 
se opri când, în schimb, Chaol intră în dormitorul său. 

Fleetfoot alergă către el, dând bucuroasă din coadă. 
Celaena aproape căzu din scaun când îşi luă picioarele de 
pe masă şi tresări din pricina fiorului de durere care îi 
străbătu piciorul rănit. Se ridică anevoie în picioare, dar, 
când deschise gura, nu avu nimic de spus. 

După ce Chaol mângâie prieteneşte căţeluşa pe cap, 
aceasta se întoarse sub masă, dădu ocol de două ori şi se 
ghemui. 

De ce Chaol nu se mişca din pragul uşii? Celaena îşi 
privi cămaşa de noapte şi roşi când observă că el se uita la 
picioarele ei dezgolite. 

— Cum îţi sunt rănile? întrebă el. Glasul îi era blând, iar 
ea înţelese că el nu se holba la pielea dezgolită, ci la 
bandajul de la coapsă. 

— Sunt bine, spuse ea repede. Bandajul este doar 
pentru a stârni compasiune. Celaena încercă să 
zâmbească, dar eşuă. Eu... nu te-am văzut de-o săptămână. 
Parcă ar fi trecut o viaţă întreagă. Tu ai... eşti bine? 

Ochii lui căprui îi întâlniră pe ai săi. Deodată, Celaena se 
reîntoarse la duel, culcată la pământ, Cain râzând în 
spatele ei, dar tot ce putea vedea, tot ce putea auzi era 
Chaol, în timp ce îngenunchiase şi se întinsese spre ea. 
Gâtul i se încleştă. Inţelesese ceva în acel moment. Dar nu 
îşi putea aminti ce. Poate că fusese o halucinație. 

— Sunt bine, spuse el, iar ea făcu un pas către căpitan, 
mult prea conştientă de cât de scurtă era cămaşa sa de 


noapte. Eu voiam... doar să îmi cer scuze pentru faptul că 
nu te-am vizitat mai devreme. 

Ea se opri la un pas de el şi înclină capul. Chaol nu îşi 
purta sabia. 

— Sunt sigură că ai fost ocupat, rosti ea. 

El doar stătea acolo. Ea îşi înghiţi nodul din gât şi îşi 
dădu o şuviţă de păr după ureche. Făcu încă un pas spre 
el, acum fiind nevoită să îşi lase uşor capul pe spate pentru 
a-i privi chipul. Ochii lui erau atât de trişti. Celaena îşi 
muşcă buza. Tu... tu mi-ai salvat viaţa. De două ori. 

Sprâncenele lui Chaol se încruntară uşor. 

— Am făcut ceea ce trebuia să fac. 

— Şi de aceea îţi datorez recunoştinţa mea. 

— Nu îmi datorezi nimic, spuse el, glasul fiindu-i 
sugrumat. lar când ochii lui scânteiară, inima ei fu prinsă 
precum într-o menghină. 

Celaena îi luă mâna într-a sa, dar el şi-o trase înapoi. 

— Voiam doar să văd cum te simţi. Trebuie să merg la o 
întrunire, spuse el, iar ea ştiu că era o minciună. 

— Îţi mulţumesc pentru că l-ai ucis pe Cain. Chaol se 
încordă. Eu... încă îmi amintesc prima mea crimă. Nu a 
fost uşor. 

El îşi plecă privirea în podea. 

— Tocmai de aceea nu mă pot abţine să nu mă gândesc 
la asta. Pentru că a fost uşor. Doar mi-am scos sabia şi l- 
am ucis. Am vrut să îl ucid. Chaol o fixă cu privirea. Cain 
ştia despre părinţii tăi. Cum? 

— Nu ştiu, minţi ea. Ştia foarte bine. Accesul lui Cain 
către celelalte lumi, către spaţiul de mijloc îi oferise 
capacitatea de a-i citi gândurile, de a-i profana amintirile, 
sufletul. Un fior o străbătu. 

Privirea lui Chaol se îmblânzi. 

— Îmi pare rău că au murit astfel. 

Celaena încuie totul într-un colţ al minţii sale în timp ce 
spuse: 

— A trecut foarte mult timp de-atunci. Plouase, iar eu, 
urcându-mă în patul lor, am crezut că umezeala din 
aşternuturi venea de la fereastra deschisă. M-am trezit în 


dimineaţa următoare şi am realizat că nu era apă. Trase 
adânc aer în piept, alungând senzaţia sângelui lor pe 
pielea sa. Arobynn Hamei m-a găsit la scurt timp după 
aceea. 

— Tot îmi pare rău, spuse el. 

— A trecut foarte mult, repetă ea. Nici măcar nu îmi 
amintesc cum arătau. Aceasta era o altă minciună. Işi 
amintea chipul părinţilor săi în cel mai mic detaliu. Uneori, 
uit că au existat vreodată. 

Chaol încuviinţă, mai mult pentru a confirma că o auzise 
şi nu că o înţelesese. 

— Ceea ce ai făcut pentru mine, Chaol, încercă ea din 
nou. Nu doar în privinţa lui Cain, dar când... 

— Trebuie să plec, o întrerupse el şi se întoarse pe 
jumătate spre uşă. 

— Chaol, spuse ea apucându-l de mână şi forțându-l să o 
privească. Celaena zări doar licărul din ochii săi înainte de 
a-şi arunca braţele în jurul gâtului şi a-l îmbrăţişa cu 
putere. El îşi îndreptă umerii, dar ea îi zdrobi corpul, 
lipindu-l de al său, deşi gestul îi agrava rănile. Apoi, după 
un moment, Chaol îşi trecu braţele în jurul ei, ţinând-o 
aproape, atât de aproape încât, atunci când Celaena 
închise ochii şi inhală adânc mirosul lui, nu îşi putea da 
seama unde se termina el şi unde începea ea. _ 

Răsuflarea lui era caldă pe gâtul său aplecat spre ea. Îşi 
odihnea obrazul în părul ei. Inima Celaenei bătea atât de 
repede şi totuşi se simţea extrem de confortabil, de parcă 
ar fi putut sta astfel pentru eternitate şi nu ar fi deranjat-o, 
lăsând lumea să se destrame în jurul lor. Işi aminti 
degetele lui atingând linia aceea de cretă, întinzându-se 
către ea în ciuda barierei dintre ei. 

— Este totul în regulă? răsună glasul lui Dorian din 
pragul uşii. 

Chaol se desprinse din îmbrăţişase şi se trase înapoi 
atât de repede încât Celaena aproape se clătină. 

— Totul este bine, spuse el îndreptându-şi umerii. Aerul 
devenise rece, iar pielea Celaenei fu străbătută de 
furnicături când căldura lui îi părăsise corpul. Îi fu greu să 


îl privească pe Dorian în timp ce Chaol încuviinţă către 
prinţ şi părăsi apartamentul. 

Dorian o privi, iar Chaol plecă. Dar Celaena rămase cu 
privirea aţintită asupra uşii, chiar şi după ce Chaol o 
închisese în urma sa. 

— Nu cred că îşi revine prea bine după uciderea lui 
Cain, spuse Dorian. 

— Evident, se răsti ea. Dorian ridică sprâncenele, iar ea 

oftă. Îmi pare rău. 

— Voi doi păreaţi a fi în mijlocul a... ceva, spuse Dorian 
cu precauţie. 

— Nu este nimic. Doar mi-a părut rău pentru el, atâta 
tot. 

— Aş fi vrut să nu plece atât de grăbit. Am veşti bune. 
Stomacul Celaenei se încleştă. Tatăl meu a încetat să mai 
tragă de timp în ceea ce priveşte redactarea contractului 
tău. Urmează să îl semnezi în camera sa de consiliu, 
mâine. 

— Vrei să spui că... adică sunt oficial Campionul regelui? 

— Se pare că nu te urăşte atât de tare precum a lăsat 
impresia. Este un miracol că nu te-a făcut să aştepţi mai 
mult. Dorian îi făcu cu ochiul. 

Patru ani. Patru ani de servitute, apoi va fi liberă. De ce 
plecase Chaol atât de repede? Privi către uşă, întrebându- 
se dacă l-ar putea ajunge din urmă pe coridor. 

Dorian îşi puse mâinile pe talia ei. 

— Presupun că asta înseamnă că suntem prinşi aici 
împreună pentru încă o vreme. Îşi coborî privirea către a 
ei. 

O sărută, dar ea se retrase din braţele lui. 

— Eu... Dorian, sunt Campionul regelui. Chicoti la auzul 
propriilor cuvinte. 

— Da, eşti, răspunse Dorian apropiindu-se din nou de ea. 
Dar ea păstră distanţa în timp ce privi pe fereastră, către 
lumina ameţitoare de afară. Lumea era larg deschisă şi o 
aştepta. Putea păşi peste acea linie albă. 

Îşi întoarse privirea către el. 

— Nu pot fi cu tine dacă sunt Campionul Regelui. 


— Desigur că poţi. Va fi nevoie să păstrăm secretul, 
dar... 

— Am destule secrete. Nu am nevoie de încă unul. 

— Atunci voi găsi o cale de a-i spune tatălui meu. Şi 
mamei. li făcu iarăşi cu ochiul. 

— Cu ce viitor? Dorian, sunt marioneta tatălui tău. Tu 
eşti prinţul moştenitor. 

Era adevărat, iar dacă această relaţie devenea ceva mai 
mult, acest lucru nu va face decât să complice lucrurile 
când va veni timpul ca ea să părăsească palatul. Ca să nu 
mai vorbească de complicatiile de a fi cu Dorian în timp ce 
îi servea tatălui său drept Campion. Şi, fie că recunoştea 
sau nu, Dorian avea propriile obligaţii. Deşi îl dorea, deşi 
ţinea la el, ştia că o relaţie de lungă durată nu se va sfârşi 
bine. Nu când el era moştenitorul tronului. 

Ochii lui Dorian se întunecară. 

— Spui că nu vrei să fii cu mine? 

— Spun că... voi pleca în patru ani şi nu văd cum s-ar 
putea încheia totul cu bine pentru amândoi. Spun că nu 
vreau să mă gândesc la opţiuni. Lumina soarelui îi 
dezmierdă pielea, iar greutatea de pe umerii ei pieri. Spun 
că în patru ani voi fi liberă şi nu am fost liberă niciodată în 
viaţa mea. Zâmbetul îi crescu. Şi vreau să ştiu cum este să 
fii liber. 

Dorian deschise gura, dar se opri în timp ce îi observă 
zâmbetul. Deşi Celaena nu îşi regreta deloc alegerea, simţi 
ceva straniu, asemenea dezamăgirii când el rosti: 

— Cum doreşti. 

— Dar mi-ar plăcea să rămân prietena ta. 

El îşi ascunse mâinile în buzunare. 

— Intotdeauna. 

Celaena se gândi să îi atingă braţul sau să îl sărute pe 
obraz, dar cuvântul „liberă” continua să îi răsune în cap 
iar, şi iar şi iar, şi nu se putea opri din zâmbit. 

Zâmbetul lui Dorian era puţin stingher. 

— Cred că Nehemia se îndreaptă spre tine pentru a-ţi 
spune despre contract. Va fi furioasă pe mine pentru că i- 
am luat-o înainte; cere-i scuze din partea mea, bine? Se 


opri când deschise uşa, cu mâna încă pe mâner. Felicitări, 
Celaena! spuse el încet. Înainte ca ea să poată răspunde, 
Dorian închise uşa şi plecă. 

Rămasă singură, Celaena privi pe fereastră şi îşi duse 
mâna la inimă, şoptind din nou şi din nou cuvântul. 

Liberă. 


CAPITOLUL 54 


Câteva ore mai târziu, Chaol privea uşa dinspre camera 
de zi a Celaenei. Nu ştia exact de ce era din nou acolo. Dar 
îl căutase pe Dorian în dormitorul lui şi nu îl găsise, iar el 
avea nevoie să îi spună prietenului său că lucrurile nu erau 
ceea ce păreau a fi când îi surprinsese îmbrăţişaţi mai 
devreme. Îşi privi mâinile. 

Regele de-abia vorbise cu el în ultima săptămână, iar 
numele lui Cain nu fusese menţionat în niciuna dintre 
întâlnirile lor. Nu că ar fi trebuit, din moment ce Cain era 
doar un pion dintr-un joc menit să îl amuze pe rege şi cu 
siguranţă nu era un membru al gărzii regale. 

Dar el tot mort rămânea. Ochii lui Cain nu se vor mai 
deschide din pricina lui... Nu va mai respira din cauza lui... 
Inima lui încetase să mai bată din cauza lui... 

Mâna lui Chaol se îndreptă spre locul unde ar fi trebuit 
să fie sabia sa. O aruncase în colţul camerei în secunda în 
care se întorsese de la duel, săptămâna trecută. Cineva se 
îndurase de durerea sa şi spălase sângele de pe ea. Poate 
gărzile care îl conduseseră pe Chaol în camera sa şi îi 
oferiseră o băutură tare. Apoi rămăseseră în tăcere până 
ce el îşi revenise cât de cât şi plecaseră pe urmă fără 
niciun cuvânt, fără să aştepte mulţumiri. 

Chaol îşi trecu o mână prin părul scurt şi deschise uşa. 

Celaena lua cina, aşezată comod în scaun. Sprâncenele i 
se ridicară uimite. 

— Două vizite în aceeaşi zi? spuse ea punând furculiţa 
deoparte. Cărui fapt datorez această plăcere? 

El se încruntă. 

— Unde este Dorian? 

— De ce ar trebui Dorian să fie aici? 


— Credeam că de obicei vine aici la această oră. 

— Ei, bine, nu te aştepta să îl mai găseşti aici după ziua 
de azi. 

Chaol se aproprie, oprindu-se la marginea mesei. 

— De ce? 

Celaena aruncă o bucată de pâine în gură. 

— Pentru că am pus capăt situaţiei. 

— Ce ai făcut? 

— Sunt Campionul regelui. Cu siguranţă îţi dai seama 
cât de neadecvat ar fi din partea mea să am o relaţie cu un 
prinţ. Ochii ei albaştri scânteiară, iar el se întrebă de ce 
Celaena pusese un slab accent pe cuvântul prinț şi de ce 
inima lui o luă uşor la galop. 

Chaol îşi reţinu zâmbetul. 

— Mă întrebam când o să-ţi vină mintea la cap. Oare ea 
se agita atât de mult ca şi el? Oare se gândea în mod 
constant la mâinile ei acoperite de sânge? Dar, după toată 
îngâmfarea ei, după toată lăcomia ei şi după toate 
manifestările ei, cu mâinile în şolduri... 

Chipul ei încă ascundea ceva blând. Îi dădea speranţă... 
speranţă că nu îşi pierduse sufletul în actul de a fi ucis pe 
cineva, speranţă că umanitatea încă putea fi găsită, iar 
onoarea recâştigată... Ea ieşise din Endovier şi încă avea 
puterea de a râde. 

Celaena îşi răsuci o şuviţă de păr în jurul unui deget. 
Încă purta acea cămaşă de noapte absurd de scurtă, care 
acum îi dezvelea coapsele când îşi sprijinea picioarele pe 
marginea mesei. Chaol se concentră pe chipul său. 

— Vrei să mi te alături? întrebă ea gesticulând cu o 
mână către masă. Este păcat să sărbătoresc de una 
singură. 

Chaol o privi, privi jumătatea aceea de rânjet de pe 
chipul său. Orice se întâmplase cu Cain, orice se 
întâmplase la duel... îl va bântui. Dar chiar acum... 

Trase scaunul din faţa sa şi se aşeză la masă. Celaena 
umplu un pahar cu vin şi i-l oferi. 

— În cinstea a patru ani până la libertate! spuse ea 
ridicând paharul. 


Chaol îl ridică pe al său. 

— În cinstea ta, Celaena! 

Ochii li se întâlniră, iar Chaol nu îşi ascunse zâmbetul în 
timp ce ea surâse către el. Poate că patru ani petrecuţi cu 
ea nu vor fi suficienţi. 


Celaena stătea în mormânt şi ştia că visează. Vizita 
adesea cripta în vise - pentru a înjunghia din nou 
rideracul, pentru a rămâne captivă în sarcofagul Elenei, 
pentru a se confrunta cu o tânără femeie fără chip, cu 
părul auriu şi o coroană prea grea pentru ea, dar astă- 
seară... astă-seară erau doar ea şi Elena, iar mormântul 
era luminat de lună; nici urmă de cadavrul rideracului. 

— Cum merge recuperarea ta? întrebă regina 
sprijinindu-se de marginea propriului sarcofag. 

Celaena stătea în pragul uşii. Armura reginei dispăruse, 
înlocuită de obişnuita rochie vaporoasă. Nicio urmă de 
înverşunare nu îi schimonosea trăsăturile. 

— Bine, spuse Celaena, dar privi în jos către propriul 
trup. În această lume de vis, rănile îi dispăruseră. Nu 
ştiam că ai fost o războinică, spuse ea făcând semn cu 
bărbia către Damaris. 

— Sunt multe lucruri despre mine pe care istoria le-a 
uitat. Ochii Elenei scânteiară cu tristeţe şi mânie. Am fost 
pe câmpul de luptă în războaiele demonice împotriva lui 
Erawan... împreună cu Gavin. Aşa ne-am îndrăgostit. Dar 
legendele voastre mă înfăţişează ca fiind o domniţă care a 
aşteptat într-un turn cu un colier magic ajutându-l pe 
prinţul cel viteaz. 

Celaena atinse amuleta. 

— Îmi pare rău. 

— Tu poţi fi altfel, spuse încet Elena. Tu poţi fi măreaţă. 
Mai măreaţă decât mine, decât oricare dintre noi. 

Celaena deschise gura, dar niciun cuvânt nu ieşi. 

Elena făcu un pas către ea. 

— Tu poţi ajunge la stele, şopti ea. Poţi face orice dacă 
îndrăzneşti. lar în adâncul tău o ştii şi tu. Asta este ceea ce 
te înspăimântă cel mai tare. 


Merse lângă Celaena. Ochii ei arzători, de un albastru 
glacial, erau la fel de diafani precum chipul ei minunat. 

— Ai găsit şi ai distrus răul pe care Cain l-a adus în 
această lume. lar acum eşti Campionul regelui. Ai făcut 
cum ţi-am cerut. 

— Am făcut-o pentru libertatea mea, spuse Celaena. 
Elena îi oferi un zâmbet atotcunoscător, care o făcu să îşi 
dorească să ţipe, dar Celaena rămase tăcută. 

— Aşa spui tu. Dar atunci când ai strigat după ajutor, 
când amuleta a tresărit, iar tu ai permis ca nevoia ta să fie 
simțită ai ştiut că cineva va răspunde. Ai ştiu că eu voi 
răspunde. 

— De ce? îndrăzni Celaena să întrebe. De ce să 
răspunzi? De ce trebuie să fiu Campionul Regelui? 

Elena îşi ridică privirea către lumina lunii ce se strecura 
în mormânt. 

— Pentru că există oameni care au nevoie ca tu să îi 
salvezi la fel de mult pe cât ai nevoie tu însăţi să fii 
salvată, spuse ea. Poţi nega oricât doreşti, dar sunt oameni 
- prietenii tăi - care au nevoie de tine aici. Prietena ta, 
Nehemia, are nevoie de tine aici. Pentru că eu dormeam - 
un somn lung, nesfârşit - şi am fost trezită de o voce. Iar 
vocea nu aparţinea unei singure persoane, ci mai multora. 
Unele şoptind, altele strigând, unele nefiind nici măcar 
conştiente că plângeau după ajutor. Dar toate voiau 
acelaşi lucru. Regina atinse creştetul Celaenei. Căldura 
pâlpâi, o strălucire albastră lumină chipul Elenei, iar 
semnul Celaenei se aprinse, apoi dispăru. Când vei fi 
pregătită, când vei începe şi tu să le auzi strigătele - 
atunci vei şti de ce am venit la tine şi de ce am stat lângă 
tine şi voi continua să veghez asupra ta, indiferent de câte 
ori mă vei alunga. 

Celaena simţi cum ochii îi ard şi făcu un pas înapoi către 
coridor. 

Elena zâmbi cu tristeţe. 

— Până când va veni acea zi, eşti exact unde trebuie să 
fii. Stând lângă rege, vei putea vedea ce trebuie făcut. Dar 
pentru moment bucură-te de reuşită. 


Celaena simţi că picioarele îi cedează la gândul unei noi 
cerinţe, dar încuviinţă. 

— Bine, spuse ea întorcându-se să plece, dar se opri pe 
coridor. Se uită peste umăr, spre locul unde regina încă 
stătea, privind-o cu ochii aceia trişti. Îţi mulţumesc pentru 
că mi-ai salvat viaţa. 

Elena încuviinţă, la rândul ei, plecându-şi capul. 

— Legăturile de sânge nu pot fi rupte, şopti ea, apoi 
dispăru, cuvintele sale răsunând în mormântul tăcut. 


CAPITOLUL 55 


În ziua următoare, Celaena se apropie de tronul de 
cleştar, aruncând o privire precaută spre camera 
consiliului. Era aceeaşi în care îl întâlnise pe rege în urmă 
cu atâtea luni. Un foc verzui ardea în şemineu, iar 
treisprezece bărbaţi stăteau la o masă lungă, privirile 
fiecăruia fiind aţintite asupra sa. Dar nu mai rămăseseră 
alţi Campioni, doar ea. Învingătoarea. Dorian stătea lângă 
tatăl său şi îi zâmbea. 

„Sper că ăsta este un semn bun.“ 

În ciuda speranţei pe care i-o oferea zâmbetul lui, 
Celaena nu-şi putea ignora groaza din inimă în timp ce 
regele, cu ochi întunecaţi, o privea înaintând. Faldurile 
aurii ale rochiei sale provocau singurele sunete din 
încăpere. Celaena îşi ţinea mâinile apăsate pe corsetul 
castaniu, încercând să nu le şifoneze. 

Se opri şi făcu o plecăciune. Chaol, stând lângă ea, 
procedă asemenea. Căpitanul stătea mai aproape de ea 
decât era nevoie. 

— Ai venit pentru a-ţi semna contractul, spuse regele, 
iar glasul lui îi sfărâmă oasele. 

„Cum poate un om atât de înfiorător să aibă o asemenea 
putere asupra întregii lumi?“ 

— Da, Majestatea Voastră, spuse ea cât mai supusă 
posibil, privind cizmele bărbatului. 

— Fii Campionul meu şi vei deveni o femeie liberă. Patru 
ani de servitute a fost târgul pe care ţi l-a oferit fiul meu, 


deşi nu îmi pot imagina de ce a simţit nevoia de a se târgui 
cu tine, spuse el, aruncând o privire încruntată în direcţia 
lui Dorian. Prinţul îşi muşcă buza, dar rămase tăcut. 

Inima Celaenei cobora şi se ridica în piept asemenea 
unei geamanduri purtate de valuri. Va face orice îi va cere 
regele, va îndeplini orice misiune idioată i se va da, iar 
când cei patru ani vor fi trecut, ea va fi liberă să îşi 
trăiască propria viaţă, fără teama de a fi vânată sau 
înrobită. Putea începe din nou, departe de Adarlan. Putea 
pleca şi uita acest regat blestemat. 

Celaena nu ştia dacă să zâmbească, să râdă, să 
încuviinţeze, să plângă sau să danseze. Putea trăi din 
averea ei până la bătrâneţe. Nu va mai fi nevoită să ucidă. 
Îi va putea spune adio lui Arobynn Hamei şi va putea 
părăsi Adarlanul pentru totdeauna. 

— Nu ai de gând să îmi mulţumeşti?! zbieră regele. 

Ea făcu o plecăciune adâncă, de-abia reuşind să îşi 
stăpânească bucuria. Îl învinsese, păcătuise împotriva 
imperiului său, iar acum ieşea din nou victorioasă. 

— Mulţumesc pentru acest dar şi pentru onoare, 
Majestatea Voastră. Sunt umila dumneavoastră slujitoare. 

Regele pufni. 

— Minciuna nu te va ajuta. Aduceţi-mi contractul! Un 
consilier aşeză cu supunere o bucată de pergament pe 
masă, dinaintea Celaenei. 

Ea privi pana şi spaţiul gol unde urma să apară numele 
său. 

Ochii regelui licăriră, dar ea nu îi făcu pe plac. Un 
singur semn de răzvrătire, o singură mişcare agresivă, iar 
el ar spânzura-o. 

— Nu vor exista întrebări sau obiecţii din partea ta. 
Când îţi voi spune să faci ceva, o vei face. Nu trebuie să îţi 
dau explicaţii. lar dacă vreodată vei fi cumva prinsă, vei 
nega orice legătură cu mine până la ultima ta suflare. Este 
clar? 

— Perfect, Majestate. 

Regele păşi de pe podiumul său. Dorian începu să se 
mişte, dar Chaol clătină din cap. 


Celaena privi în podea în timp ce regele înaintă spre ea. 

— Acum bagă bine la cap un lucru, asasino, spuse 
regele. Ea se simţi mică şi fragilă, atât de aproape de el. 
Dacă vei eşua în vreuna dintre aceste misiuni, dacă vei 
uita să te întorci la mine, vei plăti scump. Glasul regelui 
deveni atât de diafan, încât chiar şi ea avea dificultăţi în a-l 
auzi. Dacă nu te întorci din misiunile în care te voi trimite, 
voi da ordin ca prietenul tău, căpitanul, să fie - făcu o 
pauză pentru a accentua - ucis. 

Celaena căscă larg ochii în timp ce privea către tronul 
gol. 

— Dacă nici după aceea nu te vei întoarce, o voi ucide 
pe Nehemia. Apoi îi voi executa pe fraţii săi. Nu la mult 
timp după aceea, o voi îngropa pe mama lor lângă ei. Să 
nu crezi că nu sunt la fel de viclean şi ticălos ca şi tine. 
Celaena îl putea simţi zâmbind. Ai înţeles ideea, nu-i aşa? 
spuse regele şi se retrase. Semnează-l! 

Ea privi spaţiul gol şi ceea ce oferea. Trase adânc aer în 
piept, iar cu o rugăciune pentru sufletul său, semnă. 
Fiecare literă era mai greu de trasat decât cea dinainte. În 
cele din urmă, puse pana pe masă. 

— Bun. Acum ieşi afară, spuse regele, indicând uşa. Te 
voi chema când va fi nevoie de tine. 

Regele se aşeză din nou pe tron. Celaena se închină cu 
precauţie înaintea sa, neluându-şi privirea de pe chipul lui. 
Pentru o singură secundă privi către Dorian, ai cărui ochi 
safirii licăreau cu ceea ce ea ar fi putut jura că era tristeţe 
înainte ca el să îi zâmbească. Simţi cum mâna lui Chaol îi 
cuprinde braţul. 

Chaol ar muri. Nu îl putea trimite la moarte. Sau familia 
Ytger. Cu picioarele atât greoaie, cât şi uşoare, Celaena 
părăsi încăperea. 

Afară vântul vuia şi biciuia turnurile de cleştar, dar nu 
putea face nimic pentru a zdrobi pereţii. 


Cu fiecare pas cu care se îndepărta de camera 
consiliului, greutatea de pe umerii săi se ridica. Chaol 
rămase tăcut până intrară în castelul de piatră. 


— Deci, Campionule, spuse el. Încă nu îşi purta sabia. 

— Da, Căpitane? 

Colţurile gurii sale se îndreptau uşor în sus. 

— Eşti fericită acum? 

Celaena nu îşi putu înăbuşi propriul rânjet. 

— Este posibil ca tocmai să îmi fi vândut sufletul prin 
semnătura aceea, dar... da. Sau atât de fericită pe cât pot 
fi. 

— Celaena Sardothien, Campionul Regelui, medită el. 

— Ce este cu asta? 

— Îmi place cum sună, spuse el ridicând din umeri. Vrei 
să ştii care va fi prima ta misiune? 

Ea privi în ochii săi căprui-aurii şi la toate promisiunile 
care zăceau în ei. Îşi uni braţul cu al lui şi zâmbi. 

— Spune-mi mâine. 


Mulţumiri 


A durat un deceniu ca Tronul de cleştar să ajungă de la 
punctul de plecare la publicare, iar mulţumirile mele se 
adresează mult mai multor oameni decât ar putea 
cuprinde paginile acestea. 

Recunoştinţă nesfârşită agentului şi propriului Campion, 
Tamar Rydzinski, care a înţeles-o pe Celaena din pagina 
întâi. Îţi mulţumesc pentru telefonul care mi-a schimbat 
viaţa. 

Editoarei mele geniale şi dragi, Margaret Miller - cum 
ţi-aş putea vreodată mulţumi îndeajuns pentru că ai crezut 
în mine şi în Tronul de cleştar? Sunt atât de mândră să 
lucrez cu tine! Lui Michelle Nagler şi restului echipei 
absolut fantastice de la Bloomsbury - vă mulţumesc atât 
de mult pentru toată munca depusă şi pentru sprijinul 
vostru! 

Îi datorez deosebită recunoştinţă lui Mandy Hubbard 
pentru că iniţial m-a împins afară pe uşă. Mandy, tu eşti şi 
vei fi întotdeauna Yoda al meu. 


Soţului meu minunat, Josh - tu eşti motivul pentru care 
mă trezesc în fiecare dimineaţă. Tu eşti jumătatea mea mai 
bună în toate sensurile posibile. 

Mulţumesc părinţilor mei, Brian şi Carol, pentru că mi- 
au citit poveşti şi nu mi-au spus niciodată că sunt prea în 
vârstă pentru ele; fratelui meu mai mic, Aaron - mi-aş dori 
să pot fi ca tine. 

Lui Stanley Brimberg şi Janelle Schwartz - nu aveţi idee 
cât de mult m-au ajutat încurajările voastre (deşi poate 
această carte oferă câteva dovezi). Mi-aş dori să existe mai 
mulţi profesori asemenea vouă. 

Lui Susan Dennard, pentru incredibilele sugestii de 
după revizie şi pentru că ai fost o prietenă adevărată în 
orice împrejurare. Ai intrat în viaţa mea când aveam mai 
mare nevoie de tine, iar lumea mea este mai luminoasă 
acum, pentru că tu eşti în ea. 

Mulţumesc lui Alex Bracken, un partener critic uimitor, 
un scriitor fenomenal şi un prieten şi mai bun - cuvintele 
nu pot exprima cât de recunoscătoare sunt că te pot numi 
astfel. Sau cât de recunoscătoare îţi sunt pentru toate 
bomboanele pe care mi le-ai trimis în timpul reviziilor! 

Lui Kat Zhang, pentru că întotdeauna şi-a făcut timp să 
îmi critice munca şi pentru că a fost o prietenă divină. Lui 
Brigid Kemmerer, pentru toate e-mailurile care m-au 
menţinut pe linia de plutire. Lui Biljana Likic - pentru că 
discuţiile cu tine despre personaje şi acţiune au făcut totul 
să pară real. Lui Leigh Bardugo, prietenul meu 
extraordinar - nu aş fi putut trece prin acest proces fără 
tine. 

Lui Erin Bowman, Amie Kaufman, Vanessa Di Gregorio, 
Meg Spooner, Courtney Allison Moulton, Aimee Carter şi 
doamnelor de la Pub (lishing) Crawl - sunteţi scriitoare 
atât de talentate şi oameni minunati, vă mulţumesc pentru 
că faceţi parte din viaţa mea. 

Lui Meredith Anderson, Rae Buchanan, Renee Carter, 
Anna Deles, Gordana Likic, Sarah Liu, Juliann Ma, Chantal 
Mason, Arianna Sterling, Samantha Walker, Diyana Wan şi 
Jane Zhao - nu v-am întâlnit pe niciuna dintre voi faţă în 


faţă, dar anii entuziasmului vostru nezdruncinat au 
însemnat atât de mult pentru mine! Kelly de Groot, 
mulţumesc pentru incredibila hartă a Erileei! 

În ultimul rând şi poate cel mai important, mulţumesc 
tuturor cititorilor mei de pe Fictiompress.com. Scrisorile şi 
încurajările voastre mi-au dat încredere să încerc să fiu 
publicată. Sunt onorată să vă am ca fani, dar şi mai 
onorată să vă am ca prieteni. A fost o călătorie lungă, dar 
cu toţii am reuşit! Mii de mulţumiri!