[RD] Kido Okamoto_Fata Negustorului de Sake

î*s*‘ 


Kido Okamoto 


i 




povestiri 


HUfMANITAS 

rîefrirKJS 


Raftul 

Denisei 


























KIDO 

OKAMOTO 


Fiica negustorului de 

sake 

Traducere din japoneză şi note de 
ANGELA HONDRU 


Humanitas 



Fantoma lui Ofumi 


Ofumi no tamashii 
1 

Văzând lumina zilei spre sfârşitul perioadei Edo 1 unchiul ştia 
sumedenie de poveşti lugubre, foarte populare la vremea aceea: 
despre case bântuite, cu încăperi unde nimeni nu se-ncumeta să 
intre; despre spirite încă vii ale unor femei geloase, chinuindu-şi 
foştii iubiţi; despre stafii ale unor bărbaţi obsedaţi de răzbunare. 
Dar, fiindcă primise educaţie de samurai şi se conforma unui cod 
potrivit căruia „un războinic n-are voie să creadă în fantome şi fiinţe 
supranaturale", unchiul zicea că nu dă două parale pe asemenea 
istorii. Nu şi-a schimbat părerea după Restauraţia Meiji. Nici nu 
apucam noi, copiii, să aducem vorba, dintr-una într-alta, de o 
poveste cu stafii, că se şi încrunta şi nu mai scoteam o vorbă de la el. 
O singură dată l-am auzit spunând: 

— Există pe lumea asta şi lucruri inexplicabile, ca de exemplu 
cazul lui Ofumi... 

Nimeni n-avea habar la ce se referă. Temător parcă să nu-şi 
încalce convingerile povestind fapte ce sfidau raţiunea, şi-a pus 
lacăt la gură. L-am întrebat pe tata, însă nici el nu m-a lămurit. 
După tonul unchiului, am intuit totuşi că în povestea lui Ofumi ar fi 
implicat şi unchiul K. Curiozitatea de copil de doisprezece ani mă 
tot îmboldea, aşa că i-am făcut iute o vizită. Unchiul K. nu era de 
fapt rudă de-a noastră, ci o veche cunoştinţă de-a tatei, încă 


1 1603-1868. Odată cu Restauraţia Meiji (1868), capitala s-a mutat de la 
Kyoto la Tokyo (fost Edo în timpul shogunatului Tokugawa). 



dinaintea Restauraţiei Meiji, şi de aceea îi spuneam „unchi". 

Răspunsurile unchiului K. la întrebările mele nu m-au mulţumit 
câtuşi de puţin. 

— Prostii! Dacă-ţi spun tot soiul de poveşti cu fantome, o să mă 
certe tatăl sau unchiul tău. 

Unchiul K. era vorbăreţ din fire, dar, dacă şi el alesese să tacă, mi- 
am dat seama că n-are rost să-l mai sâcâi cu întrebări. Cum aveam 
mult de învăţat la fizică şi la matematică, nu-mi rămânea răgaz să 
mă gândesc la Ofumi, aşa că numele ei s-a risipit ca o pală de fum. 
După vreo doi ani, la sfârşit de noiembrie, dacă-mi amintesc bine, 
mă întorceam de la şcoală şi m-a prins o ploaie rece, care s-a înteţit 
mai spre seară. O vecină o invitase pe mătuşa K. la unul din cele trei 
mari teatre Kabuki 2 , de pe vremea aceea - Shitomi-za. Prin urmare, 
avea să fie plecată încă de pe la prânz. 

— Mâine-seară o să fiu singur, mi-a spus unchiul K. Hai pe la 
mine! 

Am acceptat bucuros şi, îndată ce-am isprăvit cina, am pornit 
spre el. Casa unchiului K. se afla la numai patru cho 3 distanţă, dar în 
Bancho - vechi cartier al oraşului, unde mai stăteau încă în picioare 
câteva clădiri aparţinând unor samurai. Chiar şi în zilele senine, 
zona părea întunecată, lăsând impresia că soarele nu bate până 
acolo, dar când ploua posomorala se-nteţea mai cu seamă către 
seară. Unchiul K. locuia în perimetrul unei moşii de pe vremuri, 
pesemne reşedinţa unui karo sau yonin 4 . Un gard din împletitură de 


2 Gen dramatic tradiţional, recurgând la muzică, dans, interpretare 
actoricească. Deşi iniţiat de o femeie la sfârşitul secolului XVI, începând cu 
anul 1629, toate rolurile, inclusiv cele feminine, sunt interpretate de 
bărbaţi. 

3 Un cho măsoară 109 m. 

4 Karo, comandant al samurailor unei feude, însărcinat cu afacerile 
acesteia; yonin, cel care deţinea rangul imediat următor, se ocupa de 



bambus împrejmuia grădina lui mică. 

Când am ajuns, unchiul K., întors de pe la treburile lui, terminase 
de cinat şi dăduse fuga şi până la baia publică. Am stat la taclale pe 
îndelete, vreo oră, în faţa lămpii. Doar stropii de ploaie ce picurau 
pe frunzele mari de ar alia, mângâind parcă obloanele, aminteau de 
vremea apăsătoare de afară. Când ceasul de pe stâlpul interior al 
încăperii a bătut ora şapte, unchiul K. s-a oprit în mijlocul 
propoziţiei şi a ciulit urechile ca să asculte ploaia. 

— Plouă, nu glumă. 

— Cum ajunge acasă mătuşa K.? 

— Stai liniştit, i-am comandat o ricşă. 

Apoi, a luat o gură de ceai şi a zis pe un ton cât se poate de serios: 

— Hai să-ţi spun povestea lui Ofumi despre care m-ai întrebat 
cândva. Noaptea asta e tocmai bună pentru istorioare cu stafii. Eşti 
fricos de felul tău? 

Adevărul e că mă temeam de fantome. Cu toate astea, îmi plăcea 
încă de mic să ascult, cu urechile-pâlnie şi trupul încordat, tot felul 
de poveşti macabre. Aşadar, când unchiul K. a adus pe neaşteptate 
vorba de Ofumi, a cărei întâmplare ardeam de nerăbdare s-o aflu, 
ochii au început să-mi sclipească de curiozitate. Mi-am bombat 
pieptul şi i-am înfruntat privirile de parcă nicio fantomă nu mă 
putea speria atâta vreme cât încăperea era luminată. Cred că 
atitudinea mea de copil curajos i s-a părut cam caraghioasă, pentru 
că a tăcut câteva clipe şi apoi a zis mustăcind: 

— Fie! Am să-ţi spun povestea, dar să nu te-aud apoi că vrei să 
rămâi la mine peste noapte pentru că ţi-e frică să te-ntorci acasă. 

Avertizându-mă astfel şi încruntându-se un pic, unchiul K. a 
început să depene, liniştit, istoria lui Ofumi. 


afacerile generale şi problemele băneşti. 




îmi amintesc că aveam douăzeci de ani, prin urmare s-a 
întâmplat la începutul epocii Genji 5 , anul de înfruntări de la 
Hamaguri 6 între susţinătorii împăratului şi cei ai shogunului, zise el 
ca introducere. 

în zilele acelea, hatamoto 7 8 Hikotaro Matsumura, cu un venit de 
trei sute de koku s deţinea un conac mare în Bancho. Fiind un bărbat 
cu educaţie aleasă şi cunoscând cultura şi ştiinţa occidentală 9 , a fost 
angajat la serviciul de relaţii externe al shogunatului. Norocul părea 
să-i surâdă. Cu patru ani în urmă sora lui mai mică, Omichi, s-a 
măritat cu un alt hatamoto, lori Obata, ce locuia în Koishikawa, pe 
malul vestic al râului Edo. Avea o fetiţă de trei ani, pe nume Oharu. 

într-o zi s-a petrecut un fapt de-a dreptul şocant. Omichi şi-a luat 
fetiţa şi s-a înfiinţat la fratele ei mai mare, anunţându-1 brusc: 

— Nu mai pot sta în casa Obata. Te rog să le ceri să fie de acord 
să mă despart de soţul meu. 

Matsumura a rămas uluit. I-a cerut explicaţii, dar femeia, palidă, 
îl privea ca picată din cer, fără să scoată o vorbă. 

— Dacă nu mă lămureşti, nu te pot ajuta. Odată măritată, o 


5 1864-1865. 

6 Poarta dinspre apus a Palatului imperial din Kyoto. 

7 Samurai de rang înalt, vasal direct al shogunului în timpul dinastiei 
Tokugawa. 

8 Un koku a fost, până la începutul secolului XIX, unitate de măsură 
echivalentă cu aproximativ 150 de kilograme de orez, cantitate necesară 
pentru hrana unei persoane pentru un an de zile. 

9 în perioada de izolare a Japoniei, de la începutul secolului XVII până la 
Restauraţia Meiji din 1868, shogunatul Tokugawa a permis numai 
olandezilor intrarea în Japonia. Prin intermediul acestora japonezii s-au 
familiarizat cu tehnica şi cultura europeană, mişcare cunoscută mai întâi 
sub denumirea de Rangaku („învăţătura olandeză") şi apoi, înspre sfârşitul 
intervalului menţionat, de Ydgaku („învăţătura occidentală"). 



femeie n-are cum să-şi părăsească domiciliul conjugal şi nici să fie 
alungată fără un motiv temeinic. Cum de-ai îndrăznit să vii la mine, 
aşa, hodoronc-tronc? Hai, spune-mi, care-i necazul? Trebuie să mă 
convingi mai întâi pe mine şi apoi mai vedem ce e de făcut. Ce s-a 
întâmplat, de fapt? 

Oricine în locul lui Matsumura ar fi procedat la fel. Era şi firesc să 
ştie ce s-a petrecut, înainte de-a o ajuta, numai că tânăra de douăzeci 
şi unu de ani ţinea morţiş să păstreze secretul. Repeta întruna, ca un 
copil răzgâiat şi încăpăţânat, că nu mai vrea să rămână în casa 
soţului nici măcar o zi. Deşi răbdător din fire, de data asta fratele i-a 
retezat-o autoritar: 

— Hai, judecă şi tu! Cum îţi închipui că te ajut fără să cunosc 
toate amănuntele! Si crezi că familia Obata o să fie de acord să vă 

9 

despărţiţi? Doar nu te-ai măritat de ieri, de azi. Ai deja patru ani de 
căsnicie şi un copil pe deasupra, Oharu! N-ai avut probleme cu 
socrii şi cumnata, iar soţul tău e un bărbat cinstit şi înţelegător. Cu 
toată obârşia lui modestă, deţine un rang înalt în shogunat. Ce-ţi 
lipseşte de vrei să-l părăseşti? 

Orice ton a folosit, Matsumura nu a reuşit să scoată o vorbă de la 
ea. Brusc, i-a trecut prin cap o idee şi, oricât de neverosimilă părea, 
nu respingea posibilitatea unor asemenea situaţii. Pe domeniul lui 
Obata trăiau şi samurai tineri, aflaţi în serviciul lui, iar reşedinţele 
din apropiere roiau de băieţandri care-şi pierdeau vremea, pentru 
că răspunderile şi grijile reveneau fraţilor mai mari. 10 Pe Matsumura 
l-a fulgerat gândul că sora lui ar fi intrat într-o încurcătură urâtă ce- 
o obliga acum să dea bir cu fugiţii. Imaginându-şi un astfel de 
scenariu, tonul lui a devenit şi mai aspru: 

— Dacă refuzi să-mi dai amănunte, te târăsc până la soţul tău 
acasă şi atunci o să te silesc să-i mărturiseşti lui totul, privindu-1 


10 Doar cel dintâi născut avea şanse de a obţine un post public, mai ales în 
shogunat. 



drept în ochi. Hai cu mine! zise el, apucând-o de guler. 

Văzându-şi fratele atât de furios, Omichi s-a speriat îngrozitor, 
cerându-i iertare cu lacrimi în ochi. Şi-a depănat povestea plângând 
în hohote, iar el a amuţit de uimire. 

Incidentul se petrecuse cu şapte zile în urmă. Omichi tocmai 
strânsese păpuşile fiicei sale, Oharu, în vârstă de trei ani, pe care le 
scotea în fiecare an la Hina-matsuri 11 . în noaptea aceea, i-a apărut în 
vis o tânără palidă cu părul răvăşit, cu apa şiroind din cap până-n 
picioare, de parcă s-ar fi scăldat îmbrăcată. A făcut o plecăciune 
adâncă, ţinând cuviincios mâinile pe tatami 12 . Cu bustul astfel 
înclinat, lăsa impresia unei slujnice de samurai. Femeia n-a rostit o 
vorbă şi nici n-a schiţat niciun gest ameninţător. Stătea ghemuită şi 
tăcută, băgând-o în sperieţi pe Omichi, care nu mai avusese parte 
de-o astfel de experienţă. Omichi tremura din toate mădularele, 
încleştându-şi mâinile pe chimonoul matlasat. S-a trezit brusc din 
coşmar. 

Oharu, care dormea lângă ea, părea torturată de un vis 
asemănător, pentru că a izbucnit în plâns, ţipând încontinuu, ca pe 
jar: „A venit Ofumi! Uite-o pe Ofumi!" 

Aşadar, femeia şiroind de apă bântuia şi visele fiicei sale. Bănuia 
că o cheamă Ofumi, pentru că aşa o strigase Oharu. 

îngrozită, Omichi n-a mai închis ochii toată noaptea. Fiind 
născută şi crescută într-o familie de samurai şi, pe deasupra, nevastă 
de samurai, se ruşina peste poate să-şi dezvăluie coşmarul. Nu i-a 
povestit soţului nimic din cele întâmplate, dar femeia aceea palidă şi 
udă leoarcă s-a ivit la căpătâiul ei şi în următoarele două nopţi. De 
fiecare dată, micuţa Oharu urla ca din gură de şarpe: „A venit 
Ofumi! Uite-o pe Ofumi!" 


11 Ziua Păpuşilor sau a Fetiţelor, sărbătorită pe data de 3 martie. 

12 Rogojini din pai de orez care acoperă pardoseala casei tradiţionale 
japoneze. Ca unitate de suprafaţă, măsoară 1,80 x 0,90 m. 



Slabă de înger şi simţind că nu mai poate îndura teroarea, Omichi 
n-a avut totuşi curajul să-i destăinuie soţului ei ce se întâmpla 
noapte de noapte. După patru nopţi de coşmar, Omichi era tot mai 
neliniştită, iar oboseala începea s-o tulbure. înfrângându-şi ruşinea 
şi stânjeneala, i-a încredinţat soţului secretul, dar s-a trezit luată în 
râs. 

Fantoma îşi făcea apariţia în continuare, fără greş, însă, orice-i 
spunea Omichi, Obata o repezea fără milă. In cele din urmă, chiar a 
muştruluit-o, furios: „Eşti nevastă de samurai, sau cârpă?" Pe 
Omichi a început s-o supere grozav nepăsarea soţului. Simţea că 
toată viaţa nu va mai scăpa de fantoma aia nenorocită. Nu-i 
rămânea decât să plece cât mai iute, cu copil cu tot, din casa 
bântuită de stafii. Nu mai avea timp să se gândească la reputaţia ei 
şi a soţului. 

— Aşa stând lucrurile, mi-a fost peste puteri să mai stau acolo. Te 
rog din suflet să mă înţelegi. 

Omichi i-a depănat întâmplarea fratelui, dar de câteva ori, cu 
răsuflarea tăiată, s-a cutremurat toată amintindu-şi cele petrecute. 
Şi, cum nu desluşea umbră de minciună în privirile ei 
înspăimântate, Matsumura s-a trezit că se întreabă dacă totuşi n-or 
exista şi astfel de orori pe lume. 

Până la urmă, lui Matsumura istorioara nu-i părea demnă de 
crezare şi se temea că şi Obata avea să gândească la fel. îi venea să 
se răstească la Omichi, însă, văzând-o atât de disperată, a socotit că 
ar fi mult prea aspru din partea lui să se înfurie şi s-o expedieze la 
treburile ei. în plus, indiferent de cele povestite, poate chiar se 
ascundea ceva în spatele lor, ceva greu de desluşit la prima vedere. 
S-a hotărât să se sfătuiască cu Obata şi să lămurească lucrurile. 

— Nu pot lua nicio hotărâre ascultând doar spusele tale. Trebuie 
să stau de vorbă cu Obata, să văd ce zice şi el. încerc să rezolv 
situaţia. 

Matsumura şi-a lăsat sora acasă şi a pornit imediat spre 



Koishikawa. îl însoţea un slujitor ce-i căra o pereche de sandale de 
paie, să le aibă rezervă. 


2 

în drum spre Obata, pe Matsumura îl măcinau gânduri fel de fel. 
Deşi acum femeie în toată firea, sora lui îi părea totuşi copilăroasă, 
iar logica nu fusese niciodată punctul ei tare. Ca singurul bărbat din 
casă, el îi avusese în grijă şi pe cei mari, şi pe cei mici. Dar nu se 
vedea cu niciun chip depănând istorioare cu fantome în timp ce 
privea în ochi un samurai. Obata l-ar fi considerat caraghios. Şi-a 
stors creierii ca să găsească o strategie mai iscusită de a deschide o 
discuţie, dar nu vedea nicio cale, cu toate că problema era foarte 
simplă. 

lori Obata era acasă când a ajuns la conacul său, aşa că a fost 
poftit imediat în camera de oaspeţi. După obişnuitele formule de 
salut, musafirul a făcut eforturi disperate să aducă vorba despre 
necazul ce l-a mânat la cumnabil său. Deşi în sinea lui se resemnase 
cu eventuale ironii, acum, că se afla faţă-n faţă cu interlocutorul, se 
simţea pur şi simplu incapabil să scoată un cuvânt despre fantomă. 
Se tot foia, când Obata însuşi a început conversaţia. 

— Omichi n-a venit cumva pe la tine astăzi? 

— Ba da, răspunse Matsumura scurt, fără să mai adauge o vorbă. 

— Ei bine, n-am idee ce ţi-o fi spus, dar ştii cât sunt de toante 
femeile astea copilăroase. în ultima vreme m-a tot bătut la cap cu o 
fantomă. Poţi să crezi aşa ceva? întrebă Obata izbucnind în râs. 

Matsumura n-avea habar cum să reacţioneze, aşa că a zâmbit 
încurcat. Dându-şi seama însă că nu poate lăsa lucrurile 
nerezolvate, a profitat de prilej şi a vorbit despre Ofumi. Terminând 
ce-avea de zis, şi-a şters sudoarea de pe frunte. Obata nu mai râdea. 
S-a încruntat rău şi n-a mai scos un cuvânt. Dacă ar fi fost la mijloc 



doar povestea fantomei, şi-ar fi luat cumnatul peste picior, ar fi 
considerat-o pe Omichi nătângă şi fricoasă, ar fi zeflemisit-o şi cu 
asta, basta. însă cumnatul lui venise să ceară despărţirea soţilor, aşa 
că problema părea deosebit de gravă. Lui Obata nu-i rămânea decât 
să-l ia în serios. 

— Hai să vedem cum stau lucrurile cu-adevărat, zise el. 

Dacă ar fi existat vreo fantomă, cu alte cuvinte de-ar fi fost o casă 
bântuită, cineva din familie ar fi băgat cu siguranţă de seamă până 
acum. El se născuse în casa cu pricina şi trăia acolo de douăzeci şi 
opt de ani, dar nici măcar nu i-au trecut asemenea zvonuri pe la 
urechi. Nici bunicii lui, care-au murit când era el mic, nici tatăl, care 
s-a stins cu opt ani în urmă, nici mama, care a plecat dintre vii acum 
şase ani - nici măcar unul nu pomenise vreodată de stafii. Ciudat că 
tocmai Omichi, care locuia în casă abia de patru ani, se temea 
pentru prima oară de o stafie. Presupunând că dintr-un motiv sau 
altul doar ea putea să vadă aşa ceva, nu era oare straniu că fantoma 
aşteptase atâţia ani ca să i se arate ei în vis? Dată fiind situaţia, 
Obata trebuia să-i ia la întrebări mai întâi pe cei din casă. 

— Te rog să procedezi cum consideri de cuviinţă, zise 
Matsumura, fiind de acord cu ideea lui Obata. 

Obata l-a chemat mai întâi pe yonin Gozaemon, în vârstă de 
patruzeci şi unu de ani, ce se număra printre vasalii de nădejde din 
tată-n fiu. 

— Stăpâne, n-am auzit de-aşa ceva pe vremea când trăia tatăl 
dumneavoastră şi nici pe tata nu l-am prins pomenind vreodată de 
fantome, răspunse el prompt. 

Apoi au fost interogaţi samurai şi slujitori mai tineri. Fiind 
angajaţi mai recent, nu ştiau absolut nimic. Au fost luate la întrebări 
şi slujnicele. Toate au răspuns, tremurând, că era prima oară când 
auzeau de o asemenea năpastă. Aşadar, eforturile de-a afla ceva au 
fost zadarnice. 

— Nu ne mai rămâne decât să curăţăm heleşteul! ordonă Obata. 



Apariţia la căpătâiul lui Omichi a femeii şiroind de apă îl trimitea 
cu gândul la un posibil mister legat de fundul vechiului heleşteu de 
vreo sută de tsubo 13 , situat pe proprietatea Obata. 

A doua zi au chemat muncitori şi-au început pomparea apei. 
Obata şi Matsumura au supravegheat lucrările cu atenţie, dar s-au 
găsit doar câţiva crapi şi caraşi. In mâlul de la fund nici măcar un fir 
de păr, ca să nu mai vorbim de vreun pieptene sau de agrafe 
blestemate. La solicitarea lui Obata, au golit şi fântâna cea adâncă, 
dar, spre uimirea tuturor, au dat doar peste un grindel roşu. O altă 
strădanie soldată cu eşec... 

Investigaţiile se împotmoliseră. De data asta, lui Matsumura i-a 
venit ideea s-o cheme pe Omichi acasă la soţ, în ciuda protestelor ei. 
I-au cerut să doarmă în camera ei, împreună cu Oharu. Matsumura 
şi Obata s-au ascuns în încăperea de alături şi au aşteptat nemişcaţi 
până târziu. 

A fost o noapte călduroasă, cu luna învăluită în nori. Omichi era 
peste măsură de încordată, sigură că n-o să poată închide un ochi. 
Insă fiica ei, care habar n-avea ce se pusese la cale, a dormit buştean. 
După o vreme au auzit-o urlând, de parcă i-ar fi împuns cineva 
ochii cu un ac, şi apoi gemând: 

— A venit Ofumi! Uite-o pe Ofumi! 

Cei doi samurai au ţâşnit din ascunziş cu săbiile scoase şi au tras 
fusuma u . Aerul cald de primăvară era de-a dreptul înăbuşitor. De- 
afară nu răzbătea nici măcar o adiere. Lampa cu abajur de hârtie de 
lângă aşternut lumina palid mama şi copilul. Omichi, cu nasu-n 
pernă, o strângea în braţe, disperată, pe Oharu. 

Confruntându-se cu proba de netăgăduit, Matsumura şi Obata s- 
au uitat unul la altul muţi de uimire. Nu-nţelegeau cum de micuţa 
Oharu ştia numele intrusei pe care ei nici măcar nu o vedeau. Asta-i 


13 Un tsubo măsoară aproximativ 3,3 m 2 . 

14 Uşă glisantă între două camere. 



nedumerea cel mai mult. Obata a încercat să afle câte ceva de la 
Oharu, luând-o cu binişorul, dar fetiţa era prea mică la vârsta de trei 
ani ca să se exprime cât de cât coerent, aşa că n-au reuşit să scoată 
nimic de la ea. Trăia cu impresia că sufleţelul lui Oharu fusese 
posedat de fantoma femeii ude leoarcă, obligând-o parcă să-i facă 
numele cunoscut printre vii. Cei doi samurai înarmaţi se simţeau 
grozav de stânjeniţi. 

Gozaemon, îngrijorat şi el, a trecut a doua zi pe la un renumit 
ghicitor din cartierul Ichigaya. Acesta l-a trimis să sape la rădăcina 
cameliei din partea de apus a grădinii. Au săpat până ce arbustul s-a 
prăbuşit la pământ, singurul rezultat fiind terfelirea reputaţiei 
ghicitorului. 

Neputând dormi nopţile, Omichi zăcea în pat peste zi. Fireşte că 
nici Ofumi nu venea s-o tortureze cât soarele strălucea pe cer. Au 
răsuflat cu toţii uşuraţi, numai că nu se cuvenea ca o soţie de 
samurai să trândăvească toată ziua, ca o prostituată. Dacă nu 
descopereau o cale să scape definitiv de fantomă, era puţin probabil 
ca familia Obata să-şi mai găsească liniştea. Sigur s-ar fi iscat mare 
scandal dacă lumea ar fi aflat ce se întâmplă acolo. Din partea lui 
Matsumura, secretul era în siguranţă; Obata a cerut şi el tuturor de 
pe domeniul lui să nu sufle o vorbă. Şi totuşi, cuiva i-au scăpat nişte 
vorbe, pentru că vestea ruşinoasă a ajuns la urechile celor care 
frecventau reşedinţa. 

— Casa Obata e bântuită. Am auzit că în fiecare noapte îşi face 
apariţia fantoma unei femei. 

Zvonurile înfloriseră şi circulau pe la spatele lui Obata, dar 
samuraii nu îndrăzneau să deschidă discuţia când se întâlneau ori 
să-l întrebe direct pe Obata. Exista totuşi o persoană care nu se sfia 
de nimic - unchiul K., fiul cel mic al unui hatamoto care locuia în 
apropiere. Auzind de stafie, a dat buzna la Obata ca să se convingă 
dacă ştirile au temei sau nu. Fiind un apropiat de-al său, acesta i-a 
divulgat îndată secretul, rugându-1 să croiască un plan pentru a afla 



a cui e fantoma şi ce se ascunde în spatele întregii poveşti. 

în perioada Edo nu numai băieţii de hatamoto sau ai unor vasali 
direcţi ai shogunului trândăveau cât era ziua de lungă, ci şi alţi 
samurai. Urmând să ajungă mai târziu capul familiei, de bună 
seamă fiul cel mare era mereu ocupat şi trebuia neapărat să ştie ce 
are de făcut. însă fiilor mai mici nu li se deschideau cine ştie ce 
perspective. Cu puţin noroc, dacă se remarcau pentru vreo faptă de 
ispravă, li se acorda rang pe măsură sau puteau fi adoptaţi ca gineri, 
ajungând capi de familie în casele fără moştenitori. Cel mai la 
îndemână le era, totuşi, să-şi petreacă timpul lenevind sub 
acoperişul fraţilor mai mari, fără să-şi asume vreo responsabilitate 
de samurai. Aparent, duceau o viaţă lipsită de griji, dar în realitate 
se aflau într-o situaţie vrednică de toată mila. 

Si urmarea n-a întârziat să se vadă - un număr tot mai mare de 

9 

bărbaţi destrăbălaţi şi leneşi care aşteptau să pice para mălăiaţă în 
gura lui nătăfleaţă, ca să-şi mai omoare plictiseala. Deşi nu avusese 
norocul să fie cel dintâi născut, unchiul K. se dovedea persoana 
ideală pentru sfaturi bune şi, bineînţeles, a acceptat cu plăcere să 
întindă o mână de ajutor. 

Mintea a început să-i fiarbă. Au apus de mult vremurile cu 
servitori ca Tsuna şi Kintoki 15 . înainte de toate, unchiul K. trebuia să 
afle cine fusese femeia cu-adevărat şi legătura ei cu familia Obata. 

— Prin urmare, nu există vreo Ofumi printre rude sau slujnice? 

A primit răspuns negativ. Obata nu avea pe nimeni în familie cu 
acest nume. Cât despre slujnice, ele se schimbau destul de des, dar 
nu-şi amintea de vreo Ofumi şi oricum el unul nu luase în slujbă 
vreo fată pe care s-o cheme aşa. Tot iscodindu-1, unchiul K. a aflat că 
exista obiceiul să angajeze câte două slujnice în acelaşi timp: una 
originară din locul de baştină al stăpânului, aleasă de biroul local. 


15 Legendarii Tsuna şi Kintoki, slujitorii fideli ai războinicului Mina- moto 
no Yorimitsu (948-1021), îl apărau pe acesta şi bătrâna capitală de demoni. 



iar cealaltă, tocmită prin serviciul de recrutare al administraţiei 
shogunale. Agenţia Sakai din cartierul Otowa îi furniza mână de 
lucru de mai multe generaţii. 

Din cele istorisite de Omichi, fantoma părea să fi slujit o familie 
de samurai. Unchiul K. a decis să ceară mai întâi sprijinul agenţiei 
Sakai din Edo şi apoi să pornească, eventual, pe urmele ei până în 
îndepărtatul domeniu al familiei. Era posibil ca Obata să n-o fi 
cunoscut pe Ofumi, dacă ea s-o fi aflat în slujba familiei sale cu mai 
multe generaţii în urmă. 

— Te rog să faci tot ce poţi... cu multă, multă discreţie, îl rugă 
Obata. 

— Am înţeles. 

Cei doi s-au despărţit. în ziua aceea senină de sfârşit de martie 
cireşii din grădina lui Obata se făleau deja cu primele frunzuliţe. 



3 


Unchiul K. s-a dus la agenţia Sakai din Otowa ca să studieze 
registrul de angajări de personal. Cum familia Obata se folosea de 
agenţia respectivă de ani de zile, socotea că numele servitorilor 
intraţi în slujbă figurau neapărat în documentele lor. 

Insă, aşa cum afirmase şi Obata, unchiul K. n-a găsit nicio Ofumi 
angajată recent. A început să verifice mai întâi documentele vechi 
de trei ani, apoi de cinci şi, în final, de zece, dar n-a dibuit nici 
măcar un nume care să înceapă cu Ofu - Ofuyu, Ofuku, Ofusa... 
Nici vorbă de Ofumi. 

„O fi venit de prin provincie", şi-a spus unchiul K., răsfoind cu 
atenţie registrul. Agenţia Sakai îşi pierduse vechile documente într- 
un incendiu cu treizeci de ani în urmă, aşa că înregistrările se 
opreau acolo. Trebuia să dea cumva de urma lui Ofumi în 
documentele încă existente, altfel nu ştia cum s-o scoată la capăt. S-a 
apucat să studieze temeinic toate ideogramele, uneori greu 
descifrabile, de pe foile înnegrite de vreme. 

Fireşte că registrele anuale nu-i cuprindeau doar pe membrii 
familiei Obata. Fiecare volum gros, cu foi pliate pe orizontală în mai 
multe straturi, conţinea numele tuturor clienţilor agenţiei Sakai, aşa 
că nu era deloc simplu să găsească „Obata" printre toate celelalte. în 
plus, acoperind o perioadă atât de lungă, scrisul diferea şi el: 
caligrafie masculină aspră şi încârligată întreruptă pe ici-colo de 
ideograme feminine delicate şi subţirele ca nişte capete de aţă. în 
multe locuri, numele arătau ca scrise de mână de copil, redate în 
întregime în alfabetarul cursiv kana, Iară nicio ideogramă. Simpla 
descifrare a unui asemenea talmeş balmeş era deja suficientă ca pe 
unchiul K. să-l apuce ameţeala, începuse să se plictisească şi să 
regrete că-şi asumase o sarcină atât de ingrată. 

— Ia uite cine-i acolo! Tânărul domn din Koishikawa! Ce vă mai 



frământă? 

Bărbatul de patruzeci şi doi-patruzeci şi trei de ani s-a aşezat la o 
masă, râzând. Era un ins slab şi, îmbrăcat cu un chimono în dungi şi 
cu haori 16 pe deasupra, arăta a orăşean respectabil. Avea tenul un pic 
cam negricios, dar chipul prelung şi subţire trăda un aer distins, la 
fel ca şi nasul frumos conturat şi ochii expresivi ca de artist. II 
chema Hanshichi, din cartierul Kanda, şi era detectiv, iar sora lui 
mai mică dădea lecţii de tokizvazn 17 , foarte aproape de templul 
Myojin. Cum unchiul K. o mai vizita din când în când, fireşte că-1 
cunoştea foarte bine şi pe el. 

Hanshichi se bucura de mare preţuire şi în lumea detectivilor. 
Surprindea pe oricine şi oricând cu firea lui deschisă de om născut 
şi crescut în Edo, de-o integritate rar întâlnită. Nimeni nu l-a bârfit 
vreodată şi nici nu l-a acuzat de aroganţa atât de obişnuită funcţiei 
sale. Se purta la fel de amabil cu toată lumea - fie bogaţi, fie săraci. 

— Mereu prins cu treburi, după câte-mi dau seama, observă 
unchiul K. 

— Da, asa-i. Si azi am de rezolvat ceva. 

Tot vorbind de una, de alta, unchiului K. i-a venit ideea să-i 
dezvăluie şi lui Hanshichi secretul familiei Obata, având astfel 
prilejul să profite de perspicacitatea detectivului. 

— îmi pare rău că vă deranjez ştiind cât sunteţi de ocupat, dar aş 
vrea să vă întreb ceva, începu unchiul, privind atent în dreapta şi-n 
stânga. 

— Orice-ar fi, vă ascult cu plăcere. Doamnă, strigă el către 
patroană, putem să ne refugiem un pic în camera de la etaj? 

S-a ridicat înaintea unchiului, a urcat scara îngustă şi s-a oprit în 
încăperea de şase tatami. într-un colţ întunecat se zărea un coş din 


16 Chimono scurt, purtat de obicei peste chimonoul de ocazii. 

17 Piese muzicale narative, cu acompaniament de shamisen, care însoţesc 
dansuri din piesele Kabuki şi teatrul de marionete. 



răchită şi tot felul de mărunţişuri. Unchiul K. a venit în urma lui 
Hanshichi, s-a aşezat şi i-a depănat strania poveste a familiei Obata. 

— Nu există oare o cale de a ieşi la liman? Ce părere aveţi? Eu 
socot că s-ar putea ţine o slujbă pentru sufletul răposatei după 
identificarea fantomei... şi lucrurile s-ar linişti pesemne. 

— Păi, ştiu eu... murmură Hanshichi, înclinând capul. 

După câteva clipe de gândire părea că se îndoieşte profund de 
prezenţa fantomei. 

— Chiar credeţi că există aşa ceva? 

— Nu ştiu ce să zic, ezită unchiul K. Eu presupun că da. N-am 
văzut-o cu ochii mei, însă... 

Hanshichi tăcu o vreme, pufăind din pipă. 

— Prin urmare, fantoma ar fi a unei foste slujnice de samurai şi e 
udă din cap până-n picioare... Seamănă cu povestea servitoarei 
nedreptăţite, Okiku. 18 

— Cam aşa pare... 

— Oare Obata tine în casă cărţi ilustrate kusazoshi ? întrebă 
Hanshichi, luându-1 prin surprindere pe unchiul K. 

— Soţului îi displac profund, dar am impresia că doamna Obata 
se delectează cu asemenea cărţi. Am auzit că l-a găsit prin apropiere 
pe Tajima, care i le împrumută pentru o sumă neînsemnată. 

— Care e templul familiei Obata? 

— Joen-ji 19 din cartierul Shitaya. 


18 Soţia unui samurai care moştenise ca avere zece farfurii de porţelan a 
spart una din neatenţie şi a aruncat cioburile în fântână. Ca să abată mânia 
soţului asupra servitoarei, a dat vina pe ea. Fata a încercat zadarnic să-l 
convingă de nevinovăţia ei. In cele din urmă, disperată, s-a sinucis lângă 
fântână. Fantoma servitoarei apărea în fiecare seară şi număra până la 
nouă, iar când trebuia să rostească „zece", se tânguia jalnic, ridicând toată 
casa în picioare. 

19 Sufixul -ji marchează templele budiste. 



— Joen-ji? insistă Hanshichi, izbucnind în râs. 

— V-a venit vreo idee? 

— Doamna Obata e femeie frumoasă? 

— Da, este şi are numai douăzeci şi unu de ani. 

— Aha! Dumneavoastră ce părere aveţi, domnule? întrebă 
Hanshichi, râzând. Nu se prea face să-mi vâr nasul într-o poveste 
personală atât de delicată, dar lăsaţi-o în seama mea. Am să 
lămuresc încurcătura în două-trei zile. Bineînţeles că rămâne totul 
între noi, eu n-am să suflu o vorbă despre asta. 

Unchiul K. şi-a pus toată nădejdea în detectiv şi Hanshichi i-a 
promis că-şi dă silinţa să dezlege şarada, cu o singură condiţie: 

— Eu voi trage sforile din culise, fiind omul din umbră, dar 
dumneavoastră lăsaţi impresia că vă ocupaţi de caz şi-i raportaţi 
domnului Obata rezultatele. Dacă nu vă deranjează, aş dori să veniţi 
chiar mâine cu mine, când fac investigaţiile, ca să fiţi la curent cu 
mersul lucrurilor. 

Având timp berechet, unchiul K. a acceptat bucuros. Hanshichi 
avea o reputaţie bună şi în rândul cetăţenilor de rând din Edo, aşa 
că unchiul K. ardea de nerăbdare să vadă cum rezolvă cazul un 
detectiv ca el. Aştepta cu sufletul la gură ziua următoare. S-au 
despărţit şi K. s-a îndreptat spre Fukagawa, unde se ţinea o serată 
de haiku. 

întors acasă târziu, unchiului K. i-a fost tare greu să se scoale 
devreme a doua zi dimineaţă. A reuşit totuşi să ajungă la timp. 

— Unde mergem mai întâi? se interesă el. 

— Să începem cu persoana care împrumută cărţi. 

Au pornit spre Tajima, în Otowa. Aşa-zisul bibliotecar îl vizita cu 
regularitate pe unchiul K., prin urmare se cunoşteau deja. Hanshichi 
l-a întrebat ce cărţi le-a împrumutat celor din casa Obata de la Anul 
Nou încoace. Pentru că nu ţinea evidenţa exactă, neavând un 
registru propriu-zis, şi-a cam bătut capul până şi-a amintit titlurile 
celor două sau trei cărţi cu text şi ale celor cu imagini, kusazoshi. 



— Nu cumva le-aţi împrumutat şi poveşti macabre, ilustrate în 
cerneală, adică cele din categoria usuzumizoshi ? 

— Ba da, prin februarie dacă nu mă-nşel. 

— Vreţi să mi le aduceţi un pic? 

Bibliotecarul s-a dus să caute pe raft şi a reapărut îndată cu două 
volume. Hanshichi i le-a luat din mână şi a răsfoit al doilea volum. 
Când a ajuns la capitolul şapte sau opt, i l-a arătat discret unchiului 
K. Ilustraţia prezenta o femeie, după toate probabilităţile soţia unui 
samurai, şezând în camera de zi. Lângă verandă se afla o tânără - 
aparent slujnică - privind în jos, amărâtă. Fantomă, fără îndoială. 
Irişii din preajma heleşteului din grădină înfloriseră. Slujnica părea 
să fi ţâşnit din el, pentru că în imagine părul şi hainele şiroiau de 
apă. Chipul ei pictat grotesc avea cu siguranţă menirea de a băga 
spaima în femei şi copii. 

Pe unchiul K. l-au trecut fiorii. L-a şocat nu neapărat scena 
propriu-zisă, cât faptul că slujnica din ilustraţie arăta întocmai cum 
îşi imaginase el stafia lui Ofumi. A luat cartea din mâna lui 
Hanshichi şi a citit titlul şi datele de pe copertă: Usuzumizoshi, de 
Tamenaga Hyocho, ediţie revizuită. 

— Imprumutaţi-o şi dumneavoastră. E foarte interesantă, zise 
Hanshichi pe un ton convingător şi-i aruncă o privire grăitoare. 

K. băgă cele două volume în buzunarul de la piept. 

— Eu am citit o mulţime de kusazdshi, l-a anunţat Hanshichi după 
ce-au ieşit. Când v-am auzit ieri vorbind despre fantome, mi-am 
amintit pe loc de volumele astea. 

— Prin urmare, credeţi că ilustraţiile din carte le-au speriat pe 
doamna Obata şi pe fiica ei şi le-au pricinuit coşmar după coşmar? 

— Nu cred să fie vorba numai de asta. Mergem să vedem şi 
templul familiei Obata din Shitaya. 

Hanshichi a luat-o înainte, în sus pe dealul Ando; au mers prin 
Hongo şi au ajuns la iazul din cartierul Shitaya. Nu se simţea nici 
cea mai mică adiere de vânt, iar cerul sfârşitului de primăvară 



strălucea de un albastru cristalin de toată frumuseţea. O pasăre de 
pradă cocoţată pe foişorul de foc părea că picoteşte. Celor doi le-a 
ieşit în cale un samurai ce-şi tot îndemna calul asudat din pricina 
drumului lung. Coiful îi sclipea puternic în lumina soarelui aproape 
văratic. 

Joen-ji, templul budist al familiei Obata, arăta destul de 
impunător. De îndată ce au păşit pe poartă, i-a uimit bogăţia de 
trandafiri galbeni sălbatici înflorind în boschete. Au cerut să stea de 
vorbă cu stareţul - un bărbat în jur de patruzeci de ani, proaspăt 
bărbierit. Cum oaspeţii lui erau un funcţionar guvernamental şi un 
samurai, acesta li s-a adresat deosebit de politicos. 

în drum spre templu, cei doi discutaseră amănunţit cum să atace 
subiectul, aşa că unchiul K. a vorbit primul, dezvăluindu-i 
stareţului ciudatele întâmplări de la reşedinţa Obata şi precizând că 
pe stăpâna casei o tortura coşmarul unei fantome. L-a întrebat dacă 
ştie vreo rugăciune care s-o scape de năpastă. 

Stareţul l-a ascultat tăcut, dar l-a întrebat brusc, pipăindu-şi 
nervos mătăniile: 

— Aţi venit la mine la rugămintea familiei Obata sau din proprie 
iniţiativă? 

— Ce importanţă are? Ne interesează dacă ne puteţi ajuta. 

Stareţul păli şi începu să tremure sub privirile aspre ale unchiului 

K. şi ale lui Hanshichi. 

— Noi nu avem prea multă experienţă, aşa că nu am convingerea 
că o să reuşim, dar ne vom strădui să împlinim cele cuvenite pentru 
sufletul femeii. 

— Vă rugăm frumos. 

Sosind ora mesei, călugării au adus platouri cu mâncare fără 
came şi băutură din belşug. Stareţul nu s-a atins de sake, dar 
Hanshichi şi unchiul K. au mâncat şi au băut pe săturate. Când se 
pregăteau să-şi ia rămas-bun, stareţul i-a strecurat lui Hanshichi 
ceva înfăşurat în hârtie, oferindu-se totodată să le comande două 



palanchine, numai că detectivul n-a acceptat nici darul, nici 
propunerea cu care voia să-i cumpere tăcerea. 

— Domnule, lucrurile sunt limpezi după părerea mea. Aţi văzut 
cât era de palid şi cum tremura? zise Hanshichi râzând. 

Paloarea şi faptul că i-a poftit la masă dovedeau limpede 
sentimentul de vinovăţie. Un singur lucru îl mai nedumerea pe 
unchi. 

— Eu tot nu înţeleg de unde ştia micuţa numele fantomei? Cine a 
învăţat-o să spună: „A venit Ofumi!"? 

— Nici eu nu pricep, răspunse Hanshichi cu un surâs în colţul 
gurii. Vă garantez însă că un copil mic nu putea avea o asemenea 
iniţiativă, cineva i-a dat ideea şi... Vă atrag atenţia că stareţul e 
mare canalie... Mi-au mai ajuns la urechi isprăvi de-ale lui, care-mi 
amintesc de călugărul de la templul Enmei. 20 Amfitrionul nostru s-a 
comportat linguşitor de la bun început, chiar înainte să ne spunem 
păsul, ca şi când ar fi tăinuit ceva. Cred că i-am înfipt un cui în 
inimă, aşa că n-o să aibă curajul să mai facă ticăloşii. Rolul meu se 
încheie aici. Las pe seama dumneavoastră să-i explicaţi seniorului 
Obata tot ce trebuie să ştie. La revedere! 

Cei doi s-au despărţit la marginea iazului. 


4 

In drum spre casă, K. a trecut pe la un prieten din cartierul 
Hongo, care se pregătea să plece la un spectacol pe care o 
profesoară de dans tradiţional de-a unei cunoştinţe din Yanagibashi 


20 Pretextând că a venit să-i recite sutra, călugărul de la templul Enmei a 
abuzat de o slujnică în incinta Palatului Edo. Evenimentul, care a făcut 
mare vâlvă la vremea aceea, s-a petrecut în anul 1803, în timpul lui Ienari 
Tokugawa, iar călugărul a fost executat. 



îl dădea cu studentele. Trebuia neapărat să ajungă acolo. 

— De ce nu vii cu mine? l-a întrebat pe K. 

Unchiul a acceptat invitaţia fără ezitare, contribuind şi cu o mică 
sumă de bani. Locul respectiv roia de tinere atrăgătoare, iar veselia 
a ţinut până târziu, când s-au aprins felinarele de noapte. Unchiul 
K. s-a întors acasă într-o stare de spirit excepţională, însă, dată fiind 
ora înaintată, nu a mai ajuns la Obata să-l informeze despre 
rezultatele investigaţiei. 

A doua zi s-a dus la el şi l-a găsit acasă. Evitând orice amănunt 
legat de Hanshichi, i-a povestit totul de parcă s-ar fi descurcat 
singur şi i-a comunicat mândru concluziile referitoare la kusazdshi şi 
la stareţ. L-a văzut pe Obata încruntându-se. 

A trimis îndată după Omichi. I-a vârât sub nas ediţia nouă a cărţii 
macabre ilustrate şi a luat-o la întrebări: 

— Nu-i asta fantoma ta din vis? 

Omichi a pălit şi n-a fost în stare să scoată o vorbă. 

— Am aflat cât de ticălos şi corupt e stareţul de la Joen-ji. Eşti 
convinsă că nu urmărea să te atragă într-o capcană dezgustătoare... 
obligându-te să faci ceva de care ţi-ar fi fost apoi tare ruşine? Spune 
drept! 

Cu toate acuzaţiile şi insistenţele soţului, Omichi a negat din 
răsputeri că s-ar fi comportat nepotrivit. Recunoştea însă că se 
simţea vinovată de un singur lucru. A cerut iertare soţului şi apoi le- 
a mărturisit celor doi bărbaţi secretul ce o măcina: 

— Când m-am dus la templu să mă rog în ziua de Anul Nou, 
stareţul m-a poftit într-o încăpere separată. A vorbit o vreme, apoi 
şi-a aţintit ochii îndelung asupra mea şi a oftat din rărunchi, 
bombănind ceva ca pentru sine: „Doamne, ce soartă crudă o 
aşteaptă!" Ne-am despărţit fără alt comentariu. In luna următoare 
când am revenit la templu, m-a pironit iar cu privirea, a mormăit 
nişte vorbe fără sens şi iarăşi a oftat. îngrijorată de reacţia lui, l-am 
întrebat, oarecum jenată, ce voia să spună. „Nu-mi place cum 



arătaţi", m-a avertizat el pe un ton compătimitor. „Atâta vreme cât 
mai staţi cu soţul dumneavoastră, vă paşte o mare nenorocire. De 
fapt, vă aşteaptă o soartă teribilă nu numai pe dumneavoastră, ci şi 
pe fetiţă." M-au trecut fiorii. Nu-mi păsa de mine, orice s-ar fi 
întâmplat. L-am întrebat dacă nu găseşte o modalitate să-mi salveze 
copilul de la nenorocire. „Din păcate, mama şi fiica sunt de 
nedespărţit. Dacă nu luaţi măsuri să preveniţi dezastrul, n-are cum 
să scape nici copilul." Vă imaginaţi cum m-am simţit... în clipa 
aceea... a spus Omichi plângând cu suspine. 

Voi, cei din tânăra generaţie, dispreţuiţi profund asemenea 
persoane şi le trataţi ca pe nişte nătânge şi superstiţioase, mi-a 
explicat unchiul, dar la vremea aceea toată lumea şi mai ales femeile 
reacţionau astfel. 

Vorbele stareţului au aruncat-o pe Omichi pe culmile disperării. 
Indiferent de nenorocirea ce-o păştea, Omichi se hotărâse să renunţe 
la cele lumeşti, dar o înspăimânta gândul că fiica ei trebuie să 
împărtăşească o soartă crudă nemeritată. Vai de capul ei! Fireşte că- 
şi iubea soţul, dar o iubea şi mai mult pe fetiţă. Viaţa lui Oharu îi era 
mai de preţ decât orice pe lume. Ca să salveze viaţa copilului, 
nemaivorbind de-a ei, ce altceva putea face decât să plece din casa 
cu care se obişnuise atât de mult. 

Chiar şi aşa Omichi a mai ezitat, neştiind încotro s-o apuce. A 
trecut şi luna februarie şi a sosit momentul să se bucure de Hina- 
matsuri. în familia Obata păpuşile tradiţionale erau scoase din cutii 
şi aşezate pe rafturi anume pregătite. Când se lăsa seara, aprindeau 
două felinare din hârtie şi le puneau deasupra aranjamentului cu 
păpuşi. Luminate astfel, petalele de piersic roz şi albe aruncau 
pâlpâiri stranii de pe raftul de sub ele. Omichi privea mâhnită 
felinarele. Vor mai avea oare parte de sărbătoare şi anul următor... 
sau peste doi ani? O să fie sănătoasă fetiţa ei? Care dintre ele va 
înfrunta nenorociri mai întâi, fetiţa sau mama blestemată? Gânduri 
cumplite o torturau pe biata Omichi şi nu se simţea în stare nici 



măcar să se bucure de sakeul dulce, tradiţional. 

în casa Obata, păpuşile erau aşezate la loc, în cutiile lor, în a 
cincea zi a lunii. Omichi n-avea niciun chef să le strângă, de teamă 
să nu fi fie ultima oară când le vede expuse. în după-amiaza aceea s- 
a aşezat să citească kusazoshi împrumutată de la Tajima. Agăţată de 
genunchii mamei, Oharu privea şi ea, inocentă, ilustraţiile. Cartea 
cu pricina făcea parte din categoria usuzumizoshi, menţionată mai 
devreme, şi conţinea, printre altele, şi povestea unei slujnice pe 
nume Ofumi, ucisă de prea crudul ei stăpân. Femeia se aruncase 
într-un iaz vechi, cu irişi înfloriţi pe mal. Scena pe care o citea 
Omichi descria înspăimântător fantoma lui Ofumi, vorbindu-i cu 
duşmănie fostei stăpâne despre nedreptatea suferită. Speriată, 
micuţa Oharu a arătat ilustraţia de lângă text cu degetul şi a întrebat 
speriată: 

— Mamă, ce-i aia? 

— Este stafia unei femei pe nume Ofumi. Dacă nu eşti cuminte, o 
fantomă ca a ei o să iasă şi din heleşteul nostru. 

Omichi nu intenţionase să-şi sperie copilul, numai că vorbele ei 
au şocat-o atât de tare pe fetiţă, că a pălit îngrozitor. Cuprinsă de o 
spaimă violentă, s-a agăţat cu putere de genunchii mamei. în 
noaptea aceea a ţipat speriată: „A venit Ofumi!" Scena s-a repetat şi 
în noaptea următoare. 

Regretându-şi din toată inima nesăbuinţa, Omichi s-a grăbit să 
înapoieze cartea, însă Oharu a strigat numele lui Ofumi trei nopţi la 
rând. înnebunită de îngrijorare şi copleşită de remuşcări, Omichi n- 
a mai putut nici ea dormi. Apoi s-a temut că acesta ar fi semnul 
nenorocirii ce avea să se abată asupra lor şi a început şi ea s-o vadă 
pe Ofumi în vis. 

Omichi s-a hotărât să asculte sfatul stareţului - în care avea mare 
încredere - şi să plece din casa soţului. Apoi s-a folosit de ţipetele 
disperate ale fetiţei inocente care o striga pe Ofumi noapte de 
noapte pentru a născoci propria poveste cu fantome, ca temei serios 



al întoarcerii la familia ei. „Prostănaco!" i-a strigat Obata, îngrozit, 
în timp ce nevasta hohotea de plâns. 

Pe unchiul K. însă l-a impresionat instinctul matern puternic al 
femeii păcălite de preot şi, datorită strădaniei lui, Obata şi-a iertat în 
cele din urmă soţia. 

— Aş prefera ca fratele ei mai mare, Matsumura, să nu ştie toate 
amănuntele astea, i se destăinui Obata unchiului K. E posibil oare să 
lămurim în aşa fel lucrurile încât să nu se afle adevărul nici în casa 
asta, nici în casa lui Matsumura? 

Unchiul K. a cugetat la încurcătura lui Obata. In final au hotărât, 
de dragul aparenţelor, să-l roage pe preotul familiei să ţină o slujbă 
pentru sufletul misterioasei Ofumi. Au chemat un doctor şi Oharu a 
încetat destul de repede să mai ţipe nopţile, speriată. în urma slujbei 
şi a daniilor - sau cel puţin aşa s-a zvonit - fantoma lui Ofumi a 
dispărut definitiv. 

Hikotaro Matsumura, care n-a aflat niciodată adevărul, clătina 
uimit din cap ori de câte ori depăna, strict confidenţial, celor câţiva 
prieteni ai săi, istorioara lui Ofumi, filosofând la sfârşit: 

— Pe lumea asta se mai întâmplă şi lucruri ciudate, inexplicabile. 

Fratele tatălui meu a fost unul dintre cei cărora Matsumura le-a 
povestit-o. 

Unchiul K. s-a bucurat de admiraţia tuturor pentru 
perspicacitatea dovedită însă de Hanshichi, care intuise iţele 
cazului, descoperind adevărul despre fantoma lui Ofumi în paginile 
unei kusazoshi. Hanshichi s-a abţinut să comenteze motivul ce l-a 
îndemnat pe stareţul de la Joen-ji să facă teribila profeţie în legătură 
cu soarta lui Omichi. însă după vreo şase luni de la descrierea 
evenimentelor petrecute, Omichi a aflat şocată că respectivul a fost 
târât în faţa autorităţii templelor, acuzat de purtare necuviincioasă. 
Prin urmare, ea însăşi a fost pe marginea prăpastiei, dar a scăpat cu 
obrazul curat datorită lui Hanshichi. 



— După cum am spus, insistă unchiul K., în afară de domnul şi 
doamna Obata nimeni nu mai ştie secretul. Ei mai trăiesc şi în ziua 
de azi. După Restauraţia Meiji din 1868, Obata a devenit funcţionar 
guvernamental şi a tot fost promovat. Ar fi mai bine să nu sufli 
nimănui o vorbă din ce ţi-am povestit eu astă-seară. 

Când a isprăvit istorisirea, ploaia se domolise, iar frunzele de 
ar aii a ce bătuseră mai devreme în obloane s-au potolit de tot, de 
parcă adormiseră. 

Povestea unchiului K. m-a impresionat teribil, aşa copilandru 
cum eram. Dar privind în urmă, acum îmi dau seama că asemenea 
descoperiri detectiviste se dovedeau un fleac pentru Hanshichi. 
Există o mulţime de alte aventuri care ar uimi lumea. Hanshichi a 
fost doar un Sherlock Holmes al perioadei Edo, care lucra din 
umbră, cu mult tact. 

Zece ani mai târziu, după încheierea Războiului Chino-Japonez, 
am avut norocul să-l cunosc personal pe Hanshichi şi să-l întâlnesc 
deseori, ba chiar să-l vizitez acasă, în Akasaka. Unchiul K. plecase 
dintre cei vii. Hanshichi pretindea că „e trecut cu vreo trei ani de 
şaptezeci", însă arăta uimitor de bine şi era plin de viaţă. Şi-a ajutat 
ginerele să-şi deschidă o afacere de comerţ cu China şi Coreea şi se 
bucura din plin de tihna binemeritată a pensionarului. Bătrânului îi 
plăcea traiul îndestulat şi întotdeauna mă trata cu cel mai bun ceai 
şi cele mai delicioase prăjiturele. Şi îmi depăna poveşti din tinereţe. 

Am izbutit să umplu un caiet gros cu misterele povestite de 
Hanshichi. Le-am ales pe cele mai captivante pentru a le oferi 
cititorilor, dar ele nu se succedă neapărat în ordine cronologică... 



Sabia actorului 


Kanpei no shi 


1 

Intr-o bună zi l-am vizitat pe profesorul T. - prestigioasă figură 
literară şi specialist în romanul istoric japonez. Ascultându-1 cum 
evocă viaţa de odinioară din Edo, mi s-a făcut dor să-l revăd pe 
bătrânul Hanshichi. Am plecat de la profesor pe la ora trei după- 
amiază. Pe străzile din Akasaka lumea punea kadomatsu 21 pe la porţi 
şi în faţa magazinelor, căci aşa se cădea să întâmpine Anul Nou. 
Şapte-opt persoane se înghesuiau într-un magazin de dulciuri. Ce 
vedeai şi auzeai pe străzile capitalei, în luna a douăsprezecea, 
sugera că agitaţia era în toi pretutindeni - reclame şi afişe anunţând 
chilipiruri la sfârşit de an, felinare roşii, bandiere purpurii 
contopindu-se cu tonuri îndepărtate de alămuri şi sunetele stridente 
ale unui gramofon. 

„Numărăm pe degete zilele rămase din anul acesta." Gândul m-a 
făcut să mă simt vinovat că tulbur lumea în asemenea momente - 
eu, care n-aveam mare lucru de făcut la vremea aceea. M-am 
răzgândit şi am renunţat să-l vizitez pe Hanshichi, hotărât s-o iau 
direct spre casă. însă mergând agale spre staţia de tramvai, am dat 


21 Aranjament tradiţional constând dintr-o creangă de pin (arbore 
semnificând longevitatea), bambus (de bun augur, însemnând rezistenţa 
la intemperii) tăiat oblic pentru a descuraja spiritele rele să se apropie şi 
crenguţe de prun ale căror flori anunţă sosirea primăverii, fiind totodată 
simbol al frumuseţii. 



nas în nas cu detectivul în persoană. 

— Ce mai faci? Nu te-am văzut cam de multişor, zise Hanshichi, 
vesel ca întotdeauna. 

— De fapt, cochetam cu ideea să trec pe la dumneavoastră, 
numai că m-am răzgândit, zicându-mi că e nepotrivit să vă deranjez 
la sfârşit de an. 

— Nu fi caraghios! Ştii bine că sunt pensionar şi pentru mine 
toate sărbătorile sunt la fel: O-Bon 22 , sfârşitul de an cu datinile sale. 
Anul Nou... Dacă n-ai ceva mai bun de făcut, hai pe la mine! 

Am fost tare norocos să-l întâlnesc pe Hanshichi absolut 
întâmplător. Am lăsat scrupulele deoparte şi l-am urmat cu plăcere. 
Când am ajuns la el, a tras zăbrelele şi m-a poftit în casă. 

— Am un oaspete, i-a strigat bătrânei menajere. 

M-a condus în camera de şase tatami. Ca de obicei, mi-a oferit 
ceai din cel mai bun. N-au lipsit nici prăjiturelele delicioase. Noi doi 
- unul la capăt de carieră, celălalt abia la începutul ei - ne-am pus la 
taclale până spre seară, de parcă trăiam într-o lume fără ceas, 
departe de ritmul nebun de afară. 

— Cam pe timpul ăsta, la spectacolele anuale de amatori de la 
Izumi-ya 23 din Kyobashi... începu bătrânul brusc, de parcă-1 apăsa o 
amintire veche. 

— Ce anume? 

— întâmplarea a iscat mare vâlvă la vremea respectivă. Până şi 
eu a trebuit să-mi scormonesc mintea ca să pot descâlci lucrurile... 
Dacă nu mă-nşel, totul a început într-o noapte neobişnuit de blândă. 


22 Sărbătoarea morţilor, desfăşurată în perioada 13-16 august (13-16 iulie în 
unele regiuni), când familiile se reunesc, cu mic cu mare, pentru câteva 
zile. Este cea mai importantă sărbătoare alături de Anul Nou. 

23 Sufixul -ya semnifică „magazin", dar se poate referi şi la familia 
negustorului. Pentru cursivitatea textului, va fi alipit numelui pe 
parcursul povestirilor. 




spre sfârşitul lunii a douăsprezecea din anul Calului al epocii 
Ansei 24 . Izumiya era un renumit magazin cu articole de fierărie din 
cartierul Gusokucho, lângă Kyobashi. 25 Pasiunea teatrului îi 
smintise de-a binelea pe cei de-acolo, numai că totul s-a sfârşit 
prost... Vrei să ştii despre ce-a fost vorba? Fie... iată o altă mare 
ispravă de-a mea! 

Spre sfârşitul celui de-al cincilea an al epocii Ansei au fost patru 
sau cinci zile călduroase. Intr-o dimineaţă, după micul dejun, 
Hanshichi s-a hotărât să meargă în Hacchobori ca să-i facă urările 
cuvenite de sfârşit de an şefului său. Când să iasă pe uşă, tocmai a 
apărut sora sa, Okume, la intrarea din spate ce dădea spre bucătărie. 
Părea cam grăbită. Era profesoară de tokiwazu şi locuia împreună cu 
mama lor, Otami, într-o căsuţă pe o stradă din josul templului 
şintoist Myojin. 

— Bună dimineaţa, domnişoară! o întâmpină menajera casei. 
Fratele dumneavoastră s-a trezit... 

Soţia lui Hanshichi, Osen, i-a zâmbit din bucătărie. 

— Haide, intră, Okume! Ce-i cu tine aşa devreme? 

— Am venit să-l rog ceva pe fratele meu, răspunse Okume, 
privind peste umăr. 

— Poftiţi, intraţi! 

In spatele lui Okume se afla o doamnă în floarea vârstei - avea 
vreo treizeci şi şapte, treizeci şi opt de ani. Arăta descurajată şi 
mâhnită. Osen presupunea că e una dintre colegele lui Okume, la 
rândul ei muziciană. 

— Vă rog să intraţi, doamnă! 

Si-a deznodat şnururile cu care-si ţinea ridicate mânecile 

9 9 9 9 

chimonoului când trebăluia prin casă şi s-a înclinat respectuos. 


24 1854-1860. 

25 Pod important, punct de pornire în călătoria de la Edo la Kyoto. 



Femeia a intrat, timidă, şi a tăcut la rândul ei o plecăciune adâncă. 

— Sunteţi doamna Hanshichi? Mă numesc Moji 26 Kiyo, locuiesc 
în Shitaya şi mărturisesc că-i sunt foarte recunoscătoare colegei 
mele, Moji Fusa, pentru ajutor. 

— N-aveţi pentru ce. Okume este încă foarte tânără, sunt sigură 
că vă dă o mulţime de bătăi de cap. 

Okume s-a dus puţin la bucătărie, dar s-a întors îndată după Moji 
Kiyo, care arăta palidă şi încordată. Hanshichi a observat imediat că 
avea plasturi la tâmple, contra durerilor de cap, şi ochii injectaţi. 

— Frate, intru direct în subiect, spuse Okume privindu-1 cu 
subînţeles în timp ce-şi prezenta colega palidă. Moji Kiyo ar avea o 
rugăminte. 

— Zău? zise Hanshichi, întorcându-se către musafiră. Ei bine, 
doamnă, n-am idee ce doriţi să-mi spuneţi şi nu ştiu dacă vă pot fi 
de folos... Aş dori mai întâi să aud toată povestea, dacă e posibil. 

— îmi cer iertare că dau buzna astfel, dar am ajuns la capătul 
puterilor. Prietena mea Moji Fusa a fost generoasă şi s-a oferit să mă 
ajute. De aceea am venit cu noaptea-n cap să vă deranjăm, spuse ea, 
cu ambele mâini pe tatami şi cu capul plecat până-n duşumea, în 
semn de mare respect. După cum probabil aţi aflat deja, la Izumiya 
din cartierul Gusokucho s-a ţinut, pe data de 19 decembrie, 
reprezentaţia de sfârşit de an a trupei de amatori. 

— Da, am auzit de grozăvia petrecută acolo. 

Hanshichi era la curent cu ce se întâmplase. Toţi de la Izumiya 
erau înnebuniţi după Kabuki şi mereu invitau tot cartierul şi clienţii 
obişnuiţi la reprezentaţia de sfârşit de an pe care o pregăteau din 
timp cu multă grijă şi mare fast. Anul acesta ridicaseră cortina pe 
data de 19. Fiind vorba de un spectacol grandios, înlăturaseră 
pereţii despărţitori 27 din trei camere şi înălţaseră o scenă cu o faţadă 


26 Pseudonim folosit de specialistele în muzică tradiţională japoneză. 

27 Uşi glisante care permit transformarea mai multor încăperi într-una 



de vreo trei ken 28 - Aleseseră cu mare atenţie atât costumele, cât şi 
recuzita. Actorii - de la povestitor şi până la muzicanţi - erau 
amatori entuziaşti, aleşi din rândul angajaţilor şi vecinilor. 

Programul pentru spectacolul nocturn cuprindea actele III, IV, V, 
VI şi IX din piesa clasică Chushigura 29 . Vlăstarul familiei Izumiya, 
Kakutaro, urma să joace rolul lui Kanpei Hayano, unul din cei 
patruzeci şi şapte de ronini care se sinucide conform ritualului. La 
cei nouăsprezece ani, Kakutaro era subţirel şi graţios, un tânăr 
dichisit, admirat de fetele din cartier care-1 asemuiau cu un renumit 
actor de Kabuki. Toţi spectatorii se aşteptau ca el să interpreteze 
fără cusur rolul lui Kanpei, socotind că i se potriveşte de minune. 

Primele trei acte 30 - de la scena altercaţiei fatale până la întâlnirea 
de pe drumul Yamazaki - s-au desfăşurat firesc. Când s-a ridicat 
cortina pentru actul VI, în acea noapte de iarnă, trecuse deja de ora 
opt. întârziaţii se strecuraseră printre spectatori încă de la începutul 
actului precedent, declarând făţiş - poate cu intenţie de flatare - că 
nu voiau în ruptul capului să piardă reprezentaţia tânărului stăpân 
în rolul lui Kanpei. Spectatorii şedeau atât de înghesuiţi, încât 
gazdele n-aveau unde să mai aşeze nici măcar un sfeşnic sau un 


singură. 

28 Un ken măsoară 1,82 m. 

29 Renumita piesă Comoara vasalilor credincioşi (1784), în unsprezece acte, 
narează răzbunarea seniorului Asano înfăptuită de patruzeci şi şapte de 
ronini (vasali credincioşi), siliţi apoi să-şi facă harakiri pentru îndrăzneala 
de care dăduseră dovadă. Asano fusese obligat să se sinucidă ritual pentru 
că refuzase să-l mituiască pe marele afacerist Kira şi, jignit de atitudinea 
acestuia, îl rănise uşor în incinta palatului shogunal al lui Tsunayoshi. 

30 Este vorba de actele III, IV şi V, care descriu cearta dintre Ko no 
Muronao (Kira) şi Enya Hangan (seniorul Asano). Din cauza cenzurii 
guvernului Tokugawa, identitatea personajelor a fost ascunsă sub nume 
fictive. 




hibachi 31 . Un miros greu de pudră şi ulei de păr plutea în aer, iar 
prin sală şerpuia norul de fum de ţigară. Hohotele de râs se 
revărsau înspre stradă, făcându-i pe trecători să se oprească şi să 
privească miraţi. 

Insă chicotele pline de voioşie aveau să se transforme curând în 
lacrimi de mâhnire. Când Kakutaro, în rolul lui Kanpei, şi-a vârât 
sabia în abdomen, împlinind astfel ritualul sinuciderii, costumul i s- 
a înroşit de la sângele ce ţâşnea şuvoi din rană. Nu semăna deloc cu 
soluţia colorată de amidon folosită de obicei pe scenă. Spectatorii 
priveau uluiţi schimonosirile de durere întipărite pe chipul lui 
Kakutaro. Dar când s-a prăbuşit, fără să-şi poată duce rolul la bun 
sfârşit, lumea s-a speriat şi au început ţipetele. în teacă se aflase o 
sabie cu lamă adevărată, nu sabia de bambus din recuzită. Ritualul 
sinuciderii s-a dovedit real pentru Kakutaro. Şi-a înfipt sabia între 
coaste cu atâta forţă, că vârful a străpuns abdomenul. Au luat 
actorul de pe scenă, sfâşiat de dureri, şi l-au dus în culise. Nici 
vorbă să mai continue spectacolul. Bucuria serbării de sfârşit de an 
s-a prefăcut în groază şi uimire. 

Un doctor s-a ocupat imediat de Kakutaro, aşa cum era îmbrăcat 
în costum. Sub machiajul alb se desluşea deja paloarea morţii. I-a 
cusut rana, însă pierduse deja mult sânge şi nu mai dădea semne că 
şi-ar reveni. S-a mai zbătut între viaţă şi moarte 

două zile şi două nopţi. Pe data de 21, în toiul nopţii, şi-a dat 
duhul. Cortegiul funerar a plecat de la Izumiya pe 23 decembrie, 
imediat după prânz. 

Adică ieri... 

Hanshichi nu-şi putea închipui vreo legătură între nenorocirea de 
la Izumiya şi această femeie, Moji Kiyo, îngenuncheată în faţa lui. 

— Domnişoara Moji Kiyo e disperată, interveni Okume. 


31 Vas cu mangal pentru încălzitul mâinilor. 



Lacrimi mari se rostogoleau pe faţa ei palidă. 

— Domnule inspector, v-aş ruga să mă ajutaţi să mă răzbun. 

— Să vă răzbunaţi? Pentru ce? 

— Să răzbun moartea fiului meu... 

Hanshichi îi cerceta chipul îndurerat, prin norul de fum de ţigară. 
Dar Moji Kiyo a ridicat ochii înecaţi în lacrimi şi i-a înfruntat 
privirea. Abia-şi stăpânea tremurul buzelor chinuite de suferinţă. 

— Vreţi să spuneţi, stimată profesoară, că tânărul stăpân de la 
Izumiya a fost fiul dumneavoastră? întrebă Hanshichi, neîncrezător. 

— Da. 

— O! E prima oară când aud aşa ceva. Prin urmare, Kakutaro n-a 
fost copilul proprietarei? 

— Nu, eu sunt mama lui. Cred că ar fi mai bine să vă explic cum 
stau lucrurile. Exact cu douăzeci de ani în urmă locuiam în 
Nakabashi şi dădeam lecţii de tokiivazn, ca şi acum. Stăpânul de la 
Izumiya mă mai vizita uneori... şi... ştiţi cum se întâmplă... Anul 
următor i-am născut un băiat, pe Kakutaro. 

— Izumiya a adoptat copilul? 

— Da. Când a aflat ce s-a întâmplat, doamna s-a arătat dornică 
să-l înfieze pentru că nu aveau copii. Se-nţelege că nu mi-a fost uşor 
să renunţ la el, dar m-am gândit că era spre binele lui, mai ales dacă 
moştenea afacerea părinţilor adoptivi. Cu alte cuvinte, am vrut ca el 
să aibă o viaţă mai bună. Le-am dat copilul imediat după naştere. 
Apoi mi s-a spus că nu serveşte nimănui - şi cu atât mai puţin 
reputaţiei copilului - dacă se aude că eu sunt mama, aşa că am 
acceptat suma generoasă oferită în schimbul promisiunii că n-o să- 
mi mai văd niciodată fiul. Mai târziu m-am mutat în Shitaya şi mi- 
am câştigat de-atunci încoace existenta cu lecţii de tokiwazu. Dar, aşa 
cum se spune, legătura dintre mamă şi copil nu se rupe cu uşurinţă. 
Nu poţi uita nici măcar o singură zi copilul pe care l-ai născut. Am 
auzit că fiul meu s-a făcut mare şi frumos şi, în sufletul meu, eram 
foarte fericită pentru el. Apoi s-a întâmplat nenorocirea... Simt că- 



mi pierd minţile! 

Moji Kiyo se tânguia sfâşietor, cu faţa înfundată în tatami, de 
parcă era gata-gata să-l muşte. 


2 

— Păi, ştiu eu... Aşa deci... Nu-mi dau seama ce s-a putut 
întâmpla, spuse Hanshichi scuturându-şi pipa de marginea 
scrumierei de metal. N-a fost totuşi moartea lui Kakutaro un simplu 
accident? Nu cred că e cazul să învinuiţi pe cineva... sau bănuiţi 
ceva? 

— Da. Stăpâna de la Izumiya l-a ucis... sunt sigură de asta. 

— Doamna Izumi...? Vă rog, liniştiţi-vă puţin şi explicaţi-mi. Eu 
socot că n-ar fi adoptat băiatul de la bun început dacă ar fi 
intenţionat să-l omoare. 

Moji Kiyo s-a strâmbat printre lacrimi, de parcă voia să-l ia în râs 
pe Hanshichi pentru ignoranţă. 

— La cinci ani după ce l-am dat pe Kakutaro spre adopţie, 
doamna a născut o fată. O cheamă Oteru şi a împlinit cincisprezece 
ani anul acesta. Domnule inspector, încercaţi să vă puneţi în locul ei 
măcar câteva clipe. Pe care dintre copii l-aţi iubi mai mult: pe al 
dumneavoastră sau pe al altcuiva? V-ar mai conveni ca fiul adoptat 
Kakutaro să vă preia afacerea de familie sau aţi prefera-o pe Oteru, 
fiica proprie? Oricât ar fi de bun un om în general, în străfundul 
fiinţei sale tot sălăşluieşte şi răul. Nu v-o închipuiţi în stare să 
ticluiască un plan ca să scape de Kakutaro... şi să nu-i mai stea în 
cale? în plus, Kakutaro era bastardul soţului ei. Gelozia trebuie că o 
măcina încă. Dacă punem cap la cap toate astea, nu vi se pare firesc 
s-o bănuiesc? Ori l-a ucis cu mâna ei, ori a pus pe cineva să-l 
omoare... adică să se strecoare în cabină şi să profite de toată forfota 
ca să înlocuiască sabia de recuzită cu una adevărată. V-aş ruga mult. 



domnule inspector, să-mi spuneţi şi mie părerea dumneavoastră. 
Credeţi că bănuielile mele sunt chiar neîntemeiate? 

Lui Hanshichi nu i-ar fi trecut niciodată prin minte că Izumiya ar 
putea tăinui un asemenea secret. Prin urmare, Kakutaro era fiul 
adoptat şi, nu în ultimul rând, copilul nelegitim al stăpânului! Aşa 
stând lucrurile, chiar dacă doamna Izumi se arătase suficient de 
îngăduitoare să accepte băiatul, nu exista nicio îndoială că toată 
povestea îi lăsase şi un gust amar. Iar mai târziu, după ce a născut 
propriul copil, instinctul matern o fi îndemnat-o să-şi lase averea 
fiicei, Oteru. Se adunaseră destule motive ca să ia hotărârea extremă 
de eliminare a lui Kakutaro. Hanshichi se ocupase de-a lungul 
vremii de suficient de multe cazuri criminalistice ca să ştie de ce e în 
stare o fiinţă umană. 

In împrejurările date, convingerea fermă a lui Moji Kiyo că 
doamna Izumi a fost duşmanca cea mai de temut a fiului ei părea 
chiar firească. 

— Domnule inspector, v-aş ruga să mă înţelegeţi. Turbez de 
furie! Nu mai rezist... îmi vine uneori să dau năvală în Izumiya şi s- 
o ciopârţesc pe fiara aia cu un cuţit. 

Moji Kiyo se aprindea tot mai tare, înnebunită la culme. 
Hanshichi era convins că nici nu-i trebuia prea mult ca să atace ca 
un câine turbat, aşa că îşi fuma pipa în linişte, neîndrăznind s-o 
contrazică. 

Apoi i-a zis pe un ton calm: 

— Vă înţeleg foarte bine şi vă rog să nu vă îndoiţi că am să 
investighez cazul cât se poate de serios. Cred că nu-i nevoie, sper, să 
vă atrag atenţia că ar fi bine să nu discutaţi cu nimeni despre asta. 

— Oricât pretinde că l-a tratat pe Kakutaro ca pe propriul ei fiu, 
n-am s-o iert că l-a ucis. A fost duşmanca lui cea mai înverşunată, 
nu-i aşa? 

— Vă înţeleg, lăsaţi totul în seama mea. 

După ce a liniştit-o pe Moji Kiyo şi a scăpat de ea, Hanshichi s-a 



pregătit să iasă în oraş. între timp Okume a stat de vorbă cu Osen, 
cumnata ei. 

— Frate, îţi mulţumesc pentru ajutor, zise ea văzându-1 pe picior 
de plecare. Chiar crezi, adăugă ea în şoaptă, că proprietara de la 
Izumiya a procedat cum o acuză Moji Kiyo? 

— Nu ştiu ce să zic, dar trebuie să aflu adevărul. 

Hanshichi a pornit direct spre Kyobashi. E adevărat că se ocupa 
de anchete, dar nu se cădea să dea buzna peste Izumiya fără dovezi 
şi să înceapă interogatoriul. Prin urmare, s-a dus mai întâi la 
căpetenia cartierului, trecând pe lângă magazinul negustorului de 
articole de fierărie. Din păcate, era plecat în oraş, aşa că Hanshichi a 
schimbat doar câteva vorbe cu soţia lui. 

încotro s-o apuce? Mergea încet pe stradă încercând să hotărască 
următorul pas, când a simţit că se apropia cineva de el în grabă. S-a 
răsucit pe călcâie şi a observat un bărbat de vreo cincizeci de ani. 
Judecând după îmbrăcăminte, părea un orăşean cu stare. Omul s-a 
oprit lângă Hanshichi şi l-a salutat politicos: 

— Bună ziua! Vă rog să mă scuzaţi că îndrăznesc, nu sunteţi 
cumva detectiv în Kanda? Eu mă ocup de articole de fierărie şi sunt 
proprietarul magazinului Yamatoya de pe strada Rogetsucho din 
cartierul Shiba. Mă numesc Juemon. M-am dus să cer sfatul 
căpeteniei cartierului şi v-am văzut stând de vorbă cu soţia lui. 
După ce aţi plecat, mi-a spus cine sunteţi. Am fugit să vă prind şi 
profit de ocazia nesperată ca să mă adresez dumneavoastră. Sper 
din suflet că nu vă supăraţi. V-ar deranja să avem o mică discuţie? 
Nu durează mult... 

— E în ordine. Unde doriţi să mergem? 

La invitaţia lui Juemon, cei doi au intrat într-un restaurant 
specializat în ţipari. Au fost conduşi într-o încăpere mică de la etaj, 
îndreptată spre miazăzi. O lumină prietenoasă se strecura înăuntru. 



de parcă ar fi venit primăvara. Prunii pitici din şirul de ghivece 
proiectau pe shoji 32 dinspre verandă umbre ce semănau cu nişte 
gravuri în cerneală. Cei doi bărbaţi au făcut comanda şi, în 
aşteptarea mâncării, şi-au umplut unul altuia ceşcuţele cu sake, cu 
politeţea cuvenită. 33 

— Ca detectiv, presupun că sunteţi la curent cu împrejurările în 
care fiul familiei Izumiya şi-a găsit tragicul sfârşit... Adevărul e că 
sunt fratele mai mare al doamnei Izumi. Cât priveşte nenorocirea, 
cred că nu se mai poate face nimic pentru cel dispărut, dar reputaţia 
familiei noastre deja are de suferit. Ştiţi cum se pălăvrăgeşte pe toate 
drumurile... Sora mea e grozav de neliniştită în legătură cu ce va 
spune lumea. 

Vocea lui Juemon tremura de emoţie. Se părea că nu doar Moji 
Kiyo, mama adevărată a lui Kakutaro, o suspecta pe doamna Izumi. 
Mai existau persoane, la curent cu ce se petrecea la Izumiya care 
bănuiseră câte ceva şi se pregăteau s-o defăimeze pe stăpâna casei. 
Peste măsură de îngrijorat, Juemon s-a dus la căpetenia cartierului 
să-i ceară ajutorul. 

— M-am gândit să-l rog pe el să afle cum a ajuns acolo sabia 
adevărată în locul celei false. Dacă lumea începe s-o bârfească pe 
sora mea, va fi vai de capul ei. Eu, ca frate mai mare, o cred femeie 
cinstită şi corectă. întotdeauna s-a purtat cu Kakutaro ca şi când ar fi 
fost propriul ei copil. Socot că e nedrept ca lumea s-o privească 
acum ca pe-o mamă vitregă ticăloasă! Odată sfârşită şi 
înmormântarea de ieri, mă gândeam să descopăr eu cauza 
nefericitei întâmplări. Atâta vreme cât rămâne un mister, în jurul 
surorii mele se vor aduna bănuieli peste bănuieli. E mult prea 


32 Uşă glisantă exterioară, acoperită cu hârtie semitransparentă, fixată prin 
stinghii subţiri din bambus, dispuse orizontal şi vertical. 

33 Dacă nu îi serveşte o gheişă sau o ospătăriţă, clienţii îşi toarnă unul 
altuia, niciodată în propriul pahar sau ceşcuţă de sake. 



sensibilă şi o văd gata să-şi piardă minţile de atâta îngrijorare. îmi 
pare aşa de rău pentru ea... 

Juemon şi-a scos un şerveţel ca să-şi sufle nasul. 

Moji Kiyo turba de furie, iar doamna Izumi era gata să-şi piardă 
minţile. Să fi fost oare adevărate acuzaţiile lui Moji Kiyo? Poate 
minţea Juemon? Nici măcar Hanshichi nu mai ştia ce să creadă. 

— Aţi fost printre spectatori în noaptea în care s-a jucat piesa? 
întrebă el, punând jos ceşcuţa de sake. 

— Da, am văzut spectacolul. 

— Era lume multă şi în culise? 

— Da, camera cu recuzită se cam aglomerase. Cred că erau vreo 
zece persoane în odaia de opt tatami, iar în cea izolată de patru 
tatami şi jumătate, încă vreo doi actori şi nişte ajutoare, încăperile 
erau atât de înţesate de peruci şi costume, încât abia aveai loc să te 
mişti. în public se aflau doar oameni de rând, nici vorbă de samurai, 
aşa că nu-mi închipui cine ar fi putut lăsa o sabie la întâmplare, 
înainte de spectacol, Kakutaro şi-a examinat cu atenţie toate 
obiectele şi atunci totul a fost în ordine. Nu se poate decât să fi luat 
altă sabie din greşeală sau să i-o fi schimbat cineva înainte să intre 
în scenă. Cine să fi făcut aşa ceva? E cumplit! 

— Da, este! 

Hanshichi stătea cu braţele încrucişate şi nu se mai atingea de 
ceşcuţa de sake aproape plină. Juemon tăcea, cu privirile plecate pe 
genunchi. Nu se auzea decât o muscă bâzâind grăbită pe hârtia 
semitransparentă de pe shoji. 

— Kakutaro a rămas în camera de opt tatami sau în cea mică? 

— în camera mică. Cu el mai erau trei bărbaţi de la magazin: 
Shohachi, Chojiro şi Kazukichi. Shohachi îl ajuta să îmbrace 
costumul, iar Chojiro i-a adus apă caldă pentru ceai. Kazukichi juca 



rolul lui Yagoro Senzaki 34 . 

— încă ceva... Poate o să vi se pară cam ciudată întrebarea... 
tânărul stăpân avea vreo pasiune în afară de teatru? întrebă 
Hanshichi. 

Juemon a răspuns că lui Kakutaro îi displăcea profund să-şi 
irosească timpul cu prostii, nu-i plăceau shogi şi go 35 , şi n-a auzit să 
se fi dat în vânt după femei.. 

— Nu s-a zvonit vreodată că s-ar însura? 

— E problema familiei, răspunse Juemon puţin cam stânjenit. 
Dar, dacă tot veni vorba, pot să vă spun că băiatul, Kakutaro, s-a 
încurcat cu una din servitoare - Ofuyu. E drăguţă şi la locul ei, aşa 
că sora mea a vorbit cu soţul ei şi au decis să îi găsească un cuplu 
respectabil care să-i servească drept părinţi adoptivi, iar apoi s-o 
prezinte oficial ca noră. Aveau de gând să anunţe nunta înainte ca 
zvonul să se răspândească. Numai c-a apărut ca din senin 
nenorocirea asta. Aş zice că soarta le-a fost potrivnică, atât băiatului, 
cât şi fetei. 

Auzind povestea de dragoste, Hanshichi a ciulit bine urechile. 

— Câţi ani are această Ofuyu şi de unde e? 

— Şaptesprezece. E din Shinagawa. 

— Ce părere aveţi... aş putea să stau puţin de vorbă cu ea? 

— Stiti cum sunt fetele... Moartea subită a lui Kakutaro a fost o 

9 9 

mare lovitură pentru ea. îşi petrece tot timpul încremenită, cu ochii 
în gol. Nu cred că reuşiţi să scoateţi ceva cu noimă de la ea, dar, 
dacă doriţi, vă aranjez o întâlnire. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Dacă nu vă încurcă, as 
dori să mă conduceţi la fată chiar acum. 

— Am înţeles. 


34 Unul dintre vasalii de nădejde ai seniorului Asano. 

35 Şah japonez şi, respectiv, joc strategic cu piese negre şi albe, plasate la 
intersecţiile de pe tablă, urmărindu-se capturarea pieselor adversarului. 



Au hotărât să meargă la Izumiya de îndată ce termină de mâncat. 
Juemon a bătut nerăbdător din palme ca să cheme ospătăriţa, care 
chiar în clipa aceea sosea cu ţiparii comandaţi. 


3 

Juemon a pus iute mâna pe beţişoare şi a început să mănânce cu 
poftă, dar Hanshichi abia s-a atins de mâncare. In schimb, a mai 
comandat o sticluţă cu sake cald. 

— Vă place băutura, nu-i aşa? întrebă Juemon. 

— Unui necioplit ca mine? Nuuu... nu mă dau în vânt după sake, 
dar azi fac o excepţie. M-am gândit că nu-mi strică să mă 
cherchelesc un pic, poate se mai înviorează atmosfera, zise 
Hanshichi cu un zâmbet larg. 

Juemon l-a privit nedumerit, dar a tăcut. 

Chelneriţa a adus un ţoi din ceramică plin cu sake, din care 
Hanshichi şi-a turnat puţin câte puţin în păhărel, până la ultima 
picătură. îmbujorat de la sake şi încălzit de soarele ce pătrundea în 
cameră, faţa, mâinile şi picioarele lui au prins nuanţa purpurie a 
homarului pus în vânzare la tarabe de Anul Nou 36 . 

— Cum vi se pare? Aţi mai văzut vreun chip aşa roşu de băutură 
ca al meu? întrebă Hanshichi, mângâindu-şi obrajii încinşi. 

— Impresionantă culoare, zise Juemon cu zâmbet strâmb. 

Juemon se căia deja că duce la Izumiya un beţiv ca Hanshichi, dar 

nu mai putea da înapoi. A plătit nota şi l-a scos pe detectiv în 
stradă. Cam nesigur pe picioare, acesta aproape că s-a ciocnit de un 
ucenic care ducea pe umăr o tavă mare cu somon. 


36 Semnificând viaţă lungă datorită spinării încovoiate, homarul este 
nelipsit din mâncarea tradiţională servită de Anul Nou. 



— Domnule inspector, vă simţiţi bine? 

Hanshichi mergea în zigzag, iar Juemon îl ţinea de mână, 
regretând din tot sufletul că s-a trezit să ceară ajutor unui neisprăvit 
într-o problemă atât de delicată. 

— Domnule, o să mă strecor pe uşa din dos, dacă nu vă supăraţi, 
zise Hanshichi. 

Juemon a ezitat o clipă, gândindu-se că nu se cădea să-l lase pe- 
acolo. Hanshichi a pornit sprinten pe aleea de lângă magazin şi a 
ţâşnit în spatele casei. Mersul nu trăda nicidecum un om cherchelit. 
Juemon a luat-o după el, încercând să ţină pasul. 

— Vreau s-o văd imediat pe Ofuyu. 

Hanshichi a intrat în casă, a trecut prin bucătăria spaţioasă şi a 
aruncat o privire în camera slujnicelor, unde a zărit trei fetişcane 
rumene în obraji, stând la taifas. Niciuna nu părea să fie Ofuyu. 

— Ce s-a întâmplat cu Ofuyu? întrebă Juemon, trăgând uşor shoji. 

Fetele s-au întors spre el în acelaşi timp şi i-au răspuns că Ofuyu 

nu se simţea bine de aseară, iar stăpâna i-a cerut să doarmă în 
camera separată de patru tatami şi jumătate până când o să-şi 
revină. Era odaia folosită de Kakutaro drept cabină în noaptea de 
19. 

Pe când treceau pe verandă, cu gândul să intre la fată, Hanshichi 
a observat în grădiniţă un arbust măricel de nandina, încărcat cu 
fructe mici, rotunde, de un roşu aprins. Juemon s-a oprit în faţa uşii 
ca să-şi anunţe prezenţa. Uşa a glisat dinspre interior. La căpătâiul 
lui Ofuyu se afla un tânăr, pesemne cel care le-a deschis, pentru că 
Ofuyu se vârâse cu totul în aşternut de nu i se mai vedea nici 
creştetul capului. Bărbatul era mic de statură, cu ten închis, frunte 
îngustă şi sprâncene groase. 

Tânărul l-a salutat pe Juemon şi a părăsit numaidecât încăperea. 

— E Kazukichi, despre care v-am spus mai devreme că a jucat 
rolul lui Yagoro Senzaki, îi spuse Juemon lui Hanshichi. 

Ofuyu a dat cuvertura deoparte şi s-a ridicat în şezut, mai palidă 



şi mai trasă la faţă decât Moji Kiyo, dimineaţă. Arăta ca o fantomă 
vie, iar răspunsurile la întrebări erau vagi şi fără noimă. In clipa în 
care s-a pomenit de Kakutaro, i-au cedat nervii şi a prins a hohoti. 
Nu suporta nici măcar să-şi amintească de evenimentele de coşmar 
din noaptea aceea înspăimântătoare. Trilurile privighetorii uguisu 
închisă undeva într-o colivie, păcălită parcă de vremea frumoasă şi 
crezând că de două-trei zile a venit primăvara sporeau jalea fetei. 

Focul iubirii din inima lui Ofuyu se stinsese, iar cenuşa se 
spulberase. Nu voia să mai ştie de trecut, de clipele fericite... când 
era îndrăgostită. A răspuns cu chiu, cu vai la întrebările lui 
Hanshichi legate de nefericirea ei. A afirmat că familia Izumi a 
înconjurat-o cu multă simpatie şi că ambii soţi s-au purtat foarte 
frumos cu ea. Dintre angajaţii magazinului, Kazukichi fusese cel 
mai amabil. In dimineaţa aceea venise deja de două ori s-o vadă, 
când găsise şi el câteva clipe libere. 

— Prin urmare, el a fost aici adineauri? Despre ce-aţi vorbit? 

— I-am spus că nu mai pot rămâne în serviciul familiei Izumi 
după cele întâmplate fiului lor şi că am de gând să plec. Kazukichi 
m-a dojenit şi m-a îndemnat să am răbdare, cel puţin până anul 
viitor când ne expiră contractele. 

— Vă mulţumesc, domnişoară, zise Flanshichi încuviinţând. Vă 
rog să mă scuzaţi că am dat buzna, ştiind că încercaţi să vă odihniţi. 
Aveţi grijă de dumneavoastră. Stimate domn de la Yamatoya, 
sunteţi amabil să mă conduceţi în magazin? 

— Da, bineînţeles. 

Juemon a luat-o înainte, cu Flanshichi bălăbănindu-se după el. Se 
părea că iar l-a cuprins ameţeala şi i s-au aprins obrajii. 

— Domnule, e toată lumea aici la ora asta? a întrebat Hanshichi, 
parcurgând cu privirea tot magazinul, începând cu casieria şi 
scrutându-1 atent pe angajatul de acolo - un individ la vreo 
patruzeci de ani. Lângă el, doi funcţionari mai tineri îşi treceau iute 
degetele peste bilele abacului. Hanshichi l-a recunoscut pe 



Kazukichi, alături de care se afla un bărbat între două vârste. La 
intrarea în magazin, patru sau cinci ucenici descărcau saci plini de 
cuie. 

— Da, se pare că toţi sunt prezenţi, răspunse Juemon, postându- 
se în faţa hibachi- ului. 

Hanshichi a înaintat tacticos şi s-a aşezat cu picioarele încrucişate 
pe tatami, în mijlocul încăperii, de unde a început să arunce priviri 
iscoditoare tuturor angajaţilor. 

— Ştiţi, stimatul meu domn de la Yamatoya... Gusokucho e 
renumit pentru două locuri: templul şintoist Seishoko şi Izumiya - 
una dintre cele mai prospere case negustoreşti din întregul Edo. 
Dar, dacă nu vă supără constatarea mea, regulamentul lasă de dorit 
aici. Adică... uitaţi-vă la toţi flăcăii ăştia vânjoşi, care arată ca nişte 
adevăraţi ucigaşi! Le purtaţi de grijă, îi puneţi la îngrăşat şi irosiţi 
bani pe ei cu ghiotura! 

Angajaţii au schimbat priviri uluite, iar Juemon dădea semne 
evidente de enervare. 

— V-aş ruga să nu vorbiţi atât de tare, domnule inspector. Vă 
aude lumea de-afară. 

— Si ce dacă m-aude? Mai devreme sau mai târziu tot o să afle că 
adăpostiţi un criminal, răspunse Hanshichi râzând dispreţuitor. 
Ascultaţi aici! Sunteţi nişte nenorociţi. Chiar vă puteţi vedea de 
treabă, prefăcându-vă că nu ştiţi că ucigaşul tânărului stăpân se află 
printre voi? Şleahtă de prefăcuţi! Ia fiţi puţin atenţi! Unul dintre voi 
o să fie pedepsit cu moartea! Domnul Izumi e chiar idiot de-a 
binelea dacă ţine-n casă un netrebnic care i-a ucis preţiosul fiu de 
dragul unei tinere răsfăţate nevoie mare! Ştiţi ce cadou îi fac de 
Anul Nou? O să rup gâtul la cinci-şase ciori, ca să le prăjească pe 
jăratic şi să le înfulece drept leac pentru vindecarea prostiei. Hei, 
stimatul meu domn de la Yamatoya, şi ochii dumitale mi se par cam 
înceţoşaţi... De ce nu te duci la magazie să-i speli bine-bine cu leşie? 

Hanshichi vorbea ţâfnos şi sigur pe el, deşi arăta cherchelit bine. 



Rămăseseră cu toţii muţi de uimire. Şedeau nemişcaţi şi încercau să 
se împace cu situaţia. Neprimind vreun răspuns, Hanshichi s-a 
ridicat şi i-a copleşit cu jigniri şi insulte, aproape urlând: 

— Ca să fiu cinstit, eu sunt în culmea fericirii. Arestarea 
criminalului va însemna un cadou nepreţuit pe care-1 fac poliţiei din 
Hachobori la sfârşit de an. Păreţi cu toţii nevinovaţi, dar nu vă 
amăgiţi... Am adulmecat deja şobolanul! De crezi că sunt chior şi 
idiot ca prostovanul ăla de stăpân al tău, te înşeli amarnic. Să nu te 
prind că mă-njuri când o să te trezeşti cu mâinile legate la spate sau 
să te văicăreşti când o să ai legea în faţă... sau mai ştiu eu ce alte 
nerozii ţi-or trece prin cap, la fel ca lui Chubei şi Umegawa din 
Mesagerul Iadului 37 . Nu glumesc. Mai bine acceptă-ţi soarta şi fii 
pregătit. 

Incapabil să mai stea cu mâinile-n sân şi să suporte toate injuriile, 
Juemon s-a apropiat de detectiv, timid şi oarecum speriat: 

— Domnule inspector, aţi băut puţin cam mult... Nu credeţi c-ar 
fi mai bine să intraţi în casă şi să vă odihniţi un pic? Oamenii o să ne 
bârfească dacă vă aud ridicând astfel tonul în magazin. Kazukichi, 
vino şi condu-1 înăuntru pe domnul Inspector. 

— Am înţeles, spuse Kazukichi tremurând, gata să-l ia de mână 
pe Hanshichi. 

în clipa următoare, acesta s-a trezit cu o palmă zdravănă peste 
faţă. 

— Măi, să fie! Să nu mai aud o vorbă! Eu n-am nevoie de ajutor 
de la nişte netrebnici ucigaşi ca voi. De ce naiba mă priviţi aşa? N- 
aţi auzit ce-am spus? O să vă condamne la moarte! Ştiţi care e soarta 
unui criminal? îl pun în spinarea unui cal şi defilează cu el prin tot 
oraşul. Apoi îl duc la unul din locurile de execuţie, Suzugamori sau 
Kozukappara, şi îl leagă de o creangă mare de copac, sus de tot. De 


37 Piesă de Monzaemon Chikamatsu (1711) în care cei doi protagonişti 
încearcă să se ascundă ca să scape de execuţie. 




ambele părţi stau doi bărbaţi, care ţipă şi îi fâlfâie lăncile în faţa 
ochilor. Dar numai ca să-l sperie! Şi după ce l-au speriat bine, încep 
să-l împungă cu ele în coaste, de mai multe ori. 

Ascultând descrierea înspăimântătoare a pedepsei suferite de un 
criminal, Juemon s-a schimonosit, stingherit. Kazukichi a pălit în 
mod vizibil. Toţi ceilalţi îşi ţineau răsuflarea şi s-au făcut mici de 
groază. Rămăseseră nemişcaţi, fără să clipească, de parcă îşi 
primiseră deja condamnarea. 

Afară, cerul de iarnă căpătase limpezime de cleştar, iar soarele 
strălucitor năpădise toată strada. 


4 

Hanshichi, aparent învins de băutură, a păşit la un moment dat 
în mijlocul încăperii. Pe funcţionarii de la Izumiya îi îngrozea 
gândul că-1 puteau vedea clienţii dormind în mijlocul magazinului, 
dar nimeni nu şi-a luat inima-n dinţi ca să-l atingă măcar. 

— Păi, nu prea avem ce-i face... Să-l lăsăm aşa o vreme. 

Juemon a plecat să discute ceva cu domnul şi doamna Izumi. 

Bărbaţii s-au întors şi ei pe la treburile lor unul câte unul. 

După vreo jumătate de oră, Hanshichi - care se prefăcuse tot 
timpul că doarme - s-a ridicat brusc. 

— Ah, ce mahmureală nenorocită! Mă duc la bucătărie să beau 
nişte apă. Mă simt bine... nu vă sinchisiţi de mine, mă descurc 
singur. 

Numai că Hanshichi nu s-a oprit la bucătărie, ci în spatele casei. 
A sărit sprinten peste verandă, în grădină, şi s-a întins pe burtă, ca o 
broască, la umbra tufei de nandina. îndată şi-a făcut apariţia şi 
Kazukichi, mergând în vârful picioarelor spre camera de patru 
tatami şi jumătate unde se odihnea Ofuyu. A stat câteva clipe în uşă, 
aruncând priviri atente înăuntru. în cele din urmă, a tras uşa 



glisantă şi a intrat. Hanshichi şi-a scos capul de după arbust. 

Auzea vocea sfâşietoare a lui Kazukichi, dar atât de înăbuşită de 
lacrimi, încât nu distingea ce spune. începea să se enerveze. S-a 
strecurat afară din ascunziş şi s-a căţărat pe verandă ca o pisică 
hoţomană. 

— Ai dreptate, l-am ucis pe tânărul stăpân, însă am făcut-o 
pentru că te iubeam. N-am avut niciodată curajul să-ţi mărturisesc, 
Ofuyu, dar eram îndrăgostit de tine de multă vreme. Nu mă 
gândeam decât la faptul că ne vom căsători. Apoi... tu şi tânărul 
stăpân... şi am auzit că urma să vă căsătoriţi curând. Mi s-a sfâşiat 
inima! Ofuyu, te rog să mă-nţelegi! Nici măcar atunci nu ţi-am 
purtat pică şi nici acum nu te duşmănesc, dar n-am putut să nu-1 
urăsc pe el. Puţin îmi păsa că-mi este stăpân, pur şi simplu nu mai 
suportam. Pesemne că înnebunisem de-a binelea... Singura mea 
şansă de a schimba ceva era piesa de la sfârşitul anului. Am 
cumpărat o sabie din Hikagecho şi am pus-o în locul celei din 
recuzită cu câteva clipe înainte să se ridice cortina la al şaselea act. 
Totul s-a petrecut întocmai cum plănuisem... dar când l-au adus în 
culise şi l-am văzut plin de sânge m-am simţit de parcă îmi turnase 
cineva o găleată cu apă rece în cap şi mă trezise brusc la realitate. în 
următoarele două zile şi două nopţi, până şi-a dat ultima suflare, 
am fost speriat de moarte. Când ajungeam la căpătâiul lui, nu 
reuşeam să-mi astâmpăr tremurul. Dar imediat mă gândeam că mai 
devreme sau mai târziu tu vei fi a mea, dacă el dispare... Nu ştiam 
dacă sunt bucuros sau mâhnit. înţelegi prin ce-am trecut? Nu cred 
că mai rezist... Detectivul ăla e isteţ foc, sigur a pus ochii pe mine. 

Hanshichi vedea parcă, dincolo de shoji, chipul cadaveric al lui 
Kazukichi şi mâinile-i tremurânde. 

După ce şi-a suflat nasul, Kazukichi a continuat: 

— Detectivul a venit la magazin prefăcându-se beat şi strigând la 
toţi că unul din noi este ucigaşul. Apoi a început să explice cum îi 
execută pe criminali. A fost îngrozitor, abia am reuşit să stau să-l 



ascult. M-am resemnat... şi sunt hotărât să nu mă las prins şi târât 
pe străzi, aruncat în închisoare şi executat. îmi pun eu capăt vieţii 
înainte să mi se întâmple una ca asta. îţi repet, Ofuyu, nu te urăsc... 
dar, dacă n-ai fi fost tu, n-aş fi ajuns în situaţia asta nenorocită... 
Cred că tu socoţi că-mi merit soarta, pentru că mi-am ucis tânărul 
stăpân, dar încearcă să te pui în locul meu şi ai milă de mine. Am 
greşit că l-am omorât. Te implor să mă ierţi. După ce n-o să mai fiu, 
nu-ţi cer decât să arzi un beţişor de tămâie pentru sufletul meu... 
numai unul. Este ultima mea dorinţă. Am reuşit să economisesc mai 
mult de doi ryo 38 şi vreau să-i foloseşti... şi... 

Vocea i se stingea treptat şi Hanshichi n-a mai prins nimic. O mai 
auzea pe Ofuyu suspinând. Clopotul din Kokucho a bătut ora 
două... Hanshichi şi-a dat seama că în odaie cineva s-a ridicat, ca 
speriat de sunet. S-a întors în ascunzişul lui din spatele tufişului, 
îndată după aceea a auzit paşi apropiindu-se tiptil de-a lungul 
verandei şi l-a văzut pe Kazukichi trecând mâhnit şi dispărând ca o 
umbră. Hanshichi s-a şters de praf pe picioare şi a păşit pe verandă. 

A reintrat în magazin, dar nu l-a zărit nicăieri pe Kazukichi. A 
tăifăsuit puţin cu casierul, dar Kazukichi tot nu apărea. 

— Nu cumva l-aţi văzut pe Kazukichi? se interesă Hanshichi, 
calm. 

— Da, mă-ntrebam şi eu unde s-o fi dus, interveni responsabilul 
magazinului, clătinând nedumerit din cap. N-avea de făcut niciun 
comision... Doriţi să staţi de vorbă cu el? 

— Nu, nu neapărat, dar puteţi afla dacă a plecat undeva? 

Şeful l-a trimis pe unul din ucenici să-l caute în casă, dar acesta s- 
a întors raportând că nu l-a găsit nici în bucătărie, nici în altă 
încăpere. 

— Patronul de la Yamatoya mai este pe-aici? întrebă iarăşi 


38 Monedă de aur sau argint folosită până la sfârşitul perioadei Edo. 



Hanshichi. 

— Da, e înăuntru. 

— Vreţi să-i transmiteţi că am să-i comunic ceva? 

Juemon era într-o cameră din fundul casei şi stătea de vorbă cu 
domnul şi doamna Izumi. Toate uşile ce duceau spre încăpere 
fuseseră închise bine, iar înăuntru domnea întunericul, deşi nu 
trecuseră orele după-amiezii. Cei trei şedeau în jurul unui hibachi 
lung şi vorbeau pe şoptite. Doamna Izumi era o femeie atrăgătoare 
de vreo patruzeci de ani, cu frunte îngustă, cu sprâncenele discret 
conturate. L-au poftit pe Hanshichi înăuntru. 

— Iertaţi-mi deranjul, dar ştiu cine v-a ucis fiul, şopti Hanshichi. 

— Ce spuneţi? 

Toţi trei s-au întors spre detectiv, fulgerându-1 cu privirile. 

— Unul dintre angajaţi. 

— Un angajat de-al nostru? zise Juemon, ridicându-se brusc pe 
genunchi. Aşadar aţi spus adevărul adineauri? 

— Mă tem că v-am cam supărat cât am făcut pe beţivanul, însă 
am aflat... Kazukichi este ucigaşul. 

— Kazukichi? 

Nu le venea să creadă. In clipa aceea a dat buzna în cameră una 
dintre slujnice. Plecase la magazie după ceva şi l-a găsit pe 
Kazukichi atârnând de grindă. 

— Păi, mă aşteptam ori să se spânzure, ori să se arunce în râu, 
spuse Hanshichi cu un oftat. Ştiţi, adineauri, cât am stat de vorbă cu 
stimatul domn de la Yamatoya, mi-a atras atenţia relaţia dintre 
Kakutaro şi Ofuyu. Atunci am aflat că acest Kazukichi a fost în 
aceeaşi încăpere cu tânărul stăpân în timpul piesei. Am intuit 
numaidecât o încurcătură sentimentală... parcă plutea în aer. De 
aceea, m-am dus întâi la Ofuyu şi am întrebat-o ca din întâmplare 
despre Kazukichi. Mi-a zis că e foarte amabil şi vine mereu să vadă 
ce mai face. Mi s-a părut puţin cam ciudat, aşa că am intrat apoi în 
magazin şi în mod intenţionat am împroşcat cu insulte. Sunt sigur 



că stimatul domn de la Yamatoya a socotit că mă comport ca un 
necioplit, dar, să fiu cinstit... am procedat astfel pentru binele 
magazinului Izumi... Puteam foarte bine să-l arestez pe loc pe 
Kazukichi, însă l-ar fi întemniţat şi l-ar fi interogat. Apoi l-ar fi târât 
pe străzile oraşului Edo purtând stigmatul de criminal. In timpul 
interogatoriului ar fi ieşit la iveală o sumedenie de lucruri despre 
Izumiya, toţi angajaţii fiind chemaţi ca martori şi supuşi 
investigaţiilor. Grea pată pe reputaţia dumneavoastră. Ar fi avut de 
suferit şi afacerile dacă s-ar fi auzit că adăpostiţi un criminal. De 
aceea n-am vrut să-l arestez. Am socotit că e mai bine să-şi pună 
singur capăt zilelor decât să fie executat, aşa că intenţionat am băgat 
frica-n el. Şi cum n-am găsit nicio probă serioasă care să-l 
incrimineze, am înflorit grozăvia osândei, tot urmărindu-i reacţiile. 
Dacă n-ar fi fost vinovat, cuvintele mele nici nu l-ar fi atins, dar, 
având mustrări de conştiinţă, fireşte că n-a mai putut sta liniştit. 
Planul meu a mers şnur. Kazukichi şi-a dat destul de repede seama 
că jocul s-a încheiat. Dacă doriţi amănunte, vă rog să vorbiţi cu 
Ofuyu. 

Cei trei din încăpere au rămas muţi de uimire. Juemon a rostit 
primele cuvinte. 

— Vă suntem foarte recunoscători, domnule Hanshichi. In loc să 
legaţi criminalul şi să-l arestaţi aşa cum ar fi meritat, aţi renunţat la 
această satisfacţie şi aţi avut grijă să nu fie terfelit numele de 
Izumiya. Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc... Vă mai putem oare 
cere o favoare? Ca să rămână o problemă absolut personală, sunteţi 
atât de amabil să declaraţi că tânărul Kazukichi a înnebunit? 

— Am înţeles. Ca părinţi şi ca unchi consideraţi pesemne că şi 
execuţia ar fi fost o pedeapsă prea blândă pentru el. însă, oricât de 
crudă osânda, nimic nu l-ar mai readuce la viaţă pe tânărul stăpân. 
Vă rog să acceptaţi că asta i-a fost soarta şi să vă ocupaţi de 
rămăşiţele pământeşti ale lui Kazukichi aşa cum se cuvine. 

— Fireşte. Vă mulţumim din suflet pentru tot. 



— Am să păstrez secretul numai pentru mine, dar trebuie să vă 
atrag atenţia, înainte să fie prea târziu, că în Edo se află o persoană 
care vrea să i se spună adevărul, le zise Hanshichi, apăsat. 

— O persoană... în Edo? întrebă Juemon uluit la culme. 

— Mă tem că e cam delicată problema... Este vorba de Moji Kiyo, 
profesoara de tokiwazu din Shitaya. 

Domnul şi doamna Izumi s-au uitat unul la altul. 

— Vedeţi dumneavoastră, continuă el, se pare că doamna se 
chinuie cumplit din pricina unei neînţelegeri legate de nenorocirea 
petrecută, aşa că nu am altă cale decât s-o liniştesc şi să-i risipesc 
bănuielile dezvăluindu-i adevărul. Am înţeles că, atâta vreme cât a 
trăit tânărul stăpân, prezenţa ei ar fi stingherit, dar acum, că ştim ce 
s-a întâmplat, v-aş ruga să aveţi grijă de ea şi s-o invitaţi pe la 
dumneavoastră. Nu s-a căsătorit şi a trăit izolată în toţi aceşti ani. 
Mie mi se pare cumplit de trist ca o femeie să rămână singură la 
bătrâneţe, fără niciun ajutor. 

Vorbele lui de suflet i-au impresionat pe toţi. Doamna Izumi a 
izbucnit în plâns. 

— Of, Doamne, cât am fost de nesimţitoare! Am s-o invit cât mai 
repede şi de-acum încolo am s-o tratez ca pe o soră. 

— S-a întunecat de tot. 

Hanshichi s-a ridicat şi a aprins lumina. 

— Ofuyu a rămas să lucreze la Izumiya şi, la scurt timp după 
evenimente, Juemon i-a găsit un partener în Asakusa, zvonind că 
familia Izumi a adoptat-o oficial. Moji Kiyo a devenit oaspete 
permanent al casei Izumi, iar doi sau trei ani mai târziu a renunţat 
la lecţiile de tokiwazu. Şi-a găsit un soţ din Shiba, tot datorită 
bunelor oficii ale patronului de la Yamatoya, un bărbat tare bun şi 
generos. 

Fiica mai mică a lui Izumi, Oteru, s-a măritat cu un tânăr foarte 
întreprinzător. După ce s-a încheiat perioada Tokugawa şi Edo a 



devenit Tokyo, au preschimbat numaidecât Izumiya în 
ceasornicărie. Afacerea le merge încă bine în cartierul Yamanote din 
centrul capitalei. Mai trec pe la ei din când în când şi stăm de vorbă 
ca pe vremuri. 

Dacă eşti familiarizat cu Hasshdjin de Rijo Ryutei 39 , ştii că farsele 
şi piesele jucate de amatori aveau mare căutare în Edo şi toată 
lumea adora actele V şi VI ale dramei Chushingura, poate şi pentru 
că nu impuneau costume şi recuzită complicată. Dintr-un motiv sau 
albii, profesia m-a obligat să particip de nenumărate ori la 
asemenea spectacole, dar mi se pare ciudat că, odată cu nenorocirea 
de la Izumiya, al şaselea act nu se mai joacă. Cred că lumea nu-1 mai 
agreează. 


39 1778-1841, cunoscut pentru lucrările sale umoristice. Opt bărbaţi şugubeţi 
fiind una din cele mai îndrăgite. 



Doamna-samurai 


Oku-jochu 


1 

M-am întors la Tokyo într-o zi fierbinte de august, după ce 
petrecusem două săptămâni la ţară, departe de arşiţă. M-am dus în 
vizită la Hanshichi cu un dar de vacantă. Tocmai venise de la baia 
publică, unde mergea seară de seară. Stătea cu picioarele încrucişate 
pe o rogojină în verandă şi se răcorea cu evantaiul. O briză uşoară îi 
învăluia micuţa grădină. La o fereastră din vecini ţârâia un cosaş. 

— Dintre toate gâzele, cosaşii îmi aduc în faţa ochilor vechiul 
Edo, zise Hanshichi. Nu sunt costisitori şi nu se bucură de renumele 
greierilor de tufiş şi al greierilor de toamnă, dar ei amintesc de 
vechiul oraş. Când trec pe lângă o casă de unde răzbate ţârâitul 
unui cosaş, de la fereastră sau de sub streaşină, îmi vine în minte 
Edo de altădată în lunile verii. Negustorii de gângănii m-ar urî din 
tot sufletul de m-ar auzi vorbind astfel, deoarece greierii de tufiş şi 
de iarbă le aduc mult mai mulţi bani, însă doar cosaşul evocă 
spiritul oraşului. Oamenii din zilele noastre l-ar numi „insecta 
omului de rând". Nu acelaşi lucru se poate spune despre greiere, 
pentru că n-are nimic deosebit. 

Lansat în discuţia despre cosaşi, Hanshichi a ridicat în slăvi 
sărmana gânganie, cu toate că în zilele noastre nu mai e socotită 
decât o simplă jucărie pentru copii şi se vinde cu trei bănuţi. 

— Dacă-ţi doreşti o gâză pe care s-o creşti, apoi ia-ţi un cosaş. 



Epuizând subiectul, a trecut la clopoţeii puşi în mişcare de vânt. 
Apoi a subliniat că, potrivit noului calendar 40 , noaptea aceea va fi 
cea de a cincisprezecea din luna a opta. 

— De-aceea e încă aşa de cald... că mergem după noul calendar. 
Demult, dimineţile şi serile erau mai răcoroase la vremea asta din 
an. 

Hanshichi şi-a amintit apoi despre felul cum se sărbătorea 
odinioară Otsukimi 41 , ceea ce l-a trimis cu gândul şi cu vorba la 
următoarea povestire pe care am notat-o în caietul meu. 

Era ziua a paisprezecea din luna a opta, anul al doilea al epocii 
Bunkyu 42 . Hanshichi s-a întors acasă mai devreme ca de obicei, a 
cinat, după care s-a gândit să se ducă până la asociaţia de 
întrajutorare bănească din cartier, dar s-a trezit pe cap cu o femeie 
de vreo patruzeci de ani, având părul strâns într-un marumage i3 . 
Părea foarte tulburată. 

— Bună seara, domnule inspector! îmi cer scuze că n-am mai dat 
niciun semn de viaţă. Sper că sunteţi sănătos. 

— A, Okame! Mai-mai să nu te recunosc. Ce frumoasă fată ai! 
Am auzit că Ocho munceşte din greu... ca, de altfel, şi mama ei. Eu 
zic să stai liniştită. 

— De fapt, din cauza lui Ocho vă deranjez. Nu ştiu ce să mă mai 
fac. 

Văzând-o încruntată pe femeia de patruzeci de ani, lui Hanshichi 


40 Noul calendar solar, gregorian, a intrat în vigoare în Japonia în anul 
1873. 

41 Sărbătoarea privitului lunii, cu alte cuvinte de venerare a astrului, 
datează încă din perioada aristocraţiei Heian (794-1184) şi se desfăşoară pe 
15 septembrie. 

42 1861-1864. 

43 Coc oval purtat pe vremuri de femeile căsătorite. 



i-a încolţit o vagă bănuială despre motivul supărării. Okame şi fiica 
ei, Ocho, de şaptesprezece ani, ţineau o ceainărie la unul din 
capetele podului Eitai. Frumuseţea desăvârşită a fetei, umbrită doar 
de firea ei taciturnă şi retrasă, era o comoară nespus de preţuită de 
tinerii clienţi. Okame se mândrea cu ea şi nu trebuia să fii Hanshichi 
ca să-i ghiceşti frământările. Cineva luase pesemne locul lui Okame 
în inima lui Ocho şi asta o nemulţumea profund pe mamă. Era şi 
firesc să se întâmple aşa ceva dacă îşi deschiseseră ceainărie, numai 
că lui Hanshichi i se părea nepotrivit să vină la el cu asemenea 
nemulţumire. 

— Ce s-a întâmplat? Te-a supărat Ocho şi ţi-ai băgat nasu-n 
treburile ei personale? Mai bine ai închide ochii la fleacuri. Tinerii 
mai au nevoie din când în când şi de distracţie, ca să nu-şi piardă 
cheful de viaţă. Nu mai ştii cum erai la vârsta ei? Nu trebuie să fii 
aspră cu ea, o sfătui Hanshichi râzând. 

Okame l-a privit îndelung, foarte serioasă. Nu părea deloc că se 
distrează. 

— Nu, domnule, vă înşelaţi. De şi-ar fi făcut un prieten... ei bine, 
asta nu mi-ar fi dat bătăi de cap. Dar e vorba de ceva mult mai grav. 
Până şi Ocho plânge de mama focului. 

— Ciudat... Ce s-a întâmplat? 

— Ştiţi - dispare din când în când. 

Hanshichi nu şi-a putut stăpâni un zâmbet. O tânără de la 
ceainărie mai dispare câteodată, nu-i aşa? Astfel de aventuri n-au 
însemnat niciodată o mare tragedie. Văzându-i privirea amuzată, 
Okame s-a grăbit să-i contrazică presupunerea. 

— Nu, nu e cazul de un bărbat sau de aventuri. Vă rog să mă 
ascultaţi. Totul a început înainte să se deschidă circulaţiei râul 
Sumida, la sărbătoarea de pe podul Rydgoku 44 din luna a cincea. într- 


44 Sărbătoarea primăverii închinată Zeului Apei, când se aprindeau mari 
focuri de artificii vizibile în tot oraşul. 



o bună zi, un samurai chipeş a trecut pe lângă ceainăria noastră, 
însoţit de un slujitor. Zărind-o pe Ocho, a intrat şovăind, a 
comandat ceai şi a stat o vreme la masă. Apoi s-a ridicat, a lăsat un 
shu i5 pentru consumaţie şi a plecat. Chiar nu am de ce mă plânge, a 
fost un client generos. Apoi, după vreo trei zile, a reapărut însoţit de 
data asta de o femeie elegantă, de vreo treizeci şi cinci sau treizeci şi 
şase de ani. O adevărată doamnă-samurai! Totuşi, nu mi s-a părut 
că ar fi căsătoriţi. Femeia a întrebat-o pe Ocho cum o cheamă şi câţi 
ani are. La fel ca şi data trecută, au lăsat un shu pe masă şi au plecat. 
După trei zile, Ocho a dispărut. 

Hanshichi a mormăit ceva, încuviinţând din cap. A ajuns iute la 
concluzia că cei doi erau răpitori de fete frumoase şi doar dădeau 
impresia c-ar fi de neam ales. 

— Fiica ta nu s-a mai întors acasă? 

— Ba da, însă după vreo zece zile. A ajuns când se întuneca şi era 
albă la faţă ca varul. Nici nu vă închipuiţi cum mi s-a luat o piatră 
de pe inimă! Fireşte că îndată i-am cerut să-mi povestească de-a fir a 
păr cele întâmplate. Prima dispariţie s-a petrecut ziua, înainte de 
lăsarea întunericului. Eu rămăsesem atunci să fac ordine în ceainărie 
după ce-a plecat ea acasă. Trecea pe lângă depozitele de piatră ale 
shogunatului, de la Hamacho, aflate pe malul drept al râului 
Sumida, când doi sau trei bărbaţi au ţâşnit din spatele unor 
bolovani şi au înhăţat-o. I-au băgat căluş în gură, i-au prins mâinile 
la spate, au legat-o la ochi şi au împins-o într-un palanchin ce 
aştepta. Zvârlită înăuntru... speriată de moarte... habar n-avea 
încotro se îndreaptă. In cele din urmă au ajuns la o casă mare. Nu 
ştie nici unde-a fost, şi nici cât a făcut până acolo. 

Au condus-o pe Ocho într-o încăpere izolată a casei. Au venit 


45 Monedă reprezentând a şaizecea parte dintr-un ryo de argint. 



îndată trei-patru femei, i-au desfăcut legătura de la ochi, i-au scos 
căluşul din gură şi i-au eliberat mâinile din strânsoare. In scurt timp 
şi-a făcut apariţia şi doamna elegantă pe care Ocho o văzuse la 
ceainărie. 

— îmi închipui că este un şoc pentru tine, dar n-ai niciun motiv 
de îngrijorare sau spaimă. Să fii fată cuminte şi ascultătoare, îi atrase 
ea atenţia. 

S-a purtat frumos cu Ocho. Dându-şi seama că fata e prea 
speriată ca să rostească un cuvânt, femeia i-a vorbit pe un ton blând, 
îndemnând-o să se liniştească. Femeile i-au adus ceai şi prăjiturele. 
Un pic mai târziu au trimis-o să se îmbăieze. Câteva slujitoare au 
urmat-o, dar Ocho nu-şi revenea din năuceală şi a ajuns la baie 
ameţită. 

După baie au condus-o în altă încăpere mare şi au aşezat-o pe o 
pernă elegantă. în tokonoma 46 se afla o vază cu garofiţe. Un koto 47 
stătea rezemat de perete. Prea copleşită de tot ce trăia, nu mai 
pricepea nimic. 

Doamna-samurai a reapărut şi i-a cerut lui Ocho să-şi ridice 
părul. Aceleaşi femei au ajutat-o să-şi schimbe coafura, au luat de pe 
rafbil cu îmbrăcăminte un furisode 48 încântător şi l-au pus pe umerii 
chirciţi de frică ai fetei. Femeile i-au prins obi 49 -ul din brocart gros. 
Arătând cu totul altfel, Ocho nu se simţea câtuşi de puţin în largul 
ei, aşa că stătea pur şi simplu buimacă, neştiind cum să-şi mişte 
propriul trup. Au luat-o de mână, au dus-o până la pernă şi au 
aşezat-o în genunchi. I-au pus în faţă o măsuţă cum sunt cele 
folosite la copiatul rugăciunilor budiste. Pe măsuţă se aflau două 


46 Alcov. 

47 Instrument tradiţional cu treisprezece coarde. 

48 Chimono cu mâneci foarte lungi, purtat la sărbători sau ceremonii de 
către tinere necăsătorite. 

49 Brâu lat care se leagă peste chimono. 



sau trei cărţi impunătoare. Femeile au adus un vas cu tămâie şi l-au 
pus jos, lângă măsuţă. Din el se înălţa un fuior violaceu şi subţire de 
fum. Ocho simţea mireasma plăcută învăluindu-i trupul şi 
îmbătând-o uşor-uşor. Deasupra capului ardea palid un lampion cu 
flori tomnatice pictate pe pereţii de mătase ai abajurului. Ocho 
şedea nemişcată, ca transpusă într-un vis. 

Femeile au deschis una din cărţile de pe măsuţa din faţa ei şi i-au 
cerut să-şi plece puţin capul şi să înceapă să citească. Ocho nu s-a 
opus, de parcă nu mai acţiona decât la sugestia altora, complet 
lipsită de suflet şi voinţă. Alţii îi dirijau trupul, ca şi cum devenise o 
biată marionetă. Pe când se uita cuminte la paginile cărţii, una 
dintre femei s-a apucat să-i facă uşor vânt cu un evantai din mătase. 

— îţi este cald, nu-i aşa? o întrebă ea. 

— Tu n-ai voie să vorbeşti, o avertiză doamna-samurai pe un ton 
calm. 

Fata a rămas ţeapănă. 

După o vreme, Ocho a auzit paşi înăbuşiţi dinspre verandă. I se 
părea că se apropie trei sau patru persoane. 

— N-ai voie să ridici capul, îi ordonă doamna. 

Ocho a avut impresia că s-a deschis uşor shoji. 

— N-ai voie să te uiţi, îi şopti doamna pe un ton aspru de data 
asta. 

„Ce fiinţă fioroasă m-o fi privind acum?" se întreba Ocho, cu 
capul între umeri şi privirile aţintite la măsuţă. îndată după aceea a 
auzit shoji alunecând încet, iar apoi paşi pe verandă, de data asta 
îndepărtându-se. A respirat uşurată. A simţit la subsuori broboane 
reci de sudoare. 

— Te-ai comportat foarte bine, zise doamna blând. Acum poţi să- 
ţi tragi sufletul. 

Au aprins lampionul şi încăperea, întunecoasă până atunci, s-a 
luminat brusc. Slujnicele au adus tăvi lăcuite fastuos, încărcate cu 
bucate alese. Ocho a fost poftită să se aşeze în faţa lor. 



— S-a făcut târziu şi cred că ţi-e foame, spuse una dintre ele în 
timp ce o servea. 

Simţind un nod în gât, lui Ocho i se părea cu neputinţă să înghită 
ceva. A apucat beţişoarele şi a mâncat câte puţin, din felurile bogate 
şi numeroase, dar fără tragere de inimă. După ce fata a isprăvit de 
mâncat, doamna s-a ridicat. 

— Mai odihneşte-te puţin aici, i-a spus lui Ocho şi a ieşit din 
încăpere. 

Femeile au strâns tăvile şi au dispărut şi ele. 

Rămasă singură, Ocho se simţea pentru prima oară ea însăşi. Cu 
cât se gândea mai mult la asta, cu atât i se părea ca de pe altă lume. 
Nu găsea nicio noimă celor întâmplate. Să fi fost oare vrăjită de 
vulpe? 50 Ce motive i-o fi determinat pe răpitorii ei s-o aducă aici, s-o 
îmbrace elegant, s-o ospăteze cu mâncare delicioasă, s-o instaleze 
într-o cameră luxoasă şi s-o servească atât de grijuliu? Se temea să 
nu fie sacrificată din greşeală, în locul altcuiva - la fel ca personajele 
din piesele de teatru - şi capul ei să fie predat duşmanilor celor care 
au capturat-o. 

în orice caz, locul o înspăimânta şi voia să scape de-acolo cât mai 
repede. Dar cum să evadeze şi încotro s-o apuce? Nu vedea nicio 
cale. 

„Dac-aş ajunge în grădină, poate aş reuşi să ies de-aici." 

Adunându-şi tot curajul, Ocho şi-a ţinut răsuflarea şi a traversat 
încăperea în vârful picioarelor. Degetele îi tremurau când au atins 
shoji. Chiar în clipa aceea uşa s-a deschis pe neaşteptate şi s-a trezit 
faţă-n faţă cu una dintre femei. Ocho a înţepenit de spaimă. 

— Dacă doreşti să mergi la toaletă, dă-mi voie să te conduc. 

Ocho a constatat că veranda dădea spre o grădină mare. 


50 Conform credinţei populare, vulpea are puteri magice şi se poate 
preschimba în fiinţă umană, făcând bine sau rău în jurul său, în funcţie de 
împrejurări. 



Era o noapte fără lună, iar licuricii roiau printre copacii înghiţiţi 
de întuneric. Undeva departe se auzea ţipătul tânguios al unei 
bufniţe. 

Când a revenit în cameră, Ocho a găsit aşternutul întins pe tatami. 
Deasupra atârna o plasă mare de ţânţari, de un alb imaculat, cu o 
broderie ce înfăţişa gâşte sălbatice. Doamna-samurai a apărut ca din 
eter. 

— Te rog să te duci la culcare. Te avertizez că n-ai voie să ridici 
capul de pe pernă indiferent ce se întâmplă peste noapte. 

Au condus-o pe Ocho, i-au ridicat plasa şi au ajutat-o să intre în 
aşternut. Au învelit-o cu o cuvertură albă ca neaua. Undeva, un 
clopot a bătut ora zece. Ajutoarele ei s-au topit tăcute, ca nişte 
fantome. 

Ocho a petrecut o noapte înspăimântătoare. 


2 

încordată peste măsură, n-a putut să pună geană pe geană. De 
când se ştia ea nu avusese parte de un aşternut şi un chimono atât 
de catifelate. Totuşi, i se păreau aspre şi îi dădeau o senzaţie 
ciudată. în plus, a fost o noapte umedă şi caldă şi simţea sudoarea 
lipicioasă pe frunte şi pe ceafa. Şi-a tot aranjat perna cu ciucurii ei 
lungi şi roşii, dar nu-şi găsea locul. 

Cât timp să fi trecut? N-avea idee, dar trebuie să fi fost târziu, 
deoarece casa se afundase într-o linişte mormântală. A distins brusc 
zgomot de paşi în camera de alături. Ocho şi-a tras cuvertura până 
la gât şi a rămas nemişcată cu nasu-n pernă, îngheţată de frică. A 
auzit totuşi fusuma alunecând uşor, iar apoi un foşnet slab de 
chimono târându-se pe duşumea. Şi-a ţinut răsuflarea. 

Persoana care a intrat în cameră a stat nemişcată lângă lumina 
palidă şi s-a uitat la chipul aparent adormit al fetei. Oare făptura 



aceea venise să-i sugă sângele sau s-o devoreze? se întreba Ocho. 
Moartă de spaimă, a apucat cu toată puterea de marginea 
cuverturii. Intr-un târziu, a desluşit foşnetul mătăsii retrăgându-se 
în încăperea alăturată. Ocho şi-a şters sudoarea de pe frunte. Se 
simţea de parcă s-ar fi trezit dintr-un coşmar. A deschis ochii şi a 
privit cu băgare de seamă în jur. Fusuma se închisese şi domnea o 
linişte deplină în jur. Nici măcar un bâzâit de ţânţar nu invada 
tăcerea nopţii. 

După tot zbuciumul, Ocho a aţipit abia spre dimineaţă când s-a 
mai răcorit. La trezire, le-a văzut pe aceleaşi femei din ziua 
precedentă aşteptând răbdătoare la căpătâiul ei. Au ajutat-o să-şi 
schimbe chimonoul şi i-au adus un vas lăcuit ca să-şi spele chipul. 
Abia a terminat micul dejun, c-a şi apărut doamna samurai. 

— îmi dau seama că nu te simţi în largul tău, dar te rog să mai ai 
puţină răbdare. Dacă te plictiseşti, de ce nu te plimbi prin grădină? 
Hai să-ţi arătăm drumul! 

Cu câte o femeie de fiecare parte, Ocho a încălţat o pereche de 
geta 51 şi a păşit în grădină. Croindu-şi drum printre arbuşti şi 
tufişuri, a ajuns la un heleşteu mare acoperit de plante acvatice. Pe 
malul apei creşteau două soiuri de trestie. 

— Un drac-de-mare sălăşluieşte în adâncul bătrânului heleşteu 
şi-l păzeşte, zise una din femei. 

Pe Ocho a trecut-o un fior pe şira spinării. 

— Linişte! sâsâi brusc o slujnică. Uită-te la heleşteul Nu privi în 
lături! 

Ocho a înlemnit, simţind privirea cuiva pironită asupra ei. A 
rămas înţepenită locului, cu ochii la heleşteul acela înfiorător despre 
care aflase că adăposteşte un spirit protector. După alte câteva clipe, 
femeile s-au destins şi au început să se plimbe iar în linişte. 


51 Saboţi din lemn înălţaţi pe stinghii transversale. 



întorcându-se în cameră, lui Ocho i s-a cerut să se odihnească 
puţin. Femeile i-au adus nişte cărţi, printre care şi câteva kusazoshi. 
După prânz, una dintre ele a cântat la koto. Deşi era luna a şasea şi o 
zi călduroasă, nu lăsau deschisă uşa dinspre verandă. Fireşte, ţineau 
închise şi uşile dintre camere. Ocho şi-a petrecut ziua cea lungă 
simţindu-se captivă într-o colivie de aur. La lăsarea serii, au condus- 
o la baie şi apoi i-au schimbat iarăşi chimonoul. Au aprins lampa şi 
i-au spus fetei să rămână la măsuţă. De data asta n-a mai avut 
senzaţia c-o urmăreşte cineva, dar tot se simţea încordată. 

„Iar o să vină persoana aia la noapte?" se întrebă ea. 

S-a culcat tot la ora zece, strecurându-se sub plasa de ţânţari cu 
inima cât un purice. începuse încă din amurg o ploaie măruntă şi 
broaştele din heleşteu orăcăiau fără încetare. I-a fost imposibil să 
doarmă. Se gândea că s-a făcut târziu când a băgat de seamă că 
lampionul de lângă perna ei şi-a micşorat luminiţa, gata să se stingă. 
O fi fost de la sine sau era la mijloc mână de om? A deschis puţin 
ochii, a privit în jur şi a distins o siluetă albă intrând în cameră prin 
fusuma la fel de albă şi alunecând ca o fantomă până aproape de ea. 

„Vai de mine! O stafie!" 

Şi-a tras iute cuvertura peste cap şi a început să se roage cu 
ardoare Zeiţei Kwannon şi Zeului Suiten 52 , pe care-i invoca iar şi iar. 
După vreo jumătate de oră a privit speriată de sub cuvertură şi a 
constatat că silueta albă dispăruse. A auzit un cocoş anunţând 
zorile. 

Dimineaţă s-a spălat pe faţă, femeile i-au aranjat părul într-un 
coc, au machiat-o şi au scos-o la plimbare după micul dejun, la fel ca 
în ziua precedentă. Seara s-a aşezat la măsuţă, s-a dus la culcare sub 
plasa de ţânţari şi a văzut iarăşi fantoma albă zăbovind la căpătâiul 
ei. Totul s-a repetat şapte sau opt nopţi la rând. încordarea şi 


52 Kwannon este considerată Zeiţa Indurării, iar Suiten, Zeul Apei. 



spaima n-o părăseau de dimineaţa până seara, aşa că a ajuns repede 
la epuizare. Foarte curând, părea ea însăşi o stafie. 

„Mai bine mor decât să sufăr atâta!" îşi zicea ea. 

A implorat-o cu lacrimi în ochi pe doamna-samurai s-o lase să 
plece acasă. După felul în care s-a încruntat, i-a fost limpede că 
femeii nu-i convenea, dar insistentele lui Ocho au convins-o 
probabil să ia o măsură ca nu cumva, disperată, fata să se arunce în 
heleşteu. In cea de-a zecea seară a cedat în sfârşit rugăminţilor fetei 
şi a lăsat-o să se întoarcă acasă. 

— Nu cumva să povesteşti cuiva despre noi. O să trimitem după 
tine în curând. Trebuie să-mi promiţi că vei reveni. 

Ocho a consimţit împotriva voinţei sale, pentru că ştia că altfel se 
vor opune plecării ei. 

— Promit, zise ea cu jumătate de gură. 

Compătimind-o pe fată pentru neliniştea ei, doamna i-a dat nişte 
bani înfăşuraţi în hârtie de bună calitate. Pe la asfinţit, când începea 
să se întunece, au legat-o la ochi şi i-au băgat căluş în gură, apoi au 
urcat-o într-un palanchin asemănător celui de la sosire. Au apucat-o 
pe un drum pustiu şi după ce au hurducăit-o ceva vreme, au ajuns 
la malul de la Hamacho. Au coborât-o în faţa depozitului de piatră, 
iar purtătorii de palanchin au zbughit-o iute, de parcă abia aşteptau 
să scape de ea. 

Ocho a rămas ţintuită locului, buimăcită de parcă atunci şi-ar fi 
revenit din farmecele vulpii. A luat-o la fugă, cu inima cât un 
purice. Gândul că totul n-a fost decât un coşmar n-a părăsit-o decât 
în momentul în care a ajuns acasă, a ţâşnit înăuntru şi a văzut chipul 
mamei. 

„O fi fost posedată de vulpe?" se întrebă Okame. 

Ocho a băgat mâna la pieptul chimonoului şi a scos pacheţelul 
primit de la doamna-samurai. Prin urmare, totul era real. Nu era 



vorba de frunze de copac descântate de vulpe. 53 Ocho a desfăcut 
pacheţelul şi a găsit zece monede sclipitoare mari cât nişte etichete 
ale copiilor. 54 

— Ia uite! Zece ryo! exclamă Okame, cu ochii cât cepele de 
uimire. 

Chiar şi persoanele cinstite devin lacome uneori. Pe-atunci, o 
metresă câştiga abia un ryo pe lună, iar Ocho primise tot atât pe zi, 
fără să facă nimic altceva decât să poarte chimonouri splendide şi să 
mănânce bucate alese. 

— Grozav! se bucură Okame. 

Ocho se cutremura de groază doar când îşi amintea cele 
petrecute. 

— Nici nu vreau să mă mai gândesc la locul ăla înfiorător, fie şi 
pentru zece ryo pe zi. 

Timp de două săptămâni Ocho a fost palidă ca un om bolnav. Pe 
Okame au entuziasmat-o banii la început, dar cu cât se gândea mai 
mult la ei, cu atât neliniştea-i sporea. îi dădea dreptate lui Ocho 
când repeta întruna că nu mai suporta atmosfera încordată de la 
reşedinţa aceea. 

— Avem acum zece ryo, aşa că nu mai contează dacă o să fie 
clienţi sau nu. Prefer să stai acasă şi să nu mai vii la ceainărie o 
vreme. 

Temându-se că fiica ei o să dispară din nou, Okame s-a hotărât s- 
o ţină ascunsă în casă. într-o seară, spre sfârşitul lunii, când Okame 
s-a întors acasă de la ceainărie, a constatat că Ocho dispăruse. Nu o 
văzuseră nici vecinii. Presupunea că a fost răpită şi dusă iarăşi la 
casa cu pricina, însă habar n-avea unde anume. S-a tot frământat ce 


53 Referire la vulpoiul din legendă, capabil să te facă să crezi că frunzele 
copacilor sunt foi subţiri de aur. 

54 Bucăţi de carton standard pe care se înscriu numele şi adresele copiilor 
ca să fie recuperaţi mai uşor în caz că se rătăcesc. 



să facă, dar după zece zile Ocho a revenit acasă şi mai tulburată. 
Avea zece ryo înfăşuraţi elegant în hârtie şi povestea ei suna ca şi 
rândul trecut. 

— îmi dau seama ce simţi. Pare o afacere bună, deşi cam ciudată. 
Nu mă surprinde câtuşi de puţin că pe fiica ta n-o încântă situaţia, 
zise Hanshichi, încruntându-se. 

— Şi iarăşi a dispărut la sfârşitul lunii trecute. Am impresia că 
pândesc momentul în care sunt plecată, ca să mi-o ia. O scot în 
stradă, unde o aşteaptă un palanchin, o leagă la ochi şi o urcă în el. 
Insă habar n-are unde o duc. 

— Si iar s-a întors cu bine? 

» 

— Nu încă, zise Okame, tristă. De data asta au trecut mai mult de 
zece zile, aşa că am început să mă îngrijorez. N-am nicio veste de la 
ea. Azi-dimineaţă devreme a venit o femeie acasă - cea pe care o 
văzusem în ceainărie şi care arăta chiar ca o doamnă-samurai. Mi-a 
zis că vor s-o reţină pe fiica mea o vreme şi mi-a cerut 
consimţământul, dar nu-mi dă voie să comunic cu ea. în schimb, îmi 
oferea două sute de ryo. Nu ştiam ce să fac, dar nu mai vreau să-mi 
chinui fata, adică nu pot să-mi vând fiica iubită. Am încercat s-o 
refuz, dar n-a acceptat. „Ştiu că vă cerem cam mult", m-a implorat 
ea, „dar vă rog să fiţi de acord". Apoi doamna-samurai s-a târât în 
genunchi în faţa mea. Chiar mă aflam în mare încurcătură. I-am zis 
că nu-i pot răspunde pe loc şi că am nevoie de o zi sau două de 
gândire. Până la urmă am reuşit s-o îndepărtez. Despre ce credeţi că 
poate fi vorba, domnule inspector? 

Vocea îi tremura şi se vedea limpede că e disperată. 


3 



— îţi înţeleg îngrijorarea, spuse Hanshichi. După câte îmi dau 
seama, se acţionează la ordinele unui hatamoto sau daimyd 55 . De ce 
procedează oare aşa? I-a fermecat pesemne frumuseţea fetei şi vor s- 
o ia. Un daimyd şi-ar permite însă oricând să-şi ia metresă de la o 
ceainărie, chiar şi una frumoasă ca Ocho. De ce nu vine s-o ceară şi 
s-o ducă la el acasă? Ceea ce se întâmplă mi se pare complet lipsit de 
logică... Dar au înşfăcat bijuteria şi nu prea mai avem ce face... Nici 
măcar nu ştim unde locuieşte... suntem în mare impas. De unde să 
apuc asemenea caz?... 

Văzându-1 pe Hanshichi derutat, cu braţele încrucişate, Okame se 
simţea şi mai neputincioasă. 

— Ce mă fac dacă fiica mea nu mai vine acasă? gemu ea, 
ştergându-se la ochi cu mâneca chimonoului din crep, decolorat de 
atâta spălat. 

— Oricum, presupun că doamna-samurai revine peste o zi sau 
două, zise Hanshichi pe un ton încurajator, aşa că voi aştepta la 
ceainărie şi după ce o studiez puţin, văd eu ce am de făcut. 

— M-aş simţi mult mai în siguranţă dacă aţi fi şi dumneavoastră 
prezent. Vă rog să mă iertaţi pentru îndrăzneală... Dacă puteţi, vreţi 
să veniţi mâine la noi acasă? 

Okame a plecat doar după ce a mai insistat un pic. 

în seara următoare, pe data de cincisprezece, cerul era senin, iar 
vântul de toamnă bătea cu putere. Dis-de-dimineaţă Hanshichi a 
auzit vânzători ambulanţi de trestie susuki 56 . Până la prânz plănuise 
alte treburi, aşa că a ajuns la Okame pe la ora două. Casa ei se situa 
pe o străduţă lăturalnică în apropiere de malul de la Hamacho. La 
intrarea pe stradă se afla o prăvălie aprovizionată din abundenţă cu 


55 Senior feudal în timpul shogunatului Tokugawa. 

56 Varietatea de trestie susuki e cunoscută popular sub denumirea de iarbă 
de pampas, una dintre ierburile esenţiale ale toamnei, şi este nelipsită din 
casele japoneze şi de la ritualurile prilejuite de Sărbătoarea privitului lunii. 



susuki şi păstăi de soia. Se auzeau cicadele ţârâind dinspre o 
reşedinţă de-aproape. 

— Ce bine că aţi venit, domnule inspector! îl întâmpină Okame, 
agitată. înainte de toate, trebuie să vă spun că fiica mea s-a întors 
aseară. 

în timp ce Okame stătuse de vorbă cu Hanshichi la el acasă, pe 
Ocho o aduseseră, ca de obicei, lăsând-o în faţa depozitului de 
piatră. 

„I-am explicat mamei situaţia", îi spusese doamna-samurai, „aşa 
că du-te acasă şi ai grijă ce vorbeşti cu ea". 

Faptul că au trimis-o înapoi pe fată, nevătămată, demonstra că 
aveau de-a face cu nişte oameni bine intenţionaţi. Ocho moţăia în 
cămăruţa de trei tatami din fundul casei. Okame s-a dus după ea. 
Hanshichi i-a ascultat povestea de-a fir a păr, dar el tot nu pricepea 
nimic. Judecând după cele istorisite de Ocho, conacul cu pricina 
aparţinea probabil unui daimyo de provincie, dar cum fata nu-i 
putea preciza locul şi nici măcar direcţia în care se află, îi era peste 
puteri să-şi dea seama despre ce senior era vorba. 

— Probabil c-o să vină cineva cât de curând, aşa că haideţi să 
aşteptăm, spuse Hanshichi, instalându-se pe verandă, pregătit să 
stea mai mult. 

Zilele se tot scurtau şi, când clopotul a bătut ora şase, în căsuţă se 
lăsase deja întunericul. Okame a ieşit pe verandă cu un ţoi din 
porţelan plin cu sake, nişte dango 57 şi câteva mănunchiuri de susuki 
ale căror frunze foşneau în aerul rece al serii ce se strecura prin 
chimonoul subţire al lui Hanshichi. Venise ora cinei, aşa că 
detectivul a rugat-o pe Okame să cumpere nişte ţipari fripţi de la un 
restaurant din apropiere. Simţindu-se stânjenit că mănâncă singur, 
le-a oferit şi femeilor. 


57 Găluşte micuţe din faină de orez. 



Isprăvind de mâncat ţiparii, Hanshichi s-a întors pe verandă cu o 
scobitoare în gură şi a rămas cu privirile aţintite pe întinderea mare 
de cer albastru ce se înălţa printre streşinile căsuţelor de pe strada 
îngustă. Luna nu se ivise încă, dar spre răsărit franjurii norilor, de 
un galben pal, îi vesteau sosirea. Rouă ce şi-a făcut apariţia fără de 
veste strălucea acum pe frunzele ofilite din două ghivece cu zorele, 
abandonate în grădină. 

— Veniţi să vedeţi răsăritul lunii! le strigă el. Trebuie să apară din 
clipă-n clipă. 

Chiar atunci a auzit paşi pe scândurile ce acopereau şanţurile 
mici de pe stradă şi a observat un bărbat în faţa porţii cu zăbrele. 
Okame s-a dus imediat să vadă cine e. S-a dovedit într-adevăr a fi 
un samurai, dar nu cel pe care-1 văzuse mai devreme. După ce i-a 
confirmat că e mama lui Ocho, el a informat-o că stăpâna lui a sosit. 

— Să nu mă dai de gol că sunt aici, o atenţionă Hanshichi. 

Şi-a înşfăcat zori 58 de pai şi a plecat să se ascundă împreună cu 
Ocho în cămăruţa de trei tatami. Trăgând cu ochiul printr-o 
crăpătură din fusnma, a văzut o femeie de vreo treizeci de ani păşind 
în casă. Arăta ca o doamnă de companie angajată într-o casă de 
samurai de rang înalt. 

— Mă bucur că vă cunosc, spuse ea politicos. 

Okame i-a răspuns cum se cuvine, dar cu o voce puţin cam 
şovăielnică. 

— Am să trec direct la subiect, continuă musafira. Am înţeles că o 
doamnă de la noi a fost aici ieri şi a discutat problema fiicei 
dumneavoastră, Ocho, în cele mai mici amănunte. Cu acordul 
dumneavoastră, am venit s-o iau în seara asta. 

Tonul a fost cam aspru. Okame a ezitat, intimidată, neştiind ce să 
răspundă. 


58 Papuci cu o baretă despărţitoare între degetul mare şi celelalte. 



— Dacă-mi spuneţi că nu acceptaţi înseamnă că nu mi-am 
îndeplinit misiunea. Insist să vă gândiţi la oferta noastră. 

— Fiica mea nu s-a simţit bine de aseară, de când a venit acasă. 
Azi a stat în pat toată ziua, aşa că n-am avut încă ocazia să vorbesc 
cu ea. 

Okame şovăia şi încerca să se eschiveze, dar femeia nu dădea 
semne că ar ceda prea uşor. A reluat atacul pe un ton ridicat. 

— îmi pare rău, dar nu accept explicaţia. V-am trimis-o aseară 
acasă tocmai în acest scop. Şi acum susţineţi, contrar dorinţelor 
noastre, că nici măcar n-aţi vorbit? Vă asigur, doamnă, că nu scăpaţi 
de mine cu una, cu două. Chemaţi-vă fiica şi hai să discutăm toate 
trei! S-o văd imediat aici! 

Tonul ei dur şi poruncitor a făcut-o pe Okame să se sperie de-a 
binelea. Femeia a luat dintr-o bocceluţă de mătase două pacheţele 
de monede ovale. Le-a pus jos în faţa lămpii ce lumina cam palid. 

— Vă plătesc două sute de ryo, aşa cum v-am promis. Acum, vă 
rog s-o aduceţi pe fiica dumneavoastră. 

— Ăăăă... da... 

— Prin urmare, sunteţi de acord? Vă avertizez că voi fi obligată 
să mă sinucid pe loc dacă nu-mi duc misiunea la bun sfârşit. 

Femeia a scos din obi un pumnal mic, înfăşurat în pânză, şi i l-a 
arătat lui Okame. Surprinzându-i privirea hotărâtă şi rece, Okame a 
pălit vizibil şi a început să tremure. Negocierile ajunseseră într-un 
punct mort. 

— O cunoşti pe femeie? îi şopti Hanshichi lui Ocho. 

Fata a clătinat din cap tăcută. Hanshichi a stat o clipă pe gânduri, 
apoi s-a târât în genunchi până în bucătărie, la uşa din spate, a ocolit 
casa şi a ajuns la intrarea din faţă. 

Luna strălucea puternic pe străduţă. în faţa magaziei 
cămătarului, la vreo patru sau cinci case mai încolo, aştepta un 
palanchin. Lângă el se aflau purtătorii lui şi aşa-zisul samurai pe 
care-1 văzuse Hanshichi mai devreme. Cu ochii pe ei, Hanshichi a 



deschis uşa din faţă şi a intrat în casă. Fără să scoată o vorbă, s-a 
aşezat vizavi de musafira cu faţa uşor ovală, pudrată discret, având 
ochii sclipitori şi un nas proeminent. îşi prinsese părul într-un coc 
asemănător cu al doamnelor de la Curte. Trăsăturile ei trădau o 
personalitate puternică. 

— Bună seara, doamnă! 

Femeia răspunse cu o plecăciune adâncă salutului familiar al lui 
Hanshichi. Era de un calm desăvârşit. 

— Okame îmi este rudă, zise el. Am auzit că vă interesează 
domnişoara. Fiind singurul ei copil, ar fi fost de aşteptat să se mărite 
cu cineva care să ducă mai departe numele şi afacerea familiei. Dată 
fiind natura cererii dumneavoastră stăruitoare, nu excludem 
posibilitatea să-i permitem să intre în serviciul stăpânului pe care-1 
reprezentaţi. 

Okame îl privea surprinsă. Hanshichi continuă: 

— Fireşte că înţeleg foarte bine că aveţi motive serioase s-o 
obligaţi pe Okame să renunţe la dreptul de a ţine legătura cu 
propriul copil, dar încercaţi să vă puneţi în locul ei, ca părinte. Sau 
măcar dezvăluiţi-ne şi nouă numele stăpânului în serviciul căruia 
intră. Dacă aţi binevoi măcar atât... 

— Vă înţeleg îngrijorarea, dar nu mi s-a dat libertatea să-i divulg 
numele. Pot să vă spun însă că e vorba de un daiinyo a cărui feudă se 
află în provincia Chugoku 59 . 

— Iar dumneavoastră sunteţi angajată ca... 

— Eu servesc doar ca intermediară. 

— Pricep, zise Hanshichi zâmbind. Ei bine, îmi pare rău să vă 
informez că vă refuzăm. 

Femeia l-a străpuns pe detectiv cu privirea. 

— Şi de ce, mă rog? 


59 Se află în sud-vestul insulei Honshu şi cuprinde actualele prefecturi 
Okayama, Hiroshima, Yamaguchi, Shimane şi Tottori. 



— Scuzaţi-mi mojicia, dar nu-mi prea plac tradiţiile de pe moşia 
dumneavoastră. 

— Şi de unde ştiţi dumneavoastră ce se întâmplă pe moşia 
stăpânului meu? întrebă femeia, schimbându-şi poziţia de pe un 
genunchi pe altul. 

— Obiceiurile de-acolo mi se par cam îndoielnice atâta vreme cât 
o persoană de legătură are o bătătură la degetul mic. 

Vizitatoarea păli vizibil. 

— Bună seara! Pot să intru? 

Dincolo de uşa cu zăbrele s-a auzit o voce de femeie. 


4 

— Poftiţi, intraţi! Pe aici, vă rog! 

Okame s-a dus la intrare puţin cam agitată şi a poftit-o pe nou- 
venită înăuntru, dar aceasta ezita. 

— Aveţi musafiri... 

— Da... 

— O să revin mai târziu. 

Femeia a vrut să plece, dar Hanshichi a strigat-o dinăuntru. 

— Fiţi amabilă, vreţi să aşteptaţi o clipă? V-aş ruga să vă uitaţi 
atent la doamna asta care se dă drept dumneavoastră. Ce părere 
aveţi? 

Prima venită păli şi mai tare, dar îşi recăpătă stăpânirea de sine şi 
rânji larg. 

— Domnule inspector, aşadar dumneavoastră eraţi! Nu v-am 
recunoscut de la bun început, deşi am avut impresia, de cum v-am 
văzut, că vă ştiu de undeva. Sunteţi detectivul din Mikawacho, nu-i 
aşa? Jos pălăria! 

— Exact cum am presupus, spuse Hanshichi zâmbind. Când am 
fost afară, am observat că pretinsul dumitale stăpân a trimis după 



Ocho un palanchin luat de la colţul străzii, ceea ce nu s-ar fi 
întâmplat în cazul unui senior adevărat. Şi-apoi... slujnica de 
nădejde a unui daimyo cu-aşa o bătătură la degetul mic?! De unde 
naiba ai apărut?... Interpretarea a fost destul de bună, dar scenariul 
lasă mult de dorit. 

— M-aţi prins, spuse femeia cu o uşoară plecăciune a capului. Mi 
s-a părut mie că am un rol cam ingrat, însă mi-am adunat suficient 
curaj ca să merg până la capăt. Am crezut că planul meu e bun şi 
uşor de îndeplinit, dar nu mi-am închipuit c-o să dau tocmai peste 
dumneavoastră, domnule inspector. Poate ar fi mai bine să 
mărturisesc totul: M-am născut în cartierul Fukagawa din Edo, iar 
mama a fost profesoară de nagauta 60 ... 

După cum a reieşit din povestea intrusei, o chema Oshun. Mama 
ei ar fi vrut ca fiica să-i calce pe urme şi pentru asta şi-a dedicat tot 
timpul, instruind-o încă din fragedă copilărie. Dar nici n-a apucat 
Oshun să crească suficient de mare ca să poarte chimono, că i-au şi 
zburat ochii după bărbaţi, provocându-i mamei o grămadă de 
necazuri înainte de-a fugi definitiv de-acasă. Următorii doi sau trei 
ani şi i-a petrecut ca gheişă-trubadur, hoinărind prin Joshu, Shinshu 
şi Echigo 61 . Când a revenit la Edo, în urmă cu doi-trei ani, mama ei 
plecase dintre cei vii. Mai avea cunoştinţe prin vecini, aşa că s-a 
apucat şi ea să predea nagauta, atrăgându-şi câţiva învăţăcei şi 
bucurându-se de tot mai mult succes. Numai că acest tip de viaţă 
liniştită nu i se potrivea defel. Avea o slăbiciune pentru tinere 
haimanale, fiind într-o goană permanentă după bani. A învăţat să 
momească bărbaţi însuraţi şi să-i şantajeze. Fura haine din vestiarele 
băilor comune. Apoi, într-o bună zi i-au ajuns la urechi nişte 
zvonuri despre Ocho, de la negustorul de peşte din vecini. 


60 Balade vechi cântate la shamisen. 

61 Regiuni muntoase la nord de Edo, în prezent prefecturile Gunma, 
Nagano şi, respectiv, Niigata. 



Oshun avea relaţii bune cu negustorul, a cărui fiică se 
împrietenise cu Okame, aşa că părea şi firesc să fie la curent cu 
misterioasele răpiri ale lui Ocho. Oshun ştia că e frumoasă şi a 
ticluit un plan şiret pentru a se folosi de răpirile fetei în aşa fel încât 
să pună ea însăşi mâna pe Ocho. Respectând instrucţiunile lui 
Oshun, un bărbat pe nume Yasuzo, complicele ei de nădejde, s-a 
învârtit prin apropierea casei lui Okame în ultimele două sau trei 
zile, spionând fiecare mişcare. De la el a ştiut Oshun despre 
negocierile privind angajarea pe viaţă a lui Ocho ca slujnică în casa 
aceea mare şi despre întoarcerea fetei cu o seară în urmă. Ea şi 
Yasuzo au venit deghizaţi ca s-o răpească - ea ca distinsă slujnică a 
daimyo- ului, iar el ca samurai. De bună seamă, cei două sute de ryo 
arătaţi lui Okame nu erau decât monede false, dintr-o tablă ieftină. 

— Greşeala noastră a fost că ne-am grăbit, zise Oshun. Am socotit 
că nu ne permitem să mai pierdem timp de teamă să nu vină 
adevăratul samurai să ne-o ia. Nu ne-am pregătit cum trebuia şi nici 
n-am avut un palanchin potrivit. De aceea încercările noastre s-au 
sfârşit cu un eşec mizerabil, ca într-o comedie de prost gust! 

A înşirat întreaga poveste cu lăudăroşenia unui răufăcător plin 
de el, ştiind că nu are scăpare. 

— Acum totul capătă sens, spuse Hanshichi încuviinţând din 
cap. îmi închipui că nu-ţi face plăcere să te arestez, dar nu pot să 
închid ochii la ce s-a întâmplat şi să te trimit să-ţi vezi de drum 
liniştită. îmi pare rău, dar va trebui să vii cu mine. 

— Asta e... sper să nu fiţi prea aspru... 

Oshun nu şi-a dorit decât să i se îngăduie să treacă pe-acasă 
pentru a-şi schimba hainele, să nu fie nevoită să umble pe străzi 
îmbrăcată caraghios, ca o actriţă dintr-o piesă de cerşetori 62 . 
Hanshichi a acceptat, dar i-a cerut să-l însoţească până la paznic 


62 Cerşetorii improvizau roluri pe sub streşini şi la marginea drumului. 



acasă pentru că nu se cuvenea să mai rămână la Okame. Erau gata 
de plecare când a intrat doamna-samurai care stătuse în uşă încă de 
la sosire. 

— Dacă povestea devine publică, va păta renumele stăpânului 
meu. Sunt fericită că n-a avut nimeni de suferit din acest incident 
nefericit. V-aş ruga s-o iertaţi de dragul meu. 

A pledat cu atâta înflăcărare, încât Hanshichi n-a putut s-o 
refuze. Şi-a dat seama că ea se afla într-o poziţie dificilă, aşa că, în 
final, a decis s-o lase liberă pe Oshun. 

— Vă mulţumesc, domnule inspector! Am să trec neapărat pe la 
dumneavoastră ca să-mi exprim recunoştinţa. 

— Nu-i nevoie, ai doar grijă să nu mai provoci necazuri şi 
altcuiva. 

— Da, o să am. 

Oshun şi-a văzut de drum cu capul plecat. Şarlatania ieşise la 
lumină, dar ce se ascundea oare în spatele măştilor? Din cauza 
situaţiei complicate ivite, doamna-samurai a înţeles că nu face decât 
să ridice noi semne de întrebare în cazul în care continuă să ascundă 
adevărul de Hanshichi şi Okame, năruind şansele misiunii. S-a 
întors spre ei şi le-a mărturisit adevărul. 

Spre deosebire de impostoarea Oshun, aceasta era cu-adevărat 
angajată la reşedinţa din Edo a unui mare daimyo de provincie. 
Stăpânul ei s-a reîntors la moşia din nord, dar soţia lui a rămas la 
Edo, aşa cum cerea legea. Pe fiica lor iubită - o fată frumoasă cu un 
caracter admirabil - Zeul Variolei a strămutat-o în cavoul familiei 
chiar în primăvară, la vârsta de numai şaptesprezece ani. Mama şi-a 
pierdut minţile de supărare. Rugăciunile şi doctoriile n-au avut 
niciun efect. îşi striga fiica întruna, de dimineaţa până noaptea, 
plângând nestăpânit şi rugând zeii să i-o mai arate măcar o dată. 
Nimeni nu ştia cum s-o liniştească. Nemaiputând suporta s-o ştie 
atât de îndurerată şi suferindă, slujitorii de nădejde şi femeile 
vârstnice s-au sfătuit îndelung şi au hotărât să-i găsească fetei o 



înlocuitoare, o tânără care să-i semene perfect. Au socotit că-i vor 
alina stăpânei lor amărăciunea dacă o să vadă o fată îmbrăcată şi 
gătită la fel ca fiica ei. De s-ar fi aflat însă ce-au pus la cale, o pată 
grea s-ar fi aşternut pe numele daimyd-u\u\. Prin urmare, doi sau trei 
bărbaţi de încredere au plecat în căutarea persoanei potrivite. 

In zilele acelea, oamenii erau mai răbdători decât sunt azi. 
Bărbaţii încercau să-şi îndeplinească misiunea cu toată seriozitatea. 
Intr-o bună zi, unul dintre ei a zărit-o întâmplător pe Ocho la 
ceainăria de la capătul podului Eitai. Ca vârstă şi înfăţişare i s-a 
părut că se potriveşte perfect, aşa că a revenit cu Yukino, doamna- 
samurai, ca să-şi spună şi ea părerea. 

„N-o să-şi dea nimeni seama de diferenţă", a aprobat Yukino. 

Din fericire sau nu, Ocho a trecut proba. 

Acum, că descoperiseră persoana potrivită, personalul casei 
trebuia să găsească şi o cale s-o ducă acolo. Părerile însă îi 
deosebeau. Cei cumpătaţi considerau că răpirea unei fete se 
pedepseşte, că se cuvenea ca, în cel mai desăvârşit secret, să-i aducă 
la cunoştinţă situaţia şi să-i obţină încuviinţarea. Ceilalţi obiectau, 
susţinând că aveau de-a face, la urma urmei, cu o tânără dintr-o 
ceainărie şi că, oricât ar fi vrut ca ea să păstreze secretul, nu puteau 
avea încredere într-o asemenea persoană. Ar fi fost îngrozitor dacă, 
de exemplu, mai târziu începea să-i şantajeze. Părea mai riscant, dar 
era totuşi mult mai sigur s-o răpească pur şi simplu. Mai presus de 
toate aveau grijă să nu ştirbească reputaţia stăpânului. în final, au 
câştigat cei care pledau pentru răpire. Samuraii cărora li s-a 
încredinţat această sarcină ingrată s-au trezit jucând rolul de 
răpitori - un rol nu tocmai potrivit pentru statutul lor. 

Disputele aprige au dat roade până la urmă şi totul a mers şnur. 
Din când în când, pe parcursul nopţii sau peste zi, mama îndurerată 
se uita la Ocho, sosia fiicei sale, şi nebunia i se mai domolea la 
gândul că sufletul fetei dispărute se afla din nou printre cei vii. 
Stările de furie au rămas doar o tristă amintire. însă efectul nu dura 



prea mult - dacă n-o zărea pe Ocho câteva zile la rând, se înfuria 
cumplit şi cerea să-şi vadă fiica. Totuşi, nu puteau s-o ţină la infinit 
sechestrată. Angajaţii fideli ajunseseră din nou în impas. 

Chiar în acele momente s-a mai ivit o problemă. In luna a şaptea, 
shogunul a declarat că familiile seniorilor sunt libere să se întoarcă 
pe domeniile din provincie. Toată lumea se bucura. Fiind obligaţi să 
trăiască în Edo ca ostatici, fiii şi soţiile de Aaimyo s-au grăbit să se 
ducă pe la casele din ţinuturile lor. Soţia seniorului nostru nu făcea 
nici ea excepţie. Ce se întâmpla însă dacă pe femeia nebună o apuca 
o criză chiar în drum spre casă? Şi cum aveau să înfrunte situaţia 
după ce ajungeau la destinaţie? O mulţime de griji apăsau cugetul 
slujitorilor, aşa că s-au întrunit ca să dea de capăt încurcăturii. Au 
ajuns la concluzia că n-aveau de ales decât s-o ia pe Ocho cu ei, cu 
orice preţ. 

De data asta aranjamentul trebuia să fie permanent şi sigur. Nu-şi 
mai permiteau s-o răpească, aveau nevoie de încuviinţarea ei. 
Astfel, au hotărât să negocieze cu fata şi cu mama ei pentru un 
angajament definitiv. Doamnei-samurai i-a revenit îndatorirea şi de 
aceea a trecut pe la Ocho cu o zi în urmă. Dacă le-ar fi spus pe şleau 
totul de la bun început, poate că femeile ar fi fost înţelegătoare. Dar 
Yukino nu se gândea decât la reputaţia stăpânului şi a familiei lui, 
ori graba ei de a le obţine acordul păstrând totodată secretul 
misiunii le-a trezit sumedenie de bănuieli. Şi pe deasupra, 
amestecul nedorit al lui Oshun a complicat şi mai mult lucrurile. 

Auzind toată povestea, lui Flanshichi i s-a făcut milă de mama 
înnebunită de durere pentru pierderea copilului şi a preţuit 
strădaniile disperate ale slujitorilor credincioşi de a-i alina suferinţa. 
N-avea cum să fie aspru aflând de o asemenea nenorocire. 

Ocho a ieşit încet din ascunzătoarea de trei tatami şi a zis, 
ştergându-şi lacrimile: 

— Am înţeles acum. Mamă, dacă le pot fi de vreun folos, te rog 
lasă-mă să plec cu ei. 



— Aşadar, vrei să vii cu noi! exclamă Yukino, luând-o pe Ocho 
de mână şi făcându-i reverenţios o plecăciune, în semn de 
recunoştinţă profundă. 

Dând o raită pe la miazăzi, luna sclipitoare a ajuns să inunde 
căsuţa din grădină cu lumina ei fermecătoare. 

— Pe mama lui Ocho a înduioşat-o întreaga poveste şi a fost de 
acord să-şi lase fata să plece, spuse bătrânul Hanshichi. Apoi, 
încercând să pună la punct toate amănuntele, doamna samurai i-a 
propus lui Okame să meargă cu ei. „La urma urmei", spunea ea, 
„nu are rude în Edo şi, dacă îmbătrâneşte, mai bine să fie aproape 
de fiică". Aşadar, Okame a închis ceainăria şi a plecat şi ea în 
provincie. Se pare că daimyd -ul a instalat-o într-o căsuţă din 
apropierea castelului şi a trăit acolo mult şi bine. Soţia seniorului a 
murit la începutul perioadei Meiji, iar Ocho a fost eliberată din 
slujbă. S-a zvonit că tot cei de la castel i-au găsit un soţ de familie 
bună. Presupun că încă trăieşte. Neisprăvita de Oshun, după câte 
am aflat, a decăzut într-un hal de nedescris şi a fost închisă definitiv 
la Sunpu. 



întâlniri secrete de iubire 


Haru no yukidoke 


1 

— Fiind pasionat de teatru, cunoşti cu siguranţă scena din piesa 
Kabuki Kochiyama, în care curtezana Michitose merge să se refacă la 
casa de odihnă din Iriya, iar iubitul ei, samuraiul Nao 63 , se strecoară 
de câte ori poate ca s-o întâlnească. Oare cum se numea balada 
kiyomoto 6i cântată în timpul unei asemenea scene? A, da. Topirea 
zăpezii de primăvară, cu subtitlul întâlniri secrete de iubire. Când văd 
piesa, îmi amintesc de o întâmplare mai veche. Bineînţeles, adăugă 
bătrânul Hanshichi, pornit să istorisească altă păţanie de-a sa, 
subiectul diferă un pic, dar faptele se petrec în acelaşi decor. Nu 
lipseşte nici măcar maseurul orb purtând capişon. îşi face apariţia 
pe parcelele din Iriya într-o noapte de primăvară cu zăpadă - 
aidoma actorului Matsusuke în rolul lui Joga din piesă. Flai să-ţi 
povestesc! Mi-e teamă însă că n-o să te încânte prea tare, pentru că 
istorisirii mele îi lipseşte acompaniamentul muzical şi nici nu se 
bucură de vocea fără egal a maestrului de kiyomoto din Flamacho. 

Totul a început către sfârşitul primei luni din anul întâi al epocii 
Keio 65 . Flanshichi a plecat la o întâlnire cu o persoană care locuia în 
apropiere de Ryusen-ji din Shitaya. Se făcuse cinci după-amiază 


63 Diminutivul numelui Naojiro. 

64 Baladă cu acompaniament de shamisen şi tobe. 

65 1865 - 1868 . 



când s-au despărţit. După calendar, venise primăvara, dar zilele 
erau încă scurte şi deja se întunecase. încă din ceasurile dimineţii, 
cerul cenuşiu păruse gata să reverse, de la o clipă la alta, fulgi albi 
de nea din bezna rece a văzduhului. Seara se lăsa foarte devreme. 
Gazda îi oferise umbrelă, însă Hanshichi o refuzase, spunând că se 
descurcă şi fără ea. A pornit cu mâinile vârâte la pieptul 
chimonoului. în apropiere de parcelele de orez din Iriya, fulgi mari 
ca nişte pene de cocor 66 smulse din cer îl asaltau din toate părţile. Şi- 
a scos batista să-şi şteargă obrajii, înainta cu greu, înfruntând tăria şi 
răceala vântului. 

— Tokuju-san 67 , stai! De ce eşti aşa de încăpăţânat? Vino o clipă! 
se auzi o voce de femeie. 

Hanshichi privi peste umăr. în faţa porţii elegante a clădirii ce 
arăta ca o selectă casă de oaspeţi stătea o femeie micuţă de statură, 
în vârstă de douăzeci şi cinci sau douăzeci şi şase de ani. Părea 
angajată acolo. îl apucase de mânecă pe Tokuju, maseurul orb, şi se 
chinuia să-l târască în casă. 

— Nu pot, Otoki. Regret nespus, dar am promis că ajung în 
cartierul plăcerilor, spuse el, căutând să se elibereze din strânsoare 
şi s-o întindă cât mai repede. 

Femeia nu-i dădea drumul cu niciun chip. 

— îmi faci viaţa amară, Tokuju-san! Există o mulţime de maseuri, 
dar doamna curtezană te preferă pe tine. Nici nu vrea să audă de 
altcineva. Ce mă fac dacă pleci? 

— îi sunt foarte recunoscător că mă preferă... i-am spus mereu... 
însă astăzi am apucat să-mi aranjez ceva şi... 

— Mincinosule! Aşa zici mereu în ultima vreme. Nu te cred... şi 
nici stăpâna mea. Lasă prostiile şi hai cu mine! Te porţi îngrozitor! 

— Nu pot, te rog să mă înţelegi măcar o dată. 


66 Cocorul din legendă are penajul alb. 

67 Sufix ce însoţeşte un nume, echivalând cu domn, doamnă, domnişoară. 



Amândoi erau la fel de încăpăţânaţi. Hanshichi nu credea că 
toată ciondăneala se va încheia curând, însă nici nu se simţea dator 
în vreun fel să intervină. Şi-a văzut de drum, încercând să-i ignore. 
Ninsoarea a încetat până a ajuns acasă, dar cerul a rămas înnorat şi 
următoarele zile. In cea de-a treia, treburile l-au mânat iar la casa de 
lângă Ryusen-ji. 

„Cerul e de-a dreptul ameninţător azi", îşi zise el pe când ieşea 
pe uşă. 

De data asta, îşi luase umbrela. După cum se aşteptase, fulgi mari 
au început să cadă la plecarea lui din vizită. A sosit în Iriya tot la 
cinci după-amiază, când parcelele de orez dispăruseră deja sub o 
mantie albă de zăpadă. înaintând cu umbrela proptită de umăr, 
Hanshichi s-a pomenit iar la casa prin faţa căreia trecuse şi deunăzi. 
Din păcate, chiar atunci i-a plesnit cureluşa din faţă de la geta. S-a 
rezemat mormăind de un gard de la marginea drumului ca să şi-o 
dreagă. A auzit paşi apropiindu-se prin zăpadă. A văzut-o iarăşi pe 
femeia din seara trecută ieşind pe o cărare de pietre. 

— Doamne, câtă zăpadă! 

Bombănea şi părea că aşteaptă pe cineva. N-avea umbrelă, iar 
fulgii mari de zăpadă s-au aşternut nestingheriţi pe părul ei, silind-o 
să intre în casă. 

Cu mâinile amorţite de frig, Hanshichi a moşmondit un lung 
răstimp ca să-şi îndrepte cureluşa. A izbutit în cele din urmă să-şi 
încalţe sabotul şi, pe când îşi curăţa mâinile cu zăpadă, frecându-le 
una de alta, l-a văzut pe maseur apropiindu-se cu paşi siguri şi 
sprinteni. Recunoscându-1, femeia care-1 aşteptase pesemne cu 
puţină vreme în urmă, a ieşit fuga din casă. Experienţa dinainte i-a 
fost învăţătură de minte, aşa că acum avea umbrelă. 

— Tokuju-san, de data asta nu mai scapi! 

Auzindu-şi numele, maseurul s-a oprit, speriat. Când femeia l-a 
apucat de mânecă, a început să vocifereze, încercând totodată să se 
elibereze din strânsoare. Hărţuiala a durat ceva vreme. Intrigat de 



repetarea scenei, Hanshichi s-a prefăcut că meştereşte la cureluşa 
proaspăt aranjată, ca să-i poată iscodi pe cei doi. Şi de data asta 
maseurul a refuzat să se supună şi a izbutit în cele din urmă să-şi 
retragă mâneca şi să fugă. 

— Ce om nesuferit! 

Femeia a intrat în casă bombănind. 

Hanshichi a urmărit-o cu privirea până a dispărut şi a pornit 
imediat după orbul cu umbrelă albă, care i-o luase înainte cu vreo 
cinci-şase ken. 

— Domnule maseur! strigă Hanshichi. Tokuju-san! 

— Ce doriţi? 

Auzind voce necunoscută, maseurul a stat locului ţinându-şi 
capul uşor înclinat într-o parte. Hanshichi l-a ajuns şi s-a oprit atât 
de aproape de el, încât li s-au atins umbrelele. 

— E cam frig, Tokuju-san. Ninge, nu glumă! Nu-ţi aminteşti de 
mine? Mi-ai făcut nişte masaje în cartierul plăcerilor Yoshiwara, 
ultima dată la etajul de la Omiya. 

— A, da? îmi cer scuze, zise Tokuju. Se vede că îmbătrânesc... 
Nu mai ajută al şaselea simţ. Şi dumneavoastră mergeţi într-acolo, 
domnule? Un drum până-n cartierul plăcerilor e o adevărată 
încântare, mai ales pe o noapte ca asta, nu-i aşa? Ştiţi, ca-n poezia 
aceea: 


De cumpănesc bine, 
îmi aparţine 
Neaua pufoasă 
De pe umbrelă. 

A râs din toată inima. Poate şi-a dat seama că Hanshichi 
născoceşte, însă a intrat în joc. 

— Tot e al naibii de frig, comentă Hanshichi. 

— Frig rău... de două-trei zile. 



— Nu mi se pare câtuşi de puţin distractiv să înfruntăm parcelele 
din faţa noastră. Ce-ar fi să mai prindem puteri cu câte un bol de 
soba 68 fierbinţi? Mă însoţeşti? Oricum, e cam devreme pentru 
Yoshiwara. 

— Pe onoarea mea, domnule... sunteţi foarte generos. Nici mie 
nu-mi place alcoolul, dar oamenii care mai trag la măsea spun că 
trebuie să bei o ceşcuţă cu sake înainte să iei în piept un teren 
deschis. Da, mulţumesc mult, accept invitaţia. 

S-au întors din drum cam un cho 69 . Hanshichi a intrat pe sub 
noren 70 -ul unui local mic unde serveau numai soba. Tokuju şi-a 
scuturat capişonul de zăpadă şi apoi s-a cuibărit, înfrigurat, lângă 
un hibachi vechi, pătrăţos. Hanshichi a comandat un ţoi cu sake şi 
două holuri cu tăieţei. 

— Ăştia-s soba în supă de legume, nu-i aşa? zise Tokuju cu un 
zâmbet larg. După umila mea părere, adevăraţii tăieţei de Edo. Şi 
nori 71 miroase grozav! 

I se citea pe chip fericire deplină pe când adulmeca tăieţeii calzi. 

Soţia patronului a ieşit să aprindă felinarul de la intrare. In 
lumina-i palidă, Hanshichi mai mult ghicea, dincolo de noren, fulgi 
uriaşi, ca nişte petale mari de cireş, purtaţi uşor spre pământ. După 
ce-au băut cam jumătate din sake, Hanshichi a întrebat: 

— Tokuju -san, a cui e casa de oaspeţi unde te-am văzut vorbind 
cu femeia aceea? 

— A, eraţi acolo? Nici nu mi-am dat seama, chicoti Tokuju. Se 
numeşte Tatsuise. E o casă de odihnă şi ţine de cartierul plăcerilor. 

— De ce încerci întotdeauna să fugi de-acolo când te pofteşte 


68 Tăieţei din hrişcă. 

69 Un cho măsoară 109 m. 

70 Perdea scurtă la intrarea unui restaurant sau magazin cu produse 
tradiţionale pe care este înscris şi numele acestuia. 

71 Algă brună uscată şi presată. 



înăuntru doamna aceea? Un asemenea loc trebuie să fie plin de 
clienţi deosebiţi. 

— Da, domnule, însă e ceva ce nu-mi place. Nu că nu mă plătesc 
bine, nu, nici vorbă. Nu ştiu cum să vă explic... îmi dă fiori... 

Hanshichi puse jos ceşcuţa cu sake după ce mai sorbi o 
înghiţitură. 

— Fiori? Adică... ce vrei să spui? Doar nu e bântuită de fantome! 

— Nu mi-au trecut pe la urechi asemenea zvonuri, dar am eu o 
senzaţie ciudată acolo... Mă trec fiori pe şira spinării ori de câte ori 
păşesc înăuntru şi nu ştiu cum să scap mai repede. 

îşi şterse cu dosul palmei o broboană de sudoare de pe vârful 
nasului. 

— Ce chestie bizară! spuse Hanshichi amuzat. Nu pricep şi 
gata... Ce te face să simţi aşa ceva? 

— Nici eu nu înţeleg. Pur şi simplu simt aşa în tot trupul... ca şi 
când mi-ar picura cineva apă rece de la ceafa-n jos. Am senzaţia că 
se află ceva ciudat exact lângă mine, numai că fiind orb, nu văd. Mi- 
e imposibil să găsesc o explicaţie firească. 

— Cine vine într-o asemenea casă de odihnă? 

— Tagasode, o curtezană de mare clasă. Am auzit că e frumoasă 
foc, că are douăzeci şi unu sau doi de ani, şi faima ei tot creşte. Dar 
anul trecut în luna a unsprezecea s-a îmbolnăvit şi s-a mutat acolo 
ca să se refacă. 

— Acum e primăvară... Zici că n-a mai fost la lucru de-atunci? 
înseamnă că boala ei e destul de gravă. 

— Nici chiar aşa, replică Tokuju. 

Fiind orb, el nu prea ştia care e situaţia exactă, dar i se părea că 
pur şi simplu curtezana trage chiulul, Hanshichi nu înţelegea totuşi 
de ce maseurul simţea că locul acela e atât de înfiorător. Cu toată 
împotrivirea lui Tokuju, l-a convins să mai accepte un bol cu soba. 
Sorbindu-şi pe îndelete sakeul, încerca plin de tact să mai afle şi alte 
amănunte. 



— Păi, nu prea ştiu cum să vă spun, şopti Tokuju, încruntându- 
se. Tot timpul a fost aşa. Intram în casă - uneori seara mai devreme, 
alteori mai târziu - şi o slujnică mă conducea într-o cameră, mereu 
aceeaşi. Mă apucam să masez umerii curtezanei şi imediat simţeam 
că a mai intrat cineva în încăpere şi că stătea lângă ea... Nici vorbă 
de o curtezană-ucenică sau de vreo servitoare... ele ar fi scos măcar 
un cuvânt... dar se aşternea o tăcere înfricoşătoare de la început 
până la sfârşit. Pe scurt, mă bântuia senzaţia că a pătruns o stafie în 
cameră. Mă treceau fiori pe şira spinării şi, în foarte scurt timp, 
simţeam că nu mai suport. îmi pare sincer rău pentru slujnica Otoki, 
cu care m-aţi văzut stând de vorbă, însă de aceea fug de ea în ultima 
vreme. Ştiu că pierd o clientă bună, dar n-am încotro. 

Hanshichi reflecta în tăcere la povestea cu stafii a bărbatului, ce 
părea şi logică, şi ilogică în acelaşi timp. Dincolo de intrarea 
restaurantului de soba deja pierise lumina, iar ninsoarea se oprise. 
Din vreme-n vreme, fulgi albi de nea se strecurau în bătătură. 


2 

Nu avea suficiente probe ca să înceapă o anchetă, însă povestea 
orbului nu-i ieşea din minte. îl zgândărea o curiozitate fără margini 
să descopere ce mister ascunde. 

în seara aceea, despărţindu-se de Tokuju, Hanshichi s-a dus 
direct acasă, în Kanda. A doua zi dimineaţă a trimis după Shota, 
unul din subalternii săi, care locuia pe strada Urna din Asakusa. 

— Bună, Shota! Am o treabă pentru tine. Cartierul plăcerilor nu 
ţine de teritoriul meu, dar presupun că inspectorul Jubei din 
Tamachi n-o să se supere că-mi vâr puţin nasul în treburile de-acolo. 
Există pe strada Edo ceva care se cheamă Tatsuise? Aş vrea să afli 
tot ce poţi în legătură cu o femeie pe nume Tagasode. 

— Da, mi se pare că Tagasode este la Tatsuise, casa de odihnă din 



Iriya, preciză Shota încântat că ştie despre ce e vorba. 

— Cam asta-i problema care mă şi interesează. Ceva-ceva îmi 
scapă... Află dacă Tagasode are vreun iubit sau dacă-i poartă cineva 
pică. Am impresia că se fac nişte învârteli acolo, aşa că te rog să 
vezi, discret, ce se întâmplă. 

— Am priceput, verific şi revin în două-trei zile. 

Convins că aşa va fi, Shota şi-a continuat drumul, numai că n-a 
mai dat semne de viaţă nici după patru-cinci zile. 

„Oare ce-o fi păţit?" se întrebă Hanshichi. 

Nefiind urgent, şi-a văzut de alte treburi. Intr-o bună zi, pe la 
începutul lunii a doua, Hanshichi s-a trezit cu Shota. 

— îmi cer scuze că am întârziat, domnule inspector. Copilaşul 
mi-a făcut pojar. 

— Vai de mine! E grav? 

— O să-i treacă repede. în ce priveşte Tatsuise... am fost acolo şi 
am verificat... 

Potrivit raportului lui Shota, Tatsuise fusese cândva cel mai 
prosper bordel din cartier. A venit apoi marele cutremur din epoca 
Ansei 72 şi toate prostituatele de acolo au murit în incendiul iscat 
după catastrofa. încuiate în subsol, n-au putut să se salveze. 
Tatsuise nu şi-a mai recăpătat buna reputaţie, iar afacerile i-au mers 
tot mai prost. Fiind totuşi unul din cele mai vechi stabilimente 
aparţinând de cartierul Yoshiwara, mai avea proprietăţi şi localuri şi 
în alte părţi, aşa că a reuşit să-şi ţină uşile deschise. 

Pe Omaki, patroana, o ajuta fiul ei, Eitaro, în vârstă de douăzeci 
de ani. Spre deosebire de soţul decedat, Omaki avea o fire plăcută şi 
lumea o aprecia. De când preluase frâiele bordelului, angajase două 
curtezane foarte îndrăgite, Tagasode fiind a doua ca renume, însă 


72 Mai multe cutremure de magnitudine mare au lovit arhipelagul japonez 
la începutul epocii Ansei, cel din Edo având loc pe data de 2 octombrie 
1855. 



au trimis-o la casa de odihnă din Iriya după sărbătoarea Ninotori 73 
din luna a unsprezecea a anului trecut. Se zvonea că-i cam plăcea să 
bea - obicei nu tocmai femeiesc - şi că băutura i-a distrus sănătatea. 
Avea douăzeci şi unu 

de ani. După spusele codoaşei care i-a vândut-o lui Omaki, se 
născuse în sectorul Kanasugi din cartierul Shitaya. 

— Ai făcut treabă bună, Shota, zise Hanshichi încuviinţând. 

Mi-am făcut o idee despre cum stau lucrurile. N-ai reuşit să afli 

dacă Tagasode are vreun iubit? N-ar fi de mirare să aibă unul, dacă- 
i aşa de căutată. 

— Pare-se că nimeni nu ştie ceva precis, răspunse Shota. 
Bineînţeles, are mulţi clienţi înnebuniţi după ea, doar e o 
seducătoare fără pereche. Nici măcar cei de la bordel nu ştiu cine-i 
iubitul ei adevărat. Aici m-am împotmolit... 

Informaţiile primite nu-1 prea ajutau pe Hanshichi să continue 
investigaţiile. 

— îmi pare rău de copilaşul tău, spuse el. Nevastă-mea nu-i acasă 
astăzi, dar o trimit să-i ducă micuţului ceva îndată ce-şi face puţin 
timp. Deocamdată, poftim! 

I-a dat lui Shota câteva monede şi l-a invitat la masă, făcându-1 
fericit. Pe când mâncau ţipari cu orez, tânărul i-a mai povestit câte 
ceva lui Hanshichi. 

— Nu prea are legăhiră cu discuţia de adineauri, dar, venind 
vorba de Kanasugi, am mai aflat că era o fată care mergea la 
Yoshiwara noapte de noapte, vânzătoare de minciunele, adică de 
aşa-zise bileţele norocoase cu care le ghicea clienţilor cam ce soartă 
îi aşteaptă. Avea şaisprezece sau şaptesprezece ani. Era de-o 
frumuseţe rară şi, pe deasupra, mai avea şi o voce splendidă. 


73 Târgul de sfârşit de an desfăşurat în a doua duminică din noiembrie, 
nelipsite fiind aici greblele din bambus de toate mărimile, considerate 
obiecte de bun augur care ştiu să adune norocul. 



Căpătase deja faimă în cartierul felinarelor roşii. Până şi bărbaţii 
care se mulţumeau doar cu privitul prostituatelor, fără să intre 
vreodată în bordel, înnebuniseră după ea. Apoi, nu se ştie motivul, 
la sfârşitul anului trecut a încetat să-şi mai facă apariţia. Cunosc 
câţiva inşi care au încercat să afle câte ceva despre ea, dar fără 
niciun rezultat. In final, şi-au închipuit că a ademenit un bărbat şi a 
fugit cu el. Am impresia că şi pe inspectorul Jubei din Tamachi îl 
cam interesează subiectul, pentru că şi-a pus oamenii pe urmele ei. 

— A, da? zise Hanshichi, căzând pe gânduri. Mie nu mi-au ajuns 
la urechi asemenea zvonuri. Jubei nu face treabă de mântuială când 
e vorba de teritoriul lui, nu-i aşa? Prin urmare, tânăra ghicitoare era 
o frumuseţe... de şaisprezece sau şaptesprezece ani... Hmm, vârsta 
la care se cam fac prostioare... Cum o chema? 

— Okin, cred. V-a venit vreo idee? 

— Păi... aş avea o bănuială. S-ar putea să-mi pierd timpul de 
pomană, însă aş vrea să merg până în Kanasugi. Scuze că-ţi răpesc 
timpul... Vrei să vii cu mine? 

— Bineînţeles. 

Isprăvind de mâncat, au luat-o spre Kanasugi. Era o zi blândă şi 
ceaţa roşiatică plutea deasupra crângului Ueno. 

— Şi Tagasode e din Kanasugi, spuse Hanshichi. Oare cu ce să 
începem? Ia, hai să pornim de la casa tinerei Okin. Shota, ştii unde 
locuieşte? 

Nu ştia. Cei doi păşeau agale prin Kanasugi, hotărâţi totuşi s-o 
găsească. Arşiţa se mai domolise şi soarele îi încălzea din spate. 
Hanshichi s-a oprit brusc, de parcă ar fi făcut cine ştie ce 
descoperire. 

— Tokuju-san! Ce cauţi aici? 

Maseurul orb s-a oprit în mijlocul străzii, cu mâna încleştată pe 
baston. Avea ureche bună, aşa că l-a recunoscut îndată pe Hanshichi 
şi i-a mulţumit iarăşi pentru masa oferită, adăugând: 

— Ce vreme bună! încotro, domnule? 



— Tare mă bucur că te-am întâlnit întâmplător! Eşti de prin zonă, 
nu-i asa? Ştii cumva unde locuieşte Okin, vânzătoarea de 
minciunele? 

— A, Okin! De fapt, locuia foarte aproape de mine, dar pe la 
sfârşitul anului trecut a întins-o nu ştiu unde. 

— Bănuiesc că nu locuia singură... Mai are pe-aici părinţi şi fraţi 
sau surori? 

— Păi, lucrurile stau în felul următor, răspunse Tokuju, dându-şi 
aere de atotştiutor. Okin locuia cu fratele ei mai mare, Toramatsu, 
un mare cartofor. La vreo două săptămâni după dispariţia lui Okin, 
s-a mistuit şi el în noapte. Am auzit că a rănit un bărbat într-o 
încăierare, pentru nu ştiu ce escrocherie. Apoi a întins-o undeva ca 
să scape de complicaţii. De-atunci nu mai locuieşte nimeni în casa 
lor, dar se zvoneşte că s-ar muta chiriaşi noi cât de curând. 

Hanshichi a înţeles astfel că pe inspectorul Jubei îl preocupa mai 
mult Toramatsu decât dispariţia lui Okin. 

— Ce-mi poţi spune despre curtezana Tagasode, care stă în casa 
de odihnă Tatsuise? îl întrebă el pe Tokuju. Am aflat că şi ea este din 
Kanasugi. 

— Da, aşa-i. Tagasode s-a născut în Kanasugi şi a crescut în 
acelaşi cartier cu Okin. Părinţii ei au murit şi nu mai are pe nimeni. 

Hanshichi credea că ajunsese într-un punct mort, dar nu dispera, 
încerca să stoarcă de la maseur orice informaţie posibilă. Ca şi în 
zilele noastre, treaba de poliţist nu era pentru superficiali. 

— Ia, ascultă, Tokuju-sa/z! Zilele trecute am înţeles că eşti 
maseurul favorit al lui Tagasode, că pentru ea nu există altul mai 
bun... Poate ţi se pare ciudată întrebarea mea... dar, de ce tocmai 
dumneata? Ce-i place curtezanei atât de mult? Nu-mi vine să cred 
că singurul motiv e pentru că ai mâini pricepute. Trebuie să mai fie 
ceva la mijloc... 

— Păi... îngăimă Tokuju, rânjind. 

Hanshichi şi Shota au schimbat priviri cu subînţeles. Detectivul a 



băgat mâna în portofel, a scos o monedă de argint şi i-a pus-o în 
palmă lui Tokuju, zicându-i: 

— Hai cu mine! 

L-a condus pe bătrânul orb pe o alee din stânga lor. Au trecut 
prin pasajul dintre proprietatea imensă a seniorului Yanagi şi 
templul Anraku, apoi au ieşit în dreptul unor parcele de orez. 
Hanshichi s-a asigurat că nu era nimeni prin preajmă, cu excepţia 
câtorva copii care scoteau peştişori dintr-un şanţ cu apă. 

— Ce ascunzi, Tokuju-san întrebă Hanshichi. N-aş vrea să fiu dur 
cu dumneata, dar te rog să nu uiţi că am la mine bâta de poliţist şi la 
nevoie am s-o folosesc. 

Tokuju păli şi făcu o plecăciune umilă. 

— Fie! Am să vă spun tot ce ştiu, zise el tremurând. 

— Să nu tăinuieşti nimic! Tagasode te-a rugat să duci cuiva 
scrisori fără să afle nimeni, nu-i aşa? 

— Da, aşa e. Vă rog să mă iertaţi, răspunse Tokuju, plecând capul 
şi închizând ochii nevăzători. Este exact aşa cum aţi zis. 

— Cui îi duceai scrisorile? 

— Tânărului stăpân de la Tatsuise. 

Hanshichi şi Shota s-au uitat unul la altul. 


3 


Iată povestea lui Tokuju: 

încă din toamna trecută Tagasode s-a încurcat cu Eitaro, fiul lui 
Omaki, proprietara casei Tatsuise. în Yoshiwara, angajaţilor li se 
interziceau relaţiile intime cu prostituatele lor şi, dacă se afla, ar fi 
izbucnit mare scandal. De aceea, Tagasode se prefăcea deseori 
bolnavă ca să se poată refugia la casa de odihnă din Iriya. Acolo se 
furişa în secret şi Eitaro. Omaki se purta mai îngăduitor decât alţi 
patroni de bordel şi, cum Tagasode era la mare preţ, o lăsa la 



Tatsuise fără comentarii, dar, în afară de slujnica fetei, nimeni nu 
ştia adevărul. 

Deşi oficial era capul familiei, tânărul Eitaro se afla încă sub 
papucul mamei şi nu putea să umble haihui, cum îi spunea inima. 
Chiar şi când Tagasode poposea la Tatsuise din Iriya, el n-o vizita 
oricând poftea şi asta o supăra grozav pe curtezană. Dacă Eitaro nu 
apărea două zile la rând, îi scria imediat o scrisoare şi-l bătea la cap 
să vină. II convinsese pe Tokuju să-i fie mesager, aşa că nici nu-i de 
mirare că se simţea atât de ataşată de el. 

— Şi, dacă ţinea aşa de mult la dumneata, de ce te-ai împotrivit 
atât si n-ai vrut să intri în seara aceea? îl întrebă Hanshichi. Ti-era 

» j 

teamă că te implici prea mult? 

— Da, şi asta... cu toate că stăpâna este bună şi nu cred că mi-ar 
fi făcut zile amare chiar dacă ar fi auzit ce se întâmplă, însă... v-am 
mai spus... ori de câte ori mă aflam în preajma curtezanei, mă 
treceau fiori... Nesuferită senzaţie! Nu mai rezistam... şi nici nu 
pricep de ce. 

Tokuju însuşi căzuse pe gânduri. 

— A mai murit vreo femeie de la bordel, recent? 

— După câte ştiu eu, nu. Au dispărut multe la cutremur, dar de 
atunci nu cred că au mai pierdut vreo prostituată. Patroana şi fiul ei 
sunt blânzi şi buni, nu aspri şi răi ca fostul stăpân. N-am auzit să se 
poarte urât cu vreuna din ele... şi nici zvonuri despre vreo dublă 
sinucidere... 

— Am înţeles. Te rog să nu dezvălui nimănui ce-am discutat 
astăzi. 

Hanshichi l-a lăsat pe Tokuju să plece şi i s-a adresat lui Shota: 

— Nu ne rămâne decât să vedem ce hram poartă Toramatsu ăsta. 

Hanshichi a depistat casa închiriată în care locuiseră fraţii şi a 

vorbit cu proprietarul. Bărbatul i-a mărturisit că habar n-are ce s-a 
ales de Okin şi de fratele ei, dar ştia că Toramatsu apăruse din senin 
spre sfârşitul anului trecut şi dăruise o sumă de bani templului 



local. 

Hanshichi şi Shota au pornit imediat spre templu. La început, 
preotul a răspuns într-o doară la întrebările lor, dar în final a 
recunoscut că Toramatsu a venit la templu pe neaşteptate pe data 
de cincisprezece din luna a douăsprezecea şi a făcut o donaţie de 
cinci ryo în monede de aur. 

— Părinţii lui Toramatsu îşi au lăcaşul de veci la templul nostru, 
spuse el, dar neisprăvitul ăla de fiu al lor nu le-a adus nicio ofrandă, 
nici măcar de Anul Nou sau de O-Bon, deşi a locuit în apropiere. 
Aşa că vă închipuiţi cât m-am mirat când m-a rugat să ţin o slujbă 
de pomenire şi mi-a dat cinci ryo\ Tânărul a motivat că sora lui ar fi 
dispărut fără urmă şi presupunea că e moartă. „Vă rog să 
consideraţi ziua dispariţiei ca fiind ziua comemorării morţii", mi-a 
zis. S-a bucurat mult când m-am oferit să mă rog pentru sufletul ei. 
Apoi mi-a mulţumit şi dus a fost. 

Ieşind din templu, Shota s-a întors spre Hanshichi şi i-a şoptit: 

— Aveaţi dreptate, Toramatsu ăsta e o mare lichea. 

— Aşa e... Trebuie să punem mâna pe el. Dacă e cartofor înrăit, 
are pesemne prieteni prin zonă. Shota, te rog mult să-i dai de urmă 
cumva. 

— O să mă străduiesc. 

— Contez pe tine. 

Cei doi s-au despărţit. 

A doua zi, când soţia lui Hanshichi s-a dus la Shota să vadă cum 
se mai simte copilaşul, a aflat că era un caz de pojar mult mai grav 
decât bănuiseră. Părinţii îl îngrijeau fără încetare. Hanshichi a 
înţeles că problema lui Toramatsu nu urma să se rezolve prea 
curând. După cum se şi aşteptase, Shota nu i-a mai dat semne de 
viaţă destul de mult timp. 

In luna a doua a anului au fost patru sau cinci zile de vreme 
bună. Lumea credea că, în sfârşit, venise primăvara. Intr-o seară s-a 
răcorit însă brusc şi peste noapte a nins. Când Hanshichi s-a trezit 



dimineaţă, totul se învăluise în alb. 

„Zăpadă de primăvară... sper că nu durează mult." 

Nici n-a apucat să-şi ducă până la capăt gândul, că ninsoarea a 
prins a se domoli. Pe la ora zece, Hanshichi auzea deja picături 
căzând de pe acoperiş. Zăpada se topea. N-avea nicio treabă 
presantă de rezolvat în următoarele două-trei zile, aşa că a plecat 
de-acasă după ce a mâncat pe îndelete micul dejun. Hotărât să nu 
mai stea cu mâinile-n sân şi să aştepte veşti de la Shota, şi-a croit 
drum pe străzile înnoroiate de la zăpada topită şi s-a îndreptat spre 
Kanasugi. De îndată ce-a ajuns, a trecut pe la Tokuju şi l-a strigat, 
încet. Bătrânul orb a ieşit imediat. 

— îmi pare rău că străzile nu-s tocmai o plăcere, spuse 
Hanshichi, dar te-aş ruga, dacă poţi, să vii cu mine unde-am fost 
deunăzi. Ia-mă de mână! 

— Nu vă faceţi griji, mă descurc, spuse Tokuju. 

Cei doi au trecut iarăşi pe lângă reşedinţa impunătoare şi templu. 
Ajungând la drumul ce mărginea parcelele de orez acoperite încă de 
zăpadă, s-au oprit. 

— Intru direct în subiect, începu Hanshichi. Ai mai fost pe la 
Tatsuise de când ne-am întâlnit? 

— Nu, răspunse Tokuju, clătinând din cap. De atunci, se pare că 
Otoki s-a resemnat. A înţeles că nu mă mai poate obliga să intru şi a 
renunţat. Mi-a convenit de minune. Cineva care 

lucrează la Tatsuise mi-a spus că au concediat-o pe Otoki, dar ea 
nu vrea să plece. Simt eu că pluteşte un scandal în aer... 

— Unde locuieşte Otoki? 

— Cred că în Honjo, dar nu sunt sigur. 

— îţi mulţumesc. îmi pare rău că te-am târât până aici pe o zi atât 
de urâtă. Am de rezolvat un caz oficial, aşa că te rog să mă scuzi. 

Expediindu-1 pe Tokuju, Hanshichi încerca să-şi calculeze 
următoarea mişcare. Strânsese ceva informaţii, frântură cu frântură, 
însă nu le putea pune cap la cap. Nici măcar nu mai ştia ce anume 



investighează. Aflase întâmplător despre aşa-zisa dispariţie a fetei 
cu minciunele pornind de la istorioara nu tocmai coerentă a 
bătrânului orb. Aveau oare cele două cazuri o legătură între ele? 
Deocamdată nu prea îşi dădea seama. Cu toate eforturile, Hanshichi 
nu era convins că va ajunge la vreun rezultat. Şi totuşi nu voia să 
renunţe. Nu simpla curiozitate îl îmboldea să meargă mai departe, 
ci faptul că nu putea scăpa de senzaţia intensă că acolo se petreceau 
lucruri foarte ciudate. 

„Chiar dacă-i pierdere de timp", îşi spuse el în gând, „tot mai fac 
nişte săpături". 

Terminând cu treburile din Ueno, Hanshichi era cât pe-aci s-o ia 
spre Yamashita, în centru, cu gândul să se întoarcă acasă, dar s-a 
răzgândit brusc şi a pornit iarăşi spre Iriya. Ziua a rămas cumplit de 
rece după ninsoare, iar când a ajuns la parcelele de orez, soarele 
apusese. îşi târşâia picioarele prin noroi, cu umbrela în mână. în 
apropiere de Tatsuise, o femeie a ţâşnit pe poartă. Nu i-a desluşit 
limpede chipul, dar a avut impresia că e Otoki. A alergat după ea şi 
a văzut-o intrând în restaurantul de tăieţei soba unde mâncase şi el. 

A chibzuit câteva clipe, dar şi-a dat seama că n-avea cum să-l 
recunoască. S-a strecurat pe sub noren. în restaurantul micuţ se mai 
afla doar un client în afară de Otoki. Hanshichi a înţeles de la prima 
ochire că e un ins dubios. Purta o vestă largă, fără revere, dintr-o 
ţesătură bleumarin cu dungi fine şi brodată, discret, cu fire roşii, iar 
centura era mai îngustă decât un brâu obişnuit. Arăta în jur de 
douăzeci şi cinci de ani şi avea tenul mai închis la culoare. 

„Adevărat fiu al oraşului Edo", gândi Hanshichi. I s-a părut că 
individul stabilise întâlnirea cu Otoki. Stăteau de vorbă şi beau sake. 
Detectivul s-a aşezat într-un colţ şi a comandat meniul zilei. 

Bărbatul şi femeia îi mai aruncau priviri scurte, dar nu-i deranja 
prezenţa lui. îşi încălzeau mâinile la hibachi şi vorbeau în şoaptă, 
absorbiţi cu totul de conversaţie. 

— Aşa cum stau lucrurile acum, nu prea avem de ales, zise 



femeia. 

— Dacă nu fac ceva, nu se mai termină niciodată! 

— Nu-i de glumă! Dacă ne fac figura şi se sinucid împreună, 
pierdem totul, îl avertiză ea cu vocea joasă. 

Hanshichi n-a auzit ce-au mai zis apoi, dar cuvântul „sinucid" i-a 
pus mintea pe jar. Intenţiona oare Tagasode să se sinucidă? 
Lucrurile se complicau. încerca să tragă cu urechea, să audă cât mai 
mult, dar probabil că discuţia lor ajunsese într-un punct periculos 
deoarece femeia vorbea şi mai încet decât înainte. Deşi numai ochi 
şi urechi, Hanshichi n-a putut afla secretul, îi privea enervat şi 
neputincios, aşteptând să vadă ce-au de gând. I se părea că cei doi 
căzuseră de acord. S-au ridicat brusc, au plătit şi au plecat. 

A sărit şi Hanshichi în picioare, lăsându-le totuşi timp să se 
îndepărteze. 

— Doamnă, cea care a plecat adineauri a fost Otoki de la 
Tatsuise? o întrebă el pe patroană în timp ce-şi plătea tăieţeii. 

— Exact! 

— Dar tânărul? 

— îl cheamă Tora. 

— Tora? repetă Hanshichi cu o sclipire în priviri. Adică 
Toramatsu, fratele lui Okin, fata care vindea minciunele? Păi... 

— Dar văd că le ştiţi pe toate. 

Hanshichi s-a înviorat brusc. I-a urat femeii noapte bună şi a ieşit 
în grabă. Păşea cu grijă prin noroaiele drumului. în lumina palidă 
reflectată de zăpada ce arăta ca ridichea albă mărunţită pe râzătoare 
a desluşit două siluete mergând alături. 

în faţa casei de odihnă s-au oprit, au şuşotit câteva momente şi 
apoi s-au despărţit. Femeia a intrat pe poartă. 


4 



Hanshichi a aşteptat să vadă ce face bărbatul. Toramatsu s-a 
întors şi a pornit pe drumul pe care venise, îndreptându-se spre 
detectiv. în momentul în care a trecut pe lângă el, l-a strigat, pe un 
ton familiar: 

— Tora, stai o clipă! 

Toramatsu s-a oprit, dar n-a zis nimic. 

— Nu te-am mai văzut de ceva vreme. Unde te-ai ascuns? 

— Cine sunteţi? întrebă Toramatsu, privindu-1 suspicios pe 
întuneric. 

— Nu prea cred c-o să-ţi aminteşti de mine... Ne-am întâlnit de 
două-trei ori la etajul pensiunii Păunul. 

— Mincinosule! M-ai spionat adineauri în restaurantul cu soba, 
spuse el, dându-se îndărăt. Ştiam eu de ce nu-mi place mutra ta! 
Am crezut că i-am cunoscut pe toţi acoliţii lui Jubei, dar pe tine nu 
te-am mai văzut. Ei, află că n-am să vă las să mai puneţi laba pe 
mine! Dacă vrei să mă arestezi, cheamă-1 pe Jubei să te ajute. 

— Ce te mai aprinzi! îl luă în râs Hanshichi. Hai, nu mai face pe 
nebunul şi vino cu mine! 

— Te-ai ţăcănit? Dacă ajung iarăşi la închisoare, nu mai ies viu 
de-acolo. Să fiu al naibii dacă mai las pe vreunul din voi să mă bată! 
M-am săturat de caftelile voastre! Nu mai prindeţi voi păun, ca pe 
gângănii, cu băţ cu plasă-n vârf! Dacă vrei să mă duci acolo, ai 
nevoie de un baston serios şi frânghie zdravănă ca să mă legi, să-ţi 
fie clar! 

Pe Hanshichi l-a uimit agresivitatea lui Toramatsu. îi era limpede 
că va trebui să se murdărească pe mâini, oricât îi displăcea tactica. 
Nu servea la nimic să-l ameninţe doar cu vorbe, aşa că trebuia să-l ia 
pe sus. Zăpada îl încurca puţin, dar nu într-atât încât să nu se 
descurce cu un terchea-berchea. 

— Mi-e silă doar la gândul că un neisprăvit ca tine mă stropeşte 
cu noroi... Am la mine bâta, însă nu ţi-o arăt până nu te leg fedeleş. 
Hai, Tora, fii băiat cuminte! 



A înaintat spre Toramatsu, dar acesta s-a dat un pas îndărăt, 
ducându-şi simultan mâna la pieptul vestei. Numai un smintit 
îndrăznea să atace un detectiv din Edo. 

„Individul ăsta nu-i în toate minţile!" gândi Hanshichi. „Un 
amator poate fi însă uneori mai periculos decât un criminal înrăit." 

— Predă-te, Toramatsu, în numele legii! ţipă Hanshichi. 

în aceeaşi clipă, cineva s-a strecurat în spatele detectivului şi i-a 
pus mâinile pe ochi. Luat prin surprindere, s-a speriat în primul 
moment, dar a simţit, după moliciunea pielii, că erau mâini de 
femeie. Nu putea fi altcineva decât Otoki. Trăgându-şi puţin umărul 
într-o parte, i-a imobilizat braţul dintr-o singură mişcare şi a 
aruncat-o la picioarele lui. Toramatsu a sărit peste ea şi s-a repezit la 
el. Detectivul a văzut lama pumnalului sclipindu-i în mână. 

— încetează! în numele legii! strigă el din nou. 

Pumnalul lui Toramatsu a străpuns aerul de două sau trei ori, iar 
el părea că se clatină dintr-o parte în alta. înainte să prindă de veste, 
s-a trezit cu pumnalul din mâna dreaptă pe jos şi cu încheietura 
mâinii stângi legată strâns. Pricepând că nu avea de-a face cu un 
adversar oarecare, lui Toramatsu i-a scăpat un geamăt uşor printre 
buze. 

— V-am subestimat, domnule inspector. Vă rog să mă iertaţi, n- 
am avut de gând să vă provoc necazuri. 

— Poate că, în sfârşit, vrei să mă asculţi. Mă cheamă Hanshichi, 
sunt din Kanda. Dar mai bine să nu stăm de vorbă aici, în stradă. 
Hai, Otoki! Te priveşte şi pe tine ce am de spus, aşa că te rog să ne 
conduci la stăpâna ta. 

Otoki s-a ridicat de jos plină de noroi. Hanshichi a împins-o 
înainte, spre Tatsuise, alături de Toramatsu. Când să intre, o fată s-a 
năpustit afară, plângând. 

— Veniţi repede! Tânărul stăpân şi curtezana... 

I-a condus într-o încăpere de opt tatami. Eitaro şi Tagasode se 
aflau după un paravan pliant aşezat cu susu-n jos - semn de 



moarte. Beregatele le fuseseră tăiate de un brici. 


Până şi eu am rămas împietrit, recunoscu bătrânul Hanshichi. E 
adevărat că o auzisem pe Otoki vorbind de dublă sinucidere, dar n- 
am crezut c-o să se întâmple atât de repede. M-am trezit cu două 
persoane legate fedeleş şi cu două cadavre. Tatsuise a fost cuprinsă 
de un haos de nedescris. Vestea s-a răspândit cu iuţeala fulgerului şi 
lumea s-a adunat la poartă, căscând gura pe-acolo până în toiul 
nopţii. 

— De ce s-au sinucis Eitaro şi Tagasode? am întrebat eu. Otoki şi 
Toramatsu au avut vreo legătură cu moartea lor? 

încă nu pricepeam nimic, aşa că bătrânul Hanshichi mi-a explicat 
pe îndelete. 

— Tagasode era o ucigaşă. îşi mânjise mâinile cu sângele lui 
Okin, tânăra cu minciunele. De ce-a făcut-o? N-a avut un motiv 
ascuns şi nici n-a pus la cale o intrigă murdară, nu, nici vorbă. Era 
pur şi simplu îndrăgostită până peste cap de fiul patroanei, iar 
Eitaro începuse o relaţie cu Okin. Când i-a ajuns vestea la urechi, 
Tagasode şi-a ieşit din minţi de furie. Uneori, curtezanele nu se 
comportă ca nişte fiinţe umane. Dacă le apucă gelozia, devin nişte 
fiare. Slujnica Otoki a încercat să se împrietenească cu Okin, a 
pândit-o în drum spre casă într-o seară, târziu, când pleca din 
Yoshiwara, şi a poftit-o la Tatsuise. Tagasode s-a repezit la ea mai 
întâi cu gura, împroşcând-o cu reproşuri şi insulte, şi apoi... ştii ce 
s-a întâmplat. A lovit-o, şi-a înfipt unghiile în carnea ei şi până la 
urmă a sugrumat-o cu cordonul. Până şi Otoki, femeie puternică şi 
cu picioarele pe pământ, a fost şocată la început, pentru că nu şi-a 
închipuit că Tagasode va merge atât de departe. Ca lucrurile să se 
complice mai mult, şi Otoki se încurcase între timp cu neisprăvitul 
de Toramatsu, fratele lui Okin. 

— Doamne, ce ţi-e soarta uneori! 

— Okin s-a dus la Tatsuise fără să bănuiască ceva, tocmai pentru 



că o cunoscuse pe Otoki... dar acolo şi-a găsit sfârşitul! Otoki l-a 
chemat îndată pe Toramatsu şi i-a povestit totul. La început, el n-a 
ştiut cum să reacţioneze. Ticălos din naştere, a zis că se gândeşte la 
răzbunarea surorii... când iubita i-a atras atenţia că putea câştiga o 
grămadă de bani dacă păstra secretul nenorocirii. Aşa că au săpat o 
groapă mare sub casă şi au ascuns acolo trupul neînsufleţit al lui 
Okin. Apoi şi-au văzut de treburi de parcă nimic nu s-ar fi 
întâmplat. Otoki i-a dat lui Toramatsu o sută de ryo ca să-i cumpere 
tăcerea. 

— De unde veneau banii? am întrebat eu, stăruitor. 

— De la Eitaro, bineînţeles, a zis bătrânul Hanshichi. A doua zi 
după crimă Tagasode l-a chemat pe Eitaro şi i-a povestit faptele, 
insistând că a ucis-o pe Okin într-un acces de furie. S-a aruncat la 
picioarele lui şi i-a cerut să facă ce vrea cu ea dacă o crede vinovată. 
Pare-se că Eitaro a pălit şi a început să tremure ca varga, dar a 
acceptat sugestia femeii şi i-a trimis lui Toramatsu o sută de ryo ca 
să-şi ţină gura. Pricepuse prea bine că el avea mare parte din vină şi 
că, dacă se aflau cele petrecute acolo, Tatsuise trebuia să-şi închidă 
porţile. 

După cum ştii, banii câştigaţi necinstit se duc repede pe apa 
sâmbetei. Toramatsu a pierdut totul la casele de joc. Mai rău de-atât, 
s-a certat cu un bărbat care câştigase bani de la el, au ajuns să se 
încaiere şi l-a rănit, aşa că a trebuit să fugă din oraş. L-or fi apucat şi 
mustrările de cuget sau poate dragostea frăţească, şi a trecut, cam 
târziu ce-i drept, pe la templul familiei şi i-a lăsat preotului cinci ryo 
ca să se roage pentru sufletul surorii lui. Apoi s-a îndreptat spre un 
cartier mărginaş din localitatea Soka, aparţinând actualei prefecbiri 
Saitama, şi s-a ascuns acolo aproape o lună de zile. însă un individ 
ca el, care-a trăit toată viaţa în capitală, n-avea cum înghiţi prea 
multă vreme mâncarea simplă din provincie. S-a strecurat iarăşi în 
Edo, unde o şantaja pe Otoki ori de câte ori avea nevoie de bani. 
Dădea târcoale mereu casei din Iriya, atrăgându-i atenţia lui Jubei, 




care aflase de relaţia lui cu Otoki. Tatsuise intra în atribuţiile lui, dar 
nu-i prea venea să facă vâlvă cu o anchetă. De aceea a sfătuit-o în 
taină pe Omaki, patroana, s-o concedieze pe Otoki. Şi asta s-a 
petrecut exact când lucrurile se complicaseră deja. 

— Otoki a refuzat să plece şi s-a apucat să facă scandal? 

— Bineînţeles, nu se dădea dusă. Ii avea la mână pe Eitaro şi 
Tagasode... A zis că nu pleacă până nu primeşte o sumă frumuşică 
- două sau trei sute de ryo. A aruncat tot felul de ameninţări. Eitaro 
n-avea de unde scoate atâţia bani câtă vreme se ţinea de fusta 
mamei, iar Tagasode nici atât, fiindcă Otoki o jumulise zdravăn 
înainte. Chiar de-i lua pielea de pe ea, curtezana tot nu izbutea să 
mai procure alţi bani. Prin urmare, cei doi se simţeau neputincioşi, 
între timp, patroana, neştiind nimic din toate astea şi temându-se de 
perspectiva unei anchete a poliţiei, i-a cerut lui Otoki să plece 
imediat. Fata l-a chemat pe Toramatsu în ajutor. S-au dus, în taină, 
şi i-au ameninţat pe Eitaro şi Tagasode cu divulgarea secretului - 
uciderea lui Okin - dacă nu făceau exact cum li se cerea. înţelegând 
că au căzut în capcană, Eitaro şi Tagasode au hotărât să se sinucidă 
împreună. Altă soluţie nu mai exista pentru ei. Otoki le cam bănuia 
intenţia şi ştia că, dacă nu acţionau repede, pierdeau totul. Tocmai 
îşi convinsese iubitul să se prezinte la casieria de la Tatsuise şi să nu 
se mişte de-acolo fără bani, când mi-au căzut în mână şi i-am arestat 
pe amândoi. Tagasode se făcuse vinovată de crimă şi oricum avea să 
moară, aşa că sinuciderea a fost pesemne cea mai bună soluţie. Cât 
despre Eitaro, greşelile săvârşite nu i-ar fi adus pedeapsa cu 
moartea şi regret nespus că n-am ajuns la timp să-l salvez. 

Cu toate că înţelegeam misterul de la Tatsuise, tot mi-a mai 
rămas o îndoială în suflet. 

— Presupun că Tokuju, maseurul orb, n-a ştiut nimic din toate 
astea. 

— Mie mi s-a părut cinstit. în afară de predarea scrisorilor, chiar 
habar n-avea ce se întâmpla la casa de odihnă. 



— Oare de ce-i displăcea atât de tare să meargă acolo? Credeţi că 
a simţit prezenţa unei stafii în apropierea curtezanei? Cum de şi-a 
dat seama? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Tu ar trebui să răspunzi la 
asemenea întrebări metafizice... Am găsit într-adevăr cadavrul lui 
Okin îngropat sub duşumea. 

Bătrânul Hanshichi nu mi-a mai dat şi alte amănunte. Ar fi 
trebuit să aleg titlul Topirea zăpezii de primăvară, titlul original... 

Mărturisesc sincer că întâmplarea mi se pare mult mai 
înspăimântătoare decât cea din piesa despre curtezana Michitose şi 
samuraiul Nao. 



Conacul cu zorele 


Asagao yashiki 


1 

— Dacă nu mă înşel, întâmplarea s-a petrecut în al treilea an din 
epoca Ansei, chiar în ziua a şaisprezecea a celei de-a unsprezecea 
luni. Pe la patru dimineaţa a izbucnit un incendiu în apropierea 
stăvilarului Yanagiwara din Kanda. Patru sau cinci case au ars 
până-n temelii. Şi, cum aveam o cunoştinţă prin apropiere, m-am 
dus să văd dacă a păţit ceva, la ceasul când se-ngâna ziua cu 
noaptea. Am stat puţin la taclale înainte de-a o lua înapoi spre casă. 
M-am grăbit să ajung şi la baia publică, apoi am mâncat pe îndelete 
de micul dejun. între timp s-a făcut aproape ora opt. M-am trezit cu 
un mesager de la sediul central din Hacchobori, care m-a anunţat că 
inspectorul-şef Makihara mă cheamă urgent la el. Asemenea grabă 
mă cam nedumerea, dar am plecat imediat. 

Bătrânul Hanshichi şi-a tras puţin sufletul. încreţiturile de la 
colţurile ochilor arătau strădania de a-şi aminti fapte peste care 
trecuse atâta amar de vreme. 

— Casa şefului de poliţie din Hacchobori se afla pe noul drum 
Tamagoya. Când am intrat pe poarta reşedinţei oficiale, m-a 
întâmpinat chipul familiar al lui Tokuzo, unul dintre subalternii săi. 
M-a îndemnat să intru îndată, fiindcă şeful ardea de nerăbdare să 
stea de vorbă cu mine. M-a condus direct într-o încăpere mare unde 
Makihara şedea în faţa unui distins samurai de vreo patruzeci de 
ani. Samuraiul se prezentase ca yonin al unui hatamoto pe nume 
Sugino, care locuia în Ura-yonbancho - sectorul patru al cartierului 



cu locuinţe pentru samurai - şi avea un venit de 850 de koku. Mi-a 
întins o carte de vizită pe care scria Kakuemon Nakajima. Fiind 
prima noastră întâlnire, mă pregăteam să răspund gestului său, 
când a intervenit Makihara, nerăbdător: 

— Adevărul e că domnul a venit la noi cu o rugăminte foarte 
delicată. Ar fi cumplit de stânjenitor dacă ar deveni publică şi de 
aceea ne roagă să facem o anchetă în cel mai desăvârşit secret, îmi 
pare sincer rău că te pricopseşti cu aşa ceva chiar spre sfârşit de an, 
Hanshichi, dar aş vrea să cercetezi toate amănuntele şi să le acorzi 
atenţia cuvenită. 

Iată, în mare, povestea lui Kakuemon. 

începuse cu opt zile în urmă. Ca în fiecare an, examenele anuale 
de lectură se desfăşurau în clădirea confucianistă a şcolii 
Ochanomizu. Printre candidaţi se numărau şi fii de hatamoto sau ai 
unor vasali shogunali direcţi, cu alte cuvinte, ai celor din garda 
personală a shogunului. Respectând obiceiul, toţi băieţii de 
doisprezece şi treisprezece ani din familiile de samurai, indiferent 
de rang, se înfiinţau la şcoală ca să dea examen din Shisho-gokyo 74 . 
Nu li se îngăduia să păşească în viaţă dacă nu ştiau citi textele fără 
poticnire. Familiile de samurai erau grupate după rang şi fiecare 
trebuia să trimită o cerere şefului de post al comunităţii, cu o lună 
înainte de examen. Copilul primea apoi o înştiinţare ce-1 anunţa să 
se prezinte la clădirea confucianistă până la ora nouă în dimineaţa 
zilei menţionate. Anual se înfăţişau la examen mulţi băieţi, uneori 
câteva sute. în ziua fixată, băieţii păşeau în impunătoarea clădire de 
sud a şcolii, unde un comitet de examinatori în frunte cu 
bibliotecarul-şef, Hayashi, ca preşedinte, îi striga unul câte unul. Se 
aşezau la o măsuţă lungă, în stil chinezesc, şi li se cerea să citească 


74 Texte din nouă clasici chinezi, cuprinse în programa şcolară. 



pasaje întregi din clasici. Elevii cu rezultate bune căpătau ca premiu 
o monedă de argint sau cupoane de material pentru chimono 
potrivit rangului. 

Cu toate că examenul începea oficial la ora nouă, candidaţii 
intrau pe poarta şcolii până la ora şase, astfel că elevii care locuiau 
departe plecau de acasă înainte de ivirea zorilor. îşi aşteptau rândul 
uneori şi până la ora unsprezece. Chiar şi fiii de samurai sunt mai 
zvăpăiaţi la doisprezece sau treisprezece ani, aşa că zarva din curte 
ajungea o hărmălaie de nedescris. însoţitorii micilor samurai ba îi 
ameninţau, ba îi luau cu binişorul, făcând eforturi disperate să-i 
domolească. 

Băieţii purtau jachete cu mâneci scurte din mătase neagră, 
lucioasă, cu blazonul familiei. Cei din familii mai răsărite aveau 
pantalonii dintr-un material fin, cei ai oamenilor de rând, din 
cânepă. 

Daizaburo Sugino, fiul stăpânului lui Kakuemon, împlinea 
treisprezece ani şi fusese şi el înscris la examen. între cei de rangul 
lui, sărea în ochi prin frumuseţe. Purta o vestă neagră cu umeri 
rigizi şi hakama 75 de un verde-pal, având pieptănătura potrivită 
vârstei. Daizaburo semăna în ziua examenului cu tânărul samurai 
Rikiya din piesa Comoara vasalilor credincioşi. Fiind băiatul unui 
samurai de rang înalt, avea doi însoţitori: Heisuke Yamazaki, vasal 
de rang mijlociu în vârstă de douăzeci şi şapte de ani, şi Matazo, 
servitor. Plecaseră tustrei de la conacul din Ura-yonbancho la ora 
patru dimineaţa, când frigul îi pătrundea până la oase. Matazo 
păşea în faţă, luminându-le calea cu un felinar având blazonul 
familiei Sugino. Gheaţa scârţâia sub zori. 

Nu se crăpase de ziuă când au trecut podul Suido. O stea solitară 
sclipea palid printre crengile din vârful unui pin, de parcă îngheţase 


75 Fustă-pantalon cu pliuri mari. 



acolo. învăluită într-o pâclă cenuşie, apa râului curgând dinspre 
Ochanomizu nu reflecta nici măcar un licăr de lumină. Ierburile 
ofilite de pe malul înalt se-ncovoiaseră cu totul sub mantia albă de 
zăpadă. De undeva, a răsunat ţipătul unei vulpi. Cei trei înaintau 
anevoios de-a lungul malului, suflând aburi albi înaintea lor. Chiar 
în clipa aceea Heisuke a alunecat pe gheaţă şi, încercând să-şi 
recapete echilibrul, i s-a rupt una din cureluşele de la zori. 

— Ah, fir-ar să fie! 

Servitorul îi ţinea felinarul, iar Heisuke s-a aplecat să meşterească 
la cureluşă. Apoi s-a ridicat, zicând că a dres-o. A privit peste umăr 
înspre locul unde ar fi trebuit să fie Daizaburo, numai că acesta nu 
se zărea nicăieri. Cei doi au înţepenit de uimire. S-au gândit că 
băiatul, ca orice copil de vârsta lui, a luat-o înainte, aşa că au pornit 
după el, strigându-1 întruna. Au înaintat aşa vreo jumătate de cho, 
însă n-au primit niciun răspuns. Nu se auzea decât ţipătul vulpii, 
din când în când. 

— Crezi că l-a vrăjit o vulpe? întrebă Matazo pe un ton îngrijorat. 

— Nu fi caraghios! 

Heisuke a râs dispreţuitor, dar nici el nu găsea o explicaţie mai 
bună. Daizaburo dispăruse într-un interval scurt, când el şi-a 
reparat cureluşa, răstimp în care Matazo i-a ţinut felinarul, privind 
în jos. Frumuşelul nu putea ajunge prea departe, ar fi trebuit să le 
răspundă când l-au strigat. La ora aceea n-avea cine să-l răpească. 
Heisuke nu ştia ce să creadă. 

— Ştii cum sunt copiii... i s-o fi făcut frig şi a luat-o la fugă 
înainte. 

N-avea rost să stea cu braţele încrucişate, aşa că au pornit iute 
spre şcoală. Odată ajunşi acolo, au aflat de la funcţionarul de 
serviciu că Daizaburo Sugino nu sosise încă. Pe cei doi începea să-i 
cuprindă disperarea. Nu le rămânea decât să se întoarcă pe acelaşi 
drum şi să-i dea de urmă. Au căutat peste tot, dar nici vorbă să-l 
găsească pe băiat. 



Încet-încet, chiar şi Heisuke a început să dea glas îndoielilor: 

— Cine ştie... l-o fi vrăjit o vulpe sau l-or fi răpit nişte spirite. 

Pe vremea aceea, credinţa în kamikakushi 76 era la ordinea zilei. Si 
nu doar legată de copii, ci şi de adulţi. Puteau dispărea foarte bine şi 
nu se mai ştia nimic de ei cinci sau zece zile, uneori chiar jumătate 
de lună sau chiar mai mult. Au fost şi cazuri de dispariţie de şase 
luni sau un an întreg. Apoi, într-o bună zi, reveneau acasă ca din 
senin, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. S-au ivit situaţii rare când 
au găsit persoane leşinate în faţa casei sau cu privirile în gol, la 
intrarea de serviciu. In împrejurări cu totul excepţionale, reapăreau 
cocoţate pe acoperişul casei, râzând cu gura până la urechi. Dacă 
erau îngrijiţi atent şi întrebaţi ce-au păţit, cei mai mulţi povesteau că 
se simţeau ca treziţi din vis şi nu-şi aminteau nimic. Alţii vorbeau 
despre un pustnic vrăjitor care i-a dus în zbor până-n inima unui 
munte. Se credea că asemenea asceţi erau de fapt tengu 77 . Deşi, în 
principiu, Heisuke ştia că nu se cuvine ca un samurai să creadă în 
poveşti năstruşnice, în minte au început să-i încolţească îndoieli 
serioase. 

„Poate că şi pe băiatul stăpânului meu l-a furat un tengu", gândi 
el. 

Căzuse nenorocirea pe capul celor doi bărbaţi - au plecat de- 
acasă cu tânărul stăpân şi i-au pierdut brusc urma. Cum să se 
întoarcă la conac liniştiţi, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat? în 
situaţia dată, Matazo ajungea pe drumuri, dar lui Heisuke nu-i 
rămânea decât să-şi facă harakiri ca pedeapsă pentru neglijenţă şi 
pentru a-şi ispăşi greşelile. Au prins să pălească şi să ofteze de 


76 Credinţa în răpirea de către spirite divine, îndeosebi de către zeitatea 
Muntelui. 

77 Spiriduş cu nasul lung şi roşu, ca aspect jumătate om şi jumătate pasăre, 
asociat în general cu pinii şi cedrii. Nu e considerat o creatură răuvoitoare, 
ci mai degrabă amatoare de farse. 



mama focului când şi-au dat seama ce-i aşteaptă. 

— Asta e! N-avem decât să mergem acasă şi să mărturisim 
adevărul gol-goluţ. 

Pregătiţi pentru ce-i mai rău, au pornit spre casă. Pierduseră o 
grămadă de timp umblând ca nişte bezmetici de colo-colo, aşa că la 
ceasul când îşi târau picioarele obosite peste podul Suido, luminiţa 
din felinarul lui Matazo abia mai pâlpâia. De data asta au auzit 
croncănitul unei ciori şi nu o vulpe. 

Vestea adusă de ei i-a înspăimântat pe toţi ai casei. Stăpânul, 
Dainoshin, a interzis tuturor să vorbească despre eveniment, 
afirmând că nu pot răspândi o asemenea poveste cu nesăbuire. Au 
trimis îndată o înştiinţare la şcoală, anunţând că Daizaburo s-a 
îmbolnăvit brusc şi că se retrage din examen. Heisuke şi Matazo au 
primit ocări peste ocări pentru nevolnicia lor, dar, fiind un om 
înţelegător, stăpânul nu şi-a propus să le aplice bieţilor slujitori o 
pedeapsă prea aspră. în schimb, le-a ordonat să-i găsească băiatul 
cât de repede posibil. 

Cum Heisuke şi Matazo se făcuseră vinovaţi de dispariţia 
tânărului, era firesc să-l caute ei. De bună seamă, nu singuri. 
Slujitorii s-au împărţit în mai multe grupuri şi au cercetat 
pretutindeni. Mama băiatului i-a rugat pe preoţii de la templul 
Hachiman, închinat Zeului Războiului, unde mergea de obicei, 
precum şi pe cei de la templul familiei din Nagatacho, să se roage 
pentru copil. A trimis şi o slujnică să consulte un ghicitor renumit. 
Deşi aparent toată casa părea că-şi vede de treburi, ca şi până 
atunci, în realitate acolo domnea iadul pe pământ. 

Au trecut trei zile, apoi cinci, fără vreo veste despre frumuşelul 
Daizaburo. Stăpânul şi vasalii săi credincioşi au epuizat toate 
mijloacele şi resursele pe care le aveau la îndemână. în final, au 
priceput că doar eforturile celor din casă nu aveau să aducă o 
desluşire a lucrurilor, ceea ce l-a mânat pe Kakuemon la Hacchobori 
să stea de vorbă cu inspectorul-şef Makihara. Kakuemon l-a 



implorat să ancheteze dispariţia copilului în cel mai desăvârşit 
secret. 

— Onoarea casei e în joc. Vă rog să fiţi foarte discret, a insistat el. 

— Am înţeles. 

Hanshichi i-a cerut lui Kakuemon să-i descrie înfăţişarea 
băiatului ca să-l recunoască. Apoi l-a rugat să vorbească despre firea 
şi purtările lui. Kakuemon a povestit cu mândrie că băiatul a 
început să înveţe să scrie la vârsta de cinci ani, iar la şapte, citea 
cursiv ideogramele, chiar dacă nu pricepea tot conţinutul. Era atât 
de priceput la scris şi la citit, încât, atunci când l-au înscris la 
examen, au solicitat în mod expres să-i dea texte fără transcrierea 
caracterelor chinezeşti. 

— Tânărul are fraţi sau surori? 

— Nu, este singurul urmaş. Cred că înţelegeţi de ce toată lumea 
se frământă atâta... şi în primul rând, stăpânul meu. 

O umbră de îngrijorare a întunecat chipul slujitorului credincios. 


2 

Un copil răpit de spirite... Hanshichi, având mintea deschisă ca 
adevărat locuitor al capitalei Edo, nu era totuşi sigur că asemenea 
lucruri ar fi fost cu totul imposibile. In lumea asta, credea el, nu 
ignori complet ceva numai pentru că ţi se pare ciudat. Dacă în cazul 
de faţă se putea vorbi într-adevăr de un copil răpit de spirite, atunci 
Hanshichi n-avea cum să rezolve cazul. Dacă dispariţia avea alte 
cauze, el era convins că-i va da de capăt. Lui Kakuemon i-a promis 
că va face tot ce-i stă în putinţă ca să dezlege şarada. 

A cumpănit îndelung situaţia în drum spre casă. Fără îndoială că 
în familia unui hatamoto se ascundeau secrete ce nu se strecurau în 
lumea de afară. Avea impresia că vasalul lui Sugino a vorbit deschis 
cu ei, dar, mai mult ca sigur, n-ar fi divulgat nimic din ce i-ar fi 



dăunat stăpânului său. Nu excludea posibilitatea unor lucruri 
complicate, imperceptibile la prima vedere. Dacă Hanshichi accepta 
orbeşte cele afirmate de yonin, avea toate şansele s-o apuce pe o 
pistă greşită. Trebuia să acţioneze cu prudenţă şi să ajungă el însuşi 
prin Ura-yonbancho, ca să afle cât mai multe despre Sugino şi 
familia lui. A revenit acasă, dar a pornit iar la drum, luând-o în sus 
pe panta Kudan. 

Când Hanshichi a intrat în cartierul Ura-yonbancho, printre 
şirurile de case ale samurailor i-a sărit în ochi reşedinţa Sugino, 
impunătoare prin măreţia ei. Se învecina cu un teren vast şi bine 
întreţinut, pregătit în vederea unor noi construcţii. Abia trecuse de 
prânz şi soarele de iarnă sclipea puternic în ferestrele îndreptate 
spre miazăzi. în clipa aceea s-a ivit pe poartă un negustor de sake 
pregătit să-şi strige marfa. Hanshichi l-a tras deoparte şi i-a pus, 
discret, întrebări despre atmosfera din casă, dar răspunsurile 
omului nu i-au fost de niciun folos. Hanshichi avea întâmplător o 
cunoştinţă în casa şefului pompierilor şi spera să afle mai multe. L-a 
lăsat pe negustorul de sake şi, la şapte-opt ken mai încolo, a zărit o 
tânără care ieşise din clădirea alăturată conacului Sugino. Cu obrajii 
îmbujoraţi, căra o stivă de cutii lăcuite. 

— Hei, nu cumva eşti Oroku? 

Auzindu-şi numele, fata s-a oprit. Scundă şi durdulie, bucălată la 
faţă, semăna cu o broască-râioasă aşa sulemenită cum era. îi 
fluturau şi fâşiuţe roşii prin şuviţele dinspre frunte. 

— Vai de mine! Domnul inspector din Mikawa-cho! exclamă 
Oroku, fandosindu-se. Ce mai faceţi? 

— Eşti binedispusă încă de la prânz! 

— O! zise ea, acoperindu-şi obrajii cu manşetele chimonoului 
prinse între degete. Chiar îmi ard obrajii ca focul. Se vede? M-au 
forţat să beau o ceşcuţă mai mare de sake. 

Se număra printre femeile ce frecventau cartierele samurailor 
aparţinând marilor case. Cutiile lăcuite suprapuse conţineau sushi, 



dulciuri ieftine şi multe altele, însă nu doar de-ale gurii le vindea ea 
samurailor. Nu era nici pe departe o femeie atrăgătoare, dar, fie că 
venea vorba de mâncăruri, fie de favoruri trupeşti, rujul şi pudra-i 
ţineau loc de frumuseţe, ademenindu-i clienţii flămânzi ori 
pofticioşi. Hanshichi ştia c-a avut noroc când a dat peste Oroku. A 
tras-o deoparte şi i-a şoptit: 

— Oroku, eu bănuiesc că treci şi pe la conacul Sugino. 

— N-am fost niciodată acolo. 

— Zău? zise Hanshichi, vădit dezamăgit. 

— Stiti, lumea zice că locul e bântuit. 

— Cum? Casă bântuită? Bântuită de ce? întrebă Hanshichi, 
neîncrezător. 

— Habar n-am, dar nu mă prindeţi acolo nici moartă. I se spune 
casa cu zorele... Cei din preajmă îi ştiu bine faima. 

Casa cu zorele. Numele îi suna cunoscut lui Hanshichi. Auzise de 
nenumărate ori pomenindu-se de un astfel de conac, dar nu-şi 
dăduse seama că vorbeau despre casa lui Sugino. în perioada Edo 
circulau din belşug prin Ura-yonbancho poveşti despre case 
bântuite. S-a zvonit mai demult că la casa cu zorele un strămoş mai 
îndepărtat al stăpânului de-acum şi-a ucis metresa pentru o greşeală 
măruntă. Nenorocirea s-a petrecut în toiul verii, iar când a fost 
ucisă, femeia purta yukata 78 cu un model înfăţişând zorele. De 
atunci, ai casei sufereau din pricina unui blestem ciudat - când 
înfloreau zorelele, o năpastă se abătea asupra familiei. De aceea, în 
fiecare an, din vară şi până-n toamnă, slujitorii hatamoto -ului 
cutreierau moşia întinsă, chiar şi terenul viran din apropiere, şi 
smulgeau fără milă orice lujer, fie că era vorba de zorele, fie de 
regina-nopţii. Se povestea chiar că unui negustor, de altfel un 
obişnuit al casei, i s-a trântit uşa în nas pentru totdeauna după ce i-a 


78 Chimono subţire din bumbac. 



adus stăpânului ca dar, în toiul verii 79 , un evantai rotund pictat cu 
zorele. Hanshichi cunoştea de multă vreme asemenea zvonuri, dar 
abia acum afla că, de fapt, e vorba de proprietatea lui Sugino. 

— Aha! Prin urmare asta-i casa cu zorele! 

— Celor de afară puţin le pasă, dar pe mine mă bagă-n sperieţi 
numai gândul că intru într-o casă bântuită ca asta, spuse Oroku, 
încruntându-se. 

— Cred şi eu! 

Pe când vorbea, Hanshichi a zărit un samurai ieşind pe poarta 
principală şi pornind liniştit spre Kudan. După ţinută, părea unul 
dintre slujitorii mai de soi. 

— Oroku, ai idee cine-i ăla? o întrebă Hanshichi, arătând cu 
bărbia spre individ. 

— N-am vorbit niciodată cu el, dar am auzit că-1 cheamă 
Yamazaki. 

Hanshichi şi-a dat seama că este Heisuke Yamazaki despre care 
auzise deja. S-a despărţit de Oroku şi a pornit pe urmele lui. A ales 
un moment prielnic, când păşeau amândoi de-a lungul unui zid 
lung, cu puţini trecători pe-aproape, şi l-a strigat: 

— Domnule! Sunteţi amabil... locuiţi la reşedinţa Sugino? 

— Da, răspunse samuraiul, întorcându-se. 

— Adevărul e că yonin -ul stăpânului mi-a povestit azi-dimineaţă 
ce năpastă s-a abătut asupra casei. Regret din tot sufletul... 

Heisuke îl iscodea atent pe Hanshichi pe când acesta îi povestea 
despre întâlnirea cu Kakuemon. Când a isprăvit, l-a mai întrebat o 
dată dacă el e Heisuke Yamazaki. Heisuke l-a asigurat că el e 
persoana menţionată, însă tulburarea din priviri nu i s-a domolit 


79 în toiul marilor călduri se practica obiceiul de a se oferi daruri 
superiorilor sau celor pe ale căror servicii se conta. Darurile au fost 
înlocuite apoi prin scrisori cu un conţinut stereotip, obicei care se mai 
păstrează şi în zilele noastre. 



nicio clipă cât s-a aflat în preajma detectivului. 

— N-aveţi idee unde poate fi băiatul? 

— Nu, niciun semn, răspunse Heisuke tăios. 

— Oare să fi fost răpit de spirite? 

— N-ar fi cu totul imposibil. 

— N-avem ce face dacă aşa stau lucrurile. Nu găsiţi altă 
explicaţie? 

— Nu, niciuna. 

Hanshichi i-a mai adresat două sau trei întrebări, însă, după 
tonul şi atitudinea lui Heisuke, îi era foarte limpede că îşi pusese 
lacăt la gură. Kakuemon îi făcuse reverenţe detectivului şi apelase la 
serviciile lui. Ştiind că Heisuke era cel răspunzător de nefericita 
dispariţie, Hanshichi se aştepta ca şi acesta să-i solicite ajutorul, 
devenind aliatul anchetatorului. In schimb, Heisuke îl privise cu 
neîncredere de la bun început şi îi răspunsese la întrebări cu o 
zgârcenie greu de închipuit... De ce oare? Hanshichi nu pricepea 
nimic. Dacă lucrurile luau o întorsătură şi mai urâtă, lui Heisuke 
nu-i rămânea decât să-şi facă harakiri pentru ispăşirea greşelilor. 
Atitudinea lui rece faţă de detectiv, complet inexplicabilă, era peste 
măsură de ciudată. Hanshichi l-a cercetat cu şi mai multă atenţie. 

în vârstă de douăzeci şi şase sau douăzeci şi şapte de ani, subţirel 
şi cu un ten deschis la culoare, Heisuke avea o privire de gheaţă în 
care se desluşea cu uşurinţă viclenia obişnuită la samuraii de rangul 
său care slujeau în asemenea case. Cu experienţa lui bogată, 
Hanshichi putea spune dintr-o ochire că nu era genul de slujitor 
nătăfleţ, care, însărcinat să aibă grijă de fiul stăpânului, îi pierdea 
urma, iar apoi îşi vedea mai departe de-ale lui ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Tot felul de bănuieli îl sâcâiau pe detectiv. 

— Ei bine, dacă nu l-a răpit vreun spirit divin, voi găsi băiatul. Vă 
rog să fiţi convins de asta! Nu e cazul să vă mai faceţi griji, 
domnule, îl asigură Hanshichi pe un ton dur, de parcă îi împlânta 
un pumnal în creieri. 



— V-a venit vreo idee? întrebă Heisuke. 

— N-am nicio pistă deocamdată, dar, când practici o meserie ca a 
mea de atâta amar de vreme, ştii că, mai devreme sau mai târziu, tot 
vei dibui ceva. Dacă e viu, o să-l găsesc! 

— Zău? se minună Heisuke, dar pe un ton totuşi foarte rezervat. 

— încotro? 

— N-am o ţintă anume. Bântui prin Edo în fiecare zi, poate 
reuşesc să dau de băiat. Vă rog să mă anunţaţi când aflaţi ceva. 

— Bineînţeles! 

Heisuke şi-a luat la revedere de la Hanshichi şi s-a îndepărtat cu 
paşi sprinteni, întorcându-se când şi când, neliniştit, în direcţia lui 
Hanshichi. Aerul de vulpoi viclean i-a stârnit detectivului şi mai 
multe bănuieli. Deşi ispitit s-o ia pe urma lui Heisuke, a renunţat la 
idee pentru că lumina zilei nu era prielnică urmăririlor. 


3 

Hanshichi stătea la colţul unei alei, plănuindu-şi pasul următor, 
când a zărit-o pe Oroku râzând cu poftă. O însoţea o femeie. 

— Ia uite pe cine văd iarăşi! zise ea zâmbind, în loc de salut. 
Tânăra cealaltă a făcut o plecăciune uşoară. 

— Ce noroc pe capul meu! răspunse Hanshichi, mustăcind. 
Prietena lui Oroku era o fată zveltă, de şaptesprezece-optsprezece 
ani, îmbrăcată într-un chimono de bumbac şi cu părul strâns în coc, 
lăsând să se întrevadă obişnuitele fâşiuţe roşii de pânză. Singurul ei 
cusur - nasul prea mic. Era mult mai atrăgătoare ca Oroku. Ducea şi 
ea un set de cutii lăcuite. 

— Domnule inspector, Yasu frecventează casa cu zorele, zise ea 
pe un ton ironic, zâmbind şi bătând-o pe umăr. 

— Oroku, nu exagera! chicoti fata oarecum stânjenită. 

— Cum ziceai că o cheamă pe domnişoară? 



— Yasu... adicăOyasu. 

Oroku o luă pe fată de mână şi o împinse cu forţa înspre 
Hanshichi. 

— Domnule inspector, mai certaţi-o şi dumneavoastră... nu ştie 
decât să mă bată la cap cu iubitul ei... Nu mai suport... 

— Ce prostii spui! chicoti Oyasu. 

Deşi puţini trecători la ora aceea, Hanshichi nu s-ar fi simţit în 
largul lui dacă l-ar fi văzut vreun cunoscut în compania unor femei 
uşoare, ascultându-le păsurile. S-a hotărât să ignore totuşi 
împrejurările, să se arate măcar o dată dornic de sporovăială. 

— Vai, ce norocoasă eşti! Iubitul ăsta al tău lucrează la casa cu 
zorele? 

— Aşa e, se grăbi Oroku să confirme. Este unul dintre slujitorii 
personali ai stăpânului... un bărbat puţin mai în vârstă, îl cheamă 
Matazo. 

Auzindu-i numele, Hanshichi şi-a dus palma pâlnie la ureche. 

— Hmmm... Matazo... 

— îl cunoaşteţi? întrebă Oyasu, stânjenită. 

— Nu mi-e complet necunoscut, răspunse Hanshichi cu 
seriozitatea adecvată situaţiei. E cam chefliu... în locul tău, eu aş fi 
mai atentă... 

— Aveţi perfectă dreptate, încuviinţă Oyasu, serios. Mă tot duce 
cu preşul promiţându-mi un chimono de Anul Nou. Păi cum să se 
ţină de cuvânt... anul cel nou bate la uşă. Dacă vrea într-adevăr să- 
mi dăruiască un chimono, ar trebui să-mi dea cel puţin un njo ca să 
pot plăti cuponul cu banii jos. Negustorul de ţesături s-ar purta cu 
totul altfel atunci. Nimeni nu tocmeşte fără o arvună. Dar Matazo 
mă tot amână cu minciunile lui... tot zice... ba mâine... ba 
poimâine... O, cât îl urăsc! 

Pe Hanshichi l-a uimit teribil potopul de învinuiri, dar a încercat 
să se arate înţelegător. 

— Hai, lasă, iartă-1! îmi închipui ce simţi, dar nu-i uşor pentru un 



bărbat cu un venit anual de vreo trei ryo să se lipsească dintr-odată 
de unu sau doi ryo. îl iubeşti, nu-i aşa? Atunci nu trebuie să-l judeci 
prea aspru. Dacă nu-1 înţelegi înseamnă că n-ai pic de milă! 

— în ultima vreme mi-a tot repetat că o să primească o sumă mai 
mare de bani şi de-aia mi-am pus speranţele... M-o fi minţind 
cumva? 

— Nu prea ştiu să răspund la întrebarea asta, dar la un bărbat cu 
poziţia lui... trebuie că există un sâmbure de adevăr în ce spune. Eu 
zic să mai aştepţi un pic. 

Văzându-1 pe Hanshichi cam stânjenit, Oroku i-a sărit în ajutor. 

— Hai, Oyasu, termină cu prostiile! începi să devii o pacoste şi 
pentru domnul inspector. Mata ţi-a promis banii mâine, aşa că ai 
răbdare. 

Hanshichi s-a folosit de prilej ca să scape de ele. Şi, cum nu dorea 
ca femeile să-l creadă un necioplit care pleacă în toiul conversaţiei, a 
scos două monede de argint din portofelul cu mărunţiş, le-a 
înfăşurat într-o hârtie şi i le-a întins lui Oroku. 

— Cumpăraţi-vă nişte tăieţei sau ce vreţi voi... 

— Vă mulţumim mult! 

Hanshichi s-a răsucit pe călcâie şi dus a fost, vocile încântate ale 
celor două încă răsunându-i în urechi. Privirile neliniştite ale lui 
Heisuke, vestea că Matazo aşteaptă o sumă mare de bani şi povestea 
casei cu zorele... trei lucruri pe care detectivul nu prea ştia 
deocamdată cum să le lege între ele. Nu-i venea nicio idee. 
Vârându-şi mâinile la pieptul chimonoului, a luat-o în jos pe Kudan, 
împovărat de gânduri. 

Ajuns acasă, s-a aşezat în faţa hibachi- ului, privind absent cenuşa. 
Ziua scurtă de iarnă se apropia de sfârşit. A cinat devreme şi a ieşit 
din nou, luând-o pe panta cea lungă spre Ura-yonbancho. Când a 
intrat pe o străduţă lăturalnică, acoperişurile conacelor se scăldau 
deja în lumina rece a înserării. Poarta principală a casei cu zorele 
stătea ferecată, de parcă nu locuia nimeni acolo. Hanshichi s-a 



apropiat uşor şi i s-a adresat bătrânului paznic: 

— Matazo este pe-aici? 

— Tocmai m-a anunţat că iese pe poarta din spate. S-a dus sigur 
la cârciuma Fujiya, ca să bea şi el ceva. 

Intrebându-1 despre Heisuke Yamazaki, Hanshichi a aflat că a 
plecat după-amiază devreme şi nu s-a întors încă. Hanshichi i-a 
mulţumit bătrânului pentru informaţii, văzându-şi apoi de drum. 

Pe stradă era întuneric. La mică depărtare pâlpâia lumina 
roşiatică a lumânării dintr-un felinar de hârtie instalat la punctul de 
control din colţ. A găsit cârciuma menţionată de paznic şi a aruncat 
o privire înăuntru. Un bărbat cu înfăţişare cam ciudată ciugulea de 
pe o farfurioară frunze aromate de piper sansho şi se delecta cu o 
ceşcuţă de sake. 

Hanshichi şi-a scos batista, şi, acoperindu-şi faţa cu grijă, s-a pitit 
după o stivă de lemne de foc de lângă intrare. L-a văzut pe bărbatul 
dinăuntru trăncănind şi hlizindu-se la angajatul de la tejghea. La un 
moment dat, s-a ridicat şi a plecat fără să achite. 

— Mai păsuieşte-mă şi seara asta. Mă-ntorc eu peste o zi sau 
două ca să-ţi plătesc şi pentru acum, şi pentru data trecută... cu 
dobândă! zise el, râzând. 

Părea afumat de-a binelea. înaintând încet în bătaia vântului rece, 
îngâna fericit o melodie. Hanshichi s-a strecurat uşor pe urmele lui, 
atent să nu-1 dibuie. Bărbatul n-a luat-o spre casă, ci, ajungând în 
vârful pantei Kudan, a coborât spre sud de Katagawa-cho, cartierul 
cu reşedinţe de hatamoto pe o parte a drumului. Nu s-a oprit până la 
terenul pustiu de la Chidorigafuchi, având în faţă şanţul cu apă ce 
înconjura Castelul Edo. Hanshichi a mai zărit o siluetă făcând paşi 
de colo-colo. Taman atunci luna plină din a douăzeci şi şasea zi de 
iarnă s-a înălţat peste coamele unor pini crescuţi pe malul înalt de 
peste şanţ, luminându-i silueta. Ochiul de vultur al detectivului l-a 
recunoscut îndată pe Heisuke Yamazaki. 

„Oare de ce s-au întâlnit în mare taină şi ce-or avea de 



sporovăit?" se întrebă Hanshichi. 

In asemenea situaţii, lumina lunii poate fi un complice, dar la fel 
de bine poate şi încurca lucrurile. Hanshichi s-a strecurat până la o 
casă mare aflată vizavi de locul întâlnirii celor doi. Dincolo de 
poartă, şanţul secase, iar Hanshichi o ştia prea bine, aşa că s-a 
strecurat mai departe în patru labe, ca un căţel. S-a ascuns după un 
stâlp de priponit caii, ciulind bine urechile ca să audă ce vorbesc. 

— Yamazaki-sfln, pur şi simplu nu-mi ajung banii. Trebuie să mă 
ajuţi să ies din încurcătură. 

— Atât îmi permit deocamdată. Ce-ai făcut cu toţi cei cinci ryo pe 
care ţi i-am dat deunăzi? 

— M-au lăsat fără un chior la Casa pompierilor. 

— Dacă nu te abţii de la jocurile de noroc, o să-ţi ia şi pielea de pe 
tine! Idiotule! 

— Ştiu... ştiu. Nu încerc să mă scuz. Te rog să nu te superi, dar o 
cunoşti pe diavoliţa aia cu care umblu... Oyasu. Mă imploră să-i 
cumpăr un chimono... Trebuie să fac pe dracu-n patru... I-am dat 
cuvântul de bărbat... 

— Ce bărbat mai eşti şi tu! ripostă Heisuke ironic. Dacă-şi doreşte 
un chimono, n-ai decât să-i comanzi unul, aşa cum procedează 
stăpânii cu slugile. 

— Da, păi... de-aia am venit la tine... să te rog... 

— Ei, nu mai spune! Hai, las-o baltă! Nu sunt daimyo, ştii bine. 
Am destule pe cap şi fără să-ţi port ţie de grijă. 

— Nu ţie îţi cer bani. Cere-i tu doamnei din partea mea... 

— Cum să mă duc să cerşesc? Deja ne-a dat zece ryo pentru toată 
afacerea. Ai primit jumătate, aşa că nu te poţi plânge. 

— Nu mă plâng. Te implor doar, insistă Matazo. Am nevoie de 
ajutorul tău. Femeia asta a mea nu mă slăbeşte deloc şi n-am cum s- 
o mai duc cu vorba. Cred că ştii cum e. Chiar nu ţi-e milă de mine? 

Heisuke n-a mai zis nimic, făcând pe surdul la rugile sale. Dar 
Matazo devenea tot mai îndrăzneţ, poate şi pentru că i se urcase 



băutura la cap. 

— Aşadar, chiar refuzi să mă ajuţi? Mă laşi de izbelişte?... Ştiu 
întâmplător că yonin -ul stăpânului nostru s-a dus la Hacchobori în 
dimineaţa asta. Cred c-o apuc şi eu într-acolo şi le spun unde-i 
tânărul stăpân. 

— Umbli cu ameninţări!? se răsti Heisuke, zâmbind dispreţuitor 
totodată. Mai scuteşte-mă cu rolul ăsta jalnic! Te-au influenţat 
pesemne spectacolele proaste ale teatrelor de mâna a doua, de pe 
terenurile virane din apropierea podului Ryogoku. Poţi duce de nas 
pe altcineva, dar nu pe mine! îmi pare rău, ţi-ai greşit ţinta! 

Nici nu se-ntunecase bine că se şi lăsase o tăcere mormântală prin 
preajmă. Hanshichi a prins fiecare cuvinţel din ripostele prompte, 
de parcă se afla chiar în spatele bărbaţilor. Se îndoia însă profund că 
disputa celor doi se va isprăvi paşnic. Avea dreptate. Brusc, cearta 
s-a înteţit, s-au luat la harţă, ripostând tot mai dur, apoi cele două 
siluete s-au încleştat. Neputincios în faţa avalanşei de vorbe, Matazo 
a ales să-şi folosească pumnii. Insă Heisuke era samurai, stăpânea 
artele marţiale. Şi-a pus adversarul la pământ în doi timpi şi trei 
mişcări, după care şi-a scos setta 80 şi a început să-l bată zdravăn pe 
Matazo. 

— Kappa 81 nenorocit! Hai, du-te la Hacchobori sau la sediul 
Genbeibori din Kasai dacă doreşti. Suntem amândoi nişte angajaţi 
prăpădiţi şi, dacă se aude adevărul, stăpânul o să ne dea afară din 
casă cât ai clipi. Eşti pierdut dacă faci aşa ceva. 

Heisuke şi-a şters noroiul de pe chimono şi a plecat liniştit. 


80 Papuc cu talpa din piele şi o ramă de metal în dreptul călcâiului pentru 
a-i da rezistenţă. 

81 Creatură legendară ce seamănă cu maimuţele, dar nu are păr, iar în loc 
de piele, solzi sau carapace de broască-ţestoasă. Are o creastă scobită în 
vârful capului, în care duce apă. Dacă apa se varsă, îşi pierde îndată 
puterea magică. 



lăsându-1 pe bietul îndrăgostit zăcând pe jos, cu onoarea terfelită. 

— Nu arăţi prea bine, Matazo! strigă Hanshichi, ieşind din şanţ 
după plecarea lui Heisuke. 

— Dar tu cine naiba eşti? Si ce dracu vrei? întrebă el târându-se si 

» 9 > 

încercând cu disperare să se ridice de jos. (Avea faţa umflată.) Dacă 
nu-ţi tace fleanca aia nenorocită, îţi arăt eu ţie! 

— Ei, hai, calmează-te! N-are rost să te enervezi în halul ăsta, 
spuse Hanshichi, zâmbind. Ce-ai zice de un păhărel în speranţa 
unor vremuri mai bune? Nu-ţi sunt complet străin, să ştii... ne-am 
mai întâlnit o dată sau de două ori la Casa pompierilor. 

Hanshichi şi-a luat batista de pe faţă. Matazo i-a văzut chipul la 
lumina lunii şi a exclamat uluit: 

— Ah, domnul inspector de la Mikawa-cho! 


4 

In dimineaţa următoare, Hanshichi s-a dus la reşedinţa oficială a 
inspectorului-şef Makihara, în Hacchobori, unde l-a găsit iarăşi pe 
Kakuemon, credinciosul yonin al lui Sugino. Voia să ştie dacă au 
găsit o pistă oricât de firavă pentru a desluşi încurcătura ce-1 
adusese acolo cu o zi în urmă. Pe inspector l-a cam deranjat 
nerăbdarea lui, dar, văzându-1 atât de serios, i-a explicat, răbdător, 
situaţia. Chiar în acele momente şi-a făcut apariţia Hanshichi. 

— Domnul yonin este încă foarte îngrijorat, a afirmat Makihara 
de îndată ce l-a văzut. Ce se-aude? Ai descoperit ceva? 

— Da, am limpezit toată tărăşenia, răspunse Hanshichi fără 
ocolişuri. Nu e cazul să vă mai îngrijoraţi. 

— Aţi aflat tot? exclamă Kakuemon, ridicându-se pe genunchi. 
Prin urmare, tânărul stăpân este... 

— La propria reşedinţă. 

Kakuemon a rămas cu gura căscată, privindu-1 năucit pe 



Hanshichi. Makihara s-a încruntat: 

— Ce vrei să zici? Cum e posibil? 

— îl cunoaşteţi pe angajatul Heisuke Yamazaki, nu-i aşa? 
Bărbatul care l-a însoţit pe băiat în dimineaţa examenului... 
Presupun că locuieşte într-una din clădirile destinate slujitorilor... 

Kakuemon a încuviinţat mecanic. 

— îl veţi găsi pe tânărul stăpân ascuns în dulapul din camera lui 
Heisuke. O vânzătoare ambulantă, pe nume Oyasu, îi duce de trei 
ori pe zi mâncare într-un set de cutii lăcuite suprapuse. 

Explicaţia lui Hanshichi nu părea să-i fi convins pe cei doi 
bărbaţi. 

— Ce motive ar avea cineva să-l ascundă acolo? întrebă 
Makihara. A cui a fost ideea? 

— Heisuke nu face decât să îndeplinească porunca doamnei. 

— .. .Doamnei? răsună vocea lui Kakuemon, uluit peste măsură. 

Vestea a fost atât de neobişnuită, încât până şi inspectorul-şef 

Makihara, care văzuse multe la viaţa lui, a rămas mut de uimire. 
Tăcea cu ochii larg deschişi, ca o păpuşă din lemn. 

— Nu prea-mi vine să vorbesc despre asta, continuă Hanshichi, 
dar n-am încotro. Toţi ştiu conacul hatamoto- ului Sugino sub numele 
de casa cu zorele. Am aflat că familia urăşte din tot sufletul floarea, 
însă peste vară a înflorit una albă în grădină... 

Kakuemon s-a încruntat şi a încuviinţat fără să vrea. 

— Cu alte cuvinte, zise Hanshichi fără ocolişuri, floarea a 
provocat necazul. 

Când a înflorit în grădină, a pus casa pe jar. Erau cu toţii convinşi 
că va avea loc o mare nenorocire. Dar stăpânul n-a băgat în seamă 
semnul prevestitor, numărându-se printre cei pe care nu-i preocupă 
asemenea lucruri. Doar l-a pufnit râsul. însă doamna s-a speriat şi 
nu-şi mai găsea liniştea. Bolnavă de îngrijorare, se ruga zi şi noapte 
să nu se întâmple ceva rău. Apoi, cu o lună în urmă, un fapt 
neînsemnat a dus-o pe culmile disperării. 



Iată ce s-a petrecut. într-o bună zi, tânărul stăpân Daizaburo s-a 
dus, însoţit de Matazo, să viziteze o rudă de-a ei din Akasaka. La 
întoarcere au trecut pe lângă un şir de locuinţe aparţinând unor 
gokenin, samurai modeşti, cu venit anual mic, de treizeci până la 
şaizeci de saci de orez. Pe stradă se jucau patru sau cinci copii, cel 
mai mare având treisprezece ani. Prins de farmecul jocului, unul 
din copii s-a ciocnit de Daizaburo în fugă şi s-au trezit amândoi pe 
jos. 

Deşi conştient că băiatul n-avusese intenţia să doboare pe cineva, 
Matazo l-a insultat, batjocorindu-i familia săracă, şi l-a acuzat că l-a 
răsturnat cu bună ştiinţă pe tânărul său stăpân. L-a apucat pe copil 
de ceafa şi i-a ars câteva palme. Greşeală de neiertat! Până la urmă, 
erau cu toţii copii de samurai şi s-au înfuriat că Matazo l-a lovit şi 1- 
a jignit pe băiat, fără să se convingă mai întâi de adevăr. Observaţia 
lui Matazo legată de rangul băiatului n-a făcut decât să pună paie 
pe foc şi să le sporească invidia şi ranchiuna faţă de cei cu rang 
superior. In semn de revoltă, s-au strâns imediat toţi copiii din 
grupul lor de familii, înarmaţi cu săbii de lemn sau bambus, 
cincisprezece-şaisprezece copii adunaţi în bandă, ţipând ca la 
război, au pornit după Daizaburo şi Matazo. Printre ei un tânăr 
ridicase o lance. Văzându-1, Matazo s-a speriat îngrozitor, neştiind 
că era o lance de antrenament, cu vârf fals. Si-a dat seama că scuzele 
veneau prea târziu, aşa că l-a apucat pe Daizaburo de mână şi-au 
luat-o la sănătoasa. Copiii i-au urmărit până acasă şi au zăbovit o 
vreme în poarta conacului Sugino, urlând fel de fel de ameninţări: 
„N-o să uităm nici morţi! O să-ţi arătăm noi ţie la examen!" 

Daizaburo era alb ca varul când a intrat în casă. Aflând ce s-a 
întâmplat, mama lui a început din nou să tremure ca varga. 
Urmăritorii băiatului dădeau şi ei examenul de lectură din clasici 
luna următoare. Ori de câte ori se adunau pentru vreun examen, 
încă din timpuri străvechi, copiii din familii de rang înalt şi cei din 
familii de rang inferior aveau ceva de împărţit. Cei al căror statut 



social nu le permitea întrevederi cu shogunul erau porecliţi în 
batjocură calmari. Ne vrând să se lase mai prejos, îi strigau caracatiţe 
pe cei din familiile de rang superior. Spre disperarea însoţitorilor şi 
a organizatorilor examenului, înfruntarea dintre calmari şi 
caracatiţe devenea tot mai aprigă de la un an la altul, iar încăierările, 
tot mai frecvente. Nu se bucura nimeni când cele două grupuri de 
copii se ciocneau, însă era şi mai rău când una din părţi stătea la 
pândă, nutrind dorinţa de răzbunare. Asta o îngrijora cel mai mult 
pe mama lui Daizaburo. 

La toate examenele calmarii întreceau numeric caracatiţele. 
Doamna Sugino s-ar fi temut mai puţin dacă fiul ei ar fi fost robust 
şi sigur pe sine. El avea însă o constituţie firavă şi o fire blândă. 
Mama era convinsă că aşa se explica nenorocirea prevestită de 
zorele. 

Inscriindu-1 pe copil la examen, nu-1 mai puteau retrage fără un 
motiv serios. Chiar dacă doamna Sugino ar fi dat glas neliniştii, 
soţul ei n-ar fi ascultat-o. De aceea a preferat să o păstreze doar 
pentru sine. Ziua examenului se apropia şi, pe măsură ce o apăsau 
tot mai multe griji, a început să aibă coşmaruri noapte de noapte. S- 
a dus la templu şi a tras un omikuji 82 ca să-şi afle soarta, dar nici 
acesta nu vestea ceva bun. Neputând să mai suporte, doamna 
Sugino s-a sfătuit în mare taină cu Heisuke Yamazaki, căutând o 
soluţie pentru a-1 împiedica pe băiat să se prezinte la examen. 

Combinaţia dintre inteligenţa îndoielnică a unei femei şi 
mediocritatea unui samurai a dus la farsa răpirii lui Daizaburo. 
Vinovat pentru incidentul cu micuţul samurai, Matazo s-a trezit 
prins fără voia lui într-o asemenea înscenare. Sugino cel mic şi 
ascultător a fost instruit amănunţit în legătură cu ce avea de făcut. 
In drum spre examen s-a furişat înapoi spre casă, fiind preluat şi 


82 Bileţel despre care se crede că ar avea înscris mesajul zeităţii şintoiste 
protectoare. 



condus în apartamentul lui Heisuke înainte de a se miji de ziuă. 
Conform planului, trebuia să aştepte o bună bucată de vreme până 
să apară din nou în lume, iar complotiştii au ţesut povestea cu 
răpirea lui de către spirite. Doamna Sugino le-a oferit complicilor ei 
douăzeci şi cinci de ryo, din care vicleanul Heisuke şi-a însuşit 
cincisprezece, împărţind cu Matazo restul de zece. Acesta a cârtit în 
câteva rânduri, nemulţumit de suma mult prea mică pentru două 
persoane, însă Heisuke i-a închis gura de fiecare dată, acuzându-1 că 
numai el e de vină pentru situaţie. 

Matazo avea totuşi bănuielile lui despre corectitudinea lui 
Heisuke, închipuindu-şi cu uşurinţă că-şi oprise nişte bani de care el 
nu ştia, aşa că tot căuta diverse tertipuri ca să mai stoarcă ceva de la 
el. Fiind mai descurcăreţ şi mai şmecher, Heisuke l-a dus de nas de 
fiecare dată. Ranchiuna lui Matazo se dublase din pricina 
insistenţelor iubitei sale, Oyasu. Devenise tot mai arţăgos, iar mânia 
i se citea limpede pe chip. Intr-o bună zi s-a săturat şi n-a mai 
îndurat. 

— O să se ducă totul de râpă dacă mai trăncăneşti ca un prost! 
Hai să ne întâlnim diseară la marginea şanţului din preajma 
castelului! 

Bărbaţii au căzut de acord să se vadă la apusul soarelui, 
întâlnirea s-a sfârşit cu încăierarea urmărită de Hanshichi, ca 
martor. Detectivul a găsit apoi un pretext potrivit ca să-l ducă pe 
Matazo la un restaurant din apropiere. Acolo, într-o încăpere de la 
etaj, Hanshichi l-a asaltat cu întrebări, când făţiş, când pieziş. în cele 
din urmă, Matazo, furios la culme, i-a povestit totul de la cap la 
coadă, în cele mai mici amănunte. 

— Ei bine, cam asta s-a întâmplat, încheie Hanshichi. Sper că am 
reuşit să vă conving. înţelegând că înscenarea s-a făcut cu acordul 
doamnei Sugino, continuă el după o scurtă pauză, cred că am pune 
paie pe foc dacă am dezvălui adevărul. Vă las pe dumneavoastră să 
hotărâţi care e cea mai bună soluţie. 



— Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc, spuse Kakuemon, 
răsuflând uşurat, de parcă tocmai şi-ar fi revenit după un coşmar. 
Acum îmi este totul clar. Dar cum credeţi că ar fi totuşi mai bine să 
prezentăm lucrurile ca să nu deranjeze pe nimeni? 

Inspectorul-şef s-a gândit serios la întrebarea yonin- ului. 

— Eu aş zice să răspândiţi vestea răpirii lui de către spirite. 
Stăpânului dumneavoastră nu i-ar face deloc plăcere să-i ajungă 
adevărul la urechi. 

L-a sfătuit pe Kakuemon, de dragul familiei, să urmeze până la 
capăt planul Doamnei, susţinând că fiul ei fusese răpit de către 
spirite divine. 

— Aveţi dreptate. 

Kakuemon le-a mulţumit din suflet şi a plecat. După vreo trei 
zile, s-a prezentat la reşedinţa lui Makihara cu un dar bogat. A 
raportat că tânărul stăpân Daizaburo s-a întors acasă cu bine. 

— Hatamoto Sugino n-a aflat niciodată ce s-a întâmplat? am 
întrebat eu. 

— Aparent, lumea a acceptat varianta răpirii de către spirite, 
răspunse bătrânul Hanshichi. Dar se pare că, în cele din urmă, 
prezenţa lui Matazo îi cam încurca. Heisuke şi Kakuemon îi 
aruncau priviri duşmănoase tot timpul. De aceea, într-o bună zi, 
Matazo a înşfăcat ceva de valoare din casă şi a fugit cu vânzătoarea 
ambulantă, Oyasu. 

— Heisuke Yamazaki şi-a continuat slujba fără vreun necaz? 

— Aici vine partea interesantă a lucrurilor. Am auzit după vreun 
an că hatamoto Sugino l-a omorât cu mâna lui. 

— A ieşit la iveală adevărul legat de kamikakushi ? 

— Lucrurile n-au fost chiar aşa simple, zise bătrânul detectiv cu 
un surâs în colţul gurii. Ştii, mulţi samurai avizi de poziţii mai bune 
la conacul hatamoto- ului erau fiinţe nespus de josnice. Călcau şi 
peste cadavre, gata să exploateze slăbiciunea oamenilor şi să-i 



prindă cu ocaua mică. S-au petrecut lucruri îngrozitoare... Pare-se 
că după moartea lui Heisuke Yamazaki, doamna a fost izgonită la 
casa părintească - mare pedeapsă pe vremea aceea - pentru că s-a 
lăsat pradă uneltirilor necurate ale lui Yamazaki, chiar dacă motivul 
a fost grija maternă exagerată. E foarte trist... dacă stai şi te 
gândeşti... 

— Păi atunci, blestemul zorelelor tot s-a împlinit, dar n-a căzut pe 
fiu, ci pe mamă! 

— Aşa s-ar zice... Conacul a rămas în picioare până la 
Restauraţia Meiji, dar, la un moment dat, după 1868, a fost dărâmat 
şi în locul lui s-au construit case de închiriat. 



Pe urmele şoimului 

9 

Taka no yukue 


1 

în duminica aceea ploioasă din luna a cincea, am stat toată după- 
amiaza la taclale cu bătrânul Hanshichi. Fiind vremea glicinelor, 
fuji, n-avea cum să nu-i zboare gândul la renumitul templu 
Kameido, închinat înţeleptului Michizane Sugiwara. De la ele, a 
ajuns să pomenească de faimosul dans Fuji Musume 83 din teatrul 
Kabuki, în care dansatoarea ţine în mână o crenguţă cu flori de 
glicină şi apoi de alt dans, Otsu-e, ca în cele din urmă să aducă vorba 
de maestrul şoimar. Nu vă-nşir acum toată povestea pentru că n-aş 
mai isprăvi curând. Prin urmare, intru direct în subiectul care mă 
interesează. 

într-o dimineaţă din octombrie din anul şase al epocii Ansei, 
Hanshichi se desfăta îmbăindu-se, când a venit după el unul dintre 
subalterni, cam agitat: 

— Domnule inspector! Vă cheamă şeful la Hacchobori! A zis că e 
urgent. 

— Bine, ajung cât pot de repede. 

Nu i se părea neapărat o ciudăţenie că şeful îi solicită prezenţa la 
Hacchobori, însă de obicei i se cerea să meargă la faţa locului pentru 


83 Un alt celebru dans în care Fuji Musume intră în dialog cu interpretul 
baladei Kiyomoto, constituind o sursă de inspiraţie pentru popularele 
picturi otsu-e, de la începutul epocii Edo. 



o situaţie obişnuită. Când trebuia să se prezinte la sediul central 
însemna că s-a ivit un caz neobişnuit şi secret. Hanshichi învăţase 
asta în lungii săi ani de experienţă. A plecat iute de la baia publică, a 
ciugulit câte ceva în timp ce se îmbrăca, încercând să ghicească 
despre ce putea fi vorba. Anchetatorii au, în general, un fler aparte, 
care, în limbaj popular, s-ar traduce prin „mi-a şoptit o păsărică" şi 
de aceea, în mare, îşi cam dau seama ce-i aşteaptă. Hanshichi tăcea, 
dus pe gânduri. Nu-i trecea prin minte absolut nimic, nu-1 încerca 
nicio bănuială şi de-aceea se simţea nemulţumit şi chiar un pic 
nervos. 

La Hacchobori îl aştepta administratorul shogunal Zenbei 
Yamazaki, luându-1 repede în primire. 

— Hanshichi, am o misiune pentru dumneata. E urgentă, aşa că 
te rog să pleci imediat! 

— Am înţeles. Despre ce e vorba? 

— Situaţia e cam complicată... fiind la mijloc o vietate. 

Răufăcătorul fusese pesemne incendiator, ucigaş sau hoţ, însă 

prezentarea extrem de succintă a cazului îl trimitea cu gândul la o 
pasăre, la un animal sau la un peşte. 

„Nici nu-i de mirare că în drum spre sediul central n-am fost în 
stare să bănuiesc motivul urgenţei", gândi Hanshichi. 

— Cocor? întrebă el cu voce joasă. 

în perioada Edo, uciderea unui cocor atrăgea după sine pedeapsa 
cu moartea. Era considerat un sacrilegiu şi de aceea, auzind 
cuvântul „vietate", el s-a gândit pe loc la omorârea unui cocor. 
Interlocutorul a clătinat din cap, zâmbind. 

— Prepeliţă? 

La vremea aceea prepeliţele iscau şi ele tot felul de necazuri. 
Zenbei a clătinat iar din cap, ţinându-1 înadins pe Hanshichi în 
tensiune. 

— Nu ghiceşti? 

— Nu ştiu. 



— Ha, ha! Aşa e... nu ţi se prea potriveşte... Şoim! 

— Ceee? Şoim? Şi ce-a făcut, a fugit? 

— Da, l-am pierdut. Maestrul şoimar e negru de supărare şi 
înspăimântat la culme. Azi-dimineaţă a venit la noi un unchi de-al 
lui şi ne-a implorat cu lacrimi în ochi să găsim şoimul, atrăgându-ne 
atenţia că nu-i de glumă. Mi-a fost tare milă de el. Aş vrea să 
rezolvăm cazul cât mai iute... 

Şoimul aparţinea shogunului şi dispariţia lui din neatenţia 
şoimarului îl putea costa pe acesta viaţa, fiind obligat să-şi facă 
seppuku. Mi s-a părut firesc să-şi piardă capul şi biata lui rudă. Toată 
familia era pe jar. 

— Cum a fugit şoimul şi unde s-a întâmplat grozăvia? 

— Şi asta-i o problemă delicată... L-au pierdut la un local al 
plăcerilor. 

— Poftim? 

— Da, au pierdut şoimul la bordelul Maruya din Shinagawa. 

Cu o zi în urmă, imediat după prânz, şoimarul Kinnosuke Mitsui 
a plecat împreună cu doi confraţi la o şedinţă de dresaj. Maestrul îşi 
scotea din când în când şoimul avut în grijă, lăsându-1 să zboare 
liber ca să-l obişnuiască să vină îndărăt. 

Pe vremuri, un şoimar nu provenea dintr-o familie bună şi 
câştiga cel mult o sută de saci de orez, iar ca ucenic, cel mult 
cincizeci. Ajungând însă şoimarul shogunului, Mitsui s-a trezit 
strigat „maestru". Celor din tagma lui tare le mai plăcea să se 
grozăvească, ţinând pasărea pe dosul palmei. 

Şoimarii arătau exact ca în picturi - purtau mănuşi fără degete şi 
jambiere cu un model discret, sandale din paie şi, pe cap, pălărie din 
rogoz. Ţineau şoimii în mână şi aşa se plimbau ţanţoşi prin 
localităţi. Căutau nod în papură celor din jur sau trecătorilor 
întâmplători, acuzându-i că le-au speriat preţioasa vietate. Pentru că 
şoimarul purta pasărea shogunului pe dosul palmei, cei mustraţi nu 



aveau decât să-şi ceară iertare în patru labe, acolo, pe drum. Ca să 
nu mai lungesc vorba, privirea şoimarului era chiar mai crâncenă 
decât a şoimului, băgându-i în sperieţi pe localnici. 

Ori de câte ori îşi scoteau răpitoarele la dresaj, şoimarii trăgeau, 
de cele mai multe ori, la un bordel din apropiere. Spre deosebire de 
cartierul felinarelor roşii din Yoshiwara, în Shinjuku şi Shinagawa 
casele plăcerilor erau hanuri, iar curtezanele serveau acolo ca 
ospătăriţe. In orice caz, n-aveau cum să refuze pretenţiile şoimarilor. 
Şi mai mult de-atât, odată ce se trezeau pe cap cu asemenea oaspeţi, 
n-aveau voie să mai primească pe nimeni. Pentru că orice zgomot - 
nu doar paşii apăsaţi pe coridoare, tobele şi shamisen -urile - îi putea 
speria pe şoimi, toată lumea de la han umbla în vârful picioarelor, 
străduindu-se parcă să-şi înăbuşe chiar şi respiraţia. Trebuia să 
domnească o linişte mormântală. Aşadar, tot acel du-te-vino al unui 
han înceta pentru o seară. Chiar dacă le veneau oaspeţii obişnuiţi ai 
casei, femeilor nu le rămânea decât să-i trimită la plimbare. Situaţia 
nu le încânta pe curtezanele de-acolo, fiindcă le ştirbea din câştiguri, 
aşa că uneori ele mai strecurau ceva bani maeştrilor şoimari ca să 
închidă ochii la încălcarea regulamentului. 

Nenorocitul incident s-a petrecut când şoimarii au rămas peste 
noapte la hanul Maruya. 

Cei trei, Kinnosuke Mitsui şi însoţitorii săi - Ishiro Kurashima şi 
Matasaku Honda - nu aveau mai mult de douăzeci şi unu sau 
douăzeci şi doi de ani. Bărbaţii au avut parte de trei fete, chipurile 
„cameriste": Oyae, Otama şi Okita. Au decis ca Oyae, cea mai 
frumoasă dintre ele, să stea cu Kinnosuke - cel mai tânăr şi mai 
arătos, care mai era pe deasupra şi foarte la locul lui. Fiindcă nu se 
numărau printre oaspeţii obişnuiţi ai hanului, femeile se ocupau de 
ei cu multă atenţie, iar Oyae l-a copleşit pur şi simplu cu 
drăgălăşenii pe tânărul şoimar. Şi-l închipuise ţâfnos şi afurisit, dar 
el era din fire un om blând. Prin urmare, au petrecut o noapte în 
armonie perfectă. Dimineaţă, pe când cei trei se pregăteau s-o ia din 



loc, Oyae şi Kinnosuke s-au pus pe glume şi fata i-a ars câteva 
palme, în joacă, partenerului său, chicotind fericită. Neobişnuit cu 
astfel de zgomote, şoimul cel preţios s-a speriat şi, tot zbătându-se, a 
rupt sfoara care-1 ţinea legat şi dus a fost. Din nefericire, uşa glisantă 
shoji era deschisă, aşa că pasărea a pornit-o-n zbor, fără oprelişti, 
spre cea mai apropiată colină, Maruya numărându-se printre 
hanurile dinspre munte. 

Pe când cei doi se văicăreau de mama focului, pasărea a şi 
dispărut. Alarmaţi de zgomote, Ishiro şi Matasaku au dat fuga să 
vadă ce s-a întâmplat. înţelegând gravitatea situaţiei şi neputinţa lor 
de a acţiona, au rămas toţi trei ţepeni de spaimă şi galbeni la faţă 
precum ceara. Kinnosuke, vinovatul principal, era mai mult mort 
decât viu. Oyae, părtaşă la ispravă, tremura toată la gândul 
pedepsei ce-o aştepta. 

Ishiro, cel mai mare dintre ei, le-a propus să încerce să recupereze 
singuri şoimul, fără să sufle cuiva o vorbă. Pricepând că nu prea au 
de ales, ceilalţi doi au acceptat. Au plecat în grabă de la Maruya, 
secretoşi nevoie mare, şi s-au îndreptat spre crescătoria de şoimi 
Sendagi. Vina cădea pe Kinnosuke, dar nici Ishiro şi Matasaku nu 
stăteau prea liniştiţi la gândul nenorocirii şi al represaliilor. Luate 
prin surprindere, rudele s-au îngrozit şi, tot sfătuindu-se unii cu 
alţii, au hotărât să ceară, în mare taină, ajutorul celor de la oraş. 
Astfel, Yazaemon, unchiul lui Kinnosuke, a dat fuga la Zenbei 
Yamazaki. 

Relatând dintr-o suflare cele întâmplate, Zenbei s-a oprit un 
moment. 

— Asta-i situaţia, dar cum s-o îndreptăm? Sunt conştient că 
tânăru-i de vină, dar mi s-ar sfâşia inima să-l văd obligat să-şi facă 
seppuku pentru neglijenţă, iar tovarăşii lui să-şi piardă slujbele drept 
pedeapsă. Multă lume va avea de suferit de pe urma incidentului, 
îmi pare aşa de rău! 

— Aveţi dreptate, zise Hanshichi. Şi eu regret nespus cele 



petrecute. Şoimarii sunt cam neglijenţi în ultima vreme... numai că 
trebuie rezolvată cumva problema, într-un fel sau altul. Vai de 
capul lor! 

— Credeţi că se poate găsi o soluţie? 

— Fiind vorba de o vietate... spuse Hanshichi apăsat, dând din 
cap neîncrezător. 

Pe lângă faptul că era „vietate", nimeni nu văzuse în ce direcţie a 
luat-o... Şoimii zboară repede, nu glumă. Până şi Hanshichi arăta 
îngrijorat, neştiind de unde să înceapă. 

— O să văd ce pot face. 

— Bine. 

E adevărat că Hanshichi a acceptat să dea de urmele şoimului, cu 
toate că i se părea şi lui o misiune imposibilă... de parcă i s-ar fi 
cerut să prindă un nor de pe cer... Şi şoimul zbura în văzduh... 

In drum spre casa lui din Kanda a întors problema pe toate 
părţile. 

„Bine, bine", şi-a zis el brusc, „de acasă tot nu pot rezolva nimic, 
aşa că ar fi mai înţelept să dau o raită pe la hanul din Shinagawa." 

S-a răsucit pe călcâie şi a pornit spre miazăzi. Nori negri, 
aducători de ploaie rece şi măruntă, la ei acasă în acest anotimp, 
pluteau ameninţători deasupra capului său. 


2 

Hanshichi a stat de vorbă cu patronul hanului Maruya, dar şi cu 
Oyae. Auzind ce s-a întâmplat, patronul a prins să tremure la 
gândul consecinţelor ce-o aşteptau, iar fata a pălit, îngrozită, în orice 
caz, fiind vorba de o pasăre, nu se punea problema unei anchete 
speciale. Pe scurt, lui Hanshichi nu-i rămânea deocamdată decât să 
afle de la Oyae încotro a luat-o şoimul. 

Ieşise pe sub noren, neştiind încotro s-o apuce. Posibil ca pasărea 



să fi zburat către Meguro - terenul de dresaj spre care au pornit 
Kinnosuke şi tovarăşii lui. Poate coborâse din zbor chiar acolo. 
Curios să afle dacă lucrurile s-au petrecut întocmai, Hanshichi s-a 
îndreptat şi el spre Meguro, sub cerul tot mai întunecat. 

„Să fi poposit acolo?" se întrebă el, iuţind pasul. 

In orice altă situaţie, Hanshichi ar fi abordat cazul sistematic şi 
logic, înaintând cu paşi mărunţi şi siguri, însă de data asta nu-i 
rămânea decât s-o ia pe bâjbâite. îi lipseau indiciile, aşa că nu vedea 
altă soluţie decât să treacă pe la căpeteniile satelor din preajmă şi să 
pună întrebări: „N-aţi văzut cumva un şoim?" „V-a ajuns la urechi 
vestea că l-ar fi capturat cineva?" 

Li se interzisese de multă vreme oamenilor de rând să crească 
şoimi, iar în epocile Kamakura 84 , Ashikaga şi în timpul 
shogunatului Tokugawa, legile s-au înăsprit îngrozitor. Pe cei ce 
îndrăzneau să ţină şoimi pe ascuns îi pândea pedeapsa cu moartea, 
în schimb, denunţătorii lor primeau ca răsplată cincizeci de foiţe de 
argint. Prin urmare, cine găsea un şoim se vedea obligat să 
raporteze căpeteniei satului. Cum pasărea cu pricina avea o sfoară 
legată de picior, ar fi fost imposibil s-o fi prins cineva fără să se afle, 
lăsând la o parte faptul că era şi mai puţin probabil să fi zburat 
departe. De aceea, Hanshichi ţinea să stea mai întâi de vorbă cu 
căpeteniile de sat. 

Detectivul a coborât la marginea râului unde zărise două fete 
spălând ridichi mari, albe. 

— Ştiţi cumva unde locuieşte căpetenia satului? le întrebă el. 

Erau foarte tinere. Una din ele şi-a luat batista de pe cap înainte 

de a-i răspunde: 

— Mergeţi drept înainte de-a lungul malului, apoi la dreapta şi o 
să vedeţi o casă cu un pâlc de bambuşi. 


84 Kamakura (1185-1333), Ashikaga cunoscută şi sub numele de 
Muromachi (1333-1568), Tokugawa (1603-1868). 



— Mulţumesc. Aş vrea să vă mai întreb ceva, domnişoarelor... 
N-aţi auzit cumva de un şoim care ar fi zburat pe-aici azi- 
dimineaţă? 

Amândouă au tăcut. 

— Nu ştiţi nimic? 

— Nu, răspunse prima. 

— Păcat! Vă mulţumesc oricum, zise Hanshichi, îndepărtându-se. 

A ajuns la casa căutată, dar a înţeles de-acolo că nimeni din sat 

nu auzise despre şoim. Sau cel puţin până în momentul acela. Ştiind 
prea bine că nu li se îngăduia oamenilor de rând să aibă o asemenea 
pasăre, căpetenia satului a priceput cât de grave erau lucrurile, aşa 
că l-a întrebat, încruntându-se: 

— Aparţinea vreunei crescătorii de şoimi? 

— Da, de Sendagi, răspunse Hanshichi, sincer. Eu trebuie să-mi 
desfăşor ancheta într-un secret desăvârşit, aşa că aş vrea să pot 
conta pe discreţia dumneavoastră... Dacă aflaţi ceva, vă rog mult să 
veniţi să-mi spuneţi. 

— Am înţeles. 

Mulţumindu-i pentru bunăvoinţă, Hanshichi şi-a văzut mai 
departe de drum. Stătea să plouă, dar el nu s-a întors ca să ceară o 
umbrelă, ci a grăbit pasul, îngrijorat totuşi din pricina vremii. A 
trecut iarăşi pe lângă cele două fete şi le-a mai mulţumit o dată 
pentru informaţia primită cu puţină vreme în urmă. Fetele i-au făcut 
o plecăciune uşoară, fără să scoată un cuvânt. Când a ajuns la 
capătul satului, a început să plouă mărunt. Hanshichi şi-a acoperit 
capul cu batista şi a mărit pasul. La marginea drumului a dat peste 
un local mic, specializat în tăieţei soba, şi a intrat pe sub noren cu 
gând să se adăpostească o vreme. L-a întâmpinat o femeie de vreo 
patruzeci de ani, întrebându-1, în timp ce-şi ştergea mâinile ude, 
dacă doreşte să mănânce. 

— Păi... zise Hanshichi, parcurgând cu privirea spaţiul restrâns. 

Nu-1 atrăgea nicicum birtul murdar, însă, nevrând să jignească pe 



nimeni, a comandat totuşi hanamaki 8S . în momentul acela a apărut, 
de undeva dinspre intrarea din spate, patroana - o femeie la vreo 
cincizeci de ani. S-a apropiat de cazanul cu mâncare, mormăind un 
bun venit. Hanshichi şedea rezemat de peretele înnegrit de 
funingine, fumându-şi ţigara în linişte. între timp ploaia se înteţise. 
Se auzeau, pe drumul pustiu, paşii grăbiţi ai câtorva trecători. 
Brusc, a intrat un bărbat în goană, de parcă-1 alerga ploaia din urmă. 

— Mamă, ce mai toarnă! Nu mă aşteptam să mă prindă aşa o 
ploaie. 

Picături mari se prelingeau de pe pălăria de trestie împletită. 
Purta îmbrăcăminte subţire, mănuşi fără degete şi jambiere, şi ţinea 
într-o mână mai multe laţuri mânjite cu clei pentru prins păsări, 
legate de o tijă lungă de bambus. Hanshichi şi-a dat pe loc seama că 
e păsărar, poate chiar un muşteriu de-al localului după salutul 
familiar adresat patroanei. Spaţiul fiind îngust, s-a aşezat chiar în 
faţa lui Hanshichi. I-a făcut o plecăciune uşoară după ce şi-a scos 
pălăria udă leoarcă. 

— Ce vreme urâtă! 

— Aşa-i, răspunse Hanshichi cu o înclinare a capului. Cred că vă 
dăunează mai ales dumneavoastră. 

— Foarte tare. S-a udat tot cleiul, spuse el, privind laţurile peste 
umăr. 

— Lucraţi pentru Sendagi sau pentru Zoshigaya? 

— Pentru Sendagi. 

Cele două crescătorii de şoimi aparţineau shogunului Tokugawa. 
Păsărarul colinda zilnic localitatea şi împrejurimile ca să procure 
hrană pentru şoimi, şi prindea îndeosebi vrăbiuţe. Hanshichi se 
considera un mare norocos că l-a întâlnit pe bărbat exact în toiul 
anchetei şi, pe deasupra, mai era şi de la Sendagi. Nu se îndoia o 


85 Supă cu tăieţei soba pudraţi cu alge de mare uscate şi presate. 



clipă că omul nu aflase de dispariţia şoimului. Hanshichi se tot 
frământa dacă să deschidă vorba, neştiind nici el cum ar fi mai bine. 

Păsărarul, trecut de cincizeci doar cu vreo doi-trei ani, era înalt, 
solid, cu tenul măsliniu. A comandat o porţie de soba şi a mâncat cu 
poftă. Hanshichi stătea cu tava lui în faţă, luând alene câte-o gură de 
tăieţei presăraţi cu algele arătând a foi de hârtie gofrată. 
Comeseanul său, trăgând cu coada ochiului, a văzut că abia înghite 
şi i-a spus, râzând: 

— Tăieţeii noştri nu par a fi pe gustul distinsului domn din Edo. 
Eu şi colegii mai dăm pe-aici, că ne e în drum şi n-avem de ales... 
Când sunt plecat de dimineaţă şi-mi chiorăie maţele, chiar mănânc 
cu poftă. 

— A, da? Noi, cei din Edo, n-ar trebui să fim aşa mofturoşi. Nu-i 
frumos, recunosc. 

Limbile s-au dezlegat uşor-uşor şi conversaţia a prins să se 
înfiripe firesc. Nici ploaia nu mai contenea, aşa că cei doi au discutat 
pe îndelete şi deschis vrute şi nevrute, fumând în tot acest timp. 
Brusc, de parcă atunci şi-ar fi amintit, Hanshichi a deschis subiectul 
ce-1 interesa: 

— Dacă tot sunteţi de la Sendagi, aveţi cumva un domn Mitsui 
acolo? 

— Da, Kinnosuke e prenumele lui. Lucrează împreună cu 

Yazaemon-sfln şi amândoi îşi văd de treburi cu seriozitate. II 

cunoaşteţi? 

— L-am întâlnit o dată pe Kinnosuke-. «. E încă tânăr şi pare 
foarte la locul lui, răspunse Hanshichi, aruncând nada. 

— Da, are o fire tare blândă. Colegii ţin la el foarte mult. Cred că 
o să înainteze în funcţie. 

Păsărarul habar n-avea de cele întâmplate şi nici de faptul că pe 
Kinnosuke îl păştea primejdia sinuciderii rituale. Avea o părere 
excelentă despre maestrul şoimar şi i-a repetat lui Hanshichi că se 
aşteaptă ca tânărul să fie promovat şi că se roagă pentru izbânda lui. 



Cu siguranţă exista o relaţie destul de strânsă între şoimari şi 
păsărari, şi unii şi alţii aparţinând aceleiaşi tagme, însă rareori se 
nimerea ca păsărarii cei modeşti să-i preţuiască deschis pe maeştrii 
şoimari. Auzindu-i laudele, Hanshichi a intuit o legătură mai 
puternică între cei doi şi, hotărât să-i câştige încrederea, a început 
să-i facă mărturisiri. 

— Aţi plecat de la Sendagi devreme azi-dimineaţă? 

— Pe la şase şi jumătate, răspunse păsărarul. 

— Prin urmare n-aţi avut cum să aflaţi ce a păţit Mitsui-san, zise 
Hanshichi în şoaptă. 

— Ce i s-a-ntâmplat? 

— Rămâne între noi... Mitsui-san a scăpat şoimul... 

Bătrânul păsărar s-a schimbat la faţă. 

— Unde? 

— La etajul hanului Maruya din Shinagawa. 

— La Maruya! exclamă bărbatul, încruntat. 

Oftând cu mare obidă, l-a rugat pe Hanshichi să-i explice exact 
cum s-au petrecut lucrurile. Stătea cu capul plecat, dus pe gânduri, 
tulburat, fără să scoată o vorbă. Pe Hanshichi l-a surprins 
amărăciunea lui, socotind că îl leagă de bietul şoimar ceva mai mult 
decât o simplă prietenie. 

în momentul acela o tânără a intrat pe uşa din spate. S-a apropiat 
de sobă ca să-şi usuce mânecile şi poalele chimonoului. Uitându-se 
cu atenţie, Hanshichi a recunoscut-o pe una din fetele întâlnite pe 
malul râului. Nu pricepea pe unde-a mai umblat şi cu ce s-a mai 
îndeletnicit de atunci, dar se părea că abia revenise acasă. Avea vreo 
douăzeci de ani, era puţin cam plinuţă şi pe chipul palid i se 
desluşea un soi de naivitate. Când li s-au încrucişat privirile, fata i-a 
făcut o reverenţă, fără să-i adreseze un cuvânt. 

— Te-am mai văzut, îi spuse Hanshichi râzând. Eşti de-a casei? 

— Da... Aţi găsit reşedinţa căpeteniei satului? 

— Am găsit-o. îţi mulţumesc frumos. 



Auzindu-i vocea, bătrânul păsărar a ridicat capul, privind-o peste 
umăr aproape fără să vrea. Fata i-a făcut şi lui o plecăciune. Lui 
Hanshichi nu i-au scăpat licăririle stranii din ochii fetei. Bărbatul şi- 
a coborât iar privirea, dar fata nu-1 slăbea din ochi. 


3 

Oare ce o determina pe fată să pironească astfel chipul acela 
inexpresiv? Bătrânul tăcea, împietrit. Hanshichi nu-şi putea închipui 
ce se ascunde în dosul măştii. în orice caz, păsărarul părea necăjit 
foc, aşa că detectivul s-a hotărât să-i şoptească nişte cuvinte de 
îmbărbătare. 

— Ştiţi, nu prea are rost să ne mai ascundem după deget. Mă 
numesc Hanshichi, sunt din Mikawa-cho şi mă aflu aici la ordinele 
şefului de poliţie de la Hacchobori. M-a rugat să anchetez cazul în 
mare secret. Din câte văd, sunteţi prieten cu Mitsui-san şi, vorba 
aceea, prietenul prietenului e şi prietenul meu. Prin urmare, ajutaţi- 
mă să dau de şoim. Dacă-1 găsim teafăr, se va sfârşi toată agitaţia. 
Nu sunteţi de aceeaşi părere? 

— Da, aşa e, spuse bărbatul dând din cap de parcă înviase. Este 
singura soluţie. Am să fac tot ce-mi stă în puteri. Vă rog şi eu din 
suflet să găsiţi şoimul cât mai repede. Vă implor! 

— Unde-s doi, puterea creşte! Şi mie mi-ar conveni mult să-mi 
daţi o mână de ajutor. Din fericire, nu mai plouă, aşa că pornim şi 
punem lucrurile la cale din mers. 

Hanshichi a plătit ambele porţii de tăieţei, iar păsărarul l-a urmat, 
neîncetând să-i mulţumească. în mod obişnuit, păsărarii, ca şi 
şoimarii de altfel, se împăunează şi încearcă să tragă foloase. Doar 
că acum, având nevoie de ajutorul lui Hanshichi, omul se purta 
blând ca un mieluşel. Păşeau amândoi cu grijă, ocolind băltoacele. 

— Am impresia că o cunoaşteţi pe domnişoara de la soba- ya. Am 



dreptate? întrebă Hanshichi. 

— Trec uneori pe-acolo, iar patroana şi fata ei sunt foarte 
prietenoase cu mine. O cheamă Osugi şi până nu demult a lucrat ca 
ucenică în altă parte. 

— Are douăzeci de ani, nu-i aşa? 

— Da, aşa-i. Ea ar mai fi vrut să-şi prelungească ucenicia şi să mai 
tragă de timp, numai că în primăvara asta părinţii au silit-o să se 
întoarcă acasă. A tot căutat, dar nu şi-a găsit un soţ pe gustul ei. Şi 
acum tot nemăritată e. 

— Unde a lucrat? 

— Acasă la maestrul şoimar Senzaburo Yoshimi de la crescătoria 
Zoshigaya. De aceea e atât de amabilă cu mine... 

— Câţi ani are Yoshimi acela? 

— Douăzeci şi trei sau patru... 

— Este burlac? 

— Nu ştiu, pentru că nu aparţinem de aceeaşi crescătorie, dar 
cred totuşi că e căsătorit. Da, da, este. îmi aduc aminte că mi-a spus 
Osugi. Şi eu îl mai întâlnesc uneori pe Yoshimi-san. E un bărbat 
negricios la faţă, dar bine clădit şi nu-şi dă niciodată aere. Totuşi, 
am auzit că-i cam destrăbălat... 

— A, da? zise Hanshichi pe un ton întrebător, încuviinţând în 
acelaşi timp din cap. Câţi ani a muncit fata la el? 

— Cred că de la vârsta de şaptesprezece ani. 

— Şoimarii de la Zoshigaya îşi dresează şoimii tot pe terenul de 
la Meguro? 

— Uneori, da. 

Hanshichi a tăcut câteva clipe de parcă voia să pună cap la cap 
cele auzite. Apoi, privind îndărăt peste umăr, a şoptit: 

— îmi pare rău că vă deranjez... Am putea oare să ne întoarcem 
un pic la soba-ya? 

— Poftim? întrebă păsărarul pe un ton suspicios. Aţi uitat ceva? 

— Da, am uitat ceva foarte important, răspunse Hanshichi 



zâmbind. Văd că nu mai aveţi decât trei păsărele în laţ. 

— Da, azi-dimineaţă am plecat cam târziu şi n-am apucat să 
prind mai multe. 

— Mda... poate ajung şi trei... însă părerea mea e că ne-ar mai 
trebui încă vreo două-trei. 

— E ora la care se cam vânează... Cred totuşi că m-aş descurca... 

— Păi, atunci, să mergem acolo... Cu cât avem mai multe, cu atât 
mai bine. 

Bătrânul păsărar nu prea înţelegea insistenţele lui Hanshichi, dar 
a pus clei proaspăt în laţurile din vârful tijei de bambus, fără să mai 
crâcnească. Ploaia trecuse şi o lumină palidă de început de iarnă 86 se 
pogorâse peste acoperişul localului cu soba. 

— Ce noroc avem că s-a înseninat! Nu mă deranjează să vă mai 
prind nişte păsărele, spuse bărbatul, cu ochii îndreptaţi spre cer. Cu 
cât mai multe, cu atât mai bine... 

— Să nu exagerăm! N-am nevoie de douăzeci-treizeci. îmi ajung 
cinci sau şase, ba la nevoie mă mulţumesc şi cu patru. Eu mă întorc 
la soba-ya. După ce le prindeţi, veniţi să mă luaţi de-acolo. 

Cei doi s-au despărţit. Când Hanshichi a ajuns la soba-ya, Osugi a 
scos capul de sub noren, de parcă l-ar fi pândit. 

— Hei! Domnişoară! Vino un pic... am puţină treabă cu 
dumneata, zise Hanshichi, făcându-i semn cu mâna. 

Osugi s-a codit câteva clipe, dar în cele din urmă a ieşit, hotărâtă. 
S-au oprit să stea de vorbă sub un chiparos hinoki, privind cocoşul 
ce zburda la picioarele lor. 

— Domnişoară, te cheamă Osugi, da? 

Fata a încuviinţat din cap, fără un cuvânt. 

— Mă numesc Hanshichi din Kanda şi sunt anchetator. Mă văd 
nevoit să culeg informaţii în ceea ce te priveşte şi depinde numai de 


86 Conform vechiului calendar lunar, iarna se instala din octombrie. 



dumneata să rămâi în libertate. Dacă nu-mi mărturiseşti adevărul 
curat, o să fie de rău, încercă el s-o intimideze. Am câteva întrebări 
legate de slujba avută la Yoshimi. 

Osugi a recunoscut deschis că a fost ucenică la Yoshimi de la 
Zoshigaya încă din primăvara în care a împlinit şaptesprezece ani. 
In luna februarie a anului în curs s-a retras, solicitând să fie eliberată 
din slujbă. Senzaburo Yoshimi fusese adoptat de familia soţiei prin 
căsătorie, cu cinci ani în urmă. Chie, nevasta lui, fiind mai tot timpul 
bolnavă, încă nu aveau copii. 

— Le-ai spus că vrei să pleci ca să te măriţi? o întrebă Hanshichi 
râzând. 

— Dacă nu le-aş fi motivat astfel plecarea mea, nu mi-ar fi dat 
drumul. 

— Şi de ce nu te-ai căsătorit? N-ai găsit niciun tânăr pe gustul 
tău? 

Osugi a roşit şi a tăcut. 

— Tânărul Yoshimi te mai vizitează din când în când? 

Osugi l-a străfulgerat cu privirea şi apoi a plecat iarăşi capul. 

— Aşa e, nu? N-a venit şi aseară? Ba a venit! 

Osugi tăcea. Hanshichi i-a pus mâna pe umăr. 

— Da, înţeleg. A venit. N-are rost să-mi ascunzi adevărul. 

— Nu... 

— N-a venit? 

— Nu, răspunse ea hotărât de data asta. 

— Să nu mă minţi! Dacă te prind cu minciuna, o încurci rău de 
tot. Aşadar, n-a venit? 

— Nu, deloc. 

Hanshichi îi privea chipul palid. In momentul acela, cocoşul s-a 
înfoiat tot, iar Osugi a ridicat capul fără să vrea. 

Deşi părea blândă şi inocentă, era de o încăpăţânare straşnică. 
Hanshichi şi-a spus că n-are rost să-şi mai piardă timpul. Putea 
foarte bine s-o lege şi s-o ia cu el pentru o anchetă oficială, numai că 



nu se afla în jurisdicţia lui şi trebuia să accepte mai întâi 
investigarea din partea autorităţilor locale. Iar asta ar fi însemnat 
divulgarea secretului. Intr-o asemenea situaţie, chiar de găsea 
şoimul, Kinnosuke Mitsui avea să tragă ponoasele. De aceea, 
Hanshichi s-a hotărât să n-o mai chestioneze pe Osugi deocamdată. 

— Bine, fie! Te las în pace acum. Cred că nu e cazul să sufli o 
vorbă alor tăi. 

Osugi i-a făcut o plecăciune scurtă şi a tulit-o pe sub noren ca o 
pasăre scăpată din colivie. Hanshichi a urmărit-o cu privirea şi apoi 
s-a oprit la o prăvălie, două-trei case mai încolo. Tânăra patroană 
mai cârpăcea câte ceva în faţa hibachi- ului. 

— Aveţi asaura 87 ? 

— Vă rog, poftiţi! 

Femeia a pus acul jos şi s-a ridicat. 

— Să văd dacă am ceva pe placul dumneavoastră. 

— Nu contează, mă mulţumesc cu orice, numai să fie rezistente. 
Sunt plin de noroi... 

Hanshichi nu-şi închipuise c-o să dea peste încălţămintea ideală 
tocmai acolo, aşa că a cumpărat ce-a găsit. A ieşit, s-a aşezat pe un 
scăunel de la intrare şi s-a încălţat. 

— Doamnă, aveţi idee... fiica proprietarului de la soba-ya a fost 
angajată la Zoshigaya? 

— Văd că sunteţi la curent... Da, aşa e. 

— Ştiu câte ceva pentru că sunt de prin partea locului. A lucrat 
pentru maestrul şoimar Yoshimi, nu-i aşa? 

— Da, răspunse ea, încuviinţând din cap. 

— Şi de ce-o fi renunţat? întrebă Hanshichi, înclinând capul cu o 
naivitate prefăcută. Parcă nu aşa stabiliseră... 

— Părinţii lui Osugi au obligat-o... Ea n-ar fi vrut... 


87 Prescurtare de la asaura-zori, un tip de zori cu talpă din cânepă. 



— Şi-am înţeles că nici tânărul stăpân de la crescătoria de şoimi 
nu se îndura s-o lase să plece... nevasta lui fiind mai tot timpul 
bolnavă. 

Patroana îl privi pe Hanshichi uluită şi apoi a pufnit-o râsul. 

— Dar le ştiţi pe toate! 

— Ei, nu chiar... V-am mai spus că locuiesc pe-aproape, a 
precizat Hanshichi, zâmbindu-i. Şi presupun că fata n-a reuşit să-şi 
găsească un soţ din cauza poveştii de amor. 

Patroana prăvăliei a râs cu subînţeles. 


4 

Mare meşter în a trage oamenii de limbă, Hanshichi a făcut-o şi 
pe ea să-şi dea drumul la gură. După spusele femeii, Osugi s-a 
angajat la casa lui Yoshimi încă din primăvara anului în care a 
împlinit şaptesprezece ani şi a întreţinut relaţii intime cu stăpânul, a 
cărui soţie era bolnăvicioasă. Părinţii lui Osugi n-au aflat adevărul. 
Oricum, n-au fost de acord ca ea să rămână la nesfârşit acolo. 
Ajungând la vârsta măritişului, au readus-o cu forţa ca să-i facă un 
rost. Dar, dată fiind iubirea ei tainică, fata le-a spus că n-are de gând 
să se mărite. Nici nu-şi prea ajuta părinţii la treabă şi, în ultima 
vreme, certurile în familie se înteţiseră. 

— Da, însă am văzut-o la râu spălând ridichi mari, interveni 
Hanshichi. 

— Atâta lucru poate face şi ea! replică femeia zâmbind. Că veni 
vorba, se pare că fostul ei stăpân o vizitează din când în când. 

— Vine la ea acasă? 

— Nu, pentru că părinţii ei sunt foarte severi... ar fi cu neputinţă. 
Se întâlnesc la Tatsu -san, câteva case mai încolo. Ha, ha, ha! 

încântată că poate bârfi, femeia a dat în vileag, fără nicio reţinere, 
toate secretele fetei. Tatsuzo ţinea un birt mic, avea un caracter 



infect şi era mare cartofor. Locuia împreună cu mama lui şi cu o 
slujnică. Patroana prăvăliei nu ştia cum s-a lăsat convins să-i 
închirieze lui Osugi o cameră pentru întâlnirile ei tainice, dar acolo 
se vedea din când în când cu fostul ei stăpân. Vecinii aflaseră, 
numai părinţii fetei nu ştiau nimic. 

— Ciudat! Dacă ar fi ajuns vestea şi la urechile lor, cu siguranţă s- 
ar fi iscat un tărăboi cât casa, adăugă ea cu aer grav. 

— Păi, cred şi eu! Doar e vorba de întâlniri de iubire. Dacă ar fi 
căutat în preajma lui Fudo 88 , ar fi găsit un local mai ca lumea, zise 
Hanshichi râzând. 

Având un venit de doar o sută de saci de orez anual, Yoshimi nu 
stătea prea bine cu banii, aşa că nu-i ajungeau şi pentru destrăbălări. 
Pesemne o cămăruţă închiriată într-un birt soios nu-1 costa cine ştie 
ce. 

Aşadar, lui Hanshichi i s-a confirmat legăhira dintre Osugi şi 
Yoshimi. A întrebat-o pe femeie dacă l-a zărit cumva pe Yoshimi cu 
o seară în urmă, însă ea nu era la curent chiar cu toate amănuntele. 
Văzând că păsărarul s-a întors, Hanshichi a ieşit şi i-a făcut semn cu 
mâna. Bărbatul s-a apropiat cu paşi iuţi, cu unealta de prins păsări 
în mână. 

— Cam atâtea am înhăţat... 

îşi dăduse toată silinţa. Douăsprezece sau treisprezece păsărele 
prăpădite se-nghesuiau unele-ntr-altele de-ţi era mai mare mila. 

— Aţi prins, nu glumă! spuse Hanshichi râzând. Mai multe chiar 
decât trebuie. Apropo... vrăbiuţele astea zboară cu clei pe aripi? 

— Unele da, altele, nu... dar cleiul trebuie spălat. Nici vorbă să 
hrănim şoimii dacă nu le curăţăm penele de clei. 

— Puteţi să le spălaţi fără să vă scape? 

— Nu-i chiar imposibil... 


88 Templu închinat lui Fudo-Myo-o, unul din cei cinci regi ai luminii şi 
înţelepciunii, zeitate budistă protectoare a îndrăgostiţilor. 



— Da? Bine... lăsaţi-le aşa şi veniţi cu mine. 

— încotro? 

— Până la birtul de acolo. 

Hanshichi i-a şoptit ceva la ureche şi păsărarul a încuviinţat, 
ascultător. Potrivindu-şi cureluşele de la zori, Hanshichi a luat-o 
înainte şi au ajuns în doi timpi şi trei mişcări la birtul lui Tatsuzo. 
Părea el birt, dar tot o prăvălie cu de toate era de fapt - sandale din 
paie într-un colţ, alături de nişte evantaie decolorate, iar mai încolo, 
vreo două-trei taburete aruncate la întâmplare pe pământ, în 
încăperea mică şi nepardosită. Dincolo de ea, se mai zărea o cameră 
de patru tatami şi jumătate. Uşa glisantă shoji, înnegrită de 
funingine, stătea deschisă pe jumătate. De salcia de la intrarea 
birtului era priponit un cal de samar. Deodată, dinăuntru au 
izbucnit urlete. 

— Ticălosul naibii! Nu ţi-ar fi ruşine?! Mi-ai promis în trei zile şi- 
au trecut cinci! 

Aruncând o privire înăuntru, Hanshichi şi-a închipuit că cel care 
urla întruna, un bărbat la vreo treizeci şi cinci-şase de ani, solid, 
roşu la faţă, era cărăuşul, iar mustratul, cam de aceeaşi vârstă, de 
talie medie, negricios la faţă, nu putea fi decât Tatsuzo, proprietarul 
birtului. 

— Mincinos nenorocit! Neisprăvitule! M-ai tras pe sfoară! Din ce 
să trăiesc? Fă pe dracu-n patru şi scoate banii! ţipa cărăuşul cât îl 
ţinea gura. 

— Nu te mint. Te rog să mai ai puţină răbdare... Nu mai striga 
aşa... ne aud vecinii, stăruia Tatsuzo, strângându-şi gulerul 
chimonoului. 

— Şi ce dacă ne aud?! Toată lumea ştie că eşti un neisprăvit... 
până şi zeul Fudo-myo-o... Vecinii te cunosc. Dacă te deranjează, 
scoate datoria! 

— Te-am rugat să mai aştepţi puţin, spuse Tatsuzo calm. De fapt, 
e vorba doar de bani câştigaţi şi pierduţi. Nu e cazul să ajungem cu 



reclamaţii la căpetenia satului sau la biroul administraţiei. Nu 
înţeleg de ce faci atâta tărăboi. Hai, potoleşte-te şi rezolvăm până 
mâine. Azi primesc sigur nişte bani. 

— M-am săturat până peste cap de minciunile tale. Nu sunt omul 
care să se lase tras pe sfoară de un nenorocit ca tine... N-am de gând 
să cedez. Dă-mi banii! Cu-aşa o casă, să nu-mi spui mie că n-ai un 
kan 89 şi două sute. 

Cărăuşul l-a luat pe Tatsuzo de piept şi l-a zgâlţâit zdravăn. 
Birtaşul şi-a scos chimonoul scurt de lucru şi s-a ridicat. Slujnica de 
paisprezece-cincisprezece ani îi urmărea neputincioasă, neştiind 
cum să-i potolească furia. Bătrâna mamă nu apăruse încă. 

Din dialogul dur al cărui martor fusese, Hanshichi a dedus că 
bărbatul venise după banii împrumutaţi la jocurile de noroc, îi 
privea tăcut. Cei doi s-au aruncat unul asupra celuilalt. Tatsuzo n- 
avea cum să reziste huidumei de cărăuş. Namila i-a răsucit braţul 
drept într-o clipă şi l-a azvârlit cât colo, proiectându-1 într-un 
taburet care s-a răsturnat peste el. Cărăuşul s-a repezit la birtaş şi s- 
au încleştat zdravăn. Hanshichi s-a gândit să nu mai stea cu 
mâinile-n sân şi cu ochii la ei, aşa că a intrat. 

— Hei! Măi! Ce faceţi acolo? Ce s-a întâmplat? Stăm şi ne uităm 
la voi de ceva vreme. Lăsaţi sfada pe mai târziu şi ocupaţi-vă de 
clienţi! 

Bineînţeles că scandalagiii nici nu l-au auzit. Hanshichi s-a 
apropiat atunci de ei, plescăind zgomotos. Mai întâi l-a apucat pe 
cărăuş de braţul drept şi l-a imobilizat. Matahala se tot se zvârcolea, 
încercând să scape. 

— Mai bine stai cuminte! Nu vezi că împiedici bunul mers al 
vânzărilor? Din câte am înţeles, e vorba de o datorie de la cartofor la 
cartofor, nu? Cum îţi îngădui să te porţi ca un necioplit? Patronul ţi- 


89 Un kan echivala cu o mie de monede de cupru. 



a zis că aşteaptă nişte bani azi, sunt martor. N-ar fi mai bine să ai 
răbdare? 

Cărăuşul îl privea tăcut pe Hanshichi, uimit de dibăcia cu care l-a 
apucat de braţ, de manierele alese, de felul cum vorbea. A luat-o 
temător spre ieşire, fără să scoată o vorbă. 

— Hei! Stai! 

Hanshichi l-a oprit pe Tatsuzo, care a sărit în picioare, gata să-l 
ajungă pe cărăuş. 

— De ce te porţi ca un ţânc prost? Hai, calmează-te şi vezi de 
clienţi. 

Era birtaşul un neisprăvit şi un mare cartofor, dar nu se făcea să- 
şi neglijeze clienţii şi să se-ncrunte la ei. De vreme ce cărăuşul îşi 
dezlegase calul şi se pregătea s-o întindă fără alte pretenţii, n-avea 
niciun rost să-şi lase muşteriii ca să fugă după el. Pe când îşi scutura 
chimonoul de noroi, şi-a pregătit un zâmbet de întâmpinare a 
oaspeţilor. 

— Vă rog să mă iertaţi. V-am făcut martorii unui spectacol 
jalnic... 

— Mi se pare că ai dat de bucluc. Mare scandalagiu cărăuşul ăsta! 
Nu te mai înhăita cu el! 

Hanshichi şi-a tras un taburet şi s-a aşezat. 

— îmi pare sincer rău, insistă Tatsuzo, încercând să-şi aranjeze 
moţul răvăşit din vârful capului proaspăt ras. Mama a plecat să dea 
o mână de ajutor unui prieten care s-a îmbolnăvit, aşa că n-avem 
nimic pregătit deşi e trecut de prânz... Vă pot oferi doar un ceai. Vă 
rog mult să mă iertaţi, însă va trebui să luaţi masa în altă parte. 

I-a făcut semn servitoarei să aducă o tavă cu tutun şi ceai. 
Hanshichi s-a întors spre intrare şi l-a strigat pe păsărar. 

— Veniţi să vă potoliţi setea cu un ceai! Aici nu e rost de 
mâncare. 

Bărbatul şi-a sprijinit laţurile de perete, afară, şi a intrat. 
Văzându-1, un licăr straniu s-a desluşit în privirea lui Tatsuzo. 



5 


— Ce ginkgo mare! 

Cu ceşcuţa de ceai în mână, Hanshichi privea la du-te-vino-ul de 
pe stradă. Nu observase până atunci templul mic aflat peste drum 
de birt, puţin în diagonală, în faţa căruia se înălţa un ginkgo de 
toată frumuseţea. Frunzele spălate de ploaie prinseseră luciu auriu 
sub soarele ce strălucea tot mai viu. 

— îşi tot pierde frunzişul... dar ăsta-i anotimpul... 

— Unui ginkgo nu-i displace iarna. 

Hanshichi s-a apropiat de arbore păşind cu grijă ca să-şi mai 
cruţe încălţămintea cea nouă. Privirile i s-au oprit fără să vrea pe 
mormanul de frunze galbene de sub tălpile sale. A ridicat ochii şi s- 
a uitat spre vârful arborelui, apoi iar în jos, a cules câteva frunze şi a 
reintrat în birt. 

— Patroane! S-a urcat cineva în ginkgo de curând? 

— Nu cred, răspunse Tatsuzo. 

— După crenguţele rupte, se vede şi traseul celui care a urcat... 
Se pare că s-a căţărat până în vârf. Aveţi maimuţe prin preajmă? 

— Nici vorbă, răspunse birtaşul pufnind în râs. S-or fi căţărat 
copiii din vecini să adune seminţe. Numai de trăsnăi se ţin. 

— Aşa o fi... Uite ce-am găsit sub ginkgo, zise Hanshichi râzând. 

O pană mică de pasăre. Fără să-şi dea seama, Tatsuzo a rămas cu 

ochii lipiţi de ea. 

— Pană... 

— Dacă nu mă-nşel, e o pană de şoim. Ce părere aveţi, domnule? 

A întins pana spre păsărar. Acesta privea înmărmurit. 

— Da, sigur e de şoim... 

— Prin urmare, şoimul a zburat până sus de tot, apoi a încercat să 
pornească în jos... zise Hanshichi, arătând cu degetul spre vârful 



arborelui. Sfoara de la picior i s-a agăţat de-o creangă, pasărea n-a 
mai putut zbura, dar cineva a urcat şi a luat-o de-acolo... Mă rog, 
aşa presupun eu. Uitaţi, crengile mici s-au rupt toate pe partea 
asta... Sub arbore, pană de şoim... Aşadar? zise Hanshichi pe un 
ton aspru, fixându-1 cu privirea totodată. 

Tatsuzo amuţi de uimire. 

— Cu siguranţă e pană de şoim, confirmă păsărarul. 

— Da? 

Hanshichi s-a ridicat brusc şi l-a prins pe birtaş de braţ. 

— Ascultă, Tatsuzo! Mărturiseşte! Tu ai prins şoimul care a vrut 
să coboare din copac azi-dimineaţă? 

— Glumiţi, domnule! N-am auzit de niciun şoim... 

— Zici că nu ştii? Mai am o întrebare. A dormit peste noapte la 
tine un şoimar de la Zoshigaya? 

— Ăăă... nici vorbă, răspunse birtaşul cu voce tremurândă. 

Nefiind un om cinstit şi ştiindu-se cu musca pe căciulă, s-a 

pierdut cu firea şi s-a înroşit până-n vârful urechilor când Hanshichi 
l-a luat repede la întrebări. Dându-şi seama că nu e chiar un 
răufăcător de temut, detectivul l-a strâns şi mai tare cu uşa. 

— Ia ascultă! Mă înşel eu cumva? Să ştii că nu s-a născut încă 
omul care să-mi arunce praf în ochi şi să mă facă să înghit gogoşi. 
Am informaţii sigure că maestrul Senzaburo Yoshimi de la 
Zoshigaya s-a întâlnit aici, în taină, cu Osugi, fata de la soba-ya. Hai, 
recunoaşte! Tu ai prins şoimul... 

— Vai, nu! Domnule inspector! Mi-ar fi fost imposibil, se tânguia 
Tatsuzo, tremurând tot. Eu nu ştiu absolut nimic. 

— Te încăpăţânezi, vasăzică... N-ar fi rău să afli totuşi că pe 
nesăbuitul care a prins şoimul îl aşteaptă pedeapsa cu moartea. O 
să-ţi zboare capul cât ai clipi. Pentru că am şi eu motivele mele, 
închei un pact cu tine. Dacă scoţi şoimul, cuminte, de data asta te 
iert. Dacă nu, vii cu mine la administraţie! Ce preferi? 

— Dar... domnule inspector... asta nu-i o casă izolată, în câmp. 



Prin preajmă locuieşte multă lume. S-au rupt crenguţe, a căzut o 
pană de şoim pe jos... Cu ce sunt eu de vină? Nu mă puteţi 
învinovăţi cu asemenea dovezi. Eu nu ştiu absolut nimic, vă rog să 
mă credeţi. 

— Hai, lasă dovezile! Chiar dacă nu l-ai prins cu mâna ta, eşti 
complice la faptă. Când i-ai spus cărăuşului că azi primeşti nişte 
bani, pesemne că ai contat pe şoim, nu? Hai, recunoaşte! Tu l-ai 
prins, sau Yoshimi? 

Tatsuzo tăcea, ghemuit pe taburet. în clipa aceea, s-a auzit un 
zgomot de-afară. Atent şi mereu cu urechile ciulite, Hanshichi a 
întors capul brusc şi a văzut-o pe Osugi. De câtă vreme stătea oare 
la umbra sălciei şi-i privea nemişcată? Dând cu ochii de Hanshichi, 
s-a răsucit pe călcâie şi a rupt-o la fugă. 

— Ticăloasa naibii! A venit la ţanc! 

Hanshichi l-a împins la o parte pe Tatsuzo şi a ieşit iute. Osugi 
avea un avans de câţiva paşi buni. Hanshichi a cântărit situaţia. A 
înhăţat tija lungă de bambus cu laţuri rezemată de peretele birtului, 
a pornit în goană după fată şi a oprit-o aruncându-i laţul cu clei în 
păr. Era clei gros, de prins păsărele, nu clei obişnuit, cu care 
prindeau copiii cicade sau libelule. Când laţul i-a atins partea 
dreaptă, cleiul s-a lipit în firele de păr până la rădăcină, de nu i-a 
mai rămas fetei nicio şansă. Detectivul a prins-o în laţ ca pe-o 
vrăbiuţă. Pe când fata încerca disperată să-şi dezlipească şuviţele, 
Hanshichi a pus jos tija de bambus şi s-a apropiat. 

— Hai, vino cu mine! 

Osugi s-a trezit târâtă cu forţa la birt. Păsărarul rămăsese cu gura 
căscată văzându-1 pe detectiv cum prinde un om cu laţul. 

— Şi-acum... amândoi... mărturisiţi adevărul. Hai, pe rând! 
Osugi, de ce-ai venit să ne spionezi? Ţi-ai petrecut noaptea aici, aşa 
că ştii cu siguranţă cine a prins şoimul. 

Ameninţată cu pedeapsa cu moartea dacă nu dezvăluie totul, 
Osugi, ca orice femeie slabă de înger, a răspuns la întrebări, cinstit. 



Tatsuzo nu s-a mai simţit nici el în stare să tăinuiască faptele, aşa că 
a spus adevărul. După cum intuise Hanshichi, Osugi şi Yoshimi s- 
au întâlnit la birt cu o noapte în urmă. Dimineaţă, când să plece, 
tânărul şoimar a văzut şoimul în vârful arborelui ginkgo, încercând 
să coboare, dar i se încâlcise sfoara de la picior într-o creangă şi 
rămăsese înţepenit acolo. Yoshimi s-a căţărat repejor până-n vârf, 
obişnuit cu asemenea îndeletniciri, şi a prins pasărea cu mare 
uşurinţă. 

Ar fi trebuit să anunţe asta fie la biroul administraţiei locale, fie la 
Zoshigaya. Dacă ar fi procedat astfel, nu s-ar fi întâmplat nimic 
grav, numai că Tatsuzo divulgase fără să vrea un secret - în sat se 
afla o persoană care-şi dorea şoimul. II îndemnase să i-1 vândă pe 
ascuns, promiţându-i în schimb o sumă uriaşă. Yoshimi, care stătea 
prost cu banii, acceptase fără să clipească. Cumpărătorul era un 
bogătaş pe nume Tobei. 

„Ştiu că mă paşte o pedeapsă grea dacă mă apuc eu să cresc aşa 
ceva", îi spusese lui Tatsuzo, „dar îmi doresc din tot sufletul să am 
un şoim măcar o dată-n viaţă". 

Lui Tatsuzo nici nu i-a fost prea greu să-l tenteze pe Yoshimi, 
zicându-i că Tobei era dispus să dea pe şoim o sută cincizeci de ryo. 

Yoshimi a plecat acasă liniştit, cu promisiunea că va intra în 
posesia banilor în ziua următoare, iar Tatsuzo a trimis răpitoarea la 
Tobei acasă. 

— Bun, am înţeles, zise Hanshichi, terminând cu întrebările. 
Tatsuzo, condu-mă imediat la Tobei. Osugi, tu du-te acasă şi vezi-ţi 
de treabă. 

Tatsuzo se pregătea s-o ia înainte, când Hanshichi a întors capul 
şi i s-a adresat păsărarului de parcă atunci îi venise ideea: 

— V-ar fi greu să curăţaţi cleiul de pe păsărele înainte să plecăm? 

— Absolut deloc. 

înviorându-se brusc la vestea că au dat de urmele şoimului, 
păsărarul l-a rugat pe birtaş să-i scoată o găleată cu apă. A luat apoi 



păsărelele, una câte una, şi le-a spălat bine. Fiind o treabă practicată 
zi de zi, a îndepărtat cleiul, frumos, în câteva minute. 

— Acum nimic nu le mai împiedică să zboare, nu-i aşa? insistă 
Hanshichi. 

— Fireşte. Zboară fără probleme. 

— Gata cu pregătirile! Putem să plecăm! 

Cei trei au ajuns în scurt timp la Tobei acasă. O poartă 
impunătoare cu acoperiş semnala intrarea unei case mari, 
împrejmuită de un gard viu, de-a lungul căruia curgea un pârâiaş. 
Hanshichi s-a oprit şi l-a întrebat pe Tatsuzo: 

— Te-ai întâlnit cu proprietarul când ai adus pasărea? 

— Da. 

— Si ce-a făcut cu ea? 

9 

— Neavând un coş potrivit, a zis că ţine şoimul în magazie 
deocamdată. 

— Hmm... Prin urmare, l-a ascuns... Câte magazii o fi având 
aici? 

— Am înţeles că una mare cu cinci încăperi. 

Hanshichi a intrat pe poartă şi l-a strigat pe Tobei. 

— Sunt în misiune specială. Fiţi amabil şi deschideţi uşile 
magaziei. 

Tobei se pregătea să dea explicaţii dar, intimidat de vocea 
autoritară, l-a condus pe anchetator, fără vreo obiecţie, şi a deschis 
larg, una câte una, cele cinci uşi ale magaziei. 

— Doamne, ce magazie uriaşă! N-am de gând să-mi pierd 
timpul... Veniţi încoace, domnule păsărar! 

Bătrânul a înaintat câţiva paşi, iar Hanshichi a scos din laţ două- 
trei vrăbiuţe, le-a dat drumul în prima încăpere a magaziei şi a 
închis iute uşa. Nu s-a întâmplat nimic. Aceeaşi situaţie şi în a doua 
şi a treia încăpere. Hanshichi a închis pe jumătate uşa a patra, fiind 
foarte atent în jur. 

Când vrăbiuţele din mâna păsărarului şi-au luat zborul aici, s-a 



auzit imediat un fâlfâit puternic, undeva în fundul magaziei. 
Hanshichi şi bătrânul au schimbat priviri cu subînţeles şi au intrat. 
Intr-un colţ întunecat sclipeau ochii necruţători ai şoimului, aţintiţi 
asupra păsărelelor ce-i zburau pe la nas. Răpitoarea se zbătea din 
răsputeri să le prindă, dar nu putea, pentru că Tobei îi legase de o 
bârnă sfoara de la picior, ca să nu se mişte de-acolo. Deprins cu tot 
felul de situaţii, păsărarul s-a apropiat încet, l-a eliberat şi şoimul şi- 
a luat îndată zborul, punând ghearele pe prima vrăbiuţă ieşită în 
cale. Celelalte două, mai norocoase, au reuşit să zboare afară. 

Şoimul s-a aşezat apoi liniştit pe pumnul păsărarului. După cum 
a explicat păsărarul, era un şoim din specia supranumită „munte de 
zăpadă", din cauza petelor albe. 

Dacă incidentul ar fi ajuns la urechile lumii, ar fi avut consecinţe 
tragice. 

Tobei ar fi fost condamnat la moarte, iar Tatsuzo l-ar fi urmat fără 
îndoială. Fiind femeie şi implicată indirect în toată afacerea, Osugi 
ar fi avut parte de o pedeapsă mai uşoară. Pentru capturarea şi 
vinderea şoimului, adevărate sacrilegii, Senzaburo Yoshimi ar fi 
primit pedeapsa capitală. Kinnosuke Mitsui, care şi-a petrecut 
noaptea la bordelul Maruya şi a pierdut şoimul încredinţat ar fi 
trebuit să-şi facă seppuku. Gândul la patru vieţi irosite din pricina 
unei singure păsări îi sfâşia sufletul lui ITanshichi. Hotărâse de la 
bun început să facă o anchetă cât se poate de discretă şi, din fericire, 
pasărea a scăpat cu bine, aşa că le-a spus lui Tobei şi Tatsuzo: 

— Sunteţi norocoşi! Indiferent ce-ar urma, să nu pomeniţi absolut 
nimic din ceea ce s-a întâmplat astăzi. Dacă se află ceva, chiar vă 
zboară capetele. 

Cei doi s-au înclinat până la pământ. Păsărarul i-a mulţumit lui 
Hanshichi cu mâinile împreunate şi ochii înecaţi în lacrimi. 

Două zile mai târziu, bătrânul păsărar l-a vizitat pe Hanshichi 
acasă, în Kanda, ca să-i mulţumească din nou şi să-l anunţe că 



principalul vinovat, Kinnosuke Mitsui şi unchiul său, Yazaemon, 
urmau să-şi exprime şi ei recunoştinţa. 

— De ce să-mi mulţumească? Eu mi-am făcut datoria si-atât, a 
spus Hanshichi. Dar, apropo, de ce-aţi fost tot timpul atât de 
îngrijorat de soarta lui Mitsui-t « «? Sunteţi chiar atât de buni 
prieteni? 

— Dumneavoastră vă mărturisesc cinstit... Am o fată de 
optsprezece ani... 

— Optsprezece ani... Presupun că e frumoasă fiica 
dumneavoastră... Si cu toate astea... Mitsui-san a tras acolo, în 
Shinagawa... Asta nu-mi prea place... Bine însă că dragostea fiicei 
dumneavoastră pentru şoimar ne-a motivat serios... şi pe mine, şi 
pe toţi cei care au pus o vorbă bună pentru Mitsui-san. Ha, ha, ha! 



Fiica negustorului de sake 
Tsunokuniya 


1 

In seara aceea de toamnă răsuna toba sectei Nichiren 90 . Deşi 
obişnuit cu sunetele, m-a cuprins o melancolie în ton cu anotimpul. 

— Sunt sigur că într-o seară ca asta, am început eu, personajele 
din romanul Shichi Henjin al lui Kinga Baitei 91 s-au jucat de-a hyaku 
monogatari, o sută de povestiri misterioase 92 . 

— Părerea mea e că-i pură ficţiune, surâse bătrânul Hanshichi, 
dar pe vremuri chiar se practica jocul acesta. în perioada Edo, 
poveştile cu fantome şi spirite erau la mare modă, atât la teatru, cât 
şi în kusazoshi. 

— Presupun că nu duceaţi lipsă de fantome în meseria 
dumneavoastră. 

— Cam aşa ceva, numai că, din păcate, nu se dovedeau autentice 
şi în majoritatea anchetelor sfârşeam, mai devreme sau mai târziu, 
prin a descoperi cheia misterului. Ţi-am spus vreodată povestea de 


90 A fost întemeiată de călugărul Nichiren în 1253 şi este cunoscută pentru 
psalmodierea Sutrei Lotusului ( Daimoku). 

91 Kinga Baitei (1821-1893) e cunoscut îndeosebi pentru lucrările sale 
umoristice, printre ele numărându-se Shichi Henjin (Şapte bărbaţi excentrici). 

92 Se adunau bărbaţi, beau, pregăteau o sută de fitiluri pe care le puneau 
într-un lampion şi depănau poveşti cu stafii. După fiecare poveste 
stingeau câte un fitil şi, pe întuneric, îşi închipuiau apariţia unei creaturi 
fantomatice. 



la Tsunokuniya? 

— Nu, niciodată. E cu fantome? 

— Ar fi putut fi, răspunse bătrânul serios. S-a desfăşurat chiar 
aici, în Akasaka. Eu nu m-am implicat oficial în afacerea 
încredinţată de biroul de detectivi Kiribatake unui anchetator tânăr, 
Tsunekichi. Insă, fiind în relaţii bune cu tatăl său, Koemon, care mi- 
a fost de mare folos la un moment dat, i-am ajutat fiul acţionând din 
umbră. In mod inevitabil, câteva dintre amănuntele cazului foarte 
complicat mi-or fi scăpat, iar povestea pe care urmează să ţi-o 
depăn o să ţi se pară neadevărată. Te rog s-o iei ca pe o întâmplare 
petrecută aievea. S-a petrecut doar cu treizeci sau patruzeci de ani 
în urmă. Cu toate astea, viaţa de atunci era complet diferită şi 
uneori se întâmplau lucruri pe care contemporanii noştri nu şi le-ar 
putea închipui defel. 

Intr-o zi din luna a şasea a anului 4 din perioada Koka 93 , Moji 
Haru s-a dus să se roage la templul Hori-no-uchi 94 . Profesoara 
dădea lecţii de tokiwazu în sectorul Uradenmacho din Akasaka. La 
întoarcere, toropită de oboseală, abia s-a târât pe căldura 
înăbuşitoare până la poarta din lemn a oraşului Edo, Yotsuya. 
Exista şi un drum mai scurt între Hori-no-uchi şi casa ei din 
Akasaka, dar, umblând singură, prefera străzile mai circulate. 
Trecuse deja de ora şapte seara când a intrat în oraş, după un popas, 
ca să-şi tragă sufletul, la negustorul de ceramică de Shigaraki. 
Fireşte că se întunecase deja. 

Plină de praf, după drumul lung pe ruta Koshu, Moji Haru îşi tot 
ştergea sudoarea neplăcută de pe ceafă. A iuţit pasul pe marea 
arteră Yotsuya. Brusc, şi-a dat seama că o urmărea o tânără de 


93 1844-1848. 

94 Templu al sectei Nichiren, renumit pentru amuletele sale şi pentru 
slujbele ţinute pe data de 13 în fiecare lună. 



şaisprezece-şaptesprezece ani. 

— încotro, domnişoară? 

De ceva vreme fata se strecura, ca o umbră, fie în urma, fie în faţa 
ei, potrivindu-şi paşii. Abia la lumina unei prăvălii de pe marginea 
drumului a reuşit să desluşească faţa palidă a necunoscutei de talie 
medie, slăbuţă, cu părul prins într-un coc shimada 95 şi îmbrăcată cu 
un chimono de bumbac imprimat cu garofiţe. 

Nimic deosebit până aici, numai că tânăra o însoţea la o distanţă 
atât de mică, de parcă ar fi fost împreună. La început, Moji Haru nu 
s-a îngrijorat, zicându-şi în sinea ei că fata s-o fi simţind pesemne 
singură şi de aceea mergea aşa. însă, pentru că aceasta se încăpăţâna 
să se ţină foarte aproape, Moji Haru a intrat la idei, cuprinsă de fiori 
reci. 

Fata arăta atât de firavă, încât nu putea fi hoaţă sau pungaşă. 
Moji Haru tocmai împlinise douăzeci şi şase de ani şi era destul de 
voinică pentru o femeie. Dacă însoţitoarea nutrea intenţii rele şi îi 
întindea o cursă, ştia să se apere. Nu de teamă era însă vorba, ci de o 
nelinişte crescândă provocată de senzaţia că e urmărită, până într- 
acolo încât a fulgerat-o gândul că s-ar putea să aibă de-a face cu o 
creatură demonică - Zeul Morţii sau o fiinţă supranaturală 
aducătoare de nenorociri, ori vulpe sau bursuc 96 ... sau cine ştie ce 
stafie... Moji Haru tremura de spaimă, nemaiputând să-şi păstreze 
calmul. Şi-a împreunat mâinile discret, strângând tare mătăniile, şi a 
iuţit pasul, murmurând cu înflăcărare Daimoku. Trecând cu bine de 
poarta din lemn a oraşului şi ştiindu-se în Edo, şi-a mai revenit. Pe 
strada mărginită de prăvălii familiare, cu lampioanele aprinse la 
intrare, seara de vară părea însufleţită. Abia în clipa aceea a avut 
Moji Haru îndrăzneala să-i vorbească intrusei. Fata i-a răspuns cu 


95 Pieptănătură specifică tinerelor necăsătorite. 

96 j n credinţa populară, vulpea şi bursucul erau considerate creaturi 
capabile să posedeze fiinţele umane, luându-le înfăţişarea. 



voce joasă şi rezervată: 

— Merg spre Akasaka. 

— Unde anume în Akasaka? 

— In Uradenmacho. 

Moji Haru a tresărit. Intr-o situaţie normală, s-ar fi bucurat că-i 
însoţită, numai că acum era cu totul altceva. De unde ştia 
necunoscuta unde merge ea? A continuat cu întrebările, aruncând 
priviri îngrijorate în jur. 

— Şi unde vrei să ajungi în Uradenmacho? 

— La Tsunokuniya, magazinul de sake... 

— De unde vii? 

— Din Hachioji. 

— A, da? 

Moji Haru era din ce în ce mai nedumerită. In vremea aceea nu se 
parcurgea chiar atât de uşor drumul de la Hachioji la Akasaka - 
locuri totuşi nu foarte depărtate unul de altul. Şi se vedea dintr-o 
ochire că fata nu e pregătită pentru călătorie. N-avea pălărie, nici 
bagaj de mână, nici măcar încălţăminte potrivită... Nu-şi suflecase 
poalele chimonoului de bumbac, iar zori cu talpă de cânepă arătau 
ca vai de lume. Pe Moji Haru o punea pe gânduri faptul că o tânără 
călătorea de la Hachioji la Edo într-o astfel de ţinută. Dar acum, că 
apucase să-i vorbească, nici ei nu-i mai venea să fugă de ea, şi nici 
însoţitoarea nu se dădea dusă. înarmându-se cu mult curaj, a 
continuat conversaţia, încercând să afle cât mai multe. 

— Cunoşti pe cineva la Tsunokuniya? 

— Da, vreau să mă-ntâlnesc cu cineva. 

— Cu cine anume? 

— Cu o fată pe care o cheamă Oyuki. 

Oyuki era lumina ochilor casei Tsunokuniya şi venea la Moji 
Haru acasă pentru lecţii de tokiwazu. Spaima profesoarei a crescut şi 
mai mult aflând că persoana aceea îndoielnică voia să-i vadă eleva. 
Oyuki tocmai împlinise şaptesprezece ani şi toată lumea din cartier 



îi admira frumuseţea. Din fericire pentru ea, părinţii aveau o situaţie 
materială bună şi, pe deasupra, erau dispuşi să cheltuiască pentru 
educaţia ei, apreciind cum se cuvine artele tradiţionale. O asemenea 
elevă le asigura profesorilor ei un venit deloc de neglijat. Vădit 
îngrijorată pentru scumpa ei ucenică, Moji Haru a asaltat-o cu 
întrebări: 

— O cunoşti pe Oyuki-san de multă vreme? 

— Nu, răspunse tânăra necunoscută, şovăind. 

— N-ai întâlnit-o niciodată? 

— Nu, niciodată, dar pe sora ei mai mare... 

Moji Haru simţea că i se face rău. Okiyo, sora mai mare a lui 
Oyuki, murise pe neaşteptate cu zece ani în urmă. Trebuia neapărat 
să continue cu întrebările ca să afle cum a cunoscut-o. 

— Okiyo, care a plecat dintre cei vii, a fost prietena ta? 

Fata tăcea. 

— Cum te cheamă? 

Străina nu scotea o vorbă, ţinând în continuare capul plecat, în 
jur, negustorii râdeau cu poftă şi, profitând de splendida seară de 
vară, şedeau pe băncile din faţa prăvăliilor şi beau răcoritoare. 
Neîncrederea profesoarei în chipul fantomatic nu se risipea deloc, 
aşa că n-avea cum să nu invidieze scenele acelea paşnice. Parcurgea 
drumul în tăcere, aruncând priviri piezişe tinerei însoţitoare - cocul 
shimada era cât pe-aci să se destrame, şuviţe rebele tremurându-i pe 
obrajii palizi. Văzând cu ochii minţii imagini de stafii din cărţile 
ilustrate, Moji Haru s-a înspăimântat. N-o liniştea nici măcar faptul 
că trecea printr-un cartier plin de lume. 

La capătul marii străzi Yotsuya, avea de mers pe lângă Ohoribata 
- un loc întunecos şi pustiu din preajma canalului cu apă. Cuprinsă 
de o groază nemaiîntâlnită, a privit luminile străzii lăsate în urmă şi 
a luat-o la dreapta. Fata n-o slăbea deloc, mergând cu capul plecat. 
A depăşit reşedinţa impunătoare a lui Matsudaira, rudă de-a 
shogunului Ieyasu Tokugawa. La jumătatea drumului, în dreptul 



terenului de călărie, tânăra a dispărut deodată în beznă. Uimită la 
culme, Moji Haru a căutat-o din priviri în toate direcţiile. A strigat- 
o, dar n-a primit niciun răspuns. De frică, i se făcuse pielea de găină. 
Neavând curajul să mai înainteze, a făcut stânga-mprejur şi a luat-o 
iar, cu paşi vioi, spre marea arteră. 

— Bună seara, domnişoara profesoară! Ce-aţi păţit? 

Ridicând privirile, l-a recunoscut pe dulgherul Kanekichi, unul 
dintre vecini. 

— A, ce noroc pe mine să vă-ntâlnesc! 

— Ce s-a întâmplat? Parcă vi s-a curmat răsuflarea... Aţi fost 
victima unei farse? 

— Nu... nu chiar, dar... zise Moji Haru, trăgându-şi cu greu 
sufletul. Vă întoarceţi acasă? 

— Da, am fost la un prieten şi am jucat shogi... nici nu mi-am dat 
seama cum s-a scurs timpul. Unde umblaţi la ora asta? 

— Acasă. V-aş ruga mult să mergem împreună. 

Kanekichi avea cam cincizeci de ani. Fiind bărbat şi totodată un 
cunoscut meşteşugar, Moji Haru se simţea în siguranţă în prezenţa 
lui. Cu toate astea, când au trecut prin faţa terenului de călărie, şi-a 
vârât capul între umeri, chircindu-se de frică. Curios să afle ce a 
tulburat-o atât de tare, Kanekichi a tras-o de limbă în timp ce 
traversau locul acela pustiu. Moji Haru i-a povestit întâmplarea, 
încheind cu voce sugrumată: 

— Am fost foarte neliniştită încă de la bun început. Aveam 
impresia că nu mai rezist. Nu s-a petrecut nimic concret, dar m-a 
apucat o spaimă de nedescris... Şi apoi, brusc, a dispărut. Atunci 
am luat-o, năucită, înapoi spre Yotsuya. Aţi apărut în clipa în care 
nu ştiam ce să mai fac. Văzându-vă, mi-a venit inima la loc. 

— Ciudat! exclamă Kanekichi, coborând vocea. Ziceaţi că tânăra 
avea şaisprezece sau şaptesprezece ani şi purta coc shimada ? 

— Exact. N-am observat eu prea bine, dar avea parcă tenul palid 
şi aerul unei fete frumoase. 



— De ce voia să ajungă la Tsunokuniya? 

— Ca s-o vadă pe Oyuki. Mi-a explicat că e prima oară când o 
întâlnea şi că o cunoscuse pe sora ei decedată. 

— Hm! Nu sună bine deloc! exclamă Kanekichi, oftând. Aşadar, a 
revenit! 

Moji Haru a tresărit şi l-a strâns pe Kanekichi de mână. 

— Stiti cine e? întrebă ea cu voce tremurândă. 

9 9 

— Da, biata... nici Oyuki nu mai are mult... 

Moji Haru a amuţit. S-a agăţat de însoţitorul ei, clătinându-se. 
Abia îşi mai ţâra picioarele. 


2 

Numai când a ajuns cu bine în faţa porţii, Moji Haru a simţit că-şi 
mai revine. In semn de recunoştinţă, l-a invitat pe dulgher la un 
ceai. A trimis-o pe menajeră să cumpere prăjiturele de undeva din 
apropiere. Neputând să-i refuze invitaţia, Kanekichi a intrat în casă. 

— M-aţi salvat în seara asta, spuse ea, întinzându-i un evantai. 
Parcă nici rugăciunile de la templu nu mai au efect în zilele noastre. 
Oi fi comis un păcat aşa mare? Chiar nu înţeleg... De ce mergea fata 
la Tsunokuniya? Ce poate însemna asta? 

II poftise pe Kanekichi înăuntru tocmai pentru a mai afla 
amănunte legate de misterul ce i se părea înspăimântător. Pe drum, 
prinsese din zbor câte ceva, dar foarte vag. După felul cum vorbise, 
îi lăsase impresia că l-a luat gura pe dinainte. Prin urmare, îl asalta 
acum cu întrebări şi el se simţea obligat să mărturisească. 

— Nu se cuvine să împrăştiem zvonuri, dar dumneavoastră, 
domnişoara profesoară, sunteţi mult mai tânără decât mine, aşa că 
n-aveţi cum să fiţi la curent... Cum a zis fata c-o cheamă? 

— N-a zis. Am întrebat-o de mai multe ori, însă nu mi-a răspuns. 
Ciudat, nu? 



— Da, cam e. Cred că o cheamă Oyasu şi a murit la Hachioji. 

Moji Haru a încremenit. 

— Da, da! Chiar a mărturisit că vine din Hachioji. Fata asta a 
murit acolo? întrebă ea, ridicându-se puţin, ca şi cum ar fi vrut să 
audă mai bine. 

— S-a zvonit că s-a aruncat într-o fântână, dar, lucrurile s-au 
petrecut departe de-aici, aşa că nu bag mâna-n foc. în orice caz, s-a 
prăpădit înecată sau spânzurată... nu de moarte bună. 

— îngrozitor! Şi de ce o moarte atât de oribilă? se interesă ea, 
pălind. 

— La Tsunokuniya se ţine secret... Şi noi trebuie să părem că nu 
ştim nimic. Nu prea am chef să vă povestesc, însă pentru că v-a 
însoţit în seara asta sunteţi şi dumneavoastră oarecum prinsă în 
evenimente. 

— Ce spuneţi?! Eu nu mă simt implicată câtuşi de puţin! 

— Ei, haideţi... în orice caz, fata asta v-a urmărit cu un scop 
anume. Am să vă dezvălui ceva, dar vă rog să nu spuneţi nimănui. 
Promiteţi-mi! Dacă se află la Tsunokuniya că am vorbit, am să pierd 
un client. Aţi înţeles? 

Moji Haru a încuviinţat din cap. 

— Nu ştiu eu chiar toate amănuntele care să lămurească ce s-a 
întâmplat demult, dar l-am auzit pe tata povestind că Tsunokuniya 
a venit la Edo cu trei generaţii în urmă. Capul familiei de atunci a 
lucrat la magazinul de sake Tsunokuniya din Shitaya. Datorită 
statorniciei şi seriozităţii, angajatul şi-a putut deschide în cartier o 
sucursală cu acelaşi nume. între timp, firma principală a dat 
faliment, pe când aceasta din urmă a tot prosperat. A păstrat 
numele de Tsunokuniya, iar afacerile îi merg foarte bine şi în ziua 
de azi. 

Proprietarii actuali nu aveau urmaşi. Patronul trecuse de treizeci 
de ani, aşa că s-au văzut nevoiţi să adopte unul, cu toată vârsta 
înaintată. Copilul înfiat a fost Oyasu, fiica unei rude îndepărtate. 



originară din Hachioji, şi au crescut-o cu multă dragoste. Când 
Oyasu a împlinit zece ani, pântecele patroanei, care se resemnase cu 
gândul că nu va avea niciodată copii, a început să se rotunjească şi, 
după un timp, femeia a născut o fetiţă, Okiyo. Au crescut-o ca pe o 
adevărată soră a lui Oyasu, numai că, încet-încet, au început s-o 
prefere pe Okiyo. Fiica adoptată îi cam încurca. Trebuia totuşi să 
ascundă realitatea de vecini, ca să nu mai vorbim de obligaţia faţă 
de rudele fetei înfiate. Nu prea ştiau cum să iasă din încurcătură, 
dar sperau ca într-o bună zi s-o lase pe Okiyo moştenitoarea 
magazinului, iar pe Oyasu s-o mărite cu un tânăr pe care să-l adopte 
ca ginere, întemeind astfel o ramură secundară a familiei. Se ridica 
însă problema banilor... De aceea au început s-o considere pe fiica 
adoptată o piedică serioasă, fără să-şi trădeze sentimentele. Pe când 
se prefăceau c-o tratează ca pe propriul copil, patroana a adus pe 
lume a doua fetiţă, Oyuki. Era limpede că biata Oyasu nu mai avea 
ce căuta pe lângă cele două fete. 

— O, da! Aveţi dreptate! spuse Moji Haru oftând din rărunchi. 
Dacă ar fi adoptat un băiat ca ginere, ar fi fost grozav, dar nu toate 
fetele au un asemenea noroc. 

— Şi de-aici s-au tras nenorocirile. Ar fi putut să anunţe oficial 
întreaga tărăşenie şi s-o trimită pe fiica adoptată acasă, la Hachioji, 
dar se pare că i-a împiedicat ceva. Când Oyasu a împlinit 
optsprezece ani, au sfârşit prin a o alunga. N-aveau cum scăpa de ea 
fără un motiv serios, astfel că au zvonit că s-a încurcat cu un 
şindrilar care mai lucra pe la ei din când în când. Aşa s-au lepădat 
de ea. 

— A fost adevărat? 

— Nu, fireşte, răspunse Kanekichi clătinând puternic din cap. 
Tânărul, nu prea chipeş de altfel, se numea Take. Era beţiv şi 
cartofor, pe scurt, un terchea-berchea fără viitor. Imposibil ca Oyasu 
să se fi încurcat cu un aşa neisprăvit! Doar era fată înţeleaptă şi cu 
educaţie aleasă! Totuşi, patronii de la Tsunokuniya s-au folosit de 



pretext ca să scape de ea şi au trimis-o înapoi la casa părintească 
doar cu hainele de pe ea. Vecinii nu prea ştiau ce se întâmpla în 
familie, dar îmi închipui că, între cei patru pereţi ai casei, părinţii 
adoptivi nu se purtau deloc frumos cu ea. Fiind isteaţă, fata a înţeles 
ce se petrece în sufletul lor. Când au alungat-o, grozav a mai suferit, 
mărturisindu-i bătrânei slujnice pe care o iubea mult: „Au doi copii 
legitimi, iar eu sunt doar adoptată, aşa că mi se pare firesc să nu mă 
mai ţină. Se mai petrec asemenea lucruri". Bătrâna susţine că ar fi 
adăugat, într-un acces de furie: „Dar nu au niciun drept să mă acuze 
fără temei că-s uşuratică. Mă întorc în locul de unde m-au luat, dar 
nu voi îndrăzni să apar în faţa părinţilor şi fraţilor... a întregii 
familii. Jur că mă voi răzbuna!" 

— Biata de ea! suspină Moji Fiaru, cu ochii în lacrimi. Şi ce s-a 
mai întâmplat apoi? 

— Am auzit că a murit îndată ce-a ajuns la Hachioji. După cum 
am mai spus, nu se ştie dacă s-a aruncat într-o fântână sau s-a 
spânzurat, dar s-a stins sigur având un dinte împotriva familiei de 
la Tsunokuniya. Dar să vedeţi ce-a mai urmat. Tuturor li s-a părut 
ciudat că Take, presupusul ei iubit, a căzut de pe un acoperiş 
zdrobindu-şi capul la vreo două luni după plecarea ei, pe când lucra 
în plin soare. Cum gura lumii e slobodă, sunt cu toţii convinşi că 
Tsunokuniya plătea pentru nedreptatea comisă şi că moartea 
violentă i s-a tras de la blestemul fetei. 

— Mi-e şi frică! Răul aduce după el alt rău, preciză Moji ITaru 
oftând din rărunchi. 

— în orice caz, Oyasu e moartă şi faptul că Take a urmat-o foarte 
curând în lumea de apoi a înteţit bârfele. Apoi, acum zece ani s-a 
mai petrecut un incident misterios rămas în amintirea tuturor... 
Fiind profesoara familiei, ştiţi pesemne că Okiyo, prima lor fată, a 
murit de o boală câtuşi de puţin gravă. Vârsta nu contează... când îi 
sună omului ceasul, îi sună şi gata... nu se mai poate face nimic. S-a 
dus pe lumea cealaltă tot la vârsta de şaptesprezece ani, ca şi Oyasu. 



Oficial, nimeni n-a suflat o vorbă, dar cei care cunoşteau povestea 
fiicei adoptive nu s-au abţinut de la bârfă. Şi încă un fapt ciudat: 
înainte de moartea lui Okiyo s-a întâmplat acelaşi lucru ca şi astă 
seară. 

— Vai de mine! 

— Nu, nu vreau să vă sperii, o asigură Kanekichi cu un surâs 
forţat. De fapt, cu două sau trei seri înainte ca moştenitoarea de la 
Tsunokuniya să se îmbolnăvească, un vecin a ieşit prin cartier şi, la 
un colt de stradă, s-a ciocnit de o fată. Purta un chimono din 
bumbac imprimat cu garofiţe. 

— Am înţeles... Gata, nu mai vreau să aud nimic! îl imploră Moji 
Haru, ţeapănă de frică, cu privirea pironită undeva în gol, cu o 
mână lipită de tata mi. 

— Staţi, ascultaţi până la capăt. Se pare că vecinul a vrut să intre 
în vorbă cu ea pentru că o recunoscuse pe Oyasu, numai că în clipa 
aceea fata a dispărut! Când am aflat întâmplarea, am crezut că 
bărbatul bate câmpii şi nici nu i-am dat atenţie, dar, când mi-aţi 
povestit aventura din seara asta, mi-am dat seama că n-a fost 
minciună. Oyasu a revenit. în plus, aşa cum ziceaţi, fata cea mică de 
la Tsunokuniya împlineşte şaptesprezece ani. 

Un zgomot a răzbătut din bucătărie şi Moji Haru a tresărit. 
Menajera se întorsese cu prăjiturelele. 


3 

Moji Haru n-a închis ochii toată noaptea. De câte ori aţipea, visa o 
tânără îmbrăcată în chimono din bumbac imprimat cu garofiţe. 
Colac peste pupăză, a fost atât de cald, încât faţa pernei de lemn se 
udase leoarcă. Dimineaţă s-a trezit cu un nod în gât şi nu s-a atins 
de micul dejun servit pe tava lăcuită. Tinerei slujnice i-a invocat 
drept motiv insolaţia şi drumul lung făcut cu o zi înainte, însă o 



frică de nedescris o copleşise. A ars tămâie pe altarul lui Buddha şi 
s-a rugat pentru sufletul lui Oyasu, dispărută dintre vii departe de 
casa în care crescuse. 

Fetele din vecini au venit ca de obicei la repetiţii. Printre ele, şi 
Oyuki de la Tsunokuniya. Văzând-o sănătoasă şi voioasă, Moji 
Haru a respirat uşurată la început, însă la gândul că umbra 
nevăzută a lui Oyasu se afla pe urmele ei, nu s-a mai simţit în 
siguranţă în apropierea tinerei eleve. După ce lecţia s-a încheiat, 
Oyuki a deschis discuţia: 

— Doamna profesoară, aseară s-a întâmplat ceva neobişnuit. 
(Inima lui Moji Haru s-a pornit să bată nebuneşte.) Pe la ora nouă, 
zise Oyuki, pe când şedeam pe bancă să iau o gură de aer, am zărit 
în faţa magazinului o tânără de vârsta mea, îmbrăcată în ynkata 97 ... 
Nu ştiu de ce, dar s-a oprit şi s-a uitat înăuntru foarte insistent. Mi s- 
a părut ciudată. Chotaro, care lucrează la noi, a zărit-o şi el şi a 
întrebat-o dacă-i poate fi de folos, numai că tânăra a plecat iute, fără 
să răspundă. La puţin timp după aceea, şi-au făcut apariţia doi 
purtători de palanchin necunoscuţi şi ne-au cerut să plătim cursa. Li 
s-a explicat că e vorba de o eroare, pentru că nimeni din casă nu a 
comandat palanchinul, dar ei au răspuns că au luat o tânără în 
apropiere de Yotsuya-Mitsuke, că aceasta a coborât la colţul străzii 
şi i-a rugat să meargă mai departe până la Tsunokuniya ca să-şi 
ceară banii. Nu se dădeau duşi pentru nimic în lume. 

— Şi pe urmă, cum aţi... 

— Păi, nimeni nu pricepea nimic, murmură Oyuki. Casierul le-a 
cerut s-o descrie pe fată. Ei au răspuns că avea cam şaptesprezece- 
optsprezece ani şi purta ynkata imprimat cu garofiţe. Fără îndoială 
că era vorba de cea care venise să iscodească magazinul. Li s-a spus 
din nou că tânăra inventase totul ca să fugă fără să plătească. în 


97 Chimono subţire din bumbac. 



clipa aceea, tata a ieşit din casă şi a zis că ar fi ruşinos şi de rău 
augur să nu plătească cursa fetei, chiar dacă minţise cu neruşinare. 
A adăugat că nu se făcea ca bieţii purtători de palanchin să-şi piardă 
banii, aşa că le-a dat suma cerută şi ei au plecat mulţumiţi. Tata a 
intrat în casă fără alte obiecţii, însă personalul a comentat 
neobrăzarea tinerei, generalizând: „Fetele astea încep prin a nu-şi 
plăti cursa şi apoi, încebil cu încetul, se dedau la escrocherii sau 
şantajează bărbaţii, pretinzând că au fost seduse..." 

— Da, e adevărat! a încuviinţat Moji ITaru, dar şi-a dat seama că 
nu mai îndrăznea s-o privească pe Oyuki în ochi, pentru că 
povestea nu se limita la o simplă escrocherie sau seducţie şi nici 
Oyuki, nici angajaţii magazinului nu bănuiau cât de 
înspăimântătoare era identitatea fetei. Iar dacă patronul le-a plătit 
purtătorilor de palanchin fără comentarii, trebuie să fi avut un 
motiv serios. După ce-a părăsit-o pe Moji ITaru în apropiere de 
Ohoribata, spiritul lui Oyasu a fost purtat în palanchin şi s-a 
prezentat la Tsunokuniya. Neîndoielnic, silueta efemeră îmbrăcată 
în yukata imprimat cu garofiţe s-a lipit de tânăra fată cei relata 
profesoarei faptele, cu simplitate. Moji ITaru încerca un sentiment 
de groază amestecat cu milă. 

Atitudinea ei nu se explica prin lăcomie, la gândul că pierde 
onorariul primit de la părinţii fetei. Nu, o durea faptul că iubita ei 
ucenică devenea victima spiritului posesiv al defunctei, însă nu 
îndrăznea s-o avertizeze. Se temea ca iniţiativa ei să nu ajungă la 
urechile părinţilor. Cum s-ar fi putut apăra atunci? în plus, dacă ar 
fi avut nesocotinţa s-o prevină pe Oyuki, n-ar fi riscat? Fantoma nu 
s-ar fi răzbunat şi pe ea? întorcând problema pe toate feţele, Moji 
Haru s-a văzut nevoită să tacă şi s-o lase pe Oyuki să se descurce 
singură. 

Frământările adăugate la oboseala provocată de o noapte fără 
somn au contribuit la starea de rău a profesoarei, obligată să 
renunţe la orele din jurul amiezii. A avut grijă pe drum să se 



aprovizioneze cu lumânări pentru altarul budist din casă. S-a rugat 
pentru sufletele strămoşilor, ca şi pentru al lui Oyasu, dorindu-i să 
atingă starea de nirvana. Cu mâinile împreunate în faţa altarului, s- 
a închinat pentru sănătatea ei, dar şi a lui Oyuki. Nici în noaptea 
aceea n-a reuşit să doarmă bine. 

Dimineaţa era deja foarte cald. Văzând-o pe Oyuki venind la curs 
ca de obicei, Moji Haru s-a liniştit. S-au scurs trei zile fără vreun 
eveniment neplăcut, profesoara regăsindu-şi astfel liniştea şi 
somnul. Insă ideea că fantoma lui Oyasu o însoţise atunci a 
determinat-o să nu se lase pe-o ureche şi să fie în continuare foarte 
atentă la ce se petrece în jurul ei. în a cincea zi, când a ajuns la curs, 
eleva i-a anunţat o nenorocire: 

— Mama s-a rănit grav aseară, începu ea. 

Pe Moji Haru au trecut-o fiorii. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Pe la ora şase, a vrut să ia ceva din pod, i-a scăpat piciorul pe a 
doua treaptă a scării de lemn şi a căzut cu faţa înainte... Din fericire, 
n-are nimic la cap, dar şi-a zdrelit glezna stângă. A chemat doctorul 
şi de-atunci stă în pat. 

— A făcut entorsă? 

— Doctorul zice că nu-i grav, dar mama se vaită că o doare osul, 
de parcă-i zdrobit, şi azi-dimineaţă nici nu s-a putut ridica din pat. 
De obicei, o trimite pe servitoare în pod, dar aseară a ţinut morţiş să 
meargă ea. Nu-mi închipui cum de i-a alunecat piciorul... Accident 
prostesc! 

— Vai, ce nenorocire! O s-o vizitez cât de curând. Până atunci, 
transmite-i sănătate din partea mea. 

S-ar spune că blestemul lui Oyasu se împlinea, încetul cu încetul. 
Moji Haru se simţea ameninţată. Poate doar i s-a părut, însă Oyuki 
arăta cam palidă, iar privită din spate părea un spectru. Indiferent 
de situaţie, n-avea cum să mai tăinuiască adevărul multă vreme. 
Auzind povestea căzăturii şi trecând peste propriile şovăiri, s-a dus 



după-amiază la rănita de la Tsunokuniya cu o cutie de monaka 98 . 
Patroana, Ofuji, se afla tot în pat, însă durerea mai scăzuse faţă de 
dimineaţă. 

— Ştiu cât sunteţi de ocupată cu lecţiile şi cu atât mai mult vă 
rămân îndatorată pentru efortul de a veni să mă vedeţi. N-aş fi 
crezut vreodată că o căzătură prostească mă poate ţintui la pat, se 
tângui Ofuji, încruntându-se îngrijorată. Mă duceam la uscător să 
iau lenjerie curată, deşi de obicei o trimit pe servitoare. însă ea 
alunecase cu găleata de lemn în mână pe când scotea apă din 
fântână şi, pentru că şchiopăta şi se văita de dureri la un genunchi 
julit, am vrut să mă descurc singură. Şi uitaţi ce-am păţit! Două 
şchioape... vai de noi! 

Blestemul fiicei adoptive căpăta proporţii. Preferând să nu 
rămână mult într-un asemenea loc, Moji Haru a plecat după doar 
câteva cuvinte de politeţe. Afară, pe strada luminoasă şi însufleţită, 
privea în urmă puţin mai calmă, când a zărit deodată o cioară mare 
cocoţată pe acoperişul de la Tsunokuniya. „Pasărea nu-i acolo 
întâmplător" 99 , gândi ea. Se grăbea să ajungă mai repede acasă, dar 
cioara croncănea puternic, de parcă o urmărea. 

Doamna Ofuji a început să doarmă ceva mai bine, dar nu călca 
încă normal după zece zile. între timp, Moji Haru a mai aflat o veste 
îngrijorătoare. Un tânăr vânzător de la Tsunokuniya ar fi trebuit să 
onoreze o comandă la reşedinţa unui samurai din apropiere, dar, în 
drum spre acesta, un olan desprins de pe acoperiş l-a rănit la 
sprânceana dreaptă. Umflându-i-se pleoapa, nu mai vedea bine. Pe 
băiat îl chema Chotaro şi, după spusele lui Oyuki, cu o seară în 
urmă, vorbise în faţa magazinului cu tânăra îmbrăcată în ynkata 
imprimat cu garofiţe. La Tsunokuniya, blestemul zbura parcă de la 


98 Prăjiturele umplute cu pastă dulce din boabe de fasole roşie. 

99 în folclorul japonez, cioara este de rău augur, vestitoare a unei 
nenorociri. 



unul la altul. Moji Haru se temea ca nenorocirea să nu se abată şi 
asupra ei. 

îşi făcuse un obicei din a se duce zilnic la Entsu-ji, templul 
fondatorului sectei. 

Lui Ofuji nu i se mai vindeca piciorul. Suferea îngrozitor şi, 
temându-se de complicaţii, s-a hotărât să se ducă zilnic cu 
palanchinul din Akasaka până în strada Umamichi din cartierul 
Asakusa, unde exista un renumit meşter drege-oase. 

Fiind încă foarte cald la începutul lunii a şaptea - deşi după 
vechiul calendar lunar se apropia toamna - şi fiindu-i teamă să nu 
piardă vreo şedinţă la un doctor atât de cunoscut sau să fie obligată 
să aştepte ore-n şir în holul de la intrare, Ofuji s-a hotărât să profite 
de răcoarea dimineţii. Şi de data asta a ieşit din casă imediat după 
şase, gata să se instaleze în palanchinul comandat la Tsunokuniya. 
Atunci a zărit un bonz în picioare, rugându-se cu înfrigurare în 
direcţia sa. Din cauza nenorocirilor de tot felul abătute asupra ei şi a 
celor din preajmă, pe Ofuji n-a lăsat-o indiferentă prezenţa lui. S-a 
oprit brusc şi l-a privit, în timp ce ucenicul Yukichi, care o însoţise 
până la palanchin, urmărea scena uluit la culme. 

Bărbatul avea cam patruzeci de ani şi arăta a călugăr-cerşetor. 
Nimic neobişnuit în prezenţa unui asemenea om în faţa 
magazinului lor, cu mâna întinsă după pomană, numai că pe acesta 
nu-1 mai văzuse niciodată pe-acolo. îngrijorată de aerul lui 
îndoielnic, Ofuji l-a privit îndelung, rezemată de spătarul 
palanchinului. Călugărul s-a mişcat în cele din urmă şi, când a 
trecut pe lângă ea, l-a auzit murmurând: 

— Casă bântuită... Namu Amida ButsuV 00 

— Ce spuneţi, onorate călugăr?! Casa e blestemată? întrebă Ofuji. 

— Da, blestemul unui suflet. Vă plâng sincer de milă, nu cred că 


100 în numele lui Amida Buddha! 



mai rezistă afacerile dumneavoastră, turui el în şoaptă, înainte să 
plece în grabă. 

Ofuji a pălit, a coborât din palanchin şi a intrat în casă, 
şchiopătând. A început să i se văicărească soţului ei, Jirobei. El s-a 
încruntat, dar a izbucnit într-un râs nestăvilit, de parcă-i venise o 
idee năstruşnică. 

— Un călugăr budist se pricepe foarte bine la ameninţări. O fi 
aflat de nenorocirile noastre şi a băgat spaima-n tine ca să câştige şi 
el un ban cu rugăciunile lui mincinoase, profitând de naivitatea ta. 
In zilele noastre nu ne mai putem lăsa păcăliţi de şiretlicuri! O să 
vină şi mâine şi o să-ţi toarne aceleaşi gogoşi. 

— Crezi? 

Ceva din tonul soţului ei o făcea să-i dea dreptate. Totuşi a urcat 
în palanchin cu inima îndoită. Imaginea bonzului îi stăruia în minte 
şi, în drum spre Asakusa, s-a tot temut de adevărul spuselor lui. 
Totuşi, nici la ducere, nici la întoarcere nu s-a întâmplat nimic 
ciudat, iar a doua zi dimineaţa călugărul-cerşetor nu s-a înfiinţat la 
Tsunokuniya. O altfel de nelinişte a pus de data asta stăpânire pe 
Ofuji. Dacă intenţionase cu-adevărat să scoată bani din rugăciuni, 
de ce n-a revenit? I se părea totuşi că prezicerea lui nu era chiar 
lipsită de temei şi că nu era un bonz obişnuit şi lacom, aşa cum îi 
sugerase soţul ei. Şi-a rugat oamenii să-i pândească zilnic apariţia, 
numai că acesta n-a mai venit. 

în ciuda faptului că angajaţilor li s-a ordonat să-şi ţină gura, 
ucenicul Minosuke a scăpat zvonul la baia publică din cartier, 
ajungând şi la urechile lui Moji Haru, a cărei spaimă s-a dublat. 
întâlnindu-1 întâmplător pe Kanekichi, i-a şoptit tainic: 

— N-o fi existând oare vreo posibilitate de a interveni? 
Tsunokuniya se poate prăbuşi din cauza blestemului fetei... 

— E o mare problemă... 

Kanekichi socotea că-i neomenesc să asişti la nenorocirea unui 
client fără să-l ajuţi în vreun fel. 



— Dată fiind situaţia, nu prea ştiu nicio cale de rezolvare, explică 
el, încruntându-se. Părerea mea e să mergeţi la Tsunokuniya şi să le 
spuneţi că fantoma lui Oyasu v-a urmărit pe drum. E adevărul gol- 
goluţ. 

Pe Moji Haru au trecut-o fiorii şi a clătinat din cap. Se temea din 
adâncul sufletului de blestemul fetei în cazul că mărturisea aşa ceva. 

Prin urmare, pe Moji Haru o îngrijora nu doar soarta casei 
Tsunokuniya, ci şi propria ei soartă. îşi făcea griji şi de venirea lui 
Oyuki la lecţii, gândindu-se că fantoma lui Oyasu ar însoţi-o ca o 
umbră. 

Foarte curând a început să circule alt zvon. Omatsu, o slujnică 
trecută cu puţin de douăzeci de ani, se întorcea de la baia publică 
înainte de ora zece seara, când a dat nas în nas cu o tânără 
fantomatică ce i-a ţâşnit în faţă, de pe o stradă lăturalnică, şi i-a 
şoptit: 

— Părăseşte-ţi slujba repede! Tsunokuniya se duce de râpă! 

Fata a dispărut înainte ca Omatsu să reacţioneze. Cuprinsă de 
spaimă, sărmana servitoare a ţinut-o într-o fugă până la magazin. 
Nu se simţea în stare să-i mărturisească patronului asemenea 
aventură. Dar i-a povestit discret unei colege mai mari, Oyone, iar 
aceasta s-a grăbit să divulge totul nu numai personalului, ci şi celor 
de la baia publică. Aşa a aflat întregul cartier. 

Dintotdeauna oamenilor le-a plăcut să răspândească zvonuri - cu 
cât mai năstruşnice, cu atât mai interesante. Iar dacă ele mai 
circulau şi într-o perioadă ca aceasta, când superstiţiile aveau un loc 
de cinste, nu exista persoană să nu le ştie. Astfel, vestea despre 
blestemul abătut asupra magazinului Tsunokuniya a trecut dincolo 
de zidurile băii publice, s-a răspândit prin saloanele de coafură, iar 
apoi, cu cea mai mare seriozitate, şi prin magazinele negustorilor 



respectabili. 

în ajunul Târgului de ierburi 101 , Oyuki s-a dus, ca de obicei, la 
lecţia de tokiwazu. A profitat că era singură şi a întrebat-o pe 
profesoară cu voce joasă: 

— Aţi auzit de blestemul care s-a abătut asupra noastră? 

Lui Moji Haru nu-i venea să recunoască adevărul. Simţindu-se în 
încurcătură, a preferat să facă pe neştiutoarea. 

— Nu, nu ştiu nimic. O fi vreo minciună sfruntată... Oamenilor 
le place să scornească... De fapt, ce vrei să zici? 

— Toată lumea vorbeşte despre asta, fireşte că şi părinţii mei sunt 
la curent... Mama e de-a dreptul disperată şi se teme că piciorul n-o 
să i se mai vindece. 

Lui Moji Haru îi bătea inima nebuneşte. 

— De ce? 

— N-am habar, răspunse Oyuki şi chipul i se întunecă brusc. 
Zvonul îi scoate din minţi pe-ai mei, cu atât mai mult cu cât toate se 
întâmplă înainte de O-Bon. Nu se ştie cine a ticluit povestea, dar 
sunt cu-adevărat neliniştiţi. Istorioara fantomei, auzită seară de 
seară, îi face să-şi piardă curajul, chiar dacă ei spun că-i prostească. 

Moji Haru îi plângea de milă. Bine că nu ştia o seamă de 
amănunte... de aceea putea vorbi atât de liniştită. în ciuda ispitei de 
a-i mărturisi totul şi a o preveni, îi lipsea curajul. Astfel, s-a limitat 
la comentarii vagi. 

După vacanţa de O-Bon, Oyuki şi-a reluat cursurile, aducând cu 
ea vesti de ultimă oră. 

— închipuiţi-vă, mama şi administratorul magazinului au reuşit 
cu greu să-l împiedice pe tata să se retragă din afaceri şi să se 
călugărească. Până la urmă a renunţat. 


101 Se desfăşoară pe 12-13 iulie după vechiul calendar lunar, când se 
cumpără flori şi daruri pentru sufletele strămoşilor cu prilejul sărbătorii 
O-Bon. 



— Cuuum? Dar ce-a păţit tatăl tău de şi-a dorit aşa ceva? 

In dimineaţa zilei de 12, preotul templului de familie 102 a venit la 
Tsunokuniya şi, după ce s-a rugat pentru sufletele strămoşilor la 
altarul din casă, i-a întrebat pe proprietari dacă ei sau rude de-ale 
lor au avut parte de nenorociri în ultima vreme. O asemenea 
întrebare n-a făcut decât să-i bage în sperieţi şi mai rău, dar au 
tăgăduit că s-ar fi întâmplat ceva. Preotul a tăcut, privindu-i 
neîncrezător. Văzându-1 că-şi ia un aer misterios, patronii l-au 
asaltat cu întrebări. Preotul a sfârşit prin a mărturisi că a zărit trei 
seri la rând silueta unei fete fantomatice la mormântul familiei 
Tsunokuniya. A precizat că n-a văzut limpede culoarea şi 
imprimeul chimonoului, dar a avut impresia că erau garofiţe pe un 
fond alb. 

Părinţii lui Oyuki negau cu încăpăţânare că s-ar fi întâmplat vreo 
nenorocire la ei acasă şi i-au oferit preotului o sumă frumuşică 
pentru slujbă. însă din seara aceea pe Ofuji a durut-o piciorul şi mai 
rău, iar Jirobei s-a băgat în pat înainte de a se însera, pretextând că 
nu se simte bine. în toiul nopţii cei doi soţi au început să geamă 
zgomotos, ridicând toată casa în picioare. Din fericire, a doua zi 
dimineaţa pe Ofuji o mai lăsase durerea, însă starea lui Jirobei nu se 
ameliorase deloc. A rămas în pat jumătate de zi, abia atingându-se 
de mâncare, iar după-amiază s-a dus totuşi la templu. Spre seară, 
când în faţa caselor se aprind luminiţele pentru întâmpinarea 
sufletelor strămoşilor, doar patronul nu a ieşit la poartă. 

în a cincisprezecea zi a lunii a şaptea s-au lăsat pe apă bărcuţe 
din hârtie şi bambus cu lumânări aprinse, pentru a călăuzi spiritele 
morţilor înapoi în lumea lor. Apoi Jirobei şi-a strigat soţia şi pe 
administrator şi i-a anunţat că se retrage din afaceri. Vestea a uluit-o 


102 Sărbătoarea morţilor începe cu slujbe individuale în faţa altarelor budiste 
din casă şi continuă cu slujbe colective la temple, precum şi cu alte 
ritualuri. 



nu numai pe patroană, dar şi pe administratorul Kinbei, care a cerut 
lămuriri. Patronul a refuzat să le dezvăluie motivul. Pentru că 
fusese la templu pe data de 13 la prânz, au crezut că hotărârea lui 
este consecinţa întâlnirii cu preotul. Kinbei s-a opus din răsputeri. 
Nici Ofuji nu voia. L-a implorat să mai aştepte până îi găseşte un soţ 
potrivit fiicei lor şi până-şi vede primul nepot, asta în caz că nu voia 
cu niciun chip să se răzgândească. Au urmat două ore de lacrimi şi 
rugăminţi stăruitoare pentru a-1 face să renunţe la alegerea 
neaşteptată. 

— Tatăl tău are pesemne motive serioase, mi-a mărturisit mama a 
doua zi când mi-a relatat discuţia, dar ce se întâmplă cu 
Tsunokuniya dacă-şi pune planul în aplicare? 

Ascultându-şi eleva, Moji Haru a bănuit motivele pentru care 
patronul voia să se lase de afaceri şi să-şi radă capul. Preotul i-o fi 
explicat că asta e karma lui şi de-aici dorinţa de a se călugări şi de a 
scăpa de ranchiuna lui Oyasu. Nu era normal ca soţia şi 
administratorul să se opună intenţiei lui? N-ar fi fost mai bine să se 
retragă după ce-i găsea fiicei un soţ pe măsură şi nu să se lase 
fugărit de o fantomă, ca un laş, nimicind Tsunokuniya cu bună 
ştiinţă? Fiindcă nu-şi îngăduia să dea frâu liber propriilor gânduri, 
Moji ITaru s-a mulţumit s-o asculte pe Oyuki în tăcere. 


5 

Câteva seri mai târziu a venit rândul lui Oyone, la aceeaşi oră la 
care Omatsu o întâlnise pe tânăra suspectă şi în împrejurări 
similare, la întoarcerea de la baia publică. Pentru că ploua mărunt, 
Oyone mergea cu paşi iuţi, ţinând umbrela ceruită puţin înclinată în 



faţă. Călcând greşit, i s-a rupt o cureluşă de la ashida 103 . îi era 
imposibil s-o dreagă pe strada întunecată. Se pregătea să-şi ia 
sabotul în mână şi să ţopăie într-un picior, când s-a trezit cu un chip 
palid sub umbrelă. Tânăra i-a spus cu voce joasă, dar 
ameninţătoare: 

— Tsunokuniya n-o mai duce mult! 

Fiind la curent cu aventura lui Omatsu, tânăra Oyone a ţipat 
speriată, a azvârlit sabotul din mână, a renunţat şi la celălalt şi a 
ţinut-o într-o fugă, în picioarele goale, până la magazin, unde s-a 
prăbuşit fără cunoştinţă. Tânăra slujnică şi-a revenit după ce i-au 
dat apă şi doctorii. Dar peste noapte a făcut febră mare şi a delirat, 
strigând cu intermitenţe: „Tsunokuniya n-o mai duce mult!" 

Patronii şi angajaţii s-au speriat îngrozitor şi au trimis-o la 
părinţi. Văzând-o în palanchin, bârfele vecinilor s-au înteţit. Dacă 
lucrurile mergeau tot aşa, cu siguranţă că magazinul îşi pierdea 
clienţii, spre marea îngrijorare a administratorului Kinbei. Din 
fericire pentru Ofuji, durerea i-a trecut şi rana i s-a vindecat, fără să 
mai fie nevoie să meargă la maestrul drege-oase. Cât despre Jirobei, 
vădit nepăsător faţă de soarta afacerilor, se ruga seara şi dimineaţa 
în faţa altarului strămoşilor. 

Pe măsură ce Oyuki îi povestea toate astea, pe Moji Haru au 
năpădit-o gânduri negre. Mai devreme sau mai târziu, socotea ea, 
Tsunokuniya avea să-şi închidă uşile. 

Primele zile din august au trecut firesc, fără neplăceri. însă pe 
data de 12 spre seară a luat foc altarul strămoşilor, transformând în 
cenuşă plăcuţele votive şi registrul de familie cu datele decedaţilor. 
Din fericire, focul s-a iscat devreme şi angajaţii au reuşit să-l stingă 
fără să facă mari pagube. Totuşi, faptul că focul a cuprins un 
asemenea loc din casă a îngrijorat pe toată lumea. 


103 Saboţi geta cu talpa mai înaltă, purtaţi pe vreme rea. 



— Vântul a aţâţat flacăra lămpii, explică administratorul Kinbei. 

Kinbei ar fi vrut ca întâmplarea să rămână secretă, gândind că e 

de rău augur să ajungă la urechile vecinilor. Dar s-a găsit careva să 
trăncănească, iar vestea s-a răspândit cu iuţeala fulgerului. 
Nemairezistând, Omatsu a cerut să plece la sfârşitul lunii, 
pretextând că părinţii ei sunt bolnavi. In iulie o trimiseseră acasă pe 
Oyone, iar acum mai pierdeau o slujnică înainte să-i expire 
contractul. La bucătărie nu mai rămânea nimeni. Din cauza 
zvonurilor neplăcute, biroul de plasament din apropiere a refuzat să 
le mai furnizeze mână de lucru. 

— In ultima vreme, eu şi mama stăm la bucătărie, îi spuse Oyuki 
profesoarei. Ea nu s-a refăcut complet, aşa că mie-mi revine greul. 
Deocamdată merge, dar o să vină frigul şi probabil că durerile o s-o 
chinuie şi mai tare. 

Oyuki făcuse introducerea, spunându-i apoi că acesta e motivul 
pentru care întrerupea lecţiile de tokiwazu. Lui Moji Haru i s-au 
umezit ochii la gândul că sărmana fată, crescută într-o familie 
prosperă, trebuia să-şi piardă timpul cu spălatul vaselor şi curăţenia 
bucătăriei. 

— Tata nu se mai retrage din afaceri şi a renunţat la gândul 
călugăritului, dar a început iar să se plângă de casă, repetând că n-o 
mai suportă. De aceea s-a hotărât să se instaleze provizoriu la 
templul budist Kotoku. Mama şi administratorul au încercat să-l 
împiedice, folosindu-se de toate argumentele posibile. In zadar! 
Tata e peste măsură de încăpăţânat. 

— Nu se mai călugăreşte? 

— Nu se pune problema deocamdată. Am înţeles că el o să 
îngrijească templul, iar călugării o să-l înveţe rugăciuni în 
momentele lor libere. In orice caz, nu ascultă de nimeni şi cred că 
mama a obosit să mai insiste. 

— Dacă stă acolo un răstimp şi revine cu inima uşoară, tot e ceva, 
zise Moji Haru ca s-o liniştească. Poate e mai bine aşa. Mama şi 



administratorul se vor ocupa de afaceri mai departe. Atâta vreme 
cât el are grijă de bani, nu trebuie să vă temeţi. 

— Dacă n-ar fi Kinbei, nu văd ce s-ar alege de casa noastră, 
pentru că nu avem decât angajaţi tineri, fără experienţă. 

Kinbei, în vârstă de treizeci şi cinci de ani, venise la Tsunokuniya 
când avea unsprezece. Nu supărase niciodată pe nimeni. Este încă 
celibatar şi un bărbat foarte serios. In afară de el, mai lucrau acolo 
câţiva tineri: Genzo, Chotaro, Shigeshiro, precum şi ucenicii 
Yukichi, Minosuke şi Rishichi. Două slujnice abia făcuseră faţă celor 
zece persoane din casă, cu patroni cu tot. Rămânând singură, lui 
Oyuki nu-i era uşor să pregătească trei mese pe zi. Moji Haru îi 
plângea de milă, dar n-avea cum s-o ajute. Venea vremea rece şi se 
gândea cu groază la crăpăturile de pe degetele delicate ale elevei 
sale. 

— Sper totuşi că ucenicii îţi dau câte o mână de ajutor. 

— Yukichi e singurul, replică Oyuki. Ceilalţi nu sunt buni de 
nimic. Profită de orice clipă liberă ca s-o întindă în faţa magazinului 
sau să-l necăjească pe bietul nostru câine. 

— Yukichi mi se pare într-adevăr foarte serios. 

Băiatul era o rudă îndepărtată a administratorului Kinbei. Intrase 
în serviciul casei tot la unsprezece ani şi nu trecuseră decât şase de- 
atunci. Era voinic pentru vârsta lui, ager la minte şi muncea cu sârg, 
fiind bun la toate. Dintre cei tineri, Chotaro, de nouăsprezece ani, 
părea serios. Moji Haru ştia că, după ce s-a rănit la cap, a continuat 
să-şi vadă de treburi la fel ca înainte, deşi umbla bandajat. 

Două zile mai târziu, Jirobei s-a instalat la Kotoku-ji din Shitaya. 
Lumea ştia că patronul de la Tsunokuniya avea să stea o vreme la 
templul strămoşilor săi, numai că vecinii au împrăştiat o mulţime de 
zvonuri, care de care mai şocante - că s-ar fi călugărit sau că ar fi 
înnebunit... 

După data de 10 din luna a noua, dimineţile şi serile s-au răcorit. 
Terminând cursurile de dimineaţă, Moji Haru a simţit nevoia să 



meargă să se roage la templul închinat Zeiţei Soarelui Amaterasu, 
cu prilejul sărbătorii dedicate ei. în timp ce se schimba, a auzit o 
voce în uşa bucătăriei. Ieşind să vadă cine e, servitoarea a zărit o 
femeie la vreo cincizeci de ani, făcându-i o plecăciune uşoară. 

— Domnişoara profesoară este acasă? 

Auzind-o, Moji Haru s-a grăbit să-şi lege obi- ul. 

— Sunteţi domnişoara profesoară? întrebă necunoscuta, făcând o 
nouă plecăciune. Ştiu că nu se cade să vă deranjez pe nepusă masă, 
dar mi s-a spus că dumneavoastră cunoaşteţi bine casa 
Tsunokuniya. 

— Da, suntem în relaţii foarte strânse. 

— Am aflat în ce încurcăbiră au intrat... fără slujnice. Eu locuiesc 
în Aoyama şi aş vrea să mă angajez la ei... dacă le convine o 
persoană ca mine... N-aş vrea să trec pe la biroul de plasament. 
Pentru că le-ar da de bănuit dacă m-aş prezenta aşa, tam-nisam, m- 
am gândit să vă cer ajutorul. O recomandare din partea 
dumneavoastră m-ar ajuta mult. Sunteţi amabilă să acceptaţi? 

— Păi... 

Moji Haru încerca să câştige timp de gândire. Fără îndoială că la 
venirea iernii Tsunokuniya urma să aibă mare nevoie de ajutoare. 
Femeia asta între două vârste nu părea foarte robustă, dar, dacă se 
instala acolo, reuşea ea să le fie de folos cumva, ceea ce i-ar fi permis 
lui Oyuki să nu se mai ocupe de curăţenie şi de bucătărie. Prilejul se 
arăta excelent. Totuşi, văzând-o pentru prima oară, Moji Haru s-a 
codit să-i dea un răspuns. Nu se cădea să recomande o necunoscută 
- nu-i ştia identitatea, firea şi antecedentele. Observând că ezită, 
femeia şi-a reluat atacul, cu priviri imploratoare: 

— Rugămintea mea neaşteptată vă dă probabil de gândit, dar vă 
rog să mă credeţi că nici prin cap nu-mi trece să vă provoc necazuri, 
iar dacă o să mă angajeze la Tsunokuniya am să vă spun şi de unde 
să luaţi referinţe amănunţite. 

— Bine, rămâneţi aici puţin. Mă duc să întreb. 



Din fericire, Moji Haru era deja îmbrăcată de plecare. A luat-o 
iute spre Tsunokuniya ca să-i dea patroanei vestea. Propunerea a 
picat la ţanc, pentru că nu se mai descurcau, aşa că a rugat-o s-o 
aducă pe femeie îndată. 

— Ne scoateţi din mare încurcătură, domnişoară profesoară, 
grăiră toţi în cor, plecându-se cu recunoştinţă. 

Moji Haru s-a întors acasă încântată de fapta ei bună şi a revenit 
la magazin însoţită de aşa-zisa Okaku. Văzând-o între două vârste, 
că ştie să vorbească şi să se poarte, au angajat-o pe loc. 


6 

încă de la începutul perioadei de probă de trei zile, toată lumea a 
plăcut-o pe Okaku, aşa că a primit, pe lângă leafa, casă şi masă. 
Drept recunoştinţă, Oyuki i-a dus profesoarei o cutie cu prăjiturele. 
Moji Haru s-a liniştit auzind că mama fetei o preţuieşte pe noua 
servitoare. 

Okaku a vizitat-o şi ea pe profesoară ca să-şi exprime 
recunoştinţa. între cele două s-au înnodat legături mai strânse şi de 
aceea, ori de câte ori avea de făcut comisioane, Okaku trecea şi pe la 
Moji Haru. După vreo lună de zile în care totul a mers strună, 
slujnica a venit pe la ea, ca de obicei, numai că la sfârşitul 
conversaţiei i-a strecurat în şoaptă: 

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru încrederea acordată şi 
pentru ajutor, dar nu cred că mai pot rămâne la Tsunokuniya. 

— Am auzit că patroana vă place foarte mult, interveni Moji 
Haru, mirată. 

— Doamna e foarte bună cu mine, la fel şi domnişoara Oyuki, nu 
am de ce să mă plâng, numai că... 

S-a întrerupt brusc. Asaltată cu întrebări, Okaku a încheiat prin a 
povesti că patroana întreţine legături indecente cu administratorul 



Kinbei, celibatar la o vârstă destul de înaintată. 

— Imposibil! strigă Moji Haru. 

Okaku a precizat că are dovezi, că i-a văzut cu ochii ei 
strecurându-se pe furiş în magazie sau într-o cămăruţă de la etaj, 
adăugând cu un oftat: 

— Asemenea legătură interzisă n-are cum să treacă neobservată 
multă vreme. Dacă se ivesc necazuri, lumea o să creadă că eu i-am 
codoşit... şi mi se pare foarte grav. 

Conform legilor de-atunci, cine intermedia o legătură amoroasă 
între soţia patronului şi un slujitor se putea aştepta să fie condamnat 
la moarte. Fireşte că Okaku se temea să mai muncească la 
Tsunokuniya. Cerând să plece, ieşea singură din situaţia periculoasă 
de posibilă codoaşă, ceea ce nu rezolva însă problema patroanei şi a 
administratorului. 

Presupunând că istorioara se adeverea, nu mai exista nicio 
îndoială că scandalul avea să ducă la prăbuşirea afacerii. Moji Haru 
a pălit, socotind relaţia dintre cei doi chiar mai nenorocită decât 
blestemul fantomei. 

Nu-i venea totuşi să creadă orbeşte în cele povestite de Okaku, 
aşa că i-a închis gura şi a trimis-o la plimbare. Chinuită de cele 
auzite, nu se putea scutura de îndoiala ce o măcina. Oyuki îi 
spusese că tatăl ei se retrăsese de bunăvoie la templu... Să-l fi 
păcălit oare cei doi ca să-l alunge din casă? Sau demonul ce pusese 
stăpânire pe patroana de peste cincizeci de ani - soţie virtuoasă în 
aparenţă - să se fi datorat blestemului fantomei? 

Moji Haru trăia cu impresia că spiritul moartei se răzbuna sub 
diverse forme, având ca unic scop ruinarea casei Tsunokuniya. Insă 
aceasta era doar o simplă bănuială de-a ei, pe care n-o putea 
dezvălui oricui, la întâmplare, şi nici prin cap nu-i trecea s-o tragă 
de limbă pe Oyuki. 

Okaku a venit să-i spună profesoarei că patroana nu e de acord 
cu plecarea despre care îi vorbise în urmă cu câteva zile. 



— Nu ştiu ce să mă fac, zise slujnica, stăpâna nici nu vrea să mă 
asculte. „Dacă te nemulţumeşte leafa", mi-a spus ea, „o să-ţi dau cât 
doreşti şi o să-ţi cumpăr un chimono la sfârşit de an. Te rog să mai 
rămâi cel puţin până încep căldurile anul viitor. Te vom trata cum 
se cuvine." 

Cu toată bunăvoinţa arătată, Okaku se văicărea că nu mai rezistă 
acolo. Oyuki i-a confirmat lui Moji Haru spusele slujnicei, 
subliniind că mama sa era foarte mulţumită de femeie şi nu 
pricepea defel ce o face să se retragă din slujbă. 

Fata nu-i lăsase impresia că ar fi aflat vreun secret. Or, Moji ITaru 
se temea de povara tainei de la Tsunokuniya, dezvăluită de 
servitoare, mai ales că pusese o vorbă bună pentru angajarea ei. îşi 
simţea sufletul năpădit de tristeţe. 

în ciuda grijilor, timpul s-a scurs fără alte neplăceri până la 
începutul lunii a douăsprezecea. Zilele reci se succedau şi grindina 
îi mai speria când şi când. 

în ziua a patra, la ora opt dimineaţa, Kanekichi a bătut la poarta 
cu zăbrele a lui Moji ITaru. 

— Domnişoara profesoară, v-aţi sculat? 

— A, domnul tâmplar! După cum vedeţi, şi eu am ore de 
dimineaţă... Sunt atâtea de făcut la sfârşit de an! 

— Dacă v-aţi trezit aşa devreme, probabil că aţi aflat ce s-a 
întâmplat la Tsunokuniya... 

— Nu, au păţit ceva? întrebă Moji ITaru, întinzându-şi gâtul peste 
hibachi. 

— Mi se pare de necrezut! exclamă el aşezându-se. A pufăit din 
pipă şi a continuat: Patroana şi administratorul s-au spânzurat în 
magazie. 

— Nuuu! 

— Din păcate, aşa e. Nici eu nu mai înţeleg nimic. Sunt de-a 
dreptul şocat. 

Dulgherul şi-a scuturat pipa lungă de marginea hibachi- ului. Moji 



Haru s-a făcut albă ca varul la faţă. 

— E vorba cumva de dublă sinucidere? întrebă ea aproape şoptit. 

— Păi... aşa se zice, rosti el pe un ton atotştiutor. Nu cred că au 
lăsat vreun cuvânt sau un bilet care să lămurească gestul, dar când 
un bărbat şi o femeie de bună credinţă mor împreună, nu poate fi 
vorba decât de îndrăgostiţi sinucigaşi. 

— Si cum rămâne cu diferenţa mare de vârstă? 

9 9 

— Exact, cu atât mai greu de înţeles. Nu vreau să-mi vorbesc de 
rău clienţii, dar patroana asta nu mi-a făcut niciodată impresie prea 
bună. Sunt convins că i-a strecurat soţului puzderie de idei ca să se 
descotorosească de fiica lor adoptivă, Oyasu, după cum v-am 
povestit deja. O fi blestemul fetei... în orice caz, la Tsunokuniya e 
mare agitaţie! Cu doi morţi în acelaşi timp e cam greu să ţii lumea 
departe! Am auzit că au trimis după soţ la tempu, se iau probe... 
Toată casa e răvăşită şi-i o vânzoleală de nedescris. Fiind clienţi de- 
ai mei, m-am dus azi-dimineaţă să dau o mână de ajutor... Am găsit 
acolo doar fata şi angajaţii, care nici nu ştiu încotro s-o apuce şi pe 
ce să pună mâna. 

— Of! Ce rău îmi pare! 

Moji Haru a oftat din rărunchi, amintindu-şi de povestea lui 
Okaku. însă era prea târziu ca să mai îndrepte lucrurile. 

— S-a terminat cu examinarea cadavrelor? 

— Nu, asta făceau când am plecat. Mi-a fost ruşine să casc gura 
pe-acolo în asemenea momente, aşa că am plecat şi o să mă întorc 
mai târziu. 

— Atunci o să merg şi eu puţin mai târziu. O vizită de 
condoleanţe e nepotrivită în astfel de împrejurări, dar nici nu mă 
pot preface că nu ştiu nimic. 

— Adevărat! Cu atât mai mult cu cât chiar dumneavoastră, 
domnişoară profesoară, aţi condus spiritul lui Oyasu spre casă. 

— Vă implor, nu mai spuneţi asta! Lui Moji Haru i se înnodau 
lacrimile în gât. Cu ce-am greşit pe pământul ăsta ca să merit o 



asemenea acuzaţie?! 

Kanekichi a stat de vorbă cu profesoara de tokiwazu mai bine de o 
oră. Moji Haru a ieşit pe furiş la poartă şi i-a auzit pe vecini bârfind 
de zor. In faţa magazinului Tsunokuniya se adunase deja lume 
multă care trăgea cu ochiul înăuntru. Se înnorase de dimineaţă şi 
parcă tot cerul încărcat de zăpadă coborâse, atârnând greu deasupra 
oraşului. 

— Vai de mine, câtă hărmălaie! 

Moji Haru a întors capul şi l-a zărit pe Tsunekichi, al cărui 
teritoriu de investigaţii se întindea chiar până acolo. Koemon se 
retrăsese practic din activitate, iar fiul său îi luase locul. Cam greu 
de închipuit ca anchetator un tânăr de douăzeci şi cinci sau 
douăzeci şi şase de ani, calm, cu trăsături fine şi un chip alb ca de 
păpuşă - de unde şi porecla Tsune-frumuşelul. 

Chiar dacă practică o meserie nu prea îndrăgită de semeni, omul 
e om, şi pentru că acum era vorba de Tsune-frumuşelul... 
Neobişnuită cu bărbaţii tineri, Moji Haru s-a îmbujorat şi l-a salutat 
timidă, acoperindu-şi gura cu marginea mânecii. 

— Ce frig s-a lăsat, domnule inspector! 

— Frig rău... dar mai dureros este ce s-a întâmplat! 

— Da, aşa e. Au isprăvit cu examinarea cadavrelor? 

— Da, domnii se vor retrage îndată. Ştiţi, aş avea şi eu nişte 
întrebări, aşa că voi reveni mai târziu. 

— Vă stau la dispoziţie. 

Tsunekichi s-a îndreptat spre Tsunokuniya. Moji Haru a intrat 
fuga în casă, dorind să-şi schimbe chimonoul şi să-şi înnoade alt obi. 
Apoi a umplut hibachi -ul cu cărbuni. în ciuda temerilor ce o 
stăpâneau în legătură cu posibilul ei amestec în evenimentul 
nenorocit, nu o deranja absolut deloc venirea tânărului anchetator. 



7 


— Sunteţi acasă, domnişoara profesoară? strigă Tsunekichi din 
poartă, două ore mai târziu. 

Moji Haru i-a ieşit grăbită în întâmpinare, manifestându-şi 
nerăbdarea de a sta de vorbă. 

— Vă rog să mă scuzaţi... nu străluceşte de curăţenie la mine... 
Poftiţi înăuntru! 

— N-am să vă deranjez mult. 

în timp ce tânărul anchetator îşi scotea zori şi se pregătea să intre, 
Moji Haru i-a şoptit ceva servitoarei, care a dat fuga până la cel mai 
apropiat magazin. 

— Intru direct în subiect. Fiica familiei Tsunokuniya este eleva 
dumneavoastră, nu-i aşa? Prin urmare, mai treceţi pe-acolo? 

— Da... Chiar am să merg puţin mai târziu. 

— A, bun. Cu riscul să socotiţi întrebarea mea cam naivă, n-aveţi 
totuşi idee ce s-a întâmplat? Eu n-am de gând să înghit pe 
nerăsuflate povestea sinuciderii din dragoste. Mi se pare mult mai 
încâlcită situaţia. Administratorul Kinbei era om serios, nici vorbă 
de genul care să-şi seducă patroana. Şi apoi, diferenţa de vârstă... îi 
putea fi mamă! Au murit ei cam în acelaşi timp, dar nici vorbă de 
dublă sinucidere din dragoste. Sunt sigur că s-a întâmplat altceva, 
mult mai grav. Mă scoate din sărite că ancheta s-a împotmolit. N-au 
mai rămas decât angajaţii şi fiica cea mică a patronilor, asta 
înseamnă că nu prea am pe cine interoga. N-aş vrea să vă tulbur 
liniştea, dar îmi spuneţi şi mie dacă observaţi ceva? 

— Bineînţeles. Probabil că aţi auzit şi dumneavoastră zvonurile 
cutremurătoare pe seama casei... 

— Da, oribile. Am înţeles că magazinul se duce de râpă. 

— Exact. Eu nu sunt la curent, dar lumea vorbeşte că fantoma lui 



Oyasu, fiica adoptivă, a blestemat casa. 

— Fiica adoptivă? Nu ştiam... De fapt, ce-a păţit acea Oyasu? 

Văzându-i interesul, Moji Haru s-a entuziasmat, dorind din suflet 

să-l ajute să dezlege enigma. I-a istorisit cu lux de amănunte 
povestea fiicei adoptive, aşa cum i-o spusese Kanekichi. Apoi a 
adăugat, cu spaimă în glas, că o tânără a urmărit-o într-o seară pe 
când se întorcea de la templu... probabil stafia lui Oyasu. 
Tsunekichi asculta cu multă atenţie, cerând lămuriri despre fata 
fantomatică - vârsta, fizionomia, îmbrăcămintea - încercând să 
reţină totul şi să facă legături în mintea lui. 

— M-am lămurit, domnişoara profesoară. Vă mulţumesc pentru 
amănunte, nu fusesem informat. 

Menajera a adus gustarea, Moji Haru, sakeul. 

— Vă rog să nu vă deranjaţi pentru mine, spuse Tsunekichi, vădit 
stânjenit. 

— Nu-i niciun deranj. Nu avem mare lucru... Vă rog să luaţi o 
gură de sake, suportaţi mai uşor frigul. 

— Dacă insistaţi... 

în timp ce beau, faţă-n faţă, Moji Haru a înşirat tot ce ştia, 
mărturisindu-i cinstit că a recomandat-o pe menajera Okaku la 
Tsunokuniya. Amănuntul l-a uluit pe anchetator. A pus ceşcuţa cu 
sake deoparte şi s-a cufundat în gânduri. După o oră, a părăsit 
încăperea, spre regretul profesoarei care l-ar mai fi reţinut. 

— Mai am o grămadă de treburi şi nu-mi permit să mă ameţesc. 
Am să revin. 

Conform obiceiului, a învelit într-o hârtie elegantă câteva 
monede. Pentru că Moji Haru l-a refuzat politicos, a pus banii pe 
masă. încă mai cădea grindină. Tsunekichi s-a întors la 
Tsunokuniya şi l-a chemat afară pe dulgherul Kanekichi, 
menţionând că are ceva de discutat cu el. L-a rugat să-i spună 
povestea lui Oyasu. Apoi, de la Okaku a vrut să afle amănunte 
despre relaţia dintre patroană şi administrator. Femeia a declarat. 



aşa cum îi spusese şi profesoarei de tokiwazu, că i-a văzut cu propriii 
ei ochi întâlnindu-se pe furiş şi a insistat asupra faptului că era nou 
angajată şi cu nimic implicată în toată afacerea. Terminând cu 
interogatoriile, Tsunekichi s-a dus la biroul din Hacchobori. 
Poliţiştii de-acolo susţineau că ar fi vorba de dublă sinucidere din 
dragoste şi conduceau ancheta pe o pistă greşită. Totuşi, adulterul 
dintre un patron şi un angajat fiind considerat la vremea aceea o 
infracţiune gravă, au primit ordin să continue cercetările şi să dea 
atenţia cuvenită oricărui amănunt. Tsunekichi n-a menţionat 
povestea fantomei în faţa colegilor, însă a subliniat că mai sunt 
lucruri neclare şi doreşte să aprofundeze investigaţiile. S-a retras cu 
scuzele de rigoare şi s-a oprit direct la Hanshichi din Kanda cu 
intenţia de a se sfătui cu el. 

Cortegiul funerar al fostei patroane pleca de la Tsunokuniya a 
doua zi. Nefiind permisă organizarea unei ceremonii budiste 
oficiale în condiţiile sinuciderii împreună cu un amant, au aşteptat 
înserarea ca să scoată sicriul lui Ofuji. Moji Haru s-a mulţumit cu o 
vizită de condoleanţe, iar vecinii s-au comportat destul de discret. în 
afară de dulgherul Kanekichi, doi ucenici din magazin şi un 
reprezentant al familiei, puţini dintre ei s-au încumetat s-o 
însoţească pe ultimul drum. Deşi nu erau de acord cu gestul 
patroanei, oamenii bombăneau că nu i se cuvin asemenea funeralii 
jalnice unei femei mai bogate decât şi-ar fi putut cineva închipui. Ca 
să nu se expună privirilor indiscrete, Jirobei, soţul, s-a închis în 
camera lui. Gurile rele spuneau că mai stă doar până la slujba de 
ziua a şaptea şi apoi se întoarce la templu. 

Patroana şi administratorul au părăsit lumea asta împreună, aşa 
că n-a mai rămas decât tânăra Oyuki. „Cine o să conducă magazinul 
dacă nu mai e nici tatăl ei?" se întrebau vecinii. Moji Haru tremura 
de frica blestemului fiicei adoptive, temându-se totodată de 
prăbuşirea familiei Tsunokuniya. 

După a şaptea zi, Jirobei n-a plecat totuşi de acasă. Se zvonea că 



evenimentele l-au dat atât de rău peste cap, încât s-a îmbolnăvit şi a 
zăcut în pat încă din ziua funeraliilor. Magazinul nu mai funcţiona, 
practic, doar vreo două rude ocupându-se de menaj. 

Trei zile mai târziu, o colegă de-a lui Moji Haru, care îşi 
practicase meseria în cartierul Shiba, a murit pe nepusă masă. 
Profesoara de tokiwazu a făcut o vizită de condoleanţe familiei 
îndurerate şi, la plecare, a constatat că era deja opt seara. 
Catastrofele se ţineau lanţ, iar ea se simţea mai abătută ca oricând. 
Intenţionase să plece mai devreme, dar timpul s-a scurs pe 
nesimţite, iar acum avea inima cât un purice la gândul că trebuie să 
treacă pe lângă heleşteul cel mare de la poalele colinei Sanno, în 
care se spunea că sălăşluiesc kawa-usd m . în zilele noastre, lumea nu 
se mai teme de asemenea animale, dar la vremea aceea... 
Amintindu-şi de fantoma care o urmărise, Moji Haru nu-şi putea 
stăpâni tremurul. Sub cerul fără lună, rece şi acoperit de nori, ţipătul 
glacial al unei gâşte sălbatice a răsunat straniu prin trestiile pălite de 
frig. Tresărind până şi la zgomotul propriilor saboţi, şi-a strâns 
mânecile chimonoului la piept şi a grăbit pasul, când a auzit nişte 
paşi apropiindu-se în fugă. Din cauza beznei, cele două s-au ciocnit. 
Moji Haru a înţepenit de spaimă. Cealaltă ţipa, gâfâind: 

— Veniţi repede, s-a petrecut ceva îngrozitor! 

— A, Oyuki, tu erai! exclamă Moji Haru, uimită la culme. 

— Doamna profesoară! V-am întâlnit la tanc! Veniţi repede! 
Inima profesoarei bătea cu putere. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Chotaro şi Yukichi care lucrau la noi... 

— Tinerii ucenici? Ce-au făcut? 

— Cu un cuţit de bucătărie... 

— S-au bătut? 


104 Specie de vidră. 



Moji Haru n-o vedea pe Oyuki prea bine pe întuneric, dar o 
simţea cum tremură. 

Cu răsuflarea tăiată, nefiind în stare să mai scoată o vorbă, Oyuki 
a îngenuncheat şi s-a agăţat de picioarele profesoarei sale. 

— Hai, curaj! o îndemnă Moji Haru, ajutând-o să se ridice. Unde- 
s băieţii? 

— Nu ştiu... acolo... 

Era beznă şi Moji Haru nu-şi putea face o idee cât de mică de 
direcţia indicată. încerca să distingă siluetele la licărirea apei, dar 
nici urmă de băieţi. Neavând încotro, a început să strige: 

-Hei! Cho -san, Yu -san, sunteţi pe-aici? Unde sunteţi? Niciun 
răspuns. Cuprinsă de groază, Moji Haru a prins-o pe Oyuki de 
mână şi au luat-o la goană, cât le-au ţinut picioarele, spre o luminiţă 
din depărtare. 


6 

Abia după ce-a ajuns acasă, gâfâind, a respirat şi Moji Haru 
uşurată. Oyuki era lividă. Văzând-o gata să se prăbuşească iarăşi, a 
tras-o repede în casă şi i-a dat apă şi doctorii aflate la îndemână. 
După ce şi-a mai revenit, a pus-o să-i povestească ce i s-a întâmplat. 

Când Oyuki a ieşit în faţa magazinului, a apărut Chotaro, care a 
rugat-o să-l urmeze sub pretextul că are ceva să-i spună. Se afla 
aşadar împreună cu el pe stradă, fără niciun motiv de spaimă. în 
clipa aceea el a scos un pumnal, i l-a fluturat prin faţa ochilor şi i-a 
ordonat să-l însoţească în tăcere. Parali z ată de spaimă, având lama 
aceea îndreptată spre ea, n-a scos un ţipăt. în ciuda caselor situate 
de o parte şi de alta a străzii, era îngrozită că cel mai mic strigăt de 
ajutor o putea costa viaţa. De aceea s-a lăsat târâtă până la heleşteu, 
cu capul băgat între umeri. 

Ajungând într-un loc pustiu, Chotaro i-a cerut să-i fie nevastă. 



Uluită şi amuţită, Oyuki nu s-a priceput să reacţioneze în vreun fel. 
Chotaro a început s-o chinuie, ameninţând-o cu moartea dacă 
refuza, spunându-i c-o azvârle în heleşteu şi apoi se aruncă şi el, iar 
lumea o să creadă că s-au sinucis din dragoste, înnebunită de 
spaimă, Oyuki l-a implorat s-o cruţe, dar el părea surd la 
rugăminţile ei. Când s-a simţit la capătul puterilor, s-a ivit ucenicul 
Yukichi, care îi urmărise. S-a repezit la Chotaro cu un cuţit de 
bucătărie şi au început să se bată. Oyuki a profitat şi a fugit în 
căutare de ajutor însă, fiind speriată, a greşit direcţia, luând-o în 
sens opus. Aşa se face că s-a ciocnit de Moji Haru care se întorcea 
acasă. 

Moji Haru n-a mai pierdut o clipă. A plecat repede la 
Tsunokuniya să le dea de veste celor de-acolo, năucindu-i pur şi 
simplu. Doi angajaţi tineri, însoţiţi de doi ucenici, au înhăţat iute 
nişte felinare şi s-au îndreptat către locul încăierării. I-au găsit pe 
Chotaro şi pe Yukichi plini de sânge, nemişcaţi, în mijlocul trestiilor. 
După două-trei tăieturi superficiale, îşi abandonaseră armele şi se 
luptaseră corp la corp, pentru că zăceau încleştaţi, prăbuşiţi în 
heleşteu. Nu se răniseră grav, însă, din nefericire, Chotaro căzuse cu 
capul înainte într-un loc periculos de adânc şi se sufocase cu mâl. 
Yukichi era şi el pe jumătate mort, dar şi-a revenit după ce l-au 
îngrijit. 

I-au mulţumit cu toţii lui Moji Haru că au adus-o pe Oyuki 
nevătămată. Dorind să povestească evenimentele şi unei persoane 
din afara casei, Moji Haru s-a dus la anchetatorul Tsunekichi. 

— Fiind vorba de un deces, s-ar putea să fi aflat ce s-a întâmplat, 
dar am socotit că e mai bine să vă anunţ şi eu... 

— O, vă mulţumesc mult! spuse Tsunekichi, pregătindu-se 
imediat de plecare. Ce idee bună aţi avut! Mă duc acolo îndată. Am 
pus cap la cap una, alta... şi lucrurile au început să mi se 
limpezească. O să mă revanşez faţă de dumneavoastră... 

Moji Haru se aşteptase la asemenea reacţie şi se simţea 



mulţumită. Dorinţa de a da o mână de ajutor la desfăşurarea 
anchetei a făcut-o să uite de fantomă... sau, oricum, nu se mai 
temea atât de tare. 

Tsunekichi a pornit spre Tsunokuniya. După ce s-a convins că 
rănile lui Yukichi - una la mâna dreaptă şi cealaltă la umărul stâng 
- nu sunt grave, l-a dus la secţia de cartier, purtându-se blând din 
cauza stării lui de slăbiciune. 

— Bravo, uceniciile, ai făcut treabă bună! Ai salvat-o pe fiica 
patronului cu preţul vieţii tale. S-ar putea ca autorităţile să-ţi 
răsplătească gestul. Dar cum de-ai pornit după Chotaro cu un cuţit 
în mână? L-ai văzut ameninţând-o pe fată? 

în ciuda faptului că părea complet vlăguit, Yukichi a răspuns 
prompt: 

— Da, l-am văzut. Când Chotaro a ridicat lama la Oyuki, târând- 
o după el cu forţa, mi-am dat seama imediat că nu rezolv nimic dacă 
fug după el cu mâna goală şi de aceea am luat un cuţit mare din 
bucătărie. I-am ajuns la heleşteu. 

— Bun, de acord. însă ce mă uimeşte pe mine e că n-ai spus 
nimănui nimic când ai descoperit intenţiile lui Chotaro. Ciudat, nu? 
că ai pornit singur în urmărirea lui doar cu un cuţit. 

Yukichi tăcea. 

— Aici e cheia comportării tale, insistă Tsunekichi pe un ton de 
reproş. Ar fi două motive: fie te aşteptai la o răsplată, fie eşti pe cale 
să devii şi tu asasin. E un moment important, gândeşte-te bine şi 
răspunde calm. 

Yukichi continua să tacă. 

— în cazul ăsta, am să vorbesc eu. îl urai pe Chotaro. Nu mă 
îndoiesc o clipă de bunele tale intenţii de a o salva pe fiica 
patronului, dar şi tu voiai să scapi de el. Aveai motivele tale, nu-i 
aşa? Hai, spune clar! 

— E adevărat... aveţi dreptate, vă rog să mă scuzaţi, recunoscu 
Yukichi cu mâinile împreunate a iertare. 



— E mai bine să spui adevărul. Şi-acum, mărturiseşte de ce ţineai 
să te descotoroseşti de Chotaro. Aveai ceva împotriva lui? 

— Da, mi-era duşman... 

— Duşman? Adică? A, da, eşti rudă cu fostul administrator. 

— Da, Kinbei m-a ajutat să mă angajez la Tsunokuniya. 

— Iar duşmanul lui Kinbei... După părerea ta, Chotaro l-a ucis pe 
Kinbei? întrebă Tsunekichi, tatonând terenul. 

— Păi, eu aşa cred, răspunse ucenicul ştergându-şi lacrimile. 

Când Tsunekichi i-a cerut o dovadă, Yukichi i-a zis că nu poate 

dovedi concret, dar că ruda lui nu era bărbatul care să fi întreţinut 
legături necuviincioase cu patroana. Când i-au găsit corpul 
neînsufleţit în magazie, el s-a îndoit profund de moartea lui Kinbei 
prin spânzurare. Cineva l-a transportat acolo după ce l-a strangulat, 
băga mâna-n foc pentru asta. Dar, în lipsă de dovezi, s-a hotărât să 
păstreze tăcerea. 

— Sunt mulţi angajaţi la Tsunokuniya. De ce l-ai bănuit tocmai 
pe Chotaro? 

Yukichi a explicat că în după-amiaza zilei precedente, Chotaro a 
făcut o glumă proastă pe seama fetei patronului şi, pentru că i s-a 
părut cu totul nepotrivită, Kinbei l-a dojenit aspru în gura mare. 
Băiatul s-a ridicat, dar, înainte de a ieşi cu capul plecat, i-a aruncat 
administratorului o privire ucigătoare. Ochii lui pătrunzători şi plini 
de ură se întipăriseră adânc în amintirea lui Yukichi. 

întâmplarea nu putea servi drept probă oficială, iar Yukichi şi-a 
înfrânt duşmănia până în momentul în care odiosul Chotaro a 
ameninţat-o direct pe fata patronului, obligând-o să-l urmeze. 
Yukichi, în vârstă de numai şaisprezece ani, n-a mai răbdat şi s-a 
hotărât într-o fracţiune de secundă să-l ucidă pe Chotaro ca s-o 
salveze pe fată. 

— Bravo! îl încurajă Tsunekichi, mulţumit. îngrijeşte-ţi rănile şi 
aşteaptă câteva zile, o să mai vorbim! Vezi să nu faci vreun gest 
necugetat. Kinbei mai avea şi alţi duşmani. O să am grijă să-l 



răzbun, tu să stai cuminte. 

— Vă mulţumesc din suflet, spuse Yukichi, înclinându-se adânc 
şi ştergându-se la ochi. 

Tsunekichi a cerut unui funcţionar municipal să-l conducă pe 
băiat acasă, cu blândeţe. El a pornit spre Tsunokuniya. Trecând prin 
faţa casei lui Moji Haru, i-au ajuns la urechi nişte urlete. S-a oprit 
fără să vrea şi tocmai se pregătea să asculte despre ce e vorba, când 
o femeie a ţâşnit pe alee dinspre bucătărie. După ea, o alta, 
ameninţând-o cu un obiect ascuţit. Tsunekichi i-a sărit în faţă ca să-i 
blocheze trecerea, dar diavoliţa s-a aruncat asupra lui. A făcut trei 
mişcări până când a reuşit să-i ia arma din mână. 

— Okaku! strigă el. Sunt în misiune! 

Recunoscându-1 pe angajatul shogunatului, femeia s-a smucit să 
scape şi a luat-o la fugă spre capătul aleii, urmată de Tsunekichi. 
încolţită, nu-i rămânea decât să accepte ideea morţii. S-a aplecat 
peste marginea fântânii din apropiere şi, cu o mişcare agilă, s-a 
aruncat cu capul înainte. 

Ajutată de locatarii clădirii lungi, Tsunekichi a reuşit s-o scoată, 
dar nu mai respira. Anchetatorul a înţeles pe dată că e vorba de 
slujnica angajată la Tsunokuniya la recomandarea profesoarei. 
Femeia bătuse la uşa bucătăriei, pretextând că are să-i spună ceva 
important. Neştiind cine putea veni la o oră atât de târzie, Moji 
Haru s-a dus la uşă, îmbrăcată în chimonoul de noapte. în clipa 
aceea Okaku s-a repezit la ea cu o lamă de ras, reproşându-i că 
trăncănise prea mult şi că din cauza asta îi descoperiseră 
antecedentele îndoielnice. 

— Mă cam aşteptam la aşa ceva, dar bine că nu v-a rănit, se 
bucură Tsunekichi. 

La Tsunokuniya se înregistraseră doi morţi: patroana şi 
administratorul. După nici zece zile, alţi doi: Chotaro şi Okaku. 
Astfel, după cum tânărul anchetator avea să înţeleagă puţin mai 
târziu, socotelile se încheiaseră. 



9 


Okaku a strangulat-o pe patroană în somn, iar Chotaro a 
procedat la fel cu administratorul, aşa cum presupusese tânărul 
Yukichi. Complicii au transportat apoi cadavrele pe ascuns până la 
magazie şi au lăsat să se creadă că cei doi se spânzuraseră. 

Hanshichi din Kanda şi Tsunekichi de la biroul de detectivi 
Kiribatake au arestat cinci persoane: două rude ale familiei de la 
Tsunokuniya - pe Juemon Ikedaya, care ţinea un magazin în 
Shitaya, şi pe Yaheiji Omasuya, ale cărui afaceri se desfăşurau în 
Asakusa; două persoane fără adăpost - Kumakichi şi Gensuke; şi o 
fată de la un bordel, Okane. în ce-i priveşte pe preotul de la templul 
strămoşilor casei Tsunokuniya şi pe călugărul-cerşetor, autorităţile 
religioase s-au ocupat de pedepsirea lor. Aşa s-au rânduit toate. 

Ar trebui să fac următoarele precizări ca să clarific întreaga 
situaţie. 

Cei doi negustori, Juemon Ikedaya şi Yaheiji Omasuya, au 
complotat cu preotul ca să-şi însuşească averea casei Tsunokuniya, 
ale cărei afaceri mergeau chiar mai bine decât se părea. Jirobei, 
patronul, regreta din tot sufletul că o alungase cu atâta cruzime pe 
fiica adoptivă, Oyasu, provocându-i moartea violentă. încetarea din 
viaţă la aceeaşi vârstă a moştenitoarei sale Okiyo îl amărâse atât de 
tare, încât simţise nevoia să apeleze la preotul său. Aici se află 
originea proiectului diabolic condus din umbră de cei doi negustori. 
Complicitatea preotului budist i-a ajutat să inventeze povestea 
fantomei lui Oyasu ca să tulbure liniştea familiei Tsunokuniya. 

Nu ştiu cine ar mai pune acum la cale un plan atât de încâlcit. 
Insă în vremurile acelea, nişte nemernici s-au gândit la o lovitură 
iscusită. Mai întâi au răspândit vestea blestemului unei fantome, 
sugerându-i între timp preotului să-l înspăimânte pe Jirobei până 



când acesta renunţa la afaceri, iar ulterior să-l sechestreze la templu. 
Astfel, era obligat s-o mărite pe Oyuki, acceptându-1 ca ginere şi 
succesor pe fiul mai mic al lui Juemon Ikedaya. Un asemenea plan 
fiind greu de realizat doar cu nişte negustori aparent cinstiţi şi un 
preot budist, au apelat la serviciile lui Kumakichi şi Gensuke, doi 
vagabonzi fără adăpost, care hoinăreau între Asakusa şi Shitaya. 

O femeie pe nume Okane a jucat rolul fantomei lui Oyasu. Lăsa 
impresia unei tinere inocente de şaptesprezece sau optsprezece 
primăveri, dar în realitate avea douăzeci şi două şi era unsă cu toate 
alifiile. Neruşinata naibii ajunsese să colaboreze cu ei la îndemnul 
lui Kumakichi. Acesta şi prietenul său, Gensuke, pândeau cu 
regularitate în apropiere de Tsunokuniya, ţinând sub observaţie 
orice mişcare. Aşa au descoperit-o şi pe Moji Haru, profesoara de 
tokiwazu, ştiind exact că se roagă la templul Nori-no-uchi. I-au cerut 
lui Okane s-o aştepte la lăsarea serii pe drumul de întoarcere şi să-i 
joace festa fantomei îmbrăcate în ynkata imprimat cu garofiţe. însă 
vicleşugul a eşuat deoarece Moji Haru s-a abţinut de la trâmbiţarea 
întâlnirii suspecte. Drept urmare, au schimbat strategia şi au plasat 
în faţa casei Tsunokuniya un călugăr-cerşetor îndoielnic, lui Okane 
revenindu-i sarcina să ameninţe toate slujnicele care se întorceau de 
la baia publică. 

în cele din urmă, complotiştii au reuşit să-l sechestreze pe Jirobei 
la templu. Patroana şi administratorul s-au ţinut însă tari pe poziţii 
şi tactica nemernicilor nu se dovedea cu folos. Fierbând de 
nerăbdare, s-au gândit să apeleze la Okaku, mătuşa lui Okane, care 
s-a angajat la Tsunokuniya. Ea pândea prilejul să-i elimine pe 
patroană şi pe Kinbei - sarcină destul de grea pentru o singură 
persoană. De aceea l-a momit şi pe tânărul Chotaro, îndrăgostit de 
Oyuki. Ucenicul a sfârşit prin a trece de partea răufăcătorilor, având 
promisiunea că se va însura cu fiica patronului în cazul în care 
planul le reuşeşte. Okaku a răspândit vestea legăturii 
necuviincioase dintre patroană şi administrator, iar cei doi complici 



aşteptau momentul potrivit ca să scape de ei. învăluind crima dublă 
într-o sinucidere din dragoste, au reuşit să păcălească vecinii şi să-i 
pună pe anchetatori pe o pistă greşită. 

Până aici totul a decurs bine, dar, când nenorociţii şi-au dat 
seama că Tsunekichi de la Kiribatake le-a mirosit secretul, au 
început să se-ngrijoreze. După ce a ascultat istorioara lui Moji Haru 
şi sfaturile preţioase ale lui Hanshichi, care intuise ceva necurat în 
legătură cu Okane, tânărul anchetator a dorit să afle mai multe 
despre identitatea şi antecedentele renumitei fantome. Cercetările 
au scos la iveală că fura de prin magazine şi escroca bărbaţi, luându- 
şi un aer de fată inocentă. La ideea că putea foarte bine să fie 
suspecta, a ordonat subalternilor să-i verifice trecutul. Astfel au 
descoperit că s-a înfiinţat recent la o cârciumă din Asakusa, unde l-a 
întâlnit pe Juemon Ikedaya, un fel de rudă mai îndepărtată cu 
Tsunokuniya. Ea l-a dus pe Kumakichi la magazinul lui Omasuya, 
şi el rudă cu Tsunokuniya, ca să împrumute bani pentru jocuri de 
noroc. Bănuielile s-au tot adunat şi, fără niciun fel de formalităţi, 
Hanshichi l-a arestat pe Kumakichi. Ticălosul nu s-a lăsat 
impresionat şi n-a suflat o vorbă. 

Cu mărturisiri sau fără, auzind de arestarea unuia dintre ei, 
conspiratorii şi-au pierdut încet-încet cumpătul. Gensuke s-a grăbit 
să se ascundă. Când vestea a ajuns la Tsunokuniya, Okaku şi 
Chotaro s-au speriat îngrozitor. în urma investigaţiilor, s-a 
descoperit că Okaku o îmbrobodise pe menajera lui Moji Haru ca s- 
o facă să vorbească şi astfel a aflat că profesoara îi destăinuise totul 
anchetatorului Tsunekichi. Cu dibăcia ei bine-cunoscută, Okaku s-a 
arătat nepăsătoare, păstrându-şi sângele rece. Spre deosebire de ea, 
Chotaro a luat hotărârea disperată s-o răpească pe Oyuki, 
ameninţând-o cu moartea, numai că tentativa lui s-a soldat cu eşec 
din cauza lui Yukichi. Băiatul a murit, înecându-se în iaz. 

Ajungându-se în acest punct, nici măcar Okaku nu şi-a mai 
păstrat calmul. Dacă ar fi dispărut fără să lase urme, probabil că ar fi 



scăpat. însă dată fiind condiţia ei socială şi vârsta, capul n-a dus-o 
decât la răzbunare pe profesoara de tokiwazu, urând-o din tot 
sufletul, chiar dacă nu ştia exact ce vorbise cu frumuşelul detectiv 
invitat acasă. Okaku şi-a închipuit fără îndoială că, bând şi glumind 
cu tânărul bărbat, Moji Haru îi divulgase taine legate de ea şi de 
complici. A mers la Moji Haru cu intenţii rele: fie s-o omoare, fie 
doar s-o desfigureze. însă tocmai această vizită i-a adus pierzania. 
Morţii nu vorbesc, şi de aceea nu s-au ştiut niciodată adevăratele ei 
motive. Ele se pot deduce numai din derularea firească a 
evenimentelor. 

Uneltitorii au mărturisit toate păcatele. Pe Gensuke l-au arestat 
pe când se afla la nişte prieteni din Senju, cartier foarte popular din 
Edo. Negustorii şi totodată principalii vinovaţi Ikedaya şi Omasuya 
au fost condamnaţi la moarte, iar preotul şi Okane, trimişi în exil pe 
o insulă îndepărtată. Au fost pedepsiţi aspru şi ceilalţi complici. 

Astfel s-a sfârşit teribila poveste cu fantome, dar aş vrea să mai 
menţionez că anul următor au avut loc două nunţi: la Kiribatake şi 
la Tsunokuniya. Tsunekichi s-a căsătorit cu Moji Haru, iar Yukichi 
cu Oyuki. Anchetatorul avea douăzeci şi şase de ani, iar profesoara, 
douăzeci şi şapte; ucenicul, şaptesprezece, iar Oyuki, optsprezece. 
Ceremonia propriu-zisă a celui de-al doilea cuplu a fost amânată un 
an de zile din cauza doliului. Numai că, aşa cum remarcase 
Kanekichi, dulgherul, cele două cupluri împărtăşeau un element 
comun: soţia mai în vârstă decât soţul. Aşa le-o fi fost soarta. 

— Ce părere ai? E destul de complicat, conchise Hanshichi 
râzând. Am subliniat deja că strategia lor a fost întortocheată şi a 
durat mult, iar contemporanii noştri ar considera-o probabil 
ridicolă. Trebuie să recunoaştem că oamenii se dovedeau foarte 
răbdători în trecut. Şi-apoi era foarte greu de câştigat un ban. Luând 
în considerare toate clădirile auxiliare şi terenurile, averea casei 
Tsunokuniya se ridica la două sau trei mii de njo, o sumă imensă la 



vremea aceea. Nu era deloc simplu să te căpătuieşti cu atâţia bani 
deodată pornind de la un plan banal. De aceea şi-au bătut capul, 
pierzând o grămadă de timp. Ar fi pus cu siguranţă mâna pe o 
avere uriaşă dacă le-ar fi reuşit planul. Oamenii de altădată nu 
cunoşteau genul de viclenii care să le permită înfiinţarea unei firme 
fictive, după care să umple rubricile de publicitate şi să scoată un 
profit de câteva sute de mii de yeni fără mare efort. 

Ca să procure necinstit doar o sută de mii de yeni, răufăcătorii 
din istorioara noastră s-au dat de ceasul morţii să pună la punct un 
plan tare încâlcit. Dacă stăm şi ne gândim bine, răufăcătorii din 
trecut erau poate mai cinstiţi în adâncul sufletului lor decât oamenii 
de bine din zilele noastre. 

Prin urmare, nu fusese vorba de o poveste cu stafii. Privind, dus 
pe gânduri, chipul surâzător al lui Hanshichi, am avut senzaţia că 
mi-a jucat o festă în stilul său. 



Casa de vacantă 


Mukojima no ryo 


1 

In cel de-a doilea an din epoca Keio, vara a adus o vreme tare 
capricioasă, nelăsând oamenii, aşa cum cerea bunul obicei, să-şi 
înlocuiască îmbrăcămintea căptuşită cu alta mai subţire, din 
bumbac. Ploaia a stăruit în lunile a cincea şi a şasea, făcându-i să 
dârdâie de frig. Zilele răcoroase nu se dădeau duse. Hanshichi 
răcise pesemne, pentru că stătea pleoştit în faţa hibachi- ului, cu 
mâinile la frunte, când Heibei, vânzătorul de ierburi de leac din 
cartier, a trecut pe la el. 

— Bună dimineaţa! Doamne, ce mai plouă! Nici gând să se 
oprească... 

— Nu-mi place deloc şi nici nu e firească vremea asta. Am auzit 
că toată lumea e bolnavă... Sunteţi cu siguranţă foarte ocupat, zise 
Hanshichi. 

— In asemenea împrejurări nu mă prea aventurez în afaceri, 
răspunse Heibei. 

îşi luă punguţa cu tutun atârnată la şold şi se apropie de 
Hanshichi, înaintând în genunchi. 

— De fapt, am venit să vă rog să mă ajutaţi într-o problemă... Aş 
avea nevoie de sfatul dumneavoastră... Nu e vorba de mine, ci de 
slujnica noastră, Otoku. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Otoku s-a născut la Namamugi, un cartier din Yokohama, iar 
când am luat-o la noi împlinise şaptesprezece ani. Au trecut de- 



atunci cinci ani fără vreun necaz. E o tânără cinstită şi harnică, face 
de toate-n casă. 

— Da, am auzit numai lucruri bune despre ea. Soţia mea vă 
invidiază de multă vreme, dorindu-şi o servitoare de nădejde ca ea. 
Ce-a păţit? 

— Ea n-a păţit nimic, dar sora ei mai mică, Otsu... Am să vă 
povestesc... Otsu a împlinit şaptesprezece ani şi în ianuarie s-a 
angajat prin Sagamiya, biroul de plasament al slujnicelor din 
Sotokanda. De la sosirea în Edo a stat la noi, contând pe ajutorul 
surorii ei, care a dus-o la Sagamiya. Chiar atunci un patron de pe 
lista lor căuta o fată care să nu fie din Edo, ci de la ţară, sau măcar 
dintr-o localitate aflată la cel puţin cinci-şapte ri 105 de capitală. 
Pretindeau ca servitoarea să fie neapărat tânără, tăcută şi cinstită. Şi 
încă un amănunt important - nu acceptau o persoană nestatornică, 
nerăbdătoare să plece înainte de un an, când reînnoiau 
angajamentul. Angajatorul voia un contract de lungă durată - 
minimum trei ani. In schimb, slujnica primea haine de vară şi de 
iarnă şi un salariu de trei ryo pe an. 

Hanshichi se încruntă. 

La vremea aceea, suma de trei ryo părea uriaşă pentru o slujnică- 
ucenică. Ce mister se ascundea oare în spatele banilor, un câştig 
imens potrivit mai curând pentru un samurai destoinic din casa 
unui hatamoto ? în timp ce anchetatorul cântărea detaliile îndoielnice 
ale contractului, Heibei continuă: 

— Propunerea foarte generoasă a neliniştit-o pe Otoku, obişnuită 
cu viaţa din Edo, şi a făcut-o să stea în cumpănă. în schimb, pe sora 
mai mică suma oferită a orbit-o. în zilele noastre, banii îi scot din 
minţi îndeosebi pe tinerii lacomi de la ţară şi micuţa a insistat ca 
sora ei să fie de acord. Otoku a cedat până la urmă şi a lăsat-o să se 


i°5 u n r j echivalează cu aproximativ patru kilometri. 



angajeze. Locul de muncă se afla exact în capătul cartierului pustiu 
Mukojima. Când Otoku a venit şi ne-a povestit cu lux de amănunte 
toate condiţiile, ni s-a părut cam ciudat, dar ne-am gândit că 
patronul o fi luat în calcul faptul că nu e tocmai plăcut pentru o 
tânără să muncească într-un loc atât de pustiu şi de aceea o 
recompensa cu aşa salariu. N-am reacţionat nicicum, dar după 
plecarea lui Otsu pentru perioada de probă n-am primit nicio veste, 
absolut niciuna. Neliniştită, sora mai mare s-a dus să se intereseze la 
biroul de plasament. La Sagamiya i s-a spus că întrevederea a 
decurs bine, că perioada de probă s-a încheiat, că angajatorul a 
apreciat-o foarte mult şi că au semnat contractul pe loc. Apoi i-au 
dat o scrisoare de la Otsu, scrisă chiar de mâna ei: 

Nu te îngrijora, au hotărât să mă instalez aici încă de când s-a terminat 
perioada de probă. Am să muncesc în casa de vacanţă a unei mari familii. 
Este o locuinţă imensă unde se mai află doar un paznic de vreo cincizeci de 
ani şi soţia lui. Mi se pare cam pustiu şi mă plictisesc, dar tot e mai bine 
decât la ţară. Stăpânii vin o dată pe lună ca să vadă ce se mai întâmplă, iar 
mie îmi revine sarcina să le servesc masa. E foarte simplu şi sunt 
mulţumită. 

Şi aşa mai departe... Otoku a plecat liniştită, luând contractul 
surorii ei, în care se prevedea că aceasta se obliga să lucreze la casa 
de vacanţă cel puţin trei ani. 

— Prin urmare, nu şi-a văzut sora? întrebă Hanshichi. 

— Nu, dar, cum nu se-ndoia defel că Otsu îi scrisese, s-a întors 
acasă cu inima uşoară. Asta s-a întâmplat la sfârşitul lunii ianuarie, 
însă de-atunci a trecut vreo jumătate de an şi ea tot n-a primit nicio 
veste. Alaltăieri, un necunoscut a venit la Otoku şi i-a spus că a fost 
la Mukojima şi că are o scrisoare de la sora ei. A deschis-o imediat. 
Otsu menţiona că nu mai suportă casa în care munceşte şi că-şi 
simte viaţa în pericol dacă mai rămâne acolo. Nu putea scrie mai 



mult şi încheia, implorând: „Te rog, vino să mă vezi". Şi-a dat 
seama că nu e o farsă, pentru că recunoştea scrisul. Iubindu-şi sora 
foarte mult, Otoku ar fi fost în stare să plece imediat, dar nu i-am 
îngăduit noi, pentru că se lăsa seara. Ieri-dimineaţă l-am rugat pe 
Kamekichi, unul dintre ucenici, s-o însoţească. 

— Aţi procedat bine, îi spuse Hanshichi zâmbind. Nu cred că ar 
fi fost înţelept s-o lăsaţi să plece singură, date fiind împrejurările. 

— Aşa ne-am gândit şi noi. S-au întors pe la ora două, epuizaţi. A 
durat ceva până au găsit casa din cartierul Mukojima, unde lucra 
Otsu. în plus, bătrânul paznic părea complet buimac, susţinând că 
n-a auzit de o asemenea fată. L-au asaltat cu întrebări şi, în cele din 
urmă, au reuşit s-o vadă. De îndată ce şi-a zărit sora, micuţa a 
izbucnit în plâns, mărturisind printre sughiţuri că nu mai poate 
rămâne nici măcar o singură zi acolo. I-a cerut surorii mai mari să-i 
obţină permisiunea de a renunţa la slujbă şi s-o ia acasă. însă aceste 
lucruri nu se pot aranja pe loc, pur şi simplu. După ce a calmat-o cât 
de cât şi i-a pus sumedenie de întrebări, Otoku a înţeles că nici Otsu, 
nici oricine altcineva n-ar fi putut munci într-un loc aşa de ciudat. 

— Bântuiau creaturi supranaturale?... Sau stafia unei femei 
lingând gazul din lampă? întrebă Hanshichi zâmbind. 

— Cam aşa ceva! replică Heibei, încruntându-se. Casa de vacanţă 
e în capăbil aleii Terajima, iar locul atât de pustiu, încât o vulpe sau 
un kappa ar putea sta la pândă în plină zi fără grijă. Nu există altă 
locuinţă prin apropiere. La două săptămâni de la sosire, Otsu 
începuse să se plictisească de moarte. Paznicul şi soţia lui i-au 
poruncit să ducă mâncare de trei ori pe zi la magazie şi asta era tot. 

— La magazie? 

— Trăia acolo un şarpe venerat ce trebuia hrănit de trei ori pe zi, 
iar lucrul acesta nu-1 putea face decât o fecioară. Otsu îndeplinea 
condiţia. Nu e o îndeletnicire tocmai plăcută, dar, fiind crescută la 
ţară, ea nu se teme ca noi de şerpi şi de broaşte. Şi, cum i s-a povestit 
că şarpele e venerat ca divinitate şi că nu face rău oamenilor, a 



acceptat liniştită. în magazie domneşte întunericul chiar şi în plină 
zi şi nu se ştie niciodată ce se iveşte de-acolo. La început, aşa a 
procedat, cu sfinţenie. După vreo oră constata că mâncarea dispărea 
până la ultima firimitură. I s-a părut o vreme că totul merge strună. 
Până pe data de 20 aprilie, când a întârziat puţin cu masa de prânz. 
Descuind în grabă, probabil zdrăngănitul zăvorului a răsunat până 
în fundul magaziei. în clipa aceea a auzit scârţâind scara de lemn ce 
ducea la etaj şi a avut impresia că zăreşte pe cineva coborând. 

— Aha! comentă Hanshichi cu pipa în gură, ciulind urechile. 

— Otsu era convinsă de prezenţa şarpelui sacru. A vrut să plece 
de îndată ce a pus jos mâncarea, dar curiozitatea a biruit-o şi a 
aruncat o privire dincolo de uşă ca să vadă făptura de pe scară. 
Fiind vreme bună şi în toiul zilei, a distins câte ceva în 
semiîntunericul dinăuntru. Creatura ce a iscat scârţâiturile scării 
avea înfăţişarea unei femei frumoase. Sigur a prins de veste că-i 
iscodită. în clipa când a întins mâna spre mâncare, Otsu a auzit-o 
şoptind: „Vă rog mult, ajutaţi-mă!" Ce trebuie să fi simţit micuţa 
văzând mâna aceea slabă, fantomatică şi auzind implorarea de 
ajutor! A închis iute uşa, a zăvorât-o bine, apoi a ţâşnit spre camera 
ei mâncând pământul. Cum să vorbească un şarpe mare?! Pe Otsu 
au trecut-o fiorii, crezând că e vorba de o fantomă. De-atunci n-a 
mai avut niciun chef să se apropie de magazie. Totuşi, trebuia să-şi 
facă datoria, n-avea încotro. Cu frica în sân, a continuat să ducă 
mâncare de trei ori pe zi. Cumpănind mai bine, şi-a dat seama că 
fantomele nu mănâncă. într-o zi frumoasă a cedat iarăşi curiozităţii 
şi a privit mai atentă înăuntru. I s-a părut că vede târându-se, într- 
un colţ obscur, un şarpe de vreun jo 106 lungime, de un gri-albăstrui, 
cu ochi mari, scânteietori. Când scara a început să scârţâie, a socotit 
că ceva sau cineva coboară şi a rămas ţinbiită locului de frică. După 


i°6 u n jq măsoară aproximativ trei metri. 



câteva clipe, având impresia că o recunoaşte pe femeia cu aer de 
stafie, a rupt-o la fugă, tremurând continuu, fără să se poată stăpâni. 

— Se cam complică povestea asta cu fantome! 

— Cu toate astea, Otsu era hotărâtă să ţină piept situaţiei, însă 
paznicul şi soţia lui au descoperit că fata trăsese cu ochiul în 
magazie de câteva ori şi au certat-o îngrozitor, ameninţând-o c-o vor 
încuia acolo. Mai înspăimântată ca oricând, Otsu voia cu disperare 
să evadeze din locul acela, lucru aproape imposibil, dat fiind că 
amândoi o supravegheau foarte atent şi n-o lăsau o clipă de capul 
ei. Profitând de câteva momente de neatenţie, fata a aşternut o 
scurtă misivă, a încredinţat-o unui negustor care venise la casa de 
vacanţă şi l-a implorat să i-o dea surorii ei. In prima clipă, lui Otoku 
i-a fost greu să creadă toată povestea, dar s-a dus s-o vadă şi să-i 
vorbească. Nu putea acţiona acolo, aşa că a plecat, numai după ce-a 
convins-o pe Otsu să mai reziste puţin... După cum v-am mai spus, 
îşi iubeşte mult sora, însă habar n-are cum să iasă din necaz. Arată 
palidă de îngrijorare şi i-a pierit pofta de mâncare. O soluţie mai la- 
ndemână ar fi să apeleze la biroul de plasament şi să negocieze cu ei 
plecarea lui Otsu. însă au semnat contract de muncă pe trei ani şi 
sunt mai mult ca sigur că vor fi mari probleme. Mi se pare cumplit 
de neomenos să rămânem nepăsători şi să nu acţionăm cumva. 
Partea proastă e că nu ştim cum să procedăm. De aceea mi-am 
permis să vă deranjez. Chiar nu văd cum putem scăpa de 
încurcătură! 

Hanshichi a reflectat cu ochii pe jumătate închişi, apoi a 
încuviinţat din cap liniştitor. 

— Am înţeles şi sunt gata să vă ajut. Aş putea încerca să negociez 
eu însumi, dar nu cred c-ar fi bine să cerem direct desfacerea 
contractului... aşa că voi proceda altfel. Voi deschide o anchetă... şi 
nu legată doar de Otsu. Ziceaţi că biroul de plasament e Sagamiya? 

— Da, în Sotokanda. 

— Spuneţi-i lui Otoku să nu se mai îngrijoreze. O să găsesc o 



rezolvare în două-trei zile. 

— Vă mulţumesc din suflet. 

Heibei şi-a văzut de drum mai liniştit, ştiind că poate conta pe 
Hanshichi. 


2 

După masa de prânz, Hanshichi a plecat din Mikawa-cho, şi s-a 
dus la Sagamiya. Cunoscându-1, personalul i-a pus imediat la 
dispoziţie registrele cu numele şi datele servitoarelor angajate în 
ultima vreme. Otsu fusese într-adevăr în perioada de probă, până 
spre sfârşitul lui ianuarie, la casa de vacanţă de pe aleea Terajima 
din cartierul Mukojima, iar anchetatorul a aflat că proprietarul - 
Casa Mishima - era angrosist de orez în cartierul Reiganjima, situat 
pe malul drept al râului Sumida. 

In ultima vreme, în Edo tot izbucniseră răscoale pustiitoare din 
pricina creşterii preţurilor. In luna a cincea, de exemplu, una a 
răvăşit pur şi simplu Shitaya din Kanda, iar bogătaşilor din centrul 
capitalei li s-a cerut să doneze din orezul păstrat ca rezervă pentru 
perioadele de criză. Hanshichi îşi amintea că, spre mirarea tuturor, 
cei de la Mishima au oferit de bunăvoie două mii de hyd 107 de orez 
alb! Aflând de misterul ce domnea în casa de vacanţă Mukojima, nu 
mai putea sta cu mâinile-n sân. Hanshichi s-a întors acasă şi l-a 
chemat pe anchetatorul Matsukichi. 

— Bună! îmi pare rău că te deranjez, dar trebuie să te duci la 
Reiganjima să vezi ce se întâmplă cu Mishima. Nu cumva au vreo 
fată de măritat? 

— Ba da, o cheamă Okiwa. Tot cartierul ştie cât e de frumoasă. 


107 Clasificator numeric pentru saci de orez. 



Are nouăsprezece sau douăzeci de ani. 

— Unde-i acum? Acasă? 

— Cred că exact acum trei ani a fugit cu un angajat al 
magazinului şi încă nu se ştie unde sunt, explică Matsukichi. 

— Cum îl cheamă pe tânăr? 

— N-am idee. 

— Te rog să te interesezi. Şi trebuie să mai afli ce se întâmplă la 
Mishima. Okiwa asta are fraţi sau surori? Cercetează amănunţit şi 
cât mai discret. Ne-am înţeles? 

— Da. 

Matsukichi a ieşit îndată. Simţindu-şi capul greu, Hanshichi a 
făcut o baie fierbinte şi a luat o pastilă ca să scape de răceală, după 
care s-a băgat în aşternut ca să transpire. Spre ora opt seara, 
anchetatorul a revenit. 

— Domnule inspector, am aflat că băiatul cu care a fugit Okiwa 
se numeşte Ryojiro, că locuieşte în sectorul Imado din Asakusa, are 
douăzeci şi doi de ani şi e o figură tare ştearsă. Am auzit că era 
sufletul mamei rămasă văduvă. 

— Nu se ştie unde e? 

— Aşa se pare. Nu e la el acasă... Mă întreb şi eu unde poate fi... 

— Okiwa este singură la părinţi? 

— Da. 

— A, bun... 

Toate astea nu se prea potriveau câtuşi de puţin cu ce-şi 
închipuise Hanshichi. A rămas pe gânduri, întins în aşternut, 
reflectând la informaţiile aduse de Matsukichi şi la ceea ce aflase 
deja despre ei, când i-a venit brusc o idee. 

— Aha! Cred că am priceput! exclamă el cu un surâs, mulţumit. 

— Poftim? Vă e suficient cât v-am zis? 

— Da, mă ocup eu de restul. 

S-a trezit a doua zi dimineaţa leoarcă de sudoare, dar cu capul 
limpede. Cerul era tot înnorat, dar nu mai ploua. De cum a lăsat din 



mână beţişoarele cu care mâncase micul dejun, s-a dus la negustorul 
de ierburi ca să afle de la slujnica Otoku amănunte despre bărbatul 
care-i adusese scrisoarea de la sora ei. A luat-o apoi spre Imado şi a 
intrat pe o alee îngustă, plină de băltoace din pricina ploilor căzute 
în ultima vreme. In capătul aleii a găsit locuinţa lui Ryojiro - o casă 
cu două încăperi: una de două tatami, cealaltă de şase, unde o 
femeie de vreo cincizeci de ani şi o fată de paisprezece-cincisprezece 
ani stăteau faţă-n faţă. Pesemne că onorau o comandă. Deşi situat în 
spatele clădirii lungi, cu multe intrări, interiorul magazinului părea 
îngrijit, ceea ce l-a mirat pe Hanshichi. 

— Vă rog să mă scuzaţi că am căzut pe capul dumneavoastră atât 
de neaşteptat, dar nici n-am de gând s-o iau pe ocolite. Unde este 
Ryojiro-i «? 

— Adică... începu femeia - probabil mama lui -, oprindu-se din 
cusut. De unde sunteţi, domnule? 

— De la Reiganjima, răspunse Hanshichi fără ezitări. 

Femeia l-a pironit cu privirea, apoi s-a ridicat şi s-a apropiat de el. 

— Aha, veniţi din partea celor de la Mishima? 

— De fapt... eu... 

Nedându-i răgaz să continue, gazda a păşit cu un picior pe 
treapta de la intrare şi l-a apucat, furioasă, de mânecă. 

— Eu ar trebui să vă întreb unde este fiul meu! Unde-i Ryojiro? 

Luat prin surprindere de reacţia femeii, Hanshichi s-a prefăcut 

cât se poate de mirat: 

— Pe legea mea, stimată doamnă, îndrăzniţi să mă învinovăţiţi? 
Dacă dumneavoastră nu ştiţi, atunci cine ştie? 

— Nu vă permit să mă acuzaţi! Cei de la Mishima l-au ascuns pe 
Ryojiro, sunt sigură de asta! Mint când afirmă că ar fi fugit cu tânăra 
domnişoară. Minciună gogonată! Ryojiro are bun-simţ, nu ar fi 
sedus-o în veci pe fiica propriului stăpân. Oyama, pe care o vedeţi 
aici, nu e sora lui şi intenţionam să-i însor peste un an sau doi. Fiul 
meu n-ar fi fost atât de nesimţit, încât să facă prostii având deja o 



logodnică. E foarte ascultător şi bun, nu putea să mă părăsească şi 
să dispară de bunăvoie. II tăinuiţi cu neruşinare! Unde e? 

Hanshichi nu prea ştia cum să reacţioneze în faţa unei învinuiri 
atât de directe. 

— Staţi puţin! Poate aveţi dreptate, numai că eu nu sunt la curent 
cu cele întâmplate. Mi s-a cerut de la magazin să vin să vă văd şi de- 
aceea sunt aici, fără vreun gând ascuns sau rea intenţie. Aşadar, 
spuneţi că Ryojird-san nu e aici? 

— Să ştiţi că v-am mărturisit adevărul, răspunse femeia cu 
lacrimile înnodate în gât. Ei îl ascund şi apoi vă trimit la mine de 
parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Mă cred chiar aşa proastă? Şi să nu 
vă-nchipuiţi că n-am o dovadă. V-o arăt imediat! 

Femeia a scos o scrisoare din fundul unui sertar al altarului 
strămoşilor şi i-a fluturat-o în faţa ochilor. Apoi a citit-o: 

Din diverse motive, sunt obligat să dispar trei ani. Nu te îngrijora, voi 
reveni. Oamenii o să mă bârfească, pretinzând că am fugit cu domnişoara. 
Te rog explică-i lui Oyama că procedez aşa pentru binele stăpânei mele şi 
pentru tine, mamă. Mai mult ca orice, îmi doresc să nu mă judeci greşit. 

— A încredinţat scrisoarea cuiva care mi-a adus-o foarte discret, 
dar a adăugat şi o sumă de treizeci de ryo. Nu-i suficientă dovada? 
întrebă femeia, plângând. Spune clar: „pentru binele stăpânei mele 
şi pentru tine, mamă". Cu siguranţă că stăpâna aia a lui i-a promis 
ceva în schimbul dispariţiei de trei ani. Poate cincizeci sau o sută de 
ryo. Fiind băiat devotat, a acceptat în speranţa unei recompense care 
să-mi uşureze traiul. Numai că viaţa fiului meu, sănătos şi voios, 
preţuieşte mai mult decât toţi banii! N-am nevoie de ei! Am cheltuit 
deja o parte din sumă, dar ce-a rămas vă dau înapoi. Vă rog să vă fie 
milă de mine şi să-mi aduceţi copilul! Vă implor! a insistat ea, 
plângând cu suspine şi scuturându-1 pe Hanshichi de mânecă. 

Oyama a început şi ea să plângă. 



în faţa tânguielilor neaşteptate, Hanshichi s-a simţit dator să 
mărturisească adevărul. 

— Doamnă, am să fiu sincer cu dumneavoastră. Nu vin de la 
Reiganjima. Mă numesc Hanshichi, sunt detectiv şi am venit ca să 
cercetez situaţia. Din cele povestite de dumneavoastră am cam 
înţeles cum se prezintă lucrurile. Vă rog să nu vă mai îngrijoraţi, o 
să vă aduc fiul acasă. Lăsaţi-mi două sau trei zile. 

Aflând că e detectiv, femeia şi-a şters iute lacrimile şi l-a rugat cu 
cerul şi cu pământul să facă tot ce-i stă în puteri. 


3 

Pe lângă bătăile de cap date de Otsu şi Ryojiro, Hanshichi trebuia 
să afle şi unde se ascunde Okiwa. Nu avea nicio îndoială că au 
sechestrat-o în casa de vacanţă de la Mukojima şi că trăia la etajul 
magaziei. Ea era creatura fantomatică! Intuiţia avea să se 
dovedească întemeiată, dar nu-şi permitea să dea buzna în clădire 
fără un motiv serios, fără o dovadă grăitoare. Anchetatorul a ieşit de 
pe aleea din Imado şi a pornit spre casa din Mukojima. Cerul era tot 
întunecat şi burniţa. Pe drum şi-a cumpărat o umbrelă ceruită, a luat 
bacul Takeya şi când a ajuns pe malul celălalt al râului Sumida, 
ploua şi mai tare, înnegurând frunzele cireşilor. 

Fiind aproape de prânz, a intrat într-o cârciumă de la capătul 
digului şi a comandat o supă de scoici şi orez cu spanac dat într-un 
clocot. Puţin mai departe, dincolo de paravanul din trestie, se mai 
aflau doi clienţi, faţă-n faţă. La început, au băut în tăcere, cu 
înghiţituri mici, dar unul dintre ei, pare-se mai vârstnic, s-a pus pe 
vorbit şi părea destul de ameţit. 

— E rău de tot dacă nu faci ceva cu diavoliţa aia. Păi da, a muncit 
la câmp şi duhneşte-a ţărăncuţă... înţeleg că nu-ţi place, dar închide 
ochii şi ia-o ca atare. Dac-o-ntinde, am încurcat-o! 



Comeseanul n-a comentat în niciun fel. 

— Ca s-o împiedici să plece, banii nu-s de-ajuns, căci n-o 
interesează banii. Păi, de-aia te rog să te prefaci c-o cucereşti. Hai, 
lasă mutrele, du-te şi dă năvală peste ea! Asta-i diferenţa dintre milă 
şi iubire. Nu-ţi cer s-o iei de nevastă, nici măcar nu trebuie s-o 
suporţi multă vreme. 

— Nu pot comite aşa un păcat, suspină tânărul interlocutor. 

— Aha, deci te-ai găsit să faci pe sfântul tocmai acum, îl luă peste 
picior celălalt. Nu ştiu dacă e chiar adevărul adevărat, dar s-a zvonit 
că tu eşti hoţul de inimi care-a fugit cu domnişoara! Nu eşti decât 
un şobolan! Cu tot aerul tău cinstit şi 

serios, eşti departe de-a fi un bărbat onorabil. 

— Doamne, ce mai regret! M-am lăsat convins de patroană 
pentru că a fost întotdeauna bună cu mine şi am acceptat din 
obligaţie, dar acum îmi dau seama că am greşit. Lumea vorbeşte pe 
la spate, mă arată cu degetul, familia are neplăceri din pricina mea. 
Nu putea fi mai rău de-atât... De-acum încolo, oricine orice mi-ar 
zice, n-o să mă afund în afacerea asta murdară. Dacă servitoarea 
Otsu vrea să plece, n-are decât şi cu asta, basta. 

— Problema nu se pune aşa, ar fi prea simplu, zise bărbatul mai 
în vârstă coborând vocea brusc. Chiar şi o fată ca ea, venită de la 
ţară, e capabilă să trăncăne. De-i dăm drumu', cine ştie ce e-n stare 
să zică! Pe scurt, n-avem altă soluţie decât să faci pe înamoratul şi să 
găseşti bagheta magică pentru a o împiedica să plece. Hai, Ryo, 
chiar atât de antipatică îţi e? Ţi-ai asumat o dată riscul, nu-i aşa? 
Acum, dacă o să-ţi taie capul o dată sau de două ori, tot aia e, tot 
curge sânge... Fii înţelept şi acceptă! Am să mă duc la patroana ta să 
pun o vorbă bună pentru tine. Nu-i toantă deloc, îşi cunoaşte foarte 
bine interesele... n-o întrece nimeni. Lasă, nu mai face pe prostul, ia 
asta! 

— Nici vorbă! îmi pare rău, dar refuz categoric. încercaţi să găsiţi 
pe altcineva. 



— Dacă aş putea, n-aş ezita o clipă, se răsti el ameninţător. Ştii 
ce? Eu îmi câştig traiul ca paznic respectabil, dar numai de faţadă, 
în realitate, sunt Rokuzo, cel cu tatuaj oribil pe braţul stâng, semn 
clar al lumii rău famate! Să-ţi fie clar că, odată ce fac o propunere 
cuiva, nici nu se pune problema să fiu refuzat. Ei, ce-ai de zis? Ryo- 
san\ 

Sub efectul băuturii pesemne, tonul lui devenea şi mai aspru. 

Auzind totul şi aflând până şi de existenţa tatuajului, Hanshichi a 
priceput că venise momentul să intre în vorbă de după paravan. 

— Bună, domnilor! V-aţi cam aprins... 

— Da, e adevărat, suntem cam gălăgioşi, vă rugăm să ne scuzaţi, 
răspunse Rokuzo. Tare multe bătăi de cap ne mai dau tinerii pierde- 
vară din zilele noastre. Tocmai voiam să-i dau o lecţie ăstuia. 

— Vă înţeleg, spuse Hanshichi râzând. Totul merge de-a- 
ndoaselea acum şi deseori cei în vârstă nu mai au dreptate. în ce 
priveşte afacerea voastră, răspunsul tânărului mi se pare logic şi de 
bun-simţ. Nu-i aşa, Rydjird-san? 

Hanshichi i-a simţit tresărind la auzul numelui, dar a continuat: 

— Pe domnul cu tatuaj pe braţul stâng l-aş sfătui să nu-i mai 
împingă în păcat pe tineri... cu atâta îndărătnicie! Urmează nişte 
arestări la Reiganjima... cătuşe la mâini... Ar fi o crimă să mai 
adăugăm şi alţi complici. 

— Ce tot zici acolo? întrebă Rokuzo. Şi, înainte de toate, cine eşti 
şi ce vrei? 

— La ce-ţi foloseşte să ştii? replică detectivul, dând paravanul la 
o parte. Eram în drum spre casa de vacanţă al cărei paznic eşti, aşa 
că te rog să mă conduci. 

Rokuzo a înţeles cu cine are de-a face. Când şi-a strecurat mâna la 
pieptul chimonoului, anchetatorul s-a şi aruncat asupra lui, i-a prins 
braţul, legându-1 într-o clipă, cu pumnal cu tot. Apoi s-a ridicat calm 
şi i s-a adresat lui Ryojiro, care înlemnise de uimire şi era livid: 

— Pe tine te iert. Urmează-mă fără crâcnire. 



Ordonându-i lui Rokuzo să înainteze, aşa legat cum era, 

Hanshichi a ajuns la casa de vacanţă Mishima pe ploaie. Ryojiro 
mergea liniştit în urma lui, alb la faţă ca un mort. Hanshichi i-a 
cerut lui Otsu, năucită de cele întâmplate, să deschidă uşa magaziei. 
De la etaj a coborât o tânără şi frumoasă femeie fantomatică. Era 
Okiwa, fiica unică a familiei Mishima. 

In ziua următoare, Oito, văduva lui Mishima, şi Yuhei, 
administratorul magazinului, au fost chemaţi la biroul shogunatului 
şi întemniţaţi pe loc. 

Patronul casei Mishima decedase cu patru ani în urmă, iar 
văduva, infidelă memoriei soţului dispărut, a întreţinut relaţii 
amoroase cu Yuhei. Când fiica, Okiwa, a împlinit nouăsprezece ani, 
rânduiala familiei şi legile societăţii îi obligau să-i găsească un soţ 
potrivit. Fiind frumoasă de i se dusese vestea, a primit multe cereri 
în căsătorie, dar Yuhei s-a tot împotrivit, cu intenţia să facă din 
nepotul său fiul adoptiv de la Mishima. Ca tutore, punea astfel 
mâna pe averea familiei. Dar, cum nepotul mai purta încă tunsoarea 
băieţilor care nu împliniseră cincisprezece ani, n-aveau cum să-l 
însoare imediat. De altfel, Okiwa era suficient de inteligentă ca să-şi 
dea seama de legătura necinstită dintre mama ei şi Yuhei şi de 
faptul că el o considera un obstacol. Pentru a scăpa de o 
moştenitoare fără cusur, administratorului nu-i rămânea decât să 
pună la cale un plan foarte îndrăzneţ. 

Oito, femeia în vârstă de vreo patruzeci de ani, şi-a pierdut capul 
după amantul ei şi a uitat cu totul de dragostea maternă. A 
consimţit pe loc. Administratorul a început prin a-1 amesteca în 
ticăloşiile sale pe Rokuzo, paznicul casei de vacanţă. Cu o vară în 
urmă, au atras-o pe Okiwa în locuinţa de la Mukojima sub un 
pretext oarecare şi au închis-o în vechea magazie. N-au mers până 
acolo încât să încerce să convingă familia şi vecinii că moştenitoarea 
casei a dispărut pur şi simplu. însă au răspândit zvonul că Okiwa ar 
fi fugit cu un tânăr angajat. Alesul a fost Ryojiro. Avea toate 



calităţile necesare unui amorez: tânăr, chipeş, se bucura de 
încrederea deplină a stăpânilor lui, Yuhei şi Oito. L-au convins cu 
argumente puternice să-şi accepte soarta şi i-au forţat mâna. 
Patroana i-a spus că-1 reangajează şi chiar îl promovează dacă 
acceptă să fie acuzat pe nedrept şi stă ascuns trei ani. Ba mai mult, i- 
a promis şi un capital consistent de două sau trei sute de ryo. „în 
orice caz voi avea grijă să-ţi meargă bine", i-a făgăduit ea. Ryojiro s- 
a lăsat păcălit şi s-a supus cu resemnare condiţiilor cerute. 

La vremea aceea, un angajat nu-şi permitea cu niciun chip să 
refuze rugămintea stăpânului. Ryojiro nu putea decât să accepte, 
crezând, în naivitatea şi devotamentul de fiu, că-i va asigura mamei 
sale un trai mai uşor. Prin urmare, a fugit de la Reiganjima în ziua 
când au închis-o pe Okiwa în magazia de la Mukojima. Dacă s-ar fi 
întors acasă, l-ar fi găsit imediat, aşa că s-a văzut nevoit să se 
adăpostească la nişte cunoştinţe din Ayase, un oraş dintr-o 
prefectură învecinată, şi să trăiască acolo în ascuns. 

Cum nu se-ndurau s-o lase pe Okiwa să moară de foame în 
magazia în care fusese sechestrată, paznicul îi ducea trei mese zilnic. 
Cu toată cruzimea lor, Rokuzo şi soţia lui nu se dădeau în vânt 
după rolul de temniceri. Şi-apoi, li se părea firesc să aibă pe cineva 
la dispoziţie când Oito şi Yuhei veneau la casa de vacanţă pentru 
întâlnirile lor tainice. Atunci le-a dat prin minte să angajeze o tânără 
servitoare, cu condiţia ca aceasta să nu flecărească şi să le trădeze 
astfel secretul. Cumpănind bine, au ales-o pe Otsu - reţinută în 
vorbe şi în fapte, fără experienţă în viaţa luxoasă a capitalei Edo. 
Numai că, încet-încet, pe Rokuzo l-a cuprins îngrijorarea văzând-o 
mai sigură pe ea decât fusese la angajare şi o bănuia că ar fi 
descoperit misterul magaziei. Părându-i-se primejdios s-o alunge 
fără un motiv convingător, l-a scos pe Ryojiro din ascunzătoare şi i- 
a cerut s-o seducă pe tânăra ţărăncuţă şi astfel s-o ţină pe loc, 
obligând-o totodată să tacă. Oricât era Ryojiro de ascultător, a 
refuzat să se supună orbeşte ordinelor paznicului, în ciuda 



nenumăratelor insistenţe. Cu atât mai mult cu cât începuse să 
regrete slăbiciunea pe care o arătase. Nu numai că ţinea acum cu 
dinţii de hotărârea luată, dar a devenit aliatul lui Otsu, chiar el fiind 
bărbatul care-i dusese surorii ei mai mari, din Kanda, misiva-cheie 
ce scotea la lumină situaţia dramatică de la casa de vacanţă. 

Neştiind de gestul tânărului, Rokuzo l-a atras într-o cârciumă din 
apropiere şi, în momentele în care-1 îmbrobodea şi-l ameninţa, 
Hanshichi l-a descoperit pe criminalul tatuat, fără să-i lase timp să 
atace cu pumnalul scos de la pieptul chimonoului. La început s-a 
purtat ca un neruşinat, negând cu vehemenţă orice acuzaţie, dar 
apariţia lui Okiwa la uşa magaziei şi mărturisirile sincere ale lui 
Ryojiro l-au obligat să-şi schimbe atitudinea. 

Oito a murit în închisoare în timpul anchetei. Condamnarea 
pretinsului paznic a fost cu atât mai severă, cu cât avea antecedente 
criminale, iar zăvorârea fetei într-un loc ce semăna a temniţă i-a 
atras verdictul de complicitate la crimă, fiind condamnat la moarte. 
Yuhei, instigatorul, a comis şi el infracţiuni grave: legătură 
amoroasă cu văduva patronului, sechestrarea moştenitoarei, 
complot pentru acapararea bunurilor. L-au târât prin oraş, iar capul 
lui a fost expus la poarta închisorii. Ryojiro risca şi el o condamnare 
în calitate de complice, numai că el acceptase rolul la cererea 
insistentă a patroanei, încercând totodată să-şi manifeste 
devotamentul faţă de propria mamă şi de aceea i-au acordat 
circumstanţe atenuante. L-au certat zdravăn şi i-au dat drumul. 

Casa de vacanţă a fost dărâmată. Nu printr-un ordin venit de sus, 
ci pentru că apropiaţii familiei Mishima au socotit că e datoria lor să 
renunţe la bunurile ce purtau stigmatul nelegiuirii. Magazia care a 
protejat secretul a avut aceeaşi soartă. Cât despre marele şarpe 
despre care vorbise Otsu, nu s-a arătat niciodată. Okiwa susţinea că 
nu l-a văzut. Să fi presimţit oare vietatea înzestrată cu spirit divin 
apariţia nenorocirilor şi să fi părăsit locul ca să-şi caute alt refugiu? 
Sau o fi fost doar o închipuire în mintea chinuită a lui Otsu? 



Misterul va dăinui pentru totdeauna. 



Vulpiţa duşmănoasă 
Kojoro-gitsune 


1 

Venind vorba de Ooka Seidari 108 , bătrânul Hanshichi a ţinut să 
limpezească faptele. 

— Unii pretind că în epoca Edo n-a existat un cod penal, dar 
lucrurile nu stau chiar aşa. Din procesele şi pedepsele consemnate 
în lucrările lui Ooka, ne dăm seama că nişte principii de drept tot 
existau şi se ajungea chiar foarte greu în acele vremuri la sancţiuni 
mai puţin drastice. E adevărat că Administraţia shogunală 
manifesta uneori o atitudine îngăduitoare în unele situaţii, dar, în 
mod obişnuit, la locul de judecată se aplica un principiu potrivit 
căruia se derulau procesele, iar mecanismul funcţiona în aşa fel, 
încât condamnarea la moarte nu se afla chiar la discreţia 
Administraţiei shogunatului. Asta se petrecea şi pe vremuri, şi 
acum. Comparând regulile de atunci cu codul penal din zilele 
noastre, constatăm că, în mare, lucrurile se aseamănă, numai că mai 
demult, dacă se ivea un caz ciudat, judecata nu se mai putea face 
doar pe baza principiilor, iar bieţii judecători aveau mari bătăi de 
cap şi când stabileau acuzaţia, şi când aplicau pedeapsa. în 


108 Tadasuke Ooka (1677-1751), magistrat ale cărui decizii juridice au făcut 
din el o adevărată legendă. Al optulea shogun Tokugawa i-a acordat 
înaltul titlu de Ooka Echizen-no-kami, comisar de Echizen. Culegerea Ooka 
Seidan („Cazurile juridice ale lui Ooka") cuprinde şi situaţii rezolvate de 
alţi comisari şi magistraţi. 



asemenea împrejurări, intrau în acţiune doi magistraţi - Ooka 
Echizen-no-kami şi Negishi Hizen-no-kami. Ei se despărţeau o 
vreme de Administraţie, încercând să soluţioneze cât mai bine cazul 
complicat. Situaţia era valabilă nu numai pentru capitală, ci şi 
pentru magistraturile din regiunile unde existau proprietăţi ale 
shogunatului Tokugawa, cunoscute ca „domenii". Acolo chiar nu li 
se permitea judecătorilor locali să dea sentinţe prea severe, iar dacă 
cei de sus observau o cât de mică abatere, urmau admonestări 
severe. Aşadar, uneori, când evenimentele îi depăşeau, magistraţii 
din teritorii anexau la dosar propriile constatări şi adăugau „Vă 
rugăm respectuos să ne lămuriţi ce pedeapsă trebuie aplicată". Apoi 
trimiteau solicitarea sediului central din Edo. Răspunsul primit de 
la Centru se numea osashizukaki şi cuprindea fie acordul cu părerea 
expusă, fie decizia de a relua investigaţia, formulând însă şi punctul 
de vedere al magistraturii centrale. în funcţie de aceste sugestii, 
magistraţii locali ajungeau la decizia finală. Mulţimea de formalităţi 
arată că judecarea unui individ în vremurile acelea nu era chiar 
floare la ureche - nu doar când se punea problema sentinţei 
capitale, ci şi în cazul unora dintre pedepsele mai uşoare, cum ar fi 
exilarea ori biciuirea. De aceea, sediul central din Edo trebuia să 
cunoască în cele mai mici amănunte natura incidentului pentru care 
se aplica sancţiunea. 

în fine, introducerea pare îngrozitor de greoaie, însă aş dori să 
mai menţionez faptul că pedepsele din provincie erau consemnate 
şi într-un caiet al Administraţiei shogunale, pentru a servi drept 
model unor situaţii ieşite din comun. La caiet au acces, în mod 
firesc, doar persoanele care se ocupă de caz, însă bucurându-mă de 
o favoare specială, poliţia shogunală mi-a permis să le cercetez 
îndeaproape şi să-mi notez câteva rezolvări mai deosebite. Aşa se 
face că am dat peste Kojoro-gitsune, un caz cu totul aparte, despre 



care vreau să vă povestesc. A fost consemnat în caietul cu pedepse 
în luna a noua din primul an al epocii Kan'en 109 , prin urmare cu o 
sută şaptezeci şi ceva de ani în urmă - chiar în anul când a apărut 
scenariul piesei Chushingura. 

In caietul cu pedepse notaţiile precizau numele provinciei şi al 
localităţii, dar nu şi al ţinutului, aşa cum se procedează în zilele 
noastre. De aceea apăreau uneori încurcături nu numai la găsirea 
unui sat, care-şi putea foarte bine schimba numele între timp, ci şi la 
verificarea aşezării. In orice caz, satul Shin'ishige din ţinutul 
Shimosa-no-kuni 110 era menţionat. In data de treisprezece din luna a 
noua a primului an din Kan'en, între zece seara şi zorii zilei, la un 
chef de noapte, cinci tineri şi-au găsit pe neaşteptate sfârşitul, iar doi 
erau morţi pe jumătate când i-au găsit. Tot satul vuia. 

Nenorocirea s-a întâmplat în coliba paznicului de mistreţi, 
Nanasuke, unul dintre slujitorii căpeteniei satului, Moemon. 
Pomenind cuvântul „colibă", oricine se gândeşte la un adăpost 
provizoriu neîncăpător, numai că de data asta se putea vorbi de o 
adevărată casă. De fapt, Nanasuke îşi petrecea zilele şi nopţile acolo, 
şi o transformase într-o locuinţă destul de confortabilă. Peste zi 
dădea o mână de ajutor la câmp, iar serile supraveghea apariţia 
mistreţilor, ca să nu provoace pagube recoltelor. Nanasuke avea 
doar nouăsprezece ani, iar tinerilor din sat le făcea mare plăcere să 
vină în ceasurile de răgaz la el acasă. Stăteau până târziu şi 
născoceau tot soiul de năzdrăvănii, dar se zvonea că îi ispiteau şi 
jocurile de noroc. Stăpânul Moemon nu le reproşa însă nimic şi-i 
lăsa în pace. 

în noaptea dezastrului, s-au adunat la colibă Sahei, Jirobei, 
Yagoro, Rokuemon, Jintaro, Gonju, chipurile ca să serbeze 
împreună Tsukimi, privitul lunii. Au adus sake şi ceva de-ale gurii şi 


109 1748-1751 

110 Cuprinde părţi din actualele prefecturi Chiba şi Ibaraki. 



au chefuit încă de cu seară. 

— Nu-i nicio problemă! Şi mistreţii s-or fi mirând de hărmălaia 
noastră şi poate nu ne mai deranjează. Şi-aşa vin destul de rar până 
aici, zise Nanasuke. 

Au petrecut cu toţii de minune, în frunte cu gazda. Au băut până 
s-au făcut pulbere, au ţinut-o în râsete şi chiuituri până-n toiul 
nopţii, de i-au auzit şi sătenii. 

Se luminase de ziuă si nu deschisese nimeni usa colibei. Ştiind că 

» » 9 

Nanasuke se scoală de obicei foarte devreme, se mirau că nu-1 
zăresc pe-afară. Căpetenia satului şi-a trimis un slujitor să vadă ce 
se întâmplă. Uşa din faţă era închisă, iar printr-o crăpătură mică se 
strecura un fum înţepător. Mirat şi curios, omul a tras uşa şi, în clipa 
aceea a răbufnit un nor de fum negru, înecându-1 şi orbindu-1 preţ 
de câteva clipe. în camera prea puţin încăpătoare, cei şapte bărbaţi 
zăceau prăbuşiţi unii peste alţii, că abia puteai păşi printre ei. I-a 
strigat pe rând, dar numai Jintaro şi Gonju au îngânat nişte vorbe 
nedesluşite. Ceilalţi cinci - Nanasuke, Sahei, Jirobei, Yagoro şi 
Rokuemon - nu mai respirau. Jintaro şi Gonju se zbăteau între viaţă 
şi moarte. 

Zadarnic a încercat proprietarul colibei, Moemon, să-i adune pe 
săteni ca să le vină nefericiţilor în ajutor, că n-au reuşit să mai facă 
mare lucru. Doar Jintaro şi Gonju şi-au revenit. Ceilalţi cinci nu mai 
trăiau. După spusele supravieţuitorilor norocoşi, şi-au băut minţile 
cu toţii până s-au prăbuşit, dar nu mai ştiau ce s-a întâmplat apoi. 
îşi aminteau ca prin vis că se sufocau şi nu se mai puteau clinti din 
loc. La început oamenii au bănuit că bărbaţii mâncaseră ceva 
otrăvit, dar, privind atent în jur, au găsit în sobă un maldăr de 
cenuşă de la crenguţe de pin. Multe rămăseseră nearse. Probabil 
aprinseseră focul ca să îndure mai uşor frigul de peste noapte şi 
fumul i-a sufocat. Aşa îşi dădeau cu părerea oamenii. Ciudăţenia 
era că supravieţuitorii nu-şi aminteau defel să fi pus crenguţe de pin 
pe foc. Au tras doar oblonul după lăsarea serii, dar nu aruncaseră în 



sobă nimic. în primul şi-n primul rând, nu văzuseră niciodată 
crenguţe de pin stivuite prin preajma colibei. 

Dovada părea însă convingătoare, iar mormanul de cenuşă ticsit 
cu crenguţe nearse grăia de la sine. La o cercetare mai atentă au 
găsit şi urme de ardei iute. Pesemne că în timp ce bărbaţii dormeau 
duşi, cineva s-a strecurat în colibă pe furiş, a aprins focul şi a băgat 
crenguţe de pin şi ardei iute în sobă cu intenţia vădită de a-i omorî. 
Se cunosc cazuri şi în Edo, şi prin sate, de bolnavi posedaţi de vulpe 
care au fost în mod barbar afumaţi cu frunze de pin până la 
asfixiere, scopul fiind alungarea demonului viclean, însă acum era 
vorba de şapte bărbaţi care s-au îmbătat şi au adormit. Oamenii 
veniţi la fata locului se uitau unii la alţii nedumeriţi şi 
înspăimântaţi. 

Locul crimei fiind coliba unui supraveghetor de mistreţi, jaful 
ieşea din discuţie. Apoi, niciunul din cei şapte nu părea să fi avut 
duşmani sau să fi fost invidiat în vreun fel. Fără îndoială că unii 
dintre ei or mai fi greşit, dar fuseseră greşeli neînsemnate. 
Căpetenia satului s-a grăbit să afle amănunte, dar oamenii din sat 
nu aveau cunoştinţă de fapte grave şi nici nu s-a descoperit ceva 
suspect. Cum nimeni nu putea desluşi lucrurile, s-a zvonit că-şi 
vârâse coada o vulpiţă duşmănoasă. 

Se spune că pe vremuri trăia prin apropiere vulpiţa Kojoro, care 
făcea tot soiul de trăsnăi. Odată s-a prefăcut într-o femeie frumoasă, 
pungăşindu-i pe trecători; altădată a apărut ba ca tânăr chipeş, ba ca 
monstru înspăimântător; cândva i-a delectat pe drumeţi cu o 
splendidă procesiune de daimyo; nu s-a lăsat mai prejos nici într-una 
din înfruntările clanului Minamoto cu Taira din 1185, pe insula 
Yashima. Convinşi că vulpea are forţe magice, oamenii i-au dat un 
nume, în semn de teamă şi respect. Nimeni n-ar fi îndrăznit în 
ruptul capului să-i facă vreun rău. însă cu cinci-şase zile în urmă, 
Nanasuke, Sahei, Jirobei, Yagoro şi Rokuemon au găsit un pui de 
vulpe căzut într-o capcană de mistreţi pusă pe câmp şi, ca să se 



distreze, l-au omorât, sufocându-1 cu fum de crenguţe de pin. 
Oamenii bănuiau că puiul ţinea de familia vulpiţei Kojoro, care s-a 
răzbunat, la rândul ei. I-a sufocat pe bărbaţii ce chinuiseră puiul, 
dar i-a lăsat în viaţă pe cei doi care nu fuseseră de faţă. Privind 
astfel lucrurile, moartea lor nu venea de la mână de om, ci se 
lămurea prin blestemul vulpii. Explicaţia părea tot mai 
convingătoare pe măsură ce se desluşeau faptele. 

După ce autorităţile au sfârşit cu examinarea cadavrelor, sătenii 
au îngropat rămăşiţele pământeşti la templul Kogan-ji din sat. Cu o 
seară înaintea înmormântării, unii au văzut miriade de scântei 
împresurând dealul din spatele templului. 

— Tare frig mai e dimineaţa şi seara! 

Mulţi detectivi din întreaga Japonie preferă să dea biroului lor 
numele plaiurilor natale, şi aşa făcuse şi Chojiro de la Hitachiya 111 . 
Intrând pe poarta magistraturii locale, pe detectiv l-a întâmpinat 
subordonatul magistratului, Ichigoro Miyazaka. In vârstă de 
aproape şaizeci de ani, Chojiro avea sprâncenele lungi şi încărunţite, 
ca ale unui preot din vechile picturi. 

— A, domnul inspector de la Hitachiya! Parcă intră zilele în sac! 
exclamă el, aşezându-se în faţa oaspetelui. 

— Avem ceva treabă... zise Chojiro apăsat, cu o plecăciune 
uşoară, scoţându-şi totodată săculeţul cu tutun. Intru direct în 
subiect... Am auzit că tocmai au terminat cu examinarea cadavrelor 
în satul Shin'ishige. Până ieri am fost plecat la nişte rude, având un 
deces în familie, aşa că nu sunt la curent cu ce s-a întâmplat. 

— Magistraţii regionali au făcut investigaţiile, aşa că nici eu nu 
prea ştiu exact despre ce e vorba. Am aflat doar împrejurările în 
care s-a produs nenorocirea. Au pierit cinci ţărani din Shin'ishige, 
iar doi şi-au revenit... 


111 Hitachi reprezenta partea de nord-est a actualei prefecturi Ibaraki. 



Ichigoro i-a dat amănunte legate de sufocarea cu crenguţe de pin. 
Chojiro trăgea din pipă, încruntat. 

— Ciudată poveste, comentă el pe un ton liniştit. 

— Cam aşa e. Am auzit şi eu de vulpiţa Kojoro, dar faptul că i-a 
omorât pe bărbaţi sună de necrezut pentru vremurile noastre. De 
aceea mi se şi pare o poveste cusută cu aţă albă. Dumneavoastră ce 
părere aveţi? 

— Nu m-am gândit foarte bine, răspunse Ichigoro, încurcat. De 
fapt, am impresia că n-au făcut cercetări prea serioase, pe care să ne 
putem baza. Singurul fapt clar este că nenorociţii au murit înecaţi cu 
fumul crenguţelor de pin puse pe foc. Nu ştiu dac-o fi aici blestemul 
vulpii, dar sufocarea au dovedit-o cu probe. Ceilalţi doi care şi-au 
revenit nu-şi amintesc nimic, au şi uitat că ar fi aprins focul. Asta e! 
Cine-i de vină că şi-au băut minţile? 

— Nu s-a găsit criminalul? întrebă Chojiro râzând. Să fie vulpiţa 
Kojoro un ucigaş desăvârşit? 

Ichigoro schiţă un zâmbet trist. 

— Ascultaţi, domnule Miyazaka! interveni Chojiro, ridicându-se 
puţin pe un genunchi. Ce-ar fi să nu mă dau bătut şi să găsesc 
vulpea! Trebuie să fie ea pe undeva! 

— Hmm! Ştiu eu... Un vulpoi bătrân pe urmele unei vulpiţe... 

— Nu glumesc, vorbesc serios. N-aţi mai văzut vulpoi bătrân de 
Hitachi vânând vulpiţe? Mai trec pe-aici şi până atunci vă rog să-i 
transmiteţi salutări domnului magistrat. 

Despărţindu-se de Ichigoro, Chojiro şi-a îndreptat paşii spre 
Kogan-ji, templul budist al satului. Aripioarele libelulelor sclipeau 
în lumina unei splendide zile de toamnă, iar frunzele din incinta 
templului, răvăşite de vânt cu o seară în urmă, îngropaseră aproape 
cu totul lespezile de la intrare. Aruncând o privire în bucătăria 
întunecoasă, a zărit grămada de crengi uscate strânse de bătrânul 
Ginzo. 

— Văd că aveţi treabă, nu glumă, intră în vorbă cu el Chojiro. 



Foarte bine c-aţi adunat lemne de foc! Se anunţă vreme rea dinspre 
colina Tsukuba. 

— A, bună ziua! salută Ginzo cu o plecăciune adâncă, scoţându-şi 
prosopelul din jurul capului. Dimineţile şi serile s-au răcit brusc... 
parc-ar fi venit iarna. Oricum, după data de 13, simţi frigul tot mai 
pătrunzător. Azi-dimineaţă a căzut şi brumă... 

— In seara de 13 s-a petrecut o nenorocire. Abia am aflat şi eu 
amănunte adineauri, de la domnul Miyazaka, angajat la 
magistratura locală. Cinci bărbaţi în floarea vârstei... De necrezut! 
Nici nu se putea da o lovitură mai cumplită! Am auzit că tinerii au 
fost înmormântaţi aici. 

— Aşa este. Toţi îşi aveau strămoşii la templul nostru. E tare 
neplăcută povestea. 

— Ce vreţi să spuneţi? Ce vă supără? întrebă Chojiro, aşezându- 
se pe un morman de crengi uscate. 

— Kojoro se ţine de farse. Vine seară de seară, se opreşte în faţa 
celor cinci morminte şi scoate pietrele funerare noi, una câte una. 
Rupe şi frunzuliţele de shikimi 112 din vaze 113 . Nu reuşim să-i venim 
de hac. Se apropie comemorarea de şapte zile şi va sosi multă lume, 
nu doar rudele. Nu putem lăsa mormintele cu pietrele funerare şi 
vazele vraişte. Eu le rânduiesc pe toate în fiecare dimineaţă, dar 
peste noapte iară-i dezordine. Nu mai pot şi gata. Am vorbit ieri şi 
cu fratele mai mare al lui Sahei despre asta şi am hotărât să le las 
aşa. Mă înfurie îndărătnicia cu care acţionează Kojoro. Nu-i ajunge 
că a luat cinci vieţi? Zace-n ea o dorinţă de răzbunare de mă sperie. 
Spiritele viilor nu-s ca ale morţilor... N-au niciun efect slujbele 
preotului şi ofrandele. Chiar nu mai ştiu cum să procedez. 


112 Crenguţele de Illicium anisatum, cunoscut sub numele popular de 
„anason stelat japonez", sunt folosite şi pentru tămâiere. 

113 Vaza este un recipient cilindric în care se pune o singură floare sau 
crenguţă. 



— Toţi sătenii sunt de părere că vulpiţa e de vină? 

— Cred că da, spuse Ginzo, ştergându-şi nasul cu prosopelul. 
Oricum, rău au făcut c-au omorât puiul de vulpe! Rudele morţilor s- 
au resemnat cumva. Doar fratele mai mare al lui Sahei, Zenkichi, o 
ţine una şi bună că la mijloc nu-i răzbunarea vulpii. Insă nu există 
nicio dovadă şi nici altă explicaţie nu se găseşte. Cu cât mă gândesc 
mai serios, cu atât îmi dau seama că nu poate fi vorba decât de farsa 
jucată de vulpe. 

— Da, însă nu e bine că răvăşeşte mormintele cu atâta 
îndărătnicie. Sufletele celor plecaţi dintre noi ar trebui venerate, s-ar 
cuveni ca oricine să se roage pentru odihna lor în pace. 

Condus de Ginzo, Chojiro a luat-o spre morminte, străbătând 
cimitirul destul de întins. In faţa primului mormânt, al lui 
Rokuemon, se înălţa o piatră funerară nouă. Vaza cu shikimi arăta 
puţin înclinată, probabil din pricina vântului de cu seară. Nici vorbă 
de neorânduială. Ginzo a căscat ochii mari şi nu-i venea să creadă. 

— Ia, uitaţi! Se pare că toate-s la locul lor în dimineaţa asta. 

A dat o raită, neliniştit, printre pietrele funerare. Ieşind în faţa 
mormântului lui Jirohei, a constatat că şi urna, şi vaza cu shikimi 
stăteau rânduite frumos. Nici la celelalte trei nu se întâmplase ceva 
rău. 

— Ciudat! Se împlinesc acuşica zece zile... s-o fi potolit şi Kojoro, 
spuse Ginzo răsuflând uşurat. 

— Ziceaţi că ieri dimineaţă toate arătau alandala... 

— Da, am găsit şi urnele, şi vazele răsturnate. Eu le-am aranjat 
aşa cum se cuvine. 

— Hmm, mormăi Chojiro, atingând cu mâna una din ele, ce 
părea transparentă în lumina puternică a soarelui. 

Privind spre picioare, a adăugat: 

— Pe vremuri, vă îngrijeaţi mai mult de curăţenie. Aţi cam 
îmbătrânit... şi vă e mai greu. Ieri n-aţi măturat aici, aşa-i? 

— Păi, ieri am avut o înmormântare... Am aprins focul, am 



pregătit ceaiul... n-am avut timp de curăţenie. Nu pot face totul de 
unul singur, spuse Ginzo râzând. 

Chojiro şi-a croit drum printre frunzele căzute şi a inspectat, pe 
rând, urnele funerare ale celor cinci. A scos frunzele din ele, a 
ciocănit-o pe fiecare în parte, examinând-o atent. A împrăştiat cu 
piciorul grămezile de frunze şi a cercetat amănunţit pământul jilav 
din jurul mormintelor. Terminând, se pregătea să plece, când un 
mormânt micuţ i-a atras privirile. Urna funerară nu părea veche, iar 
în vază erau crizanteme de câmp proaspete. Chojiro s-a întors spre 
Ginzo şi l-a întrebat: 

— Al cui e mormântul? 

— A, ăla... mormăi Ginzo, ridicându-se în vârful picioarelor. E al 
lui Okoyo. 

— Cam multe flori aduse ofrandă! Okoyo a murit înecată... 
Greşesc cumva? 

— Nu, aşa e. Biata de ea! 

S-au apropiat amândoi de mormânt şi s-au oprit în faţa lui. 

— Când a murit Okoyo? 

— Luna trecută... exact pe 15 seara. 

— Data de 15? repetă Chojiro îngândurat. De fapt, cum a murit? 
Am auzit că a fost un copil tare bun. 

— S-a dus după trestie susuki pe malul râului şi a alunecat. Ştiţi, 
lumea vorbeşte vrute şi ne vrute... Nu ştiu exact ce să cred. 

— Adică ce zvonuri s-au iscat? 

Chojiro s-a aplecat şi a privit atent în jur. 

— Nu se face să-i vorbeşti de rău pe morţi, zise Ginzo oftând din 
rărunchi. Şi-apoi... era atât de tânără... Săraca de ea! 

Şi-a pus lacăt la gură şi n-a mai scos o vorbă. Cunoscându-i 
încăpăţânarea, Chojiro a înţeles că n-avea rost să-l mai sâcâie cu 
întrebări, mai ales că şi-a adus aminte că are pe cine întreba despre 
dispariţia lui Okoyo. L-a lăsat în pace şi a plecat de la templu. 



3 


— A, domnule inspector! Poftiţi! 

Patroana ceainăriei l-a întâmpinat pe Chojiro cu ospitalitate. 
Practic, nu se putea numi chiar ceainărie, ci mai degrabă o prăvălie 
cu de toate. Satul fiind mic şi rupt de lume, aici se găseau şi obiecte 
de bucătărie, dulciuri ieftine şi multe altele. în spaţiul strâmt 
încăpea doar un scăunel pliant vechi aşezat direct pe pământ. 
Proprietara i-a adus îndată o tăviţă cu tutun şi cu dulciuri. Chojiro a 
băut o ceşcuţă de ceai călduţ, nu cine ştie ce la gust. în faţa 
magazinului se înălţa falnic un chiparos hinoki, ţinând umbră în 
zilele toride. După formulele de salut cuvenite, cu aluzii la anotimp 
şi recoltă, Chojiro a intrat direct în subiect. 

— Doamnă, eu trec pe la dumneavoastră din când în când, dar 
nu sunt la curent cu ce s-a mai întâmplat după ce harnicele vrăbiuţe 
au cules spicele rămase pe câmp. Am auzit că luna trecută, pe data 
de 15 seara, s-a înecat în râu o tânără pe nume Okoyo. E adevărat? 

— Da, biata copilă! răspunse femeia clipind des. Ştie toată lumea 
cât era de fermecătoare şi ascultătoare, şi ce frumos se purta cu 
mama ei. Pe 15 seara a plecat să adune susuki şi... s-a petrecut 
nenorocirea... 

— Cu toate că ştia de dimineaţă că are de făcut aşa ceva, s-a dus 
la râu după ce s-a înserat? întrebă Chojiro pe un ton ironic. Câţi ani 
avea? 

— Nouăsprezece... an nefast. 114 

— La nouăsprezece ani nu mai era copil fără minte, care să 


114 Sunt consideraţi yakudoshi („ani nefaşti") vârstele de 19, 33, 37 în cazul 
femeilor şi 25, 42, 61, al bărbaţilor. 



culeagă susuki cu ochii la lună. Chiar dacă-şi iubea familia şi era 
ascultătoare, atinsese vârsta măritişului... Fiind frumoasă, lumea o 
îndrăgea şi ar fi trebuit să împiedice cumva nenorocirea. Sunt 
oameni care pretind că ar fi avut motivele ei să-şi pună capăt zilelor. 
Dumneavoastră ce credeţi? 

— Prin urmare, zvonurile au ajuns şi la urechile dumneavoastră? 
întrebă femeia, pironindu-şi privirile pe chipul detectivului. 

— N-ai cum să închizi gura lumii, ca pe-o uşă. Unii susţin că a 
fost accident, alţii, că s-a aruncat în râu... Cel puţin, aşa se vorbeşte 
şi la templul Kogan-ji. 

— La Kogan-ji... Cine, preotul sau Ginzo-sărn 

— Nu contează, zise Chojiro râzând. Cred că şi dumneavoastră 
aveţi unele bănuieli. 

Pentru că inspectorul mai venea pe la ceainărie cu treburi şi 
pentru că şi la Kogan-ji se cunoştea în mare situaţia, femeia a căzut 
în plasa anchetatorului şi i-a răspuns la întrebări fără reţinere. Din 
afirmaţiile ei reieşea că fata a murit într-adevăr în condiţii 
îndoielnice. 

Okoyo trăia sărăcăcios, împreună cu mama ei oarbă, trecută de 
patruzeci de ani. Tatăl ei, ţăran sărman, plecase dintre vii, iar sora 
mai mică, Otake, de paisprezece ani, tocmai se angajase undeva la 
vreo patru ri de casă. Nevrând să-şi lase mama singură, Okoyo nu s- 
a îndepărtat de căminul ei. Peste zi trebăluia prin bucătăria 
căpeteniei satului, Moemon, iar seara mai lucra una alta pentru 
vecini, reuşind astfel să-şi hrănească mama neputincioasă. Fiind şi 
bună la suflet, şi frumuşică, tinerii din sat au început să roiască în 
jurul ei, s-o tachineze, s-o tragă de mânecă, dar fata nu-i băga în 
seamă. 

La un moment dat, i-a surâs şi ei norocul. Când s-a dus vestea şi- 
n satul vecin că-i o copilă încântătoare, un ţăran înstărit a vrut-o 



noră, acceptând s-o ia şi pe mama fetei la ei, ca să nu rămână de 
izbelişte. Mijlocitorul înţelegerii 115 era preot la Kogan-ji, iar când 
formalităţile căsătoriei au înaintat serios, pe capul fetei a picat o 
mare nenorocire. S-a zvonit că ar întreţine relaţii intime cu vulpiţa 
Kojoro. De necrezut! 

Având uneori mult de lucru la căpetenia satului, se întâmpla să 
plece de acolo târziu, după ce se lăsa întunericul. Odată, în drum 
spre casă, s-a întâlnit cu un băiat frumuşel care slujea la templu. S- 
au dus amândoi în crângul templului şintoist al satului - un loc ferit 
de ochii lumii. O fi fost tânărul acela vulpiţa Kojoro în persoană sau 
încarnarea vreuneia din rudele acesteia? Oricum, s-a răspândit 
zvonul oribil că trăia cu animale. Bârfa a ajuns şi în satul vecin, 
având drept consecinţă oprirea negocierilor în vederea căsătoriei. 
Preotul de la Kogan-ji, cu rolul de intermediar, s-a supărat rău, dar, 
oricât a încercat să explice grozăvia zvonului, discuţiile pentru 
nuntă nu s-au mai putut relua. Un capitol încheiat definitiv. Trei 
seri mai târziu, pe data de 15, au descoperit cadavrul fetei în aval, 
chiar la hotarul satului. 

Chojiro îşi închipuise de la bun început că moartea fetei era 
învăluită în mister, dar nici prin cap nu i-a trecut să pună dezastrul 
pe seama blestemului vulpiţei Kojoro. 

— Nu-mi vine să cred! exclamă Chojiro oftând. Cei din satul 
vecin nu s-au pripit cumva? Zvonul uneori n-are în el niciun 
temei... Puteau să vadă mai întâi despre ce-i vorba. Păcat că au pus 
capăt negocierilor atât de brusc! Asta a ucis-o pe fata frumoasă şi 
iubitoare. 

— Da, purtarea lor a fost crudă rău, zise femeia trăgându-şi 
nasul. Nenorocul fetei. Eu nu ştiu dacă vulpiţa există sau nu... fiind 
însă vorba de Kojoro, nu se mai putea face nimic... 


115 Căsătoriile se aranjau, până nu demult, printr-un intermediar 
specializat — nakddo. 



în orice caz, moartea lui Okoyo îi îndurerase pe toţi şi patroana 
ceainăriei o compătimea din tot sufletul. Apoi a mai adăugat că 
Heitaro, fiul ţăranului Heiemon din satul vecin, ţinuse în continuare 
morţiş s-o ia de nevastă, refuzând cu înverşunare să creadă în 
povestea vulpiţei Kojoro, numai că tatăl lui nu mai accepta în ruptul 
capului. Pe vremuri, şi părinţii puteau fi un greu obstacol în calea 
fericirii copiilor. Chiar dacă zvonul era doar o minciună sfruntată, 
nu treceau cu uşurinţă peste o scorneală oribilă, poate pentru că i-ar 
fi condamnat lumea. Era în joc onoarea casei... şi mirese se găseau 
pe toate drumurile... Nu se sfârşea lumea cu Okoyo. Copleşit de 
argumente, Heitaro a cedat inevitabil presiunilor, dar în adâncul 
sufletului nu se simţea deloc împăcat. Aflând că fata s-a înecat, le-a 
tot spus celor din jur, pe un ton cât se poate de convingător, că nu 
susuki fusese cauza morţii, ci anularea căsătoriei. La scurt timp, a 
luat-o şi el razna. Vorbea aiurea, de-şi înspăimânta părinţii. Cu vreo 
două-trei zile în urmă scosese coasa din magazie şi plecase de-acasă 
ca smintit, strigând că merge s-o omoare pe vulpiţa Kojoro. Mulţi au 
încercat să-l oprească din drum, dar n-au reuşit. 

— A, da? oftă Chojiro din nou. Nenorocirile se ţin lanţ. 

— O fi fost fata blestemată, şopti stăpâna prăvăliei cu spaimă în 
glas. Şi mai e ceva... Poate aţi aflat, domnule inspector, că la coliba 
paznicului de mistreţi, care-i aparţine căpeteniei satului, au murit 
cinci bărbaţi deodată. Nici acolo nu mi se par lucrurile chiar curate. 

Chiar atunci, o vrăbiuţă cu seminţe-n cioc şi-a luat deodată 
zborul, făcându-1 pe Chojiro să se-ntoarcă brusc. A zărit un bărbat 
desprinzându-se din umbra arborelui hinoki, unde părea să fi stat la 
pândă. Chojiro a întrebat-o pe gazdă, arătând cu bărbia înspre el: 

— Cine-i? Este din sat? 

— Cred că-i Zenkichi, răspunse ea, ridicându-se în vârful 
picioarelor. E fratele mai mare al lui Sahei, care a murit în colibă. 

— A, da? 

Chojiro a ieşit încet şi l-a petrecut cu privirea. Zenkichi mergea cu 



ochii plecaţi, absorbit de gânduri, ca şi cum punea la cale vreo 
grozăvie. Privindu-1 din spate, îi dădeai douăzeci şi patru sau 
douăzeci şi cinci de ani. După spusele bătrânului Ginzo de la 
templu, el nu credea că moartea cumplită a fratelui mai mic se 
datora duşmăniei vulpii. Chojiro îşi amintea vorbele bătrânului de 
parcă acum i le murmura la ureche. 

— Doamnă, vă rog să mă iertaţi că v-am reţinut aşa mult cu 
vorbăria mea. Aveţi grijă! O femeie ca dumneavoastră, în floarea 
vârstei, poate cădea oricând în mrejele lui Kojoro. 

— Ha, ha, ha! Râdeţi de mine! Vă mulţumesc că mai treceţi pe- 
aici din când în când. 

Chojiro a lăsat pe tejghea banii pentru ceai şi a plecat. Cum nu 
mai ştia pe nimeni în sat, s-a întors la magistrat, a luat masa la 
Miyazaka, după care a pornit spre satul vecin, situat nu la mare 
distanţă. S-a oprit undeva în apropierea casei lui Heiemon şi a 
întrebat ca din întâmplare despre Heitaro. Astfel a aflat că băiatul s- 
a scrântit la cap şi că de la începutul lunii fugise deja de-acasă de 
două sau trei ori. Temându-se de gura lumii, părinţii au ţinut 
secretă dispariţia lui, dar o apropiată a soţiei, impresionată de 
moartea fetei şi de rătăcirile băiatului, s-a apucat să trăncănească. 
Heitaro, în vârstă de douăzeci de ani, era un băiat bun şi ascultător, 
numai că-1 mai apuca uneori furia pe vulpiţă, dând următoarea 
explicaţie: Kojoro-. M, «i-a vrăjit iubita şi apoi a smuls-o de lângă el, 
chemându-i moartea, cu intenţia de a deveni chiar ea soţia lui. 
Susţinea că şi el e posedat de vulpe, iar când o lua razna astfel, se 
încrunta şi înşira orori peste orori. 

Se ţicnise de-a binelea şi dispărea de acasă. Intr-o asemenea stare 
te puteai aştepta la orice din partea lui. Chojiro s-a dus la Heiemon 
şi l-a chemat pe ascuns pe bărbatul care-i muncea pământul. Aşa a 
descoperit că fiul stăpânului s-a strecurat afară din aşternut pe data 
de 13 seara şi a hoinărit pe malul râului la hotarul dintre sate, dar 
până la urmă l-au găsit şi l-au dus înapoi. Casa arăta destul de 



veche; dincolo de poartă se întindea un teren viran mare, iar fructele 
maiestuosului kaki 116 dădeau în pârg, vestind o recoltă bogată. Pe 
când vorbea cu agricultorul, Chojiro trăgea cu ochiul şi peste gard. 
Brusc, a zărit un tânăr apărând ca din văzduh. Văzându-1 pe 
detectiv, s-a şi postat lângă el într-o clipită. 

— Hai, hai să mergem împreună! Mă duc s-o nimicesc pe Kojoro! 

Chojiro şi-a dat pe loc seama că e Heitaro. L-a auzit apoi strigând: 

— Şi nu numai pe Kojoro... Le vin eu de hac şi lui Sahei, şi lui 
Rokuemon. Aia sunt spionii vulpii. Mai am eu şi alţi muşterii... Din 
cauza lor soaţa mea a ajuns prada vulpii. 

Chojiro i-a privit zâmbind chipul palid. 


4 

In seara aceea, în satul Shin'ishige a mai avut loc un eveniment 
înfricoşător. Sora mai mică a lui Zenkichi, Otoku, s-a dus să-i 
cumpere fratelui nişte sake înainte de culcare. La întoarcere, a 
atacat-o cineva pe drumeagul de lângă parcelele de orez. Dintre 
fraţi - Zenkichi, Sahei şi ea - fata era cea mai mică, avea doar 
cincisprezece ani. Mergea tristă din pricina morţii fratelui mijlociu, 
singură în beznă, şi brusc cineva s-a repezit asupra ei şi a zgâriat-o 
cumplit pe faţă şi pe gât. Otoku a început să ţipe, îngrozită, a 
aruncat sticluţa cu băutură şi a rupt-o la fugă mâncând pământul. A 
ajuns în cele din urmă acasă. Mama şi Zenkichi au văzut-o plină de 
răni pe obraji şi pe gât, semnele lăsate de unghii pe piele fiind 
adânci şi sângerânde. 

— Iar o faptă nelegiuită de-a vulpii! Nu se mai astâmpără! Abia 1- 


116 Pom cu fructe mari, de forma roşiilor, a căror culoare variază de la 
galben deschis la portocaliu roşiatic, supranumite „fructele zeilor". 



a ucis pe Sahei şi-acum a căzut ca un blestem pe capul surorii mele. 

Vestea s-a răspândit cu repeziciune în tot satul. Ginzo de la 
Kogan-ji, care plecase şi el să-şi cumpere o băuturică înainte de 
culcare, a aflat de întâmplare chiar în drum spre prăvălie şi l-a 
apucat groaza. A rămas năucit în mijlocul drumeagului şi se gândea 
cam ce-ar avea de făcut, când s-a trezit bătut pe umăr. Uitându-se 
cu atenţie în beznă, l-a recunoscut pe Chojiro, cu toate că-şi 
acoperise faţa. 

— A, domnule inspector! Aţi auzit? Pacostea de Kojoro iar s-a 
ţinut de rele... 

— Da, ce întâmplare... greu de crezut! exclamă el. Apropo, am o 
rugăminte. Dacă nu vă supăraţi, aş vrea să rămân la dumneavoastră 
peste noapte. Se poate? întrebă Chojiro în şoaptă. 

Ginzo a dat din cap de câteva ori. 

— Am înţeles! Am înţeles! Atunci, să mergem! 

— Aveaţi cumpărături de făcut? 

— Da, voiam să-mi iau ceva de băut, dar renunţ. 

— Cumpăr eu sake. Vă rog să nu mă refuzaţi. 

— Nu-i nevoie. 

— Vă e frică de vulpe? îl întrebă Chojiro râzând. 

— Nu prea-mi dă inima ghes, mai ales pe întunericul ăsta. 

Ginzo şi Chojiro au luat-o spre templu. Bătrânul i-a pregătit 

detectivului o cămăruţă lângă bucătărie, unde au stat puţin de 
vorbă în faţa sobei. Spre zece seara, Chojiro şi-a acoperit faţa cu 
prosopelul şi a pornit încetişor spre cimitir. Stelele ca nişte firişoare 
de tărâţe abia răzbeau prin ceaţa deasă din jur. Nu se simţea vreo 
adiere de vânt, doar frigul de toamnă devenise tot mai pătrunzător. 
Chojiro s-a strecurat în spatele unui mormânt şi s-a ghemuit acolo, 
pregătit să stea la pândă oricât. Târâitul slab al insectelor suna a 
tristeţe. 

După vreo oră, a zărit o siluetă venind dinspre colină, înainta 
prevăzător, foşnind uşor frunzele jilave de sub picioare. Chojiro a 



lipit urechea de pământ şi a ascultat atent. Paşii erau tot mai 
aproape... au trecut pe sub gardul viu din jurul cimitirului. Gardul 
se afla acolo doar cu numele, oricine se putea strecura pe sub el. La 
lumina palidă a stelelor a desluşit o umbră mică, neagră, târându-se 
ca un câine şi apropiindu-se de o piatră funerară. în clipa aceea, din 
spatele mormânhilui s-a ivit, brusc, altă umbră neagră, mare. 

Umbra mare s-a repezit la cea mică şi a pus-o la pământ, 
sucindu-i mâna într-o clipită. Umbra mică se forţa din răsputeri să 
scape. Cei doi se luptau cu îndârjire, pe tăcute, în beznă. Văzând că 
umbra mică nu mai rezistă încleştării, Chojiro a sărit din 
ascunzătoare, hotărât să prindă mai întâi umbra mare. S-a strecurat 
printre morminte şi a pus mâna pe ea. Profitând de ocazie, umbra 
mică a încercat să fugă. Cea mare nu reuşea să scape din strânsoare, 
aşa imobilizată cum era, dar Chojiro trebuia să-i vină de hac şi 
celeilalte. A răsturnat o piatră funerară, umbra mică prăbuşindu-se 
odată cu ea. Detectivul a scos un fluier din mânecă. Ginzo a răspuns 
semnalului şi a venit fuga, ţinând în mână o torţă făcută din crengi 
uscate. 

La lumina torţei, au desluşit un bărbat de douăzeci şi patru de 
ani şi o fetiţă de vreo paisprezece. Ginzo a exclamat surprins: 

— Ah, Zenkichi şi copila Otake! 

Tânărul era fratele lui Sahei, iar fetiţa, sora mai mică a lui Okoyo. 
Zenkichi, care nu credea că vulpiţa provocase moartea prin sufocare 
a fratelui, se îndoia şi de răvăşirea mormintelor de către aceeaşi 
vulpiţă, Kojoro. De aceea a vrut să se convingă cu ochii lui şi, cu o 
seară în urmă, s-a strecurat în cimitir fără să-şi dezvăluie intenţiile. 
A stat la pândă până s-a crăpat de ziuă, dar nu s-a întâmplat nimic 
deosebit. Azi, înainte de prânz, trecând pe lângă ceainăria din 
capătul satului, o auzise din întâmplare pe patroană vorbindu-i 
clientului despre Kojoro. S-a pitit după un chiparos enoki şi a tras cu 
urechea. Astfel a aflat şi de zvonurile privitoare la Heitaro din satul 
vecin. Ştia câte ceva, aşa că l-a învinovăţit pe acesta, socotindu-1 



duşmanul care i-a ucis fratele cu fumăraia crenguţelor de pin. A 
plecat îndată să-l caute, numai că sora mai mică, Otoku, fusese şi ea 
atacată. Nenorocirile se ţineau lanţ şi-l scoteau pur şi simplu din 
minţi. A ţinut morţiş să se convingă totuşi dacă era adevărat sau nu, 
aşa că în seara asta s-a furişat din nou în cimitir cu puţin timp 
înaintea lui Chojiro şi veghea mormântul fratelui, vrând să vadă ce 
se petrece peste noapte. 

Fireşte că Chojiro, având auzul bine antrenat, prindea orice 
zgomot de paşi, oricât de furişaţi, însă Zenkichi nu simţise nimic. A 
desluşit paşii lui Otake doar când s-a apropiat, punând-o iute la 
pământ. Nici el nu se aşteptase ca făptaşul să fie o fetiţă. Ca s-o 
chinuie, a ţintuit-o sub torţă şi n-o slăbea din ochi, aşa chircită cum 
era. 

— Ce cauţi aici? o întrebă Chojiro. 

— Am venit la mormântul surorii mele... 

— Atunci de ce te-ai furişat pe sub gard? 

— Poarta templului se încuiase deja, răspunse Otake cu voce 
slabă dar clară. 

— Hmm. Eşti copil, însă ai răspunsuri la orice, zise Chojiro 
râzând. Fie! Am înţeles. Hai cu mine! 

A dus-o până în faţa mormântului lui Yagoro, a scos piatra 
funerară nouă şi i-a arătat-o. Ginzo îi urma, ţinând torţa sus. 

— Otake, să-ţi văd mâna! 

— Poftim. 

Fata a întins mâna dreaptă cu inocenţă. Chojiro i-a apucat-o 
imediat şi a pus-o pe piatră, apăsând-o. 

— Nu se poate să faci atâtea rele. Uită-te şi tu la urmele de noroi. 
Ai apucat piatra asta cu mâna înnoroiată... Vezi amprentele? Chiar 
mă gândisem că e posibil să fie de copil şi se pare că am avut 
dreptate. Ai venit aici pe furiş în fiecare seară şi ai scos pietrele 
funerare. Hai, mărturiseşte adevărul! Şi nu doar atât... Zi-mi, ce-ai 
căutat la coliba paznicului de mistreţi ce aparţine căpeteniei satului? 



Otake tăcea, ţinând capul plecat. 

— Hai, fii cuminte şi spune tot, insistă Chojiro. De ce-ai răvăşit 
mormintele? Uite, mai am o dovadă. In jurul celor cinci morminte 
sunt urme de paşi... le-am văzut clar la lumina zilei. Oricât te 
încăpăţânezi să taci, mi-e foarte limpede că tu eşti făptaşul din 
cimitir. Dar cum rămâne cu cealaltă poveste? Ajung să cred că tot tu 
eşti de vină. Hai, dă-i drumu'! Ce-ai de zis? Dacă nu recunoşti, o 
duc pe mama ta oarbă la magistrat şi o aruncăm în închisoarea 
subterană cu apă. Vrei aşa ceva? 

Otake a izbucnit în plâns. 

— N-am cum să te ajut. Dacă-ţi aduci aminte, ar fi mai bine să-i 
mărturiseşti domnului inspector, i-a sugerat Ginzo. 

Până una-alta, Chojiro i-a dus pe Zenkichi şi pe Otake în 
bucătăria templului şi a reluat întrebările. Zenkichi a explicat, ca şi 
mai înainte, motivele pentru care s-a strecurat pe furiş în cimitir. 
Simplu şi concis. Greu de înţeles şi de închipuit era însă pretextul 
fetei. Ea îi afumase până la sufocare cu crenguţe de pin şi ardei iute 
pe cei cinci bărbaţi, care se îmbătaseră în coliba căpeteniei satului. 
Vulpiţa Kojoro se întrupase în faţa de paisprezece sau cincisprezece 
ani... 

Dându-şi seama că nu mai are nicio scăpare, Otake i-a mărturisit 
detectivului, foarte cinstit, că i-a ucis fără milă pe cei cinci bărbaţi ca 
să-şi răzbune sora. Aflând de moartea ei năprasnică, s-a învoit de la 
slujba din satul apropiat ca să se întoarcă acasă. Mama ei oarbă 
plângea de-ţi rupea inima, dar nu ştia exact cum s-au petrecut 
lucrurile. Trăia cu impresia că Okoyo s-a sinucis din pricina anulării 
căsătoriei. Otake a găsit într-un sertar din altarul strămoşilor o 
scrisoare lăsată pentru ea. Mama, fiind oarbă, nu avea cunoştinţă de 
existenţa ei. Deschizând plicul şi citindu-1, Otake a înţeles exact 
cauza morţii surorii sale. 

Nişte tineri care o îndrăgeau erau geloşi fiindcă urma să se 
căsătorească, aşa că au început să răspândească zvonuri oribile. 



susţinând că întreţinea relaţii amoroase cu vulpiţa Kojoro, ba chiar 
şi avea ceva de vulpiţă în ea. Zvonurile fără temei i-au năucit însă 
pe oamenii de bună-credinţă, care au socotit că trebuie să pună 
capăt negocierilor în vederea căsătoriei. Zvonurile au pornit de la 
cei şapte bărbaţi, în frunte cu Nanasuke. Pe Okoyo n-a durut-o atât 
de mult ruperea relaţiilor cu posibilul soţ, cât ruşinea acelei 
defăimări de necrezut - că întreţinea relaţii cu un animal. Asta nu 
le-o putea ierta. Simţind că nu mai are cum să privească lumea în 
ochi, a preferat să-şi ia viaţa decât să încerce să se dezvinovăţească. 
In scrisoare a notat numele celor şapte, exprimându-şi limpede 
duşmănia. 

Spre deosebire de Okoyo, Otake avea o fire aprigă, nu voia să-i 
lase nepedepsiţi pe duşmanii surorii ei, chiar dacă erau bărbaţi în 
toată firea. Doar o acuzaseră pe nedrept, făcând-o să înnebunească 
de ruşine. La cei paisprezece ani ai ei, şi-a dat seama că nu poate 
înfrunta direct şapte bărbaţi, aşa că a pândit momentul prielnic. Iar 
clipa dorită a sosit. Aflând că se adună toţi şapte la colibă, ea s-a 
ascuns prin apropiere şi a aşteptat ca ei să se îmbete criţă. Nu-i 
putea ucide altfel, aşa că a adunat crenguţe de pin şi a adus ardei 
iuţi, afumându-i, aşa cum ar fi procedat o vulpe duşmănoasă sau un 
bursuc şiret. 

Avusese de gând să se prezinte imediat la magistratura locală 
însă, amintindu-şi de mamă, s-a tot codit. Cine ar fi îngrijit-o dacă 
pe ea ar fi pedepsit-o cu moartea? Sora ei nu mai era... Dispărea şi 
ea... Pur şi simplu nu se simţea în stare. In fiecare zi se gândea doar 
la faptul că trebuie să trăiască pentru a-şi arăta recunoştinţa filială, 
îşi părăsise noul cămin fără să clipească, întorcându-se la casa 
părintească sărăcăcioasă. încerca să se liniştească singură, 
spunându-şi că lumea putea pune fumul ucigător pe seama vulpii. 
Ca sătenii să dea şi mai multă crezare poveştii cu răzbunarea vulpii, 
se strecura din când în când la Kogan-ji şi răvăşea mormintele. 
Aflând că Zenkichi, fratele unuia din cei cinci morţi, a început să 



spună în gura mare că nu crede în ruptul capului că vulpea i-ar fi 
ucis pe bărbaţi, fata s-a mai gândit la un plan, ca să convingă lumea 
că vulpea le jucase un renghi. A aşteptat-o pe sora mai mică a lui 
Zenkichi, pe întuneric, la marginea parcelei de orez şi a rănit-o, 
zicându-şi că astfel oamenii vor socoti că vulpea s-a răzbunat pe el. 
Otake i-a mai explicat detectivului că bietul Heitaro, care a 
înnebunit din pricină că i-au luat soaţa, n-avea absolut nicio 
legătură cu întâmplările menţionate. 

— Dacă eu nu mai sunt, n-are cine o îngriji pe mama mea 
infirmă. Şi încă ceva. Pe cinci din bărbaţi i-am omorât pentru că 
pângăriseră în gura mare cinstea surorii mele, dar pe ceilalţi doi i- 
am salvat pentru că se abţinuseră de la comentarii urâte, îmi pare 
sincer rău că m-am ascuns ca o laşă în spatele pietrei funerare a 
surorii şi pentru gesturile mele groaznice. 

Otake a făcut declaraţiile cu un calm desăvârşit. 

Cazul a dat mari bătăi de cap oficialilor locali şi a fost trimis la 
Edo. După aproape o lună, a venit şi sentinţa scrisă. Administraţia 
shogunală din capitală a decis că cei şapte bărbaţi s-au făcut 
vinovaţi de crimă gravă răspândind zvonuri oribile şi mincinoase, 
în urma cărora Okoyo s-a sinucis. Răzbunarea surorii este pe deplin 
justificată, mai cu seamă că bărbaţii au acuzat-o pe fată de legături 
intime cu un animal, sfidând bunul-simţ şi cele mai elementare legi 
ale moralei. Cei cinci decedaţi şi-au meritat soarta şi nu mai pot fi 
pedepsiţi, dar părtaşii lor - Jintaro şi Gonju - vor primi pedeapsa 
capitală. Curajul copilei Otake, în strădania de a-şi răzbuna sora mai 
mare, este vrednic de toată lauda. Cu toate astea, este şi ea învinuită 
pentru două fapte: răvăşirea mormintelor cu intenţia de a-şi 
ascunde crimele şi zgârierea bestială a lui Otoku fără ca aceasta din 
urmă să fi făcut vreun rău. Pentru aceste motive, cerem ca pedeapsă 
exilarea ei. Ştiind că ar fi extrem de complicat să-şi ia cu sine mama 
nevăzătoare, schimbându-i astfel deprinderile, satul întreg va avea 



grijă de oarbă în locul fiicei. 

Aşa au soluţionat cazul. Soarta omului e greu de ghicit. Jintaro şi 
Gonju, care scăpaseră cu viaţă din fu mă râie, au fost întemniţaţi şi 
apoi condamnaţi la moarte. 

Otake a plecat în exil, dar mai târziu s-a întors la vechiul ei loc de 
muncă. Preoţii de la Kogan-ji s-au ocupat de femeia oarbă şi toţi 
sătenii au contribuit cu orez la hrănirea ei. 

De la incident, nu s-a mai auzit niciodată vorbindu-se de vulpiţa 
Kojoro. 



Femeia-ascet 


Onna Gyoja 


1 

îmi aduc aminte că era toamna anului 32 al perioadei Meiji 117 
când l-am revăzut pe bătrânul Hanshichi. Ne-am întâlnit la un 
spectacol Kabuki de la Teatrul Meiji, aflat în centrul capitalei, în 
Hisamatsucho. 

— Aţi venit să vedeţi piesa? 

Auzindu-mă, bătrânul a făcut o plecăciune uşoară şi mi-a zâmbit. 
Ne-am despărţit după câteva cuvinte, însă la vreo două-trei zile 
după aceea l-am vizitat ca să-i aflu părerea despre piesă. Se jucase în 
întregime Ten'ichibo™, cu o distribuţie de excepţie: marele Sadanji 119 
în rolul lui Ooka Echizen-no-kami, îndrăgitul Gonjuro în al lui 


117 1868-1912. 

118 Personaj din Ooka seidan, care, aflând de la o bătrână cum a intrat în 
posesia unui diamant şi a unei săbii, o omoară în speranţa că va reuşi să 
devină moştenitorul shogunului Yoshimune, din dinastia Tokugawa. A 
fost executat în 1729 pentru numeroasele crime săvârşite. De fapt, se crede 
că Ten'ichibo a fost fiul ilegitim al shogunului. Curtezana Tamo, mama 
copilului, a fost ucisă pentru a fi împiedicată să ridice problema 
legitimităţii copilului, dar Iganosuke Yamauchi, un samurai fără stăpân, a 
reuşit să-l răpească pe băiat. 

119 Primul actor Kabuki având acest nume, discipolul renumitului Danjuro 
Ichikawa. 



Iganosuke Yamauchi, talentatul Kodanji 120 în rolul lui Ten'ichibo. 

întocmai cum m-am aşteptat, bătrânul se dovedea un neîntrecut 
cunoscător de Kabuki, familiarizat şi cu subiectul piesei scrise. 
Văzuse şi premiera, în primăvara anului 8 al erei Meiji, la teatrul 
Morita-za 121 , când au interpretat Hikosaburo în rolul lui Echizen-no- 
kami, tot Sadanji în al lui Iganosuke, Kikugoro ca Ten'ichibo. Drama 
s-a bucurat atunci de un succes neaşteptat. 

— După cum bine ştii, în perioada Edo ar fi fost de neacceptat 
şarlatani ca Ten'ichibo, dar a reuşit să se strecoare neobservat cu 
ajutorul unui nume fals - Daiichibo. începând cu Meiji, restricţiile s- 
au topit şi povestitori profesionişti, în frunte cu Hakuen, au urcat pe 
scenele teatrelor populare. Cum povestea ajunsese la mare preţ, 
Kawatake 122 a transformat-o în spectacol care, la rândul lui, s-a 
bucurat de asemenea succes de public, încât se mai joacă şi în zilele 
noastre. Cred că lumea nu-i vede cu ochi buni pe bătrânii cu 
asemenea gusturi... Ha, ha, ha! 

Am tot discutat despre spectacol şi, până la urmă, am ajuns la 
faptele reale din care s-au născut poveştile scenei. 

— Toată lumea ştie că Ten'ichibo era un impostor ce se pretindea 
fiul shogunului, e drept că bastard, numai că în vremurile acelea au 
existat şi destule şarlatane, pretinse aristocrate, care s-au ţinut de 
blestemăţii, preciza bătrânul. Deşi nu se făcea mare vâlvă când unui 
shogun i se năştea o fiică nelegitimă... O fată nu se bucura niciodată 
de privilegiile unui băiat. Printre Ten'ichibo-femei, cea mai 
cunoscută pentru faptele ei a fost aceea care se dădea prinţesă din 
familia Hino. îmi aduc aminte că sentinţa s-a pronunţat în anul 4 al 


120 Fiul lui Sadanji, după cum indică prima silabă. 

121 Unul dintre cele mai importante teatre Kabuki din Edo, întemeiat în 
anul 1660, cunoscut şi sub numele de Shintomi-za. 

122 Kawatake Mokuami (1816-1893), unul dintre cei mai renumiţi scenarişti 
de Kabuki. 



epocii Bunkyu şi că documentele administraţiei locale o menţionau 
ca angajată a hanului Yasuemon din Shinagawa, adică prostituată a 
unei case rău famate. Numele Okoto flutura pe buzele tuturor, dar 
ea nu era decât fiica unui consilier de rang mijlociu în slujba unei 
familii Hino din Kyoto. Nu mă îndoiesc o clipă că pe-ahmci nimeni 
nu îndrăznea nici măcar a gândi că o fiică de nobil ajunge 
prostituată. Okoto a fugit de la proprietarul care o angajase şi se 
pregătea să-l instruiască pe Zenbei de la templul Asakusa Genku- 
ji 123 să-i devină asistent de ritualuri. îşi dădea aere de aristocrată din 
familia Hino şi s-a folosit şi de numele unor doamne de onoare de la 
Curte. Administraţia locală i-a investigat cu multă atenţie pe Okoto 
şi pe Zenbei. Ca să se asigure că nu greşesc, şi-au lărgit verificările 
până la Kyoto, dar au aflat că nu există familie de nobili pe nume 
Hino. Până la urmă, Okoto s-a pricopsit cu exilul, iar Zenbei, cu 
cătuşe. Nu pricep nici acum ce rost a avut înscenarea gogonată. 
Probabil că fata a plecat de la Shinagawa fără să-şi plătească 
datoriile ori s-a apucat şi de alte escrocherii care nu i-au mers şi de 
aceea i s-a năzărit să se pretindă fiică de nobil. Faptele ei au uimit 
lumea şi tot Edo vuia. Renumitul dramaturg Nanboku 124 le-a 
transpus în piesa Seigen Sakura-hime 125 , în care protagonista, din 
familia nobiliară Yoshida, ajunge prostituată în Senju. Drama s-a 
jucat atunci pe scena Teatrului Kawarazaki-za din cartierul 
Kobikicho, cu titlul Sakura-hime azuma bunsho şi s-a bucurat de un 
succes răsunător. 

Introducerea cam prea lungă pregăteşte ce vreau să-ţi povestesc 
acum - isprăvile unei pretinse fiice de nobil petrecute cu vreo 
cincizeci şi ceva de ani după aventurile aşa-zisei Hino, adică în luna 


123 Templu budist aparţinând sectei Jodo („Paradisul Pur"). 

124 Nanboku Tsuruya (1755-1829), reputat dramaturg şi scenarist al 
teatrului Kabuki. 

125 Piesă pentru teatrul de marionete, rescrisă pentru Kabuki în 1817. 



a noua din primul an al epocii Bunkyu. 


Deşi dimineaţa de toamnă începuse cu o ploaie măruntă, 
Hanshichi a pornit grăbit spre Hacchobori, la întâlnirea cu Choshiro 
Okazaki, colegul lui de breaslă de acolo, care-i ceruse ajutorul. 

— îmi pare rău că te-am scos din casă pe-aşa o vreme. 

— Zău că plouă, dar n-avem ce-i face, e toamnă. 

Okazaki privea, abătut, grădina. 

— Păcat că plouă, dar şi mai păcat e că s-au ivit necazuri. Ai auzit 
de personajul ciudat din Kayabacho, în inima capitalei? 

— Poftim? se miră Hanshichi, căzând pe gânduri. 

— Şi-a făcut apariţia recent, dar altceva nu se ştie deocamdată, 
zise Okazaki zâmbind. Expresia gravă i-a revenit imediat pe chip: 
Povestea devine şi mai stranie dacă ne gândim că e femeie. Când 
am văzut-o, i-am dat şaptesprezece sau optsprezece ani, dar cred că 
are mai mult. Este foarte frumoasă şi cuvioasă, dă impresia că-i 
mereu cufundată în rugăciune. Dac-ar fi doar atât, mai treacă- 
meargă, numai că individa este o neruşinată fără margini. Cu 
evlavia şi rugăciunile ei şi-a câştigat mulţi adepţi şi-i stoarce de 
bani. Printre ei se află şi un tânăr foarte descurcăreţ, pe care nu se 
ştie cum l-a îmbrobodit. Se zvoneşte că l-a convins să facă donaţii 
consistente. De-ar fi doar bărbaţi, ai zice că-i o farsă amoroasă... 
numai că s-au strecurat şi femei printre credincioşi, ba chiar şi un 
bătrân şi o bătrână. Nu mai pricep nimic. Culmea neobrăzării - se 
pretinde din familia de nobili Reizeitamekyo de la Curtea Imperială 
din Kyoto şi susţine că o cheamă Saemon-no-tsubone. Poartă un 
chimono alb scurt şi hakama roşie, iar părul lăsat pe spate şi-l prinde 
într-o coadă, cu o fâşie de crep violet. Una peste alta, atâta eleganţă 
şi frumuseţe îi dau o ţinută impunătoare. Să fie cu-adevărat ceea ce 
vrea să arate? 

— Ştiu şi eu? zise Hanshichi, căzând iar pe gânduri. Te-ai 
interesat la Kyoto? 



— Bineînţeles, ca să mă asigur că nu greşesc. Nu mi-au dat încă 
răspunsul, dar am înţeles că nu există familie de nobili cu numele 
de Reizeitamekyo. Aşa stând lucrurile, nu-mi rămâne decât să cred 
că e o impostoare. Oricum, până la ora asta. Sau, cine ştie, poate o fi 
chiar fiică de nobil şi, dintr-un motiv sau altul, nu şi-a divulgat 
adevărata identitate, luându-şi numele la întâmplare. Aici trebuie să 
investigăm serios. 

— Mi se pare firesc, zise Hanshichi încuviinţând şi din cap. 

„Aşa stând lucrurile..." în vremurile acelea, când disputele 

împărat-shogunat au pus lumea pe jar, persoanele care pretindeau 
chiar şi în glumă că au legătură cu familia imperială trebuiau 
cercetate cu multă seriozitate, mai cu seamă dacă adunau averi, 
mascându-şi planurile prin rugăciuni. Chiar dacă nu obţineau sume 
uriaşe cu intenţia de a răsturna shogunatul... Nu se putea spune că 
samuraii fără stăpân care bântuiau furioşi prin Edo nu-şi procurau 
şi ei fondurile lor. Era de aşteptat ca Okazaki să aibă temeri în 
această privinţă. 

Hanshichi a acceptat cazul. 

S-a dus acasă şi l-a chemat pe unul din subalterni, Takichi. 
Auzind despre ce e vorba, Takichi s-a scărpinat în cap, încurcat. 

— Domnule inspector, păi... în ultima vreme mi-au trecut şi mie 
pe la urechi zvonuri despre femeia-ascet, dar nu m-am băgat, aflând 
că şeful de la Hacchobori a luat o iniţiativă ca să-i dezlege misterul. 
Suspecta a comis o greşeală uriaşă. Faptele s-au petrecut în cartierul 
Setomonocho, nu-i aşa? 

— Nici acolo lucrurile nu stau chiar strălucit în ultima vreme, 
zise Hanshichi gânditor. 

După cum a afirmat Takichi, dacă-i vorba de întâmplările din 
Kayabacho, ele ţin de teritoriul bătrânului detectiv Sentaro. Cum 
însă a înaintat bine în vârstă şi i s-a şubrezit sănătatea, posibil să fi 
ordonat cuiva să se ocupe de caz. Numai că nu prea mai are 
subalterni pricepuţi şi de nădejde. Aşa stând lucrurile, greul avea să 



cadă pe umerii lui Hanshichi, el urma să-şi bată capul cu 
investigaţiile. Nu se putea să nu-şi dea seama exact ce-1 aşteaptă. 

— Takichi, te rog să te ocupi serios de caz. Află exact ce învârte 
femeia... Asta trebuie să ştiu mai întâi. La nevoie, pui mâna pe ea. 

— Bine, o să-mi dau toată silinţa. 

Incidentul părea extrem de grav. Pe deasupra, oferindu-i-se un 
caz ce ţinea de jurisdicţia altcuiva, tânărul Takichi devenise parcă şi 
mai interesat. A plecat de la Hanshichi plin de elan. Totuşi, nu era 
un simplu caz de omor sau de furt, evenimentul intra în altă sferă, 
mai largă şi mai înaltă. Temându-se că o să apară şi situaţii 
neprevăzute, Hanshichi l-a convocat şi pe Genji, alt subordonat de¬ 
al său, cumpănind că-i mai bine să arunce în scenă o figură 
necunoscută, care să acţioneze sub acoperire. 

Persoana urmărită se pretindea fiică de nobil de la Curtea 
Imperială din Kyoto, chiar în perioada confruntărilor dintre 
susţinătorii împăratului şi adepţii shogunatului. De aceea, Genji 
ezitase puţin la început. Nu se vedea capabil să poarte povara unei 
sarcini atât de grele, însă Hanshichi l-a convins. 

A plouat fără încetare toată ziua şi spre seară s-a lăsat frigul, însă 
niciunul din cei doi - Takichi şi Genji - nu se întorsese încă. 

„Ce-or fi făcând? Le-am dat pesemne o misiune imposibilă... 
prea grea pentru umerii lor." 

Hanshichi îi aştepta cu nerăbdare. Pe la zece seara a apărut 
Takichi. 

— Ce mai plouă! 

— îmi pare rău de tine. A fost cu folos deplasarea? întrebă 
Hanshichi nerăbdător. 

— Nu ştiu ce să spun... am venit s-o mai analizăm împreună, zise 
Takichi, mândru. Ascultaţi-mă. Asceta arată în jur de optsprezece 
ani, e frumoasă, rafinată, vorbeşte cu accent de Kyoto. Oricine o 



vede zice că e fiică de nobil. E şlefuită din toate punctele de vedere, 
în încăpere există bagheta gohei 126 şi crenguţe de sakaki, iar în colţuri 
a întins funii shimenawa. Ea însăşi ţine în mână o baghetă gohei, 
fluturând-o în timp ce se roagă. 

— Ce rugăciuni practică? 

— Pentru fericire şi prosperitatea casei, contra pierderilor şi 
furturilor... Cu un cuvânt, ştie foarte bine ce face. Şi mai presară şi 
profeţii printre rugăciunile sale. Are adepţi puzderie, care cred 
prosteşte că le sunt de mare folos rugăciunile. Zilnic o asaltează 
cincizeci-şaizeci de persoane, aşa că profitul o fi pe măsură. Cât 
despre bani, fiecare lasă cât doreşte, dar unii chiar plătesc serios, 
prin urmare strânge sume uriaşe. 

— Da, am înţeles. Şi ce face cu aceia care plătesc gras? îi duce 
într-o anume încăpere şi chipurile rosteşte pentru ei nişte rugăciuni 
secrete, iar apoi le cere să facă danii consistente? Cum procedează? 

— S-ar putea spune şi aşa, încuviinţă Takichi. Le ţine o slujbă 
secretă, care nu-i pentru orice muritor de rând, dar nu li se îngăduie 
să divulge nimic. Dacă scapă o vorbă, chiar fără intenţie, îi ameninţă 
că în mai puţin de un an îşi vor pierde viaţa. N-am găsit pe nimeni 
care să-mi destăinuie despre ce anume e vorba. De fapt, slujbele 
astea le ţine doar noaptea, când lumea doarme buştean, iar 
beneficiarii lor n-au voie să povestească nimic altora, pentru că 
rugile îşi pierd efectul. Pe-aceia nici n-ai cum să-i vezi, pentru că-şi 
ascund chipurile sau îşi schimbă înfăţişarea şi ies pe uşa de serviciu. 
Prin urmare, nu-i poţi cunoaşte. Fiinţa asta ce îşi joacă rolul de ascet 
s-a gândit la toate. 

— Hmm... Oare or fi găsit şarlatanii ăştia şi alte metode ca să-şi 
strecoare adepţii înăuntru şi apoi afară? 


126 Bagheta gohei, împodobită cu fâşii de hârtie albă decupate în zigzag, 
crenguţele din arborele sacru sakaki şi funia shimenawa, care separă locurile 
sacre de cele profane, sunt nelipsite în ritualurile şintoiste de purificare. 



— N-am descoperit. 

— Ce fel de indivizi mai sunt în casa ei în afară de personal? 
întrebă Hanshichi. Are cumva şi discipoli? 

— Doar un bărbat în jur de cincizeci de ani şi o tânără în vârstă 
de cincisprezece-şaisprezece ani, precum şi două slujnice la 
bucătărie... însă la rugăciuni nu-i acceptă decât pe bărbat şi pe 
tânără. 

Cam aşa arătau noutăţile cu care a venise Takichi. 


2 

Genji s-a prezentat în dimineaţa următoare. 

— Domnule inspector, Takichi v-a adus veşti interesante? 

— Nu-mi dau seama cât or fi de interesante, dar ne pun totuşi pe 
un făgaş. Tu ce ai de zis? îl întrebă Hanshichi răzbit de curiozitate. 

— Păi, nu prea ştiu ce să spun. Am auzit un lucru tare ciudat... 
Că în Fukiyacho ar fi un atelier de fabricat hârtie numit Tadon- 
Iseya. Cu generaţii în urmă, magazinul s-a chemat Sumiya şi se 
ocupa cu fabricarea brichetelor de mangal. Cel de-acum dispune şi 
de un teren şi casă de închiriat. Se spune că scot bani serioşi din ele. 
Fiul patroanei de la Iseya a cam luat-o razna în ultima vreme. îl 
cheamă Hisajiro şi anul acesta împlineşte douăzeci de ani. 
Semănând teribil cu actorul Gonjuro, l-au poreclit Gonjuro-băiatul. I 
s-a dus vestea până acolo, încât o tânără fluşturatică a ţinut neapărat 
să-l vadă şi a bătut cale lungă până la Iseya sub pretext că vrea să 
cumpere o testea de hârtie fabricată manual. însă a profitat de 
ocazie şi a mers şi până la asceta noastră. Lumea zice să s-a smintit 
şi ea după întâlnirea cu femeia-ascet. 

— Tânărul s-a dus şi el acolo pentru rugăciuni? 

— Mama lui Hisajiro, Otoyo, pretindea că pe la sfârşitul 
primăverii au apărut nişte simptome ciudate şi se legăna în mers. 



Auzind de renumita ascetă din Kayabacho, s-a gândit să-şi caute 
leacul acolo. 

Hisajiro s-a lăsat şi el prins în capcana zvonurilor. La început cam 
bănuitor, a însoţit-o până la urmă la asceta de o frumuseţe 
nepământeană. In clipa în care a văzut-o, tânăra i-a zis lui Otoyo că 
boala ei este consecinţa blestemului unui animal ciudat, dar o poate 
face să-şi revină cu rugăciunile. Hisajiro a crezut-o şi i-a implorat 
ajutorul. Asceta a aşezat-o pe Otoyo în faţa altarului şintoist şi i-a 
murmurat o rugăciune care i-a stârnit o teamă respectuoasă. Efectul 
a fost uluitor. Chiar din dimineaţa următoare, Otoyo şi-a simţit 
sufletul uşor, iar după şapte zile a redevenit femeia energică de 
altădată. Suficient ca să cumpere încrederea celor de la Iseya, care i- 
au trimis ascetei ofrande pe măsură. Ba mai mult, până şi Hisajiro a 
sfârşit prin a o venera pe frumoasa ascetă. Când i-a prezentat 
ofrandele din partea lui, tânăra l-a privit îndelung, murmurându-i 
apoi: 

— Destinul vă e înspăimântător. Nu numai pe mama, ci şi pe 
dumneavoastră vă urmăreşte acelaşi blestem. 

Hisajiro n-a protestat. Ba dimpotrivă, a implorat-o să se roage 
pentru el. Asceta i-a spus să se prezinte la ea timp de şapte zile 
neîntrerupt şi băiatul s-a conformat. In primele trei zile l-a chemat 
pe lumină, dar din ziua a patra i-a aplicat şi lui rugăciunile secrete 
din toiul nopţii. însă ele n-au luat sfârşit după şapte zile. Tânăra l-a 
îndemnat să mai vină şapte zile... şi încă şapte. După cea de-a patra 
cură tămăduitoare, administratorul de la Iseya a început să se 
îngrijoreze. Mama băiatului îşi revenise după o singură rugăciune, 
pe când boala fiului nu dispărea. Şi câte rugăciuni! Administratorul- 
şef, Jubei, se minuna peste măsură de faptul că asceta aştepta 
miezul nopţii ca să adreseze rugăciunile secrete şi i-a atras atenţia 
patroanei, numai că ea, crezând orbeşte în forţa tămăduitoarei, era 
surdă la observaţiile lui. Patronul magazinului Iseya plecase dintre 
vii cu cinci ani în urmă şi văduvei îi rămăsese datoria să se ocupe 



singură de afaceri şi să aibă grijă de unicul copil. Se încăpăţâna să se 
încreadă în ascetă, susţinând că atâta vreme cât rugăciunile nu-i 
făceau rău, nu avea niciun motiv să-i lase pe alţii să i le întrerupă cu 
forţa. Cât despre ofrande, mama se consulta doar cu băiatul, ceilalţi 
din magazin nefiind la curent cu amănuntele. Oricum, 
administratorul nu vedea cu ochi buni dispariţia lună de lună a câte 
două-trei sute de ryo, pe care tânărul îi lua cu el. 

între timp, boala lui Hisajiro s-a tot agravat şi a ajuns foarte 
agitat. Când credeai că stă cuminte la magazin, ţâşnea afară pe 
neaşteptate şi hoinărea cine ştie pe unde. Gonjuro-băiatul arăta ca 
un om deposedat de suflet şi devenise palid ca un mort. 

— I De aceea tinerii angajaţi şi ucenicii cred că s-a smintit, explică 
Genji. 

— Hmm. Aşa şi pare, zise Hanshichi zâmbind. Păi, nu e 
interlocutoarea lui o ascetă foarte frumoasă? 

— Da, este. Aşadar, pe de-o parte, fata splendidă, pe de alta, 
Gonjuro-băiatul, preciză Genji râzând. 

Lui Hanshichi nu-i prea venea să râdă. Dac-ar fi fost doar 
incidentul în sine, lucrurile ar fi părut simple. însă, dacă era ce 
pretindea, adică fiica unui nobil de la Curtea din Kyoto, asceta 
misterioasă se afla undeva la mijloc, între forţele fidele împăratului 
şi cele ale adepţilor shogunatului, şi avea cu siguranţă un sprijin 
puternic, aşa că Hanshichi nu putea risca să pună mâna pe ea 
oricum, ci doar cu multă băgare de seamă. Chiar dacă ar fi înşfăcat- 
o pe ea şi ceilalţi complotişti ar fi dispărut, n-ar fi făcut mare lucru. 
Trebuia să se gândească la o strategie cu care să-i prindă pe toţi în 
acelaşi năvod. L-a trimis pe Genji să spioneze în fiecare seară prin 
apropiere de Kayabacho, să stea cu ochii-n patru la cine intră şi cine 
iese, pentru a putea întinde acolo capcana. 

în seara aceea a venit iarăşi Takichi. 

— Domnule inspector, n-am reuşit să aflu mare lucru. Femeia- 
ascet îşi spune ba Otsubone, ba Ohii, şi nimeni nu ştie cum o 



cheamă de fapt. La ritualuri se foloseşte numai de bărbatul de 
cincizeci de ani, cu siguranţă născut în Kyoto sau prin împrejurimi. 
Mai are pe lângă ea o fată de cincisprezece-şaisprezece ani, 
frumuşică foc, dar n-am aflat dacă e sora ei mai mică sau vreo rudă 
mai îndepărtată. La bucătărie lucrează Oyu şi Osho. Ele fierb orezul 
şi scot apă din fântână, dar habar n-am dacă mai e şi altcineva în 
casă. 

— Aseară n-a intrat şi n-a ieşit nimeni în afară de cei care au vrut 
rugăciuni? 

— M-am gândit că-i important şi-am întrebat vecinii, dar şi ei 
văzut-o doar pe Oyu. 

— Câte persoane s-au strâns pentru rugăciuni după ce s-a 
înserat? 

— Păi, cred că luna asta a venit numai un tânăr. Nu că n-ar fi 
existat persoane dornice de ajutorul ascetei, dar se pare că i-a 
refuzat pe toţi pe motiv că nu se simte bine. Prin urmare, a primit 
doar un bărbat, care nu lipseşte niciodată. 

— Fiul patroanei de la atelierul de hârtie? 

— Aha, Genji a făcut săpături serioase... Nu-i scapă nimic, zise 
Takichi cu şiretenie. Le ştie pe toate! 

— Hai, povesteşte-mi ce-ai constatat tu. 

Informaţiile lui Takichi nu se deosebeau prea mult de ale lui 
Genji. Profitând de faptul că se îndrăgostise, şarlatanii îl jumuleau 
zdravăn pe Hisajiro de bani. 

— Dacă stau bine şi mă gândesc, individa e foarte sigură pe ea. 
Insă mă îngrijorează mai mult complicii, zise Hanshichi. Sub 
pretextul aşa-ziselor rugăciuni din toiul nopţii, îşi schimbă 
înfăţişarea... Se evaporă... Nu prea avem ce face. Pe ascetă pot pune 
mâna oricând, dar cum procedez cu ceilalţi care mă interesează la 
fel de mult? Te rog să fii atent la toată lumea care se vântură pe- 
acolo. 

Takichi a încuviinţat tăcut şi a plecat. 



A trecut vreo jumătate de lună, dar nici Takichi, nici Genji n-au 
venit cu vreo noutate. Rapoartele aduceau mereu aceleaşi 
informaţii. La lăsarea serii nu-şi mai făcea nimeni apariţia, în afară 
de Hisajiro. Nici din casa ascetei nu ieşeau decât slujnicele, plecate 
după cumpărături. 

— Hanshichi, ce se întâmplă? Te mişti cam greu, îl mai lua uneori 
peste picior Okazaki de la Hacchobori. 

Investigaţiile se împotmoliseră şi îngrijorarea lui Hanshichi 
creştea din zi în zi, cu atât mai mult cu cât ştia foarte bine că nu 
poate acţiona. Nu-i rămânea decât s-o scoată cu forţa pe ascetă din 
cuibuşorul ei şi s-o silească să mărturisească totul. 

La sărbătoarea budistă O-eshiki 127 de la Ikegami, din dimineaţa 
următoare, Takichi a dat buzna în templu, unde se afla şi Hanshichi. 

— Domnule inspector, băiabil patroanei de la magazinul de 
hârtie a dispărut de două-trei zile. 

— Dar asceta? întrebă imediat Hanshichi. A fugit şi ea cu el? 

— Nu, ea e acasă. Se pare că bărbatul care o asista la rugăciuni s-a 
dus la Iseya să discute despre asta. 

In clipa aceea a apărut şi Genji. 


3 

Genji i-o luase înainte lui Takichi cu informaţiile despre dispariţia 
băiahilui. 

După spusele lui Genji, cu o zi în urmă, imediat după prânz, 
asistentul de ritualuri al ascetei se prezentase la Tadon Iseya ca să 


127 Procesiunea lampioanelor decorate cu flori artificiale de cireş de la 
templul Ikegami Honmon-ji comemorează pe data de 12 octombrie 
moartea fondatorului sectei Nichiren. 



poarte o discuţie foarte serioasă şi dură cu văduva Otoyo despre 
comportamentul necuviincios al fiului ei faţă de Ohii-san. A repetat 
insistent că Hisajiro este posedat de spiritul răufăcător al unui 
animal ciudat şi, ca să-l scape şi să-l purifice, i-au ţinut slujbe secrete 
noapte de noapte, chiar cu acordul mamei. Deşi s-au aşteptat, iniţial, 
să-l tămăduiască în primele şapte zile de rugăciuni, n-au reuşit să 
facă mai nimic. De aceea nu s-au limitat doar la primul grup de 
rugăciuni, ci au urmat alte patru tratamente neîntrerupte de câte 
şapte zile. Li se părea şi lor anormal că nu-1 puteau salva de 
nenorocire, dar abia de curând pricepuseră cauzele. Hisajiro avea 
sufletul necurat. Venea cu regularitate la rugăciuni, însă nu credea 
cu toată fiinţa în ele. Adevărul e că se îndrăgostise de Ohii-san. Cu o 
seară în urmă, în răgazul dintre rugăciuni, a prins-o de mână pe 
ascetă şi i-a asaltat urechile cu puhoi de vorbe obscene. Greşeală de 
neiertat! 

Oh ii-ser;/ nu putea trece cu vederea aşa ceva. L-a plesnit peste faţă 
cu bagheta purificatoare, l-a împins într-un colţ, l-a muştruluit 
zdravăn pentru neobrăzare, l-a avertizat să nu mai calce pe-acolo, 
apoi l-a apucat de guler şi l-a azvârlit afară. Hisajiro a rămas mut, 
neştiind ce să facă. Insă adevărul e că gesturile şi vorbele-i 
neruşinate atingeau onoarea ascetei, ele însemnau o profanare a 
zeităţii protectoare. După asemenea îndrăzneală, lui Hisajiro i se 
interzicea s-o mai vadă pe Ohii-san. Asistentul a subliniat încă o 
dată, pe un ton preţios şi sever, scopul vizitei, menţionând că el atât 
a avut de zis. 

Otoyo simţea că se-nvârte casa cu ea. Numai la aşa ceva nu se 
aşteptase, cu atât mai mult cu cât credea din tot sufletul în ascetă, 
chiar o venera. Nu-i venea să creadă că fiul ei fusese atât de 
neruşinat. Simţea că o trec fiori din cap până-n picioare. Şi-a afundat 
fruntea în tatami, cerându-şi întruna iertare. Ca să scape de 
pedeapsa zeilor căzută pe capul lor - al mamei şi al copilului - 
Otoyo l-a implorat pe asistent să accepte două sute de ryo pentru 



rugăciuni de ispăşire a păcatului. Bărbatul nu s-a lăsat înduplecat 
prea uşor, spunându-i patroanei să-şi ţină banii până află dacă 
acceptă Ohii-san. însă până la urmă a plecat cu banii. 

Otoyo l-a chemat îndată pe Hisajiro. El s-a aşezat, abătut, în faţa 
mamei, a ascultat-o, însă a răspuns la întrebările ei în doi peri. Nu a 
negat nicio clipă gestul tandru faţă de ascetă, întristându-şi mama şi 
mai tare. Otoyo i-a vorbit cu seriozitate despre pedeapsa divină, 
îndemnându-1 să-şi schimbe purtarea şi inima slută, şi încercând să- 
1 convingă printre lacrimi să facă tot posibilul ca să scape de năpasta 
căzută pe capul lui. Băiatul tăcea şi asculta cuminte. 

Spre înserat, Hisajiro a plecat de-acasă fără o ţintă anume, aşa 
cum obişnuia. Seara târziu nu revenise încă. Lumea de la Iseya era 
deja îngrijorată şi, ca să se liniştească, patroana a trimis pe cineva la 
asistentul de ritualuri. Acesta i-a transmis că Hisajiro n-a mai apărut 
de ieri. Tânărul nu s-a întors acasă în noaptea aceea şi nici în 
dimineaţa următoare, neliniştindu-i pe toţi de la Iseya. Otoyo le 
ascunsese tuturor întrevederea cu asistentul ascetei, dar şi-a dat 
seama că ar fi mai bine să divulge secretul. I-a adunat pe toţi, în 
frunte cu administratorul, şi le-a povestit ce s-a întâmplat. Angajaţii 
au presupus că băiatul s-o fi ruşinat grozav de faptele sale şi de 
aceea a fugit de-acasă. Când au înţeles motivul dispariţiei, 
îngrijorarea tuturor pentru soarta moştenitorului a sporit, iar Otoyo 
simţea că-şi pierde minţile de spaimă, ţinând toată casa în alertă. A 
pornit imediat spre ascetă ca s-o roage să-i ghicească unde este fiul 
ei. Administratorul Jubei a dat fuga la Gentaro de la biroul de 
detectivi din Setomonocho, i-a relatat faptele şi l-a rugat să 
pornească pe urmele băiatului. Rudele s-au împrăştiat şi ele care 
încotro. 

Auzind vestea, Hanshichi a prins a se foi. 

— Chiar se cere o intervenţie rapidă şi serioasă. Administratorul 
de la Iseya a dat fuga în Setomonocho, iar dacă cei de-acolo îşi bagă 
nasul, am încurcat-o. 



— Mă duc imediat să aflu despre ce-i vorba. 

— Apucă-te de treabă! Mai întâi şi mai întâi, vezi ce-i cu asceta, 
cu asistentul ei şi cu fata aia, Fujie. A, şi să ai grijă să nu dispară cele 
două slujnice. Şi-apoi află cine se mai ascunde în umbra lor. Genji, 
tu nu ai cum să ieşi la vedere, lucrezi sub acoperire. Takichi singur 
nu se descurcă. Cheamă-1 şi pe Zenhachi. 

— Ajunge numai Zenhachi? 

— Cred că da. Nu uita că avem de-a face cu o femeie... Dacă-s 
prea mulţi, bat la ochi. 

Takichi s-a dus să-l cheme pe colegul lor Zenhachi. Genji a luat-o 
mai întâi spre Tadon Iseya, ca să vadă ce s-a mai întâmplat acolo. 
Hanshichi s-a îmbrăcat şi a plecat de-acasă, din Kanda, puţin după 
ora zece dimineaţa. Era o splendidă zi de toamnă, iar florile 
artificiale de pe lampioane, o adevărată minunăţie. 

Hanshichi a făcut nişte cumpărături şi ceva pregătiri, după care a 
pornit spre locul de rugăciune din Kayabacho, aflat în cartierul 
Nihonbashi. Nu ştia cine a stat acolo înainte, dar plăcuţa de pe 
stâlpul porţii renovate anunţa: „Aici se învaţă rugăciuni către zei". 
Funia sacră shimenaiva domina intrarea. în sala de numai şase tatami 
se înghesuiau paisprezece sau cincisprezece bărbaţi şi femei, iar cine 
nu-şi găsise loc îşi croise drum în anticameră, într-o învălmăşeală de 
nedescris. Hanshichi s-a aşezat acolo cuminte, aşteptându-şi rândul. 
Au mai apărut între timp cinci sau şase persoane. Printre ei s-a 
strecurat, serios, şi Zenhachi, subalternul lui. Nu şi-a întors nici 
măcar o clipă privirile spre Hanshichi, dar a vorbit pe şoptite cu cei 
din jur. 

Cum rugăciunile şi prezicerile pentru fiecare persoană în parte 
durau foarte mult, Hanshichi a avut de aşteptat vreo două ore. Se 
înarmase însă cu o răbdare de fier. Cei din faţă terminau şi plecau, 
dar alţii tot veneau. în hol se aflau tot timpul paisprezece sau 
cincisprezece persoane. 

„Ce popular e locul", gândi Hanshichi. 



Chiar atunci i-a venit rândul şi a fost poftit înăuntru. 

Camera de rugăciuni avea cincisprezece-şaisprezece tatami şi 
arăta întocmai cum i-o descrisese Takichi. In faţă, un paravan din 
bambus, iar oglinda Zeiţei Amaterasu, crenguţa de sakaki şi 
ofrandele credincioşilor tronau la loc de cinste - suluri din mătase 
sau hârtie de bună calitate, păsări, legume, cutii cu dulciuri, mochi 128 
alb cu roşu etc. Tânăra şi frumoasa ascetă şedea pe o rogojină 
rotundă, cu bagheta gohei în mână. Alături, la câţiva paşi, bărbatul 
de cincizeci de ani, samurai cu tunsoare de Kyoto şi sabie la şold, 
îmbrăcat în hakama albă, cu maniere alese. Pe Hanshichi l-a izbit 
faptul că asceta trăgea neîncetat cu coada ochiului în jurul ei, deşi 
ţinea capul plecat, ruşinată parcă de privirile iscoditoare ale zeilor. 

— Vă rog să poftiţi, spuse asistentul de ritualuri cu voce calmă. 

— Mulţumesc. 

Hanshichi a înaintat câţiva paşi, cu o plecăciune uşoară. Ridicând 
ochii, a zărit o tânără lângă ascetă. Purta un chimono alb, scurt, din 
mătase şi hakama de aceeaşi culoare. Hanshichi socotea că nu putea 
fi altcineva decât Fujie. Şi ea era atrăgătoare, însă asceta îţi tăia 
respiraţia, atât era de fermecătoare. în raport i se prezentase ca 
având şaptesprezece-optsprezece ani, motiv pentru care detectivul 
îşi conturase în minte prospeţimea acelei vârste. Deşi descoperea că 
are douăzeci sau chiar peste, a rămas şi mai plăcut impresionat de 
înfăţişarea ei. Un strat gros de pudră albă îi acoperea faţa, scoţând 
în evidenţă sprâncenele frumos conbirate. Peste chimonoul scurt 
purta karigimi 129 . Se aşteptase să fie îmbrăcată cu hakama de un roşu 
aprins, cum apărea în raport, dar azi făcea probabil excepţie. 
Asistentul ei oficial se ocupa de întregul ritual, aşa că ea n-a rostit 
un cuvânt. 

— Doriţi o rugăciune? 


128 Turtele din orez alb cu roşu sunt de bun augur. 

129 îmbrăcăminte purtată de nobili la ocazii speciale. 



— Da, răspunse Hanshichi, plecând capul. Adevărul este că 
mama se comportă cam ciudat de anul trecut, de parcă ar fi 
posedată. Uneori o apucă vorbăria şi n-o mai poate opri nimeni şi 
nimic. Chiar nu ştiu ce să-i mai fac. 

I-a implorat să-l scape de necaz prin purificare, ridicând cu 
smerenie cutia cu ofrande spre raftul din lemn. După formă, se 
ghicea înăuntru un sul de mătase albă. Asistentul a luat-o cu o 
plecăciune uşoară, a trecut-o mai întâi prin faţa ascetei ca s-o 
purifice cu bagheta sacră, iar apoi i-a făcut semn lui Hanshichi cu 
bărbia s-o aşeze, după rânduiala ştiută, pe raftul cu ofrande aduse 
zeilor. 

— După cum aţi auzit, domnul doreşte rugăciuni, îi spuse el 
ascetei. Ea a încuviinţat, simplu, tăcută. 

— Vă rog să vă mai apropiaţi... fără sfială... 

La îndemnul bărbatului, Hanshichi a mai înaintat puţin, târându- 
se în genunchi, cu capul plecat. Ajungând lângă ascetă, a simţit 
mireasmă de orhidee şi parfum de mosc amestecat cu miros de 
tămâie. 


4 

Asceta i-a aruncat o privire detectivului, apoi s-a uitat peste umăr 
la asistent, care se pregătea să pună o întrebare. în clipa aceea, 
Hanshichi a intervenit pe nepusă-masă. 

— Mai întâi şi mai întâi, nu pot trece cu atâta uşurinţă peste cutia 
cu ofrande. Dacă e nevoie, vă explic eu personal. 

— Nu e cazul să vă deranjaţi, l-a întrerupt asistentul. Vă rog să- 
mi răspundeţi la întrebări. Aşadar, câţi ani are mama 
dumneavoastră şi în ce zodie este născută? 

— Are şaizeci de ani şi e născută în Zodia Câinelui. 

— Suferă de vreo boală cronică? 



— Nu suferă, doar că de doi-trei ani o apucă din când în când 
nişte crize de nervi. 

— A, da? Bine, să începem rugăciunea! 

Asistentul s-a uitat la ascetă, îndemnând-o din priviri să se roage. 
Ea şi-a schimbat poziţia în faţa altarului, dar Hanshichi n-a lăsat-o 
să înceapă. 

— Vă rog să mă scuzaţi... N-aţi vrea, înainte de toate, să vă uitaţi 
în cutia cu ofrande adusă de mine? 

— Adică? se minună asistentul, încruntându-se. 

— V-aş ruga mult. 

Asceta nu spunea nimic. Asistentul s-a ridicat brusc şi a luat cutia 
de pe raft, iar după ce a scos tacticos capacul, s-a schimbat la faţă 
într-o clipită. Hanshichi îl privea tăcut. Bărbatul a întrebat pe un ton 
neobişnuit de calm: 

— Cetăţene, ce-i asta? 

— Ceea ce vedeţi. 

— Cum de v-aţi permis să aduceţi aşa ceva? se răsti asistentul cu 
privirile pironite pe conţinutul cutiei. 

Asceta a iscodit cutia superficial şi în secunda următoare s-a albit 
la faţă. Fujie, care şedea alături, s-a ridicat puţin ca să vadă mai bine 
şi îndată a apucat-o tremuratul. Hanshichi pusese în cutie o pereche 
de încălţări zori ponosite şi înnoroiate. 

— O fi mama dumneavoastră nebună, dar se pare că nici 
dumneavoastră n-aţi scăpat cu bine, răsună vocea asistentului tot 
mai mânioasă. Nu-mi dau seama dacă aţi pus la cale o farsă ori aţi 
avut motive personale să faceţi aşa ceva. în orice caz, eu consider 
gestul de neiertat. Vă rog să vă ridicaţi până nu vă ajunge aici 
pedeapsa divină. 

— îmi pare rău că m-aţi apostrofat pe nedrept, râse Hanshichi 
dispreţuitor. Asceta de-aici s-a prefăcut cu eleganţă că nu vede şi nu 
aude... Să fi ştiut oare persoana asta distinsă de la bun început ce 
conţine cutia? 



Bărbatul tăcea încurcat, aşa că Hanshichi a continuat: 

— Am dreptate. Nu există persoană care să ştie ce se află într-o 
cutie cu capacul pus. Chiar nu înţeleg ce fel de oameni sunt aceia 
care dau dovadă de atâta dibăcie ca să-i prostească pe alţii. 

— Am priceput acum, zise asistentul, schimbând tonul şi 
îmblânzindu-se brusc. Despre asta aş vrea să discutăm puţin. Nu vă 
răpesc mult timp, vă rog să mă urmaţi în altă încăpere. 

— Cu permisiunea dumneavoastră... în loc să merg în camera 
alăturată, vă poftesc eu afară. 

— Trebuie să stăm de vorbă, poftiţi dincolo, fără comentarii... 
Aici nu ne putem înţelege liniştiţi, insistă bărbatul. 

— încetează! Am zis, afară!... Hai, fără mofturi! spuse Hanshichi, 
ridicându-se. Si nu numai dumneata! Asceta de-acolo si ucenica 

9 9 

miko 130 de lângă ea... afară toată lumea! 

— De ce să ieşim? întrebă asistentul, încercând să-l înfrunte pe 
oaspete. 

— Gata vorbăria! Afară! Repede! 

Hanshichi a dus mâna la piept după bastonul de poliţist. Agitaţia 
dinăuntru s-a transmis şi celor din hol. Un bărbat şi-a croit drum, 
privind atent în jurul lui, până la ascetă. Zenhachi a păşit ţanţoş în 
faţa altarului. 

— Domnule inspector, cum procedăm? Scot frânghia? 

— Dacă nu merge cu vorba bună! La nevoie, scoatem şi praful 
din tatamil zise Hanshichi. 

Nici n-a apucat să-şi termine vorba, că asistentul şi-a tras sabia de 
la brâu şi-a aruncat-o spre detectiv. într-o clipită a ţâşnit pe uşa din 
capăt, deschizând-o cu piciorul. Hanshichi s-a repezit după el. 
Asemenea indivizi îşi aruncă arma spre duşmani doar ca să le abată 
atenţia. Hanshichi îl urmărea cu băgare de seamă. Asistentul a intrat 


130 Fete angajate la templele şintoiste, considerate în vremurile de 
odinioară mesageri direcţi ai zeilor. 



în camera de opt tatami. Când să ridice capacul sipetului chinezesc, 
Hanshichi l-a prins de braţ. Bărbatul se zbătea să scape din 
strânsoare, ca să scoată pumnalul ascuns la pieptul chimonoului. 
Detectivul urmărea atent mişcările adversarului care voia cu orice 
chip să-l atace. L-a luat însă prin surprindere, lovindu-1 peste mână 
cu bastonul. Omul a scăpat arma. 

Hanshichi l-a legat pe loc, iar Zenhachi s-a ocupat de ascetă. 
Micuţa Fujie n-a opus rezistenţă. între timp, ivit pe uşa din spate, 
Takichi le-a pus pe cele două servitoare să-l conducă prin casă. S-a 
apucat să scotocească prin dulapuri şi pe sub duşumele, dar n-a 
găsit nimic suspect. 

în seara aceea, nişte pescari au descoperit cadavrul lui Hisajiro 
plutind în larg, în dreptul Porţii de Sud a oraşului Edo - Shinagawa. 

Asceta nu era fiică de nobil. Nici măcar nu exista familia de nobili 
cu numele de Reizeitamekyo. Mama ei fusese angajată, într-adevăr, 
la un nobil de la Curtea Imperială, cunoscuse un samurai acolo şi se 
căsătoriseră, având două fete - Oman şi Osen. Dar părinţii fetelor 
muriseră cam în acelaşi timp, cu vreo şase ani în urmă, din pricina 
unei epidemii devastatoare. 

Un prieten de-al tatălui, care îndeplinea anumite ritualuri în casa 
respectivă, le-a luat pe copile sub protecţia lui, însă după aceea a 
făcut mari prostii şi l-au dat afară din slujbă. Bărbatul a plecat cu 
cele două fete frumoase în Kanto 131 şi împreună au încercat să-şi 
câştige un trai decent. Brusc i-a venit ideea să întemeieze un loc 
pentru rugăciuni. 

Având o cunoştinţă la templul şintoist Kamo, a învăţat din zbor 
ritualul purificării şi o seamă de rugăciuni. întâlnind pe cineva care 
cunoştea arta divinaţiei, a prins câte ceva şi despre ghicitul 


131 Edo şi împrejurimile. 



viitorului. Convins că ar putea foarte bine să trăiască din asta, a pus 
temeliile unui loc pentru rugăciuni în centrul oraşului Edo, 
anunţându-1 printr-o plăcuţă atractivă. S-a gândit că singur n-ar fi în 
stare să adune adepţi, aşa că a instalat-o acolo pe frumoasa Oman ca 
ascetă cu darul rugăciunii, iar el trăgea sforile din umbră, cu mare 
pricepere. Ca să ispitească şi mai mulţi clienţi, a căutat să profite de 
cunoştinţele lui legate de viaţa de la Curte. S-a folosit de un prilej 
favorabil şi a răspândit vestea că Oman face parte din familia 
nobiliară Reizei. Asistentul şi-a luat numele unui vasal de-al 
familiei, iar sora mai mică a ascetei a devenit Fujie, fată în casa 
nobilului. Planul îndrăzneţ s-a bucurat de un succes neaşteptat. Ii 
înşela cu neruşinare pe credincioşii din Edo. Toate au mers ca pe 
roate până-ntr-o bună zi, când a venit la ei pentru rugăciuni fiul 
patroanei de la Tadon Iseya. 

Dacă aventura impostorilor s-ar fi sfârşit odată cu rugăciunile 
pentru mamă, nu s-ar fi întâmplat nimic grav. Numai că asistentul 
ascetei, ştiind cât de prosperă e afacerea femeii, i-a sugerat lui Oman 
să-l prindă în mrejele ei şi pe Hisajiro, cu toate că şi-a dat seama că 
băiatul nu credea în rugăciuni. Asta nu l-a împiedicat câtuşi de 
puţin să găsească diverse pretexte ca să-i mai stoarcă de bani pe cei 
de la Iseya. 

De s-ar fi oprit măcar aici, încă ar fi fost bine, dar lăcomia lui nu 
cunoştea margini. Pe măsură ce trecea timpul, i se părea că pe 
Oman o atrăgea tot mai mult Gonjuro-băiatul şi simţea că turbează. 
Aş zice că furia lui avea două cauze. Una, că îi dădea peste cap 
afacerile. Când lumea a început să şuşotească despre posibila 
dragoste dintre impunătoarea ascetă şi aşa-zisul credincios, 
asistentul şi-a pierdut încrederea în ea. O alta, planul înfiripat 
înainte să vină la Edo, de a pune mâna pe frumoasa Oman, fiindcă 
soţia lui murise cu multă vreme în urmă şi trăise de-atunci singur. 
Şi aproape că reuşise, fiindcă frumoasa ascetă din aşa-zisa familie 
de nobili Reizei a ajuns ibovnica lui. Eu cred că acesta a fost motivul 



cel mai serios, cu atât mai mult cu cât păstraseră ascunsă de ochii 
tuturor legătura lor amoroasă. Simţind că-i scapă nepreţuita 
comoară printre degete, a fost cuprins de o gelozie şi-o ură de 
nedescris faţă de Hisajiro. Pur şi simplu nu se putea stăpâni. Stătea 
cu ochii pe cei doi ca un uliu pe pradă, chiar şi în timpul 
rugăciunilor secrete, împiedicând fiecare gest de apropiere. Cu toate 
astea, inimile tinerilor se aprindeau tot mai tare, iar asistentul nu 
suporta să vadă nici cea mai mică atingere a îndrăgostiţilor. Pe 
Oman o certa aspru, iar în ce-1 priveşte pe Hisajiro, a început să 
caute un tertip prin care să-l îndepărteze de fată. Asistentului de 
ritualuri îi convenea grozav că mai câştiga un ban cu fiecare zi ce 
trecea, dar acum nu voia să se gândească la bani, gata să sacrifice 
orice câştig pentru planul diabolic de alungare definitivă a lui 
Hisajiro. 

Printre vicleniile puse la cale s-a numărat şi mersul la Iseya ca s-o 
atace pe patroană pentru necuviincioasa purtare a fiului ei. Hisajiro 
se îndrăgostise de ascetă, fapt interzis cu desăvârşire. Otoyo, care 
credea orbeşte în ascetă, s-a speriat îngrozitor şi nu ştia cum să se 
mai scuze. Prin urmare, a fost din nou dusă de nas de către 
asistentul care a plecat de la Iseya cu încă două sute de ryo. 
Muştruluit zdravăn, Hisajiro a încercat din răsputeri să-i explice 
mamei că bărbatul îl acuzase pe nedrept. Până la urmă, toate cele 
petrecute l-au făcut să se simtă ruşinat în suflehil său. Ameninţat de 
asistent şi învinuit de mamă, tânărul cu inima plină de zbucium nu- 
şi putea găsi liniştea decât întorcându-se la frumoasa ascetă. Dorind 
să afle amănunte despre vizita asistenhilui la Iseya, a pornit pe 
înserat spre locul de rugăciune, numai că asistentul i-a interzis să 
intre, nelăsându-1 s-o vadă. I-a spus doar pe un ton ferm, de parcă-i 
transmitea mesajul fetei: „Rugăciunile n-au niciun efect la persoane 
ca tine, cu inima pângărită". Hisajiro ar fi vrut să-i mărturisească 
ascetei cât de mult se căieşte, dar nu i s-a permis nici măcar atâta 
lucru. Asistenbil i-a mai precizat că el nu face decât să se supună 



instrucţiunilor ascetei. Apoi, l-a dat pur şi simplu afară. Lui Hisajiro 
nu-i venea să se întoarcă acasă şi nici nu ştia încotro s-o apuce... 

I-au găsit cadavrul plutind în larg, la Shinagawa. 

Asistentul de ritualuri a depus mărturie despre toate faptele, iar 
declaraţiile lui Oman şi Osen coincideau cu aceasta. Nici 

urmă de conspiraţia de care se temuseră poliţiştii de la 
Hacchobori - o confruntare pregătită pe ascuns între loialiştii şi 
adversarii shogunatului. Fusese doar o îngrijorare neîntemeiată. 
Fata nu era altceva decât ceea ce bănuise Hanshichi de la bun 
început - o şarlatană cu pretenţii de aristocrată. 

Asistenbil a declarat că n-a intenţionat să păcălească oamenii 
prea multă vreme, că voia să strângă doar vreo zece mii de ryo, să 
se întoarcă la Kyoto, unde să-şi cumpere o fermă şi să trăiască 
liniştit tot resbil vieţii. Adunase deja vreo trei mii pe care-i închisese 
în sipet, însă i-au fost confiscaţi. Dacă nu s-ar fi ivit moartea fiului 
patroanei de la Iseya, poate s-ar fi ales doar cu exilul, dar acum 
pedeapsa n-avea să fie uşoară. 

Asistenbil de ritualuri a fost condamnat la moarte. 

Oman şi Osen au fost trimise în exil. Nu se mai ştie nimic despre 
soarta frumoaselor surori. 



Fantoma din arborele ginkgo 
Bake ichiyo 


1 

Cum se adunaseră multe pe capul meu, ocupându-mi tot timpul, 
n-am reuşit să mai trec pe la bătrânul Hanshichi vreo trei sau patru 
luni. îmi amintesc uneori că, atunci când îl vizitam, chiar fără să-l 
anunţ din vreme, mă întâmpina cu acelaşi chip surâzător. 

— Ce s-a întâmplat? Nu ne-am văzut cam de mult. Ai fost prins 
cu treburi? Lasă, nu-ţi face griji! Tinerii nu trebuie să stea de vorbă 
numai cu bătrâni, deşi mărturisesc că, îmbătrânind, mi se face 
câteodată dor de anii tinereţii. Eşti singurul tânăr care mai vine pe la 
mine. Fiul meu are deja patruzeci de ani şi-mi mai aduce uneori 
nepotul, numai că el e prea mic. Ha, ha, ha! 

Adevărul e că pe Hanshichi îl vizitau cei de vârsta lui, iar când 
vreunul pleca dintre cei vii, bătrânul părea foarte trist. Pe data de 19 
seara, am cumpărat o cutie cu prăjiturele ca dar de sfârşit de an şi 
am trecut pe la el, în Kanda, să mă scuz totodată şi pentru tăcerea 
îndelungată. Tocmai îşi petrecea oaspeţii care plecau: unul în vârstă, 
celălalt, tânăr, amândoi cu ţinuta de-o eleganţă fără cusur. S-au 
despărţit după câteva plecăciuni adânci. 

— Bună! Haide, intră! 

M-a poftit în camera de zi. Hanshichi, întotdeauna plin de viaţă, 
arăta acum şi mai viguros. S-a uitat la mine şi mi-a spus râzând: 

— Musafirii care-au plecat îmi sunt foarte apropiaţi de multă 
vreme. Pe bătrân îl cheamă Tadasaburo Mizuhara, iar tânărul e fiul 
său. Unul locuieşte la Yokohama, celălalt, la Tokyo, aşa că nu prea 



au ocazia să se întâlnească. Dar nu uită să mă viziteze de trei-patru 
ori pe an. Azi mi-au făcut vizita de sfârşit de an şi am stat la taclale 
de la prânz până s-a întunecat de-a binelea şi am aprins lumina. 

— Aha! Yokohama! Aşa se explică eleganţa lui! Mă gândeam 
eu... 

— Da, aşa-i, confirmă bătrânul cu mândrie. Pare-se c-o duc foarte 
bine. Mizuhara, tatăl, e mai tânăr ca mine cu şapte-opt ani şi 
întotdeauna a arătat grozav. Pe vremuri a locuit în Edo... A, hai să- 
ţi spun povestea... 

Nici n-am apucat să mă dezmeticesc, c-a şi început să-mi explice 
legătura lui cu omul de afaceri Mizuhara din Yokohama. 

Totul a început pe data de 24 din a douăsprezecea lună a 
primului an din epoca Bunkyu. La negustorul Jubei Kawauchiya 
din sectorul Torihatagocho a sosit un mesager din partea lui Hoki 
Inagawa. Jubei făcea negoţ cu ceai şi ustensile pentru ceremonia 
ceaiului, fiind proprietarul magazinului din cartierul Nihonbashi. 
Hoki Inagawa era hatamoto, cu un venit de o mie cinci sute de koku, 
şi locuia în Morikawa-juku, din cartierul Hongo, aflat la nordul 
Castelului Edo. Mesagerul, chiar yonin Gen'emon Ishida în 
persoană, s-a prezentat la marele negustor şi a fost bine primit. 
După saluturile formale de rigoare, i-a spus cu voce joasă: 

— îmi cer iertare pentru impoliteţea de a intra direct în subiect, 
dar... am mare nevoie de dumneavoastră. 

La reşedinţa lui Inagawa există un kakejiku 132 mare, pictat de 
renumitul Tan'yu Kano 133 , înfăţişând un demon. îl păstrau cu grija 
cerută de o comoară, într-atât de preţuit era. Din pricina unei 
situaţii neprevăzute, cei din familie se vedeau obligaţi să-l vândă 
pentru cinci sute de ryo. Kawauchiya se număra printre negustorii 


132 Rulou pictat care se atârnă în tokonoma etc. 

133 1602-1674. 



bogaţi care frecventau marile case şi toată lumea ştia că pe Jubei îl 
interesează picturile şi caligrafiile. A fremătat de emoţie aflând 
vestea, dar a mărturisit că nu poate da un răspuns înainte de a se 
consulta cu administratorii. L-a expediat frumos pe Gen'emon, 
promiţându-i că ia legătura cu el cât mai repede cu putinţă. 

— V-aş fi foarte recunoscător dacă ne-aţi putea da răspunsul astă- 
seară, preciză mesagerul la ieşire. 

— Am înţeles. II veţi avea cel mai târziu diseară. 

— Vă rog mult. 

După plecarea yonin- ului, Juemon i-a adunat pe administratori ca 
să discute oferta. Cu toţii se pricepeau la negoţ, dar unii dintre ei s- 
au găsit să protesteze, susţinând că nu merită să arunce atâţia bani 
pe un kakemono de Tan'yu. Stăpânul lor fiind de-a dreptul 
îndrăgostit de ruloul pictat, au căzut totuşi de acord să ofere pe el 
două sute cincizeci de ryo. Pentru că timpul îi presa pe cei ce voiau 
să-l vândă, având urgent mare nevoie de bani, au hotărât să trimită 
cât mai repede un mesager la Inagawa. L-au ales pe Tadasaburo. 
Când să iasă pe uşă, Jubei l-a rechemat şi i-a şoptit: 

— Dacă vezi că obiectează, fiind o operă extrem de valoroasă, 
mai negociază cu ei şi, de nu se poate altfel, mergi până la suma de 
trei sute cincizeci de ryo. Nu le spui nimic administratorilor, iar eu 
îţi dau să ai la tine încă o sută de ryo. Te rog să te orientezi în funcţie 
de împrejurări. 

Cu suma secretă de o sută de ryo şi două sute cincizeci de ryo 
oficiali, toţi ascunşi la brâu, Tadasaburo a pornit spre reşedinţa lui 
Inagawa ca să-l întâlnească pe yonin. Gen'emon s-a încruntat rău 
auzind târgul. 

— Propunerea dumneavoastră, a negustorilor, mi se pare 
neomenească. La jumătate de preţ?... Aşteptaţi aici, mă duc să văd 
ce zice stăpânul. 

Tadasaburo a aşteptat vreo oră, până când Gen'emon şi hatamoto 
Inagawa au întors problema pe toate feţele. In condiţii normale n-ar 



fi acceptat jumătate de preţ în ruptul capului, dar acum se aflau la 
strâmtoare şi n-aveau încotro. Au hotărât să-l amaneteze pe o 
perioadă de cinci ani, pentru două sute cincizeci de ryo, la care se 
mai adăuga un profit de douăzeci şi cinci de ryo. Dacă nu-şi 
permiteau răscumpărarea obiectului, nu le rămânea decât să piardă 
dreptul de folosinţă asupra lui. 

Tadasaburo s-a tot gândit ce să facă. Magazinul lui nu era 
specializat în amanetări şi oricum nu-şi permitea să dea cu 
împrumut o sumă atât de mare pentru un kakejiku. Cum ştia că 
superiorul lui ţine morţiş să pună mâna pe obiect, nu-i venea să se 
întoarcă la el fără să-i aducă ruloul atât de râvnit. S-a tot frământat 
şi s-a frământat şi până la urmă a fost de acord cu propunerea 
primită. 

— Ne cerem iertare că v-am dat atâtea bătăi de cap. Cred că şi 
stăpânul meu o să fie mulţumit, aşa că, poftiţi kakejiku, spuse 
Gen'emon bucuros. 

Tadasaburo i-a înmânat cei două sute cincizeci de ryo şi se 
pregătea să plece, dar Gen'emon l-a poftit la cină, făcând oficiile de 
amfitrion. Dând pe gât pahar după pahar, Tadasaburo nici nu şi-a 
dat seama când a zburat timpul, aşa că a tras chiar o sperietură când 
a auzit clopotul templului bătând ora şase. 

— E un obiect foarte preţios. Vă rog să aveţi grijă de el, l-a 
atenţionat Gen'emon. 

Tadasaburo l-a examinat atent şi apoi l-a învelit, pentru a-1 
proteja, şi într-o rogojină de paie. Kakejiku fusese mai întâi înfăşurat 
într-o mătase chinezească şi apoi pus într-o cutie din lemn de 
paulownia. Tadasaburo l-a aşezat pe umăr, a aprins felinarul 
împrumutat de gazdă şi a ieşit pe poarta reşedinţei Inagawa. Chiar 
dacă era doar şase, în noiembrie se întuneca devreme, fiindcă zilele 
se tot scurtau. Se făcuse beznă de-a binelea. Vântul care bătea încă 
de la prânz dinspre dealul Chichibu s-a înteţit şi acum spulbera 
zăpada, creând iluzia unor umbre albe ce dansau, sclipitoare, în jur. 



Cum nu-şi luase umbrelă şi se temea că ploaia i-ar putea uda 
comoara, Tadasaburo a luat kakejiku la subsuoară. în Morikawajuku 
nu prea avea altă posibilitate, dar, după ce ieşea de-acolo, găsea cu 
siguranţă palanchin. La gândul ăsta a grăbit pasul. Din fericire, 
zăpada nu-i dăduse prea mult de furcă, dar începuse să plouă 
mărunt. Zăpada, lapoviţa, ploaia îl şfichiuiau rece drept în faţă, pe 
când înainta cu greu. Brusc, a alunecat pe drumul umed şi a căzut 
ca o plăcintă, pe spate. în aceeaşi clipă i s-a stins felinarul. 

Nu s-a lovit, dar îl deranja că nu mai are lumină şi nici n-avea de 
la cine împrumuta până nu ajungea în oraş. A privit atent în jur să 
găsească un post de control, însă nici urmă de vreo luminiţă. Bâjbâia 
în continuare pe întuneric, când şi-a dat seama că ploaia se înteţise. 
Tadasaburo credea că merge pe mijlocul drumului, şi tot strângea la 
piept, cu mâna amorţită de frig, nepreţuitul sul pictat. Deodată i s-a 
părut că zăreşte o luminiţă, iar deasupra capului s-au auzit bătăile 
de aripi ale unei păsări cuibărite probabil pe o cracă. Ridicând 
privirile, a înţepenit de frică. Ajunsese lângă renumitul ginkgo 
poznaş din incinta templului Shoen-ji aflat în Morikawajuku. 
Arborele se înălţa deasupra gardului de lut al templului, răsfirându- 
şi crengile mult deasupra drumului, astfel că şi ziua-n-amiaza mare 
ţinea umbră deasă în jur. 

în vremurile acelea circulau tot felul de legende pline de mister. 
Se zvonea că fantoma din arbore se prefăcea uneori în copii care 
şterpeleau lumina din felinarele trecătorilor sau că unii vedeau 
stând în vârful lui o doamnă de la Palat, făcându-şi vânt cu 
evantaiul. Cuiva care a trecut pe-acolo i-a pus cineva piedică, iar 
altul s-a trezit apucat de guler şi azvârlit cât-colo. Cunoscând o 
mulţime de poveşti stranii despre oameni care s-au aventurat pe 
sub arborele ginkgo, pe Tadasaburo l-a apucat spaima. La lumina 
zilei nu i-ar fi fost teamă, dar acum, pe ploaie şi întuneric, brusc i s- 
au înmuiat picioarele de frică. N-avea cum să se mai întoarcă din 
drum, aşa că nu-i rămânea decât să înainteze, cu toată groaza ce 



pusese stăpânire pe el. în clipa aceea a avut impresia că de sus, din 
vârf, s-a prăvălit vântul rece ca gheaţa şi imediat cineva l-a prins de 
guler, aşa cum era vârât cu capul între umeri, şi l-a rostogolit până-n 
şanţul mic din apropiere. Tadasaburo a leşinat. 

Vântul şi-a pornit vârtejurile-i nebune, iar uriaşul ginkgo îşi 
scuhira frunzişul vuind, de parcă fantoma râdea în hohote. 


2 


— Domnule, ce-aţi păţit? 

Tadasaburo şi-a revenit şi, deschizând ochii, a văzut lângă el un 
bărbat luminându-1 cu un felinar. Dulgherul Minezo din Shitaya îl 
găsise pe Tadasaburo prăbuşit sub ginkgo. 

Tadasaburo i-a mulţumit, dar iute şi-a dus mâna la brâu. A 
înţeles, încremenit de mirare, că pierduse suta de ryo. Privind 
disperat în jur, a văzut că dispăruse şi kakejiku cu bocceluţă cu tot şi 
rămăsese şi fără haori. A izbucnit pur şi simplu în plâns. 

Minezo s-a purtat foarte frumos cu el. L-a şters de noroi şi, cu 
toate că trebuia să ajungă în cartierul Komagome cu treburi, s-a 
înduplecat să-l conducă până la drumul mare şi să-l trimită la 
Kawauchiya cu palanchinul unor cunoştinţe. Cei de la Kawauchiya 
erau şi ei teribil de neliniştiţi de întârzierea lui Tadasaburo. Când să 
trimită pe cineva să-l caute, acesta a ajuns pe jumătate mort de frică. 
S-a făcut mare vâlvă la magazin şi, cum nu era o situaţie de neglijat, 
după ce i-au prezentat-o pe scurt şi lui Inagawa, au plecat să facă 
plângere la administraţia locală. 

Oricum, orbecăiala prin beznă şi leşinul ce-a urmat căderii în şanţ 
îl împiedicau pe Tadasaburo să-şi amintească limpede ce s-a mai 
întâmplat, dar în niciun caz nu putea fi vorba de fantoma buclucaşă 
din arborele ginkgo. O fi dat fantoma cu el de pământ, dar numai 
un om iute de mână şi de picior putea să-i fi furat banii şi kakejiku şi 



să-l lase fără haori. Au încredinţat cazul detectivului Kanehira 
Yamashiroya, numai că, acesta fiind din păcate bolnav, i l-au 
transferat lui Hanshichi din Kanda, care l-a acceptat. 

— Mie mi se par suspecţi cei de la Inagawa, a fost prima reacţie a 
lui Hanshichi, încruntat. 

L-au îmbătat pe Tadasaburo, au pornit pe urmele lui şi i-au luat 
înapoi kakejiku. Un hatamoto rău putea avea în preajma lui şi indivizi 
îndoielnici, în stare să pună la cale asemenea mârşăvii. Insă 
Hanshichi şi-a trimis iscoadele, a scormonit atent şi a înţeles că 
Inagawa era un hatamoto demn de respect, gata să vândă preţiosul 
rulou pictat, pentru că pe feuda lui recolta fusese jalnică toamna 
asta şi ţinea să-i ajute pe săteni. Un astfel de om nu se purta ca un 
hoţ la drumul mare. Hanshichi trebuia să pornească pe altă pistă. 

— Ia ascultă, Senkichi! Am o treabă pentru tine, îi spuse el unuia 
dintre subalterni. Te rog să stai două-trei seri de pază sub ginkgo-ul 
buclucaş. Dar să nu taci o clipă, tot timpul să fredonezi o melodie, 
orice-ţi place, şi să te fâţâi pe-acolo fără un ţel anume. E cam frig, 
dar te rog să rabzi. Vin şi eu cu tine. 

Hanshichi şi Senkichi au aşteptat să se întunece şi au pornit spre 
templul Shoen-ji. Hanshichi s-a îndepărtat puţin, iar Senkichi a 
rămas sub ginkgo să îngâne cântecel după cântecel. Până la zece 
seara nu s-a întâmplat nimic deosebit. 

— Şi-a făcut rost de o sută de ryo şi pesemne îi ajung... nu mai 
iese la atac. 

Cu toate astea, cei doi au rămas la pândă răbdători. în ultima 
seară din luna a unsprezecea, pe la ora opt, Hanshichi a întrezărit, la 
lumina palidă a stelelor, o siluetă neagră sărind peste gardul scund 
de lut. Senkichi se fâţâia de colo-colo, îngânând o melodie. Umbra 
neagră a stat puţin în cumpănă, lipită de gard, însă brusc s-a repezit 
la Senkichi, l-a înşfăcat de guler şi la azvârlit, cu uşurinţă, la mare 
distantă. Senkichi era conştient de ceea ce i se întâmplă şi lăsase 
mândria deoparte. Fiind deprins cu tot felul de situaţii, în cădere l-a 



apucat pe adversar de picior. 

Văzând ce se petrece, Hanshichi s-a apropiat îndată, însă a ajuns 
prea târziu. Umbra neagră îşi smulsese piciorul din strânsoarea lui 
Senkichi şi zburase peste gard ca o păsărică. 

— Bestia naibii! bombăni Senkichi, ridicându-se de jos şi 
ştergându-se de noroi. Domnule inspector, am înţeles ce-i cu 
individul... Doar un călugăr de la templu se poate ţine de asemenea 
farse. Când s-a apropiat de mine, am simţit miros de tămâie. 

— Şi eu m-am gândit la posibilitatea asta. Pentru azi ajunge, nu 
mai avem nimic de făcut. 

Ştiind că omul era preot sau călugăr, nu-şi permiteau să pună 
mâna pe el după bunul lor plac. Hanshichi a raportat cazul la 
administraţia locală, iar cei de-acolo au transmis situaţia mai 
departe la administraţia templelor şintoiste şi budiste. In urma 
investigaţiilor făcute de ei au ajuns la concluzia că Shoen-ji nu avea 
deocamdată preot şi, în lipsa lui, un călugăr de patruzeci de ani, pe 
nume En'yo, se ocupa de templu. în afară de el, se mai aflau acolo 
Shudo - novice în vârstă de cincisprezece-şaisprezece ani şi 
Gonshichi - îngrijitor la vreo cincizeci de ani. Shudo atrăgea imediat 
atenţia, nu atât prin forţa lui ieşită din comun, dar mai ales pentru 
că-i plăcea să se laude că e reincarnarea lui Benkei Musashibo 134 . 
Fără îndoială că el se juca de-a fantoma din arborele ginkgo şi-i 
speria pe trecători. 

Administraţia templelor l-a luat la întrebări, iar Shudo a 
mărturisit totul cinstit. Se folosea de legendele arborelui ginkgo din 
curtea templului despre care se credea că adăposteşte o fantomă, 
aşa că mai ieşea câteodată pe furiş şi se repezea la trecători, dând cu 
ei de pământ. A recunoscut că pe data de 24 seara a aruncat un 
trecător fix în şanţ. Şi ce mai ploua! Era cu siguranţă vorba de 


134 Renumit călugăr-războinic (1155-1189), cu o forţă fizică neobişnuită, 
vasal credincios al lui Minamoto no Yoshitsune. 



Tadasaburo de la Kawauchiya. Novicele susţinea una şi bună că n-a 
făcut decât să-l trântească, dar de bunurile lui nici nu s-a atins. 
Aşadar, festa i-a jucat-o tânărul călugăr voinic, dar celor de la 
administraţie nu le venea să creadă că acesta a furat cei o sută de ryo 
şi că i-a smuls trecătorului haori de pe el. Totuşi, l-au întemniţat pe 
Shudo până se încheiau investigaţiile. 

Din mărturisirile novicelui reieşea că, după ce a dat cu bărbatul 
acela de pământ, a trecut cineva pe-acolo şi l-a tâlhărit. Prin urmare, 
Hanshichi trebuia să afle exact ce s-a întâmplat. Nu era chiar 
simplu. Pe scurt, după ce Shudo l-a trântit pe Tadasaburo şi acesta a 
leşinat, un trecător a profitat de starea lui jalnică şi l-a jefuit. Probe 
însă nu existau deocamdată. Pe când Hanshichi întorcea problema 
pe toate părţile, necăjit că nu-i dă de capăt, a mai avut loc un 
incident. 

S-a auzit că tocmai sub ginkgo ar fi apărut stafia unei femei. Fiul 
proprietarului unui magazin cu articole de fierărie din Hongo a 
trecut împreună cu prietenul lui prin apropierea templului Shoen-ji 
şi au văzut fantoma unei femei tinere. Exact în perioada aceea se 
răspândiseră o mulţime de zvonuri ciudate. Celor doi li s-a făcut 
inima cât un purice şi au luat-o la fugă mâncând pământul, 
începând cu seara aceea, fiul negustorului a fost ţintuit la pat, ca 
răpus de răceală. Nemulţumit de vestea primită, Hanshichi s-a dus 
să-l ia la întrebări pe Seitaro, tânărul bolnav, care abia împlinise 
nouăsprezece ani. 

— Cum arăta fantoma văzută de dumneata? 

— Nu ştiu sigur, pentru că mi s-a făcut frică şi am fugit imediat 
de-acolo. Cât am zărit-o eu la lumina felinarului, mi s-a părut că 
arată ca orice femeie tânără. 

— S-a întors spre dumneata şi a pufnit în râs? 

— Nu, nu cred... Mi-a fost atât de groază, încât am rupt-o 
imediat la fugă. Se făcuse deja zece seara, femeia era singură, despre 
loc să nu mai vorbim... Cum să rămân liniştit sub ginkgo? Totuşi, 



nu mi s-a părut stafia unei fiinţe umane obişnuite. 

— Zău? Avea părul răvăşit? întrebă Hanshichi. 

— N-am observat ce fel de coc purta, dar avea cu siguranţă părul 
strâns. 

Inchipuindu-şi o femeie nebună, Hanshichi l-a asaltat cu 
întrebări, dar Seitaro o ţinea una şi bună că i-a fost teamă s-o 
privească şi a luat-o la sănătoasa. Răspunsurile nu i-au fost de 
niciun folos. S-a convins, aşadar, că n-avea rost să-şi mai piardă 
vremea cu el, deoarece băiatul credea că fantoma din arborele 
ginkgo putea lua orice formă. Hanshichi s-a resemnat, văzându-şi 
mai departe de treburi. 

„Fir-ar să fie de ginkgo! Ii cam chinuie pe mulţi..." îşi zise în 
sinea lui. 


3 

„Dacă femeia văzută de Seitaro nu era nebună, probabil se 
dusese la templu să întâlnească pe cineva în absenţa preotului", 
presupunea Hanshichi. Le-a cerut subalternilor să afle ce-i cu En'yo 
şi a înţeles că era mare amator de sake, dar nu-1 interesau femeile. 
Nu-şi dădea seama a cui putea fi stafia. 

In dimineaţa zilei a şaisprezecea din luna a douăsprezecea, când 
Hanshichi s-a întors de la baia publică, l-a găsit pe administratorul 
Tadasaburo de la Kawauchiya aşteptându-1. 

— Bună dimineaţa, domnule administrator! îmi pare rău, dar nu 
prea progresăm cu investigarea cazului dumneavoastră. Vă rog să 
mai aşteptaţi puţin. Descâlcim noi cumva iţele cazului până la 
sfârşitul anului. 

— Adevărul e că de aceea am venit, zise Tadasaburo coborând 
vocea. Setul meu si-a văzut aseară comoara... 

— Da? Ciudat! Unde anume? 



Conform informaţiilor primite de la Tadasaburo, cu o seară în 
urmă, se ţinuse o ceremonie a ceaiului la casa de amanet Mishimaya 
aflată pe strada Gensuke din cartierul Shiba. Jubei de la 
Kawauchiya fusese poftit şi el. La ceremonie, patronul a etalat, plin 
de mândrie obiectul achiziţionat de curând. Era chiar ruloul pictat 
de Tan'yu, înfăţişând un demon. Cum obiectul preţios al lui 
Inagawa îi fusese furat lui Tadasaburo în drum spre Kawauchiya, 
Jubei nu apucase încă să-l vadă. Punând cap la cap spusele yonin- 
ului cu ale lui Tadasaburo - desenul splendid, montajul minunat, 
autograful de pe cutie de-o eleganţă desăvârşită, nu putea fi decât 
kakejiku al familiei Inagawa. Privindu-1 atent, Jubei şi-a dat seama că 
nu era imitaţie şi că avea în faţa ochilor adevăratul penel al lui 
Tan'yu Kano. S-a interesat discret de provenienţa obiectului şi a 
înţeles că i-1 vânduse gazdei cineva din partea unei familii de mare 
vază din cartierul central Ushigome. Ştiind că se vor isca necazuri 
dacă se află ceva despre valorosul obiect, persoanei respective i se 
interzisese să pomenească de obârşia lui. Aşa că Jubei n-a reuşit să 
afle mare lucru. A plecat acasă neputincios şi nu-şi găsea liniştea. 
De aceea a ţinut să-i transmită lui Hanshichi toate detaliile şi să 
apeleze la serviciile sale. 

— Tot mai ciudat, zise detectivul încruntându-se. Cum sunt cei 
de la Mishima? 

Tadasaburo auzise că e o casă onorabilă, cu tradiţie, şi plină de 
secrete. Proprietarul Matazaemon era un mare cunoscător al artei 
ceaiului şi se afla în relaţii de prietenie cu Kawauchiya de ani buni, 
iar până acum nimeni nu îi vorbise de rău. Nici vorbă să fie bănuiţi 
de o faptă josnică săvârşită cu bună ştiinţă, mai mult ca sigur au 
cumpărat obiectul de artă fără să ştie că fusese furat. 

— Posibil să fie aşa, zise Hanshichi după câteva clipe de gândire. 
Mai întâi trebuie să ne asigurăm totuşi că iniţial i-a aparţinut lui 
Inagawa. Dacă lucrurile nu stau aşa? Nu ne putem bizui doar pe 
bănuieli. Părerea mea e să mergeţi împreună cu yonin -ul şi să vă 



încredinţaţi că nu greşiţi. Anunţaţi-i de la bun început cum stau 
lucrurile ca să nu vă puneţi reciproc într-o situaţie penibilă. 

— Cu atât mai mult cu cât şi patronul se teme să nu fi greşit 
cumva. 

— Aşadar, luaţi-1 pe yonin şi discutaţi problema amănunţit. 
Spuneţi-i că patronului dumneavoastră îi plac foarte mult picturile 
şi caligrafiile, că aţi aflat că e vorba de un Tan'yu, că v-ar face 
plăcere să-l vedeţi şi, tot croindu-vă drum în inima lui, o să-i 
măguliţi vanitatea încât n-o să reziste să nu vi-1 arate. Dacă se 
codeşte şi nu vrea cu niciun chip, atunci, da, s-ar ridica un mare 
semn de întrebare. Nu-i aşa? Atunci aş putea face o investigaţie 
oficială, ca să pun întrebări. Oricum, mergeţi împreună cu yonin- ul 
şi vedeţi despre ce-i vorba. 

— Am înţeles. 

Tadasaburo a plecat în grabă. 

Hanshichi l-a aşteptat cu nerăbdare, însă el nu şi-a mai făcut 
apariţia. Nici în ziua următoare. Poate că intervenise ceva la yonin şi 
nu-1 putuse însoţi. In adâncul sufletului Hanshichi era nemulţumit. 
In seara aceea a venit totuşi subalternul lui, Senkichi. 

— Domnule inspector, tot nu s-a găsit opera lui Tan'yu? 

— N-am intrat încă în posesia ei şi nu prea ştiu ce e de făcut. 

— Am aflat o povestioară hazlie în legătură cu asta, dar până nu 
punem mâna pe obiect... nu ne putem bucura înainte de vreme, zise 
Senkichi râzând. 

— Poţi să-mi spui şi mie ce s-a întâmplat? întrebă Hanshichi 
amuzat. 

— Povestioara e cam ciudată... în vecinătate locuieşte un 
postăvar care se mai ocupă şi de licitaţii, un oarecare Mansuke. 
Cum îl interesează un pic şi picturile, şi caligrafiile, şi antichităţile, 
trece pe la reşedinţele negustorilor înstăriţi când afacerile-i dau 
răgaz, ca să le mai vâre pe sub nas câte-o vechitură şi uneori câştigă 
nesperat de bine. Aflând că a procurat nu se ştie cum kakejiku lui 



Tan'yu, am început să mă interesez şi ce credeţi... era chiar desenul 
înfăţişând demonul cu pricina. 

— Hmm, mormăi Hanshichi serios, foindu-se. Şi apoi? 

— Am dat fuga la Mansuke acasă şi l-am găsit abătut rău. 
întrebându-1 ce i s-a întâmplat, mi-a spus că Tan'yu acela este un 
fals. 

Hanshichi a izbucnit în râs fără să vrea. 

— Zău că-i de tot hazul, spuse Senkichi râzând. Cu două-trei zile 
în urmă, când trecea pe o alee ce dădea în Onarimichi, a zărit un 
negustor de obiecte vechi stând de vorbă cu un strângător de 
deşeuri de hârtie. A întors capul fără să vrea şi l-a văzut pe negustor 
arătându-i un sul pictat. A trecut pe lângă ei şi, dintr-o ochire, a 
recunoscut penelul lui Tan'yu Kano. Lui Mansuke i-a mirosit îndată 
a câştig, aşa că a început târguiala cu negustorul, hotărât să nu-i 
plătească până una-alta. Negustorul nu prea ştia nici el dacă era sau 
nu un Tan'yu autentic, iar Mansuke se bucura de chilipirul 
neaşteptat. S-a dus acasă, i-a trâmbiţat mândru vestea cea mare şi 
nevestei, însă, pentru că-i încolţise o îndoială în suflet, a căutat un 
cunoscător care să i-1 evalueze. Acesta i-a spus pe şleau că-i doar o 
imitaţie, şi nu pictura originală. Vestea l-a întors pe dos, mai ales că 
înainte se bucurase de parcă ar fi câştigat o mie de ryo la loterie. Ha, 
ha, ha! De fapt, nu doar el s-a dezumflat, ci şi eu. 

— Tu n-ai de ce, îi zise Hanshichi râzând. Senkichi, ai făcut o 
treabă grozavă! Te rog să te duci iarăşi la Mansuke şi să-l întrebi ce-i 
cu negustorul care i-a vândut copia. 

— Domnule inspector, e doar un fals! 

— Nu contează. Dacă individul care l-a vândut ştie asta, află cât 
poţi de repede unde locuieşte. 

— Am înţeles. 

Senkichi a plecat imediat. 

Tadasaburo n-a apărut nici în dimineaţa următoare. Cum tot îl 
mânau nişte treburi în Nihonbashi, detectivul s-a gândit să ajungă şi 



până la Kawauchiya din Torihatagocho. Tadasaburo l-a întâmpinat 
îndată şi i-a spus cu părere de rău în glas: 

— Domnule inspector, regret nespus că am tot amânat să trec pe 
la dumneavoastră. Am vrut să vin să vă spun că n-am făcut nimic la 
reşedinţa lui Inagawa... 

— Nu v-aţi dus împreună cu yonin-ull 

— M-a anunţat că e extrem de ocupat la sfârşit de an şi că nici 
vorbă să ajungă la persoana în cauză. M-a rugat să aştept până după 
data de 15 din următoarea lună. N-aveam cum să mai insist şi mă 
simt foarte prost. 

— Cam încurcată problema... Mai sunt douăzeci de zile până 
atunci... Nu se poate să fie chiar atât de ocupat! 

— Şi eu gândesc la fel, dar n-am încotro, zise Tadasaburo teribil 
de încurcat. 

— Dacă ei spun că au treabă multă, o să schimbăm şi noi tactica. 
Staţi liniştit, au cam început să mi se lumineze lucrurile. 

— Am înţeles, domnule inspector. 

— Da? Ce anume? 

— Acum ştiu că l-aţi tras de limbă pe Mansuke. Cel care a vândut 
falsul e negustorul de obiecte vechi, care locuieşte pe o alee spre 
Onarimichi... Proprietarul are un început de chelie pe partea 
stângă... 


4 

Deşi bătea un vânt rece, spre înserat Hanshichi a plecat către 
Shitaya şi a ajuns pe aleea unde locuia negustorul de vechituri. în 
faţa magazinului neîncăpător, cam cât o frizerie de strâmt, stăteau 
expuse tot soiul de prostioare, iar intrarea o veghea Zeul Tunetului, 



Taishaku -sama' 35 , pictat pe un rulou înnegrit de funingine. 
Proprietarul în vârstă de patruzeci de ani, cu început de chelie pe 
partea stângă, păzea magazinul, ţinând la picioare un vas de încălzit 
anka. 

— A, ce grozav e Taishaku -samal Cât costă? întrebă Hanshichi, cu 
un aer naiv, aducând însă imediat după aceea vorba de kakejiku 
pictat de Tan'yu. 

— Păi, eu îl cunosc pe Man -san, care l-a cumpărat neaşteptat de 
ieftin. Când şi-a dat seama că s-a mai îndatorat şi pentru un fals, l-a 
apucat plânsul. Ha, ha, ha! Vedeţi dumneavoastră, zise el ţuguindu- 
şi buzele, eu nu ştiu dacă pictura avea vreo valoare, dar montajul şi 
suportul preţuiau un ryo. Aşadar, chiar dacă ruloul nu făcea nicio 
para chioară, tot nu a pierdut nimic. Cum eu n-am habar de rulouri 
pictate, l-am refuzat de îndată ce mi s-a oferit, dar m-a implorat 
cineva din vecini să-l iau şi am acceptat cu inima îndoită. Pe urmă, 
tot gândindu-mă că nu merită să mă pricopsesc cu aşa ceva tocmai 
acum, la sfârşit de an, am hotărât să-l vând chiar şi fără cine ştie ce 
câştig. Tocmai trecea pe lângă mine Tetsu -san, colectorul de hârtie, 
şi i-am arătat obiectul. Ne-am trezit cu unul peste noi, care m-a 
rugat să i-1 vând cu orice preţ... L-a luat şi a plecat ca din puşcă... şi 
n-a zis că-i fals. 

— Cred că aveţi dreptate, Mam-san este cam lacom... E în stare 
să-şi mănânce şi de sub unghii de zgârcit ce e. Apropo, de unde a 
ajuns kakejiku aici? 

— Nu prea ştiu exact de unde se trage, dar mie mi l-a adus 
Otoy o-san, fiica dulgherului de pe aleea din spatele casei. 

Dulgherul nu era altul decât Minezo, un prieten care-şi măritase 
fata cu unul dintre ucenicii lui, Nagasaku. Tânărul moştenise o casă 
frumuşică, dar, având patima zarurilor, a ajuns dulgher doar cu 


135 Zeitatea budistă a tunetului în mitologia vedică. 



numele. Adevărul e că socrul, Minezo, tot mai îngrijorat din pricina 
fiicei, voia s-o aducă înapoi acasă, dar tinerii se luaseră din 
dragoste. Otoyo nu pricepea de ce un bărbat cinstit ca tatăl ei nu 
înţelegea s-o mai lase pe mâinile bărbatului iubit, chiar dacă era un 
terchea-berchea. Pe Hanshichi nu-1 interesau amănuntele, însă a 
ţinut să comenteze: 

— Zău că-i păcat. De ce-o fi dat-o unui neisprăvit? 

— Păi, nu, că Nagasaku a fost la început un tânăr de toată 
isprava... Brusc a dat strechea-n el. Parcă-i posedat de demon... Un 
netrebnic şi jumătate! 

— Unde locuieşte? 

— Chiar pe aleea din spate, a doua casă. 

Hanshichi a pornit într-acolo. L-a întâmpinat Otoyo, care la cei 
optsprezece sau nouăsprezece ani încă avea chip de copilă. Se 
cunoştea că e măritată după sprâncenele rase, dar arăta îngrozitor 
de palidă la faţă. 

— Naga-san e acasă? 

— A plecat puţin... De unde sunteţi? 

— Din apropiere de Shoen-ji. 

— Iar aţi venit să-l momiţi! zise Otoyo încruntându-se. Mai 
încetaţi odată! 

— De ce? 

— Cum de ce?... Poate sunteţi şi dumneavoastră un client de-al 
lui Fujishiro-san... 

Hanshichi ştia că hatamoto Taijiro Fujishiro îşi are reşedinţa în 
apropierea templului. în incintă se deschisese o casă de jocuri de 
noroc şi detectivul şi-a dat seama că Otoyo la asta făcuse aluzie. 

— Aţi intuit bine, şi eu aş vrea să frecventez locul cu pricina, însă 
n-am nicio cunoştinţă apropiată, aşa că am venit după Naga-san. 
Trebuie să-l iau cu mine... 

— Nu se poate! Nu-mi pasă ce hram purtaţi, nu vă dau voie... 
Oricine ce-ar zice, soţul meu n-o să mai calce pe-acolo. 



— Chiar nu-i acasă? 

— De credeţi că vă mint, căutaţi-1... Azi a plecat cu treburi. 

— A, da? zise Hanshichi, aşezându-se pe prag. Doamnă, fiţi 
amabilă şi daţi-mi un foc să-mi aprind o ţigară. 

— Soţul nu-i acasă... spuse ea, iritată. 

— Nu-i nimic. Adevărul e că o cunoştinţă de-a mea din Hongo a 
trecut într-o seară prin Morikawajuku şi sub ginkgo cel poznaş a 
văzut stafia unei femei. Individul, mort de frică, a luat-o imediat la 
sănătoasa, fără să stea să vadă despre ce-i vorba... ca un copil 
prost... Cine poate crede că există stafii în mijlocul oraşului Edo? Să 
fi fost în locul lui, m-aş fi repezit la ea s-o prind şi să-i jupoi pielea. 
Ce păcat! Ha, ha, ha! 

Otoyo asculta fără să scoată o vorbă. 

— Eu n-am văzut-o cu ochii mei, aşa că, dacă greşesc, îmi cer 
iertare, zise Hanshichi pironind-o cu privirea. Doamnă, nu cumva 
dumneavoastră aţi fost stafia? 

— Glumiţi! spuse Otoyo zâmbind tristă. Arăt eu a stafie? 

— Nu, nu glumesc... Stafia aceea s-a dus la Fujishiro ca să-şi 
aştepte stăpânul inimii, cel puţin aşa cred eu, iar el e un mare 
cartofor. De aceea s-a supărat tatăl dumneavoastră atât de tare. La 
mijloc... răspunzătoare de toate necazurile este stafia. Săraca de 
ea... Ascultaţi, doamnă! E şi firesc ca stafia să fie atât de palidă. Cel 
puţin aşa îmi închipui eu şi chiar îmi pare rău pentru ea. 

Otoyo şi-a plecat capul brusc, însă Hanshichi i-a văzut genele 
dese înotând în lacrimi. 

— Asta e părerea mea şi pace, zise Hanshichi pe un ton 
compătimitor. Soţul dumneavoastră e lipsit de bună-cuviinţă. Se 
apropie sfârşitul anului. Ca să ajungeţi să faceţi pe stafia... probabil 
vă aflaţi la mare strâmtoare. Vă amanetaţi lucrurile din casă, iar pe 
cele încredinţate le vindeţi negustorului de vechituri, nu-i aşa? Asta 
s-a întâmplat şi cu demonul de pe kakejiku, dar nu-i frumos ce 
faceţi... deşi totul e cu putinţă. Şi apoi... 



Otoyo asculta dusă pe gânduri. S-a ridicat brusc şi a ţâşnit afară 
pe uşa bucătăriei, în picioarele goale, spre fântână. Hanshichi a 
pornit imediat după ea şi a prins-o în braţe chiar în momentul când 
se rezema de marginea fântânii. 

— Nu e voie! Nu e voie! Dacă moare stafia, o să tot revină pe-aici. 
N-are niciun rost, asemenea gest nu-ţi foloseşte la nimic. 

Otoyo urla de mama focului. Hanshichi a târât-o cu forţa în casă. 

— Domnule inspector, vă rog să mă iertaţi. Omorâţi-mă! Vă rog 
să mă omorâţi. 

Otoyo s-a aruncat pe jos şi plângea în hohote. Şi-a dat seama ce 
rang purta Hanshichi. 

— Vrei să recunoşti? Nagasaku a adus ruloul acela pictat, nu-i 
aşa? Altceva nimic? N-a venit şi cu un haori ? 

— Ba da, răspunse Otoyo, plângând. 

— Luna trecută, pe 24 seara? 

— Da. 

— Asta e, n-avem ce face. Hai, mărturiseşte tot. Ce ţi-a spus 
Nagasaku când a adus kakejiku? 

— Că a câştigat la jocuri şi că l-a luat de la amanet. Mi s-a părut 
mie cam ciudat că haori era plin de noroi. Am uscat noroiul de pe el, 
l-am periat bine şi l-am băgat în dulap. 

— Mai este în casă? 

— Nu, l-a amanetat. 

— Tatăl dumitale s-a dus în seara aceea la Morikawajuku... De 
ce? Ce treabă avea acolo? 

— S-a dus să-mi ia bărbatul... De când au început jocurile de 
noroc în încăperea cea mare de la reşedinţa lui Fujishiro-san, omul 
meu îşi face veacul cu cartoforii, nu mai munceşte absolut deloc, 
îngrijorat rău de tot, tata se hotărâse să-l scoată de-acolo cu forţa. 
Din cauza ninsorii, nu s-au văzut. Nagasaku a apărut acasă ud 
leoarcă şi după aceea a venit şi tata. M-a întrebat din poartă dacă s-a 
întors Nagasaku şi, aflând că e acasă, a plecat la el. 



— Şi Nagasaku ce-a făcut? 

— A doua zi dimineaţă a zis că merge la lucru, dar a ajuns tot la 
nenorociţii ăia, ca de obicei. Apoi a început calvarul... Până atunci, 
întotdeauna se întorcea acasă, oricât de târziu, însă pe urmă a 
început să lipsească trei-patru nopţi la rând. Simţeam că-mi pierd 
minţile de îngrijorare. Când a aflat tata, ca să evit alte necazuri, m- 
am dus eu la reşedinţa lui Fujishird-san ca să-l iau de-acolo, însă 
poarta era zăvorâtă. O femeie oricum n-avea voie să intre... Am 
rămas înţepenită lângă Shoen-ji, gândindu-mă la ce am de făcut şi 
mi-a dat prin minte să mă spânzur de ginkgo. Chiar atunci au trecut 
doi bărbaţi şi am fugit speriată. 

— Nagasaku a mai venit acasă de-atunci? 

— De două sau trei ori. 

— Nu ţi-a spus şi de nişte bani? 

— Când a venit cu kakejiku şi haori, mi-a spus că a câştigat la 
jocuri şi mi-a dat şi mie zece ryo. Apoi mi i-a luat înapoi şi a plecat 
cu ei. Cum era de aşteptat, am rămas fără un ban în casă, cărbunii 
pentru foc se terminaseră, la tata nu mă puteam duce să cerşesc... 
N-aveam cum să nu amanetez haori şi să duc kakejiku la magazinul 
de vechituri ca să iau ceva bani. Si când mă frământam eu cum s-o 
scot la capăt, a apărut Nagasaku, necăjit foc, spunând că iar a rămas 
fără o para chioară. Mi-a cerut bani, i-am spus că şi eu am nevoie, că 
am amanetat haori şi că am vândut kakejiku. S-a schimbat brusc la 
faţă şi a plecat fără să-mi spună nimic. La ieşire m-a avertizat să nu 
scot o vorbă despre obiectele alea indiferent cine mă întreabă de ele. 

— A, da? Am înţeles ce s-a întâmplat. Mai sunt lucruri neclare, 
dar deocamdată le las deoparte, spuse Hanshichi. Până aflu unde se 
ascunde Nagasaku, n-am cum să te las de izbelişte. Am să te dau în 
grija cuiva din vecini. 

Hanshichi l-a chemat pe proprietar şi i-a încredinţat-o pe Otoyo. 
Apoi l-a luat pe Minezo la secţie şi acesta i-a mărturisit cinstit, deşi 
se simţea cam jenat. 



— Adevărul este că în seara aceea m-am dus să-l iau pe 
Nagasaku. Am trecut unul pe lângă altul fără să ne vedem şi, exact 
când m-am apropiat de Shoen-ji, am văzut un bărbat prăbuşit sub 
ginkgo cel buclucaş. L-am ajutat şi l-am dus la stăpânul său, la 
Kawauchiya. Am înţeles că i se furaseră banii de la brâu, un kakejiku 
foarte valoros şi haori cusut la două rânduri. Atunci nu mi-am dat 
seama, dar apoi am auzit că Nagasaku a ajuns acasă în seara aceea 
cu un haori şi un kakejiku. M-au trecut fiorii. Nu mai era nimic de 
făcut, dar i-am cerut fiicei mele să se despartă cât mai curând de 
Nagasaku, până nu se complică lucrurile. Ea mi-a spus cinstit că-1 
iubeşte şi nu acceptă să divorţeze. Eu mă frământam de mama 
focului şi fiica mea a început să priceapă care e situaţia. Amanetând 
haori şi vânzând kakejiku la magazinul cu vechituri, a atras până la 
urmă atenţia asupra ei. îmi pare îngrozitor de rău. 

Astfel a înţeles Hanshichi de ce Otoyo voia să se arunce în 
fântână. în ce-1 priveşte pe soţul ei, era într-adevăr o lepădătură, aşa 
cum îşi închipuise de la bun început. 

In seara următoare, Senkichi l-a arestat pe Nagasaku în 
momentul când se pregătea să intre în reşedinţa lui Fujishiro. 
Lucrurile se lămureau treptat. Pe Tadasaburo îl dăduse de pământ 
Shudo, aici Nagasaku n-avea nicio vină. Pierzând la jocuri în seara 
aceea, netrebnicul a pornit cătrănit spre casă şi a văzut un bărbat 
prăbuşit. S-a apropiat cu intenţia de a-1 ajuta să se ridice, dar când a 
simţit legăturica atârnându-i greu la brâu, s-a răzgândit brusc. La 
început l-a jefuit doar de bani, însă, gândindu-se că tot a furat, a 
vrut să se aleagă şi cu niscai bunuri scumpe, aşa că l-a ridicat cu 
atenţie şi i-a luat şi obiectul împachetat cu nespusă grijă. Nu s-a 
potolit până ce nu i-a smuls şi haori de pe el. După asemenea hoţie, a 
socotit că nu se face să ţină nişte bani nemunciţi, aşa că a prăpădit 
suta de ryo pe băutură, femei şi jocuri de noroc. 

— Socrul şi soţia nu ştiu nimic, aşa că vă rog să vă fie milă, zise 
Nagasaku. 



Nu se poate spune că nu ştiau adevărul, iar de undeva de sus, 
cineva s-a milostivit de el, scăpându-1 de mustrările lui Minezo şi 
ale soţiei. Nu însă şi de pedeapsă. Oamenii de azi nici nu-şi 
închipuie cât de severă a fost. Pentru greul păcat de a fi dat peste un 
om la ananghie, căzut pe jos, căruia nu i-a venit în ajutor, ba mai 
mult, l-a tâlhărit, a primit pedeapsa capitală şi capul lui a fost expus 
la locul execuţiei, Kotsukabbara. 

La ordinul administraţiei templelor, angajaţii de la Shoenji au 
tăiat crengile poznaşului ginkgo ce se răsfirau peste gardul 
templului, ca să nu mai sperie trecătorii. 

Auzind înşiruite întâmplările cu toate amănuntele, mă 
nedumereau mai multe lucruri care nu se prea legau între ele. 

— Spuneaţi că Otoyo i-a vândut negustorului de vechituri un 
kakejiku fals, şi nu originalul pictat de Tan'yu. Aşadar, Tadasaburo a 
primit de la Inagawa un fals. Aşa-i? 

— Da, zise Hanshichi încuviinţând şi din cap. La reşedinţa lui 
Inagawa nu avuseseră la început de gând să-i dea copia lucrării, nici 
vorbă să ticluiască o asemenea înşelăciune. Insă când au văzut că-i 
oferă doar jumătate din cât ceruse, jigniţi şi supăraţi, au trimis la 
Kawauchiya copia picturii. Au hotărât să caute alt cumpărător 
pentru kakejiku original. 

— De ce exista totuşi falsul? Doar nu făcea parte din plan... 

— Cunoscătorii ştiu că lucrarea originală a lui Tan'yu a aparţinut 
casei Inagawa de generaţii în şir, dar la un moment dat, cu multă 
vreme în urmă, cineva din familie a cumpărat şi copia lucrării. E 
adevărat că-i un fals şi ştiau asta, dar e lucrat cu măiestrie. De ce 1- 
au cumpărat? Dacă falsul ar fi apărut pe piaţă, lumea n-ar fi avut de 
unde să ştie că nu era originalul şi, dacă mai târziu s-ar fi descoperit 
că-i fals, ar fi aruncat o pată urâtă pe onoarea familiei. Aşa că l-au 
cumpărat şi l-au încuiat în magazie. Pe vremuri se mai întâmplau 
asemenea lucruri. Ţi-am spus de ce au scos ruloul fals acum şi l-au 




trimis la Kawauchiya. Lucrarea originală i-au vândut-o lui Mishima 
cu patru sute de ryo. Ăsta-i motivul pentru care yonin -ul lui 
Inagawa a refuzat să meargă la Mishima. Dacă ar fi trebuit să facă 
publică situaţia reală, mai întâi ar fi venit să-mi ceară sfatul. 
Bineînţeles că am auzit şi plângerile dinspre Kawauchiya. Nici 
hatamoto n-a ştiut chiar totul, deoarece yonin -ul a luat hotărârile, cu 
toate riscurile. A cântărit bine urmările şi a acţionat ca atare. Trebuia 
să returneze banii, aşa că a trimis pe cineva la Kawauchiya cu două 
sute cincizeci de ryo şi a luat înapoi falsul înfăţişând demonul. 
Stăpânul, Inagawa, e un tip mai ciudat. El a hotărât să nu mai lase 
copia să ducă la cine ştie ce neînţelegeri, aşa că i-a dat foc în seara de 
Setsubun 136 . Interesant gestul! 

Cei de la Kawauchiya au venit să-mi mulţumească, însă 
administratorul Tadasaburo mi-a rămas recunoscător pe viaţă. De 
aceea mă mai vizitează. Domnul Mizuhara, care tocmai a plecat de 
la mine, şi-a schimbat slujba după Restauraţia Meiji. A pornit o 
afacere în Yokohama în cel mai potrivit moment şi-i merge 
extraordinar. Cu toate astea, nu uită că l-am ajutat cândva şi ţine 
mult să ne vedem. Adevărul e că şi azi am vorbit despre fantoma 
din arborele ginkgo... ce se poate preface în tot ce vrei şi ce nu 
vrei... 


136 Sărbătoare la cumpăna dintre iarnă şi primăvară, după calendarul lunar 
(3 februarie). Cu acest prilej se împrăştie, simbolic, boabe prăjite de fasole, 
pentru alungarea spiritelor rele şi purificarea casei. Gestul este însoţit de 
cuvintele: „Demonii să iasă, norocul să intre!" 



Vraja zeităţii-şarpe 
Amazake-uri 


1 

— Iar o poveste cu stafii? zise Hanshichi râzând. Şi ce atmosferă 
prielnică! Toamnă, plouă... Atâta doar că nu prea mai vezi stafii în 
perioada Edo. Mi-au ajuns şi mie la urechi destule păţanii, însă 
puţini negustori au trecut prin peripeţii cu fantome. Ţi-am povestit 
cândva ce s-a întâmplat la Tsunokuniya... Ce final! 

— Mi-a plăcut povestea, am zis eu. Nu mai aveţi în tolbă una care 
să-i semene? 

— Păi... spuse bătrânul căzând pe gânduri. S-ar mai găsi ceva... 
dar diferă totuşi... Nici mie nu-mi sunt clare unele lucruri. 

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat eu pe un ton stăruitor. 

— Stai puţin! Eşti cam nerăbdător. 

Ca să mă mai ţină pe jar, bătrânul a început să-şi soarbă tacticos 
ceaiul. Ploaia de toamnă îmi asalta urechile. 

— Ce mai plouă! 

Bătrânul ascultă ploaia, privi lampa şi, în cele din urmă, rupse 
tăcerea. 

— Intre Anul Nou şi luna a treia din anul 4 al epocii Ansei a 
circulat un zvon foarte straniu. Nu prea ştiu cum să-ţi spun, dar, în 
fiecare seară de cum se întuneca, de fapt fix la ora şase, apărea o 
bătrână care vindea amazake 137 . Ca orice femeie, nu-şi căra marfa în 


137 Sake dulce din orez - băutură răcoritoare şi hrănitoare, nealcoolică sau 
cu un procentaj scăzut de alcool, populară în perioada Edo, fiind vândută 



spate, agăţată de un băţ, ci pe umăr, într-o cutie înfăşurată într-o 
bocceluţă furoshiki nu prea curată. Striga necontenit că are pastă de 
sake dulce. Să fi fost doar atât, n-ar fi părut ciudat nimănui, însă 
bătrâna nu ieşea niciodată pe lumină. întotdeauna, la şase seara fix, 
ca şi când clopotele templelor budiste i-ar fi dat semnalul, parcă 
ieşea din pământ, păşind împleticit. Poate că nu s-ar fi băgat de 
seamă ciudăţeniile dacă unii trecători cărora le ieşea în cale nu s-ar 
fi îmbolnăvit. în cel mai fericit caz, cădeau la pat şapte-zece zile, dar 
n-au lipsit cazurile mortale. înspăimântător! Abia ce s-a răspândit 
vestea, că fricoşii nu mai ieşeau seara, nici măcar să meargă la baia 
publică. Oamenii din zilele noastre i-ar fi luat peste picior, dar cei 
de-atunci credeau cu convingere în cele auzite şi se cutremurau de 
spaimă. Cu atât mai mult cu cât se părea că nu erau zvonuri deşarte, 
ci fapte dovedite. Neîndoielnic, câteva persoane au dat de necaz din 
pricina bătrânei. Ce părere ai? 

N-am fost în stare de un răspuns prompt. Am rămas fără grai, 
privind chipul plin de satisfacţie al bătrânului. Apoi mi-a explicat 
pe îndelete. 

După spusele oamenilor care o văzuseră pe bătrâna suspectă, era 
trecută de şaptezeci de ani, îşi ţinea părul strâns la spate cu un 
prosopel, iar peste chimonoul cu mâneci strâmte purta o vestă de 
lucru căptuşită, cu tivitura suflecată. Căptuşeala arăta de parcă ar fi 
fost tricotată. încălţările ei zori scoteau un zgomot ciudat când 
păşea. Nimeni nu-i cunoştea bine chipul. Chiar şi aceia care-au 
întâlnit-o o dată îşi amintesc de ea de parcă plutea în beznă, arătând 
a schelet, cu ochii mari ca de bufniţă, cu nas ascuţit precum ciocul 
de uliu şi cu dinţii îngălbeniţi. Socoteau că nu-i cu putinţă să fie 


de negustori ambulanţi şi sub formă de pastă de orez fiert amestecată cu 
drojdie şi apă caldă, păstrată la temperatură mai mare de 50 de grade timp 
de 6-8 ore. Amazake se mai bea şi în zilele noastre la hanuri tradiţionale sau 
la sărbători populare şintoiste. 



fiinţă omenească. 

înainta cu poticneli şi vindea amazake. Mulţi îi cumpărau marfa 
fără să aibă habar cine e şi nu s-au otrăvit. Nici nu s-au îmbolnăvit 
cu toţii. Chiar şi printre aceia care treceau pe lângă ea nu toată 
lumea cădea pradă blestemului. Fiecare cu norocul lui. Unii o 
păţeau, alţii scăpau. Oricum, ea nu le făcea nimic. Mergea tăcută pe 
lângă oameni şi necazul fără chip se prindea-ntr-o clipă de 
ghinionişti. Cei atinşi de apropierea ei primejdioasă se trezeau brusc 
că fac febră mare, cu frisoane, uneori greu de îndurat. După trei- 
patru zile se iveau nişte simptome ciudate - bolnavul nu-şi mai 
putea ţine capul sus, mâinile îi atârnau fără vlagă pe lângă trup, îi 
pierea puterea din picioare, aşa că se ţâra ca un şarpe sau, în cel mai 
fericit caz, ca un peşte care înoată. Totuşi, nu înainta astfel, cu 
trupul lipit de pământ, prin toată casa. Nu, ci în general doar pe 
futon 138 - şerpuind înainte, înapoi, la dreapta, la stânga. Aşadar, se 
mişca mai degrabă ca un şarpe decât ca un peşte. Membrii familiei 
care-1 îngrijeau treceau prin momente de groază. Ochii bolnavului 
ajungeau să semene cu ai şarpelui, înspăimântându-i, şi uneori 
scotea o limbă roşie, sâsâind înfricoşător. Starea ciudată dura trei 
zile, uneori chiar cinci, după care temperatura revenea brusc la 
normal, de parcă n-ar fi avut febră mare. Dar nu-şi amintea absolut 
nimic. Orice îl întrebai, nu ştia să răspundă. Au existat şi situaţii în 
care boala ciudată a ţinut mai mult şi manifestările s-au dovedit mai 
grave - suferindul s-a zvârcolit îngrozitor, sfârşind printr-o moarte 
cumplită. De-ar fi păţit-o doar unu-doi, s-ar fi putut invoca 
blestemul unui şarpe ucis fără milă, dar, cum numărul lor sporea, 
acest motiv ieşea din discuţie. Ba mai mult, printre bolnavi s-au 
nimerit şi tinere care au suferit doar pentru că au privit semnul 
zodiacal înfăţişând şarpele. Prin urmare, nu s-a putut trage 


138 Aşternut compus din saltea, plapumă şi pernă, care se aşază direct pe 
tatami. 



concluzia că au acţionat vrăjile acestuia. Şi totuşi, bolnavii se mişcau 
doar şerpuind. 

încă din timpuri străvechi circulă o seamă de legende despre 
şarpele Hebigami 139 care a vrăjit oameni. Dacă stau şi mă gândesc 
bine, şi bătrâna părea să întrupeze un şarpe şi reuşea, doar prin 
prezenţa ei, să farmece bărbaţi şi femei. Unii au venit cu veşti şi mai 
captivante. Un bărbat curajos pretindea că a urmărit-o, dar ea a 
dispărut fără veste când traversa iazul Shinobazu 140 . Alţii susţineau 
că cei care primesc de ziua şarpelui talismane reprezentând-o pe 
Zeiţa Benten scapă de nenorociri. Explicaţia lor părea plauzibilă. 

Odată ce vestea a ajuns la urechile orăşenilor, autorităţile n-o mai 
puteau ignora. Pe vremuri, oricine răspândea o năzdrăvănie era 
degrabă pedepsit. La fel ca şi acum. Fiind însă la mijloc un zvon 
greu de dovedit, nu le rămânea decât s-o ia la întrebări întâi pe 
vânzătoarea de amazake ce bântuia peste tot. Li s-a cerut detectivilor 
din Edo să pornească pe urmele ei, dar nu le era uşor s-o prindă. 

Poliţistul Bungoro Ifune de la Hacchobori l-a chemat pe 
Hanshichi şi i-a şoptit: 

— Nu ştiu ce părere aveţi despre ce se petrece, dar în cel mai rău 
caz cerem execuţia prin crucificare... 

Aşadar, problema era foarte serioasă. 

— E creştină? întrebă Hanshichi făcând, cu degetul în aer, semnul 
crucii. 

Bungoro a încuviinţat. 


139 Considerat, pe rând, zeitate a muntelui, apei, agriculturii, şarpele apare 
în legendele japoneze şi ca având forţa magică de a poseda oameni şi de a 
le face rău, credinţa fiind înrudită cu cea în spiritele răzbunătoare ale 
morţilor cărora nu li s-au acordat toate ritualurile conform datinii. 

140 Datează din anul 1625, odată cu înălţarea templului Kan'ei-ji închinat 
Zeiţei Muzicii şi Artelor, Benten sau Benzaiten, şi se află în partea de sud- 
vest a parcului Ueno. 



— Dumneavoastră sunteţi specialist de mare clasă. Ştiţi foarte 
bine că nu putem lua de bună povestea cu şarpele. E posibil ca 
femeia să se ţină de vrăjitorii, aşa că acest aspect să-l luăm în 
considerare mai întâi. 

Hanshichi a înţeles ce are de făcut, dar n-avea habar de unde să 
înceapă. Neştiind încotro s-o ia, s-a dus acasă, a închis ochii, s-a 
gândit bine şi apoi a strigat spre bucătărie. 

— Cine-i acolo? 

Din încăperea de şase tatami de lângă bucătărie au apărut 
Zenhachi şi Kojiro, care stătuseră până atunci lângă hibachi. 

— Voi o cunoaşteţi pe bătrâna vânzătoare de amazake ? îi întrebă 
Hanshichi. 

— N-am dat nas în nas cu ea, dar am auzit zvonuri, răspunse 
Zenhachi. 

— Mi-a ordonat şeful Ifune, aşa că se cere să o scoatem la capăt. 
Treaba nu e doar pentru mine, ci pentru toată lumea şi trebuie să ne 
mişcăm repede. Povestea e cam şocantă, însă n-avem încotro, ne-am 
pricopsit cu ea. Voi vă împărţiţi zonele de acţiune şi plecaţi să-mi 
căutaţi angrosiştii de amazake. Bătrâna nu-1 face la ea acasă, sigur îl 
ia de undeva. întrebaţi-i pe toţi dacă îi frecventează o astfel de 
persoană. Grăbiţi-vă! Nici eu n-o să stau cu mâinile-n sân. Insă 
trebuie să avem mare grijă cu toţii. 

Hanshichi şi-a pus în mişcare subalternii şi apoi a mâncat de 
prânz. Era o zi splendidă de primăvară, când luna a treia se apropia 
de sfârşit. Simţind că-i mare păcatul să lâncezească în casă, 
Hanshichi a ieşit la plimbare, mergând agale de la Hyappongui 141 
spre podul Azuma, iar apoi spre Okawabata. Florile de cireş din 
Mukojima nu se scuturaseră toate, aşa că mai veneau trecători în 


141 Vechi toponim pentru porţiunea de drum dintre podurile Ryogoku şi 
Azuma, denumirea provenind de la parii care susţineau malurile râului 
Sumida. 



grupuri-grupuleţe ca să le admire. Printre chipurile voioase sărea în 
ochi un tânăr mergând abătut, cu capul în pământ. Când a ridicat 
faţa palidă şi a dat cu ochii de Hanshichi, s-a luat, timid, după el. 

La început s-a prefăcut că se uită în altă parte, iscodindu-1 cu 
coada ochiului, dar, ţinând foarte aproape, Hanshichi s-a oprit 
brusc. 

— Ei, tinere! Ai treabă cu mine? Observând cum mă urmăreşti 
atent, tocmai la privitul florilor, nu mă pot gândi decât la un hoţ de 
buzunare, zise Hanshichi fulgerându-1 cu privirea. 

Bărbatul şi-a cerut scuze, politicos, dar stătea încremenit locului, 
întâi, Hanshichi s-a mirat de asemenea atitudine, însă, gândindu-se 
mai bine, şi-a dat seama, după înfăţişare şi îmbrăcăminte, că nu 
putea fi un hoţ ordinar. Nu-şi amintea să-l mai fi văzut, iar tânărul îl 
ştia cu siguranţă. Probabil c-ar fi vrut să-i spună ceva, dar n-a avut 
curajul. N-ar fi trebuit să-i vorbească aşa aspru... îi părea rău, însă 
când s-a răsucit pe călcâie tânărul nu mai era. Dispăruse. 


2 

După două zile, pe la ora patru după-amiază, Zenhachi şi Kojiro 
s-au prezentat la Hanshichi. Vorbiseră şi cu alţi colegi şi 
cutreieraseră prin întreg Edo, luându-i la rând pe angrosişti, dar 
descoperiseră doar că bătrâna misterioasă nu se aproviziona mereu 
de la acelaşi magazin. La Osakaya din Honjo-yottsume se dusese 
vreo jumătate de lună, apoi dispăruse brusc, iar vânzătorii de-acolo 
nu mai ştiau nimic de ea. Nu demult, trecuse şi pe la Mitoya, însă 
numai vreo trei zile, pentru că şi-a dat seama că şi cei de-acolo 
aflaseră zvonurile de pe seama ei. Un tânăr chiar a pornit pe urmele 
femeii, furişându-se ca ea să nu observe că-i urmărită. A văzut-o 
plecând încet spre Asakusa, dar la un moment dat şi-a pierdut 
răbdarea şi s-a întors neputincios la magazin fără să afle unde 



locuieşte. Poate chiar ea să-şi fi dat seama că-i porniseră detectivii 
pe urme, pentru că bătrâna slăbănoagă n-a mai călcat pe la Mitoya. 
începând cu luna a treia, nimeni n-a mai ştiut pe la ce angrosişti a 
umblat. 

— Apropo, domnule inspector, în drumurile mele am auzit şi o 
poveste tare ciudată, a precizat Zenhachi. E legată de bătrână şi s-a 
întâmplat cu cinci-şase zile în urmă, imediat după prânz. Pe strada 
Umamichi din cartierul Asakusa există un magazin de amanet, 
Kawauchiya. Slujnica angajată acolo, Okuma, a plecat cu un 
comision prin apropiere, dar a ţâşnit imediat înapoi în casă, s-a 
închis în cămăruţa ei de trei tatami şi s-a ascuns într-un colţ. Nu ştiu 
cine a găsit-o pitită acolo. între timp, la intrarea de serviciu de la 
Kawauchiya şi-a făcut apariţia o bătrână ciudată care iscodea 
magazinul. Doi funcţionari şi un ucenic au ieşit să vadă despre ce-i 
vorba şi s-au speriat de prezenţa femeii slabe ca o umbră. Li se 
părea ciudat că stătea acolo ziua-n amiaza mare, aşa că au ţipat la 
ea, gonind-o. Bătrâna i-a pironit cu priviri înfricoşătoare şi apoi a 
plecat fără să rostească o vorbă ori să schiţeze un gest. Că şi-a văzut 
de drum, nu se ştie pe unde, nu-i nimic, însă chiar din seara aceea 
unul dintre funcţionari şi ucenicul au făcut brusc febră mare şi le 
clănţăneau dinţii-n gură de frisoane. în plus, au început să se târâie 
pe fu ton. Au chemat un doctor, dar el n-a putut explica ce li se 
întâmplă. Bănuiau că bătrâna ivită la intrarea de serviciu era cea 
care vinde amazake şi se cutremurau de groază. Prin urmare, ieşiseră 
doi funcţionari şi un ucenic din magazin, dar unul dintre 
funcţionari a avut noroc şi a scăpat cu bine, însă celălalt şi ucenicul 
au fost atinşi de blestem. Ciudat, nu-i aşa? Prin urmare, femeia nu 
dă târcoale doar noaptea, ci şi ziua. Vecinii sunt pur şi simplu 
îngroziţi. 

— Cu slujnica Okuma ce s-a întâmplat? Nici aici nu-i lucru curat 
la mijloc. 

— E tot aşa. Când iese la cumpărături, îi apare în cale bătrâna 



ciudată, ei i se face părul măciucă şi fuge mâncând pământul. 

— Ai văzut-o cu ochii tăi? 

— Nu, n-am văzut-o. Ea se ocupă la Kawauchiya de clienţii care 
amanetează mărunţişuri şi de aceea locuieşte acolo. Are 
nouăsprezece sau douăzeci de ani, iar la bucătărie se pare că e cam 
nepricepută. 

— Ce fel de clienţi sunt aceia? întrebă Hanshichi. 

— Ştiu eu despre ce mărunţişuri e vorba, interveni Kojiro. Un 
bărbat pe nume Toku - nu ştiu dacă prescurtarea vine de la 
Tokusaburo sau de la Tokubei în vârstă de douăzeci şi doi-douăzeci 
şi trei de ani, foarte palid la faţă, e un risipitor şi desfrânat greu de 
închipuit chiar şi pentru petrecăreţii din Edo. S-a ocupat mai demult 
cu negoţul ambulant prin provincie, cărându-şi marfa în spate, însă 
anul trecut în luna a şaptea sau a opta s-a întors la Edo şi a închiriat 
undeva o cameră, la etaj. Lumea îl mai vede, ca şi înainte, cu 
mărunţişurile în spate. 

— A, da? Mi-e clar. Te rog să afli unde locuieşte şi să pui mâna pe 
el. Eu mă duc până la magazinul de amanet de pe strada 
Umamichi... Vreau să mai lămuresc nişte lucruri. 

— Să merg cu dumneavoastră? întrebă Zenhachi. 

— Păi... nu-i rea ideea. Nu se ştie ce mai intervine. Să mergem 
împreună. 

— Am înţeles. 

Zenhachi l-a condus pe Hanshichi până pe Umamichi. Când au 
ajuns acolo, se înnoptase. Cum în ultima vreme, chiar şi în zilele 
lungi aici se întuneca mai repede, pădurea templului hinduist 
Shoden îşi răsfira deja umbra copleşitoare. 

— Ce repede s-a stricat vremea! constată Zenhachi, ridicând 
privirile. 

— Nici mie nu-mi place cum arată cerul. Cred c-o să plouă în 
seara asta. 

Deodată s-a stârnit vântul, răscolind nori de praf ce se zvârcoleau 



zbuciumaţi în vârtejuri ameţitoare. Amândoi şi-au acoperit feţele cu 
mânecile şi au început să înainteze încet pe sub streşini. Se 
întunecase de tot şi un tunet le-a răsunat în urechi. 

— A, tună! Mă scoate din minţi întunecimea asta! 

Au ajuns în sfârşit la Kawauchiya. Zenhachi s-a strecurat pe sub 
noren şi i s-a adresat funcţionarului de la tejghea: 

— Domnule! Şeful meu are treabă cu dumneavoastră. Nu puteţi 
vorbi aici, vă roagă să veniţi la intrare. 

— Bine, vin. 

Bărbatul de patruzeci şi cinci sau patruzeci şi şase de ani a ieşit 
pe sub noren şi l-a salutat pe Hanshichi. 

— Sunteţi administratorul? îl întrebă Hanshichi, îndepărtând 
între timp, cu prosopelul, nisipul de pe faţă. 

— Da, sunt. Mă numesc Rihachi şi lucrez aici de treizeci şi patru 
de ani. Vă salut cu respect. 

— Domnule Rihachi, vă rog să mă scuzaţi că intru direct în 
subiect... Aş vrea să vă întreb ceva. E adevărat ce se spune despre o 
bătrână ciudată care a dat târcoale pe la intrarea de serviciu în 
ultima vreme? 

— Da, au căzut pe capul nostru nenorociri neaşteptate. Un 
funcţionar şi un ucenic zac ţintuiţi la pat. 

După spusele lui Rihachi, febra suferinzilor nu scăzuse deloc şi 
aceştia se zvârcoleau ca şerpii în agonie. Angajaţilor le era frică şi 
silă totodată să se apropie, aşa că el şi patronul îi îngrijesc cu 
schimbul. Trecuseră deja trei sau patru zile şi încă nu arătau semne 
de vindecare. Se zicea că bătrâna ciudată a vândut amazake fix 
atunci. Adevărul e că unul dintre vecini a confirmat că şi ieri, 
imediat după prânz, o femeie semănând a stafie a dat târcoale 
magazinului. 

— Ne aşteptăm iar la mari necazuri şi tremură sufletu-n noi de 
spaimă, îi spuse el lui Hanshichi coborând vocea. 

— Aveţi o slujnică pe nume Okuma? 



— Da. S-a născut undeva în Saikoku, insula Kyushu, şi a împlinit 
nouăsprezece ani. Chiar în luna a noua anul trecut, o servitoare de-a 
noastră s-a îmbolnăvit brusc şi ne-a cerut s-o lăsăm să plece. Când 
ne frământam noi mai mult, neştiind cine i-ar putea lua locul, a 
trecut pe la noi Tokusaburo, precupeţ, şi ne-a întrebat dacă nu vrem 
să angajăm o fată pe care o cunoaşte el. Am acceptat-o bucuroşi. Are 
un caracter frumos şi e harnică. Toată lumea este mulţumită, 
începând cu patronul. 

— Are rude aici? 

— Am auzit că ar avea pe cineva la reşedinţa Shiba, un fel de 
slujitor acolo. Propunerea a apărut atât de neaşteptat, iar Toku-san a 
zis că-şi asumă întreaga răspundere, aşa că n-am încercat să aflăm 
mai mult de-atât, zise Rihachi mângâindu-şi favoriţii uşor 
încărunţiţi. 

— Okuma nu s-a schimbat deloc între timp? 

— N-aş putea spune că s-a schimbat, dar o dată a urmărit-o 
femeia bătrână şi de atunci nu vrea să mai iasă din magazin. Nu ne 
încurcă deloc încăpăţânarea ei, pentru că avem ucenici pe care să-i 
trimitem cu diverse treburi. Din fericire, fata nu s-a îmbolnăvit şi n- 
a păţit nimic, aşa că-şi vede mai departe de-ale casei. Dacă vreţi să-i 
vorbiţi, o chem imediat. 

— Nu-i nevoie s-o chemaţi, zise Hanshichi clătinând din cap. 
Parcă aş arunca şi eu o privire la intrarea de serviciu. Se poate? 

— Da, bineînţeles. Fiind seară, cu siguranţă trebăluieşte la 
bucătărie. Poftiţi, se intră de pe aleea de alături. 

Hanshichi a păşit pe scândurile ce acopereau şanţul aleii înguste. 
Fiind destul de cald în ultimele două-trei zile, ţânţarii timpurii îşi 
vesteau prezenţa cu bâzâitul lor supărător. Hanshichi a luat 
prosopelul şi, acoperindu-şi faţa, s-a apropiat tiptil de bucătăria de 
la Kawauchiya, încercând să înăbuşe cu totul zgomotul produs de 
zori. A văzut o tânără venind cu găleata în mână. I-a distins totuşi 
chipul palid în ciuda întunericului. Fata l-a zărit pe Hanshichi 



furişat acolo şi a întrebat iute: 

— Toku -sari? 

Neştiind vocea lui Toku-san şi dându-şi seama că n-avea rost să 
încerce să-l imite, Hanshichi n-a scos o vorbă, ci doar a încuviinţat 
din cap. Tânăra s-a apropiat de el. 

— De ce n-ai venit în ultima vreme? Ai uitat ce mi-ai promis? 

Cum bărbatul tăcea, fata a intuit că ceva nu e-n ordine. A întins 

mâna şi i-a smuls, dintr-o mişcare, prosopelul de pe faţă. Şi-a dat 
iute seama că nu este omul ei. A scos un ţipăt scurt şi, aruncând 
găleata cât colo, a ţâşnit înăuntru. Hanshichi a ridicat prosopelul 
azvârlit de fată pe jos şi, pe când îl scutura, a auzit tunetul bubuind 
deasupra capului. 


3 

Rihachi şi Zenhachi îl aşteptau în faţa magazinului. Cum tunetul 
a adus după el ropotul ploii, cu picături mari cât pietrele de 
grindină, Rihachi i-a poftit să se adăpostească. Hanshichi a refuzat, 
rugându-1 în schimb să-i împrumute o umbrelă ceruită. 

— Domnule inspector, dacă stăm sub aceeaşi umbrelă, o să ne 
udăm, spuse Zenhachi. 

— N-avem încotro. Suflecă-ţi poalele. 

Tunetele răsunau tot mai puternic, iar ploaia se năpustea asupra 
lor, gata-gata să le sfâşie umbrela. Turna cu găleata. Un fulger 
sclipitor le-a trecut prin faţa ochilor. 

— Domnule inspector, nu se poate... Mi-e frică... Nu sunt în 
stare să mai merg. 

Ştia şi Hanshichi cât de tare-1 speriau tunetele pe Zenhachi. 
Trecuse de şase, iar bezna stăpânea deja locul, aşa că s-a gândit să se 
adăpostească într-un restaurant mic şi să mănânce totodată de cină. 
O oră întreagă tunetele n-au contenit. Buzele lui Zenhachi au 



început să tremure şi se simţea sfârşit. S-a uitat doar la mâncarea 
din fata lui si nu s-a atins de cescuta cu sake. Şeful îi vorbea, dar el 
nu făcea faţă conversaţiei. 

Hanshichi descoperise legătura dintre Tokusaburo, vânzătorul de 
mărunţişuri, şi Okuma. Tânărul o cunoscuse pesemne în drumurile- 
i negustoreşti, o ademenise să vină la Edo, dar, încurcându-1, a 
angajat-o la Kawauchiya, unde şi locuia de fapt. Hanshichi şi-a 
amintit în clipa aceea de bărbatul care se ţinuse după el şi încercase 
să-i vorbească pe când se plimba prin Okawabata. Aşadar, 
Tokusaburo era tânărul palid care ar fi vrut să i se plângă de ceva. 
Hanshichi nu-şi închipuia despre ce ar fi putut fi vorba. Intre timp 
tunetele se îndepărtaseră şi Zenhachi şi-a revenit cu totul. 

— Domnule inspector, vă rog să mă scuzaţi. M-a cuprins o 
spaimă îngrozitoare... Gata, m-am liniştit. 

— Din fericire, n-a durat mult. Hai, termină de mâncat... repede! 

Când au ieşit, trecuse de opt. Mai ploua mărunt şi câte-un fulger 

slab, cât să-l sperie pe Zenhachi, le mai aluneca peste umbrelă. Pe 
când se îndreptau spre Kaminarimon, poarta templului Senso-ji din 
Asakusa, Hanshichi s-a oprit brusc. 

— Hei, ce-ar fi să mai mergem o dată la Kawauchiya? Dacă stau 
şi mă gândesc, mă cam mustră cugetul... Nu mai plouă, aşa că 
spune că ai venit să înapoiezi umbrela şi încearcă să afli dacă 
Okuma este încă acolo. 

S-au întors din drum şi au pornit iar spre Kawauchiya. A intrat 
doar Zenhachi şi l-a întrebat pe administrator exact ce-i spusese 
şeful. Bărbatul i-a răspuns că ar trebui să fie la bucătărie, dar a mers 
să se asigure cu ochii lui. S-a întors imediat foarte agitat şi l-a 
anunţat că Okuma dispăruse. Zenhachi s-a repezit afară să-l 
informeze pe Hanshichi. 

— Ei drăcia naibii! zise Hanshichi supărat. Greşeală de neiertat! 
Mi s-a părut ceva îndoielnic aici de la bun început şi ar fi trebuit să 
pun mâna pe ea atunci. Unde s-o fi dus? 



Cum n-aveau idee încotro a întins-o, au rămas amândoi 
nedumeriţi, la intrare. In următoarea clipă s-a auzit o voce: 

— Amazake ... pastă de amazake... 

Au tresărit ca muşcaţi de şarpe. Dibuind direcţia din care 
răzbătea vocea, au zărit o umbră neagră în lumina slabă a 
lampioanelor strecurată prin uşile magazinelor rămase doar 
întredeschise din cauza ploii şi care acum se revărsa palid pe strada 
înnoroiată. Femeia fantomatică îşi ţâra încet picioarele dinspre 
Kaminarimon. Se găseau pe lume o mulţime de persoane care 
vindeau amazake, numai că vocea asta răsuna clar şi părea 
tinerească. Flanshichi a ezitat puţin, dar până la urmă l-a îndemnat 
pe Zenhachi să se strecoare pe sub streşini. Vocea se auzea tot mai 
aproape. Femeia purta pe umeri o cutie cu amazake şi părea udă 
leoarcă. Flanshichi şi Zenhachi îi spionau fiecare mişcare, ţinându-şi 
parcă şi răsuflarea. Când a ajuns în faţa magazinului Kawauchiya, 
s-a oprit brusc, de parcă până acolo o trăsese aţa. Când Flanshichi 
şi-a dat seama că era într-adevăr bătrână, inima a început să-i bată 
mai tare. 

Femeia a iscodit mai întâi intrarea principală, apoi a dat târcoale 
casei dinspre alee. Flanshichi a ieşit încet în drum şi o privea de 
acolo cum se învârtea prin preajma bucătăriei, aruncând un ochi 
înăuntru şi apoi revenind la intrarea principală. Detectivul nu prea 
ştia ce să facă - să pună imediat mâna pe ea sau s-o mai lase liberă 
ca să vadă ce gânduri are. Până la urmă s-a hotărât s-o urmărească 
în tăcere. Zenhachi a plecat şi el în urmărire. Se descălţaseră, dar tot 
se temeau ca nu cumva zgomotul paşilor pe drumul înnoroiat să-i 
trădeze, aşa că păstrau o distantă de cinci-şase ken. 

Ieşind de pe aleea de la Kawauchiya, nu şi-a mai strigat marfa. 
Mergea cu capul plecat pe mijlocul drumului. 

— Domnule inspector, este cu siguranţă persoana căutată, şopti 
Zenhachi. 

— In mod sigur! Doar s-a dus să spioneze Kawauchiya! 



Dar femeia a dispărut subit, chiar sub ochii lor. Amândoi erau 
de-a dreptul năuciţi. Zenhachi a rămas ţintuit locului. I-au depăşi 
două palanchine ce păreau să se îndrepte spre Yoshiwara şi la 
lumina felinarelor au zărit-o iarăşi pe slăbănoaga aceea înaintând, 
calmă, în beznă. în clipa aceea a început să strige, de parcă şi-ar fi 
amintit deodată: 

— Pastă de amazake] 

Vocea a răsunat puternic pe drumul liniştit de seară. Unul dintre 
palanchine s-a oprit brusc. Un bărbat arătând a samurai a dat la o 
parte rogojina ce-1 proteja de priviri indiscrete şi s-a apropiat de ea 
fără ezitare. S-a repezit la bătrână cu vorbe aspre, dar fără să ridice 
tonul, iar lama săbiei lui sclipea la lumina felinarului. A ucis-o 
dintr-o lovitură. Femeia s-a prăbuşit la pământ pe tăcute, asemenea 
unui copac veşted doborât de topor. Zăcea acum în mijlocul 
drumului înnoroiat. Samuraiul a băgat sabia în teacă şi se pregătea 
să urce iar în palanchin când Hanshichi s-a năpustit asupra lui şi l-a 
împiedicat, cu vârful unui par. 

— Vă rog să staţi pe loc. Sunt în misiune. Aş vrea să-mi spuneţi 
dacă tocmai v-aţi încercat sabia să vedeţi cum despică sau aveţi 
motive serioase pentru fapta de-adineauri. 

Chiar şi un samurai era considerat mare criminal de comitea un 
omor fără motiv şi, după situaţie, nu putea evita seppuku. Dacă 
ucidea şi reuşea să fugă, scăpa cu bine, însă, dacă un oficial punea 
ochii pe el, dădea de bucluc. Fiind luat prin surprindere, samuraiul 
arăta foarte încurcat şi nu ştia cum să procedeze. In clipa aceea s-a 
ivit şi samuraiul din palanchinul din faţă. Amândoi erau foarte 
tineri, însă acesta din urmă părea mult mai dezgheţat. S-a întors 
spre Hanshichi, încercând să-i explice că ei, samuraii, nu ucid fără 
motiv. Totuşi, nu avea permisiunea să dea amănunte şi nici să 
dezvăluie numele casei pe care o slujeau. îl implora pe Hanshichi 
să-i lase să plece, dar detectivul nici nu voia să audă, repetând că, 
devreme ce omorul s-a petrecut sub ochii lui, nu-1 putea ignora. 



înţelegea că au un argument serios pentru ceea ce au făcut, dar nu- 
şi permitea să lase din mâini preţioasa pradă ce-i căzuse-n mâini. 
Hanshichi se încăpăţâna să-i hărţuiască pe samurai până la capăt. 

Cu cât îi sâcâia mai mult, cu atât aceştia erau mai stânjeniţi. Au 
încercat chiar să-i ofere bani ca detectivul să-i lase în pace, 
îngropând astfel pe veci şi povestea. Hanshichi rămânea 
neînduplecat. I-a urcat într-un palanchin şi i-a dus cu forţa la un 
post din apropiere. Samuraii păreau în sfârşit dispuşi să accepte 
ideea uciderii bătrânei. 

— Ziceţi că nu puteţi dezvălui numele stăpânului, dar, dacă vă 
predau autorităţilor, singura voastră alternativă e seppuku. 

Hanshichi îi compătimea în sufletul lui, zicându-şi că nu-i poate 
teroriza la nesfârşit. L-a chemat pe celălalt samurai şi i-a şoptit 
ameninţător: 

— îmi dau seama că nu sunteţi ucigaşi la drumul mare, dar mi se 
pare ciudat că aţi procedat astfel. Când aţi auzit-o strigându-şi 
marfa, samuraiul de lângă mine a oprit palanchinul şi a ieşit. 
Trebuie să fi avut un motiv anume. O cunoşteaţi pe femeie? Dacă 
da, spuneţi-mi şi mie. Dacă o să mă dumiriţi, nu merg până într- 
acolo încât să încerc să aflu numele reşedinţei de care aparţineţi. 
Adevărul e că eu o urmăream pe bătrână de ceva vreme, iar voi aţi 
picat în plasă. Treaba mea nu era să vă prind pe voi. Acum, că ştiţi 
acest amănunt, fiţi sinceri! îmi pare rău că insist, dar, dacă îmi 
explicaţi de ce-aţi omorât-o, n-am să vă provoc necazuri. 

Samuraii încă se codeau, însă vorbele lui Hanshichi sunau 
convingător. Au şuşotit ceva între ei şi, în cele din urmă, s-au 
hotărât să facă dezvăluiri. 

— Prin urmare, nu trebuie să vă spunem numele stăpânului 
nostru? 

— Nu-i nevoie. 

Hanshichi ştia că trebuie să-i facă mai întâi să vorbească, să le 
audă povestea, de aceea a acceptat atât de uşor să nu-i dezvăluie 



numele. Murea de curiozitate să afle ce secrete vor da la iveală şi-şi 
ciulise bine urechile, însă în clipa aceea a venit cineva în fugă. 

— Domnule inspector, am o veste trăsnet. Negustorul acela 
ambulant de mărunţişuri a comis o faptă îngrozitoare... a omorât o 
femeie, zise Kojiro, însărcinat să afle unde locuia Tokusaburo. 


4 

Tot întrebând în dreapta şi-n stânga de adresa vânzătorului 
ambulant de mărunţişuri, Kojiro a aflat că locuieşte la etajul unui 
magazin de articole de bucătărie, în apropiere de Tamachi. Din 
păcate, nu l-a găsit acasă. A plecat de-acolo cu gând să revină, dar, 
ajungând în stradă, şi-a dat seama că tună şi plouă, aşa că a trecut 
pe la o cunoştinţă din apropiere ca să se adăpostească. Când s-a 
întors, n-a mai găsit-o pe bătrâna de la parter, dar i s-a părut că 
aude gemete la etaj. A urcat fără să mai stea în cumpănă şi a văzut, 
în lumina slabă a unui lampion, o tânără prăbuşită pe burtă, într-o 
baltă de sânge. Alături, încremenit de groază, Tokusaburo strângea 
în mână pumnalul înroşit. Convins că el o înjunghiase pe fată, i-a 
smuls arma şi l-a legat fedeleş. Tokusaburo n-a schiţat niciun un 
gest de împotrivire. 

Examinând-o iarăşi pe fată, a constatat că încă mai respiră, aşa că 
a strigat nişte vecini şi a trimis pe cineva după doctor. Tânăra şi-a 
dat însă ultima suflare până să ajungă medicul. Ca să poată raporta 
faptele, Kojiro a trebuit să-l lase pe Tokusaburo, aşa legat, în paza 
unor vecini şi s-a dus iute la şeful său. 

Cele două crime - uciderea bătrânei şi a tinerei - s-au petrecut în 
acelaşi timp şi, socotind că există o legătură între ele, Hanshichi i-a 
cerut subalternului să-l aducă imediat pe Tokusaburo la postul de 
poliţie cel mai apropiat. Remarcându-i paloarea, şi-a dat seama că e 
chiar tânărul care se ţinuse după el la Okawabata. 



— Ia ascultă, Tokusaburo, mă cunoşti de undeva? 

Tokusaburo a plecat capul fără o vorbă. 

— Eu n-am văzut-o încă pe femeia ucisă... E cumva Okuma de la 
Kawauchiya? Ai comis un păcat de neiertat. Tu ai omorât-o pe fată? 
Mărturiseşte cinstit! 

— Domnule inspector, lucrurile nu stau aşa, zise Tokusaburo 
respirând greu. N-am omorât-o eu. Okuma şi-a înfipt singură 
pumnalul sub sâni. Eu mi-am pierdut capul... am vrut să i-1 smulg 
din mână, dar n-am mai apucat. 

— Era pumnalul fetei? 

— Nu, al meu... zise el, ezitând. 

— Hai, lămureşte-mă! s-a răstit Hanshichi. Dacă era al tău, de ce i 
l-ai dat? N-aş zice că te-ai comportat ca un negustor ce te pretinzi. 
De ce aveai pumnal? 

— Da. 

— Niciun „da". Mie nu-mi umbla cu cioara vopsită. Mărturiseşte 
cinstit! De milă, îţi dau să bei nişte apă, dar încearcă să te aduni şi să 
spui tot. Bine? 

A băut până la ultima picătură apa din cana adusă de Zenhachi şi 
a început, cu poticneli, să facă mărturisiri. 

S-a născut într-o familie de negustori de mărunţişuri din 
Asakusa. Risipitor din fire, şi-a tocat toată averea şi a fost nevoit să 
părăsească imediat capitala. Cu marfa-n spinare, s-a apucat de 
negoţ ambulant, cutreierând o mulţime de regiuni - din Kyoto şi 
Osaka, prin Chugoku 142 , până în insula din sud, Kyushu. Poposind 
într-un oraş-castel, s-a împrietenit cu o fată dintr-un sat mic aflat la 
numai un ri distanţă. Fata era Okuma. Locuia doar cu mama ei 
bătrână, Otsuna. Cum obiceiurile satului nu-i îngăduiau să se 
mărite cu un bărbat din altă parte, şi-a părăsit mama şi a fugit de- 


142 Cuprinde prefecturile sudice ale insulei Honshu. 



acasă. Tokusaburo a luat-o la început drept o mică aventură, nefiind 
atât de îndrăgostit încât să dorească să fie împreună, dar l-a 
fermecat încetul cu încetul. Fata n-ar fi trebuit să fugă de-acasă, mai 
bine şi-ar fi acceptat soarta. Făcea parte dintr-o aşa-zisă familie de 
Hebigami. 

Din moşi-strămoşi, toate rudele posedă o putere misterioasă. 
Când aţintesc ochii asupra oamenilor, cei priviţi se-mbolnăvesc 
brusc. Pur şi simplu se zvârcolesc de durere, fac febră mare şi 
mişcarea li se preface în târâişul şarpelui. De aici le vine şi numele 
de Hebigami. însă n-au atâta forţă încât să provoace suferinţa doar 
pironindu-i cu ochii fără un sentiment puternic: gelozie, ură, 
duşmănie, invidie, tânjire, mâhnire, bucurie, frică. Aşadar, sufletul 
încărcat de bucurie sau supărare, tristeţe sau plăcere dă luminiţei 
din priviri o forţă nefastă înfricoşătoare şi abia atunci farmecele se 
abat asupra interlocutorului. Nu pot însă folosi vraja după cum îi 
taie capul. Dacă doar îşi sâcâie victima, oarecum în glumă, 
farmecele n-au efect. în schimb, dacă intenţia de a vrăji izvorăşte din 
fundul sufletului, atunci chiar de vor, n-o mai pot ţine în frâu. Pe de 
altă parte însă, nici nu pot acţiona la comandă. Prin urmare, vraja 
trebuie să pornească firesc. Tocmai prezenţa unei asemenea 
moşteniri ciudate nu le îngăduie celor din sat să-şi găsească 
perechea în altă parte. 

Când a cunoscut-o pe Okuma, Tokusaburo suferea de febra aceea 
stranie şi fata l-a îngrijit. După ce s-a lecuit, a aflat secretul, dar n-a 
mai avut ce face. Chiar de voia s-o părăsească şi să fugă, simţea că 
nu se poate despărţi de ea. Să scape cu forţa nu îndrăznea, pentru că 
se temea de ochii ei. Chiar fata îi mărturisise că aparţine unei familii 
Hebigami. Când l-a implorat, plângând, să n-o lase de izbelişte, i-a 
topit inima. La urma-urmei, trebuia să se împace cu soarta, aşa că a 
acceptat-o pe Okuma şi s-au hotărât să fugă împreună. 

I-au grăbit hotărârea şi cele auzite de la o localnică bătrână. 
Potrivit legendei, un Hebigami îşi pierde forţa înfricoşătoare după ce 



trece de Hakone şi devine om obişnuit. Prin urmare, Tokusaburo s-a 
mai liniştit şi s-a întors la Edo împreună cu Okuma. Poate şi sub 
influenţa veştii primite - că Hebigami de Kyushu ajunge femeie 
oarecare după ce păşeşte pe alt pământ, ca Edo bunăoară - i s-a 
părut că luminiţa din ochii fetei s-a îmblânzit. Okuma avea un chip 
frumos şi-l iubea din tot sufletul. Ştiind că se agăţa de el ca de 
unicul sprijin în viaţă, după ce şi-a păcălit soarta, l-a cuprins 
duioşia. Dragostea reciprocă a devenit tot mai profundă, numai că 
bărbatul n-avea cum hrăni două guri cu afacerea lui subţirică. S-au 
sfătuit îndelung şi au stabilit să trăiască separat o vreme şi să 
muncească şi ea. El a recomandat-o celor de la Kawauchiya, care au 
primit-o să stea la ei. Din fericire, Tokusaburo locuia în apropiere, 
aşa că Okuma îl vizita când şi când, de îndată ce reuşea să se 
strecoare printre îndatoririle de la magazin. 

Aproape jumătate de an totul a mers ca pe roate. însă o 
întâmplare din luna a doua le-a dat peste cap tot rostul abia 
încropit. Când Tokusaburo se întorcea de la negoţul lui într-o seară, 
a văzut în faţa templului Otoku-ji din Asakusa o femeie vânzând 
amazake. A recunoscut-o pe Otsuna, mama iubitei. L-a ţintuit pe 
Tokusaburo cu privirea, s-a apropiat de el hotărâtă şi, apucându-1 
de mânecă, i-a cerut pe un ton ameninţător să-i dea fata înapoi. 
Bărbatul s-a speriat mai tare decât dacă s-ar fi întâlnit cu însuşi Zeul 
Morţii. Fără să stea pe gânduri, acţionând sub impulsul 
momentului, a trântit-o la pământ şi a fugit. Din seara aceea, timp 
de zece zile a avut febră mare şi s-a zvârcolit ca un şarpe, suferind 
îngrozitor. 

Din păcate, a văzut că lucrurile nu s-au petrecut conform zicalei - 
că, dacă treci de Hakone, blestemul lui Hebigami dispare. Otsuna a 
plecat din Kyushu ca să-şi caute fata, întrebând de ea din om în om, 
şi a ajuns în sfârşit la Edo, dovedind o tenacitate fără seamăn. 
Aflând de venirea ei, Tokusaburo s-a speriat de moarte, socotind că 
a sosit momentul să i-o redea pe Okuma. Aşa-i era soarta. Okuma 



însă nu voia să audă şi plângea de mama focului. Prefera să moară 
decât să se despartă de iubit şi să se întoarcă acasă. Tokusaburo nu 
ştia ce să mai facă. Intre timp, zvonul despre vânzătoarea de 
amazake se răspândise tot mai mult, însă doar Tokusaburo şi iubita 
lui ştiau cine-i bătrâna. Okuma ieşea cât mai rar din magazin, 
ferindu-se de mama ei, însă el nu mai putea de îngrijorare. Cu cât 
zvonurile se înteţeau, cu atât îi sporea groaza şi era aproape sigur că 
Otsuna îl va omorî cu privirea când îl va întâlni a doua oară. Nu-şi 
găsea nicicum liniştea. 

Intr-o asemenea zi înspăimântătoare l-a întâlnit întâmplător pe 
Hanshichi la Okawabata. Hanshichi nu-1 cunoştea, dar el îl ştia pe 
detectiv. Adevărul e că ar fi vrut să-i povestească cele întâmplate şi 
să-i ceară ajutorul, dar s-a ruşinat. Norocul trecuse pe lângă el, iar 
destinul se arăta nemilos şi de neocolit. In timp ce Otsuna nu 
precupeţea niciun efort, bătând oraşul ca să-şi găsească fata, Okuma 
se ascundea la Kawauchiya. Nu se ştie cum, dar bătrâna tot a găsit- 
o. Din când în când mai dădea târcoale magazinului. La aflarea 
veştii că un administrator şi un ucenic au suferit din pricina 
blestemului lui Hebigami, disperarea lui Tokusaburo nu mai 
cunoştea margini. Temător pentru propria viaţă şi hotărât să şi-o 
apere până-n pânzele albe, a luat hotărârea înfricoşătoare de a o 
ucide pe femeie cu prima ocazie. Şi-a cumpărat un pumnal, 
continuând să-şi vadă de treburile lui negustoreşti cu arma la 
pieptul chimonoului. 

In seara aceea Okuma a sosit la el pe furiş, în camera închiriată la 
etajul magazinului de articole de bucătărie, ca să discute iar şi iar 
problema ce-i frământa pe amândoi. Tokusaburo i-a arătat 
pumnalul, dezvăluindu-şi intenţiile, cu toate că nu şi-ar fi dorit să le 
pună în aplicare. I-a cerut fetei să-l părăsească şi să se întoarcă la 
mama ei, numai aşa vor scăpa cu bine toţi trei. încerca s-o 
liniştească şi s-o facă să-şi accepte soarta, dar ea se încăpăţâna să 
rămână cu el. Nu se mai oprea din plâns. Brusc, a luat pumnalul 



bărbatului şi l-a vârât adânc sub sâni. Aşa s-a sfârşit tânăra care 
moştenise puteri magice. 

— Ce păcat! Dacă doctorul ar fi ajuns mai devreme, poate ar fi 
salvat-o, spuse unul din samurai, oftând din rărunchi. M-a 
impresionat profund povestea lor de iubire. Asta fiind situaţia, nu 
mai avem nici noi ce ascunde. Suntem din aceeaşi regiune cu 
femeia. 

Bărbaţii aparţineau unei feude din Saikoku şi cunoşteau povestea 
lui Hebigami. Aflaseră de ciudata bătrână vânzătoare de amazake ce-a 
pus pe jar toată capitala, fiind cu siguranţă Hebigami despre care se 
zvonea. Auzindu-se pe feuda din Kyushu că la ei trăia o persoană 
cu puteri magice, dar care isca tulburări şi în alte ţinuturi, doi tineri 
samurai au primit greaua poruncă s-o găsească şi s-o ucidă fără 
vâlvă. Secretul trebuia păstrat cu sfinţenie. Cei doi samurai tocmai 
îndepliniseră ordinul. 

Hanshichi a înţeles cele întâmplate şi cu atât mai mult i se părea 
firesc să ştie numele reşedinţei samurailor. De aceea a început să-i 
ironizeze, atrăgându-le atenţia asupra locului şi momentului crimei. 
Se găseau în drum spre Yoshiwara, or samurailor aparţinând unei 
feude cu principii stricte şi care se aflau în misiune li se interzicea 
categoric să intre în cartierul plăcerilor. Ca să-i necăjească, 
Hanshichi le-a spus să aleagă mai degrabă moartea decât să 
dezvăluie numele feudei şi poziţia lor acolo. 

— Astfel s-a soluţionat cazul, spuse Hanshichi oftând. Niciunul 
n-a fost pedepsit pentru crimă. Conform obiceiurilor din vremurile 
de atunci, samuraii puteau ucide în anumite condiţii, fără să se facă 
zarvă. Acceptând întâmplările neobişnuite, le-am trecut sub tăcere, 
cu excepţia unui raport prezentat şefului de la Hacchobori în care 
am menţionat că Tokusaburo nu a comis vreo crimă. El doar a 
convins o fată să-l urmeze, iar de la gestul lui a pornit tulburarea ce 
a răscolit capitala. Cazul ar fi trebuit analizat şi în insula aceea 



îndepărtată, însă a fost cu uşurinţă rezolvat la Edo. Apoi, 
Tokusaburo a plecat pe drumuri cu marfa-n spinare. In seara 
popasului în Kanagawa, prefectură alăturată capitalei, a făcut iar 
febră mare şi până la urmă s-a stins în chinuri cumplite la hanul 
unde trăsese. Soarta n-a fost deloc blândă cu el. în cazul lui 
Tokusaburo am înţeles, dar se pare că blestemul i-a ajuns şi pe alţii. 
De ce oare? Cred că ţi-am mai spus că atunci când se întâlnea 
întâmplător cu cineva, dacă nutrea invidie sau i se părea că 
persoana a spus ceva necuviincios, Hebigami o privea fix şi, chiar 
dacă nu se gândea s-o blesteme, nenorocirea venea de la sine. 
Ciudată putere la o fiinţă umană! Nu prea ştiu ce fel de făptură e, 
dar un prieten bun de-al meu din Kyushu afirma că în insula 
Shikoku oamenii îl venerează pe Inugami, câinele-zeitate, pe când în 
Kyushu, pe Hebigami, zeitatea-şarpe. Mie asemenea istorii îmi sună 
a minciuni gogonate, dar el susţine că există în ţinutul lui persoane 
cu o astfel de moştenire, cărora li se interzice s-o transmită în familii 
din afara satului, prin căsătorie. Ar mai fi o sumedenie de poveşti 
pe această temă, dar mă opresc aici. Odinioară, în toate ţinuturile 
circulau fel de fel de legende şocante, dar acum n-a mai rămas nici 
zvon din ele. E posibil ca oamenii de ştiinţă să le includă în capitolul 
„hipnotism". 



Monstrul apei 
Umibozu 


1 

— Păcat! Mare păcat! N-ai avut noroc şi pace! în schimb eu, 
aseară, în drum spre casă, m-am ales cu mâncare aleasă, zise 
Hanshichi râzând. 

Fusese o dimineaţă splendidă de primăvară. 

— Chiar îmi pare rău! Cu ce v-aţi delectat? l-am întrebat râzând. 

— Adevărul e că m-am speriat eu un pic, dar m-am întors cu 
bunătăţi: o cutie plină cu scoici asari, trei calcani zdraveni... Nici la 
pescărie nu găseşti aşa ceva. 

Am aflat că ieri, fiind ziua a treia din luna a treia după vechiul 
calendar lunar, s-a petrecut fluxul de primăvară. Nişte vecini îl 
poftiseră pe bătrânul Hansichi la Shinagawa, să meargă împreună la 
Shiohigari, Sărbătoarea culesului scoicilor înaintea venirii fluxului, 
dar, aşa cum se întâmplă de obicei şi la Sărbătoarea deschiderii 
florilor, ploaia a pornit brusc de pe la prânz. S-a adăpostit într-o 
barcă, aşteptând să se însenineze iarăşi, dar nu prea mai vedea 
semne de vreme bună. Ba dimpotrivă, ploaia s-a înteţit. Până la 
urmă s-a resemnat şi a plecat acasă. Nesuferita de ploaie a încetat 
abia spre seară. Cât despre captura cu care s-a întors acasă, a dăruit 
scoicile vecinilor, iar bătrâna menajeră a fiert la foc mic calcanii şi s- 
au ospătat împreună. 

Bătrânul a insistat că nemulţumirile provocate de vreme nu l-au 



deranjat prea tare şi că, în general, în ultima perioadă, prada din 
fortăreaţă 143 s-a împuţinat vizibil. Din vorbă-n vorbă, a ajuns la 
următoarea poveste. 

In ziua a patra a lunii a treia din anul 2 al epocii Ansei, imediat 
după prânz, o creatură ciudată şi-a făcut apariţia în larg, la 
Shinagawa. Plouase mărunt în ziua a treia, iar cum Shiohigari se 
număra printre sărbătorile însemnate din Edo, s-a amânat pentru 
ziua următoare. Fiindcă se anunţase vreme frumoasă în toată ţara, 
locul sărbătorii de la Shinagawa era ticsit de cai de cărăuşie şi bărci. 
Venise multă lume şi în bărcuţe cu acoperiş. Colinele din Awa- 
Kazusa 144 se zăreau în depărtare, iar aproape, malul mării părea un 
parc de distracţii desprins dintr-un vis. Bărbaţi, femei, copii, scăldaţi 
de razele binefăcătoare ale soarelui, tropăiau veseli pe nisipul 
sclipitor, căutând scoici şi moluşte. 

Mulţi nici n-au simţit cum au trecut orele şi au uitat cu totul de 
masa de prânz. Alţii s-au întors la bărci şi au mâncat gustarea 
pregătită de acasă. Unii au îndepărtat nisipul de pe moluşte, 
fierbând pe loc o supă. Mai erau persoane care se bucurau, pe lângă 
scoici, de calcani şi caracude, mândri nevoie mare de captură. Unii 
au întins rogojini subţiri sau covoraşe pe nisip şi înfulecau cu poftă 
găluşte din orez sau sushi înfăşuraţi în alge. Cu toţii mâncau şi beau, 
vorbeau şi râdeau, lăsându-se în voia brizei călduţe. 

Sărbătoarea era în toi. La un moment dat, s-a ivit, nu se ştie de 
unde şi cum, o făptură ciudată, ca o umbră de om. Părea în jur de 
patruzeci de ani, părul îi flutura neînchipuit de lung, dar nimeni nu- 
i distingea chipul. Doar ochii bulbucaţi aruncau priviri fulgerătoare. 
Era îmbrăcat într-un chimono ponosit, iar pe umeri purta o pelerină 


143 Construită la Shinagawa în 1853 pentru a împiedica intrarea în port a 
vaselor străine, fiind totodată locul desfăşurării sărbătorii Shiohigari. 

144 Se află în partea sudică şi centrală a actualei prefecturi Chiba. 



nouă din paie. Umbla desculţ, ţinând în mână, în loc de baston, o 
creangă veştedă plesnită pe alocuri. Nu aducea deloc a pescar, dar 
nici a cerşetor fără adăpost. Mai degrabă semăna cu un nebun sau 
cu un vrăjitor din picturi. Pe unde trecea oamenii întorceau capul, 
miraţi, însă el nu se sinchisea câtuşi de puţin. Păşea senin printre cei 
adunaţi pe plajă, la reflux. Văzându-1, nişte tinere chiar s-au ascuns 
de frică. Alţii au ţâşnit în bărci. 

Bărbatul n-a supărat pe nimeni, dar, cu toate astea, unora le-a 
pierit pe loc cheful de distracţie, iar alţii, doar atinşi de privirea lui, 
au încremenit locului, tulburaţi. Intre timp, el s-a strecurat într-un 
grup unde părea că se adunaseră meşteşugari. Unul beat s-a 
proţăpit în faţa lui, vârându-i în faţă o ceşcuţă cu sake. 

— Hai, şefule! Bea şi tu una! 

Dihania aceea de om a întins mâna după ceşcuţă zâmbind, fără să 
scoată o vorbă. A golit-o dintr-o suflare. 

— Ei, ce grozav e să bei! Hai, încă una! spuse altul, umplându-i 
ceşcuţă. 

A băut-o şi pe asta fără să se codească. 

De parcă dărnicia i-ar fi molipsit, când unul, când altul din 
mulţime îi aducea de-ale gurii. Cineva i-a întins câteva găluşte din 
orez. Bărbatul le-a înfulecat cu poftă. S-a trezit apoi cu sushi 
înfăşuraţi în alge nori şi uscăţele din orez senbei. Le-a devorat într-o 
clipă. Mai rânjea din când în când, dar nu scotea o vorbă. Oricine-i 
spunea sau îl întreba ceva, el nu zicea nimic, de parcă picase acolo 
din cer. Cum nu răspundea în vreun fel, oamenii şi-au cam pierdut 
interesul. Iar el, odată ce s-a ghiftuit bine, şi-a croit drum printre cei 
ce-1 înconjuraseră, părăsind locul agale, fără să mulţumească măcar. 

Nimeni n-a băgat de seamă încotro a luat-o. Oamenii din bărci 
isprăviseră de mâncat, văzându-şi apoi mai departe de Shiohigari. 
Imediat după ora patru, arătarea aceea de om şi-a făcut din nou 
apariţia, târându-şi picioarele pe mal. Fără să se adreseze cuiva 
anume, s-a pus pe strigat, cu degetul întins spre largul mării: 



— Vine fluxul! Fluuuxul! 

Unii s-au întors uimiţi în direcţia arătată, dar fluxul nu dădea 
niciun semn de apropiere. Toată lumea ştia că mai e vreo oră până 
la fluxul de seară, însă bărbatul a strigat iarăşi, cu degetul aţintit 
spre cer: 

— Vijelie! Tengu vine călare pe nori! 

Nu mai arăta spre largul mării, ci undeva spre cer, către muntele 
Atago. Puţini au plecat urechea la avertismentul ieşit din comun. 
Totuşi, cunoscătorii ţărmului de la Shinagawa începuseră să se 
neliniştească, deşi, privind spre largul mării, cerul senin de 
primăvară părea încă foarte liniştit. 

— Se apropie vijelia! ţipă el din nou. 

Chiar şi în zilele senine, la Shinagawa furtuna se mai stârnea din 
senin. In mod sigur, barcagiii ştiau asta şi nu prea le venea să ignore 
complet semnalul de alarmă al bărbatului trăsnit. Dar, cum nu se 
zărea nici urmă de nor aducător de furtună, nu l-au mai băgat în 
seamă. Bărbatul continua să strige: 

— Vine fluxul! Vijelie! 

Vocea lui răsuna tot mai ameninţător şi avea mişcări tot mai 
agitate, purtându-se ca un nebun. 

— Vijelie! Vine fluxul! 

Aceia care ştiau că fluxul şi vijelia sunt două lucruri diferite au 
pufnit în râs, dar el, vrând să arate unora şi altora că e vorba de un 
pericol, se zbuciuma sărind şi strigând necontenit, cu o mână întinsă 
spre cer şi cu alta spre largul mării. 

— Vijelie! 

Tot ţopăind ca nebunul, a alunecat fără să vrea într-o groapă din 
nisip şi a căzut pe-o parte. Nici în cădere n-a încetat să ţipe. 

— E cu siguranţă nebun. 

Impulsivii s-au înfuriat şi au aruncat cu cochilii în el, alţii l-au 
împroşcat cu nisip, dar tot nu tăcea. O cochilie de scoică l-a lovit în 
faţă şi l-a rănit, iar sângele i-a ţâşnit deasupra sprâncenei. Curând, 



faţa plină de sânge şi nisip arăta înspăimântător. Ochii îi sclipeau tot 
mai tare şi continua să ţipe că se apropie vijelia şi fluxul. Totuşi, pe 
când unii bombăneau că-i nebun, alţii simţeau cum le-ncolţeşte-n 
suflet un fir de nelinişte. Multe familii cu fete şi copii mici se 
pregăteau să plece acasă. Deodată, un barcagiu bătrân s-a ridicat 
brusc şi-a prins a răcni, la fel ca nebunul de adineauri: 

— Vijelie! Vijelie! Hai să plecăm repede! 

Vocea puternică a omului mării a răsunat până departe, 
speriindu-i pe mulţi. Şi atunci au zărit, undeva în dreptul muntelui 
Atago, un nor mititel, cât un pumn. Văzându-1, ceilalţi pescari au 
sărit şi ei ca arşi, ţipând cu toţii: 

— Vijelie! Vijelie! 

Apele mării erau încă retrase, dar cuvântul „vijelie" a îngheţat 
inimile celor din jur. Fiecare încerca să ajungă mai repede la barcă. 
Brusc, un vânt turbat s-a pornit din senin. Norul negru nu se clintea 
din loc, cerul spre apus era încă luminos şi senin, dar deasupra 
mării vuia şi mugea înfiorător un vânt nevăzut. Şi deodată s-a 
pornit vijelia! Copiii abia se mai ţineau pe picioare, unii se clătinau 
în mers, pe alţii i-a doborât şi-au căzut cu nasul în nisip. Smulse din 
locurile lor parcă de-o mână nevăzută, lampioanele rohmde şi roşii 
de pe copastii, covoraşele şi rogojinile se învârtejeau în văzduh. 
Lumea a intrat în panică şi oamenii urlau asurzitor. 

Barcagiii se învârteau de colo-colo ca să-şi adune pasagerii şi să-i 
adăpostească în bărci cât mai iute. Se mirau cu toţii că fluxul a venit 
mai repede ca de obicei, înspumând plaja nisipoasă ce arăta ca 
invadată de bancuri de crabi. Barcagiii se speriaseră teribil. 

— Vine fluxul! Fluuuxul! strigau ei, luptându-se cu vântul 
puternic. 

Din fericire, vijelia n-a durat mult, dar lumea alerga îngrozită 
spre bărci din pricina fluxului. N-a murit nimeni, însă vântul 
puternic a rupt crengi şi a trântit oameni la pământ şi, în cădere, şi- 
au zdrelit feţe, braţe şi picioare. Dintre cei doborâţi, unii s-au rănit 



de la scoici sau de la nisip. Prosopelele de pe cap le-au fost smulse şi 
părul le era răvăşit. Au zburat care-ncotro hainele aruncate de pe ei 
şi lăsate în bărci. Bărbaţii şi femeile îşi pierduseră puzderie de 
lucruri, ei au rămas fără portofele, iar ele fără ace de păr. Cât despre 
scoici şi calcani, le-au azvârlit cât colo şi s-au întors acasă cu mâna 
goală. Din fericire, nu s-au pierdut vieţi omeneşti şi, cu toate 
necazurile de la Shiohigari, lumea a ajuns până la urmă cu bine 
acasă. 


2 

Au răsuflat cu toţii uşuraţi, dar pe buzele lor flutura previziunea 
ciudatei făpturi. Fără îndoială că îi şocaseră înfăţişarea şi purtarea 
lui, dar nu înţelegeau în ruptul capului cum de-şi dăduse seama că 
venea fluxul şi-i păştea vijelia. Cum de se pricepuse să le ghicească? 
Le presimţise înainte ca barcagiii experimentaţi să descopere 
primele semne. La început au râs de el, dar apoi au înţeles că 
avusese dreptate, că anticipase vijelia corect. Nu ştiau dacă să-l ia 
drept zeitate sau vrăjitor... 

Individul a dispărut brusc, dar nimeni nu ştia unde. Ultima barcă 
plecată de la locul sărbătorii aparţinea agenţiei Yamaishi de la 
Tsukiji, iar barcagiul, Kiyotsugu, era foarte tânăr. A avut şase 
pasageri, din care cinci bărbaţi şi o femeie, dar ei şi-au petrecut 
timpul mai mult în barcă, având din belşug şi mâncare, şi băutură. 
La un moment dat, s-au luat şi ei după ceilalţi, au coborât din barcă 
şi au căutat scoici. Auzind previziunea înspăimântătoare, s-au 
speriat. Doi bărbaţi s-au întors iute la barcă, dar ceilalţi trei şi femeia 
n-au mai venit, aşa că cei doi au plecat, îngrijoraţi, în căutarea lor. 

Kiyotsugu nu putea sta cu mâinile-n sân, aşa că s-a dus împreună 
cu ei. Cum vântul se înteţise, s-a trezit că-i intră nisip şi pietricele ba 
în ochi, ba în gură. A rămas ţintuit locului de spaimă, dar, între 



timp, doi dintre bărbaţi au dispărut. Când a deschis ochii, a văzut-o 
undeva mai departe doar pe femeie, îngenuncheată în nisip, stând 
de vorbă cu cineva. Ştiind-o clienta lui, Kiyotsugu a strigat-o şi a 
încercat să se apropie de ea, însă o nouă rafală puternică l-a trântit şi 
a căzut cu faţa în nisip. Ridicând capul, nu i-a mai zărit pe cei doi. 
Doar când s-a întors la barcă şi-a găsit acolo toţi muşteriii. Se 
întorseseră şi ei, teferi. 

Toate bune şi frumoase, numai că tânărul barcagiu a observat 
îndată ce înfăţişare ciudată avea bărbatul cu care stătuse femeia de 
vorbă. Dar Kiyotsugu şi-a văzut de vâslit fiindcă se-nghesuiseră 
mulţi în barcă şi n-avea nici răgaz să-i iscodească. 

N-a întrebat el nimic, dar, când s-a răspândit vestea despre 
ciudata creatură, a vorbit în dreapta şi-n stânga despre pasagera 
care-1 ştia pe bărbatul acela. Doi dintre oamenii săi veniseră la 
Yamaishi ca să-l angajeze pe barcagiu, însă nu-i cunoştea bine, iar 
ceilalţi trei şi femeia îi erau clienţi pentru prima oară. In concluzie, 
Kiyotsugu habar n-avea de unde veneau şi ce hram purtau, însă 
după maniere păreau orăşeni de pe la periferia capitalei, iar bacşişul 
primit de la ei a fost mulţumitor. 

A auzit şi Hanshichi de cele întâmplate. A pornit imediat spre 
Tsukiji şi mai întâi a vorbit cu Kiyotsugu, dar a înţeles că nici el nu 
ştia prea multe. Nici de la agenţie n-a aflat amănunte. 

— Dacă pasagerii aceia mai trec pe la dumneavoastră, vă rog să 
mă anunţaţi. în cel mai rău caz, vedeţi ce puteţi face, spuse 
Hanshichi pe un ton apăsat. 

Trecuse vreo jumătate de lună de la Shiohigari. Ajungând în 
Mikawa-cho din Kanda, Hanshichi l-a chemat îndată pe subalternul 
său Kojiro şi i-a cerut să adune cât mai multe informaţii despre 
tânărul barcagiu Kiyotsugu. Kojiro a revenit în ziua următoare: 

— Domnule inspector, în mare am priceput. I-am întrebat colegii, 
dar aceştia au zis că tânărul de douăzeci şi unu sau douăzeci şi doi 
de ani n-a făcut până acum nimic rău. 



— N-are şi el un viciu? 

— Afacerile-s afaceri, îşi vede de treabă chiar dacă mai bea câte 
un păhărel sau mai joacă uneori... Nu cine ştie ce... şi nu deranjează 
pe nimeni. Am înţeles că are o iubită în Shinagawa, şi ea foarte 
tânără. 

— Sper că nu te-apuci să-i ţii partea, râse Hanshichi. Bun! 
Deocamdată ajunge! Acum, te rog să te duci la Shinagawa şi să afli 
cum s-a mai distrat în ultima vreme. Presupun că ştii pe unde-şi 
face veacul. 

— Da, ştiu. Magazinul se numeşte Bakeise, iar pe fată o cheamă 
Otatsu. Mă duc să văd ce e şi pe-acolo. 

Kojiro a plecat iarăşi, dar vestea adusă spre seară l-a dezamăgit 
pe Hanshichi. 

— Kiyotsugu merge pe la Otatsu de patru-cinci ori pe lună, dar, 
fiind foarte ocupat, luna asta a fost de două ori şi nu s-a remarcat 
prin ceva deosebit. Ce ziceţi? Să continui investigaţiile? 

— Ar fi bine, poate mai auzi ceva, spuse Hanshichi. Nu ne putem 
mulţumi doar cu-atât. Te rog să fii cu ochii pe tânăr. 

— Am înţeles. 

Kojiro a plecat iarăşi cu senzaţia că-i scapă ceva, dar vreo 
jumătate de lună n-a mai avut nicio veste. După şaptezeci şi cinci de 
zile de la Shiohigari, zvonurile s-au cam stins. Deşi Hanshichi a fost 
ocupat cu alte treburi, faptele de-atunci îi stăruiau în minte. 

— Ce se mai aude cu barcagiul? îl presa Hanshichi uneori. 

— Domnule inspector, sunteţi de-o perseverenţă uluitoare, îi 
spunea Kojiro râzând. Eu mi-am dat toată silinţa, însă n-am mai 
aflat nimic. 

— Pasagerii lui nu şi-au mai făcut apariţia? 

— Aşa am impresia. 

A trecut luna a patra, iar în a cincea a început sezonul ploios. în 
dimineaţa de 10, Hanshichi a dormit un pic mai mult ca de obicei. 
Ieşind în verandă cu scobitoarea în gură, a văzut florile rodiului din 



grădina vecină mustind de picături. Afară se auzea vocea unui 
negustor de seminţe de mei. 

— Tot mai plouă! 

Inălţând privirile spre văzduh, a simţit din plin vremea 
mohorâtă. în clipa aceea, Kojiro a tras uşa glisantă cu zgomot şi a 
păşit înăuntru, agitat. 

— Domnule inspector, ce bine că v-aţi trezit! 

— Abia m-am sculat. S-a întâmplat ceva? 

Pe Kojiro îl duruse de fiecare dată când şeful l-a luase peste picior 
în legătură cu evenimentele de la Shiohigari, aşa că nu stătuse doar 
pe capul barcagiului de la Tsukiji. Cutreierase neîncetat şi hanurile 
pescăreşti de la Shibaura până la podul Yanagi, ajungând până în 
apropiere de Kanda. Ardea de nerăbdare să dezlege misterul şi, de 
dimineaţă, prinsese ceva din zbor, cu totul întâmplător. Isprava era 
caldă... din ajun. Senpachi, pescarul unei bărci de la docul din 
Kanda, a luat în barcă o persoană cunoscută, om dornic să 
pescuiască peste noapte pe râul Sumida, în amonte. Pasagerul său 
pretindea că îşi are reşedinţa în Tojima, îl cheamă Sanshiro Ichinose 
şi a fost hatamoto pe vremuri. Până au urcat de la podul Azuma la 
Ayanose, trecuse deja de ora zece seara şi ploaia încetase. Pentru că 
plouase, atât fostul hatamoto, cât şi barcagiul purtaseră pelerine şi 
pălării din paie, dar, când s-a oprit, oaspetele şi-a scos pălăria, 
acoperindu-şi faţa cu un prosopel. 

— Pescarii amatori cu pălărie pe cap nu prea au noroc la năvod. 

Cum n-a prins mare lucru, pasagerul a început să se enerveze. 

— Să încerc totuşi... 

A luat năvodul din mâna barcagiului şi, aruncându-1 brusc pe 
suprafaţa întunecată a apei, şi-a dat seama că reuşise o captură 
mare. Ce putea fi oare? L-a ajutat şi Senpachi, însă au priceput 
îndată că nu era vorba de peşte, ci de o fiinţă omenească. Nu se 
întâmpla chiar aşa rar ca un pescar să tragă în năvod cadavrul unui 
înecat. Pescarul mai avusese astfel de experienţe, însă oaspetele 



părea îngrozit. Văzând la lumina bărcii că e un bărbat, a vrut să-i 
dea iarăşi drumul în apă. 

— Odinioară, pescarii aveau obiceiul să-i arunce înapoi pe înecaţi 
dacă erau bărbaţi şi să le scoată pe femei, mi-a explicat Hanshichi. 
Se spunea că femeile, fiind mai sensibile, renunţau la viaţă pentru 
orice fleac, pe când bărbaţii, cu obrazul gros, o făceau doar în mod 
conştient, numai dacă apărea un motiv serios, când ştiau sigur că nu 
mai aveau de ce să trăiască. Aşa că bărbaţii înecaţi erau lăsaţi în voia 
sorţii, şi asta pentru că aşa se cuvenea. Prin urmare, nu-i mai 
scoteau la suprafaţă. Cu timpul, toată lumea a ajuns să gândească la 
fel. 

Pe când pescarul se pregătea să arunce înecatul în apă, bătrânul 1- 
a oprit: 

— Scoate-1, te rog. Nu ştiu ce soartă mă leagă de el... doar s-a 
prins în năvodul meu. 

Senpachi nu şi-a bătut capul să-l contrazică şi a făcut cum i s-a 
cerut. A tras năvodul, dar când să-l scoată, şi-a dat seama că 
bărbatul trăia. Şi nu doar atât... S-a aşezat imediat strângându-şi 
picioarele sub el şi a cerut de mâncare, spunându-le că e lihnit de 
foame. 

Şi bătrânul, şi Senpachi au înţepenit năuciţi. Salvatul a băgat 
mâna în coşul cu peşte şi a început să mestece cu poftă peştişorii vii. 

— Mai aveţi şi altceva? Nu e sake pe-aici? întrebă el. Când nu-mi 
alunecă mâncarea, îmi face tare bine. 

Pe neaşteptate a scos din brâu un pumnal şi l-a îndreptat spre 
ochii salvatorului, lăsându-i pe amândoi cu gura căscată. însă 
celălalt era samurai. L-a trosnit peste mână, necunoscutul a scăpat 
pumnalul şi l-au aruncat înapoi în apă. 

— Ha, ha, ha! Vidră nenorocită! i-a strigat bătrânul samurai. 

Se vedea de la o poştă că nu e vidră... Senpachi a tăcut totuşi 
mâlc, iar pasagerului i-a pierit cheful de pescuit, aşa că a vrut înapoi 
acasă. Pescarul s-a aşezat la vâsle. 



Când şi-a încheiat povestea, Kojiro l-a privit pe Hanshichi 
întrebător: 

— Cum vi se pare? 


3 

Hanshichi a ascultat raportul tăcut, dar şi-a amintit imediat un alt 
episod. 

— Hmm. Şi anul trecut s-a petrecut ceva asemănător. Nu ştiai? 

— Nu, răspunse Kojiro clătinând din cap. Tot aşa a fost? 

— Da... Prin Azabu... Trei sau patru orăşeni ieşiseră la pescuit, la 
Shinagawa, noaptea. La un moment dat, a apărut la suprafaţa apei 
un bărbat cu părul răvăşit. Pescarii amatori l-au privit uluiţi, dar el a 
sărit dintr-odată în barcă şi a cerut de mâncare. 

— Seamănă întâmplările, spuse Kojiro, cu ochii mari de mirare. 
Cum s-au petrecut lucrurile? 

— Se uitau năuciţi la monstrul acela şi-i dădeau tot ce le cerea. 
Au pus la bătaie toată mâncarea şi băutura, iar individul înfuleca şi 
bea fără să clipească. Apoi s-a aruncat iarăşi în mare. 

— Chiar s-a comportat ca un kappa sau ca un monstru marin. Şi 
cel de-aseară, la fel. 

— Tot ăla e, spuse Hanshichi. N-au cum să existe mai multe 
creaturi din astea în lumea noastră largă. E cu siguranţă una şi 
aceeaşi persoană. Tot el a apărut şi la Sbiohigari, sunt convins. 
Ciudat individul! Deşi pare fiinţă umană, trăieşte în apă, iar uneori 
mai vine şi pe uscat ori sare în bărci. Cred că e un fel de rudă cu 
kappa. Nu vrei să-l cauţi şi în cartierul Genbeibori din Kasai? 

— Nu-mi vine să cred! râse Kojiro. 

Nu de mult apăruse un soi de cerşetor care se lăuda că e fiul lui 
kappa din râul Genbei. Era negru la faţă şi la trup şi mesteca mereu 
castraveţi. Lumea a început să zică, mai în glumă, mai în serios, că 



aceste creaturi ciudate, kappa, se hrănesc cu castraveţi şi trăiesc în 
Genbeibori. Aşa că unii chiar au ajuns să dea crezare poveştii. 
Hanshichi a întrebat iarăşi, râzând: 

— Ai spus că individul de-aseară a scos pumnalul. 

— Da. Sclipea... Am auzit că l-a îndreptat spre barcagiu. 

— Tare ciudat! Nu-i bine pentru oameni să lăsăm în libertate o 
asemenea făptură. Nu se ştie niciodată ce e capabilă să facă. Mă 
gândesc serios cum să procedez. Tu ai grijă de tine! 

După ce l-a expediat pe Kojiro, Hanshichi a întors problema pe 
toate feţele. Ii era clar, în mare, ce s-a întâmplat cu o seară în urmă, 
dar voia totuşi să stea de vorbă cu barcagiul Senpachi, ca să afle şi 
amănunte. Discutând, poate mai ieşeau la iveală şi alte lucruri. S-a 
ridicat şi a deschis fereastra. Dimineaţă fusese vreme frumoasă, dar 
cerul s-a înnorat iarăşi. 

„Asta e, n-am ce face." 

A plecat de-acasă plescăind din limbă, nemulţumit. La colţul unei 
străzi din apropiere s-a întâlnit cu Kiyotsugu de la agenţia Yamaishi 
de închiriat bărci, din cartierul Tsukiji. 

— Domnule inspector, bună dimineaţa! 

— A, bună, domnule Kiyo. încotro? 

— Veneam la dumneavoastră... V-am întâlnit la tanc, şopti el pe 
un ton umil. Adevărul e că în ultima vreme nu prea am avut multă 
treabă... din cauza vremii proaste. Ieri după prânz m-am dus la 
prietenul din Koume. în drum spre el am văzut o femeie care părea 
că se întoarce acasă de la baia publică din apropiere. Avea în mână 
un coşuleţ cu mărunţişuri femeieşti, iar deasupra capului, o 
umbrelă cernită. M-a şocat modelul ciudat - ochi de şarpe. Şi cum 
mi se părea că o cunosc de undeva, m-am uitat atent pe sub umbrelă 
când am trecut pe lângă ea. Domnule inspector, era femeia de la 
Shiohigari. 

Hanshichi l-a aprobat tăcut, iar Kiyotsugu şi-a continuat relatarea 
după ce a privit atent în dreapta şi-n stânga. 



— Gândindu-mă că nu-i de lăsat din mână, am pornit pe urma ei. 
După câţiva paşi, am ajuns la o casă acoperită cu ţigle şi alături, una 
cu gard viu. Acolo a intrat. Am întrebat în vecini şi am aflat că o 
cheamă Otowa şi că soţul este de prin Fukagawa. Grădina e bine 
îngrijită, iar căsuţa, frumoasă şi curată. 

— A, da? zise Hanshichi râzând. Iţi mulţumesc pentru informaţii. 
Cred că femeia are cam treizeci de ani, nu? 

— Arată bine şi-i dai doar douăzeci şi şapte sau douăzeci şi opt, 
dar s-ar putea să aibă treizeci sau chiar cu unu-doi peste. E 
subţirică, elegantă, dar nu cred că se trage dintr-o familie bună. 

— Am înţeles, mi-e clar. Deşi condiţiile n-au prea fost prielnice, ai 
aflat destule. îţi mulţumesc. 

Despărţindu-se de Kiyotsugu, Hanshichi a rămas puţin în drum 
şi s-a gândit încotro s-o apuce. Femeia avea probabil de-a face cu 
bărbatul ciudat. De fapt, pe vijelia aceea groaznică a fost singura 
care a stat de vorbă cu el. Analizându-i separat şi în grup, avea să 
înţeleagă sigur ce-i cu individul acela. în loc să meargă să stea de 
vorbă cu Senpachi, a luat-o mai întâi spre Koume, părându-i-se că 
astfel mai câştigă timp. Cerul, care păruse întunecat, s-a luminat din 
nou, iar când a traversat podul Umaya, apa nămolită se limpezise. 

„Nici n-aveam nevoie de umbrelă", îşi zise el. 

A trecut de partea cealaltă a râului şi a constatat că atmosfera din 
Koume nu se deosebea prea mult faţă de cele descrise de Shunsui 
Tamenaga 145 în povestirile de senzaţie ale volumului Ume-goyomi. 
Casele împrejmuite de garduri din salbă-moale masaki erau 
presărate ici-colo, iar parcelele de orez şi iazurile fremătau de 
orăcăitul asurzitor al broaştelor care chemau ploaia. A păşit încet şi 
atent prin noroiul gata să-i înghită cureluşa sabotului geta, ajungând 


145 Shunsui Tamenaga (1790-1843), scriitor popular la sfârşitul perioadei 
Edo, printre culegerile de povestiri renumite numărându-se şi Ume-goyomi 
(Almanahul primului). 



la clădirea cu ţigle despre care îi vorbise Kiyotsugu. 

Casa vecină nu era chiar alături, le despărţea o distanţă destul de 
mare. A văzut o fântână veche şi, lângă ea, un tufiş mare de 
hortensii. A privit puţin fântâna, a sărit peste gardul viu şi a cercetat 
atent casa femeii pe nume Otowa. Nu era chiar aşa spaţioasă cum 
păruse la prima vedere, însă arăta dichisită, iar în grădină se zăreau 
tufişuri de hortensii splendide. 

— N-avem încotro. Du-te şi aruncă oasele în grădină... Chiyo, 
du-le pe grămada aia de gunoi! 

Vocea femeii s-a auzit de pe verandă. Tânăra servitoare a luat 
mătura şi gunoiul şi a ieşit în grădină. Hanshichi a văzut că ducea 
un maldăr de oase de peşte şi a crezut la început că le mâncase 
astfel o pisică sau un câine. Pentru a se lămuri, s-a strecurat în 
vârful picioarelor în spatele casei. Servitoarea le-a aruncat pe 
grămada de gunoi şi s-a întors repede la bucătărie. 

Hanshichi a examinat gunoiul şi a constatat că oasele proveneau 
de la peşte crud şi nu erau deloc puţine. O pisică sau un câine nu le- 
ar fi putut mânca atât de frumos. 

Hanshichi s-a întors la fântână. Stăpâna casei cu ţigle tocmai ieşea 
cu un braţ de rufe, aşa că a intrat în vorbă cu ea, prefăcându-se că s- 
a rătăcit. Printre altele, a întrebat-o de unde îşi cumpără peşte 
vecina ei. A aflat astfel că frecventează magazinul Kawasemi, mic, 
dar foarte bun, situat la numai jumătate de cho distanţă. Femeia era 
tare vorbăreaţă. 

Hanshichi s-a dus la Kawasemi şi acolo i s-a spus că Otowa 
locuieşte doar cu tânăra servitoare Ochiyo, că soţul ei este 
administratorul depozitului de lemne din Fukagawa şi că o duce 
bine. Când soţul se întoarce acasă, întotdeauna comandă bunătăţi. 
Mai cumpără şi peşte între timp, dar de pe la sfârşitul lunii a treia 
cantităţile de peşte crud au crescut vizibil, fără să fie mai multă 
lume la masă decât de obicei. N-au nici câine, nici pisică. Auzind 
amănuntele, Hanshichi le-a legat între ele şi a priceput că a prins 



firul întregii tărăşenii. 


4 

S-a gândit s-o cheme pe Otowa şi s-o descoasă, dar şi-a dat iute 
seama că nu era genul de femeie - şi măritată, şi trecută de treizeci 
de ani - căreia să-i smulgi mărturii prin metodele obişnuite. Şi-o 
imagina mai încăpăţânată decât un bărbat. Având la activ asemenea 
experienţe, ştia că o poate pune la punct doar cu dovezi palpabile şi 
neîndoielnice. Hanshichi a plecat de la Kawasemi cu gândul să 
revină la casa cu ţigle, dar s-a întâlnit pe drum cu slujnica femeii. 
Avea o furoshiki în mână, aşa că mergea probabil la cumpărături. 

— Ochiyo -san\ Ochiyo -san\ 

Auzindu-şi numele, tânăra a privit mirată peste umăr. Hanshichi 
s-a apropiat şi i-a vorbit pe un ton familiar. 

— Sunt rudă cu patronul de la Kawasemi şi stau la ei de două- 
trei zile. Ieri când ai venit la târguieli, eram acolo. Ştiu ce-ai luat: un 
peşte bora, doi kisu şi un katsuo mic. Când s-au oferit să-ţi trimită 
cumpărăturile acasă, ai refuzat, pretextând că-i grabă mare. Aşadar, 
ai plecat cu peştele. 

Ochiyo tăcea. Cerul s-a luminat de-a binelea şi soarele zdrenţuia 
fără milă fâşiile norilor. Hanshichi a poftit-o să stea de vorbă la 
umbra unui enoki mare de la marginea drumului. 

— Ştii, răsfoind caietul administratorului, am constatat că se mai 
întâmplă să faceţi şi comandă. Pentru stăpânul de la depozitul de 
lemne, presupun... 

Ochiyo a încuviinţat din cap fără să scoată un cuvânt. 

— Da, e firesc... însă mai aveţi un oaspete care vine după câte-o 
pauză de patru-cinci zile. A sosit ieri. 

Ochiyo tăcea. 

— A plecat la lăsarea serii şi a revenit în toiul nopţii, nu? Sau a 



ajuns dimineaţă? Nu contează... înfulecă peşte crud, dar nu se face 
să aruncaţi oasele în grădină. 

Ochiyo tăcea, însă ochiul atent al detectivului a desluşit pe chipul 
ei un fel de nelinişte la început, apoi chiar spaimă. 

— Cred că nu vă e uşor, spuse Hanshichi râzând, să vă treziţi pe 
cap cu un asemenea vrăjitor sau cerşetor sau monstru din pădure, 
sau ce-o fi... Nu vă vine să plângeţi? E cumva rudă cu stăpânii? 

— Nu ştiu. 

— Cum îl cheamă? 

— Nu ştiu. 

— Vine din când în când sau mereu? 

— Nu ştiu. 

— Minţi! se răsti Hanshichi, apucând-o de braţ. Ai motive 
serioase ca să te prefaci că nu ştii cu toate că eşti angajată acolo? 
Dacă nu ştii, de ce nu mi-ai spus de la bun început că nu vine deloc? 
Te-am întrebat dacă le e rudă şi ai răspuns că nu ştii. Te-am întrebat 
cum îl cheamă şi ai zis că nu ştii. Asta-i cea mai bună dovadă că 
vine acolo. Hai, spune tot. Câţi ani ai? 

— Optsprezece, răspunse Ochiyo cu voce sfârşită. 

— Trebuie să-mi lămuresc nişte lucruri. Hai cu mine la postul de 
control. 

Ochiyo a pălit şi a izbucnit în plâns. 

— Fie, mi-e milă să te târăsc până acolo, dar hai să mergem la 
Kawasemi. 

S-a întors la pescărie împreună cu ea. Pricepând dintr-o ochire că 
Hanshichi nu e o persoană oarecare, patronii i-au poftit în casă şi le- 
au oferit ceai. Soţii încercau s-o liniştească pe Ochiyo, care plângea 
în hohote, şi s-o convingă să spună adevărul, spre binele ei. Tânăra 
a mărturisit, cuminte. 

Iarna trecută, într-o seară, bărbatul acela, despre care nici ea nu 
ştia dacă e cerşetor, vrăjitor sau monstru din pădure, a venit la 
Otowa. Ochiyo habar n-avea de unde a apărut. Ştia că stăpâna îi 



oferise bani, dar el nu-i acceptase. Până la urmă, l-a dus în magazie 
şi l-a lăsat să stea acolo. Din când în când ieşea pe ascuns şi pleca 
undeva. Se întorcea pe neaşteptate. Fetei i s-a părut ciudat că-i 
plăcea peştele crud. Bineînţeles, înfuleca şi mâncare fiartă sau 
prăjită, dar se-nfuria dacă stăpâna nu-i dădea şi ceva negătit. 
Devora peştele crud de la cap la coadă cu o plăcere nebună. Purta 
un pumnal ascuns la piept şi, când nu primea peşte crud, îl scotea 
imediat şi-l flutura ameninţător. Otowa se simţea foarte prost. Lui 
Ochiyo i se făcea rău văzându-1 şi ar fi vrut să renunţe la slujbă, dar 
stăpâna i-a oferit nişte bani în plus şi a reţinut-o cu forţa. Orice s-ar 
fi spus, bărbatul nu părea întreg la minte. Insă Ochiyo nu ştia ce 
legătură avea cu stăpâna ei. 

Hanshichi s-a gândit că vecinii ar fi trebuit să observe că făptura 
aceea ciudată venea acolo pe furiş şi a întrebat-o pe Ochiyo de ce ei 
nu ştiu nimic. Aşa a aflat că individul dormea în magazie peste zi, 
că pleca undeva pe înserat şi se întorcea în toiul nopţii. Locuinţele 
din zonă erau destul de răsfirate, de obicei oamenii îşi încuiau uşile 
seara şi probabil de aceea nu observase nimeni nimic până acum. 

— Adevărul e că şi aseară a plecat undeva, s-a întors înainte de a 
se lumina de ziuă, a mâncat un katsuo mic, a aruncat oasele în 
grădină, pe urmă a intrat în magazie şi a dormit buştean. 

Hanshichi i-a cerut lui Ochiyo să-l conducă la Otowa. Acolo a 
scotocit prin magazie, dar nici urmă de amatorul de peşte crud. 
Stăpâna dispăruse şi ea. Văzând sertarele răvăşite, Hanshichi şi-a 
dat seama că luase obiectele de preţ cu ea şi se ascunsese undeva. 

Hanshichi aflase de la Ochiyo că soţul femeii urma să revină 
acasă în seara aceea, de la depozitul de lemne unde lucra. Detectivul 
îl şi chemase pe Kojiro cu încă doi subalterni să înconjoare cuibul 
gol cu sfoară. Imediat după şase a apărut şi bărbatul aşteptat, însoţit 
de alţi doi, care s-au predat imediat. Dar soţul lui Otowa, în vârstă 
de vreo patruzeci de ani, a scos pumnalul şi a opus o rezistenţă 
feroce. Cei doi subalterni erau cât pe-aci să-l scape, dar Hanshichi şi 



Kojiro l-au încolţit şi l-au trântit cu nasul în noroi. 

Bărbaţii erau hoţi de mare. 

Pe soţul lui Otowa îl chema Kihei. Lumea îl ştia ca administrator 
al unui depozit de lemne, dar oblăduia un cuib de piraţi în 
Fukagawa, chiar în faţa templului închinat lui Hachiman, Zeului 
Războiului. Printre membrii bandei sale se numărau Rokuzo, 
Shigekichi, Monji, Tetsuzo, inşi arătând a cetăţeni respectabili, dar 
în realitate piraţi care se foloseau de pescari ca să atace vasele aflate 
în larg la Shinagawa sau la gura râului Sumida, la Tsukuda. Uneori 
se aventurau în larg la Kazusa şi atacau vapoare venind de departe. 
Otowa l-a cunoscut pe Kihei la ceainăria din localitatea Kisarazu, 
unde lucra, şi repede s-a şi înhăitat cu el. 

Kihei a declarat că pe bărbatul ciudat l-au cules de undeva mai în 
sud, în dreptul regiunii Boshu 146 . Anul trecut în luna a zecea, ei au 
ieşit acolo în larg la prădat şi, pe când îşi vedeau de treabă, au văzut 
o vietate înaintând prin valuri spre barca lor. Nu şi-au dat seama la 
început dacă era focă, delfin... dar, până la urmă, atât cât i-a ajutat 
lumina lunii, au ghicit că avea formă umană. Se întrebau dacă nu 
cumva era triton şi li s-a părut tare straniu. Au încetinit, iar dihania 
i-a ajuns din urmă înotând. Kihei şi-a luat inima-n dinţi şi l-a scos 
din apă. Bărbatul s-a aşezat pe copastie, aşa plin de apă cum era, şi 
le-a cerut imediat de mâncare. A înfulecat pe nerăsuflate câteva 
boluri cu orez. Pentru că vorbea şi mânca orez, au înţeles că e fiinţă 
umană, dar n-au priceput de ce îşi petrecea timpul în mare. Nici nu 
mai semăna cu un om normal. Indiferent ce-1 întrebau, răspundea 
aiurea. O ţinea una şi bună că vrea să fie dus la Edo. 

Jenându-se de prezenţa unui asemenea monstru, Kihei l-a 
aruncat în apă, numai că a ieşit la suprafaţă şi a luat-o după ei cu o 
tenacitate greu de închipuit. înota mai iute ca un peşte. Fiind 


146 Actuala prefectură Yamaguchi. 



superstiţioşi şi temându-se ca dezbărarea de el să nu atragă vreo 
nenorocire asupra lor, piraţii l-au luat iarăşi în barcă şi-au ajuns cu 
el la Edo. 

Ajungând la portul Kanasugi, au vrut să scape de oaspetele 
nepoftit, dar se ţinea de ei ca scaiul. Kihei şi camarazii lui se simţeau 
tare încurcaţi văzând că nu se pot descotorosi de namila ciudată. 
Venind împreună, posibil să le fi mirosit secretul şi se temeau să nu- 
1 divulge, aşa că le-a trecut prin minte să-l ucidă. Ca şi când le-ar fi 
ghicit intenţiile, i-a străfulgerat cu privirea. Cu tot curajul lor de 
piraţi, nu s-au încumetat să-şi pună gândul în aplicare. Cum unul 
dintre acoliţii săi locuia în Shinagawa, Kihei l-a lăsat în grija lui ca 
să-l hrănească. A băut sake ca un beţiv şi a mâncat peşte crud, ceea 
ce i-a uimit pe toţi. A ţinut morţiş să ajungă la Kihei acasă, în 
Fukagawa. Apoi au aflat că strania creatură s-a ivit şi la Otowa. 
Uneori, când refuza să plece, Otowa se vedea obligată să-l 
găzduiască în magazie. De fapt, locuia în Shinagawa şi în ultima 
jumătate de an a stat mai mult pe-acolo. N-a atras atenţia asupra lui 
deoarece se deplasa numai prin apă: de la râul Sumida la un 
afluent, şi apoi ieşea din nou în larg. înota în apa rece ca un peşte, 
fără temeri sau griji. Susţinea că purta la el pumnalul ca să se apere 
dacă-1 ataca vreun rechin. 

în ziua a patra a lunii a treia, Kihei a ieşit la Shiohigari împreună 
cu Otowa şi patru complici. L-au văzut pe bărbatul ciudat hoinărind 
pe-acolo şi s-au prefăcut că nu-1 cunosc. Auzindu-1 după prânz cum 
strigă „Vijelie! Vine fluxul!" şi dându-şi seama că previziunea lui s-a 
adeverit, îngrozind lumea, Kihei a rămas năucit. De atunci, ori de 
câte ori plecau la treburile lor, îl luau şi pe el. Când îl aveau cu ei, le 
mergea nesperat de bine, aşa că au început să creadă că e monstrul 
apei purtător de noroc. Neştiind cum îl cheamă, l-au poreclit 
„sensei", adică „maestru". Fusese ideea unuia dintre ei. 

Odată cu Kihei au fost arestaţi Shigekichi şi Tetsuzo, iar după 
mărturiile depuse de ei, au fost legaţi şi Rokuzo şi Monji. Problema 



cea mare era că nimeni nu ştia unde-au dispărut Otowa şi bărbatul 
ciudat. După vreo jumătate de lună, s-a găsit cadavrul unei femei 
plutind în larg, în dreptul localităţii Fianeda, aproape de Edo. Avea 
un pumnal înfipt sub sânul stâng şi se presupunea că e Otowa. 

— Cum ţi se pare povestea până aici? Ce părere ai despre bărbat? 
m-a întrebat bătrânul Hanshichi. Ai înţeles ce-i cu el? 

— Nu prea, am răspuns eu clătinând din cap. 

— Păi, era o haimana din Kazusa, pe nume Mankichi, poreclit 
Monstrul apei. 

— A, de aceea mânca peşte crud... 

— Aşa-i, spuse Hanshichi zâmbind. S-a născut în satul Tsuzura şi 
de mic a înotat foarte bine. Doi-trei ri erau pentru el floare la ureche. 
Avea o fire imposibilă şi la vârsta de douăzeci şi şapte sau douăzeci 
şi opt de ani l-au exilat în insula Izu. A trăit acolo vreo zece ani, dar 
şi-a pierdut răbdarea şi s-a gândit să evadeze. Cum nu prea treceau 
bărci prin zonă şi pentru că, spre norocul lui, înota excelent, a pus la 
cale un plan îndrăzneţ ca să scape de-acolo pe calea apei. Intr-o 
seară fără lună s-a aruncat în ocean. Oricât de bine şi de rapid ar fi 
înotat, n-avea cum să ajungă la Edo sau Kazusa dintr-o suflare, aşa 
că mai sărea prin bărci pescăreşti sau cu marfa... ce-i ieşea mai întâi 
în cale. Cerea de mâncare până se sătura, îl duceau până în locul 
dorit, acolo plonja în apă, înota iar... şi tot aşa... Oricum, când o 
creatură atât de ciudată se iţea neaşteptat din apă, cei mai mulţi se 
speriau. Ce mai tura-vura... câte-un pic, câte-un pic, s-a descurcat. 
Se pare că iniţial a vrut să se întoarcă în satul natal. 

— înspăimântător individ! 

— Chiar aşa! Apropo, în larg la Boshu s-a luat după barca lui 
Kihei, a cerut de mâncare şi în timp ce înfuleca, şi-a dat seama că e 
periculos să se întoarcă pe plaiurile natale. De aceea le-a cerut să-l 
ducă la Edo. Apoi, după cum a declarat Kihei, individul era de-o 
neobrăzare fără margini şi bineînţeles că nu le-a spus că a evadat de 
pe insulă. Probabil se purta anume ca un nebun sau, mă rog, făcea 



pe misteriosul. Oricum, neruşinarea i-a fost de mare folos pentru că 
a ajuns cu bine la Edo. Şi, pentru că cine se aseamănă se adună, 
Mankichi şi-a dat seama destul de repede că salvatorii lui erau 
piraţi, aşa că la Edo n-au mai reuşit să scape de el. Ştia că n-avea din 
ce să trăiască dacă se despărţea de piraţi. La rândul lor, bărbaţii, 
simţindu-se ameninţaţi, n-au prea avut de ales. L-au găzduit la unul 
din 

Shinagawa, i-au dat mâncare şi băutură pe săturate. Piraţii au 
socotit şi ei că destinul l-a scos în calea lor. Devenind tot mai 
pretenţios, a mers cu obrăznicia până acolo încât a cerut să ajungă la 
Kihei acasă. Adică la Otowa. Dacă s-ar fi mulţumit doar cu băutură 
şi mâncare, ar fi fost bine, însă a violat-o pe gazdă. Otowa se ruşina 
să recunoască ce-a păţit, iar soţul ei, Kihei, nu se dovedise niciodată 
un bărbat pe care să se poată bizui. Se simţea la capătul puterilor şi 
năpădită de frică. N-avea cum să-i mărturisească soţului toate astea 
şi, fără să-şi dea prea bine seama cum s-au petrecut lucrurile, a 
devenit marioneta lui Mankichi. Chiar atunci am pornit şi noi în 
urmărire şi, ducând-o pe Ochiyo până la Kawasemi, lui Otowa i s-a 
părut suspect că servitoarea întârzie. Şi-a dat seama de pericolul 
care o paşte. L-a strigat pe Mankichi, ascuns în magazie, i-a cerut să 
dispară iute de-acolo, dar monstrul i-a răspuns că nu pleacă fără ea. 
A ameninţat-o pur şi simplu cu pumnalul. Cum n-avea răgaz să 
ceară şi părerea soţului, Otowa a înşfăcat obiectele mai preţioase şi 
banii şi s-a lăsat târâtă cu forţa de Mankichi. A ales drumul spre 
moarte 147 , deşi nu avea pentru monstru niciun sentiment. Ziua se 
ascundea prin tufişuri, iar când se lăsa întunericul, se învârtea prin 
Senju, dormind prin câte-o groapă de sub dig. Pentru că începuse să 
bată la ochi, a fugit spre Kanagawa. Pe drum a vrut să profite de un 
moment de neatenţie al monstrului şi să scape de el, dar n-a reuşit. 


147 în piesele Kabuki, michiyuki este drumul spre moarte ales de doi 
îndrăgostiţi înainte de a se sinucide. 



Certurile interminabile, prezenţa lui greu de îndurat au împins-o să- 
şi pună capăt vieţii, folosindu-se de pumnalul lui. 

— Ce-a făcut Mankichi? l-am întrebat pe Hanshichi. 

— S-a trezit c-a rămas fără niciun ban la Kanagawa şi-atunci a 
vrut să vândă îmbrăcămintea femeii, dar, încet-încet, s-a strâns 
cercul în jurul lui şi l-au arestat. La vremea aceea îi dispăruse moţul 
din vârful capului şi se răsese complet. Ucigând un om la evadarea 
de pe insulă, s-a ales cu închisoarea. Mânca peşte crud pentru că 
fusese crescut pe malul mării şi mai stătuse şi zece ani exilat pe 
insulă, dar, făcând investigaţii amănunţite, am aflat că-i plăcea orice 
fel de mâncare, nu doar peştele crud. Aşa alesese el să sperie lumea. 
O fi adevărat, ce să zic... Pe scurt, nu e nebun, iar dacă la Shio higari 
s-a purtat atât de ciudat şi a anunţat vijelia, asta s-a datorat faptului 
că învăţase să prezică vremea după ce trăise atâţia ani pe insula 
aceea izolată, privind în fiecare zi marea şi cerul. Nu sunt convins că 
atunci, la sărbătoare, chiar a fost sigur de vijelie... sau o fi lansat 
zvonul la nimereală. Ştiu însă că în închisoare Mankichi a anuntat 

9 9 

într-o bună zi tunete şi fulgere, şi chiar a urmat o furtună cu tunete 
şi fulgere, iar şaisprezece locuri au fost lovite de trăsnet. 
Previziunea lui a circulat pe buzele celor din închisoare încă mulţi 
ani după aceea, până la începutul perioadei Meiji. 

— Bine ar fi fost dacă i-aţi fi cerut monstrului părerea despre 
vreme, l-am zeflemisit eu. 

— Chiar aşa, numai că ieri, din păcate, n-a apărut pe plajă un 
asemenea monstru, răspunse bătrânul râzând cu poftă. 



Pictorul-călător 


Tabi-eshi 


1 

— Ce rol jucau iscoadele în perioada Edo? l-am întrebat pe 
bătrânul Hanshichi într-o bună zi. 

— Ai aflat, desigur, din piesele de teatru sau de la povestitorii 
iscusiţi de pe scenă că iscoadele împânziseră ţara. Toată lumea ştie 
că în timpul shogunatului Tokugawa se trimiteau iscoade pe 
feudele multor daimyo, dar se pare că nu se ştie prea clar cine prelua 
secretele şi ce făcea cu ele. în grădina Fukiage din partea de apus a 
Castelului Edo, păzitorii locului, oniwaban U8 r îndeplineau rolul de 
iscoade, cel puţin o dată într-o generaţie. 

Se pot da mai multe explicaţii privind originea obiceiului, dar se 
zice că Iemitsu a fost iniţiatorul. Plimbându-se prin grădina 
Fukiage, i-a venit ideea să-l cheme pe un oarecare oniwaban Mizuno 
ca să-l trimită urgent la Satsuma, cu misiunea de a afla amănunte 
despre organizarea Castelului Kagoshima. Cum primise ordinul 
direct de la shogun şi se temea ca nu cumva să transpire vreo 
informaţie, nici măcar nu a mai trecut pe-acasă, ci a pornit direct 
spre Kyushu. Mizuno a intrat în Satsuma pretinzând că este 
grădinar şi, cu o uşurinţă greu de închipuit, a aruncat un cuţit la 
rădăcina unui palmier sotetsu din incinta castelului, arătându-şi 
măiestria. Vestea a stăruit o vreme pe buzele tuturor, dar cine mai 


148 Persoane care supravegheau grădina, din rândul cărora shogunii 
recrutau iscoade pe care le trimiteau în ţară sau prin capitală. 



ştie de-o fi adevărată sau nu. Iar dacă un păzitor oniwaban a devenit 
iscoadă, s-a născut obiceiul care a durat pe tot parcursul perioadei 
Edo. Cu alte cuvinte, păzitorii oniwaban de la grădina Fukiage erau 
trimişi ca iscoade. Ei aparţineau, de fapt, de administraţia grădinii, 
supuşi regulilor ei, însă doar shogunul le încredinţa personal 
misiunile secrete. Prin urmare, asemenea angajaţi nu îndeplineau 
un rol prea greu în cadrul administraţiei, dar totul se schimba, 
răspunderea lor devenind uriaşă după ce erau aleşi ca iscoade. 

Ei înşişi nu ştiau când le venea vremea să fie numiţi iscoade, dar 
cei născuţi în familii de oniwaban erau mereu pregătiţi pentru 
misiuni secrete. In niciun caz nu trimiteau samurai să spioneze, aşa 
că alegeau oameni de rând care, în situaţii urgente, îşi ascundeau 
misiunea sub felurite acoperiri: meşteşugari pricepuţi; artişti 
talentaţi, în stare să distreze lumea; împătimiţi ai jocurilor de noroc; 
negustori buni de gură; jucători de go ; cunoscători ai poeziei haiku. 
Nu se aştepta nimeni la o Umegawa 149 , dar măcar să fie pelerini, ori 
negustori de antichităţi sau chiar copii deghizaţi în colindători. 
Aşadar, Mizuno a fost modelul iniţial. Odată cu ordinul 
shogunului, a primit direct de la acesta şi bani pentru cheltuielile 
călătoriei. Regula îi cerea să plece direct de la castel, fără să mai 
treacă pe acasă. 

Se iveau diferite situaţii când shogunatul trimitea iscoade pe 
unele feude, îndeosebi la schimbarea daimyo- ului, ca să urmărească 
posibile revolte. Dacă o iscoadă dintr-o generaţie îşi ducea misiunea 
la bun sfârşit, se putea bucura tot restul vieţii de un trai fără griji şi o 
poziţie excelentă. Totuşi, o iscoadă înfrunta riscuri teribile, plătea cu 
viaţa dacă o prindeau pe feuda spionată. Shogunatul nu putea 
interveni în mod oficial ca să-i negocieze eliberarea, ştiind prea bine 
ce-o aşteaptă, iar uneori iscoada a fost ucisă chiar sub ochii lor. Nu 


149 Eroina piesei Mesagerul Iadului (1711) scrisă pentru teatrul de marionete 
şi Kabuki de Monzaemon Chikamatsu. 



le rămânea decât să asiste neputincioşi la pierderea unei vieţi. 
Termenul de îndeplinire a misiunii era de un an, însă, dacă iscoada 
nu se întorcea acasă nici după trei ani, se considera că a fost 
omorâtă şi i se ordona urmaşului - fiu sau un frate mai mic - să-i 
preia misiunea. Dacă murea fără prea multă vâlvă, se spunea c-a 
avut noroc. De obicei, dacă un daimyo răzbunător punea mâna pe 
vreo iscoadă, o preda shogunatului cu tot felul de insinuări. Dacă 
iscoada prinsă făcea mărturisiri sub tortură, o aştepta pedeapsa cu 
moartea, iar familia îndura persecuţii şi chiar înceta să mai fie 
recunoscută. Asemenea cazuri fiind frecvente, o iscoadă prinsă avea 
doar trei posibilităţi: să se lase ucisă cu ochii închişi, să se sinucidă 
sau să evadeze din închisoare. O iscoadă purta în mod obligatoriu o 
lamă subţire cusută în gulerul chimonoului. 

— Cumplit de greu rolul de iscoadă! 

— Ai dreptate, cu atât mai mult cu cât cel care-1 accepta era 
pregătit pentru orice situaţie, fie tragică, fie comică, şi conştient că, 
odată intrat pe terenul inamicului, se putea aştepta la moarte în 
fiecare clipă. Am o poveste ciudată despre o iscoadă şi face parte 
din cele tragicomice. Nu eu am rezolvat cazul, dar hai să-ţi 
povestesc. Un bărbat pe nume Tetsujiro Mamiya a încuviinţat să fie 
iscoadă, deşi avea la vremea aceea douăzeci şi cinci de ani - vârstă 
nefastă, ştii bine. Acţiunea se petrece în cea mai mare parte în 
Oshu 150 şi a fost pusă în scenă. Actorilor li s-a cerut să rostească 
replicile în dialect, dar eu îţi spun povestea în limba standard ca 
măcar să înţelegi şi să nu te pufnească râsul. E vorba de farsa din 
Go-Taiheiki Shiraishi-banashi 151 . 

în al patrulea an al epocii Bunsei 152 , pe data de 10 din luna a 


150 Cuprinde actualele prefecturi Fukushima, Miyagi, Iwate şi Aomori. 

151 Scrisă pentru teatrul de marionete şi Kabuki, pusă în scenă în 1780. 

152 1818-1830. 



cincea, puţin după opt dimineaţa, şapte-opt călători au trecut cu 
bine de bariera cu post de control de la Kurihashi, de pe drumul 
spre Oshu şi aşteptau să traverseze râul Bogawa (Tonegawa). 
Printre ei se afla şi un tânăr pictor-călător. Au urcat cu toţii în 
aceeaşi barcă. Luntraşul a condus barca la vreo trei sute de ken de 
mal şi a continuat să vâslească. Din direcţie opusă venea o altă 
barcă. Deşi aveau destul loc pe traseul bine stabilit, când au trecut 
una pe lângă alta, copastiile s-au ciocnit din cauza apropierii. Sigur 
pe el, barcagiul se pregătea să restabilească echilibrul, dar curentul 
potrivnic a înclinat barca periculos de mult şi ambii luntraşi au 
pierdut controlul, cel din direcţie opusă lovind pe neaşteptate cu 
prora în laterala bărcii pline de călători. Atinsă zdravăn, barca s-a 
zguduit şi s-a plecat mult, gata să se răstoarne. Doi sau trei pasageri 
au sărit în picioare, speriaţi. Până să-i avertizeze luntraşul că-i 
periculos să reacţioneze astfel, o tânără îşi pierduse echilibrul şi 
căzuse pe spate, în apă. Oamenii au pălit şi s-au pornit ţipete de 
spaimă. Barcagiul a lăsat vâsla din mână şi a sărit în râu, iar după el, 
pictorul-călător. Sub ochii pasagerilor, curentul o rostogolea pe fată- 
n aval, dar după vreo şapte-opt ken pictorul s-a apropiat şi ea s-a 
agăţat de el. Bun înotător, tânărul a tras-o după el până la barcă, în 
strigătele de bucurie ale călătorilor. Cei mai fericiţi au fost tatăl fetei 
şi însoţitorul acestuia. Luntraşul şi-a cerut scuze peste scuze şi, până 
la urmă, au ajuns cu bine la mal. 

Fata nu părea să sufere. In luna a cincea nu era într-atât de frig 
încât să îngheţe. La popas, şi-a schimbat hainele ude şi s-a întins 
puţin. Descotorosit şi el de veşmintele ude şi îmbrăcat cu alte haine, 
tânărul pictor-călător s-a apropiat ca să se asigure el însuşi că fata e 
bine. Tatăl, neştiind cum să-i mai mulţumească pentru că a salvat 
viaţa scumpei lui fiice, a insistat să mai rămână cu ei. Au urcat fata 
într-un palanchin, iar ei s-au îndreptat, pe jos, spre un han din 
apropiere, unde tatăl l-a cinstit cu sake şi mâncare aleasă. 

Bătrânul se numea Denbei Chikura şi spunea că e negustor de 



cereale într-un oraş-castel din Oshu. Dorindu-şi de ani buni să vadă 
templul închinat Zeului Konpira, protectorul negustorilor, a plecat 
împreună cu fiica şi cu un slujitor, Gihei, până în oraşul Kotohira 
din îndepărtata insulă Shikoku. La întoarcere, a vizitat Edo. O 
asemenea excursie făcută când picioarele nu-1 prea mai ţineau şi îi 
trebuia însoţitor însemna că o duce bine, că afacerile îi prosperă. 
Denbei, trecut de şaizeci de ani, era înalt, cu obraji durdulii, părea 
sănătos şi, în plus, încânta cu firea lui plăcută. Arăta a om fericit. 

Pictorul-călător s-a prezentat şi el. Urmase drumul străbătut de 
Basho 153 , descris în însemnările sale de călătorie Oku no hosomichi şi 
voia să viziteze ruinele din Takadate şi Shiogama de lângă 
Matsushima - locuri foarte renumite. Dorindu-şi din tot sufletul să 
străbată câteva regiuni din ţinutul Oshu, pornise în călătorie cu trei 
zile în urmă, spre înserat, şi ajunsese agale până aici. 

— Ce tovarăş de drum grozav! exclamă Denbei încântat. După 
cum am zis adineauri, călătoria noastră s-a cam isprăvit şi ne 
îndreptăm spre casă, în Oshu. Poate vă deranjează că pasul nu-mi e 
sprinten şi am însoţitor, dar soarta a ales să ne întâlnim. Nu v-ar 
face plăcere să rămâneţi cu noi până la destinaţie? 

— N-aş vrea să vă încurc... Mărturisesc totuşi că merg în Oshu 
pentru prima oară şi nu mi-e deloc familiar ţinutul. M-ar bucura 
drumul străbătut împreună, deşi accept cu inima strânsă invitaţia 
dumneavoastră. 

Astfel, pictorul-călător Tanzan Yamazaki s-a alăturat grupului. 
Dar nu mai era un simplu călător, ci salvatorul fiicei sale, aşa că 
Denbei nu l-a tratat de sus, ci cu recunoştinţă, vorbindu-i foarte 
politicos. 


153 Matsuo Basho (1644-1694), poet, eseist şi autor al unor povestiri de 
călătorie, şi-a adus îndeosebi contribuţia la perfecţionarea artei haiku-u\u\. 
Oku no bosomichi (Drumul îngust spre nord) este o colecţie de însemnări 
rezultate din călătoria de şase luni întreprinsă către nordul Japoniei. 



Au poposit mai întâi la un han de pe o colină, iar Denbei a plătit 
găzduirea şi masa. La fel s-au petrecut lucrurile şi în următoarele 
popasuri. Tanzan se simţea stânjenit şi tot încerca să refuze, însă 
Denbei nu pleca urechea la protestele lui. Intr-o noapte s-au oprit la 
Utsunomiya, iar a doua zi negustorul l-a condus pe pictor la Futara 
şi alte temple. în fiecare seară i-a plătit odaia şi bucatele, încât 
Tanzan n-a avut nicio bătaie de cap. 


2 

începând cu luna a cincea vremea însorită din capitală şi din 
împrejurimi îi făcuse pe oameni să se teamă de secetă. însă de la 
Shirakawa către nord lucrurile stăteau cu totul altfel. La sfârşitul 
lunii a cincea a început sezonul ploios, iar vremea umedă şi 
întunecată nu i-a slăbit deloc. Ploaia l-a ţintuit pe Tanzan în camera 
oferită de Chikura şi nici măcar n-a mai avut ocazia să-şi încalţe 
waraji 15i . 

Pe atunci, pictorii-călători obişnuiau să-şi câştige traiul pictând 
locurile vizitate. Denbei Chikura ştia lucrul ăsta, dar a insistat ca 
Tanzan să stea la el o vreme, îndemnându-1 să-şi strângă banii de pe 
lucrările vândute şi să-i folosească în următoarele călătorii. 
Magazinul său era mult mai mare decât îşi închipuise tânărul pictor, 
având zece angajaţi harnici. Tanzan s-a bucurat de oferta amabilă, 
cu toate că în felul acesta se afla la cheremul negustorului. Soţia îi 
murise cu şapte sau opt ani în urmă, dar avea doi copii - un băiat, 
Denshiro, şi o fată, Ogen. Denshiro împlinise douăzeci de ani şi nu 
se căsătorise încă. Era solid ca tatăl lui şi nu prea vorbăreţ. Ogen 
avea optsprezece ani, pielea albă, trăsături frumoase, dar un aer 


154 Sandale din paie. 



copilăresc. Părea fată cuminte şi avea mare grijă de oaspete. 

Auzind că i-a salvat sora de la înec, Denshiro l-a întâmpinat şi el 
cu multă bucurie pe Tanzan. Deşi nu-i sclipea amabilitatea pe chip, 
l-a poftit totuşi pe pictor să rămână la ei cât doreşte. Aşadar, tânărul 
pictor se bucura de ospitalitatea întregii familii. I-au pus la 
dispoziţie o cameră mai retrasă, pe care o folosea şi ca atelier, 
întinzându-şi în voie pânzele şi hârtia de desen. De bună seamă, a 
pictat chiar şi paravanele şi unele kakemono din casă. Negustorul l-a 
prezentat unor apropiaţi şi se îngrijea ca pictorul să aibă mereu de 
lucru. Prins cu treabă, Tanzan n-a simţit cum au zburat trei luni. Pe 
la jumătatea lunii a noua a început să ningă. 

In acest interval de timp n-a avut de dat socoteală nimănui. A 
primit destul de multe comenzi din diverse părţi, aşa că aduna bani 
la cingătoare, mai mulţi chiar decât şi-ar fi închipuit. Relaţia cu 
Ogen părea tot mai strânsă, ceea ce nu-1 încânta câtuşi de puţin. Fata 
îl trata ca pe un adevărat salvator. Se ocupa personal de nevoile lui, 
fără să apeleze la servitoare. Pe măsură ce se scurgea timpul, 
încurcătura lui sporea. In suflet îi stăruia teama unei posibile 
intimităţi, dar ştia că nu se cade să plece tam-nisam. încerca să-şi 
ascundă stânjeneala cât se pricepea mai bine. 

— Sensei, nu vă simţiţi singur? îl întrebă Ogen, înfăţişându-şi 
chipul palid la lumina lămpii. 

I-a adus un platou cu castane coapte. Târâitul greierilor de Oshu 
dispăruse în serile reci. Se auzea, în schimb, foşnetul frunzelor de 
ginkgo în grădină, blând ca susurul ploii. Fata a luat ustensilele de 
ceai de pe raft şi a început să prepare ceaiul. 

— Te rog să nu te mai deranjezi în fiecare seară, spuse Tanzan 
punând jos pensula cu care-şi scria jurnalul şi uitându-se peste 
umăr. Ce face tatăl tău? Nu l-am văzut azi... 

— A plecat pe la prânz şi probabil că se întoarce târziu în seara 
asta. 

Pe Denbei îl pasiona jocul de go şi Tanzan ştia că uneori se- 



ntoarce târziu din cauza jocului, aşa că nu i s-a părut ciudat. 

— Dar fratele tău? 

— Au plecat împreună. 

Ogen l-a servit cu ceai şi i-a mai curăţat nişte castane. Tanzan a 
întrebat-o, cu voce joasă, în timp ce-i privea degetele albe: 

— Fiul yonm-ului n-a mai venit după obiectul solicitat? 

— N-a venit. 

— Mă simt stânjenit că am tot amânat, dar nu prea sunt în stare 
să-i pictez ce-a dorit, spuse Tanzan scărpinându-se în cap. Fiind 
comandat tocmai de el, m-aş strădui să iasă bine, dar pur şi simplu 
nu-mi alunecă pensula cum aş dori eu. Sennojo s-o fi supărat pe 
mine şi cred că l-am pus într-o situaţie neplăcută şi pe tatăl tău, 
dar... 

— Nu, nici vorbă, reacţiona Ogen, pironindu-şi privirile pe 
chipul lui. Nu trebuie să vă neliniştiţi dacă nu puteţi onora comanda 
unei asemenea persoane. 

Sennojo, fiul yonin -ului Tanomo Aragi, se prezentase la 
magazinul Chikura la recomandarea negustorului şi îi ceruse 
pictorului un tablou măricel care s-o înfăţişeze pe Seiobo 155 , numai 
că tânărul pictor n-avea pic de inspiraţie. Sennojo personal venise cu 
cinci-şase zile în urmă să-i reamintească de tablou. Lăsând la o parte 
acest amănunt, Tanzan a înţeles că Ogen avea cu siguranţă şi alte 
motive pentru care nu-1 înghiţea. 

— După cum ţi-am mai spus, mi-ar fi plăcut să mă achit de 
promisiune, fiind vorba de persoana respectivă. Dar nu-mi iese şi 
gata. O să refac pictura de câte ori va fi nevoie şi tot o scot la capăt 
până la urmă. Te rog mult să pui o vorbă bună pentru mine şi la 
tatăl tău. 


155 Zeiţă chineză cunoscută ca fiind „Mama înţelepciunii Occidentului". 
Tabloul înfăţişează o europeană împărtăşind cunoştinţele dobândite 
despre Orient. 



Ogen a încuviinţat, zâmbind. Umbra celor doi se proiecta pe shoji, 
dar nu trebuia să fii autoarea lucrării Makura no soshi 156 ca să pricepi 
că până şi umbra pictorului pâlpâia şovăielnic. Iarăşi s-a auzit din 
grădină foşnetul arborelui ginkgo. 

— Am aflat întâmplător că Sennojo a avut un unchi şi i s-a 
ordonat de către fostul stăpân ca la moartea lui să-şi facă harakiri în 
semn de loialitate. E adevărat? a întrebat Tanzan de parcă atunci şi- 
ar fi amintit. 

— Nu ştiu dacă aşa a fost. Eu am înţeles că-i minciună, a răspuns 
Ogen fără ezitare. Nici nu s-a terminat bine cu înmormântarea 
fostului stăpân, că s-a prăpădit şi Gendayu-samfl. Gura lumii zice că 
părinţii lui Sennojo l-au forţat să se sinucidă ritual. 

— Cuuum? L-au forţat... zise Tanzan încruntându-se. Se mai aud 
asemenea zvonuri printre familiile de samurai... îi pun să-şi facă 
harakiri deşi aceştia nu sunt convinşi că trebuie... înspăimântător! 
Totuşi, nu pot să cred că l-au obligat pe Gendayu să se sinucidă fără 
un motiv serios... la statutul nemaipomenit de yonin... 

— Foarte posibil. 

— Părerea mea e că nici tânărul stăpân Chusaku n-a murit de 
boală. Şi aici cred că există nişte detalii care scapă. Tot minciună e? a 
întrebat Tanzan. 

— Nu ştiu. 

Fata nu era nici proastă, nici naivă, iar răspunsurile ei în doi peri 
nu păreau deloc sincere. Neîndoielnic, nu dorea să divulge nesocotit 
zvonuri de pe moşia stăpânului. Tanzan se aşteptase la o astfel de 
reacţie, aşa că n-a mai insistat. Moartea yonm-ului... moartea 
tânărului stăpân... două incidente care s-au stins foarte iute... 
zvonuri care au dispărut înainte de sosirea iernii... Tanzan a 
renunţat s-o mai tragă de limbă pe Ogen. Deşi trecuse de ora opt. 


156 însemnări de căpătâi (996-1012) de Sei Shonagon, capodoperă literară şi 
istorică prezentând evenimente şi obiceiuri de la curtea Heian. 



fata şedea nemişcată şi nu dădea semne că ar intenţiona să se 
retragă. Pe Tanzanîl cam deranja. 

— Ogen-sfln, e deja opt... Ce-ar fi să te duci la culcare? 

— Da, a zis ea fără să se ridice. 

— Hai, fuga la culcare, i-a spus Tanzan pe un ton ceva mai blând. 

— Da. 

Se încăpăţâna să şadă acolo, însă după o vreme a zis pe un ton 
şovăitor: 

— Credeţi că o persoană nepricepută ca mine poate învăţa să 
picteze? 

— Oricine poate dacă vrea, a răspuns Tanzan zâmbind. 

— Atunci v-aş ruga să mă învăţaţi ca să vă devin discipol. 

Tanzan a ezitat puţin. Nu-1 supăra că o fată de familie bună voia 

să picteze ca să-şi ocupe timpul şi era mai puţin important dacă 
avea talent sau nu, dar Tanzan se temea că ucenicia ar fi doar un 
pretext ca să se apropie mai mult de el. în situaţia actuală, negăsind 
un refuz potrivit, s-a văzut nevoit să accepte. 

— Cât mă bucur că nu m-aţi refuzat! 

A strâns obiectele de ceai, a întins aşternutul lui Tanzan, a salutat 
politicos şi a ieşit. Tanzan a oftat adânc, privind silueta ce se 
retrăgea. 

Pictorul-călător Tanzan Yamazaki era de fapt Tetsujiro Mamiya, 
oniwaban plecat de la Fukiage. Stăpânul feudei pe care se afla acum 
se stinsese din viaţă toamna trecută, după o suferinţă cumplită de 
trei ani. Cu două luni înainte de a muri, îl chemase la căpătâiul său 
pe Chunosuke, ca să-l lase moştenitor, pentru că primul său fiu, 
Chusaku, se prăpădise pe neaşteptate. Vestea a ajuns la shogunat. 
Decizia de a-1 lăsa succesor pe cel de-al doilea fiu în cazul în care 
primul născut murea nu trezea neapărat suspiciuni. Au mai fost 
asemenea cazuri şi se înscriau în ordinea firească a lucrurilor. 
Imediat după aceea, capul familiei a plecat dintre cei vii, iar după el, 
foarte curând, şi un yonin - Gendayu Kaisawa. S-a zvonit că şi-ar fi 



urmat stăpânul în moarte - gest interzis - ori că s-ar fi otrăvit 
singur, sau că a fost obligat să se sinucidă ritual. Şi boala subită a 
succesorului direct părea cam îndoielnică. Zilele stăpânului fiind 
numărate, se zvonea că cineva l-ar fi otrăvit şi l-ar fi susţinut pe cel 
de-al doilea fiu. Yomn-ul care se opusese hotărârii se băgase ca 
musca-n lapte, pecetluindu-şi soarta. Schimbările din casa unui 
daimyo puteau atrage fel de fel de revolte şi de aceea shogunatul 
urmărea cu ochii-n patru orice reacţie. 

Chiar dacă nu se petreceau lucruri ieşite din comun la 
schimbarea unui daimyo, în vremurile acelea exista obiceiul 
spionatului. Iscoada de-acum avea un rol deosebit. Din fericire, 
Tetsujiro se pricepea la pictură, aşa că şi-a permis să plece în Oshu 
în calitate de pictor-călător. în drum spre misiune, a salvat-o de la 
înec pe Ogen, şi aşa s-a împrietenit cu Denbei Chikura. Şi, cum casa 
acestuia se afla chiar în oraşul-castel unde trebuia să ajungă 
Tetsujiro, zis Tanzan, împrejurările se arătau prielnice şi el 
acceptase să devină oaspetele lui Chikura. La recomandarea lui 
Denbei, Sennojo, fiul yonin -ului Tanomo Aragi, i-a cerut să-i picteze 
un kakemono. 

Se ivise aşadar şansa nesperată ca Tanzan să pătrundă chiar în 
incinta castelului, numai că n-avea pic de inspiraţie, ceea ce-1 
necăjea foarte tare. Dacă se isca zvonul că pictorul nu se încumetă la 
o asemenea comandă, pierdea ocazia de a se mai apropia şi de alţii. 
De aceea îsi dădea silinţa să fie la înălţime. Si mai avea un motiv 

» » » 9 

serios - dacă s-ar fi descoperit că e iscoadă, toată lumea ar fi râs de 
samuraiul cel neîndemânatic din Edo. Nu-şi îngăduia să-şi facă 
tagma de râs. Se concentra cât putea de mult, însă, cu cât se străduia 
mai tare, cu atât pensula i se împotmolea. N-avea pic de încredere 
în talentul lui. Şi asta pentru că nici nu era artist. 

„Eu sunt samurai şi doar pentru o vreme joc rolul de pictor, ca 
să-mi pot duce la bun sfârşit misiunea de iscoadă. De aceea încerc să 
pictez. La urma urmei, n-aş avea decât să arunc pe pânză culori din 



belşug ca să-i păcălesc pe nepricepuţii ăştia de-aici. Ce ştiu samuraii 
de la ţară!" îşi mai zicea el din când în când ea să-şi facă singur 
curaj. Dar nu era câtuşi de puţin mulţumit, nefiind acum samuraiul 
din Edo, Tetsujiro Mamiya, ci artistul Tanzan Yamazaki. Suferea 
teribil că nu se descurcă aşa cum ar fi vrut. 

Şi, colac peste pupăză, îl mai sâcâia şi fiica patronului Chikura, 
dornică să-şi înceapă ucenicia. N-o putea respinge cu brutalitate, 
dar îl ispitea ideea să dispară, să se ascundă într-un loc liniştit unde 
să picteze în tihnă. Fiind conştient că nu poate sacrifica ţelul 
principal de dragul unuia neînsemnat, Tanzan a oftat din rărunchi. 
Era tot ce-i mai rămăsese de făcut. 

Clopotul de la templu a bătut ora zece şi s-a gândit să se culce. 
Prudent, în fiecare seară dădea o raită prin grădină înainte de 
culcare. La fel şi acum. A deschis încet uşa din capătul verandei, a 
încălţat geta şi a coborât până sub ginkgo. Nu sclipea nicio stea pe 
cer şi oraşul se cufundase, tăcut, în întuneric. A sărit peste gardul 
viu de nalbe ce împrejmuia grădina mare şi a privit în zare cele 
câteva căsuţe presărate dincolo de parcelele de orez. Luminiţele lor 
nu mai ardeau. Colina şi pădurea se adânciseră cu totul în beznă. 

Tanzan a tras cu urechea la frunzele ce cădeau, hotărât să intre în 
casă, când a zărit pe drumeagul dintre parcele o flăcăruie 
misterioasă plutind în văzduh - sau lui aşa i s-a părut. A rămas cu 
privirile aţintite pe luminiţă, socotind că cineva se dusese la altarul 
Zeiţei Benten noaptea. Luminiţa se tot apropia şi a trecut dincolo de 
gardul viu. La sclipirea palidă a lampionului i-a văzut pe Bentei şi 
pe fiul său, Denshiro. 

„Prin urmare, n-au fost să joace go. Tatăl şi copilul s-au dus la 
templu", îşi zise el, aţâţat de curiozitate. 

S-a întors iute în cameră, a stins lumina şi s-a strecurat în 
aşternut. A auzit paşi apropiindu-se pe furiş dinspre clădirea 
principală. 



3 


Tanzan a pipăit pumnalul ascuns în saltea, a pus capul jos, 
prefăcându-se că doarme buştean. Paşii s-au oprit dincolo de shoji. 
Se îndoia că Ogen ar fi avut curajul să vină pe furiş. Oricum, paşii 
răsunaseră viguroşi. 

— Sensei, a şoptit cel de afară. Dormiţi? 

Ştiind că e Denbei, Tanzan a răspuns îndată. 

— Nu dormeam. Domnul proprietar? 

— Da, vă rog să mă scuzaţi. 

Cunoscând prea bine locul, Denbei a intrat pe întuneric. Tanzan 
s-a ridicat şi a aprins lumina. 

— Vă rog să mă scuzaţi că vă deranjez în toiul nopţii, dar voiam 
să ştiu dacă aţi reuşit să terminaţi kakemono comandat de fiul lui 
Aragi -sama, a zis Denbei, aşezându-se. 

Auzindu-1 cum îşi tot cere scuze pentru amânare, Denbei părea 
îngândurat, dar i-a zis cu voce joasă, luându-1 pe neaşteptate: 

— Nici nu v-aţi terminat treaba şi eu mai vin cu o rugăminte. 
Chiar îmi pare rău. Adevărul este însă că mă cam grăbesc... 

— Poftim? Ce anume?... 

— Sunteţi de acord? 

— Dacă pot, vă ajut cu plăcere, răspunse Tanzan. 

— Vă mulţumesc din suflet, zise Denbei cu satisfacţie pe chip. 
Ştiu că nu-i ora tocmai potrivită, dar v-aş ruga să veniţi cu mine. E 
aproape. 

Pe când se gândea unde-1 poate duce, s-a ridicat din aşternut, şi-a 
schimbat veşmintele şi a ascuns pumnalul la pieptul chimonoului. 
Proprietarul îl aştepta afară şi l-a condus de la uşa de lemn dinspre 
grădină până la intrarea principală. De data asta au plecat fără 
lampion, resemnându-se cu întunericul. Denbei a tăcut tot drumul. 



„Să fi descoperit că sunt iscoadă din capitală?" se întreba Tanzan. 
„Ori l-au rugat să mă ducă undeva şi să mă asasineze..Tanzan era 
cu ochii-n patru, atent la orice mişcare. Denbei a luat-o pe 
drumeagul dintre parcelele de orez pe care venise adineauri şi a 
început să urce colina. Chiar şi ziua, acolo stăpânea întunericul din 
pricina crângului des. Aproape de iazul din capăt se afla altarul 
închinat Zeiţei Benten. Tanzan ştia asta. 

Nu era un templu păzit, dar înăuntru ardea lumină sfântă. 
Denbei s-a apropiat de iaz, cu privirile la lumină, şi s-a aşezat pe o 
piatră. Tanzan a găsit şi el o buturugă. 

— îmi cer scuze pentru deranj. Şi mai e şi frig pe bezna asta. Vin 
cam pe nepregătite cu o rugăminte, dar vă implor să-mi pictaţi ceva. 

L-a lăsat pe Tanzan şezând acolo, iar Denbei a intrat în templul 
întunecat. A ieşit cu un tub din bambus gros de vreo doi shaku, pe 
care-1 ţinea reverenţios în dreptul frunţii. A aprins de la lumina 
templului lumânarea pregătită de-acasă şi a ridicat mâna solemn 
deasupra capului. 

— Mai întâi vă rog să priviţi acest obiect. 

Părea un tub din bambus destul de vechi, de mărimea celor în 
care se închidea sutra. Avea la un capăt un capac din cupru închis 
ermetic. A ridicat capacul şi a scos dinăuntru o pictură în ulei pe o 
hârtie de o vechime greu de ghicit. Reprezenta imaginea unei femei 
şi fusese cu siguranţă adusă din străinătate. Tanzan o privea uluit, 
la lumânarea lui Denbei. S-a schimbat imediat la faţă. 

— Ce-i asta? întrebă el calm. 

— E Benten. 

Tanzan şi-a dat pe loc seama că minte. Imaginea o reprezenta de 
fapt pe Fecioara Maria. Cum e posibil să existe aşa ceva aici, la 
capătul lumii, în orăşelul-castel din Oshu, unde oamenii nu ştiu nici 



măcar că există Shikoku-Saikoku 157 . Numai la asta nu s-ar fi aşteptat 
Tanzan. îşi muta privirile de la pictură la Denbei şi înapoi, iar gazda 
îl pironea la rândul ei. 

— Sensei, ce părere aveţi? Aţi putea să-mi faceţi o replică? 

Tanzan tăcea. Denbei nu scotea o vorbă, aşteptând un răspuns. 

Lumânarea pâlpâia în adierea vântului de seară şi, din când în când, 
în bătaia tremurului ei uşor chipul lui Denbei strălucea precum al 
unui sfânt. Tanzan simţea că-1 copleşeşte gravitatea momentului. 

— Am impresia că nu sunteţi de acord, a rupt Denbei tăcerea în 
cele din urmă, calm. Pentru mine este o imagine mai preţioasă chiar 
decât viaţa. Cu mâinile mele am înălţat acest templu închinat Zeiţei 
Benten. V-am spus că mi-am dus fata la templul Konpira, dar 
adevărul este că am vizitat şi un pelerin înfocat, care face tot 
circuitul Shikoku-Saikoku, şi care s-a rugat la multe asemenea 
imagini binefăcătoare de-a lungul vieţii. Dacă v-aş dezvălui credinţa 
unui eretic neruşinat, mi-aţi lega probabil mâinile la spate. însă 
chiar dacă m-aţi pedepsi pe mine, tot mai rămân o mulţime de 
kakure 158 . Nu v-ar fi deloc prielnic un gest nechibzuit. Eu ştiu bine ce 


157 Insula Shikoku este renumită pentru pelerinajele făcute la cele 88 de 
temple, iar pelerinajele din Saikoku, practicate în partea de apus a 
Japoniei, iniţial doar la templele închinate Zeiţei Kannon, datează din anul 
718 şi cuprind actualele prefecturi Wakayama, Osaka, Kyoto, Nara, Shiga, 
Hyogo, Gifu. 

158 Creştinismul a fost introdus în Japonia de comercianţii portughezi 
(1543), urmaţi de misionarul iezuit Francis Xavier (1549) şi favorizat de 
hegemonii Nobunaga Oda (1534-1582) şi Idideyoshi Toyotomi (1536- 
1598). Dându-şi seama de amploarea luată, acesta din urmă a ordonat 
misionarilor să părăsească ţara, prigoana şi execuţia lor începând abia în 
1622. O mulţime de kakure kirishitan („creştini clandestini") au supravieţuit 
edictelor anticreştine date de shogunatul Tokugawa, ducând o viaţă 
religioasă dublă. 




hram purtaţi. în cele aproape o sută de zile de când ne cunoaştem n- 
am scăpat o vorbă. Nici nu vreau să mă gândesc ce aţi fi păţit. Vă 
sunt recunoscător că mi-aţi salvat fiica şi, în plus, ştiind că-mi 
doresc acest lucru important pentru mine, mi-am ţinut gura cu 
sfinţenie. Şi n-am să spun nimic nici de-acum încolo, dar, în 
schimb... Nu ştiu dacă par un ticălos fără margini, dar vă rog să mă 
înţelegeţi. 

Aşadar... asta a fost ispita. Tanzan, care se aşteptase la un atac 
prin surprindere, şi-a simţit închipuirea înşelată. în schimb, i se 
dădea o sarcină imposibilă - să picteze o imagine creştină într-o 
perioadă în care religia străină era interzisă prin lege. Aflându-se 
aici ca iscoadă, nu putea refuza categoric rugămintea. Dacă Denbei 
ar fi fost singurul creştin, l-ar fi omorât şi gata, însă mai erau o 
sumedenie de credincioşi ca el, iar dacă aceştia s-ar fi răzbunat 
printr-un raport anonim prezentat mai-marilor feudei, viaţa lui 
Tanzan ar fi atârnat de un fir de păr. Ştiuse încă de la plecarea din 
Edo că misiunea lui era foarte periculoasă, dar şi viaţa lui Denbei ar 
fi fost primejduită dacă s-ar fi descoperit că este eretic. Aşadar, 
ambii se aflau în pericol. Totuşi, Tanzan îl considera pe Denbei într- 
o poziţie oarecum mai favorizată, iar el... în mare impas. Trebuia să 
recunoască faptul că presiunea celuilalt devenea tot mai puternică. 

— Dacă pictez replica, ce aveţi de gând să faceţi cu ea? întrebă el 
pe un ton calm. 

— Vă rog să nu mă mai iscodiţi, răspunse Denbei, cumpătat. Vă 
rog din suflet să înţelegeţi că-mi este de mare trebuinţă. 

I-a promis apoi că va veghea la siguranţa lui dacă îi îndeplineşte 
dorinţa şi că-1 va ajuta să-şi ducă misiunea la bun sfârşit. A jurat 
solemn în faţa icoanei iubite. 


4 



Aproape o lună de zile Tanzan a refuzat să stea de vorbă cu 
oamenii, pretextând că e bolnav. Nu ieşea din casă nici pe lumină, 
nici serile. S-a închis în camera lui şi petrecea toată ziua în faţa 
pânzei, încercând să picteze ce i se ceruse. între timp, Sennojo Aragi 
a trecut de nenumărate ori să-i amintească de comanda lui, însă 
Denbei l-a expediat de fiecare dată, sub diverse pretexte. La sfârşitul 
lunii a zecea a căzut prima zăpadă. 

— Maestre, vă mulţumesc foarte mult. Am să vă port 
recunoştinţă veşnică. 

Pictura secretă a ieşit absolut minunat. Când i-a dat-o 
proprietarului, acesta a izbucnit pur şi simplu în plâns, 
îngenunchind în faţa lui Tanzan. Drept răsplată, i-a înmânat 
puzderie de documente. Denbei şi-a văzut de religia lui pe tot 
parcursul lunii, dar a pus la bătaie o grămadă de bani ca să adune 
materiale secrete pentru Tanzan. Astfel acesta a reuşit să-şi clarifice 
pe deplin frământările de pe feudă. Copilul legitim Chusaku nu 
murise otrăvit, ci de variolă - lucru confirmat. însă adevărul e că 
feuda era răvăşită de tot felul de neînţelegeri secrete, împărţindu-i 
pe vasali în două tabere. Moartea fiului legitim l-a îndreptăţit pe cel 
nelegitim să fie numit urmaş, nemulţumindu-i pe cei care se 
împotriveau. Până la urmă au câştigat partizanii acestuia din urmă, 
vasalului principal al daimyo -ului ordonându-i-se să se retragă în 
secret. Unul dintre yonin -ul a fost obligat să se sinucidă ritual. Au 
urmat apoi tot soiul de măsuri soldate cu noi angajări şi concedieri, 
care au generat până la urmă conflicte interne. 

Cu asta, misiunea lui Tanzan s-a cam isprăvit. Se întorcea acasă 
cu documente adunate de alţii - lucru nu tocmai cinstit, însă dorind, 
pentru liniştea lui, să le studieze cu atenţie, s-a hotărât să petreacă 
acolo sfârşitul anului. Chikura se purta foarte frumos cu el. 

Cum în luna a unsprezecea ninsoarea nu se mai oprea, ceea ce 
însemna mai mult timp petrecut în casă, Tanzan şi-a propus să 
termine lucrarea cerută de Sennojo, aşa că a pus iarăşi mâna pe 



pensulă. Dar, ca un făcut, zeiţa chineză semăna leit cu Fecioara 
Maria. Cu cât o retuşa mai mult, cu atât se simţea mai prins în 
mrejele ei. De aceea, cu toate insistenţele lui Sennojo, s-a hotărât să 
nu se mai atingă de lucrare şi să profite de primele zile senine, fără 
zăpadă, ca să părăsească oraşul-castel. Documentele adunate de 
Denbei se dovedeau de folos. Le-a studiat cu atenţie, încet-încet, şi a 
constatat că ele corespundeau exact situaţiei de pe feudă. S-a hotărât 
să transcrie informaţiile pe hârtie subţire şi să le ascundă în guler şi 
la cingătoare. 

Cât timp a pictat imaginea secretă, Ogen l-a lăsat în pace, însă, de 
îndată ce a terminat-o, a început să-l bată la cap să-i împărtăşească 
din tainele meseriei. Tanzan n-a avut încotro şi i-a făcut vreo două 
desene care să-i servească drept model. Fata s-a apucat să exerseze 
serios. Avea talent, fără îndoială, iar progresele ei se vedeau, 
uimindu-1 până şi pe maestru. Tanzan, într-o stare de spirit nu prea 
fericită, se întreba dacă nu cumva în spatele eforturilor fetei se 
ascundeau cine ştie ce motive pe care el nu le dibuia. 

Pictorul-călător din Edo a întâmpinat primăvara în Oshu. Totuşi, 
zăpada nu se dădea dusă. Venise şi luna a doua, iar frigul şi 
atmosfera întunecată stăruiau. Si în seara asta se cernea de sus o 
zăpadă fină ca cenuşa. 

— E cam frig, zise Ogen, aducând cu un bol plin cu prăjiturele. 

In ultima vreme chipul ei drăgălaş şi inocent îl încânta tot mai 
mult. Aproape că se temea de gândurile ce puseseră stăpânire pe el. 
In ochii lui deprinşi cu mironosiţele din Edo stăruia imaginea fetei 
naive, în sângele căreia se desluşea sămânţă de eretică. încăpăţânată 
şi tenace, fata de la ţară îl fermecase pe nesimţite, încât ajunsese să 
se întrebe dacă nu cumva i-a căzut în mreje. Bântuit de nelinişte, a 
tot încercat să ocolească orice apropiere, însă n-o putea alunga 
definitiv, de vreme ce o acceptase ca discipol, iar ea ştia cum să-i 
intre pe sub piele. 

— Până când mai ninge pe-aici? întrebă Tanzan, împingând spre 



ea hibachi -ul mic. 

— Cred că până la începutul lunii viitoare, răspunse fata în timp 
ce turna ceaiul. Ar trebui să mai aveţi răbdare vreo zece 
cincisprezece zile. Când ninsorile încetează aici, cred că la Edo 
înfloresc deja cireşii. 

Lui Tanzan i se făcuse dor de primăvara din capitală. A părăsit-o 
în luna a cincea anul trecut şi de atunci s-a scurs aproape un an. 
Dacă aşteaptă topirea zăpezilor aici, nu mai prinde cu siguranţă 
cireşii înfloriţi în parcul Ueno şi în Muko-jima. 

— Plecaţi de îndată ce se opresc ninsorile? l-a întrebat Ogen de 
parcă i-ar fi citit în suflet. 

Tanzan nu-şi permitea un răspuns pripit, aşa că a luat-o de 
departe. 

— Nu m-am hotărât încă. V-aş mai deranja puţin... apoi vreau să 
ajung până la Matsushima, să văd Shiogama... 

— Serios? a întrebat ea cu îndoială în glas. Şi eu le-am vizitat 
odată. Dacă vreţi să le vedeţi, vă pot călăuzi eu. 

Pe Tanzan l-a surprins dorinţa ei fierbinte de a-1 urma oriunde, 
însă i-a răspuns spontan, încercând să pară nepăsător: 

— Mi-ar plăcea mult să mă însoţeşti. După cum bine ştii, 
regiunea Oshu nu-mi e deloc familiară. 

S-a auzit un zgomot de parcă ar fi bătut cineva în oblonul dinspre 
grădină. Zăpada nu putea suna astfel, aşa că s-au uitat unul la altul, 
plini de uimire. Zgomotul s-a auzit iarăşi. Ogen s-a ridicat şi a ieşit 
în verandă, iar Tanzan a întins mâna şi a tras lampa spre el. 

— E cineva acolo? întrebă Ogen în timp ce deschidea shoji. 

De-afară, niciun răspuns. S-au auzit iar bătăi în oblon. Ogen şi-a 

pierdut răbdarea, aşa că l-a crăpat puţin. Şi-a rotit privirile prin 
grădină, la lumina sclipitoare a zăpezii, dar în următoarea clipă a 
dat un ţipăt şi s-a rostogolit iute până la Tanzan, prăbuşindu-se pe 
genunchii lui şi acoperindu-1 cu braţele, de parcă ar fi vrut să-l 
protejeze de o nenorocire. Tanzan a stins iute lampa şi aproape în 



aceeaşi clipă o lance a pornit drept spre ei, străpungând întunericul 
şi oprindu-se în pieptul fetei, urmată de o sabie lungă şuierând prin 
aer şi retezând o şuviţă din părul ei. 

In momentul următor Tanzan nici nu se mai afla în spatele fetei. 
O zbughise de-acolo rapid, lipindu-se de perete ca un liliac. Privea 
tăcut lăncile şi săbiile vâjâind de câteva ori prin încăperea 
întunecată. Gemetele fetei s-au auzit însă, iar cei din magazin au dat 
fuga să vadă ce se-ntâmplă. Speriaţi de intruşi, atacatorii 
dispăruseră în grădină. Tanzan s-a desprins încet de perete şi a ieşit 
pe verandă. De-acolo, ciulind urechile, a auzit îndepărtându-se paşii 
scârţâitori pe zăpada îngheţată. 

— Maestre, ce s-a întâmplat? strigă în beznă Denshiro, fratele lui 
Ogen. 

— Aduceţi repede o lumină, spuse Tanzan cu voce joasă. Am 
impresia că domnişoara este rănită. 

Denshiro se pregătea să plece după o lampă, însă au venit 
imediat în fugă trei sau patru persoane de la magazin, cu un 
lampion în mână. Atunci au văzut lampa din cameră răsturnată, 
holurile şi vasul de lut căzute pe jos, fusuma străpunsă de lănci şi 
săbii. Zărindu-şi sora prăbuşită şi plină de sânge, Denshiro a dat un 
ţipăt fără să vrea. 

— Surioară! Ogen... te rog, revino-ţi! strigă el, luând-o în braţe şi 
aşezând-o pe genunchii lui. 

— Maestre... a îngânat slab Ogen. 

— Sunt aici. 

Tanzan a rămas ţintuit în faţa fetei şi o privea uluit şi fascinat 
totodată. Zăcea neputincioasă în braţele fratelui. Denbei, care se 
culcase devreme, fiind răcit încă de dimineaţă, a venit şi el în fugă, 
numai că fata îşi dăduse ultima suflare până să ajungă el. Auzind de 
la Tanzan ce s-a întâmplat, deşi cumplit de îndurerat de pierderea 
fiicei, s-a întors spre angajaţii înspăimântaţi şi îngroziţi şi le-a 
ordonat să se retragă. 



— Am de vorbit ceva cu maestrul. Rămâne doar Denshiro... 
ceilalţi vă rog să mergeţi la magazin deocamdată. 

După ce-au rămas singuri, s-a aşezat în faţa lui Tanzan, 
amintindu-i acestuia de chipul pe care-1 văzuse la templu când îl 
rugase să-i picteze imaginea Fecioarei Maria. Impunător şi solemn. 

— Maestre, violenţele din seara asta nu se datorează faptului că 
duşmanii ştiu cine sunteţi, am jurat că nu divulg nimic... S-au 
comportat astfel pentru că mă urăsc pe mine. Mai există şi alte 
explicaţii. Atacul pe întuneric n-a pornit fiindcă v-ar fi descoperit 
misiunea. Eu îl suspectez pe fiul yonin -ului Tanomo Aragi. 

Sennojo era îndrăgostit de fiica lui Chikura de multă vreme şi i-ar 
fi convenit de minune o asemenea partidă bună, dată fiind statutul 
social al tatălui ei. Cel puţin aşa zicea gura lumii. Numai că nici pe 
fată, nici pe tatăl ei nu-i încânta o astfel de alianţă. Pictura 
comandată lui Tanzan fusese doar prilej să vină mai des la magazin, 
chipurile să-i amintească de kakemono. Cineva i-o fi strecurat zvonul 
că Ogen şi Tanzan sunt în relaţii foarte apropiate. De fapt, de la o 
vreme, ori de câte ori venea să se intereseze de obiectul comandat, îl 
întreba pe Denbei, fără ocolişuri, dacă intenţionează să-l ia de ginere 
pe pictorul-călător. Sennojo, un tânăr samurai impulsiv şi gelos pe 
pictor, pusese la cale, împreună cu alţi tineri năbădăioşi, atacul din 
seara respectivă. Nu dorise să-l ucidă pe Tanzan-iscoada trimisă de 
Edo, ci pe Tanzan-rivalul la inima fetei pe care pusese el ochii. Iar 
Ogen îl apărase cu trupul ei devenit scut. Aflând cele întâmplate, 
Denshiro a fost şi el de părere că Sennojo era de vină pentru 
moartea surorii sale. 

— Tată, ce ai de gând să faci cu nemernicul ăsta? insistă 
Denshiro, indignat. 

— Am să mă răzbun! Cred că o să înţeleagă şi karo că nu există 
altă soluţie, spuse Denbei grav. De aceea, maestre, ca să nu mai 
aveţi parte de neplăceri care să vă primejduiască statutul, ar fi mai 
bine să plecaţi cât mai repede posibil, să nu mai aşteptaţi să se 



oprească ninsoarea, cu atât mai mult cu cât aţi isprăvit treburile 
avute pe-aici. însă aş dori să poposiţi undeva, imediat după ce 
treceţi de hotarul acestei feude, şi să aşteptaţi să se împlinească 
douăzeci şi una de zile 159 de la moartea lui Ogen. Cu siguranţă veţi 
mai avea parte de veşti. 

Tanzan a primit bani şi cadouri la despărţire. A doua zi după 
înmormântare a plecat de la Chikura. Dar parcă şi zăpada se 
împotrivea plecării, pogorâtă mărunt-mărunt pe umbrela 
pictorului-călător. Denbei şi Denshiro l-au condus până la marginea 
oraşului, urmând ca doi angajaţi ai magazinului să-l escorteze şi să-l 
păzească până la capătul feudei. 

Intrând pe teritoriul vecin, şi-a scos waraji la hanul indicat de 
Chikura, unde a poposit trei săptămâni, întocmai cum fusese rugat. 
A venit jumătatea lunii a treia, zilele s-au mai încălzit şi zăpada 
începea să se topească. A aflat că fiul yonin -ului de pe feuda vecină a 
fost atacat de cineva pe întuneric. Răsuflând uşurat, Tanzan şi-a 
văzut de drum îndată ce-a primit vestea. 

Călătorind spre Edo, a traversat iarăşi râul Bogawa. Atunci şi-a 
amintit cum a salvat-o pe Ogen de la înec, dar nu-şi dădea seama 
dacă fapta lui a fost spre binele ei sau nu. S-a întors spre 
miazănoapte şi s-a rugat pentru pacea sufletului ei. 

Ducându-şi misiunea la bun sfârşit, a primit laude mari de la 
căpetenia de samurai şi preţuire din partea superiorilor, dar n-a scos 
o vorbă despre creştini şi nici n-a mai pus vreodată mâna pe 
pensulă. 

Nici de la Chikura n-au mai venit veşti, însă a aflat după vreo 
cinci ani că într-un oraş-castel din Oshu au fost crucificaţi 
unsprezece creştini. S-a gândit imediat la Denbei şi la fiul său. Ogen 


159 Sufletul mortului se înalţă câte o treaptă spre lumea spiritelor la fiecare 
şapte zile, o etapă intermediară importantă fiind a treia, iar treapta finală, 
a şaptea (respectiv 49 de zile). 



scăpase de această moarte... Nu mai ştia nimic de pânza pe care 
pictase chipul Fecioarei Maria, ascunsă în altarul templului închinat 
Zeiţei Benten. Poate o fi prefăcut-o-n careva în cenuşă.