[RD] Yukio Mishima_Sete de iubire

Raftul 

Denisei 



1 





YUKIO MISHIMA 


Sete de iubire 


Traducere din japoneză şi note de 
IULIANA OPRINA 


HUMANITASFiction 


2 



De trei ori nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură, 
prozatorul, poetul şi dramaturgul Yukio Mishima este unul dintre 
scriitorii japonezi emblematici ai secolului trecut. Kimitake Hiraoka, pe 
numele său adevărat, s-a născut în 1925 laTokyo într-o familie de 
samurai şi începe să scrie încă de la vârsta de doisprezece ani. La 
şaisprezece debutează în prestigioasa revistă literară Bungei-Bunka. 
Pentru a-şi ascunde identitatea faţă de tatăl său, adept al unei educaţii 
stricte, în conformitate cu cerinţele tradiţiei, adoptă pseudonimul Yukio 

/V 

Mishima. In 1943 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii 
Imperiale din Tokyo. Cinci ani mai târziu îi apare primul roman. 
Confesiunile unei măşti (Humanitas Fiction, 2011), care îl propulsează în 
rândul celor mai cunoscuţi scriitori ai noii generaţii. Mishima începe 
astfel o carieră literară fulminantă, publicând în ritm constant romane, 
printre care se numără: Sete de iubire (1950), Tumultul valurilor (1954; 
Humanitas Fiction, 2010), Templul de aur (1956; Humanitas, 2000; 
Humanitas Fiction, 2013), După banchet (1960; Humanitas, 2004), Soare şi 
oţel(1970; Humanitas, 2008). Zăpada de primăvară( 1968; Humanitas Fiction, 
2009), primul volum al tetralogiei Marea fertilităţii, este urmat de romanele 
Cai în galop{ 1969; Humanitas Fiction, 2010), Templul Zorilor (1970; 
Humanitas Fiction, 2011) şi îngerul decăzut (1970; Humanitas Fiction, 
2012). Autor prodigios, a scris numeroase povestiri şi treizeci şi trei de 

/V 

piese de teatru. întreaga viaţă a lui Mishima a fost marcată de 
preocuparea obsesivă pentru codul onoarei samurailor (vezi eseul său 
Calea samuraiului, apărut în 1967; Humanitas, 2007). Aceasta îl va împinge 
pe 25 noiembrie 1970, ziua în care încheie ultimul volum al tetralogiei 
Marea fertilităţii, la gestul sinuciderii rituale prin seppuku. 


3 



Redactor: Raluca Popescu 
Coperta: Angela Rotaru 
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu 
Corector: Elena Dornescu 
DTP: Emilia Ionaşcu, Carmen Petrescu 
Tipărit la R.A. Monitorul Oficial 

YUKIO MISHIMA 
AINOKAWAKI 

Copyright © 1950, The Heirs of Yukio Mishima 
AII rights reserved. 

© HUMANITAS FICTION, 2013, pentru prezenta ediţie românească 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
MISHIMA, YUKIO 

Sete de iubire / Yukio Mishima; trad.: Iuliana Oprina. 

- Bucureşti: Humanitas Fiction, 2013 
ISBN 978-973-689-616-3 
I. Oprina, Iuliana (trad.) 

821.521-31 = 135.1 

EDITURA HUMANITAS FICTION 

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România 

tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 

www.liumanilas.ro 

Comenzi online: www .libhumanitas. ro 
Comenzi prin e-mail: [email protected] 

Comenzi telefonice: 0372 743 382 / 0723 684 194 


4 





Capitolul 1 


/V 

In ziua aceea, Etsuko s-a dus la magazinul universal Hankyu şi a 
cumpărat două perechi de şosete din lână. Una bleumarin, alta maro. 
Erau simple, fără model. 

Deşi bătea drumul până la Osaka, îşi făcea cumpărăturile la 
magazinul Hankyu din staţia terminus, apoi se răsucea pe călcâie, se urca 
din nou în tren şi se întorcea acasă. Nu se ducea la film, nu se oprea la un 
ceai, iar de luat masa nici nu încăpea vorba. Nimic nu-i era mai nesuferit 
lui Etsuko decât forfota de pe străzi. 

Dacă ar fi vrut, i-ar fi fost foarte simplu să coboare scările din staţia 
Umeda şi să ia metroul până în Shinsaibashi sau Dotonbori. Sau, dacă 
ieşea din magazin şi traversa intersecţia, să fi poposit drept pe ţărmurile 
acestui mare oraş, măturate de valurile prosperităţii, unde tinerii 
lustragii strigau necontenit de pe marginea drumului: „Hai la lustru! Hai 
la lustru!" 

Pe Etsuko, născută şi crescută la Tokyo, o înspăimânta cumplit acest 
oraş plin de negustori înstăriţi, vagabonzi, industriaşi, agenţi de bursă, 
prostituate, traficanţi de opiu, funcţionari, huligani, bancheri, autorităţi 
locale, consilieri municipali, actori de teatru, ţiitoare, neveste zgârcite, 
gazetari, artişti de cabaret, chelneriţe şi lustragii. Sau oare, în fapt, nu 
oraşul în sine o îngrozea pe ea, ci însăşi viaţa? Viaţa - această mare 
nesfârşită, încărcată de fel şi fel de resturi plutitoare, capricioasă, violentă 
şi totuşi de un albastru veşnic limpede. 

Etsuko şi-a deschis sacoşa de pânză şi a aruncat şosetele în ea. în acel 
moment, un fulger a scăpărat în dreptul ferestrelor deschise. A urmat un 
tunet solemn, care a făcut poliţele din sticlă să tremure uşor. 

O rafală de vânt a năvălit înăuntru şi a răsturnat un mic suport care 


5 



anunţa reduceri. Vânzătoarele au dat fuga să închidă geamurile. în 
magazin era destul de întuneric. Luminile aprinse în miezul zilei au 
părut să-şi înteţească deodată strălucirea. însă ploaia încă nu dădea 
semne să se pornească. 

Etsuko şi-a trecut sacoşa pe braţ. Şi-a dus palmele la obraji, iar 
toartele din bambus i-au alunecat de la încheietură în jos pe braţ, 
zgâriind-o. Avea obrajii foarte fierbinţi. Era un lucru care i se întâmpla 
des. Fără vreo cauză anume şi, desigur, fără să fie un simptom de boală, 
începeau deodată să-i ardă, cuprinşi de flăcări. Etsuko şi-a frecat faţa 
încinsă cu palmele ei odinioară delicate, acum pline de bătături şi arse de 
soare, pe care tocmai delicateţea care încă se mai ghicea în ele le făcea să 
pară şi mai aspre. Obrajii i s-au înfierbântat si mai tare. 

/V 

Deodată, Etsuko s-a simţit în stare de orice. In stare chiar şi să 
traverseze intersecţia, să calce drept înainte, ca pe o trambulină, şi să 
plonjeze în mijlocul străzilor. La acest gând, cu privirea aţintită asupra 
şuvoaielor de oameni care se perindau printre raioane, netulburaţi de 
mormanele de marfă, Etsuko s-a lăsat prinsă în vâltoarea unei reverii 
fugare. Firea ei optimistă o împiedica să-şi imagineze nenorociri. De aici 
se trăgea toată laşitatea ei. 

Oare de unde prinsese ea atâta curaj? De la tunet? De la cele două 
perechi de şosete pe care tocmai le cumpărase? Etsuko a pornit în grabă 
către scări, croindu-şi drum prin mulţime. Scările erau înţesate de 
oameni. A coborât la etajul unu, apoi a ajuns la parter, în holul din 
apropierea ghişeelor de bilete pentru linia Hankyu. 

/V 

S-a uitat afară. In acest răstimp, de unul sau două minute, se pornise 
un potop cumplit. Apa inundase trotuarul, de parcă ar fi plouat de cine 
ştie câtă vreme, iar stropii furioşi făceau clăbuci. 

/V 

Etsuko s-a apropiat de ieşire. îşi recăpătase calmul, se liniştise si 
simţea o oboseală care îi dădea o uşoară ameţeală. Nu avea umbrelă. Nu 
mai putea să iasă afară. Dar nu despre asta era vorba. Nu mai simţea 
nevoia să o facă. 

S-a oprit lângă uşă şi a încercat să distingă şirul de magazine de pe 


6 



partea cealaltă a străzii, dincolo de semnele de circulaţie şi de tramvaie, 
care dispărea cu repeziciune, înghiţit de ploaie. Stropii băteau până la ea, 
udându-i poalele chimonoului. Era multă forfotă în dreptul uşii. Un 
bărbat a intrat alergând, cu servieta pe cap. O femeie îmbrăcată în haine 
occidentale a dat buzna, cu părul acoperit cu o eşarfa. Parcă dădeau cu 
toţii năvală lângă ea. Etsuko era singura uscată. în jurul ei se adunase o 
mulţime de bărbaţi şi femei, pesemne funcţionari, uzi leoarcă. 
Bombănind sau glumind, aceştia s-au întors cu un oarecare aer de 
superioritate către potopul prin care tocmai goniseră. Apoi, o vreme, 
şi-au îndreptat laolaltă chipurile tăcute către cerul încărcat. Etsuko s-a 
alăturat si ea celor uzi si şi-a înălţat privirea către văzduhul ploios. 
Rafalele se năpusteau cu furie din înalturi ameţitoare, în ropote ordonate, 
parcă ţintind către chipurile lor. Tunetele se retrăseseră în depărtare, dar 
vuietul năprasnic al potopului amorţea urechile şi inimile. Nici 
claxoanele stridente ale maşinilor care treceau pe stradă şi nici ţipetele 
sparte ale difuzoarelor din gară nu reuşeau să-i ţină piept. 

Etsuko a părăsit grupul de oameni adăpostiţi de ploaie şi s-a aşezat 
la coada lungă şi tăcută din dreptul unui ghişeu de bilete. 

Gara Okamachi de pe linia Hankyu-Takarazuka se afla la o distanţă 
de treizeci-patruzeci de minute de Umeda, punctul terminus din Osaka. 
Trenurile rapide nu opreau în ea. Oraşul Toyonaka oferise adăpost 
multor sinistraţi de război, refugiaţi de la Osaka, iar la periferie se 
construiseră numeroase locuinţe sociale, ceea ce făcuse ca populaţia 
oraşului să se dubleze după război. Maidenmura, locul în care locuia 
Etsuko, se afla chiar în oraşul Toyonaka din prefectura Osaka. în sensul 
strict al cuvântului, nu se putea numi o zonă rurală. 

Cu toate acestea, ca să cumperi ceva mai răsărit şi la un preţ 
rezonabil, trebuia să pierzi mai bine de o oră bătând drumul până la 

/V 

Osaka. In ziua aceea, chiar înaintea echinocţiului de toamnă, Etsuko 
venise cu gândul să cumpere un pomelo, pe care voia să-l depună ca 
ofrandă la altarul budist pentru soţul ei, Ryosuke, deoarece fusese fructul 


7 



lui preferat. Din nefericire însă, nu mai găsise pomelo la raionul de fructe 
din magazinul universal. Nu ţinea atât de mult să cumpere unul încât să 
iasă şi să caute în altă parte, dar tocmai când era gata să se avânte pe 
străzi, mânată poate de mustrări de conştiinţă sau de vreun imbold tăcut, 
o oprise ploaia. Asta era tot. Nu se întâmplase nimic altceva. 

Etsuko a urcat într-un tren personal în direcţia Takarazuka şi s-a 
aşezat. La fereastră, ploaia cădea neîncetat. Mirosul de cerneală de tipar 
împrăştiat de ziarul de seară al unui călător care stătea în picioare în 
dreptul ei a trezit-o din reverie. Etsuko s-a uitat pe furiş în jur. Nu era 
nimic în neregulă. 

Fluierul conductorului a şuierat, iar trenul s-a pus în mişcare cu un 
scrâşnet de lanţuri grele care se freacă între ele. Urma să înainteze alene 
din staţie în staţie, repetând aceste mişcări monotone. 

Ploaia s-a oprit. Etsuko a întors capul şi a rămas cu privirea aţintită 
asupra razelor de lumină care se strecurau printre nori. Poposeau asupra 
străzilor de la periferia oraşului aidoma unor mâini întinse, albe şi 
neputincioase. 

Etsuko mergea ca o femeie însărcinată. Avea un pas exagerat de lent. 
Nu era conştientă de acest lucru şi, cum nimeni nu îi atrăgea atenţia ca să 
şi-l corecteze, devenise semnul său distinctiv, ca foaia de hârtie prinsă de 
un ştrengar pe gulerul prietenului său. 

De la gara Okamachi a trecut prin dreptul porţilor torii ale templului 
Hachiman, a luat-o pe străduţele comerciale ale orăşelului, iar când a 
ajuns, în sfârşit, în zona în care casele se mai răreau, din pricina mersului 
ei atât de lent, lumina amurgului o învăluia deja. 

/V 

In cartierul de locuinţe sociale, luminile erau aprinse. Deşi era mai 
scurt, Etsuko evita întotdeauna drumul care străbătea această aşezare 
mohorâtă, cu nenumăratele ei locuinţe cu aceeaşi formă, la fel de mici, 
adăpostind aceleaşi vieţi, cu aceeaşi sărăcie. încăperile acelea în care se 
vedea atât de clar, fiecare cu bufetul ieftin pentru ceai, măsuţa joasă, 
radioul, pernele de şezut pe jos, îmbrăcate în muselină, bucatele 


8 



sărăcăcioase din care aproape că distingeai şi cel mai mic amănunt, cu 
aburul lor dens, toate o enervau pe Etsuko. Imaginaţia ei se hrănea doar 
cu fericire şi de aceea mintea sa refuza să vadă sărăcia. 

Drumul se întunecase. Insectele începeau să târâie, iar băltoacele îi 
aţineau calea din loc în loc, oglindind lumina stinsă a amurgului. De-o 
parte şi de alta se întindeau lanuri de orez care se legănau în adierea 
umedă a vântului. Spicele cu capetele lor plecate, unduind întunecat, îşi 
pierduseră sclipirea pârguită a amiezii şi se înfăţişau acum ca o mulţime 
nenumărată de plante năucite. 

Ajunsă la capătul drumului inutil de întortocheat şi obositor, aşa 
cum se întâlnesc prin părţile rurale, Etsuko a ieşit într-un drumeag care 
mergea de-a lungul pârâului, despărţit de el printr-un crâng de bambus. 
Se afla deja în Maidenmura. Zona care se întindea de aici şi până la 
Nagaoka era renumită pentru cultivarea bambusului moso. O 
deschizătură în acel desiş ducea către un pod de lemn peste pârâu. 
Etsuko a traversat podul, a trecut prin dreptul casei fostului arendaş, a 
urcat treptele din piatră care coteau printre arţari şi feluriţi pomi 
fructiferi, mărginite de un gard viu din plante de ceai, şi a ajuns la 
reşedinţa familiei Sugimoto. La prima vedere, părea o vilă somptuoasă, 
dar stăpânul casei, o fire foarte econoamă în tot ce făcea, folosise în 
locurile mai puţin vizibile materiale de construcţie ieftine şi fără pic de 
eleganţă. Etsuko a deschis uşa glisantă din hol. Din camera din spate 
răsunau râsetele copiilor lui Asako, cumnata ei. 

„Iar râd copiii! La ce s-or fi hlizind atât? N-am să le dau voie să mai 
râdă atât de obraznic!" şi-a zis ea, fără să-şi propună nimic concret, şi a 
lăsat sacoşa pe podea.Yakichi Sugimoto cumpărase trei hectare de 
pământ în Maidenmura în 1934, cu cinci ani înainte să se retragă de la 
Navele Comerciale Kansai. 

Yakichi era fiul unui arendaş de la periferia oraşului Tokyo. După ce 
terminase facultatea, luptându-se cu greutăţile financiare, se angajase la 
Navele Comerciale Kansai, la sediul central din Osaka, aflat în Dojima, şi 
se căsătorise cu o fată din Tokyo. Deşi el rămăsese în Osaka, unde avea 


9 



să-şi petreacă mai bine de jumătate din viaţă, pe cei trei fii ai săi îi 

_ /V 

trimisese la studii în Tokyo. In 1934 devenise director general, iar în 1938, 
preşedintele firmei, urmând ca un an mai târziu să se retragă din funcţie. 

Veniţi la înmormântarea unui vechi prieten, soţii Sugimoto au fost 
vrăjiţi de unduirea blândă a colinelor care împrejmuiau Sălaşul Sufletelor 

/V 

Hattori, noul cimitir municipal. întrebând pe cineva, au auzit pentru 
prima dată numele Maidenmura. Au găsit un teren în pantă, împădurit 
cu bambus şi castani, prielnic pomilor fructiferi. In 1935 şi-au construit 
aici o vilă modestă şi au lăsat livezile în sarcina grădinarilor. 

Cu toate acestea, nu s-a dovedit a fi locul la care se aşteptau soţia şi 
fiii săi, o vilă în care să se stabilească şi să ducă un trai tihnit, aşa că a 
rămas un simplu refugiu unde Yakichi îşi aducea familia cu maşina de la 
Osaka la fiecare sfârşit de săptămână, ca să se bucure de soare şi să 
cocheteze cu grădinăritul. Fiul cel mare, Kensuke, un diletant apatic, se 
opunea din răsputeri acestor îndeletniciri pline de elan ale tatălui său, pe 
care le dispreţuia din adâncul sufletului, dar se lăsa mereu târât de el şi 
dădea cu sapa, fără tragere de inimă, alături de fraţii săi. 

Printre oamenii de afaceri din Osaka, nu puţini erau cei care, mânaţi 
de zgârcenia lor tipică şi de un soi de pesimism senin, strâns legat de 
vitalitatea specifică celor din zona Kyoto-Osaka, preferau să-şi 
construiască o casă într-o zonă retrasă din munţi, unde pământul şi 
socializarea nu costau prea mult şi unde puteau să se bucure de 
grădinărit, decât o vilă într-o staţiune renumită cu izvoare termale sau de 
la malul mării. 

După ce s-a pensionat, Yakichi Sugimoto s-a stabilit în Maidenmura, 
loc al cărui nume se trăgea de la maiden, „câmp de orez", şi mura, „sat". 
Solul din această regiune, care în vechime fusese acoperită de mare, era 
extraordinar de fertil, iar cele trei hectare de pământ produceau fel de fel 
de fructe şi legume. Familia arendaşului şi cei trei grădinari îl ajutau pe 
horticultorul amator la muncile pământului şi, în câţiva ani, piersicile 
familiei Sugimoto ajunseseră la mare căutare prin pieţele de la oraş. 

Yakichi dispreţuia războiul, dar dispreţul său era aparte. El era de 


10 



părere că oamenilor de la oraş le lipseau înţelepciunea şi capacitatea de a 
privi în viitor şi de aceea erau nevoiţi să îndure raţiile proaste şi să 
cumpere orez de pe piaţa neagră, pe când el ştiuse să anticipeze şi tocmai 
de aceea putea acum să ducă un trai tihnit, autonom. Punând astfel totul 
pe seama clarviziunii sale, chiar şi pensionarea sa obligatorie îi părea 
acum un gest întreprins cu vedere către viitor, drept care expresia aceea 
de suferinţă şi silă de pe chipul altor afacerişti pensionaţi, aidoma celei a 
unui prizonier, lui îi rămăsese străină. Vorbea batjocoritor la adresa 
armatei, cu aerul celui care insultă în glumă pe cineva cu care nu are 
nimic de împărţit. Zeflemeaua lui a căpătat amploare atunci când a 
procurat de la un prieten din comandamentul militar din Osaka un 
medicament nou, creat de armată, pentru pneumonia acută a bătrânei 
sale soţii, dar care nu îi ameliorase nicidecum starea, ba chiar o băgase în 
mormânt. 

El cosea iarba, el ara pământul. în vinele lui reînviase sângele de 
ţăran, iar pasiunea sa faţă de pământ se înteţise. Acum că nici soţia şi nici 
societatea nu mai erau cu ochii pe el, nu s-ar fi dat în lături nici să-şi sufle 
nasul cu mâna. Constituţia lui de ţăran iesise la suprafaţă din 
străfundurile trupului său îmbătrânit, încorsetat în bretele, veste sobre şi 
lanţuri de aur, iar de sub chipul său îngrijit peste măsură se ivise un 
obraz de ţăran. Dacă l-ar fi văzut acum, subalternii lui de odinioară ar fi 
înţeles că privirea sfredelitoare şi sprâncenele încruntate care îi 
îngroziseră într-atât erau, de fapt, tiparul unui chip de fermier bătrân. 

/V 

Intr-un anumit sens, era prima dată în viaţa lui când avea pământ. 
Până atunci deţinuse terenuri pentru locuinţe şi la fel percepuse şi 
această nouă proprietate, însă acum începea să o vadă drept „pământ". 

/V 

In el se deşteptase instinctul de a concepe avuţia doar sub această formă 
şi simţea că realizările sale în viaţă căpătau pentru prima dată o formă 
concretă, tangibilă, care să-i facă sufletul să vibreze. Cu gândirea tipică 
celor parveniţi, acum considera că dispreţul său faţă de tatăl lui şi 
blestemele la adresa bunicului se trăgeau din faptul că ei nu deţinuseră 
nici măcar o prăjină de pământ. Dintr-o dragoste care aducea mai mult a 


11 



sete de răzbunare, Yakichi ridicase la templul familiei din locul său de 
baştină un monument funerar pentru strămoşi, ridicol de mare. Soarta 
însă a făcut ca primul îngropat acolo să fie Ryosuke. în aceste condiţii, 
mai bine l-ar fi construit în Sălaşul Sufletelor Hattori, în apropiere. 

Când veneau de la Tokyo în rarele lor vizite, fiii lui erau nedumeriţi 
de transformarea tatălui. Imaginea pe care o păstrau în sufletul lor 
băiatul cel mare, Kensuke, mijlociul, Ryosuke, şi mezinul, Yusuke, era, cu 
unele mici deosebiri, imaginea clădită cu grijă de răposata lor mamă. 
Deprinsă fiind cu nesuferitele uzanţe ale clasei de mijloc din Tokyo, din 
care se trăgea ea, aceasta nu-i permiţea soţului său să se afişeze în lume 
altfel decât ca un om de afaceri din rândurile nobilimii. Până la ultima 
suflare, ea îi interzisese categoric să-şi sufle nasul cu mâna, să se 
scobească în nas, să plescăie, să soarbă supa sau să scuipe în cenuşa din 
sobă. Acestea erau genul de apucături rele care, intrate în gura lumii, i-ar 
fi putut atrage cine ştie ce poreclă usturătoare. 

Din punctul de vedere al fiilor săi, transformarea lui Yakichi era ceva 
jalnic, prostesc, deplasat. Din înfierbântarea lui ai fi zis că retrăia 
vremurile când era director la Navele Comerciale Kansai, însă de data 
aceasta îi lipsea maleabilitatea afaceristului, rămânând doar o vanitate 
dusă la extrem. Vocea lui era aidoma vocii mânioase a unui ţăran care 
fugăreşte un hoţ de legume. 

Sufrageria de douăzeci de tatami 1 era decorată cu bustul din bronz al 
lui Yakichi. Pe unul din pereţi trona portretul său în ulei, care purta 
semnătura unui artist de seamă din Kansai. Atât bustul, cât şi tabloul te 
duceau cu gândul la fotografiile care apar pe primele pagini ale 
broşurilor voluminoase care marchează cincizeci de ani de la înfiinţarea 
unei corporaţii, înfăţişând lista cronologică a preşedinţilor care s-au 
perindat la conducerea acesteia. 

Ceea ce fiilor săi li se părea deplasat era faptul că cerbicia vană şi 


1 Rogojină din paie, cu dimensiuni de aprox. 180x90 cm, folosită şi ca unitate de 
măsură a suprafeţei 


12 



afectarea exagerată care se citeau pe chipul bustului încă mai erau adânc 
înrădăcinate înlăuntrul acestui moşneag de la ţară. Ocările pe care el le 
scuipa la adresa armatei cu aroganţa grosolană a micului moşier erau 
luate de sătenii simpli şi cinstiţi drept dovezi sincere de patriotism, care îi 
atrăgeau şi mai mult respect din partea lor. 

Ironia sorţii a făcut ca tocmai fiul cel mare, Kensuke, cu tot dezgustul 
său faţă de Yakichi, să fie cel care s-a întors cel mai repede să trăiască 
alături de tatăl său. Scăpat de încorporare datorită astmului cronic de 
care suferea, Kensuke ducea o viaţă de trândav, însă şi-a dat seama că nu 
se putea eschiva complet de serviciul militar, drept care s-a grăbit să se 
înroleze în Maidenmura, la oficiul poştal, prin intermediul tatălui său. Se 
mutase acolo alături de soţia sa şi fricţiunile erau de aşteptat, însă 
Kensuke reuşea să se strecoare cu agilitate de sub tirania arogantului său 

/V 

tată. In acest scop, se folosea cu succes de cinismul cu care era înzestrat. 

Pe măsură ce războiul lua amploare, toţi cei trei grădinari fuseseră 
trimişi pe front, însă unul dintre ei, un tânăr din Hiroshima, îl adusese în 
locul lui pe fratele său mai mic, care abia terminase şcoala primară. 
Băiatul acesta, pe nume Saburo, fusese crescut de mamă în religia 
Tenrikyo. La festivalurile mari din aprilie şi octombrie, se întâlnea cu 
mama lui la aşezământul pentru credincioşi din Tenri, se îmbrăca într-un 
happi 2 pe spatele căruia scria cu alb „Tenrikyo" şi mergeau împreună să 
se închine la Marele Templu. 

Etsuko şi-a lăsat sacoşa pe podea şi a scrutat întunericul din cameră, 
ca să surprindă parcă ecoul pe care-1 produsese gestul ei. Râsetele 
copiilor răsunau necontenit. Ascultând cu atentie, Etsuko şi-a dat seama 
că ceea ce luase drept râs erau, de fapt, plânşete care cutremurau 
întunericul din holul pustiu. Probabil că Asako se luase cu gătitul şi îi 
lăsase de izbelişte. Asako, soţia lui Yusuke, aflat încă în Siberia, se mutase 
aici împreună cu cei doi copii ai săi în primăvara anului 1948, exact cu un 


2 Jachetă tradiţională din bumbac indigo, cu un blazon pe spate, purtată de obicei la 
festivaluri. 


13 



an înainte ca Etsuko să-şi piardă soţul şi să li se alăture, la invitaţia lui 
Yakichi. 

Etsuko a dat să se îndrepte către camera ei de şase tatami, când a 
observat lumina care răzbătea prin ferestruica de deasupra uşii. Nu-şi 
amintea s-o fi lăsat aprinsă. 

A deschis uşa glisantă. De la biroul ei, unde stătea cufundat într-o 
carte, Yakichi s-a întors speriat către nora lui. Judecând după scoarţele 
roşii din piele care i se întrezăreau din braţe, Etsuko şi-a dat seama 
numaidecât că îi citea jurnalul. 

— M-am întors, îl anunţă ea cu o voce veselă. 

/V 

In duda scenei neplăcute pe care o surprinsese, chipul său 
împrumutase o cu totul altă expresie faţă de cea pe care o avea în 
singurătate, iar mişcările sale căpătaseră sprinteneala unei fetişcane. 
Femeia aceasta rămasă fără soţ era un om cu mintea la cap. 

— Bine-ai venit! Te-ai întors târziu, răspunse Yakichi, neputând să 
spună sincer „te-ai întors devreme". Mi s-a făcut o foame cumplită. 
N-aveam ce să fac, aşa c-am luat o carte de la tine, să citesc. 

Cartea pe care i-a arătat-o era un roman, schimbat pe furiş cu 
jurnalul ei, o traducere împrumutată de Etsuko de la Kensuke. 

— Dar e prea grea pentru mine, nu pricep o iotă. 

Yakichi era îmbrăcat cu o pereche de nădragi vechi pe care îi purta la 
muncile câmpului, o cămaşă în stil militar şi vesta de la un costum vechi. 
Ţinuta lui nu suferise nici o modificare în ultimii ani, însă modestia lui 
aproape servilă era o schimbare uriaşă faţă de cum fusese el în timpul 

/V 

războiului, aşa cum Etsuko nud ştia. In plus, corpul i se mai şubrezise, 
privirea îşi pierduse agerimea, iar buzele lui, pe care odinioară şi le 

/V 

strângea arogant, nu mai aveau aceeaşi fermitate. In timp ce vorbea, în 
colţurile gurii îi apărea spumă albă, ca la botul unui cal. 

— Nu am găsit pomelo. Am căutat peste tot, dar nu am găsit. 

— Păcat. 

Etsuko s-a aşezat pe tatami şi şi-a vârât mâinile pe sub brâu. 
Dedesubtul lui, fierbinţeala pricinuită de mers rămăsese captivă ca într-o 


14 



seră. Şi-a simţit pieptul umed de transpiraţie. O sudoare rece şi grea, ca 
cea din timpul somnului, care plutea dinspre ea, impregna aerul. 

/V 

îşi simţea tot corpul strâns neplăcut, ca într-o chingă. Aşezată pe 

/V 

tatami, şi-a relaxat dintr-odată postura. In asemenea momente, cei care nu 
o cunoşteau puteau să-i interpreteze greşit atitudinea. Chiar şi Yakichi o 
luase de câteva ori drept un semn de cochetărie, dar ştia că era un gest 
inconştient, pe care îl făcea atunci când era istovită, şi atunci se abţinea 
să-i facă avansuri. 

Relaxată, Etsuko şi-a scos tabi 3 din picioare. Erau stropite cu noroi şi 
aveau talpa uşor înnegrită. Yakichi tot căuta ceva de spus. 

— Ce te-ai mai murdărit! 

— Da, a fost drumul prost. 

— A tras o ploaie zdravănă. Şi la Osaka a plouat, nu? 

— Da, cât am fost eu la cumpărături prin Hankyu. 

Etsuko şi-a amintit vuietul asurzitor al potopuluişi văzduhul 
încărcat şi dens care parcă preschimbase întreaga lume într-un şuvoi de 
apă. 

N-a mai spus nimic. Aceasta era singura ei cameră, aşa că şi-a 
schimbat chimonoul în faţa lui Yakichi, fără să se sinchisească de el. 

/V 

Curentul nu avea putere şi becul din încăpere lumina foarte slab. Intre 
Yakichi care nu spunea nimic şi Etsuko care se mişca fără zgomot, 
singurul sunet care s-a auzit a fost foşnetul brâului de mătase desprins de 
la brâu, care a răsunat ca ţipătul unei vietăţi. 

Yakichi n-a reuşit să îndure mult timp tăcerea. Simţea reproşul mut 
al lui Etsuko. A cerut să mănânce, apoi s-a întors în camera lui de opt 
tatami, despărţită de a ei doar printr-un hol. 

Etsuko s-a îndreptat către birou legându-şi brâul de Nagoya pe care 
îl purta de obicei. Cu o mână şi l-a petrecut la spate, ţinându-1 strâns, iar 
cu cealaltă a răsfoit alene paginile jurnalului. Un zâmbet uşor maliţios i-a 
înflorit pe buze. „Tata nu ştie că jurnalul ăsta e fictiv. Cine să-şi dea 


3 Şosete tradiţionale japoneze, cu degetul mare despărţit. 


15 



seama că e un fals? Nimeni nu şi-ar imagina că cineva poate disimula 
într-atât ceea ce simte." 

Jurnalul s-a deschis chiar la însemnările zilei precedente. Etsuko şi-a 
aplecat chipul peste paginile întunecate şi a început să citească. 

Miercuri, 21 septembrie 

Azi nu s-a întâmplat nimic deosebit. S-a dus căldura înăbuşitoare 
a verii, iar grădina răsună de târâitul insectelor. De dimineaţă am 
fost la punctul de distribuţie din sat, să iau raţia de miso 4 . Copilul 
celor care lucrează acolo s-a îmbolnăvit de pneumonie, dar 
penicilina şi-a făcut în cele din urmă efectul şi se pare că o să scape. 
Ştiu că nu mă priveşte, dar tot am răsuflat uşurată. 

Când trăieşti la ţară, trebuie să ai un cuget simplu. Am reuşit şi eu 
să capăt experienţa acestei vieţi şi m-am maturizat. Nu mi se pare 
plictisitor. Nu mă mai plictisesc. Chiar deloc. Acum înţeleg şi eu 
starea de linişte şi pace pe care o simt ţăranii când termină de trudit 

/V 

la ogor. învăluită în dragostea caldă a tatei, mă simt din nou ca la 
cincisprezece, şaisprezece ani. 

/V 

In lumea asta, nu trebuie decât să ai un cuget simplu şi un suflet 
curat. Eu una cred că nu ai nevoie de nimic altceva. în lumea în care 
trăim, sunt trebuincioşi doar cei care muncesc punându-şi trupul în 
mişcare. Viaţa la oraş te aruncă într-o mlaştină de uneltiri care îţi 
distruge sufletul. Eu am bătături în palme. Sunt mâini adevărate, 
pentru care tata m-a lăudat. Eu nu mai cunosc mânia şi nu mai 
cunosc tristeţea. Amintirile tragice care m-au chinuit atât de mult, 
ale morţii soţului meu, mi-au mai dat pace în ultima vreme. 
Mângâiată de lumina bogată a toamnei, inima mi-e plină de 
bunăvoinţă şi mă simt recunoscătoare pentru tot. 

Mă gândesc la S. Ea e în aceeaşi situaţie ca mine şi mi-a devenit o 
tovarăşă de suflet. Şi ea şi-a pierdut soţul. Când mă gândesc la 
nefericirea ei, mă simt şi eu consolată. S. e o văduvă cu un suflet 


4 Pastă din soia fermentată 


16 



într-adevăr curat, simplu şi frumos, aşa că sigur se va recăsători la 
un moment dat. Mi-aş dori să stau de vorbă cu ea pe îndelete înainte 
să o facă, dar ea e în Tokyo şi nu prea avem ocazia să ne întâlnim. 
Mi-ar plăcea să-mi trimită măcar o scrisoare, dar... 

„Chiar dacă au aceeaşi iniţială, l-am schimbat în femeie, aşa că nu se 
înţelege. S. apare cam frecvent, dar nu e cazul să mă tem de lucrurile care 
nu se pot dovedi. Pentru mine, acesta e un jurnal fals, dar nimeni nu e 
atât de sincer încât să poată deveni complet fals." Etsuko încercă să 
rescrie însemnarea în minte, căutând să găsească ceea ce gândea cu 
adevărat când aşternuse pe hârtie acele cuvinte pline de ipocrizie. 

„Şi dacă rescriu pagina, nu înseamnă că o să reflecte întocmai ceea ce 
simt cu adevărat." 

Justificându-se astfel, Etsuko a refăcut în gând însemnarea. 

Miercuri, 21 septembrie 

S-a mai sfârşit o zi chinuitoare. Mă minunez şi eu că am reuşit să 
trec de ziua asta. De dimineaţă am fost la punctul de distribuţie din 
sat, să iau raţia de miso. Copilul celor care lucrează acolo s-a 
îmbolnăvit de pneumonie, dar penicilina şi-a făcut în cele din urmă 
efectul şi se pare că o să scape. Mare păcat! Dacă-i murea copilul 
femeii ăleia care atâta mă vorbeşte de rău pe la spate, m-aş fi simţit şi 
eu măcar un pic consolată. 

Când trăieşti la ţară, trebuie să ai un cuget simplu. Cu toate astea, 
familia Sugimoto, cu inimile lor putrezite, slabe, pline de vanitate 
sensibiloasă, fac viata la tară din ce în ce mai chinuitoare. Eu iubesc 
inimile simple. Nimic nu mi se pare mai frumos pe lume decât un 
suflet simplu, care sălăşluieşte într-un trup simplu. Dar, când stau în 
faţa hăului care se cască între astfel de suflete şi sufletul meu, ce pot 
eu să fac? Ce poate fi mai greu decât să vezi reversul unui ban de 
aramă fără să-l întorci? Cel mai simplu e să iei un ban negăurit şi să-l 
perforezi. Iar asta înseamnă sinucidere. 

Eu mă apropii, iar şi iar, hotărâtă să îmi pun viaţa în joc. El fuge. 


17 



Fuge în depărtări infinite. Iar eu rămân din nou singură, abandonată 

într-o mare de plictis... 

Bătăturile din palmele mele nu sunt decât o farsă stupidă. 

Cu toate acestea, Etsuko se ghida după ideea că lucrurile nu trebuie 
luate prea în serios. Dacă umbli desculţ, îţi răneşti tălpile. Aşa cum ai 
nevoie de încălţări ca să mergi, ca să trăieşti ai nevoie de convingeri 
preconcepute. Etsuko şi-a continuat monologul în sinea ei, întorcând 
absentă paginile. 

„Şi totuşi eu sunt fericită. Sunt fericită. Nimeni nu mă poate 

/V 

contrazice. In primul rând, nu există dovezi 

Etsuko a continuat să răsfoiască paginile învăluite în penumbră. 
Filele albe veneau una după alta. încă una şi încă una până când, într-un 
final, un an din acest jurnal fericit s-a încheiat. 

Mesele în casa Sugimoto se desfăşurau după un obicei straniu. 
Kensuke si soţia lui, care locuiau la etaj, Asako şi copiii, care ocupau un 
colţ de la parter, 

Yakichi şi Etsuko, din alt colţ de la parter, apoi Saburo şi Miyo, din 
camerele servitorilor, luau cu toţii masa separat. Miyo pregătea orezul 
pentru toate cele patru grupuri şi fiecare în parte se ocupa de restul de 
mâncare. Obiceiul acesta ciudat era dictat de egoismul lui Yakichi. 
Celorlalte două familii le dădea lunar o anumită sumă de bani şi îi lăsa să 
se descurce cum puteau, însă nu socotea necesar să urmeze şi el un regim 
restricţionat. Pe Etsuko, rămasă fără nimeni pe lume după moartea lui 
Ryosuke, o chemase acolo doar în ideea că se va ocupa de gătit. Motivaţia 
lui fusese cât se poate de simplă. 

Yakichi oprea pentru el cele mai bune legume şi fructe, iar ce 
rămânea împărţea celorlalte familii. Doar el avea dreptul să culeagă 
castanele din castanul sălbatic, care era cel mai gustos dintre toţi. Ceilalţi 
nu aveau voie să se atingă de el. Etsuko era singura cu care le împărţea. 

Când Yakichi s-a hotărât să-i acorde lui Etsuko acest uriaş privilegiu, 
probabil că nişte intenţii ascunse se conturaseră deja înlăuntrul lui. 


18 



Oferindu-i o parte din cele mai bune castane sălbatice, cei mai buni 
struguri, cele mai bune fuyugaki 5 , cele mai bune căpşuni şi cele mai bune 
piersici, Yakichi considera că merită în schimb orice recompensă. 

Aceste favoruri pe care Etsuko le-a primit atât de repede după 
sosirea ei au atras invidia şi gelozia celorlalte două familii. Invidia şi 
gelozia au dat naştere numaidecât unei bănuieli maliţioase. Aceste 
clevetiri nu chiar neîndreptăţite au părut să-i dea de gândit lui Yakichi şi 
să-i influenţeze comportamentul. Dar, când vedeau că faptele le confirmă 
atât de bine bănuielile, până şi celor care le glăsuiseră le venea greu să le 
mai dea crezare. 

De ce ar fi dispusă o femeie care şi-a pierdut bărbatul nici de un an 
să se arunce în braţele socrului? 

Era încă foarte tânără si avea sanse să se recăsătorească. 

Şi atunci de ce să aleagă de bunăvoie un comportament prin care 
să-şi îngroape a doua jumătate a vieţii sale? Ce putea ea să găsească atât 
de bun la un bătrân trecut de şaizeci de ani încât să vrea să i se ofere? 
Rămasă fără nimeni pe lume, să fi invocat motivul atât de des întâlnit în 
ultima vreme, şi anume că „n-aveam ce mânca"? 

Diversele speculaţii au înălţat din nou în jurul lui Etsuko un zid care 
stârnea curiozitatea celor din jur. Plictisită, apatică, dar cu o nonşalanţă 
făţişă, cât era ziua de lungă, Etsuko se plimba încolo şi-ncoace între aceşti 
pereţi, ca o pasăre singuratică, fără aripi. 

Kensuke şi soţia lui, Chieko, luau masa de seară în sufrageria de la 
etaj. Chieko se căsătorise cu el pentru că vibra în ton cu cinismul lui, iar 
cum acest ecou îi oferea portiţe de scăpare, nu se simţea deloc 
dezamăgită de viaţa lor conjugală, cu toate că vedea trândăvia 
extraordinară a soţului său. Aceşti tineri literaţi trecuţi de prima tinereţe 
se căsătoriseră convinşi fiind că „cea mai mare prostie pe lume e să te 
căsătoreşti". Şi totuşi, cei doi încă mai şedeau unul lângă altul pe 


5 Varietate de kaki, fruct al unui arbore exotic, cu pulpa moale şi dulce. 


19 



pervazul ferestrei boltite de la etaj şi citeau cu voce tare poeme în proză 
de Baudelaire. 

— Bietul tata, a ajuns şi el la o vârstă, dar necazurile nu mai 
contenesc, zise Kensuke. Am trecut mai devreme prin faţa camerei lui 
Etsuko şi am văzut lumina aprinsă, deşi o ştiam plecată. Intru tiptil şi, ce 
să vezi, dau de tata, care îi citea absorbit jurnalul, pe furiş. Era atât de 
captivat, încât nici nu şi-a dat seama că stăteam în spatele lui. Când l-am 
strigat, s-a speriat de era să sară în sus. Şi-a venit apoi în fire şi s-a uitat 
urât la mine. Arăta aşa de fioros, încât mi-a adus aminte de când eram 
copil şi mi-era frică să mă uit la el când se înfuria. Mi-a zis apoi: „Dacă te 
prind că-i sufli o vorbă lui Etsuko despre jurnal, vă dau pe amândoi afară 
din casă". 

— Oare ce l-o fi îngrijorat de s-a apucat să-i citească jurnalul? 

— Probabil a observat că în ultima vreme Etsuko nu mai are stare. 
Dar încă nu s-a prins că e îndrăgostită de Saburo. Eu unul aşa cred. 
Etsuko e fată isteaţă, nu se trădează ea în jurnal. 

— Saburo? Mie una îmi vine greu să cred, dar am un mare respect 
pentru spiritul tău de observaţie, aşa că o iau ca atare. Dar nici cu Etsuko 
nu ştii niciodată. Dacă ar spune şi ea ce are de spus şi ar face ce vrea să 
facă, am putea şi noi s-o ajutăm cumva şi i-ar fi şi ei mai uşor. 

— E interesant cum lucrurile nu ies mereu aşa cum îţi propui. Tata 
şi-a cam pierdut mândria după ce a venit Etsuko, nu ţi se pare? 

— Nu, dânsul s-a demoralizat de când cu reforma agrară. 

— Asta asa e. Tata e fiu de arendaş si, când şi-a dat seama că are 
pământul lui, nu şi-a mai încăput în piele de mândrie, ca un soldat 
promovat la subofiţer. Şi-a formulat bizarul principiu de viaţă conform 
căruia cine nu are pământ şi vrea trebuie să muncească vreo treizeci de 
ani la o firmă navală şi să ajungă până în funcţia de preşedinte acolo. îi 
plăcea la nebunie să garnisească tot acest proces cu cât mai mult zbucium 

/V 

şi supliciu. In timpul războiului, tata a avut multă putere. Pălăvrăgea 
despre generalul Tojo de ziceai că e vreun amic vechi, care fusese 
şmecher şi scosese bani mulţi din acţiuni. Pe atunci eu eram funcţionar la 


20 



poştă; stăteam drepţi şi-l ascultam. Tata n-a fost moşier nerezident, aşa că 
n-a suferit pierderi mari cu reforma agrară de după război, dar când un 
arendaş ca de-alde Okura a cumpărat pământ pe nimica toată şi a ajuns 
proprietar, el a primit o lovitură foarte grea. De atunci tot zice el: „Dacă e 

/V 

pe-aşa, mai bine nu mă mai speteam şaizeci de ani". Intr-un fel, tata şi-a 
pierdut raţiunea de a fi când au apărut roiurile de indivizi care s-au văzut 
moşieri stând cu braţele în sân. El are o latură foarte sentimentală şi îi 
place din cale afară să se vadă drept un martir al vremurilor. Dacă în 
momentul cel mai rău al depresiei sale veneau cu un mandat de arestare 
pentru crime de război şi-l duceau la Sugamo, nu se ştie cât ar fi 
reîntinerit. 

— Orice-ai zice, Etsuko e norocoasă că nu ştie ce tiranic a fost tata. Ea 
are o latură foarte întunecată amestecată cu una foarte senină, dar chiar si 
aşa, lăsându-1 pe Saburo la o parte, nu pot să înţeleg nici în ruptul capului 
cum a putut să ajungă iubita socrului, când nici n-a ieşit încă din doliu. 

— Dar să ştii că e o femeie surprinzător de simplă şi fragilă. E ca o 
salcie care nu opune rezistenţă vântului. Ţine orbeşte la ideea de 
statornicie şi de aceea nici nu observă că între timp partenerul i s-a 
schimbat. Scuturată de vântul plin de praf, nu mai vede că cel de care se 
agaţă luându-1 drept soţul ei e, de fapt, altcineva. 

Kensuke era un adept al scepticismului, care se fălea cu o viziune 
extraordinar de limpede asupra vieţii. 

Cele trei familii şi-au petrecut seara în aceeaşi manieră distantă. 
Asako a fost ocupată cu copiii, apoi s-a culcat devreme, odată cu ei. 

Kensuke şi soţia lui nu au coborât la parter. De la ferestrele de la etaj 
se vedea în zare colina pe care erau presărate, ca nişte grăunţe de nisip, 
luminile din cartierul de locuinţe sociale. Marea întunecată de câmpuri 
de orez care se întindea până acolo crea impresia că luminiţele veneau de 
la un oraş aflat pe coasta unei insule, un oraş cuprins de un tumult 
solemn, neîncetat. îţi puteai închipui că în acel oraş se desfăşura o 
reuniune religioasă, liniştită, la care oamenii neclintiţi stăteau cufundaţi 


21 



în transă, cuprinşi de extaz. Deşi îţi era limpede că viaţa de acolo era şi 
mai monotonă, şi mai searbădă decât cea de aici, puteai să-ţi imaginezi că 
sub acele lumini se înfaptuia o crimă, în tăcere, cu răbdare şi calm, 
nespus de încet. Dacă Etsuko ar fi privit astfel cartierul de locuinţe 
sociale, nu i-ar mai fi provocat dezgust. Puzderia de lumini te ducea chiar 
cu gândul la un roi de insecte adunate în jurul unui copac uscat, 
odihnindu-şi aripile în tăcere. 

Când şi când se auzea ţignalul trenurilor de pe linia Hankyu, 
reverberând ici şi colo pe câmpurile întunecate. Te ducea cu gândul la un 
stol de păsări nocturne care trec în zbor către cuibul lor cu o viteză 
ameţitoare, ţipând ascuţit. Ţignalul trenului, cu fâlfâitul său de aripi, 
cutremura văzduhul nopţii. Era acea vreme din an când, dacă îţi ridicai 
privirea la auzul sunetului, zăreai la orizont un fulger albăstrui brăzdând 
mut cerul şi pierind în noapte. 

După cină, nimeni nu a trecut prin camerele ocupate de Etsuko şi 
Yakichi până s-au dus la culcare. Pe vremuri, Kensuke venea ca să-şi mai 
omoare timpul stând cu ei la palavre. Asako îşi lua copiii şi îi mai vizita. 
Uneori se adunau cu toţii şi îşi petreceau seara vesel, dar pe măsură ce 
mutra acră a lui Yakichi a devenit tot mai evidentă, paşii lor s-au retras. 
Lui Yakichi nu-i convenea să fie deranjat în orele pe care le avea la 
dispoziţie doar alături de Etsuko. 

Dar asta nu înseamnă că făceau cine ştie ce. Uneori îşi petreceau 
seara jucând go. Etsuko învăţasejocul de la Yakichi. Era singurul lucru la 
care Yakichi se pricepea şi cu care se putea da grozav în faţa unei femei 
tinere, învăţând-o. Iar în seara aceasta cei doi stăteau aşezaţi în faţa tablei 
de go. 

Etsuko îşi învârtea necontenit degetele prin vasul cu piese, simţind 
cu plăcere greutatea rece a pietrelor care îi atingeau unghiile, dar ochii ei 
nu se dezlipeau nici o clipă de la tablă, de parcă erau posedaţi. 
Atitudinea ei o făcea să pară captivată de joc din cale afară, însă ea era 
doar vrăjită de liniile negre care se intersectau cu o precizie lipsită de 
orice sens. Uneori Yakichi se îndoia şi el că entuziasmul ei se datora 


22 



jocului. Stătea şi se uita la femeia aceasta singură, cuprinsă de bucuria 
unei uitări de sine indecente, fără jenă, cu buzele întredeschise, 
scoţându-i la iveală dinţii ascuţiţi, de un alb care îi dădea o uşoară 
paloare. 

Din când în când, Etsuko punea piatra zgomotos pe tablă, ca şi cum 

___ /V 

ar fi izbit ceva. Ca şi cum ar fi lovit un câine care atacă. In astfel de 
momente, Yakichi se uita pe furiş la nora lui cu o privire suspicioasă şi îşi 
aşeza piatra uşor pe tablă, dojenitor. 

— Câtă forţă! Parcă am fi la duelul Musashi Miyamoto 6 cu Sasaki 
Kojiro de la Ganryujima. 

/V 

In spatele lui Etsuko s-au auzit paşi străbătând coridorul. Nu era 
pasul uşor al unei femei, dar nu aveau nici apăsarea mohorâtă a unui 
bărbat între două vârste. Erau nişte tălpi care sfârâiau de tinereţe şi sub 
care podeaua holului cufundat în întunericul nopţii scotea un scârţâit 
asemănător cu un geamăt sau un ţipăt. 

Degetele lui Etsuko au înţepenit pe piatra de go pe care urma s-o 
aşeze pe tablă. Abia reuşea s-o mai ţină în mână. Degetele începuseră să-i 
tremure involuntar şi trebuia să strângă bine piesa între ele. Etsuko s-a 
prefăcut că se gândeşte îndelung. Dar mutarea nu era grea şi risca să-i 
trezească suspiciuni lui Yakichi dacă zăbovea prea mult. 

Uşa glisantă s-a deschis şi Saburo doar şi-a iţit capul înăuntru, 
rămânând afară îngenuncheat. 

— Noapte bună! îl auzi Etsuko spunând. 

— Îhî, mormăi Yakichi, aplecându-se să aşeze o piesă pe tablă. 

Etsuko îi privea degetele noduroase, bătrâne şi urâte. Nu i-a răspuns 
nimic lui Saburo şi nici nu s-a întors către el. Uşa s-a închis, iar paşii s-au 
retras în partea opusă camerei lui Miyo, către încăperea de trei tatami, 
orientată către apus. 


6 Ronin celebru (1584-1645), cunoscut pentru arta cu care mânuia sabia. 


23 



Capitolul 2 


La ţară, urletele câinilor răsună înfiorător în noapte. Maggie, seterul 
bătrân, era legată în şopronul din spate. Prin crângul de la marginea 
livezii trecea o haită de câini vagabonzi. Maggie şi-a ciulit urechile şi a 
slobozit un urlet cumplit, prelung, exprimându-şi parcă propria 
însingurare. Foşnind prin frunzele bambuşilor pitici, câinii s-au oprit şi 
i-au răspuns. Etsuko i-a auzit si s-a trezit. 

Trecuse abia o oră de când reuşise să adoarmă. Un somn lung era 
datoria pe care încă o mai avea de îndeplinit ca să întâmpine dimineaţa. 
Etsuko a căutat o speranţă care să o lege de ziua de mâine. Putea fi orice, 
una oricât de mică sau de banală. Fără o astfel de speranţă, nu poţi 
supravieţui nopţii. Ceva rămas de cârpit pe a doua zi, biletele pentru 
călătoria care avea să înceapă, sake -ul rămas pe fundul sticlei - lucruri pe 
care oamenii le aduc ofrandă zilei de mâine. Astfel li se îngăduie să 
întâmpine zorile. Ea ce avea de oferit? Da, cele două perechi de şosete, 
una bleumarin, alta maro. Acest cadou pentru Saburo avea să fie totul 
pentru ea, în ziua ce urma. Aidoma unei femei pioase, ea găsise un 
înţeles pur în deşertăciunea dorinţei sale. Etsuko a apucat strâns cele 
două fire delicate, unul bleumarin şi unul maro, şi a rămas astfel agăţată 
de ziua de mâine - un balon enigmatic, pântecos, negru şi mohorât — 
fără să se gândească unde avea să o poarte. Lucrurile la care nu se gândea 
erau fundamentul fericirii ei, raţiunea ei de a fi. 

încă îşi mai simţea trupul învăluit în atingerea degetelor uscate şi 
noduroase ale lui Yakichi. Era o senzaţie care nu se ştergea după o oră 
sau două de somn. Femeia care a cunoscut mângâierea unui schelet nu 
mai poate scăpa de ea. Pe pielea ei stăruia senzaţia unui strat de piele 
imaginar, transparent, acoperit parcă într-o acuarelă invizibilă anumitor 
ochi, nezvântată bine, mai subţire decât crisalida lepădată de un fluture. 


24 



Dacă s-ar fi mişcat, ar fi văzut-o cum crapă peste tot în întuneric. 

Odată ce ochii i s-au mai obişnuit cu bezna, Etsuko s-a uitat 
împrejur. Yakichi nu sforăia. Ceafa goală îi lucea slab, ca o pasăre 
jumulită. Ticăitul ceasului de pe raft şi târâitul greierilor de sub podea 
ofereau nopţii un contur pământesc. Fără ele, această noapte apăsătoare, 
care o asalta pe Etsuko şi o împresura cu o teamă sufocantă, ca pe o 
muscă prinsă în gelatină, n-ar mai fi fost de pe acest tărâm. 

Cu greu, Etsuko şi-a ridicat uşor capul. Sideful uşiţelor de la vitrină 
strălucea albăstrui. 

Şi-a închis ochii, strângând puternic pleoapele. O amintire i-a 
reînviat în minte. Se întâmplase doar cu o jumătate de an în urmă. La 
scurt timp după ce venise în această casă, începuse să se plimbe des de 
una singură, fapt care îi făcuse imediat pe săteni să o catalogheze drept 
excentrică. Etsuko îşi continuase plimbările solitare, fără să-i pese. încă 
de atunci oamenii au observat mersul ei ca de femeie gravidă şi au 
conchis că avea un trecut destrăbălat. 

Dintr-un colţ al proprietăţii familiei Sugimoto se vedea, dincolo de 

/V 

pârâu, întreaga cuprindere a cimitirului Sălaşul Sufletelor Hattori. In 
afara perioadei de higan 7 , extrem de puţină lume venea la morminte. 
După-amiaza, nenumăratele pietre funerare albe, înşiruite pe vasta 
suprafaţă terasată, proiectau mici umbre pe pământ. întinderea 
cimitirului, plină de unduiri şi împrejmuită de coline împădurite, oferea 
o privelişte curată şi luminoasă. Când şi când, se zărea în depărtare 
piatra de granit de la vreun mormânt strălucind în bătaia soarelui, în 
sclipiri albe de cuarţ. 

Etsuko iubea în mod aparte întinderea cerului de deasupra 
cimitirului şi liniştea cărării ample care îl străbătea. Pacea aceea 
luminoasă, de un alb imaculat, alături de mirosul ierbii şi al mugurilor de 
copaci tineri, o făcea să-şi simtă sufletul mai dezgolit ca niciodată. 


7 Sărbătoare budistă care se desfăşoară timp de o săptămână, la echinocţiul de 
primăvară şi de toamnă. 


25 



Era vremea la care se culegeau ierburi. Etsuko se plimba pe malul 
pârâului, adunând steluţe şi coada calului în mâneca de la chimono. 
într-un loc, pârâul ieşise din matcă, inundând iarba. Acolo a găsit 
pătrunjel. Cursul apei trecea pe sub un pod în dreptul porţii cimitirului, 
acolo unde se sfârşea şoseaua de beton care pornea de la Osaka. 

Etsuko a înconjurat parcela rotundă cu iarbă din faţa intrării în 
cimitir şi s-a îndreptat către cărarea pe care o apuca de obicei. Se minuna 
şi ea de acest răgaz care i se îngăduia. îl simţea ca pe o graţiere. 

A trecut pe lângă nişte copii care se jucau cu mingea. Puţin mai 
departe a ajuns într-o porţiune acoperită cu iarbă, încă nemarcată cu 
pietre funerare, aflată dincoace de gardul care străjuia malul pârâului. A 
dat să se aşeze, dar a observat silueta unui tânăr întins pe iarbă cu faţa în 
sus, cufundat în lectura unei cărţi pe care o ţinea ridicată în dreptul 
ochilor. Era Saburo. Simţindu-i umbra pe faţă, acesta s-a ridicat cu 
repeziciune în capul oaselor. 

— Doamna Sugimoto! a exclamat el. 

în acel moment, din mâneca lui Etsuko s-a revărsat pe faţa lui un 
potop de steluţe şi de coada-calului. Felul în care expresiile s-au succedat 
pe chipul lui Saburo i-a oferit lui Etsuko bucuria unei clarităţi 
înviorătoare, cum simţi în faţa unei ecuaţii simple, uşor de dezlegat. 
Când a văzut florile căzându-i pe chip, a luat-o drept o glumă a lui 
Etsuko şi s-a ferit de ele cu mişcări exagerate. Apoi a dedus din expresia 
ei că fusese o simplă întâmplare, nicidecum o glumă. într-o clipită, 
privirea lui a devenit spăşită şi serioasă. S-a ridicat, apoi s-a lăsat în patru 
labe şi a ajutat-o pe Etsuko să le strângă la loc. 

„După aceea, eu l-am întrebat aşa", şi-a reamintit Etsuko: 

— Ce făceai? 

— Doamnă, citeam o carte! 

Roşu la faţă, Saburo i-a arătat cartea de povestiri. Tonul său i-a sunat 
cumva milităresc lui Etsuko, dar a socotit că nu avea cum să fi fost în 
armată pentru că abia împlinea optsprezece ani. Născut în Hiroshima, el 
încerca de fapt să-şi mascheze inflexiunile dialectale şi să imite cât mai 


26 



bine limba literară. 

Apoi, Saburo i-a mărturisit că se dusese în sat să ia raţia de pâine, iar 
Etsuko tocmai ce îl prinsese trăgând chiulul, în drum spre casă. Pledoaria 
lui era mai degrabă imploratoare decât defensivă. 

— N-o să te pârăsc, i-a promis Etsuko. 

îşi amintea cum l-a întrebat despre distrugerile provocate de bomba 
atomică de la Eliroshima. Saburo i-a spus că ai lui locuiau în afara 
oraşului şi că nu păţiseră nimic, dar că, dintre rudele lui, o familie 
întreagă pierise. Aici discuţia s-a încheiat. Saburo a dat s-o întrebe ceva, 
dar s-a sfiit s-o mai facă. 

„Când l-am văzut prima dată pe Saburo, arăta de vreo douăzeci de 
ani. Nu-mi aduc aminte câţi ani să-i fi dat atunci, privindu-1 cum stătea 
întins pe iarbă, în cimitir. Arăta în floarea tinereţii. Cămaşa lui din 
bumbac, peticită toată, era descheiată la piept şi avea mânecile suflecate. 
Poate se simţea jenat de cât de zdrenţuită o fi fost pe la manşete. Avea 
nişte braţe grozave, cum băieţii de la oraş nu au până la douăzeci şi cinci 
de ani. Braţe arse de soare, pline de firişoare de păr auriu, parcă ruşinate 
de propria lor maturitate." 

Etsuko l-a privit dojenitor. Era o căutătură care ei nu i se potrivea, 
dar nu avea încotro. Oare el ghicise ceva? Nu, era imposibil. El n-o 
percepea decât ca pe încă o femeie nesuferită, venită să locuiască în casa 
nesuferitului de stăpân. Şi vocea lui! Vocea aceea nazală, calmă şi 
melancolică, şi totuşi atât de copilăroasă! Cuvintele acelea rostite unul 
câte unul, ca smulse cu cleştele de pe buzele lui tăcute. Cât de simple şi 
naturale, cărnoase ca nişte fructe sălbatice... 

Cu toate acestea, când l-a întâlnit a doua zi, Etsuko a putut să-l 
privească fără nici o emoţie — zâmbind, fără reproş în ochi. 

Aşa e... nu se întâmplase nimic. Apoi, într-o bună zi, la o lună după 
ce sosise aici, Yakichi a rugat-o să-i cârpească o haină şi nişte pantaloni 
vechi, pe care le purta la câmp. Cum o tot zorea, Etsuko a stat până târziu 
ca să termine. La unu noaptea, oră la care ar fi trebuit deja să doarmă, 
Yakichi a venit la ea în cameră. I-a lăudat hărnicia, şi-a tras pe el haina pe 


27 



care tocmai i-o terminase de cârpit, apoi a pufăit o vreme din pipă, în 
tăcere. 

— Dormi bine în ultima vreme? a întrebat-o el. 

— Da, aici e linişte, nu ca la Tokyo... 

— Minţi, a insistat el. 

— Adevărul e că în ultimul timp nu pot să dorm deloc, a răspuns 
Etsuko sincer. Cred că e prea multă linişte. 

— Nu se poate aşa. Mai bine nu te chemam încoace, s-a lamentat 
Yakichi, adăugând o notă de amărăciune din tonul fostului director. 

Când Etsuko s-a hotărât să-i accepte invitaţia şi să se mute în 
Maidenmura, se aştepta deja să vină o noapte ca aceasta. Ba chiar şi-o 
dorise. Ea ar fi vrut să-şi urmeze soţul în moarte, aidoma unei văduve 
indiene. Jertfirea închipuită de ea era un lucru straniu, un sacrificiu nu 
pentru moartea soţului, ci pentru gelozia ei. însă ceea ce îşi dorea ea nu 
era o moarte banală, ca oricare alta, ci una foarte lentă, care să se întindă 
pe o lungă perioadă de timp. Sau poate că ceea ce căutase ea era o cale 
prin care să se asigure că nu va mai simţi nicicând gelozia care o măcina? 
Oare în spatele acestei dorinţe macabre, care parcă râvnea după carne 
putrezită, mustea de fapt o posesivitate aprinsă, o lăcomie fără o ţintă 
anume? 

/V 

Moartea soţului ei... încă mai vedea aievea dricul tras în spatele 
Spitalului de Boli Contagioase, în ziua aceea de toamnă târzie. Muncitorii 
au ridicat pe umeri sicriul. Camera mortuară de la subsol, jilavă, 
mirosind a tămâie, a mucegai şi a moarte, cu flori artificiale de lotus alb, 
înnegrite de praf şi tremurând lugubru, cu rogojini umede, puse pentru 
priveghi, cu un pat din piele scorojită pe care stătuse cadavrul, cu altarul 
în care plăcuţele memoriale se perindau una după alta, ca într-o sală de 
aşteptare — din camera aceea, muncitorii au ridicat pe umeri sicriul şi au 
urcat rampa din beton. Unul dintre ei era încălţat cu bocanci milităreşti, 
care scrâşneau pe suprafaţa de beton cu tălpile lor bătute cu ţinte. Uşa din 
spate s-a deschis... 

Etsuko nu mai văzuse niciodată o lumină atât de emoţionantă şi de 


28 



copleşitoare ca avalanşa care a năvălit înăuntru în acel moment. 

Acea lumină pătrunzătoare de început de noiembrie inundase totul 
în jur, ca un şuvoi de apă cristalină. Poarta din spate a spitalului se 

/V 

deschidea către oraş - o depresiune plată, complet distrusă de război. In 
depărtare se zărea terasamentul liniei ferate Chuo, năpădit de buruieni 
veştejite. Jumătate de oraş era înţesat de case noi din lemn si case în curs 
de construcţie, iar jumătate era încă devastat, îngropat în iarbă, gunoaie 
şi moloz. Lumina de noiembrie pusese stăpânire pe toată întinderea lui. 
Pe şosea treceau biciclete cu ghidoanele strălucind în soare. Şi din 
grămezile de moloz se zăreau scânteieri orbitoare, ca de cioburi de sticle 
de bere. Lumina aceasta se revărsase ca o cascadă asupra lui Etsuko şi a 
coşciugului pe care îl însoţea. 

Cu perdeluţele trase peste geam, dricul a pornit motorul. Etsuko a 
urcat în urma sicriului. 

Până la crematoriu nu s-a mai gândit nici la gelozie si nici la moarte, 
ci doar la lumina covârşitoare care o izbise. Ţinea în poală un mănunchi 
de flori de toamnă. Erau crizanteme, rămurele de Lespedeza, campanule şi 
mărăriţe, moleşite după priveghi. Etsuko le-a lăsat să-i păteze hainele de 
doliu cu polen galben. 

Oare ce simţise când o împresurase lumina? Eliberare? De gelozie? 
De nenumăratele nopţi fără somn, de puseurile de febră ale soţului, de 
Spitalul de Boli Contagioase, de delirurile lui din miez de noapte, de 
duhoare, de moarte? 

Se simţise oare şi mai geloasă pentru că exista pe lume o asemenea 
lumină covârşitoare? Iar asta pentru că gelozia era unica emoţie la care 
de multă vreme tot revenea, iar şi iar? Senzaţia de eliberare ar trebui să 
fie un sentiment proaspăt, de negare neîncetată, prin care negi chiar şi 
eliberarea însăşi. în clipa în care un leu este eliberat din cuşcă, lumea lui e 
mai vastă decât a unuia care a fost dintotdeauna liber. Cât era captiv, 
pentru el nu existau decât două lumi, cea din cuşcă şi cea din afara ei. 
Dar, când i se dă drumul, leul rage, răneşte oameni, îi înfulecă. E 
nemulţumit, pentru că nu există şi o a treia lume, o lume în care să nu fie 


29 



/V 

nici în cuşcă, nici în afara ei. Insă ceea ce simţea Etsuko nu avea nici o 
legătură cu aceste lucruri. Sufletul ei nu cunoştea decât afirmarea. 

Lumina care se revărsase asupra ei prin uşa din spate a spitalului n-o 
luase decât ca pe o teribilă risipă a cerurilor, care se pogora inevitabil pe 
pământ. în obscuritatea dinăuntrul dricului se simţise mai în largul ei. De 
fiecare dată când maşina se zdruncina, se auzea ceva zăngănind în 
interiorul sicriului. Să fi fost pipa lui preferată, pusă înăuntru lângă el, 
lovindu-se de scândurile de lemn? Trebuia s-o fi înfăşurat în ceva. Etsuko 
a atins giulgiul alb care învelea sicriul în dreptul locului din care venea 

/V 

zgomotul. In acel moment pipa a amuţit, de parcă şi-ar fi ţinut 
respiraţia.Ridicând perdeaua, Etsuko a văzut un alt dric în faţa lor, 
încetinind şi virând către un larg spaţiu betonat, de prost gust, mărginit 
de bănci şi de o clădire exagerat de mare, ca un fel de furnal. Era 
crematoriul. 

Etsuko îşi amintea ce gândise în acel moment: „N-am venit aici ca 
să-mi incinerez soţul, ci gelozia". 

însă, odată ars cadavrul soţului său, însemna oare că şi gelozia ei 
avea să se stingă? Gelozia era ca un virus pe care îl căpătase de la soţul ei. 
Un virus care îi măcina carnea, şi nervii, şi oasele. Ca să o distrugă, nu-i 
rămânea altceva de făcut decât să meargă şi ea în pântecele acelui furnal, 
împreună cu sicriul. 

Timp de trei zile înainte să se instaleze boala, soţul ei nu venise 
acasă. La serviciu se ducea. Lui Ryosuke nu-i stătea în fire să se lase atât 
de acaparat de o idilă încât să lipsească de la muncă. Pur şi simplu nu 
suporta să se întoarcă acasă, unde îl aştepta ea. Etsuko se ducea şi de 
cinci ori pe zi la telefonul public din apropiere şi rămânea în faţa lui 
ezitând. Dacă suna la firmă, îi răspundea cu siguranţă. Iar la telefon nu îi 
vorbea niciodată aspru. Dar scuzele lui dulci şi moi, ca torsul pisicii, 
rostite intenţionat cu accentul lui gângurit de Osaka, îi aminteau lui 
Etsuko de atenţia cu care îşi stingea ţigara în scrumieră şi îi sporeau 

/V 

durerea. Prefera să audă din gura lui insulte. In ciuda faptului că era un 
bărbat mare de statură, pe care ţi-1 puteai lesne închipui aruncând vorbe 


30 



de ocară, Ryosuke continua să-i facă, pe un ton blând, promisiuni pe care 
nu avea să le ţină. Iar Etsuko nu putea să se împotrivească. Şi atunci, 
decât să le audă din nou, mai bine se abţinea să-i telefoneze. 

„Nu prea pot să vorbesc acum, dar aseară m-am întâlnit în Ginza cu 
un prieten vechi, care m-a invitat la o partidă de mahjong. Lucrează la 
Ministerul de Comerţ şi Industrii, deci nu puteam să fiu nepoliticos cu 
el... Cum? Da, vin diseară acasă. Cum se termină programul, o iau spre 
casă... Deşi s-a adunat cam mult de lucru... Dacă să pregăteşti cina? Din 
partea mea, poţi să faci cum vrei. Cum ai tu chef. Dacă mănânc deja până 
mă întorc, mai mănânc o dată acasă şi gata... Trebuie să închid. Kawaji 
zice că îl deranjez cu telefonul... Aha, da. Am înţeles... Bine, la revedere. 

Filfizon cum era, lui Ryosuke îi plăcea să afişeze printre colegi un aer 

/V /V 

de boem. Etsuko aştepta şi tot aştepta. Insă el nu venea. In rarele nopţi 
când se întorcea acasă, îi reproşase ea vreodată ceva, îl luase la rost? Nu, 
ea doar îşi privea soţul cu ochi trişti. Ochii aceştia ca de căţeluşă, plini de 
tristeţe mută, îl înfuriau pe Ryosuke. O vedea aşteptându-1 ca un cerşetor 

/V 

cu mâna întinsă, care cere de pomană. In toată aşteptarea ei, Ryosuke 
mirosea spaima şi dezolarea unei căsnicii reduse la un schelet urât, 
despuiată de orice fărâmă de viaţă. Atunci îi întorcea spatele lui masiv şi 
nepăsător şi se prefăcea că doarme. într-o noapte de vară, în timp ce 
dormea, a simţit buzele soţiei atingându-1 şi a plesnit-o. I-a tras o palmă 
peste obraz mormăind „neruşinata!" cu limba împleticită de somn. 

A făcut-o fără pic de milă, ca şi cum ar fi strivit un ţânţar. 

/V 

In vara aceea începuse totul. Ryosuke descoperise plăcerea de a-i 
stârni gelozia lui Etsuko. 

/V 

Etsuko vedea tot mai multe cravate pe care nu le ştia. Intr-o 
dimineaţă, Ryosuke şi-a chemat soţia în faţa oglinzii şi i-a cerut să-i lege 
cravata. Cuprinsă de bucurie şi de nelinişte, lui Etsuko îi tremurau 
degetele şi nu reuşea să-i lege nodul cum trebuie. Când a terminat, 
Ryosuke s-a tras de lângă ea, iritat. 

— Cum ţi se pare? Uite ce imprimeu frumos are! 

— Aoleu, nici n-am observat! E nouă. Ţi-ai cumpărat-o tu? 


31 



— Ce mutră fad! De parcă n-ai fi observat-o până acum. 

— Iţi vine bine... 

— Da, îmi vine bine. 

Eşarfa de damă care se întrezărea din sertarul lui Ryosuke, lăsat aşa 
parcă intenţionat, parfumul ieftin în care era îmbibată din belşug... Şi alte 
lucruri, mult mai scandaloase, care răspândeau în casă un aer greu, 
înţepător... Etsuko a luat fotografiile înfăţişând o femeie, pe care el şi le 
înşirase pe birou, şi le-a ars cu chibritul, una câte una. La asta se şi aştepta 
soţul ei. Când s-a întors acasă, a întrebat ce s-a întâmplat cu fotografiile. 
Etsuko stătea în faţa lui cu arsenic într-o mână şi un pahar cu apă în 
cealaltă. Ryosuke i-a smuls pastilele din mână, iar ea s-a dezechilibrat şi a 
căzut peste oglindă, tăindu-se la frunte. 

Cât de aprinse au fost îmbrăţişările lui în noaptea aceea! Ce furtună 
capricioasă, de o noapte! Ce caricatură zeflemitoare a fericirii! 

/V 

In noaptea în care s-a hotărât din nou să se otrăvească, soţul ei s-a 
întors acasă. Două zile mai târziu, boala s-a declanşat... Două săptămâni 
mai târziu era mort... 

/V 

— Mă doare capul. îmi crapă de durere! 

Ryosuke se oprise în hol. Etsuko a crezut că s-a întors ca s-o chinuie, 
împiedicând-o să se otrăvească. în seara aceea nu mai simţea obişnuita 
bucurie la întoarcerea soţului, bucurie care o exaspera. Şi-a sprijinit cu 
răceală mâna de uşa glisantă şi s-a uitat în jos la el, cum stătea aşezat pe 
jos, fără să se mişte. S-a simţit mândră de ea. Deşi era o mândrie greu 
câştigată, ademenită cu moartea, nici nu şi-a dat seama că din mintea ei 
se evaporase deja gândul la moarte. 

— Ai băut? 

Ryosuke a clătinat din cap şi şi-a ridicat ochii către ea. Nici el nu-şi 
dădea seama că ochii lui împrumutaseră privirea ca de căţeluşă a soţiei, 
care întotdeauna îi provocase dezgust. Era o privire moleşită şi febrilă, ca 
a unui animal bolnav care îşi priveşte stăpânul implorator, scâncind, 
neînţelegând ce se petrece cu el. Probabil că Ryosuke simţea, pentru 
prima dată, că ceva greu de înţeles prindea contur înlăuntrul lui. Era 


32 



boala, dar nu era vorba doar de atât. 

Cele şaisprezece zile care au urmat au fost cea mai fericită perioadă 
din viaţa lui Etsuko. Voiajul de nuntă şi moartea soţului, cât de 
asemănătoare erau aceste scurte perioade de fericire! Acum călătorea 
alături de el pe tărâmul morţii, însoţită de aceeaşi dorinţă şi durere 
insaţiabile, neobosite, acelaşi supliciu al trupului şi sufletului pe care le 
simţise în voiajul de nuntă. Soţul ei zăcea cu pieptul dezgolit, chinuit de 
coşmaruri provocate de febra mare, înhăţat de mâinile pricepute ale 
morţii, tânguindu-se ca o mireasă. în ultimele zile, când creierul îi era 
asaltat de boală, se ridica deodată în capul oaselor, de parcă ar fi făcut un 
exerciţiu de gimnastică, şi râdea în gura mare, dezvelindu-şi limba 
pârjolită de sete şi dinţii pătaţi în culoarea argilei roşii de sângele care i se 
scurgea din gingii. Aşa râsese în dimineaţa de după prima lor noapte, în 
camera de la etajul întâi al Hotelului Atârni. Deschisese geamul şi se uita 
la unduirea blândă a pajiştei. La hotel mai stătea o familie de nemţi, care 
aveau un ogar mare. Băieţelul lor, de vreo cinci sau şase ani, se pregătea 
să scoată câinele la plimbare. Deodată, ogarul a zărit o pisică 
strecurându-se prin umbra unei tufe şi a luat-o la goană după ea. Băiatul 
a uitat să dea drumul lanţului şi s-a trezit târât pe fund pe iarbă. 
Văzându-1, Ryosuke a izbucnit într-un râs vesel şi cristalin. Hohotea fără 
reţinere, dezvelindu-şi dinţii. Nu-1 mai văzuse niciodată râzând cu atâta 
poftă. 

Etsuko şi-a încălţat papucii şi a dat fuga la fereastră. Grădina cobora 
într-o pantă iscusit meşteşugită, încât părea să se unească direct cu plaja. 
Cum sclipea iarba în lumina dimineţii! Cum scânteia marea de la capătul 
grădinii! Apoi au coborât împreună în holul hotelului. într-o tăviţă de 
scrisori fixată pe un stâlp se găseau pliante de călătorie multicolore, iar 
pe ea era lipit un semn care îi îndemna pe clienţi să le ia gratuit. Ryosuke 
a apucat unul din mers şi, în timp ce aşteptau să vină micul dejun, l-a 
transformat rapid într-un avion. Masa lor era lângă o fereastră care dădea 
spre grădină. „Fii atentă!" i-a zis soţul ei şi i-a făcut vânt pe geam 
avionului către mare... Ce stupid! Nu era decât unul dintre nenumăratele 


33 



lui şiretlicuri de a încânta o femeie şi a intra în graţiile ei. Doar că, la acel 
moment, Ryosuke voia sincer să-şi încânte proaspăta mireasă, voia sincer 
să-i sucească minţile. Câtă sinceritate! 

Etsuko avusese avere. Familia ei, compusă doar din tată şi fiică, era o 
familie veche şi înstărită, care se trăgea dintr-un ilustru general de pe 
vremea războaielor civile şi pentru care averea era o adevărată obsesie. 
Războiul se sfârşise. Venise apoi taxa pe proprietate, iar după moartea 
tatălui, moştenirea lui Etsuko se redusese la o sumă surprinzător de 

/V 

mică, sub formă de acţiuni. Insă în dimineaţa aceea, la Hotelul Atârni, 
formau un cuplu adevărat, ei doi şi atât. Apoi febra lui Ryosuke le 
readusese solitudinea în doi. Etsuko se desfăta din plin cu această fericire 
nemiloasă şi neaşteptată pe care o gusta din nou. Se delecta cu ea până la 
ultima fărâmă, cu lăcomie, cu disperare. Grija cu care îşi oblojea soţul 
avea ceva care te făcea să-ţi fereşti privirea. 

A durat mult timp până i s-a pus diagnosticul de febră tifoidă. Multă 
vreme s-a crezut că era vorba de un caz mai aparte de guturai 
încăpăţânat. Dureri de cap neîncetate, insomnie, lipsa poftei de 
mâncare... Cu toate acestea, cele două simptome iniţiale ale tifosului, 

/V 

febra tot mai mare şi pulsul neregulat, nu s-au manifestat. In primele 
două zile l-a durut capul şi s-a simţit moleşit, dar nu a făcut febră. După 
ce s-a întors atunci acasă, în ziua următoare nu s-a mai dus la serviciu. 

Toată ziua aceea şi-a petrecut-o, în mod straniu, dereticând cuminte 
prin casă, ca un copil plecat să se joace acasă la altcineva. O nelinişte 
nefamiliară a încolţit din moleşeala lui febrilă. Etsuko a intrat în biroul lui 
de şase tatami, aducându-i cafea. L-a găsit lungit pe jos, în obişnuita lui 

/V 

ţinută de casă bleumarin cu alb, cu braţele şi picioarele răşchirate. îşi tot 
încerca buzele cu dinţii, muşcându-le neîncetat. Nu erau umflate, dar 
avea senzaţia că i se umflau. 

— Nu vreau cafea, a zis el, dând cu ochii de Etsuko. 

Văzând-o că ezită, a adăugat: 

— Trage-mi în faţă nodul de la brâu. Mă râcâie şi nu-1 suport... Mie 
mi-e prea greu să trag de el. 


34 



De multă vreme Ryosuke nu mai suporta să-l atingă. Nu-i plăcea 
nici să-l ajute să-şi pună pe el sacoul de la costum. Ce să fi fost cu el în 
ziua aceea? Etsuko a aşezat tava pe birou şi a îngenuncheat lângă el. 

— Ce stai aşa, ca o maseuză? s-a răţoit el. 

Etsuko şi-a petrecut un braţ pe sub el, a apucat nodul slab legat şi l-a 
răsucit în faţă. Ryosuke nici n-a încercat să se ridice vreun pic. Trunchiul 
lui masiv apăsa arogant pe mâna subţirică a lui Etsuko. O durea 
încheietura, dar tot îi părea rău că atingerea avea să ia sfârşit în doar 
câteva clipe. 

— N-ai vrea să te întinzi pe pat, decât să stai aşa, pe jos? Să-ţi scot 
aşternutul? 

— Lasă-mă în pace! Aşa îmi place mie să stau. 

— Temperatura cum mai e? A mai crescut? 

— E la fel, normală. 

/V 

In acel moment, Etsuko a îndrăznit să facă un gest care a surprins-o 
până şi pe ea. Şi-a lipit buzele de fruntea lui, ca să-i verifice temperatura. 
Ryosuke n-a spus nimic. Ochii i se mişcau moale pe sub pleoapele lăsate. 
Fruntea lui aspră, mânjită de grăsime... o frunte pe care tifosul şi-a pus 
apoi amprenta, împiedicând-o să mai transpire, pârjolind-o, o frunte care 
a fost cuprinsă de nebunie şi care, în final, a căpătat paloarea pământie a 
cadavrului. 

/V 

In noaptea următoare, temperatura lui Ryosuke a crescut subit la 

/V 

39,8. S-a văitat de dureri de spate şi de cap. îşi rostogolea necontenit 
capul pe pernă, căutând răcoare, iar faţa de pernă s-a umplut de grăsime 
şi de mătreaţă. Din noaptea aceea, Etsuko i-a pus sub cap o pernă cu apă. 
Mai putea să înghită doar lichide, şi pe acelea cu greu. Etsuko a stors 
nişte mere şi i-a dat să bea sucul cu un biberon. Când a venit doctorul să-l 
vadă în dimineaţa următoare, a spus că e doar un guturai. 

„Aşa mi-am văzut soţul venind încet către mine, ajungând în faţa 
mea. Parcă priveam un vreasc adus de apă la mal, chiar la picioarele 
mele. M-am aplecat şi am inspectat în detaliu acest trup straniu, chinuit, 
de la suprafaţa apei. Mersesem zi de zi pe ţărmul mării, ca o nevastă de 


35 



pescar, şi îmi dusesem viaţa singură, aşteptând. Apoi, la un moment dat, 
am găsit un leş adus de ape, plutind printre stânci, într-un golfuleţ. Am 
văzut că încă mai respira. Dar l-am scos imediat din apă? Nu, nu l-am 
scos. Doar am stat, cu ardoare, cu dedicare şi pasiune, fără somn şi fără 
tihnă, aplecată asupra apei şi nu m-am mişcat. M-am uitat la acest trup 
încă însufleţit până ce apa l-a înghiţit de tot şi n-a mai gemut, nu s-a mai 
tânguit, n-a mai suflat aer fierbinte. Ştiam ce avea să se întâmple. Dacă-1 
readuceam la viaţă, acel vreasc adus de apă m-ar fi azvârlit el pe mine cât 
ai clipi şi ar fi dispărut în depărtări infinite, purtat de maree. Iar de data 
asta nu s-ar mai fi întors la mine niciodată. 

L-am îngrijit cu o pasiune lipsită de vreun ţel, dar cine ar fi ştiut? 
Cine ar fi ştiut că lacrimile pe care le-am vărsat pe patul lui de moarte 
deplângeau despărţirea de pasiunea care mă mistuise zi de zi?" 

Etsuko şi-a amintit de ziua în care a închiriat o maşină şi s-a dus să-l 
interneze în clinica unui prieten de-ai lui, doctor internist, din 
Koishikawa. Apoi şi-a amintit cum, trei zile mai târziu, a apărut în vizită 
femeia din fotografii şi cât de violent s-a certat cu ea... Cum de aflase? 
Oare de la vreun coleg de serviciu care venise să-l vadă? Dar colegii nu 
aveau de unde să ştie. Sau poate că femeile adulmecă boala ca un câine? 
Apoi a mai venit una. A venit trei zile la rând. Apoi alta. Uneori femeile 
se intersectau şi plecau aruncându-şi priviri pline de dispreţ... Etsuko nu 

/V 

voia să-i tulbure nimeni oaza de solitudine în doi. In Maidenmura a 
trimis o telegramă despre starea lui gravă abia după ce Ryosuke şi-a dat 
suflarea. Etsuko îşi amintea bucuria care a cuprins-o în ziua în care boala 
soţului a fost diagnosticată. Fiind o clinică, aveau doar trei saloane, la 
etaj. La capătul holului era o fereastră - o fereastră ternă, de la care se 
vedea priveliştea ternă a oraşului. Cum mirosea holul a crezol! Lui 
Etsuko îi plăcea acel miros. Ori de câte ori soţul ei aţipea, ea străbătea 
holul încoace şi-ncolo, inspirându-1 cu nesaţ. îi plăcea mai mult izul de 
dezinfectant decât aerul de afară. Substanţa aceea curăţa boala şi moartea 
nu prin moarte, ci prin viaţă. Ei îi mirosea a viaţă. Un miros corporal, 
chimic, intens şi brutal, care înţepa plăcut nările, ca briza dimineţii. 


36 



De zece zile temperatura soţului ei nu scădea sub patruzeci de 
grade. Etsuko stătea necontenit alături de acest trup din care febra se 
chinuia să găsească o cale de scăpare. Ryosuke gâfâia agitat, cu nările 

/V 

fremătând, ca un alergător care se apropie de finalul maratonului. In 
patul acela, viaţa lui se întruchipa într-un corp în mişcare, care alerga 
neîncetat, asiduu. Iar Etsuko... Etsuko îl încuraja de pe margine. 

„Hai, încă un pic! încă un pic!" 

Cu ochii daţi peste cap, Ryosuke căuta să rupă banda cu mâinile, dar 
degetele lui nu reuşeau să apuce decât marginea păturii, caldă ca un 
culcuş din fân şi impregnată cu mirosul animalului care a dormit în el. 

Când a venit la controlul de dimineaţă, doctorul i-a dezvelit pieptul 
agitat de respiraţia violentă. Febra din pielea lui încinsă parcă stătea să 
izbucnească aidoma un gheizer de sub degetele care îl palpau. Oare nu e 
boala doar o exacerbare a vieţii? Doctorul i-a apăsat pieptul cu 
stetoscopul de fildeş îngălbenit, lăsând în urmă uşoare pete albe. Pe 
pielea care se congestiona numaidecât, Etsuko a observat nişte 
punctuleţe trandafirii, mărunte şi opace, conturându-se din loc în loc. 

— Acestea ce sunt? l-a întrebat ea. 

— Asta e rozeolă, i-a răspuns doctorul pe un ton iritat, strecurând 
totuşi o notă de familiaritate în glas. Vine de la roză, trandafir. Vă explic 
eu mai târziu. 

După ce a terminat controlul, doctorul a condus-o pe Etsuko afară 
din salon şi i-a spus dezinvolt: 

— E febră tifoidă. Tifos. Au venit, în sfârşit, rezultatele de la analiza 
de sânge. De unde s-o fi pricopsit Ryosuke cu aşa ceva? Mi-a zis că a băut 
apă dintr-o fântână când a fost plecat în delegaţie, de-acolo i s-o fi tras. 
Dar e în regulă. Dacă îl ţine inima, nu e nici o problemă. E un caz de tifos 
un pic mai aparte şi diagnosticul a întârziat. Facem azi actele şi mâine îl 
transferăm la spitalul de specialitate. Aici nu avem cameră de izolare. 

Doctorul ciocănea cu degetele lui uscate în peretele pe care era lipit 
un afiş cu regulamentul pentru prevenirea incendiilor, aşteptând pe 
jumătate plictisit ca femeia aceasta încercănată, răpusă de oboseală, să 


37 



înceapă să se tânguiască şi să pledeze: „Domnul doctor, vă implor, nu 
faceţi înştiinţarea! Lăsaţi-1 să stea aici! Domnule doctor, o să moară dacă 
îl mutăm! Viaţa unui om e mai importantă decât legea. Vă rog, nu-1 
trimiteţi la Spitalul de Boli Contagioase, nu acolo! Vorbiţi să-l primească 
în aripa de carantină la Spitalul Universitar!" Doctorul aştepta cu o 
curiozitate deductivă să audă o astfel de pledoarie tipică ieşind de pe 
buzele ei. 

/V 

Insă Etsuko tăcea. 

— Aţi obosit, a spus el. 

— Deloc, a răspuns ea pe un ton care putea fi interpretat drept plin 
de vitejie. 

Lui Etsuko nu-i era teamă că putea să ia boala şi probabil ca acesta a 
fost şi singurul motiv pentru care nu s-a molipsit. S-a întors pe scaunul 
de la marginea patului lui Ryosuke şi şi-a văzut mai departe de andrelele 
ei. Se apropia iama şi îi împletea un pulover soţului. Dimineaţa era frig în 
salon. Şi-a scos un zori 8 din picior şi şi-a frecat cu şoseta căputa celuilalt. 

— Au aflat ce boală am, nu? a întrebat Ryosuke respirând sacadat, cu 
o intonaţie ca de băieţel. 

-Da. 

Etsuko s-a ridicat ca să-i tamponeze cu o batistă înmuiată în apă 
buzele uscate, brăzdate de crăpături. Dar n-a mai făcut asta, ci şi-a lipit 
obrazul de al lui. Obrazul lui nebărbierit ardea la atingere, încins ca 
nisipul de pe plajă. 

— Stai liniştit. Te pune Etsuko pe picioare. Nu te îngrijora. Dacă 
mori tu, o să mor şi eu. (Cine să afle de acest jurământ fals? Singurul 
martor pe care îl avea era Dumnezeu, în care Etsuko nu credea.) Dar n-o 
să se întâmple aşa ceva. Sigur te faci bine! 

Etsuko i-a sărutat înnebunită buzele crăpate, de pe care i se revărsa 
necontenit răsuflarea fierbinte, ca un şuvoi de aer cald venit din 


8 Sandale plate din paie, textile sau lemn, fixate de picior printr-o bucată de material 
trecută printre degete. 


38 



măruntaiele pământului. Etsuko i-a umezit buzele însângerate, aspre ca 
nişte trandafiri plini de spini. Chipul lui se zvârcolea sub al ei... 

Clanţa învelită în tifon s-a mişcat şi uşa s-a întredeschis. Etsuko s-a 
retras de lângă el. O asistentă i-a făcut semn din ochi să o urmeze. Etsuko 
a ieşit. Sprijinită de fereastra din hol stătea o femeie îmbrăcată într-o 
haină de blană şi o fustă lungă. 

Era femeia din fotografii. La prima vedere, părea să fie metisă. Avea 
dinţi frumoşi, ca o dantură falsă, şi nări modelate ca nişte aripioare. 
Celofanul umed în care era învelit buchetul de flori din mâna ei i se lipea 
de unghiile stacojii. în postura ei se simţea ceva chinuit, ca de animal care 
se străduieşte să meargă în două picioare. Părea să aibă aproape 
patruzeci de ani, o vârstă la care ridurile fine din colţul ochilor năvălesc 
deodată ca o oaste pregătită de ambuscadă. Altfel, i-ai fi dat douăzeci şi 
cinci, douăzeci şi şase de ani. 

— Bună ziua, a spus ea. 

Vorbele ei ascundeau un uşor accent, greu de identificat. 

Lui Etsuko i-a părut a fi genul de femeie pe care bărbaţii nătângi o 
apreciază considerând-o enigmatică. Aceea era femeia care o chinuise pe 
ea. Etsuko n-a reuşit să asocieze imediat suferinţa cu această întrupare a 
ei. Suferinţa ei evoluase dincolo de o astfel de formă concretă şi (mai 
ciudat fie spus) se transformase în ceva creativ. Femeia aceasta era ca un 
dinte cariat pe care îl scosese. Nu o mai durea. Aidoma unui bolnav care 
s-a vindecat de o presupusă boală măruntă şi care se confruntă pentru 
prima dată cu o adevărată maladie letală, Etsuko se simţea mai degrabă 
umilită la gândul că o asemenea femeie era sursa chinului său. 

Femeia i-a întins o carte de vizită cu numele unui bărbat, spunându-i 
că a venit în locul soţului său. Pe cartea de vizită era numele unui 
director de la firma la care lucra Ryosuke. Etsuko i-a spus că nu o poate 
lăsa să intre pentru că nu se permit vizitele. La auzul acestor cuvinte, o 
umbră a traversat ochii femeii. 

— Dar soţul meu mi-a spus să îl văd şi să aflu în ce stare este. 

— într-o stare care nu îi permite nimănui să îl vadă. 


39 



— Dar soţul meu n-o să fie mulţumit decât dacă îl văd. 

— Dacă vine dânsul, poate să îl vadă. 

___ /V 

— De ce el să poată şi eu nu? Ce spuneţi nu are nici o logică. îmi 
vorbiţi de parcă aţi fi suspicioasă de ceva. 

— Atunci, dacă vă mai spun o dată că nimeni nu are voie să intre, 
sunteti mulţumită? 

o o 

/v ^ 

— îmi vorbiţi cam ciudat. Cine sunteţi, soţia? Soţia lui Ryosuke? 

— Eu sunt singura femeie care îi spune soţului ei „Ryosuke". 

— Vă rog, daţi-mi voie să îl văd! Vă implor! Uitaţi, e o nimica toată, 
dar am adus ceva de pus la capul patului. 

— Vă mulţumesc. 

— Doamnă, vă rog, daţi-mi voie să îl văd! Cum se simte? E rău? 

— Nu se ştie dacă o să trăiască sau o să moară. 

Râsetul batjocoritor cu care Etsuko a însoţit aceste cuvinte a atins-o 
pe femeie. Uitând de orice politeţe, i-a răspuns arogant: 

— Bine atunci, mă duc să-l văd şi singură! 

— Dar poftiţi! Dacă pe dumneavoastră nu vă deranjează, staţi cât 
doriţi, i-a zis Etsuko peste umăr, conducând-o către salon. Ştiţi ce boală 
are soţul meu? 

-Nu. 

— Tifos. 

Femeia s-a oprit, schimbându-se la faţă. 

— Tifos? a îngăimat ea. 

O femeie ignorantă, fără doar şi poate. Reacţia ei de şoc era ca a unei 
neveste care aude de tuberculoză şi începe să strige, „Doamne, apără şi 
păzeşte!" Ar fi fost în stare chiar să-şi facă cruce. Târfă josnică ce era! Ce 
mai aştepta? Etsuko i-a deschis uşa amabil. S-a bucurat când i-a văzut 
reacţia surprinsă. Ba chiar a tras scaunul mai aproape de capul soţului ei 
şi a poftit-o să se aşeze. 

Femeia a intrat în salon cu paşi timizi. Etsuko abia aştepta ca soţul ei 
să vadă groaza de pe chipul ei. 

Femeia a început să-şi scoată haina, dar nu ştia ce să facă cu ea. Era 


40 



periculos să o pună pe vreun loc plin de bacterii. Era periculos şi să i-o 
înmâneze lui Etsuko, pentru că ea sigur îl ajuta pe Kensuke să-şi facă 
nevoile. Până la urmă s-a hotărât că e mai sigur s-o ţină pe ea. A îmbrăcat 
haina la loc, apoi a tras scaunul mult în spate şi s-a aşezat. 

Etsuko i-a spus soţului său numele de pe cartea de vizită. Ryosuke 
doar a aruncat o privire către femeie, fără să spună nimic. Femeia s-a 
aşezat picior peste picior. Tăcea şi ea, palidă la faţă. Din spatele ei, Etsuko 
urmărea atent expresia de pe chipul lui. Stătea în picioare ca o soră 
medicală. Neliniştea o sugruma. „Şi dacă el n-o iubeşte deloc pe femeia 
asta, eu ce mă fac? Tot chinul meu ar fi în van. Ar însemna că între noi n-a 
fost decât un joc fără sens de-a torturatul, iar întreg trecutul meu se 
reduce la o luptă stupidă cu morile de vânt. Dacă nu găsesc în ochii lui 
măcar o fărâmă de dragoste faţă de femeia asta, eu nu mai rezist. Dacă el 
n-o iubeşte nici pe ea, nici pe vreuna dintre celelalte trei femei cărora nu 
le-am dat voie să intre... Mi-e groază să mă gândesc!" 

/V 

întins pe spate, Ryosuke s-a foit sub plapuma de puf, care era 
gata-gata să cadă. Când şi-a mişcat genunchii, plapuma a alunecat de pe 
pat. Femeia şi-a ferit uşor genunchii. Nici n-a întins mâna. Etsuko a dat 
fuga şi a aranjat-o la loc. 

/V 

In aceste câteva secunde, Ryosuke şi-a întors faţa către femeie. 

/V 

Ocupată cu plapuma, Etsuko n-a putut să se uite către el. Insă intuiţia i-a 
spus că în acel răstimp cei doi şi-au făcut cu ochiul. Un gest batjocoritor la 
adresa ei... Bolnavul acesta, cu febră mare de atâta vreme, zâmbea si îi 
făcea cu ochiul femeii... 

Etsuko ghicise asta nu prin intuiţie, ci mai degrabă din felul în care 
se mişcase obrazul soţului său în acel moment. Percepând acel gest, s-a 
simţit uşurată, o uşurare imposibil de înţeles pentru cineva care s-ar fi 
folosit de o judecată obişnuită. 

— O să te faci tu bine. Ai inima tare, nu te răpune nimeni, a zis 
deodată femeia cu francheţe în glas. 

Un zâmbet blând a înflorit pe obrazul nebărbierit al lui Ryosuke (să-i 
fi zâmbit el astfel lui Etsuko măcar o dată?), apoi a zis, cu răsuflarea 


41 



înteţită: 

— Păcat că nu pot să-ţi dau ţie boala. Tu i-ai face faţă mai bine decât 
mine. 

— Vai, cum poţi să spui aşa ceva? 

Femeia s-a uitat pentru prima dată către Etsuko, râzând. 

— Eu... eu n-o să rezist, a adăugat el. 

O tăcere nefastă s-a aşternut în jur. Femeia a început deodată să 
râdă. Avea un râs de parcă ciripea... 

Câteva minute mai târziu, a plecat. 

/V 

In noaptea aceea, au apărut semnele unei afecţiuni cerebrale. Bacilii 
tifici îi atacau creierul. 

Din sala de aşteptare de la parter se auzea radioul dat tare. Jazz 
gălăgios. 

— E insuportabil! Cum pot să dea radioul aşa tare când sunt aici 
oameni grav bolnavi ca mine... bolborosea Ryosuke, acuzând o durere 
puternică de cap. 

Becul din încăpere era acoperit cu un furoshiki 9 , ca să nu-i deranjeze 
ochii bolnavului. Etsuko se căţărase pe un scaun şi legase bucata de 
muselină fără să ceară ajutorul unei asistente. Lumina care răzbătea prin 
ea proiecta pe chipul lui Ryosuke o umbră străvezie, nesănătoasă, 
învăluiţi în umbra aceasta, ochii lui congestionaţi înotau în lacrimi, plini 
de mânie. 

— Dau o fugă până jos şi le spun să-l închidă, a zis Etsuko şi s-a 
ridicat, lăsând andrelele. 

Când a ajuns la uşă, din spatele ei s-a auzit un geamăt cutremurător. 

Parcă fusese urletul unui animal strivit. Etsuko s-a întors către el şi 
l-a văzut ridicat în capul oaselor. Strângea plapuma în mâini ca un 
bebeluş şi se uita către uşă cu o privire fixă, neliniştită. 

Auzindu-1, asistenta a intrat în salon. A ajutat-o pe Etsuko să-l 


9 Bucată de material care se împătureşte în diverse forme, folosită pentru împachetat 
sau transportat obiecte. 


42 



întindă la loc pe spate, ca pe un scaun pliant, şi i-a băgat braţele la loc sub 
plapumă. Bolnavul s-a lăsat aşezat, gemând încontinuu. După o vreme a 
început s-o strige, căutând-o din priviri: 

— Etsuko! Etsuko! 

Din toate numele pe care putea să le strige, soţul său îl alesese pe al 

/V 

ei. In gestul lui, Etsuko nu a văzut voinţa lui proprie, ci pe a ei. Avea 
convingerea stranie că el îi strigase numele respectând o regulă impusă 
de ea. 

— Mai spune o dată! 

Asistenta se dusese să-l anunţe pe doctor şi nu mai era în încăpere. 
Etsuko se aplecase asupra lui şi îi zgâlţâia pieptul cu cruzime. Ryosuke a 
strigat-o din nou, gâfâind din greu: 

— Etsuko! Etsuko! 

Târziu, în noaptea aceea, Ryosuke a ţâşnit din pat bolborosind „E 
beznă! Beznă! Beznă!" şi a răsturnat sticluţele cu medicamente şi paharul 
de pe masă. A călcat apoi desculţ pe cioburi şi tălpile i s-au umplut de 
sânge. Trei bărbaţi, printre care şi omul de serviciu, au venit în fugă şi 
l-au imobilizat. 

A doua zi i s-a injectat un sedativ şi a fost cărat cu targa până la o 
ambulanţă. La cele şaizeci şi cinci de kilograme ale lui, nu era deloc uşor. 
în plus, ploua încă de dimineaţă. Etsuko a însoţit targa de la uşa clinicii şi 
până la poartă, ţinând o umbrelă deschisă deasupra lui. 

Spitalul de Boli Contagioase... Câtă bucurie a simţit ea când a văzut 
apropiindu-se prin ploaie clădirea aceea mohorâtă, dincolo de podul de 
oţel care îşi proiecta umbra asupra şoselei hârtopite... Aveau să înceapă 
viaţa pe o insulă pustie, viaţa ideală pe care 

Etsuko şi-o dorise. Nimeni nu mai putea să-i urmărească până acolo. 
Nimeni nu putea pătrunde înăuntru. Acolo trăiau doar oameni a căror 
unică raţiune de a fi era să ţină piept germenilor. O afirmare neîncetată a 
vieţii, afirmare dură, necioplită, care nu ţine cont de aparenţe... Delir, 
incontinenţă, scaun cu sânge, vomă, diaree, duhoare... O afirmare a vieţii, 
ilicită şi imorală, care cere toate aceste lucruri iar şi iar... Aerul de acolo. 


43 



unde trebuia să strigi neîncetat „Trăiesc, trăiesc!", clipă după clipă, ca un 
negustor care îşi strigă marfa la piaţă... Gara aceasta forfotitoare, în care 
viaţa intră si iese, soseste si pleacă, în care călătorii urcă si coboară din 
vagoane... Această mulţime de trupuri mişcătoare, unite printr-o singură 
formă de existenţă, şi anume boala contagioasă... Aici, viaţa oamenilor şi 
cea a germenilor ajungeau adesea să valoreze aproape la fel, iar pacienţii 
şi infirmierii deveneau incarnarea germenilor. Se întrupau într-o formă 
de existenţă zadarnică. .. Aici, viaţa exista doar pentru a fi afirmată si nu 
era loc de dorinţe mărunte. Aici domnea fericirea - hrana care se 
descompune cel mai repede - în starea cea mai putrezită, necomestibilă. 

Etsuko trăia cu nesaţ, înconjurată de duhoare şi de moarte. Soţul ei 
facea încontinuu pe el, iar a doua zi după internare a avut scaun cu 
sânge. Temuta hemoragie intestinală apăruse. 

Deşi febra nu-i scădea deloc, nu slăbise si nici nu era palid la faţă. 
Trupul lui rumen, lucios, zăcea ca un bebeluş pe patul tare şi sărăcăcios. 

/V 

Nu mai avea putere să se zvârcolească. îşi mai cuprindea stomacul cu 

/V 

mâinile sau îşi trecea apatic pumnii peste piept. îşi răşchira stângaci 
degetele în dreptul nărilor şi le mirosea. 

Iar Etsuko... Viaţa ei se reducea la o privire gravă, fixă. Ochii ei 
uitaseră să se mai închidă, ca nişte ferestre care nu ştiu să se protejeze de 
ploaia şi de vântul care le biciuiesc fără milă. Asistentele căscau ochii 
văzând frenezia cu care Etsuko îl îngrijea. Stătea lângă bolnavul acela pe 

/V 

jumătate gol, care duhnea a urină, şi moţăia doar o oră, două pe zi. Insă 
chiar şi atunci, visa că soţul ei e târât într-un hău fără fund, strigându-i 
numele, şi se trezea numaidecât. 

/V 

In ultimă instanţă, medicul a recomandat o transfuzie, lăsând să se 
înţeleagă că nu era decât o încercare disperată. După transfuzie, Ryosuke 
s-a mai liniştit şi a dormit mai mult. O asistentă a venit să-i aducă o notă 
de plată. Etsuko a ieşit în hol. 

Acolo o aştepta un tânăr cu o şapcă de vânătoare pe cap, palid la 
faţă. Când a văzut-o, şi-a scos şapca şi a salutat-o. Deasupra urechii 
stângi avea o mică porţiune de păr lipsă. Se uita uşor cruciş şi avea un nas 


44 



foarte subţire. 

— Da, ce e? a întrebat Etsuko. 

Băiatul nu a răspuns. Doar îşi învârtea şapca în mâini şi trasa cercuri 
cu piciorul drept pe duşumeaua aspră. 

— Aa, asta, a zis Etsuko, arătând către nota de plată. 

Băiatul a încuviinţat. 

După ce şi-a primit banii, a plecat. Etsuko i-a privit de la spate 
jacheta murdară şi s-a gândit că în venele soţului ei curgea acum sângele 
acelui băiat. Asta n-o să-l salveze! şi-a zis ea. Mai bine şi-ar fi vândut 
sângele un bărbat care avea mai mult. Să iei de la tânărul acela era un 
păcat. Un bărbat care avea mai mult? Imaginea soţului său pe patul de 
spital i-a apărut deodată în faţa ochilor. Mai bine ar vinde sângele lui 
infestat. Să-l vândă oamenilor sănătoşi... Aşa Ryosuke s-ar înzdrăveni, iar 
oamenii sănătoşi s-ar îmbolnăvi... Aşa, bugetul alocat de primărie 
Spitalului de Boli Contagioase ar fi folosit eficient... Dar Ryosuke nu 
trebuie să se însănătoşească. Cum s-ar face bine, ar fugi. Şi-ar lua zborul... 
Ca prin vis, Etsuko a înţeles că prin minte îi înotau gânduri tulburi. 
Soarele parcă asfinţise pe neaşteptate, pentru că în jur se simţeau semnele 
amurgului. Prin şirul de ferestre se vedea cerul înserării, acoperit cu nori 
albi ca laptele. Etsuko s-a prăbuşit în hol şi a leşinat. 

Fusese doar o uşoară anemie cerebrală, însă au obligat-o să stea o 
vreme în cabinetul doctorului, ca să-şi revină. Patru ore mai târziu, o 
asistentă a venit s-o anunţe că soţul ei trăgea să moară. 

Buzele lui Ryosuke păreau să încerce să rostească ceva din spatele 
măştii de oxigen, pe care Etsuko i-o ţinea pe faţă. Oare ce tot încerca el 
să-i transmită prin acele vorbe mute, insistente şi totuşi aparent senine? 

„I-am ţinut masca de oxigen cât am putut eu de mult. Până la urmă, 
mi-au înţepenit mâinile şi mi-au amorţit umerii. Am strigat atunci, tare: 
«Să vină cineva în locul meu! Repede!» Speriată, o asistentă a venit şi a 
preluat inhalatorul... 

Adevărul e că nici nu eram obosită. Doar frică mi-era. Mi-era frică de 
cuvintele soţului meu, pe care nu le auzeam şi care nu ştiam încotro se 


45 



îndreaptă. Sau poate era din nou gelozia mea? Teamă de propria mea 
gelozie? Nu ştiu. Dacă mi-aş fi pierdut de tot minţile, cred că aş fi strigat: 
«Mori odată! Mori!» 

Ca dovadă, când cei doi doctori au văzut că inima continuă să-i bată 
până târziu în noapte, fără să dea semne că s-ar opri, şi au plecat la 
culcare şuşotind între ei «Poate scapă», i-am petrecut cu privirea plină de 

/V 

ură. Soţul meu tot nu murea... In noaptea aceea s-a dat ultima luptă între 
noi... 

/V 

In momentele acelea, nesiguranţa fericirii pe care aş fi simţit-o dacă 
îşi revenea şi nesiguranţa vieţii lui erau făcute din aceeaşi plămădeală. De 
aceea, dorindu-mi fericirea — dar nu acea fericire nesigură - chiar atunci, 
în acea clipă, mi-a fost mai simplu să o găsesc în certitudinea morţii lui 
decât în nesiguranţa supravieţuirii. Speranţele pe care mi le puneam în 
viaţa lui, de care trăsese minut cu minut, erau totuna cu dorinţa să 
moară... Şi totuşi, corpul lui încă se mai zbătea să trăiască. Voia să mă 
trădeze... «Poate a trecut de faza critică», mi-a spus doctorul, plin de 
speranţă. Şi iar s-a trezit în mine gelozia. Cu mâna dreaptă îi sprijineam 
capul şi vărsăm lacrimi pe obrazul lui. Dar cu mâna stângă am vrut de 
nenumărate ori să-i smulg masca de oxigen. Asistenta moţăia pe scaun. 
Era noapte şi aerul se răcea tot mai mult. Pe fereastră, se vedeau în 
depărtare semnalele luminoase din gara Shinjuku şi reclamele care se 
învârteau toată noaptea. Ţignalul trenurilor şi clănţănitul vag de roţi se 
amestecau cu claxoanele maşinilor, străpungând ascuţit văzduhul. 
Aveam la gât un şal de lână, să mă apere de frigul care se strecura în 
salon... Dacă i-aş fi scos atunci inhalatorul, nimeni n-ar fi aflat. Nu era 
nimeni să mă vadă. Singurii martori în care eu cred sunt ochii oamenilor. 
Dar n-am putut s-o fac... Am ţinut inhalatorul când cu o mână, când cu 
cealaltă, până în zori. Oare ce forţă mă împiedicase s-o fac? Dragostea? 
Nu, cu siguranţă nu. Dragostea mea îi dorea intens moartea. Oare 
raţiunea? Nu, nici ea. Raţiunii mele îi ajungea doar să se convingă că nu 
există martori. Să fi fost laşitate? Nu prea cred. Eu nici de tifos nu m-am 
temut. Nici acum nu ştiu ce a fost. 


46 



Dar chiar înainte de revărsatul zorilor, când frigul e cel mai aspru, 
am înţeles că nici nu era nevoie să fac ceva. Cerul începea să se albească. 
Despicăturile dintre nori, care strălucesc roşiatic odată cu venirea 
dimineţii, deocamdată doar îi dădeau cerului un aer sumbru. Deodată, 
Ryosuke a început să respire extrem de neregulat. Ca un bebeluş care îşi 
întoarce faţa când a supt destul, aşa şi el şi-a întors faţa de la inhalator, de 
parcă firul care îl ţinea legat de el se rupsese. Eu nu m-am speriat. Am 
lăsat inhalatorul lângă pernă şi am scos oglinda de la brâu. Era oglinjoara 
veche, tapisată pe spate cu brocart roşu, amintire de la mama mea, care 
s-a prăpădit când eram mică. Am apropiat-o de gura lui şi nu s-a aburit. 
Buzele lui înconjurate de barbă se reflectau limpede în ea, strânse într-o 
grimasă nemulţumită..." 

Oare Etsuko acceptase invitaţia lui Yakichi de a veni în Maidenmura 
pentru că voia să se reîntoarcă la Spitalul de Boli Contagioase? Nu cumva 
a veni aici era ca si cum s-ar fi dus acolo? 

Aerul din casa Sugimoto nu-i părea să fie, cu cât îl inhala mai mult, 
exact ca cel din spital? Un aer care o ţinea ferecată în lanţuri invizibile şi 
care îi măcina sufletul... 

Era mijlocul lui aprilie când Yakichi venise la ea în cameră în 
noaptea aceea insistând să-i termine de cârpit hainele. 

/V 

In seara aceea stătuseră cu toţii, Etsuko, Kensuke şi soţia, Asako şi 
cei doi copii ai ei, Saburo şi Miyo, în camera de lucru de opt tatami până 
la zece noaptea, confecţionând punguţe pentru fructele de biwa 10 , cu care 
întârziaseră în acest an. în mod obişnuit se ocupau de ele încă de la 
începutul lui aprilie, dar fusese un an foarte rodnic pentru mugurii de 
bambus şi de aceea întârziaseră, fiind prinşi cu ei. Dacă fructele de biwa 
nu se acoperă cu punguţele de hârtie cât timp mai sunt cât vârful 
degetului, vin gărgăriţele şi sug tot sucul din ele. Pentru confecţionarea 
miilor de punguţe, puneau o oală plină cu clei de faină în mijloc, luau 
câte o pagină din maldărele de reviste vechi aşezate alături de fiecare 


10 Moşmon japonez (Eriobotrya japonica). 


47 



dintre ei, apoi se întreceau împăturindu-le. Chiar dacă le mai cădeau 
ochii pe câte o pagină interesantă, nu zăboveau să o citească, ci o pliau cât 
mai grabnic. 

Nemulţumirea lui Kensuke atunci când erau nevoiţi să muncească 
noaptea se dovedea un adevărat spectacol. Lipea punguţele 
văicărindu-se neîncetat. 

— M-am săturat! Asta e muncă de sclav. Nu e corect să fim obligaţi 

/V 

să facem aşa ceva. Tata s-a dus deja la culcare. Ii convine, n-are treabă. 
Păi, uite ce cuminţi muncim noi aici! Ce ziceţi, ne răsculăm? Dacă noi nu 
luptăm pentru o simbrie mai mare, tata doar profită de noi. Ia zi, Chieko, 
cerem dublu? Simbria mea e oricum zero, aşa că dublu tot aia e... Ce zice 
aici? „Pregătirea poporului japonez în faţa Incidentului din China de 
Nord." I-auzi!... Şi pe spate, „Meniuri de criză pentru toate 
anotimpurile"... 

Tot bodogănind aşa, Kensuke abia dacă termina o punguţă sau 

/V 

două, cât timp ceilalţi făceau zece. îşi dădea seama că incapacitatea lui de 
a-şi câştiga singur traiul era un fapt evident tuturor şi poate că 
bodogăneala lui era menită să mascheze acest lucru. Ştiind că putea fi 
arătat cu degetul, le-o lua el înainte şi se dădea în spectacol. Deşi era la fel 
de bună de gură ca şi el, Chieko îşi privea soţul cu un respect sincer, iar în 
tot circul lui vedea un erou plin de cinism. Credea că orice bărbat se 
aşteaptă de la soţia lui să-i poarte pică socrului şi de aceea îl dispreţuia pe 
Yakichi dinadâncul sufletului, cot la cot cu el. Văzând-o pe femeia 
aceasta plină de calităţi cum îşi face propriile punguţe, dar întinde 
supusă mâna să-şi ajute şi soţul cu porţia lui, lată să-şi dea seama, pe 
buzele lui Etsuko a înflorit un zâmbet. 

— Ce repede îţi merg mâinile! a remarcat Asako. 

— Va prezint raportul preliminar, a anunţat Kensuke şi a numărat 
punguţele făcute de fiecare în parte. 

Etsuko se clasa pe locul întâi, cu trei sute optzeci de bucăţi. Lui 
Asako nu-i păsa de astfel de socoteli, iar Saburo şi Miyo doar se mirau 
naiv, dar lui Kensuke şi soţiei lui dibăcia ei li s-a părut uşor revoltătoare. 


48 



Etsuko le-a observat reacţia. Kensuke, pe care cifrele acestea îl ofensau, 
deoarece erau mărturia incapacităţii sale de a se descurca în viaţă, a zis 
maliţios: 

— Vai, Etsuko e singura din lume care ar putea trăi din făcut 
punguţe! 

Luându-1 în serios, Asako a întrebat-o: 

— Ai cumva experienţă la împăturit plicuri? 

Etsuko nu putea să sufere prejudecăţile îndărătnice legate de clasa 
socială pe care le aveau oamenii aceştia cocoţaţi pe bruma lor de 
respectabilitate de la ţară. Ca urmaşă a unui ilustru general, nu putea să 
le ierte aerul de parveniţi. Răspunsul cu care a parat lovitura a fost 
intenţionat agresiv: 

— Da, am. 

Kensuke şi Chieko s-au uitat unul la altul. Cercetarea amănunţită a 
genealogiei care îi permitea lui Etsuko să-şi dea aere cu aparentă detaşare 
a fost în noaptea aceea un subiect aprins de conversaţie între cei doi 
înainte de culcare. 

Pe atunci, Etsuko nu-i acorda deloc atenţie lui Saburo. Nici nu era 
foarte conştientă de prezenţa lui acolo. Dar nu era deloc de mirare, 
deoarece Saburo stătea concentrat asupra punguţelor pe care le lipea cu 
degete stângace, fără să scoată un cuvânt, zâmbind doar din când în când 
la ce sporovăia familia stăpânului. Peste obişnuita lui cămaşă peticită 
purta o jachetă veche, primită de la Yakichi, care nu-i venea pe măsură, şi 
şedea respectuos în pantalonii lui kaki noi-nouţi, cu ochii plecaţi în 
lumina palidă. Până cu opt sau nouă ani în urmă, în casa Sugimoto se 
folosiseră lămpi cu gaz, iar cei care trăiseră acele vremuri spuneau că 
făceau mai multă lumină. După ce se trăsese curent electric, trebuia să se 
descurce cu becurile de o sută de waţi care luminau doar la intensitate de 
patruzeci din cauza tensiunii slabe. Radioul îl puteau asculta doar seara, 
iar uneori chiar deloc, în funcţie de vreme... Dar nu e adevărat că nu-i 

/V 

acorda nici un pic de atenţie. In timp ce îşi făcea propriile punguţe, 
degetele lui neîndemânatice îi distrăgeau des atenţia lui Etsuko. Mâinile 


49 



acelea de o simplitate butucănoasă o iritau. Privind alături, a văzut cum 
Chieko îl ajuta pe soţul său şi s-a gândit vag să-l ajute şi ea pe Saburo. 
Chiar în acel moment, Miyo, care stătea lângă Saburo, şi-a terminat 
teancul de punguţe şi a trecut la al lui. Văzând-o, Etsuko s-a liniştit... 

„Am răsuflat uşurată în acel moment. Da, fără să mă împungă deloc 
gelozia. Chiar am fost un pic bucuroasă că am scăpat de o corvoadă... Mai 
departe am făcut un efort conştient să nu mă uit la Saburo. Şi nu mi-a 
venit greu deloc... Deşi nu-1 priveam, tăcerea mea, capul meu plecat, 
concentrarea mea copiau fără să-mi dau seama tăcerea lui, capul lui 
plecat, concentrarea lui..." 

Nu se întâmplase nimic... 

S-a făcut ora unsprezece şi toţi s-au retras în camerele lor. 

Când Yakichi a apărut la ea în cameră trăgând din pipă, la unu 
noaptea, în timp ce ea cârpea, şi a întrebat-o dacă doarme bine, oare ce-a 
simţit? Bătrânul acesta, care stătea noapte de noapte cu urechile ciulite la 
camera ei, atent să prindă orice semn că doarme sau e trează în odaia ei, 
aflată faţă în faţă cu a lui... Etsuko a simţit că prinde drag de urechile 
acelea care stăteau treze, cu răsuflarea tăiată, ca două animăluţe 
singuratice, când restul lumii s-a dus la culcare. Nu sunt urechile unui 
bătrân ca două scoici spălate de ape, imaculate şi pline de înţelepciune? 
Urechile, care din toate părţile capului se asemuiesc cel mai mult cu un 
animal, la un bătrân reprezintă înţelepciunea întruchipată. Acesta să fie 
motivul pentru care Etsuko n-a văzut neapărat urâţenie în atenţia lui faţă 
de ea? Să se fi simţit ea protejată prin această înţelepciune şi iubită? 

Dar poate că astfel de cuvinte frumoase nu-şi au rostul. Yakichi 
stătea în spatele ei, privind calendarul din perete. 

— Ce-i asta? Câtă neglijenţă! Nu l-ai schimbat de o săptămână, a zis 
el. 

— Aşa este. îmi cer mii de scuze, a răspuns ea întorcându-se uşor 
către el. 

— Ei, nu e cazul să spui asta, a mormăit el pe un ton plin de 
bună-dispoziţie. 


50 



Etsuko a auzit cum filele din calendar erau rupte una câte una. La un 
moment dat, sunetul a încetat. Imediat, mâinile lui reci, ca nişte beţe de 
bambus, i-au cuprins umerii şi i s-au strecurat apoi pe sub haine, la piept. 
S-a împotrivit uşor, dar n-a scos nici un sunet. Nu pentru că ar fi încercat 
să ţipe şi n-a putut. Doar nu a spus nimic. 

Cum ar trebui interpretată resemnarea ei - sau poate că era pur şi 
simplu apatie, letargie — din acea clipă? Oare Etsuko acceptase totul aşa 
cum un om însetat bea şi apă tulbure, plină de rugină? Nu. Lui 

Etsuko nu-i era sete. Ea se obişnuise de multă vreme să nu-şi mai 
dorească nimic. Venise la Maidenmura încercând să regăsească Spitalul 
de Boli Contagioase, acea molimă care pentru ea era o cumplită sursă de 
satisfacţie. Poate că Etsuko băuse doar în virtutea legilor naturii, ca un 
om care se îneacă şi înghite apă fără să vrea. Faptul că nu îşi mai dorea 
nimic îi răpise dreptul de a mai alege sau refuza ceva. Iar în acest caz, 
nu-i rămânea altceva decât să bea. Fie şi apă de mare... 

Şi totuşi, din acel moment, pe chipul ei nu s-au citit chinurile prin 
care trece o femeie care se îneacă. 


Poate voise ca nimeni să nu afle că se îneca, până în clipa morţii. Şi 

/V 

de aceea nu ţipase. îşi astupase gura cu mâna. 

Optsprezece aprilie era ziua de „drumeţie pe munte". Aşa se numea 
prin partea locului admiratul florilor de cireş. Datina era ca oamenii să 
lase munca o zi întreagă şi să plece împreună cu familia să colinde văile 
dintre munţi, ca să privească cireşii înfloriţi. 

Locatarii casei Sugimoto, cu excepţia lui Yakichi şi a lui Etsuko, erau 
deja sătui să tot mănânce jami — resturi de muguri de bambus. Fostul 
arendaş Okura încărca în căruciorul de la bicicletă recolta de muguri de 
bambus depozitată în hambar şi mergea cu ea la piaţă. Marfa era 
împărţită în trei categorii, fiecare cu preţul său. După ce se mătura 
hambarul şi se curăţa căruciorul, rămânea o cantitate enormă de resturi. 


Din aprilie şi până în mai, ei erau nevoiţi să mănânce câte o oală întreagă 


din aceşti muguri. 


Dar ziua drumeţiei pe munte era minunată. Se umplea coşul cu 


51 



bunătăţi şi plecau cu toţii pe munte, cu rogojini frumoase de pipirig la 
subsuoară. Spre fericirea fetiţei lui Asako, care mergea la şcoala primară 
din sat, în acea zi nu se ţineau nici ore. 

Etsuko îşi amintea de ziua aceea, petrecută în decorul senin de 
primăvară, simplu ca un desen dintr-un manual de şcoală... Toţi arătau 
ca nişte personaje rupte dintr-o ilustraţie. Sau poate că acesta era rolul pe 
care şi-l asumau... 

Şi aerul acela încărcat cu miros cald de bălegar - miros care se 
regăseşte cumva şi în cordialitatea oamenilor de la ţară... Roiala 
nenumăratelor insecte, văzduhul plin de zumzăitul amorţit al cărăbuşilor 
şi albinelor, vântul scânteietor, scăldat în razele soarelui şi burticile 
rândunelelor care pluteau în vânt... în dimineaţa aceea, toţi fuseseră 
ocupaţi până peste cap cu pregătirile. Etsuko terminase de aranjat 
sushi -ul cu legume în vasele de picnic şi se uita prin fereastra zăbrelită la 
fetiţa lui Asako cum se juca singură la marginea aleii de piatră care ducea 
până la uşa de la intrare. Din cauza prostului-gust al mamei sale, era 
îmbrăcată cu o jachetă galbenă ca rapiţa. Oare ce făcea acolo fetiţa aceasta 
de opt ani, ghemuită pe vine, cu capul plecat? Uitându-se mai bine, 
Etsuko a observat pe caldarâm un ceainic de fier care scotea aburi. 
Nobuko stătea şi privea cu interes ceva care se mişca între pietre şi 
pământ. 

„Turnase apă clocotită intr-un muşuroi, iar acelea erau furnicile care 
pluteau la suprafaţă. Nenumărate furnici care se zvârcoleau în gura 
muşuroiului, plină cu apă. La asta se zgâia fetiţa de opt ani, cu capul 
aplecat între genunchi, fără să scoată o vorbă. îşi ţinea obrajii în palmă, 
fără să se sinchisească de şuviţele de păr care-i cădeau pe faţă." 

Văzând-o, Etsuko s-a simţit cumva înviorată. Până ce Asako a 
observat că lipsea ceainicul şi şi-a strigat fiica din uşa bucătăriei, Etsuko a 
stat şi a privit-o pe Nobuko, cu jacheta ei galbenă ridicată puţin la spate, 
având senzaţia că se vede pe ea însăşi la vârsta aceea. De atunci, Etsuko a 
simţit o dragoste maternă faţă de copila de opt ani care moştenise 
trăsăturile urâte ale mamei sale. 


52 



Chiar înainte să plece, s-a iscat o dispută legată de cine să rămână să 
vadă de casă, dar intr-un final a fost acceptată părerea rezonabilă a lui 
Etsuko şi Miyo a primit să rămână. Etsuko a făcut ochii mari când a văzut 

/V 

cât de uşor a fost acceptată sugestia ei, spusă cu detaşare. Insă motivul 
era simplu: Yakichi îi susţinuse părerea. 

Când membrii casei Sugimoto s-au încolonat în şir indian şi au 
pornit-o pe potecuţa care ducea de la marginea proprietăţii către satul 
învecinat, Etsuko s-a mirat din nou de reflexul nesuferit pe care această 
familie si-1 însusise inconştient. Era ca instinctul animalic, bazat doar pe 
simţ tactil şi olfactiv, prin care furnicile le adulmecă pe cele din alt 
muşuroi, reginele, pe furnicile lucrătoare, iar lucrătoarele, pe regine. Iar 
ei nici nu-şi dădeau seama... Nu exista nici o dovadă că ar fi conştienţi de 
ce fac... Şi totuşi, şirul acesta începea, involuntar, cu Yakichi, urmat de 
Etsuko, Kensuke, Chieko, Asako, Nobuko (Natsuo, băieţelul de cinci ani, 
rămăsese în grija lui Miyo) şi se încheia cu Saburo, care căra pe umăr un 
furoshiki mare, cu imprimeu arabesc. 

Au traversat o porţiune mai izolată din partea din spate a 
proprietăţii, loc în care Yakichi cultivase viţă- de-vie, dar care, după 
război, fusese lăsată de izbelişte. Din cele cinci prăjini de pământ, o 
treime era acoperită cu o livadă de piersici pitici, în floare. Perestul de 
pământ se aflau trei sere cu geamurile sparte aproape în întregime de 
taifunuri şi înclinate într-o parte, cu butoaie de tablă pline cu apă de 
ploaie, viţă-de-vie crescută sălbatic, în voie, raze de soare care scăldau 
paiele uscate de pe jos... 

— Ce dezastru! Ar trebui reparate când mai intră nişte bani, a zis 
Yakichi împungând cu bastonul lui gros un stâlp de susţinere de la una 
dintre sere. 

— Dumneata aşa spui mereu, dar serele astea probabil că aşa o să 
rămână pe vecie, a replicat Kensuke. 

— Vrei să spui că n-o să mai intre bani în veci? 

— Nu, nu, a răspuns Kensuke pe un ton emfatic. Banii care îţi intră 
dumitale sunt întotdeauna prea mulţi sau prea puţini ca să-i investeşti în 


53 



repararea serelor. 

— Aha. Atunci rămâne de văzut dacă o să am prea mulţi sau prea 
puţini şi când o fi să-ţi dau ţie de cheltuială. 

între timp, grupul a ajuns în vârful unui deal acoperit de pini, 
printre care se zăreau şi patru-cinci cireşi. 

/V 

In zona aceea nu existau vestitele şiruri nesfârşite de cireşi bogaţi, 
drept care, admiratul florilor se rezuma la a-ţi întinde rogojina sub unul 
din cei câţiva cireşi sălbatici. Locul de sub ei era deja ocupat de familiile 
de ţărani care sosiseră înaintea lor. Văzând şirul condus de Yakichi, 
aceştia i-au salutat cordial, dar nu s-au oferit să le cedeze locul, ca pe 
vremuri. 

Din acel moment, Kensuke şi Chieko au început să şuşotească 
între ei, bârfindu-i pe ţărani. La indicaţiile lui Yakichi, şi-au întins 
rogojinile într-un colţ care oferea o deschidere mai amplă către florile 
de cireş. Un ţăran pe care îl cunoşteau, la vreo cincizeci de ani, 
îmbrăcat într-un costum cadrilat, din cele distribuite de la stat, şi cu o 
cravată în culoarea piersicii, a venit la ei cu o sticlă si o cescută si le-a 
oferit nişte sake nefiltrat. Kensuke a acceptat nonşalant ceşcuţa si a 
băut. 

„De ce oare? Eu una n-aş fi băut", s-a gândit Etsuko. Deşi nu 
merita să-i acorde atenţie, gestul lui i s-a părut stupid. „De ce-o fi 
acceptat Kensuke ceşcuţa? El, care îl tot vorbea de rău... Aş fi înţeles 
dacă l-a băut pentru că îi era poftă, dar se vedea de la o poştă că 
n-avea chef de sake nefiltrat. I-a plăcut ideea de a bea chiar de la omul 
pe care îl vorbea de rău pe la spate. Bucuria măruntă de a fi 
neruşinat... Bucuria de a fi plin de dispreţ, de a zâmbi răutăcios în 
sinea ta... Dacă pe lume există oameni născuţi doar cu scopul acesta, 
înseamnă că lui Dumnezeu îi place să facă lucruri în zadar. " 

Chieko a băut şi ea, din simplul motiv că şi soţul ei băuse. 

Etsuko a refuzat, gest care nu făcea decât să-i sporească faima de 
femeie încăpăţânată. 

în ziua aceea, un fel de ordine începea să se contureze în cadrul 


54 



familiei. Adevărul e că Etsuko nu era chiar dezgustată de tot ceea ce 
observa. Era mulţumită de legătura dintre ea şi Yakichi, amândoi 
impasibili ca două obiecte - el, cu veselia lui tăinuită, ea, alături de el, 
fără nici o expresie pe chip. Era mulţumită şi de atitudinea lui Saburo, 
plictisit şi tăcut, neavând cu cine să vorbească. De ostilitatea lui 
Kensuke şi a lui Chieko, ascunsă sub o mască de înţelegere, de postura 
de mamă apatică a lui Asako. Era o ordine creată de nimeni alta decât 
de ea. 

Nobuko a venit şi s-a aşezat în poala lui Etsuko, ţinând o floare în 
mână. A întrebat-o ce floare era. Etsuko nu ştia, drept care a apelat la 
Saburo. 

Acesta i-a aruncat o privire fugară şi i-a înapoiat-o numaidecât lui 
Etsuko. 

— Se numeşte caragană, a zis el. 

Etsuko nu a fost surprinsă atât de numele straniu al florii, cât de 
iuţeala ameţitoare cu care Saburo i-a dat-o înapoi. Cu auzul ei ascuţit, 
Chieko a surprins conversaţia si a comentat: 

— Băiatul ăsta se face că nu ştie nimic, dar le ştie pe toate. Ia cântă-ne 
un cântec Tenrikyo! Să vezi câte ştie! 

Saburo a pus ochii în pământ, roşu la faţă. 

— Hai, cântă-ne! N-are de ce să-ţi fie ruşine. 

Chieko a luat un ou fiert si i l-a întins. 

— Uite ce-ti dau dacă ne cânţi! 

Saburo a aruncat o privire la oul din mâna lui Chieko, împodobită cu 

/V 

un inel cu piatră ieftină. In ochii lui negri, ca de căţeluş, un licăr aprins a 
strălucit scurt. 

— Nu-mi trebuie oul. Am să cânt, a spus el zâmbind spăşit. 

— „Privesc lumea cum se întinde"... Şi mai departe cum era? 

— „...drept, sub ochii mei". 

Saburo a recitat versul cu o mină serioasă, de parcă ar fi intonat un 
ordin imperial, privind în zare, către satul învecinat. Satul se afla într-o 

/V 

mică vale. In timpul războiului, un regiment de aviaţie fusese 


55 



încartiruit acolo. Din acest refugiu, ofiţerii făceau naveta la Baza 
Aeriană Hotarugaike. Creşteau cireşi şi lângă pârâul de acolo. Câţiva 
se găseau şi în micuţa curte a şcolii primare. Doi-trei copii se vedeau 
jucându-se pe nişte bare instalate la groapa de nisip. Arătau ca nişte 
ghemotoace de scame care se rostogolesc în bătaia vântului. 

Saburo a intonat câteva versuri: 

Privesc lumea cum se întinde drept,sub ochii mei 
Şi nici un suflet nu cunoaşte voia divină. 

E firesc să nu ştie, 

Căci nimeni nu le-a spus nimic. 

Dar Dumnezeu li se va arăta 
Şi îi va învăţa despre toate. 

— A fost interzis în timpul războiului, şi-a etalat Yakichi vastele 
cunoştinţe. Din „Privesc lumea cum se întinde drept, sub ochii mei / Şi 

/V 

nici un suflet nu cunoaşte voia divină" se înţelege că şi împăratul 
senumără printre ei. Logic. Şi de-asta l-a interzis Serviciul de 
Informaţii. 

Nici în ziua aceea, cu drumeţia pe munte, nu se întâmplase 
nimic... 

O săptămână mai târziu, Saburo a primit trei zile libere, ca în 
fiecare an, şi s-a dus la Tenri ca să participe la marele festival din 
douăzeci şi şase aprilie. Se întâlnea cu mama lui la aşezământul 
religios din locul natal, unde rămâneau peste noapte, apoi mergeau 
împreună la Marele Templu. Etsuko nu fusese niciodată la Tenri. 
Auzise că în centrul magnificului templu, construit prin donaţii de la 
credincioşii din toată ţara şi prin munca voluntară, numită hinokishin, 
se afla „masa pentru rouă cerească", o platformă pe care avea să se 
pogoare rouă cerească în cea din ultimă zi, şi că iarna, prin deschiderea 
din acoperiş ca o lucarnă, aflată chiar deasupra ei, fulgi de nea coborau 
din cer, dănţuind în aer. Hinokishin... un cuvânt cu aromă de lemn 
proaspăt, cu ecouri de credinţă senină şi de bucuria muncii. Bătrâni 


56 



care nu mai puteau să trudească, dar care dădeau o mână de ajutor 
cărând ţărâna în batiste... 

„Dar lucrurile astea nu contează. Absenţa lui Saburo de numai trei 
zile, senzaţia pe care mi-a dat-o absenţa lui era una cu totul nouă 
pentru mine. Aşa cum grădinarul se bucură cântărind în palmă o 
piersică splendidă, rodul hărniciei sale, aşa m-am bucurat şi eu 
cântărind în palmă absenţa lui. Nu pot spune că m-am simţit singură 
în aceste trei zile. Pentru mine, lipsa lui avea o greutate plină, 
proaspătă. Era fericire curată. îi descopeream absenţa în fiecare cotlon 
al casei. în curte, în camera de lucru, în bucătărie, în odaia lui." 

Pe fereastra boltită de la camera lui zăceau aşternuturile scoase la 
aerisit. Erau nişte cearşafuri din pânză aspră şi subţire, albastru-închis. 
Etsuko se ducea în grădina din spate să culeagă nişte frunze de nap 
pentru masa de seară. Camera lui Saburo dădea către nord-vest şi avea 
lumină după-amiaza. Soarele o inundase cu totul, luminând până şi 
paravanul rupt din fundul încăperii. Etsuko s-a apropiat, dar nu ca să se 
uite înăuntru, ci atrasă de mirosul care plutea în asfinţit, un miros de 
animal tânăr tolănit la soare. S-a oprit lângă aşternuturi, zăbovind o clipă, 
învăluită în strălucirea şi mirosul ca de piele a materialului robust, uşor 
ponosit. Le-a împuns cu degetul curioasă, de parcă ar fi atins o vietate. A 
simţit în deget elasticitatea plină de căldură a bumbacului umflat la 
soare. Apoi a plecat. A coborât agale treptele de piatră care duceau pe 
sub fagi către grădina din spate... 

Atunci Etsuko şi-a regăsit, în sfârşit, somnul îndelung aşteptat. 


57 



Capitolul 3 


Cuibul de rândunele era gol. Parcă până mai ieri fuseseră acolo. 

Camera lui Kensuke şi a lui Chieko, aflată la etaj, avea ferestre către 

/V 

sud şi către est. In timpul verii le plăcea să se uite pe fereastra de est la 
rândunelele care îşi aveau cuibul sub streaşină uşii de la intrare. 

Etsuko se dusese să-i înapoieze lui Kensuke o carte împrumutată şi 
a observat cuibul gol când s-a sprijinit de pervaz. 

— Nu mai sunt rândunelele, zise ea. 

— Da, dar azi se vede Castelul Osaka. Toată vara a fost aerul prea 
pâclos şi nu s-a văzut. 

Kensuke stătea întins şi citea. A pus cartea deschisă alături, cu lata 
în jos, apoi a deschis larg geamul dinspre sud şi a arătat cu degetul în 
zare, către sud-est. 

Văzut de aici, castelul parcă nici nu era clădit pe pământ. Părea că 
pluteşte, în văzduh. Când aerul se limpezea, aveai senzaţia că vezi din 
depărtare cum spiritul se desprinde de el, se întinde şi se uită de sus în 
cele patru zări. Donjonul castelului se reflecta în ochii lui Etsuko 
aidoma siluetei fantomatice a unei insule care joacă neîncetat feste 
ochilor unui naufragiat. 

„Presupun că nu locuieşte nimeni acolo, îşi spuse ea. Deşi poate că 
există oameni care ar trăi într-un turn înecat în praf." 

Ideea că nu locuieşte nimeni acolo o făcea să se simtă uşurată. 
Nefericita ei imaginaţie, care nu-i dădea pace şi o împingea să 
speculeze dacă trăieşte cineva într-un donjon vechi şi îndepărtat... 
Imaginaţia ei, care ameninţa neîncetat temelia fericirii sale, aceea de a 
nu se gândi la nimic... 

— La ce te gândeşti? o întrebă Kensuke, aşezat pe pervaz. La 
Ryosuke? Sau... 

/V 

In acel moment, vocea i-a semănat cutremurător de mult cu a lui 
Ryosuke, lucru care nu se mai întâmplase până atunci. Luată prin 


58 



surprindere, Etsuko a spus exact ce gândea: 

— Mă întrebam dacă mai locuieşte cineva în castel. 

Zâmbetul ei reţinut, întunecat, i-a stârnit cinismul lui Kensuke. 

— Etsuko, ţie chiar îţi plac oamenii, nu? Oameni, oameni, oameni... 
Tu chiar eşti o persoană normală. Eşti foarte sănătoasă la cap, eu nici nu 
mă compar cu tine. Dar trebuie să fii mai deschisă faţă de tine însăţi. 
Asta e diagnosticul meu. Pentru că aşa... 

Chieko se dusese la fântână să spele farfuriile şi castroanele de la 
micul lor dejun întârziat şi tocmai atunci a apărut pe scări cărându-le 
pe o tavă acoperită cu un şervet. De degetul mijlociu i se legăna un 
pacheţel, gata să-i scape. înainte să pună tava jos, Chieko a dat drumul 
pacheţelului în poala lui Kensuke. 

— Acum a sosit. 

— A, medicamentul mult aşteptat? 

Kensuke a deschis pachetul şi a scos o sticluţă pe care scria Himrod's 
Powder. Era un leac împotriva astmului, obţinut de un prieten care lucra 
la o firmă de comerţ din Osaka - un prieten pe care Kensuke îl bombănise 
până cu o zi în urmă, văzând că medicamentul cerut tot nu sosea. 

Profitând de moment, Etsuko a dat să plece, dar Chieko a intervenit: 

— Ce faci, cum vin eu, tu pleci? Eu ce să înţeleg? 

Etsuko îşi dădea seama cam ce subiect ar fi abordat dacă mai stătea. 
Kensuke şi Chieko erau genul de cuplu cu o amabilitate bolnăvicioasă, 
specifică oamenilor plictisiţi. Bârfitul şi amabilitatea băgăcioasă - aceste 
două trăsături distinctive ale oamenilor de la ţară - îi infectaseră şi pe cei 
doi, fără ca aceştia să-şi dea seama, şi se ascundeau în spatele unei măşti 
de înaltă clasă. O mască rafinată, făurită din critici şi poveţe. 

— Cum poţi să crezi aşa ceva? Eu tocmai îi dădeam un sfat lui Etsuko 
şi de-asta a încercat să fugă. 

— Ei, lasă, nu trebuie să-i cauţi scuze. Dar am şi eu un sfat pentru ea. 
Ca aliată a ei, aş vrea să-i dau şi eu un sfat. Sau poate s-o instig un pic, 
mai bine spus. 

— Dă-i drumul! Zi-i din plin! 


59 



Oricui i-ar fi venit greu să asiste la schimbul acesta de replici ca între 
doi tineri însurăţei. Plictisiţi de viata la tară, Kensuke si Chieko jucau 

/V 

această scenetă zi de zi şi noapte de noapte, chiar şi fără spectatori. îşi 
repetau rolurile obişnuite din această comedie fără să se sature, fără să 
mai aibă vreo ezitare legată de personaje. Probabil ar fi continuat să le 
joace şi la optzeci de ani, tot ca doi porumbei. Fără să se sinchisească, 
Etsuko le-a întors spatele şi s-a îndreptat către scară. 

— Gata, pleci? 

— Mă duc s-o scot pe Maggie la plimbare. Mai trec pe la voi când 
mă întorc. 

— Ai o voinţă de neclintit, zise Chieko. 

Muncile câmpului se încheiaseră, iar vremea recoltei încă nu 
venise. Era o dimineaţă liniştită. Yakichi se dusese să vadă de livada 
de peri, iar Asako îi luase pe Natsuo, pe care îl ducea ba în cârcă, ba pe 
jos, şi pe Nobuko, liberă de la şcoală cu ocazia zilei echinocţiului de 
toamnă, şi plecase la punctul de distribuţie din sat să ia raţia pentru 
copii. Miyo se muta liniştită dintr-o încăpere în alta, dereticând. 
Etsuko i-a desfăcut lanţul lui Maggie, care era legată lângă bucătărie, 
la umbra copacilor. 

Să iasă în drumul către Minoo, să facă un ocol pe departe şi să se 
ducă până în satul învecinat? Prin 1935, Yakichi o luase pe acolo într-o 
noapte şi o vulpe se ţinuse după el până la drum. Dar ar fi durat două 
ore. Către cimitir? Era prea aproape. 

Etsuko a simţit în mână lanţul zvâcnind agitat într-o parte şi-n 
alta şi a lăsat-o pe Maggie s-o apuce încotro voia. Au intrat în 
păduricea de castani, care răsuna de ţârâitul cicadelor de toamnă. 
Razele soarelui picurau în stropi pe pământ. Ciupercile shibatake se 
iţeau deja de sub frunzele uscate. Yakichi păstra ciupercile de aici 
pentru el şi Etsuko. Pe Nobuko o pălmuise odată pentru că luase 
câteva să se joace cu ele. 

Fiecare zi din perioada aceasta de acalmie era pentru ea o 


60 



corvoadă, o zi de odihnă forţată, ca repausul la care e silit un bolnav 
care nu simte nici un simptom de boală. Insomnia i se agravase. Cum să 
trăiască ea aceste zile? Fiecare zi era prea lungă şi prea monotonă ca să 
trăiască în prezent. Era periculos să-şi întoarcă gândurile asupra 
trecutului, cu suferinţele lui. Deasupra orizontului, deasupra 
anotimpului, plutea sclipirea vacanţei, la care Etsuko nu se putea uita 
decât prin ochii absolventului rămas fără vacante. însă, în cazul ei, nu 
era vorba doar de atât. Etsuko urâse vacanţele de vară de când intrase la 
şcoală. Pentru ea, reprezentau o obligaţie. Obligaţia de a umbla singură, 
de a-şi deschide uşa singură, de a zburda pe-afară singură. Ea, încă de 
mic copil, nu se încălţase şi nu se îmbrăcase niciodată singură, iar să fie 
forţată să meargă zilnic la şcoală însemna de fapt să se simtă liberă şi în 
largul ei... Şi totuşi cu ce strălucire necruţătoare te atrage perioada 
aceasta de acalmie, ca să te transforme în sclavul unui plictis cu iz 
urban... Ceva îi dădea ghes lui Etsuko. O sete, apăsătoare ca o obligaţie. 
Setea celui beat care cere băutură, deşi se teme că i se va face rău de la 
prima înghiţitură. 

Esenţa acestor senzaţii se regăsea chiar şi în vântul care străbatea 
păduricea de castani. Vântul acesta, care îşi pierduse violenţa 
taifunului şi care acum îşi ţinea respiraţia, foşnind prin frunzişul de la 
poalele copacilor, avea ceva ispititor... Dinspre casa arendaşului 
răsunau lovituri de topor care crapă lemne de foc. Peste o lună sau 
două avea să înceapă arderea lemnului pentru mangal. La marginea 
pădurii era îngropat în pământ un mic cuptor în care domnul Okura 
făcea mangal în fiecare an pentru familia Sugimoto. 

Maggie trăgea de Etsuko încolo şi-ncoace. Vrând-nevrând, îi 
imprima un ritm sprinten mersului ei greoi, ca de gravidă. Ca de 
obicei, Etsuko era îmbrăcată în chimono şi alerga ridicându-şi un pic 
poalele, ca să nu se agaţe în vreun ciot. 

Căţeaua adulmeca febril. I se vedeau coastele mişcându-i-se 
puternic din pricina respiraţiei agitate. 

/V 

Intr-un loc se zărea o moviliţă de pământ. Crezând că Maggie 


61 



luase urma unei cârtiţe, Etsuko s-a uitat şi ea în jos, odată cu câinele. La 
un moment dat a simţit un vag iz de transpiraţie. Ridicându-şi privirea, 
a dat cu ochii de Saburo. Căţeaua i-a sărit pe umăr şi a început să-l 
lingă pe faţă. 

Râzând, Saburo ţinea cu o mână sapa sprijinită pe umăr, iar cu 
cealaltă se străduia să o dea jos de pe el. Dar căţeaua tot sărea, nevoind 
să se lase păgubaşă. 

— Doamnă, trageţi de lanţ, vă rog! zise el. 

Etsuko şi-a venit în fire şi a tras de lanţ. 

/V 

In acele clipe de neatenţie, Etsuko se uitase la sapa de pe umărul 
lui stâng care zvâcnise de mai multe ori în sus, în timp ce el se agita să 
scape de câine. Privise cum îi sălta tăişul, pe jumătate acoperit cu noroi 
uscat, lucind albăstriu în razele soarelui care se strecurau printre 
copaci. „Aoleu, dacă mă loveşte cu ea?" 

Deşi conştientă de pericol, Etsuko s-a simţit straniu de liniştită si 
nu s-a mişcat din loc. 

— Unde ai fost să sapi? îl întrebă ea. 

Pentru că ea se oprise în loc, Saburo n-a pornit mai departe. Dacă 
s-ar fi întors către casă stând de vorbă, mergând unul lângă altul, 
Chieko i-ar fi văzut de la etaj. Iar dacă şi-ar fi continuat drumul, 
Saburo ar fi fost nevoit să se întoarcă. Etsuko făcuse aceste socoteli 
într-o clipă şi de aceea acum îi vorbea stând pe loc. 

— In parcela de vinete. M-am gândit să dau cu sapa pe unde le-am 
cules deja. 

— Asta poţi să faci şi la primăvară. 

— Da, dar acum am timp liber. 

— Tu nu poţi să stai fără să munceşti, nu? 

-Nu. 

Etsuko s-a uitat îndelung la gâtul lui zvelt, ars de soare. Ii plăcea 
acel prisos lăuntric, care îl făcea să n-aibă pace până nu punea mâna pe 
sapă. Şi îi plăcea şi faptul că, la fel ca ea, acest băiat nu prea sensibil 
resimţea perioada de acalmie la ogor ca pe o pacoste. 


62 



Etsuko a aruncat o privire la pantofii lui jerpeliţi, încălţaţi pe 
piciorul gol. 

„Ce-ar crede cei care mă vorbesc pe mine de rău dacă ar şti cum 
tot ezit să-i dau şosetele? Sătenii mă bârfesc că sunt o femeie uşoară, 
deşi ei fac cu nonşalanţă lucruri de zeci de ori mai depravate decât 
mine. De ce îmi vine greu s-o fac? Eu nu cer nimic. Doar afirm că într-o 
dimineaţă, în timp ce eu dorm, lumea se va schimba. E vremea să vină 
o astfel de dimineaţă pură. O dimineaţă a nimănui, venită fără să o 
ceară nimeni... Visez la clipa în care un gest al meu va trăda complet 
această parte din mine care nu cere nimic. Un gest mărunt, 
insesizabil... 

Azi-noapte, gândul că am să-i dau lui Saburo cele două perechi de 
şosete mi-a adus suficientă alinare... Dar acum nu mă mai alină... Ce 
rezolv dacă i le dau? O să zâmbească fâstâcit şi o să zică «mulţumesc». 
Apoi o să-mi întoarcă spatele şi o să plece ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. îl şi văd... Iar eu m-aş simţi groaznic. 

Cine să ştie câte luni de zbucium m-au adus pe mine în faţa acestei 
alternative dureroase? De la festivalul Tenri de primăvară de la 
sfârşitul lui aprilie, apoi mai, iunie, lungul sezon ploios... iulie, august, 
vara cruntă... apoi septembrie... Aş vrea să gust iar din acea afirmare 
cumplită, teribilă, pe care am simtit-o la moartea soţului meu. Aceea e 
fericirea curată..." 

In acest punct, gândurile lui Etsuko au luat o altă turnură. 

„Dar sunt fericită. Nimeni n-are dreptul să nege faptul că eu, 
acum, sunt fericită." 

Cu mişcări intenţionat lente, Etsuko a scos cele două perechi de 
şosete din mâneca de la chimono. 

— Uite ce-ţi dau! Le-am luat ieri de la Hankyu, pentru tine. 

Saburo s-a uitat la ea cu o privire care lui Etsuko i-a părut 
suspicioasă. însă privirea lui fusese pur şi simplu întrebătoare, fără nici 
un strop de neîncredere în ea. Saburo nu putea să priceapă cum de 
această doamnă mereu distantă îi dădea lui nişte sosete aşa, din senin. 


63 



Apoi s-a gândit că era nepoliticos să tacă prea multă vreme. Zâmbind, 
şi-a şters mâinile pline de noroi pe turul pantalonilor şi le-a luat. 

— Vă mulţumesc frumos, a spus el, apoi şi-a lipit călcâiele şi a făcut 
o plecăciune. 

Când făcea plecăciuni, avea obiceiul de a-şi lipi călcâiele. 

— Să nu spui nimănui că le ai de la mine, zise Etsuko. 

— Am înţeles, răspunse el. 

Şi-a îndesat apoi şosetele noi în buzunar şi a plecat. 

Asta a fost tot. Nu s-a întâmplat nimic... 

La asta se reducea tot ceea ce aşteptase Etsuko de cu seară? Sigur 
că nu. Pentru ea, acest gest mărunt era un lucru plănuit în detaliu, 
meticulos, ca un ritual. Acest fleac era menit să producă o transformare 
înlăuntrul ei... Norii aveau să lunece pe cer, umbrind câmpiile, iar 
peisajul avea să capete o altă noimă... Era o schimbare care şi-ar fi pus 
amprenta şi asupra vieţii. Viaţa ar fi căpătat o nouă faţă doar pentru că 
era privită uşor diferit. Etsuko avea aroganţa de a crede că acest lucru 
se putea întâmpla fără ca ea să mişte un deget. însă o asemenea 
schimbare nu era posibilă decât dacă ochii omului se preschimbau în 
ochi de mistreţ... Ea încă nu voia să accepte un fapt: atâtavreme cât 
omul are ochi de om, oricât ar încerca să-şi schimbe modul în care vede 
lucrurile, răspunsul va fi întotdeauna acelaşi. 

Mai apoi, ziua s-a precipitat pe neaşteptate. A fost o zi stranie. 

Etsuko a traversat păduricea de castani şi a ieşit pe malul îmbrăcat 
în iarbă al pârâului. Alături se afla podul de lemn din faţa casei 
Sugimoto. Malul celălalt era acoperit cu un crâng de bambus. Chiar la 
confluenţa dintre acest râu şi pârâiaşul care mărginea Sălaşul 
Sufletelor Hattori, cursul îşi schimba deodată direcţia către nord-vest, 
îndreptându-se către câmpurile de orez. 

Maggie s-a uitat în jos către pârâu şi a început să latre la nişte copii 
care prindeau caras cu năvodul, bălăcindu-se cu picioarele în apă. 
Copiii i-au răspuns bătrânului seter necăjindu-1 şi au aruncat ocări 


64 



copiate de la părinţii lor la adresa tinerei văduve, ghicind că, deşi nu o 
vedeau, ea era cea care ţinea câinele în lanţ. Când Etsuko s-a ivit pe 
malul apei, copiii s-au căţărat în goană pe malul opus, fluturând în 
mâini coşurile cu peşte, şi s-au împrăştiat prin crângul de bambus care 
lucea în bătaia soarelui. Frunzişul de la poalele copacilor foşnea 
sugestiv în adâncul crângului însorit. Probabil că încă se mai 
ascundeau pe acolo. 

La un moment dat, din spatele crângului s-a auzit un claxon de 

/V 

bicicletă. In scurt timp, pe podul de lemn a apărut poştaşul, mergând pe 
lângă bicicletă. Toată lumea îl considera o pacoste pe acest poştaş de 
vreopatruzeci şi cinci de ani, deoarece avea obiceiul nesuferit de a cere 
lucruri. 

Etsuko s-a dus către pod şi a primit de la el o telegramă. Neavând la 
ea ştampila 11 , poştaşul i-a spus să semneze, pronunţând cuvântul 
englezesc sign — un englezism care ajunsese să fie folosit în mod curent 
chiar şi aici, la ţară. Etsuko a scos un pix micuţ, la care poştaşul s-a zgâit 
cu interes. 

— Ce fel de stilou e? 

— E un pix cu pastă. Nu-i deloc scump. 

— Ce ciudat e! Pot să mă uit un pic la el? 

Ştiind că avea să i-1 admire până i-1 cerea, Etsuko i-a dat pixul de 
bunăvoie şi a pornit să urce treptele de piatră cu telegrama pentru 
Yakichi în mână. Era amuzată. Cât de greu îi venise să-i dăruiască lui 
Saburo cele două perechi de şosete şi cât de uşor îi dăduse pixul 
poştaşului! „Era de aşteptat. Dacă n-ar iubi, ce bine s-ar înţelege oamenii 
unii cu alţii! Dacă n-ar iubi..." 

Telefonul familiei Sugimoto fusese vândut, împreună cu pianul 
Bechstein. Telegramele se foloseau acum în locul telefonului chiar şi 
pentru treburi care nu erau urgente, comunicate de la Osaka. De aceea 
familia nu se impacienta nici când acestea soseau în miez de noapte. 


11 


în 


Japonia, ştampila cu numele persoanei are valoare de semnătură. 


65 



Dar în momentul în care Yakichi a deschis-o pe aceasta, fericirea i-a 
inundat chipul. Era de la Keisaku Miyahara, ministrul de stat. Acesta îl 
urmase pe Yakichi la preşedinţia Navelor Comerciale Kansai, iar după 
sfârşitul războiului urcase pe scena politică. în acest moment se afla în 
campanie electorală, în drum către Kyushu. Izbutise să prindă un răgaz 
de o jumătate de zi şi îşi exprima dorinţa de a-i face lui Yakichi o vizită de 
treizeci, patruzeci de minute, pe seară. Lucrul surprinzător era faptul că 
vizita se anunţa chiar pentru acea zi. 

Tocmai atunci venise la Yakichi un membru de la cooperativa 
agricolă. Deşi vremea încă era caldă, bărbatul umbla indolent cu jacheta 
pe el, încotoşmănat ca intr-un capot de molton, ca să evalueze 
cota-parte pentru stat. Deoarece corupţia atinsese un nivel extrem de 
înalt în rândul membrilor de conducere, proveniţi din Liga Tineretului, 
în vara aceea se ţinuseră alegeri noi. Individul acesta, proaspăt ales ca 
membru, se îndeletnicea cu mersul din casă în casă, ascultând opiniile 
vechilor moşieri. Regiunea aceasta era un bastion al Partidului 
Conservator, iar el credea că aplica astfel cele mai moderne tactici. 

Văzând cum chipul lui Yakichi se umple de bucurie la citirea 
telegramei, bărbatul l-a întrebat ce veşti bune a primit. Yakichi a şovăit, 
nevoind parcă să-i dezvăluie îmbucurătorul secret pe care îl avea. însă 
până la urmă n-a rezistat să nu-1 împărtăşească. Prea multă înfrânare 
i-ar fi dăunat bătrânului său trup. 

— E o telegramă de la domnul Miyahara, ministrul de stat, în care 
îmi spune că va trece pe la mine. 

E o vizită neoficială şi aş aprecia să nu spuneţi nimănui în sat. Vine 
ca să-şi odihnească trupul şi sufletul, aşa că nu-mi pot permite să fie 
deranjat. Domnul Miyahara mi-a fost coleg în timpul liceului, intr-un an 
mai mic, apoi s-a angajat la Navele Comerciale Kansai la doi ani după 
mine. 

Cele două canapele şi unsprezece scaune din camera de zi, neatinse 
de nimeni de multă vreme, arătau ca nişte femei istovite de aşteptare. 


66 



Peste husele albe de pânză plutea un aer de emoţii secătuite, pierdute pe 

/V /V 

vecie. Insă în această încăpere, Etsuko simţea că se destinde. In zilele 
însorite, avea sarcina să vină aici la ora nouă dimineaţa şi să deschidă 
toate ferestrele. Razele soarelui se revărsau prin ferestrele de la răsărit şi, 
în această perioadă a anului, abia dacă atingeau obrazul bustului de 

/V 

bronz al lui Yakichi. Intr-o dimineaţă, la scurt timp după ce sosise în 
Maidenmura, Etsuko avusese o surpriză. Imediat cum deschisese 
geamurile, nenumăraţi fluturi se ridicaseră din vaza cu flori de rapiţă, 
unde parcă stătuseră în aşteptare până în acea clipă, ţinându-şi 
răsuflarea, şi se îmbulziseră afară fâlfâind din aripi. 

Etsuko şi Miyo au şters bine praful şi au lustruit încăperea. Au 
curăţat până şi vitrina în care era expusă o pasărea-paradisului împăiată, 
însă izul de mucegai încă mai stăruia în mobilă şi în tâmplărie. 

— Cum să scăpăm noi de mirosul ăsta de mucegai? a zis Etsuko 
privind în jur, în timp ce lustruia bustul cu o cârpă. 

Miyo nu a răspuns. Fata aceasta de la ţară, parcă pe jumătate 
adormită, ştergea impasibilă praful de pe o ramă, căţărată pe un scaun. 

— Ziceam că miroase rău, a zis iar Etsuko răspicat, ca pentru ea. 

Atunci Miyo s-a răsucit către ea, de pe scaun, şi a răspuns: 

— Da, miroase rău. 

Etsuko era enervată. înfuriindu-se şi mai tare, se întreba cum de 
nepăsarea aceasta rurală, pe care atât Saburo, cât şi Miyo o aveau în 
comun, la Saburo o liniştea, iar la Miyo o irita. Singurul răspuns era că 
Miyo semăna cu Saburo mai mult decât ea, iar acest fapt o enerva. 

Etsuko s-a aşezat pe scaunul în care Yakichi urma să-l invite pe 

/V 

ministru să stea în seara aceea. In acel moment, chipul ei a împrumutat 
expresia de generozitate amestecată cu un strop de compasiune a 
bărbatului extrem de ocupat care cercetează cu privirea salonul fostului 
său coleg, acum retras din societate. S-a gândit cum ministrul îşi rupea 
câteva zeci de minute din ziua lui, zi în care orice minut şi orice secundă 
erau adjudecate la licitaţie, şi venea cu ele să i le înmâneze solemn 
gazdei, acesta fiind unicul lucru pe care îl aducea în dar. 


67 



— E foarte bine aşa cum e. Nu e nevoie de pregătiri, i-a repetat 
Yakichi lui Etsuko, cu bucurie pe chipul lui morocănos. 

Poate că vizita acestui înalt funcţionar avea să aducă o revenire în 
forţă a lui Yakichi, la care el nici nu se gândea. 

— Ce zici, n-ai mai vrea să candidezi? A trecut vremea când toţi 
nou-veniţii de după război îşi făceau de cap, fără pic de discernământ. 
Acum a venit timpul ca pe scena politică şi economică să se reîntoarcă 
veteranii, cei cu o experienţă bogată. 

La asemenea cuvinte, zeflemeaua lui Yakichi, ascunsă sub masca 
umilirii de sine, nu putea decât să prindă aripi şi să strălucească în toată 
splendoarea sa. 

— Eu am terminat-o. Nu-s decât un moş prăpădit, care nu mai e 
bun la nimic. Mă dau eu ţăran care munceşte la câmp, dar astea nu-s 
decât aiureli de om bătrân, ce mai sunt eu în stare să fac e să tund 
bonsai şi cam atât. Dar nu-mi pare rău. Eu sunt mulţumit aşa. Poate 
n-ar trebui să-ţi spun lucrurile astea, dar în astfel de vremuri nu 
există pericol mai mare decât să ieşi la înaintare. Nu ştii niciodată 
când se răstoarnă lucrurile, nu? Trăim într-o lume a aparenţelor, în 
care pacea sau recesiunea, războiul sau prosperitatea sunt toate nişte 
aparenţe, o lume de faţadă, în care atâţia oameni trăiesc sau mor. 
Bine, e firesc ca oamenii să trăiască sau să moară. Asta se înţelege de 
la sine. Dar în lumea asta nu mai găseşti nimic pentru care să merite 
să-ţi pui viaţa în joc. Păi, nu? E o prostie să-ţi rişti viaţa pentru nişte 

/V 

aparenţe. Insă eu unul nu pot să muncesc fără să-mi pun viaţa la 
bătaie. De fapt, eu nu sunt singurul. Din punctul meu de vedere, nu 
ai cum să faci o treabă cu adevărat, aşa cum trebuie, dacă nu-ţi rişti 
viaţa. Cu toate astea, în ziua de azi, sunt atâţia amărâţi care îşi văd 
mai departe de lucru, deşi nu au o ocupaţie pe care merită să mizeze 

/V 

cu viata. Cam aşa stau lucrurile... In orice caz, eu nu-s decât un moş 
prăpădit, care nu mai are mult de trăit. Tu ia ce spun eu ca pe o 
bravadă şi nu te supăra. Eu sunt un moş. Un reziduu. Borhotul care 
rămâne după ce ai tras sake- ul, bun de dat la animale. Ce ar putea fi 


68 



mai nemilos decât să mai iei o dată la presat borhotul ăsta ca să mai 
scoţi un rând de sakei Yakichi voia să afişeze în fata ministrului un aer 
cu iz de „linişte şi pace", care să-i inspire ideea că faima şi avuţia sunt 
în van. Dar ce foloase îi garanta acest aer? Poate că îi conferea o 
recunoaştere socială retragerii lui la ţară. Poate că ghearele lui 
ascunse, de uliu bătrân care deplânge starea lumii, aveau să pară şi 
mai ascuţite. 

în zori mi-astâmpăr setea cu rouă de camelii, 

Pe înserat mă satur cu flori de crizantemă. 12 

în rama din sufragerie, prinsă în perete, erau versurile preferate 
ale lui Yakichi din Li Sao 13 , caligrafiate cu propria lui mână. Pentru un 
parvenit, a avea o asemenea îndeletnicire era un fapt remarcabil. Iar 
îndărătnicia lui de fermier, care îl împinsese să-şi cultive astfel de 
gusturi, era tot cea care acum îi ţinea ambiţiile în frâu. Rar se întâmplă 
ca cei de familie bună să fie atinşi de asemenea rafinament. 

Până după-amiază, în casa familiei Sugimoto a fost mare forfotă. 
Yakichi repeta că nu era cazul să-şi întâmpine musafirul cu mare fast, dar 
se înţelegea că s-ar fi supărat dacă făceau întocmai cum spunea. Kensuke 
se retrăsese pe ascuns la etaj, ca să evite munca. Etsuko şi Chieko au 
aranjat în cutii lăcuite prăjiturile de orez pregătite pentru Ziua 
Echinocţiului. Au făcut şi pregătirile pentru cină în eventualitatea în care 
musafirul avea să rămână la masă, ba chiar au preparat câte o porţie şi 
pentru secretară şi şofer. Doamna Okura a fost chemată să taie o găină. 
Când s-a îndreptat către coteţul păsărilor, în rochia ei simplă de casă, 
copiii lui Asako s-au ţinut curioşi după ea. 

— Fiţi cuminţi! Nu vă spun mereu că n-aveti voie să vă uitati cum 

3 3 1 o o 

suceşte gâtul la găini? răsună vocea lui Asako din casă. 


12 Poeme, Qu Yuan, traducere de Ileana Hogea-Velişcu şi Iv Martinovici, Editura 
Univers, Bucureşti, 1974, p. 13. 

13 Venit-a vremea întristării— poem scris de Qu Yuan în exil. în toate limbile în care 
s-a tradus, titlul poemului a rămas Li Sao ,ca în original (notă din volumul citat). 


69 



Asako nu ştia să gătească sau să coasă, dar se considera suficient de 
înzestrată cu calităţile necesare pentru a le oferi copiilor o educaţie mic 
burgheză. Când Nobuko a venit odată acasă cu o carte de duzină cu 
benzi desenate, împrumutată de la fata soţilor Okura, Asako s-a făcut foc. 
I-a luat-o şi i-a pus în braţe o carte ilustrată pentru învăţat limba engleză. 
Drept răzbunare, Nobuko a mâzgălit cu pastel albastru chipul prinţesei 
care apărea pe una din pagini. 

Etsuko aştepta cu un mic fior să audă ţipetele găinii gâtuite în timp 
ce ştergea una câte una tăviţele lăcuite scoase din dulap. Sufla peste ele 
ca să le aburească şi le lustruia cu cârpa. Lacul de culoarea 
chihlimbarului se aburea, apoi imediat se limpezea, oglindindu-i 

/V 

chipul. In timp ce repeta neliniştită această mişcare, Etsuko îşi imagina 
cum e gâtuită găina în şopron. 

Şopronul se afla lângă uşa din spate de la bucătărie. Doamna 
Okura cea crăcănată a intrat în el bălăbănind în mână o găină. Razele 
soarelui scăldau pe jumătate interiorul şopronului, făcând ca ungherele 
în care lumina nu pătrundea să pară şi mai întunecoase. După lucirile 
slabe de oţel ghiceai locul unor sape şi hârleţe proptite prin spate. Două 
sau trei obloane putrezite erau sprijinite de perete. înăuntru se mai 
zăreau un coş de nuiele şi un pulverizator cu soluţie de piatră vânătă 
pentru stropit pomii. Doamna Okura s-a aşezat pe un scaun mic şi 
strâmb şi a prins bine între genunchii ei noduroşi aripile găinii care se 

/V 

zbătea. In acel moment i-a observat în pragul uşii pe cei doi copii care se 
ţinuseră după ea şi îi urmăreau cu interes fiecare mişcare. 

— Nu e voie aici, domnişoară! O să vă certe mama. Hai, plecaţi! 
Copiii n-au ce vedea aici. 

Găina a cotcodăcit. Auzind-o, celelalte păsări din coteţ au început 
şi ele să facă zarvă. 

Cu ochii scânteind din penumbra care îi învăluia, Nobuko şi micul 
Natsuo, agăţat de mâna ei, urmăreau cu răsuflarea tăiată cum doamna 
Okura se aplecase peste găina care se zbatea din tot corpul şi se 
pregătea să-i apuce gâtul cu ambele mâini... 


70 



/V 

Intr-un final, Etsuko a auzit ţipătul găinii - nedumerit, repezit, 
nesigur, dar slobozit din toate puterile şi plin de frustrare. 

Până în jur de ora patru, Yakichi a reuşit să-şi ascundă nerăbdarea 
şi să nu lase să se vadă că era sătul de aşteptare. Pe măsură ce se 
adâncea umbra arţarilor din curte, neliniştea a început să se citească 
făţiş pe chipul său. A început să fumeze neobişnuit de mult. Apoi s-a 
ridicat deodată şi a plecat precipitat să-şi găsească de lucru prin livada 
de peri. 

Ca să-l ajute cu ceva, Etsuko s-a dus până la poarta cimitirului, 
unde se termina şoseaua, să vadă dacă nu cumva se apropia vreo 
maşină de lux în direcţia lor. Sprijinită de o traversă a podului, se uita 
la şoseaua care se întindea în zare. 

Privind de aici, din locul în care se termina betonul, la şoseaua 
care şerpuia printre holde bogate de orez, în curând gata de recoltă, 
lanuri de porumb cu şirurile lor drepte, păduri înţesate cu mlaştini, 
şine de cale ferată, uliţe şi pârâuri, Etsuko a simţit un val de ameţeală. 
Imaginea unei maşini de lux care să apară pe acest drum şi să se 
oprească la picioarele ei îi părea ruptă de orice realitate. Ar fi fost mai 
degrabă un miracol. Aflase de la copii că pe la amiază două sau trei 

/V 

maşini se opriseră acolo. Insă acum nu se vedea nici urmă de ele.„Aşa 
e, azi e Ziua Echinocţiului! Şi noi ce-am făcut? Am fost atât de ocupaţi 
de cu dimineaţă să facem prăjituri de orez, să le punem în cutii şi să le 
ascundem în dulapuri ca să nu dea de ele copiii, încât nimeni nu şi-a 
mai adus aminte. Eu am făcut o plecăciune în faţa altarului, dar altfel 
doar am aprins tămâie, aşa cum facem în fiecare zi. Toată ziulica ne-am 
îngrijit de cei vii, aşteptând de ne-a ieşit pe nas să vină musafirii, şi 
nimeni nu s-a mai gândit la cei morţi." 

O familie care fusese să viziteze mormintele ieşea acum gălăgioasă 
pe poarta cimitirului. Era un cuplu obişnuit, de vârstă mijlocie, însoţit 
de patru copii, printre care o elevă. Copiii nu se ţineau în grup, ci 
rămâneau tot timpul în urmă sau o luau la goană înainte. Privindu-i 


71 



mai bine, Etsuko a observat că se jucau prinzând lăcuste din scuarul 
rotund, în jurul căruia întorceau maşinile. Câştiga cel care izbutea să 
prindă cele mai multe lăcuste fără să calce pe gazonul din scuar. 
Umbrele înserării cuprindeau treptat firele de iarbă. Şi în cimitirul care 
se întindea dincolo de poartă, tufişurile şi pâlcurile de copaci se 
îmbibau încet în umbră, aşa cum vata absoarbe lichidul. Doar pe 
porţiunea de cimitir de pe coasta dealului din depărtare încă mai cădea 
lumina asfinţitului, pietrele de mormânt şi tufele perene strălucind în 
bătaia ultimelor raze de soare. Povârnişul acela arăta ca un chip scăldat 
într-o lumină blândă. 

Etsuko i-a găsit ridicoli pe cei doi adulţi care mergeau alături 
vorbind şi zâmbind, fără să se sinchisească de copii. Modul ei 
romanesc de a privi lucrurile o facea să creadă că soţul îşi înşală 
negreşit soţia, soţia negreşit suferă şi că, ajunşi la o anumită vârstă, se 
satură unul de altul şi nu-şi mai vorbesc, ori se urăsc reciproc şi nu-şi 
mai vorbesc. Şi totuşi, atât acest domn îmbrăcat intr-un sacou elegant 
în dungi şi pantaloni, cât şi soţia sa în costum lila, fluturând în mână o 
sacoşă din care se iţea un termos, nu aveau nimic de-a face cu 
romanescul. Erau genul de oameni care transformă poveştile acestei 
lumi într-un simplu subiect de conversaţie după masă şi apoi le dau cu 
totul uitării. 

Ajunşi lângă pod, cei doi şi-au strigat copiii, apoi s-au uitat neliniştiţi 
înainte şi înapoi la drumul pe care nu se vedea nici ţipenie de om. 
Apropiindu-se de Etsuko, bărbatul a întrebat-o politicos: 

— Fiţi amabilă, ştiţi cumva cum se ajunge de aici la gara Okamachi, 
de pe linia Hankyu? 

Cât timp Etsuko le-a explicat cum s-o ia pe scurtătură printre 
câmpurile de orez şi prin cartierul de locuinţe sociale, cei doi au 
ascultat-o cu ochii mari, vrăjiţi de limbajul ei rafinat de Tokyo. Cei patru 
copii s-au adunat şi ei în jurul lor, zgâindu-se la Etsuko. Un băieţel de 
vreo şapte ani a întins încet pumnul strâns către ea, apoi l-a slăbit uşor. 

— Ia uite! a zis el. 


72 



/V 

Prin cuşca micului său pumn se vedea o lăcustă verzuie, chircită. In 
spatele degetelor, insecta îşi întindea şi îşi strângea picioarele alene. 

Deodată fata cea mare i-a tras o palmă peste mână, de jos în sus, 
făcându-1 să-şi desfacă pumnul fără să vrea. Eliberată, lăcusta a tâsnit si 
din două salturi s-a făcut nevăzută prin iarba de la marginea drumului. 

/V 

Intre cei doi fraţi a izbucnit cearta. Părinţii i-au dojenit râzând. Cu 
toţii şi-au plecat capul respectuos, apoi şi-au continuat marşul domol, 
îndepărtându-se pe poteca năpădită de iarbă. 

Etsuko s-a răsucit deodată ca să vadă dacă nu cumva în spatele ei 

A. 

apăruse maşina pe care o tot aştepta familia Sugimoto. Insă pe şosea, cât 
vedeai cu ochii, nu se zărea nici urmă de maşină. Drumul se întuneca tot 
mai mult, cufundat în umbra înserării. 

Musafirul nu s-a ivit nici până la ora de culcare. Copleşită de 
atmosfera apăsătoare, familia nu avea încotro decât să-l imite pe Yakichi, 
iritat şi mut, şi să se comporte de parcă oaspetele încă mai putea să 
sosească. 

De când venise Etsuko aici, nici un alt eveniment nu mai fusese 
aşteptat cu atâta înfrigurare de întreaga familie. Poate că uitase, dar 
Yakichi nu suflase o vorbă în legătură cu Ziua Echinocţiului. El aştepta şi 
tot aştepta, zbătându-se între speranţă şi deznădejde, aşa cum odinioară 
Etsuko aşteptase în van să-i vină soţul acasă, abandonată de toţi şi de 
toate. 

„O să apară el. Mai e timp să vină." 

Acestea sunt cuvinte pe care ţi-e şi teamă să le rosteşti. Odată ce le-ai 
spus, ai senzaţia că, de fapt, chiar n-o să mai vină. 

Etsuko înţelegea bine prin ce trecea Yakichi, dar nu credea că 
speranţele care îi însufleţiseră lui întreaga zi erau legate de simpla ocazie 
de a se înălţa pe scara socială. Ceea ce ne răneşte pe noi mai profund nu 
este să fim înşelaţi de lucrurile pe care le aşteptăm încrezători, ci să fim 
înşelaţi de cele pe care ne străduim să le bagatelizăm. Acestea sunt ca un 
pumnal înfipt în spate. 


73 



Yakichi regreta că îi arătase telegrama membrului de la cooperativă. 
Aşa le dădea ocazia să-l eticheteze drept un om „dat uitării". Bărbatul 
insistase că vrea să-i arunce măcar o privire ministrului şi zăbovise la 
familia Sugimoto până la ora opt seara, dând atent câte o mână de ajutor. 
Şi astfel asistase la tot — neliniştea lui Yakichi, vorbele înţepătoare ale lui 
Kensuke, pregătirile de întâmpinare ale întregii familii, noaptea care se 
apropia, îndoielile, speranţele care începeau să se destrame. 

Din evenimentele acelei zile, Etsuko a învăţat o lecţie, şi anume să nu 

/V 

mai aştepte nimic. In acelaşi timp, eforturile disperate ale lui Yakichi de a 
nu se lăsa rănit de aşteptări înşelate au trezit în ea, pentru prima dată de 
când sosise în Maidenmura, un straniu sentiment de afecţiune fată de el. 
Poate că telegrama aceea fusese scrisă în glumă de unul dintre numeroşii 
cunoscuţi ai lui Yakichi din Osaka, la vreo petrecere, mânat de beţie. 

Etsuko s-a purtat faţă de el cu o blândeţe degajată, cu o intimitate 
discretă, atentă să nu fie interpretată drept compasiune. 

După ce a bătut ora zece, demoralizat, Yakichi s-a gândit pentru 

/V 

prima oară la Ryosuke cu o teamă umilitoare. In suflet i-a încolţit pentru 
prima oară sentimentul de vinovăţie. Era o senzaţie care devenea tot mai 
intensă. Pe măsură ce o încerca, îi lăsa pe limbă un gust dulce-amar, care 
îi tot dădea ghes. Drept dovadă, în seara aceea Etsuko îi părea mai 
frumoasă ca niciodată. 

— Uite în ce zarvă am petrecut toată Ziua Echinocţiului! spuse 
Yakichi. Ce-ai zice să mergem împreună la Tokyo la comemorarea morţii 
lui, să-i vizităm mormântul? 

— Chiar vrei să mergem? întrebă Etsuko pe un ton plin de bucurie, 
apoi adăugă după câteva clipe: Tată, nu-ţi face griji în privinţa lui 
Ryosuke. El n-a fost al meu nici când era în viată. 

Au urmat apoi două zile de ploaie neîncetată, care i-a ţinut în casă. 

/V /\ 

In a treia zi, pe douăzeci şi şase septembrie, s-a înseninat. întreaga familie 
a fost ocupată de cu dimineaţă cu rufele care se adunaseră la spălat. 

Punând la uscat ciorapii cârpiţi ai lui Yakichi (s-ar fi supărat dacă îi 


74 



cumpăra alţii noi), Etsuko a început deodată să se întrebe ce se alesese de 
cei pe care i-i dăruise lui Saburo. Când îl văzuse de dimineaţă, era tot cu 
picioarele goale în încălţările lui jerpelite. îi dăduse bineţe politicos, cu un 
zâmbet parcă puţin mai cald. O mică tăietură, probabil de la iarbă, se 
zărea pe glezna lui printr-o gaură de la pantof. 

„Poate că îi păstrează pentru vreo ocazie. Nu sunt neapărat lucruri 
scumpe, dar cine ştie ce e în mintea unui băiat de la tară..." 

Etsuko nu putea să-l întrebe de ce nu purta şosetele. 

/V 

Intre crengile celor patru fagi falnici din faţa bucătăriei erau întinse 
frânghii, acoperite în întregime cu rufe puse la uscat. Rufele fluturau în 
bătaia vântului de apus care sufla prin păduricea de castani. Legată, 
Maggie se tot foia şi lătra din când în când la jocul umbrelor albe de 
deasupra capului. După ce a terminat de întins rufele, Etsuko a dat o 
roată printre ele. Deodată, o pală puternică de vânt a umflat un şorţ alb, 
ud, şi i l-a lipit de obraz. Palma aceea înviorătoare a îmbujorat-o. 

Oare unde era Saburo? 

Etsuko a închis ochii şi a rememorat imaginea gleznei lui murdare şi 
tăiate, pe care o văzuse de dimineaţă. Micile lui năravuri, zâmbetul lui, 
sărăcia lui, hainele lui zdrenţuite, toate îi plăceau lui Etsuko. Sărăcia lui 
adorabilă! Asta îi plăcea ei mai ales. Pentru ea, sărăcia juca acelaşi rol pe 
care îl joacă sfiala unei fecioare în ochii bărbatului. 

„Cine ştie, poate stă cuminte la el în cameră, cufundat într-o carte cu 
povestiri." 

Etsuko a traversat bucătăria, ştergându-şi mâinile ude pe şorţ. Lângă 
intrarea din spate se afla un coş de gunoi. Era un butoi în care Miyo 
arunca mereu resturile de peşte şi legumele stricate. Când se umplea, îl 
deşertau în groapa de gunoi în care făceau îngrăşământ. 

/V 

In butoi, Etsuko a observat ceva neaşteptat. S-a oprit. De sub 
legumele veştede şi oasele de peşte se zărea o bucată de material nou, viu 
colorat. Era un bleumarin care îi părea cunoscut. Şi-a strecurat uşor 
degetele şi a scos obiectul. Erau nişte şosete. De sub perechea bleumarin a 
apărut şi cea maro. Din forma lor se vedea că nu fuseseră încălţate 


75 



/V 

niciodată. încă aveau eticheta de la magazin capsată pe ele. 

Etsuko a rămas o vreme înmărmurită în faţa acestei descoperiri 
neaşteptate. Şosetele i-au alunecat dintre degete şi au aterizat pe resturile 
din butoi. După două sau trei minute, s-a uitat împrejur, apoi le-a ascuns 
în grabă sub frunzele îngălbenite şi oasele de peşte, ca o femeie care îşi 
îngroapă fătul avortat. S-a spălat apoi pe mâini. Cât timp s-a spălat şi şi-a 
şters din nou mâinile de şorţ, cu grijă, s-a tot gândit, dar nu reuşea să-şi 
adune gândurile. înainte să apuce s-o facă, a cuprins-o o mânie care nu 
mai avea nevoie de nici o explicaţie şi care i-a dictat acţiunile. 

Când a văzut-o pe Etsuko apărând în faţa ferestrei boltite, Saburo, 
care tocmai dădea să se schimbe în hainele de lucru în camera lui de trei 
tatami, s-a aşezat în grabă într-o poziţie respectuoasă, continuând să-şi 
încheie nasturii de la cămaşă. Avea manşetele încă descheiate. I-a aruncat 
lui Etsuko o privire fugară, dar aceasta tot nu spunea nimic. Saburo şi-a 
încheiat nasturii de la manşete. Ea încă tăcea. Expresia încremenită de pe 
chipul ei l-a surprins. 

— Şosetele pe care ţi le-am dat, vrei, te rog, să mi le arăţi? 

Etsuko a spus aceste cuvinte pe un ton delicat, dar cine o auzea 
detecta în el un surplus neliniştitor de blândeţe. Era supărată. Deşi nu-i 
cunoştea încă bine motivele, Etsuko mărise, amplificase această supărare 
născută din întâmplare într-un ungher al emoţiilor sale. Altfel n-ar fi 
putut să-i pună o astfel de întrebare. Pentru ea, mânia era doar o emoţie 
intensă, abstractă, născută din necesitatea momentului. 

/V 

In ochii negri ai lui Saburo, ca de căţeluş, s-a zărit o undă de 
nelinişte. Şi-a descheiat nasturii de la manşeta stângă, apoi i-a încheiat la 
loc. De data aceasta, el era cel care rămânea tăcut. 

— Ce e? De ce taci? 

Etsuko şi-a sprijinit braţele de pervazul ferestrei şi l-a privit 
batjocoritor. Era furioasă, dar savura bucuria fiecărei clipe. Ce lucru 
neaşteptat! Aşa ceva nu-şi imaginase vreodată. Să poată ea să privească 
gâtul acesta zvelt şi negricios, plecat în faţa ei, pielea aceasta proaspăt 
bărbierită, cu atâta lăcomie, plină de triumf. Fără să-şi dea seama, în 


76 



glasul ei s-a strecurat o notă mângâietoare. 

— Stai liniştit, nu trebuie să te sperii aşa. Le-am văzut aruncate la 
gunoi, atâta tot. Tu le-ai aruncat? 

— Da, eu, răspunse Saburo fără şovăială. 

Răspunsul său i-a dat de gândit lui Etsuko. 

„Protejează pe cineva. Dacă nu, s-ar fi simţit măcar o urmă de 
ezitare." 

Deodată, Etsuko a auzit în spatele ei nişte suspine. Era Miyo, care 
plângea cu faţa îngropată într-un şorţ din serj cenuşiu şi vechi, prea mare 
pentru statura ei. O auzea bălmăjind, printre suspine: 

— Eu le-am aruncat! Eu le-am aruncat! 

— Ce spui? De ce plângi? o întrebă Etsuko şi îşi întoarse deodată 
privirea către Saburo. 

In ochii lui a citit nelinişte si dorinţa de a-i vorbi lui Miyo. Această 
descoperire a făcut-o pe Etsuko să-i smulgă lui Miyo şorţul de pe faţă cu 
un gest aproape brutal. 

Chipul ei roşu şi înspăimântat s-a ivit din spatele şorţului. Era chipul 
banal al unei ţărăncuţe. Pătat cum era de lacrimi, părea mai degrabă urât 
— obraji ca nişte fructe coapte de kaki, umflaţi şi roşii, gata să plesnească 
la cea mai mică împunsătură, sprâncene subţiri şi rare, ochi mari, 
insensibili şi inexpresivi, nas banal. Doar forma gurii o irita puţin. Etsuko 

/V 

avea buzele mai subţirele. Insă buzele acestea care străluceau umezite de 
lacrimi şi de nasul care îi curgea, care tremurau printre suspine, erau 
mărginite de un puf ca de piersică şi aveau o grosime perfectă, ca o 
perniţă de ace roşie si frumoasă. 

— Spune-mi de ce! Nu mă interesează că le-ai aruncat, te întreb doar 
pentru că nu înţeleg motivul. 

— Ştiţi... 

Saburo i-a tăiat vorba lui Miyo. Iuţeala cu care vorbea acum făcea ca 
felul în care se purta de obicei să pară fals. 

— De fapt, eu le-am aruncat, doamnă. M-am gândit că le prăpădesc 
pe mine, aşa că le-am aruncat. Eu am făcut-o, doamnă. 


77 




— Nu mai spune lucruri care n-au nici o logică! 

Miyo şi-a închipuit că purtarea lui Saburo avea să ajungă la urechile 
lui Yakichi, care sigur avea să-l pedepsească. Nu-1 mai putea lăsa pe 
Saburo s-o apere, drept care l-a întrerupt. 

— Eu le-am aruncat, doamnă. Saburo mi-a zis că le-a primit de la 
dumneavoastră şi mi le-a arătat. Eu am fost foarte suspicioasă şi i-am zis 
că doamna nu i-ar da aşa ceva, pur şi simplu. Saburo s-a supărat şi a zis 
că „bine, atunci ţi le dau ţie", după care le-a lăsat şi a plecat. Iar eu le-am 
aruncat, fiindcă femeile nu poartă şosete bărbăteşti. 

Miyo şi-a ridicat din nou şorţul şi şi-a ascuns faţa în el. Ce spusese ea 
avea sens — cu excepţia acelei drăgălaşe explicaţii forţate, cum că 
„femeile nu poartă şosete bărbăteşti". 

înţelegând despre ce era vorba, Etsuko a spus apatic: 

— Stai liniştită. N-ai de ce să plângi. Dacă te vede Chieko, cine ştie 
ce-o să creadă. Nu e cazul să facem atâta tărăboi pe seama unor şosete. 
Hai, şterge-ţi lacrimile! 

Etsuko evita intenţionat să se uite la Saburo. A luat-o pe Miyo după 

/V 

umeri şi a plecat cu ea. Ii privea cu atenţie umerii, ceafa uşor murdară şi 
părul neîngrijit. 

„O femeie ca asta! Tocmai una ca ea!" 

Printre crengile fagilor care împânzeau bolta senină de toamnă au 
răzbătut ţipetele primului sfrâncioc al anului. Distrasă de ele, Miyo a 
călcat într-o băltoacă rămasă de la ultima ploaie şi a împroşcat cu noroi 
poalele chimonoului lui Etsuko. 

— Aaa! a exclamat Etsuko şi i-a dat drumul lui Miyo. 

Miyo s-a ghemuit deodată la pământ ca un câine şi a început să-i 
cureţe atent chimonoul lui Etsuko cu şorţul de serj cu care tocmai îşi 
ştersese lacrimile. 

/V 

Etsuko stătea tăcută, lăsând-o s-o şteargă. In gestul ei de devotament 
mut a surprins nu atât vicleşugul înduioşător al unei ţărăncuţe, cât mai 
degrabă o ostilitate politicoasă, îmbufnată. 

Iar într-o bună zi, Etsuko l-a văzut pe Saburo încălţat cu şosetele. 


78 



zâmbindu-i inocent de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Etsuko îşi găsise raţiunea de a fi. 

Din ziua aceea şi până la neplăcutul incident de pe zece octombrie, 
din ziua festivalului de toamnă, Etsuko a trăit cu un scop. 

Ea nu îşi căuta salvarea şi prin urmare era straniu ca înlăuntrul ei să 
prindă fiinţă o raţiune de a fi. 

E simplu să gândeşti că viaţa nu merită trăită şi, tocmai de aceea, 
celor înzestraţi cu o sensibilitate acută le e cu atât mai dificil să nu se 
gândească la acest lucru. Pentru Etsuko, tocmai această dificultate stătea 

/V 

la temelia fericirii sale. Insă, prin „raţiune de a fi", ea nu înţelegea ce 
înţelege restul lumii. Noi bâjbâim să găsim un sens vieţii noastre, dar 
continuăm să o trăim şi fără să-l fi găsit; dacă dorinţa de a împăca această 
dualitate descifrând sensul pe care l-am găsit reprezintă chintesenţa vieţii 
noastre, atunci raţiunea de a fi nu e nimic altceva decât iluzia acestei 
împăcări, mereu prezentă în faţa ochilor noştri, o iluzie născută din 
încercarea de a descifra ceva ce nu poate fi încă descifrat. Pentru Etsuko, 
această accepţiune a termenului nu avea nici un fel de legătură cu ea. 
Judecata ei, care facea o distincţie clară între imaginaţie şi iluzie, încadra 
această „raţiune de a fi", care încolţise în ea ca o plantă stranie, cu totul 
neaşteptată, în domeniul imaginaţiei. Pentru Etsuko, imaginaţia era o 
primejdie cultivată cu pricepere, un zbor aventuros care respecta însă cu 
strictete destinaţia si ora de sosire. Ea avea un talent - asemănător cu 
iscusinţa cu care un vagabond striveşte păduchii, unul câte unul, până la 
ultimul - un talent care îi propulsa instantaneu imaginaţia şi cu ajutorul 
căruia îşi strângea arsenalul pe care îl folosea ca să nu se gândească la 
zădărnicia vieţii. Apoi lua toate acele lucruri înşelătoare care i se înfăţişau 
sub formă de speranţă şi le strivea cu râvnă. Aidoma unui portărel, 
imaginaţia ei răsturna speranţele cu fundul în sus şi le lipea pe spate 
ştampila „CONFISCAT". O înfocare mai mare de atât nu poate exista, 
deoarece singurul lucru care poate măcina înfocarea este chiar speranţa. 

Aici, instinctul lui Etsuko semăna cu cel al unui vânător. Imediat ce 


79 



ochea de la distantă codita albă a unui iepure sălbatic ascuns intr-un 
tufiş, simţurile i se ascuţeau, sângele începea să-i clocotească, muşchii îi 
zvâcneau, iar nervii i se încordau, ascuţiţi ca o săgeată care spintecă 
văzduhul. în zilele tihnite, când nu-şi găsise încă această raţiune de a fi, 
acest vânător fusese un cu totul alt om, care lenevea cât e ziua de mare, 
nedorindu-şi nimic altceva decât să moţăie la gura focului. 

Unor oameni le e foarte simplu să trăiască, altora le e foarte dificil. 
Faţă de această nedreptate, care întrece până şi discriminarea rasială, 
Etsuko nu simţea nici un sentiment de revoltă. „Sigur că e mai bine să-ţi 
fie uşor, se gândea ea. Iar asta pentru că cei cărora le e uşor să trăiască nu 

/V 

folosesc asta ca scuză în viată. Insă cei cărora le e greu imediat o folosesc. 

/V 

O viaţă grea nu e deloc un lucru cu care să te făleşti. Intr-un anume sens, 
priceperea noastră de a identifica toate dificultăţile pe care le putem 
întâmpina ne ajută să ne facă viaţa la fel de uşoară cum este pentru alţii. 
Fără această abilitate, viaţa noastră ar fi ca un balon cu aer, lunecos, fără 
reazem, nici uşor şi nici greu. Este abilitatea care ne împiedică să o privim 
aşa, o abilitate despre care cei cărora le e simplu să nu vadă viaţa în acest 
fel nu ştiu nimic. Nu este o putere specială, ci o simplă necesitate zilnică. 
Cel ce înşală la cântarul vieţii, făcând-o să pară mai grea decât trebuie, îşi 
va primi pedeapsa în iad. Chiar şi fără asemenea înşelătorii, viaţa e ca un 
strai pe care nici nu-1 băgăm de seamă. Doar cei bolnavi simt povara 
paltonului şi îi dor umerii. Eu una trebuie să îmbrac straie şi mai grele, 
pentru că sufletul meu s-a întâmplat să se nască şi să trăiască în ţinutul 
zăpezilor. Faptul că pentru mine viaţa e grea nu este decât o armură care 
mă protejează." 

Raţiunea ei de a fi o împiedica să vadă ziua de mâine, de poimâine 
sau întreg viitorul ca pe o povară. Toate acestea rămâneau la fel de grele, 
însă o schimbare subtilă în centrul ei de greutate o făcea să se îndrepte 
plutind către viitor. Iar aici nu era vorba nicidecum de speranţă. 

Cât era ziua de lungă, Etsuko supraveghea mişcările lui Saburo şi 
Miyo. Oare nu cumva buzele lor se împreunau la umbra vreunui copac? 
Nu cumva noaptea odăile lor separate se uneau printr-un fir nevăzut? 


80 



Deşi o asemenea descoperire nu ar fi făcut decât să o chinuiască, 
nesiguranţa îi provoca şi mai multă suferinţă, drept care Etsuko era 
hotărâtă să nu se dea înapoi nici de la josnicii în căutarea dovezilor de 

/V 

iubire între cei doi. înflăcărarea ei era o mărturie de necontestat a 
nemăsuratei patimi cu care omul se chinuieşte pe el însuşi. Enorma 
energie pe care ea o investea doar în a-şi înlătura orice speranţă putea fi 
considerată o reprezentare fidelă, la scară redusă, a existenţei umane, în 
forma în care ni se înfăţişează - fie ea fuzelată sau boltită ca un dom. 
Patima are formă fixă şi tocmai de aceea este mediul care reflectă atât de 
deplin existenţa umană. 

Nimeni nu băga de seamă atenţia cu care Etsuko îi observa pe cei 
doi. Dimpotrivă, celorlalţi le părea mai calmă şi mai muncitoare ca de 
obicei. 

Când nu erau acasă, Etsuko prindea momentul şi inspecta camera 
lui Saburo şi a lui Miyo, aşa cum şi Yakichi făcuse odinioară cu ea. Dar nu 
găsea nici o dovadă. Ei nu erau genul de oameni care să ţină un jurnal. 
Lor le lipsea iscusinţa de a scrie scrisori de dragoste, le era străină 
senzaţia aceea de dulce complicitate care te îndeamnă să consemnezi în 
memorie fiecare clipă, complicitate insuflată de iubire, în care prezentul 
ţi se arată împodobit deja cu frumuseţea amintirii. Cei doi nu lăsau în 
urmă nici un fel de consemnare sau dovadă. Când erau singuri, ei doar 
îşi uneau privirile, mâinile, buzele, pieptul... Şi apoi, da, probabil îşi 
împreunau şi... Ah! Cât de simplu! Ce gesturi directe, frumoase, 
abstracte! Fără trebuinţă de vorbe sau înţelesuri, ci doar cu atitudinea 
atletului pregătit să arunce suliţa, postură suficientă pentru a-şi atinge un 
scop simplu... Acele gesturi, acele fapte, ce traiectorie simplă, abstractă şi 
frumoasă urmau ele! Ce dovezi să lase ele în urmă? Ce rămâne din zborul 
unei rândunele care străbate într-o clipită întinsul câmpiei? 

Reveria lui Etsuko îşi schimba deseori direcţia. în clipa în care se 
simţea culcuşită intr-un leagăn frumos care o purta prin întunericul 
cosmic dintr-o singură mişcare amplă, reveria o arunca în jetul sclipitor 
de apă al unei fântâni arteziene care îi zdruncina puternic leagănul. 


81 



/V 

In camera lui Miyo, Etsuko a găsit o oglinjoară ieftină pe suport de 
celuloid, un pieptene roşu, cremă ieftină, alifie mentolată, un singur 
chimono de stradă, din mătase aspră de Chichibu, cu imprimeu în 
zigzag, un brâu boţit, o jupă nouă-nouţă, o rochie de vară fără nici o 
formă şi un furou pentru ea (pe care Miyo le purta cu seninătate vara, 
când ieşea la cumpărături), o revistă veche pentru femei, cu paginile atât 
de răsucite, încât arătau ca nişte flori artificiale murdare, o scrisoare 
plângăreaţă de la o prietenă de la ţară, iar pe fiecare dintre ele, câte un fir 
sau două de păr roşcat. 

/V 

In camera lui Saburo n-a găsit decât strictul necesar unei vieţi chiar şi 
mai simple. 

„Să fie ei atât de atenţi la toate detaliile, încât eu chiar să nu găsesc 
nimic? Sau îmi scapă mie tocmai pentru că cercetarea mea e prea 
amănunţită, când dovada se află de fapt la vedere, în suportul cu scrisori, 
ca în Scrisoarea pierdută a lui Poe, pe care am citit-o de la Kensuke?" 

Când a ieşit din camera lui Saburo, Etsuko a dat de Yakichi, venind 
către ea. Deoarece holul se termina chiar acolo, Yakichi nu avea alt motiv 
să se afle în acel loc decât dacă aceea era camera la care voia să ajungă. 

— Aici erai? o întrebă Yakichi. 

— Da, îi răspunse Etsuko fără să-i dea vreo explicaţie. 

Mergând înapoi către camera lui Yakichi, deşi holul nu era deloc 
îngust, trupul lui bătrân s-a împiedicat stângaci de al ei. Parcă era un 
copil bosumflat care merge de mâna mamei şi care se împiedică fără 
motiv. 

După ce au ajuns şi s-au aşezat, Yakichi a întrebat-o: 

— Ce căutai la el în cameră? 

— M-am dus să-i citesc jurnalul. 

Yakichi a bolborosit ceva, apoi a tăcut. 

Zece octombrie era ziua festivalului de toamnă în satele din zonă. 
Invitat de cei din Liga Tineretului, Saburo s-a pregătit şi a plecat înainte 
de apusul soarelui. La festival aglomeraţia era atât de mare, încât era 


82 



primejdios să umbli pe acolo cu un copil mic de mână. Ca să-i oprească 
pe Nobuko şi Natsuo, care voiau şi ei să meargă, Asako a rămas să aibă 
grijă de casă, alături de copii. După cină, Yakichi, Etsuko, Kensuke şi 
Chieko, împreună cu Miyo, au plecat la templul din sat, să asiste la 
festival. 

/V 

încă de la apusul soarelui tobele răsunau de pretutindeni. Alte 
sunete se împleteau cu ele, parcă strigăte, parcă glas de cântec, purtate de 
vânt. Aceste ţipete care lunecau peste câmpurile de orez, străpungând 
negura înserării, ca un cor de animale sau păsări de noapte care se strigă 
prin pădure, nu tulburau liniştea, ci mai degrabă o adânceau. Chiar şi în 
zonele nu prea îndepărtate de marile oraşe, nopţile la ţară rămân adânci. 
Se auzeau doar insectele, ici şi colo. După ce au terminat cu pregătirile de 
festival, Kensuke şi Chieko au deschis ferestrele de la etaj şi au stat o 
vreme să asculte sunetul tobelor care răzbătea din toate zările. Acelea 
trebuie să fie tobele de la templul Hachiman, din apropierea gării. Şi 
celelalte, de la templul din sat, unde aveau să meargă şi ei. Iar acelea 
veneau probabil de la primăria din satul vecin, unde copiii cu nasul 
acoperit cu pudră albă, după datină, primeau toba rând pe rând şi li se 
îngăduia să o bată. Sunetul ei, care trăda cea mai fragedă tinereţe, se 
oprea din când în când cu totul. 

Cum se întreceau ei aşa să ghicească de unde veneau bătăile tobelor, 
ciondănindu-se ca doi tineri însurăţei, ai fi zis că auzeai replici dintr-o 
scenetă, nu conversaţia unui cuplu de treizeci şi şapte, treizeci şi opt de 
ani. 

— Ba nu, astea vin dinspre Okamachi. Sunt tobele de la templul 
Hachiman, de la gară. 

/V 

— încăpăţânată mai eşti! Stai aici de şase ani şi tot nu ştii încotro e 
gara. 

— Bine, atunci ia adu tu o hartă şi o busolă! 

— Draga mea doamnă, aceste obiecte ne lipsesc aici. 

— Da, eu sunt doamna, iar tu nu eşti decât bărbatul casei. 

— Asta aşa e. Doar că nu oricine poate să devină doamna unui astfel 


83 



de bărbat. Majoritatea femeilor din lume sunt soţie de şef de oficiu, de 
negustor de peşte, de trompetist şi tot aşa. Tu eşti norocoasă. Soţia unuia 
care nu e decât bărbatul casei ocupă locul de frunte printre soţii. Ea e cea 
care deţine monopol complet asupra bărbatului. Un rang mai înalt nici că 
există pentru o femeie, nu? 

— Nu asta am vrut să zic! Eu spuneam că eşti doar un sot banal. 

— Banal? Minunat! Punctul suprem în care arta se întrepătrunde cu 
viaţa umană este tocmai banalul. A dispreţui banalul înseamnă a vrea ce 
nu poţi să ai, iar a te teme de el e o dovadă de imaturitate. Formele de 
haiku în stilul şcolii Danrin, dinainte de Basho, haikaiul cel banal de 
dinainte de Shiki, erau pline de vigoarea unei epoci în care estetica 
banalului încă nu pierise. 

— Iar haikuurile tale sunt încununarea banalului. 

Conversaţia a continuat la nesfârşit pe acest ton frivol, dar în ea se 
simţea o idee principală constantă, şi anume neţărmuritul respect pe care 
Chieko îl avea fată de „erudiţia" soţului său. Cu un deceniu în urmă, un 
astfel de cuplu nu era deloc neobişnuit în rândul intelectualilor din 
Tokyo. Respectând această nobilă tradiţie şi în prezent, ei arătau ca o 
femeie cu o coafură demodată, care, ajunsă la ţară, se poartă de parcă ar fi 
încă în pas cu moda. 

Kensuke şi-a aprins o ţigară şi s-a rezemat de pervazul ferestrei. 
Fumul pe care îl expira se împletea printre crengile arborelui de kaki de 
lângă geam, plutind prin aer ca un mănunchi de fire cărunte întinse pe 
suprafaţa apei. 

— Tata tot n-o fi gata? a întrebat el după o vreme. 

— Etsuko e cea care nu e gata. Tata probabil c-o ajută să-şi lege brâul. 
Poate n-o să mă crezi, dar să ştii că dânsul îi leagă până şi şnurul de la 
jupă. Când trebuie ea să se schimbe, mereu se încuie împreună în cameră 
şi, cât o ajută să se îmbrace, stau şi şuşotesc între ei, aşa că îţi imaginezi 
cât timp le ia... 

— Grozavă distracţie şi-a găsit şi tata, la vârsta lui. 

Conversaţia lor s-a îndreptat în mod firesc şi către Saburo, iar cei doi 


84 



au ajuns la concluzia că Etsuko se mai liniştise în ultima vreme şi că îşi 
luase gândul de la el. Uneori, bârfa urmează o direcţie mai dreaptă decât 
adevărul, iar adevărul e mai mincinos decât bârfa. 

Drumul către templu ducea prin crângul din spatele casei. La 
răspântia de la care se ajungea la pădurea de pini, unde fuseseră în 
primăvară să admire florile de cireş, o apucai în cealaltă direcţie, mergeai 
o vreme, treceai pe lângă mlaştini pline de pipirig şi castane-de-baltă, 
apoi coborai un povârniş la poalele căruia erau rânduite câteva case. 
Templul se afla pe costişa de pe partea cealaltă a satului. 

Miyo mergea în faţă cu un felinar de hârtie în mână, iar în spate 
venea Kensuke, care lumina drumul cu o lanternă. La răspântie s-au 
întâlnit cu Tanaka, un ţăran simplu şi cinstit. Mergea şi el la festival, aşa 
că li s-a alăturat în coada şirului. Avea la el un fluier la care cânta în timp 
ce mergea. Melodia cântată surprinzător de iscusit răsuna melancolic 
tocmai prin vioiciunea ei, ceea ce facea ca alaiul condus de felinarul de 
hârtie să rămână tăcut ca un cortegiu funerar. Ca să mai însufleţească 
atmosfera, Kensuke a început să bată ritmic din palme, iar ceilalţi i s-au 
alăturat. Sunetul bătăilor reverbera sec pe suprafaţa mlaştinilor. 

— De aici tobele se aud mai încet, zise Yakichi. 

— E din cauza reliefului, răspunse Kensuke din spate. 

/V 

In acel moment, Miyo s-a împiedicat şi era gata- gata să cadă, drept 
care Kensuke a trecut în faţă şi i-a luat felinarul. Nu puteau s-o lase pe 
fata asta bleagă să-i conducă. Pentru că se trăsese la marginea potecii, ca 
să-i facă loc lui Kensuke să treacă, Etsuko a observat îndeaproape 
momentul în care Miyo i-a înmânat felinarul. Poate era din pricina 

/V 

luminii, dar chipul ei părea uşor palid. In ochi nu i se vedea nici o licărire. 
Parcă şi răsuflarea îi era cumva îngreunată. în ultima vreme, ochii lui 
Etsuko căpătaseră dibăcie să facă astfel de observaţii cu iuţeală şi 
reuşiseră s-o cerceteze pe Miyo de la brâu în sus în scurta clipă în care 
felinarul a luminat-o, trecând dintr-o mână în alta. 

însă această observaţie a fost uitată pe loc. Coborând povârnişul, au 
dat de casele împodobite la streşini cu felinare mari pentru festival şi au 


85 



slobozit strigăte de admiraţie văzând cât de frumos luminau. 

Pesemne că oamenii erau plecaţi la festival, pentru că satul pustiu, 
luminat doar de felinare, era cufundat într-o linişte deplină. Membrii 
casei Sugimoto au traversat podul de piatră peste pârâul care străbătea 
satul. Gâştele, care ziua se scăldau aici, au început deodată să ţipe din 
coteţe, speriate de zgomotele lor. Yakichi a remarcat că ţipetele lor 
semănau perfect cu ale unui bebeluş care plânge noaptea şi toţi s-au 
amuzat, gândindu-se la Natsuo şi la indolenta lui mamă. 

Etsuko s-a uitat la Miyo, gătită în chimonoul ei bun cu imprimeu în 
zigzag, atentă ca nu cumva să-i scape vreo privire tăioasă. Ea nu de 
familia Sugimoto se ferea, ci îi era teamă ca nu cumva Miyo, surprinzând 
o astfel de privire, să-i adulmece gelozia. Se simţea umilită numai la 

/V 

gândul că o asemenea ţărăncuţă bleagă putea să-i ghicească gelozia. In 
seara aceea, poate din cauza chipului ei palid sau a chimonoului din 
mătase de Chichibu, Miyo părea mai frumuşică. 

„Cum a ajuns lumea de azi! îşi zise Etsuko. Cel puţin cât eram eu 
copil, servitoarele nu aveau voie să poarte altceva decât chimonouri în 
dungi. Să te găteşti, ca servitoare, în chimonouri alese însemna să încâlci 
tradiţia, să scuipi pe rânduiala lumii. Biata mea mamă ar fi dat afară o 
asemenea femeie neruşinată înainte să apună soarele. " 

Privind de jos în sus şi de sus în jos, discriminarea socială poate să ia 
cu succes locul geloziei. O dovadă clară în acest sens era faptul că, faţă de 
Saburo, Etsuko nu avea niciodată astfel de idei învechite, cum ar fi 
diferenţa de clasă. 

Etsuko purta un chimono imprimat cu crizanteme, cum nu prea vezi 
pe la ţară, peste care îmbrăcase un haori 14 negru, croit mai scurt. Mirosul 
preţiosului ei parfum Houbigant plutea uşor în jurul ei. Parfumul acesta, 
nepotrivit pentru un festival de la ţară, era în mod clar menit pentru 
Saburo. Neştiind acest lucru, Yakichi îl pulverizase până şi pe ceafa ei, 
plecată în faţă. Puful aproape invizibil care îi acoperea pielea, strălucind 


14 Haină tradiţională cu aspect formal. 


86 



în culoarea perlei sub stropii mărunţi de parfum, era de o frumuseţe fără 
seamăn. Pielea ei fusese dintotdeauna fină. Porţiunea aceasta de piele 
fină, oferită din belşug lui Yakichi, şi cea zdravănă de pe degetele lui 
osoase şi pline de pământ, deşi formau un contrast puternic, se uneau 
fără nici o urmă de teamă, iar mâinile lui pline de noroi se plimbau fără 
oprelişti peste tot, până la sânul ei parfumat. Prin acest contrast, Yakichi 
avusese pentru prima dată sentimentul liniştitor că o posedă cu adevărat. 

Când au cotit pe uliţa de lângă punctul de distribuţie a orezului, i-a 
izbit deodată mirosul neplăcut al unei lămpi cu carbid, iar la lumina ei au 
dat, în sfârşit, cu ochii de forfota târgului de noapte. La una din tarabe se 
vindeau dulciuri. La alta, morişti făcute dintr-un mănunchi de paie, în 
care era înfipt un băţ. Lângă taraba cu umbrele înflorate din hârtie, se 
vindeau artificii — deşi nu era vremea lor —, cărţi de joc pentru copii şi 
baloane. Când începeau festivalurile, aceşti negustori cumpărau de la 
magazinele cu dulciuri din Osaka marfă rămasă nevândută, la preţ mic, 
şi, cu butoiaşul de aluminiu agăţat de umăr cu o curea, hoinăreau prin 
gara Hankyu Umeda, întrebând pe cine se nimerea dacă ştiau în preajma 
cărei gări se organiza în ziua aceea vreun festival. Cei care ajungeau la 
templul Hachiman de la gara Okamachi şi vedeau că locurile bune erau 
deja ocupate alegeau a doua variantă, şi anume templul din sat, unde 
soseau în grupuleţe, călcând abătut şi resemnat, cu visele de câştiguri 
măreţe pe jumătate spulberate. Aşa se face că majoritatea negustorilor de 
aici erau bătrâni şi bătrâne. 

Copiii formaseră un cerc în jurul unor maşinuţe care mergeau 
urmând un traseu elipsoidal. Grupul Sugimoto a dat roată pe la fiecare 
tarabă în parte. La un moment dat au început o dispută dacă să-i 
cumpere sau nu lui Natsuo o maşinuţă de cincizeci de yeni. 

— E prea scump. Iese mai ieftin dacă ia Etsuko de la Osaka, când s-o 
mai duce. Iar pe la tarabele astea oricum se vinde marfă proastă, pe care 
azi o iei, mâine se strică. 

Cum Yakichi îşi rostise concluzia în gura mare, vânzătorul de la 
taraba cu jucării l-a sfredelit cu privirea. Yakichi i-a întors o căutătură 


87 



/V 

tăioasă. Până la urmă, Yakichi a fost cel care a câştigat duelul. îmbătat de 
triumf ca un copil, l-a lăsat în urmă pe bătrânul care intrase la loc în 
vorbă cu copiii, a trecut pe sub un torii şi a început să urce treptele de 
piatră. 

Adevărul era că preţurile în Maidenmura erau mai mari decât în 
Osaka. Din Maidenmura cumpărau doar cele strict trebuincioase şi nimic 
altceva. De pildă, îngrăşămintele din excremente umane. Se spunea că 
„rahatul de la Osaka face toţi banii", si iarna căruţa se dădea cu două mii 
de yeni. Existau ţărani care îl aduceau de la Osaka în căruţa trasă de boi si 
de la care Yakichi cumpăra fără nici o tragere de inimă. In excrementele 
de la Osaka se regăseau materii prime de mai bună calitate decât cele din 
părţile locului, drept care era de aşteptat ca îngrăşământul să dea roade 
bune. 

Când au început să urce treptele de piatră, un val de vuiete s-a 
năpustit asupra lor. Deasupra scărilor, scântei dănţuiau în văzduhul 
nopţii, iar un amalgam de urale si trosnete de lemn de bambus le-a 
asaltat urechile. Ramurile unui cedru bătrân se vedeau luminate 
necruţător de flăcări. 

— Dacă urcăm pe aici, nu ştiu dacă ajungem la templu, zise 
Kensuke. 

Ajunşi la jumătatea treptelor de piatră, au luat-o pe alături, pe o 
cărare întortocheată care ocolea până în spatele sălii de cult. Când au 
ajuns acolo, nu Yakichi era cel care rămăsese vizibil fără răsuflare, ci 

/V 

Miyo. îşi freca neliniştită obrajii palizi cu palmele ei mari. 

Partea din faţa sălii de cult era ca puntea unui vas de război care se 
avânta cu prora într-o vâltoare de focuri şi de strigăte. Neîndrăznind să 
intre în vâltoare, femeile şi copiii rămăseseră deoparte şi priveau de sus 
tumultul din curte. Scara şi parapetul de piatră abia dacă reuşeau să-i 
protejeze de toată agitaţia. Erau tăcuţi, dar aveau si de ce să fie. Umbrele 
focului si umbrele oamenilor care le treceau prin faţă, blocându-le 
priveliştea, se perindau cu iuţeală peste capetelor lor, peste mâinile lor 
sprijinite de parapet şi peste treptele de piatră. 


88 



Când şi când, focurile se înteţeau puternic, văpăile muşcând parcă 
din văzduh. Atunci, chipurile spectatorilor — printre care se numărau 
deja şi cei din grupul Sugimoto - căpătau reflexe însufleţite, iar sfoara 
veche cu care se trage clopotul, atârnată sub streaşină templului, se 
colora într-un roşu de roibă, ca luminată de razele asfinţitului. Apoi 
umbrele se înălţau din nou şi înghiţeau sclipirea aceea efemeră, lăsând în 
urma lor, pe treptele din piatră, un grup de oameni întunecaţi şi 
posomorâţi, cufundaţi în tăcere. 

— Asta e nebunie curată! Şi Saburo e acolo, printre ei, zise Kensuke 
ca pentru sine, privind la mulţimea care se îmbulzea şi se împingea sub 
ochii lui. 

Uitându-se alături, a băgat de seamă că haori -ul lui Etsuko era puţin 
sfâşiat într-o parte, lucru pe care ea nu-1 observase. în seara aceea, Etsuko 
parcă avea un farmec aparte. 

— Etsuko, vezi că ai haori -ul rupt! îi spuse el, cu obiceiul lui de a 
comenta degeaba. 

Tocmai în acel moment a izbucnit un nou val de strigăte, iar 

/V 

atenţionarea lui inutilă nu a mai ajuns până la urechile lui Etsuko. In 
lumina tragică a flăcărilor, profilul ei părea un pic mai aspru, mai 
solemn, mai necruţător. 

Mulţimea din curte se îmbulzea necontenit, repezindu-se spre câte 
una dintre cele trei torii. Mişcările acestea, aparent neordonate, erau 
dictate de un cap de leu. Scrâşnind din dinţi si fluturându-si coama 
verde, leul alerga încolo şi-ncoace, despicând valurile de oameni. Era 
mânuit pe rând de trei tineri în ynkata 15 , care se umpleau numaidecât de 
sudoare şi erau nevoiţi să se schimbe între ei. Vreo sută de tineri alergau 
în urma leului, cu felinare albe de hârtie în mâini. îl încercuiau şi o vreme 
se împingeau între ei, ciocnindu-se cu felinare cu tot. într-un final, ca 
înfuriat, leul scăpa şi gonea către un alt torii. Cei o sută de tineri îl 
fugăreau din nou, ridicând în aer felinarele, câteva încă aprinse, fără să 


15 Chimono simplu şi lejer din bumbac, purtat atât de bărbaţi, cât şi de femei. 


89 



observe că mai toate erau rupte şi că mai rămăsese din ele doar mânerul. 
Iar în tot acest timp, ţipau din toţi rărunchii. In mijlocul curţii se înălţau 
ameninţător nişte pari din bambus, la baza cărora era aprins focul. 
Flăcările puternice cuprindeau lemnul, facându-1 să trosnească aidoma 
unor petarde. De câte ori un par era cuprins de foc şi se prăbuşea, altul 
era ridicat în locul lui. Faţă de vâlvătaia aceasta nebună, focurile aprinse 
în cele patru colţuri ale curţii păreau chiar liniştite. 

Sătenii, al căror trai nu avea nimic aventuros în el, întâmpinau 
curajos ploaia de scântei abătută asupra lor, îmbulzindu-se neobosit ca să 
privească mişcările impulsive şi violente ale tinerilor care alergau pe 
urma leului. Deşi aparent liniştită, în mulţimea aceasta se propagau unde 
compacte care îi împingeau periculos pe spectatorii din rândul din faţă 
către învălmăşeala tinerilor. Bătrâni cu evantaie în mână, însărcinaţi cu 
ordinea, se poziţionaseră între cele două grupuri şi strigau din toate 
puterile, pe de o parte incitându-i pe tineri, pe de alta direcţionând 
deplasarea spectatorilor.Privită de sus, de pe treptele de piatră, întreaga 
scenă te ducea cu gândul la un uriaş şarpe întunecat, cu sclipiri 
fosforescente, care se încolăcea în jurul unui rug în flăcări. 

Ochii lui Etsuko erau aţintiţi asupra locului în care felinarele albe de 

/V 

hârtie se ciocneau violent. In mintea ei, nici Yakichi, nici Kensuke, nici 
Chieko şi nici Miyo nu mai existau. Simţurile ei înfierbântate, înceţoşate 
de beţie, îi spuneau că toate strigătele, frenezia, mişcarea aceasta cumplit 
de violentă, toate îl întruchipau pe Saburo. Trebuia să fie Saburo, se 
gândea ea. Risipa aceasta de forţă vitală clocotitoare îi apărea lui Etsuko 
ca ceva scânteietor. Mintea ei era purtată deasupra acestui haos 
ameninţător, topindu-se ca o bucată de gheaţă într-o oală de lut. Când şi 
când, îşi simţea chipul luminat necruţător de văpaia rugului si de focurile 
din colturile curţii. Acestea i-au amintit pe neaşteptate de explozia de 
lumină care năvălise pe uşile deschise ale spitalului, când scoseseră 
coşciugul soţului ei în ziua aceea de noiembrie. 

Chieko şi-a dat seama că ochii lui Etsuko îl căutau pe Saburo. Nici 
nu-şi închipuia că ar fi căutat altceva. Cu bunătatea ei caracteristică. 


90 



Chieko a zis: 

— Cât de interesant! Nu mergem şi noi? De aici parcă nici nu simţi 
cu adevărat că eşti la un festival barbar de la tară. 

Văzând-o că-i face cu ochiul, Kensuke a ghicit intenţia ascunsă din 
spatele propunerii. Yakichi nu avea cum să dea curs invitaţiei, drept care, 
cu această mică răzbunare şi pe Yakichi, împuşcau doi iepuri dintr-un 
foc. 

— Hai să ne facem curaj şi să mergem! Etsuko, nu vii si tu? Că tu eşti 
tânără. 

Yakichi a făcut obişnuita lui mutră acră. Era grimasa plină de 
încredere a bărbatului care îi manipulează pe alţii printr-o simplă 
schimbare a expresiei. Pe vremuri, o astfel de mină era suficientă să 

/V 

determine un director să-şi dea demisia. Insă Etsuko a acceptat 
numaidecât, fără să-l privească. 

— Bine, vin şi eu. 

— Si tata? întrebă Chieko. 

Fără să răspundă, Yakichi şi-a întors mutra acră către Miyo, 
dându-i de înţeles că trebuie să rămână acolo, alături de stăpânul ei. 

— Vă aştept aici, să veniţi repede, zise el, fără să se uite la Etsuko. 

Etsuko a coborât treptele de piatră, de mână cu Kensuke şi Chieko. 
Au intrat în mijlocul mulţimii fremătătoare de parcă ar fi plonjat în 
mare. Spectatorii de aici se mişcau mai liniştit decât păreau văzuţi de 
sus. Nu le-a fost deloc greu să treacă în faţă, străbătând masa de 
chipuri apatice, cu guri căscate. 

Etsuko a auzit în apropiere lemnul de bambus aprins explodând 

/V 

violent, cu un ecou înviorător. In acele momente, orice sunet neplăcut 
i-ar fi părut proaspăt. Urechile ei delicate, care nu mai vibrau la lucruri 
mărunte şi care nu tânjeau decât după ceea ce ameninţa să-i spargă 
timpanele, ascultau cu atenţie ritmul unei emoţii înrădăcinate 
înlăuntrul ei. 

Dezvelindu-şi deodată colţii aurii, capul de leu s-a îndreptat către 
alt torii, legănându-se pe deasupra capetelor. S-a creat numaidecât 


91 



haos, valurile de oameni despicându-se în lături. Ceva orbitor a trecut 
prin faţa ochilor lui Etsuko. Era grupul de tineri, dezbrăcaţi de la brâu 
în sus, pe trupurile cărora se răsfrângea lumina flăcărilor. Unii aveau 
părul răvăşit, alţii purtau bandane albe care fluturau în vânt, înnodate 
la spate. Răcnind ca nişte fiare, au trecut în galop prin faţa lui Etsuko, 
lăsând în urma lor un miros înăbuşitor. Trupurile lor castanii se 
ciocneau între ele, iar ecoul întunecat al cărnii dure care se izbea de 
carne dură şi scrâşnetul însufleţit al pielii lipindu-se şi desprinzându-se 
de altă piele au umplut văzduhul. Picioarele lor dezvelite se împleteau 
în întuneric într-o colcăială de nenumărate vietăti stranii. Mai ştia oare 
vreunul dintre ei care erau propriile lui picioare? 

— Unde o fi Saburo? întrebă Kensuke. Aşa, dezbrăcaţi, nu-i mai 
deosebeşti unul de altul. 

Ca să n-o piardă pe vreuna dintre ele, Kensuke îşi ţinea mâinile pe 
umerii soţiei şi ai cumnatei. Umărul lunecos al lui Etsuko dădea să 
scape de sub palma lui. 

Măi, să fie! continuă el, răspunzându-şi singur. Abia când se 
dezbracă îţi dai seama cât de fragilă e individualitatea oamenilor. Aşa 
vezi şi că ar fi suficiente doar patru feluri de gândire: gândire de om 
gras, gândire de om slab, gândire de lungan şi gândire de bondoc. Si 
fetele, toate au doar doi ochi şi câte un nas şi-o gură. Nu e nimeni cu un 
singur ochi. Chiar şi chipul cu cele mai particulare trăsături nu serveşte 
decât să simbolizeze diferenţa dintre el şi altul. Dragostea nu înseamnă 
decât un simbol care iubeşte alt simbol. Iubirea carnală înseamnă 
anonimitate care iubeşte anonimitatea. O împerechere unisexuată între 
haos şi haos, impersonal şi impersonal. Fără masculinitate sau 
feminitate. Nu-i aşa, Chieko? 

De data aceasta, până şi Chieko i-a răspuns printr-o grimasă iritată. 

Etsuko a chicotit. Ce minte putea să aibă acest bărbat, care nu se 
abţinea să-i turuie încontinuu în ureche, de parcă era incontinent. Exact 
asta avea, „incontinenţă cerebrală". Se scăpa pe el în modul cel mai 

/V 

jalnic. Gândurile lui erau la fel de caraghioase ca dosul lui. Insă cel mai 


92 



caraghios lucru era faptul că tempoul monologului său nu se potrivea 
defel cu urletele, forfota, mirosul, exaltarea, energia din jurul lor. Ce 
dirijor n-ar da afară din orchestră un asemenea muzician? Dar iată că 
există şi orchestre de periferie care merg aşa mai departe, acceptând 
distonanta. 

Etsuko a deschis larg ochii. Umărul ei a alunecat de sub palma 
lipicioasă a lui Kensuke. 

/V 

II văzuse pe Saburo. Buzele lui tăcute erau acum larg deschise, 
slobozind urlete. Dinţii lui ascuţiţi, de un alb strălucitor, sclipeau în 
lumina flăcărilor. 

Chiar si în ochii lui, neatintiti către ea, Etsuko vedea 
răsfrângându-se văpaia focului. 

Capul de leu s-a înălţat din nou deasupra mulţimii părând că se 
uită mânios în jur, apoi şi-a schimbat deodată direcţia şi a plonjat direct 
în mijlocul spectatorilor, cu coama lui verde fluturând, galopând 
nebuneşte către poarta centrală a templului. Pe urmele lui au năvălit ca 
o avalanşă tinerii pe jumătate dezbrăcaţi. 

Scăpate din frâul voinţei sale, picioarele lui Etsuko au pornit pe 
urma mulţimii. „Etsuko! Etsuko!" striga Kensuke din spate. Printre 
strigătele lui a auzit şi râsetul strident al lui Chieko. Nu s-a uitat înapoi. 
A simţit cum ceva dinlăuntrul ei se ridică din noroiul tulbure şi nesigur 
şi erupe cu o copleşitoare forţă fizică, trupească. Există momente în care 

/V 

credem că orice este posibil. In astfel de clipe întrezărim multe lucruri 
pe care oamenii obişnuiţi nu le pot vedea, lucruri care şi după ce au 
ajuns în străfundurile uitării revin iar şi iar la suprafaţă, ilustrându-ne 
din nou bogăţia incredibilă de suferinţe şi bucurii ale lumii. Nimeni nu 
poate evita aceste clipe fatidice şi prin urmare nimeni nu poate evita 

/V 

nenorocul de a fi văzut mai mult decât ochilor lui le e dat să vadă. In 
clipa aceea, Etsuko simţea că nu e lucru pe care să nu-1 poată face. 

/V 

Obrajii îi ardeau ca focul. împinsă de mulţimea cu chipuri şterse, a 
gonit împleticindu-se către poarta centrală până a ajuns în rândul din 
faţă. Evantaiul unuia dintre gardieni a lovit-o în piept, dar ea n-a simţit 


93 



nimic. Amorţeala şi euforia se luptau aprig înlăuntrul ei. 

Saburo nu o observase. Spinarea lui splendidă, musculoasă şi uşor 
arsă de soare, era întoarsă către spectatorii care se îmbulzeau, iar 
chipul lui era aţintit către capul de leu din centru, urlând la el, 
aţâţându-1. Braţul lui zvelt ţinea sus felinarul deja stins, dar nemototolit 
şi rupt ca celelalte. Freamătul picioarelor sale se pierdea în întuneric, 
dar spatele lui se mişca ameţitor învăluit într-un dans nebun de lumini 
şi umbre, iar muşchii din jurul omoplaţilor îi zvâcneau ca nişte bătăi de 
aripi. 

Degetele lui Etsuko tânjeau să-l atingă. Ce fel de dorinţă era 

/V 

aceasta nici ea nu ştia. In plan metaforic, spatele acela era pentru ea ca 
o mare adâncă, fără fund, în care îşi dorea să plonjeze. Se asemuia cu 
dorinţa celui care vrea să se omoare aruncându-se în gol, însă lucrul pe 
care îl aşteaptă cu nerăbdare nu este moartea, ci ceea ce vine după ea, 
orice ar fi acel lucru - ceva diferit, o lume diferită. 

Deodată, în mijlocul mulţimii s-a creat un val puternic, care i-a 
împins pe toţi în faţă. Grupul de tineri dezbrăcaţi s-a retras în direcţie 
opusă, urmărind mişcările capricioase ale leului. împinsă din spate, 
Etsuko s-a împiedicat şi era gata să cadă, dar s-a ciocnit de o spinare 
goală şi fierbinte ca focul, care venea din faţă. A întins mâinile şi s-a 
proptit de el. Era Saburo. Degetele ei au savurat atingerea trupului său, 

/V 

căldura lui maiestuoasă. împinsă din nou din spate de mulţime, 
unghiile i s-au împlântat în carnea lui. Frenezia îl făcea să nu simtă 
nimic. în vânzoleala aceea nebună, nici nu încerca să afle cine era 
femeia care se sprijinea de el. Etsuko a simţit sânge picurându-i printre 
degete. 

Gardienii nu reuşeau să-i stăpânească. Mulţimea înnebunită a 
ajuns până aproape de bambuşii care ardeau violent în mijlocul curţii, 
trosnind neîncetat. Focul a fost călcat în picioare. Nici măcar cei 
desculţi nu mai simţeau fierbinţeala. Din lemnul mistuit de flăcări se 
înălţa un nor de fum şi scântei stacojii care luminau în roşu crengile 
cedrului bătrân. Frunzele de bambus ardeau galben, ca învăluite în 


94 



lumina soarelui de asfinţit. Coloana subţire de foc, care tremura şi 
trosnea, s-a clătinat puternic în părţi, ca un catarg, apoi s-a prăvălit 
peste mulţimea de oameni. 

Lui Etsuko i s-a părut că vede o femeie cu părul în flăcări, râzând 
zgomotos. Mai departe nu-şi mai amintea nimic clar. Scăpase de acolo 
şi se afla în faţa treptelor de piatră. Şi-a amintit de un moment în care 
văzduhul era plin de scântei, cât cuprindea cu ochii. însă ei nu i se 
păruse înspăimântător. I-a văzut pe tineri luptând să înainteze către un 
alt torii. Mulţimea s-a grăbit să-i urmeze, uitând parcă de spaima trasă 
cu câteva clipe în urmă. Nimic nu se întâmplase. 

Oare cum ajunsese ea singură acolo? Etsuko stătea şi privea mirată 
flăcările şi umbrele oamenilor, împletite pe pământ într-un dans 
necontenit. 

Deodată, a simţit o bătaie pe umăr. Era palma lipicioasă a lui 
Kensuke. 

— Aici erai, Etsuko? Ne-am îngrijorat. 

Etsuko îl privea tăcută, fără nici o expresie pe chip. El a continuat 
totuşi să vorbească, cu răsuflarea tăiată. 

— Dar altceva ne-a îngrijorat mai tare. Vino cu mine. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Vino cu mine. 

Kensuke a urcat treptele cu paşi mari, trăgând-o de mână. în locul 
unde rămăseseră Yakichi şi Miyo se adunase lumea. Kensuke şi-a croit 
drum printre ei, conducând-o pe Etsuko în mijlocul lor. 

Miyo era întinsă cu faţa în sus pe două bănci alăturate. Chieko se 
aplecase asupra ei, încercând să-i slăbească brâul. Yakichi stătea 
stânjenit în picioare, neştiind ce să facă. Miyo se îmbrăcase neglijent, 
iar acum de sub chimonoul slăbit la piept i se vedea pielea. Zăcea 
inconştientă, cu gura întredeschisă. O mână îi atârna alături, răsucită, 
vârful degetelor atingând pietrele de pavaj. 

— Ce s-a întâmplat? 

— S-a prăbuşit deodată. O fi o anemie cerebrală. Sau poate 


95 



epilepsie. 

— Trebuie să chemăm doctorul. 

— S-a dus deja Tanaka după el. O să vină cu o targă. 

— Să-l anunţăm pe Saburo? 

— Nu e nevoie. Nu pare să fie ceva grav. 

Nemaiputând să se uite la chipul femeii, verde ca iarba, Kensuke şi-a 
ferit privirea. Bărbatul acesta n-ar fi fost în stare nici să strivească o gâză. 

/V 

Intre timp a sosit targa. Tanaka şi unul dintre băieţii din Liga 
Tineretului au ridicat-o. Era prea periculos s-o apuce pe treptele de 
piatră, drept care au coborât în grabă pe poteca întortocheată, Kensuke 
luminând calea cu lanterna. Din când în când, fasciculul de lumină 
poposea pe chipul lui Miyo, cu ochii strânşi, ca o mască no. Văzând-o, 
copiii care se buluceau pe lângă ei se maimuţăreau slobozind ţipete. 

Yakichi mergea în urma tărgii, mormăind ceva necontenit. Ce 
mormăia el era de la sine înţeles: „Ce ruşine! Ce-o să se mai bârfească! 
Taman acum a apucat-o să i se facă rău, în mijlocul festivalului!" 

Din fericire, până la spital se ajungea fără să se treacă pe 
străduţele cu tarabe. Au cărat targa pe sub un torii şi au ieşit în drumul 
principal. După ce bolnava şi cei care o însoţeau au intrat în spital, la 
poartă au rămas o mulţime de curioşi. Plictisiţi de repetitivitatea 
festivalului, care nu părea să se mai sfârşească, acum erau mai degrabă 
dornici să afle deznodământul acestei păţanii. Mai stăteau la taclale, 
mai dădeau cu piciorul într-o piatră, aşteptând veseli. O astfel de 
întâmplare era un produs secundar anticipat al festivalului. Mulţumită 
ei, zece zile de acum încolo aveau cu ce să se distreze pe cinste, fără să 
ducă lipsă de subiecte de discuţie. 

Spitalul îşi schimbase conducerea, iar acum director era un medic 
tânăr. Era un tip cu ochelari fără rame, isteţ, dar frivol, care lua în 
derâdere spiritul de ţăran al tatălui şi al tuturor rudelor sale, iar 
familiile care locuiau în vile, precum familia Sugimoto, îi stăteau ca un 
ghimpe în coastă. Când se întâlneau pe stradă, îi saluta cu o 
cordialitate plină de suspiciune. Suspiciunea i se trăgea din teama că ei 


96 



ar putea ghid adevărul din spatele pretinselor lui aere de orăşean. 

Bolnava a fost dusă în sala de consultaţii, iar Yakichi, Etsuko, 
Kensuke şi Chieko au fost conduşi intr-un salon care dădea către curte 
şi lăsaţi acolo să aştepte. Cei patru nu prea vorbeau. Yakichi tot zvâcnea 
brusc din sprâncenele lui stufoase ca o mătură, demne de o marionetă 
din teatrul de păpuşi, de parcă încerca să alunge o muscă, şi îşi sugea 
încontinuu o măsea cu un zgomot cumplit. îi era ciudă că se pierduse 
cu firea. Dacă nu l-ar fi chemat pe Tanaka, nu s-ar mai fi iscat vâlvă, 
n-ar mai fi venit cu targa şi totul s-ar fi încheiat fără să observe decât 
lumea din apropiere. Intr-o zi intrase în biroul cooperativei şi unul 
dintre funcţionari îşi întrerupsese abrupt conversaţia. Era cel care îi 
vizitase în ziua în care trebuia să vină ministrul de stat. Incidentul acela 
fusese deja o ocazie numai bună să se râdă de el. Ce se întâmplase în 
această seară era şi mai rău. Risca să dea naştere la speculaţii şi mai 
maliţioase. 

Etsuko stătea cu capul plecat şi îşi privea unghiile aliniate în poală. 
Pe una din ele a observat o picătură de sânge brun, deja uscat. Fără să-şi 
dea seama, şi-a dus unghia la gură. 

Directorul îmbrăcat în halat alb a deschis uşa glisantă si a anuntat 
dezinvolt, cu o familiaritate mai mult sau mai puţin formală faţă de 
familia Sugimoto: 

— Staţi liniştiţi, şi-a revenit. 

Cum acest raport nu îl interesa câtuşi de puţin, Yakichi a întrebat 
tăios: 

— Care a fost cauza? 

Medicul a intrat în încăpere, trăgând uşa în urma lui, apoi s-a 
aşezat cu stângăcie, atent să nu-şi şifoneze pantalonii şi, cu un rânjet 
neprofesional, a anunţat: 

— E însărcinată. 


97 



Capitolul 4 


Amintirea lui Ryosuke, de mult căzut pradă uitării, a început din 
nou să-i tulbure zilele lui Etsuko, după ce l-a visat în noaptea de după 
festival, la capătul unei lupte cumplite cu insomnia. De data aceasta 
însă, imaginea lui nu mai era înconjurată de o aură sentimentală, aşa 
cum i se înfăţişase imediat după moartea sa, ci era dezgolită, rea, chiar 

/V 

toxică. In această imagine, viaţa alături de el căpătase forma unor lecţii 
nesfârşite la o şcoală îndoielnică, amenajată într-o încăpere tainică. 
Ryosuke nu o iubea pe Etsuko, ci o educa. Mai degrabă spus, nu o 
educa, ci o instruia, aşa cum un negustor ambulant învaţă o copilă 
deformată tot soiul de trucuri. 

Orele acelea de curs perverse, dezgustătoare şi dure... memoratul 
cu forţa, biciuielile, pedepsele... toate acestea erau menite să o înveţe 
pe Etsuko arta de „a putea să trăieşti fără dragoste dacă te lepezi de 
gelozie". 

Etsuko îşi dăduse toată silinţa să stăpânească această artă. Se 
străduise în van, căci nu reuşise. Lecţiile brutale menite să o convingă că 
trebuie să îndure oricesuferinţă ca să nu mai iubească... reţeta pentru 
această artă, pe care Etsuko o învăţase din lecţii... Şi totuşi, reţeta nu 
funcţiona, deoarece îi lipsea un ingredient anume. 

Crezuse că avea să găsească acel ingredient în Maidenmura. Şi îl 
găsise. Se liniştise. Doar ca să descopere mai apoi că era un ingredient 
fals, contrafăcut cu pricepere, care nu dădea roade. Iar lucrul de care se 
temea, care o neliniştea cel mai mult, s-a întâmplat din nou. 

Când medicul a anunţat rânjind că Miyo e însărcinată, Etsuko a 
simţit o durere cumplită în piept. A simţit cum sângele îi piere din 
obraji şi cum gura i se usucă atât de tare, încât îi vine să verse. Nu putea 
să se dea de gol. A privit expresia de pe chipul lui Yakichi, Kensuke şi 
Chieko, o expresie nu de mirare afectată, ci de uimire fără margini. Şi-a 


98 



dat seama atunci că asta trebuia să facă şi ea în acea situaţie, să fie 
uimită. Trebuia să se arate uimită. 

— Vai, ce cumplit! a zis Chieko. Sunt mută de uimire! 

— E incredibil! Ce ti-e si cu fetele din ziua de azi... a zis şi Yakichi, 
pe un ton cât mai detaşat, încercând astfel să-l convingă pe doctor că 
acea chestiune nu avea nici o legătură cu el. 

Prima lui socoteală a fost suma cu care să cumpere tăcerea 
medicului şi a asistentelor. 

— Etsuko, e incredibil, nu? i-a zis Chieko. 

— Da, a răspuns Etsuko cu un zâmbet ţeapăn. 

— Pe tine nimic nu te uimeşte. Eşti foarte stăpână pe tine, a adăugat 
Chieko. 

Şi avea dreptate. Etsuko nu era uimită. Era geloasă. 

Kensuke si Chieko erau foarte incitaţi de această întâmplare. Una 
din virtuţile cu care se mândreau era aceea că ei nu aveau prejudecăţi. 
Mulţumită acestei virtuţi autoproclamate, se instalaseră în rolul de 
spectatori netulburaţi de simţul dreptăţii. Tuturor le place să caşte gura la 
un incendiu, dar cei care se uită cocoţaţi pe sârma de rufe nu sunt cu 
nimic mai răsăriţi decât cei care privesc din stradă. 

Oare există etică fără prejudecată? O lume modernă, utopică era 
visul care îi ajuta să îndure cumva viata anostă de la tară. Ca să 
transforme acest vis în realitate, unica lor armă era povaţa, acel sfat 
amabil patentat de ei. Cu ajutorul ei, se menţineau suficient de ocupaţi, 
cel puţin în plan mintal. Frământare mintală - acesta e, de fapt, domeniul 
bolnavului. 

Pieptul lui Chieko vibra plin de respect faţă de modestia soţului ei 
care, de pildă, nu se lăuda nimănui cu acest lucru, dar ştia să citească în 
limba greacă! Cel puţin în Japonia, acesta era un lucru rar. Ştia pe de rost 
conjugarea a două sute şaptesprezece verbe latineşti. Reţinuse lungile 
nume de personaje din nenumărate romane ruseşti, dar putea cu aceeaşi 
uşurinţă să vorbească la nesfârşit despre cum teatrul no al Japoniei este 


99 



unul dintre cele mai importante „patrimonii culturale" (îi plăcea enorm 
această expresie) sau despre cum „estetica sa rafinată este pe picior de 
egalitate cu cea a clasicilor Europei de Vest". Aidoma scriitorului care 
interpretează faptul că scrierile sale nu se vând deloc drept o dovadă a 
geniului său, pentru el, lipsa invitaţiilor de a ţine prelegeri însemna că 
avea o viziune care nu era acceptată de publicul larg. 

Convingerea acestui cuplu erudit că ar putea schimba lumea dacă ar 
mişca un deget era convingerea celui care stă cu mâinile în sân. 

/V 

îngâmfarea aceasta ca de soldat retras din serviciul militar era probabil 
moştenită de la Yakichi Sugimoto, tocmai cel pe care Kensuke îl 
dispreţuia cel mai mult. Atunci când cineva nu le urma sfatul altruist şi 
lipsit de prejudecată şi dădea greş, ei îi puneau eşecul pe seama 
prejudecăţilor celui care fusese povăţuit cu toată bunăvoinţa. Cei doi se 
simţeau îndreptăţiţi să dea vina pe oricine şi astfel cădeau singuri în 
capcana de a fi nevoiţi să-i şi ierte pe toţi. Din punctul lor de vedere, pe 
lume nu exista nici un lucru cu adevărat important. 

Ei considerau că îşi pot schimba cu uşurinţă propria viaţă dacă 
mişcau un singur deget, doar că era prea mare bătaie de cap s-o facă 
imediat. Spre deosebire de Etsuko, ei prinseseră uşor drag de lâncezeală. 

Astfel, întorcându-se de la festival, Kensuke şi Chieko mergeau 
puţin în urma celorlalţi pe drumul întunecat de norii de ploaie, 
anticipând cu entuziasm toate detaliile legate de sarcina lui Miyo. In 
noaptea aceea, Miyo rămăsese la spital şi urma să se întoarcă acasă a 
doua zi. 

— Nici nu mai încape discuţie al cui e copilul. E al lui Saburo. 

— Evident. 

La gândul că soţia lui nu are nici un dubiu în privinţa sa, Kensuke a 
simţit o undă de tristeţe atipică pentru el. Din acest punct de vedere îl 
invidia pe răposatul Ryosuke. Ca să o pună pe gânduri, a zis insinuant: 

— Şi dacă era al meu? 

— Lasă gluma! Nu pot să sufăr glumele vulgare. 

Chieko şi-a acoperit urechile cu mâinile, ca o fetiţă. 


100 



Mergea îmbufnată, legănându-şi şoldurile. Ea era o femeie foarte 
serioasă, care nu gusta glumele indecente. 

— E al lui Saburo. Bineînţeles că e al lui. 

Asta era şi părerea lui Kensuke. Yakichi îşi pierduse deja vigoarea 
obişnuită. Era limpede dacă te uitai la Etsuko. 

— Mă întreb ce-o să se întâmple. Etsuko pălise rău la faţă, zise el în 
şoaptă, privind-o pe Etsuko, care mergea la cinci-şase paşi în faţa lor, 
alături de Yakichi. 

Privită din spate, aceasta părea să meargă cu spatele drept, cu 
siguranţă străduindu-se să-şi stăpânească emoţiile. 

— Şi totuşi încă pare îndrăgostită de Saburo, continuă el. 

— Trebuie să-i fie foarte greu. De ce-o fi ea aşa de ghinionistă? 

— Asta e ca un obicei pe care îl capeţi cu timpul. Aşa cum poţi să 
pierzi sarcinile una după alta, la fel şi dezamăgirile în dragoste se pot ţine 
lanţ. I s-a format o deprindere undeva, la nivelul sistemului nervos, şi, ori 
de câte ori se îndrăgosteşte, automat ajunge la dezamăgire. 

— Dar Etsuko e isteaţă, o să găsească ea repede o cale să se 
liniştească. 

— Ar trebui s-o ajutăm şi noi cu un sfat călduros. 

Aşa cum cei care poartă numai haine de-a gata se îndoiesc de rostul 
croitorilor, şi acest cuplu gusta din plin dramele gata făcute, dar se îndoia 
de cei care îşi făureau dramele după propria lor croială. Etsuko continua 
să reprezinte pentru ei o scriere de nepătruns. 

în ziua de unsprezece octombrie, a început să plouă de cu zori. 

/V 

Ploaia cădea în rafale si au fost nevoiţi să tragă la loc obloanele. In plus, 
se oprise şi curentul electric. Prin camerele de la parter, întunecate ca o 
pivniţă, plânsetul lui Natsuo şi cel al surorii lui, care îl maimuţărea pe 
acelaşi ton, răsunau insuportabil. Nobuko rămăsese îmbufnată pentru că 
nu putuse merge la festival, iar în acea zi lipsea de la şcoală. 

Aşa se face că Yakichi şi Etsuko i-au făcut, în mod straniu, o vizită lui 
Kensuke. La etaj nu fuseseră montate obloane, drept care se folosiseră 
geamuri mai solide. Ploaia nu bătea înăuntru, dar au observat un loc în 


101 



care apa picura şi în dreptul căruia puseseră o găleată cu o cârpă 
înăuntru. 

A fost o vizită epocală. Yakichi, care îşi restrânsese singur perimetrul 
în care îşi ducea traiul, nu călca niciodată în camera lui Kensuke şi a lui 
Chieko, creând astfel în propria lui casă o zonă în care el însuşi nu avea 
acces. Drept urmare, când l-a văzut intrând, Kensuke a avut grijă să 
alerge precipitat de colo-colo, copleşit de importanţa evenimentului, 
preparând ceaiul împreună cu Chieko. Atitudinea lui i-a lăsat lui Yakichi 
o impresie extrem de bună. 

— Nu vă daţi peste cap. Doar ne-am refugiat un pic aici. 

— Vă rugăm, nu vă deranjaţi. 

Vorbele lui Yakichi şi ale lui Etsuko sunau ca replicile unor copii 
care se joacă de-a şeful venit cu soţia în vizită la un subaltern. 

— N-am putut să mă prind ce e în capul lui Etsuko. Se şi aşezase 
acolo, un pic în spatele tatei, de parcă se pitea după el, a comentat Chieko 
mai târziu. 

Ploaia împrejmuia totul ca o cortină groasă. Vântul se mai domolise, 
dar ploaia ropotea asurzitor. Etsuko şi-a întors privirea şi a zărit apa care 
se prelingea ca un şuvoi de tuş pe trunchiul negru al arborelui de kaki. Se 
simţea împresurată de o muzică monotonă, nemiloasă, apăsătoare. 
Ropotul ploii aducea cu vocile a mii de călugări care îngână mantre. 
Yakichi vorbea. Kensuke vorbea. Chieko vorbea... Cât de neputincioase 
sunt vorbele oamenilor! Atâta viclenie! Atâta zădărnicie! Atâta 
preocupare seacă şi meschină şi totuşi aţintită mereu, neobosit, către 
ceva! Vorbele nimănui nu pot întrece ropotul nemilos şi puternic al ploii. 
Singurul care îl poate înfrunta, care poate sfărâma acest zid funest de 
sunete este ţipătul omului care nu se oboseşte cu vorbele. Doar ţipătul 
sufletului simplu, care nu cunoaşte cuvintele... Etsuko si-a amintit de 
trupurile dezgolite, trandafirii, care goneau prin faţa ei luminate de 
văpaia focului şi de ţipetele lor ca de animale tinere şi zvelte. Doar ţipătul 
acela. Doar el contează. 

Etsuko şi-a revenit deodată în fire. Yakichi vorbea tare. I se cerea 


102 



părerea. 

— Ce ne facem cu Miyo? Eu zic că problema ţine de Saburo, dacă el e 
tatăl. Depinde de ce atitudine o să adopte. Dacă evită responsabilitatea cu 
orice preţ, n-o să putem tolera sub acoperişul nostru un bărbat lipsit de 

/V /V 

scrupule. II dăm afară şi o ţinem doar pe Miyo. In schimb, Miyo va trebui 
să scape de sarcină cât mai repede. Dar, dacă Saburo îşi recunoaşte cinstit 
greşeala şi o ia de nevastă, rămân amândoi, ca soţ şi soţie. Una din două. 
Tu ce zici? Poate că părerea mea e cam drastică, dar eu nu încerc decât să 
respect spiritul noii constituţii. 

Etsuko nu răspundea. Murmura ceva imperceptibil cu ochii ei negri 
şi fermecători aţintiţi undeva în aer. Zgomotul ploii îi permitea să tacă. Şi 
totuşi lui Kensuke i s-a părut că vede la ea privirea unei femei cu mintea 
rătăcită. 

— Ce-ar putea Etsuko să spună? zise Kensuke, sărindu-i în ajutor. 

Yakichi însă l-a ignorat cu totul. Era nerăbdător. El îşi expusese 
planul în faţa lui Kensuke şi a lui Chieko din nevoia de a o pune pe 
Etsuko la încercare. Dacă îi lua apărarea lui Saburo, n-avea încotro decât 
să accepte căsătoria lor, iar dacă îl blama, forţată să o facă pentru a nu da 
de gândit celorlalţi, n-avea încotro decât să fie de acord cu alungarea lui. 
Dacă foştii subalterni ai lui Yakichi l-ar fi văzut apelând la asemenea 
tactici umile, nu le-ar fi venit să-şi creadă ochilor. 

Gelozia lui Yakichi abia pâlpâia. în tinereţe, dacă şi-ar fi văzut soţia 
captivată de alt bărbat, i-ar fi scos prostiile din cap cu un dos zdravăn de 
palmă. Din fericire, răposata lui soţie nu avusese niciodată asemenea idei 
obraznice. Preocupările ei se îndreptau, gingaş, către a-i oferi lui Yakichi 
o educaţie de înaltă clasă. Acum, Yakichi îmbătrânise, iar bătrâneţea lui 
venea din interior. Era ca un vultur împăiat, ros pe dinăuntru de termite. 
El intuia afecţiunea lui Etsuko faţă de Saburo, dar nu putea să recurgă la 
măsuri mai drastice de atât. 

Când vedea gelozia atât de stinsă, de firavă, care abia pâlpâia în 
ochii acestui bătrân, lui Etsuko îi venea să-şi strige în faţa cui se nimerea 
puterea propriei sale gelozii, „puterea de a suferi" pe care o simţea 


103 



acumulându-se neîncetat înlăuntrul său, inepuizabilă. 

Etsuko a spus ce avea de spus. A vorbit deschis, cu un glas senin. 

— în orice caz, eu o să mă întâlnesc cu Saburo şi-o să-l întreb care e 
adevărul. E mai bine decât să-l înfrunţi dumneata direct, tată.Pe Yakichi 
şi pe Etsuko îi alia o primejdie comună. Nu era alianţa obişnuită, bazată 
pe câştig, care poate uni două ţări, ci una bazată pe gelozie. 

Mai departe, cei patru au stat de vorbă relaxat până la amiază. Când 
s-a întors în camera lui să mănânce, Yakichi a trimis-o pe Etsuko la 
Kensuke şi Chieko cu un castron din cele mai bune castane sălbatice. 

/V 

In timp ce pregătea masa de prânz, Etsuko a spart o farfurioară. 
Apoi s-a ales cu o mică arsură la deget. 

Lui Yakichi îi plăcea orice mâncare moale şi nu suferea nimic ce era 
tare. Pe Etsuko o lăuda pentru cum găteşte nu dacă mâncarea era 
gustoasă, ci dacă era moale. 

Când ploua şi ţineau pridvorul închis, Etsuko se ducea la bucătărie 
să gătească. Ca să nu se răcească, orezul fiert de Miyo fusese lăsat în 
ceaun, nu transferat în vase cu capac. Miyo terminase de preparat orezul 
şi nu mai era acolo. Jarul se stinsese deja. Etsuko a luat nişte tăciuni 
aprinşi de la Chieko şi, când i-a pus în sobiţa de pământ, s-a ars la 
degetul mijlociu. 

Durerea a enervat-o. Şi dacă ţipa? Ceva îi spunea că cel care ar veni 
la auzul vocii ei sigur n-ar fi fost Saburo. Ar veni Yakichi într-un suflet, 
cu picioarele lui urâte, maronii şi ridate iţindu-se de sub poalele 
chimonoului desfăcut, şi ar întreba: „Ce s-a întâmplat?" Saburo precis 
n-ar veni... Şi dacă izbucnea deodată într-un râs nebun? Desigur, tot 
Yakichi ar veni. S-ar încrunta suspicios şi doar s-ar strădui să afle motivul 
pentru care râdea, fără să râdă împreună cu ea... El nu mai avea vârsta la 
care să poată râde din toată inima alături de o femeie... Şi totuşi, el era 
unicul ei ecou. Unica reverberaţie a unei femei care încă nu era, sub nici 
un chip, bătrână. 

Apa de ploaie pătrunsese în bucătăria de vreo şaisprezece metri 


104 



pătraţi, pardosită cu pământ, şi acum băltea într-un colţ. Etsuko îşi lingea 
arsura de la deget, stând nemişcată, cu picioarele goale în saboţii de lemn 
umezi şi lipicioşi, privind absent cum lumina cenuşie filtrată prin geam 
se reflecta leneş în apă. Mintea îi era plină de ropotul ploii... 

Cât de ridicole sunt treburile zilnice! Mâinile ei au început să se 
mişte de parcă erau desprinse de corp şi au pus oala pe foc. Au turnat 
apă. Au turnat zahăr. Au pus cartofii dulci, tăiaţi rondele... Pentru masa 
de prânz aveau cartofi dulci glazuraţi, carne tocată de vită, cumpărată 
din Okamachi, călită în unt cu ciuperci hatsutake şi ignamă rasă, toate 
preparate de Etsuko cu un elan mecanic. 

/V 

In tot acest timp, Etsuko s-a învârtit prin încăpere, visătoare ca o 
slujnică de la bucătărie. 

_ y\ 

„Chinul încă n-a început. Oare de ce? încă nu sufăr cu adevărat. 
Suferinţa îmi îngheaţă inima, îmi face mâinile să tremure, îmi leagă 
picioarele... Ce-o fi cu mine, de gătesc? Cum de fac asta? Mă simt 
capabilă încă - de fapt, şi multă vreme de acum încolo - de o judecată 
rece, o judecată precisă, o judecată raţională, dar şi umană... Deşi sarcina 
lui Miyo ar fi trebuit să-mi facă suferinţa deplină. Poate că încă lipseşte 
ceva. Poate mai trebuie adăugat un ingredient şi mai cumplit ca să o facă 
deplină. 

Deocamdată îmi voi urma judecata rece. A-l vedea pe Saburo nu mai 

/V 

e o bucurie pentru mine, ci un chin. Insă nu pot trăi fără să-l văd. Saburo 
n-are voie să plece de aici, iar pentru asta trebuie să se însoare. Poate cu 
mine? Ce idee nebună! Cu Miyo, ţăranca aia, poama aia rea, nătângă şi 
necoaptă! Şi cu asta suferinţa mea o să fie deplină. N-o să-i mai lipsească 
nimic. Iar eu o să am parte de linişte. O linişte efemeră, aparentă. Pe asta 

/V 

am să mă sprijin. In aparenţa asta am să cred..." 

Etsuko a auzit la fereastră ciripitul unui piţigoi. Şi-a lipit fruntea de 
geam şi l-a privit cum îşi curăţa aripile ude. Pleoapele lui albe şi subţiri îi 
acopereau şi dezveleau ochişorii negri şi strălucitori. Puful uşor întretăiat 
de la baza gâtului se mişca încontinuu. De acolo venea trilul lui 
nerăbdător... Etsuko a zărit în depărtare ceva foarte strălucitor. Acum 


105 



ploua mărunt. Păduricea de castani din capătul curţii se luminase în 
centru, ca un altar aurit care se deschide într-un templu întunecat. 

După-amiază, ploaia a încetat complet. 

Etsuko l-a urmat pe Yakichi în grădină, unde au îndreptat trandafirii 
desprinşi de pe ţăruş şi culcaţi la pământ. Câţiva se odihneau cu faţa în 
jos în apa tulbure care inundase iarba. Mai multe petale zăceau 
împrăştiate în jur, parcă la capătul unor îndelungi suferinţe şi zvârcoliri. 

Etsuko a ridicat unul şi l-a legat cu o sforicică de ţăruş. Din fericire, 
nu se rupsese. Petalele umede şi cărnoase care i-au atins degetele erau 
dovadă că Yakichi chiar avea cu ce să se mândrească. Etsuko a privit 
intens superbele petale stacojii care i se lipeau de degete, cu o atingere 
plină de prospeţime. 

Yakichi, pe de altă parte, vedea de trandafiri îmbufnat, tăcut şi fără 
nici o expresie pe chip. îmbrăcat în pantaloni milităreşti şi cu cizme de 
cauciuc în picioare, stătea aplecat şi îndrepta trandafirii unul după altul. 
Munca aceasta depusă în tăcere, cu un chip lipsit de orice expresie, era 

/V 

munca omului căruia nu i-a ieşit din sânge spiritul de ţăran. In astfel de 
clipe, şi Etsuko îl îndrăgea. 

Chiar atunci, Saburo a apărut pe aleea pavată din faţa lui Etsuko. 

/V 

— îmi pare rău, nu observasem, zise el. Mă schimb numaidecât şi vin 
eu să mă ocup. 

— Nu-i nevoie, am terminat deja, îi răspunse Yakichi fără să-l 
privească. 

Chipul rotund şi arămiu al lui Saburo îi zâmbea lui Etsuko de sub o 
pălărie mare de paie. Avea borul zdrenţuit, tras într-o parte, drept care 
soarele de asfinţit îi picta fruntea în pete strălucitoare. Privindu-i dinţii 
albi ca laptele din gura lui zâmbitoare, cu albul lor proaspăt, ca spălat de 
ploaie, Etsuko s-a ridicat în picioare de parcă atunci s-ar fi trezit. 

— Ai nimerit la tanc! Uite, aveam ceva de vorbit cu tine. Vii puţin cu 
mine? 

Etsuko nu i se mai adresase niciodată lui Saburo pe un ton atât de 


106 



/V 

prietenos de faţă cu Yakichi. Ii vorbise deschis, fără să se sinchisească de 
Yakichi. Mai mult, cine ar fi auzit aceste cuvinte căutând anumite sensuri 
ar fi găsit în ele o invitaţie nevoalată. Pentru că rostise aceste vorbe pe 
jumătate îmbătată de plăcerea de a le rosti, fără să se mai gândească la 
datoria dură pe care o avea de îndeplinit mai târziu, în vocea ei răzbătuse 
o dulceaţă neaşteptată, imposibil de stăpânit. 

Saburo s-a uitat neîncrezător la Yakichi. Etsuko îl apucase deja de cot 
şi îl împingea pe alee, în direcţia în care se afla intrarea casei Sugimoto. 

— Ai de gând să vorbeşti cu el cât vă plimbaţi puţin? se auzi din 
spate vocea consternată a lui Yakichi. 

— Da, răspunse Etsuko. 

Reacţia ei rapidă, aproape inconştientă, îi răpise lui Yakichi şansa de 
a fi prezent la discuţia dintre ei. 

— Unde te duceai? începu ea cu o întrebare fără noimă. 

— Mă duceam să trimit o scrisoare. 

— Ce scrisoare? Ia arată-mi-o! 

Saburo i-a arătat cuminte cartea poştală pe care o ţinea răsucită în 
palmă. Era răspunsul la o scrisoare primită de la un prieten de la el de 
acasă. Conţinea doar patru-cinci rânduri, scrise extrem de stângaci, în 
care povestea simplu ce mai făcuse în ultima vreme. 

„Ieri am avut festivalul. M-am dus şi eu cu grupul de tineri si m-am 
distrat. Azi sunt mort de oboseală. Dar e tare bine şi frumos să te 
distrezi." 

Etsuko râdea de îi tremurau umerii. 

— Ce scrisoare simplă! 

Cu aceste cuvinte, i-a înapoiat cartea poştală lui Saburo. Acesta 
părea nemulţumit de comentariul ei. 

Din arţarii care străjuiau aleea pietruită se revărsau stropi de apă şi 
şuvoaie de lumină. Ramurile de la poalele copacilor se clătinau uşor în 
vânt, unele deja nuanţate în culorile toamnei. Când au ajuns la treptele de 
piatră, cerul, ascuns până atunci în spatele crengilor, s-a deschis larg. 


107 



Amândoi au observat puzderia de norişori albi care împânzeau întreg 
cuprinsul cerului. 

Această nespusă fericire, această nespusă bogăţie de tăcere a trezit în 
Etsuko un sentiment de vinovăţie. Se privea pe ea însăşi cu suspiciune, 
văzând cât se delectează cu scurtul răgaz care i se îngăduia până ce 
suferinţa avea să-i fie deplină. Oare nu cumva avea de gând să continue 
la nesfârşit o conversaţie prostească, fără să mai ajungă niciodată la 
subiectul dificil, esenţial? 

Cei doi au trecut podul. Pârâul era învolburat, iar în apele lui repezi 
şi pământii se vedeau mănunchiuri bogate de ierburi acvatice de un 
verde proaspăt, care se legănau, împinse de curent, ca nişte plete dese, tot 
apărând şi dispărând. După ce au traversat crângul de bambus şi au ieşit 
în poteca din care se vedea întinderea câmpurilor de orez, pline de 
prospeţime în urma ploii, Saburo s-a oprit şi şi-a scos pălăria de paie. 

— Bine, eu am plecat. 

— Să trimiti scrisoarea? 

-Da. 

— Am ceva de vorbit cu tine. Poţi să trimiţi scrisoarea după aceea. 

-Da. 

— Dacă o luăm spre strada principală, riscăm să ne întâlnim cu 
vreun cunoscut. Mai bine ne îndreptăm către şosea şi stăm de vorbă în 
timp ce mergem. 

-Da. 

/V 

In ochii lui Saburo se citea o notă de nelinişte. Cum de Etsuko cea 
distantă se purta atât de prietenos cu el? Era prima dată când o simţea 
atât de aproape de el cu trupul şi cu vorba. Şi-a dus mâna la spate cu o 
uşoară stânjeneală. 

— Ai păţit ceva la spate? îl întrebă Etsuko. 

— Da, ieri, după ce s-a terminat festivalul, m-am zgâriat puţin. 

— Doare rău? îl întrebă Etsuko încruntându-se. 

— Nu, deja mi-a trecut de tot, răspunse Saburo vesel. 

Pielea asta aşa de tânără e practic invulnerabilă, îsi zise Etsuko. 


108 



Buruienile pline de apă şi noroiul le murdăreau picioarele goale. La 
un moment dat, cărarea s-a îngustat şi nu mai puteau merge alături. 
Etsuko a luat-o înainte, sumeţindu-şi uşor poalele. Deodată s-a neliniştit 
că Saburo nu mai era în spatele ei şi i-a venit să-l strige, dar ar fi fost 
nefiresc să-l cheme sau să se uite înapoi. 

— Vine o bicicletă? întrebă ea întorcându-se către el. 

-Nu. 

Chipul nedumerit al lui Saburo i-a apărut în faţă. 

— Nu? Mi s-a părut că aud un claxon. 

Etsuko şi-a plecat privirea. Când i-a văzut picioarele goale, mari şi 
butucănoase la fel de înnoroiate ca ale ei, s-a simtit mulţumită. 

Pe sosea tot nu se vedea nici urmă de maşină. Suprafaţa de beton se 
uscase rapid şi din loc în loc mai rămăseseră doar câteva băltoace în care 
se oglindeau norii. Linia aceea albă, parcă trasată cu creta, se pierdea la 
orizont în cerul albastru pal al înserării. 

— Ai aflat că Miyo e însărcinată, nu? 

— Da, am aflat. 

— De la cine? 

— De la Miyo. 

— Aha. 

/V 

Etsuko a simţit cum i se înteţesc bătăile inimii. In curând urma să 
audă crudul adevăr din gura lui Saburo. Undeva în adâncurile hotărârii 
ei exista o speranţă întortocheată care o făcea să creadă că Saburo poate 
avea o explicaţie convingătoare prin care dovedea contrariul. De pildă, că 
iubitul lui Miyo era un anumit tânăr din Maidenmura, un derbedeu 
notoriu despre care Saburo o avertizase mereu, dar Miyo nu îl ascultase... 
Sau poate că era vorba de o indiscreţie cu un bărbat însurat, un membru 
de la cooperativa agricolă.Speranţa şi deznădejdea se materializau rând 
pe rând în mintea lui Etsuko, într-o formă concretă, înfricoşând-o fiecare, 
ceea ce o făcea să amâne la nesfârşit întrebarea critică. în văzduhul 
împrospătat de ploaie se ascundeau nenumărate particule vioaie. 


109 



nenumărate elemente care se zbenguiau în aer, grăbite să formeze noi 
uniuni. Cei doi simţeau în nări prezenţa lor diafană, o gustau din plin pe 
obrajii înfierbântaţi, în timp ce mergeau în tăcere pe drumul de biciclete 
pustiu. 

— Copilul lui Miyo... zise deodată Etsuko. Copilul lui Miyo... cine e 
tatăl? 

Saburo n-a răspuns. Etsuko a aşteptat, dar tot nu răspundea. Când 
tăcerea durează un anumit interval, capătă sens. Etsuko nu se simţea în 
stare să aştepte până în clipa aceea. A închis ochii, apoi i-a deschis. Parcă 
ea ar fi fost cea supusă interogatoriului. A tras cu ochiul la profilul lui 
Saburo, plecat în pământ sub pălăria de paie, învăluit într-un joc de 
lumini şi umbre. 

— E al tău? 

— Da. Aşa cred. 

— Aşa crezi? Asta înseamnă că ar putea să nu fie al tău? 

— Nu, răspunse Saburo, înroşindu-se şi schiţând un zâmbet fortat. E 
al meu. 

Văzând cât de repede se sfârşise totul, Etsuko şi-a muşcat buzele. îşi 
pusese o mică speranţă în faptul că va nega, că va considera că e politicos 
faţă de ea să nege chiar dacă o minţea cu stângăcie, dar acum această 
speranţă se năruise. Dacă ea ar fi ocupat un locşor cât de mic în inima lui, 
Saburo n-ar fi putut să recunoască totul atât de deschis. Etsuko mizase 
mai mult pe jena şi pe teama lui Saburo care l-ar fi îndemnat să nege, 
decât pe a afla cu certitudine acest fapt pe care şi ea îl considera deja de la 
sine înţeles — aşa cum afirmau si Kensuke, si Yakichi -, si anume că el era 
tatăl copilului. 

— Aha, zise ea obosită. Cuvintele îi erau lipsite de vlagă. Deci o 
iubeşti pe Miyo? 

Acesta era cel mai de neînţeles cuvânt pentru Saburo. Pentru el, 
termenul acesta făcea parte dintr-un vocabular îndepărtat, luxos, făcut pe 
comandă. Avea în el ceva care prisosea, ceva forţat şi care nu era cu nimic 

/V 

grabnic. In relaţia zorită care îi lega pe el şi pe Miyo, o relaţie nu neapărat 


110 



menită să dureze o veşnicie, în care doi magneţi se atrag doar pentru că 
au intrat unul în raza celuilalt, dar care încetează să se mai atragă imediat 
ce ies în afara ei, cuvântul „iubire" nu-şi avea nicidecum locul. El se 

/V 

aştepta ca Yakichi să-i despartă. Insă aceasta era o perspectivă care nu îl 
întrista. Când a aflat că Miyo e însărcinată, în acest tânăr grădinar nu s-a 
trezit conştiinţa că va fi tată. 

/V /V 

întrebările lui Etsuko i-au adus în minte diverse amintiri. Intr-o 
bună zi, cam la o lună de când Etsuko sosise în Maidenmura, Miyo s-a 
dus în şopron, la ordinele lui Yakichi, să ia o lopată. Aceasta era 
înţepenită într-un ungher şi n-a reuşit s-o scoată de acolo, aşa că l-a 
chemat pe Saburo. încercând să-l ajute pe Saburo, care se căznea să 
urnească lopata, Miyo îşi trecuse capul pe sub braţul lui şi trăgea de un 
birou vechi, care apăsa pe ea. Saburo a simţit parfumul puternic al cremei 
de pe faţa lui Miyo, amestecat cu mirosul de mucegai. Când a scos lopata 
şi i-a întins-o, aceasta n-a luat-o, ci a stat şi s-a uitat la el pierdută. Braţele 
lui Saburo s-au întins involuntar către ea şi au cuprins-o. 

Era iubire? 

Către sfârşitul anotimpului ploios, mânat de nerăbdarea aprinsă 
provocată de apropiatul final al acestei perioade de captivitate, dintr-un 
impuls de moment, Saburo a sărit desculţ pe geam în mijlocul nopţii 
ploioase. A ocolit casa până în capătul celălalt şi a ciocănit în fereastra lui 
Miyo. Ochii i se obişnuiseră cu întunericul şi i-a distins clar prin geam 
chipul palid, cufundat în somn. Miyo a deschis ochii şi a văzut la 
fereastră umbra chipului lui Saburo şi dinţii lui albi. Ea, care întotdeauna 
se mişca lent, a aruncat cu repeziciune plapuma de pe ea şi a ţâşnit din 
aşternut. Cămaşa de noapte i se desfăcuse la piept, scoţând la iveală un 
sân. Sânul era ferm ca un arc întins, încât ai fi crezut că îi desfăcuse 
cămaşa prin propria lui forţă. Miyo a deschis fereastra cu multă grijă să 
nu facă vreun zgomot, iar el i-a făcut semn către picioarele sale pline de 
noroi, fără să spună nimic. Miyo a adus o cârpă, apoi l-a pus să stea 
aşezat pe pervazul ferestrei şi i-a şters picioarele. 

Era iubire? 


111 



Saburo a cumpănit într-o clipă acest lanţ întreg de amintiri. Da, o 
dorise, dar nu o iubea. Cât era ziua de lungă mintea lui stătea la vremea 
când trebuia să plivească, la visul lui aventuros de a se înrola în marina 
militară dacă mai izbucnea vreun război, la împlinirea a tot felul de 
profeţii din religia Tenrikyo, la închipuiri despre cum avea să se pogoare 
din cer rouă cerească în cea din urmă zi a acestei lumi, la amintiri despre 
cum gonea fericit pe dealuri şi câmpii când era elev de şcoală primară sau 
la ce avea să mănânce la cină. Momentele în care se gândea la Miyo nu 
reprezentau nici o sutime din întreaga zi. Şi-o dorise — parcă până şi 
acest fapt i se înceţoşa în minte, pe măsură ce se gândea la el. Pofta lui 
fusese ca pofta de mâncare. Acest tânăr sănătos nu ştia ce înseamnă trista 
luptă cu propriile dorinţe. 

Prin urmare, după ce s-a gândit o clipă la această întrebare de 
neînţeles, a clătinat din cap nedumerit: 

-Nu. 

Lui Etsuko nu-i venea să-şi creadă urechilor. 

Felul în care chipul ei strălucea de fericire te-ar fi făcut să crezi că, de 
fapt, e copleşită de durere. Saburo a fost distras de trenul de pe linia 
Hankyu care apărea şi dispărea printre copaci şi nu i-a observat expresia. 
Dacă ar fi văzut-o, s-ar fi speriat că vorbele lui i-au provocat durere lui 
Etsuko, în mod inexplicabil, şi s-ar fi grăbit să şi le schimbe. 

— N-o iubeşti... spuse Etsuko savurându-şi încet bucuria. Tu... 
chiar... 

Etsuko încerca să-l facă să repete acel „nu" cu certitudine, îngrijorată 
că ar putea să-şi retracteze cuvintele. 

— Nu e nici o problemă dacă n-o iubeşti, doar spune-mi ce simţi tu 
cu adevărat. N-o iubeşti, nu? 

Saburo abia dacă a fost atent la repetiţia ei. „O iubeşti? N-o iubeşti?" 
Ce atâta bătaie de cap inutilă? De ce tot vorbea doamna despre fleacul 
ăsta de parcă era ceva aşa important de se cutremura pământul? Mâinile 
lui înfipte adânc în buzunare au dat peste nişte bucăţi de calamar uscat, 
din care mâncase la festival cu o seară în urmă, ca să meargă la băutură. 


112 



„Oare ce faţă ar face doamna dacă m-aş apuca acum să ronţăi din el?" se 
întrebă el. Aerul plin de gravitate al lui Etsuko îi dădea ghes să se 
prostească. A apucat între degete o bucată de calamar uscat, a aruncat-o 
vesel în aer, apoi a prins-o în gură ca un căţel jucăuş si a zis nevinovat: 

— Nu, n-o iubesc. 

Dacă băgăcioasa de Etsuko s-ar fi dus la Miyo şi ar fi informat-o că 

/V 

„Saburo a zis că nu te iubeşte", nu ar fi mirat-o cu nimic. In relaţia lor 
amoroasă simplă şi spontană, ei nu-şi bătuseră capul să-şi declare dacă se 
iubesc sau nu. 

Suferinţa îndelungată te prosteşte. Dar cei prostiţi de suferinţă nu se 
mai îndoiesc de fericire atunci când au parte de ea. 

Etsuko a stat si a socotit totul. Fără să-si dea seama, ea ajunsese să 
îmbrăţişeze codul moral al lui Yakichi. Saburo n-o iubeşte pe Miyo, 
aşadar trebuie să se însoare cu ea, s-a gândit ea. Mai mult, ascunzându-se 
sub masca ipocriziei, se bucura să-i vâre pe gât lui Saburo preceptul 
moral conform căruia „datoria bărbatului care a lăsat însărcinată o 
femeie pe care nici n-o iubeşte este să se însoare cu ea". 

— N-ai zice, dar eşti un ticălos, spuse ea. Să laşi tu însărcinată o 
femeie pe care n-o iubeşti! Acum trebuie să te însori cu Miyo. 

Saburo i-a întors deodată privirea cu ochii lui frumoşi şi 
pătrunzători. Ca să-i poată ţine piept, Etsuko şi-a înăsprit tonul. 

— Să nu te-aud zicând că nu vrei! Familia noastră a arătat mereu 
înţelegere faţă de cei tineri, dar nu tolerează indisciplina. Tata vă ordonă 
să vă căsătoriţi. Aşa că vă căsătoriţi! 

Saburo era foarte nedumerit de întorsătura pe care o luaseră 
lucrurile. Singurul lucru la care se aşteptase era ca Yakichi să-i despartă. 
Dar dacă trebuia să se căsătorească, foarte bine şi aşa. Singura problemă 
care rămânea era ce avea să spună mofturoasa lui mamă. 

— O să mă sfătuiesc cu mama şi o să iau o decizie. 

— Dar tu ce vrei? 

Etsuko n-avea de gând să se lase până nu îl convingea ea însăşi să 
accepte căsătoria. 


113 



— Dacă stăpânul zice s-o iau pe Miyo de nevastă, atunci o iau, zise el. 

La urma urmei, pentru el nu era o chestiune importantă. 

— Mi-ai luat o povară de pe suflet, zise Etsuko senin. 

Problema se rezolvase extrem de simplu. 

Etsuko se amăgea cu propriile ei iluzii, se îmbăta cu fericirea de a şti 
că ea l-a convins pe Saburo să se căsătorească cu Miyo împotriva voinţei 
lui. Oare beţia aceasta nu era ca cea a unei femei rănite din dragoste, care 
îşi îneacă amarul în băutură? Nu era băutura înghiţită căutând uitarea şi 
nu beţia, orbirea şi nu extazul, ca să o conducă intenţionat la o judecată 
proastă? Beţia aceasta forţată nu făcea parte dintr-un plan urzit 
inconştient ca să evite să fie rănită? 

Cuvântul „căsătorie" o îngrozea de-a dreptul pe Etsuko. Voia să lase 
acest cuvânt nesuferit în seama lui Yakichi, astfel încât responsabilitatea 
să revină poruncii lui dictatoriale. Din acest punct de vedere, Etsuko se 
baza pe Yakichi ca un copil care se uită speriat la ceva înfricoşător de pe 
umerii unui adult. 

în locul în care drumul cotea la dreapta în faţa gării Okamachi şi se 
unea cu şoseaua, cei doi au întâlnit două automobile mari şi frumoase 
care intrau pe şosea. Erau Chevrolet, modelul din 1948, una sidefie, 
cealaltă turcoaz, l-au ocolit pe cei doi cu motoarele torcând catifelat. Cea 
din faţă era plină cu tinere şi tineri veseli. Când a trecut pe lângă Etsuko, 
din ea s-a revărsat muzica de jazz de la radio. Cealaltă maşină era 
condusă de un şofer japonez. în penumbra banchetei din spate se profila 
un cuplu în pragul bătrâneţii, amândoi cu părul blond şi privirea 
ascuţită, nemişcaţi, ca două păsări de pradă. 

Saburo s-a uitat după ei uimit, cu gura uşor căscată. 

— Se întorc la Osaka, zise Etsuko. 

In acel moment a simţit deodată cum zarva îndepărtată născută din 
amestecul feluritelor zgomote ale metropolei îi izbeşte urechile, purtată 
de vânt. 

Ea, care ştia bine că odată ajuns acolo nu-i nimic de găsit, nu avea 
nici un motiv să ofteze după oraş, aşa cum oftau cei de la ţară. Desigur, 


114 



oraşul era un loc provocator, învăluit în aerul că are mereu ceva de oferit, 
dar astfel de conglomeraţii semeţe nu o vrăjeau pe Etsuko. 

Etsuko se ruga din tot sufletul ca Saburo să o ia de braţ. Sprijinită de 
braţul lui îmbrăcat în perişori aurii, simţea că ar putea merge aşa la 
nesfârşit. Ar ajunge pe nesimţite la Osaka, drept în inima întortocheată a 
acestui oraş. S-ar trezi păşind pe străzi, împinşi de valurile de oameni, şi 
atunci s-ar uita miraţi împrejur. Din clipa aceea, viaţa lui Etsuko ar începe 
cu adevărat. 

Dar oare a luat-o Saburo de braţ? 

— Tânărul acesta indiferent era plictisit de văduva mai în vârstă care 
mergea tăcută alături de el. Doar curiozitatea l-a îndemnat să arunce o 
privire fugară la părul ei îngrijit şi parfumat, prins într-o coafură stranie, 
fără să ştie că era aranjat cu atâta grijă, dimineaţă de dimineaţă, numai 
pentru el. Nici nu şi-ar fi închipuit vreodată că femeia aceasta straniu de 
distantă şi straniu de arogantă visa nebuneşte, ca o fetişcană, să-i ia braţul 
într-al lui. Deodată, Saburo s-a oprit şi a făcut stânga-mprejur. 

— Ne întoarcem deja? 

Privirea ei îl implora. Ochii ei umezi străluceau albăstrui, de parcă 
oglindeau cerul înserării. 

— S-a făcut târziu. 

/V 

Cei doi ajunseseră surprinzător de departe. In umbra pădurii 
îndepărtate, acoperişul casei Sugimoto lucea în asfinţit. Au mers o 
jumătate de ceas ca să ajungă înapoi la el. 

Abia apoi a început suferinţa lui Etsuko - adevărata suferinţă, 
pregătită cu tot ce îi trebuia. Era suferinţa omului nenorocos care îşi 
mizează întreaga viaţă pe o afacere şi, în clipa în care aceasta îi reuşeşte, 
se îmbolnăveşte şi moare în chinuri. Cei care privesc din afară nu-şi dau 
seama dacă efortul lui de-o viaţă, în care şi-a pus tot sufletul, a fost ca să-i 
reuşească afacerea sau ca să moară chinuit intr-un minunat salon privat 
de la spital. 

Etsuko avea de gând să stea şi să aştepte cu seninătate, cu tenacitate. 


115 



oricât de mult trebuia, până ce Miyo avea să devină nefericită, iar 
nefericirea ei să crească, să se înmulţească precum mucegaiul şi s-o 
mănânce pe dinăuntru. Avea de gând să stea şi să asiste răbdătoare, fără 
să-şi dezlipească privirea, la felul în care o căsnicie fără dragoste urma să 
se sfârşească, aşa cum se întâmplase şi în cazul ei, căzând în ruină. Şi-ar fi 
dat viaţa să vadă asta cu propriii ei ochi. Dacă trebuia, era dispusă să 
aştepte până încărunţea. Deja nu-şi mai dorea ca ea să fie neapărat femeia 
cu care 

Saburo avea să-şi înşele soţia. îi era suficient dacă putea s-o vadă pe 
Miyo, în faţa ochilor ei, cum îşi pierde speranţa, se perpeleşte, se zbate, 
ajunge la epuizare şi se prăbuşeşte la pământ. 

/V 

Insă foarte curând si fără dubiu, toate aceste socoteli au dat greş. 

Ţinând cont de ceea ce îi relatase Etsuko, Yakichi a făcut publică 
relaţia dintre Saburo şi Miyo. Ca să-i potolească pe sătenii clevetitori, a 
declarat că cei doi urmează să se căsătorească. Pentru a păstra buna 
ordine a casei, dormeau în continuare în camere separate, dar li se 
permitea să împartă dormitorul o dată pe săptămână. Două săptămâni 
mai târziu, Saburo urma să meargă la festivalul de toamnă din Tenri de 
pe douăzeci şi şase octombrie şi, după ce avea să discute cu mama lui, se 
făceau toate pregătirile pentru oficierea ceremoniei, intermediată de 

/V 

Yakichi. Acesta supraveghea totul cu entuziasm. închisese tolerant ochii 
la relaţia dintre Saburo şi Miyo cu un zâmbet de bătrânel drăguţ, cum nu 
se mai arătase niciodată, şi o atitudine din cale-afară de înţelegătoare. 
Dar e de la sine înţeles că în această nouă atitudine a lui Yakichi se 
reflecta mereu gândul la Etsuko. 

Ce săptămâni au fost acestea două! I-au amintit cu intensitate lui 
Etsuko de fiecare noapte fără somn pe care o îndurase de la sfârşitul verii 
şi până în toamnă, când soţul ei o chinuise nopţi în şir nedormind acasă, 
îşi petrecea ziua întreagă tresărind cumplit când auzea paşi 
apropiindu-se şi ezitând să-i telefoneze. 

Zile la rând mâncarea i se oprise în gât şi se dusese la culcare bând 

/V 

doar apă. Intr-o dimineaţă, când a băut apă şi a simţit cum răcoarea ei i se 


116 



răspândea prin întreg corpul, s-a gândit deodată la otravă. 
Imaginându-şi senzaţia plăcută a cristalelor albe care i s-ar fi răspândit 
încet în tot organismul odată cu apa, Etsuko a fost cuprinsă de extaz şi a 
vărsat lacrimi fără amărăciune. 

Aceleaşi simptome ca pe atunci, dârdâitul inexplicabil şi frisoanele 
care îi făceau pielea de găină chiar şi pe dosul palmei, se manifestau din 
nou. Frigul acela nu era cumva frigul temniţei? Frisoanele acelea nu erau 
cumva frisoanele prizonierului? 

Aşa cum odinioară o chinuise absenţa soţului său, acum o chinuia 
prezenţa lui Saburo. în primăvara aceea, când Saburo fusese plecat la 
Tenri, absenţa lui o făcuse să se simtă mai apropiată de el decât atunci 
când îl avea în faţa ochilor. însă acum avea mâinile legate şi era nevoită 
să vadă neputincioasă cum Saburo şi Miyo se apropiau în voie, fără să 
poată mişca un deget. Era o pedeapsă cumplită, necruţătoare. Dar era 
pedeapsa pe care ea singură o atrăsese asupra ei. Se ura că nu alesese să-l 
alunge pe Saburo, iar Miyo să scape de sarcină. Regretul nu-i mai dădea 
pace. Cum se putea ca dorinţa ei firească de a nu se despărţi de Saburo 
să-i aducă drept răsplată tocmai contrariul, tocmai această suferinţă 
îngrozitoare? 

Dar nu cumva căinţa ei ascundea o amăgire de sine? Suferinţa ei 
chiar era „contrariul" dorinţei sale? 

Nu era ea o suferinţă firească, la care se aşteptase, pentru care se 
pregătise şi pe care chiar o implorase să vină? Nu Etsuko fusese cea care, 
nu cu mult timp în urmă, se ruga ca agonia să-i fie deplină? 

Pe cincisprezece octombrie, în Okamachi se deschidea târgul de 
fructe. Cum cea mai bună parte a recoltei avea să fie trimisă la Osaka, pe 
treisprezece, ajutaţi de vremea frumoasă, membrii casei Sugimoto, cărora 
li se alăturase şi familia Okura, au fost ocupaţi până peste cap cu strânsul 

/V 

fructelor de kaki. In acel an, arborii de kaki rodiseră mai mult decât orice 
alt pom fructifer. 

Saburo se urca în copac, iar Miyo aştepta jos până umplea coşul pe 
care îl ţinea atârnat de crengi şi-l cobora. Crengile se clătinau puternic. 


117 



făcând ca cerul care se zărea printre ele să pară că se clatină şi el. Miyo se 
uita în sus la tălpile lui Saburo care se mişcau de colo-colo printre frunze. 

— S-a umplut! a strigat Saburo. 

Coşul plin de fructe strălucitoare a coborât lovindu-se de ramurile 
de jos până în braţele ridicate ale lui Miyo. Aceasta l-a pus nepăsătoare 
pe pământ. Cu picioarele depărtate, îmbrăcată în pantaloni bufanţi de 
bumbac, a trimis înapoi printre crengi un coş gol. 

— Hai şi tu sus! i-a strigat Saburo. 

— Bine! a răspuns Miyo şi imediat s-a căţărat în copac cu o 
sprinteneală uluitoare. 

Etsuko tocmai trecea pe acolo, cu o bonetă de pânză pe cap şi 
mânecile de la chimono legate cu un şnur la spate, cărând în braţe o stivă 
de coşuri goale. A auzit chicoteli din copac. Saburo îi ţinea calea lui Miyo, 
nelăsând-o să urce mai sus. Ba chiar încerca în joacă să-i desprindă 
mâinile de pe creanga de care se ţinea. Miyo ţipa şi încerca să-l apuce de 
glezna care atârna în faţa ei. Nu o vedeau pe Etsuko, ascunsă printre 
copaci. 

La un moment dat, Miyo l-a muşcat de mână. Saburo a blestemat-o 
în glumă. Miyo s-a căţărat rapid pe creanga de deasupra celei pe care se 
sprijinea Saburo şi s-a prefăcut că-1 loveşte cu piciorul în faţă, drept care 
el s-a întins şi a înşfăcat-o de genunchi. Până în acel moment, copacul se 
clătinase puternic, necontenit. Mai apoi, crengile încărcate încă de fructe 
şi frunze au început să foşnească uşor, ca prinse într-o adiere de vânt, 
transmiţând un tremur delicat ramurilor învecinate. 

Etsuko a închis ochii şi a plecat. Simţea un sloi de gheaţă 
alunecându-i pe şira spinării. 

Maggie lătra. 

Kensuke întinsese rogojini de pipirig în dreptul uşii din faţă de la 
bucătărie şi sorta fructele de kaki alături de soţia lui Okura şi de Asako. Se 
pricepea ca nimeni altul să găsească rapid treburile pe care le putea face 
fără să se mişte din loc. 


118 



— Etsuko, unde sunt fructele? o întrebă el. 

Etsuko n-a răspuns. 

— Ce s-a întâmplat? Eşti foarte palidă, adăugă el. 

Etsuko a străbătut bucătăria fără să răspundă şi a ieşit prin spate. A 
ajuns până la umbra fagilor fără să-şi dea seama. Apoi a aruncat în iarbă 
coşurile goale, s-a ghemuit pe vine şi şi-a cuprins chipul în palme. 

/V 

In seara aceea, la cină, Yakichi a lăsat beţişoarele din mână si a zis 
vesel: 

— Saburo şi Miyo parcă ar fi doi căţeluşi! Miyo a făcut mare tărăboi 
că i se plimbă o furnică pe spate. Eu eram lângă ea, dar am socotit că lui 
Saburo îi revine rolul de a-i scoate furnica. El s-a ridicat de jos cu o mutră 
morocănoasă, fără chef. Ca să vezi că şi nepriceputul ăla e în stare să se 
dea în spectacol cu mutre din astea! Numai că a tot căutat-o, dar n-a dat 

/V 

de nici o furnică. Poate nici nu fusese de la bun început. Intre timp Miyo a 
început să se gâdile şi să râdă de nu se mai oprea. Tu n-ai auzit de nimeni 
care să fi lepădat de la prea mult râs? Kensuke zice că dacă mama râde 
mult, copilul e frământat zdravăn în burtă, aşa că lăuzia îi e mai uşoară. 
Dar eu nu prea cred. 

Anecdota aceasta, alături de scena din copac, la care asistase cu 

/V 

propriii ei ochi, i-au provocat lui Etsuko o durere cumplită. îşi simţea tot 
trupul înţepat cu ace. Gâtul o durea de parcă îi era încătuşat intr-un jug 
de gheaţă. 

Şi astfel durerea ei sufletească i-a inundat şi trupul, ca un râu ieşit 
din matcă, revărsat peste câmpie. Era un semnal de alarmă pe care 
sufletul i-1 dădea, nemaiputând să îndure teatrul pe care îl tot juca. 

„Mă asculţi? Se scufundă barca. Tot n-ai de gând să strigi după 
ajutor? Ai abuzat de barca sufletului şi ai pierdut şi ultimul lucru de care 
te mai poţi agăţa. Acum eşti nevoită să înoţi prin ocean folosindu-te doar 

/V /V 

de forţa ta trupească. In faţa ochilor ai doar moarte. Iţi convine?" 

/V 

Durerea se poate transforma astfel într-o avertizare. In al 
doisprezecelea ceas, organismul lui Etsuko putea să-şi piardă şi ultimul 
reazem sufletesc. Avea senzaţia nesuferită că o bilă mare din sticlă i se 


119 



ridică din piept până în gât. Capul îi plesnea de durere... 

„N-am să strig nici în veci după ajutor", îşi zise ea. 

Etsuko avea acum nevoie de o logică necruţătoare pentru a-şi clădi o 
temelie care să-i permită să se considere fericită. 

„Trebuie să înghit totul... Trebuie să închid ochii şi să accept totul... 
Trebuie să mă înfrupt cu poftă din acest chin... Cel care caută aur în nisip 
nu poate să cearnă doar aur şi nici nu-şi propune s-o facă. El scoate la 
întâmplare nisip de pe fundul râului. Poate că în el o să fie aur sau poate 
că n-o să fie. Nimeni nu are privilegiul de a alege dinainte dacă e sau nu. 
Singurul fapt cert este că cel care nu se duce să caute aur va rămâne 
înglodat în aceeaşi sărăcie. " 

Etsuko s-a gândit mai departe. 

„O cale şi mai sigură de a fi fericit este să bei până la ultimul strop 
toată apa care se scurge din fluviu în mare. Asta am făcut eu până acum 
şi asta am să fac şi mai departe. Stomacul meu o să reziste." 

Astfel, suferinţa fără margini te poate face să-ţi consideri trupul 
indestructibil în faţa ei. E oare o prostie să crezi asta? 

Cu o zi înainte să se deschidă târgul, Okura şi Saburo au cărat marfa 
la piaţă. Yakichi a strâns sforile împrăştiate, resturile de hârtie, paiele, 
panerele rupte şi frunzele rămase în urma lor şi le-a dat foc. A pus-o pe 
Etsuko să aibă grijă de foc, s-a întors cu spatele şi a continuat să adune 
gunoaiele. 

Era seară şi se lăsase o ceaţă groasă. Amurgul pierdut în negură lăsa 
impresia că soarele apunea mai repede ca de obicei. Asfinţitul mohorât, 
parcă înecat în fum, pălea tot mai mult, lăsând pe suprafaţa cenuşie a 
sugativei din ceaţă un singur strop de lumină plăpândă. Cumva, pe 
Yakichi îl neliniştea gândul să se îndepărteze vreo clipă de Etsuko. Poate 
pentru că, din pricina ceţii, silueta ei îi apărea estompată chiar şi doar de 
la câţiva metri depărtare. Flăcările ardeau frumos în mijlocul pâclei. 
Etsuko stătea pe loc, trăgând către ele frunzele împrăştiate cu o greblă. 
Focul se înteţea şi se întindea către mâinile ei, parcă ispitindu-le. 

Yakichi se apropia agale în cercuri, măturând gunoiul până lângă ea. 


120 



apoi se îndepărta descriind aceeaşi mişcare concentrică. De fiecare dată 
când se apropia, arunca priviri furişe către chipul ei, întors din profil. 
Etsuko a încetat să mai mişte mecanic grebla şi, cu toate că nu era frig, a 
întins mâna către o flacără vizibil mai mare, care se înălţa trosnind 
dintr-un coş rupt. 

— Etsuko! 

Yakichi a aruncat mătura, a venit în fugă şi a tras-o de lângă foc. 
Etsuko îşi fripsese palma în flacără.Arsura aceasta nu se asemăna cu cea 
pe care o avusese cu ceva timp în urmă la degetul mijlociu. O vreme 
n-avea să-şi mai folosească mâna dreaptă. Pielea fină din palmă se 
acoperise toată cu băşici. Durerea acelei mâini, unsă cu ulei şi înfăşurată 
în straturi întregi de bandaj, a ţinut-o trează toată noaptea. 

Yakichi îşi amintea cu groază cum arătase ea în acea clipă. Oare de 
unde venise calmul acela cu care Etsuko privise focul fără pic de teamă, 
cu care îşi întinsese mâna către flăcări, fără pic de teamă? Era un calm 
neclintit, sculptural. Calmul aproape arogant al unei femei prinse într-un 
iureş de emoţii, care pentru o clipă se eliberase de tot acest tumult. 

Poate că, dacă ar fi lăsat-o în pace, nu s-ar mai fi ars. Poate că vocea 
lui Yakichi o smulsese din starea ei de echilibru, posibilă doar când 
sufletul e toropit, şi abia atunci se arsese în palmă. 

Yakichi se îngrozea când îi privea mâna bandajată. Avea senzaţia că 
el însuşi îi provocase rana. Pentru o femeie ca ea, care nu era deloc 
neatentă şi avea un sânge rece de îţi dădea fiori, rana aceasta nu era un 

/V 

fleac. înainte mai avusese un mic pansament la degetul mijlociu, şi, când 
Yakichi o întrebase ce s-a întâmplat, ea zâmbise şi îi spusese simplu că s-a 
fript. Şi atunci doar n-o făcuse intenţionat. Iar acum nici nu-si scosese 
bine bandajul, că se şi alesese cu un altul, mai mare, care îi acoperea toată 
mâna. 

Când era tânăr, Yakichi născocise o teorie de care era tare mândru şi 
pe care o împărtăşea prietenilor săi, cum că sănătatea femeii este alcătuită 
din mai multe boli. Un prieten de-al lui se căsătorise cu o femeie care 


121 



acuza dureri de stomac ale căror cauze erau necunoscute. Imediat după 
căsătorie, durerile au încetat şi se liniştise, însă la ceva vreme, când au 
intrat în perioada de apatie conjugală, a început să aibă frecvent migrene. 
Deranjat de ele, soţul ei a început, dintr-un impuls de moment, să o 
înşele. Nevasta a aflat şi migrenele au dispărut, dar în schimb au 
reapărut durerile de stomac de dinaintea căsătoriei. A făcut tratament 
pentru cancer de stomac, dar după un an a murit. Cu bolile femeii nu ştii 
niciodată când sunt adevărate şi când nu. Când crezi că minte, te trezeşti 
că naşte un copil sau că moare. 

„E ceva şi cu greşelile neintenţionate pe care le fac femeile, se gândea 
Yakichi. In tinereţe, aveam un prieten fustangiu, Karajima. Când a 
început să-şi înşele nevasta, a început şi ea să spargă o farfurie în fiecare 
zi, din greşeală. O făcea din pură neatenţie, pentru că ea chiar nu ştia că o 
înşală. Zi de zi se mira inocent de greşelile pe care degetele sale le tot 
comiteau, fără să vrea. E interesant dacă te gândeşti că şi Okiku din 
Sarayashiki 16 a spart farfuria tot din neatenţie." 

Şi iată că într-o dimineaţă, în timp ce mătura curtea cu o mătură de 
bambus, Yakichi s-a înţepat în deget cu o aşchie, lucru care nu i se mai 
întâmplase niciodată. A lăsat aşchia acolo, drept care a colectat puroi. Pe 
nesimţite, puroiul s-a retras şi rana s-a vindecat complet. Lui Yakichi nu-i 
plăceau medicamentele si nu le folosea. 

Ziua o vedea lângă el neliniştită, iar noaptea o simţea alături cum nu 
putea să doarmă. Treptat, mângâierile lui nocturne au devenit mai 
insistente. Etsuko era geloasă pe Miyo, ceea ce îl făcea şi pe Yakichi, în 
mod firesc, să fie gelos pe Saburo. De asemenea, era gelos şi din cauza 
iubirii ei neîmpărtăşite. Pe de altă parte, toată înfierbântarea pe care 
gelozia o trezea în el i se părea un noroc nesperat. 

De aceea, atunci când o chinuia pe Etsuko cu poveşti intenţionat 
exagerate despre Saburo şi Miyo, Yakichi simţea faţă de ei o stranie 


16 Protagonista unei faimoase povestiri populare, cu fantome, Bancho Sarayashiki. 


122 



afecţiune părintească sau poate, în mod paradoxal, chiar frăţească. 
Atunci când tăcea, o făcea de teamă ca nu cumva să întreacă măsura cu 
acest joc şi să o piardă pe Etsuko. în ultima vreme, ea îi devenise 
indispensabilă, ca un viciu sau un păcat. 

Etsuko era o eczemă frumoasă. La vârsta lui, ca să simtă mâncărime, 
Yakichi avea nevoie de o eczemă. 

Şi totuşi, când Yakichi se dovedea îngăduitor şi îşi tempera poveştile 
despre Saburo şi Miyo, neliniştea lui Etsuko sporea. Se întreba dacă nu 
cumva se întâmplase vreun lucru pe care Yakichi i-1 ascundea. Ce se 
putea întâmpla mai rău decât starea de fapt actuală? La o astfel de 
întrebare poate că s-ar gândi cei care nu ştiu ce e gelozia. Intensitatea 
geloziei nu e influenţată de dovezi reale, iar din acest punct de vedere, ea 
se aseamănă mai degrabă cu înflăcărarea idealistului. 

Venise vremea pentru baia săptămânală. S-a pregătit apa şi Yakichi a 
intrat primul în cadă. De obicei, Etsuko intra odată cu el, dar de data 
aceasta refuzase pe motiv că se simţea răcită, drept care Yakichi s-a dus 
singur. 

Chiar atunci se întâmplase ca toate femeile din casa Sugimoto să se 
adune în bucătărie. Etsuko, Chieko, Asako, Miyo şi chiar şi Nobuko, 
veniseră acolo toate să-şi spele vasele. Fiind răcită, Etsuko avea o eşarfa 
albă de mătase înfăşurată în jurul gâtului. 

/V 

In mod straniu, Asako a adus vorba despre soţul ei plecat în Siberia. 

— N-am mai primit nici o scrisoare de la el din august. Ştiu că lui 
nu-i place să scrie, dar ar putea să trimită şi el măcar un rânduleţ pe 
săptămână. Eu ştiu că dragostea dintre soţi nu se poate exprima complet 
doar prin cuvinte, scrise sau rostite, dar tot cred că un mare neajuns al 
bărbaţilor japonezi e reticenţa lor de a-şi arăta dragostea aşa. 

Chieko s-a amuzat imaginându-şi-1 pe Yusuke, care poate săpa prin 
tundra îngheţată la minus zeci de grade, auzind aceste vorbe. 

— Şi dacă i-ai scrie o dară pe săptămână, n-ar ajunge la el atâtea 
scrisori. Poate că şi Yusuke scrie săptămânal. 


123 



— Da? Atunci unde se duc scrisorile care nu ajung la mine? 

— Le distribuie la văduvele din Uniunea Sovietică, sunt convinsă. 

Imediat a făcut această glumă, Chieko şi-a dat seama că putea s-o 
atingă pe Etsuko, dar Asako, luându-i cuvintele ca atare, a făcut un 
comentariu care a salvat situaţia. 

— Da? Dar ele nu le pot citi, că sunt în japoneză! 

/V 

Chieko nu i-a mai răspuns. In schimb, s-a oferit s-o ajute pe Etsuko la 
vase. 

— Ţi se udă pansamentul. Hai că le spăl eu! 

— Mulţumesc. 

De fapt, Etsuko nu voia să renunţe la îndeletnicirea mecanică de a 

/V 

spăla farfurii şi ceşti. In ultimul timp, a se transforma într-o maşinărie era 
pentru ea o dorinţă aproape carnală. Abia aştepta să i se vindece arsura şi 
să coasă, cu o viteză care avea să uimească pe toată lumea, chimonourile 
de toamnă ale ei şi ale lui Yakichi, care o aşteptau deja desfăcute şi 
spălate. Simţea că acul ei avea să se mişte cu o viteză supraomenească. 

Bucătăria era luminată de un singur bec de douăzeci de waţi, atârnat 
de o grindă din tavanul înnegrit de funingine. Femeile erau nevoite să 
spele vasele aplecate peste chiuveta întunecată de umbra lor. Etsuko 
stătea rezemată de pervazul ferestrei şi o urmărea pe Miyo, care curăţa 
ceaunul. Sub brâul aspru şi decolorat din muselină, talia i se vedea uşor 
bombată. Arăta de parcă era gata să facă un ou. Fata asta zdravănă nu 
avea deloc greţuri matinale. Vara purta rochii largi, cu mânecă scurtă, 
dar nici prin minte nu-i trecea să se radă la subsuoară. Când asuda foarte 
tare, lua un prosop şi se ştergea nonşalant cu el la subsuoară, în văzul 
lumii. Şoldurile acelea, pline ca un fruct copt, formele mlădioase pe care 
şi Etsuko le avusese cândva, plinătatea aceea care te ducea cu gândul la o 
vază masivă şi grea, umplută ochi cu apă... Saburo făcuse totul. 
Grădinarul acela tânăr îşi plantase atent sămânţa şi o crescuse cu grijă. 
Aşa cum dimineaţa petalele crinului udate de rouă se lipesc între ele şi 
nu se mai desfac, aşa şi sânii ei şi pieptul lui Saburo se lipiseră prin 
sudoare şi nu se mai despărţeau... 


124 



Deodată, Etsuko l-a auzit pe Yakichi vorbind tare din baie. Baia era 
lipită de peretele bucătăriei. Saburo era afară, îngrijindu-se de foc. Cu el 
vorbea Yakichi. 

Clipocitul neplăcut de însufleţit al apei a făcut-o parcă să simtă 
trupul acela bătrân şi osos, cu clavicule adâncite, în care băltea apa. 

Vocea hodorogită a lui Yakichi îl chema pe Saburo, reverberând în 
tavanul băii: 

— Saburo, Saburo! 

— Da, domnule! 

— Fă economie la lemne! De azi încolo, Miyo să facă baie odată cu 
tine şi să ieşiţi repede din apă. Dacă intraţi separat, durează mai mult şi 
se consumă un lemn sau două în plus. 

După Yakichi au intrat în cadă Kensuke şi Chieko, apoi Asako şi 
copiii. Spre surprinderea lui Yakichi, Etsuko a anuntat deodată că se 
îmbăiază si ea. 

Etsuko s-a întins în cadă şi a căutat dopul cu vârful degetelor de la 
picioare. După ea mai urmau doar Saburo şi Miyo. S-a cufundat în apa 
caldă până la obraz, apoi a întins mâna nebandajată şi a scos dopul. 

Gestul ei nu ascundea nici un motiv sau scop complicat. 

„Nu-i las eu pe Saburo şi pe Miyo să facă baie împreună!" 

Acesta era motivul mărunt care o mânase pe Etsuko să intre în apă, 
în ciuda răcelii, şi să scoată dopul de la cadă. 

Dintr-un capriciu, Yakichi construise o baie de patru tatami, cu o 
cadă pătrată din lemn de chiparos şi grătar pe jos, făcut şi el tot din 
chiparos. Cada era spaţioasă şi nu prea adâncă. Prin orificiul rămas acum 
fără dop, apa a început să se scurgă clipocind ca într-o scoică mică. 
Etsuko privea apa aceasta murdară şi tulbure zâmbind cu o satisfacţie 
surprinzător de copilărească. 

„Ce naiba fac? Ce e aşa amuzant la năzbâtia asta? Năzbâtiile pe care 
le fac copiii sunt dictate de un motiv pe cât se poate de serios. Ei se simt 
abandonaţi, iar în lumea lor aceasta e singura modalitate de a atrage 
asupra lor atenţia adulţilor indiferenţi. Copiii trăiesc în aceeaşi lume a 


125 



abandonului ca femeile care iubesc fără să fie iubite. Şi asta e ceea ce îi 
împinge la cruzime pe cei care trăiesc într-o astfel de lume." 

Pe suprafaţa apei pluteau mici aşchii de lemn, fire de păr şi pete 
unsuroase de săpun care luceau ca mica, rotindu-se lent în cercuri. 
Etsuko şi-a ridicat umerii din apă, şi-a sprijinit braţul pe marginea căzii şi 
şi-a odihnit capul pe el. Apa s-a scurs cu repeziciune de pe umerii şi de 
pe braţul ei. La lumina slabă a becului gol, pielea ei încălzită emana un 
luciu difuz. Obrazul său a simţit în elasticitatea braţului lucios pe care îl 
atingea o zădărnicie cumplită, o umilinţă şi o irosire fără margini. 

„E zadarnic, e zadarnic, e zadarnic!" a murmurat ea. Tinereţea care 
mocnea în pielea aceea fierbinte, preaplinul ei o iritau la culme. Parcă ar 
fi privit o vietate oarbă şi proastă. 

Etsuko avea părul prins în creştetul capului cu un pieptene. Din 
când în când, stropi reci de apă cădeau din tavan pe părul şi pe ceafa ei, 
dar ea îşi ţinea mai departe obrazul pe braţ, fără să încerce să se ferească. 
Picăturile cădeau pe bandajul de la mâna scoasă afară din cadă şi se 
îmbibau plăcut în el. 

/V 

încet, foarte încet, cada se golea. Linia unde apa fierbinte se 
împreuna cu aerul a coborât alene de la umeri către piept, mângâindu-i 
pielea, gâdilând-o, apoi mai jos, până la pântece. Această dezmierdare 
delicată a lăsat în urma ei fiori reci care i-au cuprins tot corpul. Avea 
spatele rece ca gheaţa. Apa s-a transformat într-un vârtej rapid şi s-a 
retras de pe coapsele ei. 

„Asta înseamnă moartea. Asta e moartea." 

Etsuko a dat să se ridice, vrând să strige după ajutor. Atunci şi-a 
revenit în fire. Şi-a dat seama că stătea dezbrăcată în cada goală, 
îngenuncheată. 

întorcându-se în camera lui Yakichi, s-a întâlnit pe hol cu Miyo. Pe 
un ton vesel, i-a zis batjocoritor: 

— Vai, am uitat! Voi încă nu v-aţi spălat şi eu am golit deja cada. 
Scuze! 

Miyo n-a înţeles cuvintele lui Etsuko, spuse cu repeziciune. S-a oprit 


126 



în loc fără să răspundă, privind cum îi tremură buzele livide. 

/V /V 

In noaptea aceea, Etsuko a făcut febră şi a căzut ia pat. In cea de-a 
treia zi, temperatura i-a revenit aproape de normal. Era douăzeci şi patru 
octombrie. 

După-amiază a dormit ca să-şi revină din oboseala convalescenţei. 
Când s-a trezit se făcuse deja noapte, iar Yakichi dormea alături de ea. 

Ceasul din perete bătea ora unsprezece cu o încetineală 
neliniştitoare, Maggie lătra în depărtare, nopţile pustii se repetau la 
nesfârşit... Cuprinsă de o teamă cumplită, Etsuko l-a trezit pe Yakichi. 
Umerii lui acoperiţi cu o pijama cadrilată s-au ivit de sub aşternut. 
Yakichi i-a strâns cu stângăcie mâna întinsă şi a oftat nevinovat. 

— Te rog, nu-mi da drumul! a zis Etsuko, privind textura stranie a 
lemnului din tavanul înceţoşat. 

Nu se uita la Yakichi. Nici Yakichi nu se uita la ea. 

— Îhî. 

Yakichi a horcăit ca să scape de flegma din gât, apoi a tăcut. A luat o 
bucată de hârtie de la capul patului şi a scuipat în ea. 

/V 

— In noaptea asta Miyo s-a culcat la Saburo în cameră, nu-i aşa? a zis 
Etsuko după un timp. 

— Păi... 

— Eu ştiu şi dacă nu-mi spui. Eu ştiu ce fac ei şi fără să-i văd. 

— Mâine-dimineaţă Saburo pleacă la Tenri. Poimâine e festivalul. E 
noaptea dinainte de plecare, ce să-i fad? 

— Asa e. Ce să-i faci? 

Etsuko şi-a retras mâna. S-a învelit cu plapuma până peste cap şi a 
început să suspine. 

Yakichi era derutat de situaţia tulbure în care se găsea. De ce nu se 
înfuria? Unde-i era mânia? Cum de nefericirea acestei femei îi dădea lui o 
senzaţie de apropiere, aproape complice? Yakichi i-a vorbit lui Etsuko pe 

/V 

o voce joasă şi caldă, prefăcându-se pe jumătate adormit. înainte să 
încerce s-o ducă pe ea de nas cu o poveste de adormit copiii. 


127 



nemaisperând că va găsi o soluţie, trebuia să-şi păcălească propriile 
gânduri, neclare ca o moluscă. 

— Mă gândesc şi la tine, că viaţa asta plictisitoare de la ţară îţi 
afectează nervii şi te face să gândeşti tot soiul de lucruri. Hai să mergem 
la Tokyo, la mormântul lui Ryosuke, când se face un an de la moartea lui, 
că tot ţi-am promis de mult. L-am rugat pe domnul 

Kamisaka să-mi vândă din acţiunile de la Căile Ferate Kinki şi la o 
adică putem chiar să ne lăfaim la clasa a doua. Deşi ar fi mai bine să 
economisim banii de drum şi să mergem să ne distrăm în Tokyo. Putem 
să ne ducem la o piesă de teatru, că tot n-am mai fost de multă vreme. 
Doar vorba ceea, în Tokyo nu lipsesc distracţiile... Dar să ştii că mie ideal 
mi s-ar părea ceva mai mult de-atât. Eu mă gândesc să plec din 
Maidenmura şi să mă mut la Tokyo. Poate chiar să-mi reiau munca. Am 
câţiva prieteni vechi care au avut o revenire în forţă acolo. Sunt oameni 
de încredere, nu bărbaţi fără onoare ca Miyahara. Aşa mă gândeam, când 
mă duc la Tokyo, să mă întâlnesc cu vreo câţiva prieteni... Nu e o decizie 
uşoară, dar să ştii că la tine mă gândesc. Pentru tine o fac. Dacă tu eşti 
fericită, şi eu sunt fericit. Eu am trăit mulţumit aici, la moşie. 

Dar, de când ai venit tu, nu mai am astâmpăr, parcă as fi un tinerel. 

— Când plecăm? 

— Ce zici să mergem cu expresul de pe treizeci? Expresul Heiwa, îl 
ştii. II cunosc eu pe şeful de gară de la Osaka şi pot să dau o fugă peste 
câteva zile să iau bilete. 

/V 

Insă nu asta îşi dorea Etsuko să audă de la Yakichi. Mintea ei era în 

/V 

cu totul altă parte. înstrăinarea aceasta cumplită îi îngheţa inima, 
oprind-o să cadă în genunchi înaintea lui şi să-l implore s-o ajute. Regreta 
acum mâna fierbinte, întinsă mai devreme către el. în palma ei durerea 
încă mai mocnea ca un tăciune aprins, şi după ce bandajul fusese 
înlăturat. 

— Aş vrea să te rog ceva înainte să mergem la Tokyo. Cât e Saburo 
plecat la Tenri, vreau s-o dăm afară pe Miyo. 

— Ce tot spui acolo? 


128 



/V _ 

Insă Yakichi nu era surprins. Cine se miră dacă ar auzi un bolnav 
spunând în toiul iernii că vrea să vadă zorele? 

— Şi ce rezolvi dacă pleacă Miyo? 

— Nu ştiu, dar mi se pare absurd să mă îmbolnăvesc si să sufăr aşa 
din cauza ei. Cine ar tine în casă o servitoare care îşi îmbolnăveşte 

/V 

stăpânul? In ritmul ăsta, mi-e teamă că Miyo o să mă omoare. Dacă nu 
vrei s-o dăm afară, tu o să fii cel care mă omoară, indirect. Miyo sau eu, 
una din noi două trebuie să plece. Dacă preferi să plec eu, chiar mâine mă 
duc la Osaka si îmi caut un rost acolo. 

— Exagerezi! Miyo n-a greşit cu nimic, ce-o să zică lumea dacă o 
alungăm? 

— Bine, atunci. Plec eu. Nu mai vreau să stau aici. 

— Păi, nu-ţi propuneam să mergi la Tokyo? 

/V 

— împreună cu dumneata? 

Cuvintele acestea nu aveau nici un ton insinuant, dar l-au făcut pe 
Yakichi să-şi imagineze cu nelinişte vorbele care puteau urma. Nevoind 
să le audă, bătrânul îmbrăcat în pijama cadrilată a început să se tragă mai 
aproape de aşternutul lui Etsuko. învelindu-se în plapumă ca într-un 
scut, Etsuko nu l-a lăsat să se apropie. II fixa cu o privire neclintită, mută. 
Ochii ei larg deschişi, în care nu se vedea nici ură, nici ranchiună şi nici 
dragoste, l-au făcut pe Yakichi să şovăie. 

— Nu, nu, a zis Etsuko pe o voce scăzută, fără inflexiuni. Nu până nu 
pleacă Miyo. 

De unde găsise puterea să-l refuze? Până să se îmbolnăvească, atunci 
când Yakichi se trăgea către ea şi îi simţea mişcările stângace, ca ale unui 
aparat stricat, ea închidea ochii cât mai repede cu putinţă. îşi ţinea ochii 
închişi şi totul se întâmpla în jurul ei, în preajma trupului ei. Pentru 
Etsuko, ceea ce se petrecea cu corpul ei ţinea tot de lumea de afară. Oare 
de unde începea ea? Partea interioară a acestei femei, capabilă de lucruri 
atât de subtile, ascundea o forţă latentă, încătuşată, gâtuită, gata să 
explodeze. 

Tocmai de aceea stupoarea lui Yakichi i se părea amuzantă. 


129 



— Eşti ca o fetiţă răzgâiată! Atunci n-am încotro. O să-ţi fac pe plac. 
Dacă vrei s-o alungăm pe Miyo cât e Saburo plecat, o alungăm. Dar... 

— Saburo? 

— Saburo n-o să se lase cu una, cu două. 

— Saburo o să plece, zise Etsuko răspicat. O să se ducă după ea. Ei 
doi se iubesc... Eu m-am gândit să be Miyo dată afară tocmai ca Saburo să 
poată pleca fără să-i poruncească nimeni. Pentru mine, cel mai bine e ca 
Saburo să plece de aici, dar mi-e prea greu să i-o spun cu gura mea. 

— Uite că în sfârşit cădem de acord cu ceva, zise Yakichi. 

Chiar în acel moment, ţignalul ultimului tren rapid care trecea prin 
gara Okamachi a străpuns aerul nopţii. 

Kensuke considera că arsura şi răceala lui Etsuko erau un fel de 
eschivare de serviciul militar. „Iar eu sunt un maestru în materie de fugit 
de armată, aşa că ştiu despre ce vorbesc", spunea el râzând. Cum Etsuko 
era bolnavă şi prin urmare scutită de muncă, iar peMiyo n-o puneau la 
multe treburi, fiind însărcinată în patru luni, povara muncii la cele zece 
prăjini de ogor ale familiei Sugimoto, de la recoltat orezul, scos cartofii şi 
cosit până la culesul fructelor, a căzut în anul acela pe umerii viguroşi ai 
lui Kensuke. Ca de obicei, acesta muncea în silă, boscorodind neîncetat, 
înainte de reforma agrară, această bucată de pământ mare cât o batistă 
nici nu fusese declarată, dar acum până şi ea avea fixată o cotă-parte. 

Pentru că se apropia obişnuita lui călătorie la Tenri, Saburo muncea 
din greu. Terminase în mare culesul fructelor. în pauzele de cules, trudea 
din greu şi la scosul cartofilor, la aratul de toamnă şi la cosit. Munca sub 
cerul proaspăt de toamnă îl transformase într-un tânăr şi mai bronzat, 
robust, cu o înfăţişare mai matură decât vârsta lui. Capul lui cu păr tuns 

/V 

scurt părea solid ca o căpăţână de taur tânăr. Intr-o zi, primise o scrisoare 
de dragoste înflăcărată de la o fată din sat pe care nici n-o ştia prea bine şi 
i-a citit-o lui Miyo râzând. Când a mai sosit o scrisoare de la altă fată, nu 
i-a mai spus nimic lui Miyo. Dar asta nu însemna că avea ceva de ascuns 
sau că s-ar fi dus să o întâlnească. Nu însemna nici măcar că avea de gând 


130 



să-i răspundă. Firea lui tăcută era cea care îl îndemnase atunci să nu mai 
spună nimic. 

Aceasta era o experienţă nouă pentru el. Pentru Etsuko ar fi fost o 
şansă importantă dacă ar fi intuit cumva că Saburo îşi dădea seama că e 
iubit. El începuse să fie vag conştient de impresia pe care o lăsa în jurul 
său. Până atunci, lumea exterioară fusese pentru el nu o oglindă, ci doar 
un spaţiu în care putea să alerge liber. 

Această experienţă nouă, alături de bronzul lăsat de soarele tomnatic 
pe fruntea şi pe obrajii lui, adusese în atitudinea lui ceva din înfumurarea 
tinereţii, care lui îi lipsise până atunci. Dragostea o făcea pe Miyo să fie 

/V 

sensibilă la această schimbare si să o observe. Insă ea o interpretase drept 
o purtare de soţ pe care Saburo începea să o aibă faţă de ea. 

Pe douăzeci şi cinci octombrie, Saburo a plecat, gătit în cele mai bune 
haine — sacoul vechi, primit de la Yakichi, pantalonii kaki, şosetele de la 
Etsuko şi pantofii lui sport. Ca bagaj, avea pe umăr traista din pânză 
aspră pe care o folosise la şcoală. 

— Sfatuieşte-te cu mama ta despre căsătorie, i-a spus Etsuko. Adu-o 
aici cu tine, ca s-o cunoască pe Miyo. Poate să stea la noi câteva zile. 

Nu-şi dădea nici ea seama de ce-i spunea aceste lucruri care fuseseră 
deja stabilite. Oare avea nevoie de un pretext ca să se pună singură într-o 
situaţie imposibilă? Sau era o încercare de a se convinge să renunţe la 
plan, gândindu-se la momentul cumplit în care mama lui Saburo venea şi 
afla cu stupoare că mireasa nu mai era? 

Asta era tot ce îi spusese Etsuko, precipitat, când îl oprise în hol pe 
Saburo, în timp ce se ducea la 

Yakichi să-si ia rămas-bun. 

— Am înţeles. Vă mulţumesc mult! 

a 3 

/V 

In sclipirea din ochii lui, însufleţiţi de agitaţia plecării, se citea o 
recunoştinţă exagerată. De data aceasta, Saburo s-a uitat drept în ochii ei. 
Etsuko ar fi vrut să-i strângă mâna, să simtă îmbrăţişarea palmei lui 
puternice. A dat să-i întindă mâna dreaptă, care începuse să se vindece 


131 



de pe urma arsurii, dar s-a abţinut, gândindu-se că rana cicatrizată putea 
să-i lase în palmă o senzaţie neplăcută. Saburo a ezitat puţin, a clipit 
zâmbind vesel, i-a întors spatele şi a plecat grăbit mai departe. 

— Ce traistă uşoară ai! Parcă te-ai duce la şcoală, i-a strigat Etsuko 
din spate. 

Miyo a fost singura care l-a condus peste podul din faţa casei. Era 
dreptul ei. Etsuko a urmărit-o cu privirea cum îşi exercita acest drept. 

Când a ajuns la capătul aleii pavate, de unde porneau treptele de 
piatră, Saburo s-a mai întors o dată şi i-a salutat milităreşte pe Yakichi şi 
Etsuko, aflaţi în curte. Chiar şi după ce s-a făcut nevăzut printre arţarii 
atinşi de culorile toamnei, zâmbetul lui care îi dezvelea dinţii a mai 
stăruit o vreme în mintea lui Etsuko. 

Era ora la care Miyo trebuia să deretice în toate camerele. După 
numai cinci minute s-a întors, urcând greoi treptele de piatră, învăluită în 
razele de soare filtrate printre copaci. 

— A plecat Saburo, nu? a întrebat Etsuko fără rost. 

Da, a plecat, a răspuns şi Miyo fără rost.Pe chipul ei nu se citea nici o 
expresie, nici de bucurie, nici de întristare. 

Când l-a văzut pe Saburo plecând, Etsuko a simţit în piept o tresărire 
de bunăvoinţă şi remuşcare. A fost cuprinsă de o senzaţie puternică de 
vinovăţie şi regret. S-a gândit chiar să renunţe la planul ei de a o alunga 
pe Miyo. 

Dar când Miyo s-a întors şi i-a văzut pe chip uşurarea de a se şti deja 
aşezată la locul ei alături de Saburo, Etsuko s-a enervat şi a revenit 
imediat la hotărârea de a-şi pune planul în aplicare. 


132 



Capitolul 5 


— Vine Saburo! Tocmai l-am văzut de la etaj. A luat-o pe scurtătura 
de pe câmp şi vine pe la cartierul de locuinţe sociale. Ciudat că e singur! 
Pe mama lui n-o zăresc. 

Era seara zilei de douăzeci şi şapte, a doua zi după festivalul din 
Tenri. Chieko a venit în grabă cu acest anunţ la Etsuko, ocupată în acel 
moment cu gătitul. 

Etsuko pusese grătarul pe sobiţa de pământ şi frigea nişte macrou. 
Când a auzit, a mutat grătarul cu peşte pe masa de alături şi a pus 
ceainicul pe foc. Mişcările ei liniştite trădau grija cu care îşi tempera 
emoţiile. Etsuko s-a ridicat şi i-a făcut semn lui Chieko să meargă cu ea la 
etaj. 

Cele două au urcat scara precipitat. 

— Saburo ăsta pune lumea pe jar, a zis Kensuke, care stătea întins şi 
citea un roman de Anatole France. 

în scurt timp însă, înfierbântarea lui Etsuko şi a lui Chieko l-a 
molipsit şi pe el, aşa că s-a dus lângă ele la fereastră. 

La marginea pădurii, la vest de cartierul de locuinţe sociale, soarele 
coborâse deja pe jumătate sub linia orizontului. Cerul strălucea aprins ca 
un cuptor. 

Silueta care se zărea mergând în pas cadenţat printre mirişti era, 
neîndoielnic, a lui Saburo. Ce era ciudat la asta? Doar se întorcea în ziua 
stabilită, la ora stabilită. 

Umbra i se întindea oblic în faţă. Traista agăţată pe umăr i se 
bălăbănea, drept care o ţinea apăsată cu mâna dreaptă, ca un elev de 
gimnaziu. Nu avea nimic pe cap. Pasul lui nu vădea nelinişte sau teamă. 
Era calm, dar zdravăn, neşovăitor. Dacă o ţinea drept, ieşea în strada 
principală. Saburo a cotit la dreapta şi a apucat-o pe poteca dintre 
parcelele de orez. Trecea pe lângă spalierele pe care se uscau snopii, atent 
din când în când pe unde calcă. 


133 



Etsuko şi-a auzit bătăile puternice ale inimii, oscilând între bucurie şi 
groază. Nu-şi dădea seama nici ea ce anume aştepta, fericirea sau 

/V 

nenorocirea. In orice caz, ceea ce aştepta sosise în sfârşit. Tumultul 
cumplit din pieptul ei o împiedica şi să vorbească. Cu greu, a reuşit să-i 
spună lui Chieko: 

— Ce mă fac? Nu ştiu ce să fac! 

Cât de uluiţi ar fi fost Kensuke şi Chieko cu o lună în urmă să audă 
asemenea vorbe şovăitoare ieşind din gura ei! Etsuko se schimbase. 
Femeia aceasta puternică îşi pierduse vigoarea. Ce aştepta ea acum era ca 
Saburo să-i arunce neştiutor ultimul zâmbet blând şi, după ce va fi aflat 
vestea, să-i arunce prima ocară aspră. Câte nopţi nu se zbuciumase 
Etsuko, imaginându-şi pe rând aceste două momente! Era convinsă de ce 
urma să se întâmple mai departe. Saburo avea s-o blesteme şi să fugă 
după Miyo. A doua zi pe vremea asta, Etsuko sigur nu avea să-l mai 
vadă. Poate că acum era ultima dată când putea să-l privească după voia 
inimii, în zare, de sus de la fereastră. 

— Ce-i cu tine? Revino-ţi! îi zise Chieko. Dacă ai curajul pe care l-ai 
avut când ai dat-o afară pe Miyo, nu e lucru de care să nu fii în stare. 
Chiar ne-ai făcut să te vedem cu alţi ochi. Eu una te admir sincer. 

Chieko a prins-o strâns de umăr, ca pe o soră mai mică. 

Pentru Etsuko, faptul că o dăduse afară pe Miyo reprezenta prima ei 
încercare de a-şi alina suferinţa, reprezenta o concesie, chiar o capitulare. 
Insă Kensuke şi Chieko văzuseră acest gest ca pe o ofensivă. 

„Să pui o gravidă în patru luni să-şi ia desaga la spinare şi să o 
alungi din casă e ceva", se gândea Chieko. Plânsetele lui Miyo, atitudinea 
necruţătoare a lui Etsuko, stăpânirea ei de sine când o dusese la gară şi o 
obligase să se urce în tren - evenimentele dramatice la care cei doi 
asistaseră cu o zi în urmă îi animaseră din cale afară. Nici nu-şi 
închipuiseră ei vreodată că puteau avea parte de un asemenea spectacol 
în Maidenmura. Miyo îşi pusese în spinare cufărul legat cu o funie, iar 
Etsuko o împinsese de la spate pe treptele de piatră ca un poliţist. 

Yakichi se închisese la el în cameră şi, când Miyo venise să-şi ia 


134 



rămas-bun, i-a mulţumit pentru serviciul ei îndelungat, fără să-şi 
întoarcă privirea către ea. Asako se învârtea înmărmurită de colo-colo, 
fără să priceapă ce se întâmplase. Kensuke şi Chieko erau mulţumiţi că 
înţelegeau despre ce era vorba fără să ceară vreo explicaţie. Se făleau că şi 
ei puteau fi imorali prin simplul fapt că erau în stare să înţeleagă 
imoralitatea şi păcatul, dar atitudinea lor se asemăna cu cea a unui 
jurnalist care se dă drept stâlp al societăţii. 

— Dacă tot ai reuşit să ajungi până aici, mai departe te ajutăm noi. 
Foloseşte-te de noi fără nici o jenă. Noi o să facem tot ce ne stă în putinţă. 

— Etsuko, mă lupt pentru tine. Nici nu mai contează ce-o să creadă 

tata. 

Stând la fereastră, cu Etsuko între ei, cei doi se întreceau în astfel de 
cuvinte. Etsuko s-a ridicat şi s-a dus la măsuţa de toaletă a lui Chieko, 
dându-şi pe spate părul de la tâmple. 

— Pot să-mi dau cu nişte apă de colonie de la tine? 

— Te rog. 

Etsuko a luat sticluţa verde, şi-a turnat în palmă câteva picături şi 
le-a întins agitată pe la tâmple. Oglinda era acoperită cu o învelitoare din 

/V 

mătase decolorată. Etsuko n-a dat-o la o parte. Ii era teamă să se 
privească. însă, până la urmă, gândindu-se că avea să-l întâlnească în 
curând pe Saburo, s-a îngrijorat de cum va arăta şi a tras învelitoarea de 
pe oglindă. I s-a părut că avea prea mult ruj pe buze, aşa că l-a şters cu o 
batistă dantelată. 

Cum dispare fără urmă amintirea faptelor şi cum rămâne amintirea 
emoţiilor! Etsuko stătea în faţa oglinzii nevenindu-i să creadă că cea pe 
care o avea acum în faţa ochilor era aceeaşi femeie care ascultase ieri fără 
să clipească plânsetele lui Miyo când o înştiinţase despre concedierea ei 
nedreaptă, aceeaşi care obligase o femeie însărcinată să-şi ia bruma de 
avere în spinare şi căreia îi făcuse vânt. Se uita la ea cum stă 
neputincioasă, agăţată de lungul şir de suferinţe ale trecutului, cocoţată 
pe un morman întreg de sentimente putrede, imposibil de clintit din loc, 
fără să regrete şi fără să-şi domolească îndârjirea cu care refuza să 


135 



regrete. Dimpotrivă, nu vinovăţia e cea care îi învaţă pe oameni, iar şi iar, 
să fie letargici? 

Kensuke si Chieko nu au ratat ocazia de a sări în ajutor. 

— Dacă Saburo ajunge acum să te urască, se alege praful de tot, a 
spus Chieko. Cel mai bine ar fi ca tata să spună că el a fost cel care a dat-o 
afară pe Miyo, dar nu e dânsul atât de mărinimos. 

— Tata a zis că n-o să-i spună nimic lui Saburo, dar că nici nu-şi 
asumă vreo responsabilitate. 

— Fireşte că asta a zis. Dar lasă totul în seama mea. N-o să-ţi pară 
rău. Putem să-i spunem lui Saburo că Miyo a primit o telegramă că ai ei 
s-au îmbolnăvit subit şi a trebuit să se ducă acasă. 

Etsuko şi-a venit în fire. în cei doi pe care îi avea în faţa ochilor nu 
vedea nişte povăţuitori, ci două călăuze necinstite care o ademeneau 
către un tărâm învăluit în ceaţă călduţă. Nu trebuia să se mai lase atrasă 
în ceata aceea. Toată încrâncenarea ei din ziua precedentă ar fi fost în 
van. 

Chiar dacă gestul ei de a o da afară pe Miyo nu era altceva decât o 
declaraţie disperată de dragoste faţă de Saburo, Etsuko prefera să creadă 
că era un gest făcut pentru ea însăşi, ca să poată trăi, un gest pe care 
fusese nevoită să-l facă şi pe care avea chiar datoria să-l facă. 

— Saburo trebuie să ştie clar că eu am fost cea care a dat-o afară pe 
Miyo. Şi eu am să i-o spun. Nu e nevoie să mă ajutaţi. Mă descurc 
singură. 

Kensuke şi Chieko nu-i puteau interpreta decizia lui Etsuko decât ca 
pe nişte vorbe iraţionale dictate de disperare şi confuzie. 

— Fii calmă şi gândeşte-te! Dacă faci aşa ceva, se alege praful de tot. 

— Chieko are dreptate. Nu te sfătuim să faci asta. Lasă totul în seama 
noastră şi n-o să-ţi pară rău. 

Cu un zâmbet misterios, Etsuko a făcut o uşoară grimasă. Singura 
cale de a scăpa de ajutorul lor nedorit era să-i supere şi să şi-i transforme 
în inamici. Aranjându-şi brâul la spate, cu gesturile unei păsări mari şi 
obosite care îşi curăţă penele, Etsuko s-a ridicat şi le-a spus din capul 


136 



scărilor: 

— Chiar nu e nevoie să mă ajutaţi. Mi-e mai uşor asa. 

Refuzul ei i-a lăsat fără glas pe Kensuke şi pe Chieko. S-au supărat 
aşa cum s-ar supăra nişte oameni care vor să ajute la stingerea unui 
incendiu, dar pe care jandarmul îi împiedică. Apa este esenţială când e 
vorba de un incendiu, dar ei erau asemenea unora care ţin mereu la 
îndemână un lighean de apă călduţă. 

/V 

— Ii invidiez pe oamenii ăştia care nu sunt în stare să aprecieze 
bunătatea altora, zise Chieko. 

— Toate ca toate, eu mă întreb de ce n-o fi venit mama lui Saburo, 
răspunse Kensuke, dându-şi seama că se lăsase prins de agitaţia lui 
Etsuko provocată de întoarcerea lui Saburo şi omisese să aducă subiectul 
în discuţie. 

— Ce mai contează? Oricum noi n-o mai ajutăm în veci pe Etsuko. Şi 
nouă ne e mai uşor aşa. 

— De acum încolo o să stăm liniştiţi şi-o să privim de pe margine, îşi 
arătă şi Kensuke intenţiile. 

Pe de altă parte, Kensuke regreta că pierduse ocazia de a oferi un 
ajutor umanitar şi de a-şi dovedi astfel sofisticarea în faţa necazurilor. 

Etsuko a coborât scările şi s-a aşezat lângă sobiţă. A luat ceainicul de 
pe foc şi a pus la loc grătarul. Sobiţa stătea pe o placă de lemn, fixată de 
Yakichi pe marginea prispei. Acolo pregătea Etsuko mâncarea pentru ei 
doi. De vreme ce Miyo nu mai era, aveau să facă cu rândul la prepararea 
orezului. Astăzi era rândul lui Asako, drept care acum se afla în 

/V 

bucătărie. In locul ei rămăsese Nobuko să-i cânte lui Natsuo şi să se joace 
cu el. Râsetele lor nebuneşti reverberau prin toate încăperile, cufundate 
deja în lumina amurgului. 

-Ce e? 

— Yakichi a ieşit din camera lui şi s-a aşezat pe vine lângă sobiţă. A 
luat agitat beţişoarele pentru gătit şi a întors macroul pe partea 


137 



cealaltă.S-a întors Saburo. 

— E deja aici? 

— Nu, încă n-a ajuns. 

Cam la un metru şi jumătate distanţă, prispa era mărginită de un 
gard viu din tufe de ceai. Ultimele raze ale apusului poleiau vârfurile 
frunzelor. Bobocii tari de flori, încă nedeschişi, presărau pe ele o puzderie 
de umbre mărunte. Doar una sau două crenguţe crescute înalt, deasupra 
gardului neîngrijit cum trebuie, străluceau mai tihnit, luminate de 
dedesubt. 

De pe treptele de piatră s-a auzit un fluierat. Era Saburo. 

Etsuko şi-a amintit durerea pe care o simţise în seara când Saburo 
venise în camera în care ea şi Yakichi jucau go să le ureze noapte bună, iar 
ea nici nu putuse să se întoarcă spre el. Şi-a lăsat privirea în pământ. 

— Am sosit! strigă Saburo, ivindu-se în spatele gardului viu. 

Avea cămaşa descheiată la piept şi i se vedea gâtul arămiu. Privirea 
lui Etsuko s-a izbit de zâmbetul lui naiv şi tânăr. Gândul că nu avea să-i 
mai vadă vreodată acest surâs fără resentimente a strecurat în privirea ei 
o undă de chin dulce-amar. 

— Îhî, răspunse Yakichi, dând absent din cap în semn de salut. 

Nu s-a uitat la Saburo, ci doar la Etsuko. 

Chiar atunci, o flacără s-a înălţat din grăsimea de peşte. Etsuko nu 
s-a clintit din loc, drept care Yakichi a suflat el în grabă ca s-o stingă. 

„Ce tâmpenie! Toţi din casă s-au prins de dragostea lui Etsuko şi dau 
din colt în colt, numai mucosul ăsta habar n-are. " 

Yakichi a stins agasat flacăra care se ridica iar din grăsimea de peşte. 

Etsuko şi-a dat seama că tot curajul nebunesc pe care îl etalase cu 
câteva clipe în urmă în faţa lui Kensuke şi a lui Chieko, de a-i spune lui 
Saburo totul cu gura ei, fusese de fapt o iluzie. Cum să mai aibă ea curajul 
acela scandalos, odată ce îi văzuse zâmbetul atât de inocent şi de senin? 

/V 

Insă acum nu mai avea cui să ceară ajutorul. 

în curajul pe care îl etalase Etsuko nu existase oare de la bun început 
ceva sortit eşecului? Nu ascundea el oare dorinţa de a prelungi oricât de 


138 



puţin momentele de linişte şi pace în care Saburo nu ştia de la nimeni 
despre acest scandal şi putea să trăiască sub acelaşi acoperiş cu Etsuko 
fără să se urască? 

După o vreme, Yakichi spuse: 

— Ciudat. N-a venit cu mama lui. 

— Chiar aşa, răspunse Etsuko mirată, de parcă abia atunci îşi dădea 
seama. Să-l întreb dacă urmează să sosească mai târziu? întrebă ea 
cuprinsă de o nelinişte straniu de plăcută. 

— Nu. Dacă-1 întrebi, inevitabil va veni vorba despre Miyo. 

Yakichi i-a retezat vorba pe un ton sarcastic, care avea asprimea 
pielii uscate şi bătrâne. 

Următoarele două zile, o linişte stranie a domnit în jurul lui Etsuko. 
Aceste două zile au fost asemenea întremării aparente, inexplicabile, a 
unui bolnav fără speranţă, care aduce uşurare celor care veghează asupra 
lui, o înzdrăvenire ironică, menită să-i facă să-şi întoarcă din nou chipul, 
în van, către speranţa pe care o pierduseră deja. 

Ce se întâmplase? Era fericire? 

Etsuko a scos-o pe Maggie la o plimbare mai lungă. Apoi, cu Maggie 
în lanţ, l-a condus pe Yakichi până la gara Okamachi. Yakichi se ducea la 
Osaka să cumpere bilete la trenul expres. Era după-amiaza zilei de 
douăzeci si nouă. 

Yakichi stătea de vorbă cu ea, sprijinit de gardul proaspăt vopsit alb, 
în gara unde doar cu câteva zile în urmă Etsuko o condusese pe Miyo cu 
o mină severă pe chip. Spre surprinderea ei, Yakichi se bărbierise şi se 
îmbrăcase în costum. Ba chiar îşi luase si bastonul de lemn. A lăsat să 
treacă mai multe trenuri care mergeau la Umeda. 

Veselia neobişnuită care o cuprinsese pe Etsuko îl neliniştea pe 
Yakichi. Maggie se tot învârtea în jurul ei, adulmecând de zor, iar Etsuko 
o certa din când în când, clătinându-se pe vârful saboţilor de lemn. 
Alteori, cu ochii parcă puţin umezi şi un zâmbet blând, privea îndelung 
către oamenii care se opreau în faţa librăriei şi a măcelăriei de la gară şi 

/V 

care plecau apoi mai departe fără să cumpere nimic. In interiorul librăriei 


139 



fluturau steguleţe roşii şi galbene cu reclame la revistele pentru copii. Era 
o după-amiază noroasă, cu un vânt destul de aspru. 

„Oare e aşa veselă fiindcă o fi vorbit cu Saburo? De-asta n-o fi 
venind azi cu mine la Osaka? Şi atunci de ce nu se opune să plece mâine 
cu mine într-o călătorie lungă?" 

Yakichi vedea lucrurile greşit. Aparenta fericire a lui Etsuko nu era 
de fapt decât liniştea capitulării în faţa nebuloasei de care se lovise după 
ce degeaba îşi storsese creierii în fel şi chip. 

Ziua precedentă Saburo şi-o petrecuse ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat, cosind iarba şi muncind pe ogor. Nu părea deloc agitat. Când 

/V 

a trecut pe lângă el, şi-a scos pălăria de paie şi a salutat-o. In dimineaţa 
aceea, la fel. 

Tânărul acesta tăcut nu vorbea decât atunci când stăpânii îi 
porunceau ceva sau îi puneau vreo întrebare. Nu-1 deranja dacă nu scotea 
o vorbă toată ziua. Când era şi Miyo, se arăta vioi şi pus pe şotii, 
înfăţişarea lui sclipitoare, debordând de tinereţe, nu lăsa o impresie 

/V 

mohorâtă sau retrasă nici atunci când tăcea. întregul său trup părea că 
vorbeşte soarelui şi naturii, că le cântă. Când muncea, în mişcările lui 
mustea o adevărată limbuţie a vieţii. 

Era chiar posibil ca posesorul acestui suflet simplu şi naiv să fie 
convins că Miyo încă mai locuia acolo şi să creadă că era doar plecată cu 
treabă, urmând să se întoarcă poate chiar în cursul zilei. Şi chiar dacă îl 
neliniştea puţin absenţa ei, nu i-ar fi stat în fire să meargă la Yakichi sau 
la Etsuko şi să întrebe unde e Miyo. 

Lui Etsuko îi plăcea să creadă că seninătatea lui Saburo depindea 
întru totul de ea însăşi, pentru că încă nu-i dezvăluise nimic. Şi atunci, 
dacă nu ştia nimic, era firesc să n-o blesteme şi să nu fugă după Miyo. 
Curajul ei de a-i mărturisi totul slăbea tot mai mult, dar Etsuko începea 
să creadă că acesta era mai degrabă un lucru de dorit, şi nu doar pentru 
ea, ci şi pentru această fericire a lui, iluzorie, efemeră. 

Şi totuşi de ce nu venise cu mama lui? Atâta vreme cât nimeni nu-1 
întreba, Saburo nu se apuca să povestească în detaliu despre festivalul 


140 



din Tenri sau despre călătoria lui. Iar Etsuko nu ştia ce să creadă. 

Din străfundul acestor nelinişti, în sufletul lui Etsuko se născuse un 
licăr de speranţă, o speranţă atât de plăpândă, încât, odată rostită, risca să 
se dovedească a fi doar o iluzie deşartă, vrednică de tot râsul. Vinovăţia 
şi speranţa o împiedicau să-l privească pe Saburo în ochi. 

„Saburo ăsta are o mutră calmă şi nu se agită orice s-ar întâmpla, se 
gândea Yakichi. Şi eu, şi Etsuko am crezut că, dacă o dăm afară pe Miyo, 
o să fugă imediat după ea, însă văd că am socotit greşit. Dar nu-i nimic. 
Mâine plec cu Etsuko şi o să se termine totul. Cine ştie, poate la Tokyo o 
să dea vreun noroc peste mine." 

Etsuko a legat-o pe Maggie de gard şi s-a întors cu faţa către şinele 
de tren, care luceau puternic sub cerul înnorat. Suprafaţa lor orbitoare de 
oţel, brăzdată de nenumărate zgârieturi fine, se întindea în faţa ei cu o 
seninătate straniu de familiară. Particule mărunte de pilitură argintie 
acopereau pietrişul înnegrit dintre ele. La un moment dat, şinele au 
început să răsune, vibrând uşor. 

— Sper să nu plouă, zise Etsuko deodată, amintindu-şi de potopul 
din Osaka, în urmă cu o lună. 

— După cum arată cerul, s-ar părea că nu, răspunse Yakichi privind 
atent văzduhul. 

Cu un huruit puternic, trenul în direcţia Osaka a sosit în gară. 

— Nu urci? îl întrebă Etsuko. 

— De ce nu vrei să vii cu mine? 

Zgomotul trenului îl forţase să-şi ridice vocea, îngăduindu-i un ton 
mai dur. 

— Păi, uite cum sunt îmbrăcată! Şi mai e şi Maggie... răspunse Etsuko 
neconvingător. 

— Pe Maggie putem s-o lăsăm la librărie. Patronului de acolo îi plac 
câinii, iar eu îi sunt muşteriu vechi. 

Etsuko s-a aplecat să-i desfacă lanţul, cufundată în gânduri. Şi-a dat 
seama că îi surâdea ideea de a-şi sacrifica această ultimă după-amiază pe 
care o mai avea de petrecut în Maidenmura înainte de plecarea de a doua 


141 



zi. Deodată, ideea că s-ar întoarce acasă şi ar fi în preajma lui Saburo i-a 
apărut chinuitoare. Fusese convinsă că Saburo avea să dispară imediat 
după ce se întorcea de la Tenri, iar faptul că încă îl mai vedea 
plimbându-se prin faţa ei nu doar că o făcea să nu-şi creadă ochilor, dar o 
şi tulbura. Când îl vedea cum dă cu sapa în mijlocul ogorului ca şi când 
nimic nu s-ar fi întâmplat, o cuprindea o spaimă cumplită. 

Oare şi cu o zi în urmă ieşise la o plimbare lungă tot ca să scape de 
frica aceasta? 

— Bine, vin şi eu, zise ea desfăcându-i lanţul lui Maggie. 

Etsuko mergea alături de Yakichi prin inima oraşului, exact aşa cum 
se imaginase în timp ce se plimba cu Saburo pe şoseaua pustie. Câte 
nepotriviri, câte complicaţii le rezervă viaţa oamenilor, iar şi iar! Abia 
când au ieşit în zarva de afară şi-au amintit că pasajul subteran de sub 
magazinul universal Hankyu ducea până în incinta gării Osaka. 

Cu bastonul ţinut de-a curmezişul, Yakichi s-a avântat să traverseze 
intersecţia, trăgând-o pe Etsuko după el. Mâinile li s-au desprins. 

— Hai mai repede! Hai mai repede! a vociferat el, ajuns la limanul 
trotuarului opus. 

Cei doi au ocolit parcarea până pe partea cealaltă, speriaţi de 
claxoanele maşinilor care vuiau necontenit pe lângă ei, şi şi-au croit drum 
prin forfota din gară. Un golan care făcea speculă cu bilete la trenul de 
noapte îi aborda pe toţi pe care îi vedea cărând bagaje. Lui Etsuko i s-a 
părut că gâtul lui negricios şi suplu semăna cu al lui Saburo şi s-a întors 
să-l privească. 

Yakichi şi Etsuko au traversat holul din dreptul intrării principale, în 
care megafoanele anunţau zgomotos plecarea şi sosirea trenurilor. Au 
pătruns apoi pe un coridor care acum li se părea liniştit după toată 
gălăgia şi au văzut deasupra capului un indicator pe care scria „Biroul 
şefului de gară". 

Cât timp Yakichi a vorbit cu şeful de gară, Etsuko a rămas în sala de 
aşteptare, unde a aţipit fără să vrea în fotoliul acoperit cu o husă albă de 


142 



/V 

pânză. A trezit-o vocea cuiva care vorbea tare la telefon. In timp ce-i 
privea pe funcţionarii de la căile ferate cum se învârteau prin biroul 
spaţios, a simţit o oboseală cumplită. Sufletul ei istovit era copleşit de 
durere numai când vedea forfota aceea violentă a vieţii. Ţinându-şi capul 
rezemat de spătarul fotoliului, privirea ei cădea pe un telefon de birou, 
asaltat neîntrerupt când de ţârâituri, când de voci gălăgioase. 

„Telefon... Am senzaţia că n-am mai văzut aşa ceva de-o veşnicie. E 
un aparat tare straniu. Deşi tot felul de emoţii se întrepătrund neîncetat 
prin măruntaiele lui, tot ce poate el să facă e să scoată un ţârâit monoton. 
Oare nu-i provoacă nici un pic de durere toată ura, dragostea, dorinţa 
care trec prin lăuntrul lui? Sau poate că ţârâitul lui e de fapt un urlet de 
durere insuportabilă, convulsivă, slobozit neîncetat." 

— Scuză-mă că a durat atâta. Am luat bilete, să ştii. Se pare că nu-i 
uşor să găseşti locuri la expresul de mâine. Chiar mi s-a făcut un mare 
serviciu. 

Yakichi i-a pus cele două bilete albastre în mâna întinsă. 

— Sunt la clasa a doua, special pentru tine. 

Adevărul era că biletele la clasa a treia se epuizaseră de trei zile. 
Pentru clasa a doua putea să cumpere şi de la ghişeu, dar, dacă apucase 
să intre în biroul şefului de gară, nu mai putea să strâmbe din nas şi să 
dea înapoi. 

Au trecut apoi pe la magazinul universal să cumpere periuţe de 
dinţi, praf de dinţi, o cremă de faţă pentru Etsuko şi nişte whisky ieftin 
pentru „petrecerea de rămas-bun" din seara aceea, după care au pornit 
către casă. 

Pentru că terminase de aranjat bagajele pentru călătoria de a doua zi 
încă din cursul dimineţii, după ce a pus în geantă micile cumpărături din 
Osaka, singurul lucru care îi mai rămăsese de făcut lui Etsuko era să 
pregătească masa pentru petrecere, o cină uşor mai festivă. Chieko, care 
nu prea mai vorbea cu ea de atunci, şi Asako au ajutat-o la gătit. 

Obiceiurile sunt lucruri care în general se respectă superstiţios. 


143 



Astfel, propunerea lui Yakichi ca toţi membrii casei să cineze în seara 
aceea în încăperea de zece tatami pe care nu o foloseau niciodată nu avea 
cum să fie întâmpinată cu prea mult entuziasm. 

— Etsuko, e ciudat ce-a propus tata, zise Kensuke, care venise în 
bucătărie să ciugulească din ce se gătea. Te pomeneşti că la Tokyo o să-l 
veghezi pe patul de moarte. Noi îţi suntem recunoscători. 

Etsuko s-a dus să vadă dacă era gata curăţenia în camera de zece 
tatami. încăperea goală şi întunecată, în care pătrundea doar ultima geană 
de lumină a amurgului, arăta ca un grajd mare şi pustiu. Saburo mătura 
podeaua, singur, cu faţa către curte. 

Etsuko privea din prag silueta acestui tânăr, nespus de solitară. 
Poate că întunericul din cameră, mătura din mâinile lui, foşnetul ei 
mohorât pe tatami accentuau impresia aceasta, dar Etsuko a avut senzaţia 
că atunci vede pentru prima data înlăuntrul lui. 

Şi-a simţit pieptul sfâşiat de vinovăţie şi, la fel de intens, mistuit de 
dragoste. Prin durerea aceasta Etsuko înţelegea pentru prima dată ce 
înseamnă cu adevărat să suferi din dragoste. Teama care o cuprinsese 
deunăzi de a-1 vedea pe Saburo probabil că tot de acolo i se trăgea. 

Şi totuşi, singurătatea lui era ceva cast, ceva compact, care nu-i lăsa 
lui Etsuko nici o deschizătură prin care să se poată strecura înăuntru. 
Tumultul dragostei îi călca în picioare raţiunea şi memoria şi, puţin câte 
puţin, o făcea s-o uite pe Miyo - motivul pentru care se simţea vinovată. 
Ea se gândea doar să-i ceară iertare lui Saburo, să-i îndure blestemele şi 
să se pedepsească pe ea însăşi. Intenţiile ei lăudabile erau pline de un 
egoism evident, dar această femeie care părea să se gândească numai la 
ea simţea de fapt prima dată gustul unui egoism atât de pur. 

Saburo a observat-o pe Etsuko stând în umbră şi s-a întors către ea. 

— Aveţi nevoie de ceva? 

— E gata curăţenia? 

-Da. 

Etsuko a înaintat până în mijlocul încăperii şi a privit în jur. îmbrăcat 
într-o cămaşă kaki, cu mânecile suflecate, Saburo stătea nemişcat, cu 


144 



mătura rezemată de umăr. A observat că pieptul femeii - ca o stafie în 
întuneric - tresălta puternic. 

— Auzi, îngăimă Etsuko, ai vrea, te rog, să mă aştepţi la noapte, la 
ora unu, în vie? Vreau neapărat să vorbesc ceva cu tine înainte să plec. 

Saburo nu răspunse. 

— Ce zici? 

— Da, doamnă. 

— Deci vii, sau nu? 

— Vin. 

— La ora unu, în vie. Ai grijă să nu afle nimeni. 

-Da. 

Saburo s-a îndepărtat stânjenit de ea, începând să măture în altă 
parte. 

Deşi în camera de zece tatami trebuia să fie un bec de o sută de waţi, 
când l-au aprins, nu lumina nici cât unul de patruzeci. în lumina aceea 
chioară, încăperea părea mai mohorâtă decât întunericul nopţii. 

— Ce deprimant e! a zis Kensuke la un moment dat, şi mai departe, 
pe parcursul cinei, toţi şi-au ridicat pe rând privirea către bec. 

Alt lucru straniu era că se scoseseră măsuţele individuale folosite 
pentru musafiri, iar cei opt membri ai casei, împreună cu Saburo, stăteau 
rânduiţi intr-un careu cu Yakichi în centru, care trona cu spatele către 
tokonoma 17 . Era atât de întuneric, încât nici nu se distingea bine mâncarea 
din vasele adânci, din porţelan de Arita. La sugestia lui Kensuke, au 
restrâns careul, trăgându-se mai aproape sub becul chior. Acum arătau 
de parcă se adunaseră la o şezătoare mohorâtă, nu la o cină festivă. 

Mesenii au închinat laolaltă paharele cu whisky de mâna a doua. 

Măcinată de neliniştile pe care singură şi le crease, Etsuko nu mai 
vedea nici mutra de măscărici a lui Kensuke, nu mai auzea nici vorbăria 
cu pretenţii de intelectuală a lui Chieko şi nici râsetul ascuţit şi vesel al lui 


17 Firidă în casele japoneze unde se expun aranjamente florale şi diverse alte obiecte 
decorative. 


145 



Natsuo. Aşa cum alpinistul caută creste tot mai înalte, şi Etsuko, atrasă 
de puterea frământărilor şi a suferinţei, îsi crea tot mai multe nelinişti si 
dureri. 

Cu toate acestea, neliniştea ei de acum avea un aer banal, diferit faţă 
de angoasele ei creative de până atunci. Primele semne ale acestui noi tip 
de anxietate apăruseră deja atunci când o concediase pe Miyo. 
Amploarea greşelilor pe care putea să le comită astfel, puţin câte puţin, 
risca s-o coste rolul încredinţat ei pe acest pământ, scaunul pe care cu 
greu i se îngăduise să se aşeze. Poate că ceea ce pentru unii era o intrare, 
pentru ea era o ieşire — o uşă aflată sus, la înălţimea unui foişor de foc, o 

/V 

intrare la care mulţi nu puteau nici să ajungă. Insă Etsuko locuia chiar 
acolo, într-o încăpere fără ferestre. Dacă deschidea uşa vrând să iasă, 
risca să facă un pas greşit şi să cadă în gol. Poate că toată înţelepciunea de 
care avea nevoie ca să părăsească acea încăpere avea ca singur temei 
hotărârea că nu va ieşi niciodată de acolo. 

Etsuko stătea alături de Yakichi, drept care era liberă să nu-şi 
privească bătrânul tovarăş de drum decât dacă întorcea intenţionat capul 
către el. Atenţia i-a fost captată de paharul lui Saburo, aşezat drept în faţa 
ei, pe care Kensuke îl îndemna să-l bea. Palmele lui simple şi robuste 
ţineau ocrotitor paharul umplut cu lichidul de culoarea chihlimbarului, 
care strălucea fermecător în lumină. 

„N-ar trebui să bea atât de mult! Dacă întrece măsura, se duce totul 

/V 

de râpă. Adoarme răpus de beţie şi se alege praful de tot. In noaptea asta 
e singura mea şansă, pentru că mâine o să fiu deja plecată. " 

Când Kensuke a dat să-i toarne din nou, Etsuko nu s-a abtinut si a 
întins mâna. 

— Vai, doamnă, ce severă sunteţi! Lăsaţi-vă băiatul să bea! 

Era prima dată când Kensuke făcea o astfel de insinuare la adresa lor 
de faţă cu toată lumea. Saburo, care nu putea Să dibuiască sensul ascuns 
din spatele cuvintelor sale, zâmbea neştiutor, cu paharul gol în mână. 
Prefăcându-se calmă, Etsuko a zâmbit si ea si a spus: 

— Dar pentru un minor alcoolul e otravă curată. 


146 



Sticla dispăruse deja în mâinile ei. 

— Luaţi aminte, Etsuko e preşedinta Asociaţiei pentru Protecţia 
Minorilor, îşi arătă şi Chieko ostilitatea reprimată, luându-i partea 
soţului. 

o 

/V 

In acest punct era posibil ca subiectul absenţei lui Miyo, considerat 
tabu în ultimele trei zile, să fie abordat pe şleau. Din fericire, amabilitatea 
şi ostilitatea, oferite în doze potrivite, reuşiseră să se contracareze 
reciproc, iar acest tabu fusese păstrat graţie răcelii rezultate. Yakichi, care 
întotdeauna se prefăcea că nu observă nimic, Kensuke şi Chieko, a căror 
amabilitate fusese refuzată, Saburo, apoi Asako, care nu schimba multe 
cuvinte cu ei, făcuseră posibilă respectarea acestui tabu printr-un acord 
tacit. Dar, dacă l-ar fi încălcat câtuşi de puţin, pericolul ar fi fost iminent. 

/V 

In acest moment se putea foarte bine ca Chieko să dea totul în vileag, 
chiar sub ochii lui Etsuko. 

„Ce mă fac dacă tocmai în noaptea asta, când m-am hotărât să-i 
dezvălui totul lui Saburo şi să-i îndur ocările, mă trezesc nevoită să stau 
şi să privesc cum află de la altcineva? Saburo nu s-ar înfuria, ci mai 
degrabă şi-ar ascunde întristarea şi ar tăcea. Mai rău, fiind de faţă cu 
toată lumea, ar zâmbi si ar încerca să mă ierte. Aşa s-ar sfârşi totul. 
Suferinţa pe care o aşteptam, speranţele nebune, dulcea nimicire, toate 
s-ar termina aici. Nu trebuie să se întâmple absolut nimic până la ora unu 
la noapte! Nu trebuie să intervină nimic nou până nu zic eu!" 

Etsuko stătea ţeapănă şi palidă, fără să mai spună nimic. 

Chiar dacă Yakichi, părtaşul nedoritor şi neputincios la agonia ei, nu 
reuşea să priceapă decât vag motivul îngrijorării sale, avea suficient 
exerciţiu în a ghici amploarea temerilor sale lăuntrice. Pentru ca totul să 
meargă bine în călătoria care începea a doua zi, şi-a dat seama că era 
esenţial să se arate acum mărinimos şi să o apere în faţa lui Kensuke şi a 
lui Chieko. Astfel, a salvat-o pe Etsuko, lansându-se într-una din 
interminabilele lui tirade de preşedinte de companie, în stare să strice 
cheful tuturor. 

— Saburo, ar fi bine să te opreşti. Când eram de vârsta ta, eu nici nu 


147 



fumam, darămite să beau. Tu nu fumezi, iar ăsta e lucru demn de toată 
lauda. E mai bine să laşi plăcerile frivole cât eşti tânăr, asta îţi va prinde 
bine pe viitor. Poţi să prinzi gustul băuturii şi după patruzeci de ani, că 
nu e deloc prea târziu. De pildă, şi pentru Kensuke e încă devreme. Dar, e 
adevărat, vremurile se schimbă. Există o diferenţă între generaţii, fapt 
care trebuie luat în considerare, dar chiar si-asa... 

Toată lumea tăcea. Deodată, Asako a exclamat, fără să facă vreo 
aluzie: 

— Vai, Natsuo a adormit! Dau fuga să-l culc şi mă întorc! 

Asako l-a luat în braţe pe băieţel, care adormise pe genunchii ei, şi 
s-a ridicat. Nobuko a urmat-o. 

— Să luăm aminte de la Natsuo si să fim si noi cuminţi! zise Kensuke 
pe un ton copilăros, ghicind unde bătea Yakichi. Etsuko, te rog să-mi 
înapoiezi sticla, continuă el. O să beau singur. 

Etsuko a luat sticla pe care o pusese absent lângă ea şi a împins-o la 
fel de absent în faţa lui Kensuke. Nu mai putea să-şi dezlipească ochii de 
la Saburo nici dacă ar fi vrut. De fiecare dată când privirile li se întâlneau, 
el era primul care îşi ferea ochii, stânjenit. 

Uitându-se astfel la el, plecarea de a doua zi, pe care până atunci se 
forţase să o vadă drept un destin inevitabil, a început să i se pară deodată 
drept ceva nesigur, care se putea schimba oricând. Gândul acesta a 
panicat-o. Singura destinaţie pe care o avea acum în minte nu era Tokyo, 
ci - dacă se putea numi destinaţie - plantaţia de vie din spatele casei. 

Locul pe care membrii casei Sugimoto îl numeau „în vie" se referea 
de fapt la bucata de pământ care cuprindea cele trei sere cu viţă-de-vie 
lăsate de izbelişte şi livada de piersici de o prăjină şi jumătate. Era 
porţiunea prin care treceau atunci când se duceau în drumeţie sau la 
festival. în afara acestor ocazii, familia Sugimoto rareori călca în această 
insulă de cinci prăjini, pe jumătate abandonată. 

Etsuko se gândea deja la pregătirile pe care trebuia să le facă pentru 
întâlnirea cu Saburo - cum să se îmbrace, cum să facă să n-o observe 
Yakichi pregătindu-se, cu ce să se încalţe, cum să lase deschisă uşa din 


148 



spate de la bucătărie, care scârţâia cumplit, astfel încât să n-o observe 
nimeni. A cuprins-o neliniştea. 

Făcând un pas înapoi, şi-a dat seama că, doar pentru a purta o 
conversaţie mai lungă cu Saburo, nu era nevoie de atâtea ascunzişuri, de 
întâlnit la o asemenea oră, într-un asemenea loc. Toate acestea păreau 
mai degrabă un efort zadarnic, ridicol. Acum câteva luni, când nimeni nu 
ştia de dragostea ei, lucrurile ar fi stat altfel, însă acum, când secretul ei 
era pe jumătate dezvăluit public, ca să evite vreo neînţelegere inutilă, 
putea să poarte acea conversaţie lungă afară, în miezul zilei. Tot ce îşi 
dorea era să facă o lungă şi tristă mărturisire, nimic mai mult. 

Ce o făcea atunci să prefere atâtea ascunzişuri? 

Tot ce-şi dorea ea în această ultimă noapte era să aibă un secret, fie şi 
doar de formă. Să aibă alături de Saburo primul şi poate ultimul secret, 
pe care să-l împărtăşească împreună. Chiar dacă, într-un final, Saburo nu 
avea să-i ofere nimic, voia să aibă de la el măcar acest mic secret, care nu 
era deloc lipsit de pericol. Etsuko se simţea îndreptăţită să-i ceară cu orice 
preţ acest dar. 

De la mijlocul lui octombrie, Yakichi obişnuia să doarmă cu un fes 
de lână pe cap, care să-l apere de frigul nopţii. 

/V 

Pentru Etsuko, acesta era un semnal subtil. In nopţile în care Yakichi 
se băga în pat cu fesul pe cap, însemna că nu apela la ea. Când nu şi-l 
punea însemna că avea treabă cu ea. 

Petrecerea se încheiase, iar la ora unsprezece, Etsuko asculta deja 
răsuflarea lui Yakichi care dormea alături de ea. Având în vedere 
călătoria de a doua zi, trebuia să se odihnească suficient. Fesul de lână îi 
alunecase uşor într-o parte, dezvelindu-i părul alb şi năclăit. Părul lui 
refuza să devină de un alb imaculat, păstrându-şi la nesfârşit nuanţa 
aceea înspicată, cu aspect murdar. 

Etsuko îi examina atent fesul negru la lumina veiozei pe care o 
folosea de obicei la citit, când nu putea să adoarmă. După un timp, a 
stins-o. Nu voia să-i dea de gândit în caz că se trezea şi o găsea citind 


149 



până târziu. 

Etsuko a petrecut aproape două ore pe întuneric, într-o stare de 
aşteptare cumplită. Nerăbdarea şi imaginaţia ei aprinsă îi zugrăveau 
întâlnirea secretă cu Saburo ca pe o fericire nemărginită. Uitase de 
datoria pe care o avea, de a face o confesiune care avea să-i atragă ura, 
aşa cum o călugăriţă cuprinsă de ardoare îşi uită rugăciunea. 

Etsuko şi-a pus peste cămaşa de noapte hainele ascunse în bucătărie, 
s-a strâns cu un brâu lat, stacojiu, şi-a înfăşurat la gât un şal vechi de lână, 
în culorile curcubeului şi şi-a îmbrăcat pe deasupra haina neagră de 
satin. Maggie dormea, legată, în coteţul ei de lângă uşa de la intrare şi nu 
exista nici un risc să latre. Când a ieşit prin spate, luna lumina văzduhul 
senin al nopţii ca în miezul zilei. înainte să se îndrepte către plantaţia de 
vie, Etsuko a trecut pe la camera lui Saburo. Ferestrele erau deschise, iar 
plapuma azvârlită într-o parte. Cu siguranţă sărise pe geam şi o luase 
înainte către vie. Descoperind acest semn de bună credinţă, pieptul i s-a 
umplut cu o fericire voluptuoasă, inimaginabilă. 

Deşi spuneau că se află „în spatele casei", viţa-de-vie era despărţită 
de vilă printr-o vale abruptă, ca o ravenă, în care se cultivau cartofi. Via 
era mărginiră de un crâng de bambus lat de câţiva metri, care nu lăsa 
serele să se vadă deloc dinspre casă. 

Etsuko a străbătut poteca năpădită de iarbă care traversa câmpul de 
cartofi. Se auzea o bufniţă ţipând. în lumina lunii, pământul răscolit, din 
care fuseseră scoşi cartofii, arăta ca un model în relief al unui lanţ 

/V 

muntos, de mucava. Intr-un loc, poteca era năpădită de rugi, iar alături, 
în pământul afânat, se vedeau câteva urme de paşi, lăsate de talpa de 
cauciuc a pantofilor lui Saburo. 

Etsuko a ieşit din crângul de bambus, a urcat povârnişul şi a ajuns la 
umbra unui stejar de unde putea vedea porţiunea cu plantaţia. La 
intrarea în una din serele rămase aproape complet fără geamuri, Saburo 
stătea absent, cu braţele încrucişate. 

Părul lui negru, scurt, strălucea puternic în lumina lunii. Nu părea să 


150 



simtă frigul, pentru că nu purta haină. Era îmbrăcat cu un pulover 
cenuşiu lucrat de mână, căpătat de la Yakichi. 

Când a zărit-o pe Etsuko, şi-a desfăcut braţele vioi, şi-a lipit călcâiele 
şi a salutat-o de la distanţă. 

Etsuko s-a apropiat, însă nu reuşea să spună nimic. 

După un timp, a privit în jur şi a zis: 

— Nu avem unde să ne aşezăm, nu? 

— Ba da, e un scaun în seră. 

Cuvintele lui, lipsite de orice urmă de şovăială sau stânjeneală, au 
dezamăgit-o uşor. 

Saburo şi-a plecat capul şi a intrat în seră, iar Etsuko l-a urmat. 
Panourile din acoperiş, rămase fără geamuri, frunzele uscate şi strugurii 
stafidiţi îşi proiectau umbrele pe podeaua acoperită cu paie. Saburo a 
şters bine cu o batistă scăunelul rotund din lemn, bătut de ploaie şi 
răsturnat, şi i l-a oferit lui Etsuko. A răsturnat apoi un butoi ruginit de 
tablă şi s-a aşezat pe el. Butoiul s-a dovedit instabil, drept care s-a aşezat 
turceşte pe podea. 

Etsuko tăcea. Saburo a luat un pai şi l-a înfăşurat pe degete ca să-l 
facă să vibreze. 

— Eu am dat-o afară pe Miyo! a izbucnit Etsuko deodată. 

Saburo s-a uitat la ea impasibil. 

— Ştiu. 

— Cine ţi-a spus? 

— Doamna Asako. 

— Asako...? 

Saburo şi-a plecat privirea în pământ şi şi-a înfăşurat din nou paiul 

/V 

pe degete. Ii era jenă să-i privească direct chipul consternat. 

în imaginaţia ei stârnită din cale afară, aerul abătut al tânărului cu 
privirea plecată trăda efortul lui din ultimele zile de a se arăta vesel si 
senin, deşi fusese despărţit în mod nedrept de iubita lui. Etsuko vedea în 
el blândeţea uluitoare, care rezistase eroic în faţa tristeţii, precum şi 
acuzaţiile violente şi mute care se ascundeau în spatele acestei blândeţi 


151 



fără egal. Reproşurile lui mute îi străpungeau pieptul mai puternic decât 
orice injurii, oricât de violente. Aşezată pe scaun, Etsuko s-a îndoit în 
faţă. A început să implore pe o voce febrilă, şoptită, frângându-şi mâinile. 
Din când în când, glasul i se întretăia de suspine, arătând cât de intense 
erau emoţiile cu care se lupta. Cu toate acestea, vocea ei suna de parcă era 
supărată. 

— Te rog, iartă-mă! Sufeream cumplit. N-am avut încotro! Iar tu 
m-ai minţit. M-ai minţit şi mi-ai spus că n-o iubeşti pe Miyo, deşi vă iubiţi 
atât de mult! Minciuna ta m-a făcut să sufăr tot mai mult şi, ca să ştii şi tu 
la ce chinuri m-ai supus fără măcar să-ţi dai seama, am vrut să te fac să 
guşti şi tu în aceeaşi măsură din suferinţa asta de nedescris. Tu nici nu-ţi 
poţi imagina prin ce chinuri am trecut! Dacă aş putea să-mi smulg 
suferinţa din piept şi să o aşez lângă a ta, am putea vedea care e mai 
puternică. Atât de rău mi-a fost, încât m-am pierdut cu firea şi mi-am ars 
mâna în foc. Priveşte! E din cauza ta! M-am ars din cauza ta. 

/V 

In lumina lunii, Etsuko şi-a întins palma arsă. Saburo i-a atins uşor 
degetele scofâlcite de parcă ar fi fost ceva înfricoşător, apoi şi-a retras 
imediat mâna. 

„Am mai văzut şi la Tenri cerşetori cu mâna întinsă. Cei care îşi 
expun rănile ca să-ţi stârnească mila sunt chiar îngrozitori. Iar doamna e 
aşa, ca un cerşetor foarte mândru. " 

Astfel s-a gândit Saburo, fără să-şi dea seama că motivele mândriei 
lui Etsuko se datorau, toate, suferinţei. 

Nici măcar acum Saburo nu înţelesese că Etsuko îl iubeşte. 

Se străduia să extragă din confesiunea ei ocolită doar ceea ce avea o 
noimă pentru el. Femeia pe care o avea în faţa lui suferea. Acesta era un 
fapt cert. Deşi nu-i putea înţelege motivul, ea suferea din cauza lui. Iar pe 
oamenii care suferă trebuie să îi alini. Dar cum anume să facă asta? 

— Staţi liniştită, vă rog să nu vă faceţi griji din pricina mea. Fără 
Miyo o să-mi fie urât un pic, dar nu e mare lucru. 

Etsuko nu putea să creadă că asta simţea el cu adevărat. Năucită de 
generozitatea lui absurdă, privirea ei suspicioasă încă mai căuta în 


152 



gentileţea lui simplă şi blândă minciuna plină de modestie, politeţea 
distantă. 

— Iar mă minţi! Cum să nu fie mare lucru dacă eşti forţat să te 
desparţi de femeia pe care o iubeşti? După câte ţi-am mărturisit şi cât 
ţi-am cerut iertare, tu încă ascunzi ce simţi şi nu vrei să mă ierţi din 
inimă! 

Ideea aceasta fixă a lui Etsuko, romanţioasă până în străfunduri, nu 
putea întâmpina un oponent mai zadarnic decât sufletul lui Saburo, 
simplu ca o bucată de sticlă. Dezorientat, Saburo a socotit că, în fond, 
lucrul pentru care Etsuko îl blama era minciuna. Se revoltase că a 
minţit-o spunând că nu o iubeşte pe Miyo, dar, dacă îi dovedea că acesta 
era de fapt adevărul, ar fi împăcat-o. 

— Nu am minţit, a zis el pe un ton răspicat. Chiar nu e cazul să vă 
faceţi griji, pentru că nu o iubesc pe Miyo. 

Etsuko nu mai suspina. Acum aproape că râdea. 

— Iar mă minţi! Aceeaşi minciună! Chiar crezi că poţi să mă păcăleşti 
cu povestea asta de adormit copiii? 

Saburo nu mai ştia ce să facă. Se simţea pierdut în faţa acestei femei 
dificile, căreia degeaba îi vorbea. Nu-i mai rămânea decât să tacă. 

Tăcerea lui blândă a reuşit, în sfârşit, să o liniştească pe Etsuko. 
Acum asculta atentă ţignalul îndepărtat al unui mărfar care gonea prin 
noapte. 

Cufundat în gânduri, Saburo nici nu-1 auzea. 

„Ce să spun ca să mă creadă? Data trecută, doamna a făcut mare caz 
cu «o iubeşti, sau nu?», de parcă ar fi fost un lucru care să cutremure 
pământul. Iar acum zice că mint orice aş spune şi refuză să mă asculte. E 
clar, îi trebuie dovezi. Dacă îi spun adevărul, sigur o să mă creadă. " 

Saburo şi-a schimbat poziţia, aplecându-se către ea, şi a început 
deodată să vorbească nestăvilit: 

— Nu mint. Eu nu prea voiam s-o iau pe Miyo de nevastă. Chiar am 
vorbit cu mama despre asta, la Tenri. Ea oricum se opune din capul 


153 



locului, zice că e prea devreme să mă însor. De copil nici nu i-am zis, 
n-am putut pentru nimic în lume. Mama s-a opus tot mai tare, de ce să 
mă însor cu o femeie care nici măcar nu-mi place? A zis că nici nu vrea să 
vadă la faţă o asemenea femeie nesuferită şi n-a mai venit la 
Maidenmura, de la Tenri s-a dus direct acasă. 

Povestea aceasta atât de simplă, relatată cu stângăcie, era plină de 
adevăruri greu de pus în cuvinte. 

Etsuko savura din plin fericirea intensă, ca de vis, a acelor clipe care 
se puteau sfârşi oricând, fără să se teamă. îl asculta cu ochii scânteind şi 
nările fremătând. 

Ca în transă, l-a întrebat: 

— De ce nu mi-ai spus? De ce nu mi-ai spus asta mai devreme? 

Şi apoi: 

— Deci asta era. De-asta mama ta nu a venit cu tine. 

Apoi a continuat la fel: 

— Şi atunci, când te-ai întors aici, ţi-a convenit că Miyo nu mai era. 

Etsuko rostise aceste cuvinte pe jumătate în gând, pe jumătate cu 
voce tare. Nici ea nu mai putea să discearnă conştient care era monologul 
ei interior, care i se repeta necontenit în minte, şi care era monologul 
rostit. 

în vis, vlăstarul creşte cât ai clipi şi se preschimbă în pom roditor, iar 
păsărelele pot ajunge mari cât un armăsar. Transa în care se afla Etsuko 
i-a preschimbat o biată speranţă, vrednică de râs, într-una gata să se 
transforme în realitate. 

„Şi dacă cea pe care o iubeşte Saburo sunt chiar eu? Trebuie să-mi fac 
curaj şi să aflu. N-am voie să mă tem că aşteptările îmi vor fi înşelate. 
Dacă n-o să-mi fie înşelate, o să fiu fericită. E foarte simplu." 

/V 

Astfel gândea Etsuko. Insă speranţele de care nu te temi că se vor 
spulbera nu sunt atât speranţe, cât un fel de deznădejde. 

— Bine. Şi atunci pe cine iubeşti? îl întrebă ea. 

Femeia aceasta inteligentă greşea aici, deoarece nu cuvintele erau 
menite să-i aducă împreună. Dacă şi-ar fi aşezat uşor mâna pe umărul lui. 


154 



poate că aşa s-ar fi pus în mişcare totul. Poate că aceste două suflete 
plămădite diferit s-ar fi contopit printr-o simplă atingere. 

însă din pricina cuvintelor care se proptiseră între ei ca o stafie 
încăpăţânată, Saburo nu a putut să înţeleagă cum trebuia sângele care 
îmbujorase obrajii lui Etsuko. El doar se cutremura în fata acestei 
întrebări, ca un elev confruntat cu o problemă de matematică. 

„Iubeşti... nu iubeşti... ? " 

Iar asta?! Iar. 

Cuvântul acesta, care suna ca o parolă iscusită, era pentru el un 
concept de prisos, care îi complica inutil viaţa pe care şi-o dusese până 
acum în atâta tihnă, la voia întâmplării, şi care încadra într-o ramă inutilă 

/V 

viaţa pe care trebuia s-o ducă mai departe. Inlăuntrul lui nu exista nici o 
cămăruţă în care să ducă un trai în care acest cuvânt să-i fie o necesitate 
zilnică, pentru care să-şi pună chiar viaţa rămăşag. Nici măcar nu putea 
să-şi imagineze aşa ceva. Mai mult, prostia celor care locuiesc în astfel de 
încăperi şi care ard întreaga casă pentru a o putea distruge era pentru el 
culmea absurdităţii. 

Un tânăr stătea alături de o tânără. Era şi firesc ca Saburo să o sărute 
pe Miyo. S-au împreunat. Apoi pântecul lui Miyo a prins rod. Din nou, 
cursul firesc al lucrurilor l-a făcut pe Saburo să se sature într-un fel de 
Miyo. Joaca aceea de copil se înfierbântase, dar era o joacă la care era 
bine-venit oricine, nu neapărat Miyo. Poate că „s-a săturat" e impropriu 
spus. Pentru Saburo, Miyo nu mai trebuia neapărat să fie Miyo. 

El nu se ghidase niciodată după ideea că, dacă nu iubeşti pe cineva 
anume, înseamnă că iubeşti pe altcineva, iar dacă iubeşti pe cineva 
anume, nu poţi iubi şi pe altcineva. 

Prin urmare, Saburo nu ştia din nou ce să răspundă. 

Cine îl încolţise astfel pe acest tânăr simplu şi naiv? Cine era vinovat 
că-1 împinsese în acest punct şi-l făcea să dea răspunsuri nepotrivite? 

Saburo credea că trebuie să se bizuiască pe o judecată dictată nu de 
sentimente, ci ancorată în realitatea lumii. Aceasta este o atitudine 


155 



frecvent întâlnită în rândul tinerilor care cresc de mici mâncând la masa 
altcuiva. 

Gândindu-se astfel, până şi el a citit imediat în ochii lui Etsuko 
dorinţa de a-i rosti numele ei. 

„Ce ochi umezi are doamna! Am înţeles. Aşteaptă să-i răspund cu 
numele dânsei. Sigur asta e." 

Saburo a luat un bob de strugure negru şi stafidit de lângă el şi, 
rostogolindu-1 în palmă, cu ochii plecaţi, a spus răspicat: 

— Pe dumneavoastră, doamnă. 

Tonul lui, mult prea impregnat de minciună, lăsa de înţeles că nu o 
iubeşte mult mai clar decât dacă i-ar fi spus-o în faţă. Nu-ţi trebuia o 
minte limpede ca să miroşi această minciună naivă, iar Etsuko, deşi atât 
de cufundată în transă, si-a revenit în fire la auzul acestor vorbe si s-a 
ridicat. 

Totul se sfârsise. 

Şi-a trecut mâinile prin părul răcit de aerul nopţii şi l-a netezit. Apoi 
a spus, pe un ton calm şi curajos: 

— Hai să ne întoarcem. Mâine plec devreme şi trebuie să mă 
odihnesc puţin. 

Saburo şi-a lăsat umărul stâng să cadă uşor şi s-a ridicat nemulţumit. 

Simţind aerul rece strecurându-i-se pe la gât, Etsuko şi-a aranjat mai 
bine şalul în culorile curcubeului. 

Saburo a observat că buzele ei străluceau uşor întunecat în umbra 
frunzelor uscate de vită-de-vie. 

Cât timp se luptase cu acest dialog obositor, Saburo ridicase din 
când în când ochii către ea, aruncându-i câte o privire fugară. Etsuko i se 
înfăţişa nu ca o femeie, ci ca un fel de arătare, întruparea unui spirit 
misterios care se tânguieşte, suferă, sângerează sau chiar ţipă de bucurie 
— un adevărat ghem de nervi lăsaţi la vedere. 

însă atunci când Etsuko s-a ridicat şi şi-a aranjat şalul, Saburo a 
perceput-o pentru prima dată ca pe o femeie. Când a dat să iasă din seră, 
Saburo a întins braţele şi a oprit-o. 


156 



Etsuko s-a zvârcolit şi l-a străfulgerat cu privirea. 

Aşa cum o vâslă se loveşte de fundul altei bărci prin apa întunecată, 
înecată în alge, braţele lui tari s-au izbit prin toate rândurile de haine de 
pieptul ei moale. 

Privirea ei nu-1 mai făcea să şovăie. Buzele i s-au deschis tremurător 
într-un râs senin, liniştitor, fără să scoată nici un sunet. Apoi, fără să-şi 
dea seama, a clipit rapid de câteva ori. 

/V 

In tot acest răstimp Etsuko n-a spus nimic. Oare înţelesese, în sfârsit, 
că vorbele erau inutile? Tăcea pentru că, aidoma celui care după ce apucă 
să privească o dată până în străfundul prăpastiei rămâne fascinat şi nu se 
mai poate gândi la nimic altceva, în sfârşit îmbrăţişase strâns 
deznădejdea şi nu mai putea să-i dea drumul? 

Strânsă de trupul acesta tânăr şi fericit, lipsit de frământări sau 
apăsări, pielea lui Etsuko a început să transpire. Un zori i-a căzut din 
picior şi a aterizat cu talpa în sus. 

Etsuko se împotrivea fără să-şi dea nici ea seama prea bine de ce îi 
opune atâta rezistenţă. O făcea de parcă îşi căuta un reazem. 

Braţele lui Saburo o imobilizaseră si nu-i mai dădeau drumul. 
Etsuko îsi ferea fata încontinuu ca să nu-i întâlnească buzele. 
Luptându-se cu ea, Saburo s-a dezechilibrat, s-a împiedicat de scaun şi a 
căzut într-un genunchi pe paie. Profitând de ocazie, Etsuko a scăpat din 
braţele lui şi a ieşit în fugă din seră. 

Oare de ce a ţipat? De ce a strigat după ajutor? Pe cine a strigat? Ce 
alt nume mai era în afara lui Saburo pe care să vrea atât de mult să-l 
cheme? Ce alt ajutor exista în afara lui? Şi atunci, de ce a ţipat după 
ajutor? Si ce rezolva cu asta? Unde se afla, încotro s-o apuce... ? De unde 
să fie salvată şi încotro să fie dusă? 

Saburo a prins-o lângă seră şi a doborât-o la pământ în iarba 
stufoasă. Corpul ei s-a afundat într-o tufa de iarbă. Pe mâinile lor tăiate 
de frunze, sudoarea s-a amestecat cu sângele. Nici unul din ei n-a băgat 
de seamă. 

Privind de aproape chipul înfierbântat al lui Saburo, lucind de 


157 



sudoare, Etsuko se întreba dacă există pe lume ceva mai frumos decât 
expresia unui tânăr însufleţit de ardoare, aprins de dorinţă. Trupul ei 
încă se împotrivea, înfruntând acest gând. 

Saburo a ţintuit-o cu braţele şi cu pieptul la pământ şi a tras jucăuş 
cu dinţii de nasturii de la haina ei de satin. Etsuko era pe jumătate 
inconştientă. Simţea cu o dragoste nestăvilită cum capul lui mare şi greu 
se rostogolea agitat pe pieptul ei. 

Şi totuşi, în clipa aceea, a ţipat. 

/V 

Ţipătul ei puternic l-a făcut să-şi revină în fire. înainte chiar să simtă 
spaima, trupul său agil dădea deja să fugă. S-a gândit la fugă nu printr-o 
conexiune logică sau afectivă, ci ca un animal căruia instinctul îi spune că 
viaţa îi e în pericol. S-a desprins de ea, s-a ridicat şi a început să alerge în 
direcţia opusă casei. 

/V 

In acel moment, o putere nebănuit de mare a prins fiinţă în Etsuko. 
S-a trezit abrupt din starea de stupoare în care era pe jumătate cufundată 
şi a ţâşnit după Saburo. 

— Stai! Stai! a ţipat ea. 

Cu cât striga ea mai mult, cu atât se străduia el mai tare să fugă. 
Alergând, a încercat să scape de braţele femeii încolăcite în jurul lui. 
Etsuko s-a agăţat de piciorul lui cu toată puterea şi s-a lăsat târâtă câţiva 
metri prin tufişurile spinoase. 

Când s-a trezit deodată si a observat că Etsuko nu mai era în pat 
alături de el, Yakichi s-a dus în camera lui Saburo, chinuit de un 
presentiment rău. A văzut că şi aşternutul lui era gol. Sub fereastră, a 
descoperit urme de paşi. 

S-a dus în bucătărie şi a privit uşa din spate deschisă, prin care 
pătrundeau razele lunii. Pe aici se putea merge doar către livada de peri 
sau către plantaţia de vie. Yakichi muncise în fiecare zi la peri şi ştia că 
pământul era moale acolo. A pornit către potecuţa care ducea la vie. 

Deodată s-a oprit, s-a întors din drum şi a apucat sapa sprijinită de 
perete la intrarea în şopron. Nu a luat-o mânat de vreun imbold puternic. 


158 



ci probabil ca să se apere. 

Când a ieşit din crângul de bambus, a auzit ţipătul lui Etsuko. 
Yakichi şi-a pus sapa pe umăr şi a luat-o la goană. 

Zbătându-se să scape de Etsuko, Saburo a întors capul şi l-a văzut pe 
Yakichi venind în fugă. Atunci s-a oprit în loc. Gâfâind puternic, l-a 
aşteptat pe Yakichi să se apropie, nemişcat. 

Simţind deodată că Saburo nu se mai împotriveşte, Etsuko s-a ridicat 
nedumerită. Durerea care trebuia să-i fi cuprins întreg corpul încă nu se 
făcea simţită. 

A observat alături umbra cuiva. S-a întors si l-a văzut pe Yakichi 
îmbrăcat în pijama, cu sapa sprijinită de pământ. Avea pieptul dezgolit şi 
gâfâia puternic. 

Etsuko l-a privit drept în ochi fără nici o teamă. 

Trupul bătrânului tremura. Şi-a plecat capul, neputând să-i înfrunte 
privirea. 

Şovăiala lui plină de slăbiciune a înfuriat-o pe Etsuko. A smuls sapa 
din mâinile bătrânului şi a ridicat-o peste umărul lui Saburo, care stătea 
lângă ea şocat, fără să aştepte nimic, fără să priceapă nimic. Oţelul alb, 
spălat cu grijă, a trecut peste umărul lui şi i s-a împlântat în grumaz. 

Tânărul a scos un ţipăt slab, înăbuşit, din gâtlej. S-a împleticit în faţă, 
iar următoarea lovitură i-a spintecat pieziş ţeasta. Saburo s-a prăbuşit la 
pământ, cuprinzându-şi capul în mâini. 

Yakichi şi Etsuko stăteau împietriţi, privind corpul care încă se mai 
zvârcolea slab. însă ochii lor nu vedeau nimic. 

După câteva clipe de tăcere, lungi, interminabile, Yakichi a zis: 

— De ce l-ai omorât? 

— Fiindcă nu l-ai omorât tu. 

— Eu nu voiam să-l omor. 

Etsuko i-a întors o privire nebună. 

— Minţi! Aveai de gând să-l omori. Eu asta aşteptam. Singura cale să 
mă salvezi era să-l omori pe Saburo. Si totuşi ai ezitat. Tremurai. 
Tremurai ca un laş. Iar atunci n-am avut încotro decât să-l omor eu. 


159 



/V 

— încerci să dai vina pe mine? 

— Cine dă vina pe tine? Mâine dis-de-dimineaţă mă duc la politie. 
Mă duc singură. 

— Nu e nici o grabă. Sunt mai multe lucruri pe care le-am putea face. 
Dar ce ţi-a venit, de ce-a trebuit să-l omori? 

— Pentru că mă făcea să sufăr. 

— Dar nu era vina lui. 

— Nu era vina lui?! Nici vorbă de aşa ceva. A primit pedeapsa 
cuvenită pentru că m-a făcut să sufăr. Nimeni n-are voie să-mi facă rău! 
Nimeni nu poate să mă rănească pe mine! 

— Cine zice? 

— Eu zic! Iar ce decid eu nimeni nu poate să schimbe! 

— Eşti o femeie cumplită! 

Yakichi a slobozit un oftat de uşurare de parcă abia atunci îşi dădea 
seama că nu el era făptaşul. 

— Uite, chiar nu e cazul să ne grăbim. Hai să ne gândim pe îndelete 
ce să facem. Dar până atunci, ar fi bine să nu-1 găsească nimeni. 

Yakichi a luat sapa din mâna lui Etsuko. Avea coada udă, 
împroşcată cu sânge. 

/V 

Următorul lucru pe care l-a făcut Yakichi a fost straniu. In apropiere 
se afla o porţiune de pământ moale, de unde se recoltase deja orezul. Aici 
s-a pus pe săpat o groapă, ca un muncitor care face brazde târziu în 
noapte. 

în timpul destul de îndelungat în care Yakichi a săpat groapa Etsuko 
a stat aşezată pe pământ, privind leşul lui Saburo, întins alături pe burtă. 
Puloverul i se sumecase uşor la spate şi, de sub cămaşa kaki, ridicată şi ea 
odată cu puloverul, i se zărea pielea. Căpătase o nuanţă pământie, palidă. 
Avea capul întors într-o parte, cu un obraz îngropat în iarbă şi dintre 
buzele contorsionate într-o grimasă de durere se zărea albul dinţilor lui 
ascuţiţi. Ai fi zis că zâmbeşte. Sub fruntea mânjită de creierul prelins, 
ochii îi erau strâns închişi, parcă adânciţi în orbite. 

Când a terminat de săpat, Yakichi a venit lângă Etsuko şi a bătut-o 


160 



uşor pe umăr. 

Partea de sus a corpului era plină de sânge şi nu se putea atinge. 
Yakichi a apucat cadavrul de picioare şi l-a târât prin iarbă, lăsând în 
urmă o dâră neagră, vizibilă şi în întuneric. Capul lui Saburo, întors cu 
faţa în sus, părea că se înclină aprobator de fiecare dată când trecea peste 
pietre sau denivelări. 

Cei doi au aruncat în grabă pământ peste cadavrul întins în groapa 
nu prea adâncă. La sfârşit a mai rămas faţa lui zâmbitoare, cu gura 
întredeschisă şi ochii închişi. Dinţii din faţă îi străluceau cumplit de albi 
în lumina lunii. Etsuko a lăsat sapa, a luat pământ în palme şi i l-a 
aruncat în gură. Pământul a alunecat înăuntru ca într-o gaură întunecată. 
Yakichi a tras cu sapa o grămadă de pământ de alături şi i-a acoperit faţa. 

După ce au acoperit groapa cu un strat gros de pământ, Etsuko l-a 
bătătorit cu picioarele, încălţată doar în tabi. Pământul moale îi lăsa o 
senzaţie familiară, de parcă ar fi călcat pe piele dezgolită. 

/V 

Intre timp, Yakichi s-a învârtit împrejur, cercetând pe jos cu atenţie şi 
călcând cu piciorul urmele de sânge. A pus pământ deasupra, apoi le-a 
bătătorit din nou, facându-le să dispară... 

Şi-au spălat în bucătărie mâinile murdare de sânge şi de pământ. 
Etsuko şi-a scos tabi şi haina împroşcată de sânge. îşi găsise celălalt zori şi 
se încălţase pe drum înapoi. 

Lui Yakichi îi tremurau mâinile si nu reuşea să toarne apă. Etsuko 
nu tremura deloc şi a turnat ea, apoi a spălat cu grijă sângele rămas în 
chiuvetă. 

Etsuko şi-a luat tabi şi haina mototolită şi a plecat prima. Rănile 
căpătate când Saburo o târâse pe jos o dureau uşor. Dar încă nu era 
durere adevărată. 

Maggie lătra, însă s-a oprit subit. 

Cu ce s-ar putea compara somnul care a pus stăpânire pe ea, ca o 
binecuvântare divină, în momentul în care s-a întins în pat? Alături de ea, 
Yakichi îi asculta uluit respiraţia liniştită. Oboseala îndelungată, oboseala 


161 



nesfârşită, oboseala cumplită, mult mai apăsătoare decât crima pe care 
tocmai o comisese... oboseala mulţumitoare, născută din amintirea 
nenumăratelor suferinţe acumulate pentru un gest care să producă o 
schimbare... Cum altfel ar putea cineva să aibă un somn atât de pur, dacă 
nu ca răsplată pentru o asemenea oboseală? 

/V 

După această scurtă odihnă care i se îngăduise, Etsuko s-a trezit. In 
jurul ei domnea un întuneric deplin. Ceasul din perete bătea fiecare 
secundă greoi şi trist. Alături de ea, Yakichi stătea treaz şi tremura. 
Etsuko n-a zis nimic. Glasul ei n-ar fi răzbătut până la nimeni. Şi-a aţintit 
ochii larg deschişi în întuneric. Nu se vedea nimic. 

Se auzea în depărtare cântatul cocoşilor. Deşi mai era multă vreme 
până în zori, cocoşii începuseră deja să strige această oră din noapte. 
Departe, nu se ştie unde, unul a cântat. Apoi altul i-a răspuns. Şi încă 
unul. Şi încă unul. Chemările cocoşilor în miez de noapte nu aveau 
sfârşit. Continuau să răsune. Continuau la infinit... 

Şi totuşi, nu se întâmplase nimic. 


162 



Romanul Sete de iubire a fost ecranizat în 1967, în regia lui Koreyoshi 
Kurahara, cu Ruriko Asaoka în rolul principal. 

Sub masca imperturbabilă a chipului delicat, Etsuko este un 
personaj tragic, fascinant. Se avântă orbeşte spre Saburo, fără să-i pese că 
nesocoteşte tabuul social (ea e o văduvă de familie bună, el - un grădinar 
de la ţară), tabuul vârstei (Saburo e mai tânăr decât ea), tabuul specific 
japonez al exhibării sentimentelor (Etsuko face gesturi necugetate, care o 
trădează). Asemenea Medeei, ea distruge totul pentrii o iubire care nu îi 
poate aduce decât suferinţă şi dezonoare. Admirabil în redarea 
senzaţiilor şi intens în construirea suspansului psihologic, romanul este 
un triumf al erotismului, spaimei şi compasiunii. 

„Deşi e un roman de tinereţe. Sete de iubire se dovedeşte una dintre 

cele mai bune cărţi ale lui Mishima. " 

Donald Keene 

„Pasiunea lui Etsuko pentru Saburo nu poate fi pusă la îndoială. 
Deşi luptă să rămână lucidă, tânăra are ca scop să experimenteze puterea 
propriei sexualităţi. Când suferinţa lui Etsuko se transformă în furie, ni se 
semnalează faptul că societatea este insensibilă la nevoile ei individuale 
şi nu permite pasiunilor omeneşti, pe cât de distructive, pe atât de 
creative, să se manifeste. Ca şi în alte romane ale sale, Mishima 
meditează asupra libertăţii necondiţionate; prin dispariţia lui Saburo, 
Etsuko pare eliberată de propria pasiune şi de banalitatea vieţii ei de 
dinainte." 

DavidAtkinson 

„Mishima este unul dintre cei mai originali scriitori ai vremurilor 
noastre." 

New York Times 


163