Koji Suzuki — [Ring] 02 Spirala

OJl SUZ 


„Stephen King al Japoni 


KOJI SUZUKI 


Ring 2 
SPIRALA 


Traducere din engleză de 
DANIEL IONESCU 


HUMANITAS 


fiction 


2006 
Coperta de 
IONUŢ BROŞTIANU 


KOJI SUZUKI 
SPIRAL 
Copyright O 2004 by Koji Suzuki 
All rights reserved. 


KOJI SUZUKI, supranumit „Stephen King al Japoniei”, s- 
a născut în 1957 în prefectura Shizuoka. Studiază 
literatura franceză la Universitatea Keio din Tokio, 
schimbă câteva slujbe mărunte, apoi îşi asumă un statut 
neobişnuit pentru un bărbat din Japonia: casnic. Incepe să 
scrie, literalmente cu copiii pe genunchi. Debutează cu 
romanul Rakuen (1990, Marele Premiu al Japoniei pentru 
literatură fantasy). Devine celebru după publicarea 
romanului Ringu în 1991 (Ring 1 - Cercul, Humanitas, 


3 


2006), care stârneşte o adevărată furtună în Japonia şi se 
vinde în aproape trei milioane de exemplare. Seria „Ring”, 
care cumulează vânzări de peste opt milioane de 
exemplare, cuprinde în prezent Ring 1 - Cercul, Ring 2 - 
Spirala (Premiul „Eiji Yoshikawa”, 1996), Ring 3 - Bucla şi 
Ring 0 - Naşterea. Succesul ei se explică şi prin 
numeroasele ecranizări: Ringu (Japonia, 1998, în regia lui 
Hideo Nakata), Rasen (Japonia, 1998), Ringu 2 (Japonia, 
1999), The Ring (SUA, 2002, în regia lui Gore Verbinski, cu 
Naomi Watts; pe ecranele noastre a rulat sub titlul 
Avertizarea), The Ring Two (SUA, 2005) etc. Una dintre 
povestirile lui Koji Suzuki a fost de asemenea ecranizată, 
în Japonia (Honogurai mizu no soko kara, 2002) şi în SUA 
(Dark Water - Apa întunecată, 2005). 


PROLOG 


Mitsuo Ando s-a smuls dintr-un vis în care se scufunda în 
ocean. Târâitul telefonului s-a amestecat cu zgomotul 
valurilor şi o clipă mai târziu s-a trezit cu o tresărire de 
spaimă, de parcă apele l-ar fi înhăţat. 

A întins mâna dincolo de marginea patului şi a ridicat 
receptorul. 

— Alo. 

A aşteptat, dar n-a auzit niciun sunet. 

— Alo, a zis din nou, de data asta mai hotărât, ca şi cum 
i-ar fi poruncit interlocutorului său să răspundă. 

— Le-ai primit? 

Glasul a stors din el şi ultima picătură de energie. Parcă 
l-ar fi tras cineva într-un şanţ adânc şi întunecos. Visul din 
care tocmai se desprinsese s-a desfăşurat fulgerător în faţa 
ochilor săi. Un val uriaş îl luase deodată de pe plajă. În 
timp ce se scufunda către fundul oceanului, îşi dădea 
seama că-şi pierduse complet simţul de orientare, nu mai 
ştia unde-i stânga sau dreapta, ce înseamnă sus sau jos. 
Neajutorat, se lăsase tras de curent... Ca de fiecare dată, 
simţise cum o mână micuță îl apucă de picior. Ori de câte 
ori visa, simţea atingerea acelei mâini, degetele subţiri ca 
nişte anemone alunecând, apoi pierzându-se în adâncuri. 
Iar el era complet neputincios, şi asta îl chinuia îngrozitor. 
Îşi întindea amândouă braţele, convins că va prinde 
trupuşorul acela, dar pur şi simplu nu reuşea să-l ţină. li 
scăpa din mâini în fiecare vis, lăsându-i între degete o 
şuviţă de păr moale şi fin. Doar atât. 

Vocea femeii i-a reamintit cu o intensitate insuportabilă 
de moliciunea şuviţei de păr. 

— Da, le-am primit, a zis el enervat. 

Actele de divorţ. Le primise cu două sau trei zile în 
urmă, deja semnate şi parafate. Mai trebuia să le semneze 


6 


şi el, să-şi pună parafa, astfel hârtiile și-ar fi împlinit 
menirea. Încă n-o făcuse. 

— Şi? 

Simţise nerăbdare în glasul soţiei lui, deşi nu rostise 
decât un singur cuvânt. Cum era în stare să şteargă cu 
atâta nepăsare şapte ani de căsnicie? 

— Şi ce? 

— Vreau să le semnezi, să le parafezi şi să mi le trimiţi 
înapoi. 

Ando a clătinat din cap. De câte ori încercase până 
atunci s-o lămurească? Era tentat s-o ia de la capăt. Totuşi, 
de fiecare dată când o făcea, ea îi punea condiţii 
inacceptabile, ca şi cum ar fi ţinut morţiş să-i arate că are 
o voinţă de fier. Ando era dispus să renunţe şi la ultima 
rămăşiţă de respect faţă de sine însuşi, dar în ultimul timp 
până şi asta îl obosea. 

— Foarte bine. O să fac tot ce vrei. 

A amuţit, surprins că renunţase atât de repede. A tăcut 
şi ea câteva momente, apoi a spus pe un ton scrâşnit: 

— Cred că-mi datorezi o explicaţie. 

— Despre ce? 

Era un răspuns pe care ar fi trebuit să-l evite. 

— Despre ce mi-ai făcut. 

Ando a strâns mai tare receptorul şi a închis ochii. O să 
mă hărţuiască la fel, în fiecare dimineaţă, chiar şi după ce 
obține divorţul? Era un gând insuportabil. 

— Eu sunt de vină. 

Dar spusese asta prea repede, prea uşor, fără să pună în 
cuvinte greutatea sentimentelor, iar ea aştepta un pretext. 
Cel mai mic pretext. 

— Nu ţi-a păsat niciodată de el! 

— Vorbeşti prostii. Îţi dai seama ce spui? 

— Bine, arunci de ce... 

— Nu-mi mai pune întrebări. Ştii foarte bine 
răspunsurile. 

— Cum ai putut să faci aşa ceva? 

Glasul ei tremura, semn prevestitor al furtunii care avea 
să se dezlănţuie curând. Ando ar fi vrut să-i spună să 


7 


termine cu telefoanele şi apoi să trântească receptorul, dar 
s-a stăpânit. Singura mângâiere pe care i-o putea oferi era 
să-i asculte răbdător acuzaţiile, s-o lase să-şi verse 
durerea. 

— Spune ceva. 

Acum plângea. 

— De exemplu? De un an şi ceva numai despre asta 
vorbim. Nu mai e nimic de spus. 

— Dă-mi-l înapoi! 

Era un strigăt de durere cu desăvârşire lipsit de rațiune. 
Şi Ando îl voia înapoi. Pentru asta - doar pentru asta - se 
ruga zi şi noapte de-atunci încoace, conştient totuşi că era 
complet inutil. 

— Adu-l înapoi, te implor! Dă-mi-l înapoi! 

— Nu pot, a spus el simplu, sperând s-o liniştească. 

— ÎI vreau înapoi! 

Nu mai îndura s-o audă chinuindu-se aşa, prizonieră a 
nenorocirii din trecut, incapabilă să înceapă o viaţă nouă. 
El, cel puţin, încerca să trăiască ceva mai constructiv. 
Ceea ce pierduseră nu putea fi regăsit şi făcuse tot ce era 
omeneşte posibil pentru a-şi salva căsnicia, pentru a-şi 
convinge soţia că speranţa unui nou început nu era 
deşartă. Nu voia să divorţeze din acest motiv. Era gata să 
facă orice. Şi ar fi meritat - dacă ar fi putut redeveni 
perechea fericită care fuseseră odată. Numai că ea refuza 
să privească în viitor şi îl acuza că poartă întreaga vină. 

— Dă-mi-l înapoi! 

— Ce vrei să mai fac? 

— Nu înţelegi ce-ai făcut! 

Ando a oftat, destul de tare pentru a fi auzit la celălalt 
capăt al firului. Femeia repeta aceleaşi cuvinte lipsite de 
sens şi era limpede că îi cedaseră nervii. Ando ar fi vrut să 
o poată duce la un psihiatru - un prieten -, dar tatăl ei era 
doctor, director de spital, şi ea ar fi luat-o fără îndoială ca 
pe un afront. 

— O să închid acum. 

— Foarte bine, fugi, aşa cum faci de obicei. 

— Vreau să uit totul. Vreau să trec peste asta. Ştia că nu 


8 


avea niciun rost, dar nu reuşise să găsească un răspuns 
mai potrivit. În timp ce lăsa receptorul în furcă, a auzit un 
strigăt disperat: 

— Vreau să mi-l aduci înapoi pe Takanori! 

Chiar şi după ce a închis, numele a continuat să 
ţâşnească din receptor până când ecourile lui au umplut 
încăperea. Fără să vrea, Ando a început să-l şoptească: 

Takanori, Takanori, Takanori. 

O vreme a rămas întins pe pat, cu capul în mâini şi 
complet nemişcat, ghemuit ca un copil în pântecele mamei. 
În cele din urmă, s-a uitat la ceas şi şi-a dat seama că nu 
putea rămâne acolo la nesfârşit. Trebuia să plece la lucru. 

A scos telefonul din priză, pentru a fi sigur că nu va mai 
putea să-i telefoneze, apoi s-a dus la fereastră. Când a 
deschis-o, dornic să primenească tristeţea din cameră, a 
auzit croncănitul unei ciori. Păsările zburau mereu pe- 
acolo dinspre parcul Yoyogi şi se aşezau pe cablurile 
electrice de pe străzi, dar cea pe care o auzise era 
neobişnuit de aproape şi îi provocase o tresărire. Totuşi, 
strigătul păsării, ascuţit şi natural, l-a făcut să se 
însenineze cât de cât. Contrastul faţă de adâncul întunecat 
al oceanului din vis, faţă de gemetele disperate ale mamei 
care-şi chema fiul fusese desăvârşit. Era sâmbătă 
dimineaţa, o zi senină de toamnă. 

Poate că tocmai vremea frumoasă i-a provocat în minte o 
asociere nedorită, pentru că în clipa următoare ochii i s-au 
umplut de lacrimi. Şi-a suflat nasul. S-a trântit din nou pe 
pat. Câteva clipe a crezut că reuşise să-şi stăpânească 
lacrimile, dar au început să-i şiroiască iar pe obraji. 

Curând plângea în hohote, îmbrăţişând perna şi strigând 
numele fiului său. Se ura pe sine însuşi pentru că 
renunţase atât de uşor. Disperarea era un vizitator care nu 
respecta niciun program, care aştepta doar să se întâmple 
ceva şi apoi ataca neobosită. Nu mai plânsese aşa de 
câteva săptămâni. Deşi intervalele dintre crize se măriseră 
treptat, tristeţea care-l copleşea era la fel de profundă ca 
prima dată. Se întrebase adesea cât timp avea s-o ducă în 
felul ăsta, dar nu îndrăznise niciodată să-şi dea un răspuns. 


9 


A luat un plic aşezat între două cărţi din bibliotecă şi a 
scos din el câteva fire de păr. Era singura amintire 
materială de la fiul său. Mâinile lui atinseseră capul 
băiatului şi, când încercase să-l tragă spre el, şuviţa îi 
rămăsese între degete. Era un adevărat miracol că nu o 
pierduse mai târziu, în timp ce se zbătea în valuri. Părul se 
încurcase în verighetă. Trupul nu fusese găsit nici până 
azi. Nici măcar nu avuseseră cum să organizeze ceremonia 
de incinerare. Şuviţa era singura rămăşiţă din fiul lui. 

Şi-a lipit-o de obraz, amintindu-şi cum îl mângâia pe 
Takanori. Când a închis ochii, băiatul s-a întors la viaţă în 
gândurile lui. Ando era aproape convins că ar fi fost de- 
ajuns să întindă mâna şi-ar fi putut să-l atingă... 


După ce s-a spălat pe dinţi a rămas în faţa oglinzii, 
dezbrăcat până la brâu. Şi-a dus mâna la bărbie şi a masat- 
o uşor. Şi-a trecut limba peste dinţi. Nu se spălase prea 
bine, suprafaţa lor era încă puţin aspră. A observat că pe 
gât avea o pată mai întunecată, chiar sub bărbie, unde nu 
se bărbierise cum trebuie. A ridicat aparatul de ras şi a 
trecut lama peste perii minusculi, apoi a încremenit, 
hipnotizat de propria lui imagine din oglindă. Şi-a ridicat 
capul şi s-a uitat atent la pielea întinsă şi palidă a gâtului. 
A strâns mai bine aparatul de ras în mână şi l-a ţinut o 
clipă la baza gâtului, apoi l-a coborât încet peste piept, 
peste abdomen, oprindu-se în cele din urmă în dreptul 
buricului. Pe piele îi rămăsese o dâră albă, dreaptă, care 
pornea dintre sfârcuri şi trecea peste abdomen. Şi-a 
închipuit că aparatul de bărbierit era un bisturiu şi a văzut 
în minte propria lui disecţie. Ando îşi câştiga pâinea 
disecând cadavre, aşadar ştia foarte bine ce-ar fi văzut în 
cutia lui toracică. O inimă de mărimea unui pumn, 
cuibărită între plămânii rozalii. Bătaia ei fermă. Dacă se 
concentra suficient de bine, ar fi putut s-o audă. Dar 
durerea aceea neîncetată din piept... În care dintre viscere 
era localizată părerea de rău? În inimă, oare? Ar fi vrut să- 
şi poată smulge durerea cu mâinile goale. 

Lama a alunecat pe pielea transpirată şi Ando a pus 


10 


aparatul de ras pe policioara de deasupra chiuvetei. Şi-a 
întors capul şi a văzut un firicel subţire de sânge pe partea 
dreaptă a gâtului. Se tăiase. Ar fi trebuit să simtă măcar o 
uşoară usturime acolo unde lama îi crestase pielea, dar n-a 
simţit nimic în timp ce se uita la linia fină şi roşie. În 
ultima vreme devenise insensibil la durerea fizică. De 
câteva ori îşi dăduse seama că s-a rănit abia după ce 
văzuse rana. Poate că-şi pierduse dorinţa de a trăi. 

Şi-a tamponat gâtul cu un prosop şi s-a dus să vadă cât 
era ceasul. Opt şi jumătate. Era timpul să plece. În ultimul 
timp, serviciul era singurul lui colac de salvare. Reuşea să 
scape de amintiri doar aruncându-se cu capul înainte în 
munca de zi cu zi. Era lector de medicină legală la 
Facultatea de Medicină a Universităţii Fukuzawa, dar 
lucra şi la Institutul de Medicină Legală din Tokio. Doar 
când făcea o autopsie putea să uite complet de moartea 
fiului său. Printr-o ironie a sorții, acţiunea asupra 
trupurilor moarte îl elibera de durerea morţii care-l lovise. 

A ieşit din apartament. In timp ce trecea prin holul 
blocului, a aruncat o privire la ceas. Devenise o obişnuinţă. 
Întârziase cinci minute faţă de program - cinci minute îi 
luaseră semnarea şi parafarea actelor de divorţ. In numai 
cinci minute, legătura dintre el şi soţia lui fusese retezată. 
Ştia că pe drumul până la universitate erau trei cutii 
poştale şi s-a hotărât să pună plicul în prima. S-a grăbit să 
ajungă la staţia de metrou. 


11 


Partea întâi 
DISECŢIA 


1 


Ando era de serviciu în sala de autopsie. A intrat în birou 
şi a răsfoit fişele din dosarul următorului cadavru. În timp 
ce cerceta detaliile din fotografiile polaroid făcute la faţa 
locului, palmele au început să-i transpire şi a făcut mai 
multe drumuri până la chiuvetă ca să se spele pe mâini. 
Era o zi de la mijlocul lunii octombrie, nu prea caldă, dar 
Ando transpira abundent indiferent de anotimp. Obişnuia 
să se spele pe mâini de cel puţin şapte-opt ori pe zi. 

A răsfirat din nou fotografiile pe birou. In prima se vedea 
un bărbat îndesat şi solid care stătea pe jos, cu capul 
sprijinit de marginea patului - poziţia în care se afla atunci 
când inima lui se oprise. Nu avea leziuni externe vizibile. 
Următoarea fotografie era un prim-plan al feţei. Nicio 
urmă de congestionare, niciun semn de strangulare. N-a 
reuşit să găsească nici măcar un indiciu al cauzei morţii. 
Exact acesta era motivul pentru care cadavrul fusese 
trimis la Institutul Medico-Legal în vederea unei autopsii - 
în ciuda faptului că nu existau dovezi care să ateste o 
crimă. După toate aparențele, fusese un deces accidental, 
pe deasupra fără cauze naturale evidente, iar în această 
situaţie trupul nu putea fi incinerat înainte de a se stabili 
precis cauza morţii. 

Cadavrul fusese găsit cu mâinile şi picioarele larg 
desfăcute. Ando îl cunoştea pe mort, îl cunoştea chiar 
foarte bine: era un fost coleg de facultate pe care nu-şi 
închipuise niciodată că-l va examina în calitate 
profesională. Ryuji Takayama, care încă mai respira cu 
douăsprezece ore în urmă, îi fusese coleg de grupă toţi cei 
şase ani de studenţie la Facultatea de Medicină. 

Majoritatea studenţilor din promoţia lui doreau să 
practice medicina sub o formă sau alta, iar când Ando se 
hotărâse să facă Anatomo-Patologie, colegii începuseră să 


13 


şoptească pe la spatele lui că s-a ţicnit de-a binelea. 
Takayama se abătuse şi mai mult de la calea obişnuită. 
Fusese şef de promoţie, însă după absolvire o luase din 
nou de la capăt, de data asta ca student la Filosofie. În 
clipa morţii, era lector şi preda cursuri de logică. Ando 
ocupa aceeaşi poziţie la Catedra de Anatomo-Patologie. Cu 
alte cuvinte, făcând abstracţie de faptul că universitatea îi 
acceptase cererea de a se înscrie iar la studii, ascensiunea 
universitară a lui Ryuji fusese fulgerătoare. Avea treizeci şi 
doi de ani, cu doi mai puţin decât Ando, care, după ce 
terminase liceul, irosise câţiva ani chinuindu-se să fie 
admis la universitatea pe care şi-o alesese. 

Privirea lui Ando a zăbovit asupra rubricii în care era 
scrisă ora decesului: 9.49, seara trecută. 

— Ora morţii e al naibii de precisă, a zis Ando, 
întorcându-se spre locotenentul de poliţie care venise să 
asiste la autopsie. 

Din câte ştia Ando, Takayama locuia într-un apartament 
din zona Nakano Est. Era celibatar, trăia singur şi murise 
subit în propria lui casă. Era practic imposibil ca ora 
decesului să poată fi stabilită atât de exact. 

— S-ar putea spune că am avut noroc, zise nepăsător 
locotenentul, aşezându-se pe un scaun de lângă masa de 
autopsie. 

— Noroc? De ce? 

Locotenentul s-a întors spre însoţitorul lui, un sergent 
mai tânăr. 

— E şi Mai Takano aici, nu-i aşa? 

— Da, domnule. Am văzut-o afară, în sala de aşteptare. 

— Eşti bun s-o chemi? 

— Imediat, domnule. 

— Nu e rudă cu decedatul, dar ea e cea care a 
descoperit cadavrul. E una dintre studentele favorite ale 
profesorului Takayama, de fapt iubita lui. Dacă găsiţi 
vreun motiv de suspiciune în declaraţia ei, sunteţi liber s-o 
luaţi la întrebări. Orice întrebări, doctore. 

Regulamentul cerea ca trupul neînsufleţit să fie predat 
celei mai apropiate rude imediat după încheierea 


14 


autopsiei. În cazul lui Takayama, cele mai apropiate rude 
erau mama, fratele şi cumnata lui. Se aflau afară, în sala 
de aşteptare, încă dinainte să vină Mai Takano. 

Femeia în cauză a intrat în birou, apoi s-a oprit şi a 
clătinat din cap. Când a văzut-o, Ando s-a ridicat imediat, 
s-a înclinat şi i-a oferit un scaun. 

— Îmi pare rău că trebuie să treceţi prin asta, a zis el. 

Mai era îmbrăcată într-un costum simplu, albastru 
marin, şi strângea în mâini o batistă albă. Ando s-a 
întrebat deodată dacă nu cumva răsuflarea morţii pune 
mai bine în valoare frumuseţea femeilor. Avea un trup 
zvelt, mâini şi picioare delicate, iar simplitatea discretă a 
hainelor îi scotea în evidenţă paloarea tenului. Faţa ei era 
un oval fără cusur, cu trăsături fine şi perfect echilibrate. 
Ando putea să-i vadă curbele frumoase ale craniului fără 
să fie nevoit s-o aşeze pe masa de disecţie. Fără îndoială, 
sub pielea aceea fină erau organe sănătoase şi un schelet 
desăvârşit. A simţit brusc impulsul să le atingă. 

Locotenentul a făcut prezentările şi amândoi şi-au rostit 
numele. Mai s-a îndreptat spre scaunul pe care i-l arătase 
Ando, dar după doi paşi a început să se clatine. A trebuit 
să se sprijine de un birou ca să-şi păstreze echilibrul. 

— 'Ţi-e rău? 

Ando s-a uitat la ea, examinându-i cu mare atenţie faţa. 
Se făcuse brusc pământie, deşi mai devreme era foarte 
palidă. S-a întrebat dacă nu cumva era anemică. 

— Mulţumesc, mă simt mai bine acum. 

O vreme s-a uitat fix la un punct de la picioarele ei, 
ținându-şi batista la frunte, până când locotenentul i-a 
adus un pahar cu apă. L-a băut, şi asta a părut s-o calmeze 
cât de cât. Şi-a ridicat privirea şi a vorbit cu un glas atât 
de slab, încât Ando abia a reuşit să înţeleagă ce spunea: 

— Îmi pare rău, pur şi simplu mi-a venit... 

Ando a înţeles imediat. Îi venise ciclul. Cauzele stării ei 
de anemie erau neplăcerea asta inevitabilă şi stresul 
provocat de emoţiile puternice. Dacă nu mai intervenea 
altceva, nu aveau niciun motiv de îngrijorare. 

— Din întâmplare, răposatul domn Takayama şi cu mine 


15 


am fost prieteni buni în timpul studenţiei. 

li făcuse această mărturisire ca s-o liniştească puţin. Mai 
şi-a ridicat capul, pe care până atunci şi-l ţinuse plecat. 

— Aţi spus că vă numiţi Ando? 

— Da. 

S-a uitat bine la el câteva clipe. Apoi, în mod evident 
plăcut surprinsă, şi-a mijit ochii şi s-a înclinat uşor, ca şi 
cum se întâlnise cu un prieten vechi. 

— Sunt încântată să vă cunosc. 

Ando era convins că îi interpretase corect expresia: fata 
se gândea probabil că, în virtutea relaţiei lui cu Takayama, 
poate avea încredere că el va trata trupul cu respectul 
cuvenit. In realitate, prieten sau nu cu decedatul, Ando 
mânuia bisturiul la fel. 

— Scuzaţi-mă, domnişoară Takano, a intervenit 
locotenentul. Sunteţi bună să-i spuneţi în detaliu şi 
doctorului ce ne-aţi spus nouă despre cum l-aţi descoperit 
pe decedat? 

Polițistul părea hotărât să nu lase garda jos, deşi nu 
exista niciun motiv de suspiciune. Oricum, nu era dispus 
să-şi piardă timpul ascultând amintiri dulcege despre 
îndrăgitul răposat. O chemase pe Mai aici cu scopul precis 
de a-i cere să-i repete lui Ando întreaga poveste. Fata 
fusese prima persoană care văzuse cadavrul, iar Ando era 
legistul care conducea autopsia. Unindu-şi forţele, spera 
polițistul, vor reuşi să afle cauza morţii. lată de ce se 
adunaseră acolo. 

Aproape în şoaptă, Mai i-a spus lui Ando, în linii mari, 
tot ce declarase la poliţie seara trecută. 

— Când a sunat telefonul, abia ieşisem din baie şi îmi 
uscam părul. M-am uitat imediat la ceas. Cred că gestul 
acesta a devenit o obişnuinţă. Dacă ştiu la ce oră sună 
telefonul, pot să ghicesc destul de corect cine mă caută. 
Profesorul Takayama îmi telefona rareori, de obicei eu îl 
sunam. Oricum, nu mă căuta aproape niciodată după nouă 
seara. Prin urmare, la început mi-am zis că nu poate fi el. 
Am ridicat receptorul şi am spus „Alo”, iar o clipă mai 
târziu am auzit un strigăt la celălalt capăt al firului. M-am 


16 


gândit imediat că era o glumă proastă. Am fost luată prin 
surprindere, aşa că am îndepărtat receptorul de la ureche, 
dar strigătul s-a transformat într-un geamăt, apoi s-a stins. 
Parcă mă cuprinsese o... o încremenire stranie. Am lipit iar 
receptorul de ureche şi am încercat să aud ceva, orice, 
dar, în acelaşi timp, eram îngrozită de ceea ce aş fi putut 
afla. Apoi, brusc, ca şi cum cineva ar fi apăsat pe un buton, 
în minte mi-a apărut faţa profesorului Takayama. Atunci i- 
am recunoscut şi vocea. A lui era, clar. Am pus receptorul 
în furcă şi am format numărul lui de telefon, dar suna 
ocupat. Aşa am ajuns la concluzia că el mă sunase şi că i se 
întâmplase ceva. 

— Să înţeleg că n-aţi apucat să schimbaţi niciun cuvânt 
cu Ryuji? a întrebat Ando. 

— Nu. Am auzit doar strigătul acela, a zis Mai, clătinând 
din cap. 

Ando a mâzgălit ceva într-un carnet şi a îndemnat-o să 
continue: 

— Ce-aţi făcut mai departe? 

— M-am dus până acolo, voiam să aflu ce s-a întâmplat. 
Mi-a luat cam o oră să ajung la el cu metroul. Când am 
intrat... l-am găsit acolo, sprijinit de pat, în dormitorul de 
lângă bucătărie... 

— Uşa de la intrare era descuiată? 

— Aveam... Imi dăduse o cheie. 

Rostise aceste cuvinte cu o jenă evidentă, pe care nici 
măcar nu încercase s-o ascundă. 

— Nu, nu asta am vrut să spun. Uşa era încuiată pe 
dinăuntru? 

— Da, era încuiată. 

— Aşadar, aţi intrat în casă, a îmboldit-o Ando. 

— Profesorul Takayama era sprijinit de pat, cu faţa în 
sus. Avea braţele şi picioarele larg desfăcute... 

Glasul i s-a stins. A scuturat violent din cap, ca şi cum ar 
fi încercat să alunge imaginea pe care o revedea în minte. 

Ando nu avea nevoie să facă un efort de imaginaţie. 
Fotografiile se aflau în faţa lui şi prezentau trupul 
neînsufleţit al lui Ryuji mai elocvent decât ar fi putut s-o 


17 


facă cuvintele. 

A ridicat pozele de pe birou şi le-a folosit pe post de 
evantai pentru a-şi răcori fruntea acoperită de sudoare. 

— Aţi văzut ceva neobişnuit în cameră? 

— Nu mi-a atras atenţia nimic... Doar că receptorul nu 
era în furcă. 

Ando a încercat să pună cap la cap informaţiile din 
raportul poliţiei cu cele din povestea fetei şi să reconstituie 
astfel evenimentele. Ryuji simţise că i se întâmplă ceva şi îi 
telefonase iubitei lui, Mai Takano. Spera, probabil, că l-ar 
fi putut ajuta. Dar de ce nu sunase mai degrabă la 119? 
Dacă ai un junghi în piept şi mai găseşti timp şi putere să 
foloseşti telefonul, în mod normal, primul număr pe care-l 
formezi este cel al salvării. 

— Cine a sunat la 119? 

— Eu. 

— De unde? 

— Din apartamentul profesorului. 

— Deci el n-a apucat să facă asta, nu-i aşa? 

Ando i-a aruncat o privire locotenentului, iar acesta i-a 

confirmat printr-un semn că avea dreptate. Verificase de la 
bun început dacă decedatul telefonase la salvare. 
__O clipă, Ando a luat în calcul ipoteza sinuciderii. 
Indurerat de cruzimea cu care-l tratează iubita, bărbatul 
se hotărăşte să-şi pună capăt zilelor şi înghite otravă. Apoi 
încercând să vorbească cu femeia care l-a împins să aleagă 
această soluţie extremă, vrea s-o acuze şi s-o facă să se 
simtă vinovată. În cele din urmă, mai are putere doar să 
strige şi moare. 

Totuşi, conform raportului, sinuciderea nu părea să fie o 
ipoteză credibilă. La faţa locului nu fusese găsit niciun 
recipient cu urme de otravă, nici vreo dovadă că Mai ar fi 
luat obiectul respectiv din apartament. Mai mult, nu-ţi 
trebuia decât o singură privire pentru a înţelege că starea 
ei sufletească anula orice suspiciune în această privinţă. 
Doar un individ complet obtuz la subtilităţile relaţiilor 
dintre sexe n-ar fi observat imediat cât de adânc era 
respectul pe care Mai Takano îl nutrea faţă de profesor. 


18 


Lacrimile care apăreau din când în când în ochii ei nu erau 
în niciun caz provocate de sentimentul de vinovăţie al 
femeii care-şi împinsese iubitul să-şi curme viaţa. Cauza 
lor era regretul profund la gândul că nu-i va mai atinge 
niciodată trupul. Ando avea senzaţia că se priveşte într-o 
oglindă. Şi el se confrunta în fiecare dimineaţă cu propriul 
lui chip devastat de durere, iar o asemenea durere nu 
putea fi simulată. Şi, nu în ultimul rând, femeia venise la 
morgă pentru a lua cadavrul. Dar cel mai important 
argument dintre toate era altul: Ando nu-şi putea închipui 
în ruptul capului că un individ atât de dur ca Ryuji s-ar fi 
sinucis din cauza unei femei. 

Rămâneau în discuţie inima şi capul. 

Ando trebuia să caute dovezile unui infarct sau ale unei 
hemoragii cerebrale. Bineînţeles, nu putea exclude ipoteza 
că examinarea conţinutului stomacului va arăta prezenţa 
cianurii de potasiu sau, cine ştie, semnele unei intoxicații 
alimentare severe, a otrăvirii cu monoxid de carbon sau ale 
altor cauze accidentale pe care le întâlnise din când în 
când de-a lungul timpului. Totuşi, până atunci, bănuielile 
lui fuseseră confirmate în majoritatea cazurilor. Takayama 
pricepuse brusc că i se întâmplă ceva şi pur şi simplu 
dorise să audă pentru ultima dată glasul iubitei sale. 
Înainte ca inima lui să se oprească, mai apucase doar să 
strige. În mare, cam asta se întâmplase. 

Tehnicianul care-l ajuta pe Ando în ziua aceea şi-a vârât 
capul pe uşă şi l-a anunţat: 

— Domnule doctor, am pregătit totul. 

Ando s-a ridicat în picioare şi a zis, pentru toţi şi pentru 
nimeni: 

— Bun, e timpul să începem. 

Într-un fel sau altul, va afla adevărul după ce va face 
autopsia. Nu i se întâmplase niciodată să nu descopere 
cauza precisă a morţii. Va afla şi acum, cât ai bate din 
palme, de ce murise Ryuji Takayama. Nicio clipă prin 
minte nu i-a trecut gândul că era posibil să nu reuşească. 


19 


2 


Lumina dimineţii de toamnă se strecura pe coridorul 
care ducea la sala de autopsie. Coridorul acesta era 
întunecos şi jilav şi, în timp ce-l traversau, cizmele lor de 
cauciuc provocau sunete greţoase. Erau patru: Ando, 
tehnicianul şi cei doi poliţişti. Restul echipei - alt asistent, 
stenograful şi fotograful - era deja în sala de autopsie. 

Când au deschis uşa, au auzit zgomotul apei curgând. 
Asistentul stătea în dreptul chiuvetei de lângă masa de 
disecţie şi spăla instrumentele. Robinetul era neobişnuit de 
mare şi apa cădea din gura lui într-o coloană groasă şi 
albă. Podeaua încăperii de o sută de metri pătraţi era deja 
acoperită cu apă, motiv pentru care toţi şapte, inclusiv cei 
doi poliţişti, purtau cizme de cauciuc. În mod normal, apa 
continua să curgă pe toată durata autopsiei. 

Ryuji Takayama îi aştepta pe masa de disecţie, gol, 
întins pe spate, cu pântecele bombat. Avea cam un metru 
şaizeci şi cinci şi, dacă făceai abstracţie de colacul de 
grăsime din jurul taliei şi de umerii largi şi musculoşi, era 
clădit ca un butoi. Ando a ridicat braţul drept al 
cadavrului. Cu excepţia gravitaţiei, nicio rezistenţă. O 
dovadă sigură că viaţa părăsise trupul. Ando putea să 
mişte braţele acestea - a căror forţă fusese cândva un 
motiv de mândrie pentru Ryuji - la fel de uşor cum ar fi 
mişcat braţele unui nou-născut. Ryuji fusese cel mai 
puternic din universitate, nimeni nu se putea măsura cu el 
la skandenberg. Toţi cei care îl provocau se trezeau cu 
braţul lipit de masă înainte să apuce măcar să-şi încordeze 
bicepsul. Acum, acelaşi braţ nu mai avea niciun strop de 
putere. Dacă Ando i-ar fi dat drumul, ar fi căzut moale pe 
masă. 

Şi-a concentrat atenţia asupra abdomenului şi a 
organelor genitale expuse oarecum indecent. Penisul era 


20 


chircit în mijlocul unei tufe de păr negru şi des, iar 
prepuţul acoperea aproape în totalitate glandul. Membrul 
era uimitor de mic, aproape delicat în raport cu robusteţea 
trupului. Ando s-a întrebat surprins dacă Ryuji şi Mai 
reuşiseră vreodată să întreţină relaţii sexuale normale. 

A luat bisturiul şi l-a înfipt sub maxilarul inferior, 
secţionând muşchii groşi în linie dreaptă, până jos, la 
abdomen. Ryuji murise cu douăsprezece ore în urmă şi 
corpul îi era rece ca gheaţa. A tăiat coastele cu un cleşte şi 
le-a îndepărtat una câte una, apoi a scos plămânii şi i-a dat 
asistentului. În timpul facultăţii, Ryuji se declarase 
categoric împotriva fumatului şi, judecând după cum 
arătau plămânii lui, rămăsese ferm pe poziţie până la 
sfârşit. Aveau o frumoasă nuanţă de roz. Cu mişcări 
îndelung exersate, asistentul a cântărit şi a măsurat 
plămânii, rostind cu voce tare datele, iar stenograful le-a 
notat imediat. În tot acest timp, încăperea era scăldată în 
lumina bliţurilor, pentru că organele erau fotografiate din 
toate unghiurile. Fiecare tehnician îşi cunoştea perfect 
meseria şi treaba mergea ca pe roate. 

Inima era învelită într-o membrană subţire de grăsime. 
În funcţie de unghiul din care cădea lumina, părea fie 
alburie, fie gălbuie, şi era puţin mai mare decât media. 
Trei sute douăsprezece grame. Greutatea inimii lui Ryuji. 
0,36% din greutatea totală a corpului. Lui Ando i-a fost de- 
ajuns să arunce o singură privire la suprafaţa exterioară a 
muşchiului care cu douăsprezece ore în urmă încă mai 
pompa sângele în trup ca să-şi dea seama că suferise o 
necroză severă. Partea stângă, imediat sub membrană, 
căpătase o nuanţă de roşu întunecat spre maroniu, mai 
închisă decât restul. O porţiune din artera coronară, care 
se bifurcă la suprafaţă pentru a se încolăci apoi în jurul 
inimii, era blocată, probabil din cauza unei tromboze. 
Sângele nu mai trecuse dincolo de punctul de ocluzie şi 
inima se oprise. Dovezi indiscutabile ale unui atac de cord. 

Măsurând din ochi întinderea porțiunii necrozate, Ando 
şi-a făcut o idee destul de precisă despre locul în care se 
instalase blocajul: în artera coronară stângă, chiar înainte 


21 


de bifurcaţie. Un dop în punctul acela era echivalent cu un 
risc de deces de aproape sută la sută. Prin urmare, 
stabilise destul de clar cauza morţii, deşi pentru a afla ce 
anume provocase ocluzia trebuia să vadă şi rezultatele 
analizelor, pe care nu spera să le primească mai devreme 
de douăzeci şi patru de ore. Ando a rostit cu deplină 
încredere „infarct miocardic datorat blocării arterei 
coronare stângi” şi a continuat autopsia, extrăgând ficatul. 
Apoi a verificat dacă rinichii, splina şi intestinele aveau un 
aspect normal şi a examinat atent conţinutul stomacului, 
dar nimic nu i-a atras atenţia. 

Era pe punctul să deschidă craniul, când asistentul lui 
şi-a lungit gâtul şi i-a spus pe un ton încărcat de bănuieli: 

— Domnule doctor, uitaţi-vă la gâtul lui. 

Omul arăta cu degetul un punct din interiorul gâtului, 
acolo unde fusese secţionat. O porţiune din mucoasa de la 
suprafaţa faringelui era acoperită de ulceraţii. Leziunea 
avea o suprafaţă mică şi Ando ar fi riscat s-o treacă cu 
vederea dacă asistentul n-ar fi fost la post. Nu mai văzuse 
nimic asemănător până atunci. Probabil că nu avea nicio 
legătură cu decesul, dar, pentru orice eventualitate, a luat 
o probă. Trebuia să aştepte analizele de laborator ale 
mostrei de ţesut ca să poată spune precis despre ce era 
vorba. 

A continuat prin a face incizii în piele de jur-împrejurul 
craniului şi a jupuit scalpul dinspre ceafă spre frunte. Faţa, 
ochii, nasul şi gura lui Ryuji erau acoperite acum de o claie 
de păr sârmos, iar suprafaţa interioară albicioasă a 
scalpului reflecta lumina lămpilor de deasupra. Oricine ar 
fi văzut această scenă s-ar fi convins imediat că faţa unui 
om este alcătuită dintr-o singură bucată de piele. Ando a 
desprins calota craniană şi a scos creierul. 

Suprafaţa masei cerebrale era albicioasă şi brăzdată de 
nenumărate circumvoluţii. Ryuji ieşea net în evidenţă prin 
inteligenţa lui sclipitoare, chiar în comparaţie cu cei mai 
buni studenţi de la Facultatea de medicină. Vorbea fluent 
engleza, germana şi franceza şi la cursuri punea întrebări 
pe care nu puteau să le înţeleagă decât colegii care citeau 


22 


cele mai noi reviste ştiinţifice străine. Până şi lectorii erau 
intimidaţi. Pe de altă parte, cu cât aprofunda mai mult 
studiul medicinii, cu atât interesul lui se deplasa spre 
matematica pură. O vreme, toţi cei din seria lor fuseseră 
cuprinşi de pasiunea pentru criptologie. Inventau pe rând 
câte un cod, apoi ceilalţi se luau la întrecere să-l 
descifreze. Ryuji câştiga de fiecare dată. Când a venit şi 
rândul lui, Ando a conceput un cifru pe care era convins că 
nimeni nu-l putea sparge, dar Ryuji l-a dat gata aproape în 
joacă. În clipa aceea, Ando a fost înspăimântat nu atât de 
geniul matematic infailibil al lui Ryuji, cât de senzaţia că-i 
citise gândurile. Pur şi simplu nu putea să accepte că-i 
decriptase cifrul. Nimeni nu mai reuşise asta. Pe de altă 
parte, Ando era singurul care fusese în stare să spargă 
unul dintre codurile concepute de Ryuji. Deşi ar fi fost 
îndreptăţit să revendice sus şi tare această victorie, nimeni 
nu ştia mai bine ca el că reuşise doar printr-un noroc 
chior, nu prin deducţii logice. Obosise să se tot lupte cu 
cifrul şi începuse să se uite pe fereastră, iar privirea i se 
oprise din întâmplare pe firma unei florării. Citind numărul 
de telefon de pe firmă, îi venise o idee şi apoi dăduse peste 
cheia şirului de caractere cifrate. Doar printr-o şansă pură 
mintea lui ajunsese pe aceeaşi lungime de undă cu mintea 
lui Ryuji. Ando era convins şi azi că momentul lui de triumf 
fusese doar un simplu accident. 

Ando nutrea pe atunci faţă de Ryuji un sentiment înrudit 
cu invidia. De câteva ori simţise că încrederea în sine i se 
prăbuşeşte total sub povara certitudinii că nu va putea să-l 
întreacă niciodată pe Ryuji, că va rămâne mereu în umbra 
lui. 

Acum se uita fix la creierul care fusese cândva 
remarcabil. Avea o greutate ceva mai mare decât media şi 
nu părea să se deosebească de creierul unui om obişnuit. 
La ce-şi folosise oare Ryuji celulele cenuşii în timpul vieţii? 
Ando bănuia motivele pentru care se adâncise tot mai mult 
în matematica teoretică, până când abandonase complet 
cifrele şi ajunsese pe tărâmul logicii. Dacă ar fi trăit încă 
zece ani, ar fi reuşit în mod sigur să contribuie 


23 


determinant la dezvoltarea acestui domeniu. Ando admira 
şi în acelaşi timp detesta darurile rare cu care natura îl 
înzestrase pe Ryuji. Circumvoluţiile creierului erau adânci 
ca nişte canioane şi lobul frontal se înălța ca o creastă 
muntoasă de necucerit. 

Dar acum totul se sfârşise. Celulele nu mai funcționau. 
Inima se oprise din cauza unui infarct miocardic, iar 
creierul murise şi el. De fapt, cel puţin din punct de vedere 
fizic, Ryuji se afla acum în stăpânirea lui. 

Ando s-a asigurat că putea să excludă ipoteza 
hemoragiei cerebrale, apoi a pus creierul la loc în cutia 
craniană. 

Se scurseseră cincizeci de minute din clipa când ridicase 
bisturiul de pe masă. În mod obişnuit, o autopsie dura cam 
un ceas. Aproape terminase, în linii mari, examinarea, dar 
s-a oprit brusc, de parcă şi-ar fi amintit ceva. Şi-a băgat 
mâna în cavitatea abdominală a lui Ryuji, goală acum, şi a 
pipăit peste tot cu degetele până când a apucat şi a tras 
afară două obiecte rotunde de mărimea unor ouă de 
prepeliţă. Testiculele, de culoare cenuşiu-roşcată, i se 
păreau în mod ciudat adorabile. 

Ando s-a întrebat în sinea lui cine era mai demn de milă: 
Ryuji, care murise fără rost, sau el însuşi, care era indirect 
vinovat de dispariţia propriului său fiu în vârstă de trei ani 
şi patru luni. 

Eu, bineînţeles. 

Rostise răspunsul în minte fără cea mai mică ezitare. 
Ryuji murise neştiutor. Nu îl chinuise niciodată, nici măcar 
în ultima clipă a vieţii, regretul cumplit care-i sfredelea lui 
pieptul. Bucuria de a avea un copil nu putea fi descrisă. Pe 
de altă parte, Ando era convins că durerea pierderii lui nu 
putea înceta şi n-avea să înceteze niciodată, nici măcar 
dacă ar mai fi trăit o mie de ani. Cu inima strânsă, a lăsat 
testiculele să cadă pe masa de disecţie. Erau moarte acum, 
fără să fi creat nimic. 

Nu-i mai rămăsese decât să coasă totul la loc. Ando a 
umplut pieptul şi cavitatea abdominală cu foi de ziar 
cocoloşite, pentru a da iar volum trupului, apoi s-a apucat 


24 


să coasă inciziile. A cusut şi scalpul, apoi a spălat corpul şi 
l-a îmbrăcat cu un halat de baie. Golit de organele interne, 
părea mai zvelt. 

Ai slăbit, Ryuji. 

Nu putea pricepe de ce vorbea în gând cu un cadavru. 
De obicei nu făcea asta. Avea oare cadavrul lui Ryuji ceva 
deosebit, care-i provoca impulsul de a conversa cu el? 
Bineînţeles, conversaţia se desfăşura într-un singur sens - 
Ryuji nu-i putea răspunde. Totuşi, când cei doi asistenţi au 
ridicat trupul pentru a-l aşeza în sicriu, lui Ando i s-a părut 
că aude vocea mortului de undeva din adâncul propriului 
său piept. A simţit o furnicătură ciudată în jurul buricului. 
S-a scărpinat, dar senzaţia n-a dispărut. După câteva clipe, 
mâncărimea parcă s-a desprins de trupul lui şi a rămas 
suspendată în aer. 

Tulburat, Ando s-a aşezat lângă sicriu şi a palpat 
cadavrul lui Ryuji de la gât până la abdomen. A simţit o 
protuberantă în zona abdominală şi a desfăcut halatul. S-a 
aplecat şi a văzut colţul unei foi de ziar care ieşea printre 
două cusături, în apropierea buricului. Era convins că 
închisese cu grijă incizia, dar uite că ziarul ieşise pe-acolo, 
mai bine zis un colţişor al paginii. Probabil că hârtia 
folosită pe post de material de umplutură se deplasase în 
timp ce mutaseră cadavrul şi colţul acela de ziar se 
strecurase prin deschizătură. Era parţial mânjit cu sânge şi 
acoperit cu o peliculă de mucoasă. Ando a şters suprafaţa 
albă cu palma şi a văzut numere tipărite pe hârtie. Erau 
mici şi greu de descifrat. 

Şi-a apropiat faţa de ele. A citit două numere, şase cifre 
aşezate pe două rânduri de câte trei: 


178 
136 


Îi era imposibil să spună dacă erau cotaţii de la bursă, 
fragmente din numere de telefon aliniate întâmplător sau 
coduri ale unor programe de televiziune. Dincolo de asta, 
care erau şansele probabilistice ca un colţ dintr-o pagină 


25 


de ziar oarecare să conţină doar şase cifre şi nimic 
altceva? Fără niciun motiv raţional, Ando şi-a întipărit 
numerele în memorie. 

178, 136. 

Apoi a împins ziarul înapoi în abdomen şi a lovit uşor 
pielea de câteva ori cu degetele învelite în mănuşa de 
cauciuc. După ce s-a asigurat că ziarul nu avea de gând să 
iasă din nou, a încheiat halatul şi a pipăit iar pieptul şi 
abdomenul lui Ryuji. De data asta, curbura trupului nu mai 
era întreruptă de nicio protuberantă anormală. Ando a 
făcut doi paşi în spate. 

Deodată, total inexplicabil, s-a înfiorat. Şi-a ridicat 
mâinile ca să-şi scoată mănuşile şi a observat că i se 
ridicase părul de pe antebraţe. S-a sprijinit de scaunul 
lângă care se oprise şi a fixat cu privirea faţa lui Ryuji. 
Genele tremurau ca şi cum ochii, până atunci liniştiţi, erau 
gata să se deschidă dintr-o clipă în alta. Zgomotul apei i s- 
a părut brusc asurzitor. Toţi ceilalţi din sală îşi vedeau de 
treburile lor, numai el părea să simtă aura intensă a 
trupului întins pe masa de autopsie. Oare individul ăsta 
Chiar a murit?... Fii serios! Ce întrebare stupidă. 
Ghemotoacele de ziar care luaseră locul intestinelor s-au 
destins puţin, provocând ridicarea uşoară a abdomenului. 
Ando s-a minunat cum de asistenții şi poliţiştii erau atât de 
nepăsători. 

A simţit deodată nevoia să urineze. Şi-a închipuit că 
vede cadavrul lui Ryuji plimbându-se prin morgă, însoţit de 
foşnetul foilor de ziar mototolite, şi impulsul de a-şi goli 
vezica a devenit aproape intolerabil. 


26 


3 


După ce a încheiat autopsiile programate în dimineaţa 
aceea, Ando a pornit spre staţia Osuka de pe linia JR, ca să 
ajungă la un local unde să mănânce de prânz. În timp ce 
mergea, s-a oprit de mai multe ori şi s-a uitat peste umăr. 
Nu reuşea să identifice cauza anxietăţii, şi nici semnificaţia 
ei. Nici măcar nu se gândise la fiul lui. Probabil că până 
atunci făcuse peste o mie de autopsii. De ce îl dăduse 
peste cap tocmai asta? Îşi făcea treaba de fiecare dată cu 
meticulozitate. Nu-şi amintea să mai fi văzut vreodată un 
colţ de ziar ieşind printre cusăturile pe care le făcuse cu 
mâna lui. Era prima lui greşeală - e drept, una lipsită de 
importanţă. Dar oare asta îl neliniştea? Nu, în niciun caz. 

A intrat în primul restaurant chinezesc care i-a apărut în 
cale şi a comandat meniul special de prânz. Localul era 
mult mai liniştit decât ar fi trebuit să fie la ora aceea, 
douăsprezece şi cinci. Singurul client, în afară de el, era 
un bărbat în vârstă care stătea la bar, lângă casă, şi 
înfuleca tăiţei. Purta o şapcă din piele. Din când în când se 
întorcea să se uite la Ando. Şi asta l-a deranjat. De ce nu 
şi-a scos şapca? De ce se tot uită la mine? Acum Ando 
căuta o semnificaţie şi în lucrurile cele mai lipsite de 
importanţă. Şi-a dat seama că nervii îi erau întinşi la 
maximum. 

Mintea lui era ca o foaie de hârtie fotosensibilă pe care 
erau imprimate cifrele din ziar. Se aprindeau şi se stingeau 
în spatele pleoapelor şi nu reuşea să scape de ele. Cao 
melodie repetată la nesfârşit în gând. 

Ceva l-a făcut să se uite la telefonul aflat în spatele 
bărbatului cu şapcă din piele. Poate că era cazul să 
formeze cifrele. Dar numai oraşele mici au numere de 
telefon cu şase cifre - nu i-ar răspunde nimeni din Tokio. 
În plus, ştia foarte bine că ar încerca degeaba, centrala nu 


27 


i-ar face legătura. Dar dacă ar ridica cineva receptorul? 

Hei, Ando, mare porcărie ai putut să-mi faci. Mi-ai scos 
biluțele, zău aşa, omule! 

Dacă ar fi auzit vocea glumeaţă a lui Ryuji... 

— Poftă bună, domnule. 

Glasul era lipsit de inflexiuni. O mână îndemânatică a 
aşezat în faţa lui tava cu meniul de prânz: supă, orez şi 
legume prăjite. Printre legume se vedeau două ouă de 
prepeliţă răscoapte. Erau la fel de mari ca testiculele lui 
Ryuji. 

Ando a înghiţit în sec, apoi a dat peste cap un pahar cu 
apă călduţă. Nu negase niciodată categoric existenţa 
fenomenelor paranormale, dar obsesia lui pentru cele două 
numere i se părea absurdă. Şi, totuşi, obsesie era. 178, 
136. Aveau oare vreo semnificaţie? În fond, Ryuji era bun 
la coduri. 

Un cod. 

Între două sorbituri de supă, Ando a întins pe masă un 
şerveţel, a scos un pix din buzunar şi a scris cele două 
numere. 


178, 136 


A încercat să atribuie fiecărei litere a alfabetului un 
număr între 0 şi 25, astfel ca litera A să fie echivalentă cu 
0, B cu 1, C cu 2 şi aşa mai departe. Era un cifru elementar 
de substituție, cel mai simplu cod cu putinţă. S-a hotărât 
să pornească de la ideea că fiecare număr e un grup de 
trei litere şi a înlocuit cifrele cu literele echivalente. 


BHI, BDG 


Puse cap la cap: „bhibdg”. Nu trebuia să deschidă un 
dicţionar ca să fie sigur că acest cuvânt nu există în nicio 
limbă din lume. Următorul pas era să desfacă numerele în 
combinaţii de una şi două cifre. Cum alfabetul are doar 
douăzeci şi şase de litere, în ipoteza folosirii unui cifru 
simplu de substituție putea deocamdată să excludă 


28 


numerele mai mari decât 26, de exemplu 78 sau 81. A 
început să scrie pe şerveţel toate combinaţiile posibile. 


17 R 
8 I 
1 B 
3 D 
6 G 
Sau: 
1 B 
7 H 
8 I 
13 N 
6 G 
Sau: 
17 R 
8 I 
13 N 
6 G 


Doar una dintre combinații avea un rezultat inteligibil: 
RING. 

Ring. 

Ando a reflectat o vreme, amintindu-şi echivalențele 
cuvântului în limba engleză. I-a venit în minte imediat cea 
mai uzuală semnificaţie a lui: „cerc”, un substantiv. Dar 
mai ştia şi că ring descrie sunetul produs de un clopoțel 
sau de un telefon. Putea la fel de bine să fie verbul care 
înseamnă „a face să sune un clopoțel sau un telefon” şi, 
prin extensie, să semnifice acţiunea de a telefona sau de a 
chema pe cineva cu ajutorul unui clopoțel sau al unei 
sonerii. 

Putea să fie o simplă coincidenţă? O bucăţică de hârtie 
care ieşise din abdomenul lui Ryuji, şase cifre tipărite pe 
ea şi Ando, care se jucase cu ele până când descoperise 
cuvântul „ring”. Hazard? 


29 


Undeva, în depărtare, s-a auzit o sirenă. Şi-a amintit 
brusc de clopotul de alarmă pentru incendii pe care-l 
auzise o singură dată, când era copil, în orăşelul în care 
crescuse. Părinţii lui făceau mereu ore suplimentare şi se 
întorceau acasă abia seara târziu, prin urmare, el rămânea 
singur cu bunica. Când dangătul clopotului a sfâşiat 
tăcerea serii, amândoi şi-au acoperit urechile cu mâinile. 
Ando a revăzut în minte scena: el însuşi ghemuit în poala 
bunicii, tremurând de frică. Orăşelul avea un foişor de foc 
străvechi, iar clopotul era folosit doar când izbucnea un 
incendiu. Dar atunci nu ştia asta. Ştia doar că sunetul 
acela purta cu el o ameninţare teribilă. Părea vestitorul 
unei tragedii inevitabile. De fapt, exact un an mai târziu, în 
aceeaşi zi, tatăl lui murise subit. 

Ando şi-a dat seama că nu-i mai era foame. Mai mult 
decât atât, i se făcuse rău. A împins spre capătul mesei 
tava cu prânzul care abia îi fusese adus şi a cerut încă un 
pahar cu apă. 

Hei, Ryuji, încerci să-mi spui ceva? 

Când sicriul cu trupul răposatului fusese dat familiei, 
trupul acela acum la fel de gol pe dinăuntru ca o jucărie de 
tinichea, i se păruse că faţa albă ca varul şi aproape 
pătrată a lui Ryuji era puţin mai relaxată, iar trăsăturile ei 
alcătuiau ceva asemănător cu un zâmbet. Doar un ceas mai 
devreme Mai Takano se uitase la faţa aceea şi se înclinase, 
dar plecăciunea ei nu era adresată cuiva anume. Pesemne 
că vor rămâne la priveghi toată noaptea, iar incinerarea va 
avea loc a doua zi. In clipa asta, dricul ajunsese probabil 
destul de aproape de casa părintească a lui Ryuji de la 
Sagami Ohno. 

Ando a simţit brusc dorinţa de a vedea cum trupul lui 
Ryuji se transformă în cenuşă. Avea senzaţia stranie că 
fostul lui coleg nu murise. 


30 


4 


Stabiliseră să se întâlnească în părculeţul de lângă 
bibliotecă. Ando a ascultat până la capăt o prelegere la 
Facultatea de Drept din campusul principal, apoi s-a uitat 
la ceas şi a pornit spre locul de întâlnire. 

Cu o zi înainte, Mai Takano telefonase la Institutul 
Medico-Legal. Se întâmplase ca Ando să fie acolo - era din 
nou în tură la autopsii - şi, când îi auzise vocea în receptor, 
îşi reamintise instantaneu chipul ei, în cele mai mici 
detalii. Nu era ceva neobişnuit să primească telefoane de 
la rudele sau prietenii răposaţilor care trecuseră prin 
mâinile lui, dar, cu puţine excepţii, îl căutau doar ca să-l 
întrebe care fusese cauza morţii. Motivul lui Mai era cu 
totul altul. Fata i-a spus că în seara zilei când el făcuse 
autopsia lui Ryuji se strecurase din camera de priveghi şi 
se dusese la apartamentul profesorului. Avea de gând să 
pună în ordine manuscrisul la care Ryuji lucrase în ultima 
vreme. In timp ce făcea asta, descoperise ceva 
surprinzător. l-a dat apoi de înţeles, într-un mod destul de 
subtil, că acel ceva putea să aibă legătură cu moartea lui 
Ryuji. 

Bineînţeles, pe Ando îl interesa orice informație 
concretă pe care i-ar fi putut-o da Mai, dar, în acelaşi timp, 
era nerăbdător să-i contemple din nou chipul de o 
frumusețe desăvârşită. I-a răspuns că trebuia să asiste la o 
prelegere la universitate, dar că îşi putea face timp după 
aceea pentru o discuţie cu ea. Putea să-i povestească totul 
atunci. I-a mai spus când se termina conferința şi i-a 
sugerat ora întâlnirii, apoi a închis. 

Băncile de lângă bibliotecă, cele de sub cireşi. 

Petrecuse doi ani în campusul principal, încercând să 
uite toate prostiile nefolositoare pe care le învățase până 
atunci, dar el şi prietenii lui nu-şi dăduseră niciodată 


31 


întâlnire pe băncile acelea. Viitoarea lui soţie, studentă în 
ultimul an la arte frumoase, prefera să se întâlnească cu el 
sub arborii ginkgo. 

A recunoscut-o pe Mai - fata se aşezase deja pe o bancă 
- cu mult înainte să se apropie de bibliotecă. Azi purta o 
rochie într-una dintre culorile primare, care îi dădea un 
aer şi mai tineresc decât la morgă, cu zece zile în urmă. A 
ocolit banca până a ajuns în faţa ei şi a încercat să-i vadă 
faţa, dar ea citea o carte şi nu şi-a ridicat capul. 

S-a apropiat călcând în mod deliberat cât mai apăsat şi 
Mai şi-a ridicat în sfârşit privirea. 

— Domnişoară Takano... 

Fata s-a ridicat pe jumătate şi i-a spus: 

— Mulţumesc... pentru atunci. 

Era evident că nu ştia cum să-l salute pe doctorul care 
făcuse autopsia iubitului ei. 

Ando îşi luase cu el servieta. Mâinile lui, care o 
manevrau cu agilitate, şi degetele lungi şi subţiri erau 
dovezi destul de concludente pentru felul în care îşi 
câştiga pâinea. 

— Îmi permiteţi să mă aşez? 

Fără să mai aştepte răspunsul, s-a aşezat lângă Mai, 
picior peste picior. 

— Aţi primit rezultatele analizelor? a întrebat ea cu o 
voce lipsită de inflexiuni. 

— Cât timp aveţi la dispoziţie? a zis Ando, uitându-se la 
ceas. Dacă sunteţi de acord, putem să mergem să bem un 
ceai. Vreau să vă pun câteva întrebări. 

Mai s-a ridicat în picioare fără să mai scoată un cuvânt 
şi şi-a netezit poalele rochiei. 


S-au dus la o cafenea pe care a ales-o ea. Pentru un local 
studenţesc, era uimitor de linişte, părea mai degrabă 
salonul unui hotel respectabil. S-au aşezat la o masă de 
lângă fereastră, de unde puteau vedea strada, iar 
chelneriţa le-a adus apă şi prosoape fierbinţi. 

Mai n-a ezitat nicio clipă înainte să comande: 

— Vreau un parfe cu fructe. 


32 


Surprins şi incapabil să se hotărască pe loc, Ando a 
reuşit să spună doar atât: 

— O cafea pentru mine. 

Cu zece zile în urmă, fata îi lăsase impresia că e destul 
de timidă. Acum începea să-şi schimbe părerea. 

— Sunt îndrăgostită de fructe, i-a mărturisit ea, ridicând 
din umeri, după ce chelneriţa plecase. 

O clipă, lui Ando i s-a părut că spusese Sunt îndrăgostită 
de tine, apoi şi-a administrat în sinea lui o palmă pentru că 
era capabil de o asemenea fantezie ridicolă. Un bărbat de 
vârsta ta... 

Parfe-ul era într-adevăr superb, cuibărit pe un strat de 
pişcoturi şi împodobit cu o cireaşă. După cum s-a năpustit 
asupra lui, era limpede că Mai avea o slăbiciune pentru 
dulciurile din localul acesta. Avea aceeaşi expresie de 
concentrare pe care Ando o remarcase şi la Takanori 
atunci când mânca un lucru care-i plăcea foarte mult. 
Amintirea aproape că i-a frânt inima. Uitând complet de 
cafea, a rămas nemişcat, minunându-se de atenţia cu care 
fata mânuia linguriţa. Chiar dacă ar fi reuşit s-o convingă 
pe soţia lui să intre într-un loc ca ăsta, ea n-ar fi comandat 
niciodată parfe de fructe. Ar fi rămas la ceaiul ei de lămâie, 
fără-zahăr-vă-rog, sau ceva asemănător. Mereu ţinea cură 
de slăbire şi printre buzele ei nu reuşea să se strecoare 
nimic dulce. Mai Takano, în schimb, chiar îmbrăcată mai 
gros, părea mai slabă decât fusese soţia lui în zilele ei cele 
mai bune. E drept, până să se despartă definitiv, nevastă- 
sa slăbise atât de tare, încât Ando nu mai suporta să se 
uite la ea. Acum, când se gândea la ea, şi-o amintea mereu 
cu faţa rotundă şi pufoasă, aşa cum era când se 
căsătoriseră. 

Mai a mestecat cireaşă, apoi a scuipat foarte discret 
sâmburele pe o farfurioară ovală de sticlă şi şi-a şters 
buzele cu un şerveţel. Până atunci, Ando nu mai cunoscuse 
o femeie pe care să fie atât de amuzant s-o priveşti - atât, 
şi nimic altceva. Fata a atacat pişcoturile, risipind pe masă 
câteva firimituri, apoi a contemplat cu o privire pofticioasă 
stratul subţire de frişca de pe fundul farfurioarei. Fără 


33 


îndoială că se întreba dacă era politicos s-o lingă. 

Când a terminat în sfârşit de mâncat, l-a întrebat brusc 
ce fel de analize fuseseră făcute după autopsie pe mostrele 
prelevate din organele lui Ryuji. Lui Ando i s-a părut 
extrem de ciudat să vorbească cu o femeie tânără, care 
tocmai terminase un parfe de fructe, despre organele 
extrase dintr-un cadavru. Dar uite că se poate. 

O păţise nu cu mult timp în urmă, când încerca să 
explice unei rude îndurerate cum se fac aceste analize. Nu 
reuşise să stabilească o punte de comunicare: omul pur şi 
simplu nu pricepea ce înseamnă o probă de ţesut. Işi 
închipuia că organele regretatului răposat erau puse în 
borcane şi murate în formaldehidă, iar Ando pierduse mult 
timp încercând inutil să-l lămurească. Probele de ţesut 
erau pentru el la fel de banale ca pixurile cumpărate cu 
duzina pentru un funcţionar de birou, dar abia atunci 
realizase că majoritatea oamenilor habar n-au cum arată, 
cât de mari sunt, cum sunt prelevate, şi aşa mai departe, şi 
că trebuia să le explici totul ca unor copii mici. S-a hotărât 
să înceapă prin a-i vorbi lui Mai despre probele pentru 
analize. 

— Vedeţi, aproape totul e treabă de laborator. Mai întâi 
tăiem o bucăţică din inimă, din porţiunea în care a avut loc 
infarctul, şi o punem în formaldehidă. Apoi tăiem din ea o 
bucăţică şi mai mică, la fel ca un sashimi!, şi o punem în 
parafină. În ceară, cu alte cuvinte. Apoi tăiem din nou un 
specimen pentru microscopie, îndepărtăm parafina şi 
colorăm țesutul. Aşa obţinem proba de ţesut, pe care o 
trimitem apoi la laborator, pentru analize. După aceea nu 
ne rămâne decât să aşteptăm rezultatele. 

— Să înţeleg că e vorba despre o felie foarte subţire din 
organul respectiv pusă între două lamele de sticlă? 

— Cam aşa ceva. 

— Şi în felul acesta e mai uşor s-o examinezi? 

— Bineînţeles. O colorăm pentru a-i pune în evidenţă 
structura celulară, aşa o vedem mai bine la microscop. 

— Dumneavoastră aţi aruncat o privire? 


1 Sashimi: peşte crud, tăiat în fâşii foarte subţiri. (N. Tr.) 
34 


O privire? La ce? La celulele lui Ryuji, evident. În ciuda 
francheţii întrebării, lui Ando i s-a părut că avea o nuanţă 
ciudată. 

— Da, m-am uitat şi eu înainte să le trimit la laborator. 

— Cum erau? 

Fata s-a aplecat înainte, apropiindu-se de el. 

— Am găsit un blocaj în artera coronară stângă, chiar 
înainte de ramura circumflexă. Circulaţia sângelui a 
încetat şi inima lui Ryuji s-a oprit. Aşa cum v-am explicat, 
am luat probe circulare din țesutul în cauză şi le-am 
examinat la microscop. Am descoperit ceva care m-a 
surprins. Vedeţi dumneavoastră, în cazul unui atac de cord 
de obicei avem de-a face cu rigidizarea arterelor. 
Colesterolul sau alte lipide se acumulează treptat, iar 
secţiunea arterei se micşorează până când un asemenea 
aterom plesneşte şi înfundă artera. În schimb, în cazul lui 
Ryuji, deşi e vorba tot despre un blocaj, cauza lui nu a fost 
rigidizarea. Măcar atâta lucru e limpede. 

— Atunci ce-a fost? a întrebat fata, scurt şi la obiect. 

Ando i-a răspuns la fel de concis: 

— Sarcom. 

— Sarcom? 

— Exact. Încă nu am reuşit să aflăm dacă celulele 
aparţin unui anumit ţesut sau e vorba de o tumoare 
nediferenţiată, dar - vă pot spune asta cu siguranţă - n-am 
mai văzut niciodată aşa ceva în tunica intima sau în tunica 
media. Pe înţelesul oricui, acolo s-a dezvoltat un dop care a 
blocat circulaţia sângelui. 

— Adică sunt celule canceroase? 

— Cred că ne putem referi la ele aşa fără să greşim prea 
mult. Totuşi, în mod normal, sarcoamele nu apar în 
interiorul vaselor de sânge. E imposibil. 

— Bine, dar când veţi primi rezultatele analizelor, veţi 
şti care a fost cauza apariţiei tumorii, nu-i aşa? 

Ando a clătinat din cap şi a râs. 

— Dacă nu descoperim şi alte simptome, probabil că nu 
vom afla. Sunt sigur că nu trebuie să vă dau drept exemplu 
SIDA... 


35 


Chiar şi azi, când ştiinţa pare omnipotentă, încă mai 
există destule boli ale căror cauze au rămas necunoscute. 
Lui Ando îi era imposibil să spună dacă simptomul 
respectiv se va dovedi sau nu o parte dintr-un sindrom mai 
larg care putea fi identificat. 

— Mai există o explicaţie, a continuat Ando. Poate că 
Ryuji avea un defect congenital la artera coronară stângă. 

Până şi un profan putea înţelege implicaţiile acestei 
ipoteze. Dacă Ryuji s-ar fi născut cu un dop în arteră, 
capacitatea lui de a duce o viaţă activă din punct de vedere 
fizic ar fi fost serios afectată. 

— Bine, dar profesorul Takayama... 

— Ştiu. În liceu a fost campion la atletism. Aruncarea 
greutăţii, dacă nu mă înşel. 

— Da. 

— Prin urmare, e greu de crezut că tumoarea a fost 
acolo încă de la naştere. lată de ce vreau să vă întreb dacă 
s-a plâns vreodată de dureri în piept, înţelegeţi la ce mă 
refer. 

Legăturile lui Ando cu Ryuji fuseseră întrerupte aproape 
complet după absolvire. Când se întâlneau pe coridoarele 
universităţii îşi aruncau câte un „Salut”, dar asta era tot. 
Ando era convins că n-ar fi putut observa o schimbare în 
starea fizică a lui Ryuji. 

— Am fost prieteni mai puţin de doi ani. 

— Nu contează. V-a spus vreodată ceva în timpul ăsta? 

— Era mai rezistent decât majoritatea oamenilor. Nu-mi 
aduc aminte să-l fi văzut vreodată bolnav, nici măcar răcit. 
Nu era genul de bărbat care se plânge, deci chiar dacă ar 
fi avut o problemă, nu cred că mi-ar fi mărturisit ceva. 
Ceea ce vă pot spune sigur este că n-am remarcat nimic. 

— Nimic? Absolut nimic? 

— Mă rog, ar fi ceva. 

Ando şi-a amintit subit că n-o chemase pe Mai aici 
pentru a-i da raportul despre autopsie. Ea îl căutase 
pentru a-i spune ce descoperise în timp ce răsfoia hârtiile 
lui Ryuji în noaptea de priveghi. 

— Bine. Hai să auzim. 


36 


— Chiar şi-aşa, vă atrag atenţia de la bun început că nu 
sunt sigură dacă asta are vreo legătură cu moartea 
profesorului. 

Mai era înnebunitor de dulce în nesiguranța ei. Ando a 
fixat-o cu o privire intensă, încercând s-o îndemne să 
continue. 

— Vă rog să-mi spuneţi. 

— Aşa cum ştiţi, acum zece zile am plecat pe furiş de la 
priveghi. M-am dus acasă la domnul profesor pentru a 
pune în ordine manuscrisul unei lucrări nepublicate. In 
timp ce lucram, a sunat telefonul. Nu prea ştiam ce să fac, 
dar, în cele din urmă, am ridicat receptorul. Era Asakawa, 
un prieten din liceu al profesorului. 

— Îl cunoaşteţi pe acest domn? 

— Ne-am întâlnit o singură dată. L-am cunoscut chiar în 
apartamentul profesorului, cu patru sau cinci zile înainte 
de moartea lui. 

— Am înţeles. Şi? 

— Nu părea să ştie că profesorul a murit, aşa că m-am 
simţit obligată să-i spun şi să-i povestesc pe scurt ce se 
întâmplase cu o seară în urmă. Domnul Asakawa a fost de- 
a dreptul şocat. Mi-a spus că vine imediat. 

— Adică... 

— La apartamentul domnului Takayama. 

— Şi a venit? 

— Da, mult mai repede decât mă aşteptam. A intrat şi s- 
a uitat cu atenţie peste tot, ca şi cum ar fi căutat ceva 
anume. Apoi m-a întrebat iar şi iar dacă nu mi-a atras 
atenţia ceva. Arăta ca un om încolţit, care nu mai are 
scăpare. M-a tot întrebat dacă n-am remarcat ceva 
neobişnuit în casă imediat după moartea profesorului. Dar 
mai mult m-a frapat ce a zis după aceea. 

A făcut o pauză şi a sorbit din paharul cu apă. 

— Ce anume? 

— Îmi amintesc perfect cuvintele lui: „Nu ţi-a spus nimic 
în ultimele lui clipe? Nu ţi-a transmis ultima lui dorinţă? N- 
a pomenit nimic despre... despre o casetă video?” 

— Poftim? O casetă video? 


37 


— Da. Ciudat, nu-i aşa? 

Ce subiect neaşteptat şi mai ales nepotrivit într-o 
discuţie despre cineva care murise cu mai puţin de o zi în 
urmă. De ce oare îl interesa aşa ceva pe Asakawa? 

— Într-adevăr. Dar Ryuji a pomenit vreodată de o casetă 
video? 

— Nu, niciodată. 

— O casetă, spuneţi? a mormăit Ando, rezemându-se de 
spătarul scaunului. Simţea că o umbră planează peste 
imaginea acelui Asakawa care intrase în apartamentul lui 
Ryuji chiar în seara autopsiei. 

— În orice caz, mă întreb... Vă daţi seama că nu mă 
pricep la aşa ceva... dar nu e oare posibil ca filmul de pe 
caseta aceea să fi fost atât de şocant încât să-i fi provocat 
un infarct? 

— Hmm... 

Ando înţelegea destul de bine cauza reticenţei lui Mai. 
Ar fi fost prea jenată să întrebe asta înainte să afle cauza 
morţii. Şi-a adus aminte de un thriller pe care îl văzuse la 
televizor cu două sau trei zile în urmă. O femeie are o 
aventură cu unul dintre angajaţii soţului ei, dar nu ştie că 
totul e o înscenare. Cineva îi filmează în timp ce fac 
dragoste într-o cameră de hotel, surprinzând pe bandă şi 
cele mai mici detalii, apoi îi trimite prin poştă o copie a 
casetei şi o scrisoare de şantaj. Femeia ajunge acasă, pune 
caseta în aparat şi se uită fix la ecranul televizorului. La 
început nimic, apoi o imagine. Trupul gol al unui femei lipit 
de trupul gol al unui tânăr. Gemete de plăcere. În clipa 
când îşi dă seama că femeia de pe ecran este ea însăşi, 
leşină. Era un clişeu atât de uzat şi de vulgar, încât Ando 
se simţise ca un caraghios pentru că-şi pierduse timpul cu 
aşa ceva. 

Fără discuţie că o înregistrare video putea produce 
simultan stimuli vizuali şi auditivi suficient de puternici 
încât să dea peste cap echilibrul unei persoane sensibile. 
Dacă toate condiţiile negative ar fi îndeplinite, nu puteai 
scoate din calcul posibilitatea decesului. Dar Ando 
examinase cadavrul lui Ryuji în cele mai mici detalii. Luase 


38 


chiar şi probe din artera coronară şi le trimisese la 
laborator. 

— Nu, este exclus. Artera coronară stângă era într- 
adevăr blocată. În plus, îl cunoaşteţi bine pe Ryuji. Chiar 
credeţi că ar fi putut să moară uitându-se la o casetă 
video? 

Rostind ultimele cuvinte, Ando izbucni în râs. 

— Nu, sigur că nu... 

Mai s-a lăsat molipsită de râsul lui Ando şi a chicotit 
încetişor. Prin urmare, amândoi aveau aceeaşi părere 
despre Ryuji. Fusese un bărbat de o îndrăzneală aproape 
respingătoare, cu o coloană vertebrală din oţel. Doar ceva 
literalmente extraordinar l-ar fi putut afecta fizic sau 
psihic. 

— Din întâmplare, puteţi să-mi spuneţi unde-l găsesc pe 
acest Asakawa? 

— Îmi pare rău... Fata era gata să-i spună că nu ştie, dar 
şi-a dus mâna la gură. Nu, staţi o clipă, mi se pare că 
domnul profesor mi l-a prezentat drept Kazuyuki Asakawa 
de la Daily News. 

— Kazuyuki Asakawa de la Daily News. 

Ando şi-a notat informaţia în agendă. Putea să afle 
foarte uşor datele de contact ale omului, trebuia doar să 
dea un telefon la redacţie. Nu era exclus să aibă nevoie să 
discute cu el. 

Mai, care se uitase tot timpul la el, văzuse pesemne ce 
îşi notase în agendă. Şi-a ridicat mâna dreaptă la piept şi a 
spus doar atât: „Hm”. 

— Ce s-a întâmplat? a zis Ando. 

— Vasăzică, aşa se scrie „Kazuyuki”. 

Ando s-a uitat din nou în agenda deschisă. 

A trecut aproape un minut până a înţeles ce voia să 
spună fata. Pentru a scrie „Asakawa” puteau fi folosite 
câteva combinaţii diferite de caractere. Lucru valabil şi 
pentru „Kazuyuki”. În mod normal, ar fi trebuit să întrebe 
ce caractere să folosească sau să scrie numele pur şi 
simplu după pronunție. În loc să facă asta, mâzgălise 
ideogramele fără cea mai mică ezitare, ca şi cum ar fi ştiut 


39 


de când lumea cum să scrie numele acela, pe care nu-l mai 
auzise până atunci. 

Mai a deschis larg ochii şi l-a întrebat: 

— De unde ştiţi că aşa e corect? 

Ando n-a ştiut ce să-i răspundă. Fusese oare un soi de 
premoniţie? Avea senzaţia că urma să se întâlnească foarte 
curând cu ziaristul. 


40 


5 


Pentru prima dată după aproape un an şi jumătate Ando 
şi-a permis să bea puţin sake la cină. Da, era prima dată 
după moartea fiului său când dorise să pună în gură alcool. 
Îi plăcuse să bea. Nu renunţase din cauză că se simţea 
vinovat de moartea băiatului, ci pentru că alcoolul avea 
tendinţa să amplifice starea sufletească în care se afla 
atunci când începea să bea, indiferent care ar fi fost ea. 
Dacă era binedispus, devenea exuberant. Dacă era trist, 
devenea disperat. În ultimul an şi jumătate fusese 
prizonier într-o carapace de durere, prin urmare, era firesc 
să nu fie în stare să bea. Era convins că ar fi fost de-ajuns 
să ia o singură înghiţitură de alcool şi nu s-ar mai fi oprit 
decât atunci când ar fi căzut beat mort. li era teamă că, 
dacă ar fi ajuns până acolo, n-ar fi reuşit să-şi mai 
controleze impulsul de a se sinucide. Şi nu avea curajul să 
verifice asta. 

Ploua, lucru rar întâlnit în ultimele zile din octombrie. O 
ploaie fină, care se strecura sub umbrela lui ca un nor de 
fum, umezindu-i gâtul. Nu-i era frig. Simţea încă în corp, 
deşi tot mai slab, căldura sakeului. În timp ce mergea spre 
casă, a întins de mai multe ori mâna ca să prindă în palmă 
stropii de ploaie, dar n-a reuşit. Ploaia părea să vină nu de 
sus, din nori, ci de sub picioarele lui. 

Pe drumul de la staţia de metrou până acasă a ezitat 
câteva clipe în faţa unui magazin, tentat să cumpere o 
sticlă de whisky. În jurul lui se înălţau zgârie-nori 
impunători, cu faţade strălucitoare. Peisajul citadin era 
mai frumos decât orice peisaj natural. Clădirile oficiale, cu 
toate ferestrele luminate, străluceau stins în ploaie. S-a 
uitat o vreme la lumina roşie intermitentă din vârful unei 
clădiri până când a început să i se pară că era un mesaj în 
codul Morse. Se aprindea şi se stingea încetişor, ca ochiul 


41 


unei păsări monstruoase. 

De când se despărţise de soţia lui, locuia într-o 
garsonieră dintr-un bloc cu patru etaje, cam dărăpănat, cu 
vedere spre parcul Yoyogi. Era un regres evident faţă de 
apartamentul din Aoyama-Sud în care trăiseră împreună. 
Blocul nu avea parcare, aşa că fusese obligat să renunţe la 
BMW-ul lui nou-nouţ. În garsoniera aceea strâmtă şi 
mizerabilă se simţea iar student. Nu exista nimic acolo 
care să demonstreze că-i pasă cum trăieşte. Singurele 
piese de mobilier erau o bibliotecă şi un pat din aluminiu. 

A intrat şi a traversat camera ca să închidă fereastra. 
Chiar atunci a sunat telefonul. 

— Alo? 

— Eu sunt. 

A recunoscut imediat glasul de la celălalt capăt al firului. 
O singură persoană ar fi început aşa o conversaţie cu el, 
fără să facă efortul să se prezinte: Miyashita, alt coleg de 
serie din vremea studenţiei la Medicină. Acum era asistent 
la Patologie. 

— Îmi pare rău că nu te-am sunat mai devreme. 

Ando ştia de ce îl caută Miyashita, aşadar s-a grăbit să 
se scuze înainte să i se poată face reproşuri. 

— Azi am fost la tine, la laborator. 

— Eram la morgă. 

— Trebuie să fie plăcut să iei salariu din două locuri. 

— Ce vrei să spui? Ai şi tu o slujbă. 

— N-are importanţă. N-ai trimis confirmarea pentru 
petrecerea de adio a lui Funakoshi. 

Funakoshi, un tip de la Medicină Internă, îşi dăduse 
demisia ca să preia clinica tatălui său din oraşul natal. 
Bătrânul ieşise la pensie. Miyashita luase asupra lui 
sarcina organizării ceremoniei de plecare. li comunicase 
deja lui Ando locul şi data, iar Ando ar fi trebuit să-i 
răspundă imediat dacă avea sau nu de gând să participe. 
Se lăsase prins de alte probleme şi uitase. Dacă fiul lui n-ar 
fi murit, probabil că pentru Ando s-ar fi organizat un mare 
foc de artificii. Escala lui la Anatomo-Patologie trebuia să 
fie scurtă, doar o trambulină profesională. Plănuise să 


42 


înveţe perfect chestiile de bază, apoi să facă un stagiu de 
medicină clinică, pregătindu-se astfel să preia cabinetul 
socrului său. Un moment de neatenţie, şi toate planurile lui 
se spulberaseră ca fumul. 

— Mai spune-mi o dată, când e? 

Ando şi-a fixat receptorul între ureche şi umăr pentru a- 
şi putea răsfoi agenda. 

— Joia viitoare. 

— Joi, zici? 

Nici măcar nu avea nevoie să-şi verifice programul. Cu 
numai trei ore în urmă, când se despărţise de Mai, 
stabiliseră să ia cina împreună chiar joia următoare. 
Săptămâna viitoare, joi, la şase. Era limpede care 
angajament avea prioritate. Pentru prima dată după zece 
ani invitase o femeie la masă şi, dintr-un motiv care îi 
scăpa, ea nu-l refuzase. Nu, în niciun caz nu voia să revină 
la prima mutare. Ando presimţea că venise momentul 
adevărului, clipa când urma să afle în sfârşit dacă se va 
trezi sau nu din coşmarul acela interminabil. 

— Hai, ce zici? l-a îndemnat Miyashita. 

— Îmi pare rău, dar nu pot să vin. Am deja o întâlnire. 

— Chiar aşa? Eşti sigur că nu e vorba de vechea ta 
eschivă? 

Vechea eschivă? Ando habar n-avea ce însemna asta. 
Nu-şi amintea să fi folosit până atunci scuze inventate pe 
loc pentru a refuza invitaţiile prietenilor. 

— Care eschivă? 

— Că nu poţi să bei. Ştiu foarte bine că înainte turnai în 
tine ca un peşte. 

— Nu, nu-i vorba de asta. 

— Uite ce-i, dacă nu vrei să bei, nimeni nu te obligă. 
Prefă-te doar, dă pe gât nişte ceai sau ce vrei tu. Dar 
trebuie să vii acolo. 

— Ţi-am spus deja că nu ăsta e motivul. 

— Vasăzică poţi să bei? 

— Oarecum. 

— Stai puţin... Nu cumva e vorba de-o femeie? 

Intuiţia lui Miyashita era mai ascuţită decât te-ai fi 


43 


aşteptat văzându-i faţa rotundă. De fiecare dată când 
vorbea cu el, Ando încerca să joace cu cărţile pe faţă, dar 
acum nu era sigur că poate să facă asta. A tăcut, pentru că 
nu ştia ce să-i răspundă. 

— Probabil că e ceva de capul ei dacă te-a făcut să uiţi 
de petrecerea lui Funakoshi. 

Nici de data asta Ando n-a găsit un răspuns. 

— Bine, mă bucur pentru tine. Nu-ţi face griji... Stai, de 
ce n-o iei şi pe ea? Am primi-o fericiţi. Cu braţele deschise, 
chiar. 

— Nu am ajuns încă în etapa asta. 

— Aha, înţeleg, nu vrei să grăbeşti lucrurile. 

— Poţi să zici şi aşa. 

— Omule, nu te oblig să faci ce nu vrei. 

— Îmi pare rău. 

— Ai idee de câte ori ţi-ai cerut iertare în timpul 
conversaţiei ăsteia? Am priceput. O să te trec pe listă în 
rubrica „absenţi”. Şi, ca să-ţi găsesc o scuză, o să lansez 
zvonul că ai o prietenă, aşa că pregăteşte-te sufleteşte. 

Miyashita a râs, dar Ando ştia că n-ar fi fost niciodată în 
stare să se supere pe el. Singura alinare, în perioada 
chinuitoare de după dispariţia fiului său şi despărţirea de 
soţie, venise de la cadoul pe care i-l făcuse Miyashita. 
Amicul lui nu încercase să-i spună „Nu plânge” sau altceva 
la fel de inutil, ci îi dăduse o carte şi-i spusese doar atât: 
„Citeşte-o”. Fusese prima dovadă că pe Miyashita îl 
interesa literatura şi tot atunci Ando descoperise prima 
dată că o carte îţi poate da putere, literalmente. Era un fel 
de bildungsroman, povestea unui tânăr - cu răni trupeşti şi 
sufleteşti adânci - care învaţă să se desprindă de trecut. 
Romanul ocupa şi acum un loc de cinste în biblioteca lui 
Ando. 

— Apropo, a zis el, mai mult ca să schimbe subiectul, ai 
aflat ceva despre proba de ţesut a lui Ryuji? 

— A, proba aia... 

Miyashita a oftat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu prea ştiu cum să-ţi explic. Mi-am cam atins limita 


44 


competenţei aici. Ce părere ai despre profesorul Seki? 

Seki era directorul Laboratorului de Patologie, celebru 
pentru cercetările lui în privinţa formării celulelor 
canceroase. 

— Ce cred despre el? De ce? 

— Bătrânul face uneori nişte afirmaţii foarte ciudate. 

— Ce-a zis? 

— Că nu-l interesează blocajul arterial. Mai ţii minte că 
gâtul era ulcerat? 

— Evident. 

Nu fusese deloc uşor de observat, dar bineînţeles că 
ţinea minte. Remarcase ulceraţia abia când asistentul îi 
atrăsese atenţia asupra ei. După autopsie, secţionase 
întreaga porţiune de gât afectată. 

— Bătrânul i-a aruncat o privire, mai întâi cu ochiul 
liber. Ghici cu ce-a zis că seamănă? 

— Termină şi spune-mi odată. 

— Bine, bine. A zis că seamănă cu țesutul bolnavilor de 
variolă. 

— Variolă? 

Fără să vrea, Ando aproape că strigase. 

Variola fusese eradicată după o campanie globală de 
vaccinare în masă. Ultimul caz fusese înregistrat în 1977 
în Somalia, şi de-atunci nu mai fuseseră raportate altele. În 
1979, Organizaţia Mondială a Sănătăţii declarase că boala 
este eradicată. Variola este o boală exclusiv umană. Faptul 
că nu mai existau bolnavi însemna că virusul însuşi 
dispăruse. Ultimele specimene erau păstrate în azot lichid 
la Moscova şi într-un laborator din Atlanta, în Georgia. 
Dacă, prin absurd, ar fi apărut un nou caz, nu putea să 
provină decât din aceste două puncte, dar, ţinând cont de 
măsurile de securitate foarte stricte, era un scenariu de 
neconceput. 

— Surpriză? 

— Trebuie să fie o greşeală. 

— Probabil că este. Şi totuşi, asta a zis bătrânul. Eu îi 
respect opiniile. 

— Când o să primiţi rezultatele? 


45 


— Cam într-o săptămână. Ascultă, dacă dăm într-adevăr 
peste virusul variolei, te-ai făcut om. 

Miyashita părea tulburat, pesemne nici el nu credea ce 
spune. De fapt, era sigur că undeva se strecurase o 
greşeală. O reacţie firească, din moment ce medicii de 
vârsta lor nu avuseseră ocazia să vadă pe viu un bolnav de 
variolă. Singura posibilitate de a studia boala era 
indirectă, prin intermediul revistelor de virusologie. Ando 
văzuse cândva, într-o lucrare, fotografia unui copil acoperit 
cu eruptii de variolă. Un copil drăguţ, desfigurat fără milă 
de pustule mari cât un bob de mazăre, care se uita 
inexpresiv în obiectivul aparatului de fotografiat. Pustulele 
erau principala caracteristică vizibilă a variolei. Ando îşi 
mai amintea vag că ajungeau la extinderea maximă cam la 
o săptămână după contaminare. 

— În primul rând, Ryuji n-avea nici măcar un singur 
punct roşu pe piele. 

O singură privire îi fusese de-ajuns ca să constate asta. 
Pielea lui netedă strălucea blând în lumina lămpilor de 
deasupra mesei de autopsie. 

— Ascultă, chestia asta este atât de stupidă, încât nici 
măcar nu-mi vine să ţi-o spun: ştiai că există o tulpină de 
variolă care produce ocluzii în vasele de sânge şi are o rată 
a mortalităţii de sută la sută? 

Ando a clătinat imperceptibil din cap. 

— Nu. 

— Ei bine, există. 

— Să nu-mi spui că ăsta e motivul blocajului arterial al 
lui Ryuji. 

— Bine, n-o să afirm aşa ceva. Dar fii atent, sarcomul de 
pe peretele intern al arterei... Ce naiba poate fi? Ştiu că te- 
ai uitat la el la microscop. 

Ando nu i-a răspuns. 

— Cum a apărut acolo? 

Ando n-a putut să-i răspundă. 

— Sper că eşti vaccinat, a glumit Miyashita. Ar fi 
caraghios de-a binelea, nu-i aşa, dacă s-ar dovedi că e 
chiar variolă. 


46 


— Lăsând gluma la o parte, tocmai mi-a venit o idee. 

— Ce anume? 

— Hai să uităm deocamdată de variolă, dar să 
presupunem că sarcomul din arteră este într-adevăr 
rezultatul unei infecţii virale. Ar trebui să mai fie şi alţii 
care au murit din aceeaşi cauză şi au prezentat aceleaşi 
simptome. 

Miyashita a oftat. Cântărea în minte ipoteza. 

— Poate. Nu exclud varianta asta. 

— Dacă ai timp, vrei să te interesezi la celelalte spitale 
universitare? Ştiu că ai relaţii, n-ar trebui să-ţi fie prea 
greu. 

— S-a făcut. O să aflăm repede dacă au mai apărut 
cadavre cu aceleaşi simptome. Dar dacă se dovedeşte că 
avem de-a face cu un sindrom mai larg, am încurcat-o. 

— Fii liniştit. Pun pariu că săptămâna viitoare o să 
râdem de toată povestea asta. 

Şi-au luat rămas-bun şi au aşezat receptoarele în furcă 
în acelaşi timp. 

Aerul umed al nopţii se strecurase în cameră prin 
fereastra întredeschisă. Ando s-a dus s-o închidă, dar s-a 
uitat mai întâi afară. Nu mai ploua. În dreptul clădirii, 
strada era luminată de felinare plasate la distanţe egale. 
Dârele cauciucurilor unui camion se pierdeau în depărtare, 
două linii perfect paralele. Pe Autostrada Metropolitană 
nr. 4 se mişcau încet perechi de faruri. Simfonia 
neîntreruptă a zgomotelor oraşului era saturată cu apă, 
transformându-se într-un murmur lipsit de convingere. A 
închis fereastra şi sunetul a încetat brusc. 

A scos din bibliotecă un dicţionar de termeni medicali şi 
l-a răsfoit în grabă. Ştia prea puţine despre variolă. Era un 
subiect pe care nu avea niciun rost să-l abordezi, cu 
excepţia cazului în care erai motivat de un real interes 
ştiinţific pentru viruşi. „Variolă” era denumirea comună a 
bolii provocate de viruşii variola minor şi major din genul 
orthopox-virus, familia poxvirus. Variola major avea o rată 
a mortalităţii de treizeci până la cincizeci la sută, iar 
variola minor de sub cinci la sută. Existau şi alţi pox-viruşi, 


47 


care puteau infecta maimuţele, iepurii, vacile sau 
şobolanii, dar în Japonia fuseseră înregistrate extrem de 
puţine cazuri. Chiar dacă ar fi apărut un nou focar de 
infecţie, pericolul ar fi fost redus şi cazurile s-ar fi limitat 
la scară locală. 

A închis dicţionarul. Povestea căpăta o dimensiune 
ridicolă. Profesorul Seki studiase ulceraţia doar cu ochiul 
liber, aşa că afirmaţia lui cu greu putea fi considerată un 
diagnostic precis. În fond, nu spusese decât că aspectul 
porțiunii afectate seamănă cu cel întâlnit la bolnavii de 
variolă. Ando avea şi alte argumente contra. Dar de ce se 
înverşuna oare atât de tare să respingă ipoteza infecţiei? 
Simplu: dacă, prin absurd, ar descoperi un virus în trupul 
lui Ryuji, atunci ar avea un motiv real de îngrijorare, şi 
anume că Mai Takano era şi ea contaminată. Fata şi Ryuji 
aveau o relaţie intimă. În cazul variolei, erupțiile apar mai 
întâi pe mucoasa cavităţii bucale. Când evoluează la 
stadiul de ulceraţie, virusul se răspândeşte. În consecinţă, 
saliva este un vehicul important în răspândirea bolii. În 
mintea lui au început să plutească scene în care buzele lui 
Mai se lipeau de cele ale lui Ryuji. Şi-a scuturat repede 
capul ca să le alunge. 

A turnat whisky într-un pahar şi l-a dat peste cap, fără 
să-i mai adauge gheaţă sau apă. După un an şi jumătate de 
abstinenţă, alcoolul a avut asupra lui un efect puternic. Pe 
măsură ce şi-a croit drum în jos, arzându-i gâtul şi apoi 
stomacul, l-a cuprins treptat o stare de letargie. S-a aşezat 
pe podea, şi-a sprijinit spatele de marginea patului şi şi-a 
întins mâinile şi picioarele. Doar o părticică din creierul lui 
a rămas trează şi la pândă. S-a uitat la petele de pe tavan. 

Cu o zi înainte ca fiul lui să se înece, Ando visase 
oceanul. Acum, privind în urmă, ştia că fusese un vis 
prevestitor. Cunoscuse soarta băiatului său înainte ca 
accidentul să aibă loc, şi totuşi nu fusese în stare să facă 
nimic. Regretul îl transformase într-un om mult mai 
prudent. 

Şi acum avea, în mod indiscutabil, o premoniţie. După 
autopsie, din abdomenul lui Ryuji apăruse o bucăţică dintr- 


48 


o pagină de ziar, iar el reuşise să citească două numere şi 
găsise, în cele din urmă, cuvântul „ring”. Îi era imposibil să 
creadă că fusese o simplă coincidenţă. Ryuji încerca să-i 
comunice ceva, în felul lui, folosind o interfaţă pe care 
doar el o putea manevra. În clipa asta, cea mai mare parte 
a trupului său fusese transformată în cenuşă, practic tot, 
cu excepţia unei părticele care îşi păstrase substanţa sub 
forma unei probe de ţesut. Ando avea senzaţia că şi în 
acest stadiu, de dispariţie aproape completă, din postura 
de mostră medicală, Ryuji reuşea să-i vorbească. lată de ce 
simţea că prietenul lui trăieşte. Corpul fusese incinerat, 
dar Ryuji mai avea ceva de spus şi găsise mijloacele s-o 
facă. 

Ando a continuat să se joace cu această idee până când 
a ajuns aproape la limita incoerenţei. Iluzia, în sens 
psihiatric - putea fi o glumă sau un fapt real -, deschisese 
o nouă ramificaţie a poveştii. 

Absolut ridicol. _ 

Rațiunea şi-a ridicat capul. In clipa aceea, Ando avea 
impresia că se uită la propriul său trup întins pe pat, că îl 
vede cu ochii unui spirit dematerializat. Poziţia în care 
stătea i se părea cunoscută. O mai văzuse undeva, nu de 
mult. Plutind într-o somnolenţă căreia nu i se putea 
împotrivi, şi-a adus brusc aminte de fotografiile polaroid 
ale cadavrului lui Ryuji. Aceeaşi poziţie: capul lăsat pe pat, 
braţele şi picioarele larg desfăcute. A mai luptat puţin 
împotriva somnului, până s-a târât pe pat şi s-a învelit cu 
pătura. A încetat să tremure doar când a adormit. 


49 


6 


A încheiat a doua autopsie din ziua aceea, apoi s-a întors 
la universitate, lăsându-i pe asistenţi să termine curăţenia 
în laborator. Miyashita îl căutase la telefon, dându-i de 
înţeles că în cursa pentru aflarea cauzei morţii lui Ryuji 
apăruse o pistă nouă, iar de-atunci încoace Ando stătea ca 
pe ghimpi. A urcat în goană scara de la metrou. 

A intrat în spitalul universităţii pe uşa principală, apoi a 
traversat curtea către aripa veche. Aripa nouă, prin care 
se intra acum, fusese terminată cu doar doi ani în urmă. 
Era o construcţie ultramodernă cu şaptesprezece etaje, 
legată printr-o reţea complicată de coridoare şi scări de 
partea veche a spitalului, ale cărei clădiri, care se 
îngrămădeau de jur-împrejur, semănau mai degrabă cu 
nişte blocuri-turn rezidenţiale. Complexul era un labirint. 
Toţi cei care intrau prima dată în el se rătăceau fără 
excepţie. Era un spaţiu în care noul şi vechiul se îmbinau, 
iar dimensiunile, culorile şi mirosurile coridoarelor - până 
şi scârţâitul pantofilor pe podea - se schimbau pe măsură 
ce te îndepărtai de intrare. Când s-a oprit în faţa uşii de 
metal care marca graniţa dintre domenii şi s-a uitat înapoi 
în lungul coridorului spaţios din aripa nouă, şi-a pierdut 
momentan simţul perspectivei. Avea senzaţia că priveşte 
direct în viitor. 

Uşa de acces în Departamentul de Patologie era 
întredeschisă şi l-a văzut din spate pe Miyashita, care 
stătea pe un taburet. În loc să se afle în mijlocul 
echipamentelor de laborator, aşa cum se aştepta Ando, era 
aplecat peste masa din centrul încăperii, după toate 
aparențele citind o carte. Îşi ţinea capul foarte aproape de 
cartea deschisă în faţa lui şi dădea repede paginile. Ando 
s-a apropiat şi l-a bătut pe umărul solid. 

Miyashita s-a răsucit brusc, şi-a dat jos ochelarii, apoi a 


50 


întors cartea şi a aşezat-o pe masă cu cotorul în sus. Titlul 
ei era Ghid de astrologie pentru începători, după cum a 
putut citi, stupefiat, Ando. 

Miyashita a învârtit taburetul până când a ajuns faţă în 
faţă cu Ando, apoi l-a întrebat, cu o expresie impasibilă: 

— Ia spune, când te-ai născut? 

În loc să-i răspundă, Ando a luat Ghidul începătorului şi 
a început să-l răsfoiască. 

— Horoscop? Ce naiba, astea-s pentru fetele de liceu. 

— Te-ar mira să afli că aiurelile astea nimeresc la ţintă 
de cele mai multe ori. Hai, spune-mi când te-ai născut. 

— Lasă asta. Ascultă... 

Ando a tras un taburet de sub masă şi s-a aşezat. Se 
mişcase însă neglijent şi, din greşeală, a dărâmat cartea, 
care a aterizat pe podea cu un pocnet înăbuşit. 

— Linişteşte-te odată. 

Miyashita s-a aplecat - greu, ca şi cum l-ar fi durut 
spatele - şi a ridicat volumul. Dar lui Ando nu-i păsa 
absolut deloc de astrologie. 

— Să înţeleg că ai găsit un virus? a întrebat el. 

Miyashita a clătinat din cap. 

— Primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific la 
celelalte departamente universitare de Anatomo-Patologie 
dacă au apărut şi alte cadavre cu simptomele lui Ryuji. Am 
primit, în fine, răspunsurile. 

— Şi au apărut sau nu? 

— Da. Şase în total, cel puţin până în clipa asta. 

— Şase morţi... 

Ando nu ştia încă dacă era mult sau puţin. 

— Toţi tipii cu care am vorbit au rămas interzişi. Fiecare 
credea că e primul şi singurul care a descoperit o chestie 
atât de stranie. 

— La care universităţi ai întrebat? 

Miyashita s-a aplecat înainte şi marginea mesei s-a înfipt 
în abdomenul lui proeminent. A ridicat un dosar aruncat 
neglijent peste un maldăr de hârtii. 

— La Shuwa au două, la Taido unul şi la Yokodai din 
Yokohama au trei. În total, şase. Sunt şanse mari să apară 


51 


şi altele. 

— Dă-mi să mă uit, a zis Ando, luând dosarul din mâinile 
lui Miyashita. 

In dimineaţa aceea, Miyashita şi omologii lui de la 
celelalte centre universitare făcuseră schimb de informaţii 
relevante prin fax. Dosarul conţinea copiile certificatelor 
de deces şi ale rapoartelor de autopsie originale. Erau 
copii fax, prin urmare neclare, nu prea uşor de citit. Ando 
le-a scos pe toate din dosar, le-a răsfirat pe masă şi a 
început să caute informaţiile importante. 

În primul rând, cadavrul autopsiat la Taido. Shuichi 
Iwata, nouăsprezece ani. Murise pe 5 septembrie, în jurul 
orei unsprezece noaptea. Se afla în şaua motocicletei lui de 
50 de centimetri cubi, la intersecţia din faţa staţiei 
Shinagawa, când pur şi simplu se prăbuşise. Din raport 
reieşea că artera lui coronară fusese blocată de o 
excrescenţă inexplicabilă care generase un stop cardiac. 

Două dintre cele trei cadavre cercetate la Yokodai erau 
ale unei tinere perechi. Băiatul şi fata muriseră împreună. 
Takehiko Nomi, de nouăsprezece ani, şi Haruko Tsuji, de 
şaptesprezece. Cadavrele lor fuseseră găsite înainte de 
zorii zilei de 6 septembrie, într-o maşină închiriată, la 
poalele muntelui  Okusu, în Yokosuka, prefectura 
Kanagawa. Când fuseseră descoperite trupurile lor, 
Haruko Tsuji avea chiloţii traşi în jos până la glezne, la fel 
Takehiko Nomi. Era limpede că aleseseră o zonă 
împădurită pentru a face sex în maşină, dar inimile lor se 
opriseră simultan. La autopsie găsiseră nişte formaţiuni 
ciudate în arterele lor coronare, care blocaseră, în mod 
limpede, circulaţia sângelui. 

Ando şi-a ridicat privirea şi a mormăit: 

— Ce naiba? 

— Cei doi din maşină, nu-i aşa? 

— Da. Stop cardiac, în acelaşi loc şi în acelaşi timp. lar 
dacă îl adăugăm pe acest Shuichi Iwata care a fost deschis 
la Taido, avem patru inşi care au suferit blocaje ale arterei 
coronare cam în acelaşi timp. Ce se întâmplă aici? 

— Şi astea nu sunt toate simptomele. Te-ai uitat la mamă 


52 


şi copil? 

Ando şi-a aruncat privirea peste hârtii. 

— Nu, nu încă. 

— Păi, uită-te. Au ulceraţii ale faringelui, exact ca Ryuji. 

Ando a răsfoit în grabă documentele până a găsit 
raportul laboratorului din Shuwa despre autopsia unei 
mame şi a fiicei ei. Mama era Shizu Asakawa, în vârstă de 
treizeci de ani, iar fiica se numea Yoko şi avea doar un an 
şi jumătate. 

Când a citit numele, Ando a simţit în minte ceva 
asemănător unui declic. A rămas nemişcat câteva clipe, 
încercând să-şi amintească. Ceva nu era în regulă aici. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Miyashita, privindu-l mai 
atent. 

— Nimic. 

Ando a citit mai departe. Pe 21 octombrie, în jurul orei 
prânzului, un automobil condus de domnul Asakawa, în 
care se aflau soţia lui, Shizu, şi fiica lui, Yoko, fusese 
implicat într-un accident în apropierea rampei Oi de pe 
Autostrada Metropolitană a Golfului. Pe traseul de la 
Urayasu la Oi, lângă intrarea în tunelul care traversează 
Golful Tokio, blocajele în trafic erau ceva obişnuit. 
Automobilul lui Asakawa se ciocnise cu o camionetă la 
capătul şirului de maşini care aşteptau la intrarea pe 
rampa Oi. Un accident foarte grav: mama şi fetiţa, care se 
aflau pe bancheta din spate, muriseră pe loc, în vreme ce 
Asakawa fusese grav rănit. 

— De ce s-a cerut autopsia? s-a întrebat Ando cu voce 
tare. 

De obicei, persoanele care mureau în accidente rutiere 
nu erau trimise la laboratorul de Medicină Legală. O 
autopsie completă, precum cea al cărei raport îl primiseră, 
era efectuată la cererea procuraturii şi avea loc numai 
dacă exista suspiciunea de crimă cu premeditare. 

— Nu te apuca să tragi concluzii pripite. Citeşte în 
continuare. 

— Apropo, de ce nu-ţi cumperi un fax nou? Abia pot 
înţelege ce scrie aici. A început deja să mă doară capul, a 


53 


zis Ando, fluturând în faţa lui Miyashita hârtia făcută sul. 
Voia pur şi simplu să înţeleagă ce se întâmplase, iar copiile 
neclare produse de aparatul străvechi îl scoseseră din 
sărite. 

— Eşti un ticălos nerăbdător, i-a răspuns Miyashita în 
loc de introducere, apoi a început să-i explice. Iniţial au 
crezut că muriseră în accident, dar examinarea cadavrelor 
n-a arătat nicio rană gravă. Maşina s-a făcut praf, totuşi 
mama şi fiica se aflau pe locurile din spate. Probabil că 
asta a ridicat semne de întrebare. Au făcut autopsii 
complete ale ambelor cadavre. Cum era de aşteptat, au 
găsit contuzii şi zgârieturi cauzate de accident pe feţe, pe 
picioare, pe mâini şi aşa mai departe, însă rănile nu 
prezentau nicio reacţie vitală. Cred că ăsta e motivul 
pentru care au ajuns pe mâinile noastre. 

E simplu să constaţi, pe baza prezenţei sau absenței 
reacţiilor vitale, dacă rănile unei persoane au fost 
provocate înainte sau după moarte. În acest caz, nu exista 
nicio reacţie. Concluzia nu putea fi decât una singură: în 
momentul accidentului, mama şi fiica nu mai erau în viaţă. 

— Vrei să spui că bărbatul şi-a scos nevasta şi fata 
moarte la o plimbare cu maşina? 

— Aşa se pare, a zis Miyashita, desfăcându-şi larg 
braţele. 

Acest aspect justifica examinarea medico-legală cu 
prisosinţă. Poate că soţul se hotărâse să se sinucidă şi să-şi 
ia cu el pe lumea cealaltă şi familia; poate că îşi 
strangulase nevasta şi copilul şi plecase în căutarea locului 
potrivit pentru a-şi pune capăt zilelor, dar pe drum fusese 
implicat în accident. Cu toate acestea, autopsiile îl 
scoseseră din cauză pe bărbat, pentru că Shizu şi Yoko 
aveau amândouă blocaje arteriale identice cu cele 
descoperite în alte cazuri. Muriseră amândouă pe 
autostradă, prin stop cardiac, cu puţin timp înainte de 
accident. 

Odată stabilit acest fapt, nu era greu să deduci de ce 
bărbatul pierduse controlul volanului... O vreme, nu 
observă că soţia şi fetiţa lui au murit - poate că şi-au dat 


54 


ultima suflare în tăcere - şi conduce mai departe, 
gândindu-se că dorm amândouă pe bancheta din spate. 
Dar ele rămân nemişcate acolo mult timp, prea mult timp. 
Încearcă să le trezească, ţinând o mână pe volan şi 
întinzând-o pe cealaltă în spate. O zgâlţâie pe soţia lui. 
Femeia nu se trezeşte. Se întoarce să se uite în faţă, apoi 
pune din nou mâna pe genunchiul soţiei. Înţelege în cele 
din urmă că s-a schimbat ceva. Intră în panică şi nu-şi mai 
poate smulge privirea de la femeie şi copil, fără să-şi dea 
seama că în faţă traficul s-a aglomerat. 

Aşa se petrecuseră lucrurile, mai mult sau mai puţin 
exact. Pentru că el însuşi îşi pierduse fiul, Ando putea să 
înţeleagă perfect panica şi durerea care-l copleşiseră pe 
bărbat. Şi el trecuse prin asta. Dacă ar fi reuşit să se 
stăpânească, dacă n-ar fi intrat în panică, poate că nu l-ar 
fi pierdut pe Takanori... În cazul şoferului însă, sângele 
rece n-ar fi servit la nimic. Soţia şi fetiţa lui muriseră deja. 

— Bine, şi-atunci ce s-a întâmplat cu bărbatul? 

Simţea mai mult decât simpatie pentru necunoscutul 
acela care-şi pierduse familia cu numai două săptămâni în 
urmă. 

— A fost internat, bineînţeles. 

— Cât de grav e rănit? 

— Fizic, nu pare să fi suferit prea mult. Cu psihicul e altă 
poveste. 

— Sechele emoţionale? 

— E catatonic de când a fost adus la spital în aceeaşi 
ambulanţă cu cadavrul soţiei şi al copilului. 

— Săracul om. 

Nu ştia ce ar fi putut adăuga. Faptele spuneau mai 
multe decât o întreagă bibliotecă plină de tratate medicale 
despre violenţa şocului psihic suferit de Asakawa în clipa 
când devenise conştient că îşi pierduse şi soţia, şi fetiţa. 

Ando a smuls faxurile din mâna lui Miyashita, şi-a umezit 
vârfurile degetelor şi a început să răsfoiască din nou 
hârtiile subţiri. Voia să ştie unde era internat bărbatul. 
Ardea de nerăbdare să afle simptomele lui şi, dacă 
Asakawa se afla într-unul dintre spitalele unde avea relaţii, 


55 


era sigur că va obţine destul de uşor toate detaliile. 

Primul lucru care i-a sărit în ochi a fost numele. 

Kazuyuki Asakawa. 

— Ce-i asta? 

Ando fusese atât de surprins, încât aproape strigase. Un 
strigăt ridicol. Kazuyuki Asakawa era numele pe care-l 
notase cu o zi în urmă în agendă. Numele bărbatului care 
vizitase apartamentul lui Ryuji în noaptea când acesta 
murise şi o bombardase pe Mai cu întrebări despre o 
casetă video. 

— Îl cunoşti? s-a interesat Miyashita, înăbuşindu-şi un 
căscat. 

— Nu, dar Ryuji îl cunoştea. 

— Zău? 

— Tipul ăsta, şoferul, era prieten cu Ryuji. 

— De unde ştii? 

Ando i-a povestit pe scurt ce aflase de la Mai despre 
vizita lui Asakawa. 

— Nu sună deloc bine. 

Nu era nevoie ca Ando să precizeze ce nu-i suna bine. 
Dacă îl puneau la socoteală şi pe Ryuji, şapte oameni 
muriseră în acelaşi fel. Patru dintre ei pe 5 septembrie, 
unul pe 19 octombrie şi alţi doi pe 21 octombrie. Băiatul şi 
fata de la Okusu muriseră în acelaşi timp, la fel mama şi 
fiica din automobilul accidentat lângă rampa Oi. Celălalt 
membru al familiei, cel care supravieţuise, era prieten cu 
Ryuji. Toţi aceşti oameni, care păreau să fie legaţi într-un 
fel sau altul, muriseră din cauza unui sarcom, 
nemaiîntâlnit până atunci, care bloca artera coronară. 
Fireşte, primul lucru care-i trecuse prin minte lui Ando era 
posibilitatea unei maladii contagioase. Judecând după 
numărul redus al victimelor de până acum, probabil că nu 
se transmitea pe cale aeriană. Poate că, la fel ca SIDA, 
noua boală nu se răspândea prea uşor, în ciuda ratei foarte 
ridicate a mortalităţii. 

S-a gândit la Mai. Trebuia să accepte că fata intrase în 
contact fizic direct cu Ryuji. Il înnebunea ideea că era 
obligat să-i explice cumva această nouă întorsătură a 


56 


lucrurilor. De fapt, nu putea să-i spună decât că se află în 
pericol. Dar cum s-o ajute asta, dacă nu era în stare să facă 
mai mult pentru ea? 

Mai bine m-aş duce la Universitatea Shuwa. 

Documentele pe care le ţinea în mână pur şi simplu nu 
conţineau suficiente informaţii. Cel mai bun lucru pe care-l 
putea face era să vorbească direct cu doctorul care 
efectuase autopsiile soţiei şi fetiţei lui Asakawa. I-a cerut 
voie lui Miyashita să dea un telefon, a ridicat receptorul şi 
a format numărul Universităţii Shuwa. 


57 


7 


În lunea care a urmat weekendului de trei zile, Ando a 
făcut un drum la Facultatea de Medicină a Universității 
Shuwa, în districtul Ota. Când telefonase din laboratorul 
lui Miyashita, insistase să obţină o întâlnire în aceeaşi zi, 
dar interlocutorul lui nu se lăsase impresionat şi-i 
răspunsese calm că putea să-şi facă timp abia luni, dacă 
era convenabil şi pentru Ando. Fusese obligat să accepte. 
În fond, nu era vorba despre o bănuială de crimă şi nici 
măcar despre o anchetă oficială. Era doar curiozitatea lui 
stârnită, atâta tot. 

Ando a bătut la uşa Departamentului de Medicină Legală 
şi a aşteptat. Din spatele uşii nu se auzea niciun sunet. S-a 
uitat la ceas şi a constatat că mai erau zece minute până la 
întâlnirea stabilită pentru ora unu. Departamentele de 
Medicină Legală aveau de regulă mai puţini angajaţi decât 
cele de Chirurgie sau de Medicină Internă. Cei trei sau 
patru inşi de aici se duseseră probabil să ia masa de prânz. 

În vreme ce stătea acolo întrebându-se ce să facă, în 
spatele lui s-a auzit un glas: 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

La ţanc. 

S-a răsucit pe călcâie şi a văzut un tânăr nu prea înalt, 
care purta ochelari fără rame. Ando şi-a spus că era prea 
tânăr pentru a fi unul dintre lectorii departamentului, dar, 
pe de altă parte, i se păruse că recunoaşte vocea, cam 
stridentă. I-a întins bărbatului o carte de vizită, s-a 
prezentat şi i-a spus de ce venise acolo. 

— Încântat de cunoştinţă, a zis tânărul şi i-a dat cartea 
lui de vizită. 

Presupunerea fusese corectă: era bărbatul cu care 
vorbise la telefon. Numele de pe cartea de vizită era 
Kazuyoshi Kurahashi, lector în Medicină Legală la 


58 


Universitatea Shuwa. Judecând după funcţia omului, Ando 
a dedus că aveau cam aceeaşi vârstă, deşi Kurahashi nu 
părea să fi împlinit treizeci de ani. Probabil că încerca să 
se ferească de pericolul de a fi confundat cu vreun student 
adoptând tonul acela exagerat de autoritar şi de sigur. 

— Vă rog, pe aici, a zis Kurahashi foarte ceremonios, 
conducându-l pe Ando înăuntru. 

Ando aflase prin fax cam tot ce se putea afla. Scopul 
vizitei de azi era să vadă cu ochii lui tot ce nu putea fi 
transmis prin fax şi să vorbească între patru ochi cu 
doctorul care făcuse treaba de laborator. Au conversat o 
vreme despre fleacuri, apoi au început să facă schimb de 
informaţii despre cadavrele pe care le examinaseră. După 
toate aparențele, Kurahashi fusese extrem de surprins de 
sarcoamele neidentificate pe care le găsise în arterele 
coronare. Imediat ce discuţia a ajuns la ele, stăpânirea de 
sine de care dăduse dovadă până atunci s-a prăbuşit. 

— Vreţi să aruncaţi o privire? 

Spunând asta, s-a dus să ia o probă din țesutul care 
provocase ocluzia arterială. 

Ando a privit-o atent, mai întâi cu ochiul liber, apoi la 
microscop, examinând structura celulară. O singură privire 
i-a fost de-ajuns pentru a-şi da seama că şi aceste celule 
suferiseră transformarea pe care o remarcase în cazul lui 
Ryuji. Când celulele sunt tratate cu colorant - 
hematoxilină-eozină -, citoplasmă devine roşie şi nucleul 
albastru, iar astfel pot fi diferenţiate foarte uşor. Aici, 
celulele bolnave erau deformate, iar nucleele mai mari 
decât în mod obişnuit. Spre deosebire de celulele normale, 
care au o nuanţă în general roşcată, acestea erau albăstrii. 
Ando a privit fix formele roşii, asemănătoare cu nişte 
amibe, care pluteau pe un fond albastru. Trebuia să afle 
cauza transformării, cu alte cuvinte, să afle vinovatul. 
Bineînţeles, n-avea să fie o treabă uşoară. Era obligat să 
descopere arma crimei şi identitatea criminalului doar pe 
baza rănilor pe care le putea vedea pe trupurile victimelor. 

Ando şi-a ridicat capul de la ocularul microscopului şi a 
inspirat adânc. Dintr-un motiv oarecare, cu cât se uita mai 


59 


mult la proba aceea de ţesut, cu atât mai greu îi era să 
respire. 

— Apropo, ale cui sunt celulele astea? 

— Ale soţiei. 

Kurahashi îşi întorsese puţin capul ca să-i răspundă. 
Stătea lângă rafturile care acopereau un perete întreg, 
scoțând şi punând la loc dosare. Clătina din cap fără 
încetare, semn că nu reuşea să găsească ce căuta. 

Ando şi-a lipit ochii de lentilele ocularului şi s-a cufundat 
din nou în universul microscopic. 

Prin urmare, sunt celulele soției lui Kazuyuki Asakawa. 
Ştiind acum ale cui erau, s-a pomenit că încearcă să-şi 
imagineze, în cele mai mici detalii, ce se întâmplase cu 
persoana din corpul căreia fuseseră prelevate. Luna 
trecută, automobilul condus de soţul ei se ciocnise cu o 
camionetă lângă rampa de ieşire Oi de pe Autostrada 
Metropolitană a Golfului. Duminică, 21 octombrie, la 
prânz. Autopsiile au confirmat faptul că mama şi copilul 
muriseră cu o oră înainte de accident. Cu alte cuvinte, 
muriseră în acelaşi timp, în jurul orei unsprezece 
dimineaţa. Şi din aceeaşi cauză, nici mai mult, nici mai 
puţin. lar Ando nu putea asimila sub nicio formă informaţia 
asta. 

Atât de mici în comparaţie cu restul trupului, bucăţelele 
acestea de carne erau totuşi suficient de mari încât să 
blocheze o arteră şi să oprească o inimă. Şi, din moment ce 
luaseră două vieţi simultan, îi venea greu să creadă că 
sarcoamele crescuseră treptat, îndelung. Chiar acceptând 
că victimele fuseseră contaminate cu un virus oarecare, 
dacă perioada de incubație era de săptămâni sau luni, era 
practic imposibil ca victimele să fi decedat aproape 
simultan. Diferenţele fizice dintre ele ar fi trebuit să 
genereze, fără îndoială, şi o diferenţă în timp. Între Shizu 
şi Yoko Asakawa era o distanţă de aproape treizeci de ani, 
iar asta ar fi trebuit să aibă un efect oarecare. Poate că era 
o simplă coincidenţă. Ba nu, imposibil. Băiatul şi fata ale 
căror autopsii fuseseră făcute la Yokodai muriseră tot 
simultan. Iar dacă nu era o coincidenţă, nu avea încotro şi 


60 


trebuia să tragă concluzia că intervalul de timp dintre 
contaminare şi moarte era extrem de scurt. 

Pe de altă parte, ipoteza virusului nu părea să stea prea 
bine în picioare. Ando a renunţat temporar la acest 
scenariu, întrebându-se dacă putea fi vorba de o intoxicație 
alimentară acută sau de un accident asemănător. În cazul 
intoxicației alimentare, dacă două persoane mănâncă 
acelaşi aliment alterat, nu este ieşit din comun ca 
amândouă să manifeste simptomele simultan. Bineînţeles, 
diagnosticul de „intoxicație alimentară” acoperea o arie 
vastă: există toxine naturale, chimice, bacteriene şi aşa 
mai departe. Nu auzise însă niciodată despre o toxină care 
să provoace apariţia unui sarcom în artera coronară. Poate 
că în vreun laborator de cine ştie unde se desfăşura un 
program de cercetare bacteriologică ultrasecret, poate că 
un virus care suferise mutații scăpase în lumea largă... 

Ando şi-a ridicat iar privirea. Erau simple speculaţii şi 
ştia perfect că pe ghicite nu va ajunge nicăieri. 

Kurahashi s-a apropiat de masa în faţa căreia stătea 
Ando şi şi-a tras un scaun. Ținea în mână un dosar din care 
a scos vreo zece sau douăsprezece fotografii. 

— Astea sunt de la locul accidentului. Nu ştiu dacă îţi 
vor folosi la ceva sau nu. 

Nici Ando nu se aştepta, de altfel, să descopere în 
scenele de pe autostradă vreun indiciu care să-l conducă 
pe o pistă nouă. Era convins că explicaţia stătea în 
neregularităţile pe care le observase la nivel celular, şi în 
niciun caz în neatenţia şoferului. Dar, din moment ce 
Kurahashi se chinuise atât de tare să găsească fotografiile, 
nu i se părea politicos să i le dea înapoi fără să arunce 
măcar o privire. Le-a cercetat încet, una câte una. 

În prima poză se vedea maşina lui Asakawa. Capota 
motorului era făcută armonică, arăta ca un şir de creste 
muntoase în miniatură. Amândouă farurile şi spoilerul erau 
zdrobite. Parbrizul era ţăndări, dar, ciudat, stâlpii laterali 
nu se îndoiseră. Deşi automobilul era avariat grav, sărea în 
ochi că şocul nu se propagase până la locurile din spate. 

În următoarea fotografie se vedea suprafaţa autostrăzii. 


61 


Era uscată, nu existau urme de derapaj, ceea ce sugera 
faptul că în momentul impactului Asakawa stătea cu 
spatele. La ce se uita atunci? Cel mai probabil, la bancheta 
din spate. Poate chiar atinsese trupurile pe cale să se 
răcească ale soţiei şi fetiţei lui. Ando a parcurs din nou în 
minte evenimentele pe care le reconstituise în laboratorul 
lui Miyashita, cu trei zile în urmă. 

A trecut repede peste alte două sau trei fotografii, 
aşezându-le pe masă de parcă etala cărţi de joc. Nu e 
nimic în ele care să atragă atenţia, şi-a spus, dar în clipa 
următoare mâna lui s-a oprit în aer. Dăduse peste o poză a 
interiorului maşinii. Aparatul de fotografiat fusese plasat la 
geamul portierei din stânga, pe latura pasagerului, pentru 
a acoperi partea din faţă a habitaclului. Centura de 
siguranţă atârna moale pe fotoliul şoferului şi scaunul 
pasagerului era împins înainte. Ando a continuat să 
privească, fără să reuşească imediat să-şi dea seama care 
detaliu din fotografie îi stârnise interesul. 

Trăise experienţe asemănătoare în timp ce frunzărea 
fără prea mare atenţie o carte. Uneori un cuvânt se 
încăpăţâna să-i rămână în minte şi îl împiedica să întoarcă 
pagina, dar nu era în stare să-şi amintească unde anume îl 
citise şi nici măcar ce cuvânt era. Palmele au început să-i 
transpire. Simţea că mecanismul intuiţiei sale se pusese în 
mişcare. Fotografia încerca să-i comunice ceva. A apropiat- 
o de faţă, până când aproape că a atins-o cu vârful nasului. 
A examinat-o milimetru cu milimetru. Apoi şi-a concentrat 
privirea într-un singur punct şi, în sfârşit, a găsit acel ceva 
care se ascundea acolo. 

Pe locul pasagerului se afla un obiect negru, ascuns în 
mare măsură privirii din cauză că spătarul scaunului era 
mult aplecat înainte. Erau vizibile doar partea lui frontală 
şi una dintre laturi. Un obiect asemănător, tot de culoare 
neagră, se afla pe podeaua automobilului, tot pe partea 
pasagerului. Tetiera scaunului căzuse peste el. Ando nu şi- 
a putut stăpâni o exclamaţie de entuziasm şi l-a chemat pe 
Kurahashi. 

— Hei, ce părere ai despre asta? 


62 


A ridicat fotografia spre Kurahashi şi i-a arătat cu 
degetul unde trebuia să se uite. Lectorul şi-a scos ochelarii 
şi a studiat cu atenţie poza. Apoi a clătinat din cap, nu din 
cauză că nu reuşise să vadă detaliul în cauză, ci pentru că 
nu ştia de ce îi stârnise lui Ando interesul. 

— Ce poate fi? a mormăit Kurahashi fără să-şi ia ochii de 
la fotografie. 

— Mie mi se pare că e un video, a zis Ando, cerându-i 
din priviri o confirmare. 

— Asta pare să fie. 

Imediat cum a recunoscut natura obiectului, Kurahashi a 
împins fotografia spre Ando. Obiectul de pe scaunul 
pasagerului putea foarte bine să fi fost o cutie cu dulciuri, 
ţinând cont de culoarea şi de forma lui paralelipipedică. 
Dar, la o privire mai atentă, pe partea lui frontală se 
distingea un buton negru, rotund. Semăna în mod cert cu 
un videorecorder, dar putea să fie la fel de bine un tuner 
sau un amplificator. Cu toate acestea, Ando era ferm 
convins că nu putea fi decât un video. Obiectul de pe jos, 
de sub tetieră, părea să fie o maşină de scris electronică 
sau un laptop. Dacă te gândeai la profesia lui Asakawa, nu 
era deloc neobişnuit că avea la el o maşină de scris. Dar un 
video? 

— Ce caută acolo? 

Concluzia lui, şi anume că era un videorecorder, era 
consecinţa firească a informaţiei pe care o primise de la 
Mai. Potrivit fetei, a doua zi după moartea lui Ryuji, 
Asakawa intrase în apartament şi o întrebase de mai multe 
ori dacă nu găsise o casetă video. În ziua următoare 
aşezase pe scaunul pasagerului un videorecorder şi 
pornise la drum spre o destinaţie necunoscută. Sfârşise 
prin a avea un accident în timp ce se întorcea acasă, la 
Shinagawa. Unde se ducea cu aparatul acela? Dacă avea 
de gând să-l dea la reparat, era inutil să iasă pe 
autostradă. Existau, în mod sigur, ateliere de reparaţii şi în 
cartierul în care locuia. Ando a început să se enerveze. 
Asakawa nu plecase la drum cu un video după el fără să 
aibă un motiv precis. 


63 


A studiat din nou fotografiile. A găsit una în care 
numărul de înmatriculare al automobilului era vizibil, şi-a 
scos agenda şi l-a notat. Un număr de Shinagawa: WA 
5287. Acel „WA” i-a dat de înţeles că era o maşină 
închiriată. In concluzie, nu numai că Asakawa căra după el 
un video, dar îşi dăduse osteneala să închirieze o maşină. 
De ce? Ando a încercat să se pună în locul lui Asakawa. Ce 
motiv ar fi avut să ia de acasă un videorecorder? 

Copiere... 

Nu-i venea în minte altă explicaţie. Să presupunem că A 
îl sună pe B şi-i spune că a făcut rost de o casetă 
fantastică. B vrea s-o copieze, dar A nu are decât un singur 
videorecorder. Dacă B îşi doreşte atât de tare o copie, 
singura soluţie este să meargă cu propriul lui video acasă 
la A. 

Chiar aşa fiind... Ando şi-a lăsat bărbia în piept. Ce 
legătură poate să aibă o casetă video cu cei şapte morţi? 

L-a copleşit deodată o dorinţă pe care raţiunea nu putea 
s-o stăpânească. Voia să pună mâna pe casetă şi, mai mult 
decât atât, voia să vadă ce era înregistrat pe ea. Accidentul 
se petrecuse lângă rampa Oi. În jurisdicţia cărei secţii de 
poliţie era oare zona aceea? Maşina fusese ţinută o vreme 
la biroul de circulaţie al secţiei locale, era sigur de asta. 
Dacă în ea se afla un videorecorder, cu siguranţă şi acesta 
era păstrat la poliţie. Din moment ce Asakawa nu era 
conştient şi soţia lui murise, poate că nu venise nimeni să 
ia aparatul, poate că se afla încă în magazia secţiei de 
poliţie. In calitate de medic legist, Ando avea destule 
relaţii la poliţie. Nu i-ar fi fost prea greu să pună mâna pe 
aparat. 

Dar, a realizat el, înainte de toate trebuia să-l vadă pe 
Asakawa. Dacă reuşea să afle faptele direct din gura lui, 
economisea mult timp şi scutea multă alergătură. Potrivit 
raportului, în clipa internării bărbatul era catatonic, dar 
de-atunci trecuseră zece zile. Poate că îşi revenise între 
timp. Dacă exista o şansă de a putea vorbi cu el, indiferent 
cât de mică, atunci cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

— Ştii cumva unde a fost internat Asakawa? 


64 


— La spitalul Societăţii de Ajutor Saisei din Shinagawa, 
dacă nu mă înşel. Kurahashi a răsfoit dosarul. Da, aşa e. 
Dar aici scrie că pacientul e catatonic. 

— N-are importanţă, o să-i fac oricum o vizită, a spus 
Ando, scuturând energic din cap, ca şi cum încerca să se 
încurajeze singur. 


65 


8 


Ando a aţipit cu obrazul lipit de geamul taxiului. Apoi 
bărbia i-a alunecat din mâna dreaptă, pe care şi-o 
sprijinea, şi capul i-a căzut înainte, lovindu-se de spătarul 
scaunului şoferului. In aceeaşi clipă a auzit în depărtare un 
sunet care semăna cu o sirenă de alarmă. S-a uitat în mod 
reflex la ceas. Două şi zece. Sărise într-un taxi imediat 
după ce ieşise din clădirea Universităţii Shuwa, şi probabil 
că de-atunci nu trecuseră mai mult de zece minute. 
Pesemne că aţipise doar câteva minute, dar avea senzaţia 
că se scursese o veşnicie de când adormise. Parcă 
trecuseră zile întregi de când Kurahashi îi arătase 
fotografiile de la locul accidentului. Simţindu-se ca unul 
care a fost trimis prin magie undeva departe de casă, Ando 
şi-a îndreptat spatele şi a ascultat mai atent dangătul 
alarmei. 

Taxiul era nemişcat. Se afla pe partea stângă a unei 
străzi cu patru benzi, probabil pe banda pentru 
schimbarea direcţiei din moment ce pe toate celelalte 
maşinile înaintau fără întrerupere. Doar ei stăteau pe loc. 
S-a aplecat în faţă şi s-a uitat prin parbriz. Înainte şi la 
stânga se vedea o trecere peste calea ferată. Bariera era 
coborâtă şi luminile de avertizare clipeau. Poate că i se 
părea lui, dar avea impresia că ritmul luminilor şi cel al 
clopotului nu erau sincronizate. Intersecţia cu linia Keihin 
se afla cam la treizeci de metri în faţă, pe şoseaua Tokio- 
Yokohama, şi taxiul lui Ando aştepta să treacă un tren. 
Spitalul Saisei din Shinagawa, destinaţia lui, era dincolo de 
calea ferată. Trenul a trecut în sfârşit, îndreptându-se spre 
Tokio, dar bariera tot nu s-a ridicat. A început apoi să 
clipească săgeata de avertizare pentru alt tren, de data 
asta în direcţia Yokohama. Probabil că mai aveau destul de 
aşteptat. Şoferul taxiului se resemnase şi frunzărea un 


66 


teanc de hârtii prinse cu o agrafă de metal, notând din 
când în când câte ceva. 

Nu e nicio grabă. Vizitele se încheie abia la ora cinci, 
prin urmare mai am destul timp. 

Ando şi-a ridicat brusc capul, până atunci sprijinit de 
tetieră. Avea senzaţia că se uită cineva la el. De undeva de- 
afară, din apropiere, îl fixau doi ochi. Poate că s-ar fi simţit 
la fel dacă ar fi fost strivit între două lamele de sticlă, ca o 
mostră de ţesut, şi examinat la microscop. Privirea aţintită 
asupra lui avea ceva din concentrarea unui observator 
exersat. Ando s-a uitat în jur. Poate că pasagerul altei 
maşini îl recunoscuse şi încerca acum să-i atragă atenţia. 
N-a văzut însă niciun chip familiar în automobilele din 
apropiere, iar trotuarul era pustiu. A încercat să se 
convingă că imaginaţia îi juca feste, însă privirea pe care o 
simţise mai devreme nu dădea semne că ar abandona 
observaţia. S-a uitat din nou în stânga şi în dreapta. La 
stânga, imediat după ce se sfârşea trotuarul, se înălța un 
taluz acoperit cu iarbă, paralel cu linia de tren. Ceva se 
mişca în umbra tulpinilor înalte. Se mişca şi încremenea, 
iar se mişca şi iar încremenea. Fără să-l scape o clipă din 
priviri, o creatură necunoscută se târa de-a lungul 
taluzului, într-o secvenţă de înaintări şi opriri succesive. 
Un şarpe. Ando s-a mirat să vadă unul tocmai acolo. Ochii 
lui minusculi şi strălucitori scânteiau în lumina după- 
amiezii de toamnă. Nu încăpea nicio îndoială că el era 
observatorul pe care-l simţise. Şarpele i-a trezit amintirea 
unei întâmplări din vremea şcolii. 

Locuia în provincie, într-un orăşel înconjurat de câmpuri 
cultivate. Odată, când se întorcea de la şcoală - Ando îşi 
amintea că era o după-amiază liniştită de primăvară -, 
văzuse un şarpe pe un zid de beton care mărginea un canal 
plin cu apă. La început i se păruse că şarpele acela foarte 
subţire şi cenuşiu era o simplă crăpătură în zid, dar se 
apropiase şi remarcase corpul lui cilindric reliefat pe 
creasta zidului. Şi imediat cum văzuse că era un şarpe, se 
aplecase şi ridicase o piatră de mărimea pumnului. O 
cântărise în palmă de câteva ori, obişnuindu-se cu 


67 


mărimea şi greutatea ei, apoi luase poziţia clasică a unui 
aruncător. Punctul în care se oprise era la câţiva metri de 
zidul aflat de cealaltă parte a canalului. Nu trăgea prea 
mari speranţe că va nimeri în plin. Cu toate acestea, piatra 
s-a înălţat mult, pe o traiectorie arcuită, şi a căzut exact pe 
capul şarpelui, zdrobindu-l. Ando a strigat şi s-a dat un pas 
înapoi. Se afla la cel puţin patru metri depărtare, dar avea 
senzaţia că strivise capul şarpelui cu pumnul. Şi-a şters 
palma pe pantaloni de mai multe ori. Şarpele căzuse în 
apă, ca şi cum o forţă invizibilă l-ar fi tras acolo. Ando a 
făcut câţiva paşi prin iarba care creştea pe marginea 
canalului şi s-a aplecat în faţă, încercând să surprindă 
ultimele clipe ale şarpelui. A ajuns la timp ca să vadă cum 
se îndepărta, plutind în voia apei. În clipa aceea a simţit 
aceeaşi privire ca acum. Nu a şarpelui mort, ci a altuia, 
mult mai mare, care se ascundea în iarbă şi-i urmărea 
mişcările. Capul lui neted era inexpresiv, dar Ando se 
simţea învăluit de privirea insistentă, neclintită. Atunci s-a 
cutremurat de răutatea din ochii aceia. Dacă şarpele cel 
mic pe care-l omorâse era copilul şarpelui cel mare, în mod 
sigur îl aştepta o nenorocire. Şarpele cel mare îl 
blestemase, asta era explicaţia privirii intense. Bunica lui îi 
spusese de nenumărate ori că va păţi ceva îngrozitor dacă 
va omori vreodată un şarpe. Căindu-se amarnic, Ando s-a 
rugat de şarpe, în tăcere, sperând din tot sufletul că-l va 
convinge că nu dorise să ucidă. Intâmplarea se petrecuse 
cu peste douăzeci de ani în urmă, şi totuşi Ando şi-o 
amintea cu o exactitate uimitoare. Blestemele şerpilor, ştia 
prea bine acum, erau simple superstiții. Se îndoia că 
reptilele puteau să-şi recunoască măcar propriile 
progenituri. Şi totuşi... Alarma continua să sune. Ajunge! 
Nu te mai gândi la asta! a strigat în sinea lui. Dar îl obseda 
imaginea puiului de şarpe plutind încet în şanţul cu apă, cu 
burta albicioasă întoarsă spre cer, urmat înot de şarpele 
mai mare. 

M-a blestemat. _ 

Nu mai reuşea să-şi controleze gândurile. În pofida 
voinţei sale, avea perfect în faţa ochilor lanţul karmic al 


68 


cauzelor şi efectelor. Nu putea să scape de imaginea 
puiului de şarpe prins în desişul vegetației care creştea pe 
marginea canalului, nici de priveliştea şarpelui-părinte 
care înotase până la el şi se încolăcise în jurul lui, amândoi 
plutind încetişor... Imaginea aceea i-a amintit de ADN. 
ADN-ul din nucleele celulelor, a realizat el brusc, arată ca 
doi şerpi încolăciţi unul în jurul altuia, înălțându-se ca o 
spirală spre cer. ADN-ul, care transmite informaţia 
biologică din generaţie în generaţie, la nesfârşit. O 
pereche de şerpi înlănţuia perpetuu omenirea. 

Takanori! 

Chemarea mută pe care o înălţase către fiul său era 
plină până la refuz de suferinţă. li era teamă că nu va 
putea să mai reziste prea mult. Şi-a ridicat capul şi s-a 
uitat afară. Trebuia să-şi distragă singur atenţia, să 
întrerupă imediat lanţul de asociaţii. A văzut prin parbriz 
expresul Keihin, de un roşu strălucitor, trecând încet 
dincolo de barieră. Cum staţia Shinagawa era foarte 
aproape, trenul înainta la fel de încet ca un şarpe leneş. 
Din nou şerpi. Nu avea nicio cale de scăpare. A închis ochii 
şi a încercat iar să se gândească la altceva. O mână micuță 
i-a apucat glezna, apoi a alunecat şi a dispărut în adâncul 
oceanului. A simţit încă o dată atingerea ei. Era blestemul 
şarpelui, fără îndoială. Mai avea puţin şi izbucnea în plâns. 
Situaţiile erau ciudat de asemănătoare. Puiul de şarpe cu 
capul sfărâmat, dus de ape. Şi blestemul aruncat de 
şarpele-părinte, materializat douăzeci de ani mai târziu. 
Takanori fusese atât de aproape, dar Ando nu reuşise să-l 
salveze. Iunie, plaja înainte de deschiderea oficială a 
sezonului. El şi fiul lui plutind spre larg, ţinându-se de o 
saltea pneumatică. Soţia lui strigând de pe țărm: 

Taka, ai ajuns prea departe! Intoarce-te! 

Dar băiatul era mult prea ocupat să se joace, să-l 
stropească. Chemarea mamei nu ajunsese la el. 

Scumpule, ascultă-mă! Vino înapoi! 

În glasul ei apăruse un accent de isterie. 

Valurile erau tot mai înalte. Până şi Ando şi-a spus că 
venise timpul să iasă din apă. A încercat să întoarcă 


69 


salteaua spre țărm. Chiar în clipa aceea, un val uriaş şi 
înspumat s-a înălţat în faţa lor şi a răsturnat instantaneu 
salteaua, aruncându-i pe amândoi în apă. S-a scufundat 
complet şi abia atunci şi-a dat seama că erau atât de 
departe de țărm, încât nici măcar el nu mai atingea cu 
picioarele nisipul de pe fund. A început să intre în panică. 
Când a reuşit să scoată capul din apă, fiul lui dispăruse. 
Călcând apa, s-a întors de jur-împrejur şi a văzut-o pe soţia 
lui alergând către el, încă îmbrăcată, în acelaşi timp, o 
mână l-a apucat de gleznă. Mâna băiatului său. Ando a 
încercat disperat să plonjeze şi să-l tragă la suprafaţă, dar 
exact mişcarea aceea nu avea voie s-o facă. Mânuţa lui 
Taka a alunecat de pe glezna lui şi Ando a mai reuşit să 
apuce doar o şuviţă de păr. 

Strigătele înnebunite ale soţiei sale pluteau deasupra 
valurilor. Stiu că-i aproape, dar nu reuşesc să ajung la el! 
S-a scufundat imediat şi a început să caute orbeşte, dar n-a 
reuşit să găsească din nou mâna aceea micuță. Unde 
fusese dusă de ape? A rămas, pentru totdeauna, doar cu 
şuviţa de păr încurcată în verighetă. 

Bariera s-a ridicat în sfârşit. Ando plângea, încercând să- 
şi înăbuşe suspinele cu mâna. Şoferul taxiului îl auzise 
totuşi şi acum îl privea fără încetare în oglinda 
retrovizoare. 

Vino-ţi în fire înainte să te prăbuşeşti de tot! 

Una era să plângă acasă, în pat, şi cu totul altceva în 
văzul tuturor. Îşi dorea din tot sufletul să existe o cale, 
indiferent care, să-l poată aduce înapoi, aici şi acum. 
Deodată i-a apărut în minte chipul lui Mai Takano. Fata 
atacase parfeul de fructe cu un asemenea entuziasm, încât 
Ando era convins că la sfârşit ar fi fost în stare să lingă 
farfuria. Pe sub rochie purta o bluză albă şi îşi ţinea mâna 
stângă pe genunchi. Terminase parfeul, îşi ştersese buzele 
cu un şerveţel şi se ridicase de pe scaun. Ando a început să 
înţeleagă. Singurele gânduri care-l puteau scoate din 
prăpastia suferinţei erau fanteziile sexuale cu Mai Takano. 
În aceeaşi clipă şi-a dat seama că nu se mai gândise aşa la 
o femeie de când îl părăsise soţia sau, mai bine zis, de 


70 


când murise fiul lui. Îşi pierduse complet dorinţa de a face 
dragoste. 

Când a trecut peste calea ferată, taxiul a săltat de două 
ori în sus şi-n jos. În mintea lui Ando, trupul lui Mai Takano 
s-a mişcat în acelaşi ritm. 


71 


9 


La Sagami Ohno, Mai Takano a coborât din trenul de pe 
linia Odakyu şi a ieşit în stradă, dar n-a reuşit să se 
hotărască imediat în ce direcţie să pornească. Cu două 
săptămâni în urmă făcuse acelaşi drum, în sens invers, dar 
între timp îşi pierduse cu desăvârşire simţul de orientare. 
Când se dusese la părinţii lui Ryuji pentru priveghi, se 
urcase într-o maşină a universităţii. De data asta, mergând 
pe jos în aceeaşi direcţie de la staţia de metrou, n-a apucat 
să străbată nici cincizeci de metri şi şi-a dat seama că nu 
recunoaşte nimic înjur. Nu era o experienţă nouă pentru 
ea. Se rătăcea de fiecare dată când încerca să ajungă într- 
un loc unde mai fusese doar o singură dată. 

Avea numărul părinţilor lui Ryuji, aşadar ar fi fost de- 
ajuns să le dea un telefon, însă îi era ruşine s-o roage pe 
mama lui să vină acolo. S-a hotărât să se bazeze în 
continuare pe intuiţie. Ştia că nu mai avea mult de mers. 
Pe jos, era un drum de cel mult zece minute. 

Deodată, în minte i-a apărut faţa lui Ando. Stabilise să ia 
cina cu el vinerea următoare, dar acum se întreba dacă nu 
cumva se pripise. IÎncepea să-i pară rău că acceptase. Din 
punctul ei de vedere, Ando era prietenul lui Ryuji, un om 
cu care putea împărţi amintiri. Dacă l-ar convinge pe Ando 
să-i povestească despre anii de studenţie ai lui Ryuji, poate 
că ar reuşi să înţeleagă mai bine ideile impenetrabile ale 
profesorului. Cu alte cuvinte, trebuia să admită că 
hotărârea ei de a ieşi cu Ando era parţial consecinţa unor 
calcule raţionale. Dacă Ando ar începe să se gândească la 
ea aşa cum un bărbat se gândeşte la o femeie, relaţia lor 
ar lua o turnură neplăcută. De când începuse facultatea, 
Mai învățase pe propria piele că bărbaţii şi femeile îşi 
doreau lucruri complet diferite. Mai voia să păstreze 
relaţiile la un nivel la care ea şi bărbatul ales să se poată 


72 


stimula reciproc din punct de vedere intelectual; în 
schimb, interesul colegilor părea să graviteze mereu în 
jurul părţilor ei intime. Era obligată de fiecare dată să-i 
respingă, dar încerca s-o facă cât mai blând cu putinţă. 
Aproape că nu putea să îndure suferinţa pe care le-o 
provoca retragerea ei. Îi trimiteau lungi scrisori cu scuze, 
care nu făceau altceva decât să pună sare pe rană. Sau îi 
telefonau şi primele cuvinte pe care le auzea erau 
„Ascultă, regret sincer ce s-a întâmplat ultima dată”. Nu 
dorea să audă scuze. Dorea, în schimb, să înveţe ceva din 
experienţele lor şi să devină mai înţelepţi. Dorea să vadă 
bărbaţi care transformau ruşinea în energie creatoare şi se 
angajau într-o luptă sinceră cu viaţa, îndreptându-se 
hotărâți spre maturitate. Dacă măcar unul dintre ei ar fi 
procedat aşa, ar fi reînnodat imediat prietenia cu el. Dar 
nu putea fi prietenă cu oameni care refuză să crească, cu 
oameni al căror psihic rămânea pe vecie, fără speranţă, în 
stadiul copilăriei. 

Ryuji fusese singurul bărbat care o angajase într-o 
relaţie serioasă. Nu semăna deloc cu adolescenţii care 
roiau în jurul ei. Schimbase cu el idei şi emoţii de o valoare 
inestimabilă. Dacă ar fi fost sigură că relaţia cu Ando putea 
să fie ca aceea cu Ryuji, ar fi acceptat şi o mie de invitaţii 
la cină. Dar ştia din propria ei experienţă că şansele erau 
infime. În Japonia, probabilitatea ca o femeie să 
întâlnească un bărbat independent, un bărbat într-adevăr 
demn de acest nume, era apropiată de zero. Cu toate 
acestea, nu putea să-l alunge pe Ando din minte. 

Ryuji îi pomenise de el o singură dată. In toiul unei 
discuţii despre ingineria genetică, profesorul se 
îndepărtase brusc de la subiect şi aruncase într-o doară 
numele lui Ando. 

Mai nu reuşise niciodată să priceapă pe deplin diferenţa 
dintre gene şi ADN. Nu sunt, în mare, unul şi acelaşi 
lucru? Ryuji se apucase să-i explice că ADN-ul este 
suportul chimic pe care sunt înregistrate informaţiile 
ereditare, în vreme ce gena este o singură unitate din 
volumul aproape infinit de informaţii transmise din 


73 


generaţie în generaţie. În cursul discuţiei menţionase 
faptul că exista deja tehnologia prin care ADN-ul putea fi 
împărţit în segmente, cu ajutorul enzimelor de restricţie, 
apoi rearanjat. Ea remarcase că acest proces era „ca un 
puzzle”. Ryuji fusese de acord: „Absolut, e ca şi cum ai 
compune un puzzle sau ai descifra un cod”. Din acel punct, 
discuţia a luat-o razna, până când Ryuji s-a apucat să-i 
povestească o întâmplare din vremea studenţiei. 

După ce Ryuji aflase că bazele tehnologiei de manipulare 
a ADN-ului implicau şi decodificarea, în timpul liber 
începuse să se joace de-a decriptarea cu colegii lui din 
facultate. Anecdota pe care i-o povestise despre aceste 
jocuri era interesantă. Mulţi studenţi erau fascinaţi de 
biologia moleculară, aşa că n-a trecut mult şi Ryuji a 
recrutat cam zece parteneri pentru jocurile lui. Regulile 
erau simple. Unul dintre ei compunea un mesaj cifrat, iar 
ceilalţi aveau la dispoziţie un anumit număr de zile pentru 
a sparge cifrul. Câştiga, evident, primul care reuşea. Jocul 
le punea la încercare cunoştinţele de matematică şi logică, 
dar le cerea şi o scânteie de inspiraţie. Toţi erau pasionaţi. 

Codurile erau mai mult sau mai puţin dificile, în funcţie 
de priceperea autorului, însă Ryuji le rezolva aproape pe 
toate. Pe de altă parte, un singur student reuşise să spargă 
un cod de-al lui: Mitsuo Ando. Ryuji i-a povestit lui Mai că 
a fost de-a dreptul şocat când Ando a reuşit să-i descifreze 
codul. 

M-au trecut fiori. Parcă îmi citise gândurile. 

Aşa ajunsese numele lui Mitsuo Ando să-i facă o 
impresie puternică lui Mai. Tot aşa se explica şi de ce 
fusese atât de uimită când polițistul i-l prezentase pe Ando 
la morgă. Nu putea fi decât acel Ando, în fond, chiar se 
prezentase ca un vechi prieten al lui Ryuji. Știind că Ando 
era singurul care reuşise vreodată să descifreze mesajele 
codate ale lui Ryuji, Mai se gândise că poate avea 
încredere în el. Cu alte cuvinte, era convinsă că talentul lui 
în mânuirea bisturiului era la fel de mare, deci avea să afle 
cu uşurinţă cauza morţii profesorului. 

Fata se afla încă sub influenţa cuvintelor rostite de un 


74 


om care murise cu două săptămâni în urmă. Dacă Ryuji nu 
i-ar fi pomenit de Ando, probabil că n-ar fi sunat niciodată 
la morgă pentru a afla care fusese cauza morţii şi nici n-ar 
fi acceptat să se întâlnească din nou cu legistul în 
campusul universităţii. În mod sigur nu şi-ar fi făcut 
planuri să ia cina cu el. Dar câteva cuvinte aruncate din 
întâmplare o legaseră în mod subtil de acel om. 

Mai a părăsit strada principală şi a intrat într-un labirint 
de străduţe rezidenţiale. Pe una a văzut firma unui 
magazin non-stop şi a recunoscut-o imediat. Mai departe 
cunoştea drumul. Ca să ajungă la casa părinţilor lui Ryuji 
trebuia să treacă de magazin şi să meargă drept înainte. 
Pe măsură ce amintirile vechi de două săptămâni îi 
reveneau în memorie, Mai a iuţit pasul. 

Era o casă care nu ieşea deloc în evidenţă, construită pe 
un teren de nici cincizeci de metri pătraţi. Îşi amintea, din 
noaptea priveghiului, că la parter era o sufragerie destul 
de mare şi alături o cameră mică, mobilată în stil japonez. 

Nici n-a apucat bine să apese pe butonul soneriei că 
mama lui Ryuji a deschis uşa. O aşteptase cu nerăbdare pe 
Mai şi a condus-o imediat la etaj, în camera în care locuise 
fiul ei din şcoala primară până în primul an de facultate. 
Ryuji plecase de acasă când era în anul doi, deşi putea 
foarte bine să facă naveta. Închinase o cămăruţă lângă 
universitate şi mai folosea vechea lui cameră din casa 
părintească doar pentru studiu, când venea în vizită. 

Doamna Takayama a pus pe jos o farfurie cu prăjiturele 
şi o ceaşcă cu cafea şi a ieşit. Urmărind-o cu privirea în 
timp ce se îndepărta încet pe coridor, cu capul plecat, Mai 
s-a simţit înduioşată de durerea profundă a femeii care-şi 
pierduse fiul. 

Rămasă singură, a studiat pentru prima dată în voie 
încăperea. Era decorată în stil japonez, cu podeaua 
acoperită de rogojini. În colţul în care se afla biroul era 
aşternut un covoraş. Pereţii erau şi ei acoperiţi cu rafturi 
pentru cărţi, dar numai partea superioară a acestora era 
vizibilă. Jumătatea de jos a rafturilor se pierdea în spatele 
unui talmeş-balmeş de cutii de carton şi de aparate aşezate 


75 


claie peste grămadă pe podea. A numărat repede cutiile: 
douăzeci şi şapte. În ele erau toate lucrurile adunate din 
apartamentul lui Ryuji din Nakano. Cele mai mari piese de 
mobilier - patul, biroul şi altele - fuseseră deja date. 
Cutiile păreau să fie pline cu cărţi. 

_ Mai a oftat, apoi s-a aşezat pe jos şi a sorbit din cafea. 
Incercase deja să se împace cu ideea că era posibil să nu 
găsească niciodată ce căuta. Chiar dacă se aflau acolo, era 
un adevărat tur de forţă să găsească câteva foi de hârtie 
printre toate celelalte lucruri. Poate că paginile cu pricina 
nici măcar nu erau în cutii. 

Cele douăzeci şi şapte de cutii erau sigilate cu bandă 
adezivă. Şi-a scos haina, şi-a suflecat mânecile şi a deschis- 
o pe cea mai apropiată. Cărţi, ediţii de buzunar. A scos 
câteva şi una dintre ele s-a dovedit a fi un cadou pe care i-l 
făcuse chiar ea. A copleşit-o dorul de Ryuji. Cartea mai 
păstra încă mirosul apartamentului din Nakano. 

Nu e momentul să te laşi copleşită de sentimente. 

Şi-a stăpânit lacrimile, apoi s-a întors la lucru şi a scos 
tot ce era în cutie. A ajuns la fund, dar nici urmă de hârtii. 
S-a oprit şi a încercat să ghicească cu ce alte hârtii puteau 
fi asociate paginile. Poate erau împreună cu tratatele pe 
care le folosise ca bibliografie, poate într-un dosar în care 
ţinea şi alte lucrări ştiinţifice. S-a apucat să desigileze 
toate cutiile. 

Transpirase şi bluza i se lipise de spate. Sarcina aparent 
simplă de a scoate cărţile din cutii şi de a le pune la loc s-a 
dovedit uimitor de dificilă din punct de vedere fizic. După 
ce a terminat a treia cutie, a luat o pauză şi câteva clipe a 
fost tentată să rescrie ea însăşi paginile lipsă. Teoria 
provocatoare a lui Ryuji din domeniul logicii simbolice 
fusese deja publicată în revistele de specialitate, e drept, 
în foileton. Lucrarea de faţă nu era însă nici pe departe la 
fel de ezoterică. Ryuji scrisese în acelaşi timp un studiu de 
mari dimensiuni destinat publicului larg, în care trata 
ştiinţele în general şi logica în particular în contextul 
problemelor sociale. Ceea ce spunea acolo era destul de 
accesibil. De fapt, şi această lucrare apăruse în foileton 


76 


într-o revistă lunară cunoscută, publicată de o mare 
editură. Ea se implicase de la bun început în acest proiect, 
oferindu-se să transcrie pe curat manuscrisele lui Ryuji. 
Participase până şi la întâlnirile cu editorul. Prin urmare, 
simţea că stăpâneşte destul de bine logica argumentaţiei 
lui Ryuji, şi chiar stilul lui literar. Dacă lipsea doar o 
pagină sau două, era convinsă că ar putea să umple golul 
fără a risca să dezechilibreze lucrarea. 

Dar numai dacă mă asigur că lipseşte o singură pagină. 

Probabil că până la urmă va ceda tentaţiei. Fiecare 
fragment publicat avea în medie patruzeci de pagini de 
manuscris - doar în medie. Mai precis, între treizeci şi 
şapte şi maximum patruzeci şi trei de pagini. Acesta era al 
doisprezecelea şi ultimul fragment, iar ea habar n-avea 
câte pagini apucase Ryuji să scrie. În consecinţă, nu putea 
să afle câte pagini lipseau. După ce plecase pe furiş de la 
priveghi ca să pună manuscrisul în ordine, găsise partea 
finală - treizeci şi opt de pagini scrise de mână. Ultima 
pagină avea numărul 38 şi toate celelalte erau numerotate 
consecutiv, aşadar la început nu observase că manuscrisul 
era incomplet. Din cauza înmormântării şi a stării ei 
sufleteşti, nu se mai aşezase la masa de lucru pentru a 
transcrie lucrarea. Când în fine se liniştise şi se apucase să 
citească textul, îşi dăduse seama că termenul-limită de 
predare era periculos de apropiat. Abia atunci realizase că 
exista o lacună între ultimele două pagini. Dacă ţinea cont 
doar de numerotare, totul părea în regulă: pagina 37 era 
urmată de pagina 38. Lipsea totuşi ceva important. De 
fapt, lipsea chiar concluzia. Fără ea, argumentaţia era 
inutilă. Ultimele două rânduri de pe pagina 37 erau tăiate 
cu pixul şi alături era desenată o săgeată cu vârful 
îndreptat spre marginea foii. Pe pagina următoare nu 
fusese însă adăugat nimic. Se văzuse obligată să conchidă 
că Ryuji făcuse într-adevăr o completare, dar că aceasta 
dispăruse. 

Simţind că păleşte, citise de câteva ori toată lucrarea, de 
la primul până la ultimul rând. Cu cât o citea de mai multe 
ori, cu atât era mai convinsă că lipsea ceva la sfârşit. Firul 


77 


argumentaţiei, reluat şi aprofundat în fiecare fragment 
publicat, se oprea brusc cu aceste cuvinte: „Totuşi, chiar 
din acest motiv...” Era promisiunea unei antiteze, dar fraza 
fusese retezată după cinci cuvinte. Pe măsură ce 
aprofunda stilul de gândire al profesorului, era din ce în ce 
mai sigură că dispăruse un pasaj extrem de important, 
poate chiar unul de câteva pagini. Şi toată lucrarea, 
douăsprezece fragmente care însumau cinci sute de 
pagini, era deja inclusă în planul editorului şi trebuia să 
apară în volum. lată cu ce se confrunta. Era o problemă 
serioasă. 

Prin urmare, vorbise imediat cu părinţii lui Ryuji şi le 
explicase în ce situaţie se afla. La două sau trei zile după 
înmormântare, goliseră apartamentul fiului lor şi mutaseră 
toate cărţile şi obiectele personale în vechea lui cameră de 
acasă. Dacă paginile lipsă s-au amestecat din greşeală cu 
alte hârtii, în mod sigur se află în camera lui, le-a explicat 
Mai bătrânilor. Avea nevoie de acordul lor pentru a căuta 
în lucrurile lui Ryuji. 

Dar acum, faţă în faţă cu mormanul de cutii, simţea că e 
gata să izbucnească în lacrimi. 

O, de cea trebuit să pleci aşa? 

Şi totuşi, ce conştiinţă profesională desăvârşită, să mori 
imediat după ce termini un manuscris. Gândul acesta era 
insuportabil. 

Vreau să vii aici în clipa asta şi să-mi spui ce s-a 
întâmplat cu paginile care lipsesc! 

A întins mâna spre cafea, care între timp se răcise. Dacă 
ar fi citit din timp manuscrisul, n-ar fi fost acum în 
încurcătura asta. Oricât ar fi regretat, tot i se părea că nu 
e destul. Dacă nu găsea până la urmă paginile, nu avea 
altă soluţie decât să le rescrie cu mâna ei. Inima i s-a 
strâns de teamă la gândul că risca să se îndepărteze mult 
de la linia trasată de Ryuji. Era, oricum, o mare 
îndrăzneală din partea ei. Sigur, se înscrisese deja la 
masterat, dar o fată abia trecută de douăzeci de ani să 
redacteze concluzia ultimei lucrări a unui logician de la 
care lumea academică aştepta numai realizări de 


78 


excepţie... 

Nu pot să fac asta. 

Repetându-şi în sinea ei că trebuia doar să găsească 
hârtiile, a deschis următoarea cutie. 

După ora patru, camera - care avea fereastra orientată 
spre est - a început să se întunece. A aprins lumina. Era 
noiembrie şi ziua se scurtase simţitor, dar încă nu venise 
frigul. Mai s-a ridicat şi a tras perdelele. De câtva timp o 
deranja senzaţia ciudată că o priveşte cineva de-afară. 

Brusc, a devenit conştientă că aude bătaia propriei sale 
inimi. Pieptul îi bubuia. S-a oprit şi a rămas încremenită, 
cu un genunchi ridicat, aplecată în spate, aşteptând ca 
palpitaţiile să dispară. Nu i se mai întâmplase aşa ceva. Şi- 
a lipit palma de partea stângă a pieptului şi a încercat să-şi 
dea seama de ce era neliniştită. Era oare vinovăția că nu 
reuşea să găsească paginile din lucrarea profesorului? Nu, 
nu era asta. În cameră se ascundea ceva. Cu un minut în 
urmă crezuse că acel ceva se afla afară, că o privea, dar 
acum era sigură că se înşelase. Se aştepta ca dintr-o clipă 
în alta o pisică sau vreun alt animal să ţâşnească din 
spatele vreunei cutii. 

A simţit o adiere rece la ceafă şi pe gât. O privire 
sfredelitoare. S-a răsucit. Şi-a văzut pardesiul roz aruncat 
pe o cutie, acolo unde-l lăsase când se apucase să caute 
hârtiile. Spațiile minuscule dintre fibrele ţesăturii păreau 
nişte ochi strălucitori ce reflectau lumina becului. A ridicat 
haina şi sub ea a descoperit un videorecorder. 

Aparatul negru ca tăciunele fusese pus peste cutie, cu 
cablurile înfăşurate în jurul lui. Era, fără îndoială, cel din 
apartamentul lui Ryuji. În cameră nu se afla niciun 
televizor. 

A întins mâna şi a atins cu grijă una dintre muchiile 
aparatului. Cablurile groase erau înfăşurate pe mijloc, iar 
aparatul stătea în echilibru pe ele, ca un balansoar. 

Eu am aruncat haina aici? 

Nu reuşea să-şi amintească, dar fireşte că era singura 
explicaţie posibilă. Înainte să deschidă cutiile, îşi scosese 
pardesiul şi-l aruncase la întâmplare, peste aparat. Atâta 


79 


tot. 

S-a uitat fix la aparat aproape un minut. Toate gândurile 
negre şi grijile despre paginile lipsă s-au şters treptat din 
mintea ei. În locul lor au apărut semne de întrebare. 

Nu uitase nicio clipă ce o întrebase Kazuyuki Asakawa a 
doua zi după moartea lui Ryuji: „Nu ti-a spus nimic în 
ultimele lui clipe? Nu ţi-a transmis ultima lui dorinţă? N-a 
pomenit nimic despre o casetă video?” 

A desfăşurat încet cablurile. Cu ştecărul în mână, s-a 
uitat prin cameră după o priză. Sub birou era un 
prelungitor. A băgat ştecărul în el. Pe afişajul aparatului au 
clipit patru zerouri, pulsând ca inima unui mort readus la 
viaţă. Şi-a mişcat mâna de câteva ori prin faţa butoanelor, 
cu degetul arătător întins. Nu reuşea să se hotărască. O 
voce interioară îi şoptea să nu facă nimic. A apăsat totuşi 
pe eject. Un motoraş a bâzâit, uşiţa s-a deschis şi a apărut 
o casetă. Pe latura ei exterioară era lipită o etichetă, pe 
care scria: 


Liza Minelli, Frank Sinatra, Sammy Davis jr. / 1989 


Aşa cum ieşise din aparat, caseta părea o limbă mare. 
Aparatul însuşi parcă era un copil obraznic care îi făcea cu 
ochiul şi se strâmba la ea. 

Mai Takano a apucat strâns limba aceea neagră şi a 
tras-o afară. 


80 


10 


Când aproape ajunsese la spital, taxiul în care se afla 
Ando a fost depăşit de o ambulanţă cu sirena urlând. Erau 
pe o stradă îngustă, cu sens unic şi plină de magazine, iar 
şoferul a fost obligat să strecoare maşina între două dube 
de aprovizionare parcate lângă bordură. Cum nu părea 
prea uşor s-o scoată de acolo, Ando s-a hotărât pe loc să 
coboare şi să meargă pe jos. Clădirea cu unsprezece etaje 
a spitalului domina strada, la doar doi paşi de acolo. l-ar fi 
luat mult mai puţin timp să meargă pe jos. 

În timp ce mergea pe aleea ce ducea la intrarea 
principală, a văzut ambulanţa care tocmai trecuse pe lângă 
taxi parcând în spaţiul dintre aripa veche şi cea nouă. 
Salvarea străbătuse atât de încet străduţele înguste, încât 
ajunsese în acelaşi timp cu el, care mersese pe jos. 

Sirena a tăcut, dar girofarul a rămas aprins, aruncând 
pete de lumină roşie pe zidurile spitalului. Zgomotul a fost 
absorbit de cerul albastru, perfect senin, iar liniştea a 
format o zonă circulară în jurul ambulanţei, ca un halou de 
lumină în jurul unei lămpi. Ca să intre, trebuia să treacă pe 
lângă maşină. Luminile roşii au încetat în cele din urmă să 
se rotească şi ultimele ecouri ale sirenei s-au pierdut în 
văzduh. Aerul era greu de aşteptare. Uşile din spate ale 
maşinii se puteau deschide dintr-o clipă în alta, scuipând 
afară echipa de infirmieri şi targa - dar nu s-a întâmplat 
nimic. Ando a rămas pe loc. Au trecut zece secunde, 
douăzeci, dar uşile nu s-au deschis. Tăcerea era palpabilă. 
Treizeci de secunde. Aerul parcă îngheţase. N-a apărut 
nimeni. 

Ando s-a smuls din transă, reluându-şi drumul spre 
intrare. Deodată, uşile ambulanţei s-au căscat larg. Un 
infirmier a sărit afară şi i-a ajutat pe colegii lui din maşină 
să coboare o targa. Lui Ando puţin îi păsa de motivul care-i 


81 


împiedicase să scoată bolnavul imediat după oprire: 
indivizii erau prea lenți. Acum ţineau targa înclinată şi faţa 
lui a fost pentru o clipă la acelaşi nivel cu a bolnavului, 
acoperită cu o mască de oxigen. Privirile lor s-au întâlnit. 
Omul s-a răsucit brusc spre Ando, dar s-a oprit la fel de 
brusc. Ochii lui erau lipsiţi de viaţă. Salvarea îl luase când 
era deja într-o stare foarte gravă, iar în clipa când se 
răsucise spre el îşi dăduse sufletul. De-a lungul anilor Ando 
văzuse nenumărați morţi, dar nu se întâlnise niciodată cu 
moartea aşa, din întâmplare. Luând-o drept un semn rău 
prevestitor, şi-a ferit privirea. În fond, se comporta la fel ca 
Miyashita cu astrologia lui. Mai întâi şarpele de pe malul 
canalului, apoi întâlnirea asta întâmplătoare cu moartea. 
În ultima vreme, căutase un sens într-o mulţime de 
evenimente neînsemnate. Îi lua mereu în râs pe colegii 
care credeau în prevestiri şi noroc, dar acum, iată, 
devenise unul dintre ei. 

Shinagawa Saisei era un spital de medicină generală 
administrat de Universitatea Shuwa, iar cel cu care urma 
să vorbească, doctorul Wada, era de fapt cadru universitar. 
Se pare că superiorul lui ierarhic, Kurahashi, îl contactase 
deja. Nici n-a apucat bine Ando să spună care era motivul 
vizitei că a şi fost condus într-o cameră din aripa de vest, 
la etajul al şaptelea. 

Ando s-a uitat la Asakawa, care zăcea apatic pe pat, şi şi- 
a amintit pe loc ochii bolnavului din ambulanţă. Ochii lui 
Asakawa aveau acelaşi aspect: erau ochii unui mort. 

Ziaristul stătea perfect nemişcat, cu faţa în sus şi cu 
două perfuzii înfipte în braţe. Ando habar n-avea cum arăta 
omul înainte să fie adus aici, însă bănuia că nefericitul 
ajunsese la jumătate din greutatea lui normală. Avea 
obrajii supti şi barba aproape albă. 

S-a oprit la capul patului şi a spus cu blândeţe: 

— Domnule Asakawa... 

Niciun răspuns. S-a gândit să-i pună mâna pe umăr, dar 
a ezitat şi s-a întors să ceară permisiunea doctorului Wada. 
Doctorul i-a făcut semn că nu era nicio problemă, aşa că şi- 
a lăsat mâna pe umărul lui Asakawa. A simţit prin halat că 


82 


pielea bolnavului îşi pierduse elasticitatea. A simţit şi 
suprafaţa dură a omoplatului, şi şi-a retras mâna fără să 
vrea. Nicio reacţie. 

Indepărtându-se de pat, Ando s-a întors cu faţa la Wada 
şi l-a întrebat: 

— A fost tot timpul în starea asta? 

— Da, i-a răspuns sec doctorul. 

Asakawa fusese adus direct de la locul accidentului, la 
21 octombrie, ceea ce însemna că timp de cincisprezece 
zile nu vorbise, nu strigase, nu zâmbise, nu se înfuriase, nu 
mâncase, nu urinase şi nu-şi golise intestinele în mod 
conştient. 

— Care credeţi că e cauza, doctore? a întrebat Ando pe 
un ton de o politeţe cam exagerată. 

— La început, am presupus că a suferit un traumatism 
cerebral, dar analizele n-au arătat nimic suspect. Bănuim 
că e vorba de o cauză psihică. 

— Stare de şoc? 

— Foarte probabil. 

Pesemne că şocul provocat de pierderea simultană a 
soţiei şi fiicei sale zdrobise mintea lui Asakawa. Dar Ando a 
început să se întrebe dacă asta era într-adevăr singura 
cauză. Avea în minte o imagine surprinzător de limpede a 
clipei accidentului, poate din cauză că văzuse fotografiile 
făcute la faţa locului. Şi de fiecare dată când rememora 
scena, privirea lui era atrasă de scaunul din dreapta 
şoferului şi de videorecorderul rămas acolo. În imaginaţia 
lui, aparatul căpătase dimensiuni impunătoare. De ce luase 
ziaristul în maşină un video? Unde se ducea cu el? Dacă 
omul ar fi putut să-i explice... 

Ando a tras un taburet lângă căpătâiul patului şi s-a 
aşezat. S-a uitat o vreme la profilul lui Asakawa, încercând 
să ghicească în ce tărâm al viselor se rătăcise bietul om. În 
care lume e mai bine să trăieşti, s-a întrebat el, în cea 
reală sau în cea iluzorie? Probabil că, în lumea viselor, 
soţia şi fetiţa lui Asakawa erau nevătămate. În chiar clipa 
asta bărbatul îşi ţinea poate fiica pe genunchi şi se juca cu 
ea. 


83 


— Domnule Asakawa, a repetat Ando, cu toată 
compasiunea pe care putea s-o adune un om care suferise 
aceeaşi pierdere. 

Din moment ce Asakawa fusese coleg de liceu cu Ryuji, 
era cu doi ani mai mic decât Ando. Oricine l-ar fi privit 
acum nu i-ar fi dat mai puţin de şaizeci de ani. Ce 
provocase o asemenea schimbare? Tristeţea accelerează 
îmbătrânirea. De pildă, Ando era conştient că el însuşi 
îmbătrânise rapid în ultimul an. Înainte i se spunea adesea 
că nu-şi arată vârsta, dar în ultima vreme oamenii îl 
credeau mai bătrân decât era de fapt. 

— Domnule Asakawa, a zis el din nou. 

Wada n-a mai suportat: 

— Nu cred că vă aude. 

Era adevărat. Ar fi putut să-l strige la nesfârşit, n-ar fi 
obţinut nicio reacţie. A renunţat şi s-a ridicat în picioare. 

— O să-şi revină? 

— Cerul ştie, a zis Wada ridicându-şi braţele. 

Starea pacienţilor cu simptomele lui Asakawa se putea 
îmbunătăţi sau înrăutăţi fără niciun semn prevestitor. 
Medicina nu era în stare să prevadă evoluţia unor cazuri 
de genul acesta. 

— Vă rog să mă anunţaţi dacă survine vreo schimbare. 

— Desigur. 

N-avea niciun rost să mai zăbovească acolo. Au ieşit 
împreună din rezervă. În pragul uşii, Ando s-a oprit şi i-a 
aruncat o ultimă privire lui Asakawa. N-a observat nici cea 
mai mică schimbare. Ziaristul se uita fix la tavan. 


84 


11 


Mai a înclinat spătarul cât a putut de mult, apoi s-a 
întins pe spate şi a rămas aşa, uitându-se la tavan. Făcea 
asta de fiecare dată când ajungea într-un impas. Aşa cum 
stătea acum, cu spatele arcuit şi cu capul în jos, putea să 
citească titlurile cărţilor de pe rafturile din spatele ei. Fără 
să-i pese că părul ei, încă ud, atârna pe covor, a închis 
ochii şi a rămas o vreme în poziţia aceea incomodă. 

Garsoniera ei, inclusiv baia şi chicineta, avea mai puţin 
de douăzeci de metri pătraţi. Un perete întreg era acoperit 
de bibliotecă, iar spaţiul rămas era insuficient pentru un 
pat şi un birou. Seara, ca să-şi poată întinde salteaua, 
împingea într-un colţ măsuţa joasă pe care o folosea în loc 
de birou. Fusese obligată să renunţe la spaţiu, altfel nu şi- 
ar fi putut permite o locuinţă lângă campusul universitar 
doar din banii pe care-i primea de acasă şi din ce câştiga 
cu meditaţiile. Cele trei condiţii esenţiale pe care şi le 
impusese erau să fie aproape de universitate, să aibă 
propria ei baie şi să fie cât de cât liniştită. Chiria consuma 
aproape jumătate din venitul ei lunar, dar, chiar şi aşa, era 
mulţumită de soluţia asta. Ştia foarte bine că, dacă s-ar fi 
mutat ceva mai departe, ar fi avut mai mult spaţiu, dar nu 
avea intenţia să plece de-acolo. De fapt, i se părea foarte 
comod să stea la măsuţa ei, în mijlocul camerei, şi să poată 
lua orice obiect doar întinzând braţul. 

Cu ochii închişi, pe pipăite, a găsit CD player-ul şi l-a 
pornit. li plăcea melodia aceea. Bătea cu palmele pe 
coapse ritmul muzicii. În gimnaziu şi în liceu făcuse parte 
din echipa de atletism, era bună la sprint, şi picioarele îi 
erau încă puternice. Şi-a reglat respiraţia până când 
pieptul a început să se ridice şi să se lase în ritmul muzicii, 
sub bluza de pijama înflorată. Îşi dilata nările în acelaşi 
ritm, rugându-se pentru o inspiraţie bruscă. Gândul că 


85 


trebuia să încheie manuscrisul chiar în noaptea aceea o 
împiedica să se concentreze. 

Îşi dăduse întâlnire cu Kimura, editorul lui Ryuji, a doua 
zi după-amiază. Tot atunci trebuia să-i predea o copie 
corectată a ultimei părţi a lucrării, iar ea încă nu avea idee 
cum să o termine. Nu găsise paginile lipsă în casa 
părinţilor lui Ryuji şi nu mai avea timp să le caute în altă 
parte. Începuse chiar să se întrebe dacă într-adevăr lipsea 
ceva din lucrare. Poate că Ryuji avusese intenţia să 
completeze manuscrisul mai târziu, însă murise înainte să 
poată face asta. Dacă acesta era adevărul, trebuia să-şi 
adune puterile şi să se concentreze asupra unei încheieri 
demne de restul lucrării. 

Dar trecuse foarte mult timp şi ea nu-şi găsea cuvintele. 
Nu scrisese nici măcar un rând. Făcuse un duş ca să-şi 
limpezească mintea, şi totuşi stiloul nu reuşea să producă 
niciun rând. De fapt scrisese câte ceva, dar de fiecare dată 
mototolise foaia şi o aruncase la coş. 

Deodată a avut o revelaţie. A deschis ochii. Nu ajungi 
nicăieri pentru că încerci să adaugi ceva. 

Se chinuise atâta timp pentru că încercase să umple cu 
propriile ei cuvinte golul de la sfârşitul cărţii, dar era de 
aşteptat că nu va reuşi să ghicească unde ar fi adăugat 
Ryuji un rând sau o idee. Sărea de la o idee la alta chiar şi 
în zilele lui cele mai bune. Prin urmare, tot ce putea să 
facă era să elimine pasajele dinainte şi de după partea 
lipsă, pentru a încheia lucrarea. 

S-a ridicat şi a fixat spătarul scaunului în poziţie aproape 
verticală. Cât de proastă fusese. E mult mai uşor să ştergi 
decât să adaugi. Probabil că însuşi Ryuji ar fi ales aceeaşi 
soluţie, chiar dacă asta ar fi însemnat să renunţe la unele 
dintre ideile sale. Dar era de departe mai bine aşa decât să 
rişte să-i distorsioneze ideile până ar fi ajuns de 
nerecunoscut. 

Acum, după ce găsise soluţia, Mai se simţea mai 
relaxată. Ca şi cum ar fi vrut s-o împiedice să se 
liniştească, caseta video i-a atras iar atenţia. O luase de la 
părinţii lui Ryuji fără să le spună. Incă de când o găsise 


86 


acolo ardea de curiozitate să afle ce era pe bandă. Dar, în 
ciuda faptului că în cameră era un video, nu găsise niciun 
televizor. Nu putea să vadă înregistrarea decât dacă lua 
caseta acasă. La început intenţionase să le ceară 
permisiunea s-o împrumute, dar când, în cele din urmă, se 
hotărâse să plece, toate formulele pe care şi le pregătise în 
minte dispăruseră brusc. Nu mai ştia cum să abordeze 
subiectul. 

Scuzaţi-mă, dar caseta asta video mă interesează foarte 
mult. Vă supăraţi dacă o imprumut puţin? 

Ce formulă vagă. Apropo, ce înseamnă „te interesează”? 
Dacă i-ar fi cerut explicaţii, n-ar fi ştiut ce să le spună. Aşa 
că, până la urmă, plecase cu caseta în geantă. 

Liza Minelli, Frank Sinatra, Sammy Davis Jr. / 1989. 
Probabil că înregistrase muzică, pur şi simplu. Caseta 
însăşi era absolut banală. Şi totuşi ea o luase. Nici măcar 
nu-şi amintea când o scosese din geantă. Şi uite-o, aşezată 
pe combina ei 'TV-video cu ecran de paisprezece țoli, parcă 
invitând-o. Până şi în camera lui Ryuji, când se afla în 
video, în cutia aceea mecanică, caseta o atrăsese într-un 
anumit fel. Acum, scoasă din cutia ei, expusă privirii, i se 
părea că are puterea s-o absoarbă, ca o gaură neagră. 

Titlul nu prea se potrivea cu gusturile muzicale ale lui 
Ryuji. De fapt, din câte ştia, Ryuji nu asculta muzică 
aproape deloc. Când asculta totuşi, prefera piese clasice 
mai uşoare. În orice caz, scrisul de pe etichetă demonstra 
limpede că nu fusese caseta lui Ryuji. Altcineva făcuse 
înregistrarea. Într-un fel sau altul, caseta ajunsese în 
apartamentul lui Ryuji din Nakano Est. Acum se afla în 
garsoniera lui Mai. 

Fără să se ridice de pe scaun, Mai a întins mâna şi a 
introdus caseta în combină. Aparatul s-a aprins automat. A 
selectat canalul video şi a apăsat pe Play. 

Când rolele au început să se învârtească, s-a auzit un 
zgomot uşor şi Mai a apăsat repede pe Pause. Şi dacă pe 
casetă era o înregistrare pe care n-ar fi trebuit s-o vadă 
nimeni? A ezitat. Ştia bine că, odată ce ai văzut anumite 
imagini, îţi rămân întipărite în memorie şi nu mai ai cum 


87 


să le ştergi de-acolo, nu te mai poţi întoarce la starea de 
puritate iniţială. Poate că ar trebui să se oprească totuşi, 
înainte de a fi prea târziu. Dar dubiile n-au reuşit până la 
urmă să-i alunge curiozitatea şi a apăsat iar pe butonul de 
pauză. 

S-a auzit un fâșâit electrostatic şi imaginea de pe ecran 
a tremurat. O secundă mai târziu, ecranul s-a făcut negru 
ca smoala, ca şi cum televizorul s-ar fi umplut cu tuş. Acum 
nu mai putea da înapoi. S-a pregătit sufleteşte. Scenele pe 
care le-a văzut apoi nu aveau nicio legătură cu titlul 
casetei şi n-a reuşit să le înţeleagă semnificaţia. 


Imediat după ce caseta s-a terminat, lui Mai i s-a făcut 
rău şi a alergat la baie. Pe la mijlocul înregistrării avusese 
intenţia să renunţe, dar puterea imaginilor era irezistibilă. 
Privise până la sfârşit. Ba nu, era mai potrivit să spună că 
fusese obligată să privească. Pur şi simplu nu reuşise să 
apese pe Stop. 

Era lac de sudoare şi tremura. A simţit cum ceva îşi 
croia drum din stomacul ei, în sus, pe gât. Era mai degrabă 
dezgustată decât înfricoşată - ceva se cuibărise în ea, se 
cuibărise adânc. Ştia că trebuie să scape de acel ceva. Şi-a 
băgat două degete în gură, dar n-a izbutit să vomite mare 
lucru. Când a simţit gustul amar al fierii s-a înecat şi 
lacrimile i-au ţâşnit din ochi. Uitându-se de jur-împrejur cu 
o privire inexpresivă şi neajutorată, a căzut în genunchi. O 
vreme a ascultat cum acel ceva dinăuntrul ei o distrugea, 
apoi conştiinţa i s-a retras departe, foarte departe. 


88 


Partea a doua 
DISPARIŢIA 


1 


Trecuseră cincisprezece minute de la ora stabilită 
pentru întâlnire şi Ando începea să fie neliniştit. Şi-a scos 
agenda şi a verificat din nou data şi locul. 

Datele erau corecte: vineri, 9 noiembrie, ora 6 după- 
amiază, în faţa statuii Moai de la ieşirea dinspre vest a 
staţiei Shibuya. Cina cu Mai. Nu greşise. 

Ando s-a aruncat în şuvoiul de trecători şi a făcut repede 
turul complet al zonei. De fiecare dată când vedea o femeie 
cam de aceeaşi vârstă cu Mai, se uita la faţa ei, dar mereu 
era altcineva. Trecuse deja o jumătate de oră. Gândindu-se 
că poate fata uitase, Ando a sunat-o de la un telefon public. 
A lăsat telefonul să sune de şase sau şapte ori, 
imaginându-şi cum ricoşau ecourile soneriei în pereţii 
garsonierei strâmte. 

E într-adevăr minusculă, spusese ea. Mai puțin de cinci 
rogojini. 

Telefonul a sunat a zecea oară. În mod sigur nu era 
acasă. Şi-a Îndepărtat receptorul de ureche. Fără îndoială 
că întârziase din cauză că i se întâmplase ceva. Probabil că 
era pe drum acum. Cel puţin asta spera când a închis 
telefonul. 

Fără să vrea, se uita mereu la ceas. Trecuse aproape o 
oră. 

La şapte renunţ. 

Se scursese atât de mult timp de la ultima lui întâlnire 
cu o femeie, încât nici măcar nu mai ştia dacă era cazul să 
aştepte în continuare. Dacă se gândea mai bine, nu fusese 
niciodată lăsat să aştepte. Soţia lui era foarte punctuală la 
întâlniri. El mai întârzia uneori, dar ea niciodată. 

O vreme a încercat să-şi amintească toate ocaziile când 
el îi aşteptase pe alţii şi, fără să-şi dea seama, ora şapte a 
venit şi a trecut. Dar Ando nu reuşea să se hotărască să 


90 


plece. Atâta vreme cât mai avea o urmă de speranţă, nu 
putea să renunţe. Îşi tot repeta în gând: „Încă cinci 
minute...” Toată săptămâna se gândise la întâlnirea asta. 
Nu putea să abandoneze tocmai acum. 

În cele din urmă, Ando a aşteptat în faţa staţiei Shibuya 
o oră şi treizeci şi trei de minute, dar Mai n-a venit. 


A intrat în holul hotelului şi s-a dus direct la recepţie, să 
întrebe unde avea loc petrecerea de rămas-bun. 
Despărțirea de Funakoshi. Acum, după ce Mai îi făcuse 
figura, nu mai avea niciun motiv să nu meargă la 
petrecere. În plus, după ce aşteptase atâta timp în aerul 
rece al serii şi în mijlocul unei mulţimi de tineri, pur şi 
simplu nu suporta gândul de a se întoarce în apartamentul 
lui gol. Căutând o idee pentru a-şi salva seara, îi venise 
inspiraţia să se ducă totuşi la petrecere. Nu i-ar fi stricat 
să stea la taclale cu vechii lui prieteni, mai ales că trecuse 
mult timp de când nu mai făcuse asta. 

Etapa oficială a adunării tocmai se încheiase, iar invitaţii 
se separaseră în grupuri de trei-patru inşi pentru a lua cu 
asalt barurile. Aşa se întâmpla de fiecare dată. Profesorii 
plecau acasă după festivitatea oficială, lăsându-i pe 
universitarii tineri să vorbească liber în timpul partidei de 
excese de după. Ando nimerise la tanc, ajunsese exact la 
timp pentru a se alătura unuia dintre grupuri. 

Miyashita a fost primul care l-a văzut. A venit repede la 
el şi i-a pus o mână pe umăr. 

— Credeam că ai o întâlnire... 

— A, mi-a tras clapa, a zis Ando, încercând să pară cât 
mai nepăsător. 

— Îmi pare rău. Hai, vino aici o clipă. 

Miyashita l-a apucat de mânecă şi l-a condus într-un 
colţişor liber de lângă uşă. Nu părea prea interesat să 
aprofundeze păţania lui Ando. 

— Ce s-a întâmplat? 

Ceva nu era în regulă. 

Înainte ca Miyashita să apuce să-i răspundă, profesorul 
Yasukawa de la Medicină Internă a trecut pe lângă ei. 


91 


Miyashita i-a şoptit lui Ando: 

— Vii cu noi la băut, nu-i aşa? 

— De-asta am venit aici. 

— Perfect. Îţi spun mai târziu. S 

Apoi Miyashita a plecat să-l linguşească pe Yasukawa. În 
calitatea lui de organizator, i-a mulțumit profesorului 
pentru prezenţa lui acolo. Era numai zâmbete şi glume, iar 
faţa lui rubicondă strălucea ca o lună plină. Ando n-a avut 
încotro şi a trebuit să admire măiestria cu care prietenul 
lui reuşea să intre în grațiile tuturor profesorilor 
universitari. Oricine altcineva în locul lui s-ar fi comportat 
la fel, ar fi fost imediat etichetat drept servil, dar Miyashita 
ştia cum s-o scoată la capăt. 

Ando a rămas lângă uşă, aşteptând ca Miyashita să-şi 
încheie discuţia cu Yasukawa. Între timp, mai mulţi 
cunoscuţi au trecut pe lângă el, dar niciunul nu i-a oferit 
mai mult decât un salut. Nimeni nu avea chef să se 
oprească şi să stea de vorbă cu el. 

Cercul lui de prieteni se micşorase considerabil de când 
îşi pierduse fiul. Cu toate acestea, nu le purta nicio urmă 
de ranchiună celor care se îndepărtaseră de el. Ştia că 
vina îi aparţine doar lui. Imediat după tragicul eveniment, 
toţi se înghesuiseră în jurul lui, oferindu-i ajutor şi 
consolare, dar Ando nu fusese în stare să le răspundă aşa 
cum ar fi trebuit. Dimpotrivă, îşi târa după el nenorocirea 
peste tot şi era posomorât în compania prietenilor. „Nu 
mai fi trist”, îi spuneau, dar cum putea să nu fie? Il 
părăsiseră treptat, unul câte unul. Inainte să-şi dea seama 
ce se întâmplă, doar Miyashita mai rămăsese lângă el. 
Miyashita avea totdeauna o glumă în tolbă, indiferent cât 
de melancolic era Ando. Ştia cum să găsească un motiv de 
veselie în orice nenorocire, indiferent a cui. Singurele 
momente când Ando reuşea să se scuture cât de cât de 
tristeţe erau cele petrecute în compania lui Miyashita. De- 
acum, Ando ştia ce îl deosebeşte pe Miyashita de ceilalţi 
prieteni ai lui: în vreme ce toţi încercau să-l înveselească, 
Miyashita venea la el să se distreze. Nu există cuvinte mai 
lipsite de sens decât „nu mai fi trist”. Singura cale de a 


92 


înveseli un om este să-l ajuţi să uite, iar îndemnul „nu mai 
fi trist” are exact efectul contrar, aducându-i aminte 
persoanei respective din ce cauză este de fapt tristă. 

Ando ştia foarte bine că în ultimul an nu arborase 
niciodată o expresie senină. Incercase să-şi imagineze, 
obiectiv, cum arăta el din punctul de vedere al lui Mai. 
Foarte sumbru, fără îndoială. Nu era de mirare că fata n- 
avea niciun chef să ia masa cu el. Ar fi adâncit-o şi mai 
mult în depresie. 

In schimb, aceste gânduri l-au deprimat pe el. Cu un an 
şi jumătate în urmă era plin de încredere. Viitorul se 
întindea înaintea lui, larg deschis şi doldora de promisiuni. 
Avea o soţie care îl iubea şi un copil frumos, un 
apartament elegant în Aoyama Sud, un BMW cu scaune 
îmbrăcate în piele şi perspectiva de a ocupa curând funcţia 
de administrator-şef. Işi dăduse seama prea târziu că toate 
posesiunile erau trecute pe numele soţiei sau al tatălui ei, 
şi fusese de-ajuns o simplă întorsătură a destinului ca să 
rămână cu mâinile goale. N 

Miyashita încă mai discuta cu profesorul Yasukawa. În 
lipsă de ceva mai bun de făcut, Ando se uita fără prea 
mare atenţie prin sală. A văzut trei telefoane publice. A 
scos din portofel cartela telefonică şi s-a îndreptat spre 
ele, cu intenţia să-i telefoneze încă o dată lui Mai. Ţinând 
receptorul între bărbie şi umăr, s-a întors să se mai uite o 
dată la Miyashita. Dacă se rătăcea de prietenul lui şi nu 
mai ajungea la şedinţa de alcoolizare, bătuse degeaba 
drumul până acolo. Miyashita era vioara întâi aici. Atâta 
vreme cât Ando se ţinea de el, nu era în pericol să rămână 
singur. 

A lăsat telefonul să sune de opt ori, apoi a închis şi s-a 
uitat într-o doară la ceas. Aproape nouă. Trecuseră trei ore 
de când trebuiau să se întâlnească şi Mai încă nu se 
întorsese acasă. _ 

Mă întreb unde s-a dus. Începuse să fie foarte îngrijorat. 

Miyashita tocmai se înclina adânc în faţa lui Yasukawa. 
Discuţia lor părea să se fi încheiat. După ce prietenul lui s- 
a îndepărtat de profesor, Ando a pornit spre el. 


93 


— Hei, îmi pare rău că te-am făcut să aştepţi. 

Tonul lui era extrem de amical, opusul celui pe care-l 
folosise când vorbise cu Yasukawa. 

— Nu-i nimic. 

Miyashita a scos un bileţel din buzunar şi i l-a întins lui 
Ando. 

— Aici mergem. Cred că ştii locul, e în Sectorul trei. Vrei 
să-mi faci o favoare şi s-o iei înainte? Trebuie să închei 
socoteala aici. 

I-a făcut un semn de rămas-bun cu mâna şi s-a întors să 
plece, dar Ando l-a apucat de cot. 

— Stai o clipă. 

— Da? 

— Ce-ai vrut să-mi spui? 

Aluzia lui Miyashita de mai devreme îl sâcâise fără 
încetare. 

Miyashita şi-a lins buzele. Mâncaseră friptură de vită şi 
voia să se bucure şi de ultimele picături de grăsime. Când 
a deschis gura să vorbească, buzele lui roşii străluceau. 

— Am găsit ceva. 

— Ce? 

— Un virus. 

— Un virus? 

— Am primit un telefon azi după-amiază de la 
Universitatea Yokodai. Îţi aduci aminte de puştii cărora li 
s-a făcut autopsia acolo? 

— Cei care au făcut infarct în maşină în acelaşi timp? 

— Da. Ei bine, chestia e că au găsit un virus în țesuturile 
atacate. La amândoi. 

— Ce fel de virus? 

Miyashita s-a încruntat şi a pufnit. 

— N-o să-ţi vină să crezi, dar seamănă ca două picături 
de apă cu virusul variolei. 

Ando a rămas mut de uimire. 

— Seko a nimerit la fix diagnosticul. N-a trebuit să facă 
altceva decât să examineze ulceraţiile faringelui, şi gata 
variola. 

— De necrezut, a mormăit Ando. 


94 


— Ai dreptate. Dar am o presimţire că o să găsim acelaşi 
virus şi în probele lui Ryuji. Atunci n-o să mai ai încotro şi 
o să fii obligat să mă crezi. 

Faţa lui Miyashita era şi mai roşie decât în mod obişnuit, 
poate din cauză că băuse. Părea aproape bucuros. Poate 
că, din punctul de vedere al unui medic, descoperirea unui 
virus necunoscut era mai degrabă un prilej de sărbătoare 
decât de îngrijorare. 

Dar nu şi din punctul de vedere al lui Ando. Mintea lui 
făcuse deja un salt înainte şi se concentrase asupra lui 
Mai. Faptul că nu răspundea la telefon îl îngrijora foarte 
tare. Dispariţia ei şi descoperirea virusului care semăna cu 
virusul variolei păreau să aibă o legătură oarecare. 
Presimţea că toate astea nu vor duce la nimic bun. 

Poate că ceea ce i s-a întâmplat lui Ryuji i se întâmplă 
acum şi lui Mai. Poate s-a întâmplat deja. 

Sala de întruniri a hotelului răsuna de hărmălaia 
bărbaţilor cu chef. Undeva, în haosul sonor, s-a auzit râsul 
unui copil. Un copil aici, la ora asta? s-a întrebat Ando, 
uitându-se în jur. Dar nu l-a văzut. 


95 


Miercuri, 14 noiembrie. 

Ando s-a dus în campusul principal, la Facultatea de 
Filosofie, pentru a-i întreba pe profesorii lui Mai dacă fata 
fusese la ore în ultima vreme. Toţi i-au spus acelaşi lucru: 
n-o mai văzuseră de o săptămână. Cum era una dintre 
puţinele studente din facultate, ieşea în evidenţă ca o 
floare pe pajişte. Când nu venea la cursuri, toată lumea îi 
remarca absenţa. 

Încă de vinerea trecută, Ando o sunase de două-trei ori 
pe zi, dar nimeni nu ridicase receptorul. li venea greu să 
creadă că rămăsese la vreun prieten atâta timp, iar 
rezultatul escapadei lui la facultate îi confirmase temerile. 

La un moment dat i-a trecut prin minte că fata plecase 
acasă, aşa că s-a dus la secretariat. l-a explicat 
funcţionarei situaţia şi i s-a permis să arunce o privire în 
fişa lui Mai. A descoperit că oraşul natal al fetei se numea 
Toyoda şi se afla în regiunea Iwata din Prefectura 
Shizuoka. Era la două-trei ore distanţă de Tokio cu trenul 
de mare viteză. Ando şi-a notat mai întâi în agendă 
numărul de telefon, apoi şi adresa, pentru orice 
eventualitate. 

În aceeaşi seară, imediat după ce s-a întors acasă, a pus 
mâna pe telefon. I-a răspuns mama lui Mai. După ce i-a 
explicat cine era şi ce dorea, a auzit la celălalt capăt al 
firului o exclamaţie înăbuşită. Femeia intrase în panică, 
doar vorbea cu cineva de la Facultatea de Medicină a 
universităţii unde învăţa fiica ei. Şi un telefon de la 
facultatea fetei ar fi fost alarmant, dar unul de la un medic 
nu putea avea alt motiv decât că Mai se îmbolnăvise grav. 
Probabil că se pregătea sufleteşte pentru vestea cea rea. 
Toţi studenţii aveau dreptul la controale medicale gratuite 
la spitalul universităţii, aşa că Mai n-ar fi avut de ce s-o 


96 


anunţe pe mama ei că vrea să-şi facă un control. 

Dar femeia nu reuşea să înţeleagă de ce îi telefonase 
Ando. Vorbea cu fiica ei cel puţin de două-trei ori pe lună. 
E drept, nu mai avea veşti de la Mai cam de trei 
săptămâni. Când îi telefonase săptămâna trecută, se 
întâmplase ca ea să nu fie acasă. Dar nu putea pricepe de 
ce un doctor de la universitate ar fi luat legătura cu 
părinţii ei din cauză că nu o mai văzuse pe fată de o 
săptămână. Ando a reuşit fără prea mare greutate să 
distingă suspiciunea din glasul femeii, care îi cântărea 
fiecare cuvânt. 

— Spuneţi că fiica dumneavoastră nu era acasă când i- 
aţi telefonat săptămâna trecută. 

Ando s-a încruntat. Spera să afle că acum o săptămână 
fata plecase pur şi simplu acasă. Se pregătise pentru un 
moment uşor penibil, dar acum optimismul lui, şi aşa 
moderat, dispăruse cu desăvârşire. Mai nu era acasă nici 
când mama ei o sunase cu două săptămâni în urmă. 

— Sunt sigură că nu e nimic serios, domnule doctor. Şi 
anul trecut s-a întâmplat la un moment dat să nu reuşim să 
vorbim la telefon cu ea. Au trecut aproape două luni până 
când am găsit-o. 

Ando era nervos. Oricât de tare s-ar fi străduit, tot nu 
era în stare să găsească o explicaţie. Nu mai departe de 
ieri găsiseră în biopsiile lui Ryuji acelaşi virus care fusese 
descoperit în sângele celor doi copii care muriseră în 
Yokohama. Dar nu reuşiseră să stabilească nici cum se 
transmite virusul de la o persoană la alta, nici cum ajunge 
dintr-un loc în altul. În funcţie de ceea ce aveau să afle, 
poate că era mai bine ca adevărul să nu ajungă în ziare. 
Nu putea să-i spună nici mamei lui Mai ce se întâmplase în 
realitate. 

— Scuzaţi-mă că vă întreb, dar fiica dumneavoastră are 
obiceiul să-şi petreacă nopţile în altă parte? 

— Nu, în mod sigur nu, i-a răspuns ferm femeia. 

— Vă mai amintiţi în ce zi i-aţi telefonat săptămâna 
trecută? 

Femeia s-a gândit câteva clipe, apoi i-a spus: 


97 


— Marţi. 

Vasăzică încă de marţi nu răspundea la telefon. Şi azi 
era miercuri. Mai mult de o săptămână. 

— E posibil să fi plecat într-o excursie? 

— Nu, nu cred. 

Ando s-a întrebat cum putea fi atât de sigură. 

— De ce nu? 

— S-a angajat preparator cu jumătate de normă ca să-şi 
acopere cheltuielile zilnice. Ne-a spus că nu vrea să fie o 
povară pentru noi. Sunt convinsă că nu are destui bani să 
plece undeva. 

Deodată, Ando a fost absolut sigur că Mai avea mari 
necazuri. Vinerea trecută, fata nu apăruse la întâlnire. El 
nu era nici pe departe un tip dificil. Dacă nu voia să vină la 
întâlnire, ar fi fost de-ajuns să-i dea un telefon cu o zi 
înainte şi să-i spună asta. Dar nu-l sunase. lar acum era 
aproape sigur că ştie de ce. Nu putea să ia legătura cu el. 
Şi-a amintit fotografiile cadavrului lui Ryuji. Oricât de tare 
încerca, nu reuşea să-şi şteargă din minte imaginea 
trupului cu membrele întinse, aşa cum îl surprinsese 
moartea. Era gravată adânc în memoria lui. 

— Credeţi că aţi putea veni mâine până la Tokio? 

În timp ce rostea aceste cuvinte, Ando s-a înclinat, deşi 
era perfect conştient că vorbeşte cu ea la telefon. 

— Nu, nu pot să vin. Dacă m-aţi fi anunţat mai din 
timp... 

Femeia a oftat, apoi a tăcut. Ando şi-a dat seama că nu 
se putea aştepta de la ea să înţeleagă urgenţa reală a 
situaţiei atâta vreme cât nu-i dădea toate informaţiile. Pe 
de altă parte, nu părea să fie prea îngrijorată de această 
poveste. Ando ar fi vrut să-i spună cât de uşor pierzi pe 
cineva drag. Cum în clipa asta îi auzi glasul, apoi te întorci 
şi vezi că a dispărut. 

Doamna Takano a rupt în cele din urmă tăcerea 
stânjenitoare: 

— Dacă vin la Tokio, ce aţi vrea să fac? Să dau o 
declaraţie că a dispărut? 

— Aş vrea să aruncaţi o privire prin camera ei. O să vin 


98 


cu dumneavoastră. Vom vedea apoi ce facem mai departe. 

Dar nu credea sincer că vor ajunge să-i declare 
dispariţia. Din păcate, nu era genul acela de caz. 

— Nu ştiu... Chiar trebuie să vin? 

Nu reuşea să se hotărască. Ce putea fi atât de important 
încât s-o împiedice să vină şi - poate - s-o găsească pe fiica 
ei moartă? Ando nu mai avea cum s-o menajeze. 

— Bine, atunci. Am să mă duc singur până acolo, mâine. 
Am înţeles că locuieşte într-o garsonieră. Ştiţi cumva dacă 
blocul are un administrator? 

— Da, are. L-am cunoscut când am ajutat-o să se mute. 

— Bine, atunci. Imi pare rău că vă deranjez în 
continuare, dar aţi putea să-i daţi un telefon şi să-i spuneţi 
că Mitsuo Ando va veni mâine după-amiază, între două şi 
trei, şi că ar vrea să arunce o privire în garsonieră? În 
prezenţa lui, bineînţeles. 

— Păi... 

— Vă rog. Nu cred că mi-ar da cheia dacă m-aş duce 
acolo neanunţat. 

— Bine. O să-l sun şi o să aranjez cu el. 

— Mulţumesc. Vă anunţ dacă aflu ceva nou. 

Era gata să închidă, dar mama fetei l-a oprit: 

— Staţi puţin! Ando a aşteptat. Salutaţi-o pe Mai din 
partea mea dacă vă întâlniți cu ea. 

Nu înțelege. Când a pus receptorul în furcă, n-ar fi putut 
să spună care îi erau sentimentele. 


99 


3 


Garsoniera lui Mai se afla doar la câteva staţii de metrou 
depărtare şi nici nu trebuia să schimbe trenul. A ieşit de pe 
peron, apoi din staţie şi a început să caute blocul, cu o 
hartă într-o mână şi agenda în cealaltă. 

A văzut în faţa lui, pe trotuar, o fetiţă îmbrăcată cu un 
kimono portocaliu, însoţită de părinţii ei. Şi-a amintit că azi 
era festivalul tradiţional Shichi Go San, 7-5-3, o sărbătoare 
pentru băieţii între trei şi cinci ani şi fetele între trei şi 
şapte. Când a ajuns din urmă şi a depăşit grupul care 
mergea înaintea lui, s-a uitat o clipă la faţa fetiţei. Părea 
prea mare pentru un copil de şapte ani, avea trăsături 
excesiv de bine conturate. Dar costumul ei festiv strălucea 
vesel în lumina blândă a după-amiezii. I s-a părut incredibil 
de drăguță, aşa cum se clătina pe stradă în sandalele de 
lac cu care nu era obişnuită, agăţată de mâna mamei sale. 
Chiar şi după ce a trecut, Ando a continuat să arunce din 
când în când o privire peste umăr, gândindu-se că în 
cincisprezece ani fetiţa va fi la fel de frumoasă ca Mai. 

În cele din urmă a găsit blocul cu şapte etaje vizavi de o 
galerie comercială. Adresa se potrivea cu cea pe care şi-o 
notase în agendă. Fațada era drăguță, dar şi-a dat seama 
de la prima privire că apartamentele erau foarte mici. 
Antreprenorul reuşea să menţină chiria la un nivel 
acceptabil doar înghesuind cât mai mulţi oameni în clădire. 

A intrat, s-a dus la ghişeul administratorului şi a apăsat 
pe butonul soneriei. A văzut pe geam un bărbat ieşind 
dintr-o cameră din spate. Era destul de bătrân. A deschis 
uşiţa ghişeului şi Ando i-a spus cine este. 

— A, da. Mama domnişoarei Takano m-a anunţat că o să 
veniţi. 

A ieşit din birou, fluturând o legătură voluminoasă de 
chei. 


100 


— Vă rămân îndatorat, a zis Ando. 

— Nu, eu trebuie să vă mulţumesc. Mi-e teamă că în 
ultima vreme fata asta a avut necazuri. 

Ando nu avea cum să ghicească ce-i spusese doamna 
Takano administratorului, aşa că n-a ştiut ce să-i răspundă. 

— S-ar putea, a zis el şi l-a urmat. 

În drumul către lift au trecut pe lângă cutiile poştale. 
Într-una se vedeau câteva ziare. Bănuind că era cutia lui 
Mai, Ando s-a apropiat şi s-a uitat mai atent. Aşa cum îşi 
închipuise, pe uşiţă scria „Takano”. Erau patru rânduri de 
cutii poştale, iar a ei era pe rândul de sus. 

— Ea domnişoarei Takano. Rareori ajunge aşa. 

Ando a tras ziarele din cutie ca să verifice datele. Cel 
mai vechi era o ediţie de dimineaţă de joi, 8 noiembrie. De 
atunci trecuseră şapte zile. În concluzie, Mai îşi ridicase 
ultima dată corespondenţa acum o săptămână. Poate că 
dormise în altă parte, deşi era greu de crezut. Nu, era sus, 
în garsonieră. 

Pur şi simplu nu reuşise să coboare până la parter. 
Toate indiciile confirmau această ipoteză. 

Administratorul i-a întrerupt şirul gândurilor: 

— Bun, sunteţi pregătit? 

Tonul lui lăsa să se înţeleagă că nu s-ar fi mirat dacă 
Ando ar fi dat înapoi. 

— Da, haideţi să mergem. 

Adunându-şi toate rezervele de curaj, Ando l-a urmat pe 
bărbat în lift. 

Garsoniera lui Mai era la etajul trei şi avea numărul 303. 
Administratorul a scos din buzunar legătura de chei, a ales 
una şi a băgat-o în broască. 

Ando a făcut fără să vrea un pas înapoi. Ar fi trebuit să 
iau o pereche de mănuşi chirurgicale. Virusul care 
provocase moartea lui Ryuji probabil nu se răspândea pe 
cale aeriană. Bănuia că era ceva asemănător cu virusul 
SIDA, destul de greu transmisibil. Totuşi, un risc exista şi 
ar fi trebuit să-şi ia măsuri de precauţie. E drept, nu se 
agăța cu disperare de viaţă, dar nici nu voia să moară 
acum. Cel puţin nu înainte de a descifra misterul. 


101 


Ecourile clinchetului metalic al broaştei au ricoşat între 
pereţii coridorului. Ando a mai făcut un pas în spate, dar s- 
a concentrat asupra simțului olfactiv, încercând să-şi dea 
seama ce se afla în spatele uşii. Cunoştea prea bine 
duhoarea morţii. Era jumătatea lui noiembrie şi toamna 
fusese destul de secetoasă, dar un cadavru în 
descompunere ar fi mirosit puternic. S-a pregătit 
sufleteşte, până când a fost sigur că era capabil să suporte 
şocul, să suporte indiferent ce ar fi descoperit înăuntru - 
chiar şi ce se aştepta să găsească. 

Uşa s-a deschis câţiva centimetri. Din garsonieră a ieşit 
un curent de aer care s-a destrămat pe coridor. Probabil că 
fereastra era deschisă. Ando primise adierea drept în faţă 
şi acum respira cu grijă, numai pe nas. Nu simţea mirosul 
inconfundabil al morţii. A inspirat şi a expirat de câteva 
ori. Nici urmă de miros de putreziciune. Sentimentul de 
uşurare a fost atât de puternic, încât s-a clătinat pe 
picioare şi s-a sprijinit cu o mână de perete pentru a-şi 
păstra echilibrul. 

— După dumneavoastră, l-a invitat administratorul, care 
se oprise în pragul uşii. 

Din punctul acela putea să vadă toată garsoniera. Nici 
măcar nu trebuia să se uite „în jur”. Fata nu era acolo, prin 
urmare presentimentul lui se dovedise fals. S-a relaxat şi a 
oftat adânc. 

Şi-a scos pantofii, a trecut pe lângă administrator şi a 
intrat în cameră. 

— Unde s-o fi dus? a mormăit bărbatul în spatele lui. 

L-a învăluit o melancolie adâncă, stranie. Ar fi trebuit să 
se simtă uşurat că nu găsise ce se aştepta să găsească, dar 
inima lui continua să bată nebuneşte. In cameră era o 
atmosferă ciudată, şi nu reuşea să-şi dea seama de ce. 

N-a mai fost aici de o săptămână. Era singura concluzie 
raţională. Unde o fi acum? Trebuia să afle dacă răspunsul 
la această nouă întrebare, inevitabilă, îl aştepta undeva în 
cameră. 

Baia, miniaturală, era chiar lângă intrare. A întredeschis 
uşa şi s-a asigurat că nu era nimeni înăuntru, apoi s-a 


102 


întors să studieze camera mare. 

Se vedea bine că fata încerca să utilizeze cât mai eficient 
spaţiul limitat. Într-un colţ stătea împăturit cu grijă un 
futon. Nu era suficient loc pentru un pat, nici măcar pentru 
un dulap, în adevăratul înţeles al cuvântului, în care să fi 
pus salteaua. Pe post de birou folosea o măsuţă joasă, sub 
care fixase un radiator electric. Pe măsuţă erau răsfirate 
pagini de manuscris. O foaie de hârtie împăturită servea 
drept suport pentru cana cu cafea şi o cutie cu lapte. 
Biblioteca acoperea un perete întreg, iar între cărţi era 
înghesuită o combină TV-video. Toate celelalte aparate 
erau aranjate în aşa fel încât lăsau impresia că fuseseră 
concepute special pentru spaţiul acela strâmt, ceea ce 
dovedea cu câtă grijă alesese Mai lucrurile pe care le 
cumpărase pentru garsoniera ei minusculă. 

În faţa mesei se afla un scăunaş cam şubred, cu spătar 
reglabil, acoperit cu o pânză pe care erau imprimaţi 
pinguini. Pijamaua, împăturită cu mare grijă, era aşezată 
pe scaun. Lângă ea, un sutien şi un dres. 

Poate că mă simt aşa din cauză că sunt în casa unei 
femei tinere? Ando încerca să-şi dea seama de ce era 
neliniştit. Simţea o greutate în piept şi pulsul i se 
accelerase. Văzând lenjeria intimă, se întrebase o clipă 
dacă nu cumva se excita ca un adolescent. 

— Ce credeţi, domnule doctor? 

Administratorul rămăsese la uşă. Nu făcuse niciun pas 
înăuntru, nici măcar nu-şi scosese pantofii. Cum era 
evident că fata nu se afla acolo, ajunsese la concluzia că îşi 
terminaseră treaba şi era timpul să plece. 

În loc să-i răspundă, Ando a intrat în chicinetă. Pe jos 
era parchet, dar dintr-un motiv sau altul i se părea că 
păşeşte pe un covor gros. S-a uitat în sus: un neon de zece 
waţi rămăsese aprins. Nu îl observase imediat, pentru că 
interiorul era scăldat în lumina soarelui de după-amiază. În 
chiuvetă erau două pahare. A răsucit robinetul şi, după un 
timp, apa s-a încălzit. A tras de firul care atârna sub neon 
şi a ieşit din bucătărioară. Când lumina s-a stins, s-a 
înfiorat din cap până-n picioare. 


103 


Nimic din ce văzuse până atunci nu-i oferise vreun 
indiciu despre soarta lui Mai. 

— Vreţi să mergem? a zis, fără să se uite la 
administrator. Şi-a pus pantofii şi a ieşit din garsonieră. A 
auzit cheia răsucindu-se în broască în spatele lui. Şi-a 
încheiat şireturile, s-a ridicat şi a pornit spre lift fără să-l 
mai aştepte pe bărbat. 

Stând în faţa liftului, şi-a amintit brusc o autopsie pe 
care o făcuse vara trecută. O femeie tânără care fusese 
strangulată în drum spre casă. Murise de unsprezece ore, 
dar după ce o tăiase constatase uimit că organele ei aveau 
temperatura aproape normală. Când un om moare, 
temperatura corpului său scade în medie cu un grad pe 
oră. Bineînţeles, e doar o medie care depinde de o 
multitudine de factori, de exemplu temperatura mediului 
ambiant şi locaţia. Chiar aşa fiind, se întâmpla extrem de 
rar ca trupul să rămână cald la unsprezece ore după 
moarte. 

Liftul ajunsese la trei şi uşile au început să se deschidă. 

— Stati o clipă, a zis Ando. 

Nu voia să plece atâta vreme cât încă mai avea dubii. 
Neliniştea, când intrase în garsoniera lui Mai. Senzaţia 
ciudată că podeaua de lemn se lăsa sub greutatea lui, ca şi 
cum ar fi călcat pe asfalt topit. 

Atmosfera stranie din camera aceea putea fi descrisă 
într-un singur fel: parcă deschisese cadavrul femeii care 
murise de unsprezece ore şi constatase că încă mai era 
cald. 

Uşile ascensorului s-au deschis complet, dar Ando a 
rămas pe loc. Nici administratorul nu putea să se urce în 
lift, pentru că el îi bloca accesul. 

— Nu vreţi să mergem? 

Ando i-a răspuns cu altă întrebare: 

— Sunteţi sigur că n-a fost aici în ultima săptămână? 

Uşile s-au închis şi liftul a început să coboare. 

— Dacă ar fi fost, atunci n-am fi venit aici, nu-i aşa? 

Omul n-o văzuse. Lipsise şi de la cursuri, în ciuda 
faptului că până atunci avusese o frecvenţă de aproape 


104 


sută la sută. Nu-i răspunsese la telefon, deşi o sunase de 
nenumărate ori. Cutia ei poştală era plină cu ziarele din 
ultima săptămână. Era clar că lipsea de joia trecută. Şi 
totuşi, ceva nu era în regulă cu garsoniera ei... Nu aveai 
senzaţia că e o casă în care n-a mai călcat nimeni de o 
săptămână încoace. Interiorul era cald, dar asta nu avea 
nicio legătură cu temperatura. Plutea ceva în aer care te 
îndemna să crezi că acolo se aflase cineva cu o clipă mai 
devreme. 

— Vreau să mă mai uit o dată, a zis Ando, întorcându-se 
cu faţa la administrator. 

Bărbatul a fost mai întâi surprins, apoi tulburat şi apoi, o 
clipă, înspăimântat. Expresia lui nu i-a scăpat lui Ando. 

Bătrânul se teme de ceva. 

Administratorul i-a întins inelul cu chei şi i-a spus: 

— Lăsaţi-le în biroul meu când terminati. 

S-a uitat la Ando ca şi cum ar fi vrut să adauge: Dacă 
vreți să vă duceți iar acolo, sunteți invitatul meu, dar nu 
contați pe mine. 

Ando ar fi vrut să-l întrebe ce părere are despre 
garsoniera fetei, dar probabil că omul n-ar fi ştiut ce să-i 
răspundă, chiar dacă ar fi insistat. Senzaţia aceea nu putea 
fi prea uşor exprimată în cuvinte. Nici el nu era sigur că ar 
fi fost în stare să explice ce simţise înăuntru. 

— Mulţumesc, aşa o să fac, a spus, luând cheile şi 
răsucindu-se pe călcâie. li era teamă că şi-ar pierde curajul 
dacă ar ezita chiar numai o clipă. În orice caz, era hotărât 
să plece de-acolo imediat după ce va pricepe de ce i se 
părea totul atât de ciudat. 

A deschis uşa. Îi părea rău că nu o lăsase deschisă când 
intrase prima dată, dar se închisese singură când luase 
mâna de pe clanţă. In clipa următoare curentul de aer 
dispăruse. 

S-a descălţat iar şi s-a dus la fereastră. A închis-o şi a 
tras până la capăt perdeaua de dantelă. Trecuse de trei 
după-amiaza şi fereastra dădea spre sud. Razele soarelui 
băteau direct înăuntru. Învăluit în lumină, Ando s-a întors 
şi a studiat iar camera. Decorul nu era în niciun caz tipic 


105 


feminin, deşi în mod sigur nu era nici masculin. Dacă n-ar 
fi văzut imprimeul cu pinguini, n-ar fi putut să ghicească 
sexul locatarului. 

S-a aşezat pe jos şi a luat de pe scăunel lenjeria lui Mai. 
A ridicat sutienul şi dresul aproape de nas şi le-a mirosit. A 
întins braţul, apoi le-a apropiat din nou. Miroseau a lapte. 
Scutecele lui Takanori miroseau aşa. 

A pus lenjeria la loc şi s-a răsucit până când a văzut 
combina TV. În partea ei de jos strălucea un punct roşu: 
videorecorderul era aprins. A apăsat pe eject şi a apărut o 
casetă. Pe cotor era lipită o etichetă cu titlul: Liza Minelli, 
Frank Sinatra, Sammy Davis Jr. /1989. 

Titlul era scris cu litere groase, cam neregulate, cu o 
carioca neagră. Nu părea scrisul unei femei. A luat caseta 
şi a examinat-o. Banda fusese rulată la loc. După ce a 
întors-o pe toate feţele, a pus-o la loc în combină. Nu 
uitase că incidentele aveau o oarecare legătură cu o casetă 
video. Povestea despre Asakawa pe care o auzise de la 
Mai, faptul că în clipa accidentului ziaristul avea în maşină 
un videorecorder. 

Ando a apăsat pe play. 

Timp de două sau trei secunde, ecranul a fost parcă 
inundat de o cerneală amestecată cu un lichid mai vâscos. 
Apoi, în centrul vârtejului negru a apărut un punct 
strălucitor. Punctul a clipit, mişcându-se într-o parte şi-n 
alta, şi a început să crească. O fracțiune de secundă, dar 
foarte distinct, Ando a avut o senzaţie neplăcută. Apoi, 
chiar când punctul începuse să se transforme în altceva, a 
început o reclamă. Şi-a amintit că o mai văzuse de câteva 
ori. Contrastul dintre bezna de mai devreme şi banalitatea 
luminoasă de acum era uluitor. A simţit că muşchii 
umerilor i se relaxează. 

A urmat altă reclamă, şi încă una. A derulat banda 
înainte şi a văzut numai reclame. Apoi prognoza meteo. O 
femeie zâmbitoare arăta ceva pe o hartă meteorologică. A 
apăsat iar pe fast-forward şi a ajuns la ceea ce părea să fie 
un talk-show matinal. Scena s-a schimbat iar: un reporter 
care se uita drept în obiectivul camerei de luat vederi 


106 


vorbea în microfon despre o vedetă care tocmai divorțase. 
A continuat să apese pe fast-forward, dar n-a găsit nimic 
care să corespundă titlului de pe etichetă. Probabil că 
înregistrarea iniţială fusese ştearsă. 

În timp ce se uita la programele de televiziune, Ando 
începuse să se relaxeze. Bineînţeles, nu se aştepta să vadă 
cântăreţi americani, ci altceva, mult mai înspăimântător. 
Totuşi, cu excepţia primelor câteva secunde, nimic nu 
dovedea că temerea lui fusese întemeiată: pe casetă erau 
înregistrate fragmente din cele mai banale programe de 
televiziune. Talk-show-ul s-a terminat şi a urmat un film 
vechi cu samurai. Ando a oprit aparatul şi a rulat banda 
înapoi. Voia să mai vadă o dată partea cu prognoza meteo. 

A găsit primul cadru şi a apăsat pe play. Femeia tocmai 
spunea: „lar acum să vedem cum va fi vremea marţi, 13 
noiembrie”. 

A apăsat pe pause şi imaginea a îngheţat. 

Treisprezece noiembrie? 

Azi era 15, ceea ce însemna că înregistrarea fusese 
făcută alaltăieri. Dar cine apăsase pe record? 

A fost Mai aici acum două zile, de dimineaţă? 

Atunci care era explicaţia pentru cutia poştală plină de 
ziare? Uitase pur şi simplu să le ia? 

Sau poate... A deschis panoul frontal de comandă al 
videorecorderului şi a încercat să-şi dea seama dacă 
aparatul fusese programat. Poate că acum o săptămână, 
înainte să plece, Mai programase aparatul să înregistreze 
o emisiune în dimineaţa zilei de 13. 

În aceeaşi clipă a auzit ceva. Părea să fie zgomotul slab 
al unei picături de apă care cade. Fără să se ridice, Ando s- 
a răsucit până a putut să vadă chiuveta din chicinetă. Dar 
robinetul nu curgea. S-a ridicat în picioare şi a aruncat o 
privire în baie. 

Uşa era întredeschisă, exact aşa cum fusese şi ultima 
dată când o verificase. A aprins lumina şi a încercat să 
deschidă uşa. Se deschidea doar pe jumătate, o bloca 
toaleta. S-a aplecat prin deschizătura îngustă şi a văzut o 
cadă exact atât de mare cât să poată sta cineva în ea cu 


107 


genunchii la gură. O perdea de plastic atârna în ea. A tras 
perdeaua şi s-a uitat în cadă. Picăturile cădeau din tavan. 
Pe fundul căzii se adunase apă. În timp ce se uita a căzut 
altă picătură, făcând cerculeţe la suprafaţă. Apa era 
adâncă de vreo zece centimetri, iar la un capăt al căzii se 
formase un mic vârtej. Pe apă pluteau fire de păr. Câteva 
s-au încurcat în timp ce se învârteau deasupra scurgerii. 

Ando s-a strecurat în baie şi s-a aplecat până când a 
ajuns cu capul în cadă. Scurgerea era o gaură neagră şi 
rotundă, adică dopul fusese scos. N-a înţeles imediat 
semnificaţia acestui fapt. Conducta era înfundată cu 
săpun, cu păr sau altceva, şi apa nu se mai scurgea cum 
trebuie. Dar, privind mai atent, a văzut că nivelul scădea 
totuşi, dar foarte încet. 

În cele din urmă, şi-a dat seama că trebuia să se întrebe 
cine scosese dopul căzii. 

În niciun caz administratorul. Nu călcase în cameră. Nici 
măcar nu-şi scosese pantofii. 

Atunci cine? 

Ando a mai făcut un pas înainte şi s-a ghemuit. A întins 
mâna, ezitant, şi a atins suprafaţa apei. Era călduţă. 
Câteva fire de păr i s-au înfăşurat în jurul degetelor. Se 
simţea ca arunci... ca atunci când îşi băga mâinile într-un 
cadavru vechi de unsprezece ore şi constata că 
temperatura nu-i scăzuse prea mult. După toate 
probabilitățile, apartamentul rămăsese gol o săptămână. 
Dar, cu nicio oră în urmă, cineva umpluse cada cu apă 
fierbinte şi, nu de mult, scosese dopul. Fereastra era 
deschisă pentru ca baia să se aerisească. 

Şi-a tras repede mâna şi şi-a şters-o de pantaloni. 

A observat o pată maronie de cealaltă parte a closetului, 
chiar sub sulul de hârtie igienică. Nu erau materii fecale, 
părea mai degrabă vomă. Materia, acoperită cu o peliculă 
subţire, îi amintea de aspectul hranei nedigerate. Un 
obiect roşiatic, de formă cubică... poate o bucăţică de 
Morcov? 

Ea a vomitat aici? 

Ando se sprijinea pe un picior, dar ca să poată examina 


108 


mai bine locul trebuia să se aplece mult. S-a aplecat, însă 
şi-a pierdut echilibrul. 

A căzut şi s-a trezit cu faţa lipită de marginea closetului. 
Porţelanul de culoare crem era rece, şi Ando şi-a imaginat 
fără să vrea expresia pe care o avea în clipa aceea. 

I s-a părut că aude un chicotit în spatele lui. 

Şi-a înăbuşit un strigăt şi a rămas încremenit în poziţia 
aceea caraghioasă. 

Nu fusese doar o închipuire. Auzise distinct râsul, în 
spatele lui, într-un punct destul de apropiat de podea. Mai 
bine zis, ca şi cum pornise din podea, ca o plantă care 
creşte din pământ şi, în loc să înflorească, izbucneşte în 
râs. Şi-a încordat muşchii şi şi-a ţinut răsuflarea. 

He, he. Da! Acelaşi râs. Nu avea halucinaţii. Era absolut 
sigur că în spatele lui se află cineva. Dar nu putea să mişte 
un deget, cu atât mai puţin să se întoarcă şi să se uite. Nu 
reuşea să se hotărască ce să facă. Cu faţa încă lipită de 
porţelanul rece, a reuşit în cele din urmă să deschidă gura, 
dar n-a ieşit decât o întrebare stupidă: „Dumneavoastră 
sunteţi, domnule administrator?” Nu putea să-şi 
stăpânească tremurul din glas. I s-a părut că simte un 
curent uşor de aer pe piciorul care-i rămăsese afară din 
baie. Acolo se mişca ceva. Acum. Acel ceva îi atingea 
porţiunea de piele dezgolită dintre manşeta pantalonului şi 
partea de sus a ciorapului, care-i căzuse până la gleznă. L- 
a atins în trecere, apoi s-a îndepărtat, lăsând în urmă doar 
amintirea atingerii uşoare. Jumătatea inferioară a corpului 
său s-a înfiorat şi Ando a ţipat. A încercat să-şi spună că nu 
era nimic neobişnuit, că o pisică rămasă prizonieră în 
cameră îi linsese piciorul. Doar atât. Dar n-a mers. Toate 
cele cinci simţuri îi spuneau că fusese altceva. Ceva 
necunoscut care se ascundea în spatele său. 

Faţa lui era sub marginea căzii, aşa că nu putea vedea 
înăuntru, dar auzea zgomotul apei care se scurgea pe 
conductă şi un sunet slab de sucţiune în timp ce apa trecea 
prin gaura de scurgere, ducând cu ea părul risipit prin 
cadă. Dar sunetul a fost acoperit de scârţâitul parchetului. 
Scârţâitul se depărta de el. 


109 


N-a mai reuşit să se stăpânească. Şi-a ridicat glasul şi a 
tipat. A lovit de mai multe ori uşa băii cu genunchiul şi 
chiar a tras apa la closet. Hărmălaia pe care o provocase i- 
a dat în cele din urmă curaj să se ridice în picioare. 
Sprijinindu-se în mâini pentru a-şi menţine echilibrul, s-a 
ridicat până când a ajuns aproape drept, apoi s-a oprit să 
verifice dacă se mai auzea vreun zgomot în spatele lui. A 
încercat disperat să găsească o cale de a ieşi din cameră 
fără să fie obligat să se întoarcă. 1 se ridicase părul de pe 
ceafă şi mii de păianjeni îi alergau pe spate. 

S-a dat înapoi centimetru cu centimetru, pipăind cu 
călcâiele ca să fie sigur că nu era nimic acolo, apoi s-a 
răsucit brusc, a apucat clanţa şi s-a năpustit pe coridor. S- 
a lovit cu umărul de perete, dar a simţit durerea abia după 
ce uşa s-a închis complet. 

Respirând întretăiat, a pornit spre lift. Cheile pe care i le 
dăduse administratorul zdrăngăneau în buzunar. Slavă 
Cerului că nu le lăsase înăuntru. Era absolut sigur că nu ar 
mai fi fost în stare vreodată să intre acolo. Şi era convins 
că înăuntru se afla ceva, chiar dacă îşi amintea perfect 
fiecare detaliu din camera aceea şi ştia că nu exista niciun 
colţişor în care s-ar fi putut ascunde ceva. Futonul era 
strâns şi rulat cu grijă. Dulapul încastrat în perete nu era 
nici destul de lat, nici destul de adânc. Nu exista niciun loc 
unde s-ar fi putut ascunde o fiinţă vie. Poate doar una 
foarte mică. 

Un ţânţar întârziat i-a bâzâit pe la ureche. A încercat să-l 
alunge, dar se tot întorcea. A tuşit slab şi şi-a îndesat 
mâinile în buzunare. Deodată i s-a făcut frig. Aştepta liftul 
de o veşnicie. În cele din urmă şi-a ridicat nerăbdător 
privirea şi a văzut că ascensorul se afla tot la parter. 
Uitase să apese pe buton. A apăsat de două sau de trei ori 
la rând, ca să fie sigur, apoi şi-a băgat iar mâinile în 
buzunare. 


110 


4 


— Hei, ce s-a întâmplat? 

Ando şi-a dat seama că mintea lui o luase razna abia 
când a auzit glasul lui Miyashita. Senzaţiile de acum două 
ore se transformaseră într-un val seismic ameninţător, 
gata-gata să-i scoată conştiinţa din rădăcini. S-a împotrivit 
din răsputeri şi efortul i-a fost răsplătit cu un fior. 
Monologul frenetic al lui Miyashita ajungea la creierul lui 
cu intermitențe. 

— Mă asculţi măcar? Miyashita părea enervat. 

— Da, te ascult, i-a răspuns Ando, dar expresia lui 
dovedea că era cu gândul aiurea. 

— Dacă te roade ceva, poate ar fi cazul să-mi spui ce 
anume. 

Miyashita a tras un taburet de sub masă, şi-a trântit 
picioarele pe el şi s-a lăsat pe spate. Era un simplu musafir 
în biroul lui Ando, dar se purta de parcă ar fi fost stăpânul 
locului. 

În clipa aceea, Ando şi colegul lui erau singuri în 
laboratorul de Medicină Legală. Încă nu se făcuse şase, 
dar afară era deja întuneric. După experienţa tulburătoare 
din garsoniera lui Mai, Ando venise direct la birou ca să 
stea de vorbă cu Miyashita. Drept urmare, nu avusese 
răgaz să-şi recapete echilibrul. Iar Miyashita nu turuia 
decât despre virus. 

— Nu, nu mă roade nimic. 

Nu avea de gând să-i spună lui Miyashita ce păţise acasă 
la Mai. În primul rând, nu ar fi găsit cuvintele potrivite 
pentru a-i descrie ce se întâmplase acolo. Nu-i venea în 
minte nicio comparaţie elocventă. Poate doar senzaţia pe 
care o ai uneori noaptea, când te duci la baie, şi ştii că în 
spatele tău pândeşte cineva. Sau că, odată ce le-ai simţit 
prezenţa, monştrii din imaginaţia ta cresc fără încetare, 
până când îţi iei inima în dinţi şi te întorci, iar iluzia se 

111 


spulberă. Dar Ando nu trăise o asemenea experienţă 
banală. Când îşi pierduse echilibrul în baia din garsonieră 
şi rămăsese nemişcat, cu obrazul lipit de closet, în spatele 
lui se afla ceva. În mod sigur. Nu fusese rodul imaginaţiei 
sale. Ceva emisese sunetul acela ca un râs ascuţit. Ceva 
care-l înspăimântase atât de tare - tocmai pe el, care în 
mod obişnuit nu era un laş -, încât nici măcar nu fusese în 
stare să se întoarcă. 

— Eşti cam palid, totuşi. Vreau să zic, mai palid decât în 
mod normal, a spus Miyashita, ştergându-şi ochelarii cu 
halatul. 

— În ultima vreme n-am dormit prea bine, asta-i tot. 

Şi nu minţea. De câtva timp încoace se trezea în toiul 
nopţii şi reuşea cu greu să adoarmă la loc. 

— Bine, n-are importanţă, dar nu-mi mai pune întruna 
aceleaşi întrebări. Nimănui nu-i place să fie întrerupt. 

— Scuză-mă. 

— Bun, pot să continui? 

— Te rog. 

— Îţi spuneam de virusul găsit în cadavrele de la 
Yokohama... 

— Cel care seamănă cu virusul variolei, a precizat Ando. 

— Exact. 

— Adică are caracteristici exterioare asemănătoare cu 
virusul variolei? 

Miyashita a izbit cu pumnul în masă şi i-a aruncat lui 
Ando o privire exasperată. 

— Uite că nu m-ai ascultat. Doar ţi-am spus: au făcut o 
separare de ADN ca să-i analizeze bazele, apoi au introdus 
rezultatele în calculator. S-a dovedit că se apropie mult de 
informaţiile despre variolă din baza de date. 

— Dar nu e identic? 

— Nu. Vorbim despre o suprapunere de şaptezeci la 
sută. 

— Şi restul de treizeci la sută? 

— Pregăteşte-te să auzi una bună: e identic cu secvenţa 
de bază a genei care codifică enzimele. 

— Enzimele? Ale cărei specii? 


112 


— Homo Sapiens. 

— Glumeşti. 

— Da, sunt de acord că pare incredibil, dar ăsta-i 
adevărul. Şi mai există un specimen din acelaşi virus care 
conține genele proteinelor umane. Cu alte cuvinte, acest 
nou virus e alcătuit din gene de variolă şi gene umane. 

Virusul variolei este un virus ADN. Dacă ar fi un 
retrovirus, nu s-ar mira nimeni că înglobează gene umane. 
Un asemenea virus ar avea enzime de transcripție inversă. 
Dar, din moment ce viruşii ADN nu le au, cum ajunsese 
acesta să ia gene umane şi să le încorporeze? Ando nu 
reuşea să găsească nicio explicaţie plauzibilă. Iar dacă un 
virus conţine enzime şi altul proteine, înseamnă că 
amândoi au gene umane, dar în componente separate. Ca 
şi cum ai desface corpul omenesc în sute de mii de 
fragmente şi ai distribui fiecare părticică unui virus, 
pentru a fi păstrată în condiţii de siguranţă. 

— Virusul din cadavrul lui Ryuji e acelaşi? 

— În sfârşit am ajuns şi la asta. Chiar ieri am găsit un 
virus aproape identic într-o probă congelată din sângele lui 
Ryuji. 

— Altă combinaţie variolă-om? 

— Am spus „aproape”. 

— A, bine. 

— E aproape identic, dar, într-un anumit segment, există 
o repetare a aceleiaşi secvenţe de bază. 

Ando a aşteptat ca Miyashita să continue, ceea ce s-a şi 
întâmplat: 

— Indiferent unde l-am secţionat, de fiecare dată am 
obţinut repetiţia aceloraşi patruzeci şi ceva de baze. 

Ando habar n-avea cum să interpreteze această 
informaţie. 

— Mă urmăreşti? În schimb, n-au găsit aşa ceva în 
probele luate din cadavrele de la Yokohama. 

— Vrei să spui că virusul din ele este uşor diferit de cel 
care l-a ucis pe Ryuji? 

— Exact. Viruşii par la fel, dar sunt oarecum diferiţi. 
Bineînţeles, abia după ce primim rezultatele de laborator 


113 


de la celelalte universităţi vom putea spune mai multe. 

În clipa următoare a sunat telefonul, care se afla pe alt 
birou. Miyashita a mormăit o înjurătură. 

— Acum ce mai e? 

— Scuză-mă o clipă, te rog. Ando s-a aplecat şi a ridicat 
receptorul. Alo? _ 

— Bună ziua, sunt Yoshino de la Daily News. Il caut pe 
doctorul Ando. 

— La telefon. 

Dar Yoshino nu s-a mulţumit cu atât: 

— Sunteţi doctorul Ando, lector în Medicină Legală? 

— Da, da. 

— Am înţeles că pe douăzeci luna trecută aţi făcut la 
Institutul de Medicină Legală din Tokio autopsia unui 
anume Ryuji Takayama. Aşa este? 

— Da, eu am condus autopsia. 

— Înţeleg. Cu permisiunea dumneavoastră, aş vrea să vă 
pun câteva întrebări despre asta. Aţi fi de acord să ne 
întâlnim? 

— Hm. 

În timp ce Ando se gândea ce să-i spună, Miyashita s-a 
aplecat spre el şi i-a şoptit la ureche: 

— Cine e? 

Înainte să-i răspundă, Ando a acoperit receptorul cu 
mâna. 

— Un ziarist de la Daily News. Apoi a descoperit repede 
receptorul şi a întrebat: Despre ce e vorba? 

— Aş vrea să aflu părerea dumneavoastră despre o serie 
de incidente. 

Modul în care se exprimase jurnalistul l-a luat pe Ando 
prin surprindere. Oare presa deja mirosise ceva? Era prea 
devreme pentru asta. Până şi laboratoarele universitare în 
care se făcuseră autopsiile abia începeau să descopere o 
legătură între cazurile de deces din ultimele două 
săptămâni. 

— La ce incidente vă referiţi? Ando se hotărâse să facă 
pe neştiutorul ca să afle cât de mult ştia Yoshino. 

— Mă refer la moartea misterioasă a lui Ryuji Takayama, 


114 


Tomoko Oishi, Haruko Tsuji, Shuichi Iwata şi Takehiko 
Nomi. Plus Shizu Asakawa şi fiica ei. 

Ando avea senzația că-l lovise cineva cu o bâtă în 
creştetul capului. Cum naiba transpiraseră informaţiile? 
Nu ştia ce să-i răspundă ziaristului. 

— Ce ziceţi, domnule doctor? Credeţi că aveţi timp să ne 
întâlnim? 

Ando îşi chinuia mintea. Informaţiile curg totdeauna la 
vale, dacă se poate spune aşa, de la cei care au mai multe 
la cei care au mai puţine. Dacă ziaristul avea mai multe 
informaţii decât el, atunci era cazul să încerce să le obţină. 
Nu era obligat să-şi arate toate cărţile. Trebuia numai să 
afle ce voia, dar fără să-şi dezvăluie secretele. 

— Bine, să ne întâlnim. 

— Unde ar fi mai convenabil pentru dumneavoastră? 

Ando şi-a luat agenda şi şi-a verificat programul pe zilele 
următoare. 

— Presupun că doriţi să ne vedem cât mai repede. Mâine 
e bine? Am două ore libere imediat după prânz. 

A urmat o pauză, cât timp Yoshino şi-a verificat şi el 
agenda. 

— Da, e perfect. O să vin la dumneavoastră la 
douăsprezece fix. 

Au închis telefoanele în acelaşi timp. 

— Ce-a fost asta? a întrebat Miyashita trăgându-l pe 
Ando de mânecă. 

— Un reporter de la un ziar. 

— Ce vrea? 

— Să se întâlnească cu mine. 

— De ce? 

— A zis că vrea să-mi pună câteva întrebări. 

— Hm. 

Miyashita a oftat şi a căzut pe gânduri. 

— Mi-a lăsat impresia că ştie tot. 

— Şi ce înseamnă asta? Că a trăncănit cineva? 

— Cred că va trebui să-l întreb asta mâine, când ne 
întâlnim. 

— Bine, dar să nu-i spui nimic. 


115 


— Ştiu. 

— Mai ales că e vorba despre un virus. 

— Asta dacă nu ştie deja. 

Deodată, Ando şi-a amintit că Asakawa lucrase şi el la 
trustul de presă care publica ziarul Daily News. Dacă el şi 
Yoshino se cunoşteau, probabil că Yoshino ştia destul de 
multe. Poate că mâine va obţine informaţii interesante. 
Deja nu mai reuşea să-şi ţină în frâu curiozitatea. 


116 


5 


Yoshino tot întindea mâna după paharul cu apă. Părea 
că vrea să-l apuce, dar în loc să-l ridice de pe masă, se uita 
la ceas. Părea îngrijorat. Poate mai avea o întâlnire, 
imediat după asta. 

— Scuzaţi-mă o clipă, vă rog. 

Yoshino s-a înclinat şi s-a ridicat de pe scaun. Făcând 
slalom printre mesele de pe terasa cafenelei, s-a oprit la 
telefonul public de lângă bar. În timp ce ziaristul se uita în 
agendă şi începea să apese tastele telefonului, Ando a 
reuşit în sfârşit să se liniştească. S-a lăsat pe spate şi s-a 
sprijinit de spătarul scaunului. 

Cu un ceas în urmă, la douăsprezece fix, Yoshino îşi 
făcuse apariţia în biroul lui de la universitate. Ando îl 
dusese la o cafenea din dreptul staţiei de metrou. Cartea 
de vizită a lui Yoshino se afla şi acum în faţa lui, pe masă. 

Kenzo Yoshino. Daily News, Yokosuka. 

Îi venea greu să creadă ce-i spusese Yoshino. Ameţeala 
nu-i trecuse nici acum. Yoshino intrase în cafenea, se 
aşezase şi se lansase într-un monolog care sădise adânc în 
mintea lui Ando seminţele îndoielii. Iar acum plecase să 
telefoneze cine ştie cui. 

Potrivit lui Yoshino, toată povestea începuse în noaptea 
de 29 august, într-un complex de cabane al companiei 
turistice Pacific Land din Hakone, undeva în nordul 
peninsulei Izu. Patru tineri, doi băieţi şi două fete care 
petrecuseră o noapte în cabana B-4, găsiseră o casetă 
video pe care o femeie înregistrase ceva - prin telepatie. 
Toţi cei care văzuseră înregistrarea muriseră la exact o 
săptămână după vizionare. Ce naiba! 

Degeaba învârtise Ando în minte de nenumărate ori 
povestea asta, tot i se părea o aberaţie. „E probabil ceva 
asemănător cu psihofotografia”, îi spusese Yoshino, ca şi 


117 


cum asta ar fi fost o explicaţie. Proiectarea mentală a unor 
imagini pe bandă magnetică? Oricum ai fi luat-o, era pur şi 
simplu imposibil. Şi totuşi... Să presupunem că el, Ando, ar 
spune cuiva că găsise două numere pe o bucăţică de hârtie 
care apăruse din cadavrul lui Ryuji. Sau ar descrie 
întâmplările stranii din garsoniera lui Mai. Astea n-ar fi tot 
aberaţii? E imposibil să percepi în acelaşi fel o experienţă 
pe care ai trăit-o direct şi una pe care ţi-a povestit-o 
cineva. Cea de-a doua nu va fi niciodată la fel de reală ca 
prima. Dar Yoshino fusese direct implicat, iar ceea ce-i 
spusese avea într-o oarecare măsură girul experienţelor pe 
care le trăise chiar Ando. Povestea lui Yoshino nu era chiar 
atât de lipsită de credibilitate. 

— Îmi pare rău că v-am făcut să aşteptaţi, a zis Yoshino, 
aşezându-se din nou pe scaun. 

A scris repede ceva în agendă, apoi şi-a împuns obrazul 
neras cu vârful pixului. Işi lăsase o barbă aspră, lungă şi 
deasă, ca şi cum ar fi încercat să compenseze astfel 
începutul de chelie din creştetul capului. 

— Bun, unde rămăseserăm? 

S-a aplecat în faţă, apropiindu-şi de Ando faţa acoperită 
de barba sălbatică. Când vorbea, avea o anumită carismă. 

— Îmi spuneaţi cum a ajuns Ryuji să fie implicat în 
treaba asta. 

— A, da. Dar acum, dacă nu vă supăraţi, v-aş întreba în 
ce relaţii eraţi cu răposatul profesor. 

— Am fost colegi de facultate. 

— În regulă, aşa ştiam şi eu. 

Ando a interpretat remarca lui Yoshino ca pe o dovadă 
că ziaristul îl verificase înainte de întâlnire. 

— Pentru că tot a venit vorba, domnule Yoshino, aţi 
văzut şi dumneavoastră înregistrarea? 

— Probabil că glumiţi, zise Yoshino, făcând ochii mari. 
Dacă aş fi văzut-o, v-aţi fi întâlnit cu mine pe masa de 
autopsie. Nu, n-am avut curaj. 

Yoshino a chicotit. 

Bineînţeles, Ando bănuia de câtva timp încoace că 
misterioasa casetă video era implicată într-un fel sau altul 


118 


în incidente. Dar nici în cele mai fanteziste închipuiri ale 
sale n-ar fi suspectat existenţa unei înregistrări video care 
îi ucide, după exact o săptămână, pe toţi cei care o văd. 
Încă nu putea crede aşa ceva. Şi cum ar fi putut? Nu era 
capabil să accepte această explicaţie înainte să vadă el 
însuşi caseta. Chiar aşa fiind, probabil că nu ar accepta cu 
adevărat realitatea decât o săptămână mai târziu, când s- 
ar afla în pragul morţii. 

Yoshino îşi sorbea pe îndelete cafeaua, care între timp 
se răcise. Pesemne că îşi schimbase programul, pentru că 
gesturile lui nu mai erau febrile. 

— Atunci de ce n-a murit şi Asakawa? A văzut şi el 
înregistrarea, nu-i aşa? 

In glasul lui Ando se strecurase un accent de batjocură. 
Asakawa era în comă, dar în viaţă. Asta nu prea se 
potrivea cu povestea lui Yoshino. 

— Da, aici aţi pus punctul pe i. Exact asta mă deranjează 
şi pe mine, a zis Yoshino, aplecându-se iar în faţă. 
Presupun că cel mai bun lucru pe care l-aş putea face ar fi 
să-l întreb chiar pe el, dar am încercat şi n-am obţinut 
nimic. 

Yoshino se dusese la spitalul din Shinagawa, dar nici el 
nu reuşise să comunice cu Asakawa. Apoi ziaristul a 
tresărit, de parcă îi venise o idee. 

— Poate că... a început el, dar s-a oprit imediat, uimit. 

— Poate că...? 

— Cred că ştiţi despre ce vorbesc. Dacă am reuşi să 
facem rost de ea... 

— Ce anume? 

— Asakawa lucrează la săptămânalul nostru de ştiri. 

Ando nu pricepea încotro bătea Yoshino. 

— Ştiu. 

— Bun, la un moment dat mi-a spus că pregătea un 
dosar amănunţit despre toată chestia asta. La început a 
fost vorba doar de curiozitate şi de bănuiala că totul s-ar 
putea transforma într-o poveste pentru prima pagină. A 
făcut echipă cu Takayama şi s-au dus amândoi la Atami, 
apoi pe insula Oshima, în speranţa că vor găsi un indiciu 


119 


care să lămurească misterul casetei. Şi cred că au 
descoperit ceva. Aş pune pariu pe orice că a scris tot şi că 
există undeva o dischetă cu povestea asta. 

Yoshino şi-a întors capul şi Ando s-a trezit că-i priveşte 
profilul. 

— Aha, am înţeles. 

Yoshino s-a întors iar către Ando, dar acum trăsăturile 
lui exprimau amărăciune. 

— Din păcate nu ştiu unde ar putea fi. N-am găsit-o în 
apartamentul lui Asakawa. 

După ce a rostit ultimele cuvinte, privirea lui s-a pierdut 
în gol. 

Asakawa zăcea într-un spital, soţia şi fetiţa lui muriseră. 
În apartamentul lui nu mai locuia nimeni. Ce voia Yoshino 
să spună, spărsese oare uşa şi scotocise prin casă? 

— În apartamentul lui? 

— Da, mă rog, administratorul blocului e un bătrânel 
uşor de dus de nas. A fost de-ajuns să inventez pretextul 
potrivit: a descuiat cu cheia lui şi m-a lăsat înăuntru. 

Îngrijorat de absenţa lui Mai, Ando făcuse acelaşi lucru 
cu o zi înainte, aşa că nu avea niciun drept să critice 
comportamentul lui Yoshino. Poate că motivele lor erau 
diferite, dar, în ultimă instanţă, amândoi făcuseră acelaşi 
lucru: scotociseră casa în absenţa proprietarului. 

În orice caz, Yoshino nu părea deloc ruşinat, ci doar 
enervat. 

— Am căutat în fiecare colţişor. N-am găsit nimic, nici 
calculatorul, nici discheta. 

Un picior îi tresaltă involuntar şi energic, dovadă a stării 
lui de nervozitate. Şi-a dat seama şi şi-a pus mâna pe 
genunchi, aruncându-i lui Ando un zâmbet jenat. 

Ando a revăzut în minte fotografiile făcute la locul 
accidentului lui Asakawa. Işi amintise că una arăta 
interiorul maşinii văzut de la fereastra şoferului. Aparatul 
pe care îl identificase drept un videorecorder se afla pe 
locul pasagerului, ascuns sub spătarul scaunului, mult 
aplecat în faţă. Pe jos, tot în partea pasagerului, se vedea 
ceva ce părea un laptop. Cele două obiecte negre îi 


120 


produseseră lui Ando o impresie puternică. Şi uite că acum 
îi dădeau o idee. Şi-a întors capul, prefăcându-se că se uită 
la mulţimea care se scurgea afară din staţie ca o maree 
umană, dar în realitate încercând disperat să gândească 
limpede. 

Ando şi-a dat seama că ştia unde să găsească materialul 
care i-ar fi explicat tot misterul. Degeaba căutase Yoshino 
cu cea mai mare atenţie în apartamentul lui Asakawa, 
calculatorul şi discheta n-aveau cum să fie acolo. Yoshino 
nu ştia că Asakawa le luase cu el în ultima lui călătorie, 
habar n-avea că se aflau în maşină în clipa accidentului. 

Acum era destul de sigur că va reuşi să pună mâna pe 
discheta în cauză, dar nu avea de gând să-i împărtăşească 
lui Yoshino această informaţie. Abia după ce va citi 
raportul lui Asakawa se va hotări dacă era cazul să 
dezvăluie ceva presei sau nu. In clipa asta nu ştia cu 
certitudine decât un singur lucru, şi anume că în toate cele 
şapte cadavre fusese găsit un virus asemănător cu virusul 
variolei, însă nu erau pregătiţi încă să anunţe public 
descoperirea. De fapt, abia începeau să adune o echipă de 
cercetare formată în special din oameni de la Shuwa şi 
Yokodai. Dacă ar implica mass-media în stadiul de faţă, ar 
risca să declanşeze o panică de proporţii. Erau datori să 
acţioneze cât mai prudent, pentru a fi siguri că lucrurile nu 
scapă de sub control. 

În timpul rămas până la sfârşitul întâlnirii, Yoshino i-a 
pus lui Ando o mulţime de întrebări, toate previzibile. Care 
a fost rezultatul autopsiilor? Care era, după părerea lui, 
cauza deceselor? Se potrivea ceva din povestea lui cu 
rezultatele autopsiilor? În timp ce bifa întrebările, 
reporterul aproape că nu-şi ridicase privirea din agendă. 

Ando a încercat să răspundă cât mai politicos şi mai 
plauzibil cu putinţă. Dar, în tot acest timp, gândurile lui 
zburau în altă direcţie. Avea nevoie de dischetă, urgent. Ce 
trebuia să facă pentru a pune mâna pe ea? 


121 


6 


A doua zi, sâmbătă. După ce a terminat două autopsii, 
Ando l-a luat deoparte pe polițistul care se afla acolo în 
calitate de martor şi l-a întrebat ce se întâmplă de obicei 
cu maşinile implicate în accidente. De exemplu, unde 
ajunge o maşină distrusă într-un accident produs lângă 
ieşirea Oi de pe Autostrada Metropolitană a Golfului? 

— Păi, mai întâi, maşinile sunt cercetate, i-a răspuns 
polițistul, un tânăr care purta ochelari şi avea un aer demn 
de încredere. Ando îl mai văzuse de câteva ori până atunci, 
dar nu vorbise niciodată cu el. 

— Şi mai departe? 

— Le returnăm proprietarilor. 

— Dar dacă e o maşină închiriată? 

— O trimitem înapoi la agenţie, evident. 

— Bine. În maşina despre care vorbesc eu erau trei 
persoane, soţul, soţia şi fiica. Locuiesc... locuiau într-un 
apartament din Shinagawa. Femeia şi fetiţa au murit în 
accident, iar bărbatul e în stare gravă. Ce se întâmplă cu 
lucrurile din maşină în cazul ăsta? 

— Sunt păstrate o vreme la biroul poliţiei rutiere din 
secţia locală. 

— Dacă accidentul s-a produs lângă Oi, pe Autostrada 
Metropolitană, în jurisdicţia cărei secţii intră? 

— Ieşirea Oi? 

— Da, exact. Lângă ieşire. 

— Nu, ce vreau eu să zic e dacă s-a întâmplat pe 
autostradă sau în afara ei? Sunt jurisdicții diferite. 

Ando a revăzut iar în minte fotografiile de la locul 
accidentului. Era aproape sigur că se întâmplase pe 
autostradă. Parcă îşi amintea că şi citise undeva în dosar 
menţiunea „Intrarea în Tunelul Portului din Tokio”. 

— În mod sigur pe autostradă. 


122 


— Atunci e treaba patrulei rutiere a Autostrăzii 
Metropolitane. 

Ando auzea prima dată numele acesta. 

— Unde e secţia? 

— În Shintomi. 

— Bine. Deci obiectele sunt păstrate acolo temporar. Ce 
se întâmplă în continuare? 

— Vor lua legătura cu un membru al familiei şi-l vor 
chema să le ia. 

— Să presupunem, aşa cum am spus, că toţi membrii 
familiei au decedat. 

— Chiar şi rudele, şi părinţii bărbatului? 

Ando nu ştia nimic despre rudele şi părinţii lui Asakawa. 
Judecând după vârsta ziaristului, erau şanse mari ca 
părinţii lui să fie încă în viaţă. Prin urmare, nu putea 
exclude posibilitatea ca lucrurile să fie deja în posesia lor. 
Asakawa şi Ryuji fuseseră colegi de liceu. Din moment ce 
părinţii lui Ryuji locuiau în Sagami Ohno, probabil că şi 
părinţii lui Asakawa se aflau în aceeaşi zonă. În orice caz, 
primul lucru pe care trebuia să-l facă era să dea de urma 
lor şi să vorbească cu ei. 

— Înţeleg. Mulţumesc mult. 

Ando s-a despărţit de poliţist şi s-a apucat imediat să-i 
caute pe părinţii lui Asakawa. 

A aflat că trăiau amândoi şi că locuiau în cartierul 
Kurihara din Zama, nu departe de Sagami Ohno. Le-a 
telefonat imediat şi i-a întrebat ce se întâmplase cu 
lucrurile din maşina fiului lor. Tatăl lui Asakawa i-a spus, 
cu o voce tremurătoare, să vorbească cu fiul lui cel mare, 
care locuia la Tokio, în Kanda. S-a dovedit astfel că 
Asakawa, mai bine zis Kazuyuki, era cel mai mic dintre cei 
trei fraţi. Fratele mai mare lucra la departamentul de 
albume de artă al uneia dintre cele mai importante edituri 
din ţară, Shotoku, iar cel mijlociu era profesor de japoneză 
la un liceu. Ando a aflat că tatăl lui Asakawa primise un 
telefon de la poliţie şi fusese invitat să ia lucrurile găsite în 
maşină şi păstrate la secţie, dar în loc să facă personal 
drumul până acolo, preferase să-l trimită pe fiul lui. Acesta 


123 


locuia nu departe de Shintomi, unde se afla sediul patrulei 
rutiere, iar bătrânul nu se simţea în stare la vârsta lui - 
peste şaptezeci de ani - să care un videorecorder şi un 
calculator atâta drum până acasă. 

În această situaţie, următoarea mişcare a lui Ando era 
să vorbească cu Junichiro Asakawa, care locuia împreună 
cu soţia lui într-un apartament din Kanda. Când a reuşit în 
cele din urmă să-l găsească, abia seara, Ando a procedat 
fără ocolişuri şi i-a spus adevărul, sau cel puţin o bună 
parte din el. Dacă i-ar fi îndrugat lui Junichiro o minciună 
cusută cu aţă albă sau ar fi inventat un scenariu fantezist, 
ar fi riscat să nu mai obţină niciodată discheta. Pe de altă 
parte, nici nu putea să repete cuvânt cu cuvânt povestea 
pe care o auzise de la Yoshino. Nici măcar el nu credea 
mare parte din ea, iar Junichiro l-ar fi considerat fără 
îndoială nebun. A scurtat-o, deci, aşa cum i s-a părut mai 
potrivit, şi a sfârşit prin a sublinia că era posibil ca 
Asakawa să fi lăsat un document scris care putea arunca o 
rază de lumină asupra evenimentelor. Vorbind în numele 
Institutului Medico-Legal, i-a mai spus lui Junichiro că 
dorea foarte mult să obţină acel document şi se întreba 
dacă i-ar permite să facă o copie, „vă rog foarte mult şi 
mulţumesc frumos”. 

— Nu cred că există aşa ceva printre lucrurile pe care 
le-am primit. 

Junichiro nu părea prea convins. Tonul lui nesigur i-a 
dovedit lui Ando că nu se uitase prea atent la obiectele din 
maşină. 

— Dar există printre ele un laptop, nu-i aşa? 

— Sigur, însă mă tem că s-a stricat. 

— Era cumva o dischetă în el? 

— Să fiu sincer, n-am verificat. Nici măcar nu l-am scos 
din cutia de carton în care mi l-au dat. 

— Aţi primit şi un videorecorder împreună cu 
calculatorul? 

— Da, dar l-am aruncat. Am greşit cumva? 

Lui Ando i se tăiase răsuflarea. 

— L-aţi aruncat? 


124 


— Înţeleg de ce căra după el un calculator, asta îi era 
meseria, dar de ce şi un video? 

— Scuzaţi-mă, aţi spus că l-aţi aruncat? 

— Da, nu mai era bun de nimic. Am aranjat cu gunoierii 
să vină ieri să ia un televizor vechi, aşa că le-am dat şi 
videorecorderul cu aceeaşi ocazie. Nu mai putea fi reparat. 
Oricum, mă îndoiesc că asta l-ar deranja pe Kazuyuki. 

Ando fusese la un pas să pună mâna pe cele două lucruri 
la care râvnea, iar acum afla că unul dintre ele dispăruse. 
Exista o şansă serioasă ca misterioasa casetă - cheia 
tuturor evenimentelor - să se afle încă în aparat, iar el 
sperase că, ajutat de noroc, va reuşi să o obţină odată cu 
discheta. Îi venea să-şi tragă palme că nu vorbise mai 
devreme cu Junichiro. 

— În afară de aparat, nu cumva mai era acolo şi o casetă 
video? a întrebat Ando, rostind în gând o rugăciune scurtă. 

— Nu ştiu. N-am văzut decât calculatorul, 
videorecorderul şi două genţi sport din piele în care sunt, 
pesemne, lucrurile lui Shizu şi Yoko. Nu le-am deschis. 

Ando s-a asigurat că Junichiro pricepuse cum stăteau 
lucrurile, cu alte cuvinte că trebuia să vadă cât mai repede 
obiectele. 

— Aţi fi de acord să vă fac o vizită? 

— Da, nicio problemă, zise Junichiro surprinzător de 
repede. 

— Mâine e bine? 

Era duminică. 

— Să vedem... Joc o partidă de golf cu unul dintre autorii 
mei, dar ar trebui să fiu acasă pe la şapte. 

— Bine atunci, şapte să fie. 

Ando a scris ora în agendă şi a subliniat-o de câteva ori. 


În seara zilei de duminică, la şapte şi câteva minute, 
Ando s-a oprit la uşa apartamentului lui Junichiro din zona 
Sarugaku a cartierului Kanda. Imprejurimile nu aveau un 
aer rezidenţial: blocul lui Junichiro era înconjurat de 
clădiri cu birouri. Pe stradă plutea o linişte ciudată pentru 
o seară de duminică. 


125 


Ando a apăsat pe butonul soneriei şi a auzit în spatele 
uşii vocea unui bărbat: 

— Cine e? 

— Ando. Am vorbit ieri la telefon. 

Uşa s-a deschis imediat şi a fost invitat înăuntru. 
Junichiro era îmbrăcat într-un tricou şi avea părul ud. 
Pesemne că abia se întorsese de pe terenul de golf şi 
tocmai făcuse un duş. Judecând după vocea pe care o 
auzise la telefon, Ando se aştepta să vadă un bărbat înalt şi 
nervos, dar, în realitate, Junichiro era scund şi solid şi 
arbora o expresie cordială. În timp ce gazda îl conducea 
prin apartament, Ando s-a gândit că toţi fraţii - cel mai în 
vârstă editor, cel mijlociu profesor de japoneză şi cel mic 
ziarist la un mare trust de ştiri - îşi aleseseră meserii în 
care aveau de-a face zi de zi cu limba, cu scrisul. Probabil 
că fratele cel mare avusese o oarecare influenţă asupra 
celorlalţi. Ando însuşi ajunsese să studieze medicina 
urmând exemplul fratelui său mai mare, profesor de 
biologie la un liceu. 

Junichiro s-a oprit la un dulap de pe hol şi a scos din el o 
cutie mare din carton, în care erau înghesuite laptopul şi 
cele două genţi de voiaj. 

— Astea sunt. Vreţi să vă uitaţi la ele? 

Junichiro s-a aşezat pe jos şi a împins cutia spre Ando. 

— Mulţumesc, da. 

Ando a scos mai întâi calculatorul şi s-a aplecat ca să 
poată vedea ce model era. Carcasa aparatului suferise 
mult în urma accidentului. Capacul nu se mai deschidea, 
iar butonul de pornire era înţepenit. Ţinându-l vertical pe 
genunchi, Ando a observat pe o latură butonul unităţii 
floppy. S-a uitat în fantă şi a văzut o dischetă albastră. 
Când a apăsat pe eject, şi-a stăpânit cu greu un strigăt de 
bucurie. Aparatul a emis un „clic” care lui i-a sunat mai 
mult ca un „bingo!”. A scos discheta şi a ţinut-o în palmă 
câteva clipe, întorcând-o pe toate părţile. Nu avea etichetă, 
deci nu-i oferea niciun indiciu cu privire la conţinut, dar 
Ando a ştiut din prima clipă că găsise în sfârşit ce căuta. 
Când ieşise din fanta aparatului, discheta sunase aşa cum 


126 


trebuia. 

Ardea de nerăbdare să citească raportul lui Asakawa, 
aşa că i-a spus imediat lui Junichiro: 

— Aş vrea să verific discheta. 

— Mi-e teamă că modelul ăsta nu e compatibil cu al 
meu. 

Junichiro nu putea să deschidă discheta cu calculatorul 
lui. 

— În cazul acesta, aţi fi de acord să-mi împrumutaţi 
discheta două-trei zile? 

— N-am nimic împotrivă, dar... 

— V-o înapoiez imediat cum termin. 

— Bine, dar ce-i atât de important pe discheta asta? 

Junichiro se molipsise de entuziasmul lui Ando şi acum 
era curios. 

— Nu ştiu sigur, a zis Ando, clătinând din cap. 

— Aş vrea să mi-o daţi înapoi cât mai repede posibil. 

Acum Junichiro voia şi el să vadă ce era pe dischetă. 
Poate că i se treziseră reflexele de editor. 

Ando a pus discheta în buzunarul sacoului. Simţea o 
mare uşurare, dar şi o nouă dorinţă imperioasă. Sacoşele 
de voiaj... Ştia că era zadarnic, dar nu putea să nu spere că 
misterioasa casetă se afla într-una din ele. 

— Ar fi prea mult dacă v-aş ruga să-mi permiteţi să mă 
uit şi aici? 

Încercase să-şi aleagă cuvintele cu grijă, oarecum jenat 
de perspectiva de a cotrobăi prin lucrurile unei femei. 

— Nu cred că veţi găsi ceva în genţi. 

Junichiro a râs, dar i-a dat sacoşele una câte una. Când 
Ando le-a deschis, speranţa lui - şi aşa palidă -s-a 
spulberat imediat. În ambele genţi erau doar haine şi 
scutece de unică folosinţă, nici pe departe ce căuta el. Aşa 
cum se temuse, în momentul accidentului caseta se afla în 
videorecorder. 

Reuşise totuşi să găsească discheta şi trebuia să 
considere asta un mare succes. Când şi-a luat rămas-bun, 
trepida de nerăbdare. Avea de gând să caute la birou un 
aparat care putea să deschidă discheta. Abia aştepta să 


127 


citească raportul lui Asakawa. 


128 


7 


Ando şi-a vârât capul pe uşa Departamentului de 
Patologie ca să vadă dacă Miyashita era acolo, dar colegul 
lui l-a invitat înăuntru înainte să apuce să deschidă gura. 

— Hei, chiar omul pe care voiam să-l văd. Spune-mi ce 
părere ai despre asta. 

Miyashita ţinea un print într-o mână şi cu cealaltă îi tot 
făcea semn să se apropie. Lângă el stătea Nemoto, un 
asistent de la laboratorul de biochimie. Nemoto şi 
Miyashita semănau atât de tare, încât toţi cei care-i vedeau 
împreună se abţineau cu greu să râdă. Incepând cu 
înălţimea şi cu greutatea - sub unu şaizeci şi cinci şi cel 
puţin nouăzeci de kilograme -, continuând cu lungimea 
picioarelor, circumferința taliei şi trăsăturile feţelor şi 
terminând cu gusturile vestimentare şi glasurile, erau la 
fel de diferiţi ca două boabe de mazăre. 

— Ia te uită, n-am ştiut că ai un frate, a repetat Ando 
gluma pe care o făcea de fiecare dată când îi vedea. 

— Te rog, domnule doctor, nu mă pune în aceeaşi 
categorie cu individul ăsta, i-a răspuns Nemoto, 
strâmbându-se. 

Dar nu era nici pe departe o jignire să i se spună că 
semăna cu colegul lui, care era cu doi ani mai mare. In 
fond, Miyashita avea succes atât datorită personalităţii, cât 
şi culturii sale ştiinţifice, şi era trecut pe lista candidaţilor 
pentru postul de profesor plin. 

— Toţi ne spun că arătăm la fel, dragă Nemoto. Trebuie 
să-ţi mărturisesc că începe să fie o remarcă neplăcută. De 
ce nu ţii cură de slăbire? 

Miyashita l-a lovit în glumă cu cotul în burtă. 

— Păi, dacă încep să ţin cură de slăbire, va trebui să ţii 
şi tu. 

— Atunci ne-am întoarce de unde-am plecat. 


129 


Apoi Miyashita i-a dat lui Ando hârtia pe care o ţinea în 
mână, arătând astfel că ritualul de glume răsuflate se 
încheiase. 

Ando a întins printul pe un birou şi i-a fost de-ajuns o 
singură privire ca să priceapă despre ce era vorba. Erau 
rezultatele analizei secvențiale a unei probe de ADN. 

Pe planeta noastră, viaţa e reprezentată de organisme 
uni sau pluricelulare. Celulele conţin ADN sau, în anumite 
cazuri, ARN. Nucleele celulelor conţin, la rândul lor 
compuşi moleculari numiţi acizi nucleici. Există două tipuri 
de acizi nucleici: ADN - acidul dezoxiribonucleic - şi ARN - 
acidul ribonucleic. Aceştia au roluri diferite. ADN-ul, 
compusul în care este stocată informaţia genetică prin 
intermediul cromozomilor, seamănă cu două benzi lungi 
care se împletesc într-o spirală - o formă cunoscută ca 
„dubla elice”. În această structură dublă e înscrisă toată 
informaţia genetică a unei forme de viaţă. lar această 
informaţie poate fi privită ca un set de planuri pentru 
construirea proteinelor specializate. Fiecare genă este un 
plan separat. Cu alte cuvinte, genele şi ADN-ul nu sunt 
acelaşi lucru. O genă este o unitate de informaţie. 

Mai precis, ce anume conţin aceste planuri? Literele 
care le codifică corespund unor substanţe chimice 
cunoscute drept baze: adenina (A), guanina (G), citozina 
(C) şi timina (T) sau, în cazul ARN-ului, uracilul (U). Aceste 
patru baze lucrează în grupuri de câte trei numite codoni, 
care codifică aminoacizii. De exemplu, codonul AAC 
formează asparagina, codonul GCA alanina, şi aşa mai 
departe. 

Proteinele, conglomerate formate din sute de molecule 
de aminoacizi, sunt de douăzeci de tipuri. Asta înseamnă 
că planul pentru o proteină trebuie să conţină un şir de 
baze în număr egal cu numărul moleculelor de aminoacizi 
înmulţit cu trei. 

Planul numit genă poate fi comparat, în mare, cu un 
lung şir de litere care arată cam aşa: TCT- 
CTATACCAGTTIGGAAAATTAT... în traducere, asta 
înseamnă o serie de aminoacizi: TCT (serină sau Ser), CTA 


130 


(leusină sau Leu), TAC (tirozină sau Tyr), CAG (glutamină, 
Gln), TIG (leusină, Leu), GAA (acid glutamic, Glu), AAT 
(asparagină, Asn), TAT (tirozină, Tyr) etc. 

Ando s-a uitat din nou la codurile bazelor care 
acopereau hârtia. Cele patru litere - A, T, G şi C - păreau 
distribuite întâmplător pe suprafaţa paginii. Anumite 
segmente de trei rânduri erau marcate şi săreau în ochi. 

— Ce-i asta? 

Miyashita i-a făcut cu ochiul lui Nemoto, ca şi când i-ar fi 
zis: Spune-i tu. 

— E analiza segmentului de ADN prelevat din virusul 
găsit în sângele lui Ryuji. 

— Bine, ştiu. Dar ce este? 

— Am găsit o secvenţă destul de stranie de baze, o 
chestie pe care am observat-o doar la virusul lui Ryuji. 

— Şi asta aţi marcat aici? 

— Corect. 

Ando s-a uitat mai atent la prima serie de litere 
însemnate. 

ATGGAAGAAGAATATCGTTATATICCTICCTCCTCA 

ACAACAA 

S-a uitat apoi la următoarea porţiune subliniată şi a 
comparat-o cu prima. Şi-a dat seama că era exact aceeaşi 
secvenţă. O secvenţă care apărea de două ori într-un grup 
de nicio mie de baze. 


131 


480 
sus GTTTAAAGCA 


490 500 510 520 530 


TTTGAGGGGGATTCAATGAATATTTATGACGATTCCGCAGTATTGGACGC 
540 550 560 570 580 
EN NES; | CC AAGAAGAATATCGI TALAL ICC TCCTCCTCAACAAC A ANII 
590 600 610 620 630 
CAAAAGCCTCTCGCTATTTTGGTTTTTATCCTCGTCTGGTAAACGAGGGT 
640 650 660 670 680 
TTATGAT AGTTTGCTCTTACTATGCCTCGTAATTCCTTTIGGCGTTATGT 
690 700 710 720 730 
ATCTGCATTAGTTGAATGTGGTATTCCTAAATCTCAACTGATGAATCTTT 
740 750 760 770 780 
CTACCTGTAATAATGTTGTTCCGTTAGTTCGTTTTATTAACGTAGATTTT 
790 800 810 820 830 
TCTTCCCAACGTCCTGACTGGGATTTCGACACA A NERUNI 
840 850 860 870 880 
EE ENNCCCTTGGTATAATCGCTGGGGGTC 
890 900 


AAAGATGAGTGTTTTTAGTATATT idee sine A 
Deasupra, între poziţia 535 şi 576, apoi din nou între 
815 şi 856 se putea observa repetarea celor 42 de baze: 
ATGGAAGAAGAATATCGTTATATTCCTCCTCCTCAACAACA 
A 


Diagrama de compoziţie a aminoacizilor ADN 


a doua bază 
prima 

bază a 
T C A G |treia 
bază 
Phe | Ser | Tyr Cys T 
T Phe | Ser | Tyr Cys C 
Leu | Ser | stop | stop A 
Leu | Ser | stop | Trp G 
Leu | Pro | His Arg T 
C Leu | Pro | His Arg C 
Leu | Pro | Gin Arg A 
Leu | Pro | Gin Arg G 
lie | Thr | Asn Ser T 
A lie | Thr | Asn Ser C 
lie | Thr | Lys Arg A 
Me | Thr | Lys Ar G 

t 


132 


Val 
Val 
Val 
Val 


Ala 
Ala 
Ala 
Ala 


Asp 
Asp 
Glu 
Glu 


Gly 
Gly 
Gly 
Gly 


OPOAAR 


Tripleţii de baze (codonii) sunt convertiți în aminoacizi 
potrivit principiilor ilustrate în diagrama de mai sus. De 
exemplu, TET este serina (Ser), AAT este asparagina (Asn), 
GAA este acidul glutamic (Glu). „Stop” înseamnă sfârşitul 
unei gene. Codul de început este ATG. 


Mai jos sunt abrevierile şi denumirile complete ale celor 
douăzeci şi doi de aminoacizi: 


Phe fenilanină 


Leu leucină 


Ile izoleucină 
Met metionină 
Val valină 


Ser serină 


Pro prolină 


Thr treonină 


Ala alanină 
Tyr tirozină 


His 
Gln 
Asn 
Lys 
Asp 


Glu 


Cys 
Trp 
Arg 
Gly 


histidină 
glutamină 
asparagina 
lizină 

acid 
aspartic 
acid 
glutamic 
cisteină 
triptofan 
arginină 
glicină 


Ando şi-a ridicat privirea şi s-a uitat la Nemoto. 
— Indiferent cum îl segmentăm, obţinem mereu aceeaşi 


secvenţă. 
— Câte sunt aici? 
— Baze, adică? 
— Da. 


— Patruzeci şi două. 
— Patruzeci şi două. Deci paisprezece codoni, nu-i aşa? 


Nu sunt prea mulţi. 


— Ne-am gândit că înseamnă ceva, a zis Nemoto 


133 


clătinând din cap. Dar cel mai straniu aspect, doctore 
Ando... 

Miyashita l-a întrerupt: 

— Repetiţia asta lipsită de sens a fost găsită numai în 
virusul din sângele lui Ryuji Takayama, nu şi la celelalte 
victime. 

Şi-a ridicat mâinile, într-un gest care voia să exprime 
perplexitate. 

Cu alte cuvinte... Ando a încercat să găsească analogia 
potrivită. Să presupunem că trei persoane - una dintre ele 
fiind Ryuji - au câte un exemplar din Regele Lear de 
Shakespeare. Să mai presupunem că exemplarul lui Ryuji - 
şi doar al lui - conţine şiruri ininteligibile de litere 
înghesuite printre rânduri. Sunt patruzeci şi două de baze 
care funcţionează în grupuri de câte trei, iar fiecare grup 
corespunde unui aminoacid. Dacă alocăm fiecărui grup o 
literă, obţinem serii de paisprezece litere. Şi aceste 
paisprezece litere care se repetă se găsesc în fiecare 
pagină a piesei de teatru, poziţionate la întâmplare. Dacă 
ştii de la bun început că ai în faţă Regele Lear, poţi să 
porneşti de la începutul piesei, să găseşti fragmentele fără 
sens inserate în text şi să le marchezi unul câte unul. 

— Bun, ce părere ai? 

Miyashita părea sincer interesat să afle opinia lui Ando. 
Era un om de ştiinţă adevărat, însufleţindu-se imediat când 
era confruntat cu inexplicabilul. 

— Ce cred eu? Că ar trebui să aflu mai multe înainte să- 
ti dau un răspuns. 

O vreme au tăcut toţi trei, uitându-se unul la altul. Ando, 
care încă mai ţinea mâna pe foaia de hârtie, nu se simţea 
deloc în largul lui. 

Ceva nu-i dădea pace. Pentru a afla ce anume, avea 
nevoie de timp şi de linişte, trebuia să se aşeze la birou şi 
să studieze şirul acela de baze lipsit de sens. Avea mai 
mult decât o presimţire, avea aproape certitudinea că 
acolo se ascunde ceva important. Marea întrebare era 
„Ce?”. Iar dacă secvenţa bizară de baze fusese într-adevăr 
introdusă acolo, când se întâmplase asta? Virusul care 


134 


invadase corpul lui Ryuji era pur şi simplu diferit sau 
suferise o mutație în purtător, iar şirul de paisprezece 
codoni care apărea ici şi colo era chiar rezultatul acelei 
mutații? Să fie oare posibil? Şi dacă da, ce semnificaţie ar 
fi putut avea asta? i 

Se aşternuse o tăcere greu de suportat. In stadiul 
acesta, oricât de mult ar fi speculat pe marginea 
problemei, tot n-ar fi reuşit să interpreteze noile informatii. 

În cele din urmă, Miyashita a rupt tăcerea: 

— Apropo, ai venit aici cu un anumit scop? 

Ando era atât de intrigat de noua descoperire, încât 
uitase pur şi simplu motivul inițial al vizitei sale. 

— Ai dreptate, am uitat. 

A deschis servieta, a scos agenda şi le-a arătat lui 
Miyashita şi Nemoto ce scrisese în ea. 

— Mă interesează dacă are cineva de-aici un laptop de 
tipul ăsta. 

Miyashita şi Nemoto au citit numele modelului pe care-l 
notase Ando. Era destul de banal. 

— Trebuie neapărat să fie acelaşi model? 

— Atâta vreme cât e aceeaşi marcă, modelul nu are prea 
mare importanță. În principiu e o problemă de 
compatibilitate între dischete. 

— Adică fişierele nu sunt salvate în MS-DOS? 

— Nu prea cred. 

Nemoto a bătut din palme, ca şi cum şi-ar fi amintit 
ceva. 

— Stai puţin, un tip din departamentul meu - Ueda, dacă 
nu mă înşel - are exact acelaşi model. 

— Crezi că ar accepta să mi-l împrumute puţin? a 
întrebat Ando, nesigur. Nu-l cunoştea personal pe Ueda. 

— Nu văd de ce nu. Abia a terminat facultatea. 

Nemoto vorbise cu încrederea omului aflat într-o poziţie 
ierarhică superioară, care e convins că un proaspăt 
rezident are datoria să facă orice i-ar cere. 

— Mulţumesc. 

— Pentru puţin. Dar de ce să nu rezolvăm problema 
chiar acum? Cred că Ueda e aici. 


135 


Cuvintele lui sunaseră în urechile lui Ando ca o muzică 
dulce. Abia aştepta să afle ce era pe dischetă. 

— Perfect, hai să mergem. 

Ando a pus discheta la loc, în buzunarul hainei, apoi i-a 
făcut cu mâna un semn de rămas-bun lui Miyashita şi a 
ieşit din birou în urma lui Nemoto. 


136 


8 


Ando şi Nemoto mergeau cot la cot pe coridorul luminat 
cu zgârcenie al Facultăţii de Medicină. Ando nu-şi 
încheiase halatul de laborator, ale cărui poale fluturau în 
spate ca două aripi. Işi ţinea mâinile în buzunare, şi în 
dreapta strângea discheta. Nici Miyashita, nici Nemoto nu- 
l întrebaseră ceva despre ea. Nu încerca în mod deliberat 
să păstreze secretul. Dacă Miyashita l-ar fi întrebat, i-ar fi 
spus adevărul. Fără îndoială că ar fi căzut amândoi în 
genunchi la picioarele lui dacă ar fi ştiut că acolo se afla, 
foarte probabil, cheia misterului. 

Sigur, Ando încă nu ştia ce conţine discheta. Nu era 
exclus să găsească în ea cu totul altceva decât se aştepta, 
dar nu putea să afle asta decât în clipa în care îi vedea 
conţinutul afişat pe un monitor. Cu toate acestea, avea 
senzaţia că era discheta potrivită: o simţea caldă, şi asta 
nu avea nicio legătură cu faptul că o ţinuse atâta timp în 
buzunar. Simpla ei atingere parcă îl asigura că acolo sunt 
cuvinte vii. 

Nemoto a deschis uşa laboratorului de biochimie. Ando a 
scos discheta din buzunar şi a trecut-o în mâna stângă, 
apoi a ţinut uşa cu dreapta. 

— Hei, Ueda. 

Nemoto l-a salutat cu un gest pe un tânăr uscăţiv care se 
afla într-un colţ al laboratorului. 

— Da? 

Ueda s-a răsucit cu scaunul spre Nemoto, dar nu s-a 
ridicat. Zâmbind, Nemoto s-a apropiat de el şi i-a pus mâna 
pe umăr. 

— Ai nevoie de calculator în clipa asta? 

— Nu prea. Nu. 

— Perfect. Te superi dacă doctorul Ando îl împrumută 
puţin? 


137 


Ueda s-a uitat în sus la Ando şi s-a înclinat: 

— Bună ziua. 

— Îmi pare rău că te deranjez. Am o dischetă şi nu pot s- 
o citesc pe calculatorul meu. 

Ando s-a apropiat de Nemoto, ţinând discheta în mâna 
ridicată. 

— Vă rog să-l luaţi chiar acum, a spus Ueda, ridicând de 
pe jos laptopul şi aşezându-l pe birou. 

— Te superi dacă încerc chiar acum, pentru mai multă 
siguranţă? 

— Deloc. 

Ando a deschis aparatul şi l-a pornit. După câteva clipe, 
pe monitor a apărut meniul de deschidere. A selectat 
DOCUMENTE din lista de opţiuni şi pe următorul ecran au 
rămas două variante: DOCUMENT NOU şi DESCHIDE 
DOCUMENT. Ando a mutat cursorul pe a doua opţiune şi a 
apăsat pe Enter. Aparatul a început să zumzăie şi să 
citească discheta. In cele din urmă, pe ecran au apărut 
numele fişierelor de pe dischetă: 


RING 9 21.10.1990 
RING 8 20.10.1990 
RING 7 19.10.1990 
RING 6 17.10.1990 
RING 5 15.10.1990 
RING 4 12.10.1990 
RING 3 07.10.1990 
RING 2 04.10.1990 
RING 1 02.10.1990 


Ando a citit cu voce tare numele fişierelor, aproape în 
delir: 

— Ring, ring, ring, ring... 

Ring. 

Ce naiba? Cuvântul pe care l-am descoperit rezolvând 
cifrul. Cifrul pe care l-am scos din cadavrul lui Ryuji. 

— Ando, ţi-e rău? ă 

Nemoto părea îngrijorat. Îl privea atent: avea faţa unui 


138 


om ametit. Ando abia a reuşit să-i facă semn că nu. 

Era imposibil să fie o simplă coincidenţă. Asakawa 
întocmise un raport despre evenimentele stranii şi îl 
împărţise în nouă părţi, toate intitulate Ring. Acelaşi 
cuvânt apăruse din abdomenul lui Ryuji. 

Ando intrase într-o stare de negare totală. Cadavrul lui 
Ryuji era complet golit. Era ca un om de tinichea. Chiar 
vreau să cred că mi-a scris un mesaj şi l-a scos din propriul 
lui corp pentru mine? Că voia să-mi spună ceva despre 
fişierele de pe discheta asta? 

Şi-a amintit brusc cum arăta faţa lui Ryuji imediat după 
autopsie: zâmbitoare. Şi-a amintit cum se aşteptase ca 
mortul să înceapă să râdă dintr-o clipă în alta, deşi zăcea, 
complet golit, pe masă. 

Undeva, în adâncul sufletului, Ando simţea că povestea 
neverosimilă a lui Yoshino începe să capete consistenţa 
realităţii. Poate că totul e adevărat. Poate că există într- 
adevăr o casetă video care te ucide la o săptămână după 
ce vezi înregistrarea. 


139 


9 


Calculatorul bâzâia încontinuu şi printa pagină după 
pagină. Ando smulgea foaia imediat cum ieşea din 
imprimantă şi o citea pe loc. 

Textul era la un rând, dar reuşea să citească fiecare 
pagină înainte ca imprimanta s-o scoată pe următoarea. În 
loc să citească direct pe monitor, se hotărâse să printeze 
tot: era mai sigur să aibă şi o copie pe hârtie. Acum îl 
scoteau din sărite aşteptările repetate de două-trei minute, 
cât dura imprimarea unei pagini. 

Până la urmă, împrumutase calculatorul lui Ueda şi-l 
luase cu el. O verificare rapidă îi arătase că raportul avea 
în total cam o sută de pagini, mai multe decât ar fi putut 
printa în timp util la birou. N-avea de ales, trebuia să facă 
treaba asta acasă, în timpul nopţii. 

Ajunsese la sfârşitul celei de-a douăzeci şi una pagini a 
manuscrisului, alternând lectura cu cina pe care o 
cumpărase în drum spre casă de la un magazin non-stop. 
Ceea ce aflase până acum corespundea aproape exact cu 
povestea pe care o auzise de la Yoshino săptămâna 
trecută. Era totuşi diferită de versiunea pe care i-o spusese 
ziaristul la cafenea, în sensul că menţiona date şi locaţii 
precise, în consecinţă, era mult mai convingătoare. Stilul 
gazetăresc - lipsit de înflorituri - întărea impresia de 
plauzibil. 


În timp ce investiga moartea simultană prin atac de cord 
a patru tineri din Tokio şi din Prefectura Kanagawa, lui 
Asakawa i-a trecut prin cap că vinovatul era un fel de 
virus. Din punct de vedere ştiinţific, era singura concluzie 
posibilă. Şi, cum autopsiile cadavrelor puseseră în evidenţă 
un virus care semăna mult cu cel al variolei, s-a dovedit că 
ipoteza lui Asakawa fusese corectă. Din moment ce toţi 


140 


patru au murit simultan, s-a gândit Asakawa, fără îndoială 
că au fost contaminaţi în acelaşi timp şi în acelaşi loc. 
Ziaristul trecuse concluzia că elementul-cheie pentru 
rezolvarea acestui caz era locul contaminării, mai bine zis, 
traseul de transmitere a bolii. 

Şi Asakawa a reuşit să descopere când şi unde se 
aflaseră cei patru împreună: pe 29 august, cu exact o 
săptămână înainte să moară, tinerii erau în staţiunea 
Pacific Land din Hakone, într-o cabană închiriată. Cabana 
B-4. 

Următoarea pagină, a douăzeci şi doua, începea cu 
plecarea lui Asakawa către cabana în cauză. Ziaristul luase 
expresul până la Atami, apoi închiriase o maşină şi pornise 
spre staţiunea montană pe autostrada Atami-Kannami. 
Întunericul şi ploaia îi îngreunaseră mult călătoria, iar 
drumul de munte era îngrozitor. Rezervase cabana B-4 
încă de la prânz, dar a ajuns acolo abia după opt seara. 
Deci aici şi-au petrecut cei patru noaptea... Gândul acesta 
i-a provocat lui Asakawa o tresărire de spaimă. Muriseră la 
fix o săptămână după ce fuseseră aici, în cabana asta. Ştia 
că aceeaşi ameninţare spectrală putea foarte bine să-l 
pândească şi pe el, dar n-a reuşit să-şi înăbuşe instinctul 
de reporter şi a scotocit în fiecare colţişor. 

După ce a găsit un carnet şi a citit însemnările din el, 
Asakawa a aflat că tinerii văzuseră în noaptea aceea o 
casetă video, aşa că s-a dus la recepţie s-o caute. A găsit 
pe raftul de jos o casetă fără etichetă şi fără cutie. Oare 
era chiar caseta misterioasă? Recepţionerul i-a dat voie să 
ia caseta în cabană şi, fără să aibă idee ce conţine, a pus-o 
în videorecorderul din living şi a vizionat înregistrarea de 
la primul până la ultimul cadru. 

La început, totul a fost negru. Asakawa descria prima 
secvenţă chiar aşa: 

Mi s-a părut că văd o licărire chiar în mijlocul ecranului 
întunecat, un punct luminos, cât un vârf de ac. Oscilând la 
stânga şi la dreapta, punctul s-a mărit treptat şi s-a oprit în 
cele din urmă în partea stângă a ecranului. Apoi din el au 
crescut ramuri şi a devenit un ghem de lumină zdrenţuit, 


141 


cu filamente care se zvârcoleau ca viermii... 


Ando şi-a ridicat privirea. Cele câteva rânduri îl 
ajutaseră să-şi formeze o imagine suficient de limpede a 
scenelor care se succedau pe ecran. De altfel, în timp ce 
citea descrierea lui Asakawa, în minte i-a apărut o imagine 
precisă, pe care avea senzaţia că o mai văzuse undeva 
înainte. Un licurici care zboară pe un fond întunecat şi 
devine treptat tot mai mare... apoi punctul luminos 
explodează, ca şi cum o pensulă împroaşcă vopsea pe 
ecran. Era o scenă scurtă, dar ştia că o mai văzuse, şi încă 
de curând. 

N-a durat mult până când şi-a amintit exact: încerca să 
dea de urma lui Mai şi ajunsese astfel în garsoniera ei. 
Caseta era în videorecorder şi el apăsase pe Play. Era 
caseta pe eticheta căreia citise Frank Sinatra, Liza Minelli 
şi încă ceva - un scris de mână, masculin. Primele câteva 
secunde ale înregistrării se potriveau perfect cu descrierea 
lui Asakawa. 

Dar pe caseta din garsoniera lui Mai scena durase doar 
câteva secunde, apoi ecranul devenise brusc strălucitor. 
lar Mai, fără îndoială încercând să şteargă ce era pe 
casetă, înregistrase o emisiune de varietăţi, o telenovelă cu 
samurai şi altele, până când banda se terminase. Ando şi-a 
dat seama imediat ce însemna asta. Într-un fel sau altul, 
probabil prin intermediul lui Ryuji, Mai făcuse rost de 
caseta misterioasă şi văzuse înregistrarea acasă, în 
garsonieră. După aceea ştersese tot de pe bandă, 
indiferent ce fusese acolo. Probabil că avea motive 
întemeiate s-o facă. Dar nu reuşise să şteargă exact 
începutul benzii, aşadar primele secunde ale înregistrării 
originale rămăseseră pe bandă. Oare asta însemna că în 
mâinile lui Mai ajunsese chiar înregistrarea pe care o 
găsise Asakawa în cabana B-4? 

Ando a încercat să-şi ordoneze gândurile. Nu, nu poate fi 
ea. Caseta pe care a găsit-o Asakawa şi caseta de la Mai 
sunt evident diferite. Potrivit raportului scris de Asakawa, 
caseta din cabană nu avea etichetă, dar cea din garsoniera 


142 


lui Mai avea una, scrisă cu marker negru. Cu alte cuvinte, 
era o copie. 

Cea din cabană era originalul, cea de la Mai - o copie. 
Prin urmare, caseta a fost copiată, ştearsă, deghizată, 
transportată - un şir uimitor de transformări. În mintea lui 
Ando, a început să capete un statut hibrid, ceva între fiinţă 
şi obiect, şi a început să semene cu un virus. 

În concluzie, dispariţia lui Mai era sau nu consecinţa 
faptului că fata văzuse înregistrarea? Această posibilitate 
începuse să-l îngrijoreze serios pe Ando. Fata nu se mai 
întorsese acasă. Nu mai trecuse nici pe la facultate şi nici 
măcar nu-i telefonase mamei sale. Pe de altă parte, Ando 
nu auzise nimic la ştiri despre vreo tânără care să fi murit 
în mod inexplicabil. 

Şi-a lăsat gândurile să rătăcească o vreme şi a trecut în 
revistă toate cauzele posibile ale dispariţiei lui Mai. Poate 
că murise singură, într-un loc unde nimeni nu putea s-o 
găsească. Ideea l-a îndurerat - fata avea doar douăzeci şi 
doi de ani. Ba nu, era de-a dreptul insuportabilă, pentru 
că, îşi dădea seama, începuse să se îndrăgostească de ea. 

Din imprimantă a ieşit în sfârşit altă pagină. Zgomotul l- 
a readus pe Ando la realitate. In orice caz, nu era 
momentul potrivit să pună paie pe foc. În clipa asta, cel 
mai bun lucru pe care-l putea face era să afle ce fusese 
înregistrat pe caseta originală. 


143 


10 


Următoarele câteva pagini conțineau descrierea 
detaliată a înregistrării. În timp ce citea, Ando vedea în 
minte un ecran de televizor pe care scenele se succedau 
rapid. 

Ceva roşu şi vâscos a împroşcat ecranul. Apoi a apărut 
imaginea unui munte, şi a ştiut din prima clipă că era un 
vulcan. Din gura lui se revărsa lavă, pământul se 
cutremura. Erupția lumina noaptea. Scena s-a întrerupt 
brusc şi a fost înlocuită de un fond alb pe care apărea, 
scrisă cu negru, ideograma pentru „munte”, cu un contur 
slab, tremurător. Apoi două zaruri care se rostogoleau pe 
fundul unui vas. 

În cele din urmă, a văzut un personaj uman. O bătrână 
cu faţa plină de riduri, care stătea pe o rogojină tatami. Se 
uita chiar în obiectivul camerei de luat vederi şi murmura 
ceva. Vorbea într-un dialect aproape ininteligibil, dar a 
reuşit să înţeleagă, mai mult după cum sunau cuvintele, că 
bătrâna  ghicea viitorul cuiva, rostind un fel de 
avertisment. A 

Apoi un nou-născut, scâncind. Între scene nu exista nicio 
legătură logică. Se succedau brusc, la întâmplare, ca nişte 
cărţi de joc împărţite dintr-un pachet bine amestecat. 

Copilul a dispărut şi în locul lui s-au ivit sute de chipuri, 
care au umplut treptat ecranul, înmulţindu-se parcă prin 
diviziune celulară. În fundal se auzeau nenumărate voci 
scandând acuzaţii: Minciună! Înşelătorie! Apoi un televizor 
vechi, pe ecranul căruia plutea cuvântul sada. 

Un bărbat cu ochii roşii, injectaţi. Respira întretăiat şi 
faţa îi lucea de sudoare. În spatele lui se vedeau copaci. 
Gura îi era schimonosită într-un strigăt şi din colţurile ei se 
scurgeau firişoare de salivă. Avea o rană adâncă în umăr, 
ca o gură deschisă, din care curgea sânge. Apoi s-a auzit 


144 


din nou, de peste tot şi de nicăieri, plânsetul unui copil, în 
centrul ecranului s-a ivit o lună plină din care cădeau, cu 
bufnete înfundate, bucăţi de mărimea unui pumn. 

În cele din urmă, pe ecran au apărut cuvinte. 

Cine a văzut aceste imagini este condamnat să moară 
după o săptămână, la exact aceeaşi oră. Dacă nu vrei să 
mori, trebuie să respecţi întocmai următoarele 
instrucțiuni... 

Apoi scena s-a schimbat complet. În loc să vadă 
instrucţiunile care l-ar fi salvat de la moarte, a văzut o 
reclamă comercială banală pentru un insecticid. Reclama 
s-a terminat şi ecranul şi-a recăpătat aspectul bizar de la 
început, mai bine zis, amintirea lui. 

La sfârşitul acestei serii de viziuni stranii, Asakawa a 
reuşit să înţeleagă doar două lucruri. Primul: oricine vedea 
înregistrarea era sortit să moară după exact o săptămână. 
Al doilea: exista o cale de salvare, dar instrucţiunile 
fuseseră şterse în mod deliberat. Cei patru puşti care 
văzuseră prima dată caseta şterseseră probabil porţiunea 
respectivă, în glumă sau pur şi simplu din răutate. 
Asakawa nu mai fusese în stare decât să arunce caseta în 
geantă şi să fugă din cabana B-4. 


Ando a inspirat adânc şi a pus hârtiile pe birou. 

Ce naiba. 

În relatarea lui, ziaristul creionase o descriere dureros 
de precisă a celor douăzeci de minute stranii de 
înregistrare. Folosind doar cuvinte, făcuse toate eforturile 
posibile să reînvie imaginile şi sunetele pe care le văzuse şi 
le auzise în mod direct, şi reuşise în mare măsură. Scenele 
încă mai dăinuiau în mintea lui Ando, la fel de precise ca şi 
cum le-ar fi văzut şi auzit el însuşi în noaptea aceea. A 
oftat şi, brusc, s-a simţit epuizat. Poate că nu era oboseală. 
Poate că acum spaima lui Asakawa devenise a lui şi 
încerca astfel s-o alunge. 

Dar până şi acest scurt răgaz i-a alimentat dorinţa de a 
afla mai mult. Sorbind din cana cu ceai, a luat din 
imprimantă următoarea pagină şi a început s-o citească 


145 


imediat, chiar mai repede decât până atunci. 


Primul lucru pe care l-a făcut Asakawa după ce s-a întors 
la Tokio a fost să-i telefoneze lui Ryuji Takayama şi să-i 
spună ce se întâmplase. Asakawa nu avea nici timp, nici 
curaj să descifreze de unul singur misterul. Îi trebuia un 
partener de încredere şi, în mod firesc, se gândise la Ryuji, 
pe care îl cunoştea încă din liceu. Vorbise şi cu Yoshino, 
dar acesta refuzase să vadă înregistrarea. Nu mai conta 
dacă crezuse sau nu povestea. Voia să evite orice risc, în 
cazul în care ar fi existat cea mai mică posibilitate ca 
vizionarea casetei să conducă la un deznodământ tragic. 

Nu şi Ryuji. După ce aflase că există o înregistrare video 
care-i ucide după o săptămână pe toţi cei care o 
vizionează, primele lui cuvinte fuseseră: Mai întâi să 
aruncăm o privire la casetă. 

Aşadar Ryuji a văzut înregistrarea în apartamentul lui 
Asakawa şi a fost literalmente fascinat. După ce ultima 
imagine s-a stins pe ecran, i-a cerut lui Asakawa să-i facă o 
copie. 


Când a citit cuvântul „copie”, Ando s-a ridicat brusc în 
picioare şi a devenit mai atent. Acum începea să bănuiască 
traseul casetei. Înregistrarea originală din cabana B-4 
rămăsese o vreme la Asakawa. În momentul accidentului, 
caseta se afla în videorecorderul din maşina ziaristului. 
Apoi ajunsese la Junichiro, fratele lui Asakawa, şi fusese 
aruncată la gunoi. Dar mai exista una, cea din garsoniera 
lui Mai Takano, pe care nu mai era decât începutul 
înregistrării originale. Era probabil copia pe care Asakawa 
o făcuse pentru Ryuji în prima noapte după ce se întorsese 
la Tokio. Titlul de pe eticheta ei, în caractere negre şi 
groase, fusese scris de mâna unui bărbat. După toate 
probabilitățile, era scrisul lui Asakawa. Când Ryuji îi 
ceruse să-i facă o copie, ziaristul, în loc să folosească o 
casetă nouă, întrebuinţase una mai veche, pe care era 
înregistrată muzică. Această copie ajunsese apoi de la 
Ryuji la Mai. Până aici, lucrurile erau clare. Dar când o 


146 


primise Mai? Fata nu-i spusese lui Ando că ar avea caseta. 
Putea să presupună că Mai găsise caseta din întâmplare, la 
câteva zile după moartea lui Ryuji, şi văzuse înregistrarea 
fără să ştie cât de periculoasă era. 

În orice caz, caseta fusese copiată în apartamentul lui 
Asakawa. Ando a simţit că trebuia să ţină minte acest 
detaliu. 


Prin urmare, Ryuji a luat copia şi mai întâi a încercat să 
reconstituie instrucţiunile şterse (pe care el şi Asakawa le- 
au numit „descântecul”). Amândoi s-au întrebat cum 
ajunsese de fapt caseta în cabana B-4. La început s-au 
gândit că scenele fuseseră filmate cu o cameră video şi 
caseta rămăsese în cabană, dar s-a dovedit că greşeau. Cu 
trei zile înainte de sosirea celor patru tineri, în cabana B-4 
era cazată o familie de trei persoane. Cineva băgase caseta 
în aparat şi apăsase pe Record. Când plecaseră acasă, 
uitaseră caseta acolo. Prin urmare, scenele nu fuseseră 
filmate în altă parte, ci erau rezultatul suprapunerii unei 
transmisii de origine necunoscută peste înregistrarea de la 
televizor. Apoi intraseră în scenă cei patru tineri. Ca să-şi 
omoare timpul, se hotărâseră să vadă un film. Încercaseră 
să pornească videorecorderul, dar din el ieşise o casetă. Se 
uitaseră din pură curiozitate. Pesemne că luaseră în glumă 
ameninţarea din final. Zău? Chiar o să murim după o 
săptămână dacă nu facem ce spune? Se hotărâseră, 
aşadar, să le joace o festă următorilor oaspeţi ai cabanei şi 
şterseseră instrucţiunile. Bineînţeles, puştii n-au crezut 
nicio clipă că ameninţarea poate fi reală. Dacă ar fi crezut 
asta, nu le-ar mai fi ars de glume. În orice caz, 
recepţionerul a găsit caseta a doua zi şi a aruncat-o pe 
raftul din biroul lui, unde a rămas neobservată până când 
Asakawa a ajuns acolo. 

Întrebarea-cheie era cum se imprimaseră imaginile pe 
bandă în timp ce aparatul înregistra altceva. Lui Asakawa 
i-a venit ideea că un maniac oarecare ar fi putut să facă o 
transmisiune-pirat, aşadar a încercat să localizeze sursa de 
emisie. Între timp, soţia lui a găsit caseta - care rămăsese 


147 


în videorecorderul de acasă - şi a văzut înregistrarea 
împreună cu fiica ei. Acum, Asakawa trebuia să salveze 
alte două vieţi: ale soţiei şi fetiţei lui. 

Apoi Ryuji a făcut o descoperire surprinzătoare. După ce 
a revăzut acasă înregistrarea de nenumărate ori, a avut un 
moment de inspiraţie. A întocmit un tabel şi a observat că 
înregistrarea putea fi împărţită în douăsprezece scene care 
se încadrau în două categorii: scene abstracte, constituite 
doar din ceea ce ela numit „imagini mentale”, şi scene 
reale, văzute prin ochii unui om. De exemplu, erupția 
vulcanică şi faţa bărbatului erau în mod evident scene 
văzute direct, în timp ce luminiţa ca un licurici de la 
începutul înregistrării părea să fie o imagine mentală - 
ceva asemănător cu o scenă dintr-un vis. Aşadar, Ryuji 
numise cele două grupuri, prin comparaţie, „reale” şi 
„abstracte”. După alte cercetări, a observat că în scenele 
„reale” existau momente când ecranul era parcă acoperit 
de un văl negru, dar numai pentru o fracțiune de secundă. 
În scenele „reale”, aceste momente surveneau cam de 
cincisprezece ori pe minut, în timp ce în cele „abstracte” 
nu apăreau deloc. Ce însemna asta? Ryuji a conchis că 
„vălul negru” era de fapt un ochi care clipea. Clipitul 
apărea în scenele care fuseseră văzute în mod direct, nu şi 
în cele mentale. Mai mult decât atât, frecvenţa întunecării 
ecranului se potrivea cu frecvenţa bătăii din pleoape a unei 
femei. Era, deci, o presupunere susţinută de argumente 
rezonabile. Asta l-a condus, în mod firesc, la concluzia că 
imaginile de pe bandă nu fuseseră înregistrate cu o 
cameră de luat vederi, ci mai degrabă de ochii şi 
imaginaţia unei persoane care apoi le proiectase pe casetă 
printr-un act de voinţă. 


Lui Ando i-a venit greu să accepte această parte a 
explicaţiei. Ideea că un om ar putea să înregistreze imagini 
pe bandă magnetică folosindu-şi doar puterea gândului i se 
părea aproape absurdă. Era dispus, la limită, să accepte 
posibilitatea imprimării unei imagini statice pe film 
fotografic, dar imagini în mişcare? În primul rând, era o 


148 


diferenţă majoră de nivel. Ca să poată înainta, trebuia să 
sară deocamdată peste acest punct, chiar dacă admira în 
sinea lui perspicacitatea lui Ryuji. 


Acceptând ipoteza că o persoană înregistrase imaginile 
pe căi paranormale, următoarea întrebare era „Cine?”. 
Asakawa şi Ryuji s-au concentrat asupra ei şi s-au dus la 
Muzeul Tetsuzo Miura din Kamakura. Miura, cercetător 
asiduu al parapsihologici, şi-a dedicat viaţa descoperirii 
persoanelor din Japonia înzestrate cu însuşiri paranormale. 
Dosarele care conţineau rezultatele cercetărilor sale erau 
păstrate chiar în muzeu, peste o mie la număr. Cei doi au 
cerut permisiunea să le examineze, gândindu-se că un om 
care avea capacitatea de a proiecta imagini în mişcare nu 
putea să nu atragă atenţia profesorului Miura. Şi, după 
câteva ore de cercetări, au găsit, într-adevăr, un candidat 
plauzibil. 

Potrivit fişei din dosar, la vârsta de zece ani reuşise deja 
să proiecteze pe film caracterele yama (munte) şi sada, 
elementele constituente ale numelui ei. Exact aceleaşi 
caractere care apăreau şi pe casetă. Convinşi că Sadako 
Yamamura era persoana pe care o căutau, Ryuji şi 
Asakawa s-au urcat în dimineaţa următoare pe un vapor cu 
destinaţia Izu Oshima. Sperau să afle mai multe despre 
viaţa şi personalitatea ei, informaţii care ar fi lămurit poate 
o parte din secretele casetei video. Sadako îi ameninţa cu 
moartea pe cei care vedeau înregistrarea pentru a-i obliga 
să facă ceva. Caseta însăşi era expresia dorinţei sale ca 
privitorul să acţioneze într-un anumit fel. Din acest punct 
de vedere, devenise crucial să afle ce anume voia femeia. 
În clipa aceea, Ryuji bănuia deja că Sadako nu mai era în 
viaţă. Se gândea că, în pragul morţii, femeia îşi aruncase 
în lume ultima dorinţă, sub forma unei proiecţii psihice. 
Ura ei profundă ajunsese în cele din urmă pe banda 
casetei video. 

Cu ajutorul corespondentului Daily News din Oshima şi 
al lui Yoshino din Tokio, Asakawa şi Ryuji au reuşit să 
reconstituie biografia lui Sadako Yamamura. 


149 


Sadako se născuse în 1947. Mama, Shizuko Yamamura, 
avea şi ea capacităţi paranormale şi stârnise o oarecare 
vâlvă în presa naţională, dar pentru puţin timp. Tatăl ei, 
Heihachiro Ikuma, era asistent la Catedra de psihiatrie a 
Universităţii Taido şi se apucase să facă cercetări în 
domeniul parapsihologiei folosind-o drept subiect principal 
pe Shizuko. La început, cei trei - Ikuma, Shizuko şi Sadako 
- au trezit curiozitatea publicului, ba chiar au fost o vreme 
răsfăţaţii presei. Dar în ziua când o societate academică 
prestigioasă a declarat că puterile lui Shizuko nu erau 
reale, oamenii s-au întors împotriva lor şi presa i-a atacat 
furibund. Heihachiro a fost obligat să părăsească 
universitatea şi în cele din urmă s-a îmbolnăvit de 
tuberculoză, iar Shizuko a suferit o depresie nervoasă şi s- 
a sinucis aruncându-se în craterul muntelui Mihara, 
vulcanul de pe insula Izu Oshima. 

Sadako a fost luată de nişte rude de pe insulă, în casa 
cărora a trăit până a terminat liceul. În clasa a patra, şi-a 
câştigat un oarecare renume în şcoală prezicând corect 
erupția vulcanului Mihara, dar, cu excepţia acestui episod 
izolat, nu şi-a mai arătat vreodată însuşirile pe care le 
moştenise de la maică-sa. După bacalaureat s-a mutat la 
Tokio, unde s-a angajat într-o companie teatrală, sperând 
să-şi câştige pâinea ca actriţă. Yoshino a reuşit să-i ia urma 
din acest punct. 

Asakawa îi telefonase de pe insulă şi îl rugase să 
găsească sala de repetiţii a teatrului din Tokio, undeva în 
Yotsuya. Yoshino a găsit-o şi, odată ajuns acolo, a aflat mai 
multe despre adevărata natură a lui Sadako de la un 
anume Arima, unul dintre şefii companiei. Deşi trecuseră 
douăzeci şi cinci de ani de când Sadako călcase ultima 
dată în teatru, Arima o ţinea minte foarte bine. Fata părea 
să aibă puteri supranaturale, reuşind să proiecteze după 
bunul ei plac imagini pe ecranul unui televizor care nici 
măcar nu era pus în priză. Dacă povestea lui Arima era 
adevărată, atunci însuşirile paranormale ale lui Sadako le 
depăşeau cu mult pe cele ale mamei sale. Yoshino a reuşit 
să facă rost şi de o fotografie a lui Sadako. Teatrul 


150 


păstrase dosarul cu CV-ul ei, împreună cu două fotografii 
alb-negru pe care fata le adusese pentru angajare. Într-una 
dintre ele apărea de la mijloc în sus, în cealaltă stând în 
picioare. Amândouă dovedeau că Sadako avea trăsături de 
o asemenea perfecţiune, încât nici măcar cuvântul 
„frumoasă” nu era de-ajuns. 

În schimb, Yoshino n-a reuşit să afle unde se dusese 
Sadako după ce părăsise teatrul, prin urmare a trimis prin 
fax fotografiile şi celelalte informaţii la biroul Daily News 
de pe insula Izu Oshima. 

Când a citit faxul şi şi-a dat seama că urma fetei se 
pierduse complet, Asakawa fost de-a dreptul distrus. Dacă 
nu reuşeau s-o găsească, cum mai puteau spera să afle 
„descântecul”? 

Tot Ryuji a avut o sclipire de inspiraţie. Şi-a dat seama 
că nu era obligatoriu să urmărească fiecare mişcare a 
fetei. În loc să piardă timpul aşa, era preferabil să-şi 
concentreze atenţia asupra scenei evenimentelor - cabana 
B-4 din staţiunea montană - și să încerce să înţeleagă de 
ce imaginile fuseseră înregistrate tocmai acolo. Fără 
îndoială că Sadako avea o anumită legătură cu locul acela. 

Ryuji şi Asakawa au aflat că toate clădirile din complexul 
Pacific Land de la Hakone erau relativ noi şi că nu era 
exclus ca acolo să fi existat în trecut alte construcţii. 
Asakawa i-a telefonat lui Yoshino la Tokio şi l-a rugat să 
urmărească o nouă pistă, adică să afle ce clădiri se găseau 
cu ani în urmă pe terenul ocupat în prezent de staţiunea 
turistică. 

Yoshino i-a răspuns prin fax în dimineaţa următoare. S-a 
dovedit că în locaţia respectivă funcţionase cândva un 
sanatoriu pentru tuberculoşi. Yoshino reuşise chiar să facă 
rost de planul instituţiei. A ataşat la el şi fişa cu numele, 
adresa şi CV-ul unui anume Jotaro Nagao, în vârstă de 57 
de ani, un doctor pediatru care avea un cabinet la Atami. 
Doctorul lucrase cinci ani la sanatoriul din Hakone, din 
1962 până în 1967, ceea ce însemna că Nagao era singurul 
care le putea oferi informaţii amănunțite despre sanatoriu. 

Prin urmare, înarmaţi numai cu datele pe care le 


151 


primiseră de la Yoshino, Asakawa şi Ryuji au luat un 
feribot rapid până la Atami. Era a şaptea zi de când 
Asakawa văzuse înregistrarea. Dacă nu reuşeau să afle 
„descântecul” până la zece seara, Asakawa putea să-şi ia 
adio de la viaţă. In noaptea următoare, tot la zece, îi venea 
rândul şi lui Ryuji. Urmau soţia şi fetiţa lui Asakawa, a 
treia zi la unsprezece dimineaţa. 

Cei doi s-au urcat iar în maşina închiriată şi s-au grăbit 
să ajungă la cabinetul doctorului Nagao. Din fericire, 
speranţele lor de a obţine noi informaţii s-au împlinit, ba 
chiar mult peste aşteptări. Când au ajuns în sfârşit faţă în 
faţă cu doctorul, l-au recunoscut amândoi. Spre sfârşitul 
înregistrării apărea în prim-plan un bărbat cu faţa lucind 
de sudoare, respirând întretăiat şi cu o rană la umăr. Deşi 
între timp îmbătrânise şi aproape chelise, nu încăpea nicio 
îndoială că bărbatul acela era Nagao. Sadako îi văzuse 
chipul de foarte aproape. Mai mult decât atât, în ochii 
fetei, Nagao era un personaj detestabil. 

Cu impetuozitatea lui caracteristică, Ryuji l-a înghesuit 
pe Nagao până când a mărturisit tot. Doctorul le-a povestit 
într-un final ce se întâmplase într-o după-amiază fierbinte 
de vară, cu douăzeci şi cinci de ani în urmă... 

Nagao luase variolă de la un pacient în timpul unei vizite 
la pavilionul de carantină al sanatoriului, şi în după-amiaza 
aceea au început să se facă simţite primele simptome ale 
bolii. Cu toate că avea dureri de cap şi febră, doctorul nu 
şi-a dat seama că e vorba de variolă şi a continuat să 
trateze bolnavii. Credea că e vorba de o simplă răceală. 
Apoi s-a întâlnit în grădină cu Sadako Yamamura. Fata 
venea adesea să-l viziteze pe tatăl ei, internat acolo. Cum 
abia părăsise compania de teatru, nu avea unde să se ducă 
şi urca la sanatoriu ori de câte ori se ivea ocazia. 

O singură privire, şi Nagao a fost vrăjit de frumuseţea 
lui Sadako. S-a apropiat de ea şi au schimbat câteva vorbe, 
apoi, ca şi cum l-ar fi împins de la spate ceva mai presus de 
voinţa lui, a condus-o până la o casă părăsită, în pădure. 
Acolo, lângă un puț vechi, a violat-o. Disperată, încercând 
să-i reziste, Sadako l-a muşcat de umăr. Din cauza rănii 


152 


care sângera şi a ameţelii provocate de febră, Nagao nu a 
observat imediat că Sadako era unică în felul ei. Avea 
sindromul feminizării testiculare, o afecţiune extrem de 
rară numită aşa pentru că persoana respectivă are organe 
genitale de ambele sexe. Femeile care suferă de acest 
sindrom au sâni şi vagin, dar n-au uter şi trompe uterine. 
Aspectul lor exterior este feminin sută la sută, însă din 
punct de vedere genetic sunt bărbaţi - adică au cromozomi 
XY şi nu pot avea copii. 

Nagao a sugrumat-o pe Sadako şi a aruncat-o în put, 
apoi a acoperit-o cu bolovani. 

După ce a ascultat mărturisirea doctorului, Asakawa i-a 
arătat planul staţiunii şi i-a cerut să-i arate unde se afla 
puţul. Nagao a reuşit să le indice o zonă mai largă, şi 
anume cea în care se găseau acum cabanele. Asakawa şi 
Ryuji au plecat imediat la Hakone. 

Odată ajunşi acolo, au început să caute puţul printre 
cabane. L-au găsit în sfârşit, sub B-4. Cabana era 
construită pe o pantă lină şi, când s-au uitat în spaţiul gol 
de sub ea, au văzut ghizdul din piatră al unui puț vechi, 
acoperit cu un capac din beton. Dacă energia psihică a lui 
Sadako fusese canalizată de cilindrul puţului, ajunsese 
exact la televizorul şi videorecorderul care se aflau 
deasupra, în cabană. Caseta video se afla în poziţia 
perfectă pentru a recepționa proiecţiile mentale. 

Asakawa şi Ryuji au schimbat câteva cuvinte, s-au 
strecurat sub cabană şi au dat la o parte capacul, apoi au 
început să caute rămăşiţele lui Sadako. In clipa aceea, 
amândoi erau convinşi că „descântecul” şters de pe bandă 
nu putea fi decât acesta: fata dorea ca persoana care ar fi 
văzut înregistrarea s-o salveze din spaţiul acela întunecos 
şi strâmt. Cei doi au coborât pe rând în put pentru a scoate 
apa care se adunase la fund. Când, în sfârşit, au găsit în 
noroi un craniu care nu putea fi decât al fetei, trecuse deja 
de zece. Ora fatidică a lui Asakawa venise şi trecuse, iar el 
trăia încă. Amândoi erau fericiţi că descifraseră secretul 
casetei. 

A doua zi, Asakawa a dus rămăşiţele pământeşti ale lui 


153 


Sadako la rudele fetei de pe insula Izu Oshima, iar Ryuji s- 
a întors la Tokio pentru a termina o lucrare ştiinţifică. 
Cazul era închis. Osemintele lui Sadako Yamamura, femeia 
cu puteri psihice înspăimântătoare, fuseseră smulse din 
adâncul pământului. Sadako îşi găsise liniştea. Nici 
Asakawa, nici Ryuji nu se îndoiau de asta. 


154 


11 


Ajuns aici, Ando s-a ridicat în picioare şi, fără să lase 
hârtiile din mână, a deschis fereastra. Făcuse greşeala să- 
şi imagineze cum ar fi să coboare pe frânghie într-un put şi 
asta îi provocase o senzaţie de sufocare. Un spaţiu de două 
ori opresiv: sub cabană era întuneric chiar şi ziua, iar puţul 
avea diametrul mai mic de un metru. Ando şi-a dat seama 
că avea un acces de claustrofobie şi că trebuia să respire 
aer proaspăt. Copacii din grădina templului Meiji se 
unduiau în bătaia vântului chiar sub fereastră. Şi paginile 
din mâna lui tremurau, atinse de aceeaşi adiere. Ultima 
pagină a manuscrisului tocmai ieşea din imprimantă. Încă 
una, deci, şi povestea lui Asakawa se va sfârşi. A auzit 
sunetul maşinăriei care-şi sfârşise treaba. S-a uitat în 
spate şi a văzut o hârtie aproape în întregime albă care 
parcă îi întorcea privirea. 

A luat-o şi a citit doar atât: 


Duminică, 21 octombrie 
Scopul unui virus este reproducerea. 
Descântecul: fă o copie a casetei. 


Asta era tot. Dar cuvintele aveau, fără îndoială, o 
importanţă crucială. 

Duminică, 21 octombrie era chiar ziua accidentului lui 
Asakawa. În dimineaţa zilei precedente, Ando făcuse 
autopsia lui Ryuji şi se întâlnise cu Mai la morgă. Deşi 
manuscrisul se termina brusc, Ando putea acum să 
reconstituie, în mare, paginile care lipseau. 

Pe 19 octombrie, rămăşiţele lui Sadako Yamamura 
fuseseră înmânate rudelor fetei din localitatea natală. Dar 
povestea nu se sfârşise aici. În timp ce Asakawa îşi redacta 
într-un hotel din Oshima raportul lui minuţios, Ryuji era pe 


155 


moarte în apartamentul lui din Nakano Est. Când se 
întorsese la Tokio şi aflase de moartea prietenului său, 
Asakawa pornise în goană către Ryuji. Acolo se întâlnise cu 
Mai Takano şi o bombardase cu tot felul de întrebări care i 
se păruseră fetei ciudate într-o asemenea ocazie. 

Nu ţi-a spus nimic în ultimele lui clipe? N-a pomenit 
nimic despre... despre o casetă video? 

Era lesne de înţeles că Asakawa intrase în panică. 
Fusese convins că descifraseră misterul casetei şi că 
scăpaseră de la moarte, dar acum descoperea că se 
înşelaseră. Blestemul era încă funcţional. lar el nu mai 
avea niciun indiciu. De ce Ryuji murise, şi el nu? Mai rău, 
soţia şi fiica lui erau sortite să moară şi ele, chiar a doua 
zi, la unsprezece dimineaţa. Prin urmare, Asakawa trebuia 
să o ia de la capăt, să descifreze din nou enigma 
descântecului, de data asta singur şi în doar câteva ore. În 
mod logic, ziaristul a ajuns la concluzia că, indiferent ce i 
se cerea să facă, făcuse acel ceva în cursul săptămânii, 
fără să-şi dea seama. Şi, la fel de logic, Ryuji nu făcuse 
acelaşi lucru. Ce putea fi? Ando îşi închipuia că Asakawa 
petrecuse toată noaptea scormonindu-şi mintea. În cele din 
urmă, în dimineaţa zilei următoare, ziaristul avusese o 
scânteie de inspiraţie şi descoperise o soluţie care părea 
sigură. Atunci scrisese în grabă cele câteva cuvinte de 
încheiere: 


Duminică, 21 octombrie 
Scopul unui virus este reproducerea. 
Descântecul: fă o copie a casetei. 


Virusul menţionat de Asakawa nu putea fi decât cel al 
variolei. Chiar înainte de moarte, Sadako Yamamura 
fusese violată de ultimul bolnav de variolă din Japonia, 
Jotaro Nagao. Presupunerea că şi ea fusese contaminată 
era firească. Ajuns în pragul dispariţiei, virusul variolei se 
folosise de puterea psihică ieşită din comun a femeii 
pentru a-şi atinge scopul, adică perpetuarea. Dar, odată 
transferat pe banda magnetică, virusul nu se mai putea 


156 


reproduce de la sine. Acum trebuia să acţioneze prin 
intermediul oamenilor, să-i oblige să copieze caseta. Dacă 
cineva ar fi rescris porţiunea lipsă din înregistrare, ea ar fi 
sunat cam aşa: 

Cine a văzut aceste imagini este condamnat să moară 
după o săptămână, exact la aceeaşi oră. Dacă nu vrei să 
mori, trebuie să respecţi întocmai următoarele 
instrucțiuni: copiază caseta şi arată altei persoane 
înregistrarea. 

Privite din acest unghi, evenimentele căpătau un sens. A 
doua zi după ce văzuse înregistrarea, Asakawa i-o arătase 
lui Ryuji şi copiase caseta pentru el. Fără să vrea, ajutase 
virusul să se înmulțească. Dar Ryuji nu făcuse nicio copie. 

Convins că a găsit răspunsul, Asakawa a pus 
videorecorderul în maşină şi a plecat către o destinaţie 
necunoscută. Fără îndoială că avea de gând să facă două 
copii ale casetei - una pentru soţia lui, cealaltă pentru 
fetiţă - şi să arate înregistrarea altor două persoane. Iar 
persoanele în cauză ar fi fost obligate să găsească la 
rândul lor altă pradă, alţi oameni care să primească câte o 
copie şi să vizioneze înregistrarea. Dar asta era o 
problemă secundară. Cel mai important lucru, din punctul 
de vedere al lui Asakawa, era să-şi salveze soţia şi copilul. 

Şi totuşi, chiar în clipa când răsufla uşurat pentru că 
reuşise în fine să găsească o cale de a-şi salva familia, 
Asakawa se întorsese şi constatase că soţia şi fiica lui erau 
deja reci. Atunci pierduse controlul volanului. 

Ando şi-a dat seama de ce ziaristul se afla şi acum în 
comă. Nu numai că fusese şocat de pierderea familiei sale, 
dar îl torturase cumplit şi întrebarea: „Care este, de fapt, 
descântecul?” De fiecare dată când credea că l-a 
descoperit, răspunsul Îi scăpa printre degete, 
transformându-se în altceva. Şi de fiecare dată murea 
cineva. Furie, părere de rău şi repetarea la nesfârşit a 
întrebării: „De ce? De ce mai sunt în viaţă?” 

Ando a aşezat toate paginile manuscrisului pe masă, 
apoi s-a întrebat, la rândul lui: 

Chiar crezi povestea asta fantastică? 


157 


A clătinat din cap. 

Nu ştiu. 

Şi chiar nu ştia ce ar mai fi putut spune. Văzuse cu ochii 
lui sarcomul bizar din artera coronară a lui Ryuji. Şapte 
oameni muriseră din aceeaşi cauză. Găsiseră în sângele lor 
un virus aproape identic cu cel al variolei. Şi unde 
dispăruse Mai? Cum putea fi explicată atmosfera stranie 
din casa ei, în care, după toate aparențele, nu mai călcase 
totuşi de o săptămână? Cum se putea explica senzaţia lui 
viscerală şi înspăimântătoare că între pereţii aceia trăia 
totuşi ceva? Sau urmele de pe caseta care se mai afla în 
aparat? Înregistrarea continua să se înmulțească? Cu cât 
reflecta mai mult, cu atât numărul întrebărilor creştea. 

A închis calculatorul şi s-a întins să ia sticla de whisky 
de pe comodă. Ştia că nu va fi în stare să adoarmă fără 
ajutorul alcoolului. 


158 


12 


Ando a trecut mai întâi pe la laboratorul de biochimie ca 
să-i înapoieze lui Ueda calculatorul, apoi a pornit spre 
Departamentul de Anatomo-Patologie. Ducea sub braţ 
raportul pe care-l printase noaptea trecută. Voia să-l 
citească şi Miyashita. 

Colegul lui stătea aplecat peste masă şi mâzgălea ceva 
cu un pix. Ando a aruncat teancul de hârtii lângă el şi 
Miyashita, surprins, şi-a ridicat capul. 

— Ascultă, fă-mi o favoare şi citeşte asta. 

Miyashita a continuat să se uite uimit la Ando. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Vreau să-mi spui ce crezi despre asta. 

Miyashita a tras mai aproape hârtiile. 

— E destul de mult. 

— Da, este, dar o să găseşti acolo câteva lucruri foarte 
interesante. Hai, n-o să-ţi ia prea mult să le citeşti. 

— Nu-mi spune că te-ai apucat să scrii un roman în 
timpul liber. 

— Kazuyuki Asakawa a scris un raport despre cei şapte 
morţi. 

— Adică Asakawa al nostru? 

— Da. 

Acum ochii lui Miyashita sclipeau de interes şi degetele 
lui răsfoiau deja primele pagini. 

— Hm, a mormăit el. 

— Bine, asta e. După ce termini, spune-mi ce părere ai. 

Ando s-a întors să plece, dar Miyashita l-a oprit: 

— Stai o clipă. 

— Ce s-a întâmplat? 

Miyashita şi-a sprijinit capul în palmă şi a început să 
bată cu pixul în tăblia mesei. 

— Te pricepi bine la coduri, nu-i aşa? 


159 


— N-aş spune că sunt prea bun la decriptare. În 
studenţie m-am jucat puţin cu codurile împreună cu câţiva 
prieteni, dar asta-i tot. 

— Hm, a făcut din nou Miyashita, bătând mai departe cu 
pixul în masă. 

— De ce m-ai întrebat? 

Miyashita şi-a ridicat cotul de pe hârtia la care se uitase 
până atunci şi a împins-o spre Ando. 

— Uite de ce. 

A bătut cu pixul în centrul paginii. Era printul pe care 
Ando îl văzuse cu o zi în urmă, cel cu rezultatele analizei 
secvențiale a virusului găsit în sângele lui Ryuji. 

— Mi-ai arătat asta ieri. 

— Ştiu, dar nu-mi iese din minte. 

Ando a luat foaia de hârtie şi a ridicat-o în dreptul 
ochilor. În câteva locuri, între şirurile altfel neordonate de 
baze, se intercala, inexplicabil, alt şir. De fiecare dată 
acelaşi: 


ATGGAAGAAGAATATCGTTATATICCTICCTCC 
TEAACAACAA 


Era, fără îndoială, straniu ca acelaşi şir de patruzeci şi 
două de baze să apară de câteva ori la intervale egale. 

— Zici că virusul lui Ryuji este singurul care are 
particularitatea asta? 

— Da. E singurul care are în plus astea patruzeci şi două 
de baze, a zis Miyashita, continuând să-l privească pe Ando 
drept în ochi. Nu ţi se pare ciudat? 

— Bineînţeles că da. 

Bătaia pixului s-a oprit. 

— Mi-a trecut prin minte că ar putea fi un fel de cod. 

Ando a înghiţit în sec. Nu-şi amintea să-i fi spus lui 
Miyashita vreun cuvânt despre ce se întâmplase în timpul 
autopsiei lui Ryuji. Nu pomenise nimic despre colţul de 
ziar, şi, evident, nici atât despre faptul că obținuse 
cuvântul „ring” după ce se jucase cu numerele. lar acum 
Miyashita îi vorbea despre coduri. 


160 


— Presupunând că e un cod, cine ni l-a trimis? 

— Ryuji. 

Ando a închis ochii. Încercase cu disperare să evite 
această idee, iar acum colegul lui i-o arunca pur şi simplu 
în faţă. 

— Ryuji e mort. Chiar eu i-am făcut autopsia. 

Miyashita nu părea deloc deranjat de cuvintele lui Ando. 

— Da, cum zici tu. Dar vezi dacă poţi să-l descifrezi, 
bine? 

Era oare cu putinţă ca succesiunea de baze să 
reprezinte un cuvânt? Cine ştie, poate cele patruzeci şi 
două de baze alcătuiau o întreagă propoziţie, la fel cum 
cifrele 178136 însemnau de fapt „ring”. Poate că într- 
adevăr conţineau un mesaj important. Nu cumva însuşi 
Ryuji, de dincolo de mormânt, scrisese în mod repetat un 
mesaj în propriile lui rămăşiţe pământeşti? 

Ando se simţea atras pe acelaşi drum fără ieşire pe care 
păşise cândva Asakawa şi mâna în care ţinea hârtia a 
început să tremure. Dar nu avea cum să refuze cererea 
imperioasă a lui Miyashita. Şi lui îi venise aceeaşi idee 
când văzuse prima dată secvenţa de baze, dar o îngropase 
adânc într-un colţişor al minţii. Era convins că, altfel, tot 
eşafodajul ştiinţific pe care se sprijinea viaţa lui s-ar 
deforma până când ar deveni de nerecunoscut. 
Evenimentele amenințau să treacă dincolo de limita până 
la care era capabil să le asimileze. 

— Poţi să păstrezi hârtia. Nu te grăbi, vezi ce poţi face 
cu ea. 

Miyashita era om de ştiinţă şi ar fi trebuit să se 
comporte ca atare. Ando nu reuşea să priceapă cum de era 
dispus să adopte atât de repede idei evident neştiinţifice. 

— Am încredere în tine. O să găseşti cheia, a zis 
Miyashita şi l-a lovit cu palma peste fund. 


161 


Partea a treia 
DECRIPTAREA 


1 


Ando şi Miyashita au urmat-o pe chelneriţă până la masa 
de lângă fereastră. Restaurantul se afla la ultimul etaj al 
spitalului universităţii şi oferea o privelişte fantastică a 
grădinii exterioare a Templului Meiji. Mai mult, personalul 
universitar avea dreptul la reduceri de preţ. Amândoi îşi 
dezbrăcaseră halatele înainte să vină aici, dar chelneriţei îi 
fusese de-ajuns o singură privire ca să-şi dea seama că nu 
erau rudele vreunui pacient. Femeia le-a dat meniul 
special de prânz pentru angajaţi. Abia uitându-se în listă, 
Ando şi Miyashita au comandat amândoi specialitatea zilei 
şi câte o cafea. 

Imediat după ce femeia a plecat, Miyashita a deschis 
discuţia pe un ton grav: 

— Am citit-o. 

Ando ştia că asta va spune încă din clipa când colegul lui 
îl invitase să ia prânzul împreună. Miyashita citise raportul 
„Ring” al lui Asakawa şi acum era nerăbdător să-l 
comenteze. 

— Şi ce părere ai? a zis Ando, aplecându-se înainte. 

— Nu pot să te mint: sunt stupefiat. 

— Dar îl crezi? 

— Ce naiba, nu se pune problema dacă e de crezut sau 
nu. Totul se leagă. Numele victimelor şi ora morţii 
fiecăreia sunt corecte. Doar am citit amândoi rapoartele 
poliţiei şi rezultatele autopsiilor. 

Avea dreptate, bineînţeles. Citiseră concluziile legiştilor 
şi celelalte documente anexate la dosarele celor patru 
victime din staţiunea montană. Orele estimate ale 
deceselor se potriveau cu cele din raportul lui Asakawa. 
Nu existau niciun fel de neconcordanţe. Dar ceea ce-l 
uimea pe Ando era uşurinţa cu care un patolog atât de 
strălucit ca Miyashita putea să accepte fără nicio 


163 


rezistenţă ideea că blestemele şi supranaturalul jucau un 
rol important în povestea asta. 

— Şi accepţi totul aşa, pur şi simplu? 

— Mă rog, asta nu înseamnă că n-am rezerve. Pe de altă 
parte, dacă te gândeşti mai bine, ştiinţa modernă n-a reuşit 
să răspundă la nişte întrebări elementare. Cum a apărut 
viaţa pe Pământ? Care este mecanismul evoluţiei? E 
rezultatul unui şir de evenimente întâmplătoare sau are o 
direcţie precisă, aşa cum susţine teleologia? Există tot 
felul de teorii, dar n-am fost în stare să demonstrăm 
niciuna. Structura atomului nu reproduce în mic structura 
sistemului solar, e mult mai complicată şi mai greu de 
înţeles, e plină de ceea ce putem numi forţe latente. Când 
încercăm să studiem universul subatomic, descoperim că 
mintea observatorului influenţează procesul în modul cel 
mai subtil. Mintea, prietene! Aceeaşi minte care, încă din 
vremea lui Descartes, a susţinut viziunea mecanicistă 
despre univers şi a fost subordonată mecanicii corpului 
omenesc. lar acum descoperim că mintea influenţează 
rezultatele experimentelor. Eu renunţ. Nimic nu mă mai 
surprinde. Sunt pregătit să accept orice s-ar întâmpla pe 
lumea asta. Ba chiar îi invidiez pe fericiţii care încă mai 
cred în atotputernicia ştiinţei moderne. 

Şi Asakawa avea îndoielile lui în privinţa aşa-zisei 
omnipotente a ştiinţei moderne, dar în mod clar nu erau 
atât de grave ca ale lui Miyashita. Cum ar putea cineva să 
se simtă în largul lui în comunitatea ştiinţifică dacă nu se 
putea dezbăra de scepticism? 

— E o poziţie extremă. 

— Nu ţi-am spus niciodată până acum, dar sunt un 
idealist. 

— Zău, idealist? 

— Aşa cum spunea Buddha: forma nu este diferită de 
gol, iar golul nu este diferit de formă. 

Ando nu prea înţelegea unde bate Miyashita. Era sigur 
însă că între idealismul filosofic şi „realitatea e goală” 
există o mulţime de idei nerostite, dar nu era momentul 
potrivit să dezbată subtilităţile viziunii lui Miyashita 


164 


asupra lumii. 

— Bine, ţi-a atras atenţia ceva, vreau să zic în mod 
special, în raportul lui Asakawa? 

Ando voia să afle dacă Miyashita avea aceleaşi dubii ca 
şi el. 

— Da, sunt mai multe puncte care mă deranjează. 

Chelneriţa le-a adus cafeaua şi Miyashita şi-a turnat 
doze generoase de frişca şi zahăr. Soarele bătea în plin pe 
faţa lui rumenă. 

— În primul rând, de ce a rămas în viaţă doar Asakawa 
după ce a văzut caseta? 

Miyashita a gustat din cafea. 

— Pentru că a descoperit descântecul, nu? 

— Descântecul? 

— Mă rog, instrucţiunile care au fost şterse de pe bandă. 

— Partea în care privitorul află că e obligat să facă ceva. 

— Da. Şi dacă Asakawa a făcut ce trebuia fără să-şi dea 
seama... 

— Ce a făcut? 

— Scrie chiar la sfârşitul raportului, nu-i aşa? „Scopul 
unui virus este reproducerea. Descântecul: fă o copie a 
casetei.” 

Apoi Ando i-a spus lui Miyashita câteva lucruri pe care 
acesta nu le ştia. În momentul accidentului, în maşina lui 
Asakawa era un videorecorder, iar Ando găsise acasă la 
Mai o copie a casetei din aparat. Inregistrarea iniţială 
fusese ştearsă de pe această copie. 

În mintea lui Miyashita s-a aprins un beculeţ;: 

— Aha, deci asta a vrut să spună. Credea că descântecul 
înseamnă să copiezi caseta şi să convingi pe cineva să vadă 
înregistrarea. 

— Sunt convins că la asta s-a gândit. 

— Bun, atunci unde se ducea cu videorecorderul în 
dimineaţa când a avut accidentul? 

— E evident: undeva unde găsise doi oameni dispuşi să 
vadă înregistrarea. Încerca disperat să-şi salveze soţia şi 
fiica, nu-i aşa? 

— Dar nu i-ar fi fost deloc uşor să convingă pe oricine să 


165 


se uite la o casetă atât de periculoasă. 

— Cred că se ducea la părinţii soţiei. Nu poate fi vorba 
de părinţii lui, din moment ce taică-său e bine sănătos. Am 
vorbit cu el la telefon chiar ieri. 

— Prin urmare, părinţii ei au acceptat să fie expuşi 
temporar unui risc major ca să le poată salva pe fiica şi pe 
nepoata lor. 

— Ar trebui să aflăm unde locuiesc şi să luăm legătura 
cu poliţia locală. 

Dacă înregistrarea video fusese copiată şi pusă în 
circulaţie împreună cu avertismentul acela incredibil din 
final, era foarte posibil ca în zona în care locuiau părinţii 
soţiei lui Shizu Asakawa să se fi înregistrat mai multe 
victime. Dacă era aşa, presa încă nu aflase. Caseta nu 
circula deocamdată la lumina zilei, sub privirile agere ale 
ochiului public. 

Pesemne că Miyashita ajunsese la aceeaşi concluzie, şi 
anume că înregistrarea video se înmulţea şi se răspândea 
ca un virus. 

— Am impresia că o să ai multe cadavre de tăiat, a zis el 
pe un ton glumet. 

În clipa aceea, Ando a înţeles altceva. Judecând după 
datele cunoscute, era mai mult decât probabil că Mai 
vizionase caseta. Se împliniseră aproape două săptămâni 
de când lipsea. Poate că va fi obligat să-i facă chiar el 
autopsia. Şi-a închipuit trupul ei frumos întins pe masa de 
disecţie şi imaginea l-a îngrozit. 

— Dar Asakawa n-a murit, a zis el ca şi cum ar fi rostit o 
rugăciune. 

— Cea mai mare problemă cu care ne confruntăm e asta: 
dacă Asakawa a reuşit să facă două copii ale casetei, de ce 
au murit soţia şi fetiţa lui? 

— Sau, altfel spus, de ce mai trăieşte? 

— Nu ştiu. In toată chestia asta e amestecat virusul 
variolei, nu? Din punctul ăsta de vedere mi se pare perfect 
logic ca „descântecul” să fie acţiunea de copiere a casetei. 
Doar aşa se răspândeşte virusul. 

— E logic, dar numai până la moartea lui Ryuji. Moartea 


166 


familiei lui Asakawa pune din nou totul sub semnul 
întrebării. 

— Adică nu înseamnă, de fapt, să copiezi caseta? 

— Nu ştiu. 

Într-adevăr, nu ştia cum să interpreteze situaţia. Fie 
descântecul era cu totul altul, fie se întâmplase ceva în 
timpul copierii casetei. Sau poate că înregistrarea îi ucidea 
oricum pe cei care o vizionau, indiferent dacă foloseau sau 
nu descântecul. Dar, în cazul acesta, supraviețuirea lui 
Asakawa era şi mai greu de explicat. 

Chelneriţa le-a adus prânzul şi o vreme au tăcut 
amândoi, prea ocupați să mănânce. 

În cele din urmă, Miyashita a lăsat furculiţa pe farfurie 
şi a zis: 

— Am ajuns într-o dilemă. 

— Adică? 

— Bun, dacă există o asemenea casetă video, aş vrea s-o 
văd. Dar s-ar putea să mă ucidă. Asta numesc eu dilemă. O 
săptămână trece repede. 

— O săptămână? 

— Prea repede ca să poţi afla ceva. Zău că povestea asta 
m-a prins. Din punct de vedere ştiinţific, avem de-a face cu 
o înregistrare video, un semnal care atacă creierele 
oamenilor prin canalul senzorial auditiv şi prin cel vizual şi 
poate, într-un fel sau altul, să implanteze în trupul victimei 
un virus asemănător cu virusul variolei. 

— Poate că nu caseta îl implantează. Poate că imaginile 
influenţează cumva ADN-ul victimei şi el se 
metamorfozează în virusul nostru misterios. ă 

— S-ar putea să ai dreptate. Mă gândeam la SIDA. Încă 
nu ştim precis care este originea virusului, dar se pare că, 
dintr-un motiv oarecare, viruşii umani şi cei ai maimuţelor, 
care există dintotdeauna, au evoluat şi au dat naştere 
virusului SIDA aşa cum îl cunoaştem acum. În orice caz, 
SIDA nu e un virus care există de secole. Analizele 
secvențiale arată limpede că s-a despărţit în două tulpini 
diferite cu doar o sută cincizeci de ani în urmă. Cine ştie 
ce întâmplare... 


167 


— Şi vrei să afli care ar fi evenimentul întâmplător în 
cazul nostru? 

— Eu unul cred că are o legătură cu mintea, a zis 
Miyashita şi s-a aplecat înainte până când aproape l-a atins 
pe Ando. 

Bineînţeles, toată lumea ştie că mintea, oricât de 
abstractă şi de imaterială ar fi, poate să influenţeze corpul 
în multe feluri. Şi Ando ştia foarte bine asta. li era de-ajuns 
să se gândească, de exemplu, că stresul prelungit poate 
duce la ulcer perforat. Acum el şi Miyashita raţionau în 
acelaşi mod. Mai întâi, înregistrarea video induce în 
mintea privitorului o stare care influenţează într-un anumit 
mod ADN-ul şi-l determină să se modifice până când apare 
virusul misterios asemănător cu variola. Apoi, acest virus 
provoacă un cancer galopant în artera coronară, iar 
rezultatul este o tumoare, care ajunge la dimensiunea 
maximă în numai o săptămână, blocând circulaţia sângelui 
şi provocând oprirea inimii. lar virusul însuşi este de 
natură cancerigenă - funcţia lui primară e aceea de a se 
infiltra în ADN şi de a produce mutații la nivel celular în 
tunica media a arterei coronare. Deci nu este un virus prea 
contagios. La această concluzie îi conducea deocamdată 
analiza lor. 

— Hai, fii sincer, tu n-ai vrea s-o vezi? l-a provocat 
Miyashita. 

— Păi... 

— Trebuie să pun mâna pe caseta asta. 

— Ba nu, cred că e mai bine să laşi monștrii să doarmă. 
Ai sfârşi ca Ryuji. 

— Apropo de Ryuji, ai reuşit să descifrezi codul? 

— Încă nu. Chiar dacă e într-adevăr un cod, patruzeci şi 
doi e un număr prea mic, nu poţi să lucrezi cu el. Poate 
conţine cel mult câteva cuvinte. 

Era o scuză. De fapt, Ando încercase de mai multe ori să 
spargă codul, dar dăduse greş de fiecare dată. 

— Îmi închipui cum o să-ţi petreci zilele libere. 

Abia atunci şi-a amintit Ando că a doua zi era sărbătoare 
naţională, Ziua Muncii. Şi cum a treia zi, duminică, oricum 


168 


era liber, avea în faţă un weekend prelungit, de trei zile. 
De când îşi pierduse fiul şi se despărţise de soţie, nu-i mai 
păsa de sărbători. Perspectiva de a rămâne singur acasă în 
weekend era de fiecare dată sumbră, iar o mică vacanţă de 
trei zile pentru care nu avea niciun plan era cu atât mai 
deprimantă. 

— Da, bine, mai încerc. 

Dar gândul că-şi va petrece sfârşitul de săptămână 
chinuindu-se să citească mesajul cifrat expediat de un 
mort era cel puţin sumbru. Pe de altă parte, dacă ar reuşi, 
poate că ar avea măcar o minimă satisfacţie. Cel puţin va fi 
o schimbare. 

S-a ridicat şi i-a promis lui Miyashita că va descifra 
mesajul până la sfârşitul săptămânii. 

— Luni o să-ţi spun ce încearcă Ryuji să ne transmită. 

Miyashita s-a întins peste masă şi l-a bătut pe umărul 
stâng: 

— Acum totul depinde de tine. 


169 


2 


După prânz, Ando s-a întors la birou şi a telefonat la 
Departamentul de Medicină Legală al Spitalului 
universitar Toji, în Utsunomiya, prefectura Tochigi. După o 
investigaţie rapidă obținuse informaţia că părinţii soţiei lui 
Asakawa locuiau în Ashikaga, în aceeaşi prefectură. Toate 
decesele din cauze necunoscute din acea regiune cădeau 
sub jurisdicţia doctorilor de la spitalul Joji. 

I-a răspuns la telefon un asistent, iar Ando l-a întrebat 
dacă înregistraseră în ultima lună vreun deces prin stop 
cardiac provocat de blocarea arterei coronare. Bărbatul i-a 
răspuns cu o întrebare concisă: 

— Scuze, dar de ce vă interesează? 

Ando i-a explicat că se confruntau deja cu şapte decese 
din aceeaşi cauză în zona metropolitană 'Tokio şi că existau 
indicii potrivit cărora numărul victimelor putea fi mai 
mare. A evitat să pomenească despre fenomenele 
paranormale. 

Explicaţia lui nu a eliminat totuşi suspiciunea 
asistentului. 

— Să înţeleg că aţi luat legătura cu toate spitalele din 
regiune? 

— Nu, nu chiar. 

— Atunci de ce aţi telefonat la noi? 

— Pentru că este o zonă de risc. 

— Vreţi să spuneţi că vom avea victime la Utsonomiya? 

— Nu, la Ashikaga. 

— Ashikaga? 

Menţionarea numelui îl luase complet prin surprindere 
pe asistent. Omul a tăcut şi Ando aproape că a simţit cum 
îşi încleşta mâna pe receptor. 

— E uluitor. Nu-mi dau seama cum aţi aflat asta. 
Realitatea este că pe 28 octombrie au fost descoperite 


170 


acolo cadavrele unor persoane în vârstă, soţ şi soţie. Le-am 
examinat a doua zi. 

— Puteţi să-mi spuneţi numele lor? 

— Numele de familie e Oda, dacă nu mă înşel, iar 
prenumele soţiei Setsuko. Am uitat numele bărbatului. 

Ando aflase deja cum se numeau părinţii lui Shizu: Toru 
şi Setsuko Oda. Nu puteau fi decât ei. Acum aveau o 
dovadă. In dimineaţa zilei de 21 octombrie, Asakawa 
aruncase videorecorderul în maşina închiriată şi pornise 
către casa socrilor lui din Ashikaga, unde avea de gând să 
facă două copii ale casetei şi să le arate înregistrarea. li 
asigurase, fără îndoială, că vieţile lor nu erau în pericol 
dacă făceau la rândul lor alte două copii şi găseau alte 
două persoane care să vadă caseta. Probabil că se lăsaseră 
convinşi fără prea mare efort, indiferent dacă crezuseră 
sau nu sută la sută povestea fantastică a lui Asakawa. 
Orice risc, chiar şi unul infim, ca vieţile fiicei şi nepoatei 
lor să fie în pericol era un argument mai mult decât 
convingător. Aşadar, Asakawa făcuse copiile, sigur că îşi 
salvează astfel soţia şi fetiţa. Dar în drum spre casă le 
pierduse pe amândouă. O săptămână mai târziu muriseră 
şi bătrânii. 

— Aş pune pariu că aţi fost foarte surprinşi de 
rezultatele autopsiilor. 

Ando îşi imagina foarte bine cât de şocaţi fuseseră 
medicii din echipă când descoperiseră că amândouă 
victimele aveau aceleaşi simptome. 

— Mi-aţi luat vorba din gură. De fapt, ţinând cont că au 
murit în acelaşi timp şi că au lăsat un bilet, am presupus, 
în mod firesc, că avem de-a face cu o dublă sinucidere. 
Dar, când am deschis cadavrele, am găsit în loc de urme 
de otravă nişte tumori ciudate în arterele lor coronare. 
„Surprinşi” e un cuvânt prea blând. 

— Stati o clipă, l-a întrerupt Ando. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Spuneţi că au lăsat un bilet? 

— Da. Doar o bucăţică de hârtie, a fost găsită pe pat, 
lângă perne. Se pare că l-au scris chiar înainte să moară. 


171 


Ando nu ştia cum să interpreteze această informaţie. Ce 
semnificaţie avea? De ce lăsaseră un bilet de adio? 

— Puteţi să-mi spuneţi ce au scris? 

— Aşteptaţi puţin. Asistentul a lăsat jos receptorul, dar 
s-a întors după câteva secunde. O să dureze ceva până-l 
găsesc. Să vi-l trimit prin fax mai târziu? 

— V-aş fi recunoscător. 

Ando i-a dictat numărul de fax şi a închis. 

După această discuţie n-a mai ieşit din birou. Faxul era 
aşezat pe raftul din mijloc al unui stativ pentru echipament 
electronic, la două birouri depărtare de el. Şi-a răsucit 
scaunul cu patruzeci şi cinci de grade ca să stea cu faţa la 
aparat şi a început să aştepte mesajul. 

Nu era capabil să se relaxeze, nu putea nici măcar să se 
sprijine de spătarul scaunului. A preferat să-şi umple 
timpul trecând în revistă lanţul evenimentelor, de la 
începutul începutului. Oricum nu putea face altceva decât 
să revadă trecutul. Intrebarea „Când va veni faxul?” nu-i 
dădea pace şi nu se simţea în stare să înceapă o nouă 
analiză. 

Aparatul a început în sfârşit să bâzâie şi rola de hârtie să 
se desfăşoare. A aşteptat până când zgomotul a încetat, 
apoi s-a ridicat şi a smuls hârtia. S-a aşezat la loc, a întins 
faxul pe birou şi l-a citit: 


Destinatar: Dr. Ando, Facultatea de Medicină, 
Universitatea Fukuzawa 
Iată biletul pe care l-au lăsat dl şi dna Oda. Vă rog să mă 
tineti la curent cu noutățile. 
Dr. Yokota 
Facultatea de 
Medicină 
Universitatea Joji 


Sub nota scrisă în grabă erau câteva rânduri însoţite de 


numele celor doi Oda. Scrisul, tot de mână, era diferit de 
cel al lui Yokota. Omul fotocopiase originalul. 


172 


28 octombrie, dimineața 
Am luat asupra noastră sarcina de a rezolva problema 
casetelor. Nu mai există niciun motiv de îngrijorare. 
Suntem obosiţi. Yoshimi şi Kazuko, vă rugăm să aveţi grijă 
de toate. 
Toru Oda Setsuko Oda 


Deşi era foarte concis, mesajul demonstra fără niciun 
dubiu că bătrânii ştiau că îi aşteaptă moartea. Yoshimi şi 
Kazuko erau, probabil, singurele lor fete. Dar cui îi era 
adresată propoziţia precedentă? 

Şi cum adică „au rezolvat problema casetelor”? 

Ce însemna asta, că scăpaseră de ele? În niciun caz nu 
reieşea că le copiaseră. 

Ando s-a hotărât să reconstituie starea de spirit a 
bătrânilor din ziua respectivă. 

Duminică, 21 octombrie, ginerele lor a apărut din senin 
şi le-a spus că Shizu şi Yoko erau în pericol din cauza unui 
blestem transmis prin intermediul unei înregistrări video. 
Domnul şi doamna Oda au fost de acord să copieze caseta. 
Dar apoi, în cursul aceleiaşi zile, Shizu şi Yoko au murit la 
ora-limită. Chiar dacă bătrânii trataseră iniţial cu 
scepticism explicaţia lui Asakawa, erau obligaţi acum să 
accepte puterea nefastă a casetei. Mai târziu, după 
înmormântare, au aflat şi rezultatele autopsiilor: moarte 
prin stop cardiac, din cauze necunoscute. In momentul 
acela, bătrânii şi-au pierdut orice speranţă că s-ar mai 
putea salva. Fiica şi nepoata lor muriseră, în ciuda faptului 
că respectaseră instrucţiunile din înregistrare. Domnul şi 
doamna Oda erau, fără îndoială, convinşi că nu vor reuşi 
să-şi schimbe soarta, indiferent ce-ar face. Epuizaţi de 
durere, de efort, de emoţiile provocate de înmormântare 
şi, cine ştie, poate obosiţi oricum de viaţă, s-au hotărât să 
nu mai copieze caseta şi au aşteptat clipa morţii. Dar, dacă 
biletul lor de adio spunea adevărul, înainte de asta 
„rezolvaseră problema casetelor”, cauza nenorocirii care 
se abătuse asupra lor. 

Ando nu avea cum să ghicească în ce fel scăpaseră 


173 


bătrânii de casete. Poate că le şterseseră complet şi apoi le 
aruncaseră, sau le îngropaseră în curte. In orice caz, în 
clipa când a început să traseze pe o foaie de hârtie traseul 
străbătut de casetă, şi-a spus că, deocamdată, ipoteza 
distrugerii celor două copii era credibilă. 

Iniţial existase doar caseta găsită în cabana B-4, sursa 
tuturor relelor, creată într-un videorecorder care 
înregistra o emisiune de la televizor. Asakawa luase cu el 
acasă această casetă şi făcuse o copie pentru Ryuji. In 
clipa aceea existau două casete, două puncte de 
răspândire a virusului. După toate probabilitățile, copia lui 
Ryuji ajunsese în mâinile lui Mai Takano, care ştersese 
toată înregistrarea, cu excepția primelor zece secunde. 
Intre timp, caseta lui Asakawa ajunsese la fratele lui, 
Junichiro, care o aruncase odată cu videorecorderul 
stricat. Inregistrarea originală de la Asakawa generase 
însă alte două puncte de contaminare, sub forma copiilor 
făcute pentru domnul şi doamna Oda, dar şi acestea două 
fuseseră distruse. Pe scurt, imaginile izvorâte din sufletul 
plin de ură al lui Sadako Yamamura dispăruseră de pe faţa 
pământului. 

Ando a verificat de mai multe ori diagrama arborescentă 
pe care o desenase ca să fie sigur că nu greşea. Caseta 
părea, într-adevăr, să fi dispărut definitiv. La numai două 
luni după ce se trezise la viaţă într-o zi de la sfârşitul lui 
august, şi după ce curmase nouă vieţi, blestemul se 
stinsese. Dar... şi-a spus Ando. Dacă înregistrarea i-a ucis 
pe toţi cei care au vizionat-o, indiferent dacă ei copiaseră 
sau nu caseta, era evident că, mai devreme sau mai târziu, 
ar fi dispărut de la sine. Nu se putea reproduce decât prin 
ameninţare, nu putea supravieţui decât prin adaptare la 
mediu. In clipa când ameninţarea s-ar fi dovedit o 
minciună, caseta ar fi pornit în mod inevitabil pe calea 
extincţiei. 

lar dacă dispăruse, înseamnă că ei făcuseră autopsiile 
ultimelor victime ale virusului misterios. Şi dacă nimeni nu 
va mai vedea vreodată imaginile acelea nefaste, puteau sta 
liniştiţi, nimeni nu va mai muri prin stop cardiac provocat 


174 


de blocarea arterei coronare. Dar în mintea lui Ando s-a 
insinuat brusc o întrebare crucială: 

De ce n-a murit Asakawa? 

Şi apoi alta: 

Unde este Mai Takano? 

Logica îi spunea că înregistrarea era de domeniul 
trecutului, iar intuiţia exact contrariul. Era imposibil ca 
totul să se încheie aşa uşor. Ceva nu se potrivea. 


175 


3 


Ando a luat o cheie de la bibliotecară, apoi, în drum spre 
fişete, şi-a scos jacheta. Iarna aproape se instalase. Oricine 
l-ar fi văzut doar în cămaşă ar fi început să tremure de 
mila lui. Dar Ando transpira abundent şi, chiar numai în 
cămaşa aceea subţire, tot i se părea sufocant de cald în 
biblioteca dotată cu instalaţie de climatizare. A scos din 
servietă un pix şi un carnet, apoi şi-a aruncat haina peste 
servietă şi le-a pus pe amândouă într-un fişet. 

Ţinea în carnet hârtia cu rezultatele analizei secvențiale 
a virusului găsit în corpul lui Ryuji. Era ferm hotărât să 
spargă codul chiar azi - exact din acest motiv venise la 
bibliotecă de la prima oră a dimineţii -, dar, când s-a uitat 
iar la şirul de litere aparent fără sens de pe pagina de 
imprimantă, ochii i s-au înceţoşat. Nu, în niciun caz nu era 
în stare să decripteze cifrul. Când s-a gândit mai bine, şi-a 
amintit însă că făcea asta şi ca să-şi omoare timpul. 
Oricum nu avea o ocupaţie mai bună care să-l ajute să 
treacă peste cele trei zile de weekend. 

A pornit, aşadar, cu carnetul sub braţ, spre sala de 
lectură de la etajul al treilea, unde a ales un loc la 
fereastră. 

În vremea studenţiei, când se juca cu Ryuji de-a 
spărgătorul de coduri, avea acasă un număr respectabil de 
lucrări de criptografie. Dar după căsătorie şi după divorţ 
se mutase deja de trei ori, fără a mai pune la socoteală 
faptul că-şi pierduse complet interesul pentru acest 
subiect. Existau anumite coduri pe care n-ar fi avut nicio 
şansă să le descifreze fără ajutorul diagramelor de 
substituție şi al graficelor de frecvenţă a literelor, iar 
acestea se găseau numai în lucrările de specialitate. Se 
îndoia că ar fi fost capabil să obţină vreun rezultat fără 
ajutorul lor. Cum ar fi fost o nebunie să cumpere iar 


176 


cărţile, se gândise să meargă la bibliotecă. 

Cândva stăpânea bine bazele criptării şi decriptării, dar 
de-atunci trecuseră zece ani, aşa că a început prin a face 
un tur rapid al subiectului. A hotărât că în prima etapă 
trebuia să stabilească tipul de cifru inclus în secvenţa de 
baze a virusului. 

Codurile pot fi împărţite de obicei în trei mari categorii: 
de substituție, în care literele mesajului sunt înlocuite cu 
alte litere, simboluri sau numere; de transpunere, în care 
se schimbă ordinea cuvintelor din mesaj; de inserţie, în 
care sunt introduse alte cuvinte între cuvintele mesajului. 
Numerele care apăruseră din cadavrul lui Ryuji după 
autopsie, cele care îl conduseseră pe Ando la cuvântul 
„Ting”, erau un exemplu foarte bun de cod elementar de 
substituție. 

Nu i-a luat prea mult până să-şi dea seama că şi cifrul 
din virus intra în aceeaşi categorie. Materialul de lucru era 
în acest caz un grup de patru litere, ATGC, care 
corespundeau celor patru baze, aşadar era mai mult decât 
probabil că cifrul fusese constituit prin echivalarea unei 
anumite litere cu un grup predeterminat de alte litere. Ce 
putea fi mai evident? 

Un cod evident. Când a rostit aceste cuvinte în minte, s- 
a ridicat de pe scaun şi a început să se gândească. Scopul 
principal al unui cod este să ascundă informaţiile faţă de 
tabăra adversă, dar în aşa fel încât nicio terță parte să nu 
fie capabilă să le descifreze. În studenţie, codurile erau 
pentru ei simple jocuri, simple exerciţii de logică. In alte 
cazuri însă, de exemplu în timpul unui conflict militar, 
folosirea unui „cod evident” ar fi fost mult prea riscantă. 
Cu alte cuvinte, una dintre metodele de a-l împiedica pe 
inamic să-ţi spargă codul ar fi să-l deghizezi în aşa fel încât 
să nu semene cu un cod, cel puţin la prima privire. Dacă 
prinzi un spion inamic şi găseşti asupra lui un carneţel plin 
cu şiruri suspecte de numere, poţi să pariezi liniştit că ai 
de-a face cu informaţii strict secrete şi criptate. Chiar dacă 
ipoteza pistei false nu poate fi exclusă, când un cod este 
identificat ca atare, şansele de a-l descifra cresc 


177 


considerabil. 

Ando a încercat să gândească logic. Dacă scopul unui 
cod este să protejeze informaţiile de ochii taberei inamice, 
atunci trebuie să fie evident doar pentru ochii 
destinatarului. Continuând să privească fix cele patruzeci 
şi două de litere intercalate în secvenţa de baze a 
virusului, a constatat că arătau evident ca un cod. Avusese 
această impresie încă de când văzuse prima dată 
diagrama. 

Dar de ce aşa? 

A încercat să analizeze cauza impresiei. De ce i se părea 
că arată ca un cod? Nu era prima dată când întâlnea 
repetiţii ciudate în rezultatele analizelor secvențiale de 
ADN. În ciuda acestei realităţi, repetiţia pe care o avea 
acum în faţă părea să aibă o logică. Apărea peste tot în 
şirul de baze, indiferent de punctul în care îl secţionaseră. 
Parcă încerca să atragă atenţia asupra ei, parcă spunea 
Da, sunt un cod, prostule. lar şirul de litere i se părea şi 
mai asemănător cu un cod când îşi amintea de întâmplarea 
cu numerele care apăruseră din abdomenul lui Ryuji. Cu 
alte cuvinte, poate că apariţia cuvântului „ring” în acel 
moment avea de fapt două scopuri: să-i transmită lui Ando 
informaţia despre existenţa raportului „Ring”, dar şi să-l 
avertizeze. Era ca şi cum Ryuji i-ar fi spus de-a dreptul: S- 
ar putea să mai folosesc coduri dacă va fi necesar, aşadar 
cască bine ochii ca să nu-ţi scape. Poate că folosirea celui 
mai simplu cod de substituție era tocmai un indiciu. 

Ţinând cont de faptul că şirul ciudat de baze fusese găsit 
doar în virusul prelevat din cadavrul lui Ryuji, era 
rezonabil să presupună că Ryuji însuşi îi trimisese mesajul. 
Era, bineînţeles, un adevăr indiscutabil că Ryuji murise. 
Cadavrul lui se transformase în cenuşă, dar în laborator 
mai exista o probă de ţesut. Şi nenumărate secvenţe din 
ADN-ul lui, planul entității unice care fusese Ryuji, existau 
în continuare în acea probă. Ce s-ar fi întâmplat dacă ADN- 
ul ar fi moştenit voinţa lui Ryuji şi ar fi încercat să se 
exprime în cuvinte? 

Era o teorie absurdă, total nedemnă de un om de ştiinţă 


178 


ca Ando. Dar, dacă ar reuşi să stoarcă cuvinte din şirul de 
litere folosind metoda  substituţiei, toate celelalte 
interpretări ale situaţiei de faţă ar fi scoase din cauză. În 
teorie, ar fi posibil să iei ADN-ul din sângele lui Ryuji şi să- 
l foloseşti pentru a obţine un individ identic, o clonă. Poate 
că ADN-ul cu voinţă exercitase o anumită influenţă asupra 
virusului care pătrunsese în sânge şi imprimase în el un 
mesaj format din cuvinte. Brusc, Ando a avut impresia că 
simte în spatele acestei poveşti geniul pur al lui Ryuji. De 
ce să introducă mesajul doar în virus, în invadator, nu şi în 
propriile lui celule roşii? Pentru că, având pregătire 
medicală, Ryuji ştia că nimeni n-ar fi făcut vreodată analiza 
secvenţială a ADN-ului din alte celule. Ştia că numai 
virusul răspunzător de moartea atâtor oameni va fi analizat 
secvențial, aşa că îşi concentrase eforturile asupra ADN- 
ului din virus. Ca să fie sigur că mesajul pe care îl trimite 
va ajunge unde trebuie. 

lar toate acestea îl conduceau pe Ando la o singură 
concluzie: din moment ce codul apărea în ochii lui exact ca 
un cod, în principiu nu mai putea să funcţioneze ca un cod. 
Adevărul era, mai degrabă, că ADN-ul lui Ryuji nu avea 
altă cale de comunicare cu lumea exterioară. Spirala dublă 
a ADN-ului este compusă din patru baze reprezentate prin 
literele ATGC. Ando nu putea concepe altă cale de 
comunicare decât combinarea celor patru litere în diferite 
moduri. Ryuji alesese această metodă pentru că nu avea 
alta la dispoziţie. Era singura la care putuse apela. 

Disperarea care îl copleşise cu câteva clipe în urmă a 
dispărut brusc şi a fost înlocuită de o convingere fermă. 

Până la urmă, s-ar putea să descifrez mesajul. 

Îi venea să strige de bucurie. Dacă voinţa lui Ryuji, 
concentrată în ADN, încerca să-i vorbească, atunci era 
firesc să folosească cuvinte pe care Ando le-ar fi putut 
descifra cu uşurinţă. Ce rost ar fi avut să fie mai 
complicate decât un minimum necesar? Ando a luat-o de la 
capăt şi a verificat şirul logic pentru a vedea dacă 
deducţiile lui aveau vreo hibă. Dacă pornea cu stângul, 
risca să rătăcească la nesfârşit fără să găsească răspunsul. 


179 


Nu mai avea impresia că îşi omoară timpul. Acum, când 
simţea că are şanse mari să descifreze mesajul, ardea de 
nerăbdare să afle ce voia Ryuji să-i transmită. 


Tot restul dimineţii, până la prânz, Ando a abordat 
problema în două moduri. Şirul cu care trebuia să lucreze 
era următorul: 


ATGGAAGAAGAATATCGTTATATICCTICCTCC 
TEAACAACAA 


Prima întrebare pe care şi-a pus-o a fost cum putea să 
împartă literele. A încercat să le aşeze în grupuri de câte 
două şi trei. 

Mai întâi perechi: 


AT GG AA GA AG AA 
TA TC GT TA TA TT 
CC TC CT CC TC AA 
CA AC AA 


Considerând că o pereche de litere era o unitate, cele 
patru litere pe care le avea la dispoziție puteau să formeze 
şaisprezece combinații diferite. S-a întrebat dacă fiecare 
combinație reprezenta o literă. 

Dar această ipoteză l-a condus imediat la altă problemă: 
în ce limbă era scris mesajul? 

Probabil că nu în japoneză, care folosea aproape 
cincizeci de caractere, mult mai multe decât cele 
şaisprezece permise de aplicarea metodei perechilor. 
Engleza şi franceza au fiecare douăzeci şi şase de litere, 
iar italiana doar douăzeci. Dar Ando ştia că nu poate 
exclude posibilitatea ca mesajul să fi fost scris în japoneza 
romanizată. Dacă reuşea să identifice limba, bătălia era pe 
jumătate câştigată. 

Dar, de fapt, rezolvase deja această problemă. Faptul că 
reuşise să obţină cuvântul „ring” din cifrele 178136 era un 
indiciu că şi acest mesaj fusese transmis în engleză. Ando 


180 


era aproape sigur. Prin urmare, problema limbii era 
soluţionată. 

Cele patruzeci şi două de litere care desemnau bazele 
puteau fi împărţite în douăzeci şi una de perechi, dar 
câteva se repetau: de patru ori AA, de trei ori TA, de trei 
ori TE şi de două ori CE. Existau doar treisprezece perechi 
unice. Ando a scris numerele pe o foaie de hârtie, apoi a 
răsfoit o carte despre decriptare până a găsit diagrama 
frecvenţei de apariţie a literelor alfabetului în limba 
engleză. 

Deşi alfabetul limbii engleze are douăzeci şi şase de 
litere, în vorbirea şi scrierea de zi cu zi ele sunt folosite în 
proporţii diferite. De exemplu E, T şi A sunt comune, în 
vreme ce Q şi Z apar doar o dată sau de două ori într-o 
pagină. Majoritatea manualelor de decriptare au la sfârşit 
tot felul de diagrame de frecvenţă şi alte instrumente 
statistice. Scopul lor este să uşureze efortul specialistului 
de a afla în ce limbă a fost scris mesajul codificat. 

In cazul acesta, cifrele îi spuneau că într-o propoziţie de 
douăzeci şi una de litere scrisă în engleză erau folosite în 
medie douăsprezece litere diferite. Ando a bătut cu 
piciorul în podea. El avea treisprezece litere, foarte 
aproape de medie. lar asta îi spunea că, din punct de 
vedere statistic, nu greşise deloc când împărţise şirul în 
douăzeci şi una de perechi şi considerase că fiecare 
pereche reprezintă o literă. 

Lăsând deocamdată deoparte această ipoteză, Ando a 
încercat să despartă şirul în grupuri de câte trei: 


ATG GAA GAA GAA TAT CGT 
TAT ATT CCT CCT CCT CAA 
CAA CAA 


Prin urmare, paisprezece grupuri, din care şapte unice: 
GAA, TAT, CGT, ATT, CCT şi CAA. Diagramele i-au arătat 
că o propoziție de paisprezece litere scrisă în engleză 
foloseşte în medie nouă litere diferite. Deloc departe de 
cele şapte pe care le obținuse el. 


181 


Ando a observat imediat că acest sistem producea o 
redundanţă puternică. GAA, CCT şi CAA apăreau fiecare 
de trei ori, iar TAT doar de două ori. Dar cel mai mult îl 
deranja faptul că GAA, CCT şi CAA apăreau de câte trei ori 
la rând. Dacă aloca fiecărui triplet o singură literă din 
alfabet, în textul şi aşa scurt existau trei cazuri în care 
aceeaşi literă se repeta de trei ori. Vorbea engleza 
suficient de bine încât să ştie că dublarea literelor nu era 
neobişnuită, dar nu reuşea să-şi amintească niciun cuvânt 
cu literă triplă. Singura concluzie la care a reuşit să ajungă 
a fost că un cuvânt se termina cu dublarea literei, iar 
următorul începea cu aceeaşi literă, de exemplu too old 
sau will link. 

A luat de pe masă o carte în engleză pe care o văzuse 
acolo mai devreme şi a început să citească la întâmplare 
câte o pagină, pentru a verifica frecvenţa de apariţie a 
literelor repetate de trei ori. Abia după patru sau cinci 
pagini a găsit prima situaţie de acest fel. Probabilitatea ca 
repetarea să apară de trei ori într-un text de paisprezece 
litere era practic nulă, a conchis el. Dimpotrivă, prin 
împărţirea celor patruzeci şi două de litere în perechi 
obținuse doar o singură repetare dublă. A hotărât, aşadar, 
că, din punct de vedere statistic, era mult mai raţional să 
adopte prima soluţie, adică să împartă şirul de baze în 
perechi de litere. 

În felul acesta micşorase numărul posibilităţilor şi de 
aici înainte putea continua prin eliminare. 


AT GG AA GA AG AA 
TA TC GT TA TA TT 
CC TC CT CC TC AA 
CA AC AA 


Perechea AA apărea de patru ori, adică în mod sigur era 
corespondentul unei litere folosite cu frecvenţă mare. 
Deschizând manualul la altă diagramă, Ando s-a asigurat 
că litera cea mai folosită din alfabetul limbii engleze era, 
bineînţeles, E. Putea să pornească de la ipoteza că grupul 


182 


AA reprezenta litera E. Pe locul doi în ordinea frecvenţei 
apăreau grupurile TA şi TC, fiecare de trei ori. A mai 
observat că grupul AA era urmat o singură dată de TA şi 
precedat o singură dată de TC. Putea fi un aspect 
important, din moment ce existau statistici precise şi 
pentru diferitele combinaţii de litere. A început să 
experimenteze cu grupurile TA şi TC, verificând mereu 
diagramele. 

Dintre toate literele care urmează literei E şi care sunt 
de asemenea folosite frecvent şi de sine stătător, litera A 
părea cel mai plauzibil candidat, ceea ce însemna că 
perechea TA putea fi echivalentă cu A. Urmând acelaşi fir 
logic, a presupus că TC ar putea să corespundă literei T. A 
dedus în continuare, din felul în care se combina cu 
celelalte litere, că CC putea fi N. Până aici, datele 
statistice îl ajutaseră perfect. 

A scris rezultatul pe hârtie: 


E EATAANTNTE E 


Şirul care înainte i se păruse o amestecătură alandala de 
litere începea să semene cât de cât cu un text în engleză. A 
încercat apoi să umple golurile, bazându-se pe ceea ce ştia 
despre combinaţiile de consoane şi vocale şi verificând 
mereu diagramele. 


SHERDEATYAALNTINTECME 


Primele trei litere păreau să alcătuiască cuvântul she, 
dar cu restul n-a reuşit să formeze niciun alt cuvânt, deşi 
le-a despărţit în toate felurile posibile. A încercat să facă 
permutări între literele E, A, T şi N şi a schimbat la 
inspiraţie şi poziţiile altor litere. Când şi-a dat seama că i- 
ar fi luat prea mult timp să scrie toate combinaţiile posibile 
pe hârtie, a rupt pagini din carnet şi a făcut douăzeci şi 
şase de bileţele, câte unul pentru fiecare literă. Începea să 
semene cu un joc. 


183 


THEYWERBORRLNBINBECME 


Când a ajuns la această combinaţie, primul lucru care i-a 
trecut prin minte a fost propoziţia they were born. Ştia că 
nu era scrisă corect, dar poate că nu se hazardase prea 
mult. Pe deasupra, semnificaţia cuvintelor îi atingea o 
coardă sensibilă. Ando avea totuşi senzaţia că exista o 
combinaţie mai potrivită, aşa că a continuat să se joace. 

După vreo zece minute de încercări, i s-a părut că 
ghiceşte rezultatul şi s-a oprit. A oftat, gândindu-se că un 
calculator i-ar fi uşurat mult munca. A treia, a şasea, a 
optsprezecea şi a douăzeci şi una literă erau una şi 
aceeaşi. A şaptea, a zecea şi a unsprezecea la fel. A opta, a 
paisprezecea şi a şaptesprezecea de asemenea. La fel a 
treisprezecea şi a şaisprezecea. Propoziția sau fraza era 
formată din douăzeci şi una de litere. Dacă ar fi introdus 
toate aceste date într-un calculator, probabil că ar fi 
obţinut răspunsul corect, cu condiţia să stabilească precis 
frecvenţa de utilizare a literelor. Computerul i-ar fi oferit, 
oricum, mai multe soluţii posibile. Probabil că în limba 
engleză exista un număr infinit de fraze inteligibile care 
respectau aceste reguli. Cum ar fi putut să aleagă dintre 
ele mesajul pe care i-l trimisese Ryuji? Ar fi reuşit numai 
dacă ar fi observat de la prima privire că acela, şi nu altul 
este mesajul corect, de exemplu dacă ar fi găsit o 
semnătură la sfârşit. Fără un asemenea indiciu s-ar fi 
rătăcit printre posibilităţi. 

Ando şi-a dat seama că ajunsese într-un impas. Şi-a lăsat 
capul în mâini. Se simţea ca un prost din cauză că nu 
observase asta mai repede. Cu ani în urmă, când era 
student şi când intuiţia lui de spărgător de coduri era mult 
mai fină, ar fi ajuns în acelaşi punct după un minut sau 
două. Trebuia să-şi schimbe complet sistemul de gândire. 
Trebuia să găsească o nouă ipoteză. 

Fusese atât de absorbit, încât pierduse noţiunea 
timpului. S-a uitat la ceas şi a constatat surprins că era 
aproape unu. Şi-a dat seama că era hămesit. S-a ridicat de 
pe scaun, gândindu-se să mănânce de prânz la braseria de 


184 


la etajul al patrulea. l-ar fi făcut bine o schimbare de 
decor. Încercări prin eliminare şi inspiraţie. Dacă voia să 
descopere soluţia, avea nevoie de amândouă. I se întâmpla 
adesea să-şi găsească inspiraţia în timp ce mânca. 
Răspunsul trebuie să fie la mintea cocoşului. 
În drum spre braserie a continuat să murmure aceste 
cuvinte ca pe o incantaţie. 


185 


4 


În timp ce-şi lua prânzul, Ando s-a uitat pe fereastră la 
copacii de jos şi la copiii care se dădeau în leagănele şi 
balansoarele din parc. Trecuse bine de unu. Când intrase, 
localul era înţesat, dar acum se vedeau ici şi colo scaune 
libere. Pusese hârtia cu şirul de baze pe masă, lângă tava 
de aluminiu, dar nu se uitase la ea. 

Unul dintre pereţii braseriei era în întregime din sticlă, 
aşadar nu exista niciun obstacol între el şi scena de jos. 
Parcă se uita la un film mut. De fiecare dată când vedea un 
băieţel de patru-cinci ani, Ando nu mai era în stare să-şi ia 
privirea de la el. Fără să vrea, se uita fix la copil, şi de 
obicei treceau câteva minute până reuşea să iasă din 
transă. 

O dată venise la bibliotecă cu fiul lui. Era o după-amiază 
de duminică, cu doi ani în urmă, când mai locuiau încă în 
apartamentul din Aoyama-Sud. Ando îşi adusese aminte în 
ultima clipă că trebuia să verifice nişte date pentru 
lucrarea pe care urma s-o prezinte la o conferinţă 
ştiinţifică, aşa că se hotărâse să facă un drum până la 
bibliotecă. Il luase şi pe Takanori la o plimbare. Dar, când 
ajunseseră aici, Ando citise pe o plăcuţă de la intrare 
„Accesul interzis persoanelor sub 18 ani”. Nu putea să-l 
lase pe băiat afară în timp ce el căuta lucrările de care 
avea nevoie, aşa că renunţase şi se jucaseră în parc. Îşi 
amintea că se postase în spatele unui leagăn şi-i făcuse 
vânt lui Takanori, îşi amintea ritmul pendulării. Acelaşi 
leagăn se mişca şi acum sub frunzele aurii ale copacilor 
ginkgo. Nu auzea niciun sunet, nu putea nici măcar să 
distingă expresiile copiilor care-şi întindeau şi îşi 
strângeau picioarele în ritmul balansului. Dar auzea 
perfect în minte glasul fiului său. 

Şi-a dat seama că deviase de la ţintă. S-a uitat din nou la 


186 


hârtia de pe masă şi a scos pixul din buzunar. 

Venise timpul să se întoarcă la elementele de bază ale 
decriptării. Singura cale de a descifra un asemenea tip de 
cod era să pornească de la câteva ipoteze diferite şi apoi 
să le verifice pe fiecare în parte. Când una dintre ele s-ar fi 
dovedit greşită, cel mai bun lucru pe care-l putea face era 
s-o abandoneze imediat şi să treacă la următoarea. Pentru 
că mesajul avea numai douăzeci şi una de litere, nu putea 
să se bizuie doar pe diagramele de frecvenţă şi pe tiparele 
de combinare. De fapt, dacă cifrul ar fi atât de complex 
încât să ceară folosirea unei chei unice de conversie, ar fi 
în acelaşi timp mult prea dificil şi nu şi-ar mai atinge 
scopul, acela de a-i transmite mesajul. Nu, era obligat să 
lucreze băbeşte, să-şi croiască drum înainte pornind de la 
câteva teorii. Dacă una dintre ele se dovedea 
nefuncţională, trebuia s-o lase baltă, atâta tot. 

Exista totuşi o ipoteză pe care Ando avea impresia că o 
abandonase prea repede: ideea că cifrul putea fi o 
anagramă. 

S-a întors în sala de lectură şi a despărţit din nou cele 
patruzeci şi două de litere în grupuri de câte trei: 


ATG GAA GAA GAA TAT 
CGT TAT ATT CCT CCT 
CCT CAA CAA CAA 


Abandonase această abordare pentru că obținuse astfel 
repetiții triple ale aceleiaşi litere, un caz extrem de rar în 
engleză. Dar dacă soluţia era să rearanjeze literele? S-a 
gândit la un exemplu pe care-l citise cândva: propoziţia 
Bob opened the door fusese codificată sub forma 
OOOOEEEBBDDIPNHR. Sub această formă, şirul conţinea 
mult prea multe repetiţii pentru a fi considerat un text în 
limba engleză, dar dacă literele erau rearanjate după 
anumite reguli, se dovedea că reprezintă o propoziţie cu o 
semnificaţie precisă. 

S-ar putea să meargă, şi-a spus Ando. 

S-a oprit brusc, exact în clipa când se pregătea să pună 


187 


pixul pe hârtie. La fel ca mai devreme, îşi dăduse seama 
unde ar fi ajuns aşa. Dacă, pe lângă faptul că trebuia să 
aloce fiecărui triplet câte o literă, ar fi fost constrâns să 
găsească şi aranjamentul potrivit, s-ar fi confruntat cu o 
sarcină imposibilă. Şi nu era doar o chestiune de timp. 
Fără cheia mesajului, ar fi sfârşit de fiecare dată în 
impasul în care ajunsese la început: nenumărate soluţii 
posibile şi nicio posibilitate de a alege una dintre ele. S-a 
gândit iar la numerele care-l conduseseră la cuvântul 
„Ting” şi s-a întrebat dacă nu cumva chiar ele erau cheia, 
dacă nu-i indicau cum să aranjeze literele din mesaj. Dar 
mai întâi trebuia să afle ce literă corespundea fiecărui 
triplet. 

Alt impas. i 

Ai nevoie de o abordare nouă, şi-a spus Ando. Incercase 
să înainteze prin încercări şi eliminări succesive, dar avea 
senzaţia că se învârteşte în cerc. Poate că se agăţase prea 
tare de ideea că fiecare set de două sau trei baze 
corespunde unei litere a alfabetului limbii engleze. 

Soluţia este în mod sigur simplă şi evidentă, una pe care 
ar trebui s-o găsesc fără să trec printr-un proces lung şi 
complicat. 

A simţit că îşi pierde concentrarea şi privirea lui a 
început să rătăcească prin sală. S-a pomenit că se uita fix 
la părul unei femei tinere care se aşezase la celălalt capăt 
al mesei. Aşa cum stătea, cu capul plecat, semăna cu Mai 
Takano. 

Unde este acum? 

Îşi făcea griji pentru ea, mai ales când se gândea că 
fusese iubita lui Ryuji. 

Oare Ryuji a încercat să-mi spună în mesajul lui cifrat 
unde e fata? 

A cântărit o vreme această posibilitate, dar a renunţat la 
ea, zâmbind în sinea lui: era o soluţie demnă de benzile 
desenate. Ce reacţie de adolescent, să viseze că era 
detectivul particular infailibil care o salvează pe eroină 
dintr-un pericol mortal! Deodată, toată povestea i s-a părut 
ridicolă. Probabil că nici măcar nu era un cod. Probabil că 


188 


apariţia secvenţei de baze în ADN-ul virusului avea o 
explicaţie ştiinţifică precisă. Şi, imediat ce Ando a admis 
această posibilitate, entuziasmul lui pentru decriptarea 
aşa-zisului mesaj a dispărut complet. Parcă îşi omora 
timpul, nu-i aşa? Dacă da, atunci muncise pe brânci pentru 
asta. 

Razele soarelui care asfinţea îi colorau părul de pe braţe 
în auriu. Pasiunea care-l pusese în mişcare dimineaţa se 
evaporase. S-a gândit să se mute pe alt scaun, într-un loc 
unde nu bătea soarele, şi s-a ridicat în picioare. Totuşi, 
privind în jur, a văzut că era înconjurat de copii, de 
studenţi şi elevi de liceu care învățau pentru examene, toţi 
moţăind în spatele unor munţi de cărţi. Schimbarea locului 
nu era o soluţie, nu aşa putea să-şi recapete concentrarea. 
Toată sala părea copleşită de letargie. Ando s-a aşezat la 
loc. 

Gândeşte logic, şi-a spus. Trebuie să existe o formulă. 

Şi-a îndreptat spatele. Până acum încercase să 
stabilească o corespondenţă între literele alfabetului şi 
tripletele de baze, dar aşa nu reuşise să găsească nicio 
formulă. Dacă ar fi reuşit să stabilească o corespondenţă 
simplă, de unu la unu, sau chiar una de multiplu la unu, şi 
s-o exprime printr-o funcţie, ar fi obţinut şi răspunsul. 
Trebuia să existe o formulă care putea fi identificată. 

S-a ridicat iar în picioare. Logic vorbind, nu exista altă 
cale. Intuiţia îi spunea că ajunsese cu un pas mai aproape 
de soluţie, iar această constatare i-a alungat lâncezeala şi 
l-a împins să acţioneze. 

S-a dus la secţia de ştiinţe naturale, a găsit un tratat 
despre ADN şi a început să-l răsfoiască cu mişcări febrile. 
Pe măsură ce entuziasmul lui creştea, transpira tot mai 
tare. Căuta un tabel care să-i arate corespondenţa dintre 
aminoacizi şi tripleţii de baze. 

În cele din urmă, l-a găsit. A luat cartea la masă şi a 
aşezat-o în faţa lui, deschisă, lângă mesajul cifrat. 

Când un triplet de baze - un codon - formează o 
proteină, codonul se transformă într-un aminoacid. 
Regulile acestei transformări erau sintetizate în tabelul pe 


189 


care-l găsise. Există douăzeci de tipuri de aminoacizi. 
Există şi patru baze, ceea ce înseamnă că sunt posibile 
şaizeci şi patru de combinaţii diferite de câte trei. Şaizeci 
şi patru de combinaţii pentru numai douăzeci de 
aminoacizi, adică un grad destul de ridicat de 
suprapunere. Era o corespondenţă de multiplu la unu. 
Fiecare grup de baze desemna un aminoacid sau altul, sau 
un stop. 

Studiind tabelul, Ando a scris abrevierile aminoacizilor 
sub cele patruzeci şi două de baze ale codului. 


ATG GAA GAA GAA 
(Met) (Glu) (Glu) (Glu) 
TAT CGT TAT ATT 
(Tyr) (Arg) (Tyr) (Ile) 
CCT CCT CCT CAA 
(Pro) (Pro) (Pro) (Gln) 
CAA CAA 

(Gln) (Gln) 


A luat apoi prima literă din denumirea fiecărui acid şi a 
obţinut un şir: 


MGGGTATIPPPGGG 


Dar şirul nu avea nicio semnificaţie şi se confrunta în 
continuare cu combinaţiile de trei litere. Trebuia să existe 
o altă cale de interpretare. De exemplu, poate că tripla 
repetare a unei litere însemna că primele două erau 
spaţiul alb dintre cuvinte. 

A încercat aşa: 


MG TATIP G 


Nici acestea nu erau cuvinte în engleză. 

În pofida acestei nereuşite, Ando simţea că merge în 
direcţia bună. Era aproape convins că se apropie de 
soluţie. Nu ştia de ce, dar avea senzaţia că va descoperi 


190 


dintr-o clipă în alta un cuvânt care să însemne ceva. 
Glu, Pro şi Gl 
n se repetau de trei ori. A încercat să le scrie altfel: 
Met 
Glu (x3) 
Tyr 
Arg 
Tyr 
Ile 
Pro (x3) 
Gln (x3) 


S-a uitat la listă cam un minut, apoi a observat un cuvânt 
englezesc pe care-l cunoştea. 

Îi venise ideea că acei codoni care se repetau de trei ori 
nu însemnau „trei”, ci „a treia”. Adică a treia literă a 
abrevierii pentru aminoacidul respectiv. 

Cu alte cuvinte: 


Miet 
ci 


Arg 


Soluția era Mutation. 


Uitând unde se afla, Ando a gemut fără să vrea. Singurul 
răspuns pe care reuşise să-l obțină - rezultatul logicii, 
metodei, experimentării şi erorii - era chiar acesta. Un 
răspuns simplu, precis. Nu putea fi decât corect. 

Dar încă nu scăpase de bătăile de cap. Cunoştea foarte 
bine semnificaţia cuvântului mutation - adică ştia ce 
înseamnă din punctul de vedere al evoluţiei organismelor. 
Nu avea însă nici cea mai mică idee cum să-l interpreteze 


191 


în contextul dat. 

Ce naiba încerci să-mi spui, Ryuji? Nu rostise întrebarea 
cu glas tare, însă chiar aşa, pronunţând-o doar în minte, 
Ando îşi auzise vocea tremurând de exaltare. Descifrase 
mesajul. 


192 


5 


S-a dus la intrare, s-a oprit la primul telefon public şi a 
format numărul lui Miyashita. Nu se aştepta să-l găsească 
acasă pe colegul lui - ţinând cont că era duminică seara şi, 
pe deasupra, mijlocul unui weekend de trei zile -, dar în 
ciuda sorţilor potrivnici, Miyashita rămăsese între patru 
pereţi cu familia. Ando a reuşit să-i spună că descifrase 
codul. 

Şi-a închipuit că Miyashita se afla în sufragerie. De fapt, 
îl vedea în faţa ochilor, împreună cu soţia şi copilul, 
pregătindu-se pentru cină. Miyashita chiar îşi pusese 
palma căuş în jurul microfonului pentru a atenua gălăgia 
din fundal, dar nu reuşea să reducă sonorul vieţii lui de 
familie, care se strecura pe fir până la Ando. 

— Bravo ţie, excelent! Ce spune? 

Miyashita avea oricum o voce puternică şi, cum ţinea 
mâna pâlnie la microfon, aproape că-l asurzea pe Ando. 

— Până la urmă, nu era o propoziţie. Doar un singur 
cuvânt. 

— Bun, un singur cuvânt. Care? 

— Mutatie. 

— Mutaţie? 

Miyashita a repetat cuvântul de câteva ori, ca şi cum îl 
cântărea. 

— Ai idee ce Înseamnă? a întrebat Ando. 

— Nu ştiu. Dar tu? Ţi-a venit vreo idee? 

— Nimic. 

— Ascultă, ce-ar fi să vii până aici? 

Miyashita locuia la Terao, în sectorul Tsurumi din 
Yokohama, într-un apartament aranjat cu gust. Ando 
trebuia să ia metroul până la Shinagawa şi acolo să treacă 
pe linia Keihin Expres, dar drumul n-ar fi durat mai mult 
de-o oră. 


193 


— Bine, vin. 

— Sună-mă când ajungi în staţie. Ştiu un băruleţ bun 
chiar alături, unde putem să bem un pahar şi să discutăm 
în linişte. 

Se pare că fetiţa de câţiva ani a lui Miyashita ghicise ce 
plănuia tatăl ei. S-a agăţat de pantalonii lui şi a scâncit: 
„Rămâi acasă, tati!” Din respect pentru Ando, Miyashita a 
acoperit microfonul cu palma şi a gonit-o. Ando l-a auzit 
cum umbla prin casă cu telefonul în mână, încercând să 
scape de ea. S-a simţit vinovat, chiar dacă nu venise el cu 
propunerea să discute afară. In acelaşi timp, l-au copleşit 
amărăciunea pierderii suferite şi invidia. 

— Putem s-o lăsăm pe altă dată, dacă vrei. 

Dar Miyashita nici nu voia să audă: 

— În niciun caz. Abia aştept să-mi spui toate 
amănuntele. Bun, sună-mă din staţie şi cobor imediat. 

A închis, fără să mai aştepte răspunsul lui Ando. Oftând 
din greu, Ando a ieşit din bibliotecă şi a pornit spre staţia 
de metrou. Încă mai auzea sunetele plăcute din casa 
prietenului său. 


Ando nu mai călătorise de mai bine de-o săptămână pe 
linia Keihin Expres, din ziua când se dusese acasă la Mai. 
Nu mult după staţia Kita Shinagawa trenul circula la 
suprafaţă, pe o linie suspendată. S-a pomenit uitându-se în 
jos, la clădiri şi la firmele luminoase. Era şase, într-o seară 
de la sfârşitul lui noiembrie, şi se făcuse deja aproape 
noapte. Întorcându-și privirea în direcţia portului, spre 
Yoshio, a văzut blocurile cu apartamente răsfirate de-a 
lungul canalului. Ferestrele lor luminate şi întunecate 
formau un model asemănător cu o tablă de şah. Pentru o 
seară de weekend, luminile străluceau la uimitor de puţine 
ferestre. Ando a încercat involuntar să distingă cuvintele 
ascunse în tiparul de pătrate argintii şi negre. În ultima 
vreme se gândise prea mult la coduri. I s-a părut că vede 
pe una dintre fațadele din pădurea de blocuri silaba 
fonetică ko - copil -, dar bineînţeles că era o iluzie. 

Mutatie. Mutaţie. 


194 


În timp ce privea în depărtare, a continuat să murmure 
cuvântul. Spera, în mod absurd, că repetarea incantaţiei va 
da un sens mesajului transmis de Ryuji. 

În depărtare s-a auzit o sirenă de ceaţă. Trenul s-a 
strecurat într-o staţie şi a rămas pe loc, iar călătorii au fost 
anunţaţi că aştepta să treacă un expres. Ando se afla în 
ultimul vagon. Şi-a scos capul pe uşă ca să vadă numele 
staţiei. A constatat, fără să se mire, că era staţia de lângă 
garsoniera lui Mai. De acolo, din tren, putea să vadă strada 
mărginită de magazine şi, după câteva clipe, a început să 
caute fereastra lui Mai, scotocind prin amintirile sale vechi 
de opt zile. Şi-a amintit că atunci, în garsonieră, când se 
uitase pe fereastră, văzuse staţia chiar la nivelul ochilor. 
Văzuse călătorii care aşteptau pe peron, prin urmare putea 
să zărească de-acolo fereastra ei. 

Cum nu avea un unghi de observaţie prea bun din 
vagonul în care se afla, a coborât din tren. A mers până la 
capătul peronului şi s-a uitat peste palisadă. Strada cu 
magazine se întindea spre est, făcând un unghi drept cu 
linia metroului. A văzut, la nici două sute de metri, un bloc 
cu şapte etaje pe care l-a recunoscut imediat. 

Deodată a auzit zgomotul expresului care se apropia 
dinspre Shinagawa. Imediat după trecerea lui, trenul local 
în care călătorise până acolo trebuia să-şi continue drumul 
spre Kawasaki. Ando a căutat repede fereastra ei. Ştia că 
garsoniera avea numărul 303, adică trebuia să fie a treia 
fereastră de la dreapta spre stânga. Expresul trecuse şi 
acum se auzea clopoţelul care anunţa plecarea cursei 
locale. S-a uitat la ceas. Şase şi câteva minute. In clipa 
asta, Miyashita lua masa în familie. Ando nu voia să ajungă 
acolo prea devreme şi să-i răpească din timpul, şi aşa 
drămuit, pe care-l petrecea împreună cu cei dragi. Şi-a 
făcut socoteala că avea un avans de aproximativ o 
jumătate de oră, aşa că s-a hotărât să nu se mai urce în 
trenul din care coborâse, ci să-l ia pe următorul. 

Ferestrele de la etajul al treilea erau aproape la acelaşi 
nivel cu peronul. S-a uitat atent la fiecare, dar nu se zărea 
nicio rază de lumină. 


195 


Vasăzică nu e aici. 

Speranţa lui, şi aşa palidă, s-a destrămat repede. Apoi, 
chiar în clipa când voia să renunţe, privirea i-a fost atrasă 
de o rază de lumină albăstrie care juca pe fereastra a treia, 
numărând de la dreapta. Şi-a mijit ochii, întrebându-se 
dacă nu era o închipuire, dar lumina licărea acolo, 
fluturând ca un drapel alb-albăstriu. Strălucea atât de slab, 
apărea şi dispărea atât de repede, încât n-ar fi observat-o 
dacă nu s-ar fi uitat foarte atent. S-a aplecat şi mai mult în 
faţă, dar era prea departe. Nu putea să distingă detalii. 

Voia să meargă acolo. l-ar fi luat doar douăzeci de 
minute, poate mai mult, poate mai puţin, adică ar fi reuşit 
să prindă la ţanc trenul următor. Fără să mai ezite, Ando a 
ieşit repede pe lângă casa de bilete şi a coborât în stradă. 

Abia când s-a oprit chiar sub fereastra ei şi s-a uitat în 
sus şi-a dat seama de unde venea ciudata lumină albastră. 
Fereastra era deschisă şi perdeaua de dantelă albă flutura 
afară, în adierea blândă. Pe suprafaţa imaculată se reflecta 
lumina firmei de neon a unei agenţii de închiriat 
automobile. Din când în când, culorile primare care 
străluceau pe țesătura albă păreau pete de vopsea 
fluorescentă, aşa explicându-se strălucirea albăstruie abia 
vizibilă din staţie. În ciuda acestei constatări raţionale, în 
mintea lui Ando au apărut mai multe semne de întrebare. 
Când ajunsese acolo, acum opt zile, fereastra era deschisă 
şi perdeaua pe jumătate trasă, dar îşi amintea perfect că 
înainte să plece închisese fereastra şi trăsese perdeaua 
până la capăt. Era sigur că nu lăsase fereastra aşa. Dar 
altceva îl deranja şi mai mult. Adierea care sufla în această 
seară de sfârşit de toamnă era foarte slabă, practic 
inexistentă, şi totuşi perdeaua flutura în exterior într-o 
poziţie aproape orizontală. De unde venea curentul de aer? 
Nu numai că nu simţea, dar nici nu auzea vântul. Frunzele 
copacilor de pe marginea străzii erau nemişcate. Şi totuşi, 
perdeaua dansa în noapte chiar deasupra crengilor 
încremenite. Scena era stranie, halucinantă. Niciun 
trecător nu-şi ridicase privirea, nimeni nu părea să observe 
fenomenul bizar. 


196 


Singura explicaţie pe care Ando a reuşit s-o găsească 
era de natură mecanică. Poate că în cameră cineva pornise 
un ventilator puternic care sufla aerul în direcţia ferestrei. 
Dar de ce? De-acum curiozitatea nu-i mai dădea pace. 

A mers de-a lungul clădirii şi a intrat în hol. Singura cale 
de a dezlega misterul era să ajungă din nou în garsonieră. 

Probabil că administratorul îşi luase liber, pentru că 
perdeaua ghişeului era trasă. Clădirea era tăcută şi 
aparent pustie, toţi locatarii stăteau în apartamentele lor. 

A luat liftul până la trei şi a pornit spre numărul 303. Pe 
măsură ce se apropia, mergea cu paşi tot mai mici şi mai 
rari. Instinctul îi şoptea să se întoarcă, dar trebuia să ştie. 
A văzut o uşă pe jumătate deschisă. În spatele ei, scara de 
serviciu folosită doar în cazuri de urgenţă. Dacă se 
întâmplă ceva, poate ar fi mai bine să nu mă urc în lift. 
Poate ar trebui să cobor pe scări... Chiar fără să ştie exact 
de ce se temea, Ando îşi plănuia traseul de retragere. 

A ajuns la uşa cu numărul 303. Sub sonerie era lipită 
aceeaşi etichetă roşie pe care scria „Llakano”. Nimic nu se 
schimbase între timp. Ando a întins mâna spre buton, dar 
s-a răzgândit imediat. Asigurându-se mai întâi că holul era 
pustiu, şi-a lipit urechea de uşă. N-a auzit niciun sunet, cu 
atât mai puţin zgomotul unui ventilator. S-a întrebat dacă 
în clipa aceea perdeaua de dantelă mai flutura la fereastră. 
Îi venea greu să creadă asta, ţinând cont că nu auzea 
nimic. 

— Mai. 

În loc să apese pe butonul soneriei, îi rostise numele, nu 
prea tare, şi bătuse la uşă. Niciun răspuns. 

Mai a văzut înregistrarea, şi-a reamintit el. Şi, cu două 
zile înainte de vizita lui, tot ea, sau altcineva, înregistrase 
altceva pe casetă. A cincea zi de la dispariţia fetei. Cine şi 
de ce? 

Deodată Ando a simţit iar în jurul lui atmosfera stranie 
din cameră, senzaţia că se afla în interiorul altui corp. Apa 
de pe fundul căzii scurgându-se încet. Atingerea uşoară pe 
picior. _ 

A făcut câţiva paşi înapoi. În orice caz, toate cele patru 


197 


copii ale casetei blestemate dispăruseră de pe faţa 
pământului. Criza se sfârşise. Fără îndoială că fata avea să 
reapară foarte curând. Oricât m-aş învârti pe-aici, tot n-aş 
reuşi să rezolv ceva, şi-a spus el în timp ce mergea către 
lift. Era nerăbdător să iasă de-acolo, chiar cu riscul de a 
rămâne fără o explicaţie. Nu ştia de ce, dar i se părea că s- 
ar fi simţit la fel ori de câte ori ar fi venit acolo. 

A apăsat pe butonul ascensorului. În timp ce aştepta, a 
repetat fără încetare în gând: Mutaţie, mutație... Voia să 
se gândească la altceva, la orice altceva. Parcă stătea 
acolo de-o veşnicie. 

A auzit în dreapta un clinchet metalic, zgomotul unei 
yale care se deschide. A rămas nemişcat. In loc să se 
răsucească pe călcâie şi să se uite, şi-a întors capul numai 
puţin, cât să vadă coridorul cu coada ochiului. Uşa cu 
numărul 303 se mişca încet spre exterior. Eticheta roşie 
era perfect vizibilă, nu se putea înşela în privinţa 
numărului. Fără să vrea, a apăsat de mai multe ori pe 
butonul liftului. Ascensorul urca înnebunitor de încet. 

Din pragul uşii s-a desprins o siluetă şi Ando s-a 
încordat. Era o femeie îmbrăcată cu o rochie de un verde 
proaspăt. Pe jumătate întoarsă spre el, a scos o cheie din 
poşetă şi a încuiat uşa. Ando i-a studiat faţa. Purta ochelari 
de soare, dar şi-a dat seama imediat că nu era Mai. Da, era 
altă persoană. N-avea niciun motiv să se teamă, dar în 
clipa aceea trupul lui nu mai asculta comenzile raţiunii. 

Uşile liftului s-au deschis şi Ando s-a strecurat înăuntru. 
A vrut să apese pe butonul de închidere, dar din greşeală a 
apăsat pe celălalt. După câteva secunde interminabile, 
uşile au început să se închidă. Apoi, în ultima clipă, o mână 
albă s-a strecurat în spaţiul dintre ele şi s-au îndepărtat iar 
una de alta. Femeia stătea în faţa lui. Ochelarii de soare îi 
mascau trăsăturile, dar Ando a observat că avea în jur de 
douăzeci şi cinci de ani şi trăsături foarte regulate. Ţinând 
mâna pe marginea unei uşi, a intrat repede în lift şi a 
apăsat pe butonul de închidere, apoi pe cel pentru parter. 
Ando s-a dat înapoi câţiva centimetri, până când coatele lui 
au atins peretele ascensorului şi s-a pomenit că stătea pe 


198 


vârfuri. A rămas în poziţia aceea, uitându-se fix la 
necunoscuta ciudată care ieşise din garsoniera 303, iar 
mintea lui a proiectat spre ea, cu toată forţa, o singură 
întrebare: 

Cine eşti? 

I-a ajuns în nări un miros ciudat, diferit de orice parfum 
pe care-l cunoştea. S-a strâmbat uşor şi şi-a ţinut 
respiraţia. Ce putea fi? Mirosea a fier, ca sângele. Femeia 
avea părul lung, până la mijlocul spatelui, iar mâna cu care 
se sprijinea de perete era atât de albă, încât părea 
transparentă. S-a uitat mai atent şi a observat că unghia 
degetului arătător era ruptă. Rochia ei cu mâneci scurte 
era prea subţire pentru luna noiembrie. Nu avea ciorapi şi 
era încălţată cu pantofi uşori, fără toc. A văzut pe 
picioarele ei câteva vânătăi albăstrui. Asta l-a şocat, dar n- 
ar fi putut spune de ce. Oricât de tare încerca, nu reuşea 
să-şi stăpânească tremurul care părea să urce din chiar 
fibra fiinţei sale. 

Închis în cuşca strâmtă a ascensorului împreună cu 
femeia aceea, avea senzaţia că timpul abia se târăşte. 
Liftul a ajuns în sfârşit la parter şi Ando a continuat să-şi 
ţină respiraţia în timp ce uşile se deschideau. Femeia a 
străbătut repede holul şi a dispărut pe stradă. 

Avea cam un metru cincizeci şi cinci, o siluetă bine 
proporţionată şi un mers uşor. Rochia strâmtă şi scurtă - 
cam zece centimetri deasupra genunchilor - îi scotea în 
evidenţă coapsele atrăgătoare. Pentru că nu purta ciorapi, 
vânătăile de pe gambe contrastau foarte puternic cu 
albeaţa picioarelor. Noaptea era atât de rece, încât toţi 
trecătorii, fără excepţie, purtau haine groase, dar ea 
plecase nepăsătoare, îmbrăcată doar cu o rochiţă subţire 
de vară. 

Ando a ieşit din lift şi a rămas o vreme acolo, uitându-se 
în noapte. 


199 


6 


Ando l-a aşteptat pe Miyashita în faţa băncii, aşa cum îl 
instruise colegul lui. Era o seară de weekend şi banca era 
închisă. Din cauza obloanelor de metal care fuseseră trase 
până jos, trotuarul din faţă avea un aspect bizar. Aici 
întunericul era confortabil, dar în timp ce se uita după 
Miyashita vedea în minte imaginea femeii care ieşise din 
garsoniera 303. 

A încercat să scape de ea, dar parcă îi era gravată pe 
retină. O văzuse tot timpul în gând, şi când se întorsese ca 
un somnambul la staţia de metrou, şi în tren, până aici, la 
staţia Tsurumi. 

Cine e? 

Cea mai raţională explicaţie pe care o găsise era că sora 
fetei, îngrijorată de absenţa prelungită a lui Mai, venise 
acolo să vadă cu ochii ei ce se întâmplase. Chiar el îi 
telefonase mamei lui Mai şi-i explicase cât mai pe înţeles 
ce descoperise. Dacă fata avea o soră şi dacă această soră 
locuia la Tokio, întâlnirea întâmplătoare cu ea nu era deloc 
neobişnuită. 

Dar ceva din aura indescriptibilă a femeii anula 
posibilitatea unei explicaţii atât de simple. Scurta călătorie 
cu liftul alături de ea îl tulburase pe Ando până în adâncul 
sufletului. Nu părea să fie o apariţie pământească, însă nu 
arăta nici ca o fantomă. Fusese prezentă acolo în carne şi 
oase, Ando era sigur. Cu toate acestea, avea senzaţia că i- 
ar fi fost mai uşor să accepte că se întâlnise cu o fantomă. 


Din spatele clădirii unei firme a apărut un cerc auriu. 
Venea drept spre el. 

— Hei, Ando! 

Ando şi-a mijit ochii şi s-a uitat în direcţia fasciculului de 
lumină, apoi şi-a dat seama că era Miyashita, care se 


200 


apropia repede, călare pe o bicicletă mică de damă ce avea 
până şi coş pentru cumpărături. Probabil că împrumutase 
bicicleta soţiei sale. 

Miyashita s-a oprit chiar în faţa lui, în scrâşnet de frâne. 
La început n-a fost în stare să vorbească, pentru că gâfâia 
prea tare. A rămas acolo, călare pe bicicletă, cu coatele 
sprijinite pe ghidon şi capul ridicându-se şi coborând în 
ritmul respirației. Ando n-ar fi crezut că va apuca să-l vadă 
vreodată pe o bicicletă. De obicei, cel mai mic efort îl 
epuiza imediat. 

— Ai ajuns repede, a zis Ando. 

Se temuse că-l va aştepta cel puţin zece minute. 
Miyashita nu ajungea nicăieri la timp. 

După ce a parcat bicicleta pe trotuarul din faţa staţiei, 
Miyashita a pus o mână pe umărul lui Ando şi l-a condus 
pe o alee unde fiecare clădire părea să aibă un felinar roşu 
atârnat deasupra uşii. Răsuflarea i se liniştise cât de cât şi, 
în timp ce mergeau, i-a spus lui Ando: 

— Cred că ştiu ce înseamnă „mutaţie”. 

lată cum se explica apariţia lui pe bicicletă. Ardea de 
nerăbdare să-i împărtăşească lui Ando ce descoperise. 

— Şi ce înseamnă? 

— Hai mai întâi să bem o bere. 

În timp ce se aplecau să treacă pe sub draperia de la 
intrarea unui local, Ando a observat că pe firmă era scris 
„Limbă de bivol”. Miyashita nu s-a mai deranjat să-l 
întrebe ce vrea: în momentul în care au ajuns înăuntru, a 
cerut două beri la pahar şi două porţii de limbă sărată. 
Părea să-l cunoască pe proprietar, pentru că schimbaseră 
o privire de salut în timp ce el şi Ando se îndreptau spre 
capătul din spate al barului. Acolo erau cele mai liniştite 
locuri din toată sala. 

La început, Miyashita l-a întrebat cum reuşise să 
decodifice mesajul transmis prin intermediul virusului. 
Ando a scos printul din servietă şi i-a spus prin ce etape 
trecuse. Tot timpul cât l-a ascultat, Miyashita a dat din cap 
fără încetare. Părea să se fi convins de justeţea metodei cu 
mult înainte ca Ando să termine. 


201 


— Da, în regulă, se pare că „mutaţie” e soluţia corectă. 
Dovada că abordarea ta a fost bună e chiar faptul că te-a 
condus la o singură soluţie. Miyashita l-a bătut pe umăr. 
Apropo, sunt sigur că ţi-ai dat seama ce analogie putem 
face. 

— Ce vrei să spui? 

Miyashita a scos din buzunar o foaie de hârtie boţită şi a 
despăturit-o. Ando a văzut un desen. Orice ar fi fost, era 
schiţat la repezeală, doar pentru a prinde esenţa unui 
moment de inspiraţie. 

— Uită-te puţin la asta, a zis Miyashita, întinzându-i 
hârtia. Ando a luat-o şi a întins-o pe bar, în faţa lui. 

A înţeles imediat. Era ilustrarea procesului de copiere a 
spiralei duble a ADN-ului în interiorul unei celule. Cele 
două filamente ale spiralei sunt complementare: când 
structura uneia dintre ele este fixată, şi cealaltă este în 
mod automat determinată. Când o celulă se divide, cele 
două filamente se despart şi fiecare creează o nouă 
generaţie de copii fidele originalului. Procesul de copiere a 
unei gene şi de transmitere de la părinte la copil poate fi 
considerat fundamentul eredității. 

Bineînţeles, din punctul de vedere al lui Ando, toate 
acestea erau cunoştinţe elementare. 

— Şi ce-i cu asta? a întrebat el. 

— Gândeşte-te o clipă la mecanismul din spatele 
evoluţiei speciilor. 

Mai erau multe de aflat despre evoluţie. De exemplu, 
conceptele de bază ale teoriei lui Kinji Imanishi? se 
deosebeau de cele ale neodarwiniştilor, dar era imposibil 
să stabileşti o dată pentru totdeauna cine avea dreptate. 
Pe scurt, era un fel de aplicare a zicalei „unde-s mulţi, 
puterea creşte” în domeniul teoriei evoluţiei: oricine îşi 
susţinea cu îndârjire opinia, indiferent dacă avea 
calificarea necesară sau nu, putea să încline balanţa într-o 


? Kinji Imanishi (1902-1992), antropolog, entomolog şi explorator, 
pionier al studiului ştiinţific al primatelor în Japonia, fondator al unui 
institut specializat la Universitatea Kyoto. (N. Tr.) 


202 


parte sau alta. Dar lipsa unor dovezi decisive care să 
tranşeze disputa nu conta prea mult. Ando ştia că 
descoperirile recente din domeniul biologiei moleculare 
sprijineau ideea că adevăratul motor al evoluţiei era 
mutaţia genetică bruscă. 

A răspuns aşadar destul de sigur pe el: 

— Probabil că totul începe cu o mutatie genetică. 

Începuse să ghicească în ce direcţie se îndrepta discuţia. 

— Aşa e. Mutaţia este declanşatorul procesului de 
evoluţie. Şi atunci, cum au loc mutaţiile? 

Miyashita a luat o gură bună de bere, apoi a scos un pix 
din buzunarul de la piept. Înainte ca Ando să aibă cea mai 
mică şansă de a-i răspunde, a început să scrie repede pe 
desen. Motivele producerii mutaţiilor. Ando a încercat să 
vadă schiţa, pe jumătate ascunsă de mâna lui Miyashita. 

— Când în codul genetic survine o eroare, un accident 
întâmplător care afectează genele, ea este copiată şi 
transmisă mai departe. O mutație, deci. Mă urmăreşti? 
Asta e linia de gândire acceptată în privinţa mecanismului 
mutaţiilor. 

Pentru a-şi sublinia ideea, Miyashita a pus vârful pixului 
pe diagramă, dar Ando nu avea nevoie de asemenea 
explicaţii. Genele pot fi modificate în mod deliberat, în 
laborator, cu ajutorul razelor X sau radiaţiilor ultraviolete, 
însă de obicei mutaţiile survin la întâmplare. Secvența 
ADN, care, teoretic, trebuie să fie reprodusă şi transmisă 
identic generaţiilor următoare, suferă uneori modificări din 
cauza unor erori de copiere - dacă se poate spune aşa. 
Când aceste erori se acumulează prin copieri repetate, 
apare treptat o specie nouă. Mutaţia poate fi privită ca un 
mic pas spre evoluţia unei specii. 


203 


ADN-ul părintelui 


Prima 7A Eroarea 2 
(0 Hx 
generat { e copiata 
ene € Q enti `> 
p- 
# k 
7 4 
e s m > 
A doua #2 ZA Ș.A 
gene m (2 4 ț i d 
; > S 
A A A A 
C E CE 


— Mai ţii minte, prietene, că am pomenit la un moment 
dat de o analogie? a murmurat Miyashita. 

Ando a înţeles în sfârşit unde bătea colegul lui. X era ca 
Y. Acum, după ce se gândise la asta, totul părea simplu. 

— Vorbeşti despre copierea casetelor, nu-i aşa? a zis 
Ando în cele din urmă. 

— Păi, nu crezi că, în principiu, e acelaşi lucru? 

Miyashita şi-a îndesat în gură două felii de limbă şi le-a 
făcut să alunece pe gât cu o gură de bere. 

Ando a întors foaia de hârtie şi a netezit-o, apoi a luat 
pixul lui Miyashita şi a început să facă altă schiţă. Simţea 
nevoia să clarifice punctele de similaritate. Chiar dacă era 
convins că teoria acestui domeniu nu mai avea secrete 
pentru el, ştia că un simplu desen pe hârtie poate fi uneori 
de mare ajutor. 

În ziua de 26 august, în cabana B-4 apăruse pe lume o 
înregistrare video. Pe 29, patru tineri cazaţi în aceeaşi 
cabană şterseseră sfârşitul înregistrării - porţiunea în care 
se spunea Cine vede această înregistrare trebuie să facă o 
copie şi să o arate altcuiva, dar nu mai târziu de o 
săptămână. Copiii  înregistraseră o reclamă peste 
porţiunea respectivă. Pentru casetă, această acţiune 
fusese echivalentă cu un eveniment întâmplător, 
neprevăzut, care-i modificase secvenţa genetică, adică 
şirul imaginilor. Apăruse o eroare. Asakawa copiase din 
nou caseta - care conţinea deja eroarea în cauză. Fireşte, 


204 


eroarea fusese şi ea reprodusă. Până aici, procesul fusese 
similar cu cel de reproducere a ADN-ului. Mai mult decât 
atât, porţiunea ştearsă, mesajul final, ar fi trebuit să joace 
un rol crucial în reproducerea casetei. În termeni genetici, 
această porţiune era o genă regulatoare. Modificarea unei 
asemenea gene înlesneşte apariţia mutaţiilor. Nu cumva 
chiar „trauma” suferită de înregistrare provocase mutaţia 
casetei? 

Ando a lăsat pixul pe masă şi a zis: 

— Stai puţin, nu discutăm aici despre o fiinţă vie. 

Miyashita nu părea deloc încurcat. După toate 
aparențele, îşi pregătise din timp răspunsul: 

— Dacă ţi-ar cere cineva să defineşti viaţa, ce i-ai spune? 

După părerea lui Ando, viaţa putea fi rezumată în mare 
cam aşa: capacitatea unei entităţi de a se reproduce şi 
existenţa unei forme fizice. De exemplu, luând o singură 
celulă, observăm că ADN-ul ei supervizează 
autoreproducerea, iar proteinele îi dau forma exterioară. 
Dar o casetă video? Sigur, avea o formă fizică definită - 
carcasa ei din plastic, de obicei neagră şi paralelipipedică 
-, dar nu se putea spune despre ea că are şi capacitatea de 
a se înmulţi. 

— O casetă video nu poate să se reproducă de la sine. 

— Şi? 

Acum Miyashita părea nerăbdător. 

— Vrei să spui că se comportă ca un virus... 

Lui Ando îi venea să geamă. Viruşii sunt forme de viaţă 
ciudate: le lipseşte capacitatea de autoreproducere. Din 
acest punct de vedere, ei sunt poziţionaţi între lumea 
neînsufleţită şi cea vie. Singurul lucru pe care-l poate face 
un virus în această privinţă este să pătrundă în celulele 
altei fiinţe vii şi să le folosească pentru a se înmulţi. La fel 
cum caseta în cauză îi luase în stăpânire pe oamenii care o 
vizionaseră, ameninţându-i că-i va distruge dacă nu o 
copiază. Caseta se folosea de oameni pentru a se 
reproduce. 

— Dar... 

Ando se simţea dator să protesteze, însă nici măcar nu 


205 


ştia precis ce vrea să nege. Simţea că, dacă n-ar face asta, 
s-ar întâmpla o catastrofă. 

— Dar au fost scoase din circulaţie toate copiile casetei! 

Cu alte cuvinte, nu mai era niciun pericol. Chiar dacă 
înregistrarea fusese vie cândva, în sensul limitat în care şi 
un virus este viu, dispăruse între timp. Toate cele patru 
specimene care veniseră pe lume fuseseră anihilate. 

— Ai dreptate. Caseta a dispărut. A dispărut tulpina 
veche. 

Broboanele de sudoare de pe faţa lui Miyashita păreau 
să crească după fiecare înghiţitură de bere. 

— Cum adică, veche? a zis Ando. 

— Înregistrarea a suferit o mutație. S-a schimbat, a 
evoluat prin copiere până când a apărut o nouă tulpină. 
Încă mai pândeşte pe-acolo pe undeva. Şi-a luat o formă 
complet diferită. Mă rog, asta e părerea mea. 

Ando se uita la el cu gura căscată. Nici nu putea face 
altceva. Paharul lui era gol, dar acum simţea nevoia să bea 
ceva mult mai tare ca berea. A încercat să comande gin 
shochu cu gheaţă, dar n-a fost capabil să vorbească 
suficient de tare. Barmanul nu l-a auzit. Miyashita i-a sărit 
în ajutor: a ridicat două degete şi a strigat „Shochu!”. 
Barmanul a aşezat în faţa lor două pahare, iar Ando a 
întins imediat mâna şi a băut o treime din pahar dintr-o 
singură înghiţitură. Miyashita, care se uita la el cu coada 
ochiului, a continuat: 

— Să presupunem că, în urma procesului de copiere 
repetată, înregistrarea chiar a suferit o mutație şi s-a 
transformat într-o nouă specie. Atunci nu contează deloc 
pentru ea dacă vechea specie a dispărut. Gândeşte-te la 
asta. Ryuji a făcut efortul supraomenesc să folosească o 
secvenţă de ADN ca să ne transmită ceva de pe lumea 
cealaltă. Nu văd ce explicaţie mai bună am putea găsi 
pentru cuvântul „mutaţie”. Poate ştii tu alta. 

Bineînţeles că Ando nu ştia. Cum ar fi putut? A ridicat 
din nou paharul la buze, apoi încă o dată, dar efectele 
alcoolului se lăsau aşteptate. Avea mintea chinuitor de 
limpede. 


206 


S-ar putea să fie adevărat. Ando a observat că înclina 
treptat să-i dea dreptate lui Miyashita. Probabil că Ryuji le 
transmisese cuvântul „mutaţie” în chip de avertisment. 
Aproape că-l vedea pe fostul lui coleg în faţa ochilor, 
rânjind. Crezi că nu mai există niciun pericol, crezi că a 
dispărut. Dar nu scapi aşa uşor. A suferit o mutație şi o 
nouă formă se dezvoltă chiar în clipa asta. 

Şi-a amintit de virusul SIDA. Se crede că, acum câteva 
sute de ani, un virus preexistent a suferit o mutație şi a 
devenit ceea ce azi numim SIDA. Vechiul virus nu era 
capabil să  contamineze oamenii, deci era probabil 
inofensiv. Dar, prin mutație, a căpătat puterea de a face 
ravagii în sistemul imunitar al corpului omenesc. Dacă se 
întâmplase acelaşi lucru şi cu înregistrarea? Singurul lucru 
pe care-l putea face era să se roage să se fi întâmplat exact 
invers, adică un virus periculos să fi devenit inofensiv. 
Faptele arătau însă cu totul altceva. Departe de a fi 
inofensivă, caseta mutantă se transformase în ceva care 
ucidea fără discriminare, indiferent dacă victimele o 
copiaseră sau nu. Dacă asta era o dovadă, caseta devenise 
şi mai periculoasă. Şi, cum Ando nu reuşise să explice 
dispariţia lui Mai, la ora actuală Asakawa era singura 
anomalie. 

— De ce n-a murit Asakawa? a şoptit Ando, exact aceeaşi 
întrebare pe care i-o pusese lui Miyashita cu o zi înainte. 

— Asta-i marea întrebare, nu-i aşa? Este singurul nostru 
indiciu despre ce a devenit caseta. 

— Ba nu, de fapt... mai este cineva. 

Ando i-a spus pe scurt povestea lui Mai: cum ajunsese 
caseta de la Ryuji la ea, cum existau dovezi că văzuse 
înregistrarea şi cum fata dispăruse de aproape trei 
săptămâni. 

— Ceea ce înseamnă că există două persoane care au 
văzut înregistrarea şi n-au murit. 

— Asakawa mai trăieşte, deşi la limită. 

— Sper că şi fata e în viaţă. 

— De ce ar fi? 

— De ce nu? N-ar fi mai bine să avem două capete de fir 


207 


decât unul singur? 

Miyashita avea dreptate. Dacă Mai Takano trăieşte, şi-a 
spus Ando, poate că vom reuşi să înţelegem ce au în 
comun ea şi Asakawa. Poate că fata ne va da răspunsul. 

Îşi dorea din tot sufletul să o găsească în viaţă. 


208 


Partea a patra 
EVOLUŢIA 


209 


1 


Luni după-amiază, 21 noiembrie. 

Ando terminase autopsia unui băiat care se înecase într- 
un râu, iar acum îşi scria raportul în timp ce-l asculta pe 
tatăl copilului descriind împrejurările accidentului. 

Ando încercase să afle data de naştere a copilului şi ce 
făcuse în ziua morţii, dar răspunsurile bărbatului erau vagi 
şi încurcate, ceea ce nu-i uşura deloc sarcina. Uneori 
bărbatul se uita pe fereastră şi conversaţia lâncezea, 
alteori îşi înăbuşea un căscat între două cuvinte. Părea 
stors, pe jumătate adormit. Ando voia să termine cât mai 
repede şi să-l elibereze. 

Apoi a primit un telefon de la recepţie, unde se 
declanşase agitația. Intre timp poliţia le trimisese alt 
cadavru, cel al unei femei neidentificate. In clipa aceea era 
deja pregătit pentru disecţie. Conducătorul echipei care 
avea să efectueze autopsia era un vechi coleg al lui Ando, 
doctorul Nakayama. Poliţiştii îi spuseseră că trupul femeii 
fusese găsit într-un cămin de aerisire, pe acoperişul unui 
bloc cu birouri. Asta însemna că a doua autopsie urma să 
înceapă imediat, fără pauză, aşa că asistenții şi poliţiştii 
intrau şi ieşeau întruna din birou, pregătindu-se de lucru. 

— Domnule doctor, cadavrul e aici. 

Vorbise asistentul principal. Ando a tresărit fără să vrea 
şi s-a uitat în direcţia din care venise vocea. Ikeda, 
asistentul, stătea lângă uşa deschisă pe jumătate, cu faţa 
spre Nakayama. Dar, din cine ştie ce motiv, lui Ando i se 
păruse că vorbise cu el. 

— Bine, a zis Nakayama, ridicându-se încet în picioare. 
Vrei, te rog, să-l pregăteşti? 

Nakayama se angajase la Institut cu doi ani înaintea lui 
Ando. Făcea parte şi din Departamentul de Medicină 
Legală al Facultăţii de Medicină de la Universitatea Joji. 


210 


Asistentul a dispărut, iar în locul lui a apărut un poliţist, 
care s-a apropiat de Nakayama. După formulele obişnuite 
de politeţe, polițistul şi-a tras un scaun şi s-a aşezat lângă 
doctor. 

Ando s-a uitat peste umăr la cadavrul pe care lucrase, 
dar auzea în spatele lui conversaţia poliţistului cu 
Nakayama şi era curios. Prindea doar frânturi din discuţie, 
cuvinte scoase din context. Polițistul părea să-i descrie 
doctorului condiţiile în care fusese găsit cadavrul. 

Ando a pus pixul jos şi a ciulit urechile. Cuvintele 
„neidentificat” şi „femeie” se tot repetau. 

— Ce căuta pe acoperiş? a întrebat Nakayama. 

— Nu ştim de ce a urcat acolo. Poate că voia să se 
sinucidă. 

— A lăsat vreun bilet de adio? 

— Până acum n-am găsit nimic. 

— Îmi închipui că nimeni n-ar fi auzit-o strigând, din 
moment ce era într-un puț de drenaj. 

— Nu locuieşte nimeni în zonă. 

— Unde e? 

— In Oi Est, sectorul Shinagawa. E un bloc vechi cu 
paisprezece etaje, pe Şoseaua Ţărmului. 

Ando şi-a ridicat brusc privirea. Era şocat. Şi-a amintit 
ce văzuse din staţia de pe linia Keihin. Dincolo de cartierul 
rezidenţial se zărea o porţiune din Şoseaua '[ărmului, 
mărginită de depozite şi sedii de companii. Cadavrul unei 
femei neidentificate pe acoperişul unei clădiri de-acolo... 

— Cred că e suficient atât. O să vă dau un telefon dacă 

mai am întrebări, a zis Ando. 
_ I-a mulţumit bărbatului şi a lăsat deoparte formularele. 
Il interesa prea mult conversaţia care se desfăşura în 
spatele lui ca să mai fie în stare să se concentreze asupra 
raportului. Ştia că îi mai lipseau câteva amănunte, dar s-a 
hotărât să le lase pentru mai târziu. 

A pus hârtiile într-un dosar şi s-a ridicat. Nakayama şi 
polițistul se ridicaseră în acelaşi timp cu el. Ando s-a 
apropiat de ei şi l-a bătut pe Nakayama pe umăr. 
Inclinându-se puţin în faţa politistului, pe care îl cunoştea 


211 


din vedere, i-a spus doctorului: 

— Femeia la care o să lucrezi... a fost identificată? 

Au ieşit toţi trei din birou şi au pornit pe coridor, spre 
sala de autopsie. 

Nu i-a răspuns Nakayama, ci polițistul: 

— Nu. Şi nici n-avem vreun indiciu care să ne ajute. 

— Câţi ani are? 

— E tânără, douăzeci, douăzeci şi ceva. Dacă n-ar fi 
moartă, ar arăta extraordinar. 

Douăzeci, douăzeci şi ceva. Mai Takano avea douăzeci şi 
doi de ani, dar putea trece cu uşurinţă drept o 
adolescentă. Ando a simţit că începe să se înăbuşe. 

— Vreun semn particular? 

Dacă ar fi văzut cadavrul, şi-ar fi dat seama imediat, dar 
trebuia mai întâi să se pregătească sufleteşte. Bineînţeles 
că spera să audă ceva care să-i arate că nu era ea. Ar fi 
fost liber să plece fără să mai verifice. 

— Ce s-a întâmplat, doctore Ando? îl întrebă Nakayama 
rânjind. Acum, după ce-ai auzit că arată bine, ţi-a stârnit 
interesul? 

— Nu, fii serios, i-a răspuns Ando, refuzând să intre în 
joc. Pur şi simplu ceva nu-mi sună bine. 

Văzându-i expresia, Nakayama şi-a şters imediat rânjetul 
de pe faţă. 

— Pentru că aţi adus vorba, chiar e ceva ciudat cu 
femeia asta, a intervenit polițistul. S-ar putea să vă 
intereseze şi pe dumneavoastră, doctore Nakayama. 

— Ce anume? 

— Nu avea lenjerie intimă. 

— Zău? Sus sau jos? 

— Purta sutien, dar nu şi chiloţi. 

— Avea hainele în dezordine când a fost găsită? 

Ando şi Nakayama se gândeau la acelaşi lucru: poate că 
fusese violată pe acoperiş, apoi aruncată în puț. 

— Nu, nimic de genul ăsta şi, cel puţin la prima vedere, 
nici semne de viol. 

— Cu ce era îmbrăcată? 

— O rochie groasă fără mâneci, ciorapi trei sferturi, 


212 


tricou, bluză. Nimic anormal. Am putea spune chiar că 
avea gusturi conservatoare. 

Dar nu avea chiloţi. Erau în noiembrie, iar fata se 
îmbrăcase cu o rochie şi nu-şi pusese chiloţi. Oare avea 
obiceiuri excentrice? 

— Scuzaţi-mă, dar nu cred că am înţeles prea bine ce 
înseamnă că a fost găsită într-un puț de pe un acoperiş, a 
zis Ando, care nu reuşea să vizualizeze scena. 

— E vorba de un put de aproximativ trei metri adâncime, 
cu diametrul de aproape un metru. De obicei e acoperit cu 
plasă de sârmă, dar când am ajuns acolo era parţial dată la 
o parte. 

— Suficient de mult încât să cadă cineva înăuntru... 

— Probabil. 

— E genul de capcană în care cazi când nu eşti atent? _ 

— Nu, nu-i uşor nici măcar să te apropii de gura lui. În 
primul rând, uşa din casa liftului care dă pe acoperiş e 
încuiată permanent. 

— Atunci cum a ajuns acolo? 

— La capătul scării de incendiu e altă scară, care urcă 
pe acoperiş. E fixată pe peretele exterior. Bănuim că pe- 
acolo a urcat. De fapt, e singura cale de acces pe acoperiş. 

Ando nu reuşea să găsească o explicaţie plauzibilă 
pentru prezenţa fetei acolo. 

— În legătură cu lenjeria... Credeţi că putea să-şi scoată 
intenţionat chiloţii când se afla în put? 

Puţul avea diametrul de un metru. Când căzuse în el, 
probabil că se rănise. Poate că-şi scosese chiloţii ca să-i 
folosească pe post de compresă sau de bandaj. Sau poate 
că încercase cumva să-i folosească pentru a scăpa de 
acolo. 

— l-am căutat, şi în puț, şi pe acoperiş. Ca să fim absolut 
siguri, i-am căutat şi în jurul blocului. 

— De ce în jur? a intervenit Nakayama. 

— Ne-am gândit că poate i-a legat de o piesă de metal 
sau de alt obiect greu şi i-a aruncat afară. Nu avea nicio 
şansă s-o audă cineva dacă striga după ajutor. Singura cale 
de a atrage atenţia era să arunce ceva pe stradă, unde mai 


213 


circulau oameni. Dar şi asta s-a dovedit de fapt imposibil. 

— De ce? 

— Nu putea să arunce nimic de pe fundul puţului, pentru 
că obiectul n-ar fi trecut de plasa de sârmă. 

Ando n-a mai insistat asupra acestei chestiuni: îşi 
imagina că poliţiştii măsuraseră toate unghiurile. 

— Deci putem să tragem concluzia că nu purta chiloţi 
când a ieşit din casă. 

— În clipa asta, e singura explicaţie plauzibilă. 

Ajunseseră în dreptul sălii de autopsie. 

— Vrei să vii cu mine, doctore Ando? l-a întrebat 
Nakayama. 

— Da, dar nu stau mult. 

Era un răspuns destul de cinstit. Dacă moarta nu era 
Mai Takano, putea să ofteze uşurat şi să plece. Dacă era 
ea... Probabil că ar fi plecat oricum, pentru că avea 
încredere în Nakayama. În orice caz, acum nu mai avea 
încotro, trebuia să intre şi să verifice dacă era ea. 

Din spatele uşii se auzea, ca de obicei, zgomotul apei 
curgând din robinet. În timp ce încerca să distingă şi alte 
sunete, Ando a fost copleşit brusc de dorinţa de a fugi de- 
acolo. Stomacul a început să-i bolborosească şi mâinile să-i 
tremure. S-a rugat în gând să nu fie ea. Doar atât mai 
putea face. 

Înainte ca Ando să fie pe de-a-ntregul pregătit, 
Nakayama a deschis uşa şi a intrat în sala de autopsie. 
Polițistul l-a urmat imediat. Ando a rămas pe loc, uitându- 
se din prag la trupul gol şi alb întins pe masa de disecţie. 


214 


2 


În sufletul lui se insinuase de mult bănuiala că va veni şi 
această clipă, dar acum, văzând de aproape cadavrul 
femeii, tot s-a înfiorat din cap până-n picioare. A pornit în 
sfârşit pe urmele lui Nakayama şi ale poliţistului şi s-a 
apropiat de masă. S-a uitat la faţa femeii din toate 
unghiurile. Încă nu era pregătit s-o recunoască. Părul şi 
ceafa îi erau acoperite cu noroi uscat şi întărit. Un picior 
era răsucit nefiresc de la gleznă. Pielea din zona aceea era 
singura pată de culoare de pe trup. Probabil că glezna era 
fracturată sau  luxată grav. Nu existau semne de 
sugrumare. De fapt, nu se vedea nicio rană exterioară. 
Cadavrul depăşise de mult stadiul de rigor mortis. 
Trecuseră peste nouăsprezece ore din clipa morţii. 

Ando îşi amintea perfect aura de prospeţime pe care o 
avea când trăia. De câte ori visase oare că o ţine în braţe şi 
că-i simte trupul lipit de-al lui? Nu va mai avea niciodată 
ocazia. Acum era o păpuşă de ceară, o efigie distrusă. 
Femeia de care aproape se îndrăgostise era expusă 
nemilos pe masă, preschimbată în asta. Nu reuşea să 
accepte realitatea şi brusc l-a cuprins furia. 

— Blestemată să fie, a şuierat. 

Nakayama şi polițistul s-au întors în acelaşi timp şi s-au 
uitat la el. Polițistul nu-şi putea ascunde uimirea. 

— Aţi cunoscut-o? 

Ando a dat din cap aproape imperceptibil. 

— Îmi pare rău, a murmurat Nakayama, deşi nu ştia cât 
de strânsă fusese relaţia lui Ando cu femeia. 

Polițistul a preluat conducerea, vorbind rar şi cumpănit: 

— Ştiţi cumva pe cine trebuie să anunţăm? 

În spatele tonului său politicos, Ando simţea un accent 
de speranţă. Faptul că o cunoscuse l-ar fi putut scuti pe 
poliţist de corvoada identificării ei. 


215 


Fără să-i mai răspundă, Ando a scos agenda şi a început 
s-o răsfoiască. Era sigur că-şi notase numărul de telefon al 
părinţilor fetei. L-a găsit, l-a scris pe o bucăţică de hârtie şi 
i-a întins-o poliţistului. Bărbatul a luat-o şi a citit numărul. 

— Prin urmare, sunteţi sigur că ea este? s-a interesat el, 
acum pe un ton plin de respect. 

— Da, sunt sigur. E Mai Takano. 

Polițistul a ieşit în grabă să le telefoneze părinţilor fetei 
şi să-i anunţe că fiica lor murise. Ando şi-a imaginat scena 
care avea să se desfăşoare în casa familiei Takano: 
telefonul sunând, mama ei ridicând receptorul şi auzind o 
voce oficială care spune: „Sunt ofiţerul de poliţie cutare, 
fiica dumneavoastră a murit”... S-a înfiorat. li părea rău 
pentru mama lui Mai, îi părea rău pentru suferinţa 
cumplită pe care urma s-o înfrunte prea curând. Nu va 
leşina, nu se va prăbuşi plângând în hohote. Nu, pur şi 
simplu lumea se va retrage din jurul ei. 

Nu mai suporta să stea în sala de autopsie. Când 
bisturiul va pătrunde în trupul fetei, aerul se va umple de 
mirosuri mult mai rele decât cele care-l întâmpinaseră 
când intrase. lar când legistul va tăia pereţii organelor 
pentru a examina conţinutul stomacului şi intestinelor, 
duhoarea va deveni de-a dreptul oribilă. Ando ştia prea 
bine cât de mult pot rezista amintirile olfactive, şi nu voia 
deloc s-o primească pe aceasta. Ştia şi că asta era soarta 
tuturor fiinţelor omeneşti, indiferent cât de pure sau de 
frumoase erau: să emane în cele din urmă o miasmă 
insuportabilă. Dar acum, numai acum, simţea că nu poate 
să reziste sentimentelor. Voia să păstreze amintirea lui 
Mai neîntinată de mirosul morţii. 

— Gata, am plecat, a şoptit el la urechea lui Nakayama. 

Doctorul i-a aruncat o privire încărcată de bănuieli. 

— Nu vrei să participi totuşi la autopsie? 

— Mai am ceva de terminat în laborator, dar mai târziu 
aş vrea să aflu toate detaliile. 

— Am înţeles. 

Ando a pus mâna pe umărul lui Nakayama şi a adăugat, 
tot în şoaptă: 


216 


— Fii atent la artera coronară. Să nu uiţi să iei o probă 
din ea. 

Nakayama era uimit că Ando formulase deja o ipoteză în 
privinţa cauzei decesului. 

— Avea cumva angină? 

Ando nu i-a răspuns. L-a scuturat uşor şi, aruncându-i o 
privire care îl avertiza să nu-i mai pună întrebări, i-a mai 
spus doar atât: 

— Fă asta, bine? 

Nakayama a dat de două ori din cap. 


217 


3 


După ce colegul lui s-a întors în birou, Ando a tras un 
scaun de lângă masa de lucru a lui Nakayama şi s-a aşezat 
pe el invers, înconjurând spătarul cu braţele. A rămas aşa, 
aşteptând ca doctorul să-şi termine raportul. 

— Mi se pare că eşti neliniştit, a zis colegul lui, 
ridicându-şi privirea de la formularul în care scria. 

— Într-un fel. 

— Vrei să vezi raportul? l-a întrebat Nakayama, arătând 
cu degetul un teanc de hârtii din faţa lui Ando. 

— Nu, îmi e de-ajuns un rezumat. 

Nakayama s-a întors şi s-a uitat la el. 

— Atunci dă-mi voie să fiu direct: cauza morţii n-a fost 
un stop cardiac produs de blocarea arterei coronare. 

Prin urmare, ipoteza pe care Ando i-o împărtăşise 
înainte de autopsie se dovedise incorectă. Ando a păstrat 
tăcerea o vreme, întrebându-se cum trebuia să 
interpreteze informaţia. Ce înseamnă asta, că Mai n-a 
văzut totuşi înregistrarea? Poate că tumoarea n-a crescut 
cât să blocheze circulaţia sângelui. 

Şi-a dat seama că avea nevoie de amănunte. 

— Vrei să spui că nu există niciun sarcom în artera 
coronară? 

— Eu unul n-am văzut niciunul. 

— Eşti absolut sigur? 

— Mă rog, trebuie să primesc rezultatele analizelor 
înainte să afirm cu mâna pe inimă aşa ceva. 

Deci, în clipa de faţă tumoarea în cauză părea să 
lipsească din artera coronară a lui Mai Takano. 

— Şi atunci ce a ucis-o? 

— Probabil frigul. Era foarte slăbită. 

— Răni? 

— Glezna stângă fracturată şi laceraţii pe ambele coate, 


218 


cel mai probabil produse în urma căderii. Am găsit în răni 
particule de ciment. 

Deci căzuse cu picioarele înainte, îşi fracturase glezna şi 
nu mai reuşise să se caţere afară. Puţul avea diametrul de 
un metru şi adâncimea de trei, prea adânc ca să poată ieşi 
fără ajutor. Rămăsese blocată în capcană, fără nimic 
altceva decât apă de ploaie ca să-şi potolească setea. Dar 
şi în aceste condiţii tot ar fi trebuit să supravieţuiască 
câteva zile. 

— Mă întreb cât timp a rezistat. 

De fapt, nu era o întrebare în adevăratul înţeles al 
cuvântului. Pur şi simplu gândea cu voce tare în timp ce-şi 
imagina groaza şi disperarea fetei, conştientă că rămăsese 
singură într-o gaură de pe acoperişul unei clădiri cu 
paisprezece etaje. 

— Aproximativ zece zile, după părerea mea. Stomacul şi 
intestinele sunt goale, iar grăsimea subcutanată a fost 
consumată în mare parte. 

— Zece zile... 

Ando şi-a deschis agenda. Presupunând că supravieţuise 
zece zile în puţul acela şi luând în calcul alte cinci zile care 
au trecut până când cadavrul a fost descoperit, înseamnă 
că dispăruse în jurul datei de 10 noiembrie. Stabiliseră să 
se întâlnească pe 9, iar faptul că nu răspunsese la telefon 
împingea data dispariţiei înapoi cu o zi. Pe de altă parte, 
cutia ei de scrisori era plină cu ziare, iar cel mai vechi 
purta data de 8. În concluzie, pe 8 sau 9 i se întâmplase 
ceva şi fusese obligată să plece de acasă. 

Ando a marcat cele două date în calendarul agendei. 

I se întâmplase ceva pe 8 sau 9 noiembrie. 

A încercat apoi să se pună în locul ei. Când o găsiseră, 
era îmbrăcată cu o rochie şi o bluză. Vestimentaţia sugera 
că ieşise din casă doar pentru puţin timp, poate cu intenţia 
să ia o gură de aer proaspăt. Dar, în mod straniu, nu purta 
chiloti. 

Şi-a analizat din nou senzațiile din timpul vizitei în 
garsoniera fetei. Erau încă vii în memoria lui. Asta se 
întâmplase pe 15 noiembrie. Dacă rezultatele autopsiei 


219 


erau corecte, în momentul acela era deja prizonieră pe 
acoperiş, aşteptând să fie salvată. Cu alte cuvinte, lipsea 
de acasă de câteva zile. În ciuda acestui fapt, Ando era 
sigur că detectase o prezenţă în apartamentul ei. Ar fi 
trebuit să găsească o cameră goală, dar simţise acolo, în 
mod indiscutabil, ceva viu. 

— A, şi... a zis Nakayama, ridicându-şi o mână cu 
degetul arătător întins, ca şi cum şi-ar fi amintit ceva 
important. 

— Ce anume? 

— Ai cunoscut-o destul de bine, doctore Ando, nu-i aşa? 

— N-aş spune asta. M-am întâlnit cu ea doar de două ori. 

— Am înţeles. Când ai văzut-o ultima dată? 

— Cred că la sfârşitul lunii trecute. 

— Cu alte cuvinte, cam cu trei săptămâni înainte să 
moară. 

Nakayama se uita la el de parcă se străduia să-i ascundă 
un detaliu important. Ando i-a întors privirea, îndemnându- 
l fără cuvinte: Hai, spune. 

— Era gravidă, nu-i aşa? a îngăimat în cele din urmă 
doctorul. 

Timp de câteva clipe, Ando nu şi-a dat seama despre 
cine vorbea colegul lui. 

— Cine? 

— Mai Takano, bineînţeles. Nakayama se uita atent la el, 
încercând să-i surprindă reacţia. N-ai ştiut? 

Ando nu i-a răspuns. 

— Doar nu vrei să-mi spui că n-ai observat nişte semne 
inconfundabile la o femeie care se apropia de termen. 

— Se apropia de...? 

Atât fusese în stare, să repete ca un papagal cuvintele 
lui Nakayama. Şi-a ridicat privirea şi a încercat să-şi 
amintească precis silueta lui Mai. O văzuse o dată 
îmbrăcată în haine de zi, iar a doua oară într-o rochie 
roşie. În ambele cazuri era vorba de haine mulate pe 
şolduri şi pe coapse, care-i puneau în evidenţă silueta 
zveltă. Talia de viespe era una dintre trăsăturile ei cele 
mai atrăgătoare. Dar nu asta era important. Ando simţise 


220 


că fata avea o aură virginală. Şi acum Nakayama încerca 
să-i spună că era gravidă? Pe deasupra, în luna a noua? 

E drept, se ferise s-o privească insistent. De fapt, cu cât 
se gândea mai mult la ea, cu atât imaginea ei devenea mai 
neclară. Memoria îi juca feste. Ba nu, imposibil. În niciun 
caz nu putea fi în luna a noua. În primul rând, văzuse 
cadavrul cu ochii lui. Pântecele ei era atât de supt, încât 
aproape că atingea coloana vertebrală. 

— Nu pot să cred că mai avea puţin până să nască. 

— Aşa sunt unele femei, ştii bine. Nu li se deformează 
silueta nici măcar în ultimele trei luni. 

— Nu, nu e o chestiune de comparaţie. Am văzut şi eu 
cadavrul. 

— M-ai înţeles greşit, a zis Nakayama fluturându-şi 
mâinile prin aer, apoi şi-a etalat cu grijă argumentele în 
faţa lui Ando. Uterul era mult mărit şi avea răni în 
punctele unde s-a desprins placenta. Vaginul era plin cu o 
secreție de culoare maronie. Am găsit în el fragmente 
minuscule de ţesut care, după părerea mea, sunt resturi 
din cordonul ombilical. 

Ţi-ai pierdut minţile, a strigat Ando în gând. Dar nu 
credea sincer că un legist cu experienţa lui Nakayama 
putea să facă atâtea greşeli elementare. Cele trei dovezi 
găsite în corpul lui Mai îl conduceau la o singură 
concluzie: născuse cu puţin timp înainte să rămână 
prizonieră în puț. 

Pornind de la ipoteza că naşterea era un fapt stabilit, 
cum s-ar fi putut explica mişcările fetei? Poate că travaliul 
începuse pe 7 noiembrie sau în jurul acestei date, şi Mai se 
grăbise să ajungă la un obstetrician. Născuse, rămăsese la 
spital cinci sau şase zile, apoi se externase - pe 12 sau pe 
13. Poate că născuse prematur şi copilul murise. 
Innebunită de durere, rătăcise prin oraş şi, la un moment 
dat, se trezise pe acoperişul blocului, unde căzuse în puţul 
de aerisire. Supravieţuise zece zile. Cadavrul ei fusese 
găsit abia în dimineaţa aceea. 

Din punct de vedere cronologic, totul se potrivea. 
Naşterea era o explicaţie plauzibilă pentru dispariţia ei. Şi, 


221 


evident, nu i-ar fi spus nimic mamei sale. 

Dar Ando nu credea asta. Era dispus să accepte 
diferenţele mari dintre femei în timpul sarcinii, dar, lăsând 
la o parte faptul că pur şi simplu nu arăta ca o gravidă, nu 
putea uita prima impresie pe care i-o făcuse fata. 

O văzuse prima dată chiar aici. El se pregătea să 
înceapă autopsia, iar fata intrase însoţită de un poliţist 
care o chemase acolo să-i povestească legistului de 
serviciu ce ştia despre moartea lui Ryuji. Încercase să se 
aşeze, dar îşi pierduse echilibrul şi se sprijinise de un 
birou. Ando îşi dăduse seama dintr-o privire că era 
anemică. Simţise mirosul foarte slab de sânge şi trăsese 
concluzia că menstruaţia era una dintre cauzele anemiei. 
Deducţia lui fusese confirmată de expresia de jenă a fetei 
şi de scuza ei: „Îmi pare rău, pur şi simplu mi-a...” Privirile 
lor se încrucişaseră. O fracțiune de secundă comunicaseră 
fără să aibă nevoie de cuvinte. 

Te rog să nu-ţi faci griji. E doar problema aceea lunară. 

Am înţeles. 

Mai îi spusese asta doar din priviri, pentru că îi era 
ruşine să mărturisească adevărul în acea împrejurare. 
Amintirea schimbului mut de cuvinte era încă vie în 
memoria lui Ando. Făcuse autopsia lui Ryuji luna trecută, 
pe 20. Adică fata, care între timp născuse, avea o 
hemoragie menstruală cu mai puţin de-o lună înainte de 
termen. Imposibil, bineînţeles. 

Poate că am înţeles eu greşit. Am crezut mereu că a fost 
o conversaţie fără cuvinte, dar uite că m-am amăgit singur. 
Poate că am interpretat totul aiurea. Dar cu cât se gândea 
mai mult la asta, cu atât mai puţin era dispus să accepte că 
greşise. Dimpotrivă, era sigur că pricepuse corect mesajul 
lui Mai. 

În orice caz, rezultatele autopsiei contraziceau total 
punctul lui de vedere în această chestiune. 

Ando s-a ridicat de pe scaun şi a întins mâna spre 
raport. Voia să-l ia acasă şi să-l studieze în linişte. 

— Te superi dacă fac o copie? 

Nakayama a împins spre el teancul de hârtii. 


222 


— Deloc, dă-i drumul. 

— Să nu uit, a adăugat Ando. Presupun că ai luat şi o 
probă de sânge. 

— Evident. 

— Poţi să-mi dai şi mie puţin? 

— Sigur, dar puţin. 

Trebuia să afle imediat dacă Mai era sau nu purtătoare a 
virusului misterios atât de asemănător cu cel al variolei. 
Prezenţa virusului în sângele ei ar fi fost dovada că fata se 
uitase la casetă. Trebuia să afle dacă tragedia ei fusese 
declanşată de înregistrarea video sau avea cu totul alte 
cauze. În clipa aceea nu putea face altceva decât să adune 
informaţii, puţin câte puţin. Dacă reuşea să stabilească 
rolul casetei în povestea asta, ajungea cu un pas mai 
aproape de soluţia mesajului „mutaţie”. 


223 


4 


La scurt timp după ce a văzut cadavrul lui Mai, Ando a 
fost înştiinţat şi de moartea lui Kazuyuki Asakawa. Pentru 
că starea ziaristului se agravase, îl mutaseră de la 
Shinagawa Saisei la Spitalul Universitar Shuwa, unde 
murise aproape imediat. Ando primise şi el informaţiile 
referitoare la starea lui, dar nu-şi închipuise că omul se va 
stinge atât de repede. Potrivit doctorului care-l îngrijea, 
decesul survenise în urma unei infecţii, iar pacientul 
plecase pe lumea cealaltă fără să se chinuie, ca şi cum ar fi 
murit de bătrâneţe. Asakawa nu-şi mai recăpătase 
cunoştinţa după accident. 

Ando a dat o fugă la spitalul Shuwa şi le-a spus colegilor 
săi ce să caute în timpul autopsiei: un sarcom care blocase 
artera coronară şi, în el, un virus asemănător cu al variolei. 
După părerea lui, aceste informaţii erau vitale pentru 
stabilirea următorilor paşi pe care trebuia să-i facă. Inainte 
să plece, s-a asigurat că doctorul care conducea autopsia 
pricepuse perfect importanţa situaţiei. 

În timp ce se întorcea la staţia de metrou, nu şi-a putut 
stăpâni regretul că Asakawa nu se mai trezise după 
accident. Ziaristul deţinea informaţii vitale pe care le luase 
cu el în mormânt. Dacă ar fi aflat ce ştia Asakawa, ar fi 
ştiut mult mai bine la ce să se aştepte. Acum viitorul era 
înnebunitor de tulbure. Ando n-avea nici cea mai mică idee 
pentru ce trebuia să se pregătească. 

Ceea ce-l îngrijora cel mai tare în clipa aceea era 
răspunsul la o singură întrebare: Asakawa a murit dintr-un 
ghinion sau pentru că aşa îi fusese sortit? De fapt, aceeaşi 
întrebare era valabilă şi în privinţa lui Mai. Amândoi 
suferiseră şi muriseră în urma unor accidente - în cazul lui 
Asakawa unul rutier, în cazul lui Mai o cădere. Decesele 
lor păreau să aibă un punct comun, dar deocamdată Ando 


224 


nu putea să afle dacă aveau sau nu vreo legătură cu 
vizionarea casetei video. 

În timp ce mergea pe stradă, şi-a dat brusc seama că 
blocul pe acoperişul căruia fusese găsit cadavrul lui Mai se 
afla destul de aproape de spitalul din care tocmai ieşise. Se 
întrebase nu o dată de ce se suise fata pe acoperişul unui 
bloc dărăpănat, şi iată că acum avea ocazia să arunce o 
privire acolo şi poate să găsească un răspuns. Trebuia să 
ajungă cât mai repede la faţa locului, înainte să dispară 
indiciile. 

S-a hotărât să se întoarcă pe strada Nakahara şi să ia un 
taxi. Cu maşina ar fi ajuns acolo în zece minute. 

După ce s-a oprit pe drum să cumpere un buchet de 
flori, Ando a coborât din taxi în faţa unui depozit care 
aparţinea unei companii de curierat. La telefon aflase doar 
numele companiei şi că blocul în cauză se găsea la sud de 
depozit. Nu reuşise să afle şi cum se numea clădirea. 

Stând în mijlocul trotuarului, s-a uitat către sud şi l-a 
văzut. l-ar fi fost imposibil să se înşele. Avea paisprezece 
etaje şi pe peretele dinspre depozit şerpuia o scară 
exterioară. 

Ando a ajuns în faţa intrării, dar s-a oprit. A înconjurat 
clădirea până la scara exterioară. Se gândise să verifice 
mai întâi traseul pe care urcase Mai. Fata ar fi putut să ia 
liftul până la etajul al paisprezecelea, să iasă pe palierul 
scării de incendiu şi să urce pe acoperiş sau să urce din 
stradă direct pe scara de incendiu. La lăsarea serii, uşa de 
la intrare era probabil încuiată şi acoperită cu un grilaj, 
aşa că ar fi fost obligată să folosească intrarea de serviciu, 
în mod sigur păzită. lar dacă venise mai târziu, după 
plecarea paznicului, găsise oricum şi uşa din spate 
încuiată. În concluzie, dacă urcase noaptea, fusese 
obligată să folosească scara de incendiu. 

Dar pe palierul de la etajul al doilea a dat peste o poartă 
care i s-a părut de netrecut. A urcat până la ea ca s-o vadă 
mai de-aproape. Era un fel de uşă din oţel, cu un simplu 
mâner rotund. A încercat să-l răsucească, dar nu s-a 
mişcat. Era în mod sigur încuiată din partea cealaltă. Dar 


225 


poarta avea doar un metru optzeci, poate ceva mai mult, şi 
o persoană îndemânatică şi agilă s-ar fi căţărat pe ea fără 
prea mare efort. În liceu, Mai făcuse parte din echipa de 
atletism, deci avea o condiţie fizică suficient de bună încât 
obstacolul să nu-i ridice probleme. 

Pe acelaşi palier era o uşă care dădea în interiorul 
clădirii. A încercat s-o deschidă, dar a constatat fără să se 
mire că şi aceasta era încuiată. S-a întrebat la ce oră 
ajunsese Mai acolo. Dacă venise pe lumină, probabil că 
luase liftul până la ultimul etaj. Dacă venise seara sau 
noaptea, sărise peste poartă şi urcase pe scara de 
incendiu. 

Ando s-a întors la uşa din faţă, a intrat şi s-a dus la 
ascensor. De fapt, erau două, şi în clipa aceea ambele se 
aflau la parter. După toate aparențele, la fiecare etaj erau 
alte firme, ale căror nume erau scrise pe câte o tablă fixată 
pe perete, lângă uşile lifturilor. Aproape jumătate dintre 
nume erau tăiate cu două linii încrucişate. Probabil că se 
mutaseră, iar proprietarul nu reuşise să găsească alţi 
chiriaşi. Clădirea era atât de tăcută, încât părea părăsită. 

Când a ieşit din lift la ultimul etaj, a păşit într-un coridor 
întunecos şi a început să caute pe bâjbâite uşa care dădea 
spre scara exterioară. A străbătut o dată coridorul de la un 
capăt la celălalt, dar n-a găsit nimic. Şi totuşi nu puteai să 
urci decât dacă ieşeai de-acolo. Ba da, exista o uşă, chiar 
la capătul coridorului. Ando a deschis-o şi a ieşit. Vântul 
care bătea dinspre ocean era atât de puternic, încât a fost 
obligat să-şi ridice gulerul hainei. Abia acolo, la ultimul 
etaj, şi-a dat seama cât de aproape era Golful Tokio. A zărit 
Canalul Keihin, dincolo de el Docul Oi şi, în ultimul plan, 
Tunelul Portului, care se pierdea repede sub ape. Din 
punctul lui de observaţie, cele două guri negre ale 
tunelului arătau de-a dreptul ireal. Ar fi jurat că erau 
nările uriaşe ale unui înecat care plutea cu faţa în sus. 

Şi tot acolo şi-a dat seama de ce părea atât de înghesuit 
etajul al paisprezecelea, în ciuda dimensiunilor clădirii. 
Proiectanţii îi micşoraseră suprafaţa la jumătate faţă de 
celelalte etaje şi folosiseră spaţiul rămas pentru terasa 


226 


exterioară care înconjura blocul. Ando a observat că scara 
de incendiu pornea în jos dintr-un colţ al terasei. Dar 
trupul lui Mai fusese găsit deasupra, pe acoperiş. 

Şi atunci a văzut, chiar lângă uşă, o scară din oţel fixată 
în zid. Părea să aibă cam trei metri. 

A strâns în dinţi buchetul de flori, a apucat prima bară şi 
a început să urce, încercând să-şi închipuie ce simţise Mai 
când urcase pe aceeaşi scară. 

De ce a venit aici? s-a întrebat el în timp ce se căţăra 
încet, treaptă cu treaptă. Nu pentru că a vrut să se 
sinucidă. Măcar atâta lucru era limpede, judecând după 
felul în care fusese proiectată clădirea. Dacă ar fi sărit de 
pe acoperiş, s-ar fi pomenit că aterizează pe terasă, patru 
metri mai jos. Nu, dacă ar fi vrut să-şi ia viaţa, ar fi trebuit 
să sară de la ultimul etaj, de pe palierul scării de incendiu. 

Şi nu era nici genul de acoperiş pe care te urci pentru a 
admira priveliştea. Vopseaua cândva rezistentă la apă 
crăpase, apoi se coşcovise şi acum scârţâia neplăcut sub 
picioarele lui. Acoperişul nu avea balustradă de protecţie 
şi nu-ţi venea să te apropii de margine, chiar dacă ştiai că 
puţin mai jos e o terasă lată. 

A văzut un şir de protuberanţe de beton plasate la 
distanţe egale, nişte piese asemănătoare cu stabilopozii 
folosiţi pe ţărmul mării pentru a atenua forţa valurilor. 
Habar n-avea la ce foloseau, dar aveau înălţimea potrivită 
pentru a putea sta pe ei ca pe un taburet. In loc să se 
apropie de margine, Ando s-a aşezat şi s-a uitat în jur. Mai 
erau câteva minute până la ora cinci şi în această perioadă 
a anului soarele apune devreme. Luminile se aprinseseră 
deja în clădirile din jur şi în magazinele de jos. Dincolo de 
canal se vedea un expres Keihin roşu care gonea pe linia 
supraînălţată. Da, era chiar un tren rapid, trecuse în viteză 
prin staţia al cărei peron părea să plutească în aer. 
Peronul acela îi era cunoscut. Coborâse acolo de două ori, 
şi de fiecare dată se dusese acasă la Mai. Acum era scăldat 
într-o lumină argintie şi ciudat de gol pentru ora aceea a 
după-amiezii. 

Folosind staţia ca punct de referinţă, a încercat să 


227 


localizeze blocul fetei. L-a găsit cam la patru sute de metri 
în linie dreaptă, literalmente chiar în faţa lui. A urmărit cu 
privirea strada plină de magazine, apoi s-a uitat în dreapta, 
spre Şoseaua 'Ţărmului. Incă un salt de o sută de metri şi s- 
a întors în locul în care stătea. 

De ce pe acest acoperiş? În vecinătate erau multe clădiri 
înalte. De fapt, ar fi putut să se urce chiar pe acoperişul 
blocului în care locuia. S-a uitat în jur până l-a găsit din 
nou. Avea şapte etaje, dar părea să aibă mai puţin de 
jumătate din înălţimea clădirii pe acoperişul căreia se afla 
el acum, poate din cauză că apartamentele minuscule erau 
şi foarte scunde. Oricum, pe acoperişul blocului ei exista o 
suprafaţă plană pe care puteai merge. În acelaşi timp, se 
afla chiar pe marginea străzii cu magazine, deci era 
înconjurat de clădiri înalte. leşea în evidenţă mai ales un 
bloc de nouă etaje, în partea de vest, de pe care acoperişul 
blocului lui Mai putea fi observat cu uşurinţă. Clădirea pe 
care se afla Ando se deosebea de celelalte din acest motiv. 
Era plasată într-o porţiune a Şoselei 'Ţărmului plină de 
depozite, deci în vecinătatea ei nu existau clădiri mai 
înalte. Pe acoperişul ei nu riscai să te vadă cineva de 
deasupra. 

Ando s-a ridicat de pe postamentul din beton şi s-a oprit 
între două cabine tehnice plasate una lângă alta pe 
acoperiş. Una adăpostea motorul liftului, cealaltă părea să 
fie destinată sistemului de ventilaţie. Deasupra celei 
dinspre sud era fixat un rezervor de apă de dimensiuni 
considerabile. 

Între ele era un puț adânc pentru drenajul apei de 
ploaie. Mergând cu grijă, calculându-şi fiecare pas, Ando a 
înaintat încet şi s-a oprit aproape de marginea lui. Pe toate 
laturile erau fixate bariere din plasă de sârmă, dar toate 
erau pline de găuri. Probabil că oamenii din echipa de 
întreţinere le lăsaseră aşa pentru că nu-şi închipuiseră că 
i-ar fi venit cuiva ideea să urce pe acoperiş. Ando n-a mai 
fost în stare să facă ultimul pas spre margine. Dacă ar fi 
pus piciorul lângă buza acelei găuri pătrate şi negre, s-ar fi 
simţit imediat atras în adâncul ei. S-a aplecat totuşi în faţă 


228 


şi, tremurând, a aruncat buchetul de flori printr-o gaură 
din plasa de oţel. Şi-a împreunat palmele şi s-a rugat 
pentru odihna ei veşnică. Dacă tehnicienii n-ar fi urcat să 
verifice ascensorul, fata n-ar fi fost găsită nici acum. 

Seara se lăsa repede. Acoperişul era aproape cufundat 
în întuneric şi briza care sufla dinspre ocean stârnea 
vârtejuri în spaţiul îngust în care se afla, înconjurat din trei 
părţi de pereţi din beton. L-a scuturat un fior. Ar fi trebuit 
să vină mai devreme, când soarele strălucea deasupra 
acoperişului. Dar ştia că nici măcar la lumina zilei n-ar fi 
avut curaj să se uite în puț, în gaura aceea în care ieri 
zăcea un trup neînsufleţit. Nu imaginea cadavrului îl făcea 
să tremure. Ideea că fata îşi aşteptase moartea în spaţiul 
acela ca o capcană perfectă îl umplea de groază. Câte zile 
aşteptase Mai acolo jos, cu glezna fracturată, incapabilă să 
se ridice, uitându-se la fâşia îngustă de cer care se afla la 
doar trei metri deasupra ei, pierzându-şi treptat speranţa 
şi în cele din urmă dându-şi ultima suflare? Probabil că se 
simţea închisă de vie într-un sicriu care plutea în aer. Lui 
Ando i s-a tăiat răsuflarea. Intâmplarea era prea nefirească 
pentru a putea fi numită accident. 

Dintr-o cabină s-a auzit un geamăt mecanic, apoi 
zgomotul unui cablu care se înfăşura pe un tambur. Unul 
dintre lifturi se pusese în mişcare. Ando a început să 
meargă cu spatele, cu paşi mici, ca să iasă din spaţiul 
îngust. Pereţii cabinelor erau aspri şi pe alocuri înnegriţi. 
Vopseaua se coşcovise, o dovadă în plus că oamenii urcau 
rareori acolo. 

S-a îndepărtat cât de repede a putut, s-a întors la scara 
pe care venise şi s-a grăbit să coboare pe terasă. Ultima 
bară se afla cam la un metru înălţime, aşa că a fost obligat 
să sară. Şi-a calculat prost mişcarea şi a aterizat greşit. 
Piciorul drept i-a amorţit câteva clipe. S-a ghemuit şi s-a 
pomenit că se uită fix la ultima treaptă a scării ruginite. 

A intrat în clădire şi s-a dus la lifturi. Unul dintre ele 
urca încet. A apăsat pe buton şi a aşteptat să ajungă la 
ultimul etaj. 

A încercat din nou să înţeleagă de ce urcase Mai pe 


229 


acoperiş. A cântărit mai întâi presupunerea că fusese 
urmărită. Seara şi noaptea, zona aceea cu depozite era 
aproape pustie. Cine ştie, poate în timp ce trecea pe-acolo 
fata observase că o urmărea cineva. Văzuse scara de 
incendiu şi poarta de la etajul al doilea. Dacă se gândise că 
ea putea sări peste poartă, dar urmăritorul ei nu, probabil 
că îşi luase inima în dinţi şi urcase. Poate că urmăritorul ei 
reuşise să se caţere şi el pe poartă şi fata fusese obligată 
să urce mai departe. Asta ar fi fost prima ei greşeală, 
pentru că aşa ar fi ajuns într-o situaţie fără ieşire. Ultima 
ei rază de speranţă ar fi fost scara de trei metri care ducea 
pe acoperiş. Prima bară era la un metru înălțime. Sperând 
că urmăritorul va renunţa în sfârşit, Mai se urcase pe 
acoperiş. Şi? Individul continuase sau nu să se ţină după 
ea? A încercat să-şi închipuie pentru cine ar fi fost biata 
scară un obstacol de netrecut, dar a văzut în minte nu 
imaginea unui om, ci a unui monstru patruped. 

Chiar în clipa când alunga această idee fantastică, uşile 
liftului s-au deschis. Ascensorul nu era gol. Până atunci, 
Ando văzuse doar vârfurile pantofilor, dar acum, ridicându- 
şi privirea, a descoperit în faţa lui o femeie tânără. Il 
privea fix, ca şi cum se aştepta să-l găsească acolo. Nu 
avea cum să se înşele, se mai întâlnise cu ea o dată, în 
aceleaşi împrejurări. Era femeia care ieşise din garsoniera 
lui Mai şi coborâse cu el. Unghiile crăpate şi mirosul acela 
necunoscut... Chiar dacă ar fi vrut, tot n-ar fi reuşit s-o 
uite. 

Acum stătea în faţa ei, o privea şi nu era în stare să-şi 
mişte niciun muşchi. Era profund tulburat. Mintea lui nu 
putea pricepe ce vedeau ochii şi trupul nu mai asculta 
nicio comandă. 

De ce. A venit. Aici? Căuta disperat o explicaţie 
raţională, dar era blestemat să n-o găsească. Il 
înspăimânta exact absenţa oricărui motiv plauzibil. Dacă 
ar fi găsit o explicaţie acceptabilă, ar fi scăpat şi de 
teroarea care-l copleşise. 

În timp ce se uitau unul la altul, uşile liftului au început 
să se închidă. Femeia a întins un braţ şi le-a ţinut deschise. 


230 


Mişcarea fusese fluidă, perfectă. Purta o fustă albastră cu 
buline şi nu avea ciorapi, în ciuda frigului de început de 
iarnă. Îşi folosise doar o mână pentru a opri uşile liftului 
pentru că în cealaltă avea un mic buchet de flori. 

Flori. Privirea lui Ando a rămas fixată pe buchet. 

— Ne-am mai întâlnit, nu-i aşa? 

Ea vorbise prima, şi vocea i-a atras atenţia. Timbrul 
foarte grav nu se potrivea cu silueta zveltă, ca de trestie, a 
femeii. 

Ando a rămas câteva clipe nemişcat, cu gura deschisă, 
dar în cele din urmă a reuşit să adune câteva cuvinte din 
adâncul gâtului său uscat: 

— Eşti sora lui Mai? 

În realitate, asta îşi dorea el. Dacă era într-adevăr sora 
fetei, totul căpăta un sens: faptul că ieşise din garsonieră, 
că venise aici cu un buchet de flori. Tot ce văzuse şi-ar fi 
găsit explicaţia. 

Femeia i-a răspuns cu o mişcare din bărbie, 
imperceptibilă şi indescifrabilă. Nu fusese un gest de 
aprobare, dar nici de negare. Putea fi interpretat oricum, 
ca da sau nu, însă Ando a hotărât pe loc că era un „da”. 

E sora ei mai mare. A venit să lase un buchet de flori în 
locul unde a murit Mai. Era cea mai firească explicaţie, cea 
mai potrivită cu împrejurările. Oamenii acceptă numai ce 
sunt în stare să înţeleagă. 

Brusc, toate temerile lui de mai devreme i s-au părut 
caraghioase. De ce naiba se speriase atât de tare? Nu mai 
reuşea să-şi înţeleagă nici propriile reacţii emoţionale. Din 
prima clipă când o văzuse, necunoscuta îi făcuse o 
impresie puternică, stranie. Acum, după ce dezlegase 
misterul, senzaţia aceea se spulberase ca o minciună 
demascată şi nu mai vedea în faţa lui decât o femeie foarte 
frumoasă. Nasul drept şi fin, curbele line ale obrajilor, 
ochii puţin migdalaţi, cu gene dese. 

Ochii. Când se întâlnise ieri cu ea, în faţa garsonierei lui 
Mai, purta ochelari de soare. Abia acum îi vedea ochii. 
Privirea care îl învăluia părea să-l atragă ca un magnet 
uriaş. li era greu să respire şi inima îi bubuia. 


231 


— Scuză-mă, dar... 

A înţeles imediat din tonul şi expresia ei că voia să-i 
spună ce legătură avea el cu Mai. 

— Mă numesc Ando, lucrez la Facultatea de Medicină a 
Universităţii Fukuzawa. 

Ştia prea bine că nu era un răspuns precis la întrebarea 
ei. 

Femeia a ieşit din lift şi, ţinând în continuare uşile 
deschise, l-a invitat din priviri să intre. Trebuia s-o asculte. 
Gestul ei elegant nu putea fi refuzat. Ando i-a luat locul în 
ascensor, docil, parcă vrăjit. S-au uitat iar unul la celălalt, 
din poziţii acum inversate. 

— Te voi căuta curând să-ţi cer ceva. 

A rostit aceste cuvinte chiar înainte ca uşile să se 
închidă complet. Ando a auzit-o limpede, era imposibil să 
se fi înşelat. Uşile s-au închis ca diafragma unui aparat de 
fotografiat, ştergând silueta graţioasă din câmpul lui 
vizual, dar lăsându-i imaginea întipărită pe retină. 

În timp ce liftul cobora încet, Ando şi-a dat seama că era 
stăpânit de o dorinţă fizică irezistibilă. Primele lui fantezii 
sexuale de când îşi pierduse familia fuseseră provocate de 
Mai Takano, dar ce simţea acum era incomparabil mai 
intens. Se aflase faţă în faţă cu femeia asta doar câteva 
secunde şi totuşi putea să-şi amintească perfect fiecare 
detaliu al trupului ei, de la curbura gleznelor goale până la 
conturul ochilor. Timpul trecea, însă imaginea rămânea la 
fel de clară. Profund tulburat de accesul neaşteptat de 
lăcomie sexuală, Ando a ieşit în fugă din clădire, a oprit un 
taxi şi a pornit spre casă. 

În maşină s-a gândit la ultimele cuvinte ale femeii. 

Te voi căuta curând să-ţi cer ceva. 

Ce anume să-i ceară? Cum adică să-l caute? Ce naiba 
era asta, un fel de glumă mondenă? 

Se grăbise să iasă din bloc şi să se urce în taxi de parcă 
ea îi urmărea fiecare pas. Acum îi părea rău că nu o 
întrebase cum o cheamă şi nu-i ceruse numărul de telefon. 
De ce nu făcuse asta? Ar fi trebuit s-o aştepte jos, dar uite 
că plecase. Mai bine zis, nu fusese în stare să rămână 


232 


acolo. Ca şi cum femeia îi controla mişcările. Acţionase 
împotriva propriei lui voințe. 


233 


5 


Trecuse o săptămână de la autopsia lui Mai. Venise şi 
decembrie, şi iarna se instalase brusc. Lui Ando nu-i 
plăcea iarna - prefera de departe sfârşitul primăverii şi 
începutul verii -, dar după moartea fiului său încetase să 
mai acorde atenţie schimbării anotimpurilor. Dimineaţa, 
gerul aspru îl obligase totuşi să ia act de venirea iernii. 
Până la universitate se oprise de câteva ori, hotărât să se 
întoarcă acasă să-şi ia un pulover gros, dar de fiecare dată 
renunţase. Nu-i venea să bată atâta drum înapoi, iar 
mersul pe jos îl încălzea oricum. 

Apartamentul lui din Sangubashi era destul de aproape 
de universitate şi îşi putea permite să facă o plimbare dacă 
avea chef. Deşi drumul era scurt, în mod normal lua 
metroul, dar trebuia să schimbe trenul şi transferul nu era 
niciodată plăcut. Din acest motiv şi pentru că avea nevoie 
de mişcare, Ando se ducea la birou şi se întorcea acasă pe 
jumătate mergând, pe jumătate alergând. Asta ar fi trebuit 
să facă şi azi, dar la jumătatea distanţei se răzgândise şi se 
urcase într-un tren JR în staţia Yoyogi. Nu strica să ajungă 
la universitate cât mai devreme. 

Cum avea de mers doar două staţii şi vagonul se legăna 
ca un balansoar, n-a reuşit să-şi pună gândurile în ordine. 
Stabilise că în dimineaţa asta va studia la microscopul 
electronic probele de ţesut prelevate de la Mai şi de la 
Ryuji. Trebuia să se întâlnească în laborator cu Miyashita 
şi specialistul în microscopie electronică, Nemoto. 
Gândindu-se la ce îl aştepta, abia putea să-şi stăpânească 
nerăbdarea. 

Deocamdată virusul acela ciudat nu fusese găsit decât în 
sângele celor care văzuseră înregistrarea video. Nu 
primiseră niciun raport că s-ar transmite prin contact fizic. 
Şi chiar el găsise acasă la Mai o copie a casetei, dar 


234 


înregistrarea iniţială fusese ştearsă. Aceste două informaţii 
îl conduceau la o singură concluzie: descoperirea virusului 
în sângele lui Mai era dovada aproape sigură că fata 
vizionase înregistrarea. În acest caz, moartea ei putea fi 
pusă strict pe seama casetei. 

Aproape că a ratat staţia la care trebuia să coboare, dar 
a reuşit să sară din vagon în ultima clipă, chiar înainte să 
se închidă uşile. S-a lăsat purtat de şuvoiul mulţimii care 
se scurgea către porţile de lângă casa de bilete. Clădirea 
spitalului se înălța impunătoare în faţa lui. 


Ando s-a strecurat în laborator şi Miyashita şi-a întors 
către el faţa rumenă. 

— În sfârşit şi-a făcut apariţia! 

Miyashita şi Nemoto se ocupaseră toată săptămâna 
trecută de pregătirile pentru şedinţa de microscopie din 
ziua aceea. Un virus nu e un obiect oarecare pe care să-l 
iei şi să-l pui oricând şi oricum sub lentila unui microscop. 
Mai întâi sunt necesare o mulţime de operaţii, de exemplu 
centrifugarea, secţionarea celulelor şi aşa mai departe. 
Această procedură depăşea cu mult cunoştinţele unui 
nespecialist ca Ando. Ţinând cont de eforturile pe care le 
făcuse Miyashita,  nerăbdarea lui nu era deloc 
surprinzătoare. Se apucase de treabă foarte devreme şi 
acum totul era gata. 

— Stinge luminile, a zis Nemoto. 

— Da, să trăiţi, i-a răspuns Miyashita şi a apăsat imediat 
pe întrerupător. 

Deşi obţinuseră de mult rezultatele analizei secvențiale, 
abia acum aveau ocazia să vadă virusul direct, cu ochii lor. 

Nemoto a intrat singur în camera obscură şi a aşezat 
secţiunea ultrasubţire în dispozitivul de fixare. Ando şi 
Miyashita au rămas în faţa consolei, uitându-se la ecran 
într-o tăcere deplină. Cu toate că nu apăruse încă nicio 
imagine, amândoi erau foarte concentrați şi vedeau deja cu 
ochii minţii. 

Nemoto s-a întors la consolă şi a stins ultimul bec, care 
ardea chiar deasupra lor. Pregătirile se încheiaseră. Toţi 


235 


trei se uitau fix la monitor, ţinându-şi respiraţia. Treptat, 
pe măsură ce fasciculul de electroni mângâia secţiunea cu 
materie celulară, în faţa lor s-a deschis o lume 
microscopică. 

— La care ne uităm acum? l-a întrebat Miyashita pe 
Nemoto. 

— La a lui Takayama. 

Modelul verde care acoperea ecranul din faţa lor era un 
univers în sine. O răsucire scurtă a unui buton şi au 
început să gonească peste suprafaţa celulelor. Undeva, 
acolo, se ascundea virusul. 

— Încearcă să măreşti grosismentul, a zis Miyashita. 

Nemoto s-a executat imediat şi a mărit la gradaţia 9 000. 
La următoarea trecere peste câmpul secţiunii au văzut 
limpede celulele muribunde.  Citoplasmă strălucea 
puternic, dar organitele se transformaseră în bulgări negri. 

— Fixează-l pe citoplasmă în colțul din dreapta-sus şi 
măreşte grosismentul. 

Tiparul celulelor aproape moarte se reflecta pe faţa lui 
Miyashita, care strălucea stins, ca o sculptură în bronz. 
Nemoto a mărit grosismentul la 16 000. 

— Mai mult. 

21 000. 

— Gata, stop! 

Miyashita aproape strigase. l-a aruncat o privire lui 
Ando care s-a aplecat până când faţa i-a ajuns la două 
palme de ecran. 

Acolo erau... roiuri întregi. 

Filamentele se zvârcoleau ca nişte şerpi în jurul 
celulelor muribunde, agăţându-se de fibrele de cromatină 
şi muşcând din ele. Pe spatele lui Ando a coborât un fior 
rece. Se confruntau cu un virus nou, cum nu mai 
întâlniseră până atunci. Nu văzuse niciodată la 
microscopul electronic virusul variolei, dar ştia cum arată 
pentru că citise destule lucrări ştiinţifice. Deosebirile faţă 
de cel pe care-l studiau acum erau evidente de la prima 
privire. 

— Cerule! 


236 


Miyashita încremenise, cu gura căscată. 

Ando ştia cum acţionează virusul, ştia că era purtat prin 
vasele de sânge până la artera coronară, unde se fixa pe 
peretele interior al ramurii descendente anterioare şi 
provoca mutații în celulele din jur, iar acestea formau în 
cele din urmă o tumoare. Dar nu putea să înţeleagă în 
ruptul capului cum era posibil ca virusul pe care-l vedea cu 
ochii lui să fi apărut ca urmare a unui proces psihic. 
Virusul nu îşi ataca victima din exterior. Dimpotrivă, se 
năştea în corpul ei, după ce aceasta vedea înregistrarea. 
Era consecinţa unui mecanism mental. Explicaţia depăşea 
cu mult limitele imposibilului şi Ando era stupefiat. Un salt 
de la nimic la fiinţare, de la concept la materie. In lunga 
istorie a Pământului, aşa ceva se mai întâmplase doar o 
dată, la apariţia vieţii. 

Ce inseamnă asta, că viața a apărut datorită unei 
conştiinţe active? 

O luase razna. Cuvintele lui Miyashita l-au readus la 
realitate: 

— Nu arată ca „ring”? 

Ando şi-a întors din nou privirea la ecranul 
microscopului. Nu i-a trebuit mult timp să înţeleagă ce 
voia să spună Miyashita: era pur şi simplu un termen de 
comparaţie pentru forma virusului. Unele exemplare erau 
alungite, altele în formă de U, dar cele mai multe semănau 
cu un inel deformat. „Ring” era fără îndoială cel mai 
potrivit nume. Avea chiar şi o protuberantă care aducea cu 
piatra unui inel. Ecranul părea fotografia unei camere 
goale în care cineva aruncase pe jos, la întâmplare, inele, 
şerpi în miniatură şi elastice rotunde. 


237 


Virusul „Ring” (grosisment 21 000) 

Era de datoria lor, a celor care-l descoperiseră, să-l şi 
boteze, iar remarca lui Miyashita fusese o sugestie. Virusul 
„Ring”. 

— Ce zici? 

Miyashita voia să afle părerea lui Ando. Numele era 
perfect, dar pe Ando chiar asta îl deranja. I se părea, dacă 
putea spune aşa, prea perfect, şi îl obliga să se întrebe 
dacă nu cumva un Dumnezeu necunoscut îşi făcea astfel 
simțită prezenţa. Cum a început toată povestea asta? 
Bineînţeles că nu uitase: cu numerele de pe foaia de ziar 
care apăruse din cadavrul lui Ryuji. 778,136. Il 
conduseseră aici, la cuvântul „ring”. Apoi descoperise 
documentul acela uluitor intitulat tot Ring. lar acum asta, 
în faţa ochilor săi: un virus în formă de inel. Parcă o voinţă 
colosală, care-şi schimba forma la fiecare renaştere şi 
încerca să se transforme în ceva şi mai puternic, îşi alesese 
această imagine drept simbol. 

Universul microscopic avea o frumuseţe aparte, 
generată de repetarea ciclică, dar Ando nu mai vedea 
acum decât opusul ei, ceva oribil. Urâţenia nu era motivată 
doar de certitudinea că virusul avea să le facă rău 
oamenilor. Nu, ceea ce simţea el era mai degrabă o ură 
viscerală faţă de creaturile minuscule. Oricine ar fi văzut 
imaginea ar fi simţit probabil aceeaşi repulsie, chiar dacă 
nu ştia nimic despre adevărata ei semnificaţie. 

Ca şi cum ar fi vrut să-i confirme concluzia, Nemoto era 


238 


vizibil şocat. Mâinile îi  tremurau pe comenzile 
microscopului. Doar maşinăria rămăsese nepăsătoare şi 
continua să scuipe imperturbabilă negativ după negativ. 
După ce a făcut şapte fotografii, Nemoto a adunat clişeele 
şi a intrat în camera obscură. În timp ce aştepta să se 
termine developarea, a luat secţiunea cu celulele lui Mai şi 
a pus-o în dispozitivul de fixare. S-a întors la consolă, mai 
calm acum, şi a pornit microscopul. 

— Ne uităm la secţiunea Takano. 

Au mărit treptat grosismentul, aşa cum procedaseră şi în 
cazul mostrei prelevate de la Ryuji. Au găsit foarte uşor 
ceea ce căutau. Indiscutabil, aceiaşi viruşi. Se zvârcoleau 
acolo, pe ecran, la fel ca primii. 

— Identic, au spus Ando şi Miyashita într-un glas. 

Nu observaseră vreun aspect care să le contrazică 
concluzia. Dar Nemoto, expertul în microscopie 
electronică, era mai sensibil decât ei la diferenţele minore. 

— E ciudat. 

Miyashita s-a uitat la Nemoto câteva clipe, în timp ce 
acesta clătina din cap şi îşi mângâia bărbia, apoi a zis: 

— Ce anume? 

— Mai bine nu vă spun nimic până nu compar 
fotografiile. 

Prudent ca întotdeauna, Nemoto ezita şi acum să tragă 
concluzii doar pe baza unor simple impresii despre virusul 
lui Ryuji. Ştiinţa cere dovezi, nu impresii, era sloganul lui. 
Dar, lăsând la o parte reticenţa, ar fi putut să jure că 
văzuse o deosebire cuantificabilă. Nu era vorba despre 
numărul diferit de viruşi din cele două mostre. Ceea ce îi 
atrăsese atenţia era numărul mai mare de inele desfăcute 
din mostra de sânge prelevată de la Mai Takano. 
Bineînţeles, şi în cea de la Ryuji existau destule asemenea 
specimene, în formă de U sau ca nişte şerpi, dar cei mai 
mulţi viruşi erau întregi, inelari, în cazul lui Mai, numărul 
inelelor sparte crescuse, şi ele formau şiruri aproximative. 


239 


Virus inelar desfăcut (grosisment 100 000) 


Pentru a-şi confirma bănuielile, Nemoto a ales un 
specimen reprezentativ şi a mărit grosismentul până când 
virusul a umplut ecranul. Dacă un specimen normal arăta 
ca un inel, acesta semăna în schimb cu un inel rupt chiar 
lângă „piatră”. Piatra devenise un cap, iar montura un 
filament lung, unduitor. 

Rezultatul final era o formă pe care Ando, Miyashita şi 
Nemoto o cunoşteau prea bine. Toţi trei s-au gândit la 
acelaşi lucru în acelaşi timp, dar niciunul n-a îndrăznit să 
vorbească. 


240 


6 


Prima întrebare s-a născut în mintea lui Nemoto atunci 
când compara fotografiile viruşilor. În orice zonă a mostrei 
de la Mai Takano existau mai multe „inele desfăcute” 
decât în oricare altă zonă de mărime comparabilă din 
mostra de la Ryuji. Din punct de vedere statistic, la Ryuji 
aproximativ unul din zece viruşi era desfăcut, dar în 
mostra prelevată de la Mai proporţia urca la cincizeci la 
sută. O asemenea diferenţă substanţială trebuia să aibă o 
cauză precisă. Ando a cerut ca toate mostrele prelevate de 
la victimele casetei să fie examinate imediat la microscopul 
electronic. 

Au primit ultimele rezultate abia vineri, după Anul Nou. 

Aruncând o privire pe fereastra laboratorului, Ando a 
observat că din ninsoarea de noaptea trecută mai 
rămăseseră doar câteva fâşii subţiri sub copacii desfrunziţi 
din parcul din jurul Templului Meiji. Când se sătura să 
studieze fotografiile, se ducea la fereastră pentru a-şi 
odihni ochii cu priveliştea lui. Miyashita era însă neobosit 
şi continua să compare cu cea mai mare atenţie clişeele 
răsfirate pe birou. 

Punându-i la socoteală pe Asakawa şi pe Mai, 
unsprezece oameni muriseră după ce  văzuseră 
înregistrarea video. În sângele tuturor fusese găsit acelaşi 
virus. Nu mai încăpea nicio îndoială că acesta le provocase 
moartea. Dar, luând drept termen de comparaţie inelele 
desfăcute, victimele se împărțeau în două categorii. În 
cazul lui Mai sau al lui Asakawa, inelele desfăcute atingeau 
jumătate din numărul total al viruşilor, dar în celelalte 
mostre de sânge reprezentau doar o zecime. Nu era un 
rezultat tocmai surprinzător. Soarta persoanei 
contaminate depindea în mare măsură de raportul virus 
neinelar-virus inelar. 


241 


Statisticile mai arătau că, odată ce se depăşea un anumit 
procent de viruşi neinelari, gazda era cruţată de moartea 
prin stop cardiac. Deocamdată nu le era foarte clar ce 
valoare avea acest procent. 

Mai şi Asakawa văzuseră înregistrarea video. Virusul 
inelar apăruse în corpurile lor. Până în acest stadiu nu se 
deosebiseră cu nimic de celelalte nouă victime ale casetei. 
Dar ceva provocase transformarea viruşilor într-o varietate 
cu flagel, iar aceste specimene depăşiseră un anumit nivel 
critic. lată de ce, chiar dacă Mai şi Asakawa văzuseră 
înregistrarea, nu muriseră prin stop cardiac. Întrebarea 
logică era următoarea: Ce anume provocase diferenţierea 
viruşilor din sângele lor? Prin ce se deosebeau ei de 
celelalte victime? 

— O formă specială de imunitate? s-a întrebat Ando cu 
voce tare. 

— E posibil, a zis Miyashita, ridicându-şi privirea. 

— Sau poate... a continuat Ando, dar s-a oprit. 

— Poate ce? 

— Poate e ceva legat de virus. 

— Şi eu înclin mai degrabă în direcţia asta, a spus 
Miyashita, ridicându-şi picioarele pe un scaun şi scoţându- 
şi în faţă burta respectabilă. Tâmpenia celor patru puşti 
care au găsit primii înregistrarea a condamnat virusul la 
extincţie într-un viitor destul de apropiat. Singura lui şansă 
de salvare era să treacă printr-o mutație. Exact asta ne-a 
transmis Ryuji în mesajul lui. Bun, în concluzie cum şi-a 
provocat mutaţia şi, mai ales, în ce anume s-a transformat? 
După părerea mea, răspunsul la aceste întrebări va fi găsit 
în virusul din mostrele luate de la Mai Takano şi Kazuyuki 
Asakawa. Adică în specimenele neinelare, desfăcute. 

— Dar un virus foloseşte pentru reproducere celulele 
gazdei. 

— Corect. 

— lar uneori reproducerea este explozivă. 

Şi asta era o informaţie de nivel elementar. Trebuia doar 
să te gândeşti la ciuma neagră din Evul Mediu sau la gripa 
spaniolă din timpuri mai apropiate, exemple concludente 


242 


de viruşi care se înmulţeau fără oprelişti. 

— Şi? a zis Miyashita, deja nerăbdător. 

— Gândeşte-te. Virusul îi transmite omului: Fă o copie, 
altfel vei muri după o săptămână. Iar dacă omul face cei 
se spune, o casetă se transformă în două. E o rată de 
creştere foarte scăzută. Chiar presupunând că următoarele 
victime repetă procesul de copiere, după o lună apar doar 
patru casete. 

— Da, cred că ai dreptate. 

— Nu ar fi un motiv de panică. 

— Vrei să zici că nu prea seamănă cu un virus, nu-i aşa? 

— Dacă nu se înmulţeşte exponențial, nu se răspândeşte. 

Miyashita s-a uitat fix la Ando: 

— Eşti bun să ne lămureşti unde anume baţi? 

— Păi, cred că... 

Dar Ando nu ştia de fapt ce vrea să spună. Nu cumva 
încerca să complice şi mai mult problema? Desigur, 
existau cazuri atestate în care un virus contaminase mii, 
zeci de mii de oameni practic peste noapte. Rațiunea de a 
fi a viruşilor este înmulţirea maximă în cel mai scurt timp. 
În cazul casetei video, simpla copiere era un proces 
ineficient. Dovada: înregistrarea dispăruse după numai trei 
luni. Asta dacă nu cumva renăscuse sub altă formă, prin 
mutație... 

— Nimic, a fost un presentiment absurd. 

Ando s-a uitat iar la fotografiile viruşilor inelari. Erau o 
mulţime, îngrămădiţi unii într-alţii. În punctele în care se 
suprapuneau mai multe exemplare, acestea alcătuiau 
structuri care semănau cu fâşiile de bandă magnetică 
răsucită şi încurcată. În pragul morţii, Sadako Yamamura 
îşi transformase gândurile într-o proiecţie de imagini şi 
generase un câmp energetic în puţul acela părăsit. 
Înregistrarea se născuse prin „explozia” acelei energii. Nu 
era un proces de multiplicare a materiei, ci a informaţiei, 
aşa cum fusese înregistrată pe banda magnetică şi în ADN. 

Nu putea să scape de teama că undeva, într-un loc 
neştiut, se petrecea chiar în clipa aceea o mutație 
groaznică. Ando intrase în camera lui Mai, se urcase pe 


243 


acoperiş şi văzuse puţul în care murise fata. Simţise pe 
pielea lui cât de straniu era spaţiul în care locuise, cât de 
ciudat era acoperişul de sub picioarele lui. Poate că tocmai 
din cauza asta el simţea pericolul, iar Miyashita nu. I se 
părea că simte zvârcolirea acelui ceva din camera lui Mai 
sub tălpile lui, şi era din ce în ce mai intensă. 

— Adică te aştepţi la o catastrofă? l-a întrebat Miyashita 
calm. 

— Nu ştiu, dar totul mi se pare grotesc. 

De când făcuse autopsia lui Ryuji, Ando trăia într-o lume 
bizară. Parchetul era moale şi lipicios sub picioarele lui, 
căldura vieții pulsa în spații pustii. Fenomene 
inexplicabile, unul după altul. Şi încă ceva: ce născuse 
Mai? Il treceau fiorii doar gândindu-se la asta. Fata murise 
cu o lună şi jumătate în urmă şi ei tot nu aflaseră ce 
născuse. Ando avea mari dubii că adusese pe lume un copil 
frumos ca ea. 

— Eşti mereu pesimist. Să zicem că a reuşit să se 
transforme, asta nu înseamnă că s-a adaptat la mediu. 

— Crezi că virusul mutant a dispărut şi el? 

— Nu putem exclude o asemenea ipoteză. 

— Eşti mereu optimist. 

— Ştii ce ravagii a făcut gripa spaniolă în 1918. Au 
descoperit acelaşi virus în America, în 1977, dar n-a murit 
nimeni. Prima dată a ucis între douăzeci şi patruzeci de 
milioane de oameni în lume. Şaizeci de ani mai târziu era 
practic inofensiv. 

— Da, un virus poate să slăbească prin mutații 
succesive. 

După dispariţia lui Mai Takano nu mai murise nimeni în 
condiţii suspecte, era o realitate indiscutabilă. Ando citea 
zilnic ziarele şi păstra permanent legătura cu oamenii lui 
din poliţie, dar până acum plasa rămăsese goală. Poate că 
Miyashita avea dreptate: virusul renăscut nu reuşise să se 
adapteze la mediu în perioada de graţie prea scurtă care-i 
fusese acordată şi îşi pierduse capacitatea de reproducere. 
Da, poate că dispăruse. 

— Ai idee ce-ar trebui să facem în continuare? a întrebat 


244 


Miyashita, dându-şi picioarele jos şi răsucindu-se cu 
scaunul. 

— Păi, ar fi ceva ce mi-a scăpat până acum. 

— Spune mai repede. 

— Când şi de unde a luat Mai caseta? 

— Ce importanţă are? 

— Chestia asta mă sâcâie. Vreau să aflu data exactă. 

Ando simţea că ar fi trebuit să verifice de mult acest 
aspect. Fusese prea ocupat cu virusul şi uitase. Acum i se 
părea singura pistă rămasă. Era nouăzeci şi nouă la sută 
sigur că înregistrarea video pe care o văzuse Mai era copia 
făcută pentru Ryuji, dar nu ştia cum şi când ajunsese ea în 
mâinile fetei. 


245 


7 


I-a fost surprinzător de simplu să afle. 

Dacă lucrurile lui Ryuji au fost trimise părinților săi la 
două sau trei zile după nefericitul eveniment, fără îndoială 
că Mai a luat caseta de-acolo. Ando a telefonat imediat 
familiei lui Ryuji. 

Când mama lui Ryuji a aflat că doctorul era un vechi 
coleg de facultate al fiului ei, a devenit brusc foarte 
amabilă. Ando a întrebat-o dacă vorbise vreodată cu o 
tânără pe nume Mai Takano. 

— Da, i-a răspuns femeia, ba chiar i-a spus când anume, 
după ce a căutat în dosarul de cheltuieli al familiei bonul 
prăjiturii pe care o cumpărase special pentru Mai. Prima zi 
a lunii noiembrie, 1990. Ando a tresărit când a auzit data. 

— De ce a venit Mai Takano la dumneavoastră? 

Femeia i-a explicat că fata îl ajuta pe Ryuji să 
definitiveze o lucrare ce avea să fie publicată într-o revistă 
ştiinţifică, mai precis să transcrie manuscrisul, şi 
descoperise că lipsea o pagină. 

— Prin urmare, v-a făcut o vizită ca să caute pagina 
lipsă. Am înțeles bine? 

Ando şi-a notat repede numele editorului revistei şi a 
închis telefonul. Nu voia să fie întrebat ce mai face Mai. 
Dacă i-ar fi spus că fata murise, s-ar fi trezit imediat sub o 
ploaie de întrebări şi răspunsurile lui nu erau tocmai 
potrivite pentru o mamă care-şi pierduse fiul. 

A rămas nemişcat, cu o mână pe receptor, mult timp 
după ce îl aşezase în furcă. 

În ziua de 1 noiembrie, Mai s-a dus la părinţii lui Ryuji. A 
găsit caseta în timp ce căuta pagina care lipsea din 
manuscris. A luat-o acasă. S-a uitat la înregistrare în 
aceeaşi zi. 

A început să asambleze o ipoteză care avea ca punct de 


246 


plecare data de 1 noiembrie. Virusul avea nevoie de o 
săptămână să-şi facă efectul. Prin urmare, fata păţise ceva 
în 8 noiembrie. Ando avea întâlnire cu ea a doua zi, 9 
noiembrie. În ziua aceea o sunase de câteva ori, zadarnic. 
Da, totul căpăta sens. Fie era acasă, însă nu putea să 
răspundă, fie căzuse deja în capcana puţului. 

A început să treacă în revistă evenimentele în ordine 
inversă. Autopsia le arătase cât timp rezistase fata în puț şi 
cât timp trecuse de la moartea ei până când tehnicienii 
găsiseră cadavrul. Potrivit dovezilor medicale, murise în 20 
noiembrie - cu o oarecare aproximaţie - şi căzuse în puț 
cam cu zece zile înainte. Concluzia pe care putea s-o tragă, 
în perfectă concordanţă cu presupunerile anterioare, era 
evidentă: virusul o afectase într-un fel sau altul pe 8 sau 9 
noiembrie şi era răspunzător şi de căderea ei în puț. In 
sfârşit, era perfect logic să presupună că fata văzuse 
înregistrarea pe 1 noiembrie. 

Următorul pas a fost un drum până la secţia de 
periodice a bibliotecii, unde a căutat revista în care 
fuseseră publicate articolele lui Ryuji. A găsit-o repede. 
Ultima parte a lucrării, intitulată Structura cunoaşterii, 
apăruse în numărul din 20 noiembrie. Era un indiciu 
important. 

Mai a reuşit să completeze şi să transcrie articolul şi l-a 
dus la editură. 

Prin urmare, între cele două puncte de referinţă - adică 
vizionarea casetei şi moarte - fata se întâlnise cel puţin cu 
o persoană. 

A telefonat la revista care publicase articolul şi a aranjat 
o întâlnire cu redactorul care se ocupase de lucrarea lui 
Ryuji. Se hotărâse, fără să ştie prea bine de ce, să vadă cu 
ochii lui editura şi să vorbească între patru ochi cu 
redactorul, deşi i-ar fi fost mult mai uşor s-o facă la telefon. 


A luat un tren JR până la Suidobashi. De-acolo a mers pe 
jos cam cinci minute, căutând adresa din clădire în clădire, 
până când a văzut în sfârşit blocul cu unsprezece etaje al 
Editurii Shotoku. S-a oprit la recepţie şi a întrebat de 


247 


Kimura, redactor la revista lunară Curente. În timp ce 
aştepta, s-a uitat într-o doară prin hol. Kimura i-a trimis 
vorbă că va cobori imediat. Ando s-a bucurat din nou că 
omul acceptase fără fasoane întâlnirea cu un necunoscut. 
La telefon i se păruse că bărbatul are douăzeci şi ceva de 
ani şi îşi imaginase că va fi întâmpinat de un tânăr arătos, 
cu ochelari cu rame subţiri. 

Nici gând. A văzut un tip îndesat, îmbrăcat cu pantaloni 
în carouri prinşi cu bretele. În ciuda anotimpului, chelia îi 
strălucea de sudoare. Nu se potrivea în niciun fel cu ce-şi 
imaginase Ando despre un redactor de la o editură 
importantă, mai ales unul angajat la o revistă care se 
ocupă de ultimele direcţii în gândirea filosofică şi 
ştiinţifică. 

— Îmi pare rău că v-am făcut să aşteptaţi. 

Bărbatul i-a zâmbit larg şi i-a întins o carte de vizită: 
Satoshi Kimura, redactor-şef adjunct. Era mult mai bătrân 
decât părea după voce. Probabil că se apropia de patruzeci 
de ani. 

Ando a scos şi el o carte de vizită şi i-a spus: 

— Vă mulţumesc că aţi acceptat întâlnirea. Vă pot oferi o 
cafea undeva în apropiere? 

Îi sugerase redactorului că preferă să discute cu el 
afară. 

— În zona asta nu e nicio cafenea decentă, dar avem noi 
un bufet, dacă nu vă deranjează. 

— Deloc. 

Ando s-a lăsat condus de Kimura şi s-au urcat amândoi 
în lift. 

Bufetul se afla la ultimul etaj şi ferestrele lui dădeau 
spre grădina din spate. Era excelent aprovizionat. Ando s-a 
afundat într-o canapea comodă, s-a uitat în jur şi a 
recunoscut câteva figuri pe care le mai văzuse prin ziare şi 
reviste. După toate aparențele, bufetul era locul preferat 
pentru întâlnirile cu scriitorii. Pe multe mese se vedeau 
manuscrise şi şpalturi. 

— Am pierdut o personalitate extraordinară. 

Aceste cuvinte l-au smuls pe Ando din reverie. S-a 


248 


adunat şi s-a uitat la faţa strălucitoare, parcă unsă cu ulei 
a lui Kimura. 

— Din întâmplare am fost coleg cu Ryuji Takayama la 
Medicină, a zis el, aşteptând reacţia redactorului. 

— Chiar aşa? Deci l-aţi cunoscut bine. 

Kimura a citit cartea de vizită pe care o ţinea în mână şi 
a dat din cap, de parcă abia acum era sigur că avea în faţă 
un interlocutor serios. Pe cartonaş era scris şi numele 
universităţii, şi îşi amintise că Ryuji urmase cursurile 
Facultăţii de Medicină la aceeaşi instituţie. 

— Mai mult, eu i-am făcut autopsia. 

Kimura a făcut ochii mari. Şi-a dus mâna la bărbie şi a 
scos un strigăt slab, ca un scâncet. 

— Vai, dar asta e... 

A tăcut, uitându-se fix la mâinile lui Ando, care ţineau 
între ele ceaşca cu cafea, degetele care tăiaseră cadavrul 
lui Ryuji îl fascinau. 

— Totuşi, n-am venit azi aici să discutăm despre el, a zis 
Ando, lăsând ceaşca pe masă şi împreunându-şi palmele. 

— Atunci de ce? 

— Aş vrea să vorbim puţin despre o studentă de-a lui, 
dacă nu vă deranjează. Mai Takano. 

Auzind numele, expresia lui Kimura s-a îmblânzit 
imediat. S-a aplecat spre Ando. 

— Ce-i cu ea? 

Nu ştie, şi-a spus Ando. Dar ar fi aflat oricum, mai 
devreme sau mai târziu. 

— N-aţi aflat că Mai a murit? 

Kimura a scos alt sunet, un fel de geamăt şi mai ciudat 
decât primul, şi aproape a sărit de pe scaun. Trăsăturile îi 
reflectau emoţiile cu un asemenea dramatism, încât 
devenise de-a dreptul comic. Parcă era „omul cu o mie de 
feţe”3. Ar fi avut şanse mari să obţină un rol într-o 
telenovelă. 

— Spuneti-mi că glumiţi! a strigat Kimura. Nu pot să 


3 Aluzie la filmul clasic Man of a Thousand Faces (1957), cu James 
Cagney în rolul principal. (N. tr.) 


249 


cred. 

— A căzut într-un puț de drenaj de pe un acoperiş, în 
noiembrie, şi a murit acolo. 

— De-aia n-am reuşit să mai iau legătura cu ea... 

Ando începea să simtă o oarecare simpatie pentru 
bărbatul din faţa lui. Se aflau în aceeaşi barcă. Nu ştia 
dacă redactorul e căsătorit sau nu, dar era oricând gata să 
parieze că Mai nu-i fusese deloc indiferentă. 

— Vă amintiţi când aţi văzut-o ultima dată? l-a întrebat 
repede, ca să nu-i lase răgazul să se cufunde în 
sentimentalism. 

— Lucram la şpaltul articolului pentru numărul de Anul 
Nou, deci trebuie să fi fost pe la începutul lui noiembrie. 

— Nu cumva ţineţi minte şi data exactă? 

Kimura a scos din buzunar o agendă şi a început s-o 
răsfoiască. 

— 2 noiembrie. 

A doua zi a lunii noiembrie. A doua zi după ce Mai le 
făcuse o vizită părinţilor lui Ryuji şi luase acasă caseta 
video. Probabil că văzuse deja înregistrarea. 

— Sper că nu vă deranjează să-mi spuneţi unde v-aţi 
întâlnit. 

— Mi-a dat un telefon şi m-a anunţat că a terminat 
transcrierea textului. M-am dus imediat să-l iau. 

— Unde anume? La ea acasă? 

— Nu, ne-am întâlnit la o cafenea în faţa staţiei de 
metrou de lângă blocul ei. Acolo ne întâlneam de fiecare 
dată. 

Kimura voia să fie clar că nu intrase niciodată în 
garsoniera fetei, pentru că aceasta locuia singură. 

— Vi s-a părut schimbată în vreun fel, indiferent cum? 

Kimura era nedumerit. Nu pricepuse prea bine sensul 
întrebării lui Ando: 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Din nefericire, mai există unele semne de întrebare în 
privinţa cauzei decesului. 

— Semne de întrebare, ziceţi? 

Kimura şi-a încrucişat braţele şi a căzut pe gânduri. 


250 


— Ne-ar fi de ajutor orice detaliu, oricât de neînsemnat. 
Aţi observat ceva? 

Ando i-a zâmbit, încercând să-l liniştească. 

— Da, mi s-a părut că nu era în apele ei. 

— Puteţi fi mai precis? 

— Era palidă. Şi ţinea o batistă parfumată la gură, de 
parcă i-ar fi fost greață. 

Ando a devenit brusc foarte atent. Şi-a amintit ce văzuse 
în baie, urmele maronii de pe pardoseală. 

— Şi n-aţi întrebat-o dacă se simte bine? 

— Nu. De fapt mi-a spus chiar ea că nu se simte bine 
fiindcă a lucrat toată noaptea la manuscrisul profesorului 
Takayama. 

— Înţeleg. Adică nu dormise deloc. 

— Exact. 

— V-a mai spus ceva? 

— Trebuie să înţelegeţi că eram pe fugă. l-am mulţumit 
pentru manuscris, am schimbat câteva cuvinte despre 
cartea care urma să fie publicată, apoi mi-am luat rămas- 
bun. 

— Cartea? Cartea lui Ryuji adică. 

— Da. Am stabilit de la bun început că la un moment dat 
vom publica articolele în volum. 

— Când apare cartea? 

— Va ajunge în librării luna viitoare. 

— Vă urez vânzare bună. 

— E un text destul de dificil şi nu ne facem mari 
speranţe. Trebuie să vă spun totuşi că e o carte foarte 
bună. Ce spun, e superbă. 

Mai departe conversaţia a deviat pe calea amintirilor 
despre Ryuji şi lui Ando nu i-a fost deloc uşor s-o îndrepte 
spre subiectul iniţial. Când a reuşit în cele din urmă s-o 
readucă pe Mai în discuţie şi să se intereseze de relaţia ei 
cu Ryuji, ora pe care i-o acordase Kimura se scursese deja. 
Nu reuşise să afle nimic important, dar şi-a spus că nu era 
cazul să abuzeze de bunăvoința redactorului. Fără îndoială 
că avea să mai aibă şi alte întâlniri cu el şi voia să-i facă o 
impresie cât mai bună. I-a mulţumit lui Kimura şi a plecat. 


251 


În drum spre ieşire, s-a uitat întâmplător la oamenii care 
tocmai intraseră în bufet. Erau doi bărbaţi şi o femeie, şi 
Ando îi ştia din vedere pe toţi trei. Femeia era o scriitoare 
care se abonase la bestselleruri după ce una dintre cărţile 
ei fusese ecranizată. Ando o văzuse de câteva ori la 
televizor şi în revistele săptămânale. Unul dintre bărbaţi 
era regizorul filmului. Dar cel care i-a captat total atenţia 
şi l-a luat prin surprindere a fost însoţitorul regizorului, 
care avea cam patruzeci de ani. Numele îi stătea pe limbă. 
Parcă era şi el scriitor. 

— Ia te uită, Asakawa. Mă bucur să aud că merge 
treaba. 

Asakawa. 

Era Junichiro Asakawa, fratele mai mare al lui Kazuyuki. 
Ando îi făcuse o vizită în noiembrie, în apartamentul lui din 
Kanda, ca să ia discheta Ring. În clipa aceea era atât de 
fericit că făcuse rost de dischetă, încât se despărţise de el 
în grabă, cu un salut formal. Totuşi, mai târziu, când îi 
trimisese discheta înapoi, pusese în plic şi un bilet cu 
mulţumiri foarte politicoase. 

Şi-a mai adus aminte că pe cartea de vizită pe care i-o 
dăduse Junichiro citise şi numele editurii. Din pură 
întâmplare, sau poate tocmai datorită acestei legături, 
cartea lui Ryuji era publicată de editura la care lucra 
fratele celui mai bun prieten al său. 

Remarcându-l în sfârşit pe Ando, Junichiro a tresărit 
uşor. Era surprins. 

— Bună ziua, îmi pare bine că ne întâlnim din nou... a zis 
Ando şi s-a înclinat, pregătindu-se să-i mulţumească iar 
pentru ajutor şi să-i facă urările tradiţionale de Anul Nou. 
Dar Junichiro şi-a ferit privirea şi i-a luat-o înainte: 

— Scuzaţi-mă. 

Doar atât a spus, l-a ocolit pe Ando şi şi-a condus 
însoțitorii la o masă liberă. Era clar că i se dăduseră 
papucii. S-a uitat lung la Junichiro care se aşezase deja, 
însă acesta discuta foarte concentrat cu regizorul şi nu i-a 
aruncat nici măcar o privire. Îl ignora făţiş. 

A  scotocit în memorie, încercând să găsească o 


252 


explicaţie pentru comportarea cel puţin nepoliticoasă a lui 
Junichiro. Ando ţinea minte destul de bine discuţiile lui 
anterioare cu editorul. Nu-şi amintea să fi făcut vreo gafă 
care să justifice o asemenea atitudine. Pur şi simplu nu 
reuşea să priceapă. Clătinând din cap, a ieşit din bufet pe 
urmele lui Kimura. 


253 


8 


În aceeaşi seară, când a ajuns acasă, primul lucru pe 
care l-a făcut a fost să umple cada. Nu mai făcuse asta de- 
o veşnicie. Când trăia fiul lui, făceau baie împreună în 
fiecare seară. După ce rămăsese singur, pregătirea băii 
devenise o corvoadă şi se obişnuise să facă numai duşuri. 

După ce s-a spălat, Ando a luat copiile fotografiilor 
făcute la microscopul electronic şi le-a înfipt în perete. S-a 
dat câţiva paşi înapoi şi s-a uitat la ele câteva minute. 

Un perete al garsonierei era acoperit de o bibliotecă 
până-n tavan, dar peretele de deasupra patului, gol şi 
zugrăvit în alb, părea un ecran de proiecţie. Atârnase 
fotografiile acolo aşa cum punea radiografiile în cutia 
luminoasă, în ordinea crescătoare a grosismentului: 17 
000x, 21 000x, 42 000x, 100 000x. Toate erau imagini ale 
virusului găsit în sângele fetei. S-a dat doi paşi în spate 
fără să-şi ia privirea de la ele. Într-un punct, viruşii inelari 
îngrămădiţi unii peste alţii alcătuiau o structură care 
semăna cu o scară în spirală. S-a concentrat şi a încercat 
să găsească orice indiciu, orice detaliu, care-i scăpase 
până atunci. 

A stins plafoniera şi a îndreptat spre fotografii fasciculul 
puternic al unei veioze. În lumina crudă, i s-a părut o clipă 
că viruşi uriaşi se târau pe peretele alb ca laptele. A fixat 
veioza pe un clişeu în care se vedeau câteva inele 
desfăcute. Această formă particulară a virusului apărea 
frecvent în mostrele luate de la Mai şi Asakawa, dar 
aproape deloc la Ryuji şi la celelalte victime. La Mai, 
membrana internă a arterei coronare nu suferise nicio 
modificare, în schimb, la Asakawa văzuse un chist în stadiu 
incipient. Cu alte cuvinte, chiar Mai şi Asakawa aveau 
simptome diferite. 

De ce nu a fost afectată artera ei coronară? Ando şi-a 


254 


concentrat gândurile în această direcţie. Virusul filiform la 
care se uita acum nu atacase artera coronară, care în 
celelalte cazuri fusese ţinta principală. 

O amintire încerca să-şi croiască drum către suprafaţa 
memoriei lui. A deschis carnetul în care notase toate 
mişcările fetei - de la sfârşitul lui octombrie până la 
moartea ei, în noiembrie - şi l-a ţinut în lumină. Se 
întâlnise prima dată cu ea în 20 octombrie, la Institut, 
chiar înainte de autopsia lui Ryuji. Fata nu se simţea prea 
bine. Ando bănuise de ce: îi venise ciclul. Fusese doar o 
intuiţie, dar se dovedise că nu greşea. 

S-a uitat iar la fotografiile de pe perete. A studiat o 
vreme imaginea virusului filiform mărită de 100 000 de ori 
şi a încercat să-şi amintească prima impresie pe care-o 
avusese când o văzuse la universitate. 

Nu-i adusese aminte de ceva, cu capul lui ovoidal şi 
flagelul care se unduia în urmă? În sângele lui Mai înotau 
roiuri întregi, dar nu atacaseră artera coronară. 

Ce au atacat? 

Fruntea îi ardea. În mintea lui s-a deschis o ferestruică 
şi prin ea a intrat o rază de lumină. Mai trecuse prin 
asemenea clipe, când ceva ascuns vreme îndelungată 
începe să iasă la iveală. Ando s-a uitat din nou în agendă, 
la dată. Seara zilei de 1 noiembrie. A douăsprezecea sau a 
treisprezecea zi după menstruaţie. 

A făcut un pas către perete, apoi altul. Către viruşii cu 
cozi unduitoare. 

Asta e. Arată exact ca spermatozoizii care înaintează 
spre cervix. 

— Spermă? a zis cu glas tare. 

În ziua aceea începuse ovulatia. 

Perioada de ovulaţie începe la aproximativ două 
săptămâni după încheierea menstruației, iar ovulul rămâne 
în oviduct cel mult douăzeci şi patru de ore. Dacă fata avea 
un ovul în trompa uterină în seara când văzuse 
înregistrarea... 

Virusul inelar găsise altă cale de acţiune şi îşi schimbase 
ţinta imediat: în loc să atace artera coronară, atacase 


255 


ovulul. Ando s-a aşezat pe marginea patului. Simţea că se 
sufocă. Nu avea niciun rost să se uite iar în agendă sau la 
fotografii. Era mai mult decât probabil că fata intrase deja 
în perioada de ovulaţie când văzuse caseta. Din întâmplare 
- o întâmplare tragică - vizionase înregistrarea exact în 
ziua aceea a lunii. lată de ce era o excepţie. Dintre toate 
femeile care văzuseră caseta, ea era singura la ovulatie. 

Sie 

Când a încercat să deducă ce se întâmplase mai departe, 
Ando a încremenit. Dar nu putea să respingă prea mult 
concluzia inevitabilă. 

Ovulul lui Mai fusese invadat de nenumărate particule 
ale virusului inelar, iar ADN-ul lui fusese modificat. 

Ovulul a fost fecundat. 

Deşi evoluase între timp, virusul nu-şi schimbase 
caracteristicile de bază. Ovulul fertilizat îşi încheiase ciclul 
de dezvoltare în doar şapte zile şi fusese eliminat din 
corpul fetei. 

Dar ce a născut? 

Acum Ando tremura violent. Îşi amintise de atingerea 
uşoară pe picior. 

Indiferent ce-ar fi, m-a atins... 

Când intrase în garsoniera lui Mai, în spaţiul acela care 
trebuia să fie pustiu, simţise fără urmă de îndoială 
răsuflarea unei fiinţe vii. Şi, încremenit în baie în poziţia 
aceea nefirească, simţise apoi o atingere uşoară pe gleznă, 
la tendonul lui Ahile, acolo unde ciorapul îi alunecase. 
Acum putea fi sigur că se întâlnise cu ceea ce născuse Mai. 
Ceva destul de mic încât să nu-l fi văzut când se uitase prin 
cameră. Poate că se afla într-un stadiu incipient de 
dezvoltare, poate că încăpea într-un cotlon. Indiferent ce 
era, mai simţea şi acum pe piele ecoul atingerii lui. 

Avea frisoane. Trebuia să facă încă o baie fierbinte. S-a 
dezbrăcat. Nu scosese dopul, cada era încă plină. A lăsat 
apa clocotită să curgă până când apa din cadă s-a 
înfierbântat. După ce s-a cufundat în cadă, a scos piciorul 
din apă şi l-a răsucit ca să-şi poată examina tendonul lui 
Ahile. L-a masat puţin. Părea perfect normal, dar această 


256 


constatare nu l-a liniştit niciun pic. 

Şi-a scufundat iar piciorul în apă şi a rămas aşa, cu 
genunchii la piept. După o vreme, în mintea lui a căpătat 
contur o întrebare. Acum ştia că Mai nu suferise un stop 
cardiac. Dar Asakawa? 

— Era bărbat, a şoptit. 

Poate că şi el născuse ceva. 

Poate că apa era prea fierbinte. Deodată i s-a făcut sete. 


257 


Partea a cincea 
PREMONIŢIA 


258 


1 


Cincisprezece ianuarie, era sărbătoare naţională. Alt 
weekend de trei zile. În prima zi a mini-vacanţei, Ando a 
primit un telefon de la Miyashita care voia să ştie dacă 
avea chef de o plimbare cu maşina. Pentru Ando, invitaţia 
era ca un port într-o furtună pentru o corabie veche. Până 
atunci se tot întrebase ce ar putea face de unul singur ca 
să treacă mai uşor peste zilele libere. Nu prea-i plăcuse 
tonul lui Miyashita - parcă îi ascundea ceva -, dar nu avea 
niciun motiv să nu accepte. l-a spus că merge, apoi l-a 
întrebat: 

— Unde mergem? 

— Să-ţi arăt ceva, i-a răspuns Miyashita laconic. 

Ando şi-a zis că amicul lui are un motiv bine întemeiat, 
aşa că s-a abținut să-l preseze. Răspunsul putea să mai 
aştepte până în momentul întâlnirii. 

Miyashita a venit să-l ia de acasă. Imediat după ce s-a 
urcat în maşină, Ando l-a întrebat iar unde se duc. 

— Nu pot să-ţi spun. Te rog să nu mă mai întrebi nimic. 

Aşa că au pornit la drum, către o destinaţie secretă. 


Automobilul a ieşit de pe Autostrada 3 Tokio-Yokohama 
şi s-a angajat pe Şoseaua Nouă Yokohama. După toate 
aparențele, se îndreptau către Fujisawa. Dacă în zona 
aceea era punctul terminus, nu puteau ajunge pe lumină. 
Până la Odawara sau Hakone da, poate până la Peninsula 
Izu, dar în niciun caz mai departe de Atami sau Ito. După 
câteva încercări nereuşite de a ghici destinaţia misterioasă 
a călătoriei, Ando s-a hotărât să tacă şi să se bucure de 
drum. 

Maşina s-a oprit chiar înainte să se strecoare în şuvoiul 
traficului. Intrarea pe Şoseaua Nouă era întotdeauna 
aglomerată, iar azi, la începutul unui weekend prelungit, 


259 


era mai rău ca niciodată. Gândindu-se că Miyashita se 
plictisea la volan, Ando s-a hotărât să-i prezinte ipoteza pe 
care o închegase zilele trecute şi care explica de ce fata 
era singura victimă cu artera coronară nemodificată. I-a 
spus că Mai intrase în perioada de ovulaţie, văzuse 
înregistrarea, iar virusul îşi schimbase ţinta şi atacase 
ovulul, nu artera coronară. Apoi, chiar înainte să cadă în 
puţul de pe acoperiş, fata născuse ceva, o nouă formă de 
viaţă. O fiinţă care apăruse pe lume după numai şapte zile 
de gestație. Naşterea explica şi de ce nu purta chiloţi. 

Miyashita l-a ascultat fără să-l întrerupă şi o vreme n-a 
zis nimic. Ochii lui rotunzi şi pătrunzători păreau să 
privească pierduţi şoseaua, dar apoi a schimbat banda cu o 
repeziciune uimitoare şi a gonit pe o bandă liberă. 

— Şi eu m-am gândit cam la acelaşi lucru când am văzut 
virusul la microscopul electronic, a zis Miyashita în cele 
din urmă, fără să ia în seamă corul furios de claxoane. 

— Cum adică? 

— Virusul desfăcut, neinelar, mi se părea cunoscut. 
După un timp mi-am dat seama aşa, din senin, că seamănă 
cu spermatozoizii. 

— Şi tu? 

— Şi Nemoto. 

— Deci toţi trei am avut aceeaşi impresie. 

— Da. Uneori trebuie să iei în serios intuiţiile. 

Miyashita s-a uitat la el şi i-a aruncat un rânjet. 

— Ai grijă ce faci! a strigat Ando, apăsând cu piciorul în 
podea şi uitându-se îngrozit la stopurile maşinii din faţă 
care se apropiau cu repeziciune. 

— Nu te speria, n-o să sfârşim ca Asakawa, l-a liniştit 
Miyashita, care încerca să pară calm după ce tocmai 
strivise pedala de frână. 

Botul maşinii lor se oprise la câţiva centimetri de bara 
automobilului din faţă. În timp ce-şi ştergea sudoarea rece 
de pe frunte, Ando s-a întrebat dacă Miyashita nu era 
cumva miop. Dacă se încăpăţâna să conducă aşa, mai 
devreme sau mai târziu avea să facă un accident. 

— Apropo de Asakawa, nu ne-am lămurit nici acum de ce 


260 


n-a murit prin stop cardiac. 

— Ai dreptate. Bărbaţii nu ovulează. 

— Poate că avea şi el o particularitate fizică, la fel ca 
Mai. 

— Da, poate că virusul a găsit altă ieşire. 

— Ce ai spus? leşire? 

— O cale mai eficientă de înmulţire. 

După ce au trecut de bucla de la Hodogaya, nebunia 
traficului s-a mai potolit. Fără îndoială că Miyashita 
folosise cuvântul „ieşire” inspirat fiind de indicatoarele 
rutiere. Colegul lui a continuat: 

— Ştii, doar de noi depinde să înţelegem până la capăt. 

— Crede-mă, mă străduiesc cât pot. 

Miyashita a schimbat subiectul: 

— Ce-ai făcut de Anul Nou? 

— Nimic. Am stat acasă. 

— Hm. Eu am plecat cu ai mei într-un sătuc de pescari 
tocmai în vârful Peninsulei Izu. Am stat la o pensiune 
minusculă care nici măcar nu apare în pliantele turistice. 
Ghiceşti de ce am ales un loc atât de izolat? Simplu: am 
citit un roman în care-i vorba despre satul ăla şi mi-a 
plăcut la nebunie. M-am tot gândit să-l vizitez. În carte 
scrie că vezi un miraj pe ocean dacă te uiţi la orizont. Am 
crezut fiecare cuvinţel. 

Ando se chinuia să priceapă unde vrea Miyashita să 
ajungă. S-a mulţumit să dea din cap şi să-l asculte. 

— Ştiu că sunt lipsit de tact să-ţi spun asta, dar o familie 
e un lucru minunat. Vezi tu, din camera noastră se auzea 
zgomotul valurilor şi mă trezeam în toiul nopţii să-l ascult. 
Mă uitam la soţia şi fetiţa mea, şi-n clipele acelea simţeam 
mai mult ca niciodată cât de mult le iubesc. 

Ando cunoştea prea bine frumuseţea vieţii de familie. A 
încercat să-şi închipuie o vacanţă de Anul Nou într-un 
sătuc de pescari din Izu, unde puteai vedea miraje pe 
mare... Dacă s-ar fi dus numai el, singurătatea ar fi fost 
insuportabilă, dar împreună cu cei dragi ar fi trăit o 
experienţă minunată. A început să se cufunde încet în 
gânduri sumbre despre familia lui destrămată, dar 


261 


Miyashita nu l-a lăsat să se înece: 

— Nevastă-mea e superbă, nu-i aşa? 

Când i-a răspuns, Ando nu se gândea la soţia prietenului 
său, ci la fosta lui soţie. 

— Absolut, a zis el, amintindu-şi cât de naturală şi de 
proaspătă era la prima lor întâlnire. 

— Unde mai pui că eu sunt bondoc, gras şi urât. Dar 
ea... Ea... E frumoasă şi are o personalitate extraordinară. 
Ştiu bine că sunt norocos. 

Soţia lui Miyashita era înaltă, mai înaltă decât el, şi 
semăna perfect cu o actriţă foarte cunoscută. În 
comparaţie cu ea, Miyashita părea reprezentantul unei 
rase inferioare. Dar era talentat, iar dacă îşi vedea de 
treabă în continuare, era imposibil să nu urce rapid în 
ierarhia universitară. Ando a râs amar. Colegul lui nu avea 
niciun motiv să se simtă inferior. 

— Înţelegi de ce nu vreau să mor. Cred că am fost prea 
optimist. Vezi tu, până acum am participat la ancheta asta 
în calitate de observator obiectiv. De fapt, chiar mi-a făcut 
plăcere să ghicesc unde ne va conduce. 

Ando luase lucrurile mult mai în serios, dar şi el se 
mulţumise să adopte punctul de vedere al unui observator 
neimplicat. lar dacă nu reuşea până la urmă să descifreze 
misterul, măcar nu avea ce pierde şi nu-i era teamă de 
moarte. În această privinţă se deosebea radical de 
Asakawa sau Ryuji. 

— Da, şi mie. 

— Dar mi-am dat seama că am subestimat pericolul. 

— Când? 

— După excursie, când ne-am întors de la Izu. 

— S-a întâmplat ceva acolo? 

— N-am văzut niciun miraj. 

Ando s-a încruntat. Miyashita o luase razna. 

— E singurul motiv? 

— Ai vizitat vreodată scena unui roman? 

— Da, cred că da. 

Bănuia că mulți oameni simțeau, măcar o dată în viață, 
dorința de a vedea pe viu universul romanului preferat. 


262 


— Şi cum a fost? 

— Nu ştiu. Ceva de genul „Bine, asta e”. 

— Te aşteptai la altceva? 

— Oricum, de cele mai multe ori rişti să fii dezamăgit. 

— Deci locul pe care ţi-l construieşti în imaginaţie în 
timp ce citeşti romanul este diferit de cel real, pe care-l 
vezi mai târziu. 

— Nici nu poate fi altfel. 

— Exact. Am recunoscut scena, doar citisem în carte 
descrierea ei. Dar ceva nu se potrivea, şi până la urmă mi- 
am dat seama că nu era deloc cum mă aşteptam. Nici nu 
m-am mai dus să văd mirajul. 

Regretele lui Miyashita i se păreau de-a dreptul 
copilăreşti, dar n-a spus-o cu voce tare. Un romancier vede 
lumea prin propriul filtru şi o descrie în consecinţă. Este 
inevitabil. Cum filtrul e unic, când cititorii reconstruiesc în 
minte universul fizic al romanului, rezultatul final nu are 
cum să semene cu realitatea. Dacă nu ai un aparat de 
fotografiat sau o cameră video, nu poţi să imortalizezi şi să 
descrii precis o scenă. Cuvintele au limitele lor. 

Miyashita s-a aplecat brusc spre Ando şi i-a şoptit: 

— Pe de altă parte, ce-ar fi... 

— Poţi să vorbeşti şi în acelaşi timp să te uiţi în faţă, nu? 

Ando a întins mâna spre parbriz, iar Miyashita a 
încetinit şi a trecut pe banda cealaltă. 

— Îţi mai aduci aminte când ai citit Ring? 

Ando n-a reuşit să-şi amintească data exactă. 

Citise raportul la o zi după ce împrumutase discheta de 
la Junichiro, fratele lui Asakawa. Nu uitase, în schimb, că 
ardea de nerăbdare, smulgea fiecare pagină şi o citea pe 
nerăsuflate. 

— Nu sunt sigur. Cred că a fost în 19 noiembrie. 

— Eu l-am citit doar o dată. 

Ando la fel. Îl citise de la cap la coadă o singură dată, 
apoi nu se mai uitase la el. 

— Şi ce-i cu asta? 

— În ciuda acestui fapt, îmi amintesc perfect fiecare 
scenă descrisă acolo. Uneori chiar mă gândesc la ele. 


263 


Ando trebuia să-i dea dreptate şi în această privinţă. 
Evenimentele şi locurile descrise în Ring erau foarte vii, ca 
şi cum i-ar fi rămas întipărite definitiv în minte. Dacă voia, 
putea să-şi amintească fiecare imagine în cele mai mici 
detalii. Era un text foarte vizual. Bine, şi? 

Pentru că habar n-avea ce încerca Miyashita să-i 
sugereze, Ando nu i-a răspuns. 

— La un moment dat m-am întrebat cât de precis sunt 
descrise şi transmise scenele de pe casetă. 

Ciudat, expresia lui Miyashita a rămas la fel de liniştită, 
în pofida mesajului închis în cuvintele pe care tocmai le 
rostise. 

Abia atunci a priceput Ando ce-l neliniştea pe colegul lui. 
Ce s-ar întâmpla dacă scenele pe care ni le-am imaginat în 
timp ce citeam relatarea lui Asakawa nu se deosebesc 
deloc, absolut deloc de cele reale? Dar era măcar posibil 
aşa ceva? 

— Ce-ar fi dacă... 

Gâtul i se uscase, şi Ando abia reuşise să vorbească. 
Radiatorul menținea în maşină o temperatură plăcută, dar 
aerul se uscase prea mult. 

— În concluzie, m-am gândit că ar fi mai bine să vedem 
cu ochii noştri şi să verificăm. 

— Am înţeles. De-asta m-ai târât după tine atâta drum... 

Ando aflase în sfârşit destinaţia călătoriei. Se duceau în 
regiunea Hakone-Atami, unde se desfăşuraseră multe 
dintre evenimentele povestite în Ring. Mergeau acolo să 
verifice dacă locurile descrise în raport se potriveau cu 
cele construite în imaginaţia lor. Şi, bineînţeles, două 
perechi de ochi erau mai bune decât una singură. Ando şi 
Miyashita puteau să vadă, să discute, să analizeze şi, dacă 
aveau noroc, să ajungă la o concluzie corectă. 

— La început m-am gândit că nu e bine să-ţi spun nimic 
înainte să ajungem acolo. Trebuie să fii obiectiv. 

— N-ai nicio grijă. 

— Am uitat să te întreb: N-ai mai fost niciodată în 
staţiunea Pacific Land, nu-i aşa? 

— Bineînţeles că nu. Dar tu? 


264 


— Nici măcar n-am auzit de ea înainte să citesc raportul. 

Deci niciunul nu călcase vreodată în staţiune. Când a 
închis ochii, Ando a văzut în minte panorama staţiunii 
turistice, cabanele risipite pe panta domoală. Şirul de 
evenimente uimitoare începuse în cabana B-4. Sub cabană 
era un spaţiu gol, şi acolo se deschidea gura unui puț de 
cinci sau şase metri adâncime. Cu douăzeci şi cinci de ani 
în urmă, o femeie pe nume Sadako Yamamura fusese 
violată şi aruncată în puț. În temniţa aceea, mintea 
obsedată de răzbunare a lui Sadako făcuse un pact cu 
virusul variolei. 

Iată unde îl ducea Miyashita. 


În drum spre Atami, Miyashita a luat-o prin Manazuru, 
având mereu în dreapta Muntele Hakone, învăluit în nori. 
Potrivit raportului Ring, Miyashita şi Ando mergeau pe 
acelaşi traseu. 

Niciunul dintre ei nu mai mersese vreodată pe 
autostrada aceea, dar lui Ando i se părea că mai trecuse 
pe-acolo. Kazuyuki Asakawa străbătuse acelaşi drum pe 11 
octombrie. Urcase pe drumul de munte fără să ştie ce-l 
aşteaptă în cabana B-4, dar având totuşi o presimţire. 
Acum se apropia ora prânzului, cerul era senin şi soarele 
strălucea puternic. În 11 octombrie plouase cu 
intermitențe, iar Asakawa pornise ştergătoarele de 
parbriz. Ando citise toate acestea în Ring. Asakawa se 
uitase neliniştit prin parbriz, ştergătoarele se mişcau 
ritmic. Şi ora, şi vremea erau diferite, dar Ando avea o 
senzaţie acută de dejâ-vu. A văzut în sfârşit pe versant 
indicatorul pentru staţiunea Pacific Land. I s-a părut 
cunoscut, deşi scrisul negru pe fond alb era neobişnuit. 
Miyashita a luat-o la stânga fără să ezite şi au început să 
urce pe drumul abrupt de munte de parcă mai trecuseră 
pe-acolo şi îl cunoşteau perfect. 

Drumul s-a îngustat şi panta a urcat şi mai pieptiş. De-o 
parte şi de cealaltă se vedeau câmpuri cultivate. Asfaltul 
era într-un asemenea hal, încât le venea greu să creadă că 
mergeau pe singura cale de acces către o staţiune 


265 


importantă. Crengile crescute în voie şi tufele uscate 
zgâriau maşina, iar zgomotul era foarte neplăcut. Senzaţia 
de dejâ-vu a lui Ando s-a accentuat pe măsură ce urcau. 
Nu mai trecuse niciodată pe-acolo, şi totuşi ar fi jurat că 
recunoaşte locurile. 

— Nu ţi se pare că ai mai fost aici? a zis el aproape în 
şoaptă. 

— Mă pregăteam să-ţi pun aceeaşi întrebare. 

Vasăzică Miyashita simţea acelaşi lucru. Sigur, nu era 
prima dată când Ando avea impresia că revede o scenă, 
dar senzaţia nu durase niciodată atât de mult. In plus, 
intensitatea ei creştea permanent. 

Ando vedea perfect cu ochii minţii clădirea care-i 
aştepta la capătul drumului, o construcţie elegantă cu trei 
niveluri şi faţadă din sticlă fumurie. 

Au ajuns pe aleea circulară care ducea în parcare şi 
clădirea a apărut în faţa lor. Era biroul de informaţii, 
identic cu cel din închipuirea lui Ando. Vedea deja şi 
restaurantul din spatele holului de recepţie. Nu mai aveau 
nevoie de alte dovezi. Raportul Ring era copia fidelă a 
realităţii. Dar ce-i mai aştepta acolo? 


266 


2 


Mult mai târziu, maşina a coborât din munţi, a trecut pe 
lângă Atami şi a luat-o pe şoseaua Manazuru, de-a lungul 
coastei, către Odawara. Conversaţia lâncezea, pentru că 
amândoi se gândeau la scenele pe care le văzuseră şi la 
oamenii pe care-i cunoscuseră. Ando era prea îngrijorat de 
rezultatele acelei excursii de-o zi ca să mai guste din 
frumuseţea sublimă a peisajului marin care se desfăşura 
sub ochii lui. Staţiunea, cabana şi puţul jucau pe valuri, ca 
un miraj. Mirosea a pământ răscolit. Era obsedat de faţa 
bărbatului, pe care-l recunoscuse. 


Clădirile şi anexele staţiunii Pacific Land erau risipite 
de-o parte şi de alta a drumului, între biroul de informaţii 
şi hotel. Terenurile de tenis, piscina, sala de gimnastică, 
cabanele, toate fuseseră construite pe teren denivelat, fie 
în amonte, pe versant, fie mai jos, către vale. Cabanele 
erau presărate pe o pantă mai domoală în comparaţie cu 
alte zone ale staţiunii. S-au oprit pe marginea drumului şi 
s-au uitat în jos la complexul de cabane. Dincolo de ele, 
şiruri lungi de sere se pierdeau în depărtare, între 
Kannami şi Nirayama. Acoperişurile lor albe străluceau 
orbitor sub razele soarelui iernatic. Şi ele li se păreau 
cunoscute. 

Au ajuns la cabana B-4. Miyashita a încercat uşa, dar era 
încuiată, aşa că s-au dus în spate, unde ştiau că se află 
veranda. S-au ghemuit şi au văzut imediat o pată neagră, 
acolo unde lipseau câteva scânduri fixate cândva pe stâlpii 
de susţinere. Ştiau că fuseseră smulse, ştiau şi cine făcuse 
asta: Ryuji. În ziua de 18 octombrie, el şi Asakawa se 
strecuraseră prin deschizătura aceea îngustă, ajunseseră 
sub cabană şi coborâseră pe o frânghie în puț ca să scoată 
la lumină rămăşiţele lui Sadako Yamamura. O misiune 


267 


înspăimântătoare. 

Miyashita a luminat cu lanterna pe care o ţinea mereu în 
maşină spaţiul întunecos din spatele peretelui de lemn. Au 
văzut în centrul lui o ridicătură neagră. Lângă ea, un capac 
din beton. Exact ca în Ring. 

Ando n-avea niciun chef să se târască acolo şi să se uite 
în put, la fel cum nu fusese în stare să se uite în puţul de 
drenaj în care murise Mai. Ajunsese pe marginea lui, dar 
îşi pierduse curajul. Aici, altă femeie tânără, Sadako, îşi 
trăise ultimele clipe ale vieţii sub o bucăţică rotundă de 
cer. Mai Takano respirase ultima dată pe fundul unui 
paralelipiped vertical din beton. Una îşi dăduse ultima 
suflare într-un cilindru căptuşit cu piatră, lângă un 
sanatoriu construit pe versantul unui munte, cealaltă pe 
acoperişul unei clădiri de pe malul apei. Una murise în 
adâncul pădurii, unde o împletitură deasă de crengi 
acoperea albastrul cerului, cealaltă în apropierea unui 
port, unde mirosul mării era copleşitor şi nu exista nimic 
între ea şi cer. Una murise într-un sicriu cilindric îngropat 
adânc în pământ, cealaltă într-un sicriu rectangular care 
plutea în aer. În loc să le diferenţieze, contrastul dintre 
cele două spaţii sublinia de fapt similaritatea lor esenţială. 

Deodată, inima lui Ando a început să bubuie. Mirosul de 
pământ reavăn i-a umplut nările şi, fără să vrea, şi-a ţinut 
răsuflarea. Simţea că se sufocă. 

În timp ce Ando se pregătea să fugă, Miyashita se 
chinuia să-şi strecoare trupul masiv în spaţiul strâmt de 
sub podeaua de scânduri. Ando, care se temea că prietenul 
lui era hotărât să ajungă până la puț, a zis răspicat: 

— Gata, ajunge. 

Miyashita a ezitat câteva clipe, încremenit într-o poziţie 
incomodă. 

— Cred că ai dreptate, a recunoscut el. 

A urmat sfatul lui Ando şi a început să se târască de-a- 
ndăratelea. Da, ajunseseră suficient de departe. Aveau 
destule dovezi. 

Au ieşit amândoi de sub verandă şi au tras adânc în 
piept aerul proaspăt de munte. Cuvintele ar fi fost de 


268 


prisos. Era limpede ca lumina zilei că fiecare detaliu din 
Ring respecta fidel realitatea. Ipoteza se dovedise corectă: 
imaginile mentale produse de citirea raportului erau 
conforme cu realitatea. Totul era la fel ca în descrierile din 
text. Citind Ring, Ando şi Miyashita văzuseră deja locurile. 
Fiecare cuvânt al lui Asakawa reflecta adevărul, începând 
cu mirosul de aer jilav şi terminând cu consistenţa 
pământului de sub tălpile lor. 

Miyashita nu s-a mulţumit cu atât: 

— Dacă tot am venit până aici, de ce să nu-i facem o 
vizită lui Jotaro Nagao? 

Jotaro Nagao. Ando aproape uitase numele, dar îşi 
amintea perfect trăsăturile bărbatului, deşi nu-l „văzuse” 
decât în paginile raportului Ring. Era chel, iar chipul lui 
atrăgător nu-i trăda vârsta de peste cincizeci de ani. Prima 
impresie pe care le-o făcea interlocutorilor era plăcută, 
întărită apoi şi de felul în care vorbea. Ando cunoştea deja 
şi inflexiunile vocii lui Nagao. 

Cu douăzeci de ani în urmă, pe actualul amplasament al 
staţiunii Pacific Land se afla un sanatoriu pentru 
tuberculoşi. Deşi acum Nagao avea un cabinet particular 
în Atami, pe vremea aceea lucra la sanatoriu. În ziua 
nefericită când Sadako Yamamura venise să-l vadă pe tatăl 
ei, Nagao o violase şi-o aruncase în puț. Doctorul mai avea 
o particularitate: era ultimul bolnav de variolă din Japonia. 

În Ring citiseră următoarea descriere: „Pe o străduţă din 
faţa gării Kinomiya se afla o căsuţă cu un singur etaj, iar 
pe firma de lângă uşă scria Clinica Nagao: medicină 
internă şi pediatrie”. Acolo, Ryuji - care aborda foarte 
direct toate situaţiile - îl scuturase pe doctor până când 
acesta îşi mărturisise crima veche de două decenii. 
Miyashita îi propunea lui Ando să facă acelaşi lucru: să-l 
vadă pe Nagao cu ochii lor. 

Dar, ajunşi în faţa cabinetului, au văzut că perdeaua de 
la intrare era trasă. Casa nu părea să fi fost închisă doar 
pentru sfârşitul săptămânii. Pe prag se adunase un strat 
gros de praf şi la colţurile tocului erau câteva pânze de 
păianjen. Au văzut şi alte semne care dovedeau că locul 


269 


era închis pentru mult timp, dacă nu definitiv. 

Ando şi Miyashita au renunţat la ideea întâlnirii cu 
Nagao şi s-au întors la maşina parcată în apropiere. Se 
pregăteau să se urce în ea, când au văzut un scaun de 
invalid care cobora încet pe strada în pantă, venind 
dinspre Spitalul Naţional Atami. Scaunul cu rotile era 
împins de o femeie elegantă de vreo treizeci de ani, iar în 
el stătea un bătrân chel, cu umerii aduşi. Bătrânul îşi rotea 
ochii în toate direcţiile, dar nu părea să vadă nimic. Era 
limpede că avea probleme psihice. 

Când Ando şi Miyashita i-au văzut faţa, au tresărit 
amândoi şi au schimbat o privire. Deşi îmbătrânise 
cumplit, parcă douăzeci de ani în doar trei luni, l-au 
recunoscut imediat pe Jotaro Nagao. Ştiau cum arată 
doctorul şi comparaseră portretul din amintirea lor cu 
figura pe care o vedeau acum. 

Miyashita s-a apropiat de el şi a spus liniştit: 

— Doctore Nagao... 

Bătrânul n-a reacţionat, dar însoţitoarea - care putea să 
fie fiica lui - s-a întors spre străin şi l-a privit în ochi. 
Miyashita s-a înclinat politicos, iar femeia i-a răspuns la 
salut. 

— Cum se simte? a întrebat Miyashita plin de naturaleţe, 
de parcă i-ar fi fost un vechi prieten. 

— Mulţumesc, bine, a spus femeia. 

Şi-a continuat drumul cu o expresie care descuraja orice 
încercare de conversaţie. Dar întâlnirea nu fusese inutilă. 
Dovedea măcar atât: întâlnirea cu Asakawa şi Ryuji, în 
urma căreia îşi mărturisise vechile păcate, îl zdruncinase 
puternic pe doctor. Era limpede că Nagao pierduse orice 
legătură cu lumea. 

Tatăl şi fiica au trecut de cabinetul părăsit şi au intrat pe 
o stradă îngustă. În timp ce se uitau în urma lor, Ando şi 
Miyashita s-au gândit la acelaşi lucru, care nu avea 
legătură doar cu Nagao. Il recunoscuseră amândoi pe 
bătrânul din scaunul de invalid. Se pare că Ring 
înregistrase perfect nu numai locurile, ci şi chipurile. 


270 


Ando s-a uitat la indicatorul de direcţie pentru 
autostrada Odawara-Atsugi, apoi la Miyashita. Prietenul lui 
începea să dea semne de oboseală, şi pe bună dreptate. 
Porniseră la drum de dimineaţă, şi de-atunci conducea 
aproape fără întrerupere. 

— Poţi să mă laşi la Odawara, a zis Ando. 

Miyashita s-a încruntat şi şi-a întors puţin capul spre el: 

— Termină cu prostiile. Ştii că te duc bucuros până 
acasă. 

— Da, dar de ce să faci un ocol? Ascultă-mă, de la 
Odawara pot să iau un tren pe magistrala Odakyu. Mă 
duce chiar acasă. 

Ando era îngrijorat din cauza lui Miyashita. Drumul până 
la Yoyogi, unde l-ar fi lăsat pe Ando, şi înapoi la Tsurumi, 
unde locuia el, ar fi adăugat kilometri buni la sutele pe 
care-i făcuse deja. Miyashita era în mod evident epuizat, 
atât fizic cât şi psihic, iar Ando voia să-l ştie ajuns acasă şi 
întins pe un pat. 

— Bine, dacă insişti, te arunc din maşină la Odawara! a 
cedat Miyashita. 

Vorbise de parcă îi făcea un hatâr prietenului său, dar 
fără îndoială că nu ardea de nerăbdare să bată drumul 
până la Tokio şi înapoi. Aşa se întâmpla aproape de fiecare 
dată, rareori spunea un simplu „mulţumesc”. Îi era greu 
să-şi exprime recunoştinţa în mod direct. 

După ce şi-au croit drum prin centrul oraşului Odawara 
până la gară, Miyashita a mormăit: 

— Primul lucru pe listă săptămâna viitoare: ne facem 
analizele. 

Ando n-a zis nimic, pentru că se gândise deja la asta. 
Avea senzaţia neplăcută că se transformase brusc din 
observator  neimplicat în participant. Copiile casetei 
nefaste dispăruseră, iar el nu văzuse înregistrarea. 
Teoretic, nu avea niciun motiv să se teamă, dar acum, când 
ştia că raportul Ring era reflectarea fidelă, aproape 
supranaturală a evenimentelor... Se simţea ca un doctor 
care tratează un bolnav de SIDA şi constată că a fost şi el 
contaminat, că boala se transmite pe o cale până atunci 


271 


necunoscută. Sigur, nu avea dovezi, totul era deocamdată 
în stadiul de posibilitate. Şi totuşi Ando se temea, avea 
senzaţia că trupul lui fusese invadat de ceva. In ultimele 
ceasuri trăise sub imperiul unei fantezii morbide: virusul 
pe care-l studiase la microscopul electronic se răspândea 
în corpul lui, se înmulţea sub pielea lui, îi viola celulele. 
Fără îndoială că şi Miyashita era neliniştit din aceeaşi 
cauză. 

Cu excepţia autorului, Ando era primul om care citise 
Ring. Raportul descria în cele mai mici detalii scenele de 
pe bandă şi prezenta atât de precis portretul lui Jotaro 
Nagao, încât Ando îl recunoscuse pe doctor într-o clipă. 
Fireşte, era inevitabil să se întrebe dacă lectura textului nu 
avea aceleaşi consecinţe ca vizionarea înregistrării. 

Dar îl citise anul trecut, în 19 noiembrie. Se scurseseră 
două luni şi nu păţise nimic, cel puţin nimic detectabil. Nu- 
i apăruse nicio tumoare în artera coronară, nu murise după 
o săptămână. Oare virusul suferise o mutație şi perioada 
de incubație era acum mai lungă? Sau era un simplu 
purtător şi nu manifesta simptomele bolii? 

Miyashita avea dreptate. Analizele de sânge erau prima 
urgenţă a săptămânii viitoare. Dacă se îmbolnăviseră şi ei, 
trebuia să acţioneze rapid. Dar Ando habar n-avea cum. 

— Ce ai de gând să faci dacă eşti ring-pozitiv? a întrebat 
el fără prea mari speranţe. 

— Poţi să fii sigur că nu mă dau bătut. O să-mi vină o 
idee. 

Miyashita n-a mai spus nimic. Lui Ando i se păruse că 
glasul prietenului său trăda o spaimă mai adâncă decât a 
lui. Era firesc, dacă te gândeai că Miyashita avea o familie. 

Maşina a intrat în sensul giratoriu din faţa gării 
Odawara, apoi pe culoarul rezervat pasagerilor, şi apoi s-a 
oprit. Ando s-a dat jos şi a rămas pe loc. Miyashita i-a făcut 
cu mâna şi în clipa următoare a plecat. 

Acum nu mai putem da înapoi. 

Abia atunci a înţeles Ando pe deplin prin ce chinuri 
trecuse Asakawa. S-a văzut pe sine însuşi şi l-a văzut pe 
Miyashita, dar siluetele lor au început să tremure şi să 


272 


semene cu Asakawa şi Ryuji. Ando era Asakawa şi 
Miyashita era Ryuji. Sigur, Ryuji şi Miyashita nu prea 
semănau, nici fizic, nici în privinţa personalităţii. Era o 
comparaţie caraghioasă, şi Ando a zâmbit în sinea lui. 
Zâmbetul interior a dispărut brusc când şi-a amintit că 
Asakawa şi Ryuji muriseră. Chiar el disecase cadavrul lui 
Ryuji. 

A trecut pe la casa de bilete, apoi a ieşit pe peron şi s-a 
aşezat pe o bancă. Spătarul era îngheţat şi Ando s-a 
întrebat deodată cum se simțeau cadavrele pe masa de 
autopsie. Dacă mai simţi ceva după moarte. Uneori e mai 
rău să stai pe întuneric şi să-ţi imaginezi scene 
îngrozitoare. Dintr-un anumit punct de vedere, e infinit 
mai chinuitor să bănuieşti că ai cancer decât să ţi se spună 
adevărul în faţă. Nesiguranţa e cea mai cumplită tortură. 
Dacă te confrunţi direct cu marea încercare, mai ai o şansă 
s-o depăşeşti cu demnitate. In fiecare dintre noi există 
ceva care ne îndeamnă să ne aşteptăm la ce-i mai rău. Prin 
urmare, era sau nu contaminat? Avea o singură cale de a 
depăşi incertitudinea clipei, şi anume să se convingă pe 
sine însuşi că viaţa lui oricum se consumase. lar faptul că 
se simţea vinovat de moartea fiului său avea să-l ajute, 
poate, să reteze ultima legătură cu viaţa... 

Dar în timp ce stătea acolo, pe un peron dintr-o gară 
oarecare, aşteptând un tren expres, Ando nu reuşea să-şi 
stăpânească tremurul. 


273 


3 


Ando a căutat un loc liber şi s-a aşezat. Acum nu mai 
avea nimic de făcut, doar să se uite pe fereastră. De obicei 
citea, dar acum nu avea nicio carte la el. De dimineaţă, 
când se urcase în maşina lui Miyashita, nu se gândise că se 
va întoarce cu trenul. Defilarea monotonă a peisajului avea 
efect soporific, şi Ando nu s-a împotrivit. A închis ochii. 

Când i-a deschis, nu ştia unde se află. Pulsul i s-a 
accelerat brusc, l-a cuprins spaima că în timpul somnului 
fusese dus departe, foarte departe. Îşi auzea bătăile inimii. 
A încercat să-şi întindă picioarele şi a lovit fotoliul din faţă. 
Şocul i s-a transmis în piept şi în cap. Vibraţiile familiare 
ale vagonului şi zgomotul ritmic al roţilor pe şine l-au 
smuls treptat din această stare neplăcută. 

Sunt în tren. 

A oftat uşurat când şi-a amintit că se despărţise de 
Miyashita în faţa gării din Odawara, unde reuşise, cu puţin 
noroc, să se urce în primul tren spre Tokio. Parcă 
trecuseră zile întregi de-atunci, şi o veşnicie de când 
plecase din staţiunea Pacific Land. Hakone i se părea un 
continent îndepărtat. Rămăseseră vii doar imaginea 
pantelor domoale şi chipul doctorului Nagao. 

Ando s-a frecat la ochi şi s-a uitat iar afară. Acum, prin 
dreptul ferestrei se perindau încet scene citadine 
nocturne. Trenul încetinise pentru că se apropia de ultima 
staţie, Shinjuku. În timp ce traversa străzile, era însoţit de 
corul semnalelor sonore şi de jocul luminilor roşii de 
avertizare. Ando şi-a mijit ochii, încercând să citească 
numele staţiei prin care tocmai treceau. 

Yoyogi Hachiman. Următoarea staţie era Sangubashi, 
chiar lângă garsoniera lui. Acolo ar fi trebuit să coboare, 
dar expresul în care se afla nu mai oprea nicăieri până la 
Shinjuku. Era obligat să coboare la capăt şi să ia alt tren 


274 


înapoi, doar două staţii. O pierdere de vreme. 

La Yoyogi Hachiman linia Odakyu îşi schimbă direcţia cu 
aproape nouăzeci de grade şi merge paralel cu pădurea 
din parcul Yoyogi. Ando cunoştea foarte bine locurile. 
Blocul lui era aproape, undeva în dreapta, dar nu putea să- 
l vadă din tren. În timp ce treceau prin staţia pe care o 
folosea zilnic, Ando şi-a lipit nasul de geam şi s-a uitat la 
peron. 

A tresărit şi şi-a strivit faţa de fereastră. Acolo stătea o 
femeie pe care o recunoscuse. Purta doar un taior, total 
nepotrivit pentru o seară de iarnă, şi aştepta la câteva 
palme de marginea peronului. Se uita la vagonul lui. Deşi 
trenul încetinise mult, siluetele din staţie au dispărut 
fulgerător. În clipa aceea efemeră, privirea lui Ando a 
întâlnit-o pe cea a femeii. Nu i se păruse. Simţea acut şocul 
schimbului de priviri. 

Se întâlnea cu ea a treia oară. Prima dată ieşise din 
garsoniera lui Mai şi coborâseră împreună. A doua oară o 
văzuse la ultimul etaj al blocului pe acoperişul căruia 
murise Mai. Era în lift şi se trezise faţă în faţă cu ea. Deşi o 
văzuse doar de două ori, şi-o amintea perfect. 


După zece minute, a coborât la Sangubashi din trenul pe 
care-l luase de la Shinjuku. La Sangubashi ambele linii 
erau în mijlocul staţiei, între peroane. Când trenul lui a 
oprit în staţie, pe cealaltă linie staţiona trenul care mergea 
în sens invers. Prin urmare, nu putea să vadă peronul de 
vizavi. A luptat din greu împotriva şuvoiului de pasageri 
care se grăbeau să ajungă la ieşire, apoi a aşteptat să 
plece trenurile. Voia să vadă dacă femeia rămăsese acolo. 
Deşi trecuseră zece minute de când o văzuse prima dată şi 
era conştient că acţionează mânat de o dorinţă iraţională, 
Ando era sigur că ea îl aşteptase. 

A auzit semnalul sonor şi trenurile s-au pus în mişcare în 
acelaşi timp, ca două uşi glisante care se deschid. Acum 
vedea perfect celălalt peron. Şi, în clipa de linişte care a 
urmat, i-a întâlnit iar privirea. Nu se înşelase. Stătea exact 
în acelaşi loc şi se uita la el cu aceeaşi concentrare. Ando i- 


275 


a susţinut privirea şi a salutat-o cu o mişcare discretă. Voia 
să-i transmită că era pregătit să-i urmeze instrucţiunile. 

Apoi s-a îndreptat fără grabă spre ieşire. Femeia a 
pornit în acelaşi timp şi a coborât scările de pe partea ei. 
S-au oprit amândoi în dreptul casei de bilete. 

— Ne-am întâlnit din nou, a zis ea, ca şi cum ar fi fost o 
simplă coincidenţă. 

Dar nu era. Femeia ştiuse că el va trece prin 
Sangubashi, în trenul acela, şi nu în altul. Îl aşteptase 
acolo. Acum, când se afla în faţa lui, n-avea niciun rost săi 
se împotrivească. Au ieşit împreună pe strada îngustă şi 
plină de magazine de lângă staţie. 


276 


4 


Când s-a trezit a doua zi dimineaţă, femeia care stătea 
întinsă lângă el i-a cerut imediat s-o ducă la un film lansat 
de curând. Era weekend, dar la matineu se găseau 
totdeauna bilete. 

Femeia s-a aşezat imediat, lăsând un scaun liber între ea 
şi Ando. Până atunci se agăţase pur şi simplu de braţul lui, 
însă acum, ca din senin, voia să păstreze distanţa. Fotoliile 
erau uriaşe, deci în niciun caz nu s-ar fi simţit înghesuită. 
Ando nu reuşea să priceapă. Pe de altă parte, dacă s-ar fi 
apucat să înşire toate gesturile ei care i se păruseră 
ciudate, n-ar fi terminat nici până seara. Ştia doar atât: că 
era sora lui Mai şi se numea Masako. 

Se uita ţintă la ecran, dar nu vedea nimic. Poate şi din 
cauză că îi era somn, dar mai ales pentru că simpla 
prezenţă a lui Masako îl împiedica să se concentreze. Ştia 
că se întâlnise cu ea ieri-seară, în staţia Sangubashi, dar 
nu putea să-şi aducă aminte cum ajunsese femeia în 
garsoniera lui. O invitase la barul de lângă staţie şi acolo, 
cu o bere în faţă, o întrebase cum se numeşte. 

Masako Takano. Sunt sora mai mare a lui Mai. 

Exact cum bănuia. I-a spus că era cu doi ani mai mare 
decât Mai şi că lucra la o firmă de asigurări, la care se 
angajase imediat după ce terminase facultatea. De aici 
încolo, în mintea lui Ando se lăsase ceața. Nu băuse prea 
mult, dar îşi aducea aminte doar frânturi. De exemplu, nu- 
şi amintea cine făcuse propunerea, însă într-un fel sau 
altul sfârşiseră la el acasă. 

Următorul episod care-i rămăsese în memorie începea 
cu zgomotul apei care curgea în baie. In acest fragment 
contextul era limpede: Masako făcea un duş, iar Ando o 
aştepta aşezat pe marginea patului. 

Apa s-a oprit şi femeia a apărut pe hol. A stins lumina 


277 


fără să-i mai ceară voie. Momentul acela, când totul s-a 
întunecat, i-a lăsat o impresie puternică. O clipă mai 
târziu, trupul gol al lui Masako s-a lipit de el. Îşi înfăşurase 
părul ud într-un prosop pe care-l ţinea cu o mână, iar cu 
cealaltă l-a apucat de ceafă şi i-a aplecat capul până când 
i-a atins sânii. S-a pierdut în pielea ei catifelată, care i-a 
acoperit nasul şi gura. A început să se sufoce. A împins-o 
puţin în spate, cât să respire. Apoi şi-a umplut plămânii cu 
mirosul ei proaspăt şi a luat-o în braţe... 

Filmul era banal, aşa că Ando şi-a omorât timpul lipind 
cioburile de amintiri rămase din noaptea aceea ciudată. Nu 
se mai culcase cu o femeie de un an şi jumătate. Îşi 
amintea că ejaculase de trei ori, dar nu era un motiv de 
mândrie. Mai avea puţin şi împlinea treizeci şi cinci de ani, 
iar faptul că reuşise s-o facă de trei ori într-o noapte era 
mai degrabă dovada frumuseţii ei decât a virilităţii lui. 
Abia acum, când încerca să reconstituie evenimentele, şi-a 
dat seama că aventura lui sexuală se desfăşurase de la 
început până la sfârşit în beznă. 

Deci nu avea nicio importanţă că Masako era de o 
frumuseţe tulburătoare, că era o femeie extrem de 
provocatoare, el nu fusese stimulat de fizicul ei. Nu numai 
că stinsese lumina, acoperise până şi ceasul electric de pe 
noptieră. Voia să fie întuneric, nu tolerase nici măcar 
lumina slabă a cadranului ceasului. Fiecare mişcare a lui 
Masako trădase nevoia ei intensă de întuneric. 

Ando se prefăcea că se uită la film, dar o studia cu coada 
ochiului pe Masako. Întunericul din sală îi punea şi mai 
mult în valoare frumuseţea. Femeia asta era alcătuită din 
întuneric. 

În timpul filmului, Masako a închis ochii de câteva ori. 
Nu aţipise, pentru că îşi mişca buzele. Părea să spună 
ceva, dar Ando n-a reuşit să înţeleagă ce anume. În cele 
din urmă s-a aplecat în faţă şi spre stânga şi şi-a sprijinit 
bărbia în palmă. 

Şi, în sfârşit, după ce s-a uitat o vreme la ea, a înţeles. 
Masako repeta cuvintele personajelor din film. 

Pe ecran, o tânără orfană pe care o agenţie 


278 


guvernamentală o transformase într-o maşină de ucis 
tocmai fusese trimisă în prima ei misiune. In scena 
respectivă purta o rochie neagră şi avea în geantă un 
pistol uriaş. A intrat într-un restaurant elegant. Au urmat 
câteva momente de tensiune intensă, cu replici rapide ca 
un foc încrucişat. 

Ando şi-a smuls privirea de la ecran şi s-a uitat iar la 
Masako. Femeia repeta cuvintele eroinei. Apoi, timp de 
câteva clipe, glasurile lor s-au suprapus. Personajele 
vorbeau în franceză, subtitrarea era în japoneză, dar 
replicile în japoneză ale femeii de lângă el erau perfect 
sincronizate cu cele în franceză ale femeii de pe ecran. 
Părea un duet exersat îndelung. Ando a constatat şocat că 
uneori buzele lui Masako se mişcau înainte să apară 
traducerea. 

Nu putea să facă aşa ceva decât dacă mai văzuse filmul 
înainte, şi nu o singură dată, pentru că n-ar fi memorat 
dialogul. 

O vreme, Masako a rămas pierdută în lumea eroinei, iar 
fericirea care i se citea pe faţă l-a amuzat pe Ando. Apoi a 
simţit că era privită şi a tăcut brusc. Nu a mai rostit niciun 
cuvânt. 


Când au ieşit din cinematograf, Masako şi-a închis ochii 
pe jumătate, şi-a înăbuşit un căscat şi l-a luat de braţ. 
Soarele strălucea stins şi Ando a hotărât pe loc că era mai 
plăcut să simtă direct atingerea ei decât să meargă braţ la 
braţ. Şi-a tras braţul şi a luat-o de mână. L-a scuturat un 
fior rece, dar apoi mâinile lor au ajuns la aceeaşi 
temperatură şi degetele lui Masako s-au relaxat între 
degetele lui fine. 

Era o zi de sărbătoare şi în jurul lor mergeau o mulţime 
de tinere îmbrăcate în kimonouri. Ando şi Masako s-au 
lăsat purtaţi de mulţime de la Yurakucho până în Ginza. 
Voia s-o invite la masă, dar nu se hotărâse unde. Avea de 
gând să aleagă un restaurant simpatic, undeva pe drum. 

La fiecare intersecţie din Ginza, Masako se uita în jur cu 
o curiozitate copilărească şi din când în când pufnea de 


279 


încântare. Nu încercase nicio clipă să rupă tăcerea, dar 
Ando se simţea bine cu ea. De fapt, plimbarea asta liniştită 
prin Ginza, la sfârşit de săptămână, îl făcea aproape fericit. 

La următorul colţ de stradă, Masako s-a oprit în dreptul 
unui fast-food care vindea hamburgeri şi o vreme s-a uitat 
țintă la panoul de reclamă de pe trotuar. Privirea ei 
sinceră trăda ceva din naivitatea unui copil. 

— Vrei să mâncăm aici? a întrebat-o Ando. 

— Îhî, a zis ea, dând energic din cap. 

Ando a intrat în local, oarecum mulţumit că putea să 
scape atât de ieftin. N 

Pofta de mâncare a lui Masako l-a uluit. In câteva clipe a 
înfulecat doi hamburgeri şi o porție mare de cartofi prăjiți. 
Nici n-a terminat bine şi s-a uitat din nou la vitrine, cu 
aceeaşi scânteiere de lăcomie în privire. 

Acum voia o înghețată, aşa că Ando a comandat-o 
imediat şi i-a adus-o. De data asta a mâncat încet, ca şi 
cum se temea că va ajunge prea repede la ultima 
înghiţitură. Deşi ducea linguriţa la gură cu o grijă 
exagerată, tot a reuşit să se păteze cu îngheţată topită. 
Ciorapii ei erau împodobiţi acum cu buline albe ca laptele, 
amestecate cu cerculeţe de culoarea căpşunilor. A cules o 
picătură şi şi-a supt vârful degetului, apoi a devenit brusc 
nerăbdătoare. Şi-a apucat gamba cu amândouă mâinile, şi- 
a ridicat genunchiul la gură şi l-a lins încet. Fără să-şi 
schimbe poziţia, şi-a mişcat ochii şi i-a aruncat lui Ando o 
privire provocatoare. Ando s-a ferit să se uite în ochii ei. În 
cele din urmă a terminat să lingă petele de îngheţată şi şi- 
a lăsat jos piciorul. Avea o gaură în ciorapi, care erau nou- 
nouţi. Probabil că o făcuse cu dinţii. 

Ando îi cumpărase ciorapii de dimineaţă, de la un 
supermarket de lângă staţie. Femeia umbla cu picioarele 
dezgolite în toiul iernii. I se făcea frig numai când se uita 
la ea, aşa că luase iniţiativa fără să-i ceară părerea. Când îi 
primise, se repezise într-o toaletă publică să-i pună. 

Gaura din ciorap o deranja pe Masako, pentru că-şi tot 
masa genunchiul. 

Ando se gândea că nu s-ar plictisi niciodată să-i 


280 


urmărească mişcările. A apărut de nicăieri, şi acum mă 
îndrăgostesc de ea. 

S-a întrebat dacă era într-adevăr dragoste. Poate că era 
doar disperare, poate că viaţa lui se destrămase. Dacă era 
purtător al virusului Ring pentru că citise textul acela 
straniu, dacă trupul lui era devorat treptat, atunci nu-şi 
putea permite să piardă nici măcar o clipă de plăcere. 

In timpul liceului citise un roman despre o femeie dintr- 
un sat de munte, o femeie aducând foarte mult cu cea la 
care se uita acum. Eroina cărţii era de o frumuseţe ieşită 
din comun, dar, fiindcă nu vorbea şi nu se purta ca restul 
sătenilor, aceştia o considerau nebună. Sfârşise prin a 
satisface poftele bărbaţilor care nu aveau soţii sau iubite. 
Imaginea femeii rătăcind prin pădure, într-o stare demnă 
de milă, acceptând avansurile oricărui bărbat care-i ieşea 
în cale, avea o anumită încărcătură erotică, accentuată şi 
de scena exotică. Satul de munte era decorul perfect, 
asigura armonia dintre personaje şi scenă, iar Ando se 
gândise că romanul ar fi pierdut mult din atmosferă dacă 
autorul ar fi plasat acţiunea într-un cadru citadin. 

Dar acum se afla în Ginza, în inima metropolei Tokio, nu 
într-un cătun pierdut în creierii munţilor. Masako avea însă 
aceeaşi aură ca eroina romanului, iar frumuseţea ei, care 
se încadra în canoanele moderne, nu era deloc deplasată 
în decorul unui fast-food. 

Ando şi-a amintit brusc cum se termina romanul. 
Singură în munţi, femeia naşte, dar nu ştie cine e tatăl 
copilului. Povestea se sfârşeşte când primele scâncete ale 
copilului sfâşie liniştea pădurii şi stârnesc ecoul printre 
stânci. 

Nu am voie să accept aşa ceva. 

Şi-a adresat singur un avertisment. Trebuia să ia măsuri, 
să protejeze corpul lui Masako. Noaptea trecută, 
entuziasmat de perspectiva unei partide de sex, uitase de 
cele mai elementare reguli de precauţie şi nu folosise un 
prezervativ. 

Masako îşi masa genunchiul cu buricele degetelor, într-o 
mişcare circulară, lărgind treptat gaura din ciorap. Acolo 


281 


se vedea o pată de piele albă, atât de albă încât era păcat 
s-o acoperi, chiar şi cu o pereche de ciorapi fini. 

Diametrul găurii creştea. Ando a oprit-o, apucând-o de 
mână. 

— Ce spuneai în timpul filmului? a întrebat-o el, 
încercând să afle de ce repeta replicile personajelor. 

— Du-mă la o librărie, a zis ea. y 

Schimbase iar subiectul, evitase întrebarea. In loc să-i 
răspundă, îi cerea mereu să facă ceva, s-o ducă undeva. 
Bineînţeles, Ando nu era în stare s-o refuze. 


S-au dus la cea mai mare librărie din Ginza. Masako a 
trecut de la un raft la altul, dar până la urmă s-a aşezat cu 
o carte pe genunchi şi a citit mai mult de o oră. Ando, care 
nu avea acest obicei, a hoinărit fără ţintă prin librărie până 
când a descoperit, lângă casele de marcaj, un teanc de 
pliante ale Editurii Shotoku. Cum vizitase redacţia cu o zi 
în urmă şi pliantele erau gratuite, a luat unul şi s-a retras 
într-un colţ. 

Pliantul conţinea un scurt text introductiv, dar în rest 
prezenta titlurile în pregătire. 

Mă întreb dacă lucrarea lui Ryuji apare aici. A desfăcut 
pliantul şi a început s-o caute. Ieri, redactorul lui Ryuji, 
Kimura, îi spusese că volumul era în pragul publicării. 
Ando spera să vadă acolo numele fostului său coleg, nu 
numai dosarul de autopsie. 

Dar n-a apucat să-l găsească, pentru că Masako l-a tras 
afară din librărie. 

— Ce zici, mergem la un film? 

Tonul ei fusese destul de blând, dar strânsoarea 
puternică şi graba cu care-l mâna dovedeau că n-ar fi 
acceptat un refuz. Poate că văzuse un afiş în librărie şi se 
hotărâse că filmul era bun. Ando a strecurat pliantul în 
buzunarul hainei şi a întrebat-o: 

— La ce film vrei să mergem? 

Femeia nu i-a răspuns, s-a mulţumit să-i strângă mâna şi 
mai tare şi să-l tragă după ea. Pentru prima dată, Ando s-a 
împotrivit şi a încetinit pasul. 


282 


— Eşti cam insistentă, nu-i aşa? 

Abia atunci a observat că Masako ţinea în mână o 
revistă cu programul spectacolelor şi s-a oprit în mijlocul 
trotuarului. Până atunci femeia nu cheltuise nici măcar un 
yen. Nu schiţase niciun gest că ar fi dispusă să plătească, îl 
lăsase de fiecare dată să achite notele. Lui Ando nu-i venea 
să creadă că plătise revista din banii ei. Nu era într-o 
sacoşă, o ţinea în mână. 

O furase. 

Ando s-a uitat peste umăr în direcţia librăriei. Nu alerga 
nimeni după ei. Masako reuşise cumva să-i păcălească pe 
librari. Era o revistă ieftină, de trei sute de yeni: chiar 
dacă ar fi prins-o, n-ar fi fost o tragedie. Ando s-a lăsat dus 
mai departe. Se simţea mai îndrăzneţ ca niciodată. 


283 


5 


În clipa când a băgat cheia în broască, a auzit telefonul 
sunând în garsonieră. Nu s-a repezit să intre, pentru că se 
aştepta să nu ajungă la timp. A răsucit mânerul. Când îl 
căutau prietenii, de obicei lăsau telefonul să sune de cinci 
sau şase ori cel mult, pentru că toţi ştiau cât de mică e 
garsoniera lui. Prin urmare ghicea de fiecare dată cine-i 
telefona, pentru că un străin nu renunţa atât de repede. 
Aşa cum se aştepta, până să deschidă uşa telefonul a tăcut, 
un semn sigur că îl căutase cineva care-l cunoştea bine. Nu 
erau mulţi, iar cei care intraseră în casa lui erau şi mai 
puţini. Probabil că fusese Miyashita. Ando s-a uitat la ceas. 
Abia trecuse de opt seara. 

A deschis uşa larg şi a invitat-o pe Masako să intre, apoi 
a aprins luminile şi a pornit radiatorul. Hainele erau 
risipite peste tot, la fel ca dimineaţa, când plecaseră. 
Masako îşi lăsase lucrurile acolo, o dovadă limpede că se 
hotărâse să petreacă încă o noapte cu el. 

După două filme în aceeaşi zi, unul dimineaţa şi altul 
după-amiaza, lui Ando îi amorţiseră umerii şi spatele. Avea 
nevoie de o baie. 

Când şi-a dat jos haina, a simţit în buzunar pliantul 
editurii. L-a scos şi l-a pus pe noptieră, gândindu-se că 
avea timp mai târziu să-l citească pe îndelete. Se hotărâse 
să cumpere cartea lui Ryuji şi voia să afle titlul şi data 
apariţiei. 

Şi-a scos şi puloverul şi şi-a suflecat mânecile cămăşii. A 
clătit cada puţin, a potrivit temperatura şi a lăsat apa să 
curgă. Cada nu era mare, aşa că nu avea mult de aşteptat. 
Baia se umpluse de aburi, iar ventilatorul nu era de prea 
mare ajutor. S-a gândit s-o lase pe Masako să intre mai 
întâi şi a scos capul pe uşă. Femeia stătea pe marginea 
patului şi îşi scotea ciorapii. 


284 


— Vrei să faci o baie? îi 

Masako s-a ridicat în picioare. În aceeaşi clipă a sunat 
telefonul. 

În timp ce Ando se ducea să răspundă, femeia a intrat în 
baie şi a dispărut în spatele perdelei impermeabile. 

Era Miyashita, aşa cum bănuise. Nici n-a apucat să ducă 
receptorul la ureche şi l-a auzit strigând: 

— Unde naiba ai fost toată ziua? 

— La film. 

Miyashita se aştepta la orice, numai la asta nu. 

— La film? a îngăimat el. 

— La două filme, mai precis. 

— Trebuie să fie plăcut să n-ai nicio grijă pe lumea asta, 
a mârâit el, vizibil enervat, apoi a continuat să-şi verse 
supărarea: Habar n-ai de câte ori te-am sunat. 

— Mai ies şi eu din casă, dacă n-ai aflat până acum. 

— Bine, nu contează. Ştii unde sunt acum? 

Chiar, de unde îi telefona Miyashita? Nu părea să fie 
acasă, pentru că Ando auzea zgomotul de maşini. Pesemne 
că de la un telefon public. 

— Să nu-mi spui că eşti în apropiere şi vrei să-mi faci o 
vizită... 

Momentul era total nepotrivit. Masako abia intrase în 
baie. Ando se pregătea să refuze propunerea lui Miyashita, 
dacă asta avea de gând. 

— Nu fi prost. Ştii ce-i ăla teatru, omule? Ai auzit de 
scenă? 

— Ce tot spui acolo? 

Acum venise rândul lui Ando să se enerveze. Cu ce drept 
îl luase la rost Miyashita pentru escapada lui la 
cinematograf, dacă el însuşi se dusese la teatru? Dar 
adevărul era cu totul altul. j 

— Sunt la Grupul Dramatic „Inălţarea”. 

Numele parcă-i spunea ceva. Unde îl citise? Şi-a adus 
aminte brusc: în Ring. Era numele trupei de teatru în care 
se angajase Sadako Yamamura înainte să moară. 

— Ce naiba faci acolo? 

— Ieri mi-am dat seama că descrierile din text sunt atât 


285 


de precise, de obiective, încât parcă ar fi scene filmate. 

— Şi eu. 

Ce rost avea să discute iar despre asta? Ando a văzut 
pliantul de pe noptieră şi l-a tras spre el, pentru că era 
singura hârtie la îndemână. Avea un obicei vechi, care îl 
liniştea: de fiecare dată când vorbea la telefon îşi nota câte 
ceva. Poziţia lui tipică de conversaţie era cu receptorul 
ţinut între bărbie şi umăr şi cu pixul în mâna dreaptă. 

— Bun. Azi am înţeles că mai trebuie să verific un punct. 
Cum să-ţi spun, dacă voiam să vedem la faţă un personaj 
din raport, de pildă pe Nagao, nu trebuia să ne ducem la 
Atami, nu-i aşa? 

Ando începuse să-şi piardă răbdarea. Nu-şi dădea seama 
încotro bate Miyashita. 

— Hai, spune odată. 

Miyashita şi-a luat inima în dinţi şi i-a spus: 

— Vorbesc despre Sadako Yamamura. 

— Hai, ce naiba, a murit în 1966. 

Stai puţin... Şi Ando a înţeles de ce se dusese Miyashita 
la Grupul Dramatic „Inălţarea”. 

— Fotografia. 

Da, citise în Ring că Yoshino, colegul lui Asakawa, 
nimerise în toiul unei repetiţii, dar reuşise să citească 
dosarul lui Sadako. Fata adusese un CV înainte să se 
angajeze, şi acesta era însoţit de două fotografii, una bust, 
cealaltă stând în picioare. Yoshino le copiase pe 
amândouă. 

— Te-ai prins în sfârşit, nu? Era floare la ureche să aflăm 
cum arăta Sadako. 

Ando a revăzut în minte imaginea pe care şi-o făcuse 
despre Sadako. Datorită raportului, era un portret cu 
contururi accentuate, gravat adânc în memoria lui. Era 
înaltă şi zveltă, cu sâni nu prea mari, dar în armonie 
perfectă cu restul trupului. Faţa ei avea trăsături oarecum 
androgine, însă ochii erau perfecţi, nasul la fel, şi n-ar fi 
schimbat niciun detaliu, nici dacă ar fi avut puterea s-o 
facă. Frumuseţea ei era de neatins. 

Ando şi-a adunat curajul, cât mai avea, şi a zis: 


286 


— Bine, ai reuşit? I-ai convins să-ţi arate fotografiile? 

Probabil că Miyashita le văzuse, iar chipul din fotografii 
şi cel din mintea lui se dovediseră a fi identice. De fapt, 
asta se şi aştepta Ando să audă. 

A auzit în schimb un oftat. 

— Nu seamănă. 

— Vrei să zici... 

— E altă faţă. 

Şi Ando a amuţit. 

— Nu ştiu cum să-ţi explic. Sadako Yamamura din 
fotografii e diferită de cea pe care mi-am imaginat-o. E 
frumoasă, fără discuţie, dar... Cum să-ţi spun... 

— Fă un efort, explică-mi. 

— Să-ţi explic? Ce naiba, m-am încurcat de tot. Stai, mi- 
am amintit ceva. Aveam un prieten care făcea nişte 
portrete extraordinare, şi odată l-am întrebat care feţe 
sunt cel mai greu de desenat. Mi-a spus că poate face fără 
probleme orice portret. Mi-a mai spus că fiecare faţă are 
trăsături distincte care îl ajută pe portretist să prindă 
esenţa ei. Dar, a adăugat el, dacă ar fi să aleagă, cel mai 
dificil portret este autoportretul. Mai ales dacă artistul e 
obsedat de propria lui persoană. Rezultatul final se 
deosebeşte totdeauna de model. 

— Şi? Ce legătură are asta cu ce discutăm noi? 

— Poate niciuna. Pur şi simplu mi-am amintit de el. Dar 
gândeşte-te la casetă. Scenele nu au fost filmate, nu-i aşa? 
Imaginile au fost produse în mintea lui Sadako. Şi, în 
pofida acestui fapt... 

— Ce? 

— Reproduc perfect locuri şi oameni. 

— Ai uitat că noi n-am văzut înregistrarea? 

— Nu, dar am citit Ring. 

Ando se plictisise de-a binelea. Miyashita părea să se 
învârtă în jurul subiectului. Era ca un copil care vrea să 
ajungă undeva, dar se teme să facă primul pas. 

— Ascultă, Miyashita, ţi-e chiar aşa de greu să-mi spui 
ce te roade? 

Ando l-a auzit cum trăgea aer în piept. 


287 


— Oare autorul raportului Ring e chiar Kazuyuki 
Asakawa? 

Cine altul să fie? Ando a deschis gura să-i răspundă, dar 
a auzit un bip: cardul lui Miyashita era pe terminate. 

— Fir-ar să fie, am rămas fără bani. Poţi să primeşti 
fotografii pe  faxul tău? l-a întrebat Miyashita pe 
nerăsuflate. 

— Aşa m-a asigurat tipul care mi l-a vândut. 

— Perfect, ţi le trimit prin fax. Vreau să te uiţi la ele 
imediat şi să verifici dacă e vreo deosebire faţă de ce ţi-ai 
imaginat. Poate că eu sunt... 

Legătura s-a întrerupt. 

Ando a rămas acolo un minut, cu receptorul la ureche, 
parcă în transă. Zgomotul duşului s-a oprit şi în cameră s-a 
aşternut tăcerea. A simţit pe obraz o adiere rece şi şi-a 
ridicat capul să vadă dacă nu uitase fereastra deschisă. In 
depărtare s-a auzit un claxon de maşină. Sunetul aspru, 
ascuţit, dovedea cât de uscat era aerul rece de-afară. In 
garsonieră aerul era încărcat cu umezeală. Pe uşa deschisă 
a băii ieşeau nori de abur. Masako nu se grăbea deloc. 

Ando s-a gândit la ce-i spusese Miyashita. Înţelegea prea 
bine starea sufletească a prietenului său. Probabil că-şi 
pierduse ziua întreagă stând ca pe ace, dar, în cele din 
urmă, decât să rămână acasă şi să se întrebe la nesfârşit 
dacă virusul i-a invadat organismul pentru că citise Ring, 
s-a hotărât să acţioneze. Îşi amintise că în arhiva teatrului 
aceluia cu nume ciudat existau două fotografii ale lui 
Sadako şi se dusese acolo să le vadă. Rezultatul fusese 
surprinzător: fotografiile nu semănau cu portretul pe care 
şi-l imaginase. Pentru că nu avea cum să verifice dacă 
această nepotrivire exista doar în mintea lui, copiase 
fotografiile ca să le vadă şi Ando. Iar acum se pregătea să i 
le trimită prin fax. 

Ando s-a uitat la fax. Deocamdată nimic. Privirea lui a 
poposit din întâmplare pe pliantul publicitar al editurii. L-a 
luat şi a început să-l răsfoiască. Viitoarele apariţii erau 
enumerate la sfârşit. Sub titlul „Noutăţi în februarie” se 
înşirau vreo cincisprezece apariţii, fiecare dintre ele 


288 


urmată de numele autorului şi de o foarte scurtă 
prezentare, de cel mult zece-douăsprezece cuvinte. A văzut 
numele lui Ryuji la jumătatea coloanei. Titlul nu fusese 
schimbat, era tot Structura cunoaşterii, iar dedesubt scria 
doar atât: „Avangarda gândirii contemporane”. Era 
înghesuit între un roman de dragoste şi o culegere de 
eseuri despre televiziune, lucru care nu-i făcea cinste. Dar 
era ultima carte a colegului său, publicată postum. Ando 
avea de gând s-o citească, oricât de aridă ar fi fost. A 
încercuit titlul cu pixul. 

În clipa aceea a auzit un declic în minte. Se declanşase 
ceva, dar nu ştia ce. A încercat să se concentreze. Încă mai 
ţinea pixul în mână, şi şi-a dat seama că citise ceva în 
pliant, un cuvânt care i se păruse cunoscut. S-a uitat din 
nou pe pagină. Jumătatea ei de jos era ocupată de altă 
listă, scrisă cu caractere mai mici: apariţiile din luna 
martie. A citit antepenultimul titlu. 

A tresărit, şocat. La început şi-a spus că era o simplă 
coincidenţă, apoi a citit şi numele autorului: 


Noutăţi în martie: 


RING de Junichiro Asakawa. Un horror psihologic 
fenomenal. 


A scăpat pliantul din mână. Chiar vrea să publice asta? 

A înţeles în sfârşit de ce îl evitase Junichiro, atunci când 
se întâlnise cu el în bufetul editurii. Se hotărâse să 
prelucreze textul rămas de la fratele lui şi să-l publice sub 
formă de roman. Şi, din moment ce Ando era singurul care 
ştia că Junichiro avea de gând să folosească lucrarea 
fratelui său fără consimţământul acestuia, fugise de el fără 
să accepte nici măcar un salut inofensiv. Dacă ar fi 
acceptat să stea de vorbă, mai devreme sau mai târziu 
Ando ar fi pomenit de Ring, şi vestea s-ar fi răspândit rapid 
în editură. Junichiro voia fără îndoială să treacă drept 
unicul autor al cărţii. 


289 


— Nu poate fi tipărită! a urlat Ando. 

În cel mai rău caz, trebuia să-l convingă pe Junichiro să 
amâne publicarea până când erau siguri că textul nu era 
periculos. Era datoria lui de medic. Mâine, el şi Miyashita 
urmau să-şi facă analizele de sânge. Mai aveau de aşteptat 
câteva zile, până primeau rezultatele. Dacă se dovedea că 
sunt pozitivi, că amândoi sunt purtători ai virusului Ring, 
publicarea cărţii ar fi fost echivalentă cu un cataclism. 
Caseta originală se înmulţea lent, exemplar cu exemplar. 
Publicarea unei cărţi era un eveniment la altă scară. Zeci 
de mii de exemplare, poate sute de mii, chiar milioane 
aveau să fie răspândite în ţară şi să ajungă în fiecare 
colţişor. 

Ando a scrâşnit din dinţi. Văzuse în minte un tsunami 
catastrofal. Un zid de apă uriaş, negru, înaintând în tăcere, 
precedat de un vânt puternic pe care parcă îl simţea în 
părul lui. S-a dus la fereastră şi a închis-o. A rămas acolo şi 
s-a uitat spre hol. Masako apăruse în pragul uşii, 
înfăşurată într-un prosop. O vedea din profil. Scotocea în 
geantă, pesemne căuta lenjerie curată. 

În clipa următoare a sunat telefonul. Ando a ridicat 
receptorul, a auzit tonul de fax şi a apăsat pe butonul 
Start. Miyashita îi trimitea fotografiile. 

Câteva secunde mai târziu, faxul a început să bâzâie şi 
să printeze copia. Ando stătea nemişcat lângă aparatul 
negru, privind ţintă foaia de hârtie care ieşea încet din el. 
A simţit o prezenţă în spatele lui şi s-a întors. Era Masako, 
doar cu o pereche de chiloţi pe ea. Prosopul îi atârna 
desfăcut pe umeri. Se oprise chiar în spatele lui. Avea faţa 
îmbujorată şi ochii îi scânteiau, erau atât de plini de viaţă 
încât i-a venit s-o strângă în braţe şi să-i sărute pleoapele, 
în privirea ei se citea o hotărâre ciudată. 

Faxul a emis un bip, semn că transmisia se terminase. 
Ando a smuls hârtia, s-a aşezat pe pat şi s-a uitat la ea. 
Ambele fotografii erau acolo, una lângă alta. Printul nu 
avea nici pe departe calitatea unei fotografii, dar era 
suficient de bun încât să distingă trăsăturile lui Sadako 
Yamamura. 


290 


A urlat. Femeia din fotografii era într-adevăr diferită de 
cea pe care o văzuse în minte. Dar nu din cauza asta 
urlase. Fotografiile erau ale femeii care stătea aici, acum, 
chiar în faţa lui. 

Masako i-a luat hârtia din mână şi s-a uitat la ea. Ando o 
privea ţintă, dar intimidat, ca un băieţel care aşteaptă să-şi 
primească pedeapsa. A reuşit în sfârşit să rostească 
cuvintele care-i încremeniseră pe buze: 

— Tu eşti... Eşti Sadako Yamamura. 

Nu Masako, nu sora lui Mai. Acelea fuseseră minciuni. 

Expresia ei s-a îmblânzit. Poate că uimirea lui Ando i se 
părea amuzantă, pentru că a schiţat un zâmbet. 

Ando a pierdut orice legătură cu realitatea. Apoi a 
leşinat pentru prima dată în cei aproape treizeci şi cinci de 
ani de viaţă. 


291 


6 


A rămas inconştient mai puţin de un minut, dar a fost 
de-ajuns. Cum nu era în stare să analizeze faptele 
obiective care-l loviseră ca un buldozer, creierul lui nu 
găsise altă soluţie decât să se oprească. Poate că ar fi 
reuşit să reziste dacă i s-ar fi acordat ceva mai mult timp 
sau dacă ar fi fost cât de cât pregătit. Da, dacă ar fi avut 
cea mai mică bănuială, oricât de mică, poate că nu ar fi 
recurs la soluţia leşinului. 

Dar totul se întâmplase într-o clipă. Aflase că o femeie 
care murise cu douăzeci şi cinci de ani în urmă se afla de 
fapt în faţa lui şi îşi amintise că făcuse dragoste cu ea de 
câteva ori noaptea trecută... În clipa aceea ajunsese în 
pragul nebuniei, iar creierul său fusese nevoit să se 
deconecteze temporar. Câţi nu ar leşina imediat dacă s-ar 
trezi în toiul nopţii să se ducă la baie şi ar găsi acolo un 
cadavru? Este un mecanism firesc de apărare împotriva 
ororilor: odată ce ai leşinat, nu mai trebuie să înduri ceea 
ce nu poate fi îndurat. Doar aşa, în spatele acelei bariere 
de inconştienţă, ne putem pregăti să acceptăm realitatea. 

Când şi-a revenit, i s-a părut că simte miros de carne 
arsă. Ar fi trebuit să se trezească întins cu faţa în jos, dar, 
în mod inexplicabil, era cu faţa în sus şi vedea tavanul. Se 
răsucise singur sau îl mişcase altcineva? De fapt, doar 
jumătatea lui de sus era pe pat. Picioarele, îi atârnau pe 
jos. Ando s-a ferit să se mişte şi a adulmecat aerul. A 
deschis ochii, dar nu de tot. Nu voia să-şi suprasolicite 
simţurile. Era mai bine să se strecoare încet în realitate, 
altfel risca să păţească iar acelaşi lucru. 

Undeva se auzea apa curgând dintr-un robinet. Pesemne 
la baie, dar părea susurul unui izvor îndepărtat. Zgomotul 
apei acoperea murmurul nocturn al oraşului. În mod 
normal ar fi trebuit să audă maşinile care goneau pe 


292 


Autostrada Metropolitană. A deschis ochii complet. În 
mijlocul tavanului ardeau cele două tuburi de neon de 
douăzeci de waţi, scăldând camera într-o lumină argintie. 

Mişcându-şi doar ochii, Ando s-a uitat în jur. Apoi s-a 
ridicat, dar foarte prudent. Era singur. Exact în clipa când 
începea să se întrebe dacă are halucinaţii, apa s-a oprit. 
Fără să vrea, şi-a ţinut respiraţia. 

Femeia a apărut din hol. La fel ca mai devreme, purta 
doar chiloţi şi avea un prosop aruncat pe umeri. 

Ando a încercat să strige, dar n-a scos niciun sunet. A 
împins la o parte mâna care-i întindea un prosop ud şi s-a 
ridicat cu greu în picioare. S-a dat înapoi până când 
spatele lui s-a lipit de perete. A încercat iar să strige, de 
data asta numele ei, însă vocea nu l-a ascultat nici acum. 

Sadako Yamamura! 

Şi-a amintit tot ce ştia despre ea. Acum un sfert de secol 
fusese ucisă şi aruncată într-un puț. Zămislise cu puterea 
minţii o înregistrare video oribilă. Avea însuşiri 
paranormale. Avea sindromul feminizării testiculare. Era 
hermafrodită. 

S-a uitat la zona ei pubiană. Nu se vedea nicio umflătură 
sub chiloţi. Sigur, testiculele nu erau foarte evidente. Dar 
noaptea trecută o atinsese acolo, o mângâiase îndelung. 
Nu simţise nimic ciudat. Pentru el, era o femeie ca toate 
femeile. Pe de altă parte, nu văzuse cu ochii lui. Totul se 
petrecuse într-o beznă desăvârşită. Ando s-a întrebat 
deodată dacă preferința ei pentru întuneric nu ascundea 
de fapt teama că el ar putea să vadă ce nu trebuia. 

Până la urmă, prima lui impresie, atât de stranie, nu era 
prea departe de adevăr. În ziua aceea, în liftul din blocul 
lui Mai, încercase să se îndepărteze de ea - la fel ca acum. 
Apăruse ca din senin acolo, iar el nu ştiuse de unde, şi nu 
ştia nici în clipa asta. 

Ar fi vrut să-i pună o mulţime de întrebări, dar abia 
putea să respire. 

Simţea că trebuie să se mişte cu grijă, că riscă să-şi 
piardă iar cunoştinţa. Dacă s-ar întâmpla asta, ar fi la 
cheremul ei. Singura cale de a-şi păstra un strop de 


293 


demnitate era să rămână acolo şi s-o privească în ochi. 

A rămas acolo şi n-a scăpat-o din ochi. 

Pielea ei strălucea, albă ca laptele în lumina 
fluorescentă, de parcă voia să-l convingă că muşchii de sub 
ea erau reali, că nu se uita la o fantomă. Trupul ei îl 
fascina, acel trup ale cărui braţe şi picioare îl înlănţuiseră 
noaptea trecută cu mâinile şi cu picioarele lui. Ce trebuia 
să facă pentru a rupe vraja? Întrebarea avea un singur 
răspuns: să fugă. Să plece de acolo. Creierul lui n-a găsit 
altă soluţie. Avea în faţa ochilor un monstru. O femeie care 
înviase după douăzeci şi cinci de ani. 

A început să se mişte de-a lungul peretelui, spre 
vestibul. Sadako n-a încercat să-l oprească, s-a mulţumit 
să-l urmărească doar cu privirea. Ando s-a uitat la uşă. O 
încuiase oare după ce intraseră? Nu-şi mai amintea. A 
continuat să înainteze prudent către uşă. Nu i-a trecut 
nicio clipă prin minte că ar fi trebuit să-şi ia haina. 

Când a ajuns la câţiva paşi de Sadako, s-a repezit la uşă 
şi a ieşit. Era îmbrăcat cu pantalonii şi cu un pulover 
subţire, mult prea subţire pentru frigul de-afară, dar nu s-a 
gândit nici măcar în treacăt la asta în timp ce alerga pe 
scară. A aruncat prima privire peste umăr abia după ce a 
trecut ca fulgerul prin hol şi a ajuns pe trotuar. Nu-l 
urmărea. Şi-a ridicat capul şi s-a uitat la fereastra 
garsonierei. Se vedea lumină. Trebuia să ajungă într-un loc 
aglomerat. A luat-o la fugă spre staţia de metrou. 


294 


7 


Vântul îngheţat l-a pătruns până în măduva oaselor. 
Habar n-avea unde să se ducă, dar căuta instinctiv spaţiile 
bine luminate. A ocolit la mare distanţă desişul întunecos 
al Parcului Yoyogi. În faţa lui se înălţau zgârie-norii din 
Shinjuku, monoliţi negri gigantici. Între ei şi el se afla 
staţia Sangubashi, plină de viaţă, înconjurată de străduţe 
comerciale care se adânceau în zonele rezidenţiale. Ştia că 
acolo erau câteva localuri deschise şi în weekend. A pornit 
spre staţie. Se mulțumea cu orice loc în care se aflau 
oameni. 

Abia când a ajuns la automatele de bilete şi-a dat seama 
că-şi lăsase portofelul în garsonieră. Nu putea să se 
întoarcă, nu acum. A scotocit în toate buzunarele. A simţit 
învelitoarea din plastic în care-şi ţinea permisul de 
conducere. O pusese acolo ieri, înainte să plece la drum cu 
Miyashita, gândindu-se că la un moment dat va trece şi el 
la volan. Uitase s-o scoată din buzunar. Din fericire, păstra 
mereu alături de permis o mică sumă de bani pentru 
urgenţe. 

O bancnotă de cinci mii de yeni. Toţi banii lui. S-a 
înfiorat, dar nu de frig, ci de singurătate. Unde putea să 
doarmă la noapte? Cinci mii de yeni nu-i ajungeau să 
plătească un pat nici în cel mai amărât hotel. 

Singura lui speranţă era Miyashita. A cumpărat un bilet, 
apoi a intrat într-o cabină telefonică. A format numărul 
prietenului său, deşi se îndoia că se întorsese acasă. Intr- 
adevăr, nu venise. Nu era de mirare, nu trecuse mult de 
când îi telefonase din Yotsuya, din capătul celălalt al 
oraşului. Probabil că era pe drum. Ando s-a hotărât să 
pornească spre Tsurumi, unde locuia Miyashita. 

Când s-a urcat într-un vagon şi s-a aşezat pe un scaun 
trecuse de nouă. A închis ochii şi Sadako a apărut 


295 


instantaneu în mintea lui, ca un reflex condiţionat. Nu i se 
întâmplase niciodată să-şi schimbe atât de drastic 
sentimentele faţă de o femeie într-un timp atât de scurt. 
Răceala şi aura ei de mister de la prima întâlnire se 
destrămaseră oarecum la cea de-a doua şi fuseseră 
înlocuite de o dorinţă care crescuse treptat. La cea de-a 
treia întâlnire, dorinţa îi fusese satisfăcută şi în suflet îi 
apăruseră mugurii afecțiunii. Apoi, prăbuşirea. Il 
ademenise la înălţime, îşi făcuse mendrele cu el şi la 
sfârşit îi dăduse un brânci peste margine, în abis. Il chinuia 
gândul că fusese în stare să se culce cu o femeie moartă de 
un sfert de secol. A pronunţat în gând, fără să vrea, 
cuvântul „necrofilie”. De unde venea femeia asta? Poate că 
nu murise? Se întorsese sau nu de pe lumea cealaltă? 

Fiind o zi de weekend, vagonul era destul de gol. Doar 
câţiva pasageri nu mai apucaseră locuri pe scaune. Vizavi 
de Ando se lăfăia un bărbat cu o figură cam necioplită, 
probabil un muncitor, care ocupa de unul singur trei 
locuri. Ţinea ochii închişi, dar nu dormea. De fiecare dată 
când un călător mergea în lungul vagonului şi trecea pe 
lângă el, deschidea puţin ochii şi se uita în jur. Privirea lui 
era grea şi inexpresivă, ca a unui mort. Ando s-a ferit să se 
uite în ochii lui. Dar muncitorul nu era un caz izolat. Toţi 
călătorii i se păreau palizi ca nişte cadavre. 

Ando şi-a încrucişat braţele şi a încercat să-şi 
stăpânească tremurul. Mai avea puţin şi începea să ţipe de 
spaimă, chiar acolo, în mijlocul unui vagon de metrou, în 
mijlocul oamenilor. 


A luat paharul cu coniac pe care i l-a adus Miyashita. La 
început a simţit un firicel de căldură în gât şi a savurat 
câteva clipe senzaţia, apoi a golit paharul dintr-o 
înghiţitură. Începea să aducă iar a fiinţă omenească, dar 
tot mai tremura uşor. 

— Ţi-ai revenit cât de cât? l-a întrebat Miyashita. 

— Mai mult sau mai puţin. Sunt viu. 

— Cred că ai îngheţat. 

Miyashita încă nu aflase de ce era îmbrăcat aşa de 


296 


subţire. 

— Nu-i din cauza frigului. 

Miyashita îl condusese în camera de oaspeţi. Ando 
stătea pe pat, într-un colţ al încăperii. De fapt, chiar acolo 
urma să doarmă la noapte, dar deocamdată se ţinea strâns 
de barele tăbliei de metal. A încetat să tremure abia după 
al doilea pahar de coniac. 

— Ce s-a întâmplat? a continuat Miyashita cu o voce 
blândă. 

Ando i-a povestit tot, în detaliu. Când a terminat, s-a 
întins pe pat şi a oftat, dar sunetul pe care l-a scos a fost 
mai degrabă un scâncet ascuţit. 

— Mă dau bătut! Explică-mi tu ce s-a întâmplat. Nu mai 
înţeleg nimic, a gemut el. 

— Măi să fie, a mormăit Miyashita, luat pe nepregătite. 
Era unul dintre momentele în care oamenii nu se pot 
stăpâni să nu râdă, chiar dacă amar, iar Miyashita chiar 
asta a făcut: a râs încetişor, fără convingere. Când s-a 
potolit, a turnat un deget de coniac în ceaşca cu cafea şi a 
sorbit din ea. Căzuse pe gânduri, încerca să găsească un 
răspuns raţional, o explicaţie care să aibă sens. 

— Prima întrebare este de unde a apărut Sadako. 

Tonul lui retoric arăta că ştia deja răspunsul. 

— Bine, spune-mi. De unde? 

— Chiar nu ştii? i-a întors-o Miyashita. 

Ando a clătinat din cap: 

— Nu, nu ştiu. 

— Eşti sigur? 

— Spune-mi odată! De unde a apărut? 

— A născut-o Mai Takano. 

Răsuflarea lui Ando s-a oprit în timp ce căuta altă 
explicaţie. Dar nu era în stare să gândească. Îşi pierduse 
complet uzul raţiunii. Până la urmă n-a reuşit decât să 
repete cuvintele pe care le auzise: 

— A născut-o Mai Takano? 

— Caseta aia blestemată s-a născut în mintea lui Sadako. 
Mai a văzut înregistrarea în ziua când a început ovulaţia. A 
apărut virusul şi a fecundat ovulul. Ba nu, „fecundare” nu 


297 


e cuvântul potrivit, „înlocuire” e mai corect. Nucleul 
ovulului a fost înlocuit cu genele lui Sadako Yamamura. 

— Sper că eşti în stare să-mi explici mai precis cum s-au 
întâmplat toate astea. 

— Aminteşte-ţi că am făcut o analiză secvenţială a 
virusului. Am descoperit că înglobează în proporţii egale 
gene ale variolei şi gene umane. 

Ando s-a ridicat şi a întins mâna să ia paharul. Era gol. 

— Vrei să zici că genele umane sunt... 

— Ale lui Sadako. Impărţite în sute de mii de fragmente. 

— Sute de mii de viruşi, şi fiecare poartă o părticică din 
ADN-ul lui Sadako? 

— În ciuda faptului că e un virus ADN, are enzime de 
transcripție inversă. Înţelegi? E capabil să introducă 
fragmentele în nucleul unei celule. 

Un singur virus nu are cum să poarte tot bagajul genetic 
al unui om. Pur şi simplu nu e suficient de mare. Dar 
lucrurile se schimbă fundamental dacă ADN-ul persoanei 
respective este desfăcut în sute de mii de segmente şi 
fiecare segment este alocat unui virus. In fotografiile 
făcute cu microscopul electronic, văzuseră clar o mulţime 
de viruşi inelari, roiuri întregi. Fiecare dintre ei căra o 
părticică din codul genetic al lui Sadako Yamamura, şi toţi 
luaseră cu asalt ovulul lui Mai Takano. 

Ando a încercat să se ridice, dar s-a răzgândit imediat şi 
s-a aşezat la loc. Simţea nevoia să se mişte de fiecare dată 
când începea să combată o teorie. 

— Dar Sadako a murit acum douăzeci şi cinci de ani. 
Informaţia ei genetică a dispărut. 

— Hai să ne gândim la asta. Pentru început, spune-mi de 
ce crezi tu că Sadako a proiectat imaginile acelea pe 
bandă? 

Ce îi stăpânea mintea în clipele acelea, ultimele, la şase 
metri sub pământ? Dorinţa de a strânge toată ura ei în 
câteva imagini în stare să-i îngrozească pe toţi cei care le- 
ar fi văzut? Analizând problema dintr-un unghi pragmatic, 
ce ar fi câştigat aşa? Nu, trebuia să fi avut un scop mai 
important. Dar Ando nu reuşea să priceapă ce încerca să-i 


298 


demonstreze prietenul lui. Miyashita s-a văzut nevoit să-l 
ducă de mână către răspuns: 

— Avea doar nouăsprezece ani. 

— Şi? 

— Nu voia să moară. 

— Prea tânără ca să moară... 

— 'Ţi-e chiar atât de greu să accepţi că şi-a transformat 
genomul într-un cod unic şi că l-a aruncat în lume sub 
formă de energie? 

Ando i-a răspuns cu un oftat. 

Și-a transformat bagajul genetic în imagini şi apoi a 
proiectat acele imagini pe o bandă magnetică? E adevărat, 
Ryuji reuşise să comunice cu el transformând cuvântul 
„mutaţie” într-o secvenţă de baze din propriul lui ADN. Dar 
genomul uman este uriaş, mult prea complex pentru a fi 
transferat pe o singură casetă video. 

Ando a respins în fine ipoteza cu glas tare: 

— Imposibil. Genomul uman e prea mare. 

Miyashita şi-a desfăcut braţele şi le-a întins spre pereţi. 

— Uită-te la camera asta. Să presupunem că trebuie să 
exprimi în cuvinte totalitatea ei. 

Încăperea avea o suprafaţă de aproximativ opt rogojini. 
Lângă pat era un birou. Pe birou un calculator, iar lângă el 
un maldăr de dicţionare. Mai problematică era biblioteca. 
Acoperea un perete de sus până jos şi era înţesată cu mii 
de cărţi, de la literatură până la tratate de medicină. Ţi-ar 
fi luat o zi întreagă doar să scrii titlurile şi autorii. 

— Cam multă informaţie. 

— Da, dar dacă... Miyashita a mimat gestul unui fotograf 
care apasă pe declanşator. Clic... faci o fotografie? Ai prins 
totul într-o fracțiune de secundă. Poţi să stochezi cea mai 
mare parte a informaţiei din această cameră într-o singură 
fotografie. Şi, gândeşte-te, capacitatea de stocare creşte 
într-un raport mult mai mare decât numărul fotografiilor. 
Acum ţi se mai pare imposibil să reproduci genomul aşa? 

Ando pricepuse perfect la nivel raţional ce încerca să-i 
spună prietenul lui, dar nu era încă pregătit să accepte. 

— Lasă-mă să mă gândesc puţin, a zis el, clătinând din 


299 


cap, pentru că avea de gând să analizeze punct cu punct 
ipoteza lui Miyashita. 

— Dă-i drumul, gândeşte-te. Eu mă duc la baie. 

Miyashita a dispărut pe hol, lăsând uşa deschisă. 

Da, mecanismul descris de el era o simplă ipoteză. Dar, 
indiferent dacă era sau nu corectă, nu putea să nege că 
Mai Takano o născuse pe Sadako Yamamura la numai o 
săptămână după fecundare. Deocamdată acesta era un 
punct indiscutabil. Iar o gestație de o săptămână era ceva 
uluitor. Probabil că procesul de diviziune celulară fusese 
accelerat. Nucleul unei celule conţine compuşi chimici 
numiţi acizi nucleici, iar diviziunea celulară începe doar 
atunci când aceşti acizi depăşesc un anumit nivel. Prin 
urmare, singura posibilitate de a grăbi frecvenţa diviziunii 
celulare ar fi să alimentezi procesul cu acizi nucleici. 
Probabil că virusul Ring reuşise să facă asta, şi astfel 
fetusul crescuse cu o viteză fenomenală. 

Prima dată când intrase în garsoniera lui Mai simţise o 
prezenţă misterioasă, deşi acolo nu se afla nimeni. Nu se 
înşelase. Sadako, nou-născuta Sadako se ascundea în 
camera aceea. Era încă micuță, găsise un colţişor în care 
să se strecoare, poate în dulap, poate sub chiuvetă. Ando 
nu căutase peste tot. Şi, pentru că era doar un copil, 
pufnise în râs când îl văzuse pe Ando în poziţia aceea 
caraghioasă, în baie. Atingerea uşoară fusese atingerea 
degetelor ei. 

În lipsa proprietarului ei de drept, Sadako luase casa în 
stăpânire şi crescuse acolo, ferită de ochii lumii. Ajunsese 
la maturitate într-o săptămână. Când Ando venise acolo a 
doua oară, din cameră ieşea o femeie în toată firea. 

Ando a întors ipoteza pe toate feţele de nenumărate ori, 
până când a reuşit să accepte miracolul naşterii şi 
devenirii lui Sadako. Teoria se potrivea perfect cu propriile 
sale experienţe. 

Dar ce putea să spună despre viitor? Dacă ajunsese la 
maturitate într-o săptămână, înseamnă că mai avea de trăit 
doar câteva săptămâni, asta dacă procesul de îmbătrânire 
se desfăşura în continuare cu aceeaşi viteză. Sadako 


300 


renăscuse la începutul lunii noiembrie, cu zece săptămâni 
în urmă, dar trupul ei era la fel de tânăr, pielea ei la fel de 
catifelată ca a unei femei de nouăsprezece ani. Poate că în 
cazul ei maturitatea începea şi se termina la vârsta la care 
murise. 

Miyashita s-a întors, scuturându-şi mâinile ude, şi n-a 
pierdut nicio clipă: 

— Trebuie să ţinem cont şi de rolul crucial pe care l-a 
jucat virusul variolei în toată povestea asta. 

— Da, ai dreptate, Sadako şi virusul variolei se potrivesc 
ca tusea şi junghiul. 

Sadako se îmbolnăvise de variolă chiar înainte să moară. 
Luase boala de la Jotaro Nagao. Intr-un fel sau altul, acolo 
jos, pe fundul puţului, variola şi ura ei se împletiseră 
strâns, încetul cu încetul, până când amestecul atinsese 
punctul critic. Două fiinţe condamnate la dispariţie, un 
virus şi un om, îşi uniseră forţele împinse de aceeaşi 
dorinţă irezistibilă: să reînvie cândva. 

— Bine, acum spune-mi dacă Junichiro Asakawa chiar 
vrea să publice Ring. 

— Da. Cartea e trecută deja în lista de noi apariţii. 

— Am înţeles. Sadako şi virusul variolei. Două fire 
împletite, iar rezultatul este caseta ucigaşă. Acum s-au 
separat, sunt două tulpini diferite. Una e Sadako însăşi, 
cealaltă e Ring. 

Ando nu a ridicat nicio obiecţie. Viruşii locuiesc într-un 
soi de no man’s land între viaţă şi non-viaţă, sunt entităţi 
care nu au trecut cu mult de stadiul de informaţie, şi prin 
chiar natura lor sunt meniţi să provoace schimbări 
dramatice în ei înşişi şi în mediu. Faptul că îşi schimbaseră 
forma iniţială, de înregistrare video, cu cea de text scris nu 
era chiar atât de surprinzător. 

— lată de ce a supravieţuit Kazuyuki Asakawa. 
Descifraseră în sfârşit misterul. Cu alte cuvinte, existau 
două „ieşiri”. Una era Sadako, cealaltă raportul Ring. Şi 
Mai, şi Kazuyuki fuseseră cruţaţi de moartea prin blocarea 
arterei coronare pentru că aveau capacitatea de a naşte, 
dacă se putea spune aşa. Vieţile lor aveau altă valoare. Da, 


301 


era logic. Viruşii care invadaseră trupul lui Mai se 
repeziseră la ovul, cei care atacaseră organismul lui 
Asakawa se grăbiseră să ajungă la creier. De fapt, 
Kazuyuki Asakawa nu era autorul raportului Ring. Fusese 
forţat să-l scrie. ADN-ul lui Sadako se instalase în creierul 
lui. Aşa se explica şi acurateţea uimitoare a descrierilor, 
precizia lor fotografică. Singura descriere greşită, 
neconformă cu realitatea, era chiar cea a lui Sadako, 
personajul principal. La fel de logic, consecința faptului 
obiectiv că persoana care apasă pe declanşator nu apare în 
cadru. 

Ando şi Miyashita au amuţit, încercând să ghicească ce 
urma. 

Ce le pregăteau oamenilor Sadako şi Ring? Niciunul, nici 
altul nu avea nevoie să aştepte rezultatele analizelor. 
Acum ştiau sigur că era de o importanţă crucială să 
oprească publicarea cărţii Ring. Junichiro n-ar înţelege 
niciodată ce suferinţe groaznice ar declanşa romanul pe 
coperta căruia voia să-şi vadă numele. Da, asta era prima 
lor direcţie de contraatac. Să-l convingă să renunţe. Dar îi 
va asculta măcar? Cine ar fi crezut o asemenea poveste 
fantasmagorică? 

Miyashita s-a bătut cu palma pe genunchi şi a sărit în 
picioare: 

— Hai să mergem. 

— Unde? 

— Cum unde? E la mintea cocoşului. La tine. 

— 'Ţi-am spus că Sadako e acolo. 

— Ce motiv mai bun vrei? Trebuie să o înfruntăm. 

— Nu, nu, stai puţin. 

Ando s-a tras înapoi. Fugise de acolo ca să scape de 
Sadako. Avea nevoie de un motiv mult mai puternic ca să 
se întoarcă. 

— Hai, nu ne putem permite să pierdem timpul aiurea. 
Nu înţelegi că suntem în rahat până la gât? 

Ando înţelegea, şi încă foarte bine. Trebuia să i se 
întâmple ceva pentru că citise Ring, era un adevăr 
incontestabil. Nu-i mai păsa. Nu-i era frică de moarte, sau 


302 


nu destul. Când fiul lui mai trăia şi când soţia lui îl iubea - 
da. Dar nu acum. 

Miyashita l-a înşfăcat de braţ şi a încercat să-l ridice de 
pe pat. 

— Mişcă-te odată. S-ar putea să fie ultima şansă. 

— Şansă? 

— Ascultă-mă, Sadako a venit la tine şi a intrat în casa 


ta. 

— Da, aşa e. 

— Deci a avut un motiv. 

— Ce motiv? 

— De unde naiba să ştiu eu? Poate că vrea să faci ceva 
pentru ea. 


Şi Ando şi-a amintit. La a doua întâlnire, chiar înainte să 
se despartă, îi spusese ceva. 

Te voi căuta curând să-ţi cer ceva. 

În timp ce Miyashita îl trăgea după el afară din cameră, 
Ando încerca să ghicească ce putea să-i ceară. Habar n- 
avea, şi nici nu dorea să afle. 


303 


8 


Au lăsat maşina pe o stradă paralelă cu Parcul Yoyogi. 
Au rămas pe trotuar şi s-au uitat amândoi la etajul lui 
Ando. Ferestrele erau întunecate. Trecuseră trei ore şi 
ceva de când fugise de-acolo abia trăgându-şi răsuflarea. 
Acum era unu fără câteva minute. 

Miyashita l-a întrebat în şoaptă: 

— Spune, eşti sigur că târfa e acolo? 

Apelativul „târfă” i s-a părut complet deplasat, dar Ando 
bănuia că prietenul lui încerca să se pregătească sufleteşte 
pentru întâlnirea iminentă. 

— Poate că doarme. 

Nu se vedea nicio mişcare, dar n-aveau cum să-şi dea 
seama de acolo dacă femeia mai era înăuntru. 

— Crezi că morţii au nevoie de somn? 

Miyashita era sarcastic. Şi, într-adevăr, ce putea fi mai 
bizar decât un mort care se trezeşte după douăzeci şi cinci 
de ani doar ca să adoarmă într-o garsonieră? 

Au stat acolo, în mijlocul trotuarului, şi s-au uitat o 
vreme la ferestrele de la etajul al patrulea. In cele din 
urmă, Miyashita şi-a regăsit spiritul de luptător şi a zis 
doar atât: 

— Hai. 

A pornit imediat. Ando l-a urmat, deloc entuziasmat. 
Tăcerea şi frigul nopţii îl îngheţaseră până în măduva 
oaselor şi nu mai suporta să stea afară. Dacă ar fi fost mai 
cald, poate că nici n-ar fi intrat în bloc. 


La ordinul ferm al lui Miyashita, Ando a răsucit mânerul. 
Uşa nu era încuiată şi s-a deschis imediat. Casa părea 
pustie. Pantofii dispăruseră de pe pardoseala de ciment a 
vestibulului, la fel şi singurul obiect personal al lui Sadako, 


304 


o geantă roşie cu fermoar. Ando îşi amintea că o văzuse 
ultima dată aruncată acolo, într-un colţ. 

Au intrat în cameră şi au aprins lumina. Da, în casă nu 
mai era nimeni. 

În clipa când sursa tensiunii a fost deconectată, Ando s-a 
prăbuşit moale pe pat. Miyashita, în schimb, rămăsese în 
gardă: a verificat baia, apoi s-a uitat pe balcon. 

În sfârşit, după ce a cercetat meticulos fiecare colţişor, 
s-a convins de adevăr. 

— A plecat. 

— Întrebarea e unde s-a dus, a mormăit Ando. 

În realitate, puţin îi păsa. Nu dorea s-o mai vadă 
vreodată. 

— Ai vreo idee? l-a întrebat Miyashita. 

— Nu, s-a grăbit Ando să-i răspundă, scuturând din cap. 

Atunci l-a observat. Un carnet deschis, pe biroul de sub 
fereastră. Nu ţinea minte să fi umblat în ultima vreme cu 
el. 

S-a ridicat de pe pat şi l-a luat. Câteva pagini erau 
acoperite cu un scris stângaci. A citit primul rând: Dragă 
domnule Ando, apoi semnătura: Sadako Yamamura. li 
lăsase un bilet de despărţire. 

Ando a citit prima propoziţie, apoi i-a întins lui Miyashita 
carnetul. 

— Ce-i asta? 

— Un mesaj de la Sadako. 

Miyashita a tresărit şi a luat carnetul. Apoi, deşi Ando 
nu-i ceruse să facă asta, a început să citească cu voce tare. 


Dragă domnule Ando, 

Pentru că nu vreau să te deranjez mai mult decât am 
făcut-o deja, m-am gândit să-ţi scriu o scrisoare. Știu, e un 
obicei demodat. Încearcă să-ţi păstrezi cumpătul în timp ce 
o citeşti. 

Sunt sigură că ai înţeles deja de unde vin. Am 
împrumutat pântecele unei femei pe nume Mai Takano şi 
astfel mi-am asigurat renaşterea. Crede-mă, nici eu nu 
înțeleg prea bine cum am reuşit să mă întorc la viaţă. 


305 


Tatăl meu a fost asistent universitar la o facultate de 
Medicină şi imi vorbea adesea despre ereditate când íl 
vizitam la Sanatoriul Hakone, unde era internat. Prin 
urmare, ştiu câte ceva despre genetică. E doar o ipoteză, 
dar mă întreb dacă nu cumva am reuşit, folosindu-mi 
puterea minţii, să transfer genomul meu pe alt suport. 
Acum, când privesc în urmă, sunt aproape sigură că în 
pragul morții am transferat undeva informaţia genetică a 
organismului meu. Am simţit atunci nu neapărat dorinţa de 
a renaşte, ci mai degrabă spaima teribilă că Sadako 
Yamamura şi toată lumea ei vor putrezi pe fundul unui puț, 
departe de orice privire. În calitatea ta de specialist, vei 
putea, desigur, să înţelegi mult mai bine decât mine ce mi 
s-a întâmplat în continuare. 

Psihicul meu, care a murit sub pământ, s-a reîntrupat 
treptat în femeia aceea. Când am devenit din nou 
conştientă, am văzut în oglindă o faţă necunoscută. La 
început n-am înţeles nimic. Faţa şi corpul meu nu erau ale 
mele, erau ale unei străine. Dar eul care gândea era eul 
meu adevărat. Şi oraşul mi-era străin. Maşinile de pe străzi 
mi s-au părut uimitor de moderne. Casa mea (o cutie 
minusculă din beton), aparatele electrice, totul. Când m- 
am uitat în calendar, am priceput că trecuseră douăzeci şi 
cinci de ani, dar totul s-a petrecut la fel de repede ca o 
clipă. Am înţeles că spiritul meu se despărțise de corp şi 
că, după un sfert de veac, îşi găsise un nou adăpost. Biata 
fată căreia i-am furat trupul se numea Mai Takano. 

Dar conştiinţa mea nu s-a născut odată cu ființa mea 
fizică. Sămânța numită Sadako încolţise mai devreme, în 
pântecele lui Mai. În timp ce creştea ea, creşteam şi eu, 
îmi ocupam locul alături de Mai, stăpâna acelui corp. În 
clipa când am fost gata să mă nasc, am alungat-o definitiv 
pe Mai de lângă mine, din propriul ei pântece. 

Am văzut multe din ambele perspective, a mamei şi a 
fetusului, am pipăit, am auzit, am mirosit şi am gustat la 
fel. Am reuşit să ating cu mâinile mele micuţe cutele moi 
ale propriilor mele trompe uterine, să simt cum se unduiau 
ca nişte valuri. 


306 


Pe măsură ce se apropia naşterea mea, eram tot mai 
neliniştită. Ce se va întâmpla cu trupul lui Mai după ce voi 
veni pe lume? Se va intoarce în el sufletul lui Mai, va 
redeveni ea, va fi din nou Mai Takano? Nu ştiu de ce, dar 
bănuiam că nu va fi aşa. Mă gândeam la corpul ei ca la o 
crisalidă. O crisalidă nu poate trăi de una singură după ce 
fluturele iese din ea, deci trebuia să abandonez trupul care 
îşi îndeplinise menirea. Poate că ţi se pare o concluzie 
egoistă, însă simțeam că Mai murise deja din clipa când 
corpul ei fusese invadat. 

Următoarea întrebare a fost unde ar trebui să mă nasc. 
Dacă m-aş fi născut în casa ei, aş fi fost obligată să scap de 
cadavru. Judecând după cât de repede crescusem în 
pântecele ei, urma să ajung la maturitate la fel de repede 
şi aveam nevoie de o casă în care să locuiesc. Garsoniera 
lui Mai mi s-a părut cea mai bună alegere. 

Prin urmare, trebuia să mă nasc într-un loc ferit de 
privirile vecinilor, undeva unde să pot lăsa corpul, şi să mă 
întorc singură în noua mea casă. Acoperişul pe care-l ştii a 
rezolvat toate problemele. Puteam să las învelişul inutil în 
putul acela adânc, unde ar fi rămas multă vreme până să-l 
descopere cineva, şi să folosesc fără grijă casa lui Mai. 

Cum sorocul nostru se apropia, am început să mă 
pregătesc şi, într-o noapte, ne-am urcat pe acoperiş. Am 
legat o frânghie de un stâlp şi am coborât în puț. Am 
alunecat şi mi-am fracturat glezna, dar trupul mamei n-a 
avut prea mult de suferit. Am venit la timp pe lumea asta. 
M-am târât afară din pântece, am retezat cordonul 
ombilical cu dinţii şi m-am şters cu un prosop. M-am 
născut dis-de-dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui. Abia 
atunci, când am ridicat capul, am observat îngrozită că 
puțul în care mă aflam semăna foarte mult cu cel în care 
murisem. 

A fost ca un ritual de iniţiere pe care mi-l pregătiseră 
zeii. Mi-am spus că eram supusă la o încercare divină: 
puteam să supraviețuiesc pe lumea asta doar dacă 
reuşeam să ies singură din capcană. A fost o joacă de copil. 
În put atârna o frânghie. M-am căţărat pe ea şi am ieşit cu 


307 


uşurinţă. Cerul se luminase la răsărit şi oraşul se trezea. 
Crede-mă, am tras aer în piept cu lăcomie. Chiar mă 
simţeam de parcă aş fi renăscut. 

O săptămână mai târziu, am ajuns la vârsta la care 
murisem. Naşterea mea la Sashikiji, pe Insula Izu Oshima, 
viața mea agitată alături de mama, care era subiectul unor 
experimente paranormale, tatăl meu bătrân, aflat la 
sanatoriu... Îmi aminteam tot. De ce? m-am tot întrebat. 
Poate că amintirile nu sunt păstrate în creier, ci în gene. 

Dar undeva, în adâncul fiinţei mele, era ceva care-mi 
şoptea că nu sunt Chiar eu, cea de dinainte. Singurul meu 
instrument de măsură pentru diferențele pe care le 
simţeam era intuiţia, dar ştiam, fără niciun dubiu, că eram 
alta decât cea care fusesem. Acum am şi uter, şi testicule. 
Înainte nu aveam uter. Renăscută, îl am. Sunt o fiinţă 
hermafrodită în adevăratul înţeles al cuvântului. Mai mult, 
bărbatul din mine poate să ejaculeze. Am aflat asta după 
ce am făcut împreună ce am făcut. 


Ajuns aici, Miyashita s-a oprit şi s-a uitat la Ando. 
Crezând că vrea să glumească pe seama faptului că se 
culcase cu Sadako, Ando s-a răstit la el: 

— Nu, nu, citeşte mai departe! 

Dar Miyashita se gândea la cu totul altceva. 

— Hermafrodit, hermafrodit. Să presupunem că el - ea - 
poate avea copii fără să facă sex cu un partener. li 
imaginezi consecinţele? 

Există numeroase organisme primitive care se pot 
reproduce fără uniunea  mascul-femelă. Viermii, de 
exemplu, au organe genitale de ambele sexe şi depun ouă 
gata fertilizate. Organismele unicelulare se înmulţesc prin 
diviziune, care e tot o formă de reproducere asexuată. Un 
copil care s-ar naşte astfel ar avea aceleaşi gene ca unicul 
lui părinte. Cu alte cuvinte, Sadako ar naşte o altă Sadako. 
Dacă aşa ceva ar fi posibil. 

— Dacă e adevărat, a zis Ando, privind în gol, Sadako nu 
mai face parte din specia umană. E o specie nouă. Speciile 
noi apar în urma mutaţiilor. Evoluţia se desfăşoară chiar 


308 


sub ochii noştri! _ 

Ando a încercat să continue acest fir logic. Intrebarea 
era cum putea Sadako să se impună ca nouă specie. Când 
o specie nouă apare în urma unor mutații succesive, are la 
dispoziţie pentru împerechere doar indivizi care n-au 
suferit mutații. 

De pildă, să presupunem că într-o turmă de o mie de oi 
albe se naşte una neagră. Aceasta e obligată să se 
împerecheze cu o oaie albă. Presupunând în continuare că 
rezultatul împerecherii este fie o oaie albă, fie una cenuşie, 
e limpede că principala trăsătură distinctivă a oii negre, 
culoarea, va slăbi treptat, până la dispariţia completă. 
Trăsătura se va păstra şi va trece de la o generaţie la alta 
doar dacă există două oi negre, de sexe diferite. 

Dar în cazul lui Sadako problema era deja rezolvată. 
Dacă se putea reproduce asexuat, nu mai avea nevoie de 
un partener. Dacă se putea înmulţi singură, toate 
trăsăturile ei distinctive urmau să fie transmise fidel 
următoarei generaţii. 

Chiar aşa fiind, pentru că exista o singură Sadako, şi ea 
putea să nască doar o singură Sadako, specia s-ar fi 
înmulţit foarte încet, la fel ca înregistrarea video, câte o 
copie o dată. Omenirea ar fi avut răgazul s-o încolţească şi 
s-o anihileze. Ar fi dispărut la fel cum dispăruse şi caseta. 
Pentru a supraviețui, specia nouă trebuia să se 
înmulțească rapid, en masse. Sadako trebuia să câştige 
spaţiu vital, poate atacând habitatul uman, poate 
infiltrându-se în punctele lui slabe. Poate-şi făcuse deja un 
plan... 

Miyashita i-a întrerupt şirul gândurilor. Începuse iar să 
citească. 


Scrisoarea e mai lungă decât mi-am dorit, dar te asigur 
că fiecare cuvânt e adevărat. Ţi-am spus cu sinceritate tot 
ce mi s-a întâmplat. De ce? Ca să înţelegi. lar acum, când 
înţelegi, îti cer să faci ceva pentru mine. De ce tu? Cred că 
tu, un om de ştiinţă, ai cunoştinţele necesare. 


309 


Ando s-a pregătit în mod reflex pentru ce urma. Cerule, 
uite că am ajuns şi aici. Dacă îi va cere ceva ce nu e în 
stare să facă? Gândul l-a umplut de nelinişte. 

În primul rând: vreau să nu împiedici publicarea cărţii 
Ring. 

Da, asta nu-i depăşea puterile. Tot ce trebuia să facă 
era, de fapt, să nu facă nimic. 


Vreau să nu te amesteci în nimic din ceea ce voi incerca 
să fac, vreau să cooperezi cu mine. 

Te rog să mă asculţi. Nu vreau să recurg la ameninţări, 
dar mă văd obligată să-ţi spun că ți se va întâmpla ceva 
rău, foarte rău dacă nu imi urmezi instrucţiunile. In fond, 
ai citit deja textul numit Ring. Te rog să mă crezi că e deja 
prea târziu să iei măsuri. Dacă te împotriveşti, corpul tău 
va suferi anumite modificări. Ştiu foarte bine că eşti 
curajos şi că s-ar putea să-mi rezişti, chiar cu riscul de a 
muri. M-am gândit, aşadar, să-ţi ofer o recompensă, ca să 
fiu sigură că vei face ce-ţi cer. Ce-ai zice dacă ţi-aş spune 
că pot să-ţi ofer ce îţi doreşti mai mult, adică... 


Miyashita s-a oprit şi i-a întins carnetul, punându-l să 
citească singur rândul care urma. 

Ando l-a citit şi în clipa imediat următoare a scăpat 
carnetul pe jos. Într-o clipă, într-o fractiune de secundă îşi 
pierduse complet capacitatea de a gândi. Toată puterea i 
se scursese din trup, până la ultimul strop. Nici măcar nu 
îndrăznise să viseze aşa ceva. Miyashita ghicise ce gândea, 
pentru că n-a făcut niciun comentariu. 

Ando a închis ochii. Sadako îi şoptea dulce că trebuia să 
distrugă lumea. Că trebuia să fie de partea noii specii, să 
se alieze cu ea, să lucreze pentru ea. Sadako ştia că specia 
ei nu va reuşi să supravieţuiască decât cu ajutorul 
oamenilor, al unor oameni aleşi. Junichiro, care se 
pregătea să publice Ring, era deja în tabăra ei. Probabil că 
nu acţiona în mod conştient, Sadako îl mânuia fără îndoială 
ca pe o marionetă. 

Dar recompensa care-i fusese promisă în schimbul 


310 


sufletului său era irezistibilă. De câte ori oare nu se rugase 
fierbinte pentru împlinirea acestui vis? Dar o făcuse 
convins că rugăciunea nu i se va împlini niciodată. 

E posibil? s-a întrebat. A deschis ochii şi s-a uitat la 
bibliotecă. Era acolo, într-un plic strecurat între două cărţi. 
Din punct de vedere ştiinţific, nu era imposibil. lar cu 
ajutorul lui Sadako, visul putea deveni realitate. Și totuși... 

A deschis gura şi a strigat, un strigăt de groază. Dacă nu 
o oprea pe Sadako acum, nimeni nu putea şti prin ce 
suferinţe ar trece omenirea. lar el făcea parte din specia 
umană, nu avea voie s-o trădeze. Până la urmă, singura 
cale de a câştiga lupta cu Sadako era s-o distrugă. În 
schimb, dacă ea ar fi dispărut, visul lui s-ar fi spulberat 
odată cu ea. Nu putea să-şi împlinească visul decât 
ajutând-o să supravieţuiască. 

Chinurile lui erau atât de groaznice, încât acum gemea 
fără încetare. În timp ce zăcea pe pat, respirând întretăiat, 
a văzut o siluetă cunoscută, o figură pe care n-a reuşit s-o 
alunge. 

— Ce să fac? a scâncit, pentru că nu era în stare să se 
hotărască. 

— Numai tu poţi să răspunzi la întrebarea asta, a zis 
Miyashita, dar fără răutate, ci cu blândeţe, şi foarte calm. 

— Nu ştiu ce să fac. 

— Gândeşte-te. Dacă ne împotrivim, vom muri amândoi. 
Va găsi alţi oameni care s-o ajute. Asta-i tot. 

Miyashita avea dreptate. Totul devenea limpede, dacă 
analizai problema raţional. Întâlnirea lui cu Sadako nu 
fusese o întâmplare. Îl supraveghea. Nimic nu fusese 
întâmplător, nici prezenţa ei acasă la Mai, nici întâlnirea 
de pe acoperiş, nici cea din Staţia Sangubashi. Prevăzuse 
că Ando va afla adevărul şi îşi calculase fiecare mişcare. 
Deodată, Ando a fost convins că nu putea să câştige lupta 
cu Sadako. Era de-ajuns să facă o singură greşeală şi 
virusul din sângele lui ar fi început să-l devoreze de viu. 

Miyashita pricepuse asta într-o clipă şi trăsese concluzia 
logică, ce se impunea, dar Ando tot nu era capabil să ia o 
decizie. 


311 


— Vrei să zici că trebuie să facem ce spune? 

— Avem de ales? 

— Şi omenirea? 

— Ce-i cu ea? 

— Ce naiba, doar nu eşti reprezentantul oficial al speciei 
umane. De fapt, te-ai hotărât deja, nu-i aşa? Gândeşte-te la 
recompensă, pentru numele lui Dumnezeu. Vrei să-mi spui 
că eşti gata să renunţi? 

— Nu e un târg cinstit. Tu ce-ai câştiga? 

— E un fel de poliţă de asigurare. Într-o bună zi s-ar 
putea să mă felicit că am semnat-o. Habar n-avem ce ne 
pregăteşte. 

Ando a înţeles în sfârşit că ajunsese într-un impas, că 
era încolţit. Peste câteva decenii, elevii vor citi biografia 
lui în manualele de istorie, dar nu va fi un erou. Va rămâne 
în amintirea generaţiilor viitoare ca trădătorul care a dus 
omenirea în pragul dispariţiei. Asta dacă va exista vreo 
omenire care să-şi aducă aminte de el. 

De ce te-am amestecat oare în nebunia asta? 

Copleşit de regrete, Ando şi-a amintit cum începuse 
totul. Cum ar fi putut să uite? Autopsia lui Ryuji, apoi 
codul, „ring”. Un indiciu că exista un raport scris. Ring. Il 
citise. Dacă nu l-ar fi citit, n-ar fi ajuns în situaţia asta. 
Dacă nu l-ar fi citit... 

Şirul gândurilor i-a fost întrerupt. De ce? Alt gând, 
răzleţ. Mai era ceva aici. 

— Ryuji, a şoptit. 

Miyashita i-a aruncat o privire încărcată de nelinişte. 
Ando nu l-a băgat în seamă şi a încercat să urmeze firul 
logic pe care-l întrezărise. Începuse să creadă că 
evenimentele pe care le interpretase iniţial într-un anumit 
fel erau de fapt manifestarea altei voințe. Oare Ryuji îi 
trimisese mesajele „ring” şi „mutaţie” cu bună-credinţă, 
doar ca să-i atragă atenţia asupra pericolului? Acum se 
îndoia de asta. Nu, erau un fel de corecţii de traiectorie, 
operate în momentele în care Ando risca să devieze de la 
cursul stabilit. De ce procedase Ryuji aşa? 

Şi mai era ceva. De ce se uitase Mai la înregistrare? 


312 


Coincidenţă? Dacă n-ar fi văzut înregistrarea în ziua în 
care începuse ovulaţia, Sadako n-ar fi renăscut niciodată. 
De unde luase Mai caseta? 

De la Ryuji. 

De ce se dusese acolo? 

Din lucrarea lui Ryuji lipsea o pagină. 

Chiar lipsea o pagină? 

Doar Ryuji ştie dacă e adevărat sau nu. 

Totul se învârtea în jurul lui Ryuji. 

Ryuji, Ryuji, Ryuji. 

Era foarte apropiat de Mai. Ştia când avea menstruatie. 
El o manevrase în ziua aceea. 

Cerule... 

Ando s-a uitat la Miyashita, la ochii lui plini de nelinişte, 
şi a şoptit: 

— E Ryuji. 

Miyashita şi-a mijit ochii. Nu înţelegea. 

— Nu pricepi? E Ryuji. El a tras sforile de la bun 
început. El e voinţa din spatele lui Sadako. 

Pe măsură ce-i repeta numele, Ando era tot mai sigur. 
Bănuielile i se transformau în certitudine. Ryuji se jucase 
cu ei. El scrisese scenariul. 

Dincolo de geamuri, simfonia nocturnă a oraşului îşi 
continua netulburată mersul. Pe Autostrada Metropolitană 
a trecut o maşină. Vuietul motorului era însă acoperit de 
un zgomot ciudat, un fel de hârâit metalic ascuţit, ca şi 
cum ar fi târât ceva în urma ei. La început i s-a părut că 
zgomotul aduce cu cel făcut de scârţâitul unghiilor pe un 
geam, apoi s-a transformat într-un râs masculin 
batjocoritor, un chelălăit straniu care venea de foarte 
departe. Poate era glasul lui Ryuji. 

Şi-a smuls privirea de la vidul întunecat de afară şi a 
strigat: 

— Ryuji, eşti acolo? 

Fireşte, n-a primit niciun răspuns. Dar îl simţea, Ryuji 
era acolo. Bărbatul care-şi unise forţele cu Sadako, cel 
care vâna omenirea din pură plăcere se afla în camera 
aceea, supraveghind fiecare mişcare şi râdea dispreţuitor 


313 


de Ando, care în sfârşit aflase că era prea târziu. 

Un fulger i-a străbătut mintea. Pricepuse ce voia Ryuji. 
Ceva ce nu putea obţine decât cu ajutorul lui Ando. Ştia 
acum care era scopul ocult al Ryuji, dar nu-i mai folosea la 
nimic. Era prea târziu, nu mai putea influenţa cursul 
evenimentelor. Era obligat să se pună în slujba lui Ryuji, 
care rânjea în beznă. 


314 


Epilog 


Într-o zi atât de senină încât greu puteai crede că 
perioada ploilor nu se sfârşise de fapt, Ando s-a dus la 
plajă. Fiul lui murise cu doi ani în urmă, în aceeaşi zi şi în 
acelaşi loc. Nu transformase ziua într-o aniversare. Anul 
trecut nu fusese. Dar azi avea motiv. 

Acum valurile erau blânde, nu ca atunci. Nisipul alb se 
întindea la nesfârşit în stânga şi-n dreapta lui. Plaja era 
aproape pustie: ici şi colo pescari şi câteva familii care 
ieşiseră la un picnic. Era abia începutul verii, prea 
devreme pentru baie. 

Ando avea senzaţia că se întorsese în timp. Apa era 
altfel, şi între timp apăruse pe linia țărmului un dig 
perpendicular, care se pierdea în larg. Până şi contururile 
dunelor de nisip se schimbaseră. Dar în ochii lui Ando totul 
era la fel. Ultimii doi ani păreau acum un coşmar din care 
abia se trezise. 

S-a aşezat într-un loc de unde se putea vedea toată 
plaja. Razele soarelui, deja orbitoare, l-au lovit în faţă. Şi-a 
umbrit ochii cu mâna şi a zărit pe țărm o siluetă micuță. 
Silueta s-a ghemuit la marginea apei, cu picioarele goale 
acoperite de nisip, şi a început să sape o groapă. Ando nu- 
şi mai putea lua privirea de la ea. 

I s-a părut că îl strigă cineva pe nume. S-a uitat în jur, 
întrebându-se dacă nu fusese o iluzie. A văzut un bărbat 
masiv coborând de pe faleză şi îndreptându-se spre el. 

Bărbatul purta o cămaşă în dungi, cu mâneci lungi, 
încheiată la toţi nasturii. Pieptul şi braţele uimitor de 
musculoase păreau gata să sfâşie pânza subţire. Gâtul lui 
scurt şi gros abia încăpea în gulerul strâmt. Faţa pătrată, 
cu bărbie masivă, lucea de sudoare. Gâfâia şi legăna în 
mână o pungă de plastic cu sigla unui magazin universal. 

Ando l-a recunoscut imediat. Il văzuse ultima dată la 


315 


Institutul Medico-Legal, în octombrie. 

Bărbatul s-a aşezat lângă el, foarte aproape. 

— Hei, nu ne-am văzut de mult! 

Ando nu i-a răspuns, nici măcar nu s-a întors spre el. A 
continuat să se uite fix la silueta care se juca pe țărm. 

— Omule, ai dispărut brusc, fără să-mi spui unde te duci. 
Aşa te porţi tu cu prietenii? 

Bărbatul a scos din sacoşă o doză cu ceai de oolong şi a 
golit-o din câteva înghiţituri. Când a terminat, a scos încă 
una şi i-a oferit-o lui Ando. 

— Nu ţi-e sete? 

Ando a luat-o şi a deschis-o. 

— Cum m-ai găsit? a întrebat el, foarte calm. 

— Miyashita mi-a spus că azi se împlinesc doi ani de 
când a murit fiul tău. Restul e pură deducție. Nu că ai fi o 
mare enigmă. 

Bărbatul a râs. Ando a făcut un efort să se stăpânească. 

— Ce vrei? 

— Uite ce-i, a trebuit să iau un tren şi un autobuz ca să 
ajung aici. Cred că merit o primire mai călduroasă. 

— Pe naiba, a scrâşnit Ando. 

— Hai, nu fi grosolan, a zis bărbatul, cu un zâmbet 
batjocoritor. 

— Grosolan? Îndrăzneşti să-mi spui aşa ceva? Cine crezi 
că te-a adus aici? 

— Bine, îţi sunt recunoscător, sincer. Ai făcut exact ce 
mă aşteptam să faci. 

Ando şi-a amintit cu câtă neruşinare îl manipulase 
bărbatul de lângă el. În studenţie, pe vremea când se jucau 
de-a criptografia, individul ăsta reuşea mereu să scrie 
coduri indescifrabile, în schimb decripta de fiecare dată 
codurile lui. Îi stârnea invidia, îl îmbolnăvea de frustrare, 
dar în acelaşi timp îi dădea motive să-l admire şi era un 
exemplu demn de urmat. Dar vremea asta trecuse, iar 
acum se simţea folosit ca o unealtă. Şi jignit. Nu mai avea 
de ce să-l admire. 

Ando s-a uitat în sfârşit la Ryuji Takayama, pe care-l 
ajutase să renască. Ryuji privea drept înainte şi Ando îi 


316 


vedea doar profilul. Ar fi vrut să ştie ce se petrecea în 
capul lui. Ar fi vrut să-i afle fiecare gând. Apoi şi-a amintit 
că în urmă cu un an, în octombrie, îi ţinuse literalmente în 
mâini creierul. Degeaba, asta nu-l ajutase să-l înţeleagă. Şi 
pentru că nu pricepuse nimic, se lăsase înşelat ca un copil 
de mesajele lui cifrate. Dacă nu i-ar fi făcut autopsia, Ryuji 
nu s-ar fi implicat niciodată în povestea asta. 

— Nu crezi că şi pentru tine e mai bine? l-a întrebat 
Ryuji. 

— Nu ştiu. 

Şi era adevărat. 

Jos, la marginea apei, silueta s-a ridicat în picioare şi i-a 
făcut cu mâna. Ando i-a răspuns şi băiatul s-a apropiat, 
răscolind nisipul cu picioarele. 

— Tati, mi-e sete! 

Ando i-a dat cutia cu ceai. Băiatul a luat-o şi a dus-o 
imediat la buze. 

Ando a privit gâtul palid al fiului său. Aproape că vedea 
lichidul rece care se scurgea prin el. Carne vie, sânge cald, 
reale. 

În comparaţie cu sudoarea uleioasă de pe faţa lui Ryuji, 
picăturile mici de pe gâtul copilului de trei ani şi jumătate 
păreau de cristal. li venea greu să creadă că aveau practic 
aceeaşi compoziţie. 

— Salut, puştiule. Mai vrei o cutie? Noi doi suntem 
înrudiţi, ştii? a zis Ryuji, scotocind în sacoşă. 

Inrudiţi. Cuvântul a rămas înţepenit în mintea lui Ando. 
Dar era adevărat: Ryuji şi băiatul se născuseră din acelaşi 
pântece. Adevărat şi îngrozitor. 

Copilul s-a uitat la Ryuji şi a dat din cap, apoi a ridicat 
cutia pe jumătate plină şi a întrebat: 

— Pot s-o beau pe toată? 

— Sigur, bea-o, a zis Ando, iar copilul s-a întors pe plajă, 
ţinând cutia cu grijă. 

Ando şi-a dat seama că băiatul voia să se joace cu ea, 
poate s-o umple cu nisip. L-a strigat: 

— Takanori! 

Copilul s-a oprit şi s-a întors: 


317 


— Da, tati! 

— Să nu intri în apă, ai înţeles? 

Băiatul i-a zâmbit şi i-a întors spatele. 

Dar Ando nu trebuia să insiste. Fiul lui se temea de apă, 
de parcă-şi amintea că se înecase. Probabil că n-ar fi intrat 
în apă decât forţat. Deşi ştia asta, Ando nu se putea 
stăpâni. Era exagerat de protector. 

— Frumos copil. 

Nu avea nevoie de confirmarea lui Ryuji. Bineînţeles că 
Takanori era frumos. Era un giuvaer, o comoară nepreţuită 
pe care cândva, demult, o pierduse. O comoară pentru 
care el trădase specia umană. Nu era sigur nici acum că 
făcuse ce trebuia să facă. 


Recompensa pe care Sadako i-o oferise în schimbul 
cooperării era renaşterea fiului său. 

Cu şase luni în urmă, când el şi Miyashita citiseră 
scrisoarea lui Sadako, Ando nu fusese în stare să accepte 
că ar fi fost posibil. Câteva clipe mai târziu nu numai că 
ajunsese să creadă, dar chiar devenise un susţinător 
înfocat al reînvierii. In fond, Sadako însăşi era o dovadă 
suficientă. Pe deasupra, avea o mostră de ADN de la fiul 
său: şuviţa de păr pe care o păstra în bibliotecă. Fără ea, 
renaşterea ar fi rămas o utopie. Dacă Ando n-ar fi atins 
atunci capul băiatului, dacă firele de păr nu i s-ar fi 
încurcat în verighetă, informaţia genetică a lui Takanori s- 
ar fi pierdut pe vecie. 

Teoretic, era uşor. Aveau o mamă cu însuşiri ieşite din 
comun - Sadako -, iar restul era treaba ştiinţei. 

Primul pas era ca Sadako să fecundeze unul dintre 
propriile ei ovule. Având organe de reproducere de ambele 
sexe, Sadako era capabilă să-şi implanteze singură în uter 
un ovul fertilizat. Următorul pas consta în prelevarea 
ovulului şi înlocuirea ADN-ului său cu ADN-ul persoanei pe 
care doreau s-o readucă la viaţă. Sigur, nu era deloc 
simplu să extragă nucleul unei celule din părul lui 
Takanori şi să-l pună în locul nucleului din ovul. Dar nu era 
niciun lucru imposibil pentru un specialist cu experienţă. 


318 


În teorie, la fel ar fi putut să reînvie şi un dinozaur - dacă 
ar fi avut ADN-ul acestuia. 

Ovulul cu nucleu schimbat a fost apoi reimplantat în 
uterul lui Sadako. Nu mai aveau acum altceva de făcut 
decât să aştepte naşterea. Fetusul a ieşit din uter după o 
săptămână, iar după alte şapte zile a ajuns la vârsta la care 
mostra de ADN se despărţise de corp. În cazul lui 
Takanori, vârsta la care băiatul dispăruse în adânc, lăsând 
între degetele tatălui său o şuviţă de păr. Băiatul îşi 
păstrase toate amintirile până în clipa morţii. Probabil că 
erau stocate în porţiunea din ADN care nu conţine cod 
genetic. 

Takanori de acum era copia fidelă a copilului pe care-l 
pierduse cu doi ani în urmă. Avea aceleaşi ticuri, vorbea la 
fel, era identic. Nu uitase nimic din prima lui viaţă şi se 
purta absolut firesc. 

Imediat după ce Ando îşi recăpătase fiul, Sadako îi 
ceruse să-şi respecte cuvântul dat. li ceruse exact ce 
bănuia c-o să vrea, şi-anume să folosească aceeaşi metodă 
pentru a-l reînvia pe Ryuji. Renaşterea lui Takanori nu 
fusese doar o recompensă, ci şi o repetiţie. Doar voinţa lui 
Ryuji de a renaşte pusese totul în mişcare. lar Ryuji a 
obţinut ce dorea: un corp, cel care stătea acum lângă 
Ando, viu. Fusese din prima clipă partenerul lui Sadako, 
cel mai bun pe care l-ar fi putut avea. 

Nu era prima dată când Ando se întâlnea cu noul Ryuji. 
După ce se asigurase că ADN-ul lui Ryuji ajunsese cu bine 
în ovulul fertilizat, Ando îşi luase băiatul şi dispăruse. N-a 
spus nimănui unde pleacă, lăsând restul operaţiei pe 
mâinile lui Miyashita şi ale unor tehnicieni. Îşi închipuia că 
rolul lui se sfârşise de-acum. Ryuji revenise, şi nimeni nu 
mai avea nevoie de Ando. Cea mai mare dorinţă a lui 
Sadako se împlinise, avea un aliat de încredere. 

Când se hotărâseră ea şi Ryuji să coopereze? După toate 
aparențele, comunicaseră de la ADN la ADN, constataseră 
că erau compatibili şi că parteneriatul le-ar fi adus numai 
beneficii. 

Dar răspunsul nu-l interesa prea tare pe Ando. Acum, 


319 


principala lui grijă era cum să-şi crească fiul. Avea nevoie 
de timp de gândire, aşa că demisionase cu două luni în 
urmă şi de-atunci călătorea prin Japonia, oprindu-se mai 
ales în localităţile mici. Hoinărea fără ţintă. Voia pur şi 
simplu să fie cât mai departe de Ryuji şi Sadako. 

Ryuji a scos o fiolă din buzunar. 

— Uite, a zis el. 

— Ce-i asta? 

— Un vaccin obţinut din virusul Ring. 

— Un vaccin... 

Ando a luat fiola şi a examinat-o câteva clipe. 

El şi Miyashita erau pozitivi. Aşa cum bănuiseră, 
raportul Ring îi transformase în purtători. De atunci 
încoace trăiau în nesiguranţă, întrebându-se mereu când 
va începe boala. 

— Ia-o, va distruge virusul. Acum nu mai trebuie să-ţi 
faci griji. 

— Ai bătut atâta drum doar ca să-mi aduci asta? 

— Cum adică, n-am voie să vin şi eu la plajă din când în 
când? 

Ryuji a râs, dar fără convingere. Ando a lăsat puţin 
garda jos. Indiferent cât de departe s-ar fi dus, fără vaccin 
n-ar fi scăpat niciodată de ameninţarea virusului. 

— Spune-mi, cu lumea ce se va întâmpla? a întrebat 
după ce a pus fiola în buzunarul de la piept şi a încheiat 
nasturele. 

— Nu ştiu. 

— Scuteşte-mă. Tu şi Sadako veţi reclădi universul, veţi 
transforma viaţa, nu-i aşa? 

— Pot să-ţi spun ce se va întâmpla în viitorul imediat. 
Mai departe... Nici eu nu ştiu. 

— Atunci descrie-mi viitorul apropiat. 

— S-au vândut peste un milion de exemplare din Ring. 

— Bestseller, nu? 

Dar Ando ştia deja asta. Citea ziarele. Cartea fusese 
retipărită de mai multe ori, un succes trâmbiţat în repetate 
rânduri. De fiecare dată când citea cuvântul „retipărire”, 
Ando se gândea la „reproducere”. Ring se înmulţise peste 


320 


noapte. Acum existau peste un milion de purtători. 

— Se face şi un film. 

— Un film? Ring? 

— Da. Se organizează o audiție deschisă pentru rolul lui 
Sadako. 

— O audiție deschisă? 

— Cum ai auzit. Şi ghici cine a primit rolul? 

Ryuji cel renăscut a izbucnit în râs. 

Ando nu citea reviste de cinema. De unde naiba era să 
ştie cine primise rolul? 

— Spune. , 

Acum Ryuji se strica de râs. li dăduseră lacrimile. 

— Doar nu eşti idiot. O cunoşti foarte bine. 

— Sadako? 

Abia după ce i-a rostit numele şi-a dat seama de ce. 
Sadako visase mereu să fie actriţă. Când terminase liceul 
se angajase într-o companie de teatru. Nu era o amatoare, 
avea cel puţin cunoştinţele de bază. Şi nu era de mirare că, 
folosindu-şi pe deasupra şi puterea psihică colosală, vrăjise 
juriul audiţiei. Pentru ea, rolul era irezistibil. Sadako avea 
ocazia să se interpreteze pe ea însăşi. Şi Ando ştia în ce 
scop: voia să-şi proiecteze gândurile în film, să introducă 
acolo înregistrarea video, genomul ei. Caseta avea să 
renască, dar nu oricum, ci la scară mare. 

Care avea să fie rezultatul? In funcţie de succesul 
filmului, un număr mai mare sau mai mic de femei care vor 
merge la cinematograf în perioada de ovulaţie vor trece 
apoi prin aceeaşi tragedie ca şi Mai Takano. O săptămână 
mai târziu o vor naşte pe Sadako, iar trupurile lor, inutile 
ca nişte crisalide uscate, vor fi abandonate. 

Apoi filmul va ajunge în centrele de închiriere video şi va 
fi difuzat la televiziune. Înregistrarea se va răspândi rapid, 
incomparabil mai repede decât prin simpla copiere a 
casetei. Virusul se va înmulţi exploziv. lar nou-născutele 
Sadako vor naşte la rândul lor alte Sadako, fără ajutorul 
nimănui. Sadako alcătuise un plan care avea un singur 
rezultat: subjugarea lumii. 

— Da, Sadako se va culca cu mass-media, a zis Ryuji, de 


321 


data asta serios. 

— La un moment dat cineva va înţelege şi filmul va fi 
interzis. 

Nu numai filmul, ci şi cartea. Toate exemplarele vor fi 
retrase de pe piaţă şi arse. Ando voia să creadă că 
omenirea nu va rămâne pasivă, că va contraataca. 

— Ba nu. Gândeşte-te cât de vastă este mass-media de 
azi, cât de multe persoane au intrat deja în contact cu 
virusul. Chiar dacă Ring dispare, rămân totuşi cei care au 
fost deja contaminaţi. Gândeşte-te, caseta s-a transformat 
deja într-un text, aşa că la fel de bine se poate transforma 
în orice: muzică, jocuri video, reţele de computere. Aceste 
noi forme se vor împerechea cu Sadako şi vor produce alţi 
hibrizi media, iar fiecare femeie care va interacţiona cu ei 
la ovulaţie va naşte o Sadako. 

Ando şi-a ridicat mâna la piept şi a pipăit vaccinul. Avea 
efect doar împotriva virusului Ring. Ar fi fost neputincios 
în faţa tulpinilor de origine mass-media. Era imposibil să 
obţii un vaccin eficient fără să ştii în ce tip de media se va 
transforma virusul. Omenirea va fi astfel mereu cu un pas 
în urmă. Sadako, noua specie, o va decima treptat, până 
când o va aduce în pragul dispariţiei. 

— Şi nu te deranjează deloc? 

El n-ar fi putut să privească liniştit măcelul, să asiste la 
înlocuirea oamenilor cu Sadako. Dar el era doar un pion. 
Ryuji, în schimb, avea un rol activ, dădea o mână de ajutor. 
Iar Ando nu putea înţelege de ce. 

— Tu priveşti totul din punctul de vedere al unui om, eu 
nu. Uite cum văd eu lucrurile: moare un om, dar se naşte o 
Sadako. Minus unu, plus unu, totalul rămâne neschimbat. 
Care-i problema? 

— Problema e că asta depăşeşte capacitatea mea de 
înţelegere. 

Ryuji s-a aplecat spre el. Faţa lui uleioasă aproape că îl 
atingea. 

— N-are niciun rost să faci pe nebunul. Eşti acum în 
tabăra noastră. 

— Şi ce-ar trebui să fac? 


322 


— În primul rând, să te implici în procesul de evoluţie. E 
o ocazie foarte rară, dacă vrei să ştii părerea mea. 

— Evoluție? Tu numeşti asta evoluţie? 

Toată diversitatea genetică a lumii se va scurge într-un 
singur tipar, cel al lui Sadako. Puteai oare să numeşti aşa 
ceva evoluţie? Ando simţea că punctul slab era chiar aici. 
Exact diversitatea genetică era motivul pentru care unii 
dintre bolnavii de ciumă supravieţuiseră şi căpătaseră 
imunitate. Chiar dacă va veni o nouă eră glaciară, şi-a spus 
Ando, eschimoşii vor trece cu bine prin ea, şi asta numai 
pentru că există diversitatea - în acest caz, diversitatea de 
populaţii din cadrul speciei. Dacă dispare diversitatea, cel 
mai mic accident poate şterge o specie de pe faţa 
pământului peste noapte. Dacă, de exemplu, Sadako 
Yamamura are un defect în sistemul imunitar, acesta va fi 
reprodus identic în fiecare copie Sadako. O simplă răceală 
poate provoca dispariţia speciei. 

Ando spera, de altfel, că asta se va şi întâmpla. Singura 
speranţă pentru omenire era să supravieţuiască şi să 
aştepte accidentul. 

— Ştii de ce evoluează fiinţele vii? 

Ando a clătinat din cap. Era convins că nimeni nu poate 
răspunde cu certitudine la această întrebare. 

Dar în vocea lui Ryuji se putea simţi certitudinea: 

— Gândeşte-te la ochi. Ştiu că n-ar trebui să-ţi mai explic 
asta, doctore Ando, dar ochiul omenesc este o maşinărie 
uimitor de complexă. E aproape imposibil să înţelegi cum o 
bucată de piele, banala piele, s-a transformat în cornee, în 
pupilă, în glob ocular, în nervul optic care face legătura cu 
creierul, să accepţi că toată această alcătuire vede. E şi 
mai greu de crezut că poate fi doar rodul întâmplării. Asta 
nu înseamnă însă că am început să vedem abia după ce am 
avut cu ce. La început a fost voința de a vedea, ascunsă 
adânc în toate fiinţele vii. Fără ea, maşinăria n-ar fi căpătat 
niciodată formă. Şi nu întâmplarea le-a împins pe 
vieţuitoarele marine să iasă pe uscat, nici pe reptile să se 
avânte în aer. Nu, au avut voinţa să facă asta. Dacă aş rosti 
aceleaşi cuvinte în prezenţa unui om de ştiinţă, mi-ar râde 


323 


în nas. Mi-ar spune că-i teologie, misticism, filosofie de 
două parale. Te-ai gândit vreodată cum e lumea pentru o 
creatură care nu vede? Pentru viermii care se zvârcolesc 
sub pământ este o simplă atingere în beznă. Pentru stelele 
de mare şi anemonele din oceane, lumea se reduce la 
textura stâncii de care s-au lipit sau la curentul în care se 
leagănă. Crezi că asemenea fiinţe pot măcar să viseze ce 
înseamnă a vedea? Ar fi un efort prea mare de imaginaţie. 
E o limită la care nu poţi ajunge, ca marginea universului. 
Dar, într-un anumit punct al evoluţiei şi într-un anumit fel, 
vieţuitoarele de pe planeta asta au început să vadă. Ne-am 
târât pe uscat, am plutit în aer şi în cele din urmă am 
inventat civilizaţia. Un cimpanzeu stăpâneşte conceptul de 
banană, dar nu va înţelege niciodată conceptul de 
civilizaţie. Nu poate, dar în schimb ar putea să capete 
voinţa de a-l înţelege. Să nu mă întrebi de unde vine acest 
impuls, n-am nici cea mai mică idee. 

— Ia te uită, nu ştii tot? a intervenit Ando, sarcastic. 

— Te rog să fii atent. Dacă omenirea dispare ca specie şi 
în locul ei se instalează ADN-ul lui Sadako, înseamnă că 
asta e voinţa ei. 

— Există vreo specie care-şi vrea dispariţia? 

— În subconştient, oare nu asta vrea? Dacă ADN-ul se 
uneşte într-un singur fir, toate diferenţele dintre indivizi 
dispar. Toţi vor fi la fel, la fel de talentaţi, la fel de frumoşi. 
Nu vor mai exista legături emoţionale şi sentimentale. Vor 
uita de război, pentru că nu vor mai exista motive de 
dispută. Vorbim acum despre o lume dominată de pace şi 
egalitate, dincolo de viaţă şi de moarte. Nimeni nu va mai 
avea de ce să se teamă de moarte. Spune-mi acum, dar 
sincer, oare oamenii nu visează dintotdeauna o asemenea 
lume? 

Spre sfârşitul discursului, Ryuji se apropiase şi mai mult 
de Ando şi îi şoptise ultimele cuvinte la ureche. Ando, în 
schimb, se uita numai la Takanori, care stătea pe vine şi 
umplea cutia de ceai cu nisip. 

— Eu nu mi-am dorit asta. 

Fiul lui era nepreţuit, unic. Ando nu voia să piardă 


324 


unicitatea, să vadă în acelaşi fel ca alţii. Putea să afirme 
asta cu mâna pe inimă. 

— Bine, cum vrei, a spus Ryuji râzând şi s-a ridicat. 

— Pleci? 

— Trebuie. Ce-ai de gând să faci în continuare? 

— Ce-aş putea să fac? O să găsesc o insulă pustie, fără 
ziare, fără televiziune, şi o să-mi cresc fiul acolo. 

— Mă aşteptam la asta. Eu am de gând să asist la 
spectacolul dispariţiei oamenilor. Când se va depăşi 
punctul de întoarcere... Cine ştie, poate că o voinţă mai 
presus de cea umană va interveni şi ne va face una cu 
pământul. N-aş vrea să ratez un asemenea eveniment. 

Ryuji a pornit spre faleză. 

— La revedere, Ryuji. Transmite-i salutări lui Miyashita 
din partea mea. 

Ryuji s-a oprit. 

— Poate că ar trebui să te mai învăţ ceva înainte să ne 
despărţim. De ce crezi că civilizaţia umană a evoluat? 
Oamenii sunt în stare să îndure aproape orice, dar există 
totuşi ceva care-i ucide. Omul este singurul animal care nu 
suportă plictiseala. De-aici a pornit totul. Omenirea trebuia 
să progreseze - ca să nu se plictisească. Presupun că 
urmează o mare plictiseală, în fond, totul va fi controlat de 
un singur ADN. Dacă gândeşti aşa, bineînţeles că vrei să 
vezi o diversitate cât mai accentuată. Dar ce putem face, 
bieţii de noi? Uite că oamenii nu vor diversitate. A, încă 
ceva: cred că o să mori de plictiseală pe insula ta. 

Ryuji i-a făcut cu mâna şi s-a îndepărtat. _ 

Ando încă nu ştia unde îl vor purta paşii. În privinţa asta, 
viitorul era total incert. Poate că era inutil să-şi facă 
planuri, poate că nici nu exista un plan viabil. O vreme, cel 
puţin, nu avea altă soluţie decât să hoinărească, să se lase 
în voia valurilor. 

Şi-a scos pantalonii şi cămaşa şi a rămas în slip. A 
alergat la Takanori, l-a luat de mână şi l-a ridicat. 

— Hai. 

Îi explicase fiului său de o sută de ori ce trebuia să facă 
şi de ce. Trebuia să înoate departe, la fel ca atunci. Şi, 


325 


când Takanori avea să dispară sub apă, Ando avea să-l 
apuce de mână. Acum doi ani, mâinile lor nu se întâlniseră. 
Azi se vor găsi şi nu se vor mai despărţi. 

Sadako îi povestise în scrisoarea aceea că renaşterea ei 
în puţul de pe acoperiş nu se deosebea aproape deloc de 
moartea ei în puţul din pădure. Abia când ieşise de-acolo 
simţise sau intuise că putea să înfrunte lumea fără să se 
teamă. Ando se gândise că fiul său trebuia să treacă prin 
aceeaşi încercare. Băiatul trebuia să retrăiască tragedia de 
acum doi ani. 

Apa îl îngrozea pe Takanori, îl înspăimânta atât de tare 
încât viaţa lui ar fi fost un chin. În timp ce mergeau pe 
țărm, copilul se agăța de el de fiecare dată când valurile îi 
loveau gleznele. 

Takanori s-a oprit brusc şi s-a întors spre el. 

— Tati, mi-ai promis, a spus el tremurând. 

— Da, ţi-am promis. 

Ando îi pregătise deja recompensa: o întâlnire cu mama. 

— Mami o să aibă o surpriză. 

Fosta lui soţie nu ştia că băiatul ei era viu. Ando aştepta 
cu nerăbdare clipa regăsirii dintre mamă şi fiu. Până 
atunci, trebuia să inventeze o poveste plauzibilă. Takanori 
nu se înecase, îl salvaseră nişte pescari. Fusese amnezic şi 
trăise doi ani în casa unor străini. Povestea în sine, oricât 
de ridicolă, nu avea până la urmă nicio importanţă. Când îl 
va îmbrăţişa pe Takanori, când va simţi că e viu, va crede 
orice. 

Vor reuşi oare să trăiască iar ca soţ şi soţie? Asta era 
altă poveste. Dar Ando era dispus să încerce. 

Un val mai mare decât celelalte l-a ridicat pe băiat de pe 
nisip. Takanori a ţipat şi s-a agăţat de tatăl lui. Ando l-a 
strâns în braţe şi a continuat să înainteze în larg. li simţea 
bătăile inimii. Ritmul ei era singura certitudine într-o lume 
ajunsă pe marginea abisului. Dovedea că trăia. 


326