Koji Suzuki — [Ring] 01 Cercul

PANA AN AA AAA 


KOJI SUZUKI 


. „Stephen King al Japoniei.“ 


ler & mystery 


-thri 
61422 32121 3 


KOJI SUZUKI, supranumit „Stephen King al Japoniei”, s- 
a născut în 1957 în prefectura Shizuoka. Studiază 
literatura franceză la Universitatea Keio din Tokio, 
schimbă câteva slujbe mărunte, apoi îşi asumă un statut 
neobişnuit pentru un bărbat din Japonia: casnic. Începe să 
scrie, literalmente cu copiii pe genunchi. Debutează cu 
romanul Rakuen (1990, Marele Premiu al Japoniei pentru 
literatură fantasy). Devine celebru după publicarea 
romanului Ringu (Cercul 1991), care stârneşte o 
adevărată furtună în Japonia şi se vinde în aproape trei 
milioane de exemplare. Tetralogia (pentru că după Ringu 
au urmat alte trei romane) cumulează vânzări de peste opt 
milioane de exemplare, iar succesul ei se explică, desigur, 
şi prin numeroasele ecranizări: Ringu (Japonia, 1998), 
Rasen (Japonia, 1998), Ringu 2 (Japonia, 1999), The Ring 
(SUA, 2002), The Ring Two (SUA, 2005) etc. 


KOJI SUZUKI 


RING + 


CERCUL 


Traducere din engleză de 
DANIEL IONESCU 


HUMANITAS 
fiction 


Coperta de GABI DUMITRU 


KOJI SUZUKI 

RING 

Copyright © 2004 by Koji Suzuki 
All rights reserved. 


© HUMANITAS, 2006, pentru prezenta versiune românească 


EDITURA HUMANITAS 

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România 

tel. 021/3171819, fax 021/31718 24 www.humanitas.ro 
Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel. 021/311 23 30, 

fax 021/313 50 35, C.P.C.E.— CP 14, Bucureşti 

e-mail: cppQhumanitas.ro 

www.librariilehumanitas.ro 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
SUZUKI, KOJI 

Ring 1: Cercul/Koji Suzuki; trad.: Daniel Ionescu. 
Bucureşti: Humanitas, 2006 
ISBN (10) 973-50-1430-0; ISBN (13) 978-973-50-1430-8 


I. Ionescu, Daniel (trad.) 
821.521-31=135.1 


Partea întâi 


TOAMNĂ 


5 septembrie 1990, 22.49 
Yokohama 


De-a lungul marginii de nord a zonei rezidenţiale de 
lângă parcul Sankeien se înşirau blocuri cu paisprezece 
etaje. Deşi fuseseră terminate de curând, mai toate erau 
ocupate. În fiecare clădire erau înghesuite aproape o sută 
de apartamente, dar foarte puţini locatari îşi văzuseră 
vreodată la faţă vecinii. Singura dovadă că acolo locuia 
cineva apărea după lăsarea întunericului, când ferestrele 
se aprindeau. 

Spre sud, suprafaţa uleioasă a oceanului reflecta 
luminile  scânteietoare ale unei fabrici. De-a lungul 
pereţilor ei şerpuia o încâlceală de conducte şi ţevi 
amintind de vasele de sânge dintr-un ţesut muscular. Pe 
faţada clădirii sclipeau nenumărate lumini, ca nişte licurici 
în bezna nopţii. Această scenă grotescă avea totuşi 
frumuseţea ei stranie. Clădirea arunca o umbră mută pe 
apa întunecată din spatele ei. 

La câteva sute de metri mai aproape, în zona 
rezidenţială, ieşea în evidenţă o casă cu etaj aşezată între 
terenuri virane delimitate precis, la distanţe egale. Uşa din 
faţă dădea direct în strada orientată nord-sud. Alături se 
afla un garaj pentru o singură maşină. Era o casă 
obişnuită, ca mai toate casele din cartierele noi, dar în 
jurul ei nu se zăreau alte construcţii. Puţine terenuri 
fuseseră cumpărate până atunci, poate din cauza 
neplăcerilor provocate de vecinătatea liniei de tren, şi de-a 


6 


lungul străzii se iveau ici şi colo pancarte cu „De vânzare”. 
În comparaţie cu apartamentele din blocuri, terminate cam 
în acelaşi timp şi vândute ca pâinea caldă, casele răzlețe 
inspirau singurătate. 

De la o fereastră deschisă la etaj, o rază de lumină cădea 
pe strada întunecată. Lumina, singura din întreaga casă, 
venea din camera lui Tomoko Oishi. Imbrăcată cu o 
pereche de pantaloni scurţi şi un tricou alb, Tomoko citea 
un manual de şcoală. Stătea tolănită pe un fotoliu, cu 
trupul răsucit într-o poziţie imposibilă şi cu picioarele 
întinse spre ventilatorul de pe podea. Făcându-şi vânt cu 
marginea tricoului ca să lase adierea să-i atingă pielea, 
Tomoko a blestemat în gând canicula. Era elevă în ultimul 
an la un liceu particular de fete şi în vacanţa de vară 
pierduse timpul, nu învățase mai nimic, iar acum dădea 
vina pe valul de căldură. În realitate vara nu fusese chiar 
aşa de fierbinte. Plouase mai mult decât în alţi ani şi 
numărase pe degete zilele bune pentru plajă. Şi, culmea, 
imediat după ce vacanţa se sfârşise, urmase aproape o 
săptămână de vară perfectă. Tomoko era îngrozitor de 
supărată. Cerul senin o scotea din sărite. 

Cum putea să înveţe pe canicula asta stupidă? 

Şi-a trecut o mână prin păr şi a întins-o apoi să dea 
radioul mai tare. Pe plasa de la fereastră s-a aşezat un 
fluture mare, strălucitor, care şi-a luat zborul în aceeaşi 
clipă, alungat de curentul de aer al ventilatorului. După ce 
fluturele a dispărut în noapte, plasa a tremurat uşor câteva 
clipe. 

Tomoko avea test a doua zi, dar nu era în stare să facă 
nimic. Era convinsă că nu va fi pregătită nici măcar dacă s- 
ar chinui să înveţe toată noaptea. 

S-a uitat la ceas. Aproape unsprezece. I-a trecut prin 
minte să deschidă televizorul ca să vadă rezumatul 
meciului de baseball din seara aceea. Cine ştie, poate că i- 
ar zări pe părinţii ei în tribună. Dar Tomoko îşi dorea din 
tot sufletul să se înscrie la un colegiu şi era îngrijorată din 
cauza testului. Trebuia să fie admisă la un colegiu. N-avea 
importanţă la care, atâta vreme cât era un colegiu. Totuşi, 


7 


chiar dacă avea să reuşească în cele din urmă, era sigură 
că n-ar putea să uite cât de plictisitoare fusese vacanţa de 
vară. Vremea rea o împiedicase să se distreze cu adevărat. 
Umiditatea excesivă o împiedicase să înveţe. 

A fost ultima mea vacanţă din liceu. Am vrut să mă 
distrez ca niciodată şi-acum s-a sfârşit. Gata. 

Mintea ei a căutat o ţintă mai potrivită decât vremea pe 
care să-şi descarce nervii. 

Și ce i-a apucat pe mama şi pe tata? M-au lăsat singură 
să învăţ aşa, leoarcă de transpiraţie, în vreme ce ei s-au 
dus liniştiţi la meci. De ce nu-i interesează niciodată cum 
mă simt eu? 

Un coleg de la birou îi făcuse o surpriză tatălui ei şi-i 
dăruise două bilete la meciul echipei Giants. Părinţii ei 
plecaseră la stadion. De-acum ar fi trebuit să se întoarcă, 
dacă nu cumva se hotărâseră să rămână în oraş după meci. 
Deocamdată Tomoko era singură în casa nou-nouţă. 

Era o umezeală inexplicabilă, dacă te gândeai că nu 
plouase de câteva zile. Transpiraţia îi ţâşnea prin toţi porii 
şi, pe deasupra, aerul părea aproape lichid. Tomoko şi-a 
plesnit coapsa în mod reflex. După ce a ridicat mâna, nu a 
văzut nici urmă de ţânţar. A început să simtă o mâncărime 
ciudată chiar deasupra genunchiului. Poate că era doar o 
închipuire. A auzit un bâzâit. Şi-a fluturat mâinile deasupra 
capului. O muscă. Se înălţase brusc ca să scape de adierea 
ventilatorului şi dispăruse din raza privirii ei. Cum naiba 
reuşise musca să intre în cameră? Uşa era închisă. Tomoko 
a verificat plasele de la ferestre, dar nu a găsit nicio gaură 
îndeajuns de mare prin care să se fi putut strecura musca. 
Deodată şi-a dat seama că îi e sete. Şi trebuie să meargă la 
baie. 

Simţea că n-are aer: nu atât o senzaţie de sufocare, cât 
mai degrabă o greutate care îi strivea pieptul. 

Până atunci se plânsese în sinea ei cât de nedreaptă 
poate fi viaţa, dar acum, alunecând în tăcere, i s-a părut că 
nu mai era ea însăşi. Când a păşit pe trepte inima a 
început să-i bată cu putere, fără niciun motiv. Lumina 
farurilor unei maşini care trecea pe stradă a măturat 


8 


peretele de la baza scării, apoi s-a pierdut în noapte. În 
vreme ce zgomotul motorului se stingea în depărtare, 
întunericul din casă părea că se adânceşte. Coborând, 
Tomoko a făcut în mod intenţionat cât mai mult zgomot cu 
putinţă. A aprins lumina în holul de jos. 

A rămas aşezată pe closet mult timp după ce terminase, 
pierdută în gânduri. Inima îi bătea la fel de violent. Nu mai 
păţise niciodată aşa ceva. Ce se întâmpla cu ea? A inspirat 
adânc de câteva ori, încercând să se calmeze, apoi s-a 
ridicat şi şi-a tras dintr-o singură mişcare pantalonii şi 
chiloţii. 

Mami, tati, vă rog veniţi repede acasă, şi-a spus în gând, 
cu un glas care devenise deodată cel al unei fetiţe. 

Bravo! Cu cine vorbesc? 

I se părea că nu vorbise cu părinţii ei, că nu pe ei Îi 
rugase să se întoarcă. Vorbise cu altcineva... 

Hei! Nu mă speria. Te rog... 

Fără să vrea, folosise un ton respectuos. 

S-a spălat la chiuveta din bucătărie. Cu mâinile ude, a 
luat câteva cuburi de gheaţă din frigider, le-a aruncat într- 
un pahar şi l-a umplut cu coca-cola. L-a băut dintr-o 
singură înghiţitură şi l-a aşezat pe masă. Cuburile de 
gheaţă s-au învârtit o clipă în pahar, apoi au rămas 
nemişcate. S-a înfiorat, îi era frig. Avea gâtul la fel de 
uscat ca înainte. A scos sticla de coca-cola din frigider şi a 
umplut din nou paharul. Acum mâinile îi tremurau. Avea 
senzaţia că în spatele ei este ceva. Ceva, în mod sigur nu o 
persoană. Un miros greu de carne în descompunere s-a 
insinuat în aerul din încăpere şi a învăluit-o. Nu putea fi 
mirosul ei. 

— Ajunge! Te rog! 

Vorbise cu glas tare. Implorase. 

Neonul de cincisprezece waţi de deasupra chiuvetei a 
pâlpâit ca o răsuflare întretăiată. Era nou, dar acum nu 
mai putea avea încredere în lumina lui. Brusc, Tomoko şi-a 
dorit nespus de tare să fi aprins toate becurile din 
bucătărie. Nu mai era în stare să ajungă la întrerupător. 
Nu era în stare nici măcar să se întoarcă. Ştia ce se află în 


9 


spatele ei: o cameră de opt tatami! aranjată în stil japonez 
şi, într-un alcov, altarul budist închinat bunicului. Prin 
spaţiul îngust dintre perdele ar fi putut vedea iarba care 
crescuse pe terenurile goale şi o fâşie de stradă luminată 
de ferestrele blocurilor din apropiere. Atât, nimic altceva. 

Până să ajungă la jumătatea celui de-al doilea pahar de 
coca-cola, Tomoko se făcuse stană de piatră. Senzaţia era 
prea intensă ca să fie o simplă închipuire. Era sigură că 
ceva se apropia de ea chiar în clipa aceea, ceva care avea 
să-i atingă gâtul. 

Dar dacă €...? S-a ferit să-şi ducă gândul până la capăt. 
Dacă ar fi făcut-o, dacă ar fi continuat, şi-ar fi amintit, şi nu 
se simţea capabilă să îndure groaza. Se întâmplase acum o 
săptămână, cu aşa de mult timp în urmă încât aproape că 
uitase. Totul era din vina lui Shuichi. N-ar fi trebuit să 
spună... Mai târziu, niciunul dintre ei nu reuşise să se 
oprească. Dar apoi se întorseseră în oraş şi scenele, 
imaginile acelea vii, nu li se mai păruseră chiar atât de 
reale. Toată povestea fusese doar o glumă nesărată. 

Tomoko a încercat să se gândească la ceva mai vesel. La 
orice, numai la asta nu. Dar dacă a fost... Dacă este 
adevărat... în fond telefonul sunase, nu-i aşa? 

Mami, tati, ce faceţi? 

— Veniţi acasă! 

Degeaba  strigase, strania ameninţare nu se lăsa 
alungată. Era în spatele ei, neclintită, observând, 
aşteptând. Aşteptând să i se ofere o ocazie. 

La şaptesprezece ani, Tomoko nu ştia cu adevărat ce 
este teroarea. Ştia, în schimb, că există temeri care pot 
creşte după bunul lor plac în închipuirea ta dacă nu le ţii 
piept. Asta este. Da, asta-i tot. O să mă întorc şi n-o să văd 
nimic acolo. Absolut nimic. 

Tomoko a fost copleşită de dorinţa de-a se răsuci pe 
călcâie. Voia să se convingă că în spatele ei nu era nimic 
neobişnuit, voia să termine. Dar oare era într-adevăr atât 


1 Rogojină tradiţională împletită din paie de orez şi, în acelaşi timp, 
unitate de măsură pentru suprafaţa interioarelor; un tatami are 
aproximativ 1,8 m x 0,9 m, ,Gadică 1,62 m2. (N. tr.) 


10 


de simplu? 

O adiere îngheţată s-a înfăşurat în jurul umerilor ei, i s-a 
prelins pe spate, a început să-i alunece de-a lungul 
coloanei, în jos, tot mai jos. Tricoul i se îmbibase cu 
sudoare rece. Semnalele pe care i le dădea trupul erau 
mult prea puternice pentru a fi puse doar pe seama 
imaginaţiei. 

Oare n-a spus cineva că mintea e mai puţin sinceră 
decât corpul? g 

Auzea însă şi alt glas: Intoarce-te, nu e nimic acolo. Dacă 
nu îţi termini paharul şi nu te apuci de învăţat, nu se ştie 
ce-o să faci mâine la examen. 

Unul din cuburile de gheaţă a pocnit. Ca şi cum sunetul 
i-ar fi poruncit, fără să stea o clipă pe gânduri, Tomoko s-a 
întors. 


5 septembrie 1990, 22.54 
Tokio, intersecţia din faţa staţiei Shinagawa 


În faţa lui s-a aprins lumina galbenă a semaforului. Ar fi 
putut să ţâşnească atunci, dar Kimura a oprit maşina lângă 
bordură. Spera să prindă o cursă până la Roppongi. Mulţi 
dintre clienţii pe care îi lua de-aici mergeau de obicei la 
Akasaka sau la Roppongi, şi nu era ceva neobişnuit ca 
vreun ins grăbit să se urce în maşină în timp ce el aştepta 
la semafor. 

O motocicletă s-a strecurat între taxiul lui Kimura şi 
bordură şi s-a oprit la marginea trecerii de pietoni. 
Motociclistul era un tânăr îmbrăcat în blugi. Pe Kimura îl 
scoteau din sărite motocicletele, felul în care făceau slalom 
şi ţâşneau la întâmplare prin trafic. Îl înnebuneau mai ales 
când aştepta la un semafor şi opreau chiar în dreptul 
portierei lui, blocând-o. Azi clienţii îl sâcâiseră permanent 
şi era într-o dispoziţie proastă. I-a aruncat motociclistului o 
privire acră. Faţa acestuia era ascunsă în spatele vizierei 
unei căşti integrale. Băiatul pusese un picior pe bordură, 
avea genunchii larg desfăcuţi şi se legăna neglijent înainte 
şi înapoi. 


11 


O tânără cu picioare frumoase a ajuns în dreptul lor, 
mergând în pas de plimbare pe trotuar. Motociclistul s-a 
întors şi a urmărit-o cu privirea. S-a uitat după ea o vreme, 
apoi şi-a răsucit capul cu nouăzeci de grade, parcă în 
direcţia unei vitrine aflate ceva mai departe. Kimura a 
pierdut-o din vedere pe femeie. Motociclistul, rămas în 
aceeaşi poziție, privea ţintă vitrina. Indicatorul 
„Traversaţi” a clipit de câteva ori, apoi s-a stins. Pietonii 
rămaşi în mijlocul străzii au început să se grăbească şi au 
trecut în fugă chiar prin faţa taxiului. Nimeni nu i-a făcut 
semn cu mâna, nimeni n-a alergat spre maşina lui. Kimura 
a ambalat motorul, aşteptând să se facă verde. 

În clipa aceea, motociclistul a fost cuprins de o convulsie 
violentă, şi-a ridicat braţele şi a căzut peste taxi. S-a lovit 
de portieră cu o bufnitură puternică, apoi a dispărut din 
câmpul vizual al lui Kimura. 

Dobitocule! 

Probabil că puştiul şi-a pierdut echilibrul şi de-asta a 
căzut, s-a gândit Kimura în timp ce apăsa pe butonul 
luminilor de avarie. A ieşit din maşină. Era ferm hotărât 
să-l oblige pe băiat să plătească fiecare zgârietură de pe 
portieră. Se făcuse verde şi maşinile din spatele taxiului 
începuseră să traverseze intersecţia. Motociclistul era 
întins pe asfalt, cu faţa în sus, dădea spasmodic din 
picioare şi se chinuia să-şi scoată casca. Înainte să verifice 
dacă băiatul păţise ceva, Kimura a aruncat totuşi o privire 
la portieră. Aşa cum se aşteptase, a văzut o zgârietură 
lungă, şerpuitoare. 

— La naiba! 

A plescăit din limbă dezgustat, în timp ce se apleca 
deasupra motociclistului. În ciuda faptului că avea casca 
prinsă sub bărbie, individul încerca disperat să o scoată. 
Părea gata-gata să-şi smulgă şi capul odată cu ea. 

Are dureri atât de puternice? 

Abia în clipa aceea a înţeles Kimura că motociclistul o 
păţise destul de rău. S-a ghemuit în cele din urmă lângă el 
şi l-a întrebat: 

— Te-ai lovit? 


12 


Nu-i putea vedea faţa din cauza vizierei fumurii. 
Motociclistul a strâns cu o mână braţul lui Kimura, parcă 
implorându-l să facă ceva. Stătea pur şi simplu agăţat de 
el. Nu scotea niciun sunet. Nu mai încerca să-şi ridice 
viziera. Kimura şi-a venit în fire. 

— Rezistă puţin, o să chem salvarea. 

Alergând la un telefon public, Kimura se întreba uimit 
cum era posibil ca o simplă cădere din picioare să aibă 
asemenea consecinţe. Probabil că puştiul se lovise la cap. 

Nu fi prost. Idiotul are cască, nu-i aşa? Si nu pare să-şi fi 
rupt o mână sau un picior. Sper că toată povestea asta n-o 
să se transforme într-o mizerie... Asta mi-ar lipsi, să se fi 
rănit căzând peste maşina mea. 

Kimura avea o presimţire neagră. 

Dacă e într-adevăr rănit, oare asigurarea o să acopere 
toate cheltuielile? Asta înseamnă o declaraţie, adică 
poliție... 

După ce a închis telefonul şi s-a întors, a văzut că 
bărbatul zăcea nemişcat, cu mâinile încleştate în jurul 
gâtului. Câțiva trecători se  opriseră la marginea 
trotuarului şi se uitau la el în tăcere, cu expresii de 
îngrijorare încremenite pe feţe. Kimura şi-a făcut loc 
printre ei, asigurându-se că fiecare ştie cine chemase 
ambulanţa. 

— Hai, rezistă! Salvarea e pe drum. 

Kimura a tras de bareta căştii. Cureluşa de piele s-a 
desprins imediat. Nu-i venea să creadă că mai devreme 
motociclistul nu reuşise s-o desfacă. Faţa băiatului era 
incredibil de schimonosită. In clipa aceea, doar cuvântul 
„uimire” i s-a părut potrivit pentru a-i descrie expresia. 
Băiatul avea ochii larg deschişi. Limba, de un roşu aprins, 
era dată peste cap şi-i astupase gâtul. Din colţul gurii i se 
prelingea un fir de salivă. Salvarea avea să ajungă prea 
târziu. În timp ce-i scotea casca, degetele lui au atins gâtul 
puştiului şi Kimura nu i-a simţit pulsul. L-au trecut fiori. 
Scena devenise ireală. 

Una din roţile motocicletei se mai învârtea încet, iar 
uleiul care se scurgea din motor formase o băltoacă pe 


13 


asfalt şi se prelingea într-o gură de scurgere. Nu se simţea 
nicio adiere. Era o noapte senină. Deasupra lor s-a aprins 
din nou lumina roşie a semaforului. Kimura s-a ridicat 
tremurând şi s-a sprijinit de grilajul de la marginea 
trotuarului. S-a uitat din nou la băiatul care zăcea pe 
stradă. Capul lui, aşezat pe cască, făcea un unghi aproape 
drept cu corpul. Era în orice caz o poziţie nefirească. 

Eu l-am aşezat aşa? Eu i-am pus casca sub cap, aşa, ca 
pe o pernă? De ce? 

Nu-şi amintea ce făcuse în ultimele câteva secunde. 
Ochii aceia larg deschişi se holbau la el. L-a scuturat un 
fior rece. Aerul călduţ părea să se fi pus în mişcare chiar 
deasupra umerilor lui. Era o seară tropicală, dar Kimura 
nu reuşea să-şi stăpânească tremurul. 


14 


2 


Lumina primelor ceasuri ale dimineţii de toamnă se 
răsfrângea pe suprafaţa verzuie a lacului din curtea 
Palatului Imperial. Căldura sufocantă, neobişnuită pentru 
luna septembrie, se potolise în cele din urmă. Ajuns la 
jumătatea scării care ducea pe peronul metroului, 
Kazuyuki Asakawa s-a răzgândit brusc: avea chef să se uite 
de-aproape la apa pe care o privise mai devreme de la 
înălţimea etajului al nouălea. I se părea că aerul îmbâcsit 
din birourile departamentului editorial se concentrase aici, 
la nivelurile de la subsol, ca un reziduu neplăcut pe fundul 
unei sticle. Îşi dorea să respire aerul de-afară. A urcat 
repede scara şi a ieşit în stradă. Acum, când avea în faţa 
lui verdeaţa din curtea palatului, norul de gaze de 
eşapament care plutea la întretăierea dintre Autostrada 5 
şi şoseaua de centură i se părea mai puţin vătămător. 
Dimineaţa era răcoroasă şi cerul strălucea. 

Asakawa era obosit, fizic, după o noapte întreagă de 
muncă, dar nu prea îi era somn. Faptul că îşi terminase la 
timp articolul îl stimulase şi-i păstrase mintea activă. Nu-şi 
mai luase liber de două săptămâni şi plănuia ca azi şi 
mâine să stea acasă şi să se odihnească. Da, trebuia s-o ia 
mai încet, după cum sunase ordinul redactorului-şef. 

A văzut un taxi liber venind dinspre Kudanshita şi a 
ridicat mâna instinctiv. Abonamentul pe linia dintre 
Takebashi şi Shinbaba îi expirase cu două zile în urmă şi 
încă nu-şi cumpărase altul. Un drum cu metroul până la 
apartamentul lui din Kita Shinagawa costa doar patru sute 
de yeni, în vreme ce taxiul l-ar fi costat aproape două mii. 
Nu-i făcea plăcere să arunce pe fereastră mai bine de o 


15 


mie cinci sute de yeni, dar până acasă trebuia să schimbe 
trenul de trei ori. Şi, din moment ce tocmai luase salariul, 
s-a hotărât să facă, măcar o dată, o excepţie. 

Decizia lui Asakawa de a se urca într-un taxi chiar atunci 
şi chiar acolo nu era altceva decât un impuls de moment, 
ultimul dintr-un şir de impulsuri oarecare. Nu ieşise din 
staţia de metrou cu intenţia să se urce într-un taxi. Fusese 
sedus de aerul proaspăt şi chiar în clipa aceea se 
apropiase de el taxiul cu lumina roşie de „liber” aprinsă, 
iar lui Asakawa i se păruse că era peste puterile lui să-şi 
cumpere un bilet şi să schimbe trenul de trei ori la rând. 
Totuşi, dacă ar fi luat metroul până acasă, n-ar fi făcut 
niciodată legătura între anumite evenimente. 

Bineînţeles, orice poveste începe cu o asemenea 
coincidenţă. 

Taxiul s-a oprit, parcă ezitant, în faţa intrării palatului. 
La volan era un bărbat mărunţel, de vreo patruzeci de ani, 
care pesemne că lucrase toată noaptea, la fel ca Asakawa, 
pentru că avea ochii înroşiţi de oboseală. Pe bordul maşinii 
era fixată o fotografie color. Alături, pe un cartonaş, era 
scris numele şoferului: Mikio Kimura. 

— La Kita Shinagawa, vă rog. 

Auzind adresa, lui Kimura i-a venit să ţopăie de bucurie. 
Kita Shinagawa se afla în zona Higashi Gotanda, imediat 
după garajul companiei pentru care lucra el. Cum tura lui 
se sfârşise, oricum mergea în direcţia aceea. În asemenea 
momente de inspiraţie, când evenimentele se desfăşurau în 
mod miraculos după dorinţa lui, îşi amintea că-i place să 
fie şofer de taxi. Pe Kimura l-a apucat deodată cheful de 
vorbă. 

— Faceţi vreun reportaj acolo? 

Când şoferul i-a pus această întrebare, Asakawa, pe care 
îl usturau ochii de oboseală, se uita pe geam şi tocmai îşi 
lăsase mintea să hoinărească în voie. 

— Poftim? zise el, dintr-odată atent, întrebându-se cum 
reuşise şoferul să-i ghicească profesia. 

— Sunteţi jurnalist, nu-i aşa? Lucraţi la un ziar. 

— Da. De fapt lucrez la suplimentul săptămânal. Cum de 


16 


v-aţi dat seama? 

Kimura conducea taxiuri de aproape douăzeci de ani, iar 
de-acum putea ghici destul de uşor meseria unui client 
după locul în care acesta se urca în maşină, după hainele 
lui şi felul în care vorbea. Cei care aveau o slujbă bună şi 
se mândreau cu poziţia lor erau gata oricând să 
pălăvrăgească despre serviciu. 

— Probabil că nu vă e uşor să începeţi treaba aşa 
devreme. 

— Ba nu, dimpotrivă. Mă duc acasă să mă culc. 

— Aha, exact ca mine. 

De obicei Asakawa nu era prea mândru de meseria lui. 
În această dimineaţă simţea totuşi o satisfacţie la fel de 
mare ca atunci când îşi văzuse primul material în ziar. 
Terminase o serie de articole la care lucra de multă vreme 
şi care stârnise o reacţie destul de puternică în redacţie. 

— E interesantă meseria dumneavoastră? 

— Da, cred că da, a zis Asakawa fără prea mare 
convingere. 

Uneori era interesantă, alteori nu, dar acum nu avea 
chef să intre în amănunte. Încă nu uitase eşecul catastrofal 
de-acum doi ani. Titlul articolului pe care-l scrisese atunci: 
„Zeii cei noi ai lumii moderne”. Încă vedea limpede, cu 
ochii minţii, propria figură nefericită, în vreme ce tremura 
în faţa redactorului-şef şi-i mărturisea că nu se mai simte 
în stare să fie reporter. 

O vreme, în maşină a domnit tăcerea. La Turnul Tokio 
taxiul a luat curba la stânga în scrâşnet de cauciucuri. 

— Scuzaţi-mă, a spus Kimura, s-o iau pe Şoseaua 
Canalului sau pe Keihin nr. 1? 

— Luaţi-o pe şosea. Opriţi chiar înainte de Shinbaba. 

Un şofer de taxi se poate relaxa atunci când ştie precis 
unde merge clientul. La Fuda-no-tsuji, Kimura a cotit la 
dreapta. 

Se apropiau acum de intersecţia pe care Kimura nu 
reuşise să şi-o alunge din minte în ultimele patru 
săptămâni. Spre deosebire de Asakawa, ce era bântuit de 
eşecul lui, Kimura era acum în stare să privească 


17 


evenimentul acela nefericit cu o doză destul de mare de 
obiectivitate. La urma urmelor, nu el fusese vinovat, 
aşadar n-avea niciun rost să-şi facă procese de conştiinţă. 
Era vina băiatului, sută la sută. Oricât de prudent ar fi fost, 
Kimura n-ar fi avut cum să evite accidentul. Reuşise să se 
scuture de teroarea care-l copleşise atunci. O lună... Era 
mult sau puţin? În schimb, Asakawa era în continuare 
prizonierul amintirilor de-acum doi ani. 

Cu toate acestea - şi Kimura nu reuşea să-şi explice de 
ce -, de fiecare dată când trecea pe acolo simţea impulsul 
irezistibil să le spună şi altora ce se întâmplase. De obicei 
arunca o privire în oglindă: dacă vedea că pasagerul lui 
moţăie, renunţa; dacă nu, le povestea clienţilor, fără 
excepţie, tot ce se petrecuse. Era un impuls irezistibil. 
Când traversa intersecţia, trebuia să vorbească despre 
accident. 

— Acum o lună, aici s-a întâmplat ceva al naibii de 
ciudat... 

Ca şi cum abia aştepta ca şoferul să înceapă povestea, 
lumina galbenă a semaforului s-a stins şi s-a aprins imediat 
cea roşie. 

— Ştiţi, pe lumea asta se petrec multe lucruri ciudate. 

Kimura se străduia să stârnească interesul clientului 
făcând o aluzie transparentă la natura întâmplării. 
Asakawa era pe jumătate adormit, dar şi-a ridicat deodată 
capul şi s-a uitat înfrigurat în jur. Glasul lui Kimura îl 
trezise brusc şi acum încerca să-şi dea seama unde se află. 

— Spuneti-mi, vă rog, ştiţi cumva dacă în ultimele zile a 
crescut numărul accidentelor inexplicabile? Vreau să zic, 
în rândul tinerilor... 

— Cum? 

Ecoul cuvintelor răsuna în mintea lui Asakawa. 
„Accidente inexplicabile”... 

— Păi, treaba e că... Cred că s-a întâmplat acum o lună. 
Eram chiar acolo, aşteptând să se facă verde, şi dintr- 
odată un motociclist a căzut peste maşina mea. Înţelegeţi, 
nu a derapat din cauză că gonea. Nu, stătea pe loc şi, 
brusc... pac! Ce credeţi că s-a întâmplat după aceea? A, să 


18 


nu uit, era un puşti de nouăsprezece ani, în primul an de 
facultate. A murit, idiotul. Vă spun sincer, am rămas 
trăsnit. Normal, a venit salvarea, a venit poliţia, şi taxiul 
meu... A căzut peste el, ştiţi... Vă spun sincer, a fost o 
scenă tare. 

Asakawa ascultase în tăcere, dar în calitatea lui de 
reporter veteran, cu zece ani de experienţă, îşi dezvoltase 
un al şaselea simţ în privinţa evenimentelor de acest gen. 
Şi-a notat imediat, cu mişcări rapide, intrate în reflex, 
numele şoferului şi al companiei de taxiuri. 

— Şi felul în care a murit e cam ciudat. Încerca să-şi 
smulgă casca de pe cap, parcă era apucat. Vreau să zic, 
pur şi simplu încerca să o smulgă. Era întins pe spate şi 
avea spasme. M-am dus să chem salvarea şi când m-am 
întors era ţeapăn. 

— Unde aţi spus că s-a întâmplat asta? 

Acum Asakawa se trezise de-a binelea. 

— Chiar acolo. Vedeţi? 

Kimura i-a arătat cu degetul trecerea de pietoni din faţa 
gării. Staţia Shinagawa se afla în cartierul Takanawa din 
sectorul Minato. Asakawa şi-a întipărit informaţia în 
memorie. Accidentele petrecute în acea zonă cădeau în 
jurisdicţia secţiei de poliţie din Takanawa. A stabilit rapid, 
în gând, care dintre relaţiile lui îi putea înlesni accesul la 
arhiva secţiei. În asemenea cazuri se dovedea că nu era 
chiar aşa de rău să lucrezi la un ziar important: aveau 
contacte peste tot şi uneori adunau informaţii mai repede 
decât poliţia. 

— Vasăzică a fost vorba de moarte subită? Nu era sigur 
că folosise termenul corect, dar n-avea importanţă. Acum 
punea la iuţeală întrebări, fără să ştie prea bine de ce 
accidentul îi stârnise atât de tare interesul. 

— E caraghios, nu-i aşa? Taxiul meu stătea pe loc, el 
stătea pe loc, şi a căzut peste maşină. A fost vina lui şi 
numai a lui. M-au obligat totuşi să dau o declaraţie şi-au 
încercat să-mi treacă accidentul în poliţa de asigurare. De- 
abia am scăpat. Vă spun, a fost un dezastru total, aşa, din 
senin. 


19 


— Vă amintiţi exact data şi ora? _ 

— He, he, aţi mirosit că e rost de-un articol? In 
septembrie... Staţi să mă gândesc... Trebuie să fi fost pe 
patru sau pe cinci. 

Imediat după ce a rostit aceste cuvinte, Kimura s-a trezit 
aruncat în trecut. Aerul cald şi umed, uleiul negru ca 
noaptea care se scurgea din motorul motocicletei. Cum 
şerpuia aşa, către canal, uleiul părea o fiinţă vie. Suprafaţa 
lui reflecta luminile farurilor, în vreme ce picura, vâscos şi 
tăcut, în gura de scurgere. Clipa aceea, când crezuse că 
simţurile îl înşală... Şi faţa schimonosită a mortului, capul 
lui odihnindu-se pe cască, de parcă era o pernă. În fond, 
ce-l uimise atât de tare? 

Se făcuse verde. Kimura apăsă pe acceleraţie. De pe 
bancheta din spate se auzea slab sunetul unui pix care 
zgâria hârtia. Asakawa îşi făcea însemnări. Lui Kimura i s-a 
făcut deodată rău. De ce îşi amintea totul atât de precis? A 
înghiţit saliva amară care-i umpluse gura şi s-a străduit să- 
şi alunge senzaţia de greață. 

— Care aţi spus că a fost cauza decesului? întrebă 
Asakawa. 

— Atac de cord. 

Atac de cord? 

Parcă nu-i venea să creadă că acesta fusese diagnosticul 
pus de legist. Asakawa îşi amintea că termenul ieşise din 
uz. 

— O să verific, la fel data şi ora, a mormăit el, 
continuând să scrie. Cu alte cuvinte nu avea nicio rană 
vizibilă? 

— Nu, aveţi dreptate. Niciuna. Doar faţa lui... Vreau să 
zic... Eu ar fi trebuit să fiu şocat, nu-i aşa? 

— Poftim? 

— Păi... Cum să vă spun... Mortul arăta de parcă ar fi 
fost extraordinar de surprins. A 

Asakawa a simţit un declic în minte. În acelaşi timp, 
vocea lui interioară nega orice legătură între cele două 
incidente. Doar o coincidenţă, nimic altceva. 

În faţa lor apăruse staţia Shinbaba de pe linia Keihin 


20 


Kyuko. 

— Vă rog să faceţi stânga la primul semafor şi să mă 
lăsaţi acolo. 

Taxiul s-a oprit la bordură şi Asakawa a deschis portiera. 
I-a întins şoferului două bancnote de o mie de yeni şi o 
carte de vizită. 

— Mă numesc Asakawa, lucrez la Daily News. Dacă n- 
aveţi nimic împotrivă, mai târziu aş vrea să-mi spuneţi 
totul în detaliu. 

— Din partea mea e în regulă, a zis Kimura pe un ton 
care-i trăda satisfacția. Dintr-un motiv oarecare, avea 
impresia că îşi îndeplinise misiunea. 

— O să vă sun mâine sau poimâine. 

— Să vă dau numărul meu de telefon? 

— Nu-i nevoie. Mi-am notat numele companiei 
dumneavoastră. Văd că nu-i prea departe. 

Asakawa s-a dat jos din maşină. Era pe punctul să 
închidă portiera, dar a ezitat câteva clipe. Faptul că se 
hotărâse să verifice povestea pe care tocmai o auzise îi 
provocase o panică inexplicabilă. Mai bine nu mi-aş băga 
nasul într-o asemenea ciudăţenie. Ar putea fi o copie a ce 
s-a întâmplat ultima dată. Dar acum, după ce interesul îi 
fusese stârnit, nu mai putea da înapoi. Ştia foarte bine 
acest lucru. I-a pus lui Kimura o ultimă întrebare: 

— Dacă am înţeles bine, motociclistul se zbătea şi 
încerca să-şi scoată casca, nu-i aşa? 


21 


3 


Şeful lui Asakawa, Oguri, s-a încruntat în timp ce-l 
asculta. Îşi amintise fără să vrea ce se întâmplase cu 
Asakawa în urmă cu doi ani. Cocoşat zi şi noapte peste 
maşina de scris, lucra ca un apucat la biografia gurului 
Shoko Kageyama, îndesând în ea toate rezultatele 
cercetărilor sale şi, de parcă n-ar fi fost de-ajuns, o 
mulţime de informaţii din alte surse. Da, ceva se 
întâmplase cu el. Asakawa o luase razna atât de tare, încât 
Oguri încercase la un moment dat să-l convingă să meargă 
la un psihiatru. 

Totul se petrecuse exact atunci, iar asta justifica parţial 
problemele lui Asakawa. Cu doi ani în urmă, toată presa 
fusese cuprinsă de febra ocultismului. Nenumărate 
fotografii cu  „fantome” inundaseră birourile ziarului. 
Fiecare redacţie din ţară fusese îngropată în poveşti şi 
imagini care chipurile demonstrau experienţe 
supranaturale. Toate, fără excepţie, erau falsuri. Oguri se 
întrebase unde avea să se ajungă. Până atunci trăise cu 
impresia că înţelege destul de bine resorturile societăţii, 
dar uite că nu reuşise să găsească o explicaţie 
convingătoare pentru acel fenomen. Numărul 
„colaboratorilor” care răsăriseră din pământ era pur şi 
simplu absurd de mare. Nu exagera deloc dacă afirma că zi 
de zi birourile lor erau literalmente îngropate în 
corespondenţă şi că fiecare scrisoare avea legătură într-un 
fel sau altul cu ocultismul. Şi nu doar compania Daily 
News căzuse victimă acestui diluviu. Fiecare editor de 
presă din Japonia demn de acest nume se trezise atras în 
vârtejul acela inexplicabil. Se apucaseră totuşi să verifice 


22 


în mare toate mesajele, lamentându-se permanent că e 
curată pierdere de vreme. Aşa cum se aşteptaseră, 
majoritatea erau anonime, dar constataseră că nimeni nu 
expediase mai multe scrisori sub semnături diferite. O 
estimare rapidă dovedise că aproximativ zece milioane de 
oameni trimiseseră scrisori la ziare şi reviste. Zece 
milioane! Numărul era ameţitor. Şi nu poveştile în sine 
erau neliniştitoare, ci faptul că erau atât de multe. Intr- 
adevăr, unul din zece locuitori ai Japoniei pusese ceva la 
poştă. Pe de altă parte, nici măcar un singur ins dintr-o 
redacţie, niciuna dintre rudele angajaţilor, niciunul dintre 
prietenii lor nu se număra printre expeditori. Ce naiba se 
petrece? se întrebase Oguri. Apoi, până să apuce cineva să 
se dumirească, valul de corespondenţă începuse să scadă. 
Fenomenul acesta bizar continuase încă şase luni, pe 
urmă, ca şi când totul fusese doar un vis, totul revenise la 
normal şi nu mai primiseră nicio scrisoare care să aibă de- 
a face cu ocultismul. 

Responsabilitatea de a hotărî reacţia suplimentului 
săptămânal căzuse, evident, pe umerii lui Oguri, iar el 
ajunsese la concluzia că era de datoria lor să ignore totul. 
Bănuia că scânteia care aprinsese această poveste venise 
de la una dintre revistele pe care el le numea generic 
„Junoaie”. 

Publicând relatările şi fotografiile cititorilor, fiţuicile 
înteţiseră isteria în jurul subiectului şi amplificaseră totul 
până la monstruos. Bineînţeles, Oguri ştia că asta nu 
explică totul, dar se simţea obligat să abordeze problema 
de pe o poziţie cât de cât raţională. 

În cele din urmă, de la Oguri în jos, redactorii 
începuseră să care mormanele de plicuri la incinerator 
fără să le mai deschidă. Toţi continuaseră să privească 
lumea la fel ca înainte, de parcă nu se întâmplase nimic. 
Menţinuseră cu stricteţe politica tăcerii şi de-atunci încolo 
ignoraseră cu încăpățânare sursele anonime. Indiferent 
dacă acesta fusese adevăratul motiv sau nu, diluviul de 
scrisori începuse să sece. Şi, tocmai atunci, Asakawa se 
apucase prosteşte să toarne gaz pe focul aproape stins. 


23 


Oguri i-a aruncat lui Asakawa o privire posomorâtă. 
Oare avea intenţia să repete aceeaşi greşeală? 

— Acum ascultă tu. 

Ori de câte ori Oguri nu ştia prea bine ce să spună, 
începea aşa, de-a dreptul ridicol: acum ascultă tu. 

— Ştiu la ce vă gândiţi, domnule. 

— Nu, nu te contrazic. Poate fi ceva interesant. Cine ştie 
ce iese din asta, dar... Uite ce-i, dacă povestea asta a ta 
seamănă, fie şi pe departe, cu cea de data trecută, o să-mi 
ies din sărite. 

Data trecută. Oguri nu renunţase la convingerea lui că 
explozia de ocultism fusese provocată în mod artificial. 
După ce trecuse prin calvarul acela, ajunsese să urască 
cumplit ocultismul, iar intoleranta lui era la fel de vie chiar 
şi după doi ani de zile. 

— Nu încerc să vă sugerez că ar fi vorba despre ceva 
supranatural. Pur şi simplu afirm că nu poate fi o 
coincidenţă. 

— O coincidenţă. Hm. 

Oguri a proptit o mână-n falcă şi s-a apucat din nou să 
treacă în revistă faptele. 

Pe 5 septembrie, la ora unsprezece noaptea, nepoata 
soţiei lui Asakawa, Tomoko Oishi, murise în casa părinţilor 
ei, la Honmoku. Cauza decesului: stop cardiac. Avea 
şaptesprezece ani şi era elevă în ultimul an de liceu. In 
aceeaşi zi şi la aceeaşi oră murise şi un student în vârstă 
de nouăsprezece ani, tot de stop cardiac, după ce îşi oprise 
motocicleta la un semafor din faţa staţiei Shinagawa. 

— Mie mi se pare că e doaro coincidenţă. Ai aflat despre 
accident de la un taximetrist şi ţi-ai amintit de nepoata 
soţiei tale. Asta-i tot. Corect? 

— Dimpotrivă, a spus apăsat Asakawa şi a făcut o pauză 
pentru a mări efectul. Când a murit, puştiul se chinuia să- 
şi scoată casca. 

— Şi ce-i cu asta? 

— La fel ca Tomoko: când au găsit-o, parcă încerca să-şi 
smulgă capul. Avea mâinile încleştate în păr. 

Asakawa se întâlnise cu nepoata lui de câteva ori. Ca 


24 


toate elevele de liceu, Tomoko făcuse aproape o obsesie 
pentru părul ei. Se spăla pe cap în fiecare zi, folosea un 
şampon special şi aşa mai departe. Ce motiv ar fi avut fata 
să-şi smulgă părul? Asakawa habar n-avea ce-i provocase o 
asemenea reacţie extremă. Totuşi, de câte ori o vedea pe 
Tomoko în minte cum îşi smulge disperată şuviţe întregi 
din părul ei îngrijit cu atâta trudă, îşi imagina ceva 
invizibil, în ton cu groaza inexprimabilă care cu siguranţă 
o copleşise pe fată. 

— Nu ştiu... Acum ascultă tu. Eşti sigur că nu abordezi 
problema subiectiv? Dacă iei două accidente la întâmplare 
şi cauţi suficient de mult, până la urmă găseşti un numitor 
comun. Zici că amândoi au murit de stop cardiac. Prin 
urmare, au avut dureri puternice. Aşa că ea şi-a smuls 
părul, iar el a încercat să-şi scoată casca... Mie mi se pare 
ceva destul de firesc. 

Deşi recunoştea în sinea lui că era o ipoteză perfect 
plauzibilă, Asakawa a clătinat din cap. Nu avea de gând să 
se dea bătut atât de uşor. 

— În acest caz, domnule, ar fi avut dureri în piept. De ce 
şi-au dus mâinile la cap? 

— Acum ascultă tu. Ai făcut vreodată infarct? 

— Nu. 

— Ai întrebat un doctor? 

— Ce să-l întreb? 

— Dacă o persoană care face infarct se ţine de cap. 

Asakawa a rămas tăcut câteva clipe. Adevărul era că 
vorbise cu un doctor. Nu pot exclude o asemenea 
posibilitate, îi spusese doctorul. Un răspuns în doi peri. 
Uneori se întâmplă exact invers. Când cineva suferă o 
hemoragie cerebrală sau o leziune la membrana 
cerebelului, câteodată printre simptome, pe lângă durerea 
de cap, se numără şi durerea de stomac. 

— Vezi? Depinde de la caz la caz. Oamenii reacţionează 
diferit. Când sunt puşi să rezolve o problemă dificilă de 
matematică, unii se scarpină în creştetul capului, alţii îşi 
aprind o ţigară, iar alţii, ştiu eu, îşi masează stomacul. 
Oguri se răsucea cu tot cu scaun în timp ce vorbea. Eu 


25 


trag concluzia că deocamdată nu putem fi siguri de nimic, 
nu-i aşa? Nu avem spaţiu în revistă pentru povestea asta. 
De ce, ştii foarte bine. Cred că n-ai uitat ce s-a întâmplat 
acum doi ani. Nu ne vom atinge de ea nici măcar cu 
mănuşi. Dacă ne-ar interesa subiectul însă, am putea să-l 
abordăm. 

Poate. Poate Oguri avea dreptate. Poate era o 
coincidenţă ciudată. Totuşi, în final, doctorul clătinase din 
cap. lar Asakawa îl presase în continuare: victimele 
atacurilor de cord îşi smulg părul, sau nu? Doctorul se 
încruntase şi mormăise doar atât: Hm. Privirea lui, în 
schimb, spunea tot: niciunul dintre pacienţii pe care îi 
văzuse el nu reacţionase aşa. 

— Da, domnule. Înţeleg. 

Deocamdată nu avea încotro, era mai cuminte să se 
retragă. Nu putea să-l convingă pe Oguri fără să-i aducă 
dovada legăturii obiective între cele două accidente. leşind 
din birou, Asakawa s-a jurat să-şi ţină gura şi să renunţe, 
dacă nu va fi în stare să descopere ceva. 


26 


4 


Asakawa a închis telefonul şi a rămas o vreme aşa, 
nemişcat, cu o mână pe receptor. Auzea încă tonul propriei 
voci, inutil de însufleţit, în timp ce aştepta cu sufletul la 
gură răspunsul persoanei de la celălalt capăt al firului. 
Presimţise că nu era în stare să facă asta. Individul 
acceptase să preia legătura de la secretară şi îi răspunsese 
pe un ton pompos, însă, după ce ascultase propunerea lui 
Asakawa, vocea i se mai îmblânzise puţin. La început 
crezuse pesemne că era vorba despre o ofertă de 
publicitate. Apoi îşi făcuse repede calculele şi constatase 
că n-avea nimic de pierdut de pe urma articolului, 
dimpotrivă. 

Publicarea seriei „Interviuri la vârf” începuse în 
septembrie. Ideea de bază era să aducă în lumina 
reflectoarelor un om de afaceri care îşi clădise compania 
prin forţe proprii şi să se concentreze asupra obstacolelor 
pe care le întâmpinase şi a modului cum le depăşise. 
Ţinând cont că reuşise să obţină întâlnirea pentru interviu, 
Asakawa ar fi trebuit să pună receptorul jos cu mai multă 
satisfacţie. Dar îl deranja ceva. Urma să audă din gura 
mitocanului aceleaşi poveşti prăfuite de pe frontul 
afacerilor, aceleaşi laude bombastice despre genialitatea 
lui, cum exploatase el toate ocaziile şi se căţărase tenace 
până în vârf. Asakawa ştia că în asemenea cazuri trebuie 
să spui „mulţumesc” şi să te ridici de pe scaun, altfel 
poveştile de glorie ar continua o veşnicie. Îi era greață. Îl 
ura pe nefericitul care lansase ideea seriei. Ştia prea bine 
că revista trebuia să vândă spaţiu publicitar pentru a 
supravieţui şi că articolele de acest fel pregăteau terenul, 


27 


dar nu-i păsa dacă firma câştigă sau pierde. Important era 
ca munca lui să fie interesantă. După părerea lui Asakawa, 
oricât de uşoară ar fi o slujbă din punct de vedere fizic, 
ajunge în cele din urmă să te stoarcă, dacă nu te obligă să 
faci un efort de imaginaţie. 

Asakawa a urcat până la arhivă, la etajul al patrulea. 
Avea nevoie de informaţii pentru interviul de a doua zi, dar 
în realitate îl sâcâia altceva. Începuse să-l obsedeze ideea 
legăturii obiective dintre cele două accidente. li scăpase 
ceva, dar ce? Apoi îşi amintise. Chiar în clipa când mintea 
lui se scuturase de impresia deplorabilă lăsată de vocea 
mitocanului, îşi pusese o întrebare precisă. 

În noaptea zilei de 5 septembrie, la ora 23, au murit 
doar Tomoko şi motociclistul? 

Dacă nu, dacă se întâmplaseră mai multe accidente 
similare, şansele ca ele să fi fost rezultatul unei 
coincidenţe deveneau practic nule. 

Asakawa s-a hotărât să răsfoiască ziarele de la începutul 
lunii. Printre atribuţiile sale se număra şi lectura zilnică a 
presei, mai bine zis a paginilor cu ştiri locale. Cum de 
obicei îi era suficient să citească doar titlurile, putea 
presupune că trecuse ceva cu vederea. Şi avea senzaţia că 
aşa se şi întâmplase, îşi amintea că văzuse cu o lună în 
urmă un titlu ciudat în colţul unei pagini de „locale”. Un 
articolaş în partea de jos a unei pagini de stânga. Atât îşi 
amintea precis, unde îl văzuse. Işi mai amintea vag că 
citise titlul şi exclamase în sinea lui hei/, dar tocmai atunci 
îl chemase cineva la recepţie şi apoi fusese ocupat până 
peste cap şi nu mai apucase să citească articolul. 

Cu entuziasmul unui puşti care porneşte în căutarea 
unei comori, Asakawa şi-a început cercetările răsfoind 
ediţia de dimineaţă din 6 septembrie. Era convins că avea 
să găsească un fir. Lectura ziarelor vechi în arhiva 
mohorâtă îi provoca o satisfacţie sufletească pe care nu 
reuşise niciodată s-o obţină intervievând oameni de 
afaceri. Lui Asakawa i se potrivea mult mai bine această 
ocupaţie liniştită decât alergătura de colo-colo, cu sufletul 
la gură, şi întâlnirile cu tot soiul de indivizi. 


28 


Ediţia de seară din 7 septembrie. Acolo era articolul, 
exact unde îşi amintea că îl văzuse. Ştirea despre un 
naufragiu care făcuse treizeci şi patru de victime îl 
înghesuise într-un colţ şi articolul ocupa un spaţiu chiar 
mai mic decât îşi închipuise el. Nu era de mirare că îl 
trecuse cu vederea. Asakawa şi-a pus pe nas ochelarii cu 
rame argintii, şi-a îngropat faţa în ziar şi a citit repede cele 
câteva paragrafe. 


O TÂNĂRĂ PERECHE MOARE DIN CAUZE 
NECUNOSCUTE ÎNTR-O MAŞINĂ ÎNCHIRIATĂ 


Pe 7 septembrie, la ora 6.15, un tânăr şi o tânără au fost 
găsiţi morţi pe locurile din faţă ale unui automobil parcat 
la marginea şoselei, pe un teren viran de lângă Ashina, în 
prefectura Yokosuka. Cadavrele au fost descoperite de un 
şofer de camion care trecea întâmplător pe acolo. Şoferul a 
anunţat imediat secţia de poliţie din Yokosuka. 

Cei doi au fost identificaţi pornind de la actele de 
închiriere ale automobilului: un student de nouăsprezece 
ani din cartierul Shibuya din Tokio şi o fată de 
şaptesprezece ani din Isogo, Yokohama, elevă la un liceu 
particular. Studentul închinase maşina cu două zile mai 
înainte, de la o agenţie din Shibuya. 

Când au fost găsiţi cei doi tineri, portierele 
automobilului erau încuiate, iar cheia se afla în contact. 
Decesul a survenit noaptea, în ultimele ore ale zilei de 5 
sau în primele ore ale zilei de 6 septembrie. Din cauză că 
geamurile portierelor erau ridicate, poliţia presupune că 
tinerii au adormit şi s-au asfixiat, dar nu exclude ipoteza 
unei duble sinucideri amoroase prin administrarea 
intenţionată a unei supradoze de droguri. Cauza exactă a 
morţii încă nu a fost stabilită. Deocamdată nu există 
suspiciunea de crimă. 


Asta era tot, dar Asakawa ştia că făcuse un mare pas 
înainte. În primul rând, fata avea şaptesprezece ani şi era 
eleva unei şcoli particulare din Yokohama. La fel ca 


29 


Tomoko, nepoata lui. Băiatul avea nouăsprezece ani şi era 
student în anul pregătitor. La fel ca motociclistul mort în 
faţa staţiei Shinagawa. În al doilea rând, ora aproximativă 
a decesului era practic identică în ambele cazuri. Cauza, 
aceeaşi: necunoscută. 

Era imposibil să nu existe o legătură între cele două 
accidente. Era imposibil să nu identifice în scurt timp 
elementele lor comune. La urma urmelor, Asakawa lucra în 
sediul central al unei mari companii de presă şi nu-i 
lipseau sursele de informaţii. 

A copiat repede articolul şi s-a întors în redacţie. Se 
simţea exaltat, ca şi cum tocmai descoperise un filon de 
aur, iar picioarele lui îşi iuţiseră ritmul de la sine, de parcă 
aveau o voinţă proprie. Aproape că n-a mai avut răbdare să 
aştepte liftul. 


Clubul de presă al primăriei din Yokosuka era destul de 
liniştit. Yoshino stătea la un birou şi scria ceva, cu mişcări 
febrile, pe fila unui manuscris. Dacă autostrada nu era 
prea aglomerată, drumul de la biroul central din Tokio 
până aici dura cam un ceas. Atât făcuse şi Asakawa, care s- 
a oprit în dreptul biroului. 

— Hei, Yoshino! 

Nu se mai întâlnise cu Yoshino de un an şi jumătate. 

— Poftim? A, salut, Asakawa. Cu ce ocazie la Yokosuka? 
Uite, stai jos. 

Yoshino trase un scaun lângă birou şi îl îndemnă pe 
Asakawa să ia loc. Era nebărbierit şi arăta la fel de 
prietenos ca un tâlhar, dar aparențele erau înşelătoare: 
putea fi surprinzător de atent în relaţiile cu ceilalţi. 

— Eşti ocupat? 

— Cam aşa ceva. 

Se cunoşteau de pe vremea când Asakawa lucra în 
redacţia de ştiri locale. Yoshino se angajase la Daily News 
cu trei ani înaintea lui. 

— Am sunat la biroul din Yokosuka şi aşa am aflat că eşti 
aici. 

— De ce? Ai nevoie să te ajut cu ceva? 


30 


Asakawa i-a întins copia articolului. Yoshino a rămas cu 
privirea pironită la ea. A rămas aşa incredibil de mult timp. 
Cum scrisese chiar el articolul, ar fi trebuit să-şi 
amintească dintr-o privire despre ce era vorba. Cu toate 
acestea stătea acolo, concentrându-se din răsputeri, iar 
mâna stângă în care ţinea o alună încremenise la 
jumătatea drumului către gură. Părea că rumegă din greu. 
Îşi amintise subiectul articolului, dar îşi făcea curaj să-l 
înghită şi să-l digere. 

— Ce-i cu el? zise într-un târziu, pe un ton care trecuse 
de la jovial la serios. 

— Nimic special. Pur şi simplu vreau să aflu mai multe 
amănunte. 

Yoshino s-a ridicat de pe scaun. 

— Bine. Hai să mergem alături şi să discutăm la un ceai, 
ceva. 

— Ai timp în clipa asta? Eşti sigur că nu te-am deranjat? 

— Nicio problemă. Oricum e mai interesant decât ce 
făceam. 

Lângă primărie se afla un local mic unde o cafea costa 
două sute de yeni. Yoshino s-a trântit pe un scaun, s-a 
răsucit imediat spre bar şi a strigat: „Două cafele!” Apoi, 
întorcându-se, s-a apropiat de Asakawa şi s-a aplecat mai- 
mai să-l atingă. 

— În regulă. Uite care-i treaba, de doisprezece ani îmi 
tocesc coatele la ştirile locale. Am văzut multe, dar... 
niciodată ceva atât de ciudat. 

Yoshino s-a oprit să ia o gură de apă, apoi a continuat. 

— În concluzie, Asakawa... Trebuie să facem un schimb 
cinstit de informaţii. De unde până unde interesul ăsta 
subit pentru o poveste care s-a răcit? 

Asakawa încă nu avea de gând să-şi arate cărţile. Voia 
să păstreze subiectul doar pentru el. Când un expert ca 
Yoshino apuca să miroasă ceva, pornea imediat la 
vânătoare şi îşi adjudeca urgent laurii. Asakawa a trântit 
prompt o minciună. 

— Fără vreun motiv deosebit. Nepoata mea a fost 
prietenă cu fata care a murit şi mă bate la cap să aflu mai 


31 


multe... Ştii, despre accident. Cum tot am trecut pe-aici... 

Era o explicaţie cusută cu aţă albă şi o ştiau amândoi. 
Lui Asakawa i s-a părut că vede în ochii lui Yoshino o 
scânteiere de suspiciune şi s-a lăsat pe spate, nesigur. 

— Zău? 

— Da, în fine, e elevă de liceu, nu-i aşa? Şi aşa era 
supărată că prietena ei a murit, dar când a aflat în ce 
împrejurări... Mă sâcâie tot timpul. Te implor, dă-mi câteva 
detalii. 

— Şi, mă rog, ce-ai vrea să ştii? 

— Au stabilit până la urmă cauza decesului? 

Yoshino clătină din cap. 

— În principiu, au ajuns la concluzia că au făcut stop 
cardiac, dar n-au idee de ce. 

— Şi ipoteza crimei? De exemplu strangulare? 

— Exclus. Nu există semne de strangulare. 

— Droguri? 

— La autopsie n-au găsit nici măcar urme. 

— Cu alte cuvinte cazul n-a fost rezolvat nici până azi. 

— La naiba, greşeşti. Nu e treaba poliţiei. N-a fost nicio 
crimă, de fapt nici măcar un incident. Au murit de vreo 
boală cardiacă sau ceva asemănător, în orice caz, din 
cauze naturale. Asta-i tot, punct. Poliţia nici nu s-a obosit 
să deschidă o anchetă. 

Era un mod foarte direct de a rezuma faptele. Yoshino s- 
a sprijinit de spătarul scaunului. 

— Şi-atunci de ce au trecut sub tăcere numele puştilor? 

— Erau minori?. În plus, există totuşi bănuiala că s-au 
sinucis din dragoste. 

În aceeaşi clipă, Yoshino a zâmbit în mod neaşteptat, ca 
şi cum şi-ar fi amintit ceva, apoi s-a tras iar mai aproape de 
Asakawa. 

— Ştii, băiatul avea blugii şi chiloţii la genunchi. Fata la 
fel, îşi scosese chiloţii. 

— Vrei să spui că a fost un coitus interruptus? 

— N-am zis c-o făceau. Se pregăteau s-o facă. Erau gata 
de puţină distracţie şi pac!, chiar atunci au păţit-o. 


2 În Japonia vârsta majoratului este 21 de ani. (N. tr.) 
32 


Yoshino bătu din palme pentru a-şi sublinia cuvintele. 

— Adică ce s-a întâmplat? 

— OK, Asakawa, fii cinstit cu mine. Ai dat peste ceva. 
Mai precis ceva care are legătură cu povestea asta. 
Corect? 

Asakawa a preferat să nu-i răspundă. 

— Ai de gând să mă fierbi? 

Să-i spun?... Nu pot. Incă nu trebuie să-i dezvălui nimic. 
Dar cu minciuna nu ajung nicăieri. 

— Îmi pare rău, Yoshino. Ai răbdare să mai aştepţi 
puţin? Nu pot să-ţi spun nimic în clipa asta, dar în două- 
trei zile o să afli. Îţi promit. 

Pe faţa lui Yoshino s-a întins dezamăgirea. 

— Dacă zici tu, amice... 

Asakawa i-a aruncat o privire rugătoare, îndemnându-l 
să-şi continue povestea. 

— Bun, suntem obligaţi să presupunem că s-a întâmplat 
totuşi ceva. Un băiat şi-o fată care fac infarct exact atunci 
când sunt gata să şi-o pună? Să fim serioşi. Nu e nici 
măcar caraghios. Pe de altă parte, e posibil să fi înghiţit 
otravă ceva mai devreme şi ea să-şi fi făcut efectul abia 
atunci, dar la autopsie n-au descoperit nimic. Sigur, există 
otrăvuri care nu lasă urme, însă nu-mi vine să cred că doi 
studenţi puteau face rost de aşa ceva. 

Yoshino se gândea la locul unde fusese găsită maşina. Se 
dusese acolo şi încă păstra în memorie imaginea precisă a 
scenei. Automobilul era parcat pe un teren viran, într-o 
mică vâlcea năpădită de vegetaţie, chiar lângă drumul de 
prefectură nepavat care leagă Ashina de muntele Okusu. 
De pe drum, dacă treceai pe-acolo cu maşina, vedeai cel 
mult reflexia farurilor în stopurile automobilului închiriat. 
Nu era greu să ghiceşti de ce studentul, care se afla la 
volan, alesese tocmai locul acela. După căderea nopţii 
drumul era practic pustiu, iar copacii de pe marginea 
vâlcelei formau o perdea deasă. Era ascunzătoarea ideală 
pentru doi îndrăgostiţi fără prea mulţi bani în buzunare. 

— Băiatul îşi îndesase capul între volan şi geamul 
portierei. Şi, ce să vezi, fata avea capul înghesuit între 


33 


spătarul scaunului şi portiera din dreapta. Aşa au şi murit. 
Am fost acolo când i-au scos din maşină, i-am văzut cu 
ochii mei. Când au deschis portierele, amândouă cadavrele 
au căzut afară. Parcă în clipa morţii o forţă teribilă i-a 
împins dinăuntru şi nu s-a oprit după ce-au murit, nu, a 
continuat să-i împingă treizeci de ore, până când poliţiştii 
au deschis maşina. Atunci au ţâşnit afară. Bun, mă 
urmăreşti? Maşina era un model cu două portiere, pe care 
nu poţi să le încui atâta timp cât cheia este în contact. Iar 
cheia era în contact. Portierele, în schimb... în fine, ai 
prins ideea. Maşina era închisă ermetic. E greu de crezut 
că ar fi putut ajunge la ei cineva sau ceva din exterior. Şi 
ştii cum arătau? Speriaţi ca naiba. Dar mai era ceva pe 
feţele lor: uimire. 

Yoshino s-a oprit pentru a-şi trage răsuflarea. S-a auzit, 
tare, un înghiţit în sec. Asakawa n-ar fi jurat că nu fusese 
al lui. 

— Gândeşte-te puţin. Să presupunem, prin absurd, că 
din pădure a ieşit un monstru feroce. Puştii s-ar fi speriat 
şi i-am fi găsit îmbrăţişaţi. Chiar dacă băiatul n-ar fi 
reacţionat aşa, poţi să pui pariu că fata s-ar fi agăţat de el. 
În fond, erau iubiţi. Ei bine, dimpotrivă, ei erau lipiţi de 
portiere, ca şi cum încercaseră să se îndepărteze cât mai 
mult posibil unul de celălalt. Yoshino şi-a ridicat mâinile, 
imitând gestul unui om care se predă. Pe mine mă 
depăşeşte povestea asta. 

Dacă n-ar fi avut loc accidentul naval de lângă Yokosuka, 
probabil că articolul ar fi primit un spaţiu mai generos. În 
acest caz, o mulţime de cititori ar fi încercat, din pur 
amuzament, să rezolve enigma. Dar... Dar. Se crease o 
anumită atmosferă în jurul acestei poveşti. Anchetatorii şi 
ziariştii care văzuseră cu ochii lor scena accidentului 
ajunseseră la un consens. Sub o formă sau alta, toţi 
învârteau în minte aceleaşi gânduri şi toţi fuseseră pe 
punctul de a le rosti, însă până la urmă se abţinuseră. 
Genul acesta de consens. Chiar dacă era practic imposibil 
ca doi tineri să moară de stop cardiac exact în aceeaşi 
clipă, chiar dacă ştiau că explicaţia nu stă în picioare, se 


34 


autoconvinseseră că această minciună cu substrat medical 
era singurul adevăr. Şi nu-şi ţinuseră gura de teamă că s- 
ar face de râs susţinând o explicaţie neştiinţifică. Nu, erau 
convinşi că în clipa când ar recunoaşte pe faţă adevărul s- 
ar abate asupra lor o oroare de neînchipuit. Totdeauna e 
mai comod să te mulţumeşti cu o explicaţie ştiinţifică, 
oricât de neconvingătoare ar fi ea. O reacţie perfect 
omenească. 

Un fior i-a scuturat pe amândoi în aceeaşi fracțiune de 
secundă. S-au uitat unul la celălalt. Nu era de mirare: se 
gândeau la acelaşi lucru, iar tăcerea lor întărea 
presimţirea care începuse să se nască în sufletul fiecăruia. 

Nu s-a sfârşit. Abia a început. 

Indiferent cât de multă cunoaştere au acumulat, la un 
nivel profund oamenii încă mai cred în taine pe care legile 
ştiinţei nu le pot explica. A 

— Când au fost găsiţi... unde îşi ţineau mâinile? Întrebă 
brusc Asakawa. 

— La cap. Mă rog, mai bine zis îşi acoperiseră feţele. 

— Nu cumva, din întâmplare, încercau să-şi smulgă 
părul? Aşa? 

Demonstrativ, Asakawa s-a tras de păr. 

— Ce? 

— Cu alte cuvinte, îşi ţineau capetele în mâini, îşi 
smulgeau părul sau făceau ceva asemănător? 

— Nu, nu cred. 

— Bine. Îmi poţi da numele şi adresele lor? 

— Sigur, dar nu uita ce mi-ai promis. 

Asakawa i-a zâmbit şi i-a făcut semn să fie liniştit, iar 
Yoshino s-a ridicat în picioare. Masa s-a clătinat şi cafeaua 
s-a vărsat în farfurioare. Yoshino nici măcar nu se atinsese 
de ceaşca lui. 


35 


5 


Asakawa se hotărâse să folosească fiecare clipă liberă 
pentru a strânge informaţii despre cele patru victime, dar 
fusese atât de ocupat, încât nu reuşise să progreseze aşa 
cum şi-ar fi dorit. O vreme nu s-a întâmplat mai nimic. 
Fără ca el să bage de seamă, s-a scurs o săptămână, a 
început altă lună, iar umezeala adusă de ploile 
neîntrerupte din august şi canicula nefirească din 
septembrie s-au transformat în amintiri îndepărtate, 
alungate de semnele tot mai puternice ale toamnei. Un 
timp nu s-a mai întâmplat nimic. 

Luase de la bun început hotărârea să citească fiecare 
centimetru pătrat din paginile cu ştiri locale, însă nu a 
găsit niciun caz cât de cât asemănător. Poate că o 
ameninţare îngrozitoare înainta încet şi sigur, iar el nu era 
în stare s-o vadă. Pe măsură ce trecea timpul, Asakawa era 
tot mai dispus să creadă că moartea celor patru tineri 
fusese pur şi simplu o coincidenţă, că nu exista nicio 
legătură între ei. Nu se mai întâlnise cu Yoshino. Probabil 
că şi el uitase întreaga poveste. Dacă nu, până acum l-ar fi 
căutat. 

Ori de câte ori pasiunea lui pentru caz dădea semne de 
oboseală, Asakawa scotea din buzunar patru cartonaşe şi 
îşi spunea apăsat că ipoteza coincidenţei era exclusă. 
Scrisese pe cartonaşe numele morţilor, adresele lor şi 
faptele cunoscute, iar în spaţiul rămas liber avea de gând 
să noteze ce făcuseră în august şi septembrie, poate 
câteva date biografice şi orice alte informaţii semnificative 
ar mai fi descoperit. 


36 


CARTONAŞUL 1 
TOMOKO OISHI 
Data naşterii: 21.10.1972 
17 ani, şcoala de fete Keisei, ultimul an 
Adresa: Motomachi l-7, Honmoku, sectorul Naka, 
Yokohama 
5 septembrie, aprox. 23.00: moare în casă, în bucătăria 
de la etajul 1; părinţii plecaţi. Cauza morţii: stop 
cardiac. 


CARTONAŞUL 2 
SHUICHI IWATA 
Data naşterii: 26.05.1971 
19 ani, Academia Pregătitoare Eishin, anul întâi 
Adresa: Nishi Nakanobu l-5-23, sectorul Shinagawa, 
Tokio 
5 septembrie, 22.54: cade şi moare la inters. din faţa 
staţiei Shinagawa. Cauza morţii: stop cardiac. 


CARTONAŞUL 3 

HARUKO TSUJI 
Data naşterii: 12.01.1973 
17 ani, şcoala de fete Keisei, ultimul an 
Adresa: Mori 5-19, sectorul Isogo, Yokohama 
5 septembrie, noaptea (sau primele ore ale dimineţii de 
6): moare în maşina parcată pe drum pref. lângă mt. 
Okusu. Cauza morţii: stop cardiac. 


CARTONAŞUL 4 

TAKEHIKO NOMI 
Data naşterii: 04.12.1970 
19 ani, Academia pregătitoare Eishin, anul doi 
Adresa: Uehara 1-10-4, sectorul Shibuya, Tokio 
5 septembrie, noaptea (sau primele ore ale dimineţii de 
6): moare în maşina parcată pe drum pref. lângă mt. 
Okusu. Cauza morţii: stop cardiac. 


Tomoko Oishi şi Haruko Tsuji erau eleve la acelaşi liceu 


37 


şi prietene. Shuichi Iwata şi Tekehiko Nomi erau înscrişi la 
aceeaşi universitate şi prieteni. Aceste informaţii fuseseră 
disponibile de la bun început şi investigaţiile ulterioare le 
confirmaseră. lar simplul fapt că în noaptea de 5 
septembrie Tsuji şi Nomi făcuseră o plimbare până la 
muntele Okusu dovedea că erau măcar prieteni buni, dacă 
nu iubiţi. Când le întrebase pe amicele ei, primise 
răspunsul că, potrivit unor zvonuri, Tsuji se întâlnea cu un 
student din Tokio. Cu toate acestea, Asakawa încă nu 
aflase unde şi cum se cunoscuseră. Bineînţeles, bănuia că 
Oishi şi Iwata ieşeau şi ei împreună, dar până acum nu 
reuşise să găsească o dovadă care să-i confirme această 
supoziţie. Se putea, la fel de bine, ca Oishi şi Iwata să nu 
se fi întâlnit vreodată. In acest caz, ce aveau în comun cei 
patru? Păreau prea asemănători şi prea apropiaţi pentru 
ca ucigaşul invizibil să-i fi ales la întâmplare. Poate aveau 
un secret pe care-l păstrau cu sfinţenie şi muriseră chiar 
din acest motiv... 

Pentru a-şi linişti cugetul, Asakawa a înjghebat rapid o 
explicaţie ştiinţifică: pesemne că se aflaseră toţi patru în 
acelaşi loc şi în acelaşi timp şi fuseseră contaminaţi cu un 
virus care provoacă infarctul. 

Stai puțin. Asakawa clătină din cap. Un virus? Stop 
cardiac? Fii serios. 

A urcat scările, mormăind: un virus, un virus. Într- 
adevăr, era preferabil să înceapă cu ipotezele ştiinţifice. 
Bun, să presupunem că există un virus care provoacă 
infarctul. Cel puţin este o ipoteză mai realistă decât 
existenţa unei entităţi supranaturale, o ipoteză care 
micşorează riscul de a fi privit ca un caraghios. Nu 
contează că un asemenea virus nu a fost încă descoperit, 
poate că tocmai a apărut aici, în Japonia, adus de un 
meteorit. Sau poate că este un virus artificial, o armă 
bacteriologică scăpată de sub control. Nu puteai exclude o 
asemenea posibilitate. Sigur. O vreme, Asakawa a încercat 
să se concentreze numai asupra virusului. Pe de altă parte, 
ipoteza virusului nu şterge toate semnele de întrebare. 
Cum puteau fi explicate expresiile de uimire de pe feţele 


38 


lor? De ce Tsuji şi Nomi muriseră lipiţi de portierele 
maşinii, ca şi cum încercaseră până în ultima clipă să fugă 
unul de celălalt? De ce autopsiile nu dezvăluiseră nimic 
neobişnuit? Ipoteza armei bacteriologice oferea un răspuns 
plauzibil măcar la ultima întrebare: accidentul fusese 
muşamalizat. 

Mergând mai departe pe acest fir logic, deducem că 
inexistenţa altor victime demonstrează că virusul nu se 
transmite pe cale aeriană. Fie se transmite prin sânge 
infectat, la fel ca SIDA, fie este un virus relativ inofensiv. 
Dar - elementul crucial - unde au fost contaminaţi cei 
patru? 

Trebuia să se întoarcă în timp şi să cerceteze atent 
ultimele zile din vieţile lor, în august şi septembrie, 
căutând locuri şi perioade în care s-ar fi putut afla 
împreună. Din moment ce gurile martorilor direcţi erau 
ferecate pe vecie, avea să fie o treabă dificilă. Dacă 
întâlnirea lor fusese secretă, dacă prietenii şi părinţii lor 
nu ştiau nimic, cum naiba putea el să afle adevărul? Era 
însă convins că cei patru aveau în comun un loc, un 
interval de timp, ceva. 

Aşezându-se în faţa calculatorului, Asakawa şi-a şters 
virusul din minte. Trebuia să pună cap la cap ultimele 
însemnări, să rezume conţinutul casetei pe care o 
înregistrase. Trebuia să termine articolul azi. A doua zi, 
duminică, urma să meargă împreună cu soţia lui, Shizu, la 
sora ei, Yoshimi Oishi. Dorea să vadă cu ochii lui unde 
murise Tomoko, să simtă direct atmosfera - cât mai 
rămăsese din ea. Shizu acceptase să facă drumul până la 
Honmoku doar pentru a-şi consola sora mai mare. Nu 
bănuia adevăratul motiv al soţului ei. 

Asakawa a început să lovească furios tastele înainte 
chiar ca mintea lui să producă un titlu decent pentru 
articol. 


39 


6 


Shizu nu-şi mai văzuse părinţii de o lună. După ce 
nepoata lor Tomoko murise, veneau la Tokio ori de câte ori 
puteau, tocmai din Ashikaga, nu doar pentru a-şi consola 
fiica, ci şi pentru a fi consolaţi la rândul lor. Abia azi 
pricepuse Shizu acest lucru. O durea inima când le vedea 
feţele îmhbătrânite, slăbite şi îndurerate. Cândva se 
bucuraseră de trei nepoți: Tomoko, fiica lui Yoshimi, fata 
lor cea mare; Kenichi, băiatul fetei lor mijlocii, Kazuko; şi 
Yoko, fiica lui Shizu. Câte un nepot de la fiecare fată, ceva 
destul de ieşit din comun. Tomoko fusese prima lor 
nepoată şi se înseninau de fiecare dată când o vedeau. O 
răsfăţaseră. Acum păreau atât de întristaţi, încât era greu 
de spus cine suferă mai mult, părinţii sau bunicii. 

Cred că nepoții înseamnă la fel de mult ca şi copiii, se 
gândi Shizu fără să vrea. A 

Shizu împlinise de curând treizeci de ani. Încercase să 
se pună în locul surorii ei, să-şi închipuie ce-ar simţi ea 
dacă şi-ar pierde copilul. Imposibil. Era inutil să o compare 
pe fetiţa ei, Yoko, de numai un an şi jumătate, cu Tomoko, 
ce murise la șaptesprezece ani. Cine şi cu ce ar putea să 
măsoare cât de mult creşte dragostea unei mame de-a 
lungul anilor? 

Pe la trei după-amiaza, părinţii ei s-au pregătit să se 
întoarcă acasă, la Ashikaga. 

Shizu îşi ascundea cu greu uimirea. De ce oare îi 
sugerase Asakawa, care se plângea mereu că e foarte 
ocupat, să o viziteze pe sora ei? În fond era acelaşi soţ care 
lipsise de la înmormântarea fetei invocând scuza ridicolă 
că trebuie să termine la timp un articol. lar acum aproape 


40 


se făcuse ora cinei şi Asakawa nu dădea nici cel mai mic 
semn că ar vrea să plece. Se întâlnise cu Tomoko doar de 
câteva ori şi probabil că nu schimbase cu ea mai mult de 
două-trei vorbe. Era greu de crezut că se simţea dator faţă 
de amintirea defunctei. 

Shizu l-a bătut pe Asakawa pe genunchi şi i-a şoptit la 
ureche: 

— Dragă, poate ar fi timpul... 

— Uită-te la Yoko: îi e somn. Cred că ar trebui s-o lăsăm 
să doarmă aici. 

De obicei, la această oră fetiţa îşi făcea siesta de după- 
amiază. Cum era de aşteptat, Yoko începuse să clipească 
des, avertizându-i că era obosită. Totuşi, dacă o lăsau să 
doarmă se vedeau obligaţi să rămână acolo încă cel puţin 
două ore. Ce să discute alte două ceasuri cu sora ei 
îndoliată? 

— Poate să doarmă şi în tren, nu crezi? zise Shizu, 
coborându-şi vocea. 

— Ultima dată când am încercat treaba asta au apucat-o 
năbădăile şi drumul a fost un calvar. Nu, mulţumesc. 

Ori de câte ori plecau de acasă şi lui Yoko i se făcea 
somn pe drum, devenea incredibil de dificilă. Dădea din 
mâini şi din picioare, urla cât o ţinea gura şi, în general, 
avea grijă să nu-i lase pe părinţii ei să-şi tragă sufletul nici 
măcar o clipă. Dacă o certau era şi mai rău. Se liniştea 
numai când o lăsau să doarmă. Uneori Asakawa simţea 
aproape fizic privirile oamenilor din jur şi se posomora, ca 
şi cum el şi numai el era ţinta principală a ţipetelor fetiţei. 
Privirile acuzatoare ale celorlalţi pasageri îi provocau de 
fiecare dată o senzaţie de sufocare. 

Natural, Shizu prefera să nu-l vadă în starea aceea de 
nervozitate extremă, cu obrajii zvâcnind necontrolat şi cu 
fălcile încleştate. 

— Minunat. Hai să vedem dacă o putem culca sus. 

Yoko stătea în poala ei, cu ochii închişi. 

— Mă duc eu s-o culc, a zis el, mângâind cu dosul palmei 
obrazul lui Yoko. 

Cuvintele sunaseră ciudat în gura lui Asakawa, care o 


41 


ajuta rareori să aibă grijă de copil. Poate că se schimbase 
ceva în sufletul lui după ce fusese martor la durerea 
sfâşietoare a unor părinţi care-şi pierduseră unicul copil. 

— Ce te-a apucat azi? Mă sperii. 

— Fii liniştită. Oricum, aproape a adormit. Las-o în 
seama mea. 

Shizu a ridicat-o pe Yoko şi i-a pus-o în braţe. 

— Mulţumesc. Aş vrea să te porţi aşa tot timpul. 

Fetiţa a început să se strâmbe în timp ce trecea din 
mâinile mamei în cele ale tatălui, dar, spre uşurarea lui 
Asakawa, a adormit la loc aproape instantaneu. Asakawa a 
urcat scările strângând-o la piept. La etaj erau două 
camere în stil japonez şi alta mobilată în stil occidental, 
cea care fusese a lui Tomoko. A aşezat-o pe Yoko pe 
salteaua din camera tradiţională, care avea ferestrele 
orientate spre sud. Cât timp Yoko dormea, putea s-o lase 
singură fără să-şi facă griji. Căzuse deja într-un somn 
adânc şi respira regulat. 

Asakawa s-a strecurat afară din cameră, a ascultat atent 
câteva clipe zgomotele de jos, apoi a intrat în dormitorul 
lui Tomoko. Se simţea oarecum vinovat că încalcă astfel 
intimitatea moartei. Şi oare nu era acesta unul dintre 
lucrurile pe care le detesta profund? Scopul însă scuză 
mijloacele: el lupta acum împotriva răului. Nu avea altă 
soluţie, trebuia să meargă până la capăt. Abia îi trecuseră 
prin minte aceste gânduri şi Asakawa constată că se urăşte 
pe sine însuşi pentru capacitatea lui de a se agăța de orice 
motiv, oricât de forţat, ca să-şi justifice în mod raţional 
acţiunile. Dar, a protestat în sinea lui, acum nu se punea 
problema să scrie un articol: pur şi simplu încerca să afle 
unde şi când se întâlniseră cei patru tineri. Imi pare râu. 

A deschis pe rând sertarele biroului. Doar articole 
banale de papetărie şi alte nimicuri pe care le-ar fi găsit în 
biroul oricărei eleve, însă aranjate cu mare grijă. Trei 
fotografii la minut, câteva scrisori, un carnet de însemnări, 
o trusă cu ac şi aţă. Oare după moartea ei părinţii îi 
sortaseră lucrurile? Greu de spus, dar parcă n-o făcuseră. 
Probabil că Tomoko era o fire ordonată. Spera să găsească 


42 


un jurnal, ar fi economisit un timp preţios. Azi m-am 
întâlnit cu Haruko Tsuji, Takehiko Nomi şi Shuichi Iwata şi 
am... Dacă ar găsi o însemnare fără echivoc... A scos 
carnetul din sertar şi l-a răsfoit. A descoperit apoi în fundul 
sertarului un jurnal pentru fete, însă acesta conţinea doar 
câteva însemnări pe primele pagini, toate scrise cu mult 
timp în urmă. 

Pe raftul de lângă birou nu se găsea nicio carte, numai o 
cutie de machiaj roşie, decorată cu un motiv înflorat. A 
tras sertăraşul cutiei. O grămadă de mărunţişuri. Printre 
ele erau o mulţime de cercei desperecheaţi - parcă nicio 
pereche nu rămăsese întreagă - şi un pieptene de buzunar 
în care mai erau prinse câteva fire de păr fin şi negru. 

A deschis uşile şifonierului încastrat în perete şi l-a 
învăluit deodată parfumul fetelor de liceu. Dulapul era 
înţesat cu rochii şi fuste viu colorate puse pe umeraşe. În 
mod limpede, cumnata lui şi soţul ei încă nu se hotărâseră 
ce să facă cu ele şi hainele, neatinse, mai purtau parfumul 
lui Tomoko. Asakawa a ciulit urechile, încercând să audă 
ce se întâmpla jos. Cine ştie care ar fi fost reacţia lor dacă 
l-ar fi surprins acolo. Nu se auzea nimic suspect. Probabil 
că soţia lui încă stătea de vorbă cu Yoshimi. A scotocit 
metodic prin buzunarele tuturor hainelor. Batiste, bilete de 
cinema, ambalaje de gumă de mestecat, şerveţele, o 
învelitoare din plastic. A examinat-o mai atent şi a scos din 
ea un permis pe linia Yamate-Isurumi, un carnet de elev şi 
o legitimaţie. Pe legitimaţie era scris un nume: cutare 
Nonoyama. L-a studiat un timp, dar n-a reuşit să-şi dea 
seama cum se pronunţă caracterele prenumelui. Poate 
Yuki? Numele de familie nu-i putea spune dacă era vorba 
de un bărbat sau de o femeie. Ce căuta legitimaţia altcuiva 
alături de abonamentul fetei? 

Deodată a auzit zgomotul unor paşi care urcau scările. A 
strecurat legitimaţia în buzunar, a pus la loc tocul de 
plastic unde îl găsise şi a închis uşile şifonierului. A reuşit 
să iasă pe hol chiar în clipa în care cumnata lui urca ultima 
treaptă. 

— Scuză-mă, e vreo baie pe-aici? 


43 


Încercase să imite gesturile unui om presat de o 
urgenţă. 

— E la capătul holului. Yoshimi nu părea să bănuiască 
ceva. Yoko doarme ca o fetiţă cuminte? 

— Da, mulţumesc. Imi cer scuze pentru deranj. 

— Nu, te rog, n-ai de ce. 

Cumnata lui s-a înclinat scurt, apoi a intrat în dormitorul 
japonez, ţinând o mână pe obi'-ul chimonoului. 

După ce a închis uşa băii, Asakawa a scos repede 
legitimaţia din buzunar: „Carte de membru al Clubului 
Pacific Resorts”. Dedesubt erau scrise numele posesorului, 
seria şi data de expirare. A întors cartonaşul. Pe verso, cu 
caractere mici, erau înşirate cele cinci condiţii pentru a 
obţine statutul de membru, numele companiei şi adresa ei. 
Clubul Pacific Resorts, Kojimachi 3-5, sector Chiyoda, 
Tokio. Tel. (03) 261-4922. Dacă n-o găsise sau n-o furase, 
probabil că Tomoko împrumutase legitimaţia chiar de la 
Nonoyama. De ce? Ca să meargă la Pacific Resorts, 
evident. Care dintre ele şi când? 

Nu putea telefona din casă. Asakawa a coborât imediat, 
s-a scuzat din mers că se duce să-şi cumpere ţigări şi a 
alergat la un telefon public. A format numărul cu mişcări 
febrile. 

— Pacific Resorts, cu ce vă pot ajuta? 

Vocea unei tinere. 

— Aş vrea să aflu la ce servicii am dreptul dacă am o 
legitimaţie de membru pentru staţiunea Pacific Land. 

Femeia nu i-a răspuns imediat. Poate că gama de servicii 
era atât de largă, încât nu avea cum să le enumere pe 
toate, şi-a spus Asakawa, uşor sarcastic. 

— Mai precis... De exemplu, într-o zi de week-end, 
venind de la Tokio, adăugă el. 

Ar fi bătut imediat la ochi dacă cei patru ar fi lipsit de- 
acasă două sau trei nopţi la rând. Cum nimeni nu aflase 
despre întâlnirea lor, probabil că fusese o escapadă de o 


3 Brâu tradiţional cu care se leagă chimonoul; obi-ul clasic folosit de 
femei are 4 metri lungime şi 60 de centimetri lăţime. (N. tr.) 


44 


noapte. Tomoko putea să justifice foarte uşor o noapte 
petrecută în altă parte, de exemplu servindu-le părinţilor 
ei veşnica scuză că doarme la o prietenă. 

— În staţiunea Pacific Land din Hakone oferim gama 
completă de servicii, a început femeia să recite pe un ton 
oficial. 

— Îmi puteţi spune concret ce servicii asiguraţi? 

— Sigur, domnule. Avem terenuri de golf, de tenis, de 
atletism şi o piscină. 

— Şi cazare? 

— Da, domnule. La alegere, un hotel şi un complex de 
cabane din lemn care pot fi închiriate cu ziua. Să vă trimit 
un pliant? 

— Da, vă rog. Hotelul şi cabanele sunt în circuitul 
public? 

— Desigur, dar la alte tarife decât cele pentru membri. 

— Înţeleg. Puteţi să-mi daţi numărul de telefon? Poate 
mă duc să arunc o privire. 

— Dacă doriţi, vă pot face o rezervare chiar acum... 

— Nu, ăă... S-ar putea să trec cu maşina prin apropiere 
şi o să mă hotărăsc la faţa locului dacă vizitez staţiunea... 
Aşadar, îmi puteţi da numărul? 

— O clipă, vă rog. 

În timp ce aştepta, Asakawa a scos din buzunar carnetul 
şi pixul. 

— Notaţi? 

Femeia i-a dictat două numere de telefon, fiecare de 
unsprezece cifre. Codurile locale erau lungi: staţiunea se 
afla la mama naibii. 

— Din pură curiozitate, unde sunt celelalte staţiuni? 

— Asigurăm aceleaşi servicii şi în staţiunile noastre de 
lângă lacul Hamana şi de la Hamajima, în prefectura Mie. 

Mult prea departe. Fetele nu şi-ar fi permis să lipsească 
de-acasă atâta timp. 

— Înţeleg. Se pare că toate sunt pe coasta Pacificului, 
exact cum sugerează numele companiei dumneavoastră. 

Femeia a început să-i descrie în amănunt minunatele 
avantaje de care se bucurau membrii Clubului Pacific 


45 


Resorts. Asakawa a ascultat-o politicos o vreme, dar s-a 
plictisit repede şi i-a retezat discursul. 

— Perfect. Sunt sigur că voi afla restul citind pliantul 
dumneavoastră. Să vă dau adresa mea. 

li dictă adresa şi închise telefonul. Mai devreme, în timp 
ce asculta tirada comercială a funcţionarei, începuse să 
creadă că n-ar fi fost o idee rea să se înscrie şi el, în cazul 
în care şi-ar putea permite. 

Trecuse o oră de când o dusese pe Yoko la culcare, iar 
părinţii lui Shizu plecaseră acasă. A găsit-o pe Shizu la 
bucătărie. Spăla vasele şi părea gata să explodeze la cel 
mai mic pretext. Asakawa s-a repezit să aducă alte farfurii 
din sufragerie. 

— Ce te-a apucat aşa, din senin? Te porţi ciudat, a 
început Shizu fără să se oprească din spălat. Ai culcat-o pe 
Yoko, mă ajuţi la bucătărie... Vrei să începi o viaţă nouă? 
Dacă asta ai de gând, sper să dureze. 

Asakawa era pierdut în gânduri şi nu avea chef să fie 
întrerupt. Işi dorea, şi nu era prima dată, ca Shizu să 
respecte semnificaţia numelui ei: „tăcută”. Ştia că cea mai 
bună metodă de a închide gura unei femei este să nu-i 
răspunzi. 

— Şi, pentru că a venit vorba, i-ai pus scutecul 
impermeabil înainte s-o aşezi pe pat? Nu e cazul să 
murdărim aşternuturile într-o casă străină. 

Asakawa şi-a păstrat expresia impasibilă şi s-a mulţumit 
să studieze bucătăria. Tomoko murise chiar aici. Găsiseră 
lângă ea cioburi de sticlă şi o baltă de coca-cola. Probabil 
că virusul o ucisese abia după ce fata luase sticla din 
frigider şi îşi turnase suc în pahar. Asakawa a deschis 
frigiderul, încercând să imite cât mai bine mişcările lui 
Tomoko. Şi-a imaginat că ţine în mână un pahar şi a 
început să bea. 

— Ce faci? 

Shizu se holba la el cu gura căscată. Asakawa nu s-a 
oprit: strângând paharul imaginar în mână, s-a răsucit şi s- 
a uitat în spatele lui. Cum s-a întors, a dat cu ochii de uşa 
cu geam care despărţea sufrageria de bucătărie. Sticla 


46 


reflecta lumina neonului de deasupra chiuvetei. Poate din 
cauză că afară mai era soare şi sufrageria era scăldată în 
lumină, geamul reflecta doar neonul, nu şi feţele lor. Dacă 
de cealaltă parte a geamului ar fi fost întuneric şi aici 
lumină, ca în noaptea când murise Tomoko... geamul ar fi 
devenit o oglindă şi ar fi reflectat scena din bucătărie. Ar fi 
reflectat faţa lui Tomoko schimonosită de groază. Asakawa 
a început să se gândească la bucata de sticlă ca la un 
martor căruia nu-i scăpase nimic. Sticla putea fi 
transparentă sau opacă, în funcţie de jocul luminii şi al 
întunericului. 

Asakawa şi-a apropiat încet faţa de geam, centimetru cu 
centimetru, ca şi cum o mână invizibilă l-ar fi tras acolo. 
Shizu l-a bătut pe umăr. În aceeaşi clipă, de sus s-au auzit 
scâncetele lui Yoko. Se trezise. 

— S-a sculat! 

Shizu şi-a şters imediat mâinile cu un şervet. De obicei 
fetiţa nu ţipa atât de tare când se trezea. S-a repezit pe 
scara care ducea la etaj. 

În timp ce ea ieşea, şi-a făcut apariţia Yoshimi. Asakawa 
i-a întins legitimaţia pe care o găsise în dulap. 

— Am găsit-o sub pian. 

Rostise cuvintele pe un ton neutru şi aşteptă o reacţie. 

Yoshimi a luat cartonaşul din mâna lui, l-a privit intens 
câteva clipe, apoi l-a întors pe partea cealaltă. 

— Ciudat. Cum o fi ajuns acolo? 

A clătinat din cap, mirată. 

— Poate că Tomoko l-a împrumutat de la un prieten. 

— Numele nu-mi spune nimic. Nu cred că avea un 
prieten pe care să-l cheme Nonoyama. S-a uitat în ochii lui 
Asakawa, deodată foarte îngrijorată. Naiba să-l ia. Poate e 
ceva important. Jur că fata asta... 

Glasul i s-a stins. Chiar şi un asemenea detaliu minor 
putea pune în mişcare mecanismul durerii. Asakawa a 
ezitat câteva clipe înainte să-i pună întrebarea care-i 
stătea pe buze, dar în cele din urmă şi-a luat inima în dinţi: 

— Tomoko... În vacanţa de vară, Tomoko şi prietenii ei 
au fost cumva în staţiunea asta? 


47 


Yoshimi clătină din cap. Nu-şi pierduse nicio clipă 
încrederea în fiica ei. Tomoko nu era genul de fată care 
minte cu nonşalanţă, scuzându-se că rămâne peste noapte 
la prietene. În plus, învăţa pentru examene. Asakawa ştia 
sau cel puţin bănuia ce simte Yoshimi. S-a hotărât să nu-i 
mai pună întrebări despre Tomoko. O elevă care trăia sub 
ameninţarea examenelor nu i-ar fi mărturisit niciodată 
mamei sale că avea de gând să închirieze o cabană pentru 
o escapadă cu prietenul ei. Ar fi minţit şi le-ar fi zis 
părinţilor că învaţă acasă la nişte prieteni. Părinţii ei n-ar fi 
aflat niciodată. 

— Îl găsesc eu şi i-o înapoiez. 

Yoshimi şi-a înclinat capul, în tăcere, iar în clipa 
următoare soţul ei a strigat-o din sufragerie. A ieşit în fugă 
din bucătărie. 

Tatăl îndurerat stătea în faţa altarului budist instalat de 
curând şi vorbea cu fotografia fiicei sale. Tonul lui era însă 
şocant de vesel şi Asakawa s-a posomorât. Era evident că 
omul încă nu acceptase moartea fetei şi trăia într-o lume 
imaginară. Nu-l putea ajuta decât rugându-se să treacă cu 
bine peste această tragedie. 

Oricum, tot aflase ceva. Dacă într-adevăr Nonoyama i-a 
împrumutat lui Tomoko legitimaţia Pacific Land, el (sau ea) 
ar fi luat legătura cu părinţii fetei şi i-ar fi rugat să i-o 
restituie. Însă mama lui Tomoko nu ştia nimic despre 
legitimaţie. Era greu de crezut că Nonoyama uitase. Chiar 
dacă legitimaţia făcea parte dintr-o ofertă pentru întreaga 
familie, era probabil îndeajuns de scumpă încât Nonoyama 
să nu-şi permită să renunţe la ea. Ce semnificaţie aveau 
toate acestea? Asakawa bănuia că evenimentele se 
desfăşuraseră, cu aproximaţie, aşa: unul dintre cei trei - 
Iwata, Tsuji sau Nomi - împrumutase legitimaţia de la 
Nonoyama. Într-un fel sau altul, legitimaţia ajunsese apoi 
la Tomoko şi ea o păstrase. Nonoyama îi sunase probabil 
pe părinţii băiatului sau fetei la care ajunsese iniţial 
legitimaţia. Părinţii căutaseră prin lucrurile copilului. 
Bineînţeles, nu găsiseră nimic. Legitimaţia se afla aici. 

Dacă va lua legătura cu familiile celorlalte trei victime, 


48 


cu puţin noroc va face rost de adresa lui Nonoyama. Ar 
putea să le telefoneze imediat, chiar astă-seară. Şi, dacă 
această pistă nu-l va conduce la un indiciu semnificativ, 
măcar va şti sigur că legitimaţia nu-l poate ajuta să 
descopere când şi unde se aflaseră cei patru împreună. În 
orice caz, trebuia să se întâlnească cu Nonoyama şi să 
audă ce are acesta (sau aceasta) de spus. În ultimă 
instanţă putea oricând să facă rost de adresa lui pornind 
de la seria legitimaţiei. Probabil că n-ar avea niciun rost să 
întrebe direct la Pacific Resorts, dar în mod sigur va obţine 
ceva dacă va folosi canalele de informare oficiale ale 
ziarului. 

Cineva îl striga. O voce îndepărtată. Dragă... Dragă... 
Vocea neliniştită a soţiei lui se amesteca cu scâncetele 
copilului. 

— Poţi să vii aici un minut? 

Asakawa se smulse din gânduri. De fapt, în clipa 
următoare nici nu-şi mai amintea la ce se gândise până 
atunci. Plânsul fetiţei lui suna ciudat. Senzaţia devenea tot 
mai puternică pe măsură ce urca scările. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat-o el pe Shizu, pe un ton 
acuzator. 

— Yoko a păţit ceva. Ascult-o, n-am mai auzit-o până 
acum plângând aşa. Crezi că s-a îmbolnăvit? 

Asakawa şi-a lipit palma de fruntea fetiţei. Nu avea 
temperatură, dar mânuţele îi tremurau, iar tremurul i-a 
cuprins repede tot corpul. Faţa îi era de un roşu-aprins. 
Ţinea ochii strânşi. 

— De când ţipă aşa? 

— Plânge din cauză că nu era nimeni cu ea când s-a 
trezit. 

Yoko începea adesea să plângă când se trezea, dacă 
Shizu nu era pe-aproape. Se liniştea imediat ce maică-sa 
alerga la ea şi o lua în braţe. De obicei, când un copil 
plânge înseamnă că cere ceva, dar ce? Da, Yoko încerca să 
le spună ceva. Nu era doar o manifestare de răsfăţ. Îşi 
acoperise faţa cu mânuţele... Ca şi cum încerca să se 
ascundă. Asta era. Copilul plângea de frică. 


49 


Yoko şi-a întors capul într-o parte, apoi şi-a desfăcut 
puţin mânuţele: parcă voia să le arate... Asakawa s-a uitat 
în direcţia aceea. A văzut un stâlp. Şi-a ridicat privirea. 
Cam la treizeci de centimetri de tavan atârna o mască 
hannya“ de mărimea unui pumn, întruchiparea unui 
demon-femeie. O înspăimântase masca? 

— Uite, zise Asakawa, făcând un semn cu bărbia. 

Au privit o vreme masca, în tăcere, apoi s-au uitat unul 
la celălalt. k 

— Nu se poate... li e frică de un demon? 

Asakawa s-a ridicat în picioare. A desprins masca de pe 
grinda unde era atârnată şi a aşezat-o cu faţa în jos pe un 
dulap, unde Yoko nu o putea vedea. Fetița a tăcut brusc. 

— Ce s-a întâmplat, Yoko, te-a speriat demonul cel rău? 

Shizu părea uşurată acum, după ce primise o explicație, 
şi îşi freca fericită obrazul de fruntea fetiţei. Asakawa nu 
era deloc mulțumit; nu ştia prea bine de ce, dar dorea să 
iasă cât mai repede din camera aceea. 

— Hai să mergem acasă. 


În seara aceea, imediat după ce a intrat pe uşă, Asakawa 
a telefonat familiilor Tsuji, Nomi şi Iwata, în această 
ordine. Le-a pus tuturor aceeaşi întrebare, dacă îi căutase 
sau nu una dintre cunoştinţele copiilor în legătură cu o 
legitimaţie de membru de la o staţiune turistică. Ultima 
persoană cu care a vorbit, mama lui Iwata, i-a dat un 
răspuns lung şi suficient de lămuritor: „Am primit un 
telefon de la cineva care mi-a spus că a fost coleg de 
şcoală cu fiul meu, un băiat mai mare ca el, şi că i-a 
împrumutat legitimaţia, iar acum o vrea înapoi... Dar am 
căutat în fiecare colţişor din camera lui şi n-am reuşit să 
dau de ea. De-atunci nu-mi mai găsesc liniştea”. Asakawa i- 
a cerut numărul de telefon al lui Nonoyama şi l-a sunat 


4 Mască tradiţională folosită de actori în teatrul No, unde întruchipa 
arhetipul femeii pe care gelozia şi invidia o transformă într-un 
monstru; aceleaşi măşti sunt folosite în casă, pe post de talisman, 
pentru alungarea spiritelor rele. (N. tr.) 


50 


imediat. 

Nonoyama se întâlnise întâmplător cu Iwata, la Shibuya, 
în ultima duminică din august, şi îi împrumutase 
legitimaţia - exact cum bănuise Asakawa. Iwata îi 
mărturisise că avea de gând să plece într-o excursie cu o 
prietenă, o liceana care-i plăcea mult. Înțelegi, vacanţa de 
vară aproape s-a terminat. Vreau să mă mai distrez o dată 
ca lumea înainte să se sfârșească de-a binelea, altfel n-o să 
fiu în stare să mă liniştesc şi să mă apuc de învățat. După 
ce ascultase explicaţia lui Iwata, Nonoyama izbucnise în 
râs. Tâmpitule, studenţii din anul pregătitor nici n-ar 
trebui să aibă vacanţă de vară. _ 

Ultima sâmbătă din august căzuse pe data de 26. In 
concluzie, dacă Iwata şi amica lui plecaseră cu intenţia de 
a rămâne acolo peste noapte, povestea se întâmplase pe 
27, 28, 29 sau 30. Asakawa nu ştia mare lucru despre 
şcolile pregătitoare, dar cel puţin era sigur că elevele de 
liceu încep şcoala pe 1 septembrie. 


Poate din cauză că obosise petrecând atâta timp într-un 
spaţiu nefamiliar, Yoko adormise curând lângă mama ei. 
Când şi-a lipit urechea de uşa dormitorului, Asakawa a 
auzit răsuflările lor liniştite, semn că dormeau adânc. Nouă 
seara... Ora la care Asakawa începea să se relaxeze. Până 
ce soţia şi fetiţa lui nu se duceau la culcare, n-avea nicio 
şansă să se retragă într-un colţişor din apartamentul lor 
minuscul şi să lucreze în linişte. 

Asakawa a luat o sticlă de bere din frigider şi şi-a umplut 
un pahar. În seara aceasta berea avea un gust special. 
Legitimaţia îl ajutase să progreseze serios. Era aproape 
sigur că Shuichi Iwata şi ceilalţi trei fuseseră împreună în 
staţiune, între 27 şi 30 august. Şi, foarte probabil, se 
cazaseră la cabanele Pacific Land din Hakone. Era singura 
staţiune destul de accesibilă încât să o pună prima pe listă 
şi nu-i venea să creadă că un grup de puşti fără prea mulţi 
bani în buzunare şi-ar fi putut permite să stea la hotel. 
Probabil că folosiseră legitimaţia ca să închirieze o cabană 
la tariful preferenţial pentru membri. La cinci mii de yeni 


51 


pe noapte, fiecare trebuia să contribuie cu ceva peste o 
mie de yeni, o sumă rezonabilă. 

Ţinea la îndemână numărul de telefon al staţiunii. A pus 
pe masă, alături, şi însemnările. Aparent, cea mai rapidă 
soluţie era să telefoneze pur şi simplu la recepţie şi să 
întrebe dacă un grup de turişti rezervase o cabană pe 
numele  Nonoyama. Insă n-ar fi primit niciodată o 
asemenea informaţie la telefon. Natural, orice individ care 
s-a căţărat pe scara ierarhică în funcţia de administrator al 
unui complex turistic a trecut printr-un instructaj suficient 
de serios încât să ştie că are datoria sfântă de-a apăra 
intimitatea clienţilor. Chiar dacă i-ar dezvălui că este 
reporter la un cotidian important şi i-ar explica motivul 
anchetei, omul tot nu ar accepta să-i dea informaţii la 
telefon. Asakawa s-a întrebat dacă era cazul să ia legătura 
cu biroul local şi să ceară serviciile unui avocat pe care-l 
cunoşteau şi pe care-l putea trimite să arunce o privire în 
registrul de oaspeţi al complexului de cabane. Potrivit 
legii, recepţionerul era obligat să arate registrul doar unui 
poliţist sau unui avocat. Asakawa putea încerca să se dea 
drept unul sau celălalt, dar probabil că ar fi fost demascat 
imediat, cu consecinţe neplăcute pentru ziar. Era mai 
puţin periculos şi mai sigur să meargă pe canalele oficiale. 

Pe de altă parte, ar fi durat cel puţin trei sau patru zile, 
iar el nu mai avea răbdare. Voia să afle acum. Cazul 
începuse să-l pasioneze atât de tare, încât fiecare clipă 
trecea în chinuri. Se întreba tot timpul ce va urma. Dacă 
cei patru chiar petrecuseră o noapte de la sfârşitul lui 
august într-o cabană din staţiunea de la Hakone şi dacă 
acest fapt l-ar ajuta să dezlege enigma morţilor, ei bine, 
care ar fi fost cauza? 

Virus, virus. 

Era perfect conştient că folosea noţiunea de virus doar 
fiindcă se temea să nu cedeze tentaţiei de a accepta că la 
originea întregii poveşti se afla o entitate misterioasă. 
Până la un punct părea un act perfect raţional să combati 
supranaturalul cu armele ştiinţei. N-ar fi ajuns nicăieri 
dacă ar fi încercat să lupte împotriva a ceva de neînțeles 


52 


folosind cuvinte de neînțeles. Trebuia să traducă 
ininteligibilul în termeni care aveau sens. 

Asakawa şi-a amintit de plânsul lui Yoko. De ce fusese 
atât de înspăimântată după-amiază, când văzuse masca? În 
drum spre casă, în vagonul trenului, o întrebase pe Shizu: 

— Ascultă, i-ai povestit lui Yoko despre demoni? 

— Poftim? 

— l-ai arătat cărţi de poveşti ilustrate sau ceva 
asemănător? Ai învăţat-o că trebuie să se teamă de 
demoni? 

— În niciun caz. De ce aş fi făcut-o? 

Discuţia se încheiase aici. Shizu se liniştise, dar 
Asakawa era îngrijorat. Teama aceea nu putea încolţi 
decât la un nivel profund, subconştient. Şi nu era teama 
care se manifestă fiindcă am fost învăţaţi să ne temem de 
cutare sau cutare lucru. Când a părăsit prima oară 
adăpostul cavernelor, omul a fost îngrozit de tunete, 
furtuni, animale sălbatice, erupții vulcanice, beznă... Când 
un copil aude sau vede prima dată tunetul sau fulgerul, 
instinctul îi dictează să se teamă. Perfect explicabil. In 
primul rând, tunetul este real. Dar demonii? Oricine poate 
citi într-un dicţionar că demonii sunt monştri imaginari sau 
spirite ale celor morţi. Dacă lui Yoko i se făcuse frică de 
înfăţişarea înspăimântătoare a demonului, atunci ar fi 
trebuit să se teamă şi de figurinele Godzilla - în fond, ele 
sunt concepute tocmai pentru a le da copiilor fiori. Yoko 
văzuse odată o asemenea figurină în vitrina unui magazin 
universal, un model la scară al respectivului personaj, 
executat impecabil. Departe de a fi fost înspăimântată, o 
privise cu interes şi ochii îi scăpăraseră de curiozitate. 
Cum puteai să explici această reacţie? Asakawa era gata 
să afirme cu mâna pe inimă doar atât: Godzilla, indiferent 
cum judeci lucrurile, este un monstru imaginar. Așadar 
care-i treaba cu demonii? Oare demonii sunt specifici 
Japoniei? Nu, şi alte culturi au imaginat monştri 
asemănători. Diavoli... A doua bere nu mai avea un gust la 
fel de bun ca prima. Se mai teme Yoko de ceva? Da. De 
întuneric. Întunericul o înspăimântă teribil. Niciodată nu 


53 


intră singură într-o cameră întunecată. Yo-ko. Copilul 
soarelui. Dar şi bezna este reală, este opusul luminii. 

Chiar în clipa aceea, Yoko dormea în braţele mamei sale, 
într-o încăpere cufundată în beznă. 


54 


Partea a doua 
COLINE 


Joi, 11 octombrie 


Ploaia se înteţise, şi Asakawa a pus în funcţiune 
ştergătoarele de parbriz. La Hakone vremea se putea 
schimba într-o clipită. În Odawara cerul fusese senin, dar 
pe măsură ce şoseaua urca aerul era tot mai încărcat cu 
umezeală. Până să ajungă la trecătoare, fusese întâmpinat 
în câteva rânduri de rafale de vânt şi ploaie. Dacă n-ar fi 
fost noapte, culoarea norilor de deasupra piscului Hakone 
l-ar fi putut ajuta să ghicească cum era vremea în munţi. 
Era însă întuneric beznă şi trebuia să-şi concentreze 
atenţia asupra fâşiei de şosea luminată de fasciculele 
farurilor. Abia când oprise maşina şi se uitase la cer 
observase că stelele dispăruseră. Când se urcase în trenul 
rapid pentru Kodama, Tokio era încă scăldat în lumina 
asfinţitului. Când închiriase maşina la gara din Atami, luna 
mai apărea fugar prin spărturile din nori. Acum, picăturile 
fine de ploaie căzând pieziş în razele farurilor se 
transformau văzând cu ochii într-un adevărat şuvoi care 
lovea furios parbrizul. 

Ceasul digital de deasupra vitezometrului arăta 7.32. 
Asakawa a calculat repede cât timp îi luase drumul până 
acolo. Trenul plecase din Tokio la 5.16 şi ajunsese la Atami 
la 6.07. Până când reuşise să completeze formularele la 
biroul de închirieri auto se făcuse 6.30. Se oprise apoi la 
un magazin şi cumpărase două cutii cu supă de tăiţei şi o 
sticluţă de whisky. Şi până izbutise să-şi găsească drumul 
prin labirintul de străduţe cu sens unic şi să iasă din oraş, 
se făcuse şapte. 


56 


În faţa lui apăruse un tunel cu intrarea conturată de o 
salbă de lumini portocalii. La celălalt capăt al tunelului, 
dincolo de creasta Tanna, imediat după ce va intra pe 
autostrada Atami-Kannami, va vedea desigur primele 
indicatoare anunțând staţiunea Pacific Land din Hakone. 
După ce maşina a intrat în tunel, sunetul motorului s-a 
amplificat brusc. În acelaşi timp, mâinile lui, bordul, 
banchetele, întreg interiorul automobilului s-au colorat 
într-un portocaliu palid. Asakawa a simţit cum calmul îl 
părăseşte treptat, cum începe să i se ridice părul pe ceafă. 
Din sens opus nu venea nicio maşină. Ştergătoarele 
scârţâiau, frecându-se de sticla acum uscată. Le-a oprit. În 
ritmul acesta avea să ajungă în staţiune pe la opt. Nu-i 
venea să apese mai tare pe acceleraţie, cu toate că 
şoseaua era pustie. În mod instinctiv, Asakawa se temea să 
ajungă în locul în care îşi dorise să ajungă. 

După-amiaza, la 4.20, urmărise cu privirea o foaie de 
hârtie care ieşea înnebunitor de încet din faxul de la 
redacţie. Era răspunsul de la biroul din Atami şi se rugase 
să conţină copia paginilor din registru cu rezervările din 
perioada 27-30 august. Aproape sărise în sus de bucurie 
când le văzuse. Bănuiala lui se adeverise. li săriseră 
imediat în ochi cele patru nume: Nonoyama, Oishi, Tsuji şi 
Nomi. 

În noaptea de 29, cei patru fuseseră cazaţi la cabana B- 
4. Evident, Shuichi Iwata se dăduse drept Nonoyama. 
Acum ştia când şi unde se aflaseră împreună: miercuri, 29 
august, în staţiunea turistică Pacific Land din Hakone, în 
cabana B-4. Cu exact o săptămână înainte să moară în 
condiţii inexplicabile. 

Pe loc, acolo şi atunci, Asakawa pusese mâna pe telefon 
şi formase numărul staţiunii pentru a rezerva cabana B-4. 
A doua zi avea în agendă doar o şedinţă de redacţie, la ora 
unsprezece, aşadar putea să rămână liniştit la Hakone 
peste noapte. Avea timp suficient să se întoarcă la Tokio. 

Bun, asta e. Mă duc. Mă duc la faţa locului. 

Era nerăbdător. Dar nu şi-ar fi închipuit în ruptul capului 
ce-l aştepta acolo. 


57 


Imediat cum a ieşit din tunel, a văzut ghereta de la 
intrarea pe autostradă şi l-a întrebat pe funcţionar în timp 
ce-i întindea trei sute de yeni în monede: 

— Pentru staţiunea Pacific Land, drept înainte? 

Ştia foarte bine că trebuia să meargă drept înainte. 
Verificase pe hartă de mai multe ori. Pur şi simplu avea 
senzaţia că trecuse nepermis de mult timp de când nu mai 
văzuse o fiinţă omenească şi ceva din adâncul lui îl 
îndemna să vorbească. 

— E un indicator chiar în faţă. Când ajungeţi la el, faceţi 
la stânga. 

A luat tichetul. La un trafic atât de redus aproape că nu 
merita să plăteşti un om care să piardă vremea aici. Oare 
cât timp era obligat individul să rămână închis în ghereta 
lui? Asakawa nu se grăbea să pornească şi bărbatul i-a 
aruncat o privire bănuitoare. S-a chinuit să-i zâmbească şi 
a demarat încet. 

Bucuria pură pe care o simţise acum câteva ore, când 
stabilise data şi locul întâlnirii celor patru tineri, se 
stinsese treptat şi în cele din urmă dispăruse. Figurile lor i- 
au apărut fugar în minte. Muriseră la o săptămână după ce 
petrecuseră o noapte la cabana din staţiune. Mai ai timp să 
te întorci, păreau ei să-l îndemne, rânjind. Dar acum nu se 
mai putea întoarce. Pe de o parte, instinctul lui de reporter 
intrase în viteză. Pe de altă parte, nu avea niciun rost să 
nege că îi era teamă să meargă acolo singur. Era însă o 
chestiune de orgoliu. Dacă l-ar fi chemat pe Yoshino, 
probabil că acesta ar fi venit într-un suflet, dar nu era o 
idee fericită să apeleze la serviciile unui coleg. Asakawa îşi 
făcuse însemnări pe tot parcursul investigaţiei şi le salvase 
pe o dischetă. Ce-i trebuia lui acum era un om care să nu-l 
încurce, ci să-l ajute să meargă mai departe fără să-i ceară 
ceva în schimb... Ştia pe cine se poate bizui, nu asta era 
problema. Cunoştea un asemenea om, unul care i s-ar fi 
alăturat din pură curiozitate. Era lector cu jumătate de 
normă la universitate, deci avea timp liber la discreţie. 
Aparent era persoana potrivită, dar... Exista un dar: avea 


58 


prea multe ciudăţenii. Asakawa nu ştia cât timp ar fi fost în 
stare să-l suporte. 

În faţa lui, pe versantul muntelui, a apărut indicatorul 
pentru staţiunea Pacific Land. Nu era un semnal luminos, 
ci un simplu panou alb pe care erau mâzgălite cu vopsea 
neagră câteva caractere. În mod sigur nu l-ar fi observat 
dacă nu s-ar fi uitat întâmplător în direcţia aceea chiar în 
clipa când îl luminaseră farurile maşinii. A ieşit de pe 
autostradă şi a început să urce pe un drum de munte 
mărginit de parcele în terasă. Pentru un drum de acces 
spre o staţiune importantă părea îngrozitor de îngust, şi 
prin mintea lui Asakawa începură să se perinde imagini 
fantastice cu şoseaua sfârşindu-se brusc în mijlocul 
pustietăţii. Întunericul, panta abruptă şi curbele strânse l- 
au obligat să schimbe viteza într-o treaptă inferioară. Se 
ruga în gând să nu apară nimeni din sensul opus, pentru că 
maşinile n-ar fi avut loc să treacă una pe lângă alta. 

La un moment dat ploaia s-a mai potolit, dar Asakawa 
abia a înregistrat schimbarea. Condiţiile meteorologice 
păreau să fie complet diferite de-o parte şi de cealaltă a 
crestei Tanna. 

Şoseaua nu se sfârşea brusc, cum se temuse el, ci urca 
mereu. După o vreme au început să apară case de vacanţă 
răzlețe. Porumbul şi arbuştii care creşteau pe marginile 
drumului îl făceau să pară şi mai meschin. Asakawa era din 
ce în ce mai nervos de fiecare dată când trebuia să se 
angajeze într-o curbă strânsă. Deodată, fără niciun 
avertisment, şoseaua s-a lărgit, calitatea asfaltului s-a 
îmbunătăţit sensibil şi pe acostament s-au ivit şiruri de 
felinare elegante. Schimbarea l-a uluit de-a binelea. Când a 
intrat în sfârşit în staţiunea Pacific Land, s-a pomenit ca 
prin farmec în mijlocul unui decor luxos. Unde dispăruse 
cărarea care îl purtase până aici? 

Clădirea cu trei etaje din faţa parcării spaţioase era în 
acelaşi timp punct de recepţie şi restaurant. Fără să stea 
prea mult pe gânduri, Asakawa a oprit maşina în faţa scării 
şi a intrat în hol. S-a uitat la ceas: opt fix, exact cum îşi 
programase. De undeva, de afară, se auzea un zgomot 


59 


ritmic. În spatele clădirii erau patru terenuri de tenis şi 
câteva perechi jucau pe viaţă şi pe moarte în lumina 
gălbuie a instalaţiei de nocturnă. În mod surprinzător, 
toate terenurile erau ocupate. Asakawa nu era în stare să 
înţeleagă ce motiv ar fi avut cineva să bată drumul până 
acolo, într-o seară de joi de la mijlocul lunii octombrie, 
doar ca să joace o partidă de tenis. Departe, mult mai jos 
decât terenurile de tenis, tremurau în noapte luminile 
oraşelor Mishima şi Numazu. Dincolo de ele, un hău 
întunecat, negru ca smoala: golful 'Tago. 

A intrat în holul recepţiei. Restaurantul se afla chiar în 
faţa lui. Peretele despărțitor era din sticlă de sus până jos, 
astfel că putea privi înăuntru ca într-un acvariu. Asakawa a 
avut o altă surpriză. Restaurantul se închisese la opt, dar 
era încă pe jumătate plin cu familii şi grupuri de tineri. Ce 
naiba se petrecea aici? A clătinat din cap, încercând să 
priceapă. De unde veniseră atâţia oameni? Nu putea să 
accepte că ajunseseră cu toţii în staţiune urcând pe acelaşi 
drumeag. Poate că drumul pe care-l folosise el era intrarea 
din spate. Pesemne că exista o altă cale de acces, 
impunătoare şi perfect luminată. Cu toate acestea, 
funcţionara cu care vorbise la telefon îi explicase suficient 
de limpede traseul. Când ajungeţi la jumătatea distanţei 
dintre Atami şi Kannami, luaţi-o la stânga. De acolo veţi 
urca pe un drum de munte. Asta şi făcuse. Era imposibil să 
existe un al doilea drum către staţiune. 

Deşi recepţionerul îl anunţase că nu mai primeau 
comenzi, Asakawa a intrat totuşi în restaurant. În spatele 
ferestrelor largi o peluză îngrijită cu meticulozitate cobora 
în noapte, într-o pantă blândă, către luminile oraşelor din 
vale. Lămpile din restaurant luminau slab - probabil în 
mod intenţionat, pentru a-i ajuta pe clienţi să admire 
priveliştea. Asakawa a oprit un chelner care trecea prin 
apropiere şi l-a întrebat cum poate să ajungă la complexul 
de cabane. Bărbatul a întins mâna în direcţia holului de la 
intrare prin care Asakawa tocmai trecuse. 

— Mergeţi cam două sute de metri pe drumul care o ia 
la dreapta. O să vedeţi recepţia. 


60 


— Aveţi o parcare şi acolo? 

— Puteţi parca în faţa recepţiei. 

Simplu. Ar fi găsit şi singur cabanele dacă şi-ar fi 
continuat drumul, în loc să se oprească aici. Asakawa îşi 
putea explica destul de precis de ce fusese atras de 
clădirea modernă şi de ce dăduse buzna în restaurant. 
Erau oarecum liniştitoare. Tot drumul până acolo îşi 
închipuise că va găsi doar câteva cabane din lemn 
primitive şi întunecate, decorul perfect pentru un scenariu 
de tip Vineri 13%, iar clădirea în care intrase era exact 
opusul viziunii sale. Având în faţa ochilor dovada că 
tehnologia modernă funcţiona impecabil în jurul lui, se 
simţea mai liniştit, mai puternic. Singurul lucru care îl mai 
deranja acum era amintirea drumului modest pe care 
urcase din „lumea de jos” şi faptul că, în ciuda accesului 
incomod, o mulţime de oameni veniseră să joace tenis sau 
să se bucure de o masă bună în „lumea de sus”. Nu ştia 
prea bine de ce îl sâcâia acest gând. Poate din cauză că, 
într-un anumit fel, niciunul dintre personajele de-aici nu 
părea... real. 

Din moment ce terenurile de tenis şi restaurantul erau 
aglomerate, ar fi trebuit să audă glasurile vesele ale 
vilegiaturiştilor şi în complexul de cabane. Cel puţin la asta 
se aşteptase. Nu se auzea nimic. Stând acolo, la marginea 
parcării, şi privind în vale, a reuşit să zărească doar câteva 
cabane risipite printre copaci, pe panta lină a versantului. 
Tot ce se afla mai jos era ascuns în bezna pădurii, în afara 
razei de acţiune a felinarelor de pe marginea drumului şi 
neatins de lumina firavă care se strecura prin ferestrele 
cabanelor. B-4, unde urma să-şi petreacă noaptea, părea 
că se află la graniţa dintre întuneric şi lumină. Nu se vedea 
din ea decât partea de sus a uşii. 

Asakawa a ocolit clădirea până a ajuns în faţă, a deschis 
uşa biroului de recepţie şi a intrat. A auzit sunetul unui 
televizor, dar n-a văzut pe nimeni. Recepţionerul se afla 
probabil în spate, într-o cameră mobilată în stil japonez, şi 


` Friday the 13*, film horror american produs în 1980, a cărui acţiune 
se desfăşoară într-o tabără de vacanţă. (N. tr.) 


61 


nu îl observase. Asakawa nu vedea tot interiorul încăperii, 
pentru că privirea îi era blocată de tejgheaua recepţiei. 
După toate aparențele funcţionarul se uita nu la un 
program de televiziune, ci la un film american pe casetă. 
Asakawa prinse replicile unui dialog în engleză şi văzu 
lumina ecranului reflectându-se în geamurile unui dulap 
din camera în care se afla. Dulapul era plin cu casete video 
perfect aliniate. Asakawa şi-a pus mâinile pe tejghea şi a 
spus un „Bună seara” răsunător. În clipa următoare, în 
pragul uşii a apărut un bărbat mărunt, de vreo şaizeci de 
ani, care s-a înclinat şi i-a răspuns prompt „Bine aţi venit”. 
Probabil că tot el le arătase registrul corespondentului din 
Atami şi avocatului, şi-a spus Asakawa în timp ce-i zâmbea. 

— Am făcut o rezervare pe numele Asakawa. 

Bărbatul a deschis un carnet şi i-a confirmat rezervarea. 

— Veţi sta în B-4. Vă rog, vreţi să vă scrieţi aici numele 
şi adresa? A 

Asakawa şi-a scris numele real. li înapoiase lui 
Nonoyama legitimaţia, altfel cine ştie, poate ar fi fost 
tentat s-o folosească. 

— Vasăzică sunteţi neînsoţit? 

Funcţionarul îl privea bănuitor. Până atunci niciun turist 
nu venise singur. Era mai avantajos pentru o persoană să 
stea la hotel. Omul i-a întins câteva foi de hârtie, apoi s-a 
întors spre dulapul cu uşi de sticlă. 

— Dacă vreţi, puteţi să luaţi una. Avem majoritatea 
filmelor de succes. 

— A, închiriaţi casete? 

Asakawa a trecut în revistă titlurile casetelor care 
acopereau peretele, dar fără prea mare entuziasm. Indiana 
Jones în căutarea arcei pierdute, Războiul stelelor, Inapoi 
în viitor, Vineri 13. Toate filmele americane populare, mai 
ales science-fiction. Şi multe producţii recente. Probabil că 
în cabane stăteau mai curând grupuri de tineri. Nu a găsit 
niciun titlu care să-i trezească interesul. Pe deasupra, nu 
venise aici să se odihnească. 

— Mi-e teamă că mi-am adus de lucru. 

A ridicat de pe podea maşina de scris electronică şi i-a 


62 


arătat-o recepţionerului cu un gest demonstrativ. Acum 
omul părea să înţeleagă în sfârşit de ce Asakawa era 
singur. 

— Bine... Spuneţi-mi, găsesc acolo veselă şi tot ce mai 
trebuie? 

— Da. Vă rog să folosiţi orice doriţi. 

Singurul obiect pe care Asakawa avea de gând să-l 
folosească era un ibric în care să fiarbă apă pentru supa de 
tăiţei. Recepţionerul i-a înmânat cheia cabanei şi un rând 
de aşternuturi, i-a explicat cum să ajungă la B-4 şi i-a urat 
pe un ton exagerat de ceremonios: 

— Vă rog să vă simţiţi ca acasă. 


Înainte să atingă clanţa, Asakawa şi-a pus mănuşi de 
cauciuc. Le luase mai mult ca să aibă cugetul împăcat, de 
parcă ar fi fost un talisman vrăjit care putea să ţină virusul 
la distanţă. 

A deschis uşa şi a aprins lumina de la comutatorul din 
vestibul. Becul de o sută de waţi i-a dezvăluit un living 
spaţios. Pereţi acoperiţi cu tapet, covor gros, canapea cu 
patru locuri, televizor, chicinetă. Totul era nou, totul era 
aranjat în mod funcţional. Şi-a scos pantofii şi a intrat. Pe 
una din laturile livingului se întindea o terasă, iar la parter 
şi la etaj erau dormitoare mici în stil japonez. Una peste 
alta, cam mult spaţiu pentru un singur om. A tras perdelele 
şi a deschis uşa glisantă din sticlă, inspirând adânc aerul 
răcoros al nopţii. Camera era imaculată, ca şi cum dorea 
neapărat să-i înşele aşteptările. A realizat brusc că era 
posibil să se întoarcă acasă fără să fi aflat ceva nou. 

A intrat în dormitorul de lângă living şi a verificat 
dulapul. Nimic. S-a dezbrăcat de cămaşă şi pantaloni, le-a 
pus în dulap şi s-a îmbrăcat cu un trening. A urcat apoi la 
etaj şi a aprins lumina în primul dormitor. Mă port ca un 
copil, şi-a zis el posomorât. Fără să-şi dea seama ce face, 
aprinsese lămpile din toată cabana. 

Având acum suficientă lumină, a deschis încetişor uşa 
băii. Mai întâi a inspectat încăperea din prag şi a lăsat uşa 
larg deschisă cât timp a rămas înăuntru. Şi-a amintit de 


63 


ritualul de alungare a spaimei din vremea copilăriei, de 
nopţile de vară când era prea speriat să se ducă singur la 
baie. Obişnuia să lase uşa crăpată şi îl ruga pe tatăl lui să 
stea de pază afară. 

În spatele unui panou din geam jivrat a găsit o cabină de 
duş modernă. Nu se simţea nici urmă de abur, iar faianţa 
din jurul căzii şi cada însăşi erau perfect uscate. Trecuse 
mult timp de când ultimii turişti plecaseră din cabană. Şi-a 
scos cu greu mănuşile. Îi transpiraseră mâinile şi cauciucul 
i se lipise de piele. Adierea răcoroasă de munte se strecura 
în cameră, făcând perdelele să tremure. 

Asakawa a umplut un pahar cu cuburi de gheaţă din 
frigider şi a turnat în el jumătate din sticluţa de whisky pe 
care o cumpărase pe drum. Era pe punctul să adauge apă, 
dar s-a răzgândit în ultima clipă. A închis robinetul, 
încercând să se convingă că un whisky simplu cu gheaţă e 
mult mai bun. În realitate îi era frică să bea apă de la 
chiuveta din cabană. Sigur, fusese neglijent şi când luase 
cuburile de gheaţă din frigider, dar îşi amintise apoi că 
temperaturile extreme inhibă microorganismele şi se mai 
liniştise. 

S-a aşezat comod pe canapea şi a aprins televizorul. 
Camera s-a umplut imediat cu muzica săltăreaţă a unei noi 
vedete pop. Văzuse emisiunea muzicală şi la Tokio, la 
aceeaşi oră. A schimbat canalul. Nu avea totuşi intenţia să 
se uite la ceva anume, aşa că a potrivit volumul la un nivel 
acceptabil şi a deschis geanta de voiaj. A scos o cameră 
video şi a pus-o pe masă. Trebuia să înregistreze totul pe 
bandă - bineînţeles, dacă va avea ce. A sorbit o gură de 
whisky. Nu mult, cât să-i dea curaj. Şi-a repetat din nou în 
minte tot ce aflase până atunci. Putea să-şi ia adio de la 
articol dacă în noaptea asta nu găsea niciun indiciu. Pe de 
altă parte, poate că era mai bine aşa. Prefera să nu 
găsească nimic decât să fie următoarea victimă a 
virusului... În fond, era dator să se gândească în primul 
rând la familia lui. Nu dorea să moară, şi în niciun caz într- 
un mod straniu. Şi-a pus picioarele pe masă. 

Ce mai aştepţi? Nu ţi-e frică? De fapt, n-ar trebui să-ți fie 


64 


frică? Poate că îngerul morții se pregăteşte să te ia. 

Asakawa s-a uitat nervos de jur împrejurul camerei. Nu- 
şi putea fixa privirea într-un punct anume. Avea senzaţia 
că teama lui s-ar materializa subit în momentul în care ar 
face această greşeală. 

În living a pătruns o adiere rece, mai puternică decât 
înainte. A închis fereastra şi, când se pregătea să tragă 
perdelele, privirea lui s-a oprit involuntar în bezna de- 
afară. Chiar în faţa ferestrei se înălța acoperişul cabanei B- 
5. Dincolo de el întunericul era şi mai adânc. Pe terenurile 
de tenis şi în restaurant văzuse o mulţime de oameni. Aici 
însă era singur. A tras perdelele şi s-a uitat la ceas: 8.56. 
Nu trecuse nicio jumătate de oră de când intrase în 
cabană. I se părea că stă acolo de cel puţin un ceas. Totuşi, 
faptul că se afla unde se afla nu era, în sine, periculos. A 
încercat să se calmeze, repetându-şi de mai multe ori că 
acesta era adevărul. La urma urmelor, câţi oameni 
dormiseră în cabana B-4 în cele şase luni de când fusese 
dată în folosinţă? Doar nu muriseră toţi în împrejurări 
stranii. Potrivit cercetărilor lui, numai Tomoko şi prietenii 
ei. E drept, dacă va săpa mai adânc va mai avea poate şi 
alte surprize, dar deocamdată asta părea a fi tot. În 
concluzie, nu era nicio problemă dacă stătea pur şi simplu 
în cabană. Problema era ce făcuseră acolo cei patru puşti. 

Bun, ce-au făcut aici? 

Asakawa repetă întrebarea, uşor modificată: 

Ce puteau face aici? 

Nu găsise nimic care să aducă a indiciu, nici în baie, nici 
în dulapuri, nici în frigider. Presupunând, prin absurd, că 
uitaseră acolo un obiect, probabil că administratorul îl 
aruncase când făcuse curăţenie în cabană. Prin urmare, în 
loc să piardă vremea aici şi să bea whisky, mai bine s-ar 
duce să stea de vorbă cu omul. Ar câştiga timp. 

Terminase primul pahar. Şi l-a pregătit pe al doilea, dar 
a turnat mai puţin. Nu-şi putea permite să se ameţească. A 
pus în el o grămadă de gheaţă şi de data aceasta a adăugat 
şi apă de la robinet. Probabil că simţul pericolului i se mai 
tocise între timp. Deodată s-a simţit ridicol: bătuse 


65 


degeaba atâta drum până acolo când avea de lucru până 
peste cap. Şi-a scos ochelarii, s-a spălat pe faţă la chiuveta 
din baie şi s-a privit în oglindă. Avea figura unui om 
bolnav. Poate contractase deja virusul. A dat peste cap 
paharul şi l-a umplut din nou. 

Intorcându-se în living, Asakawa a observat abia atunci 
un carneţel aşezat pe raftul de lângă măsuţa telefonului. 
Pe copertă era scris un singur cuvânt: Amintiri. A răsfoit 
câteva pagini. 


Sâmbătă, 7 aprilie 
Nonko nu va uita niciodată această zi. De ce? E s-e-c-r-e- 
t. 
Yuichi e minunată. He, hei 
NONKO 


Hotelurile şi motelurile aveau de multe ori în dotare 
astfel de carnețele în camere, ca oaspeţii să-şi noteze 
impresiile. 

Pe pagina următoare era un desen naiv înfăţişând două 
personaje, probabil mama şi tata. O excursie în familie. 
Însemnarea purta data de 14 aprilie - desigur, tot o 
sâmbătă. 


Tata e gras, 
Mama e grasă, 
Și eu sunt gras. 
14 aprilie 


Asakawa a continuat să citească. Simţea un impuls 
aproape irezistibil să deschidă carnetul la ultimele pagini, 
dar şi-a impus să parcurgă însemnările în ordine. Se temea 
că i-ar putea scăpa ceva dacă nu ar respecta cronologia. 

Poate că nu era chiar aşa, din moment ce era de 
presupus că unii oaspeţi nu scriau nimic în carnet, dar 
datele însemnărilor arătau că până la începutul verii 
turiştii veniseră aici doar la sfârşit de săptămână. Apoi 
intervalul de timp dintre însemnări începea să se 


66 


micşoreze. În ultima săptămână din august şirul 
impresiilor era aproape neîntrerupt, în general lamentări 
despre sfârşitul verii. 


Duminică, 20 august 
Altă vacanţă de vară a venit şi s-a dus. Şi-a fost nasoală. 
Să mă ajute careva! Salvaţi-l pe săracu' de mine! Am o 
motocicletă de 400. Arăt bine. Un chilipir! 
A.Y. 


Individul folosise cartea de oaspeţi pentru a-şi face 
reclamă, sperând că-şi va găsi o parteneră prin 
corespondenţă sau mai mult decât atât. După toate 
aparențele şi altora le venise aceeaşi idee. 

Era totuşi o lectură interesantă. Se uită la ceas: nouă. 

Apoi Asakawa întoarse pagina. 


Joi, 30 august 
Au! Consideră că te-am avertizat: nu te uita la ea decât 
dacă ai sânge în tine. O să-ţi pară rău dacă o faci. (Râs 
malefic.) 
SI 


Doar atât spunea mesajul. Era datat 30 august. A doua zi 
din excursia celor patru. Iniţialele „S.I.” proveneau fără 
îndoială de la „Shuichi Iwata”. Insemnarea lui Iwata se 
deosebea radical de celelalte. Ce-a vrut să zică? Nu te uita 
la ea. Ce putea fi ea? Asakawa a închis carnetul şi, fără să 
poată spună de ce, l-a privit dintr-o parte. Nu se închidea 
bine, între file rămăsese un mic spaţiu. A pus degetul chiar 
acolo şi l-a deschis din nou. Au! Consideră că te-am 
avertizat: nu te uita la ea decât dacă ai sânge în tine. O să- 
ți pară rău dacă o faci. (Râs malefic.) S.I. Cuvintele 
săriseră de pe hârtie drept în ochii lui. De ce se deschide 
carnetul exact la această pagină? A reflectat câteva clipe. 
Poate că puştiul a scris mesajul şi-apoi a aşezat ceva greu 
pe carnet. Greutatea obiectului imprimase hârtiei o forţă 
care persistase până azi. Şi cine ştie, poate că obiectul în 


67 


cauză fusese chiar „ea”, ceva la care era mai bine să nu te 
uiţi. Părea plauzibil. 

Asakawa a privit febril în jur, insistând asupra raftului 
de lângă măsuţa telefonului. Nimic. Nici măcar un creion. 

S-a rezemat de spătarul canapelei şi a continuat să 
citească. 

Următoarea însemnare era datată sâmbătă, 1 
septembrie, dar nu se deosebea de celelalte, nici nu 
preciza dacă studenţii cazaţi aici după plecarea celor patru 
o văzuseră pe ea. Şi, până la sfârşitul cărţii de oaspeţi, 
„ea” nu mai era menţionată deloc. 

Asakawa a închis carnetul şi şi-a aprins o ţigară... nu te 
uita la ea decât dacă ai sânge în tine. Nu era greu de ghicit 
că ea era înspăimântătoare. 

A deschis din nou carnetul, la întâmplare, şi a netezit 
uşor paginile. Indiferent ce folosise autorul însemnării, 
fusese în mod sigur un obiect suficient de greu, încât să 
anihileze tendinţa carnetului de a se închide singur. I-a 
trecut prin minte un exemplu absurd: o fotografie cu 
fantome, chiar una înrămată, n-ar fi fost de-ajuns. Poate o 
revistă groasă sau o carte cu coperte cartonate... În orice 
caz, ceva la care te puteai uita. Trebuia să-l întrebe pe 
recepţioner dacă găsise în cabană vreun obiect ciudat 
după ce plecaseră puştii, pe 30 august. Era aproape sigur 
că omul uitase, dar cine ştie, dacă fusese un obiect 
neobişnuit poate că ţinuse minte. 

În clipa când s-a ridicat în picioare, privirea lui Asakawa 
a căzut pe videorecorderul de sub televizor. Pe ecranul 
televizorului o actriţă celebră tocmai îşi fugărea soţul 
trăgând după ea un aspirator. O reclamă pentru aparatură 
electrocasnică. 

Da, şi o casetă video e destul de grea ca să țină deschis 
carnetul. Şi ar fi avut de unde să facă rost de una. 

Cu genunchii încă îndoiţi, Asakawa a strivit repede 
ţigara în scrumieră. Îşi amintise de dulapul cu casete din 
biroul recepţionerului. Mai ştii, poate că se uitaseră la un 
film horror interesant şi se gândiseră să-l recomande 
următorilor oaspeţi ai cabanei - hei, ăsta e tare, merită să-l 


68 


vezi. Dacă asta era tot... Ba nu, stai puţin. Dacă aşa 
stăteau lucrurile, de ce nu a pomenit Iwata titlul filmului? 
Dacă intenţia lui a fost să spună cuiva că, de exemplu, 
Vineri 13 e un film extraordinar, de ce nu a scris pur şi 
simplu că Vineri 13 e un film extraordinar? Ce rost avea să 
se complice lăsând caseta pe carnetul deschis? Prin 
urmare ea era ceva care nu avea nume, ceva a cărei 
identitate nu putea fi precizată. 

Ei bine? Merită să verifici? 

Bineînţeles, nu avea nimic de pierdut, mai ales că nu 
găsise alte indicii până atunci. În plus, nu-i folosea la nimic 
să rămână acolo şi să întoarcă problema pe toate feţele, la 
nesfârşit. Asakawa a ieşit din cabană, a urcat treptele de 
piatră şi a deschis din nou uşa recepţiei. 

La fel ca prima dată, încăperea era pustie. Se auzea 
doar sunetul televizorului deschis în camera din spate. 
Pesemne că omul lucrase o viaţă întreagă la oraş, ieşise la 
pensie şi se hotărâse să-şi trăiască restul zilelor în sânul 
naturii, prin urmare se angajase recepţioner într-o staţiune 
montană. În cele din urmă slujba se dovedise a fi cumplit 
de plictisitoare şi acum singura lui distracţie era să se uite 
la filme de dimineaţa până seara. Recepţionerul a apărut în 
pragul uşii înainte ca el să deschidă gura pentru a-şi 
anunţa prezenţa. Fără să vrea, Asakawa i s-a adresat pe un 
ton uşor jenat: 

— M-am gândit totuşi că aş putea să închiriez o casetă. 

Recepţionerul a arborat un rânjet de mulţumire. 

— Sunteţi invitatul meu, luaţi ce doriţi. Costă trei sute 
de yeni bucata. 

Asakawa a trecut iar în revistă titlurile filmelor horror. 
Legenda casei blestemate, Exorcistul, The Omen. Le 
văzuse pe toate în anii studenţiei. Nimic altceva? Trebuia 
să mai fie vreun film pe care nu-l observase. A scotocit 
iarăşi de la un capăt la celălalt al raftului, dar nu a găsit 
nimic. A luat-o de la început, citind fiecare titlu în parte. În 
dulap erau peste două sute. 

Şi, chiar atunci, pe raftul cel mai de jos, la margine, a 
văzut o casetă fără cutie aruncată neglijent pe-o parte. 


69 


Toate celelalte erau în cutiile lor cu coperte ţipătoare şi 
titluri care săreau în ochi, dar caseta răzleaţă nici măcar 
nu avea etichetă. 

— Ce-i asta? 

După ce a rostit întrebarea, Asakawa a realizat că 
folosise un pronume şi arătase caseta cu degetul. Dacă nu 
avea titlu, cum altfel ar fi putut să o ceară? 

Recepţionerul s-a încruntat, vizibil încurcat, şi îi 
răspunse într-un mod nu chiar inteligent: „li?” Apoi s-a 
întins şi a luat caseta de pe raft. 

— A, asta? Nimic. 

Mă întreb dacă individul are habar ce-i pe casetă. 

— Aţi văzut filmul? insistă Asakawa. 

— Staţi să mă gândesc. 

Recepţionerul a clătinat din cap de mai multe ori, ca şi 
cum încerca să înţeleagă ce căuta acolo obiectul în 
discuţie. 

— Dacă nu vă supăraţi, aş putea s-o închiriez? 

În loc să-i răspundă imediat, omul s-a plesnit peste 
coapsă. 

— Aha, acum îmi amintesc. Făceam curat într-o cameră 
şi-am dat peste ea. Am crezut că e una dintre casetele 
noastre şi am adus-o aici, dar... 

— Nu cumva, din întâmplare, aţi găsit-o în B-4? 

Asakawa rostise cuvintele rar, ca să fie sigur că 
recepţionerul înţelege sensul lor. Omul a râs şi i-a făcut 
semn că nu ştia. 

— N-am nici cea mai mică idee. S-a întâmplat acum vreo 
două luni. 

Asakawa l-a întrebat din nou: 

— Aţi... văzut... filmul? 

Recepţionerul a clătinat iar din cap. Zâmbetul îi 
dispăruse. 

— Nu. 

— Atunci lăsaţi-mă s-o închiriez. 

— Aveţi de gând să înregistraţi ceva de la televizor? 

— Da, de fapt... Aă... 

Bărbatul a studiat caseta pe care o ţinea în mână. 


70 


— Urechiuşele sunt rupte. Vedeţi? Nu puteţi să 
înregistraţi pe ea. 

Asakawa începuse să se enerveze. Poate alcoolul era de 
vină. 

Dobitocule, ţi-am spus că vreau s-o închiriez, dă-mi-o 
odată, a urlat el în gând. Dar, indiferent cât de ametit ar fi 
fost, Asakawa nu reuşea niciodată să-şi exteriorizeze 
agresivitatea. 

— Vă rog. V-o aduc înapoi în cel mai scurt timp. 

S-a înclinat. Recepţionerul nu reuşea să priceapă de ce 
clientul acesta manifesta un interes atât de exagerat faţă 
de o vechitură de casetă. Poate că era ceva cu adevărat 
interesant, scene pe care fostul ei proprietar uitase să le 
şteargă. Acum îi părea rău că nu verificase caseta când o 
găsise. L-a copleşit dorinţa subită de a vedea pe loc 
înregistrarea, dar nu putea să refuze un client care tocmai 
i-o ceruse. l-a întins caseta. Asakawa a băgat mâna în 
buzunar pentru a-şi scoate portofelul, dar omul l-a oprit 
imediat cu un gest. 

— E în regulă, nu trebuie să plătiţi. Nu vă pot lua bani 
pentru caseta asta, nu-i aşa? 

— Mulţumesc mult. V-o aduc înapoi imediat. 

— Dacă e ceva care merită, chiar vă rog! 

Recepţionerul văzuse deja toate filmele cel puţin o dată 
şi multe dintre ele nu-l mai interesau deloc. Cum naiba 
reuşise să-l rateze tocmai pe acesta? Mi-as fi omorât un 
ceas sau două. Lasă, probabil că e înregistrarea vreunui 
show TV idiot. 

Era sigur că blestemata de casetă se va întoarce la el 
foarte curând. 


71 


2 


Banda fusese rulată la loc. Era o casetă obişnuită, de 
120 de minute, o marcă pe care-o puteai cumpăra de 
oriunde şi, aşa cum îi atrăsese atenţia recepţionerul, cele 
două urechiuşe de siguranţă erau rupte. Asakawa a aprins 
videorecorderul şi a împins caseta înăuntru. S-a aşezat pe 
jos cu picioarele încrucişate, chiar în faţa televizorului, a 
inspirat adânc şi a apăsat pe butonul play. S-a auzit 
bâzâitul motoraşelor. Spera din tot sufletul să găsească pe 
casetă cheia pentru misterul dispariţiei celor patru. 
Apăsase pe play hotărât să se mulţumească cu un singur 
indiciu - orice indiciu. Nu e niciun pericol, s-a încurajat el. 
Ce mi se poate întâmpla dacă mă uit la o înregistrare 
video? 

Pe ecran au fulgerat pete de culoare însoţite de sunete 
neinteligibile, dar imaginea s-a stabilizat imediat după ce a 
selectat canalul pentru semnal video. 

Apoi ecranul s-a făcut negru ca smoala. Prima scenă de 
pe casetă. Fără sunet. 

Întrebându-se dacă nu cumva caseta era stricată, 
Asakawa s-a apropiat de televizor. Consideră că te-am 
avertizat: nu te uita la ea decât dacă ai sânge în tine. O să- 
ti pară rău dacă o faci. Auzise din nou în gând cuvintele lui 
Shuichi Iwata. De ce să-i pară rău? Asakawa era obişnuit 
cu asemenea cazuri. Doar lucrase la departamentul de ştiri 
locale. Era convins că nu va regreta, oricât de oribile ar fi 
fost scenele de pe casetă. 


I s-a părut că vede o licărire chiar în mijlocul ecranului 
întunecat, un punct luminos, cât un vârf de ac. Oscilând la 
stânga şi la dreapta, punctul s-a mărit treptat şi s-a oprit în 


72 


cele din urmă în stânga ecranului. Apoi din el au crescut 
ramuri şi a devenit un ghem de lumină zdrenţuit, cu 
filamente care se zvârcoleau ca viermii şi care, în final, au 
format câteva cuvinte. Nu arătau ca o subtitrare obişnuită. 
Erau scrise neregulat, chinuit, ca şi cum ar fi fost 
mâzgălite cu pensula, cu vopsea albă, pe o coală de hârtie 
neagră ca noaptea. A reuşit, fără să-şi dea seama cum, să 
înţeleagă sensul lor: PRIVEŞTE PÂNĂ LA SFÂRSIT. 

Un ordin. 

Primele cuvinte au dispărut şi în locul lor s-au târât încet 
altele. O SĂ FII DEVORAT DE... Ultimul cuvânt era 
indescifrabil. Părea că dintre cele două propoziţii lipsea un 
„sau”. Poate un „altfel”. 

Nu era un ordin. Era o ameninţare. 

O SĂ FII DEVORAT DE... Cuvintele au crescut până 
când au alungat de pe ecran şi ultima picătură de negru. 
Fusese o schimbare radicală, de la negru profund la alb ca 
laptele. Era un alb neomogen, o suprafaţă cu aer artificial, 
care la un moment dat a început să-i sugereze un grup de 
simboluri desenate unele peste altele pe o pânză. 
Inconştientul, tremurând convulsiv, temându-se, găsind o 
ieşire, ţâşnind afară. Sau poate era pulsaţia vieţii. Gândul 
avea energie, se ghiftuia bestial, până la saţietate, cu 
întuneric. 

În mod ciudat, Asakawa nu a simţit impulsul să apese pe 
stop. Nu pentru că nu se temea de acel ceva care voia să-l 
devoreze, ci pentru că fluxul intens de energie era plăcut. 

O formă roşie a izbucnit pe ecranul monocrom. În 
aceeaşi clipă s-a auzit uruitul pământului, dar nu dintr-o 
direcţie precisă. Intensitatea sunetului care venea de 
pretutindeni s-a amplificat neîncetat, până când i s-a părut 
că întreaga cabană se clatină. Zgomotul nu putea să vină 
din difuzoarele mici. Fluidul roşu, vâscos, a explodat 
violent şi a ţâşnit în toate direcţiile, invadând ecranul. 

Negru, alb, acum roşu... Doar o succesiune rapidă de 
forme. Încă nu văzuse nicio imagine naturală, numai 
abstracţiuni gravate adânc în creierul său prin intermediul 
culorilor crude care se alungau una pe cealaltă. Era 


73 


obositor. 

Apoi, ca şi cum ar fi citit gândurile spectatorului, roşul s- 
a retras şi în locul lui s-a întins pe ecran un peisaj montan. 
A observat dintr-o privire că muntele era un vulcan cu 
pante line. Din vârful lui se ridicau norişori de fum alb pe 
cerul de un albastru limpede. Aparatul de filmat fusese 
plasat la poalele muntelui, unde terenul era acoperit cu un 
strat aspru de lavă neagră-maronie. 

Un val întunecat a înghiţit iarăşi ecranul. Cerul senin s-a 
colorat instantaneu în negru, apoi, câteva secunde mai 
târziu, un lichid purpuriu a început să izvorască din centrul 
ecranului şi să se prelingă spre marginea lui de jos. A doua 
explozie. Stropii aruncaţi de ea se stingeau pe rând, ca 
nişte flăcări roşii în miniatură şi, treptat, mai întâi foarte 
vag, Asakawa a reuşit să distingă din nou conturul 
muntelui. 

Imagini abstracte, imagini concrete. Era în mod evident 
o eruptie vulcanică, un fenomen natural, ceva care avea o 
explicaţie. Lava groasă care curgea peste buza vulcanului 
îşi croia drum în jos, prin râpe, către el. Unde fusese oare 
aşezat aparatul de luat vederi? Dacă nu filmau din aer, 
şuvoiul vâscos avea să înghită curând camera de filmat. 
Intensitatea uruitului teluric a crescut şi râul de lavă s-a 
lăţit până ce ecranul aproape s-a umplut cu rocă topită. 

Scena s-a schimbat brusc. Nicio continuitate, doar 
transformări abrupte. 

În faţa lui pluteau acum pe un fond alb caractere negre 
şi groase. Aveau conturul neclar, tremurător, dar a izbutit 
cumva să distingă ideograma pentru „munte”. Era 
înconjurată de pete întunecate, neregulate, ca şi cum 
fusese scrisă neglijent, cu o pensulă din care picurase 
cerneala. Ecranul s-a liniştit, ideograma a rămas 
nemişcată. 

Altă trecere bruscă. O pereche de zaruri rostogolindu-se 
pe fundul unui pahar din plumb. Fundalul - alb, interiorul 
paharului - negru, punctul de pe faţa unuia dintre zaruri - 
roşu. Aceleaşi trei culori. Zarurile se rostogoleau în tăcere. 
În cele din urmă au rămas nemişcate: un unu şi un cinci. 


74 


Un punct roşu şi cinci puncte negre pe feţele albe ale 
cuburilor... Semnificaţia? 

În următoarea scenă a apărut pentru prima dată un 
personaj. O femeie bătrână, cu faţa crestată de un 
păienjeniş de riduri, aşezată pe două rogojini aşternute 
una peste cealaltă pe o duşumea de lemn. Îşi ţinea mâinile 
pe genunchi, iar umărul ei stâng era puţin adus înainte. 
Vorbea rar, privind ţintă în obiectivul camerei de luat 
vederi. Avea o particularitate: când clipea, părea că face 
cu ochiul. 

Rostea cuvintele într-un dialect ciudat şi Asakawa a 
înţeles cu greu doar câteva dintre ele: 

„„. sănătatea... de-atunci încoace... petreci tot timpul... te 
vor prinde. Înţelegi? Ai grijă... vei da... ascult-o pe bunica, 
fiindcă... n-are rost să... 

Bătrâna lipsită de expresie şi-a ţinut discursul, apoi a 
dispărut. Nu pricepuse toate cuvintele ei, dar avea 
impresia că tocmai îl avertizase. Bătrâna îi spusese să se 
ferească de ceva, îl prevenise. Cui îi vorbea de fapt? Şi 
despre ce? 

Faţa unui nou-născut a umplut ecranul. De peste tot şi 
de nicăieri s-a auzit primul țipăt al vieţii. Era sigur că nici 
de data aceasta nu venise din difuzoare. Părea foarte 
apropiat şi foarte real. Pe ecran se vedeau acum două 
mâini care ţineau copilul. Mâna stângă îi sprijinea cu grijă 
capul, iar cea dreaptă spatele. Erau mâini frumoase. Total 
absorbit de imagine, Asakawa s-a pomenit ţinându-şi 
mâinile în aceeaşi poziţie. Un al doilea strigăt al naşterii a 
ţâşnit chiar din pieptul lui. Uimit, şi-a tras mâinile înapoi. 
Strigase şi simţise ceva. Ceva cald şi umed, ca lichidul 
amniotic sau ca sângele, şi greutatea unui trup. Şi-a 
aruncat braţele în lături, într-un gest instinctiv de apărare, 
apoi şi-a apropiat palmele de faţă. Un miros. Un iz vag de 
sânge: mirosul pântecului sau?... Îşi simţi palmele ude. În 
realitate nu erau nici măcar umede. 

S-a concentrat din nou asupra ecranului, care acum 
arăta doar faţa copilului. Cu toate că plângea, nou- 
născutul avea o expresie de seninătate. Tremurul provocat 


75 


de hohotele de plâns s-a întins în josul trupului, către 
burtică, făcându-i membrul minuscul să se balanseze. 

Brusc, altă scenă: o sută de figuri omeneşti. Fiecare din 
ele exprima ură sau duşmănie, dar nu reuşea să distingă 
trăsăturile fizice, doar sentimentele. Grupul de feţe, care 
păreau pictate pe o suprafaţă plană, s-a retras treptat în 
adâncul ecranului. Pe măsură ce figurile se micşorau, 
numărul lor creştea fără încetare, până când au alcătuit o 
mulţime imensă. Era o mulţime mutilată, capete fără 
trupuri, şi din rândurile ei se ridica un vuiet puternic. 
Gurile deschise nu încetaseră nicio clipă să strige în timp 
ce se micşorau şi se multiplicau. Nu putea să desluşească 
cuvinte. Părea rumoarea obişnuită a unei adunări 
numeroase, însă tonul glasurilor sugera mânia şi revolta. 
În mod sigur nu erau aclamații sau strigăte de bucurie. În 
cele din urmă a înţeles un cuvânt - Mincinosule!, apoi altul 
- Șarlatanule! De-acum mii de feţe minuscule, mii de 
particule negre umpluseră ecranul, încât o clipă Asakawa a 
crezut că televizorul se stinsese. Dar strigătele se auzeau 
în continuare. Aproape că nu mai putea să suporte. I se 
părea că vuietul acuzațiilor îl vizează în mod direct. Da, 
asta simţea. 

În următoarea scenă a văzut un televizor aşezat pe o 
măsuţă simplă. Era un aparat vechi, cu diagonala 
ecranului mai mică de patruzeci de centimetri, selector de 
canale rotund şi o antenă în V aşezată pe carcasa de lemn. 
Nu un tablou în tablou, ci un televizor în televizor. Ecranul 
era gol, totuşi aparatul părea să fie aprins: lângă 
comutatorul de canale licărea o luminiţă roşie. Ecranul din 
ecran a început să tremure. Imaginea s-a stabilizat o clipă, 
a început iarăşi să tremure, o dată şi încă o dată, într-o 
cadență din ce în ce mai rapidă. Apoi s-au ivit cu 
încetinitorul contururile unui caracter: sada. Cuvântul şi-a 
pierdut claritatea, s-a contorsionat şi, chiar înainte să 
dispară precum creta ştearsă de pe tablă cu o cârpă udă, s- 
a transformat parcă în altceva. 

Asakawa a realizat abia atunci că îi era greu să respire. 
Îşi auzea bătăile inimii, simţea presiunea sângelui care-i 


76 


curgea prin vene. Un miros, o atingere, un gust dulce- 
acrişor  înţepându-i limba. Straniu: ceva îi stimula 
simţurile, un mediu permeabil care lăsa sunetele şi 
imaginile să ajungă la el, dându-i în acelaşi timp senzaţia 
că erau propriile lui amintiri. 

S-a ivit faţa unui bărbat. Spre deosebire de celelalte 
două personaje, bărbatul părea mai viu, mai real, emana 
vitalitate. Privindu-l, Asakawa a simţit că-l urăşte. Nu ştia 
de ce, dar trebuia să-l urască. Bărbatul nu era urât: avea 
fruntea uşor teşită, în rest un aspect foarte plăcut. In ochii 
lui sclipea însă ceva primejdios. Erau ochii unui animal 
sălbatic care se apropie de pradă. Faţa îi era udă de 
sudoare. Respira sacadat, privea în sus şi trupul i se 
legăna ritmic. În spatele bărbatului se vedeau copaci 
răzleţi, printre crengile lor se strecurau raze de soare. 
Omul şi-a coborât bărbia şi a rămas aşa, uitându-se drept 
înainte. O vreme, el şi Asakawa s-au privit în ochi, într-o 
tăcere deplină. De pe buzele bărbatului au început să se 
scurgă firişoare de salivă, ochii i s-au acoperit de 
punctişoare de sânge. Brusc, muşchii încordaţi ai gâtului 
au ţâşnit în prim-plan şi au acoperit toată suprafaţa 
ecranului, apoi imaginea a alunecat spre stânga. Câteva 
secunde s-au văzut doar umbrele negre ale copacilor. Apoi 
un strigăt s-a înălţat din adâncurile imaginii şi, odată cu el, 
în cadru au intrat pe rând umărul, gâtul şi faţa bărbatului. 
Era dezbrăcat. Pe umărul drept avea o rană adâncă, lungă 
de câţiva centimetri, ca o gură deschisă din care curgea 
sânge. Aparatul de filmat parcă atrăgea picăturile roşii. 
Una dintre ele s-a mărit neîncetat, până când a lovit 
obiectivul şi scena a fost înghițită de un văl sângeriu. Ca şi 
cum ar fi clipit, ecranul s-a înnegrit o dată, apoi a doua 
oară. Când imaginea a apărut din nou, totul era colorat în 
roşu. Privirea bărbatului exprima o furie ucigătoare. Faţa 
şi umărul lui s-au apropiat. Acolo unde pielea era smulsă 
se vedea sclipirea alburie a oaselor. Asakawa a simţit o 
presiune uriaşă în piept. S-au ivit iarăşi copacii. Cerul se 
învârtea, razele soarelui se dizolvau în culorile apusului, 
iarba uscată foşnea. A văzut ţărână, rădăcini, apoi din nou 


77 


cerul. De undeva s-a auzit scâncetul unui copil, dar 
Asakawa n-a reuşit să-şi dea seama dacă era nou-născutul 
de mai înainte. În cele din urmă marginea imaginii s-a 
întunecat şi fâşia neagră s-a curbat şi-a alcătuit treptat un 
cerc în mijlocul ecranului. Lumina şi întunericul erau acum 
delimitate precis. În centru plutea o lună strălucitoare, 
mică şi rotundă. În mijlocul ei se vedea faţa unui om. Un 
ghemotoc de mărimea unui pumn s-a desprins din lună şi a 
căzut cu un bufnet înfundat. Încă unul şi încă unul. La 
fiecare bufnitură, imaginea tresărea şi se clătina. Se auzea 
zgomotul cărnii strivite. Apoi, întuneric beznă. Şi o bătaie 
ritmică: sânge pulsând în artere. Scena a rămas 
neschimbată mult timp, o noapte care părea că nu se mai 
sfârşeşte. În final, la fel ca la început, s-au conturat treptat 
câteva cuvinte. Cele din prima scenă fuseseră stângace - 
încercarea unui copil care abia învaţă să scrie -, dar acum 
erau mai sigure. Ideogramele albe se materializau în 
câmpul ecranului şi dispăreau, succesiv. 


Cine a văzut aceste imagini este condamnat să moară 
după o săptămână, exact la aceeaşi oră. Dacă nu vrei să 
mori, trebuie să respecţi întocmai următoarele 
instrucțiuni... 


Asakawa a înghiţit în sec, fixând ecranul cu ochii holbaţi. 

Scena s-a schimbat din nou. O schimbare totală, 
absolută, imprevizibilă: o reclamă. Cea mai banală şi 
ieftină reclamă pentru televiziune. 

O seară de vară, o stradă cu aer romantic într-un cartier 
de modă veche, artificii multicolore înflorind pe cer, o 
actriţă îmbrăcată într-o rochie simplă de bumbac, sprijinită 
de balustrada unei verande. Da, o reclamă. O reclamă 
pentru un produs împotriva ţânţarilor. Videoclipul 
publicitar s-a sfârşit după treizeci de secunde. Chiar în 
clipa când începea următoarea scenă, pe ecran s-a repetat 
cadrul de mai devreme: beznă şi ultima licărire a unor 
cuvinte care se stingeau. Apoi s-a auzit un fâsâit: zgomot 
static. 


78 


Înregistrarea se terminase. 

Cu ochii aproape ieşiţi din orbite, respirând întretăiat, 
Asakawa a rulat banda înapoi şi a urmărit încă o dată 
ultima scenă. Aceeaşi întrerupere, aceeaşi reclamă. A oprit 
videorecorderul, a închis televizorul, dar nu putea să-şi 
desprindă privirea de la ecran. Avea gâtul uscat. 

— Ce naiba? 

Nu găsise nimic altceva de spus. Una după alta, scene 
fără sens, fără legătură între ele. Pricepuse un singur 
lucru: cine privea înregistrarea până la capăt era 
condamnat să moară după o săptămână. Şi mai pricepuse 
că partea cu instrucţiunile care l-ar fi ajutat să scape 
fusese ştearsă şi înlocuită cu o reclamă comercială. 

Cine a şters-o? Unul din cei patru? 

Îi tremura bărbia. Dacă n-ar fi ştiut că patru tineri 
muriseră aproape simultan, ar fi râs cu lacrimi şi-ar fi zis 
că întreaga poveste e o farsă ridicolă. Dar ştia. Muriseră 
inexplicabil, la termenul fixat, exact cum îi prevenise 
înregistrarea. 

În aceeaşi clipă a sunat telefonul. Inima i-a sărit din 
piept. A ridicat receptorul. Mâna îi tremura îngrozitor. 
Simţea că în beznă se ascunde ceva, urmărindu-l, pândind, 
aşteptând. 

— Alo, reuşi în cele din urmă să murmure. 

Niciun răspuns. Ceva se încolăcea într-un spaţiu 
întunecat şi înăbuşitor. A auzit un uruit adânc, ca o 
explozie prelungă, şi a simţit miros de pământ reavăn. O 
adiere îngheţată i-a atins urechea şi i-a zbârlit părul de la 
ceafă. Greutatea din piept era tot mai apăsătoare şi 
nenumărați viermi s-au ivit din măruntaiele pământului, i 
s-au agăţat de glezne şi, zvârcolindu-se, au pornit în sus pe 
coapsele, pe spatele lui. Gânduri de nerostit şi o ură 
îndelung pârguită ţâşneau din telefon, gata să-l invadeze. 
Asakawa a trântit receptorul în furcă. Şi-a acoperit gura cu 
mâinile şi-a alergat la baie. Degete reci îi alunecau pe 
piele, valuri de greață îl sufocau. 

Acel ceva de la capătul firului păstrase tăcerea, dar 
Asakawa ştia ce vrea. 


79 


Era un telefon de confirmare. 

Ai văzut, acum ştii ce înseamnă. Fă cum am Spus, 
altfel... 

A vomitat în closet. Nu prea avea ce. Alcoolul pe care îl 
băuse mai devreme ţâşnise din stomacul lui, amestecat cu 
bilă. Mirosul amar i-a înţepat ochii, făcându-l să lăcrimeze. 
Nasul îl ustura. S-a chinuit să verse mai mult, sperând că 
ar putea să scape de ameninţarea imaginilor stranii dacă 
va reuşi să dea totul afară, acum şi aici. 

— Altfel ce? Nu ştiu! Ce vrei să fac? Ce trebuie să fac? 

S-a aşezat urlând pe pardoseala băii şi încercând 
totodată să nu cedeze în faţa panicii. 

— Doar ai văzut, ceilalţi au şters partea cea mai 
importantă... Nu înţeleg. Ajută-mă! 

Atât era capabil să facă, să-şi ceară iertare. A sărit brusc 
în picioare, fără să-şi dea seama cât de îngrozitor arată, şi 
s-a uitat în toate părţile, apoi, lipindu-şi mâinile de corp, s- 
a înclinat într-un gest de implorare mută faţă de ceea ce se 
afla acolo. Nu era conştient că încearcă să arate umilinţă, 
să atragă simpatie. În cele din urmă s-a aplecat, şi-a clătit 
gura la chiuvetă şi a băut puţină apă. A simţit un curent de 
aer. A întors capul către ferestrele din camera de zi. 
Perdelele tremurau. 

Am crezut că am închis-o. 

Ba nu, era sigur că închisese complet uşa glisantă 
înainte să tragă perdelele. Îşi amintea că o făcuse. Nu 
putea să-şi stăpânească tremurul. Fără vreun motiv 
aparent, pe ecranul minţii lui s-a ivit deodată o scenă 
panoramică cu zgârie-nori noaptea. Ferestrele luminate şi 
cele întunecate formau un model asemănător cu o tablă de 
şah şi, o fracțiune de secundă, i s-a părut că începe să 
distingă cuvinte în tiparul acela geometric. Dacă priveai 
clădirile ca pe nişte pietre de mormânt rectangulare, 
supradimensionate, atunci ferestrele erau epitafuri... 
Imaginea a dispărut, dar perdelele continuau să tremure. 

Cu gesturi frenetice, Asakawa a tras geanta din dulap şi- 
a aruncat în ea toate lucrurile pe care le risipise prin 
cameră. 


80 


Nu mă interesează ce-ar face alții. Nu sunt un erou. 
Dacă rămân aici, nu rezist nici până mâine-dimineaţă. În 
niciun caz o săptămână. N 

A ajuns la uşă leoarcă de sudoare. Inainte să iasă, a 
încercat pentru ultima oară să fie rațional. Nu fugi aşa, 
caută o cale de salvare! O urmă de instinct de 
supraviețuire i-a poruncit să se întoarcă în cameră şi să 
apese pe butonul eject. A învelit caseta într-un prosop şi a 
pus-o în geantă. Înregistrarea era singurul lui fir, nu-şi 
putea permite să o lase acolo. Unica lui şansă de a 
descoperi o portiţă de scăpare era să stabilească legătura 
logică dintre scene. Iar pentru asta mai avea la dispoziţie o 
săptămână, nici mai mult, nici mai puţin. I se părea că 
visează. 

S-a uitat la ceas. Cifrele jucau în faţa ochilor săi 10.18. 
Era sigur că înregistrarea se sfârşise la: 10.04. Deodată, 
timpul căpătase o importanţă covârşitoare. 

Asakawa a aruncat cheia pe masă şi a ieşit, lăsând toate 
luminile aprinse. A trecut în fugă pe lângă recepţie, s-a 
repezit în maşină şi a băgat cheia în contact. 

— Nu pot face asta de unul singur. 

Trebuie să-l rog să mă ajute. 

A demarat în scrâşnet de cauciucuri, uitându-se întruna 
în oglinda retrovizoare. Nu reuşea să se stăpânească. I se 
părea că maşina abia se târăşte, deşi apăsase la maximum 
pedala de acceleraţie. Parcă era prizonierul unui coşmar în 
care era urmărit şi totul se derula cu încetinitorul. 

Şi-a întors iar şi iar privirea către oglindă, dar umbra 
întunecată care îl urmărea a rămas nevăzută. 


81 


Partea a treia 
VANT 


Vineri, 12 octombrie 


— Mai întâi să aruncăm o privire la casetă. 

Ryuji Takayama rostise aceste cuvinte rânjind. Se aflau 
la etajul unei cafenele de lângă intersecţia Roppongi. Era 
vineri, 12 octombrie, ora 19.20. Trecuseră aproape 
douăzeci şi patru de ore de când Asakawa văzuse 
înregistrarea. Fixase întâlnirea vineri seara, în Roppongi - 
cartierul care se afla pe locul întâi în topul distracţiilor din 
oraş -, sperând că va reuşi să scape de teroare dacă va fi 
înconjurat de chipuri şi glasuri vesele de fete. Ideea nu 
părea să dea rezultate. Pe măsură ce povestea, 
evenimentele din noaptea trecută se derulau în mintea lui 
tot mai vii, tot mai precise. Spaima câştiga iar teren. O 
clipă i s-a părut chiar că vede lângă el o umbră la pândă, 
pregătindu-se să-l ia în stăpânire. 

Cămaşa lui Ryuji era închisă până la ultimul nasture. Şi 
cravata părea cam strânsă, dar el nu încercase s-o 
slăbească. Pielea gâtului i se umflase deasupra gulerului, 
iar Asakawa se simţea rău doar privind-o. Asta fără să mai 
pună la socoteală trăsăturile colţuroase ale feţei lui Ryuji şi 
zâmbetul pe care oricine l-ar fi catalogat drept cel puţin 
neplăcut. 

Ryuji a luat un cub de gheaţă din pahar şi l-a aruncat în 
gură. : 

— N-ai auzit ce ţi-am spus? şuieră Asakawa. ţi repet, e 
periculos. 

— Atunci de ce mi-ai adus caseta? Vrei sau nu să te ajut? 

Incă zâmbind, a zdrobit cubul de gheaţă între dinţi. 


83 


— Poţi să mă ajuţi şi fără să vezi ce-i pe casetă. 

Ryuji a clătinat din cap, exasperat, dar pe buze îi mai 
flutura o urmă de zâmbet. 

Asakawa s-a înfuriat brusc şi în vocea lui şi-a făcut loc 
un accent de isterie: 

— Nu mă crezi, nu-i aşa? Nu crezi nimic din ce ţi-am 
povestit! 

Nu reuşise să interpreteze altfel expresia lui Ryuji. 

Din punctul de vedere al lui Asakawa, vizionarea casetei 
era echivalentă cu deschiderea unui colet cu bombă. 
Pentru prima dată în viaţa lui simţise o groază 
indescriptibilă, viscerală. Şi nu se terminase, încă şase 
zile. O sută patruzeci şi patru de ore. Teama a început săi 
se încolăcească în jurul gâtului, catifelată, ca un ştreang 
de mătase. Îl aştepta moartea, iar măscăriciul ăsta voia să 
vadă şi el caseta. 

— Nu trebuie să faci o scenă. Bun, nu sunt speriat. Ai 
ceva împotrivă? Ascultă, Asakawa, ţi-am spus nu o dată: eu 
sunt genul de om care şi-ar lua bilete în faţă la spectacolul 
de adio al lumii. Vreau să aflu cum e alcătuit universul, 
vreau să-i cunosc începutul şi sfârşitul, vreau să-i dezleg 
toate misterele, mari sau mici. Dacă s-ar oferi cineva să mi 
le dezvăluie, aş fi fericit să-mi dau viaţa în schimbul 
cunoaşterii. Doar ai scris un articol despre mine. Sunt 
sigur că ţi-l aminteşti. 

Bineînţeles, Asakawa şi-l amintea. Exact acesta era 
motivul pentru care îl căutase pe Ryuji şi-i povestise totul. 

Ideea articolului încolţise în mintea lui Asakawa cu doi 
ani în urmă, când împlinise treizeci de ani şi începuse să se 
întrebe ce gândeau alţi japonezi de vârsta lui, ce visau să 
facă în viaţă. Plănuise să aleagă câţiva bărbaţi de treizeci 
de ani, cu profesii cât mai diferite - un birocrat din 
Ministerul Comerţului, un consilier municipal din Tokio, un 
tip care lucra la o mare firmă de brokeraj şi oameni 
obişnuiţi care nu ieşeau cu nimic în evidenţă -, apoi să 
descrie esenţa fiecăruia, începând cu informaţiile generale 
pe care vrea să le afle oricare cititor şi terminând cu 
trăsăturile mai subtile. Avea de gând să publice 


84 


săptămânal câte un portret, în aceeaşi pagină din revistă, 
şi în final să distileze esenţa japonezului de treizeci de ani. 
Din pură întâmplare, între cele cincisprezece-douăzeci de 
nume rămase în urma selecţiei, Asakawa dăduse peste cel 
al unui fost coleg de şcoală, Ryuji Takayama. In rubrica 
„Ocupaţia” citise că Ryuji era asistent cu jumătate de 
normă la catedra de filozofie a Universităţii Fukuzawa, una 
dintre cele mai bune instituţii de învăţământ particular din 
Japonia. Informaţia aceasta îl descumpănise: îşi amintea că 
Ryuji urmase cursuri de medicină. Deşi chiar Asakawa 
alesese profesiile luate în calcul la selecţie, tot el hotărâse 
în clipa aceea că Ryuji nu putea fi ridicat la rangul de 
reprezentant al bărbaţilor în vârstă de treizeci de ani din 
lumea academică din cauza personalităţii sale ieşite din 
comun. Ryuji era aproape insuportabil încă din liceu, iar în 
anii care trecuseră de-atunci devenise şi mai greu de 
înţeles. După ce terminase medicina, începuse să 
frecventeze cursuri de filozofie şi îşi luase doctoratul exact 
în anul când se desfăşurase selecţia pentru revistă. Ar fi 
pus mâna în mod sigur pe primul post vacant de lector, 
însă, din nefericire, la coadă stăteau absolvenţi mai 
vârstnici, care terminaseră studiile înaintea lui. Posturile 
universitare erau alocate strict în ordinea cronologică a 
obţinerii diplomelor. Prin urmare Ryuji se angajase 
asistent cu jumătate de normă chiar la vechea lui facultate 
şi acum preda cursuri de logică de două ori pe săptămână. 

După părerea lui Asakawa, filozofia, privită în contextul 
disciplinelor cunoaşterii, se apropiase mult de ştiinţe şi 
trecuse de stadiul răspunsurilor la întrebări stupide, de 
pildă cum trebuie omul să-şi trăiască viaţa. A te specializa 
în filozofie însemna, în principiu, a face matematică fără să 
te atingi de cifre. Ryuji îşi încasa salariul de la catedra de 
filozofie, dar creierul lui era conectat mai degrabă la 
catedrele de ştiinţe. În plus, pe lângă cunoştinţele lui strict 
profesionale, omul era extraordinar de versat în domeniul 
paranormalului. Asakawa vedea în asta o mare 
contradicţie. Era convins că psihologia paranormală şi 
studiul fenomenelor supranaturale şi oculte sunt în 


85 


opoziţie totală cu obiectivitatea ştiinţifică. Răspunsul lui 
Ryuji: Au contraire. Paranormalul este una dintre cheile 
care ne vor ajuta să descifrăm structura universului. Era o 
zi caniculară de la mijlocul verii, dar, la fel ca azi, Ryuji 
purta o cămaşă în dungi, cu mânecă lungă, încheiată cu 
grijă până la ultimul nasture. Vreau să fiu aici când 
omenirea va fi ştearsă de pe faţa pământului, declarase el. 
Fruntea îi strălucea, acoperită cu o peliculă de sudoare. 
Idioții care trăncănesc despre pacea mondială şi despre 
supraviețuirea speciei mă fac să borăsc. 

Printre întrebările pe care Asakawa le pregătise pentru 
chestionar era şi următoarea: Ce planuri de viitor aveţi? 

Ryuji i-a răspuns liniştit: 

— Să privesc de pe vârful unui deal dispariţia omenirii şi 
în timpul ăsta să sap o groapă în pământ şi să ejaculez în 
ea de câte ori pot. 

Asakawa încercase să se asigure că nu-l înşelase auzul: 

— Stai puţin, eşti sigur că e în regulă dacă public 
declaraţia asta? 

Ryuji a zâmbit uşor, exact ca acum, şi i-a făcut semn că 
da. 

— Ţi-am mai spus, nu mi-e frică de nimic. 

Apoi s-a aplecat înainte şi s-a apropiat de Asakawa. 

— Azi-noapte am făcut-o iar. 

lar? 

Era a treia victimă despre care aflase Asakawa. Auzise 
prima poveste când era în clasa a noua. Locuiau amândoi 
în cartierul Tama din Kawasaki, oraş industrial aflat între 
Tokio şi Yokohama, şi făceau naveta la un liceu de 
prefectură. În fiecare dimineaţă, Asakawa ajungea la 
şcoală cu un ceas înainte de începerea orelor şi îşi repeta 
lecţiile în aerul proaspăt al dimineţii. Cu excepţia 
oamenilor de serviciu, era de fiecare dată primul. Ryuji, la 
polul opus, rareori ajungea la prima oră. Era renumit 
pentru întârzieri repetate şi absenţe. Intr-o zi de toamnă, 
chiar după sfârşitul vacanței de vară, Asakawa, care venise 
la şcoală ca de obicei, l-a găsit acolo pe Ryuji, cocoţat pe 
banca lui şi parcă adâncit în gânduri. 


86 


— Hei, ce s-a întâmplat? Nu credeam să te văd vreodată 
la ora asta. 

— Da, bine, i-a răspuns scurt Ryuji, apoi şi-a întors capul 
către fereastră şi a continuat să privească fix în curtea 
şcolii, ca şi cum mintea lui rătăcea în altă lume. 

Avea ochii injectaţi, obrajii îmbujoraţi şi respiraţia îi 
mirosea a alcool. Cum pe atunci nu erau prea apropiaţi, 
conversaţia lor se sfârşise aici. Asakawa a deschis o carte 
şi a început să citească. 

— Ascultă, te rog să-mi faci un serviciu... i-a spus 
deodată Ryuji, bătându-l prieteneşte pe umăr. 

Băiatul era un singuratic, dar avea note bune şi pe 
terenul de sport devenea o adevărată vedetă. Toţi elevii 
şcolii îi urmăreau mişcările. Pe de altă parte, Asakawa nu 
se remarcase prin nimic. Era un oarecare. Faptul că unul 
ca Ryuji îi cerea o favoare îi provocase o stare foarte 
plăcută. 

— Vreau să suni la mine acasă, a continuat Ryuji, 
lăsându-şi mâna pe umărul lui Asakawa într-un gest care 
implica familiaritate. 

— Sigur. Dar de ce? 

— Trebuie să suni, asta-i tot. Sună şi cere-mă la telefon. 

Asakawa s-a încruntat. 

— Să întreb de tine? Păi eşti chiar aici. 

— Nu contează, fă chestia asta. OK? 

Aşa că a făcut ce i se ceruse. A format numărul şi, când 
mama lui Ryuji a răspuns, el a întrebat-o: „Ryuji e acasă?” 
În tot acest timp se uita la Ryuji, care stătea nemişcat în 
faţa lui. „Imi pare rău, a plecat deja la şcoală”, i-a zis 
doamna Takayama. „A, da”, s-a prefăcut Asakawa că îşi 
aminteşte, apoi i-a mulţumit şi a închis telefonul. 

— Gata. A fost bine? l-a întrebat el pe Ryuji. 

Nu pricepuse nimic. 

— Ţi s-a părut că e ceva în neregulă? Mama părea 
supărată sau ceva de genul ăsta? 

— Nu, nu chiar. 

Asakawa nu mai auzise până atunci vocea doamnei 
Takayama, dar la telefon nu i se păruse deloc nervoasă. 


87 


— N-ai auzit ţipete sau gălăgie? 

— Nu, nimic deosebit. Chiar nimic. Doar zgomot de vase. 

— Atunci e bine. OK. Mulţumesc. 

— Stai, care-i treaba? De ce mi-ai cerut să fac asta? 

Ryuji părea uşurat. L-a luat pe Asakawa pe după umeri 
şi l-a tras mai aproape. Şi-a lipit gura de urechea lui şi i-a 
şoptit: „Am impresia că ştii să păstrezi un secret şi cred că 
pot să am încredere în tine, aşa că îţi spun. Azi-dimineaţă 
la ora cinci am violat o fată”. i 

Asakawa a rămas mut de uimire. În dimineaţa aceea, 
Ryuji se strecurase În apartamentul unei colege care locuia 
singură şi o atacase. Înainte să plece, o ameninţase că era 
gata să ia măsuri drastice dacă îi trecea prin minte să 
anunţe poliţia. Apoi venise la şcoală. li era teamă că poliţia 
ajunsese deja la el acasă şi îl rugase pe Asakawa să 
verifice. 

După această întâmplare, Asakawa şi Ryuji au ajuns să 
stea de vorbă destul de des. Natural, Asakawa n-a suflat 
nimănui un cuvânt despre povestea lui Ryuji. În anul 
următor, Ryuji s-a clasat pe locul al treilea la aruncarea 
greutăţii în campionatul de atletism al liceelor, iar un an 
mai târziu a fost admis la Facultatea de Medicină de la 
Universitatea Fukuzawa. Asakawa pierduse acelaşi an 
învățând a doua oară pentru examenul de admitere la 
facultatea pe care şi-o alesese, pentru că prima dată 
căzuse. A reuşit şi-a fost admis la Litere la o universitate 
renumită. 

Asakawa ştia foarte bine că în realitate dorea ca Ryuji să 
vadă înregistrarea. Experienţa şi cunoştinţele lui Ryuji nu 
i-ar fi fost de prea mare folos dacă subiectul analizei s-ar fi 
limitat la descrierea verbală a înregistrării. În acelaşi timp, 
era perfect conştient că nu avea dreptul moral să implice 
alte persoane în această poveste doar pentru a-şi salva el 
pielea. Se lupta cu sine însuşi, însă nu-şi făcea iluzii: era 
limpede în ce parte s-ar fi înclinat balanţa dacă s-ar fi 
apucat să cântărească subiectiv opţiunile. Fără discuţie, 
trebuia să-şi mărească la maximum şansele de 
supravieţuire, dar... 


88 


Se întrebă deodată, aşa cum i se întâmpla adesea, de ce 
era prieten cu acest individ. În cei zece ani de când lucra 
în presă cunoscuse o mulţime de oameni. În pofida acestui 
fapt, Ryuji era singurul pe care îşi permitea să-l sune la 
orice oră şi să-l invite la un pahar. Doar cu el avea o relaţie 
mai strânsă, care la limită putea fi numită prietenie. Poate 
din cauză că fuseseră colegi de liceu? Nu, avea mulţi alţi 
colegi. În adâncul lui, ceva era pe aceeaşi lungime de undă 
cu excentricitatea lui Ryuji. Ajuns aici, Asakawa a tras 
concluzia că nu se cunoştea pe sine însuşi atât de bine pe 
cât îi plăcea să creadă. 

— Haide, haide. Să nu stăm pe loc. Mai ai doar şase zile, 
nu-i aşa? Ryuji a înşfăcat braţul lui Asakawa şi l-a strâns. 
Grăbeşte-te să-mi arăţi înregistrarea. Gândeşte-te că e o 
prostie să mori singur ca un câine doar pentru că am 
pierdut timpul. 

Strângând ritmic braţul lui Asakawa cu o mână, Ryuji a 
dus furculiţa la gură cu cealaltă, a hăpăit o bucată bună de 
prăjitură şi a început să mestece zgomotos. Avea obiceiul 
să mănânce cu gura deschisă. Văzând aluatul amestecat cu 
salivă care se dizolva rapid chiar sub ochii lui, Asakawa a 
simţit că îl apucă greata. Trăsăturile lui colţuroase, statura 
lui îndesată, mojicia lui... În timp ce molfăia ultima 
înghiţitură de prăjitură, Ryuji a pescuit din pahar un cub 
de gheaţă şi s-a apucat să-l ronţăie, făcând şi mai mult 
zgomot. 

Abia atunci a înţeles Asakawa că nu se putea bizui decât 
pe omul din faţa lui. 

Am de-a face cu un spirit malefic, cu o entitate 
necunoscută. Un om obişnuit n-ar fi capabil să se lupte cu 
asta. Probabil că Ryuji e singurul în stare să urmărească 
înregistrarea fără să clipească. Pune un hoţ să-l prindă pe 
altul. N-am de ales. Ce-mi pasă mie dacă Ryuji moare? 
Cineva care declară liniştit că vrea să asiste la sfârşitul 
omenirii oricum nu merită să trăiască prea mult. 

În felul acesta şi-a justificat Asakawa hotărârea de a 
implica a doua persoană în povestea casetei. 


89 


90 


2 


S-au urcat amândoi într-un taxi ca să meargă acasă la 
Asakawa. Când străzile nu erau prea aglomerate, drumul 
de la Rippongi la Kita Shinagawa dura mai puţin de 
douăzeci de minute. În oglinda retrovizoare se vedea doar 
fruntea şoferului. Omul conducea cu o singură mână şi 
păstra hotărât tăcerea. Nu încercase nicio clipă să înceapă 
o conversaţie cu pasagerii lui. În fond, toată tărăşenia 
începuse din cauza unui taximetrist vorbăreţ. Dacă nu m- 
aş fi urcat atunci în taxi, n-aş fi fost atras în încurcătura 
asta oribilă, şi-a zis Asakawa în timp ce rememora 
întâmplarea din urmă cu două săptămâni. Acum îi părea 
rău că nu cumpărase un bilet de metrou şi că nu 
schimbase trenul de trei ori la rând, sau de zece ori, oricât 
de greu i-ar fi fost. 

— Putem să facem o copie la tine? a spus deodată Ryuji. 

Asakawa avea două aparate video. Era o necesitate 
profesională. Pe primul îl cumpărase demult, când 
începuse să câştige ceva mai bine. Nu mai funcţiona 
perfect, dar putea măcar să copieze fără probleme o 
casetă. 

— Da, sigur. 

— Foarte bine, în cazul ăsta să-mi faci cât mai repede o 
copie. Vreau s-o studiez în linişte, acasă. 

Are curaj, s-a gândit Asakawa. Se simţea mai liniştit. În 
starea de spirit în care se găsea, cuvintele lui Ryuji i se 
păruseră reconfortante. 

Pe drum s-au hotărât să coboare din maşină la Colinele 
Gotenzan şi de-acolo să meargă pe jos. Se făcuse 8.50. Era 
posibil ca soţia şi fetiţa lui să nu fi adormit încă. Shizu o 
spăla pe Yoko în fiecare zi, chiar înainte de ora nouă, apoi 


91 


o ducea la culcare. Se întindea lângă ea ca s-o adoarmă şi 
până la urmă aţipea şi ea. De-atunci încolo, nimic n-o mai 
putea face pe Shizu să se dea jos din pat. Străduindu-se 
totuşi să găsească timp pentru a discuta cu Asakawa între 
patru ochi, Shizu începuse să-i lase pe masă bileţele în 
care-i scria, invariabil, „Trezeşte-mă”. Dar nu se trezea. 
Aşa că atunci când ajungea acasă de la lucru, Asakawa se 
căznea s-o trezească, gândindu-se că femeia chiar voia să 
se scoale. Asakawa o scutura, la început blând, apoi mai 
tare, însă ea dădea din mâini de parcă încerca să alunge o 
muscă, se încrunta şi mormăia nemulțumită. Se trezea pe 
jumătate, dar dorinţa ei de a se abandona iar somnului era 
de fiecare dată mai puternică decât voinţa lui Asakawa. 
După o vreme, se declara învins şi renunţa. În cele din 
urmă, cu bileţele sau fără bileţele, Asakawa încetase să 
încerce s-o trezească, apoi Shizu încetase să-i mai lase 
mesaje. De-atunci, nouă era ora inviolabilă de culcare a lui 
Shizu şi a fetiţei. În situaţia specială de acum, acest obicei 
se dovedea foarte convenabil. 

Shizu nu putea să-l sufere pe Ryuji. Asakawa considera 
că atitudinea ei era perfect justificată, aşa că n-o întrebase 
niciodată de ce. Te implor, nu-l mai aduce la noi. Îşi 
amintea perfect expresia de repulsie a soţiei sale când 
rostise aceste cuvinte. Dar, dincolo de oricare alte 
considerente, nu putea să vadă caseta de faţă cu Shizu şi 
cu Yoko. 

Apartamentul era întunecat şi tăcut, iar mirosul de apă 
fierbinte şi de săpun se simţea încă din vestibul. În mod 
evident, mama şi fiica se duseseră ca de obicei la culcare, 
fiecare cu un prosop înfăşurat în jurul capului. 

Asakawa şi-a lipit câteva clipe urechea de uşa 
dormitorului, ca să fie sigur că dormeau, apoi l-a condus 
pe Ryuji în sufragerie. 

— Vasăzică fetiţa face nani? a zis Ryuji pe un ton în care 
se simţea dezamăgirea. 

— Şş, îl repezi Asakawa, ducându-şi degetul la buze. 

În mod normal Shizu nu s-ar fi trezit din atâta lucru, dar 
cum femeile au un al şaselea simţ, era mai bine să fie 


92 


prudent. 

Asakawa a conectat cele două aparate, apoi a introdus 
caseta. Înainte să apese pe play s-a uitat lung la Ryuji, 
întrebându-l din ochi: „Eşti sigur că vrei să faci asta?” 

— Ce s-a întâmplat? Hai, mai repede, dă-i drumul, l-a 
grăbit Ryuji fără să-şi ia ochii de la ecran. 

Asakawa a pus telecomanda în mâna lui Ryuji, s-a ridicat 
şi s-a dus la fereastră. Nu se simţea în stare să revadă 
înregistrarea. Ştia foarte bine că trebuia s-o vizioneze la 
nesfârşit, s-o analizeze la rece, dar nu reuşea să adune 
doza de voinţă necesară pentru a-şi continua investigația. 
Pur şi simplu dorea să fugă. Atât. A ieşit pe balcon şi şi-a 
aprins o ţigară. Când se născuse Yoko, îi promisese soţiei 
lui că nu va mai fuma în casă şi de-atunci nu-şi călcase 
niciodată cuvântul. Deşi erau căsătoriţi de trei ani, 
căsnicia lor încă mergea destul de bine. Nu putea trece 
peste dorinţele lui Shizu, nu de când i-o dăruise pe Yoko. 

A aruncat o privire înăuntru, prin geamul jivrat: 
imaginea de pe ecran tremura. Aici, înconjurat de trei 
oameni, într-un apartament de la etajul al şaselea al unui 
bloc din centrul unei metropole uriaşe, intensitatea 
spaimei era cu totul alta decât fusese în cabana din munţi. 
Ştia însă că Ryuji, chiar dacă ar fi văzut caseta în condiţiile 
în care o văzuse el, tot şi-ar fi păstrat sângele rece şi n-ar fi 
început să bocească sau să tremure. Asakawa se aştepta 
să-l audă izbucnind în râs şi strigând că e o păcăleală sau 
cel puţin să-l vadă încruntându-se ameninţător la imaginile 
de pe ecran. _ 

Şi-a terminat ţigara şi s-a întors în cameră. În aceeaşi 
clipă, uşa care dădea în hol s-a deschis şi a apărut Shizu, 
îmbrăcată în pijama. Asakawa a apucat telecomanda cu un 
gest nervos şi a închis aparatul. 

— Am crezut că dormi. 

În vocea lui se strecurase o notă de reproş. 

— Am auzit zgomot. 

Shizu şi-a întors privirea de la ecran, pe care 
încremenise o imagine distorsionată, şi l-a măsurat pe 
Asakawa, apoi pe Ryuji. Se auzea doar fâsâitul 


93 


televizorului. Shizu s-a încruntat şi pe faţa ei şi-a făcut loc 
suspiciunea. 

— Întoarce-te în dormitor! zise Asakawa pe un ton care 
nu admitea replică. 

— Cred că ar trebui să-i permiţi doamnei să stea cu noi, 
dacă doreşte. E foarte interesant. 

Ryuji, care încă şedea pe duşumea cu picioarele 
încrucişate, şi-a ridicat privirea. Asakawa s-a simţit tentat 
să urle la el. Dar, în loc să deschidă gura, şi-a adunat toate 
gândurile nerostite în pumnul strâns şi a izbit năprasnic 
masa. Bubuitura a făcut-o pe Shizu să tresară. A pus 
imediat mâna pe clanţă, apoi şi-a mijit ochii, s-a înclinat 
imperceptibil şi i-a spus încet lui Ryuji: „Te rog să te simţi 
ca acasă”. S-a întors pe călcâie şi a dispărut în hol. 

Doi bărbaţi singuri, noaptea, şi o casetă video... Lui 
Asakawa îi era limpede ce-şi imaginase soţia lui. Nu-i 
scăpase nici disprețul din ochii ei, îndreptat nu atât 
împotriva lui Ryuji, cât împotriva  dezgustătoarelor 
apucături masculine în general. li părea nespus de rău că 
nu putea să-i explice. 


Aşa cum se aşteptase Asakawa, Ryuji a privit foarte 
liniştit înregistrarea, până la ultima scenă. A început să 
fredoneze o melodie, a rulat banda şi a studiat iar caseta, 
în detaliu, apăsând când pe fast-forward, când pe stop. 

— Ei bine, se pare că acum subsemnatul e şi el 
amestecat în povestea asta. Tu mai ai şase zile, eu şapte, l- 
a anunţat vesel Ryuji, ca şi cum primise în fine 
permisiunea de a participa la un joc interesant. 

— În concluzie, ce părere ai? 

— E floare la ureche. 

— Poftim? 

— Tu n-ai făcut aşa ceva când erai copil? Nu le-ai arătat 
prietenilor tăi o fotografie ciudată şi nu le-ai spus că toţi 
cei care s-au uitat la ea or să ajungă la spital? Ştii la ce mă 
refer, scrisori în lanţ şi alte păcăleli de genul ăsta. 

Bineînţeles că Asakawa participase la asemenea glume. 
În nopţile de vară se distrau amândoi scornind poveşti 


94 


terifiante cu fantome pe care şi le spuneau apoi unul 
altuia. 

— Ce vrei să zici? 

— Păi, nimic. Pur şi simplu asta e impresia mea. 

— Ai observat ceva special? Spune-mi odată. 

— Hm. Bun, înregistrarea în sine nu-i chiar atât de 
înspăimântătoare. E un simplu montaj de imagini concrete 
şi abstracte. Dacă n-am şti cu certitudine că patru oameni 
au murit exact aşa cum ne avertizează caseta, am pufni în 
râs şi-am trage concluzia că avem de-a face cu o simplă 
bizarerie. De acord? 

Asakawa era de acord. Partea cu adevărat 
înspăimântătoare era că ameninţarea se adeverise. 

— Iată şi prima întrebare: de ce au murit cei patru 
puşti? Din ce motiv? Îmi vin în minte doar două răspunsuri. 
După ultima scenă de pe casetă, care conţine afirmaţia 
„cine a văzut aceste imagini este sortit să moară...”, ar fi 
trebuit să apară imediat un... În lipsa unui cuvânt mai 
potrivit, hai să-l numim „descântec”. O cale de salvare de 
la soarta prezisă. Prin urmare, Tomoko şi ceilalţi trei au 
şters partea în care era descris descântecul şi au murit 
exact din acest motiv. Sau poate că nu au reuşit să 
înţeleagă instrucţiunile, iar rezultatul a fost acelaşi. Cred 
că mai întâi trebuie să aflăm dacă cei patru au şters într- 
adevăr descântecul. Poate că a fost şters înainte ca ei să 
găsească caseta. 

— Şi cum o să aflăm adevărul? Ar fi minunat dacă am 
putea să-i întrebăm. 

Asakawa a scos o bere din frigider, a umplut un pahar şi 
l-a aşezat în faţa lui Ryuji. 

— Stai să vezi. 

Ryuji a privit din nou sfârşitul înregistrării, urmărind cu 
mare atenţie imaginile, ca să prindă momentul precis în 
care se sfârşea reclama pentru sprayul împotriva 
ţânţarilor. A apăsat pe butonul „pauză”, apoi a desfăşurat 
banda înainte, cadru cu cadru. A trecut de momentul 
respectiv, a rulat banda înapoi, a apăsat din nou pe 
„pauză” şi a început iar să înainteze cadru după cadru. În 


95 


sfârşit, timp de o fracțiune de secundă, pe ecran fulgeră o 
imagine care înfăţişa trei oameni aşezaţi în jurul unei 
mese. Vedeau o scenă din programul de televiziune care 
fusese întrerupt de videoclipul publicitar. Era un talk-show 
difuzat seara târziu, la unsprezece, pe unul dintre canalele 
naţionale. Bărbatul cu păr cărunt era un scriitor celebru. 
Alături de el stăteau la masă o femeie fermecătoare şi un 
tânăr pe care amândoi îl recunoscură destul de repede: era 
un povestitor talentat de legende folclorice din regiunea 
Osaka. 

— Sunt sigur că ştii ce emisiune este, a zis Ryuji. 

— Showul de noapte de la NBS. 

— Corect. Scriitorul e chiar moderatorul emisiunii, 
femeia e asistenta lui şi băiatul e invitatul serii. Prin 
urmare, dacă vom afla când a fost invitat, vom afla şi dacă 
puştii noştri au şters sau nu descântecul de pe casetă. 

— Am priceput. 

Showul de noapte era difuzat în fiecare seară din zilele 
lucrătoare. Dacă ediţia înregistrată pe casetă fusese 
transmisă pe 29 august, în mod sigur Tomoko şi amicii ei 
şterseseră descântecul chiar în noaptea aceea, în cabana 
B-4. 

— NBS e afiliat la compania ta, nu-i aşa? Ar trebui să fie 
o nimica toată să afli. 

— Aşa-i. O să verific. 

— Da, chiar te rog. S-ar putea ca vieţile noastre să 
atârne de acest amănunt. Hai să ne asigurăm că 
presupunerile noastre sunt corecte, indiferent ce-ar 
însemna asta. De acord, camaradul meu de arme? 

— Nu ţi-e frică? 

— Frică? Au contraire, prietene. Nu simţi un fior plăcut 
când ştii că ai un termen-limită, că răsplata pentru eşec e 
moartea? Fantastic. Jocul are farmec doar atunci când eşti 
gata să pariezi pe rezultat cu însăşi viaţa ta. 

De câtva timp încoace, Ryuji se purta de parcă povestea 
îi făcea plăcere, iar Asakawa s-a întrebat dacă nu era doar 
bravadă, o mască sub care încerca să-şi ascundă 
îngrijorarea. Acum, uitându-se în ochii lui, nu reuşi să vadă 


96 


niciun strop de teamă, deşi se străduise din răsputeri. 

— Pasul doi: aflăm cine a făcut filmul şi în ce scop. Mi-ai 
spus că toate cabanele din staţiune au fost inaugurate 
acum şase luni, prin urmare o să luăm legătura cu toţi cei 
care-au stat în cabana B-4 şi o să descoperim cine a adus 
caseta acolo. Cred că n-avem nimic de pierdut dacă ne 
limităm la ultimele zile din august. Sunt şanse mari ca 
persoana care ne interesează să fi stat acolo chiar înainte 
să apară cei patru. 

— Tot eu mă ocup şi de pista asta? 

Ryuji a dat pe gât berea rămasă în pahar şi s-a gândit o 
clipă. 

— Bineînţeles. Ni s-a impus un termen-limită. N-ai vreun 
amic de încredere? Dacă da, cheamă-l şi cere-i să te ajute. 

— Mda, am un coleg pe care cazul ăsta chiar îl 
interesează. Pe de altă parte, e o chestiune de viaţă şi de 
moarte. Nu pot pur şi simplu să... 

Asakawa se gândise la Yoshino. 

— Nicio problemă, nicio problemă. Pune-l la curent. 
Lasă-l să vadă caseta, o să aibă un motiv să se mişte foarte 
repede. Ascultă-mă pe mine, o să fie fericit să ne ajute. 

— Nu pricepi că nu suntem toţi ca tine? 

— Atunci spune-i că e un film porno cumpărat la negru. 
Obligă-l să vadă înregistrarea. Găseşte un pretext, 
inventează ceva. 

N-avea niciun rost să se lanseze într-o discuţie în 
contradictoriu cu Ryuji. Asakawa ştia că nu avea dreptul să 
arate şi altora înregistrarea până ce nu vor fi găsit 
descântecul. Simţea că intrase într-un impas din care 
logica nu putea să-l salveze. Pentru a descifra enigma 
casetei aveau nevoie de o desfăşurare de forţe cât mai bine 
organizată, însă din cauza naturii înregistrării le era 
practic imposibil să apeleze la ajutor din afară. Oamenii ca 
Ryuji, gata oricând să se aşeze la o partidă de zaruri cu 
moartea, puteau fi numărați pe degetele unei mâini. Cum 
ar fi reacţionat Yoshino? Şi el avea o familie, soţie şi copii. 
Asakawa se îndoia că ar fi fost dispus să rişte doar pentru 
a-şi potoli curiozitatea. Putea totuşi să le dea o mână de 


97 


ajutor şi fără să vadă filmul. Nu era o idee rea să-i 
povestească totul, pentru orice eventualitate. 

— Da, o să încerc. 

Ryuji se aşezase la masă şi se juca cu telecomanda. 

— Bine, ne-am înţeles. Acum să revenim la caseta 
noastră. Imaginile se încadrează în două mari categorii: 
abstracte şi concrete. 

Spunând aceste cuvinte, Ryuji a derulat banda până la 
scena vulcanului şi a îngheţat imaginea. 

— Uite, să ne oprim la vulcanul ăsta. Indiferent din ce 
punct de vedere îl priveşti, e real. Trebuie să-l localizăm. 
Vine la rând erupția. După ce vom şti cum se numeşte 
vulcanul, vom afla şi când a avut loc erupția, cu alte 
cuvinte vom fi capabili să spunem cu certitudine unde şi 
când a fost filmată scena în cauză. 

Ryuji a pornit din nou înregistrarea. Pe ecran a apărut 
bătrâna care se uita fix la ceva doar de ea ştiut. Au 
ascultat atenţi litania ei. Unele cuvinte păreau să aparţină 
unui dialect regional. 

— Recunoşti dialectul? Nu? Am o cunoştinţă la 
universitate, un specialist în lingvistică. O să-l întreb. Dacă 
avem noroc, o să aflăm unde trăieşte femeia. 

Ryuji a sărit la scena dinaintea finalului, în care apărea 
bărbatul cu trăsături interesante. Pe faţa lui se scurgea 
sudoarea, respira întretăiat şi se legăna ritmic. A îngheţat 
imaginea chiar înaintea cadrului cu prim-planul umărului 
rănit. Era un portret precis, toate trăsăturile erau perfect 
conturate, de la forma ochilor până la cea a nasului şi 
urechilor. Deşi bărbatul părea să aibă doar vreo treizeci de 
ani, părul începuse să i se rărească deasupra frunţii. 

— Il recunoşti? zise Ryuji. 

— Abţine-te să-mi pui întrebări stupide. 

— Arată cam sinistru. 

— Cum afirmaţia asta vine din gura ta, îmi închipui că e 
un monument al răului. Mă înclin în faţa părerii tale. 

— Foarte bine faci. Nu există multe figuri umane care au 
un efect atât de puternic asupra privitorului. Mă întreb 
dacă vom reuşi să-l localizăm. Eşti ziarist, ar trebui să te 


98 


pricepi la aşa ceva. 

— Nu fi caraghios. Sigur, aş putea să identific fără prea 
mare bătaie de cap un criminal sau o vedetă, dar nu pot 
găsi un oarecare pornind de la o simplă fotografie. În ţara 
asta trăiesc peste o sută de milioane de oameni. 

— Atunci începe cu infractorii. Sau cu starurile porno. 

În loc să-i răspundă, Asakawa a scos din buzunar 
carnetul de însemnări. Când avea o mulţime de lucruri de 
făcut, obişnuia să-şi noteze totul sub formă de listă. 

Ryuji a oprit aparatul. A luat din frigider o sticlă de bere 
şi a umplut amândouă paharele. 

— Hai să ţinem un toast. 

Asakawa nu reuşea să găsească nici cel mai neînsemnat 
motiv pentru a ridica paharul. 

— Am o presimţire, a spus Ryuji şi obrajii săi cam palizi 
s-au îmbujorat uşor. Numeşte-o intuiţie dacă vrei. În 
incidentul ăsta e implicată o manifestare a răului 
universal. Aproape pot să-l miros. Impulsul pe care l-am 
simţit atunci... "i-am povestit despre el, nu-i aşa? Prima 
femeie pe care am violat-o. 

— N-am uitat. 

— Au trecut deja cincisprezece ani. Şi atunci am avut un 
presentiment asemănător. Ryuji vorbea ca în transă. 
Aveam şaptesprezece ani. Era în septembrie, în primul an 
de liceu. Am învăţat la matematică până la trei dimineaţa, 
apoi am făcut o oră de germană ca să-mi mai odihnesc 
puţin mintea. Mereu procedam aşa. Am descoperit că 
studiul limbilor străine e ocupaţia ideală pentru relaxarea 
unei minţi obosite. La patru, ca de obicei, am băut două 
beri şi-am ieşit să-mi fac plimbarea. În mintea mea 
încolţise deja o idee care nu-mi dădea pace. Te-ai plimbat 
vreodată noaptea târziu într-un cartier liniştit? E foarte 
plăcut. Toţi câinii dorm, la fel de adânc cum doarme fetiţa 
ta acum. Nu trece nicio maşină. E o tăcere deplină. M-am 
pomenit în faţa unei vile. Era o casă cu etaj, elegantă, cu 
grinzi de lemn. Ştiam că acolo locuieşte o colegă de şcoală, 
o fată cu aer sofisticat pe care o vedeam uneori pe stradă. 
Habar n-aveam în care apartament stă. M-am uitat pe rând 


99 


la ferestrele celor opt apartamente din clădire. În clipele 
acelea căutam ceva, fără să ştiu ce anume, în mintea mea 
încă nu se cristalizase nimic precis. Doar... ştii tu. Când 
privirea mi-a căzut pe ferestrele de la etaj, cele de la 
capătul de sud al casei, am auzit cum se deschide o uşiţă 
într-un colţişor al inimii mele şi-am simţit că întunericul 
care îşi fixase rădăcinile acolo îmi cuprinde mintea şi se 
îngroaşă treptat. M-am uitat încă o dată la fiecare 
fereastră în parte. Din nou, în acelaşi loc, m-a cuprins 
vârtejul întunecat. Şi am ştiut. Am ştiut că uşa 
apartamentului ei mi se va deschide. Poate că uitase s-o 
încuie, poate că nu, în clipa aceea încă nu aflasem. 
Călăuzit de bezna care mi se cuibărise în inimă, am urcat 
scările şi m-am oprit în faţa uşii. Am citit numele ei pe o 
plăcuţă, scris cu caractere romane, în stil occidental: 
YUKARI MAKITA. Cu mâna dreaptă am apucat strâns 
mânerul. L-am ţinut aşa un timp, apoi l-am răsucit brusc 
spre stânga. Nu s-a clintit. Ce naiba? mi-am spus şi 
deodată s-a auzit un clinchet şi uşa s-a deschis. Mă 
urmăreşti? De fapt nu uitase s-o încuie. Uşa s-a deschis 
singură în clipa când am atins-o, ca şi cum primise o 
descărcare de energie. Fata întinsese o saltea lângă birou 
şi adormise acolo. Mă aşteptam s-o găsesc culcată în 
dormitor, dar nu era acolo. M-am uitat la piciorul ei gol 
care ieşea de sub pătură... 

Ryuji a tăcut. Părea să treacă repede în revistă, în minte, 
evenimentele care se desfăşuraseră dincolo de acest punct 
şi privea acele amintiri îndepărtate cu un amestec de 
tandreţe şi cruzime. Asakawa nu-l văzuse niciodată pradă 
unui conflict interior atât de evident. 

— Apoi, două zile mai târziu, mergând spre casă după ce 
se terminaseră orele, am trecut iar prin dreptul 
apartamentului ei. În faţa casei era parcat un camion şi 
câţiva indivizi cărau mobilă şi cutii şi le încărcau în 
maşină. Persoana care tocmai se muta era Yukari. Stătea 
acolo, sprijinită de zid, uitându-se cum defilează mobilele 
prin faţa ei, dar parcă era oarbă. Lângă ea se afla un 
bărbat, tatăl ei, după cum arăta. Sunt sigur că n-a aflat 


100 


niciodată adevăratul motiv al acelei mutări neprevăzute. 
Aşa a ieşit Yukari din viaţa mea. Nu ştiu dacă s-a întors în 
casa părinţilor ei sau dacă a închiriat alt apartament şi a 
continuat să înveţe la acelaşi colegiu. Un singur lucru e 
cert: n-a suportat să stea acolo nicio clipă în plus. Vai, 
sărăcuţa de ea. Probabil că era îngrozitor de speriată. 

Abia atunci şi-a dat seama Asakawa că fiecare respiraţie 
îi cerea un efort teribil. S-a simţit deodată dezgustat de 
sine însuşi pentru că era capabil să împartă o bere cu omul 
acela. 

— Nu te-ai simţit vinovat? Nici măcar un pic? 

— Sunt obişnuit cu asemenea situaţii. Încearcă să loveşti 
în fiecare zi cu pumnul gol un perete de cărămidă şi la un 
moment dat n-o să mai simţi durerea. 

Din cauza asta nu te opreşti? Asakawa şi-a jurat în sinea 
lui că Ryuji nu-i va mai călca pragul. Sau, cel puţin, că îl va 
ţine departe de soţia şi fetiţa lui. 

— Stai liniştit, nu i-aş face niciodată aşa ceva puştoaicei 
tale. 

Îi citise gândurile. Enervat, a schimbat subiectul. 

— Ai zis că ai un presentiment. Mai precis? 

— Ei, e numai o presimţire neagră. Doar o energie 
negativă foarte puternică putea să genereze lanţul ăsta de 
evenimente nefericite... 

Ryuji s-a ridicat în picioare. Nici aşa nu era mult mai 
înalt decât Asakawa, care rămăsese aşezat pe canapea. 
Avea cel mult un metru şi şaizeci şi cinci de centimetri, 
însă, privindu-i umerii largi şi masivi, nu era greu să 
înţelegi de ce câştigase cu ani în urmă o medalie la 
aruncarea greutăţii. 

— Bun, eu am terminat aici. Fă-ţi şi tu temele. De mâine- 
dimineaţă mai ai la dispoziţie doar cinci zile. 

Ryuji şi-a ridicat mâna dreaptă cu toate degetele întinse. 

— Ştiu. 

— Sunt sigur că există undeva un vortex de energie 
negativă. Mă face să mă simt... nostalgic. 

Ca pentru a-şi întări spusele, Ryuji a strâns la piept 
copia casetei şi a pornit spre vestibul. 


101 


— Hai să ţinem următoarea şedinţă la tine acasă, a zis 
Asakawa încet, dar pe un ton hotărât. 

— Bine, bine. 

Ochii lui Ryuji zâmbeau. 


În vreme ce Ryuji se pregătea să iasă pe uşă, Asakawa a 
aruncat o privire la ceasul de perete din sufragerie. Era un 
cadou de nuntă de la un prieten şi avea o pendulă roşie, 
ridicolă, în formă de fluture. 11.21. De câte ori se uitase 
azi la ceas? Devenise obsedat de trecerea timpului. Aşa 
cum îl avertizase şi Ryuji mai devreme, începând de mâine- 
dimineaţă mai avea la dispoziţie doar cinci zile. Nu era nici 
pe departe convins că va reuşi să descifreze la timp 
misterul înregistrării. Era ca un bolnav de cancer care 
aşteaptă o operaţie cu şanse de reuşită aproape nule. In 
ultimul timp, în presă începuse o dezbatere despre dreptul 
bolnavilor incurabili de a afla că sunt condamnaţi. 
Asakawa susţinuse cu tărie că trebuie să li se spună 
adevărul. Dar dacă s-ar simţi atât de îngrozitor ca acum, 
el, unul, preferă să nu ştie nimic. Fireşte, existau şi oameni 
care, puşi faţă în faţă cu o moarte sigură, trăiau cu 
intensitatea unei flăcări puţinele clipe care le mai 
rămăseseră. Asakawa nu se număra printre ei. 
Deocamdată reuşea să se stăpânească, dar privind ceasul 
care măcina imperturbabil orele, minutele şi secundele 
vieţii lui, era din ce în ce mai sigur că nu are forţa să-şi 
păstreze sângele-rece. 

Abia acum înţelegea de ce relaţia lui cu Ryuji era un 
amestec de atracţie şi dezgust. Ryuji avea o tărie de 
caracter la care el nu putea nici măcar visa. Asakawa îşi 
trăia viaţa ezitant, respectând mereu părerea celorlalţi. In 
schimb, Ryuji ţinea captiv în inima lui un zeu - sau un 
demon - care îi insufla puterea de a trăi în deplină 
libertate şi fără teama de consecinţe. O singură dată 
simţise Asakawa că dorinţa fierbinte de a trăi îi alungă 
toate temerile: atunci când se gândise prin ce chinuri vor 
trece Shizu şi Yoko după moartea lui. Înecat de un val de 
duioşie, a deschis cu grijă uşa dormitorului şi a aruncat o 


102 


privire înăuntru. Somnul le netezise trăsăturile. Soţia şi 
fetiţa lui păreau liniştite şi nebănuitoare. 

Nu îşi putea îngădui luxul să se ascundă într-un colţ şi 
să-şi plângă de milă. Asakawa s-a hotărât pe loc să-l caute 
pe Yoshino, să-i povestească totul şi să-i ceară ajutorul. Nu 
avea dreptul să amâne pe mâine ce trebuia să facă azi. 
Miza era prea mare. 


103 


Sâmbătă, 13 octombrie 


Asakawa se gândise să-şi ia o săptămână de concediu. 
Însă după ce reflectase mai bine, ajunsese la concluzia că 
avea mai multe şanse să descifreze misterul casetei dacă 
profita la maximum de resursele companiei decât dacă 
rămânea închis între patru pereţi şi tremura ca varga. Prin 
urmare s-a dus la muncă, deşi era sâmbătă. Ştia foarte 
bine că „la muncă” era un fel de a spune, pentru că nu 
avea de gând să lucreze nimic. Cea mai potrivită strategie 
era să-i mărturisească totul lui Oguri şi să-l roage să-l 
scutească temporar de toate sarcinile de serviciu. Iar cea 
mai bună formă de ajutor la care putea spera din partea 
editorului era cooperarea. Se ridica însă o problemă, şi 
anume dacă Oguri va fi dispus să-l creadă sau nu. Probabil 
că va invoca din nou incidentul de-acum doi ani. Nu 
trebuia să-i dea lui Oguri nicio şansă de a nega de la bun 
început faptele, pentru că altfel va produce o serie 
întreagă de argumente logice în sprijinul părerii sale, chiar 
dacă Asakawa i-ar trânti în faţă dovada indubitabilă - 
caseta. Pentru a-şi susţine punctul de vedere, Oguri ar fi 
gata să răstălmăcească orice i-ar spune el. 

Și totuşi... ar fi interesant. Pentru orice eventualitate, 
Asakawa puse caseta în servietă. Cum ar reacţiona Oguri 
după vizionarea înregistrării? Sau, mai bine zis, va accepta 
el să privească măcar un singur cadru? In noaptea 
precedentă, Asakawa rămăsese treaz până târziu, 
explicându-i lui Yoshino lanţul evenimentelor, iar colegul 
lui îl asigurase că îl crede. Apoi, ca pentru a-i dovedi că nu 


104 


minţise, îi spusese răspicat că nici în ruptul capului nu 
vrea să vadă filmul, că îl roagă ca nici măcar să nu-i 
propună aşa ceva. Evident, în cazul lui Yoshino acceptarea 
necondiționată a evenimentelor avea o bază solidă. Când 
fuseseră descoperite cadavrele lui Haruko Tsuji şi 
Takehiko Nomi, Yoshino ajunsese printre primii la faţa 
locului şi simţise atmosfera. Atmosfera aceea stranie, 
apăsătoare, care îi făcuse pe anchetatori să treacă sub 
tăcere convingerea lor că ceea ce se petrecuse acolo era 
opera a ceva monstruos. Dacă Yoshino n-ar fi văzut cu 
ochii lui scena de lângă drumul acela de prefectură din 
Ashina, probabil că n-ar fi acceptat atât de repede 
povestea lui Asakawa. 

În orice caz, Asakawa ţinea în mâini o adevărată bombă. 
Putea să obţină câştig de cauză doar dacă găsea curajul s- 
o fluture ameninţător prin faţa lui Oguri. Şi era tentat s-o 
folosească în felul acesta, măcar din curiozitate. 


Zâmbetul batjocoritor pe care Oguri îl arbora de obicei 
în asemenea situaţii s-a stins la fel de repede cum apăruse. 
Acum, cu coatele sprijinite de birou, redactorul-şef îşi 
rotea ochii în toate direcţiile în timp ce recapitula pas cu 
pas povestea lui Asakawa. 

Fapt aproape sigur, în noaptea de 29 august, patru 
tineri au văzut împreună un film înregistrat pe o casetă 
video, în timp ce se aflau într-o cabană dintr-o staţiune 
montană. Au murit apoi în condiţii stranii, după exact o 
săptămână, aşa cum fuseseră avertizați. Ulterior, 
recepţionerul a găsit întâmplător caseta şi a dus-o în biroul 
lui, unde a rămas neatinsă până când a descoperit-o 
Asakawa. Apoi Asakawa a văzut la rândul lui filmul. Din 
această clipă îl mai despărţeau de moarte doar cinci zile. 
Şi el, Oguri, trebuia să creadă o asemenea aiureală? Cele 
patru cadavre erau totuşi o dovadă irefutabilă. Cum şi le 
putea explica? Ce fir logic lega evenimentele? 

Stând în picioare şi uitându-se la Oguri de sus în jos, 
Asakawa arborase o expresie de superioritate care în cazul 
lui era o raritate. Ştia precis, în virtutea unei experienţe de 


105 


câţiva ani, la ce se gândea Oguri în clipa aceea. A aşteptat 
până când a devenit evident că Oguri ajunsese într-un 
punct mort, apoi a scos caseta din servietă. A făcut-o 
teatral, cu gesturi de o gravitate exagerată, ca un jucător 
care etalează o chintă regală. 

— Vreţi să aruncaţi o privire? M-aş bucura mult dacă aţi 
accepta. 

Asakawa a întins mâna către televizorul aşezat sub 
fereastră, lângă canapea, aruncând în acelaşi timp un 
zâmbet scurt şi provocator. L-a auzit pe Oguri căznindu-se 
să-şi dreagă glasul. Ochii lui nu s-au întors nicio clipă către 
televizor, ci au rămas pironiţi asupra casetei negre ca 
smoala aşezate ostentativ în faţa lui. Celelalte obiecte de 
pe birou parcă dispăruseră. Oguri încerca din răsputeri să 
se hotărască. 

Dacă vrei să vezi înregistrarea, n-ai decât să apeşi pe 
play. E foarte simplu. Hai, poţi s-o faci. Rânjeşte aşa cum 
ai obiceiul, spune-i că e o păcăleală şi bagă caseta în 
aparat. Hai, încearcă, dă-i drumul. 

Mintea lui Oguri se chinuia să transmită acest ordin 
simplu către trupul lui. Încetează să te porti ca un idiot şi 
uită-te la filmul ăsta. Dacă o faci, demonstrezi că nu crezi o 
iotă din povestea lui Asakawa. De unde rezultă... Aşa, 
gândeşte-te bine acum... Rezultă că un refuz confirmă 
faptul că ai luat în serios povestea asta de adormit copiii. 
Prin urmare, trebuie să accepti să vezi filmul. Doar ai 
încredere în ştiinţa modernă, nu-i aşa? Nu eşti un copil pe 
care-l poate speria oricine cu poveşti lugubre. 

De fapt, Oguri era sigur în proporţie de nouăzeci şi nouă 
la sută că nu-l crede pe Asakawa. În pofida acestui fapt, 
undeva, într-un ungher tainic al minţii sale, încolţise o 
întrebare: Și dacă?... Şi dacă era adevărat? Poate că pe 
lumea asta mai existau pete albe pe care ştiinţa modernă, 
în ciuda instrumentelor ei sofisticate, încă nu reuşise să le 
carteze. Atâta vreme cât acest risc nu putea fi ignorat, 
oricât de intens ar fi lucrat raţiunea lui Oguri, trupul lui nu 
avea s-o asculte. În consecinţă, Oguri stătea nemişcat pe 
scaun. Nu putea să se mişte. Nu avea importanţă ce 


106 


argumente îi şoptea vocea raţiunii. Muşchii nu se 
supuneau. Atâta timp cât mai plutea o umbră de 
ameninţare, trupul lui era sub comanda instinctului de 
supravieţuire. Oguri şi-a ridicat privirea şi a spus cu o voce 
uscată: 

— În concluzie, ce vrei de la mine? 

Asakawa câştigase lupta. 

— Aş dori să mă degrevaţi de toate celelalte însărcinări. 
Vreau să fac o anchetă amănunţită cu privire la această 
casetă. Vă rog. Înţelegeţi, desigur, că viaţa mea poate fi în 
pericol. 

Oguri a închis ochii şi a rămas aşa câteva clipe. 

— După ce termini... ai de gând să scrii un articol? 

— Indiferent ce părere aveţi despre mine acum, nu uitaţi 
că mai sunt încă reporter. Voi nota tot ce voi descoperi pe 
parcurs, iar în felul acesta adevărul nu va fi îngropat odată 
cu mine şi cu Ryuji Takayama. Natural, aveţi deplina 
libertate de a publica sau nu informaţiile. 

Oguri a reflectat o vreme, apoi i-a făcut semn că 
acceptă. 

— Bine, e un aranjament acceptabil. Cred că o să-i pasez 
unui stagiar interviul tău. 

Asakawa s-a înclinat. A luat caseta de pe birou, cu 
intenţia s-o pună la loc în servietă, dar tentaţia de a 
prelungi jocul era mult prea puternică. I-a întins din nou 
caseta lui Oguri: 

— Mă credeţi, nu-i aşa? 

Oguri a oftat prelung şi a clătinat din cap. Nu se punea 
problema dacă îl crede sau nu pe Asakawa. Mai important 
i se părea faptul că nu reuşea să scape de senzaţia de 
nelinişte. Da, asta era. 

— Vă înţeleg, şi eu mă simt la fel, a zis Asakawa înainte 
să iasă din birou. 

Oguri l-a urmărit cu privirea şi a jurat solemn în sinea 
lui că va vedea înregistrarea dacă Asakawa va mai fi în 
viaţă pe 18 octombrie. Totuşi, chiar aşa stând lucrurile, s- 
ar putea ca trupul lui să nu-i dea voie. Intrebarea aceea 
neliniştitoare - Și dacă...? - nu părea dispusă să dispară. 


107 


În sala de documentare, Asakawa a trântit pe o masă, 
unul peste altul, trei volume groase. Vulcanii din Japonia, 
Arhipelagul vulcanic şi Vulcanii activi din lume. A început 
cu primul volum, pornind de la presupunerea că vulcanul 
din film se afla în Japonia. A studiat atent fotografiile în 
culori de la începutul cărţii. Munţi care se înălţau falnici 
către cer, scuipând vălătuci de fum şi abur alb, cu versanţi 
îmbrăcaţi în straturi de lavă neagră; rocă topită de un roşu 
aprins ţâşnind în noapte din cratere al căror contur se 
pierdea în beznă. Fără să vrea, s-a gândit la Big Bang. A 
întors pagină după pagină, comparând pozele din carte cu 
imaginea pe care o păstrase perfect în memoria lui. 
Muntele Aso, muntele Asama, Showa  Shinzan, 
Sakurajima... 

A găsit vulcanul mai repede decât se aşteptase. La urma 
urmei, muntele Mihara de pe insula Izu Oshima făcea 
parte din lanţul muntelui Fuji şi era unul dintre cei mai 
cunoscuţi vulcani activi din Japonia. 

— Muntele Mihara? a mormăit Asakawa. 

În album îi erau dedicate două pagini întregi care 
conţineau trei fotografii: două făcute din avion şi una de pe 
vârful unui pisc din apropiere. Asakawa a rememorat 
imaginea de pe casetă şi, încercând să-şi imagineze că o 
priveşte din unghiuri diferite, a comparat-o cu fotografiile 
din carte. Existau asemănări evidente. Din punctul de 
observaţie de la poalele muntelui vârful apărea uşor 
rotunjit. Din aer însă se vedea creasta circulară care 
înconjura craterul şi, în centrul ei, o ridicătură: coşul 
principal al vulcanului. Fotografia făcută de pe celălalt pisc 
semăna şi mai mult cu imaginea din film. Culorile şi 
contururile versanților erau practic identice. li trebuia 
totuşi o confirmare, nu se putea bizui doar pe memoria lui. 
Asakawa a copiat la xerox fotografiile Muntelui Mihara şi, 
pentru orice eventualitate, ale altor doi sau trei vulcani 
asemănători. 


Şi-a petrecut toată după-amiaza la telefon, vorbind cu 


108 


toţi cei care folosiseră cabana B-4 în ultimele şase luni. Ar 
fi preferat să se întâlnească cu ei faţă în faţă şi să le 
observe reacţiile, dar pur şi simplu nu avea timp. Ştia că 
nu e cel mai uşor lucru să recunoşti o minciună atunci 
când o auzi la telefon. Asakawa şi-a încordat atenţia, 
hotărât să nu treacă cu vederea inflexiunile neobişnuite ale 
glasurilor din receptor. Trebuia să ia legătura cu 
şaisprezece persoane sau grupuri de persoane. Exista o 
explicaţie simplă pentru numărul acesta relativ mic: la 
inaugurarea complexului, în aprilie, cabanele încă nu erau 
dotate cu videorecordere. În timpul verii, în urma 
închiderii unui mare hotel din regiune, conducerea 
companiei luase hotărârea de a transfera aparatele 
disponibile la cabanele din staţiunea Pacific Land. Asta se 
întâmplase la mijlocul lunii iulie. Aparatele fuseseră 
instalate la sfârşitul aceleiaşi luni, chiar la timp pentru 
începutul sezonului, şi tot atunci fusese deschis centrul de 
închiriere video de la recepţie. lată de ce în pliantul 
publicitar tipărit încă de primăvara nu apărea informaţia 
că toate cabanele erau dotate cu videorecordere. Turiştii 
fuseseră surprinşi când descoperiseră aparatele şi se 
bucuraseră că vor avea cum să-şi omoare timpul în zilele 
ploioase. Probabil că doar câţiva fanatici aruncaseră în 
valize, pentru orice eventualitate, casete goale, sperând 
să-şi înregistreze emisiunile preferate. Bineînţeles, pista 
aceasta putea să-l conducă undeva doar dacă oamenii cu 
care avea să vorbească îi vor spune adevărul. Cine lăsase 
caseta în cabană? Cine făcuse înregistrarea? Asakawa, 
disperat, încerca să nu scape nimic din vedere. Analizase 
de nenumărate ori răspunsurile pe care le primise, dar nu 
găsise niciun semn care să-i confirme bănuiala că ar fi fost 
minţit. Din cei şaisprezece turişti cu care vorbise, trei 
aleseseră staţiunea pentru terenurile ei de golf şi nici 
măcar nu observaseră videorecorderele din cabane. Alţi 
cinci veniseră să joace tenis, dar plouase tot timpul şi, în 
lipsa altei distracţii, închiriaseră mai multe casete, în 
special producţii clasice. Ultimul grup - o familie de patru 
persoane din Yokohama, pe nume Kaneko - adusese o 


109 


casetă. Doreau să înregistreze o emisiune de pe alt canal 
în timp ce se delectau cu un episod dintr-un serial istoric 
care le plăcea la nebunie. 

Asakawa a pus jos receptorul şi a citit iar, de la început 
până la sfârşit, informaţiile pe care le primise de la cele 
şaisprezece grupuri de turişti. Doar unul dintre ele părea 
să deschidă o pistă promițătoare: domnul şi doamna 
Kaneko şi cei doi copii ai lor, un băiat şi o fată, elevi la 
gimnaziu. În timpul verii fuseseră cazaţi de două ori în 
cabana B-4. Prima dată ajunseseră acolo în seara zilei de 
10 august, într-o vineri, şi plecaseră sâmbătă. A doua oară 
ocupaseră B-4 pe 25 şi 26 august, o sâmbătă şi o duminică. 
Mai precis cu trei zile înainte ca Tomoko şi prietenii ei să 
închirieze cabana. După plecarea familiei Kaneko, cabana 
B-4 rămăsese două zile fără ocupanţi, adică luni şi marţi. 
Următorii clienţi fuseseră, în mod sigur, cei patru. Mai 
mult decât atât, puştiul de doisprezece ani al familiei 
Kaneko luase de-acasă o casetă, hotărât să-şi înregistreze 
emisiunea favorită. Nu ratase până arunci niciun episod 
dintr-un serial pentru copii difuzat în fiecare duminică la 
opt seara. Bineînţeles, nu putea trece peste părinţii lui, iar 
aceştia se instalau în faţa televizorului chiar duminica, la 
opt fix, pentru a urmări un serial de mare succes, cu 
subiect istoric, transmis pe canalul public NHK. Cabana, 
potrivit pliantului publicitar, avea un singur televizor, dar 
puştiul nu renunţase nicio clipă la speranţa că va găsi 
acolo un videorecorder şi luase caseta pentru a-şi 
înregistra serialul favorit. În timp ce aparatul înregistra 
episodul cu pricina, un prieten a venit să-l anunţe că ploaia 
se oprise. Băiatul a plecat să joace tenis cu sora lui mai 
mică. După ce s-a terminat filmul istoric, domnul Kaneko a 
închis televizorul, uitând că videorecorderul încă mai 
înregistra. Copiii au rămas afară până pe la zece, s-au 
întors morţi de oboseală şi s-au dus direct la culcare. 
Uitaseră şi ei de înregistrare. A doua zi, când familia 
Kaneko aproape ajunsese acasă, băiatul şi-a amintit 
deodată că uitase caseta în videorecorder şi a strigat la 
tatăl lui, care se afla la volan, să întoarcă maşina. A urmat 


110 


o ceartă serioasă, dar în cele din urmă puştiul a renunţat. 
Încă mai bombănea când domnul Kaneko a oprit maşina în 
faţa casei. 

Asakawa a luat caseta şi a aşezat-o în picioare pe birou. 
Spaţiul pentru eticheta de titlu era gol, iar pe carcasa din 
plastic scria doar atât: Fujitex VHS T120 Super AV. A 
format din nou numărul familiei Kaneko. 

— Bună ziua, îmi cer scuze că vă deranjez încă o dată. 
Sunt Asakawa, de la Daily News. 

A urmat o pauză, apoi s-a auzit vocea persoanei cu care 
vorbise mai devreme: 

— Da? 

Era doamna Kaneko. 

— Mi-aţi spus că fiul dumneavoastră a lăsat o casetă 
video în cabană. Nu cumva ştiţi ce marcă era? 

— O clipă, staţi să mă gândesc, îi răspunse femeia. Aveţi 
noroc, băiatul meu tocmai a intrat pe uşă. Il întreb imediat. 

Asakawa nu-şi făcea iluzii. Era imposibil ca puştiul să-şi 
amintească. 

— Mi-a zis că nu ştie, dar cumpără doar casete ieftine, 
din acelea care se vând în seturi de câte trei. 

Nimic surprinzător. Câţi oameni aleg cu atenţie marca 
atunci când cumpără casete video pentru înregistrări 
obişnuite? Apoi lui Asakawa i-a venit o idee. Stai puțin, 
unde-i cutia casetei? Casetele se vând în cutii de carton. 
Nimeni nu aruncă cutiile. În orice caz, el nu arunca 
niciodată cutia unei casete video. 

— Spuneti-mi, păstraţi casetele în cutiile lor originale? 

— Da, bineînţeles. 

— Îmi cer scuze, dar aţi putea vă rog să verificaţi dacă 
există vreo cutie goală? 

— Poftim? 

— Vă rog. S-ar putea ca viaţa unui om să depindă de 
asta. 

O justificare patetică, dar femeile casnice sunt sensibile 
la scenariul „de viaţă şi de moarte”. Ori de câte ori 
Asakawa se grăbea şi dorea să obţină rapid rezultate, 
folosea această formulă magică. Acum, însă, nu minţea. 


111 


— Un moment, vă rog. 

Aşa cum se aşteptase, tonul doamnei Kaneko se 
schimbase sensibil. A urmat o pauză destul de lungă. Dacă 
băiatul uitase şi cutia în cabană înseamnă că recepţionerul 
o aruncase. Dacă nu, avea o şansă ca ea să se afle în casa 
familiei Kaneko. Femeia a ridicat din nou receptorul. 

— O cutie goală, nu-i aşa? 

— Da. 

— Am găsit două cutii goale. 

— Foarte bine. Pe cutie ar trebui să vedeţi numele 
producătorului şi tipul casetei... 

— Staţi să mă uit. Pe una scrie Panavision T120. Pe 
cealaltă... Fujitex VHS T120 Super AV. 

Acelaşi producător. Nu era nici pe departe o dovadă 
concludentă, pentru că Fujitex vânduse milioane de casete 
de acest tip, dar măcar făcuse un pas înainte. De atâta 
lucru era sigur. Putea să tragă o primă concluzie fără să se 
teamă că greşeşte: caseta aceea blestemată ajunsese în 
cabana B-4 în bagajul unui puşti de clasa a şasea. Asakawa 
i-a mulţumit doamnei Kaneko şi a închis telefonul. 

Pe data de 26 august, într-o seară de duminică, la ora 
opt, videorecorderul din B-4 începe să înregistreze. 
Familia Kaneko uită caseta în aparat şi pleacă acasă. Apoi 
apar Tomoko şi prietenii ei. Ghinion, plouă cu găleata. Se 
hotărăsc să se uite la un film. Când încearcă să folosească 
aparatul, constată că în el se află deja o casetă. Fără să 
bănuiască ce va urma, vizionează înregistrarea. Văd 
imaginile acelea stranii, pe care nu şi le pot explica. 
Urmăresc apoi avertizarea de la sfârşit. Blestemând 
vremea rea care-i ţine în cabană, cei patru pun la cale o 
farsă răutăcioasă. Şterg „descântecul” de pe bandă şi în 
locul lui înregistrează clipul publicitar. Lasă caseta în 
cabană pentru a-i speria pe următorii oaspeţi. 

Bineînţeles, Tomoko şi prietenii ei n-au crezut nicio clipă 
că pericolul putea fi real. Dacă ar fi luat în serios 
avertismentul, fără îndoială că le-ar fi pierit cheful de 
farse. Asakawa se întrebă dacă vreunul dintre ei îşi 
amintise de casetă în clipa când murise. Poate că n-au avut 


112 


timp, poate că îngerul morţii i-a luat prea repede. Se 
înfiora. Moartea lor era doar începutul. Dacă nu găsesc o 
cale de salvare în cele cinci zile care mi-au rămas, voi 
sfârşi la fel ca ei. Şi atunci voi afla, cu siguranţă, la ce s-au 
gândit înainte să moară. 

Totuşi... Dacă băiatul înregistra o emisiune de 
televiziune, cum au apărut pe casetă imaginile acelea? 
Până atunci Asakawa fusese convins că le filmase cineva 
cu o cameră video şi apoi lăsase caseta în cabană. Dar 
caseta fusese uitată într-un video-recorder care înregistra 
ceva, aşadar imaginile acelea incredibile s-au suprapus 
într-un fel sau altul peste înregistrare. Nu-i trecuse prin 
cap una ca asta. Un fel de transmisiune parazită. 

Oricât de greu îi venea să accepte, doar acesta putea fi 
adevărul. Undele electromagnetice fuseseră „deturnate”. 

Asakawa şi-a amintit ce se întâmplase cu un an în urmă, 
în timpul campaniei electorale: noaptea târziu, după ce 
programul postului NHK s-a încheiat, un emiţător 
clandestin a început să transmită pe acelaşi canal un film 
în care unul dintre candidaţi a fost făcut praf şi pulbere. 

O transmisiune clandestină de televiziune. Era singura 
concluzie logică. După toate probabilitățile, imaginile 
fuseseră transmise în seara zilei de 26 august de undeva 
din regiunea Hakone şi, din pură întâmplare, 
videorecorderul din cabana B-4 le înregistrase. Dacă 
aceasta era realitatea, trebuia să existe undeva o 
informaţie referitoare la eveniment. Asakawa şi-a spus că 
trebuia să ia legătura cu biroul local al ziarului şi să pună 
câteva întrebări. 


113 


4 


Asakawa a ajuns acasă la zece. Imediat după ce a intrat 
în apartament, a deschis cu grijă uşa dormitorului şi s-a 
uitat o vreme la feţele liniştite ale soţiei şi fetiţei. 
Îndeplinea acest ritual de fiecare dată, fără excepţie, 
indiferent cât de târziu ajungea acasă. 

Pe masa din sufragerie îl aştepta un bilet. A telefonat 
domnul Takayama. Asakawa încercase toată ziua să ia 
legătura cu el, dar nu-l găsise acasă. Ryuji locuia singur 
într-un apartament din Nakano. Probabil că ieşise pentru 
a-şi continua cercetările. Poate că a descoperit ceva, s-a 
gândit Asakawa în timp ce forma numărul. A lăsat 
telefonul să sune de zece ori. Niciun răspuns. 

A făcut repede un duş, a deschis o sticlă de bere şi a 
încercat din nou. Ryuji încă nu se întorsese. A trecut la 
whisky cu gheaţă. Ştia că nu avea nicio şansă să doarmă în 
noaptea aceea fără ajutorul unei doze de alcool. Înalt şi 
subţire, Asakawa nu suferise în viaţa lui de vreo boală 
demnă de acest nume. Şi în mod paradoxal, acum era 
condamnat să moară. O parte din el încerca să se convingă 
că visează, că timpul se va scurge aşa cum avea obiceiul, 
că nu va reuşi să înţeleagă semnificaţia înregistrării sau să 
reconstituie instrucţiunile până în seara zilei de 18 
octombrie, dar că nu se va întâmpla nimic şi zilele se vor 
aşterne iarăşi înaintea lui ca şi până atunci. Oguri va 
arbora din nou expresia lui batjocoritoare şi va perora pe 
tema credinţei stupide în superstiții, iar Ryuji va izbucni în 
râs şi-i va spune: „Ce vrei, nu suntem în stare să înţelegem 
cum funcţionează universul”. lar Shizu şi Yoko îl vor 
întâmpina cufundate în somn, cu aceleaşi figuri angelice şi 


114 


împăcate. Nici măcar pasagerul dintr-un avion care se 
prăbuşeşte nu-şi pierde speranţa că va supravieţui. 

A golit al treilea pahar cu whisky şi a format a treia oară 
numărul de telefon al lui Ryuji. Dacă nu-i răspundea nici 
de data aceasta, Asakawa era hotărât să se dea bătut şi să 
se culce. Telefonul a sunat de şapte ori, apoi s-a auzit în 
sfârşit declicul receptorului ridicat din furcă. 

— Unde naiba ai fost toată ziua? a strigat el, fără să se 
asigure măcar că la celălalt capăt al firului era într-adevăr 
Ryuji. 

Era convins că doar Ryuji îi putea răspunde şi nu-şi mai 
stăpânise furia. Într-un anumit sens, această reacţie 
consfințea nefirescul relaţiei lor. Asakawa menținea chiar 
faţă de prieteni o distanţă prudentă şi îşi controla mereu 
comportamentul, în schimb, nu avea nicio reţinere să-l facă 
pe Ryuji cum îi venea la gură. Totuşi, în pofida 
familiarităţii pe care şi-o permitea faţă de el, nu-l 
considerase niciodată pe Ryuji un prieten în adevăratul 
înţeles al cuvântului. 

Surprinzător, i-a răspuns o voce străină. 

— Alo! Mă scuzaţi... 

Era vocea unei femei, iar tonul ei arăta că izbucnirea de 
adineauri o uluise. 

— O, îmi pare rău. Am greşit numărul. 

Asakawa se pregăti să închidă telefonul. 

— Îl căutaţi pe profesorul Takayama? 

— Da, mă rog... Da. Pe el îl caut. 

— Încă nu s-a întors. 

Asakawa nu s-a putut abţine să se întrebe a cui era 
vocea foarte atrăgătoare. Ar fi pariat că nu a unei rude, 
pentru că îl numise pe Ryuji „profesor”. lubită? Imposibil. 
Care femeie în toate minţile ar fi făcut greşeala să se 
îndrăgostească de Ryuji? 

— Înţeleg. Mă numesc Asakawa. 

— Când profesorul Takayama se va întoarce, îl voi ruga 
să vă dea un telefon. Domnul Asakawa, dacă am înţeles 
bine... 

Glasul catifelat al femeii a continuat să răsune în 


115 


urechile lui Asakawa mult timp după ce pusese receptorul 
în furcă. 


Salteaua e folosită de obicei doar în camerele amenajate 
în stil tradiţional, în care podeaua e acoperită cu tatami. Ei 
preferaseră să aştearnă un covor în dormitor, dar 
renunţaseră la patul în stil occidental după ce se născuse 
Yoko. Nu îşi asumaseră riscul s-o culce pe fetiţă pe un pat 
înalt, iar camera era prea mică şi pentru un leagăn. Prin 
urmare, fuseseră obligaţi să renunţe la patul dublu şi acum 
fiecare dormea pe salteaua lui, o strângea dimineaţa şi o 
aşternea din nou seara. Puneau cele două saltele una lângă 
alta şi se înghesuiau toţi trei pe ele. 

Asakawa s-a târât cu grijă în putinul spaţiu rămas liber. 
Când se culca odată cu ele, fiecare rămânea în aceeaşi 
poziţie. Shizu şi Yoko aveau însă un somn agitat. Cum de 
obicei se duceau la culcare înaintea lui Asakawa, începeau 
să se mişte în somn şi, în mai puţin de un ceas, ocupau 
amândouă saltelele. Prin urmare, Asakawa se vedea 
obligat să folosească fiecare centimetru rămas liber. Se 
întrebă la cât timp după dispariţia lui trupul altui bărbat va 
umple locul pe care-l ocupa el acum. Nu îl deranja în mod 
special ideea că Shizu s-ar putea recăsători. Mai mult îl 
neliniştea faptul că unele persoane nu reuşesc niciodată să 
umple golul provocat de dispariţia soţului sau a soţiei lor. 
Trei ani? Da, trei ani ar fi o durată rezonabilă. Shizu se va 
muta înapoi în casa părintească, tatăl şi mama ei vor avea 
grijă de Yoko în timp ce ea va fi plecată la serviciu. 
Asakawa a făcut un efort de imaginaţie şi a văzut în minte 
faţa altei Shizu, cea din viitor, strălucind de vitalitate şi 
poftă de viaţă, îşi dorea ca ea să fie puternică. În schimb, 
nu suporta să se gândească măcar o clipă la chinurile prin 
care ar putea trece soţia şi fetiţa lui după ce el nu va mai 
fi. 

Asakawa o cunoscuse pe Shizu cu cinci ani în urmă. 
Tocmai fusese transferat înapoi la biroul din Tokio după ce 
lucrase o vreme la filiala din Chiba. Ea era angajată la o 
agenţie de turism cu care Daily News avea legături de 


116 


afaceri. Biroul ei se afla la etajul al treilea, al lui la al 
şaptelea şi uneori se întâlneau la lift. Intraseră prima dată 
în vorbă într-o dimineaţă, când Asakawa urcase la agenţie 
pentru a lua două bilete de tren. Trebuia să plece din oraş 
şi, cum persoana care se ocupa în mod obişnuit de Daily 
News lipsea, fusese trimis la Shizu. Fata avea douăzeci şi 
cinci de ani şi îi plăceau călătoriile, iar privirea pe care i-o 
aruncase lui Asakawa spunea limpede cât de tare îl 
invidiază pentru drumurile lui prin ţară. Privirea aceea îi 
amintise şi de prima lui iubire. Acum, după ce se 
prezentaseră cum se cuvine, stăteau de vorbă de fiecare 
dată când se întâlneau în lift, iar apoi relaţia lor 
progresase repede. S-au căsătorit doi ani mai târziu, după 
o idilă foarte liniştită şi după ce au obţinut fără nicio 
dificultate consimţământul părinţilor. 

Au cumpărat apartamentul de trei camere din Kita 
Shinagawa cu şase luni înainte de nuntă şi părinţii lor i-au 
ajutat să plătească avansul. Nu se grăbiseră să-l cumpere 
înainte de căsătorie pentru că ar fi anticipat creşterea 
preţurilor în cartierul acela, ci pentru că doreau să scape 
cât mai repede de rate. Dacă nu l-ar fi cumpărat atunci, 
probabil că mai târziu nu şi-ar mai fi putut permite să 
locuiască în aceleaşi condiţii. Într-un singur an, valoarea 
apartamentului se triplase. Rata lunară era mai puţin de 
jumătate din chiria obişnuită în acelaşi cartier. Amândoi se 
plângeau mereu că spaţiul e prea mic, dar în realitate se 
bucurau că reuşiseră să facă o investiţie atât de bună. 
Acum Asakawa era fericit că le lăsa ceva. Când Shizu va 
plăti ratele rămase cu prima de la asigurarea lui de viaţă, 
apartamentul va fi în sfârşit proprietatea ei şi a lui Yoko... 
Cred că polita mea valorează douăzeci de milioane de yeni, 
dar mai bine să verific în acte... 

li era greu să se concentreze, însă calculă mai multe 
variante de plată şi îşi spuse că trebuia să noteze toate 
sfaturile de ordin financiar care-i treceau prin minte. 
Deces din cauze naturale? Accident? Crimă? 

In orice caz, e timpul să recitesc poliţa de asigurare. 

În ultimele trei zile adormise de fiecare dată copleşit de 


117 


gânduri negre. Acum încerca să găsească o cale de a 
influenţa mersul evenimentelor şi după dispariţia lui. In 
final s-a hotărât să-şi scrie testamentul. 


Duminică, 14 octombrie 


În dimineaţa zilei următoare, Asakawa i-a telefonat lui 
Ryuji imediat după ce a deschis ochii. 

— Da? a răspuns Ryuji, iar vocea lui dovedea limpede că 
fusese trezit din somn. 

Asakawa şi-a amintit cât de tare se enervase noaptea 
trecută şi a strigat în receptor: 

— Pe unde-ai umblat toată noaptea? 

— Cum? Aa, Asakawa? 

— Parcă a fost vorba să mă suni. Ai uitat? 

— Păi, da, m-am îmbătat. Fetele din ziua de azi ştiu să 
bea, nu glumă. Ştiu să facă şi altele, dacă mă înţelegi. 
Maaa-măăă, sunt frânt. 

Timp de câteva secunde, Asakawa n-a reuşit să găsească 
o replică. Avea din nou senzaţia că ultimele trei zile 
fuseseră doar un vis şi s-a înfuriat pe el însuşi că luase 
totul în serios. 

— Bine, ies pe uşă în clipa asta. Aşteaptă-mă, a zis el şi a 
închis telefonul. 

Ca să ajungă la Ryuji trebuia să ia trenul până la 
Nakano-Est şi apoi să mai facă o bucată de drum pe jos, 
către Kami Ochiai. 

Mergând către stație, Asakawa a ajuns la concluzia 
optimistă că Ryuji era tot Ryuji, chiar dacă se îmbătase 
noaptea trecută. În mod sigur descoperise ceva. Poate 
chiar descifrase misterul şi apoi ieşise în oraş pentru a 
sărbători victoria cu băutură şi femei. Exaltarea lui creştea 
pe măsură ce se apropia de apartamentul lui Ryuji şi a 
început să iuţească pasul. Rațiunea îl avertiza totuşi că 
emoţiile necontrolate, pendularea între teamă şi speranţă, 
între pesimism şi optimism îl vor dobori la un moment dat. 

Ryuji i-a deschis uşa îmbrăcat în pijama. Avea cearcăne, 
era neras şi în mod evident abia se dăduse jos din pat. 


118 


Asakawa şi-a scos pantofii în doi timpi şi trei mişcări, dar 
n-a mai avut răbdare să ajungă în sufragerie şi a strigat 
din vestibul: 

— Ai aflat ceva? 

— Nu, nu chiar. Intră odată, i-a zis Ryuji, scărpinându-se 
viguros în creştetul capului. 

Avea privirea tulbure şi Asakawa şi-a dat seama imediat 
că se trezise doar pe jumătate. 

— Hai, vino-ţi în fire. Bea o cafea, spală-te, fă ceva. 

Simţind că i-au fost înşelate aşteptările, Asakawa a 
trântit ceainicul pe aragaz fără să-i pese că face zgomot. 
Timpul începea să-l obsedeze din nou. 

S-au aşezat amândoi pe jos, în sufragerie, cu picioarele 
încrucişate. De-a lungul peretelui din spatele lor se înşirau 
teancuri de cărţi. 

— Bun, acum spune-mi ce-ai aflat, a mormăit Ryuji, 
legănându-şi un picior. 

Încercând să câştige fiecare secundă, Asakawa a scos 
din servietă însemnările pe care le făcuse cu o zi înainte şi 
a început să i le prezinte rapid, în ordine cronologică. Mai 
întâi l-a informat pe Ryuji că, iniţial, pe casetă fusese 
înregistrat un episod dintr-un serial de televiziune difuzat 
în ziua de 26 august, de la ora opt seara. 

— Chiar aşa? 

Ryuji părea surprins. Şi el pornise de la ipoteza că 
imaginile fuseseră înregistrate cu o cameră video şi 
probabil copiate mai târziu pe casetă. 

— Uite ceva într-adevăr interesant. Totuşi, dacă a fost 
utilizat un emiţător clandestin, aşa cum susţii tu, în mod 
normal ar fi trebuit să vadă şi alţii imaginile... 

— M-am interesat la birourile noastre din Atami şi 
Mishima. Mi-au spus că n-au nicio informaţie despre vreo 
transmisiune clandestină în Hakone în seara zilei de 26. 

— Vasăzică aşa... 

Ryuji şi-a încrucişat braţele şi a rămas o vreme tăcut. 

— Îmi vin în minte doar două explicaţii, a zis el într-un 
târziu. Prima: toţi cei care au văzut filmul au murit. Stai 
puţin... în transmisiunea originală descântecul era intact. 


119 


Prin urmare... Şi, oricum, zici că în ziarele locale n-a 
apărut nicio ştire despre vreo emisiune-pirat? 

— Da. Am verificat deja ipoteza asta. Ştiu ce întrebare ti- 
ai pus: există sau nu alte victime? Nu există. Niciuna. Dacă 
filmul de pe casetă ar fi fost transmis pe o lungime de undă 
rezervată televiziunii publice, l-ar fi văzut şi alţii. Dar n-a 
mai murit nimeni. Nici măcar n-au circulat zvonuri în 
privinţa asta. 

— Îţi aduci aminte de primele cazuri de SIDA? La 
început, doctorii din Statele Unite habar n-aveau ce se 
întâmplă. Constatau pur şi simplu că oamenii mor, iar 
simptomele sunt complet diferite faţă de tot ce văzuseră 
până atunci. Apoi a apărut bănuiala că ar fi o boală nouă şi 
ciudată. A mai durat doi ani până au numit-o SIDA şi au 
catalogat-o ca atare. Se mai întâmplă şi asemenea lucruri. 

Pe văile de la vest de Tanna erau doar câteva case 
răzlețe, construite în special în zonele mai joase, de-a 
lungul autostrăzii Atami-Kannami. Dacă priveai către sud, 
vedeai doar staţiunea Pacific Land, complet izolată pe 
pajiştile ei alpine parcă desprinse dintr-un vis. Oare se 
întâmpla ceva ciudat în zona aceea? Cine ştie, poate că o 
mulţime de oameni muriseră subit, dar ştirea încă nu 
ajunsese în ziare. Existau şi alte exemple în acest sens, nu 
numai SIDA. Maladia Kawasaki, descoperită pentru prima 
dată în Japonia, apucase să facă ravagii timp de un deceniu 
până să fie recunoscută în mod oficial. Din momentul 
înregistrării întâmplătoare a acelor imagini stranii trecuse 
doar o lună şi jumătate. Era posibil ca sindromul care 
provoca moartea după exact o săptămână să nu fi fost încă 
descoperit. Dacă Asakawa n-ar fi găsit elementul comun al 
celor patru accidente, dacă printre victime nu s-ar fi 
numărat şi nepoata lui, „boala” ar fi rămas complet 
necunoscută până în ziua de azi. Această ipoteză era chiar 
mai înspăimântătoare decât celelalte. De obicei mureau 
sute sau mii de oameni până când cauza deceselor era 
atribuită în mod oficial unei noi boli. 

— N-avem timp să batem din uşă în uşă şi să stăm de 
vorbă cu toţi care au case pe-acolo. Parcă ai pomenit de a 


120 


doua posibilitate. 

— Corect. A doua: singurii oameni care au văzut 
înregistrarea suntem noi doi şi cei patru care au murit. Să 
nu uit, crezi că puştiul care a pus caseta în aparat ştia că 
frecvențele de emisie sunt diferite de la o regiune la alta? 
Ceea ce se transmite pe canalul 4 la Tokio trebuie transmis 
pe alt canal în provincie. Un copil n-avea de unde să ştie 
chestia asta. Poate că a potrivit aparatul pe canalul cu care 
e obişnuit acasă. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Gândeşte-te puţin. Oare noi, cei care locuim în 'Tokio, 
folosim vreodată canalul 2? N-ar avea niciun rost. 

Aha. Vasăzică puştiul potrivise videorecorderul pe un 
canal care nu era utilizat în zona aceea. Cum domnul şi 
doamna Kaneko se uitau la serialul lor preferat, nimeni nu 
văzuse de fapt ce înregistra aparatul. În orice caz, ţinând 
cont că densitatea populaţiei din regiunea aceea montană 
era destul de redusă, numărul spectatorilor unei emisiuni- 
pirat ar fi fost oricum foarte mic. 

— În ambele cazuri, întrebarea-cheie este următoarea: 
de unde au fost transmise imaginile? 

Totul părea foarte simplu acum, după ce Ryuji pusese 
punctul pe i. Dar Asakawa ştia foarte bine că doar o echipă 
perfect organizată şi dotată cu echipamentul potrivit putea 
să determine amplasamentul emiţătorului. 

— Stai, opreşte-te puţin. Nici măcar nu suntem siguri că 
pornim de la premisa corectă. Faptul că puştiul a 
înregistrat din întâmplare o transmisiune clandestină 
rămâne o simplă ipoteză. 

— Ştiu, dar nu ajungem nicăieri dacă aşteptăm să fim 
sută la sută siguri. E singura noastră pistă. 

Unde electromagnetice. Asakawa avea o cultură 
ştiinţifică destul de vagă. Nici măcar nu ştia precis ce sunt 
undele electromagnetice. Trebuia să înceapă de aici, de la 
definiţie. In lipsa altor indicii, era obligat să verifice 
această ipoteză. Să găsească punctul de origine al 
transmisiunii. În concluzie, trebuia să se întoarcă acolo. Şi 
mai avea patru zile, dacă nu punea la socoteală şi ziua de 


121 


azi. 

Următoarea întrebare era: Cine a şters descântecul? 
Dacă acceptau faptul că imaginile fuseseră înregistrate la 
faţa locului şi caseta rămăsese în aparat, putea fi oricare 
dintre cele patru victime. Asakawa telefonase la NFK şi 
aflase că invitatul emisiunii Showul de noapte din seara 
zilei de 29 august fusese povestitorul Shinraku Sanyutei. 
Avuseseră dreptate. Aproape sigur unul dintre cei patru 
ştersese de pe bandă partea cu instrucţiunile. 

Asakawa a scos din servietă şi copiile fotografiilor cu 
muntele Mihara. 

— Ce părere ai? a spus el, răsfirându-le în faţa lui Ryuji. 

— Muntele Mihara de pe insula Izu Oshima, hm? Aş zice 
că ai nimerit. 

— Şi, mă rog, de ce eşti atât de sigur? 

— Ieri după-amiază l-am întrebat pe etnologul de la 
universitate dacă ştie în ce dialect vorbeşte „bunica”. Mi-a 
spus că azi nu mai e folosit, dar că a fost vorbit cândva pe 
insula Izu Oshima. De fapt, anumite caracteristici îl 
localizează în regiunea Sashikiji din extremitatea de sud a 
insulei. Omul e destul de prudent, nu bagă mâna-n foc că 
nu greşeşte, dar acum, după ce am văzut şi fotografiile, aş 
pune mâna în foc că dialectul este originar din insula 
Oshima, iar vulcanul de pe casetă e muntele Mihara. 
Apropo, ai găsit informaţii despre eruptiile recente? 

— Sigur, de la război încoace. Cred că e în regulă dacă 
ne limităm la perioada de după război... 

O presupunere rezonabilă, ţinând cont că înainte de 
război tehnologia video era destul de primitivă, iar 
imaginile de pe casetă erau de o calitate excelentă. 

— Aşa este. 

— Bun, mă urmăreşti? După război, muntele Mihara a 
erupt de patru ori. Prima dată în 1950-1951, a doua oară în 
1957 şi a treia oară în 1974. Sunt sigur că şi tu îţi 
aminteşti foarte bine a patra erupție: a fost în toamna lui 
1986. În urma erupției din 1957 s-a format un crater nou. 
A murit un om şi alţi cincizeci şi trei au fost răniţi. 

— Dacă presupunem că a fost folosită o cameră video, 


122 


cred că e vorba despre erupția din 1986, dar încă nu 
putem fi siguri. 

Ajuns aici, Ryuji parcă şi-a amintit brusc de ceva şi a 
început să scotocească într-o servietă. În cele din urmă a 
scos o foaie de hârtie. 

— Aha, da. Uite ce spune bunica. Colegul meu de la 
universitate a fost amabil şi-a tradus discursul ei în 
japoneza modernă. 

Asakawa a luat foaia şi a citit: 


Cum ai stat cu sănătatea de-atunci încoace? Dacă te joci 
tot timpul în apă, monștrii te vor prinde până la urmă. 
Ințelegi? Ai grijă, fereşte-te de străini. La anul vei da 
naştere unui copil. Ascult-o pe bunica, fiindcă tu eşti doar 
o fetiță. Să nu-ţi faci griji în privința localnicilor. 


Asakawa a citit textul încă o dată, cu cea mai mare 
atenţie, apoi s-a uitat întrebător la Ryuji. 

— Ce-i asta? Ce semnificaţie are? 

— De unde să ştiu eu? Va trebui să aflăm. 

— Ne-au rămas doar patru zile! 

Asakawa era disperat. Avea prea multe de făcut şi nu 
ştia cu ce să înceapă. Devenise conştient că stătea în 
echilibru pe o muchie de cuţit şi că nervii începuseră să-l 
lase. 

— Uite ce-i, eu am o zi în plus faţă de tine. Tu eşti eroul 
principal în povestea asta. Comportă-te ca atare. Dă tot ce 
poti. 

Deodată, în sufletul lui Asakawa a încolţit o bănuială. 
Ryuji putea profita de ziua lui în plus. De exemplu, dacă va 
găsi două versiuni ale descântecului, ar putea foarte bine 
să-i dezvăluie lui Asakawa doar una dintre ele. Nu i-ar 
rămâne decât să aştepte deznodământul şi în felul acesta 
ar afla soluţia corectă. Cele douăzeci şi patru de ore în 
plus se puteau transforma într-o armă puternică. 

— În realitate nu-ţi pasă dacă eu o să trăiesc sau o să 
crap, nu-i aşa, Ryuji? Stai aici liniştit, îmi zâmbeşti... s-a 
văitat Asakawa şi în aceeaşi clipă i s-a făcut ruşine de 


123 


slăbiciunea lui. 

— Vorbeşti ca o muiere. Decât să pierzi timpul scâncind 
sau lătrând aşa, mai bine ţi-ai pune mintea la contribuţie. 

Asakawa l-a fulgerat cu o privire plină de reproş. 

— Bine, cum să te fac să înţelegi? Eşti prietenul meu cel 
mai bun. Nu vreau să mori. Fac tot ce-mi stă în putere şi 
vreau ca şi tu să faci tot ce poţi. Amândoi trebuie să facem 
un efort, să ne ajutăm unul pe celălalt. Eşti mulţumit 
acum? 

La jumătatea discursului, tonul lui Ryuji se transformase 
din serios în copilăros, iar încheierea fusese punctată cu 
un hohot de râs obscen. 

Ecoul cuvintelor încă mai răsuna în cameră când s-a 
deschis uşa de la intrare. Surprins, Asakawa s-a răsucit 
pentru a vedea prin uşa bucătăriei cine intrase în 
apartament. O tânără stătea aplecată în vestibul şi îşi 
scotea pantofii albi cu toc înalt. Părul tuns scurt, până 
deasupra urechilor, îi punea în valoare strălucirea argintie 
a cerceilor. Şi-a aşezat pantofii lângă perete şi s-a ridicat. 
Privirea ei s-a încrucişat cu a lui Asakawa. 

— Imi cer scuze. Am crezut că profesorul e singur, a 
spus femeia, acoperindu-şi gura cu mâna. 

Limbajul elegant al corpului ei şi costumul de un alb 
orbitor contrastau puternic cu interiorul apartamentului. 
De sub fusta elegantă se vedea conturul picioarelor lungi 
şi zvelte. Pe ovalul frumos al feţei se citea inteligenţa. 
Semăna cu o romancieră de succes care apărea uneori în 
reclame la televizor. 

— Intră. 

Tonul lui Ryuji se schimbase. Vulgaritatea dispăruse sub 
un strat proaspăt de demnitate. 

— Permite-mi să te prezint. Dumneaei este domnişoara 
Mai Takano de la Facultatea de Filozofie a Universităţii 
Fukuzawa. Este una dintre studentele eminente şi a 
manifestat mereu un mare interes faţă de cursurile mele. 
Aş zice chiar că este singura care înţelege cu adevărat ce 
predau. Dumnealui este Kazuyuki Asakawa de la Daily 
News. Este... prietenul meu cel mai bun. 


124 


Mai Takano l-a privit pe Asakawa cu o oarecare 
surprindere, iar el s-a întrebat de ce se mirase fata. 

— Sunt încântată să vă cunosc, zise Mai, înclinându-se şi 
aruncându-i un zâmbet discret, dar strălucitor. 

Era genul acela de zâmbet care ar fi făcut pe oricine să 
simtă în suflet o adiere de prospeţime. Asakawa nu mai 
văzuse până atunci o femeie atât de frumoasă. Fineţea 
pielii, lumina din privire, silueta perfectă... Fără să mai 
pună la socoteală inteligenţa, eleganța, amabilitatea care 
păreau că formează o aură în jurul ei. Asakawa nu reuşea 
să-i găsească vreun defect şi, involuntar, s-a tras înapoi, ca 
o broască din faţa unui şarpe. Nu era în stare să deschidă 
gura. 

— Hai, spune ceva. 

Ryuji i-a tras un ghiont în coaste. 

— Bună ziua, articula el în cele din urmă, cu glas 
tremurător şi privirea fixă. 

— Domnule profesor, unde aţi fost azi-noapte? a întrebat 
Mai, plutind grațios doi paşi mai aproape. 

— Takabayashi şi Yagi m-au invitat în oraş, aşadar... 

Acum, când stăteau alături, Asakawa a observat că Mai 
era cu cel puţin zece centimetri mai înaltă decât Ryuji. Şi 
probabil că nu are nici jumătate din greutatea lui, şi-a spus 
el. 

— Aş vrea să mă anunţaţi când nu veniţi acasă. V-am 
aşteptat. 

Deodată, Asakawa şi-a venit în fire. Era vocea pe care o 
auzise ieri-seară, vocea femeii care-i răspunsese la telefon. 
A observat că Ryuji îşi plecase capul, ca un băieţel certat 
de mama lui. 

— N-are importanţă. De data aceasta vă iert. Uitaţi, v- 
am adus ceva. Fata îi întinse o pungă de hârtie. V-am 
spălat lenjeria. Aveam de gând să fac şi puţină ordine aici, 
dar vă supăraţi când umblu cu cărţile dumneavoastră. 

Asakawa nu s-a putut abţine să-şi imagineze natura 
legăturii lor. Evident, nu era o simplă relaţie între un 
profesor şi o studentă. Noaptea trecută îl aşteptase aici, 
singură. Erau atât de apropiaţi? A simţit că se enervează, 


125 


aşa cum i se întâmpla de fiecare dată când vedea o 
pereche total nepotrivită, dar acum era vorba de ceva mult 
mai grav. Tot ce atingea Ryuji era mânjit, şi totuşi, în timp 
ce el o privea pe Mai, a citit în ochii lui o dragoste sinceră. 
Era ca un cameleon, îşi schimba expresia, chiar şi felul de 
a vorbi. Timp de o clipă, în mintea lui Asakawa s-a zbătut 
un gând nebunesc: să-i dezvăluie fetei adevărata faţă a lui 
Ryuji. 

— E aproape ora prânzului, domnule profesor. Să 
pregătesc ceva? Domnule Asakawa, rămâneţi şi 
dumneavoastră la masă, nu-i aşa? Aveţi vreo preferinţă? 

Asakawa s-a uitat neajutorat la Ryuji. 

— Nu fi timid. Mai e o bucătăreasă minunată. 

— Am încredere în alegerea dumneavoastră, a reuşit 
Asakawa să îngaime în cele din urmă. 

Mai a plecat imediat să facă cumpărături la piaţa din 
apropiere. Asakawa a rămas tăcut, privind visător către 
uşă multă vreme după ce fata ieşise. 

— Omule, arăţi ca o căprioară prinsă în lumina farurilor, 
l-a trezit Ryuji din reverie, rânjind amuzat. 

— Te rog să mă scuzi. 

— Uite ce-i, nu avem timp pentru întreruperi de genul 
ăsta. L-a bătut prieteneşte pe obraz. Trebuie să terminăm 
până se întoarce. 

— Nu i-ai arătat lui Mai caseta. 

— Drept cine mă iei? 

— Bine, atunci hai să continuăm. O să plec după ce 
mâncăm. 

— În regulă. Primul lucru pe care trebuie să-l facem e să 
găsim antena. 

— Antena? 

— Mă rog, emițătorul, punctul de origine al 
transmisiunii. 

Da, nu-şi putea permite niciun moment de relaxare, în 
drum spre casă trebuia să se oprească la bibliotecă şi să 
citească despre undele electromagnetice şi transmisiunile 
de televiziune. O parte din el îl îndemna să plece fără 
întârziere la Hakone, însă ştia că pe termen lung va 


126 


câştiga timp preţios dacă mai întâi se va documenta şi va 
şti măcar cu aproximaţie ce să caute. Cu cât reuşea să 
acumuleze mai multe informaţii despre fizica undelor şi 
despre localizarea emiţătoarelor-pirat, cu atât avea mai 
multe variante de acţiune. 

Îl aştepta o muncă infernală, dar deocamdată Asakawa 
era prea distrat şi nu reuşea să-şi adune gândurile. Nu 
putea alunga din minte faţa ei, trupul ei. Ce naiba găsise o 
fată ca ea la unul ca Ryuji? Era deopotrivă contrariat şi 
furios. 

— Hei, mă asculţi? Vocea puternică a lui Ryuji l-a adus 
pe Asakawa cu picioarele pe pământ. Îţi aduci aminte de 
scena cu copilul? 

— Da. 

Asakawa a încercat să şteargă din minte chipul lui Mai şi 
să-l înlocuiască cu imaginea nou-născutului acoperit cu un 
strat alunecos de lichid amniotic. Transferul n-a dat 
rezultatele aşteptate: a sfârşit prin a şi-o imagina pe Mai 
goală şi udă. 

— Când am văzut imaginea aceea, am avut şi o senzaţie 
tactilă bizară. Parcă ţineam eu însumi copilul în braţe. 

Senzaţie. Să ţii un trup în mâini. Pe ecranul imaginaţiei 
sale, Asakawa s-a văzut mai întâi ţinând-o în braţe pe Mai, 
apoi copilul, într-o succesiune fulgerătoare. După un timp, 
a reuşit: la fel ca atunci când văzuse prima dată scena, a 
simţit greutatea trupului mic, apoi şi-a ridicat ambele 
mâini deasupra capului. Ryuji trăise exact aceeaşi 
experienţă. Era un fapt semnificativ. 

— Da, şi eu. Am simţit, fără niciun dubiu, ceva ud şi 
alunecos. 

— Vasăzică şi tu... Ce înseamnă asta? 

Ryuji s-a lăsat în patru labe, mai aproape de ecranul 
televizorului, şi a urmărit scena cu copilul. Imaginile s-au 
succedat din nou timp de două minute: nou-născutul, 
strigătul de triumf al vieţii abia zămislite şi, în final, 
mâinile graţioase care sprijineau capul şi spatele copilului. 

— Stai o clipă, ce-i asta? 

Ryuji a apăsat pe butonul de pauză şi a început să 


127 


studieze înregistrarea cadru cu cadru. La un moment dat 
ecranul s-a întunecat complet, dar nu mai mult de o 
secundă. La viteza normală de redare, schimbarea abia 
putea fi observată. Urmărind toată secvenţa cadru cu 
cadru, au constatat că ecranul se înnegrea de mai multe 
ori. 

— Uite, din nou! a strigat Ryuji. 

Şi-a arcuit spatele ca o pisică şi o vreme a rămas 
nemişcat, uitându-se ţintă la ecran, apoi s-a lăsat pe spate, 
rotindu-şi ochii în toate direcţiile. Se gândea, se concentra 
intens. Asakawa era sigur de asta, dar habar n-avea la ce 
reflecta Ryuji. În total, ecranul se întunecase de treizeci şi 
trei de ori în timpul secvenţei de o sută douăzeci de 
secunde. 

— Şi ce-i cu asta? Vrei să-mi spui că o să faci o 
descoperire crucială pornind de la fleacul ăsta? E un 
defect de filmare. Camera video a avut o hibă. 

Ryuji nu a reacţionat la comentariul lui Asakawa şi s-a 
apucat să studieze în detaliu şi alte secvenţe. Timpul 
trecea. S-au auzit paşi care urcau scările şi Ryuji a oprit 
imediat aparatul. 

După câteva clipe, uşa de la intrare s-a deschis şi Mai s- 
a oprit în pragul ei. 

— M-am întors. 

Parfumul fetei a umplut din nou încăperea. 


Era duminică după-amiaza şi multe familii ieşiseră să ia 
o gură de aer în parcul din faţa bibliotecii municipale. 
Câţiva băieţi se jucau de-a prinselea cu tăticii lor. Alţi 
părinţi se întinseseră pe iarbă şi urmăreau zâmbitori 
zbenguielile copiilor. Era o după-amiază frumoasă şi 
senină de la mijlocul lunii octombrie, iar lumea părea o 
oază de pace. 

Contemplând această scenă, Asakawa a constatat 
posomorât că îşi dorea nespus de tare să se întoarcă acasă 
cât mai repede. Stătea de o vreme la etajul al patrulea, în 
secţia de ştiinţe exacte, unde citise despre undele 
electromagnetice, dar acum privea absent pe fereastră, 


128 


fără să vadă de fapt nimic. Pendulase toată ziua între 
concentrare şi reverie. li treceau prin minte tot felul de 
gânduri răzlețe, lipsite de continuitate şi logică. Nu se 
putea aduna. Probabil că era prea nerăbdător. 

S-a ridicat de pe scaun. Dorea să le vadă pe Shizu şi pe 
Yoko chiar în clipa aceea. Impulsul devenise irezistibil. 
Acum. Nu mai avea timp. Timp de joacă cu fetiţa lui, pe o 
peluză ca asta... 

A ajuns acasă cu câteva minute înainte de ora cinci. 
Shizu pregătea cina. Oprindu-se în spatele ei şi privind-o 
cum taie legumele, a observat imediat că era în toane 
proaste. Ştia şi de ce - chiar prea bine. Primise în sfârşit o 
zi liberă, după săptămâni de muncă pe brânci, dar ieşise 
pe uşă dimineaţa devreme spunând doar atât: „Mă duc la 
Ryuji”. Asakawa avea rareori grijă de Yoko, iar povara 
creşterii copilului apăsa din plin pe umerii lui Shizu, mai 
ales la sfârşit de săptămână. Şi el, culmea, petrecuse 
duminica în compania lui Ryuji. Asta era adevărata 
problemă. Ar fi putut s-o mintă, însă atunci n-ar mai fi avut 
cum să-l găsească în eventualitatea unei urgenţe. 

— Au sunat de la o agenţie imobiliară, a spus Shizu fără 
să încetinească ritmul în care tăia legumele. 

— De ce? 

— Ne-au întrebat iar dacă vrem să vindem. 

Asakawa a aşezat-o pe Yoko pe genunchi şi a început să-i 
citească o poveste dintr-o carte ilustrată. Sigur, fetiţa încă 
nu înţelegea, dar amândoi sperau că Yoko va aduna în 
memorie cuvintele pe care i le tot repetau şi, la vârsta de 
doi ani, ele îi vor ţâşni de pe buze ca un şuvoi. 

— A fost o ofertă bună? 

De când preţurile o luaseră razna, agenţii imobiliari 
încercau întruna să-i convingă să vândă. 

— Şaptezeci de milioane de yeni. 

Mai puţin decât înainte. Destul de mult, totuşi, încât 
soţiei lui să-i rămână o sumă substanţială, chiar şi după ce 
avea să plătească ipoteca. 

— Ce le-ai spus? 

Ştergându-şi mâinile cu un şervet, Shizu s-a întors în 


129 


sfârşit cu faţa la el. 

— Le-am spus că soţul meu nu-i acasă. 

Aşa se întâmpla de fiecare dată. Soțul meu nu e acasă, 
răspundea ea, sau: Mai întâi trebuie să discut cu soțul 
meu. Shizu nu lua niciodată o hotărâre de una singură. 
Curând, va fi obligată să o facă, îşi spuse Asakawa 
posomorât. 

— Ce părere ai? Poate că a venit timpul să ne gândim la 
oferta lor. Am avea destui bani să cumpărăm o casă într-o 
suburbie, o casă cu curte. Agentul mi-a spus acelaşi lucru. 

Era visul lor modest: să vândă apartamentul şi să-şi 
ridice o casă spațioasă într-un cartier liniştit de la 
marginea oraşului. Fără bani, această dorinţă ar fi rămas 
veşnic un vis. Dar ei aveau un apartament în centrul 
oraşului, aveau soluţia pentru a transforma visul în 
realitate. De fiecare dată când discutau despre această 
posibilitate se însufleţeau amândoi. Soluţia era acolo, nu 
trebuia decât să întindă mâna... 

— Şi apoi, știi, am putea să facem al doilea copil. 

Asakawa ştia prea bine cum îşi închipuie Shizu viitorul. 
O casă spațioasă, într-o suburbie, cu camere separate 
pentru cei doi sau trei copii şi un living suficient de 
încăpător încât să nu le fie ruşine atunci când primeau 
musafiri. Yoko a început să se zbată în poala lui. Observase 
că privirea lui Asakawa nu mai era aţintită asupra cărţii, 
simţise că persoana ei nu-i mai acapara atenţia şi îşi 
manifesta nemulţumirea cum putea. Asakawa s-a întors la 
lectură. 

Demult, tare demult, Ținutul Mlaştinilor se numea 
Ținutul Plajelor, pentru că mlaştinile acoperite cu trestii 
dese ca peria se întindeau până departe, la ţărmul mării. 

În timp ce rostea cu însufleţire cuvintele, ochii lui 
Asakawa s-au umplut de lacrimi. Îşi dorea din toată inima 
ca visul lui Shizu să se împlinească, îşi dorea cu adevărat. 
Dar mai avea doar patru zile. Va putea soţia lui să îndure 
această tragedie? Shizu nu ştia cât de fragil era visul ei. 
Nu ştia cât de repede avea să se prăbuşească. 


130 


21.00. Ca de obicei, Shizu şi Yoko se duseseră deja la 
culcare, însă Asakawa era preocupat de ultima descoperire 
a lui Ryuji. De ce s-a uitat de mai multe ori la secvenţa cu 
nou-născutul? Şi ce semnificaţie au cuvintele bătrânei: „La 
anul vei da naştere unui copil”? Exista oare vreo legătură 
între nou-născut şi copilul despre care vorbea bătrâna? Şi 
cum puteau fi explicate momentele de întunecare totală a 
ecranului? Număraseră treizeci şi ceva, la intervale de 
timp diferite. 

Asakawa se gândi că n-ar fi fost o idee rea să revadă 
înregistrarea, măcar pentru a verifica încă o dată noile 
informaţii. Indiferent cât de ciudat se purtase atunci, Ryuji 
ştia precis ce caută. Bineînţeles, prietenul lui avea o rară 
capacitate de analiză logică, dar şi o intuiţie foarte 
ascuţită. Asakawa, în schimb, se specializase în extragerea 
adevărului cu forcepsul, printr-o cercetare anevoioasă şi 
minuțioasă. 

Asakawa a deschis dulăpiorul şi a scos caseta. Se 
pregătea s-o introducă în videorecorder, dar în aceeaşi 
clipă a observat ceva şi a încremenit la jumătatea mişcării. 
Stai puțin, ceva nu-i în regulă. Nu putea spune ce anume, 
totuşi al şaselea simţ îl trăsese de mânecă şi-i arătase ceva 
neobişnuit. Pe măsură ce secundele treceau, era tot mai 
sigur că nu fusese vorba despre o simplă închipuire. 
Simţise un fior când ţinuse caseta în mână. Ceva se 
schimbase, aproape imperceptibil. 

Ce s-a întâmplat? Ce e diferit? Inima îi bătea nebuneşte. 
Nu e bine. Toată povestea asta e din ce în ce mai stranie. 
Gândeşte-te, omule, incearcă să-ţi aminteşti. Ultima dată 
când am văzut caseta... Am rulat banda la loc. Și acum văd 
bandă pe ambele role. Pe una dintre ele cam o treime. 
Adică exact acolo unde se sfârşeşte filmul. Cineva a umblat 
cu caseta. Cineva a văzut înregistrarea în lipsa mea. 

A ajuns la uşa dormitorului dintr-un salt. Shizu şi Yoko 
dormeau lipite una de alta. A întors-o pe soţia lui cu faţa 
spre el, şi-a înfipt mâna în umărul ei şi a scuturat-o 
puternic. 

— Trezeşte-te! Shizu, trezeşte-te! 


131 


Făcea un efort supraomenesc să nu strige, ca să n-o 
trezească pe Yoko. Shizu a început să se strâmbe şi să se 
zbată, încercând să scape din mâinile lui. 

— Am zis trezeşte-te! 

Aproape că nu-şi mai recunoştea vocea. 

— Ce-i... Ce s-a întâmplat? 

— Trebuie să vorbim. Vino afară. 

Asakawa a tras-o din pat şi a târât-o după el până în 
sufragerie. A luat caseta de pe masă şi a ridicat-o sub ochii 
ei cu o mişcare bruscă. 

— Te-ai uitat la asta? 

Şocată de furia care răzbătuse în glasul lui, Shizu a 
rămas pe loc, tăcută, uitându-se când în ochii lui, când la 
casetă. În cele din urmă a şoptit: 

— N-ar fi trebuit? 

De ce te-ai infuriat atât de tare pentru un fleac? se gândi 
ea. Era duminică, tu plecaseşi şi eu mă plictiseam. Și am 
văzut caseta asta, pe care o mai văzusem în seara când l-ai 
adus aici pe Ryuji. M-am uitat la ea. Nici măcar n-a fost un 
film interesant. Nu-i aşa că e o glumă nesărată pusă la cale 
de colegii tăi de la birou? A încercat să vorbească cu glas 
tare, dar nu a izbutit. Nu are rost să te enervezi în aşa hal 
pentru un fleac. 

Pentru prima dată de când erau căsătoriţi, Asakawa a 
simţit dorinţa s-o lovească pe soţia lui. 

— Ce... Femeie proastă! 

A reuşit, fără să ştie cum, să se stăpânească şi a rămas 
încremenit în faţa ei, cu pumnii încleştaţi. 

Calmează-te şi gândeşte. E numai vina ta. N-ar fi trebuit 
să laşi caseta la îndemâna ei. Shizu nu deschisese 
niciodată vreo scrisoare care venise pe numele lui. 
Asakawa îşi închipuise că nu riscă nimic dacă lasă caseta 
în dulap. De ce n-ai ascuns-0? Ştiai foarte bine că a intrat 
în cameră când tu şi Ryuji vă uitaţi la înregistrare. Ştiai că 
va fi curioasă. Ai făcut o mare greşeală când ai lăsat-o la 
vedere. 

— Îmi pare rău, a şoptit Shizu. 

— Când te-ai uitat la ea? 


132 


Glasul lui Asakawa tremura. 

— Azi-dimineaţă. 

— Sigur? 

Shizu a dat din cap. Nu reuşea să înţeleagă de ce era 
atât de important când se uitase la casetă. 

— La ce oră? 

— De ce mă întrebi? 

— Lasă asta şi răspunde-mi! 

Pumnul drept al lui Asakawa începuse să se mişte. 

— Pe la zece şi jumătate, cred. Chiar după ce s-a 
terminat Călărețul mascat. 

Călărețul mascat? Da, era un serial pentru copii. Şi cine, 
în afară de Yoko, s-ar fi putut uita la un serial pentru copii 
în casa asta? Asakawa a făcut un efort supraomenesc să 
rămână în picioare. 

— Urmează ceva foarte important, aşa că ascultă-mă cu 
atenţie. Te-ai uitat numai tu la filmul de pe casetă, sau l-a 
văzut-o şi Yoko? _ 

Shizu părea gata să izbucnească în plâns. li tremura 
bărbia. 

— Am ţinut-o în braţe. 

— Cum? Adică amândouă... Filmul... Aţi văzut... filmul? 

— Au fost doar nişte secvenţe fără legătură una cu alta. 
N-a înţeles nimic. 

— Taci! N-are importanţă! 

Mai devreme, Asakawa îşi spusese că visul ei era în 
pericol să se destrame. Acum nu mai era vorba doar 
despre un vis neîmplinit. Viaţa tuturor era în joc. Vor muri 
cu toţii, iar moartea lor nu va avea niciun sens. 

Expresiile care se succedaseră rapid pe faţa lui Asakawa 
- furie, teamă, disperare - au convins-o în cele din urmă pe 
Shizu că se întâmplase ceva ireparabil. 

— A fost o glumă, nu?... Spune-mi, a fost o glumă? 

Îşi aminti deodată cuvintele care plutiseră pe ecran la 
sfârşitul filmului. Atunci nu le luase în serios, i se păruseră 
doar o aiureală. Nu putea fi adevărat. Imposibil. Dar atunci 
de ce reacţionase aşa soţul ei? 

— Nu e adevărat. Spune-mi, nu-i aşa că nu e adevărat? 


133 


Asakawa a încercat din răsputeri să rostească ceva. A 
reuşit de-abia să clatine din cap. Apoi l-a cuprins un val de 
duioşie pentru femeia şi fetiţa lui care acum îi împărtăşeau 
soarta. 


134 


Luni, 15 octombrie 


La fel ca în fiecare dimineaţă de-acum, Asakawa s-a 
trezit rugându-se ca totul să fi fost doar un vis. S-a spălat, 
a mâncat repede ceva şi s-a dus în sufragerie. A telefonat 
la agenţia de închirieri auto din apropiere şi-a anunţat că 
va veni la ora fixată pentru a lua maşina pe care o ceruse. 
Funcţionarul i-a confirmat prompt rezervarea. Lumea 
exterioară funcţiona fără greş. 

Trebuia să găsească o soluţie cât mai simplă pentru a 
afla de unde fuseseră transmise imaginile. Era practic 
imposibil să acoperi o frecvenţă de televiziune folosind 
aparatura care se găsea în mod obişnuit pe piaţă. Probabil 
că autorul transmisiunii utilizase un emiţător de serie 
modificat de cineva de meserie. Imaginile de pe casetă 
erau foarte clare, fără urmă de interferenţe. Asta însemna 
că semnalul fusese foarte puternic, iar punctul de emisie la 
mică distanţă de cabană. Cu puţin noroc şi ceva mai multe 
informaţii, ar putea să stabilească suprafaţa de recepţie şi 
apoi să localizeze punctul de emisie. Deocamdată însă, ştia 
doar atât: că televizorul din cabana B-4 recepţionase 
semnalul. Nu avea încotro, trebuia să se întoarcă acolo, să 
studieze configuraţia terenului şi să treacă prin sită 
întreaga zonă. Era dificil de estimat cât timp putea să 
dureze această operaţiune. Până la urmă şi-a luat 
schimburi cât să-i ajungă trei zile. Pentru mai mult de-atât 
era inutil. 


S-au uitat unul la celălalt, dar Shizu n-a pomenit nimic 


135 


despre casetă. Asakawa nu reuşise să inventeze o 
minciună plauzibilă şi până la urmă o lăsase să se întoarcă 
în dormitor după ce îngăimase o explicaţie vagă despre o 
ameninţare care urma să se concretizeze într-o săptămână. 
Oricum, Shizu părea că se teme să afle adevărul şi 
acceptase bucuroasă să-l lase ascuns după un văl de 
ambiguitate. În loc să-l ia la întrebări cum obişnuia s-o 
facă, păstrase o tăcere ciudată, ca şi cum şi-ar fi construit 
propria ei explicaţie. Asakawa nu ştia precis cum 
interpretase ea puţinele informaţii pe care le avea. In orice 
caz, era la fel de neliniştită. Dimineaţa, când se uitase la 
un episod din telenovela ei preferată, tresărise la fiecare 
zgomot mai puternic care se auzea de-afară. 

— Hai să nu vorbim despre asta, bine? Nu am 
răspunsuri la întrebările tale. Lasă-mă să-mi văd de treabă. 

Atât reuşise Asakawa să-i ofere drept antidot pentru 
neliniştea ei. Pe de altă parte, nu avea voie să dea vreo 
dovadă de slăbiciune în faţa sa. 

Exact când el ieşea pe uşă, ca la un semnal, telefonul a 
început să sune. Era Ryuji. 

— Am descoperit ceva uimitor. Vreau să-mi spui ce 
părere ai. 

Asakawa a ghicit în glasul lui o uşoară exaltare. 

— Nu poţi să-mi spui la telefon? Trebuie să mă duc să 
iau maşina de la agenţie. 

— Ai închiriat o maşină? 

— Nu mi-ai zis tu să aflu de unde au fost transmise 
imaginile? 

— Ba da, ai dreptate. Ascultă, lasă asta deocamdată şi 
vino imediat aici. E posibil să nu mai fie nevoie să cauţi 
emițătorul. Cred că toată analiza noastră se va dovedi 
până la urmă incorectă. 

Asakawa se hotărî totuşi să treacă mai întâi pe la 
agenţie şi să ia maşina. Dacă până la urmă trebuia să 
meargă la Hakone, putea să plece direct de la Ryuji, fără 
să mai piardă timpul. 

A parcat maşina cu două roţi pe trotuar, a urcat scările 
în fugă şi a bătut cu putere în uşa apartamentului lui Ryuji. 


136 


— Intră! E descuiat. 

Asakawa a trântit uşa de perete şi a tropăit în mod 
deliberat până la bucătărie. 

— Ei, care-i marea descoperire? a întrebat el aproape 
strigând. 

— Ce-i cu tine? 

Ryuji, care stătea pe podea cu picioarele încrucişate, i-a 
aruncat o privire. 

— Hai mai repede, spune-mi ce-ai aflat! 

— Linişteşte-te! 

— Cum naiba să mă liniştesc? N-ai de gând să-mi spui 
odată? 

Ryuji a tăcut câteva clipe, apoi l-a întrebat pe un ton 
blând: 

— Ce-ai păţit? S-a întâmplat ceva? 

Asakawa s-a aşezat pe jos în mijlocul camerei, 
strângându-şi genunchii la piept. 

— Shizu... Shizu şi Yoko au văzut porcăria aia. 

— Îmi pare rău, e o mare nenorocire. Îmi pare tare rău. 

Ryuji n-a mai spus nimic, lăsându-l să-şi vină în fire. 
Asakawa a strănutat, şi-a suflat nasul, apoi a încercat să 
afişeze o postură mai demnă. 

— Bun. Vrei să le salvezi, nu-i aşa? 

Asakawa a dat din cap ca un copil. 

— În regulă, atunci ai un motiv în plus să-ţi păstrezi 
mintea limpede. Prin urmare, n-am să-ţi spun la ce 
concluzie am ajuns. O să-ţi prezint doar dovezile. Vreau să 
aflu mai întâi părerea ta. Acum înţelegi de ce am aşteptat 
să te linişteşti. 

— Înţeleg, a răspuns Asakawa aproape cu umilinţă. 

— Du-te şi spală-te pe faţă sau bea puţină apă. Adună-te. 

Asakawa îşi putea permite să plângă în prezenţa lui 
Ryuji. Încet-încet, Ryuji devenise o supapă pentru toate 
emoţiile extreme pe care nu le putea exterioriza în faţa 
soţiei sale. 

S-a întors în cameră ştergându-şi faţa cu un prosop şi 
Ryuji i-a întins o foaie de hârtie. Scrisese pe ea un tabel 
simplu: 


137 


1) Introducere 83 [0] abstract 


secunde 

2) Lichid roşu 49" [0] abstract 
3) Mihara 5a” [11] real 

4) Erupţie Mihara 32" [6] real 

5) Cuvânt „munte" 56" [0] abstract 
6) Zaruri 103" [0] abstract 
7) Bătrână 111" [0] abstract 
8) Copil 125" [33] real 

9) Fete 117" [0] abstract 
10) TV vechi 141" [35] real 
11) Bărbat 186" [44] real 
12) încheiere 132" [0] abstract 


Anumite aspecte erau clare de la prima privire. Ryuji 
împărţise înregistrarea în secvențele ei componente. 

— Ideea asta mi-a venit brusc azi-noapte. Ai priceput 
despre ce-i vorba, nu-i aşa? Filmul are douăsprezece 
secvenţe. Le-am numerotat şi le-am intitulat pe toate. 
Numărul de după titlu reprezintă durata secvenţei, în 
secunde. Următorul număr, în paranteze drepte, arată... 
Eşti atent?... Arată de câte ori se întunecă ecranul în 
timpul secvenţei respective. 

Privirea lui Asakawa era plină de îndoială. 

— Ieri, după ce ai plecat, am început să studiez şi 
celelalte secvenţe. M-am întrebat dacă întreruperile acelea 
foarte scurte, când ecranul se întunecă complet, apar doar 
în secvenţa cu copilul sau nu. Răspunsul final şi corect este 
„da, apar”, şi anume în secvențele cu numerele 3, 4, 8 şi 
11. 

— În coloana următoare ai scris „real” sau „abstract”. 
Ce înseamnă asta? 

— În mare, fiecare secvenţă poate fi inclusă într-una din 
aceste două categorii. Scenele abstracte, care seamănă cu 
ceea ce vedem uneori în imaginaţia noastră, pot fi numite, 
cred eu, „peisaje mentale”. Cele reale sunt reprezentări 
vizuale exacte ale unor locuri sau persoane care există 


138 


fizic, pe care le putem vedea cu propriii noştri ochi. Le-am 
împărţit în funcţie de aceste două criterii. 

Ryuji a făcut o scurtă pauză. 

— Acum uită-te atent la tabel. Mai observi ceva? 

— Mda, „cortina neagră” intervine doar în secvențele 
reale. 

— Aşa este. Ai perfectă dreptate. Ţine minte observaţia 
asta. 

— Ryuji, începi să mă calci pe nervi. Nu vrei să scurtăm 
povestea şi să-mi spui despre ce-i vorba? Care-i 
semnificaţia tabelului tău? 

— Stai, stai, graba strică treaba. Uneori, când cineva 
primeşte răspunsurile mură în gură, îşi pierde darul 
intuiţiei. Pe mine intuiţia m-a condus deja la o anumită 
concluzie. Acum, când sunt convins că ştiu răspunsul, sunt 
în pericol să interpretez toate datele în aşa fel încât să 
susţin raţional concluzia la care am ajuns. Cu alte cuvinte, 
odată ce-am tras concluzia că „el” şi nimeni altul e 
făptaşul, toate dovezile par să mă conducă la acest verdict. 
Vezi tu, în clipa asta nu ne putem permite să ne abatem de 
la drumul corect. Am nevoie de confirmarea ta. Altfel spus, 
analizează toate datele problemei şi să vedem dacă intuiţia 
te va conduce în acelaşi punct. 

— Bine, bine. Hai să terminăm odată. 

— Perfect. Cortina neagră, cum i-ai zis tu, apare doar 
atunci când pe ecran sunt imagini reale. Am stabilit deja 
acest lucru. Acum încearcă să-ţi aminteşti ce senzaţie ai 
avut când ai privit prima dată înregistrarea. Ieri am vorbit 
despre secvenţa cu nou-născutul. Îţi vine în minte şi altă 
secvenţă? Poate cea cu feţele? 

Ryuji a luat telecomanda şi după un timp a găsit 
secvenţa despre care pomenise. 

— Uită-te atent, foarte atent, la figuri. 

Zidul format din zecile de feţe s-a retras încet, numărul 
lor a crescut până la sute, apoi până la mii. Când Asakawa 
le-a privit de foarte aproape, a observat că nu semănau 
una cu alta, la fel ca feţele oamenilor reali. 

— Ei, cum te simţi când te uiţi la ele? l-a îmboldit Ryuji. 


139 


— Acuzat. Parcă mie îmi sunt adresate reproşurile lor. 
Parcă mă consideră un mincinos, un şarlatan. 

— Exact. Din întâmplare sau nu, am simţit şi eu acelaşi 
lucru. Cel puţin am avut o senzaţie foarte asemănătoare cu 
cea pe care ai descris-o. 

Asakawa a încercat să se concentreze asupra 
consecințelor acestei observaţii. Ryuji aştepta un răspuns 
precis. 

— Ei? 

Asakawa a clătinat din cap. 

— N-are rost. Nu-mi vine nicio idee. 

— În regulă. Dacă ai fi avut mai mult timp la dispoziție 
să reflectezi, poate că ai fi ajuns la aceeaşi concluzie ca şi 
mine. Vezi tu, amândoi am crezut că imaginile au fost 
filmate cu o cameră de televiziune, adică un aparat care 
captează lumina prin obiectiv. Corect? 

— Şi nu-i aşa? 

— Atunci cum îţi explici întunecările repetate ale 
ecranului? 

Ryuji a derulat iar banda, cadru cu cadru, până când 
ecranul a devenit negru ca smoala. A rămas complet 
întunecat timp de trei sau patru cadre. Un cadru dura cam 
a treizecea parte dintr-o secundă, deci cortina neagră 
rămânea coborâtă aproximativ o zecime de secundă. 

— De ce se întâmplă acest fenomen doar în secvențele 
cu imagini reale, nu şi în cele abstracte? Uită-te de- 
aproape. Ecranul nu e complet negru. 

Asakawa s-a apropiat de televizor. Într-adevăr, nu era un 
negru omogen. Pe suprafaţa întunecată rămăsese 
suspendată o vagă ceaţă alburie. 

—O umbră foarte neclară. Avem de-a face cu 
persistenţa imaginilor pe retina umană. În timp ce priveai 
secvenţa n-ai avut un foarte acut sentiment al prezentului, 
ca şi cum ai fi participat în mod direct la scenele acelea? 

Ryuji s-a uitat în ochii lui Asakawa şi a clipit o singură 
dată, încet. Cortina neagră. 

— Cum? şopti Asakawa. Un ochi care clipeşte? 

— Exact. Greşesc cumva? Dacă te gândeşti bine, avem 


140 


dovezi care susţin ipoteza. Vedem anumite lucruri cu ochii 
noştri, pe altele ni le închipuim sau ni le amintim şi le 
vedem în minte. Pentru că imaginile mentale nu se 
formează pe retină, nu clipim. În schimb, când privim cu 
propriii noştri ochi, imaginile se formează în concordanţă 
cu intensitatea luminii care ajunge pe retină. Clipim în 
mod reflex pentru a nu permite uscarea globului ocular. 
„Cortina neagră” cade când închidem ochii. 

Pe Asakawa l-a cuprins iar greaţa, ca în seara aceea, în 
cabană. Atunci, după ce văzuse prima dată înregistrarea, 
alergase la baie, dar fiorul care-l scutura acum era mai 
puternic. Nu putea să scape de senzaţia că în trupul lui se 
strecurase ceva şi se cuibărise acolo. Scenele de pe bandă 
nu fuseseră filmate. Ochii unei fiinţe, urechile, nasul, limba 
şi pielea ei, toate simţurile ei contribuiseră la alcătuirea 
succesiunii de secvenţe. Greaţa, tremurul, aparţineau unei 
umbre fără chip şi se insinuaseră în el prin intermediul 
organelor lui de simţ. Asakawa văzuse înregistrarea de pe 
casetă din perspectiva acelei umbre, acelui ceva care acum 
locuia în interiorul lui. 

Şi-a şters iar şi iar fruntea cu dosul palmei, dar nu a 
reuşit să scape de sudoarea rece. 

— Ştiai că... Hei, mă asculţi? Ştiai că un bărbat obişnuit 
clipeşte de douăzeci de ori pe minut şi o femeie de 
cincisprezece ori, cu mici diferenţe de la persoană la 
persoană? Se prea poate ca imaginile de pe casetă să se fi 
format pe retina unei femei. 

Asakawa nu-l auzea. 

— He, he, he... Ce s-a întâmplat? Eşti alb ca varul, arăţi 
ca şi cum ai fi răposat deja, a râs Ryuji. Priveşte şi partea 
bună a lucrurilor: suntem cu un pas mai aproape de soluţia 
enigmei. Dacă imaginile au fost înregistrate de organele de 
simţ ale unei persoane, rezultă că descântecul are 
legătură, într-un fel sau altul, cu voinţa persoanei 
respective. Cu alte cuvinte, poate că ea doreşte să facem 
ceva concret. 

Asakawa îşi pierduse complet facultatea de a raţiona. 
Urechile lui auziseră cuvintele lui Ryuji, dar creierul nu 


141 


era în stare să le înţeleagă. 

— În orice caz, acum ştim ce avem de făcut. Trebuie să 
aflăm cine este această persoană. Sau cine a fost... Am 
impresia că ea sau el nu mai este printre cei vii. Apoi 
trebuie să aflăm ce dorea persoana în cauză când mai 
trăia. Această informaţie este chiar descântecul de care 
depinde salvarea noastră. 

Ryuji a rânjit şi i-a făcut cu ochiul lui Asakawa, de parcă 
l-ar fi întrebat: Îţi place cum mă descurc? 


Asakawa ieşise de pe Autostrada 3 'Tokio-Yokohama şi 
acum se îndrepta spre sud, pe şoseaua Yokohama- 
Yokosuka. Ryuji lăsase spătarul scaunului din dreapta 
şoferului şi dormea perfect nemişcat, respirând liniştit. Era 
aproape două după-amiaza, dar lui Asakawa încă nu i se 
făcuse foame. 

A întins o mână cu intenţia să-l trezească pe Ryuji, dar s- 
a răzgândit imediat. Mai aveau destul până la destinaţie. 
De fapt, Asakawa nici măcar nu ştia unde mergeau. Ryuji îi 
spusese doar să conducă până la Kamakura. Asakawa 
habar n-avea unde trebuia să oprească maşina şi nici de ce 
mergeau în direcţia aceea. Nesiguranţa îi provoca o stare 
de nervozitate, de iritare permanentă care se vedea în felul 
în care şofa. Ryuji îşi împachetase în grabă câteva lucruri 
şi-i promisese că-i va spune unde merg după ce vor 
demara. În maşină însă, îl anunţase că noaptea trecută nu 
izbutise să închidă ochii aproape deloc şi că nu trebuia să-l 
trezească înainte de Kamakura. Apoi  adormise 
instantaneu. 

La Ashina, Asakawa a părăsit şoseaua Yokohama- 
Yokosuka şi a continuat cinci kilometri pe drumul către 
Kanazawa, până când în faţa maşinii a apărut gara din 
Kamakura. Ryuji dormise două ore fără întrerupere. 

— Hei, am ajuns, a zis Asakawa, zgâlţâindu-l. 

Ryuji s-a întins pe îndelete, ca o pisică, s-a frecat la ochi 
cu pumnii strânşi şi şi-a scuturat capul de câteva ori. 

— Păcat, visam aşa de frumos... 

— Ce facem acum? 


142 


Ryuji s-a ridicat în capul oaselor şi s-a uitat pe geam. 

— Mergi drept înainte pe drumul ăsta, fă la stânga când 
ajungem la poarta templului Hachiman şi opreşte acolo. 

S-a întins la loc pe banchetă şi a continuat: 

— Dacă n-ai nimic împotrivă, poate că reuşesc să reiau 
visul acolo unde s-a întrerupt. 

— Fii serios, o să ajungem în cinci minute. Decât să 
pierzi timpul dormind, mai bine mi-ai explica ce naiba 
facem aici. 

— O să vezi şi singur când ajungem acolo, i-a răspuns 
Ryuji, apoi şi-a proptit genunchii în bordul maşinii şi a 
închis ochii. 

Asakawa a condus până la poarta templului, a cotit la 
stânga şi a oprit maşina. A văzut imediat, chiar în faţa lor, 
o clădire veche cu etaj şi o plăcuţă pe care scria 
„Memorialul Tetsuzo Miura”. 

— Bagă maşina în parcare. 

Ryuji a deschis ochii, dar nu prea mult. Părea foarte 
satisfăcut şi nările îi fremătau de parcă adulmeca un 
parfum. 

— Cu ajutorul tău, am reuşit să-mi termin visul. 

— Despre ce-a fost? s-a interesat Asakawa în timp ce 
parca maşina. 

— Mai întrebi? Zburam, bineînţeles. Îmi plac la nebunie 
visele în care zbor, a răspuns Ryuji pufnind vesel şi 
lingându-şi buzele. 

Memorialul Tetsuzo Miura părea pustiu. La parter, într- 
un spaţiu generos, erau expuse fotografii şi documente 
înrămate, atârnate pe pereţi sau protejate de casete de 
lemn cu geamuri groase. Pe o placă impunătoare fixată în 
centrul unui perete au citit o dare de seamă a meritelor lui 
Miura. Asakawa a aflat, în fine, cine era răposatul. 

— Scuze, e cineva aici? a strigat Ryuji. 

Nu i-a răspuns nimeni. Sunetul vocii lui s-a pierdut încet 
în adâncul clădirii. 

Tetsuzo Miura murise cu doi ani în urmă, la vârsta de 
şaptezeci şi doi de ani, după ce se pensionase. Fusese 
profesor la Universitatea Yokodai, specialist în fizică 


143 


teoretică, mai precis în teoria materiei şi dinamică 
statistică. În mod paradoxal, mausoleul care îi fusese 
închinat, oricât era el de modest, nu se datora meritelor lui 
de fizician, ci acelora de cercetător al fenomenelor 
paranormale. În scurta biografie de pe perete scria că 
teoriile profesorului stârniseră un larg ecou pe mapamond, 
dar, fără îndoială, adevărul era altul: puţini aflaseră de 
existenţa lor sau le dăduseră vreo importanţă. In fond, nici 
Asakawa nu auzise până atunci numele profesorului, iar 
acum s-a întrebat care era de fapt subiectul cercetărilor lui 
Miura. În căutarea unui răspuns, a început să examineze 
mai atent exponatele din jur. Gândurile au energie proprie, 
iar această energie... 

Asakawa a apucat să citească doar aceste cuvinte, 
pentru că s-a auzit ecoul unor paşi grei care coborau o 
scară într-o încăpere alăturată. S-a deschis o uşă şi în 
cadrul ei a apărut un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu 
mustață. Ryuji s-a apropiat de el şi i-a întins o carte de 
vizită. Asakawa şi-a spus că nu era o idee rea şi a scos 
portvizitul din buzunarul de la piept. 

— Mă numesc Takayama, sunt asistent la Universitatea 
Fukuzawa. 

Ryuji vorbise rar, pe un ton afabil. O clipă, Asakawa a 
râs în sinea lui văzând cât de uşor schimba rolurile amicul 
lui. I-a întins bărbatului cartea de vizită. Confruntat brusc 
cu un profesor şi un reporter, omul părea destul de 
alarmat. Se încruntase mai ales când citise cartea de vizită 
a lui Asakawa. 

— Nu vă faceţi griji, vrem doar să vă cerem părerea într- 
o anumită chestiune. 

— Şi care ar fi natura ei? 

Bărbatul i-a măsurat cu o privire plină de suspiciune. 

— De fapt, am avut onoarea să-l cunosc pe profesorul 
Miura, a zis Ryuji. 

Dintr-un motiv doar de el ştiut, bărbatul a răsuflat 
uşurat. Expresia lui s-a îmblânzit imediat. S-a scuzat, a 
dispărut un minut şi s-a întors cu trei scaune pliante pe 
care le-a aşezat în cerc. 


144 


— Vă rog să luaţi loc. Când l-aţi cunoscut pe domnul 
profesor? 

— Dacă nu mă înşel, acum trei ani... Da, aşa este, cu un 
an înainte de regretabila lui dispariţie. Universitatea îmi 
propusese să ţin o prelegere despre metoda ştiinţifică şi 
am profitat de ocazie pentru a afla punctul de vedere al 
domnului profesor Miura referitor la acest subiect. 

— L-aţi cunoscut chiar aici, în această casă? 

— Da, profesorul Takatsuka a avut amabilitatea să mă 
prezinte. 

Auzind numele, bărbatul zâmbi pentru prima dată. Acum 
avea ceva în comun cu cei doi vizitatori. 

— Înţeleg. Imi pare rău că am reacţionat atât de 
deplasat. Mă numesc Tetsuaki Miura. Îmi cer scuze, am 
rămas fără cărţi de vizită. 

— Miura? Prin urmare sunteţi... 

— Da, sunt singurul fiu al profesorului. Totuşi, nu mă 
ridic nici pe departe la înălţimea tatălui meu. 

— Oare aşa să fie? Nu ştiam că domnul profesor are un 
fiu atât de remarcabil. 

În ciuda încordării sale, Asakawa s-a abținut cu greu să 
zâmbească auzindu-l pe Ryuji cum îl numeşte pompos „fiu 
remarcabil” pe un bărbat anost, cu zece ani mai în vârstă 
decât el. 

Miura le-a prezentat pe scurt muzeul. Câţiva dintre foştii 
studenţi ai tatălui său îşi uniseră forţele, făcuseră ordine în 
materialele adunate de-a lungul anilor şi deschiseseră casa 
pentru public. Cât despre el însuşi, le-a mărturisit Tetsuaki 
cu părere de rău, fiindcă nu avea aptitudini pentru a urma 
o carieră ştiinţifică, aşa cum îşi dorise tatăl său, se 
mulţumise să construiască o pensiune pe acelaşi teren, iar 
acum se ocupa şi de administrarea muzeului. 

— Vasăzică iată-mă aici, exploatând şi pământul, şi 
reputaţia tatălui meu. Cum v-am mai spus, nu sunt un fiu 
demn de acest nume. 

Tetsuaki şi-a încheiat discursul cu un râs amar. Clientela 
pensiunii era formată mai ales din elevi de liceu care 
veneau acolo în excursii organizate de cluburile şcolare de 


145 


fizică şi biologie, dar exista şi un mic nucleu de fanatici ai 
cercetării în domeniul  parapsihologici. Intr-un fel, 
memorialul era momeala care atrăgea noi prozeliţi. 

— Fiindcă a venit vorba... 

Ryuji s-a ridicat, dând de înţeles că venise timpul ca 
discuţia să se îndrepte către miezul problemei. 

— Vai, îmi pare rău. Cred că v-am plictisit, trăncănind 
atâta. Spuneţi-mi, ce vă aduce aici? 

— Adevărul este că încercăm să dăm de urma cuiva. 

— Cine anume? 

— Din păcate nu-i cunoaştem numele. lată motivul 
pentru care am venit la dumneavoastră. 

— Mi-e teamă că nu vă înţeleg. 

Tetsuaki părea tulburat. Se uita când la unul, când la 
celălalt, parcă rugându-i să vorbească mai limpede. 

— Nu ştim dacă persoana respectivă mai trăieşte sau nu. 
Pe de altă parte, suntem siguri că persoana în cauză avea 
aptitudini pe care oamenii obişnuiţi nu le au. 

Ryuji s-a oprit, privindu-l pe Tetsuaki. Omul pricepuse 
imediat unde băteau. 

— Tatăl dumneavoastră a fost probabil cel mai meticulos 
colecţionar de informaţii de această natură. Mi-a spus 
chiar el că a întocmit lista persoanelor cu capacităţi 
paranormale din întreaga ţară, folosindu-şi relaţiile pe care 
le-a cultivat cu grijă peste tot. 

Faţa lui Tetsuaki s-a întunecat. Nu avea niciun chef să 
caute un nume în grămada de hârtii din muzeu. 

— Da, desigur, am păstrat toate documentele, dar sunt 
foarte multe. Pe deasupra, unii dintre cei înregistraţi au 
fost nişte şarlatani. 

Îi venea ameţeala doar la gândul că ar trebui să 
deschidă din nou toate acele dosare. Zece dintre studenţii 
tatălui său abia reuşiseră să le pună în ordine - după 
câteva luni de muncă. Respectând dorinţa profesorului, 
îndosariaseră chiar şi cazurile incerte, mărind numărul şi 
aşa uriaş al documentelor. 

— Nu avem în niciun caz intenţia să vă deranjăm. Cu 
permisiunea dumneavoastră, vom căuta noi înşine. 


146 


— Totul este în arhiva de la etaj. Poate vreţi mai întâi să 
aruncaţi o privire? 

Tetsuaki s-a ridicat în picioare, convins că vizitatorii îi 
făcuseră această propunere doar fiindcă habar n-aveau ce 
îi aşteaptă sus. Sperând că spectacolul rafturilor înţesate i- 
ar putea face să renunţe, i-a condus către scară. 

Arhiva se afla într-o cameră înaltă, chiar la capătul 
scării. Inăuntru îi aşteptau două biblioteci masive, pline 
ochi cu bibliorafturi. Fiecare biblioraft conţinea dosare cu 
datele referitoare la patruzeci de cazuri şi, cel puţin la 
prima privire, în cameră păreau a fi înghesuite mii de 
bibliorafturi. Asakawa n-a observat cum reacţionase Ryuji, 
pentru că el însuşi era mult prea ocupat să-şi plângă de 
milă. Dacă ne apucăm să răsfoim tot ce-i aici, putem foarte 
bine să ne întindem pe jos şi să aşteptăm să ne sune 
ceasul. Trebuie să existe altă cale. 

Imperturbabil, Ryuji l-a întrebat pe Tetsuaki: 

— Ne permiteţi să aruncăm o privire? 

— Sigur, puteţi începe imediat. 

Bărbatul a rămas o vreme cu ei, pe jumătate uimit, pe 
jumătate curios să afle ce îşi închipuiseră că aveau să 
găsească acolo. În cele din urmă s-a plictisit şi s-a dat 
bătut. 

— Mă scuzati, mă întorc la treabă, a zis el ieşind pe uşă. 

Imediat după ce au rămas singuri, Asakawa s-a repezit 
la Ryuji. 

— Acum ai de gând să-mi spui ce căutăm aici? 

Vocea lui sunase nefiresc, pentru că rămăsese cu gâtul 
răsucit, uitându-se la rafturile pline. Erau primele cuvinte 
pe care le rostise de când intraseră în memorial. 
Observase deja că dosarele erau aranjate în ordine 
cronologică, începând cu 1956 şi terminând cu 1988 - anul 
morţii lui Miura. Işi spuse în sinea lui că doar moartea 
reuşise să pună capăt acelei căutări obsesive care durase 
treizeci şi doi de ani. 

— Ca să câştigăm timp, o să-ţi explic pe măsură ce 
studiem dosarele. Eu încep cu 1956, tu cu 1960. 

Asakawa a întins mâna, fără prea mare convingere, şi a 


147 


tras afară un biblioraft. A scos un dosar, l-a răsfoit, apoi a 
deschis altul. Fiecare conţinea cel puţin o fotografie şi o 
foaie de hârtie pe care erau scrise un nume, o adresă şi o 
scurtă prezentare. 

— Ce trebuie să caut? 

— Fii atent la nume şi la adrese. Vom încerca să găsim o 
femeie de pe insula Izu Oshima. 

— O femeie? a repetat Asakawa fără să vrea, aruncându- 
i lui Ryuji o privire întrebătoare. 

— Îţi aminteşti, presupun, de bătrâna de pe casetă, care 
i-a prezis cuiva că va naşte anul viitor. li închipui că 
vorbea cu un bărbat? 

Normal că nu. Ryuji avea dreptate. 

Au început să caute. Era o treabă simplă şi repetitivă, 
iar Ryuji a profitat pentru a-i povesti lui Asakawa istoria 
dosarelor. 

Profesorul Miura fusese întotdeauna pasionat de 
fenomenele paranormale. În anii '50 începuse o serie de 
experimente, dar nu obținuse un rezultat suficient de 
tranşant încât să-şi permită să formuleze o teorie ştiinţifică 
viabilă. De exemplu, puşi în faţa unui public numeros, 
clarvăzătorii erau incapabili să repete ceea ce puteau face 
când la experimente asista doar profesorul. Reuşita 
acestor fenomene cere o concentrare formidabilă, pe care 
cel mai mic factor perturbator o poate anula instantaneu. 
Profesorul Miura căutase o persoană capabilă să-şi 
folosească puterile paranormale oricând şi oriunde, în 
circumstanţe oricât de adverse. Era conştient că la fiecare 
eşec în public risca să fie el însuşi acuzat de înşelătorie. 
Era convins că asemenea oameni există şi era ferm hotărât 
să-i găsească. Dar cum? Evident, nu putea să întrebe în 
stânga şi-n dreapta despre clarviziune, telepatie sau 
telekinezie. Prin urmare pusese la punct o metodă sigură. 
Trimitea fiecărei persoane bănuite de însuşiri paranormale 
un plic sigilat în care se afla o bucată de peliculă 
neexpusă. Plicul era însoţit de o notă explicativă în care îl 
ruga pe destinatar să impresioneze filmul prin simplă 
concentrare mentală, iar apoi să-l expedieze înapoi 


148 


neatins. „Fotografia psihică” era o însuşire de bază a 
oamenilor cu puteri paranormale şi mulţi dintre cei 
înzestrați cu ea păreau să fie în acelaşi timp clarvăzători. 
În 1956 începuse să recruteze asemenea subiecţi din toată 
Japonia, ajutat şi de foştii lui studenţi, care lucrau acum în 
diferite instituţii cu influenţă. Pusese la punct o reţea 
naţională de informare, prin intermediul căreia ajungeau la 
el toate zvonurile referitoare la fenomene de acest tip. 
Totuşi, după ce analizase un număr relevant de mostre de 
film, constatase că doar zece la sută dintre cei care îi 
returnaseră scrisorile aveau aptitudini paranormale reale. 
Ceilalţi desfăcuseră cu grijă plicurile şi înlocuiseră bucata 
de peliculă. Profesorul îndepărtase cazurile evidente de 
fraudă, însă le înregistrase pe cele incerte, deasupra 
cărora plutea un semn de întrebare oricât de mic, ceea ce 
explica dimensiunile descurajatoare ale arhivei. In timp, 
odată cu dezvoltarea mass media, reţeaua de informaţii a 
lui Miura evoluase, iar numărul colaboratorilor recrutaţi 
din rândurile foştilor studenţi crescuse constant. Până la 
moartea profesorului rapoartele sosiseră neîncetat. 

— Acum înţeleg, a zis Asakawa. Dar de unde ştii că 
femeia e într-adevăr înregistrată în dosarele astea? 

— Nu sunt sigur sută la sută, dar avem şanse mari s-o 
găsim. Gândeşte-te la ce-a fost capabilă să facă. Acum ştii 
că există oameni, puţini la număr, care pot să 
impresioneze pelicula fotografică doar prin concentrare 
mentală. Dar cât de mulţi sunt cei care pot proiecta 
imagini pe un tub catodic fără vreun echipament ajutător? 
Asta denotă o putere extraordinară. Cel care o deţine iese 
în evidenţă chiar dacă nu are intenţia. Mi-e greu să cred că 
reţeaua lui Miura a scăpat din vedere o asemenea 
persoană. 

Asakawa a recunoscut în sinea lui că era o ipoteză 
solidă. S-a apucat să caute cu şi mai multă râvnă. 

— Apropo, de ce m-ai pus să încep cu dosarele din 1960? 

— Îţi aduci aminte de secvenţa în care apare un 
televizor? E un model destul de vechi, probabil de la 
sfârşitul anilor '50 sau începutul anilor '60. 


149 


— Da, dar asta nu înseamnă neapărat... 

— Taci din gură. Vorbim despre simple posibilităţi, ai 
uitat? 

Asakawa s-a mustrat pentru că nu reuşise să-şi păstreze 
cumpătul de când intraseră în arhivă, dar avea motive 
serioase să fie iritat. Numărul dosarelor era uriaş, iar 
timpul se scurgea prea repede. Niciun om normal nu ar fi 
putut să rămână calm. 

În aceeaşi clipă, a văzut cuvintele „Izu Oshima” în 
dosarul pe care-l ţinea în mâini. 

— Hei, l-am găsit! a strigat el pe un ton triumfător. 

Surprins, Ryuji s-a întors pe călcâie şi s-a uitat la foaia de 
hârtie. 
_ Motomachi, Izu Oshima. Teruko Tsuchida, 37 de ani. 
Inregistrare datată 14 februarie 1960. O fotografie alb- 
negru înfățişând două linii frânte, albe, ciudat de 
asemănătoare cu fulgerele, care contrastau puternic cu 
fondul întunecat. Legenda spunea doar atât: Subiectul a 
trimis o notă în care afirmă că vom găsi pe peliculă o 
impresiune cruciformă. Nicio urmă de substituire. 

— Ce zici de asta? 

Aşteptând răspunsul lui Ryuji, Asakawa şi-a dat seama 
că aproape începuse să tremure de nerăbdare. 

— E o posibilitate. Pentru orice eventualitate notează-ţi 
numele şi adresa. 

Ryuji i-a întors spatele şi se apucă din nou să răsfoiască 
dosarele. Asakawa se simţea ceva mai bine acum, după ce 
găsiseră atât de repede o pistă promițătoare, dar în acelaşi 
timp era nemulţumit de graba cu care Ryuji trecuse peste 
descoperirea lui. 

S-au scurs două ore, însă n-au mai găsit altă femeie din 
Izu Oshima. Cele mai multe scrisori fuseseră trimise din 
Tokio sau din împrejurimi, din regiunea Kanto. La un 
moment dat a apărut şi Tetsuaki, care le-a oferit ceai şi a 
făcut două-trei observaţii sarcastice înainte să plece. Pe 
măsură ce timpul trecea, mişcările lor erau tot mai lente. 
În două ceasuri abia reuşiseră să cerceteze dosarele dintr- 
un singur an. 


150 


În cele din urmă, fără să ştie nici el cum reuşise, 
Asakawa a terminat înregistrările din 1960. Se pregătea să 
se apuce de anul următor când, din întâmplare, a întors 
capul către Ryuji. Amicul lui şedea nemişcat pe podea, cu 
picioarele încrucişate şi cu faţa aproape îngropată într-un 
dosar deschis. 

Ce naiba face nebunul, a adormit? Asakawa a întins 
mâna, dar chiar atunci Ryuji a gemut încetişor. 

— Mi-e atât de foame, încât aş înghiţi şi pietre. Ce-ar fi 
să te duci să cumperi ceva de mâncare şi nişte ceai de 
ulongs? A, să nu uit, fă o rezervare pentru o noapte la Le 
Petit Pension Soleil. 

— Cum? 

— La pensiunea lui Tetsuaki. 

— Ştiu, dar ce rost are să stau cu tine acolo? 

— Nu vrei? 

— În primul rând, de ce naiba să stăm o noapte întreagă 
aici? 

— Şi dacă am fi siguri sută la sută că ea este, tot n-am 
putea ajunge la Izu Oshima în noaptea asta. De fapt, azi nu 
mai putem ajunge nicăieri. Nu crezi că e preferabil să 
dormim bine la noapte şi mâine-dimineaţă să pornim la 
treabă odihniţi? 

Perspectiva de a petrece o noapte întreagă la pensiune 
împreună cu Ryuji îi provocase lui Asakawa o aversiune 
inexplicabilă. Dar, cum nu avea de ales, s-a dat bătut şi a 
plecat să cumpere de-ale gurii şi să-l anunţe pe Tetsuaki că 
aveau de gând să rămână la pensiune. Până au mâncat şi 
au băut ceaiul s-a făcut şapte. N 

Fusese o pauză binevenită pentru Asakawa. Il dureau 
mâinile şi îi înțepeniseră umerii. Ochii începuseră să-i 
lăcrimeze, aşa că a renunţat la ochelari. Acum trebuia să 
ţină dosarele foarte aproape, atât de aproape încât atingea 
paginile cu vârful nasului. Se chinuia să nu-şi piardă 
concentrarea, era înspăimântat că ar putea trece cu 
vederea ceva, iar acest efort îl obosea şi mai tare. 


6€ Varietate de ceai originară din China, cu gust specific, diferit de 
cel al ceaiurilor negre sau verzi. (N. tr.) 


151 


Ora nouă. Tăcerea care se aşternuse în încăpere a fost 
sfâşiată brusc de chiotul ascuţit al lui Ryuji. 

— În sfârşit, am găsit-o! Vasăzică aici se ascundea. 

Din doi paşi, Asakawa a ajuns lângă Ryuji şi i-a smuls 
dosarul. S-a aşezat pe podea, şi-a pus ochelarii şi a început 
să citească. 

Izu Oshima, Sashikiji. Sadako Yamamura, 10 ani. Data 
ştampilei de pe plic era 29 august 1958. Subiectul a anexat 
o notă în care ne spune că vom găsi pe peliculă propriul ei 
nume. Nu există niciun indiciu de fraudă. Însemnarea era 
însoţită de o fotografie în care apărea caracterul yama - 
„munte”, alb pe fond negru. Asakawa îşi aminti deodată că 
mai văzuse undeva caracterul acela. 

— Asta e... Asta e. 

li tremura glasul. Pe casetă, scena înfăţişând erupția 
vulcanului Mihara era urmată de un cadru în care apărea 
caracterul pentru „munte”, identic cu cel din fotografie. 
Mai mult decât atât, pe ecranul televizorului vechi din 
secvenţa a zecea văzuseră la un moment dat caracterul 
sada. lar femeia se numea Sadako Yamamura. 

— Ce părere ai? a zis Ryuji. 

— Ea este. In mod sigur. 

Asakawa a întrezărit în sfârşit o licărire de speranţă. S-a 
gândit, pentru prima oară de când începuse acest coşmar, 
că era posibil - posibil - să descopere o cale de salvare 
înainte să fie prea târziu. 


152 


Marţi, 16 octombrie 


În dimineaţa următoare, la 10.15, Ryuji şi Asakawa se 
aflau pe puntea unui vas rapid de pasageri care tocmai 
ieşea din portul Atami. Nu existau curse regulate de 
feribot între coastă şi insula Oshima, aşa că fuseseră 
obligaţi să lase automobilul în parcarea hotelului Atami 
Korakuen. Asakawa încă mai ţinea cheia maşinii în mâna 
stângă. 

Potrivit orarului, aveau să ajungă la Oshima cam într-un 
ceas. Vântul sufla cu putere şi cerul era acoperit cu nori 
ameninţători care prevesteau ploaia. Puţini pasageri se 
aventuraseră pe punte. Cei mai mulţi preferau să stea la 
adăpost, pe locurile lor. Asakawa şi Ryuji fuseseră mult 
prea grăbiţi ca să mai verifice prognoza meteo înainte să-şi 
cumpere bilete, iar între timp aflaseră că se apropia un 
taifun. Valuri amenințătoare izbeau vasul şi ruliul era 
neobişnuit de puternic. 

Sorbind dintr-o cană plină cu cafea fierbinte, Asakawa s- 
a apucat din nou să analizeze în minte evenimentele din 
ziua trecută. Încă nu îndrăznea să se bucure că ajunseseră 
atât de departe pe firul anchetei, dar nici nu avea de gând 
să-şi facă reproşuri că nu o găsiseră pe Sadako Yamamura 
şi nu porniseră către insula Oshima mai din timp. Meritul îi 
aparţinea lui Ryuji, care observase că momentele de 
întunecare a ecranului, aşa-numita „cortină neagră”, erau 
de fapt o bătaie din pleoape. Apoi ajunsese la concluzia 
inevitabilă că imaginile nu fuseseră înregistrate cu o 
cameră de luat vederi, ci erau produsul simţurilor unei 


153 


fiinţe umane. Dintr-un anumit motiv, persoana respectivă 
îşi concentrase întreaga energie asupra videorecorderului 
din cabana B-4 în timp ce acesta înregistra un program de 
televiziune. Rezultatul final fusese nu o psihofotografie, ci 
un „psihofilm”, dovada unor însuşiri paranormale greu de 
imaginat. Ryuji pornise de la presupunerea că o asemenea 
persoană nu avea cum să treacă neobservată. Începuseră 
să o caute urmând pista Miura şi în cele din urmă o 
identificaseră. În ciuda acestui mare salt înainte, încă nu 
puteau fi siguri că Sadako Yamamura era cu adevărat 
autoarea înregistrării. Deocamdată îşi păstra statutul de 
suspect. Totul avea să se lămurească, într-un fel sau altul, 
la Oshima. 

Marea era furioasă, iar vasul se prăbuşea violent în 
golurile dintre valuri. Privind cerul de un cenuşiu mohorât, 
Asakawa a avut brusc o presimţire neagră. Poate că nu era 
o idee prea fericită să meargă împreună la Oshima. Ce se 
va întâmpla dacă va izbucni taifunul şi nu vor mai putea să 
plece de pe insulă? Cine le-ar mai salva pe soţia şi pe fetiţa 
lui? Sabia era gata să cadă şi clipa se apropia cu 
repeziciune: poimâine, la 10.04. 

Asakawa a strâns mai tare cana pentru a-şi dezmorţi 
mâinile îngheţate şi s-a sprijinit de spătarul banchetei. 

— Ştii, încă nu-mi vine să cred că un om a reuşit într- 
adevăr să facă aşa ceva. 

— Nu ţi se pare că nu contează dacă tu crezi sau nu? 

Ryuji îi răspunsese fără să-şi ia ochii de la harta insulei. 

— Fie că accepti, fie că nu, este pura realitate. Ştii, tot 
ce vedem cu ochii noştri reprezintă doar o foarte mică 
parte dintr-un fenomen în continuă schimbare. 

Ryuji a aşezat harta pe genunchi. 

— Ai auzit, bineînţeles, de Big Bang. Astrofizicienii 
susţin că universul s-a născut dintr-o explozie colosală, 
acum douăzeci de miliarde de ani. Cu ajutorul matematicii 
putem exprima forma universului de la naşterea lui până în 
prezent. E suficient să ştii calcul diferenţial. Majoritatea 
fenomenelor din univers pot fi transpuse în ecuaţii 
diferenţiale. Dacă scriem corect ecuaţiile, putem afla cum 


154 


arăta universul acum o sută de milioane de ani, acum 
douăzeci de miliarde de ani sau chiar la o secundă sau o 
zecime de secundă după explozia iniţială, dar... Dar. 
Indiferent cât de mult ne-am întors în trecut, indiferent 
cum am modelat matematic starea universului, tot n-am 
reuşit să aflăm cum era el în momentul zero, în clipa 
exploziei. Şi mai e ceva. Cum va pieri universul? Se dilată 
sau se contractă? Vezi, nu cunoaştem începutul, nu 
cunoaştem sfârşitul. Tot ce ştim este ceva între început şi 
sfârşit. Iar asta, amice, asta este viaţa. 

Ryuji l-a bătut prieteneşte pe umăr. 

— Cred că ai dreptate, a zis Asakawa. Când deschid un 
album de fotografii, pot să-mi fac o idee destul de precisă 
despre mine însumi, cel care eram la trei ani sau la o lună. 

— Aha, începi să înţelegi, nu-i aşa? Însă ce este înainte 
de naştere şi după moarte... pur şi simplu nu ştim. 

— După moarte? Am crezut mereu că moartea e 
sfârşitul, e dispariţie pură. M-am înşelat cumva? 

— Spune-mi, ai murit vreodată până acum? 

— Evident că nu. 

Asakawa a clătinat din cap, oarecum amuzat de 
întrebarea lui Ryuji. 

— Atunci nu ştii nimic. De acord? Habar n-ai ce se 
întâmplă după ce mori. 

— Vrei să mă convingi că ai început să crezi în existenţa 
spiritelor? 

— Nu, am zis doar că nu ştiu. Dacă vorbim însă despre 
apariţia vieţii, cred că putem vedea lucrurile într-o lumină 
mai limpede când pornim de la ipoteza existenţei 
sufletului. N-am deloc încredere în trăncăneala biologiei 
moleculare. Ce ne spun de fapt oamenii de ştiinţă? Ia 
douăzeci şi ceva de aminoacizi diferiţi, în cantităţi 
infinitezimale, pune-i într-un borcan, amestecă-i bine, 
adaugă puţină energie electrică şi voilà, ai obţinut 
proteina, cărămida de bază a vieţii. Chiar se aşteaptă să 
credem aşa ceva? Ar putea la fel de bine să ne spună că 
suntem copiii unui dumnezeu oarecare, asta cel puţin ar fi 
mai uşor de înghiţit. Dacă mă întrebi care-i părerea mea, 


155 


îţi răspund că în clipa naşterii se manifestă probabil un 
anumit tip de energie. O energie încă necunoscută, 
consecinţa unui act de voinţă. 

Ryuji s-a aplecat puţin către Asakawa, de parcă ar fi vrut 
să-i şoptească un secret, dar în clipa următoare a schimbat 
brusc subiectul. 

— Apropo, am observat că acolo, la muzeu, păreai 
adâncit în opera profesorului. Ai dat peste ceva interesant? 

Asakawa nu apucase să citească prea mult. I se 
întipăriseră în memorie doar câteva cuvinte, pe care acum, 
în mod automat, şi le-a repetat în minte: Gândurile sunt 
energie, iar această energie... 

— Da, ceva despre energia gândurilor. 

— Şi altceva? 

— N-am avut timp să citesc până la sfârşit. 

— He, he, foarte rău. Ai ratat partea cea mai frumoasă. 
Profesorul avea darul să mă facă să râd: se apuca să spună 
tot felul de chestii care pe un profan l-ar fi lăsat cu gura 
căscată. Simplificând, bătrânul afirma că ideile noastre 
sunt forme de viaţă care au propria lor energie. 

— Glumeşti? Adică gândurile se pot transforma în fiinţe? 

— Poţi să zici şi aşa. 

— Hm, e o idee la limita fantasticului. 

— Este, într-adevăr, dar idei asemănătoare au fost 
vehiculate încă dinainte de Christos. Ia-o pur şi simplu ca 
pe o altă ipoteză despre apariţia vieţii. 

Ryuji şi-a pierdut deodată interesul pentru conversaţie şi 
s-a concentrat din nou asupra hărţii. 

Asakawa pricepuse, măcar în principiu, unde bătea 
Ryuji, însă nu-i era deloc uşor să accepte. Da, s-ar putea să 
nu fim capabili să explicăm ştiinţific toate fenomenele cu 
care ne confruntăm. Dar ele sunt reale, şi pentru că sunt 
reale trebuie să le tratăm ca atare, chiar dacă nu 
înțelegem cauzele şi efectele lor. În momentul acesta 
trebuie să ne concentrăm toate eforturile pentru a afla 
descântecul, trebuie să ne salvăm. Nu ne cere nimeni să 
descifrăm secretele supranaturalului. 

Ryuji lansase câteva ipoteze interesante, dar Asakawa 


156 


dorea de la el răspunsuri precise. Încă nu le primise. 

Pe măsură ce se depărtau de țărm, vaporul se legăna tot 
mai puternic, iar Asakawa a început să se teamă că va 
avea rău de mare. Nu putea să-şi abată gândurile la 
altceva şi i se părea că simte în piept o apăsare din ce în ce 
mai neplăcută. Ryuji, care între timp aţipise, şi-a ridicat 
deodată capul şi s-a uitat în toate părţile. Marea trimitea 
spre ei valuri de un cenuşiu-închis, iar în depărtare 
începea să se distingă o umbră ceva mai întunecată decât 
apa - insula Izu Oshima. 

— Ştii, Asakawa, mă îngrijorează ceva. 

— Ce? 

— Puştii care au murit... De ce nu au încercat să 
folosească descântecul? 

Aceeaşi problemă, din nou. Lui Asakawa răspunsul i se 
părea evident. 

— Mai întrebi? N-au luat în serios avertismentul. 

— Da, iniţial aşa mi-am zis şi eu. În felul acesta s-ar 
explica şi de ce au pus la cale farsa şi au şters 
instrucţiunile de pe bandă. Dar tocmai mi-am amintit de o 
excursie din liceu, când eram în echipa de atletism. În toiul 
nopţii, Saito a dat buzna în cameră, îl mai ţii minte pe 
Saito, nu? Nu era prea zdravăn la cap. Eram doisprezece 
oameni în echipă şi dormeam împreună. Bun, deodată a 
apărut idiotul ăla, alergând şi tremurând ca varga, şi a 
strigat: „Am văzut o fantomă!” Se dusese la baie şi, când a 
deschis uşa, a văzut o fetiţă ghemuită în spatele coşului de 
gunoi. Plângea. Pe scurt, excluzându-mă pe mine, cum 
crezi că au reacţionat ceilalţi la povestea lui Saito? 

— Probabil că jumătate l-au crezut şi jumătate au râs de 
s-au prăpădit. 

Ryuji a clătinat din cap. 

— Nu, asta vezi în filmele horror sau în serialele TV: la 
început nimeni nu crede o iotă, pe urmă monstrul îi ia la 
rând şi-i face bucățele pe toţi. În viaţă lucrurile stau cu 
totul altfel. Fiecare dintre ei, fără excepţie, a crezut ce-a 
povestit Saito. Zece inşi. Şi nu pentru că ar fi fost toţi zece 
nişte papă-lapte. Ia un grup de oameni la întâmplare, 


157 


repetă experienţa şi vei obţine acelaşi rezultat. În noi toţi - 
în absolut toţi - este înrădăcinată, la nivelul instinctelor, o 
spaimă ancestrală profundă. 

— Cred că înţeleg. Ţi se pare ciudat că n-au luat în 
serios avertismentul. 

Ascultând povestea lui Ryuji, Asakawa îşi amintise figura 
schimonosită de plâns a fetiţei sale când se speriase de 
masca demonului. Îşi amintise şi cât de intrigat fusese 
atunci, pentru că Yoko n-avea de unde să ştie că raţiunea 
de a fi a măştii era să inspire teamă. 

— Hm. Imaginile de pe casetă nu alcătuiesc o poveste cu 
cap şi coadă şi, luate ca atare, nu sunt mai 
înspăimântătoare decât altele. Sunt de acord că există 
posibilitatea ca unii să nu le ia în serios. Dar de ce n-au 
fost deranjaţi niciun pic de ameninţarea de pe casetă? Tu 
ce-ai fi făcut? Dacă ţi-ar spune cineva că un anumit 
descântec îţi va salva viaţa, nu l-ai folosi oricum, chiar 
dacă în sinea ta ai fi convins că e o superstiție? M-aş fi 
aşteptat ca măcar unul să facă opinie separată. Altfel spus, 
oricare dintre ei putea să facă pe viteazul de faţă cu 
ceilalţi ca să nu pară caraghios, iar apoi, la Tokio, n-avea 
decât să pună în aplicare instrucţiunile... 

Presimţirea de mai devreme, acum mai puternică, l-a 
obligat pe Asakawa să admită că şi el îşi pusese aceeaşi 
întrebare: Şi dacă descântecul e o chestie imposibilă? 

— Ceea ce mă face să emit altă ipoteză: n-au avut cum 
să urmeze instrucţiunile, şi atunci s-au convins reciproc că 
totul e o aiureală inofensivă... 

Intre timp, în mintea lui Asakawa se ivise de nicăieri un 
exemplu şi el s-a grăbit să-l rostească cu voce tare, chiar 
dacă părea desprins din romanele sau filmele de duzină. 
Poate că femeia a fost ucisă şi a lăsat în lumea celor vii un 
mesaj, sperând că va fi răzbunată şi că astfel îşi va găsi 
pacea. 

— He, he, ştiu la ce te gândeşti. Ce-ai face dacă acesta 
ar fi adevărul gol-goluţ? 

Asakawa s-a gândit puţin şi a formulat următoarea 
întrebare: Dacă ar trebui să ucid pentru a-mi salva pielea, 


158 


aş fi capabil s-o fac? Ar fi el, Asakawa, în stare să ucidă un 
străin, la întâmplare, pentru a-şi salva viaţa? Mai mult îl 
îngrozea însă altceva. Presupunând, prin absurd, că va 
ajunge în această situaţie, cine va fi cel care va îndeplini 
instrucţiunile? A clătinat din cap cu furie. la mai lasă 
tâmpeniile! Deocamdată nu-i rămânea altceva de făcut 
decât să se roage ca Sadako Yamamura, dacă ea era cea în 
cauză, să fi transmis o dorinţă pe care oricine o putea duce 
la îndeplinire. 

Contururile insulei le apăreau acum mai clar. Cheiul din 
portul Motomachi se apropia încet. 

— Ascultă, Ryuji. Vreau să-ţi cer o favoare. 

Asakawa vorbise precipitat, ca un condamnat care 
rosteşte ultimele cuvinte înainte de executarea sentinţei. 

— Spune. 

— Dacă totuşi o să... Dacă... 

Încercase din răsputeri, dar nu reuşise să pronunţe 
cuvântul „mor”. 

— Dacă a doua zi o să afli descântecul, îmi promiţi că... 
Soţia şi fetiţa mea... 

Ryuji l-a oprit cu un gest. 

— Bineînţeles. Poţi să ai încredere în mine. Îmi asum 
răspunderea să le salvez pe soţia şi fetiţa ta. 

Asakawa a scos din portofel una din cărţile lui de vizită 
şi a scris pe spatele ei un număr de telefon. 

— Până rezolvăm povestea asta, le trimit să stea la 
părinţii lui Shizu, la Ashikaga. i-am scris numărul de 
telefon de-acolo. Ia-l acum, înainte să uit. 

Ryuji a pus cartea de vizită în buzunar fără măcar să-i 
arunce o privire. 

Chiar atunci, difuzoarele au anunţat că vaporul acostase 
la debarcaderul Motomachi de pe insula Oshima. Asakawa 
se hotărâse să-i telefoneze imediat soţiei sale, chiar din 
port, şi s-o convingă să stea un timp la părinţii ei. Habar n- 
avea când şi mai ales dacă se va întoarce la Tokio. Cine 
ştie, poate că totul se va sfârşi aici, pe insulă. Gândul că 
Shizu şi Yoko ar putea rămâne singure în micuțul lor 
apartament era insuportabil. 


159 


În timp ce coborau pe pasarelă, Ryuji l-a întrebat 
deodată, pe un ton foarte serios: 

— Spune-mi, te rog, o soţie şi o fiică înseamnă chiar atât 
de mult? 

Fusese o întrebare foarte neobişnuită pentru Ryuji. Fără 
să vrea, Asakawa râse înainte să-i răspundă. 

— O să afli singur, mai devreme sau mai târziu. 

În realitate era convins că asta nu se va întâmpla 
niciodată. 


160 


7 


Pe cheiul din Oshima vântul sufla mai puternic decât în 
portul Atami. Deasupra lor norii străbăteau cerul de la vest 
către est cu viteză ameţitoare, iar sub picioarele lor plăcile 
de beton se cutremurau sub izbiturile valurilor. Nu ploua 
prea tare, dar picăturile de apă purtate de vânt loveau ca 
nişte gloanţe faţa lui Asakawa. Nu aveau umbrele. Şi-au 
îndesat mâinile în buzunare şi, cu capul între umeri, au 
încercat să străbată cât mai repede cheiul suspendat 
deasupra oceanului. 

La capătul cheiului au văzut mai mulţi localnici care 
ţineau în mâini pancarte pe care erau scrise numele unor 
agenţii de închiriat automobile sau pensiuni pentru turişti. 
Asakawa s-a ridicat pe vârfuri şi a încercat să-l găsească 
pe omul care trebuia să-i întâmpine la sosire. La Atami, 
chiar înainte să se urce pe vapor, telefonase la Tokio şi 
ceruse numărul biroului din Oshima. În cele din urmă 
reuşise să ia legătura cu corespondentul local al ziarului, 
un anume Hayatsu. Nicio companie de ştiri importantă nu 
avea la Oshima un birou în adevăratul înţeles al 
cuvântului, ci doar colaboratori recrutaţi din rândurile 
localnicilor. Printre atribuţiile acestora se număra şi 
sprijinirea reporterilor care erau trimişi din când în când 
la faţa locului. Înainte să iasă la pensie şi să se retragă pe 
insulă, Hayatsu lucrase la Daily News. Zona pe care o 
acoperea nu se limita la Oshima, ci cuprindea toate cele 
şapte insule ale arhipelagului Izu. In virtutea experienţei 
sale, când se întâmpla ceva demn de luat în seamă, 
Hayatsu nu mai aştepta venirea unui om de la Tokio, ci 
scria el însuşi articolele şi le trimitea la sediul central. De- 


161 


a lungul anilor îşi formase o mică reţea de corespondenţi, 
prin urmare Asakawa spera că vor câştiga un timp preţios 
cu ajutorul lui. 

Când vorbiseră la telefon, Hayatsu îi promisese că îl va 
aştepta pe chei. Pentru că nu se cunoşteau personal, 
Asakawa îi dăduse câteva repere despre înfăţişarea lui şi îi 
spusese că îl însoțea un prieten. 

Auzi în sfârşit o voce venind din spatele lui. 

— Scuzaţi-mă, domnul Asakawa? 

— Da. 

— Sunt Hayatsu, corespondentul din Oshima. 

Le-a întins două umbrele şi le-a zâmbit cu căldură. 

— Îmi cer scuze că v-am anunţat cu atât de puţin timp 
înainte. Vă sunt recunoscător pentru ajutor, a zis Asakawa. 

Mergând către maşina lui Hayatsu, Asakawa a făcut 
prezentările. Vântul bătea atât de tare, încât până au ajuns 
la adăpost s-au înţeles mai mult pe ghicite. Automobilul 
era de litraj mic, dar avea un interior surprinzător de 
spaţios. Asakawa s-a aşezat în faţă. 

— Vreţi să mergem direct la Takashi Yamamura? s-a 
interesat Hayatsu. 

Ţinea o mână pe volan, cealaltă pe cheia de contact. 
Avea peste şaizeci de ani. Părul lui, deşi aproape cărunt, 
era foarte des. 

— Aha, aţi dat de urma familiei lui Sadako Yamamura? 

— E un oraş mic. A fost de-ajuns să-mi spuneţi că eo 
Yamamura din Sashikiji şi am ştiut despre cine vorbiţi. Pe 
insulă mai locuieşte o singură familie cu acest nume. 
Yamamura e pescar din tată în fiu, dar vara îşi transformă 
casa în pensiune. Ce ziceţi? Vreţi să staţi la el peste 
noapte? Nu mă înţelegeţi greşit, sunteţi bineveniţi şi la 
mine, dar casa mea e mai puţin încăpătoare şi e cam 
veche. 

Hayatsu a râs. Le-a explicat apoi că locuia împreună cu 
soţia lui, dar că nu exagerase deloc spunând că nu avea 
spaţiu pentru doi oaspeţi. 

Asakawa s-a uitat întrebător la Ryuji. 

— Eu n-am nimic împotrivă. 


162 


Maşinuţa lui Hayatsu gonea spre Sashikiji, o localitate 
aflată la extremitatea sudică a insulei. Gonea e un fel de a 
spune, pentru că şoseaua care urmărea conturul insulei 
Oshima era prea îngustă şi prea sinuoasă ca să poţi merge 
cu viteză. Cele mai multe dintre maşinile cu care s-au 
întâlnit erau tot de mic litraj. Din când în când, în dreapta 
lor apărea câte o deschidere şi atunci vedeau oceanul, iar 
vântul izbea în plin maşina. Apa, care reflecta culoarea 
plumburie a cerului, era sumbră şi foarte agitată, brăzdată 
ici şi colo de crestele înspumate ale valurilor. Dacă n-ar fi 
fost acele străluciri albe şi efemere, lui Asakawa i-ar fi fost 
greu să spună unde se termina cerul şi unde începea apa. 
Cu cât se uita mai mult la ocean, cu atât se simţea mai 
deprimat. După ce a ascultat de câteva ori la radio 
avertizarea pentru taifun, peisajul a devenit parcă şi mai 
mohorât. Au ajuns la o intersecţie, au luat-o la dreapta şi 
au intrat într-un tunel de camelii. Sub frunziş se vedeau 
rădăcinile goale, încolăcite şi uscate. Ani în şir, vânturile şi 
ploile erodaseră pământul. Acum plantele erau ude şi 
frunzele aveau o strălucire viscerală, încât lui Asakawa i se 
părea că gonesc prin intestinele unui monstru uriaş. 

— Sashikiji e chiar în faţă, a zis Hayatsu. Nu cred că 
această Sadako Yamamura mai stă aici. O să aflaţi toată 
povestea de la Takashi. Din câte am înţeles eu, femeia este 
o verişoară de-a mamei lui Takashi. 

— Cam ce vârstă are Sadako? s-a interesat Asakawa. 

A realizat deodată că Ryuji se culcase pe bancheta din 
spate şi până atunci nu scosese un cuvânt. 

— Hm. Ştiţi, n-am cunoscut-o. Dacă mai trăieşte, ar 
trebui să aibă patruzeci şi doi sau patruzeci şi trei de ani. 

Dacă mai trăieşte? Asakawa se întrebă de ce folosise 
Hayatsu această formulă. Era dată dispărută? A simţit că-l 
cuprinde iarăşi neliniştea, a simţit apăsarea din piept. 
Poate că bătuseră degeaba drumul până la Oshima, poate 
că nu aveau să afle niciodată dacă mai trăieşte sau nu. 
Poate că aici era sfârşitul. 

În cele din urmă maşina s-a oprit în faţa unei case cu 


163 


etaj. Pe plăcuţa de lemn de lângă intrare scria Reședința 
Yamamura. Casa era construită pe o pantă lină şi avea 
vedere directă la ocean. Pe vreme frumoasă priveliştea 
trebuie să fi fost splendidă. 

În planul îndepărtat abia se zărea o insulă de formă 
triunghiulară. 'Toshima. 

— Când e vreme bună, de-aici poţi vedea Nijima, 
Shikinejima şi chiar Kozushima, le-a spus Hayatsu cu 
mândrie în glas, întinzând braţul către apă. 


164 


8 


— Să fac investigaţii? Mai precis, ce ar trebui să aflu 
despre această femeie? 

S-a alăturat grupului în 1965? Cred că glumeşti, au 
trecut douăzeci şi cinci de ani de-atunci. 

Yoshino vorbea de unul singur. 

La un an după delict şi e aproape imposibil să 
reconstitui mişcările unui infractor, dar la douăzeci şi 
cinci... 

— Ne va fi de ajutor orice găseşti, tot ce găseşti. Vrem 
să ştim cum şi unde a trăit, ce face acum, ce vrea. 

Yoshino a oftat lung. Şi-a fixat receptorul între ureche şi 
umăr şi s-a întins să ia carnetul de însemnări de pe 
marginea biroului. 

— Câţi ani avea? 

— Optsprezece. A terminat liceul la Oshima şi a plecat 
imediat la Tokio, unde s-a înscris într-o trupă de teatru 
numită Grupul Dramatic Înălţarea. 

— Oshima? Yoshino se opri câteva clipe şi se încruntă. 
Spune-mi şi mie, de unde naiba telefonezi? 

— Din Sashikiji, de pe insula Izu Oshima. 

— Şi când crezi că te întorci? 

— Cât de curând posibil. 

— Ai idee că vine un taifun spre voi? 

Bineînţeles că Asakawa ştia foarte bine, pentru că se 
afla deja în centrul taifunului, dar Yoshino nu reuşise să se 
abţină. Convorbirea lui cu Asakawa i se părea din ce în ce 
mai ireală şi căpătase accente de umor absurd. „Termenul- 
limită” era stabilit irevocabil pentru poimâine, iar Asakawa 
rămăsese blocat pe insula Oshima, fără nicio şansă să 


165 


scape de-acolo. 

— La Tokio au spus ceva la televizor sau la radio? 

Asakawa nu reuşise să afle prea multe detalii la faţa 
locului. 

— Nu sunt sigur, dar după cum arată vremea cred că vor 
anula zborurile şi cursele pe mare. 

Asakawa nu mai apucase să culeagă şi informaţii sigure 
despre taifun pentru că gândurile îi fuseseră acaparate de 
Sadako Yamamura. Încă de când călcase pe cheiul din 
Oshima îl copleşise o presimţire rea, dar abia acum, pus în 
faţa realităţii de a rămâne prizonier pe insulă, începea să 
înţeleagă cu adevărat că situaţia era foarte serioasă. A 
tăcut şi a strâns mai tare receptorul în mână. 

— Stai, stai, nu fi aşa îngrijorat. Deocamdată n-au 
anunţat nimic. 

Yoshino încercase să fie cât mai încurajator. Apoi 
schimbă brusc subiectul. 

— Bine, hai să ne întoarcem la Sadako Yamamura. Zici 
că i-ai verificat biografia până la vârsta de optsprezece 
ani? 

— Mai mult sau mai puţin, a răspuns Asakawa ridicând 
glasul, ca să acopere zgomotul valurilor care pătrundea în 
cabina telefonică. 

— Sper că nu-i singurul fir. Spune-mi că mai ai şi altceva 
în afară de trupa aceea de actori. 

— Nu, asta-i tot. Sadako Yamamura, născută în 1947 la 
Sashikiji, pe insula Izu Oshima, fiica lui Shizuko 
Yamamura. Hai, notează-ţi numele: Shizuko Yamamura. În 
1947 avea douăzeci şi doi de ani. Şi-a lăsat copilul la 
bunică-sa şi a plecat la Tokio. 

— Şi, mă rog, de ce-a lăsat-o pe Sadako acolo? 

— Din cauza unui bărbat. Notează-ţi şi numele lui: 
Heihachiro  Ilkuma. Pe vremea aceea era asistent 
universitar la psihiatrie. A fost iubitul lui Shizuko. 

— Cu alte cuvinte, eşti sigur că Sadako e fiica lui 
Shizuko şi a lui Ikuma? 

— Încă n-am găsit ceva scris negru pe alb, dar cred că 
asta e situaţia. 


166 


— Nu s-au căsătorit? 

— Nu. Heihachiro Ikuma avea deja soţie şi copii. 

— OK, am notat. Continuă. 

— Pe la începutul lui 1950, Shizuko s-a întors acasă fără 
să anunţe pe nimeni, prima dată după trei ani de zile. A 
rămas acolo o vreme, împreună cu copilul. La sfârşitul 
anului a dispărut din nou, dar a luat-o cu ea şi pe Sadako. 
În următorii cinci ani, nimeni n-a mai primit vreo veste de 
la ea. Prin 1955 sau 1956, vărul lui Shizuko, care locuieşte 
şi azi pe insulă, a auzit zvonul că Shizuko ajunsese celebră. 

— A fost implicată în vreo poveste urâtă? 

— Nimic precis. Vărul ei mi-a spus că au început la un 
moment dat să audă tot felul de lucruri despre Shizuko. 
Când i-am dat cartea mea de vizită şi a văzut că lucrez la 
un ziar, a întors-o şi mi-a zis că ar trebui să ştiu mai multe 
decât el. În orice caz, se pare că între 1950 şi 1955 
Shizuko şi Sadako au fost implicate în evenimente care au 
atras atenţia presei, dar ştii şi tu că veştile ajung greu pe o 
insuliţă izolată ca asta... 

— Să înţeleg că vrei să scotocesc prin arhive şi să aflu 
care-i povestea? 

— Exact. 

— Mă gândeam eu. 

— Mai e ceva. În 1956, Shizuko s-a întors pe insulă 
împreună cu Sadako. Femeia era atât de dărâmată încât 
aproape că n-au recunoscut-o. A refuzat să răspundă la 
întrebări. Văru-său a încercat să scoată ceva de la ea, dar 
fără niciun rezultat. N-a trecut mult timp şi s-a aruncat în 
craterul vulcanului. Avea treizeci şi unu de ani. 

— Am priceput, vrei să aflu şi de ce s-a sinucis. 

— Dacă eşti amabil. 

Ţinând receptorul la ureche, Asakawa s-a înclinat uşor. 
Părea tot mai probabil că va rămâne prizonier pe insulă, 
iar Yoshino era singura lui speranţă. Acum îi părea rău că 
se grăbise să vină aici împreună cu Ryuji. Ar fi fost mai 
bine să-l trimită la Sashikiji doar pe Ryuji, el ar fi trebuit să 
stea la Tokio şi să aştepte veşti, apoi să facă echipă cu 
Yoshino ca să adune cât mai multe informaţii într-un timp 


167 


cât mai scurt. 

— Bine, o să fac tot ce pot, însă nu mi-ar strica o mână 
de ajutor. 

— Îl sun pe Oguri şi îl rog să-ţi trimită doi-trei oameni. 

— Ar fi minunat. 

Promisiunea nu-l costase nimic, dar Asakawa se îndoia 
că va reuşi s-o pună în practică. Oguri se plângea mereu că 
n-are destui oameni şi era greu de crezut că va renunţa la 
o parte din mâna de lucru atât de prețioasă pentru 
povestea asta. 

— Bun, vasăzică Shizuko se sinucide, iar fetiţa rămâne la 
Sashikiji, în grija vărului mamei sale. 

Curând omul îşi transformă casa în pensiunea unde stau 
ei acum. N-avea rost să-l încarce pe Yoshino cu asemenea 
detalii. 

— În anul următor, Sadako, care era atunci în clasa a 
patra, prezice erupția muntelui Mihara şi devine faimoasă 
la şcoală. Ai auzit? Mihara a erupt în 1957, în ziua şi la ora 
prezise de Sadako. 

— Impresionant, râse Yoshino. Dacă am avea acum una 
ca ea, am putea să desfiinţăm liniştiţi Comitetul de 
Coordonare pentru Prezicerea Cutremurelor. 

În scurtă vreme, fata a devenit o celebritate pe insulă, 
fapt care nu scăpase informatorilor din rețeaua 
profesorului Miura. Asakawa a renunţat să-i transmită lui 
Yoshino şi această informaţie, pentru că avea alta care i se 
părea mai importantă. 

— Cum era de aşteptat, localnicii au început s-o roage 
pe Sadako să le prezică viitorul. A refuzat toate cererile 
lor, încercând de fiecare dată să-i convingă că nu avea o 
asemenea putere. 

— Poate din modestie? 

— Cine ştie? Apoi, imediat după ce a terminat liceul, a 
plecat la Tokio fără să se mai uite în urmă, ca şi cum abia 
aştepta să scape de-acolo. Rubedeniile rămase pe insulă au 
primit de la ea o singură carte poştală, în care le-a spus că 
reuşise la proba de admitere şi se angajase în trupa de 
teatru. Apoi, nimic. Nimeni de pe insulă nu ştie unde este 


168 


acum, ce face, nici măcar dacă mai trăieşte. 

— Cu alte cuvinte, singurul fir pe care îl avem, singura 
urmă pe care a lăsat-o este aşa-numitul Grup Dramatic 
Înălţarea. 

— Mi-e teamă că da. 

— În regulă, acum corectează-mă dacă greşesc. Trebuie 
să obţin următoarele informaţii: de ce a ajuns Shizuko 
Yamamura în ziare, de ce s-a aruncat în vulcan, unde a 
locuit şi ce a făcut fiica ei după ce s-a înscris într-o trupă 
de teatru la vârsta de optsprezece ani. O nimica toată, nu-i 
aşa? Pe scurt, totul despre mamă şi totul despre fiică. 

În vocea lui Yoshino se strecurase o urmă de sarcasm. 

— Exact. 

— Care din ele mai întâi? 

— Poftim? 

— Te-am întrebat dacă vrei să încep cu mama sau cu 
fiica. Dacă nu mă înşel, nu ţi-a rămas prea mult timp. 

Asakawa reflectă câteva clipe. În mod evident, 
informaţiile despre Sadako erau mai importante. 

— Poţi să începi cu fiica? 

— S-a făcut. Mâine-dimineaţă la prima oră o să bat la 
uşa Grupului Dramatic Înălţarea. _ 

Asakawa s-a uitat la ceas. Abia trecuse de şase. În mod 
sigur repetițiile nu se termină aşa devreme. 

— Stai puţin, Yoshino. Nu mâine. Du-te în seara asta. 

Yoshino şi-a înăbuşit un oftat şi a clătinat din cap: 

— Uite ce-i, Asakawa. Te-ai gândit vreo clipă că nu sunt 
în concediu? Până mâine-dimineaţă trebuie să citesc un 
munte de hârtii şi să termin ditamai articolul. Chiar şi 
mâine e prea... 

Yoshino a tăcut brusc. Dacă ar fi continuat, i-ar fi dat lui 
Asakawa un motiv să creadă că încerca să-l îndatoreze. De 
fiecare dată când ajungea în situaţii neplăcute, încerca să 
se poarte cu ceilalţi aşa cum dorea să se poarte şi ceilalţi 
cu el. 

— Te rog. Te implor. Ştii bine că totul se sfârşeşte 
poimâine, într-un fel sau altul. 

Asakawa şi-a amintit de câte ori refuzase el însuşi 


169 


asemenea rugăminţi. Meseria lor era condiţionată de timp. 
Nu avea încotro: trebuia să tacă şi să aştepte hotărârea lui 
Yoshino. 

— Păi... La naiba. Bine, ai câştigat. O să încerc să ajung 
acolo în seara asta, dar să ştii că nu-ţi promit nimic. 

— Mulţumesc. Îţi rămân dator. 

Asakawa s-a înclinat şi s-a pregătit să închidă. 

— Stai o clipă. Nu ţi-am pus o întrebare importantă. 

— Spune. 

— Ce legătură poate fi între caseta video şi această 
Sadako Yamamura? 

Asakawa a rămas tăcut câteva secunde. 

— Nu m-ai crede dacă ţi-aş spune. 

— Încearcă. 

— Imaginile n-au fost înregistrate cu o cameră video. 

Asakawa a făcut o pauză mai lungă, aşteptând ca 
Yoshino să înţeleagă semnificaţia cuvintelor. 

— Sadako fie le-a văzut cu ochii ei, fie şi le-a imaginat. 
Din cauza asta înregistrarea este fragmentată şi 
secvențele nu pot fi puse într-un context. 

— Vorbeşti serios? 

Yoshino a încercat să mai spună ceva, dar nu a reuşit. 

— Vezi? Te-am avertizat că n-o să mă crezi. 

— Şi atunci cum au ajuns pe casetă? A... Să nu-mi spui 
că te gândeşti la psihofotografie. 

— Psihofotografia e un fleac în comparaţie cu asta. 
Femeia a reuşit să transmită imagini într-un tub catodic. 
Altfel spus, e capabilă să proiecteze scene în mişcare pe 
ecranul unui televizor. 

— Ia te uită, un studio de producţie ambulant. 

Yoshino a început să râdă de unul singur. Asakawa a 
rămas nemişcat, cu receptorul la ureche. Înţelegea foarte 
bine de ce simţise Yoshino nevoia să glumească. A rămas 
aşa, ascultând tăcut hohotele de râs. 


Tokio, 21.40. La capătul scării din staţia de metrou 
Yotsuya Sanchome, lângă linia Marunouchi, o rafală de 
vânt aproape că i-a smuls pălăria. Yoshino s-a văzut nevoit 


170 


s-o ţină cu amândouă mâinile. S-a uitat în jur, căutând 
staţia de pompieri pe care o alesese drept punct de reper 
pe harta de la birou. Era chiar la colţul străzii, la un minut 
de mers pe jos. 

Pe trotuar, o pancartă fixată pe un postament îi anunţa 
pe trecători că au ajuns la Grupul Dramatic Înălţarea. În 
dreptul ei se vedea o scară care cobora la demisol, iar de 
jos se auzeau voci de bărbaţi şi de femei amestecate într- 
un recital ininteligibil. Yoshino bănuia că repetițiile se 
încheiau cu câteva minute înainte de închiderea staţiei de 
metrou. I se părea ciudat că se află acolo, în faţa unei săli 
de repetiţii. Era mai obişnuit să investigheze crime. 

Scara avea trepte din oţel şi fiecare pas provoca un 
zgomot infernal. Coborând, Yoshino îşi cântărea şansele de 
a afla ceva. Dacă niciunul dintre veteranii trupei n-o 
cunoscuse personal pe Sadako Yamamura, firul se rupea 
aici. Femeia aceea cu puteri stranii, în care Asakawa îşi 
pusese toate speranţele, avea să dispară iarăşi în bezna 
trecutului. Trupa fusese înfiinţată în 1957, Sadako se 
angajase în 1965. Dintre membrii fondatori, doar patru se 
mai aflau astăzi aici. Unul dintre ei era un anume 
Uchimura, dramaturg, regizor şi purtător de cuvânt al 
companiei. 

Yoshino a scos din buzunar o carte de vizită şi i-a dat-o 
unui tinerel de douăzeci şi ceva de ani care stătea lângă 
intrarea în sală, rugându-l în acelaşi timp să-l cheme pe 
Uchimura. 

— Domnule, vă caută cineva de la Daily News. 

Tânărul vorbise cu o voce pătrunzătoare, pe un ton uşor 
declamator, privind în direcţia unui bărbat care stătea 
sprijinit de perete şi urmărea atent repetiţia. Auzind că 
vizitatorul e ziarist, omul s-a apropiat de Yoshino lipindu-şi 
pe faţă un zâmbet uriaş. Nimic surprinzător: o cronică în 
paginile de artă şi cultură ale unui ziar important, chiar şi 
una neînsemnată, putea vinde bilete. Până la premieră mai 
era o săptămână, iar Uchimura credea fără îndoială că 
dăduse norocul peste el şi că reporterul venise să asiste la 
sfârşitul repetiţiei. Daily News nu-i prea băgase în seamă 


171 


până atunci, prin urmare Uchimura îşi pusese masca de 
zile mari, hotărât să exploateze la maximum această ocazie 
nesperată. 

În clipa în care a aflat adevăratul motiv al vizitei lui 
Yoshino, şi-a pierdut complet interesul. Şi-a amintit brusc 
că era foarte ocupat, dar i-a făcut lui Yoshino hatârul să-l 
îndrume către un actor de vreo cincizeci de ani care stătea 
pe un scaun. 

— Shin, vino aici, strigă Uchimura cu o voce ascuţită, 
făcând un gest larg. 

Ceva din tonul foarte familiar pe care-l folosise 
adresându-se unui om mai în vârstă decât el, poate timbrul 
aproape feminin al glasului său şi silueta lui longilină şi 
fragilă, l-au făcut pe Yoshimura să simtă o uşoară repulsie. 
Individul ăsta nu e normal, şi-a spus el. 

— Shin dragă, tu intri din nou abia în actul al doilea. Fii 
dulce şi vorbeşte cu domnul despre Sadako Yamamura. O 
mai ţii minte pe fata aia ciudată, nu? 

Shin i-a răspuns ceva, şi lui Yoshino i s-a părut că mai 
auzise undeva vocea lui. Da, în dublajul westernurilor, la 
televizor. Shin Arima era mai cunoscut ca voce de dublaj 
decât ca interpret de scenă, în acelaşi timp, era totuşi unul 
dintre membrii fondatori ai trupei. 

— Sadako Yamamura? 

Încercând să învie amintiri vechi de un sfert de secol, 
Arima s-a scărpinat în creştetul capului, unde nu mai avea 
niciun fir de păr. 

— Aa, Sadako Yamamura. Fa... 

S-a încruntat. În mod evident, femeia îi lăsase o impresie 
puternică. 

— Îţi aminteşti? Mă bucur. Eu trebuie să mă ocup de 
repetiţie. Ce-ar fi să-l conduci pe domnul ziarist în biroul 
meu? 

Uchimura s-a înclinat scurt şi a pornit imediat către 
scenă. Când s-a sprijinit de perete, exact acolo unde stătea 
când intrase Yoshino, era din nou, din cap până-n picioare, 
stăpânul de necontestat al locului. 

Arima a deschis o uşă pe care scria Președinte, i-a arătat 


172 


lui Yoshino o canapea de piele şi l-a invitat să ia loc. 

— Prin urmare, ce vă aduce în mijlocul furtunii? 

Se vedea că Arima e obosit. Faţa lui era roşie şi 
strălucea de transpiraţie, dar avea în ochi o licărire de 
zâmbet. Cei doi erau complet diferiţi. Uchimura era genul 
de om care în timpul unei discuţii se întreabă mereu care 
sunt motivele ascunse ale celuilalt, pe când Arima părea 
tipul onest, care răspunde fără ocoliş la orice întrebare. 
Personalitatea celui din faţa ta poate transforma interviul 
într-o plăcere sau un chin. 

— Îmi pare rău că sunt obligat să vă deranjez când 
sunteţi atât de ocupat. 

Şi-a pregătit carnetul şi a luat poziţia caracteristică a 
jurnalistului, cu pixul în mâna dreaptă, privindu-şi în ochi 
interlocutorul. 

— Nu mi-am închipuit că o să mai aud vreodată numele 
lui Sadako Yamamura. Nu acum. Au trecut ani şi ani de- 
atunci. 

Arima se întoarse într-o epocă apusă, când era încă 
tânăr. li lipsea energia inepuizabilă de-atunci, care-l 
ajutase să se împartă între teatrul la care lucra pentru un 
salariu şi trupa pe care o înființase împreună cu câţiva 
prieteni. 

— Domnule Arima, mai devreme am avut impresia că 
ştiţi precis despre cine e vorba. 

— Sadako... Staţi puţin să-mi amintesc când a apărut 
aici prima dată. Cred că trecuseră câţiva ani de la 
înfiinţarea companiei. Da, începuserăm să avem succes şi 
în fiecare an primeam cereri de angajare de la o mulţime 
de tineri. Mă rog, n-are importanţă. Cert este că Sadako 
era o fată ciudată. 

— Ciudată în ce sens? 

— Hm. 

Arima şi-a sprijinit bărbia în palmă şi a rămas aşa câteva 
secunde. Dacă mă gândesc mai bine, de ce mi s-a părut 
mereu că e altfel? 

— Aţi observat la ea ceva deosebit, v-a atras atenţia în 
mod special o anumită trăsătură a ei? 


173 


— Nu, când te uitai la ea vedeai doar o fată obişnuită. 
Destul de înaltă, tăcută. Era mereu singură. 

— Singură? 

— Nu mai trebuie să vă spun că actorii tineri ajung 
foarte repede apropiaţi. Ea, în schimb, n-a încercat nicio 
clipă să se apropie de ceilalţi. 

Lui Yoshino îi venea greu să creadă că Sadako ieşise în 
evidenţă pentru atâta lucru. În fiecare grup există cineva 
retras, care se ţine deoparte. 

— Dacă ar trebui s-o descrieţi, să zicem, într-un cuvânt... 

— Într-un cuvânt? Hm. Aş spune „stranie”. Da, n-aş 
ezita, cuvântul e „stranie”. 

Uchimura o numise „fata aia ciudată”. Yoshino a 
realizat, oarecum surprins, că îi era milă de fetişcana 
aceea de optsprezece ani pe care toţi o găseau ciudată sau 
stranie. Începuse să creadă că Sadako era cel puţin urâtă, 
dacă nu hidoasă de-a binelea. 

— Ce vă face să o caracterizați aşa? 

Cântărind răspunsul, Arima şi-a dat seama că era ciudat 
ca numele unei fetişcane, una dintre multe altele, care 
lucrase acolo mai puţin de-un an, să rămână atât de viu în 
memoria lui timp de un sfert de secol. Ceva încerca să-şi 
facă loc în mintea lui, se zbătea să capete contur. Se 
întâmplase ceva, cu siguranţă, altfel numele ei nu i-ar fi 
rămas întipărit atât de adânc în amintire. Se întâmplase 
ceva. 

— A, da, acum îmi amintesc. Eram chiar aici. Arima şi-a 
îndreptat spatele şi s-a uitat în jurul lui. A revăzut în minte 
scena, de parcă s-ar fi întâmplat ieri: locul fiecărei piese de 
mobilier din această cameră, care pe-atunci era folosită ca 
birou bun la toate. 

— Vedeţi dumneavoastră, de la bun început am ţinut 
repetițiile aici, dar într-un spaţiu mult mai mic. Încăperea 
în care ne aflăm acum era singurul nostru birou. Acolo 
erau câteva fişete, iar aici un paravan cu geam mat, care 
despărţea camera în două. Da... Şi mai era un televizor, 
chiar în colţ. De fapt, mai este şi-acum, dar nu cel de- 
atunci, bineînţeles. 


174 


În timp ce vorbea, Arima îi arăta cu degetul obiectele 
din trecut. 

— Un televizor? 

Yoshino a devenit brusc mai atent şi s-a pregătit să 
noteze totul. 

— Da. Unul vechi, alb-negru. 

— Bun, şi ce s-a întâmplat? 

— Repetiţia se terminase şi aproape toţi plecaseră la 
casele lor. Eu am rămas, pentru că nu eram mulţumit cum 
îmi ieşise o scenă. Am intrat în birou cu intenţia s-o mai 
repet. Uite, mă oprisem chiar acolo... 

Arima întinse mâna în direcţia uşii. 

— Stăteam acolo şi mă uitam. Am văzut o licărire dincolo 
de paravan. Televizorul era aprins. M-am gândit că cineva 
intrase înaintea mea şi se uita la ştiri. Mă aflam de cealaltă 
parte a geamului, aşa că nu puteam vedea bine imaginile 
de pe ecran, dar biroul se întuneca şi se lumina aşa cum se 
întâmplă când te uiţi la televizor cu lumina stinsă. N-am 
auzit niciun sunet. Am ocolit paravanul, întrebându-mă 
cine putea fi acolo la ora aceea, şi-atunci am văzut-o. Era 
Sadako Yamamura. Totuşi, când am ajuns dincolo de 
paravan şi m-am oprit lângă ea, pe ecran nu se mai vedea 
nimic. Evident, mi-am spus imediat că fata stinsese 
televizorul. N-aveam încă niciun motiv să mă îndoiesc, 
însă... 

Arima a tăcut. Părea că-i vine greu să vorbească. 

— Vă rog, continuaţi. 

— Am rupt tăcerea. l-am spus: „Grăbeşte-te, nu mai e 
mult până se închide staţia”. Am aprins lampa de pe birou. 
Mai bine zis am apăsat pe întrerupător, dar nu s-a 
întâmplat nimic. M-am uitat mai bine şi am văzut că nu era 
în priză. M-am aplecat să iau ştecărul şi-atunci am 
observat. Nici televizorul nu era în priză. 

Arima s-a oprit, amintindu-şi perfect fiorul rece care-l 
scuturase când văzuse ştecărul televizorului pe podea. 

Yoshino a simţit nevoia să se asigure că auzise bine: 

— Vreţi să spuneţi că televizorul nu era în priză şi totuşi 
funcţiona? 


175 


— Da, oricât de greu v-ar veni să credeţi. În clipa aceea 
nu am găsit altă explicaţie. Credeţi-mă, tremuram de-a 
binelea. M-am ridicat şi m-am uitat la Sadako. Imi 
amintesc că m-am întrebat ce naiba făcea acolo, în faţa 
unui televizor scos din priză. A rămas nemişcată, privind 
fix ecranul. Am observat că zâmbea. 

Arima a tăcut, privind în gol. 

— Aţi povestit cuiva această întâmplare? 

— Sigur. Lui Uchy... lui Uchimura, regizorul nostru, pe 
care l-aţi cunoscut. Şi lui Shigemori. 

— Shigemori? 

— El este adevăratul fondator al companiei. Uchimura e 
director-adjunct. 

— Aha. Şi cum a reacţionat domnul Shigemori la 
povestea dumneavoastră? 

— L-am întrerupt dintr-o partidă de mah-jongg, dar m-a 
ascultat cu răbdare şi a fost de-a dreptul fascinat. Femeile 
au fost totdeauna slăbiciunea lui şi se pare că pusese ochii 
pe Sadako. În seara aceleiaşi zile, după ce a băut câteva 
pahare în plus, a început să spună tot felul de aiureli şi-a 
repetat de câteva ori: „In noaptea asta iau cu asalt 
apartamentul lui Sadako”. Pe moment n-am ştiut ce să 
facem. Ne-am gândit că erau bâiguielile unui om beat. Nu 
puteam să le luăm prea în serios, dar nici să le trecem cu 
vederea. Am stat cu el până târziu, dar până la urmă am 
plecat toţi şi l-am lăsat singur. N-am aflat nici până azi 
dacă s-a dus sau nu la Sadako în noaptea aceea. A doua zi, 
când a apărut la teatru, părea un om complet schimbat. S- 
a aşezat pe un scaun şi n-a scos un cuvânt. Era palid. A 
murit ceva mai târziu, chiar pe scaunul acela. Parcă ar fi 
adormit. 

Yoshino a tresărit şi s-a uitat la Arima, crezând că nu 
vorbise serios. 

— Care a fost cauza decesului? 

— Atac de cord. Azi se numeşte „stop cardiac”. Era 
epuizat, lucrase zi şi noapte pentru o premieră şi cred că 
de la asta i s-a tras. 

— În concluzie, nimeni nu ştie dacă s-a întâmplat ceva 


176 


între Sadako şi Shigemori. 

Yoshino subliniase intenţionat cuvintele, iar Arima i-a 
răspuns cu un „da” categoric. Povestea era de-a dreptul 
fantastică. Nu era de mirare că-i lăsase actorului o 
impresie atât de puternică. 

— Şi după aceea? 

— Sadako a demisionat. Cred că a stat la noi cam un an. 

— Aveţi idee ce-a făcut după ce şi-a dat demisia? 

— Mi-e teamă că nu vă pot ajuta. 

— Să încercăm altfel. Ce fac actorii după ce părăsesc o 
companie teatrală? 

— Cei care s-au dedicat cu trup şi suflet meseriei se 
angajează imediat la alta. 

— Credeţi că Sadako Yamamura a făcut acelaşi lucru? 

— Era o fată inteligentă şi avea un instinct actoricesc 
peste medie. Pe de altă parte, avea şi un mare defect. 
Profesia noastră se bazează în mare măsură pe relaţiile 
dintre oameni. Una peste alta, nu cred că era făcută 
pentru scenă. 

— Vreţi să spuneţi că e posibil să fi părăsit definitiv 
lumea teatrului? 

— Nu vă pot da un răspuns sigur. 

— Mai este cineva care ar putea şti ce s-a întâmplat cu 
ea? 

— Poate unul dintre tinerii care s-au angajat în aceeaşi 
perioadă. 

— Unde aş putea găsi numele şi adresele lor? 

— Staţi puţin. 

Arima s-a ridicat de pe canapea şi s-a dus la biblioteca 
încastrată în perete. Unul din rafturi era plin cu registre 
legate în coperte tari. A tras afară un registru şi a început 
să-l răsfoiască. În el erau CV-urile candidaţilor înscrişi 
pentru examenul de admitere. 

— In 1965 am avut opt studenţi, cu tot cu Sadako. 

A fluturat registrul prin aer. 

— Îmi permiteţi să mă uit? 

— Vă rog. 

La fiecare fişă individuală erau anexate două poze, un 


177 


portret şi o fotografie a persoanei respective stând în 
picioare. Încercând să-şi păstreze calmul, Yoshino a scos 
încet fişa lui Sadako din registru. S-a uitat la fotografii, 
apoi la Arima. 

— Scuzaţi-mă, mai devreme mi-aţi spus că fata era 
„stranie”. 

A privit din nou fotografiile. Era perplex. Între imaginea 
pe care şi-o făcuse despre Sadako când îl ascultase pe 
Arima şi cea din pozele pe care le ţinea acum în mâini era 
o prăpastie uriaşă. 

— Stranie? Vă bateţi joc de mine. N-am văzut niciodată o 
faţă mai frumoasă ca asta. 

S-a întrebat de ce spusese „faţă frumoasă” în loc de 
„fată frumoasă”. Sigur, trăsăturile fetei erau perfecte, cel 
puţin la prima privire. Îi lipsea totuşi o anume rotunjime. 
Uitându-se mai atent la a doua fotografie, a recunoscut în 
sinea lui că talia subţire şi gleznele ei fine erau foarte 
feminine. Da, Sadako era frumoasă. Punct. În pofida 
acestui fapt, în cei douăzeci şi cinci de ani care trecuseră 
de când o priviseră ultima dată, amintirile lui Uchimura şi 
Arima se răsuciseră cu o sută opizeci de grade, iar acum o 
găseau „ciudată” sau „stranie”. În mod normal, ar fi trebuit 
să şi-o amintească drept „o tânără extraordinar de 
frumoasă”. Lui Yoshino nu-i dădea pace acel „stranie” şi se 
căznea să descopere ceva neobişnuit sub trăsăturile acelea 
frumoase. 


178 


Miercuri, 17 octombrie 


Când a ajuns la intersecţia bulevardelor Omotesando şi 
Aoyama-dori, Yoshino s-a uitat din nou în carnet. Minami 
Aoyama 6-1, blocul Sugiyama. Acolo locuise Sadako cu 
douăzeci şi cinci de ani în urmă. Adresa îl îngrijora într-o 
oarecare măsură. A mers înainte pe Omotesando, a trecut 
de curbă şi, bineînţeles, a constatat că numărul 6-l se afla 
chiar vizavi de Muzeul Nezu”, cu alte cuvinte într-unul 
dintre cele mai râvnite cartiere din oraş. Exact cum se 
temuse, acolo unde ar fi trebuit să vadă blocul Sugiyama 
cu apartamentele lui ieftine se înălța acum o clădire 
impunătoare, din cărămidă roşie. 

Ce naiba, la ce te aşteptai? Chiar ai crezut că o să 
reuşeşti să dai de urma femeii după douăzeci şi cinci de 
ani? 

Mai avea o singură pistă, şi anume să-i caute pe cei care 
fuseseră admişi în Grupul Dramatic Înălţarea în aceeaşi 
perioadă cu Sadako. Izbutise să dea de patru din cei şapte, 
câţi luaseră examenul în anul acela. Dacă niciunul dintre ei 
nu ştia ceva despre Sadako, cazul era închis. Şi Yoshino 
bănuia că exact aşa se va întâmpla. S-a uitat la ceas. 
Unsprezece. S-a repezit într-o papetărie pentru a-i trimite 
un fax lui Asakawa la biroul corespondentului din Izu 
Oshima. Măcar atâta lucru putea face, să-i spună ce aflase 
până acum. 


În clipa în care Yoshino intra pe uşa papetăriei, Asakawa 


7 Muzeu şi institut de arte frumoase din Tokio. (N. tr.) 
179 


şi Ryuji se aflau chiar în „biroul” corespondentului local, 
adică acasă la Hayatsu. 

— Asakawa, potoleşte-te odată! strigă Ryuji, exasperat 
de cursele lui Asakawa de-a lungul şi de-a latul încăperii. 
Ştii foarte bine că panica nu te ajută cu nimic. 

Din difuzorul radioului curgea un şuvoi de avertizări: 
viteza vântului de atâţia kilometri pe oră, presiunea de 
atâţia milibari, centrul taifunului la cutare latitudine şi 
longitudine, marea de gradul cutare... Anunţurile nu erau 
cel mai potrivit calmant pentru Asakawa. 

Centrul Taifunului nr. 21 se afla, cu aproximaţie, la o 
sută cincizeci de kilometri sud de Capul Omaezaki şi 
înainta către nord nord-est cu circa douăzeci de kilometri 
pe oră. Vântul atinsese patruzeci de metri pe secundă. În 
ritmul acesta, până la lăsarea serii taifunul va trece prin 
apropierea țărmului sudic al insulei Oshima. Traficul 
aerian şi naval va fi probabil reluat mâine, adică joi. Cel 
puţin aşa interpreta Hayatsu ştirile de la radio. 

— Abia mâine! 

Asakawa fierbea. Sfârşitul meu e programat mâine seară 
la zece! Taifun blestemat, grăbeşte-te şi treci odată sau 
transformă-te într-o depresiune tropicală sau ceva de 
genul ăsta. 

— Când naiba o să putem să ne suim într-un avion sau 
într-un vapor să plecăm de pe insula asta? 

Lui Asakawa i-ar fi plăcut să-şi verse furia în capul cuiva, 
dar n-avea niciun ţap ispăşitor la îndemână. Nu trebuia să 
vin aici. O să-mi pară rău tot restul zilelor mele. Și asta nu- 
i tot, nici măcar nu ştiu de unde să încep cu părerile de 
rău. Nu trebuia să mă ating de casetă. Nu trebuia să mă 
intereseze cum au murit Tomoko Oishi şi Shuichi Izvata. 
Nu trebuia să mă urc în taxi... Fir-ar să fie! 

— Chiar nu eşti în stare să te linişteşti un pic? N-o să-ţi 
folosească la nimic să te plângi domnului Hayatsu. Ryuji l-a 
apucat pe Asakawa de braţ cu o blândeţe neobişnuită. 
Încearcă să gândeşti pozitiv. Poate că instrucţiunile 
trebuie puse în aplicare aici şi numai aici, pe insulă. E o 
posibilitate, recunoaşte. De ce n-au folosit puştii 


180 


descântecul? Poate că n-au avut bani pentru drumul până 
la Oshima. E plauzibil. Măcar încearcă să crezi şi poate aşa 
vei fi capabil să te linişteşti. 

— Asta dacă vom reuşi vreodată să reconstituim 
descântecul. 

Asakawa a dat la o parte mâna lui Ryuji. A observat că 
Hayatsu şi soţia lui schimbau o privire lungă şi şi-a 
închipuit că râdeau de el şi de Ryuji. Doi bărbaţi în toată 
firea care vorbeau despre descântece... 

— Ce-i aşa de caraghios? 

A făcut un pas către ei, dar Ryuji l-a apucat iar de braţ, 
cu mai puţină blândeţe decât prima dată, şi l-a tras repede 
înapoi. 

— Termină. Îţi iroseşti energia de pomană. 

Văzând cât de iritat era Asakawa, blândul şi bunul 
Hayatsu a început să creadă că era direct responsabil 
pentru întreruperea transportului din cauza taifunului. 
Poate că era doar solicitudine faţă de cineva care bătuse 
cale lungă până acolo doar pentru a îndura neplăcerile 
furtunii. A început să se roage pentru reuşita planurilor lui 
Asakawa. Ştia că dintr-o clipă în alta trebuia să sosească 
un fax de la Tokio, iar aşteptarea contribuise şi ea la 
alimentarea furiei lui Asakawa. Hayatsu încercă să 
dezamorseze situaţia. 

— Cum merge ancheta dumneavoastră? a întrebat el cu 
blândeţe, sperând să-l mai liniştească. 

— Păi... 

— Unul dintre prietenii din copilărie ai lui Shizuko 
Yamamura locuieşte în apropiere. Dacă vreţi, pot să-l sun, 
să vedeţi ce are de spus. Sunt sigur că bătrânul Gen n-a 
ieşit pe mare într-o zi ca asta. Se plictiseşte când stă 
singur, o să fie fericit dacă îl chem aici. Are aproape 
şaptezeci de ani, prin urmare nu ştiu cât va reuşi să 
răspundă la întrebările dumneavoastră, dar e mai bine să 
faceţi ceva decât să aşteptaţi pur şi simplu. 

— Dacă vreţi... 

Fără să mai aştepte altă confirmare, Hayatsu s-a întors 
şi a chemat-o pe soţia lui, care între timp se retrăsese la 


181 


bucătărie. 
— Sună-l pe Gen şi spune-i să vină imediat aici. 


Aşa cum îi asigurase Hayatsu, Genji a fost mai mult 
decât bucuros să stea de vorbă cu ei. Părea că nimic nu-i 
place mai mult decât să discute despre Sadako Yamamura 
cu nişte străini. Avea şaizeci şi opt de ani, cu trei ani mai 
mult decât Shizuko - dacă femeia ar mai fi trăit. In 
copilărie fusese tovarăşul ei de joacă, iar mai târziu prima 
ei dragoste. Fie din cauză că amintirile sale erau tot mai 
limpezi pe măsură ce vorbea despre ele, fie din cauză că îl 
însufleţise prezenţa unui auditoriu, întâmplările din trecut 
au început să se reverse din memoria lui ca un şuvoi. 
Pentru Genji, să vorbească despre Shizuko însemna să 
vorbească despre tinereţea lui. 

Asakawa şi Ryuji au aflat destul de multe lucruri noi 
ascultând povestea dezlânată, pe alocuri cu accente 
lacrimogene, a lui Shizuko. Erau totuşi conştienţi că nu pot 
avea încredere deplină în memoria bătrânului Gen. Toţi 
oamenii sfârşesc prin a-şi înfrumuseţa amintirile, iar 
întâmplările pe care le ascultau acum se petrecuseră cu 
mai bine de patruzeci de ani în urmă. Era chiar posibil ca 
Gen s-o confunde pe Shizuko cu altă femeie. Totuşi, poate 
că nu. Prima dragoste are un parfum aparte şi se amestecă 
rareori cu alte amintiri. 

Genji nu putea fi caracterizat drept elocvent. Făcea tot 
felul de digresiuni şi ocolea subiectul, iar Asakawa a obosit 
destul de repede. Dar, la un moment dat, bătrânul a spus 
ceva care l-a făcut să devină brusc mai atent. 

— Cred că Shizu a început să se schimbe după ce am 
găsit pe fundul mării statuia Ascetului. Era lună plină în 
noaptea aia... 

Dacă luau de bune vorbele bătrânului, puterile 
misterioase ale lui Shizuko erau legate într-un fel sau altul 
de ocean şi de luna plină. In noaptea aceea, Genji o 
însoţise, el însuşi lăsase barca la apă şi vâslise în larg. 

Era în 1946, pe la sfârşitul verii. Shizuko avea douăzeci 
şi unu de ani, iar Genji douăzeci şi patru. 


182 


Era o arşiţă neobişnuită pentru luna aceea, şi aerul nu 
se răcorea nici măcar noaptea. Genji vorbea despre 
întâmplări peste care se aşternuseră patruzeci şi patru de 
ani de parcă s-ar fi petrecut chiar adineauri. 

Prin urmare, în noaptea aceea înăbuşitoare Genji stătea 
pe prispa casei, făcându-şi vânt cu mişcări leneşe şi 
privind cerul înstelat şi luna plină care se oglindeau în apa 
oceanului. Tăcerea adâncă a nopţii a fost întreruptă de 
Shizu, care alerga pe cărarea de pe panta colinei. Fata s-a 
oprit lângă el, l-a tras de mânecă şi a strigat: „Gen, hai să 
luăm barca! Mergem la pescuit!” El a întrebat-o de ce, însă 
ea i-a răspuns doar atât: „N-o să mai avem parte de-o 
noapte frumoasă ca asta.” Genji a rămas nemişcat, ca 
vrăjit, sorbind-o din ochi pe cea mai frumoasă fată de pe 
insulă. „Nu te mai uita la mine ca un prost! Grăbeşte-te!” 
L-a tras de cămaşă până ce el n-a mai avut încotro şi s-a 
ridicat în picioare. Genji era obişnuit s-o urmeze peste tot 
şi să facă întocmai ce-i spunea, dar în clipa aceea şi-a 
adunat curajul şi a întrebat-o: „Ce vrei să pescuim?” 
Privind valurile mici care se spărgeau de țărm, ea i-a 
răspuns: „Statuia Ascetului”. „Ascetului?” a repetat el 
uimit. 

Încruntându-se, Shizuko i-a povestit cu durere în glas că 
în aceeaşi zi, mai devreme, câţiva soldaţi din trupele de 
ocupaţie aruncaseră în mare statuia de piatră a Ascetului. 

Pe coasta de est a insulei, exact la mijloc, există o plajă 
numită chiar Plaja Ascetului şi tot acolo e o peşteră mică, 
cunoscută drept Grota Ascetului, în ea fusese aşezată 
demult statuia cioplită în piatră a lui En no Ozunu, 
faimosul pustnic budist exilat pe insulă în anul 699. Ozunu 
s-a născut cu o minte strălucită şi plină de înţelepciune, iar 
anii de disciplină riguroasă şi de meditaţie l-au ajutat să 
stăpânească la perfecţie artele oculte şi mistice. Se spune 
că putea să invoce după bunul lui plac zeii şi demonii. Pe 
de altă parte, prin arta lui de a prezice viitorul îşi făcuse 
duşmani puternici în lumea cărturarilor şi a războinicilor. 
În cele din urmă a fost acuzat că încalcă legile, a fost 
judecat şi surghiunit pe insula Izu Oshima. De atunci au 


183 


trecut aproape o mie trei sute de ani. Ozunu şi-a găsit 
adăpost în grota de pe plajă şi s-a dedicat cu şi mai multă 
îndârjire disciplinei trupului şi spiritului. De asemenea, i-a 
învăţat pe oamenii din partea locului secretele agriculturii 
şi pescuitului şi le-a câştigat astfel respectul. După un 
timp, a fost iertat şi i s-a îngăduit să se întoarcă acasă, 
unde a pus temelia sectei monastice Shugendo. Se crede 
că a rămas pe insulă trei ani, dar circulă multe legende 
despre şederea lui acolo. Una dintre ele spune că odată şi- 
a agăţat de trup greutăţi mari de fier şi totuşi a zburat, la 
fel de uşor ca o pasăre, până la muntele Fuji. Localnicii 
nutresc şi în ziua de azi multă dragoste şi venerație pentru 
En no Ozunu, iar Grota Ascetului este considerată locul 
sfânt al insulei. În fiecare an, pe 15 iunie, acolo are loc un 
festival numit Sărbătoarea Ascetului. 

Imediat după ce s-a sfârşit războiul, forţele americane 
de ocupaţie au început să pună în practică politica lor de 
îngrădire a şintoismului şi budismului şi, într-o bună zi, 
soldaţii au luat statuia lui En no Ozunu din altarul ei săpat 
în stâncă şi au aruncat-o în ocean. Shizuko, care credea 
din toată inima în legenda lui Ozunu, a asistat bineînţeles 
la această întâmplare nefericită. Ascunsă în spatele 
stâncilor de la Nasul Viermelui, a urmărit cu sufletul la 
gură cum soldaţii au urcat statuia pe o şalupă cu motor şi 
au aruncat-o apoi în larg. Şi-a fixat în minte foarte precis 
locul în care valurile îl înghiţiseră pe Ozunu. 

Lui Genji aproape că nu i-a venit să creadă când a auzit 
că trebuia s-o ajute pe Shizuko să scoată statuia din ocean. 
Era un pescar destoinic, avea braţe puternice, dar nu 
încercase niciodată până atunci să pescuiască o statuie de 
piatră. N-a avut totuşi tăria s-o refuze pe Shizuko, pentru 
că dragostea lui era prea puternică. A împins barca în apă, 
făcându-şi socoteala că era un bun prilej s-o îndatoreze pe 
fată faţă de el. Adevărul-adevărat este că abia aştepta să 
iasă pe mare într-o noapte minunată ca aceea şi să rămână 
singur cu fata la care visa. 

Mai întâi au aprins focuri puternice pe Plaja Ascetului şi 
la Nasul Viermelui, ca să aibă puncte sigure de reper, apoi 


184 


au plecat în larg, tot mai departe. Amândoi cunoşteau bine 
apele din jurul insulei - cum era fundul, ce adâncime 
aveau, unde se aflau bancurile de peşti. Dar acum era 
noapte şi, în ciuda luminii puternice pe care o arunca luna 
plină, nu vedeau nimic dincolo de suprafaţa argintie a 
valurilor. Genji habar n-avea cum îşi închipuia Shizuko că 
va găsi statuia. A întrebat-o în timp ce trăgea din greu la 
vâsle, dar fata nu i-a răspuns. S-a mulţumit să verifice 
unde ajunseseră. Nu era prea greu să afli la ce depărtare 
te găseai faţă de insulă, trebuia doar să priveşti câteva 
clipe pe deasupra valurilor cele două focuri de pe țărm şi 
să masori distanţa dintre ele. După câteva sute de metri, 
Shizuko a strigat deodată: „Opreşte aici!” 

Fata s-a dus la prova bărcii, s-a aplecat până aproape de 
suprafaţa apei şi s-a uitat cu atenţie în adânc. „Întoarce-te 
cu spatele”, i-a poruncit ea lui Genji. Băiatul ghicise ce 
urma să se întâmple, şi inima i-a sărit din piept. Shizuko s- 
a ridicat în picioare şi şi-a scos chimonoul cu imprimeuri. 
Genji abia mai îndrăznea să răsufle, pentru că închipuirea 
lui fusese aţâţată de foşnetul chimonoului alunecând pe 
pielea catifelată a fetei. A auzit în spatele lui zgomotul 
trupului care despicase valurile. Când stropii i-au atins 
umerii, s-a întors şi s-a uitat. Shizuko călca apa. Părul ei 
lung era strâns la spate cu o panglică de pânză şi fata 
ţinea între dinţi o funie subţire. S-a ridicat deasupra apei, 
a tras adânc aer în piept de două ori, apoi s-a scufundat. 

De câte ori i-a apărut capul deasupra valurilor? Genji 
pierduse şirul. Ultima dată când a urcat la suprafaţă nu 
mai avea funia între dinţi. Am legat statuia cu ea. Hai, 
trage-o sus, a zis ea cu voce tremurătoare. 

Gen s-a mutat la prova şi a început să tragă de frânghie. 
Cât ai clipi din ochi, Shizu s-a urcat în barcă, şi-a pus pe ea 
chimonoul şi a ajuns lângă Genji la timp pentru a-l ajuta să 
ridice statuia. Au aşezat-o în mijlocul bărcii şi s-au întors la 
țărm. Nici Genji, nici Shizuko n-au rupt tăcerea pe drumul 
de întoarcere. În aer plutea ceva care înăbuşea orice 
întrebare. Genji nu era în stare să priceapă cum reuşise 
fata să găsească statuia în bezna de la fundul apei. Abia 


185 


trei zile mai târziu a avut ocazia s-o întrebe. Shizu i-a 
răspuns liniştită că ochii Ascetului o chemaseră în adâncul 
oceanului. Ochii verzi ai statuii lui En no Ozunu, stăpânul 
zeilor şi demonilor, străluciseră ca două flăcări pe nisipul 
întunecat din adâncul oceanului... Doar atât i-a spus 
Shizuko. 

La scurt timp după această întâmplare, fata a început să 
se simtă rău. Până atunci nu se plânsese niciodată de 
dureri de cap, dar acum simţea adesea cum tâmplele îi 
sunt străpunse de pumnale înroşite în foc şi vedea în minte 
imagini ciudate, care apăreau din senin şi dispăreau la fel. 
S-a dovedit mai târziu că acele scene efemere se întâmplau 
apoi în realitate. Genji a reuşit până la urmă să afle de la 
ea mai multe amănunte. Imaginile răzlețe din viitor care se 
năşteau în mintea ei erau însoţite de fiecare dată de un 
miros puternic de lămâi sau portocale, la fel de real ca şi 
cum fata s-ar fi aflat în mijlocul unei livezi. 

Sora mai mare a lui Genji se măritase mai demult şi 
plecase cu soţul ei la Odawara. Shizuko a văzut-o pe patul 
de moarte înainte ca ea să moară cu adevărat. Totuşi, 
aceste premoniţii erau involuntare. Shizuko nu putea 
prezice la comandă viitorul. Imaginile izbucneau pur şi 
simplu în mintea ei, dintr-odată, fără niciun semn 
premergător, şi fata n-a reuşit niciodată să înţeleagă de ce 
le vedea tocmai pe acelea. lată de ce a respins toate 
rugăminţile localnicilor de a le prezice soarta. 

În ciuda rugăminţilor lui Genji, în anul următor a plecat 
la Tokio. Între timp îl cunoscuse pe Heihachiro Ikuma şi 
purta în pântec copilul lui. Apoi, la sfârşitul aceluiaşi an, s- 
a întors pe insulă şi a născut o fetiţă. Sadako. 

Zece ani mai târziu, Shizuko s-a aruncat în craterul 
vulcanului Mihara. 

Genji prezentase deznodământul nefericit pe un ton din 
care reieşea limpede că îl socotea vinovat pe Ikuma. Era o 
reacţie naturală, ţinând cont că Ikuma fusese rivalul lui în 
dragoste, însă resentimentul pe care-l păstrase viu în 
suflet atâţia ani punea sub semnul întrebării veridicitatea 
poveştii lui. Trăgând linie, Asakawa şi Ryuji aflaseră că 


186 


mama lui Sadako fusese capabilă să vadă frânturi din viitor 
şi, dacă era să-l crezi pe Genji, această putere îi fusese 
transmisă de statuia de piatră a lui En no Ozunu. 

Faxul a început să bâzâie şi din el s-a strecurat afară 
copia mărită a fotografiei lui Sadako Yamamura pe care 
Yoshino o obținuse de la Grupul Dramatic Înălţarea. 

Asakawa constată cu surprindere că era mişcat. Vedea 
prima dată chipul acestei femei. Pentru foarte scurt timp 
împărţiseră aceleaşi senzaţii, privise lumea prin ochii ei, o 
atinsese cu mâinile ei. I se întâmplase cândva să vadă 
prima oară chipul femeii cu care făcuse dragoste abia în 
lumina slabă a zorilor, după ce petrecuseră o noapte 
întreagă în pat, înlănţuiţi, într-o intimitate fizică şi 
sufletească deplină. Aşa era şi acum. 

Ciudat, dar nu reuşea să se gândească la ea ca la o fiinţă 
monstruoasă, diferită. Işi spuse apoi că nu era nimic 
neobişnuit. Cu toate că fotografia trimisă prin fax avea 
contururi neclare, frumuseţea trăsăturilor regulate ale lui 
Sadako nu fusese deloc ştirbită. 

— E o femeie superbă, nu-i aşa? a zis Ryuji. 

Deodată, Asakawa s-a gândit la Mai Takano. 
Comparându-le pe cele două femei strict din punct de 
vedere fizic, a ajuns la verdictul raţional că Sadako era 
mult mai frumoasă decât Mai. În schimb, Mai era mult mai 
feminină decât Sadako. Şi unde era „stranietatea” care o 
caracteriza pe Sadako? Poate că o simplă fotografie nu era 
în stare s-o redea. Poate că Sadako îşi mascase intenţionat 
unicitatea, doar era capabilă să influenţeze oameni şi 
obiecte. 

A doua pagină a faxului conţinea rezumatul informaţiilor 
despre Shizuko Yamamura, iar şirul lor începea exact acolo 
unde se sfârşise povestea lui Genji. 


În 1947, după ce a plecat din Sashikiji şi a ajuns la 
Tokio, Shizuko a căzut dintr-odată la pat din cauza unor 
dureri de cap îngrozitoare şi a fost dusă la spital. Unul 
dintre doctori i l-a prezentat pe Heihachiro Ikuma, pe 
vremea aceea asistent la catedra de psihiatrie a 


187 


Universităţii Taido. Pe atunci Ikuma încerca să găsească o 
explicaţie ştiinţifică pentru hipnoză şi alte fenomene 
paranormale, iar Shizuko i-a stârnit imediat interesul când 
a descoperit că fata avea o putere de precogniţie 
uimitoare. Această descoperire a avut un efect profund 
asupra lui şi l-a determinat să schimbe direcţia 
cercetărilor. De-atunci încolo, Ikuma s-a dedicat cu trup şi 
suflet studiului însuşirilor paranormale, iar Shizuko a 
devenit subiectul lui principal. Cei doi au depăşit curând 
nivelul unei simple relaţii dintre cercetător şi subiect al 
cercetării. În ciuda faptului că era căsătorit, Ikuma se 
simţea tot mai atras de Shizuko. Către sfârşitul anului fata 
a rămas însărcinată şi, pentru a se feri de ochii lumii, s-a 
întors acasă şi a născut-o pe Sadako. A plecat apoi imediat 
la Tokio, lăsând-o pe Sadako la Sashikiji, în grija rudelor 
ei. După trei ani a revenit, de data aceasta pentru a-şi 
creşte copilul. De atunci şi până când s-a sinucis, nu s-a 
despărţit nicio clipă de Sadako. 

La începutul anilor '50, cuplul Heihachiro Ikuma şi 
Shizuko Yamamura a ajuns în paginile tuturor ziarelor şi 
revistelor săptămânale. Cei doi făcuseră o breşă în 
misterul fenomenelor paranormale şi aruncaseră asupra 
lor lumina ştiinţei. La început, probabil sedus de poziţia 
academică a lui Ikuma la o universitate atât de 
prestigioasă, publicul a manifestat o încredere deplină în 
autenticitatea însuşirilor lui Shizuko. Până şi presa o 
prezenta în culori destul de favorabile. În pofida acestui 
fapt, zvonurile că ar fi o şarlatană nu încetaseră nicio clipă 
să circule, iar când o asociaţie academică cu mare 
autoritate a intrat în joc pronunţând verdictul „discutabil”, 
cei care până atunci îi sprijiniseră fără ezitare pe cei doi 
au început să-şi schimbe părerea. 

Înzestrările paranormale ale lui Shizuko făceau parte 
mai ales din categoria percepţiei extrasenzoriale, precum 
clarviziunea şi psihofotografia. Nu avea puterea de a mişca 
obiectele prin simplă concentrare - telekinezia. Potrivit 
uneia dintre revistele care se ocupaseră de cazul ei, era 
de-ajuns să lipeşti de fruntea lui Shizuko un plic sigilat în 


188 


care se afla o bucată de film fotografic şi ea putea să 
producă pe peliculă un model geometric la alegere. Putea 
de asemenea să identifice fără greş imaginea de pe un film 
sigilat de o sută de ori din tot atâtea încercări. Totuşi, alte 
reviste susțineau că Shizuko este o şarlatană de duzină şi 
că un magician cât de cât antrenat putea obţine cu 
uşurinţă aceleaşi rezultate. Treptat, publicul a început să 
se întoarcă împotriva lui Shizuko şi a lui Ikuma. 

Apoi Shizuko a intrat în zodia neşansei. În 1954 a născut 
a doua oară, dar copilul s-a îmbolnăvit şi a murit la vârsta 
de patru luni. Era un băiat. Sadako, care avea pe atunci 
şapte ani, îl îndrăgise foarte tare pe frăţiorul ei nou-născut. 

În anul următor, în 1955, lkuma a aruncat presei 
mănuşa anunțând că Shizuko va face o demonstraţie cu 
public. La început, femeia l-a refuzat categoric. I-a spus că 
îi vine greu să se concentreze atunci când este înconjurată 
de un număr mare de spectatori. li era teamă că va da 
greş. Ikuma a fost de neclintit. Nu putea îndura faptul că 
fusese etichetat drept şarlatan şi, după părerea lui, cea 
mai bună soluţie de a demonstra contrarul era să producă 
o dovadă clară şi definitivă a autenticităţii însuşirilor lui 
Shizuko. 

În ziua cu pricina, Shizuko a urcat cu paşi şovăitori 
treptele care duceau la pupitrul din amfiteatrul de ştiinţe, 
sub privirile atente ale celor aproape o sută de savanţi şi 
reprezentanţi ai presei. Era epuizată din punct de vedere 
psihic, aşadar experimentul nu începea nici pe departe sub 
cele mai bune auspicii. Experimentul trebuia să se 
desfăşoare potrivit unei proceduri simple. Shizuko urma să 
identifice numerele de pe două zaruri introduse într-un 
recipient din plumb. Ar fi fost o joacă de copil pentru ea 
dacă i s-ar fi permis să lucreze în condiţiile cu care era 
obişnuită. Dar ea ştia că fiecare dintre cei o sută de 
oameni care o înconjurau aştepta eşecul ei, spera că va da 
greş. După câteva clipe, tremurând, Shizuko s-a ghemuit 
pe podea şi a strigat disperată: „Ajunge!” Mai târziu a 
explicat ea însăşi ce s-a întâmplat atunci. Fiecare om este 
înzestrat, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu puteri 


189 


psihice speciale. Ea era pur şi simplu mai înzestrată decât 
alţii. Totuşi, înconjurată de mulţimea de oameni care îşi 
canalizase energia împotriva ei, şi-a dat seama că 
însuşirile ei psihice fuseseră anulate, că nu poate să facă 
nimic. Ikuma a mers chiar mai departe: „Nu e vorba doar 
de o sută de oameni. Nu, acum întreaga populaţie a 
Japoniei încearcă să anuleze roadele cercetărilor mele. 
Când opinia publică aţâţată de presă începe să se întoarcă 
împotriva ta, ziarele publică exact ceea ce vor oamenii să 
audă. Ar trebui să le fie ruşine!” In felul acesta, mult 
trâmbiţata demonstraţie cu public s-a sfârşit prin acuzarea 
lui Ikuma în ziare. 

Cum era de aşteptat, presa a interpretat diatriba lui 
Ikuma ca pe o încercare de a arunca asupra altuia vina 
pentru eşec şi, a doua zi, titlurile erau grăitoare: IN 
FINAL, UN EŞEC... SI-AU DAT ARAMA PE FAŢĂ... 
PROFESORUL DE LA UNIVERSITATEA TAIDO - UN 
ȘARLATAN... PUNCT DUPĂ CINCI ANI DE POLEMICI... A 
ÎNVINS ŞTIINŢA MODERNĂ. Nici măcar un singur articol 
nu le lua apărarea. 

Către sfârşitul anului lkuma a divorţat, apoi a 
demisionat de la universitate. Shizuko a devenit din ce în 
ce mai paranoică. Disperat, Ikuma a încercat să-şi dezvolte 
propriile însuşiri paranormale. S-a retras la munte, într-o 
izolare completă, a meditat şi s-a concentrat sub cascadele 
pâraielor, şi în cele din urmă s-a ales doar cu o 
tuberculoză. A fost internat într-un sanatoriu din Hakone. 
Între timp, starea psihică şi fizică a lui Shizuko s-a agravat. 
Sadako, care pe atunci avea opt ani, a convins-o pe mama 
ei să se întoarcă acasă, la Sashikiji, unde era ferită de ochii 
ziariştilor şi de batjocura oamenilor. Intr-o zi, Sadako a 
scăpat-o din ochi, iar Shizuko s-a aruncat în craterul 
vulcanului. Aşa au fost distruse nu una, ci trei vieţi. 


Asakawa şi Ryuji au terminat în aceeaşi clipă lectura 
celor două pagini de fax. 

— E o răzbunare, şopti Ryuji. Imaginează-ţi suferinţa lui 
Sadako când a aflat că mama ei s-a aruncat în craterul 


190 


vulcanului Mihara. 

— Adică a început să-i urască pe ziarişti? 

— Nu numai pe ziarişti. Probabil că îi ura pe toţi, pentru 
că i-au distrus familia, pentru că mai întâi i-au ridicat în 
slāvi pe mama ei şi pe Ikuma, apoi şi-au schimbat peste 
noapte atitudinea şi i-au făcut cum le-a venit la gură. 
Sadako a stat şapte ani cu părinţii ei, nu-i aşa? A fost 
martoră directă la toate capriciile opiniei publice. 

— Chiar dacă e adevărat ce zici, nu mi se pare un motiv 
suficient pentru a declanşa un atac în masă. 

Asakawa îşi formulase obiecţia fiind perfect conştient că 
şi el lucrează în mass media. Se simţea vinovat şi - în 
adâncul sufletului - căuta o scuză. Era gata să cadă în 
genunchi şi să implore: Jartă-mă, şi pe mine mă dezgustă 
la fel de mult metodele presei. 

— Ce naiba mormăi acolo? 

— Poftim? 

Asakawa şi-a dat seama că şoptise fără să vrea 
rugămintea de mai devreme pe un ton tânguitor, de parcă 
ar fi intonat o rugăciune budistă. 

— În orice caz, am început în sfârşit să descifrăm 
semnificaţia scenelor de pe casetă. Vulcanul Mihara apare 
pentru că acolo s-a sinucis mama lui Sadako şi pentru că 
Sadako însăşi a prezis la un moment dat erupția lui. E 
limpede că i-a lăsat o impresie extrem de puternică. În 
secvenţa următoare am văzut caracterul yama - „munte” 
plutind pe ecran. Cred că a fost prima psihofotografie 
reuşită de Sadako, la o vârstă foarte fragedă. 

— Când, adică? 

Asakawa nu înţelegea cum făcuse Ryuji această 
deducție. 

— Probabil când avea patru sau cinci ani. Urmează 
secvenţa cu zarurile. Sadako a asistat la spectacolul acela 
nefericit. Existenţa secvenţei ne demonstrează că a 
urmărit-o cu sufletul la gură pe mama ei încercând să 
ghicească numerele de pe zaruri. 

— Stai o clipă, opreşte-te. Sadako a văzut zarurile din 
caseta de plumb. 


191 


Asakawa şi Ryuji priviseră scena prin ochii lui Sadako. 
Nu aveau niciun dubiu în această privinţă. 

— Şi? 

— Shizuko n-a reuşit să le vadă. 

— De ce ţi se pare de neconceput că fiica a reuşit să facă 
ceea ce mama n-a fost în stare? Priveşte lucrurile aşa: 
Sadako avea doar şapte ani pe-atunci, dar înzestrarea ei 
paranormală o depăşea deja cu mult pe cea a lui Shizuko. 
Atât de mult, încât bruiajul cumulat al celor o sută de inşi 
care asistau la demonstraţie n-a afectat-o deloc. Gândeşte- 
te puţin, fata asta a fost în stare să proiecteze imagini în 
mişcare pe tubul catodic al unui televizor. Imaginile de 
televiziune sunt rezultatul unui proces complet diferit de 
impresionarea emulsiei fotografice, un proces infinit mai 
complex decât simpla expunere a filmului la lumină. O 
imagine de televiziune este compusă din cinci sute două 
zeci şi cinci de linii. Corect? Sadako a fost capabilă să se 
joace cu electronii, să genereze aceste linii. Vorbim despre 
o putere de cu totul alt ordin. 

Asakawa încă nu se lăsase convins. 

— Dacă a avut o putere atât de mare, cum îţi explici 
psihofotografia pe care i-a trimis-o profesorului Miura? Mă 
aşteptam la ceva mult mai impresionant. 

— Eşti chiar mai încuiat decât pari. Cu ce s-a ales maică- 
sa după ce le-a dezvăluit oamenilor că nu este ca ei? 
Shizuko a încercat să o împiedice să facă aceeaşi greşeală. 
Probabil că a îndemnat-o să-şi ascundă însuşirile 
paranormale şi să ducă o viaţă obişnuită. Cred că Sadako 
s-a abținut în mod voit şi a produs o psihofotografie de 
nivel mediocru. 

Asakawa reflectă câteva clipe: Sadako a rămas în sala de 
repetiţii după ce actorii plecaseră pentru că dorea să-şi 
testeze puterea asupra unui tub catodic. În vremea aceea 
televizoarele erau o raritate, în timpul acestor 
experimente, fata avea grijă să nu fie nimeni pe-aproape. 
În seara aceea era convinsă că a rămas singură. 

— Cine-i bătrâna care apare în secvenţa următoare? 
întrebă Asakawa. 


192 


— N-am idee. Poate i-a apărut lui Sadako în vis şi i-a 
şoptit profeţii la ureche... Ce pot să-ţi spun? 

Femeia vorbea în dialect. Sunt sigur că ai observat şi tu: 
aici toată lumea vorbeşte japoneza uzuală. Şi bătrâna e 
chiar foarte bătrână. Poate că a trăit în secolul al XII-lea 
sau, ştiu eu, poate că are o legătură oarecare cu En no 
Ozunu. 

„„„ La anul vei da naştere unui copil. 

— Mă întreb dacă prezicerea s-a adeverit. 

— Aha, prezicerea... Păi, urmează imediat secvenţa cu 
nou-născutul. La început am crezut că Sadako a născut un 
băiat, dar acest fax îmi arată că probabil m-am înşelat. 

— Fratele ei a murit când avea patru luni... 

— Ai dreptate. Uitasem. Cred că asta este explicaţia. 

— Bine, dar cum rămâne cu prezicerea? E limpede că 
bătrâna i-a vorbit lui Sadako, doar a folosit persoana a 
doua. Ce naiba, Sadako a avut un copil? 

— Habar n-am. Dacă luăm de bun ce spune bătrâna, se 
pare că da. 

— Al cui o fi fost? 

— De unde vrei să ştiu? Ascultă, să nu-ţi închipui că o să- 
ţi răspund la toate întrebările. Pot cel mult să fac 
speculaţii. 

Dacă Sadako Yamamura născuse, cine era tatăl 
copilului? Şi unde se afla acum copilul? 

Ryuji s-a ridicat brusc şi a izbit din greşeală cu 
genunchii marginea mesei. S-a aplecat şi a început să-şi 
maseze încet rotulele. 

— Mi s-a făcut foame. Uite, a trecut de ora prânzului. 
Dacă n-ai nimic împotrivă, mă duc să mănânc ceva. 

Fără să mai aştepte un răspuns, Ryuji a pornit către uşă, 
frecându-şi din mers genunchii. 

Pe Asakawa îl sâcâia ceva, un amănunt pe care nu 
reuşea să-l identifice. Nu-i era deloc foame, aşa că se 
hotărî să rămână acolo. Tocmai îşi amintise că Ryuji îl 
rugase la un moment dat să afle ceva, dar atunci nu ştiuse 
cum să abordeze problema şi prin urmare nu făcuse nimic. 
Da, era vorba despre identitatea bărbatului care apărea în 


193 


ultima secvenţă a înregistrării. Poate era tatăl lui Sadako, 
adică Heihachiro Ikuma... Greu de crezut, se simţea prea 
multă duşmănie în felul în care îl privise fata. Nu. Când 
văzuse prima oară faţa bărbatului, Asakawa simţise o 
durere surdă, adâncă, pe care nu reuşise s-o localizeze, 
însoţită de o ură aproape palpabilă. Necunoscutul era 
destul de chipeş. Mai ales ochii lui erau atrăgători. Se 
întrebă din nou de ce-l urâse fără reţinere. Oricum, Sadako 
nu s-ar fi uitat aşa la o rudă sau la un prieten. În raportul 
lui Yoshino nu exista nicio informaţie care să sugereze că 
Sadako ar fi fost în relaţii proaste cu tatăl ei. Dimpotrivă, 
el îşi formase impresia că fata era foarte apropiată de 
părinţii ei. Asakawa a început să creadă că nu aveau cum 
să afle cine era bărbatul acela. În treizeci de ani, 
fizionomia unui om se poate schimba dramatic. Totuşi, 
oricât de neînsemnate ar fi şansele, poate că ar trebui să-l 
roage pe Yoshino să-i facă rost de o fotografie a lui Ikuma. 
S-a întrebat ce părere avea Ryuji despre toate acestea. 
Asakawa s-a hotărât pe loc să afle şi a ieşit din casă. 

Vântul bătea cu putere şi ploua. N-avea niciun rost să se 
întoarcă şi să ia o umbrelă. Asakawa s-a aplecat şi a 
început să alerge pe stradă, pe urmele lui Ryuji, către uşa 
unui local care se afla chiar în dreptul cheiului. 

— Ce zici de-o bere? Fără să mai aştepte un răspuns, 
Ryuji s-a răsucit către bar şi a strigat: Două beri! 

Asakawa a comandat ceva de mâncare, deşi simţea că 
nu poate înghiţi nimic. 

— Hai să ne întoarcem la discuţia noastră. Până la urmă 
ce semnificaţie crezi că are înregistrarea asta blestemată? 

— Nu ştiu, a mormăit Ryuji. 

Era prea ocupat să înfulece grătarul coreean special pe 
care-l ceruse mai devreme. Nici măcar nu-şi ridicase 
privirea din farfurie. Asakawa a înţepat cu furculiţa un 
cârnat, dar fără prea mare convingere, şi a luat o 
înghiţitură de bere. Prin ferestrele barului se vedea cheiul. 
La ghişeul de bilete pentru feribotul de pe linia Tokai 
Kisen nu era nici ţipenie de om. Strada era pustie. Fără 
îndoială că toţi turiştii prinşi în capcană pe insulă stăteau 


194 


în clipa aceea în faţa ferestrelor din camerele lor din hotel 
sau pensiune şi se uitau îngrijoraţi la acelaşi cer plumburiu 
şi la aceeaşi mare mohorâtă. 

Ryuji şi-a ridicat în sfârşit nasul din farfurie. 

— Presupun că ştii la ce se gândeşte un om în clipa 
morţii. 

Asakawa şi-a desprins cu greu privirea de la peisajul 
deprimant. 

— Se spune că vezi în minte scenele din viaţa ta care ti- 
au lăsat cele mai puternice impresii, ca şi cum ai vedea în 
reluare secvenţe dintr-un film. 

Asakawa citise cu ani în urmă o carte în care autorul 
povestea o experienţă asemănătoare. Omul mergea cu 
maşina pe un drum de munte. Într-un moment de neatenţie 
pierduse controlul volanului şi se prăbuşise într-o râpă 
adâncă. În acea fracțiune de secundă cât maşina a rămas 
suspendată în aer între şosea şi stâncile de dedesubt, 
autorul cărţii şi-a dat seama că era condamnat la moarte. 
Când a înţeles acest lucru, prin mintea lui s-au derulat 
fulgerător, ca pe un ecran de cinematograf, o mulţime de 
întâmplări din etape diferite ale vieţii lui, dar atât de clar, 
încât a putut observa şi cele mai neînsemnate amănunte. 
În final, printr-un adevărat miracol, scriitorul a scăpat cu 
viaţă, dar amintirea acelei fracțiuni de secundă a rămas 
întipărită în memoria lui pentru totdeauna. 

— Doar nu vrei să spui... Asta este? Chiar asta? 

Asakawa a inspirat adânc pentru a-şi potoli bătăile 
inimii. Ryuji a ridicat mâna şi i-a cerut chelneriţei încă o 
bere. 

— Am spus doar că iau în calcul şi această explicaţie. 
Fiecare secvenţă reprezintă un episod în care Sadako s-a 
implicat total din punct de vedere psihic şi emoţional. Nu 
cred că exagerez dacă afirm că acestea au fost episoadele 
din viaţa ei care i-au lăsat impresii de neşters. Am sau nu 
dreptate? 

— Înţeleg. Da, cred că ai... Dar stai puţin, asta înseamnă 
că... 
— Da. E mai mult decât posibil să fie aşa. 


195 


Adică Sadako Yamamura nu se mai află printre cei vii? 
Prin urmare imaginile acelea au urcat la suprafaţă în clipa 
morţii ei, energia lor a îmbrăcat altă formă fizică şi în cele 
din urmă ele au rămas să bântuie lumea noastră. Asta era 
explicaţia? 

— Atunci cum a murit? Şi încă ceva, ce legătură are ea 
cu bărbatul care apare în ultima secvenţă? 

— Ţi-am spus să nu-mi mai pui atâtea întrebări. Sunt 
multe lucruri pe care nici eu nu le înţeleg. 

Asakawa nu părea prea convins. Ryuji i-a aruncat o 
privire dezaprobatoare. 

— Hai, măcar o dată încearcă să-ţi foloseşti creierul. 'Te 
bizui prea mult pe alţii. Ce-o să faci dacă mi se întâmplă 
ceva şi te trezeşti că trebuie să descifrezi singur misterul? 

Asakawa a clătinat din cap. Era practic imposibil. Ryuji 
avea toate şansele să găsească cheia enigmei chiar dacă 
Asakawa murea, dar contrarul nu s-ar fi întâmplat 
niciodată. Era sigur de asta, mai sigur decât de orice 
altceva. 

Şi-au terminat masa şi s-au întors la „birou”, unde 
Hayatsu îi aştepta nerăbdător. 

— Aţi primit un telefon de la un anume Yoshino. Era pe 
stradă, a spus că va suna din nou cam în zece minute. 

Asakawa s-a aşezat lângă telefon şi a început să se roage 
în gând pentru veşti bune. Telefonul sună. Era Yoshino. 

— Am încercat să dau de tine. Unde naiba ai fost? 

Glasul lui era plin de reproş. 

— Îmi pare rău. Am ieşit să mâncăm ceva. 

— În regulă. Ai primit faxul meu? 

Tonul lui Yoshino se schimbase brusc. Nota critică 
dispăruse complet, vocea i se îmblânzise. Asakawa a tras 
aer în piept, pregătindu-se pentru ce avea să urmeze. 

— Da, mulţumesc, l-am primit. Ne-a fost de mare ajutor. 

Şi-a trecut receptorul dintr-o mână în cealaltă. 

— Şi tu? Ai aflat până la urmă ce s-a întâmplat cu 
Sadako? întrebă el cu o voce plină de entuziasm teatral. 

A urmat o pauză. Ryuji şi Heihachiro se uitau la el. 

— Nu. Pista s-a închis. 


196 


Când a auzit aceste cuvinte, trăsăturile feţei lui Asakawa 
s-au dezintegrat de parcă ar fi fost gata să izbucnească în 
plâns. Ryuji îl urmărise atent şi acum pe buzele lui se 
vedea o urmă de zâmbet, ca şi cum i se părea foarte 
amuzant să asiste la prăbuşirea unui om din braţele 
speranţei în cele ale disperării. Apoi Asakawa s-a aşezat 
deodată pe podea, cu faţa spre grădină şi cu picioarele 
întinse. 

— Ce înseamnă că s-a închis? 

Vocea lui urcase cu câteva tonuri. 

— Am reuşit să găsesc doar patru dintre studenţii care- 
au fost colegi cu Sadako. Am vorbit cu fiecare în parte, dar 
niciunul nu ştie nimic. Acum sunt toţi de vârstă mijlocie, 
cam de cincizeci de ani. Mi-au spus doar atât: că n-au mai 
văzut-o după moartea lui Shigemori - unul dintre 
fondatorii companiei. Nu mai putem afla nimic despre 
Sadako Yamamura. 

— Prostii. Mi-e imposibil să cred că asta-i tot. 

— Acolo ce se mai aude? 

— Ce se mai aude aici? O să-ţi spun imediat ce se-aude. 
Se-aude că mâine la ora zece o să mor. Şi n-o să crap doar 
eu, nu. Soţia şi fetiţa mea o să mă urmeze duminică la 
unsprezece. Asta se-aude. Eşti mulţumit? 

Ryuji a strigat din spatele lui: 

— Hei, pe mine m-ai uitat! Mă faci să mă simt prost. 

Asakawa nu l-a băgat în seamă şi a continuat: 

— Trebuie să faci ceva. Caută alt fir. Poate că mai sunt şi 
alţii, nu doar studenţii ăia, care ştiu ce s-a întâmplat cu 
Sadako. Ascultă-mă bine, vieţile femeii şi fetiţei mele 
depind de asta. 

— Nu neapărat. 

— Ce naiba îndrugi acolo? 

— Poate că mâine la zece şi un minut o să fii teafăr şi 
nevătămat. De unde ştii că o să mori? 

— Am priceput. Până la urmă n-ai crezut o iotă din ce ti- 
am spus. 

Asakawa simţi că vede negru înaintea ochilor. 

— Nu mi-o lua în nume de rău... Cum vrei să cred sută la 


197 


sută o poveste ca asta? 

— Yoshino, taci şi ascultă-mă. 

Ce cuvinte trebuia să folosească? Ce trebuia să spună 
pentru a fi crezut? 

— Nici măcar eu nu cred decât pe jumătate. E ridicol. 
Un descântec? Să fim serioşi. Dar, vezi tu, dacă există doar 
o şansă din şase ca toate astea să fie adevărate... E ca 
ruleta rusească. Ai un revolver cu un glonţ în butoi şi o 
şansă din şase să-ţi zbori creierii când apeşi pe trăgaci. Nu 
asta-i problema. Adevărata problemă e: poţi să apeşi pe 
trăgaci? Ai risca în asemenea condiţii vieţile celor care-ţi 
sunt dragi? Nu, fără discuţie că nu. Nu ţi-ai pune ţeava la 
tâmplă. Dacă ai fi în stare, ai arunca în mare blestematul 
ăla de revolver. Până aici eşti de acord cu mine? E o 
reacţie firească. 

Acum Asakawa era complet pătruns de propriul lui 
discurs. Respira întretăiat. Hayatsu se uita la el cu gura 
căscată. Din spatele lui se auzi strigătul lui Ryuji, de fapt 
mai mult un vaiet: 

— Suntem doi idioţi! Suntem cei mai mari idioţi! 

— Gura! a urlat Asakawa, răsucindu-se fulgerător către 
Ryuji şi acoperind cu palma receptorul. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Yoshino aproape în 
şoaptă. 

— Nu, nimic. Ascultă, Yoshino, te implor. Îţi cad în 
genunchi dacă vrei. Eşti singurul care mă poate ajuta. 

Ryuji l-a înşfăcat de braţ, iar Asakawa n-a mai reuşit să- 
şi controleze furia. S-a răsucit instantaneu pe călcâie, cu 
toţi muşchii încordaţi la maximum, dar a observat imediat 
că expresia lui Ryuji era de o sinceritate dezarmantă. 

— Suntem nişte proşti. Şi tu, şi eu ne-am pierdut capul, 
zise el încet. 

— Poţi să aştepţi un minut? Asakawa a pus palma peste 
receptor. Ce vrei să spui? 

— E atât de simplu... De ce nu ne-am gândit la asta până 
acum? Nu e nevoie să urmărim evenimentele din viaţa lui 
Sadako în ordine cronologică. De ce să nu pornim de la 
sfârşit către început? De ce cabana B-4? De ce complexul 


198 


de cabane din staţiune? De ce staţiunea Pacific Land? 

Furia amestecată cu disperare a dispărut fulgerător de 
pe faţa lui Asakawa. Pricepuse. Acum, aproape liniştit, a 
dus din nou receptorul la ureche. 

— Yoshino... 

Yoshino nu i-a răspuns, dar răsuflarea lui se auzea clar 
la celălalt capăt al firului. 

— Ascultă, deocamdată lasă baltă compania teatrală. 
Vreau să verifici urgent altceva. Tocmai a apărut o pistă 
nouă. Cred că ţi-am povestit deja despre stațiunea Pacific 
Land... 

— Da, mi-ai spus. E o stațiune cu regim de club privat, 
nu-i aşa? 

— Da. Şi asta. Dacă nu mă înşală memoria, acum zece 
ani au construit acolo un teren de golf care între timp a 
fost extins de mai multe ori. Fii atent, vreau să afli 
următorul lucru: ce-a fost acolo înaintea stațiunii? 

Putea auzi foşnetul paginilor din carnetul lui Yoshino. 

— Cum adică „ce-a fost acolo”? Pesemne că doar pajiști. 
Stânci. Pini. 

— Poate că ai dreptate. Dar, la fel de bine, poate că nu. 

Ryuji l-a tras de mânecă, obligându-l să se întoarcă. 

— Să facă rost şi de-o hartă. Dacă a fost acolo ceva 
înaintea staţiunii, spune-i bunului tău amic că trebuie să 
procure o hartă cu amplasamentul clădirilor. 

Asakawa i-a transmis lui Yoshino această cerere şi a 
închis telefonul, rugându-se în sinea lui să primească cât 
de curând o informaţie, orice informaţie, numai să fie 
capătul unui fir nou. 

Voia să creadă că fiecare om are puteri paranormale. 
Măcar un pic. 


199 


10 


Joi, 18 octombrie 


Vântul se înteţise şi nori albi goneau la mică altitudine 
pe cerul de un albastru proaspăt. Taifunul nr. 21 trecuse în 
seara zilei precedente, atingând razant peninsula Boso de 
la extremitatea nord-estică a insulei Oshima, apoi se 
destrămase deasupra oceanului. Lăsase în urma lui ape de 
un azuriu uimitor. În pofida zilei liniştite de toamnă, 
Asakawa se simţea ca un condamnat la moarte care 
aşteaptă să fie luat din celulă şi condus la eşafod. Stătea 
pe puntea vaporului şi urmărea ritmul hipnotic al valurilor. 
Ridicându-şi privirea, a zărit nu prea departe coamele 
blânde ale colinelor de pe insula Izu. Azi trebuia să se 
confrunte cu propriul sfârşit. Era ora zece. Da, îl mai 
despărţeau de clipa aceea doar douăsprezece ore. Văzuse 
prima dată înregistrarea acum o săptămână, în cabana B-4. 
Cu secole în urmă. Timpul se dilatase. In şapte zile trăise 
mai multe ceasuri de teroare decât alţi oameni într-o viaţă 
întreagă. 

Asakawa era conştient că şederea forţată pe insulă îl 
afectase psihic, dar nu ştia cât de tare. Ieri, vorbind la 
telefon, se enervase şi îl acuzase pe Yoshino că pierde 
timpul. Acum, privind situaţia cu mai mult calm, îi era 
foarte recunoscător colegului său care, fără discuţie, îl 
ajutase mult. Dacă ar fi alergat el însuşi după informaţiile 
pe care i le ceruse lui Yoshino, probabil că surescitarea l- 
ar fi făcut să scape vreun amănunt important sau pur şi 
simplu l-ar fi condus într-un punct mort. 

E perfect. Taifunul a fost de partea noastră. Ca să poată 


200 


merge până la capăt trebuia să gândească aşa. Asakawa 
începuse, pe jumătate conştient, să se pregătească psihic 
pentru propria moarte. Nu dorea să fie măcinat de păreri 
de rău pentru ceea ce făcuse sau nu făcuse. 

Cele mai noi indicii erau în faxul de trei pagini pe care 
Asakawa îl ţinea acum în mână. Yoshino consumase 
jumătate din ziua precedentă  culegând minuțios 
informaţiile, una câte una, apoi le expediase prin fax. 

Surprinzător, înainte ca staţiunea Pacific Land să fi fost 
construită, pe terenul acela se afla o instituţie destul de 
neobişnuită. Neobişnuită, de fapt, în prezent, pentru că în 
vremea aceea întâlneai la tot pasul asemenea stabilimente. 
Un centru de tratament pentru tuberculoşi. Un sanatoriu. 

Azi, foarte puţini oameni mai au motive să se teamă de 
tuberculoză, dar oricine are curiozitatea să răsfoiască 
presa din perioada antebelică va găsi, mai devreme sau 
mai târziu, informaţii despre această boală. Bacilul 
tuberculozei i-a dat lui Thomas Mann impulsul să scrie 
Muntele vrăjit şi l-a împins pe Motojiro Kajii* să cânte cu o 
sinceritate pătrunzătoare propria descompunere. Până la 
urmă, descoperirea streptomicinei în 1944 şi a hidrazidei 
în 1950 i-a răpit maladiei farmecul literar şi a redus-o la 
statutul de boală transmisibilă vulgară. În anii '20 şi '30, 
tuberculoza făcea nu mai puţin de două sute de mii de 
victime anual, însă după război numărul deceselor a scăzut 
drastic. Bacilul nu a dispărut. Chiar şi acum ucide cam 
cinci mii de oameni pe an. 

În vremea când TBC-ul făcea ravagii, aerul curat şi 
proaspăt şi un mediu liniştit erau considerate condiţii 
esenţiale pentru vindecare. lată de ce sanatoriile erau 
construite la munte. Pe măsură ce tratamentele medicale 
au evoluat şi numărul bolnavilor a scăzut direct 
proporţional, aceste instituţii au fost obligate să ofere noi 


3 Motojiro Kajii (1901- 1932), scriitor japonez care a murit de 
tuberculoză, autorul unui volum de povestiri intitulat Lămâia; s-a 
împrietenit cu Yasunari Kawabata în timpul unei cure de odihnă pe 
Peninsula Izu, aflată la patruzeci de kilometri de insula Oshima, 
pomenită în romanul de faţă. (N.tr.) 


201 


servicii. Cu alte cuvinte, pentru a putea supravieţui din 
punct de vedere financiar, au început să trateze boli 
interne sau chiar să facă chirurgie. Pe la mijlocul 
deceniului al şaptelea, sanatoriul din Hakone s-a 
confruntat şi el cu această problemă. In comparaţie cu alte 
instituţii similare, situaţia lui era critică din cauza izolării 
extreme. Se ajungea prea greu acolo. De obicei, odată 
internat, un pacient bolnav de tuberculoză rămânea în 
sanatoriu timp îndelungat sau nu se mai externa niciodată, 
aşadar uşurinţa accesului nu era un factor important. Până 
la urmă, planul de transformare a sanatoriului în spital a 
primit lovitura de graţie chiar de la drumul de acces. 
Instituţia şi-a închis porţile în 1972. 

Compania Pacific Resorts, care căuta de câţiva ani un 
amplasament potrivit pentru un complex turistic şi un 
teren de golf, aşteptase în umbră această clipă. In 1975, 
Pacific Resorts a cumpărat terenul alpin pe care se înălța 
şi vechiul sanatoriu şi a început imediat lucrările la terenul 
de golf. Mai târziu au fost construite şi puse în vânzare 
casele de vacanţă, apoi hotelul, piscina, sala de gimnastică 
şi terenurile de tenis. In sfârşit, în aprilie, deci cu şase luni 
în urmă, se încheiaseră lucrările şi la complexul de cabane. 


— Ce impresie ţi-a lăsat locul acela? 

Ryuji, care ar fi trebuit să se afle în cabină, apăruse 
deodată lângă Asakawa. 

— Care loc? 

— Pacific Land din Hakone, evident. 

Aşa e. El n-a fost niciodată acolo. 

— Noaptea e o privelişte frumoasă. 

Asakawa rememora atmosfera stranie, parcă lipsită de 
viaţă, ecoul spart al mingilor de tenis, lumina oranj 
spectrală... Chiar, de unde vine senzația asta de nefiresc? 
Mă întreb câţi oameni au murit acolo pe vremea când 
sanatoriul încă mai funcţiona. A reflectat pe marginea 
acestei întrebări, amintindu-şi în acelaşi timp cum se 
întindea la picioarele lui salba feerică de lumini a oraşelor 
Numazu şi Mishima. 


202 


Asakawa a trecut la urmă ultima pagină a faxului şi le-a 
răsfirat pe celelalte pe genunchi. Pagina a doua conţinea o 
schiţă simplă a sanatoriului şi a anexelor sale. A treia 
prezenta complexul turistic aşa cum era el în prezent, 
inclusiv clădirea elegantă cu trei etaje care adăpostea 
recepţia şi restaurantul. Era clădirea în care intrase 
Asakawa ca să întrebe cum poate ajunge la cabane. S-a 
uitat de mai multe ori când la o pagină, când la cealaltă. 

În aceste două foi de hârtie erau comprimate trei 
decenii. Dacă drumul de acces n-ar fi rămas neschimbat 
până azi, i-ar fi fost imposibil să stabilească o 
corespondenţă între vechea topografie şi cea actuală. A 
reconstituit în minte terenul aşa cum îl văzuse atunci, apoi 
a studiat din nou a doua pagină, încercând să ghicească ce 
anume existase în locul complexului de cabane. Încă nu 
putea fi sigur sută la sută, dar atunci când a suprapus cele 
două pagini i s-a părut că terenul nu fusese folosit. Doar 
pădurea acoperea versantul văii. 

S-a întors la prima pagină. Aici se afla poate cea mai 
importantă informaţie, exceptând construirea staţiunii pe 
amplasamentul fostului sanatoriu. Jotaro Nagao, cincizeci 
şi şapte de ani. Medic generalist şi pediatru care avea un 
cabinet personal la Atami. Timp de cinci ani, din 1962 
până în 1967, Nagao lucrase la sanatoriul din Hakone. Era 
tânăr, abia îşi terminase stagiatura. Dintre doctorii care 
lucraseră acolo în aceeaşi perioadă mai erau în viaţă doar 
el şi Yozo Tanaka. Acesta din urmă se pensionase şi locuia 
acum la Nagasaki cu fiica şi cu ginerele lui. Toţi ceilalţi 
muriseră, inclusiv directorul sanatoriului. Prin urmare, 
doctorul Nagao era ultima lor şansă de a afla mai multe 
despre sanatoriu. Yozo Tanaka avea optzeci de ani, iar 
Nagasaki era prea departe. Nu mai aveau timp să-i facă o 
vizită. 

Asakawa îl implorase disperat pe Yoshino să-i găsească 
un martor în viaţă. Şi uite că Yoshino, abţinându-se cu 
greu să nu urle, acceptase şi îl găsise pe acest Nagao. Îi 
trimisese nu doar numele şi adresa, ci şi un rezumat 
interesant al carierei doctorului. Probabil că Yoshino 


203 


găsise întâmplător aceste informaţii în cursul cercetărilor 
sale şi se hotărâse să le adauge la celelalte fără să ştie 
dacă au sau nu importanţă. 

Doctorul Nagao lucrase aşadar la sanatoriu din 1962 
până în 1967, dar în aceşti cinci ani profesase cu o mică 
întrerupere. Timp de două săptămâni - o perioadă foarte 
scurtă, ce-i drept, dar semnificativă - se transformase din 
doctor în pacient şi fusese internat în aripa bolnavilor 
contagioşi. În vara anului 1966, în timp ce vizita un 
pavilion de carantină construit la o oarecare distanţă de 
clădirea principală, a dat dovadă de neglijenţă şi a luat 
variolă de la un pacient. Din fericire se vaccinase cu câţiva 
ani mai devreme, prin urmare făcuse o formă uşoară: 
erupție cutanată aproape inexistentă, febră slabă care 
cedase rapid, în general simptome minore. L-au pus totuşi 
în carantină pentru a nu-i contamina pe alţii. Punctul de 
maxim interes al poveştii era că Nagao fusese ultimul 
pacient din Japonia internat pentru variolă, iar pentru 
această ispravă involuntară i se rezervase un loc în istoria 
medicinei. Nu era o realizare demnă de Cartea 
Recordurilor, dar Yoshino considerase că informaţia este 
interesantă. Pe de altă parte, pentru cei din generaţia lui 
Asakawa şi Ryuji cuvântul „variolă” nu mai avea nicio 
semnificaţie. 

— Ryuji, ai avut vreodată variolă? 

— Nu fi prost, bineînţeles că nu. E o boală eradicată. 

— A fost eradicată? 

— Da, hai să ne ploconim în faţa inventivităţii neobosite 
a minţii omeneşti. Variola nu mai există în lumea de azi. 

Organizaţia Mondială a Sănătăţii făcuse mari eforturi 
pentru a eradica variola prin intermediul unor campanii 
succesive de vaccinare în masă, iar rezultatul a fost 
dispariţia acestei boli de pe faţa pământului în 1975. 
Există date precise despre ultimul pacient din lume bolnav 
de variolă, un tânăr din Somalia care a contractat boala în 
ziua de 26 octombrie 1977. 

— Chiar e posibil ca un virus să dispară definitiv? 

Asakawa nu ştia prea multe despre viruşi, dar avea 


204 


ideea preconcepută că degeaba te chinui să ucizi un 
microorganism: până la urmă acesta găseşte o soluţie de 
supravieţuire prin mutații succesive. 

— Vezi tu, viruşii se situează la limita dintre fiinţe şi 
lucruri neînsufleţite. Unii chiar au emis teoria că la origine 
viruşii sunt gene umane, dar nimeni nu ştie precis de unde 
provin sau prin ce mecanism au apărut. Un singur lucru e 
cert, şi anume că sunt foarte strâns legaţi de apariţia şi 
evoluţia vieţii. 

Până atunci Ryuji îşi ţinuse braţele încrucişate la ceafă, 
acum le-a întins în faţă, aproape cu înflăcărare. Ochii lui 
străluceau. 

— Nu găseşti că e fascinant, Asakawa? Nu te intrigă 
ideea că genele au evadat din celulele noastre şi au 
devenit o nouă formă de viaţă? Poate că toate contrariile 
au fost cândva identice. Toate. Chiar lumina şi 
întunericul... înainte de Big Bang au convieţuit în deplină 
pace, fără contradicții. Dumnezeu şi Diavolul la fel. 
Diavolul este doar un dumnezeu căzut în dizgrație. La 
început nu a existat nicio distincţie între Bine şi Rău. 
Masculin şi feminin? Cândva toate fiinţele erau 
hermafrodite, precum viermii sau melcii de azi, şi aveau 
organe sexuale de ambele genuri. Nu crezi că ăsta e 
simbolul ultim al puterii şi frumuseţii? Ryuji izbucni în râs. 
Dacă am fi rămas aşa, am fi scăpat de toate problemele 
sexuale. 

Asakawa s-a uitat mai atent la Ryuji, încercând să 
înţeleagă ce putea fi atât de amuzant. După părerea lui, o 
fiinţă înzestrată cu organe genitale de ambele sexe era 
departe de a simboliza perfecțiunea. 

— Au mai dispărut şi alţi viruşi? 

— Păi, dacă subiectul te interesează aşa de tare, îţi 
sugerez să te documentezi când ne întoarcem la Tokio. 

— Dacă mă întorc. 

— He, he, fii fără grijă. Te întorci. 

În clipa aceea, vasul rapid cu care călătoreau se afla 
exact la jumătatea drumului dintre Oshima şi capul Ito al 
peninsulei Izo. Ar fi putut ajunge mai repede la Tokio cu 


205 


avionul, dar se hotărâseră să-i facă o vizită doctorului 
Nagao, la Atami. Drumul pe apă era mai avantajos. 


În faţa lor a apărut în sfârşit terminalul pentru feriboturi 
de la Atami Korakuen. Ajunseseră la ora fixată, adică la 
10.50. Asakawa a coborât nerăbdător pe pasarelă şi a 
alergat în parcare, unde acum două zile lăsase maşina 
închiriată. 

— Vrei să te linişteşti? 

Ryuji, nonşalant, îl urma la pas. Cabinetul lui Nagao se 
afla lângă gara Kinomiya de pe linia Ito, destul de aproape. 
Asakawa a urmărit nerăbdător fiecare mişcare a lui Ryuji 
în timp ce acesta se suia în maşină, apoi a demarat în 
trombă către labirintul de coline şi străzi cu sens unic din 
Atami. 

Imediat după ce şi-a găsit o poziţie confortabilă, Ryuji a 
zis pe un ton foarte liniştit: 

— Auzi, mă gândesc că în spatele acestei poveşti se află, 
poate, însuşi Diavolul. 

Asakawa era mult prea concentrat să descifreze numele 
străzilor ca să-i poată răspunde. Ryuji a continuat 
imperturbabil: 

— Diavolul apare mereu în lume, de fiecare dată sub altă 
formă. Ai citit ceva despre epidemia de ciumă bubonică 
care a făcut ravagii în Europa în a doua jumătate a 
secolului al XIII-lea? A murit jumătate din populaţia 
continentului. Îţi poţi închipui asta? Jumătate, ca şi cum ai 
reduce populaţia Japoniei la şaizeci de milioane de 
locuitori. Evident, artiştii vremii au dat ciumei chipul 
Diavolului. Nu s-a schimbat nimic între timp. Oare nu 
vorbim despre SIDA ca despre o manifestare modernă a 
Diavolului? Dar fii liniştit, niciun diavol nu va reuşi să 
extermine omenirea. De ce? Pentru că atunci când oamenii 
vor înceta să existe, vor dispărea şi diavolii. La fel e şi cu 
viruşii. Dacă  celula-gazdă piere, nici virusul nu 
supravieţuieşte. Omenirea a reuşit totuşi să scape de 
virusul variolei. Oare chiar aşa să fie? Chiar am reuşit să 
facem asta? 


206 


Omul modern nu-şi poate închipui groaza pe care o 
trezea în trecut variola, când bântuia nestingherită prin 
lume şi secera mii şi mii de vieţi. Suferințele pe care le-a 
provocat această boală au fost atât de mari, încât au dat 
naştere la nenumărate superstiții în Japonia şi în restul 
lumii. Oamenii credeau în zei ai pestilenţei, ba chiar într- 
un Zeu al Vărsatului, deşi poate ar fi fost mai potrivit să se 
numească Diavolul Vărsatului. În orice caz, sunt în stare 
oamenii să provoace dispariţia unui zeu? Întrebarea lui 
Ryuji deschisese larg porţile incertitudinii. 

De fapt, Asakawa nu-l ascultase. E drept, într-un colţişor 
al minţii sale se întrebase despre ce naiba tot vorbeşte 
Ryuji, dar în realitate se concentra să nu greşească 
traseul. Fiecare celulă a creierului său lucra în slujba 
scopului final: să ajungă cât mai repede la cabinetul 
doctorului Nagao. 


207 


11 


Pe o străduţă din faţa gării Kinomiya se afla o căsuţă cu 
un singur etaj, iar pe firma de lângă uşă scria Clinica 
Nagao: Medicină internă şi pediatrie. Asakawa şi Ryuji au 
rămas o vreme în faţa uşii. Dacă nu reuşeau să scoată ceva 
de la Nagao, situaţia putea fi rezumată aşa: Ne pare rău, 
timpul a expirat! Nu mai aveau timp să caute alte piste. 
Dar, mai precis, ce puteau afla de la el? Probabil că erau 
exagerat de optimişti sperând că doctorul îşi mai 
aminteşte ceva despre Sadako Yamamura după aproape 
treizeci de ani. Nici măcar nu aveau o dovadă concretă în 
sprijinul presupusei legături dintre Sadako şi sanatoriul 
din Hakone. Toţi colegii lui Nagao de la sanatoriu muriseră 
de bătrâneţe, cu excepţia lui Yozo Tanaka. Probabil că ar fi 
reuşit să dea de urma unor infirmiere, însă acum era prea 
târziu pentru asta. _ 

Asakawa se uită la ceas. Era 11.30. Il mai despărţeau de 
ora fatidică doar zece ceasuri şi ceva, iar el stătea acolo, 
încremenit, ezitând să deschidă uşa. 

— Ce mai aştepţi? Intră odată. 

Ryuji i-a dat un brânci. Bineînţeles, ştia perfect de ce 
ezită Asakawa, în ciuda faptului că mai devreme fusese 
atât de nerăbdător să ajungă aici. Era speriat. Era îngrozit, 
fără îndoială, să vadă cum se spulberă şi ultima lui 
speranţă, cum e anihilată ultima lui şansă de salvare. Ryuji 
a trecut pe lângă el şi a deschis uşa. 

Au intrat într-o cameră de aşteptare de dimensiuni 
modeste, mobilată cu o canapea cu trei locuri şi o măsuţă. 
Spre norocul lor, nu se vedea niciun pacient. Ryuji s-a 
aplecat până când a ajuns la nivelul unui ghişeu de 


208 


recepţie minuscul şi a început să vorbească cu sora 
Fujimura, o femeie corpolentă, de vârstă mijlocie. 

— Scuzaţi-mă, am dori să-l vedem pe domnul doctor. 

Sora i-a răspuns pe un ton leneş, fără să-şi ridice ochii 
din revista pe care o citea: 

— Vreţi să vă programati? 

— Nu, nu dorim o consultaţie. Trebuie să-l întrebăm 
ceva. 

Sora a închis revista, l-a măsurat din ochi pe Ryuji, apoi 
şi-a pus ochelarii pe nas. 

— Şi, mă rog, despre ce este vorba? 

— Cum v-am spus, vrem să-i punem câteva întrebări. 

Asakawa, ajuns la capătul răbdării, i-a aruncat femeii o 
privire peste umărul lui Ryuji şi s-a răstit: 

— Doctorul e înăuntru? 

Doamna Fujimura şi-a potrivit ochelarii pe nas cu 
amândouă mâinile şi i-a studiat pe amândoi câteva clipe. 

— Despre ce este vorba? zise ea pe un ton arţăgos. 

Ryuji a spus destul de tare încât femeia să-l poată auzi: 

— Cu o recepţioneră ca ea, nu-i de mirare că n-are 
pacienţi. 

— Poftim? a zis femeia. 

Asakawa a clătinat din cap: nu câştigau nimic dacă o 
scoteau din sărite. Se pregătea să calmeze spiritele, însă 
chiar atunci s-a deschis uşa cabinetului şi a apărut Nagao, 
îmbrăcat într-un halat de un alb imaculat. 

Deşi era complet chel, nu i-ai fi dat cincizeci şi şapte de 
ani. S-a încruntat şi i-a pironit pe amândoi cu o privire 
plină de suspiciune. 

Asakawa şi Ryuji, care se întorseseră simultan când 
auziseră zgomotul uşii, au tresărit în clipa când i-au văzut 
faţa. 

Și noi care am crezut că individul ăsta ar putea să ne 
spună mai multe despre Sadako... Ce glumă bună. 

Ca şi cum i-ar fi trecut prin creier o descărcare electrică, 
Asakawa a revăzut într-o fracțiune de secundă secvenţa 
finală a înregistrării. Prim-planul bărbatului cu faţa 
asudată, respiraţia întretăiată, ochii lui injectaţi. Rana 


209 


deschisă de la umăr, sângele curgând, picăturile parcă 
atrase de ochii spectatorului, acoperind până la urmă 
întreaga scenă. Presiunea cumplită pe care o simţise în 
piept, licărirea ucigătoare din ochii bărbatului... lar acum 
vedea exact aceeaşi faţă. Faţa doctorului Nagao. Era mai 
bătrân, dar nu puteai să te înşeli. 

Asakawa şi Ryuji au schimbat o privire. Apoi Ryuji l-a 
arătat pe doctor cu degetul şi a izbucnit în râs. 

— He, he, he. lată de ce anumite jocuri sunt mai 
interesante decât altele. Ah, cine ar fi crezut? Ce chestie, 
să dăm peste tine aici. 

Nagao era în mod vizibil foarte neplăcut surprins de 
reacţia celor doi necunoscuţi la vederea lui. Îi întrebă 
aproape strigând: 

— Cine sunteţi? 

Imperturbabil, Ryuji s-a repezit la el şi l-a înşfăcat de 
reverele halatului. Nagao era cu câţiva centimetri mai 
înalt. Ryuji şi-a flexat braţele musculoase şi l-a tras pe 
doctor în jos până când urechea acestuia a ajuns în dreptul 
buzelor sale, apoi a zis pe un ton blând, care întărea şi mai 
mult poziţia lui de forţă: 

— la spune-mi, amice, ce i-ai făcut lui Sadako Yamamura 
acum treizeci de ani, la sanatoriul din Hakone? 

S-au scurs câteva secunde până când doctorul a reuşit 
să înţeleagă semnificaţia cuvintelor. În vreme ce scotocea 
prin memorie, ochii i se roteau frenetic. Apoi, deodată, şi-a 
amintit, a văzut în gând scenele derulate într-un trecut pe 
care aproape reuşise să-l uite. Genunchii i s-au înmuiat şi 
trupul lui parcă şi-a pierdut şi ultima picătură de putere, în 
clipa când era gata să se prăbuşească, Ryuji l-a ridicat şi l- 
a sprijinit de perete. Nagao nu era şocat de amintirile 
propriu-zise, ci mai degrabă de ideea că bărbatul din faţa 
lui, care părea să aibă mai puţin de treizeci de ani, ştia ce 
se întâmplase atunci. O spaimă teribilă i-a străpuns inima. 

— Domnule doctor! exclamă doamna Fujimura. 

— Cred că e timpul să închidem cabinetul pentru pauza 
de prânz, a zis Ryuji, făcându-i lui Asakawa un semn din 
ochi. Asakawa a tras draperia peste uşa de la intrare, semn 


210 


că pacienţii nu au voie înăuntru. 

— Domnule doctor! 

Sora Fujimura habar n-avea cum să se poarte într-o 
asemenea situaţie. A rămas neclintită, aşteptând zadarnic 
instrucţiunile lui Nagao. Doctorul a reuşit să se adune cât 
de cât şi s-a întrebat ce putea să facă în continuare. S-a 
gândit că în niciun caz nu putea s-o lase pe angajata lui, 
foarte curioasă din fire, să afle adevărul, şi a reuşit să-şi 
compună în cele din urmă o expresie de un calm 
desăvârşit. 

— Soră Fujimura, poţi să iei o pauză. Te rog du-te să 
mănânci ceva. 

— Dar, domnule doctor... 

— Te rog să mă asculţi. Nu e cazul să-ţi faci griji pentru 
mine. 

Mai întâi apăruseră aceşti doi indivizi ciudaţi şi unul 
dintre ei şoptise ceva la urechea doctorului, apoi, până să 
apuce ea să se dezmeticească, doctorul aproape că 
leşinase. Femeia nu pricepuse absolut nimic din tot ce se 
întâmplase, aşa că a rămas acolo, nemişcată, câteva 
secunde. În cele din urmă Nagao a strigat „Pleacă în clipa 
asta!” şi sora Fujimura parcă a zburat pe uşa de la intrare. 

— Bun, acum hai să auzim ce ai de spus. 

Ryuji a intrat în cabinet. Nagao l-a urmat, arătând ca un 
bolnav care tocmai a fost anunţat că are cancer. 

— Înainte să începem, trebuie să te previn că nu are rost 
să ne minţi. Domnul aici de faţă şi cu mine ştim totul. Am 
văzut cu ochii noştri. 

Ryuji a îndreptat două degete în direcţia lui Asakawa, 
apoi către propriii lui ochi. 

— Ce...? 

Au văzut? Imposibil. Tufişurile erau foarte dese. Nu se 
afla nimeni prin preajmă. Fără să mai pun la socoteală că 
amândoi sunt prea tineri. Ar fi avut doar... 

— Înţeleg foarte bine de ce eşti tentat să nu mă crezi. 
Totuşi amândoi ţi-am văzut faţa, şi încă prea bine. 
Deodată, tonul lui Ryuji s-a schimbat radical. In cazul 
acesta, de ce nu ţi-aş spune care este unul dintre semnele 


211 


tale particulare? Ai o cicatrice pe umărul drept. 
Corectează-mă dacă greşesc. 

Ochii lui Nagao s-au umplut de uimire, falca a început 
să-i tremure. Ryuji a continuat după o pauză bine 
calculată: 

— Şi acum să-ţi spun de ce ai o cicatrice pe umăr? Ryuji 
s-a aplecat şi a întins gâtul până când bărbia lui aproape a 
atins umărul lui Nagao. Sadako Yamamura te-a muşcat de- 
aici. Uite-aşa. 

Ryuji a deschis gura şi s-a prefăcut că îl muşcă de umăr 
prin pânza halatului. Nagao tremura mai tare acum şi 
încercă disperat să spună ceva. Din gura lui n-a ieşit niciun 
sunet. Nu putea articula niciun cuvânt. 

— Cred că înţelegi ce vreau să zic. În altă ordine de idei, 
îţi promitem că nimeni nu va afla un cuvinţel din ce vom 
auzi de la tine. Vrem să ştim doar ce s-a întâmplat cu 
Sadako. 

Deşi nu se afla într-o stare tocmai potrivită pentru 
reflecţie, Nagao îşi spuse în sinea lui că în cuvintele lui 
Ryuji exista o contradicţie. Dacă au văzut deja totul, ce 
nevoie mai au să audă faptele din gura mea? Stai, ideea că 
au putut vedea ceva e de-a dreptul stupidă. Nu puteau 
vedea nimic. Probabil că nici măcar nu veniseră pe lume. 
Le-a intrat în cap că au văzut ceva, dar ce? Cu cât se 
gândea mai mult, cu atât totul i se părea mai lipsit de sens, 
până când simţi că fruntea lui era gata-gata să explodeze. 

— He, he, he, chicoti Ryuji şi se uită la Asakawa. 

Privirea înnebunită a doctorului vorbea de la sine. 
Sperie-l bine şi o să clacheze. O să ne spună tot ce vrem. 

Şi, într-adevăr, Nagao a început să vorbească. El însuşi 
era uimit, pentru că nu înţelegea cum era posibil să-şi 
amintească totul atât de precis. Când s-a apucat să 
povestească, fiecare nerv din trupul lui s-a grăbit să 
retrăiască excitarea din ziua aceea. Pasiunea, febra, 
atingerea, strălucirea mătăsoasă a pielii, ţârâitul 
greierilor, mirosurile amestecate de sudoare şi iarbă 
strivită. Şi puţul părăsit... 


212 


— Nici măcar nu ştiu de ce. Poate că febra şi durerile de 
cap mi-au afectat judecata. Acestea sunt primele simptome 
ale variolei, ceea ce demonstrează că trecusem de 
perioada de incubație, dar pe-atunci nu-mi închipuiam că 
am contractat eu însumi boala. Din fericire, nu am intrat în 
contact cu alte persoane din sanatoriu. Chiar şi azi mă 
îngrozesc când mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla dacă 
tuberculoşii s-ar fi îmbolnăvit şi de variolă. 

Ziua aceea era caniculară. Am examinat tomogramele 
unui pacient abia internat şi i-am găsit într-un plămân o 
gaură de mărimea unei monede de un yen. l-am spus că 
trebuie să se resemneze şi să se pregătească să stea la noi 
un an de zile şi i-am dat o copie a foii de diagnostic pentru 
compania la care lucra. Apoi am simţit că nu mai suport, 
trebuia să iau o gură de aer curat. Degeaba, nici măcar 
aerul proaspăt de munte nu mi-a îmblânzit durerea de cap. 
Am coborât aşadar treptele de piatră de lângă pavilion, cu 
intenţia să mă refugiez în grădină, la umbră. Am văzut o 
femeie tânără care stătea cu spatele sprijinit de trunchiul 
unui copac şi se uita la peisajul din vale. Nu era una dintre 
pacientele noastre, ci fiica unui bolnav internat cu mult 
înainte ca eu să mă fi angajat acolo, un anume Heihachiro 
Ikuma, fost profesor la Universitatea Taido. Numele femeii 
era Sadako Yamamura. Îmi amintesc perfect numele ei de 
familie pentru că era diferit de cel al tatălui. Cam o lună a 
venit deseori în vizită, dar niciodată n-a stat prea mult 
timp cu tatăl ei, nici nu i-a întrebat pe doctori dacă starea 
lui s-a ameliorat sau nu. Am presupus că venea acolo doar 
pentru a se bucura de natură. M-am aşezat lângă ea, i-am 
zâmbit şi am întrebat-o cum se simte tatăl ei. Nu părea 
interesată să afle amănunte despre boala lui. Pe de altă 
parte, era limpede că nu-şi făcea iluzii în privinţa 
deznodământului. Am înţeles asta din felul în care vorbea. 
Ştia precis ziua când el avea să moară, mai precis decât ar 
fi putut deduce un medic specialist din analiza 
simptomatologiei. Ciudat, nu-i aşa? Stând acolo şi vorbind 
cu fata despre viaţa şi familia ei, mi-am dat seama deodată 
că durerea mea de cap, până mai adineauri insuportabilă, 


213 


aproape dispăruse, îi luase locul o stare febrilă, un fel de 
frenezie. Parcă mă umplusem literalmente de vitalitate, 
parcă temperatura sângelui meu ar fi crescut brusc. M-am 
uitat la faţa ei. Am simţit ceea ce simţeam de fiecare dată 
când o priveam: o uimire profundă la gândul că lumea asta 
imperfectă a produs o femeie cu trăsături de-a dreptul 
desăvârşite. Nu ştiu cum poate fi definită frumuseţea, dar 
ştiu bine că doctorul Tanaka, care era cu douăzeci de ani 
mai în vârstă decât mine, obişnuia să spună acelaşi lucru. 
Nici el nu întâlnise până atunci o femeie atât de frumoasă 
ca Sadako Yamamura. Respiram greu din cauza febrei şi 
emoţiei, dar am reuşit să mă controlez suficient cât să pun 
mâna pe umărul ei şi s-o rog: „Hai să mergem să vorbim 
undeva unde e mai răcoare”. 

N-a bănuit nimic. A dat din cap o singură dată şi s-a 
ridicat în picioare. În timp ce era pe jumătate aplecată, i- 
am văzut în decolteul bluzei ca zăpada sânii mici cu forme 
perfecte. Erau atât de palizi, încât peste mintea mea s-a 
aşternut brusc un văl alb ca laptele şi mi-am pierdut ultima 
fărâmă de rațiune, de parcă aş fi suferit un şoc. 

Fata n-a dat semne că ar fi observat starea mea de 
agitaţie, doar şi-a scuturat de praf fusta lungă până la 
glezne. Gesturile ei mi s-au părut incredibil de inocente şi 
adorabile. 

Ne-am plimbat fără nicio ţintă prin pădurea deasă, 
însoţiţi de ţârâitul cicadelor. Nu aveam în minte o 
destinaţie precisă, dar picioarele mă purtau într-o anumită 
direcţie. Sudoarea îmi şiroia pe spate. Mi-am scos cămaşa 
şi am rămas în maiou. Am mers pe o potecă până am ajuns 
pe versantul văii, într-un loc unde se afla o casă veche şi 
dărăpănată. Probabil că era părăsită de cel puţin zece ani. 
Pereţii erau mâncaţi de umezeală şi acoperişul se putea 
prăbuşi dintr-o clipă în alta. Lângă casă era un put şi, când 
l-a văzut, fata a alergat spre el, spunând: „Vai, mi-e aşa de 
sete”. S-a aplecat peste marginea lui şi s-a uitat înăuntru. 
N-a trebuit să fac asta ca să-mi dau seama că nu mai 
fusese folosit de mult. M-am grăbit şi eu să ajung la puț, 
dar nu ca să mă uit în adâncul lui. Voiam să văd din nou 


214 


sânii lui Sadako. M-am sprijinit cu amândouă mâinile de 
pietrele calde şi am privit atent. Simţeam cum mă învăluie 
răcoarea şi umezeala care urcau din adâncul pământului, 
însă nici ele n-au reuşit să-mi stingă dorinţa arzătoare. Nu 
ştiu de unde venea dorinţa asta. Mai târziu am presupus că 
variola îmi anulase mecanismele de autocontrol. Vă jur, nu 
simţisem niciodată până atunci o tentaţie fizică atât de 
copleşitoare. 

M-am trezit că întind mâna şi ating rotunjimile blânde 
care se ghiceau sub bluza ei. Fata şi-a ridicat capul, 
şocată. În clipa aceea s-a rupt ceva în mine. Nu mi-au 
rămas decât vagi amintiri despre ce-a urmat. Memoria 
mea a înregistrat doar scene disparate. Am trântit-o pe 
Sadako pe pământ. I-am ridicat bluza deasupra sânilor şi 
apoi... Nu ştiu cum şi cât timp s-a împotrivit, probabil 
violent, ştiu doar că m-a muşcat de umăr. Durerea ascuţită 
m-a făcut să-mi vin în fire. Am văzut sângele curgându-mi 
din umăr şi picurând pe faţa ei. Picăturile îi cădeau pe ochi 
şi ea îşi scutura capul într-o parte şi-n alta. Era dezgustată. 
Mi-am schimbat poziţia pentru a mă armoniza cu mişcarea 
ei ritmică. Cum arăta oare faţa mea în clipa aceea? Ce 
vedea ea? Chipul unei bestii, sunt sigur. La asta mă 
gândeam când am terminat. 

Când m-am oprit, mi-a aruncat o privire ucigătoare. Era 
încă întinsă pe spate, dar şi-a ridicat genunchii şi s-a ajutat 
de coate cu îndemânare ca să se tragă înapoi. M-am uitat 
din nou la trupul ei. Am crezut că mă înşală ochii. Fusta ei 
cenuşie şi boţită era ridicată până la talie şi n-a încercat 
nicio clipă să-şi acopere sânii în timp ce se depărta de 
mine. O rază de soare cădea exact în punctul în care se 
uneau coapsele ei, luminând perfect o umflătură mică şi 
negricioasă. Mi-am mutat privirea mai sus, la pieptul ei: 
sâni de o frumuseţe perfectă. Apoi m-am uitat mai jos: pe 
pubisul acoperit cu păr des se vedea o pereche de testicule 
perfect dezvoltate din punct de vedere anatomic. 

Dacă n-aş fi fost doctor, probabil că această descoperire 
m-ar fi şocat complet. Cunoşteam însă existenţa unor 
cazuri de acest tip şi văzusem fotografii în tratatele de 


215 


medicină. Sindromul feminizării testiculare. Este extrem 
de rar. Eram convins că nu voi avea niciodată ocazia să-l 
văd pe viu, cu atât mai puţin într-o împrejurare ca aceea. E 
un tip de pseudohermafroditism: la exterior persoana 
respectivă arată ca orice femeie, are sâni şi vagin, dar de 
obicei îi lipseşte uterul. Totuşi, din punct de vedere genetic 
face parte din categoria cromozomică XY, adică masculină. 
Printr-un ciudat capriciu al naturii, persoanele care suferă 
de acest sindrom sunt fără excepţie frumoase. 

Sadako nu mă scăpase nicio clipă din ochi. Probabil că 
eram primul străin care aflase secretul trupului ei. Nu mai 
e nevoie să vă spun că era virgină. Am încercat să mă 
autoamăgesc şi mi-am spus că trecuse printr-o experienţă 
inevitabilă, pe care trebuia s-o trăiască mai devreme sau 
mai târziu dacă îşi dorea să ducă o viaţă normală. 
Bineînţeles, încercam să-mi justific fapta. Apoi, deodată, 
am auzit în minte câteva cuvinte. 

Te voi ucide. 

M-am clătinat sub puterea voinţei care se ghicea în 
spatele acestor cuvinte şi am ştiut că mesajul ei telepatic 
era adevărul pur. Nu se simţea în el niciun strop de 
ezitare. Sufletul şi trupul meu l-au recunoscut ca pe o 
certitudine. Avea să mă ucidă - dacă nu i-o luam eu 
înainte. Instinctul de conservare a preluat controlul şi mi-a 
dat un ordin simplu. M-am aşezat pe pieptul ei, mi-am 
înfipt amândouă mâinile în gâtul ei grațios şi am apăsat cu 
toată puterea. Spre surprinderea mea, acum aproape că n- 
a opus rezistenţă. Şi-a închis ochii pe jumătate, pe faţă i s- 
a aşternut plăcerea şi am simţit cum îşi relaxează muşchii. 
Parcă dorea să moară. 

N-am stat să verific dacă mai respiră. Am ridicat-o în 
braţe şi am dus-o la puț. Cred că în clipa aceea acţiunile 
mele erau încă guvernate de instinct. Cu alte cuvinte am 
văzut întâmplător gura neagră a puţului chiar în momentul 
în care am ridicat-o şi abia atunci am bănuit ce trebuie să 
fac. Totul părea să se potrivească perfect sau, mai 
degrabă, parcă eram mânuit de o voinţă mai puternică 
decât a mea. Aveam o vagă idee despre ceea ce urma să se 


216 


întâmple şi auzeam în minte o voce care-mi spunea că totul 
e doar un vis. 

Puţul era un cerc de beznă şi abia puteam să-i zăresc 
fundul. Mirosul de pământ umed care mi-a umplut nările 
mi-a dat de înţeles că acolo jos nu mai era prea multă apă. 

Mi-am desfăcut braţele. 

Trupul lui Sadako a dispărut în adânc şi după o vreme 
am auzit un plescăit. M-am uitat în jos până când ochii mei 
s-au obişnuit cu întunericul, dar n-am reuşit s-o văd. N-am 
mai auzit niciun sunet. Cu toate astea nici măcar atunci n- 
am fost în stare să mă scutur de senzaţia de ameninţare. 
Am aruncat în puț bolovani şi pământ, încercând să ascund 
pentru totdeauna trupul fetei. Bufnetul înfundat al 
pietrelor care loveau corpul ei stârnea ecouri care-mi 
stimulau imaginaţia. M-am oprit abia când m-am gândit la 
chipul acela frumos pe care-l strivisem cu bolovani. Ştiu că 
nicio justificare nu poate fi destul de bună. Pe de o parte 
voiam să-i distrug definitiv trupul, pe de altă parte nu 
puteam suporta ideea că l-am desfigurat. 


Când Nagao tăcu, Asakawa i-a întins schiţa staţiunii 
Pacific Land. 

— Arată-mi pe hartă unde s-a întâmplat asta. 

Lui Nagao i-au trebuit câteva clipe până să priceapă ce 
avea în faţa ochilor, dar şi-a recăpătat simţul de orientare 
abia după ce i-au explicat că acolo unde se afla cândva 
sanatoriul acum era un restaurant. 

— Cred că era cam pe-aici, a zis el arătând cu degetul un 
punct de pe hartă. 

— Fără discuţie, acolo e chiar complexul de cabane, a 
spus Asakawa entuziasmat, în timp ce se ridica în picioare. 
Să mergem! 

Dar Ryuji nu părea să se grăbească. 

— Stai, nu te repezi aşa. Mai trebuie să aflăm câteva 
lucruri de la nenorocitul ăsta bătrân. Bun, vasăzică 
sindromul despre care ai pomenit... 

— Feminizare testiculară... 

— O femeie care suferă de acest sindrom poate avea 


217 


copii? 

Nagao a clătinat din cap: 

— Nu, nu poate. 

— Incă ceva. Când ai violat-o pe Sadako Yamamura 
aveai deja variolă, nu-i aşa? 

Nagao şi-a lăsat bărbia în piept. 

— În cazul acesta, Sadako este ultima persoană din 
Japonia care s-a îmbolnăvit de variolă. Corect? 

Intrebarea era oarecum retorică. Era cert că organismul 
lui Sadako fusese infestat cu virusul variolei. Fata murise 
însă imediat după aceea. Dacă gazda se stinge din viaţă, 
virusul dispare şi el. Nagano nu a reuşit să găsească 
răspunsul potrivit şi a rămas nemişcat, uitându-se fix în 
podea şi ferindu-se astfel de privirea lui Ryuji. 

— Hai, ce naiba faci? Trebuie să plecăm! 

Asakawa, care se oprise în pragul uşii, se uita 
nerăbdător la Ryuji. 

— La naiba. Sper că eşti mulţumit, zise Ryuji, 
împungând cu degetul nasul doctorului înainte să 
pornească spre uşă. 


218 


12 


Nu găsise o explicaţie logică, dar experienţa lui de 
cititor de romane polițiste şi de spectator al serialelor de 
televiziune de doi bani îl îndemna să creadă că ştie destul 
de precis ce va urma, ţinând cont de felul în care se 
desfăşuraseră lucrurile până atunci. Povestea avea, cu 
siguranţă, propriul ei ritm. Nu intenţionaseră să afle unde 
dispăruse Sadako şi, iată, descoperiseră într-o clipă 
tragedia în care ea jucase rolul principal şi locul exact în 
care fusese îngropată. Prin urmare, atunci când Ryuji i-a 
spus să oprească în faţa unui magazin de fierărie, Asakawa 
s-a simţit uşurat: Se gândeşte la acelaşi lucru. Încă nu-şi 
putea reprezenta adevărata dimensiune a sarcinii oribile 
ce-i aştepta. Probabil că nu le va fi prea greu să găsească 
puţul în apropierea cabanei B-4 - cu excepţia cazului în 
care era bine astupat şi acoperit cu pământ. Şi, odată ce l- 
ar fi găsit, ce probleme ar fi putut să le pună aducerea la 
lumină a rămăşiţelor lui Sadako? Totul părea foarte simplu 
şi Asakawa dorea să creadă că va fi chiar aşa. Era ora unu, 
iar razele soarelui care urcase la zenit erau reflectate de 
caldarâmul albicios al străduţelor în pantă din mica 
staţiune balneoclimaterică. Lumina puternică şi atmosfera 
relaxată, de sfârşit de săptămână, întunecaseră judecata 
lui Asakawa. Nu-i trecuse nicio clipă prin minte că fundul 
unui puț, chiar al unuia adânc doar de patru sau cinci 
metri, poate fi o lume complet diferită de cea strălucitoare 
de la suprafaţa pământului. 

Fierăria Nishizaki. Asakawa a văzut firma şi a frânat 
brusc. În faţa magazinului erau aliniate scări de diferite 
mărimi şi maşini de tuns gazonul. În mod sigur aveau să 


219 


găsească aici tot ce le trebuia. 

— Te las pe tine să faci cumpărăturile, a strigat Asakawa 
peste umăr în timp ce alerga spre o cabină telefonică din 
apropiere. Înainte să intre, s-a oprit şi a scos din portofel o 
cartelă. 

— Hei, n-avem timp de telefoane, îl avertiză Ryuji. 

Dar Asakawa nu-l asculta. Mormăind nemulţumit, Ryuji 
a intrat în magazin şi a ales repede doi colaci de frânghie, 
o găleată de metal, o cazma, un scripete şi două lanterne 
puternice. 

Asakawa era disperat. Mai avea, poate, o ultimă şansă 
să audă glasurile lor. Ştia foarte bine că nu are timp de 
pierdut. Nouă ore până la lăsarea cortinei. A introdus 
cartela în aparat şi a format numărul din Ashikaga al 
părinţilor soţiei sale. A auzit un declic, apoi vocea socrului 
său. 

— Alo, sunt Asakawa. Poţi să le chemi la telefon pe Shizu 
şi pe Yoko? 

Ştia că se poartă ca un mitocan, că mai întâi ar fi trebuit 
să schimbe cu el formulele care ţin de politeţea 
elementară, dar n-avea vreme să-şi facă griji în privinţa 
părerii socrului său. Omul a încercat să spună ceva, apoi a 
înţeles că era vorba de o urgenţă şi le-a chemat imediat pe 
fata şi pe nepoata lui. 

Asakawa era de-a dreptul fericit că nu-i răspunsese 
soacră-sa. N-ar fi avut nicio şansă să scape atât de repede. 

— Alo? 

— Tu eşti, Shizu? 

Abia îi auzise glasul şi i se făcuse un dor nebun de ea. 

— Unde eşti? 

— La Atami. Ce mai e pe-acolo? 

— Totul e aşa cum ştii. Yoko se distrează de minune cu 
bunica şi cu bunicul. 

— E şi ea cu tine? 

_ li auzise vocea subţirică. Nu cuvinte, doar sunete. 
Incerca să se urce în poala lui Shizu pentru a vorbi cu 
tăticul ei. 

— Yoko, e tati. 


220 


Shizu a lipit receptorul de urechea lui Yoko. 

— Ta... ta. Ta... ta. 

Cuvintele abia se auzeau, dacă erau într-adevăr cuvinte. 
Se pierdeau aproape complet, înecate de foşnetul 
respirației sau al frecării receptorului de obrazul ei. Dar 
aceste zgomote simple l-au făcut să-şi dorească şi mai tare 
să fie lângă ea. L-a copleşit brusc tentaţia de-a lăsa baltă 
totul şi de-a alerga s-o îmbrăţişeze. 

— Yoko, să mă aştepţi acolo, bine? Tati vine curând să te 
ia cu tit-tit. 

— Chiar aşa? Când ajungi aici? 

Shizu îi luase receptorul fără ca el să-şi dea seama. 

— Duminică. Stai, dacă tot închiriez o maşină, ce-ar fi să 
facem cu toţii o plimbare la munte, la Nikko sau în altă 
parte? 

— Vorbeşti serios? Yoko, e minunat! Tati vine să ne ia cu 
maşina duminică! 

Simţea că tâmplele i-au luat foc. Avea oare dreptul să le 
facă vreo promisiune? Doctorii nu au voie să le dea 
pacienţilor speranţe deşarte. Niciodată. Ar fi trebuit să 
facă în aşa fel încât să reducă la maximum şocul în cazul 
unui deznodământ nefast. 

— Mi se pare mie sau ai reuşit să rezolvi problema aceea 
la care lucrai? 

— Nu mai durează mult. 

— Mi-ai promis că o să-mi povesteşti totul, în amănunt. 

Da, îi promisese. Îi jurase că va afla totul când nu va mai 
fi niciun pericol, iar ea, în schimb, trebuia să se abţină să-i 
pună vreo întrebare. Până acum Shizu îşi respectase 
partea ei din înţelegere. 

— Cât timp mai ai de gând să stai la telefon? se auzi 
vocea lui Ryuji din spatele lui. 

Asakawa se  răsuci pe călcâie. Ryuji deschisese 
portbagajul şi arunca în el cumpărăturile. 

— O să sun din nou. S-ar putea totuşi să nu reuşesc în 
seara asta. 

Asakawa a pus un deget pe furca receptorului. O 
apăsare scurtă şi legătura s-ar fi întrerupt. Nici măcar nu 


221 


ştia prea bine de ce sunase. Doar ca să le audă glasurile 
sau avea ceva important să le comunice? Ştia însă că 
indiferent cât timp ar fi vorbit cu ea, chiar şi un ceas, în 
clipa în care ar fi închis telefonul tot s-ar fi simţit 
îngrozitor de frustrat, ca şi cum ar fi apucat să-i spună 
doar jumătate din ce trebuia. Ar fi fost acelaşi lucru. 

A apăsat şi a pus receptorul la loc. În orice caz, diseară 
la zece totul se va lămuri. Diseară la zece... 


Ziua, pe lumină, Pacific Land arăta ca o staţiune 
montană obişnuită. Senzaţia de apăsare care îl însoţise 
permanent când venise prima dată aici era acum ţinută la 
respect de razele soarelui. Până şi zgomotul mingilor de 
tenis era normal: nu apatic şi spart ca data trecută, ci viu 
şi dinamic. La orizont se zărea muntele Fuji, înceţoşat şi 
alb, iar sub ei, departe, soarele stârnea din când în când 
fulgere în miniatură pe acoperişurile serelor. 

Era o după-amiază dintr-o zi lucrătoare şi complexul 
părea pustiu. Cabanele erau ocupate sută la sută probabil 
numai la sfârşit de săptămână şi în plin sezon estival. 
Lăsându-l pe Ryuji să facă formele de cazare, Asakawa a 
descărcat bagajele şi s-a schimbat în haine mai uşoare. 

S-a uitat atent de jur împrejurul camerei. Cu o 
săptămână înainte, în seara aceea, fugise îngrozit din 
cabana bântuită. Şi-a amintit cum alergase la baie şi 
vomitase. Fusese atât de îngrozit încât aproape că făcuse 
pe el. Şi-a mai amintit foarte clar chiar şi un grafitti pe 
care-l văzuse pe perete atunci când îngenunchease în faţa 
closetului. A deschis uşa băii. Acelaşi grafitti, în acelaşi 
loc. 

Abia trecuse de două când a intrat şi Ryuji. S-au instalat 
pe balcon şi au mâncat gustările pe care le cumpăraseră 
pe drum, contemplând în acelaşi timp pajiştea pe care 
cabanele păreau nişte insule. Starea de nelinişte de care 
Asakawa nu reuşise să scape după ce părăsiseră cabinetul 
doctorului Nagao s-a mai atenuat puţin. Chiar şi în 
situaţiile cele mai lipsite de speranţă există momente 
fugare ca acesta, când timpul se scurge uşor, ca un râu lin. 


222 


Uneori, atunci când se chinuia să termine un articol pentru 
care avea un termen imposibil, Asakawa se trezea că 
priveşte fără niciun rost stropii de cafea care picurau în 
cana cafetierei şi, mai târziu, îşi aducea aminte cu câtă 
eleganţă reuşise să piardă minute preţioase. 

— Mănâncă. Trebuie să ne încărcăm bateriile, l-a 
îndemnat Ryuji. 

El terminase deja prima porţie şi o începuse pe a doua, 
dar lui Asakawa nu îi era foame. Din când în când lăsa 
beţigaşele pe masă şi arunca o privire în cabană. 

Deodată s-a oprit şi-a spus mirat, ca şi cum abia atunci 
şi-ar fi amintit: 

— Poate că e cazul să lămurim lucrurile. Ce facem de 
fapt aici? 

— O căutăm pe Sadako, evident. 

— Şi ce-o să facem după ce o găsim? 

— O ducem înapoi la Sashikiji şi o înmormântăm cum se 
cuvine. 

— Prin urmare ăsta e descântecul? Vrei să spui că asta 
şi-a dorit? 

Ryuji a continuat o vreme să mestece zgomotos o gură 
de orez, privind drept înainte, fără să se uite la ceva în 
mod special. Asakawa a dedus din expresia lui că nici el nu 
era convins că are dreptate. L-a scuturat un fior de teamă. 
Era ultima lui şansă şi avea nevoie de confirmarea lui Ryuji 
că făceau ceea ce trebuia. In jocul acesta nu existau 
revanşe. 

— E singurul lucru pe care putem să-l facem acum, a zis 
în cele din urmă Ryuji, aruncând în coş cutia goală. 

— Atunci spune-mi ce părere ai despre varianta asta: 
poate că Sadako vrea să încheiem socotelile cu ucigaşul ei. 

— Adică Jotaro Nagao? Cu alte cuvinte Sadako îşi 
găseşte liniştea dacă-l dăm pe mâna poliţiei? 

Asakawa s-a uitat drept în ochii lui Ryuji, încercând să-şi 
dea seama ce gândea el cu adevărat. Poate că Ryuji 
plănuieşte, ca un ultim resort, să-l ucidă pe doctorul Nagao 
în cazul în care Asakawa va muri chiar şi după ce vor 
scoate la lumină rămăşiţele lui Sadako şi le vor 


223 


înmormânta după datină. Poate că îl foloseşte pe Asakawa 
pe post de cobai, încercând astfel să-şi salveze pielea... 

— Termină, nu fi ridicol. Ryuji a izbucnit în râs. În 
primul rând, dacă Sadako l-ar fi urât realmente pe Nagao, 
în clipa asta el ar fi fost oale şi ulcele. 

Adevărat. Sadako avea, în mod cert, capacitatea să se 
răzbune. 

— Atunci de ce s-a lăsat ucisă? 

— Nu ştiu. Dar încearcă să priveşti lucrurile şi aşa: i-a 
văzut murind pe cei dragi şi viaţa ei a fost un şir 
neîntrerupt de frustrări. Până şi faptul că a fost obligată să 
fugă de la teatru este un eşec, pentru că n-a putut să-şi 
atingă scopul. Corect? Apoi l-a vizitat pe tatăl ei la 
sanatoriu şi a aflat că el era pe moarte. 

— Dacă înţeleg bine, afirmi că o persoană care oricum a 
renunţat la o viaţă normală nu are niciun motiv să-l 
duşmănească pe cel care îi ia viaţa? 

— Nu chiar. Cred că e posibil mai degrabă ca Sadako 
însăşi să-i fi insuflat nenorocitului de Nagao acele 
impulsuri. Altfel spus, poate că s-a sinucis, dar l-a 
împrumutat pe Nagao pentru a face asta. 

Mama ei se aruncase în craterul unui vulcan, tatăl ei se 
stingea lent de tuberculoză, propriile ei visuri de a deveni 
actriţă se risipiseră ca fumul şi, pe deasupra, purta povara 
acelei malformații congenitale care o condamnase la 
izolare. Avea destule motive să se sinucidă. Pe deasupra, 
existau câteva aspecte care nu căpătau sens decât pornind 
de la presupunerea că fata dorise într-adevăr să-şi încheie 
socotelile cu viaţa. Asakawa şi-a amintit că în raportul lui 
Yoshino era menţionat şi Shigemori, fondatorul companiei 
de teatru. Omul se îmbătase, îşi încercase norocul cu 
Sadako şi în scurt timp făcuse stop cardiac. Era aproape 
sigur că Sadako îl omorâse folosindu-şi forţa aceea 
interioară teribilă. Faptul că o avea era de-acum 
indiscutabil. Putea să ucidă cu uşurinţă, fără să lase urme. 
Atunci de ce mai era în viaţă Nagao? Inexplicabilul putea fi 
explicat doar dacă accepta faptul că Sadako însăşi îi 
comandase lui Nagao s-o ucidă. 


224 


— Bine, să zicem că a fost într-adevăr o sinucidere. 
Atunci ce rost a mai avut violul înainte de crimă? Şi să nu- 
mi spui că n-a vrut să moară virgină. 

Asakawa pusese punctul pe i, fapt confirmat de tăcerea 
lui Ryuji, care nu era în stare să găsească un răspuns. 

— Ţi se pare o prostie chiar atât de mare? 

— Poftim? 

— E o prostie chiar atât de mare să nu vrei să mori 
virgină? Ryuji rostise întrebarea pe un ton de sinceritate 
absolută, aproape cu disperare. Dacă aş fi fost în locul ei... 
Dacă, prin absurd, aş fi fost Sadako Yamamura, aş fi simţit 
exact acelaşi lucru. N-aş fi suportat să mor aşa. 

Asakawa simţea că nu vorbise acel Ryuji pe care-l 
cunoştea el. Nu era în stare să-şi explice raţional această 
impresie, însă nici cuvintele, nici expresia feţei nu se 
potriveau cu adevăratul Ryuji. Nu se potriveau deloc. 

— Chiar vorbeşti serios? Bărbaţii şi femeile sunt două 
specii diferite. Mai ales că vorbim despre Sadako 
Yamamura... 

— He, he, fii liniştit, am glumit. Sadako n-a vrut să fie 
violată. Bineînţeles că n-a vrut. Dă-o naibii, cine ar vrea să 
păţească aşa ceva? În plus, să nu uităm că l-a muşcat pe 
Nagao până la os. Dorinţa de moarte s-a născut în sufletul 
ei abia după ce s-a consumat actul, şi-atunci probabil că 
instinctul i-a dictat să-l împingă pe Nagao în această 
direcţie. Da, cred că aşa s-a întâmplat. 

Asakawa nu era deloc convins. 

— Să zicem că ai dreptate. În cazul ăsta nu ţi se pare 
normal, totuşi, ca ea să-l fi urât pe Nagao? 

— Nu cumva ai uitat ceva? Trebuie să pornim de la 
premisa că vârful de lance al urii ei a fost îndreptat nu 
către o anumită persoană, ci către societate în general. În 
comparaţie cu această ură fără nuanţe, duşmănia ei faţă 
de Nagao e ca un vânt tras într-o furtună. 

Dacă Sadako îmbibase caseta aceea video cu ura ei 
profundă faţă de întreaga umanitate, atunci care era 
descântecul? Ce putea fi? În mintea lui Asakawa s-au 
format deodată cuvintele atac în masă, dar vocea groasă a 


225 


lui Ryuji l-a făcut să-şi piardă şirul gândurilor. 

— Gata, ajunge. În loc să pierdem timpul analizând 
prostiile astea, mai bine l-am întrebuința s-o găsim pe 
Sadako. Ea şi numai ea o să ne răspundă la toate 
întrebările. 

Ryuji a sorbit ultima picătură de ceai de ulong, apoi s-a 
ridicat şi a aruncat cutia goală pe pajiştea care se aşternea 
la picioarele lor. 


S-au oprit pe panta blândă a colinei şi au privit câteva 
clipe iarba înaltă care o acoperea. Ryuji i-a întins lui 
Asakawa o seceră şi i-a făcut semn să se ducă în stânga 
cabanei B-4. Misiunea lui era să taie iarba şi să examineze 
terenul în zona aceea. 

Asakawa s-a lăsat într-un genunchi şi a început să mişte 
secera într-un arc de cerc larg, paralel cu pământul. Iarba 
a început să cadă. 

Cu treizeci de ani în urmă, aici se afla o casă 
dărăpănată, iar în curtea ei din faţă fusese săpat un puț. 
Asakawa s-a ridicat în picioare şi a inspectat din nou 
împrejurimile, întrebându-se unde şi-ar fi construit casa 
dacă s-ar fi hotărât să se stabilească aici. Ar fi ales, 
probabil, un loc cu o vedere cât mai plăcută. De fapt, nici 
n-ar fi găsit alt motiv să-şi facă o casă la munte. Unde era 
priveliştea cea mai frumoasă? Privind din când în când 
acoperişurile serelor din vale care străluceau orbitor sub 
razele soarelui, Asakawa a rătăcit o vreme pe versant, 
observând cum se schimbă perspectiva în funcţie de 
poziţie. Indiferent unde s-ar fi aflat, peisajul nu părea să 
sufere transformări spectaculoase. În cele din urmă a tras 
concluzia că i-ar fi fost mai uşor să-şi înalțe casa acolo 
unde se afla cabana A-4. Când s-a apucat să examineze mai 
atent locul, şi-a dat seama că era singura fâşie de teren 
perfect orizontal. S-a strecurat în spaţiul dintre cele două 
cabane şi a început să secere iarba, oprindu-se din când în 
când să pipăie pământul. 

Nu ţinea minte să fi scos vreodată apă dintr-un puț. A 
realizat cu oarecare uimire că până atunci nici măcar nu 


226 


văzuse un puț adevărat. Nu ştia precis cum arată şi cât de 
adânc poate fi, mai ales într-o zonă montană. Oare chiar 
exista o pânză freatică aici? Şi-a amintit că totuşi zărise pe 
firul văii, la câteva sute de metri mai la est, o mică zonă 
mlăştinoasă înconjurată de copaci înalţi. Asakawa nu 
reuşea să se concentreze şi să imprime coerenţă 
gândurilor. De fapt, asupra cărui lucru trebuia să se 
concentreze acum? Habar n-avea. Simţea că tâmplele îi 
pulsează nebuneşte. S-a uitat la ceas: era aproape trei. 
Încă şapte ore. Oare eforturile lor chiar aveau şanse de 
reuşită înainte de ora finală? Intrebarea aceasta i-a 
tulburat şi mai tare şirul gândurilor. Avea o idee prea vagă 
despre ceea ce trebuia să găsească. Ce rămâne de pe urma 
unui puț vechi? Câţiva bolovani aşezaţi în cerc? Poate că 
ghizdul se prăbuşise şi pietrele fuseseră acoperite cu 
pământ. N-avea niciun rost. Nu vor reuşi să termine la 
timp. S-a uitat din nou la ceas. Trei fix. Mai devreme, pe 
terasă, băuse o jumătate de litru de ceai de ulang, dar 
gâtul i se uscase deja. 

O voce a început să şoptească în mintea lui, ca un ecou 
slab: caută o ridicătură de pământ, caută pietre. A înfipt 
cazmaua în pământul dezgolit. Creierul i-a fost inundat de 
un şuvoi de sânge şi de senzaţia acută că timpul trece prea 
repede. Avea nervii încordaţi la limită, dar nu se simţea 
deloc obosit. De ce se scurgea timpul acum în alt ritm 
decât atunci când mâncaseră pe terasă? De ce intrase în 
panică în clipa când se apucase de treabă? Oare era bine 
ce făceau? Nu erau alte o mie de lucruri pe care ar fi 
trebuit să le facă mai degrabă? 

Odată, când era copil, poate în clasa a patra sau a 
cincea, se chinuise să sape o groapă - o adevărată peşteră. 
Amintindu-şi această întâmplare, a început să râdă 
încetişor. 

— Ce naiba? Vocea lui Ryuji îl făcu să tresară. Ce te-a 
apucat să te târăşti acolo? Trebuie să căutăm pe o 
suprafaţă mai mare. 

Asakawa a privit surprins în direcţia din care venise 
glasul. Soarele bătea din spatele lui Ryuji, iar chipul lui 


227 


părea o pată de întuneric. Din vârfurile degetelor sale 
cădeau ritmic în iarba deasă picături strălucitoare de 
sudoare. Ce începusem să fac? A văzut la picioarele lui, în 
pământul negru, o groapă mică. O săpase cineva. El, 
Asakawa, o săpase. 

— Te-ai apucat să faci un puț? 

Ryuji a oftat. Asakawa s-a încruntat şi a dat să-şi ridice 
braţul pentru a se uita iar la ceas. Ryuji l-a plesnit peste 
mână. 

— Şi nu te mai uita la blestematul ăla de ceas! 

Timp de câteva clipe, l-a pironit pe Asakawa cu o privire 
plină de furie, apoi a oftat din nou. S-a aşezat pe iarbă şi a 
şoptit, acum cu o voce perfect calmă: 

— Poate că ar trebui să iei o pauză. 

— N-avem timp. 

— Îţi repet, e cazul să te aduni. Panica nu te ajută cu 
nimic. 

Asakawa s-a aşezat şi el, iar Ryuji l-a lovit prieteneşte în 
piept. Asakawa şi-a pierdut echilibrul şi căzut pe spate, cu 
picioarele în sus. 

— Asta e, întinde-te puţin. Aşa, ca un copilaş. 

Asakawa şi-a proptit mâinile în pământ, încercând să se 
ridice. 

— Nu te mişca! Stai întins. Nu-ţi irosi energia. 

Ryuji a pus un picior pe pieptul lui şi a apăsat până când 
Asakawa a încetat să se mai zbată şi a închis ochii, 
capitulând definitiv. Apoi greutatea piciorului a dispărut 
încet în depărtare. Când a deschis ochii din nou, ezitant, l- 
a văzut pe Ryuji mişcându-se repede, pe picioarele lui 
scurte şi puternice, în direcţia fâşiei umbrite de sub 
balconul cabanei B-4. Expresia lui Ryuji era elocventă. 
Trecuse printr-un moment de inspiraţie şi acum ştia unde 
trebuie să caute puţul. Disperarea lui Asakawa s-a risipit. 

După ce Ryuji a dispărut în spatele cabanei, Asakawa şi- 
a lăsat din nou capul pe iarbă şi a rămas o vreme nemişcat. 
Stătea pe spate, cu braţele depărtate şi picioarele întinse, 
privind cerul. Soarele dogorea puternic. Cât de slab era în 
comparaţie cu Ryuji. Dezgustător de slab. Şi-a reglat 


228 


respiraţia şi a încercat să gândească logic. Nu trăgea prea 
mari speranţe că va fi în stare să-şi păstreze cumpătul în 
cele şapte ore care-i mai rămăseseră. Avea de gând să 
execute pur şi simplu ordinele lui Ryuji. Era cel mai bun 
lucru pe care-l putea face. Să uite de sine însuşi, să se 
supună unei voințe care nu se clătina niciodată. Lasă-te în 
voia lui. Poate că aşa o să reuşeşti să scapi de groaza asta 
infernală. O să fii îngropat în pământ, o să devii una cu 
natura. Ca şi cum cineva i-ar fi auzit gândurile, a simţit 
deodată că i se închid ochii şi a început să-şi piardă 
cunoştinţa. A plutit câteva clipe, până când a ajuns în 
pragul somnului, şi a visat cu ochii întredeschişi că o ridică 
pe Yoko deasupra capului. Apoi şi-a amintit brusc, încă o 
dată, de întâmplarea aceea din vremea şcolii. 

La marginea oraşului în care copilărise se afla un teren 
de sport al municipalităţii. Pe una din laturile lui se înălța 
un perete de argilă, iar la baza acestuia era un iaz mic plin 
de raci. Asakawa mergea deseori acolo la pescuit 
împreună cu amicii lui. In ziua aceea, cerul era senin şi 
soarele începuse să bată în peretele de pământ roşiatic, 
provocându-l parcă să facă ceva. Se plictisise oricum să 
stea cu undiţa în mână pe malul bălții, aşa că s-a dus acolo 
unde cădeau razele soarelui şi a început să sape o groapă 
în malul abrupt. Bulgări de argilă uscată şi sfărâmicioasă 
cădeau la picioarele lui de fiecare dată când înfigea în 
pământ scândura veche pe care o găsise pe malul apei. În 
scurtă vreme i s-au alăturat şi prietenii lui. Dacă îşi 
amintea bine, erau trei, poate patru. Numărul potrivit 
pentru a săpa o peşteră. Dacă ar fi fost mai mulţi s-ar fi 
încurcat unii pe alţii, dacă ar fi fost mai puţini distracţia s- 
ar fi transformat în muncă pe brânci. 

După un ceas de săpat, făcuseră o gaură numai bună 
pentru un singur om. Au continuat să sape. Se opriseră 
acolo după ce ieşiseră de la şcoală, în drum spre casă şi, 
curând, unul dintre ei a spus că trebuie să plece. Asakawa, 
care se mândrea că lui îi venise ideea cu grota, a continuat 
să lucreze cu îndârjire. Când soarele s-a apropiat de 
asfintit, peştera era destul de mare încât să încapă cu toţii 


229 


în ea. Asakawa s-a strecurat înăuntru, şi-a cuprins 
genunchii cu braţele şi a început să chicotească. S-a uitat 
la ceilalţi şi au rânjit unul la altul. Ghemuiţi aşa, în 
pământul roşu, li se părea că sunt oamenii preistorici de la 
Mikkabi”, despre care tocmai învăţaseră la ora de istorie. 

După o vreme, la intrarea în peşteră s-a ivit chipul unei 
femei. Soarele, care ajunsese aproape de orizont, o lumina 
din spate şi nu puteau să-i vadă faţa, dar şi-au dat seama 
că era o gospodină de vreo cincizeci de ani care locuia în 
apropiere. 

— Ce v-a apucat să săpaţi o groapă aici? Ar fi de-a 
dreptul dezgustător dacă aţi muri îngropaţi de vii, a zis ea, 
mijindu-şi ochii ca să-i vadă mai bine. 

Asakawa şi ceilalţi doi băieţi au schimbat priviri mirate. 
Deşi erau nişte copii de zece-unsprezece ani, remarcaseră 
ceva ciudat în avertismentul ei. Nu spusese „Plecaţi de- 
aici, e periculos”, ci „Plecaţi de-aici, dacă o să fiţi îngropaţi 
de vii în grota voastră şi o să muriţi, eu şi ceilalţi oameni 
din cartier o să fim de-a dreptul dezgustaţi”. li prevenise, 
dar nu pentru binele lor, ci numai pentru liniştea ei. 
Asakawa şi amicii lui au început iar să chicotească. Faţa 
femeii, profilată la intrarea în peşteră, părea o siluetă 
dintr-un teatru de umbre. 

Figura lui Ryuji o acoperi treptat pe cea a femeii. 

— Acum te-ai relaxat prea mult. Cine şi-ar fi închipuit că 
eşti în stare să dormi într-un loc ca ăsta? Hei, prostule, de 
ce naiba râzi? 

Ryuji a început să-l scuture ca să-l trezească de-a 
binelea. Soarele atârna deasupra unei creste şi noaptea se 
apropia cu repeziciune. Ryuji l-a ridicat în picioare pe 
Asakawa, apoi s-a strecurat iar, fără să mai spună un 
cuvânt, sub balconul cabanei B-4. Asakawa l-a urmat. În 
semiobscuritatea din spaţiul îngust, Asakawa a reuşit să 
vadă că una din scândurile fixate între stâlpii de susţinere 
era mişcată din loc. Ryuji şi-a strecurat cu greu degetele în 


? Localitate din prefectura Shizuoka, de pe insula Honshu, în 
apropierea căreia au fost găsite oseminte ale oamenilor din 
Paleolitic. (N. tr.) 


230 


spatele scândurii şi a tras cu întreaga forţă de care era 
capabil. S-a auzit un pocnet puternic şi lemnul s-a despicat 
de la jumătate, în diagonală. În interiorul cabanei fuseseră 
folosite materiale de calitate, dar aici scândurile erau atât 
de subţiri încât puteau fi rupte cu mâna. Constructorii 
făcuseră economie în locurile mai puţin vizibile. Ryuji a 
scos din buzunar o lanternă şi a început să măture cu 
fasciculul ei spaţiul de sub cabană. A clătinat de câteva ori 
din cap, ca şi cum ar fi vrut să spună: vino să vezi asta. 
Asakawa şi-a fixat privirea pe deschizătura din peretele de 
scânduri şi a încercat să distingă ce era înăuntru. Raza 
lanternei se oprise pe o formă întunecată, cilindrică, aflată 
lângă latura de vest a cabanei. Uitându-se mai atent, a 
observat că marginile ei erau neregulate, ca şi cum ar fi 
fost alcătuită din bolovani. Ridicătura era acoperită cu un 
capac, probabil din beton, în crăpăturile capacului şi între 
pietrele de pe margine creşteau câteva fire de iarbă. 

Asakawa a inspirat adânc. Pricepuse imediat ce se afla 
deasupra ridicăturii: sufrageria cabanei. Şi în punctul care 
corespundea exact, pe verticală, cu gura puţului, 
televizorul şi videorecorderul. Cu o săptămână în urmă, 
când se uitase la înregistrarea de pe casetă, Sadako 
Yamamura se aflase la câţiva paşi de el, ascunzându-se, 
urmărind fiecare mişcare din cabană. 

Ryuji a desprins alte scânduri, până când a lărgit 
deschizătura suficient de mult încât să poată trece prin ea. 
S-au aplecat amândoi şi, unul după altul, au înaintat târâş 
pe sub cabană până au ajuns lângă vechiul puț. Cabana era 
construită în pantă şi ei intraseră prin extremitatea de jos. 
Pe măsură ce înaintau, pereţii de lemn erau din ce în ce 
mai scunzi şi tavanul se lăsa tot mai jos, provocându-i lui 
Asakawa o senzaţie neplăcută, de apăsare. Deşi în spaţiul 
acela strâmt şi întunecat era suficient oxigen, îi venea greu 
să respire. Pământul era mai umed şi mai lipicios decât 
afară. Acum Asakawa ştia perfect ce avea de făcut. Ştia şi 
încă nu îi era frică. Deocamdată era victima unei banale 
crize de claustrofobie, dar dacă ar fi obligat să coboare 
până la fundul puţului, într-un loc stăpânit de o beznă mult 


231 


mai profundă... Nu, nu poate. În mod sigur trebuia să 
coboare în puț şi să scoată la lumină rămăşiţele lui Sadako. 

— Vino aici şi ajută-mă, a zis Ryuji. 

Apucase o bucată de fier care ieşea dintr-o crăpătură 
adâncă în placa de beton şi încerca să tragă capacul în 
josul pantei. Tavanul era prea aproape şi nu avea destulă 
libertate de mişcare. Aici, chiar şi unul ca Ryuji, care în 
sala de forţă ridica o sută douăzeci de kilograme, nu-şi 
putea întrebuința muşchii decât pe jumătate. Asakawa a 
ocolit puţul până când a ajuns deasupra lui, apoi s-a întins 
cu faţa în sus. A pipăit în spate, şi-a lipit palmele de un 
stâlp de susţinere şi a împins din răsputeri, cu ambele 
picioare, marginea capacului. S-a auzit un zgomot 
înfiorător când placa de beton a început să se mişte şi să 
se frece de piatră. Asakawa şi Ryuji au început să scandeze 
pentru a-şi coordona eforturile. Capacul s-a mişcat din 
nou. Câţi ani trecuseră de când gura puţului se deschisese 
ultima oară spre cer? Şi când fusese acoperit? Când 
începuse construcția cabanei B-4? Când începuseră 
lucrările la staţiunea Pacific Land? Când fuseseră porţile 
sanatoriului ferecate pentru totdeauna? Puteau doar să 
ghicească, luând în calcul aderenţa betonului la cilindrul 
de piatră şi tonalitatea aproape omenească a zgomotului 
produs atunci când capacul alunecase câţiva centimetri. 
Probabil mai mult de şase luni, poate mai mult de un an. 
Dar nu mai mult de douăzeci şi cinci de ani. Acum puţul 
începea să-şi deschidă gura. Ryuji a vârât fierul cazmalei în 
spaţiul dintre capac şi bolovani şi a împins până când lama 
a dispărut. 

— Bun, la semnalul meu vreau să apeşi pe coada 
cazmalei. 

Asakawa s-a întors şi a căutat poziţia potrivită. 

— Eşti gata? Unu, doi, trei, apasă! 

În timp ce Asakawa îşi lăsa întreaga greutate pe pârghia 
improvizată, Ryuji a împins capacul cu amândouă mâinile. 
Cu un geamăt de agonie, placa de beton a căzut pe 
pământ. 

Buza puţului era umedă. Asakawa şi Ryuji au apucat 


232 


lanternele, s-au sprijinit de ghizdul de piatră şi s-au ridicat 
în genunchi. Înainte să lumineze adâncul puţului, s-au 
aplecat şi şi-au strecurat capetele şi umerii în spaţiul de 
nici cincizeci de centimetri dintre marginea de piatră şi 
scândurile de deasupra. De jos urca un miros de 
putrefacție. Bezna din interiorul puţului era atât de densă, 
încât Asakawa s-a temut o clipă că va fi supt imediat 
înăuntru dacă nu-şi va încleşta mâinile de marginea de 
piatră. Da, era acolo. Femeia aceea înzestrată cu o putere 
extraordinară, femeia aceea care avea sindromul 
feminizării testiculare. „Femeie” nu era cuvântul tocmai 
potrivit. Din punct de vedere biologic, distincţia dintre 
masculin şi feminin se bazează pe structura gonadelor. 
Indiferent cât de frumos ar fi un trup de femeie, dacă 
glandele lui sexuale au forma unor testicule, trupul e de 
genul masculin. De fapt Asakawa nu ştia nici acum dacă 
Sadako Yamamura fusese femeie sau bărbat. Din moment 
ce părinţii ei o numiseră Sadako, putea presupune că 
intenţionaseră s-o educe ca pe o fată. In dimineaţa acelei 
zile, pe vaporul care-i ducea la Atami, Ryuji îi spusese: Nu 
crezi că un om care e în acelaşi timp bărbat şi femeie este 
simbolul perfect al forței şi al frumuseții? Reflectând pe 
marginea acestor cuvinte, Asakawa şi-a amintit că găsise 
cândva, într-un album de artă, o imagine care-l făcuse să 
creadă că are halucinaţii vizuale. O femeie, cu un trup care 
întruchipa perfecțiunea maturității, întinsă pe o lespede de 
piatră; dintre coapsele ei răsărea cel mai splendid 
exemplar de instrument sexual masculin... 

— Vezi ceva? zise Ryuji. 

Razele lanternelor luminau suprafaţa apei care se 
adunase la fundul puţului, la patru sau cinci metri sub 
picioarele lor. Nu puteau să-şi dea seama cât era de 
adâncă. 

— Văd doar că acolo jos e apă. 

Ryuji s-a întors cu spatele ca să lege capătul frânghiei de 
un stâlp de lemn. 

— În regulă, acum îndreaptă lanterna în jos şi tine-o aşa, 
nemişcată, deasupra puţului. Indiferent ce s-ar întâmpla, 


233 


n-o lăsa să-ţi scape din mână. N 

Are de gând să coboare acolo. În clipa când Asakawa a 
înţeles care era intenţia lui Ryuji, picioarele au început să-i 
tremure. Și dacă trebuie să cobor şi eu... Acum, la capătul 
drumului, privind drept în ochiul strâmt şi întunecat al 
acestui tunel vertical, imaginaţia lui Asakawa începuse să 
lucreze din plin. Nu pot. Să cobor în apa aceea neagră şi 
să fac... Ce? Să pescuieşti oase, asta să faci. Imposibil, nu 
pot să fac aşa ceva. Nu sunt în stare. Aş înnebuni. 
Privindu-l pe Ryuji, aproape cu recunoştinţă, cum se 
pregătea să se lase în adânc, s-a rugat să nu-i vină 
niciodată rândul să facă acelaşi lucru. 

Intre timp, ochii lui se obişnuiseră cu întunericul şi acum 
vedea muşchiul verzui care acoperea suprafaţa interioară 
a puţului. Sub fasciculul portocaliu al lanternei bolovanii 
parcă se transformaseră în ochi, în nasuri sau guri şi, când 
n-a mai fost în stare să-şi smulgă privirea de la ei, tiparul 
ţesăturii de piatră a început să alcătuiască chipuri lipsite 
de viaţă, încremenite în grimasa urletelor demonice din 
clipa morţii. Nenumărate spirite malefice se unduiau ca 
algele agăţate de stâncile mării, nenumărate mâini se 
întindeau către poarta de salvare. Nu reuşea să alunge 
aceste imagini. O bucăţică de piatră a căzut în cilindrul 
larg de niciun metru, scăldat într-o lumină ireală, şi-a 
purtat ecoul din perete în perete şi a fost înghițită imediat 
de gâtlejurile flămânde ale spiritelor. 

Ryuji şi-a unduit trupul, ca un vierme, în spaţiul strâmt 
dintre ghizd şi tavan, şi-a încolăcit frânghia în jurul unei 
încheieturi şi a început să coboare încet. Timpul parcă a 
explodat şi Asakawa l-a văzut stând pe fundul puţului. 
Picioarele lui erau cufundate până la genunchi în apă. 

— Hei, Asakawa! Du-te şi ia găleata. Era să uit, ia şi 
frânghia mai subţire. 

Găleata era acolo unde o lăsaseră, pe balcon. Asakawa a 
pornit târâş spre peretele de scânduri şi a ieşit de sub 
cabană. Afară era întuneric, dar lui i se părea că noaptea 
era orbitoare în comparaţie cu bezna de sub cabană. Câtă 
uşurare! Un aer atât de pur! S-a uitat în jur, inspectând 


234 


împrejurimile: doar A-1, aflată pe marginea drumului, avea 
ferestrele luminate. Şi-a impus să nu se uite la ceas. 
Glasurile calde şi prietenoase care ajungeau până la el de 
la cabana A-1 păreau să vină dintr-o lume a lor, complet 
străină, şi pluteau alene către vale, pierzându-se în 
depărtare. A auzit apoi zgomotele cinei. Nu trebuia să se 
uite la ceas ca să ştie cât era de târziu. 


S-a întors la marginea puţului, a legat cazmaua şi 
găleata cu funia subţire şi le-a lăsat încet jos. Ryuji s-a 
apucat să umple găleata cu pământ. Din când în când se 
apleca şi pipăia cu degetele prin noroi, căutând. N-a găsit 
nimic. 

— Ridică găleata! a strigat el. 

Cu burta lipită de ghizd, Asakawa s-a încordat şi a tras 
de frânghie. A vărsat noroiul şi pietrele pe jos, apoi a 
coborât din nou găleata până la Ryuji. Înainte ca puţul să fi 
fost acoperit, în el căzuse un volum respectabil de pământ 
şi nisip. Ryuji săpa mereu, dar nu reuşea să găsească 
oasele lui Sadako. 

— Hei, Asakawa! Ryuji luase o pauză şi acum se uita în 
sus. 

Asakawa nu i-a răspuns. 

— Hei! S-a întâmplat ceva acolo sus? 

Asakawa ar fi vrut să-i spună: Nu s-a întâmplat nimic. 
Mă simt bine. 

— N-ai scos niciun cuvânt de când m-am apucat să sap. 
Măcar mai strigă-mi din când în când o încurajare. Strigă 
ce vrei tu. Încep să fiu cam melancolic aici. 

Asakawa nu reuşi să deschidă gura. 

— Bine, atunci ce zici de-un cântecel? Poate unul de 
Hibari Misora'. 


Asakawa a rămas tăcut. 
— Hei, Asakawa! Mai eşti acolo? Sper că nu-mi faci vreo 


10 Hibari Misora (1937-1989), cântăreaţă celebră care a 
excelat în genul enka, ce poate fi considerat echivalentul 
japonez al muzicii country americane. (N. tr.) 


235 


figură şi leşini. 

— Sunt... Sunt bine, a reuşit în cele din urmă să bâiguie. 

— Eşti o pacoste, asta eşti. 

Ryuji a scuipat şi a înfipt cazmaua în noroi, împroşcând 
apă în jur. De câte ori făcuse până atunci aceeaşi mişcare? 
Nivelul apei scădea încet, dar nu se vedea nici urmă din 
ceea ce căutau. Ryuji a observat că găleata urca din ce în 
ce mai încet. În cele din urmă s-a oprit. Deodată Asakawa 
a lăsat frânghia să-i scape din mâini. Găleata ajunsese la 
jumătatea puţului, iar în clipa următoare a dispărut în 
adânc ca un proiectil pe ţeava tunului. Ryuji a reuşit să 
evite o lovitură directă, dar apa noroioasă l-a stropit din 
cap până-n picioare. 

— Ce naiba! Încerci să mă omori? S-a căţărat pe 
frânghie din câteva mişcări. Hai, e rândul tău. 

E rândul meu! Şocat, Asakawa şi-a îndreptat brusc 
spatele şi a izbit cu capul scândurile de deasupra. S-a auzit 
un bubuit răsunător. 

— Stai, Ryuji, aşteaptă puţin. Mă simt bine. Am destulă 
putere să ridic găleata, bâigui Asakawa. 

— Nu, nu mai ai putere deloc. E rândul tău. 

— Ai răbdare, lasă-mă să-mi trag sufletul. 

— Vrei să ne prindă ziua aici? 

Ryuji îi lumină faţa. În fasciculul puternic al lanternei, 
ochii lui Asakawa aveau o strălucire ciudată. Frica de 
moarte îi anulase capacitatea de a raţiona. Lui Ryuji i-a 
fost de-ajuns o singură privire pentru a înţelege că 
Asakawa nu mai era capabil să gândească limpede. Şi nu 
trebuia să reflectezi prea mult pentru a-ţi da seama ce era 
mai dificil: să pui noroi şi apă cu lopata într-o găleată sau 
să ridici cinci metri pe verticală găleata plină. 

— Hai, jos cu tine. 

Ryuji l-a împins pe Asakawa până la marginea puţului. 

— Nu, stai... Nu... 

— Ce? 

— Sufăr de claustrofobie. 

— Nu fi ridicol. 

Asakawa încremenise pe loc, tremurând. Suprafaţa apei 


236 


de la fundul puţului se mişca aproape imperceptibil. 

— Nu, nu pot să fac asta. Nu pot să mă duc jos. 

Ryuji l-a apucat de guler şi l-a pălmuit violent de două 
ori. 

— Vino-ţi în fire. Ce înseamnă „Nu pot să mă duc jos”? 
Moartea îţi suflă în ceafă, mai ai o şansă să te salvezi şi- 
acum îmi spui că nu poţi să faci ce trebuie să faci? N-ai 
coloană vertebrală nici cât un vierme? Ştii bine că nu e 
doar viaţa ta în joc. Îţi aminteşti că azi-dimineaţă ai dat un 
telefon? Vrei să le iei cu tine pe lumea cealaltă pe nevastă- 
ta şi pe fiică-ta? 

Asakawa s-a gândit la Shizu şi la Yoko, le-a mângâiat 
chipurile în minte. A tras adânc în piept aerul greu. Ţinea 
vieţile lor în mâinile lui. Dar trupul refuza să-l asculte. 

— Chiar crezi că o să reuşim până la urmă? 

În vocea lui însă nu era niciun strop de hotărâre. Ştia că 
nu avea niciun rost să pună această întrebare. Nu acum. 
Ryuji a slăbit strânsoarea. 

— Vrei să-ţi dau detalii despre teoriile profesorului 
Miura? Atunci ascultă-mă bine. Pentru ca voinţa negativă a 
unei persoane să persiste după moartea acesteia, trebuie 
să fie îndeplinite trei condiţii: un spaţiu închis, apă şi o 
moarte lentă. Unu, doi şi trei. Cu alte cuvinte, dacă cineva 
moare încet, într-un spaţiu închis, în apă sau lângă apă, 
atunci spiritul furios al acelei persoane va bântui spaţiul 
respectiv. Acum, după ce ai aflat asta, uită-te în puț. E un 
spaţiu strâmt şi închis. Acolo jos e apă. Şi aminteşte-ţi ce 
spunea bătrâna: 

Cum ai stat cu sănătatea de atunci încoace? Dacă te joci 
tot timpul în apă, monştrii te vor prinde până la urmă. 

Să te joci în apă. Asta era. Sadako se afla acolo jos, sub 
pânza aceea de apă tulbure, şi se juca, chiar şi acum. Un 
joc etern, subteran, subacvatic. 

— Înţelegi, Sadako nu murise când a fost aruncată în 
puț. În vreme ce îşi aştepta sfârşitul, a împroşcat în jur 
toată ura ei. Cele trei condiţii au fost îndeplinite perfect. 

— Şi...? 


— Şi, potrivit profesorului Miura, e foarte simplu să 


237 


anulezi un asemenea blestem. Trebuie pur şi simplu s-o 
eliberăm. Îi scoatem oasele din nenorocitul ăsta de puţ 
părăsit, îi organizăm funeralii frumoase şi o lăsăm să se 
odihnească pe pământul ei natal. O readucem, vasăzică, în 
lumea largă, la lumină. 

Ceva mai devreme, când ieşise de sub cabană să ia 
găleata, Asakawa fusese copleşit de un profund sentiment 
de eliberare. Trebuia oare să facă acelaşi lucru şi pentru 
Sadako? Asta îşi dorea ea? 

— În concluzie, ăsta-i descântecul? 

— Poate că există un descântec sau poate că nu. 

— Destul de vag. 

Ryuji îl apucă din nou de guler. 

— Pune-ţi mintea la contribuţie! Nu există nicio 
certitudine în viitorul nostru. Tot ce putem face este să 
sperăm că avem un viitor, oricât de vag ar fi el. În pofida 
acestui adevăr, o să trăieşti. Nu poţi renunţa acum doar 
pentru că nu ai certitudini. E un joc al posibilităţilor. 
Descântecul... S-ar putea ca Sadako să vrea o mulţime de 
alte lucruri, dar avem o şansă acceptabilă să scăpăm de 
blestem dacă-i scoatem rămăşiţele la lumină. 

Asakawa a deschis gura şi faţa lui s-a schimonosit într- 
un urlet tăcut. Spaţiu închis, apă şi moarte lentă, zice 
Ryuji. Acestea sunt cele trei condiţii pentru persistența pe 
termen nedefinit a unui spirit malefic, zice Ryuji. Dar unde- 
i dovada că măcar una dintre afirmațiile şarlatanului de 
Miura este adevărată? 

— Dacă m-ai înţeles, acum o să cobori în puț. 

Tocmai, n-am înţeles nimic. Cum pot înţelege aşa ceva? 

— Nu începe iar să despici firul în patru. Aproape ţi-a 
expirat timpul. Tonul lui Ryuji era din ce în ce mai blând. 
Să nu-ți închipui că poţi să învingi moartea fără să lupţi. 

Cretinule! N-am chef să ascult filozofia ta de viaţă! 

În cele din urmă a început să se caţere pe marginea 
puţului. 

— Aşa, băiete! Vezi că poţi? 

Asakawa s-a agăţat de frânghie şi a rămas atârnat în 
puț, cu picioarele sprijinite de peretele interior. Era la 


238 


acelaşi nivel cu Ryuji şi îl privea în ochi. 

— Nu fi îngrijorat. Acolo jos nu-i nimic neobişnuit. Cel 
mai mare duşman pe care-l ai în clipa asta este propria ta 
imaginaţie. 

Când Asakawa a privit în sus, lumina lanternei l-a lovit 
în ochi, orbindu-l. Şi-a lipit spatele de peretele din 
bolovani. Simţea că frânghia îi scapă din mâini. Picioarele 
i-au alunecat pe pietrele umede şi a căzut aproape un 
metru. Palmele îl usturau din cauza frecării cu funia aspră. 

Se legăna acum chiar deasupra apei, dar nu era în stare 
să facă ultimul pas. A întins un picior şi l-a cufundat încet, 
până la gleznă, aşa cum faci când încerci temperatura apei 
dintr-o cadă. Era foarte rece. A simţit cum i se face pielea 
de găină şi fiorul a urcat repede din vârful degetelor până 
la şale. Şi-a retras imediat piciorul. Braţele îi obosiseră 
însă şi nu mai putea să stea atârnat de frânghie. Propria 
greutate îl trăgea încet în jos. În cele din urmă n-a mai fost 
capabil să îndure efortul: şi-a coborât amândouă picioarele 
în apă. Nămolul fin de la fundul apei s-a închis imediat în 
jurul lor şi Asakawa s-a scufundat cam o jumătate de 
palmă. Mâinile îi erau încă încleştate pe frânghie. Panica a 
început să-i dea târcoale. I se părea că o pădure de braţe 
răsare din pământ, că mii de degete răşchirate sunt gata 
să-l apuce şi să-l tragă în capcana de mâl. Pereţii se 
strângeau în jurul lui, bolovanii scrâşneau: Nu există 
scăpare. 

Ryuji! Încercase să strige, dar glasul lui se ascunsese 
adânc şi nu reuşise să-l găsească. Nu putea să respire. De 
pe buzele Iui s-a desprins doar un sunet slab şi uscat şi a 
ridicat privirea către lumina de deasupra ca un copil gata 
să se înece. Simţea cum i se scurge ceva cald de-a lungul 
coapselor. 

— Asakawa! Trage aer în piept! 

Strivit de o presiune teribilă, uitase să respire. 

— Totul e în regulă. Sunt aici, cu tine. 

Ecoul vocii lui Ryuji a coborât până la el şi Asakawa a 
reuşit cu greu să îşi umple plămânii. 

Nu-şi putea linişti galopul inimii. Nu era în stare să facă 


239 


ceea ce era de datoria lui să facă. A încercat cu disperare 
să se gândească la altceva. Ceva mai plăcut. Dacă puţul ar 
fi rămas afară, sub cerul plin de stele, nu s-ar fi simţit atât 
de oribil. Dar era insuportabil pentru că era prins sub 
greutatea cabanei B-4. Toate căile de salvare erau blocate. 
Chiar dacă dăduseră la o parte capacul de beton, deasupra 
capului său erau scânduri şi pânze vechi de păianjen şi 
zidărie. Sadako Yamamura a trăit aici douăzeci şi cinci de 
ani. Da, e aici, jos. Sub picioarele mele. E mormântul ei. 
Mă aflu într-un mormânt. Un mormânt. Nu se putea gândi 
la altceva. Până şi gândurile îi fuseseră răpite, la fel ca 
toate căile posibile de salvare. Viaţa lui Sadako se sfârşise 
tragic chiar aici, iar imaginile care-i fulgeraseră prin minte 
în clipa morţii rămăseseră captive în acest spaţiu sufocant 
şi erau încă puternice, vii, alimentate de energia ei psihică 
colosală. Se pârguiseră aici, în gaura aceasta strâmtă, 
pulsând ca fluxul şi refluxul oceanului, acumulând putere 
şi pierzând-o, într-un ciclu a cărui frecvenţă a coincis la un 
moment dat cu frecvenţa televizorului aflat deasupra. Şi 
atunci imaginile şi-au făcut apariţia în lume. Sadako 
respira. Venind de peste tot şi de nicăieri, sunetul 
răsuflării ei l-a învăluit pe Asakawa. Sadako Yamamura, 
Sadako Yamamura, Sadako Yamamura. Silabele s-au 
succedat şi s-au repetat în mintea lui, faţa ei 
înspăimântător de frumoasă s-a desprins din fotografia 
veche şi a căpătat consistenţa unui cap real, care s-a 
înclinat cochet într-o parte. 

Sadako Yamamura era aici. 

Asakawa a început să sape frenetic în noroiul de sub 
picioarele lui. Se gândea la chipul ei frumos şi la trupul ei 
zvelt, încerca să-i păstreze imaginea în minte. Oasele unei 
fete frumoase imbibate cu urina mea. 

Mişca lopata ritmic, sondând noroiul. Timpul nu mai 
avea importanţă. Înainte să coboare aici îşi scosese ceasul 
de la mână. Oboseala extremă şi stresul acționau ca un 
anestezic şi uitase că se află sub ameninţarea unui termen- 
limită. Parcă era beat. Nu mai avea noţiunea timpului. li 
măsura instinctiv scurgerea doar prin numărul de coborâri 


240 


şi ridicări ale găleţii şi prin bătăile inimii. 

În cele din urmă, Asakawa a apucat cu amândouă 
mâinile un bolovan mare şi rotund. Suprafaţa lui era 
netedă şi plăcută la atingere. Era ciudat de uşor. Degetele 
au simţit două găuri. L-a ridicat din apă şi l-a spălat de 
noroi, ţinându-l de ceea ce, cândva, fuseseră canalele 
auditive. S-a pomenit faţă în faţă cu un craniu. 

Imaginaţia lui l-a îmbrăcat imediat cu carne. Ochii mari 
şi limpezi s-au întors în găvanele lor, un nas elegant a 
căpătat contur între ei, pielea a învelit osul neted al frunţii. 
Părul ei lung era ud şi apa se scurgea prin spatele 
urechilor, pe gâtul zvelt. Sadako Yamamura a clipit de 
câteva ori din ochii ei trişti, încercând să-şi scuture 
picăturile de pe gene. Prinsă între palmele lui Asakawa, 
faţa ei părea deformată într-un rictus dureros. Cu toate 
acestea, frumuseţea îi era netulburată. l-a zâmbit lui 
Asakawa, apoi şi-a mijit ochii pentru a-l vedea mai bine. 

Am aşteptat atâta vreme să te cunosc. În timp ce rostea 
în gând aceste cuvinte, Asakawa s-a prăbuşit în apă. Vocea 
lui Ryuji se auzea de deasupra. 

Asakawa! Nu trebuia să mori la zece şi patru minute? 
Poţi să te bucuri! E zece şi zece! 

Asakawa, mă auzi? Mai trăieşti, nu-i aşa? Blestemul a 
fost rupt. Am scăpat. Hei, Asakawa! Dacă mori acolo jos, o 
să ajungi ca ea. Dacă mori, să nu mă blestemi. Dacă ai de 
gând să mori, măcar mori liniştit. Asakawa, dacă mai 
trăieşti răspunde-mi, ce naiba! 

Îl auzea pe Ryuji, dar nu simţea că este cu adevărat 
salvat. Stătea ghemuit şi parcă visa, parcă plutea în altă 
dimensiune. Stătea ghemuit, strângând la piept craniul lui 
Sadako Yamamura. 


241 


Partea a patra 
CERCURI 


Vineri, 19 octombrie 


Apelul de la recepţie l-a trezit pe Asakawa dintr-un somn 
chinuit. Funcţionarul i-a reamintit că trebuia să elibereze 
cabana la ora unsprezece şi l-a întrebat dacă dorea să 
prelungească rezervarea. Asakawa a întins mâna şi a luat 
ceasul de lângă pernă. Braţele îi erau înţepenite şi fiecare 
mişcare îi cerea un efort supraomenesc. Încă nu avea 
dureri, dar ştia că a doua zi va îndura o febră musculară 
teribilă. Nu-şi pusese ochelarii şi a fost obligat să tragă 
ceasul tot mai aproape, până a atins cadranul cu vârful 
nasului. Unsprezece şi câteva minute. Deocamdată habar 
n-avea ce să răspundă. Nici măcar nu ştia unde se află. 

— Mai  rămâneţi o noapte? întrebă funcţionarul, 
încercând să-şi ascundă enervarea. 

Ryuji a gemut, chiar lângă el. Nu se afla în camera lui de 
la 'Tokio, asta era sigur. Avea senzaţia că întreaga lume 
fusese reconstruită peste noapte fără ca el să ştie. Firul 
gros care lega trecutul de prezent şi prezentul de viitor 
fusese tăiat în două: înainte şi după somn. 

— Alo? 

Acum glasul trăda îngrijorarea că la capătul firului nu se 
mai află nimeni. Fără să poată spune de ce, Asakawa a 
simţit că sufletul i se umple de bucurie. Ryuji s-a întors pe 
o parte şi a deschis ochii. Din colţul gurii i se scurgea un 
firişor de salivă. 

Amintirile lui Asakawa erau tulburi. Şi-a scotocit de 
câteva ori prin memorie, dar n-a găsit decât întuneric. Îşi 
amintea mai mult sau mai puţin limpede că îi făcuseră o 


243 


vizită doctorului Nagao şi apoi plecaseră către staţiunea 
Pacific Land, dar mai departe totul era foarte vag. A văzut 
scene întunecate, într-o succesiune rapidă, şi a început să 
respire sacadat. Se simţea ca atunci când tocmai te 
trezeşti dintr-un vis apăsător şi constaţi că ţi-a lăsat o 
impresie foarte puternică chiar dacă nu mai ţii minte 
despre ce-a fost. Totuşi, fără să-şi poată explica această 
stare, era plin de viaţă. 

— Alo! Mă auziţi? 

— Da, da, reuşi în cele din urmă să răspundă şi strânse 
mai bine receptorul în mână. 

— La ora unsprezece trebuie să eliberaţi cabana. 

— Am înţeles. Ne facem bagajele şi plecăm imediat. 

Asakawa adoptase un ton oficial, imitându-l pe cel al 
funcţionarului. Din bucătărie se auzea slab apa curgând în 
chiuvetă. Se părea că noaptea trecută cineva uitase să 
închidă robinetul înainte să se ducă la culcare. Asakawa a 
aşezat receptorul în furcă. 

Ryuji adormise la loc. Asakawa a început să-l scuture. 

— Hei, Ryuji, trezeşte-te. _ 

Habar n-avea cât timp dormiseră. În mod obişnuit, 
Asakawa se mulțumea cu doar cinci sau şase ore de somn 
pe noapte, dar acum avea senzaţia că dormise sensibil mai 
mult. De multă vreme nu se mai bucurase de un somn 
adânc, netulburat. 

— Ryuji, dacă nu te dai jos din pat trebuie să plătim 
pentru încă o noapte. 

Asakawa l-a scuturat mai tare, însă fără rezultat. Şi-a 
ridicat privirea şi a văzut sacoşa albă de plastic de pe masa 
din sufragerie. Deodată, ca şi cum prin jocul hazardului şi- 
ar fi amintit o parte din vis, a ştiut ce se afla în sacoşă. 

Am rostit numele ei. Am scos-o din pământul rece, de 
sub podeaua asta, şi am pus-o într-o sacoşă de plastic. 

Zgomotul apei care curge... Ryuji fusese cel care, în 
toiul nopţii, se oprise la chiuvetă şi o curăţase de noroi. 
Apa curgea şi acum. În clipa aceea de purificare, ora 
fatidică deja trecuse. lar Asakawa trăia. Era beat de 
fericire. Simţise în ceafă răsuflarea morţii, iar acum, când 


244 


ameninţarea dispăruse, viaţa i se părea mai densă şi mai 
strălucitoare. Craniul lui Sadako era frumos, ca o 
sculptură în marmură. 

— Hei, Ryuji, trezeşte-te! 

Deodată l-a fulgerat o presimţire neagră. Un gând care 
se ivise şi dispăruse în aceeaşi clipă. S-a aplecat şi şi-a lipit 
urechea de pieptul lui Ryuji. Voia să-i audă bătăile inimii 
prin țesătura groasă a bluzei, să ştie că era în viaţă. În 
momentul în care urechea lui a atins pieptul lui Ryuji, 
Asakawa s-a pomenit cu gâtul strâns în menghina unor 
braţe de oţel. A intrat în panică şi a început să se zbată. 

— Păcăleală! Ai crezut că am murit, nu-i aşa? 

Ryuji şi-a desfăcut braţele şi a izbucnit în hohote de râs 
ciudate, aproape copilăreşti. Asakawa nu era în stare să 
priceapă cum găsea Ryuji puterea să glumească după tot 
ce se întâmplase. Şi nimic nu era sigur. În momentul acela, 
dacă ar fi văzut-o pe Sadako Yamamura în carne şi oase 
încă în mijlocul sufrageriei şi pe Ryuji smulgându-şi părul 
şi dându-şi sufletul, Asakawa ar fi fost convins că totul se 
petrece aievea. A încercat să-şi stăpânească furia. li era 
totuşi dator vândut lui Ryuji. 

— Termină cu glumele ieftine. 

— A sosit vremea răzbunării. Parcă tu nu m-ai speriat 
îngrozitor azi-noapte? 

Întins încă pe pat, Ryuji a trecut de la râs la chicoteli. 

— Ce-am făcut? 

— Ai căzut lat în fundul puţului. Am fost convins că ai 
murit. M-a apucat spaima, timpul trecuse. Am crezut 
realmente că pentru tine jocul s-a încheiat. 

Asakawa nu i-a răspuns, doar a clipit de câteva ori. 

— Nu contează, probabil că nici măcar nu-ţi aminteşti. 
Ticălos nerecunoscător... 

Acum, pus în faţa faptelor, Asakawa a realizat că nu-şi 
amintea să fi ieşit de unul singur din puț. În cele din urmă 
s-a văzut atârnat de frânghie, complet epuizat, incapabil să 
se mişte. Iar ridicarea celor şaizeci şi cinci de kilograme 
ale sale, patru sau cinci metri pe verticală, nu fusese în 
niciun caz o treabă uşoară, chiar pentru cineva puternic ca 


245 


Ryuji. Prin cine ştie ce asociere mentală, propria lui 
imagine - o siluetă atârnată la capătul unei frânghii - i-a 
amintit de povestea despre statuia lui En no Ozunu 
ridicată de pe fundul mării. Când smulsese statuia din 
adânc, Shizuko dobândise puteri misterioase. Ryuji 
căpătase doar o febră musculară drept răsplată pentru 
efortul său. 

— Ryuji? începu Asakawa, cu glasul gâtuit de emotie. 

— Ce mai e? _ 

— Mulţumesc pentru tot ce-ai făcut. Iți sunt foarte 
îndatorat. 

— Nu fi plângăcios. 

— Dacă nu m-ai fi ajutat, acum aş fi... Ştii tu. 
Mulţumesc. 

— Termină cu prostiile. Mă faci să vărs. Recunoştinţa nu 
valorează nici două parale. 

— Atunci ce zici de-o masă bună? Plătesc eu. 

— Ei, în cazul ăsta... 

Ryuji s-a dat jos din pat. Era nesigur pe picioare. Toţi 
muşchii îi înţepeniseră şi abia se putea mişca. Până şi lui 
Ryuji îi era greu să-şi oblige trupul să-l asculte. 

Asakawa i-a telefonat lui Shizu din holul restaurantului 
şi i-a spus că plănuia să vină s-o ia din Ashikaga duminică 
dimineaţa, cu maşina închiriată, aşa cum îi promisese. Cu 
alte cuvinte, totul s-a rezolvat? l-a întrebat ea. Asakawa a 
reuşit să-i răspundă doar atât: Probabil. Faptul că se afla 
acolo, în viaţă, îl îndemna să creadă că problema fusese 
rezolvată. Totuşi, după ce a închis telefonul a realizat că 
ceva îl tulburase profund. Nu putea să scape de senzaţia 
aceea. Trăia şi dorea din răsputeri să creadă că acest 
adevăr simplu era o dovadă suficientă a faptului că totul se 
încheiase cu bine, dar... Gândindu-se că Ryuji ar putea 
avea aceleaşi dubii, Asakawa s-a întors la masă şi l-a 
întrebat direct: 

— Chiar s-a sfârşit, nu-i aşa? 

Ryuji îşi terminase porţia în timp ce Asakawa vorbea la 
telefon. Părea mulţumit şi gata să mai comande ceva. 

— Ai tăi sunt bine? 


246 


Întrebarea lui Asakawa fusese directă, dar Ryuji nu avea 
de gând să-i răspundă în acelaşi fel. 

— Da. Spune-mi, ai cumva impresia că povestea asta 
încă nu s-a terminat? 

— Eşti îngrijorat? 

— Tu nu eşti? 

— Poate. 

— De ce? Ce te nelinişteşte? 

— Aminteşte-ţi ce a spus bătrâna. Prezicerea ei. La anul 
vei da naştere unui copil. 

Abia îi fusese confirmată bănuiala că Ryuji avea aceleaşi 
îndoieli, şi Asakawa a şi încercat să le desființeze. 

— Poate că se referea la Shizuko, nu la Sadako. Ryuji 
respinse imediat această supoziţie. 

— Imposibil. Imaginile de pe casetă au fost generate de 
Sadako, au fost văzute de ea, cu ochii ei sau în mintea ei. 
Cu ea vorbea bătrâna. Despre Sadako e vorba, n-am niciun 
dubiu. 

— Poate că prezicerea ei nu s-a adeverit. 

— Clarviziunea lui Sadako era infailibilă. Sută la sută. 

— Bine, dar Sadako nu putea să aibă copii. 

— Da, şi exact din acest motiv e totul atât de straniu. 
Din punct de vedere biologic Sadako a fost bărbat, nu 
femeie, deci este cert că nu avea cum să rămână gravidă. 
Mai mult, a fost virgină până în clipa morţii. Şi... 

— Şi? 

— Prima ei experienţă sexuală a fost şi ultima, cu Nagao. 
Cel din urmă bolnav de variolă din Japonia. Coincidenţă, 
nu glumă. 

Se spune că în trecutul îndepărtat Dumnezeu şi Diavolul, 
celulele şi viruşii, masculinul şi femininul, până şi lumina şi 
întunericul erau identice. Între ele nu exista nicio 
contradicţie. 

Asakawa a simţit că în sufletul lui se strecoară iarăşi 
neliniştea. Dacă discuţia aluneca pe tărâmul geneticii sau 
cosmologiei, într-un trecut insondabil, răspunsurile ieşeau 
din sfera de cuprindere a minţii unui singur om. Nu putea 
decât să-şi înăbuşe îndoielile, să împingă incertitudinile 


247 


într-un colţişor cât mai ascuns al cugetului său şi să-şi 
spună că totul se încheiase cu bine. 

— După cum vezi, trăiesc. Descântecul a funcţionat. 
Cazul e închis. 

În clipa imediat următoare a realizat ceva. Oare statuia 
lui En no Ozunu nu fusese scoasă din adâncul oceanului 
prin propria ei voință? Oare nu acea voinţă o influenţase 
pe Shizuko, îi călăuzise acţiunile şi, în cele din urmă, o 
înzestrase cu o putere aparte? Succesiunea faptelor părea 
înspăimântător de familiară. Osemintele lui Sadako 
ridicate de pe fundul puţului şi aduse la lumină. Statuia lui 
En no Ozunu smulsă de pe fundul oceanului şi adusă la 
suprafaţă... Iar ironia sorții îl înfuria: puterea aceea unică 
dăruită lui Shizuko îi adusese numai nefericire. Poate că 
privea lucrurile dintr-o perspectivă greşită. Poate că darul 
pe care-l primise el era chiar anularea blestemului. 
Asakawa se hotări să rămână la această ipoteză. 

Ryuji îl studiase atent, ca şi cum voia să fie sigur că 
bărbatul din faţa lui era viu dincolo de orice îndoială. 
Schiţă un gest de aprobare. 

— Da, cred că ai dreptate. Oftând încet, se aşeză la loc 
pe scaun. Si totuşi... 

— Ce? 

Ryuji s-a sprijinit de spătar. L-a întrebat apoi pe un ton 
care sugera că vorbeşte mai degrabă cu sine însuşi: 

— Ce a născut Sadako? 


248 


2 


Asakawa şi Ryuji s-au despărţit în gara din Atami. 
Asakawa avea de gând să predea rămăşiţele lui Sadako 
rudelor ei din Sashikiji şi să le ceară să organizeze ritualul 
de înmormântare. Probabil că reapariţia subită a unei rude 
îndepărtate despre care nu mai auziseră nimic de aproape 
trei decenii avea să-i ia prin surprindere. Dar lucrurile 
stăteau aşa cum stăteau şi nu putea s-o abandoneze pur şi 
simplu. Dacă n-ar fi ştiut cine era ar fi putut s-o 
înmormânteze ca pe un oarecare. Însă ştia şi se simţea 
dator s-o ducă acasă, la Sashikiji. Termenul de prescriere 
trecuse de mult, iar o acuzaţie de crimă le-ar fi adus 
tuturor doar necazuri, aşa că se hotărâse să le spună că 
fata s-a sinucis. Îşi făcuse socoteala să le înmâneze 
rămăşiţele şi să se întoarcă imediat la Tokio, dar vaporul 
pleca abia a doua zi. Dacă pornea la drum chiar acum, era 
obligat să rămână peste noapte pe insula Oshima. Din 
moment ce trebuia să lase la Atami maşina închiriată, să ia 
avionul până la Tokio ar fi complicat şi mai mult situaţia. 

— Poţi să le înapoiezi osemintele şi singur, nu ai nevoie 
de mine pentru atâta lucru. 

Spunând aceste cuvinte, Ryuji coborâse din maşină în 
faţa gării din Atami şi îl măsurase pe Asakawa cu o 
expresie ironică. Oasele nu se mai aflau în sacoşa de 
plastic. Erau strânse cu grijă într-o fâşie de pânză neagră 
şi aşezate pe bancheta din spate. Legătura era atât de 
mică şi de uşoară, încât şi-un copil ar fi putut s-o ducă 
până la casa Yamamura din Sashikiji. Adevărata problemă 
era să-i convingă să accepte rămăşiţele pământeşti ale lui 
Sadako. În cazul unui refuz, Asakawa habar n-avea ce să 
facă. Ar fi fost pus într-o situaţie neplăcută. Bănuia că 


249 


descântecul se va risipi abia după ce o persoană apropiată 
lui Sadako va îndeplini ritualul. Totuşi, ce motiv ar avea să 
creadă vorbele unui străin care se va opri în pragul casei 
lor, cu o legătură cu oase, şi le va spune că în ea sunt 
rămăşiţele unei rude de la care nu primiseră nicio veste în 
ultimii douăzeci şi cinci de ani? Ce dovadă putea să le dea? 
Asakawa era destul de îngrijorat. 

— Drum bun şi cale bătută. Ne vedem la Tokio. Ryuji i-a 
făcut cu mâna şi a pornit spre casa de bilete. Dacă n-aş 
avea atâta treabă, nu m-ar deranja să mai hoinăresc puţin, 
dar ştii şi tu ce înseamnă să fii ocupat. 

Asakawa ştia. Pe Ryuji îl aştepta un munte de lucrări, de 
articole academice şi altele asemenea, şi niciuna nu 
suferea vreo amânare. 

— Lasă-mă să-ţi mulţumesc încă o dată. 

— N-ai de ce. Şi eu m-am distrat la fel de bine. 

Asakawa l-a urmărit cu privirea până când Ryuji a ajuns 
în dreptul scării care ducea la peron. Chiar înainte să 
dispară din câmpul lui vizual, Ryuji s-a împiedicat de o 
treaptă. Cu toate că şi-a regăsit imediat echilibrul, timp de 
o fracțiune de secundă silueta lui solidă parcă s-a 
dedublat. Asakawa şi-a dat seama abia atunci cât era de 
obosit şi s-a frecat la ochi. Când şi-a luat mâinile de la 
ochi, Ryuji nu mai era pe scări. A simţit în piept o 
furnicătură ciudată şi i s-a părut că în jurul lui pluteşte 
miros de lămâie... 


În după-amiaza aceleiaşi zile a pus rămăşiţele 
pământeşti ale fetei în mâinile lui Takashi Yamamura, care 
nu a ridicat nicio obiecţie. Tocmai se întorsese de la 
pescuit. Când a văzut legătura de pânză neagră, parcă ştia 
deja ce era în ea. Asakawa i-a întins-o, ţinând-o cu 
amândouă mâinile. 

— Acestea sunt rămăşiţele pământeşti ale lui Sadako 
Yamamura. 

Takashi a privit fix legătura funerară preţ de câteva 
clipe, apoi ochii lui s-au îmblânzit. S-a apropiat de 
Asakawa, s-a înclinat adânc şi a primit osemintele spunând 


250 


doar atât: 

— Vă mulţumesc că aţi bătut drumul până aici. 

Asakawa era puţin uimit. Nu crezuse că bătrânul va 
accepta atât de repede. Takashi parcă i-a ghicit gândul şi a 
adăugat pe un ton în care nu se simţea nici urmă de 
îndoială: 

— Este într-adevăr Sadako. 

Sadako locuise aici, chiar în această casă, mai întâi până 
la vârsta de trei ani, apoi, a doua oară, de la nouă până la 
optsprezece ani. Takashi avea acum şaizeci şi unu de ani. 
Oare ce putea să însemne fata pentru el? Judecând după 
expresia lui în momentul în care acceptase legătura 
funerară, Asakawa bănuia că o iubise sincer. Nici măcar 
nu ceruse dovezi că osemintele erau într-adevăr ale lui 
Sadako. Poate că nici nu avea de ce. Poate ştia intuitiv că 
oasele învelite în pânză neagră erau ale fetei. Ochii îi 
scăpăraseră când văzuse pachetul, iar aceasta era o 
confirmare.  Acţionaseră aici probabil aceleaşi puteri 
nebănuite. 

După îndeplinirea datoriei morale, Asakawa avea de 
gând să plece cât mai repede de lângă Sadako - şi cât mai 
departe. Şi-a pregătit în grabă retragerea, spunându-i lui 
Takashi că risca să scape avionul dacă nu pornea la drum 
chiar atunci. Ar fi pierdut absolut tot dacă familia fetei s-ar 
fi răzgândit în clipa următoare şi s-ar fi hotărât să nu 
accepte rămăşiţele lui Sadako fără o dovadă solidă a 
identităţii acestora. Nu trebuia să le dea ocazia să-i pună 
întrebări, pentru că nu putea să răspundă la ele. Avea să 
treacă mult timp până să poată dezvălui cuiva întreaga 
poveste. În niciun caz nu se simţea în stare să le-o spună 
acum rudelor lui Sadako. 

Asakawa s-a oprit în drum la „biroul” lui Hayatsu şi i-a 
mulţumit pentru ajutorul din ajun, apoi s-a grăbit să ajungă 
la hotelul Izvoarele fierbinţi din Oshima. Voia să-şi înece 
oboseala într-o baie fierbinte şi apoi să aştearnă pe hârtie 
toate întâmplările prin care trecuse. 


251 


3 


În timp ce Asakawa se întindea pe pat în camera de 
hotel din Oshima, Ryuji moţăia în apartamentul lui, aşezat 
pe un scaun, cu capul pe birou. Buzele lui întredeschise 
erau lipite de o filă a unei lucrări ştiinţifice scrise pe 
jumătate, iar saliva întinsese cerneala de pe două-trei 
rânduri. Era atât de obosit, încât adormise strângând în 
mână stiloul preferat, un Montblanc. Nu se hotărâse încă 
să-l schimbe cu un procesor de text. 

Deodată umerii lui au tresărit şi faţa i s-a schimonosit 
într-un rictus nefiresc. Ryuji a sărit în picioare. Spatele îi 
era perfect drept, de parcă ar fi înghiţit un par. Avea ochii 
larg deschişi, mult mai larg decât atunci când se trezea din 
somn. Ochii lui erau uşor oblici, iar acum arătau altfel, 
injectaţi. 

Visase. Ryuji, care nu se temea de nimic, tremura din 
cap până în picioare. Nu-şi putea aminti ce văzuse în vis. 
Doar  încordarea muşchilor şi tremurul imposibil de 
controlat dovedeau că fusese un coşmar teribil. Nu putea 
să respire. S-a uitat la ceas: 9.40. Nu a reuşit să înţeleagă 
din prima clipă semnificaţia cifrelor de pe cadran. Luminile 
erau aprinse: neonul din tavan şi lampa de pe biroul din 
faţa lui. Camera era scăldată în lumină, dar în acelaşi timp 
i se părea întunecată. Instinctul îi dicta să se teamă de 
întuneric. Visul lui fusese stăpânit de o beznă care nu 
putea fi descrisă în cuvinte. 

S-a răsucit în scaun şi a văzut videorecorderul. Caseta 
rămăsese în aparat. Fără vreun motiv precis, n-a mai fost 
în stare să-şi ia privirea de la ea. Se uita fix la casetă. 
Clipele treceau. Respira întretăiat. Pe faţa lui s-a întins 


252 


încet neliniştea. Prin mintea lui goneau imagini fără sens, 
care nu mai lăsau loc vreunui gând raţional. 

— Fir-ar să fie. Ai venit... 

A apucat marginea biroului cu amândouă mâinile şi a 
încercat să-şi dea seama ce pândea în spatele lui. 
Apartamentul se afla într-o zonă liniştită, în apropierea 
unei artere importante, şi din stradă urcau tot felul de 
zgomote nedefinite. Din când în când ieşea în evidenţă un 
uruit de motor sau un scârţâit de cauciucuri, dar celelalte 
zgomote se topeau într-o masă sonoră amorfă, aproape 
solidă, ca un şuvoi care îl ocolea prin stânga şi prin 
dreapta. Ciulind urechile, a reuşit să identifice şi alte 
sunete. A ghicit printre ele zumzetul insectelor. Cohorta de 
zgomote amestecate începuse să plutească şi să se 
unduiască precum linţoliul unei fantome. Realitatea părea 
să se retragă. În urma ei rămase un spaţiu gol, în centrul 
căruia se afla el, şi în care dansa o substanţă eterică. In 
acelaşi timp, aerul rece şi dens al nopţii şi sudoarea care i 
se lipise de piele alcătuiră un înveliş care îl strângea din 
toate părţile. Inima a început să-i bată repede, tot mai 
repede, până când a acoperit ticăitul ceasului. 

Semnele îi striveau sufletul. S-a uitat din nou la ceas: 
9.44. A înghiţit cu greu. 

La ce oră am văzut inregistrarea acum o săptămână, 
când am fost la Asakawa? La ce oră? Mi-a spus că fetiţa lui 
adoarme în fiecare seară cam la nouă... Dacă am apăsat pe 
play imediat după nouă înseamnă că am terminat... 

Nu reuşi să calculeze exact când văzuse ultimul cadru al 
înregistrării. Dar ştia. Ştia că ora se apropie cu 
repeziciune. Era perfect conştient că semnele care se 
succedau acum nu puteau fi false. Nu era vorba de 
imaginaţia lui dezlănţuită care-i amplifica teama. Nu exista 
nimic imaginar în toate acestea. Se apropia, încet şi sigur. 
Ceea ce nu ştia... 

De ce vine să mă ia doar pe mine? De ce pe mine? De ce 
nu pe Asakawa? Nu e drept. 

Mintea lui era suprasaturată de gânduri confuze. 

Ce naiba se întâmplă? Am aflat descântecul. Atunci de 


253 


ce? DE CE? DE CE? 

O alarmă a început să-i duduie în piept. Parcă o mână 
străină intrase între coastele lui şi acum îi scutura inima. 
Un fulger de durere i-a urcat de-a lungul coloanei. A simţit 
o atingere rece pe gât şi, uimit, a încercat să se ridice de 
pe scaun, dar o durere cumplită i-a săgetat abdomenul şi 
spatele. S-a prăbuşit pe podea. 

Foloseşte-ţi mintea! Ce trebuie să faci? Ce mai poţi să 
faci? 

Rămânând conştient a izbutit să transmită trupului său 
câteva ordine. Ridică-te! Ridică-te şi gândeşte! S-a târât pe 
rogojinile de pe podea până a ajuns la videorecorder. A 
apăsat pe butonul eject şi a scos caseta din aparat. De ce 
am făcut asta? Dar nu-i rămăsese altceva de făcut decât să 
se uite la nesfârşit, cu toată atenţia de care mai era 
capabil, la caseta care se afla în centrul evenimentelor din 
ultima săptămână. A întors-o pe toate părţile, apoi a întins 
mâna s-o pună la loc în aparat, dar s-a oprit. Pe eticheta 
laterală era un titlu. Scrisul lui Asakawa. Liza Minelli, 
Frank Sinatra, Sammy Davis Jr. /1989. Muzică înregistrată 
înainte să copieze caseta din cabană. O descărcare 
electrică i-a străpuns coloana, de sus până jos. Un gând, 
unul singur, a căpătat repede substanţă în mintea lui altfel 
pustie. Imposibil, şi-a spus încercând să-l alunge din minte, 
dar când a întors caseta şocul acela efemer s-a transformat 
în certitudine. Într-o fracțiune de secundă, Ryuji a înţeles o 
mulţime de lucruri. Misterul descântecului. Profeţia 
bătrânei. Puterea - altă putere - ascunsă în imaginile de pe 
casetă. De ce fugiseră cei patru fără să încerce să urmeze 
instrucţiunile. De ce el se afla acum în pragul morţii. De ce 
viaţa lui Asakawa fusese cruţată. Ce născuse Sadako. 

Indiciul se aflase aici, atât de aproape... Nu intuise că 
puterea lui Sadako se contopise cu altă putere. Sadako îşi 
dorise un copil, dar pântecele ei nu putea să-l poarte. Şi, 
până la urmă, făcuse un pact cu diavolul. Un pact pentru o 
mulţime de copii. Ce efect va avea această alianţă? 

În ciuda durerii, Ryuji a început să râdă. Era un râs plin 
de ironie. 


254 


Am impresia că te ţii de glume. Am vrut să asist la 
sfârşitul lumii şi dorința mi-a fost îndeplinită. Sunt în 
avangardă... 

S-a târât până la telefon şi a început să formeze numărul 
lui Asakawa, dar în aceeaşi clipă şi-a amintit că el se afla 
încă pe insula Oshima. 

Ticălosul o să fie uimit când o să afle că am murit. 

Coastele lui au trosnit sub o apăsare teribilă. 

A format numărul lui Mai Takano. Nu ştia de ce. Poate 
că se agăța cu disperare de viaţă sau poate că voia să-i 
audă glasul pentru ultima oară. Nu mai avea importantă. O 
altă voce a ajuns însă până la el. 

Renunţă. Nu ar fi cinstit s-o amesteci în oroarea asta. 

Altă voce s-a suprapus peste prima, implorându-l să nu 
abandoneze şi ultima fărâmă de speranţă. Poate mai avea 
timp. 

Privirea i-a căzut pe ceasul de pe birou: 9.48. Şi-a lipit 
receptorul de ureche şi a aşteptat ca Mai să răspundă. A 
simţit deodată o mâncărime insuportabilă pe pielea 
capului. Şi-a ridicat mâna şi a început să se scarpine cu 
furie. Câteva şuviţe de păr i-au rămas între degete. Când 
telefonul a sunat a doua oară, şi-a ridicat brusc capul. Pe 
dulăpiorul din faţa lui era aşezată o oglindă şi în 
dreptunghiul ei argintiu a văzut un chip. Uitând că ţine 
receptorul între ureche şi umăr, şi-a apropiat faţa de 
suprafaţa oglinzii. Receptorul a căzut pe jos, dar nu-i mai 
păsa. S-a holbat la figura din oglindă. Imaginea reflectată 
era a altcuiva. Obraji îngălbeniţi, uscați, cu pielea crăpată, 
păr rar sub care se vedeau răni cu coajă maronie. O 
halucinație, nu poate fi decât o halucinație. Era sigur că 
ochii îl trădează, dar nu-şi putea controla emoţiile. Din 
receptorul care zăcea pe jos s-a auzit o voce de femeie: 
„Alo! Alo!” Nu mai era în stare să suporte. A urlat. 
Strigătele lui au înecat cuvintele rostite de Mai şi, până la 
urmă, nu a reuşit să audă vocea iubitei sale. 

Faţa din oglindă era faţa lui - aşa cum ar fi arătat peste 
un veac. Nici măcar Ryuji nu bănuise cât poate fi de 
îngrozitor să te întâlneşti cu tine însuţi transformat într-un 


255 


străin. 


După ce telefonul a sunat de patru ori, Mai Takano a 
ridicat receptorul şi a spus „alo”. Răspunsul a fost un 
strigăt neomenesc. Prin cablul telefonic s-a strecurat în 
trupul ei un fior. Alunecând pe fir din apartamentul lui 
Ryuji până în casa ei, l-a urmat groaza însăşi. Uimită, Mai 
şi-a smuls receptorul de la ureche. Gemetele au continuat. 
Primul strigăt fusese unul de surprindere, următoarele 
trădau neîncredere. Primise şi până atunci, de mai multe 
ori, telefoane obscene, dar a înţeles imediat că acesta nu 
era unul dintre ele şi a dus din nou receptorul la ureche. 
Glasul tăcuse. S-a aşternut o tăcere de mormânt. 


9.49. Dorinţa lui de a auzi pentru ultima dată vocea 
femeii iubite nu avea să-i fie îndeplinită. Nu făcuse altceva 
decât să-şi strige moartea în urechea ei. Asta era ultima 
suflare. Neantul îi invadase conştiinţa. Glasul lui Mai s-a 
înălţat încă o dată din receptorul căzut pe podea lângă 
mâna lui. Stătea cu picioarele întinse, sprijinit de pat, cu 
braţul stâng aruncat în spate, pe saltea. Braţul drept 
încremenise la o palmă de receptorul care şoptea fără 
încetare „alo!”, capul îi era dat pe spate, iar ochii, larg 
deschişi, vedeau doar albul tavanului. Chiar înainte să 
alunece în gol, Ryuji a înţeles că pentru el totul se sfârşise. 
Şi-a dorit din tot sufletul să-i poată transmite bietului 
Asakawa secretul casetei. 


Mai a repetat „alo, alo” de nenumărate ori. N-a primit 
niciun răspuns. A aşezat receptorul în furcă. Glasul i se 
păruse cunoscut. Avea o presimţire rea. A ridicat din nou 
receptorul şi a format numărul profesorului. Linia era 
ocupată. A apăsat pe furcă şi a format iarăşi numărul. 
Ocupat. Încă o dată. Ocupat. În clipa aceea a ştiut că îi 
telefonase chiar Ryuji şi că i se întâmplase ceva îngrozitor. 


256 


Sâmbătă, 20 octombrie 


Era fericit că se întorsese acasă, dar fără soţia şi fetiţa 
lui apartamentul părea pustiu. De cât timp nu mai călcase 
acolo? Încercă să socotească pe degete. Petrecuse o 
noapte la Kamakura, fusese obligat să rămână alte două la 
Oshima, încă una la cabana din Hakone şi ultima tot la 
Oshima. Lipsise doar cinci nopţi, dar i se părea că trecuse 
o veşnicie de când ieşise pe uşă. Profesia îl obliga adesea 
să lipsească din oraş patru-cinci zile la rând, dar când se 
întorcea avea de fiecare dată sentimentul că departe de 
casă timpul trece în zbor. 

Asakawa s-a oprit în dreptul biroului şi a pornit 
procesorul de texte. Era înţepenit şi îl durea spatele de 
fiecare dată când se ridica sau când se aşeza. Nici măcar 
cele zece ore de somn profund de azi-noapte nu reuşiseră 
să compenseze nopţile albe din ultima săptămână. Era 
epuizat, dar nu se putea opri, nu avea voie să se 
odihnească. Dacă nu reuşea să sistematizeze la timp 
însemnările care se tot adunaseră între timp, se vedea pus 
în situaţia să nu-şi respecte promisiunea, adică să le ia a 
doua zi pe Shizu şi pe Yoko şi să le ducă la Nikko. S-a 
aşezat la birou. Salvase deja pe o dischetă prima jumătate 
a raportului. Acum trebuia să adauge restul, tot ce se 
întâmplase de luni încoace, de când aflaseră de existenţa 
lui Sadako Yamamura. Ardea de nerăbdare să termine 
raportul. 

Până la ora cinei scrisese cinci pagini. Era un ritm destul 
de bun. De obicei Asakawa scria din ce în ce mai repede pe 


257 


măsură ce noaptea înainta. Dacă va continua să lucreze în 
acelaşi ritm, va avea timp suficient să se odihnească şi să 
ajungă a doua zi la soţia şi fetiţa lui. Apoi, luni, se va 
întoarce la viaţa lui obişnuită. Nu putea să prevadă reacţia 
lui Oguri la raportul lui, dar nici nu avea cum să afle dacă 
nu-l termina. Conştient că făcea probabil un efort inutil, 
Asakawa şi-a ordonat în minte toate evenimentele din a 
doua jumătate a săptămânii pentru a verifica dacă uitase 
ceva. Avea senzaţia că va putea să îngroape definitiv 
întreaga poveste abia după ce va scrie şi ultimul rând. 

Din când în când degetele lui rămâneau suspendate 
deasupra tastaturii. Foaia de hârtie cu fotografia lui 
Sadako era aruncată pe jos, lângă birou. Asakawa simţea 
că faţa aceea înspăimântător de frumoasă îl priveşte şi îi 
era tot mai greu să se concentreze. Văzuse prin 
intermediul acelor ochi minunaţi şi încă nu scăpase de 
senzaţia că o parte din Sadako rămăsese cuibărită în el. S- 
a aplecat şi a împins poza ceva mai în spate, unde n-o 
putea vedea. Doar atunci a reuşit să se apuce iar de lucru. 

Mai târziu a luat cina într-un local din apropiere şi, după 
ce s-a întors acasă, s-a întrebat deodată ce făcea Ryuji în 
clipa aceea. Nu era realmente îngrijorat, pur şi simplu 
văzuse în minte figura lui Ryuji. S-a aşezat la birou şi s-a 
apucat iar să scrie, dar faţa lui Ryuji se încăpăţâna să 
plutească undeva la graniţa conştiinţei sale şi trăsăturile ei 
erau tot mai precise. 

Mă întreb ce face... 

Acum imaginea mentală a lui Ryuji era când tulbure, 
când limpede. Asakawa nu reuşea să-şi stăpânească 
agitația şi până la urmă s-a oprit şi a pus mâna pe telefon. 
A auzit declicul receptorului ridicat din furcă abia după ce 
telefonul sunase de şapte ori şi a răsuflat uşurat. I-a 
răspuns o voce de femeie. 

— Alo! 

Vocea era slabă şi subţire. Asakawa o mai auzise 
cândva. 

— Bună seara, sunt Asakawa. 

— Da, se auzi glasul, parcă de foarte departe. 


258 


— Sunteţi Mai Takano, nu-i aşa? Trebuie să vă 
mulţumesc pentru prânzul pe care l-aţi pregătit când ne- 
am întâlnit ultima dată. 

— Nu e nevoie, a şoptit ea, apoi a tăcut. 

— Ryuji e acasă? Asakawa s-a întrebat de ce nu-l 
chemase la telefon până atunci. Ryuji e... 

— Domnul profesor a murit. 

— Cum? 

A rămas fără glas zece secunde. O veşnicie. În cele din 
urmă a reuşit să repete prosteşte: „Cum?” Se uita fix la un 
punct din tavan, dar vedea doar o ceaţă lăptoasă. Intr-un 
târziu, când era gata să scape receptorul din mână, s-a 
căznit să întrebe: 

— Când? 

— Aseară, în jurul orei zece. 

Vineri seara, chiar în acest apartament, ochii lui Ryuji 
priviseră ultimul cadru al înregistrării. La ora zece fără 
unsprezece minute. Murise după exact o săptămână. 

— Din ce cauză a murit? 

Rostise întrebarea în mod automat, cu toate că ştia deja 
răspunsul. 

— Stop cardiac... Însă n-au reuşit să stabilească un 
diagnostic precis. 

Asakawa şi-a dat seama că nu mai putea sta în picioare. 
Camera se învârtea în jurul lui. Nu se sfârşise. Abia 
începea repriza a doua. 

— Mai rămâneţi o vreme acolo? 

— Da, trebuie să pun în ordine lucrările domnului 
profesor. 

— Vin şi eu imediat. Aşteptaţi-mă. 

Asakawa a închis telefonul şi s-a prăbuşit pe podea. 
Mâine, la ora unsprezece dimineaţa, soţia şi fetiţa lui vor 
vedea pentru ultima dată soarele. De data aceasta era 
singur. Trebuia să facă ceva. Rapid. Acum. 

A ieşit în stradă şi a cântărit traficul dintr-o privire. 
Putea să ajungă mai repede cu maşina decât cu metroul. A 
traversat în fugă şi s-a urcat în automobilul închiriat pe 
care îl parcase lângă bordură. Acum era fericit că 


259 


prelungise termenul cu încă o zi în vederea excursiei de 
mâine. 

Ce semnificaţie avea moartea lui Ryuji? A strâns volanul 
în mâini şi a încercat să-şi adune gândurile. În mintea lui 
au explodat imagini şi idei, dar niciuna dintre ele nu avea 
sens. Cu cât se gândea mai mult, cu atât creierul lui 
reuşea să analizeze mai puţin. Firul care legase până 
atunci evenimentele s-a încâlcit tot mai tare, până când, 
tot trăgând de el, a simţit că era gata să-l rupă. Linișteşte- 
te! Linişteşte-te şi gândeşte pas cu pas! A inspirat adânc 
de câteva ori şi, până la urmă, a găsit obiectivul asupra 
căruia trebuia să se concentreze. 

În primul rând, ne-am făcut iluzia că am descoperit 
descântecul. Adevărul e că Sadako n-a dorit să-i scoatem 
rămăşiţele din puț şi să le înmormântăm cum se cuvine. 
Altceva a vrut. Ce anume? Ce putea să-şi fi dorit? Şi de ce 
eu mai sunt în viaţă, din moment ce ne-am înşelat în 
privința descântecului? Ce înseamnă asta? Hai, spune! De 
ce am scăpat doar eu? 

Mâine-dimineaţă, la ora nouă, lui Shizu şi Yoko avea să 
le sune ceasul. Deja era noapte. Dacă nu face nimic, o să le 
piardă. 

Până atunci analizaseră evenimentele din perspectiva lui 
Sadako, o femeie care murise în condiţii violente şi lăsase 
în urma ei un blestem, dar acum Asakawa începea să 
creadă că porniseră pe o cale greşită. Presimţea că în 
spatele evenimentelor se ascundea un rău incomensurabil, 
care îşi bătea joc de măruntele suferinţe omeneşti. 


În camera decorată în stil japonez, Mai stătea 
îngenuncheată în postura tradiţională şi ţinea în poală unul 
dintre manuscrisele lui Ryuji. Intorcea încet paginile, citea 
atentă fiecare rând, dar subiectul lucrării - care ar fi 
depăşit-o chiar şi într-o zi obişnuită - era acum dincolo de 
înţelegerea ei. Camera i se părea ca o peşteră goală. 
Dimineaţa, devreme, părinţii lui Ryuji luaseră trupul fiului 
lor pentru a-l duce acasă, la Kawasaki. Plecase pentru 
totdeauna. 


260 


— Spune-mi tot ce ştii despre noaptea trecută. 

Prietenul său, singurul său prieten, murise. Ryuji îi 
fusese la fel de apropiat ca un vechi camarad de arme. 
Asakawa simţea nevoia să-l jelească, dar era conştient că 
ar face o mare greşeală dacă s-ar lăsa copleşit de 
sentimente. S-a aşezat lângă Mai şi şi-a înclinat capul. 

— Trecuse de nouă şi jumătate... Am primit un telefon 
de la domnul profesor... 

I-a povestit totul, în detaliu. Strigătele pe care le auzise 
în receptor, tăcerea care urmase. Cum alergase apoi până 
la apartamentul lui Ryuji şi cum îl găsise sprijinit de pat, 
cu picioarele întinse, cu ochii larg deschişi către tavan. 
Mai s-a întors şi a fixat cu privirea locul în care se aflase 
trupul lui, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. 

— Am sunat, am sunat, dar nu mi-a răspuns... 

Asakawa nu i-a dat timp să înceapă să plângă. 

— Ai observat ceva neobişnuit în cameră? 

— Nu, răspunse ea, clătinând din cap. Ba da, doar că 
telefonul era pe jos şi că scotea un sunet îngrozitor. 

Cu puţin înainte să moară, Ryuji îi telefonase lui Mai. De 
ce? Asakawa a continuat s-o preseze. 

— Nu ţi-a spus nimic în ultimele lui clipe? Nu ţi-a 
transmis ultima lui dorinţă? N-a pomenit nimic despre... 
despre o casetă video? 

— O casetă video? 

Expresia lui Mai era elocventă: fata nu făcuse nicio 
legătură între moartea profesorului şi casetă. Asakawa a 
înţeles că nu avea cum să afle dacă Ryuji descoperise sau 
nu adevăratul descântec înainte să moară. 

Totuşi, de ce i-a telefonat lui Mai? Sigur, a pus mâna pe 
telefon în clipa în care a devenit conştient că va muri... A 
vrut să audă glasul cuiva drag? Nu cumva reconstituise 
deja instrucțiunile şi avea nevoie de ajutor pentru a le 
pune în aplicare? Din cauza asta i-a telefonat? Dacă acesta 
e adevărul, atunci e nevoie de două persoane pentru a 
folosi descântecul. 

Asakawa se ridică, dându-i astfel de înţeles că vrea să 
plece. Fata l-a condus până la uşă. 


261 


— Ai de gând să rămâi aici peste noapte? 

— Da, trebuie să pun în ordine manuscrisele. 

— Îmi pare rău că te-am deranjat când ai atât de mult de 
lucru. 

A deschis uşa şi s-a pregătit să iasă. 

— O clipă... 

— Da? 

— Domnule Asakawa, mi-e teamă că v-aţi format o 
părere greşită despre relaţia mea cu profesorul Takayama. 

— Ce vrei să spui? 

— Sunteţi convins că am avut o relaţie... ca între un 
bărbat şi o femeie. 

— Ba nu... Mă rog, vreau să zic... 

Dar Mai ştia foarte bine să recunoască privirea aceea, 
privirea unui om care crede că are în faţa lui doi 
îndrăgostiţi. Asakawa îi privise aşa. Simţea nevoia să 
lămurească lucrurile. 

— Când ne-am întâlnit prima dată, profesorul mi-a spus 
că sunteţi cel mai bun prieten al său. Asta m-a surprins 
oarecum. Nu l-am auzit niciodată să vorbească aşa despre 
nimeni. Cred că aţi ocupat un loc foarte important în inima 
lui. Prin urmare... A ezitat câteva clipe, apoi şi-a adunat 
curajul şi a continuat. Prin urmare, aş vrea să vă fac să-l 
înţelegeţi mai bine, pentru că sunteţi prietenul lui cel mai 
bun. Din câte ştiu eu, profesorul... n-a avut niciodată relaţii 
intime cu o femeie. 

Îşi lăsă privirea în pământ. 

Vrei să spui că a murit virgin? 

Asakawa era incapabil să articuleze un răspuns. Clipele 
treceau una după alta, în tăcere. Ryuji pe care şi-l amintea 
Mai părea să fie complet diferit de Ryuji pe care Asakawa 
credea că îl cunoaşte atât de bine. Vorbeau oare despre 
acelaşi om? 

— Dar... 

Dar habar n-ai ce a fost în stare să facă în timpul 
liceului, ar fi vrut să-i spună. S-a oprit la timp. Nu avea 
niciun rost să dezgroape acum păcatele unui om care nu se 
mai afla printre cei vii şi nici nu dorea să distrugă 


262 


amintirea frumoasă pe care Mai i-o păstra lui Ryuji. 

Pe deasupra, se simţea asaltat de îndoieli. Asakawa avea 
încredere în intuiţia feminină, iar Mai părea să fi fost 
destul de apropiată de Ryuji. Dacă ea spunea că Ryuji 
fusese virgin, trebuia să accepte că afirmaţia fetei era cel 
puţin o teorie credibilă. Poate că povestea despre violul 
din liceu era doar atât: o simplă născocire. 

— Când rămâneam singuri, profesorul parcă era un 
copil. Imi spunea tot ce avea pe suflet. Nu mi-a ascuns 
nimic, niciodată. Ştiu tot ce se poate şti despre tinereţea 
lui. Despre durerea lui. 

— Într-adevăr? a şoptit Asakawa, pentru că nu fusese în 
stare să găsească altă replică. 

— Când eram împreună mi se părea că e la fel de naiv ca 
un băieţel de zece ani. În schimb, când mai era cineva de 
faţă juca rolul gentlemanului, iar cu dumneavoastră îmi 
închipui că interpreta rolul ticălosului. Am dreptate sau 
nu? Dacă n-ar fi... Fata s-a oprit, a scos din poşetă o batistă 
şi şi-a şters lacrimile. Dacă n-ar fi jucat aceste roluri 
complet diferite n-ar fi fost în stare să suporte viaţa, 
înţelegeţi ce vreau să spun? Sunteţi în stare să înţelegeţi? 

Mai presus de orice, Asakawa era şocat. Apoi s-a clătinat 
sub forţa adevărului. In ciuda rezultatelor remarcabile la 
studii şi a talentului său sportiv, Ryuji era un mare 
singuratic. Nu avea niciun prieten apropiat. 

— Era atât de pur... Şi deloc superficial, nu ca infatuaţii 
de care e plină universitatea. Nu suferă comparaţie cu el. 

Batista lui Mai era udă de-atâtea lacrimi. Stând în 
pragul uşii, Asakawa a constatat că trebuia să se 
gândească la prea multe deodată şi nu era capabil să 
găsească cuvintele de rămas-bun potrivite. Portretul lui 
Ryuji din mintea lui era complet diferit de cel pe care şi-l 
făcuse Mai. Propria lui imagine despre Ryuji devenise atât 
de tulbure, încât ajunsese de nerecunoscut. Dar, dincolo 
de toate acestea, Ryuji avea o latură întunecată. Asakawa 
nu reuşise şi nu reuşea nici acum să înţeleagă pe deplin 
personalitatea lui. O violase într-adevăr pe colega lui de 
liceu? Nu avea să afle niciodată adevărul, cum nu putea să 


263 


afle nici dacă repetase mai târziu această faptă, aşa cum îi 
plăcea lui Ryuji să se laude. În clipa aceasta, când moartea 
fiinţelor dragi bătea la uşă, Asakawa nu avea intenţia să-şi 
ocupe mintea cu alte probleme. În cele din urmă spuse 
doar atât: 

— Da, Ryuji a fost prietenul meu cel mai bun. 

Probabil că aceste cuvinte i-au plăcut lui Mai. Pe faţa ei 
frumoasă s-a aşternut o expresie care putea fi interpretată 
la fel de bine ca zâmbet sau ca rictusul care precede 
hohotele de plâns. Fata s-a înclinat uşor. Asakawa a închis 
uşa în urma lui şi a coborât scările în fugă. A ieşit în stradă 
şi, în timp ce se grăbea să lase în urmă apartamentul lui 
Ryuji, l-a izbit deodată adevărul că prietenul lui, care 
mizase totul în acest joc primejdios, pierduse. Işi 
sacrificase viaţa. Asakawa nu s-a mai ostenit să-şi şteargă 
lacrimile. 


264 


Duminică, 21 octombrie 


Seara trecuse, apoi miezul nopţii, şi venise ziua de 
duminică. Asakawa făcea însemnări pe o foaie de hârtie, 
încercând să-şi pună gândurile în ordine. 

Chiar înainte să moară, Ryuji a înţeles care e adevăratul 
descântec. l-a telefonat lui Mai, probabil ca să-i ceară să 
vină la el. Rezultă că avea nevoie de ajutorul lui Mai 
pentru a pune în aplicare instrucţiunile. Până aici e 
limpede, dar întrebarea cea mai importantă încă nu are 
răspuns: De ce mai sunt în viaţă? Există un singur răspuns. 
La un moment dat, în cursul săptămânii, am folosit 
descântecul fără să ştiu! Nu văd altă explicație. 
Descântecul trebuie să fie o acţiune simplă, uşor de 
îndeplinit, cu condiția să participe două persoane. 

Dar acest raţionament ridica o altă problemă. De ce 
fugiseră cei patru puşti fără să folosească descântecul? 
Dacă era atât de uşor de îndeplinit, te puteai aştepta ca 
unul dintre ei să facă pe durul de faţă cu ceilalţi, apoi să se 
întoarcă pe ascuns, mai târziu, şi să-l pună în aplicare. 
Pune-ţi mintea la contribuţie. Ce am făcut eu în timpul 
săptămânii? Ce am făcut eu, iar Ryuji în mod evident n-a 
făcut? 

Asakawa începu să strige: 

— De unde dracu' să ştiu? Sunt probabil un milion de 
lucruri pe care eu le-am făcut, iar Ryuji, nu. Minunat! 

Lovi cu palma fotografia lui Sadako. Blestemată să fii! 
Cât timp mai ai de gând să mă torturezi? Lovea fără 
încetare faţa aceea frumoasă şi nu se mai putea opri. Dar 
expresia lui Sadako a rămas neschimbată, frumuseţea ei 
era la fel de tulburătoare. 

S-a dus la bucătărie şi a turnat într-un pahar două 
degete de whisky. Simţea că sângele i se adunase în 


265 


tâmple şi trebuia să scape de această senzaţie. A ridicat 
paharul, hotărât să-l dea peste cap, dar s-a oprit în ultimul 
moment. Poate că va reuşi să afle secretul descântecului în 
aceeaşi seară şi va fi obligat să conducă în toiul nopţii 
până la Ashikaga. Era mai înţelept să nu bea. S-a înfuriat 
brusc când s-a gândit că încerca mereu să apeleze la un 
ajutor din exterior. Când dezgropaseră oasele lui Sadako 
de sub cabana B-4 se lăsase pradă groazei şi aproape 
înnebunise. În cele din urmă reuşise să facă ceea ce 
trebuia să facă doar pentru că Ryuji îi fusese alături. 

— Ryuji! Hei, Ryuji! Te implor, ajută-mă! 

Ştia că nu poate să trăiască fără soţia şi fetiţa lui. 
Niciodată. 

— Ryuji! Dă-mi un strop din puterea ta! De ce n-am 
murit? Din cauză că eu am găsit-o pe Sadako? Dacă am 
dreptate înseamnă că nu-mi pot salva familia. Dar adevărul 
e altul, nu-i aşa, Ryuji? 

Era distrus. Ştia că nu are timp să-şi plângă de milă, dar 
nu era în stare să se stăpânească. A câta oară? După ce l-a 
jelit o vreme pe Ryuji, s-a liniştit din nou. S-a apucat să-şi 
aştearnă gândurile pe hârtie. Profeţia bătrânei. Oare 
Sadako a născut într-adevăr? Chiar înainte să moară a avut 
o relaţie sexuală cu ultimul bolnav de variolă din Japonia. 
Are acest fapt vreo legătură cu evenimentele de mai 
târziu? Aproape toate însemnările sale se terminau cu un 
semn de întrebare. Nimic nu era cert. Acesta să fie firul 
care urma să-l conducă la descântec? Nu trebuia să 
greşească. 


Trecuseră câteva ceasuri. Cerul începea să se lumineze. 
De-afară se auzea răsuflarea oraşului. Intins pe podea, 
Asakawa asculta respiraţia unui om. A lui însuşi? Nu ştia 
prea bine dacă e treaz sau visează. Bănuia că ajunsese la 
un moment dat pe podea şi adormise. Clipi de câteva ori, 
deranjat de lumina tot mai puternică a dimineţii. Silueta 
unui bărbat se dizolva încet în primele raze ale soarelui. 
Nu-i era teamă. Asakawa îşi reveni brusc, cu o tresărire, şi 
îşi fixă privirea în direcţia siluetei. 


266 


— Ryuji, tu eşti? 

Bărbatul nu i-a răspuns, dar în aceeaşi fracțiune de 
secundă în mintea lui Asakawa a apărut titlul unei cărţi, 
atât de precis încât părea să fie scrijelit chiar în 
circumvoluţiunile creierului său. 

Omul şi epidemiile. 

Când a închis ochii titlul a rămas acolo, scris cu alb pe 
pânza neagră a pleoapelor sale, când i-a deschis iar a 
dispărut, dar ecoul său vizual a rămas. Cartea se afla în 
birou. Când începuse investigaţiile, Asakawa se întrebase 
dacă moartea aproape simultană a celor patru tineri nu 
cumva fusese provocată de un virus. Cumpărase cartea în 
aceeaşi zi. Nu o citise, dar îşi amintea că o lăsase în birou, 
pe un raft. 

Soarele pătrundea în cameră prin fereastra de la est, 
învăluindu-l într-o aură caldă. A încercat să se ridice în 
picioare. Îl durea capul. 

Oare am visat? 

A deschis uşa biroului. A găsit imediat cartea la care îl 
trimisese... Cine? Omul şi epidemiile. Ştia, bineînţeles că 
ştia cine rostise în mintea lui titlul cărţii, dar îi era greu să- 
i pronunţe numele. Se întorsese câteva clipe, doar ca să-i 
spună secretul descântecului. Ryuji. 

Unde, în acest volum de trei sute de pagini, se afla 
răspunsul? Numărul şi-a făcut loc în mintea lui, nu atât de 
clar precum cuvintele, mai devreme, dar suficient de 
precis încât să-l poată citi. Pagina 191. A deschis repede 
cartea. Din labirintul de caractere a ţâşnit către el un 
singur cuvânt, care a început să pulseze şi a crescut până 
la dimensiuni monstruoase. 


Reproducere. Reproducere. Reproducere. Reproducere. 
Singurul instinct al unui virus este reproducerea. Virusul 
distruge celelalte structuri vii cu unicul scop de a se 


reproduce. 


Asakawa a gemut. Şi-a prins capul în mâini şi s-a 


267 


clătinat. Aflase în fine secretul. 

Acum e limpede ce-am făcut eu şi Ryuji n-a făcut. Am 
adus caseta acasă, am copiat-o şi l-am lăsat pe Ryuji s-o 
vadă. Descântecul e foarte simplu. Oricine îl poate 
îndeplini. Fă o copie a înregistrării şi arat-o altuia. Ajută 
virusul să se reproducă. Transmite înregistrarea unui om 
care n-a mai văzut-o până atunci. In inconştienţa lor, copiii 
au pus la cale o farsă şi au lăsat caseta în cabană. Niciunul 
dintre ei nu s-a deranjat să se întoarcă mai târziu pentru a 
îndeplini instrucțiunile. 

Indiferent din ce unghi ar fi privit problema, ar fi ajuns 
la aceeaşi unică explicaţie. S-a repezit la telefon şi a 
format numărul părinţilor soţiei sale. I-a răspuns chiar 
Shizu. 

— Ascultă-mă. Să nu scoţi un cuvânt. Ascultă cu mare 
atenţie tot ce o să-ţi spun. Părinţii tăi trebuie să vadă un 
film. Chiar acum. O să plec imediat spre voi. Nu-i lăsa să 
iasă din casă înainte să ajung acolo. Ai înţeles? Este 
extrem de important. 

Ah, oare am ajuns să-mi vând sufletul diavolului? Da, 
pentru a-mi salva soția şi fiica sunt gata să pun în pericol 
viețile unor bătrâni, fie şi temporar. Dacă ar şti că doar aşa 
îşi pot scăpa de la moarte fiica şi nepoata, sunt sigur că ar 
face-o bucuroşi. Apoi, după ce vor copia la rândul lor 
caseta şi îi vor convinge pe alţi doi să vadă înregistrarea, 
vor fi în afara oricărui pericol. Dar mai departe... Ce se va 
întâmpla mai departe? 

— Ce vorbeşti acolo? Nu înţeleg nimic. 

— Ai auzit foarte bine. Fă ce ţi-am spus. Plec chiar 
acum. Stai, aveţi un videorecorder acolo, nu-i aşa? 

— Da. 

— Beta sau VHS? 

— VHS. 

— Perfect, ies pe uşă în clipa asta. Nu plecaţi, repet, nu 
plecaţi nicăieri. 

— Stai puţin, vrei să le arăt părinţilor mei înregistrarea 
de pe caseta aia? Asta vrei, nu-i aşa? 

Căută în minte un răspuns, dar nu găsi niciunul. 


268 


— Aşa este? 

— Da. 

— Nu e periculos? 

Periculos? Tu şi copilul tău veţi muri peste cinci ore. Ce 
naiba, mai slăbeşte-mă! Taci. Nu mai pune atâtea 
întrebări. Nu am timp să-ţi explic totul în amănunt, cum ți- 
am promis. Asakawa ar fi vrut să urle la ea, dar reuşi să se 
stăpânească. 

— Fă ce ţi-am spus! 


Era aproape şapte. Dacă va continua să gonească pe 
autostradă cu viteza maximă şi dacă va avea norocul să nu 
fie oprit în vreun blocaj de trafic, va ajunge la Ashikaga la 
nouă şi jumătate. Luând în calcul timpul necesar pentru a 
copia de două ori caseta, în mod normal ar trebui să 
termine totul înainte de ora unsprezece. Cel târziu. A 
închis telefonul, a deschis uşile comodei în care se afla 
aparatura electronică şi a deconectat videorecorderul mai 
nou. Avea nevoie de două aparate pentru a copia caseta, 
prin urmare trebuia să ia cu el unul din videorecorderele 
de-acasă. Înainte să închidă uşa, a aruncat o ultimă privire 
la fotografia lui Sadako. 

Chiar că ai născut ceva îngrozitor. 


A urcat pe rampa Oi, hotărât să ocolească golful 'Tokio şi 
să iasă din oraş pe autostrada Tohoku. La ora aceasta, 
traficul de pe Tohoku nu putea fi prea dens. Mai important 
era să evite blocajele de circulaţie până acolo. În timp ce 
plătea taxa de acces pe autostradă şi studia tabloul 
electronic cu informaţii despre trafic, şi-a dat seama că era 
duminică dimineaţa. Prin urmare, probabil că acum 
treceau doar câteva maşini prin tunelul de sub golf, acolo 
unde în zilele lucrătoare automobilele erau înşirate ca 
mărgelele pe aţă. Nici măcar marile intersecţii nu erau 
aglomerate. În aceste condiţii va ajunge destul de repede 
la Ashikaga şi-i va rămâne timp mai mult decât suficient 
pentru a copia de două ori caseta. Asakawa a slăbit 
acceleraţia. I se făcuse deodată teamă că merge cu viteză 


269 


prea mare şi riscă să fie implicat într-un accident. 

Maşina înainta repede către nord, de-a lungul râului 
Sumida. Aruncând o privire în jos, a văzut cartierele 
rezidenţiale care abia se treziseră din somn în dimineaţa 
aceea de duminică. Câţiva oameni hoinăreau pe străzi, 
având cu totul altă alură decât în timpul săptămânii. O 
dimineaţă liniştită, de duminică. 

Nu reuşea să-şi stăpânească gândurile. Ce efect va avea 
copierea casetei? După ce vom transmite cele două copii, 
virusul va avea libertatea de a se reproduce în alte două 
puncte. Cum se va propaga în continuare? Işi imagina 
oamenii care primeau caseta să dea copiile pe care le 
făcuseră la rândul lor unora care văzuseră deja 
înregistrarea, păstrând astfel virusul într-un cerc închis şi 
împiedicându-l să se reproducă. Dar această soluţie ar fi 
contrazis instinctul biologic al virusului. Încă nu ştia cum 
era inclusă această componentă în caseta video. Pentru a 
înţelege trebuia să experimenteze. Era greu de crezut că 
va găsi voluntari care să accepte să-şi pună viaţa în joc de 
dragul adevărului, poate doar atunci când virusul s-ar fi 
răspândit deja pe scară mare şi problema ar fi devenit prea 
serioasă pentru a mai fi ignorată. Nu era deloc greu să faci 
o copie şi să arăţi cuiva înregistrarea, prin urmare oamenii 
chiar asta aveau să facă. Secretul va fi purtat din gură în 
gură: „Trebuie să arăţi înregistrarea cuiva care n-a mai 
văzut-o”. Apoi, pe măsură ce numărul copiilor va creşte, 
intervalul de graţie de o săptămână se va reduce probabil 
direct proporţional. Cei care vor cădea în capcana 
înregistrării nu vor mai aştepta şapte zile până să copieze 
caseta şi s-o transmită altora. Cât de repede şi cât de 
departe se va propaga acest fenomen? Oamenii vor fi 
mânaţi de instinctul care le dictează să se teamă de boli şi, 
fără îndoială, caseta pestilenţială se va răspândi într-o 
clipă de-a lungul şi de-a latul întregii societăţi. Şi, stăpâniţi 
de teamă, oamenii vor începe să lanseze zvonuri nebuneşti. 
Unul dintre ele ar putea fi acesta: Odată ce-ai văzut 
înregistrarea, trebuie să faci două copii şi să le arăţi la cel 
puțin două persoane. Procesul va continua după regulile 


270 


unei scheme piramidale, iar caseta va fi multiplicată 
incomparabil mai repede decât la început. În cel mult şase 
luni, fiecare locuitor al Japoniei va deveni purtător al 
virusului şi infecția se va propaga, inevitabil, în alte ţări. 
Evident, în cursul acestui proces vor muri oameni, iar 
ceilalţi vor înţelege că ameninţarea este reală şi 
disperarea îi va face să copieze şi mai repede caseta. Se va 
instala panica. Când se vor sfârşi toate acestea? Câte 
victime va face epidemia? Cu doi ani în urmă, în timpul 
isteriei naţionale a ocultismului, redacţiile ziarelor şi 
revistelor primiseră zece milioane de scrisori. Societatea o 
va lua razna. Fenomenul se va repeta la scară şi mai mare, 
virusul va avea cale liberă să se răspândească în voie. 

Ura unei femei faţă de societatea care îi aruncase 
părinţii în braţele morţii şi ura virusului variolei faţă de 
omenirea care îl adusese în pragul extincţiei se 
contopiseră în trupul celei numite Sadako Yamamura şi 
reveniseră în lume într-o formă străină, aproape 
inimaginabilă. 

Asakawa, familia lui, toţi cei care văzuseră înregistrarea 
de pe casetă aveau minţile contaminate la nivelul 
subconştientului. Erau purtători. lar viruşii sapă adânc, 
până la genele care alcătuiesc nucleul vieţii. Era imposibil 
să prevezi ce se putea naşte din această monstruozitate, 
cum ar schimba ea istoria omenirii, evoluţia ei. 

Dacă vreau să-mi salvez familia, trebuie să declanşez o 
epidemie care ar putea şterge de pe fața pământului 
întreaga omenire. 

Asakawa era îngrozit de esenţa actului pe care se 
pregătea să-l îndeplinească. Un glas începuse să şoptească 
în mintea lui: În schimb, dacă accept moartea soției şi 
fetitei mele, totul se opreşte aici. Dacă gazda moare, 
virusul moare şi el. Poţi salva omenirea. 

Dar glasul acesta era foarte slab. 

A ajuns pe autostrada Tohoku. Niciun blocaj de trafic. La 
viteza de-acum era imposibil să intre în criză de timp. 
Conducea cu braţele întinse şi cu mâinile strâns încleştate 
pe volan. „Nu am ce să regret. Familia mea nu e obligată 


271 


să se sacrifice pentru binele general. Există pe lumea asta 
câteva valori pe care trebuie să le aperi cu orice preţ când 
sunt amenințate.” 

Vorbise cu glas tare, având grijă ca fiecare cuvânt să 
acopere zgomotul motorului. Îşi întărise hotărârea. Ce-ar fi 
făcut Ryuji dacă ar fi fost în locul lui? Era sigur că ştie. 
Spiritul lui Ryuji îi dezvăluise secretul casetei. li 
comandase, practic, să-şi salveze familia. Gândul acesta i-a 
dat curaj. Da, ştia ce i-ar fi spus Ryuji. Dă ascultare 
sentimentelor tale din clipa acesta! In faţa noastră se 
aşterne doar un viitor incert. Viitorul poate să-şi poarte şi 
singur de grijă. Dacă omenirea se mobilizează, dacă-şi 
pune la bătaie imaginaţia, crezi că nu va găsi o soluţie? 
Pentru specia umană este o nouă încercare, ca atâtea 
altele. În fiecare epocă, Diavolul apare sub altă mască. Poţi 
să-l striveşti o dată, de două ori, de milioane de ori, dar el 
va continua să revină, la nesfârşit. 

Piciorul lui Asakawa  încremenise pe pedala de 
acceleraţie şi automobilul înainta cu viteză constantă către 
Ashikaga. În oglinda retrovizoare, imaginea cupolei de 
pâclă care acoperea oraşul se dizolva încet în depărtare. 
Deasupra lui se mişcau fantomatic pe cer nori negri. 
Alunecau şi se  încolăceau ca  şerpii,  prevestind 
descătuşarea unui rău apocaliptic. 


272