Hiro Arikawa — Memoriile unui motan calator

Memoriile unui 
motan călător 


HIRO ARIKAWA 


MEMORIILE UNUI 
MOTAN CĂLĂTOR 


Original: D00000 [ Tabineko ripôto] 
[The Travelling Cat Chronicles] (2015) 


Traducere din limba japoneză și note de: 


RALUCA NICOLAE 


a Să 


e 

© 
e» - 
> j 


virtual-project.eu 


VP - 


PROLOG 


Înainte să pornim în călătorie 


Eu sunt Măria-Sa motanul. Deocamdată n-am nume.! Acestea 
sunt cuvintele unui motan celebru, care mi-a fost compatriot. N- 
aș putea spune cu mâna pe inimă cât de celebru era, dar, cel 
puţin în privinţa numelui, l-am luat. 

Sigur, e cu totul și cu totul altă chestiune dacă sunt de acord 
cu numele primit, care, la drept vorbind, n-are a face cu ce am 
sub codiţă, căci, la drept vorbind, sunt un mascul de toată 
frumusețea. 

Numele l-am căpătat acum cinci ani, când îmi serbăm 
„majoratul”. Apropo, circulă tot soiul de zvonuri despre cum se 
calculează vârsta unei pisici în funcţie de cea a oamenilor, dar, 
după cum se pare, cea mai răspândită teorie este aceea în care 
primul an din viața unei feline ar echivala, grosso modo, cu 
douăzeci de ani omenești.? 

Pe vremea aceea îmi picase cu tronc capota argintie a unei 
dubiţe din parcarea unui bloc, pe care, de altfel, o 
transformasem în dormitor personal. Zic îmi picase cu tronc 
întâi și-ntâi pentru că nimeni nu-mi dădea cu flit când dormeam 
pe ea sau nu mă lua cu „hai, zât de-aici!” Uneori, oamenii pot fi 
din cale-afară de îngâmfaţi, cu toate că, după mine, nu sunt 
decât niște maimuțe mătăhăloase, al căror unic merit este să 
umble în două picioare. 

Nu pricep nici în ruptul capului cum e să-ți lași mașina în 
ploaie și-n ger, dar să te apuce pandaliile când găsești două-trei 
labe de pisică pe ea. Felinele sunt fiinţe libere, care calcă pe 
unde vor mușchii lor. Dar, dacă ești căscat și lași urme pe 
capotă, păzea, că disperaţii dau imediat fuga să te gonească. 

Una peste alta, dubiţa argintie era dormitorul meu preferat. 
Îmi amintesc de prima mea iarnă, când razele soarelui 
încinseseră capota și o preschimbaseră într-o podea încălzită - 
un loc numai bun de tras un pui de somn. 


1 Începutul celebrului roman al lui Natsume S5seki Motanul are cuvântul. 
2 Majoratul în Japonia se sărbătorește la vârsta de douăzeci de ani. 


VP-3 


Primăvara a sosit pe nesimţite, încheind lin ciclul 
anotimpurilor la care fusesem martor. Pentru pisici este un 
privilegiu să vină pe lume primăvara. Sezonul nostru de 
împerechere este de două ori pe an, primăvara și toamna, dar 
pisoii născuţi toamna supraviețuiesc cu greu gerului. 

Cum stăteam covrig pe capota încălzită de soare, am simţit o 
privire sfredelitoare aţintită asupra mea. Am întredeschis binișor 
ochii. Un tânăr înalt se uita la mine printre gene, măsurându-mă 
din cap până-n picioare, de parcă aș fi fost a opta minune a 
lumii. 

— Deci aici ţi-ai făcut culcuș? 

Ei, și? Care-i buba? 

— Ce drăguţ ești! 

Mada, mi s-a mai spus. 

— Pot să te mângâi? 

Nu prea cred! Mi-am agitat ușor labele ca să par cât mai 
ameninţător. 

— Chitrosule! s-a strâmbat bărbatul. 

Ce, tie ti-ar plăcea să te ia cineva la smotocit în timp ce 
dormi? 

— Aha, vrei ceva în schimb, nu? 

Hai că mai vii de-acasă! Dacă tot m-ai deranjat din somn, n-ar 
fi rău să te revanșezi cumva. Mi-am ridicat brusc capul și l-am 
fixat cu privirea. Bărbatul a început să scotocească prin sacoșele 
de la minimarket. 

— Hm... Asta nu-i mâncare de pisici. 

Las’ că găsești tu ceva! Să știi că pisicile vagabonde nu-s 
deloc mofturoase. Uite, scoicile alea sunt numa' bune. Am 
amușinat pachetele care se ițeau din sacoşă. Bărbatul mi-a 
zâmbit ironic și m-a bătut pe cap. Hei, nu te cam grăbești cu 
drăgălitul? 

— Nu-s de tine. O să-ţi ia gura foc! 

Nu Zzău! Crezi că un motan vagabond, care trăiește pe 
apucate, Îşi permite să facă pe cusurgiul? Important e să-și pună 
burta la cale! 

Într-un final, bărbatul a scos o bucată de carne pane dintr-un 
sandviș, i-a dat deoparte crusta și mi-a întins felia. 

Adică să-ți mănânc direct din palmă? Hai, treacă-meargă, fă- 
te-ncoace, că nu de puține ori am eu bafta asta! În timp ce 
molfăiam cu poftă, am simţit mâna lui dreaptă strecurându-mi- 


VP-4 


se pe sub bărbie, apoi la baza urechilor. Degetele au continuat 
să mă scarpine pe după urechi. Din când în când, las oamenii să 
mă atingă, mai ales dacă-s drăguţi şi-mi aduc de păpică, dar ce-i 
al lui e-al lui, bărbatul ăsta știa să mângâie! Dacă-mi mai dai 
ceva bunuț, poți să mă mai mângâăi sub bărbie. Mi-am frecat cu 
subînțeles capul de mâna lui. Perfect! 

— Doar sanavișul ăsta-l mai am... 

Cu un zâmbet trist, a scos ultima bucată de carne pane din 
cel de-al doilea sandviș, i-a îndepărtat crusta și mi-a întins felia 
de carne. 

Să știi că nu mă supăr dacă mi-o dai cu crustă cu tot. Așa... 
Super! Sărut mâna pentru masă! 

L-am lăsat să mă mai mângâie niţeluș, în contul mâncării. Hai, 
gata, acum fii bun și șterge-o! 

Mi-am agitat labele în aer, ca să-l fac să priceapă să-și ţină 
mâinile acasă. 

— Bine, bine. Pe curând! 

Bărbatul și-a retras într-o clipă mâna, s-a ridicat și s-a 
îndreptat spre scările de la intrarea în bloc. 

La naiba! Omul ăsta chiar știa când să vină şi când să plece! 

Aceasta a fost prima noastră întâlnire. Dar povestea de-abia 
de-acum urmează! 

* 

Seară de seară, au început să se materializeze sub dubiță, 
lângă roata din spate, delicii de tot felul. O porţie de mâncare 
adusă de om egal o masă copioasă pentru motan. 

La miezul nopţii, când bărbatul se întorcea acasă, îmi lăsa, ca 
din întâmplare, mâncare. Dacă se nimerea să fiu acolo când 
venea, mă mângâia de câteva ori, iar când nu eram în preajmă, 
își lăsa respectuos ofranda și plecă. 

Uneori, păpica lipsea pentru că alte pisici dăduseră deja iama- 
n ea. Alteori, bărbatul umbla creanga toată noaptea și se 
întorcea dimineaţa. Una peste alta, lucrurile intraseră în normal 
și măcar o dată pe zi îmi puneam burta la cale. Oamenii sunt 
oricum niște creaturi capricioase, așa că nu mă puteam baza pe 
ei sută la sută. Talentul unei pisici vagabonde constă tocmai în 
a-și dezvolta o rețea complexă de relaţii cu ajutorul căreia să 
supravieţuiască pe străzi. 

Așadar, ne știam din vedere - nici nu ne ocoleam, nici nu ne 
sufocam cu dragostea. Și tocmai când stabilisem acest gen de 


VP-5 


distanţă confortabilă, soarta a venit tăvălug peste noi. 

Și, ce să zic, soarta asta doare ca naiba! 

Într-o noapte, pe când traversam strada, m-am pomenit cu 
niște faruri în ochi. S-a auzit un claxon strident, iar eu am dat să 
mă feresc. De aici, totul a luat-o razna. 

Am fost așa de năucit, că atunci când am vrut s-o zbughesc, 
buf, mașina a dat peste mine. Am zburat cât colo din pricina 
izbiturii. „Ce mama naibii?” mi-am zis. 

După un timp, m-am trezit în tufișurile de pe marginea 
drumului. Durerea mi-a săgetat corpul - o durere cruntă, cum nu 
mai simţisem până atunci. Cu toate acestea, eram în viaţă! 

Hait! Am vrut să mă ridic, dar ridică-te dacă poţi. Laba 
dreaptă din spate mă durea de-mi venea să urlu. 

M-am așezat în fund, sucindu-mă să-mi ling rana, când, ce să 
vezi? Osul îmi ieșise prin blană! Nu-i rană în lume, mușcătură, 
tăietură, sau mai știu eu ce, pe care limbuţă mea să n-o 
vindece, dar acum eram depășit de situaţie: una bucată os rupt, 
bașca o durere insuportabilă, ce-mi sfredelea fiecare fibră a 
corpului. Mamă, ce mă mai durea! 

Ajutor! Mă aude cineva?! 

Dar cine s-ajute un motan vagabond? 

Deodată, mi-am amintit de bărbatul care îmi lăsa bunătăţi în 
fiecare seară. 

Oare m-ar fi ajutat? Ne știam din vedere, dar nu ne 
împrietenisem la cataramă. Din când în când îl lăsam să mă 
mângâie ca să capăt de mâncare, dar... cam atât. Oare mi-ar fi 
sărit în ajutor? 

M-am urnit din loc, trăgându-mi laba după mine. Fiecare pas 
îmi trimitea junghiuri de durere prin tot corpul. Pe drum m-au 
trecut toate ameţelile și, oricât m-aș fi silit, nu mai eram în stare 
să merg. „Gata, pân-aici mi-a fost!”, mi-am zis. 

Deși eram la o aruncătură de băț de bloc, când am ajuns la 
dubita argintie, se luminase deja de ziuă. 

Nu-Mai-Puteam! Eram PRAF! 

Am urlat cât mă ţineau bojocii: 

Ajutoooor! 

Am ţipat o dată, de două ori, de foarte multe ori, încât de 
atâta zbierat începuse să mă lase vocea. Zău dacă vă mint! 

La un moment dat, cineva a coborât în goană scările. Mi-am 
ridicat cu greu capul și l-am văzut. 


VP-6 


— Tu erai?! a strigat bărbatul, pălind brusc. 

Într-o secundă a fost lângă mine. 

— Ce-ai păţit? Te-a lovit mașina? 

Nu-mi făcea plăcere să recunosc, dar o făcusem lată. 

— Te doare? Normal că te doare. 

Dacă știi răspunsul, de ce mă mai întrebi? Nu mă face să-mi 
ies din sărite. Ai milă de un biet motan rănit! 

— Mieunai așa de tare, c-ai fi sculat și morţii. M-ai trezit. Pe 
mine mă strigai? 

Pe tine, evident că pe tine, dar tu, nimic. N-ai fost deloc pe 
fază! 

— Vrei să te-ajut, nu? 

Nu că asta ţi-ai fi dorit, am dat eu să fac pe grozavul, dar, vă 
vine să credeţi sau nu, bărbatul începuse deja să se smiorcăie. 
Culmea! Tot el bocea! 

— Bine că ţi-ai amintit de mine! 

Pisicile nu-s așa sentimentale ca oamenii și nu varsă lacrimi 
cu una cu două. 

În fine, o băgasem rău de tot pe mânecă. Și, dintr-odată, hop, 
mă străfulgerase ideea să-l caut. Avea să găsească el ceva să 
mă scoată din belea, dacă tot bătusem atâta drum. 

Hai, nenică, m-ajuţi odată?! Nu mai am mult și dau colțul! 

— Lasă, o să fie bine! 

Bărbatul m-a așezat într-o cutie de carton, în care pusese un 
prosop moale, s-a urcat la volanul dubiței argintii și m-a dus la 
clinica veterinară. A fost iadul pe pământ! Pentru majoritatea 
animalelor, clinica este un loc unde n-ar vrea să mai pună a 
doua oară piciorul. Nici pentru mine n-a fost o experiență prea 
fericită, așa că n-o s-o mai lungesc. 

Am rămas la el acasă până mi s-au vindecat rănile. Locuia 
singur, într-o casă curată, unde domnea o ordine desăvârșită. 
Mi-a pus litiera în baie, iar în bucătărie, farfuria cu mâncare și 
vasul cu apă. 

În ciuda aparenţelor, sunt un motan isteț și cât se poate de 
manierat, așa că am prins din zbor cum se folosește litiera și nu 
mi-am făcut niciodată nevoile pe unde apucam. Am băgat la cap 
când mi se zicea unde să nu-mi ascut ghearele, ca, de pildă, de 
pereţi și de stâlpi, în schimb, am optat pentru mobilă și covor, 
fiindcă el nu mi-a spus explicit că n-ar fi voie. (La început, i-am 
surprins o privire tristă. Zău, sunt o pisică foarte perspicace și 


VP -7 


flerul îmi spune exact ce se poate și ce nu. lar mobila și covorul 
nu mi s-au părut pe lista neagră.) 

Peste aproape două luni mi-au scos copcile și osul mi s-a 
vindecat. În acest răstimp am aflat că îl cheamă Satoru 
Miyawaki. 

În perioada de convalescenţă, Satoru mă striga cum îi venea 
la gură: „pisi”, „motane!”, „domnule motan” și alte variaţiuni pe 
aceeași temă. Normal, atâta vreme cât n-aveam nume... 

Și, chiar dac-aș fi avut, Satoru nu înţelegea graiul motănesc, 
așa că ar fi fost aiurea să încerc să i-l spun. Nu-i ușor să ai de-a 
face cu oamenii, mai ales că nu pricep decât limba lor. 
Animalele vorbesc mai multe limbi, adică sunt poliglote, cum vă 
place vouă să spuneți. 

De fiecare dată când dădeam să ies, Satoru se încrunta și 
încerca să mă convingă să mai stau. 

— Dacă pleci, s-ar putea să nu te mai întorci. Ai răbdare până 
te faci bine. Vrei să rămâi toată viaţa cu copcile în picior? 

Deși mă mai durea, ajunsesem să mă deplasez binișor și nu 
mi se părea mare scofală să stau cu copcile în picior, dar, când 
vedeam ce mutre făcea Satoru, îmi pierea orice poftă de 
plimbare. Și așa am stat pe bară două luni. Cum să mă încaier 
cu alți motani, dacă eu de-abia șontâcăiam? 

În sfârșit, rănile mi s-au închis. 

În ziua aceea, am cerut afară, iar Satoru a făcut feţe-fețe în 
holul de la intrare, încercând să mă convingă să mă răzgândesc. 
Gata. Multumesc de găzduire. Îţi sunt foarte îndatorat. Și, pentru 
că mi-ești simpatic, te las să mă mai mângâi nitel la dubita 
argintie, chiar dacă nu mi-ai adus nimic de mâncare. 

De data asta, Satoru, în loc de figurile obișnuite, s-a întristat. 
Avea aceeași privire ca atunci când îmi ascuțeam ghearele de 
covor sau de mobilă. 

— Tot mai bine-i afară, nu? 

Hei, ce-i cu fata asta?! lar te pui pe bocit? Nu mă face să mă 
simt prost! 

— Pisi, nu vrei să rămâi? 

La asta chiar nu m-așteptam! Sunt un motan vagabond 
pursânge și nu mi-a trecut niciodată prin cap că m-aș putea 
transforma într-un cotoi de apartament. 

La început, mă gândisem c-o să mă îngrijească până mă fac 
bine, și apoi, pa și pusi... Ba nu, mai degrabă crezusem c-o să 


VP-8 


fiu nevoit să plec. Și dacă tot trebuia s-o iau din loc, n-ar fi fost o 
mișcare mai isteaţă să mă evapor din proprie iniţiativă, decât 
să-mi dea el papucii? Noi, pisicile, avem mândria noastră! 

Dacă tot voiai să rămân, puteai să-mi fi spus mai devreme! 

M-am strecurat pe ușa pe care Satoru o deschisese de voie, 
de nevoie, apoi m-am întors spre el și i-am zis: 

— Miau! 

Adică haide, vino! 

Cu toate neajunsurile speciei, Satoru ajunsese să rupă binișor 
graiul motănesc, așa că a priceput ce-i spuneam. Surprins, m-a 
urmat fără să comenteze. 

Era o noapte în care luna strălucea puternic. Zgomotele 
orașului se potoliseră. 

Am săltat pe capota dubiţei argintii, mândru că săritura îmi 
ieșise impecabil, în ciuda celor două luni de convalescenţă. Apoi, 
am sărit iar pe pământ și m-am tăvălit pe jos după pofta inimii. 

O mașină a trecut prin apropiere și am simţit cum mi se 
zbărlește coada. Groaza de a nu fi iar călcat era încă acolo, în 
străfundul oaselor. intr-o secundă eram deja în spatele lui 
Satoru, care mă privea cu un zâmbet drăgăstos. 

Am dat o tură prin cartier, după care ne-am întors. La prima 
ușă de la etajul întâi, am zis: 

— Miau! 

Adică deschide-mi! 

M-am uitat în sus la Satoru, care zâmbea cu ochii în lacrimi. 

— Pisi, te-ai întors acasă! 

Îhm, deschide odată! 

— Vrei să rămâi? 

Da. Numai să mă mai scoti din când în când la plimbare. 

Așa am ajuns motanul lui Satoru. 

* 

— Când eram mic, am avut un cotoi care semăna cu tine ca 
două picături de apă, mi-a zis Satoru, scoțând din dulap un 
album foto. Uite! 

Albumul era ticsit de poze cu o pisică. „Aha, alt țăcănit leșinat 
după pisici!” mi-am spus. 

Motanul din poză chiar îmi semăna. Era alb, iar pe mutriță 
avea două zbenghiuri colorate. Coada neagră îi era îndoită ca un 
cârlig, invers de cum era a mea, însă cele două pete de pe față 
semănau leit cu ale mele. 


VP-9 


— l-am pus numele Hachi’, din cauza petelor în forma cifrei 
opt. 

Halal nume! Dintr-odată, am început să dau din colț în colț ca 
nu cumva să-i vină ideea să mă blagoslovească și pe mine cu un 
nume. Oare o să-mi spună Kyu“? 

— Ce zici de Nana? 

Nana, adică șapte? Care vasăzică acum îi ardea de scăderi! 

— Fiindcă ai coada îndoită invers decât a lui Hachi. Dacă te 
uiţi de sus, arată fix ca cifra șapte. 

Ihm, acum i se pusese pata pe coadă! 

la stai așa! Nu ti se pare că Nana-i nume de domnişoară? Nu 
ti-am spus că-s un mascul de toată frumuseţea? Numele se 
potrivește ca nuca-n perete. 

— E un nume frumos, nu? Nana, ca în Lucky Seven. Un nume 
și un număr norocoase. 

Alo, domnu’! Concentrează-te putin! 

Am mieunat, iar Satoru și-a mijit ochii și m-a gâdilat sub 
barbă. 

— Hai, că și ţie îţi place! 

Îmi place pe naiba! Joci murdar dacă mă iei la chestionat în 
timp ce mă mângăi sub bărbiță! Numai că, în loc să protestez, 
m-am trezit torcând. 

— Vezi că-ţi place? 

BA NUuuu... Mă copleșise cu mângâierile, așa că mi-am luat 
adio să mai pot pune piciorul în prag. Și așa mi-a rămas numele: 
Nana. 

— Numai că va trebui să ne mutăm, a concluzionat el. 

Proprietarul nu voia animale în apartament, dar, la 
rugăminţile lui Satoru, consimţise să mă lase să stau până mă 
puneam pe picioare. Așadar, ne-am luat catrafusele și ne-am 
mutat într-un apartament din același cartier. Știu că sună ciudat 
din gura mea, dar era limpede că Satoru chiar era unul dintre 
„țăcăniţii leșinaţi după pisici” dacă a acceptat să se mute de 
dragul meu. Așa ne-am început viaţa „la comun”. Satoru era 
pentru mine un coleg ideal de cameră, cum și eu eram pentru el 
un tovarăș excelent. Și, pe nesimţite, s-au scurs cinci ani fericiţi. 

* 


Eram acum în floarea vârstei, iar Satoru trecuse de treizeci de 


3 În japoneză, cifra opt se scrie [] și se pronunţă hachi. 
4 Nouă. 
VP - 10 


ani. 

— Scuze, Nana. 

Satoru m-a mângâiat pe cap cu un aer spăsit. 

Lasă, lasă, nu face nimic. 

— Imi pare rău că s-a ajuns aici. 

Nu trebuie să-mi explici. Sunt un motan istet. 

— N-aveam intenţia să te las... 

Așa-i viața - te ia pe nepregătite când te-aștepți mai putin. 

Dacă nu mai puteam locui cu el, n-aveam decât să mă întorc 
la existenţa mea de acum cinci ani, înainte de accidentul de 
mașină. Îmi ieșisem puţintel din mână, dar, de mâine, nimic nu 
mă împiedica să mă transform iar într-un motan vagabond. 

N-aveam nimic de pierdut. Dimpotrivă, căpătasem un nume și 
îmi petrecusem alături de Satoru cinci ani fericiţi. 

Te rog, nu mai face mutra asta! Pisicile știu să strângă din 
dinti şi să meargă înainte. În fine, mai putin atunci când mi-am 
rupt lăbuța și am dat fuga să te caut... 

— Haide! 

Satoru mi-a deschis portiţa cuștii, iar eu am intrat înăuntru, 
ascultător. De cinci ani încoace devenisem un motan docil. De 
pildă, chiar și când mă ducea la Porţile ladului, adică la 
veterinar, intram cuminţel în cușcă și nu mă dădeam în 
spectacol. 

Haide, să mergem! Ti-am fost coleg de cameră, iar acum o sã- 
ți fiu tovarăș de drum. 

Cu cușca în mână, Satoru s-a urcat la volanul dubiţei argintii. 


VP -11 


1. KOSUKE 


„Salut! Ești bine? Nu mai știu nimic de tine”. 

Așa începea mailul. 

Era de la Satoru Miyawaki, un prieten din copilărie, care 
plecase din oraș la sfârșitul școlii primare. Satoru își tot 
schimbase domiciliul, dar, ca prin minune, rămăseseră în 
legătură. Deși trecuse mult timp de la ultima lor întâlnire, 
vorbeau ca și cum s-ar fi despărţit ieri, uniţi de o trainică 
prietenie. 

„Poate că rugămintea mea te va lua puţin prin surprindere...” 

Satoru îi zicea, pe scurt, că, deși ţine mult la motanul său, 
este forțat de împrejurări să-i caute un alt stăpân. Nu intra în 
prea multe amănunte. Dacă avea să consimtă, o să i-l aducă să-l 
vadă. 

Atașase și două poze cu un cotoi cu două pete pe frunte, ce 
aduceau cu cifra opt. 

— Măi să fie, dar e leit Hachi! a exclamat uimit Kosuke 
Sawada. 

Motanul din fotografie semăna într-adevăr cu Hachi, pisica pe 
care o găsiseră pe străzi cu mult timp în urmă. Cea de-a doua 
poză era un prim-plan cu coada neagră, în forma cifrei șapte. 
„Pisicile de acest soi știu să prindă norocul cu coada”. Kōsuke nu 
mai ţinea minte de unde auzise vorba asta... „Ah”, și-a zis el cu 
o strângere de inimă. O știa de la soţia lui, care se mutase 
înapoi la părinţi, fără să-i spună când și dacă avea să mai vină 
înapoi. „Poate n-o să se mai întoarcă niciodată...” Deodată, l-a 
străfulgerat un gând nebunesc: „Dac-aș avea un motan norocos, 
cu coada-cârlig, lucrurile s-ar putea îndrepta. O asemenea pisică 
s-ar plimba de colo-colo prin casă, pescuind mici cioburi de 
fericire, iar viaţa în doi ar fi poate mai ușoară... chiar și fără 
copii”. 

„În fond, de ce să nu iau motanul? Arată exact ca Hachi, are 
codița norocoasă, în formă de cârlig, și, în felul acesta, îl ajut și 
pe Satoru”. 

„Un prieten m-a întrebat dacă poate să-mi lase mie motanul. 
Ce părere ai?” i-a scris el soţiei. „Fă ce vrei”, i-a răspuns ea sec. 


VP - 12 


Și totuși, ţinând cont că până atunci nu dăduse niciun semn de 
viață, era mai bine decât nimic. 

„M-am hotărât să-l iau. N-ai vrea să-l vezi?” Spera s-o 
înduplece să vină înapoi, fiindcă știa cât de mult îi plac pisicile. 
„Cum îţi ziceam, prietenul meu o să-l lase la mine, dar n-am nici 
cea mai vagă idee ce să fac cu el”. Poate că așa mai avea o 
șansă să se întoarcă, dacă nu de dragul lui, măcar de mila 
motanului. 

„Hm... Nu știu dacă-i o idee prea bună... Tata nu poate suferi 
pisicile”, și-a zis el intimidat. 

De fapt, acesta fusese motivul pentru care se îndepărtase de 
soţie. Era ciudat să-i mai pese de absolut tot ce zicea tatăl lui. 

Mânat de o pornire rebelă, Kosuke i-a scris amicului său să 
aducă motanul. 

Satoru Miyawaki s-a mișcat repede. Miercurea următoare își 
făcea deja apariţia într-o dubiţă argintie, împreună cu prețiosul 
cotoi. 

* 

La auzul motorului maşinii, Kōsuke a ieşit în pragul studioului 
foto tocmai când Satoru își parca dubița. 

— Salut, Kōsuke! Nici nu mai ştiu de când nu ne-am văzut... 

Satoru și-a luat mâna de pe volan și și-a fluturat-o energic pe 
fereastra deschisă. 

— Hai, parchează odată, l-a zorit Kosuke, cu un zâmbet 
ștrengăresc. 

Nu se mai văzuseră de trei ani, dar se bucura de fiecare dată 
când se întâlneau. Satoru nu se schimbase prea mult din 
copilărie. 

— Puteai să parchezi la capătul celălalt. Ți-ar fi mai la- 
ndemână. 

În parcarea din faţa studioului erau trei locuri pentru clienţi, 
iar 

Satoru oprise aproape de intrare, în apropierea unei magazii 
și a unei stive de cutii, care îi îngustau trecerea. De obicei, 
clienţii foloseau primul loc liber din cealaltă extremitate, departe 
de mașina lui KOsuke, parcată pe aleea neasfaltată din spatele 
casei. 

— Mă gândeam să nu iau locul vreunui client. 

— Ai uitat că azi nu lucrez? 

Studioul foto, moștenit de la tatăl lui, era închis miercurea. 


VP - 13 


Deși se oferise să-și ia liber sâmbătă sau duminică, fiindcă 
pentru amicul său miercurea era zi de lucru, Satoru insistase să 
se plieze pe programul lui Kosuke, mai ales că urma să-i ceară o 
mare favoare. 

— Da, așa-i, a zis Satoru, scărpinându-se încurcat în cap. 

Apoi, a luat de pe locul din spate cușca și a ieșit din mașină. 

— Acela-i Nana? i 

— Da. Ti-am trimis poze cu el. II cheamă așa pentru că are 
coada în formă de șapte. Nu găsești că-i un nume drăguţ? 

— Hm... La fel ai făcut și cu Hachi: i-ai pus primul nume care 
ţi-a trecut prin minte. 

KOsuke și-a invitat oaspetele înăuntru, dar, când a vrut să-i 
arunce o privire lui Nana, acesta s-a mulțumit să miaune 
morocânos din fundul cuștii. Era limpede că n-avea chef să iasă. 
KOsuke a cercetat cu atenţie cușca, dar nu i-a zărit decât 
posteriorul alb și coada-cărlig, de culoare neagră. 

— Ce-i cu tine, Nana? a zis Satoru mieros, încercând, fără 
prea mult succes, să-l înveselească. Scuze... e agitat. Il mai 
apucă uneori, mai ales într-o casă străină. Fii pe pace, o să-și 
revină. 

Satoru a lăsat deschisă portita de la cușcă și a început să 
turuie, ca în vremurile bune. 

— Ce bei? O cafea? Un ceai? Din păcate, nu te pot îmbia cu 
alcool, că ești cu mașina. 

— O cafea, te rog. 

Kosuke a făcut două cafele. 

— Și soția? a întrebat Satoru pe un ton nevinovat, după ce a 
luat o gură de cafea. 

Kosuke a dat s-o scalde, dar, după o tăcere stânjenitoare, n-a 
fost în stare să găsească nicio scuză. 

— E la părinţi. 

— Aha... a făcut Satoru, jenat că atinsese un subiect delicat. 
Sper să nu vă certaţi când s-o întoarce. Poate trebuia să-i fi 
cerut și ei părerea în legătură cu Nana? 

— Soţiei îi plac pisicile. Mă gândeam că așa o să-i mai treacă 
supărarea și o să vină înapoi, a zis KOsuke, mai în glumă, mai în 
serios. 

— Da, dar poate n-o să-i placă de Nana. Oamenii au gusturi 
diferite în materie de pisici. 

— l-am trimis pe mail o poză cu motanul tău și mi-a zis să fac 


VP - 14 


ce vreau. 

— Nu sună prea încurajator. 

— Să fiu sincer, a fost singurul mail la care mi-a răspuns de 
când a plecat. 

În adâncul inimii, Kōsuke trăgea nădejde că venirea lui Nana 
ar putea s-o îmbuneze întrucâtva pe soţia sa. 

— Să știi că nu-i genul de femeie care să dea afară o pisică - 
asta dacă se mai întoarce, dacă nu, oricum Nana rămâne în grija 
mea. Și într-un caz, și-ntr-altul, n-ai de ce să-ţi faci probleme. 

Satoru n-a mai insistat. Acum era rândul lui Kōsuke să-l ia la 
întrebări. 

— Mai bine spune-mi de ce nu-l mai poţi ţine? 

— Păi... a râs Satoru încurcat, scărpinându-se în cap. 

„Oare Satoru rămăsese fără serviciu, ţinând cont că se oferise 
să vină în vizită chiar la mijlocul săptămânii?” s-a întrebat 
Kosuke. 

— Te-au dat afară? 

— Mă rog... Nu chiar... 

Kosuke nu voia să-l mai descoasă, pentru că era evident că se 
eschiva. 

— Mi-am dat seama că n-o să mai pot avea grijă de Nana, așa 
că am început să-mi întreb toţi prietenii dacă nu vor să-l ia la ei, 
a mai adăugat Satoru. 

KOsuke își dorea din tot sufletul să-l poată ajuta. 

— Ceva planuri de viitor? 

— Deocamdată, cea mai presantă chestiune este să-i găsesc 
un stăpân lui Nana. 

Kosuke știa că nu mai trebuia să insiste. Nu voia să-și bage 
nasul unde nu-i fierbea oala. 

— Motanul tău seamănă cu Hachi ca două picături de apă, cel 
puţin așa mi s-a părut în poză. 

— De aproape asemănarea este și mai izbitoare, a zis Satoru, 
aruncând o privire fugară spre cușca din spatele său. 

Însă Nana n-avea poftă să iasă. 

— Și eu am rămas fără glas când l-am văzut prima dată. O 
clipă am crezut că-i Hachi. 

Râsul acela vesel i-a trezit lui Kosuke amintiri dureroase. 

— Până la urmă ce s-a întâmplat cu el? 

— A murit într-un accident de mașină când eram la liceu sau, 
cel puţin, așa mi s-a spus. 


VP -15 


Probabil că vestea fusese o adevărată lovitură pentru Satoru! 

— De ce nu mi-ai zis și mie? 

Amândoi îl știau pe Hachi și în doi durerea ar fi fost mai ușor 
de suportat. 

— Imi pare rău. Am fost așa de dat peste cap, că nu eram în 
stare să mă gândesc la altceva. 

— Lasă, nu-ţi mai cere atâtea scuze! 

Kosuke s-a prefăcut că-i trage un ghiont, dar Satoru s-a ferit 
cu dibăcie. 

— Cum mai zboară timpul! Parcă ieri l-am găsit pe străzi. Mai 
ţii minte? 

— Bineînţeles. Cum să uit așa ceva? a zis Kosuke cu un surâs 
sarcastic, la care Satoru i-a răspuns cu un zâmbet jenat. 

* 


Nu departe de studioul foto Sawada, pe un teren în pantă se 
afla un mare complex rezidențial. Acum treizeci de ani, zona era 
în plin avânt, populată de case ca de expoziție și blocuri 
elegante. Familia lui Satoru locuia într-un apartament din 
cartier. Familia - adică el și părinţii. 

In clasa a doua, KOsuke și Satoru s-au apucat de înot. De mic, 
Kosuke fusese predispus la o dermatită atopică, și mama sa, 
convinsă că apa de la bazin îi va face bine, l-a trimis la cursurile 
de înot. Satoru se înscrisese din alte motive. Înota așa de rapid, 
c-ai fi zis că are labe de gâscă. Văzându-l atât de talentat, 
profesorii de la școală i-au recomandat să se antreneze „într-un 
cadru adecvat”. 

Câteodată, la cursurile de înot, Satoru, care era poznaș din 
fire, se prefăcea că-i o salamandră de pe fundul bazinului și 
speria copiii, sărindu-le brusc în faţă. 

— Parc-ai fi un kappa, i-a zis instructorul înfuriat. 

Și așa i-a rămas porecla: Kappa, însă uneori, în funcţie de 
dispoziție, profesorul îi mai spunea și „Labe de gâscă”. 

Satoru a fost repartizat la avansați, alături de alți înotători 
rapizi, pe când Kōsuke a ajuns în grupa de intermediari, unde 
predominau copiii cu alergii de piele. 

In ciuda poreclelor nu tocmai atrăgătoare, amicul său arăta 


5 Kappa sunt creaturi fantastice din folclorul japonez, de statura unui copil, nu au păr, 
iar în loc de piele, au solzi de culoare galben-verzuie sau carapace de broască 
țestoasă. Pe cap au o proeminentă care trebuie să fie permanent umedă, altfel își 
pierd puterile. Trăiesc în râuri, lacuri, heleșteie și le place să le joace farse oamenilor. 


VP - 16 


extraordinar când înota. Deși îi era prieten, Kosuke recunoștea 
că în astfel de momente Satoru era de-a dreptul enervant. 
Fusese chiar puţintel gelos că nu putea să înoate ca el până 
când Satoru, care făcea, ca de obicei, pe măscăriciul, a sărit în 
cap și și-a spart căpăţâna de fundul bazinului. Din acea zi, 
Kosuke a lăsat invidia deoparte și a revenit la sentimente mai 
bune. 

Pe la începutul verii, la doi ani după ce începuseră cursurile 
de înot, Kosuke venea agale de la școală. La locul de întâlnire de 
la poalele complexului rezidenţial a dat cu ochii de o cutie de 
carton, lăsată chiar sub indicatorul cu harta zonei. Kosuke a 
deschis cutia cu băgare de seamă și a descoperit înăuntru două 
ghemotoace albe, cu câteva pete colorate pe blăniță. S-a holbat 
la ele în tăcere. „Ce făpturi neajutorate!” și-a spus. „Sunt așa de 
mici, că mi-e și frică să le ating”. 

— la te uită, niște pisoi! a răsunat vocea lui Satoru, de undeva 
de deasupra sa. De unde i-ai pescuit? a zis el, așezându-se pe 
vine lângă KOsuke. 

— l-am găsit. 

— Sunt tare drăgălași! 

O vreme au stat aproape nemișcați, trecându-și cu teamă 
degetele prin blăniţa lor moale. 

— Nu vrei să ţii în braţe unul? a rupt Satoru tăcerea. 

„Eşti alergic! N-ai voie să pui mâna pe animale”. Lui Kosuke îi 
răsuna în urechi vocea alarmată a mamei. Dar cum să se lase 
mai prejos ca Satoru, care mângâia cu atâta entuziasm puii de 
pisică? La urma urmei, el îi găsise! A ridicat un pisoi și l-a așezat 
în podul palmei. Era ușor ca un fulg! 

După o vreme, și-au dat seama că mai aveau puțin și 
întârziau la antrenament. S-au ridicat amândoi fără nicio tragere 
de inimă și au pornit-o spre bazin. 

De atunci, și-au făcut obiceiul ca, înainte de cursurile de înot, 
să treacă să vadă pisoii. Dacă nu ajungeau la timp, instructorul 
le trăgea o scatoalcă zdravănă după ceafă. La sfârșitul 
antrenamentului, o luau din nou la fugă spre poalele dealului. 
Cutia de carton era în continuare sub indicator, numai că în ea 
nu mai rămăsese decât un pisoi. Cine să-l fi luat pe celălalt? 
Acum erau singurii răspunzători de soarta „ultimului 
supravieţuitor” - un pisic cu două pete pe frunte, ce aduceau cu 
cifra opt, și coada neagră, în formă de cârlig. 


VP - 17 


S-au așezat amândoi lângă cutie și s-au holbat la pisoiul care 
dormea făcut covrig, înduioșaţi de făptura aceea mititică și 
pufoasă. „Dacă am lua-o noi?” Kosuke și-a dat seama că Satoru 
se gândea la același lucru. Numai că, din cauza alergiei sale, 
maică-sa i-ar tăia repede entuziasmul, iar pe taică-su, care nu 
era mare iubitor de animale, nu putea pune nicio bază. 

Satoru s-a mișcat mai repede decât KOsuke, pe care îl 
încercau tot felul de presimţiri sumbre. 

— O să vorbesc cu mama. 

— Da' nu-i cinstit! 

Reacţia lui Kosuke se datorase, în parte, întâmplării de acum 
câteva zile, de la cursul de înot, când fetei de care-i plăcea îi 
scăpase o exclamaţie de admiraţie la adresa lui Satoru, care se 
mișca precum peștele prin apă. 

Amicul său înota, într-adevăr, foarte bine și nu avea alergii. 
Mai mult ca sigur că părinţii lui, care erau foarte cumsecade, o 
să fie de acord să ia la ei pisoiul. Până și fata pe care o plăcea îl 
ridica în slăvi, iar acum, colac peste pupăză, avea să ia la el și 
pisoiul cu blăniţa moale. Chiar nu era cinstit! 

Satoru a rămas năucit, de parcă ar fi primit o lovitură în 
moalele capului. Lui Kōsuke i-a părut rău că-și vărsase nervii pe 
el. 

— Adică... ăăă... eu l-am văzut primul! a îngăimat el. 

— Îmi pare rău, a zis Satoru înţelegător. Ai dreptate. Pisoiul e 
al tău. Tu l-ai văzut primul. 

Kosuke se simțea prost că se răstise la prietenul lui. Cu toate 
acestea, a dat din cap ofensat și a luat țâfnos cutia cu pisoiul. 

Spre surprinderea lui, maică-sa a fost destul de rezonabilă. 

— De mult nu ţi-a mai apărut dermatita aia urâtă. Cred că de 
la înot ţi se trage. Dacă îmi promiţi că faci curat, nu văd de ce n- 
ai ţine pisoiul. Ultima dată când te-ai jucat cu pisica unchiului 
tău, nu ai mai făcut alergie. 

Chiar așa! De ceva timp, mama sa nu-l mai bătuse la cap cu 
dermatita, iar vizitele la spital se răriseră simţitor. 

Numai că tatăl lui a luat pur și simplu foc. 

— Nu! Categoric nu! Pisoiul n-are ce căuta la noi! 

Discuţia începuse cu stângul și știa că de acum putea să-și ia 
adio de la pisic. 

— Să te văd ce-o să faci când o începe să-și ascută ghearele 
peste tot? Să știi că îngrijirea unei pisici costă. Eu unul nu vreau 


VP-18 


să mă spetesc muncind ca să aibă mâţa ta ce mânca. 

Degeaba mama sa a dat să-l ia cu binișorul, că a pus și mai 
mult gaz pe foc și, înainte de cină, tatăl lui a zbierat la el să 
ducă înapoi puiul de pisică. 

Cu lacrimile șiroindu-i pe obraji, cu cutia de carton în braţe, 
băiatul s-a întors la locul cu indicatorul din zona rezidenţială. Nu- 
i venea să lase jos cutia. Cu toate că se simţea vinovat că nu se 
despărțise în termeni prea buni de Satoru, KOsuke s-a pomenit 
îndreptându-se spre casa prietenului său. 

* 


— Ți-am adus pisoiul. Tata nici n-a vrut să audă să-l ținem, i-a 
spus Kosuke printre suspine. 

— Fii pe pace, i-a răspuns Satoru din pragul ușii. Am o idee! 

Și a dispărut imediat în casă. Kosuke a așteptat, gândindu-se 
că Satoru se dusese să-i ceară voie mamei lui să ia pisoiul, dar, 
când colo, acesta a apărut pe umăr cu geanta cu care venea la 
cursurile de înot. 

— Unde te duci cu aia? Dintr-o clipă într-alta trebuie să vină și 
taică-tu, să luăm cu toţii cina. 

— Mâncaţi fără mine, a spus el în timp ce se încălța în hol. Eu 
și Ko-chan* o să fugim de acasă. 

— Ce? 

Era prima dată când Kosuke o auzea pe blânda și distinsa 
doamnă ridicând vocea. 

— Satoru, ce-i cu vorbele astea? 

Și doamna Miyawaki, care tocmai pregătea niște tempura’, a 
scos panicată capul pe ușa de la bucătărie. 

— Ko-chan, ce tot spune Satoru? 

Dar Kosuke era la fel de nedumerit. 

— Haide, i-a zis Satoru trăgându-l de mână, în vreme ce ieșea 
pe ușă. 

— Odată, am citit o carte de la biblioteca școlii despre un 
băiat care a găsit un cățeluș, dar tatăl lui l-a certat și i-a zis să-l 
ducă înapoi. Fiindcă nu voia să se despartă de căţel, băiatul a 
fugit de acasă, iar tatăl lui s-a văzut nevoit să plece la miezul 
nopţii să-l caute. În cele din urmă, s-a lăsat înduplecat de fiul 
său și i-a dat voie să ţină căţelușul, cu condiţia să aibă grijă de 


6 Apelativ asemănător cu -san (domn, doamnă), dar care arată un grad mai mare de 
familiaritate, folosit uneori și ca termen de alint. 
7 Creveţi și legume pane, servite cu un sos special, numit tsuyu. 


VP -19 


el, a conchis entuziasmat Satoru. Zău, Ko-chan, strategia asta e 
imbatabilă, chiar dacă, în cazul tău, e vorba de un pisoi. O să 
vezi! 

Nu numai că povestea iniţială era cu un câine, dar nu se 
pomenea nimic de un prieten binevoitor, gata să-i sară într- 
ajutor. KOsuke avea mari dubii că într-adevăr așa se petrecuseră 
lucrurile, dar i se părea tentantă ideea unui tată disperat, care, 
până la urmă, îi face pe plac fiului fugit de acasă. Așadar, a 
intrat în jocul lui Satoru. 

Primul popas a fost la minimarket, să cumpere hrană de pisici. 

— Mâncare pentru pisoi, vă rog, au cerut ei la casă. 

— Poftiţi, le-a zis vânzătorul cu păr roșu, întinzându-le o 
conservă cu un soi de pastă de carne. 

Vânzătorul roșcovan arăta destul de înspăimântător, dar, 
până la urmă, se dovedise de treabă. 

Masa de seară au luat-o în parcul din complexul rezidenţial. 
Satoru apucase să subtilizeze de acasă pâine și niște dulciuri, 
așa că au avut cu ce-și potoli foamea, iar pentru pisoi au deschis 
conserva cumpărată de la minimarket. 

— În carte scria „la miezul nopţii”, deci trebuie să așteptăm 
până la douăsprezece noaptea. 

Prudent, Satoru strecurase în bagaje și un ceas deșteptător. 

— Cred că taică-miu e negru de supărare că s-a făcut așa de 
târziu, iar eu tot nu mi-am făcut apariţia. 

La prima vedere, tatăl lui Kosuke părea destul de prietenos, 
dar, când îl luai la bani mărunți, era încăpățânat ca un catâr și 
una-două îi sărea muștarul. 

— Lasă, Kosuke, că-i pentru o cauză nobilă! O să vezi că până 
la urmă tatăl tău o să te ierte și o să te lase să ţii puiul de pisică. 

Poate că tatăl din cartea lui Satoru o fi fost mai iertător, dar al 
lui... Se lăsase orbit de entuziasmul molipsitor al lui Satoru, dar 
Kosuke știa prea bine că tatăl lui era făcut din alt aluat și se 
îndoia profund că planul lor ar avea sorți de izbândă. Numai că 
nu avea inima să spună cu glas tare ce gândea... 

Prin urmare, au rămas în parc și s-au hârjonit cu puiul de 
pisică. Pe lângă ei s-au perindat rând pe rând o mulţime de 
oameni ieșiţi să ia o gură de aer sau să-și plimbe câinele. 

— Ce-i cu voi la ora asta? i-a apostrofat o doamnă cu câinele. 
Familiile voastre și-or face o mie de griji pentru voi! 

Fiindcă vecinii de cartier îi cunoșteau din vedere, lui Kōsuke i 


VP - 20 


se părea că „locul de pândă” era total neinspirat, dar Satoru nu 
părea câtuși de puţin îngrijorat. 

— Stati liniștită, doamnă. Noi doar am fugit de acasă. 

— Zău? Să faceţi bine să vă întoarceţi! 

Evident, nu așa se fugea de acasă! Kosuke nu știa cum 
anume trebuie să-ţi iei tălpășiţa, dar cert era că o dăduseră rău 
de tot în bară. 

După ce alte cinci doamne le-au făcut observaţie, Kosuke i-a 
zis alarmat prietenului său: 

— Satoru, nu cred c-am nimerit-o cu fuga de-acasă. 

— Cum așa? In carte scria că tatăl băiatului vine după el în 
parc. 

— Ce aiureală! 

Iniţial, Kosuke crezuse că tatăl lui i-ar putea trece cu vederea 
năzbâtia și o să-l lase să ţină pisoiul, numai că acum știa sigur 
că pentru el povestea va avea cu totul și cu totul alt 
deznodământ. 

Tocmai atunci s-au auzit niște strigăte impacientate. Era 
mama lui Satoru. 

— Satoru! E târziu. Lasă prostiile și vino acasă! Și familia lui 
KO-chan este îngrijorată. 

Satoru a tresărit. 

— N-aveau cum să ne dea atât de repede de urmă! 

— Ce, nu credeai c-or să ne găsească? 

Satoru era de-a dreptul șocat. Sigur că toate doamnele acelea 
care trecuseră pe-acolo și intraseră în vorbă cu ei îi dăduseră 
imediat raportul mamei sale. 

— Scuze, mamă, dar nu trebuia să ne găsești încă, i-a strigat 
Satoru. Vino după mine, K6-chan! și-a îndemnat el prietenul, 
înșfăcând cutia de carton și rupând-o la fugă. 

Kosuke, neavând încotro, a zbughit-o după el. Povestea nu 
mai semăna deloc cu cea din carte, dar situaţia se putea 
schimba. Satoru era încă încrezător! 

Au fentat-o cu dibăcie pe doamna Miyawaki și au fugit la 
poalele dealului. 

— Hei, băiete! a tunat dintr-odată vocea tatălui lui Kosuke. 

„Adio, final fericit!” Era cât pe ce să se oprească să-și ceară 
scuze, când Satoru i-a strigat: 

— Dușmanu-i pe urmele noastre! Fugi! 

Lucrurile o luaseră cu totul razna. Povestea din carte părea un 


VP -21 


vis îndepărtat. Kâsuke n-avea nici cea mai vagă idee cum aveau 
s-o sfârșească, dar se ţinea după Satoru, care fugea de-i 
sfârâiau călcâiele. 

La primul colţ, îl lăsaseră deja în urmă pe tatăl lui Kosuke, 
care avea un pântec rotunjor și nu era în cea mai bună formă 
fizică. Din păcate, s-au trezit în mijlocul unei străzi netede ca-n 
palmă. Și să fi vrut, și n-ar fi avut unde să se ascundă! 

— Pe aici, KO-chan! 

Satoru a intrat în trombă pe ușa minimarketului de unde 
cumpăraseră mai devreme hrana pentru pisici. lnăuntru erau 
câțiva clienţi care răsfoiau niște reviste și, bineînțeles, 
vânzătorul roșcovan, care aranja tacticos marfa pe rafturi. 

— Trebuie să ne ascunzi! Suntem urmăriţi! 

Vânzătorul s-a întors spre ei, mirat de strigătele lor disperate. 

— Dacă ne prind, o să ni-l confiște! 

Din cutia de carton pe care Satoru o băgase sub nasul 
vânzătorului se auzeau niște ţignale ca de sirenă de poliţie. In 
goana lor, îl zgâlţâiseră atât de tare, că pisoiul se speriase și 
începuse să miaune cu îndârjire. 

Vânzătorul s-a uitat lung la cutie și, fără un cuvânt, s-a 
îndreptat spre spatele magazinului. După doi-trei pași, s-a întors 
și le-a făcut semn să-l urmeze până la ieșirea din dos. 

— Mulţumim mult! 

Satoru a rupt-o la fugă, urmat de Kōsuke, care s-a întors să 
facă o plecăciune scurtă. Roșcovanul le-a făcut, nu foarte 
încântat, cu mâna. 

* 

O vreme au bătut coclaurile. În cele din urmă, s-au refugiat la 
şcoală. Vestea că fugiseră de acasă făcuse înconjurul cartierului. 
Se lăsase deja seara când au reușit să se furișeze în interiorul 
școlii, cu o armată de oameni pe urmele lor. 

Au forţat o fereastră - de care toţi elevii știau că avea 
încuietoarea stricată și nu se închidea bine - și au pătruns 
înăuntru. Urmăritorii, care habar n-aveau pe unde să intre, s-au 
învârtit în jurul școlii, în timp ce băieţii se uitau disprețuitori la ei 
de la primul etaj. De acolo sau strecurat binișor pe acoperiș și 
au lăsat jos cutia. 

— Sper că pisoiul e bine. Cred că l-am ameţit cu atâta 
zgâlțâit... 

Au deschis în grabă cutia, din care nu se mai auzea niciun 


VP - 22 


sunet, și au găsit puiul de pisică ghemuit într-un colţ. Kosuke l-a 
atins cu teamă. 

— Miaaauu! a urlat pisoiul cât îl ţineau plămânii. 

— Ssst! Gura! O să ne dai de gol! au încercat ei să-l 
potolească, însă pisicile nu-s prea ascultătoare. 

— Se aude un mieunat! 

— E de sus, de pe acoperiș! 

Oamenii au început să se strângă din ce în ce mai mulți. 

— KoOsuke, încetează! s-a auzit din mulţime vocea furioasă a 
tatălui său. 

Sigur avea să-i tragă o mamă zdravănă de bătaie dacă-l 
prindea! 

— S-a dus naibii planul! Satoru, ești un mincinos, i-a reproșat 
Kosuke cu ochii-n lacrimi. 

— Ai răbdare! Încă nu-i totul pierdut! Lucrurile se mai pot 
schimba. 

— Satoru, coboară imediat! a zbierat o altă voce din mulţime. 

Tatăl lui Satoru se alăturase grupului de urmăritori. 

— Putem s-o luăm pe scara de incendiu, și-a dat cineva cu 
părerea, într-un exces de zel. 

Tatăl lui Kosuke, care vedea deja roșu înaintea ochilor, urca, 
hotărât, spre ei. 

— Sunt terminat! și-a zis Kosuke, cu capul în mâini. 

Satoru s-a dus la balustrada montată de jur-împrejurul 
acoperișului și s-a aplecat peste ea. 

— Staţi pe loc! Dacă mai faceţi un pas, mă arunc de pe 
acoperiș. 

Jos, adulţii se agitau și vociferau. 

— Așa mi-a zis Kosuke să vă spun. 

— Ceea? 

Kosuke era siderat. 

— Ce te-a apucat?! a exclamat el, trăgându-și amicul de 
mânecă. 

Satoru și-a ridicat un deget în aer și a râs sardonic: 

— Ti-am spus că lucrurile se mai pot schimba! 

In orice caz, KOsuke nu se așteptase la așa o schimbare! 

Cuvintele l-au făcut pe tatăl lui Satoru să se oprească-n loc. 

— Vorbește serios? a ţipat doamna Miyawaki. 

— Foarte serios! a urlat Satoru ca răspuns. S-a descălțat deja. 

De jos s-au auzit alte ţipete panicate. 


VP - 23 


— Kosuke, nu te pripi! a strigat tatăl lui Satoru. 

— Kosuke, lasă dracului prostiile! a zbierat și tatăl său, care 
se vedea de la o poștă că spumega de furie. Termină cu circul 
că vin la tine și te urechez de nu te vezi! 

— Domnule, dacă urcați, Ko-chan o să se sinucidă, cu pisoi cu 
tot. Este super-super hotărât! 

Satoru - creierul din spatele întregului plan - s-a întors spre 
Kosuke cu o mină gravă. 

— Ko-chan, ești drăguţ să te urci pe balustradă? 

— Nici nu mă gândesc! Te rog să nu te mai joci cu viaţa mea 
după cum ţi se năzare! 

— Bine, dar vrei sau nu vrei pisica? 

— De vrut, o vreau, dar... 

Dar... nu crezuse că trebuia să-și pună pielea la saramură. 
Ceva nu era în regulă! Mai mult ca sigur că povestea citită de 
Satoru nu se termina cu personajul principal sărind în cap de pe 
acoperiș, cu câinele după el. 

— N-ar fi fost mai ușor să-i rogi pe-ai tăi să iei tu pisica? i-a zis 
Kosuke. 

— Ce? 

Satoru făcuse ochii cât cepele. 

— Îmi lași mie pisica? 

— Era mai plauzibil decât să mă pui să sar de pe acoperișul 
școlii. 

— Și nu puteai să-mi zici asta mai devreme?! 

Radiind de fericire, Satoru s-a întors către cei de jos și le-a 
strigat: 

— Mami, tati, KO-chan mi-a lăsat mie pisoiul. 

— Bine, dragule, bine, numai convinge-l pe Ko-chan să nu se 
arunce de pe acoperiș. 

Dar jos furtuna nu se potolise încă... 

* 


Hai, c-ai făcut-o lată! Zău, Satoru, când erai mic, nu te prea 
dădea inteligenta afară din casă! 

Din cușca de unde mă pitisem, auzisem fiecare cuvințel. Ce 
poveste nebunească! 

— Oricum, greul ne aștepta abia după ce-am coborât de pe 
acoperiș. 

— Tatăl tău ne-a cărat scatoalce cu nemiluita. În dimineaţa 


VP - 24 


următoare aveam un cap cât al Marelui Buddha din Nara?. 

Lasă-mă să ghicesc! Pisoiul care făcuse valuri în cartier nu era 
nimeni altul decât Hachi, predecesorul meu. 

— Hachi era motan, nu? Din câte știu, cotoii calico? sunt 
foarte rari. 

Pe bune? Atunci, poate că și eu... Mi-am ciulit urechile să aud 
mai bine. 

— Păi... a râs Satoru, când l-am întrebat pe veterinar, mi-a 
spus că avea prea puţine pete colorate ca să fie calico. 

— Într-adevăr. In afară de frunte și de coadă, era în întregime 
alb. 

De printre gratiile cuștii l-am văzut pe Kosuke agitându-și 
mâinile în aer, apoi încrucișându-și-le pe piept. 

— Poate vestea că motănelul era o raritate l-ar mai fi îmbunat 
pe tata, sau... a oftat el, l-ar fi lăsat, ca de obicei, rece. 

KOsuke a aruncat o privire spre cușca mea. Mi-am întors iute 
capul, să nu vadă că mă uitam la el. Adevărul e că mă 
deranjează când un necunoscut se bagă în sufletul meu. 

— Și Nana? 

— Nici el nu-i calico, ci doar o corcitură. 

Vai, ce vocabular! M-am holbat insistent la ceafa lui Satoru. 

— Dar pentru mine face cât toate pisicile de rasă din lume! a 
continuat el. La început, asemănarea cu primul meu motan, 
Hachi, mi s-a părut izbitoare. De cum l-am văzut, am știut că, la 
un moment dat, o să fie pisica mea de suflet. 

Lasă, lasă, că nu mă impresionezi! Spui asta fiindcă știi că 
trag cu urechea. Și totuși... în ziua în care m-a călcat mașina ai 
bocit nițeluș. Ar fi fost a doua oară când iţi pierdeai pisica din 
cauza unei nenorocite de mașini, dacă punem la socoteală 
faptul că Hachi a murit într-un accident. Hm... 

— Imi amintesc cât de cuminte era Hachi, a zis Kâsuke și 
Satoru i-a răspuns cu un surâs. 

— Da, în schimb, nu prea avea vână. 

Pun pariu că Hachi era unul dintre motanii ăia nătăfleţi cărora, 
niciuna, nici două, li se blegeau picioarele când erau apucaţi de 
ceafă și habar n-aveau ce-i aia vânătoarea de șoareci. jalnic! Un 


8 Marele Buddha din Nara (din templul Tōdai) este cea mai mare statuie din bronz din 
Japonia, având 15 metri înălțime și reprezentându-l pe Buddha în poziţia lotusului. 

? Colorit care constă în pete de trei culori (albe, negre și maro-roșcat). În general, 
coloritul calico este specific femelelor. Pentru ca o pisică să fie considerată calico, 
petele trebuie să fie bine evidenţiate și distribuite în proporții egale. 


VP -25 


cotoi care se respectă știe să-și strângă bine picioarele sub el. 
Eu? Bineînţeles că-s drăcos! Am prins prima mea vrabie la nici 
jumătate de an. Și vă rog să rețineți că zburătoarele sunt mai 
greu de prins decât patrupedele! 

— Uneori ameţea dacă îl lăsam să se joace prea mult cu 
pămătuful. 

— Dar Nana cum e? 

— O, Nana e leșinat după jucăriile-șoricel - cele din blană de 
iepure. 

Ei, hai că-mi placi! De unde și până unde eu - „leșinat“ după 
nesuferiții ăia de șobolani falși? Sigur, miros ca unii adevărați, și, 
dacă mi-i arunci în nas, normal că sar la atac! Însă, spre 
deosebire de șoarecii zemoși din realitate, după ce-mi înfig 
colții-n ei, puah, au un gust de toată jena. Problema e că-mi dau 
seama de șmecherie abia după ce mă trezesc din betia 
vânătorii. 

Nu se poate să nu fi văzut la televizor desenele animate cu un 
samurai care hăcuiește niscaiva coate-goale și apoi exclamă: 

— Uite pe cine mi-am stricat bunătate de sabie! 

La fel îmi venea și mie să zic după ce măcelăream șoarecele- 
impostor: 

— Uite pe cine mi-am stricat bunătate de colți! 

(Apropo, lui Satoru îi plac mai mult filmele cu împușcături, 
decât cele cu săbii și samurai.) 

Și măcar dac-ar umple amărâtele alea de jucării cu niște 
fâșiuțe de piept de pui. Poate totuși trimiteţi sesizarea mea 
companiilor de jucării pentru pisici. vă rog eu mult! Nu-i frumos 
să le caute în coarne stăpânilor de pisici şi să-i doară-n spate de 
clienții reali, adică de noi, felinele. 

În fine, să trecem peste asta. De obicei, îmi consum energia la 
plimbare. Dar, cu Satoru ţinându-se de capul meu, vânătoarea 
era un adevărat chin. De pildă, tocmai când puneam ochii pe un 
vânat mai acătării, hop, apărea Satoru și se ducea naibii totul: 
trântea, bufnea, scotea tot felul de sunete, care mai de care mai 
ciudate, și nu stătea locului o clipă. Eu îi aruncam priviri ucigașe, 
dar el se făcea că plouă. Mersi frumos că m-ai dat de gol! Și 
dacă mișcăm nervos din coadă, se uita la mine spăsit. „N-ai 
destule bunătăţi acasă? Chiar trebuie să omori animalele? 
Oricum nu le mănânci...” Zău, Satoru, nu mi-o lua în nume de 
rău, dar ai o droaie de gărgăuni în cap! Animalele au din 


VP - 26 


născare instincte ucigașe - sper că măcar atâta lucru știai! Bine, 
bine, o s-o dai cotită și o să-mi scoti ochii cu tabăra 
vegetarienilor, numai că singura diferență este că plantele nu 
tipă când le omori. Deci, o pisică normală vânează tot ce-i iese 
în cale. Câteodată prinde animale doar ca să se păstreze în 
formă, nu neapărat să le mănânce. 

Din punctul ăsta de vedere, oamenii sunt niște fiinţe tare 
neajutorate, fiindcă nu-s în stare să-și ucidă singuri hrana. Păi 
cum să priceapă asta Satoru?! 

— Nana e bun la vânătoare? 

— O, da. Mai demult a omorât un porumbel în balcon! 

Zburătoarele alea obraznice se dădeau mereu mari pe 
teritoriul oamenilor! Imediat ce am pus ochii pe ele, m-am 
gândit să le dau o lecţie să le meargă fulgii. După ce i-am venit 
de hac porumbelului tupeist, Satoru mi-a zis lăcrimând: „De ce l- 
ai omorât?” Stii ceva? Pe viitor, fii drăguţ și nu-mi mai sta pe 
cap când ieșim la plimbare. Parcă nu tot el mi se plânsese zilele 
trecute că rufele din balcon erau pline de găinaţ. Deci, mi s-a 
părut o idee genială să-i fac felul porumbelului. Pe lângă faptul 
că l-aș fi scăpat pe Satoru de o pacoste, aveam și eu ocazia să- 
mi arăt talentul de vânător. Și acum, poftim, Satoru se smiorcăia 
că i-am omorât porumbelul. Cine să-l mai înţeleagă?! Cert este 
că din acea zi niciun porumbel n-a mai avut neobrăzarea să se 
apropie de balcon. Ce, credeţi că Satoru mi-a mulțumit pentru 
osteneală? Aș! 

— Habar n-aveam ce să fac cu ditamai porumbelul. Dacă ar fi 
fost o vrăbiuţă sau un șoricel, l-aș fi îngropat sub tufele din jurul 
blocului... într-un final, l-am dus în parc. Mai mult ca sigur că 
trecătorii au intrat la bănuieli, văzând un bărbat în toată firea 
care voia să se descotorosească de cadavrul unui porumbel. 

— Aveau și ei dreptate, cu atâţia ciudațţi în jur... 

— De fiecare dată când trecea pe acolo cineva, mă fâstâceam 
și începeam: „Îmi pare rău, nu eu, motanul...”, iar individul îmi 
arunca niște priviri, mai-mai să mă-nghită. Și, ca un făcut, Nana 
nu era cu mine să mă susţină. 

Dacă tot te dai lovit, de ce nu mi-ai spus să vin și eu? 

— Deci Nana este mai bătăios ca Hachi? 

— Nana are multă personalitate, dar știe să fie și drăgăstos. 
Când sunt abătut sau nu mă simt bine, nu se dezlipește de 
lângă mine. 


VP - 27 


Și de ce, mă rog, crezi că mi-ar face plăcere să te văd în halul 
ăla? 

— Câteodată mi se pare că înţelege ce-i spun. Este istet foc. 

Eu aș spune că, dimpotrivă, oamenii care cred că animalele 
nu pricep o iotă din ce li se zice sunt tare mărginiți. 

— Îmi amintesc ce tandru era Hachi! Când veneam la tine să- 
mi ling rănile după „vreun meci” cu taică-miu, Hachi stătea tot 
timpul în poala mea. 

— Simţea când cineva avea ceva pe suflet. Când ai mei se 
ciorovăiau, el îi ţinea partea „echipei învinse”. De la Hachi am 
învățat să-mi dau seama cine ieșea „mai șifonat” dintr-o ceartă. 

— Și Nana? 

— Nana e un motan foarte afectuos. 

Slavă Domnului că n-ai spus „Nana e și el un motan foarte 
afectuos”, pentru că m-am săturat să fiu comparat cu răposatu'. 
Hachi-n sus, Hachi-n jos! Dacă Hachi ăsta era atât de 
mirobolant, poate ar fi trebuit să miros și eu florile de la 
rădăcină ca el, nu? Ă 

— Îmi pare rău... a murmurat K5suke din senin. Îmi pare rău 
că nu l-am putut ţine pe Hachi după ce ai plecat din oraș. 

— Nu face nimic. 

În tonul lui Satoru nu era nici urmă de dușmănie, însă, pe 
undeva, simțeam că amicul său, Kosuke, îi purta puţintică pică. 

* 

Deşi Hachi ajunsese la familia Miyawaki, Kōsuke era convins 
că motanul era pe jumătate al lui. 

Când venea la Satoru, era liber să se joace cu Hachi cât voia. 
Câteodată, prietenul lui i-l aducea acasă. La început, fiindcă 
tatăl său refuzase cu încăpățânare să-l lase în casă, au fost 
nevoiţi să stea cu el în garaj. După aceea, mama sa i-a dat 
drumul în casă, dar niciodată în studioul foto. Incet-încet, tatăl 
său a lăsat-o mai moale. Rămăsese pe poziţii în privinţa 
ascuţitului ghearelor de mobilă sau de pereţi, dar uneori îi făcea 
plăcere să se joace cu motanul. 

Kosuke încă mai suferea că nu l-a putut păstra, dar se bucura 
când tatăl lui se hârjonea când și când cu Hachi. În astfel de 
momente îl simțea mai puţin distant, mai puţin sever. In orice 
caz, era nemaipomenit să ai pisică! Când rămânea peste noapte 
la Satoru și dormeau în aceeași cameră, la miezul nopţii se 
pomenea cu niște lăbuţțe care mergeau, pâș-pâș, peste 


VP - 28 


plapumă. Era o senzaţie divină să simţi pașii unei pisici trecând 
peste tine în toiul nopţii! Kosuke deschidea încetișor un ochi și îl 
zărea pe Hachi ghemuit pe pieptul lui Satoru, gata să adoarmă. 
Amicul lui se întorcea în somn, simțind probabil mica greutate 
care-i apăsa pieptul. Ce noroc pe Satoru! Să aibă un motan... Să 
doarmă cu el... 

— Cred că tata îl place pe Hachi. Dacă mai găsesc un pisoi, s- 
ar putea să-l înduplec să mă lase să-l păstrez. 

— Grozav! Dacă reușești, Hachi ar avea cu cine să se joace. 

Kosuke era așa de entuziasmat de idee, că trecea de fiecare 
dată după cursurile de înot să vadă dacă nu cumva mai apăruse 
vreo cutie cu pisoi. Dar norocul nu i-a surâs! Nicio cutie nu și-a 
mai făcut apariţia sub indicatorul cu harta zonei. În principiu, nu 
era rău că niciun pisic nu mai fusese aruncat în stradă... Și, chiar 
dacă ar fi găsit unul, fără îndoială că tatăl său ar fi strâmbat iar 
din nas... 

* 

Au trecut doi ani de când Satoru îl avea pe Hachi. Kōsuke 
trecea într-a şasea. Pe la mijlocul toamnei, a plecat într-o 
excursie cu clasa, care marca încheierea școlii primare. Sigur, 
din partea lui se putea lipsi bucuros de templele din Ky6to, care 
semănau leit unul cu celălalt, dar era mai mult decât încântat să 
călătorească alături de Satoru. Pentru excursia aceasta, primise 
de acasă o sumă frumușică, pe care în mod normal n-ar fi 
căpătat-o. Işi drămuise banii cu atenţie: cu o parte din ei avea 
să-și cumpere ce dorea, iar cu restul urma să ia cadouri pentru 
cei dragi. 

Intr-un magazin de suveniruri, a dat peste prietenul său, care 
părea într-o mare dilemă. 

— Ce s-a întâmplat? l-a abordat el. 

— Nu știu pe care să le cumpăr... 

Satoru era la raionul de cosmetice, holbându-se la niște 
șerveţele matifiante. 

— Mama mi-a zis să-i cumpăr șerveţele matifiante, dar am 
uitat cum se cheamă... Ceva de genul... âă... nu știu cum - ya. 

— Nu-s toate la fel? 

Satoru părea foarte încurcat. 

— Ce-ar fi să lași la urmă cadoul pentru mama ta? i-a sugerat 


10 În sistemul de învăţământ japonez, școala primară are șase ani, iar gimnaziul și 
liceul au fiecare trei ani. 


VP - 29 


Kosuke. 

Satoru a dat din cap cu entuziasm. 

— Atunci o să-i iau ceva tatei! 

— Bună idee! O să caut și eu un cadou pentru taică-miu. 

O vreme s-au învârtit amândoi prin magazine, dar KOsuke a 
fost cel mai rapid. Pusese ochii pe un breloc cu o maneki/-neko'! 
cu o zgardă pe care scria: „Succes în afaceri”. Pe lângă mesajul 
evident, Kōsuke ochise mâţa norocoasă în speranţa că tatăl său 
avea să ajungă cândva să iubească pisicile. 

— Super! 

Lui Satoru i-au sticlit ochii când a văzut expresia nostimă a 
pisicii-breloc. 

— Noi nu avem studio foto, așa că n-am cum să-i duc tatei un 
suvenir cu „succes în afaceri”. 

— Mai sunt și alte modele. 

Tatălui său i s-ar fi potrivit un breloc cu „sănătate înainte de 
toate” sau „protecţie în trafic”. Mai era un model pe care scria 
„armonie în cămin”, dar nu prea știa ce înseamnă asta. Într-un 
final, l-a ales pe cel cu „protecţie în trafic”, pentru că figurina 
maneki-neko semăna mult cu Hachi. Pentru șerveţelele 
matifiante mai avea timp și mâine. 

A doua zi, după masa de prânz, Satoru era de negăsit. 
Profesorii au reunit toate clasele și le-au explicat elevilor că 
„Miyawaki-kun!? a trebuit să se întoarcă din cauza unei 
probleme personale”. 

— Săracu' Satoru, s-a auzit un cor de voci, căinându-l că 
plecase la jumătatea excursiei. 

— Sawada-kun, tu ce știi de el? 

Kosuke nu știa nimic. Trebuie să fi fost ceva grav dacă Satoru 
plecase fără să-și ia la revedere de la cel mai bun prieten al lui. 
Și uitase și de șervețelele de care îl rugase mama sa. Bine 
măcar că apucase să cumpere brelocul cu maneki-neko! 
Doamna Miyawaki avea să fie foarte dezamăgită! Ar fi putut să 
ia el șerveţelele pentru mama lui Satoru, numai că habar n-avea 
ce marcă erau. 

Kōsuke s-a tot frământat ce să facă. Adâncit în gânduri, nici n- 


11 Figurină-talisman reprezentând o pisică albă, cu o lăbuţă mobilă ridicată în sus, cu 
care invită norocul să se apropie de posesorul ei. În general, este plasată la intrarea în 
magazine, restaurante, săli de jocuri de noroc etc. 

12 Apelativ atașat numelor masculine și care se traduce prin domn. 


VP - 30 


a observat când ajunseseră la Templul de aur, care sclipea de-ţi 
lua ochii. Era complet diferit de templele austere de până 
atunci, iar elevii au rămas toţi gură-cască. 

— Mamă, ce frumos e! 

Lui KOsuke i s-a strâns inima. Păcat că nu era și Satoru să-l 
vadă! 

După vizita la Templul de aur, a dat peste câteva colege care 
se hlizeau într-un magazin de suveniruri și l-a străfulgerat ideea 
să le întrebe de „șerveţelele matifiante”. N-aveau cum să nu 
știe. 

— Bună! a zis el către grupul de fete vesele, care ciripeau ca 
niște păsărele gureșe. Știţi cumva niște șerveţele matifiante, o 
marcă celebră... Ceva cu - ya la coadă. 

Răspunsul a venit prompt: 

— YOjiya! 

Spre marele lui noroc, fetele voiau să ajungă și ele la 
magazinul YOjiya, iar Kosuke s-a ţinut după ele. 

Cel mai ieftin dintre pachetele de șervețele de față costa 
peste trei sute de yeni. A stat puțin în cumpănă, căci, dacă l-ar fi 
cumpărat, ar fi rămas cu banii pe sponci. Și totuși, îi părea rău 
că Satoru nu putuse să rămână până la sfârșitul excursiei. Ce nu 
făcea el pentru cel mai bun prieten al său? Din câte îl cunoștea 
pe Satoru, știa c-o să-și facă procese de conștiință că nu-i 
cumpărase nimic mamei. 

Habar n-avea de ce erau așa de speciale șerveţelele acelea, 
dar, în cele din urmă, a ales un pachet pe care era desenat o 
păpușă kokeshi?. Pacheţelul era așa de subţire, că începuse să 
aibă dubii dacă acestea erau într-adevăr șervețelele pe care și 
le dorise doamna Miyawaki. 

— Sawada-kun, șerveţelele Yōjiya sunt pentru mama ta? 

— Nu, sunt pentru mama lui Satoru. El n-a mai apucat să i le 
cumpere... 

— Ce tare ești! au exclamat fetele la unison, impresionate de 
gestul lui. 

Lui Kosuke nu i-a displăcut complimentul. 

— Mai mult ca sigur că mamei lui Miyawaki-kun o să-i placă 
suvenirul. Magazinul ăsta este super faimos. ă 

Zău? Kosuke era pe jumătate surprins, pe jumătate ușurat. In 
cazul acesta, doamna Miyawaki va fi mulţumită de șerveţele 


15 Păpușă tradiţională, fără mâini și picioare, făcută dintr-un cilindru de lemn. 
VP - 31 


acelea subțiri, îi părea rău că nu luase și pentru mama lui 
același lucru, dar acum era prea târziu - îi cumpărase cadoul de 
ieri, iar bugetul nu-i mai permitea să mai ia încă un pachet... O 
fracțiune de secundă s-a văzut dându-i mamei sale două 
cadouri, sub privirile ucigașe ale tatălui său. Nu, mai bine să 
stea în banca lui! 

* 

S-a întors din Kyōto în seara celei de-a treia zile. 

— Bună! 

Tocmai scosese din bagaj suvenirurile și se pregătea să le 
povestească părinţilor de excursie, când taică-su l-a înghiontit. 

— Nu fi nesimtit! 

Acum ce mai făcuse? Voise doar să le dea cadourile... Nu era 
drept! Era sigur că niciunul dintre colegii săi n-avusese parte de 
așa o primire! Mai-mai să-l podidească lacrimile. 

— Schimbă-te imediat. O să mergem să-l vedem pe Satoru, i- 
a spus mama, cu o mină gravă. 

— S-a întâmplat ceva? 

Mama și-a lăsat privirea în pământ, căutându-și cuvintele, dar 
taică-su i-a zis fără menajamente, pe un ton îmbufnat: 

— Părinţii lui Satoru s-au dus. 

S-au dus? Cum adică „s-au dus”? Abia peste câteva secunde i- 
a picat fisa că asta însemna „au murit”. 

Satoru... Săracul Satoru! Ce nenorocire! 

Cu o zi înainte de excursie fusese acasă la Satoru. În timp ce 
se hârjonea cu Hachi, doamna Miyawaki îi zisese: 

— E târziu. Mai bine te duci acasă. Mâine trebuie să vă sculați 
devreme pentru excursie. Cu Hachi te poţi juca și altă dată. 

Nici nu-i trecuse prin cap că la întoarcere soţii Miyawaki n-o să 
mai fie... Întotdeauna avusese senzaţia că, dacă venea în vizită 
la Satoru, îi putea întâlni oricând. 

Ce-o fi fost în sufletul bietului Satoru când se întorsese din 
excursie și aflase că i-au murit părinţii! 

— Au avut un accident de mașină. Pe drum, au încercat să 
evite o bicicletă care le ieșise brusc în cale... 

De evitat, au evitat-o, dar ei și-au pierdut viața... 

— Astăzi are loc priveghiul... 

După ce Kosuke s-a îmbrăcat cu hainele pregătite de mama 
sa, au pornit-o toţi trei spre Satoru. Când au ajuns la indicatorul 
cu harta complexului rezidenţial, Kosuke a realizat că uitase 


VP - 32 


ceva. 

— E chiar așa de important? l-a întrebat tatăl lui. 

Kosuke a cerut cheia, să se întoarcă. O luase deja la fugă 
când l-a auzit pe taică-su, comentând în urma sa: 

— Ce pămpălău! 

* 

Priveghiul nu fusese organizat acasă la Satoru, ci la Centrul 
Comunitar din oraș. 

Femei în negru roboteau de colo-colo. În fața altarului unde se 
aflau cele două sicrie stătea Satoru, îmbrăcat în haine de doliu, 
privind pierdut în jur. 

— Satoru?! 

Deși acesta a răspuns prompt, se vedea că era cu gândurile 
într-altă parte. 

Îndată ce l-a strigat, Kosuke și-a dat seama că nu mai știa ce 
să-i spună. 

— Ține, și a scos din buzunar pacheţelul subţire, după care se 
întorsese acasă, în bombănelile tatălui său. 

— Sunt șervețelele matifiante - cele pe care și le dorise mama 
ta. Sunt de la YOjiya. 

Satoru a izbucnit în plâns. Abia după mai mulţi ani, Kōsuke 
avea să înțeleagă semnificaţia expresiei „a jeli”, care se 
potrivea perfect situaţiei de atunci. 

O femeie în doliu a venit grăbită la el. Era mai tânără decât 
celelalte doamne din jur, mai tânără chiar și decât răposata 
doamnă Miyawaki. Femeia a stat puţin de vorbă cu Satoru, și, 
după felul în care îl mângâia pe spate, KOsuke și-a dat seama că 
era o rudă. 

— Ești prietenul lui Satoru? 

— Da, a răspuns el, străduindu-se să stea drept. 

— Poţi să mergi cu Satoru acasă, să se odihnească puţin? 
Sărmanul de el, de-abia acum a plâns prima oară de când s-a 
întors din excursie. 

Și asta, datorită lui Kōsuke! În ochii umflaţi de plâns ai femeii 
a înflorit un surâs imperceptibil. 

— Mulţumesc. 

Kōsuke l-a luat pe Satoru de mână și s-au întors acasă. Pe 
drum, Satoru a vorbit puţin, mai mult printre suspine. 

— Amuleta maneki-neko... de „protecţie în trafic”... am ajuns 
prea târziu cu ea... Acum nu mai e bună de nimic... N-am apucat 


VP - 33 


să-i iau mamei niciun cadou... Noroc că ţi-ai amintit tu! 

Kōsuke era singurul care înţelegea ce spunea Satoru. Oricine 
altcineva, oricât de atent ar fi ascultat, n-ar fi auzit decât niște 
hohote de plâns. 

Hachi îi aștepta în holul de la intrare. Satoru plângea întruna. 
Motanul s-a îndreptat spre camera de zi, ca și cum le-ar fi arătat 
pe unde s-o ia. Sleit de puteri, Satoru s-a prelins pe un scaun, iar 
cotoiul i s-a așezat în poală și i-a lins cu delicateţe mâinile. 

Când îl pescuise de pe stradă fusese doar un pisoiaș, dar 
acum Hachi părea mai matur ca Satoru. 

* 

În timpul înmormântării, Satoru a stat țeapăn lângă femeia 
cea tânără. Mai erau acolo și alte rude, dar nu foarte apropiate. 

Colegii de clasă au venit și ei să aprindă beţișoare parfumate 
în memoria răposaţilor. Fetele suspinau, în schimb, Satoru le-a 
salutat fără o lacrimă în ochi. „Se ţine tare”, și-a zis Kosuke, 
impresionat, deși se vedea că prietenul său avea un aer absent. 
Nu știa ce s-ar fi făcut în locul lui, dacă și-ar fi pierdut în aceeași 
zi mama, chiar și pe tatăl său, care, ceva mai devreme, îl făcuse 
„pămpălău”. Ar fi fost înnebunit de durere. 

După înmormântare, Satoru n-a mai venit la ore. Kōsuke îi 
aducea zilnic xeroxurile de la școală. Satoru era foarte tăcut. 
După ce se jucau o vreme cu Hachi, Kōsuke o pornea înapoi, 
spre casă. _ 

Femeia cea tânără a stat tot timpul cu Satoru. In cele din 
urmă, a aflat că era mătușa lui, sora mai mică a doamnei 
Miyawaki. i 

„Oare o să rămână și ea aici?” se întreba Kōsuke. Işi făcuse 
obiceiul să treacă pe la Satoru chiar și când nu avea xeroxuri de 
la școală. Mătușa acestuia îl știa deja pe nume. 

— Bună, Kosuke, îl întâmpina ea. 

Spre deosebire de răposata doamnă Miyawaki, care era 
întotdeauna veselă, mătușa era o persoană liniștită, și, uneori, 
KOsuke avea mereu senzaţia că nimerise într-altă casă. 

— În curând o să ne mutăm, a murmurat Satoru într-una din 
zile. 

Mătușa, care urma să-i devină tutore, locuia într-un oraș 
îndepărtat. 

Pentru că Satoru nu mai dădea deloc pe la școală, Kosuke se 
așteptase la vestea aceasta, dar acum simţea un gol imens în 


VP - 34 


piept. Oricum, nu putea face nimic - hotărârea fusese deja 
luată. A început să-l mângâie în tăcere pe Hachi, care stătea în 
poala lui Satoru și îi lingea mâna cu delicateţe. 

— Hachi vine cu voi? 

Dacă ar fi luat cu el motanul, Satoru nu s-ar mai fi simţit 
singur și ar fi avut un suflet care să-i ţină de urât, mai ales că 
pleca într-un loc necunoscut. 

Satoru a scuturat din cap. 

— Nu-l putem lua. Mătușa mea trebuie să se mute des, din 
cauza serviciului. 

Și pe faţa lui Satoru se citea resemnarea - n-avea sens să se 
împotrivească, fiindcă hotărârea fusese deja luată. 

— Și ce-o să se întâmple cu el? 

— O să-l ia o rudă. 

— O cunoști? 

Satoru a clătinat tăcut din cap. Trebuie să-i fie îngrozitor de 
greu să renunțe la motan... Kosuke era consternat. Cum să 
ajungă Hachi în casa cuiva pe care Satoru de-abia-l cunoștea?! 
Hachi, cotoiul acela sensibil, care-i lingea cu atâta delicateţe 
mâinile lui Satoru?! 

— O să-i întreb pe-ai mei dacă putem să-l ţinem noi. 

Oricum, se considera și el pe jumătate stăpânul lui Hachi. 
Dacă motanul rămânea la el, prietenul său putea să-l vadă 
oricând. Satoru îl aducea de ceva timp la ei acasă, și, când nu 
era prea ocupat, tatăl său se mai juca din când în când cu el. La 
început, nici nu voise să audă de motan, dar situaţia se mai 
schimbase puţin. Poate avea să se schimbe și acum. 

Numai că... 

— Nici să n-aud! Pisică ne lipsește nouă! 

Tatăl lui rămăsese pe poziţii, la fel ca prima dată. 

— Bine, dar Satoru... Cum să ajungă Hachi la un necunoscut? 
Pune-te și tu în locul lui. 

— Nu-i niciun necunoscut. E o rudă! 

— Satoru spune că nu-l cunoaște. 

Din punctul de vedere al unui copil, un necunoscut sau o rudă 
îndepărtată, pe care a văzut-o doar de două-trei ori în viață, 
sunt unul și același lucru. Un prieten e cu totul altceva. De ce nu 
putea pricepe asta tatăl său? 

— Să-ţi intre bine în cap că motanul n-are ce căuta la noi. 
Cotoii trăiesc zece - douăzeci de ani. Poţi să ai grijă de un 


VP - 35 


motan atâta amar de vreme? 

— Pot! 

— Nu fi obraznic! N-ai decât să faci asta când oi fi pe 
picioarele tale! 

Văzând că spiritele se încinseseră, mama lui Kosuke a ieșit să- 
i ia apărarea, dar tatăl lui era de neclintit: 

— Mi-e milă de Satoru, dar înţelege că nu se poate. Du-te și 
spune-i că Hachi n-are cum să rămână la noi. 

Un elev dintr-a șasea n-are absolut nicio șansă împotriva unui 
asemenea verdict. Plângând cu sughiţuri, Kosuke s-a dus la 
Satoru cu coada-ntre picioare. A urcat dealul cu complexul 
rezidenţial de-abia târându-se. Aici fusese locul unde îl găsise pe 
Hachi, iar Satoru se făcuse luntre și punte să-l ajute să-l 
păstreze. Se alesese praful de planul lor, dar, cel puţin, 
încercaseră. În cele din urmă, Hachi fusese adoptat de Satoru... 

— Îmi pare rău, a zis el cu capu-n pământ, încercând să-și 
stăpânească lacrimile. Tata nu-l vrea pe Hachi. 

Acum Kosuke nu mai era trist. Era furios pe tatăl lui, care nu 
putuse nici măcar să ia un amărât de motan, ca să-l ajute pe cel 
mai bun prieten al fiului său. Până atunci, îi fusese rușine să 
recunoască cu glas tare, dar singurul lui prieten adevărat era 
Satoru. „Să te ia dracu’, tată! Ai fi putut să-ţi dai seama cât de 
mult înseamnă Satoru pentru mine!” 

— Nu-i nimic, i-a zis Satoru, zâmbindu-i printre lacrimi. 
Apreciez că măcar ai încercat... 

În ziua în care a plecat Satoru, Kōsuke a venit să-și ia rămas- 
bun, și, culmea-culmilor, tatăl său a insistat să-l însoțească. 
Spunea că așa-i normal, atâta vreme cât Satoru fusese atât de 
apropiat de familia lor. Ce tupeu! Ce prefăcătorie, după ce îl 
refuzase cu Hachi, la care Satoru ţinea ca la ochii din cap! 

Kosuke își amintea că prima dată când simţise cum i se 
cuibărește în suflet un dispreţ profund faţă de tatăl său a coincis 
cu ziua în care să despărţit de cel mai bun prieten al lui, care 
urma să se mute undeva, departe, la sute de kilometri de el. 

* 


La început și-au scris și au vorbit des la telefon, dar, cu 
timpul, scrisorile și telefoanele s-au rărit. Kosuke se simțea 
vinovat că nu reușise să-l ia pe Hachi. Dacă s-ar fi văzut în mod 
regulat, prietenia dintre ei l-ar fi ajutat să treacă peste asta, dar 
distanța n-a făcut decât să-i amplifice sentimentul de vinovăţie. 


VP - 36 


Cu toate acestea, nu uitau niciodată să-și trimită felicitări de 
Anul Nou, în care își promiteau să se reîntâlnească. Mesajele au 
continuat și după ce au terminat liceul și au intrat la facultate. 
Cu timpul, le-a fost din ce în ce mai greu să aranjeze o întâlnire, 
iar anii în care nu apucaseră să se vadă au accentuat și mai 
mult distanţa dintre ei. 

După ce a împlinit douăzeci de ani, Kosuke s-a întâlnit cu 
foștii colegi, să sărbătorească majoratul. Veniseră din toate 
colțurile ţării, dar Satoru nu se număra printre ei. „Oare unde și- 
o serba majoratul?” s-a întrebat Kosuke. Petrecerea a fost foarte 
reușită, și, o vreme, au mai organizat și alte reuniuni. Era prea 
devreme pentru revederea de sfârșit de liceu, dar Kosuke era 
bucuros că putea depăna amintiri cu colegii de școală. In 
principiu, pentru a stabili o întâlnire, colegii rămași în oraș 
trebuiau să ia legătura cu cei din afara prefecturii și, la un 
moment dat, i-a venit și lui Kosuke rândul să fie organizator. 
Imediat, s-a gândit să-i trimită o invitaţie lui Satoru. De fapt, era 
singurul care-i știa adresa. 

Satoru l-a sunat imediat. Vocea nu i se schimbase deloc, iar la 
telefon părea la fel de vesel și de poznaș ca în școala primară. 
Deși nu se mai auziseră de mult, conversaţia a decurs cât se 
poate de firesc. Satoru a turuit ca o moară stricată, de parcă ar 
fi vrut să recupereze anii de tăcere. 

— Mi-a părut bine să te aud! Ținem legătura... i-a zis Satoru și 
a închis telefonul. 

Peste câteva secunde suna din nou. Uitase să-i spună că, 
bineînţeles, o să vină la reuniunea cu colegii de clasă. 

După aceasta, au ţinut regulat legătura și se întâlneau de 
câteva ori pe an. Satoru locuia în Tōkyō, dar acum, pentru că 
erau amândoi oameni în toată firea, distanţa nu mai era o 
problemă. 

Satoru terminase o universitate din TOky6, unde și-a găsit un 
loc bun de muncă, pe când K6suke rămăsese în orașul natal 
după absolvirea facultăţii. 

În urmă cu trei ani, Kōsuke preluase studioul foto al familiei, 
dar în continuare nu se înțelegea cu tatăl său. Când starea de 
sănătate a acestuia s-a înrăutățit, s-a mutat la ţară, nu foarte 
departe de orașul unde stătea Kosuke, pe unul dintre terenurile 
moștenite de la familia sa, care avea diverse proprietăţi în zonă. 

Studioul foto unde copilărise KOsuke stătuse închis o vreme, 


VP - 37 


dar, din cauza cheltuielilor mari cu întreţinerea, familia se 
hotărâse să-l vândă. Kōsuke se întristase, deși auzise discuţia de 
sute de ori. De mic trăise printre fotografii. Tatăl său, așa tiranic 
și iute la mânie cum era, se transforma într-un cu totul alt om 
când îi vorbea de fotografie, ba chiar odată îi făcuse cadou un 
aparat de fotografiat de epocă. De la el învățase noţiunile de 
bază despre fotografie, și, când Kosuke a mai crescut, l-a lăsat 
să asiste la ședințele foto. 

Cei doi se înțelegeau de minune când era vorba de fotografie, 
și, dacă nu i-ar fi unit pasiunea aceasta comună, relaţiile dintre 
ei ar fi fost cât se poate de încordate. 

Kosuke nu voia să piardă studioul. Forţat de situaţia sumbră 
de la serviciu, a vorbit cu soţia și i-a propus tatălui său să preia 
el studioul. Spre surprinderea lui, acestuia aproape că i-au dat 
lacrimile de bucurie. 

Măcar acum, într-al doisprezecelea ceas, lucrurile puteau intra 
pe făgașul normal. 

— Sau, cel puţin așa am sperat... a scuipat Kosuke cuvintele. 

— Ce s-a întâmplat? l-a întrebat Satoru îngrijorat. 

— Cu un tată așa de egoist și de înfumurat ca al meu, n-ar fi 
trebuit să mă strofoc să-i arăt că sunt un fiu bun. 

După ce au redeschis studioul, tatăl său și-a făcut obiceiul să-l 
viziteze pe nepusă masă. Deși se mutase la țară, stătea la o 
aruncătură de băț de orașul unde locuia Kosuke. 

Dădea indicaţii preţioase despre cum se conduce un studio, 
ce metode să aplice ca afacerea să meargă bine și făcea pe 
grozavul, de parcă el ar fi fost patronul, ba, uneori, se lua și de 
soţia lui Kosuke: 

— Mie când îmi faci un nepoțel, să am cui să-i las Studioul 
Sawada? 

Faptul că nu aveau copii era un subiect dureros pentru soția 
lui. Când și când, mama lui Kōsuke se mai încumeta să-i facă 
observație soțului ei, dar intervenţiile sale îl scoteau și mai tare 
din sărite. Căpoșenia lui era boală gravă, de care nu se mai 
vindeca! 

În urmă cu un an, soţia lui Kosuke reușise să rămână 
însărcinată, numai că, din păcate, în primul trimestru de sarcină 
pierduse copilul. 

La spital, orb la suferința ei, tatăl său îi adresase cele mai 
crude cuvinte de consolare: 


VP - 38 


— Măcar știm că poţi face copii! 

KOsuke a simțit cum se învârte camera cu el. „Asta să fie tatăl 
meu?” își pusese întrebarea de nenumărate ori, încă din 
copilărie, când acesta refuzase să-l primească la ei pe Hachi, iar 
apoi avusese neobrăzarea să vină să-și ia rămas bun de la 
Satoru. 

— După această ieșire, soția mea s-a întors la părinți. 
Bineînţeles că ai ei au fost foarte revoltați. Degeaba am încercat 
să le cer scuze. 

Tatăl lui nu s-a arătat câtuși de puţin impresionat. S-a 
mulțumit să spună doar: „Tinerele din ziua de azi sunt așa de 
sensibile!” 

— Uneori, am ajuns să-i doresc moartea... a mărturisit 
Kosuke. 

După ce și-a dat seama ce grozăvie rostise, s-a grăbit să se 
scuze: 

— Îmi pare rău... N-ar fi trebuit să zic asta. 

„Se pare că nesimţirea-i o trăsătură de familie”, și-a zis el 
dezamăgit. 

— Nicio problemă, i-a zâmbit Satoru. Relaţia tată-fiu este una 
foarte personală. Eu nu mi-am dorit niciodată un asemenea 
lucru, pentru că mă înţelegeam bine cu ai mei. Dar, dacă aș fi 
avut alți părinţi, cine știe ce s-ar fi întâmplat? Nu degeaba se 
spune: cele mai complicate relaţii sunt cele de rudenie... 

În ciuda încurajărilor, tensiunea dintre ei nu dispăruse. Satoru 
i-a zâmbit ironic. 

— Nu știu dac-aș fi putut să iubesc un tată ca al tău. Unii nu-s 
făcuţi să fie părinţi, iar în relaţiile de familie nu există niciodată 
garanții absolute. 

Era surprinzător să-l auzi vorbind așa tocmai pe el, care își 
pierduse părinţii de timpuriu. 

— Sper să te împaci cu soţia, a adăugat Satoru. 

— Știu și eu? Poate că-i supărată și pe mine, nu doar pe taică- 
miu. 

Probabil că și Kōsuke avea partea lui de vină pentru că nu era 
în stare să-și pună la punct tatăl. Când acesta urla la el, Kosuke 
avea prostul obicei să mormăie mărunţel în barbă. Nici acum, 
nici când fusese mic nu știuse să-i ţină piept. Rămânea pur și 
simplu fără replică în faţa inepţiilor debitate de tatăl său. 

— În ultima vreme, avem din ce în ce mai puţini clienţi... 


VP - 39 


Oamenii nu mai veneau la studiourile foto ca altă dată. 
Vremurile se  schimbaseră, iar tatăl lui Kosuke dădea, 
bineînţeles, vina pe el, că era prea moale. Îi scotea ochii cu tot 
felul de mărunţișuri și era convins că, dacă n-ar fi fost el să 
vegheze din umbră, studioul s-ar fi dus de mult de râpă. Kōsuke 
putea să-l ignore, dar nu să-l înfrunte... 

* 

Bine că nu-s și eu la fel. Eu când zic NU, NU rămâne. Pisicile 
știu să se țină ferm pe poziții! 

Deci, în numele demnității feline, refuz cu desăvârșire să 
rămân în casa acestui papă-lapte, care speră ca soția, „mare 
iubitoare de pisici”, să se împace cu el. 

— Nana ar fi trebuit să se fi liniștit până acum. 

Kosuke s-a ridicat de pe canapea și a venit la cușca mea. 

Așa... Fă-te-ncoace! Dacă vrei să mă scoti de-aici cu forța, O 
să-ți las niște urme pe față, de-o să jucăm șah pe ele trei luni. 

Kosuke, încercând să facă pe interesantul, și-a băgat mâna în 
cușcă. l-am arătat, binevoitor, colții. 

Drăguțule, aici sunt în legitimă apărare. Dacă întreci măsura, 
păzea, încep ostilitățile! 

— Tot nu vrea afară! a zis el și și-a retras, abătut, mâna. 

— Kosuke... a spus Satoru prudent, dacă vrei pisică, ar trebui 
să-ţi iei una după ce-i ceri și soției părerea. 

— Cum adică? 

— Dacă Nana ar rămâne la tine, ar fi ca și cum te-ai răzbuna 
pe tatăl tău, pentru că nu l-a vrut pe Hachi. 

— Nu cred că mai ţine minte asta. 

— Poate el nu, dar tu, da. 

Kosuke a amuţit. 

Uite ce-i... Știu că ai cele mai bune intenții și apreciez ce vrei 
să faci de dragul prieteniei cu Satoru. In același timp, dacă m-ai 
lua la tine, e ca și cum ai învia fantomele trecutului. Mai bine ti- 
ai pune lucrurile la punct cu soția, care și-a luat câmpii din 
cauza bâzdâcilor tatălui tău. 

— Cred că vouă v-ar trebui un motan care să nu vă 
amintească deloc de trecut. 

KOsuke s-a bosumflat ca un copil răzgâiat. 

— Să știi că și eu am ţinut la Hachi... Am vrut cu adevărat să-l 
iau la noi. 

— Da, dar Nana e Nana, chiar dacă arată aproape la fel. 


VP - 40 


— Păi nu ziceai tu că destinul ţi-a scos în cale un motan care 
seamănă cu Hachi? De ce n-aș crede și eu același lucru? 

Of! Unii oameni mă scot din minţi când nu-s în stare să 
priceapă chestiuni atât de simple! 

— Motanul meu, Hachi, a murit când eram la liceu, pe când 
motanul tău, Hachi, încă mai trăiește, i-a spus Satoru. 

Na, că i-ai zis-o! 

Cum-necum, Satoru a reușit să se detașeze, iar Hachi a ajuns 
pentru el doar o amintire, pe când la tine, KOsuke, lucrurile stau 
exact pe dos. Deși în mintea ta ești conștient că Hachi a murit, 
inima îti spune că încă mai e în viață. Plânge-l, dacă e nevoie, 
dar pune-ți ordine în sentimente! Trebuie să știi că Satoru mă 
iubește pentru că sunt Nana. Nana, nu Hachi! Te previn că n-am 
de gând să fac pe figurantul în locul răposatului. Stai, că n-am 
terminat! Nu-i frumos să te folosești de mine ca să te răzbuni pe 
un tată tiranic și să-ți aduci soția înapoi. Sunt un motan istet, 
unul la un milion, tocmai de aceea zic pas dacă vrei să mă bagi 
în această telenovelă și să mă aburești cu tot soiul de relații 
complicate și deprimante. Nu, multumesc frumos. 

— Tu și soţia ta ar trebui să vă luaţi o pisică doar a voastră, 
care să nu vă mai redeschidă rănile trecutului. La naiba cu ce va 
spune tatăl tău! Lăsaţi-l în pace să bombăne cât vrea, iar voi 
luaţi-vă pisica. 

KOsuke n-a zis nimic, dar se vedea că înțelesese. 

Uite, dacă mai bagi o dată mâna în cușcă, de data asta te las 
să mă mângâi - cadoul meu de rămas-bun. 

lar tu vezi-ți de viată și lasă ce spune tatăl tău. la exemplu de 
la pisici, care la șase luni sunt deja independente și pleacă de 
lângă părinţi. 

* 

Satoru a luat cușca și a pus-o în dubița argintie, dar, cum nu 
se îndura să plece, a mai rămas câteva clipe pe trotuar, să stea 
de vorbă cu Kosuke. 

— Apropo... i-a zis el, lovindu-se cu mâna peste frunte, de 
parcă și-ar fi amintit ceva. În Tōkyō sunt la mare căutare 
studiourile foto pentru animalele de companie. E surprinzător 
cât de mulţi vor o amintire cu pisica sau câinele. 

Kosuke părea interesat de idee. 

— Tu l-ai dus vreodată pe Nana la fotograf? 

— Nu, a zâmbit ghiduș Satoru. Dar am de gând s-o fac când 


VP - 41 


Studioul Sawada se va reprofila. 

— Hm... a surâs Kōsuke. Ar fi amuzant să-i flutur babacului pe 
sub nas un nou plan de afaceri. 

Satoru se urcase deja în dubiţă. 

— Mai ţii minte când m-ai invitat la reuniunea cu colegii? i-a 
zis el după ce a deschis fereastra din dreptul șoferului. 

„Ce mult a trecut de-atunci!” și-a zis Kosuke. 

— A fost un moment tare fericit pentru mine, i-a spus Satoru 
zâmbind. 

— Ce ţi-a venit să aduci vorba de asta tocmai acum? 

— Fiindcă nu cred c-am apucat să-ţi spun cât de bucuros am 
fost că m-ai chemat. 

— Termină cu prostiile! i-a zis Kosuke. 

— Și dacă nu vreau? a glumit Satoru. Nu mi-am imaginat c-o 
să mai pun vreodată piciorul în orașul ăsta. Rămâi cu bine! l-a 
salutat el și a pornit mașina. 

— Îmi pare rău, Nana! mi-a zis el în timp ce conducea. Din 
câte mi-am dat seama, lui KOsuke i s-ar fi potrivit o altă pisică. 
Dar mai caut... Trebuie să găsesc pe cineva de încredere, care 
să vrea să te ia... 

Lasă, lasă! Că nu țin neapărat! 

Dacă m-ai fi forțat să rămân la Kosuke, ar fi ieșit rău de 
ambele părți. Eram gata să vă trag niște zgârieturi pe față, de 
jucam șase luni șah pe ele. 

Satoru a observat că acum stăteam pe scaunul de lângă el. 

— Nana, pe unde ai ieșit? a ridicat el vocea, impacientat. 

Ce nu știai? Încuietoarea cuștii nu se închide bine și, dacă-mi 
pun mintea cu ea, o deschid cât ai zice pește. 

— Aa... Ai învăţat să deschizi încuietoarea. O să cumpăr alta. 

Asta-i tot ce ai să-mi spui după ce-ai aflat de ce-s în stare? Nu 
mă lauzi că n-am evadat niciodată, nici măcar atunci când mă 
duceai la Porțile ladului, adică la afurisita aia de clinică 
veterinară? 

— Dar nu cred că-i cazul. Ai fost foarte ascultător. 

Te rog, continuă... Ridică-mă în slāvi cât sunt de istet! Cântă- 
mi osanale că nu mai e altul ca mine! 

M-am dus la fereastră și, după ce am contemplat puţin 
peisajul, m-am făcut covrig pe scaunul de lângă șofer. 

La radio se auzeau niște acorduri rock. Basul era atât de 
puternic, că simțeam cum îmi vibrează burtica. Nu-i tocmai 


VP - 42 


genul meu de muzică! 

Apropo, știaţi că pisicile au propriile preferințe muzicale? Ei 
bine, aflaţi acum. 

Mi-am lăsat urechile în jos și am început să dau din coadă 
într-o parte și-ntr-alta. Satoru m-a văzut imediat. 

— Ce? Te deranjează muzica? O schimb imediat. 

A închis radioul și a pornit casetofonul, din care s-a revărsat o 
melodie suavă. 

Asta da muzică! 

— E Paul Mauriat. Mamei îi plăcea mult... 

Nu-i rău! Muzica asta îmi inspiră doi-trei porumbei în zbor - o 
versiune felină a fericirii. 

— Habar n-aveam că-ţi plac mașinile. Dacă știam, am fi 
călătorit mai mult. 

N-aș zice că mă omor după ele. Ai uitat că m-a călcat mașina? 
Cred că mai corect ar fi să spunem că-mi place dubita asta. 
Înainte să te cunosc, era dubita mea. Ce, nici asta nu-ţi mai 
amintesti? 

Hai, dă-i bătaie! Sunt curios pe capul cui vrei să mă lasi... 

* 


După ce i-a condus pe Satoru și pe Nana, Kōsuke a observat 
că îi intrase un mail pe telefon. Era de la soție. „Ai luat motanul 
prietenului tău?” îi scria ea. La început, a vrut să-i trimită tot un 
mail, dar s-a răzgândit și a sunat-o. 

Presimțea că de data asta avea să-i răspundă. 

Telefonul a sunat de șapte ori. Cifra norocoasă a lui Nana! 

— Alo, a răspuns soția pe un ton înțepat. 

Acum depindea de el s-o îmbuneze. „Pe locuri, fiți gata...” 

— Salut! Zilele astea m-am tot gândit la noi... Ce-ar fi să ne 
luăm o pisică? 


VP - 43 


2. YOSHIMINE 


În dubița argintie răsuna din nou muzica aceea care îmi 
inspira un magician care scotea din pălărie porumbei. Satoru mi- 
a spus că melodia se numea „El Bimbo”. 

Ce mai nume! Aș fi pariat că avea un titlu cu porumbei. Dacă 
m-ati fi întrebat pe mine, i-as fi zis ceva de genul: „Relația 
karmică dintre un porumbel și o pălărie de mătase”. 

— Ce bine că și azi e vreme frumoasă, nu, Nana? 

Satoru conducea și era într-o formă de zile mari. 

Pe ploaie, pisicile trag la somn. Oare vremea-i afectează și pe 
oameni? 

— N-are niciun farmec să conduci când e urât afară. 

Aha, deci e o chestiune de dispoziție! Oamenii sunt așa de 
superficiali! Comportamentul unei feline se bazează pe factori 
reali, nu pe cai verzi pe pereți. Pentru pisicile maidaneze, o 
vânătoare reușită depinde foarte mult de vreme... 

— Facem imediat o pauză. 

Spre deosebire de drumul spre Kosuke, cel de azi avea mai 
puține popasuri. În principiu, ne opream ori de câte ori decreta 
Satoru. 

Am înțeles de la el că ne aflăm pe autostradă, adică un fel de 
drum mai mare, pe care puteai să gonești ca nebunul ca să 
ajungi mai repede unde doreai. Călătoria a fost foaartee lungă. 
Am plecat ieri dimineaţă, am mers de ni s-a urât, iar seara am 
tras la un motel unde era voie cu animale de companie. 

Pentru că drumul fusese atât de lung, iar eu stătusem în 
dubiță o veșnicie, Satoru a încercat să-mi creeze toate condiţiile. 
Mă scuzaţi o secundă... 

De pe locul de lângă șofer, m-am strecurat binișor pe 
bancheta din spate. Satoru m-a privit întrebător, dar i-a picat 
imediat fisa. 

— A, scuze! 

Nu-i bai! 

Sub bancheta din spate era litiera. Satoru îmi cumpărase una 
acoperită, din care nu se împrăștia nisipul... știți voi când. 

Ehei! Am fi putut să mergem așa până la capătul lumii! Ce 


VP - 44 


viaţă! 

— Mai avem puţin, Nana. 

Da, să trăiţi, i-am răspuns eu cu jumătate de gură, scurmând 
nisipul cu labele. 

* 

După ce Satoru a găsit un loc în parcare, a scos din portbagaj 
castronul și vasul de apă, pe care le-a pus pe podeaua dubiţei și 
le-a umplut pe unul cu mâncare, pe celălalt, cu apă. 

— Mă duc la toaletă, m-a anunțat el, închizând portiera și 
îndreptându-se glonţ spre W.C. 

Satoru era un stăpân de nota zece fiindcă până acum pusese 
nevoile mele mai presus de ale sale. 

Nici nu mi-am potolit bine setea, că am auzit ciocănituri în 
geam. O, nu, nu din nou! 

M-am uitat în spatele meu și am văzut doi tineri, soț și soție, 
care se zgâiau la mine, cu feţele lipite de geam. Arătau ca niște 
nătăfleți. 

— O pisică! 

Ei și? Ce, n-ati mai văzut niciodată una? 

— Uite, mănâncă! Ce drăguță e! 

Ce țăcăniți! Voi cum v-aţi simti când cineva v-ar arăta cu 
degetul și ar scoate fel și fel de sunete în timp ce mâncaţi? Sunt 
sigur că nu var conveni. Și tocmai acum v-aţi trezit, când mă 
delectam cu piept de pui și fructe de mare. 

lubitorii ăștia de pisici te găsesc și-n gaură de șarpe! Parcă-i 
un făcut! La fiecare popas, când să-mi trag și eu puţin sufletul, 
hop și ei! 

Sigur, dacă mi-ati fi adus ceva de mâncare, m-aș fi întrecut cu 
drăgălășenia, dar așa... Până una-alta, Satoru e cel care mi-a 
dat bunătățile astea, așa că, hai, cărați-vă și lăsati-mă cu pieptul 
de pui și fructele mele de mare! 

Le-am întors spatele și mi-am văzut de înfulecat. Într-un final, 
și-au luat tălpășiţa într-un cor de exclamatții, chiuituri și strigăte 
entuziasmate. 

Tensiunea plutea în aer. Am simţit o privire sfredelitoare în 
ceafă. Mi-am ridicat fără să vreau ochii. Un bătrân slut, care îmi 
amintea de un monstru marin, își itea capul de la fereastră. 

Aolică! M-am tras instinctiv înapoi. Moșulică părea profund 
jignit... lartă-mă, tataie, dar la ce te aștepți cu așa o față?! După 
ce că m-ai deranjat de la masă, tot eu sunt de vină, nu? 


VP - 45 


Deși reacţia mea nu-i picase deloc bine, bătrânul a continuat 
să se zgâiască înăuntru, cu fruntea lipită de geam. 

Eu m-am străduit să-mi recapăt prezenţa de sine după 
sperietura strașnică de adineauri. 

— Bănuiesc că vă plac pisicile... i s-a adresat Satoru, care se 
întorsese de la toaletă. 

— E foarte drăgălaș, a zis el, luat ușor prin surprindere. 

Drăgălaș? Pe bune? 

Mă simţeam oarecum vinovat văzând că bătrânul se pregătea 
să plece din cauza mea. M-am uitat în sus și am mieunat. Satoru 
a zâmbit din partea cealaltă a geamului și a încuviințat. 

— Vreţi să-l ţineţi puţin în braţe? 

— Se poate? 

Moșulică a roșit ca o fecioară. 

Eu am ieșit pe portiera pe care mi-o deschisese Satoru și m- 
am frecat de mâna întinsă a bătrânului. Faţa îi radia de fericire. 

— Uaaa, uite-un pisi! au exclamat încântate niște fetișcane 
blonde, machiate strident, care tocmai treceau pe lângă dubiţă. 
Ne dați voie să-l mângâiem și noi după ce termină domnu’? 

Valea! N-am nicio obligație fată de voi! 

M-am zburlit la ele, arătându-mi colții. 

— Mamă, ce supărat e! au exclamat ele și au luat-o din loc. 

— Da voiam și eu să-l mângăi, s-a smiorcăit una din ele. 

— Oricum, un motan cu așa niște sprâncene nu-i deloc 
drăguţ... 

Poftim? POFTIM??? La această insultă nemeritată mi-am 
dezgolit fără să vreau dinţii, într-o atitudine războinică. 

— Bine, bine, ești drăguţ! Eşti foarte drăguţ, Nana! s-a grăbit 
Satoru să dreagă busuiocul. Am zis și eu așa, să scap de gura 
lor. Ai văzut că erau cam ciudăţele... Te rog, mă ierţi? 

— Dar chiar e drăguţ, a comentat bătrânul. Îl cheamă Nana? 

— Da, de la coada curbată, în formă de șapte. 

Spre disperarea mea, Satoru nu obosea niciodată să le 
povestească necunoscuţilor de pe stradă despre numele meu. 

— Văd că nu lasă pe oricine să se apropie de el. 

— Nu, are gusturi rafinate. 

— Zău? a zis bătrânul, zâmbind și mai larg. 

Și m-a mai mângâiat o dată, după care a plecat. 

— Ce ciudat, Nana! Să te lași mângâiat de un necunoscut... 

Da, știu, dar a fost pentru o cauză nobilă... Voiam să-mi spăl 


VP - 46 


niște păcate... Mai bine las-o așa cum a picat și nu mai despica 
firul în patru! 
* 

Maşina a început să ruleze din nou pe autostradă, iar eu m- 
am întins pe geamul din față. 

Înaintea mea se desfășura marea! 

— Ei, cum ţi se pare? 

Locul în care mă născusem nu avea ieșire la mare. Zărisem 
marea în treacăt, la televizor. Dar întinderea imensă de apă pe 
care o vedeam acum, din goana mașinii, mi se părea 
senzaţională. Eram extaziat. Apele de un verde închis aruncau 
sclipiri jucăușe, iar mie îmi tresălta inima de bucurie la gândul 
că în străfundurile azurii sălășluiau o droaie de bunătăţi de 
genul „piept de pui și fructe de mare”. 

Na, că-mi plouă-n gură! 

— Dacă nici de data asta nu găsesc pe nimeni care să te ia, 
dăm o fugă la mare. 

Serios? Chiar mă duci să-mi arăţi marea? Poate, cine știe, 
prind și eu ceva bunut de mâncare! 

După ce marea nu s-a mai văzut, am tras un pui de somn. 
Când m-am trezit, eram undeva la țară, într-un loc liniștit. 
Dubiţa argintie aluneca lin ca un cărăbuș printre câmpurile verzi 
de orez. 

— Te-ai trezit? Nu mai avem mult. 

Într-adevăr, în scurt timp am ajuns în curtea din faţă a unei 
ferme - o casă mare, simplă și fără fasoane. In apropiere se 
aflau câteva acareturi și un hambar, iar la intrare era parcată o 
camionetă. 

Am luat iniţiativa și am sărit de pe bancheta din spate direct 
în cușca de transport. Din experienţă știam că, atunci când te 
duci într-o casă necunoscută, e mai sigur să stai pitit într-un loc 
cu care ești deja obișnuit. 

Satoru a deschis portiera din spate și a luat cușca. 

— Satoru Miyawaki! Ce surpriză! 

Curios, m-am uitat printre zăbrelele cuștii și am văzut un 
bărbat în salopetă de lucru, cu o pălărie de paie pe cap. Tinea o 
mână ridicată în aer, în chip de salut. 

— Bună. Nu ne-am mai văzut de-o veșnicie, Yoshimine! a 
răspuns Satoru vesel. Văd că te menţii în formă! 

— N-am încotro, dacă muncesc în fiecare zi. Dar tu parc-ai 


VP - 47 


slăbit... 

— Da? Cred că-i de la viaţa nesănătoasă de la oraș. 

— Ai ajuns ușor? 

— Da, trăiască GPS-ul! 

— Oricum, să baţi atâta drum tocmai din T6ky5... Avionul ar fi 
fost mult mai rapid și mai ieftin. Cred că te-a costat o avere să 
vii până aici cu mașina. 

Mie-mi spui? Taxele de autostradă, benzina, hotelul de ieri... 
Satoru și-a făcut o gaură serioasă în buget să ajungă aici. 

— Asta este. Dacă veneam cu avionul, l-ar fi trimis pe Nana la 
cală, unde-i întuneric și un zgomot infernal. Am fost odată cu 
avionul cu primul meu motan. După zbor, n-a mai fost bun de 
nimic. N-aș fi vrut ca Nana să păţească la fel. 

Așa fricos mă crezi? Sunt profund jignit. Crezi că dacă Hachi a 
căzut lat după un amărât de zbor cu avionul, la fel o să fac și 
eu?! Am mai mult sânge în instalație ca el. Ce, nu mai știi că m- 
ai pescuit de pe străzi, unde viața-i grea? 

În loc să te preocupi atât de subsemnatul, mai bine ţi-ai face 
griji pentru banii aruncati pe fereastră ca să venim aici. 

Yoshimine ne-a condus în camera de zi. Satoru a pus cușca 
într-un colț și mi-a deschis portița. Yoshimine s-a așezat pe vine 
în faţa mea. 

— Pot să-l văd? 

— O să mai dureze până să vrea să iasă. 

— Nu-i problemă! 

Nu-i problemă? Mi-am înclinat capul într-o parte, neîncrezător, 
și, dintr-odată, haţ, m-am pomenit cu ditamai braţul în cușcă. 

Aaaau! 

Yoshimine m-a prins de ceafă, m-a scos afară fără prea multe 
menajamente și m-a lăsat să mă bălăngăn în aer. 

Bestie! Ți-arăt eu tie! 

— Aha, o pisică normală. 

O pisică normală? Cum adică o pisică normală?! 

— Ai grijă cu el! 

Luat prin surprindere, Satoru i-a tras una pe spinare 
prietenului său. 

— Ce naiba te-a apucat? 

— Am vrut să văd dacă-i o pisică adevărată. 

Yoshimine mă luase deja în braţele sale vânjoase. Am încercat 
să dau din picioare să mă eliberez, dar braţul uriaș nu s-a urnit, 


VP - 48 


oricâte șuturi i-aș fi tras. 

— Ce vrei să spui? Nu pricep o iotă. 

— Uite, dacă-l ţii așa... 

— Termină, nu-l mai ţine de ceafă! 

— Deci, dacă-l ţii așa, iar el își trage labele-n sus, se cheamă 
că-i o pisică adevărată. 

Lasă-mă jos! Mi-am pregătit ambele lăbuţe de atac și am 
început să mă zbat ca un somon pe uscat. 7ică/osule, te snopesc 
în bătaie! 

În cele din urmă, Yoshimine mi-a dat drumul. 

Am făcut o aterizare de maestru. Apoi m-am întors spre 
Yoshimine și m-am ghemuit la pământ. Acesta m-a aplaudat: 

— Bravo! Bravo! Ai o pisică nemaipomenită! Isteață, cu 
reflexe ireproșabile. La prima vedere, nu mi s-a părut cine știe 
ce. 

— Mda... În fine... 

Slăbuți! Asta știe oricine se pricepe cât de cât la pisici. 

— Nu mi se pare normal să-l prinzi așa de ceafă. Dacă se 
speria? 

— Deunăzi am găsit pe stradă un pisoi, numai că, din păcate, 
nu e tocmai un pisoi adevărat. Dacă și Nana ar fi fost ca el, nu- 
mi era de mare folos la fermă. Trebuia să verific, să văd de ce-i 
în stare. 

Fiindcă fierbeam de nervi, am început să dau din coadă, să 
mă calmez. Hei! Cine naiba m-a apucat de coadă? 

M-am întors furios și am dat cu ochii de un motănel tărcat, de 
culoare portocalie. Tu de unde ai mai răsărit? Pisoiul mieuna și 
se ţinea scai de coada mea. Hai, zât de-aici! 

Yoshimine a întins mâna, a apucat pisoiul de ceafă și l-a 
ridicat. 

Labele din spate îi stăteau blegite în aer. 

— Poftim. Asta nu-i pisică adevărată! 

Mda! Pustiul nu era prea dotat. N-ar fi putut prinde în veci un 
șoarece. Exact ca Hachi! Cu putin antrenament, s-ar mai fi putut 
da pe brazdă, dar n-avea nicio șansă să ajungă un vânător 
înrăit, ca mine. Mi-am înăbușit un surâs maliţios. 

— E doar un pisoiaș! N-ar trebui să fii așa de dur cu el... 

Satoru a întins mâna să-l ia în braţe. 

Chiar că ești leșinat după pisici! 

Așa, dă-i nas, dar să nu te prind că vii după aceea la mine să 


VP - 49 


mi te plângi! 
* 

Yoshimine primise un mail de la Satoru Miyawaki, fostul lui 
coleg de clasă din gimnaziu. Nu-și mai scriseseră de mult. 
Yoshimine chiar se gândise la el în ultima vreme. Oare ce mai 
făcea? 

„Rugămintea mea o să te ia prin surprindere... Din păcate, din 
motive obiective, nu mai pot păstra motanul pe care îl am de 
ani de zile și la care țin foarte mult. Sunt în căutare de alt 
stăpân. Nu vrei să-l iei tu?” - scria în mail. 

Nu știa exact ce însemnau „motive obiective”, dar Yoshimine 
dedusese din mesaj două lucruri: că prietenul său a mai avut o 
pisică după primul lui motan, după care suferise foarte mult, și 
că, de data aceasta, nu i-l luase altcineva, ci el era nevoit să-l 
dea. 

Daigo Yoshimine nu se dădea în vânt după pisici, dar nici nu-i 
displăceau. Dacă găsea vreuna la fermă, o îngrijea, îi dădea de 
mâncare, dar nu și-ar fi luat niciodată o pisică din proprie 
inițiativă. Același lucru se întâmpla și cu păsările sau câinii care 
se pripășeau la fermă. 

„Nu strică niciodată o pisică la casa omului, unde, uneori, 
șoarecii își fac de cap. O mâţă îi mai sperie și îi ţine la respect”, 
își zisese Yoshimine. 

În cele din urmă, a scris: „Nu știu dacă o să fiu un stăpân la 
fel de bun ca tine. Pentru mine, o pisică-i o pisică, nu un animal 
de companie, dar, dacă nu te deranjează asta, te ajut cu drag. 
Spune-mi dacă nu găsești pe altcineva și o să am eu grijă de 
motan. Nu-ţi face probleme!” 

Miyawaki i-a răspuns la mail: „S-a mai oferit cineva să-l ia. O 
să-l duc mai întâi la el, și, dacă nu iese nimic, vin la tine”. 

O lună mai târziu, Miyawaki i-a scris din nou, întrebându-l 
dacă poate să-i aducă motanul să-l vadă. Între timp, Yoshimine 
găsise puiul de pisică portocaliu. 

— Mergeam cu camioneta pe drumul naţional și am văzut 
pisoiul aruncat ca o zdreanţă pe marginea șoselei. Nu mi-aş fi 
iertat-o dacă l-aș fi lăsat acolo, să moară. 

— Te înțeleg. 

Miyawaki se uita vrăjit la motănelul tigrat din poala lui. 
lubitorii de pisici au o mare slăbiciune pentru pisoi. 

— E așa de micut! Ti-a fost greu să-l crești? 


VP - 50 


— Am fost la veterinar cu el și am întrebat și niște vecini care 
aveau pisici. Sfaturi am primit din belșug. Insă la ţară oamenii 
nu dau atâta importanţă unei pisici. Mi-ar fi fost mai ușor dacă 
era înţărcat. 

— Mi te și imaginez cu biberonul în mână, dându-i de mâncare 
pisoiului, a râs Miyawaki. Ești norocos cu așa un stăpân! i-a zis 
el motănelului. 

— N-am niciun merit. M-am gândit că, dacă-l cresc, când s-o 
face mai mare o să prindă măcar vreun șoarece-doi. Între timp, 
am constatat că nu-i o pisică adevărată... 

— Acum, că-i sănătos și a mai crescut, poţi să-i dai drumul să 
plece. 

Yoshimine nu prea gustase gluma amicului său. Miyawaki l-a 
lăsat în pace și a continuat să se joace cu pisoiul din poală. 

— Aha, deci de asta voiai să vezi cum se comportă Nana. 

— Nu-i mare sfârâială să ai două pisici, și niciuna în stare să 
prindă șoareci. 

— Hai, că nu l-ai fi lăsat tu nici pe Nana, chiar dacă ar fi stat 
cu picioarele blegite în aer. 

— Cum să las la ananghie un amic venit cu mașina tocmai din 
TOkyo0, de dragul motanului său? 

— Apropo, cum îl cheamă pe ăsta micu'? 

— Chatoran. 

Yoshimine își întrebase vecinii, care i-au zis că motănelul le 
amintea de pisoiul portocaliu din filmul Aventurile lui Chatoran'*. 
Îi plăcuse numele, și așa i-a rămas. 

— Din cauza filmului, toată lumea a ajuns să-și boteze 
pisoiului Chatoran. 

— Da? Habar n-aveam... 

Dar Chatoran, în ciuda numelui nu foarte inspirat, știa să 
recunoască un iubitor de pisici, pentru că se relaxase complet în 
poală la Miyawaki. 

— Îmi amintesc că la fel de mic era și primul meu motan când 
l-am găsit. 

Miyawaki nu-i spusese niciodată cum îl chema pe primul lui 
motan, nu pentru că ar fi avut ceva împotriva sa, ci pentru că 
simțea că, dacă i-ar fi rostit numele, l-ar năpădi dintr-odată 
tristețea și dorul - sentimente pe care până atunci se străduise 


14 Film japonez din 1986, în regia lui Masanori Hata, care îi are ca protagoniști pe 
motanul tărcat Chatoran și pe mopsul Pusuke. 


VP -51 


să le ţină adânc îngropate în suflet. 
* 


Yoshimine se transferase într-o primăvară, pe la începutul 
clasei a doua de gimnaziu”. 

— Dragi copii, acesta este noul vostru coleg, Daigo Yoshimine. 

Diriginta era o domnişoară drăguță, care în studenţie fusese 
Miss Boboc, sau cam așa ceva, dar Yoshimine o începuse cu 
stângul cu ea. Profesoara le-a explicat colegilor cu lux de 
amănunte de ce fusese transferat Yoshimine, însă acesta s-a 
simţit sufocat de bonomia și cuvintele ei compătimitoare. 
Pesemne că voia să pozeze în profesoara model, dar el își 
formase deja propria părere. S-a silit să treacă peste 
sentimentalismele cu care îl copleșea, dar la un moment dat a 
clacat... 

— Dragii mei, părinţii lui Yoshimine-kun sunt niște oameni 
foarte foarte ocupați, care locuiesc în Tōkyō. Acesta este și 
motivul pentru care sărmanul Yoshimine a fost transferat în 
orășelul nostru, unde va locui cu bunica. Yoshimine-kun merită 
toata admiraţia noastră pentru că a fost de acord să vină aici de 
dragul părinţilor, deși cu siguranță le duce dorul. Sper să vă 
împrieteniţi repede cu el! 

Imediat, și-a dat seama că profesoarei îi era milă de el, de 
aceea îl prezentase pe tonul acela compătimitor și exagerat de 
prietenos. Pe lângă faptul că el însuși era dezamăgit de 
cuvintele ei, citea în ochii colegilor că aceasta fusese cel mai 
groaznică prezentare făcută vreodată. 

— Hai, Yoshimine-kun, zi și tu ceva! : 

— Aăă... a început el, întorcându-se cu faţa spre dirigintă. În 
primul rând, nu înţeleg de ce a trebuit să pomeniţi de situaţia 
din familia mea. Nu-mi amintesc să vă fi rugat. 

Elevii au început să se foiască. Zâmbetul a pierit brusc de pe 
chipul frumos al profesoarei. 

— M-am gândit să te ajut... 

— Nu m-aţi ajutat deloc, dimpotrivă, m-aţi făcut să mă simt 
prost. Speram să-mi fac prieteni și fără să fiu nevoit să-mi pun 
pe tapet viața personală. 

Profesoara de-abia dacă mai putea îngăima un „bine, dar...”, 
„Şi totuși...”. Confruntarea aceasta nu prevestea nimic bun. 
Yoshimine s-a întors către colegi. 


15 Echivalentul clasei a VIII-a în sistemul românesc de învățământ. 
VP - 52 


— Bună, sunt Daigo Yoshimine. Hai să uităm faza cu familia 
mea. Sper să ne înţelegem bine pe viitor. 

In clasă nu se auzea nici musca, iar profesoara mai avea puţin 
și izbucnea în lacrimi. 

— Deci unde mă așez? 

Tocmai atunci s-a auzit clopoțelul și profesoara a ieșit glonț 
din clasă. 

— De ce nu stai pe locul liber? i-a zis Satoru Miyawaki, 
arătându-i o bancă din spatele clasei. 

După prima oră, colegii se uitau deja la el cu teamă și se 
țineau la distanţă. Numai Miyawaki s-a dovedit mai curajos. 

— La următoarea oră trebuie să schimbăm clasa. Dacă vrei, 
mergem împreună. 

Următoarea oră era cea de științe ale naturii. Yoshimine și-a 
luat manualele și caietele și a venit după el. 

— Uite ce-i... 

Ceva îl rodea, așa că murea dacă nu întreba. 

— Eşti amabil cu mine pentru că așa ţi-a cerut diriginta? 

— Nici pomeneală! i-a răspuns prompt Satoru. Dar, pentru că 
tot veni vorba, cred că v-aţi comportat amândoi ca niște copii. 

„Cum adică amândoh” și-a zis Yoshimine. 

— Și eu? 

— Diriginta se poartă foarte frumos, mai ales cu copiii care au 
o situaţie familială aparte. Să știi că nu-i rău intenţionată... 

Era ceva la Miyawaki ăsta care l-a făcut pe Yoshimine să 
creadă că aveau să se înţeleagă de minune. 

— Și eu m-am mutat aici după ce trecusem printr-o 
experiență îngrozitoare, așa că îmi dau seama cum să te simţi. 
Când eram în școala primară, părinţii mei au murit într-un 
accident de mașină și mătușa mea m-a luat la ea. Dar asta nu 
înseamnă că vreau să bat toba despre ce mi s-a întâmplat. 

Așadar Miyawaki trecuse printr-o situație mult mai gravă ca a 
lui... 

— Sfatul meu e să iei viața așa cum e, cu bune și cu rele, și să 
nu-ți plângi de milă pentru orice nimic. Maturizează-te! 

„Filosofezi cam mult pentru un elev de gimnaziu”, s-a gândit 
Yoshimine, dar nu l-a mai contrazis, pentru că și-a dat seama că 
avea dreptate. 

— Sincer să fiu, a zis Miyawaki rânjind cu gura până la urechi, 
când am ajuns în faţa clasei și mie mi-au venit în minte exact 


VP-53 


aceleași replici. 

— Cum ziceai că te cheamă? 

Pe atunci nu-i știa încă numele. 

— Satoru Miyawaki. Îmi pare bine să te cunosc. 

Și, fără prea multe cuvinte, cei doi s-au împrietenit la 
cataramă. 

* 

Relația cu colegii și cu diriginta nu începuse tocmai bine, dar 
prietenia sa cu Miyawaki era pentru el ca o rază de soare. 

Amicul lui era vesel, își făcuse destui prieteni și se integrase 
rapid în clasă. Yoshimine nu era foarte simpatizat. Chipul lui 
sever și constituţia masivă îi făceau pe ceilalţi să păstreze 
distanţa. Dacă n-ar fi fost Miyawaki, ar fi rămas singur-cuc. 

Treptat, la invitaţia lui Miyawaki, au început să li se alăture la 
masă și alţi colegi de clasă. În general, lui Yoshimine îi plăcea să 
asculte, fiindcă nu se prea pricepea la conversaţie. 

Într-o zi, după ce luase prânzul alături de câţiva colegi, a vrut 
să dea o fugă până la chioșc, să-și mai ia ceva de mâncare, 
pentru că nu se săturase cu pachetelul de acasă. Tocmai atunci, 
l-a auzit pe Miyawaki în urma sa. 

— Hei, Yoshimine! Încotro? 

— Să-mi iau niște pâine. 

— Numai la pâine ţi-e gândul. Te-am strigat de-am răgușit. 

— Ăăă... scuze, a zis Yoshimine scărpinându-se în cap, spre 
amuzamentul celorlalţi colegi. Acum pot pleca? 

— Da, sigur, a spus Miyawaki cu un surâs strâmb, făcându-i 
semn să se ducă. 

În școala primară, profesorii scriseseră pe caietul lui de note, 
la „menţiuni”, că elevul Daigo Yoshimine trebuie lăsat în pace să 
facă lucrurile cum crede el de cuviință. Altfel, se ambala și 
apăreau tot felul de neînțelegeri. Miyawaki reușise să aplaneze 
cu mult tact astfel de conflicte, care ajungeau să se rezolve, 
practic, de la sine. 

Și de chestiunea cu diriginta, tot Miyawaki se ocupase. A făcut 
el ce-a făcut și, la un moment dat, Yoshimine s-a pomenit că 
profesoara îl oprește pe coridor și începe să se scuze printre 
suspine și lacrimi. 

— Îmi pare așa de rău că nu mi-am dat seama prin ce ai 
trecut... 

Yoshimine simţea că la mijloc era o neînțelegere, dar n-avea 


VP - 54 


de gând să-și complice existenţa cu fel și fel de explicaţii, așa că 
s-a hotărât să se poarte ca „un adult” și a rostit în grabă: 

— Nu face nimic. 

— Fii pe pace, Yoshimine, n-o să mai pomenesc de situaţia ta 
de acasă. 

Așa deci!? „Situaţia de acasă!” Păi „situaţia de acasă” n-o știa 
decât Miyawaki. 

— Părinţii mei lucrează amândoi, și munca este viața lor, îi 
explicase Yoshimine prietenului său. 

Tatăl lui lucra la departamentul de cercetare și dezvoltare 
dintr-o mare companie de electronice, iar mama se ocupa de 
investițiile în străinătate la o firmă de comerț exterior. Rareori 
se nimerea să fie amândoi acasă, iar Yoshimine petrecea zile în 
șir fără să apuce să-i vadă. 

— Din primăvară au început să fie din ce în ce mai prinși și nu 
și-au mai găsit timp pentru familie. Inclusiv pentru mine. 

Începuseră să-l paseze de la unul la altul, iar treburile casnice 
fuseseră lăsate de izbeliște. 

— Și așa am ajuns la bunica din partea tatălui. Urma să stau 
la ea până ce lucrurile se mai linișteau. 

— Probabil că le simţi lipsa alor tăi. 

— Mai mult îmi lipsesc prietenii decât ei. 

Despărțirea de părinţi chiar nu fusese o problemă. Oricum, 
nu-i prea vedea la față. 

— În vacanţa mare mergeam la bunica, pe care o iubeam 
foarte mult, deci situaţia nu era foarte diferită de cea cu care 
mă obișnuisem deja. De asta cred că nu era nevoie de o sută de 
mii de explicaţii. 

| se păruse penibil când diriginta îl compătimise în faţa clasei. 
Erau alți copii mult mai încercaţi ca el, ca, de exemplu, 
Miyawaki, care rămăsese orfan din școala primară. Deși trecuse 
prin momente dificile, acesta încercase să lase în urmă trecutul 
și să-și păstreze moralul ridicat. 

— Hei, Yoshimine, l-a strigat un coleg, punând astfel capăt 
conversaţiei cu Miyawaki. Nu vrei să te înscrii în clubul de judo? 

— Nu. 

Colegului i-a căzut pur și simplu faţa la răspunsul lui prompt, 
dar nu s-a dat bătut și a mai perorat puţin, încercând să-l 
ademenească în echipa de judo. 

— Deci ce zici? 


VP-55 


— Nu, a răspuns din nou Yoshimine, și, în cele din urmă, 
colegul s-a lăsat păgubaș. 

Pentru că era bine făcut, Yoshimine primea des invitații la 
diverse cluburi sportive. Din păcate, nu era câtuși de puţin 
interesat. 

— Nu-ţi plac cluburile sportive? l-a întrebat Miyawaki. 

— Nu mă prea omor după sport. 

Cu siguranță avea o constituţie atletică, dar nu-i plăcea să fie 
îngrădit să joace după reguli. 

— Dar alte cluburi? 

— Dacă ar exista unul de grădinărit, cu siguranță m-aș înscrie. 

Bunica lui avea o fermă. De mic se implicase în muncile 
câmpului și îi plăcuse să lucreze pământul. Bunicul lui murise 
acum câţiva ani. Bunica se zbătuse să ţină ferma pe linia de 
plutire, iar Yoshimine era obișnuit să-i dea o mână de ajutor. 

— Am văzut o seră în curtea școlii. Oare am putea-o folosi? 

Pusese ochii pe ea încă de când fusese transferat. Ar fi fost 
grozav să cultive ceva acolo! 

— Nu m-am gândit niciodată. Te interesează? 

— La bunica la fermă plantele cresc în aer liber. N-am lucrat 
niciodată într-o seră. 

— Văd că într-adevăr te pasionează grădinăritul! 

Yoshimine crezuse că asta fusese tot, dar Satoru a adus din 
nou vorba după câteva zile. 

— Am întrebat de clubul de grădinărit. S-a închis acum doi-trei 
ani, pentru că nu mai aveau mușterii, dar, dacă s-ar înscrie 
măcar două persoane, profesorul de științe ale naturii ar fi 
dispus să-l redeschidă. Și putem folosi și sera. 

Pe Yoshimine l-au uimit două lucruri. În primul rând, că Satoru 
chiar întrebase de club, și în al doilea rând, că voia să devină el 
însuși membru. 

— Și tu vrei să te apuci de grădinărit? 

— Până acum, n-am fost în niciun club, așa că, de ce nu? 

— Dar nu te știam pasionat de grădinărit. 

— Până nu încerci, n-ai de unde ști. In plus, n-am avut pe 
nimeni la ţară care să mă fi învăţat... 

— Nici bunicii? 

Miyawaki a scuturat din cap. 

„Deci amicul meu este copilul betoanelor și al orașului”, și-a 
zis Yoshimine. 


VP - 56 


— Ai mei nu se aveau prea bine cu părinţii. Bunicii din partea 
mamei au murit de timpuriu, iar tata nu se înțelegea cu părinţii. 
Eu i-am întâlnit prima dată la înmormântare, unde de-abia dacă 
am schimbat două vorbe. 

Aha, deci de asta ajunsese în grija mătușii! De obicei, la 
moartea părinţilor, bunicii erau cei care vedeau de nepot, asta, 
bineînţeles, dacă erau în putere. Nu era tocmai obișnuit ca o 
mătușă necăsătorită să aibă grijă de copil. 

— Și, dacă nu încerc acum, s-ar putea să nu se mai ivească 
altă ocazie. Mi-am dorit să aflu mai multe despre grădinărit de 
când am văzut filmul Vecinul meu, Totoro, a spus amicul său 
râzând. 

Și astfel s-au apucat de grădinărit. Cum Miyawaki nu știa 
mare lucru despre viaţa la ţară, bunica lui Yoshimine l-a invitat 
la fermă. El locuia chiar în mijlocul orășelului, departe de 
câmpurile întinse de orez, pe când ferma bunicii lui Yoshimine 
era plasată la marginea districtului unde se afla școala lor. La 
trei sute de metri est de școală începeau câmpurile de orez și 
peisajul era complet diferit. 

Mătușa lui Miyawaki avea mult de lucru, iar el era veșnic cu 
cheia la gât, așa că mergea destul de des la fermă. Uneori, la 
sfârșit de săptămână stătea acolo peste noapte. 

— Mă bucur că vă înţelegeţi bine, i-a zis odată bătrâna - 
cuvinte pe care orice bunică i le-ar fi spus celui mai bun prieten 
al nepotului ei. Cum se poartă cu el colegii de la școală? Sper că 
nu-i face nimeni probleme. 

— Nu cred că i-ar putea face cineva probleme lui Yoshimine. 

— Ce vrei să spui? a zis Yoshimine, înghiontindu-l. 

— Ei, lasă că știi tu, i-a răspuns Miyawaki cu un alt ghiont. 

Bunica își făcuse griji că nepotul ei n-o să-și facă prieteni la 
școală, dar, de când Miyawaki începuse să vină la ei, nu-și mai 
încăpea în piele de bucurie, și, în scurt timp, a ajuns să-i spună 
pe numele mic, Satoru. 

— Vrei să-ţi cumpăr un joc video, să te joci cu Satoru-chan? 

Bunica nu voia ca Miyawaki să se plictisească după o zi 
obositoare la ei, la câmp. 

— Am deja, și Miyawaki, la fel. 


16 Film de animaţie din 1988, regizat de marele animator Hayao Miyazaki. Filmul se 
desfășoară într-un decor idilic, în care personajele principale descoperă frumusețea 
vieţii de la țară. 


VP - 57 


— Nu vreţi nimic de joacă? 

— Nu, bunico, stai liniștită. 

Din cauză că n-avea rude la ţară, pe Miyawaki nu-l deranja să 
dea o mână de ajutor și părea că și-a descoperit o nouă pasiune. 

— Mergem amândoi la clubul de grădinărit al școlii. Lui 
Miyawaki îi place munca în aer liber, i-a explicat Yoshimine 
bunicii. _ 

— Bine, dacă zici tu, i-a răspuns bunica. In orice caz, mă 
bucur că ai un prieten de nădejde. 

Și spunea asta de fiecare dată când prindea ocazia, de parcă 
voia să se convingă singură. 

„Cred că bunica mă crede încă un copil”, își zicea Yoshimine, 
ușor stânjenit. 

În orice caz, bătrâna era topită după Satoru din cauza firii lui 
vesele și a prieteniei care îl lega de nepotul ei. De câte ori venea 
în vizită, nu știa cum să-l mai cocoloșească. 

— Ce norocos ești cu așa o bunică... 

Satoru ţinea și el la bătrână. Relaţia cu ea era ceva nou 
pentru el, poate și pentru că își cunoscuse bunicii doar în 
treacăt. 

— Dacă nu te deranjează o băbuţă ca mine, i-a spus ea, poți 
să mă consideri bunica ta. Casa mea va fi întotdeauna deschisă 
pentru tine. 

Yoshimine se bucura s-o audă vorbind astfel. În Tōkyō, și el 
fusese „copilul cu cheia de gât”, iar părinţii lui nu-i cunoșteau 
deloc prietenii. Când amicii lui veneau în vizită, Yoshimine era 
singurul care îi întâmpina. 

Părinţii nu aveau de obiectat că prietenii lui Yoshimine veneau 
acasă la ei. Aceștia îl pizmuiau că nu-l bătea nimeni la cap, iar 
Yoshimine îi invidia că aveau pe cineva care să le pregătească o 
gustare caldă, ori de câte ori li se făcea foame. 

Uneori, amicii lui făceau niște feţe lungi când mamele lor își 
făceau apariţia cu o farfurie de prăjituri de casă, ornate cu 
stângăcie. 

— M-am gândit să-ţi servești prietenii cu ceva... 

Lui Yoshimine toate acestea i se păreau un lux. Pentru el, 
maică-sa nu pregătise nici măcar o farfurie cu alune sau de 
covrigei crocanţi. În fiecare zi, ai lui îi lăsau pe masă ceva 
mărunţiș - atât, și nimic mai mult. Regula casei era ca, atunci 
când găsea o sumă mai mare, aceasta trebuia să-i ajungă și 


VP - 58 


pentru cină. 

Părinţii îl lăudau arareori, și, atunci când o făceau, spuneau 
invariabil: 

— Ce copil bun e Daigo al nostru! Până acum, nu ne-a făcut 
deloc probleme. 

N-ar fi avut niciun rost să fugă de acasă. În ochii părinţilor lui, 
singurul lui merit era că „nu le făcuse probleme”. Ce s-ar fi 
întâmplat dac-ar fi renunţat la acest unic atu? Yoshimine nu voia 
să riște. 

— E tare drăguță bunica ta. Ai noroc cu ea! 

Yoshimine nu și-a tachinat niciodată amicul pentru că îl 
invidia pentru bunica sa. Știa că Miyawaki păstra o distanţă 
respectuoasă faţă de mătușa lui și că nu avea alte rude care să-i 
facă poftele. 

— Poţi veni oricând la noi. Bunica ţine mult la tine. 

De fiecare dată, Satoru încuviinţa entuziasmat. 

* 

Într-o zi, în timpul orelor de după-amiază, Yoshimine, toropit 
de caniculă, și-a aruncat o privire spre curtea școlii. Pentru că 
erau în toiul verii, din asfaltul încins se ridicau valuri-valuri de 
căldură. 

Yoshimine a sărit ca ars. Colegii au început să se agite. 

— Yoshimine, ce te-a apucat? 

— Nimic, a răspuns el cu o faţă nevinovată, dar se vedea că 
era gata să iasă din clasă. 

— Stai puţin! l-a strigat Miyawaki. 

În asemenea situaţii, era de datoria lui să lămurească lucrurile 
cu prietenul său. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mă întorc într-o secundă. 

Profesorul încremenise de uimire. Miyawaki s-a luat imediat 
după Yoshimine, care apucase să iasă din clasă. 

— Ce-i cu tine, amice? 

— Mă duc în seră. Azi-dimineaţă am uitat să deschid gura de 
aerisire. Cu așa o căldură, o să fiarbă toate plantele. 

În seră plantaseră, printre altele, roșii și orhidee, care erau 
febleţea profesorului de științe ale naturii. Roșiile erau destul de 
sensibile la precipitaţii și nu era recomandat să stea în aer liber, 
motiv pentru care în verile caniculare nu le mergea prea bine. 

— Ce era dacă așteptai până la pauză? Mai erau treizeci de 


VP -59 


minute. 

— Păi acum e cel mai cald. Trebuie să protejez plantele de 
arșiţă. 

— Nu puteai să te prefaci că ai nevoie la toaletă? Din cauza ta 
s-ar putea să închidă clubul. 

— Du-te tu și explică-le. 

— Of, a făcut Miyawaki și s-a întors în clasă. 

In ciuda acestui episod, clubul de grădinărit și-a continuat 
activitatea. Până să înceapă vacanţa de vară obţinuseră deja o 
recoltă frumușică de zarzavaturi, inclusiv de roșii, și reușiseră să 
salveze și orhideele profesorului. 

Când și-au împărţit între ei legumele, profesorul și Miyawaki 
au insistat ca Yoshimine să primească partea leului. Din cauza 
precipitațiilor din sezonul ploios, roşiile bunicii nu se prea 
făcuseră. 

— Hai, mai ia. Mie nu-mi trebuie atâtea, pentru că nu-s decât 
eu și mătușa mea, i-a zis Miyawaki, iar pe Yoshimine l-a pufnit 
râsul. 

Și ei erau tot doi, adică el și bunica. Ca de obicei, Miyawaki 
avea replica pregătită: 

— Da, dar tu mănânci mai mult. 

In primul semestru de școală, Miyawaki aflase multe lucruri 
noi despre agricultură. Unul dintre motivele pentru care 
Yoshimine voise să cultive legume în seră era ca să-și facă o 
mică rezervă de roșii în cazul în care recolta bunicii ar fi avut de 
suferit. Astfel, la insistenţele lui Miyawaki, n-a mai protestat și l- 
a lăsat pe acesta să-i umple găleata. 

— İn prima săptămână din vacanţa de vară o să mă întorc la 
ai mei. 

— Aha, s-a grăbit Satoru să încuviinţeze. O să am eu grijă de 
seră în lipsa ta. 

Deja culeseseră prima recoltă, dar în seră mai rămăseseră 
unele legume care abia acum se coceau. 

— Este prima dată când mă întorc acasă de când am venit 
aici. Sper să fie bine. 

Miyawaki îi cunoștea prea bine situaţia familială... Părinţii lui 
Yoshimine nu-și vor lua liber să stea cu el... întoarcerea fiului lor 
era mai mult o formalitate... 

— Măcar o să-mi revăd prietenii. 

Acesta era singurul lucru bun. 


VP - 60 


Yoshimine nu avea niciun chef să se întoarcă. O să stea iar 
singur-singurel, iar ai lui o să-și vadă de serviciu. Dar mai bine 
se gândea la altceva decât să-și facă sânge rău. 

— Dacă între timp o să se coacă roşiile, o să-i duc din ele 
bunicii. 

— Drăguţ din partea ta. Mulţumesc mult. 

Bunica l-a dus cu mașina la aeroport. In aeroportul Haneda 
din TOkyo nu-l aștepta nimeni. La fel se întâmpla de fiecare dată 
când se întorcea din vacanța de vară de la bunica. Nimeni nu se 
obosea să vină după el. 

Din fericire, autobuzul îl lăsa foarte aproape de complexul 
rezidenţial unde locuia. După un semestru întreg petrecut la 
bunica, apartamentul i se părea mic și înghesuit. 

În Tōkyō a redevenit copilul cu cheia la gât. Câteva zile s-a 
întâlnit cu vechii lui amici. Pe ai lui apuca să-i vadă la miezul 
nopţii, când se întorceau de la muncă, și apoi pe fugă dimineaţa, 
înainte de serviciu. Păreau la fel de ocupați, la fel de puţin 
interesați de viața de familie. 

În cea de-a treia zi de la întoarcerea sa, părinţii au venit acasă 
mai devreme. În mod cu totul excepţional, mama a pregătit cina 
și s-au așezat cu toţii la masă. 

După ce au terminat de mâncat, mama a făcut ceaiul - un alt 
lucru care l-a luat prin surprindere pe Yoshimine. „Oare ce s-o fi 
întâmplat?” și-a zis el nedumerit. 

Tatăl lui, care încă mai stătea la masă, a început cu un aer 
solemn: 

— Avem ceva important să-ţi spunem. 

Mama s-a așezat și ea la masă. Yoshimine și-a dat seama că 
nu va fi o discuție prea plăcută. 

— Aăă... uite ce e... noi o să divorțăm. 

„Mă gândeam eu că nu-i a bună”, și-a zis Yoshimine. Așadar 
se ajunsese și aici... Era de așteptat, mai ales că nu știau 
altceva decât muncă și iar muncă. 

— la spune, tu cu cine vrei să rămâi? Cu mami sau cu tati? 

Ce întrebare tâmpită! l-a măsurat atent din priviri, încercând 
să le citească pe chip răspunsul corect. Și unul, și altul își ţineau 
respiraţia, sperând să nu fie el cel ales. ` 

Pentru Yoshimine totul fusese prea din scurt! li era perfect 
egal cu care dintre ei o să stea... 

— Scuze... și-a căutat el cuvintele, nu știu ce să spun. Mai 


VP - 61 


lăsați mă să mă gândesc. 

Părinţii săi erau vizibil ușuraţi. Verdictul fusese amânat. 

— Pot să mă întorc mâine la bunica? 

Avea senzaţia că ar fi fost o povară pentru oricare dintre ei. 
Oare cum ar fi trebuit să se poarte într-o asemenea situaţie? 

Niciunul n-a încercat să-l oprească, așadar, a doua zi, cu puțin 
după prânz s-a urcat în avion. Compania aeriană s-a ocupat de 
îmbarcarea lui, iar părinţii au stat liniștiți, știindu-l pe mâini 
bune. 

Bunica a venit să-l ia de la aeroport cu mașina. 

— Mama și tata mi-au zis că vor divorța. 

— Zău? a zis bunica mai mult pentru sine. 

— Nu știu la care dintre ei să mă duc. 

— Ce mai contează? Oricum o să rămâi aici, cu mine. 

Yoshimine a simţit că i se pune un nod în gât. 

— Lasă, Daigo, lucrurile se vor aranja. O să fie bine. 

Bătrâna a murmurat răspunsul acesta de câteva ori, de parcă 
ar fi vrut să și-l întipărească bine în minte. Știuse de la bun 
început că acesta va fi deznodământul... 

Yoshimine simţea cum îi creștea nodul din gât. Până să 
ajungă acasă, nodul devenise aproape insuportabil. 

— O să dau o fugă până la școală, a spus el, în timp ce se 
schimba în uniformă. 

Elevii nu puteau intra în școală îmbrăcaţi civil, chiar dacă era 
vacanţă. 

— Ai puţină răbdare să se mai domolească potopul ăsta de 
căldură. Acum ţi-ai găsit să pleci? 

— Vreau să văd ce s-a întâmplat cu sera în lipsa mea, i-a zis 
el. 

În ciuda protestelor bunicii, Yoshimine s-a urcat pe bicicletă și 
a început să pedaleze voinicește spre școală. Treptat, nodul din 
gât i s-a mutat în stomac. 

* 

Bicicleta lui Miyawaki era deja în parcare. 

Yoshimine şi-a găsit prietenul în seră, culegând roșii și 
castraveți. Era bine dispus, cu toate că nu era nimeni să-i ţină 
de urât. 

— Hei! i-a strigat Yoshimine din prag. 

Vocea îi sunase aproape ca un suspin. Lui Miyawaki i-a scăpat 
un țipăt de surpriză. 


VP - 62 


— Nu trebuia să te întorci peste câteva zile? 

— Mda, între timp s-au întâmplat multe... 

După ce au terminat de spălat legumele, s-au înghesuit 
amândoi la umbra școlii și Yoshimine i-a povestit prietenului său 
de ce se întorsese atât de repede. Vedea cu coada ochiului 
echipa de baseball făcând antrenament în curte pe căldura 
aceea infernală. Era impresionant că jucătorii mai erau în stare 
să se miște pe așa o caniculă. 

— Nu mi s-a părut mare scofală să mă mut la ţară, la bunica. 
De mic eram obișnuit ca părinţii să mă dea de colo-colo. Când 
m-am transferat aici, m-a deranjat modul în care diriginta a 
vorbit despre familia mea. N-ar fi trebuit să facă atâta caz, mai 
ales că mă obișnuisem cu situaţia. Dar uite că, până la urmă, nu 
s-a înșelat! 

În mod normal, părinţii, oricât de ocupati ar fi fost, nu și-ar fi 
trimis copilul să facă școala la țară pentru că le era greu să aibă 
grijă de el. Deci dirigintei i se făcuse milă de el pe bună 
dreptate! 

— Probabil că părinţii mei se gândeau încă de pe atunci să 
divorţeze. Mutarea mea aici ar fi trebuit sa-mi tragă niște 
semnale de alarmă. Am fost un cretin că nu mi-am dat seama. 

Miyawaki, care până atunci încuviinţase în tăcere, i-a spus: 

— Haide, că acum exagerezi! 

— M-am străduit să nu mă mai gândesc la asta, când totul era 
atât de evident. 

| se pusese din nou nodul în gât. „Termină cu prostiile, 
idiotule!” și-a spus. 

De-abia reușise să scape de nodul din gât în timp ce venea cu 
bicicleta spre școală. Și acum, poftim, nodul era din nou acolo. 
Realitatea se prăvălea peste el necruțătoare și gândurile negre 
îl asaltau din toate părțile. 

„Ce copil bun e Daigo al nostru. Până acum, nu ne-a făcut 
deloc probleme”. Și cum ar fi fost dacă le-ar fi făcut probleme? 

Știuse de mult că pentru ai lui meseria era totul. Știuse că nu 
le păsa de el, și de aceea încercase să nu fie un copil dificil, care 
să aibă nevoie de prea multă afecţiune. 

Chiar dacă s-ar fi răzvrătit că nu primise suficientă dragoste, 
părinţii nu i-ar fi acordat mai multă atenţie. Singura victimă a 
unei asemenea revolte copilărești ar fi fost el însuși. 

Prin urmare, dacă ar fi fost cuminte, ai lui ar fi fost în 


VP - 63 


continuare mulțumiți și atmosfera din cămin ar fi rămas 
neschimbată. Nu trebuia decât să stea acasă și să-și aștepte 
liniștit părinţii. În putinul timp petrecut împreună, lucrurile 
păreau să meargă bine. Numai că, din păcate, alesese soluția 
cea mai bună pe termen scurt. 

„Copiii sunt legătura dintre soț și soţie”, spunea un vechi 
proverb, însă nici măcar un copil cuminte, care nu le făcuse 
deloc probleme părinţilor, nu putea ţine unită o căsnicie care 
scârțâia. Sau poate că, dimpotrivă, un copil care avea nevoie de 
dragostea și afecțiunea părinţilor și care ar mai fi făcut din când 
în când pe nebunul ar fi sudat mai bine legătura dintre soț și 
soţie. 

„Potolește-te!” și-a zis Yoshimine, scuturând energic din cap 
de parcă ar fi vrut să oprească morișca gândurilor. Faptul era 
consumat, nu mai avea ce să schimbe. Dar nodul din gât se 
făcea din ce în ce mai mare. 

— Și totuși... a exclamat el cu voce tare, de parcă voia să-și 
alunge gândurile care-i roiau în minte. Și totuși... ai mei nu sunt 
singurii din lumea asta care divorțează. 

Incercase să vorbească pe un ton degajat, dar vocea îi 
tremurase ușor. Oare Miyawaki observase? 

— Oricum, ţie trebuie să-ţi fi fost mai greu când ţi-au murit 
părinţii, i-a zis el prietenului său. 

— Una-i una, alta-i alta, a zis Miyawaki cu o ușoară undă de 
dojană în glas. In orice caz, îmi pare rău că trebuie să treci prin 
asemenea momente. 

— Măcar o am pe bunica. 

— Cât au trăit ai mei, nu mi s-a părut niciodată că le-aș fi o 
povară. 

Yoshimine rămăsese fără cuvinte. Nodul din gât i-a cedat și 
lacrimile l-au năpădit. Era prima dată când plângea de când 
primise vestea divorțului. 

După ce suspinele i s-au potolit, Miyawaki i-a întins o roșie: 

— Vrei? 

* 

Măi, să fie! M-am uitat pe furiș la Yoshimine. 

Nu mai eram în cușcă. Satoru lăsase portita deschisă, 
spunându-mi să ies când voiam, dar, să fiu sincer, nu prea îmi 
plăcea ca pisoiul tărcat, cu nume fistichiu, să-mi invadeze 
spaţiul. 


VP - 64 


Hei, piciule! Știai că și stăpânul tău a fost abandonat de 
părinți? Însă pisoiul, ocupat să se joace cu șoarecele de jucărie, 
nici măcar nu m-a auzit. Of, de câte ori nu ti-am spus cât e de 
penibil să te joci cu un şoarece fals? 

Evident, îmi răceam gura de pomană! Era la vârsta la care 
mânca, se zbenguia puţin, se sucea, se învârtea, apoi, când ți- 
era lumea mai dragă, cădea răpus, de parcă se terminaseră 
bateriile. 

Dacă vântul mișca perdeaua în timp ce vorbeam cu el, lăsa 
totul baltă și sărea pe ea. Oare așa oi fi fost și eu la vârsta lui? 
Eu zic că eram mai cu capul pe umeri. Dar cum să compari un 
puști cu un motan focos și isteț ca mine?! 

Punând cap la cap ceea ce îmi povestise piciul, am dedus că 
fusese cel mai prăpădit dintre pui și, când maică-sa a luat-o din 
loc, mocofanul nu s-a putut ţine după ea și a rămas de căruță. 

Ei, asta-i viaţa de pisică! Pisoii mai blegi sau mai prostuţi sunt 
primii abandonaţi. O mâţă care tocmai a fătat nu-i fabrică de 
lapte ca să le dea să sugă tuturor puilor. 

Și eu am avut un frate mai pămpălău, care se ţinea mereu în 
umbra noastră - genul de pisoi de care nici nu-ți dădeai seama 
dacă-i aici sau într-altă parte. Parcă nici nu exista. 

lar tu, piciule, ești cam jigărit pentru vârsta ta. Noroc cu 
Yoshimine, care s-a chinuit să te facă mare. Mă rog, are el 
cusururile lui... În primul rând, e cam prost-crescut și una-două 
te inșfacă de ceafă și te bălăngăne în aer, dar trebuie să 
recunosc că a făcut treabă bună cu tine. Una peste alta, e un tip 
cu o inimă mare, chiar dacă nu pare. 

Yoshimine a crescut fără părinți, așadar, ai putea zice că, într- 
un fel, a fost și el abandonat de ai lui. Dar să nu o dăm în 
sentimentalisme! Tie, puștiule, Yoshimine ţi-a dat o șansă la 
viață, și pentru asta ar trebui să-i fii recunoscător. Aloo, cu tine 
vorbesc! 

Pisoiul tărcat păruse că ascultă cu atenţie, dar cred că vorbele 
mele îi intraseră pe o ureche și-i ieșiseră pe cealaltă, căci acum 
începuse să se joace cu coada mea. Hm, să-i vorbesc mai pe 
înțeles. 

la spune-mi, puștiule, îti place de Yoshimine? 

Pisoiul a încuviinţat din cap, în timp ce îmi smotocea coada. 

Au, hai că te întreci cu gluma! Şi mi-am tras coada în sus. 

Dacă tot îţi place de el, n-ai vrea să-i faci o bucurie? 


VP - 65 


Piciul era cam greu de cap și nu înţelesese că mă deranjează, 
întrucât s-a întins iar după coada mea și și-a înfipt dinţișorii în 
ea. Auu! Am ridicat iar coada în aer. 

Așa... Să reluăm. Lui Yoshimine îi plac pisicile care ştiu să 
prindă șoareci. Până aici ai priceput? Deci... ca să-i faci pe plac, 
mătăluță trebuie să te transformi într-o pisică adevărată, care 
știe să vâneze șoareci. 

Puștiul s-a oprit din molfăitul cozii. În sfârșit, îi stârnisem 
interesul! 

Dar în halul în care ești n-ai nicio șansă să ajungi un vânător 
înrăit. Nu poti prinde nici măcar o amărâtă de șopârlă, darămite 
un șoarece. 

Ce-ai zice dacă ţi-aș face o scurtă introducere în arta 
vânătorii? Și, ca bonus, te-aș învăța și cum să caftești pisicile 
care se iau de tine. Yoshimine și-ar face o mie de griji dacă ai 
rămâne mereu ciuca bătăilor. 

Bunn, până aici se pare că m-am făcut înțeles. Piciul și-a 
îndreptat spatele și m-a rugat să-i spun ce să facă. Excelent! 
Politetea nu trebuie să lipsească din lumea pisicească. 

Tocmai când mă pregăteam să-l iniţiez în tainele vânătorii, l- 
am auzit pe Satoru exclamând vesel. 

— Uite, Yoshimine. Se joacă. 

— Mie mi se pare că s-au încăierat. 

— Nu. Nana Îl ia cu binișorul. 

Asta nu-i joacă! E prima lectie de vânătoare! 

— Poate îl păstrezi pe Nana dacă se obișnuiesc unul cu altul... 

la nu vă mai băgați! N-aveti altceva mai bun de făcut? 

Satoru s-a uitat cu ochii mijiţi la pisoiul portocaliu care sărise 
pe șoarecele de jucărie, la indicaţiile mele preţioase. 

— Nana seamănă cu pisica pe care am avut-o înainte. 

Ei, poftim! În loc să ia aminte la mine, care mi-am întins 
aproape neobservat coada, piciul a început să dea din ea ca 
turbatul, de ziceai că-i un elicopter gata de decolare. Când 
trebuia să se lipească de pământ și să stea locului, el se ţinea 
bățos. Clar, era praf! Până și un flașnetar ar fi avut mai mult 
talent la vânătoare. 

— Cum era Nana când era mic? 

— Când l-am găsit, era deja mare. Nu știu cum a fost ca pui. 
Îmi pare rău că nu l-am cunoscut atunci, sunt sigur că era 
adorabil. 


VP - 66 


Chiar așa! Când eram mic, eram atât de drăgălaș, că 
trecătorii se iîntreceau care mai de care ce să-mi lase de 
mâncare. Erau unii care, cum mă vedeau, dădeau fuga la 
minimarket să-mi aducă de-ale gurii. Și spun asta fără nicio 
urmă de modestie. 

— Apropo... a zis Yoshimine de parcă și-ar fi adus brusc 
aminte de ceva. Ţi-ai mai revăzut motanul? 

— Din păcate, a murit când eram la liceu. 

— Aha, a zis Yoshimine pe un ton din care răzbătea regretul. 
Îmi pare rău că nu ne-a ieșit „evadarea”. 

— Stai liniștit. Îţi sunt recunoscător că m-ai susţinut. Nu voiam 
în ruptul capului ca mătușa mea să afle. 

Haida de nebunaticilor! Ce-ati pus voi la cale în gimnaziu? 

L-am lăsat pe pisoi să repete ce-i arătasem, iar eu mi-am 
ciulit urechile să aud mai bine discuţia. 

* 

După divorțul părinților, care a decurs fără niciun fel de 
probleme, Yoshimine a fost dat în custodia tatălui, pentru că își 
dorise să locuiască la bunica și, astfel, reușise să evite tevatura 
cu schimbarea numelui de familie. 

Liberi de orice obligaţii, părinţii lui și-au găsit de lucru în 
străinătate. Yoshimine și-a dat seama că era făcut pentru viaţa 
la țară și se bucura să locuiască alături de bunica. Parcă ar fi 
fost acolo de când lumea! 

A trecut aproape un an. În primul semestru din clasa a treia 
de gimnaziu s-a organizat o excursie cu școala în Fukuoka. 

Yoshimine știa că Miyawaki își pierduse părinţii într-un 
accident de mașină în timpul unei excursii și imediat a observat 
că amicul său nu era în apele lui. 

Stătuse încruntat tot timpul. În prima zi, după ce li s-a 
terminat programul organizat de profesori și li s-a dat liber, 
Miyawaki abia dacă a scos două cuvinte. 

Yoshimine se temea ca nu cumva excursia să-i fi răscolit 
amintiri dureroase. În jurul lor era o vânzoleală de nedescris și i- 
a fost de greu să prindă un moment prielnic, în care să stea de 
vorbă. În cele din urmă, ocazia i s-a ivit după masa de seară, în 
timp ce colindau magazinele de suveniruri din hotel. 

— Te simţi bine? 

Fruntea lui Miyawaki era umbrită de gânduri. S-a uitat iute la 
Yoshimine, apoi și-a ferit privirea. 


VP - 67 


— Mă gândeam să dau o fugă până în Kokura, a spus el încet. 

Kokura era la douăzeci de minute de mers cu trenul de mare 
viteză. 

În principiu, n-ar fi fost greu să ajungi acolo din Fukuoka, asta 
dacă, bineînțeles, n-ai fi fost în excursie cu școala. 

Profesorii erau mereu cu ochii în patru ca nu cumva să li se 
întâmple ceva elevilor. Programul excursiei fusese gândit pe ore 
și minute, și, odată cazați, li se interzisese cu desăvârșire să mai 
iasă, ba mai mult, în holul hotelului stătea de pază un profesor. 

Pe orice elev care ar fi reușit să se strecoare pe lângă el și să 
iasă în oraș îl păștea „deportarea”, adică ar fi fost imediat trimis 
acasă. 

O persoană atât de ascultătoare și de isteaţă ca Miyawaki n-ar 
fi adus vorba de fugă decât dacă ar fi avut un motiv întemeiat. 

— Ce s-a întâmplat? l-a întrebat Yoshimine. 

— În Kokura locuiește o rudă îndepărtată, care mi-a luat 
motanul după moartea alor mei, i-a răspuns prietenul său cu o 
grimasă. 

După ce îi muriseră părinţii, Miyawaki, ajuns în grija mătușii, 
fusese nevoit să dea cotoiul unei rude din Kokura. 

— Mătușa mea-i așa de ocupată cu serviciul, că n-am 
îndrăznit să-i cer să mă ducă în Kokura, să-l văd. Am crezut că la 
prânz, în timpul liber, o să reușesc cumva să mă strecor... 

— Așa de mult îţi dorești să-l vezi? 

— Păi face parte din familie, a răspuns Miyawaki cu o voce 
gâtuită. 

Yoshimine și-a încrucișat braţele pe piept. Nu avusese 
niciodată un animal de care să se atașeze și nu simţise 
niciodată cine știe ce afinitate pentru pisici, însă prietenul său 
vorbea de motanul de care avusese grijă când ai lui fuseseră 
încă în viaţă - ultimul membru al familiei, alături de care trăise 
momente fericite, până să aibă loc accidentul de mașină. Măcar 
atâta lucru putea înțelege! 

— Să mergem! 

— Bine, dar... 

Acum, Miyawaki era cel care șovăia. 

— Mai sunt trei ore până se dă stingerea. Ştii adresa? 

O știa: un apartament, nu departe de gara Kokura. 

— Dacă sărim peste baie, o să avem suficient timp. Sper să 
ne ajungă banii. 


VP - 68 


Un drum dus-întors până în Kokura ar fi fost câteva mii de 
yeni. 

— Trebuie să ne ţinem gura și să nu spunem nimănui. Dacă 
suntem prinși, nu trebuie să mai fie nimeni tras la răspundere. O 
tulim în timp ce ceilalţi fac baie. 

— O să mă duc doar eu. Nu vreau să aibă nimeni probleme 
din cauza mea. 

— Termină cu prostiile. Doar suntem prieteni! i-a zis 
Yoshimine, trăgându-i una pe spinare. 

Miyawaki a îngăimat un „mulţumesc” pe un ton în care se 
amestecau bucuria cu lacrimile. 

Regulile din excursie spuneau că nu puteai să-ți iei la tine 
decât uniforma și pijamaua. Aveau totuși la ei niște bluze de 
trening în care să doarmă, așa că puteau ieși în oraș îmbrăcați 
în ele. Ar fi sărit mai puţin în ochi ca uniforma. 

Când le-a sosit rândul la baie, s-au prefăcut că aveau nevoie 
de mai mult timp să se pregătească și le-au zis colegilor să 
meargă înainte, dar după numai câteva minute au ieșit repede 
din cameră. Puseseră ochii pe ieșirea de urgenţă pentru că în 
holul de la intrarea principală era proţăpit un profesor. Clanţa 
avea un sigiliu de plastic, care se rupea atunci când se 
deschidea ușa. Dacă găseau sigiliul rupt, profesorii ar fi intrat la 
bănuieli și ar fi dat imediat alarma. 

— Ce facem? Sigur profesorii o să verifice și ieșirea de 
urgență când își fac rondul. 

— Urcăm, a zis Yoshimine, trăgându-l în lift pe prietenul său, 
care stătea nehotărât pe coridor. N-o să-și dea seama dacă 
rupem sigiliul de la o ușă de la etaj. 

Pentru a-i izola pe elevii gălăgioși de restul oaspeţilor de la 
hotel, profesorii rezervaseră camere alăturate, la același etaj. 
Erau șanse mai mici să fie depistaţi dacă rupeau sigiliul de la un 
etaj în care stăteau clienţii obișnuiți. 

Elevii ocupau etajele patru, cinci și șase. La etajul șapte, spre 
uimirea lor, domnea o liniște deplină. 

— Haide! 

Au rupt sigiliul și au deschis ușa, coborând în grabă șirul de 
trepte acoperite cu linoleum care se întindea înaintea lor. La 
parter au descoperit intrarea comercianților de la magazinele 
din hotel. Și-au luat imediat o mină nevinovată, dar, tocmai 
când se pregăteau să iasă, în urma lor s-a auzit o voce. 


VP - 69 


— Hei, ce faceţi acolo? 

Când s-au întors, au dat cu ochii de un angajat. 

— Nu cumva sunteţi din excursia cu școala? 

„Nţ!” a făcut Yoshimine mai mult pentru sine. 

Se pare că angajaţii de la hotel fuseseră avertizaţi să fie 
atenţi la copiii în uniformă. 

— Nu, a răspuns Yoshimine dintr-o suflare, încercând să-l 
ignore și să-și vadă de drum. 

— Staţi așa! nu s-a lăsat angajatul. 

— Fugi! 

Yoshimine a luat-o la sănătoasa, cu Miyawaki după el. 

— Opriţi-i! 

Strigătele angajatului au atras privirile celor din jur. Fugarii 
alergau bezmetici de colo-colo, încercând să se ferească de 
urmăritori și să ajungă la intrarea principală. 

De gardă era profesoara frumoasă și miloasă, pe care 
Yoshimine o întâlnise în prima zi de școală. 

— Yoshimine-kun! Miyawaki-kun! 

Miyawaki era cât pe ce să se dea bătut. 

— După mine! i-a strigat Yoshimine, iar Miyawaki a rupt-o din 
nou la fugă. 

Profesoara cea frumoasă își agita disperată mâinile să-i 
oprească, dar ei s-au strecurat pe lângă ea și au reușit să iasă în 
iureșul de pe stradă, râzând ca apucaţii. Dac-ar fi știut, ar fi luat- 
o de la bun început pe intrarea principală. Au gonit nebunește 
câteva minute bune, până când Miyawaki a zis: 

— O să spunem că am ieșit să vedem cum e noaptea prin 
oraș. 

Apoi și-au croit drum pe străzile necunoscute, întrebând în 
dreapta și-n stânga, și, după douăzeci de minute, ajunseseră 
deja la gara Hakata. La ghișeu, tocmai când încercau să-și 
cumpere bilete pentru Kokura, au auzit niște răcnete în spatele 
lor. 

— Hei! Staţi pe loc! 

Era profesorul de sport, care avea sarcina să supravegheze 
elevii neastâmpărați. 

Incolţiţi, au dat s-o șteargă de la ghereta de bilete, dar 
Yoshimine s-a trezit prins de bluza de trening. Pe când se zbătea 
să se elibereze, ceilalți profesori puseseră deja mâna pe 
Miyawaki. 


VP - 70 


— Yoshimine, de tine nu mă miră, dar să-l târăști în toată 
nebunia asta și pe Miyawaki! Inconștientule! 

Și cu asta evadarea a luat sfârșit... 

* 

Au aflat abia mai târziu că primul lucru pe care-l făcuseră 
urmăritorii a fost să dea fuga la gară. Dacă elevii ar fi reușit să 
plece, situaţia ar fi fost cu adevărat gravă. 

Yoshimine și Miyawaki crezuseră că, dacă se pierdeau în 
mulţime, vor câștiga timp, dar probabil ar fi fost mai inspirați 
dacă ar fi luat un taxi până în gara Hakata. Acum, degeaba își 
mușcau degetele de ciudă! 

Cum era de așteptat, au fost imediat convocați în camera 
profesorilor, unde li s-a tras un perdaf pe cinste. 

— Unde voiaţi să mergeţi? 

Luaţi repede, nu avuseseră timp să se pună de acord ce să 
răspundă. Se uitau unul la altul, întrebându-se din priviri cine să 
vorbească primul. 

— Miyawaki-kun! a intervenit profesoara cea frumoasă. 
Pesemne că ţi-a fost greu să vii în această călătorie, după tot ce 
ţi s-a întâmplat în excursia precedentă cu școala. 

„Frumoasa Regină a Milei atacă din nou și-a zis Yoshimine. Lui 
Miyawaki nu i-ar plăcea să scape basma curată prin asemenea 
tertipuri”. 

— Nu, nu-i vorba de asta, a încercat el să răspundă cu o voce 
egală, dar îi fugise tot sângele din obraji. Am vrut să mă distrez 
puţin. Asta-i adevărul gol-goluț. 

— Nu minţi! Știu că nu ești genul! 

Pe Yoshimine era cât pe ce să-l pufnească râsul. „Doamnă 
profesoară, dar cât de bine îl cunoaşteţi!” 

„O să spunem că am ieșit să vedem cum e noaptea în oraș”, îi 
zisese el. Miyawaki nu voise să se afle că a fugit în Kokura de 
dragul unui motan. 

— Gata, Miyawaki, destul, a zis Yoshimine resemnat. 

Ca la un semnal, toţi profesorii s-au întors spre el, uitând 
instantaneu de Miyawaki. 

— E numai vina mea. Mi s-a făcut poftă de râmen 
Nagahama”. 

„Haide, profa, revarsă-ți mila asupra mea!” 


17 Rāmen este o supă tradițională de carne sau pește cu tăiței. Rāmen Nagahama se 
prepară cu tăiței subțiri. 


VP -71 


— Odată, când eram cu părinţii, am mâncat râmen Nagahama 
la festivalul local în cinstea zeului Tenjin. Văzând peste tot 
reclamele la râmen, mi-am adus aminte de părinţi - care acum 
sunt divorţaţi - și mi s-a făcut poftă de tăiței, așa că l-am rugat 
pe Miyawaki să mă însoţească. 

În fine, un divorţ nu e la fel de dramatic ca pierderea 
părinţilor, dar măcar ambele implicau despărţirea de cineva 
drag. Yoshimine spera s-o impresioneze pe dirigintă cu varianta 
sa: doi tineri care plângeau unul pe umărul celuilalt de dorul 
părinţilor - exact genul de povestire după care se dădea în vânt 
profesoara. 

— Yoshimine... 

Miyawaki a încercat să spună ceva, dar Yoshimine i-a retezat- 
o. Prietenul lui trebuia să-și ţină gura dacă nu voia să se afle de 
motan și să ajungă victima sentimentalismului ieftin al dirigintei. 

Profesorii ascultau încruntaţi, fără să scoată o vorbă. Era 
limpede că erau surprinși și le era greu să mai facă pe durii. 

— Înţeleg, dar regulile-s reguli. În timpul excursiei cu școala 
nu aveţi voie să faceţi ce vă taie pe voi capul, a conchis acru 
profesorul de sport. 

Înţelept ar fi fost să își plece respectuos capul și să-și ceară 
scuze, dar, din păcate, n-au făcut-o. Profesorii i-au chemat pe 
responsabilii de clasă, care, la rândul lor, i-au convocat pe 
ceilalți elevi. Yoshimine și Miyawaki au fost pedepsiţi să stea în 
genunchi pe coridor până la miezul nopţii. 

După ce excursia s-a terminat și s-au întors acasă, Yoshimine 
a rugat-o pe bunica: 

— Aș vrea să-i dai telefon mătușii lui Miyawaki și să-i ceri 
scuze că i-am băgat nepotul în belea. 

Bunica știa că Yoshimine nu fusese niciodată la templul Tenjin 
cu părinţii, dar i-a făcut pe plac, fără să pună prea multe 
întrebări. 

— Îmi pare rău că v-aţi supărat pe Satoru-chan din cauza 
năzbâtiilor lui Daigo al meu. 

Mătușa lui Miyawaki părea jenată: 

— Nu, nu vă faceţi probleme. De fapt, și eu vă datorez 
scuze...  Yoshimine-kun se  răzgândise, dar Satoru s-a 
încăpățânat să ducă până la capăt planul lor. 

Deci Miyawaki îi spusese propria lui variantă... 

— Mulţumesc, bunico. 


VP- 72 


— Pentru puţin. Sunt convinsă că niciunul din voi n-ar fi 
încălcat regulile fără un motiv serios, a mai adăugat ea 
surâzătoare. 

Lui Yoshimine i s-a pus iarăși un nod în gât. Bunica lui avea un 
suflet de aur! 

* 

Bătrâna murise acum zece ani, la o vârstă venerabilă. 

Miyawaki plecase din orăşel imediat după terminarea 
gimnaziului, dar ținuseră legătura. Yoshimine l-a anunțat de 
moartea bunicii printr-o scrisoare. Deși locuia departe, prietenul 
lui a ţinut să nu lipsească de la înmormântare. 

Yoshimine i-a mulţumit că venise la funeralii, iar Miyawaki i-a 
răspuns cu un surâs: 

— Într-un fel, era și bunica mea! 

Yoshimine i-a zâmbit și a încuviinţat cu ochii în lacrimi. 

Bineînţeles că tatăl lui, care se ocupase de înmormântare, nici 
nu voia să audă de fermă, prin urmare a hotărât s-o dea în 
seama rudelor care locuiau acolo și care o mai ajutaseră pe 
bătrână, după ce aceasta nu mai fusese în stare să muncească 
pământul. Yoshimine l-a rugat pe tatăl lui să-i lase lui ferma și 
pământul, dar rudele s-au împotrivit spunând că ferma nu mai 
era profitabilă și că, dacă Yoshimine rămânea la ţară, o să-i fie 
greu să-și găsească o soţie potrivită. Cum era de așteptat, tatăl 
său, care oricum nu se implicase în creșterea sa, l-a lăsat să 
facă ce voia. 

— Și uite că s-a adeverit profeția rudelor că n-o să-mi găsesc 
soţie. 

— Dac-aș fi fost femeie, n-aș fi dat cu piciorul la așa o partidă, 
a râs Miyawaki. 

— Sau poate îmi prezinţi pe cineva de încredere, i-a răspuns 
Yoshimine, turnându-i niște shâchu'€. 

Era seară și tocmai se întorseseră de la câmp. Aveau destul 
timp să stea la un pahar de vorbă. Miyawaki a dat pe gât o bere, 
după care a trecut la ceai de orz. Niciodată nu fusese un băutor 
înrăit, iar în ultima vreme ţinea și mai puţin la băutură. 

— Mâine, înainte să plec, aș vrea să trec pe la mormântul 
bunicii. 

Mormântul se afla pe dealurile din spatele fermei, la mai puţin 
de cinci minute de mers cu camioneta. 


18 Băutură alcoolică făcută din orez, orz, cartofi dulci, hrișcă și zahăr brun. 
VP-73 


Bucuros de vizita prietenului său, Yoshimine își propusese să 
stea de vorbă cu el până târziu, dar obiceiul de a se culca și de a 
se trezi devreme îi intrase în sânge și, până la miezul nopţii, se 
băgase deja în pat. 

* 

Dimineaţa, la prima oră, cei doi amici au fost în picioare și au 
pornit-o cu camioneta lui Yoshimine spre mormântul bunicii, așa 
cum stabiliseră în seara precedentă. 

Buun! E rândul meu să mă apuc de treabă! Hei, puștiule! mai 
știi ce te-am învățat ieri? Cum procedezi într-o încăierare dintre 
pisici? 

Mi-am încrețit botul și mi-am lăsat urechile pe spate. Deci, ce 
faci când vezi un motan mânios? 

Piciul m-a imitat: și-a încreţit botul, și-a dat pe spate urechile, 
s-a cabrat ca un arc, și-a ridicat coada și și-a zbârlit părul de pe 
spinare. 

Excelent! Bravo! 

Acum testul final. Aşa... când eu mă încrunt, tu să iei imediat 
poziția de luptă. Nu uita! Trebuie să-l dai pe spate pe Yoshimine 
cu talentul tău. Examenul se termină după ce plec. Ai înteles? 
Hai, hai, nu lăsa garda jos. 

Piciul avea energie, nu glumă! Tocmai atunci, au apărut 
Satoru și Yoshimine. Eu calculasem momentul când ar fi trebuit 
să intre în cameră și i-am făcut semn puștiului să fie pe fază. 

Pisoiul și-a zbărlit blana și și-a ridicat coada, care arăta ca și 
cum i-ar fi explodat. Era foarte hotărât să-i arate lui Yoshimine 
ce poate. 

— Ce naiba! 

Satoru rămăsese perplex. 

— leri se înțelegeau bine. Ce i-o fi apucat? 

Pisoii ăștia mici și capricioși! 

— Poate că peste noapte au uitat că erau prieteni. 

Și Yoshimine părea contrariat. 

— Să stăm puţin cu ochii pe ei. Poate le trece. 

Satoru intenţionase să plece în cursul dimineţii, dar a zăbovit 
până după prânz, încercând tot felul de tertipuri, inclusiv să ne 
pună în camere diferite. 

Insă, așa cum îi zisesem micuţului, testul se termina abia 
după ce plecam. De fiecare dată când îi făceam semn, pisoiul 
lua conștiincios poziția de luptă. Bravo, puștiulică, ai vână! Tine- 


VP - 74 


o tot așa! Te așteaptă un viitor strălucit! 

— Lasă-l aici și du-te. În câteva zile o să se obișnuiască unul 
cu celălalt, a sugerat Yoshimine, care tocmai se întorsese de la 
câmp. 

— Știu și eu... a murmurat Satoru dezamăgit. Nu mi se pare o 
soluție bună să-i obligăm să stea împreună. Nana s-a supărat și 
s-a ascuns în cușcă... E evident că nu se înțeleg... 

— Cum crezi... Dar era un motan bun. 

Yoshimine, dragule, să știi că n-am nimic cu tine. Te rog să 
nu-mi porți pică! Pur și simplu nu-s pregătit să renunt la dubita 
argintie. 

Satoru părea nehotărât, dar văzând mutrița încruntată și 
belicoasă a pisoiului tărcat, a luat cușca și a pus-o în dubița 
argintie. 

— Îmi pare rău... 

— Zici tu că-ţi pare rău, dar am senzaţia că, dimpotrivă, 
jubilezi, l-a tachinat Yoshimine. 

— Hm... a făcut Satoru, de parcă amicul său atinsese o coardă 
sensibilă. E adevărat că nu mi-ar fi fost ușor să mă despart de 
Nana. 

— Dacă ţii atât de mult la el, ce ţi-a venit să-l dai? 

Bine punctat, Yoshimine! Direct la țintă, așa cum ai făcut și cu 
mine când mi-ai băgat mâna în cușcă! 

Satoru părea stânjenit, dar nu i-a răspuns nimic. 

— În fine... a mai zis Yoshimine, fără să mai insiste. Dacă ai 
probleme, știi unde mă găsești. Cu sau fără nevastă, tot aici o 
să fiu. Un lucru-i sigur: nu se moare de foame la fermă, chiar 
dacă nu te îmbogățești din agricultură. 

— Și Nana și Chatoran? 

— Ei, că doar nu și-or scoate ochii. Trebuie să se înveţe să 
trăiască împreună. Ce atâtea mofturi! Sunt doar niște animale. 

— Prostii! Să știi că s-a demonstrat că animalele stresate 
năpârlesc. 

— Invitaţia rămâne valabilă. Pot aranja să locuiești fără niciun 
ban într-una din casele goale de aici. Sunt o mulţime în sat, și se 
deteriorează pe zi ce trece. Localnicii îi primesc cu braţele 
deschise pe tinerii care vor să se stabilească la ţară. 

— Mulţumesc, a zâmbit Satoru, dar vocea îi tremura puţin. 
Dacă nu m-oi ajunge cu banii, s-ar putea să vin. 

— Foarte bine. Așa să faci! 


VP -75 


Înainte să se urce în dubiţă, Satoru i-a strâns cu putere mâna 
lui Yoshimine. 

— Mulţumesc pentru tot. Mă bucur că am reușit să ajung la 
mormântul bunicii. Ai grijă de Chatoran. Rămâi cu bine! 

Satoru s-a urcat în dubiţă, dar înainte să pornească, și-a adus 
aminte de ceva și a lăsat în jos fereastra. 

— Yoshimine, am apucat să-ţi spun cum îl chema pe motanul 
meu din timpul școlii? 

— Nu... 

— Hachi. Semăna leit cu Nana. Pe frunte avea un semn ce 
aducea cu cifra opt. Pe Nana l-am botezat așa din cauza formei 
cozii. 

Pe Yoshimine l-a pufnit râsul. 

— Ziceai de mine cu Chatoran, dar văd că nici tu nu ești mai 
breaz când e să pui nume. Râde ciob de oală spartă. 

La plecare, Satoru a mai claxonat o dată și dubiță s-a pus în 
mișcare. 

* 

— Să-ţi fie rușine, Nana! Ce i-ai făcut bietului pisoi de era așa 
întors pe dos? 

He-he. Credeai că pleci fără mine?! 

— Trebuie să-ți mărturisesc că într-un fel mă simt ușurat că 
suntem iar împreună. 

Mie-mi spui?! 

— Mergem să-ţi arăt marea, așa cum ţi-am promis. 

Super! Mă întreb ce delicatese marine m-așteaptă acolo? 

Pe drum, Satoru s-a oprit la un minimarket, unde a făcut 
câteva cumpărături și a întrebat cum se ajunge pe malul mării. 

— În apropiere e o plajă stâncoasă. Am putea da o fugă până 
acolo. 

Satoru nu s-a mai complicat să mă mai bage în cușcă, ci m-a 
luat în braţe și am coborât încetișor spre plajă. 

— Nana, mă doare. Ce-ţi veni să-ţi înfigi ghearele în mine? 

Mai bine nu-ntreba! Ce mai e și vuietul ăsta surd? N-am mai 
auzit așa ceva! 

În faţa mea se întindea marea. Un volum imens de apă care 
gemea și se agita fără încetare. 

— Uite, Nana. Marea... valurile. Nu-i așa că-i interesant? 

Interesant? Și ce, mă rog, ti se pare așa de interesant? Zău, 
oamenii ăștia suferă de un optimism exagerat. Cum să li se pară 


VP - 76 


interesantă o baltă imensă, care se mișcă întruna și duduie de 
energie?! Dacă o pisică nimerește în mijlocul valurilor, s-a zis cu 
ea! 

— Haide până la mal. 

S-o crezi tu! 

— Au, Nana! Ti-am spus că mă doare. 

M-am eliberat din braţele lui Satoru, căutând cu disperare să 
mă refugiez într-un locșor mai înalt. Dintr-un salt, am fost în 
capul lui Satoru. 

— Nana, au! Atenţie la gheare! Nu ţi le înfige în scăfârlia mea! 

Mada. N-o nimerisem. Îmi trebuia un refugiu mai sigur. 

Am sărit jos, pe pământ, și am luat-o la sănătoasa, cu gândul 
să ajung cât mai departe de valuri. 

— Nana! Nana! 

Am zbughit-o într-un suflet în vârful unei stânci și m-am 
adăpostit la poalele unui pin. Uf, acum eram în siguranță! 

— Ce te-a apucat să te cocoţi tocmai acolo? Vino imediat jos! 

Nici nu mă gândesc! Dacă mă prinde vreun val din ăsta 
„interesant” și-mi face felu’? 

— Nana, cu tine vorbesc! Nu pot să mă caţăr până acolo! 
Coboară imediat! 

Cu chiu, cu vai, Satoru a reușit să ajungă în vârful stâncii să 
mă recupereze. 

Din întâlnirea mea cu marea, am învățat câteva lecţii 
importante: în primul rând, marea era mai frumoasă de la 
distanță și, în al doilea rând, nu puteam pescui direct din mare 
delicatesele acelea după care-mi lăsa gura apă, dar nu mă 
deranja dacă oamenii mi le aduceau la nas. 

— M-ai umplut de zgârieturi. O să mă usture îngrozitor când o 
să mă spăl pe cap. 

Satoru a murmurat ceva în barbă, nemulţumit, dar după un 
timp și-a recăpătat buna dispoziţie. 

— Am mai aflat ceva despre tine! Nu credeam c-o să te sperii 
de mare! 

Sigur, Îmi place s-o privesc, dar de la distanță, de la mare 
distanța. 

Dubiţa a prins să gonească iar de-a lungul țărmului. Am 
contemplat suprafața albastră ce lucea în mii de scânteieri și mi- 
am ridicat voios coada. 

Până în momentul de față viața mea se mărginise la 


VP - 77 


apartamentul lui Satoru și la împrejurimile blocului - un teritoriu 
măricel pentru o pisică, dar modest în comparaţie cu lumea asta 
mare. Acum știam sigur că unei pisici nu i-ar ajunge nicio mie de 
vieți să vadă toate frumuseţile de pe pământ! 

* 


Satoru? Mai eşti pe receptie? 

Sunt tare încântat de ce am văzut în călătoria asta. Am văzut 
un sat... locul în care ai crescut... marea... Oare ce alte 
minunății ne mai așteaptă? 


VP - 78 


3. SUGI ȘI CHIKAKO 


„Vă invităm să vă petreceţi câteva zile de neuitat alături de 
animalul dumneavoastră de companie, într-un decor mirific, de 
unde puteţi admira minunata priveliște a muntelui Fuji”. Acesta 
fusese sloganul folosit acum trei ani de Shusuke Sugi și de soţia 
sa, Chikako, când își deschiseseră pensiunea. 

Totul a început când compania lui Sugi a început să scârţâie și 
să propună ca soluţie alternativă disponibilizarea la cerere. 
Întâmplarea a făcut ca tocmai atunci să se scoată la vânzare, la 
un preţ rezonabil, o pensiune lângă o livadă, nu departe de casa 
părinţilor lui Chikako. Tinerii s-au hotărât s-o cumpere, cu 
mobilă cu tot, și s-o deschidă publicului. Iniţial, au crezut că 
turiștilor le-ar fi făcut plăcere să culeagă fructe din livada din 
apropiere, în schimbul unei sume modice, și invers, clienţii 
interesaţi de livadă s-ar fi putut caza la pensiunea lor. Până la 
urmă, punctul forte s-a dovedit a fi acela că turiștii puteau sta 
cu animalele de companie - o idee inspirată de-a lui Chikako. 

Așadar, au recondiționat căbănuţța din curte, parterul și primul 
etaj al pensiunii, pentru ca stăpânii de câini să stea separat de 
cei cu pisici. Câinii aveau etajul lor și, atâta vreme cât se 
înțelegeau bine cu ceilalți semeni ai lor, li se putea da drumul 
din cușca de transport. Singura regulă era ca pisicile să nu se 
încaiere între ele și câinii să nu se ia la harță unii cu ceilalți. 

În apropiere, mai erau niște pensiuni care acceptau animale 
de companie, dar cea mai mare parte se profilaseră pe turiștii 
cu câini. Existau și câteva hanuri tradiţionale care dădeau voie 
cu animale de companie, cu condiţia ca acestea să fie ținute în 
cușcă sau în lesă. 

Chikako dorea ca pensiunea lor să fie deschisă și pentru cei 
cu câini, și pentru cei cu pisici. 

— Sunt sigură că unii clienţi o să vrea să-și ia pisicile cu ei în 
vacanţă. N-ar strica dacă le-am oferi această posibilitate. 

Chikako era mare iubitoare de pisici, pe când Sugi prefera 
câinii, de aceea, la început fusese destul de sceptic că ideea 
soţiei sale va da roade. Totuși, după trei ani recunoștea cu mâna 
pe inimă că nevasta lui avusese fler. 


VP - 79 


Regiunea în care stăteau era plină de livezi și podgorii și 
atrăgea o mulţime de turiști. Cu toate acestea, erau foarte 
puţine pensiuni în care se putea veni cu pisica. Treptat, 
pensiunii lor a ajuns să i se ducă vestea și, la ora actuală, aveau 
mai mulți clienţi cu pisici, care, evident, erau tratați regește de 
Chikako. 

Astăzi însă, cei doi soți așteptau un oaspete de seamă. 
Chikako tocmai făcuse paturile în camera dublă de la etaj, una 
dintre încăperile cele mai luminoase din pensiune, și cobora 
scările, ducând în braţe așternuturile murdare. Era bine dispusă 
și fredona o melodie. 

— Cineva este într-o dispoziţie de zile mari! 

Sugi o zisese ca pe o glumă, dar vocea îi sunase, fără să vrea, 
destul de grosolan. Chikako s-a uitat la el surprinsă. 

— Ce, nu te bucuri? E prima dată când Miyawaki vine la noi cu 
motanul. 

— Sigur că mă bucur... a încercat Sugi s-o dreagă. Numai că 
mă întrebam cum o să se înțeleagă cotoiul lui cu animalele din 
pensiune. 

Animalele din pensiune, adică un câine Kai Ken și o corcitură 
de pisică vărgată. Câinele, Toramaru!'”, avea trei ani, iar pisica, 
Momo”, era o femelă de doisprezece ani. Toramaru căpătase 
acest nume de la blana sa, care semăna cu cea a unui tigru, iar 
Momo, pentru că în livada lor predominau piersicii. 

— Nu-ţi mai face atâtea griji! Toramaru și Momo sunt obișnuiți 
cu oaspeţii. 

Sugi a continuat, în ciuda zâmbetului zeflemitor al soției. 

— Nu cred că lui Miyawaki îi vine ușor să ne lase nouă 
motanul. 

În liceu, Miyawaki fusese prieten cu amândoi. Acum câteva 
zile, acesta îi trimisese lui Sugi un mail în care îl ruga să aibă 
grijă de motanul lui. Deși ţinea mult la el, din motive obiective, 
trebuia să-l dea spre adopţie și acum era în căutarea unui alt 
stăpân. In mail nu se menţiona care ar fi fost aceste „motive 
obiective”. Sugi citise în ziar despre o multinațională care 
începuse să-și concedieze angajaţii, dar și-a zis că nu era cazul 
să pună prea multe întrebări, mai ales că avea impresia că firma 
lui Miyawaki ar fi fost una dintre filialele acelei corporaţii. 


19 Tora - tigru în japoneză. 
20 Piersică în japoneză. 
VP - 80 


Sugi a căzut pe gânduri. Dacă o companie ca aceea lăsase pe 
drumuri atâţia oameni, mai mult ca sigur că la fel stăteau 
lucrurile și la fosta lui firmă. Se felicita încă o dată că plecase la 
timp. 

— Dacă luăm la noi motanul, sper că mai putem să i-l dăm 
înapoi, a râs Chikako. Miyawaki mi-a lăsat impresia că vrea doar 
să ni-l lase în grijă. Sigur, aici n-o să-i lipsească nimic. 

„Putem să i-l dăm înapoi... O să-l îngrijim o vreme...” Sugi nu- 
și pusese niciodată problema astfel. Chikako gândea pozitiv, 
chiar progresist. Ea era cea care vedea întotdeauna partea plină 
a paharului. Sugi era mai prudent, mai negativist - exact opusul 
soţiei sale. 

Părinţii lor erau prieteni de familie, iar ei crescuseră 
împreună, deși încă de mici fuseseră atrași de lucruri diametral 
opuse. 

— Nu cred că ar fi luat o astfel de hotărâre dacă n-ar fi fost 
ceva serios. Probabil că într-o bună zi Miyawaki o să-l vrea 
înapoi. 

Soția sa era convinsă că dragostea pentru motan o să 
depășească piedicile de moment. Ea și Miyawaki erau pe 
aceeași lungime de undă în ceea ce privește pisicile. 

Chikako a intrat în baie cu cearșafurile. 

— Jos, Momo, jos! 

Pisica lor trăgea un pui de somn pe mașina de spălat. 

— Ştii că pe motanul lui Miyawaki îl cheamă Nana? Sper să-ţi 
placă de el, i-a spus Chikako cu o voce cristalină. Spune-i și lui 
Tora, bine? 

Cei doi soți își împărţiseră în mod egal sarcinile. Chikako, 
iubitoare de pisici, se ocupa de Momo, iar Sugi, care prefera 
câinii, vedea de Toramaru. Orice eveniment important trebuia 
anunţat solemn atât câinelui, cât și pisicii - o regulă născocită și 
impusă, bineînțeles, de Chikako. 

Sugi și-a pus în grabă sandalele și a ieșit afară. Era o zi 
frumoasă și Toramaru zburda liber în ţarcul său din curtea din 
faţă. Socrul lui Sugi, care se pricepea la tâmplărie, îi făcuse 
cotețul. 

— Tora! 

Toramaru s-a înfiinţat numaidecât, dând de mama focului din 
coada îmbârligată. Uneori, ţopăia cu atâta entuziasm, că era 
gata-gata să sară peste gardul ţarcului, motiv pentru care se 


VP - 81 


vedeau nevoiţi să-l ţină în lesă sau să-l lege ori de câte ori 
aveau oaspeţi la pensiune. Persoana de la care îl primiseră le 
spusese că în rasa aceasta exista un tip mai suplu, potrivit 
pentru vânătoarea de căprioare, și un tip mai robust, folosit la 
vânătoarea de mistreți. Toramaru făcea parte din prima 
categorie. 

Pentru că în următoarele două zile nu se anunţaseră alţi 
oaspeți la pensiune în afară de Miyawaki, Toramaru fusese lăsat 
fără lesă. 

— Astă-seară o să vină Miyawaki - prietenul de care ţi-am mai 
vorbit. 

Îl aveau pe Taromaru de trei ani, din aceeași perioadă în care 
își deschiseseră pensiunea. Cam tot atunci, Miyawaki fusese 
transferat într-un departament nou, unde era mult mai solicitat 
la muncă și, din lipsă de timp, nu mai venea atât de des la 
pensiune. Câteodată, când Sugi ajungea în Tokyo să facă 
aprovizionarea, se întâlnea cu el pe fugă, însă Miyawaki n-o 
văzuse pe Chikako de aproape trei ani, iar pe Toramaru, 
niciodată. Pentru că Miyawaki era veșnic ocupat, Sugi fusese 
ferm convins că avea un serviciu sigur, numai că, din păcate, 
nici firma amicului său nu scăpase de concedierile masive. 

— Miyawaki nu vine singur. Il aduce cu el pe Nana. 

Sugi l-a mângâiat energic pe cap, iar Toramaru a scos un 
mârâit de satisfacţie din fundul gâtlejului. Dacă ar fi mângâiat-o 
și pe Momo la fel, mai mult ca sigur că și-ar fi scos ghearele la 
el. 

— Să te porți frumos cu oaspeţii noștri, da? 

Toramaru a scos același mârâit gutural și și-a privit stăpânul 
în adâncul ochilor. 

x 

Astăzi, Satoru n-a mai pus muzica aceea care Îmi inspira un 
zbor de porumbei. 

Uneori, simţea nevoia să mai asculte și altceva decât muzica 
de pe CD-uri. La radio, un domn în vârstă, rafinat, discuta 
entuziasmat despre o nouă carte. Se pare că era actor. 

Deși vorbea elegant, din când în când îi mai scăpau expresii 
colorate, de genul „demenţial!” sau „marfă!”. Chiar și unui 
motan ca mine îi venea să râdă când îl auzea perorând despre 
„Supercartea pe care o citise”. 

În fine, oricât o fi fost de interesantă, tot n-aveam cum s-o 


VP - 82 


citesc. După cum v-am mai zis, animalele au un auz foarte fin și 
înțeleg o sumedenie de limbi, dar la citit sunt zero barat. Scrisul 
și cititul aparţin unui sistem special, la care doar oamenii au 
acces. 

— Trebuie să fie o carte bună dacă domnul Kodama o 
recomandă. Poate-o citesc și eu, a murmurat Satoru. 

Când era acasă, Satoru petrecea mai mult timp citind decât 
uitându-se la televizor. Când dădea pagina, îl surprindeam 
lăcrimând. Dacă mă vedea că mă uit la el în astfel de momente, 
se încrunta și-mi zicea: 

— la nu te mai holba atât! 

După ce emisiunea domnului cu cărţile s-a terminat, au 
început niște cântece de copii. 


Scoate capul dintre nori. 
Și ia aminte la munții 
Din cele patru zări... 


Nu era rea melodia, dar îmi făcea un somn! 


Ascultă bubuitul tunetului pe muntele Fuji, 
Cel mai înalt din întreaga Japonie... 


La auzul acestor versuri, m-am ridicat, mi-am pus lăbuța pe 
fereastră și mi-am lungit gâtul. În depărtare se profila, ca un 
triunghi uriaș, silueta semeaţă a unui munte. 

— Bravo, Nana! Ţi-ai dat repede seama! 

Oamenii ăștia! N-au pic de încredere în abilitățile noastre. Se 
cred grozavi doar pentru că știu să scrie și să citească. 

— Da, Nana, cântecul ăsta cu muntele Fuji se potrivește de 
minune! 

La televizor sau în poze, Fuji părea un triunghi cu vârful 
învăluit în zăpadă, dar în realitate este o priveliște copleșitoare, 
care te face să te simţi îngrozitor de mic. 

Fuji este muntele cel mai înalt din Japonia - are 3.776 de 
metri. Satoru mi-a zis că este și un joc de cuvinte care te ajută 
să-i reţii înălțimea. Mai erau și alte piscuri importante, dar 
pentru un munte singuratic, Fuji este neobișnuit de înalt. Satoru 
avea chef de vorbă și mă asaltase cu fel de fel de explicaţii, care 
ar fi lăsat rece orice pisică. 

Da, am prins ideea: munte-minunat-unic etc. etc. Am auzit și 


VP - 83 


cântecelul... 

Și totuși originalul făcea cât o mie de cuvinte. Din poze sau de 
la televizor mi-a făcut impresia unui munte străvechi, dar în 
realitate te lăsa cu gura căscată. Una peste alta, muntele chiar 
reușise să mă impresioneze! 

* 

Dubiţa argintie a ieșit de pe șosea și a pătruns într-o pădure 
deasă. Piersicii de pe marginea drumului aveau crengile 
înfășurate în pungi albe de hârtie, care le protejau fructele, le 
fereau de insecte și ajutau piersicile să se coacă mai repede. 

În scurt timp, am intrat pe un drumeag lăturalnic și am urcat 
pe serpentine până am dat de o casă mare, din lemn și piatră 
albă. 

— Am ajuns, Nana! 

Care vasăzică asta era pensiunea de care îmi vorbise Satoru - 
hanul la care puteau sta animalele de companie. După câtă 
liniște era în jur, se pare că azi pensiunea era rezervată doar 
pentru noi. 

Îndată ce am oprit mașina în parcarea spațioasă, în care ar fi 
încăput lejer mai multe autoturisme, din pensiune și-a făcut 
apariţia un bărbat de-o vârstă cu Satoru. 

— Sugi! 

Satoru i-a făcut cu mâna în timp ce descărca bagajele din 
dubiță. Sugi a ridicat ușor mâna, în semn de salut. 

— Astea-s toate? Să te ajut? 

— În afară de Nana, n-am adus decât un rând de haine, cât 
să-mi ajungă două zile. 

Sugi i-a luat geanta. Cu cușca în mână, Satoru a început să 
urce panta lină care ducea spre intrarea în pensiune. 

— Ce pensiune frumoasă! Aveţi și un padoc! 

Pe o parte a drumului spre pensiune se întindea un teren 
împrejmuit, în spatele căruia se afla un coteţ de câini. 

— Mi-am dorit să aibă și câinele nostru unde să alerge în voie. 

— E din rasa Kai Ken, nu? Îmi amintesc că mi-ai spus că ţi-ai 
luat câine. 

Am amușinat din interiorul cuștii. Pfoa, putea a potaie de la o 
poștă! 

Printre zăbrele, am zărit un dulău fioros, care se ridicase de 
pe iarbă și se uita insistent încoace. 

— Ti-l prezint pe Toramaru. 


VP - 84 


— Și nu se ia la harţă cu pisicile? 

— Deloc. Avem și noi o mâță. O cheamă Momo. Mulţi clienți 
vin aici cu pisicile. 

— Da? Asta-i un lucru bun. 

Ştiam deja de la Satoru de Momo, pisica prietenilor lui. Eu 
eram în floarea vârstei, în schimb, ea era de două ori mai 
bătrână ca mine. Oare o să ne înțelegem? 

— Bună, Toramaru. Mă bucur să te cunosc, a zis Satoru. 

Ce faci?! Nu chema câinele aici! Începusem să fac fețe-feţe în 
cușca pe care Satoru o ţinea ridicată în aer. 

Câinele Kai Ken m-a săgetat cu privirea și și-a dezgolit colții 
într-un mârâit. 

— Văd că nu-i prea bucuros de oaspeți. 

Potaia lătra deja ca scoasă din minţi. 

— Măi, să fie! a zis Satoru, trăgându-se înapoi. 

Canalia de câine chiar nu știa de glumă! Am simţit cum mi se 
zbârlește blana de pe spinare. O să ai de-a face cu mine, 
derbedeule, dacă te iei de Satoru! Cere-ţi imediat scuze, că de 
nu, te fac franjuri! 

— Tora! l-a muștruluit Sugi, dar potaia lătra întruna, 
întărâtată. 

— Nana, ai păţit ceva? a încercat Satoru să mă liniștească. 
Ținea bine de portiţa de la cușcă, să nu cumva să sar la bătaie. 

— Scuze, de obicei nu-i așa. 

— Cred că am făcut ceva ce nu i-a convenit. 

— E vreo problemă? a întrebat o femeie frumoasă, cu șorț, 
ieșind în fugă din pensiune. Tora-i supărat? 

— A, nu, nu-i nimic. Imi pare bine să te revăd, Chikako, a spus 
Satoru, făcându-i cu mâna. 

— Te rog să ne scuzi, Miyawaki. Ai păţit ceva? 

— Nu, dar n-am mai asistat până acum la o ceartă între câini 
și pisici... 

Satoru era un tip de treabă, genul de om care se înţelege bine 
și cu câinii, și cu pisicile. Era prima dată când o potaie 
neobrăzată sărea la el fără motiv. 

— Imi pare așa de rău! s-a scuzat Sugi, făcându-i semn lui 
Toramaru să se potolească. Dulăul și-a băgat între picioare 
coada îmbârligată. 

Așa, să te înveți minte, derbedeule! 

— Lasă, lasă, că nu-i grav, a intervenit Satoru împăciuitor. Un 


VP - 85 


câine bun trebuie să fie mereu pe fază. Se pare că nu i-am 
inspirat prea multă încredere, a râs el. 

Satoru și-a întins mâna peste gardul ţarcului să-l atingă pe 
Toramaru pe gât. Cotarla s-a lăsat mângâiată, dar era evident 
că nu-i trecuseră pandaliile. Încearcă numai să-ți mai arăţi o 
dată colții la Satoru, că te fac arșice! 

Din spatele gratiilor, i-am aruncat niște priviri ucigașe, dar nici 
el nu s-a lăsat mai prejos. 

Ostilitățile au încetat imediat ce eu și Satoru am intrat în 
pensiune. Camera noastră era o încăpere luminoasă de la etaj. 

— Te așteptăm jos după ce termini de despachetat, a zis 
Chikako, în timp ce cobora scările. 

Așa... Să dăm o raită! Am deschis binișor portita și m-am 
strecurat afară din cușcă. Era o încăpere îngrijită, cu parchet de 
lemn - o odaie cochetă, exact pe gustul meu. 

— A, bună ziua, Momo! 

Auzindu-l pe Satoru, m-am întors. În ușă stătea o mâtță 
vărgată, cenușie, de două ori mai în vârstă ca mine, dar încă 
graţioasă în mișcări. 

Încântată de cunoștință, m-a salutat pisica tărcată, cu o voce 
solemnă, ce se potrivea perfect cu postura ei demnă. Am auzit 
că te-ai incăierat cu Toramaru. 

Pfui, am făcut eu. Ce câine prost-crescut! Auzi la el, să-și 
salute oaspeții dezgolindu-și colții și mârâind la ei. 

Momo a simţit sarcasmul din vorbele mele și a zâmbit 
imperceptibil. 

Te rog să-l ierti. Toramaru ține la stăpânul lui, aşa cum și tu tii 
la al tău. 

Și, pentru că tine la stăpânul său, se apucă să latre ca 
apucatul la prietenul stăpânului lui? Zău dacă pricep! 

Momo a surâs din nou, detectând nemulţumirea din vocea 
mea. 

Îmi pare sincer rău. Se vede că stăpânul tău nu e la fel de slab 
de înger ca al meu. 

Tot nu-mi pica fisa! Totuși mi-am ţinut gura pentru că nu 
voiam să fiu necuviincios cu distinsa doamnă. 

* 

— Văd că s-a împrietenit cu Momo. 

Satoru coborâse în camera de zi și, cu zâmbetul pe buze, 
arăta cu degetul la etaj. 


VP - 86 


— Stau de vorbă amândoi în cameră. Ce bine ar fi dacă s-ar 
înţelege și cu Toramaru. 

— Nu știu ce-i cu el... Ar trebui să se fi obișnuit deja cu turiștii 
cu pisici, a zis Chikako, dând nedumerită din cap, apoi i-a oferit 
lui Satoru o ceașcă de ceai din recolta de plante medicinale din 
grădină. Te pomenești că n-ai apucat să vorbești cu Toramaru? 
și-a tachinat Chikako soţul. 

— Ba am vorbit, i-a răspuns Sugi ofuscat, deși îl încerca un 
oarecare sentiment de vinovăţie. 

„Să te porţi frumos cu oaspeţii noștri, da?” îi zisese Sugi lui 
Toramaru, care se uita fix la el. Poate că lătrase la Miyawaki 
pentru că văzuse ceva în ochii săi - ceva bine ascuns în 
străfundurile sufletului. 

— Mmm, ce ceai bun! a murmurat Miyawaki în timp ce sorbea 
din cana aburindă. 

Chikako jubila. 

— Nici nu știi ce mă bucur! Și oaspeţilor de la pensiune le 
place. E făcut din plantele din grădină. 

Chikako i-a aruncat o privire mustrătoare soțului ei. 

— Prima dată când i-am făcut ceai, mi-a spus că parcă bea 
pastă de dinţi. 

Pe Sugi îl luase gura pe dinainte o singură dată, la scurt timp 
după nuntă, dar Chikako nu-l iertase de atunci. Și-ar fi dorit ca 
soțul ei să ia exemplu de la Miyawaki și să fie mai diplomat... 
Insă Sugi nu se pricepuse niciodată la laude. 

— Este puţin dulceag. l-ai pus ceva? 

— Da, niște ștevia. 

— Aha, deci asta era! 

„Pe mine mă depășește discuţia!” și-a zis Sugi, însă pe 
undeva era puţin invidios. Un bărbat n-ar fi trebuit să dea mereu 
aprobator din cap când se vorbește de ceaiuri. 

— Văd că merge bine pensiunea. 

— A fost o mișcare înțeleaptă să acceptăm și turiștii cu pisici, 
a spus Sugi. 

— De fapt, a fost ideea mea, a intervenit Chikako, bătându-se 
mândră cu palma pe piept. 

— Da, ea a fost capul răutăţilor. Dar pe tine ce te-a apucat să 
dai pisica? 

Sugi ardea să-l întrebe asta de multă vreme, dar ar fi fost 
nelalocul lui să-l chestioneze pe mail. Acum însă prinsese 


VP - 87 


momentul. 

— Mda, în fine, s-au adunat mai multe... 

Satoru a zâmbit încurcat, și o clipă lui Sugi i s-a părut că 
amicul său arată îmbătrânit. Poate era doar obosit. 

— Am citit că multinaţionala din care face parte și compania 
ta a făcut concedieri masive. 

— Da... dar nu-i numai asta... Mai sunt și altele la mijloc... 

Chikako i-a făcut semn din ochi să înceteze cu întrebările. 
„Da, să trăiţi!” i-a răspuns Sugi din priviri. Miyawaki nu se prea 
lăsa descusut. 

— Mi-aţi luat o piatră de pe inimă când mi-aţi spus că l-aţi 
putea primi la voi pe Nana. Am mai rugat și alţi prieteni, dar, 
după ce l-am dus la ei, totul a ieșit pe dos... 

— Uite ce e, a zis Chikako îndreptându-și spatele, vreau să știi 
că noi credem că șederea lui Nana aici este doar o soluție de 
moment. Sigur, o să-l îngrijim cum se cuvine, dar, dacă lucrurile 
se rezolvă, poţi să vii să-l iei oricând. 

Miyawaki părea tulburat. O clipă s-a uitat în pământ, 
tuguindu-și buzele. Sugi și Chikako mai văzuseră acea expresie 
când Satoru se străduia din răsputeri să-și ţină în frâu 
sentimentele... 

Dar Miyawaki și-a ridicat privirea și a zâmbit. 

— Mulţumesc. Drăguţ din partea voastră că v-aţi gândit și la 
această posibilitate. 

* 

Toți trei nimeriseră la liceu în aceeași clasă. Satoru era bun 
prieten cu amândoi, dar primul de care se apropiase fusese 
Sugi. 

Se întâmplase într-o primăvară, în primul an de liceu. De ceva 
vreme, Sugi îi spunea lui Chikako pe numele de familie, Sakita. 
Când fuseseră mici, ea îl striga Shu-chan, iar el, Chikako, dar, 
pentru că prietenii începuseră să-l ia peste picior, Sugi s-a 
hotărât să nu-i mai zică pe numele mic și a rugat-o și pe Chikako 
să facă la fel. Aceasta să bosumflat și i-a ignorat cu desăvârșire 
cererea, continuând să-l strige cu încăpățânare Shu-chan - ceea 
ce pe Sugi pe jumătate îl bucura, pe jumătate îl stânjenea. 

În primul an de liceu, elevii care veniseră de la aceeași școală 
formaseră mici alianţe în care complotau cu cine să se 
împrietenească și cu cine nu. Miyawaki rămăsese pe dinafară. 
Migrase de la un grup la altul și discutase cu toată lumea, dar 


VP - 88 


era limpede că nu cunoștea pe nimeni. Ulterior, au aflat că în 
vacanţa de primăvară dăduse examen să fie transferat la liceul 
de aici. 

Cei doi băieţi se împrieteniseră în timpul testelor din primul 
semestru. Sugi îngrășase porcul în ajun și capul îi bubuia de 
formule matematice și cuvinte în engleză. Pe când mergea 
cătinel pe bicicletă, pedalând agale, ca nu cumva vreo hârtoapă 
să-i spulbere învățătura din cap, a dat cu ochii de o figură 
cunoscută. „A, ăsta-i Miyawaki!” și-a spus el, apropiindu-se de 
colegul lui, care se dăduse jos de pe bicicletă și se oprise pe 
marginea unui canal de irigaţii cu pereţii de beton. Miyawaki se 
holba la șanț cu un aer serios. Apa era măricică și i-ar fi ajuns 
până la gât unui copil. 

Sugi murea de curiozitate să vadă ce făcea colegul său acolo, 
dar se grăbea să ajungă la școală. Tocmai atunci, privirile li s-au 
încrucișat. Sugi s-a gândit să-l salute printr-o înclinare a capului 
și sa-și vadă de drum, dar, după ce l-a depăşit, și-a dat seama 
că era ciudat să nu schimbe două vorbe cu el. 

— Ce faci aici? 

Luat prin surprindere, Miyawaki s-a uitat lung la el. Probabil 
crezuse că Sugi o luase deja din loc. 

— Uite, a zis el arătând cu degetul spre șanț, unde un cățeluș 
tremura din toate mădularele. 

Reușise să se caţere pe o insuliţă din pământ și pietriș. Blana 
groasă, alb cu maro, îi era udă leoarcă și i se lipise de corp. 

— E un Shih Tzu. 

Sugi știa de această rasă pentru că și Chikako avea un câine 
la fel. Părinţii ei se ocupau de o afacere cu pomi fructiferi și 
iubeau animalele. Panourile publicitare prin care aceștia făceau 
reclamă livezii înfățișau de cele mai multe ori poze cu câini și 
pisici. 

Familia lui Sugi locuia într-un apartament de la firmă. Tatăl 
său lucra la o companie, iar mama lui suferea de o alergie urâtă, 
din pricina căreia nu puteau ţine în casă decât animale fără 
blană, ca, de exemplu, pești sau broaște țestoase. Sugi își dorise 
de mic un câine, dar alergia mamei sale îl împiedicase să-și 
realizeze visul. În schimb, când se ducea în vizită la Chikako se 
juca în voie cu toate animalele de acolo. 

— Cred că a căzut. 

— Așa se pare, a încuviințat Miyawaki. 


VP - 89 


Au căutat din priviri o scară pe care ar fi putut cobori la apă, 
dar nu au zărit niciuna. 

— Nu pare un câine vagabond. Am senzaţia că a fugit de 
acasă și s-a rătăcit. 

În timpul zilei, părinţii lui Chikako le dădeau drumul câinilor, și 
clienţii de la livadă se jucau cu ei în timp ce culegeau fructe, dar 
noaptea îi băgau întotdeauna înăuntru. 

— Dacă vrei, poţi s-o iei înainte, l-a îndemnat Miyawaki, însă 
pentru Sugi nu era chiar așa de simplu. 

Chikako s-ar fi supărat foc pe el dacă ar fi aflat că lăsase baltă 
un câine căzut într-un canal. 

— Nu, rămân și eu, a zis Sugi, coborând de pe bicicletă și 
uitându-se iute la ceas. 

Avea să întârzie, dar, dacă nu dura mult, mai avea șanse să 
ajungă la test. 

— Hai, să vedem ce putem face. 

— Eşti un tip de treabă, i-a zis Miyawaki și un zâmbet i-a 
înflorit pe buze. 

Miyawaki îl ridica în slăvi, iar el își făcea griji de ce va spune 
Chikako... 

— O să ne udăm până la glezne dacă vrem să-l scoatem de 
acolo. 

Insulița pe care se refugiase Shih Tzu nu era accesibilă de pe 
niciunul dintre malurile canalului. Apa era plină de alge și nu i se 
vedea fundul. Dacă se descălțau, s-ar fi putut tăia la picior în 
cioburile din canal. 

Sugi a observat pe marginea drumului un morman de 
scânduri, probabil rămase de la vreo schelă, și s-a dus să ia una 
din grămadă. 

— Dacă o împingem aproape de insuliță, câinele o să se urce 
pe ea ca pe un podet. 

— Bună idee! 

Deși i-au băgat scândura sub nas, cățelul nu părea deloc 
dornic să se suie pe ea. Au încercat să-l strige, dar Shih Tzu 
rămânea proțăpit pe loc, tremurând din toate mădularele. 

— S-ar putea să n-o vadă, a zis Miyawaki cu o expresie gravă. 
Dacă te uiţi la el dintr-o parte, o să-i vezi ochii lăptoși. Cred că 
are un început de cataractă. 

Era greu să-ţi dai seama cât de bătrân era, mai ales că Shih 
Tzu era micuţ și părea un cățelandru. Numai blana decolorată, 


VP - 90 


care își pierduse strălucirea, îl dădea de gol. 

— Cum naiba o fi ajuns teafăr până aici? 

Prin apropiere trecea o șosea destul de circulată. Mare 
minune că nu fusese călcat de vreo mașină! Pesemne căzuse în 
șanț tocmai pentru că nu văzuse pe unde merge. 

— Să știi că eu cobor. 

Miyawaki a pus piciorul pe placa așezată în chip de podeţ. 

— Ai grijă! 

Scândura era destul de subţire. Ar fi ţinut greutatea unui 
căteluș, dar nu și pe cea a unui licean. Tocmai atunci, s-a auzit 
un trosnet sinistru și Miyawaki s-a clătinat, după care șipca s-a 
rupt în două, iar el a plonjat în șanț cu o plescăitură teribilă. În 
urma lui s-a ridicat o trombă de apă. 

Shih Tzu s-a pus pe lătrat și a sărit orbește în canal. 

— Stai! 

Miyawaki, care luase o burtă zdravănă de apă, s-a chinuit să 
se ridice și să se ia după el. Speriat de zgomotul dinainte, 
câinele dădea iute din lăbuțe, de n-ai fi zis că-i bătrân și pe 
jumătate orb. 

— Să-l luăm prin învăluire și să-l prindem ca într-un clește. 

Sugi a rupt-o la fugă, să-i iasă înainte câinelui și a plonjat 
voinicește în șanț. 

A urmat un nou plescăit, după care Shih Tzu a făcut un salt în 
apă și a pornit-o disperat în direcția opusă. 

— Vine spre tine. Prinde-l! 

Miyawaki a ţâșnit în întâmpinarea câinelui cu avântul unui 
portar de polo. Shih Tzu a virat strâns, ca să treacă pe lângă el, 
dar aceasta a izbutit să-l prindă de labele din spate. Panicat, 
câinele și-a înfipt de câteva ori colții în mâna lui. 

— Au! 

— Să nu-i dai drumul! 

_ Sugi și-a scos repede haina și a aruncat-o peste Shih Tzu. 
Impachetat ca într-o bocceluță, câinele s-a cuminţit. 

— Eşti bine? i-a strigat Sugi. 

— M-a capsat zdravăn, a răspuns Miyawaki, arătându-i, cu un 
surâs chinuit, mâna dreaptă. Pentru un animăluț atât de mic, să 
știi că mușcă, nu se încurcă! 

— Cred că trebuie să mergem la spital. 

„S-a zis cu examenul pe ziua de azi!” și-a zis Sugi resemnat. 

* 


VP - 91 


Au dus câinele la secţia de poliţie de pe șosea, dar la spital li 
s-a cam înfundat. Miyawaki nu avea asigurare. Amândoi erau cu 
banii pe sponci și nu puteau să plătească tratamentul. Abia 
după ce au lăsat carnetele de elevi și au promis solemn că se 
vor întoarce cu banii, Miyawaki a primit îngrijirile necesare. 

Au ajuns la școală după ce se terminase ora a doua și s-au 
oprit direct la cancelarie, unde i-au explicat dirigintelui ce li se 
întâmplase. Acesta era tentat să creadă că le ardea de glume 
proaste, dar înfățișarea de șoarece murat și mâna bandajată a 
lui Miyawaki l-au convins în cele din urmă. Testul, de la care 
lipsiseră (motivat), urma să fie reprogramat. Sugi a fost 
încântat, mai ales că, în agitația de dimineaţă, avea senzaţia că 
i se evaporase din cap toată învăţătura. 

— Unde naiba ai fost? l-a luat în primire amica sa, cu aerul 
unei surori mai mari. 

Sugi i-a povestit păţania de dimineaţă, dar Chikako nu i-a dat 
pace până când n-au mers din nou la secţia de poliţie să vadă 
câinele. Miyawaki, care era și el îngrijorat de soarta micului Shih 
Tzu, i-a însoțit. 

Câinele bătrân și pe jumătate orb era legat într-un colț al 
holului și avea lângă el un castron cu mâncare și un vas cu apă. 
Nu venise nimeni să întrebe de el. 

— E destul de bătrân. Nici de văzut nu mai vede bine, a zis 
Chikako în timp ce își agita mâinile prin faţa lui. 

— Nu vreţi să-l luaţi voi? i-a întrebat un poliţist între două 
vârste. Nu-i treaba poliţiei să aibă grijă de câinii pierduţi. Nu 
putem să-l ţinem aici o veșnicie. 

„Te pui cu birocraţia?” a filosofat Sugi în gând. 

— Dacă nu puteţi să-l mai ţineţi, ce-o să se întâmple cu el? 

La întrebarea lui Miyawaki, polițistul a ridicat din umeri. 

— Dacă azi-mâine nu apare stăpânul lui, o să-l dăm la un 
adăpost de câini. 

— Nu se poate! a izbucnit Chikako indignatăa. Cum să-l duceţi 
așa de repede la adăpostul de câini? Și dacă stăpânul lui nu 
ajunge la timp să-l ia? 

Miyawaki, palid și îngândurat, l-a înghiontit în coaste pe Sugi. 

— Nu poţi să-l iei tu? 

In loc să se pună cu polițistul, Miyawaki căuta soluții practice. 

— Imi pare rău. Maică-mea-i alergică la părul de animale... Tu 
nu poţi avea grijă de el? 


VP - 92 


— Eu și mătușa mea stăm într-un apartament de serviciu, 
unde nu-i voie cu animale. 

Chikako, care încă se mai contrazicea cu polițistul, s-a întors 
spre ei. 

— O să-l iau eu. 

— Eşti sigură? Nu vrei să te sfătuiești cu ai tăi? 

Miyawaki părea alarmat de hotărârea ei, dar fata l-a săgetat 
cu privirea. 

— Păi cum să-l las aici? 

Chikako a sunat acasă de la telefonul public din hol și, în mai 
puţin de o oră, tatăl ei și-a făcut apariţia la secţie. Chikako și-a 
urcat bicicleta în camionetă și s-a așezat pe scaunul din față, cu 
Shih Tzu în braţe. 

— La revedere! Miyawaki, dacă vrei să știi ce mai face 
câinele, ești oricând bine venit. 

— Mulţumesc, a zis el, încă intimidat de înverșunarea ei de 
adineauri. 

După ce Chikako s-a făcut nevăzută, cei doi au pufnit în râs în 
același timp. 

— Mare figură! 

— De mică a ţinut partea animalelor. 

— O cunoști de mult? l-a întrebat Miyawaki. 

— Din copilărie. 

— Aha, a dat el din cap, de parcă i se lămurise un mister. Deci 
de asta Sakita îţi spune Shu-chan, nu Sugi. 

— Of, am rugat-o de atâtea ori să nu-mi mai zică așa! 

— Eu nu văd nimic rău să ai o prietenă drăguță și foarte 
hotărâtă. 

Sugi a tresărit la felul în care colegul lui rostise cuvântul 

„Drăguţă”. Chikako era plină de viaţă, sufletistă și, desigur, 
drăguță. Știuse asta dintotdeauna, dar niciodată nu fusese în 
stare s-o spună cu voce tare. Avea senzația că tocmai pierduse 
o bătălie... 

— Sper că familia ei nu-i supărată că s-a pricopsit cu un câine 
necunoscut. 

— Stai liniștit. Părinţii ei adoră animalele. Au deja o droaie de 
câini și de pisici. 

— Au și pisici? 

— De fapt, lui Chikako îi plac mai mult pisicile decât câinii. 

— Zău? a râs încântat Miyawaki. Și mie îmi plac pisicile. O să 


VP - 93 


trec să văd ce mai face Shih Tzu, dar m-aș bucura să-i cunosc și 
pisicile. 

Pe Sugi l-a lovit un val de neliniște. Miyawaki și Chikako aveau 
să se înțeleagă de minune. 

* 

Pe seară, Chikako a sunat la Sugi. Nu mai contenea cu laudele 
și era foarte impresionată că acesta lipsise de la examen ca să 
salveze un câine. 

— Cine l-a găsit? 

„Din păcate, nu eu, și-a zis Sugi. Dacă l-aș fi zărit primul, 
probabil aș fi mers mai departe și, eventual, la întoarcere m-aș fi 
oprit să văd ce mai face”. 

— Eu și Miyawaki am trecut pe acolo în același timp. 

Era o minciună nevinovată. Și totuși se simţea de parcă mii de 
cioburi ar fi zburat către el, fără să-l rănească, dar deranjându-l 
îngrozitor. În cele din urmă, a cedat și a spus. 

— Cred că totuși Miyawaki l-a zărit primul... 

— Nu prea am vorbit cu el până acum, dar se vede că are 
suflet bun. 

Deci Chikako îl plăcea pe noul ei coleg! Bănuia el că așa va 
fi... 

Astfel a început prietenia lor. Cei doi băieți mergeau deseori 
în vizită la Chikako să vadă ce mai face Shih Tzu. 

Sugi era obișnuit să ajute la treburi ușoare, dar încet-încet și 
Miyawaki a început să dea o mână de ajutor în livadă. După cum 
vorbea, Miyawaki era băiat de oraș, dar, în mod surprinzător, se 
pricepea binișor la muncile în aer liber, iar părinţii lui Chikako l- 
au îndrăgit repede. 

Până la urmă, stăpânul micului Shih Tzu nu și-a mai făcut 
apariţia, și familia Sakita a rămas să aibă în continuare grijă de 
el. Miyawaki s-a simţit vinovat și a încercat să-i găsească un alt 
stăpân, dar Chikako s-a opus vehement. 

Câinele ei Shih Tzu avea o relaţie tată-fiu cu noul-venit, și 
Chikako vorbea despre acesta din urmă ca fiind „Shih Tzu pe 
care ni l-a dat Miyawaki”. 

Pisicile din familia Sakita s-au atașat mai mult de Miyawaki 
decât de Sugi. Simţiseră ele de la bun început că Sugi era iubitor 
de câini. În schimb, căţeii erau mai prietenoși cu Sugi decât cu 
Miyawaki. Până și noul Shih Tzu se legase sufletește mai mult de 
Sugi, probabil pentru că încă mai ţinea minte cum fusese 


VP - 94 


urmărit prin apă de Miyawaki. 

Într-o zi, Miyawaki frunzărea o broșură unde erau publicate 
locurile de muncă cu jumătate de normă. Se apropiau 
examenele de final de semestru, iar profesorii începuseră să-i ia 
peste picior să nu cumva să le mai vină ideea să mai pescuiască 
de pe străzi și alți câini. 

— Vrei să te angajezi în vacanţa de vară? l-a întrebat Sugi. 

— Da, dacă aș găsi ceva bine plătit. 

— Ce, nu-ţi ajung banii? 

— Ba da, dar... a zis Miyawaki, scărpinându-se stânjenit în 
cap. _ 

Elevii nu aveau voie să muncească în timpul semestrului. În 
plus, se știa că liceenii stăteau întotdeauna prost cu banii. 

— Aș fi vrut să plec într-o excursie la începutul vacanței de 
vară. 

— Unde? 

— În Kokura. 

Sugi și-a lăsat nedumerit capul într-o parte. Kokura este un 
oraș din prefectura Fukuoka, o staţie înainte de Hakata, i-a 
explicat Miyawaki. În mare, Sugi a priceput pe unde venea, dar 
nu se dumirea de ce Miyawaki voia să meargă tocmai acolo, și 
nu în Hakata, care era mult mai mare. 

— În Kokura locuiește o rudă îndepărtată, căreia i-am dat 
motanul. De atunci nu l-am mai văzut... 

„Aha! s-a gândit Sugi, deci mai degrabă voia să-și revadă 
cotoiul, decât să ajungă în Kokura”. 

— Și de ce l-ai dat? 

Pusese întrebarea fără să se gândească, dar Miyawaki i-a 
surâs chinuit. Era limpede că nu știa ce să-i zică. O mică umbră 
prinsese contur între ei. Sugi tocmai era gata să schimbe 
subiectul. 

— Aha, v-am prins! a zis Chikako, râzând în felul ei 
inconfundabil. 

— Nu ţi se pare că ești cam băgăcioasă? 

— Gura! i-a retezat-o ea. Miyawaki, vreau să te ajut să-ți 
revezi pisica. Am trecut și eu prin așa ceva. 

— Ştii cumva un loc de muncă? a întrebat-o acesta. 

— Da, știu. Poţi începe să lucrezi chiar de la sfârșitul 
săptămânii. 

— Zău? Și mie de ce nu mi-ai zis? 


VP - 95 


Sugi se gândea că nici lui nu i-ar strica să-și găsească ceva de 
lucru pe vară. 

— În principiu, n-ai voie să lucrezi în timpul școlii, decât dacă 
ajuţi la afacerea familiei, la care, de altfel, poate pune umărul și 
un coleg. Acesta trebuie să facă o scurtă cerere prin care 
solicită să lucreze în locul respectiv în zilele libere. Munca lui va 
fi luată în calcul la orele de educaţie civică. 

Cu alte cuvinte, Chikako îi invita pe Miyawaki să lucreze în 
livada lor. 

— Salariul nu-i cine știe ce, dar le pot cere alor mei să te 
plătească săptămânal. Dacă începi să lucrezi acum, până la 
începutul lui august o să strângi suficienți bani. 

— Mulţumesc, a zis Miyawaki recunoscător, ridicându-se atât 
de brusc de pe scaun, că era cât pe ce să-l dărâme. 

Erau în plin sezon și o sumedenie de turiști veneau în livadă 
să culeagă fructe. Sugi a început și el să lucreze, cu excepţia 
duminicilor din perioadele cu examene. Salariul era mai mic 
decât cel de la un minimarket, dar, per total, Miyawaki ar fi 
strâns până la terminarea școlii 20.000 de yeni. 

— Shu-chan, tu pe ce o să-ți cheltuiești salariul? 

— Nu m-am gândit încă... a minţit Sugi. Hei, nu vrei să 
mergem la un film, i-a zis el, ca și cum i-ar fi venit ideea pe loc. 

— Faci cinste? 

Chikako mușcase momeala! 

— Da, oricum datorită ţie mi-am găsit de lucru. 

— Super! Poate iei și ceva de mâncare... 

— Bine, bine, a zâmbit Sugi, de-abia abţinându-se să nu sară 
în sus de bucurie. 

— Să nu care cumva să te răzgândești! 

Chikako era grozav de încântată că Sugi va plăti și filmul, și 
masa. Nici prin cap nu-i trecea că mergea, de fapt, la o întâlnire. 

„Deocamdată nu e cazul să mă grăbesc... Incet-încet, lucrurile 
se vor așeza de la sine”, și-a zis Sugi. 

* 

În ultima săptămână din iulie, Miyawaki nu s-a prezentat la 
lucru. Nu dăduse niciun semn de viață - ceea ce nu-i stătea 
deloc în fire. Sugi s-a apucat singur de treabă, gândindu-se, 
îngrijorat, la prietenul lui. 

După vreo oră a apărut și Miyawaki. 

— Scuze de întârziere. 


VP - 96 


Era palid și crispat. 

— Dacă nu te simţi bine, poţi să mai stai puţin, i-a spus tatăl 
lui Chikako, dar Miyawaki a refuzat. 

La masa de prânz, părinţii lui Chikako i-au invitat înăuntru. 
Miyawaki era și mai palid la faţă. 

— Ai păţit ceva? 

— Nu, n-am nimic. 

In continuare se încăpăţâna să nu spună ce avea pe suflet. 

— S-a întâmplat ceva cu motanul din Kokura? a întrebat 
Chikako, după ce l-a tot urmărit în tăcere cu privirea. 

Miyawaki a strâns din buze și și-a lăsat capul în pământ, 
încercând să se stăpânească, dar, în cele din urmă, lacrimile i- 
au picat grele pe genunchi. 

— L-a călcat o mașină, a suspinat el cu voce sugrumată, după 
care n-a mai fost în stare să spună nimic. 

Primise vestea chiar în dimineaţa aceea. 

— Știu că ţineai mult la el... a murmurat Chikako îndurerată. 

— Făcea parte din familie, a zis Miyawaki cu aceeași voce 
gâtuită. „De ce l-ai dat?” Miyawaki nu apucase să-i răspundă la 
întrebare. 

„Dacă motanul făcea parte din familie, atunci de ce nu l-ai 
păstrat? Dacă ești atât de întors pe dos din cauza morţii lui, de 
ce l-ai dat?” și-a zis Sugi, incapabil să rezolve misterul și 
oarecum invidios pe Chikako și pe Miyawaki, pe care îi unea 
pasiunea lor pentru pisici. 

— Fusese motanul nostru pe vremea când ai mei trăiau. 

Sugi a amuţit. Așa-i trebuia dacă îi trecuseră prin minte atâtea 
răutăţi! Așa-i trebuia că îl vorbise de rău pe prietenul său! 

— Și ai sperat că vei ajunge la timp să-l mai vezi o dată... 

Chikako rostise aceste cuvinte din tot sufletul. Era atât de 
dulce, de blândă, de plină de viaţă! Sugi o iubea pentru 
mărinimia ei, dar, în același timp, se simţea îngrozitor de 
mărunt, îngrozitor de departe de perfecțiune. Ar fi dat orice să 
ajungă un bărbat cu care Chikako să se mândrească... 

Sugi nu bănuise că lui Miyawaki îi muriseră părinţii. Probabil 
că, dac-ar fi știut, n-ar fi fost atât de răutăcios. Dar oare ar fi fost 
la fel de înțelegător ca Chikako? 

— Și cum rămâne cu munca? s-a pomenit Sugi întrebându-l. 
Chikako a dat ochii peste cap, de parcă voia să spună „bărbaţii 
ăștia!” 


VP - 97 


— Acum nu mai am de ce să merg în Kokura. 

Miyawaki a schiţat un surâs vag, în timp ce își trăgea de zor 
nasul. 

— Ba da, a intervenit Chikako. Strânge bani și du-te la 
mormântul motanului, să-ţi iei rămas-bun de la el. 

Chikako vorbise cu atâta pasiune, că Miyawaki a clipit 
surprins. 

— Nu mai sta pe gânduri. Du-te în Kokura, jelește dacă e 
nevoie, spune-i că-ţi pare rău că n-ai ajuns la timp să-l mai vezi 
o dată, dar pune-ți în ordine sentimentele. Altfel nu vei putea 
trece niciodată peste această pierdere. 

Sugi știa că vorbele ei nu rămăseseră fără ecou, pentru că 
până și pe el, care fusese atât de răutăcios cu prietenul său, 
începuseră să-l usture ochii. 

Miyawaki nu s-a supărat pe Chikako pentru sfaturile sale, 
dimpotrivă, a continuat să lucreze la livadă până la jumătatea 
lui august și, înainte să se termine vacanţa de vară, a plecat în 
călătorie, de unde s-a întors mai senin și încărcat cu daruri: 
pentru Sugi adusese râmen din Hakata, așa cum fusese rugat, 
iar pentru Chikako cumpărase din Kyoto șerveţele pentru față și 
o oglinjoară. 

— O, marca YOjiya! s-a bucurat Chikako, după care a luat-o la 
fugă după o prietenă care o tot striga. Mulţumesc! a mai apucat 
ea să-i zică. 

— Ai fost și în Kyoto? 

Miyawaki a încuviinţat. 

— Părinţii mei au murit într-un accident de mașină când eram 
în Kyoto, într-o excursie cu școala. 

Deci Miyawaki profitase de ocazie să mai viziteze și alte locuri 
importante pentru el, de care nici Sugi, nici Chikako nu aveau 
habar. 

— Mama mă rugase să-i cumpăr din Ky6to șervetțele 
matifiante. Am tot căutat, dar n-am găsit și m-am întors cu 
mâna goală. În schimb, mi le-a cumpărat un prieten din excursie 
și mi le-a făcut cadou. Mi-a părut tare rău că n-am apucat să i le 
aduc chiar eu... 

— Și oglinda? 

— Pur și simplu mi-a plăcut și am vrut să i-o dăruiesc lui 
Chikako. 

Lui Sugi i s-a strâns inima. Lui Chikako sigur i-ar fi plăcut să 


VP - 98 


audă poveștile lui Miyawaki, dar, pe undeva, nu-și dorea ca 
discuţia aceasta să ajungă la urechile ei. Măcar dacă nu li s-ar fi 
încrucișat cărările în ziua aceea, când salvaseră câinele. 
Miyawaki ar fi trebuit să întâlnească atunci pe oricine altcineva, 
dar nu pe el... 

Sugi nu i-a spus lui Chikako povestea din Kyoto, auzită de la 
prietenul său. Numai că, după aceea, s-a simţit vinovat și, ca să 
se liniștească, își spunea că, dacă Miyawaki ar fi avut chef, ar fi 
putut să-i povestească și singur istorioara. Nu avea cum s-o 
descoasă pe Chikako dacă știa ce se întâmplase în Kyoto, și nici 
nu voia să riște să-l întrebe pe Miyawaki dacă apucase să-i 
spună ceva fetei... 

Singurul lui avantaj era acela că o cunoscuse pe Chikako 
înaintea lui Miyawaki, iar acum i se spulbera și acest unic atu... 

* 

Chikako îi spunea lui Miyawaki, Miyawaki, iar lui Sugi, Shu- 
chan. Pe moment, Sugi nu a realizat importanța acestui fapt. 

Dacă Chikako ar fi ştiut ce simte Miyawaki pentru ea, cu 
siguranță ar fi fost atrasă de el. Chikako era o fată veselă, bună, 
cu o inimă mare, genul de persoană lângă care îţi făcea plăcere 
să stai. Pe bună dreptate că Miyawaki ţinea la ea. 

Spre deosebire de el, care se străduia din răsputeri să fie 
demn de Chikako, cu Miyawaki s-ar fi putut mândri orice femeie. 
Deși fusese aspru încercat de soartă - își pierduse părinţii și 
renunțase la motanul pe care îl iubea - Miyawaki nu căutase să 
dea vina pe nimeni. Invidia nu-i stătea în caracter. In locul lui, 
Sugi ar fi profitat de întâmplările nefericite din viaţa sa ca să se 
facă remarcat de Chikako. 

Cum putea Miyawaki să se poarte cu asemenea naturalete? 
Cum de rămăsese atât de senin? Sugi se simţea adesea 
intimidat în prezența lui. Deși nu trecuse prin atâtea ca 
Miyawaki, Sugi se văita din orice, se certa din senin cu părinţii și 
spunea tot felul de măgării care o făceau pe mama lui să 
izbucnească în lacrimi. „Sunt un ratat, deși am avut tot ce mi- 
am dorit. De ce nu pot fi și eu la fel de bun și de mărinimos ca 
Miyawaki?” se întreba Sugi. 

Și totuși... Și Chikako crescuse fără griji, ca Sugi, nici ei nu-i 
lipsise nimic, dar nu credea că se simţise vreodată mai prejos ca 
Miyawaki. În plus, era evident că atât Miyawaki, cât și Chikako 
se simțeau bine unul în compania celuilalt și pentru asta Sugi 


VP - 99 


stătea ca pe ghimpi... Putea s-o piardă pe Chikako în orice clipă, 
deși o iubea de mai mult timp decât Miyawaki. 

— Oare lui Miyawaki îi place cineva? a întrebat Chikako când 
amicul lor nu era în preajmă. 

A fost lovitura de graţie pentru Sugi. 

— O iubesc pe Chikako de când mă știu, avea să-i spună mai 
târziu prietenului său, Miyawaki. 

Sugi se baza pe prietenia lui Miyawaki și trăgea nădejde că 
acesta, auzindu-i mărturisirea, o să-și înăbușe sentimentele faţă 
de Chikako. Păruse că doar vrea să-i ceară părerea într-o 
chestiune amoroasă, dar, de fapt, i se confesase cu bună știință. 

Miyawaki a făcut ochii mari, și, după o clipă de tăcere, a 
zâmbit și i-a zis: 

— Să știi că mi-am dat seama! 

„Nu mă miră!” i-a dat Sugi replica în gând. 

Și, prin acest tertip, a reușit să-și facă prietenul să-și ţină gura 
și să nu-i mărturisească lui Chikako ceea ce simţea pentru ea. In 
primăvara celui de-al treilea an de liceu, Miyawaki s-a transferat 
din nou. Se pare că mătușa lui, care-i era tutore, se muta des cu 
serviciul. 

Pe de o parte, Sugi regreta plecarea amicului său, pe de altă 
parte, se simțea ușurat. De acum nu mai trebuia să-și facă griji! 
* 

— Eşti un om bun, dar aşa de ghinionist! se pomenise Sugi 
gândind cu voce tare din pricina vinului de după cină, un Ajiron 
roşu, pe care îl cumpărase special pentru întâlnirea cu 
Miyawaki. Era un vin local, dulce și parfumat, și, dacă nu erai 
atent, dădeai peste cap pahar după pahar. 

Chikako se dusese să-și facă baie. Pe Sugi îl luase gura pe 
dinainte, poate și din cauză că soţia lui nu era cu ei. 

— Nu știu cât sunt de bun, s-a forțat Miyawaki să zâmbească, 
dar cu siguranţă nu mă consider ghinionist. 

— Zău? Ți se pare că viaţa a fost darnică cu tine? 

— i s-a urcat vinul la cap. Mai bine încerci să te trezești până 
nu iese Chikako din baie, i-a zis Miyawaki, trăgându-i din față 
sticla. 

* 

Frunzele de cătușnică sunt la fel de păcătoase pentru pisici ca 
alcoolul pentru oameni. Uneori, Satoru își mai turna câte-un 
păhărel, dar cel mai adesea se cinstea când se uita la sporturile 


VP - 100 


cu minge, cum ar fi baseball-ul sau fotbalul. Numaidecât se bine 
dispunea și se rostogolea cât era de lung pe podea. Dacă nu 
eram în apropiere, Satoru mă striga cu glas mieros: „Nana- 
chaan!” și dădea să mă ia în brațe, ceea mă scotea din sărite, 
mai ales că trebuia să-i suport damful. 

Alteori, Satoru se întorcea acasă voios, dar duhnind a alcool. 
Probabil că așa ajunsesem să cred că oamenii care trag nițeluș 
la masea sunt veseli, ca pisicile după cătușnică. 

Sugi era primul pe care-l vedeam că i se înecau corăbiile după 
o dușcă-două. Nici nu plecase bine Chikako, că Sugi începuse să 
se bosumfle de parcă ar fi fost intimidat de Satoru. 

De ce naiba mai bei, dacă nu te distrezi? Cocoţat pe 
televizorul din camera de zi, l-am văzut pe Satoru cum i-a luat 
sticla din faţă. 

Apropo, mă simţeam într-al nouălea cer pe televizor! Al nostru 
era subțire și plat ca o scândură, în schimb, acesta aducea cu o 
cutie și îmi ţinea de cald la burtică! Perfect să stai iarna pe el! 

E un televizor vechi, mi-a zis Momo. Mai demult arătau ca 
niște cutii. 

Ce prostie să schimbe așa o minunăţie de televizoare cu 
scândurile de acum! Și cică ăsta-i progres! 

Momo mi-a spus că puteai să-ţi dai seama de vârsta unei 
pisici dacă aceasta știa sau nu de existenţa televizoarelor-cutie. 
Chikako nici n-a vrut să audă să-și ia un televizor plat, fiindcă 
dorea ca pisicile din pensiunea ei să se bucure de cele mai bune 
condiţii. O hotărâre foarte înțeleaptă, aș zice. 

Ce-i cu figura asta? Dacă nu-ți convine, putem schimba 
locurile, s-a băgat în vorbă Momo, care se tolănise pe 
canapeaua din apropiere. 

M-am panicat. Momo își cedase locul oaspetelui de onoare, 
adică mie. 

N-am nimic... Doar că... 

Am aruncat o privire cu subiînţeles spre Sugi. 

Am auzit că-s prieteni, dar cred că Sugi nu prea-l are la inimă. 

Nu te pripi, a zâmbit amar Momo. Sugi încearcă să fie o gazdă 
bună. A luat vinul acesta special pentru stăpânul tău. 

Atunci de ce se ambalează când vine vorba de Satoru? De ce-i 
tot spune cât e de bun și de cumsecade, de parcă ar fi un lucru 
rău? 

Să știi că tine la stăpânul tău, dar e gelos pe el. Si-ar fi dorit 


VP - 101 


mult să-i semene. 

Tot nu pricep. Satoru-i Satoru. Sugi e Sugi. 

Ai perfectă dreptate, doar că Sugi crede că, dac-ar fi fost ca 
el, Chikako l-ar fi iubit mai mult. 

Ei, nu mă-nnebuni! 

Mai demult, Chikako a fost îndrăgostită de stăpânul tău. 

Mai demult... Mai demult, adică înainte ca Momo să se fi 
născut. Mai demult, adică pe vremea când erau la liceu. Momo 
auzise istorioara de la pisica dinaintea ei. 

Și Satoru ce-a zis? A fost și el îndrăgostit de Chikako? 

Mi-ar fi plăcut la nebunie ca o doamnă așa de drăguță, care 
păstrase televizorul-cutie de dragul pisicilor, să se fi căsătorit cu 
Satoru! E 

Nu se știe. In orice caz, stăpânul meu se simte vinovat fată de 
Miyawaki în legătură cu Chikako, a spus Momo. 

Ce poveste încâlcită! Dar până la urmă Chikako s-a căsătorit 
cu Sugi. De ce s-ar mai simti amenințat? 

La pisici, lucrurile sunt clare ca bună ziua: femela este cea 
care își alege partenerul și are întotdeauna ultimul cuvânt. Și nu 
numai la pisici, ci la toate animalele, mai puţin la oameni. Eu nu 
mi-am întâlnit încă marea iubire, pentru că eram prea necopt 
când m-a pescuit Satoru de pe străzi. In tinereţe, am fost prea 
finuţ ca să-i fur inima vreunei doamne. Poate aș fi avut mai 
multe șanse dacă-aș fi fost mai fioros, cu o privire mai aprigă, 
așa, ca a lui Yoshimine. Tipul ăsta, dac-ar fi fost motan, ar fi 
sucit minţile tuturor pisicilor. 

Momo se uita nedumerită la mine. 

Potaia aia obraznică e a lui Sugi, nu? am continuat eu. Câinii 
ăștia sunt lipsiți de orice personalitate. Dacă stăpânul le spune 
că un lucru e negru, chiar dacă-i alb, ajung și ei să creadă că-i 
negru. Canalia de Toramaru nu știe ce să mai facă să se bage 
pe sub pielea stăpânului. 

Apropo, la pisici este exact pe dos. Oricât de fitos ar fi 
stăpânul, albu-i alb, iar negru-i negru. Și cu asta basta! N-o să 
convingi o pisică de contrariu, căci felinele sunt fiinţe cu 
principii. 

Toramaru e tinerel și, uneori, cam din topor. 

Aseară băgaseră potaia în casă, dar o duseseră într-altă 
cameră. Din fericire, nu se mai pusese pe lătrat ca apucatul, 
dar, pentru că fusese nesimţit cu Satoru, eram cu ochii pe el. 


VP - 102 


— Văd că v-aţi făcut de cap! a zis Chikako, care se întorsese 
din baie. Hai la culcare, și-a îndemnat ea soţul, de parcă ar fi 
vorbit cu un copil. 

— Nu! a răspuns Sugi, scuturând din cap ca un plod răzgâiat. 
Dacă mai rămâneți, stau și eu cu voi. 

Satoru și Chikako s-au uitat unul la altul și și-au zâmbit ironic, 
dar afectuos, ceva de genul: „Ce haios e când e matolit!” 

În schimb, mie mi se părea de toată jena. Și eu oi arăta la fel 
de penibil după ce miros câteva frunze de cătușnică? 

— Am cam obosit. E momentul să mă retrag, a zis Satoru, 
ridicându-se și luându-l pe sus pe amicul său. 

O clipă și-a pierdut echilibrul, de parcă Sugi ar fi fost prea 
greu, sau prea moleșit. Chikako s-a ridicat iute și l-a prins de 
brațul liber, cărându-l amândoi până în dormitor, unul de-o 
aripă, altul de cealaltă. 

* 

La scurt timp după plecarea lui Miyawaki din oraş, Sugi a 
început să se întâlnească cu Chikako. 

După ce s-au sfătuit îndelung, au hotărât să dea amândoi la 
aceeași universitate din Tōkyö. După facultate, Chikako voia să 
se implice în treburile de la livadă, și, dacă n-ar fi plecat acum, 
ar fi însemnat să se îngroape toată viaţa în același loc. Era 
normal ca o fată tânără să vrea să vadă cum e să trăiești într-un 
oraș mare. 

Amândoi au trecut de admitere fără probleme. Chikako a 
rămas să stea la o rudă, iar Sugi, la cămin. Era puţin îngrijorat în 
legătură cu noul coleg de cameră, dar căminul avea două 
avantaje: chirie mică și poziţionare excelentă, într-o zonă 
centrală. 

Stabilise cu Chikako să se întâlnească înainte de ceremonia 
de deschidere, imediat ce se linișteau cu mutatul. Sugi a pornit- 
o spre cămin, cu harta în mână, să se poată orienta mai ușor în 
necunoscut. Străzile, care coteau necontenit, l-au derutat puţin 
și s-a învârtit în cerc de câteva ori până să ajungă la destinaţie. 
Din fericire, nu a întârziat prea mult. După ce a terminat 
formalităţile de la cămin, s-a auzit strigat pe nume. 

— Sugi! 

Ciudat, nu cunoștea pe nimeni aici! S-a întors neîncrezător și 
a rămas cu gura căscată. 

— Miyawaki! a exclamat el paralizat. 


VP - 103 


Nu se așteptase să-și revadă amicul într-un asemenea loc. Pe 
de altă parte, bucuria revederii era întrucâtva umbrită de 
sentimentul de vinovăţie că, până la urmă, el fusese cel care se 
băgase între Miyawaki și Chikako. 

— Sakita mi-a zis la ce facultate o să dea și m-am gândit că o 
să-i urmezi exemplul. Uite că nu m-am înșelat! 

— Cum adică ţi-a zis? Te-ai mai întâlnit cu ea după ce te-ai 
mutat? 

— Nu, dar ne-am scris. 

Era perioada în care studenţii nu aveau încă mobile. Dacă 
voiai să ţii legătura cu cineva, fie îi dădeai telefon, fie îi trimiteai 
scrisori. 

— Aveaţi amândoi adresa mea, dar numai Sakita mi-a scris, l- 
a tachinat el. 

Oricum, băieţii nu erau buni la scris scrisori! 

— Da, dar te-am sunat de câteva ori! 

— Stai liniștit, că știu cum e. Și eu ţin legătura cu prietenii de 
școală tot prin telefon. Când am primit scrisoarea de la Sakita, 
am rămas surprins. Fetele sunt foarte conștiincioase la scris. Și 
încet-încet, am început să corespondăm. 

Sugi, care se simţea încă vinovat pentru că îl împiedicase pe 
Miyawaki să-i spună lui Chikako ce simte pentru ea, s-a trezit 
zicând: 

— Ce-ar fi să stăm împreună? N-am încă niciun coleg. Poate 
reușim să-i convingem să ne lase în aceeași cameră. 

Miyawaki se cazase deja de o săptămână și, cu firea lui 
deschisă, își făcuse o mulţime de relaţii. Nu i-a fost deloc greu 
să-și schimbe colegul de cameră. In orice caz, Chikako a fost de- 
a dreptul încântată când a aflat vestea. 

La început, Sugi s-a tot frământat în legătură cu viața la 
cămin, dar, până la urmă, datorită lui Miyawaki, totul a mers 
strună și primul semestru a trecut pe nesimţite. 

— Uite, sunt de la un coleg mai mare, a zis Miyawaki, dându-i 
lui Sugi câteva doze de bere. 

Vârsta legală pentru consumul de alcool era de douăzeci de 
ani, dar tinerii din cămin știau cum să se ferească, discret, de 
privirea vigilentă a administratoarei. 

— Mă duc după ceva de mâncare, să nu bem berea pe 
stomacul gol. 

Studenții primeau adesea pachete de la părinţi, și apoi și le 


VP - 104 


schimbau între ei. De pildă, Sugi avusese niște struguri, pe care- 
i plasase unui student din Hokkaido, care i-a dat în schimb un 
file de somon și niște dulciuri. 

Pe Miyawaki alcoolul îl bine dispunea, dar se cherchelea 
repede. După două doze de bere avea deja ochii roșii. 

Întâmplarea face ca în ziua aceea studenţii să se antreneze 
într-o discuţie despre dragoste. Un student din anul întâi pusese 
ochii pe o colegă mai mare, care îi dăduse cu flit de câteva ori. 
Ceilalţi băieţi se prefăceau că îl încurajează, dar, în realitate, se 
distrau pe seama lui. 

— De câte ori i-a dat întâlnire? 

— De unsprezece ori, a zis Miyawaki cu gura până la urechi. 
Pur și simplu nu se lasă. Spunea că la sfârșitul semestrului vrea 
să bată recordul - douăzeci de refuzuri. 

— Ce fel de record mai e și ăsta, să fii refuzat de atâtea ori? a 
întrebat Sugi. Cred că a uitat de la ce a pornit. 

— Așa-i, dar îl invidiez pentru tenacitate. 

Ochii roșii ai lui Miyawaki au strălucit o clipă, iar Sugi a avuto 
presimţire sumbră. 

— Ştii că în liceu am fost un pic îndrăgostit de Sakita? 

Era ultimul lucru pe care Sugi voia să-l audă. ` 

— M-am gândit că n-am nicio șansă de vreme ce și tu... În 
orice caz, îmi pare rău că nu i-am spus niciodată ce simțeam 
pentru ea, chiar dacă m-ar fi respins. 

Probabil că ar fi schimbat cursul istoriei dacă ar fi apucat să 
vorbească despre asta cu Chikako. 

— Te implor, a spus Sugi cu o voce gâtuită, nu-i spune lui 
Chikako! 

„O, nu! Miyawaki putea schimba cursul istoriei chiar acum!” s- 
a panicat el. 

— Te rog! a repetat Sugi, plecându-și capul. 

Ştia bine cât era de penibil să se ploconească în faţa lui 
Miyawaki. Însă mai știa și că amicul lui avea să bată în 
retragere. 

Miyawaki a făcut ochii mari - ca atunci când Sugi îi 
mărturisise dragostea pentru Chikako. 

— Fii pe pace, i-a zis el cu un zâmbet chinuit. Sunteţi făcuți 
unul pentru celălalt. 

Și, cu aceasta, Sugi a reușit să-l reducă definitiv la tăcere. 

* 


VP - 105 


Sugi a terminat facultatea, s-a întors în orașul natal, și, după 
câţiva ani, s-a însurat cu Chikako. Miyawaki a venit la nuntă și, 
după căsătorie, nu i-a mai spus prietenei sale Sakita, ci Chikako. 

Ajunși în acest punct era evident nu se mai putea schimba 
„Cursul istoriei”. Nici Miyawaki, și nici Chikako n-ar fi permis 
asta. 

Totuși, Sugi se mai panica uneori când se gândea la Miyawaki. 
Se simţea într-un fel pedepsit pentru că nu-și lăsase prietenul 
să-și dea frâu liber sentimentelor într-un moment în care 
lucrurile ar fi putut să ia o altă întorsătură. 

Prezența motanului i-ar fi răsucit și mai mult cuțitul în rană, 
dar Miyawaki era într-un mare impas, altfel nu l-ar fi rugat să-l 
țină pe Nana. Era de datoria lui să-i dea o mână de ajutor, mai 
ales că nu o câștigase pe Chikako jucând tocmai cinstit. 

„Sunt un laș și un om de nimic și, deși nu e momentul să fiu 
sentimental, chiar ţin la tine, Miyawaki, și-a zis Sugi. N-ai avut o 
viaţă ușoară, și totuși ai fost mai bun și mai mărinimos ca mine. 
N-am suportat să stau în umbra ta. Dintotdeauna mi-am dorit să 
fiu ca tine! O să încerc să mă revanșez! O să am grijă de 
motanul tău”. 

* 

A doua zi de dimineață a urmat episodul doi al întâlnirii mele 
cu canalia de Toramaru. 

După micul dejun Chikako a plecat să-l ia din cealaltă cameră. 

— Te rog să fii cuminte, Tora, l-a instruit ea de dincolo de ușă. 

Sugi, îngrijorat, se foia de colo-colo prin cameră. Satoru nu se 
agita, dar se vedea că nu era în apele lui. Singurele fiinţe calme 
din odaie eram eu și Momo. 

Imi pusesem burta la cale cu niște ton și franjuri din piept de 
pui. Eram sătul și fericit. Hai, potaie, fă-te-ncoace! 

Ușa de lemn s-a deschis. 

Derbedeul de câine s-a proţăpit în prag și s-a holbat încoace, 
dar a evitat să se uite la Satoru. Normal! Sugi îl certase de 
câteva ori, spunându-i că Satoru era prietenul său și că nu 
trebuia să-l latre. În cazul ăsta, poți să-ți versi nervii pe 
subsemnatul. la să te vedem! 

Potaia a început să se smucească și să latre la mine. 
Excelent! 

Am ignorat strigătele disperate ale oamenilor, m-am încordat 
ca un arc și mi-am zbârlit părul de pe spinare. Momo, care se 


VP - 106 


uita la noi, a exclamat în șoaptă: 

Dar hotărât mai ești! 

Cuvintele ei mi-au mers la inimă. 

Zât! Cară-te de-aici! 

Câinele lătra ca descreieratul, deși știa că și Sugi, și Chikako 
se vor supăra pe el. Satoru a dat fuga să mă ţină să nu sar la 
bătaie. 

Sterge-o de aici! O să le amintești mereu de Miyawaki. Sugi 
nu vrea ca soția lui să se mai gândească la Miyawaki. 

Gura! Să nu crezi că m-am țăcănit să rămân sub același 
acoperiș cu un nătântoc ca tine, iar la cafteală, stai liniștit, sunt 
cu Zece clase peste tine. Oi fi tu ditamai vlăjganul, dar habar n- 
ai să te lupti pe viață și pe moarte. Nu știi ce înseamnă să-ți 
aperi teritoriul ca să nu mori de foame. la să vedem ce are de 
spus în apărarea sa musiu Potaie-Răzgâiată... 

Și l-am făcut cu ou și cu oţet, scoțând din mine toată bogăţia 
inepuizabilă de insulte învăţate în timpul incursiunilor mele pe 
câmpul de luptă - cuvinte care n-aș vrea să ajungă la urechilor 
unor persoane atât de fine și de manierate ca dumneavoastră. 

Momo, cocoţată pe televizor, se uita la tot acest circ zâmbind 
ironic. 

Doamna mea, te rog să-mi ierti limbajul colorat. 

Dobitocule, cară-te de aici! lătra derbedeul, mai-mai să-i dea 
lacrimile. 

Mă laşi? Ai tupeul să crezi că un mucos de trei ani, ținut tot 
timpuri lesă, are vreo șansă împotriva mea? Când o zbura 
porcu’! 

(Mă rog, Momo era de două ori mai bătrână ca mine, dar și eu 
aveam de două ori vârsta potăii.) 

Dispari din casa mea! N-o să te las să stai la noi, să ne 
amintești mereu de Miyawaki! Cară-te imediat de aici! 

Spre surprinderea mea, câinele nu se lăsa. Se ambalase, nu 
glumă! 

Cară-te la stăpânul tău, care miroase a mort! 

Canalie, tacã-ti fleanca! Potaie nenorocită! 

— Nana! s-a rățoit Satoru la mine. 

_ lzbutisem să scap din brațele lui și tăbărâsem pe Toramaru. 
Incă îmi mai răsunau în urechi cuvintele lui. Pe fața cotarlei 
apăruseră trei zgârieturi de toată frumusețea, din care se ițeau 
trei dâre rubinii de sânge. 


VP - 107 


Dar tot nu-l pusesem cu botul pe labe! 

— Nana, nu-i frumos! L-ai rănit! 

Era unu-zero pentru mine, așa că, spășit, l-am lăsat pe Satoru 
să mă ia în brațe. 

— Îmi pare tare rău! 

Satoru nu știa cum să se mai scuze faţă de Chikako și de Sugi, 
chiar și faţă de Toramaru. 

— Nu-i nimic. Bine că nu l-a mușcat, a oftat Chikako, albă la 
față, iar Sugi, la rândul lui, i-a tras o scatoalcă dulăului. 

— Zănatecule, puteai să-l omori! 

Abia atunci Toramaru și-a băgat coada între picioare, uitându- 
se urât la mine. 

Bine, bine, am priceput. N-o să-mi trec în palmares victoria 
asta! 

— Apreciez enorm că aţi vrut să aveţi grijă de Nana, dar o să 
îl iau înapoi, a zis Satoru cu părere de rău. Toramaru nu poate 
sta cu un motan cu care nu se înțelege. 

Satoru a scos cușca. Am dat să intru în ea, dar m-am întors 
către câine. 

Multumesc, Toramaru. 

Dulăul s-a uitat la mine năuc. 

Am venit să-i tin de urât lui Satoru în călătorie, nu să rămân 
aici. Am ticluit eu tot felul de planuri cum să mă întorc înapoi, 
dar, datorită ţie, a fost mai ușor decât mi-am închipuit. 
Multumesc. 

Toramaru și-a lăsat ochii în jos și și-a pleoștit coada. Eu și 
Satoru ne-am îndreptat spre dubiţa argintie. 

* 


Sugi și Chikako au adus și câinele să-și ia rămas-bun de la noi. 
Sugi își înfășurase zgarda de câteva ori în jurul încheieturii, să-l 
țină din scurt pe Toramaru. Momo se alăturase grupului din 
proprie iniţiativă. 

De mult n-am mai văzut așa o bătaie, m-a complimentat ea. 

— Îmi pare rău c-a ieșit așa. Bine că Nana nu-i rănit! 

— Am fi vrut să-l luăm la noi, dar... 

Cei doi soţi nu mai pridideau cu scuzele - ceea ce l-a făcut pe 
Satoru să se simtă și mai prost, mai ales că motanul lui cel 
năbădăios fusese cel care-l rănise pe Toramaru. 

Așa cum ni se mai întâmplase și în alte rânduri, gazdelor le 
venea greu să-și ia rămas-bun de la noi. Chiar și după ce Satoru 


VP - 108 


s-a urcat la volan, Chikako și-a amintit că uitase ba una, ba alta, 
ca să mai tragă de timp. 

— A, apropo, a zis Satoru de la fereastra dubiței. Ştii că în 
liceu am fost un pic îndrăgostit de tine? 

Vorbise cu un aer detașat, dar Sugi s-a crispat instantaneu. 

— Ce? a zis ea și a clipit ca un porumbel în care se trăsese cu 
o carabină. Apoi a pufnit-o râsul: Dar a trecut o veșnicie de 
atunci! Ce ţi-a venit să aduci tocmai acum vorba? 

— Așa-i, a fost tare demult. 

Cei doi au chicotit. Sugi s-a relaxat, de parcă i s-ar fi luat o 
piatră de pe inimă, apoi a izbucnit în râs cu întârziere. 

Dubiţa s-a pus în mișcare. 

— Toramaru? 

Câinele se zbătea în lesă. 

Hei, motane! m-a strigat Toramaru. Să știi că poți să stai aici. 

Ce tăntălău! Doar i-am spus că nu asta voiam! 

— Toramaru, iar faci figuri la despărțire? 

Sugi a tras exasperat de zgardă. 

lartă-l, încerca să mă convingă să rămân. 

Satoru a crezut și el că dulăul încă mai era furios. 

— Tot nu i-a trecut, a zis el uitându-se în oglinda retrovizoare. 
Dar parcă nu suna a lătrat de supărare... 

Uite, de asta te iubesc, Satoru! Eşti atât de atent la detalii! 

Satoru a claxonat scurt și a pornit la drum. 

* 


— Ar fi fost perfect să te fi lăsat la ei. 

lar începi?! Ce-a fost a fost! 

Muntele Fuji rămăsese în urma noastră. 

Dacă tot mă voiai înapoi, ce rost mai avea să mă duci la 
pensiune? 

M-am lungit cu lăbuţele pe fereastra din spate, privind vrăjit 
peisajul. 

— Marea nu ţi-a plăcut, a râs el, dar muntele Fuji te-a dat 
gata! Bineînțeles! Muntele Fuji nu scoate vuiete pe care să le 
simt în stomac, nu face valuri care să mă înghită și nu se mișcă 
încontinuu. 

— Poate o să-l revedem într-o bună zi! 

De acord! Poate o să mai stăm o noapte-două la pensiunea lui 
Sugi și Chikako. De la fereastra lor se vede muntele Fuji în toată 
splendoarea! 


VP - 109 


— Am observat că ţi s-a pus pata pe televizorul lor. 

Mie-mi spui?! O adevărată comoară la casa omului! auzi, 
Satoru? N-am putea avea și noi un televizor la fel, pe care să-mi 
încălzesc lăbuțele în timp ce mă lăfăi pe el? 

— Îmi pare rău, al nostru are ecranul plat. De mult nu se mai 
vând televizoare cu tub. 

Zău? Mare, mare păcat! 

Dacă mai ajungem la Sugi și Chikako, îti spun de pe acum că 
locul meu va fi pe televizor! O să vezi că atunci Toramaru n-o să 
ne mai latre, ci o să dea bucuros din coadă! 

* 

Pe seară urma să vină un turist la pensiune. 

— Poate c-ar trebui să-l ținem legat pe Toramaru. 

— Ai dreptate, s-ar putea să fie încă agitat după încăierarea 
cu Nana. 

— În legătură cu Miyawaki... i-a zis Sugi lui Chikako, care 
venise în curte să se uite cum lega câinele. 

— Să nu-mi zici că-ți faci griji pentru ce a spus! 

Ba bine că nu! 

— Nu, nu asta voiam să-ţi zic, s-a bâlbăit el. Cum ar fi fost 
dacă Miyawaki ti-ar fi mărturisit în liceu că-i îndrăgostit de tine? 

— Cine știe? a dat Chikako din umeri. N-am cum să dau 
timpul înapoi... 

Un răspuns logic, la care Sugi a rămas fără replică. 

— Deși ar fi fost drăguţ să văd cum doi băieţi se bat pentru 
mine. 

— Se bat pentru tine? 

Vorbele ei l-au luat prin surprindere. 

— Când doi băieţi sunt îndrăgostiţi de tine, e normal să-l alegi 
pe cel mai bun. 

Sugi era impresionat. Măcar Chikako l-ar fi luat în considerare 
ca potenţial candidat! Dintr-odată, a simţit cum toate 
sentimentele care-l măcinaseră ani de zile - gelozie, teamă, 
neîncredere - au devenit mai puţin împovărătoare. „Data 
viitoare când mă voi vedea cu Miyawaki, o să mă port cu el ca 
un adevărat prieten!” și-a zis el, și gândul acela l-a însufleţit. 


VP - 110 


3.5 ULTIMA CĂLĂTORIE 


Un vapor alb, de mărimea unei clădiri, era ancorat în portul 
încadrat de pereţii stâncoși. 

La prora se deschidea o gură uriașă, larg deschisă, prin care 
intrau, una câte una, mașinile. Mă întrebam oare câte or 
încăpea în pântecele lui fără fund. Oamenii meșteresc tot felul 
de drăcii, de te lasă interzis! Cui naiba i-o fi venit ideea să 
lanseze la apă ditamai bolovanul de fier, mare cât un bloc? 
Pesemne că individul n-avea toate ţiglele pe casă! Toată lumea 
știe că lucrurile grele se scufundă, nu plutesc. Niciun animal de 
pe fața pământului n-ar fi încercat să sfideze astfel legile naturii, 
cu excepţia oamenilor. 

Satoru, care se dusese la unul dintre terminale să cumpere 
bilete de feribot, s-a întors îmbujorat la faţă. 

— Mă tem că avem o mică problemă. N-o să te lase să 
călătorești ca pasager. 

La casa de bilete îmi scrisese numele în registru, dar 
funcţionarul l-a întrebat cine era Nana Miyawaki (6 ani). Când a 
auzit că era vorba de un motan, a râs de s-a prăpădit. Uneori, 
Satoru era cam dus cu pluta! 

— Să mergem! 

Prin gura larg deschisă a feribotului au intrat rând pe rând 
mașinile, ca mărgelele dintr-un șirag de mătănii. Vaporul le 
înghiţea pe toate, fără prea multe mofturi. 

— Nana, ţi s-a zbârlit coada... 

Nu-mi place deloc trebușoara asta. Dacă, prin absurd, ne 
scufundăm ? Nu-mi doresc să mor înecat. 

Mi-am amintit de mare, așa cum o văzusem pe drumul de 
întoarcere de la Yoshimine. Mă treceau fiori la gândul că aș 
ajunge în mijlocul valurilor acelora care vuiau necontenit. Pisicile 
nu pot să sufere apa și habar n-au să înoate (deși mai sunt și 
unele specimene sărite de pe fix cărora le place să facă baie, 
dar eu zic că sunt mutanţi). Nici Satoru nu cred că s-ar fi 
descurcat să înoate la mal cu mine cocoțat în capul lui, 
agăţându-mă cu disperare de viaţă. 

In ciuda presentimentelor mele, dubița argintie a intrat cu 


VP - 111 


bine în pântecele bestiei. Satoru avansa destul de greu, cu 
valiza pe umărul stâng, și cușca în mâna dreaptă. Până nu de 
mult, parcă reușise să care mai ușor bagajele! 

Hei, vrei să merg singur? 

Am dat să deschid binișor portița, dar Satoru m-a apostrofat și 
a înclinat cușca astfel încât ușa să ajungă cu fața în sus. 

Aoleu! Atât am mai apucat să zic și m-am trezit cu labele-n 
sus. 

— Ai puţină răbdare! Pe vas nu-i voie cu animale. 

Animale... adică nici cu câini? Mi se pare corect! La unele 
hoteluri aveai voie să stai cu câinii, dar nu și cu pisicile, pe 
motiv că acestea își ascuțeau ghearele peste tot. Puteau pur și 
simplu să ceară câţiva bani în plus, să acopere eventualele 
stricăciuni. Pe lângă asta, ar fi trebuit să știe că pisicile își ascut 
ghearele numai în locurile în care se simt în siguranţă. Nicio 
mâță n-ar fi avut chef „să-și facă manichiura” într-o cameră de 
hotel. În schimb, „mirosul de anima!” de care se plâng oamenii 
este de o mie de ori mai puternic la câini decât la pisici! 

Una peste alta, pentru feline este foarte supărătoare 
discriminarea aceasta între câini și pisici. Nu mai bine nu-i 
accepţi nici pe unii, nici pe alţii? Din punctul ăsta de vedere, 
regulile de pe feribot mi se păreau corecte. 

Satoru m-a dus în „camera animalelor” - o încăpere austeră, 
curată, unde pasagerii își lăsau animalele de companie. lnăuntru 
erau stivuite până-n tavan cuști spaţioase. Se pare că astăzi 
aveau destui mușterii, pentru că am depistat vreo zece cuști în 
care se aflau o șinșilă albă, o pisică și câini cât cuprinde. 

— El e Nana. Să fiţi drăguţi cu el, a salutat Satoru animalele 
din jur. Sper să nu te simţi singur, Nana. 

Singur?  Înconjurat de atâta popor de câini și pisici? 
Dimpotrivă, aș fi preferat un loc mai retras. 

Câinii își vedeau mai departe de discuţiile lor „canine”. 

Uite-o și pe corcitura asta nou-venită, șușoteau ei. 

Hei, urât din partea voastră să mă faceti corcitură! 

— Mi-ar fi plăcut să putem traversa cu dubiţa. Imi pare rău, 
Nana. 

Ti-am mai spus că nu-i nicio problemă! Oricum, nu stau aici 
decât o zi. 

În ciuda aparenţelor, pisicile au destulă răbdare. 

Se pare că, după ce ajungeam la destinaţie, ne aștepta o 


VP - 112 


călătorie lungă. În ultima vreme, Satoru obosea atât de repede, 
că aproape nu mai avea energie să conducă ore în șir. 

— O să mai trec să văd ce faci. Nu vreau să te simţi singur. 

Hai, nu mă face de cacao cu comentariile tale 
ultraprotectoare! Mă simt deja aiurea. 

— Bună! Sper să vă împrieteniţi. 

Satoru se uita la cușca de sub mine, unde se afla șinșila. 
Imediat ce am intrat în cameră, o zărisem ghemuită într-un colț 
îndepărtat, dar acum, când eram în cușcă, nu mai aveam cum s- 
o văd. 

Sărmanul de tine! Care vasăzică ti-e urât singur! Sau te sperie 
Câinii? 

Niciuna, nici alta! 

Coada șinșilei tresărea întruna. Se vedea de la o poștă că o 
enerva vorbăraia câinilor. 

— La revedere, Nana! 

Satoru și-a pus bagajul pe umăr și a ieșit. Nici n-a închis bine 
ușa, că toţi câinii m-au asaltat cu o sută de întrebări. 

Naanaa, de unde vii? 

Unde te duci? 

Ce fel de om e stăpânul tău? 

Am înțeles instantaneu de ce biata șinșilă, dezgustată, se 
făcuse ghem în cușcă. l-am urmat numaidecât exemplul. 

* 

Eram încovrigat în fundul cuștii, prefăcându-mă că dorm ca să 
scap de hărmălaia din jur, când Satoru și-a făcut din nou 
apariţia. 

— Scuze, Nana. Știam eu c-o să te simţi singur. 

Venea foarte des - mult mai des ca stăpânii celorlalte 
animale. Hei, dar nu trebuie să te deranjezi atât! Însă el, 
niciuna, nici două, apărea din nou la ușă până când câinii 
începuseră să facă mișto de mine. 

Imediat ce ieșea Satoru, se auzea un cor de voci: 

Răsfățatul! Răsfătatul! 

Gura! am urlat și am dat să mă fac iar covrig în fundul cuștii, 
când șinșila de dedesubt a zis: 

la mai tăceți, haimanalelor, că mi-ati făcut capul calendar! Nu 
Nana, ci stăpânul lui se simte singur. N-aţi priceput nici măcar 
atâta lucru? 

In ciuda înfățișării delicate, șinșila era tare bună de gură. 


VP - 113 


Câinii au protestat, nemulțumiți: 

Da, dar... Chiar el spunea că nu vrea ca Nana să fie singur. 

Nu credeam c-o să întâlnesc niște câini fără pic de miros. 
Omul acela duhnește de parcă ar fi pe ducă. Pur și simplu își 
dorește să mai stea putin cu motanul lui. 

Câinii au tăcut mâlc, dar nu după mult timp au început să 
șușotească iar. 

Săracul! 

Mare păcat! 

N-aveau niciun tact. Ce să-i faci? Pe căţelanarii ăștia necopțţi 
nu-i ducea deloc capul! 

Multumesc, am spus eu către cușca de dedesubt, dar șinșila 
mi-a răspuns cu răceală că intervenise doar pentru că nu mai 
suportase gălăgia. 

După ce au fost puși la punct de șinșilă, câinii dădeau din 
coadă de fiecare dată când venea Satoru. 

— la te uită ce se bucură, mi-a spus el încântat, încercând să-i 
mângâie printre zăbrelele cuștii. 

Sunt băieți buni, dar, cum ziceam, proști făcuți grămadă. 

* 


După aceea, am început să intru în vorbă cu ei și timpul a 
trecut pe nesimţite, fără niciun incident. Discutam vrute și 
nevrute, dar tot nu mă puteam dumiri de ce câinii se dădeau în 
vânt după tot felul de ciudățenii, ca, de pildă, guma de mestecat 
canină. 

Ziua următoare, pe la amiază, feribotul a ajuns la destinație. 
Satoru s-a înfiinţat primul în camera animalelor. 

— Scuze, Nana. Probabil că ţi-a fost urât singur. 

Ba deloc! Am stat de vorbă cu o șinșilă cu limba ascuțită. 

Inainte de plecare, Satoru mi-a întors cușca invers, cu portita 
spre camera animalelor, iar eu m-am bucurat că am putut să-mi 
iau rămas-bun de la toată lumea. 

— Hai, Nana, spune-le la revedere! 

După ce i-am salutat, câinii au început să dea din coadă la 
unison. 

Good luck! mi-a urat șinșila. 


Good... ce? 
Mult noroc! Stăpânul meu spune așa. 
A! 


Mi-am adus aminte că-l văzusem pe stăpânul ei - un străin cu 


VP - 114 


ochi albaștri, căsătorit cu o japoneză. Șinșila înţelegea bine 
japoneza, dar prinsese din zbor și câteva cuvinte străine. 

Multumesc. Good luck și ție! 

M-am despărțit de tovarășii mei de călătorie și am mers pe 
punte, unde m-am urcat în dubiţa argintie. 

* 

Îndată ce am coborât de pe feribot, am observat cât de 
albastru era cerul. 

— Am ajuns în Hokkaido, Nana! 

Pământul, neted ca-n palmă, se întindea cât vedeai cu ochii. 
De pe fereastră se zărea un oraș oarecare, dar spaţiul părea mai 
generos și străzile mult mai largi decât cele din Tōkyð. 

În scurt timp ajunsesem deja la periferia orașului, unde totul 
părea și mai vast. Pe drum circulau câteva mașini, iar noi am 
condus încet ca să ne bucurăm de priveliște, în timp ce 
ascultam muzică - din nou melodia aceea la care te așteptai să 
apară porumbei. 

Marginile șoselei erau brodate de petice de flori sălbatice, 
mov și galbene. Drumurile din Hokkaido arătau încântător, spre 
deosebire de cele din Tokyo, unde nu rămăsese colțișor 
neasfaltat. Aici, chiar în mijlocul orașului găseai pământ pe 
marginea drumului, iar solul respira în voie, fără chingile de 
beton. Întreg peisajul îţi inspira o liniște deplină. 

— Florile galbene se numesc splinuțe, dar habar n-am cum le 
zice celor mov. 

Florile îi atrăseseră atenţia lui Satoru. Galbenul și movul 
vegetal formau o combinaţie surprinzător de proaspătă, iar 
violetul se despletea în diverse nuanțe, formând un degrade 
discret, de la mov intens la lila. 

— Hai să facem un popas. 

Satoru a oprit într-un loc mai larg și a ieșit din mașină cu mine 
în braţe. Nu voia să mă lase de capul meu, pentru că pe șosea 
mai treceau mașini. 

— Cred că-s crizanteme sălbatice, a zis el apropiindu-se de 
florile violet. Aveam impresia că-s mai delicate. 

Crizantemele creșteau ca niște mături întoarse invers, cu 
tulpinile gemând de flori - o imagine a forţei și vitalităţii. 

A! Mi-am întins imediat lăbuţa spre o albină care zbura printre 
flori. 

— Nana, ai grijă să nu te înțepe! 


VP - 115 


Nu pot să mă abtin. E pur și simplu un reflex. Mi-am agitat 
labele în aer în direcţia albinei, dar Satoru m-a prins de ele și mi 
le-a ținut strâns. 

Nt! Era așa de palpitant să mă joc cu albinele care zburau în 
jurul nostru. Dă-mi drumul! Dă-mi drumul! Pentru că începusem 
să mă zbat, Satoru m-a luat în braţe și ne-am urcat din nou în 
mașină. 

— De prins, poţi să le prinzi, dar sunt sigur c-o să le mănânci. 
Cum ar fi dacă te-ar înţepa în cerul gurii? 

Bineînțeles c-o să le mănânc. Dacă tot le-am prins, trebuie 
neapărat să-mi înfig colții în ele, să văd ce gust au. Şi în TOky56, 
când dădeam peste vreun cărăbuș, îl luam la ronţăit. Nu puteam 
să-i mănânc aripile chitinoase, dar carnea este moale și 
zemoasă. 

Să te ţii zbierete când Satoru găsea rămășițele pământești ale 
vreunui gândac molfăit! Zău dacă pricep aversiunea oamenilor 
pentru gândaci. În principiu, nu-s prea diferiţi de rădaște sau 
scarabei, pe care oamenii îi pun sârguincios la insectar, fără să 
mai ţipe. La pisici, cu cât o gânganie este mai vioaie, cu atât e 
mai distractivă vânătoarea. 

O vreme am condus de-a lungul râului, până am dat de un 
drum ce ducea la mare. 

— Oo! am urlat amândoi în același timp. 

Satoru privea fascinat stuful chinezesc care creștea pe 
ambele părți ale drumului. Spicele albicioase se întindeau 
dincolo de linia orizontului și se unduiau în bătaia vântului 
precum crestele albe ale unor valuri. 

Cu toate că nu trecuse mult de la ultimul nostru popas, Satoru 
a tras pe dreapta. Ne puteam opri practic oriunde, pentru că 
acostamentul era destul de lat și nu treceau prea multe mașini. 

Satoru s-a dat jos, a înconjurat mașina și m-a luat de pe 
scaunul de lângă șofer, de unde stăteam. Se temea ca nu 
cumva să sar în mijlocul drumului. Mă sufoca cu grijă, dar l-am 
lăsat să-și facă damblaua, întotdeauna mă simţisem în siguranţă 
în brațele lui. 

Aș fi vrut să văd priveliștea mai de sus, așa că m-am eliberat 
din strânsoare, m-am urcat pe umărul lui și mi-am lungit gâtul. 
Acum eram exact la aceeași înălţime cu el. 

La o pală de vânt, stuful chinezesc a prins a foșni și a se 
legăna în unde din ce în ce mai largi, imposibil de urmărit cu 


VP - 116 


privirea. Un val năștea un altul, care pornea numaidecât în 
urmărirea celui dinainte, pierdut deja în zare. 

Satoru avusese dreptate când asemănase această întindere 
imensă cu marea - o mare de pământ și iarbă, care, spre 
deosebire de cea adevărată, nu mugea ameninţător. Imi plăcea 
la nebunie! In marea aceasta de stuf mă puteam cufunda în 
voie. Am sărit pe pământ și am tăiat în două întinderea de iarbă 
înaltă. Dintr-odată, priveliștea s-a preschimbat! Cărarea din fața 
mea nu se mai vedea din cauza tulpinilor dese. Mi-am ridicat 
privirea și am văzut capetele albicioase al spicelor, unduindu-se 
încolo și-ncoace, iar deasupra lor, cerul înalt și albastru. 

— Nana, unde ești? m-a ajuns din urmă vocea îngrijorată a lui 
Satoru. 

Se auzeau pași pe iarba uscată, semn că Satoru intrase și el 
în marea de stuf chinezesc. 

A-iiici! Lângă tine. 

Dar vocea lui se îndepărta din ce în ce mai mult. 

larba mă ascundea privirii, deși eu îl vedeam pe Satoru din 
locul unde mă aflam. 

Of! mi-am zis și am iuţit pasul, să nu cumva să se rătăcească. 

— Nana! 

Daa! Uite-mă aici! Cred că i-am răspuns de vreo zece ori, dar 
probabil din cauza vântului nu mă auzea. 

— Nanaaa! 

Vocea lui era din ce în ce mai disperată. 

— Nanaaa, Nanaaa, unde eeești?! 

Satoru a început să mă strige și să alerge în toate părțile. Nu 
mă lăsa inima să-l văd în halul acesta, așa că am urlat cât mă 
țineau bojocii. 

Și iată-l, încadrat de spicele de stuf chinezesc, cu chipul 
profilându-i-se pe peticul de cer din spatele său. Satoru s-a uitat 
în jos, și, de îndată ce-a dat cu ochii de mine, fața crispată i s-a 
destins și privirea i s-a îmblânzit. O rază de soare i-a căzut chiar 
pe dârele umede de pe obraji. A îngenunchiat și m-a strâns în 
braţe cu putere, fără să fie în stare să rostească niciun cuvânt. 

Au! Mă doare! Mă strivești! 

— Prostule! Dacă te rătăceai, nu te-aș mai fi găsit în veci. 

Voia să facă pe durul, dar îl podidiseră lacrimile. 

— Era ca și cum te-ai fi pierdut într-un codru mare și des. 


VP - 117 


Satoru îmi explicase mai demult, când treceam pe lângă 
muntele Fuji, că un codru este o pădure mare, în care nu știi 
încotro s-o apuci, pentru că nici busola nu mai funcţionează. 

Ce gogomănie! Niciodată nu m-am îndepărtat atât! 

— Să nu mă mai părăsești vreodată! 

Știam cât de mult ţine la mine, știam cât s-a străduit să-mi 
găsească alt stăpân, dar și cât de ușurat fusese de fiecare dată 
când mă luase înapoi. Le spunea prietenilor că-i pare rău, însă în 
mașină era numai un zâmbet. 

Cu siguranță n-o să te părăsesc niciodată! 

Satoru plângea în tăcere, iar eu am început să-i ling mâna cu 
delicateţe. 

Fii pe pace! Totul va fi bine! Probabil că și Hachi simţise ce 
simt și eu acum. Probabil că și el regretase despărțirea de 
Satoru, dar nici copilul, nici motanul nu putuseră să rămână 
împreună. Acum însă Satoru nu mai era copil, cum nici eu nu 
eram Hachi, ci un maidanez căpos, care nu se dădea bătut cu 
una, cu două. 

Era ultima noastră călătorie, iar eu eram hotărât să mergem 
în cele mai frumoase locuri. Poate aș putea pescui câteva 
momente de neuitat cu codita mea norocoasă, în formă de 
șapte... 

* 

Ne-am întors înapoi la maşină. Melodia cu porumbei se 
terminase, iar o femeie cu o voce gravă și catifelată a început să 
cânte într-o limbă necunoscută, cu inflexiuni ciudate. Era muzica 
preferată a tatălui lui Satoru, după cum cântecul cu porumbei 
făcea parte din melodiile de suflet ale mamei sale. 

* 

Marginea şoselei era străjuită de pâlcuri pestrite de flori 
galbene și mov. Dubița își vedea în continuare de drum. Oare de 
cât timp nu ne mai oprisem la un semafor? Uneori, apărea câte 
unul când ne apropiam de un oraș, dar dispărea imediat ce 
ajungeam la periferie. 

Nu mai mergeam pe malul mării. Câmpurile care se întindeau 
de-o parte și de alta a drumului s-au transformat treptat în 
dealuri line, apoi în terenuri împrejmuite cu garduri de lemn în 
interiorul cărora erau... Dar oare ce erau acelea? Nişte animale 
mari, care mâncau iarbă... 

Am pus labele pe fereastră și m-am lungit să văd mai bine 


VP - 118 


peisajul. Satoru mi-a pus pe scaunul de lângă el o cutie mare și 
o pernă, ca să mă înalțe până la nivelul ferestrei. Mă aplecam pe 
geam de fiecare dată când ceva îmi stârnea interesul. 

— Aceia sunt cai. Pe aici sunt multe pășuni. 

Zău? Cai le spune? li mai văzusem de câteva ori la televizor, 
dar niciodată în realitate. Caii care pășteau pe marginea 
drumului erau mari, dar foarte supli. 

M-am întors să mă mai uit puţin la caii rămași în urma 
noastră. 

— Data viitoare oprim să-i vezi de-aproape, a zis Satoru 
râzând. 

La următoarea pășune, caii se aflau într-un ţarc, destul de 
departe de marginea drumului. 

— Nu-s foarte aproape! a zis Satoru ușor dezamăgit, apoi a 
coborât din mașină și m-a luat de pe scaunul de lângă șofer. 

Apoi a trântit ușa, și caii, care din depărtare nu păreau mai 
mari ca mâinile lui Satoru, au tresărit și și-au ridicat boturile din 
iarbă. Se simţea o oarecare stare de încordare, întrucât caii 
aveau urechile ciulite și ne fixau cu privirea. Ce animale 
sensibile! 

— Se uită încoace! 

De fapt, nu doar se uitau, ci ne observau cu mare atenție. 
Voiau să știe dacă reprezentam o ameninţare. Sau poate din 
depărtare nu-și dădeau seama cine eram. 

Caii sunt niște creaturi mari, care n-ar fi trebuit să fie atât de 
vigilente, dar instinctul le spunea contrariul - învăţaseră pe 
propria piele că animalele care mănâncă iarbă sunt vânate de 
animalele care se hrănesc cu carne. Dacă mă întrebaţi pe mine, 
aș zice că sunt niște fiinţe destul de sperioase și de lașe. 

Noi, pisicile, intrăm în categoria animalelor de pradă, a 
vânătorilor care nu se dau niciodată în lături să lupte cu animale 
mult mai mari. De aceea, câinii care se iau la harță cu noi sunt 
imediat puși cu botul pe labe. Un câine de două-trei ori mai 
mare? Păzea, îl facem praf! 

Câinii au renunţat de mult să mai vâneze. Chiar și ogarii care 
iau urma prăzii vor doar să-i facă pe plac stăpânului, dar 
niciodată nu dau ei lovitura de graţie. Asta-i diferenţa majoră 
dintre câini și pisici: la noi iese imediat la suprafaţă instinctul 
ucigaș. O gânganie mititică? Nicio problemă! Am hăcuit-o cât ai 
zice pește. Sau invers, un cal de zece ori mai mare? Floare la 


VP - 119 


ureche! Îl doborâm cât ai clipi. 

Mă luase puţintel valul, dar, în orice caz, eram tare mândru că 
numi pierdusem instinctul de vânător. Nici măcar greutăţile care 
ne așteptau de acum încolo pe mine și pe Satoru nu mă speriau! 

O vreme, caii s-au uitat la noi, apoi, dându-și seama că nu 
eram un pericol, au continuat să pască. 

— Le-aș face o poză cu telefonul, dar sunt cam departe. 

Satoru s-a scotocit în buzunar și și-a scos mobilul. 

Cele mai multe fotografii erau cele cu mine! Nu vedeam ce 
mare capodoperă ar fi ieșit dintr-o poză cu cai, dar, în fine... 

Satoru și-a îndreptat telefonul spre cai, iar aceștia și-au ridicat 
din nou capetele, și-au ciulit urechile și s-au uitat încoace, 
urmărindu-ne cu atenţie orice mișcare până când Satoru a făcut 
poza. 

— N-a ieșit grozavă. Sunt prea departe, a zis el și și-a închis 
telefonul. 

Caii au continuat să ne privească până ne-am întors la mașină 
și am trântit ușa în urma noastră. Abia după aceea au început 
din nou să pască. Scuze de deranj! 

În orice caz, ciudate creaturi! Ar fi putut să ne tragă o copită, 
și mie, și lui Satoru, să ne ducem învârtindu-ne, dar instinctul le- 
a spus să păstreze distanţa. Bine că sunt un motan neînfricat, cu 
reflexe de vânător, care nu se lasă intimidat de animalele mai 
mari. 

Una peste alta, cred că v-aţi dat seama și fără să vă mai bat 
la cap că mi-a plăcut întâlnirea cu caii, chiar dacă mi s-au părut 
cam sperioși. 

* 

Pe drum am văzut nişte peisaje de-a dreptul fabuloase. 

Mesteceni argintii cu trunchiurile albe și scoruși japonezi, 
încărcaţi de ciorchini cu boabe roșii. 

Satoru mi-a spus cum se numeau toate acele plante. Apropo 
de fructele de scoruș... Mi-am amintit de un specialist de la 
televizor care zisese că pisicile nu pot distinge culoarea roșie. 

— Uite, Nana, boabele scorușului sunt roșu aprins, comentase 
Satoru, cu ochii la televizor. 

Astfel am aflat de culoarea roșie. Sigur că Satoru, spre 
deosebire de mine, o percepea diferit, dar așa am înțeles ce 
numea el „roșu aprins”. 

— Boabele de aici nu-s chiar atât de roșii, își dădea el cu 


VP - 120 


părerea de fiecare dată când treceam pe lângă un scoruș. 

Încet-încet, am început să fac diferența între nuantele de 
roșu. Am învăţat să disting, în felul meu, diversele tonuri de roșu 
și să-mi dau seama că, de fapt, erau nuanţe ale aceleiași culori. 
N-o să uit cât oi trăi multitudinea tonurilor de roșu pe care mi le- 
a arătat Satoru. 

Din goana mașinii am văzut cum se strângeau cartofii și 
dovlecii de pe câmp. Câteodată, întâlneam unele terenuri de pe 
care oamenii apucaseră să adune deja toată recolta. 

Cartofii erau îndesațţi în saci imenși, în care ar fi încăput câţiva 
oameni, iar apoi stivuiţi la marginea tarlalei. Pe solul negru și 
umed se odihneau grămezi piramidale de dovleci. Ici-colo, pe 
pantele line ale dealurilor, vedeai niște tăvăluguri uriașe de 
plastic, de culoare albă sau neagră. Am aflat că se numeau 
baloți, dar mie mi se păreau niște jucării uriașe, uitate pe câmp. 

— larna ninge mult pe-aici. Înainte să dea prima zăpadă, 
oamenii trebuie să strângă fânul, ca să aibă cu ce hrăni peste 
iarnă vacile și caii. 

Zăpadă... larna, în TOkyo cădea din cer o chestie rece și albă, 
care se topea imediat. În orice caz, nu i-am dat prea multă 
importanţă. Abia în Hokkaidō aveam să aflu pe propria piele ce 
înseamnă zăpada. Viscolul de aici era atât de cumplit, că nu 
vedeai la doi pași. Până și eu, care nu mă sperii așa de ușor, am 
ajuns să mă tem de el. Dar o să vă povestesc asta cu altă 
ocazie... 

În orice caz, zăpada din zonele reci, care ajungea la streșinile 
caselor, și zăpada de la oraș, care se topea în câteva zile, erau 
atât de diferite, că aproape nu mi se părea corect să aibă 
aceleași nume. 

Am mai făcut câteva popasuri la un minimarket și o 
benzinărie de pe drum până când au început să se zărească 
munţii. Soarele mai avea puţin și apunea. Am trecut munţii în 
ultimele sclipiri de lumină și am ajuns într-un sat. Noaptea s-a 
lăsat repede, iar dubița noastră argintie gonea de parcă voia să 
se ia la întrecere cu întunericul din ce în ce mai des. 

Când ne-am apropiat de destinaţie, toate mașinile cu care ne- 
am întâlnit aveau deja farurile aprinse. 

— S-a făcut târziu. Nu mai avem de unde să luăm flori, a 
murmurat Satoru cu un aer preocupat. 

Ar fi trebuit să ne ducem direct la hotelul unde urma să ne 


VP - 121 


cazăm, dar am luat-o pe un drum lăturalnic - ceva mai îngust ca 
șinele trenului de mare viteză. 

Am mers o vreme pe acel drumeag și ne-am pomenit la 
marginea orașului, într-o zonă cu case rustice, răsfirate. 
Distanţa dintre ele era atât de mare, că în T6ky6 ar fi fost un lux 
de neconceput. 

Treptat, casele s-au împuţinat și drumul a început să urce. 
Probabil ne aflam pe un deal. Am suit panta lină și am trecut pe 
sub poarta de la capătul ei. 

Aici, terenul era împărţit în parcele pătrate, pe care se aflau 
șiruri de pietre dreptunghiulare. Știam de la televizor ce sunt: 
morminte. 

Se pare că oamenilor le plăcea să-și pună pietroaiele acelea la 
cap după ce dădeau colțul. „Ce mai obicei! Ce mai risipă!” mi- 
am zis în timp ce mă uitam la emisiune. 

Când animalele își simt sfârșitul aproape, mor și gata, dar 
niciodată nu-și pregătesc din timp locul unde își vor „dormi” 
somnul de veci. Oamenii nu știu să se bucure de libertate și își 
fac o mie de griji din te miri ce, ca, de pildă, ce-o să li se 
întâmple după moarte. N-ar fi mai ușor să închidă ochii oriunde 
s-o nimeri și să moară? Simplu și firesc. 

Satoru a condus printre parcele ca și cum ar fi știut exact 
încotro mergea. In cele din urmă, a tras pe dreapta, s-a dat jos 
din mașină și a luat-o la pas printre morminte, oprindu-se în faţa 
unei pietre funerare albicioase. 

— E mormântul părinţilor mei. 

Își dorise atât să ajungă aici! 

Deși condusese mult și era frânt de oboseală, Satoru reușise 
să ajungă cu bine până aici. 

— De mult îmi doream să te iau cu mine la mormântul 
părinţilor mei. 

Lasă, că nu-mi spui nimic nou, am zis și mi-am frecat fruntea 
de piatra de mormânt. Mă bucur să vă cunosc. Cred că Hachi 
era un motan pe cinste, dar nici eu nu-s de lepădat. 

— Am venit în grabă și n-am apucat să cumpăr flori. O să le 
aduc mâine, a zis Satoru, lăsându-se pe vine în faţa 
mormântului. Văd că mătușa a fost aici de Higan?!, a șoptit el, 
cu ochii la vasul de pe mormânt, în care erau niște flori ofilite. 


21 Sărbătoare budistă din timpul echinocţiului de primăvară și de toamnă, când 
japonezii își comemorează rudele decedate. 


VP - 122 


Îmi pare rău că n-am putut veni mai des... 

M-am îndepărtat puţin ca să nu-l deranjez, dar nu foarte mult, 
ca să nu se panicheze că am dispărut, și m-am așezat într-un 
colţișor în care să mă vadă. 

În cei cinci ani cât am stat împreună, Satoru vizitase 
mormântul părinţilor de câteva ori. 

— Tata și mama ar fi uimiţi să vadă cât de mult semeni cu 
Hachi! 

Cu toate acestea, era prima dată când mă ducea la 
mormântul lor. 

Satoru fusese într-adevăr ocupat la firmă, iar în zilele libere 
ieșea cu prietenii sau avea diverse întâlniri în interes de 
serviciu. 

— Într-o zi, mi-ar plăcea să mergem într-o călătorie mai lungă, 
îmi zisese el odată. 

Dar până acum nu-și ţinuse promisiunea, poate din cauza 
timpului, poate din cauza banilor... 

— Vino aici, Nana! m-a chemat Satoru, iar eu m-am așezat în 
poala lui. 

Oare vorbea cu părinţii, în tăcere, în timp ce mă mângâia? 
Mama lui Satoru se trăgea din acest orășel. Bunicul și bunica lui 
fuseseră agricultori, dar muriseră de tineri, și mama și mătușa 
nu putuseră păstra ferma și au vândut-o - un gest pe care 
mama sa îl regretase toată viaţa, mai ales după ce Satoru 
venise pe lume. În oraș nu mai rămăseseră decât mormintele 
bunicilor, prin urmare nu era un loc prea vesel pentru un copil. 
Mama lui n-avea prea multe rubedenii, iar cele câteva rămase 
se risipiseră care încotro. 

Așa-i viața! Nu întotdeauna lucrurile ne ies așa cum am 
vrea... 

Satoru m-a luat în braţe și s-a ridicat. 

— Mai vin și mâine, a zis el și s-a întors la mașină. 

Am mers în tăcere prin bezna care învăluise orașul, 
îndreptându-ne spre locul nostru de cazare. 

* 

Hotelul nu era foarte mare și fusese special conceput pentru 
oamenii de afaceri veniți aici în interes de serviciu. Din fericire, 
avea și camere pentru cei cu animale de companie. In revista pe 
care o consultase Satoru scria că este voie cu câini, însă, după 
ce a sunat, recepționerul l-a asigurat că putea veni și cu 


VP - 123 


motanul. Pe scurt, era un hotel mai mult decât decent. 

Satoru obosise de atâta condus. A ieșit să ia ceva de 
mâncare, dar s-a întors în mai puţin de o oră și s-a aruncat 
imediat în pat, adormind buștean. 

In schimb, a doua zi s-a trezit cu noaptea-n cap și și-a strâns 
rapid bagajele. Când soarele de-abia răsărea, noi ieșeam deja 
din hotel. 

— Fir-ar să fie! Florăria-i închisă! 

Satoru a mai dat o dată roată gării, în căutarea unei soluții 
salvatoare. 

— Poate o fi vreuna deschisă în drum spre cimitir. 

Plecaserăm în pripă și, pe unde treceam, nu găseam decât 
florării cu obloanele trase. La un moment dat, Satoru s-a oprit 
pe marginea șoselei. 

— O să ne mulţumim cu câteva flori de câmp... 

Și s-a apucat să culeagă din florile galbene și mov care 
creșteau din belșug pe marginea drumului. Îmi plăceau mai mult 
decât florile de la florărie și sunt sigur că și părinţilor lui le-ar fi 
făcut plăcere să le primească, mai ales că Satoru le admirase cu 
o zi în urmă. 

Învârtindu-mă puţin prin jur, am zărit niște crizanteme 
sălbatice cu mai multe flori pe tijă și i le-am arătat numaidecât 
lui Satoru. 

— Vrei să mă ajuţi, a râs el și a cules exact florile cărora le 
dădusem târcoale de câteva ori. 

Nu după mult timp ne îndreptam deja spre cimitir, ducând cu 
noi un bucheţel colorat de flori de câmp. 

Fiindcă în ziua precedentă venisem pe întuneric, nu prea 
știam cum arată împrejurimile, dar acum am văzut de pe vârful 
dealului orașul, întinzându-se până hăt, departe, dincolo de linia 
orizontului. 

Deși cimitirul era pustiu, arăta surprinzător de bine îngrijit. 
Ziua era complet diferit, iar atmosfera mai puţin apăsătoare. 
Cele mai multe povești de groază au loc în cimitire sau la 
temple, dar mormintele de aici nu-mi inspirau teamă și nu 
aveau deloc aerul sinistru al locurilor bântuite. 

O să mă întrebaţi dacă pisicile pot vedea fantome. Ei bine, 
unele lucruri ar trebui să rămână o taină... 

Satoru s-a dat jos din mașină, ducând în brațe florile și 
instrumentele de grădinărit, pe care le cumpărase în grabă în 


VP - 124 


seara trecută. 

După ce a curățat placa de mormânt, a luat florile veștede din 
vază, a schimbat apa și a pus în vas buchetul cu flori proaspete, 
la care a mai adăugat și câteva mărăriţe culese din cimitir. 

În vas nu ne încăpuseră decât jumătate din flori, dar buchetul 
forma un amestec ispititor de culori vii și strălucitoare. 

— O să luăm restul cu noi, a zis Satoru, înfășurând codițele 
florilor într-un ziar ud. 

Apoi a despachetat prăjiturile și gogoșile manjū? cumpărate 
în ziua precedentă și a așezat ofrandele pe mormânt. Furnicile 
au început numaidecât să mișune în jurul lor. Probabil că 
imediat ce plecam, nevăstuicile și ciorile aveau să dea năvală să 
le mănânce, dar era mai bine decât să se strice. 

Satoru a aprins beţișoarele parfumate. In familia lui era 
obiceiul de a aprinde un mănunchi întreg deodată și de a-l lăsa 
să ardă cu flacără mare. Se făcuse mult fum, iar eu am fost 
nevoit să mă feresc, întorcându-mă împotriva vântului. 

Satoru s-a așezat pe lespede și a rămas pe gânduri, cu ochii la 
mormânt. Eu m-am frecat de genunchii lui, iar el m-a mângâiat 
sub barbă, zâmbind. 

— Îmi pare bine că te-am adus aici, a șoptit el aproape 
imperceptibil. 

În vocea lui se citea mulţumirea. 

M-am îndepărtat încetișor, să nu-l deranjez, dar am rămas în 
raza lui vizuală. Podbalul creștea din belșug pe sub gardul viu, 
nu foarte înalt, care împrejmuia parcela noastră. Sub frunzele de 
podbal ţopăia ceva, probabil un greiere. Am amușinat insistent 
la rădăcina plantelor până când m-am pomenit cu Satoru lângă 
mine. 

— Ce-i, Nana? Te-ai băgat cu totul pe sub frunzele de podbal. 

E ceva acolo, sub ele... 

— Ai găsit ceva? 

Da! Ceva foarte sprinten, cu un miros ciudat. L-am zărit când 
sărea. M-am uitat insistent pe sub frunzele de podbal și Satoru a 
izbucnit în râs. 

— O fi un korobokkuru?5. 


22 Produs de patiserie obţinut din făină, pudră de orez, hrișcă și umplut cu pastă de 
fasole roșie. 

23 în folclorul ainu al locuitorilor din nordul Japoniei, korobokkuru sunt un popor de 
pitici care trăiesc în locuinţe acoperite cu frunze de podbal. 


VP-125 


Un ce? 

— E un omuleț care trăiește sub frunzele de podbal. 

N-am mai auzit de așa ceva! Habar n-aveam de o asemenea 
vietate! 

— Știu de el dintr-o carte de povești, care-mi plăcea la 
nebunie în copilărie. 

Ce?! E dintr-o carte? 

— Și părinţii mei îndrăgeau povestea. S-au bucurat mult când 
am ajuns s-o citesc singur. 

Și Satoru a început să-mi împuie capul cu povești cu omuleţi, 
dar mie mi-au intrat pe o ureche și mi-au ieșit pe cealaltă. Când 
am început să casc, Satoru a zâmbit. 

— Văd că nu te prea interesează. 

Pisicile sunt ființe realiste. 

— Dacă dai peste vreunul, să nu-l omori, bine? 

Da, să trăiţi! În realitate, muream de nerăbdare să-mi înfig 
colții într-unul, dar, pentru că mă rugase Satoru, aveam să-mi 
țin labele acasă. 

La final, Satoru s-a așezat în fața mormântului și și-a 
împreunat palmele în rugăciune, pe când eu mi-am manifestat 
afecțiunea frecându-mi obrazul de un colț de lespede. 

După ce s-a rugat, Satoru s-a ridicat din genunchi și și-a luat 
rămas-bun. Avea o mină mult mai senină, ca și cum i s-ar fi luat 
o piatră de pe inimă. 

Ne-am urcat din nou în mașină și ne-am oprit în fața altui 
mormânt. 

— Aici sunt bunicul și bunica. 

Am pus în vază buchetul cu florile rămase și am așezat pe 
mormânt ofrandele, după care am aprins un mănunchi de 
beţișoare parfumate, exact cum făcusem și la mormintele 
părinţilor. 

Satoru a stat aici mai puţin pentru că, de fapt, nu apucase să- 
și cunoască niciodată bunicii, care muriseră de timpuriu. 

— Hai, să mergem! 

Ne aștepta ultima noastră destinaţie: orașul Sapporo. 

* 

Drumul urca pe un deal înalt și destul de abrupt. 
Terasamentul era străjuit de şiruri de mesteceni, la poalele 
cărora creșteau tufe de bambuși japonezi pitici. 

În Hokkaidō era o priveliște obișnuită, pe care o întâlneai la 


VP - 126 


tot pasul. Pe când dubiţa își croia drum printre mesteceni, 
Satoru a scos un mic strigăt și a pus frână. Luat prin 
surprindere, m-am pomenit proiectat în faţă. 

Hei, ce-a fost asta? 

— Nana, privește! 

M-am întors să mă uit înapoi, pe fereastră, și am rămas cu 
gura căscată. Două căprioare mari și un pui se confundau 
perfect cu solul, datorită petelor albe de pe spinare. 

— La început nu le-am văzut. Le-am reperat abia după ce una 
dintre ele s-a întors încoace. 

Căprioara care stătea cu spatele la noi avea pe fund o pată 
mare, albă și pufoasă, în formă de inimioară, care o dăduse de 
gol. 

— Să las fereastra în jos? a spus Satoru, aplecându-se peste 
scaunul de alături și apăsând butonul care deschidea geamul. 

Fereastra s-a lăsat în jos cu un sunet mecanic. Căprioarele au 
întors capul în direcţia noastră. 

Am simţit din nou încordarea în aer. 

Căprioarele erau rude cu caii, adică făceau parte din 
animalele care mâncau iarbă și erau vânate de animalele care 
se hrăneau cu carne. 

— Cred că le-am speriat. 

Satoru n-a coborât mai mult geamul. Căprioarele mai mari s- 
au uitat fix la noi, apoi au rupt-o la fugă în susul dealului. 
Căprioara mai mică ne privea în continuare. Era prea tânără să 
știe ce-i acela pericolul. Din vârful dealului, cele două căprioare 
au început să-și cheme puiul rămas în urmă. Într-un final, acesta 
ne-a arătat petecul alb de blăniţă, în formă de inimioară, și a 
zbughit-o și el în susul dealului. 

— Ah, s-a dus... a spus Satoru cu părere de rău. 
Nemaipomenit! N-am mai văzut niciodată căprioare pe 
marginea drumului! 

Sunt sigur că asta s-a datorat minunatei mele codițe 
norocoase, în formă de șapte, cu care pesculesc toate 
minunățiile din calea mea. 

Am rămas o vreme uitându-ne după cele trei căprioare, după 
care am plecat. 

Pantele domoale ale dealurilor se întreţeseau armonios cu 
limbile de pământ arabil de la poalele munţilor. Când am ajuns 
sub norii cenușii, care brăzdau cerul în fâșii subţiri, ne-a prins o 


VP - 127 


ploaie ușoară, cu soare. 

— Asta înseamnă că tocmai am trecut graniţa de unde începe 
norul de ploaie. 

Satoru conducea destins, dar pe pisici ploaia le deprimă. 
Poate ajungem mai repede la granița unde incepe timpul 
frumos. Din fericire, dorința mi-a fost repede îndeplinită. 
Picăturile de ploaie au devenit din ce în ce mai fine și mai rare, 
până când razele soarelui au început să strălucească din nou. 

De pe scaunul șoferului, Satoru a tras adânc aer în piept. Eu, 
care picoteam alături, m-am uitat numaidecât la el. Satoru a 
încetinit și a oprit mașina. Deasupra dealurilor din fața noastră 
se vedea curcubeul. 

— Ce frumos e! 

Da! Era de-a dreptul magnific! Mult mai frumos decât granița 
ploilor. 

Un capăt al curcubeului se odihnea pe panta unui deal, în 
vreme ce cealaltă extremitate se sprijinea pe dealul de alături. 

Nu mai văzusem niciodată capetele curcubeului, și, după felul 
în care își ţinea respiraţia, mi-am dat seama că și pentru Satoru 
era prima dată. 

— Coborâm puţin? 

Satoru s-a dat jos din mașină cu băgare de seamă, ca și cum 
se temea ca minunatul curcubeu să nu se destrame la o mișcare 
bruscă. Apoi, m-a luat de pe scaunul de lângă șofer și ne-am 
uitat amândoi în sus, vrăjiţi. Curcubeul avea ambele capete 
rezemate pe pământ și descria un arc perfect, chiar dacă 
nuanțele din vârf erau ceva mai pale. 

la stai așa! Mai văzusem undeva culorile acelea... A! La florile 
de dimineață, pe care le pusesem pe mormânt! Recunoşteam 
perfect tonurile de violet, diferite de la o crizantemă la alta, 
galbenul viu al splinuțelor și mărăriţelor. 

— Mi se pare că la cimitir am adus ofrandă un mic curcubeu. 

Eram încântat să-l aud pe Satoru vorbind astfel. Evident, eram 
amândoi pe aceeași lungime de undă! 

Mi-am dat din nou capul pe spate și m-am uitat în sus, unde 
am descoperit o altă minunăţie. Am mieunat prelung, 
continuând să mă uit în sus. Satoru și-a ridicat și el privirea. 

Deasupra arcului perfect al curcubeului se întrezărea un alt 
curcubeu - mai mare, mai palid, dar întreg. 

Satoru a tras din nou aer în piept și a lăsat să-i scape o 


VP - 128 


exclamaţie de uimire. 

Ce priveliște, tocmai acum, la finalul drumetției! Eram fericit 
că trăiam alături de Satoru această experienţă de neuitat. Cele 
două curcubeie, care parcă ne binecuvântau sfârșitul călătoriei, 
aveau să ne urmărească în gând mult timp de acum încolo. 

Am rămas nemișcaţi o vreme, cu privirea în sus, până când 
cerul să înseninat și curcubeiele s-au topit în aer. 


VP - 129 


4. NORIKO 


Noriko Kashima fusese deseori transferată cu serviciul, prin 
urmare, mutatul nu mai era o noutate. La fiecare mutare scotea 
din cutiile de carton obiectele de strictă necesitate și 
despacheta sistematic, mereu în aceeași ordine. Când se goleau 
două sau trei cutii, le presa și le plia, ca să câștige puţin spaţiu. 

Noriko nu avea multe de despachetat, fiindcă niciodată nu-i 
plăcuse să fie sufocată de lucruri. 

Ultimul obiect pe care îl scosese din cutie era un ceas de 
perete. Acele ceasornicului arătau că se făcuse deja amiază. 
Ceasul nu mai avea agaățătoare, de aceea a fost așezat pe 
canapeaua din camera de zi. Ori de câte ori se muta, Noriko își 
spunea să cumpere o agăţătoare pentru ceas, dar de fiecare 
dată îi ieșea complet din minte. 

Mobilul a început să-i vibreze. Işi făcuse un obicei să-l ţină 
mereu în buzunar, întrucât, cu mutările acestea dese, ar fi fost 
problemă dacă-l uita pe undeva. 

Era un mail de la nepotul ei, Satoru Miyawaki, fiul răposatei 
sale surori. Miyawaki era numele surorii ei după căsătorie. In 
titlul mailului era scris „scuze”, după care urma un emoticon 
drăgălaș. Noriko nu folosea emoticoane. Incercase mai demult, 
în tinereţe, crezând că mesajele sale o să pară mai prietenoase, 
dar reușise să-i uimească pe toţi cei din jur, așa că renunţase 
repede. De atunci trecuseră ani buni, iar acum nu mai avea vreo 
șansă să înveţe să le folosească. 

„Am sperat că pot ajunge în jurul prânzului, dar cred că voi 
întârzia. Îmi pare rău că te las să despachetezi singură”. 

Satoru îi spusese că va trece pe la mormântul părinţilor. 
Probabil că pierduse noţiunea timpului. 

Noriko a scris în titlu „Am înțeles”, apoi a mai adăugat în mail: 
„Nu-i nimic. Ai grijă la drum!” 

După ce a trimis mailul, a început să aibă îndoieli. Mesajul 
suna sec, ca și cum s-ar fi supărat pe Satoru că întârzia. 

A redeschis mesajul trimis și l-a recitit. Nici mesajul lui Satoru 
nu era lung sau complicat, dar, în comparaţie cu al ei, era mai 
cald, mai afectuos. Al ei suna absolut banal. Poate ar mai fi 


VP - 130 


trebuit să adauge ceva? 

In cele din urmă, a scris P.S. la titlu, dar nu-i venea în minte 
nimic. După ce s-a gândit și s-a răzgândit, a tastat: „Nu te grăbi, 
să nu faci vreun accident”. Dar i-a părut rău imediat ce a trimis 
mesajul. 

Disperată să-și repare greșeala, a început al treilea mesaj, cu 
titlul P.P.S.: „Sunt îngrijorată să nu conduci cu viteză ca să 
ajungi aici la timp”. De îndată ce l-a trimis, s-a gândit că fusese 
o idee proastă să-l bombardeze pe Satoru cu mailuri în timp ce 
conducea. Pisălogeala ei ar fi putut avea exact efectul contrar - 
să-i distragă nepotului ei atenţia de la condus. Noriko s-a 
bosumflat. Tocmai atunci i-a intrat un alt mesaj de la Satoru. În 
titlu scria „Eşti amuzantă”. A răsuflat ușurată, cu ochii la titlu. 
„Scuze că te-am făcut să te îngrijorezi. O să-ţi urmez sfatul și o 
să conduc cu grijă”. În final era un emoticon: o faţă zâmbitoare, 
care-i făcea cu mâna. 

Noriko s-a prăbușit pe canapea, epuizată de propria-i 
nehotărâre. Nepotul ei era mai tânăr cu douăzeci și cinci de ani. 
Cum aveau să se înțeleagă dacă ea îl exaspera cu o mie de 
nimicuri? 

Și totuși, așa stătuseră mereu lucrurile între ei, încă de când îl 
luase pe Satoru la ea, după moartea părinţilor lui. Satoru avea 
pe atunci doisprezece ani. 

Sora ei mai mare se sacrificase pentru ea, iar Noriko, la rândul 
ei, se străduise să-i construiască o altă viaţa micului orfan, 
numai că nu-și putea scoate din cap gândul că, de fapt, nu 
reușise să-i ofere decât puţină siguranță materială și un 
acoperiș deasupra capului. 

* 

Diferența dintre cele două surori era de opt ani. Nu și-o 
amintea prea bine pe mama ei, pentru că aceasta murise când 
ele erau încă mici, iar tatăl o urmase când Noriko era în primul 
an de liceu. Cu alte cuvinte, sora mai mare a fost pentru ea un 
fel de tutore. 

Când tatăl lor a murit, Noriko a zis că voia doar să termine 
liceul, dar, pentru că era foarte isteață, sora ei a insistat să 
meargă la facultate. După absolvirea liceului, sora ei, care se 
angajase la o fermă din zonă, i-a plănuit minuţios viitorul. Chiar 
dacă tatăl lor ar mai fi trăit, nu și-ar fi permis să le ţină pe 
amândouă la facultate. 


VP - 131 


În primăvara în care Noriko a dat admitere la Facultatea de 
Drept, sora ei s-a mutat în Sapporo. Noriko a trebuit să plece și 
ea din oraș, la universitate, prin urmare, amândouă s-au văzut 
nevoite să părăsească locul unde se născuseră. Sora ei a 
profitat de ocazie să vândă și ultimul petic de pământ pe care îl 
moșteniseră de la tatăl lor. Ar fi luat o nimica toată dacă ar fi 
vândut terenul pe bucăţi. Până atunci, pământul fusese lucrat 
de un vecin, dar arenda era aproape modică. Totuși, ar fi putut 
obţine o sumă frumușică dacă ar fi vândut tot pământul odată. 
Cu banii aceia puteau să-și acopere cheltuielile zilnice, plus 
taxele școlare ale lui Noriko. 

La început nu le surâsese ideea să înstrăineze casa 
părintească, de aceea au încercat s-o închirieze, numai că, până 
să termine Noriko facultatea, casa fusese deja vândută. Sora sa 
urma să se căsătorească, așadar banii obţinuţi de pe urma casei 
fuseseră destinaţi pentru a-i acoperi taxele școlare. N-ar fi fost 
cinstit ca Noriko să pice pe capul familiei de-abia înfiripate. 

Sora ei s-a tot scuzat că a făcut nunta prea devreme, însă 
Noriko știa cu câtă răbdare așteptase actualul ei cumnat să se 
însoare. O ceruse în căsătorie pe sora ei înainte de a pleca din 
Hokkaido, în interes de serviciu. 

Varianta transferului fusese mai mult de ochii lumii, dar altele 
erau dedesubturile. Familia lui se opusese căsătoriei cu o femeie 
ai cărei părinţi nu mai trăiau și care, pe deasupra, mai avea și o 
soră de întreținut. Tânărul făcea parte dintr-o familie înstărită, 
iar ai lui credeau că sora ei umbla după banii fiului lor. Părinţii 
lui au încercat în repetate rânduri să-i găsească o altă logodnică, 
doar - doar băiatul lor se va despărți de actuala iubită. Adevărul 
este că amândoi suportaseră cu greu genul acesta de presiuni. 

Din fericire, tânărul se dovedise la înălţime și nu își părăsise 
iubita, în ciuda insistențelor părinţilor. Noriko îi era extrem de 
recunoscătoare pentru aceasta și era singura din familie care le 
susținea din toată inima căsătoria. 

— Bine, dar putem păstra măcar casa? i-a zis Noriko surorii 
sale. 

Ştia că sora sa închiriase locuinţa ca să aibă cine avea grijă de 
ea și că, la bătrâneţe, și-ar fi dorit să se întoarcă în casa 
părintească. 

— Mai am un an până termin facultatea și atunci voi fi și eu 
pe picioarele mele. 


VP - 132 


Sora ei s-a înnegurat la faţă. 

— De fapt, nu am găsit cui să i-o închiriez. Casa-i destul de 
veche. Chiriașul de dinainte zicea că vrea s-o renoveze dacă i-o 
vindem lui. Dacă nu, intenţionează să se mute. Ne-a făcut o 
ofertă bunicică... Nici tu, nici eu nu o să mai stăm în Hokkaido. 
N-avem cum să plătim întreţinerea pentru o casă goală. Dacă 
am face câteva modificări, s-ar putea să găsim un alt chiriaș, 
dar ar fi un efort financiar prea mare. O casă nelocuită pe timp 
de iarnă nu va rezista ninsorilor. 

Sora ei nu pusese niciodată problema astfel. Dintr-odată, 
Noriko a realizat câte sacrificii făcuse aceasta ca să-i asigure un 
trai decent. De dragul lui Noriko, sora sa ar fi renunţat 
bucuroasă și la casa la care și ar fi dorit să se retragă la 
bătrâneţe. 

Noriko își promisese că într-o bună zi avea să-i întoarcă surorii 
sale binele făcut, dar, din păcate, sora și cumnatul ei muriseră 
mult prea devreme. Măcar se putea revanșa adoptându-l pe 
Satoru. Din păcate, în ciuda intenţiilor sale lăudabile, era 
limpede că situaţia o depășea. De fapt, i se păruse că niciodată 
nu putuse să-i ofere lui Satoru prea multe. 

„lartă-mă, surioară, că n-am reușit să-l fac fericit. l-am 
împuiat capul cu o mie de prostii și mărunţișuri - ca mailurile de 
adineauri”. 

După adopţie, băiatul fusese ascultător, grijuliu și foarte 
matur pentru vârsta lui. Dar oare aceasta să-i fi fost adevărata 
fire? Sora ei vorbea deseori de năzbâtiile pe care le făcea, dar o 
spunea cu zâmbetul pe buze, ca pe un fapt divers. 

E adevărat că Satoru fusese destul de năzdrăvan pe vremea 
când ai lui trăiau. Când Noriko îi vizita, nepotul său se alinta și 
se prostea ca orice copil care știa că este iubit. Uneori se agăța 
de ea și se hlizea, alteori se bosumfla sau se dădea în spectacol 
din te miri ce. 

Cu alte cuvinte, fusese un copil normal până să vină să stea la 
ea, când, dintr-odată, încetase să se mai poarte ca un mic 
egoist. Dar oare aceasta se întâmplase din cauză că ea ÎI 
forțase, într-un fel sau altul, să se schimbe, sau pentru că 
pierderea părinţilor îl făcuse să se maturizeze rapid? Înclina mai 
mult spre prima variantă... 

Relaţia lor nu începuse tocmai bine, iar Noriko nu știuse cum 
să umple hăul care se căsca între ei. Așadar, îl lăsase pe Satoru 


VP - 133 


să se prefacă că, de fapt, distanța dintre ei nu existase 
niciodată. 

Spera ca măcar acum, într-al doisprezecelea ceas, Satoru să 
aibă parte de liniște și să nu fie împovărat cu tot felul de 
probleme. Numai că, după cât se pare, nu fusese în stare să-i 
trimită nici măcar câteva mailuri normale. 

După această scurtă pauză în care își lăsase gândurile în voie, 
Noriko s-a ridicat de pe canapea. Era o persoană tăcută și 
retrasă, care nu se pricepea la subtilităţi psihologice, dar cel 
puțin era organizată și își făcea bine treaba. Măcar să facă 
puţină ordine înaintea să vină nepotul ei. 

* 


Satoru și-a făcut apariția pe la ora trei. 

— Scuze de întârziere. 

— Nu-i nimic. Oricum, mă descurc mai bine singură. 

Voise să fie politicoasă, să-i spună să nu-și facă griji, dar 
Satoru să crispat. Văzându-i expresia de pe chip, Noriko și-a dat 
seama că făcuse o gafă. Sunase ca și cum și-ar fi dorit să stea 
singură, deși de acum încolo aveau să locuiască sub același 
acoperiș. 

— Vreau să spun că nu mă deranjează să locuim împreună. 
Oricum sunt tutorele tău, a adăugat ea în grabă, dar, din nou, a 
regretat cuvintele acelea spuse în pripă. 

Cu cât încerca să dea mai multe explicaţii, cu atât vorbea mai 
precipitat. 

— Mai rămăseseră doar bagajele tale, așa că ţi le-am dus în 
cameră. N-ai cu ce să mă mai ajuţi. Am făcut deja ordine în 
celelalte încăperi. 

Satoru făcuse ochii mari, iar Noriko și-a dat imediat seama că 
vorbise numai ea, fără să-i dea acestuia șansa să răspundă. 

— Imi pare rău. După cum vezi, nu m-am schimbat... a zis ea 
abătută, cu umerii căzuţi. 

Satoru a pufnit în râs, văzând-o atât de demoralizată. 

— Mă bucur că nu te-ai schimbat. Au trecut treisprezece ani 
de când n-am mai locuit împreună. Sincer, chiar aveam emoţii. 

Satoru a pus jos cușca și geanta de pe umăr. 

— Uite, Nana, aceasta este noua noastră locuinţă. 

Satoru a deschis portița și din cușcă a ieșit un motan. Era în 
întregime alb, mai puţin coada neagră, în formă de cârlig. Pe 
frunte avea un semn ce aducea cu cifra opt și semăna mult cu 


VP - 134 


pisica la care renunţase Satoru în copilărie. 

Cotoiul părea neîncrezător și amușina în toate părțile. 

— Imi pare rău că ţi l-am adus și pe Nana pe cap, a zis Satoru 
încruntat, cu un aer jenat. Am sperat să-i găsesc alt stăpân... 
Erau câţiva amici care ar fi putut să-l ia, dar... 

— Nu-ţi face probleme. 

— Nu voiam să te silesc să te muţi în alt apartament. 

li spusese că o să găsească pe cineva să aibă grijă de Nana 
înainte să se mute din TOky0, dar, în cele din urmă, planul 
eșuase și venise aici, cu motan cu tot. Noriko a trebuit să se 
mute din apartamentul de unde locuia și să caute un loc în care 
să poată sta și motanul lui Satoru. 

Din fericire, găsise apartamentul acesta, destul de bine 
poziţionat, nu foarte departe de spital. 

— Nana, ce avem noi aici? a zis Satoru mijindu-și ochii. 

Motanul mirosea cutiile goale, care nu fuseseră încă strânse și 
pliate. 

Noriko părea nedumerită. 

— Pisicilor le place să stea în cutiile goale sau în pungile mari 
de hârtie. Se dau în vânt după spaţiile înghesuite, i-a explicat 
nepotul său. 

Satoru stătea pe vine, jucându-se cu motanul. Noriko a 
observat că avea gâtul subţire ca al unui bătrân. Era atât de 
firav și de fragil, că gulerul cămășii părea îngrozitor de larg. Și 
totuși, cât de tânăr era! 

Noriko a simțit că o ustură nasul și a dat fuga în bucătărie. Era 
mai în vârstă ca el cu peste douăzeci și cinci de ani. Normal era 
ca ea să se ducă înaintea lui. De ce el? 

* 

Își amintea perfect ziua în care Satoru îi dăduse telefon. La un 
banal consult medical i se descoperise o tumoare malignă. 
Trebuia să se opereze urgent, prin urmare avea nevoie de 
consimțământul ei. 

Noriko s-a dus într-un suflet la T6ky6. Doctorul era rezervat și, 
pe măsură ce acesta vorbea, simțea cum îi dispare orice 
speranţă. 

Satoru s-a operat, așa cum fusese sfătuit, dar intervenţia 
chirurgicală n-a avut succes. Tumorile se răspândiseră în tot 
corpul, așadar l-au cusut la loc. Mai avea cel mult un an. 

— Imi pare rău, mătușă, i-a zis Satoru după operaţie. 


VP-135 


Noriko îl rugase să nu-și mai ceară atâtea scuze. Satoru 
fusese cât pe ce să se scuze din nou, dar și-a înghiţit repede 
cuvintele. 

Nepotul său se hotărâse să-și dea demisia și să se mute din 
TOky0, să locuiască cu ea. Noriko urma să-l îngrijească când 
avea să se interneze. 

Noriko era judecătoare în Sapporo, dar renunţase la slujbă ca 
să stea cu Satoru. Judecătorii erau transferați des, și, dacă n-ar 
fi demisionat, probabil ar fi fost din nou transferată tocmai când 
Satoru avea mai multă nevoie de ea. Așadar, și-a întins antenele 
și și-a găsit un post într-o companie de avocatură din Sapporo. 

Satoru și-a făcut griji pentru ea, dar pe Noriko o bătuse de 
multă vreme gândul să lucreze ca avocat după ce împlinea 
vârsta legală de pensionare pentru judecători. Numai că 
lucrurile se precipitaseră... De fapt, regreta că nu făcuse pasul 
acesta mai de mult. Așa cum putuse să-și găsească acum de 
lucru, la fel ar fi putut să găsească și atunci. Il forțase pe Satoru 
să se mute de colo-colo, smulgându-l din locurile cu care se 
obișnuise deja și îndepărtându-l de prieteni. Nu avusese o 
copilărie prea fericită, iar acum urma să moară atât de tânăr... 

Noriko și-a făcut de lucru prin bucătărie ca să n-o podidească 
plânsul în faţa lui Satoru. 

— Mătușă, a strigat-o Satoru, te deranjează dacă lăsăm cutia 
mică de carton? Se pare că lui Nana îi place să stea în ea. 

— De acord, dar o strângem când s-o plictisi de ea, a spus ea 
exagerat de tare, ca Satoru să nu-i observe tremurul din glas. Ai 
găsit repede parcarea? a continuat ea. 

Închiriase un loc într-o parcare subterană, unde Satoru putea 
să-și lase dubiţa. Noriko își ţinea mașina în parcarea închiriată 
din apropiere. 

— Da. Am oprit la numărul șapte, din colţ. L-ai ales special? 

Satoru părea încântat, pentru că acesta era numele motanului 
lui. 

— Nu neapărat. M-am gândit că un loc în colț e mai ușor de 
găsit - atâta tot. 

Acesta era adevărul, dar, în astfel de împrejurări, ar fi putut 
să spună o minciună frumoasă. Ca să-și mascheze gafa, a 
început să-i pună tot felul de întrebări copilărești. 

— Deci Nana vine de la cifra șapte? 

— Da, de la coada lui, în formă de șapte. Uite... 


VP - 136 


Satoru a vrut să-l ia pe Nana să i-l arate mătușii, dar motanul 
era de negăsit. 

— Nana?! l-a strigat el contrariat, dar a fost întrerupt de un 
țipăt. 

Ceva moale se freca de gamba lui Noriko. A scăpat din mâini 
tigaia, care s-a rostogolit cât colo pe podea, făcând un zgomot 
infernal. A mai ţipat o dată și motanul a zbughit-o de la 
picioarele ei și s-a refugiat în braţele lui Satoru, pe care l-a 
pufnit râsul. Țipetele lui Noriko îl luaseră și pe el prin 
surprindere. 

— Scuze, a râs el, schimonosindu-se de durere. Nu prea îţi 
plac pisicile? Ei bine, vrei, nu vrei, te-ai ales cu una! 

— N-aș zice că nu-mi plac, doar că nu știu cum să mă port cu 
ele, a protestat ea. 

Odată, când era mică, voise să se joace cu o pisică 
vagabondă și se alesese cu o mușcătură de toată frumusețea. 
Mâna dreaptă, cu care încercase să mângâie pisica, i se umflase 
îngrozitor. De atunci, pisicile erau pe lista ei neagră. 

— Dar nu de asta n-am vrut să te las atunci să păstrezi 
motanul. 

— În regulă. Înţeleg. 

Cu ani în urmă, Noriko îl luase la ea pe Satoru. Pentru că se 
muta des din cauza serviciului, nu putuse lua și motanul 
nepotului său. In apartamentele subvenţionate de stat în care 
locuise până atunci nu era voie cu animale. Dacă ar fi păstrat 
motanul ar fi trebuit să-și caute singură un apartament. Dacă ar 
fi fost iubitoare de pisici, poate ar fi găsit o soluție și pentru 
motan sau ar fi înțeles ce era în inima unui copil care trebuia să 
se despartă de animalul la care ţinea. 

In gimnaziu, Satoru făcuse o excursie cu școala în Fukuoka și 
încercase să se furișeze noaptea afară din hotel. Profesorii îl 
prinseseră la gară. După ce îl urecheaseră bine, au luat legătura 
cu tutorele legal, iar Noriko a fost de-a dreptul șocată să afle ce 
se întâmplase. 

Bănuia că Satoru încercase să-și vadă motanul, pe care îl 
luase o rudă îndepărtată din Kokura, un orășel la numai o staţie 
distanţă de gara Hakata. Odată, Satoru spusese, cu glas pierit, 
că ar fi vrut să-și vadă pisica, dar ea i-a retezat-o scurt, 
spunându-i că era prea ocupată pentru prostii. Din punctul ei de 
vedere, chestiunea se rezolvase imediat ce găsise pe cineva de 


VP - 137 


încredere care să aibă grijă de motan. Ce rost avea să bată 
atâta drum să vadă un cotoi? 

„Varianta oficială” fusese aceea că Satoru fugise de la hotel 
ca să-și întovărășească un prieten, dar, când Noriko ascultase 
povestea cu atenție, înțelesese că altul era adevărul. Ei spuneau 
că prietenul lui Satoru voise să meargă la un restaurant la care 
fusese cu părinţii, înainte ca aceștia să divorțeze. Lui Noriko îi 
venea greu să creadă că un copil atât de ascultător ca Satoru ar 
fi încălcat regulile numai ca să-i ţină de urât prietenului său. 

ÎI întrebase dacă voia să-l ducă să-și vadă pisica, dar Satoru 
refuzase, zicând că fuga lui n-avea de-a face cu motanul din 
Kokura. De atunci, Noriko nu mai adusese vorba despre asta. 

Cotoiul murise când nepotul ei era la liceu. Satoru se dusese 
la mormântul lui cu banii strânși din slujba de peste vară. 

— Îmi pare rău că nu mi-am dat seama cât de mult ţineai la 
motan. Ar fi trebuit să-l luăm și pe el cu noi. ` 

— Cred că Hachi a fost bine îngrijit. Asta-i tot ce contează. Iți 
sunt recunoscător că i-ai găsit o familie bună, care să aibă grijă 
de el. 

Satoru l-a mângâiat pe Nana, care se cuibărise în poala lui. 

— Nana mi-a dat peste cap toate planurile de a-i găsi stăpân. 
Nici nu știi ce bucurie mi-ai făcut când mi-ai zis că pot să-l iau și 
pe el. 

Satoru i-a prins capul lui Nana în palme și i l-a întors spre 
Noriko. 

— Nana, nu-i așa că o să te porţi frumos cu mătușa Noriko? 

* 


la mai scutește-mă! Sunt un pachet de nervi. 

Sincer, Noriko asta-i total lipsită de maniere. Stiam că urma 
să locuim la ea, așa că m-am dus politicos s-o salut. M-am frecat 
prietenește de picioarele ei, așa cum se obișnuiește în lumea 
felinelor, iar ea a început să tipe de parcă văzuse o fantomă în 
miez de noapte. 

În fine, o să-i trec asta cu vederea, pentru că ne-a primit pe 
amândoi... 

Nu-mi plăcea, dar trebuia să mă obișnuiesc să trăiesc sub 
același acoperiș cu ea. 

Mătușa lui Satoru era zero barat în materie de pisici. Ne-a luat 
ceva timp până să ne învăţăm unul cu celălalt. 

— 'Neaţa, Nana, a zis ea, întinzând temător mâna spre mine, 


VP - 138 


în chip de salut. 

În felul ei, făcea ce putea. Dar de ce naiba mă tot atingea pe 
coadă?! Nu-i las să mă pipăie pe coadă nici pe cei mai buni 
prieteni ai mei. În mod normal, i-aș fi tras câteva zgârieturi, dar, 
din respect pentru stăpâna casei, m-am mulţumit să-mi feresc 
coada. 

Speram să-mi înțeleagă mesajul. Nu știu cum se făcea că, de 
fiecare dată când întindea mâna să mă mângâie, culmea, tot pe 
coadă mă nimerea! 

Într-o dimineaţă, Satoru a văzut întreaga scenă și a venit să 
mă salveze. 

— Lui Nana nu-i place să-l atingi pe coadă! 

— Păi unde să-l ating? 

— Pe cap... în spatele urechilor... Când se mai obișnuiește cu 
tine, poţi să-l mângâi sub bărbie. 

Agitând în aer periuţa de dinţi, Satoru a demonstrat pe viu 
care erau zonele pe care mă putea mângâia. 

— Capul... în spatele urechilor... sub bărbie. 

Am rămas interzis când am văzut că Noriko a repetat 
instrucţiunile și le-a notat pe un carneţel. 

— A nu se mângâia pe coadă... 

— Chiar trebuie să-ţi notezi asta? a râs Satoru. 

— Nu vreau să uit, a răspuns ea serioasă. 

„Era cam grea de cap, săraca...”, mi-am zis eu cu milă. 

— Lasă teoria, mai bine treci la practică. Hai, mângâie-l puţin. 

— Dar e prea aproape de bot. 

— Și ce dacă? 

— Poate mă mușcă. 

Auzi la ea, neobrăzata! S-o musc! Eu, un gentleman 
desăvârșit, care m-am abținut cu greu să n-o zgării când mă 
pipia pe coadă cu nerusinare. Ai tupeu, cucoană! Stii ce? Poate 
chiar te musc pentru vorbele astea de ocară. 

— Curaj, că nu te mușcă. Haide, încearcă. 

La insistențele lui Satoru, Noriko a întins mâna cu frică. 
Măiculiță, ce-aș mai fi capsat-o! Dar sunt un motan matur, care 
știe să se controleze, așa că merit din plin aplauzele 
dumneavoastră! 

Aaa! la staţi așa! Abia acum mi-a picat fisa de ce mă tot 
apuca de coadă! Era zona cea mai departe de bot. Numai că un 
animal reacţionează mult mai iute dacă e atins pe spinare sau 


VP - 139 


pe coadă, decât dacă i se vântură o mână înaintea ochilor. 

— Ce moale e! 

Întotdeauna m-am mânarit cu blănița mea de catifea! 

— Vezi? Îi place. 

Sincer să fiu, mângăierile lui Noriko erau foarte stângace, dar, 
dacă putea exersa pe mine, eram dispus să mă prefac. In plus, 
voiam să se dezvețe să mă mai apuce de coadă. 

— Aoleu! a scâncit Noriko și și-a retras mâna. 

M-am făcut mic. Acum ce mai făcusem? 

— Oasele din gât i se mișcă în sus și-n jos. 

Stai calmă și nu ţi-o lua în cap - torc mai mult de încurajare! 

— Face așa pentru că-i place, i-a explicat Satoru. 

În mare, era adevărat, dar cu Noriko era o excepţie. Mă 
forțam din răsputeri să fiu drăguţ, ca să-i dau puţină încredere 
în ea. 

— Sunetul vine din străfundul gâtlejului, a zis ea. 

Noriko și-a trecut degetul pe blana de pe gât. 

— Păi de unde să vină, dacă nu din gât?! 

— Credeam că din gură, a răspuns ea. 

Ce tută! Cum naiba să torc pe gură?! Vai, îmi cer scuze, de 
obicei nu-s așa de slobod la gură! 

Noriko s-a oprit din mângâiat, iar eu am considerat că 
torsesem destul, așa că am sărit în cutia din colțul camerei, cea 
pe care mi-o păstrase Satoru când ne mutasem aici. Cutia mi se 
potrivea mănușă, iar eu mă simţeam în ea ca un pașă. 

— Satoru, cât mai ţinem cutia aia? 

— Lui Nana îi place, așa că mai las-o. 

— Dar mie nu-mi place. Îmi dă senzaţia că n-am terminat de 
despachetat. l-am cumpărat lui Nana un pat de pisici și un stâlp 
de care să-și ascută ghearele. 

Ar trebui să știi că o cutie nu-i nici pat, nici stâlp. E o cutie. 

Încet-încet, mătușa lui Satoru începuse să se mai dea pe 
brazdă, dar încă avea multe de învăţat. 

— Ei, cum ţi se pare? a întrebat Noriko. 

Cumpărase de la poștă o cutie de carton - mai mare, dar mai 
puţin adâncă - și o bandajase zdravăn cu bandă adezivă. Voia 
cu orice chip să înlocuiască „odioasa” cutie de carton în care îmi 
făceam veacul. 

— Asta-i mai nouă și mai spațioasă, a zis încântată. Are două 
straturi de carton și va rezista mai mult când își va ascuți 


VP - 140 


ghearele de ea. Cred că putem arunca jerpelitura asta, care nu 
mai are nicio formă. 

— Hmm... Știu și eu? 

Satoru a zâmbit chinuit și mi-a aruncat o privire scurtă. 

— Ce zici, Nana? 

Am căscat sugestiv. Scuze! Mă lasă rece. O cutie mare n-are 
niciun chichirez. 

Ignorându-i „capodopera”, m-am strecurat înapoi, în vechea 
cutie. Noriko se dezumflase de tot. Satoru a izbucnit în râs. 

— Nu trebuia să-i faci modificări. Dacă mai aduci vreodată 
una, las-o așa cum e. 

— Dar să știi că m-am străduit să iasă bine. 

Frectie la piciorul de lemn! Pisicilor le place să facă singure 
descoperiri, nu să li se dea mură-n gură. Mersi frumos, dar, cum 
ziceam, mă lasă rece! 

Și cutia lui Noriko a zăcut stingheră într-un colț, lângă cea 
veche, până când, într-un final, a fost aruncată la gunoi. 

* 


Satoru a început să se ducă zi de zi la spital. Nu era departe și 
putea merge pe jos până acolo. Ajungea la prima oră, dar nu se 
întorcea decât pe seară, poate din cauză că era aglomerat sau 
analizele și procedurile îi luau mult timp. 

Satoru avea în braţul drept o mulţime de urme de injecții și de 
vânătăi albăstrui, care-i treceau foarte greu. Curând, braţul 
stâng a ajuns să-i arate la fel ca dreptul. Eu, care nu puteam să 
sufăr vaccinul pe care îl făceam o dată pe an la veterinar, eram 
de-a dreptul uimit să văd că suporta atâtea injecții. 

Și totuși, oricât de des se ducea la spital, Satoru mirosea din 
ce în ce mai rău. Așa cum observaseră câinii și șinșila de pe vas, 
„duhnea de parcă ar fi pe ducă”. Era valabil pentru oricine 
mirosea în halul acela. 

Uneori Noriko plângea pe furiș. Singurul care știa eram eu. Se 
silea să nu plângă de faţă cu Satoru, dar nu i-a trecut prin minte 
că ar trebui să se ferească și de mine. Eu mă frecam de 
picioarele ei, iar ea, din fericire, nu mai ţipa. După felul cum mă 
scărpina la ceafă, începuse să-și mai schimbe puţintel părerea 
despre mine. 

După prima ninsoare, orașul se înveșmântase într-un alb 
imaculat, iar gerul făcea ca frunzele arțarilor de pe marginea 
drumului să pară de un roșu și mai aprins. 


VP - 141 


— Hai la o plimbare, Nana. 

Pe Satoru îl lăsau tot mai mult puterile. După ce se întorcea 
de la spital, dormea toată ziua, dar nu rata niciodată o plimbare 
cu mine. 

Deși afară era un ger năprasnic și pe jos se făcuse alunecuș, 
ne plimbam regulat, cu excepţia zilelor când viscolea sau când 
Satoru trebuia să meargă la spital. 

— N-ai prins niciodată o iarnă cu atâta zăpadă, nu, Nana? 

Pernuţele de la labe îmi patinau pe străzile îngheţate bocnă. 
Pe clădiri atârnau țurțuri de toate mărimile și nămeţii de pe 
marginea drumului semănau cu niște prăjituri millefeuille. 
Vrăbiile zgribulite se înghesuiau pe firele electrice, câinii 
zburdau veseli prin zăpada din parc, iar pisicile se ascundeau de 
frig pe unde apucau. larna ne arăta o față pe care niciunul 
dintre noi nu o mai văzusem până atunci. 

Era o zi frumoasă, cu soare. In parc, o doamnă în vârstă a 
intrat în vorbă cu noi. 

— la te uită ce motan drăgălaș! Cum îl cheamă? 

— Nana, de la forma cozii. 

Satoru nu obosea niciodată să le explice tuturor celor 
interesați de unde mi se trăgea numele. 

— Se vede că-i isteţ dacă merge așa de cuminte alături de 
dumneavoastră, a spus doamna. 

— Așa-i, e un motan tare deștept. 

După ce ne-am despărțit de doamna cea drăguță, Satoru m-a 
luat în brațe. 

— Toată lumea zice că ești isteț. Sunt sigur că o să fii cuminte 
și de-acum încolo. 

Când n-am fost eu băiat cuminte? E cam târziu să-ți dai 
seama abia acum de uimitoarele mele calități, nu crezi? 

Străzile erau împodobite cu luminiţe de sărbătoare, iar la 
televizor se succedau una după alta reclamele de Crăciun. Când 
s-a făcut seară, Satoru și Noriko au tăiat o prăjitură specială de 
Crăciun, iar pe mine m-au tratat cu sashimi?* de ton. A doua zi, 
când nici nu trecuse bine Crăciunul, ne-am pomenit prinși de 
febra pregătirilor de Anul Nou. 

De revelion mi-au dat fâșii din piept de pui, dar miroseau de 
parcă ar fi fost tăvălite prin nisip. Sigur, n-am găsit fir de nisip în 
ele, dar... 


24 Felii de pește crud. 
VP - 142 


— Ce-i, Nana, nu-ţi plac? m-a întrebat Satoru nedumerit. 

De obicei, aș fi mâncat fâșii din piept de pui până cădeam lat, 
dar astea miroseau tare ciudat. 

— Mătușă, sunt aceleași fâșii ca de obicei? 

— De revelion m-am gândit să le aduc o mică îmbunătăţire și 
am înăbușit carnea. 

— Și ai pus ceva în ea? 

— Puțin alcool, ca s-o mai frăgezească. 

Noriko dragă, iar ai făcut exces de zel! 

— Se pare că Nana nu le poate mânca pentru că miros a 
alcool. 

— Da? Și n-am pus decât două-trei picături. 

— Pisicile au un miros foarte dezvoltat. 

— Eu știam de câini. Unii zic că ar avea un miros de șase mii 
de ori mai dezvoltat ca oamenii. 

Per total, Noriko nu era o persoană rea, dar uneori se dovedea 
tare căpoasă. Adevărat, câinii erau faimoși pentru mirosul lor, 
dar asta nu înseamnă că pisicile n-au nas. Oricum, nu-ţi trebuia 
un miros de șase mii de ori mai dezvoltat ca al oamenilor ca să- 
ţi dai seama că pieptul de pui duhnea a alcool. 

— Și pisicile au un miros foarte bun. 

Satoru s-a dus la bucătărie să-mi pregătească porţia clasică 
de piept de pui. După ce a terminat, mi-a așezat-o pe o farfurie 
curată, luând din faţa mea „inovaţia” mătușii Noriko. 

— O să pun carnea înăbușită în alcool în supa mea ozōni”. 

Noriko a oftat din toţi rărunchii. 

— Nu mi-aş fi închipuit vreodată că un om e în stare să 
mănânce resturile de la o pisică. 

— A, se mai întâmplă. Dar nu-s resturi, Nana nici nu s-a atins 
de ele. 

Și Satoru și-a ornat supa ozâni cu carnea à /a Noriko. 

— Oare ce-ar zice lumea dacă ar afla că ţi-am dat de mâncare 
ceva de care nici pisica n-a vrut să se atingă? Să nu cumva să te 
scapi cuiva, că mă faci de râs! 

— Stăpânii de pisici m-ar înţelege. 

— Pisicile sunt niște creaturi foarte ciudate! Pot spune asta cu 
mâna pe inimă, deși Nana nu stă la noi decât de trei luni! 

Bravo, Noriko! Asta, în loc să mă feliciti de Anul Nou! 


25 Supă tradiţională de Anul Nou, care conţine turtiţe din orez (mochi), legume și 
fructe de mare. 


VP - 143 


— De exemplu, cutia aia... 

Era vorba, bineînţeles, de cutia de carton rămasă de la mutat, 
care trona în continuare în colțul camerei de zi. Noriko declarase 
țâfnoasă că voia să scape de ea până de revelion. 

— O cutie nouă ar da mai bine, ar fi mai curată... 

Habar n-ai tu ce-i bun! 

— De ce s-o încăpăţâna să intre într-o cutie care-i, evident, 
mult prea mică pentru el? 

Hei, nu te ambala! 

— Zilele trecute l-am găsit cu labele într-o cutie de bijuterii. 
Noroc că era goală! 

— Așa-s pisicile, a încuviințat voios Satoru. 

— Odată a încercat să-și vâre laba într-o cutiuţă cu un ceas de 
mână. 

Ce să zic? Așa funcționează instinctul. De când lumea și 
pământul, pisicile sunt veșnic în căutare de locuri mici și 
dichisite. 

Dacă zăresc o cutie pătrată, drăguță, cu capacul deschis 
îmbietor, instinctul urlă în mine. Nu mă pot abţine să nu bag 
niţeluș laba să văd dac-o pot lărgi... Sigur, până acum nu mi-a 
reușit, dar încercarea moarte n-are. 

— Scuze, dar nu mai pot. 

Satoru și-a lăsat deoparte beţișoarele. O clipă, mi s-a părut că 
surprind o privire tristă pe chipul lui Noriko. Pusese doar o turtiță 
mochi în castronul lui Satoru, iar el de-abia dacă pusese gura pe 
bunătăţile de Anul Nou. 

— A fost foarte bună. Și mama punea în supa ozn; rădăcină 
de taro”, morcovi și păstăi fragede de mazăre. Gătești exact ca 
ea. 

— Asta fiindcă pentru mine mâncarea făcută de sora mea era 
mâncarea „de acasă”. 

— Îmi amintesc când am venit să stau cu tine, cât de ușurat 
am fost că mâncarea ta avea același gust ca aceea făcută de 
mama. Cred că de asta m-am acomodat atât de repede la tine, 
a zâmbit el larg. Mă bucur că tu ai fost cea care a avut grijă de 
mine. 

Noriko a înghiţit în sec, surprinsă, apoi și-a ferit privirea. 

— N-am fost cine știe ce tutore, a spus ea cu glas pierit, 
uitându-se în pământ. Poate ţi-ar fi fost mai bine cu altcineva... 


26 Urechea elefantului (Colocasia Esculenta). 
VP - 144 


— Mă bucur că tu ai fost cea care a avut grijă de mine, a 
repetat Satoru, ignorându-i cuvintele. 

Noriko a înghiţit din nou, scoțând un sunet ciudat, ca un 
orăcăit. 

Uite la ea! Și ce s-a mai oripilat când m-a auzit prima dată 
torcând! Las că acum nici tu nu ești mai brează. 

— Îmi amintesc ce grozăvie ţi-am zis când ne-am mutat 
împreună. 

— Nu-i vina ta. Nu te mai frământa atât. 

— Da, dar... 

Noriko și-a tras nasul, cu privirea în pământ, înghițind greu, ca 
o broască, și repetând printre suspine: 

— Îmi pare rău, îmi pare așa de rău... N-ar fi trebuit să-ţi spun 
asta. 

Vocea îi suna dogit. 

x 

Când Noriko a aflat vestea morții surorii ei, s-a dus la 
înmormântare hotărâtă să-l ia la ea pe Satoru, chiar dacă nu era 
căsătorită și n-avea familie. În felul acesta, voia să se revanșeze 
faţă de sora ei, care sacrificase atât de multe de dragul său. Era 
rândul ei să facă tot ce-i stătea în putinţă pentru nepotul său. 

La funeralii au venit mai multe rude din partea cumnatului ei, 
dar au plecat fără să pună problema adopţiei. Pentru ei, Satoru 
nu făcea parte din familie, așa cum nici mama lui nu făcuse. 

Nici rubedeniile din partea sa nu s-au înghesuit să aibă grijă 
de orfan. Când Noriko le-a dat de știre că-l va lua la ea, unii i-au 
spus, îngrijoraţi, că era o responsabilitate prea mare pentru o 
femeie nemăritată, iar alţii i-au sugerat să dea copilul spre 
adopție. 

Satoru era fiul surorii sale și nepotul ei. Sigur, altfel ar fi stat 
lucrurile dacă acesta n-ar fi avut pe nimeni apropiat, dar, de 
vreme ce un membru al familiei dispunea de mijloacele 
materiale să-l crească, ar fi fost nelalocul lui să-l trimită la 
orfelinat. 

Își căutase cuvintele cu mare grijă pentru această discuţie 
delicată, dar rudele tot s-au ofuscat. Noriko rămăsese 
nemăritată până la această vârstă tocmai pentru că nu avea pic 
de diplomaţie și vorbea prea pe șleau - sau cel puțin așa 
susținuseră câţiva unchi de-ai ei, după cum avea să afle mai 
târziu. În orice caz, vorbele lor o duruseră. 


VP - 145 


După încheierea funeraliilor, Noriko a ţinut să stea chiar ea de 
vorbă cu Satoru și să-i spună că urma să rămână în grija ei. 

— Cred că e mai bine să afli de la mine, decât de la altcineva. 
Satoru, tu nu ești fiul lor. 

Era adevărul gol-goluț. Ce mai conta dacă afla acum sau 
peste câțiva ani? Numai că, după expresia de pe chipul lui, și-a 
dat seama că făcuse o altă gafă. 

Satoru se făcuse alb ca ceara, de parcă i se scursese tot 
sângele din obraji. Se vedea pe fața lui că suferise un șoc. Avea 
aceeași privire goală ca atunci când aflase de moartea 
părinţilor. La fel arătase și când se apropiase de cele două sicrie 
expuse în Centrul Comunitar și realizase că-și pierduse cele mai 
de preţ persoane din viaţa sa. 

Oricât de lipsită de tact ar fi fost, Noriko a priceput 
numaidecât că făcuse o mare greșeală. Din cauza ei, întregul 
univers al nepotului său se prăbușise a doua oară. 

Satoru își dăduse frâu liber lacrimilor abia după ce se întâlnise 
cu prietenii săi la priveghi, dar și atunci se oprise repede din 
plâns. Noriko știa că făcuse un lucru de neiertat, de la care nu 
mai exista cale de întoarcere. 

— Și cine sunt părinţii mei? a întrebat Satoru. 

— Părinţii tăi sunt sora și cumnatul meu. Vrei să zici cine sunt 
părinţii tăi biologici, nu? 

Noriko era cu nervii la pământ, pentru că îi vorbea pe un ton 
țâfnos, deși Satoru nu-i făcuse nimic. 

— Părinţii tăi sunt sora și cumnatul meu, a repetat ea. Părinţii 
tăi biologici sunt cei care ţi-au dat viaţă și atât - doi inconștiențţi 
care au lăsat un bebeluș să moară de foame. 

Acesta fusese primul proces important pe care îl judecase 
Noriko: un cuplu acuzat de tentativă de omor pentru că își 
abandonaseră bebelușul. Cei doi tineri își înfometaseră copilul 
până când micuțul nu mai avusese putere nici să scâncească. 
Apoi, îl înfășuraseră într-o pungă de plastic și îl aruncaseră la 
gunoi în ziua în care știau că vin gunoierii. Un vecin dăduse 
peste punga de plastic care se tot mișca și o deschisese. In cele 
din urmă, a intervenit poliţia ca să-i aresteze pe cei doi tineri 
care încercaseră să-l bruscheze pe vecin, pentru că voise să-i 
împiedice să fugă. 

Procesul s-a încheiat și părinţii biologici ai lui Satoru au fost 
condamnaţi, pe bună dreptate, la închisoare, dar nimeni nu s-a 


VP - 146 


pronunţat în privinţa copilului. Rudele celor doi delincvenți nu au 
vrut să-și asume această responsabilitate. Așadar, mai 
rămăsese o singură opțiune: orfelinatul. 

Fusese un caz dificil pentru Noriko. Dăduse o sentinţă 
dreaptă, dar era cu mâinile legate în ceea ce privește copilul. 
Sora sa i-a fost tot timpul alături, ajutând-o să treacă peste 
momentele grele din timpul procesului. 

— Unii nu-s făcuţi pentru căsătorie. Ar trebui să se inventeze 
un act în care să scrie clar cine este și cine nu este apt de 
căsătorie, a bombănit Noriko. Lumea ar fi mai bună dacă toate 
cuplurile ar fi ca sora și cumnatul meu. 

Prea târziu... îi scăpase deja porumbelul. A simţit cum îi 
alunecă pe șira spinării câteva picături reci de transpiraţie. După 
căsătorie, sora ei aflase că nu poate avea copii. Socrii au pus-o 
la zid, dar soțul ei a luat distanţă de ai săi. Din păcate, sora ei 
rămăsese marcată... 

Când copilul era pe punctul de a fi trimis la orfelinat, sora ei i- 
a zis că vrea să-l adopte. 

— Și asta pentru că ne-ai spus că o să fim niște părinţi buni, i- 
a mărturisit ea, zâmbind. De fapt, ne gândeam mai demult la 
adopţie. Tu ne-ai ajutat să ne hotărâm mai repede. În plus, ne 
bucurăm că micuțul este cumva legat și de tine. 

Noriko rămăsese fără cuvinte. Cu siguranță că familia 
cumnatului ei avea să protesteze. 

— Și soţul tău ce zice? 

Era o întrebare indirectă. 

— Dacă soțul meu n-ar fi fost de acord, n-aș fi adus vorba. Și 
el e de aceeași părere. Poate că soarta l-a adus în viața noastră 
prin tine. Socrii mei ne-au scos oricum ochii că nu putem avea 
copii. Măcar să ne facem de cap, nu? a râs ea amuzată. 

* 

Pe Satoru vestea îl dărâmase. 

— Părinții tăi naturali ți-au dat viață și atât, l-a asigurat 
Noriko. Părinții tăi adevărați sunt sora și cumnatul meu. Este de 
datoria mea să am grijă de tine. 

Voise să-i dea de înțeles că n-o deranja să rămână la ea, că 
nu trebuia să se simtă o povară, dar cuvântul „datorie” sunase 
rigid și convenţional. 

— Satoru, n-ai de ce să-ți faci griji, a încercat ea să repare 
situaţia, deși încă îi mai răsuna în urechi cuvântul „datorie”. 


VP - 147 


Bineînţeles, toţi bărbaţii din familie au criticat-o aspru: trebuia 
să fi fost mai atentă la ce vorbea. Cum de-i zisese lui Satoru 
secrete pe care n-ar fi trebuit să le audă niciodată? Cum de se 
gândise să înceapă relaţia cu băiatul spunându-i, practic, ultimul 
lucru pe care acesta s-ar fi așteptat să-l audă? 

— Uite, de asta a rămas nemăritată, au conchis neamurile. 

Pe atunci avea un iubit, dar ruptura s-a produs la scurt timp 
după adopţia lui Satoru. Urma să crească un copil, fără să fie 
căsătorită, iar prietenul ei îi reproșase că ar fi trebuit să se fi 
consultat și cu el într-o chestiune atât de importantă. Noriko îi 
explicase că nu înţelegea de ce i-ar cere părerea de vreme ce 
situaţia îl privea pe Satoru, nu pe el. Și, astfel, izbutise să ridice 
un zid între ei. Pentru Noriko era mai ușor să termine cu zece pe 
linie Facultatea de Drept decât să priceapă subtilităţile 
psihologice. 

Motanul lui Satoru a fost dat unei rude îndepărtate, din 
Kokura, pe care Noriko n-o cunoștea prea bine. 

— Stai liniștit, a spus noul stăpân al lui Hachi. Toţi din familia 
mea iubesc pisicile, așa că-i pe mâini bune. 

Satoru a încuviinţat. De mult nu-l mai văzuse Noriko atât de 
încântat. 

Uneori primeau poze cu motanul, dar, treptat, scrisorile s-au 
împuţinat. Doar ilustrata de Anul Nou ajungea cu regularitate. 
Felicitarea era, de fapt, o poză cu motanul, sub care scria 
lapidar: „Hachi este bine”. 

Când murise cotoiul, ruda din Kokura ţinuse să-i dea personal 
vestea, iar când Satoru vizitase mormântului lui Hachi, fusese 
primit cu braţele deschise. 

„Poate Satoru ar fi fost mai fericit dacă l-ar fi adoptat familia 
aceea din Kokura” își spunea adesea Noriko. Când ceilalţi se 
codiseră să ia un copil cu care nu erau rude de sânge, cei din 
Kokura ziseseră că l-ar fi luat cu dragă inimă dacă n-ar fi fost 
atât de strâmtorațţi. Aveau deja patru guri de hrănit. 

— Din păcate, nu dispunem de atâţia bani, au zâmbit ei jenaţi. 

Și totuși, Noriko i-ar fi putut ajuta financiar, dacă acesta era 
într-adevăr singurul impediment. Poate că hotărârea de a-l 
crește pe Satoru fusese cât se poate de egoistă, pentru că se 
încăpăţânase să păstreze pentru sine unicul lucrul de preţ 


rămas de la sora sa. 
* 


VP - 148 


Noriko a izbucnit în plâns. 

— Cred că ţi-ar fi fost mai bine dacă familia din Kokura te-ar fi 
luat la ea. 

— De ce? a făcut Satoru ochii mari. Sunt convins că erau 
oameni de treabă, dar mă bucur că tu ai fost cea care m-a 
adoptat. 

Acum era rândul lui Noriko să întrebe de ce. 

— Pentru că ești sora mai mică a mamei și mi-ai cunoscut cel 
mai bine părinţii. Și ești cea care încă mai știi o mulţime de 
povești despre ai mei. 

— A fost o cruzime din partea mea să-ţi spun ce ţi-am spus... 

Satoru i-a retezat-o. 

— Am fost șocat, nimic de zis. Dar tocmai de asta am apreciat 
și mai mult tot ceea ce ai făcut după aceea pentru mine. 

Noriko îl privea neîncrezătoare. Satoru a pufnit în râs. 

— Nici prin cap nu mi-a trecut că nu erau părinţii mei 
adevăraţi. S-au purtat cu mine ca și cum aș fi fost într-adevăr 
fiul lor. Deși părinţii mei biologici nu m-au vrut, am gasit un alt 
tată și o altă mamă care m-au iubit enorm. E greu să ai parte de 
o dragoste ca a lor, și pentru asta mă consider extrem de 
norocos, a spus Satoru fericit. 

* 


Satoru îmi povestise și mie întâmplarea. Cum să nu-l înțeleg? 
Când Satoru mă adunase de pe drumuri și mă adusese la el, și 
eu m-am simţit la fel de norocos. 

În principiu, pisicile maidaneze au ajuns pe străzi pentru că 
stăpânii lor le-au abandonat, dar eu fusesem salvat de Satoru, 
care îmi îngrijise piciorul rupt. După ce mă vindecasem, Satoru 
mă adoptase cu totul, ceea ce pentru mine fusese un mic 
miracol. Prin urmare, și eu mă consideram norocos. Datorită lui 
am aflat ce înseamnă să fii fericit. Datorită lui am primit un 
nume (chiar dacă-i mai mult un nume de pisică decât de motan) 
și am trăit cinci ani lipsiţi de griji. 

Am atâtea amintiri plăcute... 

Orașul în care a crescut Satoru. 

Tulpinile verzi de orez, legănându-se pe câmp în bătaia 
vântului. 

Marea, cu înfricoșătorul ei vuiet apăsător. 

Muntele Fuji, profilându-se semet deasupra capetelor noastre. 

Televizorul-cutie - paradisul tuturor pisicilor. 


VP - 149 


Momo, doamna cu purtări alese. 

Toramaru, dulăul obraznic, dar dezarmant de sincer. 

Uriașul feribot alb, în pântecele căruia încăpeau zeci de 
mașini. 

Câinii din camera de pe vapor, care dădeau din coadă ori de 
câte ori îl vedeau pe Satoru. 

Șinșila cu gura mare, care la despărţire mi-a urat good luck. 

Întinderile nesfârșite din Hokkaid5. 

Florile mov și galbene ce împestrițau marginea drumului. 

Câmpul cu stuf chinezesc care se unduia asemenea unui 
ocean. 

Caii ce pășteau pe pășune. 

Boabele rubinii ale scorușilor. 

Nuanţele de roșu, învățate de la Satoru. 

Trunchiurile zvelte și albe ale mestecenilor. 

Panorama liniștitoare din cimitir. 

Buchetul de flori în culorile curcubeului. 

Căprioara și peticul alb de blăniţă, în formă de inimioară. 

Curcubeul dublu, cu capetele rezemându-se pe dealuri. 

O să-mi amintesc de toate câte zile voi mai avea. 

Nu-i voi uita nici pe KOsuke, Yoshimine, Sugi și Chikako, și, 
mai presus de toate, pe cea care l-a crescut pe Satoru și care a 
făcut posibilă întâlnirea noastră - Noriko. 

Ce să-mi doresc mai mult? 

* 

— Bănuiesc că nu ţi-a fost ușor că ne-am mutat atât de des. 
Nici nu-ţi făceai bine prieteni, că iar trebuia să o luăm din loc. 

— Da, dar pe unde mergeam, mi-am făcut alţi prieteni. Mi-a 
părut rău să mă despart de Kosuke, dar la gimnaziu l-am întâlnit 
pe Yoshimine și, după aceea, pe Sugi și pe Chikako, prietenii 
mei din liceu. Nana mi-a dat peste cap planurile, dar toţi mi-au 
sărit în ajutor și mi-au zis că vor să aibă grijă de motan. Am 
mare noroc cu așa prieteni! 

Satoru i-a luat în palme mâna lui Noriko. 

— Și totuși, niciunul dintre ei n-ar fi fost potrivit pentru Nana. 
Mă bucur c-ai fost de acord să-l luăm și pe el aici. 

Noriko se uita în jos, iar umerii începuseră să-i tremure. 

— A, să nu uit! Și mi-ai găsit niște părinţi minunaţi, înainte să 
mă adopți tu însăţi. Sunt bucuros că pot vorbi cu tine despre ei. 
Deci cum să nu fiu fericit pentru asta? Haide, nu mai plânge, 


VP - 150 


mătușă. Nu mai bine zâmbești puţin decât să suspini și să te 
amărăști? 
* 

Satoru a început să rămână și peste noapte la spital. 

— Mă întorc peste câteva zile, a spus el, mângâindu-mă pe 
cap. 

Apoi a ieșit cu o geantă mare în mână. 

Pe nesimţite, a ajuns să stea din ce în ce mai mult. Zicea că o 
să se întoarcă peste trei-patru zile, dar uneori venea peste o 
săptămână. Sau, dacă spunea că se întoarce peste o 
săptămână, se făceau zece zile. 

Hainele pe care și le luase din Tōkyō nu i se mai potriveau. 
Pantalonii îi erau atât de largi, că aproape îi cădeau în vine, iar 
prin casă a început să poarte o căciulă de lână. Părul îi era 
subţire și fragil, până când, la un moment dat, am observat că 
era chel de-a binelea. M-am gândit că poate îl răseseră la spital, 
sau se hotărâse să se lase pe mâna unui frizer nebun. 

Într-o zi, pe când se pregătea să meargă la spital, am văzut 
cum și-a pus în bagaj o fotografie cu noi doi, făcută într-una din 
călătoriile noastre. Era exact poza pe care o ţinea în Tōkyō la 
capul patului. 

Și atunci mi-a picat fisa... 

M-am frecat de cușca din colţul camerei, mieunând. Alo, nu 
cumva ai uitat ceva? 

Satoru a tras fermoarul genţii de voiaj și mi-a zâmbit încurcat. 

— Vrei să vii cu mine, nu? 

Satoru a deschis cușca, iar eu am intrat repejor în ea. După ce 
a închis-o, a întors-o cu portiţa la perete. 

Hei, domnul Și eu cum mai ies? Termină cu glumele proaste! 

— Ești un motan deștept. Să fii cuminte, da? 

Să nu-ndrăznești să-mi faci una ca asta! Am început să zgârii 
din toate puterile zăbrelele. Satoru, ce-s fitele astea? 

Dar el s-a ridicat în picioare, a luat geanta de voiaj și a 
deschis ușa fără să ia cușca. 

Nu pleca! Am început să zgârii ca bezmeticul cușca și să mă 
împing în ea, cu blana zbărlită și miorlăind sfâșietor. 

— Să fii cuminte! 

Cuminte? Lasă vrăjeala! Nu mă părăsi! N-o să te iert niciodată 
pentru asta! 

— Să fii cuminte, nătăfleţule! a repetat el. 


VP - 151 


Fraiere, întoarce-te! Întoarce-te imediat! 

la-mă cu tine! 

— Ştii că nu vreau să plec, dar deja nu mai depinde de mine. 
Te iubesc mult, motan căpos ce ești! 

Și eu te iubesc, fraiere! 

Satoru a ieșit repede din cameră, trântind ușa, ca și cum ar fi 
vrut să-și scoată din minte miorlăiturile mele disperate. 

Întoarce-te! Întoarce-te! ÎNTOARCE-TE! 

Nu mă părăsi! 

Am urlat cât m-au ţinut plămânii, dar ușa a rămas închisă. Am 
plâns și am ţipat, și iar am plâns și am ţipat până am răgușit. 

Nu știu cât timp se scursese de la plecarea lui Satoru, dar se 
făcuse deja întuneric în cameră. Ușa s-a deschis încet. 

Era Noriko. A luat cușca de la perete și a deschis portița. 

Am rămas în colțul cuștii, supărat că Satoru nu se întorsese. O 
mână mică s-a strecurat înăuntru cu șovăială. 

M-a atins pe cap, m-a scărpinat după urechi și mi-a trecut 
degetul pe sub bărbie. Lui Noriko nu-i mai era teamă c-o s-o 
MUȘC. 

In urmă cu câteva luni, fusese zero barat în materie de pisici, 
dar acum se dăduse binișor pe brazdă. 

— Satoru mi-a zis să am grijă de tine. Știi cât de mult ţine la 
tine. 

Știu. Sigur că știu! 

— Haide la masă. Am pregătit fâșii de pui. Satoru mi-a zis ca 
azi să te răsfăţ puţin. 

S-o creadă el că pentru trei bucățele amărâte de carne o să-l 
iert că m-a lăsat cu ochii-n soare! 

— Camera lui Satoru este micuță, dar cel puţin nu mai stă cu 
altcineva. Nu seamănă deloc cu o cameră de spital. Asistentele 
sunt foarte cumsecade. A fost dorinţa lui Satoru să-și petreacă 
în liniște ultimele clipe din viaţă, a zis Noriko, mângâindu-mă. 

Vocea îi tremura îngrozitor. 

— Mi-a spus că nu trebuie să-ţi faci griji pentru el. 

Cred că îi e groaznic de urât fără mine... 

— Primul lucru pe care l-a făcut când a ajuns în cameră a fost 
să-și pună pe noptieră fotografia cu voi doi. Acum, poza stă la 
capul patului, acolo unde o ţinea și acasă. Mi-a zis să-ţi transmit 
că totu-i în ordine. 

Prostii! E doar o poză. Eu sunt cald și moale precum catifeaua, 


VP - 152 


pe când o fotografie... ce face o fotografie? 

l-am lins mâna lui Noriko. Prima dată când i-o linsesem nu-i 
plăcuse deloc - îmi zisese că am limba prea aspră. 

O să mănânc mai târziu. Văd că te-ai întrecut pe tine cu 
fâșiuțele astea din piept de pui! 

* 

Tot timpul am rămas în camera lui, cu excepția momentelor în 
care mâncam sau aveam nevoie la litieră. 

De fiecare dată când se deschidea ușa, săream ca ars, 
sperând că se întorsese Satoru. Insă era mereu Noriko... 

Imi lăsam dezamăgit coada în jos și o porneam înapoi, spre 
camera lui. Nu mă mai oboseam să mă ascund de Noriko, 
pentru că era normal să fiu trist. 

Satoru o rugase să mă ducă din când în când la plimbare, dar 
fără el n-avea niciun haz să tremur de frig pe străzile îngheţate, 
acoperite cu zăpadă. 

Zi de zi mă holbam pe fereastră. Îmi imaginam cum peisajele 
comunicau unul cu altul ca într-un carusel, astfel încât 
priveliștea de la fereastra mea se învecina cu o alta, care la 
rândul ei dădea într-alta alăturată, și tot așa, la nesfârșit, până 
ajungeau în camera de spital a lui Satoru. 

Bună, Satoru! Ești bine? 

Azi e un viscol teribil. Afară totu-i încremenit în alb și de-abia 
dacă se mai zăresc luminile orașului. La fel se vede și de la tine? 

Acum e senin. Nu-i niciun nor pe cer. Dar cred că-i soare cu 
dinți. 

Astăzi vrăbiile de pe liniile electrice sunt atât de zgribulite, că 
mi se pare că au stabilit un nou record. Afară e puțin înnorat. Nu 
ninge, dar cred că-i ger de crapă pietrele. 

Am văzut o mașină stacojie venind pe drumul din fată. E de 
culoarea boabelor de scoruș, pe care mi le-ai arătat în călătoria 
noastră, deși roșul acela nu-mi taie respirația, așa cum mi se 
întâmplă când privesc scorușele. Nuanţele închipuite de oameni, 
oricât de frumoase ar fi, nu au forța culorilor naturii. 

* 

Într-o zi, Noriko a intrat în camera lui, care acum devenise a 
mea. 

— Nana, hai să-l vedem pe Satoru. 

Poftim? 

— Lui Satoru îi este urât fără tine, așa că m-am încumetat și 


VP - 153 


am întrebat dacă te pot aduce la spital. Doctorul mi-a zis că nu 
ai voie înăuntru, dar poţi să-l vezi pe Satoru când iese la 
plimbare în grădină. 

Bravo, doamna mea! 

Noriko mi-a ţinut cușca, iar eu am intrat înăuntru. Ea mai 
folosise dubița cât Satoru fusese internat, dar pentru mine era 
prima dată când mă aflam în ea după călătoria noastră. 

Am făcut cam douăzeci de minute. 

Ce aproape era Satoru! 

Dacă aș fi fost în dubiță doar cu Satoru, aș fi deschis imediat 
portita și m-aș fi strecurat afară, dar, pentru că eram cu Noriko, 
am rămas cuminte în cușcă. Fiindcă nu era obișnuită să vadă 
lucrurile din perspectiva unei pisici, Noriko pusese cușca pe jos, 
în spatele dubiței, așa că singura mea priveliște era interiorul 
întunecos. 

— Rămâi aici. Mă duc după Satoru, a zis ea coborând din 
mașină. 

Am așteptat răbdător, așa cum îmi zisese. 

Bineînţeles că pot să fiu cuminte. Sunt un motan isteţ. Același 
lucru mi-l spusese și Satoru, înainte de a pleca la spital. 

În cele din urmă, Noriko s-a întors și a scos cușca din dubiţă. 

Spitalul era într-un cartier liniștit. Dincolo de parcare se 
întindea un câmp acoperit cu omăt moale. Băncile de lemn și 
copacii erau împodobiţi cu un strat de zăpadă. Îmi închipuiam 
că, sub nămeţi, își dormeau somnul de iarnă straturile de flori și 
firele de iarbă. 

În prelungirea clădirii spitalului se afla o terasă acoperită, 
unde erau așezate scaune și mese pentru bolnavii care doreau 
să ia o gură de aer când era vreme urâtă. Acolo l-am găsit și pe 
Satoru, într-un scaun cu rotile. 

Eram așa de nerăbdător că am fost cât pe ce să ies din cușcă, 
dar, pentru că eram cu Noriko, m-am abținut cu greu. 

— Nana! 

Satoru avea pe el o jachetă matlasată foarte voluminoasă, dar 
se vedea că e mai slab decât ultima dată când îl văzusem. 
Obrajii supţi și palizi au prins a i se colora ușor. Cred că datorită 
mie - dacă-mi iertaţi lipsa de modestie! 

— Mă bucur că ai venit! 

Satoru aproape că se ridicase de pe scaun. Ca și mine, nu știa 
cum să micșoreze mai repede distanţa dintre noi. Aș fi vrut să 


VP - 154 


deschid portita și să-i ies în întâmpinare, dar Noriko nu știa de 
ce eram în stare, așa că, prevăzător, m-am controlat să nu mă 
dau de gol. 

Noriko a ajuns în sfârșit lângă Satoru. Nici n-a apucat să 
deschidă bine portița, că i-am și sărit în poală. 

Satoru m-a strâns în brațe în tăcere, iar eu m-am frecat de el 
și am tors până m-a durut gâtul. Eram o pereche desăvârșită! 
Cum am putut sta despărțiți atâta vreme? 

Aș fi rămas o veșnicie în brațele lui, dar se vedea că Satoru 
era slăbit și nu putea suporta prea mult frigul mușcător. 

— Satoru, a zis Noriko șovăitor. 

Satoru știa ce vrea să spună, dar nici lui nu-i venea să mă 
lase. 

— Am pus poza cu noi doi la capul patului. 

Stiu, mi-a Zis Noriko. 

— Așa că nu mai sunt singur. 

Ce baliverne! Cred că Yama”, în loc să-ți taie pe loc limba 
pentru minciună, mai degrabă s-ar tăvăli pe jos de râs. 

— Rămâi cu bine, Nana. 

M-a mai strâns o dată, mai-mai să mă sufoce, și, în cele din 
urmă, mi-a dat drumul. La insistențele lui Noriko, am intrat 
cuminte în cușcă. 

— Stai să-l duc pe Nana la mașină. 

Noriko m-a băgat în dubiţă și s-a întors la Satoru. 

Acesta era momentul! Am deschis portita cu laba și m-am 
așezat pe scaunul șoferului, așteptând-o pe Noriko. 

S-a întors abia peste o oră. O zăpadă fină se cernea din cer, 
iar Noriko venea zgribulită de frig, cu capul între umeri. 

Ușa din dreptul șoferului s-a deschis cu un zgomot surd. 

Pe locuri, fiţi gata, start! Am ţâșnit ca un fulger de pe 
scaunului șoferului și am zbughit-o afară. 

— Nana? 

Noriko a dat să mă prindă, dar, noi, patrupedele, suntem 
campioane la alergat. M-am ferit cu agilitate și am luat-o la 
sănătoasa spre mijlocul parcării. 

— Nana. Vino înapoi! 

Vocea lui Noriko era un țipăt sfâșietor. 

Scuze, dar de data asta nu te mai ascult! Sunt un motan istet, 


27 În mitologia vedică, suveranul regatului morţilor și judecătorul suprem. Yama a 
intrat în cultura japoneză pe filieră budistă. 


VP - 155 


care știe să se descurce și singur. 

M-am mai oprit o clipă să mă uit înapoi, la Noriko. 

Apoi mi-am pus coada pe spinare și dus am fost. 

Te pup, papa! 

Și m-am avântat în nămeții înalţi, fără să mă mai uit în urma 
mea. 

* 

Oi fi pornit eu de jos, ca motan maidanez, dar, oricât de mare 
aş vrea să mă dau, iarna în Hokkaidō era tare afurisită. Viscolea 
așa de tare, că nu vedeai la doi pași în faţă. Zăpada din Tōkyō 
nici n-ar trebui să se numească zăpadă. Aici zăpadă, nenică! 

Cred că plimbările cu Satoru mi-au prins bine. 

Mâţele de prin oraș erau meștere în a se adăposti de frig nu 
te miri ce cotlon, și printre ele se numărau și pisicile-eroine, 
pripășite în preajma spitalului. 

Fruntea sus! Fusesem tot timpul pregătit să mă întorc la viaţa 
de motan vagabond! 

Îmi stabilisem cartierul general la spital, dar ochisem și 
câteva locuri bune unde puteam sta când se lăsa gerul. Spitalul 
era mare și nu mi-a fost greu să găsesc câteva spărturi în garaj 
sau în depozit, prin care mă puteam strecura cu dibăcie 
înăuntru. Mi-am extins teritoriul și la câteva porțiuni de sub 
veranda unor case tradiționale sau sub boilere, care, la o adică, 
se transformau în niște culcușuri faine. Câteodată, o altă pisică 
mi-o lua înainte, dar frigul crunt al iernii ne făcuse să ne 
dezvoltăm un sentiment de camaraderie, și, în loc să ne 
încăierăm, ajungeam să împărțim colțișorul acela călduț. 

In Hokkaido pisicile învățaseră să fie drăguţe unele cum 
altele, la fel și oamenii. Auzisem mai demult de la Noriko că 
locuitorii de aici se purtau foarte frumos cu necunoscuții. Era 
absolut normal să pescuiești de pe străzi călători sau beţivi și 
să-i lași să stea noaptea la tine. Altfel, ar fi murit de frig. 

Pisicile din partea locului mi-au spus de unde să fac rost de 
potol și mi-au arătat casele și magazinele unde se găseau 
rămășițe gustoase sau parcurile în care câteva doamne miloase 
lăsau de mâncare pentru sufletele înfometate. Deseori, mi-am 
pus la bătaie farmecele la minimarketul de lângă spital ca să 
primesc de-ale gurii. 

Dar mă descurcam binișor și cu vânătoarea! Frigul amorţea 
șoarecii și păsările zgribulite, așa că erau o pradă ușoară. 


VP - 156 


Pisicimea din cartier mă privea ca pe un ciudat care dăduse 
cu piciorul la o viață în puf ca să ajungă pe coclauri. „Ce naiba o 
fi fost în mintea ta?” mă tot întrebau tovarășii mei, care, până la 
urmă, ca să nu-și mai bată capul cu mine, au tras concluzia că 
eram niţeluș într-o dungă. 

Dar pentru mine miza era cu totul alta. 

Nu mai ningea și mai era puţin și se însera. M-am furișat într- 
un colț al depozitului de unde puteam pândi intrarea spitalului. 
Răbdarea mi-a fost răsplătită! Satoru venea spre ușă în scaunul 
său cu rotile. 

M-am repezit în întâmpinarea lui, cu coada în sus. Satoru nu 
știa dacă să râdă sau să plângă. 

— Trebuie să te întorci acasă, mi-a zis. 

Să nu care cumva să vrei să mă prinzi, că te zgării de nu te 
vezi! 

Satoru știa că sunt în gardă, așa că mi-a spus cu un zâmbet 
amar: 

— Bine, bine, mă dau bătut. 

Se speriase îngrozitor când auzise de la Noriko că fugisem. 
Fusese atât de șocat, că după aceea făcuse febră mare. 

Noriko mă căutase disperată pe străzi, dar eu nu eram atât de 
bătut în cap să mă las găsit! 

După mai multe zile, îmi făcusem apariţia în fața lui Satoru, 
care stătea abătut pe terasă. Ce surpriză pe el! Rămăsese pur și 
simplu gură-cască, ca un personaj din desene animate. 

He-he, nu ti-am promis că stau cu tine până la sfârșit?! 

Satoru încercase să mă prindă, deși era în scaunul cu rotile. 
Eu îi alunecasem din mâini, agil ca un somon, iar el rămăsese cu 
buza umflată. Din locul de unde mă refugiasem, Satoru arăta ca 
un copil gata să izbucnească în plâns 

— Nana, prostuţule, ce-i cu tine? îmi șoptise el cu o 
strâmbătură. Ai venit să mă saluţi? 

Ai uitat că suntem amici? Un cotoi orgolios ca mine nu-și lasă 
niciodată prietenul la nevoie. Ti-am zis doar că nu te părăsesc și 
am de gând să-mi țin promisiunea, chiar dacă pentru asta 
trebuie să mă întorc pe străzi! 

Când Noriko auzise veștile de la Satoru, se urcase valvârtej în 
dubiţă și venise la spital. Nu știu de unde naiba făcuse rost deo 
ditamai capcana de animale, pe care o lăsase în garaj. Cât de 
prost mă crezi să mă las prins în drăcia aia? 


VP - 157 


O vreme nu m-am putut încrede în cei de la spital, care 
fuseseră bine instruiți de Noriko și de Satoru și încercau să mă 
ducă cu zăhărelul, doar - doar m-oi lăsa prins. 

Cât despre mine, apăream când Satoru ieșea pe terasă și îmi 
luam tălpășița imediat ce pleca. Cred că până la urmă au înțeles 
mesajul, pentru că Noriko a dus la loc cușca cea mare din garaj, 
iar celor de la spital le-a venit mintea la cap și n-au mai încercat 
să mă prindă. Se pare că mă transformasem din nou într-un 
veritabil motan vagabond, care dădea târcoale spitalului să 
vadă dacă Satoru era pe terasă. 

In zilele în care nu ningea, Satoru ieșea afară câteva minute. 
Eu ronțăiam fâșiuţele de piept de pui și alte bunătăţi pe care mi 
le aducea și mă cuibăream în poala lui, torcând de zor, în timp 
ce el mă scărpina în spatele urechilor sau sub bărbie. Exact ca 
în prima zi... 

* 

— Domnule Miyawaki? l-a strigat asistenta, o femeie durdulie, 
cam de-o vârstă cu Noriko. 

— Da, intru imediat. 

Satoru m-a strâns în brațe, cum făcea de fiecare dată când ne 
despărțeam, dar mie mi-a stat inima în loc ca nu cumva să fie 
ultima noastră întâlnire, judecând după cât de ușoare îi simţeam 
braţele în jurul meu. 

La revedere, pe mâine, rămâi cu bine! 

l-am lins mâinile și m-am dat jos din poala lui. 

* 


De când am redevenit maidanez, pisicile din jurul meu o 
duceau într-un veșnic huzur, mai ales că angajații spitalului și 
vizitatorii împânziseră curtea cu tot felul de „atenţii”. Era tare 
amuzant, deoarece fiecare credea, în sinea lui, că era singurul 
care îmi pusese pe ascuns de-ale gurii, când, de fapt, lista era 
lungă. 

Oricum, pentru mine era mult prea multă mâncare, așa că le 
dădeam din ea și celorlalte pisici, care fuseseră cândva drăguțe 
cu mine și mă învăţaseră diverse trucuri. 

* 

Ninsese câteva zile la rând, dar, de îndată ce a stat ninsoarea, 
m-am furișat într-un colț al depozitului, cu ochii la intrarea 
spitalului. 

Deși era vreme frumoasă, Satoru nu venise pe terasă. 


VP - 158 


Pe înserate Noriko și-a făcut apariţia în dubița argintie. Era 
palidă și avea părul răvâășit. 

Am dat fuga la ea, dar mi-a tăiat repede avântul. 

— Scuze, Nana. N-am timp de tine acum. 

Și a intrat numaidecât în spital. 

* 

Sinusoidele de pe monitorul EKG aveau tresăriri din ce În ce 
mai slabe. 

Noriko își vedea nepotul printre halatele albe ale medicilor 
care se agitau în jurul lui. 

În vânzoleala generală, o soră medicală s-a lovit de noptiera 
de pe care au căzut două fotografii înrămate: o poză de familie 
cu Noriko și o fotografie cu Nana. Asistenta le-a cules repede de 
pe jos și le-a pus la locul lor. Acasă, poza de familie stătea în 
camera de zi, iar cea cu Nana, în dormitor. 

De undeva de afară se auzea o pisică. Mieuna cu atâta jale, 
de-ţi rupea inima. 

— Se poate să-l aduc înăuntru? E motanul lui Satoru. 

Fusese o întrebare îndrăzneață, pe care în mod normal n-ar fi 
pus-o niciodată. 

— Vă rog, lăsaţi-mă să-l aduc aici. 

— Nici nu se pune problema, i-a răspuns ofuscat doctorul. Știţi 
bine că nu aveți voie cu animale. 

Noriko a ieșit în goană din salon, ignorând afișul pe care scria 
„Nu alergaţi pe coridor!” și a coborât scările două câte două. 
Într-o clipă era afară din spital. 

— Nana! Vino aici! 

Motanul a ţâșnit din noapte ca un glonț alb și a aterizat în 
braţele ei, lipindu-se strâns de ea. 

Noriko nici nu-și mai amintea cum a ajuns înapoi, în salon. 

— Satoru! 

Medicii erau în ultima parte a procedurii. Noriko s-a văzut 
nevoită să dea din coate pentru a-și croi drum până la nepotul 
său. 

— Satoru, ți l-am adus pe Nana. 

Pleoapele închise ale lui Satoru au tremurat, apoi s-au deschis 
încet, de parcă se luptau cu gravitația. S-a uitat la Nana, apoi la 
Noriko, și din nou la Nana. 

Noriko era de-a dreptul distrusă. l-a luat mâna și i-a pus-o pe 
fruntea lui Nana. 


VP - 159 


Buzele lui Satoru s-au mișcat imperceptibil. Noriko aproape că 
l-a auzit murmurând: „Mulţumesc!” 

Apoi, sinusoidele EKG s-au transformat într-o linie dreaptă. 

Nana și-a împins de câteva ori capul în mâna lui Satoru, 
frecându-se de ea. 

— Mă tem că a decedat, a spus doctorul. V-am spus că n-aveţi 
voie cu pisica. Trebuie s-o scoateţi imediat. 

Dintr-odată, aerul din jur a părut că devine mai ușor. 
Asistentele sau destins, iar Noriko a izbucnit în plâns, de parcă 
toate zăgazurile lăuntrice s-ar fi rupt dintr-odată. Nu mai 
plânsese așa din copilărie! 

Personalul medical a deconectat aparatele și le-a scos din 
salon. 

— Nu uitaţi să luaţi pisica, a insistat doctorul, înainte să iasă 
pe ușă. 

Noriko a plâns până când a simţit că o doare gâtul. Pe când 
încă mai suspina, a simţit o limbă aspră lingându-i vârfurile 
degetelor, încet, cu delicateţe. 

— Nana, hai să-l luăm de aici pe Satoru! 

De parcă i-ar fi răspuns, motanul i-a mai lins o dată mâna. 

— Crezi că Satoru a fost fericit? 

Drept răspuns, Nana și-a frecat fruntea de palma ei și a lins-o 
cu o infinită blândeţe. 


VP - 160 


EPILOG 


Flori mov și galbene cât vezi cu ochii. 

Culorile calde, vibrante, ale începutului de toamnă în 
Hokkaido. 

Eu, urmărind o albină. 

Termină, Nana! se aude o voce agasată, gata să-mi taie 
avântul. Cineva mă apucă și mă strânge cu putere în braţe. 

Ce te făceai dacă te înțepa? 

Satoru mă dojenește cu zâmbetul pe buze. 

Hei, nu ne-am mai văzut de mult! Ce bine arăţi! 

Îmi frec obrajii de mâinile lui. 

Mulţumesc mult. Ce mai faci, Nana? 

Bine, mersi de intrebare. 

Satoru vine deseori și mă vizitează pe câmpul acesta înflorit - 
aceeași întindere vastă, pe care o văzusem în ultima noastră 
călătorie. 

Mă întreb oare câte ierni voi mai apuca. 

Ai îmbătrânit, Nana! 

Nu zău? la nu te mai împăuna atât doar pentru că aici arăţi 
mai tânăr! 

Un soare cu raze domoale strălucește deasupra noastră, iar 
fulgii de nea dănţuie în aer. In jur se aşterne o zăpadă atât de 
fină, că pare mai mult o iluzie. 

larna vine cu pași repezi, iar eu mă apropii de finalul poveștii. 

* 


La funeralii au participat Noriko și câteva rude din partea 
mamei. Satoru nu apucase să-și facă prieteni în Sapporo. Eu am 
aşteptat acasă. Nu mă pasionează ceremoniile complicate ale 
oamenilor. 

Satoru se dusese. Îmi luasem rămas-bun de la el chiar în ziua 
morții sale. N-aveam nevoie de nicio ceremonie care să-mi 
spună că rămăsese veșnic în inima mea. 

Satoru lăsase un bilet cu o listă de prieteni și cunoștințe care 
la un moment dat îl ajutaseră în timpul vieţii. Noriko a luat 
legătura cu ei să le mulțumească pentru tot ce făcuseră pentru 
nepotul său. 


VP - 161 


Am fost surprins de cât de multe scrisori și telefoane de 
condoleanţe am primit: de la prieteni, de la colegi, de la șefi, ba 
chiar și de la profesorii de școală. Toţi cei care aflaseră veștile 
triste, dar nu putuseră veni la înmormântare, au ţinut să-i spună 
mătușii lui Satoru o vorbă de încurajare. 

Noriko a fost ocupată până peste cap să răspundă avalanșei 
de mesaje - ceea ce nu era un lucru rău, pentru că nu mai avea 
timp să se gândească prea mult la moartea lui Satoru. Eu o 
observam cu îngrijorare. Mi-era frică să nu cadă într-o depresie 
urâtă. 

— Cred că la moartea mea mătușa o să îmbătrânească cu 
zece ani. Să fii alături de ea, Nana, îmi zisese Satoru de pe patul 
de spital. 

Din fericire, n-a îmbătrânit decât cu vreo doi-trei ani, 
maximum. Oricum nu mai conta, fiindcă nu mai era la prima 
tinereţe (în ani pisicești, s-ar putea să fi fost de vârsta lui 
Momo). Aoleu, să nu mă audă Noriko sau Momo! 

— Satoru a cunoscut atâţia oameni minunaţi, Nana! 

Se vedea că-i mulțumită. 

Da, nepotul tău a fost foarte iubit! 

Satoru le scrisese tuturor scrisori. Pe lângă mesajele de 
condoleanţe, unii au venit personal să aprindă beţișoare 
parfumate în amintirea lui. 

Mai la sud, în Honshu, cireșii se ofiliseră deja. Era timpul să 
înflorească și aici, în Hokkaid6, dar copacii au rămas golași. Pe 
străzile din Sapporo se mai vedeau încă petice de zăpadă. 

Câteva zile la rând vremea a fost mohorâtă, dar în ziua 
funeraliilor a ieșit soarele, ca și cum Satoru și-ar fi întâmpinat 
oaspeții cu timp senin. 

* 

Noriko a primit vizita lui Kōsuke, Yoshimine, Sugi şi Chikako. 
Erau cu toții îndoliați, cu buzele strânse și fără prea mult chef de 
vorbă. 

S-au perindat prin fața altarului cu poza lui Satoru mai întâi 
Kosuke, urmat de Yoshimine și apoi de Sugi și Chikako. 

Kosuke avea chipul răvășit. A stat multă vreme în fața 
altarului cu mâinile împreunate în rugăciune. 

Yoshimine a fost mai expeditiv și s-a rugat cu gesturi 
stângace. La sfârșit și-a pus bărbia în piept și și-a plecat capul în 
faţa altarului. 


VP - 162 


Sugi părea pierdut și își mușca mereu buzele. Lui Chikako îi 
dăduseră lacrimile, dar și le-a șters repede. Toţi cei de față și-au 
dat seama de manevră, dar s-au prefăcut că nu văzuseră nimic. 

— Faceţi-vă comozi. Am comandat sushi. O să fac și niște 
supă. Mă întorc imediat, a zis Noriko. 

— Vă rog să nu vă deranjaţi, a spus Kosuke, iar ceilalţi i-au 
ținut isonul. 

— Vai, dar nu-i niciun deranj. Mă bucur să-i am oaspeţi pe cei 
mai buni prieteni ai lui Satoru. 

— Vă pot ajuta cu ceva? a întrebat Chikako, dând să se ridice, 
dar Noriko i-a făcut semn să se așeze. 

— Stai liniștită. M-am obișnuit să fiu singură în bucătărie. 

Noriko nu voise să facă o remarcă răutăcioasă, dar lui Chikako 
nu i-a picat prea bine. Dacă ar fi fost de faţă Satoru, ar fi zâmbit 
și i-ar fi spus: 

— N-o lua în seamă! Este cât se poate de bine intenţionată! 

Dar Noriko n-a observat stinghereala lui Chikako pentru că 
era prea ocupată să taie zarzavaturile de supă. Poate că dacă și- 
ar fi dat seama de gafă, ar fi vrut s-o îndrepte, ceea ce ar fi 
înrăutățit și mai mult lucrurile. 

— Mai bine jucaţi-vă cu Nana. 

Bravos, Noriko, bagă-mă pe mine la înaintare! M-am apropiat 
de Chikako și m-am frecat de ea. 

— Bună, Nana. Nu te-am mai văzut de mult. Îmi pare rău că 
nu te-am putut lua la noi, mi-a zis ea. 

— Ce? a exclamat Kōsuke. Satoru a aranjat o întâlnire și cu 
voi? 

— Da! au spus Sugi și Chikako într-un glas. Din păcate, 
câinele nostru, Toramaru, nu s-a înțeles deloc cu Nana... au 
zâmbit ei jenaţi. 

— La mine a fost pisoiul, a intervenit Yoshimine. 

Super! Acum mă puteți bârfi în voie! Bine că aveti de cine 
vorbi! 

— Nana are în cap tot felul de fiţe, a comentat Kosuke. 

Uite cine vorbea, plângăciosul care se jelea că s-a certat cu 
nevasta! 

Am aflat că până la urmă Kōsuke și soţia își luaseră o pisică. 
Kosuke le-a arătat pe telefon niște poze cu o pisică frumușică, 
vărgată, de culoare cenușie. O; fi fost tu prietenul din copilărie 
al lui Satoru, dar, zău, prea te dai rotund! 


VP - 163 


Yoshimine și-a scos și el mobilul. 

— Asta-i pisica mea, a spus el, dând telefonul din mână-n 
mână. 

Era, bineînțeles, mâţa aceea cu nume ciudat, Chatoran. 
Chipurile se transformase într-un mare vânător de șoareci. Bine 
măcar că eforturile mele au dat roade! 

— Miyawaki a întâlnit-o odată, așa că m-am gândit să-i arăt și 
lui fotografia. 

Yoshimine s-a ridicat și a dus poza în faţa altarului. 

— Dacă știam, mi-aş fi adus albumul de fotografii, a zis 
Chikako. 

Chikako și Sugi, care nu voiau să se lase mai prejos, și-au 
scos mobilele să le arate celorlalți poze cu Momo și Toramaru. 

— Avem și o pensiune în care puteţi sta cu animalele, a zis 
Sugi, dându-le celorlalți prieteni ai lui Satoru câteva cărţi de 
vizită. 

Stii ceva, Satoru? Oamenii care au tinut la tine în timpul vieții 
ajung să se lege unul de altul și după moartea ta! 

— Vă rog să luaţi și dumneavoastră una, i-a spus Sugi lui 
Noriko, întinzându-i una dintre cărțile de vizită. 

Foarte bine! De-abia aștept să lenevesc pe televizorul-cutie! 

— Mulţumesc, n-am mai fost de mult pe muntele Fuji, a zis 
Noriko după ce a așezat pe masă platoul cu sushi. 

Sper să nu mă cari și pe mine acolo! Prefer să mă lăfăi în 
pensiunea lui Sugi! 

La masă au depănat cu toţii amintiri cu Satoru. 

— Cum? Satoru n-a mai făcut înot la gimnaziu? a întrebat 
surprins Kōsuke, făcând ochii mari. 

— Nu, a răspuns Yoshimine. În gimnaziu ne-am înscris 
amândoi la clubul de grădinărit. Habar n-aveam că era bun la 
înot. 

— În generală am mers amândoi la înot. Satoru a câștigat o 
mulțime de premii, iar antrenorii vedeau în el o tânără 
speranţă... Nici în liceu nu s-a reapucat? 

Sugi și Chikako au scuturat din cap. 

— Avea mulţi prieteni, dar nu era înscris la niciun club. 

— Păcat, era un înotător excelent. Mă mir că s-a lăsat. 

— Probabil pentru că n-a mai avut o companie așa de plăcută, 
a spus Noriko, în timp ce mă servea cu o porție de sushi de ton, 
de pe care avusese grijă să dea deoparte hreanul verde. 


VP - 164 


Noriko, mă uimești! De obicei ești regina gafelor, dar 
câteodată mă ungi pe suflet cu vorbele tale! 

KOsuke era la fel de tulburat ca atunci când se rugase în fața 
altarului. 

— Știu asta din scrisori. Mi-a scris cum aţi fugit de acasă cu 
pisica... cum te-ai certat cu soţia. 

Hait! lar ti-a luat-o gura pe dinainte! 

— Ne-am împăcat, s-a grăbit să adauge KOsuke. 

— Mi-a povestit că mergea cu plăcere la câmp, să vă ajute pe 
tine și pe bunica ta. Tot de la el știu că ai fugit din oră să ai grijă 
de seră și că nu-ţi place să fii scos dintr-ale tale. 

Yoshimine se uita îngândurat pe fereastră. 

— Mi-a zis și de voi, Chikako, Sugi, că iubiţi mult animalele și 
că sunteți un cuplu frumos. Știu că în studenţie voi trei ați fost 
nedespaărțiți. 

Sugi părea îndurerat, iar Chikako și-a șters o lacrimă. 

— Dar de ce... de ce nu ne-a spus că e bolnav? a izbucnit 
Sugi. 

Hai că-mi placi! Nu credeam că ești așa de greu de cap... 

— Într-un fel, îl înţeleg, a zis Yoshimine, despre care credeam 
în continuare că într-o altă viaţă ar fi putut fi o mândreţe de 
motan. A vrut să-și ia rămas-bun de la noi toţi cu zâmbetul pe 
buze. 

Exactamente! 

Satoru a vrut să-și amintească zâmbetele, nu chipurile 
voastre plânse. Simplu ca bună ziua! 

— Scrisorile... 

KOsuke se străduia să zâmbească, deși îi tremura vocea. 

— Scrisorile lui erau pline de tot felul de glumiţe. După ce le- 
am recitit, mi-am zis amuzat: „Astea să fie ultimele lui scrisori?” 

Ceilalţi l-au aprobat, chicotind pe înfundate. 

Ar fi stat la palavre ore întregi, dar mai aveau puţin și 
pierdeau avionul. Noroc cu Noriko, care i-a dus la aeroport cu 
mașina. Din punctul meu de vedere, dubiţa își pierduse aura 
magică - nu mai era deloc aceeași mașină care ne purtase pe 
mine și pe Satoru spre atâtea locuri minunate... Devenise pur și 
simplu dubita argintie a lui Noriko. 

Buun. Acum, că rămăsesem singur, mai aveam ceva 


important de făcut... 
* 


VP - 165 


Noriko s-a întors pe înserate. Nici n-a intrat bine, că a început 
să tipe la mine. 

— Nana! Ce te-a apucat? 

Smulsesem din cutie toate șerveţelele și le împrăștiasem prin 
cameră, după care mă așezasem într-un colț, contemplându-mi 
mulțumit opera. 

— De ce naiba le-ai scos, dacă nu le folosești? 

Bună întrebare! mai bine iți versi nervii pe mine, decât să te 
văd cum te perpelești că Satoru s-a dus... 

— Ce risipă! Ce risipă! a bombănit ea în timp ce aduna 
șerveţelele. Apoi a pufnit-o râsul. 

* 

Au trecut anii. 

Kōsuke avea acum un studio specializat în poze cu animale de 
companie. Fusese ideea lui Satoru, iar eu eram oricând 
binevenit la o ședință foto. În schimb, pe mine mă îngrijorau 
felicitările de Anul Nou, care o înfățișau invariabil pe pisica lor 
cenușie, îmbrăcată în costume care mai de care mai trăsnite, 
uitându-se îmbufnată la obiectiv. Nu, mersi, mai bine mă 
lipsesc! 

Din când în când Yoshimine ne trimitea legume de la fermă. 
„Ştiu că și în Hokkaido aveţi zarzavaturi gustoase...”, ne scria el 
pe un bileţel. După aceea, Noriko alerga în dreapta și-n stânga 
să dea din bunătăţile primite, pentru că singură nu le-ar fi putut 
mânca niciodată. 

Odată, Noriko m-a luat cu ea la pensiunea familiei Sugi. Voia 
să urce pe muntele Fuji, iar Sugi și Chikako urmau să aibă grijă 
de mine. Cât a fost plecată, am tronat ca un pașă pe televizorul- 
cutie. 

Momo era o bătrână doamnă rafinată, iar nevricosul Toramaru 
se transformase într-un dulău înțelept, care și-a cerut scuze 
pentru că se purtase urât cu mine și mi-a transmis condoleanţe 
pentru moartea lui Satoru. 

A, să nu uit. Sugi și Chikako aveau un copil, o fetiță isteață, 
care a întâmpinat-o pe Noriko cu „bine ai venit, buni!” - ceea ce 
a făcut-o să roșească până în vârful urechilor. 

În curând avea să dea prima zăpadă. Pe străzi tufele de 
scoruș erau încărcate de boabe rubinii, pe care le priveam de 
fiecare dată cu o uimire nostalgică. 

Într-o zi, Noriko a adus o cutie de carton din care se auzeau 


VP - 166 


niște țignale supărate. Înăuntru era un pisoi cu pete albe, negre 
și maro - un pisoi calico veritabil nu ca mine, sau ca Hachi. Era, 
bineînţeles, fetiță. 

— Cineva a abandonat-o lângă bloc. Mă gândeam că, dacă tot 
te am pe tine... 

Am amușinat în direcţia scandalagioaicei și am lins-o cu 
blândețe. 

Bine ai venit! Deci tu vei fi pisica de după mine... 

— Am dus-o și la veterinar. Nana, crezi că te vei înțelege cu 
ea? 

Mai vedem noi. Până una, alta, adu-i niște lapte. Domnișoara 
e lihnită de foame. 

Am intrat în cutie și m-am apropiat de mâță, ca să-i ţin de 
cald, dar m-am pomenit că mă luase la pipăit după sfârcuri. 
Scuze, drăgută, nexam lapte la nenea. 

— Ah, ţi-e foame, nu? Stai să-ţi dau laptele de la veterinar, 
numai să-l încălzesc puţin. 

Din acel moment, pisicuţa cea simandicoasă a făcut ce-a vrut 
din Noriko. 

* 

Un șuvoi nesfârșit de galben și mov. 

Câmpul pe care îl văzusem în ultima noastră călătorie era 
înţesat de flori până departe, dincolo de linia orizontului. 

Când visam asemenea culori, Satoru era întotdeauna 
aproape. 

Bună, Nana. Ce mai faci? Mi se pare că ești cam obosit. 

Un pic. Momo, de la pensiunea lui Sugi, a murit de mult. Eu s- 
ar putea să nu apuc anii ei. Avem o pisică nouă, care va duce 
mai departe moștenirea de familie. 

Mătușa Noriko-i bine? 

Parcă a întinerit de când și-a luat pisicuta. A botezat-o Mike?8, 
datorită petelor de pe blăniță. Se vede că sunteți rude! Aveţi un 
talent la pus nume! 

Nu-mi vine să cred că a luat o pisică de pe stradă! 

Satoru părea vădit impresionat. 

Noriko s-a transformat într-o mare iubitoare de pisici. Când 
cumpără sushi, eu primesc cea mai bună bucată de ton. 

Nici eu nu te-am răsfățat atât! a râs Satoru. Se vede că Mike e 


28 Mike - literal, trei fire de păr, aluzie la cele trei culori pe care le aveau petele de pe 
blană. 


VP - 167 


prima ei pisică. 

Exact. De locuit, locuim împreună, dar știu că nu-s pisica ei. 
Am fost dintotdeauna pisica ta, Satoru. 

Nu vii și tu aici? 

Mi-ar plăcea, dar mai am câte ceva de făcut. 

Satoru era nedumerit. 

Aă, am zis eu, cu mustăţile tresărindu-mi nervoase, trebuie să 
mă ocup putin de Mike, pentru că Noriko o cam cocoloșește. Ce- 
o să se facă dacă la un moment dat o să ajungă pe străzi? Măcar 
s-o învăţ principiile de bază ale vânătorii. E mai dotată ca 
Chatoran al lui Yoshimine. Când o prinzi de ceafă, își trage 
hotărâtă labele în sus. Îndată ce Mike va fi pe picioarele ei, o s-o 
pornesc și eu spre locul care-mi apare mereu în vis. 

Spune-mi, Satoru, ce e dincolo de câmpie? Ti-ar plăcea să mai 
mergem împreună într-o călătorie? 

Satoru îmi zâmbește larg și mă ia în braţe ca să privesc de la 
nivelul lui linia îndepărtată a orizontului. 

* 

Atâtea amintiri! 

Oraşul în care a crescut Satoru. 

Tulpinile verzi de orez, legănându-se pe câmp în bătaia 
vântului. Marea, cu înfricoșătorul ei vuiet apăsător. 

Muntele Fuji, profilându-se semeț deasupra capetelor noastre. 
Televizorul-cutie - paradisul tuturor pisicilor. 

Momo, doamna cu purtări alese. 

Toramaru, dulăul obraznic, dar dezarmant de sincer. 

Uriașul feribot alb, în pântecele căruia încăpeau zeci de 
mașini. 

Câinii din camera de pe vapor, care dădeau din coadă ori de 
câte ori îl vedeau pe Satoru. 

Șinșila cu gura mare, care la despărţire mi-a urat good luck. 

Întinderile nesfârșite din Hokkaid6. 

Florile mov și galbene ce împestrițau marginea drumului. 

Câmpul cu stuf chinezesc care se unduia asemenea unui 
ocean. 

Caii ce pășteau pe pășune. 

Boabele rubinii ale scorușilor. 

Nuanţele de roșu, învățate de la Satoru. 

Trunchiurile zvelte și albe ale mestecenilor. 

Panorama liniștitoare din cimitir. 


VP - 168 


Buchetul de flori în culorile curcubeului. 

Căprioara și peticul alb de blăniţă, în formă de inimioară. 

Curcubeul dublu, cu capetele rezemându-se pe dealuri. 

Și, mai presus de toate, zâmbetele oamenilor pe care i-am 
iubit. 

* 

Am ajuns aşadar la final, dar să nu credeți că v-am spus o 
poveste tristă! Dimpotrivă, cronica aceasta m-a făcut să-mi 
amintesc de momentele frumoase din călătorie și mi-a dat curaj 
să pornesc iar la drum. Sper ca, într-o bună zi, toți cei plecați 
înaintea mea și toţi cei de după mine să se întâlnească pe 
câmpul acesta cu flori, de dincolo de linia orizontului. 


VP - 169 


virtual-project.eu 


violin 


_ 


VP - 170