Eiji Yoshikawa — Povestea familiei Heike

Povestea 
familiei Heike 


Pa my 
v F 


Eiji Yoshikawa 


Povestea familiei Heike 


Traducere din limba engleză de Lorena Lupu 


Editura Polirom 


2011 


POLIROM 


Eiji Yoshikawa, The Heike Story 


© 2011 by Editura Polirom pentru traducerea în limba 
română 


Colecţia BIBLIOTECA POLIROM este coordonată de 
Bogdan-Alexandru Stănescu. 


www.polirom.ro 
Editura POLIROM 
laşi, B-dul Carol | nr. 4; P.O. BOX 266, 700506 
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1; 
sector 4, 040031, O.P. 53, C.P. 15-728 
ISBN eBOOK: 978-973-46-2278-8 


ISBN: 978-973-46-2134-7 


Redactor: Dana Costinescu 


Coperta: Laurenţiu Midvichi 


Povestea familiei Heike este o transpunere modernă a 
unei frumoase legende japoneze. Atmosfera sa exotică, puterea 
narativă, descrierile minuţioase şi poeticitatea limbajului vor 
cuceri cititorul contemporan, care va avea, citind-o, prilejul unei 
fermecătoare lecţii de cultura şi istorie a Japoniei. „Când 
secretele marilor familii ale Japoniei se alătură tainelor din 
budoarele curtezanelor, când tradiţia nepătată a călugărilor 
budişti este tulburată de revolte înspăimântătoare, doar 
onoarea războinicilor mai stă în calea haosului. În tot acest 
labirint de evenimente, Eiji Yoshikawa plasează cu o neîntrecută 
măiestrie momentele de tensiune şi ştie cum să facă să 
rezoneze corzile narative ale poveştii sale, un adevărat 
bestseller.“ (Chicago Chronicle) 


Eiji Yoshikawa (1892-1962), născut într-o familie de 
samurai, a debutat pe scena literară cu romane de aventuri de 
mare succes, consacrându-se apoi genului istoric prin Povestea 
familiei Heike şi capodopera sa, Musashi (apărută mai întâi în 
foileton în Asahi Shimbun, cel mai important ziar japonez, între 
1935 şi 1939, reeditată de nu mai puţin de paisprezece ori şi 
adaptată pentru scenă, televiziune şi cinema). In anul 1960, lui 
Yoshikawa i s-a decernat Medalia Culturală, cea mai înaltă 
distincţie care poate fi acordată unui om de litere japonez, 
precum şi Ordinul Comorii Sacre. În colecţia Biblioteca Polirom, 
de acelaşi autor au apărut: Musashi (2004), Taiko (2007). 

La şaptesprezece ani, războinicul Kiyomori al clanului 
Heike e un flăcău uşuratic, sărac şi flămând. La aproape 
cincizeci de ani a devenit deja căpetenia clanului, tată de 
împărăteasă şi faima întregului Kyoto. Povestea familiei Heike e 
povestea vieţii lui, urzită în mijlocul poveştii celei mari, a 
curgerii timpului. Împărații se ridică pe tron şi sunt siliţi apoi să-l 
părăsească; se duc războaie lungi, capete cad şi mulțimile 
suferă. Apoi, în timp de pace, alte şi alte mulţimi se bucură de 
muzici de lăută şi de albeaţa florilor de cireş şi de prun. 

Eiji Yoshikawa are ca model pentru Povestea familiei Heike 
una dintre cele două mari epopei ale Japoniei medievale, Heiké 
Monogatari, pe care o rescrie în cheie modernă, apropiind-o de 
înţelegerea cititorului de azi. 


O rescriere modernă a unei vechi poveşti de dragoste în 
vreme de război, în Japonia de demult. 


FAMILIA HEIKE 


ÎMPĂRATUL KAMMU 
(737 — 806) 


LINIA DESCENDENȚILOR 


TADAMORI! TADAMASA 
(1096-1153) (decapitat de 
Kiyomori în 1156) 
(căsătorie) DOAMNA DIN GION = (căsătorie) DOAMNA ARIKO = concubină 
KIYOMORI Tsunemori  Norimori lyemori  Yorimori  Tadashige Tadanori 


(1118-1186) (1124-1185) (1129-1185) (?-1149) (1132-1186) 
= (căsătorie) FUJIWARA TOKIKO 


TACI 


SHIGEMORI  Motomori Munemori 6 fii Tokuko 5 fete 
(1138-1179) (1140-7) (1146-1185) (1157-1213) E 
(căsătorie) Împăratul Takakura 


Împăratul Antoku 

(născut în 1178, decedat în 1185 
la Dan-no-ura, când Heike au fost 
învinşi de Genji) 

Note: Personajele principale sunt menţionate cu litere 
mari. Unde nu sunt precizate datele, atât data naşterii cât şi cea 
a decesului sunt necunoscute. 

1. Tadamori a avut trei fiice, nu se ştie din ce căsătorie, 
dat fiind că tabelele genealogice din antichitate nu menţionau 
decât urmaşii masculini. 

2. O sursă menţionează nouă fii ai lui Kiyomori, alta 


şapte. 


FAMILIA GENJI 


ÎMPĂRATUL SEIWA 
(850 — 880) 


LINIA DESCEN DENȚILOR 


Tatăl lui Tamevyoshi T 
TAMEYOSHI 

in. în 1096, decapitat de fiu, (Li 

Y ashitoma, 1156) fam 


YOSHITOMUO!  Yoshikata Yorikata  Yorinaka Tametomo:  S(7) fii 
(n. în 1123, (7-1155) (9-1156) (7-1156) (1139-1177) 
asasinal in 1160} | 


YOSHINAKA 
(1154-1184, 

i-a condus pe Heike 
din Kyoto în 1183) 


= căs, prima sotie 


D Eoo 

Yoshihira Tomonasa Yoritomo Imawaka Otowaka č YO 
LILAI-LL60) 3-1160) (1147-1199) (1153-1217) (1155-1181) (l 
{prins de Heike, {l 

exilat la Izu. trim 

în 1159, îi învinge pe h 

pe Heike în 1185) de | 

în |] 


1. O sursă îi menţionează pe fiii lui Zoshitomo precum 
urmează: Yoshihira, Tomonaga, Yoritomo, 4 fii. Yoshitsune 
(Ushiwaka). 


2. Tametomo a fost al optulea fiu al lui Tameyoshi. O 
sursă îi menţionează pe cei zece fii în această ordine: 
Yoshitomo, Yoshikata, Yoshinori, Yorinaka, Tamemuns, 
Tamenari, Tametomo, Tamenaka, Yokiie. Cei care nu sunt 
precizaţi în tabel nu apar în Povestea familiei Heike. 


FAMILIA IMPERIALĂ 


Împăratul Shirakawa 

(n. în 1053, încoronat în 1073, abdică în 1086, 
stareț de mănăstire în perioada 1087-1129, 
decedat în 1129) 


Împăratul Horikawa 
(n. în 1079, încoronat în 1086. decedat în 1107) 


Împăratul Toba 
(n. în 1103, încoronat în 1107, abdică în 1123, 
stareţ de mănăstire între 1129-1156. decedat în 1156). 


= căs. Fujiwara Shoko 


(Doamna Taikenmon) (Doamna Koyo) 
(1101-1145) 
ÎMPĂRATUL SUTOKU ÎMPĂRATUL 
(n. în 1119, încoronat în GOSHIRAKAWA 
1123, abdică în 1141, exilat (n. în 1127, încoronat în 1155, 
în 1156, decedat în 1164) abdică în 1158, 
exilat stareţ de mânăstire 


Shigebito între 1158-1192) 


= căs. Fujiwara Yasuko 


= căs, FUJIWARA 
TOKUKO 
(Doamna Bifukumon) 
(1117-1160) 


ÎMPĂRATUL KONOYE 
(n. în 1139, încoronat în 
1141, decedat în 1156) 


== 


— 


Împăratul Nijo 
(n. în 1143, încoronat 
în 1158, moare în 1165) 


Împăratul Rokujo 
(n. în 1164, încoronat 
în 1165, moare în 1176) 


căs. prima soţie 


= căs. FUJIWARA SHIGEKO 
(cumnata lui Kiyomori, 
1142-1176) 


ÎMPĂRATUL TAKAKURA 
(n. în 1161, încoronat în 1168, 
abdică în 1179, moare în 1181) 


= căs. TOKUKO 
(fiica lui Kiyomori, 
1157-1213) 


Împăratul Antoku 
(n. în 1178, încoronat în 1179, 
moare în 1185 la Dan-no-ura) 


FAMILIA FUJIWARA 


Fujiwara Tadazané 


(1078 — 1162) 

Tadamichi (regent) Yasuko Yasuko Yorinaga (Ministrul 

(1097 — 1164) (?, căs. Împăratul Toba) Stângii) (1120-1156) 

Shoko Shimeko 5 fii 

(1121 - 1181) (1131-1176) 

(căs. Imp. Sutoku) (concubina împ. Konoy6) 
Tadako 
(1140 - 1201) 


(căs. Imp. Konoy6) 


Fujiwara Tokinobu' 
(1102 — 1149) 


Tokiko Tokikada Shigeko 
(? — 1185) (1130 — 1189) (1142 — 1176) 
căsătorită cu Kiyomori al (Concubină a Împăratului 
familiei Heike Goshirakawa. Mama 


Împăratului Takakura, care 
s-a căsătorit cu Tokuko, fiica 
` lui Kiyomori.) 

1. In istorie, Tokinobu este cunoscut ca un membru al 
clanului Heiké. In Povestea familiei Heiké, autorul presupune că 
era un Fujiwara dezmoştenit de propriul clan după Incidentul 
Sanctuarului; după aceea, Tokinobu a fost cooptat oficial ca 
membru al clanului Heiké. 


Notă referitoare la ordinea şi pronunția numelor japoneze 


Japonezii, ca şi chinezii, îşi pun înainte numele de familie şi apoi 
prenumele. Chiar dacă, azi, îşi inversează uneori această ordine 
când se prezintă occidentalilor, nu putem vorbi despre aşa ceva 
în cazul personajelor istorice. 

Iniţial, o persoană era desemnată ca „a“ unei anumite 
familii sau „a“ unui clan, cum ar fi Heike. Astfel, personajul 
central al acestui roman era cunoscut ca Kiyomori al familiei 
Heike - Heik&-no-Kiyomori - sau, pe scurt, Heiké Kiyomori. 
Pentru a păstra parfumul istoric care însoţeşte acest nume 
faimos, el va fi scris în această traducere atât sub forma 
Kiyomori al familiei Heike, cât şi ca Heike Kiyomori, dar 
niciodată în ordinea Kiyomori Heiké. Aceeaşi modalitate a fost 
utilizată pentru toate celelalte personaje. 

Japonezii din acele vremuri aveau obiceiul să folosească o 
poreclă sau un nume de alint în copilărie, până la ritualurile 
maturității, care aveau loc după ce un băiat ajungea la 15 sau 
16 ani. De aceea, în paginile de început ale acestui roman, 
Kiyomori este uneori numit Heita. 


Consoanele sunt pronunţate aproximativ ca în engleză, cu 
excepţia consoanei g, care este întotdeauna dură, ca în 
pronunția numelui Gilbert. Vocalele sunt rostite ca în italiană şi 
întotdeauna separate, niciodată ca diftongi. Astfel, Heike este 
pronunţat He-i-ke. Nu există accent pe penultima silabă, ca în 
engleză; accentul se pune în mod egal pe fiecare silabă. E-urile 
finale sunt întotdeauna pronunţate, ca în italiană. 


Capitolul | Piaţa 


— lar tu, Heita, nu mai hoinări şi nu mai pierde timpul pe 
Shiokoji pe drumul de întoarcere, îl auzi Heita Kiyomori pe tatăl 
său, Tadamori, cum striga în urma lui, în timp ce el pornea în 
misiune. Simţise această voce urmărindu-l pas cu pas, tot 
drumul. 

Îi era teamă de tatăl său; fiecare cuvânt părea să i se 
înfigă până în străfundurile minţii. Cu un an în urmă, în 1135, 
Kiyomori îl însoţise pentru prima oară pe tatăl său şi pe câţiva 
bărbaţi înarmaţi de la Kyoto la Shikoku, şi apoi la Kyushu, într-o 
expediţie împotriva piraţilor din Marea Interioară. Din luna 
aprilie a acelei primăveri şi până în august, îşi vânaseră prada; 
apoi, avându-i pe căpitanul piraţilor şi pe mai mult de treizeci 
dintre bandiții lui prizonieri în lanţuri, se întorseseră triumfători 
în capitală, într-un marş al victoriei de care încă îşi aduceau 
aminte. Da, fără îndoială, tatăl lui era un erou, orice s-ar spune! 

După asta, părerea lui Kiyomori despre tatăl său se 
schimbase. Şi teama faţă de el crescuse. De când era mic, 
Kiyomori crezuse că lenea e aceea care îl face pe tatăl său să se 
ferească de oameni, că îi lipseşte ambiția, că nu are atâta minte 
ca să-şi vadă de treabă şi insista să rămână sărac din pură 
încăpățânare. Oricum, nu acesta era tata, aşa cum îl văzuse el 
cu propriii lui ochi în copilărie, imaginea îi fusese sădită în minte 
de mama lui. De când îşi amintea, casa lor din Imadegawa, unul 
dintre cartierele sărăcăcioase ale oraşului, fusese o 
dărăpănătură murdară, acoperişurile găurite nu fuseseră 
reparate de peste zece ani; grădinile neîngrijite fuseseră 
năpădite de buruieni, iar casa, din ce în ce mai dărăpănată, 
fusese scena nesfârşitelor certuri dintre tata şi mama. Şi, în 
ciuda acestor neînţelegeri, li se năştea un copil după altul - 
Heita Kiyomori, cel mai mare; Tsunemori, al doilea fiu; apoi 
urmaseră al treilea şi chiar al patrulea. Lui Tadamori, îndatoririle 
de funcţionar al Palatului i se păreau de neîndurat; de aceea, nu 
făcea nici un efort pentru a apărea la Palat sau la sediul Gărzilor 
Imperiale decât dacă era chemat anume. Acum, singurele lui 
venituri veneau din recoltele moşiei lui din Isé, şi, exceptând 
câte un dar generos de la Palat, nu beneficia de niciuna dintre 
îndemnizaţiile care i s-ar fi cuvenit datorită rangului. 

Kiyomori începuse să înţeleagă motivele ciondănelilor fără 


sfârşit dintre părinţii lui. Mama era o femeie vorbăreaţă - după 
cum spunea tatăl său, vorbea „ca o hârtie înmuiată în ulei şi 
pusă pe foc“ -, iar vorbele pe care le auzeai cel mai des erau 
acestea: 

— Orice aş zice, te uiţi la mine cu priviri fioroase. Te-am 
văzut vreodată că te porţi ca un soţ cumsecade? Niciodată nu 
te-am văzut purtându-te ca un stăpân demn de respect al 
acestei case. Sunt destui trândavi pe lume, dar sunt sigură că 
sunt puţini în capitala asta care să fie la fel de puturoşi ca tine! 
Dacă erai consilier de stat sau funcţionar al curţii, înţelegeam. 
Te-ai gândit vreodată la sărăcia noastră? Tu, un Heike crescut la 
ţară, te poţi bălăci fără îndoială în mizeria asta, dar eu sunt 
născută în capitală, asemenea tuturor rudelor mele, şi ne 
tragem din nobilul clan Fujiwara! Aici, sub acoperişul ăsta spart, 
dimineaţa şi seara, şi azi şi ieri, am de morfolit aceleaşi lături de 
doi bani. Nu voi putea să merg la serbările lunii! şi la banchetele 
imperiale când va veni toamna, nici nu mă voi alătura sărbătorii 
florilor de cireş, la Palat, îmbrăcată în veşminte de sărbătoare, 
când se va întoarce primăvara. De-abia mai ştiu dacă sunt o 
femeie sau un castor în timp ce îndur toate blestemăţiile, zi 
după zi... Ah, femeie născută sub o stea blestemată ce sunt! 
Niciodată n-aş fi crezut că asta va fi soarta mea! 

Acesta nu era decât începutul unui şuvoi nesfârşit de 
învinuiri şi ocări, dacă Tadamori nu o oprea. Şi odată ce „hârtia 
înmuiată în ulei“ lua foc, din ce pricină se tânguia cel mai aprig, 
plângându-se cerurilor şi invocând pământul ca pe un martor? 
Până şi fiul ei Kiyomori se săturase de reproşurile ei. Le ştia pe 
de rost, unul după celălalt. În primul rând, soţul ei, un trântor, 
nu îşi bătuse niciodată capul să le asigure traiul. De ani în şir, nu 
făcuse altceva decât să stea acasă - un ins netrebnic! A doua 
nemulţumire a ei: din cauza sărăciei, ea fusese silită să renunţe 
la schimbul de vizite cu rudele, familia Fujiwara; nu mai putea 
participa la evenimentele imperiale şi nu mai putea accepta 
invitaţii la banchetele Curţii. Vai, ea, care fusese născută pentru 
o viaţă de măreție şi lux, se măritase cu un luptător Heike 
oarecare şi îşi distrusese viaţa. Apoi, îşi încheia lamentaţia cu 
ţipătul: „Of, măcar dacă n-ar fi fost copiii!...“ 

Aceste cuvinte îl înfricoşaseră pe Kiyomori pe când era 
mic, îl tulburaseră şi îl întristaseră peste măsură, astfel că, pe la 
16-17 ani, maică-sa îl vedea uneori cum o priveşte cu ochi 


întunecaţi. 

Kiyomori se întreba ce ar fi făcut ea dacă nu ar fi fost 
copiii. Dar ştia răspunsul la întrebarea asta: ea regreta, mai 
presus de orice, căsnicia cu tatăl lui; dacă s-ar fi putut, l-ar fi 
părăsit chiar acum, recuperând anii pierduţi prin reîntoarcerea 
la acea viaţă de splendoare; aşa cum făceau rudele ei de viţă 
nobilă, ar fi umblat numai în trăsuri cu boi, îmbăiate de lumina 
lunii şi împodobite cu flori; ar fi făcut ochi dulci căpitanului 
cutare sau vreunui curtean; ar fi făcut schimb de poeme de 
dragoste cu cavaleri şi ar fi dus viaţa doamnelor din Poveşti/e 
familiei Genji. Nu putea să moară fără să-şi împlinească destinul 
de femeie. 

lar şi iar, „hârtia înmuiată în ulei“ se aprindea în acest 
chip. lar copiii ei mici, cărora nu le venea să creadă că era 
mama lor, o priveau în fiecare zi cu ochi plini de durere. 

Kiyomori, care se apropia acum de douăzeci de ani, era 
plin de furie; dacă fiii ei erau o astfel de oprelişte pentru ea, de 
ce nu îi părăsea? Oare dacă i-ar fi răspuns aprig acestei femei, 
ar fi avut ceva de câştigat? Târfa! Cine erau oare acei Fujiwara 
cu care ea se lăuda, fără să îi pese ce e în sufletul bărbatului? 
Era un prost - tata, care nu îndrăznea să ţipe decât la fiii lui! 
Laşul! Să-i vezi pe oameni cum îl luau în derâdere pe Saşiu, care 
se însurase cu o frumuseţe doar pentru a găsi în ea o scorpie! 

Lumea credea că băieţii tind să ţină întotdeauna cu mama 
lor, dar în această casă, situaţia era alta. Fratele lui cel mai mic, 
care nu fusese încă înţărcat, şi cel de-al treilea frate erau încă 
prea mici pentru a ţine partea cuiva, dar Tsunemori, care era 
destul de mare pentru a putea înţelege ce se petrece, se holba 
uneori cu ură la mamă-sa, în timp ce ea bătea câmpii. În 
asemenea momente, celor doi fraţi le era ruşine de tatăl lor. El - 
un bărbat - care părea că trăieşte doar pentru a fi chinuit de 
nevastă, stătea, ascultându-i în tăcere ţipetele, cu pleoapele 
cicatrizate lăsate peste ochii lui saşii, privindu-şi mut pumnii 
încleştaţi din poală. 

Kiyomori trebuia să recunoască, totuşi, că tatăl lui e urât - 
cu chipul ăla ciupit de vărsat, cu ochii ăia care îi aduseseră 
porecla; un om de patruzeci şi ceva de ani, în floarea vârstei... 
Pe de altă parte, mama lui era frumoasă, arătând de parcă ar 
avea încă douăzeci şi ceva de ani. Nu era de mirare că acelora 
care o vedeau nu le venea să creadă că era mama a patru 


băieţi. Deşi era condamnată la sărăcie, ţinuta ei rămânea fără 
cusur. Nu părea să arate că ştie sau că îi pasă de momentele în 
care slujitorii, sătuli de priveliştea sărăciei lor, plecau pe furiş să 
schimbe obiecte furate pe mâncare sau smulgeau bambus din 
gardurile putrezite şi scânduri din pereţi pentru a face foc în 
bucătărie, sau momentele când copiii care urlau se scăpau în 
hăinuţele slinoase. Se aranja dimineaţa în budoarul ei, unde nici 
măcar soţul nu avea voie să intre, îşi întindea casetele cu 
piepteni şi oglinzile poleite cu aur, iar seara se retrăgea în baia 
ei să-şi îngrijească pielea. Adeseori îi uimea pe cei din casă 
apărând în veşmintele ei cele mai alese şi anunțând că a plecat 
să le facă o vizită rudelor, familia Nakamikado; apoi, cu chipul 
neclintit al unei doamne de la curte, păşea agale până la cel mai 
apropiat grajd, să închirieze o trăsură şi să îşi onoreze obligaţia. 

— Femeia-vulpe... femeia-vulpe care face vrăji, o 
zeflemiseau slugile când nu le auzea. Chiar şi Mokunosuke cel 
cărunt, care devenise servitor al casei încă de când era mic, 
rămânea în picioare, ţinând pe spate câte un copilaş care 
plângea fără oprire şi holbându-se la mama care se îndepărta cu 
ochi plini de furie înăbuşită. Mai încolo, paşii lui se auzeau pe 
poteca din jurul grajdului, pe întuneric, în timp ce îi îngâna 
cântece de leagăn micuţei sale poveri. De obicei, în asemenea 
momente, Tadamori stătea aplecat, sprijinit de un stâlp, în 
umbră, cu ochii închişi, tăcut şi pierdut în gânduri. 

Tsunemori avea înclinaţie spre carte; indiferent de ceea ce 
i se întâmpla, el îşi petrecea zilele cu nasul în cărţi. El şi 
Kiyomori fuseseră duşi de la o vârstă fragedă la Academia 
Imperială de Clasici Chinezi, deşi, de la o vreme, cel din urmă 
încetase să o mai frecventeze. În pofida rugăminţilor tatălui său, 
Kiyomori simţea că nu avea nimic de câştigat dacă îl citea pe 
Confucius, ale cărui învățături păreau să nu aibă nici o legătură 
cu lumea pe care o vedea în jur sau cu viaţa din propria lui casă. 
De obicei, Kiyomori trândăvea toată ziua, ca şi tatăl său. 
Adeseori, stând tolănit lângă masa fratelui său, Kiyomori 
obişnuia să discute despre cursele de cai de la Kamo sau să 
bârfească despre femeile din vecini; sau, când fratele său 
Tsunemori părea că nu are chef să îl asculte, rămânea întins 
acolo, uitându-se pierdut în tavan şi scobindu-se în nas. Alteori, 
se năpustea spre sala de trageri cu arcul din spatele casei, să-şi 
facă arcul să zbârnâie, sau se repezea spre grajd şi se întorcea 


ceva mai încolo acasă, năclăit de sudoare, biciuindu-şi cu 
sălbăticie calul. Din câte se părea, nu trăia decât din impuls. 

Lui Kiyomori îi trecea adeseori prin cap gândul că mama 
lui era ciudată; şi nici tatăl său nu era mai prejos; numai 
Tsunemori părea să fie un om normal. Chiar şi el, Kiyomori, fiul 
lor cel mai mare şi moştenitorul lor, era ciudat. Aşadar, erau o 
adunătură de mai mare mirarea, o familie ai cărei membri nu se 
potriveau defel. Şi totuşi, familia Heike din Isé era printre 
puţinele familii de luptători de descendență nobilă. În capitală, 
unde se ştia că tradiţia Heike fusese lăsată moştenire de mai 
multe generaţii, oamenii profeţeau că arborele lor genealogic va 
da naştere altor şi altor ramuri, readucând din nou faima 
familiei. Şi totuşi, pe Kiyomori vorbele acestea îl lăsau rece, nu-i 
păsa decât că era tânăr, lipsit de griji şi se simţea foarte bine. 

Ştia care era natura misiunii pe care o avea de îndeplinit, 
pentru că citise scrisoarea care i se încredinţase. Kiyomori se 
ducea să împrumute bani de la o rudă, un unchi. Se mai 
întâmplase de destule ori, iar el se ducea să-l viziteze pe 
singurul frate al tatălui său, Tadamasa, membru al Gărzii 
Imperiale, căruia Tadamori îi cerea adesea ajutorul. 

De Anul Nou, mama lui Kiyomori ajunsese în pat, din 
cauza unei răceli; în felul ei obişnuit, îşi înnebunise soţul cu 
vanitatea şi extravaganţa ei nesăbuită, cerând să fie îngrijită de 
medicul curţii, pretinzând medicamente scumpe, plângându-se 
că plăpumile sunt grele şi bombănind că mâncarea nu e 
potrivită pentru un om bolnav. 

Sărăcia pe care Tadamori izbutise să o uite s-a năpustit 
din nou asupra lor, peste noapte, ca un vânt îngheţat. Deşi 
victoria pe care o obținuse împotriva piraţilor, cu doi ani în 
urmă, fusese răsplătită cu daruri imperiale în aur şi alte favoruri, 
care îl uşuraseră de greutăţi, acest noroc neprevăzut nu făcuse 
decât să o îndemne pe soţia lui să risipească şi mai mult. 
Tadamori crezuse că banii erau de ajuns să-şi întreţină familia 
pentru încă un an, dar boala ei le-a terminat banii rămaşi în mai 
puţin de trei săptămâni, aşa că s-au văzut din nou siliţi să 
soarbă terci subţire de orez în fiecare dimineaţă şi în fiecare 
seară. 

Compunând disperat încă o scrisoare plină de rugăminţi 
pentru fratele lui, Tadamori se întoarse spre fiu: 

— Heita, iartă-mă că te trimit din nou la unchiul tău... 


Aceasta era misiunea care îi fusese încredinţată. Kiyomori 
se înfurie, simțindu-se atins. Să i se spună să nu hoinărească şi 
să nu piardă timpul pe Shiokoji! Chiar şi un copil ar fi meritat să 
aibă parte de puţină distracţie. Nu urma să împlinească 
douăzeci de ani în primăvara asta? Şi totuşi, el, care nu era 
decât un adolescent, era trimis să ceară bani împrumut. 
Kiyomori mai că nu-şi plângea de milă, şi, în timp ce mergea, se 
gândea că nu poate fi nimic rău în faptul că tânjea şi el la un 
strop de plăcere. 

— larăşi, Heita!? exclamase unchiul său, lăsând scrisoarea 
în jos cu dezgust. 

In timp ce îi dădea nepotului banii ceruţi prin scrisoare, 
intră în încăpere mătuşa lui Kiyomori, izbucnind ca o furtună: 

— De ce nu vă duceţi, oameni buni, să cerşiţi de la rudele 
mamei tale? Nu sunt ei nobili din clanul Fujiwara - Nakamikado 
cei atât de onorabili - acea strălucitoare adunare de aristocrați? 
Nu se laudă mama ta cu ei? Să te duci să-i spui tatălui tău şi 
chestia asta! 

Apoi şi unchiul şi mătuşa au început să-i spurce pe părinţii 
lui Kiyomori. Ce poate fi mai umilitor decât asta - să auzi nişte 
oameni vorbind atât de urât despre tatăl şi mama ta? Lacrimi 
mari i se rostogoliră pe obraji. 

Cu toate acestea, Kiyomori ştia că nici viaţa unchiului nu e 
uşoară. Deşi fusese creat un sistem al Gărzilor Imperiale şi din 
ce în ce mai mulţi luptători erau angajaţi la Curte şi la Palatul 
Mănăstire, aristocrații din familia Fujiwara îi tratau pe luptători 
ca pe sclavi. Erau preţuiţi doar pentru cât de cruzi erau, precum 
câinii de vânătoare din Kishu şi Tosa, şi nu li se permitea să se 
compare în rang cu numeroșii curteni care înconjurau podiumul 
imperial; iar feudele lor din provincii nu erau decât ţinuturi 
sterpe de munte sau mlaştini pustii, în cea mai mare parte. 
Luptătorii erau dispreţuiţi, condamnaţi de parcă ar fi fost plebei; 
fără onorurile care li s-ar fi cuvenit în urma chemării lor, trăiau 
de azi pe mâine din veniturile modeste primite de la moşii, iar 
sărăcia lor o cunoşteau toţi. 

Vântul amar de februarie era numit adeseori Primul Vânt 
din Soare-Răsare, dar dorul de primăvară îl făcea să pară 
oarecum mai pătrunzător. Sau poate că foamea care-i rodea 
stomacul îl făcea pe Kiyomori să tremure. Nici unchiul, nici 
mătuşa lui nu îl invitaseră să cineze cu ei. Era mai bine aşa, se 


gândi Kiyomori; singura lui dorinţă fusese să scape din casa 
aceea. Niciodată, niciodată nu va mai accepta o misiune de 
acest gen. Nici dacă se va vedea silit să cerşească. Cât de 
umilitor era faptul că plânsese, iar ei probabil că îşi imaginaseră 
că lacrimile îi curgeau din ochi la vederea banilor. Cât de 
stânjenitor! Pleoapele îi erau încă umflate, iar Kiyomori băgă de 
seamă că trecătorii se întorc să se holbeze la chipul lui brăzdat 
de lacrimi. 

Şi, totuşi, nu acesta era motivul pentru care străinii se 
întorceau să se uite la el, ci înfăţişarea tânărului Kiyomori - 
mantia lui ponosită şi tunica murdară de dedesubt. Până şi 
văcarii sau servitorii cei mai de jos erau îmbrăcaţi mai călduros 
decât el. Nici măcar pribegii care îşi făceau veacul sub Podul 
Rashomon nu purtau asemenea zdrenţe. Dacă nu şi-ar fi luat 
spada cea lungă, oare ce ar fi putut părea - cu sandalele 
stropite cu noroi şi şosetele de piele, cu bereta decolorată, cu 
smalţul ciobit, aşezată uşor într-o parte; o siluetă îndesată cu 
muşchi puternici, un cap puţin prea mare pentru restul trupului; 
ochi, urechi şi nas de dimensiuni generoase, sprâncene ca două 
omizi - iar dedesubtul lor, doi ochi cu colţurile din afară lăsate în 
jos, dând astfel farmec unei feţe care, altminteri, ar fi putut 
părea violentă, ba chiar crudă; ce ar fi putut părea băieţaşul 
ăsta cu pielea deschisă la culoare şi urechile mari, înroşite, care 
făceau ca aceste trăsături tinereşti să fie cumva atrăgătoare? 

Oamenii care treceau se întrebau cine putea fi acest 
luptător tânăr, unde slujea ca Gardă - băgaseră de seamă că 
merge cu braţele încrucişate. Kiyomori ştia că această poziţie, 
pe care o adopta numai pe străzi - niciodată în faţa tatălui său - 
ar fi fost dezaprobată de Tadamori, care ar fi considerat-o cât se 
poate de dizgraţioasă pentru cineva de origine nobilă. Dar 
această ţinută devenise o obişnuinţă a lui pe străzi - un lucru pe 
care Kiyomori îl învățase de la oamenii care se adunau pe 
Shiokoji. Nu avea cum să se ducă azi acolo; avea bani la el - 
banii ăia Împrumutați, stânjenitori! Se cutremură în sinea lui. 
Amintirea lui Shiokoji îi zdruncina toate simţurile. Vointa îi era 
slabă, simţi că nu avea cum să se împotrivească tentaţiei de a 
se duce acolo. 

Odată ajuns la răscruce, cedă. Vântul cald care îi sufla în 
faţă dinspre Shiokoji îi aduse mirosuri care îl chinuiau şi care îi 
îngenuncheau voinţa. lată-le, aceleaşi ca de obicei - bătrâna 


care vindea pulpe fripte de fazan şi păsărele mici, sfârâitoare, 
înfipte în frigărui; alături de tejgheaua ei, un bărbat cu un butoi 
uriaş de vin, cântând beat şi râzând gălăgios în timp ce îşi 
servea clienţii; mai încolo, în partea umbrită a pieţei, tânăra 
vânzătoare de portocale stând la o parte şi ţinând un coş cu 
fructe în poală; şi dincolo, vânzătorul de pantofi şi cel care îi 
repara, tată şi fiu. Erau mai mult de o sută de chioşcuri mici, 
aşezate unele lângă altele, cu peşte uscat, haine vechi şi 
bagatele, din care oamenii abia câştigau ceva. 

Pentru Kiyomori, fiecare suflet de aici părea apăsat de 
greutatea covârşitoare a lumii; fiecare dintre cei de aici era o 
buruiană demnă de milă, călcată în picioare - o fojgăială de vieţi 
omeneşti care prinseseră rădăcini în această mlaştină, trăind şi 
lăsându-i pe alţii să trăiască în lupta lor pentru supravieţuire; iar 
curajul înspăimântător din privelişte îl tulbura. Aburul hranei 
care fierbea şi fumul cărnurilor care se prăjeau păreau să 
învăluie tainele mulţimii aceleia colcăitoare - grupuri de jucători 
de noroc, zâmbete ademenitoare ale femeilor care-şi croiau 
drum printre ceilalţi, ţipetele bebeluşilor, bătăile de tobe ale 
cântăreților de balade - tot acest amestec de mirosuri şi de 
larmă îi făcea capul să se învârtă. Acesta era paradisul celor de 
jos, echivalentul plăcerilor rafinate ale aristocraților; capitala 
veselă a oamenilor de rând. Şi acesta era motivul 
avertismentelor severe ale lui Tadamori; nu voia ca fiul său să-l 
dezonoreze venind în acest loc. 

Dar lui Kiyomori îi plăcea aici. Se simţea ca acasă printre 
oamenii ăştia. Chiar şi Piaţa Hoţilor, ale cărei chioşcuri apăreau 
uneori sub imensul arbore de sâmbovină din colţul de apus al 
pieţei, îl fascina. Poţi să le zici hoţi sau criminali - dar oare nu 
erau cât se poate de prietenoşi când aveau cu ce să-şi umple 
stomacul? Ceva era împotriva firii cu lumea care îi făcea pe 
aceşti oameni să fure. Aici, nu existau ticăloşi adevăraţi - aceia 
erau de găsit, mai degrabă, printre norii auguşti ai Muntelui Hiei, 
la Templul Onioji, ba chiar în Nara, unde îşi făceau fortărețe din 
sălile şi turnurile templelor budiste - toţi acei nenumărați Buda 
răuvoitori în veşmintele lor de brocart şi aur. 

Reflectând la toate acestea, Kiyomori se pomeni în 
mijlocul mulţimii care se înghesuia; aruncând o privire ici, 
oprindu-se colo, începu să se plimbe printre ei, fără să-i pese de 
noaptea care se lăsa. Sub sâmbovină nu se afla nici măcar un 


suflet, dar, în amurgul din ce în ce mai întunecat, desluşi 
strălucirea lumânărilor, a buchetelor de flori şi firicelele 
tremurătoare de fum de tămâie urcând în sus. In curând, 
dansatoare şi femei pierdute începură să apară unele după 
altele, apropiindu-se de copac să îl adore. 

O veche poveste spunea că, demult, în locul în care 
crescuse sâmbovina, locuise iubita unui faimos tâlhar. In timp, 
apăruse credinţa că rugăciunile rostite aici îl puteau face pe 
iubitul unei fete să viseze la ea sau îi puteau provoca o boală 
cumplită unei duşmance pe viaţă. Moartea tâlharului în 
închisoare, pe 7 februarie 988, stârnise o mare tulburare şi, de 
atunci, bandiții din piaţă şi femeile îi cinsteau amintirea cu 
ofrande de tămâie şi flori, în a şaptea zi a fiecărei luni. 

Trecuseră mai mult de o sută de ani de când acest 
personaj fără de lege, fiul unui curtean de Rangul al Patrulea, îşi 
săvârşise isprăvile grozave, incendii, jafuri şi crime, dar nu 
fusese uitat de oamenii obişnuiţi, pentru că numele îi părea 
întipărit în amintirile lor. Faptele lui rele făcuseră vâlvă într-o 
perioadă care reprezentase apogeul puterii şi strălucirii clanului 
Fujiwara. Pentru oamenii de rând, modul în care tâlharul sfidase 
ordinea se potrivea cu ceea ce aveau ei în gând, şi, în loc să îi 
judece aspru faptele, ei le sărbătoreau. De parcă nici ofrandele 
de tămâie, nici cele de flori nu vor dispărea cât timp va mai 
exista un Fujiwara în viaţă; iar aici veneau să se roage şi alţii, nu 
doar cei care credeau. 

— Ceva din tâlharul ăla este şi în sângele meu, cugetă 
Kiyomori; luminiţele de sub copac începură să se transforme în 
faruri care îi arătau calea spre propriul lui viitor. Deodată, i se 
făcu frică. Se întoarse pe călcâie şi se pregăti să plece. 

— la te uită, Heita din Isé! Ce-i cu privirile astea şi de ce 
aşa de aprinse - e din cauza femeilor ăstora tinere care vin să 
se roage sub sâmbovină? 

In întuneric, Heita nu izbuti să-şi dea seama cine era cel 
care îi vorbise. În clipa următoare, străinul făcu un pas în faţă şi 
îl înşfăcă pe Kiyomori de umeri, scuturându-l atât de tare încât 
capul i se bălăbăni neajutorat. 

— A, tu erai, Morito! 

— Cine altcineva să fie decât luptătorul Morito? Cum ai 
putut să mă uiţi! Ce făceai aici şi de ce ai privirea asta uimită? 

— Eh, uimită? Nu mi-am dat seama de asta. Mai am ochii 


umflaţi? 

— Ha, ha! Deci, a fost o ceartă între preafrumoasa ta 
mamă şi Saşiu, iar tu nu ai mai putut să stai acasă şi s-o înduri? 

— Nu. Mama e bolnavă. 

Morito râse nepăsător. 

— Bolnavă? 

Fuseseră împreună la Academia Imperială; deşi era cu un 
an mai tânăr decât Kiyomori, păruse încă de atunci cel mai în 
vârstă şi mai matur dintre ei; Kiyomori şi toţi ceilalţi rămăseseră 
cu mult în urma lui Morito la învăţătură, iar profesorul îi 
prezisese un viitor strălucit. 

Morito râse din nou. 

— Nu vreau să fiu lipsit de respect, dar doamna, te asigur, 
suferă de atacuri de iubire de sine şi de capricii. Nu e cazul să te 
îngrijorezi, dragul meu prieten; mai degrabă, hai să mergem - 
să bem puţin vin. 

— Ăă... vin? 

— Bineînţeles. Doamna din Gion e mama multor fii, dar nu 
s-a schimbat cu nimic faţă de vechiul ei fel de a fi. Haide, 
încetează cu îndoiala. 

— Morito, cine este această Doamnă din Gion? se bâlbăi 
Kiyomori. 

— Nu ştii nimic despre trecutul graţioasei tale mame? 

— Nu. Şi tu ştii? 

— Hmm... dacă doreşti, îţi voi povesti. Vino cu mine, 
oricum. Lasă-l pe Saşiu în plata Domnului. Sunt vremuri 
tulburate, Heita. De ce să îţi laşi spiritul să se cocoşeze încă din 
primăvara tinereţii tale? Am crezut că nimic nu poate să te 
tulbure. Încetează să te mai smiorcăi şi să te porţi ca o femeie. 

In timp ce rostea aceste vorbe, Morito îl mai scutură o 
dată tare, apoi porni înaintea lui în întuneric. 


Camera nu avea pereţi; paravane subţiri de lemn o 
despărţeau de cea alăturată; o fâşie veche de cârpă ţinea locul 
perdelelor şi o bucată de rogojină de paie era agăţată în dreptul 
uşii. Nici măcar un buştean nu ar fi putut rămâne adormit, din 
cauza larmei din încăperea alăturată - a bubuiturilor tobelor de 
mână, a zdrăngănitului vaselor şi a cântecelor fără perdea. O 
bufnitură a unui trup care cădea scutură casa, urmată de 


hohote de râs dezlănţuit al mai multor glasuri bărbăteşti şi 
femeieşti. 

— Ce e? Unde sunt? La dracu', cât e ceasul? 

Kiyomori se trezi deodată, cu capul greu. Lângă el era 
întinsă o femeie care dormea. Era limpede ca bună ziua - acesta 
era bordelul de pe Drumul al Şaselea. Morito îl adusese aici. Ce 
încurcătură! Trebuia să se întoarcă acasă. 

Ce minciună putea să le spună celor din familie? Vedea 
deja privirea furioasă a tatălui, auzea cicăleala mamei şi vocile 
frăţiorilor care plângeau de foame. Bun! Bine că nu cheltuise 
toţi banii împrumutaţi de unchiul său. Oare unde era Morito - 
chefuia încă? Acum va vedea cine făcea tot acel circ. 

Călcă pe părul negru al unei femei în timp ce trecea peste 
trupul ei adormit şi se uită afară printr-o gaură a unui nod, care 
lăsa să se strecoare înăuntru o rază subţire de lumină; câteva 
lămpi cu ulei de pin luminau o încăpere nemobilată; pe podeaua 
de scândură erau întinse câteva saltele de paie, iar trei sau 
patru preoţi, în haine bisericeşti, ţineau dansatoare în poală sau 
le îmbrăţişau. Mai multe sticle de vin goale se rostogoleau pe 
podea. 

Aşadar, Morito plecase şi îl lăsase singur! 

Cuprins de spaimă, Kiyomori îşi trase peste el mantia 
zdrenţuită, îşi prinse din nou sabia la brâu şi, răvăşit cu totul, 
porni pipăind spre un coridor care ducea spre o uşă. In întuneric, 
piciorul lui care bâjbâia izbi un obiect de metal care scoase un 
dangăt răsunător, în timp ce el ieşea. 

La acest sunet, preoţii se năpustiră afară din cameră, 
răcnind: 

— Stai, stai! Cine îndrăzneşte să îmi dărâme halebarada şi 
apoi să plece? la stai aşa, ticălos mic! 

Kiyomori rămase locului, încremenit. Când se întoarse să 
se uite în urmă, străfulgerarea rece a unei halebarde îi sări în 
ochi. Fără îndoială, aceasta era mâna iscusită a unuia dintre 
preoţii ăia voinici de la Muntele Hiei sau de la Templul Onjoji. 
Primejdia venise la fel de repede ca şi mâna zeului morţii. Brusc, 
aburii vinului se risipiră, ca şi amintirea plăcerii şi părerea de 
rău, iar Kiyomori se întoarse şi o rupse la fugă cât putu de 
repede, adâncindu-se în vântul nopţii. 

Când dădu cu ochii de casa părintească, inima i se frânse. 
lată peretele năruit, din lut amestecat cu nuiele, acoperit pe ici 


pe colo cu iarbă uscată, şi acoperişul încovoiat al porţii 
principale. Ce urma să facă? Ce urma să spună? In seara asta, 
se cutremura numai la gândul că va da cu ochii de mama lui; 
mai degrabă ar fi vrut să îndure furia tatălui. Supărarea clocotea 
în Kiyomori; nu putea îndura gândul că-i va auzi vocea; 
altminteri, ar fi pus-o să stea de vorbă cu tatăl lui, ar fi implorat- 
o să-l ierte şi poate ar fi încercat chiar să-i ceară vreo 
mângâiere. Unde se mai găsea pe această lume un fiu care să 
nutrească gânduri mai răzvrătite decât el în această noapte? 
Ridicând privirea spre perete, se simţi bolnav de inimă şi 
părăsit. Slab de înger, era chinuit în această clipă de un tumult 
de gânduri care îi făcea pleoapele şi tâmplele să zvâcnească. 
Măcar dacă nu ar fi aflat despre trecutul mamei sale! Măcar 
dacă nu l-ar fi ascultat pe acel Morito! 

II cuprinse remuşcarea - amintirea lui Morito, petrecerea 
lor cu femeile acelea. Toate peripeţiile serii înecate în băutură îi 
invadară din nou mintea, în bucăţi. Chiar mai puternic decât 
toate acestea, îşi amintea de camera aceea din bordel - părul 
negru, răvăşit şi membrele ei calde, moi. Avea vreo importanţă 
dacă ea era o frumuseţe sau o ciumă? Avea douăzeci de ani şi 
gustase pentru prima oară dintr-o dulceaţă stranie, de neuitat, 
un extaz care îi umplea toate simţurile de uimire. Mintea lui 
continua să se învârtă în jurul unui amănunt care ardea înăbuşit 
în interiorul lui. Parfumul trupului ei se agăţase de al lui? Gândul 
îl chinui pentru o clipă; apoi, cu o singură săritură, trecu peste 
perete. Niciodată nu ajunsese în partea cealaltă simțindu-se atât 
de vinovat ca în seara asta. Adeseori venea astfel acasă după 
escapadele lui nocturne obişnuite. Se pomeni între răsadurile 
binecunoscute din spatele grajdului. 

— O, tu eşti acela, tânărul meu stăpân Heita? 

— Hmm... tu eşti acela, Bătrâne? 

Kiyomori se ridică rapid în picioare, dându-şi pe spate 
părul ciufulit. Era slujitorul în vârstă, Mokunosuke, care îl făcea 
să se simtă aproape la fel de vinovat ca şi tatăl său. 

Venise să slujească în această casă cu mult înainte de 
naşterea lui Kiyomori; acum, cei doi dinţi din faţă îi lipseau şi, 
deşi oamenii îl bârfeau pe stăpânul lui lipsit de şira spinării şi 
zeflemiseau sărăcia familiei Heike, credinciosul Mokunosuk€ 
rămăsese singurul paznic sever al demnităţii casei stăpânului 
său, îi menţinuse ceremonialurile şi nu lăsase niciodată 


îndatoririle pe care le considerase obligatorii în calitatea lui de 
slugă a unui războinic de viţă nobilă. 

— lar tu, tânărul meu stăpân, ce ai făcut? Nu e nici măcar 
un strop de lumină pe străzi la ora asta a nopţii, spuse el, 
aplecându-se să ridice fesul ponosit al lui Kiyomori; în timp ce i-l 
întindea, ochii lui îl priviră ţintă, adulmecând ceva în neregulă. 

— Oare te-ai luat la harţă cu călugării ăia gălăgioşi sau te- 
ai amestecat în vreo afurisită de încăierare la răscruce de 
drumuri? Deşi l-am implorat pe stăpân să se ducă la culcare, nu 
a vrut. Ei, bine - bun venit, bun venit acasă. 

Ochii înguşti se umplură de uşurare, dar Kiyomori se făcu 
mic în faţa privirii scrutătoare aţintite asupra lui. Aşadar, tatăl 
său era încă treaz! Dar mama lui? Începu să tremure, gândindu- 
se la ceea ce îl aştepta. Mokunosuke începu, fără să-i mai 
aştepte întrebările: 

— Linişteşte-te, tânărul meu stăpân, şi du-te tiptil să te 
odihneşti. Du-te acum în pat. 

— E în regulă, Bătrâne, dacă nu mă duc acum în 
apartamentele tatălui meu? 

— Dimineaţa. Dă-i voie Bătrânului să vină şi să se scuze şi 
el odată cu tine. 

— Dar desigur că e furios din cauză că am venit aşa târziu. 

— Mai furios decât de obicei. M-a chemat la asfintit. Părea 
să fie nebun de furie şi mi-a ordonat să „mă duc să-l caut pe 
nemernicul ăla la Shiokoji“. Am rezolvat lucrurile cum am putut 
de bine. 

— Da, şi ce minciună i-ai servit? 

— Aminteşte-ţi, tânărul meu stăpân, că m-a durut să-l 
mint, dar i-am spus că m-am dus repede până la unchiul tău, te- 
am găsit în pat cu o durere de stomac şi i-am promis că te vei 
întoarce de îndată ce se va face zi. 

— Îmi pare rău, Bătrâne, iartă-mă. 

Florile prunului de lângă grajd aveau o strălucire rece, 
care răzbătea prin întunericul nopţii. Parfumul lor răcoritor 
pătrunse deodată până în nările lui Kiyomori, iar un spasm îi 
schimbă faţa. Lacrimi fierbinţi se revărsară pe umărul lui 
Mokunosuke, în timp ce Kiyomori îşi încolăcea braţele în jurul 
bătrânului, care rămase încremenit, presimţind că se întâmplase 
ceva. Sub coastele fragile ale trupului său în vârstă, un val 
intens de emoție păru să se umfle dintr-odată. Dragostea 


înăbuşită atâta vreme a bătrânului ieşi la suprafaţă şi se întâlni 
cu izbucnirea lui Kiyomori. Izbucniră amândoi într-un plâns 
zgomotos, până când se lăsară jos, sfârşiţi. 

— O, tânărul meu stăpân, ai nevoie... ai nevoie atât de 
mare de mine? 

— Eşti cald. Ascultă, Mokunosuke, numai trupul tău bătrân 
mi se mai pare cald. Sunt singur ca un corb singuratic părăsit în 
vântul iernii. Mama mea e ceea ce ştii şi tu că e. Acest tată nu e 
al meu - Tadamori al familiei Heike nu este tatăl meu! 

— A! Cine ţi-a spus un asemenea lucru? 

— Pentru prima oară, am aflat secretul tatălui meu! Mi l-a 
spus Morito din Gărzile Imperiale! 

— Aha - acel Morito! 

— Da, Morito. Ascultă, el mi-a spus: „Saşiul nu este tatăl 
tău adevărat. Impăratul Shirakawa te-a făcut iar tu, fiul unui 
împărat, umbli cu stomacul gol, în zdrenţele alea şi în sandale 
uzate. Ce privelişte!“ 

— Gata! Nu mai vorbi, strigă Mokunosuk€, ridicându-şi 
braţul de parcă ar fi vrut să-i astupe gura lui Kiyomori. 

Dar Kiyomori îi cuprinse încheietura mâinii şi i-o scutură 
cu sălbăticie. 

— Ba mai este - iar tu, Bătrâne, ştii şi mai multe! De ce 
mi-ai ascuns toate astea pentru atât de mult timp? 

Se uită furios la bătrânul slujitor. Mokunosuke păru că se 
încovoaie sub privirea aceea amenințătoare; cuvintele păreau 
că-i sunt smulse cu cleştele atunci când spuse: 

— Gata, gata, linişteşte-te. Dacă e aşa, trebuie să 
vorbească şi Mokunosuké, deşi nu ştiu ce ţi-a spus Morito din 
Gardă. ` 

— Uite ce mi-a spus: „Dacă nu eşti fiul răposatului Impărat 
Shirakawa, cu siguranță că eşti zămislit de unul dintre preoții ăia 
răi din Gion. Fie că eşti fiul unui împărat sau odrasla unui preot 
demonic, pot afirma fără să greşesc că nu eşti cu adevărat fiul 
lui Tadamori. 

— Ce ştie neavenitul ăla pe nume Morito? O fărâmă de 
învăţătură i-a sucit mintea şi crede că toţi oamenii sunt proşti. 
lar în ceea ce îl priveşte pe el, oamenii spun că este un risipitor. 
Eşti necugetat dacă dai crezare vorbelor unui flăcău atât de 
nesăbuit, tânărul meu stăpân. 

— Atunci, Bătrâne, spune-mi sub jurământ dacă sunt fiu 


de împărat sau sămânţa unui preot desfrânat. Vorbeşte! Îţi 
ordon să îmi spui! 

Kiyomori era hotărât să nu îl lase pe bătrân să se prefacă. 
De fapt, Mokunosuke era singurul părtaş al acestui secret, iar 
faţa lui nevinovată arăta limpede că ştia despre ce era vorba. 


1 Tsukimi, celebrarea lunii pline, sărbătoare cu dată 
variabilă, la jumătatea toamnei, în „seara în care luna este cea 
mai frumoasă“ (n. tr.). 


Capitolul II 
Doamna din Gion 


Kiyomori al familiei Heike se născuse în 1118. În acea 
vreme, tatăl său, Tadamori, avea 23 de ani. Deşi acum era 
cunoscut ca Saşiul şi batjocorit pentru sărăcia lui, era ciuca 
bătăii de joc pentru oamenii de rând şi disprețuit de ceilalţi 
membri ai clanului Heike, nu fusese întotdeauna aşa. Tatăl lui 
Tadamori fusese în slujba a trei împărați, unul după altul, fusese 
nespus de prețuit de către aceştia, ca un însoțitor iscusit şi loial, 
iar Tadamori crescuse în mijlocul comorilor din palat. Când 
luptătorii neamului Heike au fost chemaţi pentru a sluji în 
Gărzile Imperiale şi, treptat, numărul lor l-a depăşit pe acela al 
luptătorilor Genji, Tadamori şi tatăl său au devenit persoane 
însemnate. Împăratul Shirakawa i-a ales pe ei şi i-a înlăturat pe 
luptătorii Genji de la Curte; i-a asmuţit pe cei doi împotriva 
puternicei armate a clerului şi i-a instalat pe tată şi pe fiu la 
Curte, pentru a limita influenţa curtenilor Fujiwara. X 

După ce a abdicat şi a devenit cunoscut ca fostul Impărat 
Shirakawa, bătrânul monarh s-a călugărit şi s-a retras la Palatul 
Mănăstire. Aici, şi-a creat o administrație independentă de 
guvernul central, un Guvern al Mănăstirii, o ciudățenie din care 
nu s-a născut doar o putere rivală pentru suveranul în functie, ci 
şi un conflict şi mai ascuţit între membrii clanurilor Genji şi 
Heike. 

După moartea tatălui său, Tadamori a preluat funcţia 
acestuia, iar fostul Împărat i-a arătat chiar şi mai multă 
încredere castului Tadamori, numindu-l garda sa de corp 
personală. În vizitele pe care monarhul care abdicase le făcea 
din palatul său de pe Drumul al Treilea din Soare-Apune spre 
Gion, aflat pe celălalt mal al Râului Kamo, îi chema întotdeauna 
pe Tadamori şi pe slujitorul acestuia, Mokunosuk6, să îl 
însoţească. Aceste drumuri pe ascuns din timpul nopţii erau 
vizite la amanta lui pentru că, deşi trecuse cu mult de şaizeci de 
ani, era înzestrat cu o vitalitate neobişnuită, iar pofta lui de 
dragoste echivala cu vigoarea cu care îşi administra afacerile 
din cadrul Guvernului Mănăstirii. 

Nu era nimic neobişnuit în faptul că fostul împărat are o 
amantă; mai degrabă era un obicei cunoscut pe-atunci printre 
aristocrați să curteze femeile care le atrăseseră privirea şi să 


devină amanţii lor pe faţă. Exista, totuşi, un motiv care îl 
determina pe monarh să păstreze taina în privinţa amantei lui: 
ea era o dansatoare a cărei meserie o împiedica să fie acceptată 
la Curte şi mutată acolo. Nimeni nu ştia unde şi când a văzut-o 
bătrânul Impărat pentru prima oară, dar se zvonea că era fiica 
unui nobil, Nakamikado. Numai patru sau cinci dintre curtenii 
însoțitori ai fostului Impărat ştiau că în Gion fusese construită o 
casă, într-o grădină înconjurată cu gard de cedru, iar frumuseţea 
necunoscută, pe care ei o numeau Doamna din Gion, se dusese 
să locuiască acolo; mai menţionau, totodată, că era amanta 
unui curtean retras şi locuia acolo pentru propria ei sănătate. 

Doamna din Gion era femeia care urma să devină mama 
lui Kiyomori. Nu era nici o îndoială că ea îi dăduse viaţă. In ceea 
ce îl priveşte pe tatăl lui, numai ea ştia secretul şi alesese să 
păstreze taina, făcându-l pe fiul ei să sufere douăzeci de ani mai 
târziu. 

Noaptea era întunecată, iar freamătul frunzelor se 
întrepătrundea cu sunetul burniţei de toamnă, într-un susur lin 
peste străzile pline de noroi şi şiroaie de apă şi peste dealurile 
împădurite. In această noapte neagră, fostul împărat, însoţit de 
Tadamori şi slujitorul lui, Mokunosuke, a pornit spre Gion. 

Frunzele îmbibate în apă sclipiră brusc, puternic, 
reflectând o lumină roşie care apăru printre copaci, iar fostul 
Impărat se ghemui, tremurând din cauza a ceea ce văzuse. 

— Ha! Un diavol! 

O făptură cu un cap uriaş apăru printre copaci, dezvăluind 
un şir de dinţi strălucitori. 

— Izbeşte-l, Tadamori, izbeşte-l! se auzi ţipătul 
înspăimântat al fostului Impărat. Mokunosuke răspunse ceva, 
dar Tadamori alergă înainte fără să scoată un cuvânt, cu sulița 
pregătită de atac. In scurt timp, toţi trei se tăvăleau pe jos de 
râs şi-şi continuară drumul, pentru că fantasma nu era nimic 
altceva decât un preot care purta o pălărie de paie împletite şi 
îşi aprinsese chiar în clipa aceea felinarul, în timp ce cobora 
dealul dinspre Gion. 

Aventura acelei nopţi păru să-l amuze neobişnuit de tare 
pe fostul Impărat. Fu auzit repetându-le de mai multe ori 
curtenilor săi povestea acelei întâlniri cu preotul. De câte ori 
relua povestea, îşi amintea să laude comportamentul lui 
Tadamori pentru că, dacă acesta ar fi fost mai aprig, nu-i aşa că 


ar fi avut acum un preot mort pe conştiinţă? Curtenii plictisiţi, 
care se lăudau cu perspicacitatea lor, clătinau din cap între ei: le 
era greu să creadă în întregime povestea Maiestăţii Sale. Nu îşi 
încetase complet vizitele la doamna din Gion în acea noapte? 
Chiar şi mai stranie fusese decizia lui de a o mărita pe doamnă 
cu Tadamori, la puţin timp după aceea. lar Tadamori, de când se 
căsătorise cu doamna, îşi pierduse complet cheful de viaţă. 
Ceea ce era şi mai bizar, Tadamori nu fusese auzit niciodată 
scoțând vreo vorbă despre aventura din acea noapte. Nu erau 
toate acestea încurcate? Apărură şi mai multe motive de 
bănuială când, la mai puţin de nouă luni după ce Tadamori o 
luase pe doamnă la Imadegawa, ea dădu naştere unui fiu. 
Astfel, povestea Maiestăţii Sale despre preotul din noaptea 
aceea ploioasă părea oarecum de necrezut, era un pretext 
poate... 

Nici măcar cei mai curioşi nu îndrăzniră să meargă mai 
departe cu presupunerile. Nu era de bun-gust pentru curteni să 
facă una ca asta; şi, mai mult de atât, erau conştienţi că astfel 
de bănuieli puteau avea consecinţe grave, de aceea era cel mai 
bine să le ocoleşti, dacă voiai să fii înţelept. Cei cuminţi se 
mulţumeau să surâdă cu subiînţeles. 

In acea vreme, Mitsuto Endo, unchiul lui Morito, era Gardă 
la Palat. Optsprezece ani mai târziu, acesta i-a spus nepotului 
său povestea, începând-o astfel: 

— Nu e fiul cel mai mare al lui Tadamori, Heita Kiyomori, 
la aceeaşi şcoală cu tine? Mă întreb dacă Tadamori încă are 
impresia că a fost onorat de fostul Împărat atunci când a primit- 
o pe preaiubita Doamnă din Gion de soţie, iar ea i-a dat atât de 
curând naştere acelui Kiyomori? Dacă da, bietul prostănac! M- 
am întâlnit zilele trecute cu un bărbat care pretinde că a 
cunoscut-o intim pe Doamna din Gion. Trebuie să aibă mai mult 
de 50 de ani şi locuieşte într-unul din templele de lângă Gion, 
unde este poreclit Preotul Desfrânat, Kakunen. El spune că este 
adevăratul tată al lui Kiyomori. 

— Aha! Şi acesta este adevărul? 

Interesul lui Morito a fost stârnit brusc de această 
dezvăluire despre prietenul său, pentru că auzise câteva bârfe 
împăclate despre Kiyomori care era, pasămite, fiul unui împărat. 
Morito întrebă pe dată: 

— Spui că această poveste vine de la acest Kakunen. Cine 


crezi că spune adevărul? 

— Eram undeva şi beam vin, în timp ce ne lăudam cu 
aventurile noastre cu diverse femei. Atunci, acest Kakunen mi-a 
şoptit că nu a spus acest secret niciunui alt bărbat, dar m-a 
lăsat să îl aud cu propriile mele urechi. 

— De necrezut! 

— Şi eu am fost surprins. Nu îmi prea vine să cred că un 
preot, chiar şi unul atât de desfrânat, ar fi în stare să mintă în 
felul ăsta. Pe lângă asta, povestea se leagă... 

Kakunen îi spusese unchiului lui Morito următoarea 
poveste, cu lux de amănunte: o zărise o dată pe Doamna din 
Gion printr-o gaură a gardului din lemn de cedru şi începuse să 
tânjească după ea. Dar, pentru că era favorita Maiestăţii Sale, 
nu găsi nici o cale de a se apropia de ea. Pentru o vreme, se 
învârti prin preajma proprietăţii împrejmuite, o urmări în fiecare 
dimineaţă şi seară, când ieşea din casă, până când, într-o zi, 
norocul îl ajută să îşi pună în aplicare planurile şi atunci o 
posedă. 

Dat fiind că bătrânul Împărat venea din ce în ce mai rar, 
iar Kakunen era un novice atrăgător de 30 de ani, locuind într- 
un templu care era la o aruncătură de băț de casa ei, Doamna 
din Gion, după o scurtă perioadă de nehotărâre, a fost cucerită 
de dezmierdările tânărului preot. 

In acea noapte de toamnă ploioasă, când li se părea cel 
mai puţin probabil ca fostul Împărat să vină în vizită, Kakunen se 
duse pe furiş să se întâlnească cu Doamna din Gion, aproape că 
dădu nas în nas cu Maiestatea Sa şi puţin lipsi să nu fie ucis de 
gărzile de corp. Dacă nu i se putea da crezare lui Kakunen, al cui 
era copilul care s-a născut mai târziu sub acoperişul lui 
Tadamori? 

Mitsuto îl puse pe nepotul său să promită că nu va mai 
spune nimănui povestea, iar Morito o ţinu pentru sine până la 
întâlnirea întâmplătoare de la Shiokoji cu Kiyomori cel zdrenţuit 
şi cu chipul întristat, când secretul a fost dezvăluit. În parte din 
dorinţa de a-l înviora, Morito l-a invitat pe Kiyomori să bea cu el 
şi i-a spus povestea. 

— Bătrâne, acum ştiu totul. Nu are rost să încerci să îmi 
ascunzi nimic. Ochii tăi au văzut tot ce s-a întâmplat în acea 
noapte de acum 20 de ani. Oare Morito spune o minciună sau 
adevărul? Nu, te implor, spune-mi al cui fiu sunt! Bătrâne, te rog 


în genunchi, spune-mi adevărul, şi atunci mă voi putea gândi la 
sângele care-mi curge prin vine şi la destinul meu! Te implor... 
te implor! 

Vocea din umbra grajdului amuţi. Se auzi un suspin. 
Mokunosuk€ nu scoase o vorbă. Deasupra streşinilor, dincolo de 
prun, norii din răsărit se risipeau, iar vântul rece al zorilor îi 
pătrunse până la oase. 


Mokunosuke stătu nemişcat, cu capul aplecat până la 
piept, ca o siluetă sculptată din piatră, iar Kiyomori, respirând 
întretăiat, continuă să îl fixeze pe bătrân din priviri. Numai 
bătaia aprigă a inimilor lor părea să rupă liniştea chinuitoare 
care se lăsase în zori peste pământul îngheţat. 

Mokunosuke oftă adânc, cu gândul la dezvăluirea pe care 
trebuia să o facă. 

— Voi vorbi, pentru că îmi porunceşti asta, dar, mai întâi, 
linişteşte-te. 

Apoi începu: 

In urmă cu 20 de ani, în anul în care s-a născut Kiyomori, 
într-o noapte neagră şi ploioasă, Mokunosuke a fost martor al 
unei întâmplări. Era cu stăpânul său, Tadamori, însoţindu-l pe 
fostul Impărat, şi văzuse ceea ce se întâmplase pe dealul de 
lângă Gion. Şi totuşi, cine ar fi crezut adevărul despre o întâlnire 
care s-a petrecut cu douăzeci de ani în urmă? Chiar şi 
Mokunosuke se îndoia că lucrurile pe care le va spune el vor 
putea fi crezute de Kiyomori deşi, într-adevăr, exista o urmă de 
adevăr în ceea ce spusese intrigantul de Morito şi în bârfele care 
umblau - noaptea ploioasă, preotul, curajul lui Tadamori - dar 
povestea lui Mokunosuk& era diferită. În acea noapte din Gion, 
el văzuse un preot încercând să plece în grabă, sărind gardul 
reşedinţei Doamnei din Gion. În acea noapte şi-a dat seama că 
lucrurile nu mergeau prea bine între fostul Împărat şi favorita 
lui. O auzise pe doamnă plângând; Tadamori fusese chemat 
înăuntru; Maiestatea Sa ridicase vocea, furios; apoi, fostul 
Impărat se întorsese la Palat cu mult înainte de sosirea 
dimineţii. Toate acestea erau cât se poate de neobişnuite, 
învăluind în ceaţă evenimentele din acea noapte. Nici bârfele 
atât de răspândite ale lumii, chiar dacă erau privite mai 
îndeaproape, nu dezvăluiau adevărul. În acelaşi an, Doamna din 


Gion îi fusese oferită în căsătorie lui Tadamori, iar în locuinţa lui 
se născuse un copil de parte bărbătească, fapt de necontestat, 
dar care în continuare nu oferea nici o lămurire în privinţa 
paternităţii copilului. Şi totuşi, când acest copil pretindea cu 
atâta disperare să i se spună adevărul, Mokunosuke rămase 
ferm în credinţa lui că nu era cazul să adauge nici o fărâmă din 
propriile lui speculaţii la misterul care îl înconjura pe fiul 
stăpânului său. Ar fi fost un act de neloialitate faţă de acesta din 
urmă dacă ar fi procedat astfel. 

Ca un copil tulburat care a fost alinat, dar care continuă să 
suspine, Kiyomori, ţinut strâns în braţe de bătrân, se lăsă 
condus până în camera lui. 

— Acum dormi, spuse Mokunosuke€. Lasă-mă pe mine să 
vorbesc cu stăpânul dimineaţa; Mokunosuke îi va explica cum 
stau lucrurile. Nu te teme. 

Întocmai cum ar fi făcut-o pentru propriul său copil, 
Mokunosuke îi aranjă pernele şi îl acoperi cu plăpumile pe 
Kiyomori. Îngenunchind lângă capul lui, bătrânul slujitor îi spuse: 

— Acum, uită-ţi toate grijile şi scufundă-te în vise. Oricine 
ai fi, eşti un om până la urmă. Fii curajos, nu ai cum să fii un 
schilod cu mâinile astea puternice. Gândeşte-te la ceruri şi la 
pământ ca la mama şi tatăl tău. Nu te consolează acest gând? 

— Bătrâne, mă tulburi. Lasă-mă să dorm şi să uit. 

— Ei, bine, atunci şi inima asta bătrână este liniştită. 

Întorcându-se iar să se uite la chipul adormit al lui 
Kiyomori, Mokunosuk€ se înclină, ieşi din cameră cu spatele 
înainte, trecând printre perdelele care încadrau pragul uşii, şi se 
îndepărtă. 


Kiyomori habar nu avea cât dormise. Cineva îl scutura şi îl 
striga pe nume. Se luptă să îşi deschidă ochii lipiţi de somn. 
Umbra lăsată de jaluzeaua ridicată a uşii arăta că ora prânzului 
trecuse de mult. Tsunemori stătea lângă patului; trăsăturile lui 
neliniştite, dăltuite parcă, păreau încordate în timp ce se apleca 
asupra fratelui său, repetând: 

— Vino... trebuie să vii. Din cauza ta, Tata şi Mama... 

— Ce? Eu? Ce e cu mine? 

— Cearta a început de dimineaţă şi au uitat chiar şi de 
masa de prânz. Pare să nu se mai termine. 


— Încă una dintre certurile lor? Şi ce legătură are asta cu 
mine? 

Căscând ostentativ, Kiyomori îşi întinse braţele şi spuse 
sfidător: 

— Lasă-mă în pace. Ce legătură am eu cu cearta lor? 

Tsunemori îl imploră: 

— Nu e aşa, tu eşti motivul ei. Ascultă-i pe fraţii noştri cum 
scâncesc şi ţipă de foame! 

— Unde este Mokunosuke? 

— A fost chemat cu puţin timp în urmă în apartamentele 
Tatii, iar Mama pare să-i fi dat ceva de lucru. 

— Ei bine, atunci mă duc, ripostă Kiyomori, sărind din pat 
şi aruncându-i o privire dispreţuitoare fratelui său sfios. Dă-mi 
hainele... hainele mele. 

— Le ai pe tine. 

— O, am dormit în ele, nu-i aşa? observă Kiyomori, 
scoțând din bocceluţă ce mai rămăsese din banii obţinuţi în 
seara trecută. 

Împingându-i nişte bani lui Tsunemori, îi spuse: 

— Cumpără-le celor mici ceva de mâncare. Spune-i 
tânărului Heiroku să meargă după tine. 

Tsunemori se retrase: 

— Nu putem face asta, o s-o înfuriem cumplit pe Mama, şi 
apoi... 

— Cui îi pasă? Aşa zic eu! 

— Dar până şi tu... 

— Prostule! Nu sunt eu mai mare şi nu am dreptul să dau 
porunci? 

Aruncând banii în poala fratelui, Kiyomori ieşi din cameră. 
Paşii lui răsunară de-a lungul verandei. La fântâna de lângă 
bucătărie, dădu pe gât câteva înghiţituri mari de apă proaspăt 
scoasă; apoi se spălă pe faţă, ştergându-se cu mâneca hainei lui 
murdare, şi traversă încet curtea. 

Apartamentele lui Tadamori, aflate într-o aripă la fel de 
degradată ca şi clădirea principală însăşi, erau în partea opusă a 
curţii. Kiyomori păşi pe veranda putrezită, cu inima bătând 
puternic. Alunecând de după storurile care se pliau, zise: 

— lartă-mă că am întârziat noaptea trecută. Am făcut ce 
mi-ai cerut. 

Din clipa în care umbra lui căzu pe cadrul uşii, se făcu 


linişte şi trei perechi de ochi se întoarseră spre el. Privirea lui 
Mokunosuke se lăsă imediat în jos şi Kiyomori îşi întoarse 
privirea de la bătrânul slujitor; niciunul dintre ei nu părea în 
stare să îndure privirea celuilalt. Străduindu-se să pară liniştit, 
Kiyomori se apropie de părinţii săi cu un aer sfidător şi le azvârli 
fără prea multă ceremonie nişte bani. 

— lată banii pe care i-am împrumutat de la unchiul meu - 
totuşi, nu sunt toţi. Am cheltuit o parte dintre ei noaptea 
trecută, când m-am întâlnit cu un prieten, şi chiar acum i-am dat 
nişte bani lui Tsunemori să cumpere mâncare pentru copii, care 
plâng de foame. Asta e restul... 

Înainte să-şi termine vorbele, pe chipul lui Tadamori se 
petrecu o mare schimbare, de parcă ruşinea, autocompătimirea 
şi furia devoratoare se luptau în interiorul său. Aruncă o privire 
spre suma infimă de bani, iar pleoapele cicatrizate părură mai 
urâte ca oricând, chinuite de cât de tare se lupta să-şi înghită 
lacrimile. 

— Heita! la banii ăia! Ce încerci să ne spui când ne arunci 
banii ăia înainte să ne spui bună ziua? şuieră Yasuko, stând 
dreaptă şi necruțătoare în faţa soţului ei şi aruncându-i o privire 
istovită lui Kiyomori. (Deci, ea fusese cea numită Doamna din 
Gion, care îi fusese dată în căsătorie lui Tadamori de către 
clanul Nakamikado, ca şi când ar fi fost fiica lor!) 

În timp ce ochii lui Kiyomori se lăsară asupra femeii, ceva 
izbucni în el şi îl făcu să tremure: 

— Ce ai spus, Mamă? Dacă nu aveai nevoie de banii ăştia, 
de ce m-ai trimis să-i împrumut ca un cerşetor? 

— Linişte! Când te-am trimis eu? Tatăl tău a făcut asta! 

— Dar banii nu sunt pentru familia asta care n-are nici 
măcar un chior? Nu ai nevoie de banii ăştia? 

— Nu, spuse Yasuko, clătinând din cap hotărâtă, nu am 
nevoie de ajutorul ăsta jalnic. 

Roşeaţa de pe chipul ei o făcea să strălucească, negându-i 
vârsta de peste treizeci de ani. 

Urechile mari ale lui Kiyomori se făcură stacojii; o expresie 
amenințătoare îi apăru în ochi; mâinile încleştate în poală se 
contractară spasmodic, de parcă ar fi fost pe cale să sară în sus 
şi să o lovească. 

— Atunci, Mamă, nu mai ai nevoie de mâncare de acum 
încolo? Mâine? 


— Nu, Kiyomori, nu sunt mulţumită doar cu mâncarea... 
Ah, ai venit şi tu, Tsunemori? Atunci, ascultaţi-mă amândoi. Îmi 
pare rău pentru voi, dar azi îmi este permis în sfârşit să îl 
părăsesc pe Tadamori. Nu mai suntem soţ şi soţie. Se 
obişnuieşte ca fiii să rămână cu tatăl lor. E ultima oară când mă 
vedeţi. 

Chicotind uşor, continuă: 

— Regretele voastre se vor risipi mai repede decât 
ceţurile. l-aţi ţinut întotdeauna partea tatălui vostru, pe care aţi 
crezut că l-am nedreptăţit. 

Kiyomori tresări. Îşi privi mai îndeaproape mama. Se 
presupunea că este bolnavă, şi, totuşi, era îmbrăcată complet. 
După obiceiul ei, îşi machiase cu grijă faţa; îşi parfumase părul; 
îşi conturase cu delicateţe sprâncenele; mantaua de deasupra, 
îndeajuns de colorată pentru o fată de douăzeci şi ceva de ani, 
era înfăşurată în jurul ei. Ce însemna asta? Nu era încă una 
dintre certurile lor obişnuite. Amenințarea ei perpetuă fusese că 
îi va părăsi - pentru totdeauna - şi atât soţul, cât şi băieţii ei se 
obişnuiseră cu aceste promisiuni ale ei, dar niciodată nu păruse 
atât de calmă şi atât de pregătită de plecare. 

Tadamori avea aerul că s-a consolat cu ideea. Kiyomori 
era năucit de consternare. Îşi ura mama, şi cu toate acestea, era 
exasperat de gândul că era sânge din sângele lui. Întorcându-se 
spre Tadamori, bolborosi: 

— Tată, e adevărat... ce spune mama mea? 

— Da, fiule. A trebuit să înduraţi toată povestea asta 
pentru atât de mult timp, dar e adevărat şi este cel mai bine 
pentru voi toţi. 

Kiyomori se înecă. 

— De ce? Dar de ce? 

Îl auzi pe fratele său stăpânindu-şi un suspin. 

— Dar treaba asta nu se poate întâmpla, Tată, cu copiii 
ăştia... 

Apelul atât de copilăros păru să-l amuze pe Tadamori, 
care zâmbi împotriva voinţei lui. 

— Heita, e în regulă şi e cel mai bine aşa. 

— Ce e „în regulă“? Ce se va întâmpla cu noi toţi? 

— Yasuko va fi fericită. lar pentru voi toţi - asta pare cea 
mai bună soluţie. N-are rost să te frămânţi. Nu fi îngrijorat. 

— Dar Tsunemori îmi spune că eu sunt motivul chestiei 


ăsteia. Dacă am greşit, lasă-mă să încerc să-mi îndrept 
greşeala. 

Intorcându-se spre mama lui, Kiyomori insistă: 

— Ce va fi cu bieţii mei fraţi? Îţi promit, Mamă, că voi face 
ce doreşti. Numai să te mai gândeşti o dată! 

In timp ce vorbea, Kiyomori se simţi tulburat şi întristat de 
puterea sentimentelor pe care le avea pentru mama lui. 
Mokunosuk€ şi Tsunemori plângeau în hohote. Năucit, şi 
Kiyomori izbucni în lacrimi, deşi Tadamori şi Yasuko stăteau 
acolo, reci şi netulburaţi. 

Tadamori interveni atunci, stăpânit: 

— Gata, încetaţi cu lacrimile! Până acum am îndurat orice 
de dragul fiilor mei, dar acum m-am trezit din vise. Ce prost am 
fost! În aceşti douăzeci de ani, eu, Tadamori din familia Heiké, i- 
am permis unei femei să-mi comande şi am lăsat anii să treacă 
într-o nesfârşită agonie. Am fost un prost! Nu am cum să te 
învinovăţesc, Heita, pentru prostia ta, spuse el, râzând amar. 

La aceste vorbe aprige, Yasuko, care stătuse dreaptă şi 
arogantă, roşi intens şi izbucni: 

— Ce vrei să spui cu râsul ăsta? Mă batjocoreşti! Răzi cât 
vrei, zeflemiseşte-mă. Dacă Maiestatea Sa ar fi în viaţă astăzi, 
nici măcar tu nu ai îndrăzni să mă umileşti aşa! Aminteşte-ţi că 
Maiestatea Sa i-a numit pe Nakamikado părinţii mei adoptivi! 

Tadamori continuă să râdă. 

— Intr-o zi voi face o vizită familiei Nakamikado, care l-a 
onorat pe umilul Tadamori cu această doamnă, în toţi anii ăştia. 

Yasuko îşi aruncă privirea răzbunătoare peste Tadamori şi, 
cu o vehemenţă menită să-i întipărească vorbele în memorie, 
spuse: 

— Şi nu ai profitat de asta, făcându-mă să nasc un copil 
după altul? A existat măcar o zi în care să încerci să îmi oferi 
vreo plăcere? Douăzeci de ani... şi în pofida faptului că te uram, 
dragostea pentru copii m-a ţinut aici! Aceştia doi - Heita şi 
Mokunosuke€ - nu mă bârfeau plini de răutate pe lângă grajd în 
zorii zilei? Şi nu vorbeau într-un mod lipsit de respect despre 
Maiestatea Sa răposată, afirmând că Doamna din Gion a avut un 
amant secret - un preot al demonilor, sau aşa ceva? lar bătrânul 
Mokunosuke, aici de faţă, jura că a văzut tot, iar cei doi se 
întrebau care dintre cei trei bărbaţi era adevăratul tată al lui 
Heita! l-am văzut şi i-am auzit pălăvrăgind tâmpenii şi am 


hotărât că nu voi mai suporta nici o zi în această casă! Ce motiv 
mai am să rămân aici, când până şi propriul meu fiu s-a întors 
împotriva mea? 

— Destul, destul! răcni Tadamori. Nu am vorbit despre 
asta toată dimineaţa? Nu l-ai obligat pe Mokunosuke să vină aici 
şi nu l-ai batjocorit după pofta inimii tale? Toate astea sunt 
zadarnice - gata! 

— Atunci, fii martorul meu! 

— Dar nu am spus cu puţin timp în urmă că Heita Kiyomori 
era fiul tău şi al meu? 

— Heita, ai auzit? spuse Yasuko, întorcându-şi privirea 
necruțătoare spre Mokunosuke. Şi ai auzit şi tu, cu calomniile 
tale impertinente! Nimeni nu poate nega faptul că am fost 
apreciată de Maiestatea Sa, dar ce ticălos ţi-a spus o poveste 
veche de douăzeci de ani? Tadamori o neagă, iar Mokunosuké 
pretinde că e nevinovat. Nu-i aşa, Heita, că nu ai fi în stare să o 
minţi pe mama ta? 

— Nu, eu sunt de vină, mamă, numai eu. Trebuie să ştiu 
cine este tatăl meu adevărat. 

— Nu ţi-a dat respectabilul tău tată răspunsul chiar acum? 

— A fost din milă. Chiar dacă mi se va spune cine este 
tatăl meu, voi continua să îl respect pe acest bărbat ca pe tatăl 
meu adevărat. Refuz să te las să pleci până nu îmi spui, răcni 
Kiyomori, înşfăcând mâneca hainei lui Yasuko şi lipind-o de ochii 
lui umflaţi de lacrimi, implorând-o: 

— Spune-mi, te rog! Al cui fiu sunt? 

— Copilul ăsta a înnebunit! 

— Poate că sunt nebun, dar din cauza ta, acest bărbat, 
tatăl meu, şi-a petrecut aceşti douăzeci de ani interminabili în 
singurătate, irosindu-şi tinereţea! Femeie-vulpe monstruoasă! 

— Cum îndrăzneşti să-mi spui aşa ceva mie, mamei tale? 

— Poate că eşti mama mea, dar mă înfurii până dincolo de 
cuvinte! Eşti stricată şi mizerabilă. Te dispreţuiesc! 

— Şi ce te aştepţi să fac eu acum? 

— Lasă-mă să te lovesc! Tatăl meu nu o va face - nu a 
îndrăznit să ridice o mână asupra ta în cei douăzeci de ani! 

— Zeii or să te pedepsească, Heita! 

— Cum? 

— În zilele acelea trecute, trupul meu a fost iubit pentru o 
vreme de însuşi Maiestatea Sa. Dacă aş fi rămas la Curte, aş fi 


fost respectată acolo, şi totuşi m-am coborât venind în casa asta 
jalnică! lar să-ţi treacă prin minte să ridici mâna asupra mea -e 
trădare faţă de Maiestatea Sa însuşi! Nu aş putea să-i iert una 
ca asta nici măcar fiului meu! 

Strigătul asurzitor al lui Kiyomori umplu încăperea. 

— Proasto! Şi dacă era chiar Maiestatea Sa? 

Cu toată forţa, trase o palmă răsunătoare pe obrazul 
mamei lui şi o privi cum cade. 

— Tânărul stăpân şi-a pierdut minţile! 

— Hei, tu de colo! Vino, tânărul stăpân este posedat de un 
demon! 

— Îl vedeţi cum tună şi fulgeră? Ajutor! 

— Grăbiţi-vă! 

Şi un freamăt nepotolit cuprinse întreaga gospodărie. 

Sărăcit cum era, Tadamori deținuse odată o funcţie de 
guvernator în provincii şi, prin dreptul lui de Heiké, avea un post 
în Garda Imperială a Palatului Mănăstire. Deşi acum trăia în 
foame, se străduia să păstreze o suită de vreo cincisprezece sau 
şaisprezece servitori, unul dintre ei fiind fiul lui Mokunosuke, 
Heiroku administratorul. 

Heiroku ştia că tatăl său fusese chemat în apartamentele 
stăpânului în acea dimineaţă şi, temându-se pentru el, se 
ghemuise lângă gardul viu, în curte. La auzul ţipetelor şi al 
vocilor ridicate, sări în picioare, strigându-i răsunător pe ceilalţi 
servitori, apoi ţâşni peste curtea interioară, dându-şi seama în 
timp ce alerga că gălăgia ţinuse doar câteva momente. 

Yasuko era întinsă pe podea cu faţa în jos, de parcă ar fi 
căzut de pe verandă. Mantia ei de culoarea prunei, hainele ei 
albe, verzi şi colorate zăceau într-un morman răvăşit sub 
valurile ei de păr. Nu făcea nici o încercare de a se ridica. 
Kiyomori stătea cu umerii ridicaţi, în timp ce tatăl său îl ţinea 
ferm de încheietura mâinii. Tsunemori şi Mokunosuke, pe ale 
căror chipuri se citea consternarea, păreau că nu prea ştiu ce să 
facă. 

Auzind zgomotul paşilor care se apropiau, Yasuko, până 
atunci nemişcată, îşi ridică ochii, ţipând strident: 

— Voi, ăia de colo, chemaţi o trăsură! Trimiteţi un 
mesager la părinţii mei, să le spună despre asta! O, ce faptă 
ruşinoasă... 

Un servitor alergă să aducă o trăsură de la un grajd din 


apropiere, iar altul parcurse în fugă tot drumul până la reşedinţa 
Nakamikado din Strada a Şasea. Tadamori privea indiferent 
scena, urmărind servitorii care se înghesuiau să-i îndeplinească 
ordinele. 

Trăsura era acum pe drum, iar Yasuko, pe jumătate 
leşinată, fu dusă pe braţe până la poartă de către unul dintre 
servitori. Pentru o vreme, vocea ei ascuţită, înlăcrimată, se 
contopi cu sunetul plânsetelor lui Kiyomori şi ale fraţilor lui mai 
mici. Tadamori rămase nemişcat, de parcă s-ar fi apărat de 
aceste sunete. 

— Heita! 

În timp ce vorbea, Tadamori dădu drumul încheieturii fiului 
său. Eliberată de strânsoarea aceea ca menghina, artera 
umflată fu invadată de un val de sânge, care năvăli tumultuos 
prin tot trupul lui Kiyomori. Venele din tâmplele lui pulsară, iar el 
izbucni în plâns, fără reținere, ca un copil părăsit. 

Tadamori îi trase faţa pătată de lacrimi spre pieptul lui; 
frecându-şi obrazul de părul aspru al fiului său, îi spuse: 

— Am învins în sfârşit! Am obţinut victoria împotriva 
femeii ăleia. Heita, iartă-mă. Am fost un laş pentru că te-am 
lăsat pe tine să o loveşti. N-am fost deloc un tată bun, dar voi 
avea grijă să nu mai suferiţi nici o clipă. Veţi vedea cum voi 
reface gloria numelui Tadamori al familiei Heiké. Nu îmi mai face 
reproşuri cu lacrimile tale. Încetează să mă mai acuzi cu ele. 

— Tată, înţeleg ceea ce simţi. 

— Încă îmi spui „Tată“? 

— Da. Lasă-mă să îţi spun „Tată“, părinte al meu! 

Luna în creştere strălucea din plin. Prin ceața purpurie, din 
ce în ce mai deasă, se auzi slab vocea lui Mokunosuke, 
murmurând cântece de leagăn. 


Capitolul III 
Cursa de cai 


Pe terenurile vaste ale Drumului al Treilea de la Soare- 
Răsare din Kyoto se afla Palatul Mănăstire, în care împărații se 
retrăgeau după abdicare. Totuşi, de pe vremea fostului Impărat 
Shirokawa, acest refugiu imperial devenise sediul unui Guvern al 
Mănăstirii a cărui administraţie, minuţios dezvoltată, concura 
chiar cu cele Opt Cancelarii şi Douăsprezece Cabinete ale Curţii. 
Şi astfel se ajunsese ca această capitală mică să deţină două 
guverne. Dar atunci când luna mai făcu sălciile să se umple de 
muguri verzi şi aduse mireasmă de pământ proaspăt în Kyoto, 
puţini îşi mai amintiră că acesta era centrul vieţii politice a ţării, 
pentru că el se transformă într-o metropolă a plăcerilor, o 
capitală a modei şi în Oraşul Dragostei, unde nobili de la Curte şi 
demnitari ai Palatului Mănăstirii se abandonară în aceeaşi 
măsură primăverii, îşi lăsară deoparte îndatoririle şi se lăsară în 
voia distracţiilor - nu de parcă acest lucru nu s-ar fi întâmplat în 
toate anotimpurile, dar parcă se vedea mai bine în timpul 
primăverii - ce curtean putea îndura ocara de a nu fi compus 
câteva versuri dedicate primăverii? 

Într-o dimineaţă pe la sfârşitul lui aprilie, fiecare bolovan şi 
fiecare pietricică din râul Kamo sclipea, şlefuită de ploile nopţii 
trecute, iar soarele, strălucind pe creasta Munţilor de Soare- 
Răsare, vestea plinătatea şi bogăţia primăverii. 

Trăsura fostului Impărat apăru în toată splendoarea ei pe 
Poarta Cireşilor, sub ghirlandele de flori ale unui cireş aplecat. 
Demnitarii şi servitorii îşi ocupară locurile cu un entuziasm 
gălăgios, potrivindu-şi paşii după ritmul lent al animalului care 
trăgea trăsura împărătească spre Palat. 

— Se vede, Maiestăţii Sale îi plac aceste ieşiri, exclamau 
trecătorii. Acum, că e aproape luna mai, probabil că se duce la 
Kamo să vadă cursele de încercare a cailor proaspăt aduşi din 
provincii. 

Un bou bălţat trăgea trăsura ale cărei osii erau împodobite 
cu steaguri. Singurul ocupant al ei era un aristocrat cu tenul 
bolnăvicios, în vârstă de aproximativ 35 de ani; avea obraji 
terni, ochi mici şi înfundaţi şi o expresie taciturnă creată de 
buzele strânse. Era fostul Impărat Toba. 

Bărbaţii şi femeile care mergeau pe stradă se opriră şi 


ridicară privirea spre el, în timp ce fostul Împărat se uita înapoi 
la ei, de parcă scenele străzii l-ar fi interesat foarte mult. 

Numai ochii se mişcau încolo şi încoace şi, în câteva 
rânduri, colţurile ochilor i se lăsau în jos într-un început de 
zâmbet, de parcă l-ar fi amuzat ceea ce vedea. Oamenii îi 
urmăreau privirea şi îi zâmbeau, arătând că îl înţeleseseră. 

În apropierea padocului de lângă hipodrom, florile de cireş 
puteau fi admirate în toată splendoarea lor. Sub soarele 
amiezei, parfumul lor senzual se împletea cu mireasma fierbinte 
a ierbii proaspete şi era purtat încolo şi încoace de fiecare 
adiere a vântului. 

— Aşadar, l-ai văzut pe ăla negru ca smoala, de patru ani? 
Dintre cei patruzeci sau cincizeci de mânji trimişi din provincii, 
nu e niciunul care să se asemene cu el. Când îl văd, abia 
izbutesc să mă stăpânesc. 

Wataru din familia Genji repeta la nesfârşit aceste vorbe, 
cu ochii aţintiţi asupra împrejmuirii padocului. Mai mulţi mâniji 
stăteau înghesuiți lângă stinghiile de care fuseseră priponiţi. 

Wataru continuă mai mult pentru sine: 

— Aş da orice să îl pot călări. Ştiu exact cum ar fi să fiu 
călare pe el. Ce frumuseţe - linia aceea de la copite şi până la 
crupă! 

Tinerii stăteau sub un cireş uriaş, în apropierea padocului, 
îmbrăţişându-şi genunchii. Dintre cei doi, Sato Yoshikiyo era 
indiferent şi nu făcea decât să zâmbească palid, ca răspuns la 
cuvintele lui Wataru. 

— Nu crezi că am dreptate, Yoshikiyo? întrebă Wataru. 

— Poftim? Despre ce vorbeşti? 

— Gândeşte-te cum ar fi să vii triumfător, călare pe el, de- 
a lungul râului Kamo, luminat de soare, fluturându-ţi biciul în 
ropot de aplauze! 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. 

— Niciodată? 

— Mi-ar păsa şi mai puţin dacă aş fi ales câştigător. Care 
mai e rostul unui cal bun, dacă omul din şa este nepăsător? 

— Vorbeşti de parcă ai minţi şi nu ai fi, pur şi simplu, 
modest. Nu există nici un motiv să nu îl călăreşti - de fapt, 
oricare dintre noi poate, pentru că suntem Gărzi ale Palatului. 

Yoshikiyo râse. 

— Vorbeşti despre altceva, Wataru. 


— Despre ce? 

— Nu te gândeşti la cursele de cai din mai - cursele 
propriu-zise? 

Wataru răspunse repede: 

— Bineînţeles, toţi mânjii ăştia au fost aleşi pentru acel 
eveniment. 

— Dar, ridică Yoshikiyo din umeri, nu mă interesează 
cursele de cai. Să-l însoțesc călare pe Maiestatea Sa e cu totul 
altceva. 

— Da, dar ce va fi în ziua în care ne vom duce la război? 

— Nu pot decât să mă rog ca ziua asta să nu vină 
niciodată. Există prea multe lucruri tulburătoare care să ocupe 
mintea noastră, a luptătorilor. 

— Hmm..., murmură Wataru, întorcând o privire îngrijorată 
spre prietenul său, nu m-aş fi aşteptat niciodată să aud aşa ceva 
de pe buzele renumitului Yoshikiyo al Gărzii. Ce te frământă, 
atunci? 

— Nimic, ripostă Yoshikiyo. 

— Eşti îndrăgostit? 

— Nu, de parcă nu aş fi avut câteva aventuri - dar e vorba 
de soţia mea, spuse Yoshikiyo. Nu îmi dă nici un motiv să mă 
plâng, dar trebuie să-ţi spun - acum câteva zile, a dat naştere 
unei minunâţii de copil şi am devenit şi eu tată! 

— Asta nu e un lucru neobişnuit. Când noi, luptătorii, ne 
însurăm, întemeiem familii, facem copii... 

— Aşa e, ba chiar foarte mulţi! Şi totuşi, ceea ce mă 
frământă este că avem atât de puţină milă sau dragoste pentru 
acelea care ne poartă copiii. 

Auzind una ca asta, Wataru izbucni într-un râs răsunător. 

— Ceva e în neregulă cu tine, încheie el şi se adânci în 
tăcere, fixând cu privirea padocul, unde îi observă în acea clipă 
pe Heita Kiyomori şi pe Morito, care hoinăreau. Amândoi părură 
să-i recunoască pe cei doi bărbaţi de sub copac. Chipul rumen al 
lui Kiyomori se lumină într-un zâmbet care îi dezvălui dinţii 
regulaţi, albi. Wataru îşi ridică mâna şi le făcu un semn, ştiind că 
Kiyomori le va răspunde la fel de bine. 

Părăsindu-şi rapid tovarăşul, Kiyomori se apropie să-i 
salute şi în curând îşi găsi un loc între cei doi, care îi fuseseră 
odată colegi la Academia Imperială. Wataru era cu cinci ani mai 
mare decât el, Yoshikiyo cu doi. Morito, care nu li se alăturase, 


făcea de asemenea parte din acest grup intim. Între cei doi 
tineri de douăzeci şi ceva de ani exista o strânsă legătură de 
prietenie, amândoi ştiau că îşi ţineau viitorul în mâinile lor tinere 
şi puternice, o conştiinţă a speranţelor secrete şi a viselor 
împărtăşite. 

Academia Imperială fusese întemeiată exclusiv pentru 
educarea nobilimii şi a vlăstarelor familiei Fujiwara dar, în timp, 
au fost admişi şi fiii de luptători aflaţi mai sus decât al Cincilea 
Rang. În timpul studiului, însă, precum şi prin modul în care erau 
trataţi, diferenţierea între descendenţii nobilimii şi cei ai 
luptătorilor ducea la o permanentă tensiune. Tinerii aristocrați 
afirmau cu dispreţ că fiii barbari ai luptătorilor săraci aveau prea 
puţin de câştigat din cărţi, în timp ce fiii luptătorilor clocoteau în 
tăcere, cu gândul la o răzbunare viitoare, iar vrajba dintre ei 
oglindea conflictul clocotitor, subteran, dintre părinţii lor. 

Kiyomori era exemplul tipic de tânăr luptător lipsit de 
rafinament, nevoiaş şi incult, şi din acest motiv era disprețuit de 
tinerii aristocrați. Pe de altă parte, era popular printre tinerii din 
propria lui clasă socială. Pentru cei care terminau Academia 
exista o Universitate, dar fiii luptătorilor nu aveau dreptul să o 
frecventeze sub pretextul că viitorul lor consta în antrenamentul 
de soldat. Şi aşa, Kiyomori şi prietenii lui au fost printre aceia 
care, părăsind Academia, s-au înrolat în armată şi, în cele din 
urmă, li s-a încredinţat sarcina de a păzi Palatul Mănăstire. 

Pentru Kiyomori, al cărui tată evita societatea şi a cărui 
mamă îl neglijase, Gărzile reprezentau o ocupaţie convenabilă şi 
uşoară pentru a se complace în obiceiurile lui delăsătoare şi fără 
ţintă. De aceea, colegii lui din Gardă îl vedeau rareori 
prezentându-se la datorie. Şi totuşi, după plecarea lui Yasuko, 
Tadamori a devenit alt om şi s-a hotărât să ia viaţa de la zero. l- 
a mărturisit lui Kiyomori: 

— Încă am patruzeci şi ceva de ani, trebuie să o iau de la 
cap. 

Şi, la scurt timp după aceea, Tadamori şi-a reluat 
îndatoririle de la Curte. 

— Nu vine şi Morito? Mi s-a părut că l-am văzut însoţindu- 
te. 

Uitându-se în jur, Kiyomori răspunse: 

— E pe undeva pe aici - să îl chem? 

Wataru interveni repede: 


— Nu, nu-l deranja. Pare dornic să mă evite în ultima 
vreme. Dar, Heita, l-ai văzut pe căluţul ăla de patru ani? Ce 
părere ai despre el - e splendid, nu-i aşa? 

Kiyomori pufni, lăsându-şi în jos colţurile buzelor lui pline, 
apoi clătină încet din cap. 

— Ala negru? Nu ăla - nu e bun de nimic. 

— Ei? De ce? Mânzul ăla frumos? 

— Nu contează cât este de frumos, cele patru smocuri de 
păr albe de lângă copită o să aducă ghinion. 

Wataru fu surprins de acest răspuns, care îi atrase atenţia 
asupra petelor albe de pe mânz. Fie că era în şa sau aprecia un 
cal doar din vedere, Wataru era sigur de faptul că era cel mai 
bun cunoscător de cai. Patru pete albe lângă copite fuseseră 
considerate mereu un semn rău chiar şi pentru un cal roib sau 
unul murg, dar Wataru nu băgase de seamă acest amănunt. 
Deşi îşi ascunse repede supărarea, nu-i pică prea bine să 
primească o lecţie despre amănuntele mai subtile ale înfăţişării 
unui cal de la Kiyomori, care era mai tânăr decât el; de 
asemenea, văzuse şi că Yoshikiyo stătea în apropiere şi zâmbea. 

Wataru râse: 

— Aşadar, petele acelea albe de pe copite sunt semne 
proaste - dar ce putem spune despre luptătorii saşii, ciupiţi de 
vărsat sau cu nasul roşu - sunt şi astea semne proaste? 

Kiyomori se înfurie. 

— la stai aşa, de ce faci comparații între cai şi tatăl meu? 
Mergi un pic cam prea departe... 

Dar Wataru îl întrerupse: 

— Deci până şi tu eşti superstiţios, ca aristocrații ăia fără 
sânge care locuiesc în sălile alea neatinse de lumina soarelui din 
Palat şi vorbesc despre lucruri care „murdăresc“, lucruri 
„necurate“, lucruri „de bun augur“ şi de „rău augur“ - mereu cu 
gândul la frici prosteşti, în timp ce noi, cei tineri, care am răsărit 
din pământul cel bun şi ars de soare, nu ar trebui să ne lăsăm 
pradă unor asemenea superstiții! Aduce ghinion - poate că 
vreun aristocrat a avut cu mult timp în urmă un asemenea cal, 
iar ăla i-a muşcat bărbia neruşinată, sau poate că l-a azvârlit din 
şa şi i-a rupt oasele! De acolo trebuie să fi pornit o asemenea 
superstiție! 

Wataru continuă înflăcărat: 

— Dă-mi voie să-ţi vorbesc despre Tameyoshi din familia 


Genji, care a fost comandantul Delegației de Poliţie în 1130, 
când s-au răsculat călugării de pe Muntele Hiei. S-a dus să 
înăbuşe acea răscoală pe un cal roib cu patru pete albe la copite 
şi toată lumea ştia că e calul lui favorit. larăşi, acum doi ani, jur 
că un murg cu patru pete albe la copite a fost acela carea 
obţinut victoria în cursa dintre caii Palatului şi aceia ai Doamnei 
Taikenmon. 

— Da, da, ştiu. Nu încercam să vorbesc de rău mânzul ăla 
frumos, răspunse Kiyomori. 

— Sperasem să îmi câştig renumele călărind acel cal la 
cursele din Kamo, completă Wataru. 

— Aşadar, asta te-a făcut să te înfurii? 

— Nu m-am înfuriat, am vrut doar să mă distrez pe seama 
superstiţiilor. Pot chiar să văd că această superstiție va 
funcţiona în favoarea mea. Cu siguranţă că nu vor găsi pe 
nimeni care să-l călărească. 

Kiyomori nu răspunse. Pentru cineva atât de 
temperamental, era uneori neobişnuit de sensibil la toate 
nimicurile. Simţind că nu avea chef să continue discuţia, Wataru 
se întoarse spre Yoshikiyo, doar ca să descopere că acesta nu 
ascultase deloc şi urmărea atent cu privirea câte o petală albă 
care cobora plutind spre Pământ. 

— Ah, iată trăsura imperială! 

— Oh, Maiestatea Sa se uită spre noi! 

Toţi trei săriră instinctiv în picioare şi începură să alerge în 
direcţia padocului, unde mulțimile se îmbulzeau deja, să 
întâmpine trăsura care sosea. 


Ca niciodată până acum, epoca prezentă se dăruise în 
întregime plăcerilor şi jocurilor, concursurilor de poezie, 
combinațiilor de parfumuri şi esențe, ceremoniilor fastuoase, 
mimi, zarurilor, excursiilor pe durata celor patru anotimpuri 
pentru a admira frumuseţile naturii, luptelor cu cocoşi şi 
întrecerilor de tras cu arcul. Altădată, cercurile aristocratice 
consideraseră că excursiile din fiecare anotimp şi concursurile 
lirice sunt nişte completări naturale ale vieţii; şi totuşi, niciodată 
până acum, oamenii nu au tratat tot ce era în jurul lor ca pe 
nişte jucării, ca în această perioadă nouă, care încerca să 
transforme până şi religia sau politica în hobby-uri interesante - 


orice, cu excepţia războiului. Când auzeau cuvântul „război“, 
atât cei de sus cât şi cei de jos tremurau, pentru că sămânţa 
războiului crescuse şi se răspândise ca niciodată până atunci 
printre reprezentanţii puternici şi bine înarmaţi ai clerului, spre 
Soare-Răsare şi spre Soare-Apune, unde piraţii Mării Interioare 
mai dădeau din când în când câte o lovitură; şi cât se poate de 
aproape, chiar în inima capitalei, acolo unde Curtea şi Palatul 
Mănăstire se aflau în conflict. În ultima vreme, umblau zvonurile 
că familiile Genji şi Heike din provinciile îndepărtate îşi 
mobilizau soldaţii, şi că se pregătea o furtună. 

Oamenii erau tulburaţi. Ceva rău-prevestitor îmbiba aerul. 
Şi totuşi, în toiul acelei stări de nelinişte şi sfârşeală, o foame 
tulbure de plăceri părea să tortureze pe toată lumea, iar 
hipodromul aglomerat de la Kamo era un semn al acestei stări. 
Conform vechilor cronici, cursele de cai deveniseră un sport 
regal în jurul anului 701, fiind susţinute de Gărzi pe domeniile 
Palatului Imperial, în timpul Festivalului din mai. Şi totuşi, în 
aceste vremuri dificile, cursele de cai nu mai erau legate de 
hipodromul de pe Kamo, ci aveau loc şi în curţile interioare ale 
sanctuarelor, pe pământurile curtenilor şi aristocraților aflaţi în 
relaţii bune cu Împăratul, fostul Împărat şi doamnele acestora, 
pe întinderea vastă a Drumului al Doilea sau erau chiar 
improvizate la picnicurile imperiale. Dat fiind că se ţineau pe 
porţiuni drepte şi suficient de late încât să încapă zece cai 
alergând alături, ar fi fost posibil să se ţină concursuri pe oricare 
dintre principalele drumuri din Kyoto. 

Un suveran, s-a scris, a fost furat într-o asemenea măsură 
de febra curselor de cai, încât şi-a rezervat douăzeci de moşii 
din provincie pentru creşterea cailor de rasă şi a comandat 
construcţia unor grajduri măreţe, care aveau nevoie deo 
armată de îngrijitori şi de slujitori. Răposatul monarh, ca şi fiul 
său, fostul Împărat de acum, îndrăgeau la fel de mult acest 
sport, iar vizita regală de azi, la Kamo, era destinată alegerii 
unui cal dintre toate exemplarele pur-sânge trimise de 
numeroasele ferme de armăsari din provincii, în aşteptarea 
curselor din mai. N 

— Tadamori este pe-aici? se interesă fostul Impărat, 
ignorându-i pe curtenii din jurul lui. Azi, nu văd niciunul 
excepţional. Ce părere ai? 

Tadamori, care stătea modest la o parte, se rezumă să îşi 


ridice capul pentru a răspunde: 

— Maiestatea Voastră, este unul singur. 

— Unul singur - mânzul cel negru de la moşia din 
Shimotsuke? 

— Da, Maiestatea Voastră. 

— Cel la care mă tot uit de ceva vreme - mânzul priponit 
de stâlpul ăla? Şi totuşi, toţi aceşti gentilomi şi iubitori de cai mă 
avertizează împotriva lui; ei spun că acele patru pete albe aduc 
ghinion. 

— O părere frecvent întâlnită, Maiestatea Voastră, dar nu 
merită luată în considerare, începu Tadamori, regretându-şi 
obiceiul de a vorbi atât de franc. Dintre toţi caii ăştia, nu văd pe 
niciunul care să se compare cu acel mânz; are capul ăla frumos, 
ochii ăia şi acea mişcare a cozii. 

Monarhul ezită. Şi-ar fi dorit să ordone ca mânzul cel 
negru să fie dus la grajdurile lui şi antrenat pentru cursele din 
mai, când spera să obţină o victorie împotriva cailor Împăratului. 
Dar, asemenea curtenilor săi, era şi el superstiţios. 

— Dacă Maiestatea Voastră doreşte, voi lua mânzul în 
grajdul meu şi îl voi ţine până în ziua curselor, îndrăzni 
Tadamori, amintindu-şi de propriile lui cuvinte spuse pe 
negândite şi de efectul pe care acestea îl avuseseră asupra 
nobililor adunaţi acolo. 

— Asta nu are cum să dăuneze. la-l şi ocupă-te de 
antrenamentul lui până în ziua curselor, răspunse Toba. 

Povestea mânzului negru se răspândi prin Palatul 
Mănăstire, unde mulţi curteni nu-l puteau suferi pe Tadamori. 
Deşi era un simplu luptător, i se oferise loc lângă podiumul 
imperial. Era singurul luptător ales pentru o asemenea onoare, 
iar curtenii, geloşi, nu-l puteau suferi. Se temeau că Saşiul le va 
uzurpa privilegiile şi nu aveau încredere în el, crezând că _ 
Tadamori ştia cum să se bage pe sub pielea fostului Impărat. In 
pofida anilor în care Tadamori se ţinuse departe de palat şi 
refuzase invitaţiile la distracţiile specifice anotimpului şi la 
ceremonii, prețuirea fostului Împărat faţă de el nu scăzuse. 
Tadamori nu primea doar cadouri care să dovedească 
afecțiunea monarhului care abdicase, dar avea parte şi de 
onoruri, prin zelul cu care Toba accepta părerile lui Tadamori ca 
decizii finale. Repunerea lui în drepturi la Palat stârnise încă o 
dată suspiciunile şi neîncrederea curtenilor. 


După ce se întoarseră acasă, Tadamori rămase lângă 
mânzul negru, mângâindu-i botul şi spunând: 

— Ah, câtă făţărnicie! Nimic nu s-a schimbat în vechiul iaz 
unde croncăne curtenii ăia. 

— Tată, nu ai cum să trăieşti în capitala asta decât 
nebăgând în seamă calomniile. Mulţumeşte-te să râzi de proştii 
ăia. 

— Heita! Te-ai întors deja? 

— Am văzut că ai plecat de la Palat şi te-am urmărit, 
pentru că nu sunt de serviciu în această noapte. 

— Heita, nu-ţi arăta niciodată antipatiile. 

— Nu, dar aştept momentul răzbunării. N-am uitat 
cuvintele tale despre începutul unei vieţi noi. Chiar suntem 
acum mult mai fericiţi acasă. 

— Mi-era teamă că te-ai simţit singur de când a plecat 
mama ta. 

— Aminteşte-ţi, Tată, că am făgăduit să nu vorbim despre 
asta. Acum, despre mânzul ăsta... 

— Hmm, un cal frumos. E cel mai bine să-l antrenăm 
dimineaţa şi seara. 

— La asta mă gândeam. Să fiu sincer, Wataru din familia 
Genji, care e în Gardă cu mine, îmi spune că vrea să-l antreneze 
el. M-a implorat să te rog să obţii consimţământul Maiestăţii 
Sale, pentru că vrea să călărească acest cal la cursele de pe 
Kamo. 

Tadamori rămase o clipă pe gânduri, apoi spuse: 

— Wataru... dar nu vrei să îl călăreşti tu însuţi? Mai 
degrabă tu decât Wataru? 

— Acele patru pete albe... dacă nu ar fi ele... 

Kiyomori ezită, încruntându-şi agitat sprâncenele groase, 
într-un mod care îl surprinse pe tatăl său. Tadamori fu uimit de 
descoperirea că fiul ăsta al lui, aşa nepăsător, are idei proprii. 

— Sunt sigur că Wataru este de încredere. Nu pot spune 
cum se va simţi Maiestatea Sa în privinţa asta, dar trebuie să-l 
întreb - asta, desigur, dacă în continuare nu ai de gând să 
călăreşti tu însuţi mânzul, zise Tadamori, puţin dezamăgit. 

Chemă câteva slugi şi le dădu porunci pentru hrana şi 
îngrijirea mânzului de patru ani şi, la scurt timp după aceea, se 
retrase în camerele lui, în care nu îl mai aştepta soţia, cu 
reproşurile ei. Odihnindu-se în lumina lămpii, îşi chemă fiii mai 


mici la el şi începu să se joace cu ei, aşa cum îi intrase în ultima 
vreme în obicei. 

Câteva zile după aceasta, Tadamori îi aduse el însuşi lui 
Wataru vestea consimţământului fostului Împărat şi, mai târziu, 
îl instrui pe Kiyomori să ducă mânzul acasă la Wataru. Ducând 
calul de frâu, Kiyomori porni spre Strada lrişilor, de lângă 
Drumul al Nouălea. Trecătorii se întorceau să comenteze: 

— Un cal magnific. E pentru Curte sau pentru Palat? 

Dar Kiyomori nu vorbea cu nimeni. Era fericit să scape de 
calul rău-prevestitor. 

Wataru îl aştepta pe Kiyomori şi făcea curăţenie în grajd, 
când prietenul său sosi. Nu-şi încăpea în piele de bucurie. 

— E aproape întuneric. Imi pare rău că soţia mea nu s-a 
întors încă acasă, dar trebuie să stai şi să bei cu mine. Aceasta 
este o ocazie care merită sărbătorită. O să bem vin imperial în 
cinstea acestei zile! 

Kiyomori rămase până când lămpile se aprinseră şi vinul îi 
dădu furnicături până în vârfurile degetelor. Uitându-se în jur, se 
pomeni comparând ceea ce îl înconjura cu propria lui casă, şi 
băgă de seamă că această locuinţă are destul de puţină mobilă, 
în schimb, e de o curăţenie impecabilă. Lemnul lustruit avea un 
luciu întunecat; confortul umplea aerul; tot ce îl înconjura avea 
strălucire - fără îndoială, era rodul eforturilor tinerei soţii cu care 
Wataru se căsătorise la sfârşitul anului trecut. Kiyomori era 
invidios. Il asculta pe Wataru lăudându-şi soţia. Când plecă, 
Wataru îl însoţi până la poartă - o poartă asemănătoare cu 
aceea a casei oricărui luptător, cu acoperiş de paie şi zid de lut 
amestecat cu nuiele - şi acolo dădură nas în nas cu soţia lui 
Wataru. Văzându-l, ea îşi scoase degrabă mantaua de deasupra 
şi se înclină. Kiyomori îi simţi parfumul părului şi al mânecilor. 
Cu greu izbuti să bâiguie un salut, în timp ce Wataru îşi prezentă 
soţia. 

— Ai sosit la timp. Heita, ea e soţia mea, Kesa-Gozen, care 
a slujit înainte la Curte, spuse pe dată Wataru, oprindu-se 
pentru a-i spune şi ei despre mânzul negru din grajd. 

Deşi era soţia prietenului său, Kiyomori se fâstăci şi fu 
cuprins de stânjeneală. Dându-şi seama de roşeaţa care îi 
cuprinsese obrajii, îşi reluă nesigur drumul spre Strada lrişilor, 
acum învăluită în întuneric. Chipul Kesei-Gozen îl bântuia. Era 
posibil ca o femeie atât de frumoasă să existe cu adevărat? 


Imaginea ei îi plutea în faţa ochilor, în timp ce îşi continua 
drumul. O nouă stea înflorise pentru el în cerurile de primăvară 
de deasupra... Apoi, deodată, un braţ se încolăci în jurul lui şi îl 
înşfăcă în tăcere. Un tâlhar de drumul mare! Oamenii vorbeau 
despre atacuri care avuseseră loc noaptea la această 
intersecţie! Mâna lui Kiyomori lunecă spre sabie. 

— Nu te înspăimânta, Heita. Vino cu mine în casa pe care 
am vizitat-o cu câteva nopţi în urmă. 

Un râs abia auzit răsună în urechea lui Kiyomori. Era 
Morito. Lui Kiyomori îi veni greu să-şi creadă urechilor. Ce căuta 
Morito în acest cartier părăsit din Kyoto, cu faţa acoperită, ca un 
bandit? 

— Nu-i aşa că o să vii în casa aia de pe Drumul al Şaselea? 
stărui Morito. 

Gândurile lui Kiyomori se bucurară de propunere, dar o 
neîncredere bruscă în acest băiat îl făcu să dea înapoi. 

— Haide, te-am văzut în seara asta cum te duceai spre 
casa lui Wataru şi te-am urmărit, adăugă Morito, conducându-l. 

Suspiciunile se potoliră, iar Kiyomori îl urmă, atras de 
puterea de convingere a lui Morito, şi în curând simţi că norocul 
i-a ieşit în cale. 

În casa de plăcere de lângă palat, băură teribil de mult şi 
chefuiră întocmai cum făcuseră în cealaltă noapte. Când, în 
sfârşit, rămase singur cu una dintre femei, Kiyomori, ceva mai 
curajos decât cu ocazia vizitei anterioare, îndrăzni să întrebe: 

— Unde este prietenul meu? Unde doarme? 

Femeia chicoti. 

— Nu îşi petrece niciodată nopţile aici. 

— Şi atunci, s-a dus acasă? 

Femeia părea somnoroasă şi prea obosită să răspundă. 

— Întotdeauna face aşa. De unde ar trebui să ştiu eu ce 
face? murmură ea, încolăcindu-şi braţele în jurul gâtului lui 
Kiyomori. 

Acesta se zbătu să se elibereze. 

— Plec şi eu! Flăcăul ăsta, Morito, îmi joacă o festă! 

Părăsi şi el casa, dar fantoma delicată din Strada lrişilor nu 
îl mai urmă. 

În ziua care urmă, Morito nu se prezentă la datorie la 
Gărzi. Faptul se repetă în următoarele câteva zile, iar Kiyomori 
se tot gândi la asta. Acum, când sosea la palat, Wataru, soţul 


Kesei-Gozen, îl saluta întotdeauna primul de câte ori se 
întâlneau pe coridoare, cu o privire care îi dezvăluia fericirea. 


La poarta servitorilor Casei Nakamikado, pe Drumul al 
Şaselea, un grup de vânzătoare ambulante, cărând pe cap 
coşuri şi cutii pline cu panglici de mătase, flori şi prăjituri se 
uitau spre clădire, în timp ce râdeau şi pălăvrăgeau zgomotos. 

— Nu vrem nimic, nimic astăzi, muieruştelor! 

— Veniţi, cumpăraţi nişte prăjituri pentru Festivalul din 
mai! 

— Suntem prea ocupați cu pregătirile pentru sărbătoarea 
din seara asta. Suntem năuciţi de atâta muncă. Veniţi seara, 
seara... 

— Proştilor! Sclavi ordinari! îi batjocoreau vânzătoarele. 

Un intendent apăru brusc la o uşă, zbierând ocări spre 
servitorii de ranguri inferioare: 

— la priviţi încoace! Lăsaţi flecăreala cu femeile alea! Cine 
are sarcina băii pe ziua de azi? Doamna e nerăbdătoare. Aburul 
nu este îndeajuns de fierbinte! 

Auzind acest strigăt, doi servitori se desprinseră de grup şi 
alergară spre aripa din Soare-Răsare. Focul pentru baie se 
transformase în cenuşă. Repede-repede, începură să se mişte, 
adunând rămurele şi snopi de nuiele pentru a aprinde focul. 

Una dintre servitoarele lui Yasuko apăru pe verandă; 
strâmbând din nas şi clipind din cauza fumului, se răsti la ei: 

— Ce faceţi voi acolo? Sclavi netrebnici, şi dacă doamna 
mea o să răcească? 

Baia, cu tavanul ei jos şi podeaua în formă de grilaj, era 
destul de întunecată. Trupurile goale ale celor două femei 
străluceau prin abur, îmbibate în transpiraţie. 

— Ruriko, ce sâni mici şi frumoşi - ca două cireşe mititele! 

— Mă faci să roşesc, mătuşă, nu te mai uita aşa la mine. 

— Nu m-am putut abţine să mă gândesc la zilele în care 
pielea mea era frumoasă ca a ta, spuse Yasuko. 

— Dar eşti atât de încântătoare, chiar şi acum. 

— Chiar aşa? întrebă Yasuko, uitându-se îndelung la 
propriii ei sâni. 

Cuvintele lui Ruriko nu erau simple complimente, dar 
Yasuko îşi prinse sânii în palme şi simţi că şi-au pierdut 


fermitatea. Sfârcurile erau întunecate la culoare, ca sâmburii de 
caisă. Născuse patru fii şi îşi dădu seama că izvoarele tinereţii ei 
se uscau. Rămase cu privirea aţintită asupra cicatricilor mici şi 
albe de pe un sân, acolo unde o muşcase Kiyomori într-o 
răbufnire, pe când avea doi sau trei ani. 

Fu cuprinsă brusc de furie cu gândul la Kiyomori, care o 
izbise atât de crud - şi cu un slujitor de faţă! Oare nu supsese el 
odată din aceşti sâni? Aşa se cuvenea ca un fiu să-şi trateze 
mama? Dacă aşa stăteau lucrurile, cât era de neîndestulător 
statutul de mamă! El părea să creadă că a crescut şi a devenit 
bărbat fără îngrijirile ei! Ranchiuna o cuprinse pe Yasuko în timp 
ce stătea acolo, nemişcată, cu degetele în jurul sânilor. 

Ruriko ieşi curând din baie. Era nepoata stăpânei case. 
După tradiţie, fetele se măritau până la 13-14 ani, dar Ruriko, 
care părea mai în vârstă decât cei şaisprezece ani pe care îi 
avea, nu era nici măcar logodită. Se zvonea că tatăl ei, Fujiwara 
Tamenari, guvernator al unei provincii, era prea ocupat cu 
îndatoririle lui pentru a aranja o căsătorie. De asemenea, se 
spunea că ignorase frecvent ordinele guvernului central, iar la 
cererea Ministrului de Stânga, o rudă care îl considera periculos 
pe vărul ei nesupus primise o funcţie îndepărtată. 

Ruriko însăşi părea nepăsătoare în privinţa statutului ei de 
femeie necăsătorită şi arăta ca şi cum zilele i se perindă într-un 
mod destul de plăcut. Din clipa în care sosise Yasuko şi pusese 
stăpânire pe apartamentele din aripa de Soare-Răsare, Ruriko îşi 
petrecea cea mai mare parte din timp acolo, lăsându-şi 
neocupate propriile camere din aripa de Soare-Apune. Rămânea 
adeseori acolo sau făcea baie împreună cu Yasuko, care îşi 
petrecea vremea bârfind împreună cu tânăra fată, iniţiind-o în 
folosirea cosmeticelor, dezvăluindu-i propriile ei păreri 
referitoare la aventurile amoroase şi instruind-o despre tainele 
alegerii bărbaţilor. În curând, Ruriko începu să o admire pe 
femeia mai matură şi o îndrăgi cu adevărat. 

Stăpânul casei era un domn lyenari, un aristocrat bun la 
suflet, de cincizeci şi ceva de ani, care îşi lăsase funcţia pe care 
o avusese în guvern şi acum trăia doar pentru ce voia el: luptele 
de cocoşi. Neavând copii, se gândise să o adopte pe Ruriko, 
nepoata soţiei lui, dar o situaţie cât se poate de derutantă se 
crease în februarie: sosirea neaşteptată a lui Yasuko. El o tot 
întrebase despre planurile ei de plecare, dar lui Yasuko nici prin 


minte nu-i trecea să se întoarcă la Imadegawa. Făcuse apel la 
sentimentele ei materne, amintindu-i de cei patru copii pe care 
îi avea, dar, din câte se părea, lui Yasuko nu-i păsa de ei nici cât 
negru sub unghie. Pentru a-i scădea încrederea în sine, el făcuse 
aluzie la faptul că, deşi arăta încântător la 38 de ani, nu putea 
avea nici o speranţă să se recăsătorească. Dar Yasuko rămăsese 
surdă la astfel de insinuări şi continuă să se poarte de parcă s-ar 
fi întors definitiv în casa părinţilor ei. Luă în stăpânire cele mai 
bune camere din casă, comandă să i se pregătească băi 
dimineaţa, petrecu ore interminabile făcându-şi toaleta în 
fiecare seară şi începu să-şi trăiască visurile gândind la viaţa 
unei doamne de obârşie nobilă. 

Nu se dădea niciodată înapoi să se folosească de trăsuri 
ori de câte ori dorea, le dădea porunci servitorilor după toane, în 
timp ce ei bârfeau cu şiretenie în apartamentele lor despre 
bărbaţii ciudaţi care îi vizitau noaptea apartamentele. Dacă 
lyenari era atât de lipsit de tact încât să se arate nemulţumit de 
cum se poartă, Yasuko izbucnea într-o criză de furie, obligându-l 
să îşi retragă cuvintele, şi adopta aerele trufaşe ale unei amante 
regale, nelăsându-l pe Iyenari să uite nici o clipă de faptul că ea 
a fost odată favorita răposatului Impărat şi poruncindu-i cu 
aroganță să-şi ţină gura. p 

lyenari se săturase de astfel de toane. Incetase să-i 
amintească lui Yasuko de trecut, când ea avea vârsta lui Ruriko 
iar el aranjase legătura dintre ea şi Impăratul îndrăgostit, pentru 
că ea ţinea minte prea bine că, la rândul lui, monarhul îi oferise 
lui lyenari un rang la Curte, îl răsplătise generos adăugându-i 
mai mult pământ la moşie şi îl răsfăţase cu multe alte daruri 
generoase. Yasuko trata de mult timp averea lui lyenari de 
parcă ar fi fost în parte a ei şi, chiar şi după căsătoria cu 
Tadamori, venea adeseori la Nakamikado, să pretindă tot ce-i 
trecea prin cap. 

O nenorocire ieşită din propria lui mână se întorsese să îl 
urgisească pe lyenari. În ultima vreme, palatul lui, un lăcaş al 
plăcerilor, devenise un loc trist. Pe de altă parte, Yasuko era 
plină de veselie, în timp ce un şir nesfârşit de vizitatori veneau 
să o vadă în aripa de Soare-Răsare, stăteau să joace zaruri, să 
ardă tămâie şi să cânte la diverse instrumente muzicale. Chiar şi 
vechiul partener de lupte de cocoşi al lui lyenari îl părăsise 
pentru Yasuko şi era acum unul dintre companionii ei intimi. 


Casa lui lyenari, precum toate reşedinţele la modă ale 
altor aristocrați, era o clădire spațioasă, cu o aripă de Soare- 
Răsare şi cu una de Soare-Apune. O galerie lungă, acoperită, 
care se întindea pe toată lungimea clădirii principale, legând 
cele două aripi, din care ieşeau coridoare cu acoperişuri, 
proiectate în unghiuri drepte, iar acestea formau laturile unei 
curţi interioare. Pavilioane închise, elegante, la capătul 
coridoarelor, ofereau o privelişte largă asupra curţii şi asupra 
peisajului ei în miniatură, alcătuit dintr-o insulă, un lac şi un 
şuvoi de apă curgătoare. 

Influenţa lui Yasuko asupra lui Ruriko îl deranja pe Ilyenari, 
pentru că, acum, tânăra fata era sclava absolută a farmecelor 
femeii mai în vârstă şi îşi petrecea tot timpul în aripa din Soare- 
Răsare - la o anumită distanţă de apartamentele familiei, aflate 
în colţul opus al curţii. lyenari o avertiza fără încetare pe Ruriko 
să nu rămână prea mult acolo, spunându-i că din asemenea 
vizite nu putea ieşi nimic bun. Dar autoritatea lui în propria lui 
casă se prăbuşise. Le-a ordonat servitorilor să o supravegheze 
pe Ruriko, dar era în zadar; acum, ei îi ştiau de frică lui Yasuko. 

Aşadar, din acest motiv se ofilise chiar şi luptătorul 
Tadamori, cel neînfricat încă din tinereţe, se gândea lyenari 
strâmbând din nas. De aceea, Tadamori fusese declarat un 
excentric; şi aceasta era moştenirea îndoielnică pe care i-o 
lăsase prin testament răposatul Impărat. lyenari se pomeni că 
încărunţeşte în scurtul răstimp de două luni şi se minună de 
Tadamori, care îndurase această povară timp de douăzeci de 
ani. 

Ruriko dormise încă o noapte în aripa de Soare-Răsare, iar 
lyenari nu mai putea de furie neputincioasă. De-abia terminase 
să aranjeze nişte irişi într-o vază, aşezase un coif împodobit cu 
glicină pe un suport de coifuri, adusese nişte vin de crin de 
pădure şi aranjase paharele pentru un toast cu ocazia 
Festivalului de mai, apoi trimisese un servitor să i-o aducă pe 
Ruriko. Acesta se întorsese doar cu vestea că ea şi Yasuko erau 
în baie - de o bună bucată de vreme. 

El se întoarse acuzator spre soţia lui şi se plânse: 

— O să vezi ce o să se întâmple cu ea într-una dintre zilele 
astea. Vom avea în casă o nouă Yasuko, ţine minte ce spun! 

Dar priveliştea cerurilor albastre şi lumina strălucitoare a 
soarelui îl făcură destul de repede să-şi regrete supărarea. 


— Ah, hai să uităm de toate astea, azi e cinci mai, 
exclamă el. Adu-mi veşmintele de curtean; a cam sosit timpul să 
pornesc într-acolo, spuse el, deşi cuvintele îi fură însoţite de o 
ridicare în picioare destul de leneşă. 

Azi era ziua curselor de la Kamo. La ora asta, padocurile 
erau mai mult ca sigur ticsite de mulțimile forfotitoare. Ca şi în 
anii precedenţi, lyenari era printre cei ce se îngrijeau de 
festivitățile care urmau după curse. Se jucă puţin cu gândul de a 
se preface bolnav, se răzgândi, îşi puse hainele de ceremonie şi 
îşi aşeză coiful pe cap împodobit cu flori. În timp ce soţia îi lega 
şireturile sub bărbie, îi dădu câteva porunci unui servitor: 

— Scoate trăsura - pe aceea nouă, ai grijă! 

Mesagerul se grăbi spre apartamentele slugilor, dar reveni 
cu vestea că doamnele plecaseră cu foarte puţin timp în urmă, 
în trăsura cea nouă şi elegantă! 

— Idioatele! răcni lyenari la cel care îi adusese ştirea. 

Cine le permisese să ia trăsura cea nouă? Fără să-l anunţe 
măcar cu un cuvânt! Ruriko ar fi trebuit să aibă mai multă 
minte! Chiar şi tânăra femeie părea să-şi fi pierdut tot respectul 
faţă de unchiul şi de mătuşa ei! Era posibil ca până şi ea să fi 
fost prinsă în mrejele afecțiunii prefăcute a unei femei care nu 
făcea decât să locuiască la ei? 

lyenari era deopotrivă furios şi plin de autocompătimire. 
Nu putea face acum nimic altceva decât să ia trăsura cea veche. 
Îşi ascunse chipul nefericit pe după obloanele ei, în timp ce 
ieşea pe poarta principală. 

În curând, în depărtare, pe după norii de praf, zări 
mulțimile care se îmbulzeau de-a lungul albiei râului Kamo. 
Printre frunzele fragede şi tinere ale copacilor, zări sclipirea 
steagurilor roşii şi albe, freamătul fanioanelor multicolore, 
buchetele de flori ale „arborelui sacru“ legate de stâlpul de 
pornire; apoi, treptat, îi apăru în faţă intrarea în hipodrom, 
năpădită de valuri de oameni. 

Trăsura lui era prinsă acum într-o încâlceală de vehicule. 
Cine ar fi crezut că sunt atât de multe? Nu-şi dăduse seama 
până acum că în capitală putea fi atâta lume amestecată. 
Uimitor! Deodată, se ridică în capul oaselor, înjurând în gura 
mare, de unul singur. Acolo era propria lui trăsură nouă care îi 
trecea prin faţă, cu o ploaie de bice. O înjura crunt pe iapa aia - 
baborniţă pe care nimeni nu reuşea s-o stăpânească! 


Ceremonia care anunţa participanţii la cursă se încheiase. 
Din loja regală, Împăratul Sutoku, în vârstă de 19 ani, cu soţia 
lui din clanul Fujiwara alături, se uita în jur zâmbind. Şi fostul 
Împărat Toba era acolo, înconjurat de doamne de la curte şi de 
alţi participanţi care rămăseseră prin preajmă în timpul 
ceremoniei de deschidere. În timp ce îşi ocupau locurile, un 
zumzet entuziasmat crescu din ce în ce mai mult, în timp ce 
lumea schimba comentarii însufleţite despre jochei şi cai. 

Terenurile erau împânzite de numeroase corturi pentru 
îngrijitori, pentru muzicienii din trupă şi pentru medicii 
însărcinaţi să intervină în cazul accidentelor obişnuite. 

Fiecare frunză a copacilor Sanctuarului din Kamo, aflat în 
apropiere, scânteia în bătaia soarelui. Muzica orchestrei plutea, 
adusă de vânt, pe deasupra capetelor mulţimii. Pe peluza verde 
din apropierea padocului, împodobită de un steag care flutura, 
caii de curse, nerăbdători, îi aduceau pe îngrijitori în pragul 
disperării. Din când în când, un vuiet lung de râsete cuprindea 
şirurile de spectatori atunci când un armăsar voinic, în pofida 
zăbalei dintre dinţi, îşi trântea la pământ îngrijitorul. Sau când 
un mânz, încercat pentru a vedea cum se mişcă, se oprise cu 
picioarele înfipte în loc şi îşi făcuse nevoile în faţa pavilionului 
imperial. În loja regală, Împăratul şi cel pe care îl urmase 
zâmbiră amuzaţi, în timp ce şirurile împodobite cu flori ale 
nobililor răsunară de hohote de râs. Aici, în funcţie de rang, 
ostentaţia şi eleganța Curţii şi a Palatului erau afişate în pălăriile 
de diverse forme şi în hainele de culoarea curcubeului. Curtenii 
mai tineri afişau moda fetelor uşor pudrate, a sprâncenelor 
vopsite şi a obrajilor fardaţi şi răspândeau mireasma 
parfumurilor rare pe care le purtau în mâneci. Într-unul dintre 
pavilioane, curtenii cu coifuri împodobite cu glicină ofereau 
privirii o explozie purpurie, îmbălsămând aerul cu parfumul 
florilor. 

Aceasta era ziua curselor de pe Kamo; mai mult, era un 
concurs al modei şi al extravaganţei, în care Curtea şi Palatul 
căutau să se întreacă între ele. Şi, deşi un privitor superficial n- 
ar fi observat, acesta era câmpul de luptă al rivalităţii dintre 
Împărat şi monarhul care abdicase. Deşi ocupau aceeaşi lojă, 
tatăl şi fiul îşi vorbeau rareori. Înstrăinarea lor dura de mulţi ani, 


iar prăpastia se adâncise odată cu trecerea timpului. În spatele 
răcirii relaţiilor dintre ei stătea o poveste rea. 

Împăratul Sutoku era primul fiu al fostului monarh Toba şi 
al consoartei sale, Fujiwara Shoko, care fusese doamnă de 
onoare la Palatul Mănăstire în perioada în care Shirakawa 
abdicase şi se călugărise. Atenţiile fostului Impărat Shirakawa 
faţă de tânăra Shoko erau atât de înflăcărate, încât printre 
curteni se zvonea că devotamentul monarhului, celebru pentru 
viaţa sa amoroasă, era mai mult decât părintesc. Shoko, aleasă 
după câţiva ani pentru a deveni concubina Impăratului Toba, a 
fost în curând ridicată la rangul de soţie, de Împărăteasă. 
Nedorind să îşi întrerupă relaţiile cu Shoko nici măcar după ce 
ea a devenit soţia fiului său, fostul Impărat Shirakawa a 
continuat s-o viziteze în secret. Tânărul Împărat Toba a ignorat 
această intrigă până când Împărăteasa lui i-a dat naştere 
Prințului Coroanei. Abia atunci s-a auzit un zvon fugar la Curte, 
cum că Împăratul a fost destul de nepăsător faţă de primele 
ţipete ale copilului nou-născut, convins fiind că pruncul nu era al 
lui, ci al tatălui său. 

Comportamentul potrivnic naturii şi trădarea fostului 
Împărat au otrăvit tinereţea lui Toba, lăsând în urmă o rană care 
nu contenea să sângereze, şi purtarea amară faţă de fiul său 
Sutoku, care domnea acum, a generat ranchiune şi învinuiri 
reciproce, care amenințau să se transforme într-un conflict 
deschis între conducătorii celor două guverne. Şi totuşi, cu câtă 
civilizaţie era mascat azi, în eleganța parfumată a curselor din 
Kamo! Cine ar fi putut crede că aceste şiruri împodobite cu flori, 
aceste siluete pudrate, efeminate, absorbite în căutarea 
plăcerilor, erau viitoarele victime în teribilul război care îi 
aştepta? 

— Vedeţi cum zâmbeşte Maiestatea Sa! 

— Acum, Împăratul se ridică în picioare. Se uită cu atâta 
interes! 

Acestea erau vorbele pe care le schimbau curtenii, ai 
căror ochi erau aţinţiţi asupra hipodromului, dar a căror vedere 
se tot muta între cei doi suverani, neuitând nici o clipă de ura 
amară strânsă în inimile celor doi. 

O competiţie a urmat-o pe alta, până la prânz. Praful se 
ridica la înălţime, deasupra hipodromului înfierbântat. 

— Pari tulburat, Wataru. Ce-ai păţit? îl întrebă Kiyomori pe 


prietenul său, pe care îl găsi lenevind într-o latură a pavilionului 
luptătorilor. 

Mânzul negru de patru ani, cu patru pete albe, în care 
Wataru îşi pusese atâtea speranţe, nu era pe listă. Surprins de 
aceasta, Kiyomori aşteptase până la începerea curselor pentru a 
vâna ocazia de a vorbi cu Wataru, care se făcu mic în faţa 
întrebărilor lui şi răspunse moale: 

— Azi dimineaţă, pe când era încă întuneric, am făcut 
greşeala de a scoate mânzul cel negru din grajdurile de aici şi 
de a trage o tură cu el... A fost soarta - ghinion pur şi simplu. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Tâmplarii care au fost ieri pe aici să construiască 
chioşcurile au scăpat, se vede treaba, câteva cuie, pentru că 
mânzul a călcat pe unul şi i s-a înfipt în copita piciorului drept 
din spate. Aş fi vrut să fiu eu cel rănit. 

— Hmm, fu singurul răspuns al lui Kiyomori, în timp ce 
superstiţiile jocheilor îi trecură repede prin minte. 

Wataru ar fi ţipat din nou la el. Dar următoarele cuvinte 
ale lui Kiyomori fură nemăsurat de încurajatoare pentru Wataru: 

— Nu îţi pierde încrederea, Wataru. Vor fi şi alte curse la 
care poate participa. Gândeşte-te la Ninna-ji din toamna asta. E 
îndeajuns de bun încât să învingă oriunde. De ce să îl grăbeşti? 

— Ăăă... o să îl înscriu în toamna asta! exclamă Wataru, 
iar Kiyomori începu să chicotească. 

— De ce îţi pare atât de rău? Ai pariat mult pe mânzul 
ăsta? 

— Nu, simplă încăpățânare. Toată lumea a stăruit că 
mânzul ăsta îmi va aduce ghinion. 

— L-ai trecut prin „ritualul biciului“? se interesă Kiyomori. 

— „Ritualul biciului“? Nu sunt de acord cu aşa ceva! 
Simple superstiții! De ce se aşteaptă călăreţii ăştia care cheamă 
preoţi să le mormăie incantaţii pe deasupra biciului să câştige? 
Am crezut că le voi deschide ochii. 

În timp ce Wataru vorbea, privirile lui Kiyomori începură să 
se plimbe prin mulţime. În bătaia tobelor, doi cai şi călăreţii lor 
porniră la goană de la stâlpul de pornire, într-un val de praf, dar 
el nu se uita la ei. Privirea lui lunecă până la capetele adunate în 
pavilionul principal. În mulţimea de bărbaţi şi femei, o observă 
pe mama lui. Printre toate femeile acelea elegant îmbrăcate, 
mama lui ieşea în evidenţă, frumoasă de-ţi tăia răsuflarea, în 


hainele ei minunate. 

Ochii mulţimii erau fixaţi asupra pistei de curse, dar 
privirea mamei lui se îndreptă spre el. Ochii li se întâlniră. Ea îi 
făcu un semn cu privirea, dar Kiyomori îi răspunse fixând-o 
glacial. Ea continuă să zâmbească, alintându-se şi stăruind, de 
parcă ar fi fost amuzată de un copil bosumflat, apoi se întoarse 
să schimbe câteva vorbe cu Ruriko, care stătea lângă ea. In 
acelaşi timp, un ropot de tobe se auzi de la stâlpul de sosire, 
unde un steag purpuriu flutură pentru a da semn că victoria din 
acea zi aparţinea cailor Palatului. Un cor de voci izbucni într-un 
cântec de triumf, care se înălţă şi se întinse în jurul pavilionului 
fostului Împărat. 

Wataru bombăni câteva cuvinte şi se depărtă. Kiyomori se 
întoarse şi el să plece. Îşi croi drum prin mulţime, în direcţia 
învingătorilor. Ochii lui Yasuko, întocmai ca undiţa unui pescar, 
păreau să îl atragă din ce în ce mai aproape de ea. In timp ce se 
apropia, ochii ei îl întrebară: 

— Ai venit, în sfârşit? 

În timp ce îşi făcea drum spre mama lui, Kiyomori nu 
simţea decât ură pentru ea. Toată duşmănia şi furia se adunară 
în privirea pe care i-o aruncă în timp ce se apropia de pavilionul 
în care era aşezată ea. Când deveni conştient de nenumăratele 
femei din jurul lui, se simţi brusc stânjenit; valuri de roşeaţă îi 
cuprinseră obrajii şi urechile lui mari. 

— Copil caraghios, râse Yasuko, băgând de seamă sfiala 
băiatului. De ce te-ai fâstâcit aşa? Până la urmă, nu sunt eu 
mama ta? Vino încoace, la mine. 

În vocea ei erau toate acele accente ale iubirii pe care 
numai o mamă ştie cum să le folosească. Dar nu mama lui era 
aceea care îl făcuse să roşească. Pentru el, ea nu era o femeie, 
ci întruparea frumuseţii - o frumuseţe pe care o detesta şi pe 
care, totuşi, o aprecia mai presus de orice. Simţindu-se de parcă 
s-ar fi aruncat peste o barieră invizibilă, Kiyomori se apropie de 
ea. Nu era nici straniu, nici nenatural să fie atât de aproape de 
ea, în acest fel, îşi spuse el, dar privirea lui se îndepărtă vag, de 
parcă ar fi căutat să se ferească de ochii aţintiţi asupra lui. 

Yasuko îi observă tulburarea şi înţelese repede că Ruriko 
era pricina stânjenelii lui. Ea aruncă o privire pe furiş spre unul, 
apoi spre celălalt, iar după aceea, întorcându-se spre Ruriko, îi 


şopti: 


— El e fiul meu, Heita Kiyomori, despre care ţi-am vorbit 
într-o zi. 

Apoi îi spuse lui Kiyomori: 

— Când aveai trei sau patru ani, te-am luat în vizită la 
familia Nakamikado, cu care acum locuieşte Ruriko. 

In ciuda eforturilor pe care le făcea Yasuko pentru a-l 
linişti, Kiyomori rămase tăcut. Bătăile intense ale inimii îl făcură 
să se îmbujoreze şi mai tare. Ruriko observă acest lucru şi 
obrajii ei deveniră purpurii. Pleoapele îi fluturară şi i se lăsară în 
jos, de parcă privirea ei ar fi avut de înfruntat o strălucire 
orbitoare, iar un suspin îi scăpă de pe buze. 

Kiyomori fu învăluit de o senzaţie binecunoscută, 
ameţitoare, în timp ce stătea lângă mama lui. (Frumoasă şi 
înşelătoare, aşa era!) Simţi dorinţa de a o lua la întrebări încă o 
dată. Era fiul unui împărat sau al unui preot desfrânat? Durerea 
neîndurătoare provocată de desfrâul ei părea că îl îmboldeşte să 
caute un răspuns. Pentru el, ea părea acum mai mânjită decât 
toate târfele ieftine şi decât toate curtezanele din capitală. 

Intr-o perioadă a relaţiilor obscen de lipsite de restricţii 
dintre sexe, Kiyomori îşi dădu seama că îi pretinde mamei lui o 
puritate pe care nu avea nici un motiv s-o ceară. Şi totuşi, în 
calitatea ei de copil al ei, de fiu al ei, şi-ar fi dorit să creadă că 
era cea mai pură dintre femei, cea mai nobilă, arhetipul însuşi al 
dragostei. Din anii aceia ai prunciei în care supsese de la sânul 
ei, o privise cu venerație, ca pe un ideal - mama lui; de-a lungul 
copilăriei, această imagine nu se schimbase, până când, o dată 
cu dezvăluirea lui Morito, ea se transformase într-o bucată 
murdară de carne. Profund revoltat, Kiyomori simţea că desfrâul 
ei este şi al lui; până atunci, se simţise fericit la gândul că are în 
vene sângele lui Tadamori al familiei Heike şi al unei mame 
respectabile; acum, însă, nu simţea decât o profundă silă de 
sine. 

În noaptea în care îl întâlnise pe Morito şi aflase despre 
trecutul mamei lui, Kiyomori, cuprins de furie şi de disperare, îşi 
azvârlise tinereţea şi inocenţa unei prostituate. Dispreţul faţă de 
mama lui era cel pe care acum îl simţea şi faţă de sine însuşi. Îşi 
detesta propria carne şi propriul sânge. Singurul lucru care îl 
reţinea de la o viaţă de desfrâu şi pierzanie era Tadamori, acest 
om care nu era tatăl lui adevărat, Saşiul, de a cărui mare 
dragoste şi înţelegere nu şi-ar fi îngăduit să îşi bată joc. Numai 


dragostea lui Tadamori l-a făcut pe Kiyomori să jure că va fi un 
fiu demn şi că îşi va stăpâni pasiunile fără margini. 

Imaginea mamei lui era de ajuns pentru a-l face pe 
Kiyomori să uite de hotărârile lui. Se întrebă dacă sângele ăsta 
clocotitor era tot ce moştenise de la ea. 

Yasuko era dezamăgită şi furioasă. Kiyomori nu dădea nici 
un semn că s-ar fi înmuiat în privinţa ei. Se aşteptase să fi venit 
la ea cu lacrimi în ochi. De asemenea, era sâcâită de indiferența 
lui faţă de Ruriko şi de atenţia lui, prea făţişă, la tot ce era în jur. 

— Heita, ce te face să te codeşti aşa? [i-e teamă că va 
afla Tadamori? întrebă ea în cele din urmă. 

— Da. Tatăl meu e aici şi mi-e teamă că ne va vedea. 

— Are vreo importanţă? Deşi Tadamori şi cu mine am 
divorţat, eşti încă fiul meu, nu-i aşa? Ştiu cât de singuri şi de 
nefericiţi sunteţi tu şi fraţii tăi mai mici fără mine. 

— Nu! izbucni brusc Kiyomori. Fraţii mei, caii din grajd şi 
toţi ceilalţi se simt bine şi sunt bucuroşi. Nimeni nu vorbeşte 
niciodată despre tine! 

Yasuko izbucni repede în râs, să mascheze schimbarea 
care îi apăruse pe faţă, şi, dintr-un motiv pe care Kiyomori nu 
izbuti să-l descopere, îl înşfăcă de încheietura mâinii şi se agăţă 
de el. 

— Şi tu... tu nu ţi-ai dorit să mă vezi niciodată? 

Kiyomori începu să se zbată. 

— Dă-mi drumul. Tatăl meu se uită spre noi. Ne vede. Dă- 
mi drumul! 

— Heita! exclamă Yasuko, oferindu-i un zâmbet larg. 
Tadamori nu este tatăl tău, dar eu sunt mama ta adevărată. Ce 
te face să îl părtineşti pe el? Trebuie să vii să mă vizitezi, Heita, 
tânjesc să te văd adeseori. Şi Ruriko va fi o companie adecvată 
pentru tine. 

Kiyomori continuă să se lupte pentru a-şi elibera 
încheietura, sigur că tatăl lui îl văzuse până acum. 

Dincolo de învălmăşeala mulțimilor şi de praful care se 
cobora deasupra hipodromului, lumina soarelui pălea, vestind 
sfârşitul curselor şi al unei zile lungi. Împăratul şi fostul monarh 
îşi părăsiră pavilionul, urmaţi de suitele lor, şi îşi îndreptară paşii 
spre Sanctuarul Kamo unde, acompaniaţi de muzică sacră, 
preoţii oficiară ritualurile purificării. Incă o dată, adunarea se 
întoarse în pavilion, să ridice paharul în cinstea învingătorilor şi 


să-i vadă pe jochei primind felicitările regale. 

Prezentarea oficială a trofeelor avea loc toamna, în cadrul 
unui banchet de la Curte, când învingătorii îşi primeau darurile 
cuvenite: lingouri de aur, baloţi de mătase şi parfumuri rare. In 
timpul petrecerii care dura toată noaptea, atât războinicii, cât şi 
curtenii beau fără oprelişti din vinul oferit din belşug. Atât 
învingătorul cât şi înfrântul cântau şi dansau cot la cot. Victoria 
era începutul înfrângerii, înfrângerea era punctul de pornire al 
victoriei. Aceasta era legea naturii, Roata mereu schimbătoare a 
Vieţii din religia budistă. Pentru curtenii îmbujoraţi de vin, viaţa 
era plăcere, iar plăcerea era viaţă. Ce conta victoria sau 
înfrângerea? Oare clanul Fujiwara nu prosperase timp de trei 
sute de ani, şi oare nu fuseseră ale lor victoriile din ce în ce mai 
mari, de atâtea generaţii? 

Ziua curselor de la râul Kamo era doar un interludiu în 
interminabila căutare a plăcerilor. Pe deasupra cireşilor cu 
frunziş des, răsări luna. Careta Împăratului şi trăsura fostului 
Împărat se îndepărtară de hipodrom, urmate de trăsurile 
curtenilor şi ale demnitarilor. 

Tadamori plecă tărziu de la Palat în acea seară, bine- 
dispus, pentru că fostul Impărat fusese într-o dispoziţie 
strălucită pe durata întregii zile. De obicei, Mokunosuke venea 
să îşi întâmpine stăpânul, aducându-i calul, dar în această seară, 
Tadamori îl găsi pe Kiyomori aşteptându-l la Casa Gărzilor. 

— Unde e Mokunosuke? întrebă el. 

— A venit până aici în seara asta, dar l-am trimis acasă şi 
i-am spus că o să te aştept eu, răspunse Kiyomori. 

În timp ce urca în şa, Tadamori observă: 

— Aşadar, m-ai aşteptat pe mine. Pari obosit, Heita. 

Kiyomori înşfăcă hăţurile din faţă şi ridică privirea spre 
tatăl său, în lumina stelelor. Să-i spună sau să nu-i spună? 
Trebuia să vorbească, deşi ştia că mărturisirea putea să-l doară. 
ÎI trimisese pe Mokunosuke acasă şi aşteptase această ocazie de 
a fi singur cu părintele lui. Dacă Tadamori nu îl văzuse în 
această după-amiază, ar fi fost cel mai bine să nu îi spună nimic, 
îşi zise el. Şi totuşi, era sigur că tatăl său îl văzuse, chiar şi de la 
distanţa aceea. El nu va deschide niciodată discuţia, pentru că 
avea obiceiul să-şi ţină singurătatea şi durerile pentru sine. De 
ce să lase o umbră să se aşeze iar peste tatăl lui? Reflectând 
astfel, Kiyomori descoperi că armăsarul îl condusese până 


aproape de lmadegawa şi se hotărî în cele din urmă să 
vorbească. 

— Tată, ştiai că mama a fost la curse? 

— Aşa mi s-a părut şi mie. 

— Nu mi-am dorit cu adevărat să o revăd, dar m-a chemat 
şi a trebuit să mă duc la ea până la urmă. 

— Te-ai dus? întrebă Tadamori, îngustându-şi ochii şi 
privindu-şi atent fiul. 

Nu părea nemulţumit, de aceea Kiyomori continuă, pe 
jumătate cerându-şi scuze: 

— Arăta la fel de tânără ca întotdeauna, aranjată ca o 
virgină a altarului sau ca o doamnă de la Curte. Dar nu am avut 
lacrimi pentru ea. Nu am simţit că ea ar fi mama mea. 

— Îmi pare rău să aud asta, Heita, veni răspunsul liniştit al 
lui Tadamori. 

— De ce, Tată? 

— Nu există nimic mai demn de milă decât un copil fără 
mamă, Heita. Faptul că artrebui să o vizitezi şi, totuşi, tu te 
sileşti să te dezici de ea ca mamă, este cât se poate de crud. 

— Sunt fiul tău. Pot să mă descurc fără mamă! exclamă 
Kiyomori înflăcărat. 

Silueta de pe cal clătină din cap. 

— Greşeşti, Heita. Dacă cineva ţi-a împietrit inima, este 
greşeala mea, pentru că mi-am lăsat copiii să asiste la certurile 
noastre neîncetate, dintr-un cămin lipsit de dragoste. Eu am fost 
acela care a făcut-o pe mama să apară într-o lumină proastă 
înaintea ta. A fost vina mea. E nefiresc ca un fiu să nutrească 
sentimentele pe care le încerci tu. Fii sincer, Heita, dacă vrei să- 
ţi vezi mama, du-te şi viziteaz-o. 

— Cum poate femeia aia să fie mama mea? l-a fost 
necredincioasă soţului ei, nu îşi iubeşte copiii şi nu se gândeşte 
la nimic altceva, decât să-şi satisfacă toanele! protestă 
Kiyomori. 

— Nu ai voie să vorbeşti despre ea aşa cum am fost eu 
înclinat să o fac, Heita. Nu ai nici un motiv să spui asemenea 
lucruri despre ea. Tu şi cu ea veţi rămâne mamă şi fiu pentru 
totdeauna. lubirea este aceea care iartă totul, iar iubirea 
adevărată vă va aduce din nou împreună, cu siguranţă. 

Kiyomori nu răspunse. Nu îl putea înţelege. Oare pentru că 
tatăl lui era prea profund, sau pentru că el însuşi era prea tânăr 


pentru a putea înţelege? 

Când ajunseră acasă, Mokunosuke, Heiroku şi toate 
celelalte slugi îi întâmpinară la poartă. Luminile se aprinseră 
prin grădina neîngrijită şi pe veranda de lemn, modestă dar 
curată, a casei. Această viaţă simplă, armonioasă şi ordonată nu 
existase pentru ei până acum trei luni. Kiyomori se întrebă ce 
motiv ar fi avut să regrete plecarea mamei lui. Acum, nu mai 
exista loc pentru singurătate, de ce nu voia tatăl său să creadă 
asta? 


Capitolul IV 
O doamnă sub clar de lună 


În acel an, la jumătatea lunii august, Wataru al familiei 
Genji invită vreo zece dintre prietenii lui cei mai apropiaţi să 
împartă cu el un vas mare cu vin şi să admire din grădina lui 
frumuseţea lunii. Şi totuşi, prietenii ştiau că invitaţia are un alt 
motiv. Toamna, Împăratul şi fostul Împărat plecau într-un 
pelerinaj la Templul Ninna-ji. Acolo urmau să participe la curse, 
care se ţineau pe un teren al templului. Data oficială a acestui 
eveniment fusese deja anunţată - 23 septembrie - iar Gărzile 
ştiau că Wataru aştepta cu nerăbdare ocazia de a-şi arăta 
îndemânarea - al lui şi al mânzului negru de patru ani, cel cu 
petele albe. 

— Ne-a chemat să bem pentru succesul lui, îşi spuseră 
prietenii lui Wataru unul altuia. Unul dintre ei adăugă în glumă: 
— Îi e teamă să nu pară zgârcit, pentru că obiceiul 
călăreţilor este să dea o petrecere mare pentru rude şi prieteni, 
după săvârşirea „ritualului biciului“. Wataru nu are pic de cinste 

faţă de preoţii ăştia. Îşi bate joc de aceşti „sfinţi Buda“, după 
cum îi numeşte, şi spune că nu are nevoie de ajutorul lor. Astfel, 
în loc de rugăciuni, incantaţii şi un banchet mare, el o numeşte 
„petrecere de admirat luna“. 

Vorba fu întâmpinată cu hohote lungi de râs. 

O altă Gardă spuse: 

— Auziţi, ştiţi ce simte faţă de tânăra lui soţie, Kesa- 
Gozen, care a slujit odinioară la Curte. E atât de îndrăgostit de 
ea, că până şi atunci când e în tura de noapte, gândurile lui sunt 
acasă. O dată i-am cerut s-o vedem, el n-a făcut decât să 
zâmbească şi să spună că ea e „iubirea lui secretă“, că nimeni 
nu trebuie s-o vadă şi aşa mai departe. Cred că vrea să ne-o 
prezinte în această seară. 

Vorbind astfel şi glumind între ei, musafirii ajunseră la 
casa lui Wataru, unde poarta stătea deschisă pentru a-i 
întâmpina cu drag pe oaspeţi, iar pietrele cu care era pavată 
curtea fuseseră reîmprospătate cu un şuvoi de apă. După ce se 
adunară în sala de oaspeţi a lui Wataru, tinerii amuţiră şi 
rămaseră liniştiţi în timp ce erau aduse tăvile cu mâncare. De- 
abia când vinul sosi, se simţiră iar în largul lor şi începură să 
glumească şi să discute între ei. 


Heita Kiyomori şi Sato Yoshikiyo erau şi ei acolo. Kiyomori 
observă că Morito nu era prezent şi se pregăti să întrebe de el, 
dar se răzgândi. Observase în ultima vreme că Wataru şi Morito 
erau stânjeniţi unul în tovărăşia celuilalt. Nimeni altcineva nu 
dăduse semne că ar fi băgat de seamă, dar Kiyomori se întreba 
adeseori dacă nu cumva îşi imagina el totul, pentru că se 
pomenise că face tot posibilul să ajungă de gardă cu Morito de 
când acesta din urmă îi destăinuise secretul ciudat care învăluia 
naşterea lui. Purtarea lui Morito îl tulbura pe Kiyomori. Era 
îngrijorat din cauza lui Morito, în cazul căruia, ştia el, o minte 
ascuţită se lupta cu pofte violente şi primitive. Mai mult de atât, 
observase privirea misterioasă care apărea în ochii lui Morito ori 
de câte ori Wataru era alături de ei. Această privire nu se 
potrivea defel cu fanfaronada obişnuită a lui Morito. Şi totuşi, în 
ultima vreme, Morito umbla cu ochii injectaţi de sânge şi tras la 
faţă, iar Kiyomori trăsese concluzia că suferea de o sfârşeală 
provocată fie de prea mult studiu, fie de prea multă băutură şi 
risipă. De asemenea, credea că Wataru nu-l plăcea pe Morito şi 
nu îl invitase. 

Vinul circulase de jur împrejur, iar tinerii luptători erau 
acum într-o dispoziţie de zile mari. 

— Haide, gazda noastră, strigară ei, nu a sosit momentul 
ca ea să apară? Încetează să ne mai chinui! 

Wataru insista să-i ofere vin lui Yoshikiyo, care stătea cu 
cana neatinsă. 

Ridicând-o în cele din urmă, Yoshikiyo i se adresă lui 
Wataru: 

— Am participat odată la un concurs de poezie la Palat, 
când o doamnă pe nume Kesa-Gozen a fost aplaudată pentru 
poemele ei, de aceea nu mi-e cu desăvârşire necunoscută. 
Acum, că este stăpâna unei gospodării, mă îndoiesc că mai are 
ocazia să scrie versuri. E atât de păcat ca un astfel de talent să 
se irosească! Trebuie să o laşi să participe la serile de poezie, 
Wataru, pentru că noi, luptătorii cei brutali, nu ne prea pricepem 
la prețuirea valorilor literare, ba mai mult de atât, le 
disprețuim... Mai trebuie oare să adaug că acest luptător şi soția 
lui poetă sunt ca o pictură graţioasă - pinul şi crizantema - un 
cuplu cât se poate de potrivit? Aceşti bărbaţi te invidiază. Poţi să 
îi învinovăţeşti pentru că sunt atât de geloşi? 

Yoshikiyo râse din inimă. Vinul îi dezlega limba şi îl făcea 


mai puţin sobru decât de obicei. Musafirii deveniră gălăgioşi: 

— Yoshikiyo, iar vorbeşti despre poezie? De câte ori 
deschide gura băiatul ăsta, ni se răceşte vinul! 

— Hai, hai, bună gazdă, adu-ne să vedem comoara 
adevărată! 

— Las-o să apară cât mai repede în faţa noastră - a 
prietenilor tăi! 

Îl implorară atât de furtunos şi insistară atât de mult ca 
Wataru să îşi aducă soţia în faţa lor, încât în cele din urmă, el 
întrebă: 

— Să chem dansatoare care să ne distreze în umila 
noastră casă? 

— Nu, nu! Lasă-ne să-i aruncăm o privire doamnei Kesa- 
Gozen, care este mai fermecătoare decât toate dansatoarele din 
capitală! 

Râzând, Wataru îi rugă să-l ierte, protestând: 

— E timidă - nu vrea să iasă din bucătărie, acolo unde 
fierbe vinul pentru musafiri şi este ocupată să le asigure cele 
necesare pentru ca ei să se simtă bine. Mă tem că nu va veni şi 
nu va lăsa aceste lămpi să o lumineze. 

— Mai bine să vedem lumina din bucătăria ta decât luna 
de toamnă, strigară oaspeţii. 

Unul dintre ei se ridică în picioare, clătinându-se, şi porni 
spre bucătărie, dar Wataru sări după el şi îl trase înapoi, 
promiţându-i că îşi va aduce soţia. Musafirii continuară să îl 
hărţuiască pe Wataru, care între timp îşi cam revenise din beţie; 
asigurându-l că le-o va aduce în faţă aşa cum trebuie, ca pe 
soţia unui luptător, îi rugă să mai aştepte puţin şi ieşi din 
încăpere. Când reapăru, se aşeză pe veranda care dădea spre 
grădină, spunând: 

— Mânzul cel negru care mi-a fost încredinţat, după cum 
ştiţi, dă toate semnele că va fi învingător. Abia aştept acum să îl 
înscriu în cursele de la Ninna-ji, atunci când Împăratul îşi va face 
pelerinajul, şi sper să sărbătoresc această ocazie cu voi. Acum, 
spuneţi-mi ce părere aveţi despre mânz. 

Musafirii lui Wataru amuţiră. Ştiau cât de mult muncise 
Wataru să înveţe calul acela, punându-şi în joc pentru el chiar şi 
reputaţia. Nimeni nu se plânse că şi-a încălcat promisiunea 
făcută cu puţin timp în urmă şi toţi strigară în cor: 

— Hai să-l vedem! 


Urmându-i exemplul, se aşezară pe veranda care dădea 
spre o mică grădină interioară. Luna de august lumina îndeajuns 
pentru ca ei să poată vedea calul. Wataru se întoarse cu faţa 
spre grădină şi strigă pe cineva. 

Clop, clop, clop, se auziră copitele calului care se apropia. 
Greierii îşi încetară ţârâitul. Tufişurile de lângă un gard de 
bambus foşniră; roua se scurse printre frunze cu un sunet care 
semăna cu risipirea unui şirag de perle. Poarta grădinii se 
deschise, iar o femeie apăru, ducând mânzul de frâu. Păşind 
fără zgomot, intră în lumina lunii, apoi se opri în mijlocul 
grădinii. 

Musafirii încetară să mai respire şi nu mai scoaseră nici un 
sunet - surprinşi, încântați şi uluiţi. 

Calul se oprise în lumina lunii. Pielea lui strălucea ca 
smoala, ca penajul umed al unui corb. Un animal nobil cu 
picioare superbe şi muşchi magnifici. Nu exista asemănare între 
felul cum arăta acum şi mânzul de primăvara trecută. Coada lui 
lungă aproape că mătura pământul, iar cele patru pete albe 
sclipeau de parcă şi-ar fi croit cărare prin zăpadă. 

Şi totuşi, musafirii nu se uitau la cal, ci la femeia care se 
înclina în faţa lor, tăcută. Aşadar, aceasta era Kesa-Gozen. 

Nu părea timidă. Un zâmbet îi stărui pe buze în timp ce se 
întorcea cu faţa spre calul care dădea înapoi, liniştindu-l până 
când acesta rămase nemişcat. 

Era oare amăgirea lunii pline care o făcea să arate precum 
Kannon, zeiţa milei, în Sala Visului? Degetele ei luceau, albe, 
până în vârfuri, iar părul ei lung era la fel de strălucitor precum 
al calului. 

— Ah, oftă Kiyomori în sinea lui, aş fi şi eu căsătorit dacă 
ar mai exista încă una ca ea pe lume! 

Înghiţi în sec, apoi se îmbujoră furios din cauza sunetului 
pe care îl scosese din gât. 


O noapte luminată de lună o urma pe cealaltă. Pe dealuri 
şi pe câmpii, cerbii se împerecheau, iar veveriţele dansau 
printre lujerii sălbatici de vie. Toate animalele sălbatice păreau 
îmbătate de dragoste. _ 

Kiyomori, care stătea acasă, era agitat. Işi privea fratele 
studiind cu sârg din cărţile lui la lumina unei lămpi mici, 


atârnate deasupra vechei mese lăsate de mama lor, şi ardea de 
dorul de a râde un pic de el. lată-l - avea optsprezece ani - şi 
nu-i trecea prin cap măcar un singur gând legat de femei! Oftă 
pentru acest frate jalnic al lui. In cărţile bietului băiat nu exista 
nici un lucru pe care Kiyomori să nu-l ştie. Cedase, îşi spuse 
Kiyomori, ca atâţia alţi tineri luptători ai acestor zile, tentaţiei de 
a împrumuta cărţi de la bibliotecile Academiei Imperiale şi ale 
Universităţii - acei clasici confucianişti în coperţile lor Sung din 
China, care trândăviseră pe rafturi prăfuite, neatinse de nimeni, 
timp de vreo două sute de ani. Ce putea găsi Tsunemori 
interesant în Ana/ectele lui Confucius sau în Cele Patru Cărţi? El 
însuşi se prefăcuse că ascultă, dar dormise buştean în timpul 
cursurilor care vorbeau despre învăţăturile Marelui Inţelept. 
Preceptele confucianiste nu erau decât ornamente, născute 
doar pentru a susţine interesele celor privilegiați, prin modul în 
care îi îndemnau pe luptători şi pe oamenii de rând să îi asculte 
pe cei de sus. Ce autoritate îi conferise lui Confucius dreptul să 
definească acele coduri care guvernau comportamentul 
omenesc? Ce îi plăcuse lui Confucius să facă în viaţa lui sau ce 
fapte măreţe săvârşise? Incetase vărsarea de sânge în China din 
cauza lui? Hoţii deveniseră oameni cinstiţi? Mincinoşii îşi 
schimbaseră felul de a fi? Chiar şi venerabilul înţelept fusese 
înfrânt o dată într-o dezbatere cu un criminal notoriu şi fusese 
redus la statutul de om. 

— Frate prostănac! spuse Kiyomori în cele din urmă. De ce 
să îţi umpli creierii înceţoşaţi cu asemenea prostii? Există o tablă 
acoperită cu sticlă la Curte, plină de tablouri care îi înfăţişează 
pe oamenii înţelepţi şi pe cărturari; oamenii cred că ajunge să 
stai în aceeaşi cameră cu imaginile acelea, pentru ca mintea ta 
să se umple cu înţelepciune. Aşadar, şi tu îţi propui să-ţi umpli 
capul ăla al tău cu înfăţişările înţelepţilor? Ce prostie cruntă! Nu 
suntem aristocrați! Ei ne hrănesc, apoi, când ne dau ei porunci, 
nu noi trebuie să ne ducem de îndată şi să-i omorâm şi pe aceia 
care nu ne-au făcut nouă nici un rău? Nu suntem cu totul în 
mâna lor? Lasă cărţile alea - încetează cu ele! 

Kiyomori stătea întins pe spate în cadrul uşii; jumătatea 
de sus a trupului său se afla în cameră, iar picioarele erau 
azvârlite dincolo, peste marginea verandei. Ţânţarii bâzâiau pe 
deasupra lui, în timp ce stătea întins în umbră, holbându-se la 
Tsunemori, care era absorbit în cărţi. Kiyomori era negru de 


supărare şi clocotea pe dinăuntru; tatăl lui se culcase de mult, 
toţi servitorii dormeau, şi totuşi Tsunemori insista să rămână 
treaz până noaptea târziu. Refuzase indignat să-l însoţească pe 
Kiyomori într-una dintre escapadele lui nocturne. Era o belea 
acest frate mai tânăr al său, atât de diferit în temperament de 
el, cu toate că aveau aceeaşi mamă. Gânduri tulburătoare 
începură să se scurgă prin mintea lui Kiyomori, ca o picătură 
insistentă de ploaie printr-o gaură din acoperiş. Se întrebă dacă 
diferenţa se datora faptului că nu aveau acelaşi tată. Acest gând 
îl făcu să uite de frica pe care o avea faţă de Tadamori şi de 
stinghereala pe care o resimțea în compania fratelui său şi 
căscă ostentativ, mormăind ca pentru sine: 

— Ei, bine, eu plec acum. Îţi urez o noapte minunată cu 
lună. 

Se ridică brusc din poziţia în care se afla, întins pe spate, 
şi-şi lăsă un picior până jos, spre sandalele îmbibate în rouă de 
sub verandă. 

— Unde te duci? 

— Încerc să mă hotărăsc, răspunse Kiyomori. 

— Dar la ora asta? 

— Câţiva dintre noi, Gărzile, am promis să ne vedem cu 
Wataru într-o noapte luminată de lună, când îşi scoate mânzul la 
antrenament. 

Lui Tsunemori nu-i veni să creadă. 

— Poftim? Să antreneze un cal la o oră atât de târzie? 

— Nu e un lucru neobişnuit pentru călăreţi să îşi încerce 
caii în secret înainte de curse. 

— Minti! 

— Poftim? răcni Kiyomori furios, fixând nimbul strălucitor 
care înconjura lampa. 

Tsunemori se ridică rapid de la masă, veni spre fratele său 
şi îi şopti: 

— Salut-o pe Mama şi din partea mea. Vrei să îi duci asta? 

Kiyomori îşi pierdu răsuflarea când fu atins de scrisoarea 
pe care fratele lui i-o îndesă la pieptul hainei. 

— Ţi-a acordat permisiunea s-o vizitezi, nu-i aşa? Şi mie 
mi-e dor să o văd. L-a părăsit pe Tata, dare în continuare mama 
noastră. O să aştept până îmi vine şi mie momentul să o revăd. 
Spune-i din partea mea... Totul e în scrisoarea aia. 

Lacrimi se perindară pe obrajii lui Tsunemori. Kiyomori 


văzu cum fiecare strop reflectă strălucirea lunii. Ridicol! Ce 
motiv avea să o caute pe mama lui? Înduioşat, totuşi, de 
imaginea lacrimilor fratelui său, Kiyomori spuse cu blândeţe: 

— Greşeşti, Tsunemori. O să onorez promisiunea pe care i- 
am făcut-o lui Wataru. 

— Nu încerca să mă păcăleşti, stărui Tsunemori. Sunt 
oaspeţi care i-au spus Tatei că te-au văzut în apropierea 
reşedinţei Nakamikado. 

— Nu! Cine a spus asemenea poveşti închipuite? 

— Fujiwara Tokinobu. Este unul dintre puţinii curteni în 
care tata are încredere, iar eu nu mă îndoiesc de cuvântul lui, 
ripostă Tsunemori. 

— Aşadar, bătrânul ăla a cam trecut pe aici în ultima 
vreme, nu-i aşa? 

— Există lucruri care nu pot fi discutate la Palat, de aceea 
a venit aici. 

Kiyomori se scărpină în cap. 

— M-ai prins! Dacă ştie atâta lume, îmi e mai simplu să 
mărturisesc. Îi voi duce Mamei scrisoarea ta, Tsunemori. Îţi 
spun, totuşi, că Tata a zis că ar trebui să trec pe la ea dacă 
doresc. 

— Atunci lasă-mă şi pe mine să vin cu tine! strigă 
Tsunemori. 

— ldiotule! izbucni Kiyomori necăjit. Nu ai pic de respect 
faţă de Tatăl nostru? Nu trebuie să-i spui nimic despre 
escapadele mele nocturne, oricum, şi aminteşte-ţi - nici o vorbă 
lui Mokunosuke€! 

Kiyomori plecă de acasă sărind zidul. Faţa pătată de 
lacrimi a fratelui său părea să plutească în faţa lui, dar în curând 
o uită. Deasupra lui se întindea Calea Lactee. Vântul nopţii îi 
răcori membrele încinse. Unde se ducea? Nu ştia. Ce îi provoca 
neliniştea din această seară? Orice ar fi fost, îl făcea să viseze, îi 
umplea ochii cu lacrimi, îi lua somnul, până la disperare. Credea 
într-o Făptură Supremă, aşa cum făceau budiştii ăia care 
predicau despre o viaţă virtuoasă. Se întreba şi se chinuia în 
privinţa unui bărbat de la care moştenise sângele ăsta sălbatic. 
Oare acest chin nebun venea de la mama sau de la răposatul 
Împărat? Şi dacă da, mai putea fi considerat răspunzător de 
ceea ce făcea? Nu avea curajul să se ducă singur la bordelul de 
pe Drumul al Şaselea, dar, dacă Morito ar fi fost cu el acum, s-ar 


fi dus pe loc la femeile acelea, la orice femeie, ba chiar la o 
vulpe în formă de femeie, în lumina lunii. La orice şi la oricine ar 
fi putut linişti acest ceva care răcnea în interiorul lui ca o fiară 
sălbatică. La orice iluzie care ar fi putut s-o potolească, s-o 
stingă... Să atingă o femeie... Să întâlnească acum din 
întâmplare una. 

Kiyomori îşi continuă drumul într-un fel de delir. Nu ştia 
cum de ajunsese acolo, dar se afla în faţa zidurilor casei 
Nakamikado. Era zadarnic - el era un laş! Zidul de aici era mult 
mai înalt decât cel de acasă. Ştia că apartamentele mamei lui 
erau în aripa de Soare-Răsare. Işi amintea cuvintele ei de la 
cursele de lângă Kamo: „Vino şi vizitează-mă... Ruriko va fi o 
companie adecvată“. Ruriko, mult prea frumoasă şi cu un statut 
prea înalt pentru un simplu luptător tânăr şi visător. Şi totuşi, nu 
exista nici un motiv să nu încerce s-o vadă, pretextând că vine 
să-şi viziteze mama. Nu dragostea era aceea care îl făcea s-o 
caute, ci visele lui. g 

Ori de câte ori ajungea aici, curajul i se risipea. Işi învinuia 
timiditatea şi se descuraja descoperind cât de jalnic era. Stătea 
acolo în hainele lui vechi, încălţat în sandalele uzate, iar prin 
imaginaţia lui înfierbântată treceau toate poveştile pe care le 
auzea în fiecare zi despre curteni - aristocratul care putea răpi 
cu uşurinţă o prinţesă să o ducă departe, pe câmpul deschis, 
unde fremăta iarba înaltă şi se deschideau florile de hagi, să-şi 
petreacă noaptea cu ea până când luna pălea în zorii zilei iar 
roua împodobea pleoapele fetei, apoi să se strecoare înapoi cu 
ea, nevăzut de nimeni. Kiyomori se gândi la curtenii care lăsau 
de obicei scrisori de dragoste la Palat, pe unde treceau 
doamnele de onoare, şi aşteptau noaptea care să le aducă 
atingerea pletelor şerpuite şi a buzelor fierbinţi... El se întrebă 
de ce soarta nu îi oferise şi lui astfel de lucruri. Era un laş! Măcar 
dacă ar izbuti să stingă senzaţia aceea care se chircea înlăuntrul 
lui. 

În această seară, era hotărât să ducă lucrurile până la 
capăt. Acum, stătea în picioare pe deasupra zidului, dar îl 
cuprinse din nou nehotărârea. Imagini sălbatice se răzvrătiră în 
interiorul creierului său înfierbântat. Aşteaptă! Un vânt rece îi 
suflă peste trupul transpirat. Printre imaginile nebuneşti din 
mintea lui, îşi aminti de cuvintele lui Mokunosuke: „Oricine ai fi, 
eşti un om până la urmă. Nu ai cum să fii un schilod cu mâinile 


astea puternice.“ Fie că era fiul unui Împărat sau rodul unei 
aventuri, nu era un copil al cerurilor şi al pământului? Până 
acum, se luptase doar cu propriile lui dorinţe! 

Brusc, îi veni să râdă de sine acolo, în locul înalt în care se 
afla. Ridică privirea spre Calea Lactee, care străbătea cerul. Nu 
era rău - nu era rău deloc să fii atât de singur sub cerul ăsta 
nesfârşit de toamnă! 

Ce se întâmpla? larăşi! 

În depărtare, o limbă de foc mângâie cerul. El se holbă în 
direcţia unui acoperiş care se afla în interiorul zidurilor oraşului. 
Nimic neobişnuit - încă un foc. Incendiile nu mai erau atât de 
rare în ultima vreme. Pe măsură ce lumina roşie se răspândea, 
el se gândi la nenumăraţii oameni obişnuiţi, înghesuiți într-un 
somn mizerabil, în timp ce aristocrații uşuratici domneau 
răzgâiaţi, în lux; cele două guverne unelteau unul împotriva 
celuilalt, iar clerul înarmat, lipsit de scrupule, se răzvrătea. 
Flăcările acelea, care se năpusteau cu atâta nesaţ spre cer, erau 
limbile mulțimilor înfometate, oamenii de rând pentru care nu se 
afla alinare şi ale căror singure mijloace de răzvrătire erau să 
dea foc obiectului urii lor. Îşi aminti cele mai de curând incendii: 
Poarta Bifuku, Cartierul de Soare-Apune, vila Înaltului Cancelar. 
Modul în care asupriţii şi criminalii, a căror existenţă însăşi 
depindea de prosperitatea clanului Fujiwara, îşi desfătaseră 
privirile sub ploaia de cenuşă şi scântei, la vederea dezastrului! 

Kiyomori sări de pe perete - spre afară - şi începu să 
alerge în direcţia zgomotelor nedesluşite care umpleau acum 
strada. 


Ploile lungi, nesfârşite, de toamnă stârniră multe 
bombăneli, dar în acest an nici Kamo şi nici Râul Katsura nu îşi 
inundară malurile. Frunzele de pe Dealurile din Nord începură 
deja să se veştejească. 

Nu mai erau decât zece zile până la pelerinajul de la 
Templul Ninna-ji, iar Gărzile Palatului erau ocupate cu pregătirile 
pentru eveniment. Deşi era încă nesigur de sine, Kiyomori era 
mulţumit cu noile lui îndatoriri. Îi fusese oferit al Şaselea Rang; 
acum, era un ofiţer al Gărzii, unul care însoțea călare trăsura 
imperială. Era hotărât să îşi execute obligaţiile fără cusur. 
Stătea până târziu la Palat şi ajungea acasă noaptea, prea 


înfometat şi obosit pentru vise deşarte. 

Pe 14 septembrie, cu puţin timp înainte de miezul nopţii, 
se auziră nişte paşi grăbindu-se spre camera lui Kiyomori. Era 
Heiroku, intendentul, care îl anunţă că un mesager călare sosise 
de la Palat. Tânărul stăpân trebuia să-şi pună armura şi să se 
prezinte îndată la datorie. 

Ce însemna această chemare neaşteptată? Kiyomori sări 
din pat. Oricum, nu era din cale-afară de surprins. Lui Tsunemori 
îi clănţăneau dinţii de tulburare şi cuvintele îi veneau val-vârtej 
de pe buze: 

— Ce e? Război? 

— Nu ştiu. Orice se poate întâmpla în vremurile astea. 

— Sau oare călugării de pe Muntele Hiei sau de pe 
Kofukuji au invadat din nou capitala cu mercenarii lor, să 
înspăimânte din nou autorităţile? 

Kiyomori îşi deschise pieptarul armurii şi-şi scoase cămaşa 
de zale, apărătoarele pentru picioare şi prelungirea de falduri a 
armurii. În timp ce le îmbrăca, îi atrase atenţia lui Tsunemori: 

— Du-te în apartamentele Tatei. Dat fiind că Mama este 
plecată, nu are cine să-l ajute cu armura. 

— Mokunosuke e acolo cu el. Ar trebui să mi-o pun şi eu 
pe a mea? 

Kiyomori zâmbi fără voie. 

— Tu rămâi aici şi ai grijă de cei mici, să nu plângă. 

Casa era plină de zdrăngănit şi de răcnete furioase. 
Slujitorii aduceau caii din grajd, armele şi torţele de pin din 
depozit şi se înjurau năprasnic unii pe alţii. In curtea deschisă în 
care se adunau de obicei servitorii, Tadamori stătea călare pe 
armăsarul său. Când apăru şi Kiyomori, îi porunci lui 
Mokunosuke€ să deschidă porţile, îi dădu pinteni calului şi plecă 
în galop. Şaisprezece sau şaptesprezece slugi, toate înarmate, 
porniră în fugă, unul câte unul, grăbindu-se pentru a-l ajunge din 
urmă pe Tadamori. 

Nimic nu părea să tulbure străzile scufundate în somn, iar 
Tadamori le porunci oamenilor lui să fie atenţi la incendii. Porţile 
din toate direcţiile Palatului erau zăvorâte, o dezamăgire 
spectaculoasă după toată această înarmare febrilă, astfel că se 
duseră la Casa Gărzilor. Acolo, porţile erau larg deschise. Printre 
copaci, observară lumini în clădirea principală a Palatului şi îşi 
dădură seama că se întâmplase ceva neobişnuit. Pe Tadamori îl 


aştepta un mesaj: adjutantul Maiestăţii Sale dorea să discute 
ceva cu el. Tadamori intră călare pe poarta interioară şi apoi 
dispăru în Palat. 

Între timp, Kiyomori ajunse la Casa Gărzilor. Lăsându-şi 
calul în paza unui servitor, îşi croi drum cu coatele prin 
mulţimea înghesuită de Gărzi şi de bărbaţi înarmaţi care 
înconjurau clădirea, sperând ca din murmurul vocilor să prindă o 
explicaţie pentru convocare. 

— Niciodată nu-ţi poţi da seama ce ascund oamenii. De- 
abia luna trecută, noi, Gărzile, ne-am întâlnit în casa lui Wataru 
din Strada lrişilor. 

Feţe-feţe-feţe. Nimic altceva. Doar feţe tulburate şi voci 
tulburate. 

— Da, am fost şi eu acolo în seara aceea. Eram destul de 
beti şi îl băteam la cap pe Wataru să ne lase să vedem luna din 
bucătăria lui, în locul aceleia din grădină. 

— Wataru s-a purtat aşa cum ne-am fi aşteptat de la el, 
atunci când ne-a prezentat-o pe soţia lui în modul grațios în care 
a făcut-o. 

— Chiar şi lumina lunii părea prea grea pentru ea, atunci 
când şi-a întors chipul spre noi. 

— Era toată numai eleganţă, ca un bujor alb, deşi de-abia 
ieşise din bucătărie. 

— Ca o crenguţă înflorită de păr în toiul primăverii! 

— Ah, ce păcat! Într-adevăr, ce păcat. 

Cu mai mult sentimentalism decât se obişnuia în rândurile 
Gărzilor, unul dintre ei se văietă: 

— Deşi era soţia altui bărbat, trebuie să spun că era mai 
frumoasă decât se poate spune în cuvinte. lar acea Kesa-Gozen 
să fie asasinată... 

Lui Kiyomori nu-i veni să-şi creadă urechilor. Kesa-Gozen 
era moartă? Asasinată? Imaginea ei era atât de vie în inima lui, 
încât refuză să creadă că ea murise. | se întâmplase lucrul cel 
mai rău dintre toate. Simţea că are mai multe cuvinte de laudă 
pentru ea decât orice alt bărbat de acolo. Dar era nevasta 
altuia, iar el crezuse că greşeşte chiar şi gândindu-se la ea. 
Acum, că toată lumea vorbea despre ea, nu îi mai era teamă să 
recunoască în sinea lui că o adorase. Îşi croi cu asprime drum 
prin mulţime, de parcă ar fi fost preocupat de o problemă care îl 
interesa numai pe el. 


— E adevărat? Sigur nu e nici o greşeală? Criminalul - cine 
e criminalul? întrebă poruncitor Kiyomori. 

Cineva i se adresă: 

— Te cheamă stăpânul. 

Kiyomori se întoarse şi se grăbi spre poarta interioară, 
unde îl aştepta tatăl său. Nu-şi recunoscu părintele în omul care 
vorbea. 

— Stai de pază la baza străzii Kurama, lângă Drumul Întâi, 
îi comandă Tadamori, şi fii atent la fiecare om care trece. 
Tratează-l pe fiecare ca pe un suspect. Nu lăsa necercetat pe 
nimeni. Nu-l lăsa pe criminal să scape. Ar putea fi deghizat, dar 
nu ai cum să-l confunzi. 

Kiyomori nu mai îndură aşteptarea. 

— Cine e omul ăsta pe care trebuie să-l prind? îşi 
întrerupse el tatăl, incapabil să mai respire. 

— Un luptător, Endo Morito. 

— Cum aşa!? Morito a omorât-o pe Kesa-Gozen? 

— Da, el, ripostă Tadamori apăsat. A adus ruşinea asupra 
numelui Gărzilor Imperiale - şi o grămadă de alte nenorociri, 
pentru că era îndrăgostit de soţia altui bărbat. 

In acel moment, unchiul lui Morito, Endo Mitsuto, trecu 
repede prin poarta interioară, cu ochii plecaţi şi cu o figură 
bolnăvicioasă. Se strecură rapid într-o parte, de parcă ar fi fost 
nerăbdător să scape, dar toţi ochii îl măsurară de parcă ar fi fost 
complicele ucigaşului. 

Slujitori înarmaţi, alţii decât ai lui, se adunaseră acum în 
jurul lui Tadamori. | se conferise autoritatea de către consilierul 
Maiestăţii Sale, iar acum era pregătit să le spună oamenilor 
despre cele petrecute în acea noapte. 

Kesa-Gozen fusese ucisă la începutul acelei nopţi de 14 
septembrie, pe la Ora Câinelui (ora opt). Locul faptei: propriul ei 
cămin din Strada lrişilor. În acel moment, soţul ei era plecat de 
acasă. 

Morito, care era o cunoştinţă superficială a mamei Kesei- 
Gozen, se îndrăgostise nebuneşte de ea fie înainte ca fiica să 
plece de la Curte şi să se mărite, fie cu puţin timp după măritişul 
acesteia cu Wataru, nu se ştie exact. 

Oamenii credeau că înzestrarea minţii lui Morito, 
recunoscută de toată lumea, îi va aduce sprijinul împărătesc şi îi 
va permite să fie admis la Univesitate, unde urma să obţină cele 


mai înalte onoruri care se pot conferi acolo. Totuşi, în ultimul 
timp, colegii lui studenţi şi prietenii din Gardă, deopotrivă, 
începuseră să se uite nemulţumiţi la el şi să îl ocolească pentru 
că, de la o vreme, Morito a început să se poarte ciudat. 

Înflăcărat şi perseverent de la natură, Morito nu era doar 
un cărturar, ci şi un orator priceput, îndrăzneţ şi sigur de sine 
până în punctul în care îşi trata de sus toate cunoştinţele. In 
chestiuni amoroase, era mai mult decât încrezător în el însuşi, 
iar când era dominat de pasiuni, devenea un bărbat teribil, cu o 
înfăţişare magnifică - un nebun surd la orice explicaţie. 

Dragostea lui pentru Kesa-Gozen, pasiunea furtunoasă a 
unui om pe care nu îl puteai întoarce din drumul lui, acestea au 
însemnat condamnarea ei. A hărţuit-o neîncetat, până când ei i 
s-a făcut frică, a şantajat-o, insinuând că Wataru va fi cel care 
va plăti preţul refuzului ei, până când amenințările lui au hotărât 
felul în care urma să acţioneze ea. S-a hotărât în secret că va 
răspunde provocărilor lui cu una pe măsură. 

Morito, disperat, pe cale de a-şi pierde minţile, îi ceru un 
răspuns hotărâtor, iar Kesa-Gozen fu pregătită să i-l ofere. După 
ce cumpăni totul, iată ce-i spuse: 

— Acum, nu pot cu nici un chip să-ţi fac pe plac. Ascunde- 
te în noaptea de 14 în dormitorul soţului meu, la Ora Câinelui. În 
seara aia, ceva mai devreme, voi avea grijă ca el să facă baie şi 
să se spele pe cap, îl voi îmbăta cu vin, apoi îl voi conduce în 
pat. Atâta timp cât el trăieşte, nu am cum să-ţi îndeplinesc 
dorinţele. Te voi aştepta în altă parte a casei, în timp ce duci la 
bun sfârşit treaba asta. Soţul meu e un excelent spadasin; de 
aceea, strecoară-te tiptil până la perna lui, pipăie-i părul ud şi 
retează-i capul dintr-o singură lovitură. Asigură-te că e o lovitură 
precisă. 

Morito consimţi cu însufleţire. La începutul nopţii de 14, 
făcu exact ce i se spusese. Nu întâmpină nici o dificultate şi nu 
simţi nevoia să se uite la capul pe care îl înhăţase de pletele 
umede. Şi totuşi, după aceea, ieşi pe verandă să îl privească la 
lumina lunii. 

Ţipă. Încremeni. Capul iubitei sale îi atârna în mână. 

În acel singur răcnet înfiorător, smuls din străfundul fiinţei 
sale, se amestecau ruşinea, durerea, disperarea şi agonia rănii 
de moarte pe care şi-o provocase singur. Se prăbuşi amorţit la 
podea. În aceeaşi clipă, calul din grajd necheză răsunător, 


începu să dea sălbatic din copite şi nu se mai opri din nechezat. 

Morito se ridică în cele din urmă în picioare. Gemând 
înfundat, se târî spre camera întunecată, luă obiectul rece, 
lipicios din cauza părului său umed şi a sângelui proaspăt, îl 
trase aproape de sine, luându-l sub braţ, apoi o luă iute spre 
grădină, trecu dintr-un salt gardul şi tufişurile şi se pierdu în 
întuneric ca o fantomă răuvoitoare. 

Tadamori povesti tot ce se ştia până acum despre crimă, 
adăugând: 

— Asasinatul nu implică doar o femeie şi un luptător. El 
aruncă o umbră asupra Palatului şi pătează onoarea luptătorilor 
din Gărzile Imperiale. Va fi o ruşine şi mai mare dacă ucigaşul va 
fi judecat de către Curtea Penală şi condamnat de către curteni. 
E responsabilitatea noastră să prindem criminalul. Puneţi gărzi 
la cele douăsprezece porţi ale oraşului; puneţi paznici la toate 
intersecțiile Drumului al Nouălea şi îl vom prinde în capcană pe 
criminal, mai mult ca sigur. 

Mulțimea de siluete întunecate ascultă cu atenţie şi luă la 
cunoştinţă ordinele înclinând din cap. Kiyomori dădu şi el din 
cap şi simţi gustul lacrimilor sărate care îi căzură pe buze. Îşi 
descoperi brusc iubirea secretă pentru Kesa-Gozen aşa cum era 
şi-i văzu farmecul într-o nouă lumină. Dacă şi el ar fi fost atras 
spre Strada lrişilor, ca şi Morito, ar fi putut face şi el acelaşi 
lucru! Ce era oare, un nebun sau un prost? Dar Morito? Inima i 
se frânse la gândul de a-l prinde pe Morito de unul singur, dar 
imaginea bărbaţilor care ieşeau în valuri pe poartă, tulburaţi, în 
zorii zilei, îi readuse curajul, iar Kiyomori porni călare prin ceţuri 
spre postul său de pe Strada Kurama, cu ochii reci şi strălucitori. 


Povestea morţii Kesei-Gozen ajunse în curând la toate 
urechile din Kyoto. Se vorbea pretutindeni. Străinii, ca şi aceia 
care o cunoşteau, o deplângeau cu tandrete şi îl acuzau pe 
Morito că e un şacal - un nebun fioros. Pe el nu îl puteau ierta, 
spuneau ei, şi îl dispreţuiau cu atât mai mult, cu cât se arătase 
atât de promiţător odinioară. Dar, şi mai însemnată decât 
curiozitatea, indignarea şi compasiunea pe care le stârnise 
moartea Kesei-Gozen, era conştientizarea uşurinţei cu care 
majoritatea bărbaţilor şi femeilor priveau fidelitatea unei femei. 
Au fost puţini aceia care nu au fost adânc mişcaţi şi care nu s-au 


cutremurat gândindu-se la ceea ce făcuse ea pentru a-şi păstra 
onoarea de femeie. 

Oamenii de rând de pe Shiokoji o plângeau. Chiar şi 
prostituatele de pe Drumul al Şaselea, care îşi vindeau noapte 
de noapte trupul pentru a-şi asigura traiul, îşi ştergeau acum 
lacrimile de milă de pe feţele lor strident machiate, şi multe 
dintre ele se amestecară discret în mulţime la înmormântarea 
Kesei-Gozen, să lase buchete mici de flori la căpătâiul celei care 
murise. 

Curtenii şi doamnele de obârşie înaltă fură de asemenea 
impresionați de povestea Kesei-Gozen, deşi mulţi dintre ei o 
tratară cu cinism, pentru că în depravarea ferită a vieților lor, ce 
era virtutea unei femei decât o marfă elegantă, un zălog grațios, 
acordat frecvent şi retras cu aceeaşi uşurinţă, pentru plăcerea 
bărbaţilor? Şi atunci, spuneau ei, ce era atât de nobil în cazul 
Kesei-Gozen, care îşi apărase onoarea cu propria viaţă? Nu era 
ruşinea naturală a unei femei aceea care o adusese până la 
această limită? Au existat şi unii care au spus ridicând din umeri 
că toana unei femei de a muri în mâinile unui amorez ieşit din 
minţi pentru a-şi apăra soţul nu era un subiect cu care curtenii 
ar trebui să piardă timpul, iar dacă exista un motiv pentru care 
lucrurile trebuiau judecate cu seriozitate, acela consta în 
dovezile de corupţie din rândurile Gărzilor. Ce se întâmpla în 
ultima vreme cu Gărzile, aceşti războinici care primiseră sarcina 
de a păzi Palatul sau de a fi trimişi ca mesageri între Palat şi 
Curte? Dacă existau desfrânaţi pe acolo, cu siguranţă că Morito 
nu era singurul! La ce altceva se puteau aştepta oamenii din 
partea luptătorilor ălora? Nu trecuseră mai multe zile de la 
înmormântarea Kesei-Gozen, fără ca luptătorii să fi izbutit să-l 
prindă pe criminal? Era de neiertat! Cine se putea baza pe 
aceşti luptători în vremuri periculoase, dacă nu erau în stare nici 
măcar să prindă un nebun? 

Bârfele răutăcioase se răspândiră curând, iar curtenii îi 
aduseră o serie de acuzaţii lui Tadamori. Responsabilitatea 
pentru crimă era a lui. Ce îl determinase să îl aştepte neapărat 
pe Maiestatea Sa? Nu era el comandantul Casei Gărzilor? Nu era 
el acela care îl îndemnase pe Maiestatea Sa să aleagă mânzul 
aducător de ghinion, cu patru pete albe la copite? Nu era el cel 
care îl determinase pe soţul Kesei-Gozen să îl ia? Fără îndoială, 
Tadamori era cauza tuturor acestor necazuri! Nu era un păcat 


strigător la cer chiar şi să glumeşti referitor la un tabu? Nu era el 
vinovat de blasfemie? 

Delictul lui Tadamori fu analizat de către curteni şi 
existară chiar şi discuţii referitoare la un proces. Această 
întorsătură a situaţiei îl alarmă pe fostul Impărat. Işi dădu seama 
că numai el era de vină pentru toată această ieşire răuvoitoare 
împotriva naivului Tadamori. Nu doar că îi oferise onoruri, dar îl 
şi iubea pe acest luptător şi avea încredere în el mai mult decât 
în oricine altcineva. i 

La acuzațiile curtenilor, fostul Impărat răspunse astfel: 

— Mai avem doar câteva zile până când plecăm la Templul 
Ninna-ji. lar în ceea ce priveşte arestarea lui Morito - hai să ne 
gândim la discuţia respectivă ceva mai încolo. În privinţa 
acestor acuzaţii - că Tadamori ar fi responsabil pentru că i-a 
permis lui Wataru să ia acel mânz aducător de ghinion - dat 
fiind că eu am consimţit la treaba asta, ar însemna că îmi 
aduceţi mie aceste acuzaţii. 

Toba râse forţat, încercând să îi împace pe curteni, care 
renunţară la învinuirile aduse împotriva lui Tadamori, deşi nu 
pentru multă vreme. 

De la Palat veni ordinul ca străjile postate la răspântiile 
capitalei să fie retrase în ziua care urma. Gărzile care fuseseră 
de serviciu de şapte zile, fără încetare, au fost deopotrivă 
alarmate şi descurajate. Unde plecase Morito, ducând cu sine 
capul Kesei-Gozen? Se deschisese pământul şi îl înghiţise sau 
poate că el îşi pusese capăt zilelor? 

Se părea că ascunzişul lui Morito va rămâne un mister pe 
vecie. De când cu noaptea aceea dezastruoasă, nimeni nu îl 
văzuse pe el sau pe cineva care măcar să-i semene vag. 
Comitetul poliţiei îşi trimise agenţii secreţi să cerceteze cu 
atenţie împrejurimile oraşului Kyoto, dar, cu toate acestea, nici 
un indiciu nu apăru. 

Era ultima seară în care paznicii mai vegheau la 
intersecțiile oraşului Kyoto. 

— E ceva ciudat în interiorul porţii de Nord-Vest a 
Palatului. Nu doar că unchiul său este de serviciu acolo, dar 
trebuie să fie şi câteva cunoştinţe vechi de-ale lui... 

Kiyomori, care auzise din întâmplare această conversaţie, 
fu stupefiat. El păzise Drumul al Cincilea împreună cu 
şaisprezece sau şaptesprezece dintre slujitorii lui, o parte dintre 


ei deghizați. 

Era un raţionament destul de corect! Nu se gândise să 
caute în imediata lui apropiere, iar Morito fusese odată Gardă a 
Porții de Nord-Vest, înainte să vină la Palatul Mănăstire. Poarta 
de Nord-Vest nu era departe de locul în care se afla el. Se umflă 
de mândrie, anticipându-şi reuşita. Trecându-şi sulița în cealaltă 
mână, îi făcu semn lui Heiroku, care stătea la o anumită distanţă 
în spatele lui, strigând: 

— Spune-i lui Mokunosuke să vină încoace. Am plecat spre 
Poarta de Nord-Vest. Rămâneţi de strajă aici. Veghea se încheie 
în seara asta. 

Mokunosuke apăru: 

— Spre Poarta de Nord-Vest? Tânărul meu stăpân, ce 
treabă ai tu acolo? 

— Bătrâne, simt miros de şobolan din direcţia aia. 

Mokunosuke îşi încreţi sprâncenele şi clătină încet din cap. 

— Mai bine nu. Nu îţi va fi de nici un folos dacă se va auzi 
că ţi-ai întreprins căutările în palatul unei prințese? 

— Dar de ce ar conta? Nu o bănuiesc pe ea. 

— Fii înţelept şi acţionează precaut. Ştii cum şi cel mai mic 
lucru poate duce la neînţelegeri între Curte şi Palat. 

— Cu toate astea, mă voi duce. Ei îmi spun că Gărzile lor 
râd de noi şi se jură că ei îl vor găsi pe omul nostru. Aceasta 
este şansa mea de a-l prinde pe Morito. Sunt sigur că Morito se 
roagă ca, dacă va fi prins, să fiu eu acela care o face! 

Îmbujorat până la urechi de imaginile sălbatice ale 
izbânzii, Kiyomori aruncă pe furiş o privire piezişă spre 
Mokunosuke cel neîncrezător. 

— Când Morito va descoperi că este încolţit, se va gândi la 
mine. Ba chiar simt că mă aşteaptă. Mokunosuké, când vine 
tata, spune-i unde m-am dus. 

Poarta de Nord-Vest era la o scurtă distanţă, iar pentru a 
alina grijile lui Mokunosuke, Kiyomori porni într-acolo pe jos, 
neluându-şi halebarda cu el. 

Palatul Imperial se afla în centrul din miazănoapte al 
oraşului, pe un domeniu împrejmuit, cu lungimea de cam un 
kilometru şi jumătate şi lăţimea de circa un kilometru şi două 
sute de metri, unde se găseau diferite apartamente rezidenţiale, 
săli de ceremonie şi numeroasele departamente ale statului. In 
imediata apropiere a terenului împrejmuit se găseau o mulţime 


de palate mici şi reşedinţe ale nobilimii, precum şi universitatea, 
care era învecinată cu poarta de miazăzi. Acest teren avea 
douăsprezece porţi şi două intrări laterale suplimentare: Poarta 
dinspre Nord-Est şi Poarta dinspre Nord-Vest. Aceasta din urmă 
ducea spre palatul unde odinioară slujise Kesa-Gozen. 

Kiyomori simţea că există destule motive pentru ca el să 
cerceteze acest loc. Se prea putea ca atât criminalul, cât şi cei 
care îl adăposteau să considere că acest loc era în afara 
căutărilor. La acest gând, Kiyomori începu să alerge. De îndată 
ce intră pe drumul lat, neted, flancat de pini, auzi strigăte şi 
porunci insistente să se oprească. Kiyomori se supără şi privi 
înapoi: 

— Eu...? 

Gărzile erau şi ele la pândă, îşi dădu el seama. Se întoarse 
şi porni ţanţoş, spre un grup al lor. 

— Intoarce-te! leşi! zbierară Gărzile, aţinând calea lui 
Kiyomori, fără să se deranjeze măcar să-l întrebe cum îl 
cheamă. 

Kiyomori stărui cu încăpățânare. 

— Vreau să trec. Am venit cu treburi urgente. 

Ridică din sprâncene. 

— Nici nu cred că e nevoie să mai spun, îl slujesc pe 
Maiestatea Sa, fostul Împărat Toba. De ce altminteri aş dori să o 
deranjez pe Inălţimea-Sa prinţesa? se înfurie el, roşind de 
supărare. 

Gărzile se uitau la el ca la un puştan gălăgios, iar totul 
ameninţa să se strice într-o clipă: Kiyomori era singur, împotriva 
a şaisprezece sau şaptesprezece luptători. Un luptător în vârstă, 
probabil un ofiţer de rang mai înalt, apăru deodată şi se opri 
pentru o clipă să urmărească ce se întâmpla. Apoi se apropie de 
Kiyomori din spate, îi arse o lovitură răsunătoare pe cămaşa de 
zale şi i se adresă ca unui copil: 

— Deci, tu erai ăla, Heita? Ce-i cu gălăgia asta? Ce 
înseamnă toate astea - obrăznicia asta? 

— Ah... 

Amintirile acelui vânt sec din februarie, ale acelei zile atât 
de triste, a modului în care îl rodea stomacul său gol şi a banilor 
ălora nenorociţi reapărură deodată în mintea lui Kiyomori. 

— Tu erai, unchiule? Chiar aşa! Şi ăştia sunt oamenii tăi? 
Mă gândeam eu că ţi-am recunoscut printre ei o parte dintre 


slugi. 

Dincolo de apariţia ridicolă pe care simţea că o are, 
Kiyomori fierbea de furie la gândul că indivizii ăştia îl 
batjocoriseră dinadins, prefăcându-se că nu îl recunosc. Nu se 
putea gândi niciodată la unchiul său - sau la mătuşa sa - fără să 
vadă monezi în faţa ochilor minţii; se dusese de nenumărate ori 
la locuinţa lor din Horikawa să împrumute bani; le ascultase 
jignirile referitoare la părinţii lui; le îndurase criticile şi văicărelile 
fără sfârşit. Se gândi cu amărăciune că, probabil, unchiul său l-a 
privit întotdeauna ca pe un ţânc sărăntoc. Soarta lui era aceea 
de a fi privit întotdeauna cu dispreţ şi de a fi respins ca un 
nimeni. 

— Haide, Heita, ce vrei să spui cu „Chiar aşa!“? Nu te-am 
mai văzut la Horikawa în ultima vreme - nu de parcă vizitele 
tale ar fi fost vreodată binevenite. Faptul că ne-ai uitat, trebuie 
să recunosc, îmi face plăcere. 

Kiyomori încremeni. Îşi atrăsese ca neghiobul toţi ochii 
asupra sa, în numele Gărzilor Palatului, iar acum, îi venea să se 
târască într-o gaură de şoarece. Lăsând la o parte mândria şi 
răutatea, Kiyomori spuse împăciuitor: 

— E... cu neputinţă? 

Între timp, unchiul său aflase de la oamenii lui ce se 
întâmplase şi ghicise ce anume urmărea Kiyomori. 

— Imposibil! Absolut! Ce încerci să demonstrezi prin faptul 
că te împotriveşti? Eşti întocmai ca taică-tău, încăpățânat. De ce 
trebuie să o iei pe urma amărâtului de taică-tău? Du-te acasă! 
răcni el. 

Chiar în acea clipă, Tadamasa zări o trăsură de curtean 
ieşind pe Poarta de Nord-Vest şi se îndepărtă în grabă mare, 
îndeajuns de repede pentru a face o plecăciune adâncă în timp 
ce trăsura trecea pe lângă el. 

Kiyomori se întoarse şi începu să se îndepărteze. Nu mai 
era nimic de făcut. | se păru că îi aude pe cei din Gărzi râzând în 
urma lui. Apoi, începu să se întrebe a cui era trăsura pe care 
tocmai o văzuse. Uitându-se în spate, văzu că se apropie de el 
un bou. Soarele care apunea îşi reflectă strălucirea pe pereţii 
lăcuiţi şi pe osiile unei trăsuri împodobite de damă, 
înfrumuseţată cu ornamente de argint şi aur. Storurile de 
bambus erau pe jumătate trase. Nu era trăsura Prințesei, iar 
persoana dinăuntru nu putea fi văzută, dar un îngrijitor tânăr 


mergea pe lângă trăsură, alungând muştele. Kiyomori se trase 
în umbra unui cedru şi aşteptă ca trăsura să ajungă în dreptul 
lui. În timp ce trecea pe lângă el, ridică privirea în sus, uitându- 
se înăuntru cu îndrăzneală. 

— Oh! 

| se păru că auzise o voce. Un stor se ridică, iar vizitiului i 
se porunci să se oprească. Cineva se aplecă pe fereastră şi îi 
strigă numele. 

— Mamă! răspunse Kiyomori şi sări pe una dintre osii. Asta 
a fost trăsura care a ieşit chiar în clipa asta pe Poarta de Nord- 
Vest? Tu erai, Mamă? 

— De ce, ce vrei să spui cu toate întrebările acestea? Nu 
pari niciodată fericit să mă vezi, când ne întâlnim. 

Yasuko purta hainele unei doamne de la curte şi, ca de 
obicei, era machiată elegant. Îmbrăcată în veşmintele ei vesele, 
părea chiar mai tânără şi mai frumoasă decât şi-o amintea 
Kiyomori - de acasă sau de la cursele din Kamo. 

— Unchiul tău, Tadamasa, era la poartă chiar acum o 
clipă, aşteptând să mă salute în timp ce plecam. Nu mi-a spus 
nimic despre tine, dar nu v-am văzut eu vorbind unul cu 
celălalt? 

— Mai nou, unchiul meu a început să-ţi arate respect şi să 
te trateze cu mai multă prietenie? 

Yasuko izbucni în râs: 

— Cât de mult mă amuzi! Nu ai răspuns la nici o întrebare 
a mea şi nu încerci decât să mă verifici. Unchiul tău s-a 
schimbat considerabil. Este cât se poate de curtenitor faţă de 
mine. 

— El - şi mătuşa mea - care vorbeau atât de urât despre 
tine? 

— Acum, Heita, ai început să înţelegi de ce mă deranja 
atât de tare să fiu săracă? Înălţimea-Sa, Prinţesa, îmi arată 
simpatie, de aceea mă duc regulat să particip la dansurile de la 
palatul ei. Acum, unchiul tău se poartă ca un servitor bine 
educat cu mine, pentru că ştie că trebuie să-mi intre în graţii 
dacă se aşteaptă să avanseze în această lume. 

Deci, asta era! Tipic pentru unchiul lui! In ceea ce priveşte 
vizitele mamei lui la palatul de la Poarta de Nord-Vest - cu 
siguranţă îi pusese pe cei din familia Nakamikado să se 
folosească de influenţa lor la Curte şi se folosea din plin de 


talentele ei de dansatoare. Perechea cea mai nimerită pentru 
unchiul! De câte ori se întâlnea cu mama, Kiyomori simţea că 
tatăl său, Tadamori, bărbatul care nu îi era cu adevărat părinte, 
era mai degrabă sânge din sângele lui decât ea. 

Dintr-odată, Kiyomori se simţi descumpănit, amărât şi 
trist. Întâlnirea cu mama lui îl făcea să se simtă dărâmat. 
Mugştele care bâzâiau în jurul boului îi tot înţepau faţa şi îl iritau, 
de aceea se îndepărtă brusc de caleaşcă. Dar Yasuko îl chemă 
înapoi, tare răvăşită, şi cu o privire vicleană, îl întrebă: 

— Heita, nu mai ai nimic altceva să mă întrebi? 

Kiyomori tresări cu putere. | se păru că vede o siluetă 
ascunzându-se în trăsură, se uită mai îndeaproape şi o observă 
pe Ruriko. 

— Heita, nu mai ai nimic să-mi spui? întrebă Yasuko, 
râzând. Ruriko, spuse ea după aceea, vrei să-i dai asta lui Heita? 

Ruriko se trase înapoi, tulburată, ascunzându-şi faţa pe 
după umărul lui Yasuko. Yasuko scoase o uriaşă orhidee- 
crizantemă şi i-o întinse lui Kiyomori: 

— Înălţimea-Sa, Prinţesa, i-a dat asta lui Ruriko, care vrea 
să ţi-o dea ţie, Heita. Du-te şi scrie nişte versuri pe floarea asta, 
apoi adu-mi-le la reşedinţa Nakamikado - câteva versuri 
splendide care să cucerească inima lui Ruriko. 

Kiyomori rămase năuc în timp ce privea trăsura dispărând 
încet în distanţă. Aşadar, mama lui plănuia acum să se răzbune 
pe Tadamori, folosindu-se de Ruriko, pentru a-l ispiti să-şi lase 
tatăl! Kiyomori descoperi că, pierdut în gânduri cum era, strivise 
floarea şi îi smulsese toate petalele. Folosindu-i coada pentru a 
alunga muştele, se întoarse la postul său de la intersecţie. 

Acolo mai erau doi cai şi un bărbat. Kiyomori se simţea 
descurajat. Mokunosuk€, care îl aşteptase cu nerăbdare, părea 
şi el descurajat. 

— Unde sunt toţi ceilalţi? Au plecat deja acasă? 

— Am primit poruncă să întrerupem paza din această 
seară. Cum a decurs căutarea ta de la Poarta de Nord-Vest? 

— Nu a avut nici un rost. Nu ar fi trebuit să mă duc. Unde 
e tata? 

— Hai să vorbim în drum spre casă. Haide, încalecă. 

Mokunosuke îl văzu pe Kiyomori suind în şa, apoi urcă şi el 
pe calul lui. 

— Înapoi la Palat, bătrâne? 


— Nu, acasă la Imadegawa. 

Kiyomori fu surprins. Gărzile trebuiau să se adune în seara 
asta la Casa Gărzilor, unde tatăl său ar fi trebuit să le 
vorbească. După aceea, Tadamori trebuia să se prezinte la 
Maiestatea Sa şi la adjutantul acestuia, pentru alte porunci. 

— Mokunosuk€, s-a întâmplat ceva cu tata? 

— Am înţeles că a decis să-şi părăsească rangul de la 
Palat. 

— E adevărat? Doar pentru că nu am izbutit să îl prindem 
pe Morito? 

— E un bărbat prea puternic pentru a lăsa criticile astea 
să-l tulbure. Curtenii uneltesc împotriva lui. Nu poate face faţă 
acuzațiilor nedrepte şi tulburi pe care i le aduc ei. Nu am avut 
curajul să îi cer mai multe amănunte. 

— Asta înseamnă că se întoarce în singurătatea lui? 

Kiyomori simţi că îi vine să spună: 

— Sărăcie din nou! 

Brusc, i se păru că armura îl striveşte sub greutatea ei. 

Mokunosuk€ murmură mai mult pentru sine: 

— O, de ce e soarta atât de aspră cu el? Vremurile sunt 
nepotrivite, lumea e rea! Norocul trebuie să-i zâmbească şi lui 
cândva. 

Kiyomori îşi recunoscu cu greu propria voce, atunci când 
aceasta răsună brusc, clară şi sfidătoare ca un strigăt de luptă: 

— Cu mine vorbeşti, Bătrâne! Nu ai fost tu cel care a spus 
odată că sunt fiul cerurilor şi al pământului şi că nu sunt un 
schilod cu mâinile astea puternice? lată-l pe omul despre care 
vorbeai! Ce e soarta şi de ce trebuie să aşteptăm noi după ea? 


Capitolul V 
„larba călcată“ 


Fraţii lui îi ieşiră în cale să-l întâmpine, iar Kiyomori le văzu 
siluetele învăluite în umbră sub poarta care se clătina, în timp 
ce descăleca; Tsunemori, care îl ducea pe spate pe Norimori cel 
de trei ani, îi strigă: 

— Bine ai venit acasă, frate! Tata s-a întors deja. 

— Hmm... Noi toţi am fost plecaţi şapte zile, iar celor mici 
le-a fost cu siguranţă dor de noi. 

— Da, am avut neajunsuri cu Norimori, care a tot plâns 
după Mama, începu Tsunemori, dar se opri, văzând expresia de 
pe chipul lui Kiyomori. A, da, Tata doreşte să te vadă pe dată. 

— Da? Bine, atunci mă duc la el. Bătrâne, ia-mi calul, 
spuse Mokunosuk€. 

Dându-i hăţurile lui Mokunosuke, traversă curtea, 
îndreptându-se spre lumina care ardea în camerele tatălui său. 

Fumul ieşea vioi din hornul bucătăriei. Slugile, care se 
întorseseră acasă seara devreme, erau încă în armuri, gătind 
masa de seară pentru numărul mare de persoane din 
gospodărie - pregăteau orezul, tăiau lemne, aduceau cartofi şi 
alte legume din cămară. Dat fiind că în gospodăriile luptătorilor 
nu prea existau femei care să dea o mână de ajutor, iar sărăcia 
îi împiedica să angajeze alţi servitori, stăpânul şi slugile 
deopotrivă lucrau în grădină, îngrijeau caii şi se ocupau de 
bucătărie. 

— Ah, te-ai întors, Heita! Îţi mulţumesc pentru că te-ai 
străduit atât. 

— Tată, trebuie să fii obosit după îndatoririle tale de 
săptămâna trecută şi cu siguranţă că simţi şi mai mult oboseala 
pentru că nu ai reuşit să-l prinzi pe Morito. 

— Am făcut tot ce am putut şi nu avem motive să ne pară 
rău pentru nimic. Morito nu e omul pe care să-l prinzi cu una, cu 
două. 

— Poate că s-a sinucis, tată? 

— Mă îndoiesc. Nu e omul care să se sperie uşor şi mă 
îndoiesc că ar fi dispus să-şi ia propria viaţă. Şi, Heita, mai e un 
lucru pe care aş vrea să-l faci. 

— E grabă mare? 

— Da, ia unul dintre mânji în oraş, vinde-l pentru ce bani 


izbuteşti să obţii pe el; apoi, cumpără cât de mult vin izbuteşti. 

— Unul dintre mânji! Vorbeşti serios? 

— Hmm... Vezi cât vin reuşeşti să cumperi. 

— Dar, Tată, ar fi mai mult vin decât am izbuti noi toţi să 
bem în trei zile! E prea umilitor - nu mă pot duce! Ce poate fi 
mai umilitor pentru un luptător decât să fie silit să-şi vândă 
propriul cal? 

— De aceea te trimit pe tine. Du-te şi trăieşte ruşinea 
asta. Vinde-l pentru orice preţ - cu cât mai repede, cu atât mai 
bine. 

Kiyomori îşi părăsi rapid tatăl şi se duse la grajd. Trei 
dintre cei şapte mânji erau printre posesiunile lor cele mai 
valoroase. Se uită cu atenţie la ceilalţi patru. Chit că erau nişte 
creaturi proaste, aşa cum erau, nu exista nici măcar unul printre 
ei pe care să nu-l iubească. Nu fuseseră toţi alături de el şi de 
tatăl său în campania aceea periculoasă din Apus, acum doi ani, 
şi nu înfruntaseră moartea alături de ei? De atâtea ori îi 
mângâiase! 

Kiyomori ştia că târgurile de cai se ţin uneori pe lângă 
piaţă, astfel că se duse acasă la un negustor de cai pe care ÎI 
ştia, vându mânzul şi cumpără vin. Trei vase cu vin îi fură 
încărcate într-o roabă, iar Kiyomori îl ajută pe negustor să aducă 
roaba până în lImadegawa. 

Cina începu târziu, dar noaptea de toamnă era lungă, iar 
astfel de ospeţe se întâmplau rareori în casa unui luptător. 
Chemându-şi toţi slujitorii în sala imensă din casa principală, 
Tadamori desfăcu vasele de vin, ceru să fie aduse butoiaşe cu 
peşte sărat şi cu murături, care erau păstrate de obicei pentru 
cazuri deosebite, şi-i invită pe toţi să bea. 

— Ştiu că toţi sunteţi obosiţi după şapte zile de stat de 
pază. Aţi fi îndreptăţiţi să beţi vin la Palat în seara asta, dar 
neizbânda mea mă împiedică să mai pun vreodată piciorul 
înăuntrul porţilor lui. Lăsaţi-mă să încerc să vă răsplătesc în felul 
ăsta. Va veni o zi, cu siguranţă, când loialitatea voastră va fi 
răsplătită. Acest vin - cel mai bun pe care vi-l pot oferi - este 
dovada recunoştinţei mele faţă de voi, oamenii mei. Haideţi, 
beţi cât puteţi. Hai să bem toată noaptea şi să cântăm, să ne 
întărim inimile de luptători. 

Lumânările sclipiră în vântul nopţii, în timp ce slugile 
stăteau cu capul plecat, în tăcere. Ştiau că vinul curgea din 


belşug, însoţit de muzică, la banchetele nobililor, dar ocaziile în 
care un slujitor putea gusta vin erau rare. În seara asta, sufletul 
lor se bucura simțind aroma, iar inimile li se umplură de emoție 
la gândul preţuirii lui Tadamori faţă de ei. 

lar Tadamori spuse: 

— Cum se potriveşte această grădină cu sărăcia noastră - 
prin bogăţia sălbatică a florilor ei de toamnă! Haideţi cu toţii să 
bem! Umpleţi-vă cănile, umpleţi-vă cănile! 

Bărbaţii îşi ridicară cănile cu vin. La Palat, Tadamori avea 
o reputaţie de bărbat care ţine la băutură, iar Kiyomori, 
ridicându-şi vasul, începu: 

— Tată, în această seară o să beau cel puţin pe jumătate 
cât tine! 

— Foarte bine - doar să te ţii departe de casele de pe 
Drumul al Şaselea! 

Vorbele lui Tadamori stârniră un hohot răsunător de râs, 
căruia i se alătură şi el, cu o neobişnuită însufleţire. Kiyomori se 
înroşi de supărare. Cum ajunseseră astfel de poveşti la urechile 
tatălui său? Care dintre aceşti bărbaţi dăduse o raită pe la 
casele de toleranţă de pe Drumul al Şaselea? Era în zadar să 
protesteze şi, pentru a schimba vorba, îi spuse unuia dintre 
bărbaţi: 

— Heiroku, Heiroku, cântă-ne ceva. Unul dintre cântecele 
care sunt preţuite acum în capitală! 

— Cântă-ne tu, tinere stăpân, una dintre melodiile alea pe 
care le-ai cules prin vecinătatea Drumului al Şaselea! 

— Destul cu glumele astea! 

O voce din celălalt capăt al camerei începu o baladă; unul 
câte unul, oamenii se alăturară cântecului; palmele începură să 
bată tactul; cineva bătu ritmul pe un vas de vin. Unii se ridicară 
să danseze, alţii începură cântece noi. Începură să cânte din ce 
în ce mai sălbatic, în timp ce dansau, şi pe măsură ce deveneau 
din ce în ce mai gălăgioşi, câţiva începură să îşi iasă din sărite: 

— Din când în când, curtenii au tot uneltit împotriva 
stăpânului nostru şi acum încearcă să vâre râcă între el şi 
Maiestatea Sa, spunând că n-a fost în stare să-l prindă pe 
Morito! 

— Ce? Proştii! Dar n-au reuşit? N-a părăsit stăpânul nostru 
palatul? 

— De ce ar trebui învinuit? De ce şi-a părăsit stăpânul 


nostru rangul într-un mod atât de umil?... E prea mult! 
Aristocraţii ăştia - îmi fierbe sângele când mă gândesc la ei! Ce 
crede Maiestatea Sa despre toate astea? 

— Dacă el are încredere în stăpânul nostru şi îl iubeşte, de 
ce nu renunţă la intrigile şi conspiraţiile împotriva lui? Nu vede 
că gelozia curtenilor îl condamnă pe stăpânul nostru la o moarte 
înceată? 

— Da, deşi Maiestatea Sa este cel care conduce, nu are 
nici o putere asupra curtenilor care îl înconjoară, iar stăpânul 
nostru nu vrea ca Maiestatea Sa să aibă greutăţi din cauza lui. 

— Ei ştiu prea bine toate astea, aristocrații ăia! 

— Nu recunoaşte şi stăpânul nostru faptul că, deşi are 
rang de curtean, este disprețuit pentru că este un luptător? 

— Şi atunci, de ce permite Maiestatea Sa să se întâmple 
toate acestea. Daţi-mi voie să îl întreb pe Impărat în persoană! 
O să zbier această întrebare până când ajunge la urechile lui, în 
Palat! 

— Nebunii! Proştii! 

Slugile amuţiră, dar continuară să clatine din cap furioase. 
Prefăcându-se că nu le aude, Kiyomori le privi şi, în cele din 
urmă, se ridică să se alăture unui grup. Intinzându-şi braţele, 
îmbrăţişă capetele celor din stânga şi din dreapta lui. 

— Veniţi încoace, luptătorilor! De ce gemeţi şi vă plângeţi? 
Nu aveţi mai multă înţelepciune decât broaştele şi năpârcile? 
Momentul nostru încă nu a venit. Nu suntem încă „iarba 
călcată“! Încă nu a sosit momentul să ne ridicăm capetele. E 
neapărată nevoie să vă tot văicăriţi? 

Mirosul intens al trupurilor înfierbântate şi aburul vinului îi 
umplură nările în timp ce îi ţinea pe oameni strâns în braţe. 
Simţi cum lacrimile de amărăciune i se revarsă, calde, pe 
genunchi. Aşa cum o cloşcă îşi adună strâns sub aripă puii, aşa 
îşi luă şi Kiyomori în braţe oamenii, şi, cerând mai mult vin, îşi 
goli cana dintr-o singură înghiţitură. 


Fiara îngrădită care se eliberează pe câmp, să se apere de 
una singură, se întoarce în timp la starea sa de sălbăticie. 
Natura barbară a omului se manifestă şi mai grabnic, iar acest 
lucru era cu atât mai adevărat când venea vorba despre Morito, 
a cărui reîntoarcere la sălbăticie părea că s-a întâmplat peste 


noapte. 

„Ar trebui să continui să trăiesc? Mi-ar fi oare mai bine să 
mor? Ce să mai fac cu această nouă fiinţă a mea? Incă mă 
urmăresc - nu-mi dau timp de gândire. ...Trebuie să mă 
odihnesc, şi totuşi, se ţin în continuare după mine. Mă opresc să 
răsuflu, iar ei se tot... Eu... eu... eu...“, îşi repetă e, fără să îşi 
dea seama că acea fiinţă la care se gândea nu mai exista. 

Din acea noapte în care fugise din casa din Strada lrişilor 
şi se ascunsese fără încetare de urmăritori, Morito nu-şi putea 
aminti unde îl duseseră picioarele. Dormise sub cerul liber, se 
ascunsese în scorburi de copaci şi mâncase tot ce putuse găsi în 
fuga lui sălbatică. Hainele îi erau acum zdrenţuite, picioarele îi 
erau pline de sânge şi noroi întărit, iar ochii îi străluceau ca ai 
unui animal sălbatic. 

Acesta era cărturarul, talentatul Morito, cel care stârnise 
atâtea speranţe. Cine l-ar fi recunoscut acum pe bărbatul 
învăţat, pe mândrul Morito? Cine ar fi putut crede că acesta era 
cel care îi privise de sus pe oamenii din jurul lui şi le arătase 
atâta dispreţ? Şi totuşi, forma continua să respire, să meargă şi 
să se mişte. Până acum, trăise; acum, nu făcea decât să se 
târască. 

Acum, auzul lui era atât de ascuţit, încât auzea fiecare 
țipăt de pasăre, iar faptul că îi ieşeau în cale iepuri şi cerbi nu-l 
mai uimea. Se simţea una cu păsările şi fiarele din pustietatea 
neîmblânzită. În schimb, cel mai uşor sunet care arăta 
apropierea unor oameni îi făcea părul să i se ridice în cap. lată-i 
- veneau încoace! Apucând mai bine obiectul rotund pe care îl 
purta cu el, Morito încremenea o clipă, cu o privire duşmănoasă 
în ochii sângerii, căutând cu privirea în toate direcţiile un 
adăpost. 

Îşi smulsese o mânecă a hainei de deasupra pentru a 
înfăşura în ea obiectul rotund pe care îl ţinea strâns în braţe. Era 
capul Kesei-Gozen. Nu îl lăsase din mână nici măcar pentru o 
clipă, din acea noapte. Sângele trecuse prin pânză şi se uscase 
până când, înmuiat cu rouă şi amestecat cu pământ, arăta ca 
smalţul. Trecuseră mai mult de două săptămâni de la evadarea 
lui Morito, iar acum capul mirosea rău a mort. Dar Morito se 
agăța de el zi şi noapte, iar când aţipea, i se părea că o vede iar 
pe Kesa-Gozen în carne şi oase, în faţa lui. 

Nu se schimbase cu nimic. Auzea foşnetul mătăsos al 


rochiilor ei, în timp ce se apropia şi îi spunea ceva în şoaptă la 
ureche. Îi inspira parfumul, îi simţea căldura trupului când se 
apleca spre el. Deşi păianjenii îşi ţeseau pânzele în jurul pernei 
lui de frunze moarte şi ciuperci palide, umbrite, îi creşteau în 
jurul capului, acestea îi păreau mai puţin reale decât fanteziile 
care îl vizitau în delirul său. 

Erau din nou un băieţel şi o fetiţă, plutind ca nişte fluturi 
pe deasupra straturilor de flori ale Palatului. Apoi, s-a văzut ca 
un tânăr disperat, nebun de dragoste neîmpărtăşită - mort de 
dragoste. Şi în visele lui gemea: 

— O, Kesa-Gozen, de ce nu vrei să te uiţi la mine? Nimeni 
nu mă poate elibera de acest chin în afară de tine, o, femeie 
fără inimă! De ce te-ai măritat cu Wataru? Fie-ţi milă de mine! 
Oferă-mi o singură noapte alături de tine. Lasă-mă să fur o 
singură dată această floare interzisă, apoi lasă ca păcatul ăsta, 
mai chinuitor decât Cele Zece Păcate, să mă arunce până în 
străfundurile fără de sfârşit şi întunecate ale iadului, pentru că 
nici o agonie nu o poate depăşi pe aceea pe care o îndur eu 
acum, nu-i aşa? 

Şi în visele lui înfierbântate, îi vedea ochii închişi şi îi căuta 
buzele cu ale lui. Între cutele hainelor ei învălmăşite, îi 
întrezărea braţele palide, rotunjimea sânilor; dar când întindea 
mâna după ea, n-o mai găsea, iar visul se destrăma, lăsându-l 
chinuit de dor. După ce se trezea, izbucnea din nou în hohote de 
plâns, până când, la miezul nopţii, întreaga natură părea să 
plângă o dată cu el. 

Era încă întuneric atunci când Morito, sfârşit de lacrimi şi 
de o noapte bântuită de vise, se trezi. Ridicându-se în picioare, 
se clătină şi se împletici ca un orb, neştiind unde se află, până 
când toţi nervii se deşteptară brusc, ca răspuns la o senzaţie 
stranie şi nouă. Un curent rece ca gheaţa păru să îi tune prin 
creier şi un vâjâit sălbatic îi umplu urechile, răsunând iar şi iar în 
mintea lui. 

Zona de praguri a râului Narutaki - pe drumul spre Takao, 
străjuit de arţari! 

Sosiseră zorii, iar o lună palidă se agăța încă de cer. 
Morito se uita de jur-împrejur, umplându-şi ochii cu purpuriul 
arţarilor care se întindeau pe coasta dealului. Niciodată până 
atunci, lumina nu i se păruse atât de clară. Era din nou cu 
mintea limpede. Apoi, evenimentele acelei nopţi - de 14 


septembrie - îi reveniră în minte cu toată puterea, în timp ce se 
văzu din nou la faţa locului. Tunetul vâltorii râului Narutaki şi 
mugetul apelor îi răsunară deodată ca bocetul unei mame 
disperate - răcnetele răguşite de ură ale lui Wataru, râsetele 
pline de dispreţ ale colegilor săi gardieni şi ţipetele furioase ale 
mulţimii. 

Intorcându-se cu faţa spre vâltoare, Morito urlă în răspuns: 

— Lăsaţi-mă să mor!... Nu pot înfrunta lumea viu! 

Clătinându-se, se agăţă de o stâncă şi aruncă o privire în 
jos, spre curentul care clocotea. In timp ce se uita, observă un 
grup de pietrari care îşi croiau drum în direcţia lui de pe malul 
opus, sărind de pe o piatră pe alta, în timp ce se apropiau de el. 
Ca un fulger, Morito se întoarse şi o rupse la fugă, urcând într-un 
suflet spre creasta unui deal. 

Ajuns în vârf, puse bocceaua pe care o căra pe pământ, 
apoi căzu obosit în genunchi, suflând întretăiat. Transpiraţia i se 
scurgea de pe trup, iar el îşi freca părul de pe piept, gâfâind. 

Trebuie să moară, acum că i-au revenit minţile, se gândi 
el. 

— lertaţi-mă, dragii mei, începu el să plângă, ridicându-şi 
mâinile în rugăciune. Şopti numele celor pe care îi cunoştea, 
unul câte unul, cerându-le iertare, apoi desfăcu pânza în care 
era înfăşurat capul. 

— Acum, priveşte-l pe Morito, cel care îşi va pune capăt 
propriei vieţi, şopti el. Mai uită-te o dată la lumea asta, pentru 
că şi eu voi fi în curând pulbere. 

Se holbă stupefiat la ceea ce avea în faţă. Părul, închegat 
din cauza sângelui în şuviţe care păreau date cu smalţ, atârna 
teapăn deasupra obrajilor şi frunţii. 

— Ah, iubita mea, se poate ca tu să fii asta? 

Capul nu mai semăna decât cu o bucată mare de lut. În 
timp ce lumina invada cerul, văzu cum carnea se uscase sub 
zăbrelele încâlcite de păr; oasele ieşiseră în afară, iar pielea se 
împestriţase. Urechile se zbârciseră şi semănau acum cu nişte 
midii uscate; iar ochii păreau scobiţi în ceară albastră, pătată cu 
alb. 

lar el se rugă: 

— Dai-nichi Nyorai, Dai-nichi Nyorai! („Mare Înţelept!“) 

De la masca morţii, aflată înaintea lui, ochii i se îndreptară 
spre cer. In faţă îi răsări soarele, ca o minge uriaşă de foc. 


Acoperişurile capitalei, Dealurile din Soare-Răsare şi pagodele 
spiralate se întindeau învăluite în ceaţă şi nu putea să vadă 
altceva decât globul imens, incandescent, de lumină. Apoi îşi 
aminti deodată... 


Mănăstirea - sau, mai exact, conacul modest în care 
stătea de obicei Starețul Kakuyu - se afla într-o poiană a 
Munţilor Togano-o, în drum spre Takao, chiar în punctul de 
întâlnire dintre zona de praguri a râului Narutaki şi cea a a râului 
Kiyotaki. Deşi era stareţul Templului Togano-o, îşi petrecea mult 
timp la Toba, iar oamenii din regiune se obişnuiseră să îl 
numească Starețul lui Toba - Toba Sojo. Odinioară, fusese 
Starețul Templului Enryakuji de pe Muntele Hiei, dar în zilele din 
urmă, când călugării umblau înarmaţi, dădeau foc caselor şi 
jefuiau la drumul mare, Toba Sojo era auzit adeseori spunând că 
nu e pe de-a-ntregul călugăr, pentru că nu se pricepea la 
încăierări. _ 

Şi viaţa Stareţului era una neobişnuită. In loc să îşi aducă 
fraţi mireni să locuiască alături de el la conac, avea un soldat 
tânăr şi trei servitori, iar curioşilor care se interesau dacă 
ocupantul conacului era preot sau om de lume, Starețul le 
explica grav că servitorii nu erau ai lui, ci ai unei persoane de 
rang înalt din Kyoto, care obişnuia să-l viziteze. Acum, Starețul 
avea mai mult de 70 de ani. Era unul dintre nenumăraţii fii ai 
unui curtean strălucit şi capricios, care fusese pe vremea lui 
renumit ca autor al unei cronici. Deşi moştenise o avere 
considerabilă, Kakuyu alesese de pe când era foarte tânăr 
menirea monahală; apoi, foarte curând, descoperise că această 
viaţă nu-i era deloc pe plac. În timp - neglijându-şi îndatoririle 
ecleziastice - începuse să se lase în voia pasiunii lui pentru 
pictură. Pergament după pergament ieşeau de sub penelul său 
batjocoritor, plin de duh şi de înţepături. Niciodată nu se văzuse 
ceva asemănător până atunci, pentru că ochiul său, care se uita 
cu o privire critică la imaginile tulburate din jur, vedea oamenii 
ca pe nişte animale - maimuțe şi iepuri care se întreceau la 
curse, castori în veşminte de preoţi, broaşte care ţopăiau prin 
coroane - iar penelul său dezvăluia matrapazlăcurile clerului, 
absurdităţile extravagante ale aristocraților, superstiţiile lor 
fantasmagorice, lupta pentru putere din rândurile funcţionărimii 


şi toate prostiile şi răutăţile omenirii. 

Starețul lucra concentrat la o pictură într-o zi, când 
servitorul său îi anunţă sosirea unui musafir. Lăsând la o parte 
penelul şi cutia cu tuş, Toba Sojo se întoarse să-şi primească 
vizitatorul, un Gardian tânăr de la Palatul Mănăstire, Sato 
Yoshikiyo. 

— Vă invidiez pentru viaţa pe care o duceţi, Sfinţia- 
Voastră. De câte ori vin să vă vizitez, sunt din ce în ce mai 
convins că viaţa omului a fost menită pentru a fi trăită aproape 
de natură. 

— De ce să mă invidiaţi? răspunse Toba Sojo. Nu văd de 
ce nu vă alegeţi viaţa pe care v-o doriţi cel mai mult. 

— Uşor de spus, greu de făcut, Sfinţia-Voastră. 

— Aşa să fie oare? Cel care locuieşte în munţi tânjeşte 
după oraş, iar un locuitor al oraşului ar prefera să locuiască în 
munţi, chicoti Starețul, şi nimic nu este niciodată pe placul 
nimănui... 

— Ah, Sfinţia-Voastră, vi s-au dus desenele - le-a luat 
vântul! 

— Bucăţile acelea de hârtie? N-au nici o importanţă. ŞI 
acum: aţi venit încoace să admiraţi arţarii şi să scrieţi un poem - 
două? 

— Nu, Sfinţia-Voastră, sunt în drum spre Templul Ninna-ji, 
în legătură cu anumite treburi care privesc pelerinajul imperial. 

— Da? E impresionant că Maiestatea Sa nu se satură de 
atâtea curse de cai. Nu m-aş mira dacă rasa omenească s-ar 
transforma într-o hoardă de fiare care să sară una la gâtul 
celeilalte, iar Gărzile ar deveni o herghelie de cai sălbatici, mânji 
scăpaţi din frâu şi armăsari puşi pe rele. O imagine 
înspăimântătoare, într-adevăr! 

Toba Sojo se întoarse dintr-odată, strigând o poruncă spre 
o încăpere aflată în partea din spate a conacului: 

— Băiete, sunt pregătite curmalele pe care ţi le-am cerut? 
Adu-i nişte fructe musafirului nostru. 

Nu veni nici un răspuns, dar se auzi un murmur stins de 
voci în spatele casei. Apoi, un tânăr care apăruse de după colţul 
clădirii se apropie de verandă. Câţiva pietrari care locuiau în 
vecinătate, povesti el, veniseră îngroziţi să spună că, în acea 
dimineaţă, văzuseră un bărbat ciudat, cu un aspect sălbatic, 
rătăcind desculţ pe dealurile din apropiere; îi lipsea o mânecă a 


hainei. Îi observaseră atenţi fiecare mişcare, îl urmăriseră şi îl 
văzuseră cum dispare în desişul dintre dealuri, unde a îngropat 
un obiect mare pe care, din câte se părea, îl preţuia foarte mult. 
Când pietrarii s-au apropiat de el, fiinţa a dispărut ca o pasăre în 
străfundurile pădurii din Takao. 

— Şi ce e cu asta? exclamă Starețul. De ce să vă pierdeţi 
timpul cu o astfel de bagatelă? Aveţi de gând să îl căutaţi pe 
bărbatul acela? 

— N...nu - nu chiar, dar pietrarii vorbesc cu entuziasm 
despre prinderea lui. Ei cred că e un tâlhar. 

— Lăsaţi-l în pace, lăsaţi-l în pace. Trăim vremuri grele. 
Chiar şi un tâlhar trebuie să supravieţuiască. El va fi hrănit când 
îl vor duce la închisoare, dar ce se va întâmpla cu nevasta şi 
copiii lui? Nu-i aşa, Yoshikiyo? 

Yoshikiyo părea să fi fost izbit de un gând şi se holba la 
vârful Takao, învăluit în nori, cu o privire goală. Se pregăti să 
dea un răspuns, păru să se răzgândească, apoi îşi ceru scuze 
pentru vizita prea lungă şi plecă repede de la conac. 

O curmală pe care păsările o lăsaseră neciugulită atârna, 
roşie-aurie, sub cerul de toamnă, iar răsunetul dălţilor pietrarilor 
se reflecta, rece ca gheaţa, printre norii de pe vârf. 


Capitolul VI 
Băiatul cu un cocoş de luptă 


Îngheţul se lăsase deja şi se auzea ţipătul sfrânciocului. 
Crizantemele galbene şi albe, care înfloriseră ca buruienile la 
marginea drumului, începuseră să se ofilească. O anume 
posomorală se simţea deja în aer. 

— ...Să vedem. E posibil ca un aristocrat să locuiască la 
marginea oraşului, cu împrejurimi care să se întindă printre 
casele oamenilor obişnuiţi? 

Era o zi însorită de octombrie, primăvăratic de caldă. 
Kiyomori rătăcea pe Drumul al Şaptelea, ţinând în mână o 
scrisoare a tatălui său, adresată unei autorităţi, Fujiwara 
Tokinobu. Tatăl lui îl trimisese la Marele Depozit de Cereale, 
acolo unde îşi avea slujba Tokinobu. Când sosise la faţa locului, 
Kiyomori aflase de la un funcţionar că domnul plecase cu puţin 
timp în urmă la Departamentul de Educaţie, să caute nişte 
documente vechi. După ce primi sfatul de a-l căuta la bibliotecă, 
Kiyomori porni din nou pe jos spre Departamentul de Educaţie, 
aflat la câţiva paşi de Academia Imperială şi de Marele Depozit 
de Cereale. Acolo, însă, i se spuse că Tokinobu plecase, dar 
secretarul lăsă să se înţeleagă că domnul s-ar fi putut duce 
acasă şi-i dădu adresa lui Tokinobu, pe Drumul al Şaptelea, iar 
Kiyomori se îndreptă într-acolo. 

Fu tulburat de străzile pline de noroi şi de împrejurimile 
mizere, atunci când se pomeni acolo. Nu văzu nimic care să 
semene cu o reşedinţă de aristocrat. Nu existau porţi impozante 
sau clădiri impunătoare, acea îmbinare armonioasă dintre stilul 
T'ang şi dintre arhitectura autohtonă pe care o întâlneai în 
partea centrală a capitalei, ocupată de secole întregi de sediile 
autorităţilor, de palatele nobilimii şi de conacele marilor familii. 
Acest district de la periferia capitalei şi cartierele din spatele 
drumurilor largi nu erau mai mult decât un câmp deschis cu 
clădiri risipite ici şi colo, unde cizmarii, armurierii, fabricanţii de 
hârtie, tăbăcarii şi vopsitorii îşi făceau meseriile. Ultimele ploi 
ale toamnei inundaseră străzile, transformându-le în vaduri şi 
pâraie, în care ţâncii străzii puneau capcane pentru becaţine 
sau pescuiau crapii care se îngrăşau din mizeriile aruncate 
direct pe străzi. 

Kiyomori se opri şi se uită în jur, întrebându-se dacă nu 


cumva era cazul să pună câteva întrebări, când văzu o ceată de 
oameni îngrămădindu-se entuziasmați să vadă ceva. 

N Se auzea un cotcodăcit răsunător - era o luptă de cocoşi! 
Inainte să-şi dea seama, Kiyomori se pomeni că se amestecă în 
mulţime. De pe veranda unei case din apropiere, care, din câte 
se părea, aparţinea antrenorului cocoşilor de luptă, soţia 
acestuia, o femeie în vârstă şi câţiva copii îşi întindeau gâturile 
să vadă ce se petrecea. Câţiva trecători erau forţaţi să se 
oprească şi să devină martori de către antrenorul cu faţă dură, 
al cărui asistent stătea în spatele său cu un coş în care se afla 
cocoşul care lupta pentru premiu. Un tinerel îl provocase pe 
antrenor, care se ciorovăia aprig în privinţa sumelor de bani: 

— Monede, nu primesc mai puţin de atât! O miză mică nu 
e o plată destul de bună pentru rănile păsării mele! Mă lupt cu 
voi pentru bani. Băiete, ai adus ceva bani? 

— Aha, îmi convine pe bani, răspunse tinerelul, care nu 
avea decât paisprezece sau cincisprezece ani. 

Era mic, dar privirea îndrăzneață pe care i-o aruncase 
antrenorului se potrivea cu aceea sfidătoare a cocoşului de 
luptă pe care îl ţinea sub braţ; îi azvârli şi un zâmbet încreţit de 
dispreţ. 

— Cât? Cât ai de gând să pariezi? 

— Bine! Cum ţi se pare? întrebă antrenorul, numărând 
câteva monede într-un coş mic, în care băiatul aşeză un număr 
egal de monede. 

— Gata? 

Continuând să-şi ţină strâns sub braţ pasărea care se 
zbătea, băiatul se ghemui, măsurând distanţa dintre sine şi 
pasărea adversarului. 

— Stai aşa, stai aşa! Unii oameni mai vor să parieze. Hai, 
nu fii atât de nerăbdător, băiete. 

Antrenorul se întoarse spre spectatori şi îi privi unul câte 
unul, tachinându-i pe un ton pe jumătate jucăuş: 

— Haideţi, nu e cine ştie ce să staţi şi să vă uitaţi 
degeaba. Ce ziceţi de câteva pariuri? Măcar de câteva? 

Se auzi un clinchet rapid al monedelor. Chiar în clipa 
aceea, apărură arbitrul şi organizatorul de pariuri al acestuia. 
Acum erau o grămadă de oameni care voiau să parieze pe 
pasărea antrenorului, dar prea puţini erau dispuşi să rişte vreun 
ban pe aceea a băiatului. 


— lată, pun eu restul pentru băiat, strigă Kiyomori, 
surprins de sunetul propriei voci. 

Scoase câţiva bani din buzunar. Suma îi ajungea, cu chiu, 
cu vai. 

— Sunteţi gata? dădu semn arbitrul. Ochii mulţimii se 
îndreptară în aceeaşi clipă asupra unui punct de pe jos, într-o 
tăcere îndârjită. 

— Băiete, cum o cheamă pe pasărea ta? 

— Leul, antrenorule. Dar pe a ta? 

— Nu ştiai? Diamantul Negru - hai să începem! 

— Stai aşa! Arbitrul dă semnalul! 

— Ce neruşinare, vorbeşti ca un profesionist! 

Ambele păsări întinseseră gâturile una spre cealaltă, 
privindu-se. Arbitrul dădu semnalul, iar cocoşii se năpustiră unul 
asupra celuilalt. Pietrişul zdrăngăni, pene pătate cu sânge 
începură să zboare. Lupta era în toi. 

Un bătrân se uita în jur, la cercul de feţe, cu o evidentă 
plăcere, ignorând lupta cocoşilor. Purta veşminte de preot şi 
sandale de pai; era însoţit de un servitor tânăr, care stătea şi-şi 
odihnea bărbia pe capătul bastonului. 

— ...Ah, Starețul lui Toba! 

Kiyomori fu cuprins de panică; luptele cu cocoşi erau 
împotriva legii, iar Starețul era şi el împotriva jocurilor de noroc 
practicate pe stradă; nu era cu putinţă să se lase văzut de către 
acesta, pentru că Starețul venea adeseori la Palat. Dar Kiyomori 
era îngrijorat din cauza banilor şi nu se îndura să plece; de 
aceea, încercă să se ascundă pe după bărbatul care stătea 
alături de el. 

Se auzi un țipăt. Lupta se terminase. Adunându-şi câştigul 
şi îmbrăţişându-şi pasărea, puştiul trecu pe lângă Kiyomori, o 
rupse la fugă şi dispăru. 

Kiyomori se pregătea să se depărteze, cu un aer 
nevinovat, când fu oprit de o voce: 

— Kiyomori al familiei Heike, încotro aţi pornit? 

— Ah, Sfinţia Voastră! 

In vocea Stareţului nu se auzea nici urmă de reproş. 

— Nu a fost o luptă cât se poate de plăcută? Eram şi eu 
sigur că pasărea băiatului o să câştige - şi a câştigat. 

Uşurat şi prinzând curaj, Kiyomori întrebă: 

— Sfinţia-Voastră, aţi pariat pe această luptă? 


Starețul râse cu poftă. 

— Nu, sunt sărac când vine vorba de astfel de lucruri. 

— Dar aţi ghicit corect, nu-i aşa? 

— Nu, nu sunt un bun judecător al luptelor cu cocoşi. 
Pasărea acelui antrenor este bătrână, ca mine; a băiatului e 
tânără ca domnia ta. Nu exista nici o îndoială în privinţa 
câştigătorului, dar aţi fost înşelat în privinţa câştigurilor de 
către... organizatorul ăla de pariuri, aşa mi se pare că i se 
spune. 

— Sfinţia Voastră este motivul acestui lucru. Dacă nu aţi fi 
fost aici, m-aş fi luat la ceartă cu ăla. 

— Nu, nu, ar fi fost o greşeală. Aţi fi pierdut oricum, în cele 
din urmă; nu vedeţi că bărbatul acela este complicele 
antrenorului? Nu, poate este la fel de bine că nu înţelegeţi. Şi, 
apropo, ce vă mai face tatăl? Am înţeles că a ales să se retragă. 

— Da, Sfinţia Voastră. Se simte bine. li displace să se 
implice în intrigile acelea de la Palat. 

— Pot să înţeleg destul de bine cum se simte. Spuneţi-i din 
partea mea să aibă grijă de sănătate. 

— Vă mulţumesc, spuse Kiyomori, pregătindu-se să plece. 
O, Sfinţia-Voastră, ştiţi cumva dacă Tokinobu de la Marele 
Depozit de Cereale locuieşte în acest cartier? 

— Vă referiţi la Tokinobu, cel care a fost înainte la 
Departamentul Militar? Băiete, zise Starețul, întorcându-se spre 
servitorul său, tu ştii? Servitorul spuse că ştia, şi îl îndemnă pe 
Kiyomori să urmeze canalul care se întindea de-a lungul 
Drumului al Şaptelea, până la un vechi sanctuar închinat Zeului 
Medicinei. Casa era de cealaltă parte a unei dumbrăvi de 
bambuşi din jurul sanctuarului, spuse el, adăugând amănunte 
nedorite - că Tokinobu, datorită relaţiilor lui apropiate cu familia 
Heik€, era considerat nu doar ciudat, dar şi sărac pe deasupra; 
cărturar, dintr-un anumit punct de vedere, şi de aceea nelalocul 
lui - fireşte, era nepotrivit pentru viaţa militară şi chiar şi acum 
era considerat destul de excentric pentru Depozitul Central de 
Cereale. Casa, conchise el, va fi destul de suprinzătoare, mai 
mult ca sigur. 

— Hmm, reflectă Starețul, oarecum asemănător cu tatăl 
domniei tale, trebuie să spun. Deci, există aristocrați care se 
aseamănă cu el. Tinere, spuneţi-i tatălui că se face cam prea 
frig pentru mine pe dealurile din Togano-o şi că mă voi muta în 


curând, pentru iarnă, în mănăstirea mea, la Toba, unde voi 
continua să pictez. Transmiteţi-i să-mi facă o vizită, din când în 
când. 

După ce spuse toate acestea, Starețul se întoarse şi-şi 
văzu de drum. 

Kiyomori merse prin crângul de bambuşi de lângă 
sanctuar până când se pomeni în faţa unui gard împletit care se 
întindea, din câte se părea, pe un hotar întreg. Poarta ponosită îl 
surprinse pe Kiyomori, pentru că nu putea fi comparată nici 
măcar cu cea de acasă. Aproape că îi fu frică să strige, ca nu 
cumva construcţia aceea şubredă să se prăbuşească; dar nu era 
nevoie de strigăte, pentru că zări o gaură în ea, suficient de 
mare pentru ca el să se poată târî înăuntru. Decise să se facă 
totuşi auzit cum se cuvine, scoțând câteva strigăte răsunătoare, 
de mai multe ori. În curând, auzi paşi. Poarta scârţâi şi gemu din 
toate încheieturile, de parcă cineva ar fi deschis-o cu mare 
greutate, iar chipul unui băiat tânăr apăru dinăuntru. 

— 0h?..., băiatul se uită la Kiyomori cu ochii rotunjiţi de 
mirare. 

Faţa lui Kiyomori se îmblânzi într-un zâmbet prietenos de 
recunoaştere. Se întâlniseră cu puţin timp în urmă. Dar băiatul îl 
părăsi brusc pe Kiyomori în locul în care acesta se oprise, o 
rupse la goană tare speriat şi dispăru. 


Un izvor care ţâşnea din împrejurimile sanctuarului 
închinat Zeului Medicinei curgea de-a lungul unei albii artificiale 
pe dedesubtul gardului şi traversa curtea. Ca o fâşie de mătase, 
făcea o buclă, îşi croia drum spre grădină, spre aripa de Soare- 
Răsare a casei lui Tokinobu, ocolind un pâlc de copaci şi trecând 
printr-un desiş de bambuşi, până când dispărea pe după gardul 
din celălalt capăt al proprietăţii. Casa părea a fi o veche vilă 
imperială, iar dacă te gândeai la frumuseţea împrejurimilor, nu-i 
lipsea nimic; în schimb, clădirea principală şi cele două aripi 
erau într-un hal de degradare arareori văzut chiar şi în afara 
capitalei. Dar grădina fusese păstrată cu grijă în toată eleganța 
ei din trecut şi părea să reflecte spiritul grațios al proprietarului 
de acum. Fiecare centimetru al grădinii era curat şi măturat cu 
grijă. 

Nu apăru nici măcar un servitor de rang inferior, de aceea 


Kiyomori aruncă o privire înăuntru şi văzu în capătul din vale al 
grădinii două fete tinere. Spălau haine în pârâu. Îşi suflecaseră 
mânecile până sus, iar manşetele tunicilor de deasupra erau şi 
ele ridicate, dezvăluindu-le încheieturile albe. Fu sigur că erau 
fetele casei şi, brusc, se simţi mulţumit de misiunea care îl 
adusese aici. 

Dacă ele erau surori, fără îndoială că băiatul era fratele 
lor. Cea mai tânără îşi purta părul împletit, ca fetiţele; Kiyomori 
era curios în privinţa vârstei celei mai mari. 

Vopseau aţă pentru ţesut. Alături era un vas de vopsit, iar 
jurubiţele lungi de mătase fuseseră agăţate la uscat între casă şi 
un arțar purpuriu. Nu prea ştia cum să li se adreseze şi îi era 
teamă că ar putea să le sperie; dar, după aceea, fata mai mică 
ridică pe neaşteptate privirea şi îl văzu. Şopti ceva în urechea 
celeilalte; cele două săriră în picioare, aruncară pe jos ce făceau 
şi alergară spre una dintre aripile casei. 

Deşi rămăsese acum singur cu o orătanie care înota în 
apă, Kiyomori nu se supărase. Hotări că acesta era un moment 
potrivit pentru a-şi spăla mâinile în şuvoiul de apă şi a-şi 
îndrepta fesul pe cap. 

— Ei, bine, Kiyomori, ce mai faci? Intră, intră, spuse o voce 
pe care Kiyomori o recunoscu ca fiind una pe care o auzise de 
multe ori în propria lui casă. Se aplecă adânc în direcţia unui 
coridor acoperit, de unde venea vocea aceea. 

După ce Tokinobu îl conduse într-o încăpere mobilată 
modest, dar curată lună, Kiyomori îi dădu scrisoarea tatălui său. 

— Ah, mulţumesc, spuse Tokinobu, luând-o cu aerul că 
ştie deja ce conţine misiva. Nu e cumva prima oară când eşti 
aici? 

Kiyomori răspundea cu grijă la vorbele lui Tokinobu, de 
parcă era ascultat de un profesor de la Academie. Nu era atât 
din cauza aerului mai degrabă pedant al lui Tokinobu, ci din 
cauză că mintea lui era ocupată de gânduri care se învârteau în 
jurul fetei mai mare a lui, iar asta se vedea în discuţie. Kiyomori 
privea destul de scârbit barba neîngrijită a lui Tokinobu şi nasul 
lui lung, acvilin, dar mintea îi era în altă parte, plină cu imagini 
desfătătoare. Işi dădu seama în curând că era primit cu o 
ospitalitate pe care un simplu mesager nicidecum nu o merita. | 
se servi vin, tăvi cu mâncare fură aduse în încăpere. In pofida 
manierelor lui neşlefuite, sensibilitatea lui Kiyomori putea vibra 


la fel de delicat precum corzile unei harpe într-o adiere. Nu 
omisese să observe nici lucrurile pe care le avusese în minte 
tatăl său în ultima vreme, sau şirul de gânduri care îl preocupau 
acum pe Tokinobu. Kiyomori, care păruse destul de încurcat la 
început, nu pentru că s-ar fi străduit să fie precaut, ci pentru că 
îi stătea în fire să îşi păstreze reacţiile pentru sine, îşi găsi apoi o 
poziţie mai confortabilă pe perniţa de stat în genunchi şi decise 
să lase stânjeneala la o parte. Începu să bea după pofta inimii, 
oferindu-i gazdei sale o ocazie de a-şi observa tânărul oaspete, 
pe când Kiyomori urma să remarce în sinea lui dacă fata lui 
Tokinobu era frumoasă sau nu. Ea apărea din când în când şi 
apoi dispărea, ceea ce îl cam chinuia pe Kiyomori; în cele din 
urmă, intră în încăpere şi se aşeză lângă tatăl ei. Era matură şi, 
deşi nu era frumoasă, avea pielea deschisă la culoare şi faţa 
ovală; Kiyomori văzu de asemenea, cu uşurare, că nu avea 
nasul acvilin al tatălui ei. Se vedea că era favorita lui. 

— Ea e Tokiko, cea mai în vârstă dintre cele două fete pe 
care le-ai văzut în grădină, spuse Tokinobu, prezentând-o. Ei? 
Cea mai mică, Shigeko, e încă o copilă şi mă îndoiesc că va veni, 
chiar dacă aş chema-o. 

Deşi zâmbea binevoitor, oboseala şi vârsta i se citeau în 
ochii care sclipeau, aprinşi de vin. Incepu să îşi amintească de 
mama lui Tokiko, a cărei moarte îl lăsase singur cu copiii, 
asemenea lui Tadamori. Pe măsură ce vinul îi dezlega limba, 
Tokinobu mărturisi înlăcrimat că nu fusese în stare să se 
înţeleagă cu lumea şi nu reuşise să le ofere fetelor lui bucuriile 
obişnuite ale unei copilării lipsite de griji. Aruncând fără să vrea 
o privire piezişă spre Tokiko, adăugă: 

— Are nouăsprezece ani, aproape douăzeci, şi totuşi, de- 
abia reuşeşte să scoată un cuvânt în faţa oaspeţilor. 

Nouăsprezece! Kiyomori rămase cu gura căscată. Era 
bătrână! Dar se gândi că nu era câtuşi de puţin vina ei că încă 
era nemăritată, pentru că şi tatăl lui, Tadamori, era vinovat într- 
o oarecare măsură pentru asta. Se gândi la tatăl lui şi la 
duşmănia nepotolită a curtenilor Palatului. Aceştia uneltiseră 
timp de mai mulţi ani să îl înlăture pe Tadamori din slujba lui, 
până când faptul că nu-l prinsese pe Morito le oferise şansa 
îndelung căutată de a-l persecuta şi a-l aduce în dizgrație la 
Palat. 

Kiyomori îşi reaminti ceea ce îi povestise de curând tatăl 


său despre Tokinobu şi se simţi obligat să se răzgândească în 
privinţa lui Tokiko. Tokinobu fusese şi el amestecat în duşmănia 
lui Tadamori cu curtenii Palatului, iar amestecul îl făcuse să 
plătească scump şi el, şi fiicele lui. Copilăria lor semănase în 
multe privinţe cu aceea a lui Kiyomori, iar el înţelese acum cât 
de profund îndatorat îi era tatăl său lui Tokinobu. 


Pentru a înţelege circumstanţele care au dus la retragerea 
lui Tadamori de la Palat, este nevoie să ne întoarcem în timp 
până în martie 1131, când Kiyomori avea cincisprezece ani. În 
acel moment, construcţia marelui templu din Sanju-Sangen-Do, 
cu cele o mie de imagini ale lui Buda, se încheiase şi întreaga 
capitală participa la o foarte complicată ceremonie. Cu această 
ocazie, fostul Impărat Toba nu doar că îi oferi lui Tadamori 
pământuri în plus, dar îl şi ridică la rang de curtean, o onoare 
fără precedent pentru un luptător, care îi indignă atât de mult 
pe nobilii de la curte, încât aceştia uneltiră să îl ucidă pe 
Tadamori în noaptea unui banchet de la Palat, unde era aşteptat 
şi el. La baza acestui complot stătuse frica, mai degrabă decât 
gelozia. 

O scrisoare anonimă, aruncată în casa lui Tadamori în 
seara de dinainte de banchet, l-a avertizat despre primejdie. 
Primind mesajul, Tadamori zâmbise calm, spunând că va 
întâmpina înfruntarea ca un luptător, iar în seara banchetului 
apăru la Palat purtându-şi sabia. Acolo, în faţa curtenilor pe 
care-i bănuia, scoase lama, pasămite, ca să îi încerce tăişul şi 
reteză o fundă. Oţelul, care strălucea ca gheaţa în lumina 
lumânărilor, îi umplu de presimţiri rele pe curtenii care priveau 
momentul. Un Ministru de Stat, care tocmai trecea în acea clipă 
printr-unul dintre coridoarele deschise ale Palatului, văzu două 
siluete, înarmate până în dinţi, ghemuite într-un colţ al curţii 
interioare, şi îi chemă la el. Un ofiţer de Rangul al Şaselea sosi în 
curând să îi ia la întrebări pe intruși şi primi răspunsul: „Suntem 
servitori de încredere ai lui Tadamori din familia Heiké. Am fost 
avertizaţi că stăpânul nostru ar putea să păţească ceva rău. Nu 
vom pleca decât cu preţul vieților noastre“. 

Curtenii, care aflară în curând despre acest lucru, fură 
cuprinşi de disperare. In ziua următoare, conduşi de un Ministru, 
cerură ca Tadamori să fie pedepsit pentru că şi-a făcut apariţia 


la Palat înarmat şi însoţit de soldaţii săi. Fostul împărat, tulburat, 
îl chemă pe Tadamori, cerându-i o explicaţie. După ce îşi ceru 
iertare, aşa cum se cuvenea, Tadamori luă liniştit sabia, o 
scoase din teacă şi arătă că nu era decât o lamă de bambus 
vopsită în argintiu. Slugile lui, adăugă el, nu făcuseră decât să 
se comporte ca nişte servitori loiali faţă de stăpânul lor. 
Monarhul îl felicită pe Tadamori pentru înţelepciune, dar 
duşmanii lui de la Curte se simţiră din ce în ce mai prost cu 
fiecare dovadă a consideraţiei pe care suveranul o arăta faţă de 
Tadamori, iar când aflară că Tokinobu fusese acela care îl 
prevenise pe Tadamori în privinţa uneltirii, îl înlăturară de la 
Curte. Tokinobu, care avea deja o vârstă înaintată, descoperi în 
curând că toate căile de a urca în rang îi fuseseră închise. 

— Fii atent, acolo e încă o mlaştină, strigă tânărul 
Tokitada tulburat, unduindu-şi torţa aprinsă pe la picioarele lui 
Kiyomori, în timp ce îşi croiau drum pe pipăite prin desişul de 
bambuşi. 

Kiyomori era cherchelit - de fapt, complet ameţit de 
băutură. Deşi se lăudase că e în stare să se întoarcă acasă de 
unul singur, Tokinobu avusese îndoieli în privinţa asta, şi la 
insistența lui Tokiko, îl trimisese pe băiat să-l însoţească pe 
Kiyomori până la drumul bătătorit al Drumului al Şaptelea. 

Până în clipa în care Kiyomori fusese pregătit să plece, 
Tokiko nu avusese nici o intenţie de a se retrage: vorbise, 
râsese, iar lui Kiyomori i se păruse că descoperă o anume 
căldură în privirile pe care ea i le arunca. Dar, vai, avea 
nouăsprezece ani! Acest lucru îl tulbura; era mai degrabă ca o 
soră mai mare. Se întrebă dacă acest lucru se datora faptului că 
o compara cu Ruriko. Cu toate acestea, decise să îi spună tatălui 
său că înfăţişarea şi atitudinea lui Tokiko îi plăceau. In schimb, 
fratele de şaisprezece ani al lui Tokiko, Tokitada, îi cucerise cu 
adevărat simpatia. 

— Stai, Leule, îl tachină Kiyomori. 

Agitându-şi cu încântare torta înainte şi înapoi, Tokitada 
ripostă înflăcărat: 

— Ce e, lacheule? 

— Cum? Nu sunt lacheu, sunt un luptător tânăr. 

— Un luptător tânăr nu e decât un lacheu ceva mai 
înaintat! 

— Aşadar, cuţitaşul meu mititel, nu te-am găsit eu pe tine 


pe stradă, la lupta de cocoşi? 

— lar eu pe tine jucând jocuri de noroc? Şi tu eşti vinovat! 
Şi acum, ce ţi-a spus tatăl meu? 

Kiyomori izbucni în râs. 

— lar asta înseamnă că eşti exact ca mine, caraghiosule. 

— Adică cum? 

— Adică un broscoi tânăr. 

— Un broscoi tânăr e un mormoloc. O să-l aduc pe Leul să 
te ciupească. 

— Mă dau bătut, mă dau bătut, protestă Kiyomori. Dă-mi 
mâna - uite cărarea - şi hai să ne jurăm prietenie pe viaţă! 

Rafalele de vânt rece ca gheaţa dinspre Dealurile de Nord 
măturară fără cruţare frunzele moarte din faţa lor, azvârlindu-le 
spre înghesuiala de căsuțe pe care o văzuse Kiyomori în după- 
amiaza respectivă. Bătut de vânt şi aplecat, Kiyomori dispăru în 
noapte, în timp ce o siluetă fragilă de pe cărarea bătătorită îi 
făcea semne cu o torţă. 


Era o obişnuinţă a fiilor lui Tadamori să apară în fiecare 
dimineaţă în faţa tatălui lor şi să-l salute cum se cuvine. Chiar şi 
Norimori, cel mai mic dintre ei, era acolo să primească salutările 
tatălui său, oferite cu o politeţe gravă. Şi era o obişnuinţă a lui 
Tadamori să le spună câteva cuvinte de încurajare fiilor lui 
orfani, care întâmpinau ritualul aşa cum întâmpinau şi răsăritul 
soarelui, în fiecare zi. 

Kiyomori povesti întâmplările zilei precedente: 

— Onorabilul Tokinobu n-a trimis nici un răspuns la 
scrisoarea ta. Nu l-am găsit la Depozitul Central de Cereale, de 
aceea m-am dus la el acasă. De fapt, m-am învârtit ceva-ceva în 
acel ţinut şi de-abia am reuşit să-l găsesc. A fost cât se poate de 
ospitalier şi nu am plecat decât foarte târziu. Îţi trimite salutările 
lui. 

Apoi, Kiyomori începu să povestească istoria întâlnirii sale 
cu Toba Sojo. 

— Aşadar, Starețul pare mulţumit cu desenatul... E de 
origine nobilă şi, dacă ar fi dorit, s-ar fi putut remarca printre cei 
de o seamă cu el, gândi cu voce tare Tadamori, de parcă s-ar fi 
simţit ruşinat în secret de faptul că nici el nu mai făcea nimic. 

— Asta e natura lui; e o persoană tare ciudată, răspunse 


Kiyomori tăios, simțind că remarca tatălui său era oarecum 
străină, pentru că se aştepta să-i pună multe întrebări despre 
Tokinobu şi fiica sa Tokiko. Contrar aşteptărilor, Tadamori nu 
avu nimic de spus care să atingă măcar subiectul unei căsătorii. 
În schimb, zise: 

— Şi, apropo, aud că Maiestatea Sa va pleca în curând 
într-un pelerinaj la Templul Anrakuju-in. 

— Da, Maiestatea Sa pleacă în dimineaţa zilei de 15 
octombrie pentru sfinţirea Sălii celei Mari. Am auzit că va 
petrece două sau trei nopţi la Palatul Ataşaţilor din Takeda, 
răspunse Kiyomori. 

— Desigur că ai treabă multă la Casa Gărzilor. Sper că nu 
ţi-ai neglijat îndatoririle de când am plecat eu şi că te străduieşti 
de două ori mai mult pentru a-l servi pe Maiestatea Sa. 

— Da, Tată, dar luptătorii de acolo se plâng. Acum te au 
pe tine ca pretext pentru a-şi face auzite nemulţumirile. Nu au 
uitat modul în care l-a tratat Curtea pe Yoshiiye al neamului 
Genji, care a petrecut mai mulţi ani înăbuşind răscoalele din 
nord-est. Deşi s-a întors triumfător, Curtea Supremă a decis că a 
întreprins aceste acţiuni în totalitate pe cont propriu şi a refuzat 
să-l răsplătească, astfel că Yoshiiye s-a văzut silit să-şi vândă 
casa şi pământurile; şi, chiar şi aşa, abia a izbutit să-şi plătească 
soldaţii. Chiar şi tu, Tată, ştii că ultima ta campanie din Soare- 
Apune - deşi a fost strălucită - a fost răsplătită atât de 
sărăcăcios, încât abia ţi-a ajuns să împarţi banii cu oamenii 
noştri. Şi nu s-a ajuns decât aici - la sărăcie. 

— Asta este soarta luptătorului. 

— Şi e firesc ca aristocrații să oprească toate privilegiile 
luptătorilor şi să aibă grijă că aceştia vor rămâne pentru 
totdeauna sub călcâiul lor? Ştim că asta vor, dar toţi luptătorii 
sunt neliniştiţi pentru anii ce vin. 

— Asta nu contează, pentru că noi nu îi slujim pe ei, ci pe 
Maiestatea Sa. 

— Dar ei au drept de viaţă şi de moarte asupra noastră şi 
pot acţiona în numele tronului, pe care şi ei îl servesc. Noi nu 
avem cum intra la Maiestatea Sa. Şi atunci, ce artrebui să 
facem? De aceea, luptătorii noştri au pierdut nădejdea. Până la 
urmă, va trebui să te întorci la Palat. 

— Încă nu e momentul. În clipa asta se descurcă mai bine 
fără mine. 


— Şi se aude un zvon că Tameyoshi al clanului Genji, care 
a fost dat la o parte pentru o vreme, este din nou în grațiile 
celor de la Palat. Alte zvonuri spun că Yorinaga, Ministrul de 
Stânga, a intervenit pentru el la Maiestatea Sa. Toate aceste 
bârfe au tulburat spiritele. 

— Heita, o să întârzii. Ar trebui să ajungi devreme la 
datorie. Şi aminteşte-ţi, ai pelerinajul înaintea ta. 

— lartă-mă dacă te-am supărat, spuse Kiyomori, simțind 
că îl nemulţumise într-un fel pe tatăl său, la care simţea o tărie 
de caracter şi o hotărâre pe care nu le ştiuse până atunci. 


Palatul Ataşaţilor din Takeda, în sudul capitalei, era 
refugiul preferat al fostului Împărat Toba, căruia îi plăcea atât de 
mult vederea largă asupra râurilor Kamo şi Katsura, încât 
poruncise ca Templul Anrakuju-in să fie construit aici. Pe măsură 
ce momentul sfințirii se apropia, suveranul vru şi o pagodă cu 
trei etaje, învecinată cu templul, şi îl invită pe Nakamikado 
lyenari, care părăsise viaţa de la Curte, să-l însoţească în acest 
pelerinaj, cerându-i să înceapă planurile pentru pagodă şi să 
vegheze la construcţia ei. 

Un şir nesfârşit de trăsuri ale aristocraților, procesiuni ale 
preoţilor în veşminte bogate şi mulţimi de gură-cască din toată 
tara se îndreptau spre templu, unde nevoiaşii mişunau ca 
muştele să primească milostenie. Gărzi fără număr fuseseră 
aşezate pe toată întinderea drumului; iar pe malurile râurilor, în 
jurul sătucului Takeda, şi oriunde îşi aşezau corturile, focuri 
uriaşe luminau cerul întreaga noapte. 

Vizita fostului Împărat dură două zile. În timpul celei de-a 
doua serii, o ploaie rece începu să cadă, iar locul, care fusese 
însufleţit de mulțimile de oameni, deveni neobişnuit de tăcut. 
Sala cea Mare se contura prin întuneric în toată splendoarea sa, 
sclipind şi reflectând luminile numeroaselor focuri de pază, ca 
într-un vis. 

Gărzile se aşezau în sfârşit la o cină târzie, în adăposturile 
lor făcute în grabă. Li se distribuise o raţie de vin imperial în 
ziua precedentă, dar fuseseră cu toţii mult prea ocupați să 
apuce să guste din ea. Câţiva îşi uscau mantalele de vânătoare 
la foc, alţii îşi scoseseră deja armurile şi îşi împărțeau pahare de 
vin în timp ce înfulecau. 


O Gardă spuse: 

— S-ar putea să fie doar bârfă, dar Wataru al familiei Genji 
nu a venit la sfințire. 

— Wataru? Ah, soţul Kesei-Gozen. Ce s-a întâmplat cu el? 

— Hmm... chiar înainte să pornim, s-a dus aşa, hodoronc- 
tronc, la Ministrul de Stânga, să-i spună că vrea să plece. Din 
câte se pare, acesta i-a cerut să se mai gândească, dar Wataru 
i-a înmânat demisia consilierului de la Palat şi, de atunci, n-a 
mai dat prin capitală. 

— O, dar ce-a încercat să arate cu asta? 

— Fără îndoială, e măcinat de ura faţă de Morito, care i-a 
ucis nevasta, a plecat să-l caute şi să se răzbune. A spus de mai 
multe ori că nu mai poate îndura să fie arătat cu degetul ca soţ 
al unei femei ucise. 

— Nimeni nu-şi poate da seama când va fi găsit Morito. 
Wataru nu poate fi învinovăţit câtuşi de puţin pentru ceea ce 
simte. Şi totuşi, mi se pare că Morito e blestemat să păcătuiască 
şi să-şi trăiască viaţa chinuit de regrete. 

— Oamenii ziceau că l-au văzut prin dealurile de la Takao 
sau în împrejurimi, la Kumano. De fapt, au tot fost astfel de 
poveşti, deci trebuie să fie viu. 

În timp ce Gărzile vorbeau între ele, strălucirea luminilor 
printre copacii de la celălalt capăt al Palatului arăta că anturajul 
fostului Împărat - curtenii, preoţii şi doamnele de la curte - îşi 
iroseau timpul cu un concurs de poezie; şi totuşi, dinspre 
apartamentele suveranului nu venea nici măcar un pic de 
muzică; erau înconjurate de întuneric, şi numai ploaia părea 
albă. 

— E Yoshikiyo pe-aici? L-a văzut cineva pe Sato Yoshikiyo? 

Chipul lui Kiyomori apăru deodată din întuneric, cu ochi 
rotunzi şi plini de nelinişte. Mai multe Gărzi strigară după el, 
chemându-l să se oprească şi să bea un pahar de vin cu ei, dar 
Kiyomori clătină din cap şi continuă îngrijorat: 

— Nu avem timp acum de aşa ceva. Nu sunt foarte sigur, 
dar am auzit că unul dintre oamenii lui Yoshikiyo a fost arestat 
de oamenii Comisarului de Poliţie azi la prânz. Ceva sfadă pe 
Podul Rashomon. De-abia mi-a ajuns la ureche şi mă tem că 
Yoshikiyo n-a aflat încă. Nu îl pot găsi, dar dacă vreunul dintre 
voi ştie unde se află, spuneţi-i. 

Deşi felul lui nepăsător de a fi era privit cu dispreţ de 


toată lumea de la Palat, îngrijorarea sinceră pe care Kiyomori o 
simţea faţă de tovarăşii săi de arme îi adusese un nume bun în 
rândurile Gărzilor şi, în asemenea momente, aceştia erau mai 
mult decât dornici să-l ajute. 

— Cum? Pe Podul Rashomon? A dat de belea mare! Cu cât 
îl anunţăm mai repede, cu atât e mai bine. 

Neliniştea lui Kiyomori se răspândi iute; Gărzile săriră în 
picioare. Patru sau cinci bărbaţi se năpustiră în direcţii diferite, 
prin ploaie. 


Capitolul VII 
Un luptător îşi ia bun-rămas 


Yoshikiyo era de negăsit. Nu era în locul de adunare al 
Gărzilor. Cineva zise că poate să fie alături de alaiul Domnului 
Tokudaiji, ţinut pe loc de vreo sarcină neaşteptată şi că, poate, 
primise deja veştile proaste despre sluga lui. Una dintre Gărzi 
întrebă: 

— Încă nu a apărut? Mă întreb ce îl mai ţine. 

— Eşti sigur că Yoshikiyo nu a auzit despre asta? Cu 
siguranţă, nu este un laş şi n-o să-şi lase slujitorul în necaz. 

— Mai bine să încercăm să-i trimitem vorbă. 

Gărzile rămăseseră încremenite, îngrijorate şi stupefiate. 
De-abia mai gustau din vin, înfuriaţi că Yoshikiyo nu apărea. 
Erau nerăbdătoare, şi cu temei. 

— Orice s-a întâmplat, nu va fi uşor să-i convingem pe 
oamenii lui Tameyoshi să-i dea drumul. Oare Yoshikiyo ce face? 

Bărbaţii erau obosiţi, şi, în pofida neliniştii lor, unii 
adormiseră deja; ceilalţi moţăiau, iar restul erau ameţiţi de vin. 

În cele din urmă, Yoshikiyo apăru de lângă o căsuţă. 

— Vă salut pe toţi! V-am dat tuturor destulă bătaie de cap, 
dar acum o să plec. O să ajung înapoi în zori, cel târziu - la timp 
pentru a vă putea însoţi în călătoria de întoarcere. Nu vă faceţi 
griji prea mari pentru mine. 

Yoshikiyo îşi purta mantia de călărie şi îşi conducea calul. 
Singurul său tovarăş era un băiat care ducea o torţă aprinsă. 

Gărzile se holbară uluite la înfăţişarea lui Yoshikiyo. Un 
luptător - care avea talentul de a scrie versuri - se purta în halul 
ăsta în timpul unei crize!, spuneau privirile lor dispreţuitoare. 

— Aha, deci tu te aştepţi să-ţi recapeţi sluga până 
dimineaţa, Yoshikiyo? Îţi dai seama cu cine o să ai de-a face? 

Kiyomori era singurul care îl mustra pe Yoshikiyo pentru 
încăpăţânarea lui prostească. Nu îşi dădea seama, îl întrebă el, 
că Tameyoshi, fost comandant al Gărzilor Genji, nu avea nimic 
bun de spus despre luptătorii care i-au înlocuit pe propriii lui 
oameni la Palat? Era duşmanul lor cel mai înverşunat, 
întotdeauna gata să le găsească pricină Gărzilor Heike. 
Yoshikiyo ar face mai bine să se răzgândească. Reaua voinţă a 
lui Tameyoshi era celebră şi nimeni nu putea prezice ce capcane 
îl aşteptau pe Yoshikiyo. Dacă se ducea singur, ei toţi îl puteau 


urma în numele Gărzilor, să fie pregătiţi să răspundă forţei cu 
forţă. 

— Veniţi cu toţii, strigă Kiyomori, o să mergem cu 
Yoshikiyo şi o să-i salvăm omul! 

Câţiva strigară: 

— O să fie distracţie! şi se adunară afară, gălăgioşi, 
încântați de ideea unei încăierări şi însetaţi de sânge. Vreo 
douăzeci de soldaţi îl înconjurau acum pe Yoshikiyo, ţipând: „Să 
pornim acum! Să pornim!“ 

Yoshikiyo nu se mişcă, dar îşi întinse braţele să-i oprească. 

— Aşteptaţi! Vă purtaţi ca nişte copii, pentru un fleac. 
Amintiţi-vă că fiecare dintre voi are îndatoriri pe aici şi nu vrem 
tulburări în timpul pelerinajului. Dat fiind că mesagerul meu a 
fost cel care a născut toate aceste neajunsuri, eu sunt cel care 
se va duce să stea de vorbă cu el. Nu trebuie decât să staţi aici, 
ca şi când nimic nu s-a întâmplat. 

După ce linişti Gărzile, Yoshikiyo se întoarse brusc cu 
spatele la Kiyomori, de parcă gălăgia l-ar fi supărat; apoi, 
ordonându-i tânărului său grăjdar să ţină torţa ridicată, dădu 
pinteni calului, dispărând în ploaie şi-n noapte. 


În aceeaşi zi ceva mai devreme, Yoshikiyo îşi trimisese 
servitorul de încredere, pe Gengo, cu câteva poeme adresate 
unor doamne care o serveau pe Doamna Taikenmon, mama 
Împăratului şi fosta soţie a monarhului care abdicase, Toba. 
Doamna Bifukumon, pentru care Toba o părăsise pe Doamna 
Taikenmon, îl însoțea pe Toba în acest pelerinaj, iar Yoshikiyo, 
membru al suitei imperiale, nu putu să nu îşi amintească de 
faptul că Doamna Taikenmon trăia acum retrasă, în singurătate, 
cu puţini prieteni care s-o viziteze. De aceea, adunase câteva 
poezii pe care le scrisese în timpul călătoriei de două zile, le 
adresase mai multor prietene poete din suita Doamnei 
Taikenmon şi le trimisese în capitală, prin intermediul lui Gengo. 
Lui Yoshikiyo nu-i păsa prea mult dacă Gengo dăduse de belea 
în drum spre capitală sau la întoarcere; gândurile lui se 
îndreptau, ca nişte săgeți, spre casa lui Tameyoshi. Deşi se 
prefăcuse indiferent în faţa lui Kiyomori şi a celorlalte Gărzi, 
Yoshikiyo cunoştea prea bine reputaţia omului pe care se 
pregătea să-l întâlnească. Gengo, servitorul la care ţinea, era în 


primejdie, dar dacă era nevoie, ar fi fost gata să-şi dea şi viaţa 
pentru el. Dădu pinteni calului, rugându-se să nu i se întâmple 
lui Gengo ceva rău înainte ca el să ajungă acolo. 

Era aproape miezul nopţii, iar ploaia încetase. Luna 
strălucea din când în când printr-un văl de nori, îmbrăcând într-o 
lumină slabă acoperişul casei şi poteca abia întrezărită. 
Tameyoshi, care se pregătea să se retragă pentru noapte, auzi 
bătăi răsunătoare la poartă şi pe paznicul de noapte strigând 
furios. Se duse chiar el să vadă ce se întâmpla, îl găsi pe 
Yoshikiyo, îl conduse într-o încăpere care dădea spre curtea 
interioară, şi acolo, la lumina slabă a unei lămpi, îi ascultă 
povestea. 

Yoshikiyo descoperi că Tameyoshi nu era nici pe departe 
persoana înfricoşătoare pe care o descriau zvonurile. 
Împrejurările erau împotriva lui, de aceea Tameyoshi, nepotul 
unui celebru comandant de oaste, nu era mai mult decât 
căpetenia unui grup de luptători. Şi totuşi, Tameyoshi al 
neamului Genji, în vârstă de 40 şi ceva de ani, avea maniere 
plăcute şi era deschis la minte. 

— Desigur, înţeleg. O să cădem pe dată la pace. Se 
vorbeşte prea mult în ultima vreme despre încăierări între 
oamenii mei şi Gărzi. Dacă mesagerul tău a fost reţinut fără 
motiv, îl vom elibera fără întârziere. Hei, vino încoace, 
Yoshitomo! strigă Tameyoshi în direcţia unei camere aflate în 
partea opusă a curţii interioare. Yoshitomo, fiul lui cel mai mare, 
apăru de îndată şi îngenunche pe verandă, la o distanţă 
respectuoasă, întrebând curtenitor ce anume dorea tatăl său de 
la el. Yoshikiyo se uită aprobator la tânăr - un fiu bun. 

După câteva cuvinte schimbate cu tatăl său, Yoshitomo se 
duse să-i adune pe servitori şi pe războinici şi să-i ia la întrebări; 
în scurt timp, reapăru şi îngenunche afară, în grădină: 

— L-am adus pe mesagerul onorabilului Yoshikiyo şi pe 
unul dintre soldaţii noştri, cel care l-a provocat. 

Faţa lui Gengo era umflată, de parcă ar fi fost bătut 
violent. Izbucni în plâns când dădu pe neaşteptate cu ochii de 
stăpânul său. 

— Al cui prizonier eşti tu? întrebă poruncitor Tameyoshi. 

— Al fiului tău, onorabilul Yoshikata. 

— Motivul pentru care ai fost arestat? 

Yoshitomo răspunse în locul prizonierului, explicând ceea 


ce se întâmplase în ziua respectivă, pe la ora prânzului. Gengo, 
povesti el, a fost oprit la Poarta Rashomon şi luat la întrebări de 
soldaţii lui Yoshikata, pentru că ducea ceva ce părea a fi un 
document oficial. Gengo refuzase să le înmâneze manuscrisul, 
insistând că fusese trimis de anumite doamne stăpânului său şi 
adăugase că soldaţilor nu le era permis sub nici o formă să 
citească ce era acolo. 

— Şi după aceea? 

Yoshitomo povesti pe scurt: 

— Mi s-a spus că Yuigoro a smuls manuscrisul de la Gengo 
şi l-a călcat în picioare, iar după aceea, Gengo l-a atacat, cuprins 
de furie, răcnind că stăpânul său a fost insultat. Atunci, ceilalţi 
soldaţi de la Podul Rashomon s-au năpustit asupra lui Gengo, l- 
au bătut zdravăn şi l-au aruncat în închisoare. 

— Aşa, deci. Cheamă-l pe Yoshikata, ordonă Tameyoshi. 

În curând, apăru un tânăr care abia împlinise douăzeci de 
ani. Tameyoshi îl mustră pentru purtarea în faţa soldaţilor din 
subordinea sa, şi, după ce termină de vorbit, se ridică brusc şi-şi 
lovi fiul, care se rostogoli de pe verandă în grădină. Intorcându- 
se spre Yoshikiyo, Tameyoshi spuse: 

— Acum, te voi lăsa să faci ce crezi de cuviinţă cu acest 
soldat şi cu fiul meu. Mă învinuiesc pe mine de ceea ce s-a 
întâmplat şi mă voi duce personal la palatul Doamnei 
Taikenmon, să-i cer iertare. Îmi pare tare rău de ceea ce i s-a 
întâmplat slugii tale. A fost un accident cât se poate de nefericit, 
şi te rog să nu-mi păstrezi ranchiună, ci să încerci să uiţi această 
întâmplare. 

Surprins şi uşurat de acest neaşteptat deznodământ, 
Yoshikiyo îl imploră apoi pe Tameyoshi să fie îngăduitor cu 
Yoshikata şi cu soldatul acestuia, şi după aceea plecă împreună 
cu Gengo din casa în care se aşteptase să dea de tot ce era mai 
rău. 

Nu se putea tăgădui că Tameyoshi venea dintr-o familie 
distinsă, se gândi Yoshikiyo cu preţuire, pentru că o astfel de 
creştere nu putea fi întâlnită printre luptătorii de rând. Totuşi, fu 
cuprins de presimţiri rele. Tameyoshi îşi aştepta momentul; era 
limpede că omul nu uitase că bunicul său îndurase o viaţă de 
umilinţe în mâinile aristocraților şi aştepta cu îndârjire 
momentul potrivit pentru răzbunare. 

În jurul lui, capitala se întindea învăluită de somn. Luna 


plutea senin printr-o perdea de nori. Şi, deşi urechea lui nu 
prindea nici un bocet, Yoshikiyo era sigur că această linişte nu 
va mai dura mult. 


Kiyomori şi Tokiko se căsătoriră în luna decembrie a acelui 
an. 

— Ei, bine, vrei s-o iei de nevastă? îl întrebă Tadamori pe 
Kiyomori, care roşi intens auzind această întrebare şi nu 
răspunse decât: 

— Oh... 

Nu mai fu nevoie de nici un cuvânt în plus între aceşti doi 
oameni care se înțelegeau atât de bine. 

Trei nopţi la rând, după obicei, Kiyomori se duse în secret 
în casa din apropierea sanctuarului închinat Zeului Medicinei, 
să-şi curteze viitoarea nevastă. Mergea plin de bucurie, prin 
frigul care-i pişca urechile, peste drumurile pline de noroi. Casa 
era în mrejele somnului, cu excepţia luminiţei care se revărsa în 
noapte de sub jaluzeaua ridicată a camerei lui Tokiko. Era 
simbolul dragostei care-i făcea semn din celălalt capăt al 
universului, umplându-l pe Kiyomori cu imagini mai tulburătoare 
decât acelea din visele lui cele mai fierbinţi. Pentru cei doi tineri, 
care se despărţeau dimineaţa, ceva mai profund decât pasiunea 
părea să transforme cântatul cocoşilor şi ramurile îngheţate, 
prefăcând lumea în poezie. 

În mod normal, Tokiko s-ar fi mutat la Imadegawa, ca 
mireasa lui Kiyomori, dar, pentru că locuinţa lui Tokinobu era 
mult mai spațioasă, aceasta deveni casa tânărului cuplu. 
Prietenii ambelor familii fură de acord că alianţa dintre familia 
unui luptător sărac şi aceea a unui nobil decăzut era cât se 
poate de potrivită. 

Pentru a contribui cu ceva la ospăţul nuptial, Tokitada îşi 
sacrifică şi îşi prepară preţuitul cocoş de lupte, cel pe care îl 
ascundea de atâta timp de ochii tatălui său, şi îl oferi lui 
Kiyomori. 

— Cum aşa!? Ţi-ai ucis cocoşul de lupte, la care ţii atât de 
mult, pentru această seară? 

Tokitada răspunse doar cu un zâmbet. 

Kiyomori rămase mut de uimire. Nu se temea de nimeni 
altcineva decât de tatăl său; dar temperamentul înflăcărat al 


acestui tânăr, care nu era decât un copil, îl cutremura. Ce 
profunzimi neaşteptate urma să descopere şi în sora acestui 
băiat, soţia lui proaspăt cucerită? 


În primăvara care a urmat, în 1138, Tokiko şi-a dat seama 
că rămăsese însărcinată şi-l vesti pe soţul ei. Kiyomori o ascultă 
tăcut, roşu de uimire. Fu cuprins de mustrări de conştiinţă, 
amintindu-şi de acea noapte pe care o petrecuse în braţele 
femeii de pe Drumul al Şaselea, concomitent cu înţelegerea 
faptului că, la 21 de ani, devenise tată. 

— .„..Şi nu te bucuri? spuse îndoită Tokiko. 

Temându-se că a rănit-o, Kiyomori răspunse repede: 

— Ba mă bucur, desigur - dar suntem luptători şi trebuie 
să fie un fiu. 

Dacă ar fi fost aristocrat, s-ar fi rugat ca pruncul să fie fată 
şi ca aceasta să crească, să devină o frumuseţe fără cusur, 
pentru a cuceri favoarea de a deveni concubină imperială, dar 
aceste gânduri nici măcar nu-i trecură prin minte. Nici măcar 
vibraţiile vagi ale iubirii părinteşti nu îl mişcau. 

larna se lăsă din nou peste oraş. Intr-o dimineaţă de 
noiembrie, după o ninsoare abundentă, când camera de naştere 
era îngropată adânc în nămeţi, se auzi ţipătul unui bebeluş nou- 
născut. Servitoarele lui Tokiko se grăbiră la tânărul tată şi îl 
felicitară, anunţându-l că i se născuse un fiu. Jubilând, Kiyomori 
nu era în stare decât să se plimbe încolo şi încoace între camera 
de naştere şi a lui. 

— Bătrâne, adu-mi calul! 

Mokunosuke, care, împreună cu alţi câţiva servitori din 
Imadegawa, îl însoţise pe Kiyomori în noua lui casă, apăru. 

— Tânărul meu stăpân, cât de fericit trebuie să fii! 

— Sunt uşurat - doar uşurat! 

— Te duci acum la sanctuar să aduci mulţumiri? 

— Nu, trebuie să mă întâlnesc cu tatăl meu, la 
Imadegawa, înainte de orice altceva. Bătrâne, zăpada e înaltă - 
trebuie să stai aici. î 

Kiyomori ieşi călare pe poartă. In timp ce se apropia de 
crângul de bambuşi, auzi strigăte răsunătoare din spate. Era 
fratele soţiei lui, Tokitada, care răcnea: 

— Vin cu tine o bucată de drum; bambugşii acoperă 


cărarea. 

Spunând aceste vorbe, apucă de frâu calul lui Kiyomori. 
Încărcaţi cu zăpadă, bambuşii se aplecau îngreunaţi până la 
pământ şi acopereau drumul. Tokitada îşi smulse pumnalul, 
reteză una câte una crengile încărcate cu zăpadă, sărind ca un 
iepure şi aruncând din când în când în urmă câte o privire 
triumfătoare. 

— Mulţumesc, e de ajuns, răcni Kiyomori, privindu-l cu 
admiraţie pe puştiul ăsta sprinten şi dezgheţat. 

Gândurile i se întoarseră spre copilul care se născuse în 
acea dimineaţă, şi se simţi cuprins de căldură, primii fiori ai 
dragostei părinteşti. Acel fiu - nu era nici o îndoială în privinţa 
asta - era al lui, născut de Tokiko! 

Cât putea vedea cu ochii, acoperişurile oraşului Kyoto şi 
ale Dealurilor din Soare-Răsare şi din Soare-Apune care 
înconjurau capitala zăceau adânc scufundate în zăpadă. Silueta 
singuratică trecând în galop pe străzi îi uimea pe puţinii 
trecători, stârnindu-le curiozitatea şi spaima. Kiyomori ajunse la 
porţile din Imadegawa şi, în curând, se pomeni faţă-n faţă cu 
tatăl său, pe care îl şi vesti, înainte să-şi tragă sufletul: 

— S-a născut, în sfârşit - e un fiu! 

— A sosit aşadar..., răspunse Tadamori, iar ochii i se 
umeziră în timp ce vorbea. 

Kiyomori abia izbuti el însuşi să îşi ţină lacrimile în timp ce 
se uita la bărbatul pe care îl respecta mai mult decât pe un tată. 
Ce soartă ciudată îi adusese laolaltă! Aveau înaintea lor un viitor 
nesigur, pentru că prevestirile nenorocirilor erau mai presus de 
orice îndoială. Numai în ultimii trei ani, mai multe case fuseseră 
arse până la temelie. Mănăstirile puternice se luptau cu 
sălbăticie, distrugând temple şi pagode, şi ajungeau până în 
capitală cu mercenarii lor, pentru a-şi face auzit glasul la 
stăpânire. Şi, între timp, naşterea fiului Împăratului Sutoku, 
Moştenitorul Legal, sporise neînțelegerile dintre Curte şi Palatul 
Mănăstire, pentru că Toba, cel care abdicase, îl proclamase pe 
fiul său cel mic, născut de Doamna Bifukumon, Prinţ al Coroanei 
şi succesor la tron. 

Tulburările din ce în ce mai aprinse de pe tot cuprinsul 
ţării şi neliniştea generală îl determinaseră pe Toba cel retras la 
mănăstire să trimită după Tadamori şi să-l implore să accepte 
din nou un rang la Palat. lar Tadamori, căruia i se născuse în 


sfârşit nepotul, îşi dădu în cele din urmă consimţământul, 
acceptând Rangul al Cincilea şi o funcţie în Departamentul de 
Justiţie. Kiyomori fu de asemenea promovat la dorinţa fostului 
suveran, iar steaua familiei Heike păru să se ridice. 

Deşi curtenii geloşi nu se împotriviseră revenirii lui 
Tadamori, începură în curând să uneltească pentru a-l învinui de 
trădare. Se auziseră bârfe care ziceau că Tadamori îi făcea în 
secret curte fiicei unui nobil din neamul Fujiwara, Ariko, o 
doamnă de la Palat, care devenise mai apoi doica Prințului 
Moştenitor. Duşmanii lui Tadamori erau siguri că această 
aventură a lui cu fiica unuia care îl slujea pe rivalul lui Toba 
urma să-i aducă o condamnare la moarte. Dar Impăratul ştia de 
ceva vreme de aventură şi, fără ştirea curtenilor, încurajase şi 
binecuvântase această legătură, din care Tadamori avea deja 
doi fii. 


Toba Sojo, care îşi petrecuse întreaga viaţă râzând în 
desenele lui pe socoteala oamenilor, muri în 1140, la o vârstă 
foarte înaintată. Pe patul de moarte, spuse: 

— Deşi sunt călugăr, să nu îmi faceţi ceremonii călugăreşti 
după ce voi muri. Mi-am petrecut o parte prea însemnată din 
viaţă zeflemisind stareţii, episcopii şi preoţii şi desenând cozi 
care se iţesc de sub veşmintele lor. Dacă m-ati îngropa cu 
incantaţii şi rugăciuni solemne, asta ar fi într-adevăr batjocura 
supremă. 

Sub acoperişul de paie al adăpostului său, Starețul zăcea 
acum, surd la foşnetul frunzelor care cădeau şi la murmurul 
molcom al jeluitorilor săi, care îşi povesteau unii altora 
întâmplări din trecutul său şi isprăvirile pe care le făcuse. Primul 
său bocitor, un curtean de rang înalt, avu grijă să-i organizeze o 
înmormântare cu o ceremonie cât se poate de simplă, la care 
atât Împăratul, cât şi fostul Împărat îşi trimiseră delegaţii; 
numeroşi curteni, care sosiră în trăsuri parcurseră pe jos, printre 
oamenii de rând din sătucul Toba, drumul până la adăpostul de 
pe dealuri. 

— Onorabilul Yoshitomo - ce cinste neaşteptată! 

Sato Yoshikiyo îşi părăsi companionul pentru a i se adresa 
fiului celui mai mare al lui Tameyoshi, Yoshitomo al neamului 
Genji, care păşi repede pe trotuarul drumului şi îl salută pe 


Yoshikiyo cu o deosebită preţuire: 

— Nu am fost foarte sigur dacă erai tu sau nu, pentru că 
nu te-am văzut decât o singură dată, în noaptea aceea..., începu 
el. 

— Mă tem că a fost o nesăbuinţă din partea mea să vin în 
noaptea aceea la o oră atât de târzie după servitorul meu. Nu l- 
am mai văzut pe tatăl tău din acea noapte, dar aş dori să îmi 
reînnoiesc scuzele faţă de el, răspunse Yoshikiyo. 

— Nu, vina este a noastră, mi-e ruşine să o mărturisesc. Ai 
venit să îi aduci ultimele omagii Stareţului? 

— Noi abia ne-am cunoscut, dar dacă s-ar putea să îl mai 
văd o dată, m-aş duce cu drag să-l caut, spuse Yoshikiyo. 

Amintindu-şi de însoţitorul său, îl prezentă: 

— Acesta este Kiyomori al neamului Heike. V-aţi întâlnit 
vreodată până acum? 

— Ah? Poate că ne-am întâlnit. 

Yoshikiyo fu martor la plăcerea fără ascunzişuri cu care 
cei doi luptători tineri se salutară şi îşi dădu seama, deodată, că 
această întâlnire întâmplătoare ar putea fi oarecum un semn. 
Un soldat Heike şi un ofiţer al Comisariatului de Poliţie - un 
Heike şi un Genji! 

— Voi porni în curând spre Soare-Răsare, să mă stabilesc 
la Kamakura - pe moşiile mele, de unde vin atâţia dintre 
membrii familiei. Să nu uiţi să mă vizitezi dacă treci prin ţinut, 
spuse Yoshitomo în momentul despărțirii. 

Yoshikiyo, întotdeauna închis în sine, părea azi mai tăcut 
decât oricând. Aceste naturi taciturne nu-l atrăgeau pe 
Kiyomori. Işi continuară drumul în tăcere până când ajunseră la 
o răspântie, unde Kiyomori îşi luă rămas-bun. Atunci, Yoshikiyo îl 
întrebă: 

— Te duci acasă? 

— Da, noaptea străzile din cartier sunt pustii, iar soţia şi 
copilul îmi aşteaptă îngrijoraţi sosirea. In ultima vreme, cea mai 
mare bucurie a mea este să îmi văd fiul. 

— Câţi ani are? 

— De-abia doi. 

— Ce drăgălaş trebuie să fie! Nu ai cum să explici 
tandreţea pe care un părinte o simte pentru copilul său... 
Trebuie să te grăbeşti acum spre casă. 

Şi se despărţiră, în timp ce soarele apunea. 


Peste o lună, pe 15 octombrie, Yoshikiyo dispăru. 

Lui Kiyomori nu-i veni să creadă. Începu să-şi întrebe 
prietenii şi cunoştinţele, să afle ce se întâmplase, şi i se spuse 
că, în ziua de dinaintea dispariţiei, Yoshikiyo plecase de la Casa 
Gărzilor împreună cu un văr ceva mai în vârstă decât el. Cei doi 
se duseseră acasă, discutând despre deşertăciunea vieţii 
omeneşti, şi se despărţiseră hotărând să se întâlnească în 
dimineaţa care urma. În acea noapte, vărul se îmbolnăvi brusc şi 
muri, iar Yoshikiyo, care se dusese să-l întâlnească a doua zi 
dimineaţa, rămase în faţa casei acestuia până când auzi ţipetele 
îndurerate ale tinerei soţii, ale bătrânei lui mame şi ale copiilor 
mici. Atunci şi acolo, descoperi că nu poate suferi împreună cu 
ei; înţelesese că moartea, acest dat de care nici un om nu poate 
scăpa, era până la urmă o întâmplare zilnică, o platitudine care 
se repeta încă o dată sub propriii lui ochi. Imediat după aceea, 
părăsi casa vărului său şi se duse la Palat, unde spuse că îşi 
părăseşte rangul şi, fără să le spună măcar un cuvânt colegilor 
săi din Gărzi, se duse acasă. Plecarea lui neaşteptată surprinse 
cercurile de la Palat; se părea că nu există nici o explicaţie 
pentru purtarea lui ciudată, pentru că Yoshikiyo era grozav de 
prețuit de fostul Împărat, în calitate de poet talentat, şi fuseseră 
chiar discuţii că Yoshikiyo va fi promovat până la Comisariatul 
de Poliţie. 

Mai târziu, când ajunse acasă, Yoshikiyo părea că nu era 
în apele lui; iar servitorii ascultară neliniştiţi plânsetele tinerei lui 
soţii dintr-o cameră în care Yoshikiyo se închisese cu ea pentru 
un timp. Când reapăru, avea un aer de calm forţat, dar când 
fetiţa lui iubită, de patru ani, îi ieşi alergând în cale şi i se aruncă 
în braţe, Yoshikiyo o împinse cu sălbăticie la o parte, spunându- 
şi, în timp ce făcea acest lucru, că trebuie să uite de toate 
legăturile omeneşti dacă vrea să îşi ia rămas bun de la lume şi 
să se călugărească. Apoi îşi scoase pumnalul, îşi tăie părul prins 
în coadă şi îl aruncă spre tăbliţele ancestrale ale oratoriului 
familial, înainte să plece, ocolind plânsetele sfâşietoare ale 
tuturor celor din gospodărie. 

După zece zile, se descoperi că Yoshikiyo depusese 
jurământul preoţiei şi îşi luase numele budist de Saigyo. Erau 
câţiva care îl văzuseră cu ochii lor în împrejurimile templelor de 
pe Dealurile de Soare-Răsare. 

Kiyomori ascultă încremenit vorbele socrului său: 


— E greu de crezut că cineva atât de tânăr şi de dăruit ar 
putea lua o astfel de hotărâre pe baza unui simplu impuls. Se 
poate ca Yoshikiyo să fi ales să urmeze un mod de viaţă mai bun 
şi mai înalt. 

Kiyomori se gândi să-i ceară o explicaţie mai limpede 
tatălui său, dar în curând uită şi de asta, pentru că se întâmpla 
ceva şi mai tulburător decât dispariţia prietenilor săi, şi anume 
câteva evenimente care îl luau prin surprindere, unul câte unul; 
simţea acum cum o presimţire puternică se naşte înlăuntrul lui. 


Capitolul VIII 
Cometă deasupra capitalei 


În decembrie 1141, cu toate că nimeni nu fu surprins de 
acest lucru, Împăratul Sutoku fu detronat brusc la vârsta de 22 
de ani, iar fiul în vârstă de trei ani al fostului monarh Toba şi al 
doamnei Bifukumon fu declarat împărat şi înscăunat ca atare. 

În mijlocul lunii ianuarie, cam cu o lună mai târziu, un 
călugăr tânăr se plimba singuratic prin pădurile desfrunzite ale 
Dealurilor de Soare-Răsare, adunând rămurelele rupte de 
ninsoarea bogată. Puţini l-ar fi recunoscut în el pe Yoshikiyo al 
Gărzilor, deşi hainele de călugăr nu i se potriveau. 

— A, Domnia Voastră sunteţi? 

Saigyo se opri, auzind că este strigat de cineva. 

— Tu eşti, Gengo? 

— Nu eraţi în cămăruţă, şi nici la templu nu mi-au putut 
spune unde eraţi. M-am gândit că, poate, v-aţi dus până în 
capitală şi mă pregăteam să mă îndrept într-acolo, să vă caut. 
Ce faceţi? 

Saigyo zâmbi încântat. 

— Am ieşit să adun vreascuri, dar valea asta liniştită şi 
gândurile mele mi-au ţinut atâta de urât, încât abia acum îmi 
dau seama că deja soarele apune. 

— Vreascuri? Vai, să adunaţi vreascuri! 

Rostind aceste vorbe, Gergo smulse pe dată legătura de 
crengi din mâinile fostului său stăpân, întrebându-l, în timp ce 
făcea acest lucru, dacă Saigyo se întorcea înapoi spre 
mănăstire: 

— Te-a adus ceva anume? întrebă Saigyo. 

Gengo răspunse cu repeziciune: 

— Familia dumneavoastră este sănătoasă. Am vândut 
casa, caii şi am lăsat să plece servitoarele. Titlurile de 
proprietate asupra moșiilor dumneavoastră au fost retrase. 

— Iţi sunt cu adevărat recunoscător. Nu am cuvinte să-ţi 
spun cât de mult îţi mulţumesc pentru că ai făcut toate astea. 

— Şi rudele dumneavoastră par să fi renunţat la speranţa 
că vă veţi răzgândi vreodată, iar doamna va pleca în curând, 
împreună cu fiica voastră, să locuiască la părinţii ei. 

— Aşadar - au renunţat în sfârşit la mine? Acest lucru mă 
face cât se poate de fericit. 


Sprâncenele lui Yoshikiyo se lăsară în jos în timp ce 
vorbea. Ultimele lui temeri fuseseră cele legate de soţie şi copil. 
Între timp, ajunseseră la adăpostul sărăcăcios al lui 

Saigyo, o colibă din spatele templului principal. Saigyo adună 
câteva poeme care zăceau risipite pe o masă mică, îşi puse 
deoparte cutia cu cerneală şi se apucă să taie vreascurile cu un 
pumnal, în timp ce Gengo spăla la un şuvoi din apropiere 
merindele pe care le adusese şi puse la fiert pe vatră un vas cu 
terci de ovăz. 

Deşi Saigyo îi interzisese în repetate rânduri acest lucru, 
Gengo, fosta sa slugă, îl mai vizita din când în când, insistând că 
va veni chiar dacă va fi ameninţat cu moartea. 

Când cina fu gata, Saigyo şi Gengo, ca doi confraţi 
călugări, egali în rang, se aşezară în apropierea vetrei. Chiar şi 
după ce terminară de mâncat, continuară să vorbească. 

La puţin timp după plecarea stăpânului său, Gengo îşi 
anunţase oficial intenţia de a deveni şi el călugăr, şi, deşi nu 
depusese încă jurământul, îşi alesese numele budist Saiju şi abia 
aştepta să i se alăture lui Saigyo în adăpostul lui. Şi totuşi, 
Yoshikiyo nu era de acord ca Gengo să se călugărească şi, 
pentru a-l pune în continuare la încercare, îl sfătuise să mai 
aştepte un an sau doi. 

— Aproape că uitasem de asta, spuse Gengo, aşezând o 
scrisoare în faţa lui Saigyo. 

Scrisoarea, transmisă de un mesager din partea Doamnei 
Taikenmon, era desenată în caligrafia fluidă a unei doamne şi 
greu de citit din cauza numeroaselor mesaje şi poeme care o 
încărcau. Saigyo o ţinu deasupra focului, încruntându-şi 
sprâncenele din cauza efortului de a descifra literele. După ce 
termină cu scrisoarea, nu mai spuse nimic, dar rămase cu 
privirea aţintită asupra flăcărilor pâlpâitoare din vatră. 

Îi scriseseră mai multe dintre prietenele lui poete din 
serviciul Doamnei Taikenmon, trimiţându-i veşti despre ele şi 
despre Doamna Taikenmon. Doamna Taikenmon, scria una 
dintre ele, era singură şi îşi exprimase de mai multe ori dorinţa 
arzătoare de a se retrage la o mănăstire de călugăriţe. Era un 
lucru uşor de înţeles, se gândi Saigyo. Acum, acest pas părea 
singurul cu putinţă. Fiul ei, Sutoku, fusese detronat, iar viitorul 
ei devenise nesigur. Saigyo se gândi la faptul că ea, care fusese 
apreciată drept una dintre cele mai faimoase frumuseți din 


vremea ei, trecuse acum de patruzeci de ani. Cu toate că o 
compătimea din toată inima, îşi puse şi întrebări legate de 
soarta prietenelor lui care o serveau. Dacă nu îşi urmau stăpâna 
la mănăstire, unde îşi vor găsi adăpost în calea vremurilor 
tulburi pe care le presimţea? 

Gengo alungă tăcerea: 

— Aţi mai auzit ceva despre Morito? 

Saigyo, care contempla visător frumuseţea cenuşii albe şi 
a tăciunilor sclipitori, ridică deodată privirea: 

— Morito? întrebă el, de parcă ar fi încercat să-şi readucă 
în minte o amintire îndepărtată. 

— În decembrie, numele lui a fost înlăturat de pe lista 
criminalilor oficiali. Un călător care a străbătut nu demult 
drumul dintre Kumano şi Kishu mi-a povestit că Morito este 
acum călugăr, acelaşi Morito care a asasinat-o pe Kesa-Gozen 
cu cinci ani în urmă şi a dispărut. Şi-a luat numele de Mongaku, 
iar în toamna care a trecut a jurat să îşi ispăşească păcatul 
îmbăindu-se o sută de zile la rând în apele sfinte ale Cascadei 
Nachi. 

— Ah, Morito! Nu e nimic care să se compare cu Nachi 
când vine vorba despre pedepsirea cărnii, şi nu există cale spre 
mântuire decât prin intermediul unui gest nobil. 

— Acest călător mi-a spus că s-a dus la Cascada Nachi să 
vadă cum arăta călugărul ăsta nebun şi l-a găsit pe Mongaku, 
îmbrăcat cu totul în alb, cu o funie aspră de pai în jurul taliei, 
rugându-se aprins în timp ce se îmbăia în apele care-l biciuiau - 
o imagine care ar fi îngheţat sângele oricui! Se pare că Mongaku 
şi-a pierdut cunoştinţa de mai multe ori şi s-ar fi înecat dacă nu 
ar fi fost paznicul de la cascadă. Mi s-a spus că părul şi barba 
aproape că îi ascund faţa şi ochii adânciţi în orbite, iar el şi-a 
pierdut cu totul aspectul omenesc. 

— Aşadar, asta i s-a întâmplat. 

Smulgându-şi mâna care îl ustura de deasupra focului, 
Saigyo începu să vâneze câteva cuvinte din cenuşa vetrei. 

O undă de milă se strecură în vocea lui Gengo, în timp ce 
repeta povestea chinurilor lui Morito. Gengo fusese printre aceia 
care îl condamnaseră cel mai necruţător pe Morito, iar acum, că 
asculta fără vreo tresărire povestea lui Gengo, lui Saigyo i se 
păru că descoperă în el o anumită şovăială în a se dedica unei 
vieţi de sihastru care se încălzea la focul fremătând încet. De 


unde ar putea să ştie Gengo, se gândi Saigyo, că această 
existenţă lipsită de eroism îi impunea un chin chiar mai mare 
decât biciul îngheţat al Cascadei Nachi, cu înălţimea ei de 300 
de metri? De unde îşi putea da seama Gengo că Saigyo nu 
dormise liniştit nici măcar o singură noapte de când îşi părăsise 
căminul pentru a pleca spre Dealurile de Soare-Răsare, că 
visurile lui erau bântuite de ţipetele fiicei lui iubite, de lângă 
care se smulsese? 

Cine putea şti că în timpul zilei, când îşi vedea de 
îndatoririle lui, aducea apă şi tăia lemne în timp ce compunea 
versuri, oftatul vântului printre ramurile copacilor din văile de 
dedesubt şi printre pinii care înconjurau templul îi răsuna în 
urechi ca plânsetele tinerei lui soţii, şi îi tulbura în aşa măsură 
nopţile, că somnul refuza să îl mai viziteze? Pacea îl părăsise pe 
Saigyo pentru totdeauna. Se sfărâmase în bucăţi sub ramurile 
vii ale copacului pe care îl reprezenta viaţa lui. Remuşcările şi 
compasiunea faţă de cei pe care îi iubea îl vor hăitui până la 
capătul zilelor sale. În valurile Cascadei Nachi, Morito se elibera 
de patimile lumeşti şi de chinurile care erau datul natural al 
omului, căutând să găsească reînnoirea în apele sfinte. Amândoi 
căutau eliberarea de acele ambiţii şi dorinţe care îi torturează 
pe oameni pentru totdeauna. 

În cenuşa vetrei, Saigyo urmări şi reconstitui cuvântul 
„milă“. Mai avea de învăţat să accepte viaţa cu bune şi cu rele, 
s-o iubească împreună cu toate manifestările sale, devenind una 
cu natura. Şi, pentru acest lucru, îşi abandonase casa, soţia şi 
copilul în acel oraş al înfruntărilor de tot felul. Fugise pentru a-şi 
salva propria viaţă, nu pentru un vis grandios de a mântui 
omenirea; nici nu depusese jurământul cu gândul de a cânta 
sutre dedicate lui Buda, nici nu aspira la rangurile căptuşite cu 
brocard ale înalţilor preoţi. Numai abandonându-se naturii îşi 
putea păstra cât se poate de bine propria viaţă, putea învăţa 
cum să trăiască, în calitatea sa umană, şi îşi putea găsi astfel 
liniştea. lar dacă vreun preot îl acuza de depunerea jurământului 
din iubire de sine, nu pentru purificarea lumii şi pentru 
mântuirea oamenilor, Saigyo era pregătit să încuviinţeze că 
aceste acuzaţii erau îndreptăţite şi că el merita să fie ponegrit şi 
scuipat în ochi, ca un fals preot. Şi totuşi, dacă ar fi fost pus să 
răspundă pentru sine, era pregătit să spună că omul care nu a 
învăţat să-şi iubească propria viaţă nu avea cum să iubească 


omenirea, şi tot ce încerca el acum să facă era să iubească 
această viaţă care era a lui. Nu avea nici un har de a predica 
mântuirea sau preceptele lui Buda; tot ce le cerea era să fie 
lăsat să trăiască la fel de umil precum fluturii sau păsările. 

In dimineaţa care a urmat - pe 19 ianuarie -, Saigyo îşi 
părăsi adăpostul şi se îndreptă spre Drumul al Patrulea din 
capitală. Ningea, iar el se simţi gata să se întoarcă, dar gândul 
la scrisoarea pe care i-o adusese Gengo îl făcu să-şi continue 
drumul. Nu-şi văzuse prietenele de o bună bucată de vreme şi 
cine ştia ce schimbări le rezerva soarta? Traversă un pod 
acoperit cu un strat gros de zăpadă şi îşi îndreptă paşii spre 
palatul Doamnei Taikenmon. Într-una dintre răspântiile capitalei, 
descoperi că în pofida furtunii, se adunase o mulţime de 
oameni. Se auzeau strigăte: 

— Îi trimit la drum pe exilați! 

— Doi condamnaţi! 

— Sot şi soţie, cine sunt? Cu ce au greşit? 

Saigyo încercă să o ia pe alt drum, dar şi acela era 
înghesuit de oameni şi de cai. Ofițerii Comisariatului de Poliţie 
se aţineau prin preajmă, pregătiţi să înăbuşe sumeţia unor 
soldaţi care păreau a fi servitorii unei persoane de rang înalt. 

— la te uită, au spatele gol! Câtă cruzime - iar ei sunt 
oameni atât de blânzi! plângeau în hohote câteva femei, 
întinzându-şi gâturile pe deasupra mulţimii şi ascunzându-şi iute 
feţele în mânecă. 

Câţiva funcţionari de ranguri inferioare apărură şi 
îndepărtară pe dată mulţimea, răcnind: 

— Înapoi, înapoi! Eliberaţi drumul! 

Cu porunci hotărâte, începură să-i împingă îndărăt pe 
oameni. De după poarta unei case apărură doi cai fără şa, pe 
spinarea cărora se aflau un bărbat şi o femeie, legaţi cu funii de 
animalele lor. Un funcţionar păşea în fruntea procesiunii, 
purtând o pancartă care anunţa: „Moriyuki din neamul Genji şi 
soţia sa Shimako, condamnaţi la exil în ţinutul Tosa pentru că au 
urmat ordinele Doamnei Taikenmon şi au rostit blestemul de 
moarte împotriva Consoartei Maiestăţii Sale, Doamna 
Bifukumon“. 

Saigyo îi cunoştea pe Moriyuki cel cu părul alb şi pe soţia 
sa, Slujitori bătrâni şi de încredere ai Doamnei Taikenmon. 
Incremenit de ceea ce se întâmpla, Saigyo nu izbuti să-şi 


înăbuşe un strigăt de durere. Sunetul îi împinse pe cei din 
mulţime spre cei doi, cu noi ţipete: 

— Drum-bun, Onorabile Moriyuki, un trist drum-bun! Fie ca 
sănătatea să fie pentru totdeauna cu voi. 

Oamenii ţineau pasul cu armăsarii care mergeau încetişor, 
de parcă le-ar fi părut rău să-i lase pe cei doi să plece. Atunci, 
funcţionarii care supravegheau începură să dea în ei cu 
bastoanele de bambus, strigând furioși: 

— la te uită, oameni de rând, cum îndrăzniţi să vă 
apropiaţi? 

Saigyo nu se pierdea cu firea cu una cu două; destul de 
sprinten pentru a se feri de loviturile de baston, se lăsă purtat 
de mulţime, dar, prins de febra clipei, alunecă pe zăpadă. 
Copitele calului unui funcţionar îl izbiră în cădere, iar Saigyo îşi 
pierdu cunoştinţa. Când îşi veni în simţiri, era tot întins în 
zăpada pătată cu noroi. Mulțimea şi caii dispăruseră. În jurul său 
erau doar liniştea de la miezul nopţii şi vârtejurile de zăpadă 
care astupau orice urmă a ceea ce se întâmplase cu puţin timp 
în urmă, făcând ca întreaga poveste să pară unvis. 

Saigyo nu o vizită în acea zi pe Doamna Taikenmon, aşa 
cum voise. 

Umblau zvonuri care spuneau că acuzaţiile de vrăjitorie 
erau adevărate, altele ziceau că erau false şi întreaga poveste 
fusese o intrigă. Adevărul rămânea necunoscut pentru 
întotdeauna. Privit din exterior, Kyoto rămânea acelaşi Oraş al 
Păcii şi al Liniştii, deşi apele nemulțumirii clocoteau tulburi în 
adâncuri. 

După puţin timp, fostul Impărat Toba depuse şi el 
jurământul monahal, iar prima lui soţie, Doamna Taikenmon, 
deveni călugăriţă a Templului Ninna-ji. Saigyo află despre acest 
lucru de la doamnele ei de companie, care îi scriseră că, la 
vârsta de 42 de ani, doamna se răsese în cap şi abandonase 
traiul lumesc. 

Din chilia lui, Saigyo urmărea venirea primăverii şi asculta 
trilurile păsărilor. 


Marele Pod de la Gojo fusese încheiat; traversa râul Kamo, 
unind partea estică a capitalei şi coastele Dealurilor din Soare- 
Răsare. Cu câţiva ani mai devreme, un anumit călugăr, Kakuyo, 


solicitase ajutorul populaţiei, cerându-le pentru construcţie 
bănuţii câştigaţi prin trudă grea; el însuşi participase la ridicarea 
podului, cărase pietre, ajutase la săparea temeliilor şi locuise 
într-o căsuţă mică de pe malul râului până când podul fusese 
terminat. 

Despre el, oamenii obişnuiţi spuneau: 

— Deşi există mulţi călugări şi preoţi care nu fac decât să- 
şi incendieze templele şi mănăstirile unii altora, acesta, cel 
puţin, este un om sfânt. 

Odată cu construcţia podului, capitala se lărgea spre 
miazăzi, până la dealul pe care se afla Templul Kiyomizu. Ceea 
ce fusese până nu demult o întindere pustie cu iarbă înaltă şi 
copaci fu curăţat repede, pentru a deveni terenul de construcţie 
a unei case impozante. In timp ce construcţiile avansau, oamenii 
erau din ce în ce mai curioşi cine putea fi proprietarul, dar 
nimeni nu părea să aibă habar. 

Pe la începutul verii anului 1145, chiar înainte ca 
alabastrul să fi apucat să se usuce pe pereţi, sosiră membrii 
familiei şi numeroşi servitori, şi în curând ieşi la lumină faptul că 
stăpânul casei era Kiyomori al clanului Heike, el însuşi, proaspăt 
înscăunatul conducător al stăpânirii. 

Intorcându-se spre soţia lui, Tokiko, Kiyomori zise mândru: 

— Acum, spune-mi ce părere ai despre casă, deşi nu se 
prea poate compara cu aceea a tatălui tău. 

Tokiko, acum mama a trei copii, se bucura împreună cu 
soţul ei de noul lor cămin. Inspectară casa împreună cu fiul lor 
de şapte ani, Shigemori, plimbându-se dintr-o cameră în alta, 
adulmecând parfumul lemnului proaspăt, apoi porniră de-a 
lungul coridoarelor. 

— Tatăl tău, spuse Kiyomori, care e şi mai ciudat decât 
mine, spune că preferă casa lui veche şi refuză să vină să 
locuiască aici, cu noi. Ei bine, dacă îi place acolo unde este, nu 
are decât să stea pe loc. Am avut de aşteptat opt ani pentru 
casa asta. 

De-abia trecuseră opt ani de la căsătoria lor, şi nici 
Kiyomori, nici Tokiko nu visaseră că vor avea atât de curând 
propria lor locuinţă. Rememorând acei ani, Kiyomori se întreba 
adeseori cum de izbutise. Cât de scurţi şi de necrezut păreau 
acum toţi acei ani de lipsuri. Servitorii, servitoarele şi slugile de 
rang inferior erau de zece ori mai mulţi. Aveau peste 


doisprezece cai în grajd. 

Şi Tadamori, tatăl său, se îmbogăţise, iar acum deţinea o 
funcţie înaltă în Departamentul de Justiţie; de asemenea, avea 
moşii în provinciile Tajima, Bizen şi Harima. 

Şi Tameyoshi al neamului Genji îşi recăpătase averile. 
Kyoto era năpădit de contingente proaspete de soldaţi veniţi din 
Soare-Răsare, toţi vasali de pe domeniile din Bando ale lui 
Tameyosthi. Fiii lui, acum funcţionari de rang înalt, îşi aveau 
fiecare propria armată, iar prestigiul militar al familiei Genji îi 
făcea să fie consideraţi una dintre marile familii ale capitalei. 

Şi totuşi, aristocrația privea neliniştită bogăţiile din ce în 
ce mai mari ale luptătorilor şi influenţa lor din ce în ce mai 
limpede. Nu se putea tăgădui că pericolele care amenințau 
ordinea existentă a lucrurilor făcea ca această schimbare să fie 
de neocolit, şi că reprezentanţii clasei conducătoare erau siliţi să 
apeleze la luptători pentru protecţie, pentru că autoritatea 
tronului era ameninţată din exterior şi din interior. Ultima 
influenţă liniştitoare asupra Împăratului retras în mănăstire 
(Toba) şi a fiului său, Sutoku, cel care abdicase, dispăruse, acum 
că Doamna Taikenmon se retrăsese între maici, iar ostilitatea 
celor doi foşti conducători era asumată pe faţă. Cercurile de la 
Curte prevesteau o luptă pentru putere. Vrajba diviza deja 
Curtea, iar comploturile şi intrigile se succedau într-un talmeş- 
balmeş repezit. 

Şi, pentru a creşte şi mai mult neliniştea care domina 
oraşul, reprezentanţii clerului militar de pe Muntele Hiei şi cei 
din Nara, sfidând decretele emise de tron, amenințau să înceapă 
un război între ei. Tadamori şi Kiyomori ai neamului Heike şi 
Tameyoshi al neamului Genji au primit sarcina de a înăbuși 
luptele călugărilor şi de a păzi tronul. 

În nopţile de vară fierbinte din iulie 1146, chipuri tulburate 
din toată capitala aveau privirile îndreptate spre cer, unde un 
corp înflăcărat îşi plimba coada luminoasă. 

— O cometă! Apare noapte de noapte... 

— Acolo, la nord-vest - priviţi cometa aia uriaşă! 

— Ceva e pe cale să se întâmple - şi nu e un lucru bun, e 
limpede. 

Locuitorii capitalei erau acum siguri că această apariţie 
celestă era prevestirea unui dezastru, date fiind şi povestirile 
amenințătoare din ultima vreme, cum că monahii din Nara 


adunaseră o armată uriaşă şi se pregăteau să declare război 
împotriva unei mănăstiri rivale. Din Nara începură să sosească 
mesageri călare în fiecare dimineaţă şi seară, iar Tameyoshi fu 
trimis la Uji, împreună cu trupele sale. 

Curtea fu cuprinsă de consternare. Geomanţii şi astrologii 
fură convocați pentru a da lămuriri, dacă semnul de sus anunţa 
binele sau răul. Preoţii rostiră rugăciuni şi incantaţii pentru a 
alunga ghinionul. 

La puţin timp după aceea, pe 25 august, cei de la Curte 
primiră veşti de la Templul din Ninna-ji, că Doamna Taikenmon 
se stinsese din viaţă la vârsta de 45 de ani. 

În următorul an, călugării din Nara începură bătălia 
împotriva mănăstirilor de pe Muntele Hiei, iar Templul Kiyomizu 
fu distrus de un incendiu. În acelaşi an, în 1147, când împlinea 
30 de ani, Kiyomori al neamului Heike fu promovat la Rangul al 
Patrulea şi i se dădu titlul de Domn Aki. Ca guvernator de 
provincie, primi toate onorurile şi toate beneficiile băneşti 
potrivite acestui rang. Pentru Kiyomori, ziua îndelung aşteptată, 
în care urma să-şi trăiască visele tainice, sosise. 


Capitolul IX 
Soldaţii-călugări ai Muntelui Sfânt 


| se spunea Muntele Sfânt - Muntele Hiei. Se înălța pe 
deasupra dealurilor de la temelia sa, dincolo de cursul superior 
al Râului Kamo. Se putea vedea pe durata întregului an, din 
fiecare răscruce a capitalei, nici prea îndepărtat, nici prea 
apropiat. De la răsăritul soarelui şi până la apus, locuitorii 
oraşului îşi puteau ridica ochii obosiţi, exclamâna: 

— Ah! Nicăieri nu există atâta suferinţă şi atâta ură, ca 
aceea care ne mistuie aici... 

Aici, unde oamenii bombăneau şi muşcau, se înşelau şi se 
gudurau unii pe lângă alţii, răsplătind fiecare lovitură cu încă 
una, ei refuzau să creadă că şi muntele era tot un spaţiu locuit 
de oameni, pentru că, dacă acel munte al mântuirii ar fi tot un 
spaţiu al răului, în ce să-şi pună oamenii speranţele şi unde să-şi 
găsească pacea? 

Oamenii stăruiau: 

— A, nu, acolo nu arde decât Lumina Adevărului, zi de zi. 

În acest oraş, mistuit de setea de sânge, oamenii de rând 
nu îşi doreau decât să poată ridica privirea spre cer şi să îşi 
repete crezul că Buda le vedea pe toate - îl judeca pe omul 
cinstit cu cinste, iar pe omul bun, cu bunătate. 

O dunguliţă de lună nouă atârna pe cer. Pe cărarea 
îngustă care ducea spre Vârful Shimei, o siluetă asemănătoare 
unei maimute chircite de durere se bălăngănea şi se împleticea 
în drumul ei spre sus. Era un bătrân înţelept, care îşi aducea cu 
sine bocceluţa de pelerinaj. In cele din urmă, silueta ajunse pe o 
creastă muntoasă. Alături de el se căsca o prăpastie neagră, iar 
în faţa lui se întindea cerul nesfârşit de toamnă. In faţa acestuia, 
se lăsă în genunchi, tremurând. 

— Na - namu... 

Lacrimi i se scurseră pe obraji în timp ce îşi încleştă 
mâinile în rugăciune, îşi ridică vocea şi plânse, adresându-se 
universului: 

— Namu amida butsu (Mulţumesc, Amida Buda)... namu 
Amida... namu... Amida-bu..., gemu el. Fie-ţi milă... fie-ţi milă de 
mine! 

Închinându-se, răcni în gura mare: 

— Orb la propria mea prostie, am încercat să le aduc 


oamenilor mântuirea şi nu sunt în stare să mă mântuiesc nici 
măcar pe mine. În ce direcţie să mă îndrept? Ştiinţa nu mi-a 
adus decât întuneric. Învățătura m-a îndepărtat de calea 
adevărului. Am trăit degeaba. Muntele ăsta Sfânt este 
adevăratul loc de origine al răului. Mi-e teamă să mai trăiesc. Nu 
îndrăznesc să mai trăiesc pe muntele ăsta. Preamilosule Buda, 
dacă promisiunile tale sunt adevărate, oferă-mi un semn că 
există paradisul şi că omul poate ajunge până acolo - apoi lasă- 
mă să mor. 

Plânse o bună bucată de vreme, în timp ce se ocăra în 
cuvinte întretăiate şi suspina. 

In tinereţe, gustase adânc din amărăciunea şi durerile 
lumii, şi, rugându-se să poată deveni un om sfânt pentru a alina 
omenirea chinuită, se dedicase vieţii de pe Muntele Hiei. Timp 
de peste patruzeci de ani, pe aproape întreaga durată a vieţii 
unui om, purtase veşminte de ascet, trăise toate posturile şi îşi 
înăbuşise nevoile cărnii. Timp de şapte ani, desculţ, făcuse ziua 
ocolul templelor din vârful muntelui şi din văi, până când 
picioarele începuseră să-i sângereze, şi îşi petrecuse nopţile 
meditând, apoi se întemniţase timp de mai mulţi ani în 
întunericul unei săli de comori pentru a se adânci în sutrele 
budiste, până când vederea îi slăbise. Apoi, călători prin toată 
ţara, luând parte la dezbateri religioase cu învăţaţi ai altor 
secte, până când îşi câştigă numele de înțeleptul cel mai mare 
al zilelor sale. La bătrâneţe, fusese numit Stareţ al unei 
mănăstiri, cel mai prețuit cunoscător al Celor Patru Doctrine ale 
sectei Tendai de pe Muntele Hiei. Şi totuşi, nici un discipol nu 
venea să se aşeze la picioarele sale, în mănăstirea din munţi, 
pentru că templele de pe muntele Hiei deveniseră din ce în ce 
mai somptuoase cu fiecare an care trecea; luminile lor sfinte 
străluceau din ce în ce mai aprins înlăuntrul sanctuarelor 
interioare; depozitele lor de cereale dădeau pe dinafară din 
cauza belşugului de donaţii primite din partea moşiilor din 
nenumărate provincii, pentru a-i hrăni pe cei peste zece mii de 
călugări, învăţaţi, discipoli, novici şi sclavi fără număr. 
Prosperitatea sectei Tendai nu-i aducea decât disperare 
profundă. 

— Deşi tatăl acestor mănăstiri, Saicho, a muncit aici până 
în ziua morţii sale, învăţătura mea nu îmi poate aduce nimic 
bun, nu mai am puterea de a trăi... Vai şi amar de mine! Chiar 


dacă Buda va veni să se întâlnească după moarte cu mine, cu 
ce îmi va folosi asta? Voi, corbi care zburaţi peste aceste 
dealuri, veniţi şi luaţi-vă din trupul meu carnea cu care să vă 
hrăniţi azi! 

Şi, spunând acestea, bătrânul călugăr se ridică în picioare, 
împleticindu-se, şi în următoarea secundă se azvârli în hău. 

In zorii zilei, cu mult înainte de ora liturghiei de dimineaţă, 
un țipăt care părea să răsune printre norii de deasupra Muntelui 
Piei îi trezi din somn pe călugări. 

— Sună clopotul din Marea Sală de Cuvântări! Veniţi în 
Sala de Cuvântări! 

Răsunetul grav al clopotului tremura încă în aer, în timp ce 
călugării îşi aruncau în grabă veşmintele preoţeşti peste armuri, 
se încingeau cu săbiile lor lungi şi îşi înşfăcau halebardele. 
Urcau în valuri din mănăstirile de pe munte, ca nişte nori care 
clocotesc peste prăpăstii, iar călugării mai în vârstă se sprijineau 
de servitorii lor pelerini. Câteva stele mai luceau încă, risipite pe 
cerul nopţii târzii de iunie. Acoperindu-şi feţele cu eşarfe de 
mătase sau cu mânecile hainelor, preoţii tineri şi cei bătrâni, 
încălţaţi cu sandale de paie, urcară grăbiţi pe povârnişuri. 
Făcându-şi mâinile pâlnie, răcniră peste acoperişurile întunecate 
ale mănăstirilor şi ale clădirilor cu dormitoare: „Veniţi la Sala 
cea Mare! Clopotul sună pentru o Adunare Generală!“ Ca nişte 
luptători care se adună pentru o bătălie, se întrebau tulburaţi 
unul pe celălalt din ce motiv erau chemaţi. 

Un călugăr se opri deodată în faţa unui smoc de iarbă, în 
trecătoarea din faţa vârfului Shimei. 

— Da, da! Un cadavru -al unui bătrân, pe deasupra! Mă 
întreb cărei mănăstiri îi aparţinea acest preot. 

O siluetă însângerată zăcea printre bolovani, cu chipul 
strivit, imposibil de recunoscut; mai mulţi călugări se opriseră în 
jurul său, uitându-se la el; apoi, unul dintre ei făcu un pas iute în 
faţă, uitându-se la un şir de mătănii de la încheietura mâinii 
mortului şi exclamă: 

— Ah! Este Starețul Jitsugyo, care a petrecut atât de mult 
timp chinuindu-se la mănăstirea lui. Nu e nici o îndoială - e el. 

— Poftim? Înțeleptul acela respectabil? 

— Fără îndoială. Uită-te bine la el. 

— Cum de a murit? Desigur că a făcut un pas greşit pe 
Vârful Shimei. 


— Mă îndoiesc. Suferea de mult timp de paralizie şi 
probabil că, din disperare, şi-a pus capăt zilelor. 

— Nu avea cum să fie ăsta singurul motiv. Cei care s-au 
întâlnit cu el în ultima vreme ziceau că nu făcea decât să 
blesteme stricăciunea şi depravarea hramului nostru Tendai 
oricui voia să-l asculte. 

— Era mereu nemulţumit - un om care nu zâmbea 
niciodată. Nenumăraţii ani de sănătate şubredă l-au făcut să 
ajungă astfel. Bietul om - bietul om! 

— Ei, bine, ce putem face acum, când clopotul de adunare 
continuă să ne cheme? 

— Pe acest om bolnav îl aştepta oricum moartea, mai 
devreme sau mai târziu. Acum, că a murit, nu avem timp să ne 
facem griji în privinţa unui cadavru - poate adunarea generală 
ne aduce porunca de a face o expediţie dincolo de poalele 
muntelui. Trebuie să ajungem la adunare. Haidem să ne 
continuăm drumul spre Sala de Cuvântări! 

Întorcând spatele bătrânului mort, călugării îşi continuară 
drumul. Grupurile de monahi înarmaţi treceau unul după 
celălalt, aruncând priviri lăturalnice repezi spre cadavru. 

Soarele răsărea. Lângă trupul înţeleptului mort, o genţiană 
udă de rouă se clătina în bătaia vântului. Gura i se deschisese, 
dezvăluind un singur dinte, şi pentru prima oară, părea că îi 
zâmbeşte muntelui. 

O singură grindă, lungă de treizeci şi cinci de metri, 
susţinea veranda din faţă a Sălii Mari de Cuvântări. La baza 
şirului lat de scări care duceau în sus, spre sală, un călugăr 
mătăhălos stătea ghemuit pe un bolovan, cu faţa îndreptată 
spre adunare. Îşi purta hainele bisericeşti peste armura lucrată 
grosolan. Mânecile lungi ale hainei care i se revărsa îi 
ascundeau pe jumătate faţa. Ţinea în mână o lance. Vreo opt 
sau nouă călugări, tineri sau bătrâni, stăteau pe veranda de 
deasupra lui şi se uitau în jos, spre capetele îngrămădite în faţă. 

Unul dintre aceştia tocmai încheia o cuvântare lungă şi 
înflăcărată: 

— ...Acest adevăr poate părea lipsit de noimă, dar, de 
fapt, nu este, pentru că are înrâurire asupra numelui bun al 
Bisericii noastre. Nu e doar că ne aduce disprețul sectelor rivale, 
dar ea pune în primejdie însăşi existenţa ordinului nostru pe 
Muntele Hiei, păzitorul statului. Fraţilor, orice aţi crede, acum nu 


poate fi decât una din două: avem sau nu avem de gând să 
pornim o revoltă armată? Vreau să vă aud pe toţi cei adunaţi 
aici. 

Adunarea generală fusese convocată pentru a-i vesti pe 
călugări despre o întâmplare de acum câteva săptămâni, la 
început de iunie: la festivalul religios anual de la Gion, în miezul 
festivităților sacre, călugării fuseseră atraşi într-o ceartă violentă 
cu doi soldaţi. Ce-i drept, călugării fuseseră mai chercheliţi 
decât cei doi luptători, de aceea, ambele părţi erau deopotrivă 
de vinovate. Cu toate acestea, încurcătura nu putea fi uitată, 
spuse el, pentru că luptătorii nu le administraseră o bătaie doar 
călugărilor şi preoţilor din Gion, dar răniseră şi câţiva călugări 
care încercaseră să intervină şi, după aceea, scăpaseră teferi. 
Norodul asistase la încăierare, iar pământul sfinţit fusese pătat 
de sânge. Clerul fusese batjocorit pe faţă. Putea oare Biserica să 
ignore o astfel de insultă şi să-i lase pe luptătorii respectivi să 
scape nepedepsiţi? Problema ajunsese la Departamentul de 
Justiţie şi la Comisariatul de Poliţie, iar răufăcătorii fuseseră 
urmăriţi şi identificaţi. Se descoperise că ambii luptători erau în 
slujba Palatului Mănăstire: unul era un slujitor al lui Kiyomori, 
Domnul Aki, iar celălalt era cumnatul său, Tokitada. Preoţii din 
Gion ceruseră de nenumărate ori ca făptaşii să le fie predaţi, dar 
Domnul Aki se mulţumise să râdă şi să le nesocotească 
poruncile. Departamentul de Justiţie emisese mandate de arest 
pe numele lor, dar comandantul acestuia, Tadamori (tatăl lui 
Kiyomori), le ignorase. Autorităţile ecleziastice trimiseseră în 
cele din urmă o delegaţie în numele Muntelui Hiei fostului 
Impărat şi Regentului, cerând punerea sub acuzare a lui 
Tadamori şi a lui Kiyomori; şi totuşi, nu primiseră decât 
răspunsuri ocolite - o altă insultă la adresa Bisericii! 

Aşa stăteau acum lucrurile, iar preoțimea îşi pierduse 
răbdarea. Aşadar, atât Curtea, cât şi Palatul deveniseră 
nepăsătoare la autoritatea Muntelui Hiei. Oare aceste mănăstiri 
din miazănoapte de capitală nu aveau rolul de a opri „intrarea 
diavolului“ şi de a înlătura lucrarea lui? Oare nu un decret 
imperial hotărâse aşezarea cultului Tendai pe Muntele Hiei? 
Oare nu Impăratul însuşi fusese acela care, cu mai mult de trei 
sute de ani în urmă, poruncise construirea sfintei clădiri, 
Komponchudo, pe munte, pentru ca flacăra divină a păcii să 
ardă în vecii vecilor în sanctuarul principal? 


— Oare Tadamori şi Kiyomori chiar trebuie lăsaţi să calce 
în picioare demnitatea Bisericii Tendai? Oare e permis ca însuşi 
fostul Împărat şi Regentul să nesocotească fără ruşine 
autoritatea preoţilor noştri? Ei ne iau în derâdere trecutul şi nu 
au decât dispreţ pentru noi! 

Preotul îşi ridică deodată pumnul încleştat, în timp ce îşi 
termina discursul pătimaş. Un fior străbătu mulţimea înghesuită 
în faţa Sălii celei Mari; apoi un muget sălbatic izbucni de pe 
toate buzele: 

— Spre capitală! Să coborâm spre capitală! 

— La arme! La arme! Trebuie să ne facem dreptate! 

Încă o dată în aceeaşi zi, marele clopot răsună, anunțând 
expediţia care urma să aibă loc. Sfântul Chivot fu adus de preoţi 
în faţa Komponchudo, unde zeitățile fură invocate şi o declaraţie 
solemnă de invazie asupra capitalei fu citită în faţa miilor de 
monahi îngrămădiţi în piaţa marelui templu. 

Aceştia schimbară şoapte indignate: 

— A trecut ceva vreme de când n-am mai vizitat Palatul 
Mănăstire şi Curtea. Chiar a sosit momentul să le vizităm cu 
Sfântul Chivot şi cu emblemele şi să le reamintim că nu e cazul 
să ne dispreţuiască. Aceasta este o şansă dată de Dumnezeu să 
băgăm frica în inimile acelor luptători. 

Soarele de iunie începuse să ardă necruţător; acompaniat 
de sunetele greierilor care ţârâiau un marş din toate direcţiile, 
Sfântul Chivot îşi începu coborârea de pe munte. Era urmat de o 
oaste uriaşă, care îşi continua drumul cu neînduplecarea 
pământului care se surpă. 

Expediţiile armate ale preoţimii de pe Muntele Hiei nu 
erau rare. Mii de călugări năvăleau asupra Curţii sau a Casei 
Regentului pentru a-şi face auzite solicitările, izbutind de obicei, 
pentru că nimeni nu îndrăznea să-şi atragă supărarea zeilor, 
sfidându-i pe monahi. În prezenţa Sfântului Chivot, chiar şi 
Împăratul cobora din baldachinul său, să se închine. 


Capitolul X 
Ereticul 


— Poate că Tadamori şi Kiyomori - tatăl şi fiul - nu sunt 
oameni prea de seamă, dar, în ultima vreme, aceşti luptători ai 
Palatului au început să împrumute purtările tigrului. A sosit 
momentul să-i smulgem ca pe buruieni, sau vor naşte mari 
încurcături ceva mai încolo. 

— Nu, întregul Palat Mănăstire ne batjocoreşte. 

— Vorbiţi despre conacul de la Kagashirayama? 

— Da, despre asta este vorba. Nu am avut nici un răspuns. 

— Acel conac intră în mod natural în jurisdicţia noastră. 
Când călugărul care deţinea Kagashirayama a murit, Palatul a 
presupus că terenul îi revenea Maiestăţii Sale. 

— O încercare sfruntată şi nelegiuită de a pune mâna pe 
el... 

— Palatul-Mănăstire este locul spre care ar trebui să ne 
îndreptăm! 

— Ar trebui să-l vizităm mai des, fiindcă, altminteri, îşi vor 
forma nişte obiceiuri proaste! 

Până seara, mai multe mii de călugări înarmaţi, care 
purtau Sfântul Chivot, năvăliseră în jos pe coasta muntelui şi, ca 
nişte nori aducători de furtună, se pogorâseră dinspre 
miazănoapte asupra capitalei, urmând linia malurilor râului 
Kamo în timpul asfinţitului, până când ajunseseră într-un punct 
nu foarte îndepărtat de porţile oraşului. În timp ce se lăsa 
întunericul, îşi continuară marşul în timp ce intonau sutre pe un 
ton rău-prevestitor, iar făciliile lor aprinse păreau că mistuie 
pământul şi incendiază norii. 

In fiecare sat şi cătun de pe drumul celor ce mărşăluiau, 
groaza îi cuprindea pe locuitori, de parcă Dumnezeul Răului în 
persoană ar fi trecut pe acolo; pe străzi nu apărea nici ţipenie de 
om. În cocioabele lor de scânduri, mamele îşi strângeau copiii în 
braţe, le acopereau feţele şi le astupau urechile, aşteptând ca 
năvălitorii cei cumpliţi să se îndepărteze. 

La Gion, Sfântul Chivot fusese instalat în sanctuarul 
templului, străjuit de călugări; pe durata întregii nopţi, lumina 
focurilor aprinse de ei făcu aburii fierbinţi ai Dealurilor din 
Soare-Răsare să ardă cu o strălucire rău-prevestitoare. 


Ineditul experienţei de a avea o casă nouă şi propria lui 
pasiune pentru construit îi ofereau lui Kiyomori plăceri 
neîntrerupte. De când se mutase la Rokuhara, nu era niciodată 
mulţumit, decât dacă era înconjurat de tâmplari care să 
schimbe şi să mai adauge mereu câte ceva la noua lui casă. Un 
râuleţ care se revărsa de pe dealurile din spatele Templului 
Kiyomizu şi trecea pe lângă proprietatea lui îi aminti lui Kiyomori 
de pârâul care traversa curtea casei socrului său, şi ţinu musai 
să modifice cursul râuleţului, astfel ca acesta să treacă prin 
grădina lui. Îi vorbi despre asta soţiei sale, care spuse: 

— Da, dacă am avea o apă curgătoare care să treacă prin 
grădină, sora mea şi cu mine am putea să ne apucăm de vopsit. 
O să angajez o ţesătoare şi o să inventez câteva modele noi, în 
culori neobişnuite; şi atunci, tu şi copiii aţi putea avea câteva 
haine foarte deosebite. 

Tokiko nu era doar o croitoreasă talentată; odată, în 
adolescenţă, fusese doamnă de companie la Curte, unde văzuse 
şi se ocupase de brocarturile bogate şi de broderiile garderobei 
imperiale. 

— Bine! Aş putea să vă privesc pe tine şi pe sora ta în 
timp ce vopsiți mătasea, aşa cum am făcut în prima zi în care 
te-am văzut. 

Pe Kiyomori îl cuprinse entuziasmul în privinţa acestui 
plan şi puse lucrătorii să se apuce imediat de lucru. Până la 
sosirea verii, ideea se înfăptui. 

— Acum, că râuleţul ăsta ne trece prin grădină, o să avem 
o mulţime de licurici. Trebuie să-l chem pe tata să vină şi să 
vadă, spuse Kiyomori. 

Chiar în noaptea în care Tadamori şi Ariko, mama vitregă 
a lui Kiyomori, veniseră în vizită, călugării de pe Muntele Hiei 
sosiră în capitală. 

Ariko şi Tokiko, care aveau cam aceeaşi vârstă şi ar fi 
putut trece cu uşurinţă drept surori, păreau să găsească o mare 
plăcere una în compania celeilalte, iar priveliştea lor, înconjurate 
de cei trei nepoți ai lui care se jucau, îl încânta pe Tadamori, 
care stătea şi-şi sorbea vinul într- o plăcută stare meditativă. Se 
bucura la gândul că acest fiu al lui, odată nepăsător şi 
fluşturatic, era acum nu doar un curtean de încredere, ci şi 
Domn Aki, stăpânul unei case noi. Pentru Kiyomori, înveselit de 


vin, viaţa părea să fi ajuns în cel mai frumos moment al ei. 

— Dacă ar fi venit şi Tsunemori cu tine, ar fi putut să ne 
cânte la flaut, spuse el. 

— Vă place să ascultați muzică de flaut? răspunse Ariko. 
Dacă aveţi unul, daţi-mi voie să vă cânt eu ceva. 

Kiyomori se întoarse spre Tokiko şi îi spuse să-şi aducă 
flautul. 

Tadamori stătea şi privea licuricii zburând pe deasupra 
râului; în timp ce îşi sorbea încetişor vinul şi asculta cântecul din 
flaut al lui Ariko, se pomeni că se lipeşte de un stâlp şi aţipeşte. 
Dar se ridică brusc, dezmeticindu-se; cineva intra în fugă pe 
poarta din faţă şi se îndrepta în viteză spre gardul de lângă 
grajduri. Se auzi un țipăt, slugile, în colţurile lor, începură să 
forfotească neliniştite. 

— Au venit! 

Tokitada, fratele lui Tokiko, apăru în încăpere, tare 
tulburat, strigând că toţi călugării Muntelui Hiei au sosit în 
capitală. În spatele lui stătea ghemuit slujitorul lui Kiyomori, 
Heiroku. După chipurile lor palide, era limpede că amândoi 
înțelegeau cât de rea e vestea pe care o aduseseră. 

Ochii lui Ariko îi căutară pe ai lui Tadamori, în timp ce lăsa 
flautul din mână. 

— Ce păcat că a trebuit să se întâmple în seara asta, 
murmură Kiyomori în sinea lui, apoi se întoarse spre tatăl său cu 
un zâmbet. Deci, au venit până la urmă! 

Tadamori, care se trezise pe deplin, se ridică în picioare şi 
spuse în linişte: 

— Prin urmare, au venit, nu-i aşa? Va trebui să ieşim şi să 
înfruntăm uraganul. Călugării ăia de pe Muntele Hiei sunt la fel 
ca furtunile cu tunete vara şi vijeliile toamna. Mai mult ca sigur, 
această casă va fi spulberată precum frunzele înainte de un 
vifor. 

— Îmi dau seama de asta, răspunse iute Kiyomori, şi nu 
pot decât să mă înclin în faţa dorinţei cerului, dar nu în faţa 
voinţei acestor oameni. Îmi pot reface oricând casa din ruine. 

— Dacă eşti deja hotărât, atunci departe de mine gândul 
să te sfătuiesc altfel, Kiyomori, dar dacă tu eşti pregătit să-ţi 
pierzi căminul, eu sunt pregătit să-mi pierd fiul. Dacă o să pieri 
în această bătălie, mai am un fiu, pe Tsunemori, şi, după el, un 
nepot, pe Shigemori. 


— Tată, nu ai de ce să fii îngrijorat. Mă rog ca ei să vină 
întâi încoace, pentru că mi-e teamă de ceea ce se va întâmpla 
dacă decid să asedieze Palatul Mănăstire. 

— Maiestatea Sa a fost avertizat să nu ofere de această 
dată nici o înlesnire Muntelui Hiei, altminteri îşi vor face un 
obicei din a-l hărţui. A refuzat deja să le dea conacul 
Kagashirama. 

— Fără îndoială, acesta este adevăratul motiv pentru 
acest protest armat şi nu povestea aia de pe Gion. Incăierarea 
lui Tokitada cu călugării a fost un nimic, un lucru pe care, în mod 
obişnuit, nimeni nu l-ar lua în serios. 

Auzind aceste cuvinte, Tokitada şi Heiroku, care se 
retrăseseră spre coridor, făcură un pas în faţă. 

— Nu, frate, e adevărat că i-am bătut pe mai mulţi dintre 
ei. l-au găsit pricină lui Heiroku pentru o greşeală măruntă, i-au 
poruncit să se închine pentru a-şi cere scuze, i-au cerut numele 
stăpânului său şi, în cele din urmă, l-au batjocorit cu vorbe pe 
care nici un luptător nu are de ce să le îndure, de aceea i-am 
luat la bătaie. Lasă-mă să mă predau oamenilor ălora de la Gion. 
lartă-mă pentru ceea ce am făcut. 

— Stai aşa, aşteaptă, Tokitada, încotro ai pornit? întrebă 
Kiyomori. 

— Eu trebuie să fiu motivul acestui scandal atât de grav, 
strigă Tokitada. 

— Nu ţi-am spus deja să laşi asta pe seama mea? [i-ai 
pierdut minţile? Nu ţi-am spus deja că eu sunt cel care va 
înfrunta urmările? lar tu, Heiroku - să-ţi fie limpede, voi 
descurca totul cu mâna mea. Dacă va fi nevoie, tata este aici să 
mă ajute. Înţelege, Heiroku, că dacă voi vrea să te folosesc 
drept ţap ispăşitor, nu am nevoie să tot repet că îmi asum 
consecinţele. Mi se pare că aud mii de voci - glasurile oamenilor 
de rând, din piaţă - care mă zoresc să merg înainte şi să fac 
ceea ce trebuie... Acum, miza este mai mare decât viaţa mea. 
De mine depinde viitorul luptătorilor. Hai să nu ne mai găsim 
ascunzişuri şi să nu lăsăm această ocazie unică să-mi scape 
printre degete. 

În tăcerea dureroasă care urmă, se auzi zgomotul făcut de 
slugile care se înarmau, pregătindu-se pentru poruncile lui 
Kiyomori. 

— Tată, vrei să mai stai puţin pe aici? 


Sosirea lui Tsunemori, călare, însoţit de mai mulţi slujitori 
şi cai, îl făcu pe Tadamori să se ridice în picioare. 

— Nu, a fost o seară cât se poate de înviorătoare... Şi, 
Kiyomori, poate că se va întâmpla ce e mai rău, de aceea îţi 
spun să trimiţi femeile şi copiii într-un loc sigur înainte de 
sosirea dimineţii. 

Cu aceste cuvinte de avertisment, Tadamori ieşi fără să se 
grăbească în curte şi puse şaua pe cal. Kiyomori o ajută pe Ariko 
să urce în lectica ei, apoi se urcă şi el în şa, spunând că o să-i 
însoţească o parte din drum. Alături de fratele său, care călărea 
pe lângă el, Kiyomori conduse încet grupul pe poartă. 

Licuricii li se îngrămădiră pe şa şi le intrară în mâneci. O 
adiere de vânt făcu nenumăratele insecte să se rotească într-o 
vâltoare strălucitoare. 

În timp ce cortegiul de douăzeci de persoane ajungea 
până la Podul Gojo, Kiyomori aruncă o privire în urmă, peste 
umăr, şi văzu că focurile de pază din apropiatul Gion luminau 
ameninţător cerul. 


Dimineaţa, Capitala arăta tare ciudat. Fiecare casă era 
încuiată, pe străzi nu se afla nici un suflet de om. Marile drumuri 
erau la fel de goale ca şi la miezul nopţii. Din când în când, 
trecea câte un luptător cu armura zornăind. Apăreau câte zece 
sau douăzeci de cai; apoi, trei sau patru călăreţi, conduşi de 
soldaţi, se îndreptau spre Curte; funcţionarii se grăbeau spre 
Palat, la datorie. 

— AŞ dori să vorbesc ceva cu Kiyomori, Domnul Aki. Sunt 
Tadamasa al neamului Heike. Unde îşi face datoria? 

Toate cele opt porţi ale Palatului Mănăstire erau pline cu 
soldaţi îmbrăcaţi din cap până-n picioare în armură. Tadamasa, 
unchiul lui Kiyomori, scăpase neînsoţit de la Curte şi venise să-şi 
caute nepotul. 

Un luptător se opri să-i răspundă: 

— Poate că Domnul Aki nu a sosit încă. Umblă vorba că 
reşedinţa sa va fi atacată de călugări înainte ca aceştia să dea 
năvală fie asupra Curţii, fie asupra Palatului. 

— Ah, înţeleg, e mai îngrijorat de siguranţa propriei lui 
averi decât de a palatului. Tipic pentru el. Atunci o să mă 
îndrept spre Rokuhara. 


Tadamasa întoarse calul spre Soare-Răsare şi porni în 
galop spre Podul Gojo. În timp ce se apropia, observă o siluetă 
călare, venind spre el. Calul mergea în buiestru, legănându-şi 
liniştit coada. 

— la stai! Unchiule, încotro ai pornit? strigă Kiyomori, în 
timp ce Tadamasa trecea ca vântul pe lângă el. 

Tadamasa trase puternic de hăţurile calului şi se întoarse 
brusc, apoi se opri. În timp ce Kiyomori se îndrepta spre el, 
izbucni plin de furie: 

— Aha, tu erai, Kiyomori! Vezi cum vorbeşti cu mine! Ce 
vrei să spui cu „încotro ai pornit“? De îndată ce am auzit că mai 
mult de două mii de călugări au coborât de pe Muntele Hiei, 
primul meu gând s-a îndreptat spre tine. Vai, am zis, uite, 
scăpaseşi în sfârşit de sărăcie, ai fost în stare să-ţi construieşti o 
casă, şi uite, sfârşitul se întrevede atât de repede. Mi-a părut 
rău pentru tine, am avut sentimente pe care numai un unchi le 
poate avea pentru nepotul său. Eram sigur că te pot ajuta şi 
veneam spre tine cât puteam de repede. 

— Asta... a fost cât se poate de grijuliu din partea ta, 
spuse Kiyomori, râzând batjocoritor, deşi înclinase politicos din 
cap, dar, unchiule, nu îţi dai seama cu cine avem de a face? 
Nimeni, nici măcar Maiestatea Sa, nu îndrăzneşte să li se opună 
celor care vin cu însemnul sacru. Indiferent de cât ajutor îmi 
oferi, suntem neputincioşi împotriva acestor călugări de pe 
Muntele Hiei. Dacă nu cumva ai venit să îmi vezi ruinele casei, 
cuvintele tale sunt, politicos fie spus, hazlii. Îmi dau seama că ai 
avut cele mai bune intenţii. 

— Hmm - acum înţeleg. M-am întâlnit în zorii zilei cu tatăl 
tău la Departamentul de Justiţie, iar el părea să gândească 
întocmai ca tine. De fapt, voi doi sunteţi absolut la fel... Aşadar, 
niciunuia dintre voi nu-i pasă de ceea ce se întâmplă. Vă lasă 
rece tot ce se petrece. 

— Tatăl meu vorbeşte pentru el, eu vorbesc pentru mine. 
Nu e nimic ciudat în a-ţi păstra calmul. Dimpotrivă, tu de ce te 
zbuciumi? Nu e nimic ciudat în expedițiile astea înarmate. 

— Destul! Cu cât vorbeşti mai mult, cu atât îmi dau seama 
că tu şi tatăl tău sunteţi nişte laşi. 

Tadamasa, care nu era dispus să accepte că nepotul ăsta 
al lui era acum un bărbat în toată firea, îşi păstrase obiceiul de 
a-l necăji pe Kiyomori, de parcă ar fi fost acelaşi puştan 


zdrenţuit de acum zece ani. Pe de altă parte, Kiyomori îl 
îngăduia pe Tadamasa numai pentru că era fratele tatălui său. 
Nu cunoştea nici o persoană pe care s-o dispreţuiască mai 
profund. In ultima vreme, i se păruse cam neliniştit Tadamasa şi 
simţise că avansarea lui Tadamori în cadrul Departamentului de 
Justiţie, ca şi noul său titlu şi rang, îl demoralizau oarecum pe 
unchiul său, deşi acesta nu avea motive să-i invidieze, de vreme 
ce primise şi el, nu demult, o funcţie importantă la Curte. 

— Hai, coboară din şa, Kiyomori, coboară şi ascultă ce am 
să-ţi spun. 

— Nu, mă duc să veghez la apărarea Palatului, şi nu pot să 
pierd timpul aiurea. 

— Şi ar fi trebuit să fii printre primii la Palat - cum adică, 
vii agale la ora asta, de parcă nu te-ar trage inima să te duci? 
răspunse Tadamasa, descălecând grăbit şi înşfăcând hăţul lui 
Kiyomori. 

— Şi acum, ce vrei? întrebă Kiyomori nerăbdător, 
descălecând şovăielnic şi aşezându-se sub unul dintre pinii care 
străjuiau şoseaua. 

— Acum, ascultă-mă. Dacă te împotriveşti, din această 
clipă mă dezic de toate legăturile sfinte de sânge dintre noi, 
spuse Tadamasa. 

— Ce vrei să zici cu asta? 

— Eşti complet orbit de dragostea pentru soţia ta. Tokiko 
te face să joci după cum îţi cântă ea. 

— Te referi la soţia mea? 

— Cine altcineva decât Tokiko? O laşi să te convingă să 
provoci dezastrul ăsta, soţ prostănac ce eşti! Nu am văzut 
niciodată atâta prostie ca în capul tău. De ce nu îl predai pe 
Tokitada autorităţilor de pe Muntele Hiei? 

— Ah, ia stai o clipă, nu înţeleg prea bine. Încerci să spui 
că, dat fiind că Tokitada este fratele soţiei mele, eu am ascultat 
rugăminţile lui Tokiko şi de aceea sunt vinovat pentru această 
poveste? 

— Da, despre asta este vorba. Nici nu trebuie să te întreb, 
pentru că lucrurile îmi sunt limpezi mie, unchiului tău. 

— Deci, despre asta este vorba, aşa îţi par ţie lucrurile? 

— Jură-mi aici şi acum că o să-l predai pe Tokitada şi pe 
servitorul tău Heiroku, că o să rămâi prizonier în propria ta casă 
şi o să aştepţi să fii judecat. Eu, între timp, mă duc spre Gion şi 


vorbesc eu însumi cu călugării. Atunci, ei nu vor mai avea 
motive să facă scandal şi vom preîntâmpina un dezastru. 

— Refuz. 

— Poftim!? 

— Mai bine să-mi smulgă unul după altul toate 
mădularele, înainte să-i predau pe oamenii ăştia doi. 

— De ce refuzi? Cât valorează vieţile lor, faţă de liniştea 
Maiestăţilor Lor? 

— Tokitada şi Heiroku nu sunt singurii vinovaţi. Dacă la 
Curte se va întâmpla o nenorocire, va fi doar rezultatul 
abuzurilor sale neîntrerupte. Dacă este atacat Palatul, acesta nu 
va fi decât rezultatul proastei guvernări. Nu mă poate acuza 
nimeni de urmări. 

— Ai înnebunit, Kiyomori? Ce cuvinte lipsite de ruşine! 

— Nu mai lipsite de ruşine decât acelea pe care le-ai 
scuipat tu până acum. Soţia mea îmi este foarte dragă, dar nu ia 
ea hotărârile în locul meu. 

— Foarte bine, foarte bine... Eu am vorbit destul. Fie ce-o 
fi! Te-am şi auzit spunând lucruri care nu pot fi trecute cu 
vederea. lar ceea ce li se va întâmpla Maiestăţilor Lor nu este 
problema ta? 

— Da, am spus asta. 

— Trădătorule! Nemernicule! 

— Serios? 

— Zeii îşi vor revărsa fără îndoială pedepsele asupra 
capului tău necuviincios! Cum să am un asemenea monstru de 
nepot!... Nu, nu îmi voi risca funcţia de la Curte din cauza ta, 
Kiyomori! 

— Aoleu, cât de tare te-ai enervat! 

— Tu şi Tadamori - amândoi - îmi nesocotiţi propunerile 
de ajutor. Staţi şi veţi vedea, vă va părea rău pentru asta... Nu, 
nu am nici un motiv să îmi mai pese de voi pe viitor. Spune-i 
tatălui tău asta: din acest moment eu, Tadamasa, renunţ la 
orice pretenţie de a fi membru al clanului Heike. 

Fără îndoială, ameninţarea morţii însăşi, care se lăsase 
asupra capitalei, îl determinase pe Tadamasa să-şi părăsească 
toate legăturile cu clanul Heike, într-o clipă de panică. Şi totuşi, 
Kiyomori ascultă izbucnirea unchiului său cu un zâmbet, de 
parcă n-ar fi fost decât o mică ciorovăială înaintea micului- 
dejun. 


Îi privi pe Tadamasa dispărând pe cal în zare, într-un 
vârtej de praf, apoi se ridică şi îşi dezlegă armăsarul; în timp ce 
se urca în şa, două mogâldeţe săriră dintre copaci şi îi înşfăcară 
frâiele. 

— Hei, voi... Tokitada şi Heiroku? V-aţi întors târziu, de 
aceea am luat-o înainte. Ce se întâmplă? Ce e cu Tokiko şi 
copiii? 

— Am făcut după cum ne-ai poruncit. Sunt la adăpost, la 
Templul Anryakuju-in, şi nu ai de ce să îţi faci griji pentru ei. 

— Bine! Câtă vreme femeile şi copiii sunt la adăpost. 
Mokunosuke€ poate avea grijă de casa din Rokuhara. Acum nu 
mă mai preocupă nimic. Aţi făcut o treabă bună! 

La aceste cuvinte, Tokitada şi Heiroku îşi ascunseră feţele 
cu mâneca şi izbucniră în plâns, implorându-l pe Kiyomori să-i 
ierte; strigară că nu ştiu cum să îşi răscumpere greşelile; nu 
doar că aduseseră urgia de pe Muntele Hiei, dar nebunia lor 
stârnise şi discordie printre membrii familiei Heike, spuneau ei. 

— Gata, îndeajuns cu flecăreala, am plecat, zise Kiyomori, 
îndemnându-şi calul la galop. 

Lăsaţi baltă, cei doi aruncară o privire în urma lui 
Kiyomori, în timp ce praful le venea drept în faţă, apoi începură 
să-l urmărească în fugă. 

Trei preoţi, conducătorii călugărilor de pe Muntele Hiei, 
ieşeau furioşi din Palatul Mănăstire. După privirile lor mânioase, 
era limpede că toate cererile lor fuseseră respinse. Se opriră la 
ghereta porţii să-şi ceară înapoi lăncile, le aruncară sub braţ cu 
un gest de înfumurare şi strigară după cei doisprezece lachei ai 
lor, în timp ce ieşeau pe poartă. 

Acesta era obiceiul călugărilor: îşi trimiteau reprezentanţii 
la guvern, să îi prezinte cererile lor, iar dacă erau refuzati, 
aduceau negreşit Sfântul Chivot şi însemnele sacre în capitală şi 
terorizau autorităţile până când acestea încuviinţau totul, pentru 
că nici măcar forţele civile nu îndrăzneau să se opună 
Chivotului. 

Azi, Muntele Hiei ceruse să-i fie predaţi cumnatul 
Domnului Aki, Tokitada, şi servitorul Heiroku. În legătură cu 
această cerere, călugării îşi arătaseră încă o dată dorinţa de a 
primi conacul Kagashirayama, dar fostul Impărat refuzase. 

Un val de entuziasm cuprinse şirurile de luptători. Se 
auziră strigăte: 


— lată-l pe Domnul Aki, Kiyomori al clanului Heike. 

Gărzile se bucurară când Kiyomori apăru cu obişnuitul său 
aer bine dispus. Zâmbind larg în stânga şi în dreapta în timp ce 
trecea călare printre rândurile înarmate, Kiyomori simţi starea 
de spirit a soldaţilor crescând deodată. Transpiraţia începu să-i 
curgă pe faţă, iar urechile lui mari păreau să-i tremure. În 
spatele lui veneau Tokitada şi Heiroku, abătuţi, desprinşi parcă 
din alt tablou decât silueta voioasă de pe cal. 

Secretarii palatului, funcţionarii de stat şi curtenii, toţi cu 
chipurile încordate, stăteau adunaţi în sala tronului, acolo unde 
Impăratul călugărit îl aştepta pe Kiyomori. 

Acesta îngenunche. 

— Maiestatea Voastră, deşi adevărata pretenţie a Muntelui 
Hiei este conacul Kagashirayama, servitorii mei sunt aceia care 
i-au făcut pe călugări să vină încoace. Eu singur sunt 
răspunzător pentru acest lucru. De aceea, daţi-mi voie să tratez 
cu Muntele Hiei cum voi crede de cuviinţă. 

Impăratul călugărit încuviinţă; nu se auziră împotriviri din 
partea curtenilor înspăimântați, nici întrebări despre modul în 
care va ajunge Kiyomori să îi facă pe călugări să se retragă fără 
necazuri spre Muntele Hiei. Kiyomori făcu o plecăciune şi se 
retrase. 

Oamenii lui îl priviră din depărtare în timp ce vorbeau 
între ei: „Nu ne putem aştepta la nimic bun de la curtenii ăia 
slabi de înger, dar domnia sa are fireşte un plan.“ 

Până acum, fiecare mişcare a lui Kiyomori fusese urmărită 
cu atenţie de către cei din jurul lui, şi fuseseră multe bănuieli cu 
privire la următorul pas pe care urma să-l facă. Refuzul de a-i 
preda călugărilor pe Tokitada şi pe Heiroku cucerise inima 
soldaţilor săi, care îl priveau de atunci cu respect şi dragoste. 
Kiyomori era cineva cu care fiecare soldat simţea că putea vorbi 
ca de la bărbat la bărbat. Nu era nici o diferenţă între Kiyomori 
şi alţi luptători dacă te uitai la curaj sau la meşteşugul armelor, 
dar mila lui faţă de cei săraci şi năpăstuiţi şi dorinţa lui de a-i 
apăra îi aduseseră un bun nume printre oamenii săi; la asta se 
adăuga şi calitatea lui neobişnuită de a-şi transmite şi altora 
propria bună dispoziţie. Oriunde se ducea, chipul lui cu proporţii 
generoase - sprâncenele ca nişte omizi, ochii cu colţurile 
îndreptate în jos, nasul mare, buzele pline, obrajii rumeni, 
adolescentini, şi bărbia rotundă, precum şi urechile acelea cu 


lobi grei, care se mişcau ori de câte ori râdea, stârneau bună 
dispoziţie. 

Omul cu acest chip ieşi din clădire printr-o poartă din 
lăuntru şi porni să traverseze curtea interioară a Palatului. În 
curând, fu înconjurat de luptători care începură să stăruie cu 
strigăte: 

— Kiyomori al neamului Heiké, ce s-a hotărât? 

— Va fi un decret imperial? 

— Ce s-a întâmplat şi ce spune Maiestatea Sa? 

O întrebare după alta erau azvârlite iute asupra lui. 
Ştergându-şi fruntea înfierbântată, Kiyomori trase de coiful care 
îi atârna pe spate, îl puse pe cap şi-şi legă şireturile sub bărbie. 

— Staţi aşa, staţi aşa, nu e nevoie să vă îngrijoraţi. Acum 
mă voi duce direct la Gion şi le voi opri marşul cu Chivotul. 

— Îi vei opri? 

— Stai aşa, lasă-l pe domnia-sa să se ocupe de asta! 

— Dar călugării aceia nu se tem de nimic; ne dispreţuiesc 
mai mult decât dispreţuiesc praful de sub picioarele lor, iar 
noaptea trecută au dovedit că sunt însetaţi de sângele nostru. 
Dacă te vei duce acolo, domnule, nu ai de unde să ştii ce vor 
face... 

— E adevărat, dar îi voi lua pe Tokitada şi pe Heiroku cu 
mine. Oricât de mult aş regreta, va trebui să-i dau pe mâna 
călugărilor şi să încerc să cad la o înţelegere. 

— Cum? li vei preda călugărilor, până la urmă? 

— Nu am de ales. 

— Ce spui! Aşadar, Maiestatea Sa se aşteaptă ca luptătorii 
să ispăşească ei, până la urmă? 

— Haideţi, încetaţi cu vorbele astea fără noimă. Amintiţi- 
vă că eu am fost acela care a propus soluţia asta, nu Maiestatea 
Sa. Acum, lăsaţi-mă să merg să-i opresc înainte să plece din 
Gion. Dacă voi avea norocul să mă întorc acasă viu, vom avea 
ce povesti. Acum, fiecare dintre voi să se ducă la post. 

Urmat de Tokitada şi de Heiroku, Kiyomori se îndepărtă 
călare pe cărarea luminată de un soare strălucitor, albă şi arsă 
de arşiţă. Fiecare frunză, fiecare fir de iarbă se aplecau de 
dogoare. Gărzile se uitară după cei trei fără să scoată o vorbă, 
de parcă erau trei fantome care bântuiau străzile în toiul zilei. 


De pe treptele de piatră ale unuia dintre templele din 
Gion, cei trei conducători care se întorseseră de la Palatul 
Mănăstire ţineau o predică în faţa celor două mii de călugări, 
adunaţi pentru a afla ce se întâmplase. 

— ...Nu avem parte de vorbe adevărate din partea 
Maiestăţii Sale. Amândouă cererile ne-au fost refuzate. Nu 
există nici măcar speranţa că vechea pricină a conacului 
Kagashirayama se va stinge. Nu ne mai rămâne altceva de făcut 
decât să dăm năvală asupra Palatului cu Sfântul Chivot, să-l 
facem pe Maiestatea Sa să-şi vină în minţi. 

Se auzi un răcnet înnebunit: 

— Să mergem atunci la Palat! Să-i pedepsim aspru! 

Cu aceste cuvinte, mulţimea începu să-şi pregătească 
armele şi năvăli spre sanctuarul în care se afla Sfântul Chivot, 
printre lumânări subţiri care ardeau ca mii de stele şi nori de 
tămâie care aproape că învăluiau dumbrăvile din Gion. Cântând 
în cor sutrele, scoțând sunete ritmate din clopote şi cu tobele 
tresăltând, de parcă ar fi fost alarma de război a unor triburi 
sălbatice, uriaşa armată porni la drum. Aerul din jurul lor 
tremura, de parcă diavolul însuşi i-ar fi însoţit. Ridicat în cele din 
urmă pe umerii preoţilor cu veşminte albe şi sclipind orbitor în 
toate încrustaţiile lui de aur, unduindu-se încet-încet, Sfântul 
Chivot porni la deal în jos, ajungând pe şoseaua cea mare. 

O siluetă ţâşni deodată în faţa chivotului şi ridică o mână: 

— Aşteptaţi, voi, preoţi ai Infernului! 

Purta pe cap un coif negru de fier, fără emblemă; era 
îmbrăcat într-o armură neagră, purta sandale de pai şi ţinea în 
mână un arc lung. La o distanţă destul de mică în urma lui se 
aflau Tokitada şi Heiroku, dezarmaţi, cu feţele încremenite ca 
nişte măşti. 

— Eu, Domnul Aki, Kiyomori al clanului Heiké, vă cer să 
mă ascultați. Printre atâţia oameni răi, ca voi, trebuie să existe 
măcar unul care să asculte de glasul înţelepciunii. 

In ochii grupului din faţă arăta ca Asura, Zeul Războiului, 
făurit din catran, cu fălci căscate, din care torentul de sunete se 
revărsa bubuind. 

Incremeniţi de nesocotinţa acestui flăcău şi de cuvintele 
lui, călugării strigară: 

— liiii! Kiyomori! 

Apoi izbucniră răcnete sălbatice din toate părţile. 


— Tăiaţi-l în bucăţi! Să ne desfătăm cu sângele lui! 

Conducătorii care păşeau în fruntea mulţimii nu arătară 
nici urmă de surpriză şi îi făcură pe participanţii la marş să se 
oprească în loc. 

— Lăsaţi-l să vorbească. Să nu-l atingă nimeni. Să auzim 
întâi ce are de spus. 

Cei care transportau Chivotul împinseră îndărăt mulţimea 
furioasă, ţipând: 

— Nimeni nu se va apropia de Sfântul Chivot şi nu îl va 
profana! Staţi departe de simbolul sfânt! 

Kiyomori rămase hotărât la locul lui, continuând să strige 
aspru: 

— Ceea ce mi-aţi cerut, vă voi oferi acum. lată-i pe 
Tokitada şi pe Heiroku - luaţi-i! Amintiţi-vă, totuşi, că sunt încă 
în viaţă. 

Privirile îngrijorate ale conducătorilor se transformară în 
zâmbete dispreţuitoare, în timp ce ascultau cuvintele lui 
Kiyomori. Acesta din urmă răsuflă adânc şi mai spuse. 

— Ce s-a întâmplat la Gion m-a adus să fac acest lucru. 
Priviţi-mă, o, zeilor! lar tu, Buda, destupă-ţi urechile! Ascultaţi ce 
am de spus. Amândouă părţile sunt vinovate, pentru că toţi erau 
chercheliţi, nu-i aşa? Nu s-a spus întotdeauna că amândouă 
părţile unei încăierări sunt vinovate? De aceea, eu, Kiyomori, îi 
predau pe aceşti doi oameni pe care îi iubesc Muntelui Hiei, iar 
în schimb vă cer să ne întoarcem către acest obiect sacru, 
simbolul divinității voastre! 

Cuvintele lui Kiyomori fură întâmpinate cu hohote 
puternice de râs. 

— la uitaţi-vă la Kiyomori, Domnul Aki! Cum aiurează! A 
înnebunit! 

Trupul lui Kiyomori era chinuit din cauza strădaniei de a se 
face înţeles. Sudoarea i se scurgea pe obraji, pe bărbie şi din 
spatele urechilor, ca apa fierbinte care clocoteşte pe fierul 
încins. 

— Chiar dacă am înnebunit sau nu, ascultați ce am de zis 
până la capăt. Lăsaţi-l şi pe acest zeu să mă audă. Fie că este o 
divinitate sau Buda însuşi, este un blestem, o iluzie şi o sursă de 
suferinţă pentru oameni! Nu e nimic altceva decât un obiect de 
idolatrie! Nu a înşelat ea oamenii timp de atâtea secole şi nu i-a 
dus pe cărări greşite, această monstruozitate de pe Muntele 


Hiei? Dar Kiyomori nu este uşor de păcălit. Ascultă-mă, aşadar, 
zeitate afurisită, şi fereşte-te! 

Uimirea se răspândi printre călugări, în timp ce Kiyomori 
îşi punea o săgeată în arc; acesta scârţâi în timp ce el îl 
întindea, rotunjindu-l ca pe o lună plină; apoi ţinti direct spre 
Chivot. 

Unul dintre conducători făcu un pas în faţă, ţipând: 

— Vai! Fii blestemat, hulitorule. O să mori în spume de 
sânge! 

— O să mor? Atunci, aşa să fie. 

Coarda arcului zbârnâi, săgeata şuieră şi se înfipse chiar în 
mijlocul Chivotului. Un răcnet sălbatic se auzi din două mii de 
gâturi. Preoţii în veşminte albe se ridicară deodată în picioare, 
strigând repezit unii la alţii, iar aerul se umplu de tânguiri, ţipete 
ascuţite, furioase, răcnete de durere, urlete de oameni pe 
jumătate înnebuniţi, gemete şi răgete de fiare sălbatice. 

Chivotul nu fusese niciodată pângărit astfel! Niciodată nu 
se întâmplase ca un om să ridice o mână împotriva lui, pentru 
că, dacă ar fi făcut-o, ar fi căzut mort în aceeaşi clipă, în spume 
de sânge. Şi totuşi, Kiyomori stătea bine proptit în picioare; nici 
sângele nu îi ţâşnea din gură. Deşertăciunea mitului fusese 
dezvăluită în plină zi, iar preoţii fuseseră despuiaţi de toată 
autoritatea lor. Înspăimântaţi, conducătorii încercară repede să 
prefacă dezamăgirea adunăturii în furie, asmuţindu-i spre 
sânge. 

— Nu-l lăsaţi pe nebunul ăla să scape! 

Mulțimea călugări se dezlănţui. Kiyomori o rupse la fugă 
într-o furtună de lănci sclipitoare, praf şi bâte pregătite să-l 
lovească. La o distanţă nu prea mare de el, Tokitada şi Heiroku 
fură înghiţiţi în curând de gloată şi dispărură din vedere. 

Coarda arcului lui Kiyomori plesni; lovise de jur împrejur 
cu arcul, doborând trei sau patru dintre duşmani şi luptându-se 
ca un apucat. Dar sorții îi erau împotrivă, pentru că nu avea nici 
o altă armă. 

— Nu-l ucideţi! Prindeţi-l viu! 

Călugării îl hăituiau ca pe un mistreţ la ananghie. 
Conducătorii se auzeau răcnind: 

— Prindeţi-l! Doborâţi-l! O să îl tărâm înapoi, viu, până la 
Muntele Hiei! 

— Puneţi mâna pe el viu, viu! răcneau ei. 


Îl puteau ţine ostatic pentru viitoarele lor negocieri cu 
Palatul, sau, dacă nu, aveau să-l pedepsească îngrozitor pe 
rebelul cu arcul, pentru a da o pildă a puterii oamenilor de pe 
Muntele Hiei. 

Mulțimea greoaie se mişca stângaci. Silit la luptă corp la 
corp, Kiyomori smulse o suliță de la unul dintre călugări. Cu ea 
începu să reteze braţe şi picioare până când arma se umplu de 
sânge şi, în faţa ochilor săi, cinci-şase răniţi sau morţi se 
prăbuşiră la pământ. Îi zări pe Tokitada şi pe Heiroku, nu prea 
departe, împiedicându-se în timp ce încercau să ajungă până la 
el. Crâmpeie din ţipetele lor îngrijorate îi ajunseră la urechi, aşa 
că le strigă înapoi: 

— Nu nu vă lăsaţi! Păstraţi-vă curajul! Acelaşi soare se 
uită în jos la noi toţi! A 

Toate acestea se întâmplară preţ de câteva clipe. Intre 
timp, gălăgia şi agitația atraseră oamenii de rând din 
împrejurimi. Aproape imediat, o mulţime uriaşă se adună 
gălăgioasă la faţa locului. Unul dintre ei ridică de jos o piatră şi 
strigă: 

— Nu-i lăsaţi pe lupii de pe Muntele Hiei să vă sfâşie de 
vii! 

Se auziră urlete răsunătoare: 

— Jigodii puturoase! 

— Călugări blestemaţi! 

Gloata însetată de sânge huidui: 

— Pe ei, pe preoţii ăştia lacomi şi răi! 

Apoi, oamenii ridicară bucăţi de stâncă şi pietre, 
azvârlindu-le spre călugării care mişunau care încotro. Un urlet 
de mânie fu urmat de încă un potop de pietre. Chiar în acea 
clipă, un fuior negru de fum ţâşni dintre copacii din Gion. Incă 
un fuior, apoi încă unul, urmat de încă unul. La o asemenea 
privelişte, călugării şovăiră, apoi începură să dea înapoi, 
înspăimântați. Strigându-şi unul altuia că fuseseră prinşi într-o 
cursă, călugării care se luptau bătură în retragere. Acum, în 
plină groază, uitaseră de marea sfinţenie a Sfântului Chivot; 
acesta se legăna sălbatic, înclinat într-o rână, pe deasupra 
capetelor mulţimii răvăşite, aproape prăbuşit de pe umerii 
preoţilor care alergau spre Gion cât îi ţineau picioarele. 

Kiyomori se opri pe o coastă a Dealurilor de Soare-Răsare 
şi aruncă o privire în jos, în depărtare, râzând în hohote. 


— Uite-i cum se risipesc cu toţii! Grozav! 

Armura lui neagră era întinsă pe jos, acolo unde o 
aruncase, şi stătea aşa, gol până la brâu, ştergându-şi sudoarea 
de pe trup. Ce caraghios! Şi mai izbucni o dată în râs. Nu se 
dăduse el înapoi, ci aceşti 2.000 de oameni! Plănuise să o rupă 
la fugă după ce săgeata găurea Chivotul, şi le poruncise aspru 
lui Tokitada şi lui Heiroku să facă acelaşi lucru, chit că erau 
însetaţi de o luptă pe viaţă şi pe moarte („Niciunul dintre voi nu 
va muri prosteşte! Să nu vă doară cum se vede, fugiţi şi gata.“). 
Se înţeleseseră să se întâlnească pe dealul din spatele 
Templului Kiyomizu. 

Kiyomori fusese surprins de retragerea călugărilor. Fără 
îndoială, ploaia de pietre îi luase pe neaşteptate, dar, mai mult 
ca sigur, clipa în care zăriseră fumul fusese ce îi pusese pe fugă. 
Se uită ţintă la fumul care îi dăduse soarelui o tentă sângerie, şi 
tocmai se gândea cum izbucniseră de fapt, când îl văzu pe 
Tokitada urcând dealul de unul singur. 

— Ah, eşti teafăr! 

— Ei bine, iată-te, Tokitada, dar Heiroku unde e? 

— Şi Heiroku a scăpat de mulţimea aia însetată de sânge. 

— Va veni şi el ceva mai încolo să ni se alăture? 

— M-am întâlnit cu el pe Podul Todoroki, uitându-se la fum 
şi spunând că era sigur că tatăl lui avea o legătură cu asta. Apoi 
a pornit în fugă spre Gion. Fireşte, se va întoarce mai încolo. 

— Aşadar, despre asta era vorba. Mokunosuke nu e omul 
care să stea să trândăvească la Rokuhara. Bătrânul a uneltit 
ceva - le-a dat foc scaunelor de sub ei! 

Bănuiala lui era dreaptă. Mokunosuke, ca un subaltern de 
rang mai înalt lăsat să păzească locuinţa de la Rokuhara 
împreună cu douăzeci de slujitori mai tineri, nu fusese în stare 
să îndure gândul că, poate, Kiyomori îşi risca viaţa pentru 
Heiroku, şi, în aceeaşi zi, devreme, după ce se asigurase că 
stăpâna şi toate servitoarele ei sunt la adăpost, îşi croise în 
tăcere propriile planuri şi îi trimisese pe restul servitorilor la 
poalele Dealurilor de Soare-Răsare, să se ascundă. Nu bănuise 
că Kiyomori urma să facă un asemenea gest îndrăzneţ. 

Mokunosuke plănuise să dea foc templelor şi sanctuarelor 
din Gion, dacă monahii se năpusteau asupra Palatului sau 
veneau să atace Rokuhara. Şi totuşi, o potriveală fericită se 
dovedise mai bună. 


În cele din urmă, Mokunosuke€ şi Heiroku urcară dealul, 
căutându-l pe Kiyomori; după ce se pomeniră din nou faţă în 
faţă, sănătoşi, inimile lor fură copleşite de recunoştinţă. Işi 
ridicară mâinile în rugăciune spre soarele purpuriu, în timp ce 
lacrimile curgeau pe obrajii lui Kiyomori. În sinea lui, bărbatul 
murmură: 

— Cu adevărat, cerurile şi pământul au fost azi cu mine, 
iar spiritele protectoare ale străbunilor mei s-au îndurat de 
această făptură neputincioasă şi au apărat-o. 

În continuare gol până la brâu, Kiyomori se aşeză pe un 
pietroi şi trase bine dispus concluzia: 

— Ei, bine, oameni buni, necazurile noastre pe ziua de azi 
s-au terminat; după azi urmează mâine, apoi poimâine, şi tot 
aşa, zilele care vor veni - până la răsplată. 

— Aia va veni cu siguranţă, ripostă Mokunosuke, 
încruntându-se, şi atunci nu vom mai avea de ce să râdem. 

— Să vină o sută de zile ca asta şi voi fi victorios, pentru 
că am doi aliaţi. 

— Ce vrei să spui cu asta? întrebă Mokunosuk€. 

— Unul este tatăl meu, din lImadegawa, iar celălalt a fost 
miracolul din ceruri - ploaia de pietre. Cu siguranţă că i-ai văzut, 
Bătrâne, pe oamenii ăia care au ţâşnit de nicăieri şi au început 
să arunce cu pietre în călugării ăia? 

Vocile unor oameni îl întrerupseră pe Kiyomori. Tokitada 
aruncă iute o privire de după colţul unei stânci spre strâmtoarea 
de dedesubt. Ceilalţi îşi întinseră mâinile după arme şi armuri. 
Făcându-le semne să se liniştească, Mokunosuke îl asigură 
repede pe Kiyomori că, mai mult ca sigur, oamenii aceia erau 
celelalte slugi ale lui, care veneau să-l întâmpine. În curând, 
sosiră şi aceştia - şi de la ei, Kiyomori auzi cum se furişaseră în 
Gion şi luaseră duşmanul prin surprindere, dând foc cocioabelor 
şi altor acareturi mici din jur. Liniştindu-se la auzul faptului că nu 
se atinseseră de temple şi sanctuare, Kiyomori îl lăudă pe 
Mokunosuke pentru tertipul lui iscusit. 

— Bătrâne, pe cât eşti de bătrân, pe atât eşti de înţelept. 
Dacă aş fi fost eu în locul tău, aş fi pus la pământ toate templele 
şi sanctuarele din Gion. 

Auzind una ca asta, bătrânul servitor clătină necăjit din 
cap. 

— Nu, nu. Am învăţat acest lucru de la stăpânul meu, 


Tadamori, care, în acea noapte a banchetului în care nobilii de 
la curte au plănuit să-l omoare, a purtat o sabie de bambus care 
imita o lamă foarte renumită, şi astfel a zădărnicit planurile 
duşmanilor săi. Întâmplarea de azi nu a fost decât o încercare 
nereuşită de a-l imita pe tatăl tău. 

Cuvintele pline de modestie ale bătrânului îl readuseră de 
îndată pe Saşiu în gândurile lui Kiyomori. Acesta rămase tăcut 
pentru o clipă, cu privirea plecată, de parcă i-ar fi trecut prin 
minte ceva; apoi, ridicând ochii, Kiyomori spuse: 

— Bătrâne, hai să mergem până la Rokuhara şi să 
aşteptăm acolo porunci de la Palat. Am dus la bun sfârşit ceea 
ce am avut de făcut. Acum, sunt liniştit şi nu am păreri de rău. 
Îmi voi aştepta cu umilinţă judecata. Ce zici, Tokitada? 

Sărind în picioare, Kiyomori îşi puse cămaşa de piele a 
armurii, apoi, împreună cu slujitorii săi, urmă cursul pârâului 
care cobora spre Rokuhara. 


— Prin urmare, fiul Saşiului, Kiyomori, a făcut-o, nu-i aşa? 
Nemaipomenit! 

Sfidarea Muntelui Hiei de către Kiyomori tulburase profund 
întreaga capitală, dar o părere de bine abia ascunsă se ghicea 
îndărătul surprinderii populare. Nici măcar curtenii nu aveau 
nimic rău de zis despre Kiyomori, în timp ce mănăstirile rivale 
ale unor secte apropiate îi atacau pe cei de la Muntele Hiei, 
pentru că se făcuseră de râs. În vreme ce poveştile despre luptă 
se risipeau şi teama de răzbunarea călugărilor se stingea, 
oamenii începură să facă presupuneri despre cum îl vor pedepsi 
autorităţile pe Kiyomori. 

Împăratul retras la Mănăstire, Toba, primi numeroase 
ameninţări din partea Muntelui Hiei, iar Regentul şi miniştrii 
statului se întâlniră în fiecare zi pentru a afla despre 
nemulţumirile crescânde ale preoţimii. Toba, care ţinea în mână 
adevăratele frâne ale puterii, participa la toate conferințele de 
stat, fără să dea vreun semn că ar aprecia sau ar condamna 
fapta lui Kiyomori, şi asculta cu atenţie tot ce se vorbea. In toată 
vremea, Ministrul de Stânga, Yorinaga, striga că Kiyomori ar 
trebui să primească pedeapsa de moarte, pentru că acesta ar fi 
singurul lucru care ar putea răsădi frica de Dumnezeu în inimile 
oamenilor şi ar putea mulţumi autorităţile de pe Muntele Hiei. 


Cu o purtare aleasă, dăruit cu multe dintre calităţile 
necesare unui curtean, Yorinaga nu era doar un cărturar 
priceput în clasici chinezi şi literatură budistă, dar şi un orator 
de toată lauda, ale cărui argumente erau greu de combătut. 
Când era totuşi contrazis, temperamentul său violent şi 
aroganta îl transformau într-un adversar de temut pentru toţi 
rivalii săi, pentru că nu respecta nici o persoană şi nici un rang. 

— E adevărat, spuse Yorinaga, că nu e pentru prima oară 
când Muntele Hiei vine cu armele să ceară privilegii, dar gestul 
Domnului Aki nu poate fi privit ca o simplă ripostă. Ceea cea 
făcut el nu e nici mai mult nici mai puţin decât un sacrilegiu. A 
batjocorit zeii şi a păcătuit împotriva lui Buda. Să-i treci cu 
vederea fapta e ca şi cum ai ierta un criminal şi, astfel, ai 
pregăti drumul spre răscoală. Mă îndoiesc că preoțimea va trece 
uşor peste asta. Nimeni nu primeşte prea bine gândul 
nesupunerii, care poate duce la tulburări uriaşe, iar, pentru 
binele public, refuz să ascult orice pledoarie pentru cruţarea lui 
Kiyomori. 

Se auzi un murmur de dezaprobare printre câţiva dintre 
miniştri, dar Yorinaga îi făcu să tacă destul de uşor: 

— Aud cumva nişte minţi necugetate care susţin 
contrariul? Lăsaţi-mă să ascult aceste păreri. Haideţi să le 
dezbatem aici. 

Doar expresia ochilor, cu care scruta îndeaproape 
chipurile fiecăruia dintre curtenii săi, trăda spaima Impăratului 
care se călugărise. Nici măcar el nu îndrăznea să-l contrazică pe 
Yorinaga. Şi totuşi, a existat cineva care să stea împotrivă: 
Shinzei, un curtean de rang înalt, care descindea dintr-un 
influent ministru Fujiwara, un membru al ramurii de miazăzi a 
clanului respectiv. Deşi era un Fujiwara, Shinzei nu fusese 
niciodată îndrăgit de rudele lui puternice de la Curte şi, timp de 
mulţi ani, fusese lăsat pe dinafară, încredinţându-i-se doar 
funcţii mărunte. De-abia la şaizeci de ani izbutise să obţine un 
post de oarecare însemnătate la Palatul Mănăstire, iar acest 
lucru, spuneau bârfele Curţii, se datora soţiei sale, Doamna Kii, 
doamnă de companie a Doamnei Bifukumon. In calitatea sa de 
consilier de stat, Shinzei avea mai multe responsabilităţi, printre 
care se numărau redactarea şi anunţarea decretelor imperiale. 
Aptitudinile lui nu erau de neglijat, pentru că îşi crease încă din 
tinereţe un renume de învăţat care se putea măsura cu oricine 


de la Curte, iar Yorinaga însuşi era unul dintre discipolii săi. 

La ultima conferinţă imperială, Shinzei a fost cel care i-a 
spus lui Yorinaga: 

— Cât de convingător sună argumentele Domniei Voastre! 
Nu vi se pare, domnule, că discutaţi cazul în favoarea Muntelui 
Hiei? Trei conducători - Shirakawa, Horikawa şi Toba - au 
recunoscut necesitatea de a ţine în frâu clerul de pe Muntele 
Hiei, şi, totuşi, niciunul nu a reuşit. Nu putem spune că a făcut-o 
Kiyomori. Şi totuşi, el a deschis calea spre a-i readuce cu 
picioarele pe pământ. Nu el a fost cel care a arătat preoţimii că, 
iată, Curtea nu se lasă tulburată de îndrăzneala şi de forţa lor? 

Shinzei vorbea cu siguranţa de sine a unui om care ştia 
gândurile Împăratului călugărit; de asemenea, era conştient de 
faptul că nici cei de sus, nici oamenii de rând nu aveau pic de 
compasiune faţă de călugări şi îl sprijineau pe Kiyomori. Apoi 
spuse şi mai apăsat: 

— Ceea ce a făcut el pare de neiertat şi, totuşi, trebuie să 
ne amintim că Maiestatea Sa şi curtenii i-au oferit lui Kiyomori 
libertatea deplină de a acţiona împotriva călugărilor aşa cum 
credea el de cuviinţă. Dacă el a întrecut limitele autorităţii care-i 
fusese încredinţată şi merită o pedeapsă, atunci fie ca şi aceia 
care i-au aprobat cererea să îndure aceeaşi pedeapsă. Este 
adevărat că a profanat Sfântul Chivot, şi totuşi, dacă acesta ar fi 
fost un adevărat simbol al zeilor şi al lui Buda, ar fi fost oare atât 
de vulnerabil? Am putea spune mai degrabă că fapta lui 
Kiyomori a alungat norii înşelătoriei şi i-a ajutat pe oameni să îşi 
reînnoiască încrederea în făpturile celeste. Oare acest atac 
împotriva simbolului sacru i-a făcut pe Buda şi pe zei să se 
prăbuşească din ceruri, sau a făcut întunericul să se pogoare 
asupra lumii? 

Râsete înăbugşite întâmpinară cuvintele lui Shinzei. 
Yorinaga surâse crispat şi îşi strâmbă gura lată, în timp ce 
privirea lui se lăsă asupra chipului Impăratului călugărit, pe care 
se citea încuviințarea. Acest dialog închise ultima dintre 
adunările imperiale. Se scrise o proclamaţie, prin care i se 
impunea lui Kiyomori să plătească o sancţiune în monede de 
aramă, iar veştile referitoare la pedeapsa uşoară a lui Kiyomori 
se răspândiră iute prin toată capitala. Oamenii obişnuiţi şi 
mercenarii se bucurară laolaltă cu membrii clanului Heike. 
Familia Genji ascultă nemulțumită această veste. Cu indignare şi 


în duşmănie, conducătorii de pe Muntele Genji se văzură siliţi să 
recunoască faptul că dăduseră de un adversar de care pe viitor 
să ţină seama. Sfâşiat de neînţelegeri interne şi ameninţat de 
atacurile venite din partea mănăstirilor altor secte, clerul de pe 
Muntele Hiei mai făcu câteva ameninţări ocolite la adresa 
autorităţilor civile, dar se îmblânzi după ce autorităţile îi cedară 
proprietăţile Kagashirayama. 

Tameyoshi al familiei Genji era unul dintre favoriţii 
Ministrului de Stânga, Yorinaga, al cărui tată fusese şi el un 
susţinător al familiei Genji. Într-o seară, Yorinaga îl chemă la el 
acasă pe Tameyoshi, să discute ceva. 

— Tameyosthi, încă nu ai băut îndeajuns, spuse Yorinaga. 
Trebuie să recunoaştem că domnul consilier de stat Shinzei a 
avut aşii în mânecă de această dată. Timpul va aduce apă şi la 
moara noastră. Aceasta a fost o lovitură inevitabilă pentru tine. 
De asemenea, se pare că Maiestatea Sa l-a sprijinit în tot acest 
timp pe Kiyomori. 

Yorinaga băuse foarte mult şi îl cuprinsese melancolia. 

— Maiestatea Sa, Impăratul călugărit, este mult prea 
părtinitor faţă de Tadamori şi Kiyomori ai clanului Heike. Dacă te 
compari cu ei, nu ai avut prea mult succes, dar nu te grăbi, într- 
una dintre aceste zile şi familia Genji îşi va recăpăta forţa. 

Aceasta era o promisiune pe care Yorinaga i-o făcuse lui 
Tameyoshi de mai mulţi ani, şi, în timp ce pledase pentru 
condamnarea lui Kiyomori, sperase să îi pună la punct pe Heike 
pentru totdeauna. 

— Domnule, zise Tameyoshi, haideţi să uităm de toate 
acestea. Aş accepta cu recunoştinţă o însărcinare într-o 
provincie îndepărtată, cât mai curând, pentru că nu am ambiţii 
mai mari de atât. 

Nu era prima oară când Tameyoshi refuza propunerile de 
susţinere ale lui Yorinaga, dar acceptarea ajutorului oferit de 
ministru ar fi presupus anumite dezavantaje. Pe de altă parte, 
Tadamori sperase să fie trimis în nordul Japoniei, acolo unde se 
stabiliseră mulţi membri ai clanului Genji încă de pe vremea 
bunicului său. Cererile lui erau mereu refuzate, însă, de curtenii 
Fujiwara, care se temeau să îl trimită la distanţă de capitală şi îl 
obligau să rămână în Kyoto, pentru că astfel îl puteau ţine sub 
control. 


Capitolul XI 
Vulpile şi lăuta 


Timpul atârna greu pe umerii lui Kiyomori. După ce şi-a 
plătit amenda în monezi de aramă, a fost suspendat prin ordin 
din funcţia lui oficială, timp de un an. Pe parcursul acestei 
perioade de retragere, vâlva pe care o stârnise se stinse. Şi 
totuşi, delictul său le lovise şi pe rudele lui apropiate; tatăl lui 
Kiyomori fu suspendat din funcţie timp de o sută de zile; ca 
membru al clanului Fujiwara, Tokinobu, socrul lui Kiyomori, îşi 
pierdu pentru o vreme dreptul la numele şi protecţia clanului 
Fujiwara. 

Kiyomori avea nenumărate accese de furie, în discuţiile cu 
cumnatul său Tokitada: 

— N-are nici o importanţă. Tu şi bunul tău tată vă puteţi 
numi fără nici o problemă Heike. Fujiwara nu este singura 
familie de pe pământ. 

Chiar dacă pedeapsa lui ar fi fost mai aspră, Kiyomori tot 
nu ar fi motive să se plângă; în schimb, precauţiile aristocraților 
Fujiwara păreau că i-au atins sufletul. 

— Au arătat cât sunt de laşi în încercările de a se apăra pe 
ei înşişi. Sunt prudenti; le este teamă că orice om care poartă 
numele de Fujiwara şi se înrudeşte cu cineva atât de grosolan 
precum sunt eu le-ar putea aduce neşansă. Şi totuşi, au fost 
încântați în inima lor de ceea ce am făcut. Aceasta este o insultă 
mult mai grea de îndurat decât sentinţa pe care mi-au dat-o. 
Tokitada, să nu uiţi asta niciodată. 

Vioiciunea lui Tokitada lumina amărăciunea vieţii 
singuratice pe care o ducea Kiyomori; era un ascultător bun al 
confidenţelor lui Kiyomori; mai îndrăzneţ decât Kiyomori, avea, 
de asemenea, şi aplecare către carte, care îi lipsea acestuia din 
urmă; era dăruit cu o memorie nemaipomenită, iar judecata sa 
limpede îl lăsa adeseori fără cuvinte pe Kiyomori. 

Acesta se îndrepta nepăsător spre grajd, să-şi inspecteze 
caii, când deodată, auzi zbârnâitul înviorător al corzii unui arc şi 
îşi întoarse paşii spre terenul de trageri cu arcul. O săgeată 
şuieră în trecere şi străpunse centrul țintei cu un pocnet ascuţit. 

— Minunat! strigă Kiyomori. 

Două siluete se întoarseră şi îl priviră zâmbind: Shigemori, 
fiul lui de zece ani, şi Tokitada, care îi dădea copilului lecţii de 


tragere cu arcul. 

— Ce crezi despre calităţile de arcaş ale lui Shigemori? 
întrebă Kiyomori. 

— După cum vezi, se descurcă foarte bine, dar... nu pare 
să se descurce prea bine la tragerea dreaptă, sau poate nu are 
destulă putere. Din cauza temperamentului, probabil. 

— E încă un copil, Tokitada, iar arcul lui este mic. 

— Fireşte. Şi totuşi, personalitatea unui om se vede din 
modul în care trage. Nu ai auzit niciodată de fiul cel mai mic al 
lui Tameyoshi? 

— Ba cred că am auzit. 

— Copilul ăla pe care Tameyoshi l-a mustrat pentru că era 
atât de încăpățânat - l-am văzut la un concurs de tragere cu 
arcul pe când avea unsprezece ani. Avea un arc de om adult 
încă de pe atunci şi a tras o săgeată într-o movilă de pământ, iar 
ea s-a înfipt atât de adânc, încât doi bărbaţi în toată firea 
laolaltă nu au reuşit să o scoată. Şi totuşi, până la urmă a 
devenit cât se poate de nesupus şi i-a provocat tatălui său multă 
bătaie de cap. 

Kiyomori izbucni în hohote răsunătoare de râs. 

— Tokitada, cu siguranţă că vorbeşti despre tine însuţi. 

— Eu? Nu, nu, am renunţat la luptele cu cocoşi şi nu m-am 
mai amestecat într-o încăierare de la peripeţiile acelea din Gion 
încoace. Păţania aia m-a învăţat o lecţie. 

— Nu trebuie să renunti la astea atât de devreme, 
Tokitada. Am auzit că mănăstirile Nara se revoltă din nou, deşi 
Muntele Hiei nu ne-a mai creat probleme de atunci. Mă tem că o 
singură săgeată nu le-a fost de ajuns să se vindece. 

— Şi asta îmi aminteşte de faptul că anul trecut, la sfârşit 
de august, Tameyoshi al familiei Genji şi-a luat soldaţii spre Uji 
şi a izbutit să întoarcă din drum mai multe mii de călugări 
înarmaţi care se îndreptau spre capitală. De atunci, din câte am 
înţeles, Curtea i-a oferit multe privilegii. 

Privirea invidioasă a lui Kiyomori îl determină pe Tokitada 
să devină şi mai volubil. 

— De asemenea, am auzit că ministrul Yorinaga îi 
încurajează pe cei din familia Genji şi plănuieşte să îl numească 
pe Tameyoshi comandant al Gărzilor pentru timpul în care tu şi 
tatăl tău vă aşteptaţi încheierea pedepsei. 

Incruntarea abia simțită a lui Kiyomori nu trădă nimic din 


sentimentele sale, dar imaginea liniştită a vieţii sale de zi cu zi 
se tulbură. Exact în acel moment, Heiroku, slujitorul, apăru să 
anunţe că Oshimaro, armurierul, aşteaptă să îl vadă pe stăpân. 
Kiyomori, care se bucura de orice vizitator care i-ar fi putut alina 
chinul zilelor, se întoarse iute spre casă. 

— Am venit, domnule, pentru armura pe care mi-aţi 
comandat-o, spuse bătrânul meşteşugar, cocoşat şi cu o voce 
aspră. 

Se spunea că armurile sale sunt de neegalat. Fiecare fir de 
metal şi fiecare placă erau îmbinate cu neasemuită măiestrie. 
Kiyomori, care auzise că bătrânul excentric cerea sume uriaşe şi 
era foarte mofturos în privinţa cumpărătorilor săi, îşi comandase 
o armură completă, împodobită cu un model de flori de cireş. 
Aceasta era aproape gata. 

— Pielea a fost vopsită după cum aţi comandat, domnule, 
placarea cu metal a fost terminată - curelele, pieptarul din piele 
şi apărătorile pentru picioare - totul este gata, cu excepţia 
pieilor de vulpe pe care mi le-aţi promis. Ce doriţi să fac în 
privinţa asta, domnule? 

Bătrânul folosea pielea unei vulpi proaspăt ucise pentru a 
întări punctele esenţiale ale armurii; când o comandase pe a lui, 
Kiyomori îi promisese două piei de vulpe în ziua pe care o 
alegea armurierul. Blana ar fi fost utilizată pentru a căptuşi 
apărătoarele umerilor, partea de jos a cămăşii de zale şi părţile 
de la subsuoară. Exista un secret al fierberii lipiciului cu care 
pieile netratate erau ataşate de armură; lipiciul avea nevoie de 
peste două zile de fierbere mocnită pe tăciuni, iar după aceea, 
trebuia aplicat de îndată peste piei, ceea ce însemna că, dacă 
ele nu erau la îndemână, pregătite chiar în clipa aceea, lipiciul 
trebuia aruncat. 

— Nici nu ştiu de câte zile v-am tot aşteptat să veniţi sau 
de câte ori am irosit lipiciul degeaba, mormăi bătrânul 
nemulţumit. Dacă v-ar fi pe plac orice fel de piei obişnuite, ar fi 
simplu. Dacă sunteţi mulţumit cu o astfel de armură, există 
nenumărați armurieri care să vă îndeplinească cerinţele şi v-o 
puteţi comanda în altă parte. 

— Nu, nu! Îmi cer scuze. Nu fi supărat - te implor să nu fii 
atât de supărat, om bun, protestă Kiyomori. Mi-am trimis 
slujitorii la vânătoare de mai multe ori şi, de fiecare dată, s-au 
întors cu castori şi cu iepuri, dar fără vulpi. De această dată, mă 


voi duce chiar eu. Şi acum - hai să vedem, n-ar fi mai bine să 
stabilim o zi? 

— Şi să mă lăsaţi din nou cu buza umflată? 

— Hmm... nu, de această dată nu. 

— Nu că vreau să mă laud, dar trebuie să înţelegeţi că nu 
pot să las fierberea lipiciului pe seama unui ucenic sau a soţiei 
mele. Există un secret al potrivirii focului, al amestecării 
lipiciului şi al statului lângă vas, în clipa în care ajunge până în 
punctul de fierbere, iar eu trebuie să îmi petrec două zile şi două 
nopţi făcând numai asta - veghind lipiciul. Şi apoi, ce să vezi - 
nu sunt piei! Lipiciul se îngroaşă şi trebuie aruncat. Puteţi să 
înţelegeţi cât sunt de furios în clipa aceea. 

— Nu, de această dată nu va fi aşa. Ce zici de seara zilei 
de poimâine? Chiar în clipa asfinţitului, când lămpile se aprind, 
voi veni negreşit la tine acasă şi-ţi voi aduce pieile cu mâna 
mea. 

— Vreţi să spuneţi că dumneavoastră veţi face asta? 

— De această dată, nu las sarcina în seama altcuiva. 

— Şi ce se va întâmpla dacă vă încălcaţi cuvântul? 

— ţi voi plăti o sancţiune în monede de aramă sau orice 
altceva îmi vei cere. 

Bătrânul râse în hohote şi îşi trase o palmă peste coapsă. 

— Bine! Până la urmă, eşti Domnul Aki, cel care a tras cu 
săgeata în Chivot. lţi iau promisiunea în serios. Mă duc acasă şi 
mă apuc de îndată să fierb lipiciul. Te aştept poimâine, la ora 
asfinţitului. 

A doua zi dimineaţa, Kiyomori îşi luă arcul preferat din 
caseta lui, îi puse o coardă nouă şi apoi cobori printr-un coridor, 
să-şi caute soţia. O servitoare îi spuse că doamna era ocupată în 
ţesătorie şi se oferi s-o aducă, dar Kiyomori dădu din mână. 

— Dacă este în ţesătorie, n-o chema, adu-mi doar hainele 
de vânătoare. 

Imbrăcat în pantalonii lui de vânătoare, din piele, cu tolba 
de săgeți atârnată de spate şi cu arcul în mână, Kiyomori trecu 
pe la ţesătoria care fusese construită la dorinţa soţiei sale. În 
încăpere se aflau două războaie de ţesut, spaţiu pentru 
recipientele de vopsit şi suporturi pentru broderii. 

Tokiko stătea la războiul de ţesut, în timp ce copiii se 
jucau fericiţi în jurul ei. Era mândră de ceea ce făcea şi se 
bucura să-şi îmbrace familia în haine cu un model neobişnuit, 


pentru care fusese adeseori felicitată. 

— De ce... de ce pleci atât de repede? întrebă ea, 
ridicându-se de la războiul de ţesut. Cine te însoţeşte? 

— Mă duc singur. În vremea de azi, e cel mai bine pentru 
mine să fiu cât se poate de singur. 

— Ar trebui să-l iei cu tine măcar pe unul dintre servitorii 
noştri tineri. 

— Nu, n-o să mă duc spre dealuri şi o să mă întorc până la 
asfinţit. Ce se întâmplă cu materialul acela pe care voiai să- 
trimiţi soţiei lui Shinzei? 

— A fost vopsit şi am terminat broderiile. Ai vrea să te uiţi 
la el? 

— Nu, lasă, nu e nevoie pentru că nu mă pricep la astfel 
de lucruri, răspunse Kiyomori şi ieşi printr-o poartă din spate. 

Kiyomori auzise din zvonuri că numai Shinzei îi luase 
apărarea. De atunci, începuse să îl privească pe Shinzei ca pe 
un aliat şi, în ultima vreme, devenise prietenos cu el. Când 
Tokiko îi dăduse de înţeles că ar vrea să-i trimită un val dintre 
mătăsurile ei cele mai fine soţiei lui Shinzei, Doamna Kii, 
Kiyomori încuviinţase cu însufleţire. 

| se spusese adeseori că vulpile fuseseră văzute în 
împrejurimile capitalei, precum şi dincolo de porţile oraşului, dar 
acum, în timp ce se uita de jur împrejur, nu vedea decât fire 
argintii de iarbă înaltă acoperind câmpiile tomnatice. Işi petrecu 
întreaga zi plimbându-se de câmpii, iar seara se întoarse acasă 
cu o durere în picioare şi cu mâinile goale. 

Ziua următoare începu să plouă rar, dar până la ora 
prânzului cerul se însenină. Tokitada, care auzise de neizbânda 
lui Kiyomori din ziua trecută, stărui ca acesta să rămână acasă 
şi se pregăti să se ducă el însuşi la vânătoare, împreună cu 
Heiroku. 

Dar Kiyomori se împotrivi: 

— O, nu, când v-am văzut pe tine şi pe Shigemori 
luptându-vă ieri cu arcurile, m-a apucat dintr-odată dorul de al 
meu - un fel de tânjeală după el, cauzată de lenea îndelungată, 
presupun. 

De îndată ce Tokitada şi Heiroku plecară, Kiyomori porni 
de unul singur. De această dată, se uită cu atenţie la pământul 
din afara porţilor de miazănoapte ale capitalei, până la apusul 
soarelui. Se plimbă prin iarba înaltă şi udă până când se pomeni 


cu pantalonii îmbibaţi cu apă şi hainele umede la subsuoară. 
Trecu cu greu peste pământuri mlăştinoase, peste gropi pline cu 
apă şi peste dâmburi pline cu flori de hagi, până când o ceaţă 
transparentă începu să năpădească totul. O tentă rozalie mai 
păta cerul în partea din Soare-Apune, iar o lună în formă de 
seceră atârna pe cerul indigo de deasupra sa. 

— Nici urmă de vulpe - numai păsări care dau din aripi în 
drum spre cuiburile lor - şi totuşi, se spune că pe aici se aude 
lătrat de vulpi în nopţile astea de toamnă, murmură Kiyomori. 

In depărtare, zări o undă de lumină care venea din căsuţa 
paznicului. Îşi imagină cum fierbea lipiciul în casa armurierului, 
iar la gândul că îl va dezamăgi pe Oshimaro îl cuprinse 
disperarea. Işi regretă promisiunea pripită de a aduce două vulpi 
vii armurierului, la asfinţit. 

Acum, pământurile din jurul său erau învăluite de o lumină 
albastră, adâncă. In timp ce se întorcea pe propriile lui urme, 
auzi un freamăt rapid la picioarele lui, în vegetaţia deasă; ceva îi 
tăie cărarea cu un salt şi dispăru. Kiyomori îşi potrivi de îndată 
săgeata în arc, în timp ce o altă umbră i se strecură aproape 
printre picioare, şi dispăru cu un foşnet. In aceeaşi clipă, porni în 
urmărirea cozii care dispărea, merse în urma ei din pâlc de iarbă 
în pâlc de iarbă, până când dădu dintr-odată de o vulpe care se 
ghemuia speriată într-o groapă; ochii ei nu se mai puteau dezlipi 
de săgeata lui Kiyomori. Acesta îşi încordă arcul. Se auzi un 
mârâit încet şi un miros neplăcut îi pătrunse în nări. Se uită mai 
atent şi văzu că nu era o singură vulpe; două trupuri acoperite 
cu blană erau îngrămădite unul în celălalt. O pereche de ochi 
care sclipeau sălbatic erau aţintiţi acum asupra lui. Un vulpoi 
bătrân cu o coadă dungată se zbârli la el. Vulpea, pe jumătate 
ascunsă pe după perechea ei, stătea ghemuită cu ghearele 
scoase, mârâind din gât în timp ce privea mâna de pe arc cu 
ochii plini de groază. Era mai slabă decât vulpoiul; oasele i se 
ghiceau pe sub piele, blana-i era lipsită de strălucire, iar burta îi 
era lipită de coaste. Kiyomori se uită din nou, ceva mai de 
aproape, şi observă că ea apăra un pui mic, ascuns sub ea. Ar fi 
putut scăpa şi ajunge undeva la loc ferit dacă nu ar fi fost cel 
mic la mijloc, se gândi Kiyomori. Trei - ce noroc! Pentru o clipă, 
se gândi în care să tragă prima oară. Arcul desăvârşit întins 
scârţăi. O strălucire vie părea să vină dinspre perechea prinsă la 
ananghie, iar aceştia scoaseră un geamăt ciudat. Vulpoiul se 


ghemui ameninţător, în timp ce vulpea se arcui şi mai strâns în 
jurul puiului. 

Braţul lui Kiyomori căzu deodată, ca retezat: 

— Ah, fiinţe înduioşătoare, demne de milă! Ce familie 
frumoasă! Mult mai nobilă decât oamenii proşti..., oftă el în 
şoaptă, pentru sine. A 

Ce căuta el aici, cu săgeata lui? Incolţea aceste făpturi? 
Pentru o armură - o armură cu care să se fălească? Să îşi apere 
demnitatea în faţa armurierului aceluia din cauza unei 
promisiuni? Ce prostie... ce prostie! Dacă bătrânul o să îl ia în 
derâdere, nu va conta câtuşi de puţin; o căptuşeală obişnuită a 
armurii va fi la fel de bună! Nu armura îl făcea pe om, şi nici nu 
îi arăta valoarea. 

— Fiinţe proaste ce sunteţi, cât puteţi fi de minunate! 
Suferinţă, iubire - chipuri ale iubirii părinteşti. Dacă eram eu 
vulpoiul acela bătrân - cum ar fi fost ca Tokiko şi Shigemori să 
fie prinşi într-o asemenea capcană? Chiar şi un animal sălbatic 
se poate ridica deasupra propriei condiţii - oare eu nu sunt în 
stare? 

Kiyomori făcu o mişcare rotundă cu arcul şi-şi lăsă săgeata 
să zboare spre o stea solitară, care strălucea pe cerul întunecat. 

O tremurătură făcu iarba de la picioarele lui să freamăte, 
apoi totul se linişti. Aruncă privirea în jos; vulpile dispăruseră. 

În drum spre casă, Kiyomori se opri pe la gardul viu, lăsat 
în paragină, care înconjura casa armurierului. Strigă spre silueta 
cocoşată care se mişca în faţa unei unde de lumină care venea 
de la o lampă mică: 

— Om bun, om bun, nu vreau piei de vulpe pentru armura 
mea! Foloseşte ce doreşti. Îţi voi explica altădată. Vino mâine şi 
preţăluieşte-mă după cum doreşti. 

Mirosul înţepător al lipiciului care fierbea se ridică în aer, 
în timp ce o umbră adusă de spinare ieşi pe verandă cu o 
căldare aburindă. 

— Ce spui? Nu mai vrei armura? Cum a rămas cu 
promisiunea aia a ta? Îţi spun că am stat treaz două zile şi două 
nopţi ca un prost şi am fiert lipiciul ăsta! Aşadar, ai tras cu 
săgeata în Chivot doar în glumă, nu-i aşa? Deci, m-am înşelat în 
privinţa Domnului Aki! Crezi că sunt nebun să fac o armură 
pentru toţi cei care mă tratează ca pe un prost? Nu - nu mai fac 
orice fel de muncă pentru tine. Veniţi încoace, câini sălbatici, să 


mâncaţi şi voi! 

Vasul cu lipici fierbinte zbură deodată prin aer şi se opri la 
picioarele lui Kiyomori. Aburul şi mirosul de lipici îl înecară. Se 
întoarse pe călcâie şi se duse încruntat acasă. 


Cu puţin timp după aceea, în noiembrie, pedeapsa lui 
Kiyomori fu ridicată, iar el îşi reluă îndatoririle de la Palat. Cu 
câteva zile înainte să se întâmple acest lucru, un vizitator îşi 
făcu apariţia la poarta servitorilor, rugându-se cu ochii în lacrimi 
să i se dea voie să-i spună ceva stăpânului: 

— Nu am nici un drept să-i cer Domnului Aki să mă 
primească, dar... 

Oshimaro, armurierul, fu condus în casă. Spatele său 
cocoşat era îndoit şi mai tare. Nu voi să ridice privirea de jos. 

— Domnule, vă implor să îmi iertaţi cuvintele nechibzuite 
din acea zi - otoană a unui meşteşugar bătrân şi prost... 

Stropi de sudoare apărură pe fruntea plină de riduri a 
bătrânului. 

— Şi acum, care este necazul, bătrâne? râse Kiyomori, 
aşteptând o explicaţie pentru vizita lui. 

— Intr-o răbufnire de furie, am aruncat cu o căldare cu 
lipici spre dumneavoastră, domnule, şi v-am jignit în fel şi chip, 
dar, după aceea, l-am auzit din întâmplare pe unul dintre 
servitorii dumneavoastră povestind despre vânătoarea fără 
noroc din acea zi şi am fost cuprins de ruşine când am înţeles ce 
aţi făcut din milă faţă de nişte biete animale. In calitate de 
maestru armurier, o să vă rog să mă lăsaţi să vă fac o 
căptuşeală nouă pentru armură. Nu ajunge ca un luptător să fie 
priceput în mânuirea arcului, mai trebuie să aibă şi o inimă plină 
de bunătate faţă de toate făpturile vii, aşa cum o aveţi 
dumneavoastră. Cine face o armură pentru un luptător ca 
dumneavoastră nu poate decât să îşi pună tot sufletul în 
această sarcină. Să fiu sincer, domnule, azi v-am adus armura 
pe care mi-aţi comandat-o. Doriţi să vă uitaţi la ea şi să îmi 
permiteţi să v-o prezint? 

Nu exista nici un strop de îngâmfare în purtarea de acum 
a lui Oshimaro; nici un cuvânt cu care să îşi laude propria 
îndemânare. Plăcerea zugrăvită pe chipul lui Kiyomori părea să 
fie o recompensă îndeajuns de mare pentru el, şi, în curând, 


plecă. 

Kiyomori îşi savura libertatea proaspăt recăpătată. Într-o 
seară, după ce se întorsese acasă, păşi în camera soţiei lui şi 
găsi acolo o lăută pe care nu o văzuse niciodată până atunci. 
Tokiko îl lămuri că lăuta era un cadou din partea Doamnei Kii, 
care o trimisese în aceeaşi după-amiază prin intermediul unui 
preot. Ea continuă prin a-i povesti că preotul mai rămăsese o 
bucată de vreme în casă, să discute cu ea, şi o felicitase de mai 
multe ori pentru că avea un soţ atât de minunat. Ea protestase, 
spuse Tokiko zâmbind, dar îşi dorise să afle motivele unor astfel 
de laude referitoare la Domnul Aki. ÎI trăsese de limbă pe 
mesagerul Doamnei Kii să afle mai multe amănunte şi 
descoperise că Oshimaro, armurierul, răspândise peste tot 
povestea lui Kiyomori şi a vulpilor lui. Întâmplarea ajunsese, în 
cele din urmă, până la urechile lui Shinzei; impresionat de 
această dovadă a inimii bune a lui Kiyomori, Shinzei adusese o 
lăută care aparținuse mamei lui şi îl rugase pe prietenul său, 
preotul, să o ducă lui Kiyomori ca dovadă a preţuirii sale. Apoi, 
preotul îi spuse lui Tokiko că vulpile erau mesagerii Zeiţei Milei 
şi lubirii, şi, cruţându-le viaţa, Kiyomori a câştigat virtute. 
Shinzei, a adăugat preotul, şi-a exprimat credinţa în bunătatea 
Domnului Aki. După dezvăluirea sa dezlânată, preotul a plecat 
binecuvântându-i pe doamna casei şi pe soţul acesteia. 

Kiyomori ridică lăuta şi o întoarse de mai multe ori în 
poală, s-o privească îndeaproape. 

— O lăută foarte frumoasă, spuse el în cele din urmă. 

Tokiko răspunse: 

— Trebuie să existe o semnătură pe ea undeva. 

— Aici... 

— Scrie „Vântul de pe Câmpuri“. 

Lăuta era înfrumuseţată de un model de flori sălbatice 
pictat cu lac auriu, iar un poem dedicat de Shinzei răposatei lui 
mame era gravat în acest ornament sofisticat. 

— Tokiko, ştii să cânţi la instrumentul ăsta? 

— Tokitada este un muzician chiar mai bun decât mine, 
sunt sigură. 

— Ei, nu am ştiut că Tokitada are un asemenea talent. 
Bine, atunci, dă-mi voie să-ţi cânt ceva. Nu o să-ţi vină să crezi, 
fiindcă eu par destul de bădăran, dar, pe când aveam doar opt 
ani, am cântat şi am dansat într-una dintre dramele sacre de la 


Gion. Mama mea, Doamna din Gion, iubea chestiile astea 
spectaculoase. 

In timp ce vorbea, Kiyomori simţi o tresărire în inimă. Oare 
unde era ea acum - mama lui, femeia-vulpe, care nu putea să 
se compare niciodată cu vulpea aceea nobilă din calea lui? 
Măcar dacă era vie şi nevătămată. Sigur că nu avea cum să mai 
fie frumoasă - avea mai mult de patruzeci de ani. Unde era 
acum? Oare o fi rănit-o vreun bărbat, apoi o fi abandonat-o într- 
un colţ al lumii? Kiyomori nu izbutea să-şi explice emoţiile care 
se strânseseră din profunzimi nebănuite şi păreau să îl inunde. Îl 
durea inima. De parcă ar fi vrut să-şi aline durerea, îşi apăsă 
lăuta de piept şi murmură blând, trecând un deget peste cele 
patru strune şi creând o cascadă ţiuitoare de sunete. 

— Şi cum se numeşte melodia asta? chicoti Tokiko. 

— O, s-ar putea să n-o recunoşti... Este... este „Cântecul 
muritorului“ din Manyoshu, se prefăcu el solemn, deşi genele îi 
străluciră umede în timp ce vorbea. 


Capitolul XII 
Morţii vorbesc 


Fujiwara Tsunemună, un curtean de Rangul al Treilea, era 
un bărbat tânăr, cu împliniri destule. Deşi era nobil, nu se purta 
câtuşi de puţin cu ifose, pentru societatea căreia îi aparţinea nu 
era doar o figură centrală a politicii, ci şi un personaj de neocolit 
al vieţii culturale a zilelor lui, iar dintre curtenii mai tineri, el 
părea să strângă în sine toate calităţile grăitoare ale unei 
aristocrații victorioase. Delicat şi elegant în înfăţişare, aşa cum 
era şi în maniere şi în modul de a se adresa altora, Tsunemune€ 
avea gusturi de cărturar şi o largă cunoaştere a clasicilor; era un 
apreciat autor de versuri, un jucător talentat al jocurilor 
aristocratice cu mingea şi un muzician cu har; dar, mai presus 
de toate, părea să-i fie mereu uşor să cunoască toate modele 
vieţii de la Curte. 

Într-o zi în care Tsunemun€ acceptase invitaţia unui 
şambelan de la curte să participe la un joc cu mingea, secretarul 
Regentului, Tadamichi, apăru într-unul dintre pavilioanele 
imperiale şi îl anunţă discret pe Tsunemune că Regentul dorea 
să discute cu el. Tsunemune îl însoţi pe secretar până la o 
căsuţă retrasă, aflată pe o insulă mică, înconjurată de nuferi. 

Era începutul verii - iunie 1149. Împăratul-copil Konoy& 
urma să îşi sărbătorească în curând cea de-a unsprezecea 
aniversare, iar consilierii săi se pregăteau pentru încoronare. 
Problema alegerii unei soţii pentru el devenise urgentă, pentru 
că nu se cuvenea ca un tânăr conducător să participe la Marea 
Ceremonie a Mulţumirilor de la încoronare decât alături de 
viitoarea împărăteasă. Împăratul Călugărit, Toba, se gândise 
mult la asta; zvonurile se răspândiseră deja în privinţa persoanei 
asupra căreia urma să cadă această alegere şi fiecare ramură 
acceptabilă, cu fete de măritat, a familiei Fujiwara se umpluse 
de speranţa că lor le-ar putea ieşi în cale onoarea supremă. 
Alegerea trebuia făcută în cea mai mare taină, luând în 
considerare cu mare atenţie modul în care aceasta ar putea 
atinge cumpăna delicată a politicii. Istoria arătase deja că o 
alegere greşită putea umple Curtea de intrigi, ba chiar putea 
arunca ţara în război. 

Niciodată sarcinile funcţiei sale nu atârnaseră mai greu pe 
umerii Regentului ca acum. De mai multe luni, se gândise 


chinuitor de mult, şi în cele din urmă ajunsese să ia o hotărâre. 
Cercetată din orice unghi posibil, alegerea lui Tadako, fiica 
Ministrului de Stânga, părea de neocolit; deşi nu avea mai mult 
de unsprezece ani - nu era decât un copil - calităţile ei naturale 
şi frumuseţea ei deja ieşită din comun o predestinau, credea el, 
pentru menirea înaltă pe care i-o pregătea. Şi totuşi, exista un 
singur obstacol în calea anunţării acestei alegeri. Tadako era 
copila adoptivă a fratelui său Yorinaga. Cei doi fraţi, cu 
personalităţi atât de diferite, nu se înțelegeau prea bine, iar 
Tadamichi, nevrând să-şi calce pe inimă, şovăia să îi aducă la 
cunoştinţă lui Yorinaga o alegere în privinţa căreia Împăratul 
Călugărit îşi dăduse deja consimţământul. II tulbura gândul la 
furia cu care Yorinaga urma, mai mult ca sigur, să primească 
această veste altfel binevenită, şi, în încurcătura în care se afla, 
îi veni ideea să-l trimită pe Tsunemune ca reprezentant, pe 
acest curtean în al cărui tact şi în a cărui răbdare putea avea 
destulă încredere pentru a fi sigur că o va duce la bun sfârşit. 
Aşadar, jocul cu mingea îi oferi lui Tadamichi ocazia de a-l 
chema pe Tsunemune să-i dezvăluie planul său. 

Tsunemune îl ascultă cu bucurie pe Regent. Sarcina ÎI 
încânta prin importanţa ei. De asemenea, îi deschidea calea 
pentru a ajunge la un rang mai înalt la Curte. Şi după ce stabiliră 
o zi în care el urma să se întoarcă cu răspunsul lui Yorinaga, 
Tsunemune plecă. 

Întâlnirea lui Yorinaga cu Tsunemun€ începu destul de 
greu. Ministrul nu făcu nici un alt comentariu, cu excepţia unei 
remarci prudente: 

— Aşadar, Tadako este chemată pentru a deveni 
împărăteasă? 

Această întrebare fu însoţită de un zâmbet nedesluşit. 
După câteva replici fără legătură cu subiectul, încercările ocolite 
ale lui Tsunemune de a obţine un răspuns fură răsplătite. 

În cele din urmă, Yorinaga îl întrebă: 

— E grabă? E nevoie de un răspuns pe loc? 

După ce fu încredinţat că aceasta era dorinţa Impăratului 
Călugărit, Yorinaga îl trase de limbă pe Tsunemuné, încercând 
să afle ce îl împiedica pe Regent să vină chiar el. Justificările 
referitoare la problemele statului care îl ţinuseră pe Tadamichi 
la Curte nu părură să îl mulţumească pe fratele acestuia, dar, la 
sfârşit, Yorinaga zise: 


— Nu am nimic împotrivă ca Tadako să devină 
împărăteasă, dar vreau o promisiune că ea va fi proclamată 
consoartă la încoronarea Împăratului; nu vreau să fie mutată la 
Curte ca o simplă concubină. Altminteri, mă văd silit să refuz. 
Trebuie să am încredințarea că ea va fi Împărăteasa. 

Răspunsul lui Yorinaga le fu prezentat Împăratului 
Călugărit şi Regentului, iar cererea fu acceptată. In scurt timp, 
Tadako fu prezentată la Curte. După ce trecură câteva luni, însă, 
Regentul fu stupefiat când Împăratul Călugărit îi ordonă să o 
înlocuiască pe Tadako cu o altă fată, Shimeko cea de 
nouăsprezece ani, o favorită a Doamnei Bifukumon, care 
veghease de mai mulţi ani la creşterea şi educaţia acestei 
domnişoare de companie, plănuind ca tânăra fată, pe care 
ajunsese să o iubească de parcă ar fi fost propria ei fiică, să 
devină soţia fiului ei Konoye. Aflând că Tadako fusese aleasă 
fără ca dorinţa ei să fie luată în considerare, Doamna Bifukumon 
îl mustră cu asprime pe soţul ei, Împăratul Călugărit, 
convingându-l să se supună dorințelor ei. 

Furia şi indignarea lui Yorinaga, în clipa în care auzi de 
aceste lucruri, fură nemărginite. Îşi văzu dispărând şansele de a 
obţine puterea şi onoarea. Hotărât să-şi impună voinţa peste 
aceea a Împăratului Călugărit, se întoarse spre tatăl său, 
cerându-i ajutorul. 

Fujiwara Tadazané, tatăl lui Yorinaga, avea şaptezeci şi 
doi de ani şi în ultimii câţiva ani locuise retras în vila sa de la 
Byodo-in, în Uji. Fiind cel mai vârstnic curtean al clanului 
Fujiwara, încă dispunea de o influenţă care nu era de neglijat, 
pentru că nu doar se înrudea cu familia imperială pe linie 
maternă, dar, totodată, una dintre fiicele lui fusese prima soţie a 
Împăratului Călugărit. Cariera sa fusese strălucitoare. Servise în 
mod onorabil doi conducători, unul după altul, şi ocupase câteva 
dintre cele mai importante funcţii în guvern. Chiar şi după ce se 
retrăsese, se bucura încă de fastul şi ceremonia care se 
cuveneau rangului său înalt, iar lumea de vază din capitală 
continua să-l viziteze la vilă. În pofida tuturor calităţilor care îi 
aduseseră atât de mult succes pe când era la Curte, Tadazane 
avea o slăbiciune care părea să meargă în răspăr cu tot ce 
reprezenta el; îl iubea la nebunie pe fiul său mai mic, Yorinaga, 
şi, dintr-o nepotrivire bizară a temperamentelor, era cu totul 
duşmănos faţă de fiul său mai mare, Tadamichi, Regentul. 


Sosirea neaşteptată a lui Yorinaga la vila din Uji făcu 
pleoapele lui Tadazane să se cutremure sub sprâncenele albe. 
Îşi ascultă fiul în tăcere. Dar imaginea suferinţei şi a necazului 
fiului său îl făcu în cele din urmă să-şi îndrepte corpul subţire, de 
parcă şi-ar fi adunat ultimele rămăşiţe de putere, şi, în cele din 
urmă, spuse: 

— Lasă, nu trebuie să te laşi sâcâit prea mult de asta. Nu 
sunt atât de înaintat în vârstă încât să nu pot pune un cuvânt la 
Maiestatea Sa pentru tine. Mă voi duce eu însumi şi voi avea 
grijă ca treburile să se aranjeze cum trebuie. Azi, voi face o 
excepţie şi voi veni împreună cu tine în Capitală. 

Lucrurile n-au mers atât de simplu precum se aşteptase 
Tadazane. Dintr-un motiv sau altul, i s-a refuzat o audienţă la 
Împăratul Călugărit; scrisorile i s-au întors fără nici un răspuns; 
au trecut două săptămâni şi, la sfârşitul lor, a descoperit că nu 
făcuse nici un pas înainte. În cele din urmă, la insistenţele 
curteanului Tsunemune, Tadazane acceptă o întrevedere cu 
Regentul, de la care Tsunemune obţinu promisiunea unei 
audienţe. Şi totuşi, mai trecu o lună fără ca întâlnirea promisă 
să aibă loc, până când, sfârşit şi deznădăjduit, Tadazane se 
întoarse la Uji. 

Veni iarna. Sosi luna decembrie, anul era pe cale să se 
încheie. Mai rămăseseră doar câteva zile până când întreaga 
Curte îşi va fi găsit mersul obişnuit pentru festivitățile 
complicate care întâmpinau aniversarea Noului An, când 
Yorinaga îşi făcu din nou apariţia la Uji, înnebunit. Shimeko 
fusese admisă oficial la Curte, iar ultima ocazie de a susţine 
cauza lui Tadako, spunea el, dispărea văzând cu ochii. 

În zorii zilei, Tadazane€ îşi trezi oamenii de serviciu şi 
slugile. Respirația boilor se răspândea în rotocoale albe în aerul 
dimineţii, în timp ce trăsura lui Tadazane huruia în drum spre 
Kyoto. Ajunse la curtea Palatului de-abia la căderea nopţii. 
Numai focurile de pază ale Gărzilor mai dădeau un strop de 
lumină. Un apel grabnic fu trimis în sus prin jgheaburile 
răsunătoare; jaluzelele fură ridicate, iar uşile se deschiseră 
pentru a-l primi pe Tadazan€. Fu condus într-o anticameră, şi 
acolo aşteptă, cu o disperare profundă întipărită în fiecare 
trăsătură a feţei. Sosise pregătit să aştepte până la moarte, 
dacă era cazul. Orele îngheţate trecură încet, târâte de un 
concurs amar al voinţelor: mândrie, iubire, înfumurare, pasiune 


oarbă. În cele din urmă, monarhul se înduioşă şi îşi făcu apariţia. 
Asediat de lacrimile şi de rugăminţile stăruitoare ale bătrânului 
Tadazană, se văzu silit să cedeze. 

În ziua Anului Nou, Tadako fu proclamată viitoare 
Împărăteasă, iar în martie stătu lângă copilul-impărat, cu 
coroana pe cap. 


Regentul, căruia i se părea că arşiţa teribilă a lunii iulie 
era de neîndurat, se retrăsese la vila sa din împrejurimile 
oraşului Kyoto şi era văzut arareori pe la Curte. Pe de altă parte, 
Yorinaga era de neoprit, îndreptându-şi energia nesecată asupra 
tuturor amănuntelor mai mult sau mai puţin importante ale 
funcţiei sale. Intervenţiile sale tăioase în cadrul diverselor 
departamente ale guvernului strecurară groaza în inimile 
funcţionarilor mai mici şi stoarseră energia curtenilor, lăsându-i 
mai molatici decât oricând. În calitatea sa de rudă apropiată a 
tinerei Impărătese, Yorinaga era conştient de poziţia mai bună 
pe care o deţinea acum şi se implica sârguincios în toate 
treburile guvernului, pe deplin încrezător în privinţa _ 
recompenselor pe care le va obţine în urma eforturilor sale. In 
calitate de consilier al micului Împărat, îl înlocuia acum în fapt, 
deşi nu oficial, pe Regent, propriul său frate, iar între 
stratagemele sale se ascundea deja o zâzanie. Preferinţa pe 
care o arăta la Curte clanului Genji faţă de Heike era limpede. 
De asemenea, îl numise pe Tameyosthi al clanului Genji, în locul 
lui Kiyomori, să negocieze cu călugării din Nara, când aceştia 
ameninţară să invadeze capitala cu miile lor de oameni 
înarmaţi. 

Tadazan€, care trecuse de mult de vârsta serviciului activ, 
mai apăru o dată la Curte, acolo unde servea doar ca ministru 
de onoare; acum, toate eforturile lui erau menite să-l susţină pe 
Yorinaga; având hotărârea secretă că nimic nu trebuia lăsat la 
voia întâmplării, Tadazane îi spuse Impăratului Călugărit că 
sănătatea şi aptitudinile lui Tadamichi îl făceau nepotrivit pentru 
îndeplinirea atribuţiilor unui regent. Dar când a aflat că 
Tadamichi refuza să demisioneze, de teamă că Yorinaga ar fi 
iscat certuri şi vărsare de sânge, Tadazane, cuprins de furie, se 
duse la arhivele Academiei Imperiale, acolo unde erau păstrate 
documentele familiei şi marea pecete a familiei Fujiwara. Le luă 


de acolo şi le încredinţă spre păstrare lui Yorinaga, pentru a 
arăta că îl renegase pe fiul său cel mai mare, Tadamichi, şi îl 
numise pe Yorinaga moştenitorul şi succesorul său. 


În 1151, Împăratul-copil Konoye împlini 13 ani. Cam în 
această perioadă începu să aibă dureri de ochi, pe care îi ţinea 
tot timpul acoperiţi cu perniţe de mătase roşie. Regentul, 
Tadamichi, pe care tânărul conducător îl iubea foarte mult, găsi 
un medic priceput, unul care se întorsese nu demult din China, 
şi îl trimise să îl îngrijească pe Împărat. Durerile din ce în ce mai 
mari ale monarhului îl tulburau pe Tadamichi, care îl vizita 
adeseori şi căuta să-l încurajeze cu vorbe blânde. Imaginea 
acestui băiat delicat, îngropat încă de la naştere în săli de palat 
lipsite de lumina soarelui, prizonier al funcţiei sale de rege, 
victimă şi pion al rivalităţilor sălbatice care îl înconjurau, îi 
stârnea o milă adâncă lui Tadamichi. Nu se putea împiedica să 
nu se gândească la faptul că viaţa tânărului conducător era 
departe de a fi una liniştită. Prizonier al ritualurilor rigide de la 
Curte, avea oare habar despre libertatea şi bucuriile unei 
copilării lipsite de griji? S-a jucat el vreodată prin zăpezile iernii? 
A fluierat vreodată primăvara, când toţi copacii înfloreau? S-a 
aruncat vreodată ca un drăcuşor al apelor în râuri, pe timpul 
verii, ca după aceea să stea tolănit sub soarele fierbinte? Sau a 
urcat vreodată dealurile în timpul toamnelor, să scoată strigăte 
de pe vârful lor până când să-şi simtă plămânii că se fac bucăţi? 
Totuşi, era greu de crezut că Tadamichi s-a gândit o clipă măcar 
la faptul că el însuşi fusese unul dintre aceia care contribuiseră 
la crearea acestei făpturi palide şi nefericite. 

Pe 24 iulie 1155, Împăratul Konoy& muri în cel de-al 
şaptesprezecelea an al vieţii sale. Domnia sa durase mai puţin 
de cinci ani. Oamenii l-au jelit mult. Tatăl său, Împăratul 
Călugărit, era distrus de durere, iar Doamna Bifukumon era cu 
neputinţă de liniştit. 

La puţin timp după moartea Copilului-Împărat, o poveste 
ciudată îi fu spusă Doamnei Bifukumon de către una dintre 
doamnele ei de companie, Doamna Kii, soţia Consilierului 
Shinzei. Ea auzise o poveste înfricoşătoare de la una dintre 
servitoarele ei, care spusese că o aflase de la un călugăr 
rătăcitor. Impăratul Konoye nu murise de moarte bună. Câteva 


persoane necunoscute chemaseră blestemul morţii împotriva lui 
şi îi aduseseră stingerea înainte de vreme. Cu aproape un an în 
urmă, i se povestise, călugărul văzuse cu ochii lui ritualurile 
diabolice oficiate într-un sanctuar ascuns de pe Muntele Atago. 
Doamna Bifukumon fu înnebunită de durere ascultând cele 
povestite de Doamna Kii şi îi porunci acesteia să trimită de 
îndată după un medium - Yasura, o femeie de la Sanctuarul 
Shin-Kumano. 

Mediumul sosi şi, pentru o bună bucată de vreme, se 
adânci în meditaţie. Brusc, o cuprinse un tremur violent; îşi lăsă 
pe spate părul lung, în timp ce spiritul Impăratului mort puse 
stăpânire pe ea şi vorbi prin gura ei: 

— Asupra mea a fost făcută o vrajă. Cineva a bătut ţepuşe 
cu ciocanul în imaginea Demonului Tengu din Sanctuarul de pe 
Muntele Atago. Am fost orbit de ele. Ele mi-au adus moartea. 
Ah... vai mie! 

Când vocea încetă să vorbească, Yasura căzu la pământ şi 
zăcu astfel, pierzându-şi cunoştinţa. Doamna Bifukumon scoase 
un țipăt răsunător, cuprinsă de groază, şi îşi smulse hainele. Un 
plâns atât de sfâşietor o zgudui de sus până jos, că însoţitoarele 
ei tulburate fură apucate de teamă şi porunciră să se aducă iute 
apă şi întăritoare, în timp ce o duceau pe braţe până în 
dormitorul ei. 

Între timp, mediumul îşi reveni şi plecă de parcă nimic 
neobişnuit nu s-ar fi întâmplat, ţinând în braţe o legătură de 
pânză în care se aflau diversele obiecte necesare pentru 
profesia ei şi câteva daruri de la Doamna Kii. După ce ieşi pe 
una dintre porţile lăturalnice, Yasura se opri să arunce o privire 
în legăturică şi, cu un aer încântat, scoase din ea o bucată 
îmbietoare, care mirosea a carne friptă de rață; o îndesă în 
gură, lacomă, şi porni spre casă, mestecând îngândurată, când, 
deodată, văzu nişte câini care o urmăreau şi se aplecă să ridice 
câteva pietre, cu care să arunce în ei. Un bolovan lovi roata unei 
roabe care trecea; tânărul care o împingea se opri şi o strigă 
vesel: 

— Ce faci, Yasura, eşti în drum spre casă? 

Femeia se apropie de el cu un aer ruşinat şi se opri să 
flecărească în şoaptă, împărțind cu el încă o bucată din 
bocceluţa ei. După ce terminară de mâncat, el o ajută să urce în 
roaba lui şi porni din nou la drum spre Sanctuarului Shin- 


Kkumano. 


Cu doi ani înainte, în ianuarie 1153, tatăl lui Kiyomori, 
Tadamori al clanului Heike, muri pe neaşteptate după câteva 
săptămâni de suferinţă, cauzate de o răceală. Avea 58 de ani. În 
ultimii ani ai vieţii lui, Tadamori avusese puţine izbânzi, pentru 
că în acei ani avusese loc şi ridicarea lui Yorinaga la Curte, şi 
trecerea lui de partea lui Tameyoshi al clanului Genji şi a fiilor 
săi. Nu se prea putea ca vreun Heike să uite că Yorinaga fusese 
acela care ceruse odată pedeapsa cu moartea pentru Kiyomori, 
în procesul care urmase după profanarea Sfântului Chivot şi era, 
de asemenea, uşor de înţeles că ministrul nu le va oferi nici un 
fel de înlesnire membrilor clanului Heik€. Şi totuşi, Kiyomori nu 
dădea nici un semn de ranchiună când Yorinaga îi sprijinea pe 
faţă pe cei din clanul Genji. Tare nefericit, Kiyomori simţea în 
singurătatea lui că stâlpul de susţinere al vieţii sale îi fusese 
smuls. Şi, înainte să aibă timp să-şi revină din durere, Kiyomori 
descoperi noi nenorociri care se îngrămădeau asupra lui. Nu 
doar că avea şi el mulţi fii, dar tutela fraţilor lui mai tineri şi a 
fraţilor săi vitregi căzuse tot pe capul lui. În calitate de tânăr 
conducător al acestui clan, avea multe de învăţat, pentru că 
viitorul familiei Heike era acum în mâinile lui. 

La scurt timp după moartea Împăratului-copil, Consilierul 
Shinzei îl chemă pe Kiyomori la el. După moartea lui Tadamori, 
fiul acestuia ajunsese să-l privească pe Shinzei, superior lui în 
vârstă şi în rang, ca pe un prieten, o sursă de consolare şi 
putere. Nu doar că îl considera pe Consilier binefăcătorul său, 
omul căruia îi datora viaţa, dar îl privea ca pe singurul om în 
stare să împace lucrurile între Heike şi Yorinaga, Ministrul de 
Stânga. Era sigur că Yorinaga, cu toate ţelurile lui la lumina zilei, 
nu se putea compara cu iscusitul Consilier, pentru că Shinzei era 
de nepătruns şi nu lăsa pe nimeni să-i citească gândurile. 
Existau în el profunzimi pe care nimeni nu îndrăznise încă să le 
cerceteze; excela în îndeplinirea sarcinilor grele pe care le 
presupunea funcţia sa - o treabă deloc uşoară pentru cei mai 
mulţi oameni - fără să ceară vreo recunoaştere şi avansând în 
linişte, an după an, în îndeplinirea îndatoririlor lui. 

În liniştea încăperii lui Shinzei, lui Kiyomori îi fu 
încredinţată o misiune neobişnuită şi tainică. 


— Au apărut lucruri grave. E de neamânat. Orice pas 
greşit din partea ta poate stârni bănuielile lui Yorinaga sau pe 
ale lui Tameyoshi al clanului Genji - în dauna ta. Aşteaptă până 
la asfinţitul soarelui, apoi trimite-ţi luptătorii la drum, unul câte 
unul, spuse Shinzei, prevenindu-l din nou. 

În acea noapte, un grup de vreo cincizeci de luptători 
plecă din capitală şi porni spre dealurile care se aflau la nord- 
vest de Kyoto, la destulă distanţă de porţile oraşului. In curând, 
îşi croiau drum cu agerime pe povârnişurile Muntelui Atago, 
adunându-se la un colţ de stâncă, unde se opriră să se 
sfătuiască. Cu puţin timp după aceea, porniră iar la drum, 
căutându-l pe Jomyo, preotul-căpetenie al Muntelui Atago. 
Ajunşi la porţile lui, bătură cu toată puterea, cerând să li se 
deschidă. 

— Venim de la Palatul Mănăstire, suntem soldaţi ai lui 
Kiyomori al clanului Heike, Domnul Aki. Ni s-a povestit că cineva 
s-a spurcat cu Demonul Tengu în sanctuarul cel mare de aici şi a 
rostit blestemul morţii asupra Impăratului-Copil. impăratul 
Călugărit i-a poruncit Domnului Aki să cerceteze locul şi să 
aducă dovezi. Condu-ne până la altar. Dacă te împotriveşti, te 
faci vinovat de încălcarea unui ordin imperial! 

De dinăuntru, se auzi o vânzoleală care trăda neliniştea; 
apoi, pe poartă ieşi Jomyo însuşi şi îi vorbi lui Kiyomori. 

— Dacă vii cu porunci ale Maiestăţii Sale, cu siguranţă că 
ai dovezi. Permite-mi să le văd. 

— Hei, tu de colo, îngenunchează! 

După ce Jomyo se lăsă în genunchi, Kiyomori azvârli spre 
el înscrisul oficial. 

— Nu e nimic în neregulă în privinţa lui - nu pot să mă 
împotrivesc. Uşile vor fi deschise de îndată. Pe aici, domnia- 
voastră. 

Cerând mai multe torţe, Jomyo le călăuzi drumul spre 
altar. Umbra lui se proiectă, gigantică, pe uşile sanctuarului. O 
cheie scârţâi aspru în încuietoare. Limbi uriaşe de foc unduiau 
sinistru, luminând interiorul cavernos, iar acolo, în faţa ochilor 
lui Kiyomori, se înălța imaginea Demonului Tengu, cu o ţepuşă 
înfiptă în fiecare ochi. 

— Cum aşa... ţepuşe! icni Kiyomori, aşa cum făcu şi 
Jomyo, împreună cu toţi ceilalţi care îşi întindeau gâturile peste 
umerii lor. 


Nu mai era nimic de făcut. Kiyomori văzuse cu ochii lui 
lucrul pentru care fusese trimis. Era înspăimântător, iar 
priveliştea îi ridica părul în cap. Işi bătuse întotdeauna joc de 
poveştile cu vrăjitorii, dar una ca asta...! Un fior rece îi cobori pe 
şira spinării. 

— Bine. Va trebui să dau veste de îndată! 

Kiyomori se întoarse cu spatele, tulburat de ceea ce 
văzuse. Uşile fură zăvorâte, cu pecetea lui Kiyomori lipită pe ele. 
Poruncind unei bune părţi a soldaţilor săi să rămână de pază, 
Kiyomori se întoarse călare în aceeaşi noapte în Kyoto şi se duse 
întins la Shinzei. 

Pentru o clipă, ochii lui Shinzei părură să iasă din orbite, în 
timp ce Kiyomori îi povesti ce văzuse; apoi se întoarse la 
purtarea lui obişnuită, zicând: 

— A fost cum mă aşteptasem... 

Doamna Bifukumon fusese aceea care îl zorise pe 
Împăratul Călugărit să îi trimită pe Kiyomori şi pe soldaţii lui la 
Muntele Atago, şi care îşi mărturisise îngrijorată credinţa că 
Yorinaga şi tatăl acestuia fuseseră cei care, prin vrăjitorie, 
provocaseră moartea tânărului Împărat. Ea stăruise să-l 
avertizeze împotriva celor doi, care, spunea ea, aveau ambiţii 
care ţinteau tronul. La momentul potrivit, apărură la Palat doi 
sihaştri, să depună mărturie, şi descriseră ritualurile demonice 
pe care le văzuseră, oficiate de nişte călugări rătăcitori. Nimeni 
nu ştia unde se duseseră aceşti călugări, pentru că dispăruseră 
ca norii de vară, spuneau ei. Şi, la puţin timp după aceea, lui 
Yorinaga şi tatălui său li se interzise accesul la Palatul 
Mănăstire. 

Între timp, problema alegerii unui nou împărat devenise 
de neocolit, iar Yorinaga şi tatăl său rămaseră încremeniţi când 
se pomeniră înlăturați din Înaltele Consilii. Aflară în curând 
motivul acestei dizgraţii venite peste noapte, dar, când îşi 
juraseră nevinovăția în scrisori adresate Impăratului Călugărit, 
rugăminţile lor pentru acordarea unei audienţe se întoarseră 
fără nici un răspuns de la Consilierul Shinzei. Nimic din ceea ce 
făceau nu părea să şteargă nemulţumirea lui Toba. 

Printre zăbrelele uneia dintre ferestrele Palatului, un 
funcţionar îi urmări pe tată şi pe fiu cum urcă în caleştile lor şi 
se îndepărtează pentru ultima oară. Shinzei rânji; dacă ar fi 
ştiut, şi-ar fi vegheat paşii cu mai multă atenţie; Yorinaga nu 


avusese până acum vreun motiv să bănuiască faptul că acest 
personaj liniştit, aplecat în toţi aceşti ani asupra mesei, era 
duşmanul lui cel mai încrâncenat. Ministrul nu ştiuse nici faptul 
că soţia acestui om, Doamna Kii, era confidenta Doamnei 
Bifukumon. 

Shinzei izbucni într-un râs mut. 

— Vedeţi, demonii mei minunaţi - nu-i aşa că doare? O 
ţepuşă în ochiul drept şi una în cel stâng? Cine vă va spune 
vreodată că eu, Shinzei, am fost acela care a făcut-o? 


Capitolul XIII 
Palatul Izvorului cu Salcie 


Timp de aproape paisprezece ani, existenţa unui om 
fusese aproape uitată. Acesta era fostul Împărat Sutoku, care, 
obligat să abdice pe când avea douăzeci şi trei de ani, se dusese 
să locuiască la Palatul Izvorului cu Sălcii, înconjurat de o suită 
destul de mică. Îşi petrecuse aceşti ani oficiind ceremonii 
religioase în capela lui personală, citind şi scriind poezii. Un alt 
obicei al său era să se plimbe neînsoţit prin parcul palatului şi să 
se odihnească la umbra unei sălcii uriaşe care crescuse lângă un 
izvor clocotitor. Acest izvor, renumit pentru dulceata şi puritatea 
apei sale, fusese acolo încă dinainte de întemeierea oraşului 
Kyoto, povesteau oamenii, iar din timpuri vechi, demult uitate, 
fusese străjuit de o salcie. Apele Izvorului cu Salcie, după cum i 
se spunea, erau păstrate doar pentru mesele fostului Împărat, 
iar un îngrijitor locuia într-o căsuţă din apropiere. 

In timp ce stătea într-o zi sub salcia uriaşă, Sutoku îl strigă 
pe paznicul izvorului: 

— Mi-e sete - adu-mi apă. 

Ingrijitorul apăru repede, aducând un vas de lut proaspăt 
făurit, pe care îl umplu cu apa strălucitoare. 

— E însăşi dulceata - ca roua din rai, spuse fostul Împărat, 
dându-i înapoi vasul şi aşezându-se pe o piatră, la umbra salciei. 
Ingrijitorul aduse o rogojină de trestie nouă, pe care o întinse 
pentru oaspete. 

Apoi, Sutoku spuse: 

— Pari mulţumit, îngrijitorule. De cât timp ai venit aici? 

— Veghez acest izvor de paisprezece ani, care se vor 
împlini în această primăvară, şi am fost unul dintre oamenii 
casei tale, atunci când ai venit să locuieşti aici. 

— Paisprezece ani! Şi ce ai făcut înainte de asta? 

— Tatăl meu a fost muzician al Curţii şi m-a învăţat din 
copilărie să cânt la flaut şi la flajeolet; la zece ani am fost trimis 
la Academia de Muzică a Palatului, iar la paisprezece ani am 
cântat pentru prima oară în faţa Maiestăţii Voastre. A fost o 
onoare pe care n-o voi uita niciodată. Apoi, la sfârşitul acelui an, 
a urmat abdicarea Înălţimii-voastre. 

— Atunci, tu şi tatăl tău nu sunteţi oameni de rând, pentru 
că în capitală există numai patru familii care au dezlegarea de a 


urma această vocaţie. 

— Tatăl meu a fost Abe Torihiko, un muzician de Rangul al 
Şaselea. 

— lar pe tine cum te cheamă? 

— Pe mine, spuse îngrijitorul şi făcu o reverență adâncă, 
pe mine mă cheamă Asatori. 

Ochii lui Sutoku rămaseră aţintiţi, cu uimire, asupra 
capului plecat din faţa lui: 

— Şi ce te-a făcut să îţi părăseşti vocaţia - şi tatăl - pentru 
a deveni un îngrijitor oarecare al acestui izvor? 

Asatori clătină din cap. 

— Aceasta nu este o însărcinare oarecare, domnule, 
pentru că apa este însăşi sursa vieţii, iar paza acestui izvor care 
ostoieşte setea Maiestăţii-Voastre nu este o misiune măruntă. 
Cu mult timp în urmă, tatăl meu i-a dat Maiestăţii-Voastre lecţii 
la diverse instrumente muzicale şi a fost un favorit al Doamnei 
Bifukumon. Deşi eram muzicieni, eram oameni nevoiaşi, de 
aceea, când a sosit momentul să-mi serbez ieşirea din pruncie, 
câteva dintre hainele dumneavoastră mi-au fost trimise cadou; 
din acestea a fost croit costumul meu festiv, iar eu am fost 
sărbătorit ca un tânăr domn elegant. Îmi voi aminti de acest 
lucru pentru tot restul vieţii mele! 

— O, s-a întâmplat vreodată un astfel de lucru? 

— Poate că Maiestatea Voastră nu-şi aminteşte astfel de 
favoruri oferite umililor Voştri supuşi, dar tatăl meu nu le-a uitat 
niciodată. Când a sosit momentul abdicării, tata mi-a spus: 
„Asatori, mie nu îmi va fi cu putinţă să îl urmez pe Maiestatea 
Sa, dar tu nu eşti decât un elev al Academiei şi te poţi duce 
unde vrei. Insoţeşte-l pe Maiestatea Sa şi slujeşte-l cu toată 
credinţa, cum aş fi făcut-o eu. Am şi alţi fii care să ne poarte mai 
departe numele şi profesia“. Apoi, mi-a dat acest flaut ca dar de 
despărţire, iar eu v-am urmat până aici şi am avut grijă de acest 
izvor de atunci şi până acum. 

Sutoku, care ascultase povestea cu încordare, ţinând 
capul plecat şi ochii închişi, ridică privirea zâmbind uşor, în timp 
ce Asatori îşi termina povestea. 

— Flautul tău - îl ai acum aici, cu tine? 

— Este pus deoparte, cu grijă, într-o îmbrăcăminte făcută 
dintr-o fâşie a uneia dintre hainele pe care mi le-a trimis 
Maiestatea Voastră şi a devenit o amintire de pe urma tatălui 


meu. 

— O amintire? Dar tatăl tău trebuie să fie încă în viaţă. 

— Nu, acel flaut este acum o moştenire. Tatăl meu nu mai 
este printre noi, şi, dat fiind că ultima lui dorinţă a fost să rămân 
alături de Maiestatea Voastră, voi sta aici până când apa care 
hrăneşte acest izvor va seca. 

— Ah, oftă din greu Sutoku, în timp ce se ridica în picioare. 

Şi mama lui, Doamna Taikenmon, murise. Trecător este 
omul, ca toate lucrurile de pe această lume, se gândi el. 

— Într-una dintre aceste nopţi, când va fi lună plină, va 
trebui să îmi cânţi ceva la flaut. Cât de răcoritor e aerul ăsta! 
Asatori, mă voi întoarce cât de curând. 

Ochii lui Asatori îl urmăriră pe Sutoku, în timp ce acesta 
dispărea printre copaci. Această întâlnire întâmplătoare şi 
momentele de dialog deschis cu un om de care n-ar fi îndrăznit 
să se apropie altminteri îl umpleau de încântare. De-a lungul 
nopţilor de vară, Asatori aşteptă ca luna să se împlinească, 
amintindu-şi de promisiunea pe care o făcuse Sutoku, că-l va 
asculta cântând din flaut. 

În tot acest timp, oamenii care treceau pe lângă Palatul 
Izvorului cu Salcie începură să vadă cu uimire numărul mare de 
lectici şi de trăsuri care soseau la acest Palat îndelung uitat. 
Existau zvonuri care spuneau că tânărul Împărat Konoyé nu mai 
avea mult de trăit, iar fiul lui Sutoku cel detronat, Prinţul 
Shigebito, nepotul Împăratului Călugărit, va fi moştenitorul 
tronului. Printre numeroşii vizitatori care veniseră să îl vadă pe 
fostul Împărat se aflau şi Yorinaga, precum şi tatăl acestuia, 
Tadazan€, care uitaseră până acum de existenţa lui Sutoku. 
Veniră cu promisiuni reînnoite că îl aşteptau lucruri bune, că fiul 
său era ca şi încoronat. lar perspectiva avuţiei recucerite şi 
trezirea la viaţă a speranţelor îl determinară pe Sutoku să uite 
de promisiunea făcută îngrijitorului Izvorului cu Salcie. 

Asatori se uită întristat la luna plină şi îl aşteptă pe 
monarh, care nu apăru. Urmări venirea şi plecarea lecticilor şi 
trăsurilor şi se îngrijoră, pentru că Izvorul cu Salcie îşi pierdu 
strălucirea şi deveni noroios - ceea ce anunţa o catastrofă 
naturală sau era prevestirea vreunei nenorociri. 

Aşteptările oamenilor fură înşelate când, în octombrie, cel 
de-al patrulea fiu al Împăratului Călugărit, fratele mai mic al lui 
Sutoku, fu proclamat Împărat, sub numele de Goshirakawa. 


Sutoku se simţi copleşit. Propriul său fiu, care ar fi fost 
succesorul direct, fusese trecut cu vederea. Ştia sigur că 
Doamna Bifukumon jucase un rol deloc mărunt în influențarea 
hotărârii Impăratului Călugărit, iar el, Sutoku, fusese lăsat la o 
parte din cauza răutăţii ei. Găsi prea puţină consolare în 
cuvintele lui Yorinaga: 

— Răbdare - şi încă puţină răbdare. Va sosi şi momentul 
Maiestăţii Voastre. 

Noua domnie începu în aprilie 1156. În vara aceluiaşi an, 
dominaţia Guvernului Mănăstirii, care durase fără încetare timp 
de 27 de ani, se încheie. Toba muri în Palatul Ataşaţilor de la 
Templul Anrakuju-in, în noaptea de 2 iulie. Veştile despre 
apropiatul său sfârşit ajunseră în capitală în aceeaşi după- 
amiază. Se născu un iureş grozav, pentru că nenumărate lectici 
şi trăsuri se înghesuiră unele în altele, în graba lor de a ajunge 
până la cătunul Takeda, în împrejurimile căruia se afla templul. 
In îmbulzeala încâlcită a animalelor care galopau şi a bărbaţilor 
care răcneau şi erau muiaţi de sudoare, o trăsură îşi croi drum şi 
o luă iute înainte. Pe sub jaluzelele trase ale trăsurii lui 
hurducate, Sutoku ascundea un chip palid de durere. 

Trăsurile stăteau înşirate, atât înlăuntrul cât şi în afara 
porţilor Palatului. Nu exista o fărâmă de loc liber, nici măcar în 
uriaşul spaţiu împrejmuit din faţa Palatului, atât era de mare 
înghesuială de soldaţi, servitori şi trăsuri. Nici un consilier nu 
veni să întâmpine trăsura lui Sutoku, iar servitorii lui se văzură 
siliţi să strige cât puteau de tare, să-i anunţe sosirea. Sutoku 
ridică înfrigurat o jaluzea, ţipând ascuţit la slujitori: 

— Lăsaţi-mă să cobor, lăsaţi-mă să cobor, vă poruncesc! 

Chiar în clipa în care trăsura lui intră pe poartă, dangătul 
solemn al clopotelor templului şi ale pagodei încetă. Surprinse 
oftatul adânc şi murmurul: 

— Acum, ochii Maiestăţii Sale se închid... 

Sutoku văzu graba cu care îngenuncheară oamenii, 
ridicarea mâinilor într-un gest de rugăciune, şi fu biruit de 
durere. Nu monarhul era cel care murea, ci propriul său tată! 
Acei ani îndelungaţi de amărăciune - acea înstrăinare - ar fi 
ajuns o ultimă întâlnire pentru a le alunga pe toate. 

— Lăsaţi-mă să cobor, vă spun! Ce e cu încurcătura asta 
fără rost? Trageţi până la uşă, grăbiţi-vă! 

La auzul acestei porunci înfrigurate, servitorii răsuciră 


trăsura şi găsiră o cale de a străbate talmeş-balmeşul de caleşti. 
În timp ce trăsura trăgea în dreptul unui portic, o roată a ei izbi 
o lectică aflată în apropiere, strivind-o cu un sunet ascuţit de 
sfâşiere. De îndată, Akanori al clanului Genji şi mulţi alţi 
luptători care stăteau de gardă la uşă ieşiră din clădire înjurând. 

Livid, Sutoku răcni furios: 

— Feriţi-vă din calea mea, obrăznicăturilor! Nu vedeţi cine 
sunt? Cum îndrăzniţi să vă amestecați? 

Akanori făcu un pas înainte, cu o expresie amenințătoare: 

— Acum, că văd cine sunteţi, am un motiv în plus să vă 
interzic să mai faceţi măcar un pas în plus. Am poruncă sănu vă 
las să intraţi! Înapoi! Înapoi! 

leşit din minţi de furie, Sutoku se aplecă din trăsură: 

— Ce vorbeşti, funcţionăraş neînsemnat! Sunt aici să-l văd 
pe Maiestatea Sa, tatăl meu, şi totuşi, nimeni nu mă întâmpină, 
ba mai mult, îndrăznesc să trimită nişte soldaţi oarecare, puşi să 
repete nişte porunci! 

— Poruncile mele vin de la Korekata, Căpitanul de 
Dreapta, care îl serveşte pe Maiestatea Sa. Un războinic trebuie 
să-şi facă datoria. Nu aveţi voie să faceţi nici măcar un pas mai 
departe! 

— Nu am de ce să vă dau socoteală vouă, nenorociţilor... 
Tremurând de furie, Sutoku se pregăti să coboare din 
trăsură, când Gărzile se năpustiră asupra acesteia şi o împinseră 
înapoi; servitorii lui Sutoku se aruncară peste soldaţi să se ia la 
bătaie cu ei; din cauza loviturilor, trăsura se înclină; Sutoku se 
apucă strâns de o jaluzea şi fu aruncat pe pământ, între oiştile 
trăsurilor. Jaluzeaua îi sări din mână în timp ce cădea şi zbură 

aprig peste oişti, rănind obrazul lui Akanori, din care ţâşni pe 
dată sângele. F 

Celor de la palat li se vesti iute că fostul Impărat Sutoku 
înnebunise, că rănise o gardă şi acum se îndrepta spre 
apartamentele din interior. Korekata, Căpitan al Dreptei, care 
era aşezat alături de Consilierul Shinzei atunci când îi fură aduse 
veştile legate de încăierare, se ridică din scaun. Un țipăt îngrozit 
al uneia dintre doamnele de companie îl făcu să se repeadă pe 
lungile coridoare. Pe măsură ce se apropia de intrare, o undă de 
lumină venită dintr-o anticameră se proiectă asupra unui stâlp al 
holului şi, acolo, se pomeni faţă în faţă cu Sutoku. Chipul 
acestuia părea o mască palidă; ochii lui se holbau fără să vadă; 


mâneca îi era sfâşiată, iar părul îi era împrăştiat sălbatic pe 
frunte. 

Mâinile căpitanului se împinseră brusc înainte, într-un gest 
de împotrivire. 

— Domnule, nu aveţi voie să intraţi, strigă el, blocând 
intrarea. Nu aveţi voie să fiţi văzut în starea dumneavoastră de 
acum. Vă rog să plecaţi în cea mai mare linişte. 

Sutoku păru să nu înţeleagă şi împinse la o parte, cât 
putea de tare, braţele lui Korekata. 

— Pleacă din calea mea! Trebuie să îl văd acum - pe loc! 

— Domnule - de ce nu înţelegeţi că nu aveţi voie să-l 
vedeţi? 

— Eu... eu nu înţeleg... Korekata! Cu ce greşesc dacă 
vreau să-mi văd tatăl muribund? Te amesteci ca un nemernic! 
La o parte - la o parte din calea mea! 

Vocea lui Korekata se ridică, transformându-se într-un 
țipăt, în timp ce îl ţinea pe loc pe Sutoku cel tulburat: 

— Sunteţi nebun, vă zic eu! Indiferent ce spuneţi, nu aveţi 
voie să-l vedeţi! 

Sutoku izbucni brusc în suspine cumplite, în timp ce se 
lupta să se elibereze din braţele căpitanului, care îl ţineau strîns, 
dar acesta chemă câteva Gărzi care îl târâră în curând pe 
Sutoku până afară, deşi acesta plângea şi se zbătea, şi îl urcară 
cu sila în trăsura lui. 

Încăperile pline de lumină ale Templului fură înghiţite în 
curând de valuri de fum de tămâie; jeluind într-un glas, 
gongurile începură să răsune pe melodia unui cântec funerar, 
iar o mie de preoţi îşi plecară în tăcere capetele, în timp ce 
spiritul lui Toba părăsea această lume. 

Înainte ca noaptea scurtă de vară să se termine, un zvon 
năpădi palatul de la Takeda, ca un val răvăşitor. Şoapta călători 
din ureche în ureche: Fostul Împărat pregăteşte o conspirație. 

„„.Era greu de crezut? Fuseseră încă de dinainte semne 
care să arate acest lucru: o înştiinţare a Gărzilor o spunea pe 
faţă. Vila Tanaka - unde stătea Sutoku -, aflată pe malul celălalt 
al râului faţă de Palatul Ataşaţilor, era suspectă. De la Ora 
Mistreţului (zece) părea că acolo s-au strâns câţiva oameni. 
Dintr-o altă sursă, din capitală, veni dezvăluirea că, în după- 
amiaza precedentă, cai şi căruţe încărcate cu arme soseau când 
şi când la Palatul Izvorului cu Salcie. Martori îşi aminteau că au 


văzut cu ochii lor grupuri înspăimântate de femei şi copii, 
încărcaţi cu tot ce putuseră strânge, îndreptându-se în grabă, în 
plină zi, spre Dealurile de Miazănoapte şi de Soare-Răsare. La 
miezul nopţii, capitala era la fel de părăsită ca un oraş al morţii. 

Lipsa lui Yorinaga dintre jeluitorii din camera funerară 
stinse orice îndoială. Nu lipsea doar el, ci şi Tadazane, 
Tsunemun€ şi alţi curteni despre care se ştia că erau de partea 
lui Sutoku. Era limpede că se pregătea o uneltire. 

Până în a şaptea zi a primei perioade de doliu, porţile 
Palatului Ataşaţilor şi ale Vilei Tanaka fură zăvorâte, nici un 
vizitator nu intră şi nimeni nu fu văzut ieşind. Totuşi, de cum se 
lăsa noaptea, siluete cu diverse deghizări ieşeau pe furiş din 
ambele clădiri şi plecau în recunoaştere. 

În a doua zi a doliului, Yorinaga îi părăsise pe curtenii care 
înconjurau catafalcul, cerându-şi iertare că necazurile îl chemau 
iute la Uji. În timp ce se aşeza în trăsură, spumega de furie: 

— Uite-i cum stau la priveghi, şuşotind despre intrigi, 
vărsând lacrimi în timp ce ochii lor îi cercetează plin de bănuieli 
pe toţi cei din jur, ascunzându-şi trădarea pe după un spectacol 
solemn de preoţi care cântă! Cine poate îndura să se înece în 
marea asta de lacrimi mincinoase? 

Sub mantia întunericului, trăsura lui Yorinaga parcurse 
drumul de la Palatul Ataşaţilor şi până la Vila Tanaka, unde se 
furişă în clădire pentru a-l întâlni pe fostul Impărat Sutoku. 

— Niciodată nu s-a auzit una ca asta - unui fiu să-i fie 
interzis să-şi revadă tatăl muribund! Ştiu prea bine cât de mult 
suferi. Chiar şi acum, l-am lăsat pe noul lmpărat înconjurat de 
Doamna Bifukumon şi de toţi oamenii aceia diabolici. Niciodată 
tronul nu a fost prada unor consilieri mai nemernici, spuse 
Yorinaga, ridicându-şi privirea spre a lui Sutoku. 

În timp ce Yorinaga vorbea, ochii îngânduraţi ai lui Sutoku 
se aprinseră. 

— Yorinaga... Yorinaga, eşti singurul om din această lume 
în care îndrăznesc să am încredere, începu să plângă Sutoku. 

Lacrimile se revărsară fără reţinere pe obrajii lui. 

— Eu... fiul meu... suntem moştenitorii îndreptăţiţi ai 
tronului, şi totuşi, am fost azvârliţi la o parte - îngropaţi de vii. 
Oamenii se aşteaptă ca eu să urc din nou pe tron. Nu e aşa, 
Yorinaga? 

Ochii lui Yorinaga erau închişi, de parcă ar fi fost 


scufundat în meditaţie. Răspunsul era pregătit. Îl ţinuse pentru o 
vreme în minte. Exista cineva care să-i spună lui Sutoku faptul 
că vorbele care îi ieşeau de pe buze nu erau decât miezul 
propriilor ambiţii ale lui Yorinaga? 

Oftând răsunător, acesta din urmă spuse în sfârşit: 

— Totul e doar o chestiune de timp. Când Maiestatea 
Voastră hotărăşte că a sosit momentul, aceea va fi şi clipa 
dorită de zei. Dacă respingem ceea ce ne oferă zeii, îi mâniem. 
Au existat şi alţi monarhi care şi-au dorit tronul - ce motive aveţi 
să staţi pe gânduri? 

Yorinaga era tare încrezător în sine. Nu doar că studiase în 
profunzime Cartea Stratagemelor, cea asupra căreia timpul se 
aşezase ci, de asemenea, era sigur şi de influenţa lui asupra lui 
Tameyoshi al clanului Genji. 

In acea noapte, Yorinaga dezvălui uneltirea prin care 
Sutoku urma să recapete tronul. Din Palatul de peste râu veniră 
curtenii şi ofiţerii care primiseră instrucţiuni de la Yorinaga. 
Conspiratorii se sfătuiră toată noaptea şi în ziua care urmă, 
pregătind scena pentru război şi, pentru că adunarea unor trupe 
în acest loc ar fi stârnit bănuieli şi le-ar fi stânjenit mişcările, 
Yorinaga plecă în curând la Uji, să se ocupe de următorul pas al 
planurilor lui. 


La răsăritul soarelui, marile clopote ale Templului 
răsunară. Cele şapte zile ale primei perioade de doliu se 
sfârşiseră. Cât fu ziua de lungă, până la asfinţit, clopotele 
continuară să sune, iar incantaţia nesfârşită a sutrelor se 
amestecă ciudat cu nechezatul cailor. Şi totuşi, porţile Vilei 
Tanaka rămaseră zăvorâte. Sutoku nu apăru nici măcar după 
asfinţitul soarelui, pentru ritualurile care marcau sfârşitul 
jeluitului obligatoriu, iar Consilierul Norinaga auzi cum 
murmurele împotriva lui Sudoku se înteţesc. Temându-se că 
intriga despre care se vorbea era adevărată, porni iute, călare, 
până la patul fratelui său bolnav, un ofiţer cu rang înalt la Curte, 
să îi ceară sfatul. 

Ridicându-se cu mult efort, fratele lui Norinaga îi spuse: 

— După cum poţi vedea, nu mai sunt în stare să cer o 
audienţă de la fostul Impărat şi să-l conving să renunţe. Şi chiar 
dacă aş putea să mă îndoiesc că ar ajuta la ceva. Poate e prea 


târziu, dar te sfătuiesc să te întorci cât poţi de repede şi să-l 
sfătuieşti pe Maiestatea Sa să se călugărească de îndată; acest 
lucru îl va pune măcar pe el la adăpost. Noi înşine nu avem cum 
să scăpăm de acest dezastru. 

Intorcându-se la Vila Tanaka, Norinaga se alarmă când 
descoperi că Sutoku şi anturajul său se pregăteau în grabă să 
pornească spre Palatul Shirakawa, în apropierea capitalei. Fără 
preget, încercă să îl facă pe fostul Împărat să se răzgândească. 

— Maiestatea Voastră, este necuviincios să plecaţi înainte 
să se încheie cele 49 de zile ale celei de-a doua perioade de 
doliu. In afară de asta, există zvonuri care spun că 
dumneavoastră complotaţi împotriva tronului, iar plecarea, în 
acest moment, nu va face decât să confirme ceea ce spun 
oamenii... 

Dar Sutoku, zâmbind, respinse cu un gest argumentele lui 
Norinaga, spunând că fusese avertizat în secret că viaţa lui era 
în pericol. În timp ce vorbea, trupe de luptători înarmaţi până în 
dinţi veniră să îl escorteze, iar lui Norinaga i se porunci să 
însoţească suita. Târziu, în acea noapte de 9 iulie, marşul lent 
spre Shirakawa începu. Nimeni nu aprinse torţe în timp ce 
procesiunea porni la drum, în scârţâitul şi scrâşnitul roţilor grele 
ale căruţelor şi în zăngănitul armelor, pe întuneric. 

La scurt timp după plecarea fostului Împărat de la Palatul 
Izvorului cu Salcie, un grup de războinici înarmaţi sosiră şi 
puseră stăpânire pe palat. Asatori, îngrijitorul, îi privea stupefiat. 
Caii lor murdăriră curtea acoperită cu nisip alb, iar soldaţii îşi 
făcură de cap prin palat, lăsând vraişte în urma lor prin sălile 
mari şi prin camere, prădând cămările şi luând merinde după 
plac, ba chiar dând năvală în apartamentele femeilor, de unde 
se auziră ţipetele înspăimântate ale locatarelor. Şi totuşi, când 
soldaţii, printre strigăte sălbatice, se dezbrăcară să facă baie în 
Izvorul cu Salcie şi băură din găleata fântânii, Asatori nu putu să 
se mai stăpânească: 

— Domnilor, dacă sunteţi atât de drăguţi, nu aveţi voie să 
folosiţi acest izvor. 

— Ce-i asta? Ce vrei să spui cu asta, stârpitură? zbierară 
ei, nedându-i mai multă atenţie decât i-ar fi dat unei sperietori 
de ciori. 

— Acesta este Izvorul cu Salcie, care există numai pentru 
uzul Maiestăţii Sale. Se află mai încolo o fântână - şi un izvor. Vă 


rog să nu veniţi aici. 

— Şi cine eşti tu, să dai porunci? 

— Sunt îngrijitorul Izvorului cu Salcie. 

— Îngrijitorul? Ah, adică tu păzeşti izvorul ăsta, nu? 

— Îndatorirea mea este să am grijă de izvorul ăsta şi să-i 
păstrez apele curate. Il păzesc cu preţul vieţii mele. 

Soldaţii izbucniră în hohote de râs la răspunsul lui Asatori. 

— Ce prostie! Plouă îndeajuns de mult în capitală încât să- 
ţi umple izvorul. Îndrăznim să credem că Maiestatea Sa nu bea 
cât Dragonul-cel-Mare, să sece izvorul ăsta! 

— Sunteţi nişte oameni nepoliticoşi. Cine sunteţi şi cine v- 
a dat voie să veniţi până aici şi să faceţi atâta tărăboi? 

— Tărăboi? Cine face tărăboi? Noi am fost trimişi aici să 
păzim Palatul. Ordinele noastre sunt de la Ministrul de Stânga. 
Du-te şi întreabă-l pe Ministru însuşi! 

— Vă referiţi la ministrul Yorinaga? 

— Yorinaga sau cum l-o fi chemând - n-are nici o 
importanţă şi nici nu e treaba noastră. In orice caz, când va 
începe războiul, nu va mai exista nici Palat, nici Izvor cu Salcie. 
Doar acum putem şi noi să dăm iama în cămări şi să ne umplem 
burţile. 

Asatori se întoarse şovăind cu spatele. Lumina soarelui, 
care juca pe suliţele şi pe săbiile lor, îl făcea să tremure. Nu era 
momentul să se certe cu soldaţii ăştia neciopliţi, care ar fi sărit 
să-l cotonogească fără să stea pe gânduri. Nu avea ce să facă, 
decât să-i privească de la distanţă. În curând, îl văzu pe unul 
dintre luptători urcându-se într-un copac şi, cu mâna la ochi, 
holbându-se drept spre pământurile Palatului Takamatsu, aflat 
la o mică depărtare. Ceva din ceea ce văzuse îl făcu pe soldat să 
coboare în grabă, şi în clipa următoare, trei soldaţi săriră pe caii 
lor şi se îndepărtară în galop. 

Asatori se sprijini de trunchiul salciei uriaşe, plin de 
gânduri îngrijorate la adresa stăpânului său, fostul Impărat. 
Dacă izbucnea războiul, ce putea oferi el, Asatori, un îngrijitor 
umil, mai mult decât credinţa lui - viaţa lui? Nu putea face 
altceva decât să stea şi să păzească izvorul. 

Un vânticel de vară se juca printre ramurile lungi ale 
salciei; un fir verde flutura încolo şi încoace, mângâind obrazul 
lui Asatori. 


— Nu avem îndeajuns de mulţi soldaţi, nici măcar pentru 
apărarea Maiestăţii Sale, îi spuse Consilierul Shinzei Regentului. 

Chiar în noaptea precedentă, se crease un mare tămbălău 
şi o mare indignare, când doamnele de companie ale Doamnei 
Bifukumon începuseră să ţipe descoperind o figură 
asemănătoare cu o bufniţă, cocoţată în vârful unui alun uriaş de 
lângă geamul budoarului. Auzind tărăboiul, Gărzile veniseră în 
fugă, iar săgețile lor puternice doborâră un biet amărât - un 
preot tânăr care mărturisi că le urmărea pe doamne în timp ce 
acestea îşi făceau toaleta. g 

— Trebuie să facem ceva, spuse Shinzei. In asemenea 
momente, luptătorii sunt cei mai înclinați să clocească intrigi. Nu 
a sosit cumva momentul să-i aducem aici pe căpitanii aceia 
pomeniţi de Maiestatea Sa înainte de moarte, pentru o mai 
mare siguranță? 

Regentul nu răspunse în aceeaşi clipă. 

— S-ar putea să fie nevoie... 

Dacă părea să ezite, o făcea pentru că fratele său 
Yorinaga era cunoscut drept unul dintre susținătorii lui Sutoku, 
iar Regentul ştia că trebuie să declare cât mai curând de a cui 
parte era. Apoi, continuă: 

— Consilierule Shinzei, ce căpitani îmi propui ca gărzi de 
corp ale Împăratului? 

— Acest lucru... acest lucru a fost hotărât de Maiestatea 
Sa cu puţin timp înainte de moarte. O listă a fost alcătuită şi 
aprobată de el. 

— Nu mi s-a spus că s-ar fi întocmit o astfel de listă. 

— Bine este că s-a făcut. 

— Când a fost făcută? La cine se află acum? 

— În timp ce Maiestatea Sa era în viaţă, ea a fost 
încredinţată Căpitanului Gărzilor de Stânga şi lui Fujiwara 
Mitsunaga. După moartea Maiestăţii Sale, documentul i-a fost 
înmânat lui Korekata, Căpitanul de Dreapta, pentru păstrare. Am 
intenţionat să i-o prezint eu însumi Doamnei Bifukumon, după 
ce perioada de doliu lua sfârşit. Dorinţele Maiestăţii Sale 
răposate trebuie îndeplinite întocmai. Să-i propun o audienţă la 
Împărat? 

Tadamichi nu văzu nimic împotrivă. 

— După cum am spus mai devreme, nu mă împotrivesc 


defel. 

— Căpitanul trebuie anunţat; de asemenea şi Doamna 
Bifukumon. A 

În a cincea zi după moartea Împăratului Călugărit, 
Doamna Bifukumon şi consilierii împăratului se întâlniră să 
discute conţinutul testamentului. Deşi nu voiseră acest lucru, 
întâlnirea se dovedi a fi de fapt un consiliu de război. Temându- 
se de o revoltă a luptătorilor după moartea lui, Toba îşi luase 
precauţia alcătuirii unei liste cu zece căpitani Genji şi Heike, 
care să fie gărzile de corp ale noului Impărat şi ale Doamnei 
Bifukumon. Yoshitomo al clanului Genji, fiul lui Tameyoshi, 
fusese numit comandant al celor zece căpitani. 

Şi totuşi, un nume lipsea cu totul ciudat de pe listă. 

— De ce a fost omis Domnul Aki, Kiyomori al familiei 
Heiké? zise Shinzei iute, cu o privire întrebătoare aţintită asupra 
Doamnei Bifukumon. Tadamori al familiei Heike a fost unul 
dintre obişnuiţii Curţii. Văduva lui, mama vitregă a lui Kiyomori, 
Doamna Ariko de Harima, a fost, din câte ştiu, doică a Prințului 
Coroanei. Sunt sigur că Maiestatea Sa răposată nu a uitat acest 
lucru. 

Kiyomori nu-i era pe deplin necunoscut Doamnei 
Bifukumon, care o auzise adeseori pe Doamna Kii vorbind 
despre el. Ea răspunse la fel de iute: 

— Este adevărat, eram lângă Maiestatea Sa răposată 
atunci când a scris această listă. L-am întrebat asupra acestui 
subiect şi în alte dăţi, iar Maiestatea Sa părea să creadă că 
acest Kiyomori ar fi demn de încredere, dar totodată se temea 
că mama lui vitregă ar putea să îi influenţeze hotărârile spre 
binele Prințului Shigebito. De aceea a fost lăsat deoparte 
numele lui Kiyomori. A adăugat, totuşi, că dacă acesta nu are 
obligaţii în altă parte, ar trebui numit dacă apare nevoia. Ah, da 
- acum îmi amintesc că acestea au fost cuvintele lui. 

Shinzei se folosi de cuvintele Doamnei Bifukumon pentru a 
mai spune şi el ceva: 

— Nu avem nici un motiv să presupunem că ar avea 
obligaţii în altă parte. Trebuie să ne aducem aminte, totodată, 
că, după povestea de la Gion, Yorinaga s-a transformat în 
duşmanul cel mai încrâncenat al lui Kiyomori. Au existat şi bârfe 
răuvoitoare, care l-au întors chiar şi pe Maiestatea Sa împotriva 
lui Kiyomori, pentru o vreme. Ar fi un mare păcat să îl lăsăm 


acum deoparte pe Kiyomori. lar Domnia Voastră, domnule? 
întrebă Shinzei, întorcându-se spre Tadamichi. Care e părerea 
Domniei Voastre? 

— Nu am avut vreo obiecţie la adresa Domnului Aki, nici 
măcar pentru o clipă. Nu am nimic împotriva lui, nici nu vreau să 
îl văd uitat. 

— Prin urmare, îl punem şi pe el - pe Kiyomori? 

— Pare un lucru cuminte. 

_ Incă un nume fu adăugat pe lista gărzilor de corp pentru 
Impăratul Goshirakawa. Toţi cei unsprezece căpitani erau capi ai 
unor familii influente, care plăteau impozite pentru proprietăţile 
lor senioriale. In ziua următoare, pe 8 iulie, trupele începură să 
sosească la Templul Anrakuju-in, într-un număr atât de mare, că 
abia îl încăpea moşia. Primul care sosi fu Yoshitomo al clanului 
Genji, alături de soldaţii săi, urmat de alţi căpitani şi luptătorii 
lor. Ultimul care apăru fu un războinic tânăr, călare, şi 
contingentul său de două sute de călăreţi. Îşi dezvălui 
identitatea cu o voce limpede şi răsunătoare: 

— Acesta sunt eu - cel de-al doilea fiu al Domnului Aki, 
Kiyomori al neamului Heike - Motomori de Aki, ofiţer de Rangul 
al Patrulea, în vârstă de şaptesprezece ani. Tatăl meu a primit 
convocarea imperială; ordinele de adunare au fost trimise către 
toţi vasalii de pe domeniile sale şi către cei care au legături 
străvechi cu familia noastră. Va sosi şi el ceva mai încolo, cu 
trupele sale. Eu am venit înainte, din partea lui. 

Cei care s-au întors să-l privească au văzut un băiat cu 
ochii limpezi, îmbrăcat într-o armură de piele vopsită într-un 
albastru adânc şi împodobită cu un model frumos, cu flori de 
şofran. Purta o tolbă plină cu săgeți cu pene negre şi chipiul 
potrivit rangului său; un coif îi atârna pe spate. 

O exclamaţie de uimire ieşi de pe buzele unor luptători 
mai în vârstă: 

— O! E cu putinţă ca Kiyomori să aibă deja un fiu atât de 
chipeş? 

Ţinuta lui Motomori le amintea nu doar de Kiyomori însuşi, 
ci şi de aceea a bunicului său Tadamori - precum şi de trecerea 
nemiloasă a anilor. 


Capitolul XIV 
Steagul roşu al familiei Heike 


Rokuhara, unde Kiyomori venise să locuiască în urmă cu 
atât de mulţi ani, nu mai era o mahala de la marginea oraşului 
Kyoto, ci un mic oraş animat de forfota clanului Heik€. Fiul cel 
mai mare al lui Kiyomori, Shigemori, care venise aici pe când 
era copil, avea acum optsprezece ani. Ţinutul acela părăsit, 
numai câmpuri şi mlaştini, peste care nu trecea decât arareori 
câte o înmormântare sau un grup de preoţi în drum spre 
Toribeno şi Templul Kiyomizu, se schimbase din temelii după 
construcţia Podului Gojo. Terenul mlăştinos fusese asanat, iar 
potecile încâlcite şi înguste fuseseră înlocuite cu drumuri 
mărginite de copaci. Ziduri de lut amestecat cu nuiele fuseseră 
înălțate pentru a împrejmui locuinţe imense cu acoperişuri mari, 
rotunjite; porţi uriaşe fuseseră presărate printre case mici, 
înghesuite unele în altele, într-un număr din ce în ce mai mare. 
Locuinţele ceva mai mari, dependinţe ale conacului lui Kiyomori, 
erau ocupate de membri ai familiei lui şi de servitorii lor. O 
poartă cu două etaje, destinată intrării călăreţilor, ducea spre 
noul şi spaţiosul conac al lui Kiyomori, ale cărui pământuri se 
întindeau până jos la Râul Kamo. O streaşină se întindea după 
cealaltă, de la acoperişul principal, până când clădirea centrală 
se pierdu complet într-o mulţime de acoperişuri. 

Timp de două zile, luptători călare sosiră de pe feudele 
îndepărtate ale lui Kiyomori, împânzind moşia. Cei care sosiseră 
mai târziu fură nevoiţi să poposească în aer liber, sub copacii 
înşiraţi de-a lungul râului, în timp ce alte şi alte trupe continuau 
să vină în valuri. Mulţi ajungeau după marşuri forţate sau după 
zile şi nopţi de mers călare. 

De la Rokuhara, Motomori şi soldaţii săi putură fi văzuţi 
urmând cursul râului spre miazăzi; răcnete sălbatice şi urale se 
auziră când steagul roşu al familiei Heike începu să plutească pe 
deasupra lui şi peste capetele călăreţilor care dispăreau alene în 
zare. 

— Ce-i cu toate ţipetele astea? se întoarse Kiyomori să-i 
întrebe pe cei din jurul lui. 

— Onorabilul Motomori trece acum pe malul opus al 
râului, în drum spre Uji. 


— Ah, despre asta era vorba, replică scurt Kiyomori. 

Era însoţit de şapte bărbaţi: Tokitada, cumnatul său, acum 
subsecretar al Curţii; fratele său Tsunemori; Mokunosuke, 
bătrânul său servitor; unul dintre fiii săi şi trei membri ai clanului 
său din Isé. 

— ...În total şase sute, termină Tokitada de citit lista 
luptătorilor care sosiseră deja. Mă aştept să sosească şi mai 
mulţi până cel târziu mâine dimineaţa, dar, până acum, am 
numărat 688. 

Kiyomori îi ceru lui Tokitada să-i mai citească o dată lista 
voluntarilor. Încăperea vastă în care se aflau avea coridoare 
ample care se bifurcau în toate cele patru direcţii. Una dintre 
slujitoarele lui Tokiko aşteptă o bucată de vreme, şovăind, când 
văzu încăperea plină, apoi intră şi se uită neliniştită la cei din 
grup. 

— Stăpâne, îndrăzni ea în cele din urmă, doamna mea m-a 
trimis în mare grabă... 

— Ce vrea? se răsti Kiyomori nerăbdător. 

— Onorabilul Motomori trece acum de-a lungul râului, iar 
doamna mea vă roagă să-l priviţi. 

— Adică? 

— Doamna mea vrea să-l vedeţi pornind în prima lui 
campanie. 

— Nu am timp de astfel de lucruri. Spune-o doamnei că 
Motomori nu a pornit într-o plimbare, să admire florile de cireş. 

— Da, domnule. 

— Spune-i să se pregătească pentru lacrimi şi bocete, în 
clipa în care îi vor trimite capul acasă. 

Servitoarea o rupse la fugă de parcă ar fi primit o 
mustrare şi dispăru pe unul dintre coridoare, încercând să-şi 
stăpânească suspinele. 

Ochii lui Kiyomori urmăriră silueta care dispărea. Zise sec: 

— Femeile astea habar n-au despre cruzimea războiului - 
nu l-au văzut cu ochii lor. Se întâmplă destule înfruntări armate, 
în permanenţă, între Soare-Răsare şi Soare-Apune, dar pe aici 
nu s-a întâmplat aşa ceva de mai multe secole. Niciunul dintre 
voi nu ştie cum e războiul. Acum îi simţiţi primele semne - şi nu 
ne va fi uşor niciunuia dintre noi. 

Cuvintele lui Kiyomori fură întâmpinate de o tăcere grea, 
pentru că fiecare dintre cei prezenţi se gândise în taină la 


nerăbdarea cu care aşteptau conflictul care se apropia, când 
vorbele lui Kiyomori le amintiră dintr-odată de grozăvia 
războiului - încleştarea armelor, luptele, incendiile, setea de 
onoruri. Ce erau toate acestea, dacă nu visele deşarte ale unor 
proşti? Era mai bine pentru ei să se gândească încă o dată la 
soțiile lor, la copiii lor şi la părerile de rău fără rost care urmau 
să vină. 

Un servitor tânăr stătea în apropierea lui Kiyomori cu un 
evantai mare. Kiyomori stătea cu picioarele încrucişate pe o 
perniţă de îngenuncheat. Arşiţa îl sâcâia. Işi scosese armura şi o 
aruncase în faţă. Stătea în tunica albă pe care o purta dedesubt, 
gulerul acesteia era desfăcut şi, din când în când, el îşi întindea 
gâtul spre mişcările răcoritoare ale evantaiului. 

Dacă unii dintre cei de faţă considerau că purtarea aspră 
şi directă a căpitanului era un semn de virilitate, erau alţii care o 
dezaprobau - iar Tokiko era una dintre aceste persoane. 
Aproape că o auzea spunându-i: 

— Ei, vezi, chiar ăsta e motivul pentru care curtenii te 
înţeleg greşit, iar Tameyoshi al clanului Genji şi Yoshitomo spun 
că eşti nepoliticos. Acum, că toţi fiii noştri sunt la Curte, ar cam 
fi timpul să încetezi să te porţi ca acel Heita din Isé care 
obişnuia să piardă timpul prin piaţă! 

Numai soţia şi mama lui vitregă îndrăzneau să ÎI 
dojenească, iar Kiyomori, care era politicos şi îngăduitor cu ele 
aşa cum se pricepea să fie cu majoritatea femeilor, o asculta 
supus pe Tokiko şi îi făgăduia că-şi va schimba purtarea. Dar era 
greu de crezut că îi lua în serios reproşurile pentru că, de îndată 
ce ea dispărea din preajmă, el îşi uita promisiunile, şi avea şi 
motive să o facă. 

Acum avea 39 de ani şi era în floarea vârstei - un luptător 
trecut prin multe, călit -, iar viitorul era încă înaintea lui. Nu 
avea cum să ghicească ce anume îi rezerva acesta. Nu îi era 
încă foarte limpede ce rol urma să joace. Ceea ce îl măcina 
acum era o dorinţă cumplită de a porni la luptă. Luptătorul 
disprețuit era acum pregătit să joace pe o singură şansă. Ştia 
foarte bine ce miză presupunea acest joc: viaţă, soţie, copii şi 
casă. Şi nu era înclinat să acţioneze nesocotit în urma unei 
singure chemări din partea tronului. Indeplinise porunca, 
trimiţându-l pe Motomori cu 200 de soldaţi, dar încă nu dădea 
nici un semn că el însuşi era gata să se ducă. Acest lucru se 


întâmpla pe 10 iulie, iar el urmări soarele înclinându-se încet 
spre asfintit. 

Pentru mulţi alţii, să aleagă între a se înarma pentru a 
lupta de partea lui Goshirakawa sau a-l susţine pe Sutoku era 
destul de greu, dar, din punctul de vedere al lui Kiyomori, treaba 
era limpede. Nu îi trecuse nici măcar pentru o clipă prin cap să 
se alieze cu Sutoku. Văzuse de la bun început că mişcarea de 
susţinere a fostului Împărat nu era decât o conspirație urzită în 
secret de Yorinaga. Yorinaga nu se aştepta să fie ajutat de 
Kiyomori, mai mult decât spera Kiyomori să câştige ceva luând 
partea lui Yorinaga. Erau de mult timp duşmani pe faţă. De 
asemenea, Kiyomori auzise că unchiul său, Tadamasa, fusese 
printre primii care se alăturaseră conspiratorilor, dar acest lucru 
nu-l impresionase într-atât de mult pe Kiyomori încât să se 
alăture pe loc Împăratului. Dacă s-ar fi declarat de partea lui 
Goshirakawa, Kiyomori ştia că putea risca nu doar vieţile familiei 
lui din Rokuhara, ci pe cele ale membrilor clanului Heike de pe 
tot cuprinsul ţării. Un pas greşit putea azvârili în chinurile iadului 
nenumărate femei, nenumărați copii şi bătrâni. Numai acest 
gând îl făcea să şovăie. Trimiţându-l pe Motomori, putea să 
considere că datoria lui fusese îndeplinită şi să rămână acasă de 
această dată. Dar strigătul unei voci puternice din lăuntrul lui îi 
spunea că momentul sosise şi îl ademenea să lase toate 
precauţiile deoparte. Era sigur că nu va mai avea parte deo 
astfel de şansă. Această ocazie era cheia viitorului său. 

Şi, în timp ce şovăia, amintirea unei întâmplări ciudate 
continua să-i revină în minte. Avusese loc în anul de după 
moartea tatălui său Tadamori, în timp ce se îndrepta spre 
Sanctuarul Kumano. Pe drumul cu corabia de la Isé la Kishu, 
găsiseră un imens biban de mare care se zbătea pe punte, iar 
acest lucru îi făcuse pe marinari să exclame că peştele era un 
semn de bun augur pentru familia Heike. Ei i-au spus lui 
Kiyomori că zeitatea Altarului Kumano îi trimisese acest semn 
datorită cucerniciei sale. Deşi de obicei îşi bătea joc de 
superstiții, lui Kiyomori nu îi veni să conteste ceea ce i se 
spusese. Îl încânta faptul că acest lucru i se întâmplase în timp 
ce mergea să se roage pentru tatăl său, deşi ceea ce a urmat n- 
a fost câtuşi de puţin o împlinire a acestei profeţii, pentru că, la 
scurt timp după aceea, Yorinaga a preluat frânele puterii. 

Dar Kiyomori se întrebă acum dacă această chemare 


trimisă de Împărat era, în cele din urmă, şansa prevestită de 
zeul Sanctuarului Kumano. Era evident că acest conflict dintre 
Împărat şi Sutoku nu era mai mult decât o intrigă a unor grupuri 
de la Curte, unele împotriva altora, ciocnirea ambițiilor 
înfumurate, o luptă josnică pentru putere. Cine era el să îşi 
amestece oamenii, alături de ai lor, într-o luptă a relelor? Avea 
şi el ambiţii, un scop, un vis. În calitate de comandant al clanului 
Heik€, trebuia să se asigure că acest clan aflat în creştere 
înflorea din ce în ce mai mult, iar clasa luptătorilor făcea să 
înceteze dominaţia nobililor Fujiwara. 

Spre seară, Tokitada primi de veste că Yorimori, fratele 
vitreg al lui Kiyomori, sosea împreună cu şaizeci de soldaţi. 
Tokitada veni într-un suflet să-şi anunţe cumnatul, deoarece ştia 
că acesta aşteptase nerăbdător aceste veşti, încă de ieri. 
Kiyomori de-abia îşi începuse cina, dar o termină repede, 
îndrumându-l între timp pe Tokitada să i-l trimită pe Yorimori. Se 
îndoise că mama lui vitregă, Doamna Ariko, îşi va trimite fiul să 
li se alăture, pentru că acesta de-abia împlinise douăzeci de ani 
şi nu avea nici o obligaţie de a veni să-l ajute pe Kiyomori. Dacă 
l-ar fi împins pe Yorimori să i se alăture fostului Împărat Sutoku, 
Kiyomori ar fi trebuit să se uite la ea şi la fratele său vitreg ca la 
nişte adversari, iar acest gând îl îndurera. 

— O, iată-te, Yorimori! 

Sprâncenele lui Kiyomori se lăsară în jos; chipul lui se 
lumină de uşurare şi de neascunsă plăcere. 

Yorimori, care părea să se teamă de faptul că stârnise 
nemulţumirea lui Kiyomori din cauza întârzierii, făcu o reverență 
complicată: 

— Deşi am venit mult mai târziu decât ceilalţi, te implor să 
nu crezi că e din cauza laşităţii mele. 

— Ce prostie! După cum vezi şi tu, nici măcar n-am pornit 
încă. Lăsând la o parte sentimentele bunei noastre mame, te 
aşteptam cu nerăbdare să apari. Spune-mi ce ţi-a zis ea. 

— Ea nu mi-a dat nici un fel de sfaturi, mi-a spus doar că 
trebuie să te ascult fără să stau pe gânduri. 

— A spus care parte crede ea că va ieşi victorioasă? 

— A plâns şi a zis că era sigură de faptul că fostul Impărat 
n-a vrut niciodată ca lucrurile să ajungă aici. 

— Bine! 

În acea clipă, Kiyomori se hotărî. Mama lui vitregă. care 


fusese odată implicată în viaţa de familie a fostului Împărat, 
credea că există prea puţine şanse pentru cauza lui Sutoku. 
Kiyomori tindea să aibă încredere în modul ei de a gândi. 

— Tokitada, asigură-te că soldaţii primesc de mâncare, 
apoi du-te şi odihneşte-te din plin. Plecăm dimineaţa, între orele 
două şi trei. 

În scurt timp, Kiyomori adormi, dar pe la miezul nopţii, se 
trezi şi îşi invită cei trei fraţi şi pe fiul său Shigemori să bea din 
vinul festiv pe care Tokiko i-l turnă. Apoi, aceasta îl ajută pe 
Kiyomori să-şi îmbrace armura. Sabia pe care i-o dăduse 
Tadamori îi atârna în şold. Yorimori încă purta una din preţuitele 
săbii Heike. 


Povestea se întoarce acum în timp, la momentul morţii lui 
Tadamori, pe 15 ianuarie 1153, cu trei ani în urmă. Tadamori, 
care în acel moment avea 58 de ani, a lăsat în urma lui şase fii - 
pe Kiyomori, Tsunemori, Norimori şi lyemori, născuţi de prima sa 
soţie, Doamna din Gion, şi pe Yorimori şi Tadashig6, din 
căsătoria cu cea de-a doua soţie a sa, Ariko. Pe atunci, era 
comandantul Departamentului de Justiţie şi se bucura de o 
bogăţie pe care nu o mai cunoscuse niciodată. Anii de sărăcie 
chinuitoare, în timpul cărora şi-a crescut copiii, l-au făcut să aibă 
grijă de modul în care putea să-şi asigure bunurile casei şi era 
un secret cunoscut de toată lumea faptul că îşi acumulase o 
avere frumuşică prin tranzacţii comerciale dibace cu piraţii şi 
contrabandiştii care aduceau cantităţi mari de mărfuri scumpe 
din China, până în portul Bingo, aflat pe unul dintre fiefurile sale 
din miazăzi. 

Când răceala uşoară a lui Tadamori se agravă şi se vedea 
că nu mai există nici o speranţă în ceea ce priveşte 
însănătoşirea lui, Tsunemori veni la Kiyomori cu lacrimi în ochi, 
rugându-l stăruitor: 

— Lasă-mă s-o aduc pe Mama până aici, să-l vadă pe Tata 
pentru ultima oară. 

— Mama? Ce vrei să spui cu vorba „Mama“? 

Kiyomori se prefăcu că nu înţelege. Ariko, mama lui 
vitregă, îşi petrecuse tot timpul la căpătâiul lui Tadamori, 
îngrijindu-l. Dar nu despre ea vorbea Tsunemori, ci despre 
Doamna din Gion. Tsunemori, se gândi mânios Kiyomori, nu se 


schimbase aproape deloc, era acelaşi frate cu inima blândă din 
tinereţe, deşi acum avea o funcţie la Curte, o soţie şi o familie. 
Amintirea mamei lui trimise un val furios de sânge prin tot 
trupul lui Kiyomori. 

— Chiar dacă ni se pare că aşa ar fi potrivit să facem, 
habar nu avem ce părere are Tata. Uit-o, uită că mai trăieşte, 
Tsunemori! 

Lacrimile începură să curgă pe obrajii acestuia din urmă: 

— Nu pot... Tata n-a uitat-o niciodată. Când mama noastră 
vitregă nu era pe aici, m-a întrebat de mai multe ori ce s-a mai 
întâmplat cu ea? 

— Se poate una ca asta, Tsunemori? 

— Nu are cum să fie altfel, pentru că, până la urmă, ea e 
mama celor patru fii ai lui. 

— Chiar dacă e aşa, ar fi stânjenitor să o aduci de faţă cu 
mama noastră vitregă. 

— Ea pleacă de acasă în fiecare dimineaţă, pe când e încă 
întuneric, şi se duce la templu să se roage pentru însănătoşirea 
Tatii. Am putea să o aducem atunci. 

— Ştii unde e acum şi ce face? N-am mai auzit nimic 
despre ea de când ne-a părăsit - nici măcar dacă e vie sau 
moartă. 

— Dacă nu te superi, o voi aduce în mare linişte 
dimineaţa, cât e încă întuneric. 

— Aşadar, tu ştii unde este şi te-ai întâlnit din când în 
când cu ea? 

Tsunemori nu scoase o vorbă. 

— la ascultă, de ce nu îmi răspunzi? De unde să-mi dau 
seama dacă locuieşte prin apropiere sau cine ştie unde? 

Vocea lui Kiyomori se ridică, transformându-se într-un 
strigăt. Gândul că Tsunemori o vizita uneori pe această mamă, 
pe care el refuza s-o recunoască, îi stârnea un fior de gelozie. 
Simţi o dorinţă uriaşă să-l pocnească în faţă pe Tsunemori, cu 
pumnul încleştat. 

Acesta se plecă până la pământ în faţa fratelui său şi îl 
imploră: 

— E singurul lucru pe care o să ţi-l cer vreodată! 

Kiyomori scuipă răspunsul: 

— Fă ce crezi! Nu vreau să am nici un amestec în asta. 
Totul depinde de Tata. 


Din clipa în care starea de sănătate a lui Tadamori a părut 
să se înrăutăţească, Ariko a început să se ducă în fiecare zi, 
înainte de sosirea zorilor, până în Templul Kiyomizu, fără să se 
lase descurajată de ploi sau ninsori. In această dimineaţă, 
Tsunemori îi pândi lectica, în timp ce pornea pe drumul 
îngheţat, iar după ce Ariko dispăru, Tsunemori îşi întinse mâna 
spre o persoană care se ascundea în umbra uneia dintre uşi şi 
conduse silueta până în camera de suferinţă a tatălui său. 
Kiyomori, care dormea în camera vecină, fu trezit de voci şi de 
plânsete înăbuşite. 

— ...Sunt fericit să te mai văd o dată. ŞI tu ai avut parte de 
multă nefericire. Fiii noştri au crescut acum. Nu am nici o 
nelinişte în privinţa lor, dar sunt îngrijorat pentru tine. Nu mi-am 
îndeplinit promisiunea faţă de Maiestatea Sa răposată, dacă te- 
am neglijat. Acest lucru m-a tulburat în toţi aceşti ani. Măcar 
dacă aş fi sigur că îţi poţi găsi fericirea şi mulţumirea în anii care 
vor veni... 

Kiyomori, care auzea frânturi din ceea ce spunea tatăl 
său, simţi că îl cuprinde furia. De asemenea, era rănit de faptul 
că se simţea lăsat pe dinafară. Deşi nu se îndoia de sinceritatea 
tatălui său muribund, se întreba dacă era cu putinţă ca tatăl său 
să sufere în toţi acei ani după fosta lui soţie - acea femeie 
înfumurată, lipsită de inimă, care nu-i oferise lui Tadamori decât 
nenorociri şi care îşi părăsise copiii. 

Se apropia ora reîntoarcerii lui Ariko, iar Tsunemori, cu un 
braţ în jurul umerilor mamei lui, o conduse pe Doamna din Gion 
afară din casă, pe o portiţă din spate. Kiyomori o auzi că pleacă 
şi sări din pat. Porni grăbit de-a lungul coridorului, să o vadă pe 
furiş prin gardul viu, apoi începu să plângă din cauza imaginii de 
care dăduse. Mama lui, odinioară atât de frumoasă, era acum ca 
florile atinse de îngheţ. Chipul ei era acoperit de un strat gros de 
pudră, dar el băgă de seamă că obrajii îi atârnau; părul ei îşi 
pierduse strălucirea. Făcu iute socoteala în minte - cincizeci. Ea 
avea acum cincizeci de ani! O femeie de cincizeci de ani - iar el 
se întrebă din ce trăia. Amintindu-şi de cuvintele tatălui său 
bolnav, se simţi deodată recunoscător pentru atenţia pe care i-o 
arăta Tsunemori mamei lor. 

— Haide, pune-ţi mantia. Nu trebuie să plângi aşa, o să te 
îmbolnăveşti. Te voi însoţi până la poarta ta. Infăşoară-ţi mantia 
în jurul trupului şi ascunde-ţi faţa, să nu ne vadă cineva. 


Când cei doi dispărură din faţa ochilor lui, Kiyomori se 
duse la căpătâiul tatălui său şi se aşeză alături de el. Pentru un 
timp, privi chipul tatălui său, apoi şopti cu greu: 

— Tată, acum eşti bine? 

Urmă un moment de tăcere; apoi, pleoapele lui Tadamori 
tremurară uşor, în timp ce ochii lui se deschideau. 

— Tu, Kiyomori? 

Se scufundă din nou în tăcere. 

— Cutia aceea... de acolo..., spuse el în cele din urmă. 

Degetele lui pipăiră încolo şi încoace prin cutie şi, în cele 
din urmă, scoase un evantai pe care i-l întinse lui Kiyomori fără 
să scoată măcar un cuvânt. După un timp, vorbi din nou: 

— Să nu ai nici o îndoială. Eşti fiul răposatului Împărat. EI 
mi-a dat acest evantai în ultima călătorie în care l-am însoţit. Îți 
aparţine ţie, pe bună dreptate. 

In acea zi, Tadamori, simțind că i se apropie sfârşitul, îşi 
chemă la el fiii şi îi dărui fiecăruia câte o amintire. Lui Kiyomori îi 
dărui un costum de piele pentru armură, o bijuterie de familie şi 
una dintre renumitele săbii ale familiei Heik€. Lui Yorimori, cel 
mai în vârstă dintre fiii născuţi de Ariko, îi oferi o altă sabie 
faimoasă a clanului Heik€. Şi făcu acest lucru din preţuire faţă 
de Ariko. 

La scurt timp după moartea lui Tadamori, într-un moment 
de singurătate, Kiyomori desfăcu evantaiul şi găsi un poem 
gravat pe el. Primele versuri erau aşternute de mâna tatălui 
său, dar strofa finală era scrisă de o mână pe care Kiyomori nu o 
recunoscu, dar, ulterior, Mokunosuke îl asigură că era scrisul 
Impăratului Shirakawa. Această strofă spunea: „Tadamori 
trebuie să-l îngrijească, până când va deveni un copac înalt, 
care să ofere adăpost“. Înţelesul îi era limpede lui Kiyomori. El 
era fiul Impăratului Shirakawa, dăruit lui Tadamori, care să-l 
crească de parcă ar fi fost al lui. Taina naşterii lui era acum 
dezlegată, dar Kiyomori nu simţi nimic, cu excepţia unui regret 
sfâşietor că nu era fiul adevărat al lui Tadamori. Nu se mai uită 
niciodată la acel evantai, care fu băgat într-o cutie şi uitat. 


Pe 11 iulie, Kiyomori şi trupele lui părăsiră Rokuhara 
înainte de zori, îndreptându-se spre Palatul Takamatsu, şi 
ajunseră acolo la răsăritul soarelui. După ce înştiinţară pe mai- 


marii lor, luptătorii se duseră pe unde era nevoie de ei. 
Aruncând o privire peste numele înşiruite ale celor ajunşi, 
Kiyomori descoperi că şi Yoshitomo al familiei Genji fusese 
trimis tot acolo. 

Steagul roşu al familiei Heike flutura acum alături de 
stindardul alb al neamului Genji, iar până la căderea nopţii, 
flăcările necruțătoare ale războiului cuprinseră capitala. 


Capitolul XV 
Steagul alb al familiei Genji 


Orice om trebuie să întâmpine măcar una sau două 
nenorociri zdrobitoare de-a lungul vieţii, sau cel puţin aşa i se 
părea lui Tameyoshi al familiei Genji care, timp de mai multe 
zile, nu făcu altceva decât să ofteze adânc. Ochii îi erau injectaţi 
cu sânge, iar părul părea să fi încărunţit şi mai mult. Avea 
şaizeci de ani şi trebuia să ia o decizie mai importantă decât 
oricare alta pe care o întâlnise până atunci. Yorinaga, căruia 
Tameyoshi îi datora multe favoruri, îi trimisese o chemare prin 
care îi poruncea să vină de îndată şi să-l susţină pe fostul 
Împărat Sutoku, iar din partea lui Tadazan$, tatăl lui Yorinaga, 
veniseră chemări la fel. Tameyoshi ştia că încercarea nesocotită 
a lui Yorinaga de a-l urca pe Sutoku înapoi pe tron se sprijinea 
doar pe încrederea sa în clanul Genji. Yorinaga îi privea pe 
luptătorii lui Tameyoshi ca pe un miez în jurul căruia urma să 
adune călugării luptători din Nara şi soldaţii de pe propriile lui 
feude. În momentul în care Yorinaga trimise după el, Tameyoshi 
primise deja o chemare din partea Împăratului, care îi ordona să 
se prezinte de urgenţă alături de fiul său Yoshitomo, pentru a 
curma revolta. 

Ceilalţi şase fii ai lui Tameyoshi nu-l văzuseră niciodată pe 
tatăl lor într-o stare mai chinuită şi-l implorară să le acorde 
încredere, jurând că îl vor sprijini, indiferent de hotărârea pe 
care o va lua. Erau cuprinşi de ranchiună împotriva lui 
Yoshitomo, care nu se sfătuise cu niciunul dintre ei, şi se 
plângeau cu amărăciune: 

— Nu are pic de dragoste pentru cei care sunt sânge din 
sângele lui şi carne din carnea lui; nici măcar nu îi pasă de 
clanul nostru. Nu îl mână decât lăcomia de onoruri şi teama 
pentru funcţia lui de căpitan al gărzilor imperiale. De ce i-ar 
păsa dacă suntem alături de el sau nu? 

Indiferenţa care exista între Yoshitomo şi fraţii săi nu era 
ceva ieşit din comun. Nu doar că era fratele lor vitreg, dar la 
vârsta de douăzeci şi trei de ani plecase din Kyoto spre Soare- 
Răsare, să locuiască printre membrii familiei Genji din 
Kamakura, iar în acea vreme se distinsese ca luptător, câştigând 
prin merite proprii recunoaşterea ca ofiţer. In vorbele grele ale 
fraţilor săi, care spuneau că lui Yoshitomo îi lipseşte simţul 


datoriei, se amesteca şi invidia. Îi datora funcţia lui înaltă lui 
Yorinaga, la a cărui invitaţie ajunsese să îl înlocuiască pe 
Kiyomori în postul de comandant al Gărzilor, şi totuşi, se 
alăturase fără să stea pe gânduri cauzei Impăratului. 

— Ce ai hotărât, tată? 

— Nu mai putem amâna pentru mult timp. 

— În ultimele două zile, soldaţii noştri au continuat să 
sosească din toate colţurile ţării. împânzesc străzile de aici şi 
până-n Horikawa. Abia mai avem loc să le facem tabăra, iar ei 
continuă să vină. Încep să-şi piardă răbdarea, aşteaptă să 
porneşti, ba mai mult, umblă zvonuri că vor să ia lucrurile în 
mâinile lor şi să plece singuri. 

Înghesuit astfel de către fiii săi, Tameyoshi se văzu silit să 
răspundă: 

— Răbdare, încă puţină răbdare. Să fiu sincer, ideea de a 
mă alătura fostului Împărat Sutoku îmi este neplăcută. Nici nu 
îmi doresc să răspund convocării primite de la Curte. Acestea 
sunt simţămintele mele adevărate de acum. Nu văd nici o cale 
care să fie limpede pentru mine. Amintiţi-vă, totuşi: trebuie să 
ne apărăm femeile şi copiii. Spuneţi acest lucru soldaţilor noştri. 
Dacă sunt printre ei unii care vor totuşi să ia parte la luptă, 
spuneţi-le să le alăture cui cred de cuviinţă. 

Cuvintele lui Tameyoshi fură întâmpinate de o izbucnire 
plină de furie. Aveau Genji de gând să rămână pe margine la 
acest război şi să ajungă de râsul lumii, întrebară fiii lui. 
Cuvintele erau mai uşor de zis decât faptele. Oare Genji de pe 
tot întinsul ţării erau mulţumiţi să rămână aşa? Tameyoshi putea 
foarte bine să spună că nu vrea să ia partea nimănui, dar cum 
putea să se aştepte să scape de suflarea războiului? Ce garanţie 
avea că el şi proprietatea lui vor scăpa de incendiu? Oare 
soldaţii însetaţi de sânge din ambele armate îi vor respecta 
neutralitatea? Nu e mai probabil că disprețul pentru laşitatea lui 
îi va determina să-l transforme într-o ţintă pentru ambele părţi şi 
propriii lui soldaţi ar fi devenit victime ale părţilor aflate în 
război? 

În timp ce asculta aceste vorbe, Tameyoshi simţea că ele 
erau fără cusur. Nu era vorba că nu se gândise şi el la rău, iar 
suferinţa îi adâncea ridurile de pe frunte şi obraji. 

— Este întocmai cum spui. Să ne gândim, totuşi - dacă ne 
aliem cu fostul Împărat, atunci Yoshitomo, fiul meu, va deveni 


duşmanul nostru. Dacă ridicăm armele pentru Împăratul 
Goshirakawa, mă voi face vinovat de nerecunoştinţă faţă de 
binefăcătorul nostru, Yorinaga. Nici o alegere nu ne va izbăvi de 
iad - de război. Eu, Tameyoshi, care am luptat pentru a păstra 
onoarea familiei Genji, sunt silit acum să depun armele. Dacă ar 
fi posibil, aş lua drumul călugăriei şi m-aş ascunde pe undeva.... 
Haideţi, să mai aşteptăm o noapte. Daţi-mi doar o ultimă 
noapte, să hotărăsc. 

Fiii lui Tameyoshi nu fură mulţumiţi, dar încetară să îl mai 
întrebe pe tatăl lor, fiindcă vedeau şi singuri cum se chinuieşte. 

Între timp sosi un alt mesager de la Yorinaga, iar 
Tameyosthi îl trimise înapoi cu răspunsul că era prea bolnav să 
vină; iar când i se aduse o scrisoare de la fiul său Yoshitomo, 
trimise scurt vorbă că nu avea nici un răspuns de dat. Recitind, 
totuşi, scrisoarea fiului său, ochii lui Tameyoshi se umplură de 
lacrimi. 

Yoshitomo îi scria: „Nu au cum să existe doi conducători. 
Oricare ar fi dorinţele fostului Împărat, datoria mea este să îl 
sprijin pe actualul Monarh. Nu pot face altceva decât să îi fiu 
credincios. Vă implor, tatăl meu şi fraţii mei, să ridicaţi armele 
pentru el şi să veniţi repede. Vă înţeleg simţămintele. Ştiu că 
există multe pricini care fac această hotărâre să fie foarte 
dureroasă, şi totuşi, nu aveţi altă alegere decât să ne sprijiniți 
cauza. Îmi vine să plâng când mă gândesc că noi, suflete ale 
aceluiaşi clan, uniţi prin legături de sânge, va trebui să ridicăm 
totuşi armele unii împotriva altora. Dacă trupele Împăratului vor 
întârzia sosirea ta, îţi voi ieşi chiar eu în cale şi îţi voi oferi 
apărare. Fiul tău nerecunoscător este cât se poate de îngrijorat 
pentru tine, bătrânul meu părinte. la această hotărâre grea 
acum, şi lasă-ţi stindardul să fluture deasupra celor care luptă 
pentru Împăratul nostru. Ceilalţi fii ai tăi ţi se vor alătura în 
această luptă.“ 

Inima lui Tameyoshi se umplu de mândrie. Fără îndoială, 
aceasta era vocea propriului său fiu. Simti că nehotărârea 
începe să îi dispară, când Consilierul Norinaga mai apăru o dată, 
cu o ultimă chemare de la Yorinaga. Tameyoshi răspunse pe 
ocolite, să mai câştige un pic de timp: 

— Spuneţi-le că Tameyoshi este bătrân şi slăbit. 

Totuşi, Norinaga se dovedi stăruitor şi nu vru să primească 
acest răspuns. 


— Înţeleg prea bine cum vă simţiţi. Cu toate astea, e cu 
putinţă ca Tameyoshi al familiei Genji, care-i datorează atât de 
mult Ministrului, să se fi prefăcut într-un om nerecunoscător? 
Acum se dă înapoi şi s-ar bucura de înfrângerea fostului 
Împărat? 

Încă o dată, Tameyoshi glăsui: 

— În pofida insistențelor lor, nu pot decât să spun că sunt 
prea bolnav ca să vă fiu de vreun folos. 

— Va fi de ajuns să spuneţi că sunteţi de partea noastră. 
Nu va fi nici un consiliu de război până la sosirea 
dumneavoastră. 

Tras la faţă, Tameyoshi amuţi, uitându-se la Norinaga cu 
ochi adânciţi în orbite. Spuse în cele din urmă: 

— Noaptea trecută am avut un vis - unul îngrozitor. Am 
văzut opt armuri Genji. S-a pornit deodată o furtună mare, le-a 
sfâşiat în bucăţi, iar eu m-am trezit. Acum văd că acest război 
nu va aduce nimic bun pentru familia noastră. O nenorocire îi 
pândeşte acum pe membrii familiei Genji. 

— Mă uimeşte că un luptător ca tine se încrede în vise. 
Cum vă puteţi aştepta din partea mea să mă întorc cu răspunsul 
ăsta? Nu îndrăznesc să plec până când nu îmi daţi un răspuns 
hotărât. Mă puneţi într-o situaţie foarte grea. Va trebui să stau 
pe aici până în zori. 

Tameyoshi îşi dădu seama deodată că vorbeau pe 
întuneric; se auzi vocea cuiva spunând: 

— Am adus lumânări, tată. Îmi permiteţi să intru? 

De îndată, un tânăr înalt şi voinic, în vârstă de aproape 18 
ani, intră cu nişte lumânări aprinse, pe care le aşeză pe sfeşnice 
înalte. În timp ce se pregătea să iasă din încăpere, Tameyoshi îl 
opri: 

— Aşteaptă, Tametomo, aşteaptă! 

Întorcându-se spre Norinaga, Tameyoshi spuse: 

— Poate că aţi auzit de acest fiu al meu, care a avut faima 
de sălbatic încă de când era copil. Este cel mai mic dintre cei 
opt fii ai mei şi singurul luptător bun. Ceilalţi sunt soldaţi nu 
prea buni, prin comparaţie, dar Tametomo e potrivit să se ducă 
în locul meu. Dacă este cu putinţă - şi dacă el vrea - ÎI voi 
trimite în locul meu. Vrei să faci asta, Tametomo? 

Tânărul răspunse repede: 

— Lasă-mă să merg, dacă asta vrei. 


A Deşi favorita Doamnei Bifukumon, Shimeko, nu a devenit 
Împărăteasă, a rămas la curte, în suita Împăratului-copil Konoye, 
iar după moartea lui şi-a păstrat acest statut, deşi cu un număr 
mult mai mic de servitori la dispoziţie. Printre cei pe care a 
stăruit să-i păstreze s-a numărat şi o servitoare tânără, Tokiwa. 
Tokiwa fusese aleasă la cincisprezece ani dintre sute de 
candidate frumoase, pentru a intra în serviciul lui Shimeko. Nu 
era de prea mult timp la Curte când Yoshitomo al clanului Genji, 
cucerit de frumuseţea ei, a făcut-o în taină amanta lui, iar până 
la douăzeci de ani ea avea deja doi fii de la el. Shimeko, care o 
îndrăgise mult, a iertat-o pentru o legătură care ar fi făcut-o pe 
Doamna Bifukumon să se încrunte şi înţelese şi faptul că Tokiwa 
nu se putea despărţi de copiii ei, oferindu-i ei şi bătrânei ei 
mame o căsuţă de pe pământurile Curţii. Doamna Shimeko ştia, 
totuşi, că va veni o clipă când taina Tokiwei nu va mai putea fi 
ascunsă, iar Tokiwa va fi silită să plece de lângă Yoshitomo al 
clanului Genji, favoritul lui Yorinaga, sau, altminteri, să plece de 
la Curte. 

Relaţiile dintre Curte şi fostul Împărat deveniseră din ce în 
ce mai încordate, războiul devenise de neocolit, iar lui 
Yoshitomo îi era frică s-o viziteze pe Tokiwa. Într-una dintre 
vizitele pe care izbuti să i le facă pe furiş, el îi spuse: 

— Şterge-ţi lacrimile, iubita mea. Nu trebuie să-ţi fie 
teamă că te voi părăsi dacă începe un război. Crezi că i-aş lăsa 
pe copilaşii ăştia doi să devină duşmanii mei? 

Râzând drăgăstos, el îi dădu mai în spate o şuviţă de păr 
de pe obrazul ei ud şi i-o strecură pe după ureche, murmurându- 
i: 

— Nu spune nimănui, dar dacă izbucneşte un război, nu 
voi pregeta să-mi chem oamenii şi să îl sprijin pe Împărat. Ceea 
ce îi datorez ministrului Yorinaga nu va însemna nimic pentru 
mine, dacă mă convoacă tronul. Nu sunt vasalul Ministrului. 
Indiferent care va fi tabăra pe care o vor alege tatăl şi fraţii mei, 
eu voi fi de partea Maiestăţii Sale. Nu mai trebuie să te temi că 
vei stârni supărarea Doamnei Bifukumon din cauza mea pentru 
că, de acum încolo, poţi spune cu mândrie că iubitul tău 
Yoshitomo este unul dintre oamenii Împăratului. 

Cuprinzând chipul Tokiwei cu palmele, îl trase spre sine şi 


îşi apăsă gura pe buzele ei care acum se mişcau, tremurând, 
într-un zâmbet. Cu grijă la bebeluşul care dormea la pieptul ei, o 
îmbrăţişă strâns, amestecându-şi lacrimile cu ale ei. 

Spaima se înscăuna în capitală, pe măsură ce zvonurile 
legate de război se răspândeau. Locuitorii înspăimântați, 
cărându-şi bolnavii, plecau în valuri din oraş spre dealuri, cu tot 
avutul, indiferent cât de mic, pe care îl puteau lua cu ei. 
Temerile şi spaima Tokiwei se dovediră, însă, însemnate faţă de 
ştirea că Yoshitomo fusese primul care să se alăture armatei 
Împăratului. Inima ei se umplu de convingerea că îi fusese 
credincios, că steagul pe care îl purta era de asemenea semnul 
iubirii lor. Acum, putea să anunţe cu mândrie pe toată lumea că 
el era al ei. De-abia aştepta să-i ducă aceste veşti mamei. Se 
grăbi să îşi facă treburile de seară, apoi, învăluindu-şi uşor 
chipul în mantia de vară, se strecură afară şi porni spre casă. 
Paşii îi deveniră mai grăbiţi fără să-şi dea seama, când îşi 
închipui că auzea deja glasul copiilor ei - până când ajunse la 
poarta casei. În timp ce punea mâna pe clanţă, se sperie când 
auzi pe cineva adresându-i-se: 

— Sunteţi doamna Tokiwa? 

— Cine e? întrebă ea speriată şi se întoarse, dând cu ochii 
de o siluetă în armură. 

— M-a trimis Yoshitomo al familiei Genji. 

— Da? N 

— Am un mesaj pentru Domnia Voastră. Incep luptele, 
până dimineaţa. Va trebui să părăsiţi de îndată capitala. 

— Da, am venit să-i spun mamei despre asta. 

— Ce mai fac copiii tăi? 

— Sunt bine. 

— Câţi ani au? 

— Cel mare are trei ani, cel mic e doar un bebeluş de 
câteva luni. 

— Atunci..., omul vorbea pe un ton scăzut, mormăit. Cum 
îi cheamă? 

— Ilmawaka, iar bebeluşul este... 

Deodată, pe Tokiwa o cuprinseră bănuielile şi se uită cu 
mai multă atenţie la bărbat, care o rupse de îndată la fugă. 
Înainte ca el să dispară din apropiere, apărură zece dintre 
slujitorii lui Yoshitomo, spunând că fuseseră trimişi să o 
însoţească, şi, fără prea multe ocolişuri, intrară în casă şi 


începură să-i strângă lucrurile, pregătind-o de plecare. De la ei, 
nu putu afla nimic despre cine era străinul care tocmai îi 
vorbise. 

Pe la miezul nopţii, slujitorul lui Tameyoshi, Magoroku, se 
întoarse să dea vestea că Tokiwa pleca şi ea din capitală în 
aceeaşi noapte, împreună cu cei doi copii ai ei. 

— Vă pregătiţi şi Domnia Voastră să plecaţi, domnule? De 
îndată ce vă hotărâți? 

O expresie de amărăciune cuprinse chipul lui Tameyoshi, 
pierzându-se printre brazdele şi ridurile adânci, care se 
prefăcuseră curând într-un zâmbet. 

— Nu m-am hotărât? Nu trebuie să continui aşa, pentru că 
tinerii nu vor să asculte de rațiune. Pentru ei nu există nici bine, 
nici rău, pentru că îşi doresc să îşi încerce puterile, iar eu le-am 
spus să facă aşa cum vor. 

Şi Tameyoshi izbucni deodată în hohote de râs. 

— Se vor duce numai ei să i se alăture fostului Impărat? 

— Ce să fac eu, singur acasă, cu hoitul ăsta bătrân al 
meu? Crezi că pot refuza să mă duc să-l sprijin. Asta este soarta 
mea, hazardul unui războinic. Trebuie să răspundem chemării 
fără să mai stăm pe gânduri, iar eu sunt pregătit de plecare. 
Yoshitomo a hotărât. El a crezut în Împărat, şi nu mai are cale 
de întoarcere. 

— Aşa se pare. 

— Nu mai are nici o importanţă. A ales calea pe care o va 
urma... Adu-mi armura, Magoroku. 

Acum, că zilele de tăcere şi apăsare trecuseră, Tameyoshi 
se pregăti să facă faţă încercării de căpătâi a anilor lui de 
bătrâneţe. Acum îi dădu şi răspunsul consilierului Norinaga, care 
continua să aştepte. 

Opt armuri complete, comori ale familiei Genji, lăsate 
moştenire din generaţie în generaţie, au fost aduse, iar 
Tameyoshi dădu câte una fiecăruia dintre fiii săi, poruncind ca 
una dintre ele să-i fie trimisă chiar în acea noapte lui Yoshitomo. 

În dimineaţa în care Tameyoshi a pornit spre Palatul de la 
Shirakawa, însoţit de fiii şi soldaţii săi, pentru a se alătura 
trupelor fostului Împărat, Kiyomori s-a prezentat şi el la datorie, 
la Curte. ` 

Trecuse doar o săptămână de la moartea Impăratului 
Călugărit. Erau o sumedenie de curteni şi de funcționari publici 


care se prefăcuseră că sunt bolnavi şi nu voiseră să ia parte la 
războiul care se apropia, închizându-se în propriile conace. După 
ce îi duse răspunsul lui Tameyoshi fostului Impărat, consilierul 
Norinaga părăsi Shirakawa, îndreptându-se spre una dintre 
mănăstirile din apropiere de Kyoto, şi se călugări. Şi Tsunemune 
al familiei Fujiwara, care îl însoţise pe Yorinaga până la Uji, 
dispăru la scurt timp după aceea - şi mulţi alţii nu vrură să 
răspundă convocării Curţii. 


Motomori, fiul lui Kyomori, care plecase din Kyoto în 
dimineaţa de 10 iulie, îşi ocupă pe la ora prânzului postul de pe 
drumul spre Uji. Purtarea hotărâtă a oamenilor săi şi noul sunet 
puternic al vocilor lor le arăta că sunt în stare să înţeleagă 
sarcina. Călătorii care veneau spre Kyoto din districtele 
îndepărtate, şi care nu ştiau vestea despre noile întâmplări din 
capitală, primeau porunca de a se întoarce înapoi. Curtenii şi 
ofiţerii care încercau să fugă din capitală erau forţaţi să se 
întoarcă de unde veniseră. 

— la te uită! Cine vine spre noi? 

— Vreun bogătaş - dacă e să ne luăm după trăsură. 

— Aveţi grijă, are un cortegiu mare după el. 

Se apropia o trăsură din nuiele, urmată de o caleaşcă 
împodobită cu decoraţii splendide de metal. Erau însoţite de 
vreo douăzeci de soldaţi înarmaţi. 

— Staţi, voi de colo! strigară soldaţii lui Motomori, ieşind 
în drum. 

Auziseră că s-ar fi putut ca Yorinaga să se întoarcă la 
Kyoto pe acest drum şi erau siguri că acesta era el. Totuşi, 
oamenii din trăsuri se dovediră a fi doi curteni care scoaseră 
documente menite să dovedească faptul că fuseseră la Uji cu 
alte treburi. Intre timp, Yorinaga se dusese în capitală cu o 
lectică, pe un alt drum, şi era deja la adăpost, în apartamentele 
lui din Shirakawa. 

Motomori şi soldaţii săi se simţiră descumpăniţi că nu 
puseseră mâna pe Ministrul Yorinaga. Soarele apunea, iar ei se 
apucaseră deja să dea nutreţ cailor şi să pregătească cina, când 
la orizont apărură în jur de zece călăreţi şi treizeci de soldaţi 
pedeştri care se apropiau pe ei dinspre Uji. Motomori, călare, le 
ieşi iute în drum. 


— Staţi! Cine sunteţi şi încotro vă îndreptaţi? 

Călăreţii se opriră pe loc, iar pedeştrii se înşirară în 
spatele lor. O siluetă impresionantă, în armură de piele neagră 
şi coif cu coarne, îşi înclină capul, în semn de salut. 

— Venim din districtul învecinat, în urma veştilor despre 
tulburările din capitală. Cine ne aţine calea? 

Motomori răspunse: 

— Ni s-au dat porunci să păzim acest drum. Cei care vin în 
ajutorul Curţii pot trece, dar restul nu. Sunt nepotul lui Tadamori 
al familiei Heike, al doilea fiul al lui Kiyomori, Domnul Aki; 
Motomori, ofiţer de Aki, în vârstă de şaptesprezece ani! 

Soldaţii lui Motomori păşiră înainte cu arcurile trase, când 
străinul anunţă că era Chikaharu al familiei Genji şi se îndrepta 
spre tabăra fostului Împărat Sutoku. Se auzi un răcnet, iar 
şuieratul săgeţilor umplu aerul. Chikaharu şi cei zece călăreţi 
atacară pe neaşteptate, cu capetele aplecate până în coama 
cailor, cu săbiile scoase şi lăncile la înălţime. Lumina din ce în ce 
mai slabă, împreună cu praful care se ridica în nori de sub 
copitele cailor în galop, izbutiră să întunece vederea cailor care 
năvăleau spre ei, iar trupele lui Motomori se retraseră grăbite 
până într-un sanctuar din apropiere, să se adune. Aruncând o 
privire în jos de pe ridicătura pe care stătea, Motomori îşi 
strânse soldaţii: 

— Bărbaţi din Isé - ei nu sunt mai mulţi de patruzeci şi 
cinci. Sunteţi cinci sau şase împotriva unuia al lor, deci putem 
să-i înfrângem. 

Trupele lui Motomori se năpustiră din nou la luptă, şi de 
această dată izbutiră să rănească sau să ucidă mai mulţi dintre 
duşmani şi să îi ia prizonieri pe ceilalţi. Dar Chikaharu continuă 
să lupte, chiar şi singur, până când un atac cu o lance-cârlig îl 
lăsă fără cal. Apoi, Motomori porni în curând spre capitală, cu 
prizonierii. 

In timp ce Motomori se pregătea să plece de la Curte şi să 
se întoarcă pe drumul spre Uji, fu oprit pentru o scurtă 
ceremonie, în cadrul căreia i se oferi un rang mai înalt. 

A doua zi, dimineaţa devreme, când Kiyomori ajunse în 
sfârşit la Curte, fu primit cu entuziasm şi cu felicitări pentru 
reuşita lui Motomori de a-l prinde viu pe Chikaharu al familiei 
Genji. Roşu în obraji de mândrie şi cu un zâmbet larg pe buze, 
Kiyomori trecu pe rând pe la toţi colegii săi căpitani, să-şi 


anunţe sosirea şi să le prezinte scuzele lui pentru întârziere. În 
cele din urmă, îl salută şi pe Yoshitomo. 

— O, Kiyomori al familiei Heike! 

— Şi tu, Yoshitomo al familiei Genji! 

Privirile lor se întâlniră. Urmă o tăcere lungă, în timp ce 
amândoi îşi aminteau de prima lor întâlnire, într-o după-amiază 
de toamnă, cu mult timp în urmă, la înmormântarea lui Toba 
Sojo. Yoshikiyo Sato îi prezentase. Pe atunci, Yoshitomo îi 
povestise că va pleca la Kamakura. La puţin timp după aceea, 
Yoshitomo plecase de acasă, depusese jurământul monahal şi 
devenise poetul călugăr rătăcitor Saigyo. Trecuseră şaisprezece 
ani, deşi totul părea să se fi întâmplat abia ieri. In capitală 
avuseseră loc de atunci multe schimbări. Câţiva dintre tinerii lor 
tovarăşi erau acum morţi sau părăsiseră Kyoto. Niciunul dintre 
ei nu visase la o astfel de reîntâlnire - ca tovarăşi în slujba 
cauzei Împăratului. Erau în acelaşi timp rivali - familiile Genji şi 
Heike - dar un ţel comun îi reunea acum, făcându-i camarazi de 
arme. 

— Eram îngrijorat din cauza ta, începu Yoshitomo, pentru 
că umblau multe zvonuri pe seama-ţi. Sunt tare uşurat că ai 
venit până la urmă să ni te alături. 

— Mi-am trimis fiul înainte cu o parte dintre trupe şi am 
rămas în urmă, să îmi adun oamenii. Îmi cer scuze pentru 
această întârziere. 

— Dar, desigur, eşti încântat să afli că fiul tău deja s-a 
acoperit de glorie. 

Kiyomori râse cu poftă. 

— Te gândeşti că tinerii ăştia se descurcă mai bine decât 
părinţii lor - şi ne fură triumfurile! 

— Te invidiez, spuse Yoshitomo, pentru că în familia ta nu 
sunt unii împotriva altora, aşa cum este a mea. 

Zimbetul dispăru de pe buzele lui Yoshitomo. Fiindcă se 
bucura atâta pentru Motomori, nu îşi dăduse seama ce trebuie 
să însemne războiul ăsta fratricid pentru Yoshitomo. Greutatea 
neobişnuită a armurii îl făcu pe Kiyomori să se simtă şi mai 
stingherit; bâjbâi în minte după cuvinte de compasiune, care 
refuzau cumva să vină, rămase cu o privire încurcată spre 
nicăieri, apoi se întoarse şi plecă. 

Yoshitomo se cutremură văzând asprimea şi lipsa de 
înţelegere cu care Kiyomori îi întorsese spatele. 


În aceeaşi zi. Curtea se mută la Palatul Imperial din partea 
de miazănoapte a capitalei, unde fu stabilit cartierul general al 
forţelor armate ale Impăratului. La sfatul lui Yoshitomo, se 
decise că prima lovitură va fi un atac-surpriză asupra Palatului 
de la Shirakawa, unde întăririle lui Yorinaga nu erau aşteptate să 
sosească mai devreme decât la ora de prânz a următoarei zile. 
Această mişcare, spunea Yoshitomo, ar fi prevenit un atac pe 
trei coloane taman asupra Palatului Imperial. 

Intre timp, Tameyoshi şi fiii săi, cu caii şi trupele lor 
pedestre, sosiră la Shirakawa, unde îi găsiră pe fostul Împărat şi 
pe consilierii acestuia cuprinşi de spaimă şi tulburare. Veştile din 
seara precedentă despre la capturarea lui Chikaharu sporiseră 
neliniştea: Yorinaga nu-şi mai putea aduce alte trupe din 
provinciile îndepărtate. După socotelile lui Yorinaga trei mii de 
persoane şi de cai urmau să sosească la timp pentru un atac 
combinat asupra capitalei, iar până acum nu sosiseră mai mult 
de o mie şase sute - o mie şapte sute. Pe călugării din Nara şi 
Yoshino, care le făgăduiseră ajutorul, nici nu îi aşteptau să 
sosească în următoarele douăzeci şi patru de ore. Atmosfera 
înfierbântată spori în noaptea care urmă, pentru că Yorinaga 
aruncă o privire spre malul opus al râului Kamo şi văzu cum 
aura strălucitoare din partea de apus a cerului se preface în 
trâmbe groase de fum. În scurtă vreme, sosiră mesageri cu 
ştirea că Palatul Izvorului cu Salcie, unde erau încartiruite o 
parte dintre trupele lui Yorinaga, e cuprins de flăcări. Deşi 
ministrul porunci să fie trimise acolo întăriri, Tameyoshi al 
clanului Genji şi Tadamasa (unchiul lui Kiyomori) îl convinseră să 
se lase păgubaş, spunând că e mai înţelept să se ocupe în 
primul rând de întăririle forţelor de la Palatul Shirakawa. 

Tadamasa şi cei trei sute de de călăreţi ai săi, cărora li se 
adăugară o sută din propria armată a lui Yorinaga, îşi ocupară 
postul de la poarta dinspre Soare-Răsare a Palatului, care dădea 
spre dealurile de la poalele Muntelui Hiei. Tameyoshi, alături de 
forţele sale bine alese, se aşeză în partea opusă a Palatului, cea 
care dădea spre râul Kamo, la poarta principală dinspre Soare- 
Apune. Fiul său cel mai mic, Tametomo, însoţit de o sută de 
soldaţi călare şi infanterişti, preluă paza unei porţi mai mici a 
aceluiaşi zid. 

Yorinaga, care inspecta apărarea Palatului, nu putu să-şi 
învingă uimirea când văzu numărul mic al luptătorilor din 


trupele sale deşi, se liniştea el, prezenţa lui Tameyoshi era 
aproape la fel de prețioasă ca zece mii de soldaţi. Şi totuşi, se 
simţi mai bine atunci când îi văzu pe Tametomo şi cei douăzeci 
şi opt de călăreţi ai săi. Fuseseră antrenați în artele războiului la 
Kyushu, unde faima de luptător a lui Tametomo devenise 
legendară. Se uită curios la tânăr. Tametomo era cu un cap mai 
înalt decât cei mai înalţi din jurul său. Purta o armură grea, 
împletită cu lanţuri albe, sub ea o tunică albastră-închis, şi purta 
o sabie lungă într-o teacă din piele de urs. Unul dintre soldaţi îi 
aducea coiful de fier. Acesta era vestitul Tametomo care îi 
dăduse atâta bătaie de cap tatălui său pe când era un băiat 
sălbatic şi încăpățânat şi care fusese în sfârşit trimis la 
neamurile din Kyushu după ce împlinise treisprezece ani; acolo, 
la doar şaptesprezece ani, obținuse deja un renume de luptător 
neînfricat şi fusese recunoscut drept una dintre căpeteniile 
locului. 

Yorinaga se apropie de Tametomo pentru a-i cere părerea 
despre strategie, iar Tametomo îi spuse: 

— Nu ne putem aştepta să învingem decât dacă facem un 
atac de noapte. In seara asta chiar nu e prea devreme. Sunt 
destul de surprins de şovăieli. 

— O tactică la care s-ar gândi şi cel mai neexperimentat 
soldat, zâmbi Yorinaga, iar noi ne-am pregătit deja pentru asta. 

— Dacă e aşa, continuă Tametomo, ar trebui să lovim 
duşmanul în capitală pe ambele flancuri şi prin incendiu din 
spate, apoi să atacăm din faţă cu trupele noastre. Astfel îi 
putem prinde în capcană şi, în acelaşi timp, ne-am folosi cât se 
poate de bine de numărul nostru redus. 

— Şi dacă fratele tău Yoshitomo atacă primul? 

— li trag o săgeată prin coif şi îl fac să dea bir cu fugiţii. 

— Din câte am auzit, Kiyomori al familiei Heike este şi el 
acolo. 

— Nu e mare lucru să îi ocolim trupele, apoi să ne 
îndreptăm ţintă spre Palat şi să-l luăm prizonier pe Împărat. 
Acum e momentul cel mai bun pentru a ataca. Acum, înainte de 
zorii zilei. 

— O strategie destul de îndrăzneață, aş zice eu, spuse 
Yorinaga, zâmbind dispreţuitor, şi destul de bună, îmi închipui, 
atunci când zece sau douăzeci de călăreţi se amestecă într-una 
dintre încăierările voastre locale din Kyushu, unde am auzit că ai 


un renume destul de răsunător, dar trebuie să înţelegi că 
mişcările noastre de aici nu se desfăşoară pe o scară atât de 
modestă. Mă tem, Tametomo, că părerea ta are o greutate 
destul de mică aici, pe la noi. 

Cu supărarea întipărită pe chip, Tametomo se întoarse la 
post şi acolo se întinse pe scutul lui mare, să doarmă până-n 
zori. 


— Ne-au atacat duşmanii! 

— Duşmanii au trecut râul! 

Strigăte răsunară cu puţin timp înainte de zorii zilei de 12 
iulie. În Palat domnea tulburarea, răsunau clinchetul armelor şi 
nechezatul cailor. Arcaşii, care se înşiruiau pe zidurile Palatului 
Shirakawa, îşi aţinteau deja săgețile asupra duşmanului care se 
apropia. 

Yoshitomo, în fruntea a peste o mie de luptători şi 
pedestraşi, sosi pe malul drept al râului Kamo, vizavi de 
Shirakawa, şi se pregătea să îl traverseze, când văzu zorile 
luminând coastele Muntelui Hiei. Dându-şi seama că nu era prea 
cuminte să mergi înainte dacă soarele care răsărea îţi bătea 
drept în faţă, se întoarse şi-şi conduse trupele pe o bucată de 
drum spre avalul râului, înainte să treacă prin albie; apoi începu 
un marş încet spre miazănoapte, până când ajunse la un punct 
care nu putea fi atins de săgețile duşmanilor. 

Tameyoshi al familiei Genji porunci să se deschidă porţile 
din Miazăzi şi din Soare-Apune şi se pregătea să iasă călare, 
când Tametomo o luă la galop înaintea lui, strigând: 

— Lasă-mă să fiu primul care atacă! 

Fu urmat de fratele lui mai mare, Yorikata, care se 
împotrivi la dreptul lui Tametomo de a fi primul de pe câmpul de 
luptă. Tametomo, care o luase înainte, îi strigă nerăbdător că 
nu-i păsa şi porni spre râu, ieşind pe poarta vestică. 

În lumina lăptoasă a zorilor, Yorikata galopă spre linia 
duşmanilor şi le strigă: 

— Cine vine încoace, un Genji sau un Heike? Eu sunt 
Yorikata, cel de-al patrulea fiu al lui Tameyoshi, din familia 
Genji! 

Unul dintre soldaţii lui Yoshitomo răspunse şi-şi rosti 
numele şi rangul de vasal al lui Yoshitomo, Domnul Shimotsuke€. 


Cerând să vină însuşi capul oştirii, Yorikata trase iute două 
săgeți, una după alta, spre direcţia în care se afla Yoshitomo, 
călare pe cal. Văzu doi călăreţi căzând după ce fuseseră loviți de 
săgețile lui, apoi se întoarse, să revină la ai lui, când o săgeată îi 
zbură coiful din cap. Fără să-i pese prea mult, Yorikata se 
întoarse în galop spre tovarăşii lui. 

Cuprins de furie la vederea soldaţilor săi răniţi, Yoshitomo 
porni în urmărirea lui Yorikata, jurând că îl va pedepsi aspru pe 
fratele lui pentru neobrăzare, dar soldaţii îl ţinură pe loc cu 
forţa. 

Între timp, Kiyomori călărise în amonte, de-a lungul 
malului stâng, însoţit de mai mult de opt sute de călăreţi, până 
la un punct dinspre miazănoapte al Palatului Shirakawa, şi 
aşteptase ca Yoshitomo să-şi înceapă atacul. Pe măsură ce 
răsărea soarele şi ceața grea de deasupra râului se ridica, văzu 
cum erau aşezate trupele lui Yoshitomo. Deşi niciuna dintre 
părţi nu făcea nici o mişcare, inima lui Kiyomori începu să bată 
cu putere. Răcnete sălbatice veneau din ambele direcţii, într-un 
crescendo barbar. Prin ceața care se risipea, văzu cum distanţa 
dintre liniile combatanţilor se îngusta pe nesimţite. Deodată, 
cincizeci de călăreţi se rupseră din rândul trupelor lui Kiyomori şi 
înaintară spre ţărmul opus porţii păzite de Tametomo. Trei 
luptători călare o luară înainte, cerând numele celui care stătea 
la poartă şi prezentându-se drept subalterni ai lui Kiyomori al 
familiei Heike. 

O voce tânără şi puternică răsună, învingând zgomotele 
clocotitoare ale râului. 

— Sunt eu, Tametomo, fiul lui Tameyoshi. Nu o să-mi crut 
săgețile când vine vorba de oameni ca voi. Chiar şi conducătorul 
vostru, Kiyomori al familiei Heike, este un duşman jalnic, aşa îl 
văd eu. Intoarceţi-vă şi spuneţi-i să vină el. 

In timp ce trei săgeți şuierară trecând în aceeaşi clipă pe 
lângă Tametomo, săgeata pe care el o trase fără să ţintească 
prea mult trecu prin aer cu un şuierat ciudat, trecu direct prin 
pieptul unui luptător şi se înfipse în umerarul armurii altuia. 
Calul rămas fără călăreț făcu câţiva paşi îndărăt, nechezând 
înnebunit; călăreţii din spate veniră iute înainte, grupaţi în 
falangă, cu arcurile încordate, să-i acopere pe cei doi războinici 
şi caii lor care se zbăteau sălbatic, în timp ce o ploaie de săgeți 
venea dinspre duşman. 


Pământul se cutremură şi bubui sub Kiyomori; calul său, 
cu nările fremătând, începu deodată să tremure şi să-şi scuture 
coama. 

— Ce se întâmplă? întrebă el poruncitor. 

Înghesuiala soldaţilor călare îl împiedica să-şi petreacă 
frâul în jurul armăsarului. Deodată, un războinic veni în galop 
spre Kiyomori strigând: 

— A căzut ltoroku! A tras Tametomo în el. Înălţimea 
Voastră, veţi fi următoarea victimă dacă nu rămâneţi în afara 
bătăii săgeţilor lui. 

— Ce spui, a căzut ltoroku? De ce ar trebui să-mi fie frică 
de fiul mai mic al lui Tameyoshi? 

— Înălţimea Voastră, ia priviţi la săgeata asta! 

Din umerarul armurii, luptătorul scoase o săgeată grozav 
de mare şi i-o întinse lui Kiyomori. Era lungă, lustruită, din lemn 
de bambus de trei ani, cu vârful de oţel tăios ca o daltă şi 
împodobită cu pene de fazan. 

— Văd - arată primejdios, e bună pentru doborât demoni. 
Sigur că oamenilor le e teamă de el. 

Kiyomori se uită curios săgeată, apoi spuse: 

— Nu avem nici un motiv să atacăm poarta asta. Nu am 
primit poruncă să facem aşa, şi am ales-o la întâmplare. Dacă ni 
se pare că asta ne face oarecari greutăţi, vom încerca Poarta 
dinspre Miazănoapte. Haideţi spre Poarta dinspre Miazănoapte! 

Pe măsură ce ordinul se ducea de la unii la alţii, trupele lui 
Kiyomori făcură o mişcare hotărâtă spre miazănoapte, dar fiul 
cel mai mare al lui Kiyomori, Shigemori, care auzi porunca, 
strigă: 

— Ce prostie! O mare prostie, într-adevăr, să alegem 
Poarta de Nord doar din cauza săgeţilor lui Tametomo. E o 
ruşine pentru noi, cei aflaţi în serviciul Împăratului! 

Adunând vreo treizeci de călăreţi în jurul său, Shigemori 
porni repezit spre duşman. 

— Opriţi-l! Aduceţi-l înapoi, le strigă Kiyomori tulburat 
celor din jurul său, numai un nebun ar fi atât de nechibzuit încât 
să iasă în bătaia unei astfel de săgeți şi să-şi rişte viaţa! 

Chiar şi de la distanţă, Shigemori era o ţintă minunată 
pentru duşmanii săi, pentru că purta în acea zi o tunică de 
brocart roşu sub armură şi avea douăzeci şi patru de săgeți în 
tolbă. Războinicii se străduiră mult să-l oprească, pentru că 


Shigemori striga în gura mare, plin de dispreţ faţă de laşitatea 
tatălui său, şi lupta să scape, până când unul dintre oamenii lui 
îi spuse: 

— Lasă-mă să mă duc eu în locul tău şi să îl înfrunt pe 
Tametomo în faţă. 

Soldatul se îndepărtă înainte ca tovarăşii săi să apuce să-l 
oprească, deşi se auziră strigăte: 

— Vino înapoi! Întoarce-te! 

Dar Koreyuki, aruncând o privire peste umăr, răspunse: 

— Eu nu cer nimănui să vină cu mine, nici nu vreau ca 
vreunul dintre voi să mă urmeze. Staţi şi priviţi! 

Însoţit de doi soldaţi pedeştri, trecu râul. Tametomo ieşi 
să-l întâmpine, dar, văzându-l că şovăie, se retrase după poartă 
şi o închise. Când ajunse la o distanţă îndeajuns de mică ca să 
tragă, Koreyuki îl provocă în gura mare pe Tametomo, până 
când acesta ieşi în sfârşit, călare, zâmbind dispreţuitor, şi îi 
spuse: 

— Bine ai venit, nesăbuitule. Eu sunt Tametomo. Tu vei 
trage prima săgeată spre mine. A doua ea mea. 

Înainte să apuce să îşi termine vorba, săgeata lui Koreyuki 
găuri pulpana stângă a armurii lui Tametomo. In timp ce îl 
urmărea pe Koreyuki potrivindu-şi grăbit încă o săgeată în arc, 
Tametomo o trase pe a lui, care trecu prin partea cea mai 
groasă a pulparului inamicului său şi se înfipse în şa, ţintuindu-l 
pentru o clipă pe călăreț. Soldaţii lui Koreyuki se repeziră de 
îndată ce el se înclină în spate şi căzu de pe cal, îl luară pe 
umeri şi alergară înapoi spre liniile lor cât de repede îi ţineau 
picioarele. 

Calul, rămas fără călăreț şi acoperit de sânge, galopă 
sălbatic înainte şi înapoi de-a lungul țărmului, apoi o porni în 
aval, în direcţia trupelor lui Yoshitomo. Câţiva dintre soldaţii lui 
Yoshitomo veniră în fugă în calea animalului înnebunit de frică, 
înainte ca acesta să se azvârle asupra trupelor lor şi să 
provoace o debandadă. Se auziră strigăte: 

— Prindeţi-l, prindeţi-l, călcaţi-i pe căpăstru! 

Până la urmă, îl prinseră; atunci găsiră un jug plin de 
sânge şi un vârf de săgeată imens, înfipt în şa. 

— la uitaţi-vă, să fie ăsta cu adevărat un vârf de săgeată? 
Cine să aibă un arc atât de puternic? 

— Trebuie să fie Tametomo al familiei Genji. 


Unul dintre slujitorii lui Yoshitomo conduse calul până în 
locul în care se afla stăpânul său şi spuse: 

— Domnule, uitaţi-vă la asta! Am auzit de astfel de săgeți, 
dar n-am crezut niciodată că e cu putinţă. 

Şi totuşi, Yoshitomo nu părea uimit. Un zâmbet mic îi 
apăru pe buze, deşi îl compătimea pe Masakiyo pentru 
sfiiciunea sa: 

— Haide, Tametomo nu este încă un bărbat şi nu poate 
avea un arc atât de puternic. Asta pare o viclenie menită să ne 
înfricoşeze. Masakiyo, trupele se vor împărţi în două companii, 
dintre care una va ataca poarta lui Tametomo. 

Masakiyo, însoţit de două sute de pedestraşi, se îndreptă 
călare spre o poartă din peretele de apus şi, în maniera 
binecunoscută, îl provocă pe Tametomo, care apăru de îndată. 

— Ah, tu erai, Masakiyo, slujitor al Domnului Yoshitomo. Ai 
venit să te aşezi ţintă? 

Pentru o clipă, Masakiyo fu cuprins de frică, apoi îşi adună 
curajul şi strigă sfidător: 

— Sunt unul dintre slujitorii loiali ai Împăratului. Datoria 
mea este să ucid trădători! 

Şi cu aceste cuvinte, trase o săgeată, apoi se întoarse 
repede spre oamenii săi. Săgeata străpunse coiful lui Tametomo 
acolo unde acoperea gâtul. Smulgând-o, Tametomo o trânti la 
pământ şi răcni: 

— Aşadar, îndrăzneşti să mă batjocoreşti, Masakiyo? Vino 
să te prind cu mâinile astea două, fără arme, să mă uit în ochii 
tăi şi să văd cine eşti. 

Cu aceste cuvinte, Tametomo porni în urmărirea lui 
Masakiyo care, scoțând un strigăt înfricoşat, o rupse la fugă 
dinaintea lui. Tametomo, cu arcul sub un braţ şi legănându-l pe 
celălalt, continuă să galopeze după Masakiyo, până când 
tipetele înspăimântătoare ale soldaţilor săi îl făcură să se 
întoarcă dintr-odată şi să revină la postul său. 

Yoshitomo, care urmărise din depărtare tot ce se 
întâmpla, îl văzu pe fratele său retrăgându-se şi ordonă unui 
grup de cinci dintre cei mai buni călăreţi ai lui să se îndrepte 
spre el şi să îl atace, spunând: 

— Arcul lui Tametomo e bun într-o luptă pe mare, dare un 
călăreț slab, comparativ cu noi. 

Soarele se înălţase între timp pe cer, iar copacii înfrunziţi 


ai verii erau învăluiţi de ţârâitul greierilor. 

Tametomo se întoarse, auzind strigătele din spatele său, 
şi dădu năvală asupra călăreţilor care se apropiau, şi care se 
dădură deoparte din calea lui. O singură siluetă, călare pe un 
armăsar negru precum cărbunele şi a cărui înfăţişare dezvăluia 
faptul că e căpetenia oştii, îi aţinu calea. Purta un coif cu coarne 
şi armura familiei Genji. 

— Eu sunt Yoshitomo al familiei Genji, care a venit în 
numele |Impăratului. Cine eşti tu, să ridici spada împotriva celor 
rânduite? Dacă faci parte din acelaşi clan cu mine, depune 
armele şi spune-le oamenilor tăi să se risipească. Te previn 
pentru binele tău. 

Tametomo se uită ţintă în ochii fratelui său şi răcni: 

— Dă-mi voie să-ţi spun cine sunt. Sunt fiul lui Tameyoshi 
din familia Genji, care a răspuns chemării seniorului lui, iar eu 
sunt cel care va rămâne alături de tatăl său în viaţă şi în moarte. 
Nu sunt atât de nerecunoscător încât să-mi uit propriul tată din 
dorinţa de mărire. Nu sunt un laş, iar eu, Tametomo, voi lupta 
cu orice nemernic sau cu oricine se va declara duşmanul meu. 

— Indrăzneşti să-mi spui una ca asta, Tametomo? 

— Bineînţeles. Ardeam de nerăbdare, de mai multe zile, să 
ţi-o spun. 

— lar tu, fratele meu, îndrăzneşti să te lupţi cu mine? 
Refuzi să recunoşti autoritatea Impăratului? Dacă i te pleci şi 
respecţi căile virtuţii, lasă jos arcul ăla şi înclină-te în faţa mea. 

— Poate că greşesc atunci când mă lupt cu un frate, dar 
ţie ţi se pare drept să ridici mâna împotriva propriului tău tată? 


Drumul străjuit de copaci care ducea de-a lungul zidurilor 
Templului Hoshogo-in, între Shirakawa şi râul Kamo, fu martorul 
celor mai sângeroase lupte în acea zi. Dincolo de drum, un şuvoi 
de apă şerpuia peste câmpie, întrerupt doar de un crâng care 
înconjura acoperişurile şi clopotniţele ascuţite ale Templului 
Shichikatsu-ji, iar dincolo de acesta se conturau colinele de la 
poalele Muntelui Hiei. Aici, cele două armate se luptară cu 
vărsări grele de sânge, iar măcelul continuă chiar şi după apusul 
soarelui. Printre norii de praf care îi ascundeau în parte pe 
adversari, Tametomo îl întrezărea din când în când pe fratele 
său, Yoshitomo, uşor de recunoscut în armura lui de Genji, şi era 


înclinat să îşi aţintească săgețile asupra acelei siluete ostăşeşti. 
Deşi părea de necrezut, Tametomo spera că există o înţelegere 
tainică între tatăl său şi Yoshitomo, iar învingătorii vor cere 
îndurare pentru cei înfrânți. Tametomo nu-şi folosea arcul decât 
dacă era provocat şi văzu că şi fratele său făcea acelaşi lucru. 
Totuşi, soldaţii lui Yoshitomo nu se temeau de arcul mortal al lui 
Tametomo şi atacau unul după altul, cu atât de multă 
îndrăzneală, încît era greu să-ţi dai seama cine era prieten şi 
cine duşman. 

Deşi douăzeci şi trei dintre cei mai buni călăreţi ai lui 
Tametomo fuseseră ucişi, iar restul erau răniţi, deşi cincizeci şi 
trei dintre cei mai viteji bărbaţi ai lui Yoshitomo fuseseră 
spintecaţi şi vreo optzeci fuseseră schilodiţi, iar câmpul de luptă 
era acoperit de trupurile morţilor şi mustea de sângele lor, lupta 
nu se oprea. Crezând că sorții erau împotriva lui Yoshitomo, 
Tametomo îşi strigă oamenii. 

— ÎI voi speria cu o săgeată, iar când duşmanii încep să 
dea înapoi, repeziţi-vă şi împrăştiaţi-i trupele. 

Tametomo îşi încleştă degetele asupra arcului celui greu şi 
îl încordă. 

— Ah, o fi bine, domnule? Şi dacă...? 

— Va fi destul de uşor, braţul meu îşi cunoaşte 
îndemânarea. 

Tametomo tinti cu vârful săgeţii steaua de pe coiful lui 
Yoshitomo. Norii de praf şi forfota de arme îi înceţoşau vederea, 
dar răsuflă adânc şi trase săgeata. O privi cum merge cu iuţeală 
spre semnul îndepărtat de pe coiful lui Tametomo, îşi lasă urma, 
apoi îşi continuă drumul până când se înfipse într-unul dintre 
stâlpii templului. Când Yoshitomo văzu una ca asta, înşfăcă 
frânele şi călări furios spre Tametomo, strigând: 

— O mână slabă, într-adevăr, pentru unul care nu are 
rivali în Kyushu! 

— Nu, nu, poate că îmi eşti duşman, şi totuşi, inima îmi 
spune că eşti fratele meu, de aceea am ţintit doar steaua de pe 
coiful tău. Dacă vrei să fac altceva, pot să mă descurc mai bine, 
răspunse Tametomo. 

Cuprins de această dată de furie, îşi puse o altă săgeată în 
arc, când unul dintre vasalii lui Yoshitomo, îngrijorat pentru 
stăpânul său, veni în fugă cu lancea aţintită asupra picioarelor 
calului lui Tametomo. Se auzi un sunet urât, înăbuşit; sângele şi 


praful se amestecară în timp ce soldatul se prăbuşea, cu gâtul 
străpuns de săgeata lui Tametomo. 

Acum, ambele armate se apropiaseră strâns, într-o luptă 
corp la corp care nu se putea termina decât cu moarte. Ajutorul 
lui Tametomo se prăbuşi, şi numai câţiva dintre soldaţii săi mai 
erau în viaţă, pentru că răbufnirile lui Tametomo şi arcul său nu 
aveau cum să facă faţă superiorității numerice a lui Yoshitomo. 
Deodată, se făcu întuneric, deşi mai rămaseră câteva ore 
înainte de căderea nopţii, dar norii negri de fum făceau ca 
soarele să pară doar o monedă de aramă atârnată la apus. 

Cu puţin timp înainte de aceasta, Yoshitomo trimisese un 
mesager la Palatul Imperial, cu următoarele cuvinte: 

— Aşa cum stau lucrurile acum, victoria e în cumpănă. Nu 
pot şti ce se va întâmpla dacă întăririle duşmanului sosesc în 
această seară; conflictul se poate întinde până în capitală. Nu 
putem învinge decât dacă dăm foc Palatului Shirakawa. Deşi mă 
cutremură gândul că voi profana clădirile sfinte din apropiere şi 
le voi vedea transformându-se fără rost în scrum, cer 
permisiunea să acţionez, pentru a-i cruța pe cetăţenii capitalei 
de o soartă asemănătoare. Dacă ne veţi porunci să continuăm 
lupta, aşa vom face. 

Sosi răspunsul: Yoshitomo avea voie să acţioneze după 
cum credea de cuviinţă. Prin urmare, soldaţii lui aleseră o 
clădire a Palatului Shirakawa înspre care bătea vântul şi îi 
dădură foc. Nu plouase de mai multe zile, şi totul era uscat ca 
iasca; un vânt puternic din Soare-Apune făcu în curând ca 
flăcările să se întindă până la grajduri şi până în apartamentele 
servitorilor, aflate în partea de miazăzi a Palatului, iar în cel mai 
scurt timp, şi partea de miazănoapte fu cuprinsă de fum. 

— Au făcut-o! Mi-a fost mai frică de asta decât de soldaţii 
lui Yoshitomo. Ştie el cum să câştige o bătălie! 

Tametomo stătea tăcut pe câmpul de luptă, înconjurat de 
trupurile tovarăşilor săi căzuţi şi se holba la flăcările care 
lingeau cerul. Izbucni într-un râs disperat. 

— E neînfricat, dar mi-e teamă pentru tatăl meu bătrân. 
Trebuie să facem cumva să ne retragem în siguranţă. 

Adunându-şi în jur restul de luptători, Tameyoshi se 
îndepărtă în galop, urmat de o ploaie de săgeți. 

Tameyoshi şi ceilalţi cinci fii ai săi apăraseră cu succes 
pereţii de Soare-Apune şi de miazăzi ai Palatului pe toată durata 


zilei, dar Tadamasa, care păzea peretele dinspre Soare-Răsare, 
fusese nevoit să ceară ajutor de mai multe ori, când adversarii îi 
spulberară rândurile. Îşi pierduse toată dorinţa de a lupta, 
pentru că înfrângerea părea aproape. Flăcările se frecau de 
ziduri şi se răspândeau fără milă de la un copac la altul, 
îndreptându-se spre clădirea propriu-zisă a Palatului şi 
înfăşurându-l într-un strat gros de fum. 


Capitolul XVI 
Săbii şi săgeți 


Strigătele de război ale soldaţilor şi şuieratul săgeţilor se 
apropiau de porţi ca o furtună. Ţipete de disperare se auzeau 
prin sălile Palatului, iar răsunetul paşilor grăbiţi se auzea în ecou 
de-a lungul coridoarelor. 

— Pentru vieţile voastre... pentru vieţile voastre... acum! 

— Maiestatea Sa! Trebuie să scape... 

— Duşmanul este la porţi! Nu mai trebuie să pierdem 
vremea! Acum e momentul să fugim, sau flăcările ne vor 
cuprinde. 

Iyehiro şi fiul său dădură năvală în apartamentele în care 
fostul Împărat Sutoku şi însoțitorii lui, năuci, stăteau încremeniţi 
de frică. 

— Să ne îndreptăm spre poarta mică din miazăzi - putem 
trece pe acolo. Să ne grăbim! Acum! 

Yorinaga, trezit din amorţeală, strigă: 

— Iyehiro, Iyehiro, salvează-ne! 

Capătul unei balustrade, care se întindea pe toată 
lungimea unui apartament, luă foc brusc, şi în curând, nu 
rămase decât un cadru încins, din care coborau valuri de fum 
înăbuşitor, cuprinzându-i pe cei de dedesubt şi pe caii lor. Fostul 
Împărat Sutoku, care fu ridicat în mare grabă pe calul său, 
încremenise în şa, neputând să controleze animalul care dădea 
înapoi, până când un secretar sări pe cal, în spatele lui, şi îi 
dădu pinteni spre poartă. Yorinaga îi urma îndeaproape, un 
curtean care folosea o şa de femeie. Labirintul de clădiri din 
partea de miazănoapte a Palatului nu era acum decât o masă 
clocotitoare, cuprinsă de flăcări; focul devora un copac după 
celălalt, producând o ploaie de scântei. Vântul dogoritor născu 
peste puţin timp un vârtej, care îi plimba pe oameni şi pe cai 
încolo şi încoace. 

Fostul Împărat Sutoku porni în galop spre miazănoapte de 
Shirakawa, în timp ce alţi cai şi pedestraşi veniră risipiţi după el, 
zăpăciţi, până când rămaseră cu mult în urmă. 

În timp ce Yorinaga ieşea în galop printr-una dintre porţile 
mici, scoase un răcnet îngrozitor şi se prăbuşi din şa, trăgându- 
şi însoţitorul după sine. Alţi călăreţi se adunară să vadă ce se 
întâmplase şi îl găsiră pe Yorinaga zbătându-se în agonie, cu o 


săgeată înfiptă în gât; sângele şiroia din rană, pătându-i rapid 
tunica de vânătoare albastră-deschis. 

— Repede - scoateţi săgeata! îşi strigară curtenii unul 
altuia. Nici unul nu se mişcă până când un ofiţer nu se apropie 
de ei. 

— Nu avem timp de pierdut! Dacă duşmanul ne găseşte, 
ne va pune capăt zilelor, strigă el şi, îngenunchind, scoase 
săgeata, pansă rana şi puse doi funcţionari să îl care pe 
Yorinaga până la o căsuţă ţărănească construită în apropiere, 
unde îl lăsă. _ 

Intre timp, fostul Impărat Sutoku scăpase, ajungând la 
poala Dealurilor din Soare-Răsare, unde îşi abandonă calul şi, 
însoţit de Tameyoshi al familiei Genji, de Tadamasa şi de alţi 
câţiva curteni, urcă cu greu, pe jos, panta sălbatică a dealului. 
Obosit şi chinuit de durerea de picioare, Sutoku începu să se 
plângă de îndată că îi era sete. Şi totuşi, însoțitorii lui, încurcaţi, 
nu putură să găsească apă, pentru că drumul lor se întindea de- 
a lungul unei creste, iar seceta uscase toate pâraiele. Apoi, 
auziră o voce strigând din spate: 

— lată apă pentru Maiestatea Sa. l-am adus apă. 

Urmăritorii lui Sutoku fură surprinşi să vadă un om 
croindu-şi drum printre tufişurile dese şi urcând spre ei. Era 
Asatori, îngrijitorul Izvorului cu Salcie, care se înclină înaintea lui 
Sutoku. 

— lată nişte apă pe care am adus-o chiar de la Izvorul cu 
Salcie, Maiestatea Voastră, spuse Asatori, întinzându-i cu mâini 
tremurătoare o bucată de tulpină de bambus. 

Sutoku îl privi năuc pe Asatori. 

— Îngrijitorul Izvorului cu Salcie! 

Asatori se înclină. 

— ...Asatori! 

— Maiestatea Voastră, poate că bambusul a colorat 
această apă, dar ea vine din acelaşi izvor din care aţi băut timp 
de paisprezece ani. 

— Şi cum... Ce te-a făcut să vii până aici, să-mi aduci apă? 
i — Acum, poate că pare un vis, dar alaltăieri, trupele 
Impăratului au înconjurat Palatul Izvorului cu Salcie şi acolo a 
avut loc o bătălie aprigă. Deşi eram hotărât să rămân pe loc şi 
să păzesc izvorul, flăcările m-au alungat. 

Asatori vorbea iute, pentru că băgase de seamă că 


însoțitorii fostului Împărat erau nerăbdători să-şi continue 
drumul. 

— Asatori, voi bea această apă, pe care ai adus-o din 
bunătatea inimii tale... 

i Ridicând la buze bucata de lemn de bambus, fostul 
Impărat sorbi cu poftă. 

— E cât se poate de înviorător. Dulce ca roua din rai, 
spuse el, întinzându-i înapoi tulpina scobită. 

— Păstraţi ce a rămas - e mult prea prețioasă s-o aruncaţi. 

Se lăsă noaptea, dar fugarii nu se putură odihni, pentru că 
trupele Împăratului erau acum risipite de tot întinsul dealurilor, 
în căutarea lor. Prea obosit să-i mai pese de ceea ce se 
întâmpla, Sutoku îi imploră pe însoțitorii lui să îl părăsească, 
spunându-i fiecăruia dintre ei să îşi găsească propriul drum spre 
a se pune la adăpost. Dar Tameyoshi, cu lacrimi în ochi, îl 
mustră: 

— Nu vă putem lăsa aici, Maiestate. Va trebui să încercaţi 
să mai înduraţi timp de câteva zile chinul ăsta. Mă doare inima 
să vă văd supus unor astfel de greutăţi. Cred că putem ajunge 
până la drumul spre Omi. Odată ce ajungem acolo, putem hotărî 
ce vom face ca să ne adunăm forţele. 

Chiar înainte de retragerea lor dezastruoasă, Tameyoshi 
discutase un plan cu Yorinaga, dar ministrul îl respinsese cu 
toată puterea. Tameyoshi se gândise ca, dacă lovitura eşuează, 
să ajungă până pe versantul estic al Muntelui Hiei şi să treacă 
Lacul Biwa spre Omi, care se afla pe malul opus. Acolo era sigur 
că va primi găzduire de la alţi membri ai clanului Genji. Era sigur 
că ei i se vor alia într-un număr suficient de mare pentru a se 
întoarce. Dacă acest plan dădea greş, avea de gând să se ducă 
şi mai departe spre Soare-Răsare, spre Câmpia Kanto din ţinutul 
Sagami, unde se stabiliseră numeroase ramuri ale familiei Genji, 
şi de acolo să adune o armată care ar fi izbutit în cele din urmă 
să îl pună pe Sutoku înapoi pe tron. Tameyoshi îi povesti toate 
acestea fostului Monarh, dar Sutoku mărturisi că îşi pierduse 
toate speranţele şi nu-şi dorea decât să fie lăsat cu doi 
însoțitori, în timp ce restul lumii îşi putea salva pielea, ajungând 
la adăpost. 

Cei zece care îl însoţiseră pe Sutoku încuviinţară. Ultimii 
care plecară fură Tameyoshi şi Tadamasa, care porniră pe 
drumuri despărțite pe Muntele Hiei, înainte de sosirea zorilor. 


ă Cei doi funcţionari care rămaseră în urmă, alături de fostul 
Impărat, stăruiră acum că era o măsură de prevedere să 
meargă cât se putea de departe pe dealuri, dar Sutoku, sfârşit, 
refuză. Se auzi un foşnet brusc în tufişuri care îi sperie pe cei 
trei, apoi o voce, care spuse: 

— Maiestatea Voastră, permiteţi-mi să vă car eu pe spate 
şi să fac o parte din drum cu dumneavoastră, pentru că poteca 
este întunecată, iar drumul devine din ce în ce mai abrupt. 

— Asatori! Ce te face să vii din nou? De ce nu ai plecat 
împreună cu restul oamenilor? 

— Şi eu trebuie să mă ascund la rândul meu, dar dă-mi 
voie să vă mai servesc câteva zile. 

Asatori se aplecă şi se oferi să îl care pe Sutoku în spinare. 

O ceaţă grea atârna acum peste piscuri, dar, din 
depărtare, cerul de deasupra Oraşului Păcii şi Liniştii încă 
strălucea într-o culoare roşiatică închisă, din cauza flăcărilor 
care devorau o parte din capitală. Spre zori, când Sutoku 
dormea, Asatori dispăru. Reveni ceva mai încolo, cu puţină 
mâncare pe care mărturisi că o cerşise de la un sihastru care 
sălăşluia prin apropiere. 

lyehiro, care stătuse de pază toată noaptea, spuse: 

— Nu va fi posibil să gătim nimic pe aici, pentru că riscăm 
ca fumul să fie văzut de duşmanii noştri. Chiar înainte de sosirea 
zorilor, mi s-a părut că aud voci de soldaţi chiar deasupra 
noastră. Din câte se pare, Maiestatea Sa doreşte să se 
călugărească, dar nu avem pe nimeni pe aici, care să oficieze 
ritualurile. Ne poţi găsi o lectică veche, să-l putem căra până 
când întâlnim un preot? 

Luându-l pe Mitsushiro cu sine, Asatori îl conduse la vale, 
până la un cătun, şi se întoarseră în curând cu o lectică veche, 
părăsită. 

Atât Iyehiro cât şi Mitsushiro îşi scoaseră armurile şi 
însemnele, îşi suflecară mânecile şi îşi ridicară tunicile, să 
semene cât mai mult cu nişte servitori. În ziua următoare, îl 
purtară pe Sutoku pe deal în jos, spre capitală. Vestea că 
războiul încetase îi făcuse pe fugari să vină înapoi, în pâlcuri 
răzlețe, de pe dealuri şi căsuțe din apropiere, iar lectica se 
pierdu în mulţime, neobservată, printre grupurile de bătrâni şi 
de tineri care se întorceau la casele lor din capitală. 

lyehiro şi Mitsushiro, neobişnuiţi cu sarcina lor, se 


împleticiră şi se bălăngăniră pe străzile pline cu praf, năclăiţi de 
sudoare, căutând casa Doamnei Awa. Când o găsiră, 
descoperiră că porţile erau zăvorâte şi înăuntru nu se vedea nici 
un semn de viaţă. De acolo, îşi continuară drumul spre casa 
Consilierului Norinaga şi găsiră casa părăsită pentru că 
Norinaga, le spuse un trecător, se călugărise chiar înainte de 
începerea războiului şi nimeni nu ştia unde se dusese. După 
aceea, bătură la porţile unei aristocrate care făcuse parte din 
cortegiul lui Sutoku, dar nu apăru nimeni; singura fiinţă pe care 
o văzură era o pisicuţă care stătea încolăcită sub un gard viu. 
Traversară capitala de la Soare-Răsare la Soare-Apune, căutând 
adăpost, dar nu-l găsiră nicăieri. Din când în când, mai treceau 
pe lângă case mari, din care veneau zgomotele făcute de cei 
victorioşi, care sărbătoreau. Se lăsase deja înserarea când 
Iyehiro îşi aminti de un templu mic, unde aveau şansa să fie 
primiţi; îşi mai luară o dată pe umăr povara şi porniră într-acolo. 
Găsiră un preot bătrân, o rudă a unuia dintre slujitorii lui lyehiro, 
care îl servi pe Sutoku cu un bol de terci de mei, apoi îl rase în 
cap la lumina slabă a unei lămpi. 

În ziua care urmă, Iyehiro şi Mitsushiro îl luară pe Sutoku 
la Templul Ninna-ji, unde fratele său mai tânăr era stareţ. 
Starețul era plecat, iar servitorii acestuia refuzară să-i 
primească până când, la insistența lui Sutoku, li se dădu voie să 
se adăpostească într-unul dintre acareturi. Aici, cei doi tovarăşi 
ai lui Sutoku îşi luară în sfârşit bun-rămas de la stăpânul lor, şi 
fiecare dintre ei porni spre o destinaţie necunoscută dintr-o 
provincie îndepărtată. 


După incendierea Palatului Shirakawa, începu distrugerea 
prin foc a caselor tuturor acelora care se alăturaseră fostului 
Împărat. Timp de patru zile şi nopţi, aerul capitalei fu irespirabil 
din cauza fumului. Şi totuşi, în a doua noapte începu o ploaie 
măruntă, iar în a treia zi urmă o ploaie deasă. In acea ultimă 
noapte, o barcă încărcată cu lemne de foc pluti în aval pe râul 
Katsura şi aşteptă la gura râului să înceteze vântul şi ploaia. Mai 
multe mogâldeţe care tremurau, pe jumătate ascunse de 
rogojini de papură, se îngrămădeau în fundul bărcii, pătrunse de 
umezeală şi de amărăciune, iar din când în când se auzeau 
gemete venind dinspre unul care stătea culcat într-o parte pe 


scânduri. 

— Am ajuns oare la Uji?... Cât mai durează? întreba 
Yorinaga, abia izbutind să şoptească. 

Ultima rugăciune a lui Yorinaga cel muribund fusese să-şi 
revadă încă o dată tatăl, la Uji. 

Nici o întâmplare mai acătării decât privirile încremenite 
din ochii de mărgele ai cormoranilor înşiruiţi de-a lungul 
malurilor râului nu le întrerupse drumul lent spre Uji. Din când în 
când, Yorinaga gemea - în timp ce un servitor îl ţinea bine pe 
bărbatul care se zbătea şi îl ungea cu pelin fierbinte pe rana din 
gât. Până acum, leacul oprise sângerarea şi, în arşiţa verii, 
împiedicase larvele să năpădească rana deschisă. Fumul de 
tămâie şi cel al pelinului se ridicau în aer în timp ce Yorinaga, 
trezit din amorţeală, plângea de durere. 

Când ajunseră în cele din urmă la Uji, li se spuse că 
Tadazane plecase la Nara. Atunci începu drumul greu al lui 
Yorinaga spre Templul Kofukuji din Nara, într-o lectică de lemn. 
Ajunse acolo în noaptea de 14 iulie. Crângurile Sanctuarului 
Kasuga şi ale eleşteului Sarusawa erau învăluite în ceaţă. Nici 
măcar o lumină nu strălucea pe la mănăstirile din jur. 

Cei doi curteni care îl însoțeau pe Yorinaga bătură la 
porţile Templului Kofukuji. Se auziră câteva strigăte de răspuns, 
apoi apărură un preot şi câţiva războinici, complet înarmaţi. 
După o conversaţie în şoaptă, singur Toshinari fu condus 
înăuntru. Tatăl lui Yorinaga era încă treaz şi apăru în curând. 
Toshinari îi povesti iute ce se întâmplase şi cum Yorinaga fusese 
adus aici. Dar poveştile despre înfrângerea înjositoare a lui 
Yorinaga ajunseseră deja la Tadazane. Cu excepţia tremurului 
uşor al bărbiei acoperite cu barbă albă, nu trădă nici o emoție, 
nici un semn că l-ar întâmpina cu drag pe acest fiu pe care îl 
iubea atât de orbeşte. 

În cele din urmă, spuse: 

— Vai, Toshinari, e cumplit gândul că stăpânul tău a ajuns 
la un asemenea sfârşit. Nu are nici un rost să ne întâlnim în 
aceste împrejurări nefericite. Toshinari, te sfătuiesc să-l duci 
undeva unde nimeni nu îl va vedea şi nu îl va auzi. 

După ce termină de vorbit, trupul subţire al lui Tadazane 
se cutremură de plâns. Dacă şi-ar fi adăpostit fiul, i-ar fi pus pe 
soţia, copiii şi rudele lui Yorinaga sub o interdicţie care ar fi dus, 
până la urmă, la moarte sigură. 


Toshinari ieşi din clădire într-o stare de cumplită 
descurajare. Lectica stătea în continuare acolo unde o lăsase, 
pierdută în ceața din ce în ce mai deasă. Se aplecă spre 
Yorinaga, care gemea, şi îi povesti liniştit ce vorbise cu 
Tadazane. 

— Poftim? Tatăl meu? 

Lectica se înclină în timp ce Yorinaga se chinui să se ridice 
în şezut. Se auziră câteva cuvinte înfundate, apoi un sunet 
gutural. Lectica se înclină iar, şi urmă o tăcere adâncă. Toshinari 
şi tovarăşul său îl strigară pe Yorinaga, dar acesta nu răspunse. 
Când se uitară înăuntru, îl găsiră mort. Îşi smulsese limba cu 
dinţii. Temându-se că vor fi descoperiţi, cei doi cărară lectica, 
atâta timp cât mai era întuneric, la vale, coborând Dealul Nara, 
şi, de acolo, pe o câmpie unde săpară o groapă în care 
scufundară lectica în care se afla Yorinaga. Şi înainte să umple 
groapa cu pământ, Yorinaga îşi tăie părul strâns şi îl aruncă 
înăuntru, după mort, semn că renunţase la această lume. Mai 
mulţi dintre tovarăşii săi făcură la fel, apoi se despărţiră unii de 
alţii şi porniră fiecare pe drumul lui. 


Capitala îşi reluă în curând activităţile obişnuite, deşi 
vânătoarea necruțătoare a trădătorilor continuă la fel de aprig. 
Călătorii, care nu ştiau ce se întâmplase în ultima vreme, erau 
tulburaţi, în clipa în care soseau pe oricare dintre cele şapte căi 
principale spre Kyoto, să găsească barierele păzite cu străşnicie 
şi oraşul sub lege marţială. De îndată ce se află că Sutoku se 
călugărise, iar Yorinaga murise din cauza rănii, anumite zvonuri 
începură să circule din ce în ce mai insistent prin capitală. Se 
spunea că aceia care se vor preda de îndată autorităţilor vor fi 
priviţi ca nişte participanţi fără voie la revoltă şi iertaţi; că toţi 
ceilalţi conducători vor primi sentinţe uşoare. Aceste promisiuni, 
care veneau dintr-o sursă necunoscută şi nu erau confirmate de 
o proclamaţie oficială, îi atraseră pe mulţi curteni şi dregători cu 
funcţii înalte să iasă din ascunziş. Soldaţii, ca şi alte persoane 
din anturajul lui Yorinaga, se predau zi de zi, câte douăzeci, şi 
erau aruncaţi în închisoare, de unde ţipetele prizonierilor 
torturați cu foc şi apă treceau prin zidurile înalte. 

Korekata, Căpitanul Gărzilor de Corp de Dreapta, a fost 
numit judecător-şef şi a prezidat procesele, pentru care se 


întocmeau dosare voluminoase. Mulţi curteni şi ofiţeri păliră 
atunci când dovezile prezentate în tribunal slujeau nu doar la 
condamnarea rebelilor, dar năşteau şi bănuieli asupra acelora 
care se prefăcuseră că închid ochii la moartea lui Konoye, 
Împăratul-Copil. 

Acum, era limpede că mintea care ghida cu îndemânare şi 
organiza afacerile de stat era Consilierul Shinzei, dregătorul 
exemplar, taciturn, care stătuse de o parte timp de atâţia ani şi 
scăpase de ochii lui Yorinaga, iar acum se ridicase în sfârşit într- 
o funcţie apropiată de tron. Shinzei era acela care comandase 
căutarea neînduplecată a trădătorilor; el fusese cel care lansase 
zvonurile de amnistie, iar când sosi momentul pentru stabilirea 
unei liste de onoruri, Shinzei primi rolul de a-i numi pe 
beneficiari. 

Mulţi spuneau că lui Yoshitomo îi revenise premiul cel mai 
râvnit dintre toate, postul de Comandant al Grajdurilor Imperiale 
- o onoare fără precedent pentru un luptător; totuşi, existau alţii 
care credeau că cea mai importantă onoare îi revenise lui 
Kiyomori: funcţia de guvernator al provinciei Harima şi titlul de 
Domn Harima, pentru că domeniul care dădea spre Marea 
Interioară fusese odinioară al tatălui său şi mulţi din familia 
Heike se aşezaseră acolo. Faptul că ar putea exista o înţelegere 
tacită între Shinzei şi Kiyomori era uşor de înţeles pentru aceia 
care îşi dăduseră seama de prietenia strânsă dintre ei. Shinzei, 
băgaseră ei de seamă, căuta să-şi atragă bunăvoința 
luptătorilor, în aceeaşi măsură în care Kiyomori îşi căuta cu 
ardoare un prieten influent la Curte, să sprijine familia Heike. 


Înainte să apuce Kiyomori să-şi scoată armura şi să se 
bucure de o noapte de somn, i se porunci să ia trei sute de 
soldaţi, să traverseze Muntele Hiei şi să se ducă până în oraşele 
Otsu şi Sakamoto de pe lacul Biwa, să-i caute pe Tameyoshi şi 
pe fiii acestuia şi să-i aresteze. Iscoadele aflaseră că Tameyoshi 
se ascundea într-un templu aflat pe partea opusă a Muntelui 
Hiei şi aştepta să treacă lacul, să fugă înspre Soare-Răsare, pe 
drumul Tokaido. Dar o perchiziţie minuțioasă a Templului Mii- 
dera şi a împrejurimilor acestuia nu dădu nici un rezultat; nu se 
găsi vreo urmă a fugarilor nici în Otsu, nici în micile localităţi 
pescăreşti dintre acest oraş şi Sakamoto, astfel că Kiyomori îşi 


îndreptă cercetările spre răspântia Izumi, pe pământurile uneia 
dintre mănăstirile din apropiere. Mica aşezare, cu ceainării pe 
care le vizitau călugării în momentele lor de risipă, era un loc de 
acostare pentru bărcile care umblau încolo şi încoace pe lac, iar 
casele de toleranţă zbârnâiră de entuziasm când Kiyomori şi 
soldaţii lui sosiră să le înconjoare, desfăşurând o percheziţie în 
fiecare casă. Primarul şi proprietarii de bordeluri fură convocați 
şi interogaţi de Kiyomori. Apoi apăru o femeie mai în vârstă, 
guralivă, care le spuse câte ceva: 

— Acum, nu pot să-mi dau seama dacă era Tameyoshi sau 
nu, dar un pescar mi-a spus că azi dimineaţa, în zorii zilei, şase 
sau şapte luptători în armuri foarte frumoase au fost duşi până 
pe malul celălalt al lacului, în Omi. 

În timp ce Kiyomori îi punea întrebări femeii, un gong 
începu să bată alarma, şi din apropierea satului se auziră 
strigăte sălbatice. Veştile sosirii lui Kiyomori ajunseră la 
mănăstire, iar călugării se înarmaseră şi coborâseră în grup, să-i 
alunge pe intruşi. Când Kiyomori ajunse în sfârşit la faţa locului, 
îi găsi pe soldaţii săi prinşi într-o luptă crâncenă cu monahii. 
Săgeţile şuierau prin aer, în timp ce călugării îi atacau pe 
soldaţii lui Kiyomori cu suliţele lor puternice. Kiyomori îşi scoase 
iute arcul şi de-abia aţintise o săgeată asupra unui călugăr 
voinic, când acesta din urmă ridică braţele cu un strigăt. 

— Vai! Tu eşti acela, Kiyomori al familiei Heike? Stai aşa, 
Domnule Harima! Dacă tu eşti acela, nu vreau să mă bat aici cu 
tine! 

— Ce-i asta, nu vrei să te baţi? Cu ce preot laş stau de 
vorbă? 

— Sunt stareţul Jisso de la mănăstirea asta din apropiere. 

— Poftim? 

— Nu ţii minte că ne-am întâlnit acum opt sau nouă veri - 
în iunie - la picioarele Dealului Gion, când noi dădeam năvală 
asupra capitalei cu Sfântul Chivot? A existat un singur luptător 
care a îndrăznit să ne înfrunte şi a tras o săgeată în Sfântul 
Chivot. Cu siguranţă că n-ai uitat acea zi! 

— Acela am fost eu, Kiyomori al familiei Heike. 

— Acea singură săgeată ne-a întors din drum. Am jurat 
atunci că, într-o bună zi, ne vom răzbuna. Şi totuşi, au fost 
câţiva care te-au admirat, iar eu eram unul dintre ei. 

— Şi după aceea? 


— Mi-am jurat că o să încerc să te întâlnesc într-o zi; eram 
sigur că am fi putut sta de vorbă ca oamenii. 

— Oricând spui tu. In orice moment îţi face plăcere. 

— Da, dar care-i motivul acestei tulburări? 

— Nu am vrut să facem nimic rău. Am poruncă să îl 
arestez pe Tameyoshi. Era un lucru care nu putea fi evitat. 

— Retrage-ţi de îndată oamenii. Ne vom vedea într-o altă 
zi. 

— Fie cum spui. Mi-e ruşine să o recunosc, dar am făcut o 
greşeală. 

Nemulţumiţi de nereugşita lor de a-l prinde pe Tameyoshi şi 
înfuriaţi de atacul călugărilor asupra lor, oamenii lui Kiyomori se 
retraseră numai după ce dădură foc la casele sătenilor. 

După douăzeci de zile, aproape toate persoanele de 
seamă fuseseră prinse şi azvârlite la închisoare, cu două 
excepţii: Tameyoshi al familiei Genji şi Tadamasa al neamului 
Heike, unchiul lui Kiyomori. 

In timp ce se întorcea spre Rokuhara, Kiyomori se consola 
cu gândul că îşi va lăsa deoparte armura, să se bucure de o baie 
fierbinte, iar după aceea, de somn. De-abia traversase Podul 
Gojo, când o mogâldeaţă neîngrijită, îmbrăcată în haine de 
preot, cu faţa înfăşurată într-o eşarfă şi acoperită aproape în 
întregime de o pălărie de pelerin cu boruri largi, îi ţâşni în faţă 
lui Kiyomori de sub umbra copacilor. 

— O, Domnule Harima, aşteaptă. Aşteaptă! 

Omul îşi azvârli deoparte toiagul de pelerin şi se aruncă 
spre Kiyomori, agăţându-se de un lanţ. 

— Eu... eu sunt acela, Domnule Harima, sunt unchiul tău. 

— Poftim? 

Kiyomori înţepeni de uimire şi le porunci iute soldaţilor săi 
să se dea mai în spate. Işi ţinu calul în frâu şi rămase cu privirea 
aţintită asupra siluetei zdrenţuite, nevenindu-i să-şi creadă 
urechilor. 

— Lăsaţi-mă aici. Duceţi-vă acolo, la umbră, şi aşteptaţi! 
le porunci oamenilor lui. 

Călugărul se prăbuşi, agăţat de lanţul lui Kiyomori, 
plângând: 

— O, nepotul meu, sunt eu, unchiul tău Tadamasa. 
Salvează-mă!... Te implor pe tine, sânge din sângele meu şi 
carne din carnea mea, să ai milă. Am venit la tine, ultima mea 


speranţă, Domnule Harima, propriul meu nepot, cruţă-mă! O, 
cruţă-mă! 

— Hai, dă-mi drumul! Kiyomori nu are unchi. Nu ai de ce 
să mă numeşti nepotul tău. 

— Ce vrei să spui - tu! Nu sunt fratele tatălui tău? 

— Oare, în vara de acum nouă ani, când m-am dus să mă 
întâlnesc cu călugării de pe muntele Hiei, nu şi-a renegat 
Tadamasa al clanului Heike toate legăturile de sânge cu familia 
Heike, din teamă pentru pielea lui? 

— Ah, dar asta a fost cu atâţia ani în urmă... 

— Nu aveai mândrie pe atunci, nu o ai nici acum. 

— Am greşit... Am făcut cea mai mare greşeală a vieţii 
mele când l-am lăsat pe ministrul Yorinaga să mă atragă în 
uneltirea aceea. Îmi retrag cuvintele prin care mi-am renegat 
toate legăturile cu familia Heike. 

— E prea târziu pentru păreri de rău. Nu accept nici o 
scuză. Eşti un răufăcător de rând - un trădător. 

— Vrei să spui că eşti gata să mă vezi arestat şi dus la 
moarte? 

— De ce nu te duci să te milogeşti la Împărat? Eu nu am 
nimic de-a face cu tine. Ordinele primite de mine sunt să-i 
arestez pe toţi rebelii. Datoria mea este să te predau 
autorităţilor. 

— N-ai pic de inimă! Ah... 

— Pleacă din calea mea! Du-te unde vrei! Pleacă, 
altminteri vei fi arestat. 

— Nu, nu! M-am ascuns atâtea zile pe dealuri, fără să am 
ce mânca, şi m-am târât cu greu până aici, ocolind străjile de la 
răspântii... Dacă mă duc în altă parte, voi fi cu siguranţă prins 
de alţi soldaţi. Da, tu, Domnule Harima, va trebui să mă 
pedepseşti, tăindu-mi capul! 

— De ce să mă alegi pe mine să-ţi fiu călău? De ce să nu 
te predai autorităţilor? Dacă îţi este atât de greu, pune-ţi capăt 
zilelor, ca un luptător adevărat. 

— Nu vreau să fac nici asta. Am venit aici, căutând mila 
propriului meu nepot. Dacă el mă refuză, nici o implorare, 
adresată cerului sau pământului, nu mă poate salva. Aleg să-l 
las pe acest nepot să mă decapiteze. Aceasta este ultima mea 
dorinţă. Loveşte, Domnule Harima! Taie-mi capul! 

Uite-l şi pe unchiul ăsta al lui, îşi spuse Kiyomori. Şi totuşi, 


Tadamasa îşi cunoştea nepotul. Îl cunoscuse încă de pe vremea 
când fusese un adolescent mucos, un tânăr amărât, lovit de 
sărăcie. Ştia, de asemenea, cât de slab de înger era nepotul 
său, şi era pregătit să profite de asta. Fusese sigur că nu-i va 
întoarce spatele. Nu avusese nici o îndoială că lacrimile lui îl vor 
înduioşa cu uşurinţă. Şi era exact cum presupusese Tadamasa: 
Kiyomori se simţea complet neajutorat, de parcă el ar fi fost 
victima, şi nu unchiul său. 

In acea noapte, îl aşeză pe Tadamasa într-una dintre 
casele de la Rokuhara şi, în seara care urmă, îi făcu o vizită 
secretă lui Shinzei. 

Kiyomori, care părea plin de viaţă chiar şi în zilele 
obositoare de după bătălie, acum părea întunecat şi sfârşit. Se 
vedea că îl frământă ceva, în timp ce se uita, cu mintea aiurea, 
la luminile din camera de oaspeţi a lui Shinzei, aşteptându-l să 
apară. 


Capitolul XVII 
Râul de sânge 


Atât Kiyomori, cât şi gazda sa aveau obrajii rumeni din 
cauza vinului care le fusese turnat în pahare de Doamna Kii. 
După ce goliră mai multe pahare, să sărbătorească victoria, 
Doamna Kii bănuise schimbul de confidente dintre cei doi 
bărbaţi, prin urmare îi trimisese de acolo pe slujitori şi îi servea 
chiar ea. 

— Trebuie să îi tai capul. Nu ai nici o altă alegere, fără 
numai moartea. Nu vei fi niciodată un bărbat adevărat dacă ai o 
inimă atât de blândă, repeta Shinzei, zeflemisindu-l pe Kiyomori 
pentru lipsa lui de tărie. Eşti tulburat din cauza gândului că 
Tadamasa ţi-e rudă, dar nu a renegat el toate legăturile de 
sânge cu tine? 

— Ba da, s-a temut de consecinţele poveştii ăleia cu 
Sfântul Chivot, şi în aceeaşi dimineaţă s-a dezis de rudenia cu 
mine. 

— Atunci nu poate avea nici o pretenţie asupra ta. 

— Dar sunt... 

Ochii injectaţi cu sânge ai lui Shinzei se aţintiră asupra lui 
Kiyomori în timp ce îi continuă vorbele: 

— Legături de sânge - dar eu am crezut că răposatul 
Împărat Shirakawa a fost adevăratul tău tată, nu Tadamori al 
familiei Heike. 

— Da, am aflat acest lucru de la tatăl meu, în clipa morţii 
lui. Chiar dacă sunt fiul Împăratului Shirakawa, ce a făcut el 
pentru mine în această viaţă? Tadamori mi-a fost mai mult 
decât un tată. Cum aş putea să-l uit vreodată? Tadamasa e 
fratele lui, iar eu nu pot îndura gândul să mi-l fac prizonier, şi cu 
atât mai puţin să îi tai capul. 

Shinzei râse. 

— Eşti mult prea bun la suflet. 

Întorcându-se spre soţia lui, spuse: 

— Ne-a mai vizitat vreodată cineva cu atâtea sfieli 
zadarnice? 

Doamna Kii răspunse: 

— Mă tem că nu prea înţeleg. Ce anume îl tulbură în halul 
ăsta? 

— Ei bine, ascultă-mă. Kiyomori vine la mine tulburat tot, 


iar când îl întreb ce îl macină atât de tare, îmi spune că e gata 
să renunţe la noul său titlu şi la pământurile sale, pentru ca 
Tadamasa să fie eliberat. 

— Dumnezeule, aşadar Tadamasa al clanului Heike a venit 
la tine pentru că tu erai nepotul lui? 

— Îl ascunde, apoi, după multă vreme de gânduri 
dureroase, vine la mine, implorându-mă să intervin pentru 
Tadamasa la Curte. lar eu îl dojenesc pentru că e prost. Tu ce 
părere ai? 

— Habar n-am ce să spun... 

— Chiar şi tu, o femeie, care ai avut de dus la bun sfârşit 
multe sarcini neplăcute pentru a îndeplini dorinţele Doamnei 
Bifukumon şi pe ale răposatului Impărat, simţi nevoia să 
zâmbeşti când auzi de şovăielile femeieşti ale unui comandant 
al clanului Heiké - Domnul Harima, aici de faţă! 

— Asta e deja prea mult, Shinzei - să mă transformi într- 
un obiect al batjocurii. După cum am spus, am luat deja 
hotărârea. 

— Încă văd urme de descurajare şi nehotărâre în tine? Pari 
destul de însufleţit, dar zăresc semne care vădesc că eşti încă 
tulburat. 

— Nu e nimic - nimic altceva decât slăbiciunea măruntă 
pe care o au puştanii grei de cap. Mi-e greu să fiu atât de aprig, 
încât să fac asta... 

— În cazul tău, este cu totul altceva. Tadamasa este un 
rebel, iar tu nu faci decât să execuţi ordinele tronului. El nu mai 
are dreptul la nici o pretenţie în ceea ce te priveşte. Nu există 
nici o legătură de rudenie între voi. 

— Ştiu asta. O voi face. Nu mai şovăiesc. 

— Ar fi o tâmpenie să-i cruţi viaţa - nu vei face decât să îţi 
aduci ţie însuţi nenorocire. Cine îţi garantează că, dacă îl 
eliberezi, nu-i va coaliza pe ceilalţi Heike, din alte regiuni ale 
ţării, şi nu va veni cu armată împotriva ta? 

— Ai dreptate. M-am dovedit a fi un laş. Dacă tronul ne 
porunceşte asta, ordinul va fi executat mâine. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, pentru că, dacă se 
află că i-ai oferit găzduire, nimeni nu poate şti ce ţi se va 
întâmpla ţie şi tuturor celorlalţi Heike. 

— Fără îndoială, ai dreptate. 

Acum, că nesiguranta îi dispăruse, Kiyomori părăsi casa lui 


Shinzei. Un vânt rece îi bătea obrajii înflăcăraţi, dar o ameţeală 
însoţită de greață îl cuprinse deodată, făcându-l să se clatine în 
şa. Gândul la ceea ce aşteptau autorităţile de la el îi făcea capul 
să vuiască de groază. Întreaga lui făptură se cutremura la 
gândul că va trebui să-şi ucidă unchiul. Îl cuprinse o sfârşeală 
adâncă, iar el îşi clătină capul şi-şi bătu tâmplele cu pumnii 
încleştaţi, cuprins de disperare. Un laş înnăscut... Oricât de mult 
l-ar fi urât pe Tadamasa, nu vedea nici o scăpare din povestea 
asta. 

Tadamasa se trezi dimineaţa târziu, într-o cameră 
întunecoasă, mobilată sărăcăcios, din apartamentele 
servitorilor. La sosire, descoperise o baie cu plante medicinale, 
pregătită special pentru el, iar ceva mai târziu, înfulecase o 
farfurie cu terci de ovăz; liniştindu-se că era acum la adăpost, 
dormise adânc. Îşi terminase masa de seară cu poftă, şi, după 
aceea, gândurile lui se întoarseră spre fiii săi, care se risipiseră 
de-a lungul bătăliei. Oare unde erau acum? Oare fuseseră prinşi 
sau ucişi? se întrebă el. 

— Aici se află Tadamasa al clanului Heike? 

Întrerupt brusc din gânduri, Tadamasa rămase cu ochii 
aţintiţi asupra luptătorului chipeş de treizeci şi ceva de ani care 
intrase pe uşă. Avea un aer familiar, şi totuşi, Tadamasa nu văzu 
nici o asemănare între el şi Kiyomori. 

O notă de bravadă se strecură în vocea lui Tadamasa, în 
timp ce el răspunse: 

— Eu sunt acela. Cine eşti? 

— Tokitada, subsecretar la Curte. 

— Aha, fratele Doamnei Harima. Contrar aşteptărilor mele, 
Domnul Harima a fost atât de generos încât să-mi ofere 
găzduire. Acesta e numele meu, domnule. 

— Am înţeles acest lucru. Luptătorul trebuie să fie vrednic 
de numele lui până la sfârşit. Dacă doreşti să te bărbiereşti sau 
să îţi aranjezi părul, te voi aştepta câteva momente. 

— Să mă aştepţi? Voi fi dus în altă parte? 

— Asta se va întâmpla la ora patru, în această după- 
amiază. Am fost trimis să te pun în lanţuri. 

— Cum? Să mă pui în lanţuri? Cine ţi-a dat asemenea 
poruncă? 

— Domnul Harima în persoană. 

— Cu neputinţă. Cheamă-l pe Domnul Harima! Spune-i că 


trebuie să vorbesc cu el. 

— Nu îţi va fi de nici un folos. Am primit o poruncă de la 
Curte în această dimineaţă şi avem ordine să îţi tăiem capul pe 
la patru după-amiaza. 

— Ah! 

În timp ce se ridica nesigur în picioare, Tadamasa 
îngăimă: 

— P... p...prostie! E imposibil! 

Tokitada sări spre el şi bărbaţii se prăbuşiră, începând să 
se lupte. Câţiva luptători care aşteptau afară se adunară repede 
în încăpere, aducând frânghii şi legându-l fedeleş pe Tadamasa. 

— Cheamă-l pe nepotul meu! Aduceţi-l încoace - Domnule 
Harima! Ce are de gând să obţină păcălind un om bătrân şi 
neajutorat? ţipa Tadamasa, dar uşa fu pironită, iar un gardian 
aşezat afară, în timp ce Tokitada se depărta iute. 

Kiyomori îşi petrecu toată dimineaţa singur în 
apartamentele sale; îşi reaminti de cuvintele lui Shinzei, dar 
rămase cu o greutate pe inimă. 

— Frate, am dus treaba la bun sfârşit. 

— Ah, tu erai, Tokitada? Ce a mârâit? 

— A urlat lucruri cât se poate de jignitoare. Un bătrân 
vrednic doar de dispreţ, chiar dacă e atât de aproape de 
moarte. 

— Dacă aş fi ştiut că se va întâmpla asta, nu i-aş fi arătat 
pic de milă şi l-aş fi pus pe loc în lanţuri. Atunci ar fi scăpat mai 
Uşor. 

— Nu e chiar aşa. Trebuie să-ţi aminteşti că acesta este 
Tadamasa al familiei Heike. Nu există nici o îndoială în privinţa 
vinovăţiei lui. 

— Ai văzut mandatul care a venit chiar acum de la Curte? 

— Da, l-am văzut. Execuţia are loc astăzi, la patru, pe 
ţărmul râului, la o mică distanţă de Podul Gojo. 

— Şi să mă gândesc că m-am chinuit toată noaptea cu 
gândul la Tadamasa, iar acum, ordinul spune că trebuie să-i 
decapitez şi pe cei trei fii ai lui! Acestea sunt dorinţele lui 
Shinzei. 

— Nu e mai rău decât clipele prin care am trecut în timpul 
luptei, când sandalele noastre erau îmbibate cu sânge. 

— Era altceva. Cu totul altceva. 

— Şi asta e o faţă a războiului. Ce te face să crezi că locul 


unde se taie capete nu e un câmp de luptă? 

Inima deschisă a lui Tokitada era mai încurajatoare decât 
raţionamentele făţarnice ale lui Shinzei, iar acest lucru îi mai 
vindecă neîncrederea lui Kiyomori în sine însuşi. 

— Să tragem un pui de somn, dacă e aşa. Mai sunt destule 
ore până la patru. Tokitada, dă-mi cutia aia de acolo. 

Kiyomori stătu întins, cu privirea aţintită asupra cerului de 
vară; de sub streşinile rotunjite, văzu cum norii treceau prin faţa 
soarelui, aruncând lumea într-o umbră deasă şi apoi într-o 
lumină orbitoare. 


Execuţiile publice deveniseră un eveniment obişnuit de 
când se terminase războiul, dar oamenii de rând nu dădeau nici 
un semn că s-ar fi plictisit de bâlci. O mulţime pestriță fojgăia 
acum pe ambele maluri ale râului Kamo, deasupra Podului Gojo. 
Funcţionarii care soseau, şi care gândeau că execuțiile 
reprezintă un avertisment binevenit pentru gloată, nu făcură 
nici un gest pentru a alunga mulțimile care continuau să 
sosească, în pofida cerului care se întuneca. Rafale sălbatice de 
vânt izbeau fâşiile albe şi negre ale pânzei care mărginea 
terenul de execuţie şi ameninţa să le sfâşie; începură să cadă 
stropii grei de ploaie. 

Trei tineri stăteau supuşi în genunchi, pe rogojini de 
papură aşezate la distanţe egale unele de altele, pe marginea 
râului. În apropiere, un doctor trimis de Gărzile Imperiale şi 
ofiţerii închisorii, care terminaseră toate pregătirile necesare, îi 
aşteptau pe Kiyomori şi pe Tokitada să apară. Sosirea lor, care 
avu loc după puţină vreme, născu tulburare printre mulțimile 
care căscau gura. Kiyomori descălecă şi cobori spre râu, 
schimbând câteva politeţuri cu ofiţerii care îl aşteptau; după el 
venea Tokitada, înconjurat de soldaţi însoțitori şi conducându-l 
pe Tadamasa, legat cu o funie. Prizonierul primi poruncă să se 
aşeze pe o a patra rogojină. Brusc, cei trei tineri săriră în 
picioare strigând: 

— Tată! 

Frânghia cu care era legat fiecare prizonier era înnodată 
de un stâlp, şi îi trase cu putere în spate sau îi azvârli în lături pe 
cei trei. Întâlnirea cu fiii lui îl făcu pe Tadamasa să ia o înfăţişare 
de tată, cum se cuvenea, şi să-i dojenească. 


— Liniştiţi-vă! Trebuie să ne împăcăm cu soarta. Acesta 
este un ceas amar pentru mine; şi cu toate acestea, sunt 
recunoscător pentru acest noroc neprevăzut de a vă mai vedea 
pe toţi o dată. Acest lucru a fost hotărât de karma noastră. 

Vocea lui Tadamasa, acum răguşită din cauză că urlase 
atâta la temnicerii lui, se prefăcu dintr-odată într-un răcnet 
scrâşnit: 

— Ascultaţi-mă, fiii mei - asta este soarta noastră, a 
luptătorilor, care ne aduce aici, să murim astfel, şi totuşi - nu 
am decăzut atât de mult ca această javră, ca nerecunoscătorul 
ăsta de Kiyomori? Ce rău am făcut prin faptul că am fost 
credincioşi stăpânului nostru suveran? Nu i-am uitat niciodată 
darurile... Priviţi-l, e acelaşi Kiyomori pe care îl ştiam din 
vremurile de demult. /ată un nerecunoscător cum n-a mai fost 
altul! Ce motive avem să ne simţim ruşinaţi? 

Tadamasa se holbă la Kiyomori, care stătea aşezat la o 
masă. Kiyomori îi susţinu privirea, fără să spună nimic; îi cădeau 
ochii la vederea unui om care era atât de aproape de moarte; 
culoarea îi dispăruse din obraji, făcându-l să devină pământiu. 

Tadamasa ţâşni deodată spre Kiyomori: 

— Hei, Kiyomori! Dacă ai urechi de auzit, ascultă! Ai uitat 
deja zilele alea din trecut când Tadamori nu avea nici un ban şi 
de-abia izbutea să vă hrănească chiar şi cu cel mai prost ovăz, 
şi te-a trimis de atâtea ori să împrumuţi bani de la mine? 

Kiyomori rămase tăcut. 

— Îţi aminteşti cum veneai la mine în zilele acelea amare 
de iarnă, în hainele tale zdrenţuite, ca un cerşetor, cu toate 
greutăţile voastre? Ai uitat că plângeai în timp ce înghiţeai 
lacom mâncarea rece pe care ţi-o dădeam din milă? Cât de mult 
pot să râd când mă gândesc că diavolul acela în faşă este astăzi 
Domnul Harima! Să lăsăm trecutul să fie trecut, dar ce 
înseamnă asta - să-ţi trădezi unchiul, care te-a susţinut în 
copilărie? Aşadar, tu eşti un om care mi-a vândut capul pentru a 
obţine şi mai multe favoruri de la Curte? 

— ?1 

— Eşti mai josnic decât un animal! Răspunde-mi tu... dacă 


poţi! 
— ?!... 


— Eram sigur că nu eşti în stare. Cum ai putea? Deci, ai de 
gând să mă decapitezi pe mine, binefăcătorul tău, fratele 


propriului tău tată? Poate că acest lucru mi-a fost predestinat de 
karma. Aşa să fie, prin urmare. Nu voi spune rugăciuni, dar voi 
repeta numele lui Tadamori, iar şi iar, în timp ce îţi aştept 
lovitura. 

Vocea lui Tadamasa crescu, transformându-se într-un țipăt 
sinistru: 

— Hai, loveşte acum, aici! 

Norii de deasupra capului său se strânseră, născând un 
întuneric apăsător. Nu se vedea soarele, care să arate cam câte 
ceasuri erau. Tunetul se auzea înăbuşit, din depărtare. 
Suprafaţa râului se încreţi, în timp ce vântul rece bătea 
necruţător pe malurile sale, azvârlind în el nisip şi spumă şi 
culcând la pământ pânza. Deşi erau deja căliţi de atâtea 
execuţii, funcţionarii se adunară într-un grup, de parcă ar fi vrut 
să se ferească de răcnetele lui Tadamasa. Şi totuşi, înţepăturile 
ascuţite ale picăturilor de ploaie părură să le înteţească. 

— E ora patru, Domnule Harima - ba poate chiar a trecut. 

— Da? 

Kiyomori primi vorbele cu un aer surprins. Se ridică în 
picioare cu mare greutate. În timp ce se ridica, ochii lui 
Tadamasa se rotiră în sus şi apoi în lături, urmărindu-l pe 
Kiyomori în timp ce acesta se îndrepta spre el. 

— Tokitada - sabia. 

Tokitada, care venea cu un pas în urma lui, scoase arma 
din teacă. Ochii lui cercetară chipul palid al lui Kiyomori, cu o 
privire care întreba: 

— Cu care să încep? 

— De la capătul ăla. 

Chipul unui tânăr se întoarse brusc în direcţia în care arăta 
degetul lui Kiyomori. Acesta din urmă privi iute în altă parte. 

— Grăbeşte-te, Tokitada - nu te înfiora, stărui Kiyomori. 

— Nu e nimic, şopti Tokitada. 

In timp ce vorbea, un sunet ciudat, ca lipăitul unei pânze 
ude, izbi urechile asistenţei. In aceeaşi clipă, sabia străluci în 
soare şi sângele începu să curgă. 

— Ah, Naganori, te-au ucis, răcni Tadamasa. 

Incă un cap căzu, cu acelaşi sunet înăbuşit. 

— Tadatsuna! Ah, Tadatsuna! 

Urletul se pierdu în tunetul de deasupra capetelor. Vocea 
lui Tadamasa tremură, transformându-se în țipăt strident, când 


sabia căzu pentru a treia oară, dar de această dată cu o lovitură 
stângace. 

Tokitada ridică brusc un chip năucit şi se uită la feţele din 
jurul său cu o privire goală. 

— Stai, Tokitada, ce s-a întâmplat cu tine? 

— Apă - daţi-mi apă înainte să îl termin pe ultimul. Totul s- 
a înnegrit; mâinile mele şi-au pierdut forţa... 

— Laşule! Sângele te-a făcut să-ţi vină rău... Stai aşa, 
lasă-mă s-o fac eu. 

Temperamentul lui Kiyomori dădu în clocot. Făcu cei 
câţiva paşi până la Tadamasa şi privi rece faţa întoarsă spre el. 
Se simţea golit de toate simţămintele şi părea să plutească într- 
un pustiu alb. Miezul creierului său era rece ca gheaţa, atât de 
rece încât îl ustura. Sunetul unui râs scurt îl surprinse, până 
când îşi dădu seama că venea de pe propriile buze, în timp ce 
stătea lângă Tadamasa, ţinându-şi strâns sabia. 

— Tadamasa al familiei Heike, mai vrei să spui ceva? Mă 
pregătesc să-ţi dau lovitura mortală. 

— Hmmm... să vedem dacă poţi, şuieră Tadamasa 
sfidător, aruncându-şi capul în spate, de parcă ar fi vrut să 
amâne acest ultim moment. În loc să îşi lase în jos ceafa, stătea 
astfel, înţepenit, arcuindu-şi pieptul. 

— Nu mi-ai plăcut niciodată - nici măcar pe când erai 
copil, Kiyomori! şi acum înţeleg de ce; a fost o presimţire a 
acestei clipe. 

— Te cred; nici eu n-am urât pe cineva în halul în care te 
urăsc pe tine. 

— Suntem la fel de diferiţi ca zăpada şi cerneala - noi, 
unchi şi nepot. Ai câştigat. O să mor de mâna ta şi nimic nu 
poate fi mai umilitor decât asta. 

— Oricât de cumplit ar fi pentru tine, şi acesta este un 
război. 

— Nu e război, e soartă. Tu urmezi, Kiyomori. 

— Nu are rost să aşteptăm atâta. Acum, eşti pregătit? 

— Nu te grăbi. Încă un cuvânt. 

— Ce anume? Ce mai ai de spus? 

— Într-adevăr, asemănătoarea e evidentă. Nu ai cum să 
confunzi progenitura preotului diabolic. 

— Ce preot? Despre ce vorbeşti? 

— Despre tatăl tău. 


— Nu contează cu cine mă asemăn, nu am alt tată decât 
Tadamori. 

— Hai, hai, prima soţie a lui Tadamori, doamna din Gion, 
mi-a spus cu gura ei că nu erai fiul lui, nici al Impăratului 
Shirakawa. Adevărul este că te-a avut de la preotul acela 
dezmăţat care era iubitul ei..., continuă Tadamasa să dea din 
gură. 

— Te blestem, gură-spurcată... mori! 

Kiyomori lovi cu spada. Aceasta sclipi albă, retezând cu o 
tăietură dreaptă gâtul lui Tadamasa. 

Mânjit de sânge, Kiyomori rămase nemişcat, lăsându-şi în 
jos spada de pe care picura sângele. 

Vedea fulgere în faţa ochilor. Auzea tunete. Fâşia de 
pânză fâlfâia sălbatic. Pământul de sub picioarele lui părea că se 
învârte. 

— Prostule! Eşti cât se poate de prost! 

— Nebunule! Brută! 

— Duh rău! 

— Diavol reîncarnat! 

Acestea nu erau răsunetele tunetului, ci urletele mulţimii, 
a cărei furie se dezlănţuise la vederea unui om care îşi ucisese 
cu sabia propriile rude. O rafală de pietre căzu peste Kiyomori, 
dar el nu făcu nici măcar o încercare să scape. O ploaie şi mai 
aprigă îi izbi armura, chipul şi mâinile, din care acum se 
prelingea sângele. Strigătele mulţimii erau înecate într-un 
crescendo de vuiete. Însoţitorii lui Kiyomori intrară călărind în 
galop în mulţime, care se dădu iute înapoi în faţa săbiilor 
scoase. Dar Kiyomori continua să stea încremenit lângă cele 
patru leşuri fără cap. Acum, ploaia cădea ca o perdea albă peste 
silueta singuratică; fulgere albe-albăstrui ţâşneau pieziş pe 
deasupra pagodelor înalte de pe Dealurile de Soare-Răsare. Şi 
totuşi, el stătea nemişcat în ploaia torențială, cu sabia 
atârnându-i în faţă. 

— Stăpâne... stăpâne. 

— Funcţionarii au plecat, domnule. 

— Mulțimea s-a risipit. 

— V-aţi dus sarcina la bun sfârşit, fără greutăţi. 

— A sosit clipa să plecaţi, domnule. 

Soldaţii lui Kiyomori se adunară în jurul lui neliniştiţi, 
nerăbdători să plece, dar el se întoarse cu spatele spre ei şi urcă 


pe debarcader; în ploaia care cădea lin, îşi ridică ochii spre o 
spărtură din nori şi şopti o rugăciune. Apoi, strigă în şoaptă: 

— Tokitada, Tokitada! 

Chipurile îngrijorate ale lui Tokitada şi ale soldaţilor se 
liniştiră când auziră tonul obişnuit al lui Kiyomori. Un curcubeu 
se arcuia deasupra cerului de seară. | se părea că s-a trezit 
dintr-un coşmar. Tokitada o luă înainte, conducând calul lui 
Kiyomori. 

Luându-i hăţurile din mână, Kiyomori spuse peste umăr: 

— Rămâi aici, Tokitada, împreună cu patru sau cinci dintre 
oamenii noştri. Du cele patru trupuri, cu grijă, la crematoriul de 
la Toribeno. Eu mă duc acasă şi voi ţine priveghiul în seara asta. 
Las înmormântarea în seama ta. 

În acea seară, Shinzei primi capul lui Tadamasa. Korekata, 
Căpitanul de Dreapta, îi adusese cele patru capete de la 
Rokuhara nerăbdătorului dregător, care le cercetă la lumina 
lumânării. 

— Foarte bine, înclină el din cap şi ascultă povestea 
execuţiei, a ultimelor clipe ale lui Tadamasa, a purtării lui 
Kiyomori şi a întârzierilor. 

Izbucni brusc într-un râs răsunător, lovindu-şi coapsa. 

— Aşadar, asta s-a întâmplat, şi există excepţii de la vorba 
că toţi cei condamnaţi mor căindu-se. Nu ştiu prea mulţi ca 
Tadamasa, care să moară blestemând intrarea în paradis. In 
ceea ce îl priveşte pe Kiyomori - e un băiat slab de înger. E de 
mirare că s-a luptat la Shirakawa aşa cum a făcut-o. 

În ziua următoare, Shinzei îl chemă pe Yoshitomo şi îi 
spuse în stilul său obişnuit, arţăgos: 

— Domnule... Comandant al Grajdurilor Imperiale, Domnul 
Harima ne-a adus ieri seară capul unchiului său. Un gest cât se 
poate de exemplar... Şi, apropo, aţi avut vreun indiciu despre 
cineva care s-a dovedit a fi un rebel şi mai periculos decât 
Tadamasa? Mă refer la Tameyoshi al familiei Genji, care a 
condus luptele împotriva noastră. 

Vorbele curtenitoare şi mieroase îl făceau pe Yoshitomo să 
se cutremure. Păli. 

— Domnule, se face o căutare amănunţită - şi încă nu s-a 
găsit nici o urmă a lui sau a fiilor săi. 

— Maiestatea Sa aude mereu zvonuri despre sârguinţa 
dumneavoastră în capturarea trădătorilor, mă înţelegeţi. 


— Fac tot posibilul pentru a-mi duce căutarea mai 
departe, şi sunt sigur că vor fi prinşi, dar... 

— Dar ce? 

Capul lui Yoshitomo se plecă. Shinzei îi aruncă o privire 
batjocoritoare pe sub sprâncene. 


Timp de trei zile şi trei nopţi, Tameyoshi, fiii săi şi cei trei 
vasali ai lor se ascunseră într-un templu de pe dealurile dintre 
Shirakawa şi lacul Biwa. Îngrijitorul de acolo îi primi cu bunătate, 
se bucuraseră de mâncare şi de somn, precum şi de ocazia de 
a-şi pansa rănile în timp ce plănuiau să-şi găsească o barcă, să-i 
transporte pe malul celălalt al lacului, pentru a-şi continua 
scăparea spre Soare-Răsare. Dar în tot acest timp, ghinionul le 
jucă o festă: reumatismul, o problemă veche, îl lovi pe 
Tameyoshi şi îl ţinu în pat, într-o odăiţă mică a templului 
dărăpănat. Şi în timp ce războinicul înfrânt stătea întins în pat, 
prin minte îi umbla lunga paradă a celor şaizeci de ani umbriţi 
de regrete şi de singurătate, pentru că şi el avusese parte de 
destule suferinţe. 

Intre timp, unul dintre fiii săi şi Magoroku, un vasal, 
coborâră până la Otsu să închirieze o barcă, în timp ce 
Tametomo şi restul stăteau la pândă, aşteptând să se ivească 
urmăritorii. 

Cei doi, Yorikata şi Magoroku, se întoarseră în curând cu 
vestea că găsiseră un pescar care era gata să-i ducă pe furiş 
până pe malul celălalt al lacului. În acea noapte, pe 17 iulie, 
fugarii se îndreptară cu grijă spre locul ales pentru întâlnire, 
pinul uriaş de la Karasaki. Când sosiră acolo, spre uimirea lor, nu 
găsiră nici urmă de barcă. În timp ce se uitau prin întuneric, 
văzură lumina unor torţe, apropiindu-se din ce în ce mai mult, 
cu zgomot de copite şi ţipete. 

— Suntem prinşi într-o capcană! strigă Tametomo şi, 
poruncindu-i iute lui Magoroku să o ia cu Tameyoshi spre munţi, 
îi pregăti pe ceilalţi pentru încăierare, până când cei doi 
ajungeau la adăpost. 

Pe jumătate cărându-l, pe jumătate târându-l pe 
Tameyoshi, Magoroku ajunse până la urmă la un templu din 
munţi. Aici, un preot, căruia Magoroku îi spuse povestea lor 
disperată, le dădu adăpost. Dar în zorii zilei, Magoroku, tot 


temându-se de urmăritori, îl luă pe Tameyosthi în spinare şi îşi 
croi drum printr-o vale a Muntelui Hiei, până când ajunseră la un 
templu în Kurodani. 

Cu trupul şi sufletul zdrobit, Tameyoshi îi mărturisi lui 
Magoroku că nu mai avea nici o speranţă să adune o armată, 
chiar dacă ajungea în estul Japoniei. 

— Nu-mi mai rămâne nimic acum, Magoroku, decât să mă 
călugăresc şi să mă predau fiului meu, Yoshitomo, spuse el. 

Când fiii lui Tameyoshi îi ajunseră în sfârşit din urmă, 
descoperiră, spre nefericirea lor, că acesta fusese deja 
hirotonisit de un preot. Şi începură să plângă. 

— Acum, ne-am pierdut ţinta. Ce ne-a mai rămas de 
făcut? 

— Nu e chiar aşa, fiii mei, nu puteţi rămâne cu mine 
pentru totdeauna. Vine clipa când păsările tinere trebuie să 
zboare din cuib şi să se avânte în albastrul nesfârşit care se 
întinde în faţa lor. 

Şi vărsă lacrimi amare la gândul că nu avea cuvinte mai 
mângâietoare decât acestea pentru fiii lui. 

Magoroku, care fusese trimis în capitală cu o scrisoare de 
la Tameyoshi către Yoshitomo, se întoarse, spunând că 
Yoshitomo se arătase foarte fericit după ce citise mesajul. 
Dornic să mai afle câteva veşti despre fiul său, Tameyoshi 
întrebă dacă Magoroku vorbise şi cu Yoshitomo în persoană, iar 
acesta îi răspunse: 

— Nu era acasă, şi atunci am presupus că l-aş putea găsi 
la doamna Tokiwa, şi m-am dus acolo. Am fost norocos să-l 
găsesc, era încă îmbrăcat în armură şi îşi legăna copiii în poală. 

— Şi l-ai găsit jucându-se cu nepoţii mei? Deci, acum ştie 
cum e să fii tată. Erau doi, nu-i aşa? 

— Da - şi se pare că îl aşteaptă foarte curând pe al treilea, 
iar din acest motiv, domnia-sa era foarte îngrijorat pentru 
doamna lui. 

— Ah, mi s-a spus că este o tânără femeie încântătoare. El 
e singurul dintre noi care are noroc. 

Fiii lui Tameyoshi îl priviră cu o încruntare mută pe tatăl 
lor, în timp ce acesta citea scrisoarea pe care i-o adresase 
Yoshitomo: 

„Îţi aştept sosirea. Servitorii mei te vor întâmpina la 
marginea pădurii, de această parte a râului Kamo. Nu trebuie să 


fii neliniştit. Sunt pregătit să renunţ la toate onorurile care mi s- 
au oferit şi să pledez în favoarea ta la Maiestatea Sa.“ 

Şi totuşi, fiii săi nu erau dispuşi să-l lase pe Tameyoshi să-i 
părăsească şi să i se predea lui Yoshitomo, iar Tametomo spuse: 

— Tată, nu există nici un mod de ate face să te 
răzgândeşti? Cine poate şti dacă Yoshitomo este de încredere 
sau nu? Simt că eşti în primejdie. Rămâi cu noi. 

— Orice ai spune, Tametomo, nu cred că Yoshitomo ar fi în 
stare să mă păcălească. Chiar dacă par demn de dispreţ, nu mă 
voi duce la el pentru că propria mea viaţă este prețioasă pentru 
mine, ci să cer iertare pentru voi toţi. Şi mai e un lucru: numai 
aşa va izbuti şi el să-şi regăsească liniştea sufletească. 

Tametomo clătină din cap. 

— E firesc să gândeşti aşa. Ce fiu şi-ar dori să-şi vadă tatăl 
condamnat la moarte? Şi totuşi, dacă va fi aşa un monstru încât 
să încuviinţeze acest lucru, toate onorurile acestei lumi nu-i vor 
stinge junghiurile remuşcărilor de care va suferi pentru tot restul 
vieţii. Pe de altă parte, gândeşte-te că Impăratul l-a trădat pe 
propriul său frate, fostul Monarh; iar Regentul, pe fratele său 
Yorinaga. 

Tameyoshi căzu pe gânduri la aceste cuvinte, dar nu se 
lăsă convins. 

— L-am trimis deja pe Magoroku cu un mesaj la 
Yoshitomo. Deja sunt şi alţi oameni în capitală care ştiu, cu 
siguranţă, unde suntem acum. Chiar dacă aş ajunge la 
Kamakura, dacă acolo n-aş izbuti să ridic o armată, va trebui, în 
cele din urmă, să îi aduc învinuiri în faţa tuturor pentru a-mi 
recâştiga liniştea sufletească. Se pare că, pentru mine, nu există 
altă alegere decât asta. 

În ziua care a urmat, Tameyoshi, sprijinit de Magoroku, a 
coborât până la Kamo. Neîmpăcaţi cu ideea de a-l vedea 
plecând, fiii lui îl însoţiră până aproape de capitală, convinşi că 
nu-şi vor mai revedea niciodată tatăl. 

Tameyoshi se opri, se uită în urmă şi spuse: 

— Fiii mei, acum suntem aproape de capitală. A sosit 
momentul să ne despărţim - trebuie să punem un capăt acestor 
bun-rămasuri. 

lar băieţii lui Tameyoshi izbucniră în hohote de plâns. 


O lectică îl aştepta pe Tameyoshi la marginea pădurii, iar 
în acea seară fu adus până la casa lui Yoshitomo, unde 
servitoarele îl primiră, avură grijă să facă baie, îi aduseră haine 
noi, medicamente şi tot felul de mâncăruri, astfel că nu îşi putu 
dori nimic în plus. 

In acea noapte, dormi adânc, netulburat de gângănii şi de 
teama de fiarele sălbatice. 

Primul gând al lui Tameyoshi, când se trezi, fu că se afla în 
siguranţă sub acoperişul fiului său. Şi totuşi, de-abia la prânz 
avu ocazia să-l vadă pe Yoshitomo, care veni la el în taină. 
Trecuseră mai puţin de trei săptămâni de când se întâlniseră 
ultima oară, dar lor li se părea că trecuseră mulţi ani de atunci. 
Tameyoshi şi Yoshitomo plânseră pe muteşte când ajunseră faţă 
în faţă. 

— ...Tată, iartă-mă pentru toată durerea pe care ţi-am 
pricinuit-o. 

— Să te iert? Yoshitomo, tatăl tău e vinovat de înaltă 
trădare. Nu am nici un drept să mă aflu aici. Poartă-te cu mine 
aşa cum te-ai purta cu un nelegiuit. 

— Mi se rupe inima să te aud spunând asemenea lucruri. 

— Nu, nu, Yoshitomo, eu sunt un om bătrân şi m-am 
împăcat cu orice soartă care m-ar aştepta. Te implor un singur 
lucru - să-i cruţi pe fraţii tăi, pe femei - care-s nevinovate, şi pe 
copii. Lasă-mă pe mine să fiu pedepsit în locul lor. 

— Eu va trebui să renunţ la tot ce am, să te pot salva, 
tată. 

— Dar, aminteşte-ţi, sunt destui la Curte, care gândesc 
altfel. Să nu faci nici un pas necugetat, care să-ţi pună viaţa în 
primejdie. Tot ce te rog pe tine, fiul meu mai mare, e să ajungi 
comandant şi să ne duci numele mai departe, îl imploră 
Tameyoshi. 

În acea noapte, Yoshitomo, ascuns în trăsura lui trasă de 
boi, se duse la reşedinţa lui Shinzei. Acesta nu era acasă. În 
ultima vreme, fusese foarte ocupat şi nu era aşteptat să se 
întoarcă de la Curte în seara respectivă, spuseră servitorii săi. În 
seara următoare, Yoshitomo veni iar şi avu norocul de a-l găsi 
pe Shinzei, care îl primi. 

După ce Yoshitomo termină de vorbit, Shinzei răspunse 
îngheţat: 

— Poftim? Îmi cereţi să fie cruţată viaţa lui Tameyoshi? 


Nici măcar eu nu pot face nimic pentru asta. Şi totuşi, este cât 
se poate de nechibzuit din partea dumneavoastră să veniţi la 
mine. Ar fi mai potrivit dacă v-aţi prezenta personal cererea 
curtenilor. 

Şi totuşi, Yoshitomo nu-şi pierdu cumpătul. Îl cunoştea pe 
generalul Masasada, fost Ministru de Dreapta; ştia că era un om 
îndrăgit de mulţi, considerat de încredere în cercurile înalte ale 
Curţii şi confident al Împăratului. Într-o seară, Yoshitomo se 
duse la el şi fu primit cu bunătate. Cu toate acestea, generalul 
nu fu prea încrezător: 

— ...Da, simt că înţeleg prin ce treci. Dar în aceste clipe de 
tulburare, nu îţi pot oferi nici măcar garanţia faptului că Curtea 
îţi va lua măcar în considerare cererea, deşi voi vedea ce se 
poate face, dacă adaug eu însumi câteva cuvinte, spuse cu 
căldură Masasada. 

La următoarea întrunire a consilierilor Curţii, Masasada 
dădu el însuşi glas cererii lui Yoshitomo. Nu sprijini doar 
solicitarea ca viaţa lui Tameyoshi să fie cruţată în schimbul 
onorurilor obţinute recent de Yoshitomo, dar, de asemenea, 
spuse: 

— ...Curmarea unei vieţi va duce la altă crimă, care la 
rândul ei va duce la altă crimă, până când nici măcar o sută de 
crime nu vor fi de ajuns, spune un proverb străvechi. Tameyoshi 
s-a alăturat duşmanilor noştri din credinţă. Este un om bătrân, 
trecut de şaizeci de ani, un soldat bătrân copleşit de boli. 
Bunicul său a fost un luptător de mare valoare, care a învins 
duşmanii casei imperiale în marşurile cele mai îndepărtate, şi 
sunt mulţi oameni care încă îşi amintesc de isprăvile lui. 
Condamnarea la moarte a lui Tameyoshi ar stârni cu siguranţă 
ura acelora care şi-l amintesc pe bunicul lui. După cum judecăm, 
aşa să ne aşteptăm să fim judecaţi. Mă doare şi mă îngrijorează 
să mă gândesc că măsurile aspre luate în numele tronului nu 
vor face decât să se adauge acelor barbarii pe care le vedem 
deja în jurul nostru. Oare îndurarea şi iubirea atotcuprinzătoare 
nu sunt substanţa prerogativelor imperiale? 

Cineva izbucni în râs. Era Shinzei. 

— Ce a fost, a fost. Azi e azi. Sarcina autorităţilor este să 
facă faţă prezentului. Domnule, ne spuneţi cuvinte frumoase, 
dar nu sunteţi conştient de ceea ce se întâmplă acum în jurul 
nostru? întrebă el. Dacă îl cruţăm pe Tameyoshi, cum îl vom 


trata pe pretendentul la tron - Sutoku? Dacă, în loc să-l 
condamnăm la moarte, îl exilăm pe Tameyoshi, cine ne spune 
că nu va aduna o armată din provinciile îndepărtate şi nu va 
năvăli din nou împotriva noastră? A şovăit Kiyomori să-şi 
decapiteze unchiul cu sabia? E oare drept să facem o excepţie 
în cazul lui Tameyoshi şi al fiilor săi? 

Un zâmbet răutăcios apăru pe chipul lui Shinzei, în timp ce 
vorbea şi-l privea pe Masasada. 

— Comisarul de poliţie îmi spune că Yoshitomo i-a oferit 
găzduire lui Tameyoshi. Oricât de ciudat şi de îndoielnic ar 
părea acest lucru, dacă s-ar dovedi adevărat, ar fi o încălcare 
flagrantă a unui decret imperial. Într-adevăr, onorabilul domn ne 
propune să fim îngăduitori, în timp ce eu mă gândesc deja că şi 
el merită condamnarea la moarte. 

Shinzei aruncă ultimele cuvinte cu sălbăticie. De când 
războiul se terminase, autoritatea lui se mărise grozav, iar 
generalul îşi dădu seama că nu avea nici o şansă să câştige 
această dispută împotriva lui Shinzei. 

Ceva mai târziu, Masasada îl chemă la sine pe Yoshitomo 
şi îi povesti ce se întâmplase în consiliu. 

— Te sfătuiesc să acţionezi cu cea mai mare discreţie, 
altminteri, te poţi aştepta ca restul căpitanilor să te atace în 
propria ta casă. 

Chinuit de remuşcări, Yoshitomo îşi reproşa că nu alesese 
în război tabăra tatălui său. Slujitorii săi de încredere, Masakiyo 
şi Jiro, înţeleseră de îndată ce se întâmpla în mintea stăpânului 
lor. Nu doar ei, ci şi ceilalţi vasali care îşi aveau partea lor în 
victoriile lui Yoshitomo se înfiorară cu gândul la ceea ce putea 
să i se întâmple. Cu siguranţă, nu doar că i se va porunci să-i 
taie capul propriului său tată, dar i se vor retrage toate onorurile 
şi va fi pus în afara legii. 

După două nopţi nedormite, Yoshitomo îi chemă la el pe 
Masakiyo şi Jiro şi vorbi cu ei. 

În seara aceleiaşi nopţi Masakiyo şi Jiro veniră cu o lectică 
în faţa camerei lui Tameyoshi şi îi spuseră: 

— Au existat nişte vorbe foarte tulburătoare legate de 
dumneavoastră, iar stăpânul nostru este îngrijorat pentru binele 
tuturor. N-a mai fost în stare nici să mănânce, nici să doarmă în 
ultimele câteva zile, de spaimă. Există câteva persoane grozav 
de răuvoitoare la Curte. Din cauza lor, e de recomandat să 


plecaţi să vă ascundeţi undeva în Dealurile de Soare-Răsare, iar 
noi vă vom însoţi. 

Tameyoshi se ridică să-i urmeze, şi, întorcându-se spre 
camera lui Yoshitomo, îşi ridică mâinile încleştate. 

— Într-adevăr, s-a spus că nu există comori mai preţioase 
decât copiii unui om. Numai fiul meu ar fi în stare să meargă 
atât de departe în grija lui pentru mine. Atâta mărinimie nu 
poate fi uitată. Mi-o voi aminti până la sfârşitul zilelor mele, 
repeta Tameyoshi înlăcrimat, iar şi iar. 

Spre înserat, lectica lui Tameyoshi părăsi casa pe o poartă 
din spate şi se îndepărtă prin noaptea care se lăsa. Cei care o 
cărau păreau să urmeze alt traseu decât acela care ducea spre 
Dealurile din Soare-Răsare, iar când părăsiră în sfârşit capitala, 
ajungând pe un câmp deschis, Tameyoshi văzu că mai mulţi 
dintre servitorii lui Yoshitomo sosiseră şi aşteptau cu un car cu 
boi. 

Masakiyo îi dădu un ghiont lui Jiro, care se încruntă şi îi 
făcu un semn cu mâna, murmurând: 

— „„Fă-o tu. Eu nu pot. 

Masakiyo şovăi şi le strigă celor care duceau lectica: 

— Hei, voi de colo, lăsaţi lectica jos... Domnule, acum am 
ieşit din oraş şi mai avem puţin de mers; nu doriţi să luaţi 
trăsura? 

Şi se apropie de lectică. Se trase îndărăt, aşteptându-l pe 
Tameyoshi să iasă, strângând mai tare sabia în timp ce aştepta. 
Jiro glăsui brusc din spatele său, atingându-i uşor mâna de pe 
mâner. 

— Masakiyo, să-ţi spun ceva... 

În timp ce vorbea, Jiro făcu câţiva paşi până în faţa lecticii 
şi se întoarse spre Masakiyo, care îl urmă. 

— Ascultă - nu o face prin înşelătorie. Până la urmă, e 
tatăl stăpânului nostru şi nu mi se pare drept. 

— Şi atunci, ce facem? 

— De ce să nu-i spunem totul? Lasă-l să-şi spună 
rugăciunile. Chiar dacă zilele lui se vor sfârşi în acest pustiu 
uitat, el este, până la urmă, Tameyoshi al familiei Genji şi merită 
să moară ca un luptător nobil. 

— Ai dreptate, ai perfectă dreptate. Dar asta îngreunează 
cu mult lucrurile. Fă-o tu. 

— Pentru nimic în lume! E un lucru pe care nu-l pot face. 


Tu eşti omul potrivit pentru treaba asta. 

După această conversaţie în şoaptă, Masakiyo se întoarse 
iar spre Tameyoshi şi îi spuse de ce fusese adus aici. 

Tameyosthi îi primi în linişte mărturisirea. 

— Deci, aşa. 

În timp ce se aşeza pe jos în linişte, întrebă cu o profundă 
tristeţe: 

— De ce nu mi-a spus fiul meu asta, cu gura lui? Îi pot 
înţelege şovăiala, dar dragostea unui tată trece multe cu 
vederea. 

Lacrimile lui Tameyoshi începură să curgă, în timp ce 
continua să vorbească. 

— Nu... nu ştia că iubirea unui tată poate trece chiar de 
asta? În toţi anii ăia, de când a părăsit sânul mamei lui şi s-a 
jucat pe genunchii mei, n-a ajuns să cunoască toate tainele 
acestei inimi? Ah, Yoshitomo, ăsta e singurul lucru care mă 
îndurerează. Vieţile noastre sunt ca spuma de pe apele unui râu, 
şi totuşi, nu suntem noi tată şi fiu, legaţi unul de altul dintr-o 
viaţă anterioară? De ce nu ţi-ai putut deschide inima în faţa 
mea? Am decăzut, într-adevăr, dar nu atât de adânc încât să mă 
aştept la ceva anume când am venit la tine. Dat fiind că acest 
lucru ne-a fost hărăzit de zei, de ce nu ne-am petrecut o ultimă 
seară împreună, regretând acest lucru şi vorbind cu inima 
deschisă unul cu altul, înainte de a ne despărţi? 

După ce termină de vorbit, Tameyoshi se aşeză mai bine 
pe jos şi încetă să plângă, de parcă toate lacrimile vieţii lui s-ar 
fi terminat. Stăpându-se şi mai mult, îşi încleştă mâinile şi spuse 
o rugăciune. Apoi se întoarse spre Masakiyo şi şopti cu o voce la 
fel de blândă ca foşnetul veşmântului său de călugăr: 

— Masakiyo, loveşte. 

La scurt timp după aceea, Yoshitomo le prezentă capul 
tatălui său autorităţilor de la Curte. Deşi capul lui Tameyoshi nu 
fu dezonorat prin expunere în public, oamenii de rând îl 
blestemară mult mai aprig pe Yoshitomo decât pe Kiyomori. Cu 
excepţia celui mai tânăr, ceilalţi fii ai lui Tameyoshi fură prinşi la 
scurt timp după aceea şi ucişi. Tametomo, care reuşi să evadeze 
la Kyushu, fu adus ceva mai târziu în capitală, ca prizonier. 
Acolo, tendoanele braţelor îi fură sfărâmate, iar după aceea fu 
exilat pe insula Oshima, din Soare-Răsare. 


Capitolul XVIII 
Un cântec la flaut 


Ofrande din tămâie, flori şi mici grămezi de pietre 
începură să împodobească marginile drumurilor şi pe ale 
podurilor unde atâţia războinici îşi pierduseră vieţile cu puţin 
timp în urmă, în bătălie. Acestea erau aduse de oameni 
obişnuiţi, pioşi, care nu participaseră la lupte. Bătrâni cu copii 
prinşi de spatele lor cu fâşii de piele, femei care veneau de la 
piaţă, olari care se duceau în oraş să-şi vândă mărfurile pe 
stradă, negustori de rogojini de papură, călugăriţe, ba chiar, din 
când în când, câte un văcar se opreau să spună rugăciuni 
pentru morţii fără nume. 

— O, voi, morţi demni de milă, în urma unei lupte şi mai 
demne de milă! Pot fi acestea, într-adevăr, dovezi ale bunătăţii 
din inima oamenilor? Foarte bine, foarte bine! 

O siluetă mătăhăloasă, purtând o pălărie lată de bambus 
împletit şi haine călugăreşti zdrenţuite, stătea la o răspântie, 
bombănind în barbă în timp ce se holba în jurul său la nişte flori 
şi ofrande de tămâie din apropierea unor ruine făcute scrum. 
Părea să aibă puţin peste patruzeci de ani şi ducea pe umăr o 
boccea, aşa cum fac preoţii rătăcitori; se sprijinea pe un toiag 
de pelerin; avea un şirag de mătănii legat în jurul încheieturii 
sale păroase. Nu avea capul ras, iar părul îi atârna într-o 
abundență neîngrijită peste faţa brăzdată de drumuri; sandalele 
ponosite de pai erau pline de noroi. Privirea încruntată de pe 
chipul său îl făcea să pară mai înfricoşător decât orice călugăr 
de pe Muntele Hiei. In timp ce îşi continua drumul, trecând rapid 
pe străzile capitalei, priveliştea ruinelor pe lângă care trecea 
părea să îl tulbure adânc, şi se ruga: „Namu Amida-butsu, namu 
Amida-butsu...“. 

— Uite-l cum trece, e preotul cu glasul tare! 

— Omul cu părul vâlvoi, oh, diavolul cu capul vâlvoi! 

— Preotule, preotule, unde te duci, cântară copiii uliţelor, 
care îl recunoscură. 

Silueta zdrenţăroasă se întoarse şi zâmbi binevoitoare, 
dezvăluind o gură roşie prin barba lui încâlcită. 

— Omule cu păr vâlvoi, dă-ne prăjituri! 

— Prăjituri de orez, te rugăm! 

— Sau măcar nişte mărunţiş! continuară copiii să strige, 


alergând după el. 

— Acum nu am nimic pentru voi. Data viitoare, data 
viitoare. 

Silueta făcu un semn cu mâna, cotind după colţ cu paşi 
mari. 

În scurt timp, se afla în faţa porţilor casei Consilierului 
Shinzei, unde se oprise să se roage şi să-şi petreacă mătăniile 
printre degete. Apoi, păşind cu îndrăzneală înăuntru pe poartă, 
trecu iute prin curtea pentru trăsuri, se propti pe picioare pe 
veranda din faţa casei şi începu să strige răsunător: 

— Sunt eu - Mongaku - de pe dealurile Togano-o, la 
miazănoapte de capitală. Am venit încoace şi ieri, şi alaltăieri. 
Trebuie să am o discuţie azi cu onorabilul Consilier. Am ceva să-i 
spun. Cineva să se ducă să-i spună că sunt aici. 

Din câte se părea, vocea tunătoare a lui Mongaku 
pătrundea până în încăperile interioare ale spaţioasei reşedinţe; 
câţiva servitori înspăimântați se grăbiră să se ducă până la 
apartamentele stăpânului, iar alţii ieşiră din cele ale servitorilor. 
Apoi apărură trei luptători tineri şi intendentul-şef. II salutară cu 
multă politeţe pe Mongaku. Apoi, unul dintre ei spuse: 

— Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun asta, dar stăpânul 
întârzie la Curte şi încă nu s-a întors. Habar nu avem când 
revine, pentru că este foarte prins cu treburi ale statului. 

— Da? În drumul meu spre casa asta, m-am oprit pe la 
Casa Gărzilor, iar registrul arăta că el a părăsit Curtea seara 
trecută la Ora Cocoşului (ora şase după-amiaza). N-are cum să 
nu fie acasă. De ce se fereşte de mine? Nu îi pasă oare de 
restabilirea liniştii în oraş şi nu vrea să liniştească spiritele 
oamenilor? Nu am venit încoace pentru discuţii fără rost; vreau 
să-i împărtăşesc câteva gânduri de om neliniştit şi să-i dau nişte 
sfaturi. De aceea, vă cer ca mesajul meu să ajungă la el. 

— Da, da. Voi avea grijă să-i transmit toate acestea cu altă 
ocazie. 

— Nu cu altă ocazie! Vă implor, vreau să-l văd azi. Destul 
cu minciunile astea pe faţă! Duceţi-vă şi spuneţi-i acum! 

— Dar astăzi... 

— Acum - astăzi! Nu va fi mâine, pentru că fiecare zi 
înseamnă multe alte vieţi pierdute. În numele păcii - este o 
chestiune cât se poate de urgentă. Dacă vă împotriviţi, o să-i 
strig de aici ce am de spus. 


Mongaku nu dădu semn că arvrea să se clintească nici 
măcar cu un deget. Lăsându-şi bocceaua de pe umăr, se aşeză 
pe jos. 

Consilierul Shinzei şi soţia sa, doamna Kii, îşi petreceau 
timpul cu un prieten în Pavilionul de Primăvară, unde chemaseră 
bucătarul să le prepare un fel foarte deosebit de mâncare, chiar 
sub ochii lor, în timp ce îşi vorbeau vinul. 

— Of, o bătaie de cap, spuse Shinzei sâcâit, aruncând o 
privire iute spre lectica musafirului său. 

— Să văd despre ce este vorba, spuse fiul său Naganori, 
ridicându-se. 

Shinzei şopti la urechea fiului: 

— Dacă e preotul ăla scandalagiu, Mongaku, care a tot 
trimis plângeri scrise curţii, spune-i o poveste, ceva, apoi dă-l 
repede afară. 

Naganori dădu din cap, să arate că a înţeles, apoi ieşi prin 
poarta pentru trăsuri şi se opri pe verandă, privind în jos, spre 
Mongaku: 

— Sunteţi cumva preotul Mongaku? Tatăl meu este acasă, 
dar are un oaspete de seamă. V-a văzut plângerile scrise. Nu 
este de ajuns? 

— lar tu cine eşti? 

— Cel de-al treilea fiu al Consilierului. 

— Va trebui să mă ierţi - dar nu eşti de ajuns. Spune-i 
Consilierului să vină chiar el. 

— Într-adevăr, vă lipseşte respectul cuvenit Consilierului, 
dacă pretindeţi să vină aici. 

— Nu e chiar aşa. Am tot venit încoace trei zile la rând şi 
cu siguranţă că nu este o osteneală atât de mare să se arate. În 
afară de asta, nu mă aduc aici treburi personale; nu are de ce 
să-mi refuze timpul său, atunci când eu vin să-i vorbesc despre 
temerile mele în ceea ce-i priveşte pe oameni. 

— Vizitatorii ca dumneavoastră nu sunt câtuşi de puţin 
rari, şi nu am nici o îndoială că tata s-a săturat de asemenea 
sfaturi. 

— Linişte! Mongaku nu vine să viziteze case de nobili 
dintr-o nebunie cu ifose. Zi şi noapte, zeci de prizonieri sunt 
târâţi din închisoare şi decapitaţi la râu! 

— Mai încet, vă rog frumos. Ne deranjaţi oaspeţii. 

— Serios? Atunci, Shinzei mă poate auzi în apartamentele 


lui. Foarte bine, o să-i vorbesc de aici. Dacă are oaspeţi, vor 
avea şi ei prilejul să audă ce am de spus. 

Mongaku se ridică brusc în picioare şi trase aer în piept. 
Vocea care fusese auzită dominând zgomotul Cascadei Nachi 
timp de mai mult de zece ani păru acum să scuture fiecare 
grindă a conacului lui Shinzei: 

— la ascultă-mă, stăpân al acestei case! Acesta este un 
avertisment chiar de la Cer, nu e bârfa obişnuită a pieţei. Prin 
execuțiile tale neruşinate, ai adus toate cele şase sfere ale 
iadului pe pământ. Ai obligat un nepot să-şi ucidă unchiul cu 
sabia; un frate să se întoarcă împotriva fratelui său; un tată 
tânăr să îşi decapiteze propriul tată. Nici măcar fiarele fără 
minte nu sunt atât de nemiloase unele cu altele! 

— Ascultă mai departe: fiecare zi în care iei cuvântul în 
înaltele consilii aduce şi mai multe condamnări la moarte. L-ai 
forţat pe Yoshitomo să-ţi predea capul tatălui său, să reteze 
capetele fraţilor săi şi, neajungânduc-ţi toate acestea, ai ordonat 
ca bătrâna soţie a lui Tameyoshi să fie înecată, iar copiii şi alți 
membri ai familiei sale să fie înşiraţi la marginea drumului şi să 
fie înjunghiaţi cu sânge rece. Crezi că nimeni nu te urăşte 
pentru răutatea şi cruzimea ta? 

Naganori şi slujitorii rămaseră fără cuvinte în faţa acestui 
torent înflăcărat de denunţuri, care continuă: 

— Shinzei porunceşte ca toate acestea să fie săvârşite de 
către luptători, în numele tronului. Există oare o trădare mai 
mare decât aceasta? Timp de mai mult de trei sute de ani, 
guvernarea binevoitoare a împăraţilor a ocolit condamnarea la 
moarte. Nu au existat războaie în capitală, iar oamenii erau 
priviţi ca nişte adevăraţi copii ai suveranului. Acele timpuri au 
apus acum. Vai, ţară demnă de milă! 

Mătăniile lui Mongaku zornăiră furios în timp ce el îşi 
scutura pumnul încleştat. În pofida celor peste zece ani 
petrecuţi în suferinţe şi în exerciţii spirituale, caracterul înnăscut 
al lui Morito, Gardianul tânăr şi plin de avânt, nu se schimbase 
câtuşi de puţin. Cicatricele poveştii lui de dragoste nefericite 
erau aproape vindecate, dar îndelungata practică a vieţii 
religioase nu îl făcuse de nerecunoscut. Flăcări noi ardeau în el; 
delăsarea şi corupţia clerului îl alungaseră până în singurătatea 


Dealurilor Togano-o, unde visase că într-o zi va învia secta 
Tendai în toată puritatea ei, iar în ultima vreme, se dusese să 
locuiască în vila părăginită în care locuise odinioară stareţul 
Toba Sojo. Poveştile atrocităților care urmaseră după războiul 
Hogen îl readuseseră, totuşi, în capitală, iar ceea ce văzu acolo 
îl făcu să recunoască faptul că profesorii de religie şi înţelepţi 
budişti erau neputincioşi în lupta împotriva politicii şi a nebuniei 
războiului. Şi totuşi, Mongaku nu era omul care să se retragă din 
această lume şi să rămână indiferent la ticăloşiile pe care 
oamenii şi le făceau unii altora, sau la mizeria umilitoare a 
oamenilor de rând. 

In timp ce Mongaku tuna şi fulgera în curtea porţii 
interioare, două trăsuri cu boi intrară pe poarta exterioară şi doi 
curteni tineri coborâră din ele. 

— Ce-i asta? 

— Urletele unui călugăr uriaş. 

Tsunemune al neamului Fujiwara, curteanul, şi alt 
aristocrat tânăr, Nobuyori, se opriră pentru o clipă să asculte şi 
apoi intrară pe poartă. Pe jumătate ascunşi după gardul viu din 
apropierea porţii interioare, îl aşteptară pe Mongaku să plece. 

Tsunemune€, care dispăruse la începutul războiului, 
apăruse la Curte din clipa în care conflictul se stinse, şi, cu o 
dezinvoltură care îi descumpănea pe toţi, le făcu vizite 
Regentului şi Consilierului Shinzei, felicitându-i pentru victoria 
lor. 

Deşi lipsit de principii, Tsunemune poseda un talent 
remarcabil pentru conversaţie şi bârfă, combinat cu umor, şi îi 
fermeca şi îi amuza pe toţi cei care îi întâlnea. Acum îl însoțea 
pe aristocratul Nobuyori, căruia îi promisese că-l va prezenta la 
Curte („Shinzei este omul pe care trebuie să-l cunoşti. Omul 
momentului. Va ajunge în timp să controleze afacerile statului. E 
destul de respingător, dar trebuie să-l întâlneşti din când în 
când.“) Şi Shinzei îl remarcase pe Nobuyori şi lipsea de la Curte 
special pentru a-l întâlni pe acest tânăr vizitator. 

Fiul lui Shinzei îi observă pe oaspeţii care soseau şi tocmai 
se pregătea să le poruncească servitorilor lui să-l alunge pe 
Mongaku, când izbucni o încăierare gălăgioasă. 

— leşi afară! Du-te acasă! strigă el. Tu şi urletul tău 
murdar! Încă un cuvânt şi te voi da pe mâna soldaţilor. 

Hohote răsunătoare întâmpinară cuvintele lui Naganori. 


Mongaku râdea. În mijlocul servitorilor care se agitau în jurul lui, 
el stătea bine înfipt, cu braţele întinse larg în lături, holbându-se 
la oamenii care îl înconjurau. 

— Aşteptaţi, aşteptaţi! Luaţi mâinile de pe mine! Urăsc 
violenţa mai mult decât orice pe lume - şi nu de voi mă tem, ci 
de mine însumi, când uit de mine. Acum, aşteptaţi. Daţi-mi voie 
să-i mai spun un cuvânt stăpânului vostru. 

Strălucirea din ochii lui Mongaku îi ţinu la distanţă pe cei 
care încercau să-l prindă, iar el continuă să urle: 

— Da, consilierule Shinzei, ascultă cu toată mintea ce are 
să-ţi spună Mongaku. Incetează cu execuțiile şi cu toate torturile 
încă de azi - încă din acest moment, îţi spun! Incetează cu 
această domnie a morţii! Arată-le îndurare duşmanilor tăi, sau 
răzbunarea se va întoarce asupra capului tău. Chiar dacă devii 
atotputernic, la ce îţi foloseşte asta dacă îi faci pe oameni să te 
urască? Intr-o zi, chiar focurile iadului vor fi acelea care-ţi vor 
mistui casa, iar tu vei fi obligat să asculţi răcnetele familiei tale 
cuprinse de agonie. Lasă aceste execuţii abominabile să 
continue şi atunci eu însumi voi veni să te leg de o roată de foc 
şi să te însoțesc până pe terenul de execuţie de pe ţărmul 
râului. Mă auzi, Shinzei? 

— Preot nemernic! Cum îndrăzneşti să insulţi tronul? 
Slugile lui Shinzei lovitură picioarele lui Mongaku cu 
suliţele. Mongaku, luat pe nepregătite, se clătină. Când agresorii 
lui văzură una ca asta, se aruncară asupra lui Mongaku, ţinându- 
| de braţe şi cuprinzându-i picioarele, copleşindu-l prin numărul 
lor. Mongaku nu scoase nici un sunet, ci zăcu respirând din greu 
sub trupurile înghesuite deasupra lui. Când văzu că încercau să-l 

lege cu frânghii, răcni: 

— lată, o să mă ridic, şi se zbătu să ajungă în picioare, 
măturându-şi duşmanii ca pe puii de găină. 

— Nu-i daţi drumul, strigară câţiva soldaţi care stăteau în 
calea lui Mongaku. Când auziră gălăgia, apărură şi mai mulţi 
servitori, ba chiar şi grăjdarii, care veniră în fugă la faţa locului. 
In loc să pornească spre poartă, Mongaku făcu un salt, ajungând 
pe verandă şi se opri acolo, sfidător. 

Se auzi un țipăt: 

— Un asasin - nu-l lăsaţi să intre! 

Mongaku întinse braţele şi, înşfăcând câte un om în 
fiecare mână, îi aruncă pe amândoi peste balustradă. Pe altul îl 


prinse de ceafă şi îl izbi cu capul de cel mai apropiat stâlp, până 
când bărbatul începu să implore îndurare. Un paravan cedă şi 
nişte jaluzele căzură; în timp ce casa răsuna iar şi iar de ecoul 
loviturilor, ţipetele femeilor înteţiră tărăboiul care se iscase. 
Deodată, Mongaku reapăru iar pe veranda de la intrare, cu 
bocceaua în spate, cu băţul în mână, uitându-se disperat de jur 
împrejur, căutând o cale de scăpare. 

În timp ce ţâşnea spre poarta interioară, se auzi un 
strigăt: 

— Tu de colo! 

Mongaku sări sprinten la o parte, ferindu-se de sulița care 
fusese aruncată spre el. Se holbă la mulţimea de săbii scoase 
din teacă şi la lăncile care sclipeau, toate aflate între el şi poarta 
exterioară; nişte nuferi care creşteau într-un vas imens de 
bronz, aflat lângă poarta interioară, îi atraseră privirea. 
Aruncându-şi băţul deoparte, ridică vasul uriaş spre el. Apa ţâşni 
şi se scurse pe de lături. Uimiţi de această dovadă de putere, 
adversarii lui Mongaku rămaseră încremeniţi, cu ochii ţintă la el. 
Mongaku se clătină înainte, spre bărbaţii care blocau poarta 
exterioară, apoi, cu mare avânt, aruncă vasul în jos, iar acesta 
se sparse lovindu-se de pământ cu un adânc zdrăngănit metalic. 
Mongaku izbucni în hohote puternice când îi văzu pe soldaţi şi 
pe servitori acoperiţi cu o încâlceală de nuferi şi uzi leoarcă de 
mâl. Apoi se strecură iute pe poartă, continuând să râdă cu 
poftă, şi dispăru în curând din ochii tuturor. 

Tsunemun€ şi Nobuyori, care stăteau ghemuiţi pe după 
gardul viu, îl priviră încremeniţi pe Mongaku plecând. 


Mai mult de o sută de nobili şi de luptători au fost 
decapitaţi şi nu apăru nici un semn cum că execuțiile s-ar fi 
terminat. Trupul lui Yorinaga fu exhumat şi identificat. 

— Dacă aş mai fi fost Morito al Gărzilor, aş fost poate unul 
dintre aceia cărora li s-a poruncit să dezgroape acel trup, sau 
altminteri, fără îndoială, aş fi fost decapitat pe ţărmul râului... 
Ah, Kesa-Gozen, dragostea mea, ai fost într-adevăr îngerul meu 
bun... Kesa-Gozen! 

lubirea lui Mongaku pentru Kesa Gozen era neclintită. 
Renunţase complet la dragostea trupească şi îi făcuse un 
sanctuar în inima lui, ca unei sfinte. Timp de mai mult de zece 


ani, încercase să îşi ispăşească asasinatul prin chinuri pe care 
puţini oameni ar fi izbutit să le îndure. Acum stătea pe ţărmul 
râului Kamo, lângă un foc mic pe care îl aprinsese sub stelele 
lunii august. Era singur - şi totuşi, nu cu totul singur, pentru că 
spiritul Kesei-Gozen îi era alături. Scoţând un penel şi cerneală 
uscată din boccea, începu să scrie rugăciuni pe pietrele din jurul 
său, rugăciuni pentru cei care căzuseră în bătălie. Spera ca 
trecătorii obişnuiţi care treceau pe lângă aceste pietre - zece 
mii, atâtea îi vor purta rugăciunile, aşa îşi jurase - se vor opri şi 
vor adăuga pios şi alte rugăciuni pentru cei morţi, pe lângă ale 
lui. 

Stătea ascuns de trei zile, de când auzise că Shinzei, 
consilierul, poruncise să fie arestat. In timp ce ridica repede o 
piatră după alta, adăuga uneori numele câte unui prieten mort 
de mult, pe lângă o rugăciune. Ah, viaţa, karma - toate lucrurile 
văzduhului trebuie să se supună schimbării. Cum să scapi de 
karma? 

— ...Vor fi şi mai multe. Restul trebuie să aştepte până 
mâine seara, mormăi Mongaku, punându-şi uneltele de scris 
înapoi în bocceluţă. Îşi spălă faţa în râu şi se ridică să plece, 
când văzu o umbră întunecată venind spre el. Mongaku urcă pe 
mal. Sosiseră deja zorii, începea deja să se lumineze. Umbra 
tăcută continuă să înainteze. El se întoarse să se uite la această 
făptură asemănătoare unui spectru. Era un tinerel scund şi cu o 
înfăţişare soioasă. O iscoadă? Mongaku îşi continuă drumul, iar 
umbra se ţinu după el. 

— Îţi mulţumesc din inimă... Multe suflete care au murit 
neplânse în apropierea acestui râu şi în altă parte îşi găsesc 
acum drumul spre paradis... Îţi mulţumesc pentru suferinţele 
tale. 

Repetându-şi mulţumirile, bărbatul cel scund şi ciudat veni 
mai aproape, cu un aer prietenos, şi păşi după Mongaku. 

— Eşti unul dintre oamenii care locuiesc prin împrejurimi? 

— Nu... 

— De ce îmi mulţumeşti? 

— Pentru că ai făcut totul după inima mea. Nimic nu mă 
face mai fericit decât să găsesc o altă fiinţă care le împarte cu 
mine. 

— Da? Eşti cumva unul dintre condamnaţi? 

— Poate. Cam aşa. 


— Vreau să te întreb ceva. Ai cumva un pic de pomană 
pentru mine? 

— Îmi pare rău, nu am nimic la mine. Ai binecuvântarea 
mea să-mi iei tot ce am, mai puţin viaţa. 

Mongaku începu să râdă. 

— Îmi dai tot ce ai... 

Apoi se opri să îl cerceteze în lumina dimineţii pe băiatul 
descult. Un cerşetor, îşi spuse el, judecând după tunica şi 
pantalonii lui zdrenţuiţi. Avea capul neacoperit şi părul încâlcit 
de murdărie. 

— Şi totuşi, mi-e greu să te rog... 

— Nu, te implor să îmi spui. Dacă există măcar un lucru pe 
care să îl pot face pentru tine, voi gândi că ziua n-a trecut 
degeaba. 

— Nu e cine ştie ce - îmi doresc doar ceva de mâncare. Să 
fiu sincer, n-am mai mâncat nimic de ieri dimineaţa. 

— Ah, despre mâncare era vorba? 

Mititelul păru încurcat, apoi, de parcă ar fi vrut să-şi ceară 
scuze, spuse: 

— Trebuie să recunosc că n-am mai avut un acoperiş 
deasupra capului de la război încoace, şi habar n-am unde o să 
găsesc ceva de mâncare în dimineaţa asta. Imi ţin trupul şi 
sufletul laolaltă cerşind - dar cu siguranţă că voi găsi ceva 
pentru tine până mă întorc. Nu vrei să mă aştepţi lângă fântâna 
care se află între ruinele Palatului Izvorului cu Salcie, până mă 
întorc? 

Lui Mongaku îi păru rău de ceea ce spusese şi începu să îl 
dojenească grăbit pe mititel, care, cu toate acestea, se 
îndepărtă voios pe un drum şi dădu colţul. 

Mongaku merse până la ruinele Palatului Izvorului cu 
Salcie. Părea un refugiu bun, pentru că nu fusese în stare să se 
întoarcă la sihăstria sa din munţi şi îşi găsea cu mare greutate 
locuri de dormit în timpul zilei. Ajuns la Izvorul cu Salcie, nu găsi 
nici urmă a splendorii sale de altădată: peste tot zăceau dale 
sfărâmate şi copaci făcuţi scrum. Scânduri subţiri, arse, şi păsări 
moarte pluteau pe deasupra eleşteului odinioară renumit pentru 
frumuseţea sa. Şi totuşi, el descoperi că pământul din jurul 
Izvorului cu Salcie fusese măturat şi curăţat, şi cineva aşezase 
scânduri subţiri deasupra fântânii, pentru a împiedica vântul să 
aducă frunzele înăuntru. Temându-se că va murdări locul, 


Mongaku se retrase spre un pâlc de copaci. Printre ei, văzu un 
adăpost amărât din scânduri înnegrite. Îşi dădu jos bocceaua de 
pe umăr şi se întinse pe o rogojină de papură, să doarmă. Se 
părea că se adâncise într-un somn sănătos, pentru că simţi 
deodată cum îl scutură cineva. 

— Te rog, domnule. Te rog, domnule. 

Deschise ochii. După mersul soarelui, era ora prânzului. 
Bărbatul cel mititel se întorsese şi întinsese nişte scânduri pe 
post de masă, pe care întocmise o masă alcătuită din orez fiert, 
peşte sărat, murături şi nişte pastă de fasole pe frunze de stejar 
şi de arborele-prinţesei. 

— Bine, domnule. Masa e gata. Nu doreşti să vii şi să 
mănânci? spuse mititelul, întâmpinându-l pe Mongaku cu o 
plecăciune adâncă. 

Mongaku se holbă la silueta care se apleca politicos, apoi 
la mâncarea întinsă pe frunze şi ochii i se umplură cu lacrimi. 

— Asta... asta este ceea ce ai obţinut prin cerşit? 

— Nu te voi păcăli. Este tocmai ceea ce am făcut - dar 
fiecare fărâmă din această mâncare este curată, domnule. Cei 
mai săraci, cărora de-abia le ajunge pentru ei ce au, au împărţit 
puţinul lor cu acest cerşetor, care de-abia izbuteşte să recite o 
sutra. Tot ce am făcut a fost să cerşesc la fiecare uşă, cu 
mâinile încleştate. Pentru mine este o răsplată îndeajuns de 
mare faptul că tu, un om sfânt, vei mânca aceste merinde, iar 
eu sunt sigur că aceia care mi-au dat această mâncare ar simţi 
la fel ce simt eu, dacă ar şti lucrul ăsta. Te rog să mănânci. 

Mongaku se ridică în şezut, cu buzele strâns lipite; în cele 
din urmă, luă o pereche de beţigaşe şi spuse: 

— Atunci, îţi mulţumesc. Nici tu nu ai mâncat încă nimic. 
Nu, de fapt sunt sigur că astăzi nu ai mâncat încă nici o 
firimitură. Trebuie să împarţi această masă cu mine. 

Bărbatul cel mititel clătină întâi din cap dar, până la urmă, 
încuviinţă, iar cei doi gustară împreună mâncarea, încet. 

— Asatori - Asatori, îngrijitorule! 

Apăru o tânără servitoare, cărând un ciubăr de lemn. 

— Tu erai, Yomogi? Vrei apă? 

— Da, am venit iarăşi să îţi cer apă de la fântâna ta. 
Oamenii nu vor să-i dea apă oricărui om care se arată prietenos 
cu stăpâna mea, Tokiwa. Unii dintre ei chiar aruncă pietre spre 
casa noastră, când trec pe lângă ea. 


— Ei, bine, stai aşa, îţi aduc chiar eu nişte apă, strigă 
Asatori şi o luă la fugă. 

Umblau poveşti care spuneau că soldaţii aruncau tot felul 
de murdării în fântâni, ba chiar şi trupurile morţilor. Cea de 
lângă casa în care locuia servitoarea era o astfel de fântână, 
care nu mai putea fi folosită, iar ea era silită să se ducă în altă 
parte ca să aducă apă. Mongaku auzise că Tokiwa era concubina 
lui Yoshitomo, iar oamenii îl duşmăneau cu încrâncenare pe 
acesta din urmă. 

Din acea zi, Mongaku rămase cu Asatori în micul său 
adăpost, împărțind ciudata viaţă de cerşetor a acestuia. Cei doi 
stăteau adeseori treji în nopţile cu lună printre ruinele triste ale 
Palatului, contemplând fluxul şi refluxul vieţii din jurul lor, într-o 
tăcere netulburată de sunetul muzicii şi al veseliei. Asatori ieşea 
la cerşit în timpul zilei, iar Mongaku, după căderea nopţii. 

Intr-o noapte, Mongaku se întoarse devreme, cu un vas cu 
vin, şi vesti că luase hotărârea să plece în munţi, în ţinutul 
Cascadei Nachi, iar vinul, pe care-l primise de la un templu unde 
îl cunoşteau, era cu ocazia despărțirii. Îi mulţumi lui Asatori 
pentru marea sa bunătate, spunându-i că în această noapte, îi 
venise lui rândul să facă onorurile mesei. 

Asatori fu descumpănit de această veste. Se împotrivi: 

— Dar acesta este prea bun pentru un om ca mine! 

Dar goli o cană de vin după alta, până când îl cuprinse 
ameţeala. 

— Ah... sunt cu totul copleşit. Bunule Mongaku, când ne 
vom întâlni data viitoare, să sperăm că nu se va întâmpla în 
mijlocul unor astfel de ruine, şi atunci, voi putea asculta unul 
dintre discursurile tale religioase. 

— Ah, Asatori, nu ai tu nevoie de predicile mele. Grija cu 
care ai grijă de Izvorul cu Salcie îmi umple inima de bucurie. Mi- 
ai câştigat prețuirea prin credinţa cu care ţi-ai îndeplinit datoria 
faţă de stăpânul tău care nu mai e aici. Îmi bucură inima să ştiu 
că pe acest pământ trăieşte măcar un singur om ca tine. 

— Oh, nu, acesta este singurul lucru pentru care e potrivit 
un om cu mintea neluminată, ca mine. În aceste clipe grele, nu 
am nici cea mai mică dorinţă să mă reapuc de muzica pe care 
mi-a predat-o tatăl meu. 

— Când toate aceste tulburări vor lua sfârşit, iar 
aristocrații şi nobilii îşi vor relua banchetele şi reprezentațiile 


muzicale de noapte din casele lor sau la Curte, iar tu vei 
redeveni muzician al curţii, ce viaţă de huzur şi bine vei duce! 

— M-am săturat să fiu ţinut de aristocrați. Dacă arta mea 
de a cânta la flaut şi la flajeolet le-ar fi dăruit cu adevărat 
plăcere, atunci mi-ar fi plăcut să cânt pentru ei, şi chemarea de 
muzician nu mi-ar fi fost în întregime dezgustătoare; dar acest 
lucru se întâmplă rar, pentru că în toiul tuturor acelor petreceri 
şi râsete am văzut de mult prea multe ori rivalităţile mizerabile, 
geloziile şi intrigile. 

— Da, pot să înţeleg că un muzician rămâne un om din 
afară care îi priveşte pe petrecăreţi, în timp ce aceştia beau 
până uită de ei. 

— Tatăl meu obişnuia să se plângă adeseori că s-a născut 
membru al tagmei muzicienilor şi era forţat să îşi câştige traiul 
oferindu-şi serviciile Curţii şi asistând astfel la desfrâul şi 
ceremoniile acesteia. 

— Vrei să spui că ai vrea să-ţi petreci viaţa printre cei 
umili, păzind acest izvor? Dacă e aşa, nu pot decât să te sprijin, 
sunt de acord cu tine. Ar trebui să îţi foloseşti mai bine talentul, 
cântând pentru oamenii simpli. 

— Mă îndoiesc că i-ar încânta o muzică compusă doar 
pentru Curte. Şi totuşi, trebuie să fie vreo cale prin care aş 
putea face ca aceste armonii să devină plăcute pentru ei. 

— Hai, Asatori, nu vrei să-mi cânţi şi mie ceva la flautul 
tău? 

Cererea lui Mongaku îi aminti lui Asatori de promisiunea 
neonorată a fostului Impărat, iar el răspunse: 

— lartă-mă că te refuz. Prea multe amintiri triste mi le-ar 
trezi flautul meu şi nu aş putea cânta fără să încep să plâng. 
Veselia în care m-a adus acest vin ar dispărea şi tot ce mi-ar 
rămâne ar fi gândurile mele singuratice. 

Mongaku nu stărui mai mult. Existau alte sunete dulci care 
să-i aline mintea şi urechile, pentru că şi în depărtare, şi 
aproape, în iarba de printre ruine, miliarde de greieri ţârâiau, 
şuierau şi ţiuiau. O lună mică se înălța pe cer, în noaptea de 
deasupra lor. 

— Oare acesta va fi sfârşitul acestui război? 

— Mă tem că nu. 

— Crezi că vor mai fi şi altele? se cutremură Asatori. 

— Nu se va sfârşi până când oamenii nu vor învăţa să 


alunge lăcomia şi suspiciunea din inimile lor, răspunse Mongaku. 
Cât timp fiii nu au încredere în taţii lor, iar taţii în fiii lor, nu poţi 
să-ţi dai seama de clipa în care fraţi şi rude îţi vor deveni 
duşmani înverşunaţi. Când un stăpân şi un vasal sau doi prieteni 
nu îndrăznesc să aibă încredere unii în ceilalţi, atunci, chiar şi 
fără vărsare de sânge, viaţa se preface într-un infern. In acest 
ultim război, înseşi flăcările iadului au ţâşnit până la noi. 

— Şi totuşi, se pare că războiul s-a terminat. 

— Nu, fost doar prima zi dintr-un alt război, mult mai 
cumplit. Lipsa de îndurare a Consilierului Shinzei este o 
promisiune a lucrurilor mai cumplite care vor urma. Vei vedea 
cum această capitală va deveni un loc de vânătoare al 
demonilor. Acest gând mă îngrozeşte. 

— Acest lucru se întâmplă pentru că Shinzei este singurul 
om rău? 

— Cauzele sunt mai multe şi mai adânci, şi nu Shinzei este 
singurul vinovat pentru ele. Ele se află şi în mine - şi în tine. 

— Şi în mine - şi în tine? 

— Gândeşte-te, Asatori - omul este fiinţa cea mai 
neastâmpărată din lume. Să zicem că vine cineva şi dărâmă 
acest vas cu vin pe care îl gustăm noi acum. Crezi că am 
rămâne tăcuţi? Sau, ce s-ar întâmpla dacă o persoană ar încerca 
să-ţi fure flautul tău preţios, nu ai lupta să ţi-l iei înapoi? 
Amândoi suntem suflete singuratice, fără legături de familie, dar 
dacă nu ar fi aşa, am deveni victime ale dragostei oarbe, şi cine 
ştie ce ne-ar împinge să facem această orbire? Dacă am fi liberi 
de asemenea legături, chiar şi atunci ne-am simţi înşelaţi de 
dorinţele noastre şi de iubirea de sine. Oare învăţăturile lui Buda 
nu ne arată că omul este, pe rând, un zeu şi un diavol, că esteo 
fiinţă primejdioasă care se învârte fără încetare între bine şi 
rău? Acest lucru este adevărat şi atunci când vorbim despre 
prinți, precum şi atunci când vorbim despre cerşetori, despre cei 
îmbuibaţi şi despre cei care flămânzesc - iar lumea este 
alcătuită din amândouă felurile de oameni. Nu e de mirare, 
aşadar, că un singur pas greşit poate duce la vărsare de sânge. 

— Şi atunci, toţi oamenii sunt răi, şi nu există nici măcar 
unul pe lume care să nu fie aşa? 

— Ar fi de dorit ca fiecare om să se privească pe sine ca 
pe un om rău. Trebuie să-ţi spun despre mine că eu mă văd aşa, 
şi îmi las uşor sufletul să scoată din mine tot ce am eu mai bun. 


— Oare asta înseamnă că forţa e rea? 

— Fără îndoială. Dar puterea este o otravă şi mai 
ucigătoare. Fascinaţia pe care puterea le-o arată oamenilor este 
într-adevăr o taină. Cel care o gustă o dată nu va înceta să 
nască nenorociri sau să se lase atras în ele. Oare nu am văzut 
deja cum marii domni şi frumoasele doamne, ba chiar şi un 
împărat în vârstă de trei ani pot deveni simple marionete în 
această luptă pentru putere? Chiar şi oamenii sfinţi care predică 
mântuirea de pe munţii lor sunt sclavii acestei lăcomii de putere 
şi renume. Ea nu lipseşte nici măcar printre dansatoarele de la 
Eguchi, printre negustorii din piaţă sau în cetele de cerşetori... 
Ce fiinţe nemernice suntem! 

Mongaku, ocupat cu reflecţiile despre păcatele omenirii, 
golea cupă după cupă din vinul pe care îl adusese prietenului 
său. Intre timp, Asatoti stătea şi îl asculta golit de gânduri. Nu 
izbutea să găsească în sine aceste pasiuni înlănţuitoare despre 
care vorbea Mongaku. Reflecţiile acestuia sunau precum 
confesiunile unui om care se lupta fără încetare cu demonii 
dinlăuntrul său. 

Cei doi se culcară. După ce trecu jumătate din noapte, 
Mongaku se ridică şi se pregăti să plece. Luându-şi bocceaua pe 
umăr şi bastonul în mână, porni spre râu, trecându-l pe unde era 
cel mai puţin adânc, apoi dispăru în întunericul țărmului celălalt. 
Asatori îşi însoţi prietenul până pe malul râului şi îl privi cum 
dispare, înainte să pornească şi el înapoi, spre ruine. În timp ce 
cotea pe una dintre străzi, văzu o procesiune lungă de călăreţi 
care se apropiau cu torţe aprinse în mâini. Tremurând de frică, o 
rupse la fugă spre căsuţa lui şi se ascunse acolo. Dar somnul nu 
voia să-l cuprindă. Timp de mai multe zile, se tot gândise la 
fostul Impărat şi se întrebase care o mai fi soarta lui. Ori de câte 
ori ieşea la cerşit, auzea zvonuri despre cum autorităţile urmau 
să-l trateze pe fostul Împărat; că Împăratul nu mai avea nici un 
motiv să-l aresteze şi să-l pedepsească pe fratele său Sutoku, 
pentru că acesta se călugărise şi se retrăsese în Templul Ninna- 
ji; iar suveranul urma să-şi trimită fratele la un templu aflat şi 
mai departe de capitală. Mai umblau zvonuri care spuneau că au 
loc şedinţe tainice ale înalţilor demnitari, menite să decidă 
soarta lui Sutoku. 

Asatori se ridică deodată în şezut. Era oare posibil ca 
această procesiune să se îndrepte către templul Ninna-ji? Ridică 


privirea spre stelele nopţii, acum pe sfârşite, apoi se ridică în 
picioare, ieşi alergând pe o ulicioară, apoi, printr-o scurtătură 
din spatele Academiei, ieşi pe o altă uliţă, unde văzu aceeaşi 
procesiune cu torţe fojgăind spre miazănoapte ca un miriapod 
strălucitor, în direcţia Templului Ninna-ji, dincolo de porţile 
oraşului. i 

În ziua trecută, adjutantul Împăratului se dusese la 
Templul Ninna-ji şi i se înfăţişase fostului Împărat Sutoku, 
spunându-i: 

— Aduc un ordin imperial. Mâine, pe data de 23, veţi porni 
spre regiunea Sanuki. Nu aveţi la dispoziţie decât această seară 
pentru a vă pune în ordine treburile şi pentru a vă lua bun- 
rămas. Va trebui să îi aşteptaţi pe însoțitorii dumneavoastră. 

Surghiun! Sutoku fu cuprins de disperare auzind aceste 
cuvinte. Surghiun până dincolo de mări! Gândurile sale se 
îndreptară spre fiul său. Oare ce se va întâmpla cu el? Sutoku se 
rugă să i se acorde o întrevedere cu Starețul. La miezul nopţii, 
Starețul veni la el, iar Sutoku îi vorbi despre temerile pe care le 
avea pentru fiul său şi îl rugă fierbinte să aibă grijă ca Prinţul să- 
i fie adus şi să oficieze chiar el ritualul de hirotonisire. Înduioşat 
de rugăminţile demne de milă ale lui Sutoku, Starețul, şovăitor 
la început, consimţi. 

Cele trei doamne, singurele însoţitoare pe care Sutoku avu 
voie să le ia cu sine, nici măcar nu apucaseră să-şi încheie 
pregătirile pentru drum, când nechezatul, ţipetele grăjdarilor şi 
ale soldaţilor şi zdrăngănitul roţilor de trăsură se auziră în faţa 
porţii. Torte fumegânde de pin luminau zorii încă întunecaţi cu o 
sclipire nepământeană. Porţile erau deschise, iar tropăitul 
călugărilor şi îmbulzeala împânzeau clădirile templului. Unul 
câte unul, se aprindeau puncte palide de lumină, care păreau a 
fi lumânări. Doi luptători apărură în camera lui Sutoku, 
anunţându-l că erau paznicii lui, şi îl conduseră la trăsura care-l 
aştepta. În lumina lăptoasă a zorilor, călugării, servitorii - 
bărbaţi şi femei - şi ţăranii de pe proprietăţile mănăstirii stăteau 
înşiraţi pe marginea drumului şi se înghesuiau pe la porţi, 
îndureraţi, Prin mulţime se afla şi Asatori, întinzându-şi gâtul să-l 
mai vadă pentru ultima oară pe stăpânul său. Dar Sutoku nu 
putea fi văzut, pentru că trăsura lui era acoperită cu jaluzele de 
lemn. Pe măsură ce procesiunea de luptători şi de funcţionari se 
îndepărtă, mulţimea se risipi; numai Asatori rămase acolo, 


uitându-se la spatele călăreţilor. Apoi, acesta porni după 
cavalcadă, abia târându-şi picioarele. 

Procesiunea ocoli capitala, apucând pe drumul desfundat 
din partea de Soare-Apune, trecu de Podul Rashomon şi o coti 
spre miazăzi, pe la Fukumi şi pe la Templul Anrakuju-in, unde 
râurile Kamo şi Katsura se uneau şi formau râul Yodo. Acolo, 
priveliştea largă era încă scufundată în somn. 

Trei bărci erau acostate în debarcaderul de la Yodo. 

— Întârzie! Ar fi trebuit să fie aici de mult timp, bombăniră 
nişte războinici care îl însoțeau pe Guvernatorul din Sanuki. 

— lată-i, strigă un matelot. 

— Unde? Nu-i văd. 

— Nu-i vezi pe pescarii ăia atât de tulburaţi? 

În scurt timp, sosiră două trăsuri înconjurate de luptători 
călare. Guvernatorul făcu un pas înainte: 

— Aţi venit târziu faţă de ora stabilită. Nu ne cade prea 
bine, pentru că noi ne gândim mişcările după curenţi şi vânt. 
Aveţi grijă ca surghiunitul să fie urcat de îndată la bord. 

Marinarii şi barcagiii se apucară să aşeze iute cârmele, să 
desfacă parâmele şi să răcnească unii la alţii în vântul rece al 
dimineţii. Unul dintre paznicii lui Sutoku părea prins într-o ceartă 
aprinsă cu Guvernatorul. 

— În jur de trei sute de însoțitori, spuneţi? 

— Până la urmă, nu este un prizonier oarecare. 

— Chiar şi aşa - sunteţi prea mulţi. Abia avem loc pentru 
el şi cele trei însoţitoare ale lui. 

— Se poate, dar noi avem poruncă să-i însoţim. Câte 
corăbii aveţi pregătite? 

— După cum puteţi vedea şi dumneavoastră - una singură 
pentru surghiunit şi pentru companionii lui. Două pentru 
funcţionari şi soldaţi. E cu neputinţă să luăm cu noi trei sute. Am 
putea lua douăzeci - nu mai mulţi. Pur şi simplu, nu avem loc. 

Continuarea ciorovăielii părea zadarnică, şi rămase 
hotărât, în cele din urmă, că douăzeci de luptători îl vor însoţi pe 
Sutoku; apoi, cele două gărzi ale lui îşi luară rămas-bun de la el 
acolo. Cele trei doamne urcară pe corabia lor, iar Sutoku le 
urmă. Cabina îngustă, cu două ferestre mici, nu avea decâto 
rogojină de papură care acoperea podeaua. Înăuntru, aerul era 
umed şi mirosea urât, iar insecte lipicioase se strecurau 
înăuntru prin crăpături. Guvernatorul, a cărui barcă părăsise 


deja ţărmul, răcni: 

— Încuiați uşa cabinei şi porniţi! 

Se auzi deodată un țipăt, când un marinar descoperi un 
bărbat ciudat, mititel, înghesuit între un cheson şi cabină, şi îl 
târî la lumină, apucându-l de ceafă. După ce se uită cu atenţie la 
el din cap până-n picioare, matelotul urlă: 

— Cerşetor de pe râu! Ce aveai de gând să faci, când te-ai 
urcat pe furiş la bord şi te-ai ascuns? Eşti cumva un spiriduş al 
râului? Trebuie să fii - deci locul tău e acolo! 

Şi, spunând aceste cuvinte, îl împinse pe bărbat peste 
bord. Oamenii de pe amândouă bărcile priviră această scenă 
râzând în hohote. Auzind pleoscăitul, Sutoku se uită pe o 
fereastră şi îl văzu pe Asatori în spuma care fierbea şi clocotea 
la suprafaţa râului. Asatori încercă să spună ceva, dar apa cea 
repede îl prinse şi îl duse cu sine. 


Călătoria anevoioasă pe mare se încheie pe 15 august, 
când cele trei bărci pescăreşti ajunseră pe coasta nord-estică a 
Insulei Shikoku, în apropiere de Sakade. Sutoku şi cele trei 
însoţitoare ale lui fură întâmpinați de temnicerul lor, un 
funcţionar bun la suflet, care îi conduse spre interiorul insulei, la 
un templu ascuns între dealuri, unde Sutoku îşi petrecu trei ani 
până când fu strămutat la reşedinţa lui finală, aflată mai la 
miazăzi, undeva printre dealuri. 

Printre cei din capitală care primiră cu durere vestea 
plecării lui Sutoku se afla şi Saigyo, poetul-călugăr (Sato 
Yoshikiyo), care, prin mijloace lăturalnice, izbuti să-i trimită un 
poem surghiunitului singuratic, prin intermediul temnicerului 
său binevoitor. 

Într-o noapte de toamnă, Sutoku lăsă din mână penelul cu 
care scria şi îi spuse uneia dintre doamne: 

— L-am auzit şi noaptea trecută şi mi se pare că îl aud din 
nou - nu se poate să-mi închipui aşa ceva. Il auzi şi tu, nu-i aşa? 

Erau acolo, din nou - sunetele inconfundabile ale unui 
flaut - iar melodia părea să vină din ce în ce mai aproape. 

— Cunoşti pe cineva care se plimbă şi cântă la flaut prin 
ţinutul ăsta? Mă întreb cine ar putea fi. 

— Ce sunet tânguios! 

— Du-te pe furiş şi vezi cine este. Trebuie să fie cineva 


care a văzut lumina acestei lumânări... Nu poate fi unul dintre 
paznici. 

Doamna de companie se strecură afară din templu şi 
alergă spre postul de gardă, unde bătu uşor la uşă. Apăru un 
gardian, iar ea îi povesti ce auzise. El o ascultă îngăduitor, şi 
tocmai îi făgăduia că o va lăsa să vorbească ea însăşi cu 
flautistul necunoscut, când apăru un tânăr pelerin, care ţinea în 
mână un flaut. El răspunse la întrebările pe care le primi. 

— ...Da, da. Am venit într-un pelerinaj la Shikoku, în 
speranţa că norocul mă va aduce aici, unde muzica mea îl va 
alina pe surghiunitul de stirpe împărătească. M-am rugat atât de 
mult pentru ca el să poată asculta sunetele acestui flaut. Mă 
cheamă Asatori. M-am născut într-o familie de muzicieni ai 
Curţii, dar am renunţat la vocaţia mea pentru a-l sluji pe 
Maiestatea Sa timp de mulţi ani, în calitate de îngrijitor al 
Izvorului cu Salcie, la Palat. 

Auzind acest nume, doamna, care îl auzise adeseori pe 
stăpânul ei vorbind despre Asatori, se întoarse la acesta cu 
vestea. 

— Asatori? Deci, până la urmă, despre Asatori era vorba! 
exclamă Sutoku, în timp ce ieşea grăbit pe verandă şi se aşeza. 
Veranda se prelungea pe deasupra unui lac cu nuferi, iar 
Asatori, căruia nu i se îngăduise că treacă podul şubred care 
ducea spre aceasta, se opri mai la o parte, prin iarba înaltă. 
Luna zăcea prinsă în apele lacului. 

In timp ce se uitau în tăcere unul la celălalt, Sutoku îşi 
făcu reproşuri amarnice pentru că nu-şi onorase promisiunea 
făcută odinioară lui Asatori - că îl va asculta cântând la flaut 
într-o noapte cu lună plină. Dar Asatori nu uitase. Trecuse peste 
mările periculoase şi înfruntase nenumărate greutăţi, pentru a-l 
găsi. II urmase şi pe dealuri, în timpul evadării sale de la 
Shirakawa. 

Asatori nu putea vorbi din cauza lacrimilor; apoi îşi duse 
flautul la buze şi începu să cânte, revărsându-şi inima în melodii 
care creşteau până la nemărginire. 

Luna apuse. Luminile se stinseră, iar muzica flautului nu 
se mai auzi. După ce îşi luă rămas bun de la stăpânul său, 
Asatori se îndepărtă, uitându-se de multe ori în urmă. 

Din câte se ştie, Asatori a fost singurul care l-a vizitat pe 
fostul Împărat în timpul surghiunului. În august 1164, la 46 de 


ani, Sutoku muri, cu trupul şi spiritul devastate. La începutul 
iernii anului următor, un pelerin se opri lângă mormântul 
singuratic ascuns printre dealurile din Shikoku; era Saigyo, care 
plecase din capitală în decursul toamnei, în pelerinaj. 


Capitolul XIX 
O ceainărie în Eguchi 


Pe la orele prânzului, într-o zi de la sfârşitul lunii noiembrie 
a anului 1159, trei luptători tineri mergeau în galop pe ţărmul 
stâng al râului Kamo. Stuful veşted se întindea pe mai mulţi 
kilometri de jur împrejur, ca un fum târându-se pe pământ, şi, 
cât puteau cuprinde ochii, norii o de culoare mohorâtă coborau 
pentru a se întâlni cu râul sur precum cenuşa. Soarele de la ora 
prânzului nu era decât o pată luminoasă pe un cer posomorât. 

— Stai aşa, Jiro. Încetează să te mai prefaci că ştii drumul. 
Eşti sigur că urmăm calea potrivită? 

— În regulă, în regulă. De-abia am trecut de Dealurile 
Tenno şi, cu siguranţă, ne aflăm pe drumul Yamazaki. O să 
ajungem la Akutagawa urmărind colinele de la poalele muntelui. 

Tota şi Juro, care galopau cu câţiva paşi în urma lui Jiro, 
începură să-l zeflemisească. 

— Se pare că Jiro ştie totul despre regiunea asta, nu-i aşa? 
Spui că aceasta este prima ta călătorie încoace, dar deja cunoşti 
drumul ăsta destul de bine, nu-i aşa, Jiro? 

— Ba chiar aşa. Deci, tu te-ai gândit la povestea asta şi 
ne-ai chemat să venim cu tine, aşa-i? 

— Eşti un mincinos, Tota. Nu tu ai fost acela care m-a 
pisălogit în tot acest timp să mergem până la Eguchi, să ne 
petrecem o noapte pe acolo, privind dansatoarele? 

— Nu, ăla a fost Juro, omul nostru de prin partea locului, 
care ştie totul despre dansatoare! 

— Hei, Tota! Mai bine măsoară-ţi cuvintele! 

Juro izbucni în râs. 

— Hai, hai, n-are rost să ne povestim basme unul altuia. 
Lui Jiro nu pare să-i pese câtuşi de puţin! 

— Se pare că va ninge ceva mai mult înainte să se lase 
noaptea. Să tragem nădejde că nu va începe să ningă înainte să 
ajungem la Eguchi. 

Călăreţii se opriră deodată să asculte gâgâitul gâştelor 
sălbatice dintre nori. 

Priceperea pe care o vădeau în călărie arăta că aceşti trei 
oameni, deşi veneau dinspre capitală, erau luptători antrenați în 
răsăritul Japoniei. Cu excepţia lui Jiro, restul veniseră în capitală 
în urma ordinelor de chemare ale lui Yoshitomo şi participaseră 


la bătălia de la Shirakawa. Jiro sosise prea târziu pentru bătălie, 
dar rămăsese în Kyoto, la ordinele Generalului Yoshitomo, şi 
fusese trimis la Gărzile Călare. 

In cei doi ani care trecuseră de la sfârşitul Războiului 
Hogen, în Kyoto avuseseră loc multe schimbări. Palatul 
Impăratului fusese reconstruit. Noi miniştri conduceau diversele 
departamente ale statului şi fuseseră emise noi legi. 
Ceremonialurile tradiţionale ale curţii, căzute în uitare de mai 
mult de un secol, fuseseră înviate; Academia de Muzică şi şcoala 
pentru dansatoarele curţii îşi deschiseseră din nou porţile. Ca 
înainte, se ţineau concursuri de trântă în parcul Palatului, şi 
domnea o atmosferă generală de pace când, fără nici un 
avertisment şi fără un motiv recunoscut, Împăratul Goshirakawa 
fu detronat, iar în locul său urcă Împăratul Nijo. 

Spre sfârşitul lunii noiembrie, când urmă o perioadă de 
linişte în programul de ceremonialuri complicate al Curţii, 
membrii Gărzii Imperiale primiră pe rând o permisie de şapte 
zile; acum era rândul acestor luptători care auziseră atâtea 
lucruri despre frumuseţile neasemuite de la Eguchi. Temându-se 
că vor fi dispreţuiţi de tovarășii lor din Gărzi ca nişte provinciali 
oarecare, îşi făcură planuri să-şi petreacă o noapte la Eguchi, 
care se afla aproape de gura râului Yodo. 

Râurile Kamo şi Katsura, care se uneau la câţiva kilometri 
în sudul capitalei, formând Râul Yodo, alcătuiau o deltă la 
Naniwa (Osaka). Nave încărcate cu mărfuri din Kyoto, 
ambarcaţiuni de pescuit şi alte bărci din Soare-Răsare şi din 
Soare-Apune opreau la Naniwa, ale cărei golfuri erau presărate 
cu aşezări de pescari pierdute prin stufărişul înalt. Eguchi, aflat 
la o mică distanţă de gura râului, era un sat de hanuri, ceainării 
şi bordeluri. Modul obişnuit de a călători de la Kyoto la Eguchi 
era pe apă, dar cei trei nu avuseseră timp de aşa ceva. 

— Aşadar, acesta este Eguchi şi iată şi ceainăriile sale! 

— E mai însufleţit decât toate celelalte locuri prin care am 
trecut. 

— Acum, să ne căutăm un loc de sălaş. 

Luptătorii descălecară şi îşi conduseră cu oarecare 
dezamăgire caii pe drumul cel mare, aruncând o privire în 
fiecare casă pe lângă care treceau. Chipuri palide ca nişte 
crizanteme erau lipite de geamurile cu grilaje ale unor 
construcţii care nu păreau mai mari decât nişte colivii de păsări. 


Din când în când, vedeau dansatoare în adăposturi mici, lipite 
de câte un gard de scânduri, ghemuite lângă sobe de lut, gătind 
sau aprinzând focul. Şi totuşi, pe măsură ce înaintau, casele 
deveneau din ce în ce mai elegante şi mai bogat împodobite. 
Văzură câteva femei cu crizanteme de iarnă în păr. Altele, 
purtând pălării cu boruri late sau înfofolite în mantiile lor, 
trecură pe lângă el, însoţind vizitatori care veneau de la 
debarcader. De undeva de deasupra lor, dintr-una din clădirile 
cu etaj, se auzea sunetul unei harpe, iar apa care se scurgea în 
şanţuri avea un miros dulce de parfum. 

Spre apus, luptătorii îşi priponiră caii în apropierea unei 
case care semăna mai mult cu un conac al aristocraților decât 
cu o ceainărie. Din câte se părea, acolo se găseau mai multe 
încăperi separate unele de altele de grădini interioare. O 
verandă cu balustradă, cu vedere la râul Yodo, se întindea pe 
una dintre laturile casei. 

— ...Vin, mâncare - şi cum stă treaba cu dansatoarele? 

— Va trebui să întrebi de ele. 

— Şi casa asta nu arată ca a unui luptător? 

— Nu are nici o noimă să stăm lângă o ceainărie şi să 
gândim la manierele noastre. 

— Nici o dansatoare - oare ar trebui să ne distrăm de unii 
singuri? 

— Aşteaptă, mă duc să mă uit. 

Tota ieşi din încăpere şi se întoarse aproape în aceeaşi 
clipă. 

— Vor fi aici - foarte curând. 

— Vor veni? În sfârşit... 

— Fetele locuiesc în acea aripă împreună cu stăpâna casei 
- o călugăriţă. 

— O călugăriţă, ai spus? 

— Aşa se pare. Am auzit că îşi aleg cu mare grijă oaspeţii. 
Se pare că ne văd oameni cumsecade. 

— Asta e de rău. N-o să ne distrăm. 

— E prea devreme pentru plângeri. Stai să vedem întâi 
fetele. 

Dansatoarele apărură curând, în rochiile lor multicolore, 
unduioase. Ţinutele, coafurile şi toaleta lor elaborată le amintea 
tinerilor de doamnele de la Curte, iar bijuteriile pe care le purtau 
arătau că negustorii care făceau afaceri cu contrabandiştii din 


China erau oaspeţi obişnuiţi pe aici. 

Juro, cel mai în vârstă dintre cei trei, întrebă: 

— Ne spuneţi şi nouă numele voastre, vă rugăm? 

— „.„„Senzai. 

— ...Kujaku. 

— ...Ko-Kannon. 

În loc să stea o singură noapte, după cum plănuiseră, 
petrecură trei. Ko-Kannon păru extrem de fermecată de 
naivitatea lui Jiro şi de accentul lui caraghios din Soare-Răsare, 
iar Jiro o găsi pe Ko-Kannon de-a dreptul încântătoare. In timp ce 
tovarăşii lui îşi petrecură timpul bând, jucând zaruri, cântând și 
dansând pe muzica lăutelor cu celelalte artiste ale localului, Jiro 
se retrase într-o cameră mică, împreună cu Ko-Kannon. Ameţit 
de vin, el se uită la pleoapele ei palide şi o întrebă: 

— De cât timp locuieşti aici, în Eguchi? 

— Am stat aici în ultimii trei ani. 

— De la Războiul Hogen, aşadar? 

— Da, căminul meu a fost distrus de flăcări, răspunse Ko- 
Kannon, plecându-şi pleoapele. Tatăl meu a murit atunci şi toate 
rudele mele s-au risipit prin ţară. 

— Da? 

— Îţi voi spune o taină - tatăl meu s-a aliat cu fostul 
Împărat şi a fost decapitat. 

— Aşadar, tatăl tău a fost curtean? Câtă cruzime - să iei o 
fată tânără şi nefericită şi să o transformi în curtezană! Dacă 
tatăl tău ar mai fi fost în viaţă, azi ai fi fost la rândul tău o mare 
doamnă. 

— Nu spune astfel de lucruri, te implor... Nu sunt singura 
care a venit aici după ce războiul s-a terminat. Există altele, de 
un rang şi mai înalt, care au... 

— Cu toţi curtenii şi generalii ăia condamnaţi la moarte, 
nu e de mirare că multe femei nevinovate au fost silite să îndure 
nenorociri de toate felurile. Şi, din câte se pare, nu toate au 
devenit călugăriţe. 

— Nu toate, fără îndoială, pentru că a existat Mama 
noastră, căreia îi place acest mod de viaţă şi care a ales să vină 
aici, la Eguchi. Niciuna dintre casele astea de aici nu e ce pare 
să fie şi nici artistele nu sunt simple prostituate. 

Jiro, care auzise atâtea lucruri despre curtezanele 
faimoase de la Eguchi încă de când locuia în Soare-Răsare, o 


privi pe Ko-Kannon cu admiraţie. 

— Cu siguranţă că sunt mulţi curteni şi gentilomi care vin 
încoace. Ce vă face să ne primiţi pe noi, luptătorii, cu atâta 
ospitalitate? 

Ko-Kannon zâmbi la întrebarea lui Jiro. 

— Nu mai avem pic de respect pentru aristocrații ăia 
pictaţi şi parfumaţi - miniştri şi înalţi demnitari. Pentru noi, 
negustorii ăia veseli, mereu zâmbitori, care străbat mările 
furtunoase şi voi, războinicii tineri, sunteţi bărbaţi adevăraţi. Nu 
ştiu exact de ce - dar nu sunt singura care gândeşte astfel. 

— Vom pleca mâine, îşi spuseră unul altuia tinerii bărbaţi. 
Acum, despre ultima noastră noapte de petrecere. Fără glume 
despre doamnele noastre. Il vom lăsa pe Jiro singur cu Ko- 
Kannon, să-şi ia bun-rămas. 

Dar Jiro şi Ko-Kannon, schimbând surâsuri încântate la 
auzul tachinării, se alăturară jocurilor gălăgioase şi dansurilor de 
care nici Juro, nici Tota nu păreau să se fi săturat. Goliră un 
pahar de vin după celălalt, în timp ce dansul, cântecele, mima şi 
glumele continuau. Pe la miezul nopţii, dansatoarele dispărură 
una câte una; nu rămase decât o servitoare toropită de somn, 
care să le toarne vinul. 

— Ce s-a întâmplat aşa, hodoronc-tronc? 

— Nu aveau cum să fie fantome - şi să piară aşa, fără o 
explicaţie. Până şi Ko-Kannon a lui Jiro ne-a abandonat. 

— Probabil că au venit nişte oaspeţi importanţi din 
capitală, desigur. 

— Florile de dinainte de furtună - mă întreb cine sunt. 

Aruncară o privire printre crengile care atârnau deasupra 
apei şi văzură oprindu-se la mal o barcă cu podoabe de toate 
felurile. Luminile se revărsară până la marginea apei, şi, în acea 
clipă, un domn îmbrăcat într-o tunică de vânătoare, însoţit de 
adjutanţi, porni spre casă. 

Între timp, Ko-Kannon îşi făcu din nou apariţia; luându-l pe 
Jiro la o parte, îi şopti ceva, apoi plecă. 

— Ce ţi-a spus, Jiro? 

— N-a făcut decât să dea lămuriri, să-şi ceară scuze şi să 
izbucnească în plâns. 

— Mi-a spus că vizitatorul pe care l-am văzut acum nu 
este unul dintre călătorii obişnuiţi, sau un negustor bogat, ci o 
rudă apropiată a proprietăresei de aici. 


— Şi de ce ne-ar interesa asta pe noi? Şi noi suntem 
oaspeţi. 

— De ce să îţi ieşi din fire? Nu ti-ar folosi la nimic. 

— ie ţi-e foarte uşor să spui asta, pentru că ţi-a plăcut să- 
ţi plângă Ko-Kannon pe umăr, dar noi? 

— Nu-i stă bine unui luptător să pară atât de supărat. 
Aşteaptă să-ţi explic. Oamenii ăştia care au sosit acum sunt 
servitori şi lachei de la Rokuhara. Kiyomori al familiei Heike 
pleacă în pelerinaj la Altarul Kumano din Kishu şi se va opri aici, 
în timpul călătoriei, astfel că aceşti oameni au venit să 
pregătească lucrurile pentru sosirea lui, peste o zi sau două. 

— De la Rokuhara! icniră Tota şi Juro, holbându-se unul la 
celălalt. 

— Au umblat vorbe că va face această călătorie, dar acum 
ziua a fost stabilită în sfârşit, nu-i aşa? 

— Asta înseamnă că va trebui să plecăm iute spre 
capitală. Avem porunci de la Generalul Yoshitomo al familiei 
Genji. 

— Nu trebuie să pierdem nici o clipă; ne întoarcem chiar 
acum în oraş. 

Cei trei luptători se pregătiră repede de plecare. 

— Caii noştri... sunt pregătiţi? 

— Vor fi aduşi de îndată. Din nefericire, suntem destul de 
ocupați... Un pic de răbdare, vă rugăm frumos, le spuse un 
servitor pe un ton împăciuitor. 

— Nu, nu suntem nemulţumiţi. Nişte porunci care nu 
suferă amânare ne fac să ne întoarcem în capitală... Unde este 
grajdul? Vom pleca de acolo. 

— Pe aici, domnilor. Daţi-mi voie să vă conduc. 

Ko-Kannon îi aşteptă afară cu un felinar şi îi conduse 
printr-o grădină interioară, apoi printr-o poartă. Grajdul era pe 
un teren gol, între casă şi o clădire alăturată. 

— Vă rugăm, nu ne uitaţi şi mai treceţi pe la noi, spuse Ko- 
Kannon. 

— Data viitoare, Jiro o să vină singur, râseră Tota şi Juro, în 
timp ce îşi puneau harnaşamentele pe cai şi se pregăteau să 
încalece. Când se uitară în jur după Jiro, îl găsiră pândind de 
după un gard viu. 

— Aceea este casa vecinilor? 

— Nu, acolo locuim noi, împreună cu Mama noastră. 


— Jiro! Nemernicule, te uiţi în casa altora! Ko-Kannon, 
mustră-l! 

— Nu, lumina aia de acolo vine din camera Mamei 
noastre. A noastră e de această parte a grădinii. 

Tota îşi aruncă de îndată hăţurile în mâinile lui Juro şi se 
năpusti lângă el. În pofida frigului, o fereastră cu jaluzele 
rămăsese deschisă, şi văzură silueta demnă a unei femei care 
stătea aşezată în cameră. Era greu să-i ghiceşti vârsta. Faldurile 
albe ale unui bonete de călugăriţă îi încadrau cu gust chipul; 
părea să aibă vreo cincizeci de ani. Pielea ei sclipea palidă în 
lumina lămpii, iar sprâncenele pictate îi dădeau un aer tineresc 
chipului pus în lumină de bonetă. Hainele de culoarea penelor 
de privighetoare o făceau să pară şi mai aleasă, în timp ce 
vorbea cu cineva care stătea de cealaltă parte a sfeşnicului 
înalt. Atât Tota, cât şi Jiro îl recunoscură de îndată pe acest 
bărbat pe care îl întâlniseră adeseori în capitală, şi rămaseră cu 
gurile căscate, încremeniţi. Era fratele mai tânăr al lui Kiyomori, 
Tsunemori, care ajunsese ofiţer de Rangul al Cincilea după 
Războiul Hogen. 

În acea noapte, tinerii luptători se îndreptară spre Kyoto. 
Când se opriră pe drum, să se odihnească, vorbiră despre ceea 
ce se întâmplase în acea noapte. Juro, care nu văzuse tot ce 
zăriseră Jiro şi Tota, adăugă: 

— Ştiu că fratele lui Kiyomori trebuia să ajungă mai 
devreme decât restul lumii, dar aveţi idee cine ar putea fi 
stăpâna acelei case? Mă întreb cum o cheamă. 

Apoi, încercară să-şi amintească dacă le scăpase ceva în 
timpul zilelor petrecute la Eguchi, pentru că descoperiseră că 
stăpâna casei părea să aibă o formă de înrudire cu Kiyomori. 

— Acum, nu vă faceţi griji în privinţa asta, îi linişti Jiro pe 
ceilalţi. 

— Jiro, Ko-Kannon ţi-a spus cu siguranţă câte ceva. E 
foarte drăguţ din partea ta să ne spui să nu ne facem griji, dar 
ce te face să ne zici asta? 

— Sunt gata să cred ceea ce mi-a spus, şi totuşi, sunt 
îndoit. 

— Vezi, asta e! Ko-Kannon trebuie să-ţi fi spus ceva. 

— A făcut-o. lată ce mi-a zis: Mama lor a fost odinioară 
dansatoare în Capitală, apoi a fost amanta Impăratului 
Shirakawa; era poreclită „Doamna din Gion“. 


— Doamna din Gion? Mi se pare că am mai auzit numele 
ăsta până acum. 

— Împăratul Shirakawa i-a dat-o de soţie lui Tadamori al 
familiei Heik€. Au avut mai mulţi fii, iar cel mai mare dintre ei a 
fost Kiyomori. Povestea asta e cunoscută de puţini oameni, iar 
Ko-Kannon m-a pus să făgăduiesc că nu o dezvălui nimănui. 

Juro şi Tota şi plesniră, fiecare în parte, şaua şi exclamară: 

— Pentru numele lui Dumnezeu. Nu mai mergem niciodată 
cu Jiro la Eguchi. Nu ştiam că el şi Ko-Kannon au devenit prieteni 
atât de buni. Dar, ia ascultă, oare spunea adevărul? Asta eo 
vorbă îndeajuns de primejdioasă pentru cineva atât de influent. 

— Serios, poate, şi deloc cu neputinţă. Chiar şi Generalul 
Yoshitomo în persoană a fost - se spune - fiul unei dansatoare 
frumoase. 

— Asta e. Îmi amintesc poveştile despre adevăratul tată al 
lui Kiyomori. 

— Oricum, chiar ne-am distrat de minune la Eguchi. 

— Da, dar ce o să se întâmple în capitală? 

— Nu avem cum să prezicem ce se va întâmpla mâine, şi 
n-are rost să încercăm noi, simpli luptători, să ne dăm cu 
părerea în privinţa asta. Oricum, ceea ce ştim sigur este că 
generalul e nerăbdător să afle data exactă a plecării lui Kiyomori 
la Kumano, iar noi avem porunci limpezi să ne întoarcem de 
îndată ce o aflăm. 

— la te uită, a început să cadă grindină. Hai să dăm bice 
cailor şi să ne încălzim. 

În urma lor, drumul, câmpurile de orez şi dealurile se 
transformară în curând într-o privelişte ştearsă, albă. 


Capitolul XX 
Un pelerinaj la Kumano 


Tsunemune, curteanul, îşi petrecea o nouă zi în vila de la 
marginea oraşului a Vice-Consilierului. Aproape toată lumea din 
cercurile de la Curte ştia despre prietenia strânsă dintre cei doi, 
dar, de dragul aparenţelor, Tsunemune pretindea că vizitele lui 
frecvente aveau scopul de a-i da lui Fujiwara Nobuyori lecţii la 
jocul cu mingea. Cei care ştiau că acest curtean avea darul de a 
se folosi de oameni pentru propriile lui scopuri nu voiau să se 
implice în treburile lui Tsunemun€ şi, totuşi, acestuia nu-i lipsea 
niciodată compania. Era unul dintre partenerii preferaţi la jocul 
cu mingea ai fostului Împărat Goshirakawa, iar Împăratul Nijo îl 
prefera, în timp ce Nobuyori, Vice-Consilierul, îl alesese pe 
Tsunemune€ pe post de tovarăş de petreceri şi de confident. 

— Tsunemune, oare ce i-o fi ţinând pe Generalul Narichika 
şi pe Consilierul Moronaka? 

— Ar trebui să ajungă încoace cât se poate de repede. Nu 
îmi dau seama ce poate provoca întârzierea lor, cu toate că s-ar 
putea să ajungă amândoi târziu şi să vină despărțiți, ca să nu 
dea de bănuit. l-ai trimis vorbă şi lui Korekata? 

— Unchiul meu a promis că vine în seara asta, pentru că 
obligaţiile lui de la Comisariatul de Poliţie îl ţin ocupat în timpul 
zilei, ceea ce e de înţeles. 

— Dacă asta e situaţia, am putea să ne întoarcem la 
antrenament. 

— Nu, sunt obosit şi m-am antrenat destul pentru azi. 
Dacă îmi dau acolo sufletul, nu voi avea mintea limpede pentru 
discuţiile de mai târziu. 

Tsunemun€ şi Nobuyori se aflau pe terenul îngrădit, unde, 
pentru o bucată de vreme, pocnetul unei mingi răsunase cu o 
tărie neobişnuită în aerul îngheţat. Acum se odihneau sub un 
copac şi vorbeau cu glas scăzut. Câţiva dintre curtenii mai tineri 
veniseră pe aici pentru întâlniri neobişnuit de dese în ultima 
vreme, sub pretextul concursurilor de poezie şi al jocurilor cu 
mingea, iar subiectul discuţiilor de la toate aceste întâlniri 
fusese Shinzei. 

Timp de aproape trei ani, de la încheierea Războiului 
Hogen, autoritatea lui Shinzei rămăsese neclintită. Se ridicase 
de la o poziţie măruntă de la Curte la un absolutism nedeghizat, 


iar acest lucru îi adusese, după cum era de aşteptat, duşmani. 
Era pe atât de îndrăzneţ în exercitarea puterii, pe cât fusese 
odinioară de retras, împărțind atribuţii cu o mână sigură. Şi 
totuşi, unii curteni îşi exprimau părerea din ce în ce mai limpede 
că, dacă nu i se puneau cât de curând nişte margini, nu se ştia 
până unde va ajunge. După încheierea luptelor, Shinzei avusese 
grijă ca pacea să fie restabilită fără întârziere. Reforme 
răvăşitoare fuseseră aplicate una după alta, sub îndrumarea lui. 
Fuseseră emise noi legi pentru impozitele din provincii, iar 
purtarea armelor în circumscripțiile orăşeneşti fusese interzisă. 
La ordinele lui, funcţiile le fuseseră oferite celor mai buni, şi lui îi 
fusese dăruită autoritatea de a împărţi pedepse şi de a oferi 
răsplăţi. In pofida izbânzilor sale, măsurile lui Shinzei nu erau 
gustate de toată lumea, şi erau unii care îi puneau sub semnul 
întrebării puterile prea mari. 

Fie că tiranul este acela care naşte conflictul, sau 
conflictul este acela care îl hrăneşte pe tiran, nu se putea nega 
faptul că apăruse peste noapte şi se instaurase în fruntea 
statului un despot care îşi lua privilegii ieşite din comun. Deşi 
circumstanţele erau în favoarea lui şi perspicacitatea nu îi era 
pusă la îndoială de nimeni, nemulţumiţii susțineau că Shinzei îşi 
datora în mare măsură succesul susţinerii militare pe care i-o 
oferea Kiyomori; doar această vorbă fu de ajuns pentru ca 
familia Genji să fie cuprinsă de nemulţumire, şi începu să umble 
zvonul că interesele statului cereau neapărat ca Shinzei şi 
aliatul său să fie înlăturați. 

Din aceste întâlniri frecvente şi discuţii tainice de la vila lui 
Nobuyori se născu un complot uriaş împotriva lui Shinzei. Urma 
să fie pus în aplicare într-un an sau doi. Şi totuşi, pe la sfârşitul 
lunii noiembrie 1159, când se auziră zvonuri despre planurile lui 
Kiyomori de a porni într-un pelerinaj la Sanctuarul Kumano, o 
călătorie de şapte zile care îl îndepărta din capitală, uneltitorii 
căzură la învoială că şansa de a da lovitura sosise - ocazia care 
poate că nu se va mai întoarce niciodată. 

Vila lui Nobuyori fusese locul de întâlnire şi în ziua 
precedentă, iar conducătorii intrigii - Tsunemune şi Nobuyori - 
ceruseră o altă întrunire care să aibă loc azi. 

Soarele după-amiezii se înclina în culori roşietice deasupra 
terenului îngrădit, unde cinci sau şase bărbaţi erau aşezaţi pe 
pământ, lângă stâlpul porţii. Generalul Narichika şi Consilierul 


Moronaka se alăturaseră între timp grupului, care părea prins 
într-o discuţie nevinovată despre jocul cu mingea. Dar erau 
preocupaţi de ceva mult mai important. 

— ...Aşadar, 4 decembrie este data plecării lui Kiyomori 
spre Sanctuarul Kumano? 

— Nu mă îndoiesc în privinţa asta, pentru că o am de la 
cineva în care se poate avea încredere şi care este un oaspete 
obişnuit la Rokuhara, răspunse Generalul Narichika. 

— 4 decembrie - asta înseamnă că avem foarte puţin 
timp... 

Uneltitorii se cutremurară fără să vrea, cu gândul la ceea 
ce îi aştepta. Acum, nu se mai putea da înapoi. 

— Am avut toate motivele să credem că pelerinajul va 
avea loc în primele zile ale primăverii, dar această schimbare de 
planuri înseamnă că va trebui să ne grăbim cu pregătirile. În 
orice caz, vom purta restul discuţiilor în casă. 

Grupul se retrase în clădire; jaluzelele fură trase şi mai 
multe gărzi postate de-a lungul coridoarelor şi galeriilor, pentru 
a preveni orice primejdie. Odată cu sosirea, după apus, a 
unchiului lui Nobuyori, Korekata, fostul Căpitan al Gărzilor de 
Corp de Dreapta, discuţiile căpătară un înţeles mult mai 
limpede. În calitate de ofiţer al Comisariatului de Poliţie, 
Korekata avea sarcina de a menţine pacea şi ordinea în oraş. 
Autoritatea lui şi soldaţii Genji ai lui Yoshitomo, explicau 
uneltitorii, erau de neoprit. 


Domnul Nas-Roşu, proprietarul unei construcţii impozante 
de la intrarea spre pieţele oraşului, în apropiere de poarta spre 
Drumul al Cincilea, era un parvenit, aşa spuneau oamenii. Avea 
un număr mare de angajaţi - bărbaţi şi femei - în depozitele lui, 
care erau bine aprovizionate cu mărfuri de bumbac, materiale 
pentru vopsit, piepteni, cosmetice şi parfumuri din China. 
Domnul Nas-Roşu nu era nici mai mult, nici mai puţin, decât 
negustorul de încredere al doamnelor de la Curte. Adevăratul 
său nume era Bamboku, dar acesta fusese dat uitării din cauza 
poreclei, care se datora acelei podoabe de culoarea unei 
căpşuni răscoapte care îi înfrumuseţa mijlocul feţei. Un şanţ de 
la baza nasului - cicatricile lăsate de vărsatul de vânt, de care 
suferise în copilărie - îi făcuse nasul să se răsucească în sus, iar 


ceea ce ar fi putut fi un semn dăunător pentru alţi bărbaţi de 
patruzeci şi ceva de ani, se dovedi a fi taman pe dos pentru 
Bamboku, pentru că nasul său îi dădea un aer de bunătate şi 
duioşie. Dacă ar fi fost un nas frumos conturat, fără defecte, l-ar 
fi putut face pe privitor să devină prudent, pentru că ochii 
acestuia ar fi rătăcit pe un chip pe care s-ar fi citit, dincolo de 
îndoială, inteligenţa. Rareori i se adresau oamenii cu numele lui 
adevărat; trecea drept Domnul Nas printre tovarăşii lui 
negustori, care îi spuneau şi mai frecvent Nas-Roşu, ba chiar, 
pur şi simplu, Nasul - într-o asemenea măsură încât nu era un 
lucru neobişnuit să găseşti oameni care habar nu aveau de 
numele său real. 

— Bamboku, devii din zi în zi mai bogat. 

— Ah, onorabilul Tsunemune€! Aţi venit la o plimbare de 
dimineaţă prin pieţe? 

— O, nu, am fost la vila Vice-Consilierului noaptea trecută 
- la concursul de poezie, ştii. 

— Ah, vă îndreptaţi spre casă, atunci? 

— Pari deja ocupat, la această oră atât de matinală. Dă-mi 
voie să-ţi vorbesc înăuntru - am să îţi fac o cerere. 

— Nu e nevoie de scuze... veniţi pe aici, vă rog. 

Bamboku îşi conduse oaspetele printr-o uşă deschisă în 
prăvălie spre un coridor îngust, care trecea pe lângă o curte a 
unui grajd şi un şir de depozite, ajungând într-o curte interioară. 

— Aţi fi putut veni în curte pe poartă. 

— Am găsit-o încuiată. 

— Ei bine, a fost un lucru foarte nesăbuit din partea mea. 
lată, băgă Bamboku capul pe uşă, când trecu pe lângă 
dormitorul soţiei sale, avem un oaspete, pe onorabilul 
Tsunemun€. 

Apoi continuă să-şi conducă oaspetele prin curte, spre o 
cameră care se bucura pe deplin de lumina soarelui de iarnă. 

— Voi, negustorii, aveţi case frumoase - luminoase şi 
vesele. 

— În nici un caz, domnule, nici măcar nu se compară cu 
conacele dumneavoastră superbe. 

— Aici greşeşti. Tradiţia, poziţia socială, toată această 
menţinere a aparenţelor ne complică vieţile şi avem şanse cu 
atât mai mici să vedem soarele. Împăratul şi doamnele de la 
curte îşi petrec întreaga viaţă în camere luminate doar de 


lumânări. Mai bine să nu te îmbogăţeşti mai mult şi să nu-ți 
construieşti o casă mai mare. 

— A, nu, domnule, în nici un caz nu pot fi trecut printre 
negustorii bogaţi de aici, de pe Drumul al Cincilea. Cu toate 
astea, am câteva ambiţii... Nu aveţi de ce să vă îngrijoraţi în 
privinţa mea, domnule, şi sper că voi continua să vă primesc 
sprijinul. 

— Am auzit că ai făcut o avere frumuşică după război. 

— Aşa li se pare oamenilor, domnule, dar situaţia e 
departe de a fi aşa. 

Tsunemun€ râse. 

— Nu te teme, Bamboku, n-am venit să-ţi cer un 
împrumut. 

— Dar, domnule, dacă mi-aţi cere imposibilul, aş fi tare 
încântat să încerc să vă îndeplinesc dorinţele. 

— Simplă linguşire, presupun. 

— Cum aş putea, când vine vorba de binefăcătorul meu? 

Chiar în acea clipă, atrăgătoarea soţie a lui Bamboku, mai 
tânără decât el cu vreo douăzeci de ani, apăru, după ce-şi 
încheiase toaleta de dimineaţă. 

— Bine aţi venit, domnule, într-adevăr. Aţi sosit devreme 
pentru o dimineaţă atât de rece. 

— Ei bine, Umeno! Ce mai faceţi - vă înţelegeţi minunat 
împreună, nu-i aşa? 

Umeno roşi încântător, iar Bamboku se holbă la soţia lui 
cu o privire tâmpă, de om îndrăgostit nebuneşte. 

— Câteva prăjiturele delicioase şi nişte ceai de plante? îi 
spuse Bamboku soţiei sale, care ieşi cu un aer sfios. 

Soţia lui Bamboku, nepoata unui consilier care decăzuse 
mult, fusese angajată în casa lui Tsunemune până anul trecut, 
când Tsunemune îi aranjase acest mariaj. Bamboku, care fusese 
odinioară un mărunt funcţionar la Curte, într-un post care oferea 
prea puţine şanse de a avansa dincolo de o funcţie de 
administrator al unui ordin mai mic al lacheilor, îşi dăduse 
demisia cu zece ani în urmă, cumpărase o prăvălioară din piaţă 
şi devenise negustor, iar prin relaţiile sale anterioare făcuse 
afaceri cu Curtea şi cu doamnele. Tsunemună, care îl întâlnise 
pentru prima oară pe Bamboku la vila Regentului, se ataşă de 
negustorul nostim, care accepta mereu cu bună-dispoziţie 
zeflemeaua permanentă care se făcea pe socoteala lui. 


Descoperindu-l la fel de ambițios şi de energic după cum era şi 
el, Tsunemune îl luă sub protecţia sa pe descurcăreţul 
Bamboku, iar la sfârşitul războiului, când exista o cerere mare 
pentru numeroase feluri de mărfuri, avu grijă ca Bamboku să 
primească însărcinarea de a furniza Curţii materiale de 
construcţie pentru noul palat. Aceste tranzacţii comerciale îl 
ajutaseră pe Bamboku să-şi clădească o casă mare şi un şir de 
depozite la poartă, pe Drumul al Cincilea. 

După ce construcţia fu încheiată, Bamboku descoperi că 
are nevoie de o soţie care să aibe grijă treburile casei. Pentru că 
pretindea că este de origine aristocratică, Bamboku aspira la 
mâna unei fete din cercurile înalte ale societăţii - ca de 
exemplu, fiica vreunui curtean care era într-o situaţie mai grea 
în clipa aceea. Mai mult de atât, anii îndelungaţi pe care îi 
petrecuse la Curte îi stârniseră ambiţii secrete de a trăi ca un 
gentilom. Aşa cum s-a întâmplat, soţia dorită i-a fost asigurată 
de Tsunemună, pe care Bamboku, recunoscător, l-a declarat 
binefăcătorul vieţii sale. Şi totuşi, negustorul se aştepta să 
plătească scump pentru această favoare, iar în această 
dimineaţă avu deodată revelaţia că sosise ziua plăţii. 

— Aveaţi o rugăminte. Acum, spuneţi-mi care este aceea. 
Sunt mai mult decât dornic să vă ofer tot ce am, să vă 
mulţumesc. 

— Nu, Bamboku, nu am venit aici să-ţi cer bani sau 
altceva. Dimpotrivă, am o propunere care îţi va aduce profituri 
însemnate. 

— Ei, bine, sună prea ademenitor ca să fie adevărat, mai 
ales în această perioadă a anului. 

— Nu e prea ademenitor să fie adevărat. Dar trebuie să-mi 
promiţi că vei fi de acord cu asta, sau să refuzi încă de dinainte 
ca eu să deschid subiectul. 

— Bineînţeles, nu am cum să refuz. Este ceva de taină? 

— Bamboku, poţi cere mai întâi ca jaluzelele să fie trase, 
să nu fim întrerupţi de nimeni? 

Tsunemun€ începu să-i povestească lui Bamboku o parte 
a uneltirii. Zărind o pâlpâire de interes în ochii negustorului, 
adăugă, în timp ce îl privea iscoditor: 

— Dacă reuşeşti să faci acest lucru, îţi garantez că vei 
avea parte de orice ne vei cere. Bamboku, ne vei lăsa să ne 
folosim de casa ta? Nu putem risca să ne întâlnim în afara 


porţilor oraşului. Cred că acest cartier comercial aglomerat este 
locul cel mai sigur pentru noi. Şi, în plus, unii dintre noi vor veni 
deghizați. 

Tsunemune€ mai avu să-i facă o propunere: 

— În toţi aceşti ani de după sfârşitul Războiului Hogen, a 
existat o interdicţie strictă în privinţa armelor, iar nouă ne 
lipseşte echipamentul necesar, de aceea, tu ne vei procura tot 
ce ne trebuie. Totul în cel mai mare secret, mă înţelegi. 

Tsunemune€ nu plecă până la ora prânzului. Intre timp, 
soţia lui Bamboku le pregăti şi le servi o masă delicioasă, 
inclusiv o carafă de vin aromat din China, procurat din piaţă de 
la negustorii care făceau în mod regulat schimburi de bunuri 
aduse de peste mări şi ţări. Când Tsunemune fu gata de 
plecare, ieşi discret pe o poartă din dos şi se îndreptă spre râu, 
unde îl aştepta trăsura. Descoperi că boul de la trăsură aţipise în 
soarele iernii, iar îngrijitorul său stătea întins pe iarbă, dormind. 
Tsunemune€ aruncă o privire peste râu, spre zidurile şi copacii 


Rokuharei, de pe celălalt mal. 
XXX 


De când Războiul Hogen se încheiase, Kiyomori îşi făcuse 
un obicei din a spune: 

— A sosit timpul să fac un pelerinaj la Sanctuarul Kumano, 
să îmi arăt recunoştinţa. Anul ăsta mă voi duce, negreşit. 

Ultima lui călătorie avusese loc în 1154, în anul de după 
moartea tatălui său Tadamori. 

Mama vitregă a lui Kiyomori, Ariko, era în vizită la 
Rokuhara, când Kiyomori spuse, pe jumătate batjocoritor: 

— N-am mai trecut de atât de mult timp pe la Altarul 
Kumano, încât sunt sigur că zeii mă vor pedepsi. 

— Kiyomori, eşti prea neobrăzat, spuse cu asprime Ariko. 
Dacă vei continua să huleşti atât, vei ajunge într-o zi să îţi pară 
rău. Bunul tău tată, Tadamori, a fost un om cu adevărat pios, 
dar tu nu îi semeni câtuşi de puţin în privinţa asta. Trebuie să îţi 
aminteşti că eşti, până la urmă, capul unei familii, şi din acest 
moment trebuie să ai grijă cu astfel de lucruri. 

Reproşul lui Ariko îl făcu pe Kiyomori să tacă. Nu se 
simţise niciodată în largul lui în prezenţa ei. După moartea 
soţului ei, Ariko se călugărise şi se mutase într-un loc din partea 
de miazănoapte a capitalei, unde îşi trăia zilele consacrându-se 


pe deplin religiei. Venea adeseori în vizită la Rokuhara, şi, în 
aceste momente, Kiyomori se simţea certat ca un copil zvăpăiat, 
obligat să se supună sfaturilor ei care izvorau din intenţii bune. 
Ceea ce îl făcea cel mai mult să se controleze era obiceiul 
mamei lui vitrege de a repeta în fiecare propoziţie: „bunul tău 
tată, răposatul Tadamori“. Nu doar Kiyomori, ci şi soţia lui, 
Tokiko, era copleşită de Ariko. Aceasta îşi păstra dragostea 
neascunsă pentru nepotul ei cel mai în vârstă, Shigemori. Vedea 
în el un tânăr cu o purtare de toată lauda, care, spre deosebire 
de Kiyomori, nu era doar grijuliu, ci şi mai blând şi mai atent cu 
ea decât oricine altcineva din gospodărie. 

— Ar trebui să faci acest pelerinaj la Kumano, înainte de 
orice altceva. la-l şi pe Shigemori cu tine. Rugaţi-vă pentru 
iertarea necuviinţelor voastre din trecut, şi cereţi 
binecuvântarea pentru voi înşivă şi pentru liniştea căminului 
vostru. 

Ariko îl imploră din tot sufletul pe Kiyomori să se ducă la 
Sanctuarul Kumano, iar el se arătă mai mult decât dornic să i se 
supună. De când fusese însărcinat cu supravegherea 
construcţiei unui templu la Shirakawa, nu putuse pleca până 
când sarcina nu fusese încheiată. Pe toată durata toamnei, 
Shinzei îl consultase mereu pe Kiyomori în chestiuni legate de 
diverse reforme civile şi, deşi Kiyomori avea prea puţin timp 
liber la dispoziţie pentru a-şi vedea de ale lui, se bucura să 
încerce gustul politicii sub supravegherea lui Shinzei şi se 
aştepta la o scădere a sarcinilor lui pe la mijlocul lunii 
decembrie. Când aduse vorba de intenţia de a pleca la Kumano, 
Shinzei aprobă planul din toată inima, ba chiar îi trimise un 
cadou de despărţire. 

Cu câteva zile înainte de data plecării, Kiyomori îl trimise 
pe fratele său Tsunemori la Eguchi, să caute loc de popas 
pentru grupul său şi să închirieze bărci care i-ar fi ajutat să 
parcurgă o parte din drumul spre Kumano. Pe 4 decembrie, 
Kiyomori, însoţit de fiul său cel mai în vârstă, Shigemori, de 
Mokunosuke şi de un cortegiu format din cincizeci de slujitori, 
părăsi Rokuhara. Primul lor popas de noapte fu la Eguchi, unde 
ajunseră după o călătorie în aval pe râul Yodo. Puteau să 
meargă spre Kumano pe uscat sau pe mare, dar, cu un grup 
atât de numeros, era preferată de obicei călătoria pe mare, 
pentru că o ambarcaţiune spațioasă îi putea duce pe toţi în cea 


mai mare parte a drumului. 

În aceeaşi seară, Kiyomori ajunse la Eguchi, unde îl 
aştepta Tsunemori. Dat fiind că un grup de cincizeci de oameni 
nu putea înnopta într-o singură casă, Kiyomori şi Shigemori 
ajunseră să stea în hanuri diferite. Kiyomori, care făcuse un 
jurământ de abstinenţă până la încheierea pelerinajului, se 
pregăti să se retragă devreme, fără a fi interesat de băutură şi 
petreceri, cum era obiceiul locului. Numai câteva lumini mai 
ardeau în hanul liniştit. 

— Stăpâne... îmi cer iertare dacă te tulbur. 

— Ah, Bătrâne, tu erai? Ce ai păţit? 

— Fratele tău m-a trimis la tine cu un mesaj. 

Mokunosuke îngenunchie în camera alăturată şi cercetă 
chipul lui Kiyomori, să vadă cum primea acesta vestea. 

— E o noapte cumplit de rece, Bătrâne; mai bine intră şi 
închide uşa după tine. 

Văzând că stăpânul lui nu era într-o dispoziţie proastă, 
Mokunosuke€ veni mai aproape, îngenunche în faţa lui şi începu 
să-i povestească tot ce îi spusese Tsunemori. 

Acum, Mokunosuke avea 80 de ani, dar rămăsese acelaşi 
slujitor căruia Kiyomori i se adresase cu afecţiune, încă din 
copilărie, cu numele „Bătrâne“. Bătrânul adjutant, de atâta 
vreme martor al zbuciumelor omeneşti, pe care acum le privea 
la fel de senin precum alţii s-ar uita la zborul unei viespi sau al 
unui fluture, la creşterea înceată a unui copac sau a unei flori, 
nu îi zise decât o istorisire şoptită, monotonă, care părea 
murmurată de o mască încoronată cu plete albe ca zăpada. 

Dar Kiyomori fu uimit de ceea ce auzea. Carevasăzică, 
proprietăreasa acestei case în care stăteau era văduva unui 
curtean şi devenise călugăriţă budistă. Erau mulţi care o 
cunoscuseră în vremuri de mult apuse; fusese o dansatoare 
vestită în capitală, iar după aceea devenise amanta Împăratului 
Shirakawa, care o dăruise de soţie lui Tadamori al clanului 
Heike. Avusese mai mulţi fii de la Tadamori şi era cunoscută ca 
Doamna din Gion. 

Kiyomori se luptă o clipă cu vâltoarea simţămintelor pe 
care i le redeşteptase această poveste, apoi se întoarse cu o 
faţă posomorâtă spre Mokunosuk€. Tsunemori îi jucase o festă, 
simţea Kiyomori. Ea era propria lui mamă, această mamă 


grozavă a lui care îşi părăsise cu atât de mult timp în urmă soţul 
sărăcit şi fiii. Încetase de mult timp să se gândească la ea, şi 
refuza să se gândească la ea ca la o mamă, dar, din câte se 
părea, Tsunemori n-o uitase nici o clipă. El îi descoperise cumva 
ascunzişul, o adusese la patul de moarte al lui Tadamori, şi chiar 
şi după aceea continuase, din câte se părea, să o vadă, 
ascunzându-şi întâlnirile cu ea atât de Kiyomori, cât şi de mama 
lui vitregă, doamna Ariko. 

— Bătrâne, spune-i lui Tsunemori că... 

— Aşa... 

— Poate că el a avut o astfel de mamă, darea nu e în nici 
un caz a mea. Nu am nici o dorinţă s-o revăd. Nu am nici un 
motiv să o vizitez. Spune-i asta. 

— Nu ai nici o dorinţă să o revezi? 

— De ce ar trebui să am simţăminte de vreun fel sau altul, 
Bătrâne? Tu ar trebui să ştii asta mai bine decât oricine. De ce 
să scormonim prin cenuşa trecutului? 

— Ţi-am spus totul având în minte numai asta. 

— Şi atunci, de ce ai mai venit la mine? Mi-ai distrus prima 
noapte a călătoriei. 

— Mi-a fost teamă că asta se va întâmpla, dar fratele tău 
părea să creadă că, dacă tot te duceai la Kumano, n-ar fi o idee 
rea, în amintirea răposatului tău tată, să îţi consolezi bătrâna 
mamă, iar mie mi s-a părut că vorbea deschis. 

— Ce-i asta? Indrăzneşti să stărui cu vorbele? Ţi-am spus 
deja că nu am o astfel de mamă, tâmpitule! Oricine sau orice 
este ea, să se ducă Tsunemori şi să îi vorbească, dacă i se pare 
că îi va fi de vreun folos. Eu sunt obosit - ba nu, adormit. Unde e 
dormitorul meu? 

Servitorul care aţipise în spatele lui Kiyomori se trezi dintr- 
odată şi clipi năuc la auzul vocii stăpânului său. Ridicându-se 
iute în picioare, îl călăuzi cu o lampă în mână. 

Ceva mai încolo, după ce toţi servitorii se băgaseră de 
mult în pat, pe la ora la care Kiyomori ar fi trebuit să fie adormit, 
o siluetă se strecură pe furiş afară din camera lui. Mokunosuké, 
care încă nu dormea, o urmări trecând de-a lungul coridorului, 
umblând neîndemânatic cu o jaluzea, apoi scoțând zăvorul unei 
uşi. Suspicios, Mokunosuke i se adresă. Kiyomori se întoarse 
surprins şi se uită cu atenţie în locul din care venea vocea; 
zâmbi repede în întuneric: 


— ...Tu erai, Bătrâne? 

— Stăpânul meu, ce te face să ieşi în grădină într-o noapte 
friguroasă ca aceasta? 

— Prima noapte într-un loc străin mă face să rămân de 
obicei cât se poate de treaz. Nu ştiu de ce, dar n-am mai putut 
să adorm. Sincer să fiu, Bătrâne, m-am răzgândit după ce mi-ai 
spus tot. Ştii cumva unde sunt? 

— Ce să fie, stăpâne? 

— Apartamentele doamnei despre care a vorbit 
Tsunemori. 

— Te-ai hotărât să o vizitezi, în cele din urmă? 

— Aăă... da, se scărpină Kiyomori la ceafă, stânjenit. Până 
la urmă, dacă stau să mă gândesc mai bine, trebuie să aibă în 
jur de 60 de ani. lată-mă, sunt pe cale să împlinesc 43 de ani-e 
ridicol să las trecutul să mă împiedice s-o văd, mai ales dacă, 
aşa cum se vede, ne aflăm sub acelaşi acoperiş. Incep să simt 
că s-ar putea să îmi pară rău dacă plec fără s-o văd. 

— A, e un gând cât se poate de bun. 

— Bătrâne, crezi că ar fi mai bine să fac astfel? 

— Sperasem de la bun început că o să te porţi aşa ca 
acum. Ar fi taman ce şi-ar fi dorit tatăl tău să faci. 

— E adevărat. El nu era un încăpățânat ca mine. Chiar 
înainte ca tatăl meu să moară, Tsunemori a adus-o în taină la 
căpătâiul patului lui, şi am ascultat ce i-a spus femeii ăsteia, 
care a fost întotdeauna atât de rea cu el. 

— Da, ştiu tot ce s-a întâmplat în acea dimineaţă. 

— Bătrâne, am plâns în timp ce trăgeam cu urechea - din 
cauza marii lui iubiri, din cauza a tot ce i-a spus el uneia care l-a 
rănit cu atâta cruzime. 

— În ochii stăpânului, ea era o femeie demnă de toată 
mila. Probabil că asta a simţit şi în nenumăraţii ani de dinainte 
ca, într-un târziu, să se despartă. 

— Nu am cum să sper să ajung ca el. Dar sunt bărbat şi 
am patruzeci şi ceva de ani. Orice s-ar fi întâmplat, nu pot trece 
peste faptul că ea m-a născut pe mine - pe acest Kiyomori. Pot 
cel puţin să urmez pilda de purtare filială dată de Tsunemori şi 
să mă întâlnesc cu ea de această dată. Du-mă la ea, Bătrâne. 

În acea noapte, Kiyomori îşi vizită mama, cu care 
Tsunemori îşi petrecuse deja şi seara. 

Nu era aşa cum se aşteptase Kiyomori să o găsească. Nu 


părea să fie nici tristă, nici singuratică, ci, dimpotrivă, se vedea 
că îi place viaţa ei de acum. Mobilierul din camera ei se potrivea 
cu eleganța şi confortul pe care le apreciase dintotdeauna. 

— Domnule Harima, i se adresă ea lui Kiyomori, 
Tsunemori este atât de stânjenit încât a venit aici la Eguchi plin 
de temeri şi de nelinişti, dar tu ai descoperit în tinereţe plăcerile 
care pot fi găsite în casele de pe Drumul al Şaselea, aşadar 
trebuie să mai treci pe aici pentru puţină veselie. Şi, ori de câte 
ori vii la Eguchi, trebuie să te opreşti pe aici şi să le laşi pe fetele 
mele să te distreze - sunt numeroase şi toate sunt superbe. 
Dacă nu ai fi fost în drum spre Kumano, le-aş fi chemat încoace, 
să le vezi cu ochii tăi. 

Asta era ea - mama lui. Kiyomori înţelese. Ea îl convinsese 
pe Tsunemori să facă în aşa fel ca el, Kiyomori, să stea aici, 
pentru a-l putea întâlni. Vorbea cu uşurinţă, netulburată, fără 
urmă de stânjeneală. Spre uimirea lui, Kiyomori crezu că 
înţelege din glasul ei şi mândria pe care o simţea faţă de localul 
asta. 

Luat prin surprindere, se holbă la mama lui. După 
înfăţişare, ti-ar fi fost greu să-i crezi că se apropia de şaizeci de 
ani; şi exista ceva numai al ei, ca un parfum stăruitor, pe care 
Kiyomori îl recunoscu de-acum: era farmecul fără greş care îl 
făcuse odinioară pe un monarh să o curteze şi pe Tadamori să 
închidă ochii la toate infidelităţile şi capriciile ei, pentru atât de 
multă vreme. lar Kiyomori continua să-i asculte tăifăsuiala: 

— Ce plăcere să te avem alături de noi! Ce păcat că eşti 
sub jurământ de abstinenţă. Dar trebuie să mai treci pe aici, prin 
Eguchi, două sau trei nopţi în drum spre casă şi să ne oferi 
onoarea tovărăşiei tale. Eguchi e un loc plictisitor în timpul 
iernii, când avem prea puţini oaspeţi distinși. 

În timp ce glăsuia astfel, în largul ei, fără să spună mare 
lucru, părea că nu îşi dă seama de faptul că era mama a patru fii 
maturi. În modul în care vorbea nu se simţea nici un strop de 
tandreţe maternă sau de bucurie că îşi vede fiii deveniți bărbaţi; 
părea că l-a uitat chiar şi pe Tadamori. Părea să-şi fi şters din 
minte acea bucată din trecutul ei, la fel de firesc şi de uşor 
precum îşi îndepărta vopselurile cu care continua să se 
înfrumuseţeze. 

— O femeie cât se poate de norocoasă, se gândi Kiyomori. 

Începu să se considere pe sine un om tare caraghios. Nu 


avea de ce să fie supărat pe ea, era atât de îngrozitor de 
uşuratică. Nu avea cum să fie altfel. Era curtezana înnăscută. 
Natura o făcuse ceea ce era, nu mama lui era de vină. Kiyomori 
era fericit şi uşurat de faptul că fusese de acord să o 
întâlnească, pentru că nu mai simţea nici urmă de ranchiună 
faţă de ea. Nu avea de ce s-o învinuiască, viaţa unei dansatoare 
era un lucru firesc pentru ea; era o greşeală să-ţi doreşti ca ea 
să fie altfel. Kiyomori cercetă chipul şi gesturile mamei lui - 
aceasta era viaţa care o făcea să prospere şi care îi dăruia cea 
mai multă fericire. lar el pierduse toţi aceşti ani măcinându-se 
înlăuntrul lui, în tăcere, şi pretinzându-i să fie altfel. 

— Mamă - vreau să spun, buna noastră gazdă - nu primim 
şi noi nişte vin în timp ce vorbim? Nu va trebui să amânăm asta 
până la întoarcerea mea. Nişte vin - cât se poate de mult? 

Mama lui izbucni în râs, încântată. 

— Vin? Va fi uşor de găsit. Veniţi încoace, strigă ea, 
bătând din palme pentru a chema slugile. 

Apăru de îndată o servitoare, care primi în şoaptă câteva 
porunci. La puţin timp după plecarea ei, apărură trei dansatoare 
cu lămpi, iar încăperea fu inundată de lumină. Apoi, slugile 
aduseră băutură şi mâncare. 

— Buna noastră gazdă, acestea-s toate fetele pe care le 
ai? 

— Mai sunt câteva. 

— Dacă tot am ajuns aici, am putea să le chemăm şi pe 
ele să vină. Tsunemori... 

— Da? 

— Ai venit vreodată pe-aici pentru nişte distracţie? 

— Eu? Niciodată. 

Tsunemori părea îmbufnat. Se simţea singur, ca un intrus, 
în timp ce îi privea pe Kiyomori şi pe mama lui. 

— Aceasta este o casă a plăcerilor. Această doamnă este 
gazda noastră. Nu mai fi atât de posomorăt. 

Kiyomori îşi umplea iar şi iar cupa cu vin şi îl îndemnă pe 
fratele său să facă la fel. 

— Haide, trebuie să bei şi tu. 

— O să beau pe drumul de întoarcere de la Kumano. 

— Ţi-e frică să bei cu fratele tău, care a căzut atât de 
repede în ispită, râse Kiyomori. Nu mai fi atât de sălbatic, 
Tsunemori, nu ai de ce să-ţi faci griji. Beau în amintirea tatălui 


nostru, înainte să plecăm la Kumano. 

— Dar de ce? 

— Nu vezi de ce? Nu poţi înţelege că, pe patul său de 
moarte, îşi dorea cu atâta înfrigurare să fim fericiţi? 

— Chiar aşa a fost? 

— De aceea fac eu lucrul ăsta - pentru ca sufletul lui să se 
poată odihni în pace. Sunt sigur că zeul Sanctuarului Kumano o 
va vedea ca pe un gest filial şi nu va trimite nici un blestem 
asupra ta, Tsunemori. Hai, bea şi fii vesel. 

De-abia termină Kiyomori de vorbit, că încăperea se 
transformă într-o privelişte orbitoare, în clipa în care intrară mai 
mult de zece dansatoare, una mai frumoasă decât alta. Kiyomori 
atinse o cupă de vin cu buzele, apoi o întinse uneia dintre ele; o 
mână subţire se întinse după cealaltă, s-o primească. 

— Domnul Harima e într-o dispoziţie de zile mari, glumiră 
dansatoarele. Apoi izbucniră în râsete delicate şi începură să 
tăifăsuiască. Kiyomori, cu obrajii rumeni din cauza vinului, fu 
cuprins de o ameţeală plăcută, cucerit de parfumul pudrei şi de 
imaginea podoabelor sclipitoare pentru păr. 

— Tobe, tobe! Să danseze cineva! strigă el cu o voce 
groasă. 

— Domnul Harima ne porunceşte să dansăm. Haideţi, 
dansati şi cântaţi. 

Se auzi un zumzet entuziast, apoi mânecile şi fustele lungi 
fluturară în timp ce dansatoarele se ridicau în picioare. Traseră 
deoparte panouri, scoaseră uşi glisante şi două camere se 
reuniră dintr-odată, pentru a crea mai mult spaţiu. Cineva aduse 
o harpă, tobe mari fură montate pe suporturile lor, iar flautele 
apărură din husele lor de mătase. 

O dansatoare cu un coif înalt pe cap, purtând o sabie 
subţire, suflată cu aur pe laturi, apăru lunecând din aripa în care 
locuiau femeile şi trecu podul care ducea spre această cameră. 
Ţinea un evantai ridicat, pe care îl făcea să plutească şi să se 
rotească în ritmul unui cântec binecunoscut. Mişcarea 
curgătoare a picioarelor, unduirea coapselor şi rotunjimea 
umerilor ei păreau să se topească şi să devină una cu muzica. 
Kiyomori lăsă cupa din mână şi se holbă la silueta care se mişca, 
nebăgând deloc în seamă dansul. Ochii lui se aţintiră stăruitor 
asupra feţei acoperite cu un strat gros de pudră, sub coiful 
împodobit cu voal auriu. Dintr-o dată, fu cuprins de nelinişte şi 


începu să nu-şi mai găsească locul pe scaun. Ochii dansatoarei 
nu urmăreau decât coregrafia dansului şi nu rătăceau nici o 
clipă înspre el. Nerăbdarea se arăta în fiecare trăsătură a feţei 
lui Kiyomori. Ce dans nesuferit! Gata cu tobele şi cu flautele! 
Când aveau de gând să dispară, să poată şi el vorbi între patru 
ochi cu femeia asta? A 

Dansul se termină. Muzica se întrerupse brusc. În timp ce 
dansatoarea lunecă pe podea într-o reverență adâncă, celelalte 
artiste se îngrămădiră în jur, să-i umple cupa lui Kiomori. 

— Nu mă deranjaţi! Daţi-vă la o parte din calea mea! 
Aduceţi-o înapoi pe dansatoarea aceea! pufni el, împingând 
femeile la o parte cu coatele, nerăbdător, şi făcând semne în 
faţă cu cupa de vin. 

Dar dansatoarea plecase deja din încăpere cu paşi iuți şi 
uşori, trecuse podul şi dispăruse în apartamentele femeilor. 

Kiyomori continuă să o cheme, şi le trimise pe celelalte, 
una câte una, să o aducă, dar dansatoarea refuză să apară. 

Apoi, una dintre femei spuse: 

— Nu ştiu unde s-a ascuns, dar nu e de găsit pe nicăieri. 

Kiyomori era cuprins de furie. Rareori se întâmpla să bea 
atât de mult sau să se comporte atât de grosolan. 

— Cum, ea se pretinde a fi dansatoare? Ea se numea 
odinioară Ruriko şi era nepoata nobilului Nakamikado! Ea este 
Ruriko, sunt sigur de asta! Hei, gazda noastră, de ce o ascunzi? 

Kiyomori îşi aruncă pocalul pe jos şi se întoarse plin de 
mânie spre proprietăreasă, dar aceasta părea la rândul ei 
ameţită şi se agăța clătinându-se de o spetează. Izbucnirea lui 
Kiyomori şi acuzaţiile lui înverşunate nu izbutiră decât să o 
înveselească, făcând-o să izbucnească în hohote de râs. 

— Aşadar, Domnul Harima n-a uitat-o niciodată? Incă şi-o 
mai aminteşte? Ai iubit-o atât de mult, că n-ai reuşit s-o uiţi? 

— E monstruos! Femeie diabolică! 

— De ce? Ce te face să spui una ca asta? 

— Propria ta lipsă de ruşine e treaba ta, dar ai târât-o pe... 
pe fata aceea tânără, nevinovată, pe Ruriko, în mocirlă, alături 
de tine! 

— Era o protejată a familiei Nakamikado. De fapt, n-avea 
tată, iar eu am susţinut-o. Eu însămi am învăţat-o să danseze, 
să cânte la diverse instrumente muzicale şi am transformat-o 
într-o femeie care poate să se descurce singură pe lume, cu 


mândrie. Cu ce am greşit? 

Kiyomori se trezi brusc din beţie şi clătină din cap: 

— A fost un lucru greşit; dacă Ruriko ar fi primit o creştere 
adecvată, ar fi putut deveni o soţie bună pentru un bărbat, dar 
tu ai otrăvit-o, ai pregătit-o să devină o târfă. 

— Domnule Harima, îmi aminteşti într-o oarecare măsură 
de răposatul tău tată. Înseamnă ceva dacă o femeie alege să 
devină târfă, sau orice altceva îşi doreşte? Dacă Domnul Harima 
e atât de indignat astăzi, de ce nu a încercat să o curteze mai 
serios când Ruriko şi cu mine locuiam la familia Nakamikado? 
Nu eşti şi tu vinovat pentru că ai fost un laş?... Şi totuşi, nue 
prea târziu. Mai treci pe la noi la întoarcerea din Kumano. O să 
am o discuţie serioasă cu Ruriko şi sperăm să te vedem din nou 
pe la noi. 

Şi nu peste mult, Kiyomori şi proprietăreasa râdeau iar în 
hohote, plângeau jalnic, îşi ofereau unul altuia cupe cu vin şi 
schimbau glume care îi stânjeneau pe ceilalţi, până când 
Kiyomori se scufundă în toropeală, alături de gazdă, care 
adormise cu capul pe braţul lui. 

Tsunemori şi Mokunosuke îl cărară pe Kiyomori până în 
pat. Când acesta se trezi, a doua zi dimineaţa, se pomeni că era 
în propria lui cameră, de parcă nimic neobişnuit nu s-ar fi 
întâmplat. 

— V-aţi trezit, domnule? V-am pregătit apa. 

O servitoare tânără sosi cu salutul obişnuit, cu care 
Kiyomori îşi începea ziua. Un lighean cu apă îl aştepta, aşezat pe 
un suport, lângă fereastră. Kiyomori aruncă o privire afară, în 
timp ce se spăla pe faţă şi îşi netezea părul. Era o zi însorită şi 
caldă pentru luna decembrie. De la această fereastră se vedea 
râul. Plescăitul vesel al văslelor, însoţit de cântece, îi ajunse 
până la urechi; erau zgomotele făcute de mateloţi, care îl 
aşteptau cu nerăbdare să pornească. El încercă să-şi regăsească 
chipul solemn şi inspiră adânc aerul înviorător al dimineţii. Până 
la urmă, era în drum spre Sanctuarul Kumano şi s-ar fi cuvenit 
să fie într-o dispoziţie serioasă... 

În timp ce lua în mare grabă micul-dejun, diverşi membri 
ai cortegiului său începură să apară şi să îl salute. Şi Shigemori 
sosi, comportându-se ceremonios cu tatăl său. | se păru că 
acesta este destul de întunecat, dar ceilalţi făcură tot posibilul 
pentru a-i reda buna-dispoziţie lui Kiyomori, printr-o conversaţie 


despre călătoria care îi aştepta. 

Înlăuntrul său, Kiyomori râdea de sine. Nimeni nu părea să 
ştie ce se întâmplase în noaptea care trecuse şi totuşi, ceva tare 
întristător se îmbina cu disprețul de sine care-l încerca. 

Trei corăbii uriaşe îi aşteptau în depărtare. Curentul era 
scăzut, iar bărcile mici transportară cortegiul, în grupuri de câte 
cinci sau şase, până la cele trei ambarcaţiuni ancorate în estuar; 
ţărmul era invadat de o mulţime de gură-cască, neobişnuit de 
veseli. 

— Ei, bine, Tsunemori, te las să ai grijă de Rokuhara, 
spuse Kiyomori, în timp ce se pregătea să urce într-o barcă. 

Tsunemori, care se întorcea direct în capitală, răspunse: 

— Foarte bine. Îţi doresc o călătorie liniştită. 

Kiyomori rămase în picioare în barcă, învăluit în lumina ce 
se oglindea în apă. Întregul țărm se întindea acum în faţa lui, în 
timp ce ambarcaţiunea se îndepărta de plajă, iar Kiyomori izbuti 
să cuprindă într-o privire şirurile de oameni care se 
îngrămădeau la marginea apei. lat-o şi pe mama lui, în mijlocul 
unui grup de femei îmbrăcate în haine vesele, unele purtând 
pălării cu boruri largi, altele învăluite în mantii şi altele cu capul 
gol, dezvăluindu-şi părul strălucitor şi negru ca smoala. Mai 
multe evantaie fluturară în direcţia lui, în semn de bun-rămas, 
dar ochii lui Kiyomori, îngustaţi în căutarea unei anumite feţe, 
nu putură descoperi ceea ce îşi doreau. Tulburat, se întrebă 
dacă nu cumva noaptea trecută fusese unvis. 

Călătoria de pe mare dură mai multe zile. Cortegiul lui 
Kiyomori debarcă în Golful Waka. Restul traseului urma să fie 
parcurs în şa, cu un şir de cai de povară. Prima lor oprire fu pe 
13 decembrie, la ora prânzului, când oamenii din alai poposiră la 
hanurile din Kiribe. Aici îi ajunse din urmă un curier, într-un 
târziu. Venise într-un galop turbat de o zi şi o noapte, de la 
Kyoto. 

— S-a întâmplat ce era mai rău, domnule. Un război civil 
mai cumplit decât ultimul! 

— Cum? În capitală? Cine sunt conducătorii? 

Fiecare dintre cei de faţă păli, auzind veştile cumplite: 
erau năuciţi şi abia izbuteau să se bâlbâie de uimire - erau la o 
distanţă atât de mare, nu aveau arme, era momentul cel mai 
prost cu putinţă! Kiyomori gemu în sinea lui, întrebându-se dacă 
nu cumva totul era o pedeapsă din partea zeului necruţător al 


Sanctuarului Kumano. 


Capitolul XXI 
Nas-Roşu negustorul 


Dimineaţa sclipea de brumă. Piaţa de lângă poarta de pe 
Drumul al Cincilea fremăta deja din cauza mulțimilor. Agitaţia şi 
tumultul se auzeau şi peste drum, în prăvălia impunătoare a lui 
Nas-Roşu, ba chiar şi în aripa de locuit a casei sale. Renumit 
pentru faptul că se trezea atât de devreme, Nasul se întorcea 
chiar acum după una dintre tranzacţiile sale obişnuite. Podoaba 
de la care i se trăgea numele, mai rumenă decât oricând, scotea 
dâre de respiraţie îngheţată, ca a unui cal. In loc să se oprească 
şi să se încălzească la focul care ardea, porni ţintă spre aleea de 
căsuțe închiriate în care locuiau vânzătorii din prăvălie. 

— Vai, vai! Voi de-abia vă adunaţi? Vă ia prea mult timp 
să vă pregătiţi! Haideţi, grăbiţi-vă - ceva mai multă sârguinţă, 
voi de colo! 

Nasul se întoarse în altă direcţie, spre alt pâlc de case, şi 
începu să strige la fetele care lucrau în prăvălie. 

— E ultima lună a anului, totuşi! Nu îşi dă nimeni seama 
că astăzi e 3 decembrie? Voi, fetelor, dacă aveţi de gând să 
apăreţi gătite frumos de Anul Nou, va trebui să puneţi osul la 
treabă şi să vindeţi una-alta. 

Apoi, Nasul se îndreptă spre aripa propriei lui case şi, 
ajungând pe veranda care dădea către o curte interioară, răcni: 
— Umeno! Umeno! Adu-mi micul dejun, micul dejun! 

Desfăcându-şi sandalele, intră în casă. 

Soţia lui îi aşternu grăbită masa, punându-i în faţă soţului 
ei destoinic nişte terci aburind, peşte uscat şi murături. 

— Cât frig ai avut de îndurat în dimineaţa asta - erau şi 
turțuri! 

— Asta nu e nimic, răspunse Nasul, suflând zgomotos în 
farfuria de terci. Vine luna decembrie, şi fiecare suflet trebuie să 
se trezească pe când încă e întuneric - trăsurile şi boii muncesc 
din greu, numai angajaţii noştri de la prăvălie, care nu ştiu ce 
înseamnă foamea, sunt o haită de puturoşi. Ah, Shika e în 
magazin? Spune-i să vină încoace. 

O servitoare fu trimisă să-l aducă. Shika era funcţionarul- 
şef. După vizita lui Tsunemuné, cu o dimineaţă în urmă, Nasul îl 
făcuse părtaş la taină pe Shika şi îl dăscălise cu grijă să fie atent 
la fiecare cumpărător care trece pragul prăvăliei. 


— Shika, n-ai văzut nici un om curios prin preajmă, nu-i 
aşa? 

— Totul e bine în prăvălie. Am afişat un semn care spune 
că prăvălia este închisă până la sfârşitul anului. 

— E posibil să apară iscoade sau cineva din Rokuhara, 
deghizat. 

— E şi mai important să supraveghem cu grijă ce văd şi ce 
vorbesc oamenii noştri. 

— De aceea îi trimit pe străzi, să vândă marfă, începând 
de azi, iar ei se şi codesc cât pot când vine vorba de aşa ceva. 
Le-am ţinut cu puţin timp în urmă o predică. Poate te duci şi tu 
să vorbeşti cu ei, şi-i verifici. Să se ţină de treabă, Shika. 

— Aveţi dreptate. Mă duc chiar acum! 

— la stai puţin, mai am un lucru de zis. Eşti sigur că 
plătica pe care am comandat-o de la piaţa de peşte va ajunge 
azi încoace? Azi suntem în 3 decembrie, mâine pe 4 - iar mâine 
va fi deja prea târziu. 

— Bărcile pescarilor pornesc pe râul Yodo în zori, şi nu 
putem aştepta prada decât cu mult după ora prânzului. 

— Când soseşte comanda, va trebui să îţi cer s-o însoţeşti 
pe stăpâna ta. 

— Da, desigur. 

O scenă zgomotoasă avea loc în faţa depozitelor, unde 
vânzătorii - bărbaţi şi femei - îşi luau mărfurile pe umeri şi se 
pregăteau să pornească. Era un obicei al negustorilor din Kyoto 
să trimită vânzători ambulanți pe la sfârşitul anului până în 
oraşele apropiate sau districtele îndepărtate, cu marfă. Dintr-un 
motiv încă neghicit, însă, Nasul îşi trimitea mărfurile mult prea 
devreme în acest sezon. 

Shika îl urmări din priviri pe ultimul vânzător, în timp ce 
acesta pleca, şi, cu o expresie de profundă uşurare, se întoarse 
la focul care se stingea, să-şi încălzească mâinile. Tocmai în 
acea clipă, în prăvălie apărură doi oameni care trăgeau de nişte 
cărucioare pe două roţi. Fesurile şi hainele lor străluceau, pline 
de solzi de peşte. 

— Bună dimineaţa. la uitaţi-vă la aceste plătici mari - am 
adus cincizeci de bucăţi! Pescarii mi-au spus că nu au avut 
niciodată o pradă atât de bună până acum. Aruncaţi un ochi la 
flăcăii ăştia frumoşi! 

Cei doi bărbaţi descărcară cu mândrie douăzeci şi cinci de 


coşuri, fiecare cu câte două plătici lungi de peste un cot, învelite 
cu grijă în frunze de bambus. 

Nasul apăru în curând. 

— Grozavă treabă, grozavă treabă! exclamă el, cu ochii 
aproape ieşiţi din orbite la vederea unei privelişti atât de 
îmbietoare. la stai - ce s-a întâmplat cu bibanul? E cel mai 
important dintre toate... 

— Ah, bibanul? Stăpâne, n-aţi comandat decât unul, nu-i 
aşa? 

— Ba aşa este - dar e cel mai de seamă. Fără el, cele 
cincizeci de plătici nu preţuiesc nici cât negru sub unghie. 

— lată-l, e chiar aici, şi e un exemplar cât se poate de 
frumos, domnule. Are un coş anume, numai pentru el. 

De îndată ce plecară cei doi bărbaţi, Nasul îi dădu poruncă 
lui Shika să împacheteze iar peştii, cât mai repede, pentru 
daruri. Apoi, acesta încărcă într-o lectică peştii, aşezaţi în coşuri 
căptuşite cu frunze proaspete de bambus şi ramuri înfrunzite, cu 
fructe verzi şi roşii. 

Soţia lui Bamboku, gătită cu ce avea ea mai frumos, porni 
înspre Soare-Răsare, însoţită de Shika şi ce patru servitori care 
cărau două lectici - una plină ochi cu coşurile cu peşti, cealaltă 
cu suluri de mătase şi clondire cu vin chinezesc aranjate cu gust 
- toate ascunse grijuliu sub apărători de hârtie uleiată. După cât 
se vedea, aduceau cadouri pentru o nuntă. După ce traversară 
Podul Gojo, ajunseră la marginea Rokuharei. A doua zi fiind 4 
decembrie, data plecării lui Kiyomori, străzile erau aglomerate 
cu mai mulţi cai, trăsuri şi oameni decât de obicei. 

Soţia Nasului coti după un colţ, spre o aripă în care locuia 
doamna din Rokuhara. La apus de poarta spre bucătărie era 
intrarea femeilor. Acolo, paznicul, căruia Umeno părea să-i fie 
prietenă, îi zâmbi, semn că o recunoaşte, şi o lăsă să intre. 
Umeno dispăru pe după copacii din faţa intrării principale în 
casa Doamnei Harima. 

După ceva timp, Umeno reapăru şi se opri la poartă, să 
schimbe câteva vorbe cu paznicul. 

— Şi cum l-a primit, Umeno? întrebă Nasul cu înflăcărare, 
din clipa în care soţia lui se întoarse acasă. 

— Ah, ar fi trebuit să vezi cât a fost de încântat - şi el, şi 
doamna. 

— Aşadar, ai apucat s-o întâlneşti pe stăpâna casei? 


— Şi nu doar atât - toate darurile au fost descărcate şi 
admirate iar şi iar. 

— Da, destul despre celelalte daruri - dar nu a spus nimic 
despre biban? 

— Nu prea se aşteptau - s-au întrebat de unde ştiai că 
bibanul era un simbol al norocului pentru familia lor, iar sosirea 
lui în ajunul plecării Domnului Harima, au zis ei, era cât se poate 
de norocoasă - un dar inspirat, pentru care nu au avut decât 
cuvintele de laudă. Am fost înduioşată de plăcerea cu care l-au 
primit. 

— Nu ţi s-a întâmplat din greşeală să spui ceva nepotrivit? 

— Nu, nu, n-am scos nici o vorbă despre ştii tu ce..., 
bolborosi Umeno, căreia îi era limpede şi de ce a mers în vizită 
şi cât era de primejdios pentru soţul ei. 

Nasul avea ochiul potrivit pentru a simţi profiturile, 
instinctul de a adulmeca latura folositoare a unei situaţii, de 
aceea, când Tsunemune€ îi dezvălui secretul intrigii curtenilor, 
Nasul îl aprobă pe dată. Până la urmă, nu era el un om de 
afaceri, unul care plecase dintr-un post mărunt de la Curte şi 
ajunsese în scurt timp un negustor bogat? Şi dacă el părea 
dornic să rişte multe pentru încercarea stăpânului său, pe de 
altă parte, nu era nici imbecil, nici atât de nepăsător încât să îşi 
rişte viaţa şi întreaga bogăţie cu uneltirile câtorva aristocrați. 
După cum vedea Nasul lucrurile, un conflict pe faţă, ca acela de 
ultima oară, era de neocolit, şi era în avantajul lui să se pună 
bine cu ambele tabere. Curtenii sau războinicii - indiferent care 
era rezultatul pentru părţile aflate în luptă, Nasul era un 
negustor şi trebuia să-şi vadă de câştigurile lui. 

Nasul le încredinţă aceste taine atât soţiei, cât şi 
funcţionarului-şef. Dacă, pe de o parte, fusese de acord să-l 
ajute pe Tsunemune, nu uitase nici să îi trimită lui Kiyomori un 
cadou de bun-rămas, ales cu toată priceperea. 

De mai mulţi ani, centrul activităţilor capitalei se mutase 
vizibil spre poarta Drumului al Cincilea, şi oamenii obişnuiau să 
spună că acest lucru fusese hotărât de bogăţia din ce în ce mai 
mare a familiei Heike, la Rokuhara. Rokuhara, care se afla pe 
malul opus al râului, se vedea pe deplin de la poartă, iar 
Tsunemune€ presupuse cu viclenie că locuinţa Nasului va stârni 
cel puţin bănuieli. 

De-abia se răspândi vestea plecării lui Kiyomori spre 


Kumano, că uneltitorii începură să grăbească pregătirile. 
Transformară casa lui Bamboku în sediul lor de operaţiuni şi 
acolo puseră la punct planurile finale pentru strângerea armelor 
şi adunarea trupelor. 

O burniţă rece începu să cadă în noaptea de 7 decembrie. 
Teancuri de saci pentru cărbune şi paie, goi, stăteau 
îngrămădite în jurul intrării din spate a casei Nasului. Siluete în 
mantii de paie şi pălării cu boruri largi, altele deghizate în mantii 
preoțești, intrară grăbite, unele după altele, în locuinţa 
negustorului. Câţiva vizitatori îşi priponiră caii de sălciile de la 
intrare, alţii, coborând din trăsuri cu boi, fură însoţiţi iute până în 
casă de însoțitori cu umbrele. 

Aceasta fu ultima dintre întâlnirile tainice convocate de 
către conducătorii conspirației; în afară de cei care se întâlneau 
mereu la vila lui Nobuyori, apărură şi Yoshitomo al clanului Genji 
şi alt membru influent al aceleiaşi familii, Yorimasa. Yorimasa 
cedase insistențelor lui Yoshitomo şi se hotărâse, până la urmă, 
să vină. 

Yorimasa, luptător de 50 şi ceva de ani, era cu mult mai în 
vârstă decât Yoshitomo şi de departe cel mai în vârstă dintre 
toţi cei prezenţi în acea noapte în încăpere. 

— Niciunul dintre noi nu regretă să vă aibă de aliat, spuse 
Nobuyori, întâmpinându-l, iar Korekata adăugă: 

— Venirea dumneavoastră ne încurajează nemăsurat, atât 
de mult încât deja ne simţim siguri de izbânda noastră. 

Fără îndoială, prezenţa lui Yorimasa le dădea curtenilor o 
încurajare de care aveau mare nevoie, pentru că nu era doar 
unul dintre cei zece căpitani numiţi drept apărători ai tronului de 
răposatul Împărat Toba ci, în calitate de comandant al 
depozitului de echipamente militare, nu putea fi lăsat deoparte 
şi faptul că îl câştigaseră de partea lor nu era o izbândă 
măruntă. 

Yorimasa, un bărbat tăcut, rămase oarecum în umbră, 
amestecându-se rar în discuţiile încinse dintre Nobuyori şi 
Korekata. Ploaia încetase şi sufla un vânt aspru, când uneltitorii 
ieşiră în cele din urmă din casa lui Bamboku şi se risipiră unul 
câte unul în noapte. 

In ziua care a urmat, pe 8 decembrie, viaţa din capitală a 
continuat ca de obicei. Dar, pe la miezul nopţii, între 8 şi 9 
decembrie, un tunet înăbuşit care semăna cu o herghelie de cai 


galopând se auzi în ecou pe străzile dintre Drumul al Patrulea şi 
al Şaselea. In scurt timp, călăreţii întunecaţi se adunară la 
Palatul-Mănăstire de pe Drumul al Treilea şi îl înconjurară. La 
fiecare dintre porţile Palatului, armele zdrăngăniră şi caii 
nechezară. Săbiile şi lăncile sclipiră la lumina stelelor; ceva 
aspru şi sălbatic cotropi noaptea împovărată de chiciură. 

Un grup se desprinse din compania de şase sute de 
călăreţi, se aşeză în faţa porţii principale şi, cu o voce aspră, 
pătrunzătoare ca o rafală de vânt iernatic, răcni: 

— E cineva pe acolo? Deschideţi porţile - sunt Vice- 
Consilierul Nobuyori! Am treburi care mă îndeamnă să părăsesc 
capitala! Trebuie să am o audienţă la Maiestatea Sa, de îndată! 

De-abia încetă vocea, că, de îndată, izbucni o gălăgie 
stârnită de soldaţii care începură să bată cu putere în porţi. Se 
auziră strigăte care îndemnau la spargerea porţilor, dar silueta 
de pe cal făcu un semn prin care cerea linişte. Şi totuşi, 
dinăuntru nu veni nici un răspuns. Nu le răspunse decât vântul 
care şuiera dintre două crengi albe, ca nişte oase. 

Fostul Impărat Goshirakawa era încă treaz şi îşi petrecea 
noaptea alături de cei doi fii ai lui Shinzei şi de alţi curteni, cu 
jocuri de mimă şi dansuri, acompaniaţi de muzicienii curţii. Când 
zgomotul paşilor grăbiţi, însoţit de sunete nedesluşite, se auzi 
de-a lungul coridorului, toţi păliră. Primul gând care le trecu prin 
cap fu că e vreun incendiu pe undeva. Cu mai puţin de o lună în 
urmă, unul dintre palatele de la malul râului arsese până la 
temelie, iar o prinţesă care urma să danseze la spectacolul de 
Anul Nou murise în flăcări. 

Teama făcu grupul să înţepenească atunci când un 
demnitar al Curţii năvăli brusc în încăpere, anunțând cu o 
respiraţie întretăiată: 

— Vice-Consilierul este aici, neînsoţit de slugi cu sfeşnice 
şi înconjurat de oameni înarmaţi! Cere o audienţă de la 
Maiestatea Voastră. A venit să-şi ia rămas bun, complet înarmat. 
Nu ne-a dat nici o lămurire pentru o astfel de intrare. Se aud 
strigăte şi tulburări mari pe la porţi. Ascultaţi! 

Spunând acestea, mesagerul deschise uşa. Un val rece de 
aer stinse lumânările şi lăsă încăperea în întuneric. 

— Îi va acorda Maiestatea Voastră o audienţă? 

— Lumină - faceţi-mi lumină! A 

Aflând că era vorba de Nobuyori, fostul Impărat 


Goshirakawa se ridică pe dată în picioare, şi se năpusti de-a 
lungul unui coridor îngheţat. 

În curând, luminile fură reaprinse şi însoţiră silueta care 
alerga prin întregul Palat, până în Camera de Miazăzi. Acolo, 
uşile fură deschise deodată. La lumina lumânării, Goshirakawa 
zări o umbră călare, care i se adresă astfel: 

— Prealuminată Maiestate, am auzit chiar acum un zvon 
potrivit căruia Consilierul Shinzei a făcut acuzaţii nefondate 
împotriva mea şi îşi trimite trupele să mă aresteze; de aceea, 
am decis să părăsesc capitala spre Soare-Răsare, împreună cu 
câţiva dintre soldaţii mei, şi să mă ascund pentru o vreme. Am 
venit să îmi iau rămas-bun de la dumneavoastră. 

Încremenit de acest anunţ, care venea de la unul dintre 
favoriţii săi, fostul Împărat întrebă: 

— Cine a împrăştiat aceste zvonuri fără temei? Sunt doar 
bârfe răutăcioase, Nobuyori, cineva te minte. 

— Nu, nu există nici o îndoială în privinţa acestui zvon. 

— Dar mie nu mi s-a spus nimic... 

— Atunci ce părere are Maiestatea Sa despre asta? 

— Mă voi întâlni personal cu Împăratul şi mă voi asigura 
că aceste acuzaţii împotriva ta vor fi oprite. Dar, Nobuyori, de ce 
eşti înarmat până-n dinţi? 

— Atunci, daţi-mi voie, Maiestatea Voastră, să vă însoțesc 
până la Curte. Voi de colo, aduceţi trăsura! 

— Ce vrei să arăţi cu poruncile astea, Nobuyori? izbucni 
furios Goshirakawa, dar, până să mai apuce să mai scoată o 
vorbă, soldaţii urcară grăbiţi în porticul pentru trăsuri, îl 
înşfăcară şi îl duseră până la una dintre ele. In apropiere îl 
aştepta Consilierul Moronaka. Uimit şi înfuriat de cum se purtau 
cu el, Goshirakawa refuză să urce în trăsură şi se întoarse spre 
general: 

— Moronaka, ce înseamnă asta? De ce aţi venit aici - 
înarmaţi? 

Consilierul făcu un pas în spate, bolborosind: 

— E doar pentru un timp, Maiestatea Voastră. Nu vă 
neliniştiţi. Vă vom aduce înapoi cât de curând. 

În timp ce îşi îngăima justificările, câţiva soldaţi ieşiră în 
faţă, aducând o prinţesă care plângea. Era sora mai mică a lui 
Goshirakawa. Furia fostului Împărat fu înlocuită de înţelegere, 
atunci când o văzu. Fără să mai protesteze, se lăsă azvârlit în 


trăsură, după ea. 

Se dădu un ordin aspru: 

— Când fac semn să pornească trăsura, daţi foc tuturor 
porţilor. Aveţi grijă ca fiii lui Shinzei să nu scape vii. Nu cruţaţi 
pe niciunul dintre cei care se împotrivesc! 

Trăsura porni dintr-odată şi trecu printr-una dintre porţile 
Palatului. În clipa următoare, acestea fură înghiţite de flăcări. 
Bicele pocniră pe spinarea taurului înspăimântat, în timp ce 
roţile mari treceau peste hârtoape şi scârţâiau pe drumul 
îngheţat. Yoshitomo, Nobuyori şi soldaţii lor călare ţinură pasul 
cu animalul de povară, care, înnebunit de armele care zornăiau 
şi de zgomotul făcut de galopul copitelor, se avântă într-o fugă 
turbată până când trăsura se apropie de Poarta dinspre Miazăzi 
a Palatului Imperial. 

— Spre Miazănoapte - spre Poarta dinspre Miazănoapte! 

Suita în neorânduială tropoti de-a lungul pereţilor, tâşni 
spre miazănoapte, apoi năvăli pe pământurile Palatului, oprindu- 
se între porţile interioare şi cele exterioare, lângă Arhive. 

Yoshitomo şi Nobuyori se sfătuiră: 

— Mai bine îi ţinem aici până încetează tulburările din 
oraş. 

Îi conduseră pe Goshirakawa şi pe sora lui până la Arhive 
şi îi încuiară acolo. Gărzile primiră porunca să-i păzească pe 
prizonieri până la viitoare ordine. 

Între timp, Împăratul Nijo fu trezit cu brutalitate de soldaţi 
înarmaţi şi condus de îndată, înspăimântat, până la o clădire din 
partea de miazănoapte a Palatului, unde fu întemnițat. 

Acum, că Împăratul şi fostul Împărat fuseseră daţi la o 
parte, iar soldaţii Genji ocupaseră Casa Gărzilor, tot ce le mai 
rămânea conspiratorilor de făcut era să îi înlăture pe Shinzei şi 
pe Kiyomori. 

În timp ce se îndepărtau călare de Arhive şi făceau ocolul 
zidului care înconjura Palatul spre Soare-Răsare, Yoshitomo al 
familiei Genji, Vice-Consilierul şi oamenii lor văzură Palatul- 
Mănăstire cuprins de flăcări. Întregul cer era luminat ca ziua. 
Fumul înăbuşitor se ridica în valuri spre cer şi năştea o ploaie de 
cenuşă incandescentă, iar printre norii de fum tremurau stelele 
de iarnă, de un albastru nepământean. Calul lui Nobyori dădu 
deodată în spate, în timp ce un grup de soldaţi se apropie de ei, 
agitând sulițe şi lănci. 


Nobuyori scoase fără să vrea un strigăt: 

— Duşmanii! - Genji sau Heike? 

Yoshitomo râse, oprindu-se în spatele lui Nobuyori. 

— Trebuie să fie oamenii noştri, dar nu m-ar mira dacă s- 
ar dovedi că sunt Heike. 

Grupul înaintă spre Nobuyori şi Yoshitomo cu strigăte pline 
de bucurie. Soldaţii se opriră în faţa lor şi le povestiră ce se 
întâmplase în faţa Palatului Mănăstire. Prinseseră şi 
decapitaseră doi dintre consilierii fostului Impărat, spuseră ei, în 
timp ce un soldat întindea o sabie în care erau înfipte două 
capete. Nobuyori îşi acoperi ochii cutremurându-se, dar 
Yoshitomo se aplecă şi le cercetă cu luare-aminte. 

— Foarte bine, porunci el, aşază capetele la Poarta de 
Soare-Răsare. Anunţă public numele tuturor soldaţilor Genji şi 
Heike care au fost decapitaţi. 

Intorcând spatele soldaţilor care se bucurau, Nobuyori, 
Yoshitomo şi luptătorii lor călare îşi continuară drumul, 
întorcându-se spre Soare-Apune, pe drumul care trecea prin 
partea de miazăzi a Academiei. Era ora două noaptea. Focul 
încă ardea, iar vântul sălbatic smulgea cioturi aprinse, 
învârtindu-le în toate direcţiile, într-un dans drăcesc. 

Korekata şi Nobuyori, ale căror iscoade le spuseseră că fiii 
lui Shinzei urmau să-şi petreacă acea noapte la Palatul 
Mănăstire, porunciră ca acesta să fie ars până-n temelii. Dar, 
după ce auziră că Shinzei nu fusese cu fiii lui, Korekata le 
porunci de îndată soldaţilor lui să înconjoare reşedinţa 
Consilierului şi să-i dea foc, necruţând pe nimeni dintre cei care 
încercau să scape. In zorii zilei, soldaţii cotrobăiră în zadar prin 
cenuşă, căutând urme ale trupului lui Shinzei. 

În zorii zilei de 10 decembrie, capitala era încă în mrejele 
spaimei. Casele şi prăvăliile rămaseră zăvorâte, şi singurii care 
mai cutreierau străzile erau cete răzlețe de soldaţi cu feţe 
înnegrite şi pătate de sânge. Şi totuşi, la poarta Drumului al 
Cincilea, prăvălia Nasului era deschisă ca întotdeauna şi gata 
pentru cumpărături. 

Bamboku îşi petrecuse întreaga noapte pe acoperiş, 
urmărind luptele. Când văzuse clădirile mistuite de foc şi fum, 
gemuse: 

— Ce risipă - flăcările alea înghit aur pur! 

Sufletul lui de negustor era cuprins de durere, văzând cum 


atâtea bogății se prefac în cenuşă. 

— Orice se va întâmpla, se pare că, în acest moment, 
Vice-Consilierul e la putere. Într-adevăr, într-adevăr, uluitor! 
Dacă Shinzei a dispărut, era firesc să se întâmple aşa. 

Cocoţat pe acoperiş ca o pasăre de pradă, Nasul privi 
flăcările domolindu-se, apoi îşi întoarse gândurile spre treburile 
din ziua următoare. În mintea lui nu încăpeau spaima sau 
îndoielile. Neliniştit, cerceta iscoditor faptele, întorcându-le pe 
toate feţele. 

— Cum va reacţiona Domnul Kiyomori de Harima la toate 
acestea? Dacă el e plecat, Rokuhara n-are nici o şansă. 

Bamboku îşi îndreptă privirea spre Rokuhara, care se afla 
pe malul celălalt. Nu zări nici urmă de viaţă. Îşi închipui cum se 
simțeau locatarii ei şi se bucură: 

— Până la urmă, eu sunt negustor - oh, soartă norocoasă, 
ce bine că m-am născut pentru asta! 

Apoi cobori şi strigă cu o voce tremurătoare de emotie: 

— Femeie, trezeşte-l pe Shika! Zici că e deja treaz? Ei 
bine, atunci scoală slujitorii. Spune-le să-şi scoată cărucioarele şi 
să aştepte pe lângă depozite. 

În starea de tulburare în care era, Nasul uitase că nevasta 
lui nu era femeie din popor şi zbiera după ea ca după o soţie de 
rând. În scurt timp, se apucă să care un ulcior de vin după altul - 
mai mult de douăsprezece, cu totul - de la depozit, încărcând cu 
ele trei cărucioare. 

— Mergeţi şi duceţi aceste ulcioare Excelenţelor-Lor 
Nobuyori şi Yoshitomo. Spuneţi-le că nu sunt decât unele semne 
ale felicitărilor mele. Spuneţi-le că îl voi vizita eu însumi pe 
Consilierul Tsunemuné, în această după-amiază, îl învăţă Nasul 
pe Shika. 

Servitorii se codeau. Era încă prea primejdios să cutreiere 
capitala cu cărucioare atât de încărcate, se împotriviră ei cu 
încăpățânare. 

Nasul îi linişti iute: 

— Prostii! Dacă aţi fi fost slugi de luptători, noaptea 
trecută aţi fi mânuit săbii şi săgeți, pentru a vă apăra pielea! 
Credeţi că luptătorii ăia şi cei din gospodăriile lor au vreodată 
merinde de ajuns încât să apuce să mănânce pe săturate? Cum 
vă aşteptaţi să ajungeţi voi înşivă negustori, dacă nu puteţi duce 
la bun sfârşit o treabă ca asta? 


După ce văzu că oamenii lui porniseră cu bine pe străzile 
întunecate, Nasul intră din nou în casă şi hăpăi un mic-dejun 
aburind, apoi urcă în pat şi, în scurt timp, dormea buştean. 

Nobuyori, Vice-Consilierul, şi Korekata de la Comisariatul 
de Poliţie nu irosiră timpul; se instalară de îndată la Curte şi 
începură să emită proclamaţii în numele Împăratului. 

Era 12 decembrie şi încă nu se auzise nimic despre 
Shinzei, care fugise călare din capitală, când iscoadele lui îi 
spuseseră la ce să se aştepte, puţin înainte de izbucnirea 
conflictului din noaptea de 10 decembrie. Nu apucase să-şi ia 
nici soţia, pe Doamna Kii, şi nici pe fiii lui de la Palatul- 
Mănăstire. Shinzei porni în întuneric pe Calea Uji, spre una 
dintre moşiile lui. Cinci vasali o luară buimaci după el. Pe data 
de 13 decembrie, pe la prânz, unul dintre slujitorii lui Shinzei, 
care reuşise să scape din capitală, se întâlni pe dealurile din 
apropiere de Uji cu unul dintre tovarăşii săi, supuşi ai lui Shinzei. 

— Unde este stăpânul nostru? E teafăr? întrebă el. 

Celălalt şovăi şi, socotind că era mai înţelept să nu îi 
spună mai nimic, îl încredinţă că Shinzei era teafăr şi, la rândul 
său, îl copleşi cu întrebări despre ce se întâmplase în capitală. 
După ce află toate veştile pe care le putu obţine, îl zori pe 
celălalt să se întoarcă la Kyoto. 

Când acest al doilea vasal ajunse în cele din urmă la 
stăpânul său, îi povesti tot ce auzise. Shinzei deveni pământiu 
de spaimă şi, în timp ce vorbeau, ceilalţi slujitori, care plecaseră 
în recunoaştere, se întoarseră cu vestea că se apropia o ceată 
de şaptezeci de luptători călare. 

Ochii lui Shinzei începură să strălucească precum aceia ai 
unei fiare prinse în capcană. Înţelese că nu avea nici o speranţă 
să ajungă acum până la propria sa moşie şi gemu învins. Apoi se 
întoarse spre cei cinci slujitori. 

— Am un plan. În spatele acestui templu se află o casă de 
fermier. Găsiţi câteva arme şi săpaţi o groapă sub desişul ăla de 
bambus... Repede! O groapă! 

Servitorii desţeleniră în mare grabă pământul îngheţat, 
până când făcură o groapă îndeajuns de adâncă încât să-l poată 
cuprinde pe Shinzei, aşezat cu picioarele încrucişate. Shinzei se 
băgă în ea şi le porunci oamenilor să pună frunze şi crengi în jur, 
îngropându-l până la gât. 

— Acum aruncaţi pământ înăuntru, spuse el, luând între 


buze o tulpină scobită de bambus, până când umerii mei vor fi 
acoperiţi. Puneţi-mi pălăria de bambus pe cap şi aşezaţi cu grijă 
mai mult pământ - creştetul meu să fie la acelaşi nivel cu 
pământul. Scoateţi-vă căptuşeala din haine şi astupaţi-mi cu 
grijă nasul şi urechile; apoi, acoperiţi urmele muncii voastre cu 
mai multe frunze. Aveţi grijă ca nimic să nu strivească tulpina 
prin care respir. Lăsaţi-mă aici până mâine şi întoarceţi-vă de 
îndată ce veţi fi în siguranţă. 

După ce îşi încheiară sarcina, slugile lui Shinzei părăsiră 
locul. 

În după-amiaza următoare, doi dintre cei cinci vasali se 
furişară îndărăt şi, spre groaza lor, găsiră groapa căscându-se, 
cu un cadavru în ea. Câţiva ţărani care treceau pe acolo le 
povestiră că mai mulţi soldaţi, conduşi de un tăietor de lemne, 
veniseră încoace în seara trecută, îl dezgropaseră pe Shinzei, îl 
decapitaseră acolo, pe loc, şi plecaseră după ce azvârliseră 
trupul fără cap înapoi în groapă. 

În ziua în care Shinzei îşi găsise sfârşitul - pe 13 
decembrie - un curier de la Rokuhara îl ajunse din urmă pe 
Kiyomori, la Kiribe. 

Pe 14, după ce veştile arestării şi decapitării lui Shinzei 
ajunseră în capitală, fu emisă o proclamaţie care anunţa 
arătarea capului lui Shinzei într-o paradă de-a lungul 
principalelor drumuri ale capitalei, şi, mai târziu, expunerea sa 
într-un loc public. 

Aristocraţi şi nevoiaşi deopotrivă dădură buzna să fie 
martori la acest spectacol sinistru. In timp ce capul trecea prin 
faţa lui Nobuyori, Korekata şi Yoshitomo, aflaţi în trăsurile lor, un 
privitor din public fu auzit spunând că văzuse ţeasta înclinându- 
se de două ori în direcţia celor trei bărbaţi. lar povestea cea 
înspăimântătoare trecu iute din gură în gură, înflorită de norodul 
uşor de prostit. 

Din casa lui Shinzei, nouăsprezece suflete, cu fiii săi cu 
tot, fură arestaţi şi decapitaţi pe ţărmul râului unde muriseră 
atâţia oameni, cu puţin timp în urmă, la ordinele lui Shinzei, apoi 
capul acestuia din urmă fu aşezat într-un copac din partea de 
Soare-Apune a capitalei, pentru ca toată lumea să poată vedea 
cum se întorsese soarta omului care reinventase pedeapsa cu 
moartea. 

Înainte ca săptămâna să se încheie, uzurpatorii îşi 


împărţiră câteva dintre cele mai râvnite funcţii ale statului, iar 
prin decrete emise de ei înşişi se declarară conducători. 
Nobuyori îşi luă titlul, dorit cu înfocare, de General al Gărzilor 
Imperiale şi un post de ministru, Korekata, Tsunemune şi toţi 
ceilalţi se autonumiră în funcţiile după care tânjeau cel mai 
aprig, iar Yoshitomo al familiei Genji primi provincia Harima. ŞI 
totuşi, Yorimasa al clanului Genji spuse că rănile îl ţineau acasă 
şi lipsi de la banchetul care sărbătorea triumful uneltitorilor. 

intre timp, orice gând cu privire la soarta Împăratului 
întemnițat şi la aceea a lui Goshirakawa fu uitat. Dar, în timp ce 
sărbătoarea era în toi, un secretar de la Curte veni la Yoshitomo 
cu o veste: 

— Domnule, chiar acum a sosit fiul dumneavoastră din 
Kamakura. Aşteaptă într-una dintre anticamere. 

Chipul lui Yoshitomo se lumină. 

— A venit? 

Nobuyori se înroşise sub pudra care îi acoperea faţa. 
Băuse toată seara. Auzindu-l pe secretar, se aplecă spre 
Yoshitomo, care stătea aşezat alături de el. 

— Domnule Comandant al Grajdurilor Imperiale, cine este 
acela care a sosit chiar acum din Kamakura? 

— Fiul meu cel mai mare, Yoshihira. A fost trimis înspre 
Soare-Răsare, pe când era copil, să capete deprinderi de 
luptător. Are nume prost, pentru că şi-a omorât propriul unchi 
într-o ceartă. Un huligan, să fim sinceri, dar se pare că a auzit 
de tulburările de aici şi a venit să-şi ofere sprijinul. Sunt mândru 
de el. După cum se spune: cu cât e un copil mai neastâmpărat, 
cu atât îl iubesc părinţii mai tare. 

— De cât timp nu l-ai mai văzut? 

— Nici nu îmi mai amintesc câţi ani au trecut. 

— Câţi ani are? 

— Nouăsprezece. 

— Cu siguranţă că a călărit zi şi noapte, fără încetare, 
pentru a ajunge aici din Kamakura. Desigur că vreţi să vă vedeţi 
unul pe altul fără să mai pierdeţi nici o clipă. Spune-i să vină 
încoace. 

Yoshitomo înclină din cap. 

— Dacă îţi face plăcere acest lucru, domnule. 

— Mi-ar plăcea să-l văd şi eu pe Yoshihira. 

Secretarul îl conduse în încăpere pe tânărul bărbat, iar 


întregul grup se întoarse spre el, nerăbdător. Dar pe chipurile lor 
apăru de îndată o expresie de dezamăgire pentru că, lăsând la o 
parte reputaţia lui, Yoshihira era un tânăr cu o înfăţişare 
obişnuită, mic de statură. Purta o armură potrivită pentru un 
tânăr luptător. Panglicile de mătase purpurie ale coifului îi erau 
înnodate sub bărbie, punându-i în lumină strălucirea sănătoasă 
a obrajilor lui tineri şi împrumutând o anumită gingăşie 
înfăţişării lui robuste. Coiful lui era nou, pregătit în pripă pentru 
această ocazie. 

Nobuyori se uită în jos, spre tânărul bărbat. 

— Yoshihira al familiei Genji, ne aduci noroc. Vii într-o zi 
de sărbătoare, spuse el. Şi tu va trebui să-ţi dovedeşti curând 
calităţile în bătălie, iar prin actele tale de vitejie, să îţi câştigi un 
rang la curte. Toţi cei pe care îi vezi în jurul meu s-au acoperit 
de glorie în aceste ultime patru zile, iar acum sunt copleșiți cu 
laude şi onoruri binemeritate. lată - vin pentru Yoshihira! 

Yoshihira făcu o reverență adâncă în semn de salut, apoi 
se ridică în picioare, uitându-se ţintă la curtenii aşezaţi pe 
scaunele de onoare, de parcă n-ar mai fi văzut niciodată o 
privelişte atât de ciudată. Un adjutant îi oferi o cupă de vin. 
Yoshihira îl goli dintr-o singură înghiţitură. Cupa îi fu umplută din 
nou, iar el o goli iar, dar nu spuse nimic. Strălucirea chipului său 
ars de soare dezvăluia un fel de nevinovăție arareori băgată în 
seamă la tinerii din capitală. Privirea aceea limpede, deschisă, 
era cu totul lipsită de viclenie. 

— Eşti un bun băutor, Yoshihira. Îţi place? 

— Da. 

— Şi dragostea îţi place? 

— Nu ştiu nimic despre dragoste. 

— Ce te aduce în Capitală? Ai venit să-ţi faci un nume? 

— Asta e țelul meu, în viitor. Pe moment, am venit pentru 
că am auzit că tatăl meu are nevoie de sprijin. Care fiu ar fi 
făcut altfel? 

Răspunsurile repezi, ţintite, păreau să-l distreze pe 
Nobuyori. 

— Ai vorbit ca un adevărat locuitor de la Soare-Răsare! 

Râse, dezvăluindu-şi dinţii vopsiți. Yoshihira se încruntă 
uşor văzând dinţii aceia înnegriţi, în contrast cu faţa machiată. 

— Nu te lauzi, şi totuşi, te porţi ca un bărbat, Yoshihira. 
Vino, trebuie să urmezi pilda tatălui tău şi să câştigi privilegiul 


de a lua loc printre noi. O să am grijă să faci acest lucru. 

O privire plină de dispreţ pluti pe sub zâmbetul lui 
Yoshihira. Curtenii, îşi spuse el, continuau să-i privească pe 
luptători de parcă ar fi fost câini de pază, îşi spuse el. lată cum 
era el ademenit cu o îmbucătură, ca un căţelandru. 

— Ce te face să zâmbeşti, Yoshihira? se interesă Nobuyori. 
Nu eşti dornic să ajungi la un rang mai înalt? 

Yoshihira clătină din cap. 

— Nu. Mă gândeam la unchiul meu şi la ceea ce a făcut el 
în timpul Războiului Hogen. 

— Războiul Hogen? Unchiul tău? 

— Tametomo al familiei Genji este unchiul meu. Ela 
refuzat o funcţie la curte de la Ministrul de Stânga, la începutul 
războiului, şi s-a avântat în toiul bătăliei... Nu făceam decât să 
mă gândesc la asta. 

Nobuyori se încruntă. Simţi că îl jignise pe tânăr. Curtenii 
se holbară la Yoshihira; Yoshitomo îşi înăbuşi o exclamaţie de 
încuviinţare. Sosirea unui mesaj oficial pentru Nobuyori puse din 
fericire o margine tăcerii stânjenitoare care se lăsase asupra 
celor prezenţi. Un curier revenise, cu un raport referitor la locul 
în care se afla Kiyomori. 

Acum, că Shinzei murise, Kiyomori rămăsese singura 
greutate care mai trebuia înlăturată. Nu aveau de ce să se 
teamă de Rokuhara, condusă pe moment de fratele şi de 
cumnatul lui Kiyomori. Umblau zvonuri care spuneau că şi ei 
fugiseră, împreună cu femeile şi copiii, iar o singură poruncă 
pentru trupele de către Nobuyori ar fi putut fi de ajuns. 
Nobuyori, însă, ca şi camarazii săi uzurpatori, era încântat să 
aştepte până când erau siguri de următoarea mişcare a lui 
Kiyomori. Erau siguri că soarta lui Kiyomori era pecetluită; n-ar fi 
îndrăznit să înceapă un atac împotriva lor. Nu avea ce altceva să 
facă acum, decât să se predea. Şi totuşi, câţiva îndrăzniră să 
presupună că Kiyomori era îndeajuns de îndrăzneţ încât să-i 
provoace la o ultimă luptă disperată. 

În pofida câtorva îndoieli, învingătorii primiră netulburaţi 
ştirile cele mai proaspete. 

— Din câte se pare, Kiyomori a hotărât să se întoarcă în 
capitală. Curierul pe care l-am trimis în dimineaţa asta s-a întors 
chiar acum. Nu sunt alte veşti şi nu avem cum să ne dăm seama 
ce va face Kiyomori mai departe. Următorul mesaj oficial ne va 


spune acest lucru. 

Oamenii se apucară din nou de băut, iar Nobuyori se mai 
întoarse o dată spre Yoshihira. 

— Şi, apropo, tinere, tu ce părere ai despre asta? 

Yoshihira, care ascultase cu atenţie crâmpeiele de 
conversaţie din jurul său, răspunse iute: 

— Daţi-mi voie să iau o cohortă de soldaţi. Mă voi duce 
până la Abeno şi îl voi provoca acolo pe Kiyomori al familiei 
Heike la luptă parte în parte, apoi vă voi aduce capul lui. 

Încrederea în sine a lui Yoshihira îi distră pe curteni, care 
izbucniră în hohote de râs. 

Yoshihira se uită de jur împrejur, nedumerit. 


Capitolul XXII 
Mandarine din miazăzi 


Marea iernatică se întuneca uşor, oglindind irizaţiile indigo 
ale solzilor de peşte, în timp ce soarele cobora spre linia 
orizontului. In depărtare, pe ape, crestele valurilor sclipeau albe. 
Era acel ceas în care rotația amplă a globului pământesc era 
aproape perceptibilă pentru simţuri, prin lumina care scădea din 
ce în ce mai mult. Coasta lungă a Peninsulei Kii se încreţea spre 
miazăzi într-o linie de dealuri, iar între acestea stătea adăpostit 
portul Golfului Kirib€, lin ca iazul unei mori. Câteva lumini 
împestriţau cătunul care se întindea între gura râului şi mare. 

— lată cum coboară soarele - iată-l cum apune, şopti 
Kiyomori spre cerul din ce în ce mai întunecat şi spre coasta 
dealului pe care se afla Sanctuarul Kiribe. 

Niciodată, niciodată nu privise un apus cu o simţire atât 
de amară, în toţi cei patruzeci şi doi de ani ai săi. Era ziua de 13 
decembrie, ziua în care aflase veşti despre întâmplările 
înfiorătoare din Kyoto. 

După ce grupul său îşi revenise din năuceala de la 
început, Kiyomori obținuse dreptul de a se folosi de o sală dintr- 
una dintre clădirile care ţineau de Sanctuarul Kirib€ şi chemase 
oamenii la sfat; după ce bărbaţii se adunară în jurul său, 
Kiyomori începu: 

— Nu trebuie să ne pierdem curajul în acest ceas cât se 
poate de nenorocit al vieților noastre. Ce putem face, aşadar? 
Shigemori, spune-ne ce părere ai. Mokunosuke - şi voi, toţi 
ceilalţi - vorbiţi. Să-mi spună fiecare dintre voi ce anume crede 
că ar trebui făcut. 

Niciunul dintre ei nu îl văzuse vreodată pe Kiyomori într-o 
stare ca asta. Seriozitatea îl schimbase, făcându-l aproape de 
nerecunoscut. Nu mai era conducătorul vesel şi sigur de sine pe 
care îl cunoşteau dintotdeauna. Sprâncenele groase, care îi 
făceau trăsăturile încăpăţânate, erau acum unite într-o linie 
gravă, dând ochilor săi plini de tulburare o încruntare neliniştită. 

O căutătură aspră înlocuise blândeţea obişnuită a lui 
Shigemori. 

— Tu să ne spui prima oară ce crezi, Tată. Nu vrem nimic 
mai mult decât să trăim şi să murim cu tine. 

Kiyomori vorbi, de îndată, despre două planuri. Shigemori 


le respinse, iar Mokunosuke clătină din cap. Şi, în timp ce se 
sfătuiau, ziua scurtă de iarnă se apropie repede de sfârşit. 

— Fiecare clipă este prețioasă, trebuie să ne odihnim şi să 
dormim, altminteri ne va fi greu mâine. De ce să nu le cerem 
îngrijitorilor Sanctuarului să ne ofere cina lângă un foc? lar tu, 
Mokunosuke€, spune-le oamenilor să îşi gătească masa de seară 
şi să tragă un pui de somn. 

Sfatul se încheie când îngrijitorii Sanctuarului sosiră în 
grup să-l întâmpine pe Kiyomori şi îl însoţiră până într-o căsuţă 
construită pentru vizitatorii imperiali care călătoreau spre 
Sanctuarul Kumano - la care se putea ajunge după alte câteva 
zile de călătorie în aceeaşi direcţie, spre sud-est. Şemineul 
deschis din casa de oaspeţi îi surprindea întotdeauna pe 
vizitatorii din capitală cu dimensiunea sa impresionantă. 
Kiyomori stătea lângă focul aprins şi asculta murmurul 
singuratic al mării îndepărtate. 

— Tată, desigur că eşti obosit. 

— Ah, tu erai, Shigemori? Unde e Bătrânul? 

— Va fi aici, cu noi, cât de curând. 

— Nu vreau decât să stăm în casa asta, împreună, noi trei. 

— Aşa s-a gândit şi Mokunosuke, şi s-a dus să vadă dacă 
oamenii au primit paturi pentru noapte. 

— Cum ţi s-au părut oamenii? 

— Păreau adânc cutremuraţi la început, dar se pare că și- 
au revenit pe urmă. 

— Dacă oricare dintre ei va încerca să fugă pe furiş, lasă-i 
să plece. Nu îi veghea prea îndeaproape. 

Fecioarele sanctuarului le aduseră vin şi mâncare, iar 
stareţul sosi la puţin timp după aceea, să-l salute pe Kiyomori. 
Acesta din urmă termină repede cu salutările tradiţionale. 

— Am auzit că vremea este blândă prin aceste locuri, şi 
totuşi, noaptea, marea pare rece şi amenințătoare. Dorim să 
luăm masa aici, lângă foc, netulburaţi, pentru că avem lucruri 
personale de vorbit, spuse el. 

Mokunosuke li se alătură în curând celor doi. 

Cele două planuri despre care Kiyomori le vorbise 
oamenilor lui în acea după-amiază fuseseră: unul, să continue 
pelerinajul, de vreme ce nu aveau puterea să intre în luptă, 
chiar dacă se întorceau. La Kumano, el avea să meargă la oracol 
şi să facă precum spunea el. Celălalt ar fi fost să se întoarcă pe 


loc la Naniwa (Osaka), şi de acolo să navigheze până pe Insula 
Shikoku, de unde să urmărească ce se întâmplă şi, între timp, să 
încerce să adune o armată. 

În cel mai bun caz, aceste planuri nu erau cu mult mai 
mult decât nişte încropeli. Şi totuşi, Mokunosuke€ bănui cam ce îi 
trecea prin minte lui Kiyomori. Acestuia nu îi era atât de teamă 
de duşmanii din capitală, cât de trădarea din rândurile soldaţilor 
care se aflau acum în compania lui, pentru că o recompensă 
frumoasă îl aştepta pe oricine le-ar fi adus autorităţilor capul lui 
Kiyomori. În schimb, această posibilitate părea să-l îngrozească 
mai puţin pe Kiyomori decât soarta familiei lui, la Rokuhara. 
Dacă Kiyomori se hotăra să ridice armele împotriva lui Nobuyori 
şi lui Korekata, aceştia n-ar fi întârziat să incendieze Rokuhara, 
să îi măcelărească pe cei de acolo şi apoi să-i ceară lui Kiyomori 
să se predea. Aceste lucruri nu puteau fi puse la îndoială, de 
aceea, oricare ar fi fost decizia lui Kiyomori, era nevoie ca el să- 
şi ţină planurile ascunse deopotrivă de prieteni şi de duşmani, 
să ajungă neîntârziat la Kyoto şi acţioneze repede. 

Mokunosuke, cu cei optzeci de ani ai săi şi trupul cocoşat, 
se întoarse cu faţa spre tată şi fiu, care stăteau dincolo de 
şemineu, mormăind înfundat: 

— Ceea ce s-a întâmplat în capitală era de aşteptat să se 
întâmple. Bătrânului ăstuia nu-i vine să creadă ce-ai spus în 
această clipă. Îmi dau seama prea bine de greutăţile pe care le 
ai de înfruntat dacă te întorci în capitală. Dar, în măsura în care 
ne priveşte, avem destule arcuri, săgeți şi armuri pentru noi toţi. 

— Bătrâne, doar nu vrei să-mi spui că le-ai adus cu tine? 

— Asta face parte din experienţa unui luptător; i-o datorez 
răposatului tău tată, Tadamori. 

— Foarte bine ai făcut! 

Shigemori, care cercetase în linişte, la lumina focului, 
chipul tatălui său, spuse: 

— Te-ai hotărât până la urmă să te întorci degrabă în 
Capitală, tată? 

— Se înţelege de la sine. Un luptător ca mine nu poate 
face altfel. Zeii ne-au dăruit acest noroc. Drumul spre Kumano 
este presărat cu greutăţi şi primejdii - ca drumul omului prin 
viaţă, Shigemori. Eşti acum om în toată firea, şi acesta va fi 
încercarea de căpătâi a bărbăţiei tale. 

— Aşa să fie. Dar ce se va întâmpla cu cei de la Rokuhara? 


— Da, avem toate motivele să ne temem pentru ei, iar 
aceasta este marea greutate în privinţa întoarcerii mele. Ar fi 
mai bine să trimitem o veste la hanul de la Tanabe prin cineva 
în care putem avea încredere. 

— Hanzo este omul potrivit pentru asta. Care este vestea? 

— Starețul din Kumano se va opri pe aici. O să îi scriu şi o 
să-i cer sprijin pentru drum. 

— Nu ai vrea să mă duc eu, să am grijă de asta? 

— Nu, asta ar însemna că suntem disperaţi. Cu Hanzo e 
bine. 

Kiyomori scrise iute o scrisoare şi îl trimise pe Hanzo cu 
ea. Apoi îi spuse stareţului că o chemare neaşteptată din partea 
Curţii îl cheamă înapoi în capitală, şi adăugă: 

— Dat fiind că vom porni înainte de zorii zilei, trebuie să 
vă implor să ne oferiţi un privilegiu: să ne lăsaţi să participăm la 
slujba de dimineaţa devreme. 

Era încă întuneric când flăcările focurilor aprinse pentru 
gătit începură să lumineze curtea sanctuarului, şi cu mult 
înainte de ciripitul primelor păsări, sanctuarul răsună din cauza 
bătăilor ritmice din palme şi a incantaţiilor de rugăciuni. 

Îmbrăcaţi în armură completă, Kiyomori, Shigemori, 
soldaţii şi servitorii lor îşi începură încet drumul spre 
miazănoapte. Fiecare dintre ei purta o rămurică de tisă prinsă 
undeva în armură. Era o tradiţie pentru pelerini să poarte o 
rămurică de tisă, sfinţită la Sanctuarul Kiribe, ca pe o amuletă. 

Preoţii, care încă nu auziseră de lupta din Kyoto, crezură 
că Kiyomori fusese chemat datorită îndatoririlor obişnuite ale 
funcţiei lui şi îi dăruiră, lui şi celorlalţi, crengi mari de mandarin, 
pe care ei le legară de şei. Kiyomori şi oamenii lui se uitară 
curioşi la mandarinele rotunde, parfumate, care se îngrămădeau 
ciorchine printre frunzele verzi-închis. Ce ciudăţenie ar fi ele, se 
gândi Kiyomori, la ospăţul de Anul Nou de la Curte, unde fructul 
acesta nou, neobişnuit, i-ar face pe curteni să se minuneze. Apoi 
smulse unul dintre fructe, îl decoji şi îl gustă. 

— la uite, sunt delicioase! exclamă el, întorcându-se 
deodată în şa. Shigemori, Bătrâne, gustaţi-le. Nu prea cred să 
ajungem cu ele înapoi în capitală. lată, oameni buni, împărţiţi 
mandarinele între voi. 

Kiyomori rupse câte un fruct şi le tot aruncă soldaţilor, 
care se îngrămădiră după ele cu ţipete înflăcărate, luptându-se 


între ei ca nişte copii. Acum, soarele era cu mult deasupra liniei 
orizontului, iar vântul rece al dimineţii fu tulburat de răsunetul 
hohotelor de râs care întâmpinară ploaia de fructe aurii. 

Apoi, în galopul cailor, lăsară în urmă un cătun după altul, 
până la asfinţit, când Kiyomori le porunci să se oprească. În 
dimineaţa care urmă, traversară o trecătoare montană şi îşi 
continuară în acelaşi ritm drumul până când ajunseră la râul Kii. 
Aici îi ajunseră din urmă douăzeci de călăreţi înarmaţi, trimişi de 
către stareţul Altarului Kumano, ca răspuns la scrisoarea lui 
Kiyomori. 

În aceeaşi zi, în timp ce armata îşi continua drumul printr- 
un defileu, au fost întâmpinați de o căpetenie locală şi de cei 
treizeci de vasali ai săi. Răspunzând la întrebările lui Kiyomori 
despre venirea lor, căpetenia răspunse: 

— Tatăl meu i-a fost profund îndatorat răposatului tău 
părinte, Tadamori, care ne-a oferit protecţia lui. Am auzit că ai 
luat deodată hotărârea de a te întoarce în capitală, din cauza 
unor tulburări de acolo, şi am venit să te previn. 

Apoi, căpetenia continuă prin a-i povesti despre zvonurile, 
care ajunseseră până în capitală, despre hotărârea lui Kiyomori 
de a-şi întrerupe pelerinajul spre Kumano. Yoshihira, fiul lui 
Yoshitomo, cu trei mii de călăreţi, sosise la Naniwa (Osaka) şi îşi 
aşezase oştenii într-un arc de cerc spre miazăzi, în aşteptarea 
lui Kiyomori. 

Un val fierbinte de sânge năvăli prin vinele luptătorului. 
Privirea lui Shigemori deveni încordată în timp ce măsura cerul 
spre miazănoapte. Vrerea lui Kiyomori era acum limpede pentru 
toţi însoțitorii săi, iar el îşi dădu seama că sosise clipa în care 
oamenii ar putea alege să-l părăsească. 

— Ei, bine, odihniţi-vă caii. Terminaţi-vă mandarinele. N- 
au rămas prea multe. Impărţiţi-le între voi. Să apuce fiecare om 
să le guste, măcar, porunci el. 

Apoi adăugă râzând: 

— Poate e ultima voastră şansă. 

Ochii lui cercetară chipurile din jur, căutând răsunetul pe 
care cuvintele sale l-ar fi putut avea asupra lor. 


Oamenii lui Kiyomori formară un cerc în jurul lui, pe țărm. 
— Am venit până aici, urmărind să trecem până pe Insula 


Shikoku, dar m-am răzgândit. Nu suntem în siguranţă nicăieri, 
nici măcar dacă trecem până în China. 

Kiyomori vorbea fără să vădească măcar un semn de 
tulburare. 

— Dacă întoarcem spatele tulburărilor din capitală, vom fi 
în siguranţă, dar luptătorii din alte părţi îi vor dispreţui pe cei din 
familia Heiké, zicându-le laşi şi refuzându-le sprijinul. E chiar mai 
uşor de bănuit că li se vor alătura celor din clanul Genji. 

Soldaţii îl ascultară cu atenţie. Din chipurile lor, era 
limpede că nimeni nu avea de gând să-i urmeze sfatul, iar 
Kiyomori se simţi deodată ruşinat de privirile batjocoritoare 
aţintite asupra lui. Îşi dădu seama că şi el îşi punea în primejdie 
viaţa, aşa cum o făceau şi ei, iar ei aveau încredere în el. Dacă 
ar fi avut de gând să-l părăsească, îşi spuse Kiyomori, deja ar fi 
avut nenumărate prilejuri să o facă. 

— Am vorbit destul. Nu mai am timp de pălăvrăgeală. Deşi 
nu suntem decât o sută de călăreţi, sunt sigur că, dacă suntem 
hotărâți, vom izbuti să ajungem până la capitală. lar când se va 
răspândi vestea că m-am întors la Rokuhara, prietenii noştri ni 
se vor alătura. Ce părere aveţi? 

Încurajări răsunătoare îl întâmpinară pe Kiyomori, pentru 
că fiecare soldat era îngrijorat din cauza soţiei şi a copiilor pe 
care îi lăsase în capitală. 

Kiyomori continuă. 

— Mai e o cumpănă care se află în calea noastră. Mi s-a 
spus că Yoshihira al clanului Genji şi trei mii de călăreţi stau şi 
ne pândesc ceva mai încolo, spre miazănoapte. Sunt treizeci la 
unul. 

Acum veni rândul soldaţilor să îl încredinţeze pe Kiyomori 
de hotărârea lor neclintită de a se întoarce în capitală, şi să îl 
asigure că erau pregătiţi să înfrunte nenumărați duşmani, să îl 
urmeze oriunde urma să-i conducă şi să dovedească voinicia 
braţelor neamului Heike. 

Kiyomori nu avea nevoie de alte încredinţări. Orice îndoieli 
ar fi avut în privinţa soldaţilor săi, acestea se risipiră. Apoi le 
porunci oamenilor săi să-şi hrănească şi să-şi adape caii, să-şi 
pregătească cina şi să îşi cerceteze curelele sandalelor şi 
armura, pentru a fi pregătiţi să dea năvală printr-un câmp al 
duşmanilor chiar în aceeaşi noapte. 

Se odihniră şi aşteptară asfinţitul, înainte să pornească, iar 


ultimele raze ale soarelui se aplecară cu o lumină aurie asupra 
grupului de călăreţi, în timp ce îşi continuau încet drumul de-a 
lungul coastei, spre miazănoapte. 

— Acum suntem aproape, spuse Kiyomori şi trimise 
înainte trei călăreţi, în recunoaştere. 

După ce merseră o bucată de drum, văzură strălucirea 
întunecată a focurilor de pe chei şi bănuiră că dăduseră peste 
tabăra duşmanilor. Moartea se afla acum în calea lor. Chipurile 
se încordau, iar degetele păreau încleştate pe arcuri. 

— Adunaţi-vă în jurul meu. Strângeţi-vă aproape, porunci 
Kiyomori cu voce scăzută. Rămâneţi apropiaţi unul de altul - 
căutaţi locul cel mai slab din linia lor şi atacaţi-l. Amintiţi-vă - nu 
vă aruncaţi în luptă corp la corp! Tinta noastră este să ajungem 
în capitală. Shigemori, nu te lăsa îndepărtat de restul oamenilor, 
zise el, întorcându-se îngrijorat spre fiul său. 

Shigemori îl auzise odată pe unchiul său Tokitada spunând 
că Kiyomori nu avea condiţia fizică a unui luptător. Deşi stătea 
bine înfipt în şa, Shigemori observase în ultima vreme că tatăl 
său începuse să se îngraşe şi îşi pierdea uşurinţa şi agilitatea 
pentru o înfruntare corp la corp. 

— Nu te teme, Tată. Ai grijă să nu îţi pierzi hăţurile când 
vom începe să galopăm. 

— Drăcia dracului! râse Kiyomori. Cum îndrăzneşti să 
vorbeşti aşa cu tatăl tău!? Nu-ţi atinge calul cu biciul până când 
nu dau eu semnul. Aminteşte-ţi că nu eşti obişnuit cu luptele. 
Cei care se dau mari înainte de bătălie sunt de obicei primii care 
îşi pierd capetele când se întâlnesc cu duşmanul. 

În timp ce călăreţii înaintau încet, observară pe furiş nişte 
umbre care galopau spre ei cu torţe aprinse şi îşi ridicară 
arcurile în poziţie de tragere, dar Kiyomori le făcu semn să se 
oprească. 

— Staţi! Aşteptaţi! Îi aud că ne vorbesc. Să vedem ce au 
de spus. 

Mai mulţi războinici se îndreptară spre ei în goana cailor, 
strigând cu înfocare: 

— Sunteţi soldaţi ai lui Kiyomori al familiei Heike şi vă 
îndreptaţi spre capitală? Este Domnul Harima printre voi? 

Kiyomori dădu pinteni calului şi le ieşi în cale. 

— lată-mă, sunt Kiyomori al familiei Heike. Cine sunteţi 
voi? Nu sunteţi soldaţi Genji? 


Un luptător descălecă sprinten şi se apropie de Kiyomori. 

— Nu suntem soldaţi Genji, venim din Isé. Am auzit că 
Domnia voastră are mare nevoie de ajutor. 

— Heike din Isé? 

— Noi suntem acei Heike de care tatăl dumneavoastră a 
fost apropiat odinioară. Nu i-am uitat niciodată binele făcut şi 
am fost mereu pregătiţi să vă aducem sprijinul nostru. 

— Ah, Isé - leagănul clanului Heiké! 

— O mie de luptători au plecat din Isé - iar două sute au 
pornit spre Rokuhara. Încă cinci sute sunt în drum spre noi chiar 
acum. Trei sute de călăreţi v-au ieşit în cale să vă întâmpine şi 
să vă însoţească. 

— Slavă zeilor! Carevasăzică, trupele în privinţa cărora am 
fost vestiți nu erau duşmani? Nu am nici un merit pentru asta. Îi 
datorez toate acestea tatălui meu, care a sădit pe timpul vieţii 
seminţele unei sorţi prielnice, strigă Kiyomori recunoscător. 

In acea noapte, Kiyomori fu primit cu mare bucurie atunci 
când intră călare în tabăra aliaţilor săi. Înainte de zori, porniră 
din nou la drum, iar Kiyomori, aruncând o privire în urmă din şa, 
simţi că îi creşte inima văzând cum soarele sclipea pe armurile 
unei oştiri de patru sute de oameni - nu mai era vorba de un 
grup mic. 

Soarele era încă sus, pe cer, când armata ajunse la 
Sanctuarul Fushimi, cu câteva zeci de kilometri mai la miazăzi 
de capitală. Aici, conform tradiţiei, pelerinii care se întorceau de 
la Kumano dăruiau rămurelele de tisă pe care le aduseseră cu ei 
de la Sanctuarul Kiribe€. Kiyomori porunci o oprire ceva mai 
îndelungată, să poată rosti rugăciuni pentru izbândă. In timp ce 
îşi înclina capul să se roage, coada unei vulpi care fugea păru îi 
treacă iute prin faţa ochilor închişi; şi îşi aminti deodată de acea 
expediţie vânătorească, în urmă cu atât de mulţi ani, când 
dăduse peste cele trei vulpi, şi, deşi obişnuia să zeflemisească 
superstiţiile, îşi dori să creadă că zeii erau de partea lui. 

Kiyomori şi trupele lui ajunseră la Rokuhara în aceeaşi 
noapte. Nicăieri nu strălucea nici o lumină, iar străzile erau 
părăsite, deşi se apropia sfârşitul anului. Numai sunetele scoase 
de câinii care urlau la lună umpleau tăcerea. Şi totuşi, odată cu 
vestea sosirii lui Kiyomori, sentimentele înăbuşite ale locuitorilor 
izbucniră în ţipete de uşurare. Bătrâni şi tineri, bărbaţi şi femei, 
soldaţi şi servitori se revărsară în străzi din toate casele, 


fluturând din mâini şi ţipând sălbatic: 

— Tokiko! Tokiko! 

Kiyomori se îndreptă călare până la poarta cu două etaje, 
înconjurată de o mare de oameni. Îşi zări câţiva oameni din casă 
şi strigă şi el numele soţiei sale. 

Tokiko, care aşteptase afară, în frig, împreună cu copiii ei, 
stătea pe loc, ţinându-şi tivul fustelor ridicat, pentru a nu se 
murdări de noroi. Când îşi auzi numele, îşi lăsă faldurile fustelor 
să cadă, se împletici în faţă şi se agăţă de hăţurile calului lui 
Kiyomori. 

— Bine ai venit acasă! Teafăr! 

— A, iată-te, strigă Kiyomori, cercetându-i îngrijorat chipul. 

— Copiii noştri? Buna noastră mamă? adăugă el repede. 

— Toţi te aşteaptă cu nerăbdare. 

— Sunt toţi sănătoşi? lată o minune - o adevărată minune! 

Kiyomori intră călare în curte, unde îl aşteptau mama sa 
vitregă şi copiii, lângă intrare. Curtea întunecată fu în curând 
însufleţită de răsunetul paşilor grăbiţi. 

Când auzi că mama lui vitregă, Tokiko, copiii şi toate 
femeile din gospodărie plecaseră în aceeaşi dimineaţă să se 
ascundă pe dealuri, dar veniseră înapoi când aflaseră că e şi el 
pe drumul de întoarcere, Kiyomori se încruntă. 

— Cine v-a poruncit să vă întoarceţi? Este cu totul 
împotriva a ceea ce ar fi trebuit să faceţi. Puteţi rămâne aici în 
această noapte, dar în zori va trebui să plecaţi din nou pe 
dealuri. Nu am cum să vă las să fiţi martore la grozăviile care 
vor urma. Ceea ce e mai rău ne aşteaptă, şi poate că, în curând, 
Rokuhara nu va mai fi decât o ruină învăluită în fum. 


În ziua în care Kiyomori se întoarse la Rokuhara, Nobuyori 
şi Korekata chemară sfatul. Toţi curtenii fură obligaţi să 
participe la el, sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Şi totuşi, 
mulţi lipsiră. Deşi la Kyoto ajunseseră veşti care anunțau că 
războinici din Isé şi din provinciile învecinate erau în drum spre 
Rokuhara, iar Kiyomori însuşi urma să sosească cât de curând, 
Nobuyori era mai puţin îngrijorat de aceste veşti decât de 
imaginea scaunelor goale de la consiliu. 

Ocupase tronul de pe podiumul Sălii celei Mari, şi privea în 
jos, şovăielnic, la şirurile de curteni, când apăru un întârziat, dar 


nu pe drumul obişnuit, ci trecând prin mica grădină interioară şi 
urcând scările care duceau până în sală. Cei cinci însoțitori ai 
săi, îmbrăcaţi în mantii aruncate peste armură şi înarmaţi cu 
săbii lungi, se opriră să aştepte la una dintre porţi. Obrajii lui 
Nobuyori păliră sub stratul de pudră, pentru că noul-venit, care 
nu era altul decât unchiul său Mitsuyori, aruncă o privire 
mohorâtă spre podiumul cel înalt. 

— O, vai, ce privelişte ieşită din comun! Văd cumva înaltul 
loc ocupat de domnişori şi de petrecăreţi, în timp ce aceia 
îndreptăţiţi să şadă acolo se umilesc undeva, mai jos? Să fie 
ăsta un spectacol cu dansatoare, într-o ceainărie? Poate o 
asemenea privelişte să poarte numele de Curte? izbucni el cu 
amărăciune. 

Nobuyori îşi lăsă capul în jos, tulburat de cuvintele 
unchiului său, în timp ce alţii priviră încremeniţi spre acesta. 
Mitsuyori, fratele mai în vârstă al lui Korekata, care apărea 
arareori la consiliile curţii, era privit cu evlavie şi teamă de 
aristocrați. 

Un curtean îşi părăsi locul de lângă Nobuyori şi veni în 
faţă. 

— Domnule, vă aşteptam. Nu doriţi să vă aşezaţi? 

— Aşadar, aceasta este Curtea, până la urmă? 

— Da... 

— Dacă aceasta este Curtea, există o ordine a rangurilor. 
Cine este domnişorul ăla sulemenit de acolo? 

— Noul General al Gărzilor, Ministrul Nobuyori. 

— Nu am auzit niciodată de omul ăsta. Nu există un 
General al Gărzilor pe nume Nobuyori. Poate vă referiţi la Vice- 
Consilierul Nobuyori? 

— A fost numit de curând. 

— E strigător la cer! Unde este Maiestatea Sa, singurul 
îndreptăţit să facă numiri în funcţii? strigă Mitsuyori, izbindu-şi 
furios coapsa cu partea netedă a toiagului de lemn care îi 
simboliza funcţia, şi aţintindu-l asupra lui Nobuyori. 

— Nobuyori, ocupi locul cel mai de sus; unde ai de gând să 
mă aşezi pe mine, care am un rang mai înalt decât al tău? 

E 

— Referitor la consiliul de azi - despre ce aveți de gând să 
vorbiţi? Şi, apropo, domnilor, de ce ar merita condamnaţi la 
moarte cei care lipsesc astăzi? 


E dea 


— Doar Maiestatea Sa are dreptul să prezideze astfel de 
consilii. Unde este el? Nu e nimeni dispus să-mi dea un răspuns? 
Ce ciudat, ce miraculos, într-adevăr! exclamă Mitsuyori în timp 
ce ieşea din Sală, îndreptându-se spre o aripă a Palatului. 

— Korekata, tu ce cauţi aici? se răsti el la fratele său, pe 
care îl găsi ascunzându-se într-un apartament din interior. 

— Tu erai, frate? 

— „Frate“? Îndrăzneşti să mă numeşti „frate“? 

— Da... 

— Atunci, într-adevăr, sunt acoperit de ocară, pentru că 
vinovăția ta este şi a mea. E mai mult decât pot să îndur. 

— Am făcut o greşeală. 

— Aşadar, îţi dai seama de asta? Ce te-a împins să o faci? 

— Tu, ofiţer al Comisariatului de Poliţie, te-ai lăsat convins 
să îl decapitezi pe Shinzei? Nu te-ai oprit nici o clipă să te întrebi 
ce vor spune oamenii? Mă cutremur, gândindu-mă la zvonurile 
care umblă despre tine. Nici măcar nu mi se pare posibil ca 
propriul meu frate să săvârşească o asemenea prostie. M-am 
îndoit fără încetare de acest lucru. 

— Numele nostru n-a fost dezonorat niciodată până acum. 
lar tu eşti primul care merită numele de prost! Gândeşte-te cum 
ai pângărit numele tatălui nostru mort - şi ai adus ruşinea 
asupra bătrânei noastre mame. Ce te-a împins să faci o 
asemenea nebunie? 

— Prostia mea şi numai a mea. L-am tot urmărit pe 
Nobuyori de câteva zile şi acum îmi pare rău de greşeală. 

— Dacă spui adevărul, ai grijă ca Maiestatea Sa să fie 
eliberat fără o clipă de întârziere şi condus undeva, în siguranţă. 

— Aşa voi face. 

— Nu voi lăsa ca tu să fii complice la aceste fapte. Mă 
înţelegi, Korekata? Ah, Korekata, adăugă Mitsuyori cu 
compătimire, de ce trebuie să-ţi rişti viaţa atât de prosteşte? 

Odată cu apariţia neaşteptată a lui Mitsuyori, consiliul se 
risipi într-o stare de năuceală. . 

Ziua de 19 decembrie se apropia de sfârşit. In acea 
noapte, Gărzile Imperiale primiră vestea întoarcerii lui Kiyomori 
la Rokuhara şi se răspândiră zvonuri care spuneau că îşi 


chemase trupele de luptători. 

In acea noapte, Nobuyori, care se mutase la Palat, nu 
izbuti să adoarmă de spaimă şi trimise o doamnă la 
apartamentele lui Korekata, implorându-l să vină. Spre 
surprinderea lui, fu anunţat că Korekata nu era acolo. Apoi, îl 
chemă pe Tsunemune, dar curteanul nu era de găsit la Palat. 

Intre timp, sosiră zorile, fără ca mult-aşteptatul atac de la 
Rokuhara să aibă loc. Păsările începură să-şi ciripească numele 
printre coroanele copacilor îngheţaţi din grădinile Palatului. 
Nobuyori, care aştepta răsăritul soarelui, se scufundă într-un 
somn adânc. 


` Capitolul XXIII 
Impăratul a fost răpit 


Zilele de 20, 21 şi 22 decembrie trecură într-o stare de 
buimăceală la Palatul Imperial, unde plimbările încolo şi încoace 
ale bărbaţilor înarmaţi prin grădinile întunecate înlocuiră forfota 
tradiţională care preceda Anul Nou. Se vorbea mereu despre 
cum Kiyomori urma să atace Palatul. La Rokuhara, adunarea 
trupelor de întărire continua, în timp ce umbla zvonul că 
războinicii Genji vor năvăli de la Palat spre fortăreaţa Heike. Şi 
totuşi, niciuna dintre părţi nu dădu vreun semn că ar dori să 
deschidă lupta. 

Şi totuşi, în timpul acestui moment de linişte, un om era 
cât se poate de sprinten. Acesta era Nasul. Într-o noapte, 
Korekata şi Nobuyori, conducătorii revoltei de la Palat, vizitară în 
taină casa lui Bamboku de pe Drumul al Cincilea, iar la scurt 
timp după plecarea lor, Nas-Roşu se îndreptă spre Rokuhara cu 
o scrisoare adresată lui Kiyomori. 

Timp de aproape o săptămână, se auziră zvonuri 
referitoare la desfăşurarea unor negocieri pentru un armistițiu, 
dar, în noaptea de 26 decembrie, Nobuyori îşi dădu seama că 
nici măcar un decret în numele tronului n-ar fi putut împiedica 
lupta, pentru că ofiţerii Genji deveniseră îndărătnici, iar clanul 
Heike îşi continua pregătirile de război. Intreaga poveste se 
transformase acum într-o luptă între familiile Genji şi Heike, iar 
dacă cei din clanul Heike trebuiau zdrobiţi, acesta era ceasul. 

Fostul Împărat Goshirakawa, prizonier încarcerat în 
Arhivele Palatului din noaptea de 9 decembrie, fu vizitat într-o 
noapte de nişte bărbaţi mascaţi, care îi spuseră: 

— Maiestatea Voastră, nu vă împotriviţi şi nu vi se va 
întâmpla nimic rău. Se vorbeşte că luptele vor izbucni înainte ca 
noaptea să ia sfârşit. Vă aşteaptă o lectică, iar noi vă vom însoţi 
spre Templul Ninna-ji. 

Goshirakawa nu se împotrivi şi se lăsă condus prin Poarta 
de Nord-Vest. Un cal îl aştepta acolo. Fu convins să încalece şi 
se îndepărtă de Palat, alături de însoțitori. 

Cam pe la aceeaşi oră - trei noaptea - Impăratul, care era 
întemnițat în altă parte a Palatului, fu trezit brusc de şoapte 
care îi spuneau că trebuie să plece de îndată, să ajungă la loc 
sigur. Fu surprins să descopere că Tsunemune şi Korekata 


veniseră după el. Erau înarmaţi cu săbii şi purtau armură sub 
mantii. Prea înspăimântat pentru a răspunde, Nijo îl lăsă pe 
Korekata să-l înfăşoare într-un văl de femeie şi să îl conducă 
spre ieşire. 

Tsunemune îl însoţi pe Nijo, care tremura, până afară din 
clădire şi îl urcă într-o trăsură, alături de sora sa, Prinţesa. 
Trăsura porni iute la drum. Doi îngrijitori de boi şi câţiva 
însoțitori îl conduseră în grabă până la o poartă din latura de 
apus a zidului Palatului, unde fură opriţi de o gardă Genji, Juro. 

— Cine e acolo? 

Soldaţii se năpustiră în jurul trăsurii şi o opriră. 

— Nu e lucru curat cu trăsura asta. Unde vă duceţi în toiul 
nopţii? 

— Prinţesa şi servitoarea ei se îndreaptă spre templu, veni 
răspunsul. Spune-i lui Juro să vină încoace. 

— Eu sunt Juro. 

— Tu eşti acela, Juro? 

— Cine întreabă? 

— Korekata de la Comisariatul de poliţie. 

— Domnia Voastră eraţi, domnule? 

— Deschide porţile şi lasă-ne să trecem. O însoțesc 
personal pe Maiestatea Sa. Aveţi nevoie să ne puneţi şi alte 
întrebări? 

— Nu prea mai are nici un rost, domnule, dar avem 
poruncă de la Generalul Yoshitomo şi nu vă putem lăsa să 
treceţi nici măcar pe dumneavoastră, domnule. 

— Atunci, chemaţi-l pe general. 

— Nu ştim unde poate fi găsit. 

— Cât ai de gând s-o mai laşi pe Înălţimea-Sa să aştepte 
aici, printre soldaţii ăştia neciopliţi? Cu ce drept vrei să o 
interoghezi dacă eu sunt însoţitorul ei? Daţi-vă la o parte din 
calea noastră! 

— O clipă, domnule. Datoria noastră este să păzim 
această poartă, şi nici măcar Domnia Voastră nu ne puteţi 
porunci să vă lăsăm să treceţi astfel. Dacă stăruiţi, totuşi, 
permiteţi-mi să cercetez această trăsură, spuse Juro, făcând un 
pas în faţă şi trăgând perdelele la o parte cu capătul arcului. 

Gărzile se înghesuiră în spatele lui Juro, legănându-şi 
torţele. Privirea lor descoperi două femei tinere şi înfricoşate, 
care stăteau cuibărite una în braţele celeilalte, nemişcate. Ochii 


Împăratului - care avea 17 ani - erau închişi, iar trăsăturile lui 
gingaşe, femeieşti, erau cuprinse de o paliditate ca de mort. 
Juro, care îl luă drept una dintre doamnele de companie, 
comandă trăsurii să treacă. 

Aceasta îşi continuă drumul prin îmbulzeala de luptători şi 
torţe aprinse, huruind peste pământul îngheţat, şi dispăru în 
noapte. 

— Hai, mânaţi mai tare! Grăbiţi-vă! le strigară Korekata şi 
Tsunemune îngrijitorilor de boi care gâfâiau, după ce trăsura o 
coti spre Soare-Răsare la capătul zidului Palatului. 


Amândouă planurile îndrăzneţe ale lui Kiyomori izbutiseră. 
Fostul Împărat evadase spre Templul Ninna-ji, iar tânărul 
Împărat fusese îndepărtat de Palat. La puţin timp după aceea, 
strălucirea focului şi fumul negru din partea de miazănoapte a 
Palatului Imperial făcură să se răspândească tot soiul de poveşti 
sălbatice; zvonuri potrivit cărora Kiyomori îşi trimisese trupele 
pe râu în sus şi atacase reşedinţa imperială dinspre 
miazănoapte, iar călugării de pe Muntele Hiei i se alăturaseră lui 
Kiyomori şi mărşăluiau spre capitală. 

Yoshitomo al familiei Genji îşi trimise fiul, pe Yoshihira, cu 
o cohortă restrânsă, la Palatul Imperial, în timp ce o ceată care 
era de gardă la faţa locului fusese mânată spre porţile de 
miazănoapte ale oraşului, să facă o cercetare despre incendiu. 

Între timp, cu pocnete lungi de bice şi ţipete ascuţite, 
îngrijitorii de boi chinuiau animalul de la trăsură, zorindu-l spre 
Rokuhara. 

— Staţi - nu aşa de repede! Opriţi-vă, acum suntem în 
afara oricărei primejdii..., găfâiră Korekata şi Nobuyori, care se 
ţineau după trăsura Impăratului. 

Îngrijitorii de boi se opriră şi izbucniră în râs. 

— Îi auziţi cum se văicăresc? Să stăm după ei? 

— Acum părem să fi ieşit la larg. 

Cei doi bărbaţi opriră trăsura şi îşi şterseră sudoarea de pe 
feţele năclăite. 

În curând, trăsura ajunse la drumul mărginit de copaci, 
aflat de-a lungul râului Kamo. Acolo, siluete întunecate apărură 
dintre umbre şi-i ieşiră în întâmpinare. Kiyomori trimisese două 
sute de războinici de la Rokuhara să-l însoţească pe Nijo, şi, în 


timp ce aceştia soseau pe Podul Gojo, din nori porni o ninsoare 
cu viscol. 

Rokuhara, care stătuse tăcută şi întunecată timp de 
atâtea nopţi, începu, la apropierea Impăratului, să strălucească 
cu nenumărate lumini. Lumânările sclipeau peste tot ca nişte 
stele prin zăpada care cădea. De îndată ce împăratul ajunse la 
Rokuhara, grupuri de războinici Heike fură trimişi pe drumuri, să 
anunţe că suveranul îşi stabilise reşedinţa la Rokuhara la ora 
Tigrului (patru noaptea), iar Impăratul Călugărit se afla acum la 
Templul Ninna-ji. Toţi cei care îi erau credincioşi împăratului fură 
îndemnați să se ducă la Rokuhara. 

La răsăritul soarelui, curtenii şi miniştrii, conduşi de către 
Regent, erau deja în drum spre Rokuhara. 

In timp ce se întâmplau toate acestea, Nobuyori, 
conducătorul revoltei, zăcea cuprins de o ameţeală 
asemănătoare cu beţia în camera lui de la Palatul Imperial, în 
grija doamnelor de companie. Petrecerile şi beţiile lui din fiecare 
noapte izbutiseră să îi îndepărteze în cele din urmă pe 
Tsunemun€ şi pe Korekata, care aveau bănuiala că Nobuyori nu 
era în toate minţile. Mai mult, mustrarea lui Mitsuyori îi 
readusese cu picioarele pe pământ, şi, neîntârziat, luară 
legătura cu Kiyomori. 

Când un consilier ajunse în apartamentul lui Nobuyori, să-l 
vestească gâfâind că prizonierii regali dispăruseră, Nobuyori 
ţâşni înnebunit de pe canapeaua lui, apoi începu să râdă isteric. 

— Ce poveste de necrezut mai e şi asta? Visezi! Korekata 
şi Tsunemun€ au grijă ca Maiestăţile lor să nu scape! 

— Domnule, paznicii au trădat şi au fugit împreună cu 
prizonierii. 

— Cu neputinţă! stărui Nobuyori, dar presimţirile negre îi 
cuprinseră deja mintea în timp ce vorbea; se îmbrăcă repede, se 
încinse cu sabia şi alergă val-vârtej de-a lungul labirintului de 
coridoare. Un şuvoi de înjurături şi de răcnete de furie ieşi din 
gâtlejul lui Nobuyori, când descoperi adevărul. 

— Să nu lăsaţi pe nimeni să afle despre asta - nici măcar 
pe aliaţii noştri, porunci el. 

Oricum, era prea târziu să poată ascunde ceea ce se 
întâmplase. Yoshihira al familiei Genji ştia deja că prizonierii 
regali evadaseră şi galopă de îndată înapoi la tatăl său, să-i dea 
raportul. 


— Nenorocirea s-a întâmplat deja în această seară. 
Kiyomori a obţinut prin şiretlic un avantaj faţă de noi - 
Maiestatea Sa a fost adus la Rokuhara, iar Împăratul Călugărit 
este deja în siguranţă, la Templul Ninna-ji. E cu putinţă să fie 
adevărat? 

Yoshitomo nu răspunse. 

— E adevărat, Tată? şovăi Yoshihira. 

Yoshitomo şovăi. 

— Aşa este. Şi eu am auzit veştile, deşi Nobuyori încă nu a 
spus nimic. 

Chipul tânărului rămase încremenit. 

— Yoshihira! 

— Da... 

— Ce se aude despre incendiul de la Palat? 

— A fost un truc al duşmanului. Trupele lui Kiyomori au 
fost într-adevăr pe-acolo, dar nu au ars decât nişte bojdeuci şi 
câteva case ţărăneşti, în afara porţilor oraşului. 

— Kiyomori este din nou foarte iscusit, sau are vreo 
persoană de încredere, foarte înţeleaptă, care îl sfătuieşte. 
Trebuie să recunosc că purtarea duşmanului nostru din această 
seară a fost grozavă. Vom avea parte de ceasuri grele. 

— Dar, Tată, ce rost mai are să apărăm Palatul, dacă 
Maiestăţile Lor nu mai sunt acolo? 

— Nu, mi-am oferit cuvântul meu de Genji în acea 
înţelegere şi nu mă pot retrage acum. Un luptător trebuie să-şi 
păstreze credinţa chiar cu preţul vieţii. Dacă, totuşi, îmi ţin 
cuvântul dat, nu am decât să mă înclin în faţa clanului Heike sau 
să pier. 

Prin aceste cuvinte, Yoshitomo mărturisi ceea ce nu 
îndrăznise până acum. Greşise trecând de partea lui Nobuyori şi 
regreta amarnic ceea ce făcuse. Totuşi, se gândi Yoshitomo, 
dacă nu s-ar fi alăturat Vice-Consilierului, cruzimea lui Shinzei ar 
fi dus până la urmă la luptă deschisă între clanul Genji şi clanul 
Heike. Acum, Shinzei era mort, dar Kiyomori se afla încă în 
viaţă. Nu se putea îndoi nimeni că tabăra Genji suferise o 
lovitură gravă prin răpirea Împăratului de către războinicii Heike. 
Şi totuşi, în privinţa desfăşurării propriu-zise a unui război, 
Yoshitomo era încrezător că experienţa lui era limpede cu mult 
mai mare decât a lui Kiyomori. 

Un consilier trimis de Yoshitomo la Nobuyori se întoarse. 


— L-am întâlnit pe Ministru, iar el nu crede zvonurile. Mă 
încredinţează că nu s-a întâmplat nimic neobişnuit la Palat. 

Feţele adunate în jurul focurilor de pază schimbară 
zâmbete de compasiune la adresa laşităţii lui Nobuyori. 

— Atunci, nu mai e nimic de spus, zise Yoshitomo. Prin 
urmare, pune-i pe cei care sunt în slujbă la Palat să se alinieze şi 
să se numere. 


Nobuyori, Generalul Gărzilor, se pregătea să-şi inspecteze 
trupele din Sala cea Mare, care dădea spre grădina Palatului. De 
fiecare parte a lui erau înşiraţi cei mai importanţi reprezentanţi 
ai Curţii, miniştrii şi oficialii cu cele mai înalte ranguri, şi, în timp 
ce inspecția se desfăşura, mesageri călare soseau unul după 
altul prin ninsoare, cu ultimele noutăţi despre mişcările lui 
Kiyomori. O ceată se adunase deja pe malul râului, li se povesti, 
aşteptând porunca de atac. Se auziră, de asemenea, alte 
zvonuri: se spunea că trupele lui Kiyomori erau răspândite de-a 
lungul coastei Dealurilor din Soare-Răsare, pregătindu-se de un 
atac asupra Palatului, pe neaşteptate. 

Două mii de soldaţi Genji aşteptau călare în grădina 
Palatului. Pe vizierele lor se formau ţurţuri, iar sângele din vine 
le clocotea de nerăbdare şi de teamă. 

Nobuyori purta o armură vopsită în culoarea florilor de 
levănţică, cu fâşii violete la coapse; sub aceasta, avea o tunică 
de stofă stacojie; sabia pe care o purta avea o teacă placată cu 
un model frumos de crizanteme, din aur curat; niturile de pe 
coiful cu coarne scânteiau printre fulgii de zăpadă. Armăsarul 
său negru-cărbune, un vestit exemplar pur-sânge din grajdurile 
imperiale, era priponit de cireşul care creştea lângă scările largi 
ce urcau spre Sala cea Mare. 

Yoshitomo era şi el dichisit cu mult mai multă grijă decât 
avea de obicei pentru ţinuta lui, iar cei trei fii ai săi îşi 
îmbrăcaseră şi ei tunicile cele mai alese şi armurile Genji. Dintre 
cei trei, cel mai mic, Yoritomo, un băiat în vârstă de treisprezece 
ani, atrăgea multe priviri din partea trupelor. Pentru că era de o 
vârstă mult prea fragedă, tatăl şi fraţii săi îl vegheau cu mare 
grijă; fusese trezit cu puţin timp în urmă dintr-un pui de somn pe 
care îl trăsese în clădirea gărzilor şi fusese adus, tremurând de 
frig şi cu ochi somnoroşi, până pe terenul de defilare, îmbrăcat 


într-o armură completă pentru băieţi. Imaginea acestui puştan 
înduioşător de fraged, care venise să îşi primească prima lecţie 
despre vărsarea de sânge, îi mişcă pe soldaţi. 

Până dimineaţa, ninsoarea încetă, iar drumurile capitalei 
deveniră sclipitor de albe. Din casele zăvorâte ale oamenilor de 
rând nu ieşi nici urmă de fum care să arate că s-a făcut vreun 
foc în vetre. 

În loc să se apere, Yoshitomo se pregătise să atace 
Rokuhara. Fiul lui, Yoshihira, care fusese trimis în recunoaştere, 
se întoarse în curând cu vestea că îl văzuse pe Yorimasa al 
familiei Genji îndreptându-se călare spre Podul Gojo. 

— Mă tem, Tată, că Yorimasa ne-a păcălit cum că ar fi 
bolnav; e în drum spre Rokuhara. Lăsaţi-mă să îl urmez şi să mă 
lupt cu el. 

Yoshitomo, profund rănit, răspunse: 

— Nu, mă voi duce eu însumi. 

Dar, în timp ce întorcea calul, spuse cu un râs amar: 

— De ce artrebui să ne intereseze pe noi ce fac Yorimasa 
şi cei de teapa lui? Nu îmi pasă de el nici cât negru sub unghie. 

Nu peste mult timp, Yoshitomo şi Yorimasa se aflau faţă în 
faţă, peste râul de lângă Podul Gojo, iar Yoshitomo îi dădu 
pinteni calului său, strigând cu dispreţ: 

— Aşadar, Yorimasa, tu, care eşti un Genji, te-ai alăturat 
clanului Heike? Blestemată fie ziua în care te-ai născut în familia 
Genji! Ruşine ţie pentru că ai ales să înfrunţi familia Genji în 
bătălie! 

Atunci, Yorimasa îşi arătă faţa şi răspunse cu mândrie: 

— Spui adevărul, Yoshitomo. Din timpuri străvechi, familia 
Genji a fost credincioasă tronului, iar tu eşti acela care a mânjit 
numele nostru prin faptul că te-ai alăturat trădătorului aceluia 
de Nobuyori. Plâng când mă gândesc la ruşinea pe care ai adus- 
o asupra numelui Genji! 


Capitolul XXIV 
Bătaia tobelor 


Împăratul Nijo, întreaga lui suită şi miniştrii statului 
ocupară clădirile principale ale Rokuharei, care deveniră atât de 
aglomerate, încât până şi acareturile şi bucătăriile căpătară 
menirea de locuinţe pentru slujitorii săi. 

Fiul lui Kiyomori, Shigemori, traversă curtea în care 
zăpada fusese călcată şi transformată în noroi de nenumărate 
perechi de picioare şi se apropie de clădirea principală, 
căutându-şi tatăl. 

— Tatăl meu e cumva cu Maiestatea Sa? îl întrebă el pe un 
adjutant care se apleca peste o balustradă. 

— Nu, nu este aici, sosi răspunsul. 

Shigemori se plimbă printr-o curte interioară, apoi până la 
poarta cu două etaje, aruncă o privire în clădirea gărzilor şi apoi 
o porni înapoi pe urmele propriilor săi paşi. Îi era cu neputinţă să 
cerceteze fiecare clădire a proprietăţii. Intre timp, soarele mai 
avea puţin până să răsară, îşi spuse Shigemori, aruncând o 
privire neliniştită spre cer. Îi era teamă de lumina care urma să 
apară de după coastele Dealurilor de Soare-Răsare. Tatăl, în 
starea lui de acum, de bună dispoziţie, părea să fi uitat că 
însărcinarea de căpătâi, aceea a războiului, nu trecuse încă. 
Trupele, care îşi petrecuseră noaptea de-a lungul râului, se 
neliniştiseră şi aşteptau porunca de a porni la atac. 

Shigemori bombăni nerăbdător în sinea lui. Era greu de 
crezut că tatăl lui s-ar putea afla în apartamentele servitorilor, 
lângă grajduri. Şi totuşi, nu era rău să arunce o privire, îşi spuse 
el, şi-şi îndreptă paşii într-acolo, când dădu de tatăl său, care 
trecea prin coridorul care venea dinspre bucătării. 

— la te uită, Tată, aici erai! 

— Tu eşti, Shigemori? Ce vrei? 

— Nici nu e de mirare că nu te găseam. Nu m-am aşteptat 
nici o clipă să te găsesc aici. 

— Am vorbit chiar eu cu bucătarii. A trebuit să mă 
încredinţez că totul e pregătit pentru Maiestatea Sa. 

— De ce nu laşi treaba asta pe seama bucătarilor şi a 
ajutoarelor lor? Soldaţii s-au săturat să aştepte ordinele tale. 

— Mai e timp până în zori. 

— De îndată ce se face lumină, inamicul va ataca primul la 


Podul Gojo, iar Rokuhara va fi pierdută dacă el apucă să facă 
asta. 

— Trimite câţiva oameni în recunoaştere. 

— Am trimis deja. 

— E de ajuns. 

— Dar nu trebuie să pierdem ocazia de a face prima 
mişcare în zorii zilei. Asta ar însemna pentru noi izbânda. 

— Nu am de gând să îţi ascult părerile despre strategie. 
Am gândurile mele. În plus, trebuie să-l facem pe Maiestatea Sa 
să dea o proclamaţie, iar el nu este încă în stare, după zilele 
acelea când a stat închis la palat. N-a mâncat şi n-a dormit deloc 
în zilele acelea. Trebuie să am grijă să primească nişte terci 
fierbinte de orez înainte de orice. Nu îl pot pune în această clipă 
să facă nimic altceva... Lasă poruncile pe mai târziu. 

— Da, Tată. 

— Spune-le şi fraţilor tăi, lui Mokunosuke şi soldaţilor. 

— După cum ţi-e voia. 

— Spune-le să aştepte până când Maiestatea Sa termină 
de mâncat. Între timp, porunceşte-le oamenilor noştri să aducă 
buturugi din belşug şi să îşi dezgheţe hăţurile şi coardele 
arcurilor. 

Shigemori se întoarse cu spatele. Nu se îndoia că sorții 
erau împotriva lor; tatăl lui era tulburat, se vedea limpede. 
Shigemori, care nu punea niciodată sub semnul întrebării 
judecata tatălui său, se îndreptă spre malul râului, împânzit de 
soldaţi, şi le vesti poruncile stăpânului. 

Kiyomori nu avea nevoie de Shigemori ca să afle cât de 
greu le va fi. Porni în grabă spre clădirea principală, dar fu oprit 
în cotitura coridorului de către cineva care, din câte se părea, 
stătuse la pândă după el. 

Bărbatul i se adresă, după o reverență sofisticată: 

— Ah, Domnule Harima, permiteţi-mi să vă felicit pentru 
deplina izbândă a planurilor dumneavoastră. 

Kiyomori îi aruncă omului o privire ascuţită. Era Nas-Roşu, 
negustorul care dusese mesajele dintre Korekata, Tsunemune şi 
Rokuhara. 

— Oh, Bamboku, îţi mulţumesc pentru strădaniile tale. 

— N-aveţi pentru ce, domnule, nu am făcut nimic din cale- 
afară de greu. 

— Dimpotrivă, ai dovedit în toată această poveste cât de 


bine ştii să te descurci. 

— E prea mult spus, domnule - a fost doar un mic gest de 
recunoştinţă pentru grija arătată de buna dumneavoastră 
doamnă. 

— Ce fac Korekata şi Tsunemun&? 

— Sunt destul de obosiţi, trebuie să spun, şi trag un pui de 
somn în apartamentele servitorilor. 

— Bun. Aşadar, l-ai însoţit noaptea trecută pe Maiestatea 
Sa? 

— O parte din drum, şi am tremurat de spaimă, domnule, 
vă asigur că nu am avut ce face în privinţa asta... Totuşi, am 
venit să văd dacă vă pot fi de folos în bucătării, spălând nişte 
vase, şi chiar aici, din întâmplare, am dat peste dumneavoastră, 
domnule. Este un imens privilegiu, sunt sigur de asta. 

— În timp, vei mai auzi de mine. Mai aşteaptă câteva zile 
şi-ţi vei primi răsplata. 

Kiyomori nu avea nici un motiv să nu aibă încredere în 
Bamboku; nu era vorba doar de faptul că Tokiko îl considera un 
om destoinic; dar negustorul se dovedise a-i fi cât se poate de 
folositor în negocierile de săptămâna trecută. 

Kiyomori se îndreptă spre anticameră, unde fu întâmpinat 
de un funcţionar care îi spuse: 

— Fiul dumneavoastră, domnule, vă caută de o bună 
bucată de vreme. 

— M-am întâlnit cu el, cu puţin timp în urmă. Ce face 
Maiestatea Sa? 

— A mâncat nişte terci fierbinte. 

— Pare ceva mai odihnit? 

— Nu ştiu cum să vă spun - dar ne-a mişcat sincer să îl 
vedem plângând la vederea mâncării. 

— Bine, bine! exclamă Kiyomori cu un zâmbet cald, şi 
acum va trebui să-i obţinem consimţământul pentru a porni la 
atac. 

— L-a încuviinţat deja, iar proclamația va fi gata în curând. 

— Atunci, trimite-mi-l pe fiul meu Shigemori la mine! 
spuse Kiyomori. 

Shigemori, care fusese însărcinat să conducă trupele în 
locul tatălui său, apăru în curând. 

— Shigemori, Maiestatea Sa şi-a dat consimţământul. 
Porneşte de îndată spre Palat - cât se poate de repede! 


Când Shigemori apăru înaintea oamenilor să le vestească 
porunca, luptătorii izbucniră în aplauze răsunătoare; gongurile 
răsunară şi tobele bubuiră, în timp ce trei mii de cai se năpustiră 
galopând prin zăpadă, pentru a ataca Palatul. 

Primele raze ale soarelui se iviră de după o coastă a 
Dealurilor de Soare-Răsare, se oglindiră în şirurile de armuri, în 
harnaşamentele cailor, apoi sclipiră orbitor deasupra coroanelor 
copacilor şi deasupra acoperişurilor Palatului. Toate porţile 
acestuia erau larg deschise, pentru ca Yoshitomo al familiei 
Genji să iasă, dar Yoshitomo spumega de furie, dându-şi seama 
că avantajul iniţial fusese irosit. Planul său fusese acela de a 
ataca Rokuhara înainte de zorii zilei, dar încetineala lui Nobuyori 
şi poruncile lui care se băteau cap în cap îi amânaseră pornirea, 
iar acum, duşmanii erau deja în drum spre ei. 

Poruncind iute celor de la tobe să vestească o schimbare 
în aşezarea trupelor, Yoshitomo le dădu sarcini noi oamenilor 
săi, pentru a apăra cele trei porţi ale zidului exterior din Soare- 
Răsare. În total, erau douăzeci şi şapte de porţi, incluzându-le 
pe acelea ale porţilor interioare; acestea erau despărțite una de 
alta prin drumuri largi şi parcele aranjate ca nişte parcuri. ŞI 
acum, două mii de călăreţi Genji, agitând arme, năvăliră din 
toate direcţiile spre grădina spațioasă care dădea spre Sala cea 
Mare, în timp ce tobele şi clopotele armatei Heike răsunară de-a 
lungul zidului dinspre Soare-Răsare. 

Sub cerul senin, treizeci de steaguri roşii fluturară în 
mijlocul unei păduri de arcuri, în timp ce oştile Heike se opriră 
din mărşăluit în faţa celor trei porţi dinspre Soare-Răsare, care 
stăteau deschise, să-i primească. 

Yoshitomo, căruia amărăciunea îi rodea măruntaiele, 
gemu în sinea lui când îl privi pe Nobuyori cel pământiu la faţă 
ieşind în sfârşit din Sala cea Mare, încălecându-şi neîndemânatic 
calul şi îndreptându-se şovăielnic spre poarta pe care trebuia s-o 
comande, flancat de bărbaţi înarmaţi. Shigemori şi cei cinci sute 
de călăreţi ai săi îl aşteptau deja acolo, iar când Nobuyori îşi 
făcu apariţia, Shigemori şi cei opt vasali ai săi o luară la galop în 
întâmpinarea lui. Nobuyori ridică privirea cu un țipăt atunci când 
îi văzu, începu să şovăie, apoi se întoarse şi o rupse la fugă, 
urmat în viteză de Shigemori. Văzând acest lucru, cinci sute de 
războinici înarmaţi intrară val-vârtej pe poartă, urmaţi de alţi 
cinci sute. 


Din postul său de la a doua poartă, Yoshitomo văzuse ce 
se întâmpla şi îl strigă cu hotărâre pe fiul lui, Yoshihira, pe care îl 
văzu trecând călare pe lângă el. 

— Duşmanii au reuşit să intre pe poarta centrală! Nu îmi 
pot părăsi postul de aici, dar du-te tu să îl ajuţi pe laşul ăla de 
Nobuyori! Fă-i să se retragă pe oamenii din Rokuhara! 

La comanda lui Yoshitomo, şaptesprezece călăreţi ieşiră în 
faţă să i se alăture lui Yoshihira. Shigemori era călare pe un cal 
roib, iar Yoshihira îl recunoscu după armură şi după tunica roşie 
pe care o purta sub aceasta. In timp ce Shigemori îi lovea cu 
săgeți pe luptătorii Genji, călăreţii lui îl împiedicară pe Yoshihira 
să se apropie şi să îl provoace la luptă dreaptă. Dar, după ce 
Shigemori lăsă arcul din mână să-şi tragă sufletul, Yoshihira găsi 
clipa potrivită. Cu coada calului fluturând în vânt, se năpusti 
spre Shigemori, provocându-l cu strigăte: 

— Asta sunt eu, Yoshihira al familiei Genji, fiul lui 
Yoshitomo. Pe tine cum te cheamă? 

Shigemori îşi întoarse capul îndeajuns de mult încât să se 
uite în ochii înflăcăraţi ai lui Yoshihira; apoi, împroşcând cu 
zăpadă amestecată cu noroi, îşi răsuci calul şi răspunse: 

— Ah, tu erai, Yoshihira al neamului Genji! Eu sunt 
Shigemori al familiei Heike, fiul lui Kiyomori! 

Astfel, un tânăr Genji şi un tânăr Heike ajunseră să se 
confrunte faţă în faţă, înaintea Sălii celei Mari. De o parte a 
balustradei largi care ducea spre sală creştea un cireş, de 
partea cealaltă un portocal amar, iar aici, în grădină, cei doi 
luptători trecură iar şi iar unul prin faţa celuilalt, urmărindu-se 
reciproc. 

Cu un țipăt adresat lui Yoshihira, care nu avea arc, 
Shigemori îl aţinti deodată cu o săgeată. 

— Laşule! veni strigătul înapoi. Tragi cu săgeți, atunci 
când eu nu am niciuna? Nu îndrăzneşti să îţi încrucişezi sabia cu 
a mea? 

O a doua săgeată ţâşni spre el, dar în timp ce mâna lui 
Shigemori se întindea pentru a treia oară după tolbă, îl surprinse 
pe Yoshihira pregătit de atac. Roibul coti iute, în timp ce calul 
negru ca smoala îi tăie calea şi se strecură în spatele lui. 

— Aşadar, tu, un Heike, ai crezut că o să-mi scapi? 

O altă săgeată şuieră; în timp ce Yoshihira se ghemuia, 
Shigemori îşi scoase repede sabia. Oţelul sclipi alb întâlnind 


oţelul; scările de la şa scrâşniră, frecându-se una de cealaltă. 
Învârtindu-se, ferindu-se, jucându-se şi atacându-se într-un 
spectacol desăvârşit al măiestriei în călărie, urmăriţi şi 
urmărindu-se, cei doi tineri galopară furioşi de şapte ori, apoi de 
opt ori în jurul cireşului şi al portocalului. Săbiile lor se frecară 
una de alta, retezară aerul, apoi părură că se ciocnesc într-o 
ploaie de scântei. 

Cei opt vasali ai lui Shigemori erau prinşi în luptă cu cei 
şaptesprezece ai lui Yoshihira, în diverse alte locuri ale pieţei, în 
timp ce zăpada călcată în picioare era învolburată de noroi şi 
pătată de sânge, iar Shigemori se năpusti să se alăture 
încăierării, până când sosirea mai multor călăreţi Genji îl făcu să 
îşi piardă avantajul şi să se retragă spre poarta pe care intrase. 

Mokunosuke€, care condusese retragerea, se apropie de 
Shigemori, pe care îl găsi odihnindu-se la o răscruce. 

— Ai făcut treabă bună, strigă el, măcar dacă tatăl tău ar 
fi putut să te vadă! 

Apoi adăugă: 

— Dar aminteşte-ţi de poruncile lui, şi lasă-l pe duşman să 
creadă că a izbândit. 

— Bătrâne, nu ai de ce să-ţi faci griji pentru mine. 

Cu un nou grup de călăreţi, Shigemori galopă înapoi spre 
grădină. Acolo, Yoshihira îi ieşi în faţă, întâmpinat cu o ploaie de 
săgeți şi cu un semn de salut cu mâna. 

— Haide, Heike de la Rokuhara! Desigur, sunt un duşman 
de nădejde, sau nu cumva te temi de mine? 

Shigemori dădu pinteni cailor, luând-o înainte. 

— Îndrăzneşti să te lauzi? Poate că vei avea tu pricini să te 
temi de mine? 

— Când ţi-am întors eu spatele, până acum? 

Încă o dată, cei doi se atacară cu încrâncenare de jur- 
împrejurul scuarului înzăpezit, până când Shigemori, sfârşit, se 
întoarse şi plecă în goană, ajungând dincolo de zidurile Palatului, 
urmat de soldaţii săi care zbierau sălbatic. 

Yoshihira, cu privirea aţintită asupra roibului sclipitor, 
continuă să galopeze după Shigemori, răcnind: 

— Întoarce-te, întoarce-te, laşule! 

Zăpada se învolbura ca fumul în jurul copitelor armăsarilor 
lor, în timp ce Shigemori fugea cu Yoshihira pe urme. Shigemori 
se lipi de gâtul calului său, biciuindu-l pentru a merge mai 


repede, în timp ce doi vasali ai săi veneau în acelaşi ritm cu el; 
după un avertisment răcnit, calul lui Shigemori sări cu voltă, 
fără efort, peste un canal îngust, şi fu urmat de ceilalţi doi. 
Săgeţile şuierară după ei. Una dintre ele izbi armura lui 
Shigemori cu o bufnitură surdă, iar o a doua se rupse şi începu 
să atârne după ce îi străpunse umerarul. 

— Stai aşa, stai aşa! N-ai pic de ruşine? ţipă Yoshihira, 
ajungând aproape de urechea lui Shigemori, când calul său se 
sperie şi se împiedică de marginea şanţului, aruncându-l pe 
Yoshihira pe o movilă de pământ. În timp ce se ridica în picioare, 
îi strigă unuia dintre soldaţii săi care trecuseră cu bine canalul: 

— Nu mă aştepta pe mine! Ai grijă, să nu cumva să scape 
Shigemori! 

Călărețul dădu din cap şi puse o a treia săgeată în 
crestătura arcului; o aţinti spre Shigemori chiar în clipa în care 
calul lui se retrăgea spre un morman de cherestea acoperită cu 
zăpadă, aflat în cale. Săgeata străpunse burta animalului, o pată 
roşie stropi zăpada, iar calul şi călăreţul se prăbuşiră în lături, la 
pământ. Coiful lui Shigemori îi zbură din cap; în timp ce se 
azvârlea să şi-l recupereze, aruncă o privire sălbatică în sus şi 
observă că unul dintre urmăritorii săi se pregătea să-l doboare. 
Când calul soldatului se sperie la rândul său la vederea 
cherestelei de lângă canal, călăreţul se azvârli din şa şi se 
năpusti spre Shigemori. Acesta din urmă îl lovi dintr-o latură cu 
sabia, drept în faţă, făcându-l să se retragă câţiva paşi pentru a- 
şi scoate sabia din teacă; apoi, unul dintre soldaţii lui Shigemori 
se azvârli între ei, cu braţele întinse, pentru a-l apăra pe stăpân, 
şi se prinse în luptă cu duşmanul. Ca doi tauri furioşi cu coarnele 
încleştate, cei doi se luptară până când se rostogoliră la pământ. 

Yoshihira, care izbutise să iasă din şanţ, văzu că vasalul 
cel mai drag al tatălui său căzuse şi alergă, cu sabia scoasă, să-l 
salveze. Între timp, celălalt însoțitor al lui Shigemori sosi la locul 
luptei şi descălecă grăbit; punându-l pe Shigemori în şaua 
calului, îşi îndemnă stăpânul să scape, apoi se întoarse să-şi 
vegheze tovarăşul căzut. 

Lupte grele se iscară la poarta pe care o străjuia 
Yoshitomo, din momentul în care fratele vitreg al lui Kiyomori, 
Yorimori, se întoarse să o asedieze cu forţe proaspete de arcaşi 
călare, iar când amândouă părţile îşi terminară în sfârşit 
rezervele de săgeți, cei din clanul Heike făcură o spărtură în 


rândul duşmanilor şi năvăliră pe terenurile Palatului. În 
încăierarea vijelioasă care urmă, numai steagurile roşii şi albe şi 
fâşiile de pânză de pe armurile lor făceau diferenţa dintre cele 
două tabere. De patru ori, Heike au fost învinşi şi împinşi să se 
retragă pe poarta prin care intraseră. Aşa se desfăşură lupta, în 
flux şi reflux, până când războinicii Heike se văzură siliţi să se 
retragă până pe Podul Gojo. 

În timp ce Yoshitomo şi cei trei fii ai săi îi alungau pe 
soldaţii Heik€ răzleţiţi de-a lungul principalelor drumuri, 
Yoshitomo gândi să arunce o privire înapoi, spre Palat. Scoase 
un răcnet de furie la vederea steagurilor Heike fluturând pe 
deasupra porţilor şi acoperişurilor Palatului. O trupă ascunsă de 
soldaţi Heike invadase Palatul rămas fără apărare şi pusese 
stăpânire pe el. 

Yoshitomo fu cuprins de nemulţumire văzând întorsătura 
pe care o luase bătălia. Ceva îi spunea că nimic nu mergea bine. 
Trupele lui nu luptau din toată inima. 

— Sunt prea puţine şanse de izbândă, îşi spuse el, dându- 
şi seama că astfel de îndoieli îi erau cât se poate de neobişnuite. 

Gândindu-se astfel, recunoscu, de asemenea în sinea lui, 
că era singurul răspunzător pentru asta. Kiyomori îl dusese din 
nou de nas, cu o mişcare la mintea cocoşului, şi îi tăiase 
retragerea. Acum, şansele se întorseseră în mare măsură 
împotriva clanului Genji; singurul gest pe care îl mai putea face 
era să îl urmărească pe adversar până la Rokuhara, să-l 
răpească pe Impărat şi să-l provoace pe Kiyomori la luptă 
dreaptă, se hotări Yoshitomo nemulţumit. Nimicirea sau această 
unică şansă la o mie - iată ultima aruncare a zarului. Apoi, 
prinse curaj când îşi văzu căpitanii luptând cu însufleţire 
împotriva duşmanilor şi începu să îşi desfăşoare trupele de la 
Podul Gojo spre miazănoapte, de-a lungul râului. 

In timp ce armata Genji se apropia de Rokuhara de-a 
lungul râului, războinicii Heike începură să dărâme podul pe 
partea lor. Yoshihira al familiei Genji trecu podul rupt până la 
jumătate, poruncind unei trupe de cinci sute de soldaţi călare să 
îl urmeze, cu săgețile aţintite spre Rokuhara. Între timp, din 
punctul în care se aflau ei, pe malul râului, soldaţii lui Yoshitomo 
începură să trimită o ploaie de săgeți spre fortăreaţa Heike. Un 
tir de ripostă veni dinspre forţele lui Kiyomori, iar călăreţii şi 
pedestraşii din fiecare parte a râului începură să-l treacă. 


Yoshihira, nemulţumit din cauza că săgețile nu-şi atingeau 
ţinta, se întoarse şi îşi conduse trupele mai la vale, pentru un 
atac din miazăzi asupra Rokuharei. În timp ce îşi continua 
drumul de-a lungul râului, zări o sută sau chiar mai mulţi călăreţi 
înşiraţi în falangă, stând nemişcaţi pe după un zid de scuturi, cu 
steagurile fluturând în vânt. 

— Oamenii lui Yorimasa! izbucni el cu amărăciune. 

Un căpitan care venea călare alături de el spuse: 

— Tatăl tău ar fi vrut să treacă râul pe aici, dar s-a întors 
de cum i-a văzut. 

— Poftim? Tatăl meu a refuzat să-l atace pe Yorimasa? 

— Ce-i drept, i-a spus în faţă că este un trădător. 

— Şi asta a fost tot? 

— lar Yorimasa i-a răspuns. 

— Dar la ce foloseşte un schimb furios de cuvinte? El, un 
Genji, îndrăzneşte să ne părăsească şi să treacă la duşman, iar 
acum aşteaptă să vadă cine câştigă, înainte să aleagă. li voi da 
ceea ce i se cuvine! 

Yoshihira dădu pinteni calului şi atacă direct falanga. 
Călăreţii înghesuiți rupseră rândurile în neorânduială şi începură 
să treacă râul spre Rokuhara. Şi totuşi, nesocotinţa lui Yoshihira 
fu o alegere proastă, pentru că îi dărui lui Yorimasa o şansă 
nesperată de a intra în luptă de partea familiei Heike. Mândria 
lui de a purta numele Genji îl făcuse să se aştepte în a se 
declara pe faţă împotriva lui Yoshitomo şi a uneltitorilor, şi 
alesese să îşi retragă trupele până la o anumită distanţă, pentru 
a întârzia să intre în luptă de partea unora sau a celorlalţi. Dar 
năvălnicia lui Yoshihira îl făcu să-şi părăsească poziţia neutră şi 
să se alăture taberei Heike. 

Rokuhara clocotea de neastâmpăr şi de nerăbdare. 
Kiyomori dăduse porunci aspre, interzicând orice fel de lupte 
înlăuntrul zidurilor Palatului Imperial; inamicul trebuia atras să 
iasă şi apoi făcut praf şi pulbere; dar atacul fusese mai uşor 
decât retragerea. Fuga lui Shigemori şi respingerea lui Yorimori 
de către Yoshitomo făcuseră ca trupele clanului Heike să se 
retragă în devălmăşie spre Rokuhara şi parte din Podul Gojo 
ajunsese să fie distrusă. 

După ce li se tăiase retragerea şi văzuseră că nu mai au 
nimic de pierdut, războinicii Genji îşi croiră drum, disperaţi, 
peste râu, până şi peste trupurile cadavrelor camarazilor lor, 


până ce ajunseră lângă zidurile Rokuharei. De pe acoperişuri, 
ziduri şi din coroanele copacilor, locuitorii Rokuharei se alăturară 
soldaţilor pentru a apăra ceea ce era acum reşedinţa 
Impăratului şi începură să arunce cu pietre şi cu ţigle în 
atacatori. 

Sosise momentul ca Kiyomori să-şi comande în persoană 
trupele, dar cea mai mare teamă a lui era că duşmanii ar putea 
incendia Rokuhara. Işi luă sabia de la unul dintre slujitori şi, 
împiedicându-se de şireturile coifului său, porni în goană de-a 
lungul unui coridor acoperit, când Tokitada, cumnatul său, îl 
strigă deodată, tulburat: 

— Stai! Stai! 

Kiyomori, cu spada azvârlită sub un braţ, se opri la 
jumătatea coridorului şi se întoarse: 

— Ce e, Tokitada? Mă opreşti din drum! Mă duceam să îi 
conduc pe oamenii noştri! 

— Nu, nu, răspunse Tokitada, abia izbutind să-şi 
stăpânească râsul, ţi-ai pus greşit coiful - cu spatele înainte. Nu- 
| putem lăsa pe general să iasă în lume aşa! 

— Coiful meu - e pus pe dos? 

Kiyomori îşi pipăi capul, se strâmbă, apoi începu să râdă 
cu poftă: 

— Greşeşti, Tokitada! Coiful meu e taman aşa cum trebuie 
să fie; e îndreptat spre Maiestatea Sa. Hai, ia-o înaintea mea şi 
alungă-i pe duşmani din calea noastră. 

Tokitada, fără să mai scoată o vorbă, plecă în fugă, urmat 
de soldaţi, cutremurându-se de râs. 

Lupta care începu în acea dimineaţă tinu toată ziua, în 
timp ce armata Genji îşi croia drum spre Rokuhara. În clipa în 
care Kiyomori preluă comanda apărării, săgețile asediatorilor 
veneau, dese şi iuți, pocnindu-se de uşile şi de jaluzelele casei, 
şi războinicul nu izbutea să mai audă decât urletele asurzitoare 
ale duşmanilor săi, în timp ce aceştia se năpusteau asupra 
zidurilor. Din când în când, era sigur că soarta Rokuharei era 
pecetluită; nepăsându-i că se afla în miezul luptei, ieşea să îi 
îmbărbăteze pe soldaţii îngroziţi, care se văzuseră nevoiţi să se 
retragă tocmai până la una dintre porţile interioare. Urcând în 
turnul porţii etajate, Kiyomori începu să le strige încurajări 
soldaţilor săi, în timp ce trimitea o săgeată după alta în 
rândurile duşmanilor. 


Dacă o armată mai mare ar fi atacat Rokuhara dinspre 
Soare-Răsare, aceasta s-ar fi prăbuşit; dar pe această parte, 
atacatorii erau spulberaţi sau forţaţi să o rupă la fugă spre 
dealurile înzăpezite de dincolo de Templul Kiyomizu. 

Între timp, călăreţii lui Yorimasa atacară din spate oastea 
clanului Genji; iar când Yoshitomo îşi dădu seama cât de 
dezastruoasă era situaţia oamenilor săi, îşi conduse trupele într- 
un ultim atac disperat asupra porţilor Rokuharei, strigând: 

— Să nu pierdeţi nici o fărâmă de timp acum! Ala de sus, 
din turnul porţii, este Kiyomori! 

Un flanc de susţinere din spatele lui Yoshihira fu silit brusc 
să dea înapoi, fără veste, spre râu. Yoshitomo înţepeni de furie; 
aruncând deoparte arcul, se îndreptă călare spre poartă, cu 
sabia în mână, şi îl provocă pe Kiyomori. Chiar în acea clipă, o 
mişcare neaşteptată a călăreţilor care îl atacau din toate părţile 
îl mătură pe Yoshitomo până înapoi, pe malul râului. 

Trupe proaspete de ostaşi Heike soseau acum pe drum şi 
năvăleau dinspre miazănoapte asupra forţelor lui Yoshitomo. In 
timp ce soldaţii călare ai lui Yorimasa făceau pârtie în flancul de 
sud al lui Yoshitomo, o trupă fioroasă de arcaşi călare apărură 
brusc pe ţărmul din faţă şi deschiseră atacul asupra clanului 
Genji. Această ameninţare dintr-un unghi neaşteptat îl făcu pe 
Yoshihira să se îndrepte spre râu. Trupa din mijloc a lui 
Yoshitomo, care năvălise furtunos chiar până la porţile 
Rokuharei, se văzu acum înconjurată din toate părţile, şi începu 
o retragere bruscă, cuprinsă de groază, spre miazănoapte, de-a 
lângul râului Kamo. Deşi erau atacați de soldaţii Heike de pe 
malul celălalt al râului, Yoshihira şi grupul său de soldaţi 
rămaseră pe loc până când primiră porunca de retragere a lui 
Yoshitomo. 

Acesta din urmă aruncă o privire disperată în jur, spre 
vasalii şi căpitanii săi demni de încredere - şi strigă: 

— Am pierdut bătălia! Aceasta este soarta celor născuţi să 
ridice armele! Mi-a sosit sfârşitul, dar voi fugiţi unde puteţi, să 
vă mântuiţi vieţile! 

lar când cei doi fii mai mici ai săi strigară că vor să 
rămână cu el chiar şi în moarte, Yoshihira, cel mai în vârstă 
dintre copiii lui Yoshitomo, veni şi îi dojeni, spunând: 

— Eu singur voi rămâne în ariergardă. Este tot ce vreau, 
mai presus de toate. Voi, împreună cu tatăl nostru, va trebui să 


fugiţi, să scăpaţi cu viaţă. 

Apoi, căpitanii lui Yoshitomo îl implorară fierbinte să plece 
alături de ei, spunând: 

— Nu acum e clipa morţii noastre, a neamului Genji; dacă 
plecăm pe dată să ne ascundem, va veni ziua în care vom 
şterge această ruşine. 

Străjuiţi de căpitanii lui credincioşi, Yoshitomo şi soldaţii 
săi îşi începură retragerea prin linia inamicului; loviți din toate 
părţile, îşi croiră drum spre miazănoapte, spre dealurile din sus 
de râul Kamo, pierzând mereu câţiva oameni la fiecare ciocnire 
cu clanul Heik€. lar când ajunseră la loc ferit, într-o aşezare 
înzăpezită din munţi, Yoshitomo se uită în jur şi văzu că grupul 
de cincizeci de persoane se redusese la paisprezece. 
Nemaiputând să-şi stăpânească durerea şi remuşcările, plânse 
gândindu-se la cum adusese el pieirea asupra tuturor, 
condamnându-i la un viitor întunecat de nesiguranţă. Aceste 
dealuri nu le puteau da decât înfometare şi drumuri rătăcite. Ce 
se va întâmpla cu fiinţele iubite pe care aceşti oameni le 
lăsaseră în capitală? Unde erau ele acum? Dar oare ce se 
întâmplase cu a lui - cu Tokiwa? Ea nu voise să plece din Kyoto 
pentru a rămâne lângă el. Dacă, totuşi, s-ar fi adăpostit la ţară 
împreună cu cei trei copii ai lor, după cum o implorase el să 
facă? Şi-o imagină năucită de durere la aflarea veştilor despre 
înfrângerea lor. 

Caii se împleticeau obosiţi prin zăpadă; în timp ce grupul 
urca pe munte, Yoshitomo îşi opri armăsarul pentru a arunca o 
privire înapoi, în depărtare. Acolo, în întunericul din ce în ce mai 
adânc, fiecare pagodă şi fiecare acoperiş al capitalei sclipea 
argintiu, şi peste tot prin oraş, strălucirea flăcărilor şi trâmbele 
întunecate de fum însemnau locul clădirilor care ardeau. 


Capitolul XXV 
Furtuna de zăpadă 


Yoshitomo era nerăbdător să ajungă pe versantul celălalt 
al muntelui Hiei înainte de venirea dimineţii, pentru că în ţinutul 
Mino, pe malul îndepărtat al lacului Biwa, locuiau oameni din 
clanul Genji care îi puteau oferi adăpost şi ajutor. Astfel, grupul 
porni într-un pas de două ori mai grăbit spre miazănoapte, 
urmând cursul Râului Takano, trecu de Hasé şi o luă spre Soare- 
Răsare, prin trecătoarea de la Yokohawa, până se pomeniră că 
au ajuns la Katado, pe lângă capătul de miazăzi al lacului. 

Vântul necruţător biciuia lacul, prefăcându-l într-o mare 
învolburată, când două corăbii, care transportau grupul şi câţiva 
cai, părăsiră ţărmul în zorii zilei. Nori apăsători atârnau foarte 
aproape de pământ, în jumătatea de miazănoapte a cerului, 
amenințând cu alte ninsori. Cu puţin timp după ora prânzului, 
fugarii se opriră în sfârşit în stufărişul veşted de pe ţărmul de 
răsărit al lacului, unde zăpada era mai înaltă decât în capitală. 
Păşiră în linişte pe țărm şi se opriră să privească zborul gâştelor 
sălbatice peste cerul întristător. Apoi, doi din grup porniră până 
la un sătuc de pescari din apropiere, să schimbe câteva arme pe 
hrană, în timp ce restul adunară găteje pentru foc şi-i aşteptară. 

Târziu în acea după-amiază, sătui şi încălziţi, Yoshitomo şi 
oamenii săi vorbiră despre următorul pas al călătoriei lor, despre 
care se învoiră că ar trebui reluată după apusul soarelui, când 
primejdia de a fi urmăriţi scădea. Apoi, şapte dintre căpitanii şi 
slujitorii lui Yoshitomo propuseră să se despartă de Yoshitomo şi 
să călătorească fiecare în parte, fiindcă orice călătorie în grupuri 
mai mici e mai sigură. În timp ce apusul soarelui se apropia, 
fiecare dintre ei îşi luă rămas bun de la Yoshitomo, făgăduindu-i 
că i se vor alătura când ajungeau în răsăritul Japoniei. 

Când se lăsă noaptea, Yoshitomo, împreună cu cei trei fii 
ai săi şi patru căpitani, încălecară şi porniră iute de-a lungul 
râului, până când ajunseră pe un drum pe care îşi continuară 
călătoria. Cerul întunecat se lăsa apăsător asupra lor, şi, de 
peste tot, munţii se înălţau găunoşi şi ascuţiţi. Cătunele se 
înşirau unul după celălalt, adormite sub straturile groase de 
zăpadă; nici o lumină nu apărea, să-i călăuzească pe fugari. Nici 
un sunet omenesc nu ajungea până la urechile lor; era de parcă 
orice viaţă s-ar fi stins. Era o noapte cum nu se putea mai bună 


pentru evadare; iar micul grup grăbi pasul, până când o furtună 
se dezlănţui şi începu să urle în jurul lor, cu vârtejuri orbitoare 
de zăpadă. 


Între timp, în noaptea în care Yoshitomo străbătea 
dealurile în drum spre Lacul Biwa, Vice-Consilierul Nobuyori, 
prim-conspirator al intrigii menite să smulgă puterea din mâna 
lui Kiyomori, evadă spre Templul Ninna-ji, la miazănoapte de 
porţile oraşului; aici căutaseră adăpost mai mult de cincizeci 
dintre camarazii săi aristocrați şi curteni. Acolo, înainte ca 
noaptea să ia sfârşit, Nobuyori fu arestat şi luat de către soldaţii 
lui Nobuyori, iar în ziua în care urmă fu decapitat împreună cu 
alţi inamici ai tronului. 

Pe 29 decembrie, în a doua zi după terminarea luptei, 
când Kyoto îşi reintră în activităţile sale obişnuite din timp de 
pace, Kiyomori primi ordinul să facă o inspecţie a reşedinţei 
imperiale şi a altor clădiri de stat. Fură consultaţi astrologii, iar 
ei aleseră o dată favorabilă întoarcerii monarhului la Palatul 
Imperial. Pentru Kiyomori, vizita de inspecţie luă forma unui 
marş triumfal; le porunci fraţilor, fiilor, căpitanilor şi tuturor celor 
de la Rokuhara care puteau fi de faţă să îl însoţească într-o 
procesiune de luptători cu armuri magnifice, călare pe cai bogat 
împodobiţi. 

De-a lungul căii care se întindea de la Podul Gojo pe 
principalele drumuri ale capitalei, mulțimile entuziasmate se 
înghiontiră şi făcură ochii mari la priveliştea splendidă a 
călăreţilor viu-coloraţi, înveşmântaţi în armură completă de 
război, trupe de arcaşi sau de pedestraşi una după alta, toţi în 
armuri, şi pâlcuri de copii în haine de sărbătoare, care mergeau 
ca ariergardă. 

Pe timpul luptelor, cei mai săraci oameni ai capitalei - 
hoardele de cerşetori şi de tâlhari ale acesteia, nenumăraţii ei 
nevoiaşi şi hoţi mărunți - invadaseră Palatul şi înnoptaseră 
acolo; se destrăbălaseră prin coridoare şi prin sălile de sfat timp 
de trei zile şi trei nopţi, jefuiseră cămările cu mâncare, îi 
maimuţăriseră pe curteni, îmbrăcându-se în hainele lor şi 
purtând coroanele, şi, într-o cavalcadă a petrecerii şi a 
distracţiilor, umpluseră Palatul cu privelişti şi sonuri de animale 
sălbatice. Când vestea venirii lui Kiyomori ajunse până la ei, 


puhoiul spăimos se rostogoli afară. Din fiecare crăpătură a 
Palatului năvăli câte un şir înfricoşat de sperietori de ciori, prea 
mulţi pentru a fi opriţi de străji sau pentru a putea fi cuprinşi de 
închisorile oraşului, până când, la porunca lui Kiyomori, fură 
mânaţi înapoi pe pământurile Palatului şi li se porunci să se 
apuce de curăţenie. Nu primiră nici o ameninţare cu pedepse, 
dimpotrivă, fiecăruia i se făgădui o porţie mică de orez, de 
îndată ce îşi va termina treaba. 

— Da, ştie cum e să flămânzeşti. Ştie, îi spuse un 
nenorocit altuia, pe deasupra măturii. Asta e Kiyomori din 
familia Heike. L-am cunoscut în zilele de demult, când i se 
spunea Heita. Şi să ştii că îţi spun adevărul. Era fiul mereu 
nevoiaş al Saşiului - aşa îl porecliseră pe tatăl lui. Obişnuiam să- 
| întâlnesc la Shiokoji şi în Piaţa Hoţilor de lângă sâmbovină, era 
îmbrăcat în zdrenţe. Totuşi, nu spun că era unul dintre noi, 
nemernicii; dar să ştii că am vorbit cu el. Şi de câte ori aveam 
vin, îi dădeam şi lui puţin, aşa să ştii. 

— Aşadar, a avut şi el parte de vremuri grele, nu? 

— Asta îţi povesteam. Poate că arată ca un domn, dar este 
unul de-al nostru, poţi băga mâna în foc. 

— Şi nu i-a fost peste mână să îţi bea vinul? 

— Ei bine, nu mă duc atât de departe să zic aşa ceva, dar 
vreau să spun că eram prietenoşi unul cu altul, cum s-ar spune. 
De aceea îi înţelege pe ăia de teapa noastră. 

— Uite-i că vin! 

— Cine? Unde? 

— Însuşi domnul din Rokuhara - şi alaiul! 


Drumul cel alb se întindea în faţa lor într-o fâşie nesfârşită, 
iar fiecare călăreț moţăia cât putea. Frigul pătrunzător şi 
amorţeala oboselii fără margini îi moleşiseră, ca nişte băuturi cu 
opiu. Şi totuşi, strigătele lui Yoshitomo îi trezeau din când în 
când; îi vorbea pe rând fiecăruia din ceată, iar răcnetele de 
răspuns îl încredinţau că nimeni nu rămăsese prea mult în urmă. 

— Nu vă pierdeţi din ochi unul pe altul, le tot spunea 
Yoshitomo. Fiţi cu grijă ca zăpada să nu vă îngheţe pe hăţuri. 
Strigaţi-vă mereu unul pe altul, să rămâneţi treji! 

Târziu în acea noapte, după ce trecuseră cu bine de 
pâlcurile de santinele aflate de-a lungul şoselei şi traversaseră 


râul Hino, descoperiră că erau răguşiţi şi că suflau greu de la 
atâtea strigăte împotriva vântului şi vârtejurilor de zăpadă. Le 
era din ce în ce mai greu să nu se piardă unul pe altul din ochi. 
Deodată, lui Yoshitomo şi lui Yoshihira, care călăreau în faţă, li 
se păru că aud strigăte în depărtare. Îşi opriră caii şi, clipind 
pentru a-şi scoate zăpada din ochi, ciuliră urechile. 

— Yoritomo - Yoritomoooo! Heeei! 

O altă voce repetă strigătul. 

— Heeei, Yoritomo! 

Sunetele păreau să vină din urma lor. 

— ÎI strigă cumva pe Yoritomo! 

— Poate că a rămas cu mult în urmă. Aşteaptă-mă aici, 
Tată, până mă întorc. 

— Nu, vin şi eu cu tine. 

Un slujitor care călărea cu câţiva paşi înaintea lui 
Yoshitomo se întoarse şi întrebă: 

— Mergem cu toţii îndărăt? 

Yoshitomo porni îndărăt pe urmele lui şi îşi numără grupul. 
Erau toţi acolo, mai puţin Yoritomo, fiul său cel mai mic. 

— Lipseşte Yoritomo? 

Cu siguranță, trecuse ceva timp de când nu mai era şi 
până când unul din grup băgase de seamă pentru că, deşi 
răcniră şi îl chemară într-un glas, nu se auzi nici un răspuns. 

— Ziceţi că nu e aici, întrebă Yoshitomo îngrijorat, fără să i 
se adreseze cuiva anume. Când aţi văzut lucrul ăsta? 

— Călărea printre noi când am trecut prin câmpie, 
răspunseră doi căpitani. 

— La Râul Hino? 

— Acolo, furtuna era în toi şi ne-am risipit să trecem râul. 
Poate că ne-am despărţit acolo. A fost vina noastră. Lasă-ne să 
mergem înapoi să-l căutăm, spuseră căpitanii, pregătindu-se să 
se întoarcă. 

Atunci, vocea lui Yoshitomo, dogită de suferinţă, îi opri. 

— Aşteptaţi, aşteptaţi. Nu e nevoie. Nu putem să ne 
întoarcem pentru fiecare rătăcit. 

Acum, grupul se apropiase strâns, pentru a se apăra de 
furtună, iar Yoshitomo continuă: 

— Mai e puţin până la sosirea zorilor, iar noi trebuie să ne 
schimbăm drumul, să nu ne mai întâlnim cu străini pe drum. 
Dacă nu o luăm printre dealuri, suntem pierduţi, iar Yoritomo 


trebuie lăsat în voia sorții, dacă vrem să scăpăm. Viitorul 
întregului clan Genji ţine de supraviețuirea noastră. Nu ne 
putem pune în primejdie vieţile doar pentru el. 

Atunci, cei doi căpitani se revoltară: 

— Domnule, este cel mai tânăr dintre fiii Domniei Tale şi 
noi toţi îl iubim; cum am putea să-l părăsim pradă furtunii? Veţi 
regreta una ca asta până în ziua morţii. Lăsaţi viitorul să se 
îngrijească singur de sine. Haideţi să ne întoarcem acum, să îl 
găsim! 

Dar Yoshitomo nu se lăsă înduplecat. 

— Nu, deşi cuvintele voastre mă mişcă nespus. Ştiţi foarte 
bine cât de mult îmi iubesc fiul. Sunt tatăl lui. Şi totuşi, tot clanul 
Genji m-a ales de părinte, iar eu nu îi pot părăsi pe ei pentru 
unul singur. Când sunt înfrânți, sunt copiii mei, mai mult decât 
oricând... 

Vocea lui Yoshitomo se stinse, înghițită de linişte, apoi, el 
îşi întoarse dintr-odată faţa în altă parte şi începu să se roage cu 
mâinile ridicate: 

— O, noapte crudă! Aşa are de gând Cerul să îmi încerce 
copilul? Oare soarta lui este într-adevăr aceea de a muri în frigul 
ăsta? Ceruri milostive, dacă aceasta este voinţa zeilor, lăsaţi-l în 
viaţă! 

Îmbărbătându-se să ia o decizie pe care nu îşi dădea 
seama cum s-o ocolească, Yoshitomo se mai întoarse odată spre 
grupul care aştepta. 

— Nu ne putem întoarce. Trebuie să mergem degrabă mai 
departe, pentru că în curând se va face zi, spuse el şi dădu 
pinteni calului, să meargă înainte. 

Şovăind, ceilalţi îşi luară iar poziţiile de după Yoshitomo, în 
afară de cel mai tânăr dintre căpitani, care, după ce schimbă 
câteva priviri pline de înţeles cu Yoshihira, îşi întoarse calul spre 
apus. 


Alb, alb de jur împrejur - un drum alb, nesfârşit - în 
noaptea albă care îl înconjura. 

Lui Yoritomo îi era chinuitor de somn, şi chiar şi legănarea 
calului era la fel de alinătoare ca mişcările unui leagăn. Abia 
izbutea să rămână treaz. Capul i se lăsă în jos... capul i se lăsă 
în jos, şi, în cele din urmă, se lăsă în voia somnului. Uneori, 


glasul cuiva care îl striga îi pătrundea în auz, iar Yoritomo 
răspundea, sau cel puţin aşa i se părea. Apoi, somnul îl cuprinse 
din nou. Avea doar paisprezece ani, iar încercările ultimelor zile 
fuseseră prea grele pentru el. Acum, în somn, toate grozăviile 
erau uitate. Nu trebuia decât să se ţină bine de hăţurile calului 
pentru a înainta, iar şi iar. Îşi aminti că ajunseseră în satul 
Moriyama; apoi, trecuseră peste un câmp; dar, după aceea, nu 
mai ştia nimic, şi nici nu-i băgă de seamă pe cei patru bărbaţi 
care se ţineau îndeaproape în urma lui. 

Cu o zi înainte ca Yoshitomo să treacă prin Moriyama, un 
soldat de la Rokuhara sosise prin sat şi, chemându-i pe primar şi 
pe săteni, le poruncise să stea la pândă după Yoshitomo. Înainte 
ca mesagerul să plece, oamenii agăţară anunţuri prin sat şi prin 
împrejurimi, oferind o răsplată pentru arestarea lui. Gen, un 
pierde-vară din sat, auzind de una ca asta, îşi adună câţiva 
tovarăşi, făgăduindu-le că va împărţi răsplata cu ei, ceea ce era 
cu mult mai mult decât puteau cere chiar şi pentru prinderea a 
doisprezece mistreți, îi lămuri el. Înarmându-se cu o lance şi 
împărțind însoţitorilor lănci de bambus, Gen porni în urmărirea 
lui Yoshitomo şi a micului său grup. 

— Uite-l - şi e singur, Gen. 

— Aşa e. 

— Nu-i a bună. 

— De ce? 

— Mi s-a părut că văd urme de copite de cai în zăpada din 
apropiere de pod. Şi totuşi, el e singurul pe care-l văd. Ce noroc 
că am adormit la cârciumă, altfel nu aş fi auzit niciodată de 
treaba asta. Niciodată nu poţi ghici când ţi se schimbă soarta! 

— Nu e un lucru rău, acum, că sfârşitul anului e atât de 
aproape. Nu am visat niciodată că anul ăsta îmi va ieşi un noroc 
atât de mare în cale. 

— Hei, ia te uită acolo, cred că am izbândit! 

— Nu e nici o grabă. Aminteşte-ţi, sunt înarmaţi. 

— Până la urmă, e doar un băiat. Trebuie să fie fiul lui 
Yoshitomo. 

— la te uită - ia te uită acolo! 

— Mai mult ca sigur, a adormit. la priviţi, şi-a lăsat capul în 
jos. ` 

— İl poţi prinde la fel de uşor ca pe un pui de urs. Eu o să-i 
sucesc hățul şi o să-l arunc din şa, iar când cade, îl prindeţi şi îl 


ţineţi bine la pământ. Şi atunci, îl leg. 

Gen şi însoțitorii lui se năpustiră spre Yoritomo, care ridică 
deodată privirea spre ei. Gen se opri din drum. 

— Hei, băiete, încotro te duci? întrebă el pe un ton răstit. 

Yoritomo nu răspunse. Pe dată îşi dădu seama că tatăl şi 
fraţii lui nu mai erau cu el, şi aruncă o privire năucă spre zăpada 
care cădea. Privirea ochilor limpezi îndreptaţi spre el de sub 
viziera acoperită de zăpadă şi liniile gingaşe ale trăsăturilor 
copilăreşti ale lui Yoritomo îi dădeau lui Gen o mâncărime 
supărătoare sub coaste. 

— Dă-te jos, dă-te jos, acum! strigă acesta, alergând spre 
calul lui Yoritomo şi înşfăcând hăţul din partea dreaptă. 

Yoritomo se suci într-o parte pe şa pentru a se feri de 
căzătură. 

— Hei, tu, coboară, îţi poruncesc! 

— Netrebnicule! strigă Yoritomo în timp ce îşi smulgea 
sabia din teacă, apoi o roti din toate puterile lui spre capul lui 
Gen. 

Un răcnet înfundat îl trezi pe deplin pe Yoritomo; o pată 
întunecată se întinse pe zăpadă. Nişte lănci de bambus îl 
înţepară uşor, iar el înlătură în luptă pe cineva care îi închidea 
drumul cu o lance. Altcineva mârâi spre el, iar pe Yoritomo îl 
cuprinse teama, dându-şi seama că tatăl său nu mai era alături. 

— Tată! Tată! Yoshihira!... 

Calul lui Yoritomo sări peste un atacator şi o rupse la fugă 
înainte; galopă fără să se oprească. 

Yoritomo nu îşi dădea seama încotro îl purta armăsarul, 
dar era sigur că era o altă cale decât aceea aleasă de părintele 
său; iar când calul, obosit, nu mai vru în cele din urmă să se 
clintească, Yoritomo îl părăsi, îşi azvârli coiful greu din cap şi 
începu să rătăcească fără ţintă peste dealuri şi văi. 

Câteva zile mai târziu, se târî până la un sătuc rătăcit în 
munte şi se întinse să adoarmă sub streaşina şopronului de 
lemne al unui ţăran. Nevasta lui, care ieşise să deschidă un 
butoi de murături, scoase un țipăt la vederea copilului pe 
jumătate adormit printre maldărele de lemne de foc şi grămezile 
de cărbuni. Îşi chemă bărbatul şi, împreună, îl duseră în căsuţa 
lor, îi încălziră trupul şi îl treziră din nou la viaţă cu câteva boluri 
de fiertură aburindă de cartofi. lar când el fu gata să plece, îi 
dădură lămuriri limpezi cum să ajungă la Mino. 


— Ocoleşte muntele ăla pe care îl vezi acolo, spuseră ei, şi 
vei găsi o trecătoare la miazăzi, pe care trebuie să o treci ca să 
ajungi dincolo. 

Yoritomo îi părăsi, cu inima plină de o tristeţe ciudată. 
Pentru prima oară în viaţa lui, fusese silit să accepte ca astfel de 
oameni săraci să-şi împartă hrana cu el, iar ei îi arătaseră 
bunătate. Pe drum, o călugăriţă aflată în pelerinaj, înduioşată de 
vârsta lui foarte fragedă, îi spuse cu blândeţe: 

— Copilul meu, vezi că pe acest drum, la un loc de pază, 
sunt soldaţi Heik€. Ai grijă să nu te rătăceşti, adăugă ea la 
despărţire. 

Zi după zi, îşi continuă drumul obositor, petrecându-şi 
nopţile în căsuţele ţăranilor sau în sanctuare părăsite. Pe 
măsură ce mergea, zăpada era din ce în ce mai puţină. Era sigur 
că sărbătoarea de Anul Nou sosise şi trecuse, şi se încuraja de 
unul singur, spunându-şi că tatăl şi fraţii săi îl aşteptau la Mino. 
Auzise că are o soră vitregă care locuia acolo. Numai că nu ştia 
foarte bine care era legătura ei cu Ohi, căpetenia locală, care 
era rudă de sânge, într-un fel sau altul, cu clanul Genji, şi era un 
om în care putea avea încredere. 

Când Yoritomo ajunse într-o zi la un râu, un pescar care îşi 
spăla barca îl strigă: 

— Nu eşti unul dintre Genji - fiul lui Yoshitomo? 

Yoritomo nu încercă să se mai ascundă. 

— Da, eu sunt cel de-al treilea fiu al lui Yoshitomo. Mă 
cheamă Yoritomo. 

Pescarul păru încântat şi începu să-i povestească despre 
fraţii lui, care fuseseră slujitori în gospodăria lui Yoshitomo. 
Avertizându-l în privinţa primejdiilor care îl păşteau atunci când 
călătorea de unul singur, îl pofti pe Yoritomo să se odihnească în 
casa lui. 

Yoritomo petrecu mai multe zile în bordeiul pescarului şi 
apoi porni din nou la drum, de această dată însoţit de fiul 
acestuia, care nu îl lăsă singur decât după ce ajunseră la casa 
căpeteniei Ohi. 

Conacul părea părăsit, dar, în cele din urmă, apăru un 
servitor care îl conduse pe Yoritomo până într-o cameră care 
mirosea greu a tămâie. 

— Şi acesta este Yoritomo? întrebă o femeie care plângea. 

Era Enju, fiica lui Ohi, mama surorii vitrege a lui Yoritomo. 


Enju continuă să plângă, iar lacrimile ei îl tulburară pe Yoritomo, 
care înţelese că lacrimile ei se datorau înfrângerii familiei Genji. 
In cele din urmă, femeia îşi şterse lacrimile şi spuse: 

— Yoritomo, tatăl tău nu mai este alături de noi. A 
petrecut o noapte în casa noastră, i s-a părut că e mai bine să-şi 
continue drumul şi a luat-o spre Soare-Răsare, la Owari, să-l 
caute pe un anume Tadamuné, primarul de acolo. În a treia zi a 
Anului Nou a fost omorât în cel mai mişelesc mod de Tadamun€ 
însuşi. 

— Cum, tatăl meu? 

— Tadamune a trimis de îndată capul tatălui tău în 
capitală, şi acolo l-au atârnat într-un copac, în apropierea 
porţilor Închisorii din Soare-Răsare. 

— E oare cu putinţă? 

— Şi asta încă nu e totul. Fratele tău Tomonaga a murit 
din cauza rănilor. Yoshihira a reuşit să scape, dar de atunci nu s- 
a mai auzit nimic de el. 

— Şi atunci, tatăl şi fraţii mei sunt morţi? Nu îi voi mai 
revedea niciodată în această lume? 

— Bietul, bietul meu copil... Nici pentru tine nu e prea bine 
să mai rămâi mult timp pe aici. Soldaţii Heike sunt pe urmele 
tale. 

— Tata! Tatăl meu! 

Tremurând, Yoritomo îşi întoarse faţa spre tavan; lacrimile 
i se revărsară pe obrajii fragezi; începu să plângă în hohote, 
sălbatic şi neînfrânat, de parcă i s-ar fi frânt inima. 

De-abia după ce intră tatăl în vârstă al lui Enju şi încercă 
să îl împace, Yoritomo izbuti într-un târziu să spună: 

— Nu o să mai plâng... Nu mai vreau să plâng. 

Apoi copilul se întoarse spre bătrâna căpetenie şi îl întrebă 
cu greu: 

— Unde ar trebui să mă duc? 

La această întrebare, războinicul cel vârstnic răspunse: 

— Spre răsăritul Japoniei! 

Şi începu să numească o căpetenie după alta, oameni 
care, fără îndoială, aveau să-i arate prietenie lui Yoritomo. Apoi 
continuă: 

— Am auzit că a rămas o doamnă Tokiwa, care mai este în 
capitală, iar ea are trei fii, care sunt fraţii tăi vitregi, dar ei sunt 
copii mici. In Soare-Răsare vei găsi fără îndoială mulţi războinici 


Genji care îţi vor fi alături. 
Yoritomo rămase pe gânduri, în tăcere. 


Cu fiecare zi pe care o petrecea călătorind spre miazăzi, 
câmpiile largi din amândouă părţile drumului se făceau din ce în 
ce mai verzi, pe măsură ce orzul încolţea. Ciocârliile cântau pe 
deasupra lui, iar Yoritomo îşi continua drumul, cu inima uşoară. 
Enju îl trimisese la drum cu toată grija iubitoare a unei mame - 
într-un rând de haine noi, cu mantie de vânătoare, sandale, un 
amnar şi o sabie. 

Mai era puţin până în februarie, iar luna nouă plutea pe 
cerul de un albastru adânc, la ora prânzului. 

— Băiatul ăla, pe lângă care am trecut chiar acum pe 
drum, e un puşti neobişnuit de chipeş. Neobişnuit pentru 
regiunile astea, băgă de seamă Munekiyo, în timp ce se întorcea 
în şa să-i mai arunce o privire lui Yoritomo. 

Un alt războinic se uită şi el la silueta care mergea 
târşâindu-şi picioarele. 

— Uitându-te aşa la el, poţi să crezi că trebuie să fie fiul 
vreunei căpetenii din această parte a ţării. 

— Se poate, şi totuşi, este o grea încercare pentru un 
tânăr ca el, să călătorească fără însoțitori în vremuri 
primejdioase ca acestea. 

Fără altă tevatură, Munekiyo îşi continuă drumul, când un 
al şaselea simţ îl puse în gardă; îşi opri deodată calul şi se 
întoarse din nou să se uite îndărăt, spre silueta care dispărea. 

Munekiyo, slujitor al fratelui vitreg al lui Kiyomori, 
Yorimori, primise sarcina de a fi trimisul lui Yorimori şi de a duce 
vestea morţii lui Yoshitomo; iar după ce îndeplinise diverse 
treburi legate de răsplătirea lui Tadamuné, îşi reluase drumul 
îndărăt, spre capitală. Întorcându-se iute spre soldaţii de lângă 
el, Munekiyo porunci: 

— Aduceţi-l încoace pe băiatul pe lângă care am trecut 
chiar acum pe drum. Dacă încearcă să scape, nu am nici o 
îndoială că e cine e. Trebuie să-l prindeţi cu orice preţ. 

Munekiyo se întoarse şi porni pe îndelete după soldaţii săi. 

Din câte se părea, Yoritomo încercase să scape şi se 
luptase cu cei care voiau să-l prindă. Acum stătea întins pe 
spate, pe malul râului mărginit de sălcii, ridicând privirea spre 


soldaţii năclăiţi de sudoare care îl înconjurau. Luptătorii gâfâiau 
din greu; vine groase li se încolăceau ca nişte frânghii pe chipul 
înroşit şi pe gât. 

— Haide, ridică-te! 

— Tu de colo, scoală-te în picioare! 

Yoritomo nu se mişca; stătea întins pe jos, în tăcere, 
clipind din cauza soarelui. 

Munekiyo se aplecă şi îl cercetă: 

— Ce faci aici? 

— E destul de mic, dar nu lăsa lucrul ăsta să te 
păcălească, spuse unul dintre soldaţi, indignat. E un adevărat 
războinic. la te uită cum stă întins acolo şi ne porunceşte să-l 
ridicăm în picioare, de parcă am fi servitorii lui! 

Un zâmbet palid apăru pe chipul lui Munekiyo. 

— Ridicaţi-l în picioare, porunci el. 

Doi soldaţi făcură un pas înainte, îl apucară de braţe pe 
Yoritomo şi îl săltară în picioare. Yoritomo stătu drept, 
înfruntându-l pe Munekiyo. Chipul îi era acoperit cu praf. O 
vânătaie roşie apăruse pe obrazul său rumen, peste care atârna 
o şuviţă răzleaţă de păr. 

— Ţi-au făcut vreun rău, băiete? 


— Încotro te îndrepţi? Spre Soare-Răsare? 


— Tatăl tău? Cine este tatăl tău, băiete? 

Yoritomo refuza să răspundă, dar ultima întrebare făcu să- 
i apară în ochi o lacrimă uriaşă, care i se rostogoli pe obraz. Şi 
totuşi, continuă să tacă. 

— Răspunde-mi. Dacă vei continua să taci, o să vedem 
dacă vei începe să vorbeşti dacă vei fi schingiuit, îl ameninţă 
Munekiyo. 

Yoritomo îşi îndreptă umerii şi, cu o privire plină de 
dispreţ, spuse: 

— Şi cine sunteţi voi? Coborâţi de pe cai, dacă aveţi de 
gând să vorbiţi cu mine. Nu voi da voie unor soldaţi Heike de 
rând să-mi vorbească din şaua armăsarilor. 

Munekiyo rămase mut de uimire şi îl cercetă pe Yoritomo 
din cap până-n picioare. Apoi, descălecând repede, se apropie 
de Yoritomo şi îi spuse că era un slujitor al lui Yorimori al familiei 


Heike. 

Munekiyo ghicise deja cine era Yoritomo, dar stăruise din 
nou, cu blândeţe: 

— Cine eşti? Spune-mi al cui fiu eşti tu. 


` Capitolul XXVI 
Indurare 


Trecuse mai mult de o lună de când Ariko, mama vitregă a 
lui Kiyomori, căutase adăpost la Rokuhara şi rămăsese până 
după sosirea Noului An, bucurându-se de viaţa de familie şi de 
purtările pline de grijă ale nepoților ei. Ariko avea cu puţin peste 
patruzeci de ani, nu era cu mult mai în vârstă decât Kiyomori 
însuşi şi înfăţişarea ei era încă mult prea tinerească pentru a 
putea fi numită bunică. Kiyomori simţea adeseori câte o 
înţepătură de gelozie când le vedea pe Ariko şi pe Tokiko 
împreună, pentru că nu avea cum să nu bage de seamă că 
văduva tatălui său era cu mult mai atrăgătoare decât propria lui 
soţie; nu de puţine ori se trezea cu păreri de rău pentru 
căsătoria pe care o alesese. 

Şi, chiar şi în pofida ranchiunei sale ascunse, Kiyomori nu 
se simţise niciodată în largul lui în apropierea lui Ariko. Ea avea 
ceva care îl făcea pe Kiyomori să-i arate respect, în ciuda 
impulsurilor lui celor mai năvalnice. Uneori se întreba ce anume 
îl face să simtă ceea ce simţea în preajma ei. 

Într-o dimineaţă, în timp ce Kiyomori se pregătea să plece 
la Curte, servitoarea lui Ariko apăru cu o rugăminte; îi spuse că 
stăpâna ei ar vrea să stea de vorbă cu el. Un obicei al mamei lui 
vitrege era acela de a petrece o parte a dimineţii recitând sutre 
în paraclisul de lângă camera ei, iar lui Kiyomori nu-i plăcea cu 
nici un chip să intre în acea parte a casei; nu doar pentru că 
plăcuţa cu numele tatălui său era acolo, dar odăile acelea aveau 
un aer întunecat şi respingător. 

Când Kiyomori apăru, Tokiko era deja acolo, aşezată în 
tăcere lângă Ariko. 

— Doream să vă mulţumesc, începu Ariko, şi aş vrea să vă 
cer scuze pentru că v-am cerut să veniţi. 

Kiyomori adulmecă mirosul de tămâie care încă se înălța 
în spirale subţiri din spatele lui Ariko. Prin fereastra deschisă, 
prin care lumina soarelui se revărsa în cameră, auzi o pasăre 
cântătoare ciripind pe afară. Lumina cădea pe faldurile albe ale 
veşmintelor de călugăriţă purtate de Ariko, conferindu-i 
profilului ei conturul unei sculpturi delicate. Luxul întunecat al 
paraclisului, perdelele sale de brocard, tavanul adânc casetat şi 
lămpile suspendate, toate acestea se întreceau în a scoate în 


lumină silueta înveşmântată în alb. lar Kiyomori îşi dădu seama 
deodată, când se oprise pentru o clipă pe pragul uşii, că viaţa lui 
Ariko, îndelungata ei văduvie închinată rugăciunilor şi 
comuniunii cu soţul ei mort, o transformase într-un fel pe Ariko 
într-o făptură a lumii spiritelor - şi el ştia cum poţi înfrunta 
spiritele. 

— Dar de ce aceste mulţumiri, atât de neaşteptate? Ce 
pot să fac pentru tine? 

Ariko zâmbi. 

— Nu mi-am dat seama cât de repede au trecut zilele. Mi- 
am petrecut aici mai mult de o lună, iar Yorimori mi-a tot trimis 
mesaje prin care mă implora să mă întorc acasă, astfel că am 
hotărât să plec astăzi. Voi toţi aţi avut foarte multă grijă de 
mine, de când au început tulburările... 

— Să pleci astăzi? Imi pare rău că am fost atât de prins cu 
ale mele, că te-am lăsat atâta vreme singură. Dă-mi voie să-ţi 
spun, totuşi, că m-am tot gândit la un loc de aici, din Rokuhara, 
unde ţi-am putea construi o casă nouă. 

— Intr-adevăr, aş fi foarte fericită să locuiesc aici, în 
apropierea voastră. 

— De vreme ce casa lui Shigemori, din vâlcea, a fost 
terminată nu de mult, ne putem apuca aproape de îndată de 
una pentru tine şi Yorimori. 

— Cât de norocoasă sunt - de fapt, noi toţi suntem. Nu 
trebuie să uiţi nici măcar pentru o clipă, Kiyomori, că eşti 
căpetenia clanului Heike. Du mereu un trai plin de virtute; fii 
aspru cu tine însuţi; îndeplineşte-ţi în fiecare zi îndatoririle, 
pentru că nu va fi de ajuns să iei lucrurile la fel de uşor cum ai 
făcut-o până acum. lar tu, Tokiko, să nu uiţi niciodată care este 
locul bărbatului tău. Străduieşte-te să devii o soţie şi mai bună 
pentru el, şi o mamă chiar şi mai bună. Ca stăpână a acestei 
case, dăruieşte-i tot sprijinul cu putinţă. 

Kiyomori şi Tokiko o ascultară pe Ariko cu tot respectul, 
pentru că ea era îndreptăţită să le vorbească aşa. 

— Şi acum, o să las totul pe seama voastră, spuse ea. 

Fără să mai adauge alte cuvinte, se întoarse spre paraclis 
pentru a medita timp de câteva clipe în faţa plăcuței cu numele 
lui Tadamori; apoi plecă. 

Lui Kiyomori, acestea îi sunau de parcă mama lui vitregă l- 
ar fi încărcat cu întreaga răspundere a tuturor sufletelor din 


familie, şi era oarecum tulburat de o anume nepotrivire în ceea 
ce spusese Ariko, dar nu văzu nici un motiv să îi poarte pică. Işi 
dădea seama că nu fusese nici pe departe un fiu exemplar 
pentru Tadamori, şi încercase cu tot sufletul să se revanşeze, 
arătându-i tot respectul văduvei tatălui său, Ariko. Şi era cât se 
poate de întemeiat că el, capul acestui clan, trebuia să dea o 
pildă de supunere filială. 

La mai multe zile după întoarcerea lui Ariko în casa ei din 
partea de miazănoapte a capitalei, fiul ei Yorimori veni s-o 
viziteze. Ea îi ieşi iute în întâmpinare. 

— Ah, Yorimori, tu eşti? 

— lţi făceai rugăciunile, Mamă? 

— Nu face nimic. Noul tău conac de la Owari te ţine de 
mult timp prins cu treburi. 

— Chiar despre asta este vorba. L-am trimis într-acolo pe 
Munekiyo, iar el s-a întors acum două nopţi, aducând cu sine un 
băiat pe care îl prinsese pe drum. Am fost ocupat cu asta toată 
ziua de ieri. 

— Da? Şi cine este băiatul pe care l-a adus cu sine 
Munekiyo? 

— Fiul lui Yoshitomo, Yoritomo, care de-abia a împlinit 
paisprezece ani. 

— Fiul lui Yoshitomo? Ei, da, asta este într-adevăr o veste! 
Ai spus paisprezece? Doamne, e de-abia un copil! Ce-o fi fost în 
mintea lor - să lase un copil să intre în luptă! E prea mic pentru 
a putea înţelege măcar despre ce e vorba. Bietul copil! Şi unde 
e acum? 

— Aşteptăm poruncile de la Rokuhara şi, între timp, 
băiatul se află în grija lui Munekiyo. 

— Şi ce vrea să facă Kiyomori în privinţa soartei acestui 
copil? 

— O să aflăm astăzi. 

Nu mai schimbară nici o vorbă despre el. Yorimori se 
întoarse în curând să plece, dar Ariko îl opri. 

— Mai stai puţin, îl alintă ea. O să pun să ţi se gătească 
mâncarea care îţi place ţie mult. Te văd atât de rar în ultima 
vreme; rămâi şi cinează cu mine. 

Chiar în clipa în care Ariko îşi trimitea servitoarea cu 
câteva porunci pentru bucătar, se vesti vizita lui Munekiyo. 
Venise să îi vorbească stăpânului, spuse servitorul. Ariko îşi luă 


libertatea de a-i spune că Munekiyo va trebui să aştepte. 

Mama şi fiul se bucurară de o cină liniştită împreună, şi 
abia după ce terminară de mâncat, Yorimori îşi chemă slujitorul. 

— Munekiyo, ai primit veşti de la Rokuhara? 

— Da, a venit un trimis. 

— Şi ce anume se spunea - era vorba despre Yoritomo? 

— Urmează să fie ucis pe 13 februarie. 

— „Hmm. 

Lui Yorimori i se strânse inima, iar gândul la încă o 
execuţie îi dădu greață. Văzuse mult prea multe decapitări după 
ce se terminaseră luptele, şi auzise îndeajuns de multe despre 
mulțimile cuprinse de durere care se adunau în fiecare zi să 
urmărească din priviri bărcile pline cu surghiuniţi. Când fumul 
bătăliei plutea încă pe deasupra capitalei parcă fusese mai puţin 
revoltat de toate acestea, dar acum, că pacea îşi intrase din nou 
în drepturi, iar prunii din grădină erau în floare, întreaga lui 
făptură se răscula împotriva cruzimii de a-şi ridica mâna 
împotriva cuiva care nu era decât un copil. 

Şi chipul lui Ariko se întunecă; ea era o adevărată 
credincioasă a lui Buda, iar pentru ea îndurarea era datoria de 
căpătâi şi cea mai importantă virtute a omului credincios. 

Ecoul pe care cuvintele lui îl avură asupra celor doi păru 
să-l încurajeze pe Munekiyo să dezvăluie ceea ce îl măcina; de 
aceea se întoarse spre Yorimori: 

— Are de-abia paisprezece ani - e chiar vârsta, dacă îmi 
amintesc bine, pe care ar fi avut-o fratele tău, dacă ar fi rămas 
în viaţă. 

— Da, măcar dacă ar fi fost... 

— Şi îi seamănă atât de mult. Aproape că aş fi putut crede 
că aceşti doi copii erau fraţi. 

— Munekiyo, îl întrerupse Ariko nerăbdătoare, spune-mi 
mai multe despre copilul ăsta. 

Munekiyo începu să-i povestească tot ce ştia. 

Ariko, profund mişcată de această asemănare cu fiul ei 
mort, îşi întări hotărârea de a-l salva pe Yoritomo. În timp ce-şi 
aştepta somnul, în acea noapte, povestea lui Munekiyo începu s- 
o frământe atât de tare, încât asemănarea cu fiul ei care murise 
păru că i s-a încrustat pe pleoape, şi fu copleşită de dorinţa de a 
îl revedea. 

Câteva zile mai târziu, Ariko, ducând o crenguţă cu flori 


roz de prun, trecu prin curtea casei fiului ei până la locuinţa 
modestă a lui Munekiyo, aflată în cealaltă parte a ogrăzii. II puse 
pe un servitor să-l cheme pe Munekiyo, iar când acesta apăru, 
ea îi întinse florile: 

— Pune-le într-o vază şi lasă-l pe bietul copil să le 
privească. 

Soldatul luă crenguţa cu o plecăciune adâncă, iar ochii lui 
se îmblânziră. 

— Un mic dar pentru el? 

— Şi, Munekiyo... 

Vocea lui Ariko se prefăcu într-o şoaptă. Munekiyo 
încuviinţă din cap şi apoi o conduse spre casa lui. Un gard înalt 
de bambus o înconjura dintr-o parte. Uşa era încuiată şi 
jaluzelele lăsate, afară de o ferestruică, prin care un paznic îl 
putea ţine sub ochi pe prizonier. 

Munekiyo intră în încăperea în care era întemnițat 
Yoritomo, lăsând-o pe Ariko să aştepte afară, în faţa ferestrei. 

Yoritomo stătea aşezat ca de obicei, nemişcat ca o statuie 
din lemn de santal, la o mică masă; când se întoarse să se uite 
spre uşă, ochii îi crescură de uimire văzând florile de prun. Cu 
toate că Munekiyo îl vizita în fiecare dimineaţă şi seară, 
Yoritomo nu-şi dăduse încă seama că prunii erau deja în floare. 

— Vai, cât sunt de frumoase! exclamă el. 

— Sunt, nu-i aşa? răspunse Munekiyo. A nins atât de mult 
în ultima vreme, de aceea prunii au înflorit târziu anul ăsta. 

— Nu aş vrea să mi se amintească despre ninsoare. 

— Îmi cer iertare. Pot să pun florile astea în apă, pentru 
tine? 

— Dă-mi voie să fac chiar eu asta. Îţi mulţumesc. 

Yoritomo se înclină pentru a cerceta crenguţa pe care 
Munekiyo o aşezase lângă masă. Pe ea stătea deschisă o carte. 
Privirea lui Munekiyo se întoarse spre crenguţă, pe care 
Yoritomo o cerceta cu atenţie. Acest copil era primejdios - o 
ameninţare la adresa familiei Heike, se gândi Munekiyo; şi _ 
totuşi, îi era din ce în ce mai limpede că începuse să ţină la el. In 
Yoritomo îl recunoştea pe războinicul de viţă nobilă, a cărui 
viaţă va fi în curând curmată, irosită. 

— Ce faci astăzi? Scrii versuri? 

— Nu, citeam. 

— Ce citeai? 


— Citeam cartea aceea de poezii pe care mi-ai 
împrumutat-o şi o cronică veche. 

— Şi care dintre ele îţi place mai mult? 

— Nu îmi plac în mod deosebit poeziile. 

— Atunci, îţi plac poveştile de război - cu eroi şi bătălii? 

Yoritomo îndreptă spre el o privire lungă, scrutătoare, o 
privire lipsită de şiretenie, dar care îi dădea lui Munekiyo 
senzaţia stânjenitoare că băiatul îi citea gândurile, şi atunci îşi 
feri grăbit ochii. Privirea lui Munekiyo se îndreptă spre 
deschizătura îngustă unde Ariko trăgea probabil cu urechea, şi 
simţi că inima îi bate mai tare, neînțeles, în timp ce aştepta 
răspunsul. 

Yoritomo, care purta o haină de mătase mov deschis şi 
pantaloni de aceeaşi culoare, cu o tentă de liliachiu închis la 
glezne, stătea cu picioarele încrucişate pe o perniţă, aruncând o 
privire ţintită înainte. După o pauză lungă, răspunse deodată: 

— Sutrele - îmi plac cel mai mult acele cărţi care vorbesc 
despre Buda, dacă se întâmplă să ai câteva. 

— Cred că am câteva - dar ce te face să alegi astfel de 
lecturi melancolice? 

— Într-un fel... îmi plac. Trebuie să fie din cauza mamei 
mele, moartă acum, şi care mă lua adeseori cu ea în pelerinaje 
la temple renumite; o dată l-am vizitat pe călugărul Honen şi l- 
am auzit vorbind despre Scripturi. 

— Aşa carevasăzică... 

— Şi de aceea cred că aş fi vrut să devin călugăr şi nu 
războinic, după ce aş fi crescut mare. Dar acum... 

Băiatul lăsă dintr-odată privirea în jos. Era limpede că 
primise deja lecţia acelui cod care îi învăţa pe războinicii de 
origine nobilă să nu se aştepte decât la moarte atunci când se 
află în mâinile duşmanilor. 


Nu s-a pomenit niciodată o aglomeraţie mai mare de 
trăsuri pe Podul Gojo decât în acea primăvară, când mulţimi 
uriaşe, nenumărate vehicule de toate felurile şi o grămadă de 
călăreţi se îndreptară spre Rokuhara. 

În ultima vreme, Kiyomori începuse să se sature de şirul 
ăsta neîntrerupt de vizitatori. Deşi rangul său de la curte îl silea 
să îl întâmpine pe fiecare oaspete de obârşie nobilă cu toată 


cinstea, pe ceilalţi - dezertori şi parveniţi linguşitori - îi repezea 
fără înconjur; din câte se părea, Rokuhara devenise un paradis 
înfloritor pentru toţi trântorii şi pentru toate viespile care 
mişunau fără încetare la porţile ei. 

— E pur şi simplu prea mult! izbucni Kiyomori. 

În seara aceea, se schimbase cu nerăbdare din veşmintele 
lui de la Curte şi li se alăturase celorlalţi din familie. 

— Tokiko, ce familie mare am ajuns să avem după tot 
acest timp. Şi când te gândeşti că anii au trecut pe lângă mine 
pe nesimţite, lăsându-mă doar cu o nevastă bătrână care să-mi 
ţină de urât şi să-mi toarne vinul. Ce lună lipsită de simţire e 
asta, în ciuda florilor de prun! 

Kiyomori bea arareori atât de mult, dar în această seară 
era cu totul ameţit de vin, hotărât să îşi găsească uitarea în 
somn. 

— Tokiko, vino şi cântă-mi ceva! 

— Eu! Cât poţi fi de neobrăzat, să îmi ceri mie una ca 
asta! 

— Femeie, nu ai nici măcar o fărâmă de bună-creştere! 
Cântă-mi ceva la harpă sau la lăută. 

— Dar nu ai spus tu întotdeauna că nu poţi să suferi să te 
iei după aristocrați? 

— Totul ţine de clipă şi de loc. Muzica a apărut pentru a ne 
încânta urechile. Ea ne alină mintea. Este, într-adevăr, un lucru 
minunat! Adu-mi lăuta şi lasă-mă să le cânt ceva nevestei mele 
bătrâne şi copiilor mei. 

Tokiko aduse lăuta pe care i-o dăruise cu atât de mult 
timp în urmă Consilierul Shinzei, iar Kiyomori începu să 
ciupească neîndemânatic strunele, încercând să cânte un 
cântecel, când apăru un servitor, anunțând şovăitor: 

— Domnule, onorabilul Yorimori este nerăbdător să îţi 
vorbească. Aşteaptă deja de o bucată de vreme şi îşi doreşte să 
stea pe îndelete de vorbă cu tine. 

Kiyomori se încruntă. 

— Yorimori? Ce doreşte? Spune-i să vină încoace. 

Servitorul plecă, dar apăru iute din nou. 

— Te roagă să vă întâlniți între patru ochi. 

— Ăsta e un obicei prost al lui... Nu pot să sufăr sfaturile 
astea tainice - toate temerile astea... 

Kiyomori lăsă nemulţumit lăuta din mâini. 


— Foarte bine - o să vin pe dată, se răsti el la servitor şi 
ieşi din cameră cu paşi mari şi cu chipul zbârlit de supărare. 

Apele liniştite de sub fereastra deschisă a unei camere 
îndepărtate a casei oglindiră lumina unei singure lămpi. 

— Yorimori, când te duci acasă, încearcă să o lămureşti pe 
buna noastră mamă să înceteze. Ar fi cel mai bine dacă nu ar 
încerca să se amestece într-o treabă urâtă ca asta. Mă înţelegi? 
In spatele fiecărui pas greşit - şi al unui război - a fost de fiecare 
dată câte o femeie. 

— Dar... 

— Da? De ce te uiţi aşa la mine? Eşti dezamăgit? 

— Inţeleg. 

— Bineînţeles că înţelegi. Totul e aşa cum trebuie să fie. 

— „dar lasă-mă să îţi spun şi eu cum văd lucrurile. 

— Nu te-am lăsat eu? 

— Dar tot ce ai făcut până acum a fost să ţipi la mine, fără 
să mă laşi să-ţi spun nimic. Am venit încoace doar pentru a-ți 
repeta ceea ce a spus Mama şi pentru a te îndupleca din partea 
ei. lar tu... 

— lar eu ţi-am spus, pur şi simplu, că nici un cuvânt nu mă 
va face să-l cruţ pe Yoritomo. Nu am nimic altceva de adăugat. 

— Păi, chiar despre asta este vorba. Astea sunt nişte 
cuvinte grele - să spui că Mama se amestecă, şi că toate 
acestea o opresc de la legănatul nepoților, sau dacă nu, de la 
îngrijirea florilor din Capela ei. Te aştepţi să-i spun aşa ceva? 

— Da, spune-i chiar aşa, cuvânt cu cuvânt. Poate că sunt 
vorbe grele, dar nu am cum să spun altceva atunci când ea, o 
Heike, îmi cere să cruţ viaţa unui Genji. 

— Tot nu pricep ce te înfurie în halul ăsta. Nu l-ai grațiat 
pe Generalul Narichika, doar pentru că Shigemori te-a rugat să o 
faci? 

— Am făcut-o din recunoştinţă pentru bunătatea arătată 
de el lui Shigemori, atunci când băiatul a ajuns pentru prima 
oară la Curte. Ce a făcut vreodată fiul lui Yoshitomo pentru 
mama noastră sau pentru tine? 

— Nimic, dar ea este o adevărată credincioasă a lui Buda 
şi te imploră să-i arăţi îndurare acestui copil. 

— Indurare? Dar tu încerci să spui că eu nu am deloc 
inimă? 

— Nu am zis aşa ceva. 


— Cât poţi să fii de prost! Spune-i mamei noastre încă un 
lucru - că lui Kiyomori îi este destul de greu să îşi calce pe 
inimă. Cruţându-l pe Yoritomo, trebuie să las familia noastră 
pradă unui şir neîntrerupt de ameninţări? Trebuie să ne 
aşteptăm să îndurăm numai războaie de acum încolo? 

— Eu am spus ce am avut de spus şi nu voi mai aduce 
vorba niciodată. 

— Mai bine să nu mai vii cu sarcini atât de prosteşti. 

Târziu în noapte, Yorimori se îndepărtă călare, cu inima 
plină de tristeţe. Mama lui îl aştepta trează, nerăbdătoare să 
afle răspunsul. 

— N-a avut nici un rost. A refuzat să mă asculte. Mai mult 
de atât, era tare cătrănit, de parcă ar fi avut o ranchiună faţă de 
cineva, şi a fost cât se poate de necioplit. 

— Oare să fi fost eu de vină? 

— Nu, din câte se pare, mă vede şi pe mine la fel de 
vinovat. 

— Mă tem că acesta este unul dintre cusururile lui. 

— Chiar şi aşa, nu are nici o scuză pentru că a fost atât de 
grosolan. 

— Şi nu a arătat nici un semn de îndurare în privinţa lui 
Yoritomo? 

— Ar fi mai înţelept să nu mai vorbim, Mamă. Nu vei face 
decât să-i stârneşti suspiciuni neîntemeiate şi să îl înfurii şi mai 
tare. 


Mai rămăseseră numai câteva zile până la 13 februarie. 
Munekiyo încă nu îi vorbise lui Yoritomo despre soarta care îl 
aştepta în acea zi. Trecea pe la băiat în fiecare zi, şi fiecare clipă 
îl apropia de Yoritomo şi făcea să îi crească mila. 

Yoritomo, care cerea arareori ceva, îl imploră într-o zi pe 
paznic să i-l aducă pe Munekiyo, care apăru în curând. 

— Munekiyo, adu-mi o sută de bucățele mici de lemn de 
chiparos şi un cuţitaş. 

— Lemn de chiparos şi un cuţit? Ce ai de gând să faci cu 
ele? 

— Am numărat chiar acum zilele şi au trecut aproape 
patruzeci şi nouă de la moartea tatălui meu. Aş vrea să cioplesc 
în fiecare zi plăcuţe cu rugăciuni pentru el şi să le dăruiesc 


vreunui templu, pentru odihna sufletului. 

— A trecut atât de mult? răspunse Munekiyo, adânc 
mişcat de rugămintea lui Yoritomo. Oricât de mult mi-aş dori să 
fac ceea ce mi-ai cerut tu, unui prizonier nu i se dă voie să aibă 
cuţit. Mă tem că nu poţi face mai mult decât să spui rugăciuni. 

Şi, cu toate acestea, Munekiyo se întoarse în dimineaţa 
următoare cu o sută de bucățele mici de lemn de chiparos, iar 
Yoritomo fu în curând adâncit, zi de zi, în sarcina cioplirii pe 
fiecare dintre ele a numelui budist de după moarte al tatălui 
său. 

Când Ariko auzi despre toate acestea de la Munekiyo, 
inima ei se frânse de milă şi fu mai hotărâtă decât oricând să îl 
salveze pe Yoritomo. Virtutea, credea ea, nu era niciodată 
nerăsplătită, iar familia Heike nu avea nimic de pierdut prin 
acest act de milostenie; iar sufletul lui Tadamori ar fi primit, la 
rândul său, mai multă mântuire. După ce îşi repetă sieşi aceste 
vorbe, deveni mai încrezătoare ca niciodată în privinţa îndatoririi 
care o aştepta. Işi chemă trăsura şi se îndreptă ţintă spre 
Rokuhara. 

Când află despre sosirea mamei lui vitrege, Kiyomori îşi 
încleştă fălcile. 

Servitoarea lui Ariko îl vesti în curând, spunând că stăpâna 
doreşte să îl întâlnească în paraclisul ei. 

Kiyomori se îmbufnă, lucru care nu îi stătea în fire, şi o 
salută morocăânos pe mama lui vitregă. 

— Kiyomori, în numele îndurării, nu vrei să mă asculţi? 

El ştia deja despre ce avea să-i vorbească. 

— Este vorba despre Yoritomo - fiul lui Yoshitomo -, nu-i 
aşa? 

— Da, noaptea trecută... 

— Yorimori mi-a vorbit deja despre asta, dar... 

— Şi nu e cu putinţă? 

— Nici vorbă. Asta e o treabă atât de grea, că trebuie să 
te rog să nu te mai amesteci. 

Kiyomori fu cuprins de bucurie la auzul îndrăznelii lui; de 
fapt, era pentru prima oară când o înfrunta pe faţă pe Ariko. Dar 
când o văzu că îşi şterge, tăcută, o lacrimă, sufletul lui Kiyomori 
se înduioşă dintr-odată. Îşi feri privirea, tulburat. 

Un suspin adânc ieşi de pe buzele ei. 

— Dacă trebuie să fie aşa - acum, că tatăl tău a murit - 


acum, că el nu mai e... 

Vorbele dezlânate ale lui Ariko îl răniră pe Kiyomori, deja 
nerăbdător. Răspunse îngheţat: 

— Mă nedreptăţeşti, ca de obicei. 

— Dacă tatăl tău ar fi fost în viaţă, mă îndoiesc că mi-ai 
vorbi aşa cum o faci. Kiyomori, când mă gândesc la viitorul tău, 
nu pot decât să plâng pentru tine. 

— Eşti nedreaptă faţă de mine. Nu te-am respectat 
întotdeauna de parcă ai fi fost propria mea mamă? Când ţi-am 
dat eu vreodată vreun motiv să te plângi? Nu am făcut decât să 
te implor să nu te mai amesteci. 

— lar tu te încăpăţânezi în continuare să nu mă asculţi? 

— Dar gândeşte-te! E vreo diferenţă dacă zeci de oameni 
ca Generalul Narichika şi alţii ca el îşi recapătă libertatea? Cu un 
fiu de războinic ca Yoritomo, lucrurile se schimbă. 

— Dar nu eşti şi tu tot fiu de războinic? 

— Ba da, şi acesta e un motiv în plus să-i curm viaţa. Ştiu 
prea bine ce înseamnă asta. Puiul de leopard nu îşi schimbă 
năravul. Alintă-l şi ţine-l azi în braţe; mâine au să îi crească 
gheare şi colţi. 

— Îşi jeleşte tatăl mort şi vrea să se călugărească - bietul 
copil! 

— Mamă, hai să nu mai vorbim. Du-te în odăile femeilor. 
Aş fi mai bucuros să-ţi alinţi nepoata. 

— Eşti sigur că îţi iubeşti copiii? 

— Bineînţeles - la nebunie. 

— Yoritomo este copilul lui Yoshitomo. Şi aminteşte-ţi - 
există o viaţă după moarte. Nu ţi-e teamă de lumea care va să 
vină? 

— Îmi mai dai din învăţămintele tale budiste? 

— Ei bine, am vorbit destul, zise Ariko, întorcându-se cu 
spatele spre Kiyomori şi, cu faţa spre plăcuţa cu numele soţului 
ei din altar, murmură ceva ca pentru sine. 

Împotrivirea lui Kiyomori nu făcea decât să sporească 
răceala dintre ei. Ariko plecă în aceeaşi zi, cuprinsă de o 
profundă tristeţe, dar era la fel de limpede în cuget, pe cât era 
de hotărâtă, şi nu ar fi stat de vorbă cu Kiyomori dacă ar fi avut 
vreo îndoială în privinţa izbânzii. Şi totuşi, cei care o cunoşteau 
şi-ar fi dat cu greu seama în ce măsură căzuse sub înrâurirea 
convingerilor religioase. 


În loc să se întoarcă acasă, Ariko plecă de la Rokuhara 
doar pentru a se duce ţintă la Valea Pinilor Mici, nu departe, 
acolo unde locuia Shigemori. Stătu de vorbă cu el până tărziu în 
noapte. 

Spre deosebire de tatăl său, Shigemori se înţelesese 
întotdeauna bine cu bunica lui, al cărei favorit fusese încă pe 
când era copil. 

— Shigemori, vei încerca să îl lămureşti şi pe tatăl tău? 

Shigemori încuviinţă de îndată ceea ce îi spusese bunica. 
În noaptea următoare îl vizită în taină pe Munekiyo, cerându-i 
să-l lase să stea de vorbă cu Yoritomo. 

Copilul era aşezat la o masă mică, cioplindu-şi plăcuţele. 
Nu era nici urmă de căldură în odaie - nici măcar o lumânare 
care să dea lumină. Doar o rază de lună se strecura pieziş prin 
ferestruica cea mică de sus, licărind, şi copilul cioplea la lumina 
ei. Yoritomo lăsă penelul de scris din mână şi îşi ridică ochii spre 
oaspetele care rămase în cadrul uşii, amuţit. 

Lui Shigemori i se păru că zărise o tresărire înspăimântată 
pe chipul băiatului şi, apropiindu-se, îi spuse cu multă blândeţe: 

— Ce faci, Yoritomo? 

— Sunt pentru tatăl meu care a murit. 

— Ţi-e dor de el, de tatăl tău? 

— Nu. 

— Sigur nutreşti gânduri de răzbunare. 

— Nu. 

— Nu ai asemenea gânduri? 

— Nu. 

— De ce? 

— Când scriu, aşa ca acum, nimic nu mă poate tulbura. 

— Atunci înseamnă că abia aştepţi să mori, ca să poţi să-l 
întâlneşti din nou pe tatăl tău? Ştii că suntem învăţaţi că îi vom 
reîntâlni pe cei dragi pe lumea cealaltă. 

— Nu vreau să mor. Mă îngrozeşte un aşa gând. 

— Dar nu ai luat parte la acea bătălie? 

— Pe atunci eram împreună cu tatăl şi fraţii mei, şi eram 
atât de bucuros că nu m-am gândit niciodată la moarte. 

— Visezi din când în când? 

— Nu. Despre ce fel de vise vorbeşti? 

— Vreau să zic, nu-i visezi niciodată pe tatăl şi pe fraţii 
tăi? 


Yoritomo clătină din cap. 

— Nu, niciodată. 

O lacrimă străluci şi i se rostogoli în jos pe obraz, iar 
copilul se uită grăbit în altă parte. 

Shigemori fu adânc mişcat, fără să vrea, apoi, când se 
duse să stăruie în faţa tatălui lui, fu pătruns de milă şi îşi alese 
vorbele cu multă grijă, implorându-l pe Kiyomori să 
îndeplinească dorinţa lui Ariko. Dar nu izbuti decât să-şi facă 
tatăl să se năpustească furios asupra lui. 

— Ce vorbeşti, nu eşti decât un copil! Cum îndrăzneşti să 
mi te împotriveşti cu făţărniciile tale de înţelept? Eşti încă prea 
tânăr să te joci cu aiurelile astea religioase, care-s toate 
primejdioase. Îndeajuns cu bolboroselile bunicii despre budism 
şi despre karma şi despre alte asemenea adevăruri adânci - 
care nu ajută cu nimic în ziua de azi! Priveşte cu ochii tăi şi vezi 
cât e de putredă preoțimea din Nara! Sunt lupii ăia lihniţi de 
foame de pe Muntele Hiei mai sfinţi decât vagabonzii şi 
cerşetorii de pe străzile noastre? Toţi suntem făpturi din carne şi 
sânge, iar lumea asta în care trăim e o vizuină în care muşti sau 
eşti muşcat! Nu stai să te uiţi la oameni; tot ce are preţ e dacă 
pierzi sau câştigi... Dacă trebuie să îţi bagi nasul în prostiile 
astea - să baţi câmpii despre „îndurare“ şi „facerea de bine“ şi 
să verşi câteva lacrimi zadarnice - atunci du-te undeva la un 
templu sau fă-i o vizită bunicii! Nu am de gând să te las să 
vorbeşti cu mine despre prostiile astea! Am altele, mult mai 
grele, pe cap! 

Şi, deşi Shigemori îi dădea lămuriri cu hotărâre şi în linişte, 
Kiyomori îi răspunse fiului său cu o răbufnire de cuvinte 
mânioase. Cu sângele fierbând, obiceiurile tinereţii lui 
nechibzuite ieşiră la vedere, iar el se năpusti asupra fiului cu 
vorbele grele pe care le învățase odinioară de la tâlharii din 
piaţă. Şi când răcnea mai cu dispreţ despre „lacrimi zadarnice“, 
Kiyomori se străduia din greu să se stăpânească. 

Uciderea sau iertarea lui Yoritomo încetase să mai fie o 
chestiune politică şi se prefăcuse într-o ceartă între cei de 
acelaşi sânge. Kiyomori descoperise deodată că mama lui 
vitregă, fratele de tată şi chiar fiul se adunaseră împotriva lui. 
Deşi nu îi trecuse niciodată prin cap că ar putea trece drept un 
om rău, se pomenise învinovăţit că e un monstru de cruzime şi 
lipsit de suflet. 


Capitolul XXVII 
O capelă pe deal 


În ziua de 3 ianuarie era chinuitor de frig. Nicăieri nu se 
întrezărea nici măcar un licăr de lumină. Întunericul învăluia 
clădirile templelor posomorâte, cu încăperi care făceau să 
răsune în ecou orice sunet, şi se scurgea prin labirintul de 
coridoare deschise, ale căror podele se făcuseră gheaţă. Aerul 
nemilos al nopţii îşi croia drum printre jaluzele, ba chiar prin 
pereţii Capelei lui Kannon de pe pământurile Templului 
Kiyomizu. 

— Hai, şş, şş, iubirea mea... Eşti la adăpost în braţele 
Mamei. Oare frigul te face să plângi atât de tare? Ce s-a 
întâmplat, micuțul meu? 

La temelia unui stâlp de lemn din apropierea unui altar, 
cineva întinsese o rogojină de paie, pe care dormeau doi copii, 
îmbrăţişaţi, sub o cuvertură subţire. 

Tokiwa îl dezmierda pe bebeluşul de şapte luni care 
plângea în hohote, înfăşurat în faldurile rochiei ei, şi şoptea 
printre lacrimi: 

— Sânii mei s-au uscat şi, fără îndoială, de foame plângi tu 
aşa... Oare de ce nu mai vine Yomogi? Trebuie să se întoarcă în 
curând. Şşş, şş, sau o să-mi frângi inima, mititelule. 

Tânăra mamă străbătu cuprinsă de durere podeaua 
capelei, temându-se că ţipetele celui mic i-ar putea trezi pe 
ceilalţi doi copii, care dormeau adânc. Şi noaptea trecută fusese 
la fel, iar în această seară, pe la asfinţit, Ushiwaka începuse din 
nou să plângă de-ţi frângea inima. Tokiwa era nimicită, pentru 
că sânii ei abia mai dădeau câteva picături de lapte, care doar 
umezeau buzele bebeluşului. 

Tokiwa, care venea aici în fiecare lună să se închine la 
Kannon în zilele sfinte ale ei, şi prin urmare era cunoscută 
preoţilor, fugise spre Templul Kiyomizu, după ce izbucniseră 
bătăliile din capitală, împreună cu copiii şi cu servitorii ei. Dar 
sosiră în curând zvonuri că Kiyomori îşi trimisese soldaţii s-o 
prindă, şi, aflând una ca asta, toţi servitorii ei, înspăimântați, o 
părăsiseră. Numai doica Yomogi mai rămăsese cu ei. lar preoţii, 
deşi o compătimeau din toată inima, se temeau de Kiyomori, de 
aceea refuzară să mai aibă de a face cu Tokiwa. Şi totuşi, un 
tânăr novice pe nume Kogan fu înduioşat văzându-i suferinţele 


şi veni să o ascundă în capela lui Kannon, unde arareori călcau 
credincioşi, iar aceia erau foarte puţini la număr. Aici îşi 

petrecuse ea aceste trei zile, ascunsă. Kogan fusese acela care 
îi adusese pe furiş o saltea de paie şi nişte aşternuturi, şi care îi 
mai strecura câte ceva de mâncare, cât să nu moară de foame. 

Pentru prima oară în viaţa ei, Tokiwa trăia nenorocirea şi 
batjocura nepăsării. Viaţa îi fusese fără griji la Curte, unde 
fusese o favorită a fostei candidate la statutul de Impărăteasă, 
Doamna Shimeko. Datorită frumuseţii ei, Tokiwa devenise un 
subiect de bârfă şi de pizmă pentru femeile capitalei, dar nu 
cunoscuse decât fericirea. Pentru ea, Yoshitomo întrupase tot ce 
era mai bun dintr-un bărbat, iar dragostea lui îi îndeplinise toate 
voile. Despre bărbaţi, Tokiwa nu ştia decât ceea ce îi arătase 
Yoshitomo; despre viaţă nu ştia nimic, în afara îndatoririlor faţă 
de stăpâna ei şi a grijii pentru copiii pe care îi avea de la 
Yoshitomo. Apoi, fusese azvârlită pe neaşteptate la bunul plac al 
unei lumi care duhnea de dor de răzbunare şi de sânge şi se 
pomenise vânată ca o nelegiuită. 

Ushiwaka fusese tare nevolnic încă de când se născuse şi 
îşi tulburase tânăra mamă cu plânsetele lui. In zilele acelea pline 
de groază, în care Tokiwa se văzuse silită să fugă din capitală 
împreună cu copiii ei, sânii i se uscaseră. De atunci îl hrănise cu 
mâncare nepotrivită, iar Ushiwaka căzuse de îndată bolnav. 
Incepu să se roage fierbinte lui Kannon, cerându-i să-i cruţe 
copilul - iar acea Tokiwa care se ruga nu mai era aceeaşi mamă 
a zilelor fericite. Pe jumătate înnebunită de foame, de greutăţi şi 
de groaza că va fi prinsă, toată făptura ei devenise o voinţă 
îndurerată ca aceşti trei copii ai ei să supravieţuiască. Toată 
conştiinţa ei, fiecare dorinţă i se contopise cu copiii; ea însăşi 
devenise una cu ei. Tulburată, cu părul în neorânduială, Tokiwa 
păşea înainte şi înapoi prin capelă, la lumina şovăielnică a unei 
lumânări, legănându-şi şi alinându-şi bebeluşul. Auzind 
scârţâitul unei uşi, Tokiwa tresări înspăimântată şi apoi întrebă: 

— ...Tu eşti, Yomogi? 

— Da, eu sunt, Yomogi. L-am rugat pe bunul călugăr 
Kogan să îmi fiarbă puţină pulbere de marantaz, şi am adus-o. 

— Da? Bine! Dă-o încoace. Abia poate să mai plângă, într- 
atât este de flămând. 

— la te uită cu câtă lăcomie o lipăie! 

— „Vrea să trăiască, e limpede. Ştie că îi face bine. Vezi, 


nici măcar nu se opreşte să răsufle, atât de repede o soarbe. 
Uită-te la el! 

Lacrimile Tokiwei începură să curgă din nou, în timp ce se 
uita în jos, spre bebeluşul din braţele ei. De ce, de ce, se gândi 
ea, nu îi curge şi laptele izvor, cum îi curg lacrimile? Decenue 
cu putinţă ca sângele, carnea, ca întreaga ei făptură să se 
preschimbe în lapte? 

— Doamnă Tokiwa, într-un târziu a încetat să mai plângă, 
nu-i aşa? 

Yomogi uitase să-i spună stăpânei că tânărul călugăr 
venise cu ea. 

— Ah, bunule domn, v-aţi ostenit atât de mult la o oră atât 
de târzie. 

— Nu m-am ostenit deloc, credeţi-mă, dar s-a întâmplat 
ceva cât se poate de neplăcut. 

— Cum, din nou? 

— Sunt sigur că ştiţi despre ce este vorba. S-au auzit 
atâtea bârfe în templu, şi nu mai sunteţi la adăpost dacă 
rămâneţi aici. 

— O, ce mă fac dacă voi fi nevoită să plec de-aici? 

Atunci, Kogan îi povesti că preoţii auziseră plânsetele 
bebeluşului şi acum ştiau că Tokiwa se ascundea în capelă. 
Umblau zvonuri cum că soldaţii lui Kiyomori urmau să vină a 
doua zi să cerceteze clădirile templului, şi atunci Kogan putea fi 
pus sub învinuire pentru că adăpostise nişte fugari. 

— Dati-mi voie să-l duc în braţe pe unul dintre copii, o 
îndemnă Kogan, Yomogi îl poate duce pe Imawaka de mână, iar 
dumneavoastră, doamnă, pe Ushiwaka, şi înainte de răsăritul 
zorilor... 

Odată ce înţelese despre ce era vorba, Tokiwa încetă să 
mai tremure şi, înainte de sosirea zorilor, se apucară să străbată 
dealurile care înconjurau Templul Kiyomizu. 

Kogan le însoţi până la râu, unde o barcă mică se 
pregătea să pornească la drum spre Eguchi, la gura Râului Yodo; 
iar după ce Tokiwa, cei trei copii ai ei şi doica ajunseră în barcă, 
la adăpost, îşi luă rămas bun. 

Două dansatoare care se întorceau la Eguchi le dăruiră 
celor doi copii mai mari câteva prăjituri, mirându-se: 

— Ce copii frumoşi... Şi unde vă duceţi aşa din zori? 

— Vă mulţumesc din inimă. Avem o cunoştinţă la Mimaki, 


ceva mai la vale pe râu, răspunse Tokiwa. 

— Atunci, o să ne părăseşti destul de repede. Te duci într- 
o vizită pe acolo? 

— Nu... 

— Atunci desigur că eşti ca părinţii noştri, ale căror case 
au ars în timpul bătăliei de luna trecută. Am venit de la Eguchi 
să îi vedem şi ne întoarcem acum înapoi. Nu-i aşa că 
întotdeauna cei nevinovaţi suferă cel mai mult?... Ce clipe 
îngrozitoare trebuie să fi trăit fiinţele acestea micuţe şi 
drăgălaşe! 

— Mmm..., mormăi Imawaka, clătinând din cap, sâcâit de 
femeia cu înfăţişare ciudată care îi mângâia părul. Uite, Mamă! 
Otowaka îşi mănâncă deja prăjitura! Vreau şi eu să o mănânc pe 
a mea - Mamă! 

— Spune mulţumesc, înainte. 

Din câte se părea, dansatoarelor le plăceau copiii, şi 
scoaseră şi mai multe prăjituri dintr-un coşuleţ de bambus; una 
îşi scoase chiar şalul moale din fir de mătase de pe umeri şi îl 
înfăşură în jurul bebeluşului. 

— La revedere, copilaşi! le făcură femeile semn cu mâna, 
în timp ce Tokiwa cobora pe țărm, la Mimata. 

Unchiul Tokiwei era negustor de boi pentru jug, pe care îi 
creştea la propria lui fermă. 

— Ei, bine, doar nu eşti tu, Tokiwa? strigă mătuşa ei 
cuprinsă de uimire, dar nu făcu nici măcar un gest pentru a o 
chema în casă. Poate că îţi voi părea lipsită de inimă, dar ştii, 
fără îndoială, că eşti căutată de soldaţi. Se făgăduieşte o sumă 
mare de bani aceluia care te va da pe mâna lui Kiyomori, la 
Rokuhara - o recompensă, mă înţelegi... Haide, ar fi mai bine să 
pleci cât timp unchiul tău încă mai doarme; nu e el omul care să 
te lase să-i scapi din mâini dacă află că ai fost pe-aici. Hai, nu-mi 
nesocoti sfaturile, adăugă, alungând-o pe Tokiwa de la uşa ei. 

Femeia nu izbuti să-şi amintească decât de o rudă 
îndepărtată căreia îi putea cere ajutorul, iar omul acela locuia în 
regiunea Yamato. Porni sfârşită de puteri într-acolo, cerşind 
mâncare pentru copii pe unde putea, dormind pe sub zidurile 
templelor, continuându-şi drumul zi de zi şi noapte de noapte, 
ca o umbră. Străinii o priveau bănuitori, dar erau buni cu ea şi 
cu micuţii ei. Aceia care o recunoscură pe fugară o compătimiră 
şi nu făcură nici o încercare de a anunţa autorităţile. 


Acel om pe care îl căuta Tokiwa era preot; el o ţinu 
ascunsă în micul templu pe care îl avea în grijă. Pe la începutul 
lui februarie, după ce Ushiwaka se însănătoşi, unchiul Tokiwei 
apăru pe neaşteptate acasă la preot, cu o căruţă cu boi veche, 
care scârţâia. Vorbi cu preotul până târziu în noapte, apoi, a 
doua zi de dimineaţă, îi spuse Tokiwei: 

— Ştii că nu te mai poţi ascunde multă vreme pe aici. Ar fi 
mai bine să te întorci în capitală şi să te gândeşti mai bine la ce 
ai de făcut, sau dacă nu, s-ar putea ca ei să o spânzure sau să o 
răstignească pe cruce pe mama ta, care mai e acolo. 

— ...Dar de ce ar face una ca asta? 

— Cum de ce? E de la sine înţeles, nu înţelegi? Tu ai fugit 
împreună cu copiii lui Yoshitomo, şi atunci ei o prind pe mama 
ta în locul tău şi o aruncă în închisoare la Rokuhara. 

— Poftim? Pe mama mea? 

— Pe cine altcineva? Toată lumea ştie despre asta. Şi s-au 
mai auzit nişte bârfe urâte şi despre tine - îţi uiţi propria mamă 
de dragul copiilor pe care i-ai avut de la Yoshitomo. 

Ochii lui Tomizo, care nici măcar nu clipeau, ochii unui 
animal sălbatic, ieşiră din orbite atunci când Tokiwa izbucni în 
lacrimi. De mult timp, singura ei grijă fuseseră copiii, dar acum 
plângea, aşa cum face orice copil pentru mama lui. 

Tomizo râse batjocoritor. 

— Gata, nu te mai smiorcăi... 

Apoi, un alt gând păru să-i treacă prin minte, şi adăugă: 

— Dacă tot te-ai apucat, poţi să boceşti şi pentru bărbatul 
ăla al tău, Yoshitomo. Credeai că a plecat spre răsărit şi se va 
întoarce în curând după tine, dar a murit. A murit pe 3 ianuarie, 
m-ai înţeles? 

Tokiwa îşi privi ţintă unchiul, fără să-i vină să creadă ce 
auzea; buzele i se făcură galbene ca ceara şi păreau înţepenite. 

— Asta e adevărul. Poţi să-l afli şi tu de una singură dacă 
te duci până în capitală. Capul îi e agăţat de copacul ăla de 
lângă Inchisoarea de Răsărit de şapte zile. Nu e om în Kyoto 
care să nu-l fi văzut. 

Un geamăt de moarte se auzi de pe buzele Tokiwei. 

— Atunci... 

— Tokiwa! 

— Dar Yoshitomo... 


— la te uită, Tokiwa, ce te-a apucat! Vină-ţi în simţiri! Nu 
te holba la mine de parcă ai fi înnebunit. Nu am avut nimic de-a 
face cu asta, mă auzi? Războiul este acela care ţi-a făcut toate 
astea ţie şi familiei tale, iar Yoshitomo a avut şi el un amestec la 
toată nebunia, nu-i aşa? Haide, să uităm ce-a trecut. 

Dar Tokiwa nu mai auzea nimic; durerea ameninţa să-i 
tulbure minţile; apoi începu să plângă de parcă ar fi vrut să se 
înece în propriile lacrimi. Numai copilul de la sânul ei o făcu să-şi 
revină în simţiri, pentru că sălbăticia durerii ei îl înspăimântă şi 
începu şi el să plângă înduioşător. 

A doua zi, prin înşelăciune şi linguşiri, Tomizo o convinse 
pe Tokiwa să urce în căruţa rablagită, împreună cu cei trei copii 
ai ei, lăsând-o în urmă pe doica Yomogi, cu ochii plini de lacrimi. 
Lingându-se pe buze cu gândul la răsplata care îl aştepta, 
Tomizo îşi biciui calul şi porni grăbit spre capitală. 

Când ajunseră în sfârşit la casa în care locuise mama 
Tokiwei, o găsiră goală, fără lucruri, golită de tot ce avea vreun 
preţ. 

— Ei, bine, nimic nu ne opreşte să petrecem noaptea aici, 
spuse Tomizo, dându-i jos din căruţă pe Tokiwa şi pe copii, şi 
aducând în casă aşternuturi de pat, oale şi cele câteva lucruri 
jalnice pe care le căraseră cu ei. Nu e bine aşa - voi toţi 
plângeţi. Poate că vă e foame. Mă duc să fac rost de nişte 
mâncare. 

După ce făcu nişte cumpărături în piaţă, Tomizo se apucă 
de gătit, hrănindu-i aspru pe cei pe care îi luase în grija lui, de 
parcă ar fi fost nişte sărăntoci care i-ar fi fost băgaţi pe gât cu 
forţa. 

— Haideţi odată; terminaţi cu mâncatul şi mergeţi la 
culcare! se răsti el, aruncându-le priviri aspre lui Imawaka şi lui 
Otowaka. 

După ceva timp, Tomizo plecă în vizită la unul dintre bunii 
lui prieteni din oraş. 

Acum, Tokiwei îi era limpede ce avea de gând să facă 
unchiul ei cel zgârcit. Voia s-o predea lui Kiyomori şi să-şi ceară 
recompensa pentru sine. Nu vedea nici o cale de scăpare, 
pentru că, dacă ar fi încercat să o facă, ar fi pus în primejdie 
viaţa mamei; şi nici nu avea de ce să se gândească la o 
încercare de a fugi, singură cu trei copii neajutoraţi. Era 
cuprinsă de disperare; gândul de a-şi pune capăt zilelor, ei şi 


copiilor, îi reveni stăruitor în minte, dar de fiecare dată 
amintirea ultimei scrisori a lui Yoshitomo o opri: 

Ce iți mai pot spune acum, când sunt cuprins de 
amărăciunea înfrângerii? Nu pot nici măcar să vin până la tine, 
să Îmi iau rămas bun pentru ultima oară, pentru că trebuie să 
plec - habar nu am încotro. Într-o bună zi, voi veni după tine, 
fără îndoială. Ascunde-te în păduri, pe dealuri dacă este nevoie. 
Nu lăsa să li se întâmple nici un rău copiilor noştri, te implor. 
Deşi vor fi mulţi munti şi multe râuri între noi, aminteşte-ți că te 
voi iubi totdeauna. Şi te mai rog un lucru - să nu-ți pui capăt 
Zilelor, din disperare. 

Aceste cuvinte se întipăriseră între timp în mintea Tokiwei 
ca nişte frânturi din sutrele lui Kannon, şi de câte ori moartea îi 
făcuse semne şi îi murmurase ademenitor, le şoptise în gând, ca 
pe o rugăciune împotriva răului. 

Dar toate nădejdile din sufletul ei se stinseseră; Yoshitomo 
era mort acum, iar mâine, credea ea, va fi ultima ei zi pe acest 
pământ. Apoi, îşi aminti deodată că nu îşi luase bun rămas de la 
Doamna Shimeko, în a cărei gospodărie slujise timp de nouă ani. 
Înşfăcându-l pe cel mic în braţe, şi cu câte un copil ţinându-se 
de fusta ei, Tokiwa porni prin întuneric spre palatul de pe 
Drumul al Nouălea, care nu era departe de casa ei. Cunoştea 
toate intrările în palat şi pătrunse prin Poarta de Soare-Apune, 
unde era cunoscută de către servitorii de rang inferior. In 
apartamentele doamnelor, fu întâmpinată în curând de vechile 
ei prietene, care o înconjurară cu întrebări pline de îngrijorare 
despre locurile în care fusese, şi plânseră pentru ea şi pentru 
copiii ei. 

Doamna Shimeko o chemă curând la ea şi o întâmpină cu 
lacrimi în ochi, întrebând-o: 

— Ah, Tokiwa, de unde această schimbare întristătoare în 
purtarea ta? De ce nu ai venit mai devreme la mine? 

Uşurarea fu amestecată cu bucurie în casa lui Shimeko, ai 
cărei locatari fuseseră grozav de înfricoşaţi că Kiyomori ar fi 
bănuit-o pe stăpâna lor că o ascunde pe Tokiwa, sau că ar fi fost 
amestecată în evadarea ei. lar fostele companioane ale Tokiwei 
se bucurară pentru că rămăsese ascunsă pentru atât de mult 
timp, şi plânseră pentru că venise la stăpâna ei spre a-şi lua 
bun-rămas pentru totdeauna. 


— Vă implor cu umilinţă să îmi daţi voie să vă spun că 
sunt Tomizo, negustorul de boi din Mimata, unchiul Tokiwei, 
spuse un individ care apăru după apusul soarelui la Rokuhara. 

Tokitada, cumnatul lui Kiyomori, aflând că venise un 
bărbat cu veşti despre Tokiwa, le poruncise gărzilor să-l închidă 
în clădirea lor. 

— Nu e nici o glumă, îi zise Tomizo paznicului. Am 
străbătut un drum atât de lung să vă zic unde s-o găsiţi pe 
femeia pe care o căutaţi şi vreau răsplata aceea, vă spun! Nici 
măcar nu primesc un cuvânt de mulţumire pentru tot ce am 
făcut... Ce aveţi de gând, acum că m-aţi aruncat în gaura asta? 

Tokitada nu făcuse decât să se supună poruncilor pe care 
le primise de la Kiyomori, care era dezgustat de numărul mare 
de trădători care veneau la Rokuhara. Mulţi dintre ei, îndemnați 
de lăcomie, veneau fără ruşine să-şi trădeze foşti binefăcători 
sau oameni nevinovaţi, şi, de aceea, Kiyomori îi poruncise lui 
Tokitada să le deschidă ochii unor astfel de trântori asupra 
propriei lor josnicii, apoi să îi trimită de unde veniseră. 

Târziu în noapte, Tokitada îi povesti lui Kiyomori 
întâmplările din acea seară. 

— Şi acum ce vrei să fac mai departe? 

— Ce să faci mai departe? răspunse Kiyomori arţăgos şi se 
scufundă în tăcere. 

Întrebarea îi amintea într-un mod neplăcut de cearta cu 
mama lui vitregă despre soarta lui Yoritomo. Se hotări în cele 
din urmă: 

— Trimite-l pe ltogo să se ocupe de Tokiwa. 

— Vrei să o aresteze şi să o aducă încoace, împreună cu 
copiii? 

— Da. Nu va avea nevoie decât de puţini soldaţi pentru 
treaba asta. 

— Nu, doar vorbim de o femeie şi de trei copii neajutoraţi. 

— Dacă este adevărat că unchiul ăsta al ei a găsit-o pe 
Tokiwa la Yamato şi a adus-o până aici, asta înseamnă că ea 
însăşi avusese de gând să se predea, pentru a-i salva viaţa 
maică-sii. 

— Unchiul ei nu a spus nimic despre asta. 

— Bineînţeles că nu. Nemernicul e leşinat după bani, şi de 
aceea a venit să o denunțe. A fost un linge-blide şi în casa lui 


Yoshitomo şi, fără îndoială, ar fi avut multe pentru care să-i 
mulţumească nepoatei lui - ticălosul nerecunoscător! Ai grijă să 
primească ce i se cuvine. 

— Fireşte. 

— Şi spune-i lui ltogo ca, atunci când se duce să o 
aresteze pe Tokiwa, să nu îi facă vreun rău nici ei, nici copiilor 
ei. 

— Îi voi spune asta. 

— Deocamdată, prizonierii vor rămâne în paza lui. Voi 
vorbi eu cu el, după ce mă mai gândesc. 

Tokitada plecă de îndată, vestindu-i poruncile lui ltogo, 
care porni în zori, însoţit de o mână de soldaţi, spre casa de pe 
Drumul al Şaselea. Ajuns acolo, ltogo descoperi că locuinţa era 
goală; de la alţi proprietari de case din vecini află în curând că 
Tokiwa se dusese în seara trecută la palatul de pe Drumul al 
Nouălea. De teamă ca nu cumva apariţia oamenilor lui să nască 
spaimă, ltogo se înfăţişă la intendentul palatului, explicând că 
fusese trimis de la Rokuhara să o aresteze pe Tokiwa. La rândul 
său, intendentul îl asigură pe ltogo că nu avusese loc nici o 
încercare de a o adăposti pe fugară. Tokiwa, spuse el, se 
pregătea să pornească spre Rokuhara şi să se predea. 

În timp ce Itogo şi oamenii săi aşteptau în casa gărzilor, 
care se găsea lângă o poartă interioară, Tokiwa se pregăti de 
plecare. Această ultimă noapte, petrecută în siguranţă printre 
prietene cărora le păsa de ea, o alinase atât de mult, încât 
descoperi că această despărţire finală îşi pierduse o bună parte 
din amărăciune. Se trezi devreme, făcu baie şi îşi aranjă părul 
cu grijă. Deschizându-şi trusa de toaletă, se aşeză în faţa unei 
oglinzi şi fu surprinsă de seninătatea chipului care se uita înapoi 
spre ea din adânc. Pudra se aşeză lin pe pielea ei, iar ea, 
Tokiwa, înflori sub atingerea pomezii. 

Fiul mai mare al Tokiwei se uită îndelung la strălucirea 
chipului din oglindă şi întrebă: 

— Unde te duci, Mamă? 

Şi începu să danseze de bucurie când primi răspunsul: 

— Într-un loc plăcut, iar voi o să veniţi cu mine. 

Înveşmântată în hainele pe care i le dăruiseră Doamna 
Shimeko şi slujitoarele ei, Tokiwa apăru din nou în faţa stăpânei 
sale şi, făcând o plecăciune adâncă, spuse: 

— Deşi nu mă aştept să mă întorc niciodată, nu pot să uit 


cât de bună aţi fost cu mine în toţi aceşti ani - sau bunătatea pe 
care mi-aţi arătat-o în această ultimă noapte. 

Vocea Doamnei Shimeko scăzu, prefăcându-se într-o 
şoaptă, în timp ce aceasta se apleca spre Tokiwa: 

— E cel mai bine să te împaci cu soarta, dar nu pierde cu 
totul nădejdea. O să-l rog pe tatăl meu să stea de vorbă cu 
Domnul Kiyomori. 

În timp ce doamnele, vărsând lacrimi, îi hrăneau pe 
Imawaka şi pe Otowaka la micul dejun, Tokiwa îşi alintă 
bebeluşul pentru ultima oară. 

Între timp, ltogo şi soldaţii săi începeau să-şi piardă 
răbdarea, iar cererile lor, ca Tokiwa să apară de îndată, se 
auziră până înăuntru. Doamna Shimeko trimise iute vorbă prin 
intendent, cerând ca Tokiwa să primească învoirea de a folosi 
caleaşca ei. Auzind aceste cuvinte, ltogo răspunse: 

— De obicei, prizonierii nu sunt lăsaţi să vină cu vreo 
trăsură; dar, fiind copii la mijloc, nu văd de ce nu. 

Peste puţin timp, o caleaşcă de doamnă, păzită de soldaţi 
pedeştri, trecu printr-o poartă lăturalnică, străbătu principalele 
drumuri ale oraşului, apoi o luă pe uliţe dosnice. 


2 Maranta arundinacea, plantă comestibilă specifică 
Orientului Indepărtat, cu rădăcina bogată în amidon (n. tr.). 


Capitolul XXVIII 
Mama 


Kiyomori dormi prost în acea noapte. La prima vedere, nu 
avea nici un motiv; dar dacă cineva ar fi stăruit cerând o 
lămurire, el ar fi răspuns că îndatoririle sale oficiale îl copleşeau 
- numeroasele consilii de stat, multele sale funcţii de la Curte. ŞI 
totuşi, în pofida felului de a fi necioplit şi a dispreţului său 
limpede pentru etichetă şi ritualuri, Kiyomori era slab de înger. 
Nu avea nevoie de sfatul lui Ariko sau de acela al fiului său 
pentru a avea grijă de Tokiwa şi de copiii ei, pentru că vestea 
capturării lor îl tulburase mai mult decât era gata să 
recunoască. 

— l-ai văzut, Tokitada? îl cercetă Kiyomori a doua zi pe la 
ora prânzului. 

— Da, i-am văzut. Totul a fost dus la bun sfârşit după 
poruncile tale. ltogo îi are acum în grija lui, şi sub pază. 

— Sunt bine, oare? 

— Bebeluşul mai plânge din când în când, iar Tokiwa pare 
sleită de puteri. 

— Ea, a cărei frumuseţe era odinioară subiect de bârfă şi 
de pizmă pentru toate doamnele de la Curte şi pentru toate 
femeile de rând... 

— Nu are decât douăzeci şi trei de ani şi este mama a trei 
copii. Era greu de crezut ca toate acele săptămâni de fugă şi de 
foame să nu fi lăsat urme asupra înfăţişării ei. Acum, 
frumuseţea ei este întunecată de suferinţă. 

— Mai departe? 

— În legătură cu procesul - vrei ca eu sau ltogo să o 
cercetăm şi să strângem dovezile? 

— Nu, răspunse de îndată Kiyomori, clătinând din cap. 
Lasă-mă să o cercetez chiar eu. Este văduva lui Yoshitomo şi îi 
are alături pe cei trei copii ai lui. Trebuie să o scot la capăt eu 
singur. 

Tokitada auzise ceva despre urmările rugăminţilor lui 
Ariko în favoarea lui Yoritomo şi înţelese că Kiyomori era 
nerăbdător să sfârşească odată cu Tokiwa înainte ca mama lui 
vitregă să apuce să-şi bage nasul şi aici. 

— Când doreşti să o vezi pe prizonieră? 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine - înainte să se facă 


seară. 

Un vizitator fu anunţat chiar în clipa în care plecă 
Tokitada. Era un curtean, Fujiwara Koremichi, care venise din 
partea fiicei sale, Doamna Shimeko. Kiyomori îl primi bine: 

— Bineînţeles că nu o bănuiam pe Doamna Shimeko. Sunt 
surprins că, dintre toţi oamenii, tocmai dumneavoastră aţi venit 
la mine. Într-adevăr, e păcat că nu sunt mai mulţi oameni ca 
dumneavoastră la Curte, să ne dea sfaturi în asemenea clipe. 

Kiyomori îl plăcea pe Koremichi şi simţea că nici el nu-l 
disprețuiește. In momentul în care vizitatorul său se pregăti să 
plece, Kiyomori golise deja mai multe pahare de vin decât îi 
stătea în obicei, împreună cu oaspetele, şi în timp ce el continua 
să fie într-o dispoziţie binevoitoare, Tokitada apăru din nou, 
anunţându-l că prizoniera era gata. 

Kiyomori cobori agale pe un coridor care ducea spre aripa 
din Soare-Apune. Conacul se tot reconstruia, iar el îşi făcu drum 
cu grijă spre o încăpere a unei curţi interioare, unde se lucra la 
extinderea grădinii. 

— Unde ai spus că sunt? 

— Acolo. 

— Acolo, dedesubt? 

Kiyomori păşi pe o balustradă şi privi în jos. Tokiwa stătea 
în genunchi pe o rogojină de paie, cu capul plecat; de fiecare 
parte stătea câte un copil, ţinându-se strâns de mânecile ei. 

— ltogo, dă-le perniţe de îngenuncheat, porunci Kiyomori, 
în timp ce se aşeza în mijlocul sălii de audienţe. 

ltogo păru încurcat şi stânjenit. Prizonierii nu erau trataţi 
astfel, în mod obişnuit. 

— Haide, adu-i încoace, adăugă Kiyomori, făcând un semn 
cu capul în direcţie galeriei spre care se deschidea camera. 

ltogo nu era singurul care păru şi mai surprins; şi totuşi, 
era destul de limpede că Kiyomori se referea la galerie. 

— Aici, stăpâne? 

Kiyomori făcu un semn cu capul, în timp ce ltogo aşeza 
trei perniţe de îngenuncheat în partea de sus a scărilor care 
veneau dinspre Curte. Tokitada o îndemnă pe Tokiwa să se 
apropie. Ea ridică tremurând privirea şi îşi trase copiii 
înspăimântați mai aproape. Atunci, ltogo îi vorbi: 

— Urcaţi, aşa cum vi s-a spus. Aşezaţi-vă acolo. 

Tokiwa se ridică, ţinându-şi strâns bebeluşul cu o mână şi 


apucând cu cealaltă mânuţa lui Otowaka; porni înainte şi urcă 
încet scările, cu lmawaka agăţat de fustele ei. 

În timp ce Tokiwa se apropia, Kiyomori îşi simţi inima 
tremurând de nerăbdare. Aşadar, aceasta era frumuseţea 
neasemuită al cărei nume fusese odinioară pe toate buzele! 

— Eşti nefericită, Tokiwa? 

— Nu, nu mai am nici o lacrimă de vărsat. Te implor să îi 
arăţi îndurare mamei mele. Las-o în libertate, te implor, 
domnule. 

— Hm, aşa vom face, spuse de îndată Kiyomori. 

Apoi mai zise: 

— Unde ai stat ascunsă până acum? Ce te-a făcut să fugi 
împreună cu copiii? 

— Am fost la Yamato. lar în ceea ce-i priveşte pe copiii 
mei, pot să spun că nu sunt cu nimic diferită de alte mame, care 
se agaţă de copiii lor fiindcă aşa le spune inima. 

— Ce te-a adus înapoi, în capitală? 

— Poveştile despre mama mea. 

— Unchiul tău a fost pe aici, ştiai? 

— Nu ştiam că unchiul meu a fost pe aici înaintea mea. 
Am venit încoace cu gândul de a mă preda ţie. 

— Exact cum mă gândeam. Eşti nebună, dacă te-ai întors 
aşa. 

Kiyomori amuţi şi se uită îndelung la tânăra mamă şi la 
copiii ei; apoi întrebă deodată: 

— Mai ai lapte? 

Tokiwa lăsă privirea în jos, spre bebeluşul din braţele ei, 
dar nu dădu nici un răspuns, fără numai o clătinare înceată din 
cap. 

— Nu e prea bine. Nu, trebuia să bănuiesc că nu, spuse 
Kiyomori ca pentru sine, cu privirea în altă parte. Mamele sunt 
nişte făpturi atât de prosteşti. Tot zic că mai e mâncare acolo 
unde nu e aproape nici o fărâmă; împart puţinele merinde pe 
care le au bărbaţilor şi copiilor mai mari, în timp ce bebeluşii le 
plâng la sân... lar tu, care ai rătăcit peste dealuri şi câmpii... e 
de mirare că bebeluşul mai e în viaţă. 

— Tokiwa, nu ai de ce să te temi. Războiul a fost între 
Yoshitomo şi mine. Tu eşti nevinovată. 

— Da. 


— Ce păcat, totuşi, că un bărbat ca Yoshitomo a căzut în 
capcana nemulțumirii şi s-a lăsat condus pe căi greşite de 
curtenii ăia tineri, spre propria lui pierzanie. Mi-a arătat dispreţ 
şi mie, totodată. 

Tokiwa se prăbuşi şi începu să plângă în hohote. 

— Domnule... domnule..., începu ea. 

Ochii lui Kiyomori rătăciră spre chipul ridicat spre el şi se 
opri pe genele lungi, grele de lacrimi, iar inima lui fu cuprinsă 
deodată de milă. 

— Tokiwa, nu trebuie să plângi aşa. Tu nu ai nimic de-a 
face cu războiul ăsta. Mama ta va fi eliberată, pentru că tu te-ai 
predat nouă. Şterge-ţi lacrimile, Tokiwa, pentru că şi tu vei fi 
liberă. 

Tokiwa începu să se roage: 

— Nu, nu, nu îţi cer să mă cruţi pe mine. Dar ai milă de ei, 
de copiii mei! 

— Poftim? 

— Cruţă-i pe aceşti copii, domnule; lasă-mă să mor eu în 
locul lor! 

La aceste vorbe, chipul lui Kiyomori se încruntă, iar el 
răcni: 

— Femeie, ai grijă ce spui! Ai acel obicei înfiorător al 
tuturor femeilor - de a încerca să tragi foloase din mila mea. 
Poate că tu nu eşti o Genji, dar nu există nici o îndoială în 
privinţa copiilor tăi, în venele cărora curge sângele neamului 
Genji. Pe ei nu îi voi cruța şi nu am cum să-i cruţ! 

Kiyomori, care se ridicase furios în picioare, se aşeză din 
nou, iar ochii se plecară pe furiş asupra siluetei din faţa lui. 

— Aşadar, şi tu, ca şi Yoshitomo al familiei Genji, mă 
dispreţuieşti. Nu pot să sufăr cuvântul „îndurare“. Sunt profund 
neîndurător. ltogo! Tokitada! 

ltogo şi Tokitada ieşiră în faţă. 

— Luaţi-o pe această femeie şi pe copiii ei. Procesul s-a 
terminat. 

Fără să-şi mai aştepte însoțitorii, Kiyomori părăsi iute 
încăperea şi dispăru într-unul dintre apartamentele interioare. 


În mai puţin de două săptămâni, Kiyomori se înduioşă, aşa 
cum făcea de fiecare dată cu rudele sale sau cu cei neajutoraţi. 


Copleşit de rugăminţile mamei sale vitrege, porunci ca sentinţa 
de pedeapsă capitală a lui Yoritomo să nu mai fie dusă la 
îndeplinire. Un mesager îi fu trimis lui Shigemori, iar Kiyomori îi 
spuse fiului său: 

— Shigemori, m-am gândit mult. 

— Şi ce hotărâre ai luat, Tată? 

— După tot ce mi-a spus bunica ta, Shigemori, am hotărât 
să îl graţiez pe Yoritomo. 

— Şi apoi? 

— Va fi surghiunit. Până în cel mai îndepărtat loc posibil. 

— Bunica mea va fi încântată la auzul veștii, iar oamenii te 
vor lăuda pentru că eşti un fiu respectuos. 

— Nimic din toate astea nu e adevărat. Nu mă laud nici o 
clipă că mă port ca un fiu, dar şi eu sunt tată la rândul meu şi 
mă codesc să condamn fiul altui bărbat la moarte. 

— Da, Shinzei este un exemplu de om care şi-a măcelărit 
fără milă duşmanii şi, în schimb, şi-a văzut propriii fii căzuţi 
pradă sabiei, iar după aceea a fost el însuşi ucis. 

— Destul cu predicile. Nu mă pretind a fi nobil. E un lucru 
firesc să simt ceea ce simt pentru un biet copil, aşa cum e 
Yoritomo. Ar fi un lucru neînţelept, de asemenea, să punem să 
fie ucis într-un moment ca acesta, şi să stârnim ura tuturor 
oamenilor. Du-te şi spune-i bunicii tale ce am hotărât în privinţa 
lui Yoritomo. 

Când sosi data de 13 februarie, nu fu emis nici un ordin 
oficial în privinţa lui Yoritomo. Kiyomori păstră tăcerea, iar data 
trecu neobservată. De-abia o lună mai târziu fu publicat un 
decret care ordona surghiunul lui Yoritomo la Izu, în Soare- 
Răsare; acesta urma să plece pe 20 martie. 

In ceea ce îi privea pe Tokiwa şi pe copiii ei, locuitorii 
Capitalei fură uimiţi, câteva zile mai târziu, de vestea că 
fuseseră graţiaţi de către Kiyomori. Au fost unii oameni care l-au 
căutat pe Kiyomori şi l-au cercetat despre înţelepciunea unei 
astfel de hotărâri, dar el nu răspunse decât că executa ordinele 
unei autorităţi mai înalte. Apoi, începu să se mai vorbească şi 
despre faptul că garanţiile date de Kiyomori nu erau decât 
vorbe, pentru că, dacă era să dai crezare bârfelor, trăsura lui 
Kiyomori aştepta seară de seară în faţa casei în care Tokiwa era 
în continuare ţinută prizonieră. 


Capitolul XXIX 
Surghiunul 


Florile copacilor erau încă învăluite în întuneric, când un 
grup de soldaţi şi câţiva demnitari începură să se adune pe 
drumul cireşilor, de-a lungul zidurilor locuinţei lui Ariko. Şi în 
curte crengile înflorite se ridicau deasupra capetelor ca un văl 
încâlcit de nori. Întreaga casă părea să fie deja în picioare, 
pentru că luminile sclipeau pe după perdelele de flori, în timp ce 
umbre abia văzute mişunau încolo şi încoace de-a lungul 
coridoarelor deschise. 

— Ai dormit bine noaptea trecută? 

Era dimineaţa zilei de 20 martie, ziua în care Yoritomo 
urma să pornească spre locuinţa lui de surghiun din Izu. 

Munekiyo se trezise devreme şi venise să-l ajute pe 
Yoritomo să se pregătească pentru călătorie. 

— Da, am dormit, dar am fost atât de bucuros, că m-am 
trezit foarte devreme în dimineaţa asta; iar când am ridicat 
jaluzelele cu mâna mea, am descoperit că luna încă sclipea pe 
cer. 

— Asta trebuie să se fi întâmplat pe la miezul nopţii. Va 
trebui să ai grijă să nu adormi din nou în şa. 

— Ah, nu, Munekiyo, de această dată nu va mai fi la fel. 

— Cum aşa? 

— Paznicii mei vor avea grijă să nu rămân în urmă. 

Munekiyo râse cu poftă de gluma a lui Yoritomo; bucuria 
copilului era ca a unei păsări ţinute în cuşcă şi deodată lăsate să 
zboare. Veselia îi era atât de molipsitoare, că Munekiyo nu 
putea simţi decât că această zi, cu florile ei în ciorchini, era o 
sărbătoare. Un servitor sosi să-l conducă pe Yoritomo la baia de 
dimineaţă. Tânărul se întoarse cu chipul sclipitor şi obrajii 
rumeni ca nişte fructe trandafirii. Purta un costum nou, pe care 
îl primise în dar de la Ariko. 

— Înainte de a porni, aş vrea să-i mai mulţumesc o dată 
Doamnei Ariko şi să-mi iau rămas bun de la ea. 

— Da, şi Doamna Ariko te aşteaptă la rându-i. Te voi 
conduce la ea de îndată ce îţi termini micul dejun. 

Yoritomo se aşeză repede să mănânce. 

— Munekiyo, aceasta este ultima mea masă de aici, nu-i 
aşa? 


— Da, şi îmi pare rău că e aşa. 

— Şi mie, Munekiyo, spuse Yoritomo, întorcându-se spre 
temnicerul lui. Nu voi uita niciodată cât ai fost de bun cu mine. 

Munekiyo scoase un sunet înăbuşit. 

— Nu am făcut nimic - în afară de datorie. Nu trebuie să 
te aştepţi să ai parte peste tot de bunătate. Acum, dacă există 
un om pe care l-ai dori cu tot dinadinsul ca însoțitor, îl voi cere 
pentru tine. 

— Nu, nu mă pot gândi la nimeni acum. Adică ar putea fi, 
dar cred că îi e prea frică să se arate pe aici. 

— E adevărat. Acum, dacă eşti pregătit, ne vom duce să o 
vizităm pe Doamna Ariko. 

Yoritomo fu condus din încăperea mică unde fusese închis 
timp de o sută de zile până la locuinţa lui Ariko, o căsuţă 
decorată cu lux şi splendoare, ca o capelă mică. Cu o singură 
seară în urmă, Yoritomo cinase alături de ea aici, şi primise în 
dar un rând nou de haine şi toate mărunţişurile necesare pentru 
călătoria lui. În afară de împăcarea pe care o simţea făcând 
ceea ce religia ei o învățase că este un act de îndurare, Ariko se 
bucura şi de o adâncă pace, văzându-l în fiecare zi pe băiatul 
care îi amintea atât de mult de fiul ei care murise. La despărţire 
îl întrebase pe Yoritomo dacă se mai afla vreun ultim lucru pe 
care ea ar fi putut să i-l dăruiască. Yoritomo îi răspunsese cu 
timiditate: 

— Mi-ar plăcea atât de mult să am un joc cu zaruri - ceva 
cu care să mă joc dacă mă voi simţi singur la Izu. 

Din nefericire, Ariko nu avea în acel moment un joc de 
zaruri pe care să i-l ofere în dar, dar, până a doua zi, îi 
cumpărase deja unul şi îl aştepta cu nerăbdare pe Yoritomo. 

— Doamnă, am venit să vă spun la revedere, spuse 
Yoritomo, înclinându-se adânc în faţa lui Ariko, ai cărei ochi erau 
umezi de lacrimi. lar când voi fi în îndepărtatul Izu, nu voi uita 
niciodată că dumneavoastră aţi fost aceea care mi-a salvat 
viaţa. Mă voi ruga de dimineaţa până seara pentru sănătatea 
dumneavoastră, doamnă. 

— Aşadar, vei pleca. Nu am avut nici un merit în salvarea 
vieţii tale; îi datorezi acest lucru binecuvântatului Buda... 
Aminteşte-ţi cuvintele pe care ţi le-am spus noaptea trecută, 
Yoritomo: te-am sfătuit să laşi la o parte purtările de războinic, 
voinţa vărsării de sânge. 


— Da. 

— Nu vreau să ştiu cât de mare va fi ispita, îţi vei întoarce 
urechea de la şoaptele oamenilor celor răi... Îţi vei închina viaţa 
rugăciunilor în amintirea mamei şi tatălui tău care au murit. 

— Da. 

— Să-ţi aminteşti cuvintele mele chiar şi atunci când vei 
creşte şi vei deveni bărbat adevărat. Să nu laşi pe nimeni să te 
atragă într-o intrigă nechibzuită, pentru răzbunare, pentru că 
altminteri vei fi închis din nou. Şi să nu uiţi niciodată că 
rugăciunile mele te însoțesc. 

— Da... da. 

— Eşti un copil bun... lată jocul de zaruri pe care ţi l-am 
promis. Te bucuri? 

Ariko scoase o cutie de lac negru, bogat ornamentată cu 
un model din pudră de aur. 

— Vai, ce cutie frumoasă! Pot s-o deschid acum? 

Ariko zâmbi: 

— Mă îndoiesc că ai timp pentru asta. E vreme de aşa 
ceva, Munekiyo? 

— Mă tem că nu. Acum, cuferele tale sunt încărcate pe 
caii de povară, şi ar fi bine să pun cutia asta la un loc cu 
celelalte, ca să nu se spargă. 

— E cel mai bine. E mai bine să te duci şi să te întâlneşti 
cu nişte oameni care au venit la mine cerându-mi voie să îşi ia 
rămas bun de la tine. Te aşteaptă în apartamentele servitorilor. 

— Ah, pe mine? 

Yoritomo răsuflă adânc. Tristeţea îi umplu inima, însoţită 
de o durere fără nume; habar nu avea cine puteau fi aceşti 
oameni. 

— ...Ah! 

Cei trei care îl aşteptau pe Yoritomo se întoarseră spre el 
cu ochii şiroind de lacrimi. Unul era unchiul său din partea 
mamei, Sukenori, care refuzase să ia partea cuiva anume în 
această luptă; al doilea era Moriyasu al familiei Genji, pe care 
boala îl ţinuse într-o provincie îndepărtată până când războiul 
luase sfârşit. A treia era bătrâna doică a lui Yoritomo, care îl 
îngrijise încă de când era nou-născut, şi care îngenunche 
plângând în faţa lui. 

— Tânărul meu stăpân, să-mi voie să-ţi leg părul astăzi 
pentru ultima oară, spuse ea şi, ridicându-se, se apropie şi se 


opri în spatele lui. 

În timp ce îi pieptăna părul, se aplecă îndeajuns de 
aproape de el încât să-i şoptească: 

— Acesta este un ceas trist pentru tine, dar nu este ultima 
oară când ne vom întâlni, pentru că bătrâna ta doică nu va 
putea fi oprită să nu vină după tine la Izu. 

Apoi, ceilalţi doi se apropiară şi ei de el, în timp ce 
paznicul era întors cu spatele, şi îi vorbiră iute lui Yoritomo, cu 
voce scăzută: 

— Zeii te-au mântuit printr-o minune. Să nu laşi pe nimeni 
să te încredinţeze vreodată că e mai bine să te razi în cap şi să 
rosteşti jurământul monahal. 

Şi în timp ce doica lui îi lega părul, Yoritomo ridică în 
linişte privirea spre tavan, prefăcându-se că nu aude, dar 
arătând cu o mişcare uşoară a sprâncenelor că înţelesese şi că 
era de acord. 

— A sosit vremea să pornim, rosti un demnitar, în timp ce 
se ridica de pe bancă şi încăleca pe cal. 

Făcându-le semn ajutoarelor, porunci: 

— Gata! Suntem pregătiţi să pornim! 

Caii de povară fură conduşi până afară pe stradă, în timp 
ce un număr de funcţionari de ranguri inferioare, cu bastoane de 
bambus, dădură ceva mai în spate o mulţime care începuse deja 
să se adune la faţa locului. Paznicii care îl însoțeau ieşiră 
înşiruiţi, conducând calul lui Yoritomo, şi strigară: 

— A sosit momentul să pornim! Grăbiţi-vă, vă rog! 

În curând, tânărul prizonier apăru pe poartă, însoţit de 
oameni din casa lui Ariko. Acesta nu era surghiunul pe care 
oamenii fuseseră obişnuiţi să-l vadă - un prizonier costeliv, cu 
obrajii uzi de lacrimi - ci o siluetă veselă, strălucind de tinereţe, 
care sări cu uşurinţă în şa. 

— La revedere, strigă Yoritomo, zâmbind şi înclinându-şi 
capul spre casă. 

Ariko şi fiul ei Yorimori erau printre oamenii adunaţi să îl 
vadă pe Yoritomo plecând. 

— Yoritomo, să fii sănătos în nenumăratele zile care vor 
urma! 

— Yoritomo, drum bun! 

Acestea erau strigătele oamenilor, adresate acestui copil 
care îşi arăta deja puterea tainică de a atrage devotamentul 


tuturor acelora care ajungeau să-l cunoască. Şi totuşi, ochii lui 
Yoritomo se îndepărtaseră de la ei şi se îndreptau asupra unei 
persoane de dincolo de poartă: 

— Munekiyo, rămâi cu bine, salută el, înclinând din cap. 

Munekiyo răspunse încet: 

— Drum bun. 

Şi făcu, la rândul său, o reverență. 

Procesiunea începu să înainteze încet, într-o ploaie de 
petale care cădeau, şi, în curând, nu mai rămase în urma ei 
decât o stradă albă, aşternută cu flori de cireş. 

Când grupul începu să urce pe Kuritaguchi, soarele 
primăvăratic se ridicase deja pe cer. Atât întinderea 
acoperişurilor din capitală, cât şi satele care se întindeau de la 
Dealurile de Miazănoapte până la Dealurile de Răsărit păreau să 
plutească într-o mare de flori înspumate. Yoritomo privi de mai 
multe ori în jos, peste umăr, la Râul Kamo. Cine ştie ce gânduri îi 
treceau prin minte, când îşi amintea de acea zi de sânge, când 
lupta pe malul lui, împreună cu tatăl şi cu fraţii săi? 

Zvonurile aduseseră o grămadă de oameni din partea 
locului la Otsu, aflat pe malurile Lacului Biwa - călugări, bărbaţi 
şi femei, călători, copii şi părinţii lor - toţi erau curioşi să îl vadă 
pe Yoritomo plecând. Când Yoritomo sosi în cele din urmă şi se 
pregăti să urce în arcă, pentru a ajunge pe malul celălalt al 
lacului, unchiul său şi Moriyasu al familiei Genji, cărora li se 
dăduse voie să îl însoţească până aici pe Yoritomo, îşi luară 
rămas bun de la el cu lacrimi în ochi. 

Yoritomo se întoarse spre ei nedumerit. 

— Vedeţi, eu nu sunt trist. Nu ştiu cum se simt alţi 
surghiuniţi într-un ceas ca acesta, dar, pentru mine, aceasta 
este o clipă de bucurie, o zi de sărbătoare. 

De îndată ce grupul se urcă în barcă, Yoritomo despachetă 
de îndată cutia dăruită de către Doamna Ariko şi începu să-şi 
aranjeze jocul de zaruri, iar în timp ce făcea acest lucru, îi zise 
paznicului bărcii: 

— Nu vrei să vii să joci o partidă de zaruri cu mine? 

Gardianul râse cu părere de rău. 

— Trebuie să-ţi aduc aminte că tu eşti prizonier, iar eu 
simbriaş al ţării. Trebuie să respecţi regulile pentru prizonieri 
sau, altminteri, vei fi pedepsit. 

— E interzis să jucăm? 


— Mă văd silit să-ţi mai aduc aminte că nu eşti la 
plimbare. Când vei ajunge la Izu, vei fi tot prizonier şi ţinut sub 
pază straşnică. 

Yoritomo se încruntă nemulţumit. 

— Uite, pune-le deoparte până când ajung la închisoare, îi 
porunci unuia dintre însoțitori, împingând la o parte zarurile 
risipite. 

Paznicul clătină din cap. 

— Copilul ăsta nu pare să înţeleagă care e viaţa lui de- 
acum, Îşi spuse el în sine. 

În timpul îndelungatei călătorii de-a lungul drumului 
Tokaido, el şi ceilalţi însoțitori se încredinţară şi mai mult că 
tânărul lor prizonier era poate un prostănac, pentru că Yoritomo 
încerca adeseori să-i facă să vorbească despre mişcările din 
jocul de zaruri, sau dacă nu, îşi irosea timpul petrecut călare 
fluierând, cu un fir de iarbă în gură. 

În timp ce Yoritomo era surghiunit la Izu, Consilierul 
Moronaka, Korekata, comandantul Comisariatului de Poliţie şi 
Tsunemune, curteanul, au fost şi ei trimişi în exil. Conspirația lor 
menită să îl înlăture pe Kiyomori avusese urmarea de a-l pune şi 
mai bine în scaun. 

Sosise primăvara, iar capitala era din nou însufleţită; 
locuitorii oftau de uşurare în timp ce respirau aerul păcii şi 
parfumul copacilor care înfloreau. Kiyomori era neobişnuit de 
prins cu o mulţime de funcţii oficiale. Şi totuşi, se descotorosise 
de un şir de greutăţi cărora nu le dăduse de capăt până la 
încetarea tulburărilor. Incurcătura cu Tokiwa şi cu copiii ei era 
gata: Imawaka, fiul cel mai mare, fusese trimis la un templu de 
lângă Fushimi, în partea de miazăzi a capitalei, şi lăsat în 
îngrijirea Stareţului, căci urma să se călugărească; înalta faţă 
bisericească de la Templul Tennoji primise sarcina de a-l creşte 
pe Otowaka, închinat, de asemenea, preoţiei; iar cel mai mic, 
Ushiwaka, fusese luat de la sânul mamei sale, în pofida 
rugăminţilor ei, şi trimis cu o doică la Starețul mănăstirii de pe 
Muntele Kurama, unde şi el urma să rostească jurământul 
monahal de îndată ce împlinea vârsta potrivită. 

După ce oamenii aflară toate acestea, gurile rele începură 
să se audă în capitală: 

— Acum, vezi şi tu ce poate face farmecul unei femei! 

— Aşa ceva nu i se poate întâmpla oricui. Doar unei femei 


frumoase precum Tokiwa. 

— Despre asta e vorba. Şi dacă Tokiwa ar fi fost o femeie 
obişnuită? 

— E mai mult ca sigur că micuţii ei n-ar fi avut parte de 
îndurare. 

Un gură-cască zise mânios: 

— Vai, toate bârfele voastre prosteşti! 

— Tu? Tu nu ştii pe ce lume trăieşti! 

— Şi de ce nu? Nu-ţi dai seama că, dacă ar fi fost urâtă, nu 
ar fi fost aleasă niciodată să slujească la Palat? 

— Nici vorbă. 

— Domnul Yoshitomo nu s-ar fi îndrăgostit de ea, şi nu s- 
ar fi născut cei trei copii. 

— După cum spuneam, toate bârfele astea sunt nişte 
tâmpenii. Ce vă face atât de bănuitori? 

— Ha, atunci spune-ne ce crezi tu. Incerci să zici că 
Domnul Kiyomori i-a cruțat pe cei trei copii fără să aibă vreo 
pricină? 

— Nu ar fi fost de mirare nici aşa. Nu uita că el este 
stăpânul Rokuharei. De ce s-ar cobori la asemenea tocmeli, sau 
de ce şi-ar atrage primejdii fără rost? De ce s-ar face de râsul 
lumii din cauza unei văduve cu trei copii, când lumea e plină de 
femei atrăgătoare? 

— A, nu, e o singură Tokiwa în întregul Kyoto. 

Vorbitorul începu să râdă: 

— Ha-ha! Aşadar, asta crezi tu, dar cât de puţine ştii 
despre felul în care se simte un bărbat de patruzeci şi ceva de 
ani - care mai e şi învingător - când se uită la prizoniera lui plină 
de nuri. 

Aceasta era bârfa cea mai cea din capitală - printre 
oamenii de rând, printre curteni şi doamnele lor, ba chiar şi 
printre învățații din temple şi printre călugărițele de la 
mănăstirile de maici, ba mai mult, şi la Rokuhara însăşi se 
auziră şoapte despre ce se întâmplă între Kiyomori şi Tokiwa. 


Câteva dintre adăugirile la conacul lui Kiyomori erau deja 
gata - laolaltă cu grădinile lor închise. 

— Nas-Roşu, este într-adevăr un lucru minunat! Grădina 
asta de trandafiri îmi place grozav de mult. 


— Tocmai cum mă aşteptam. Mă îndoiesc că Ministrul de 
Stânga va gândi că grădina lui de pe râu poate să se 
asemuiască vreodată cu aceasta. 

— Eşti neobişnuit de mândru de ce a ieşit, nu-i aşa, 
Bamboku? îl zeflemisi Kiyomori. 

— În primul rând, planurile grădinilor şi ale clădirilor au 
fost desenate de mine. 

Kiyomori râse. 

— Lasă, Nasule, asta e ziua ta pentru lăudăroşenie. 

— Şi dacă nu ar fi fost bune, iar dumneavoastră aţi fi fost 
dezamăgit, ce zi întunecată ar fi pentru mine! 

— Ei bine, Nasule, fanfaronada ta mă face să-mi uit 
necazurile. 

Kiyomori se amuza împreună cu negustorul într-una dintre 
camerele noi cu vedere la curtea de trandafiri. 

Bamboku era neliniştitor fiindcă părea în stare să 
ghicească la ce se gândeau oamenii, îi trecu prin cap lui 
Kiyomori. Un om lunecos. Kiyomori fusese îndoit în privinţa lui la 
început, dar Tokiko avusese o părere atât de bună despre el, 
încât Kiyomori fusese înduplecat să îl primească şi, în final, 
începuse să aibă chiar mai multă încredere în Bamboku decât 
Tokiko însăşi. De fapt, începuse să îl îndrăgească destul de mult 
pe Nas-Roşu, datorită caraghioslăâcurilor pe care le spunea - un 
personaj plin de iscusinţă şi cu picioarele pe pământ, calităţi 
care lui Kiyomori îi lipseau. Bamboku dovedise din plin aceste 
lucruri în întâlnirile anevoioase dintre Kiyomori şi uneltitori, în 
ultima intrigă de la Palat. 

Bamboku era un om pe care e bine să-l cunoşti, se 
gândise Kiyomori şi începu să trimită într-una după el, cu un 
motiv sau altul. Când se simţea descumpănit sau avea nevoie 
de tovărăşie pentru a-şi alunga plictiseala, îl chema pe Nas, aşa 
cum cei mai mulţi oameni foloseau plantele acelea aromate, 
care îi înveseleau pe dată. Şi acum se întâmplase la fel; Nasul 
băuse deja mai multe pahare, iar nuanțele roşietice ale 
podoabei sale din mijlocul feţei se întinseseră pe tot restul 
trăsăturilor. 

— Ha, necazuri, într-adevăr? lar Domnia Voastră vreţi să le 
uitaţi? 

— De ce icneşti aşa? 

— Domnul meu, îmi e greu să cred că Domnia Voastră aţi 


avea vreun necaz! 

— Nătărăule! Nu sunt şi eu om? 

— Staţi aşa să înţeleg - nu Domnia Voastră mi-aţi spus 
odată că sunteţi „un fiul al cerului şi al pământului“, un fiu al 
naturii? 

— Era doar un fel de a spune. 

— Ce prostie din partea mea, trebuie să recunosc - înţeleg 
ce vă frământă. 

— Înţelegi? 

— Este destul de uşor de înţeles şi de firesc. În afară de 
asta, a sosit primăvara. Nu e un motiv destul de serios, domnul 
meu? 

— Cam aşa ceva, răspunse Kiyomori cu un râs stânjenit. 

— Să vă spun adevărul, domnule, de această dată m-aţi 
dezamăgit. Am greşit în privinţa Domniei Voastre. 

— In legătură cu ce? 

— Vă lipseşte curajul, îl batjocori Nasul. Ce privelişte, într- 
adevăr! Ce tristeţe de om slab de înger este aceasta? De-abia 
pot să cred că vine de la Domnia Voastră, viteazul fără pereche! 
Viteazul, acel bărbat! Te poţi numi bărbat, fiinţă fără şira spinării 
ce eşti? 

Sub puterea vinului, Bamboku cuteza adeseori să 
vorbească atât de pe faţă; numai Nasul îndrăznea să îl 
batjocorească astfel pe Kiyomori. Înţepăturile îl amuzau pe 
Kiyomori, căruia îi creştea încrederea în negustor. 

Nasul fusese primul care bănuise de ce mergea Kiyomori 
la Tokiwa - acum era un secret ştiut de toată lumea - şi, curând, 
începu să-l însoţească în aceste vizite. Nasului nu-i scăpă nici 
cea mai proaspătă bârfă, pe care o strecură cu grijă în urechea 
lui Kiyomori: 

— Sărmana aceea de Tokiwa, care s-a dăruit domnului de 
la Rokuhara de dragul copiilor ei! El e îndrăgostit nebuneşte. Cât 
de umilitor trebuie să fie pentru femeie să îndure îmbrăţişările 
acelui dezmăţat!... 

Astfel umblau zvonurile, înflorite de toată lumea după 
plăcerea fiecăruia. Dar Nasul îşi dădu repede seama că lucrurile 
pe care le vedea lumea drept adevăruri erau în bună parte vise 
deşarte; chiar dacă exista o fărâmă de adevăr în ceea ce 
vorbeau oamenii, restul era pură născocire. Cu toate acestea, 
bârfa îl punea într-o lumină proastă pe Kiyomori. 


— Toate astea mi se par supărătoare şi peste măsură de 
sâcâitoare. Toate zvonurile astea - şi tu, atât de simţitor! 

— Hai, Nas-Roşu, încetează să mă mai batjocoreşti. Nu mi- 
e deloc uşor, doar ştii. 

— Încă stai pe gânduri, nu-i aşa? Încă nu ai luat o hotărâre 
noaptea trecută? 

— Să iau o hotărâre? 

— la te uită, chiar în clipa în care spunem lucrurilor pe 
nume, tu te faci că plouă. Ce te face să pregeţi să-mi 
mărturiseşti dacă ţi-ai făcut-o sau nu amantă? 


Capitolul XXX 
Flori de cireş 


Tokiwa stătea la fereastra budoarului ei, nemişcată, 
privind luna înceţoşată a nopţii de primăvară. Oare ce se 
întâmplase cu Imawaka? se întrebă ea. Oare Otowaka se 
obişnuise până acum cu străinii? Oare Ushiwaka creştea frumos 
- el, cel care îi fusese smuls din braţe şi dus până sus, pe 
Muntele Kurama? Cineva îi spusese: 

— Un copil se poate descurca foarte bine fără mama lui. 

Măcar dacă ar fi adevărat, se rugă ea, urând acele vorbe, 
menite doar s-o mângâie şi despre care ştia că, la modul cel mai 
crud, erau adevărate. Ce motiv mai avea să trăiască, acum, că 
micuţii ei îi fuseseră luaţi? La ce să-i mai folosească ei această 
coajă amărâtă a sinelui? Un alt lucru de neîndurat era că, după 
ce Ushiwaka îi fusese luat, sânii ei se umflaseră din nou de lapte 
şi deveniseră dureroşi; o febră se întinsese dinspre ei, 
cuprinzându-i întregul trup, iar ea zăcuse bolnavă mai multe 
zile. Cel care o ţinea închisă chemase în cele din urmă un 
doctor, ca nu cumva Kiyomori să creadă că nu-i pasă de 
prizonieră. Servitorii se tot învârteau prin preajma Tokiwei, dar 
ea se chircea în faţa lor de teamă şi de ruşine; îi era limpede ce 
anume le trecea prin minte, pentru că femeia bătrână care avea 
grijă de ea şi o slujea îi şoptise: 

— Doamna mea, oamenii de peste tot vă laudă pentru 
ceea ce aţi făcut. Nu doar aceea care îşi păstrează curăţia este 
femeie cuminte. Ei vă privesc toţi ca pe mama nobilă care s-a 
jertfit pentru copiii ei. 

Cu puţin timp după aceea, şi soţia temnicerului veni până 
la patul Tokiwei, să-i spună în taină: 

— Sunt nenumărate femei în capitala asta, al căror ţel 
este să-şi câştige merite în ochii Domnului Kiyomori, şi care se 
întind pe tavă în faţa lui. Se pare că nu îţi dai seama cât eşti de 
norocoasă. Cu siguranţă, te-ai născut sub o stea de bun augur. 
Hai, încetează să te mai frămânţi şi fă-te frumoasă, pentru că se 
poate vedea că eşti încă tânără. Eşti femeie frumoasă, viitorul 
se află încă înaintea ta, iar dacă domnia-sa te găseşte 
atrăgătoare, atunci vei putea avea parte de tot ce îţi vei dori. 

Cu obrajii înroşiţi de ruşine, Tokiwa nu putu decât să o 
asculte, cu chipul îngropat în faldurile veşmintelor ei. 


Tokiwa simţi că în spatele ei cineva stă în picioare, dar 
spaima o împiedică să se întoarcă şi să vadă despre cine era 
vorba. 

— Tokiwa, la ce te uiţi? 

Kiyomori era cel care vorbea, iar Tokiwa îi arătă că îl 
recunoscuse, dar nu se mişcă, mulţumindu-se să răspundă: 

— Mă uitam la florile de cireş. 

Camera era albă, luminată de razele lunii. Kiyomori se 
aşeză în cele din urmă, dar nu mai spuse nimic, iar Tokiwa nu se 
mişcă de la fereastră. Spre norocul ei, lampa se stinsese şi nu 
mai era nevoie să se ferească, să-şi ascundă faţa udă de lacrimi. 

După ce Tokiwa aflase care urma să fie soarta copiilor ei, 
Kiyomori continuase să vină din când în când s-o viziteze. Nimic 
n-ar fi putut-o împiedica pe Tokiwa dacă ea ar fi vrut să-i 
oprească vizitele, dar ea se ferea să-i spună lucruri care l-ar fi 
putut răni, pentru că îi era cu adevărat recunoscătoare pentru 
mărinimia pe care i-o arătase; pe măsură ce timpul trecea, 
încetase să-l mai urască, iar când se pomenise că aşteaptă 
vizitele lui Kiyomori, fu îngrozită de propria ei necredinţă. 

— Oh, vântul îţi împrăştie hârtiile. 

Kiyomori întinse mâna şi prinse o bucată de hârtie, care 
plutea pe sub un paravan. Aruncă o privire grăbită asupra ei, în 
lumina lunii, şi se pregătea să o aşeze înapoi, pe masa de scris, 
când Tokiwa îşi dădu seama deodată ce se întâmpla. 

— Asta... asta e..., strigă ea, surprinsă şi, în clipa 
următoare fu în spatele lui, întinzând mâna după hârtie. 

— Ai ceva împotrivă să citesc? 

— Nu, nu neapărat. 

— Asta nu este scrisul tău. Cine ţi-a trimis acest mesaj? 

— Un bărbat, din câte se pare. 

Tokiwa rămase fără cuvinte. Nu avea cum să se 
împotrivească prea tare şi să spună că ea a scris acele versuri, 
de vreme ce încreţiturile hârtiei arătau ca aceasta fusese 
împăturită în formă de scrisoare; şi scrisul era în mod limpede al 
unui bărbat. 

— Este, după cum spui, un mesaj. Un călugăr cu înfăţişare 
ciudată de pe stradă i l-a înmânat lui Yomogi, spunându-i să mi-l 


dea, apoi a plecat. 

— Cine este Yomogi? 

— A fost doică pentru copiii mei. Am lăsat-o în Yamato, 
unde ne-am dus să ne ascundem, dar ne-a urmărit şi, cumva, a 
descoperit unde ne aflam. Spune că l-a întâlnit pe călugărul ăsta 
în timp ce venea încoace, iar el i-a dat această hârtie. 

— Atunci, înseamnă că îl cunoşti pe călugărul ăsta, nu-i 
aşa, sau, altminteri de unde ar fi ştiut el că fata aceea e în 
serviciul tău? 

— ÎI ştiu numai puţin, pentru că a locuit printre ruinele 
Palatului Izvorului cu Salcie, după ce Războiul Hogen a luat 
sfârşit. 

— Cum îl cheamă? 

— Mongaku, cred. 

Kiyomori cercetă încă o dată bucata de hârtie. Într-adevăr, 
iată semnătura, mâzgălită aproape indescifrabil - Mongaku. 
Restul era aşternut cu un scris mare, ferm. 

Mongaku. Oare cât timp trecuse de când Kiyomori îl 
văzuse ultima oară pe Mongaku - Morito din Gărzile Imperiale? 
Din când în când, mai auzea câte ceva despre el. Odată, Shinzei 
îi povestise despre scandalul pe care Mongaku îl stârnise în 
conacul lui. Era acelaşi Mongaku rătăcitor - care umbla 
brambura prin capitală, dormea sub cerul liber şi nu avea un loc 
pe care să-l numească al său. Kiyomori îşi aminti cu o milă 
adâncă de fostul său coleg de şcoală. Să ţi-l aminteşti pe 
Mongaku presupunea să-i legi numele de Kesa-Gozen şi de 
povestea aceea dureroasă despre cum dăduse cu piciorul unui 
viitor strălucit pentru dragostea unei femei. Pe atunci, toţi 
spuseseră despre el că e un prost, dar... deodată, Kiyomori îşi 
dădu seama că nu era cu nimic mai bun decât fusese Mongaku. 
Ce ar fi putut să-i spună acum Mongaku? „Care e diferenţa între 
tâmpenia pe care am făcut-o eu la douăzeci de ani şi cea pe 
care o faci tu azi - după ce ai împlinit patruzeci? Care e mai 
mare? Cine e mai vinovat? Ai făcut bine, graţiindu-i pe cei trei 
copii ai Tokiwei, dar ce scuză ai s-o vizitezi pe mama lor?“ 

Fără îndoială, era din cale-afară de moale, şi avea exact 
timiditatea de care îl învinovăţea Nasul. Lui Kiyomori îi lipsea 
hotărârea cu care Mongaku îşi urmărea telul, iubirea lui. Era 
uşor de văzut în aventura asta cu Tokiwa. lată-l, clocotind 
înăbuşit de dorinţa de a o avea şi înfrânându-se sub pretextul 


absurd al nobleţei! 

— Mongaku, după cum îşi spune acum, a fost o dată în 
Gărzi. Am fost colegi de clasă la academie... De ce crezi că ţi-a 
trimis acest poem? 

„Oare ce mă face să îi vorbesc de lucruri atât de 
mărunte?“ se întrebă Kiyomori încordat, în timp ce continua: 

— Oare ce încearcă să-ţi spună? „Drumul nesfârşit de 
peste acest pustiu acoperit cu ceaţă...“? 

— Nu ştiu. Nu l-am întâlnit niciodată pe Mongaku. 

— Hmm... Cred că ştiu despre ce vorbeşte. 

— Ce încearcă să spună? 

— Clanul Genji a fost învins. Sămânţa lui Yoshitomo a fost 
presărată printr-o lume duşmănoasă, dar acest lucru va lua 
sfârşit, iar familia Genji va fi acoperită din nou de slavă. E un 
mesaj menit să te încurajeze! 

— Vai, cât de înspăimântător e să spui astfel de lucruri! 

— Nu, nu e deloc aşa. Sunt mulţi oameni care simt ca 
Mongaku. El crede că sunt urmaşul lui Shinzei şi mă priveşte cu 
ochi răi. 

— Nu, nu, domnul meu, greşeşti. Eu îi găsesc o altă noimă 
acestui poem. 

— Şi care este aceea? 

— Acest „pustiu acoperit de ceaţă“ este inima mea. EI 
vorbeşte despre durerile femeilor. Imi spune să-mi recapăt 
curajul. 

— Într-adevăr, omul poate să îl citească şi aşa, dacă vrea. 

— Am fost atât de recunoscătoare după ce am primit 
acest mesaj. L-am citit de mai multe ori în gând, toată ziua. Am 
hotărât să îmi duc viaţa mai departe, să îmi găsesc calea pe 
drumul nesfârşit de peste „pustiul acoperit cu ceaţă“. 

— Te mai gândeşti să-ţi pui capăt vieţii? 

— Da, când singurătatea este prea puternică, atunci chiar 
şi foşnetul florilor îmi sună ca o chemare spre moarte. 

— Ţi-e dor de copiii tăi? 

— Ar fi o obrăznicie să spun asta - mai ales în faţa ta, a 
mântuitorului lor. M-am împăcat cu pierderea mea. 

— Încă îl jeleşti pe Yoshitomo? 

— Vai, ce vorbe crude sunt astea! strigă Tokiwa, 
întorcându-şi ochii şiroind de lacrimi spre Kiyomori. 

— ...Tokiwa! 


Kiyomori o luă în braţe. În seara asta, ca niciodată până 
atunci, simţi că trupul îi devine mlădios şi supus. Dorinţa îl 
cuprinse tot, ca o flacără, şi îi căută sălbatic buzele, acoperindu- 
le de sărutări. Înfricoşată de nebunia pe care o dezlănţuise, 
Tokiwa se luptă să-i scape din braţe, dar ţipetele ei pe jumătate 
înăbuşite se stinseră iute, neauzite de nimeni. 


Moale ca o cârpă, Towika se ghemui printre faldurile de 
mătase ale veşmintelor, plângând încet, şi nici măcar nu se uită 
în sus, atunci când Kiyomori se ridică să plece. O ploaie de 
petale albe intră plutind pe fereastră; îi năpădiră părul negru şi 
hainele; iar ea continuă să plângă toată noaptea de primăvară, 
până dimineaţa. 


O siluetă întunecată se strecură pe poartă şi începu să 
coboare panta dealului. 

— Cum a fost până la urmă, domnul meu? şopti Bamboku, 
care îl ajunse în curând pe Kiyomori. 

— Domnul meu, ai izbutit până la urmă? Te-ai jurat că în 
seara asta o să... 

Kiyomori continuă să meargă apăsat, într-o tăcere grea. 
Nasul nu-l văzuse niciodată astfel. Ceva neobişnuit se 
întâmplase. Nasul păşi alături de el pentru o vreme fără să 
scoată o vorbă, apoi începu să chicotească. Kiyomori se holbă la 
Bamboku, dar Nasul izbucni într-un hohot răsunător de râs. 

— Domnul meu, poate că îi păcăliţi pe alţii, dar pe mine nu 
mă duceţi de nas. Sunt un vechi cunoscător al acestui joc. 

Kiyomori îi răspunse lui Bamboku cu un zâmbet larg. 

— Încetează cu flecăreala asta, mă sâcâi. 

— Dar nu am fost eu prietenul dumneavoastră de-a lungul 
acestei aventuri şi nu am pus-o la inimă de parcă ar fi fost a 
mea? Măcar aţi putea să-i spuneţi omului dacă aţi izbutit să 
mergeţi până la capăt sau nu. Nu văd nimic rău în asta. 

— Ce palavragiu eşti! Gălăgia asta îmi poate nimici toate 
simţămintele. Lasă-mă să merg în linişte mai departe. Taci din 
gură, omule! 

Nasul aruncă o privire de cunoscător spre Kiyomori, care- 


şi ascundea chipul, şi oftă răsunător. Auzise îndeajuns de multe 
pentru a pricepe ce se întâmplase. De asemenea, băgase de 
seamă mirosul abia simţit, dar limpede, de parfum. 

— Heeeei! strigă deodată Nasul spre un pâlc de pini de la 
poalele dealului, în care, pe întuneric, aştepta caleaşca lui 
Kiyomori. Câţiva soldaţi şi îngrijitorul de boi o aduseră până în 
drum. 

Şi totuşi, nici măcar vocea Nasului nu îl readuse în 
întregime cu picioarele pe pământ pe Kiyomori. Fusese ca năuc, 
plutind cu Tokiwa alături de el în văzduhuri, şi nici chiar clipa de 
acum nu izbutea să destrame pe de-a-ntregul acea vedenie. 

— Nu e nevoie să ne grăbim. Lasă boul să meargă în pasul 
lui, porunci Kiyomori printre perdelele trase. 

Ar fi vrut să se bucure cu totul de clipele fermecate ale 
mersului până acasă, prin ceţurile zorilor unei zile de primăvară, 
gustându-şi visele dulci ca mierea. „Oare Tokiwa mă urăşte?“ se 
întrebă Kiyomori. Oare cum o să-l întâmpine data viitoare când 
se vor întâlni? Sălbăticia îl dezgusta. Avusese parte de ea din 
plin în ultimele două războaie. Văzuse capul lui Yoshitomo 
atârnat de porţile închisorii şi urmărise sute de decapitări. Avea 
putere de viaţă sau de moarte asupra Tokiwei, dar nu ar fi vrut 
să o ia cu de-a sila. Vraja trebuia să se întâmple firesc, cu 
blândeţea cu care îşi desface petalele un boboc de trandafir, şi 
aşa se şi întâmplase. Nu făcuse decât să-i ceară iubirea, nu o 
silise. Nu ar fi putut-o iubi mai în taină nici dacă Yoshitomo ar 
mai fi fost în viaţă... 

Astfel de gânduri forfoteau prin mintea lui Kiyomori - 
dezvinovăţindu-l, micşorând şi lămurind ce făcuse în noaptea 
aceea. Nasul avea dreptate el: îi lipsea îndrăzneala - altminteri, 
de ce ar fi fost acum cu gândul la Yoshitomo? 

Pe când caleaşca lui Kiyomori ieşea de pe ulicioara 
mărginită de pini şi o lua spre apus, unul dintre luptătorii care 
veneau în spatele ei scoase un răcnet înfiorător şi căzu la 
pământ cu o bufnitură. Urmă o forfoteală din partea tuturor 
celorlalţi soldaţi, apoi un strigăt: 

— la vino-încoace, nemernicule! 

Incepu o încăierare, în timp ce Kiyomori se ridică pe 
jumătate de la locul lui şi pipăi după perdea, strigând: 

— Hei, voi de colo, ce s-a întâmplat? 

Se pregătea să arunce o privire afară, când un trup greu 


se izbi răsunător de caleaşcă şi o siluetă înarmată, cu ochi 
sălbatici, se uită în sus spre el, fluturând o sabie. 

— Kiyomori al familiei Heike, m-ai uitat? Sunt Yoshihira al 
clanului Genji, fiul lui Yoshitomo! 

O mână se întinse să înşface mâneca lui Kiyomori, bâjbăi, 
izbi din nou şi smulse perdelele de mătase, în timp ce soldaţii îl 
îndepărtau pe Yoshihira de osiile caleştii. Boul sări brusc înainte, 
când o tăietură de sabie îi eliberă coapsele din hamuri. 

— la stai, Yoshihira! 

Yoshihira se ridică din nou şi se grăbi să preia conducerea 
caleştii, dar mai multe sulițe se îndreptară spre el din toate 
părţile. 

Năucit, Nas-Roşu se trase alergând spre copacii care 
străjuiau şoseaua, urlând cât îl ţinea gura: 

— Fiul lui Yoshitomo - Yoshihira al clanului Genji! 

O coti în fugă pe o uliţă pe care se aflau locuinţele 
soldaţilor pedeştri de la Rokuhara, strigând din răsputeri: 

— Ajutor, suntem atacați de ucigaşi! Săriţi, criminalii! 

Siluete care purtau tot soiul de arme apărură aproape pe 
dată şi începură să mişune pe poteca din mijloc, destul de 
îngustă. 

— Porniţi spre răscruce, voi, cei de colo! Cineva să dea 
alarma, daţi alarma! 

Un grup de soldaţi înarmaţi sosi la răspântie, se uită în 
toate direcţiile şi, nevăzând nimic, începură să se holbeze 
prosteşte unii la alţii. 

— Care prostovan a urlat pe aici şi ne-a trezit dintr-un 
somn bun la vreme de noapte? 

Dar descoperiră în curând o suliță pe stradă; mai departe, 
un rănit se chinuia întins, gemând, iar câţiva paşi mai încolo, un 
trup stătea întins în praf, nemişcat. Tulburarea se întinse; 
servitorii ieşeau din case, trimişi să întrebe ce s-a întâmplat, în 
timp ce luptătorii îşi puneau şeile pe cai. 

Nasul fu cuprins de îngrijorare. Oare se pripise, atunci 
când dăduse alarma? Mai mult de atât, caleaşca lui Kiyomori era 
de negăsit. Era oare la adăpost? Nu avea cum să se fi întors 
deja în curtea lui cu trandafiri. 


Taurul înnebunit de groază continuă să alerge cu caleaşcă 


cu tot şi nu se opri decât atunci când ajunse la capătul unui zid. 

— Unde suntem? strigă Kiyomori. 

Paznicul şi îngrijitorul de boi îl ajunseră în sfârşit din urmă, 
răsuflând din greu, şi icniră: 

— La reşedinţa Domnului Hitachi, stăpâne! 

— Bateţi la porţi! 

Disperarea din glasul lui Kiyomori îi făcu pe soldaţi să bată 
stăruitor la porţi. Acestea se deschiseră în curând şi, spre 
uimirea portarului, caleaşca intră iute până la porticul principal, 
fără un cuvânt. Apăru şi un servitor şi, aflând că era vorba de 
domnul de la Rokuhara, plecă în grabă să-şi anunţe stăpânul. 

Norimori, fratele mai tânăr al lui Kiyomori, apăru pe dată: 

— Ce înseamnă asta, la o asemenea oră? îl întrebă el pe 
Kiyomori, nedumerit. 

— II vizitam pe ltogo şi am fost atacat în drum spre casă 
de un pâlc al lui Yoshitomo. 

— Un pâlc al lui Yoshitomo? Câţi? 

— De fapt, unul singur. 

— Unul singur? 

— Mmm, mormăi Kiyomori cuprins de amărăciune, în timp 
ce începea să înţeleagă. Nu trăise niciodată o spaimă precum 
aceea pe care o încercase în această seară. Yoshihira, de unul 
singur, îl speriase dincolo de orice măsură şi îl lăsase cu totul 
tulburat. „Oare ce anume mi-a născut această frică 
necugetată?“, se întrebă Kiyomori, căutând prin minte. Chipul 
lui Yoshitomo, aşa cum îi apăruse în ziua în care îi atârnaseră 
capul pe poarta Inchisorii de Răsărit îi tot apărea în faţa ochilor 
minţii, atunci când pornise spre casă, iar când auzise strigătul 
„fiul lui Yoshitomo“, imaginea aceea înfricoşătoare se lipise 
peste chipul care se ivise printre perdelele trăsurii. Pentru o 
clipă, lui Kiyomori i se năzărise că este fantoma răzbunătoare a 
lui Yoshitomo. Mai erau multe lucruri care lămureau acel ceas 
întunecat: plecase din casa Tokiwei după ce-şi făcuse poftele, 
dar pe sub mulţumire se furişase o vinovăţie amară care 
chemase spiritul lui Yoshitomo... 

Norimori îşi invită fratele în casă şi, peste puţin timp, îl şi 
luă la întrebări: 

— De ce să te sperie Yoshihira de unul singur? Aveai 
oameni cu tine, nu? 

— Nu mi-a fost prea bine, recunoscu Kiyomori. 


— Ai băut? 

— Nu, nici măcar o picătură. 

— Unde ai fost? 

— L-am vizitat pe ltogo. 

— L-ai vizitat pe ltogo? Nu e acasă în seara asta. 

— Şi mă întorceam spre casă, atunci când am fost atacat. 

— A, da? răspunse Norimori, dar privirea lui dispreţuitoare 
adăugă: „Se vede că minţi. Am auzit despre vizitele astea făcute 
Tokiwei, să ştii.“ 

Între timp, Nasul, care descoperise în cele din urmă unde 
se afla Kiyomori, sosi şi el. De îndată ce apăru, Kiyomori sări în 
sus să-i iasă în cale, întrebând nerăbdător: 

— Ce s-a întâmplat cu nemernicul? 

— A scăpat, răspunse Nasul. 

Aflând această veste, Kiyomori se pregăti în grabă să 
plece, spunând că se va întoarce acasă cu propria lui caleaşcă. 
Bamboku plecă de îndată, să se asigure că oamenii o pregătesc 
de plecare. Norimori privi cu neplăcere silueta care se 
îndepărta. Nu-l plăcuse niciodată pe Bamboku şi nu avusese 
încredere în el, de aceea, ca să fie sigur, îşi trimise zece slujitori 
să îl însoţească pe Kiyomori. 

A doua zi dimineaţa, acesta se trezi mai târziu decât de 
obicei; în timp ce îşi îmbrăca veşmintele de Curte şi se pregătea 
să plece la Palat, servitoarea soţiei lui apăru în camera lui de 
toaletă, spunându-i: 

— Stăpâna mea doreşte să luaţi micul-dejun împreună cu 
ea şi vă aşteaptă, domnule. 

Kiyomori tresări. 

— Micul-dejun? Dar numai seara... Ce vrea dimineaţa de la 
mine? răspunse el şi termină grăbit cu îmbrăcatul, de parcă ar fi 
avut treburi mai urgente spre care să se îndrepte. 

— Oricum, sunt în întârziere şi trebuie să pornesc spre 
Curte. Consilii şi alte treburi... Spune-i stăpânei tale că mă întorc 
diseară. 

Poruncind să-i fie adusă caleaşca la porticul principal, 
Kiyomori plecă repede de acasă. Era adevărat că zilele lui erau o 
înşiruire de sarcini din ce în ce mai împovărătoare. Sosirea lui la 
Palat era de obicei un semn pentru înalții demnitari şi 
subordonații săi să dea năvală peste el cerându-i sfaturile, 
încredinţările, hotărârile. Curtenii se apropiau de el cu un fel de 


sfială. Cercurile de la Curte îl convinseseră de puţin timp pe 
Kiyomori să accepte un rang mai înalt, pe care el îl refuzase mai 
demult, şi acum era îndeobşte recunoscut faptul că Kiyomori 
avea la Curte o trecere din ce în ce mai mare. 

Acum lucrurile stăteau altfel faţă de vremurile tatălui său 
Tadamori, când un luptător care ar fi avut rangul lui Kiyomori la 
Curte i-ar fi mâniat pe aristocrați şi le-ar fi stârnit furia. Şi 
purtarea stăpână de sine a lui Kiyomori oglindea această 
schimbare. El era semnul vremurilor noi; nici o hotărâre nu 
putea fi luată fără el, sau privită drept bătută în cuie fără 
consimţământul său. Pe scurt, clasa luptătorilor ajunsese la 
putere, iar cuvântul lui Kiyomori era hotărâtor în bunul mers al 
treburilor ţării. 

Fujiwara Koremichi, cunoscut ca un susţinător al clanului 
Heike, fusese numit Prim Ministru în această vreme, iar 
Kiyomori, care îl privea ca pe un om în care putea avea 
încredere, stăruia să îi dea toate hotărârile importante lui 
Koremichi. Numirea îl mulțumea şi mai mult pe Kiyomori pentru 
că fiica Primului Ministru era Doamna Shimeko, fosta stăpână a 
Tokiwei. 

— Am fost încântat să aflu că n-aţi suferit nici o vătămare 
trupească. 

Kiyomori rămase cu gura căscată în faţa unui astfel de 
salut, când se întâlni pe neaşteptate cu Koremichi pe unul dintre 
coridoarele Palatului. 

— Despre ce este vorba? întrebă el cu nepăsare. 

— Păreţi destul de puţin atins. De fapt, vă stă în purtare. 
Am auzit că aţi avut o ciocnire cu un Genji noaptea trecută. Sau, 
cel puţin, aşa spune un zvon. 

— Ah! Da, bineînţeles, asta era! răspunse Kiyomori. 

— Întocmai. 

— Toţi cei de la Curte vorbesc despre asta, nu-i aşa? 

— Da, vestea că atacatorul era Yoshihira al familiei Genji a 
stârnit destul de multă vâlvă. Va trebui să fiţi mai grijuliu când 
ieşiţi noaptea din casă, adăugă Koremichi, cu o privire plină de 
înţelesuri. 

— Nopțile acestea de primăvară sunt... de nestăpânit, ştiţi 
şi Domnia Voastră, râse Kiyomori, dar vorbele îi rămaseră în 
minte, iar el se întoarse în acea seară drept acasă. Aici, însă, îl 
aşteptau imputările lui Tokiko. 


— La vârsta ta, totuşi! Trebuie să te rog să nu mai faci 
niciodată una ca asta - să te furişezi din casă noaptea pe poarta 
din dos a grădinii cu trandafiri! 

— Când am... 

— Crezi că nu am aflat ce se întâmplă? Nu sunt şi 
Shigemori, şi ceilalţi fii ai noştri capete de familie, la rândul lor, 
cu gospodării, servitori şi funcţii la Curte? 

— Dar ce legătură are asta cu mine? 

— Nu înţeleg cum poţi să te mai prefaci că eşti nevinovat. 
Când toată lumea se uită la tine cu respect, ca la stăpânul 
Rokuharei, chiar nu pot înţelege cum poţi să te duci noapte de 
noapte cu Nas-Roşu, care are un nume atât de prost, săo 
vizitezi pe văduva duşmanului tău. Nu îţi dai seama ce purtare 
nenorocită este asta? Nici măcar nu o spun din gelozie. 

— Da, începi să semeni din ce în ce mai mult cu ea. 

— Crezi că glumesc? 

— Nu, te ascult cu toată luarea-aminte şi de aceea oftez. 
Dacă ai de gând să te prefaci într-o copie a mamei mele vitrege, 
unde o să mă duc să-mi găsesc liniştea? 

— Nu am nimic împotrivă să îţi ţii o amantă în grădina cu 
trandafiri sau în celelalte apartamente noi. Când plăcerea unui 
bărbat se îndreaptă spre asta, unei soţii nu-i mai rămân prea 
multe de făcut. Dar, dintre toate femeile, chiar văduva lui 
Yoshitomo! 

— Îndeajuns. Am înţeles. 

— Dacă îmi făgăduieşti să nu te mai porţi aşa, n-o să mai 
scot o vorbă. Dar cum poţi să te aştepţi să nu fiu tulburată, când 
am auzit că unul dintre Genji a încercat să te omoare? 

— Aha, aşadar eşti şi tu una dintre acele soţii virtuoase... 
Încep să mă gândesc că femeile de teapa Doamnei din Gion nu- 
s de lepădat. 

— Ce tot bombăni acolo? Dacă nu vrei să mă iei în serios, 
o voi chema pe mama ta vitregă, să vorbească ea însăşi cu tine. 
Singură poate să hotărască dacă sunt necugetată sau nu. 

— Nu, îmi cer cu umilinţă iertare, dar te rog să nu o chemi 
încoace pentru nimic în lume! 

— Atunci, vei părăsi această depravare pe faţă cu Tokiwa, 
dacă înţeleg eu bine? Şi nu ai nimic împotrivă să vorbesc eu 
însămi cu ltogo şi cu Bamboku? 

— Fă ce doreşti, răspunse Kiyomori arţăgos. 


În acea noapte, stătu la fereastra budoarului soţiei lui, 
privind prost-dispus luna învăluită în ceaţă. Făcuse o 
descoperire surprinzătoare: Tokiko, de atâta vreme preocupată 
numai cu îngrijirea copiilor, ea, care îi punea arareori întrebări 
despre venirile şi plecările lui, era peste măsură de geloasă. 

In ziua care urmă, Tokiko îl chemă la ea în cameră pe 
Tokitada. Poate că era de vină vremea caldă de primăvară, dar 
lui Tokitada i se păru că sora lui era din cale-afară de roşie în 
obraji. 

— Tokitada, vreau să fii cât se poate de aspru cu ltogo. 
Am consimţământul deplin al soţului meu în această privinţă. 

— Cu ltogo? Dar ce vrei să-i fac? 

— E zadarnic să-ţi spun că este vorba despre Tokiwa. Cei 
trei copii sunt deja la adăpost, şi nu mai văd ce rost are ca ea să 
mai stea pe aici, la Rokuhara. 

— Asta nu e o treabă pe care s-o hotărăsc eu. 

— Dar tu eşti capul treburilor dinlăuntru, aşadar nu poţi 
spune cu prea multă îndreptăţire că nu hotărăşti şi asupra ei. 
Spune-i lui ltogo să o elibereze, sau dacă nu, trimite-o la o 
mănăstire şi vezi să depună jurământul monahal. Fă în aşa fel 
încât să se termine cu bârfele astea ruşinoase. 

— A, abia acum încep să înţeleg. Dar, Tokiko, trebuie să 
recunoşti că şi tu eşti în parte vinovată pentru necredinţa lui 
Kiyomori. 

— Asta crezi tu, nu-i aşa, Tokitada? Acum, fă-mi hatârul şi 
spune-mi de ce crezi că sunt vinovată. 

— Ei, bine, Tokiko, ai îmbătrânit fără să-ţi dai seama - ţi-ai 
lăsat frumuseţea să se veştejească, şi nu ţi-a păsat niciodată că 
ai putea să îndrepţi urmele lăsate de anii care au trecut, pentru 
a-ţi păstra soţul. Ceea ce s-a întâmplat era de aşteptat - mai 
mult sau mai puţin. 

— După ce o femeie a născut mai mulţi copii, e în legea 
firii ca ea să se veştejească. E vina ei că nu mai e... atrăgătoare? 

— Nu, Tokiko, râse Tokitada, nu are rost să te mâhneşti 
atât de tare. lţi vorbesc atâta de deschis doar pentru că eşti 
sora mea. Nu fac decât să te sfătuiesc că o femeie trebuie - nu, 
o soţie trebuie să înveţe feluri noi de a-l avea pe vino-ncoace pe 
măsură ce îmbătrâneşte, dacă nu vrea să fie dată la o parte de 
către soţul ei. 

— Şi atunci, ce-mi spui să fac? 


— În pofida anilor, învaţă să laşi în jurul tău parfumul care 
să aducă aminte de ceva proaspăt şi tulburător. 

— Nu sunt o dansatoare, dacă la asta te gândeşti! 

— Asta nu-i decât o vorbă pe care o auzi des spusă de 
scorpii. Ceea ce zic nu se potriveşte doar lui Kiyomori, ci şi mie 
însumi. Oricum, când un bărbat ajunge la vârsta de patruzeci de 
ani, este pregătit să lase lumea cu gura căscată, dar descoperă 
că soţiei lui îi şade tare rău alături de el. 

— Asta este singurul lucru pe care voi, bărbaţii, sunteţi în 
stare să-l discutaţi atunci când vă adunaţi laolaltă? 

— Ai dreptate, discutăm şi despre asta. Şi toţi ne plângem 
de acelaşi lucru. Deşi ne iubim soțiile, ele îmbătrânesc şi rămân 
pe loc. 

— Egoism curat... 

— Ai dreptate. Noi, bărbaţii, suntem egoişti; dar spiritul 
unui bărbat trebuie să aibă ocazia de a-şi întinde aripile sub 
propriul lui acoperiş, înainte de a înfrunta lumea şi de a purta 
bătălii. Există un vechi proverb care spune că un bărbat începe 
să devină prada îndoielilor odată ce ajunge la patruzeci de ani. 
Noi părem să-i fi ajuns chiar acum, dar Kiyomori este pe cale să 
înfăptuiască lucruri măreţe, crede-mă pe cuvânt. 

— Chiar te aştepţi să cred una ca asta? Il încurajezi şi tu în 
astfel de amăgiri. 

— Nu, vei afla că, odată ce el va ajunge să-şi facă un 
nume, tu, în pofida felului tău de a fi, va trebui să îţi cultivi 
farmecele care să te transforme într-o soţie desăvârşită, 
altminteri te vei pierde încetul cu încetul atunci când steaua lui 
va fi sus de tot. 

— M-am săturat de cuvintele astea. Vrei, te rog, să ieşi din 
camera mea? 

— Mai e un lucru. 

— Ce anume? 

— Nu tu ai fost aceea care l-a încurajat pe negustorul ăla, 
Bamboku, să vină pe aici? A fost o mare greşeală din partea ta 
să ai încredere în individul ăla de două parale. Înţeleg că Nasul a 
jucat rolul de mijlocitor în această aventură a lui Kiyomori cu 
Tokiwa. De fapt, în noaptea în care Yoshihira l-a atacat pe 
Kiyomori, Norimori a privit întreaga poveste cu dispreţ pentru că 
şi nemernicul ăsta era acolo. 

Tokitada se folosi cât putu de mult de această împrejurare 


pentru a-i spune surorii lui ce părere avea despre ea, iar Tokiko 
se retrase în tăcere, aţintind ranchiunoasă cu privirea zâmbetul 
subţirel care apăruse pe chipul lui Tokitada. Din când în când, 
mai apăreau certuri între ei şi, de obicei, Tokiko era aceea care 
pierdea, dar, de această dată, buzele ei se încordară: era 
hotărâtă să aibă ultimul cuvânt. _ 

— Da, voi avea eu însămi grijă de Bamboku. Intre timp, 
vreau să stai de vorbă cu ltogo şi să-l întrebi ce are de gând să 
facă în privinţa Tokiwei. Te rog, vezi să limpezeşti lucrurile fără 
întârziere. 

— Orice s-ar întâmpla, te înţeleg. 

— Nu „orice s-ar întâmpla“ - vreau să se înţeleagă că 
acestea sunt poruncile soţului meu, spuse Tokiko cu asprime, 
amintindu-şi în timp ce vorbea despre bârfele care lăudau 
frumuseţea neveştejită a Tokiwei. 

Ea, soţia, trezită dureros din viaţa ei liniştită, îşi dădu 
seama că oamenii nu ţineau cu ea, ci cu Tokiwa, pe care o 
privea în această clipă cu ochiul aprins al unei duşmance. 

În aceeaşi zi, Tokiko îl chemă la ea şi pe Nas-Roşu. 

— Nu mai pui piciorul în casa asta. Îţi poruncesc să 
încetezi să mai vii pe aici de acum încolo. 

— Da, murmură jalnic Nasul, de obicei atât de ager la 
minte, iar după o pauză adăugă: Am făcut ceva care v-a jignit, 
doamna mea? 

— Conştiinţa ta poate să-ţi răspundă cel mai bine la 
întrebarea asta. 

— Dacă v-am nemulţumit, nu pot îndrepta lucrurile decât 
tăindu-mi gâtul. 

— Atunci, fă-o. Ştii mai bine decât oricine altcineva că ai 
un motiv întemeiat să o faci. Ti-am deschis uşa casei mele 
pentru că te-am considerat cumsecade, iar tot ce ai făcut tu a 
fost să mă foloseşti. Ţi-ai bătut joc de soţul meu, împingându-l 
să intre în povestea asta cu Tokiwa. 

— Pe toţi zeii, asta era..., strigă Nasul, trăgându-şi o palmă 
peste cap şi străduindu-se să îi arate lui Tokiko că greşea. 

Dar ea se ridicase deja în picioare şi ieşi val-vârtej din 
cameră, cu un foşnet supărat al veşmintelor. 


Capitolul XXXI 
Corbul 


Bamboku îşi trimise un slujitor în partea de apus a 
oraşului, unde se afla o vilă mică, construită de un nobil pentru 
amanta lui; acum, aceasta era nelocuită. Slujitorul primise 
poruncă să cumpere vila fără întârziere. Acest lucru se întâmplă 
în ziua care urmă după alungarea lui Bamboku de la Rokuhara, 
iar până seara casa fu pregătită pentru un nou locatar. 
Bamboku avea în gospodărie mai mulţi oameni decât cei de 
care ar fi avut nevoie pentru îndeplinirea grăbită a acestei 
sarcini, fără a mai pomeni trăsurile, căruțele cu boi şi 
cărucioarele de mână folosite pentru transportul lenjeriilor de 
pat, al ustensilelor de bucătărie, al mobilierului de budoar şi al 
altor asemenea obiecte. Nasul însuşi petrecu întreaga după- 
amiază îngrijind grădina pe gustul său, întorcând camerele cu 
susul în jos şi chiar măturându-le, iar până seara, fiecare panou 
stătea unde trebuia în camerele mari; perdelele fuseseră 
atârnate fiecare la locul său, mai mult, oamenii apucaseră deja 
să aşeze un mic oratoriu şi o măsuţă elegantă de scris într-una 
dintre camerele mai mici. 

— Ei, bine, asta a fost într-adevăr o zi plină! Dacă stăm să 
ne gândim bine, nu ne-am descurcat deloc rău. Cu siguranţă că 
acest loc o va încânta, oftă Nasul mulţumit, uitându-se în jur, la 
lumina care venea dinspre un sfeşnic înalt, la munca mâinilor 
lui. 

Un domn cobori din caleaşcă, lăsând-o în paza slujitorilor, 
într-un mic crâng aflat la o distanţă nu prea mare de vilă. Era 
Kiyomori. 

— Grozav, grozav, într-adevăr! Şi aici e cât se poate de 
linişte pe aici. O grădină frumoasă, mică - şi un pârâu care o 
străbate, spuse Kiyomori în timp ce se plimba de-a lungul 
coridoarelor, aruncând câte o privire ici şi colo. 

— Cum vi se pare, domnul meu? 

— O treabă foarte bine făcută, într-adevăr, şi într-un timp 
atât de scurt. 

— Aceste cuvinte, domnul meu, sunt o răsplată cum nu se 
poate mai potrivită pentru Nas. M-am pomenit în dizgraţia 
doamnei dumneavoastră, iar Domnia Voastră nu faceţi decât să 
mă chinuiţi cu porunci, să termin repede şi în cea mai mare 


taină... Nu am dormit nici o clipă, în aceste două zile şi două 
nopţi. 

— Gata, ajunge. Acum, ce facem cu Tokiwa? 

— Treaba asta va avea de aşteptat până la noapte, la o 
oră târzie, când drumurile vor fi pustii. Atunci voi pune totul pe 
roate ca ea să fie adusă aici. 

— Înţeleg. Deci, am scăpat de oful ăsta. Acum, o să te las 
pe tine să aranjezi treaba cu oamenii - lămuriri şi tot restul, mă 
înţelegi. Şi să ai grijă să nu-i lipsească nimic. 

— Plecaţi deja? 

— Nu voi putea veni încoace pentru o vreme - am greutăţi 
acasă, recunoscu Kiyomori cu jumătate de gură, deşi, după ce 
se îndepărtă, căpătă un aer satisfăcut. 

După cum se aşteptase, Kiyomori nu-şi mai făcu apariţia 
pe la vilă. Era uşor de crezut că suspiciunile lui Tokiko urmau să 
mai dureze ceva de acum încolo. Şi, mai mult de atât, nu îşi 
putea da seama cum va fi posibil ca îndatoririle lui de la Curte 
să se încheie îndeajuns de devreme încât să mai facă şi o vizită 
la vilă, în drum spre casă. 

Pe de altă parte, Nasul era nelipsit în vizitele lui de 
dimineaţă şi de seară la vilă, unde se interesa de fiecare dată 
despre sănătatea şi binele Tokiwei. Era grija în persoană. 

— Doamna mea, nu v-a făcut Domnul Kiyomori nici măcar 
o singură vizită până acum? Nu? Ttt, e într-adevăr un ins 
nestatornic! 

Tokiwa nu îl uitase pe Yoshitomo. De la fereastra ei putea 
vedea contururile Munţilor Kurama şi cerul de deasupra acelui 
loc îndepărtat, în care se aflau acum copiii. Confortul care o 
înconjura în fiecare zi deveni acum apăsător. Nu trecea nici 
măcar o zi în care să nu cadă în genunchi la altarul ei, în faţa 
icoanei lui Kannon, rugându-se pentru binele copiilor şi 
lăudându-i, pentru a le obţine grija lui Kannon. Era o icoană 
mică de argint, pe care Yoshitomo i-o dăruise în zilele acelea 
fericite de demult, iar când se uita la ea, nu-şi aducea aminte 
numai de copii, ci şi de chipul lui Yoshitomo şi de blândeţea lui. 
Pentru Tokiwa, cele mai dulci momente ale zilei erau acelea în 
care stătea îngenuncheată, cufundată în rugăciuni. 

Şi totuşi, erau şi clipe în care se înfierbânta de ruşine şi 
era chinuită de gânduri rele. Ce anume o făcea să se aşeze şi să 
aştepte, deşi nu aştepta pe nimeni să vină? Vila se afla la 


marginea unei păduri, pe o ulicioară lăturalnică de la marginea 
capitalei, iar rarele scrâşniri ale unor roţi pe drum o făceau 
întotdeauna să tresară, simțind cum fiecare nerv i se încordează 
de speranţă. Inima începea să-i bată sălbatic, a aşteptare, apoi 
cădea din nou în mâhnire. 

„Oare sunt o nemernică, pentru că simt ceea ce simt?“ se 
întreba ea în sine. Ce era oare această nebunie care o lua în 
stăpânire? Trupul care o durea, gândurile acestea chinuitoare de 
care nu izbutea să scape? Şi adeseori, lacrimile îi udau perna în 
timpul nopţilor calde de primăvară, pentru că, deşi inima o 
durea după copiii ei şi după Yoshitomo, trupul ei îl aştepta pe 
Kiyomori, pe care îl dorea şi-l ura deopotrivă. 


— E adevărat, Shika? 

— Mă jur, şi de aceea m-am şi întors cât de repede au vrut 
să mă poarte picioarele. 

Nasul gemu, apoi spuse: 

— Bine! Mă bucur că mi-ai zis. Mă voi duce chiar eu să mă 
încredinţez. Arată-mi tu pe unde. 

— Dar nu avem cum să ne dăm seama dacă vom găsi pe 
cineva acolo. 

— Ei bine, oricum, o mică vizită de recunoaştere n-are 
cum să strice, spuse Nasul cu vioiciune, apoi, cu o bună- 
dispoziţie care îi scălda toată faţa, porni de la magazinul lui de 
pe Drumul al Cincilea. 

Florile de cireş începeau să-şi scuture petalele, iar mugurii 
frunzelor apăreau, roşietici, pe crengi. Vântul mirosea a aprilie. 

— În jos, pe uliţa aceea lăturalnică. Acolo, spuse Shika, 
arătând spre un câmp deschis, în al cărui capăt opus răsărise în 
ultima vreme o aşezare cu căsuțe mititele. 

— La a câta casă, pe străduţa aceea lăturalnică? 

— A cincea sau a şasea, dar nu îţi poţi da seama de nimic 
dacă doar te uiţi la ea în timp ce eşti în trecere. Are un gard viu 
şi o poartă mică, dar, în grupul acela de case ale războinicilor 
Heike, toate se aseamănă. 

— Da, ştiu, spuse Nasul, ciupindu-şi îngândurat bărbia. 

lată ce auzise slujitorul său de frunte, Shika, în timp ce 
trecea prin aşezare: un soldat cu o înfăţişare greu de descris, pe 
nume Rokuro, care locuia într-una dintre casele de acolo, îşi 


luase un chiriaş de la începutul primăverii. Bărbatul cu pricina 
părea să fie un luptător tânăr, scund ca înălţime dar bine făcut, 
de undeva dintr-un loc îndepărtat, care umbla de colo până colo 
spunându-le oamenilor că este vărul lui Rokuro din Tamba şi îşi 
caută de lucru ca servitor la Rokuhara. Nici o slujbă, spunea 
chiriaşul, nu era prea umilitoare. Nimic nu părea să fie în 
neregulă cu el, iar oamenii nu i-au pus povestea la îndoială, 
până când o femeie în vârstă, care spăla şi avea grijă de Rokuro, 
o văduvă, împrăştie zvonuri despre întâmplările ciudate care 
aveau loc sub acoperişul lui Rokuro. Dintr-o întâmplare, se jura 
ea, l-a văzut pe vărul lui Rokuro luând micul-dejun într-o 
dimineaţă. Nu ar fi fost nimic neobişnuit în asta, numai că îl 
văzuse pe Rokuro servindu-l respectuos pe vărul său; ceea ce 
era şi mai surprinzător, Rokuro îi oferea vărului bucăţile cele mai 
alese din mâncare, în timp ce el mânca îmbucăturile reci care 
mai rămâneau. Era o privelişte cu totul neobişnuită pentru 
oamenii de rând, pe jumătate lihniţi de foame. 

Când Shika auzi acest lucru, îşi aminti că Nasul vorbise de 
mai multe ori despre căutarea unui „individ scund“. Shika nu 
putu decât să bănuiască, desigur, că acesta era Yoshihira al 
familiei Genji. Atunci se dusese până la locuinţa lui Rokuro, îşi 
lămurise bănuielile şi se întorsese în grabă până la magazinul de 
pe Drumul al Cincilea, cu vestea. 

— Shika, aşteaptă-mă aici. Dacă suntem doi, va fi prea de 
tot. 

— Dacă mă opresc aici va fi la fel de rău. 

— Atunci, plimbă-te puţin prin jur, în timp ce eu arunco 
privire acelei case. 

Bamboku porni spre uliţa lăturalnică. 

— A cincea - a şasea? 

Se opri brusc. Războinicii erau războinici, indiferent cât 
erau de săraci, şi fiecare casă avea un gard viu care s-o 
împrejmuiască şi o portiţă, dar nu se vedeau plăcuţe cu nume. 

— Să vedem... 

Nasul se opri, încurcat, până când auzi un râset ascuţit. 
Un soldat destul de înalt, însoţit de unul destul de scund, ieşi pe 
o poartă apropiată şi îi aruncă Nasului o privire stăruitoare, în 
timp ce trecea pe lângă el. 


— Rokuro, l-ai văzut pe bărbatul ăla cu privire neplăcută 
hoinărind prin faţa casei? E vreun vecin? îl întrebă Yoshihira pe 
însoţitorul lui, în timp ce coteau, ieşind din ulicioară. 

— Nu, nu pare să fie cineva din cartierele astea sărace. 
Arată mai degrabă ca un negustor dintr-una dintre clădirile 
acelea mari de pe Drumul al Cincilea sau al Şaselea. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Purtarea lui şi hainele scumpe pe care le poartă. 

— Şi i-ai văzut acel uriaş nas roşu. Un om cu o privire 
drăcească, din câte am văzut. Ar fi mai bine să fii cu grijă, 
Rokuro. 

— O să fiu. Şi totuşi, nu pare să ne urmărească. 

Rokuro se tot uita înapoi, peste umăr, până când Nasul 
dispăru din vedere. Dar cei doi nu-l băgară de seamă pe Shika; 
acesta veni spre ei plimbându-se agale, la un semn dat de 
Bamboku. Işi continuară drumul, ocolind mlaştini şi brazde, şi 
trecură de casele construite la nimereală ale meşteşugarilor: 
fierari, pielari, făuritori de arcuri şi de vopsele, şelari. 

— la te uită, Rokuro, oamenii ăştia par să aibă mai multă 
treabă decât au avut vreodată înaintea ultimului război. 

— E adevărat, Rokuhara înfloreşte, iar răsunetul 
nicovalelor şi al foalelor se aude chiar şi noaptea. 

— Arme pentru luptătorii Heike? 

— Fără îndoială, acum că familia Genji a fost înlăturată. 

Deodată, Yoshihira începu să se uite din jur cu o privire 
amară. Da, îşi spuse el, câte schimbări se întâmplaseră de când 
războinicii Genji fuseseră alungaţi din capitală! Toate imaginile 
binecunoscute păreau să fi dispărut; ceea ce vedea şi auzea îi 
stârnea disperarea. El însuşi fusese dat drept mort după ce se 
răspândise un zvon cum că ar fi fost arestat şi ucis. Adevărul era 
că scăpase spre miazănoapte, în ţinutul Echizen, şi rămăsese 
ascuns până când se putuse întoarce cu bine la Kyoto. 

Puterea Rokuharei putea fi văzută peste tot - chiar şi când 
venea vorba de veşminte, lumea toată nu se uita decât la 
Rokuhara. Nu doar cercurile de la Curte, dar şi negustorii sau 
meşteşugarii căutau protecţia lui Kiyomori. Viaţa însăşi părea să 
se învârtă în jurul Rokuharei, soarele dătător de viaţă! Yoshihira 
clocotea de furie neputincioasă când vedea nestatornicia 
oamenilor şi voinţa lor de a trage cât mai multe foloase din noua 
rânduială. Acesta era primul conflict zguduitor la care fusese 


părtaş în cei douăzeci de ani ai săi de viaţă, şi era încredinţat că 
această stare de fapt nu se va sfârşi niciodată. Lumea părea să 

nu aibă nimic să-i dăruiască, de aceea, singurul lucru pe care îl 

putea face era să-şi dedice viaţa răzbunării: să-i aducă moartea 
lui Kiyomori, pentru a spăla onoarea familiei Genji. 

La puţin timp după întoarcerea în capitală, Yoshihira îl 
întâlni din întâmplare pe Rokuro, care fusese înainte soldat în 
serviciul lui Yoshitomo. Din câte îi povestise după aceea Rokuro, 
el fusese unul dintre numeroşii soldaţi arestaţi de războinicii 
Heike şi angajaţi apoi ca mercenari la Rokuhara. Ca urmare a 
întâlnirii lor neaşteptate, Rokuro, tare bucuros, se oferise să-l 
adăpostească pe Yoshihira, sfătuindu-l să aştepte ocazia 
potrivită pentru a se răzbuna. Cu puţin timp după aceea, Rokuro 
auzi despre vizitele nocturne ale lui Kiyomori la Tokiwa şi, 
împreună cu Yoshihira, plănuiseră acel atac asupra lui Kiyomori. 
Deşi încercarea de a-l ucide pe Kiyomori dăduse greş, Yoshihira 
era încredinţat că acesta era o pradă uşoară. 

Mai era un ucigaş făgăduit care se ascundea - Konno- 
maru, tânărul căpitan care se întorsese în timpul furtunii de 
zăpadă pentru a-l găsi pe Yoritomo. După ce căutarea lui se 
dovedise zadarnică, Konno-maru se întorsese în capitală şi 
urmărise îndeaproape toate mişcările lui Kiyomori, pândind o 
şansă pentru a-şi răzbuna stăpânul mort, pe Yoshitomo. Între 
timp, bârfele despre Tokiwa ajunseseră până la urechile lui, iar 
Konno-maru era plin de furie şi de dispreţ din cauza necredinţei 
ei. 

Acum, Yoshihira şi Rokuro se duceau să se întâlnească cu 
Konno-maru la prăvălia unui şelar. Se văzuseră de mai multe ori 
până atunci, în mai multe părţi ale capitalei, iar vorbele lor 
înflăcărate fuseseră întotdeauna despre răzbunare. 

— lată, Rokuro, ăla e. Văd prăvălia şelarului. 

— Aşa e, iar el munceşte de zor. Ar fi bine să intrăm şi să 
vorbim cu el în şoaptă? 

— Stai aşa, aminteşte-ţi de vorbele lui Konno-maru - să ne 
ducem de parcă am avea treabă. El are un fel de înţelegere cu 
şelarul, dar trebuie să fim cu grijă faţă de ucenici. Nu ne putem 
aştepta la nimic bun în privinţa lor. 

— Da, mi-a spus de mai multe ori lucrul ăsta. Aşteaptă pe 
undeva, iar eu mă voi duce şi voi vorbi cu el. 

— lar eu mă duc după sanctuarul de colo, răspunse 


Yoshihira, arătând spre un loc aflat mai departe, lângă un 
eleşteu. 

Un sanctuar vechi se înălța în mijlocul unei pădurici, lăsat 
în paragină. Yoshihira aruncă o privire în jur, spre ciucurii de 
glicină care atârnau de streşini, spre crengile copacilor care îl 
înconjurau şi spre bulbucii de munte aurii care împodobeau 
ţărmul. Konno-maru şi Rokuro apărură de îndată şi tocmai se 
pregăteau să îngenuncheze la picioarele lui Yoshihira, când 
acesta le spuse aspru: 

— Aveţi grijă, oamenii ne-ar putea vedea şi ar intra la 
bănuieli. Nu mai suntem stăpân şi slugă, ci nişte nelegiuiţi. 
Haideţi, aşezaţi-vă aici lângă mine. 

Yoshihira făcu un semn spre un butuc, în timp ce vorbea: 

— Ai auzit ceva în plus, Konno-maru? 

— Nimic despre Kiyomori, dar ştiai că Tokiwa a fost 
mutată în mare taină într-o vilă de la marginea capitalei? 

— Am auzit şi eu, dar mi s-a spus că Kiyomori nu s-a dus 
pe acolo nici măcar o dată. 

— Sunt sigur că a fost mult mai prevăzător din acea 
noapte, dar norocul noastră urmează să vină. 

— Da, vine el. 

— Fiecare zi trece târându-se pe lângă noi, plină de păreri 
de rău. Nu se află vreuna în care să nu mă gândesc la stăpânul 
meu. 

— Acelaşi lucru se întâmplă şi cu mine când gândul mă 
duce la tata. 

— Şi, stăpâne, ce părere aveţi despre această doamnă, 
despre Tokiwa? 

— Despre ea? 

— Oare e înţelept să o lăsăm în viaţă? 

— Nu vom vorbi despre ea. 

— Nu, nu putem ocoli să vorbim despre ea. Cum putem să 
nu ne gândim la ruşinea pe care a adus-o asupra familiei Genji, 
prin faptul că a consimţit să devină amanta lui Kiyomori? 

— Nu uita că, datorită ei, cei trei copii au fost salvaţi, 
Konno-maru. 

— Asta spun oamenii, dar de unde ştim că s-a jertfit 
pentru copiii ei? Mă îndoiesc. Sunt sigur că dorinţa ei de 
parvenire a făcut-o să-l uite pe tatăl tău şi să i se dăruiască lui 
Kiyomori. 


— Ce te face să crezi asta? 

— Pentru că nu a vrut să îşi pună capăt zilelor şi să-şi 
urmeze stăpânul. 

— Asta înseamnă să-i ceri prea mult. O judeci prea aspru. 

— O judec aspru, aşa e, dar trebuie să-ţi aminteşti, 
domnule, că am crescut în slujba tatălui tău, se împotrivi Konno- 
maru. Am fost slujitorul lui cel mai de încredere şi i-am purtat 
răvaşele pentru Tokiwa, pe când ea era la Doamna Shimeko. Am 
fost adeseori de faţă în clipele în care stăpânul meu era alături 
de doamna lui. Ştiu cât de mult a iubit-o... Crezi că o pot ierta 
pentru ceea ce a făcut? Războiul s-a terminat, într-adevăr, dar 
ce mă poate opri să-mi răzbun stăpânul, pe care ea l-a trădat? 

— Aşadar, Konno-maru, ai de gând s-o ucizi? 

— Dat fiind că este femeie, mă îndoiesc că ar avea curajul 
să-şi pună singură capăt zilelor. Ar fi o dovadă de mărinimie 
dacă aş face asta şi aş şterge ruşinea pe care ea a adus-o 
asupra familiei Genji. 

— Nu, aşteaptă, zise iute Yoshihira, n-o să mai am cum să 
ajung la Kiyomori dacă faci asta. 

— Nu, o să aştept ceasul potrivit. Nu aveam nici o şansă 
când ea locuia în casa lui ltogo. După ce termini tu treaba cu 
Kiyomori, mă duc eu la Tokiwa, răspunse Konno-maru cu 
amărăciune. 

In pofida purtării lui de până atunci, Yoshihira era sfâşiat 
de simţăminte potrivnice. Tatăl lui care murise, batjocura de 
neîndurat adusă familiei Genji, dezonoarea. 

— ...dar nu chiar acum. Kiyomori e primul. Nu faci nimic 
până nu afli că Kiyomori a primit ceea ce i se cuvine. 

Yoshihira şi Konno-maru amuţiră când deasupra capului 
lor se auzi un zgomot venit de nicăieri, apoi frânturi de coajă de 
copac începură să cadă peste ei. Ridicară năuciţi privirea. Un 
corb mare, care se pregătise să se lase pe acoperişul 
sanctuarului, începu să dea sălbatic din aripi în timp ce se ridica 
în zbor spre o creangă mai de sus. Pe acoperiş, cei doi zăriră o 
umbră - un călugăr. Mogâldeaţa zdrenţuită îşi întinse capul în 
jos spre ei şi zâmbi, dezvăluind un şir de dinţi albi sclipind prin 
barbă. Era ceva deopotrivă prietenesc şi batjocoritor în privirea 
grăbită şi nepăsătoare pe care le-o adresă. Yoshihira, Konno- 
maru şi Rokuro simţiră că li se scoală părul în cap - toţi trei 
păliră. Oare îi ascultase? Primul lor gând fu acela de-a-l ucide pe 


călugăr, dar silueta de pe acoperiş păru să ghicească acest lucru 
şi strigă spre ei: 

— Nu am avut nimic de-a face cu asta. A fost corbul. Nu 
aveţi de ce să vă temeţi de mine. 

Fără îndoială, auzise fiecare vorbă pe care o rostiseră, 
pentru că stătuse cu spatele lipit de zidul din afară, triunghiular, 
al frontonului; nici măcar corbul nu-l văzuse pe călugăr în poziţia 
lui chinuită de pe acoperişul ieşit în afară. 

În cele din urmă, Yoshihira zâmbi stingherit şi se mişcă 
spre el: 

— Sfinţia voastră, aş vrea să vă pun o întrebare. Nu vreţi 
să coborâţi până încoace? 

— Am treabă, de aceea sunt aici, sus. Dacă aveţi vreo 
întrebare pentru mine, vorbiţi-mi de acolo, de unde vă aflaţi. Vă 
pot auzi cât se poate de bine. 

— Ce faceţi acolo sus? 

— Nu puteţi ghici? Dregeam acoperişul. 

— Îl acopereaţi cu paie? 

— Da. Sunt un călugăr rătăcitor, şi am locuit în acest 
sanctuar vechi. Altarul lui se umple de apă ori de câte ori plouă. 
Probabil că acel corb a scormonit şi prin paiele acoperişului. E o 
zi frumoasă, nu-i aşa? râse călugărul. Eu mi-am petrecut toată 
dimineaţa aici, sus, muncind. Dar ce faceţi vo; acolo? 

— Nu e nimic, nu trebuie să-mi spuneţi, dar, dat fiind că 
ne-am întâlnit aşa, pe neaşteptate, daţi-mi voie să vă spun 
câteva lucruri. Fireşte, vă gândiţi că nu sunt decât un călugăr 
prost, al cărui sfat nu va însemna nimic pentru voi, dar sunteţi 
tineri - atât de tineri, încât nu mă pot împiedica să nu mă apuce 
mila. Nu uitaţi că viitorul este încă înaintea voastră. 

— Drept ce ne luaţi? 

— Cum să vă spun? De ce ar trebui să ştiu? 

— Cu siguranţă că ne-aţi auzit vorbele. 

— A fost vreun lucru pe care n-aţi fi dorit să-l aud? E o 
mare nesăbuinţă din partea voastră. Totuşi, e un lucru bun că 
am fost eu aici - eu sunt la fel de cuminte precum acel corb 
bătrân. 

— Haideţi, coborâţi. Aţi avut ghinionul de a ne auzi. Nu vă 
vom lăsa să scăpaţi cu viaţă. 

Călugărul chicoti vesel, fără batjocură şi fără mânie. Ochii 


lui îngustaţi, îndreptaţi asupra tinerilor, păreau plini de grijă şi 
de dragoste. 

— Îl văd. Îl recunosc acum - e războinicul acela tânăr şi 
nechibzuit care l-a urmărit pe fiul lui Kiyomori de la Poarta 
Taikenmon şi până la canal. lar lumea s-a schimbat atât de 
mult, încât el nu mai are nici măcar curajul pentru a prinde 
corbul de pe acoperiş! 

— Dacă te încăpăţânezi, urc şi te aduc eu însumi! 

— la încearcă - nu vei face decât să-ţi pierzi timpul. Te-am 
auzit vorbind, dar taina nu e în primejdie, în ce mă priveşte. Nu 
am vreo dorinţă mai aprinsă de a te da în vileag la Rokuhara 
decât acel corb. De fapt, mila mea se îndreaptă către cei învinşi, 
şi de aceea vreau să îţi vorbesc, tinere, pentru că ai toată viaţa 
înainte. Tatăl şi fraţii tăi sunt morţi, iar familia Genji este risipită, 
dar de ce trebuie să renunţi la viaţa ta? Din tine vor ieşi 
generaţiile viitoare. Păzeşte-ţi viaţa, fiindcă e prețioasă! Uită 
planurile prosteşti de răzbunare. Nu poţi schimba lumea 
omorând un om. O, cât poţi să fii de prost! Nu îţi dai seama că 
femeia aceea neajutorată, care se supune în tăcere chinurilor 
din dragoste pentru copiii ei, este mult mai curajoasă decât voi? 

Cei trei tineri de sub copac amuţiră. Lumina care se 
cernea printre coroanele copacilor arăta faptul că seara era pe 
aproape, iar o sclipire roşietică plutea peste umbrele aşezate. 

— Priviţi cum soarele a mers pe drumul lui în timp ce noi 
vorbeam. Nimic nu îl poate opri. Rugăciunile nu pot pune 
oprelişti mersului firesc al lumii. Aşa se întâmplă şi cu vieţile 
oamenilor. lzbânda şi înfrângerea sunt acelaşi lucru, în curgerea 
largă a vieţii. Izbânda este începutul înfrângerii - şi cine se 
poate culca pe lauri, fără griji? Nestatornicia este semnul tuturor 
lucrurilor de pe această lume. Chiar şi voi veţi descoperi că 
soarta cea nenorocită se va schimba. E uşor să înţelegi 
nerăbdarea unui om în vârstă, ale cărui zile sunt numărate, dar 
de ce ar trebui să vă frământaţi voi, cei tineri, când viitorul este 
al vostru? De ce să vă descărcaţi nemulţumirea voastră măruntă 
printr-un gest necugetat, care nu poate decât să vă aducă 
moartea? 

— lată-l din nou pe corb. A sosit clipa ca voi, tinerii, să vă 
întoarceţi acasă. Ba mai bine, să părăsiţi capitala, să plecaţi 
departe. Şi a sosit clipa ca eu să cobor de pe acest acoperiş, 


spuse călugărul, ridicându-se în picioare. 

Cei trei tineri se ridicară şi ei, de parcă ar fi fost vrăjiţi de 
ceea ce auziseră, iar Yoshihira se apropie în fugă de sanctuar. 

— Stati, staţi, vorbele dumneavoastră mă tulbură. O să vin 
mâine dimineaţă să vă mai ascult o dată. Mă voi gândi la ceea 
ce mi-aţi spus. Dar, Sfinţia voastră, spuneţi-mi cine sunteţi. 

— Va trebui să mă ierţi dacă nu voiesc să răspund; 
numele meu nu-mi aduce decât ruşine. 

— Nu sunteţi o fiinţă obişnuită. Ce legătură aveţi cu 
familia Genji? 

— Niciuna. Şi nici cu familia Heike. Sunt ceea ce vezi şi tu, 
un simplu călugăr rătăcitor. Hai să ne întâlnim aici mâine 
dimineaţă. 

— Dar spuneţi-ne cel puţin cine sunteţi. 

— Nu, nu am făcut decât să vă ţin o predică prea lungă şi 
să vă cert pentru că sunteţi atât de proşti, cu toate că şi eu, la 
vârsta ta, m-am purtat ca un prost. Am fost un idiot mult mai 
vrednic de dispreţ decât oricare dintre voi. M-am lăsat mânat de 
dragostea pentru nevasta altui bărbat şi am devenit bătaia de 
joc a întregii capitale. Numai moartea îmi va putea şterge 
vinovăția, dar am petrecut mai mulţi ani la Cascada Nachi, 
ispăşindu-mi păcatul. 

— Domnia Voastră? Atunci, sunteţi Mongaku! strigă 
Yoshihira, întinzându-şi gâtul pentru a-l putea vedea mai bine. 
Dar Mongaku dispăruse, iar el îl căuta în zadar. Numai corbul 
stătea cocoţat pe capătul frontonului, curăţându-şi penele cu 
ciocul şi aruncând câte o privire în sus, din când în când, către 
stelele serii. 


Cei trei se îndepărtară, tăcuţi şi îngânduraţi, până când 
Yoshihira se scutură nerăbdător, mustrându-se pe sine. De ce ar 
trebui să devină şovăielnic, din cauza cuvintelor unui călugăr? 
De ce se lăsase încredinţat, timp de o clipă, de vorbele 
vânturate aiurea? Şi totuşi, nu putea spune că acel călugăr nu 
vorbise adevărul, pentru că oamenii şi toate lucrurile de pe 
pământ se schimbau dintr-un moment în altul. 

— Are dreptate - nu putem zice că nu. Chiar în timp ce noi 
mergem pe drum, stelele continuă să răsară, iar noaptea se 
face din ce în ce mai întunecată. Konno-maru, tu ce părere ai? 


Ce hotărâre ai luat? 

— Pentru mine nu s-a schimbat nimic. Am fost destul de 
mişcat de ceea ce a spus Mongaku, dar acelea sunt 
învăţămintele budiştilor Jodo. Eu sunt un luptător, până la urmă, 
şi un slujitor al Domnului Yoshitomo. De ce ar trebui ca vorbele 
unui călugăr să-mi schimbe într-o clipă gândirea? 

— Ai dreptate, am fost născuţi cu nume şi titluri care 
aparţin tagmei luptătorilor. 

— Nu poţi uita ceea ce suntem. Lasă-l pe Mongaku să 
spună ce vrea despre lumea cea mare şi despre nestatornicia 
tuturor lucrurilor. Viaţa e scurtă, iar pentru un luptător, onoarea 
este totul. 

— Bine spus! Un luptător are propriul lui fel de a-şi preţui 
viaţa, murmură Yoshihira, în parte pentru sine, în timp ce îşi 
ridica faţa spre stele. 

Se simţi din nou încrezător în puterea lui. Vântul îi sufla 
peste tot chipul, când el salută binedispus. 

— Ei, bine, Konno-maru, la revedere! 

Se opriră încă o dată la răspântia de unde începea 
aşezarea lor. Konno-maru se îndepărtă, apoi se întoarse să 
întrebe: 

— Ce o să faci mâine dimineaţă? 

— Mâine dimineaţă? Adică? 

— Nu ai spus că o să te duci să-l asculţi pe Mongaku? 

— Nu voi face asta. Ce rost mai are să-l ascult, dacă am 
luat deja o hotărâre? Ar fi mai bine să continuăm să-l urmărim 
pe Kiyomori. 

— Şi e încă un motiv să-mi amintesc că Tokiwa nu trebuie 
lăsată să mai trăiască. Mă voi îngriji eu de asta. La revedere, 
spuse Konno-maru şi se întoarse la prăvălia şelarului. 

Yoshihira şi Rokuro se întoarseră şi ei acasă, îşi pregătiră 
cina la lumina lumânării apoi, după ce terminară de mâncat, se 
apucară unul să citească o carte, celălalt, să adune rămăşiţele 
cinei. După puţin timp, încuiară uşa şi, în curând, dormeau duşi. 

Spre zori, când roua picura uşor de pe streşini, umbre 
întunecate se apropiară de casă şi o înconjurară. Vestit de Nas- 
Roşu, Kiyomori trimisese în această misiune trei sute de soldaţi 
de la Rokuhara. Bamboku nu era printre ei, dar slujitorul său, 
Shika, îl însoțea pe căpitan, călăuzindu-i pe soldaţi până în acest 
loc. Începu un tărăboi atunci când soldaţii atacară casa lui 


Rokuro şi dărâmară uşa. Întregul cartier se trezi din cauza 
strigătelor de „Cutremur!“, „Incendiu!“. Se auziră urlete: 

— L-am prins! 

Dar soldaţii descoperiră în curând că puseseră mâna pe 
omul nepotrivit, pentru că Yoshihira se strecurase afară pe la 
umblătoare, îndepărtase un gard viu şi urcase până pe 
acoperişul unei case învecinate. 

— Uite-l unde e - daţi-mi arcul! răcni căpitanul. Uite-l, 
fuge, uite-l colo! 

Yoshihira fugi, sărind de pe un acoperiş pe altul, şi se făcu 
nevăzut, profitând de zăpăceala care se iscase. 

Nu fu prins decât abia după zece zile; fu găsit dormind în 
apropierea unui sanctuar lângă capitală, şi fu înlănţuit după o 
luptă aprigă. Fu târât până la Rokuhara şi adus înaintea lui 
Kiyomori, pe care nu-l întâmpină altfel decât cu un semn al 
capului şi cu o vorbă verde: 

— Dacă mi s-ar fi dat voie să-ţi ies în cale cu trei mii de 
oameni, aşa cum am spus, atunci când te întorceai de la 
Kumano, sunt sigur că azi ai fi fost tu în locul tatălui meu mort. 

Apoi adăugă dispreţuitor: 

— Şi nu doar atât; dacă tatăl meu ar fi fost învingător, 
niciodată nu ar fi făcut ca tine - să pună mâna pe femeia pe 
care a iubit-o celălalt! 

Slujitorii şi soldaţii lui Kiyomori îşi ţinură respiraţia, 
aşteptând o izbucnire furioasă din partea stăpânului, care însă 
nu făcu decât să-l privească în tăcere pe tânăr. Nu se simţea în 
stare să îl urască pe acest băiat. Numai norocul, se gândi el, îi 
dăruise lui victoria, în acea zi cu viscol. Şi el avea un fiu, şi nu se 
putea împiedica să nu-l compare pe Yoshihira cu Shigemori. 

În acea noapte, înainte ca Yoshihira să fie dus spre terenul 
de execuţie, Kiyomori porunci ca tânărului să i aducă vin, la 
ultima lui masă. După aceea, se povesti în repetate rânduri că 
Yoshihira nu voise să se atingă de mâncarea şi de băutura date 
de cei care îl arestaseră, iar după execuţie, când trupul îi fu 
cercetat, văzură că stomacul i se micşorase până la mărimea 
unei punguţe, arătând că Yoshihira nu mâncase de mai multe 
zile în clipa în care fusese prins. 


Capitolul XXXII 
Uliţa Negustorilor de Boi 


— Yomogi! Yomogi, unde eşti? 

Uliţa de lângă poarta care dădea spre Drumul al Şaselea, 
cunoscută ca Uliţa Negustorilor de Boi, era o arteră mărginită de 
căsuţele oamenilor săraci, răsunând deja de bâzâitul muştelor 
abia ivite. Era îndeajuns de cald pentru ca oamenii să asude 
uşor, iar mirosurile gunoaielor omeneşti şi ale necurăţiilor lăsate 
de animale era purtat peste tot de vânt. 

— Tu eşti, bunule Mongaku? 

Privirea ascuţită a lui Yomogi desluşi o umbră care se 
mişca prin mulţime. Mongaku îşi croi drum prin îmbulzeală, în 
sandalele lui ponosite. Nu purta nici pălărie, nici toiagul de 
pelerin. 

— lată că ne întâlnim din nou! 

— Aşa e, a treia oară. 

— Da, prima oară când ne-am întâlnit veneai plângând pe 
drumul dinspre Yamato, în căutarea stăpânei tale, Tokiwa. 

— Apoi, ne-am revăzut la începutul acestei luni, la Templul 
Kiyomizu, în ziua sfântă a lui Kannon. 

— Da, pe mila lui Buda! Şi te-ai dus din nou la capelă, în 
locul stăpânei tale? 

— Am o rugăciune anume adresată lui Kannon, pentru 
care trebuie să vin la capelă timp de o sută de zile, şi de-abia 
am început. 

— Şi de ce te duci de fiecare dată în locul ei? Ce o 
împiedică pe stăpâna ta să se ducă ea însăşi? 

— Pentru că..., începu Yomogi, aruncându-i lui Mongaku o 
privire plină de imputare, cum poţi să te aştepţi de la mine să-ţi 
răspund la o astfel de întrebare? 

— Cum?... 

— Bineînţeles, îi este frică să iasă din casă, chiar şi până în 
grădină. Nu vrea să vadă oameni, şi nu vrea nici ca oamenii să o 
vadă pe ea. 

— O să se îmbolnăvească dacă va face tot aşa. Ceva o 
îngrijorează foarte tare. Poemul ăla pe care i l-am trimis odată 
prin tine - l-a văzut? 

— Da, i l-am dat pe când era încă în casa lui ltogo. Stai să 
văd, era aşa... 


Şi Yomogi spuse pe dinafară poezia. 

— Aceea este. Cât de bine ţi-ai amintit-o! 

— O are pe masa ei de scris tot timpul, crede-mă. 

— Stai că nu e bine. Uite că vine o cireadă întreagă de boi. 

Mongaku o înconjură pe Yomogi cu un braţ şi o trase la 
marginea drumului. Pe după casele care mărgineau strada se 
aflau pământuri îngrădite, unde boii şi caii erau lăsaţi să pască 
liberi. Astăzi, negustorii îşi duceau animalele la piaţă. O altă 
cireadă trecu pe lângă ei, iar Yomogi se apucă strâns de 
Mongaku şi încercă să se ascundă în spatele lui. Un bărbat cu 
chipul acru, care mâna boii în faţă, îi aruncă lui Yomogi o privire 
rea, stăruitoare, în timp ce trecea, apoi se întoarse să se mai 
holbeze o dată la ea. 

— Cine e bărbatul ăla? 

— Acela este unchiul stăpânei mele Tokiwa. 

— Aha, nemernicul ăla care a încercat să obţină o 
răscumpărare de la Rokuhara după ce a minţit-o şi a adus-o 
înapoi în capitală, împreună cu cei trei copii ai ei? 

— E un diavol. Ochii lui mă fac să mă cutremur. Crezi că 
m-a recunoscut? Ce ar trebui să fac dacă şi-a dat seama cine 
sunt? 

Mongaku, în continuare un călugăr rătăcitor, fără să se 
alipească vreunei mănăstiri sau vreunui templu, îşi petrecea cea 
mai mare parte a timpului la Kumano sau la Cascadele Nachi, 
vizitând templele altor secte ori de câte ori îşi dorea, apoi se 
întorcea în capitală când se simţea gata să facă asta. Niciunul 
dintre prietenii săi din capitală nu-l mai văzuse de trei ani, când, 
deodată, Mongaku apăruse într-o bună zi în Kyoto şi fusese 
uimit să afle că vechiul său prieten din şcoală, Kiyomori, 
ajunsese la putere. Ridicarea lui Kiyomori la un rang înalt îl 
umpluse pe Mongaku de bănuieli; se pomeni că se uită mai 
îndeaproape la faptele lui. Oamenii păreau să îl privească pe 
Kiyomori cu simpatie. Oare vechiul său prieten din perioada 
academiei avea de gând să-i calce pe urme vestitului său 
înaintaş, Shinzei? Era un lucru respingător, de necrezut! Era cu 
putinţă ca Kiyomori, „băiatul cu ceafa groasă“, după cum îl 
porecleau foştii lui colegi de clasă, să fi devenit cu adevărat 
eroul clipei? Ce bătaie de joc ar fi fost, într-adevăr, dacă şi el 
depăşea măsura! Şi totuşi, Mongaku nu putea să îşi înăbuşe 
bucuria tainică, văzând că luptătorii cei odinioară dispreţuiţi 


ajunseseră să fie priviţi ca nişte egali de către aristocrați. 

— Bunule Mongaku, încotro te îndrepţi? întrebă Yomogi, 
care stătea încă agăţată de braţul lui. 

Ochii ei înspăimântați se uitau cu groază de jur-împrejur la 
mulţimea de la ora prânzului. Mongaku râse. 

— Încă ţi-e groază de negustorul acela de boi, nu-i aşa? 

— Mi-e teamă că m-ar putea urmări - sunt îngrijorată 
pentru stăpâna mea. 

— Eşti la fel de credincioasă precum îi e prietenul meu 
Asatori stăpânului său. 

— Asatori, îngrijitorul Izvorului cu Salcie? 

— Da, nu-ţi aminteşti cât de des te duceai pe la el să îţi 
dea apă? 

— M-am întrebat adeseori ce s-a mai întâmplat cu el. 

— Locuieşte prin apropiere, într-o căsuţă mică şi modestă. 

— Vai, nu am ştiut! Eşti sigur? 

— Anul trecut, a trecut marea până la Shikoku, să-şi 
viziteze stăpânul în surghiunul său singuratic. Uneori, îl întâlnesc 
pe străzi, cântând la flaut. E un băiat ciudat. 

— Ba nu, este cel mai bun dintre oameni. Aşa a fost şi cu 
mine, şi cu toată lumea. 

— Câţi ani aveai pe atunci? 

— Doisprezece. 

— Aşadar, acum ai şaisprezece? 

— Da, şaisprezece, răspunse Yomogi, roşind brusc. Te duci 
acum să îl vizitezi? 

— Nu, mă duceam să mă rog la mormântul unei femei 
bătrâne pe care am cunoscut-o odată. 

— Cine era această femeie bătrână? 

— Ce multe întrebări vrei să-mi pui! Această femeie 
bătrână era mama Kesei-Gozen. 

— Şi cine era Kesa-Gozen? 

— N-ai avea de unde să ştii. Nici măcar nu erai născută 
atunci când a trăit ea. Mama Kesei-Gozen şi-a pus capăt zilelor 
când a murit fiica ei, iar eu, care nu sunt vrednic să trăiesc, sunt 
încă viu. Rugăciunile mele zilnice şi vizitele mele o dată pe lună 
la mormântul ei nu sunt de ajuns pentru a-mi şterge vina. 
Trebuie să fac fapte bune în această lume, înainte să pot 
nădăjdui că voi fi iertat. Yomogi, spune-mi ce ar trebui să fac. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, bunule Mongaku. 


— Aşa e, îndrăznesc să spun că nu ştii. Nu făceam decât 
să murmur în sinea mea. Dacă tot vorbim astfel, am putea 
foarte bine să îl vizităm pe Asatori. Nu îmi dau seama dacă va fi 
acasă sau nu. 

Cei doi porniră pe o străduţă murdară, urât mirositoare, 
unde ridicau nori de muşte cu fiecare pas pe care-l făceau şi o 
mulţime de copii păreau să le aţină calea - copii cu ochi apoşi şi 
trupuri mâncate de bube. Nu era nici măcar unul care să nu 
sufere de vreun buboi sau de vreo altă boală, iar din cocioabele 
mizerabile se auzeau răcnetele duhnind a rachiu şi ţipetele 
ascuţite ale soţilor care se certau. 

— Sunt sigur că asta e, spuse Mongaku, oprindu-se în faţa 
unei căsuțe. Acoperişul era îngreunat cu pietre, streşinile 
atârnau strâmbe, iar tencuiala căzuse de pe pereţi în unele 
locuri, lăsând să se vadă împletitura de bambus. Doar o rogojină 
de paie atârna de pragul de sus, în loc de uşă; câteva fire de 
iarbă de bambus şi alte plante creşteau sub fereastră. Se vedea 
că cineva măturase bucata de la intrare. 

— Asatori este acasă? strigă Mongaku, ridicând rogojina şi 
păşind înăuntru. 

Un bărbat stătea la fereastră, citind dintr-o carte aşezată 
pe o ladă de lemn. Se uită în jur. 

— Ah, intră, intră, strigă el, şi se uită îndelung la Yomogi, 
care stătea în spatele lui Mongaku. Ochii lui Asatori se măriră de 
uimire. Nu se văzuseră de la ultima lor întâlnire de la ruinele 
Palatului cu Salcie. Ce amintiri blânde şi calde aveau, dintr-o 
vreme când lumea era întunecată de sălbăticie şi sânge! 

— Vai, Asatori, nici n-am ştiut că locuieşti aici! 

— Cât de mult ai crescut, Yomogi! De-abia te-am 
recunoscut. 

— Şi tu te-ai schimbat, Asatori. Pari mai în vârstă. 

— M-am schimbat mult? 

— Nu foarte mult. Nu mai eşti îngrijitorul Izvorului cu 
Salcie? 

— Nu, dar în suflet voi rămâne îngrijitorul acestui Izvor 
până în ziua morţii. 

— Da, îmi amintesc de ce spun oamenii despre Palatul 
Izvorului cu Salcie. Ei zic că în fiecare noapte se poate auzi 
muzica strigoilor peste ruine, iar duhul Împăratului surghiunit se 
întoarce să bântuie printre copaci. Oamenilor le e teamă să se 


apropie de locul acela. 

— Casa stăpânei tale nu a fost arsă atunci, dar acest lucru 
s-a întâmplat în timpul ultimului război, nu? 

— Da, nu numai că a fost arsă, dara trebuit să fugim ca 
să salvăm vieţile. 

— Desigur că ai trecut prin clipe tare grele. 

— Nu era vorba atât despre mine, cât despre stăpâna mea 
şi despre cei mici. 

— Am auzit tot soiul de bârfe de la un negustor de boi - un 
om destul de însemnat pe aici, pe nume Tomizo. 

— Ah, îl cunoşti pe diavolul acela, Asatori? întrebă Yomogi, 
cutremurându-se. 

Cei doi începură să vorbească aprins, uitând chiar şi de 
Mongaku. Lăsat să se descurce singur, Mongaku luă cartea pe 
care o citea Asatori şi începu să o răsfoiască. Ce ciudat - oare 
de ce era Asatori interesat de cărţi de medicină? Mongaku 
scoase din ladă volumele, unul după celălalt. Toate erau tratate 
medicale. Un băiat ciudat - ba chiar mai neobişnuit decât i se 
păruse lui la început. Ce avea de gând Asatori? Un muzician al 
Curţii ajuns în mizerie - îngrijitor al Izvorului cu Salcie; îl 
surprinsese o dată pe Mongaku, povestindu-i că i se alăturase 
unui grup de păpuşari rătăcitori, iar acum, iată ce făcea - citea 
aceste cărţi pline de învăţăminte. Mongaku îşi stăpânea cu greu 
uimirea. 

— Aţi terminat de vorbit, până la urmă? întrebă el, 
chicotind. 

— Îmi pare rău, Mongaku. Am fost foarte necioplit. 

— Asatori... 

— Da? 

— Studiezi medicina? 

— Da, încerc, atunci când găsesc timp pentru ea. 

— Şi atunci, nu te-ai mai făcut păpuşar, până la urmă? 

— Nu, nu, stai să-ţi explic. Nu îmi pot câştiga deocamdată 
traiul practicând medicina, aşa că îmi plătesc pâinea de zi cu zi 
cântând la flaut în spectacolele de păpuşi şi dând lecţii de clopot 
şi percuție. De fapt, fac mai multe. 

— Hmm... eşti tare înzestrat. 

— E adevărat; sunt atât de multe lucruri pe care îmi 
doresc să le fac încât ajung mereu să mă irosesc. 

— De ce nu te întorci la Curte şi nu îţi urmezi dăruirea de 


muzician? 

— Dacă Curtea nu ar fi aşa cum este, aş face-o. 

— Atunci, te gândeşti să devii până la urmă medic? 

— Nu m-am gândit prea bine, dar sunt atâţia săraci şi 
neştiutori în jurul meu, încât am hotărât să nu mă călugăresc, ca 
tine, ci să practic în schimb arta vindecării. 

— Hmm... înţeleg; ţi-a trecut treaba asta prin minte, pur şi 
simplu. E un lucru bun, iar tu eşti omul potrivit pentru asta. 
Aristocraţii şi bogătaşii îşi pot permite doctori şi leacuri, dar cei 
săraci nu pot decât să-şi aştepte moartea. Mă îndoiesc că există 
pe aici măcar un om dintr-o sută care să poată plăti un medic. 

— Chiar aşa e. Trec prin cocioabele astea şi întotdeauna 
găsesc, întotdeauna, câte un om bolnav în ele. Nu se află 
nădejde pentru aceşti oameni. Când nu e îndeajuns de multă 
hrană nici măcar pentru cei puternici, cei bolnavi sunt părăsiţi 
pe dealuri sau duşi pe malul râului, să moară acolo. 

— Se pare că am pierdut în faţa ta, Asatori. 

— Ce tot spui? 

— Vorbesc despre putinţa ta de a iubi, de a dărui dragoste 
oamenilor din jurul tău. Mă faci să mă simt foarte umil. 

— Ce prostii, Mongaku! Trebuie să-ţi aminteşti că m-am 
născut în tagma muzicienilor şi cânt măiestru la aproape orice 
instrument, dar nu sunt un cărturar, ca tine, şi am de dus o 
luptă cu fiecare dintre aceste cărţi. 

— Mă tem că întâmpini mari greutăţi încercând să înveţi 
de unul singur. Îţi voi vorbi despre un medic bun, care va putea 
să te înveţe. 

— Ţi-aş fi atât de recunoscător! Dar cunoşti pe cineva care 
ar fi gata să mă înveţe? 

— Da, e un învăţat renumit de la Academia Medicilor. 
Acum este destul de înaintat în vârstă şi duce un trai retras, nu 
departe de capitală. Îi vei duce o scrisoare din partea mea şi vei 
vedea ce părere are despre ideea de a-ţi da lecţii. 

Fără să mai piardă timpul, Mongaku trase spre sine o 
călimară de cerneală şi scrise o scrisoare. 

În timp ce Mongaku şi Asatori erau adânciţi în dialogul lor, 
Yomogi stătea prin apropiere, cu totul nebăgată în seamă, 
îngrijorată din cauza lui Tomizo. Începu să le vorbească 
neliniştită despre faptul că ar trebui să se întoarcă acasă. 

— Te poate duce Asatori acasă, spuse Mongaku 


încurajator. Aş face-o chiar eu, dar aş putea intra în belele din 
cauza soldaţilor de la Rokuhara. Asatori, o să o conduci pe 
Yomogi, nu-i aşa? 

— Desigur, răspunse Asatori, în timp ce chipul îngrijorat al 
lui Yomogi începu deodată să facă gropiţe. 

Cei trei porniră împreună, iar Mongaku se despărţi de ei la 
o răspântie din apropierea Uliţei Negustorilor de Boi. 

In timp ce Yomogi şi Asatori se apropiau de mahalaua 
părăsită, ea zări doi bărbaţi care îi urmăreau, dar nu se îngrijoră, 
de vreme ce niciunul dintre ei nu era Tomizo. 

— Casa aceea de acolo, spuse ea, arătând cu degetul, ea 
stăpânei mele, Tokiwa. 

Apoi se opri iute, dezamăgită să vadă că drumul fusese 
atât de scurt. 

— La revedere, spuse ea, rupând-o la fugă, şi dispăru 
curând pe după porţile vilei. 


Capitolul XXXIII 
Un bujor alb 


Un răget întrerupt venea din colţul pajiştii unde pe la ora 
prânzului urma să se ţină piaţa. Un taur care nu izbutea să 
doarmă îşi chema perechea prin noapte, iar tropăitul lui 
neliniştit făcea întunericul din jur să pară şi mai adânc. Singura 
lumină venea dintr-o căsuţă unde câţiva bărbaţi jucau jocuri de 
noroc. Odaia îngustă duhnea din cauza fumului de lampă şi a 
aburilor vinului, iar clinchetul monezilor acoperea vocile gâtuite. 
Câţiva negustori de vite, înconjurați de ciobani, şi jucătorii 
profesionişti de pe acolo cereau mărirea mizelor. Sudoarea se 
scurgea pe feţele lor încordate, iar ochii le ieşeau din orbite în 
timp ce urmăreau fiecare rostogolire a zarului. 

Tomizo se încruntă. 

— Mai aveţi de gând să jucaţi? Care e, oricum, rostul unui 
joc de noroc? Incă nu aţi terminat? 

Mohorât, înfuriat din cauză că pierduse mult, se tolănise 
sprijinit de scândurile subţiri ale peretelui, cu capul odihnindu-se 
pe o rezemătoare de lemn. Adunându-se din poziţia lui tihnită, 
Tomizo întinse mâna după un vas cu vin şi mormăi: 

— Mă întreb de ce toate lucrurile pe care le-am făcut în 
ultima vreme s-au dus pe apa sâmbetei. Pur şi simplu, nu 
pricep... 

Înghiţind tot vinul din sticlă, clătină din cap încet şi necăjit, 
plesnindu-şi mereu coapsa, pradă unui chin lăuntric. Tokiwa 
fusese începutul acestui lanţ de ghinioane, îşi spuse el. Fusese 
un prost atunci când o pârâse la Rokuhara. Nu primise nimic în 
urma ostenelii lui - nici măcar un bănuţ. Mai rău de atât, îl 
azvârliseră la închisoare şi apoi îl lăsaseră să plece, după o 
bătaie soră cu moartea. S-ar fi răfuit cu aceia care îl chinuiseră, 
dacă ar fi găsit vreun fel de a se răzbuna pe Kiyomori, dar nici 
măcar nu se putea gândi la asta. lar când li se plânsese 
cunoştinţelor lui, ei nu făcuseră decât să îl zeflemisească, iar 
acest lucru îl înfuriase şi mai mult. De asemenea, auzise că 
Tokiwa locuieşte pe undeva prin capitală, bucurându-se de tot 
luxul şi de toată faima, ca amantă a lui Kiyomori. 

Vin, femei, jocuri de noroc - îşi irosise puţin câte puţin tot 
avutul. Ultimele rămăşiţe ale cirezii lui fuseseră vândute la piaţă 
chiar în acea dimineaţă. Jucase din nou, după aceea, pentru a-şi 


acoperi pierderile, şi se pomenise şi mai înglodat în datorii. 

— Împrumutaţi-mi nişte bani până la următoarea zi de 
târg, ceru el, dar nu primi nici un răspuns. Hei, aţi face mai bine 
să nu mă baţjocoriţi! Am o nepoată - pe Tokiwa - iar ea 
preţuieşte mai mult, pentru mine, decât toţi banii pe care îi 
aveţi voi acolo, mormăi el, apoi se tolăni iarăşi. 

Când se trezi a doua zi de dimineaţa, Tomizo văzu că 
rămăsese singur. Alungând toate muştele care îi mişunau pe 
faţă, se ridică în picioare, căscă şi apoi porni pe pajiştea 
luminată de soare. 

— Hei, Kame, ce ai făcut ieri? Doar te-am plătit pentru 
asta, nu-i aşa? 

Kame, un văcar pe care Tomizo îl trimisese în ziua de 
dinainte să îi urmărească pe Yomogi şi pe Asatori, ieşi dintr-o 
colibă, cerându-şi iertare. 

Dat fiind că se apropia următoarea zi de târg, Tomizo avea 
nevoie de nişte bani, şi porni spre vila din Mibu, unde locuia 
Tokiwa. La intrarea servitorilor, îşi anunţă sosirea, spunând: 

— Sunt unchiul stăpânei voastre Tokiwa. Am venit să văd 
cum îi merge. Spuneţi-i că sunt aici. _ 

Un servitor dădu din cap şi se îndepărtă. In timp ce 
Tomizo se îndepărta, Yomogi, care aducea un buchet de flori, 
intră în curte; văzându-l, rămase încremenită de spaimă. 

— Ah, Yomogi, ce frumuseţe o să devii! Chiar în clipa asta 
le-am spus cine sunt. Vreau ca şi tu să o vesteşti pe stăpâna ta 
că am venit să o vizitez. Hmm - ce casă drăguță şi liniştită aveţi 
voi pe aici. 

— Nu e acasă - a plecat cu puţin timp în urmă. 

— Poftim? 

— Doamna mea nu e acasă. 

— Crezi că mă poţi păcăli, nu-i aşa? 

— Dar e adevărat; în clipa asta nu e acasă! 

— Obrăznicătură mică! Ce încerci să-mi spui? Sunt unchiul 
ei. Du-te şi spune-i stăpânei tale că sunt aici! îi aruncă Tomizo o 
privire aspră fetei, care dădu înapoi. 

Servitorul care îl primise pe Tomizo apăru din nou, însoţit 
de o femeie mai în vârstă. 

— Doamna e bolnavă de o vreme, spuse aceasta din 
urmă, împăciuitoare. 

— Bolnavă? lată un motiv în plus să o văd. Nu pot pleca 


acum, fără să o văd, insistă Tomizo, proţăpindu-se la intrare şi 
nedând vreun semn că ar avea de gând să plece. 

Intre timp, Yomogi dispăruse. Primul ei gând fusese să-l 
aducă pe Mongaku, dar nu-şi putea da seama de unde să-l ia. 
„Asatori!“, fusese următoarea ei idee, dar se îndoia că acesta ar 
fi fost îndeajuns de puternic încât să se poată răfui cu Tomizo. 
Apoi avu o străfulgerare - Bamboku! 

Când ajunse la prăvălia de pe Drumul al Cincilea, îl găsi pe 
Nas-Roşu acolo. 

— Pe cuvântul meu, e îngrozitor! Cât de înspăimântată 
trebuie să fie stăpâna ta, exclamă Bamboku, apoi, cerând să i se 
aducă un cal, se duse în galop până la vila din Mibu. 

Auzind sunetul nechezatului de la poartă, Tomizo se ridică 
în picioare, speriat. Dar Bamboku, după ce îl zări pe Tomizo, se 
holbă la el înlemnit. 

— Hei, tu, oricine eşti - ia vino încoace o clipă, se mişcă el 
spre negustorul de boi. 

Indesând nişte bani în palma lui Tomizo, care fusese 
cuprins de tremur, Bamboku îi trase o palmă răsunătoare pe 
spate. g 

— Termină cu astea, omule! Incetează să te porţi ca un 
prost. Dacă banii sunt ceea ce vânezi, îi vei avea. Dacă vrei vin, 
avem. Da, sunt un om foarte de înţeles, spuse el, izbucnind 
deodată într-un hohot de râs. 

Tulburat de gestul mărinimos al lui Bamboku, Tomizo 
bâigui: 

— Nu aveam de gând să fac nici un rău - am venit până 
aici doar pentru a o vedea pe buna mea nepoată... Nu voiam să- 
i spun nimic neplăcut, dar stăpânul de la Rokuhara se poartă 
necuviincios, nu-i aşa? Da, el se poartă foarte nepotrivit cu ea. 

Gângăvind fără şir, Tomizo înfăşură cu grijă banii şi apoi 
plecă. Dar din clipa în care ieşi pe poartă, se auzi un răcnet care 
îţi îngheţa sângele în vine. Nasul, care se oprise chiar la un pas 
de poartă, ieşi afară strigând şi aruncă o privire pe stradă, în 
stânga şi în dreapta. Nu se vedea nimic, doar acoperişurile 
căsuţelor din apropiere, învăluite în ceaţă albastră, sub stelele 
serii. 

— Aduceţi torţe! E bun şi un felinar! Grăbiţi-vă! răcni Nas- 
Roşu în timp ce se năpustea să se holbeze la cadavrul decapitat 
al lui Tomizo. La lumina mai multor torţe, cercetă cu luare- 


aminte pământul din jur, unde pietrele şi iarba sclipeau umede 
de sânge. 

Cine îl omorâse pe Tomizo? Era o treabă făcută fără cusur! 
Bamboku clătină din cap, înmărmurit. Şi totuşi, servitorii îşi 
făcură unul altuia câte un semn, înțelegând. Era un diavol - 
numai un diavol ar fi putut face aşa ceva. 

— Nici un spadasin obişnuit, folosindu-se de o sabie 
obişnuită, n-ar putea face aşa ceva, mormăi Bamboku. Ce e şi 
mai ciudat - capul a dispărut... Asta e o treabă cât se poate de 
neplăcută, se gândi el. 

Netulburat, se uită ţintă spre lumina sfeşnicului. Apoi, 
privind în jur spre servitorii adunaţi în încăpere, spuse: 

— Da, vom păstra treaba asta în cea mai mare taină. 
Stăpâna voastră nu trebuie să afle, mă înţelegeţi? 

Chiar în acea clipă, Yomogi se întoarse cu o poveste 
înfiorătoare. 

— Chiar în timp ce coboram spre râu şi mă pregăteam să 
trec podul, mi s-a părut că aud o pasăre de apă bălăcindu-se şi 
am aruncat o privire într-acolo. lar jos, pe mal, am văzut un 
bărbat aplecându-se pentru a spăla sângele de pe o sabie, iar 
lângă el, pe pământ, se afla capul altui bărbat! Am rămas 
ţintuită pe loc. Apoi, el a ridicat ochii şi mi-a aruncat o privire 
îngrozitoare. Poate că lumina lunii îl făcea să pară aşa, dar sunt 
sigură că nu am văzut o faţă mai înspăimântătoare în toată 
viaţa mea. Şi am rupt-o la fugă spre casă cât am putut de 
repede... Dar, vai, nu pot uita privirea aceea. 

— Ce purta bărbatul? 

— O mantie de vânătoare şi un fes vânătoresc. 

— Un luptător?... Ce vârstă ţi s-a părut că avea? 

— Părea destul de tânăr - de-abia împlinise douăzeci de 
ani, aş spune eu. 

— Asta-l face să fie şi mai greu de ghicit, mormăi 
Bamboku, încrucişându-şi braţele. 

Când i se spuse că tânărul pe care-l văzuse ea era 
probabil ucigaşul lui Tomizo, chipul lui Yomogi păli de groază şi 
de uimire; apoi, ochii i se umplură de lacrimi, iar una dintre ele i 
se scurse pe obraz. Văzând-o, ceilalţi servitori se holbară la ea, 
încremeniţi. 

— De ce plângi, Yomogi? Într-adevăr, este unchiul 
stăpânei noastre, dar e bine că am scăpat de el. O să ne fie mai 


bine acum, că ticălosul ăla e mort. Stăpâna ar trebui să se simtă 
uşurată când va afla despre asta. Nu ai nici un motiv să plângi 
după el. 

Dar Yomogi clătină din cap, spunând: 

— Nu plângeam după el. M-am tot dus la capela lui 
Kannon, zi de zi, şi sunt sigură că mi-a auzit rugăciunile. Mi-am 
dat seama deodată că ucigaşul era Kannon, în straie bărbătești, 
şi, nu ştiu de ce, am început să plâng. 

Şi totuşi, Bamboku stătea cu braţele încrucişate, clătinând 
din cap neîncrezător la auzul poveştii. Se gândea că ar fi fost 
nevoie de ceva mai mult, nu doar de vrerea lui Kannon, pentru a 
se întâmpla ce se întâmplase. Il mai sâcâiau şi altele. De pildă: 
faptul că Kiyomori nu se arătase pe aici din ceasul în care 
cercetase vila; Nasul era răspunzător de binele Tokiwei. Ce 
năuceală a lui Kiyomori era asta, se întreba Bamboku, profund 
mâhnit. Era, de asemenea, nelămurit. Nu doar că Tokiko îl 
oprise să pună piciorul la Rokuhara, dar ce încerca oare 
Kiyomori să arate ţinându-se deoparte, lăsându-l pe Nas-Roşu să 
aştepte nici el nu ştia ce? _ 

Socotelile lui Bamboku dăduseră greş, oarecum. In timpul 
ultimei ciocniri, îşi pusese în joc toate bunurile lumeşti, numele, 
ba chiar şi viaţa pentru izbânda lui Kiyomori. Şi acum, se părea 
că toată strădania lui fusese în van. Sosise clipa să primească 
ceva în schimb pentru tot ce pusese în joc, şi totuşi, toate 
planurile lui păreau să se fi împiedicat de această încurcătură cu 
Tokiwa, Şi, cu fiecare zi năvalnică de primăvară care trecea, 
Nas-Roşu era din ce în ce mai chinuit de nelinişti. Nu-şi putea da 
seama dacă va mai primi vreodată o vizită de la Kiyomori, iar 
dacă el, Bamboku, s-ar fi dus să-l vadă - dar îi fusese oprit să 
mai dea pe la Rokuhara, aşadar, cum ar putea să-l vadă pe 
Kiyomori? Şi aşa se năştea o altă întrebare. Nasul îşi ridică 
deodată ochii de la sfeşnicul pe care îl privea ţintă şi se întoarse 
spre Yomogi şi spre servitori să întrebe: 

— Ce face stăpâna voastră în seara asta? 

— Probabil copiază sutrele, după cum îi stă în obicei. 

— Ei, bine, atunci voi pleca fără să o tulbur. Aveţi grijă ca 
niciunul dintre voi să nu-i spună nimic despre ceea ce s-a 
întâmplat. 

Bamboku cobori de pe verandă şi îşi încălţă sandalele, 
oprindu-se îndeajuns de mult încât să se uite printr-o deschidere 


a unui gard viu la lumina care ardea în camera Tokiwei. O putea 
vedea printre jaluzele, aşezată la masa ei de scris. Ca un bujor 
alb, se gândi Nasul, menit să se irosească în noaptea de 
primăvară. Oftă. Ce păcat că o floare atât de nepreţuită trebuie 
să se piardă astfel... Dacă Kiyomori nu mai îndrăznea să vină din 
cauza soţiei lui, atunci nu se mai afla nici un motiv pentru ca 
Bamboku să nu o aibă pe Tokiwa pentru sine, se gândi el cu 
voluptate. Măcar acest lucru i-ar putea dărui o oarecare 
mângâiere pentru strădaniile lui... 

După câteva zile, Nasul porni spre Rokuhara. La poarta 
care dădea spre râu, îi strecură nişte mărunţiş paznicului, pe 
care îl cunoştea, şi aşteptă, printre copacii grădinii cu trandafiri, 
întoarcerea acasă a lui Kiyomori. 

— Domnul meu, vreau să vorbesc ceva cu Domnia 
Voastră, spuse Bamboku în cele din urmă, tremurând fără să 
vrea. 

Kiyomori se opri şi se uită în jur. 

— Tu eşti, Nasule? Am crezut că era o broască mare. 
Aşadar, tu erai? Ce te-a oprit să-ţi arăţi nasul pe-aici în ultima 
vreme? Nemernic prost-crescut ce eşti! bombăni el. 

— E mai mult decât am nădăjduit vreodată. Nu am crezut 
că o să vă găsesc într-o astfel de dispoziţie, răspunse Bamboku. 

Kiyomori începu să râdă. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Nu e de râs, domnule, se revoltă Bamboku. Ştii, 
desigur, că doamna mi-a poruncit să nu mai pun piciorul în 
această casă? 

— Şi ce e cu asta? 

— Şi atunci, cum era să vin încoace? Şi cine s-a gândit 
primul la această poruncă, vă întreb, domnule. 

— Prostovanule! Poruncile ei nu au nimic de-a face cu 
mine. Dacă Tokiko te mai opreşte să vii încoace, încetează să 
mai vii pe poarta femeilor, omule! 

— Dar ea mi-a spus cât se poate de limpede că Domnia 
Voastră aţi poruncit asta. 

— Am dat eu o asemenea poruncă? Femeile spun 
întotdeauna ce vor. Ai grijă doar ca ea să nu te vadă. Uite, nu ai 
mai venit încoace de o lună, şi nu mi-ai mai spus nimic despre 
Tokiwa în tot acest timp. Nemernicule şi neisprăvitule! 
Ticălosule leneş şi fricos! 


— Ah, e o mare greşeală din partea mea. Sunteţi mai 
îngăduitor cu mine decât aş fi avut dreptul, domnule! 

— Oricum, e de neînchipuit din partea cuiva atât de 
obraznic în mod obişnuit, cum eşti tu. Spune-mi, Tokiwa e bine? 
Nu s-a îmbolnăvit de atunci şi se bucură de viaţa ei de acum? 

În pofida jignirilor lui, întrebările lui Kiyomori despre 
Tokiwa trădau mai multă emoție decât aceea pe care o 
dezvăluiau cuvintele lui. 

— Mai e un lucru pe care aş vrea să-l vorbesc cu tine, dar 
am face mai bine să intrăm, spuse el, ducându-l pe negustor în 
odaia lui. Odată ajunşi acolo, începu să-i pună Nasului întrebări 
mai amănunțite despre Tokiwa, găsind, din câte se părea, un fel 
de mângâiere tainică în răspunsurile lui Bamboku. Şi totuşi, 
acesta simţi că nu opreliştea lui Tokiko era aceea care-l 
împiedica pe Kiyomori să o viziteze pe Tokiwa, ci ceva mult mai 
atrăgător, cu toate că era limpede că îndatoririle lui Kiyomori de 
la Curte îi lăsau prea puţin timp liber pentru o viaţă a lui. Şi, 
pentru a arăta ce îl ţinuse atât de ocupat, Kiyomori povesti cum 
unul dintre căpitanii săi se întorsese de curând dintr-o expediţie 
încununată de succes împotriva unor corsari şi-l adusese cu el şi 
pe căpitanul piraţilor. Kiyomori îl cercetase îndelung pe pirat şi 
fusese mişcat de cunoştinţele lui amănunțite despre lumea de 
afară. Auzise de la el poveşti despre ţara Sung. 

Acum, Kiyomori se tot gândea la un vis, care nu era cu 
totul închipuit, ci avea ceva dintr-un plan de negoţ. Era convins 
că îl poate pune pe roate - era un plan de a sprijini arta şi 
literatura japoneze prin negoţul cu China. Acest plan crescuse şi 
îl subjugase până la înlăturarea lui Tokiko; ba aproape uitase şi 
de Tokiwa. Planul îl prinsese acum cu o ameţeală crescândă, iar 
iubirea de o clipă se chircea şi se fărâmiţa în faţa lui. 

Pe vremea tatălui său, Tadamori, familia Heike avusese 
întinse proprietăţi în partea de Soare-Apune a Japoniei - Harima, 
Bingo, Aki şi Higo printre ele - iar Tadamori făcuse pe ascuns 
negustorie cu nave din China - dar acest fel de negoţ, aşa cum 
era el, se întinsese doar atât cât să-i ajungă lui Tadamori să 
vegheze la bunăstarea familiei lui. Acum însă, Kiyomori visa la o 
reluare a negoţului cu China la un nivel mult mai ambițios. 

— ...După cum poţi vedea cu propriii tăi ochi, Bamboku, 
prinderea acelor pirați a fost nepreţuită pentru mine. la te uită 
încoace, Nas-Roşu, aruncă-ţi privirile peste mările acestea şi 


gândeşte-te la cum putem face negoţ aşa. 

— Ne îndreptăm într-o cu totul altă parte. Gândeşte-te 
câtă bogăţie va însemna pentru ţară faptul că vom aduce bunuri 
din China. lar în ceea ce mă priveşte pe mine - voi deveni, într- 
adevăr, regele negustorilor. Nu, altfel nu văd cum aş putea să 
mai îndur cu corvoada asta, rămase Bamboku pe gânduri. 

— Dar mai e ceva, spuse Kiyomori, va trebui să găsim o 
cale de a aduce vapoarele din China direct în capitală. Nu are 
nici un rost să le punem să-şi descarce mărfurile departe, în 
Kyushu. 

— Aveţi dreptate. Dacă s-ar afla că sunt încărcate cu 
mărfuri, piraţii ar sta la pândă după ele. De aceea n-a fost cu 
putinţă să facem negoţ cu ele aici. Cu un port bun şi cu Marea 
Interioară curățată de pirați, ar trebui să izbutim să aducem 
corăbiile până aici. 

— Ei, bine, Bamboku, voi pune oamenii să aibă grijă de 
asta, iar tu ai putea, între timp, să te gândeşti mai bine la ce 
vreau să facem. 

— Desigur. Pot să-mi dau seama că va fi opera vieților 
noastre. lar Domnia Voastră, domnule, în timpul rămas, aţi 
putea să vă îndreptaţi, totuşi, şi spre câteva distracţii. Această 
floare pe care aţi cules-o de la marginea drumului - e păcat să o 
nesocotiţi. M-aţi lăsat să o îngrijesc eu, şi sunt cu totul pierdut, 
neştiind ce ar trebui să fac cu ea? Domnule, cum doriţi să fac? 

— Vom vorbi despre asta într-o zi. 

— Încă nu? În cele din urmă, vreţi să spuneţi? 

— Da, treaba asta cu negoţul îmi tot frământă mintea; mai 
sunt şi treburile de la Curte - un şir de greutăţi, mă înţelegi? Nu 
ştiu cum aş putea să mă gândesc de ea chiar acum. 

— Ei, bine, se poate ca în această seară să-i pomenesc în 
treacăt despre ce aţi spus, nu-i aşa? 

— Ai avut grijă să nu-i lipsească nimic? 

— Mă ocup eu însumi de tot ce îi trebuie. 

— Aş fi putut chiar să îi trimit un poem dacă aş fi avut 
darul de a scrie versuri al tatălui meu... Dar nu se află nici 
măcar o fărâmă de har poetic în mine. 

— A, nu, dacă îmi daţi voie să vă spun, domnule, doamna 
mi-a arătat odată un poem al dumneavoastră. Staţi să-mi 
amintesc - cum era?... 

— Hai, îndeajuns despre versurile mele... Acum, că se 


apropie luna mai, ploile vor începe cât de curând şi ai face bine 
să-ţi îngrijeşti sănătatea. 

— Acestea sunt vorbele pe care să i le transmit? 

— Ce bădăran eşti! Ce te face să repeţi un lucru care e 
deja înţeles? 

— Mă veţi ierta, domnule, dacă vă mai pun o întrebare. 
Înţeleg că pot veni încoace ca înainte? 

— Vino de câte ori îţi face plăcere, răspunse Kiyomori. 

Apoi, adăugă: 

— Dar fă în aşa fel încât să nu afle Tokiko. 


Capitolul XXXIV 
O icoană de argint 


Într-o dimineaţă de la începutul lui mai, când dealurile şi 
văile erau încă albe de ceaţă, Yomogi stătea în faţa casei 
Nasului de pe Drumul al Cincilea, care avea încă obloanele 
trase. 

— Ce cauţi pe aici atât de devreme? întrebă Bamboku, 
care purta încă veşminte de noapte şi se uita cu ochi tulburi de 
somn la Yomogi, măsurând-o de sus până jos, din cap şi până la 
sandalele umede de rouă. 

— Îmi cer iertare că am venit atât de devreme, dar am 
auzit ceva îngrozitor. 

— Tu vii mereu încoace cu cele mai groaznice poveşti. Ce 
s-a întâmplat de data asta, aşa de dimineaţă? 

— S-a întâmplat ieri, pe când mă întorceam acasă ca de 
obicei de la Templul Kiyomizu. 

— Încă te mai duci la templu, nu-i aşa? Ce fată bună! 

— lar la întoarcere l-am găsit pe Mongaku aşteptându-mă 
la poala dealului. 

— Mongaku e bărbatul ăla cu barbă, nu-i aşa? 

— Da, se duce din nou la Cascada Nachi luna asta şi nu se 
va întoarce până toamna, şi se duce, de asemenea, în pelerinaj 
la Kishu. 

— De când îl cunoşti pe vagabondul ăla? Ar fi mai bine să 
ai grijă cu el. Umblă peste tot şi se laudă că a fost la şcoală cu 
domnul Kiyomori, dar nu are nici un cuvânt bun despre el, din 
câte aud. 

— Dar e un om bun. E mereu atât de blând cu noi. 

— Asta e altceva. Şi cum stă treaba cu acest Mongaku? 

— Dat fiind că va pleca spre Kishu şi nu se va întoarce 
pentru un timp, ne-am dus să-l vizităm pe un prieten al lui, pe 
Asatori. Şi, în timp ce vorbeam despre una, despre alta, am 
pomenit că îl văzusem pe acel tânăr spălând sângele de pe 
sabie în râu, cu capul retezat al lui Tomizo alături... 

— Hmm... şi atunci? 

— Atunci, Mongaku a strigat că era un lucru cumplit, şi că 
am face bine să avem mare grijă. Apoi, a spus că urmează săi 
se întâmple ceva îngrozitor stăpânei mele - iar acest lucru a 
sunat de parcă ar fi făcut o prorocire. 


— Şi ce voia să spună de fapt cu aceste cuvinte? 

— A spus că nu negustorul de boi era omul pe care îl vâna 
tânărul. Că l-a ucis doar din întâmplare. Asta crede Mongaku. 

— Stai să înţeleg - aşadar, poate că ucigaşul se ascunde 
pe undeva pe pământurile acelea, nu-i aşa? 

— Da, Mongaku crede că acest om stă ascuns de o bucată 
de vreme prin grădina stăpânei noastre sau pe undeva prin jurul 
casei. 

— E o prostie, nu-i altceva decât o prostie! 

— Dar Mongaku e cât se poate de încredinţat că aşa s-au 
întâmplat lucrurile. Mi-a spus chiar şi numele bărbatului. 

— Şi cum îl cheamă pe bărbat? 

— Nu am voie să-ţi spun. 

— Poftim? 

— l-am făgăduit lui Mongaku să nu spun nimănui cum îl 
cheamă. El crede că ar fi păcat ca acest nume să fie cunoscut, 
iar soldaţii Heike să pună mâna pe acest bărbat. 

— lar tu eşti vestitoarea lui Mongaku, sau te-a trimis 
stăpâna ta? Ce te-a împins să vii până aici, la mine? 

— Aşteaptă până îţi povestesc totul. Incetează să mai ţipi 
aşa la mine! 

Yomogi era o tovarăşă pe măsură pentru Nasul cel 
îmbufnat din această dimineaţă, iar cuvintele înflăcărate îi 
ieşeau val-vârtej pe gură în timp ce povestea ce-i spusese 
Mongaku. Numele tânărului, stărui ea, trebuia păstrat în taină; 
era un slujitor al familiei Genji, care jurase să îşi răzbune 
stăpânul ucigând-o pe Tokiwa; el stătea la pândă după ea, ba 
chiar se ascunsese în grădina din faţa camerei Tokiwei, dar 
curajul îl părăsise când dăduse în cele din urmă ochii cu femeia. 
Mongaku îi promisese lui Yomogi să-l alunge pe asasin prin 
intermediul unei formule vrăjite pe care o scrisese pe o bucată 
de hârtie. li dăduse hârtia împăturită cu grijă şi o învățase să o 
agaţe de un gard viu al grădinii, unde să poată fi văzută. O 
încredinţase că, dacă hârtia va dispărea în toiul nopţii, nu vor 
mai fi motive ca oamenii să se teamă de el. Până atunci, o 
prevenise Mongaku de mai multe ori, trebuia făcut tot ce era 
omeneşte cu putinţă pentru a o apăra pe Tokiwa. Atunci, 
Yomogi se dusese acasă şi făcuse întocmai cum îi spusese 
Mongaku, legând hârtia de o ramură joasă a unui bambus dintr- 
un pâlc din partea de miazănoapte a casei, pe unde treceau 


puţini oameni. 

— „Şi n-am putut dormi nici măcar o clipă toată noaptea 
trecută, întrebându-mă dacă hârtia se va mai afla acolo la 
sosirea dimineţii, sau nu. 

Yomogi se opri din vorbit, deşi părea încă nerăbdătoare să 
continue, dar Bamboku ghicise deja cine era tânărul. 

— Trebuie să fie Konno-maru. El s-a ascuns o vreme prin 
capitală, împreună cu Yoshihira al familiei Genji. 

— Ah, de unde ştiai? 

— Există vreun om care să nu ştie? lar mesajul lui 
Mongaku - mai era acolo în dimineaţa asta? 

— Dispăruse. 

— Întocmai cum bănuiam... 

— Dar a apărut altul în locul lui, ridică Yomogi o bucată de 
hârtie şi privi neliniştită chipul lui Bamboku, în timp ce acesta o 
citea. 

Bamboku încruntă din sprâncene şi citi mesajul în gând, 
de mai multe ori. Scrisul, îmbibat de rouă, era aproape de 
necitit. 

— Ce spune? 

— Se pare că e răspunsul la mesajul lui Mongaku. 

— Şi cum rămâne cu vrăjitoria despre care Mongaku a 
spus că va merge unsă? 

— Ce spui? Tu crezi că vorbele unui călugăr ar putea fi de 
vreun folos? Din câte se pare, l-a întărâtat şi mai tare pe 
criminal. 

— Aoleu, e îngrozitor!... Ce-o să ne facem, Bamboku, 
domnule? Spune-mi, Nasule... 

— Poftim? Cum mi-ai spus acum, ultima oară? 

— Nicicum, domnule, eu doar... 

— Eşti o proastă mică şi cu mintea împrăştiată! lată ce se 
întâmplă dacă eşti prea prietenoasă cu Mongaku. Asta ar trebui 
să te înveţe ceva! 

— Dar dacă nu ar fi fost Mongaku, nu am fi ştiut despre 
acest om îngrozitor care vrea s-o omoare pe stăpâna mea - şi 
nici cum îl cheamă. Acum, dacă eu... 

— Vai, cât de mult vorbeşti! Ştim cu toţii cât de mult îţi 
iubeşti stăpâna, dar ai putea să te străduieşti şi să vorbeşti mai 
puţin. 

— Dar nu mă pot opri să nu îmi fac griji peste griji... Chiar 


nu ştiu ce altceva aş putea face, în afară de a-mi face griji. 

— De unde să ştii, oricum? Nu ai mai multă minte decât o 
rândunică! Hai, du-te acasă la stăpâna ta şi încetează cu 
flecăreala asta fără sfârşit! 


Consilierul Kiyomori îşi petrecuse noaptea la Curte, la un 
sfat tainic care ţinuse până dimineaţa. Izbutise să fure câteva 
ceasuri de somn, şi tocmai trecea printre sălile Palatului, când fu 
zărit de către un curtean, care se grăbi spre el, aducându-i un 
mesaj care venea prin Casa Gărzilor. Din câte se părea, un 
anume Bamboku de pe Drumul al Cincilea dorea să discute cu 
Consilierul şi îl aştepta chiar acum în bibliotecă. 

— Bamboku? Ce poate să vrea? se întrebă Kiyomori 
nedumerit. 

Desigur că nu venea cu o treabă obişnuită, şi nici nu i s-ar 
fi permis în mod obişnuit să intre. Kiyomori se duse în bibliotecă, 
şi acolo îl găsi pe Bambolku, însoţit de ltogo. 

Bamboku, preţuind pe deplin privilegiul nebănuit de a fi 
acolo unde era, făcu o reverență solemnă şi, fără veselia lui 
obişnuită, îşi dezvălui în câteva cuvinte părerea: Tokiwa era în 
mare primejdie. Îl imploră pe Kiyomori să-i dea un sfat. 

— Trebuie să fie Konno-maru, care a jurat să-şi ducă la 
bun sfârşit răzbunarea împotriva familiei Heik€. E tare rău, 
răspunse Kiyomori. 

Apoi se întoarse spre ltogo. 

— la-i pe cei mai buni soldaţi ai tăi şi du-i la vila Mibu, 
înconjoar-o şi prinde-l pe Konno-maru. Este unul singur - un 
tânăr. 

În timp ce se întorcea să plece, Kiyomori adăugă: 

— lar tu, Nas-Roşu, vezi să nu i se întâmple nimic femeii. 
Dacă păţeşte ceva, eşti răspunzător. 

Nasul se înclină adânc. 

În aceeaşi dimineaţă, două sute de soldaţi, conduşi de 
ltogo, porniră spre vila Mibu. Răspândindu-şi oamenii într-un 
cerc larg prin împrejurimi, ltogo le porunci să se apropie pas cu 
pas, până când proprietatea spațioasă fu înconjurată din toate 
părţile. 

Era cu putinţă ca un om să se ascundă timp de mai multe 
zile, fără prea mare greutate, între zidurile vilei, pentru că pe 


pământul ei se găsea un lac mic, în jurul căruia creşteau pâlcuri 
de copaci plasate cu măiestrie, pentru a părea că te afli în 
mijlocul unor păduri, ba chiar şi o fâşie de pământ vălurit, peste 
care curgea un pârâu. 

Din cauza desişurilor de bambus şi a crângurilor care 
creşteau chiar în afara zidurilor vilei, soldaţii întâmpinară 
oarecari greutăţi în a se apropia de casă, dar, pas cu pas, 
năvodul omenesc se strânse şi, în cele din urmă se închise. 
Nasul, însoţit de câţiva soldaţi, intră pe poartă. 

— Acum nu are nici o putere să scape, spuse el. Osă 
cercetez casa. Aveţi grijă ca doamna să nu se sperie. 

Jumătate dintre soldaţi fură trimişi, după aceea, înăuntrul 
proprietăţii mărginite de ziduri, să o cerceteze; aceştia se târâră 
până şi în pivniţa casei; alţii se suiră pe acoperiş; alţii se uitară 
în fântâni şi căutară prin coroanele copacilor. Şi totuşi, nu găsiră 
nici măcar o urmă a vreunui ucigaş. Intreaga cercetare părea să 
fi fost în van, iar soldaţii, nemulţumiţi, începuseră să cârtească. 
Şi totuşi, Nasul îşi spori strădaniile. El urma să fie învinovăţit de 
toată această gălăgie, de faptul că pusese lumea în mişcare. Îşi 
întoarse supărarea spre Yomogi. 

— Nu e nici un Konno-maru pe aici, nu-i aşa? Ce ai 
urmărit, cu poveştile tale? la te uită la tulburarea pe care ai 
pricinuit-o! răcni el, atunci când se întâlniră în apartamentele 
servitorilor. 

— la stai un pic, Nasule, spuse un soldat care stătea prin 
apropiere, dezgustat, ce rost are să răcneşti la biata fată? Hai să 
o lăsăm baltă. Pe lângă asta, oamenii noştri încă nu au apucat 
să cineze... 

ltogo se retrase, lăsând în urma sa douăzeci de soldaţi 
care să stea de pază în jurul zidurilor vilei. 

Nasul depănă din nou prin minte toate iţele poveștii. 
Trebuia să dea seamă de înfrângere lui Kiyomori. Îi spuse lui 
Yomogi: 

— la ascultă, spune-i stăpânei tale următoarele lucruri. 
Spune-i că ne pare tare rău că am tulburat-o, şi că am stârnit o 
astfel de vâlvă fără roade. Am aşezat gărzi şi în casă, şi afară, 
prin urmare, nu are de ce să se teamă de nepoftiţi. Am cercetat 
locul de-a fir a păr, iar ea poate să fie încredinţată că nu se află 
nici un străin care să bântuie prin preajmă. M-ai înţeles, nu-i 
aşa, Yomogi? 


— Da, îi voi spune totul. 

— lar acum mă duc la Rokuhara. 

— Aveţi grijă, domnule. 

— Du-te acum şi spune-i ce ţi-am zis, nimic mai mult. Ai 
grijă să nu-i spui nimic în plus. g 

— Chiar nu flecăresc atât de mult pe cât credeți. In afară 
de asta, cine ar fi putut rămâne tăcut într-un moment ca 
acesta? 

— la te uită, ai început din nou. Ciripeşti fără încetare... 

— Ei, bine, atunci nu o să mai spun nimic. Nu voi scoate 
nici măcar o vorbă, nici măcar dacă se întâmplă ceva! 

— După cum doreşti. Oricum, nu eşti de nici un folos. 
Soldații vor rămâne de pază, începând cu noaptea asta, de 
aceea, nu trebuie să vă faceți griji nici cât negru sub unghie. Şi 
ai grijă, să nu-ţi mai aud flecăreala, când ieşi din casă! |ţi zic: nu 
mai ai voie să trăncăneşti! 

— Deci, aşa! se îmbufnă Yomogi, întorcându-i spatele 
Nasului. 

Doi stejari uriaşi îşi întindeau crengile ca un umbrar 
deasupra unui coridor deschis care lega o aripă de clădirea 
principală a vilei Mibu, şi se întindeau pe deasupra unei curţi 
interioare. Frunzele cele noi, laolaltă cu cele ofilite ale anului 
trecut, formau un desiş gros pe deasupra capului trecătorilor. 
Konno-maru se mişcă şi răsuflă uşurat în timp ce arunca o 
privire în jos din cuibul său. Incrucişarea strânsă a ramurilor îi 
dădea voie să se întindă, ba chiar să stea culcat ca într-un 
leagăn printre frunze. Fusese ascuns acolo, sus, pe toată durata 
zilei, în timp ce soldaţii lui ltogo cercetau locul, plănuind să fugă, 
dacă era descoperit, făcându-şi vânt cu o creangă până pe 
acoperiş. Acum era întuneric, iar el putea vedea mai multe 
focuri de pază aprinse din loc în loc, de-a lungul zidurilor. 

Îşi aminti întâmplările ultimelor câteva zile, făcându-şi 
singur imputări pentru nevolnicia lui. | se dăruiseră mai multe 
şanse pentru a-şi duce planul la bun sfârşit, dar curajul îl 
părăsise de fiecare dată. Acum, i se părea mai simplu să se 
gândească la ceea ce urma să facă mai întâi: o va ucide pe 
Tokiwa în seara asta, fără să se gândească măcar o clipă la 
capul lui. Aşteptă ca orele să treacă şi ca oamenii din 
gospodărie să se ducă la culcare. Spre miezul nopţii, Konno- 
maru lunecă în jos din copac, ca un păianjen, şi se strecură spre 


o odaie în care nu ardea decât o singură lumină. Între timp, se 
obişnuise cu împrejurimile şi ştia că aceasta era odaia Tokiwei. 
Urcând pe deasupra unei balustrade, porni de-a lungul unui 
coridor şi apoi se ghemui în spatele unei uşi. Era încuiată. Ar fi 
fost destul de simplu să reteze zăvorul cu pumnalul şi să se lase 
cu toată greutatea peste uşă; deşi larma i-ar fi adunat fără 
îndoială pe servitori şi pe soldaţi, care ar fi venit în goană, el ar 
fi izbutit între timp să o ucidă pe Tokiwa. Nu mai avea de ce să 
se gândească la ce i se întâmpla după aceea. 

În timp ce mintea lui era străbătută de astfel de gânduri, 
fu surprins să audă o voce: 

— ...Cine e acolo? 

Era glasul unei femei. O lumină trecea lin printr-o jaluzea 
ridicată, iar un foşnet mătăsos se apropie de uşă; Konno-maru 
tresări şi se îndepărtă. Uşa se deschise şi apăru chipul palid al 
Tokiwei, luminat de felinarul pe care îl ţinea în mână. 

— Eşti cumva Konno-maru? întrebă ea. 

Konno-maru scoase un strigăt şi rămase încremenit. Şi 
totuşi, Tokiwa nu arăta nici surpriză, nici teamă. Următoarele ei 
cuvinte fură în şoaptă. 

— Konno-maru, eram sigură că eşti tu - slujitorul îndrăgit 
al Domnului Yoshitomo. Vino încoace, intră, nu trebuie să-i 
lăsăm pe paznici să ne audă, spuse ea, mişcându-se spre 
Konno-maru. 

În timp ce ea dispărea pe după o perdea de mătase, 
Konno-maru se strecură pe după ea şi se ghemui într-un colţ al 
camerei. 

Tokiwa se întoarse şi închise încet uşa. Fitilul ardea 
strălucitor; pe o masă de scris se aflau răspândite sutrele pe 
care le copiase. 

Tokiwa auzise de la Yomogi despre Konno-maru şi despre 
ce voia cu viaţa ei, dar vestea nu o tulburase; nu făcuse decât 
să-şi spună cu glas tare uimirea că el se aflase atât de aproape, 
de atâtea zile. După ce Yomogi îi arătase mesajul pe care 
Konno-maru îl lăsase legat de un copac din grădină, Tokiwa 
păruse mişcată şi spusese: 

— A fost un slujitor bun şi credincios şi nu poate fi 
învinovăţit pentru că gândeşte aşa despre mine. 

O bucată de vreme, cei doi stătură şi se priviră unul pe 
altul. Lumina care venea dinspre sfeşnic pâlpâi, crescu şi apoi 


scăzu neliniştită. Konno-maru nu izbutea să găsească nimic 
dezgustător în figura liniştită dinaintea lui. Tokiwa stătea 
liniştită, iar părul negru se răsfira în valuri printre faldurile de 
mătase ale veşmintelor ei. Capul i se lăsase uşor în faţă, de 
parcă ar fi gândit adânc. Konno-maru simţea că mădularele îi 
devin grele de plumbul, lipsite de putere, deşi gândurile i se 
învălmăşeau nebune. Ce îl oprea să se apropie de ea, săo 
străpungă cu pumnalul? Cu fiecare moment de linişte care 
trecea, inima lui începea să dea înapoi, cuprinsă de o milă 
copleşitoare. Nu vedea nicăieri trăsăturile femeii răutăcioase, 
trădătoare, pe care se aşteptase să o găsească. Mirosul de 
tămâie îi cuprindea nările, iar ochii i se întoarseră spre altar, în 
faţa căruia era un vas de ars tămâie, din care ieşea un fum alb. 
O privi încă o dată pe Tokiwa şi se cutremură de gingăşia 
umerilor subţiri de sub veşmintele ei. 

— Konno-maru, mai ţii minte că, foarte demult, obişnuiai 
să vii la mine cu scrisori de la Domnul Yoshitomo? 

Vocea liniştită păru să îl readucă pe Konno-maru în simţiri, 
iar privirea lui se înăspri în timp ce se apleca spre ea: 

— Aşadar, n-ai uitat de tot? 

— Cum aş putea uita vreodată? răspunse ea cu blândeţe. 

— Ah, tu, femeie necredincioasă, cum poţi rosti asta cu 
atâta neruşinare? Eşti, într-adevăr, diavolul! 

— Ai dreptate, Konno-maru. Mi-am dorit pe cineva care să 
îmi spună lucrul ăsta - să mă dispreţuiască, să mă 
învinovăţească. 

— Adevărat? 

— Acesta este adevărul, Konno-maru. Poţi vedea şi tu, cu 
ochii tăi - nu încerc să fug de tine. 

— Da, aşa este. Dar desigur că e doar o părere de rău 
trecătoare. 

— Nu îmi pare rău pentru nimic din ceea ce am făcut. Am 
făcut doar ceea ce am ales să fac. 

— Poftim? Vrei să spui şi că alegi să mori? 

Mâna lui Konno-maru pipăi înfrigurată sabia; ajungea să 
ridice uşor mâna şi îi putea înfige vârful ascuţit în orice parte a 
trupului ei. 

Atunci, Tokiwa răspunse îngândurată: 

— O femeie nu are altă cale... Cel puţin eu nu am. Mi-e 
ruşine. Mi-e ruşine că am fost descoperită astfel de un om care 


a fost slujitorul Domnului Kiyomori. 

În timp ce vorbea, părea aproape să leşine, dar nu scoase 
nici un sunet care să arate mai mult. 

— Dacă mintea ta nu se poate linişti decât prin răzbunare, 
ucigându-mă pe mine, atunci loveşte. Sunt pregătită... Nu o să 
încerc să scap, nici nu o să ţip de frică, spuse Tokiwa în linişte, 
întinzându-i câteva scrisori pe care parcă le avea pregătite. Am 
o ultimă rugăminte. Acestea sunt scrisori pentru fiecare dintre 
copiii mei. Ultimele vorbe pentru fiii mei... lar acesta - acesta 
este ultimul cuvânt al Domnului meu Yoshitomo. Vezi să ajungă 
la nişte Genji în care se poate avea încredere. Este tot ce îţi cer. 

Apoi, se întoarse cu spatele la Konno-maru şi îşi încleştă 
palmele în faţa icoanei mici a lui Kannon de pe altar. 

Konno-maru era năucit. Îmi amintea de mica icoană de 
argint aflată în odaia stăpânului său, şi la care Yoshitomo se 
ruga în fiecare dimineaţă şi seară. Tulburat, Konno-maru înşfăcă 
scrisoarea aşternută cu caligrafia binecunoscută a lui 
Yoshitomo. Era ultimul cuvânt al stăpânului său, adresat 
Tokiwei. ÎI citi încet, cu ochii înceţoşaţi de lacrimi, apoi îl puse pe 
masă: 

— lartă-mă, doamna mea. Cum de am putut fi atât de 
prost? Este adevărat ce spunea călugărul acela, Mongaku - am 
fost un nebun pentru că am avut gânduri de răzbunare, iar tu, o 
femeie neajutorată, eşti cu mult mai curajoasă decât mine. 

Urmă o tăcere, în timp ce Konno-maru se străduia să se 
stăpânească. Apoi, continuă: 

— Dacă te-aş fi omorât, viaţa mea ar fi fost chiar mai 
întunecată decât a lui Mongaku. Acum îmi dau seama de 
nebunia mea. O să-mi iau viaţa de la capăt, o voi trăi cu curaj... 
Îţi promit că scrisoarea stăpânului meu va ajunge la clanul Genji 
din Soare-Răsare, iar aceste scrisori către copiii tăi vor ajunge în 
mâna fiecăruia, în ceasul potrivit, din propria mea mână. 

Konno-maru s-ar fi azvârlit la picioarele Tokiwei, dar 
aceasta se ridică repede, deschise uşa, aruncă o privire afară, 
apoi o închise repede. 

— Se văd focurile de pază ale soldaţilor. N-ai face mai bine 
să aştepţi aici, până în zori? 

Dar Konno-maru era pregătit de plecare. Scoţând o pânză 
întunecată, îşi înfăşură faţa, legându-şi capetele lungi în jurul 
umerilor. 


— Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa mea, doamnă, acum 
nu mă vor putea vedea. 

Şi, spunând acestea, el păşi spre uşă, o deschise larg şi 
dispăru în grădina întunecată. Câteva clipe mai târziu, Tokiwei i 
se păru că văzu o umbră făcându-i un semn, de parcă şi-ar fi 
luat rămas bun, de pe un zid, şi îşi ridică felinarul în semn de 
răspuns. 


Capitolul XXXV 
Miliarde de lumânări 


Ploile cele lungi încetaseră, iar ţârâitul greierilor, norii şi 
cerul fierbinte anunțau sosirea verii. 

— la să vedem... am fost din nou cuprinși de ape? Nu au 
fost pagube prea mari, trag nădejde! răcni Nasul. 

Căpătase obiceiul de a ridica vocea la orice servitor îi 
ieşea în cale, atunci când intra pe porţile vilei Mibu. 

Yomogi, împreună cu alte câteva servitoare, spăla rufe în 
pârâul care tăia curtea. În apropiere, câteva umbrele de hârtie şi 
pălării de soare fuseseră aşezate să se usuce la soare. 

— Ce umbrelă frumoasă este aceasta, Yomogi! Nu are 
cum să fie a ta, nu-i aşa? 

— Nu, nu este a mea, este a stăpânei mele. 

— A doamnei tale, carevasăzică? Şi la ce i-ar folosi ei o 
astfel de umbrelă? Nu iese niciodată din casă. 

— Am cumpărat-o chiar în această dimineaţă, în Piaţa din 
Apus. Dar, dacă mă crezi, am observat că era destul de ponosită 
atunci când am deschis-o, de aceea am pus-o aici, laolaltă cu 
restul. 

— Hmm... ai cumpărat-o în Piaţa din Apus? Plănuieşte 
stăpâna ta să se ducă undeva? 

— Vreau eu să mă duc cu ea la templu; a suta zi de 
rugăciune va fi poimâine. 

— Şi unde o însoţeşti, dacă îmi dai voie să pun această 
întrebare? 

— Unde? Dar ştii şi domnia ta - la Capela lui Kannon din 
cadrul Templului Kiyomizu. 

Nasul intră în casă şi petrecu o bucată de vreme stând de 
vorbă cu Tokiwa. 

Nu se mai aflase nici un semn al lui Konno-maru de când 
gărzile fuseseră aşezate în jurul casei, de aceea Nasul hotărî că 
acest lucru se datora agerimii oştenilor. De fapt, începuse să 
uite întreaga poveste, dar tot era tulburat că Kiyomori întârzia 
să-şi facă apariţia. Se părea că micul lui plan pentru a-i atrage 
luarea-aminte lui Kiyomori se prefăcuse în praf şi pulbere. Într- 
adevăr, Kiyomori avea prea puţin timp pentru mărunţişuri, dar, 
cu puţină răbdare, nu era cu neputinţă ca el să apară până la 
urmă. Nasul era gata să aştepte, iar din când în când vizita vila, 


să se asigure că totul merge ca uns. 

Acum Konno-maru era dat uitării, iar Nasul se pomeni că 
se împiedică de altceva. Era sau nu era bine să îl vestească pe 
Kiyomori că Tokiwa pleca adeseori de la vilă? Desigur, Nasul 
avea să fie singurul răspunzător dacă ei i s-ar fi întâmplat o 
nenorocire. 

— Desigur, nu vreau să te descurajez de la a te duce la 
templu, şi nu pot decât să fiu încântat să ştiu că simţi nevoia să 
fii acolo. Şi totuşi, poate că ar fi înţelept să aflăm ce părere are 
Domnul Kiyomori despre asta. O să trec eu însumi pe la el să îl 
întreb, azi sau mâine, îi spuse Nasul Tokiwei, înainte de plecare. 

În ziua următoare, Tokiwa primi un mesaj care o 
încredința că i se dă voie să iasă, şi, însoţită de Yomogi, porni 
spre Templul Kiyomizu. În această ultimă zi, care încheia cele o 
sută de zile de rugăciuni pentru Kannon, femeia fu surprinsă să 
găsească aproape douăzeci de preoţi la capelă, recitând sutrele 
în numele ei. Miliarde de lumânări îşi răspândeau lumina prin 
toată capela, iar aerul era greu de miros de tămâie. Ea se ruga: 

— Veghează-i pe copiii mei fără tată, O, Zeiţă Preasfântă. 
Mama lor e pierdută pentru ei. Această Tokiwa nu este decât o 
coajă goală, iar duhul ei rătăceşte prin iad. Nu pleca ochii la 
durerile şi la încercările care o aşteaptă pe mama lor, dar cruţă-i 
pe copii, Zeiţă Atotiertătoare şi lubitoare. Cruţă-i pe aceşti copii 
vrednici de milă, să nu sufere pentru păcatele clanului Genji. 

Şi, în timp ce îşi aducea aminte de acea noapte de iarnă, 
când se ruga în aceeaşi capelă cu copiii ei alături, Tokiwa începu 
să plângă. 

— Doamna mea, slujba s-a încheiat, doriţi să mă urmaţi şi 
să vă odihniţi puţin? şopti un preot. 

Tokiwa îşi recăpătă deodată vioiciunea. 

— Vă mulţumesc, sfinţia voastră. 

Apoi strigă: 

— Nu sunteţi cumva Kogan? 

— Ba da, sunt Kogan - aveţi o minte ageră, doamna mea. 

— Cum aş putea să uit vreodată bunătatea pe care mi-aţi 
arătat-o în acele momente? începu Tokiwa, ridicându-şi mâinile 
încleştate spre el. Nu voi uita niciodată cât de bun aţi fost cu 
mine, cea care nu mai e vrednică să vă mai vorbească. 

— Doamna mea, nu e cuminte să spuneţi aşa ceva. Nu 
aveţi de ce să vă fie ruşine. Pentru mine, sunteţi curată ca însăşi 


Kannon. 

Apăru un alt preot. 

— Pe aici, doamna mea, pe aici, vă rog. 

Tokiwa se împotrivi. 

— Vă mulţumesc, dar am un drum lung de străbătut 
înapoi şi ar fi mai bine să plec acum. 

Dar preotul o opri. 

— Dar, doamna mea, aţi străbătut deja un drum atât de 
lung, la un ceas atât de nepotrivit, iar el vă aşteaptă de o bună 
bucată de vreme. 

— ...Cine? Cine mă aşteaptă? 

— Domnul care a cerut slujba. _ 
Tokiwa rămase cu gura căscată. Cine putea să fie? In 
această capelă, nu era nici un alt credincios, în afară de ea. Dar 
preotul nu trebuia lăsat să mai aştepte - de aceea, călăuzită de 

Kogan, Tokiwa porni de-a lungul coridoarelor mărginite de 
balustrade până când fu condusă, în cele din urmă, într-o 
încăpere. În timp ce intra, se trase brusc îndărăt, înfiorată, apoi 
lunecă încet înăuntru. 

— Tokiwa, nu te aşteptai să mă vezi, nu-i aşa? 

Lumina sclipitoare a soarelui, care se cernea printre 
frunzele arţarilor de afară, scălda chipul lui Kiyomori, dându-i o 
înfăţişare strălucitoare. 

— M-am gândit adeseori la tine, Tokiwa, dar multe lucruri 
m-au împiedicat să vin - şi acum, a sosit vara. Cât de repede 
trec anotimpurile! Îţi merge bine, Tokiwa? 

— Da, răspunse femeia, şi un tumult al emoţiilor se adună 
în ea, înecând-o de lacrimi. 

În timp ce se uita la ea, şi Kiyomori se lupta cu un iureş de 
simţăminte potrivnice - amintirea unei nopţi de primăvară şi 
parfumul ei îl copleşeau. Pentru o clipă, se simţi cuprins de o 
timiditate greu de înţeles, aproape copilărească. Stăpânindu-se, 
îi vorbi din nou. 

— Desigur, nu aveai de unde să bănuieşti că eu am fost 
acela care ţi-a comandat astăzi această slujbă. O neruşinare cu 
neputinţă de îndurat, ai putea simţi tu, pe bună dreptate. Dar, 
Tokiwa, şi eu am nevoie de rugăciuni. Da, Kiyomori, acest prost 
amărât şi grosolan - acest biet om plin de sine! Poţi tu, o 
femeie, să înţelegi acest lucru? 

— Cred că da, măcar puţin. 


— Chiar şi acest puţin îmi este de ajuns, Tokiwa, şi îţi sunt 
recunoscător pentru asta. Ştiu că acum mă port şi mai 
prosteşte, dar îmi este greu să îţi mărturisesc de ce. Ţi-o va 
spune chiar Bamboku, ceva mai încolo. 

Kiyomori vorbea cu însufleţire, dar, după ce termină, îşi 
întoarse deodată chipul în altă parte, iar lumina frunzelor care 
foşneau se oglindi în lacrimile lui. 

După această scurtă întâlnire, Tokiwa nu-l mai revăzu pe 
Kiyomori nici în acea vară, nici în următoarea; de fapt, nu se mai 
întâlniră niciodată, pentru că, în scurt timp, Kiyomori îl puse pe 
Nas să aranjeze o căsătorie între Tokiwa şi un curtean Fujiwara, 
mult mai în vârstă. 

Până la sosirea toamnei, bârfitoarele uitară toate poveştile 
despre Tokiwa. 


Capitolul XXXVI 
Poetul rătăcitor 


Saigyo, poetul călugăr, nu mai fusese în capitală de mai 
mulţi ani, dar oriunde se ducea, auzea multe vorbe despre ceea 
ce se întâmpla pe acolo. In tot acest timp locuise la mănăstirea 
de la Yoshino, şi făcuse mai multe pelerinaje până la Kumano şi 
la Omine€. La începutul primăverii anului 1160, porni pe Calea 
Tokaido, într-un pelerinaj care îl ducea spre nord-est, iar în timp 
ce se afla acolo, căpetenia locală, Hidehira, îl invită pe Saigyo să 
stea la el. 

Hidehira, care le trimitea aristocraților şi războinicilor din 
Kyoto vestiţii armăsari pur-sânge din nord-est, auzise multe 
despre poetul călugăr, ori de câte ori se ducea la Kyoto cu 
treburi sau pentru a lăsa căpeteniilor un raport al administraţiei 
sale. 

La sosirea toamnei, Saigyo îşi luă bun-rămas de la gazda 
sa şi călători spre Soare-Apune, spre ţinutul Echigo; în 
septembrie ajunse la capătul de miazăzi al lacului Biwa, unde 
găsi o barcă pregătită să pornească spre ţărmul de apus. Saigyo 
li se alătură celorlalţi călători, şi, în timp ce aşteptau ca barca să 
pornească, Saigyo începu să se întrebe ce se întâmplase cu 
tovarăşul şi ucenicul său, Saiju, de care se despărţise cu mai 
multe luni în urmă, la Râul Tenryu. 


Saigyo şi Saiju veniseră la Râul Tenryu şi urcaseră la 
bordul unui vas care se pregătea să pornească, încărcat cu 
mărfuri, când trei luptători, soldaţi de prin partea locului, 
apărură brusc, făcând semne cu mâna şi strigându-i barcagiului 
să se oprească. Omul nu mai voia să ia şi mai mulţi pasageri la 
bord, iar oştenii se înfuriaseră şi îşi croiseră drum pe vas cu sila, 
cu priviri răutăcioase, lăudându-se: 

— Ne grăbim foarte tare, iar tu nu îi duci decât pe ţăranii 
ăştia şi pe nişte călugări cerşetori, nu-i aşa? 

Saigyo ştia la ce se putea aştepta din partea lor. Soldaţii 
de peste tot nu erau decât nişte inşi gălăgioşi şi iuți la mânie. 
Nebăgându-i în seamă, continuă să stea aşezat în linişte, cu 
privirea aţintită pe deasupra râului, până când unul dintre 
soldaţi se opri în dreptul lui şi răcni: 


— Hei, tu, cerşetorule! Tu, preotule, ridică-te. 

Saigyo nu dădu nici un semn că l-ar fi auzit, dar ceilalţi 
soldaţi se amestecaseră de îndată şi ei şi începură să-l înjure. 

— Coboară, omule! Nu ţi-e limpede? 

Saigyo nu avea de gând să li se împotrivească, dar îl 
simţea pe Saiju tremurând de furie lângă el şi îşi spori 
strânsoarea pe braţul ucenicului. Fuseseră tovarăşi de călugărie 
de peste douăzeci de ani, dar Saigyo ştia că Saiju, fostul lui 
servitor, era încă un războinic cu sângele fierbinte, în sinea lui. 
Cât de des îl sfătuise pe Saiju să-şi ţină în frâu furia! 

Şi totuşi, sfiiciunea lui Saigyo păru să îi mânie şi mai tare 
pe soldaţi. 

— Tu de colo, eşti surd? răcni unul dintre ei. 

Inşfăcându-l pe Saigyo de guler, îl azvârli pe malul râului, 
făcându-l să se întindă cât era de lung. Capul lui Saigyo se izbi 
de o piatră, iar el icni uşor; sângele i se prelinse de sub un ochi. 
Dar, în timp ce stătea lungit astfel, îl chemă de mai multe ori pe 
Saiju care, în cele din urmă, veni să-l ajute. 

Saiju spumega de furie. 

— Aşadar, aşa te porţi tu, Yoshikiyo, odinioară unul dintre 
cei mai viteji războinici ai Gărzilor Imperiale, atunci când eşti 
batjocorit! se dezlănţui el. Dacă te aştepţi să trec cu vederea o 
astfel de purtare - să te umileşti ca o potaie bătută - atunci m- 
am săturat de viaţa asta sfântă! Am depus jurământul monahal 
pentru a scăpa de chinurile iadului, dar traiul ăsta este mai 
nesuferit decât soarta celor blestemaţi! Am terminat cu această 
viaţă! Dacă nu eram călugăr, le-aş fi arătat eu! plângea Saiju de 
mânie. 

— Ah, Saiju, încă nu eşti pregătit pentru viaţa asta pe care 
ai ales-o? Ai uitat acea zi, când te-am trimis la Doamna 
Taikenmon şi te-ai luat la harţă cu Gărzile de pe Podul 
Rashomon, apoi ai fost azvârlit în închisoare? Când am auzit că 
intraseşi în necaz, am călărit toată noaptea, venind de la Toba 
pentru a te salva din mâinile grozavului Tameyoshi al familiei 
Genji. Ai uitat asta, Saiju? 

— Nu, n-am uitat. 

— Eşti mai înţelept decât erai atunci? 

— Pentru tine e foarte bine să spui asta, dar mie nu îmi 
stă în fire să las ticăloşii să se ia de oameni nevinovaţi. Nu pot 
îngădui o astfel de umilinţă, pentru că mi-am ţinut întotdeauna 


capul sus înaintea oamenilor. 

— Saiju, cât timp simţi acest lucru, nu vom izbuti niciodată 
să ne înţelegem. Deşi călătorim împreună, inimile noastre nu 
urmează aceeaşi cărare. E mai bine să ne despărţim aici şi 
acum, Saiju. 

— Ce te face să spui asta? 

— În ceasul acesta, ar fi cel mai bine să faci ce simţi. 

— Asta înseamnă că sunt dezlegat de jurămintele mele? 

— Nu am căderea să fac un astfel de lucru, Saiju. Prin 
rugăciuni, am cerut întotdeauna că găsesc bucurie în această 
viaţă, iar pentru asta, omul trebuie să se lepede la toate 
fumurile şi patimile omeneşti, să se lase în voia mersului naturii 
şi să preţuiască modul de viaţă al unui poet, găsind împlinirea în 
învăţămintele lui Buda. Acesta este jurământul pe care l-am 
făcut. Cine sunt eu, să dezleg jurăminte? Ah, Saiju, pari cu totul 
neputincios în a mă înţelege. 

— Nu, sunt pur şi simplu un prost din topor, căruia i s-a 
dat voie să te urmeze cu umilinţă. Dar cred că înţeleg. 

— Mă tem că nu poţi. Nu eşti cu nimic mai bun decât aceia 
care cred că ne-am lepădat de viaţă. Nu este aşa, pentru că 
acum îmi trăiesc viaţa mai mult decât oricând. Ţelul meu e să 
ajung la un prag mai înalt de împlinire, să mă bucur şi mai mult 
de viaţă şi să nu îmi pară rău de nimic. Aşa doresc să îmi fac 
viaţa vrednică de trăit, şi e tot ce cer de la ea... Cât de diferit e 
acest lucru de ideile tale privitoare la viaţa sfântă! 

— Nu, sunt de acord cu tine, dar... 

— Atunci de ce simţi atât de des supărare, furie pentru că 
eşti umilit, şi îţi pare rău că ţi-ai ales calea asta? Dacă ai fi 
îmbrăţişat cu adevărat viaţa unui călugăr, atunci nu ţi-ar părea 
rău, şi nici nu te-ai mâhni că ai depus jurământul cel sfânt. Nu 
pari să te fi lepădat de cele lumești, şi atunci, de ce să mai 
mergi înainte? Nu ar fi mai bine pentru tine să laşi toate 
amăgirile deoparte şi să te întorci în lume? 

În timp ce vorbea, Saigyo îşi dădu seama că viaţa care ar 
fi trebuit să însemne libertate pentru Saiju ajunsese să-i fie o 
povară; iar din milă pentru el, stărui că ei doi trebuie să se 
despartă. 

În cele din urmă, Saiju spuse: 

— Voi face precum mi-ai spus şi mă voi gândi la cuvintele 
tale - nu doar mă voi gândi la ele, dar voi şi face întocmai; iar 


când te vei întoarce în capitală, în această toamnă, voi fi acolo, 
aşteptându-te. 


Saigyo se întrebă unde oare se aştepta Saiju să îl 
găsească după o despărţire atât de lungă, pentru că nici el nu 
avea habar unde urma să stea. Observă că barca ajunsese la 
jumătatea drumului peste Lacul Biwa, iar vârfurile Muntelui Hiei 
începuseră să se întrevadă pe deasupra ei. Îţi aminti de faptul 
că, acum un an, călătorii nu păreau să vorbească decât despre 
Yoshitomo al familiei Genji, fiii săi şi fuga lor spre partea de 
răsărit a lui Omi. Apoi adormi. În timp ce dormea, unul dintre 
tovarăşii săi de călătorie îl privi stăruitor din când în când, iar 
când Saigyo se trezi, acesta îi zâmbi vesel, spunându-i: 

— lată că ne întâlnim din nou! 

— Staţi aşa, cine sunteţi? 

— Sunt Otoami, gravor de icoane budiste - ne-am 
cunoscut cu câtva timp în urmă, în nord-est. 

— Ah, da, într-adevăr!... Şi vă întoarceţi şi Domnia Voastră 
în capitală? 

— Da, deşi mai am ani întregi de muncă în templul de la 
nord-est, mă aduce înapoi o chemare de la Rokuhara, o poruncă 
din partea Doamnei Ariko. 

— Ce drum uriaş de străbătut! 

— Da, aşa este; şi ar fi, de asemenea o plăcere, dacă aş fi 
făcut călătoria fiindcă aş fi vrut eu, aşa cum o faceţi Domnia 
Voastră. Dar eu am comenzi de onorat atât în capitală, cât şi în 
miazănoapte, şi am de călătorit din scurt, împreună cu oamenii 
mei, zâmbi Otoami, uitându-se la însoțitorii săi, care alcătuiau 
mai mult de jumătate din călătorii de la bord. 

Nu îl însoțeau doar ucenici, ci şi fabricanți de lacuri, 
cioplitori în lemn, gravori în metal şi alţi astfel de meşteşugari. 
Un călător care stătea aşezat lângă Otoami se aplecă deodată 
spre acesta din urmă şi îi spuse ceva cu o voce scăzută, apoi i 
se adresă lui Saigyo: 

— Domnule, sunteţi Saigyo, poetul călugăr? V-am văzut de 
mai multe ori în Komorogawa, unde însuşi Căpetenia Hidehira 
este unul dintre protectorii mei, spuse el. 

Apoi, adăugă: 

— Eu sunt Kichiji, un negustor; aduc grăunţe de aur din 


nord-est până în capitală, de mai multe ori pe an, şi le schimb 
pe mărfuri din China, care sunt trimise după aceea spre 
miazănoapte... Când veţi veni data viitoare la noi, trebuie 
neapărat să mă vedeţi. 

Saigyo dădu cuviincios din cap, zâmbind în sinea lui la 
gândul că zvonurile despre el ajunseseră până în ţinuturile 
acelea îndepărtate. 

In timp ce barca se apropia de mal, călătorii se grăbiră să 
coboare. Otoami şi negustorul fură printre primii care să pună 
piciorul pe țărm. După ce îşi încărcară caii de povară, se 
pregătiră să-şi continue călătoria într-un alai grozav, iar Kichiji 
se întoarse spre Saigyo, spunându-i cu blândeţe: 

— Avem îndeajuns de mulţi cai pentru noi toţi. V-ar face 
plăcere să petreceţi noaptea cu noi, la han? 

Saigyo spuse că nu şi merse mai departe. 

Işi petrecu o bucată de vreme pe dealurile din jurul 
oraşului Kyoto, vizitând temple şi vechi prieteni. Într-o zi, în timp 
ce rătăcea prin capitală, se pomeni pe uliţa pe care se aflase 
odinioară casa lui. Nu mai rămăsese nimic din ea, doar ţiglele 
sfărâmate şi un loc pustiu, năpădit de iarba înaltă de toamnă. Se 
uită năuc la această privelişte, apoi se întoarse cu spatele la ea, 
în asfinţit, să caute un adăpost pentru noaptea care urma, în 
timp ce vântul serii suspina în jurul siluetei sale istovite de 
călătorii. Se gândi la mai mulţi prieteni care l-ar fi întâmpinat cu 
plăcere, dar amintirea soţiei şi a copilului pe care-i părăsise cu 
douăzeci de ani în urmă începuse să îl bântuie. | se spusese că 
soţia lui se călugărise şi ea; îşi puse întrebări legate de fiica lui, 
care avea patru ani ultima oară când o văzuse. Auzise că s-a 
măritat. Din când în când, se oprea să asculte zgomotele nopţii, 
însufleţite de ţârâitul greierilor. Tot ce îl înconjura - copacii, 
pământul însuşi, şirurile de tufişuri, ba chiar şi stelele părură că 
se umplu de răsunetul plânsului. II dureau şi capul, şi inima, iar 
el începu să se întrebe de ce rătăcea astfel, fără ţintă, pe ulițele 
întunecate. Ce îl aducea încoace, ca pe o stafie a trecutului? 

Fu cuprins de o dorinţă neaşteptată de a-l revedea pe 
Saiju - nu ca pe un ucenic, ca pe o făptură apropiată lui, de la 
care putea implora iertare şi căreia îi putea vorbi despre orbirea 
şi nebunia lui. Douăzeci de ani de viaţă monahală! - şi abia în 
această seară începuse să afle că dorinţele din inima unui om 
nu pot fi smulse din piept printr-un act de voinţă sau prin 


canoane religioase. Unde se aştepta Saiju să-l găsească, după 
ce îi promisese că se vor întâlni în capitală? Atunci, Saigyo se 
gândi la vărul său, Domnul Tokudaiji; Saiju avea mai mulţi 
prieteni printre slujitorii lui. Îşi petrecu noaptea la un templu din 
Dealurile de Răsărit, apoi, a doua zi de dimineaţă, cobori din nou 
în capitală. Sosind la conacul Domnului Tokudaiji, fu uimit să 
găsească soldaţi, pedeştri şi servitori înghesuindu-se la poartă, 
unde aşteptau mai multe caleşti impunătoare. Se pregătea să 
plece, când auzi pe cineva strigându-l pe nume. Era Saiju. 

— Ah, Saiju, ai venit încoace, în cele din urmă! 

— Da, stau de la o vreme aici, împreună cu prietenii mei. 
Eram sigur că vei veni în curând şi te aşteptam cu nerăbdare. 

— Da, cât este de bine să te văd din nou, răspunse Saigyo 
cu înflăcărare. 

— De când ne-am despărţit la Râul Tenryu, m-am gândit zi 
şi noapte la mustrările tale. Deşi sunt un nătâng, simt că, între 
timp, am devenit ceva mai înţelept. Niciodată nu voi mai avea o 
purtare atât de prostească ca atunci. lartă-mă pentru ceea ce 
am spus. 

— Saiju, nu eşti singurul prost. Eu sunt chiar mai prost 
decât tine... Şi eu, la rândul meu, am nevoie de iertare. Dar vom 
vorbi ceva mai târziu despre asta. 

— Nu, nu e cu putinţă... Dar nu e aici locul pentru o astfel 
de discuţie. Hai să mergem până la poarta din spate, la locuinţa 
mea. 

— Dar vărul meu are oaspeţi astăzi. 

— Nu doar astăzi. Kiyomori şi alţi dregători înalţi vin 
adeseori pe aici, să îi ceară sfatul Domnului Tokudaiji. Dacă ne 
ducem acasă la mine, nu le vom sta în cale. 

Şi, spunând acestea, Saiju îl conduse pe Saigyo în jurul 
casei, până la o poartă din spate. 


Capitolul XXXVII 
Un negustor din nord-est 


În urmă cu un an, ziua Anului Nou nu fusese o ocazie 
pentru ceremonii tradiţionale, dar de această dată, pini proaspăt 
tăiaţi şi crengi de pin împodobeau porţile, dând întregii capitale 
un aer sărbătoresc. 

— Nu trebuie să uităm că îi datorăm toate acestea 
Domnului Kiyomori. Ar fi o lipsă de respect chiar şi să dormim cu 
picioarele îndreptate spre Rokuhara, spuse Bamboku unui grup 
de douăzeci sau mai mulţi dintre slujbaşii şi slujitorii săi, în timp 
ce îşi sorbeau vinul de Anul Nou. 

De-a lungul acestei perioade de sărbătoare, poarta lui 
Bamboku stătea deschisă, gata să primească şirurile de oaspeţi 
- rude, tovarăşi de negustorie şi vecini - pe care îi răsfăţa cu 
mărinimie. 

Nasul avea toate motivele să-i fie recunoscător pe vecie 
Domnului de la Rokuhara, deşi oaspeţii îl zeflemiseau peste 
paharele cu vin, spunând că mărinimia lui Bamboku era 
oarecum sărăcăcioasă, dacă te gândeai cât câştigase în ultimul 
an. La vorbele şirete precum că Nasul valorează cât greutatea 
lui în aur, dacă nu mai mult, Bamboku răspunse subţirel: 

— Lăsând glumele deoparte, asemenea câştiguri sunt 
simple bagatele - nici măcar nu se apropie de ceea ce voi face 
atunci când voi izbândi cu adevărat. lar când vor sosi acele 
clipe, veţi vedea ce pot face cu adevărat pentru a vă răsfăţa. 

Hohote răsunătoare de râs prietenesc întâmpinară 
cuvintele lui Bamboku, deşi nimeni nu se îndoia de faptul că 
Nasul urma să se ţină de cuvânt. Negustorii din oraş nu puneau 
niciodată la îndoială bunul nume al lui Bamboku, şi nici însuşirile 
lui. Nu adusese el, de unul singur, toate materialele pentru 
reconstrucţia Palatului Mănăstire, anul trecut? Mai mult de atât, 
Kiyomori era protectorul său, iar Nasul lua parte la fiecare 
negustorie mai acătării din capitală. Desigur că, fără sprijinul lui 
Kiyomori, Bamboku nu ar fi ajuns să strângă niciodată o avere 
atât de frumuşică. Pe de altă parte, Nasul nu se uitase nici la 
timp şi nici la bani pentru a pune pe roate aventura cu Tokiwa. 
Dar, dacă priveai totul, acestea erau neînsemnate, faţă de ceea 
ce câştigase: şi, în primul rând, era din nou în grațiile lui Tokiko. 
Stăpâna Rokuharei îl poftise la ea şi binevoise să îi spună: 


— Poţi veni pe la noi, aşa cum ai făcut-o şi până acum, 
Bamboku. 

Pe urmă, Kiyomori îşi aplecase urechea spre oful de 
demult al lui Bamboku - un rang la Curte. 

Au fost clipe în care Nas-Roşu ar fi rânjit dispreţuitor la 
ideea unui post la Curte, dar, până la urmă, se apropia de 
cincizeci de ani şi nu era nimic ciudat că se răzgândise, după 
douăzeci de ani în care se luptase cu lumea. Spoiala 
caraghioasă a vieţii de la Curte îl dezgustase odinioară şi îl 
făcuse să spună: 

— Ce-i cu toată fanfaronada şi cu linguşeala asta 
prostească? Da, voi lupta pentru mine însumi şi doar pentru 
mine însumi! Îmi voi câştiga singur o avuţie, iar aurul - aurul cel 
galben - îmi va dărui toate plăcerile vieţii. 

Numai că, pe măsură ce avuţia lui sporea, Nas-Roşu 
începu să invidieze tot ce dispreţuise odinioară. Parvenitul îşi 
dorise cândva - şi căpătase - o soţie de obârşie nobilă; iar în 
timp ce numărul slujitorilor săi creştea, începu să năzuiască 
după o fărâmă de putere. Dat fiind că era şi cămătar, Nas-Roşu 
avusese nenumărate prilejuri de a se întâlni cu aristocrații, ale 
căror însuşiri i se păreau destul de neînsemnate. Ar fi putut să 
se descurce la fel de bine - ba chiar mai bine, se gândi el, dacă 
ar fi avut recomandările atât de folositoare în acea societate - 
dacă ar fi avut un titlu la Curte. Şi cu cât se gândea mai mult la 
asta, cu atât simţea că e mai îndreptăţit în dorinţele lui. 

Nasul era de obârşia cea mai joasă, dar soţia lui, Umeno, 
era de obârşie nobilă. Kiyomori avu grijă ca Bamboku să fie 
numit Păzitor al Râului Kamo - o funcţie cu putere asupra unor 
slujbaşi neînsemnaţi şi asupra muncitorilor însărcinaţi cu 
lucrările de pe malul Râului Kamo; mai mult de atât, funcţia îi 
conferea Rangul al Cincilea şi cerea ca Bamboku să poarte 
veşmintele adecvate rangului la toate ocaziile de stat. 

— Da, o funcţie este un lucru minunat, dar aceste haine 
sunt într-adevăr nesuferite, oftă Bamboku în sinea lui într-o zi, în 
timp ce se afla în drum spre casă. Trebuie să găsesc un loc în 
care să mă întind. 

Apoi, îi trecu prin minte că negustorul de aur din nord-est, 
Kichiji, era în vizită în capitală. Porni de îndată spre casa lui 
Kichiji din cartierul plăcerilor, Horikawa, un district care se 
întindea de-a lungul unui canal mărginit de sălcii. 


— Domnul Kichiji este acasă? Sunt Păzitorul Râului Kamo, 
o anunţă Nas-Roşu pe o servitoare pe care o văzu intrând pe 
poartă. 

Servitoarea, murmurând ceva de neînțeles, dispăru în 
casă, unde Kichiji era prins într-un schimb de vorbe cu un 
oaspete. Kichiji nu pricepu nimic. 

— Păzitorul Râului Kamo? Cine e ăsta, totuşi? Nu cunosc 
pe nimeni care să se numească aşa. 

Oaspetele său izbucni în râs. 

— Ăsta trebuie să fie Domnul Nas-Roşu. A fost numit 
Păzitor al Râului Kamo la decernările de onoruri de Anul Nou, să 
ştii. 

— Ah, Nasul! Un musafir de seamă - oferă-i cea mai bună 
cameră pe care o ai, porunci Kichiji, apoi continuă să vorbească 
cu oaspetele său, o figură binecunoscută în acest cartier, unde 
era cunoscut sub porecla de „Şarpele“. Indeletnicirea lui era 
cumpărarea şi vânzarea de femei şi de copii. 

— Asta ne dă o sumă de şaptesprezece femei pe care le- 
am cumpărat de toamna trecută - cu tot cu cea de ieri, spuse 
Kichiji. 

— Da, şi între timp ne-am străduit mult pentru a vă 
îndeplini poruncile, domnule, pentru că nu putem găsi prea 
multe frumuseți nici măcar în capitală. 

— Bine, mă voi întoarce peste un an sau doi, dar vreau să 
te uiţi cu luare-aminte la ce mai apare între timp. 

— Da, domnule, aşa voi face. De fapt, am găsit deja una 
prin bojdeucile sărăcăcioase de pe Uliţa Negustorilor de Boi. 

— Câţi ani are? 

— Doar treisprezece. 

— N-are nimic. O voi ţine în casă ca servitoare, până când 
va creşte mai mare. O voi lua cu mine la plecare. 

— Şi, totuşi, nu-i aşa uşor - fata e legată de părinţii ei, 
care sunt îngrozitor de săraci. Ei o iubesc pe fată şi nu vor nici în 
ruptul capului s-o vândă. Tatăl e bolnav la pat şi sunt înglodaţi în 
datorii. N-au după ce bea apă - dar ce frumuseţe! 

— Adevărat? 

— Nu spun minciuni când zic că poate sta alături de 
câteva dintre cele mai frumoase femei de la Curte. 

— Ce păcat... 

— Ei, bine, nu văd de ce nu am putea face ceva în privinţa 


asta. 

— Vrei să spui că banii ar unge osia, nu-i aşa? 

— Domnia Voastră ştiţi cel mai bine acest lucru, domnule, 
râse Şarpele cu viclenie, iar un rânjet lacom îi schimonosi 
buzele. 

Kichiji vizita capitala odată la doi sau trei ani şi, de fiecare 
dată, trăgea la aceeaşi casă din cartierul plăcerii, unde cheltuia 
cu dărnicie. Dat fiind că cele mai multe negoţuri ale sale se 
făceau pentru Căpetenia Hidehira, care era un nume în nord-est, 
Kichiji era cunoscut de toţi negustorii din Kyoto. Sarcina lui era 
aceea de a găsi tot soiul de bunuri pentru protectorul său - 
opere de artă şi chiar femei frumoase - în schimbul grăunţelor 
de aur, cailor, obiectelor lăcuite şi mătăsurilor pe care le aducea 
din nord-est. 

Bunicul lui Hidehira, prima Căpetenie, un Fujiwara, visase 
să construiască o capitală în sălbatica provincie Michinoku din 
nord-est, care odinioară fusese regatul neamului Ainu, localnicii 
care fuseseră cuceriţi. Urma să fie o metropolă care să rivalizeze 
cu splendoarea capitalei Kyoto, iar lucrările erau încă în 
desfăşurare. 

Kichiji, ale cărui îndatoriri se încheiaseră după mai multe 
luni petrecute în capitală, era dezamăgit din nou pentru că nu 
avea multe femei frumoase pe care să le ia cu sine, spre casă. 
Nu îi stătea în obicei să răpească sau să facă negustorie cu 
femei şi copii, dar promitea sume mari de bani şi un trai bun 
oricui ar fi fost gata să se mute în nord-est. Dat fiind că 
Michinoku le dăruia prea puţină veselie celor care ar fi fost 
înclinați, altminteri, să se ducă acolo, Kichiji se văzuse nevoit să 
ceară ajutorul Şarpelui, în căutarea de femei frumoase. 

Servitoarea apăru din nou şi spuse: 

— Păzitorul Râului Kamo spune că va veni altădată în 
vizită dacă nu sunteţi liber astăzi, domnule. 

— Ei, bine, Şarpe, spuse Kichiji, oprindu-se în pragul uşii 
pentru a-şi lua rămas bun de la bărbat, dacă poţi să faci ceva 
înainte ca eu să plec, mă voi uita la fata asta. 

Bamboku fu poftit înăuntru. 

— Trebuie să îţi cer iertare pentru că te-am lăsat să 
aştepţi atât de mult. 

— Nu e nimic, Kichiji, mă tem că eu te-am tulburat, 
răspunse Bamboku. 


— Nu, acum sunt gata. E frumos din partea ta că ai venit. 
De fapt, voi pleca de aici peste o zi sau două, şi m-am gândit să- 
ţi fac o vizită... Dar dacă ai venit tu e nemaipomenit. 

— Întocmai cum mă aşteptasem, strecură Bamboku 
răspunsul. Poate că e puţin cam prea din senin, dar m-am 
gândit că poate ai avea timp liber să bei ceva cu mine în seara 
asta, înainte să pleci. 

— Minunat! Deşi nu prea e locul potrivit pentru o 
asemenea invitaţie. 

— Nu, deloc. Dar vei fi oaspetele meu. O schimbare a 
aerului îţi va prinde bine, şi nu te vei împotrivi dacă te voi duce 
într-unul dintre locurile mele preferate, stărui Nas-Roşu, gata de 
plecare. 

Nas-Roşu chemă proprietăreasa cu un răcnet, în timp ce 
dădea năvală în odaie ca la el acasă. 

— Taji! Taji! Sunt eu, Bamboku! Odaia Purpurie e liberă? 

De îndată ce Bamboku şi Kichiji se aşezară într-o odaie 
care dădea spre o îngrijită grădină interioară, Nas-Roşu trase o 
cutie cu ustensile de scris şi aşternu iute câteva rânduri, scrise 
adresa, apoi chemă un servitor, căruia îi dădu câteva porunci, 
adăugând: 

— Pune un curier să îl ducă. Cât se poate de repede - în 
clipa asta! 

O cină bogăţia apăru, însoţită de vin, dar Nas-Roşu şi 
oaspetele său fură serviţi numai de slujitori pentru că, spre 
deosebire de alte stabilimente de acest fel, proprietăreasa se 
lăuda cu muşteriii ei şi cu eleganța dansatoarelor, care apăreau 
numai la chemarea clienţilor aleşi pe sprânceană şi, chiar şi 
atunci, numai pentru a cânta şi a dansa. 

Era târziu, iar ei doi trecuseră deja de multe pahare, când 
Nas-Roşu stărui să-i fie trimise mai multe dansatoare; le întrebă 
cum le cheamă şi făcu tot ce îi stătu în putinţă pentru a-l 
înveseli pe Kichiji. 

— Când plănuieşti să te întorci? Anul viitor, poate? 

— Nu, nu ştiu sigur... Dar sper să mai fac o călătorie peste 
trei ani. 

— Ei, bine, Kichiji, data viitoare când vei veni încoace, nu 
va mai trebui să stai la Horikawa, de vreme ce vila mea îţi va sta 
la dispoziţie. 

— Vila ta? Unde este? 


— O plănuiesc acum. Şi, Domnule Kichiji, spune-mi unde o 
vrei şi va fi ridicată. 

— Sunt înclinat să te cred. Să fie într-un loc cu privelişte 
frumoasă. 

— Aşa va fi - iar tu vei aduce ceva mai mult aur cu tine, 
da? Acest ultim pas mi-a ajuns, nu mai sunt încântat să fac 
negustorie măruntă. Poate crezi că mă laud, dar - gândindu-mă 
la negoţul peste mări - de-abia mi-ai adus aur cât să plătesc 
comenzile de mărfuri lăcuite şi aurite pe care mi le fac 
cumpărătorii din capitală. 

Kichiji izbucni în râs. 

— Domnule Nas, ai băut puţin cam mult şi acum rosteşti 
vorbe mari. 

— Nu, nu mint. 

— Nu spun că minţi, dar, fireşte, te lauzi.. Mă îndoiesc că 
grămezile de aur pe care le aduc eu aici pot fi asemuite cu orice 
găseşti în alt colţ al Japoniei. Bine, bine, faptul că ai fost numit 
Păzitor al Râului Kamo şi demnitar de Rangul al Cincilea are 
poate o legătură cu veselia ta, dar familia Heike nu este singura 
care are însemnătate, şi nici Kyoto nu este singurul loc din lume 
unde se poate trăi. Vino măcar o dată în nord-est şi te vei 
încredința singur. 

Nasul râse în hohote. ă 

— Iţi lauzi ţinutul, nu-i aşa? Imi place ce zici despre 
capitala noastră - „nu este singurul loc din lume unde se poate 
trăi“! Îmi vei dovedi dreptatea când voi veni la Michinobu. 

— Eu însumi îţi voi sluji drept călăuză. 

— Domnule Kichiji, nu sunt încredinţat că eşti un simplu 
negustor. 

— Hmm... ce te face să spui asta? 

— Crezi că nu îmi dau seama? Eşti un luptător! Eşti 
slujitorul lui Hidehira sau ai un anume rang, îmi dau seama de 
asta. Nu trebuie să te ascunzi de mine. Bamboku de pe Drumul 
al Cincilea e un flăcău cu mintea ageră, pe cuvântul meu. Îţi vei 
da seama chiar tu, după ce ne vom cunoaşte mai bine. 

Kichiji îi răspunse Nasului printr-un zâmbet stingherit. 

— Hmm, s-ar putea să ai dreptate, spuse el, fără să mai 
adauge vreun cuvânt pentru că, spre deosebire de Bamboku cel 
vorbăreţ, Kichiji era tăcut, un adevărat tace-şi-face din 
miazănoapte. 


— lau ca pe un cuvânt de preţuire faptul că mă iei drept 
luptător... Precum ştii, Domnule Nas, parcurg drumuri lungi în 
şaua calului, cărând cu mine bogății nemăsurate, în aur. Poate 
că, în inima mea, sunt negustor, dar e nevoie de curajul unui 
luptător pentru a călători aşa cum o fac eu - mai ales în vremuri 
primejdioase ca acestea. 

— Într-adevăr, într-adevăr. E de la sine înţeles. Acum, nu 
făceam decât să glumesc. Dacă stau să mă gândesc mai bine, 
mă întreb ce s-a întâmplat cu prietenul nostru. Ar fi trebuit să 
ajungă până acum. 

— Cine? 

— Tokitada, cumnatul lui Kiyomori. A fost secretar la 
Curte. Am vrut să vă cunoaşteţi. 

— Da, da, ai mai zis tu şi altădată, şi sunt şi eu cât se 
poate nerăbdător să îl cunosc. 

Un mesager reveni curând şi vesti că Tokitada nu era 
acasă şi nici nu era aşteptat să se întoarcă în acea seară. 

Nas-Roşu şi oaspetele său se îmbătaseră criţă. După ceva 
timp, treziţi din amorţeală, porniră spre casă în zorii dimineţii. 

Câteva zile mai târziu, Tokitada îşi opri caleaşca în faţa 
prăvăliei lui Nas-Roşu de pe Drumul al Cincilea, dar nu cobori 
din ea. 

— Bamboku, Bamboku!... E Bamboku pe acolo? strigă el 
spre vitrina prăvăliei. 

Câţiva slujbaşi îl auziră pe Tokitada, dar nu îl băgară în 
seamă. 

— Bamboku? Cine este Bamboku, domnule? întrebă în 
cele din urmă un vânzător, apropiindu-se de caleaşcă. 

— Stăpânul Nas-Roşu... 

— Oh, despre stăpânu' era vorba, domnule? 

Nas-Roşu veni grăbit dinspre depozite. 

— Ah, Domnia Voastră eraţi! Haideţi, ocoliţi primprejurul 
casei, îl întâmpină el pe Tokitada. 

— Nu, chiar acum sunt în drum spre casa onorabilului 
Yorimori. Nu am timp să cobor, de aceea o să-ţi vorbesc de aici. 

— Vă grăbiţi? Ce pot face pentru Domnia Voastră? 

— Nimic - am doar o veste de la Rokuhara. Nu ştiu ce se 
doreşte de la tine, dar eşti aşteptat în curtea cu trandafiri pe la 
asfinţitul soarelui, când lămpile sunt deja aprinse. 

— Hmm, se gândi Nasul. L-a nemulţumit ceva? 


— Nu părea prost-dispus, nu ai de ce să-ţi faci griji... Şi, 
fiindcă tot veni vorba, Bamboku, pari destul de îngrijorat, dar el 
e moale ca lutul în mâinile tale, nu-i aşa? 

— Vai, nu! Nu aş putea spune niciodată aşa ceva despre 
stăpânul meu - cu firea lui năprasnică şi aşa mai departe; cum 
adică lut? Niciodată! 

Tokitada râse până când caleaşca lui începu să se clatine. 

— Of, Bamboku, am vrut doar să văd cum o să răspunzi. 
Eşti de tot râsul, aşa cum gâfâi şi te zbuciumi până când nasul 
ăla al tău se face şi mai roşu! Dar ai şi o parte bună. 

— Na, aţi străbătut tot drumul până aici ca să faceţi glume 
pe socoteala mea? 

— Haide, Bamboku, nu te supăra. Pur şi simplu, priveliştea 
nasului tău este de ajuns pentru a face pe cineva să fie cât se 
poate de vesel. Ce spune nevastă-ta în somn despre nasul tău? 

— Mă tem că aţi băut, domnule, chiar înainte să ajungeţi 
acasă la gazda Domniei Voastre? 

— Suntem încă în ziua Anului Nou - şi nu sunt războaie. E 
cea mai bună zi a Anului Nou de mai mulţi ani... Da, şi asta îmi 
aduce aminte: îmi pare rău că am fost plecat atunci când a venit 
omul tău. Cine este bărbatul pe care ai vrut să-l întâlnesc? 

— Desigur că ai auzit de el. Se numeşte Kichiji, negustorul 
de aur din nord-est. 

— Da, am auzit de el. 

— Am băgat de seamă câteva lucruri care mă fac să cred 
că e aici şi pentru altceva, nu doar pentru negoţ. Am bănuieli că 
Hidehira îl trimite încoace să iscodească şi m-am gândit că ar fi 
bine să vă uitaţi mai cu luare-aminte la el. 

— Ah, despre asta era vorba, carevasăzică? Mai stă acest 
Kichiji în capitală? 

— Pleacă mâine, dimineaţa devreme, spre nord-est, aşa 
spune. M-am gândit să îl conduc. 

— Grozav! O să fiu şi eu acolo... Daro să mă duc deghizat, 
nu uita asta. 

Şi, cu aceste cuvinte, Tokitada trase perdelele caleştii. 

A doua zi de dimineaţă, Nas-Roşu îl întovărăşi pe Kichiji 
până la una dintre porţile oraşului, unde o gloată uriaşă de 
bărbaţi şi de femei se adunase să-şi ia rămas-bun de la el. 

— Da, mă voi întoarce în scurtă vreme - peste doi sau trei 
ani, spuse Kichiji din şaua lui, mulţumind cu două-trei cuvinte şi 


cu câte o plecăciune fiecărui om care venise să-i ureze drum- 
bun. Veţi face ca despărţirea să-mi fie şi mai grea dacă veniţi şi 
mai departe, de aceea, daţi-mi voie să vă spun bun-rămas aici, 
dorindu-vă toate cele bune. 

În cele din urmă, Kichiji începu să urce dealul, iar 
mulţimea se risipi treptat. Servitorii, grăjdarii şi caii de povară îl 
aşteptau mai încolo. Deodată, Kichiji auzi pe cineva din spatele 
lui, de la poalele dealului, strigându-l să se oprească. Omul îl 
ajunse în sfârşit din urmă sus pe coastă. | se tăiase răsuflarea şi 
nu era în stare să mai scoată un cuvânt. 

Kichiji se întoarse. 

— Tu m-ai strigat? întrebă el nedumerit, holbându-se la 
flăcăul cel mic care se înclinase înaintea sa ca un cerşetor. Nu 
ştiu cine eşti. Nu te-am văzut niciodată în viaţa mea. De ce mi 
te-ai pus în cale? 

— Da, da, trebuie să mă ierţi pentru că te-am făcut să 
întârzii... Eu... Eu sunt Asatori, un nimeni din cocioabele de pe 
Uliţa Negustorilor de Boi. 

— Nu cumva mă iei drept altcineva? Cine anume mi-ai zis 
că eşti? 

— Stau pe Uliţa Negustorilor de Boi, în mahala; acolo stă şi 
un rotar pe care îl cheamă Ryozen... lar în această dimineaţă, i- 
am auzit pe el şi pe soţia lui plângând atât de tare, încât m-am 
dus să văd ce se întâmpla şi am descoperit că un tâlhar de 
femei şi de copii, pe nume Şarpele, o luase cu sila pe singura lor 
fiică, Asuka... Erau distruşi. 

Kichiji se întoarse în şa. Se părea că începuse o vânzoleală 
printre oamenii din alaiul său. Aceştia încercau să oprească o 
fată care ţipa. 

— Asatori, salvează-mă! Asatori! 

— Tu eşti, Asuka? Aşteaptă! Voi avea grijă de tine! 

Asatori se ridică în picioare, îi făcu un semn cu mâna, apoi 
se agăţă de şaua lui Kichiji, implorându-l fierbinte. 

— Gata cu tâmpeniile, păpuşarule! şuieră Şarpele, 
croindu-şi drum printr-un pâlc de însoțitori şi înşfăcându-l pe 
Asatori de guler. Cum îndrăzneşti să spui că am luat-o cu sila? 
Se pare că nu ştii că tatăl ei e bolnav de mult timp şi că eu i-am 
tot împrumutat bani. El şi soţia lui m-au implorat să fac ceva 
pentru copilul lor, pentru că nu o mai pot creşte. Chit că nu am 


făcut nici o afacere, m-am rugat de acest domn de aici să o ia şi 
pe ea cu el... Cum îndrăzneşti să te amesteci? 

Asatori nu avea nici puterea, nici curajul de a face faţă 
braţelor noduroase ale Şarpelui, care îi înşfăcară cu furie trupul 
plăpând şi îl ridică de la pământ. Tot ce putea face Asatori era 
să dea neputincios din picioare, lovind aerul. 

— Îţi voi plăti eu banii înapoi, icni el. Ţi-i voi înapoia eu 
cumva. 

— Mincinosule, nădăjduieşti să îţi dau crezare? Du-te 
acasă! Cum îndrăzneşti să te vaieţi şi să îi întârzii plecarea 
acestui domn? adăugă Şarpele, amenințând să-şi azvârle jos 
victima. 

Îngrijorat, Kichiji se aplecă peste şa. 

— E de ajuns, Şarpe. 

— Dar, stăpâne, nu se potoleşte. 

— Nu, Şarpe, dă-i drumul copilei. Nu vrem să facem rău 
nimănui. Ţi-am spus, nu-i aşa, că nu trebuie să o iei cu sila? 

— Banii pe care i-am împrumutat tatălui ei bolnav nu sunt 
mulţi, dar oamenii ăştia nu sunt în stare nici să îl hrănească pe 
copil, prin urmare, am vrut să-i ajut. 

— Nu-i nimic, dă-i drumul. Nu sunt un căpcăun. 

Asatori se înclină din nou în faţa lui Kichiji, apoi îi făcu un 
semn Asukăi, care alergă spre el şi i se aruncă la piept, 
suspinând. 

— Nu mai plânge, o mângâie Asatori, ştergându-i lacrimile 
de pe obrajii murdari, nu mai plânge, Asuka. Nu trebuie să-ţi fie 
teamă. Hai să mergem acasă. 

O feţişoară mică, strălucind de fericire, ridică privirea spre 
el, şi încercă un zâmbet sfios. Kichiji şi alaiul său plecaseră deja. 

Ţinându-se de mână, cei doi începură să coboare dealul. 
De-abia dispărură în zare, că doi călăreţi ieşiră din pădurile de 
pe vârful dealului şi porniră în jos, spre capitală. 

— Bambolku, ăsta era omul? strigă Tokitada. 

— Da... 

— Ăsta a fost acel Kichiji despre care vorbeai? 

— Da. Ce părere ai? 

— Nu e nimic necurat cu el, din câte văd. Faţă de alţi 
negustori, e ceva mai cumsecade. E mai şi decât tine, nu-i aşa? 
— Decât mine?... Aveţi un ochi ager, domnule! râse 

Bamboku. 


— Sau, cel puţin, are mai multă inimă decât tine, Nasule. 
Nu prea înţeleg oricum de ce l-a lăsat pe ticălosul ăla să o 
cumpere pe fată, dar, cel puţin, a dat dovadă de un pic de inimă 
dacă a lăsat-o să plece. 

— Şi crezi că eu nu aş fi făcut asta, nu-i aşa? 

Tokitada izbucni în râs, dar nu răspunse. 

— Asuka... Asuka. Un nume frumos, îşi spuse el în sine. Nu 
e de mirare că Şarpele a pus ochii pe ea... E de necrezut ce flori 
răsar din mlaştina mahalalelor. 


Capitolul XXXVIII 
Trei vise 


Tokitada se trezi a doua zi dis-de-dimineaţa. Caleaşca lui 
şi un alai numeros de luptători şi de grăjdari îl aşteptau la uşă, 
unde apăru în toată fala veşmintelor de la Curte. Un echipaj se 
opri deodată la o poartă de la Rohuhara; iar Tokitada trimise un 
mesaj care să anunţe sosirea lui şi să se intereseze dacă 
stăpâna era pregătită. O caleaşcă elegantă, de doamnă, stătea 
în aşteptare în faţa porticului; ciucuri de purpură îi atârnau de 
pe jaluzele; nici măcar o fărâmă de praf nu se vedea pe 
suprafaţa şi pe acoperişul lăcuit vesel al acesteia; ornamentele 
de aur şi argint, cu gravuri subţiri ca aţa, înfăţişând păsări 
diafane şi fluturi, străluceau orbitor. Mai strălucitoare decât 
însăşi caleaşca erau însă cele două siluete care se apropiară de 
portic printr-o galerie deschisă, înconjurată de un stol gălagios 
de servitoare. 

— Îmi pare rău că te-am făcut să aştepţi, Tokitada, spuse 
Tokiko, care era însoţită de fiica ei de şapte ani. 

— Ah, Tokiko, abia te-am recunoscut, în toată frumuseţea 
ta. 

— Nu apuc să fac prea des vizite la Palatul Mănăstire. Şi, 
în afară de asta, acum e primăvară. 

— Arăţi minunat, într-adevăr! Sunt sigur că nimeni nu are 
nimic împotriva faptului că te-ai împodobit atât de potrivit 
împrejurării - ba chiar mai mult. Pot să spun că sfatul meu a dat 
roade? 

— Încetează să mai râzi de mine. Servitoarele se uită la 
noi şi abia îşi înăbuşă hohotele. 

— Lasă-le să râdă. Nu văd de ce vouă, femeilor, vă e 
teamă să râdeţi. Femeile serioase ca Doamna Ariko sunt prea 
mult pentru mine. Nu trebuie să te lăsăm să te iei după ea. Nu-i 
aşa, Tokuko? spuse Tokitada, mângâind părul strălucitor al 
nepoatei. Prinţesă, vino să mergi cu mine în caleaşcă, iar eu am 
să-ţi spun poveşti. 

În timp ce Tokitada se apleca să-şi ia în braţe nepoata, 
fetiţa se ascunse pe după fustele mamei şi ridică pe furiş 
privirea spre el, clătinând din cap. Servitoarele care se aflau prin 
preajmă râseră în hohote, în timp ce Tokiko îşi ridica fiica în 
braţe şi urca în caleaşca ei. 


Caleaşca lui Tokitada o urmă pe a lui Tokiko, continuându- 
şi drumul pe o cărare mărginită de arbori, împreună cu alaiurile 
lor. 

Tokiko ieşea arareori din Rokuhara; ori de câte ori o făcea, 
totuşi, o însoțea de fiecare dată un pâlc numeros de luptători. 
De atâţia ani, se ocupase numai de nenumăraţii ei copii - nouă, 
se tot minuna ea în sine. Soţul ei era în floarea vârstei, iar 
Tokiko însăşi trecuse de patruzeci de ani. Şi cu un soţ vesel, 
căruia îi alunecau ochii, Tokiko începuse să-şi dea seama că 
trebuia să aibă grijă de ea însăşi, să nu îmbătrânească prea 
repede. Aventura lui Kiyomori cu Tokiwa, care se întâmplase cu 
un an în urmă, o învățase o lecţie amară şi îi stârnise multe 
suferinţe. Se rugase adeseori pe atunci ca el să nu mai fie atât 
de râvnit, să nu se mai întâmple astfel de aventuri... 

În legănatul caleştii, mintea lui Tokiko fu cuprinsă de 
gânduri amare - încrederea în farmecele ei dispărea. Pentru un 
bărbat, oţelit de viaţă şi de înţelepciune, era vârsta potrivită 
pentru fapte, pentru lucruri mari; sosise clipa când ea trebuia 
să-i facă faţă unui copil neascultător, ajuns în puterea vârstei. 

Caleaşca lui Tokiko se hurducă, oprindu-se deodată, iar ea 
descoperi că şi caleaşca lui Tokitada era oprită deja, după a ei. 

— Tokiko, ridică-ţi jaluzelele şi aruncă o privire în jur. 

— Unde... unde suntem acum? 

— Pe Drumul al Optulea de la Soare-Apune, pe malul 
celălalt al râului faţă de Rokuhara, la cătunul Shimabara din 
Mibu. Acolo se află râurile Kamiya şi Omura... Mai la miazăzi poţi 
vedea râul Yodo. E o privelişte grozavă, nu-i aşa? 

— Ce te-a făcut să mă aduci încoace, în acest loc atât de 
ocolit? Nu am pornit cumva în direcţia opusă Palatului? 

— Nu, nu ocolim prea mult... Ascultă, Tokiko, priveşte şi tu 
miile de oameni care lucrează acolo! 

— Ce fac? 

— Construiesc drumuri noi. Îi vezi pe oamenii aceia care 
sapă, cară pământul şi îşi văd de treaba lor? Auzi sunetul acela 
abia simţit din depărtare? Aceia sunt zidarii şi tâmplarii şi alţi 
meşteri care muncesc. În şase luni, nu vei mai recunoaşte acest 
loc. 

— Şi ce construiesc ei aici? 

— Conace şi palate. Aici va răsări din nimic un orăşel - de 
fapt, un oraş mai mic într-unul mai mare, o cetate Heike cu totul 


grozavă! 

— Rokuhara nu mai este îndeajuns? 

— Rokuhara este prea înghesuită acum. Sunt sigur că 
Kiyomori se gândeşte la viitor şi nu se ştie unde va ajunge un 
om cu înzestrările lui. Fără îndoială, e născut pentru a fi mare, 
iar tu eşti soţia lui. Nu uita asta, Tokiko. 

— Tokitada, tu chiar crezi că asta m-ar face fericită? 

— Eşti femeie, iar eu cred că ai avea toate motivele să te 
bucuri că ai de soţ un astfel de bărbat. 

— E o prostie, Tokitada, Rokuhara mi se potriveşte de 
minune. Toate astea o să însemne şi mai multe nenorociri pe 
capul meu. Mi-aş dori să-l sfătuieşti să se oprească. 

Spre nedumerirea lui Tokitada, Tokiko îşi trase 
nerăbdătoare storurile caleştii. El se străduise în a o aduce aici, 
încredinţat că va fi încântată, iar acum începu să se întrebe 
dacă nu făcuse decât să dea peste un alt motiv de certuri în 
casă. 

Tokitada scoase un oftat: 

— Femeile astea, nu le pot înţelege. Sunt mai lacome 
decât bărbaţii, mai încăpăţânate, şi totuşi, nu sunt în stare să 
preţuiască lucrurile care au cu adevărat însemnătate. 

Cele două trăsuri se apropiară în curând de Palatul 
Mănăstire, de-a lungul canalului de pe Drumul al Optulea. 

Anul trecut, sora mai tânără a lui Tokiko, Shigeko, dăduse 
naştere celui de-al treilea fiu al lui Goshirakawa, cel care 
abdicase - Prinţul Noribito - şi o implorase de mai multe ori pe 
Tokiko să vină şi să-l vadă pe Prinţul nou-născut. Şi totuşi, 
eticheta o împiedicase pe Tokiko să îndeplinească dorinţele 
surorii, ei până când chiar fostul Împărat îi trimisese o invitaţie. 

— Cât de plictisitor..., oftă Tokitada în timp ce aştepta. 

Venise cu Tokiko numai în calitate de însoțitor oficial al ei 
şi nu i se permisese intrarea în apartamentele interioare, de 
unde îi ajungeau în urechi voci şi râsete. Ţipetele ascuţite ale 
unui bebeluş îl făcură pe Tokitada să tresară şi să se gândească 
deodată că el însuşi era unchiul micului Prinţ. Era un gând 
năucitor. Nimeni nu ar fi putut bănui... ca ei să ajungă înrudiţi cu 
casa imperială. Ce ar fi spus tatăl său, un aristocrat sărăcit, 
dacă ar fi fost în viaţă? Gândurile lui Tokitada se întoarseră spre 
copilăria lui. Fuseseră atât de săraci, încât el se văzuse silit să 
se apuce de luptele cu cocoşi pentru a vedea dacă nu poate 


câştiga un bănuţ din rămăşaguri... Gândurile lui dădură năvală 
spre viitor: putere, slavă, o măreție care să o întreacă pe aceea 
a familiei Fujiwara! Răsunetul râsetelor surorilor lui îi întrerupse 
încă o dată visele. Fericire - da, fericire! - dar câtă diferenţă 
între a lor şi a lui. . 

Insuşi fostul Impărat stărui ca Tokiko să rămână cu ei la 
cină, iar în scurt timp, Tokitada li se alătură. Fostul monarh o 
trase pe fiica lui Tokiko spre sine, alintând-o: 

— Se spune că fetele seamănă cu taţii lor, iar băieţii cu 
mamele, iar mititica asta pare să semene cu Kiyomori. 

Încântarea lui Tokiko era fără margini, în timp ce îl privea 
pe fostul Impărat mângâind-o pe Tokuko şi repetând din clipă în 
clipă: 

— Ce drăguță e, ce copil drăgălaş! 

Simţea că nimic nu poate măsura onoarea acestor 
cuvinte. 

— Tokiko, câţi copii ai tu? se interesă gazda ei regală. 

Tokiko răspunse chicotind de râs: 

— Atât de mulţi, încât abia îi pot număra. 

— Mai mulţi fii decât fiice? 

— Mai multe fiice. 

— Şi a câta este mititica asta? 

— A treia dintre fiicele noastre. 

— Aşadar, ai atât de mulţi copii, încât nu ti-i mai aminteşti 
bine. Atunci, cu siguranţă că n-o să te superi dacă fetiţa va veni 
să locuiască la mătuşa ei, nu-i aşa? întrebă fostul Impărat 
Goshirakawa, zâmbind. Ţi-ar plăcea asta, nu-i aşa, mititico? 

Fetiţa păru că izbucneşte în plâns; desprinzându-se de 
braţele lui Goshirakawa, se întoarse în fugă spre mama ei. 

— După cum vedeţi, Maiestatea Voastră, e doar un copil. 

— Aşa este, dar trebuie să vină să-şi viziteze des mătuşa, 
să se obişnuiască. lar după aceea, va veni să stea aici, nu? 

Apoi, Goshirakawa îşi întoarse privirile spre Tokiko, 
punându-i întrebări politicoase despre ea, despre familia ei şi 
viaţa de la Rokuhara; vorbi cu ea despre Kiyomori - despre 
calităţile şi defectele lui - şi îi vorbi în termeni încurajatori 
despre viitorul soţului ei. Tokiko fu atât de fermecată de fostul 
Impărat încât, fără să vrea, ajunse în curând să se încreadă în 
el. Cu felul lui de a fi plin de bunătate, acesta izbuti să o facă să 
mărturisească o parte dintre nemulţumirile pe care le nutrea 


împotriva soţului ei. Fără să-l vorbească de rău pe Kiyomori, 
alese doar acele cuvinte pline de înţelepciune care o mulţumeau 
în cea mai mare măsură, spunând: 

— Nu, nu este un lucru uşor pentru o femeie să fie 
căsătorită cu un bărbat atât de dăruit cu calităţi... Pe de altă 
parte, ai fi cât se poate de nefericită cu un soţ nevolnic. 

— Nu, sunt încredinţată că un om obişnuit, lipsit de 
strălucire, care stă acasă şi îi arată puţină preţuire soţiei lui, mi- 
ar plăcea mult mai mult. 

— Da, el este un bărbat cât se poate de aprig, mânat 
mereu de visele lui. 

— Da, întocmai, încuviinţă Tokiko. 

— L-ai putea încuraja să se îndrepte mai mult spre religie. 
Greşeala lui Kiyomori stă în obiceiul lui de a batjocori credinţele 
oamenilor şi în nepăsarea aceea a lui, parcă nu s-ar teme de 
nimic. 

Cu cât fostul Împărat zugrăvea mai bine defectele soţului 
ei, cu atât cucerea mai mult prețuirea lui Tokiko. Când fu 
pregătită să plece, Goshirakawa descoperise deja câte ceva 
despre gusturile lui Tokiko şi îi oferi o bucată de pânză, rară şi 
frumoasă, rugând-o să-şi repete vizita. 

In aceeaşi seară, Bamboku sosi în curtea cu trandafiri şi 
descoperi că Kiyomori era deja acolo cu Michiyoshi, căpitanul de 
pirați, care fusese angajat cu un an în urmă la Rokuhara, ca 
slujitor al lui Kiyomori. 

— Am terminat-o, stăpâne, spuse Michiyoshi, desfăşurând 
o hartă mare şi aşezând-o în faţa lui Kiyomori. 

Anumite părţi ale hărţii - coasta şi porturile Chinei - erau 
desenate pe ghicite; căile Mării Interioare erau şi ele abia 
întrevăzute. 

Kiyomori se aplecă nerăbdător peste hartă. 

— Asta e? Vino mai aproape, Bamboku, şi cerceteaz-o şi 
tu. 

— Michiyoshi, cu care port din China aţi făcut negoţ? 

— Nu a fost vorba de un singur port. Totul era la cheremul 
vântului şi al curenților. 

— Ce ne poţi spune despre Marea Interioară? 

— Nu am fost niciodată pe acolo, pentru că nu are porturi 
bune. 

Kiyomori arătă patru-cinci puncte de pe hartă. 


— Ce e cu astea? 

— Sunt îndeajuns de mici să ancoreze în ele doar bărci de 
pescuit şi vase nu prea mari. 

— Ceva mai departe, aşadar? 

— Curenţii din afara porturilor sunt trădători. Dacă vasele 
ar putea ajunge în Portul Kumano, acolo există bune porturi 
naturale printre insulele din zonă. În orice caz, uriaşele corăbii 
ale chinezilor nu ar încăpea nici măcar acolo. 

— Ce păcat, oftă Kiyomori, ridicând privirea. Acum cinci 
sute de ani, când trimişii noştri se duceau la Curtea T'ang, 
comorile Chinei se revărsau asupra ţării noastre. Acelea erau 
zile de slavă!... 

— Mai bune decât cele de acum? 

— Desigur. Poate crezi că nu spun bine, dar ţara noastră 
era mai înfloritoare în urmă cu cinci sute de ani, cultura noastră 
era mai sclipitoare, dascălii noştri de religie mai înţelepţi, mai 
pioşi, iar oamenii se bucurau de mai multă pace. E ciudat că nu 
am făcut nici un pas înainte. Am rămas pe loc timp de cinci sute 
de ani. 

— Şi care credeţi Domnia Voastră că e motivul? 

— Ne-am lăsat să ne adâncim într-o mlaştină. Căile 
veştilor proaspete sunt înfundate - aşa au fost de secole întregi, 
de când tronul a încetat să mai trimită ambasadori spre Curtea 
T'Ang. Ce părere ai, Nas-Roşu? râse Kiyomori, apoi se îndreptă 
repede, Bamboku, voiam să spun. Acum, domnule Păzitor al 
Râului Kamo, nu fi mulţumit de titlul tău. Va urma să păzeşti 
unul dintre cele cinci porturi ale Mării Interioare şi vei trimite în 
China un vas după celălalt, mă înţelegi. 

— Da, îmi voi pune în joc întreaga avere pentru asta. 

— Când începem? Care port ar trebui să fie primul? 
întrebă Kiyomori. 

— Ce ziceţi de portul Kanzaki de la gura râului? 

— Nu e bun, din cauza dunelor de nisip. 

— Muro? 

— Prea îngust. 

— Ei bine atunci, care? 

— Owada (Kob6). Am trecut pe lângă el de multe ori cu 
barca, pe când eram copil. Proprietăţile tatălui meu erau de-a 
lungul acelei coaste. Şi ale mele sunt tot acolo, iar eu trec 
adeseori cu barca pe lângă Owada... Şi, ori de câte ori încercam 


să tragem la țărm, vânturile puternice şi portul greu de la 
Owada ne dădeau bătăi de cap. Chiar şi pe vremea când eram 
copil obişnuiam să mă întreb ce s-ar putea face în privinţa 
portului de acolo. 

Bamboku se holbă la Kiyomori, năucit. 

— Cum, Domnia Voastră obişnuiaţi să aveţi astfel de 
gânduri în copilărie? 

— Hmm..., cam de la douăzeci şi ceva de ani, pentru că, 
Bamboku, gândeşte-te doar la faptul că..., îi vorbi Kiyomori lui 
Nas-Roşu cu glas apăsat, de-abia acum îţi pot oferi un rang la 
Curte - un lucru pe care nu l-aş fi crezut cu putinţă acum câţiva 
ani. Şi cine era Kiyomori pe când era tânăr? Un războinic, 
disprețuit de aristocrați! Un câine de pază, copilul umilit al 
familiei Heik€... De unde aş fi putut şti atunci ce îmi stătea 
înainte? Eram tânăr - deşi călcat în picioare, zdrobit, eram 
hotărât să trăiesc. 

— Da, îmi amintesc zilele acelea. 

— Păi da, ai face bine să-ţi aminteşti, Bamboku. Şi tu erai 
un nimeni la Curte, la rândul tău. lar nădejdile şi visele tinereşti 
nu aveau nici o şansă să crească, decât prin răscoală sau prin 
tâlhărie... Şi de aceea, ori de câte ori treceam pe mare pe lângă 
Owada, cu tatăl meu, visam la ziua în care voi reteza o parte din 
dealul acela şi voi vedea o flotă întreagă ancorată în port, iar 
portul devenit în timp o cetate înfloritoare, spre care să se 
îndrepte toate vasele din China. La asta visam în timp ce 
stăteam cu privirea pierdută în largul mării. 

Nas-Roşu, care asculta cu luare-aminte, spuse: 

— Acum văd că am greşit. Am crezut că e doar un plan 
îndrăzneţ care ţi-a trecut prin cap în ultima vreme. 

— Nu, m-a însoţit timp de douăzeci de ani. Trăieşte-ţi 
visele cât timp mai eşti tânăr, Bamboku. Ale mele, precum vezi, 
încep să prindă viaţă. Aceasta este fericirea, o fericire aproape 
de neîndurat pentru mine... Bănuiesc eu că şi voi, ceilalţi, aţi 
crezut că era doar un plan nebunesc, nu? 

Kiyomori se lăsa arareori atât de mult în voia amintirilor; 
acum roşise până la urechi, ameţit de planurile lui. Lui 
Bamboku, care şi-l amintea pe Kiyomori cel de acum un an - cel 
îndrăgostit de Tokiwa - îi venea cu greu să creadă că se uită la 
acelaşi om. Kiyomori împături harta, în timp ce servitorii 
începuseră să aducă vin şi tăvi cu mâncare; alţi bărbaţi ai 


familiei li se alăturară pentru băutura şi veselia care urmară. 

Kiyomori goli mai multe cupe la rând, privindu-le pe 
dansatoare printr-o ceaţă trandafirie - pentru el, tobele de mână 
care vibrau răsunau precum clocotul mării. 

Între timp, o caleaşcă intră în linişte pe poartă, iar din ea 
cobori Tokiko, împleticindu-se, ţinând-o în braţe pe Tokuko, care 
dormea adânc. 

Kiyomori părăsi cântecele şi dansurile şi porni de-a lungul 
unui coridor până în odăile lui Tokiko. Soţul ei era într-o stare de 
spirit neobişnuit de prietenoasă, şi nu doar pentru că băuse, 
băgă de seamă Tokiko. Mai însufleţită şi ea decât de obicei, ea îi 
povesti iute toate întâmplările din acea zi. 

Prima întrebare a lui Kiyomori fu: 

— Ce mai face Prinţul cel mic? 

— Creşte frumos şi seamănă atât de mult cu tatăl lui. 

— Hm... Cum îi merge lui Shigeko? 

— Şi Înălțimea Sa este bine, sănătoasă, îl îndreptă Tokiko 
pe Kiyomori, cu un zâmbet cuceritor. 

— Ai vorbit mult cu Maiestatea Sa? Ţi-a spus ceva? tot 
întrebă Kiyomori. 

— Da, a fost cât se poate de bun cu noi şi m-am simţit 
adânc onorată de grija cu care întreba de familia noastră şi cu 
care vorbea despre tine. 

Kiyomori cercetă chipul lui Tokiko, în timp ce aceasta tot 
vorbea. Îşi dădu seama că monarhul care abdicase făcea tot ce-i 
stătea în putinţă pentru a-i atrage pe Kiyomori şi întreaga 
familie Heiké, pentru a câştiga sprijin militar. Şi totuşi, Tokiko 
pălăvrăgea la nesfârşit despre farmecul Maiestăţii Sale, despre 
blândeţea lui, despre bunătatea lui. 

În cele din urmă, Kiyomori îşi înăbuşi un căscat. 

— Mă bucur că ai petrecut o zi plăcută, spuse el, îţi face 
bine să mai ieşi din casă. Mâine va fi sfat la Curte, de aceea va 
trebui să plec devreme, spuse el şi se ridică, pregătindu-se să 
plece. 

— Ah, mai rămâi şi vorbeşte puţin cu mine, îl rugă Tokiko. 

— Mai ai ceva să-mi spui? 

— Da, aţipisem în caleaşcă, în drum spre casă, şi am avut 
un vis cât se poate de neobişnuit. 

— Un vis? 


— Sau poate că nu a fost un vis... 

— Ce prostie! 

— Chiar dacă a fost sau nu un vis, a fost cât se poate de 
neobişnuit. S-a întâmplat chiar pe când treceam peste Podul 
Gojo. Tokuko era adormită în poala mea, şi poate că aţipisem şi 
eu în timp ce o vegheam, pentru că mi s-a părut deodată că 
trăsura trecea printre nori; nu se mai auzea câtuşi de puţin 
hurducăiala roţilor; în schimb, se auzea bătaia valurilor... M-am 
uitat pe geam, şi se părea că de jur-împrejurul meu nu era decât 
marea, pe deasupra căreia părea că plutesc. M-am întrebat 
încotro mă ducea caleaşca şi am scos un țipăt în somn, şi ce 
crezi? - în loc de boi, am văzut o pereche de vulpi care mergeau 
agale în faţa trăsurii! Şi apoi, în faţa ochilor mei au răsărit 
marginile unei insule frumoase, precum crestele paradisului; un 
curcubeu uriaş cuprinsese tot cerul, iar o voce a răsunat 
deasupra mea - ltsuku-shima, Itsukushima, a spus ea. Apoi, 
vulpile au dispărut, şi m-au trezit vuietele valurilor şi un cântec 
de harpă. 

— Te-ai trezit? 

— Chiar şi după ce mă trezisem de tot, mai auzeam 
muzică şi o voce din nori spunând: ltsuku-shima. O pot auzi 
chiar şi acum! Întocmai ca în caleaşcă, în timp ce mă îndreptam 
spre casă! 

— Îmi poţi lămuri acest vis? 

— Îţi aminteşti de întâmplarea aceea - pe când aveai 
treizeci de ani, cred - când aveai nevoie de piei de vulpe pentru 
armura ta, şi ai plecat la vânătoare? S-a întâmplat în anul de 
după povestea cu Chivotul, pe când trebuia să te ţii departe de 
Curte. 

— A, da, îmi amintesc. 

— Îmi aminteşti că ţi s-a făcut milă de vulpile acelea, nu ai 
vrut să tragi în ele şi ai venit acasă cu mâna goală? 

— Cât de bine îţi aminteşti toate astea! 

— Nu ţi-am spus asta niciodată, dar de atunci am ţinut 
lăuta pe care ţi-a trimis-o Shinzei în altarul nostru închinat Zeiţei 
Muzicii, pentru că vulpile sunt vestitorii ei şi lăuta este 
instrumentul ei drag. 

— A fost o idee bună. Nu e o plăcere să ni-l amintim pe 
Shinzei, deşi sunt sigur că spiritul lui este încântat de ofranda ta 
adusă zeilor. 


— Aşadar visul este, cred eu, un semn că vulpile pe care 
le-ai cruțat ne străjuiesc casa. Nu crezi că vestitorii zeiţei au 
venit să ne amintească de faptul că ar trebui din când în când să 
îl onorăm pe zeul clanului Heike, la Itsuku-shima? 

— Zeul clanului nostru îşi are templul la ltsuku-shima? 

— Aşa spune mama ta vitregă. Bunicul tău, ca şi tatăl tău, 
ale cărui pământuri se întindeau pe acolo, s-au dus de mai 
multe ori în viaţa lor la ltsuku-shima, să se roage. 

— Da, ai mare dreptate. Aşa a fost. 

— În pofida a două războaie, nu ni s-au întâmplat 
nenorociri prea mari - de fapt, nu doar că totul ne merge bine, 
dar, între timp, Shigeko a devenit mama unui prinţ, iar mie nu- 
mi vine să cred că toate astea ne vin doar din noroc. Mi-aş dori 
ca tu să le arăţi un pic de preţuire zeilor şi, precum tatăl tău, să 
faci din când în când un pelerinaj până la altarul clanului nostru. 

— Hmm... adică la Isuku-shima? 

— Da, la Itsuku-shima. 

— Bine, o să încerc să ajung acolo în acest an. 

Kiyomori, care de obicei devenea răutăcios ori de câte ori 
mama lui vitregă începea să-l mustre pentru lipsa lui de 
cucernicie, o uimi pe Tokiko: încuviinţase foarte repede. 

— E adevărat? îl întrebă Tokiko, neîncrezătoare. 

Kiyomori nu se putea opri din râs văzând chipul lui Tokiko. 
Vedea prin ea ca prin sticlă, dar, din când în când, era gata să 
joace rolul soţului prostănac, încuviinţând tot ce spunea ea. Da, 
o credea în privinţa visului; va face tot ce dorea fostul Impărat; 
va încerca să fie un supus credincios şi un soţ bun. Totul urma 
să se întâmple după cum spunea ea. 

— Nu, nu voi mai glumi pe seama credințelor şi făgăduiesc 
că mă voi duce într-un pelerinaj la ltsuku-shima în acest an, fără 
greş. Îţi făgăduiesc asta - ba nu, mă jur chiar acum. 


Capitolul XXXIX 
Asatori doctorul 


Asatori ieşi din casa lui Momokawa şi porni vesel să 
coboare dealul. Trecuse un an de când îi dusese scrisoarea lui 
Mongaku medicului Momokawa şi fusese acceptat ca ucenic. Mai 
erau mulţi alţii care învățau sub îndrumarea lui Momokawa, dar 
stăruința lui Asatori şi învăţămintele pe care le adunase 
îngrijindu-i pe nenumăraţii bolnavi pe care îi găsise în mahalale 
îl ajutaseră în studiile sale - disecţie, fiziologie, ştiinţa plantelor 
şi alte cunoştinţe începătoare de medicină, aduse din China. 
Dacă Asatori s-ar fi întors la curte, să redevină muzician, vocaţia 
lui i-ar fi adus onoruri şi un trai bun, dar în viaţa pe care o 
alesese, o viaţă de sărăcie printre nevoiaşi, găsea o bucurie 
care nu i-ar fi fost cunoscută de la Curte. Deşi pe jumătate mort 
de foame în cea mai mare parte a timpului, ceva din noua viaţă 
dădea culoare obrajilor lui supţi. 

Peste tot prin capitală, arborii de paulownia erau din nou 
în floare, iar Asatori oftă, uitându-se la ei. Din clipa în care aceşti 
arbori îşi scuturau florile purpurii şi până toamna, molimele 
cuprindeau mahalalele. In anumiţi ani se arătau mai grozave 
decât în alţii; chiar acum învăţa despre îngrozitoarea dizenterie, 
pentru care nu fusese descoperit nici un leac până acum, deşi 
nenorocirile provocate de ea erau atât de bine cunoscute. Atât 
săracii, cât şi bogaţii erau loviți, iar cei care se molipseau nu 
puteau face nimic decât să moară, până când molima trecea de 
la sine. Mii de locuitori ai capitalei muriseră din cauza ei anul 
trecut, până când veniseră primele înghețuri. Asatori se rugă să 
nu se întâmple acelaşi lucru şi în acest an, pentru că ultima 
molimă secerase a treia parte dintre locuitorii Uliţei Negustorilor 
de Boi. 

— Asuka, ce faci aici? întrebă Asatori uimit, în timp ce se 
apropia de Drumul al Şaselea. Un paulownia plin de flori creştea 
lângă gardul izlazului de lângă Uliţa Negustorilor de Boi. O fată 
tânără îl aştepta sub copac. 

— In sfârşit, Asatori, strigă Asuka alergând spre el şi 
izbucnind în lacrimi, în timp ce îi înşfăca mâna întinsă. 

— Ce-ai păţit, Asuka? Mă aşteptai să vin acasă? 

— Da... 

— A mai trecut pe aici Şarpele? 


— A venit din nou astăzi şi a strigat la noi, spunând că de 
această dată tot mă va lua. De aceea am fugit de acasă şi am 
venit încoace. i 

— Nu trebuie să-ți fie frică, o încredinţă Asatori. li voi da 
eu banii înapoi. Dă-mi voie să vorbesc eu cu el, şi sunt sigur că 
n-o să te ia cu sila. 

Cu fiecare cotitură care îi aducea mai aproape de Uliţa 
Negustorilor de Boi, ulicioarele se făceau din ce în ce mai 
murdare. Când ajunseră la casa de lut a rotarului, Şarpele mai 
era încă acolo, ameninţându-i pe cei doi soţi înspăimântați. 
Şarpele era însoţit de o femeie în vârstă, îmbrăcată ţipător, care 
le dădea lămuriri cu o bunătate prefăcută. 

— Nu vreţi să vă petreceţi restul vieţii în cocioaba asta 
păduchioasă, nu-i aşa? Am venit încoace să vă dau nişte sfaturi 
- iar voi o aveţi pe fata aia frumugşică foc. V-aţi gândit vreodată 
la viitorul ei? 

Ryozen şi soţia lui nu dădură semne că ar avea de gând să 
dea înapoi, dar Şarpele îi tot ameninţa: 

— Ei bine, atunci, vreau să îmi daţi chiar acum înapoi 
împrumutul de anul trecut. Fără acel împrumut, Asuka n-ar fi 
fost astăzi aici - ci s-ar fi aflat deja vândută cuiva din nord-est. 
Nu îmi spuneţi că l-aţi uitat! De ce credeţi că v-am dat alţi bani 
după aceea, în primăvara asta? Pentru că mi-aţi spus că era o 
cruzime s-o luăm de acasă dacă e atât de mică. Şi acum am 
venit cu femeia asta, care făgăduieşte s-o înveţe şi s-o facă 
dansatoare. De ce vă plângeţi până la urmă? E mai mult decât 
aţi visat! 

Asatori şi Asuka îşi croiră drum prin mulţimea de vecini 
curioşi, care întindeau gâturile din uşă. Şarpele şi însoţitoarea 
lui părură că devin stânjeniţi la vederea mulţimii care înconjura 
cocioaba. 

— Ne vom întoarce iar. Voi doi, gândiţi-vă mai bine, spuse 
la plecare Şarpele, ameninţător. 

— Şarpele nu dă înapoi. Aţi face bine să aveţi grijă de 
Asuka. Diavolul însuşi vă pândeşte acum, spuse Asatori, 
cercetându-l pe Ryozen, bolnav ca de obicei. V-au mai rămas 
leacuri? De îndată ce le terminaţi, mai trimiteţi pe cineva la 
mine, să vă mai dau, spuse el cu blândeţe, şi după ce-i mai dădu 
câteva sfaturi celui suferind, plecă. 

A doua zi, Asuka apăru acasă la Asatori: 


— Bunule Asatori, iată o podoabă pentru păr, pe care omul 
acela ne-a spus să ţi-o înapoiem. Este a ta? întrebă ea, 
înmânându-i-o lui Asatori. 

Agrafa, lucrată cu mare grijă, din argint şi aur, aproape 
prea de preţ pentru a se afla în mâinile unui muzician de la 
curte, fusese o bijuterie pe care mama lui Asatori i-o dăruise 
când băiatul sărbătorise ieşirea din pruncie. Era folosită pentru a 
prinde podoabele purtate pe cap de muzicienii curţii la ocaziile 
oficiale. Mama lui pusese să i se facă acul de păr vânzându-şi 
puţinele ei obiecte de valoare, pentru a-l putea plăti, şi el era 
unul dintre cele mai preţuite bunuri ale lui Asatori. După ce 
promisese că-i plăteşte înapoi Şarpelui împrumutul pe care 
acesta i-l oferise lui Ryozen, Asatori îl lămurise pe Şarpe să ia 
singurul lucru valoros pe care îl avea. 

— ..„.Ce vorbeşti tu, omul ăla hrăpăreţ a adus agrafa 
înapoi? 

— Da, răspunse Asuka. 

— Mă întreb de ce. 

— Nu ştiu. 

— Dar nu-mi vine să cred că ar face una ca asta, decât 
dacă are de gând să vină din nou. Ar fi mai bine să pui bine 
agrafa, Asuka, dacă mai vine... Eu oricum nu mai am nevoie de 
ea. 

Asuka luă şovăind acul, şi de-abia după ce fata plecă, 
Asatori îl găsi aşezat cu grijă pe cutia în care îşi ţinea el cărţile. 
Ea venise adeseori să-l viziteze după ziua în care o salvase din 
mâinile Şarpelui. În ultima vreme, ajunsese să-şi petreacă mai 
mult timp alături de el decât cu părinţii ei. Asatori, care 
începuse să o îndrăgească, o ajuta să înveţe cititul şi scrisul şi 
era mândru de talentul ei; nu doar că dădea dovadă de dăruire 
la caligrafie, dar se pricepea deja şi la scrierea versurilor. Deşi 
decăzuse până în rândurile săracilor, tatăl Asukăi, odinioară 
slujitor al unui aristocrat ucis după Războiul Hogen, îi dăduse 
fiicei sale puţină educaţie despre purtările unei doamne de la 
Curte. 

În acest an, nu se vedeau semnele niciunei molime, dar 
vremea neobişnuit de rece pentru această lună a anului făcea 
răsadurile de orez şi de grâu să putrezească şi să se ofilească. 
Oamenii vorbeau îngrijoraţi despre recolte proaste şi despre 
foametea care va urma în timpul iernii. 


Într-o zi, Asatori era în drum spre casă de la lecţiile lui de 
medicină. În timp ce se apropie de uşă, o strigă pe Asuka, 
aşteptându-se să o găsească acolo, făcându-i ordine prin casă. 
Şi totuşi, nu se auzi nici un răspuns, iar când trecu de pragul 
locuinţei, descoperi că avea o vizitatoare - pe Yomogi, care se 
uita la el cu o privire duşmănoasă. Se uită în jur căutând-o din 
priviri pe Asuka, şi o găsi stând sfidătoare în mica bucătărie. 
Niciuna dintre cele două fete nu spuse nimic. Urmă o tăcere 
lungă, până când Asatori începu: 

— Sfinte Dumnezeule, ce-i asta! 

Imaginea celor două fete care se luptau cu lacrimile îl 
tulbura. 

— A, Yomogi, iată-te! Nu ne-am văzut unul pe altul de 
ceva vreme, nu-i aşa? 

— Ce mai faci, Asatori? răspunse Yomogi, înclinând 
crispată din cap. Poate că ai aflat deja că stăpâna mea s-a 
măritat cam pe nepusă masă toamna trecută. 

— Da, am aflat, într-adevăr. 

— N-am ajuns să scap prea des de acolo, de când s-a 
întâmplat, pentru că este înconjurată de slujitori ciudaţi şi îi 
place să mă ţină pe lângă ea cât se poate de mult, înţelegi. 

— Ce norocoasă eşti! Dar acesta nu este un loc pentru o 
fată ca tine, deşi aş fi fericit dacă ne-am putea vedea din când 
în când. 

— Sunt sigură că eşti chiar încântat că nu pot veni să te 
văd prea des. 

— Ah, nu este adevărat! se împotrivi Asatori, râzând. 

— Dar înţeleg destul de bine cum stau lucrurile. Văd şi eu 
cu ochii mei. 

— Ce-i asta? Ce vrei să spui? 

— Nimic, chiar nimic. 

Yomogi se întoarse cu spatele şi izbucni în plâns. Asuka 
privise în tăcere până atunci; acum se ridică deodată şi ieşi în 
fugă din casă, în picioarele goale. 

— Asuka! Stai aşa, Asuka, încotro ai pornit? Ce s-a 
întâmplat? 

Asatori se aplecă de la o fereastră şi strigă după ea din 
răsputeri, dar Asuka nu avea de gând să se întoarcă. Asatori, 
încă nelămurit, se întrebă dacă nu cumva Yomogi şi Asuka se 
certaseră în lipsa lui. Doar mai sunt ciorovăieli fără noimă, îşi 


Ap 


spuse el, zâmbind, şi se întoarse la Yomogi. Observă cu uimire 
că aceasta nu mai era copilul pe care îl cunoscuse cu şase luni - 
sau chiar mai mult - în urmă. 

Părea că se schimbase din cap şi până-n picioare - chiar şi 
felul în care îşi purta părul şi îşi ţinea boiul o arăta ca peo 
tânără femeie. Era oare cu putinţă, se întrebă Asatori, ca, la 
şaptesprezece ani, să se trezească că e femeie şi să se prefacă 
în această făptură neliniştită? Apoi, înţelese că era firesc şi îşi 
făcu imputări pentru orbirea lui. Încercă din nou să întrebe: 

— Yomogi, a făcut Asuka ceva să te supere? 

— Nu, chiar nimic, răspunse scurt Yomogi. 

Apoi adăugă: 

— Ba am crezut chiar că e mută, pentru că de-abia a scos 
o vorbă când m-a văzut prima oară. 

— Nu se întâlneşte cu prea mulţi oameni, doar cu vecinii 
din mahalaua asta. E săracă, şi desigur că s-a fâstâcit prea tare. 

— Nu, nu cred că a fost vorba despre asta. 

— Atunci, despre ce era vorba? 

— Se uita la mine de parcă ar fi vrut să plec. Bănuiesc că 
ai de gând să te însori cu ea. Asta vrei, Asatori? 

Asatori rămase cu gura căscată. Ochii lui Yomogi îi căutară 
pe ai lui cu o privire atât de hotărâtă, încât ai lui începură să 
şovăie. Roşi până la urechi, când îşi dădu seama că el fusese 
pricina acestor priviri geloase. Şi totuşi, îl uimea şi gândul că o 
fată atât de tânără precum Asuka putea, de asemenea, să se 
simtă geloasă. Se întrebă dacă Yomogi îl îndrăgise toamna 
trecută, când se purtase de parcă ea ar fi fost un copil. 

— Te-a adus vreo însărcinare anume pe aici? întrebă 
Asatori, schimbând vorba. 

— Nu, vreau să mă sfătuieşti într-o anumită privinţă. 

— Da? se ruşină Asatori, a cărui răsuflare părea să se fi 
prefăcut în icnet. 

— Asatori, mă gândesc să o părăsesc pe stăpâna mea şi 
să vin să locuiesc cu tine aici. Ce zici? 

— Vrei să spui că o vei părăsi pe Doamna Tokiwa? 

— Nu mă încântă gândul că o voi lăsa singură acolo, dar... 

— Dar tu ai fost alături de ea de când i s-au născut copiii, 
nu-i aşa? Mă tem că o să-i lipseşti. 

— Da, şi eu m-am tot gândit. 

— Ce te-a făcut să te hotărăşti că vrei să vii şi să locuieşti 


aici? 

— Nu mi-ai spus tu întotdeauna că viaţa celor nobili şi 
bogaţi e doar spoială? Că nu se pot ridica la înălţimea săracilor, 
printre care o să găseşti bunătate şi blândeţe adevărată? M-am 
tot gândit şi cred că ai dreptate. 

— Dar, Yomogi, nu ai nici un motiv să alegi viaţa asta 
nenorocită, când oamenii de aici fac tot ce le stă în putinţă să 
scape de ea! 

— M-am săturat de viaţa împodobită. Când am văzut că şi 
tu ai lăsat în urmă rangul de muzician al Curţii, pentru că ai 
simţit ceea ce simt eu acum, mi-am dat seama că şi eu, la 
rândul meu, vreau să vin şi să locuiesc aici. 

— Nu, nu vei fi în stare să înduri viaţa asta prea mult, 
după toţi anii ăia de bunăstare. Trebuie să vorbeşti cu stăpâna 
ta şi să o întrebi ce gândeşte, dacă te lasă să pleci. 

— Bineînţeles că o să mă oprească. Vreau să-ţi spun 
adevărul: nu mai înseamnă mult, nu ca înainte. Nu după tot ce 
s-a întâmplat cu Domnul Kiyomori, iar după aceea, s-a măritat 
din nou. Şi, deşi e frumoasă, ăsta e un lucru atât de ruşinos... 

Yomogi crescuse, se gândi Asatori; era o femeie care o 
judeca pe alta. Devenise neîncrezătoare în propria ei stăpână şi 
îngrijorată pentru viitorul ei. Îl tulbura, totuşi, gândul că Yomogi 
îi cerea să împartă acest viitor cu ea. Cum s-o facă să se 
răzgândească? Inima lui Asatori se frânse gândindu-se la sarcina 
care îl aştepta. Dar Yomogi părea mulţumită să fie pur şi simplu 
acolo, tăifăsuind cu el şi nebăgând de seamă că timpul trece. 
Când se lăsă seara, îl ajută să-şi gătească cina modestă şi 
rămase să o împartă cu el. 

— Ar fi mai bine să pleci, Yomogi. 

— Bine, dar de îndată ce stăpâna se va putea lipsi de 
mine, mă vei lăsa să vin încoace, nu-i aşa, Asatori? 

Dar Asatori o amână, spunând: 

— Ei bine, data viitoare când Mongaku va veni în capitală, 
va trebui să îl întrebi şi pe el ce părere are. Nu face nimic 
necugetat înainte de asta. 

O însoţi până la răspântie, apoi se întoarse acasă, unde 
găsi arzând un foc îmbâăcsit. Lumina unei lămpi mici tremura în 
adierea vântului de noapte; ridicând lampa, el o aşeză pe masă 
şi începu să desfacă şireturile manualelor sale medicale, când 
auzi un clipocit în spatele casei; un par de bambus pârâi. 


Întinzându-se peste veranda îngustă, văzu un par pentru uscat 
rufele, atârnat între crengile unor copaci; o umbră măruntă se 
întindea să atârne nişte rufe pe ea. 

— Tu eşti acolo, Asuka? Nu te mai chinui să speli în 
întuneric. Vino încoace, se vede mai bine. 

— Dar dacă termin cu astea, mâine vei avea ceva curat de 
îmbrăcat. 

— Ah, ai fost atât de bună să-mi speli hainele murdare? 

— Am început după-amiază, când a sosit femeia aceea, 
Şi..., spuse Asuka, apropiindu-se cu sfială de verandă. In cele din 
urmă, se aşeză lângă Asatori, sugându-şi uşor un deget. 

— O aşchie? 

— De la stâlp. 

— Stai aşa, lasă-mă să mă uit la ea. 

Asatori îşi întinse mâna după a ei şi şi-o trase aproape de 
ochi. 

— E prea întuneric aici, vino sus, în lumină. 

Luă nişte cleştişori şi încercă să scoată aşchia. Asuka îşi 
lăsase mâna în voia lui şi părea că nu-i pasă de durere. 

— Ah, uite-o - am scos-o. Aşa-i că doare? Uite, 
sângerează. 

— Nu, nu prea mult. 

— Sângerarea se va opri în curând, o alină Asatori, 
sugându-i degetul. 

Asuka izbucni deodată în lacrimi. Asatori o luă de îndată în 
braţe şi o mângâie ca pe un copil mic. 

— De ce plângi, Asuka? o întrebă el. 

— Pentru că sunt fericită, atât de fericită, suspină Asuka. 

— Atunci, încetează să mai plângi. 

— Plâng pentru că nu voi mai putea veni încoace 
niciodată. 

— De ce zici aşa? 

Asuka nu răspunse, iar Asatori o tot legăna în braţe. Bietul 
copil, îşi spuse el, atât de însetat de dragoste, sărman suflet al 
mahalalelor... 

— Asuka, de ce nu ai luat acul pe care ţi l-am dat acum 
câteva zile? Să-l iei cu tine diseară. Să nu te ruşinezi. 

— Vrei tu să mi-l dai mie? 

— Ai putea să-l vinzi, să ştii. Poate să îţi cumperi o rochie? 

— Nu, clătină din cap Asuka. Îşi prinse agrafa în păr şi 


spuse: 

— O voi păstra pentru totdeauna - pentru tot restul zilelor 
mele. 

Acum, că îi revenise veselia, Asuka plecă în cele din urmă 
acasă, iar Asatori se întoarse din nou la cărţile lui. În această 
seară, însă, textul greoi păru cumplit de încâlcit, iar el nu izbuti 
să înţeleagă nimic din ce vedea în faţa ochilor. 

După o săptămână sau două, Asatori, care nu o mai 
văzuse pe Asuka de câteva zile, era în drum spre locuinţa lui, 
când se opri pe la casa lui Ryozen. Rămase încremenit când 
văzu că aici se mutaseră un schilod şi copila lui cocoşată, cu 
cele câteva gioarse ale lor: o tigaie şi un ciubăr de lemn. 

Schilodul spuse cu pizmă: 

— İl căutai pe Ryozen? S-a mutat alaltăieri într-o casă 
frumoasă, în cealaltă parte a oraşului - o casă care nu aduce 
nici pe departe cu cocioaba asta de lut. Din câte am auzit, 
cineva din cartierul plăcerii a venit după fiica lui. Eu nu o am 
decât pe cocoşata asta; nimeni n-ar dori-o nici măcar dacă aş 
da-o de pomană. Eşti doctor, nu-i aşa? Tu ai putea face ceva 
pentru ea, nu? 

In acea noapte, Asatori se aplecă asupra cărţilor, ca de 
obicei, dar de-abia izbuti să înţeleagă ce citea, pentru că faţa 
Şarpelui şi aceea a femeii mai în vârstă continuau să-i apară pe 
cartea deschisă. Era rănit, de asemenea, şi că Ryozen nu venise 
să-şi ia rămas bun. Astfel de întâmplări erau fireşti în mahala, 
unde oamenii soseau dimineaţa şi dispăreau până seara, îşi 
spuse el; nu avea de ce să se simtă aşa cum se simţea. Dar se 
tot gândea la Asuka. Ea nu era copilul lui. Ce putea el să facă 
pentru ea, până la urmă? Ce îl făcea să îi pese atât de mult de 
ea? Fluturi de noapte şi alte gâze zăceau presărate peste masa 
lui şi peste toate cărţile, ispitite de flacără până îşi găsiseră 
moartea. Printre ele erau câteva forme gingaşe, uşoare - ca 
Asuka; altele - creaturi respingătoare - îi aminteau de Şarpe. Ce 
putea el să facă până la urmă, decât să îi doftoricească pe 
bolnavi? Să o facă pe Asuka fericită? Ce lăudăroşenie! De ce ar 
crede că era în stare să-i ajute pe alţii? Devenise atât de 
îngâmfat, încât să creadă că era în stare de o sarcină atât de 
peste puteri? Nu era nici măcar în stare să-i vindece pe cei 
suferinzi! 

Asatori ieşi din casă, îndreptându-se spre curtea din spate, 


şi se stropi cu câteva găleți de apă din fântână, în parte pentru 
a-şi alunga moleşeala. 

In timp ce se ştergea şi îşi îmbrăca haina de bumbac, văzu 
oameni suiţi pe acoperişuri, strigându-şi unul altuia: 

— Unde este incendiul? 

— S-a întins spre Horikawa. 

— In cartierul plăcerii, pe undeva. 

Asatori ridică privirea spre sclipirea roşie de pe cer. Auzind 
că focul era pe undeva prin apropierea cartierului plăcerii, se 
simţi deodată dornic să urmeze răsunetul paşilor care tropăiau. 
Dar, în loc de asta, se întoarse în propria lui casă, trase 
jaluzelele şi îşi găsi drumul până în pat, bâjbâind. Din când în 
când, auzea bufnitura şi rostogolirea câte unei curmale care 
cădea necoaptă pe acoperişul subţire. 


Capitolul XL 
Giuvaerul Mării Interioare 


O flotă mică de vase se pregătea să pornească spre 
estuarul de la Yodo, şi o mulţime gălăgioasă se îmbulzea pe 
țărm. Acum, că vara se apropia, iar obligaţiile de la Curte erau 
mai puţin apăsătoare, Kiyomori pornise în sfârşit la drum spre 
ltsuku-shima, la altarul strămoşilor săi. În acea flotă se aflau 
vase de toate mărimile şi utilizările: bărci cu cabine şi altele 
pentru transportul cailor şi armelor, bărci încărcate cu alimente, 
toate încreţind apa şi îngrămădindu-se pe râu. 

— Încă nu a venit Tokitada? întrebă Kiyomori nerăbdător. 

— O să ajungă aici în curând, răspunse Norimori, vrând să- 
şi liniştească fratele. 

Norimori şi doi dintre căpitanii săi, precum şi Michiyoshi, 
fostul pirat, îl însoțeau pe Kiyomori în această călătorie peste 
Marea Interioară, pe care el o cunoştea bine. Tâmplari, zidari, 
constructori şi alţi muncitori călătoreau şi ei în acest grup de 
aproape treizeci de oameni. 

Kiyomori se întoarse spre Nas-Roşu, care stătea în spatele 
său. 

— Bamboku, spuse el, până la urmă, Tokitada n-a venit. 
Nu ar fi mai bine să pornim? 

— Am putea să mai aşteptăm puţin. Întârzie, dar nu mă 
îndoiesc că va veni. 

— Ce crezi că îl opreşte? 

— Nu ceva de la Curte, ci o întâmplare a unui slujitor al 
său. A avut loc un incendiu în cartierul plăcerii noaptea trecută. 

— Şi de ce ar trebui să-l întârzie acest lucru? 

— Am auzit că unul dintre slujbaşii săi s-a încăierat cu 
slujitorul vreunui aristocrat, iar asta a stârnit incendiul. 

— Încă una dintre încăierările acelea între soldaţi? 

— Se pare că se întâmplă din ce în ce mai multe în ultima 
vreme. Gărzile Palatului şi cele ale Curţii se tot înjură şi îşi caută 
motive de ceartă. 

— Râca de la vârf ajunge până la ei? O tâmpenie... 

— Soldaţii nu par să se fi liniştit încă de când cu măcelul 
ultimelor două războaie. Nu îmi place să o spun, dar războinicii 
au devenit tare înfumuraţi în ultima vreme. 

— Va trebui să ne facem că nu vedem. Au fost umiliţi 


atâta vreme, şi de-abia acum încep să îşi ridice capetele. ...Dar 
mă întreb ce s-a întâmplat noaptea trecută? 

— Slujitorul a băut puţin cam mult şi a spus vorbe urâte 
despre cea de-a doua soţie a Maiestăţii Sale... Celălalt flăcău l-a 
auzit din întâmplare şi s-a iscat un scandal. Aşa a început totul. 

— Şi asta a fost cauza incendiului? 

— Cam aşa. 

— Poţi trece cu vederea lăudăroşenia, dar focul şi politica 
făcută prilej de ceartă nu trebuie lăsate aşa. 

— Din câte se pare, soldaţii ăştia fac din neînțelegerile 
dintre Maiestăţile Lor pricină să-şi scoată ochii. 

— Mă îngrijorează ce ar putea face soldaţii. Aş vrea ca 
Tokitada să îi urmărească în timp ce eu sunt plecat. 

— Oh, iată-l! A sosit în ceasul potrivit! 

Chipul lui Kiyomori se lumină în timp ce privi ţărmul. Îl zări 
pe Tokitada descălecând printr-o mulţime de caleşti şi căruţe. 
Bărbatul părea într-o grabă mare; croindu-şi drum prin mulţime, 
sui în curând la bordul vasului lui Kiyomori. 

Pe după storuri trase, Kiyomori şi Tokitada se adânciră 
într-un sfat care dură o bună bucată de vreme. Kiyomori îl 
privea pe Tokitada ca pe mâna sa dreaptă şi avea nevoie de el 
chiar mai mult decât de propriii săi fraţi. 

— Ei, bine, aşadar, te las om de încredere, sfârşi Kiyomori, 
iar Tokitada se întoarse repede pe țărm, alăturându-se mulţimii 
de bărbaţi şi de femei de la Rokuhara care veniseră să-l 
conducă pe Kiyomori. 

Era timp de secetă, iar apele Râului Yodo scădeau. Chiar şi 
în locurile cele mai adânci, bărcile se frecau de fundul râului, 
punându-i pe barcagii şi pe soldaţi să tragă sau să împingă vasul 
peste vaduri. Căldura de deasupra râului, lipsită de orice adiere 
de vânt, era aproape de neîndurat. 

Planul lui Kiyomori fusese să coboare pe un afluent al 
Râului Kanzaki până la golf şi de acolo să urce la bord din portul 
Owada (Kob6), dar adâncimea joasă a râului îi făcu pe cei din 
alaiul lui să urce în şa încă de a doua zi şi să-şi continue 
călătoria, peste dunele ca de jăratec, de-a lungul țărmului. Din 
Mikage îşi continuară drumul spre Soare-Apune; îndărătul lor 
rămase o perdea de munţi, iar înaintea lor o întindere care se 
rotunjea după liniile coastei. Dădeau arareori de câte un semn al 
vreunei aşezări omeneşti; vântul din sud-vest arunca fără 


încetare stropi spre pinii de pe plajă, iar din când în când, mai 
vedeau epave chinezeşti plutind părăsite, după cum le duceau 
vântul şi valurile. Dar vremea era frumoasă, iar alaiul era bine 
dispus. 

Acest ţinut pe care îl străbăteau şi pe care îl numiră 
Fukuhara - Câmpul Norocului - îi deşteptă multe amintiri lui 
Kiyomori. 

— ...Aici am coborât pe țărm în 1135, împreună cu tatăl 
meu. După ce am stins răscoala aia din Soare-Apune - am oprit 
aici. Aşezările pescăreşti şi pinii răsuciţi nu s-au schimbat câtuşi 
de puţin. S-au schimbat numai vremurile - şi eu. 

Toate pământurile familiei Heike - Isé, Bingo, Higo, Aki, 
Harima - erau pe coastă. Toate amintirile lui din tinereţe, despre 
tatăl său, despre realizările familiei Heike, erau cu neputinţă de 
despărţit de mare, iar Fukuhara era legătura dintre trecutul plin 
de încercări şi visele de viitor ale lui Kiyomori. 

Timp de aproape trei săptămâni, Kiyomori a rămas la 
Fukuhara. În acest timp, îl lua adeseori cu sine pe Bamboku, 
pentru a cutreiera dealurile şi munţii din jur, sau petrecea zile în 
şir traversând câmpiile sub soarele arzător. În alte zile, îl punea 
pe inginerul său şef să facă sondaje în jurul Capului Owada şi pe 
la gura râului. Când ploaia îi ţinea înăuntru, Kiyomori poruncea 
să se facă hărţi ale terenului din împrejurimi, apoi petrecea 
noaptea înăuntru privindu-le cu luare-aminte, dar şi pierdut în 
vise. 

Neobosit fiind, Kiyomori îşi chinuia oamenii cerându-le 
părerea până noaptea târziu, şi chiar şi când toată lumea 
dormea, se ridica deodată în şezut, în patul lui, aprindea o 
lampă şi continua să cerceteze hărţile până în zorii zilei. 

— Mă întreb dacă e o alegere înţeleaptă să mai stăm pe- 
aici. Ce vor zice oamenii din capitală dacă vor auzi despre asta? 
întrebă Bamboku într-o zi. 

Kiyomori clătină din cap. 

— Nu pot să-mi dau seama. Din câte se înţelege, suntem 
plecaţi în pelerinaj la Iltsuku-shima. 

— Atunci, domnule, lăsaţi-mă pe mine în urmă să termin 
treaba. Vă voi urma planurile de cercetare a terenului din jur, 
voi vedea sursele de apă şi posibilităţile de a construi drumuri. 

Kiyomori încuviinţă vorbele lui Bamboku şi, lăsându-i 
câţiva însoțitori pricepuţi, îşi reluă călătoria pe apă spre ltsuku- 


shima. Zi după zi, îşi umplu pieptul cu briza care adia dinspre 
oceanul albastru, nesfârşit. Şi, în timp ce nenumărate insule 
treceau pe lângă ei pe Marea Interioară, mintea lui Kiyomori se 
întindea cât mai departe, largă şi liberă, iar el se înveselea: 

— Ah, cât de înghesuită e capitala! Câtă importanţă îi dau 
oamenii scorburii ăleia înfiorătoare! Viitoarea mea casă va fi 
construită cu vedere la această mare. Veţi vedea câte lucruri 
minunate voi face eu pe mare! 

Contururile ltsuku-shimei apărură în cele din urmă într-o 
zi, răsărind din crestele valurilor. 

Preoţii de pe insulă şi fecioarele altarului apărură în cele 
din urmă pe plajă, să-l întâmpine pe Kiyomori. După ce cobori 
pe țărm, descoperi curând că sanctuarele şi templul erau 
aproape în ruine; vânturile mării făcuseră cele mai mari pagube; 
numai nisipurile albe şi pinii răsuciţi de vânt înşiruiţi de-a lungul 
malului îşi păstrau frumuseţea. 

Kiyomori şi însoțitorii săi îşi găsiră adăpost într-un han din 
apropierea plajei, şi petrecu următoarea zi în pustietate - ziua 
de singurătate a săptămânii lui. 

În restul zilelor în care rămase la ltsuku-shima, numeroşi 
oaspeţi de pe uscat veniră unii după alţii pe insulă, să-i prezinte 
lui Kiyomori omagiile, pentru că faima acestuia se răspândise în 
toate colţurile ţării. Veniră războinici în vârstă, care fuseseră în 
slujba bunicului lui Kiyomori; sosiră alţii, care şi-l aminteau pe 
tatăl său, Tadamori; iar soldaţii care slujiseră în trecut sub sabia 
lui Kiyomori se înghesuiră să-l mai vadă o dată. 

— Mă simt de parcă aş fi venit acasă, le spuse Kiyomori 
acestor oameni, care se adunaseră la o sărbătoare dată în 
cinstea lui. Mă simt atât de acasă, încât nu vreau să mă mai 
întorc în capitală. 

Kiyomori petrecu două săptămâni la ltsuku-shima, şi în 
acest timp, îi dezvălui planurile lui stareţului aşezării. Erau 
planuri urieşeşti - atât de greu de crezut, încât stareţul nu izbuti 
decât să îl asculte năucit. Acestea erau cuvintele unui luptător, 
ale unui om care nu avea decât rangul de consilier la Curte şi 
doar vârsta de patruzeci şi ceva de ani - un vorbe-goale plin de 
el! Pentru că iată ce spunea Kiyomori: 

— Nu putem lăsa insula asta frumoasă aşa, în ruine. Vreau 
- şi nu vă pot spune cât de repede se va întâmpla asta - să văd 
cum linia acestui țărm şi dealurile vor fi scoase la lumină în 


toată frumuseţea lor naturală, în aşa fel încât insula asta să 
depăşească în strălucire însuşi Kyoto. Va exista o arcadă cum nu 
s-a mai văzut niciuna până acum, deschizând apele pentru cei 
care se apropie de Itsuku-shima pe mare, iar aceia care vor veni 
să se roage vor intra printr-o poartă uriaşă. Sanctuarul central şi 
clădirile înconjurătoare vor fi legate unele de altele prin 
coridoare vaste, suspendate deasupra mării, iar valurile 
circulând în flux şi reflux vor oferi o privelişte mereu diferită; o 
sută de felinare de piatră vor fi aprinse, iar sclipirea lor va colora 
valurile, făcând ca această insulă să fie şi mai fermecătoare. 
Sala cea mare, pentru liturghii, va fi îndeajuns de mare pentru 
ca în ea să se aşeze mii de oameni; turnuri şi pagode de cinci 
etaje vor pătrunde în pădurile de pini aflate în marginile 
dealurilor. Sanctuarul şi turnurile, sprijinite de stâncile acestei 
costişe, nu vor face decât să sporească frumuseţea 
împrejurimilor... 

Înflăcărat de tabloul pe care îl zugrăvise, Kiyomori mai 
spuse: 

— Aceasta nu va fi numai pentru ochii mei, ci o vor vedea 
toţi cei care vor veni din capitală, precum şi nenumăratele 
corăbii din ţări îndepărtate - din China - vor naviga pe lângă ea 
şi li se va spune: „Vedeţi! Aceasta este Japonia, unde chiar şi 
cea mai mică şi mai îndepărtată insulă se poate lăuda cu tot ce 
e mai frumos în materie de arhitectură şi măiestrie artistică!“ S- 
ar putea să spună că le-am maimuţărit clădirile, dar pinii, 
nisipurile albe ale ţărmurilor şi frumuseţea acestora, diferită de 
la un anotimp la altul, sunt fără pereche. lar când vor ajunge la 
țărm, înaintea lor se va întinde tabloul artelor noastre de-a 
lungul vremurilor - epocile Asuka, Nara şi Heian... lar când 
corăbiile lor se vor opri la Owada, îi voi primi cu braţele deschise 
în propria mea casă. Owada? Va fi nevoie de timp pentru asta, 
dar plănuiesc să-l prefac într-un mare port maritim, adăpostit de 
vânt şi de valuri. lar când vila mea de la Fukuhara va fi gata, voi 
veni încoace să mă rog în genunchi lună de lună, în corăbii la fel 
de măreţe ca şi acelea din China... 

Pentru ascultătorii lui Kiyomori, acestea erau poveşti de 
pe altă lume, aiureala unui nebun - a unui visător fără leac. Şi 
totuşi, simțeau o măreție în acest om, care le amintea de mare, 
iar ei se simţiră mândri să poată spune că era unul dintre ai lor. 

lar când Kiyomori se pregăti să plece, fu încărcat cu daruri 


- comori nepreţuite din China: tămâie, lemn de aloe cu miros 
dulce, stofe frumos împodobite, ţesături de mătase, brocarduri 
grele, tablouri, vase de porțelan translucid, vopsele şi leacuri. 
Nu toate erau din China; unele veneau din ţările acelea din 
răsăritul Mării Mediterane, şi erau aduse de caravane din Arabia 
şi din Golful Persic. 

Priveliştea şi parfumul unor mărfuri venite de atât de 
departe stârni şi mai multă nerăbdare în sufletul lui Kiyomori. 

— Staţi aşa, staţi aşa până când Portul Owada va fi 
terminat, fu auzit el spunând. 

Şi totuşi, acea zi veni prea greu pentru el, ca târâşul 
obositor de încet al unei umbre printr-un cadran solar. 

La Owada, Kiyomori îşi întrerupse încă o dată călătoria de 
întoarcere la Kyoto pentru a-l întâlni pe Bamboku, iar în 
septembrie, după o absenţă de o lună şi jumătate, sosi în 
capitală. 


Nu era lucru curat pe-aici, îşi dădu seama Kiyomori de 
cum intră în Rokuhara. 

Fiul lui cel mai mare, Shigemori, venit printre primii în 
calea tatălui său, îi spuse: 

— Unchiul ăla năbădăios al meu a făcut nişte măgării 
grozave cât ai fost plecat, dar e mai bine să auzi povestea de la 
Yorimori. 

Kiyomori se încruntă de indignare când îl auzi pe fiul său 
vorbind astfel despre Tokitada. Fără îndoială, acesta putea 
părea cam zgomotos în ochii lui Shigemori cel mereu serios, dar 
lui Kiyomori îi plăcea felul de a fi sălbatic şi nechibzuit, atât de 
potrivit lui Tokitada, mai mult decât mohoreala fiului său. Și 
totuşi, inima îi îngheţă când auzi aceste vorbe. 

— Ce s-a întâmplat? L-a târât pe Yorimori într-una dintre 
încăierările lui obişnuite? 

— Ceva mai mult decât ce face el de obicei. S-a amestecat 
într-o uneltire care poate răsturna guvernul. 

— Nu pot să cred că ar fi în stare să uneltească împotriva 
tronului. 

— Nu, dar ar fi greu pentru Maiestatea Sa să o privească 
altfel. 

— „Ei, bine, să aşteptăm. Vorbesc eu cu tine ceva mai 


târziu, spuse Kiyomori, trimiţându-l afară pe Shigemori cu un 
semn al mâinii. 

După ce se întâlni cu mai mulţi membri ai familiei sale şi 
află cum îşi duseseră îndatoririle la îndeplinire în lipsa lui, 
Kiyomori ajunse la odăile soţiei sale. Acolo fu întâmpinat de o 
Tokiko înlăcrimată. 

— Nu mă pot ierta pentru ce s-a întâmplat..., plângea ea 
şi, printre suspine pline de tulburare, îi povesti totul. 

În timpul îndelungatei lipse a lui Kiyomori de la Rokuhara, 
avuseseră loc neînțelegerile obişnuite dintre Curte şi Palatul 
Mănăstire, începu ea. Se auzise un zvon cum că Tokitada şi 
Yorimori, amândoi demnitari ai Curţii, uneltiseră pentru a-l 
întrona pe fiul Împăratului Călugărit. Zvonul ajunsese în curând 
până la Împăratul Nijo, căruia îi era limpede faptul că nu 
Tokitada fusese acela care începuse uneltirea, ci propriul său 
tată, Împăratul Călugărit. Dar, la puţin timp după aceea, atât lui 
Tokitada, cât şi lui Yorimori le fură retrase rangurile printr-un 
decret imperial; apoi, amândoi fură trimişi în surghiun. 

Kiyomori mormăi ceva în timp ce Tokiko îşi încheia 
povestea. Femeia zări un zâmbet palid răsărind pe buzele lui, în 
timp ce el o liniştea: 

— Nu ai nici un motiv să te învinovăţeşti singură. A fost 
întocmai cum a plănuit-o Împăratul Călugărit. El nu e omul care 
să-l asculte nici măcar pe Tokitada... Dar dincolo de toate 
acestea, Tokitada este prea năvalnic, spre propriul lui ghinion. 
Se poate ca el să fi fost îndeajuns de nechibzuit încât să fi 
încercat ceva în absenţa mea, şi să-i fi dat astfel un motiv 
Maiestăţii Sale să-l suspecteze, iar în acest caz, eu ar fi trebuit 
să mă alătur Împăratului Călugărit; iar asta este tocmai ceea ce 
îşi doreşte Maiestatea Sa. 

— Dar ce crezi tu că s-a întâmplat cu adevărat? 

— Nu-ţi mai face griji, acum că m-am întors, o linişti 
Kiyomori pe Tokiko, cu vorbele lui obişnuite, apoi nu mai scoase 
un cuvânt. 

Tokiko fu dezamăgită de refuzul lui de a îi dezvălui mai 
multe, dar propriile ei gânduri continuară să cerceteze. Oare era 
cu putinţă, până la urmă, ca soţul şi fratele ei să fi plănuit cu 
adevărat să îl înlocuiască pe Prinţul Moştenitor cu Prinţul cel Mic, 
propriul lor nepot? Oare Împăratul Călugărit era părtaş al 
secretului lor? Tokiko se simţi tulburată de această posibilitate 


înspăimântătoare. Unde îi vor duce ambițiile lor de nepotolit pe 
aceşti bărbaţi? se întrebă ea. Dar, oricare ar fi fost gândurile lui, 
Tokiko ştia că soţul ei urma să le ţină pentru sine, ca un bărbat 
adevărat. 

La întoarcere, Kiyomori se prezentă de îndată la Curte, 
unde se bucură de o lungă audienţă la tânărul Împărat Nijo. Deşi 
era unul dintre foarte puţinii oameni în care Nijo avea încredere, 
Kiyomori nu deschise subiectul Împăratului Călugărit, tatăl lui 
Nijo, şi nici Nijo nu spuse nimic despre Tokitada. 

In ziua care urmă, Kiyomori porni spre Palatul Mănăstire. | 
se păru că fostul Împărat Goshirakawa era mulţumit în secret de 
izbânda ultimei lui uneltiri, în care credea că are sprijinul lui 
Kiyomori. Dar, după ce îşi termină povestea călătoriei la Itsuku- 
shima, Kiyomori se înclină adânc şi spuse: 

— Trebuie, de asemenea, să adaug, după ce am petrecut 
în singurătate şapte zile şi şapte nopţi, am primit un mesaj divin 
într-un vis. 

— Un vis? repetă Goshirakawa, surprins de glasul cu care 
Kiyomori cel de obicei atât de neîncrezător rostise aceste 
cuvinte. 

— Da, sunt sigur că a fost un mesaj din partea zeilor. Am 
auzit clipocitul valurilor, iar o voce mi-a grăit din norii de 
purpură de deasupra mea. 

— Un mesaj divin? 

— „Kiyomori“, mi-a spus vocea, „dacă într-adevăr îţi pare 
rău de starea de acum a lucrurilor, în calitatea ta de supus loial, 
spune-i stăpânului tău împărătesc următoarele: un singur soare 
se află pe bolta cerească, şi totuşi, pe Pământ, se află un 
conducător la Curte şi unul în Palatul Mănăstire, şi amândoi 
spun că au autoritatea supremă. Ce discordie a apărut în urma 
acestui fapt, şi ce chinuri de nedescris a adus ea oamenilor“? 

— Stai aşa, Kiyomori, ăsta a fost un vis, aşa spui tu? 

— Da, un vis. M-am pomenit că eram în caleaşca unei 
doamne, treceam peste mare, şi, dacă vă vine să mă credeţi, în 
faţa trăsurii se afla o pereche de vulpi! 

Goshirakawa izbucni deodată într-un hohot răsunător de 
râs. Kiyomori ar fi râs şi mai cu poftă, dar, înăbuşindu-şi 
hohotele, continuă serios: 

— Acesta a fost visul. Nu, trebuie să recunosc că Tokiko se 
pricepe mai bine la dezlegarea lor. 


— Înţeleg ce vrei să spui, Kiyomori. E îndeajuns... e 
îndeajuns în clipa asta... 

— Mă bucur dacă înţelesul cuvintelor mele e limpede 
pentru tine, spuse Kiyomori, dar lasă-mă să mai adaug câteva 
cuvinte. Să fie pace între tată şi fiu. 

Goshirakawa îşi feri chipul, auzind aceste cuvinte. 

„Da, Kiyomori, o să mă gândesc la ce mi-ai spus. Nu ai 
de ce să îţi faci griji. Împăratul este fiul meu, şi nu am nici un 
motiv să-l urăsc. 

Şi totuşi, cu puţin timp după aceasta, în octombrie, 
Împăratul Nijo puse doi curteni cu rang înalt, preferaţii tatălui 
său Goshirakawa, să-şi dea demisia din funcţiile lor de la Curte, 
şi, în pofida suspiciunilor şi a zvonurilor de toate felurile, 
motivele acestei hotărâri rămaseră pe veci necunoscute. Tare 
ciudat fu faptul că Goshirakawa, care în mod normal s-ar fi 
împotrivit, păstră o tăcere de mormânt. 

În luna martie a anului următor, Împăratul Nijo îl chemă 
înapoi pe curteanul Tsunemună, pe care Goshirakawa îl 
surghiunise după unul dintre războaiele trecute. 

În 1165, la trei ani şi jumătate după excursia lui la Itsuku- 
shima, Kiyomori era încă însufleţit de dorinţa lui înflăcărată de a 
transforma Owada într-un uriaş port maritim şi o metropolă a 
negoţului cu China. Se schimbase mult în acest timp - devenise 
bărbat adevărat. Acum, îşi petrecea fiecare clipă liberă trăgând 
învăţăminte din câte trăise Bamboku; vorbea fără încetare cu 
negustorul, desena şi refăcea planuri, construia iarăşi, neobosit, 
în minte, până când ajunse la concluzia mulţumitoare că Owada 
nu avea nevoie decât de un singur port bun. 

— Dar nu văd cum l-aş putea ridica numai eu, de unul 
singur, din banii mei, îi mărturisi el lui Bamboku. 

Lui Kiyomori îi era limpede că nu se putea aştepta de la 
ajutor din partea Împăratului Călugărit, pentru că dorinţele lui 
Goshirakawa erau îndreptate spre alte lucruri: el tânjea după 
puterea întreagă. Acum, însă, nici o cale de a îndeplini acest 
plan urieşesc nu părea cu putinţă, poate doar dacă ajungeau la 
Împăratul Nijo însuşi, şi, dat fiind că amândoi suveranii încercau 
să câştige sprijinul militar al lui Kiyomori, acesta se folosi de 
împrejurare şi îi ceru lui Nijo două favoruri. Primul, dreptul de a 
se folosi de proprietăţile imperiale de la Fukuhara, de lângă 
Owada, îi fu acordat bătând din palme. Cel de-al doilea - bani 


din visterie pentru construcţia podului de la Owada - trecu 
nebăgat în seamă. Nijo şi consilierii săi zâmbiră, auzind planul 
ieşit din comun al lui Kiyomori. Gândul ca un luptător, un Heiké, 
să viseze la negoţ dincolo de graniţe părea venit din altă lume - 
o bucată de pământ pentru o vilă la Fukuhara era de înţeles, 
dar... Şi totuşi, Kiyomori nu se descurajă şi se strădui şi mai 
mult. 

Împăratul Călugărit fu cuprins de nelinişte la auzul bârfelor 
venite dinspre anumite cercuri. Kiyomori, află el, nu urmărea de 
fapt negoţul cu China, ci un adăpost în Apus pentru corăbii de 
război. Owada era aproape de ţinuturile în care locuiau 
nenumărați membri ai clanului Heike. 

În acelaşi an, în timpul arşiţei din luna iulie, tânărul 
Împărat Nijo, care avusese sănătatea şubredă în ultima vreme, 
muri pe neaşteptate, iar înmormântarea împărătească avu loc în 
noaptea de 27 iulie, la Templul Koryuji, în partea de 
miazănoapte a capitalei. 


Capitolul XLI 
Un împărat moare 


De o bucată de vreme, tunetul bubuise în depărtare, iar şi 
iar, în timp ce iarba de pe câmp era veştejită de soarele 
necruţător al verii. În pofida arşiţei, mulţimi nesfârşite se 
revărsau dinspre capitală, ba chiar din îndepărtata Kinugasa, 
pentru a urmări de pe margini traseul alaiului de moarte al 
Împăratului Nijo. 

— Mă tem că ne aşteaptă o ploaie, Yomogi. 

— Şi nu găsim pe aici nici un copac sub care să ne 
adăpostim? la te uită, oamenii încep să se risipească. 

— In păduricea aceea de pe câmp se află un templu. 

Asatori şi Yomogi începură să alerge spre templu, unde se 
adăpostiseră deja o grămadă de oameni. 

Trecuseră patru ani de când Yomogi, nebăgând în seamă 
sfatul lui Asatori, o părăsise pe Tokiwa. Inainte ca Asatori să-şi 
dea cu adevărat seama ce se întâmpla, Yomogi venise să 
locuiască alături de el, ca soţie, şi, în timp, el se împăcă destul 
de repede cu rolul său de soţ. 

— Vai, sunt atât de înspăimântată! se cutremura Yomogi, 
agăţându-se de braţul lui Asatori ori de câte ori se auzea câte o 
bubuitură de tunet. 

Se auzise că alaiul imperial are să ajungă la templul de pe 
Dealul Funaoka în aceeaşi noapte. 

La o oră târzie a după-amiezii, o sclipire rău-prevestitoare 
începu să învăluie cerul, în timp ce fulgere năucitor de 
luminoase izbucniră din norii furioşi de pe Dealul Funaoka, iar 
mulțimile înfiorate se uitară la spectacolul înspăimântător, de 
parcă ar fi fost martore la o minunăţie. 

— Hai, valea! Vom avea nevoie de acest loc la asfinţitul 
soarelui, se auzi o poruncă, în timp ce douăzeci de călăreţi 
dădură năvală înăuntrul templului şi începură să gonească 
mulțimile de oameni din faţa lor. De îndată ce auziră că aceştia 
erau războinici Heike de la Rokuhara, mulțimile dispărură, 
coborând panta dealului pe care se afla micul templu. 

Spre Soare-Apune, norii se întunecară dintr-odată, nu doar 
din cauza nopţii care se lăsa, şi stropi grei de ploaie începură să 
cadă grăbiţi deasupra copacilor din jur. 

— Uite, mai sunt câţiva dincolo de poartă. Alungaţi-i! 


porunci un soldat tânăr, întorcându-se în şa. 

Câţiva bărbaţi şi câteva femei stăteau ghemuiţi sub un 
paravan de pânză întins în grabă la piciorul unui stâlp. Mai mulţi 
soldaţi ieşiră în faţă şi îl dărâmară, poruncindu-le de câteva ori 
oamenilor să plece. 

Patru sau cinci femei îmbrăcate în culori vii şi un slujitor se 
ridicară iute de unde stăteau, ghemuiţi în jurul unei femei în 
vârstă, care zăcea întinsă, nemişcată, pe o saltea de paie. 

— E cineva bolnav? întrebă cu blândeţe un războinic 
tânăr, în timp ce descăleca. Le făcu semn soldaţilor nerăbdători 
să plece, în timp ce se apropia de grup. 

Un servitor îngrozit răspunse: 

— Da, căldura a fost greu de îndurat pentru stăpâna 
noastră, care a leşinat pe drum. Am adus-o aici şi încercăm să o 
readucem în simţiri. O vom lua dacă ne mai daţi puţin timp. 

— Nu, aşteptaţi, pare că are dureri. Mai staţi puţin aici 
până când se va simţi mai bine. 

— Adevărat, domnule? 

— Desigur, nu trebuie să se ude... Staţi să văd dacă am 
ceva leacuri pentru ea. Staţi aşa, spuse tânărul luptător, 
pipăindu-şi mânecile cu o privire dezamăgită, nu cumva are 
cineva nişte leacuri? De unde sunteţi voi, femeilor? întrebă el în 
cele din urmă. 

— Suntem din cartierul plăcerii, de la Horikawa. 

— Dansatoare? întrebă ofiţerul, aruncându-le încă o 
privire. Şi aţi venit până aici doar pentru înmormântare? 

— Da, răspunse una dintre femeile mai în vârstă, stăpâna 
noastră, Toji, a stăruit să vină şi să-şi prezinte ultimele omagii, şi 
iată ce s-a întâmplat. Nu ştim acum ce să facem. 

— Vă fac eu rost de o căruţă cu boi. Ar fi mai bine să o 
duceţi pe femeia asta bolnavă acasă. _ 

Ofiţerul trimise un soldat să aducă o căruţă. Intre timp, 
bătrâna fu ridicată cu o smucitură care o făcu să geamă de 
durere. 

Asatori, care urmărise totul de la distanţă, nu se mai putu 
tine deoparte, văzând suferinţa femeii, şi se întoarse spre 
poartă. Se uită la femeia cea bolnavă, apoi alergă spre Yomogi. 

— Yomogi... 

— Ce e? 

— Aş vrea să fac ceva pentru sărmana femeie. 


— Nu, nu cu toţi soldaţii Heike în jurul ei? 

— Şi ce-i cu asta? Trebuie s-o ajut. 

— Da, dar nu l-ai băgat de seamă pe servitorul acela 
tânăr, care stă în dreapta dansatoarelor de colo? întrebă 
Yomogi. 

— Da, o însoţeşte pe femeia căreia i s-a făcut rău. 

— Ştiu, zise Yomogi, dar nu-l recunoşti? 

— De ce? 

— De fapt, din cauza lui nu vreau să te întorci acolo. De- 
abia am putut să-mi cred ochilor. Sunt sigur că va fi uimit dacă 
mă vede, de aceea mai bine stau aici, sub copac. 

— Omul ăla? De ce? Nu este e un servitor obişnuit. 

— A fost unul dintre slujitorii Domnului Yoshitomo - Konno- 
maru. 

Asatori tresări. 

— Poftim? Konno-maru acela? 

— Aşadar, îl cunoşti, nu? E slujitorul pe care soldaţii Heike 
au încercat să-l prindă după Războiul Heiji. 

— Sunt sigur că te înşeli, Yomogi. 

— Nu, nu l-aş putea lua niciodată drept altcineva. L-am 
văzut adeseori când o vizita în taină pe stăpâna mea Tokiwa în 
vila de la Mibu. 

— Cât de ciudat din partea lui să intre în slujba de servitor 
în cartierul plăcerii! 

— Nici eu nu înţeleg de ce a făcut-o, dar soldaţii Heike nu 
ar fi ghicit niciodată că el e Konno-maru. Ce vâlvă va fi dacă vor 
afla vreodată! 

— Asta nu mă interesează câtuşi de puţin. Nu sunt un 
Genji şi nici un Heike, prin urmare, nimic nu mă îngrijorează 
legat de asta, dar sunt medic, iar conştiinţa m-ar apăsa dacă nu 
aş face ceva pentru ea. 

— Trebuie neapărat s-o vezi? 

— Nu e nimic grav, doar căldura care a lovit-o. Aş putea s- 
o fac să se simtă mai bine într-o clipă. Nimeni de acolo nu m-ar 
recunoaşte. Nu ar fi nici o problemă dacă m-aş duce singur. Ar fi 
mai bine ca tu să rămâi aici, Yomogi. 

Asatori porni încă o dată spre poarta templului. La auzul 
paşilor săi sfielnici, grupul din jurul femeii bolnave ridică o 
privire bănuitoare spre el, dar chipul său blând şi mărturisirea că 
era medic alungară în curând temerile celor din jur. Şi tânărul 


ofiţer îl întâmpină cu bunătate. După ce se uită în tăcere la 
trăsăturile femeii, Asatori îi luă în cele din urmă pulsul, o pipăi 
peste tot, apoi îşi începu treaba; cu îndemânare, îi puse câteva 
ace în diverse locuri ale trupului; apoi scoase câteva bobiţe cu 
leacuri, le numără în palmă şi se întoarse către dansatoare, care 
se uitau la el: 

— Una dintre voi să ia aceste bobiţe, să le mestece, apoi 
să i le bage cu sila printre buze, spuse el. 

Servitorul se mişcă spre dansatoare, care se traseră 
înapoi. Apoi, una dintre ele o împinse pe cealaltă, mai tânără, 
spre Asatori, spunându-i: 

— Giwo, tu ar trebui să faci asta. l-ai fost întotdeauna ca o 
fiică lui Toji şi eşti favorita ei. 

— ...Dacă voi toţi vreţi, fac eu asta, spuse fata cea tânără, 
Giwo, dezlegându-şi iute panglicile pălăriei cu boruri largi şi 
aşezând-o deoparte. Se aşeză lângă Asatori, întinzându-i o 
palmă delicată, ca de fildeş; aceasta se ridică în sus pentru a 
primi câteva boabe mărunte de culoarea perlelor, apoi, Giwo 
strigă deodată: 

— Tu! 

— Asuka! Se poate să fii cu adevărat tu? 

Bilele cele mici se topiră între degetele ei. 

— Vai de mine, nu e bine aşa, strigă Asatori. 

Temându-se că şi ceilalţi îl auziseră, îşi mai turnă în palme 
câteva mărgele din punguţa lui cu leacuri, spunând: 

— Acum dă-i-le cât mai repede pe astea... Deschide-i gura 
- şi acum, nişte apă. 

Între timp, sosi o căruţă cu boi, iar tânărul ofiţer se 
îndepărtă, încălecând pe cal, trimiţându-le un soldat care să 
aibă grijă de tot. 

— Acum suiţi-o în căruţă. Ar putea fi destul de greu, voi, 
restul, fără acest bărbat, mergeţi împreună cu ea. Daţi-mi voie 
să mă mai uit o dată la femeie. După culoarea din obraji, pare 
că se simte cu mult mai bine. 

Apoi dansatoarele se întoarseră spre soldatul care urma 
să le întovărăşească, spunându-i: 

— Am fost cât se poate de norocoase să îl întâlnim pe 
acest ofiţer binevoitor. Ne puteţi spune cine este? 

Războinicul răspunse: 

— A sosit de puţină vreme în capitală, de la Kumano. Este 


Tadanori, fratele vitreg al Domnului Kiyomori, ofiţer al 
Comisariatului de Poliţie. 

Dansatoarele se uitară după silueta care dispărea, 
suspinând: 

— Fratele vitreg al Domnului Kiyomori, Tadanori? 

În timp ce se întorceau, pentru a se sui în căruţă, tinerele 
femei se opriră să-i mulţumească lui Asatori, dar descoperiră că 
bărbatul dispăruse. 

Ploaia cea năprasnică încetă în curând iar Tadanori, cu 
armura udă leoarcă şi calul aburind, ajunse pe Dealul Funaoka. 
În timp ce se apropia, un ofiţer aflat la comanda Gărzilor din 
partea de răsărit îi strigă cu putere: 

— Tadanori, unde ai fost? 

— Eliberam drumul, aşa cum mi-aţi poruncit. 

— Foarte bine, dar ce s-a întâmplat cu oamenii tăi? 

— Am găsit o femeie bolnavă pe drum şi i-am trimis să-i 
aducă un car cu boi. Urmează să vină în cel mai scurt timp, 
domnule. 

— Am auzit că drumul este năpădit de oameni, dar nu e 
treaba ta să îţi pese de cei bolnavi. Lasă-i pe oamenii ăştia să-şi 
vadă singuri de ale lor. 

— Da, domnule. 

Tadanori primi în linişte mustrarea, stânjenit de propria lui 
lipsă de experienţă şi de creşterea lui la ţară. Trecuseră doar 
câteva săptămâni de când îl însoţise pe Kiyomori, fratele său 
vitreg, de la Kumano. La puţin timp după ce ajunsese în 
capitală, Tadamori primise rangul cel mai de jos din cadrul 
Comisariatului de Poliţie. Ofiţerul care i se adresase cu puţin 
timp în urmă fusese Norimori, fratele mai mic al lui Kiyomori. 
Înmormântarea era prima ocazie a lui Tadanori de a-şi arăta 
funcţia în cadrul unei însărcinări publice importante, şi era firesc 
ca el să se zăpăcească din cauza atâtor sarcini, deşi avea puţini 
luptători sub cârma sa. 

Cerul se însenină în curând şi apăru un curcubeu, stârnind 
un val de bucurie printre slujbaşi, care se grăbiră să ducă la bun 
sfârşit ultimele pregătiri, cât timp mai era lumină. 

Cavoul imperial se afla pe Dealul Funaoka, unde o peşteră 
de piatră stătea pregătită să primească sicriul. Garduri de lemn 
înconjurau poalele dealului şi temelia Templului Koryuji; 
înăuntru, se aflau pavilioane cu perdele pentru îndoliaţii de 


seamă, persoanele cu funcţii înalte în cadrul clerului, cântăreții 
de muzică sacră; steaguri funerare şi buchete de crengi ale 
„copacului sacru“ erau atârnate peste tot. 

Reprezentanţii mănăstirilor mai mari şi mai mici din Nara 
şi de pe Muntele Hiei urmau să sosească în curând şi să-şi ocupe 
poziţiile în ordinea, prescrisă strict, a rangului stabilit prin 
tradiţie. Din timpuri de demult, mănăstirea Todaiji, aflată sub 
oblăduirea curţii, a deţinut rangul suprem printre cele şapte 
grupuri de temple principale; după ei veneau episcopii Kofukuji 
ai Narei. Mănăstirea Enryakuji de pe Muntele Hiei urma pe locul 
al treilea, iar restul mănăstirilor veneau după ea, în ordinea 
descrescătoare a importanţei. 

Se lăsă întunericul; stelele îşi revărsau razele albastre şi 
limpezi, şi o tăcere de început de lume umplu noaptea, în timp 
ce lungul alai de îngropăciune se strecura spre Funaoka. Focuri 
de tabără luminau dealul, iar steagurile vălurite, împodobite cu 
semnul soarelui şi al lunii, se zvârcoleau ca nişte balauri în 
înaltul cerului. Dar o gălăgie mare destrămă vraja, după ce 
feţele bisericeşti de la Kofukuji descoperiră că preoţii Enryakuji 
le ocupaseră locurile de pe deal. Răcnete furioase umplură 
aerul, iar torţele începură să fluture ameninţător, în timp ce 
călugării Kofukuji se pregăteau să se năpustească asupra 
duşmanilor cu paloşe şi lănci. Apoi apăru Starețul lor, 
înspăimântat, sfătuindu-şi urmăritorii să se poarte cuviincios. 
Doi mesageri fură trimişi de îndată să îşi ceară scuze de la 
Enryakuji. 

Povestea acestei tulburări ajunse destul de repede la 
Norimori, care se afla la poarta cea mare; poruncindu-le de 
îndată căpitanilor Gărzilor să îl urmeze, el porni spre locul 
gâlcevii. Tadanori, care îşi însoțea fratele vitreg, descoperi că nu 
înţelege nimic din toată ciorovăiala şi încremeni într-o uimire 
năucă, printre călugării furioşi. 

— Tadanori, de ce nu eşti în mijlocul lor şi nu-i potoleşti pe 
scandalagii? strigă Norimori, arătând spre câţiva dintre călugării 
Kofukuji. 

— Pe ăştia sau pe cei de colo? îi răspunse Tadanori. 

— Da, pe aceia! Nu-i lăsa să ajungă mai departe! 

— Pot să mă folosesc de orice? 

— Orice, numai nu-ţi scoate sabia, se auzi răspunsul, în 
timp ce Tadanori se azvârli fără teamă în pâlcul furios spre care 


arătase Norimori. 

Cu sânge rece, cu un curaj înnăscut, oţelit de creşterea 
aspră pe care o primise în Kumano, Tadanori îl mătură pe primul 
călugăr care îl întâmpinase şi îl azvârli cu toată greutatea 
trupului spre altul. Călugării se prăbuşiră unul după celălalt, în 
timp ce Tadanori le smulgea sprinten lăncile şi îi lovea pe rând. 

Cineva scoase un răcnet: 

— Cine e bărbatul de colo? 

— Nu e unul dintre călugări... 

— Dacă nu este unul dintre noi, sigur este un războinic, 
sau un Heiké. 

Călugării răsculați şovăiră şi începură să bată în retragere, 
pe măsură ce Tadanori făcea ordine în jurul său, cu mâna goală; 
până la urmă, Norimori dădu năvală călare printre feţele 
bisericeşti revoltate, strigând: 

— Inapoi, înapoi! A sosit caleaşca imperială. 

La poalele dealului, luminile înşiruite dădeau semn de 
apropierea cortegiului, iar mulţimea gălăgioasă deveni deodată 
tăcută; răniții fură duşi repede în altă parte, iar veşmintele în 
neorânduială fură repede aşezate la loc pentru a ascunde 
armurile şi săbiile lungi de sub ele. Călugării din Enryakuji 
descoperiră prea târziu că duşmanii lor le ocupaseră locurile, 
pentru că şi caleaşca funerară ajunsese la poalele Dealului 
Funaoka, în lumina torţelor, iar liniştea învălui mulțimile 
îndoliate. 

Înconjurată de jeluitori în haine albe şi de sfetnici cu 
ranguri înalte, caleaşca funerară trecu pe lângă ei. Nenumărate 
lumânări ardeau; focuri de strajă uriaşe şi mii de facle luminau 
Dealul Funaoka, iar porţile cavoului se deschiseră în cele din 
urmă să primească sicriul imperial. 

Recviemul se termină, ritualurile de purificare luară 
sfârşit; sosiseră zorii unei noi zile. Focurile de strajă păliră şi 
mulțimile uriaşe se risipiră pe ultimele acorduri ale unui cântec 
funebru. Luptători călare, lectici, caleşti şi oameni de rând veniţi 
pe jos porniră înapoi spre capitală. 

Şi totuşi, gâlceava din noaptea trecută dintre călugări le 
oferi oamenilor care plecau prilej de clevetiri şi de bârfe, iar 
subiectul care îi durea cel mai mult era cât de curând vor începe 
luptele dintre călugării Enryakuji şi Kokufuji. Umblau deja 
zvonuri care spuneau că fostul Impărat şi sfetnicii săi stârniseră 


aceste tulburări pentru a naşte şi mai multă duşmănie între 
mănăstirile rivale şi, de îndată ce primii sosiți puseră piciorul în 
Kyoto, se auziră noi veşti, care spuneau că Împăratul Călugărit 
îşi trimisese mesagerii pentru a vorbi cu călugării Enryakuji care 
se adunaseră, înarmaţi până în dinţi, în partea de Soare Apune a 
oraşului Sakamoto. 


Pe la sfârşitul acelei veri, familia lui Kiyomori, nenumăraţii 
servitori şi vasalii se mutară în noul conac de pe malul de 
dincolo al râului Kamo, în faţa Rokuharei. Kiyomori însuşi alese 
totuşi să rămână la Rokuhara. De fapt, nu se întoarse acasă 
timp de peste zece zile după înmormântarea imperială, ci 
rămase la Curte, luând parte la nenumăratele sfaturi obişnuite 
la începutul unei noi domnii. 

Noul împărat avea de-abia doi ani, şi tot ce ţinea de 
treburile statului ajunse pe mâinile câtorva demnitari de rang 
înalt. Dat fiind că vechiul său prieten de încredere, Primul 
Ministru Koremichi, murise între timp, Kiyomori simţea că este 
de datoria lui să conducă toate consiliile de stat. Un nou grup de 
chipuri, fără să fi trăit greutăţi şi necrezut de tinere, îl înconjurau 
acum, iar Kiyomori nu izbutea decât să clatine din cap în timp ce 
se uita în jur, la ele. Mai mulţi fii ai răposatului Prim Ministru 
aveau mai multe ranguri de seamă - cel mai tânăr, de numai 
şaisprezece ani, fusese numit Domnul Păstrător al Sigiliului 
Ascuns. Tsunemune€, care rămăsese acelaşi curtean desăvârşit, 
în pofida nenumăratelor întorsături ale destinului, primise 
funcţia de Ministru de Dreapta. Nimic nu se schimbase la Curte, 
îşi spuse Kiyomori. Regentul, Înaltul Cancelar şi miniştrii de stat 
- toţi erau Fujiwara. Şi nimic nu-l putea încânta mai mult şi nu 
putea servi mai bine scopurilor Împăratului Călugărit 
Goshirakawa decât asta, se gândi Kiyomori, cu presimţiri rele. 

Deşi fusese numit doar Consilier de Stat şi General al 
Gărzilor de Stânga, Kiyomori se pomeni că i se aruncă pe umeri 
mai mult decât poate duce, iar toate plângerile lui că e mai mult 
decât îl lasă rangul nu se auziră niciunde. Curtea era însă goală, 
iar Kiyomori se pomeni că prezidează consilii de stat ai căror 
principali membri lipseau. Regentul şi miniştrii aveau treburi în 
altă parte - erau la Palatul Mănăstire, încercând să-i intre în 
graţii fostului Împărat Goshirakawa. 


— Această aşteptare nu are sfârşit, îşi spuse Kiyomori în 
cele din urmă. Dacă mai stau mult timp pe aici, va trebui să fac 
treabă în locul însuşi Regentului... 

Pentru prima oară de foarte multe zile, Kiyomori îşi aminti 
de Rokuhara şi se pregăti să plece acasă. În timp ce se 
îndepărta de locul unde se hotărau treburile Curţii, ridică 
privirea spre cer. Era deja toamnă! Inchis de atâtea zile, se simţi 
înviorat de prospetimea aerului. In timp ce se apropia de Casa 
Gărzilor, mai mulţi căpitani îl salutară. 

— Vă îndreptaţi spre casă, domnule? întrebară ei cu o 
privire uşurată. 

— Dar ce se întâmplă, toţi sunteţi înarmaţi? răspunse 
Kiyomori, uitându-se bănuitor în jur, spre cei câteva sute de 
războinici înarmaţi de la Rokuhara. 

Chiar în acea clipă, fratele lui Kiyomori, Tsunemori, apăru 
pe lângă caleaşcă. Aruncă o privire peste chipul obosit al lui 
Kiyomori şi apoi şopti: 

— Înseamnă că nu ai auzit încă? Zvonul s-a răspândit prin 
toată Curtea, iar eu eram sigur că tu îl ştiai. 

— Ce anume să ştiu? Despre ce este vorba? S-a întâmplat 
ceva rău la Rokuhara? 

— Deocamdată nu ai pricini de îngrijorare, iar Rokuhara 
este bine păzită. 

— Ce s-a întâmplat? stărui Kiyomori. De ce sunteţi 
înarmaţi până-n dinţi? 

— Călugării de pe Muntele Hiei... 

— Ce e cu ei? 

— E doar un zvon, dar am auzit că Împăratul Călugărit îi 
ridică împotriva noastră. Nu ne putem permite să nu ieşim în 
calea primejdiei. 

— Poftim? Incerci să-mi spui că i-a asmuţit pe călugări 
împotriva mea? izbucni Kiyomori într-un hohot răsunător de râs. 
Ce tâmpenie! Ce tâmpenie năucitoare! strigă el şi, fără să-l mai 
asculte pe Tsunemori, îi porunci îngrijitorului de boi să-şi 
continue drumul. 

Nimeni nu ştia de unde porneau zvonurile de acest fel. 
Rădăcinile lor rămâneau învăluite în taină. Dar era un lucru ştiut 
de toată lumea în ultima vreme că Gărzile Imperiale erau alese 
numai dintre Heike, că lăudăroşenia celui mai neînsemnat 
soldat Heiké stârnea ranchiună pretutindeni; că Kiyomori avea 


în pregătire planuri uriaşe de construcţii, iar fraţii şi fiii săi 
ocupau posturi de frunte la Curte. Pornind de la aceste fapte, 
era uşor de înţeles că fostul Impărat Goshirakawa era 
nerăbdător să mai oprească influenţa crescândă a lui Kiyomori. 
Pe lângă asta, Goshirakawa însuşi lăsase în ultima vreme să se 
înţeleagă că ar fi fost nevoie să se schimbe felul de alegere a 
Gărzilor, iar atmosfera Palatului Mănăstire se schimbase 
deodată. Goshirakawa atrăgea spre sine adepţi ambiţioşi, 
bărbaţi curajoşi, dornici să-i împărtăşească plăcerea pentru 
intrigi şi strategii politice. 

Se răspândiră noi zvonuri, menite să le înflorească pe 
primele; se spuse că monahii de pe Muntele Hiei se înarmaseră 
- două mii de bărbaţi puternici - în partea de Soare Apune a 
oraşului Sakamoto, pe lângă alte sute, în alte locuri de pornire, 
pregătindu-se pentru un atac asupra Rokuharei. Fiecare nouă 
poveste adăuga încă ceva la credinţa că lupta era de neocolit. 
Mişcările soldaţilor Heike nu făceau decât să arate şi ele la fel. 
Linia de apărare trasă în jurul Rokuharei şi în partea de Soare 
Apune a Podului Gojo, până în Drumul al Optulea de la Soare 
Apune, vorbeau de la sine. 

Între timp, Kiyomori sosise la Rokuhara. Fiecare pas pe 
care-l făcea era întâmpinat de trupe înşiruite îndărătul unui zid 
de arcuri şi scuturi. Din caleaşcă, Kiyomori urmări această 
privelişte cu un ochi nemulţumit. 

Chemându-şi fiii şi căpitanii la sfat, Kiyomori se întoarse 
spre fiecare în parte şi întrebă poruncitor: 

— Cine a cerut asta? 

Nimeni nu răspunse, iar el stărui: 

— Nu vrea nimeni să-mi dea un răspuns? Cine a poruncit 
strângerea oştilor? Tu... Munemori? 

— Domnule... 

— Motomori, nici tu nu vrei să îmi spui? 

Motomori răspunse posomorât: 

— Nu a dat nimeni anume o poruncă, dar, pentru că tu 
erai atât de prins la Curte, nu am avut timp să venim până la 
tine şi să-ţi cerem sfatul. Fraţii mei, eu şi unchiul nostru 
Tokitada am hotărât că este mai bine să fim pregătiţi, să dăm 
noi prima lovitură. 

Kiyomori dădu îngândurat din cap. 

— Nu-l văd pe Norimori, spuse el brusc. 


— Şi-a ocupat postul de pe drumul cel mare. Vrei să îl 
vezi? îi zise unul dintre fiii săi. 

— Da, cheamă.-l, răspunse Kiyomori. 

In timp ce îşi aştepta fratele să sosească, Kiyomori îşi luă 
fiii, pe rând, la întrebări: 

— L-aţi întrebat pe fratele vostru Shigemori ce să faceţi? 

— Da. 

— Şi ce v-a spus? 

— Ne-a sfătuit să vorbim mai întâi cu tine. Din câte se 
părea, credea că oastea ar fi trebuit chemată numai dacă era 
mare nevoie de ea. 

— Intocmai cum am bănuit. Nu e el omul care să-şi piardă 
capul aşa... 

Norimori sosi chiar în acea clipă, iar Kiyomori se întoarse 
spre el: 

— Norimori, am aflat că au fost nişte neînţelegeri între 
călugării de la Enryakuji şi cei de la Kofukuji în timpul 
înmormântării imperiale de la Funaoka. Tu comandai Gărzile 
atunci. Cum ai pus capăt neînțelegerilor? Am auzit ceva despre 
o încăierare, dar vreau să aflu totul de la tine. 

Cu ochii îngustaţi ca două linii, Kiyomori ascultă cu luare- 
aminte povestea fratelui său. 

— Nu e mare lucru de povestit. În clipa aceea, Tadanori se 
afla acolo, iar eu l-am pus să readucă ordinea în rândurile 
călugărilor Kofukuji, în timp ce eu m-am îngrijit de ceilalţi. 

— Şi totuşi, înainte să se întâmple asta, ai primit poate 
vreo poruncă prin doi consilieri trimişi de către Împăratul 
Călugărit? 

— S-a vorbit despre faptul că îl primisem, dar tu chiar 
crezi că i-aş asculta pe ei? 

— Deci, s-a întâmplat cu adevărat. 

— Da. Este un fapt binecunoscut că Muntele Hiei nu îi are 
la inimă pe membrii familiei Heiké, iar eu ştiu că, de două sau 
de trei ori, ne-au şi vorbit de rău în faţa Împăratului Călugărit. Şi 
totuşi, cei doi consilieri ai lui spun că monahii Enryakuji ai 
Muntelui Hiei au fost vinovaţi în acea noapte, iar ei mă 
sfătuiseră să iau măsuri împotriva lor, ca şi împotriva călugărilor 
Kofukuji - să rănesc şi chiar să omor, dacă era nevoie, spunând 
că vor lămuri ei lucrurile cu Maiestatea Sa. 

— lar tu ce ai făcut atunci? 


— l-am ascultat, dar am nesocotit poruncile. Tadanori le-a 
făcut călugărilor Kofukuji un şmotru aprig, dar eu nu am făcut 
decât să mă aşez între cele două părţi şi să le liniştesc cumva. 

— Şi atunci, Muntele Hiei nu are nimic împotriva noastră, 
din câte înţeleg. 

— Nu au nici o pricină să aibă. 

— Şi atunci, de unde anume s-au născut aceste zvonuri 
îngrijorătoare din ultimele câteva zile? 

— Bănuiesc că aceşti sfetnici ai Impăratului Călugărit îi 
asmut şi pe monahii Muntelui Hiei, aşa cum au încercat să mă 
stârnească şi pe mine. 

— Bine! Asta lămureşte totul, spuse Kiyomori, părând 
uşurat. 

Ceru unelte pentru scris şi aşternu iute o scrisoare scurtă, 
apoi îl strigă pe fratele său vitreg, care stătea în celălalt capăt al 
încăperii: 

— Tadanori, chipul tău nu este atât de cunoscut pe aici, 
prin capitală, prin urmare eşti omul cel mai potrivit pentru 
această însărcinare. Scoate-ţi armura, du această scrisoare 
călugărilor de pe Muntele Hiei şi ai grijă să ajungă pe mâinile 
unuia dintre cei trei stareţi de acolo. Un răspuns?... Cred că nu. 
Şi totuşi, ar fi mai bine să ai grijă - se poate ca iscoadele 
Palatului Mănăstire să stea la pândă după tine. 

Când Tadanori plecă, ducând scrisoarea, ceilalţi se holbară 
la Kiyomori, întrebându-se când şi cum ajunsese el să le scrie 
stareţilor Muntelui Hiei. 

— Acum suntem în primejdie, băgă de seamă Kiyomori, 
mai mult pentru sine. Aduceţi-mi armura. Aş putea chiar să mă 
pregătesc pentru ce e mai rău, adăugă el, în timp ce se ridica 
şovăitor. Adevărul este că sunt obosit şi mai pregătit de somn 
decât de orice altceva. 

În timp ce îşi punea cămaşa de zale şi îşi lega şireturile 
apărătoarelor de picioare, murmură printre dinţi: 

— „Îi place prea mult să se bage în toate. Are în jurul său 
oameni din cel mai îngrozitor soi. Prea încăpățânat în a-şi urmări 
interesul... Măcar dacă ar înceta să se mai amestece! 

Spre seară, în aceeaşi zi, se auziră veşti care spuneau că 
monahii Muntelui Hiei veneau în număr mare spre capitală. 
Kiyomori gemu. Oare scrisoarea lui ajunsese prea târziu la 
Muntele Hiei? Fără întârziere, le porunci fiilor săi să se îndrepte 


cu întăriri spre Curte, încredinţându-i că el va rămâne să apere 
Rokuhara. 

Între timp, soldaţii Heike şi oamenii din Comisariatul de 
Poliţie rămaşi în viaţă, care se duseseră în partea de Soare 
Apune a oraşului Sakamoto şi spre miazănoapte, de-a lungul 
râului Kamo, pentru a-i alunga pe călugări, sosiră înapoi în 
capitala slab luminată cu vestea că monahii îi puseseră pe fugă 
pe oştenii Heik€. Întreaga capitală era cuprinsă acum de 
tulburare, de parcă ar fi fost lovită de un cutremur. Toţi 
tremurau de spaimă, în timp ce aşteptau izbucnirea unei lupte 
deschise între Kiyomori şi fostul Împărat. Dar, în mijlocul acestui 
tumult, o caleaşcă imperială veni hurducăind pe Drumul al 
Cincilea, trecu peste Podul Gojo şi intră pe pământurile 
Rokuharei. 

— Maiestatea Sa, Împăratul Călugărit, aici? primi năuc 
Kiyomori vestea, apoi ieşi grăbit din casă, să-şi întâmpine 
oaspetele. 

— Tu eşti, Kiyomori? întrebă Goshirakawa, ridicându-şi 
perdelele caleştii şi zâmbind. 

— Intinde-mi mâna... Ajută-mă să cobor, spuse el cu glasul 
lui prietenesc dintotdeauna. 

Kiyomori se holbă la zâmbetul blând de pe buzele lui 
Goshirakawa, apoi veni ţeapăn spre el, să-l ajute, şi îl conduse în 
casă: 

— Dar, Maiestatea Voastră, ce-i asta? Cu ce prilej am eu 
parte de această onoare, de o vizită la o oră atât de târzie a 
noptii? exclamă Kiyomori năucit. 

Kiyomori, care se stăpânea în orice împrejurare, era cu 
totul buimăcit de această întorsătură nemaipomenită. Dar fostul 
Impărat continuă să zâmbească, neclintit. Deşi era cu mult mai 
tânăr decât Kiyomori, avea o privire triumfătoare care spunea 
că nu se va lăsa speriat de nimic: 

— Te-am luat pe neaşteptate, Kiyomori? 

— Într-adevăr, Maiestate. 

— Ce altceva puteam să fac? Dacă lăsam zvonurile astea 
să umble, s-ar fi ajuns fără îndoială la vărsare de sânge. 

— E adevărat că toate aceste poveşti au fost zvonuri şi 
atât? 

— Încă te îndoieşti de mine, Kiyomori? Nu am venit eu 
până aici, la tine? 


— Ba da, aşa e, răspunse Kiyomori jalnic. 

lată-se pe sine însuşi, înarmat până în dinţi. Oare judecata 
lui proastă fusese singura cauză a acestei neînţelegeri 
îngrozitoare? După toate astea, fostul Împărat îl privea ca pe un 
om lipsit de inimă, nedemn de încredere. Kiyomori se cutremură 
înlăuntrul său cu gândul la această nenorocire în care fusese 
silit să se amestece. Apoi, mândria lui sălbatică de luptător ieşi 
la iveală, iar ochii i se umplură de lacrimi. 

— Kiyomori, văd lacrimi? 

— Lacrimi de recunoştinţă, Maiestatea Voastră. 

— Câtă veselie, Kiyomori! Tu şi soldaţii tăi sunteţi înarmaţi 
- şi acum, tu plângi! 

— Într-adevăr, e o comicărie. Aş râde de mine însumi ca 
de un prost. 

— Aşadar, totul e limpede. Să fim fericiţi că nu ne mai 
înţelegem greşit. Nu te mai lăsa înşelat de zvonuri, Kiyomori. 
Încrede-te în mine. 

Şi, rostind aceste cuvinte, Goshirakawa se îndepărtă, 
însoţit de trupele de la Rokuhara. 

Cu puţin timp după plecarea sa, sosi fiul cel mai în vârstă 
al lui Kiyomori. 

— A plecat Maiestatea Sa? întrebă el. Am auzit chiar acum 
despre vizita lui de la fraţii mei. 

— Shigemori, nu eşti în armură? 

— Nu, a fost întocmai cum am crezut şi întocmai cum le 
spuneam celorlalţi - Maiestatea Sa nu are de gând să se 
întoarcă împotriva familiei Heike. 

— Aşa crezi tu, nu? Eu sunt încă încurcat, răspunse 
Kiyomori. 

— De ce? 

— Toate astea nu s-ar fi întâmplat, dacă Maiestatea Sa 
însuşi nu ar fi vrut să se întâmple. Are un zâmbet primejdios. Nu 
mă îndoiesc că are dorinţe tainice în privinţa familiei Heike. 

— Tatăl... 

— De ce te uiţi aşa la mine? răspunse Kiyomori tăios. 

— Nu-mi vine să cred, Tată, că ai putut chiar şi să spui aşa 
ceva! Ar trebui să ai grijă să nu faci vreun lucru care să-l 
întoarcă împotriva noastră. Mă rog pentru şi mai mare credinţă 
faţă de împăratul nostru. 

— Nu e nevoie să-mi aminteşti. Dar, Shigemori, mă 


îndoiesc că înţelegi ce se află de fapt în spatele acestor purtări 
fermecătoare. Eu ştiu - şi asta face ca povestea să fie cu atât 
mai greu de descurcat pentru mine. 

— Nu. Sunt sigur că dacă îl slujeşti cu toată credinţa, zeii 
te vor avea în paza lor. 

— Ai grijă, spuse Kiyomori râzând, nu-i ţine predici tatălui 
tău, că lucrurile nu sunt chiar atât de uşoare, Shigemori. Tu, 
mama ta şi restul lumii sunteţi duşi de nas de farmecul lui. 
Numai eu văd prin el... Şi, da, prea puţin mă doare că voi ceilalţi 
vă lăsaţi prostiţi. 

Dar, în timp ce vorbeau, o flacără cuprinse cerul de 
deasupra Templului Kiyomizu; flăcările învăluiră în curând toate 
acareturile, făcând să plouă peste Rokuhara cu scântei şi cu 
sfărâmături care ardeau. Speriaţi, oamenii îşi spuseră că 
monahii Muntelui Hiei se răzbunau pe Kofukuji dând foc 
templului duşman. 

În toiul acestei tulburări, Tadanori sosi înapoi la Rokuhara 
cu un răvaş de la Starețul Jisso - cu un mesaj ascuns, care să fie 
înţeles numai de către Kiyomori. 

Toată noaptea de 9 august, în timp ce flăcările măturau 
coasta întreagă a Dealurilor de la Soare-Răsare, mai multe mii 
de călugări războinici porniră îndărăt, spre Muntele Hiei. 


Capitolul XLII 
Lumina adevărului 


Tot ce rămăsese din Templul Kiyomizu, din pagoda lui şi 
din acareturile învecinate era un maidan plin cu cenuşă. Trecură 
mai multe zile, dar nici un preot nu se ivi să arunce o privire 
peste ruine sau să jelească acea cumplită pângărire; doar 
oamenii de rând - bărbaţi şi femei - veniră şi se prosternară, cu 
ochii şiroind de lacrimi, prin cenuşă, rugându-se. Şi totuşi, prin 
mulţimea aceea de credincioşi năuciţi se afla şi un călugăr tânăr 
- de treizeci şi ceva de ani - care stătea îngenuncheat şi 
cufundat în rugăciune. Hainele lui simple arătau că e ucenic la 
templu; chipul lui, pe care era întipărită umilinţa, le vorbea 
tuturor despre un om covârşit de suferinţă. În cele din urmă, 
când întinse mâna după pălăria lui de pelerin şi se ridică, 
oamenii din jurul lui îndrăzniră să îl întrebe: 

— Sfinţia Voastră, nu sunteţi unul dintre preoţii Templului 
Kiyomizu? 

— Nu, vin de pe Muntele Hiei, răspunse preotul. 

Toate privirile se aţintiră asupra lui. 

— De pe Muntele Hiei? 

— Şi nu vă e teamă că veţi fi găsit aici? 

— De pe un templu al Muntelui Hiei, aţi spus? 

— De la Kurodani, din Soare Apune. E adevărat că ţinem 
de Muntele Hiei, şi totuşi, nu toţi suntem nemernici. Omul căruia 
îi sunt ucenic - şi mai sunt şi alţii - caută adevărul în 
singurătate. Sunt mulţi asemenea lui, care caută înţelepciunea 
lui Buda pentru a-i împărtăşi lumina cu oamenii care suferă. 

— E adevărat? E cu putinţă ca astfel de oameni să 
locuiască astăzi pe Muntele Hiei? strigară oamenii uimiţi, 
adunându-se de îndată în jurul lui. 

— Da, dar cum vă pot cere să mă credeţi, atunci când daţi 
cu ochii de miile de călugări înarmaţi? Este adevărat că în văile 
ascunse şi în adâncimile pădurilor Muntelui Hiei, fântâna-izvor a 
luminii nu a secat încă. Cum am putea noi, feţele bisericeşti, să 
lăsăm această flacără să moară când voi, cei care aţi trecut prin 
suferinţele războaielor Hogen şi Heiji, nu aţi uitat să vă iubiţi şi 
să vă alinaţi unul pe celălalt? 

— Vorbele tale ne dau nădejdi, dar dacă mai sunt şi alţii 
ca tine, de ce nu vin încoace, între noi, şi de ce nu ne învaţă 


cum să trăim? 

— Dar... 

Sprâncenele călugărului se încruntară a suferinţă. 

— Dar voi, cei care aţi venit încoace să vă rugaţi printre 
ruinele pline cu cenuşă, de ce nu ascultați învăţăturile preoţilor 
de aici? 

— Sunt nişte mincinoşi, toţi! Nu credem nimic din ce spun 
ei! Cine poate să-i creadă atunci când vede aceste ruine! Mai 
bine înghiţim gunoaie, decât vorbele lor! Nu ne dau altceva 
decât vorbe frumoase, dar, de fapt, nu sunt cu nimic mai buni 
decât hoţii şi îndeletnicirea lor nu este decât aceea de a ne duce 
de nas! Putem avea încredere în ei? Te mai miri că îi urâm? 

— Atunci, nu mai aveţi încredere în ei şi sunteţi cuprinși 
de disperare? 

— Da, şi de aceea stăm aici pierduţi, rugându-ne la ruinele 
pline de cenuşă. 

— Ei, atunci Buda a sosit în sfârşit printre voi! Credeţi-mă! 

— Îndeajuns cu aceste vorbe! Nu mai vrem astfel de 
mângâiere goală! 

— Aveţi dreptate. Spuneţi adevărul... Dar, chiar dacă 
icoana sfântă a dispărut din altar şi a fost prefăcută în cenuşă, 
Kannon e tot aici. 

— Unde? Unde o vezi tu pe Kannon? 

— În însăşi cenuşa asta, în jurul ei. 

— Şi nu e cenuşa asta doar cenuşă? 

— Ba da. 

— Şi atunci, ce mai e de văzut? 

— Chipul zeiesc nu poate fi văzut. 

— Arată-ne-o... Ba nu, eşti încă mult prea tânăr pentru 
asta. Oare nu se află pe undeva un preot adevărat, care să ne 
poată arăta nevăzutele cât timp suntem încă în viaţă? 

— Ba se află. Nu aveţi nici o pricină să credeţi că nu. 

— Unde e? Unde e preotul ăsta? strigară de îndată 
oamenii, în timp ce se apropiau de monah. 

— Ah, lăsaţi-mă să plec, vă rog, îi imploră călugărul, 
scuturându-şi pălăria şi croindu-şi drum prin mulţime. Am 
dezvăluit prea multe. Nu pot să vă spun încă asta, dar sunt 
încredinţat că se află un asemenea bărbat. Va veni în curând 
printre voi. Dacă nu se va întâmpla aşa, atunci, într-adevăr, 
învăţăturile lui Buda sunt minciuni, e o înşelătorie - iar soarta 


adevărată a omului şi toate învăţăturile lui Buda sunt vorbe 
goale. Atunci, şi numai atunci aţi avea de ce să fiţi disperaţi. Nu, 
chipul şi lumina adevărului nu au dispărut încă de tot de pe 
Muntele Hiei. 

Cu faţa ascunsă sub pălăria cu boruri largi, călugărul o 
rupse la fugă, răcnind în timp ce se îndepărta: 

— Nu disperaţi şi nu vă pierdeţi încrederea unul în celălalt! 
Trăiţi-vă viaţa în curaj, până vine! 

Mulțimea se risipi iute, pentru că mulţi dintre ei încercară 
să-l urmărească pe călugăr - unii veniră după el cu strigăte de 
bătaie de joc. Apoi, norul de cenuşă se mai lăsă o dată asupra 
ruinelor. 

Un alt călugăr, care apăruse chiar în clipa aceea, se 
întoarse să se uite la umbra care se îndepărta. 

— Cine a fost acela, Yasunori? Sunt încredinţat că l-am 
mai văzut până acum, zise Saiko, un curtean Fujiwara, favoritul 
Palatului Mănăstire în ultima vreme, întorcându-se spre un 
membru al Comisariatului de Poliţie care îl însoțea. Il recunoşti? 

Ofiţerul, Yasunori, răspunse pe dată: 

— Nu l-aţi cunoscut, domnule, la Starețul Templului Ninna- 
ji? 

— Ah, aşa e. Am auzit că secta Tendai nu are pe nimeni 
care să fie la fel de învăţat ca el. Un călugăr - cum îl cheamă? - 
care locuieşte în Kurodani, pe Muntele Hiei. 

— Parcă se numea Honen. 

— Honen - asta e, el este. Nu îşi părăseşte niciodată 
mănăstirea din Kurodani... Mă întreb ce anume l-a mânat până 
aici. 

— Distrugerea templului a stârnit atâtea vorbe, încât 
trebuie că l-a învins curiozitatea, şi nu s-a putut împiedica să nu 
vină să vadă cu ochii lui ruinele. 

— Despre asta trebuie să fi fost vorba, spuse Saiko, 
uitându-se în jur cu teamă, să se încredinţeze că nimeni nu îl 
recunoştea. 

După ce cercetă ruinele, Saiko îi făcu semn unui slujitor 
să-i aducă armăsarul şi în puţin timp se întoarse călare spre 
Palatul Mănăstire. 

Acesta era scăldat în lumini noapte de noapte, pentru că, 
în ultima vreme, obiceiul lui Goshirakawa devenise acela de a 
invita patru sau cinci favoriţi să cineze cu el. Saiko sfârşise cu 


puţin timp în urmă de vorbit. Goshirakawa, care ascultase cu 
luare-aminte povestea despre vizita la Templul Kiyomizu, din 
acea după-amiază, se întoarse spre Saiko, spunând: 

— Aşadar, oamenii vin în număr mare la ruine şi se roagă 
deasupra cenuşii, spui tu? E caraghios şi totodată înduioşător - 
va trebui să facem în curând ceva pentru a-i împăca pe călugării 
Kokufuji, să putem reface templul... Nu-i aşa, Toshitsune? 

— Da, Maiestatea Voastră, răspunse curteanul Toshitsune, 
lăsând privirea în jos, neştiind prea bine ce să mai zică. Se 
întorsese cu câteva zile în urmă, în culmea tulburării, de la Nara. 

Călugării Kofukuji fuseseră încăpăţânaţi, îi nesocotiseră 
toate încercările de a ajunge la un armistițiu, şi ceruseră ca 
autorităţile de pe Muntele Hiei să fie pedepsite fără întârziere. 
Goshirakawa primise veştile cu o simplă înclinare a capului şi nu 
dădu nimic în vileag din ceea ce gândea. Şi totuşi, Toshitsune 
văzuse că monahii Kofukuji se pregăteau de un război. De 
asemenea, era limpede că Goshirakawa ştia că monahii urmau 
să intre curând în capitală cu însemnele lor sacre, să jefuiască şi 
să ardă templele care ţineau de Muntele Hiei, iar Muntele Hiei 
urma să se răzbune la rândul său. Nimic, în afara unei oştiri 
puternice, nu putea să-i împiedice pe călugări să dea năvală 
chiar asupra Palatului Mănăstire şi să-l sperie pe însuşi 
Goshirakawa. Până acum, ar fi fost un lucru de la sine înţeles să 
le ceară sprijin soldaţilor Heike. Şi totuşi, nimeni nu ştia cum se 
împacă de fapt Goshirakawa şi Kiyomori pentru că, deşi vizita 
fostului Împărat la Rokuhara izbutise, din câte se vedea, să 
risipească neîncrederea lui Kiyomori faţă de Goshirakawa, 
rămâneau încă îndoieli despre ce se întâmpla în mintea lui 
Kiyomori. Fără acesta din urmă, însă, războinicii nu puteau fi 
trimişi să-i alunge pe călugări. 

Goshirakawa se întoarse apoi spre călugăr: 

— Saiko, ce spun în ultima vreme oamenii din capitală 
despre povestea aceea? 

Cu o căutătură vicleană, Saiko înclină din cap: 

— Ce doreşte de fapt Maiestatea Voastră să afle? 

Goshirakawa se uită ţintă la el: 

— S-a auzit un zvon prin întreaga capitală, în noaptea în 
care a ars Templul Kiyomizu, că eu am dat porunci de atac 
împotriva clanului Heike. 

— Aşa a fost. 


— Dar e lipsit de noimă, Saiko, tu ce părere ai? 

Ceilalţi oaspeţi ascultară cu luare-aminte răspunsul lui 
Saiko. Ce auziseră în aceste clipe era tocmai pe dos faţă de ce 
zisese până acum Goshirakawa. Dar răspunsul veni fără 
întârziere: 

— Maiestatea Voastră, zeii vorbesc cu limbile oamenilor. 
Deşi Maiestatea Voastră se dă poate înapoi să rostească acest 
lucru, oamenii văd cât de aroganţi au devenit membrii familiei 
Heik€ şi au glăsuit în locul zeilor, nu credeţi? 

Goshirakawa dădu din cap, în semn de aprobare, apoi 
izbucni într-un râs răsunător: 

— Indeajuns, Saiko! Ai vorbit destul. 

De îndată ce îşi dădu seama că nu se poate lipsi de 
Kiyomori, Goshirakawa începu fără zăbavă să-i curteze 
bunăvoința: fratele lui, Yorimori, şi cumnatul Tokitada, care 
fuseseră surghiuniţi din Kyoto, fură chemaţi fără zăbavă înapoi. 
Goshirakawa începu de îndată să îl vorbească de bine pe 
Kiyomori la Curte şi în întreaga capitală. 

Kiyomori, în fruntea luptătorilor săi, se duse să stea de 
vorbă cu monahii Kofukuji, în timp ce aceştia se îndreptau spre 
Kyoto. Intr-o zi sau două, izbuti să aranjeze o întâlnire între 
căpeteniile de pe Muntele Hiei şi Kofukuji, iar totul se sfârşi cu 
retragerea trupelor aduse de cei din urmă spre Nara. luţeala cu 
care se împăcaseră toţi îi lăsă cu gura căscată atât pe oamenii 
de rând, înspăimântați, cât şi pe sprijinitorii lui Goshirakawa. ŞI, 
cu toate că Saiko află care erau numele celor trei puternici 
stareţi ai Muntelui Hiei, a căror duşmănie faţă de clanul Heike 
era cunoscută şi răscunoscută, şi cu care Kiyomori schimbase 
de mai multe ori răvaşe, nu apăru nici o lămurire a felului în 
care Kiyomori ajunsese să-i cunoască. Oamenii uitaseră de mult 
acea zi de vară, cu zeci de ani în urmă, când Kiyomori îi 
înfruntase pe călugării Muntelui Hiei la Gion, şi nimeni nu ştia 
că, prin îndrăzneala lui, îşi cucerise mai mulţi prieteni printre ei. 

In anul care urmă, 1166, Consilierul de Stat Fujiwara 
Motozan€, care era căsătorit cu cea de-a doua fiică a lui 
Kiyomori, muri dintr-odată, la vârsta fragedă de 24 de ani. Un an 
mai târziu, Kiyomori primi funcţia de Ministru de Stat, cu toată 
puterea şi faima ce veneau din acest rang. De-abia împlinise 
cincizeci de ani; noul conac din partea de Soare-Apune a 
Drumului al Optulea fusese terminat; se părea că strădaniile lui 


îşi primiseră în sfârşit răsplata. Dar noi lumi se întindeau în faţa 
lui, precum vârfuri de munte greu de urcat. Triumful familiei 
Heike de-abia începea. Toţi fraţii şi fiii săi, care abia împliniseră 
treizeci-patruzeci de ani, erau demnitari înalţi la Curte şi în sfat. 
Şi totuşi, puterea şi renumele veniseră spre Kiyomori fără ca 
acesta să aibă nevoie de forţă sau de intrigi; legăturile lui cu 
aristocrația apăruseră fără ca el să se străduiască prea mult; 
atât fiica, cât şi sora soţiei lui, Shigeko, fuseseră cerute în 
căsătorie, una de către fostul Regent pentru fiul lui, cealaltă de 
către fostul Impărat Goshirakawa. 


Capitolul XLIII 
Două dansatoare 


Familia Heike intrase acum în zile de mare putere, iar în 
mintea oamenilor de rând, nimic nu era mai de seamă decât să 
ai de-a face cu familia Heike. Şi, cam în această vreme, 
bârfitoarele capitalei începură să trăncănească încântate despre 
povestea lui Giwo. 

Giwo, dintr-un cartier uşuratic al oraşului, era una dintre 
dansatoarele care o însoţiseră pe stăpâna lor la înmormântarea 
Împăratului Nijo, pe Dealul Funaoka. În acea zi în care lui Toji îi 
venise rău din cauza arşiţei, un tânăr luptător Heike fusese 
cuprins de compătimire şi îi împrumutase lui Toji o căruţă cu 
boi, care o adusese până la locuinţa ei din capitală. Toji îşi 
revenise într-o zi sau două, şi într-o după-amiază înăbuşitoare, 
în timp ce mânca pepene îngheţat, începu să vorbească despre 
întâmplările acelei zile cu fetele din stabilimentul ei. 

— Da, a fost cât se poate de bun la suflet. Nu ştiu ce ne- 
am fi făcut dacă ne-ar fi alungat de la poarta templului. 

— Aşa e, Mamă, eram disperate. Tu erai acolo, întinsă pe 
jos, chinuindu-te, ploua grozav, iar soldaţii au venit să ne 
gonească. 

— Dacă luptătorul ăla tânăr nu ar fi fost acolo şi nu ar fi 
fost cuprins de milă faţă de noi, ar fi fost îngrozitor pentru toate. 

— Ar fi trebuit să te cărăm până acasă pe braţe. Sunt 
sigură că nu ţi-ai fi revenit atât de repede... Şi să ne împrumute 
o căruţă cu boi, care să ne aducă până acasă!... Trebuie 
neapărat să facem ceva, cum ar fi să-l vizităm pe acest domn şi 
să-i mulţumim, Mamă. 

Toji se tot gândise la acest lucru, de o vreme. Aflase 
destul de repede că războinicul era fratele mai tânăr al lui 
Kiyomori, Tadanori. Dacă nu ar fi fost vorba de un Heik6, ea nu 
ar fi stat atât de mult pe gânduri, dar ceva îi spunea că, oricare 
ar fi fost forma pe care o lua recunoştinţa ei, îi putea sluji, de 
asemenea, pentru a-şi face o legătură cu clanul Heike. Aşteptă 
până la sosirea toamnei, apoi îşi chemă fata cea mai dragă, 
Giwo, şi îi spuse: 

— Tu eşti cea mai potrivită pentru a te duce la Rokuhara, 
să-i mulţumeşti din partea mea onorabilului Tadanori. 

Giwo roşi dintr-odată şi încuviinţă din toată inima, dar 


arăta atât de tulburată încât Toji adaugă: 

— Nu trebuie să-ţi fie teamă; am vorbit cu Domnul 
Bamboku, iar el a promis să te aştepte dincolo de poarta cea 
mare de la Rokuhara. Va avea grijă ca tu să ajungi la onorabilul 
Tadanori... Tot ce ai de făcut este să iei o caleaşcă şi să te duci 
până acolo. 

Giwo era pe loc gata de plecare, dar Toji o chemă înapoi: 

— Nu, nu, nu se cuvine să te duci aşa! Adu-ţi aminte, te 
duci la Rokuhara. N-ar de unde să ştii dacă nu e prima şi ultima 
ta vizită acolo, iar tu trebuie să arăţi cât se poate de bine... Te 
voi ajuta chiar eu să te îmbraci. 

Toji însăşi se ocupă de chipul lui Giwo, aşezând cu mare 
grijă straturile de pudră şi vopsele, până când se declară 
mulţumită de opera mâinilor ei. Înveşmântată într-un costum de 
culoarea cerului senin, cu un acoperământ de cap din voal de 
culoarea aurului şi cu o sabie de argint prinsă în jurul mijlocului, 
Giwo păşi iute în caleaşca de doamnă care o aştepta. Kowaka, 
servitorul, îmbrăcat pentru acest prilej într-un costum nou, o 
însoțea, mergând pe jos în urma caleştii. 

În timp ce treceau peste Podul Gojo şi intrau în Rokuhara, 
inima lui Giwo începu să bată sălbatic de bucurie; se simţea ca 
în vis. Din ziua în care îl întâlnise pe tânărul războinic, nu 
încetase nici o clipă să viseze la el. Ţinuta lui, vocea şi chipul o 
urmăriseră mereu. La gândul că urma să-l revadă curând, se 
înroşi şi începu să tremure toată. Oare ce o să-i spună? Oare ce 
va răspunde ea? 

Caleaşca lui Giwo se opri curând la una dintre multele 
porţi. 

— Vă rog, îl întrebă Kowaka pe un războinic de la intrare, 
Domnul Bamboku a venit? 

— A, vrei să zici Nas-Roşu, nu-i aşa? îl îndreptă soldatul. 
Dacă Nas-Roşu este acela despre care vorbeşti, du-te la poarta 
de colo şi întreabă de el la căsuţa din dreapta ta. L-am văzut cu 
puţin timp în urmă. 

Kowaka se înclină în semn de mulţumire şi dădu să 
pornească, dar un strigăt îl făcu să se întoarcă. 

— Nu, nu! Nu pe acolo! Aduceţi-vă caleaşca pe aici! 
porunci Bamboku, făcând semne cu mâinile. 

În cele din urmă, caleaşca se opri la un portic, iar Giwo 
cobori. Ea se apropie de un pedestraş şi îi spuse, sfielnică: 


— Mă cheamă Giwo şi am fost trimisă de stăpâna mea 
Toji, de la Horikawa, să-i mulţumesc onorabilului Tadanori. 

Alţi pedestraşi se adunară pe loc la intrare şi se holbară 
timp de câteva clipe la Giwo, cuprinşi de o uimire mută, până 
când unul dintre ei se scutură şi dădu să plece cu mesajul ei. 

— Stai aşa, opreşte-te! strigă Bamboku după el. Stăpânul 
tău ne aşteaptă. Nu trebuie să te duci. O voi conduce chiar eu 
pe această doamnă. 

Bamboku urca deja scările. 

— Vino, Giwo, pe aici, spuse el. 

Giwo trecu foşnind din haine pe lângă oamenii de rând, 
care se tot holbau la ea. Il urmă pe Nas-Roşu de-a lungul ` 
coridoarelor lungi, trecând prin mai multe grădini interioare. In 
timp ce treceau peste un pod care făcea legătura între două 
clădiri, auzi paşi grăbiţi apropiindu-se de ei. Apărură doi sau trei 
slujitori, care le strigară să o ia îndărăt: 

— Vine Domnul Kiyomori - daţi-vă înapoi, vă rugăm. 

Bamboku şi Giwo se retraseră de îndată într-o parte şi 
aşteptară respectuoşi. Răsunetul unui râset limpede le ajunse 
din spate în urechi; apoi apăru Kiyomori, schimbând vorbe cu 
câţiva curteni. Îi aruncă o privire curioasă lui Giwo, în timp ce 
trecea pe lângă ei, şi se mai uită o dată la ea, pe după umăr, cu 
o întrebare în şoaptă pentru unul dintre însoțitori. 

— Nădăjduiesc că nu te supărăm, domnule, strigă Nas- 
Roşu, în timp ce el şi Giwo se opriră la intrarea spre 
apartamentele lui Tadanori. 

— Tu eşti, Bamboku? 

— Eşti prins cu cititul, din câte văd. Îmi cer iertare. 

— Nu e nevoie. Mă uitam prin adunarea asta de poeme, 
care, din câte mi s-a spus, au fost scrise de tatăl meu, Tadamori, 
şi am fost uimit să descopăr că avea un adevărat talent în 
scrierea versurilor. 

— Aşa am auzit şi eu, spuse Bamboku, fără să arate vreo 
urmă de interes faţă de vorbele tânărului. 

— Eşti încredinţat că nu te tulbur? De fapt, am venit din 
cauza trebii despre care ţi-am vorbit în această dimineaţă. Toji 
de la Horikawa ţi-a trimis un mesaj printr-una dintre elevele ei, 
pe care am lăsat-o să te aştepte în odaia alăturată. 

— Cum? Da, bineînţeles, adu-o încoace, spuse Tadanori, 
lăsându-şi cartea deoparte şi întorcându-se de la masa lui de 


scris. Aruncă o privire spre odaia alăturată. 

Giwo, care se îmbătase de sunetul vocii lui Tadanori, 
încremeni şi ridică o privire încurcată, în timp ce Nas-Roşu 
dădea la o parte perdeaua despărţitoare. 

Tadanori rămase cu gura căscată la priveliştea minunată 
din faţa ochilor săi, apoi se întoarse să întrebe: 

— Bambolku, cine e ea? 

— Aceasta este Giwo, dansatoarea, o elevă a lui Toji, 
căreia i-ai arătat atâta bunătate. 

— Dar costumul ei este de bărbat. 

— Aşa se îmbracă dansatoarele din capitală atunci când 
vin să distreze publicul la banchete. 

Tadanori râse: 

— Mă tem că nu sunt decât un ţărănoi neştiutor. 

— Giwo, vrei să-i mulţumeşti, nu-i aşa? spuse Bamboku 
încurajator. 

— Da... Eu, adică stăpâna mea Toji vă trimite salutările ei 
respectuoase şi mulţumirile ei cele mai adânci. 

— Se simte mai bine acum? 

— Mulțumită Domniei Tale, şi-a revenit cu totul. 

Se auzi o voce strigându-l pe Bamboku, apoi apăru un 
războinic. 

— Domnul Kiyomori vrea să vă vadă chiar acum, vesti el. 

Bamboku, care ştia cât putea Kiyomori să fie de 
nerăbdător, începu să se scuze de îndată. 

— Domnule, dacă îmi dai voie, mă voi întoarce cât se 
poate de repede, spuse el, întrebându-se dacă apăruseră ` 
încurcături legate de șantierul de construcţii de la Fukuhara. În 
ultima vreme, Bamboku îşi petrecea acolo o mare parte a 
fiecărei luni. 

Şi Giwo se pregătea să-şi ia rămas bun de la Tadanori, 
care nu făcu nici o încercare să o oprească, dar Nas-Roşu, 
nebăgându-l în seamă pe Tadanori, îi făcu semn să stea locului. 

— Hai, mai rămâi puţin şi vorbeşte cu acest domn, care 
pare să privească această întâlnire drept o adevărată desfătare. 
Sunt încredinţat că nu voi sta multă vreme la Domnul Kiyomori. 


Nas-Roşu îl ascultă pe Kiyomori cu o oarecare nerăbdare. 
Din câte se părea, urma să stea acolo mult mai mult decât se 


aşteptase. Kiyomori îndruga verzi şi uscate, cât se poate de 
plictisitor, şi părea că are nevoie de un timp nesuferit de lung 
pentru a ajunge la ce voia de fapt să spună. „Aş putea foarte 
bine să întreb de ce a trimis după mine, fără să-i dau prilej de 
supărare“, îşi spuse Bamboku. 

Dar, în cele din urmă, Kiyomori întrebă: 

— Vin? 

Şi îi dădu poruncă unui servitor să pună masa. 

— Vă mulţumesc, domnul meu, eu... 

Nas-Roşu nu mai putu să-şi ascundă nerăbdarea. 

— Să spun adevărul, domnule..., începu el, pipăindu-şi 
fruntea. 

— Ce-i, Bamboku, ţi-e mintea la altceva? 

— Întocmai, domnul meu. 

— Prostule! Şi te aştepţi ca eu să ghicesc despre ce este 
vorba?... Ce te împiedică să mai stai? 

— Nu e vorba chiar despre asta, dar am lăsat pe cineva să 
mă aştepte împreună cu onorabilul Tadanori. 

— Pe cineva? 

— Da. 

— La cine anume te referi când spui asta? 

— Îţi voi mărturisi adevărul: la o dansatoare din Horikawa. 

Kiyomori chicoti, apoi surâse. 

— O dansatoare, spui tu? 

Nas-Roşu îşi plesni fruntea. Era un idiot! Ar fi trebuit să-şi 
dea seama că aceasta era pricina pentru care fusese chemat. 

— Poate că aţi zărit-o, domnule, atunci când aţi trecut pe 
lângă noi... 

— Da, am zărit-o, spuse Kiyomori. E o fată pe care nu am 
mai văzut-o niciodată. Cum o cheamă? 

— Giwo, domnule. 

— Şi de ce ai adus-o să îl vadă pe Tadanori? Fratele ăsta al 
meu de la ţară a început deja să iasă la vreme de noapte? 

— Dimpotrivă..., se împotrivi Bamboku, plin de zel, apoi 
povesti cu grijă întâmplările care duseseră la venirea lui Giwo la 
Rokuhara. El întări faptul că aceasta era cea mai preţuită elevă 
a lui Toji, că avea doar şaptesprezece ani şi încă nu fusese 
prezentată în public. 

În momentul în care servitorii aduseră vinul şi tăvile cu 
mâncăruri, Bamboku îşi regăsise purtările obişnuite şi 


trăncăneala firească. 

— Nas-Roşu, începu Kiyomori însufleţit, înainte măcar să 
atingă vinul. Ne va ţine foarte bine de urât. Adu-o încoace. 

— Ah, domnule, vreţi să spuneţi că Giwo...? 

— Da, dădu din cap Kiyomori. 

Una câte una, lămpile se aprinseră sub streşinile 
întunecate şi de-a lungul coridoarelor, iar Giwo le privea ca într- 
un vis. Aceasta era ţara poveştilor, îşi spuse ea în gând. Cerul 
serii căpătase o culoare închisă, liliachie, iar gâzele începuseră 
să ţârâie încet printre ierburile grădinii interioare. Dacă acest 
ceas nu s-ar sfârşi niciodată, oftă ea în sine, dar lumina lămpilor 
îi aminti deodată că sosise timpul să se întoarcă acasă. Oare 
despre ce vorbiseră ea şi Tadanori? Ea scosese doar câteva 
cuvinte, ca răspuns la ale lui, nimic din tot ceea ce ar fi putut să 
spună. Îşi petrecuse tot acest timp stând nemişcată, cu privirea 
îndreptată asupra grădinii. Nu avusese niciodată parte de o 
asemenea fericire! Ba nu, acest lucru nu era chiar adevărat - 
mai fuseseră astfel de clipe, cu mult timp în urmă, în timp ce 
locuia pe Uliţa Negustorilor de Boi. 

Pe atunci se numea Asuka - nu era decât un copil - şi îl 
iubise pe Asatori. Pe atunci, nu avusese decât treisprezece sau 
paisprezece ani şi de-abia ştia cum să-şi prindă singură părul 
într-un coc. ÎI îndrăgise atâta! Dar o altă femeie venise să 
locuiască alături de el şi să fie soţia lui, şi cu puţin timp după 
aceea, Asuka fusese vândută ca roabă în cartierul plăcerii. Chiar 
şi amintirea acestei iubiri i se topea din minte, iar după aceea se 
întâlnise întâmplător cu Asatori lângă Dealul Funaoka. O văzuse 
şi pe soţia lui alături de el, iar după ce ajunsese acasă, plânsese 
toată noaptea, cu chipul înfundat în pernă. După aceea, treptat, 
Tadanori alungase amintirile cu Asatori, iar ea îşi dăduse seama 
că era îndrăgostită de tânărul şi frumosul războinic. Nu visase 
niciodată că îl va revedea atât de curând, astfel, şi nu ceruse 
nimic altceva decât să stea alături de el. 

Adâncită în gândurile ei, Giwo ridică privirea şi zărise un 
sfeşnic cu lumânări aprinse, care îi fusese adus în faţă. Tadanori 
se aşezase din nou la masa lui de scris, răsfoind poemele la 
lumina care scădea, nemaibăgând-o în seamă pe Giwo. 

— Desigur că îţi este greu să vezi ceva, spuse fata, 
împingând lampa spre el. 

— Ah, erai încă aici? 


— Mă tem că te tulbur... Mă întreb ce îl ţine atât de mult 
pe domnul Bamboku. 

— Da, a spus că va veni să te ia. 

— Stăpâna mea va fi îngrijorată, poate aş face mai bine să 
plec acum? 

— Să pleci? Ai putea să te rătăceşti; dă-mi voie să te 
conduc până la porticul cu caleşti. 

Tadanori o conducea pe Giwo de-a lungul coridoarelor, 
când cei doi dădură de Bamboku. Cu o privire plină de uşurare, 
Tadanori i-o lăsă pe Giwo şi se întoarse grăbit în odăile lui. 

— Pe aici, Giwo, vino pe aici. 

— Se face întuneric, aşa că ar fi mai bine să plec, vă rog. 

— Domnul Kiyomori doreşte să te vadă. Vino pe aici. 

Giwo făcu iute un pas în spate. 

— Dar..., se împotrivi ea, agăţându-se de un stâlp şi 
nevrând să facă vreun pas în plus. 

O lumină ardea la capătul îndepărtat al încăperii şi, în timp 
ce slujitorii treceau grăbiţi pe lângă ea, îşi dădu seama deodată 
că aceasta nu era calea pe care venise, de la intrarea caleştilor. 

— Nu trebuie să-ţi fie teamă. Dacă întârzii, slujitorii te vor 
conduce până acasă. Dacă bănuieşti că Toji va fi îngrijorată, 
putem trimite chiar acum vorbă prin cineva, să îi spună unde 
eşti. În nici un caz nu ai voie să îl jigneşti pe Domnul Kiyomori, 
refuzându-i invitaţia. 

Linguşind-o, mustrând-o şi învinovăţind-o pe rând, Nas- 
Roşu o conduse în cele din urmă la Kiyomori. 

Acesta din urmă începu prin a-şi turna nişte vin. Din locul 
în care stătea, vălul şi tunica albastru-deschis străluceau în 
lumina lămpilor, de parcă ar fi coborât dintr-o poveste. 

— Nas-Roşu, scoate-i vălul şi sabia; par să o stânjenească, 
spuse el. 

— Giwo - acesta este numele tău? Vino mai aproape - 
aici... la loc şi vorbeşte puţin cu mine. Care este ultima bârfă din 
capitală? 

Nas-Roşu chicoti în sinea lui de stângăcia lui Kiyomori, de 
vorbele lui prosteşti şi de sfioşenia care îi apărea pe faţă - 
stinghereala care însoțea întotdeauna întâlnirile lui cu femei. 

Kiyomori, tulburat de frumuseţe şi slab de înger, nu 
învățase niciodată să îşi ascundă simţămintele. Acesta nu era un 
lucru nou pentru Bamboku, care îl văzuse pe Kiyomori cu 


Tokiwa, şi, după aceea, cu destule alte femei, şi lucrurile 
fuseseră întotdeauna la fel. Dar ceea ce îl nedumerea pe Nas, în 
sinea lui, era faptul că acest puternic stăpân al său, cu un rang 
atât de mare, putea fi atât de sfios când se pomenea faţă în faţă 
cu o femeie. 

Kiyomori îi mărturisise o dată, după ce băuse mai multe 
cupe de vin, că, oricât îmbătrânea, nu putea trece de tulburarea 
şi timiditatea unei femei care îi atrăgea atenţia. Spusese 
dispreţuitor despre sine că sfielile unei tinere nu izbuteau decât 
să-l facă să se simtă şi el timid şi nesigur. Bamboku ajunsese în 
cele din urmă să creadă că aceste vorbe nu erau decât felul lui 
Kiyomori de a se lăuda. Ce altceva ar fi lămurit purtarea lui 
Kiyomori faţă de Tokiwa? Ea era deja rănită, ce pricină ar fi avut 
Kiyomori să o rănească şi mai mult? Dacă ar fi fost adevărat, 
după cum spunea Kiyomori, că se pierdea în faţa femeilor 
tinere, de aici ar fi înţeles că s-ar fi temut la fel de mult să-i facă 
rău; în schimb, faptele se împotriveau cuvintelor. După cum îşi 
lămurea Bamboku lucrurile, era o undă de cruzime în Kiyomori 
în legătura lui cu femeile, pe care încerca s-o ascundă chiar şi 
de propria persoană. 

— Nas-Roşu, ştii unde locuieşte Giwo, nu-i aşa? O cunoşti 
şi pe stăpâna ei? 

— Da, dar... 

— E una dintre ţintele tale? 

— Nici vorbă. 

— Nu e nevoie să îmi ascunzi nimic. Te vei duce acolo 
pentru mine? 

— Unde, domnule? 

— La Toji. Şi îi vei spune că Giwo rămâne aici. 
Încredinţeaz-o pe Toji că va avea parte de orice compensatie îşi 
va dori, în argint sau în aur. 

Auzind aceste vorbe, Bamboku întrebă şovăitor: 

— Vreţi cu adevărat să-i spun asta, domnule? 

— Da, du-te acum, porunci Kiyomori, cu o privire 
îndreptată asupra lui Giwo cea înspăimântată. 

Fără văl, aceasta părea şi mai înduioşător de tânără şi de 
speriată; plângea în linişte, murmurând ceva fără şir, cu faţa 
ascunsă între faldurile tunicii. 

Bamboku şovăi: 

— Acum e destul de târziu, prin urmare, ce vrei să fac cu 


răspunsul? 

— MI-I vei aduce mâine - la orice oră, răspunse Kiyomori. 

Bamboku se înclină şi se retrase, închizând cu grijă uşile 
duble în urma sa. Luă caleaşca de doamnă, care continua să 
aştepte, şi îl puse pe Kowaka, servitorul, să îl ducă până acasă 
la Toji. 

Povestea lui Giwo ajunse în curând pe buzele tuturor. Să 
te duci neinvitată la Rokuhara, să îi suceşti minţile lui Kiyomori 
şi, după aceea, să fii aşezată cu mare pompă în curtea cu 
trandafiri! lar bârfitoarele tot trăncăneau, aşteptând să vadă ce 
se va întâmpla cu părinţii fetei, atât de săraci. 

La prima vizită pe care o făcu părinţilor, care acum aveau 
o casă nouă, Giwo sosi într-o caleaşcă splendidă, lăcuită, care 
strălucea din toate podoabele de argint şi aur; era însoţită de un 
pâlc numeros de slujitori. Nimeni nu văzuse vreodată o privelişte 
atât de minunată pe Strada Juzenji, unde o mulţime se adună 
curând, să caşte gura la Giwo şi să aştepte cu răbdare până la 
plecarea ei. lar când Giwo reapăru din casă şi fu însoţită până la 
poartă de către tatăl şi mama ei, privitorii curioşi se înghesuiră 
în jur, să o cerceteze din cap şi până în picioare. Ridicând o 
mânecă, să-şi ascundă faţa, Giwo urcă repede în caleaşcă, dar 
cei care stăteau aproape izbutiră să arunce o privire peste 
chipul ei palid, plin de tristeţe, şi se întrebară de ce o femeie cu 
atât de mult noroc ar trebui să fie atât de nefericită. 

Ryozen, tatăl lui Giwo, cu sănătatea refăcută, gras şi 
chipeş în hainele lui îngrijite, se pomeni în curând cu un şir de 
vizitatori care îi băteau la uşă. Aceştia îi ridicau în slăvi pe el şi 
pe soţia lui, admirând mobila aleasă şi ţesăturile scumpe pe 
care le vedeau peste tot; apoi vorbeau între ei cât îl costau 
toate acestea în fiecare lună pe Kiyomori. Printre aceşti oaspeţi 
se afla şi Şarpele, care venea adeseori să bea cu Ryozen. 

— Ei bine, Ryozen, spunea Şarpele fără încetare, nu ţi se 
pare că ţi-am adus noroc? 

Lui Ryozen îi plăceau vorbele meşteşugite ale Şarpelui şi, 
într-o clipă bună, fu auzit zicând: 

— Nu, nu e deloc rău că s-a întâmplat aşa. lar dacă Giwo 
va avea un copil de la Kiyomori, chiar şi eu voi fi privit drept 
rudă a lui. Atunci, fireşte că voi căpăta vreun rang la Rokuhara. 

Şi totuşi, Ryozen cel bun la suflet nu avea nici o scăpare în 
faţa Şarpelui celui viclean şi a stăruinţelor lui. 


— Ei, bine, Ryozen, spuse Şarpele, dacă nu eram eu, unde 
ai fi fost acum? Nu am fost eu acela care te-am ajutat să pleci 
de pe Uliţa Negustorilor de Boi, când erai înfometat, nu eu am 
avut grijă de fiica ta şi am făcut ca ea să ajungă dansatoare? Ne 
cunoaştem atât de bine încât am putea să ne privim ca rude, 
nu? Ei, bine, poate că îmi pierd răbdarea din când în când cu 
tine, dar asta se întâmplă pentru că mă gândesc întotdeauna la 
binele tău. 

Acum, Ryozen era arareori de găsit pe acasă; ieşea 
adeseori în tovărăşia Şarpelui, care îl ducea la jocuri de noroc, la 
beţii şi în cartierul plăcerii. Casa cea odinioară atât de liniştită 
deveni locul unor certuri aprige în familie, pentru că soţia lui 
Ryozen descoperi în curând că soţul ei ţinea o femeie pe 
undeva, pe Drumul al Şaselea, şi îi făcu imputări. 

— Aminteşte-ţi, spuse ea aproape plângând, viaţa asta 
plăcută a noastră nu ţi se datorează ţie, iar dacă tu vei duce pe 
mai departe viaţa asta desfrânată, vom fi de râsul tuturor 
vecinilor. Mai mult de atât, cum crezi că va primi copilul nostru 
iubitor, Giwo, aceste veşti? 

Cam în aceste zile, oamenii începură să vorbească despre 
o altă dansatoare minunată, pe nume Hotoks, care locuia în altă 
casă din cartierele vesele. Avea doar şaisprezece ani şi venise la 
Kyoto pe când era copil, din provincia Kaga, unde se născuse. 
Fusese crescută să facă meseria asta; şi se spunea că vocea şi 
dansul ei erau mai bune decât acelea ale celor mai dăruite 
artiste de la Curte; iar aristocrații din Kyoto care o văzuseră 
jurau că era la fel de frumoasă ca şi Giwo. In timp ce faima lui 
Giwo se răspândea, stăpâna lui Hotoke începu să simtă că şi ea 
era îndreptăţită să fie mândră de protejata ei, în pofida tuturor 
lucrurilor care se povesteau despre Giwo, de aceea o chemă 
într-o zi pe Hotoke la ea. 

— Nu există nici o îndoială că tu eşti cea mai bună 
dansatoare din capitală, dar numai spadele vesele din Kyoto te- 
au văzut. Dacă ai reuşi să atragi privirea Domnului Kiyomori, vei 
avea bunăstarea la picioare. Chiar şi Giwo a fost primită la 
Rokuhara şi nu există nici un motiv să nu fi primită şi tu. 
Găteşte-te aşa cum a făcut-o şi Giwo, şi vezi dacă te descurci la 
fel de bine ca ea. 

Hotoke€ se supuse de îndată, pentru că era nevinovată şi 
mândră de dansul ei. Gândul a ceea ce ar putea câştiga cu asta 


nu-i trecuse niciodată prin minte. 

Pe la începutul acelei toamne, o caleaşcă strălucitoare de 
doamnă se opri la poarta dinspre Soare Apune a Drumului al 
Optulea, unde Kiyomori, Ministru de Stat din februarie, venise să 
locuiască în conacul mare cât un palat. Multe locuinţe măreţe se 
întindeau de-a lungul potecilor largi - aici a Doamnei Ariko, mai 
încolo a lui Tokiko - iar dincolo de acestea se aflau uliţe 
lăturalnice şi poteci, unde locuiau războinicii. Luându-le la rând, 
privitorul vedea un amestec al stilurilor arhitecturale vechi şi 
noi, oglinda vremurilor care se schimbau. 

Hotoke€, îmbrăcată în cele mai frumoase haine ale ei, se 
înclină din caleaşcă, atunci când un paznic o opri la poartă. 

— Sunt Hotoke, o dansatoare - din naştere, vai, jucăria 
bărbaţilor. Am fost trimisă de stăpâna mea şi sunt îndeajuns de 
îndrăzneață încât să vin fără să fiu poftită. Permiteţi-mi să cânt 
şi să dansez în faţa stăpânului meu Kiyomori. 

Paznicul şovăi privind-o, curios; apoi, temându-se de 
nemulţumirea lui Kiyomori, izbucni furios: 

— Ce-i asta? Vii aici fără să fii poftită? Pleacă! Întoarce-te 
de unde ai venit! 

— Nu, ştiu despre un obicei al dansatoarelor să facă astfel 
de vizite, iar eu o fac cu toată prețuirea cuvenită Domniei-Sale. 
Sunt tânără şi nu pot îndura ruşinea de a fi trimisă înapoi. 

Hotok€, descurajată, se întoarse să plece, când un alt 
paznic o chemă înapoi: 

— Dacă stărui, o să văd ce se poate face pentru tine, 
spuse el, conducând-o spre conac. 

Spre uimirea ochilor lui Hotoke, un şir nesfârşit de săli şi 
camere splendide se deschise în faţa ei, iar după aceea, văzu pe 
cineva care părea să fie Kiyomori. Era înconjurat de însoțitori; 
unul dintre aceştia se apropie de ea şi-i spuse: 

— Tu eşti Hotoke? Consideră-te norocoasă, pentru că nu 
oricine se poate aştepta să fie prezentat Domniei-Sale. Eşti aici 
numai pentru că Giwo l-a implorat pe Domnia Sa să nu se 
împotrivească... Ai putea să ne cânţi, să răsplăteşti această 
uriaşă bunăvoință. 

Hotoke se înclină, apoi se întoarse spre Giwo cu o privire 
de adâncă recunoştinţă, căreia Giwo îi răspunse cu o privire 
hotărâtă de încurajare, iar Hotoke începu să cânte. Era un 
cântec simplu, repetat de trei ori. De pe buzele ei nepătate se 


revărsă un val limpede de sunete cristaline, care mişcă inimile 
ascultătorilor ei şi rămase mult timp în încăpere, în ecouri 
melodioase. 

Kiyomori tresări brusc: 

— Într-adevăr, cânţi bine. Acum, vei dansa. Haideţi, 
aduceţi tobe! 

Hotoké înclină din cap şi se ridică. Încet, pluti într-o 
mişcare mlădioasă, învăluită într-un curaj care nu se potrivea cu 
vârsta ei. 

Kiyomori o privea cu luare-aminte, dar în timp ce ochii lui 
o urmăreau, îmbătându-se de frumuseţea ei gravă, fu cuprins de 
un avânt sălbatic de a sfârteca această frumuseţe şi de ao 
distruge. 

— Foarte frumos. Mai bine decât mă aşteptam, spuse el în 
cele din urmă. Să bem pentru asta, Hotoké! Ne vom termina 
vinul în Pavilionul de Primăvară şi o vom mai urmări o dată pe 
Hotoke dansând. 

Lui Hotoké i se porunci să rămână în conacul lui Kiyomori, 
în partea de la Soare Apune a Drumului al Optulea, şi, peste tot 
prin capitală, ori de câte ori se întâlneau oamenii, se vorbea 
despre faptul că Domnul Kiyomori îşi găsise o amantă nouă. Dar 
nu era aşa, pentru că Hotoké, din recunoştinţă pentru Giwo, nu 
voia să se lase pradă dorințelor lui Kiyomori şi îl implora 
cutremurător, zi de zi, să-i acorde permisiunea de a se întoarce 
acasă. 

— Spune-i lui Giwo că ea va pleca, porunci Kiyomori. Am 
făcut totul pentru ea, să fie fericită. Are tot ce îi trebuie pentru a 
duce un trai liniştit pentru tot restul zilelor. 

Giwo primi cu uşurare vestea liberării, deşi plângea când 
se gândea la Tadanori, fratele vitreg al lui Kiyomori; pentru că 
ea era femeia care devenise jucăria unui bărbat, deşi inima ei îi 
fusese dăruită în taină altuia. 

De-abia se află prin capitală că Giwo plecase de la 
Rokuhara, că, de îndată, bărbaţii din oraş începură să o 
copleşească cu invitaţii la sărbătorile lor şi să-i trimită zilnic 
cadouri, dar ea se ascunse în casă şi nu voi să se întâlnească cu 
nimeni. 

Şi totuşi, Giwo fu cuprinsă de disperare când descoperi că 
tatăl ei, Ryozen, se schimbase cu totul. Acum era un tiran 
certăreţ, un beţiv înglodat în datorii. Mama ei, pe care Giwo 


credea că o făcuse fericită cu preţul propriei nefericiri, era în 
culmea deznădejdii. Cu puţin timp după aceea, Ryozen dispăru 
cu Şarpele şi nu se mai auzi nimic despre el. 

La sfârşitul primăverii anului următor, 1168, Giwo, sora ei 
şi mama lor îşi tăiară părul lung şi se duseră să locuiască în 
sihăstrie, în dealurile din Saga, lângă un templu aflat la 
miazănoapte de porţile oraşului. Nu stăteau de mult timp acolo, 
când dansatoarea Hotoke fugi din conacul de la Soare Apune şi 
veni la Saga, implorându-le să o primească alături de ele. Şi ea, 
ca şi ele, văzuse îndeajuns de mult din ticăloşiile bogăției şi ale 
rangului înalt, şi se săturase cu totul de viaţa de plăceri. 


Capitolul XLIV 
O ceartă răsunătoare 


Călătoriile lui Kiyomori la Fukuhara se îndesiră, iar cei care 
călătoreau din capitală spre Soare Apune sau se întorceau de 
acolo erau năuciţi de schimbările care avuseseră loc pe acolo în 
numai cinci sau şase ani. Maidanul care găzduia doar aşezări 
pescăreşti se prefăcuse într-o colonie înfloritoare de vile, cu 
reşedinţa întinsă a lui Kiyomori la mijloc. Nu doar că drumurile 
erau reparate, dar nenumăratele prăvălii înşirate de-a lungul 
coastei îi împrumutau deja Owadei înfăţişarea unui port. 

Deşi conacul său era terminat şi o mulţime de locuinţe 
asemănătoare ale familiei Heike răsăriseră în jurul ei, Kiyomori 
nu înainta prea mult în privinţa portului celui mare, la care tot 
visa. Deşi bărcile construite chiar pentru căratul pietrelor goleau 
o încărcătură după alta în mare, pentru a face un dig, acesta era 
distrus mereu de către vântul puternic din sud-vest şi de valurile 
uriaşe ale mării. Şi, ori de câte ori barajul începea să ia o formă, 
taifunurile de toamnă îl făceau bucăţi. Dar Kiyomori nu părăsi 
munca. Neclintit, le ceru oamenilor: 

— Chiar nu e nimeni care să aibă priceperea sau 
încrederea pentru a duce totul la bun sfârşit? Aş da mult pentru 
un astfel de om. Găsiţi pe cineva care să se potrivească, 
trimiteţi-l la mine. 

După căutări îndelungate, se găsi un bărbat care să se 
apuce de lucru, iar mii de oameni şi de bărci începură să 
muncească. Lucrând fără încetare zi după zi, trecu o săptămână 
după cealaltă, apoi mai multe luni, în timp ce Kiyomori dădea de 
unul singur banii. Şi ori de câte ori venea la Fukuhara, n-o făcea 
pentru a-şi petrece timpul cu mărunţişurile nevolnice ale vieţii 
aristocratice, ci urmărea mersul înainte al construcţiei portului, 
dăruindu-i-se trup şi suflet. 

În timpul uneia dintre vizitele sale la Fukuhara, Kiyomori 
nu băgă în seamă semnele unei răceli, şi, în noaptea în care se 
întorcea în capitală, căzu răpus de o fierbinţeală mare. Uimirea 
cuprinse capitala când vestea bolii lui Kiyomori se strecură din 
conacul din partea de Soare Apune a Drumului al Optulea. 
Împăratul îşi trimise propriul medic la patul lui Kiyomori. Cât era 
ziua de lungă, caleştile de curteni şi înalţi demnitari trăgeau la 
porţile casei, să cerceteze starea lui de sănătate. Nimeni - nici 


măcar rudele lui Kiyomori - nu primi îngăduinţa de a intra în 
odaia bolnavului, şi tot ce ştiau oamenii era ceea ce le spunea 
medicul. Dar starea lui Kiyomori se înrăutăţi. Nu mai putea 
mânca de mai multe zile. Fierbinţeala nu-i scădea, şi chiar şi 
propriul său medic părea neputincios să afle de unde îi veneau 
suferinţele. 

Foarte curând, prin capitală începură să umble zvonuri 
care spuneau că Kiyomori era pe ducă. Auzind de una ca asta, 
un demnitar Heike din partea de miazănoapte a regiunii Kyushu 
porni de îndată spre Kyoto, alături de un medic chinez care 
venise de curând din ţara lui natală. 

Mama vitregă a lui Kiyomori, Doamna Ariko, şi fiul său cel 
mai mare, Shigemori, vizitară principalele temple şi altare din 
Dealurile de la Soare Răsare şi de pe Muntele Hiei, să se roage 
pentru vindecarea lui. 

Era de neocolit ca oamenii să nu se apuce să vorbească 
despre ce anume se putea întâmpla dacă Kiyomori murea. 
Familia Heike nu era încă atât de puternică încât să-l împiedice 
pe fostul Împărat Goshirakawa să se urce iarăşi pe tron, şi 
nimeni nu se îndoia că primul pas al acestuia ar fi fost să-i 
strivească pe Heike, şi, împreună cu ei, toată mulţimea 
războinicilor. Între timp, Palatul Mănăstire era înghesuit zilnic de 
vizitatori de la Curte, iar într-o astfel de zi, Goshirakawa porunci 
să i se aducă o caleaşcă şi se îndreptă spre casa lui Kiyomori. 

Auzind că fostul Împărat sosise, Kiyomori păru cuprins de 
groază. Porunci să i se măture camera şi să se ardă tămâie. In 
timp ce se închina în faţa oaspetelui său împărătesc, 
Goshirakawa băgă de seamă cât de costeliv se făcuse Kiyomori, 
şi spuse cu blândeţe: 

— E mai bine pentru tine să te întinzi. 

— Nu, Maiestatea Voastră, pot să mai stau aşezat. 

Stând drept în cămaşa lui de noapte din mătase albă şi 
părând mai grijuliu decât oricând în viaţa lui, Kiyomori răspunse 
la întrebările pline de îngrijorare ale fostului Impărat. 

Goshirakawa nu vorbi doar despre sănătate la căpătâiul lui 
Kiyomori. După cum se află pe urmă, s-ar fi spus vorbe şi despre 
detronarea Împăratului-copil Rokujo în favoarea propriului fiu al 
lui Goshirakawa, Takakura. Din câte se părea, fostul Împărat 
avusese în minte acest plan de o bună bucată de vreme, ca un 
prilej de a-şi asigura pentru totdeauna frâiele puterii. Credea că 


Kiyomori se va alătura planurilor lui, dat fiind că Takakura îi era 
nepot. Totuşi, nu avea nici o nădejde că va izbuti să-l convingă 
prin linguşiri pe Kiyomori şi se prea putea ca acesta să se 
întoarcă împotriva lui. 

În ziua care urmă vizitei, fostul Împărat îşi trimise propriul 
medic la conacul din partea de Soare Apune a Drumului al 
Optulea şi, la întoarcere, îl luă deoparte să îi pună întrebări: 

— Cum ţi s-a părut? Se poate ca Kiyomori să rămână în 
viaţă? 

Medicul îi răspunse: 

— Maiestatea Voastră, îmi e greu să vă dau un răspuns. 
Nu am avut cum să-mi dau seama ce îl face să sufere. Semnele 
încurcate ale bolii lui închipuite fac să-mi fie greu să spun 
lucrurilor pe nume. 

Boală închipuită? Goshirakawa îşi ascultă îngândurat 
medicul. Pentru el, nu avea nici o însemnătate dacă Kiyomori 
rămânea sau nu în viaţă; propriile lui planuri urmau să 
izbutească oricum. 

Bolnav, Kiyomori era neajutorat. Sănătatea lui de fier îl 
făcuse întotdeauna dispreţuitor faţă de slăbiciunile fizice; în 
schimb, când Kiyomori era acela care avea o suferinţă, lucrurile 
se schimbau. Soţia lui, Tokiko, râdea adeseori şi îi spunea: 

— Nu am văzut niciodată pe cineva atât de sfios şi de 
tulburat precum eşti tu atunci când eşti bolnav. 

De această dată, într-un mod cât se poate de ciudat, 
bolnavul nu se plânse şi nu se tulbură; îşi pierdu pofta de 
mâncare, iar fierbinţeala nu dădea semne că îi scade. Din timp 
în timp, se auzeau gemete din odaia bolnavului şi şoapte fără 
şir, de om care aiurează. Doctorul lui Kiyomori se sperie. Tokiko, 
Doamna Ariko şi fiul cel mai mare al lui Kiyomori, Shigemori, 
petrecură nenumărate ore în capela lor. Chemară monahi şi 
trimiseră mesageri la marile temple, să plătească slujbe pentru 
sănătatea lui Kiyomori. Se părea că zeitățile furioase se 
răzbunau pe necredinciosul care le hulise şi le nesocotise pentru 
prea multă vreme. 

Dar aiurările lui Kiyomori nu erau coşmaruri. Ori de câte 
ori fierbinţeala îi scădea, nu simţea decât durerea din burta lui 
umflată; greaţa îi reveni, tăindu-i răsuflarea şi făcându-l să 
tânjească după fierbinţeală, care să destrame încă o dată 
coşmarul durerii, aducându-l în starea aceea plăcută, în care 


plutea în afara trupului său, pe un norişor trandafiriu. 

Pe jumătate treaz, îşi dădea seama că spune: 

— Aşadar, aceasta este graniţa dintre viaţă şi moarte. 

Apoi întrevedea îngeri şi heruvimi printre nori, însoţiţi de 
triluri, şi prin acel grup privea pe furiş la un copilaş - la sine 
însuşi, la vârsta de opt ani. Era pe scena spectacolului de la 
Gion, şi formele despre care crezuse că sunt nori erau de fapt 
flori de cireş. Şi acolo se afla ea, sub pomi, mama lui minunată, 
zâmbind în timp ce îl privea cum dansează. lar tatăl său era 
lângă ea: 

— Mamă! Tată! Uitaţi-vă la mine cum dansez! 

lar Kiyomori continua să danseze, fără întrerupere, până 
când cădea fără suflare. Dintr-odată, tatăl şi mama dispăreau. 
Apoi plânsetele copiilor îi străpungeau urechile. Ascultă! Acela 
era Bătrânul, care murmura cântece de leagăn. lată staulul de 
acasă şi caii care îl priveau dinăuntru, uscăţivi şi înfometați. Şi 
dincolo de lună, într-o zi cu lumină liliachie, se întindea 
Imadegawa, casa dărăpănată în care locuise de demult - şi care 
i se ridica în faţa ochilor. Plânsetele fraţilor lui care scânceau de 
foame îl făceau să rătăcească de colo până colo, ca înnebunit. 
Mama lui îi părăsise pe toţi. Tata - oare unde era tata? Și 
Kiyomori dădea peste Saşiu, care se sprijinea de un stâlp şi se 
uita tăcut spre streşini... Nu sunt fiul nimănui, dar tu eşti tatăl 
meu - iar în aiurare, Kiyomori striga iar şi iar: 

— Tată! Tatăl meu! 

Apoi se auzi o voce - a lui Shigemori - care zicea: 

— Tată, ce s-a întâmplat? 

Şi ceilalţi fii ai lui Kiyomori se adunaseră în jurul său şi îl 
scuturau, rugându-l să se trezească. 

— Am spus ceva ciudat în vis? întrebă Kiyomori. 

— Aiurai, tată. 

— Erau vise frumoase. Mă doare să fiu din nou treaz. 

— Medicul chinez de la Kyushu a ajuns chiar acum la noi, 
Tată. Vrei să vină încoace, nu-i aşa? 

— Poftim? Din Ţara Sung? Da, aduceţi-l. 

Medicul apăru de îndată în veşmintele lui de călătorie, cu 
părul alb curgându-i în valuri pe umeri, cu o înfăţişare de 
sihastru, slab ca un cocor. Îl cercetă cu luare-aminte pe 
Kiyomori; îşi înclină capul într-o parte din când în când, 
murmurând, apoi se trase într-o parte a patului lui Kiyomori. 


Acesta se întoarse spre doctor, întrebându-l: 

— O să mă fac bine? 

Răspunsul sosi, însoţit de un zâmbet: 

— Cred că veţi vindeca de boală în două sau trei zile. 

Lui Kiyomori nu-i veni să-şi creadă urechilor, iar după ce 
medicul plecă, înghiţi prafurile pe care acesta i se lăsase. A 
doua zi de dimineaţă, Kiyomori se simţi cu mult mai bine şi 
continuă să bea poţiunile după cum i se spusese, iar în noaptea 
care urmă, se bucură de un somn adânc şi înviorător. 

Boala lui Kiyomori fusese provocată de viermii din 
măruntaie. După ce aceştia fură daţi afară cu leacuri şi 
purgative, Kiyomori începu să se refacă iute, iar prin capitală 
începu să se răspândească vestea că viaţa lui fusese salvată 
printr-o minune. Medicina, care era încă la începuturi, lega 
prezenţa bolilor din trup de cauze supranaturale, iar necromanţii 
şi astrologii erau chemaţi adeseori pentru a găsi un leac. 

În casa din partea de Soare Apune a Drumului al Optulea 
şi la Rokuhara, viaţa îşi regăsi vioiciunea obişnuită - peste tot, 
oamenii sărbătoriră şi se bucurară, iar muzica se auzi din nou în 
casele cele mari ale familiei Heike. 


Cu puţin timp după ce se reînsănătoşi, Kiyomori, spre 
uimirea tuturor acelora care-l cunoşteau, se călugări şi se 
retrase din viaţa publică. Nu se mai afla nici un lucru pe care să 
şi-l dorească: poziţia lui era bună, renumele întemeiat; avusese 
deja rangurile cele mai înalte pe care le-ar fi putut dori. In pofida 
tuturor acestora, două visuri rămăseseră neîmplinite - portul de 
la Owada şi negoţul cu China. Încă se agăța de visul său de a 
face din Fukuhara o uriaşă piaţă, iar din Itsukushima, bijuteria 
Mării Interioare, refăcând legăturile dintre Japonia şi Ţara Sung. 
Cât belşug uimitor şi glorios ar putea aduce toate acestea! 

Cu puţin timp după ce îşi părăsi rangurile, Kiyomori se 
aşeză la Fukuhara pentru a-şi dărui întregul timp ultimelor 
construcţii din port, iar în această vreme, Împăratul-copil Rokujo 
fu detronat în favoarea fiului de nouă ani al lui Goshirakawa. Se 
spuse pretutindeni că aceasta fusese urzeala lui Kiyomori. Cele 
mai înverşunate acuzaţii veniră din partea curtenilor Fujiwara, 
cei care, de secole întregi, ridicaseră Impărați. Această 
schimbare se întâmplase fără ştirea lor, iar nemaiauzita 


uzurpare a privilegiilor izbea chiar la temelia autorităţii lor. Un 
luptător izbutise să facă acest lucru: Kiyomori al familiei Heike. 
Şi, cu toate acestea, deşi vorbele cele mai aprinse erau 
îndreptate spre Kiyomori, ei nu uitau să spună că Tokitada, 
cumnatul lui Kiyomori, fusese figura atotputernică din spatele 
urzelii. Dintr-odată, Kyoto se pomeni învăluit de frică, atunci 
când zvonurile cele mai cumplite începură să umble. Se spunea 
că Tokitada semănase iscoade peste tot, pentru a-i pâri pe cei 
care vorbeau împotriva familiei Heike. 

In iulie 1170, avu loc o ceartă răsunătoare, de care lumea 
îşi aminti multă vreme, între slujitorii Regentului Fujiwara şi 
aceia ai lui Shigemori al familiei Heike. 

Cu totului tot, fusese o lună nemaipomenită. Fusese 
prezisă o eclipsă de soare, şi şapte platforme fuseseră înălțate 
la Palatul Imperial pentru privitori, deşi, spre prânz, cerul se 
înnoră şi, aproape pe dată, începu să plouă cu găleata. Pe 
deasupra, vara însăşi începuse prost. Oamenii se temuseră cu 
toţii că va fi secetă, şi slujbe pentru ploaie fuseseră ţinute la 
Marele Sanctuar, precum şi la sanctuare mai mici; apoi 
urmaseră nişte ploi torențiale, cum nu mai văzuse nimeni de 
vreo zece ani. Râurile îşi ieşiseră din matcă, iar capitala fusese 
inundată. Pe 3 iulie, în ziua de după eclipsă, mulţi membri ai 
Curţii - prinții, prinţesele şi Regentul - participară la liturghia 
cea mare, la templul de lângă Shirakawa, spre miazănoapte de 
Rokuhara. 

Era o zi de arşiţă necruțătoare. Regentul, îmbrăcat în 
veşmintele sale grele de la Curte, pleca de la slujbă. Se simţi 
gata să se ducă până acasă şi să se descotorosească de hainele 
stânjenitoare. Dar nu, soarele încă ardea, se hotări el. Se va 
întoarce la Curte, va mai descâlci nişte treburi încurcate, şi apoi 
se va întoarce acasă seara, când va fi răcoare. Poruncindu-i 
vizitiului să îl ducă înapoi la Palatul Imperial, tânărul Regent se 
lăsă încă o dată în voia legănatului molcom al caleştii. 

Soarele chinuitor care trecea dincolo de jaluzele lumina 
silueta înveşmântată în alb. Regentul avea în jur de douăzeci şi 
cinci de ani. Chipeş şi semet în hainele sale de la Curte, stătea 
drept, cu şuvoaie de sudoare revărsându-i-se pe obraji de sub 
coiful greu. Dar alaiul lui de soldaţi, îngrijitori de boi şi grăjdari 
suferea şi mai mult din cauza soarelui neîndurător. Năclăiţi de 
praf, alungau muştele cu mişcări care trădau cât erau de 


sfârşiţi. 

Boii fură lăsaţi să meargă în pasul lor, iar lunga procesiune 
se târî pe drum. În timp ce se apropiau de o răspântie, văzură 
din depărtare o altă caleaşcă, care se îndrepta spre ei. Şi 
aceasta era înconjurată de nenumărați însoțitori. Pe măsură ce 
se apropia, se dovedi a fi o caleaşcă pestriță de doamnă. Cea a 
Regentului, care putea fi recunoscută după însemnele gravate 
pe ea, mergea pe mijlocul drumului. Eticheta cerea ca şi 
doamnele de la Curte să îi facă loc regentului, dar caleaşca a 
doua nu dădu nici un semn că ar avea de gând să se tragă lao 
parte. Veni mai aproape - treizeci şi cinci de metri, apoi 
treisprezece, nouă, şase. Aproape că dădu peste Regent, dar 
venea cu îndrăzneală. Soldaţii doamnei făcură semne grăbite, 
cerând caleştii Regentului să se dea la o parte, când însoțitorii 
Regentului săriră în faţă, făcându-i semn să se oprească. Dar 
caleaşca doamnei se tot apropia. Nici ţipetele sălbatice, nici 
răcnetele şi nici înjurăturile nu izbutiră s-o oprească. 

— Sunteţi surzi? Nu vedeţi a cui caleaşcă este asta? 

— Căscaţi-vă ochii! Acesta este însuşi Regentul! 

— Şi cine sunteţi voi, până la urmă? 

Caleaşca înainta netulburată, croindu-şi drum printre 
însoțitorii Regentului şi împrăştiindu-i pe oameni în lături. 

— Opriţi, voi de colo! Opriţi. 

Un însoțitor se năpusti deodată înainte, cu un strigăt. 

— Neruşinaţilor! urlă el, dărâmându-l pe îngrijitorul de boi 
şi înşfăcându-i hăţurile din mână, în timp ce trăgea vehiculul 
într-o parte. 

— Indrăzneşti să pui mâna pe caleaşca stăpânului nostru? 

Gărzile şi însoțitorii care veneau îndărăt porniră înainte 
toţi deodată, ameninţători. 

— Ne-ai batjocorit, carevasăzică? Ce înseamnă asta? 

Insoţitorii regentului răspunseră pe măsură. 

— Toată lumea, fără numai bădăranii de la ţară, ar trebui 
să ştie că acesta este însuşi Regentul! la daţi-vă înapoi! Daţi-vă 
la o parte din calea noastră, tâlharilor! 

— Ne-ai făcut bădărani de la ţară? 

— Nu aveţi mai multă minte decât câinii sau pisicile! 
Bădărani de la ţară e un cuvânt prea bun pentru voi! 

— Sunteţi gata pentru încăierare, nu-i aşa? 

— Voi aţi început cu povestea asta, iar noi suntem gata! 


Patru sau cinci dintre gărzile înarmate ale Regentului 
porniră ţanţoş în faţă. 

— Ce aveţi de gând? 

Începu o bătaie sălbatică, din clipa în care oamenii 
Regentului se aruncară asupra însoţitorilor doamnei. 

— Faceţi-i praf! 

— Voi, câinii de la Rokuhara! 

începu un tumult de strigăte furioase. Beţe şi pietre 
zdrăngăniră, lovind trăsura Regentului. Praful se ridică în nori 
galbeni, cuprinzându-i pe luptători, până când prietenii fură cu 
neputinţă de deosebit de duşmani, în lupta aprigă care începu. 
Alaiul Regentului cuprindea vreo optzeci de bărbaţi, cu tot cu 
luptători, în timp ce ceilalţi erau doar vreo patruzeci. Dar soldaţii 
de la Rokuhara erau războinici voinici şi căliţi în bătălie, cu 
vorba aspră şi purtări pe măsură. 

Cine stătea în caleaşcă părea să fi fost uitat cu totul. Nu 
era o doamnă, ci nepotul lui Kiyomori, fiul de zece ani al lui 
Shigemori, care se întorcea acasă de la lecţiile de flaut. 
Caleaşca se clătină sălbatic dintr-o parte în alta; apoi se învârti. 
Hărmălaia se întinse, în timp ce copilul înfricoşat se făcu mic 
înăuntru, tremurând la vederea feţelor pline de sânge, a 
capetelor cu răni adânci şi a trupurilor însângerate sfârtecându- 
se unele pe altele. Un bolovan rătăcit sfâşie o jaluzea şi, 
deodată, băiatul izbucni într-un răcnet răsunător. 

În pofida firii lor, însoțitorii Heik& se văzură nevoiţi să dea 
înapoi, cu răniţi şi cu caleaşcă cu tot, greu loviți. Dar se 
luptaseră cât putuseră ei de bine şi plecară jurând răzbunare. 

Întunericul se adânci, dar până şi greierii de pe cărarea 
mărginită de copaci din Rokuhara erau muţi. Veştile despre 
încăierare ajunseseră deja aici, iar un cortegiu cu torţe aprinse 
veni să întâmpine caleaşca. Se auziră chemări îngrijorate: 

— Tu eşti, Shiro? Tânărul stăpân e oare bine? 

— Totul e bine, dar oamenii Regentului ne-au umilit 
groaznic. 

— Au fost mai mulţi decât noi. 

— Spune-i asta stăpânului, dar cum se simte stăpânul cel 
mic? Nu a fost rănit? 

— E teafăr şi nevătămat, deşi a plâns puţin. 

— Hai, grăbiţi-vă! Vă daţi seama cât sunt de îngrijoraţi cei 
de acasă? 


De-abia ajunse caleaşca la poartă că, în aceeaşi clipă, 
apăru Shigemori, strigându-şi neliniştit fiul. 

Shigemori ascultă povestea despre încăierare de la unul 
dintre căpitanii săi. Vina nu fusese a lor, ci a Regentului, stărui 
căpitanul. Însoţitorii Regentului îi batjocoriseră şi, mai mult de 
atât, atacaseră sălbatic caleaşca. Nu, i-ar fi făcut loc Regentului, 
cu respect, dacă oamenii acestuia n-ar fi fost primii care să-i 
jignească. Aşa, nu avuseseră altceva de făcut decât să apere 
onoarea clanului Heike. 

In timp ce căpitanul îşi încheie povestea, Shigemori, care 
era de obicei atât de stăpân pe sine, roşi de furie. 

— Dacă ar fi fost întuneric, aş fi înţeles ca ei să nu îmi 
recunoască fiul, dar nu aveau vreo pricină să nu-şi dea seama 
că e el, ziua în amiaza mare. Este limpede, Regentul e de vină şi 
voi avea grijă să ne răzbunăm. 

In ziua care urmă, pe 5 iulie, Shigemori porni spre Curte, 
cu un alai mai mare de luptători înarmaţi decât de obicei, 
hotărât să îl umilească pe Regent dacă se întâlneau. 

Intre timp, Regentul află că fiul lui Shigemori fusese acela 
pe care-l batjocoriseră însoțitorii lui şi nu îndrăzni să-şi facă 
apariţia pe la Curte timp de mai multe zile. Între patru ochi, 
Regentul îi mustră furios pe căpitanii şi pe însoțitorii săi. 

— Nu aţi fost în stare să vă daţi seama cine era, înainte să 
îi atacati? Dintre toţi oamenii pe care i-aţi fi putut batjocori, l-aţi 
nimerit tocmai pe nepotul lui Kiyomori!? Idioţilor! Proştilor! 
Vedeţi ce belea mi-aţi adus pe cap!? 

Dar, în ciuda izbucnirilor lui de furie, Regentul se simţi 
neînstare să iasă din încurcătură, până când unul dintre prietenii 
săi, un consilier, îl sfătui să-şi trimită slujitorii vinovaţi la 
Rokuhara, ca ostatici. Acest lucru, îl încredinţară ei pe Regent, l- 
ar fi făcut, fără îndoială, pe Shigemori să-şi uite furia. De îndată, 
doi căpitani, mai mulţi soldaţi şi îngrijitori de boi fură trimişi la 
Rokuhara. Consilierul, care avusese menirea de împuternicit al 
Regelui, se întoarse în curând împreună cu oamenii, spunând că 
nu avusese norocul de a-l întâlni pe Shigemori. 

— Mi s-a spus că Domnul Shigemori avea o stare proastă 
şi nu voia să se întâlnească cu nimeni. În afară de asta, am 
înţeles că nu are de gând să vorbească despre încurcătura 
aceea cu nimeni altcineva decât cu tine. 

Pe 16 iulie, când Regentul urma să îşi facă apariţia la 


templul din Shirakawa, îşi trimise oamenii în recunoaştere şi i se 
spuse că războinicii Heike erau înşiraţi de-a lungul drumului pe 
care el se hotărâse să-l facă; prin urmare, îşi părăsi toate 
planurile care l-ar fi pus să iasă din casă în ziua aceea. 

Mai multe luni mai târziu, pe 21 octombrie, în ziua în care 
Regentul trebuia să stea în fruntea unui consiliu de stat la care 
trebuiau puse în ordine ultimele amănunte pentru petrecerea de 
ieşire din pruncie a Împăratului-copil, la Palatul Imperial sosi o 
veste care anunţă că Regentul fusese atacat în drum spre Curte, 
şi nu avea cum să mai apară. Intreaga Curte fu copleşită de 
spaimă. Se hotărî o nouă dată pentru Consiliul de Stat, iar 
miniştrii şi demnitarii Curţii se risipiră descumpăniţi. Oamenii 
aflară în curând că atacul avusese loc nu departe de una dintre 
porţile Palatului; Regentul scăpase nevătămat; vreo două sute 
de luptători apăruseră pe neaşteptate pe drum şi îi 
înconjuraseră trăsura; cele şase gărzi care călăreau înaintea ei 
fuseseră date jos cu sila, bătute crunt şi, cea mai umilitoare 
batjocură, atacatorii necunoscuţi le retezaseră moţurile de păr 
cu foarfeca. Alţi membri ai alaiului, mai puţini de douăzeci, care 
nu izbutiseră să fugă, avură parte de o soartă asemănătoare. 

Oamenii se uitară în jur, căutând o lămurire, şi, în curând, 
începu să se zvonească că Kiyomori se răzbunase pe Regent 
pentru batjocura suferită de către nepotul său preferat. 
Adevărul era, însă, că Kiyomori îşi petrecuse tot acest timp la 
Fukuhara, unde veştile despre întâmplarea cu nepotul său nu 
ajunseră decât mult mai tărziu. 

In timp ce tulburarea tuturor se potolea, adevărul ieşi la 
iveală din încâlceala sălbatică a zvonurilor şi a veştilor 
potrivnice care zguduiau capitala; Shigemori însuşi poruncise 
atacul asupra Regentului. 


Capitolul XLV 
Construcţia unui port 


Anul 1170 fu un an al inundaţiilor şi al altor nenorociri, 
care le răpiră multor ţărani casele şi recoltele; dar pe atunci 
umbla o vorbă: „Nimeni nu moare de foame la Fukuhara. Acolo 
se găseşte de lucru pentru toată lumea“. Nevoiaşii se revărsau 
asupra Fukuharei pentru a munci la construcţia portului. 
Trecuseră deja nouă ani de când Kiyomori îşi închinase viaţa 
acestei sarcini urieşeşti, iar contururile unui dig începeau deja 
să apară, ivindu-se din mare ca un promontoriu. Dar, în luna 
septembrie a acelui an, un taifun nimici strădaniile care 
duraseră aproape zece ani. 

Kiyomori aruncă o privire îngândurată spre mare. Visul 
său începea să pară cu neputinţă de atins. Aruncase grămezi de 
aur şi muncise grozav, dar trebuia descoperit ceva nou. Îi ceruse 
Guvernatorului Heike din partea de miazănoapte a regiunii 
Kyushu să-i trimită mai mulţi meşteri chinezi, alungaţi din ţara 
lor, care veniseră de curând în miazăzi. 

Când vizitatorii ajunseră la Rokuhara, fură găzduiţi în Sala 
celor O Mie de Lămpi, ridicată cu un an în urmă într-un crâng de 
pini din apropierea mării, pentru a sărbători prima vizită a 
fostului Împărat Goshirakawa la Fukuhara. Venirea lor fu 
întâmpinată cu o mare tulburare, pentru că nici locuitorii de aici, 
şi nici chiar oamenii din Kyoto care se aşezaseră la Fukuhara nu 
mai văzuseră până în acea clipă un străin. 

Curând, chinezii începură să-şi petreacă zilele pe afară, în 
apă, sau cercetând largul mării cu un supraveghetor care clătină 
dezamăgit din cap. Nu apăruse nimic nou, îi spuseră ei lui 
Kiyomori, faţă de ceea ce ştiau deja. Tot ce era omeneşte de 
făcut fusese făcut deja. Cu nădejdile nimicite, Kiyomori păru 
totuşi să trăiască o clipă de bine la gândul că încercase totul şi 
că oamenilor săi nu le lipseau priceperea sau sârguinţa. Apoi, 
porunci iute ca munca de construcţie a portului să meargă ca şi 
până atunci, spunându-i supraveghetorului: 

— N-am izbutit să facem faţă acestor furtuni ale toamnei, 
pentru că munca nu a înaintat niciodată îndeajuns de mult 
înainte de vremea taifunurilor. Digul din mare trebuie terminat 
aproape tot înainte de toamna şi vara anului care va urma. Dacă 
izbutim, sunt încredinţat că va fi bine. Avem nevoie de mai mulţi 


oameni, de mai multe unelte - şi de bani, dar nu trebuie să vă 
faceţi griji în privinţa mea. 

Kiyomori părea încrezător în sine. Până acum, se folosise 
doar de averea familiei Heiké; ar fi putut, până la urmă, să le 
termine, dar el era încredinţat că guvernul urma să îl sprijine de 
acum înainte. Trecuseră deja doi ani de când fostul Împărat îi 
făgăduise lui Kiyomori că va sprijini din vistierie ridicarea 
podului, şi, deşi nu se arătase nimic, Kiyomori nu se îndoia că 
Goshirakawa se va ţine de cuvânt. 

Kiyomori îi vorbise din timp despre ajutor fostului Împărat 
Goshirakawa, iar el răspunsese de fiecare dată că Kiyomori ar 
trebui să mai aştepte puţin - iar Kiyomori aşteptase. Dar acum 
îşi dădu seama că nu mai putea aştepta. Digul trebuia terminat 
curând sau părăsit pentru totdeauna, iar el se hotărî să îi mai 
vorbească o dată lui Goshirakawa, faţă în faţă, cerându-i 
ajutorul. 

Când veştile despre lupta dintre slujitorii Regentului şi 
aceia ai lui Shigemori ajunseră pentru prima oară la Kiyomori, 
acesta nu izbucni într-o criză de furie, după cum se aşteptau 
toţi, ci se mulţumi să clatine din cap, spunând: 

— Nepoţii mei nu fac decât să devină din ce în ce mai 
leneşi, pe măsură ce cresc. Fără îndoială, nepotul meu e vinovat 
de încălcarea etichetei, iar Regentul e prea tânăr şi îngâmfat. 

Apoi adăugă întristat: 

— Viaţa a fost prea uşoară pentru ei toţi, şi de aici se 
naşte primejdia. _ 

Cu puţin timp după aceea, fostul Impărat veni la 
Fukuhara, poftit de Kiyomori. Prima lui vizită, cu un an în urmă, 
fusese pentru a urmări mersul construcţiei portului de la Owada 
şi pentru sfinţirea unui nou templu. De această dată, Kiyomori 
vorbi pentru o întâlnire între Goshirakawa şi cei opt chinezi care 
locuiau la Fukuhara. Două femei tinere, fiicele unuia dintre 
meşteri, urmau să danseze înaintea împăratului şi să îi arate 
câteva dintre podoabele măiestrite ale ţării Sung. Dar 
adevăratul gând al lui Kiyomori era acela de a-i reaminti lui 
Goshirakawa despre făgăduiala lui. 

După plecarea fostului Impărat, Kiyomori înţelese că nu se 
putea aştepta la nici un fel de ajutor din partea lui Goshirakawa. 
Fostul Impărat se ferise cu îndemânare de toate vorbele ocolite 
ale lui Kiyomori. 


Dar acesta din urmă nu se mulțumea cu înfrângerea. 
Acum avea cincizeci şi trei de ani; puterea minţii era aceeaşi ca 
întotdeauna; înfăţişarea lui era tinerească, iar tovarăşii lui de la 
Curte îl priveau ca pe nebun care trebuia vegheat îndeaproape, 
pentru că se apucă din nou de ridicarea podului. 

În acea toamnă, fiecare bărbat în putere care putu fi găsit 
pe moşiile lui de la Soare Apune fu adus la Fukuhara şi toate 
uneltele fură adunate, într-o strădanie menită să arate că visul 
lui Kiyomori nu fusese în van. Zi şi noapte, lună după lună, 
munca neîntreruptă a miilor de oameni se revărsă cu o hotărâre 
necruțătoare în această sarcină care trebuia încheiată înainte de 
anotimpul ploios al anului următor. Promontoriul din apropiere şi 
dealurile din jur fură curățate cu totul de stânci şi de pietre, pe 
care oamenii le înşirară de-a lungul plajei. Trunchiuri uriaşe de 
copaci, legate laolaltă ca plutele, ţinute drepte prin bolovani 
aşezaţi în lăzi de lemn, fură trase către mare şi scufundate. 
Stânci imense, îngrămădite pe scânduri, dispărură în fundul 
mării. Oamenii cărau bârne după bârne, bărci după bărci. 

În timpul nopţilor din ce în ce mai lungi ale toamnei târzii, 
şiruri de bărci mici, cu torţe aprinse, fură înşirate de-a lungul 
golfului, ca nişte lumini tainice ale mării, iar Kiyomori se uită 
mulţumit în jur. Făcuse tot ce-i stătuse cu putinţă; restul ţinea 
de zei. În timp ce se uita într-o noapte la Calea Lactee, îşi dădu 
seama că trecuseră mai multe luni de când plecase din capitală, 
şi se întrebă ce se mai întâmpla pe acolo. Care dintre toţi fiii şi 
fraţii lui, se întrebă el, va fi destul de bun pentru a-i lua locul la 
cârma clanului Heike? Tsunemori, fratele său mai tânăr, era 
prea gingaş; Norimori, următorul, era doar blajin. Tokitada, 
cumnatul său, era în stare să facă orice; era desigur foarte 
dăruit, dar prea încăpățânat. Deşi plin de înzestrări, fratele său 
vitreg, Tadanori, era încă prea tânăr. 

În ceea ce-l privea pe fiul cel mai mare şi urmaşul său, 
Shigemori, Kiyomori ştia că acesta era prețuit de tot clanul 
Heike, dar nu era iubit cu adevărat. Avea ceva respingător - sub 
înfăţişarea aceea liniştită sălăşluia o anume răutate a sufletului. 
Lui Kiyomori nu-i plăceau prea mult ochii aceia reci, vicleni, a 
căror şiretenie, vedea el adeseori cu părere de rău, îl făcea pe 
Shigemori să pară mai mult făţarnic decât înţelept. Şi, mai mult 
de atât, Shigemori se schimbase. O mare parte din prospeţimea 
şi vigoarea pe care le avusese în tinereţe dispăruseră. Era oare 


bolnav? se întrebă Kiyomori. Va pune un medic bun să îl 
cerceteze de îndată ce se va întoarce la Kyoto. Orice se 
întâmpla, auzise că Shigemori are acum o capelă numai a lui, 
unde îşi petrecea o bună parte a timpului. 

Poate că aici se ascundea plăcerea bolii. Prostia asta se 
întindea prea mult, gândea el adeseori. Fraţii şi copiii săi 
începuseră să-i maimuţărească pe aristocrați; ajunseseră să 
iubească viaţa în puf; erau pierduţi în tot soiul de răsfăţuri 
elegante; îşi făceau din religie un fel împodobit de a-şi pierde 
timpul, îngenunchind să-şi facă rugăciunile cu feţe şi sprâncene 
pictate şi cu dinţii vopsiți în negru. 

Kiyomori nu avea de cârtit împotriva eleganţei şi a 
răsfăţurilor. Erau într-adevăr de dorit. Viaţa era mai frumoasă cu 
ele. lar în ceea ce privea religia - până şi el se călugărise. Nu 
înghiţea câtuşi de puţin necredinţa, dar această maimuţăreală a 
aristocraților şi aceste măşti ale religiei nu îl interesau. La 
Rokuhara încercase să încurajeze avântul luptătorilor. Avusese 
grijă ca budismul să primească respectul pe care îl merita, 
potrivit vieţii lor, dar încă din copilărie nu putuse suferi 
superstiţiile care înfloriseră în jurul religiei. Doar lumea tainică 
ar fi trebuit să fie adorată. Îi va cere lui Tokiko să vorbească 
limpede cu Shigemori despre toate acestea. Era de crezut că o 
va asculta mai degrabă pe mama lui în astfel de treburi... 


Târziu în acea toamnă, Kiyomori se întoarse la Kyoto, 
unde se răspândiră zvonuri că va rămâne în capitală pe toată 
iarna. 

Într-o zi liniştită, când frunzele arţarilor începeau să se 
coloreze în stacojiu, caleaşca Regentului trase la conacul din 
partea de Soare Apune a Drumului al Optulea. Kiyomori era 
nerăbdător să-şi primească strălucitul oaspete. In pofida 
încredinţărilor venite din toate părţile, şi care spuneau că 
Kiyomori era în toane bune, Regentul pornise la drum cuprins de 
frică, dar descoperi la sosire că temerile lui fuseseră 
neîntemeiate. 

— Este o adevărată plăcere, domnule, să vă găsesc 
sănătos. Îmi doresc de o bucată de vreme să vă fac o vizită la 
Fukuhara, să văd cum aţi mers înainte cu portul şi să vă admir 
vila, dar, cu sărbătoarea Maiestăţii Sale, care se apropie, 


multele însărcinări m-au împiedicat să îmi prezint omagiile. 

— Dimpotrivă, astfel de bagatele nu trebuie să se 
amestece cu răspunderile înaltei dumneavoastră funcţii. După 
ce ritualurile se vor termina, trebuie să vă dăruiţi o călătorie de 
plăcere la Fukuhara. lar acest lucru îmi aminteşte să vă întreb 
dacă s-a hotărât deja o dată pentru aceste ritualuri. 

— Ultimul Consiliu de Stat a hotărât ca acestea să aibă loc 
în a treia zi a Noului An. 

— Aceea va fi o zi de mare bucurie pentru noi toţi, spuse 
Kiyomori cu însufleţire. 

Sprâncenele Regentului se strânseră într-o încruntare 
tulburată. 

— Să vorbesc deschis..., începu el. Desigur că aţi auzit că 
a fost o luptă între oamenii mei şi aceia ai fiului dumneavoastră, 
în ziua în care s-a întrunit Sfatul. 

— Hmm..., da, am auzit. Mi s-a spus că a fost o treabă cât 
se poate de neplăcută. 

— Nici prin minte nu-mi trece să spun a cui a fost vina, 
când oamenii noştri au sărit unii la gâturile celorlalţi, dar lumea 
şi-a lăsat mintea şi gura să umble slobode, şi a început să se 
zvonească faptul că s-a născut o duşmănie între casele noastre. 

— Nu am cum să le pun frâu gurii. Lăsaţi-i pe oameni să 
spună ce vor... dar eu l-am mustrat pe fiul meu, Shigemori. A 
fost o treabă cât se poate de copilărească. 

— Dimpotrivă, domnule - iar motivul venirii mele de astăzi 
este pentru a vă cere iertare. Vă merit de asemenea mânia. Nici 
fiul dumneavoastră, nici eu nu am ştiut ce s-a întâmplat. Am 
înţeles, de asemenea, că nepotul dumneavoastră a fost trimis în 
dizgrație la Isé şi vă implor să-l chemaţi înapoi, precum şi să îmi 
primiţi umilele iertăciuni. 

— Nu e cazul să vă cereţi iertare, spuse Kiyomori cu un 
zâmbet îndoit. Toată această poveste pare să vă fi adus mai 
multă tulburare decât ar fi fost nevoie. Shigemori n-a făcut 
decât să se poarte cu fiul său aşa cum trebuia să o facă. Eu l-am 
mustrat pe Shigemori pentru că îl iubesc. El este moştenitorul 
meu, şi nu îi stă bine unui om cu rangul lui să se lase cuprins de 
patimă, aşa cum au făcut servitorii lui, pentru o nimica toată. Nu 
îi stă în fire ceea ce a făcut, iar eu pun totul pe socoteala bolii 
lui. Medicul chinez care m-a vindecat l-a cercetat pe Shigemori 
şi a descoperit că suferă de un fel de tulburare a stomacului, 


prin urmare l-a sfătuit să se odihnească. Poate că este greu 
pentru Domnia Voastră, dar vă rog să treceţi cu vederea 
această poveste. 

— Este mai mult decât îmi îngădui, domnule. 

— Shigemori va fi în curând aici, iar eu îi voi chema şi pe 
ceilalţi fii ai mei, precum şi pe Tokitada, să ni se alăture şi să 
bea cu noi, ca un semn al împăcării noastre. 

Pe 3 ianuarie 1173, Împăratul-copil îşi sărbători ieşirea din 
pruncie cu mare pompă şi fast, iar în octombrie, fostul Impărat, 
în numele fiului său, ceru mâna fiicei lui Kiyomori, Tokuko, care 
avea şaptesprezece ani, şi care deveni astfel Împărăteasa lui 
Takakura. 

Şirul întâmplărilor cunoştea zăbavă, iar familia Heike 
ajunse, vrând-nevrând, să capete cel mai înalt rang şi puterea 
adevărată. Numele lui Kiyomori era pe toate buzele, şi nimeni 
nu îndrăznea să spună nimic defăimător despre familia Heike. 
Frica plutea în aer. 

Şi totuşi, Kiyomori păru nepăsător la ceea ce se întâmpla, 
ba chiar dispreţuitor faţă de puterea pe care o căpătase familia 
Heike, pentru că visul inimii lui se împlinise: portul de la Owada 
era aproape gata. În sfârşit, sosise anul în care o mulţime de 
corăbii rămaseră ancorate în apele line ale golfului, aşteptând 
ca vasele chinezilor să sosească. 


Capitolul XLVI 
Un călugăr este surghiunit 


Ce se întâmpla? Era o după-amiază blândă de primăvară, 
când o voce neobişnuit de ascuţită care recita sutre întrerupse 
cântarea muzicienilor. 

— E cu neputinţă! Nu ai voie să treci! Încotro ai pornit? 
strigă un paznic. 

Incepu o gâlceavă răsunătoare. 

Un curtean năucit îşi puse lăuta la o parte, în timp ce un 
alt strigăt spart se răsfrânse prin peretele despărțitor. 

Fostul Impărat făcu un semn către unul dintre curteni. 

— Du-te şi vezi despre ce este vorba. 

Curteanul ieşi din încăpere chiar în clipa în care un preot 
voinic azvârli un paznic la o parte şi îşi croi drum printr-o poartă 
a curţii interioare. Părul îi atârna până la umeri, iar picioarele 
păroase i se iveau prin hainele zdrenţuite ca nişte buşteni groşi 
de pin. 

— Maiestatea Sa mă poate auzi acum. Desigur că s-a 
săturat să asculte muzică, cât e ziua de lungă. Daţi-i voie să 
asculte măcar o dată ce le predică Mongaku oamenilor obişnuiţi 
de pe străzile capitalei! le spuse el, uitându-se în jur prin curtea 
interioară îngustă şi desfăşurând papirusul unei sutre. 

— Mongaku de pe dealurile din Takao! exclamă un 
curtean, recunoscând chipul ciudat pe care îl vedea adeseori la 
colţurile străzilor, milogindu-se după pomană. 

Mongaku citi o cerere de bani pentru un templu nou; şi 
totuşi, aceasta suna mai degrabă ca o strigare împotriva 
proastei orânduiri şi a bunurilor aristocraților. 

— Puneţi să fie închis omul ăsta, porunci fostul Împărat. 
Unul dintre însoțitorii săi sări peste o balustradă şi tăbări asupra 
lui Mongaku, prinzându-i braţele în lături. 

— Eşti nebun! Nu îţi dai seama că acesta este Palatul? 

Mongaku rămase nemişcat în timp ce trupul celuilalt se 
izbea de al lui. 

— Ba îmi dau seama, îi răspunse sălbatic Mongaku 
servitorului care se agăța de el. Am petrecut mai mulţi ani în 
dealurile din Takao, rugându-mă pentru ridicarea unui templu 
din care va veni iluminarea asupra lumii, şi m-am milogit pe 
străzile capitalei, cerând pomană de la oamenii de rând. Am 


venit să cer un dar de la Maiestatea Sa - chiar şi o sumă 
neînsemnată, dăruită de bună voie, e de ajuns. Daţi-mi voie să 
vă prezint cererea mea umilă. 

— Ce ai de gând cu toată această neobrăzare, dacă tu ai 
venit să cerşeşti? 

— Ştiu unde e cazul să arăt preţuire. Am bătut de mai 
multe ori la aceste porţi, dar sunetul muzicii a alungat orice 
altceva, iar gărzile s-au prefăcut că nu mă aud. Nu mi-a rămas 
altceva de făcut decât să intru cu forţa. Nu vă bateţi joc de 
mine, sau veţi plăti pentru asta! 

— la vino încoace, călugăr nebun! 

Mongaku îşi liberă o mână şi, răsucindu-şi încheietura, îşi 
trimise adversarul în zbor peste un umăr şi apoi îl trânti de 
pământ. Slujitorul se ridică iute în picioare şi făcu o săritură spre 
Mongaku, care îl izbi peste obraz cu sulul sutrei. In timp ce se 
năpustea iar să atace, Mongaku îi mai dădu o lovitură în piept. 
Slujitorul se clătină în timp ce se retrăgea, căzu şi nu mai izbuti 
să se ridice. 

— Mai aveţi de gând să vă puneţi în calea mea? 

Mongaku se holbă la cei doisprezece sau mai mulţi soldaţi, 
care veneau din toate părţile. 

— Nu te mişca! Daţi-i la picioare! strigară soldaţii, 
azvârlindu-se asupra lui Mongaku. 

Acesta ţinea în continuare sulul de hârtie, dar în mâna lui 
dreaptă sclipi deodată un pumnal. 

— Feriţi-vă de mine, îi ameninţă el; soldaţii se dădură în 
spate, iar el se îndreptă grăbit spre scări. O căpetenie a gărzilor 
se aruncă asupra lui Mongaku, în timp ce acesta îl lovea cu 
pumnalul; deşi braţul îi sângera, omul se agăţă de el până când 
sosiră mai mulţi soldaţi, îl copleşiră pe Mongalku şi îl duseră la 
închisoare. 

Mongaku fu surghiunit la Izu, înspre Soare-Răsare. 
Avuseseră loc câteva certuri aprinse între sfetnicii lui 
Goshirakawa, dacă Mongaku trebuia iertat sau nu, nu doar 
pentru că era preot, ci şi pentru că oamenii de rând nu aveau 
decât lucruri bune de spus despre el, ba mai mult, îl iubeau. 

Mongaku, călare pe un cal fără şa, zâmbea, iar dinţii albi îi 
sclipeau prin barbă. 

— Am auzit că bunul nostru Mongaku a fost surghiunit. 

— Omul ăla plin de haz? 


— Dar de ce? Surghiunit - şi unde anume? 

— La Izu. La Izu, aşa spun oamenii. 

Mulţimi cuprinse de milă se înghesuiră să-l vadă pe 
Mongaku în timp ce acesta trecea călare pe străzile capitalei. Se 
oprea la răspântii să le mai ţină predici ciudate oamenilor, până 
când paznicii îl îmboldeau să-şi continue drumul, nerăbdători. 
Un bărbat scund stătea pe vârfurile picioarelor, uitându-se cu 
luare-aminte peste capetele oamenilor la silueta mătăhăloasă, 
care se îndepărta din ce în ce mai mult. 

Cu capul drept şi zâmbetul pe buze, Mongaku ieşi pe 
poarta oraşului, pe unde plecaseră nenumărați surghiuniţi, 
însoţiţi de durere şi lacrimi. În schimb, mulţimea care îşi lua 
rămas bun de la Mongaku era cuprinsă de veselie; se auzeau 
chiar hohote de râs. Odată ce ajunseră în afara zidurilor 
oraşului, numai câţiva rătăciţi urmăriră cortegiul pe drumul 
mărginit de copaci. 

Mongaku se întoarse deodată să îl strige pe căpitanul 
gărzilor, care se prefăcu că nu îl aude. După aceea, Mongaku se 
aplecă spre soldatul care îi ducea calul. 

— Opreşte-te. Vreau să cobor, spuse el, lămurindu-l că 
avea o nevoie. Soldatul se opri şi îl aşteptă pe căpitan până 
când acesta ajunse în dreptul său, să-i dea o poruncă. Mongalku, 
care fu condus până în pădurea din apropiere, se întoarse 
repede înapoi, dar în loc să încalece, el se urcă agale pe un 
dâmb mic şi se aşeză pe o piatră, spunând: 

— Aduceţi-mi nişte apă. Mi-e sete. 

Căpitanul clătină din cap şi se încruntă. Era întocmai cum 
se temuse. Se aşteptase într-adevăr să aibă necazuri cu 
prizonierul şi se pregătise, alegând soldaţi buni, bine făcuţi, ca 
gărzi - mult mai mulţi decât s-ar fi crezut că era nevoie. 

— Nu putem face mare lucru. Daţi-i apă, spuse el. Nu-l 
supăraţi şi lămuriţi-l cu binişorul să urce înapoi pe cal, cât mai 
repede cu putinţă. 

După ce Mongaku îşi alină setea, se întoarse spre căpitan 
şi începu: 

— Dacă tot suntem aici, vreau să vorbesc cu tine. Coboară 
din şa şi vino încoace. Odihneşte-te puţin. 

— Ce-i asta? Eşti prizonier, în drum spre surghiun, iar noi 
suntem gărzile tale. Ce ai de gând să faci? Din Otsu vom călători 
pe apă şi poţi sta de vorbă cu mine cât timp ne vom afla în 


corabie. 

— Va fi prea târziu atunci. 

— De-abia am ieşit din capitală, şi nu putem pierde timpul 
cu de-astea. Urcă-te înapoi pe cal. Nu putem lăsa corabia de la 
Otsu să aştepte. 

Mongaku nu se mişcă. 

— Nu vrei să vorbeşti cu mine? întrebă el, izbucnind într- 
un râs dispreţuitor. Ah, bietul meu căpitan - ultimul urmaş al 
neamului Genji din capitală! Când am auzit că fiul lui Yorimasa 
urmează să mă însoţească, am fost încântat, gândindu-mă că 
voi avea pe cineva cu care să vorbesc. Dar, vai, nu eşti cu nimic 
deosebit de toţi aceşti oameni. 

Căpitanul roşi, tulburat, apoi descălecă. Lăsând hăţurile pe 
mâna unui soldat, se apropie împăciuitor de Mongaku. 

— Sfinţia ta, tata îmi vorbea adeseori despre tine. Oamenii 
mei au porunci să nu se poarte cu tine ca şi cum ai fi prizonier 
obişnuit, dar nu te pot lăsa să faci ce-ţi trece prin minte, când eu 
trebuie să-mi duc la bun sfârşit însărcinările. 

— Nu, căpitane, nu vreau să provoc necazuri, dar desigur 
că nu vei împiedica un surghiunit să-şi ia rămas bun de la 
prietenii săi, nu? 

— Nu ştiu dacă e vreo poruncă împotrivă. Tot ce putem să 
facem este să ne uităm în altă parte, în timp ce tu vorbeşti cu 
câţiva oameni. 

— Despre asta este vorba! Chiar asta vreau să faceţi. Am 
o inimă miloasă, iar când văd cum m-au urmărit unii pe tot 
acest drum spre închisoare simt că trebuie să încerc să-i mângâi 
şi să-i trimit acasă. Dă-mi puţin timp să vorbesc cu ei. 

Căpitanul se încruntă, arătându-şi şovăiala. 

— Bine, grăbeşte-te, spuse el, poruncind gărzilor să se 
tragă la marginea drumului. 

Mongaku se ridică în picioare şi le făcu semn cu mâna 
câtorva mogâldeţe din depărtare. Soldaţii văzură de îndată mai 
multe persoane care se apropiară alergând - patru sau cinci 
călugări tineri, o pereche şi un flăcău greu de descris. Călugării 
erau ucenicii de la Takao ai lui Mongaku, iar el le dădu câteva 
sfaturi. După aceea, ochii lui Mongaku se îndreptară asupra 
perechii - Asatori şi soţia lui, Yomogi, care se amestecaseră în 
mulţime, nădăjduind că vor găsi prilejul de a schimba câteva 
cuvinte cu el. Se uitară la Mongaku cu ochii şiroind de lacrimi. 


— Aşadar, voi erati, în cele din urmă, spuse Mongaku. 
Cum v-au mers treburile? Mai locuiţi pe Uliţa Negustorilor de 
Boi? E totul bine? Ar fi fost timpul să aveţi copii - aveţi vreunul? 

— Am avut unul, care a murit la puţin timp după naştere, 
şi nici unul după aceea, spuse Asatori. Yomogi şi cu mine te 
cunoaştem de foarte mult timp, dar nu am visat niciodată că ne 
vom despărţi aşa. 

— E adevărat, multe întâmplări ciudate ne-au adus 
împreună. După Războiul Hogen, Asatori şi cu mine am împărţit 
mâncarea şi adăpostul, printre ruinele Palatului Izvorului cu 
Salcie. lar tu, Yomogi, tu erai pe atunci mica doică şi slujitoare a 
Tokiwei şi obişnuiai să vii cu ciubărul la Izvorul cu Salcie. Da, 
cum te-ai schimbat şi tu, şi lumea din jur! 

— Bineînţeles, nu se putea altfel. Au trecut şaptesprezece 
ani de când s-a întâmplat asta, spuse Yomogi, punând un 
pachet mic în mâna lui Mongaku. lată nişte leacuri, dacă te 
îmbolnăveşti. Sunt de mai multe feluri. Mai găseşti nişte găluşte 
de orez cu pelin negru, fierte în abur, făcute de mine azi, dis-de- 
dimineaţă. Să ai ceva de mâncare în timp ce străbaţi lacul. 

— Cât de bine ţi-ai amintit cât îmi place să mănânc dulce! 
Îţi sunt cât se poate de recunoscător, şi pentru asta, şi pentru 
leacuri. 

Mongaku se întoarse din nou către Asatori. 

— Şi învăţătura ta? 

— Asta e un alt lucru pe care voiam să ţi-l spun - iar tu vei 
fi încântat să-l auzi. Nu de mult, am primit învoirea să practic 
medicina şi am fost chemat să mă alătur Academiei de 
Medicină. Dar nu am câtuşi de puţin gândul de a sluji la Curte, ci 
trag nădejde să îmi petrec restul vieţii în umilinţă, pe Uliţa 
Negustorilor de Boi, ajutându-i pe săraci. 

Mongaku dădu din cap, în semn de încuviinţare. 

— Ce căi diferite au luat vieţile noastre, deşi amândoi 
vrem acelaşi lucru - un paradis pe pământ. Tu eşti umil în 
sufletul tău - iar eu sunt furtunos. 

— Bunule Mongaku, ai mare dreptate şi te pricepi cu 
adevărat să spui pe nume tuturor relelor acestei lumi. Şi totuşi, 
nu pot înţelege de ce te-ai purtat aşa la Palatul Mănăstire, unde 
lumea a crezut că înnebuniseşi. 

— Din păcate, Asatori, fapta şi inima mea nu sunt în 
armonie una cu alta. Da, am petrecut ani întregi la Cascada 


Nachi, nădăjduind că apele ei mă vor sfinţi, dar acum îmi dau 
seama că, pentru mine, mântuirea nu se află în această parte. 
Nu am fost făcut pentru o viaţă de contemplare, pentru că nu 
pot trece pe lângă lucrurile rele şi pe lângă mizeria din această 
lume. Nu pot face decât ce mi se pare drept, şi m-am gândit să 
găsesc o cale prin care să curăâţ această capitală de 
putreziciunea ei - de relele Guvernului de la Palatul Mănăstire şi 
de înfumurarea familiei Heik€. Încă nu pot spune cum se vor 
întâmpla toate acestea, dar, Asatori, o vei vedea cu ochii tăi în 
câţiva ani. 

Mongaku îşi încheie iute vorbele, aruncând o privire 
îngrijorată spre gărzile sale şi spre căpitan, care stătea destul de 
aproape de el. 

Temându-se de o altă izbucnire, Asatori îşi îndreptă 
privirea spre Yomogi, dar căpitanul se întorsese deja către 
Mongaku, îndemnându-l să se grăbească. 

Mongaku urcă pe cal. 

— Mergem mai departe, spuse el, apoi se mai întoarse o 
dată să-şi ia rămas bun de la Asatori şi de la Yomogi. 

Un bărbat tânăr, care stătea pe jumătate ascuns în 
crângul din spatele dâmbului, pândind o ocazie de a-i vorbi lui 
Mongaku, apăru de îndată ce procesiunea îşi reluă drumul. 
Rămase nemişcat, privindu-l pe Mongaku. După ce acesta din 
urmă se întoarse să se mai uite odată înapoi, pe chipurile 
amândurora se citi faptul că se recunoscuseră. Apoi, Mongaku 
se întoarse liniştit şi rămase cu privirea îndreptată înainte, spre 
lumina soarelui care trecea prin turla de frunze. 

Când Yomogi şi Asatori se întoarseră să plece, auziră pe 
cineva care îi striga pe nume. 

— Ah! Când ne-am întâlnit ultima oară? 

— Poate îţi aminteşti că m-ai văzut acum mai mulţi ani pe 
Dealul Funaoka, atunci când stăpânei mele, Toji, i s-a făcut rău. 
Ai fost foarte bun cu ea. 

— Da, aşa este, tu le însoţeai pe dansatoarele care o 
îngrijeau pe femeia bolnavă. 

— Da. lar stăpâna mea te-a vizitat mai târziu la locuinţa ta 
de pe Uliţa Negustorilor de Boi, pentru a-ţi mulţumi. 

— Acum îmi amintesc. Te grăbeşti undeva? 

— Am venit să-mi iau rămas bun de la prizonier. 

— Şi tu l-ai cunoscut, nu-i aşa? 


— De foarte mult timp. Mi-a dat câteva sfaturi, atunci 
când aveam cea mai mare nevoie de ele, şi i-am fost 
întotdeauna recunoscător pentru asta. Dar cam asta ar fi tot, 
spuse tânărul. 

Păru nerăbdător să mai adauge ceva, apoi continuă: 

— Dacă n-ar fi fost el, n-aş fi fost în viaţă astăzi. Nici eu, şi 
nici stăpâna acestei femei. Două vieţi au fost mântuite în ziua în 
care l-am cunoscut. 

Yomogi tresări, apoi se uită la străinul ai cărui ochi erau 
aţintiţi asupra ei. Necunoscutul se uită cu grijă spre drum şi, 
nevăzând pe nimeni, murmură: 

— Yomogi - tu şi cu mine l-am slujit pe Domnul Yoshitomo 
din familia Genji cu aproape douăzeci de ani în urmă. Nu mai ţii 
minte? 

— Da, pe doamna lui... 

— Domnul Yoshitomo era iubitul stăpânei tale, ştii doar. 

— Nu mă pot împiedica să nu plâng când mă gândesc la 
trecut... 

— Am fost slujitorul cel mai drag al Domnului Yoshitomo. 
Desigur că nu ai uitat că eu am fost acela care a încercat să-l 
răzbune pe stăpânul meu mort, după ce stăpâna ta l-a ales pe 
Kiyomori de amant. Eu am fost cel care a lăsat mesajul din 
grădina vilei Mibu. 

— Aşadar, tu trebuie să fii Konno-maru! 

— Eu sunt. 

Ochii lui Yomogi se căscară de uimire. Picioarele ei 
începură să tremure de frică, şi se agăţă de braţul lui Asatori, 
căutând sprijin. 

— Nu are de ce să-ţi fie teamă, spuse Konno-maru, am 
părăsit de mult timp toate acestea. Am devenit servitor în 
cartierul plăcerii şi am vegheat-o pe Doamna Tokiwa de la 
depărtare. 

Yomogi păru că se ruşinează deodată de temerile ei. 

— Konno-maru, o mai vezi din când în când pe stăpâna 
mea? întrebă ea. 

— Da, de aproape zece ani m-am tot strecurat în grădina 
ei şi am vizitat-o preţ de câteva clipe. Sunt ultimul dintre aceia 
care au cunoscut-o în zile mai fericite, iar ea este întotdeauna 
bucuroasă să mă vadă. 

— Ah, ce am făcut! spuse Yomogi îndurerată. Nu am mai 


fost pe la ea să o vizitez nici măcar o dată, de când am părăsit-o 
pentru a mă mărita. Cum se mai simte doamna mea în ultima 
vreme? 

— E bolnavă de aproape un an. 

— Bolnavă? 

— În ultimele şase luni, a stat numai în pat. Nu am mai 
văzut-o deloc în tot acest răstimp, deşi încă mă mai duc în taină 
în grădina ei. 

— Nici măcar nu mi-a trecut prin cap că ar putea fi atât de 
bolnavă... 

— Dacă nu ar fi fost bunul nostru călugăr, nu aş fi venit azi 
încoace. Voiam să vorbesc cu tine. E destul de nepotrivit, dar... 

Konno-maru se întoarse spre Asatori. 

— Ai putea să-i duci o veste din partea mea? 

Asatori deschise gura pentru prima oară. 

— De ce mă întrebi? 

— Tu eşti medic, iar Yomogi a fost odinioară doica ei, de 
aceea nu îţi va fi greu să o vizitezi pe doamnă. Vreau să-i dai 
ceva din partea mea. 

Asatori se uită şovăielnic la soţia lui şi nu răspunse. Dar 
Yomogi, încântată că avea un prilej să o viziteze pe fosta ei 
stăpână, încuviinţă pe loc. 

— Nu ar fi nici o greutate, iar dacă soţul meu vine cu 
mine, poate să descopere de ce nu se simte bine. Ea va fi destul 
de încântată să ne vadă, sunt încredinţată. Ce vrei să îi ducem? 

— Nu îl am la mine acum, dar mâine seară îl voi aduce 
acasă la voi. Amintiţi-vă că trebuie să păstraţi taina. 

— Desigur, nu vom spune nimic nimănui. 

— Nu ştiu dacă e să cred sau nu, dar mi s-a spus că 
iscoadele familiei Heike sunt peste tot, cu urechile ciulite şi ochii 
iscoditori. 

— Dar nu ne ceri să facem ceva primejdios, nu? 

— Deloc. Nu trebuie decât să faceţi ca o legăturică să 
ajungă în mâinile doamnei noastre. Nu o lăsaţi să nimerească în 
mâinile vreunui Heik€, altminteri ea ar putea intra în necaz. 
Trebuie ca taina să fie păstrată cu mare străşnicie. Voi veni pe 
Uliţa Negustorilor de Boi mâine seară, încheie Konno-maru şi se 
îndepărtă pe o potecă. 

Bărbatul se ţinu de cuvânt şi apăru acasă la Asatori în 
seara următoare. După ce îşi repetă vorbele despre păstrarea 


tainei, lăsă o legăturică pecetluită şi plecă. 

— Ce crezi că se află în el? întrebă Asatori nerăbdător. 

— Nu e decât o scrisoare, sunt sigură, spuse Yomogi 
împăciuitoare, plină de nerăbdare la gândul vizitei pe care 
urmau să o facă. Nu una, ci mai multe. Şi când crezi că poţi veni 
cu mine? 

— Oricând. Nu ţi-e teamă că oamenii ne vor bănui? 

— De ce să facă una ca asta? 

— Oamenii îşi amintesc că Doamna Tokiwa a avut odată 
legături cu familia Genji, iar dacă ne ducem... 

— Până la urmă, eu nu am fost decât o servitoare şi am 
rămas alături de stăpâna mea chiar şi după ce s-a recăsătorit. 
Nu văd de ce oamenii ar vrea să mă bănuiască pe mine. Pe 
lângă asta, încă n-ai trecut pe la ea să-i prezinţi salutări, şi ar 
cam fi timpul să o faci, acum că suntem căsătoriţi. Nu crezi? 


Capitolul XLVII 
„Familia Genji se va ridica din nou...“ 


Câteva zile mai târziu, Asatori, îmbrăcat într-un rând nou 
de haine pregătit într-adins pentru el de Yomogi şi soţia lui 
gătită în veşmintele ei de sărbătoare porniră spre conacul de pe 
Drumul Întâi, în care locuia acum Tokiwa. 

Aceasta trecuse între timp de 35 de ani. Avusese un copil 
din căsătoria cu un bătrân curtean Fujiwara, dar, din cauza 
sănătăţii ei şubrede, locuia ca o pustnică într-o aripă îndepărtată 
a conacului, mare şi lăsat în paragină. Puţini veneau să o vadă, 
iar singurătatea ei nu era întreruptă decât de preoţii care 
veneau să facă slujba în anumite zile sfinte. 

Numai Konno-maru venea mereu, în taină, aducându-i 
veşti despre cei trei fii ai ei. Şi, ori de câte ori venea să o vadă, 
Konno-maru vorbea cu ardoare, spunând: 

— Cei din familia Heike nici măcar nu visează ce li se 
pregăteşte în Soare Răsare, dar triumful lor nu va dura pentru 
totdeauna. Sunt beţi de putere şi nu îşi dau seama că, într-o zi, 
familia Genji se va răzbuna. Acum, Yoritomo din Izu este un 
bărbat în toată firea, iar fiul tău cel mai mic, Ushiwaka, de pe 
Muntele Kurama, va ajunge şi el în curând la vârsta potrivită. 

Tokiwa, care cunoştea mult prea bine grozăviile războiului, 
se cutremura ori de câte ori Konno-maru vorbea astfel. Nu era 
încredinţată nici de faptul că acei câţiva Genji care rămăseseră 
în viaţă vor izbuti vreodată să ia locul familiei Heiké, şi îi spunea 
iar şi iar lui Konno-maru: 

— Nu-i lăsa pe fiii mei să se amestece în furtuna ăsta 
cutremurătoare, Konno-maru. Să nu vorbeşti niciodată cu ei 
despre astfel de lucruri. 

Tânjea cel mai mult după Ushiwaka. Avea cincisprezece 
ani - era îndrăzneţ şi încăpățânat, auzise ea, pentru că numai el, 
dintre cei trei fii ai ei, stăruia neîncetat pe lângă Konno-maru că 
ar trebui să-l aducă s-o vadă. Ba chiar ameninţase că vine 
singur. lar Tokiwa era gata până dincolo de orice cugetare să-i 
accepte venirea, când Konno-maru îi spuse: 

— Doamna mea, te implor să vii numai până la desişurile 
din partea de sus a râului, să te poată vedea din depărtare. 

Dar ea ştia câte primejdii l-ar pândi pe Ushiwaka, şi, mai 
presus de toate, era încredinţată că, odată ce-şi recăpăta 


libertatea, el nu va mai vrea să se întoarcă niciodată la 
mănăstirea de pe Muntele Kurama. În cele din urmă, nu-şi mai 
îngădui să se întâlnească cu Konno-maru şi-i trimise vorbă prin 
servitoarea ei că era bolnavă. 

Toate uşile şi ferestrele de la camera Tokiwei erau închise, 
fără unele care dădeau spre o cameră interioară. Tokiwa era 
adâncită în preocuparea ei zilnică, aceea de a copia sutrele, 
când apăru slujnica şi o vesti că veniseră s-o vadă doi oaspeţi. 
Uimirea Tokiwei se prefăcu în bucurie când află despre cine era 
vorba. Îşi împinse grăbită la o parte masa de scris, pentru a-i 
întâmpina. 

Yomogi îşi uită salutările repetate cu grijă şi izbucni în 
lacrimi când îşi văzu fosta stăpână. 

— Cât de bine e că ai venit, Yomogi, strigă Tokiwa. Au 
trecut atâţia ani de când ne-am văzut ultima oară. Şi cât de 
mult te-ai schimbat de când te-ai măritat! 

În timp ce femeile se salutau cu vioiciune, Asatori cercetă 
înfăţişarea Tokiwei cu ochiul priceput al unui medic. Nu văzu 
nimic în neregulă cu ea. Discuţia se îndreptă între timp spre 
Konno-maru, iar Asatori fu uitat până când Yomogi îşi aminti 
dintr-odată motivul pentru care venise. 

— Konno-maru ne spunea că eşti bolnavă, dar, slavă 
Domnului, soţul meu, care este medic, a venit azi cu mine. 
Acesta este Asatori, spuse Yomogi, prezentându-şi pentru prima 
oară bărbatul. 

Cu mare mândrie, povesti că Asatori fusese odinioară 
muzician al Curţii, dar îşi părăsise meseria pentru a studia 
medicina. 

Asatori era aşezat faţă în faţă cu soţia lui vorbăreaţă şi o 
asculta dând din când în când din cap, în semn de aprobare. 
Apoi, Tokiwa se întoarse spre el cu un zâmbet blând. 

— Îmi pare rău că v-aţi făcut atâtea griji pentru mine. Să 
fiu sinceră, nu sunt câtuşi de puţin bolnavă. Mi-era teamă că 
altminteri oamenii ar putea bârfi şi m-am gândit că această 
boală l-ar putea face pe Ushiwaka să nu mai vină, dacă Konno- 
maru îi va spune că nu mă simt bine. Dacă Ushiwaka va fugi de 
pe Muntele Kurama şi va veni încoace, ştiu că acesta va fi 
sfârşitul lui. 

Câteva lacrimi curseră pe obrajii Tokiwei în timp ce 
vorbea. Yomogi scoase cu grijă legăturica şi îl aşeză în faţa 


Tokiwei. 

— Acesta vă este trimis de Konno-maru, doamna mea. 

Tokiwa rămase cu privirea aţintită asupra lui, cuprinsă de 
un dor sălbatic. Apoi îl deschise grăbită. Nu avea de la cine să 
vină decât de la Ushiwaka, îi spunea inima - Ushiwaka, despre 
care nu auzea decât poveşti cu fapte rele. Era sălbatic şi 
neastâmpărat, spaima tuturor mănăstirilor de pe Muntele 
Kurama, urât de toţi călugării. În cele din urmă, Starețul se 
lepădase de băiat şi îl trimisese unui confrate care, de 
asemenea, îl găsise de nestăpânit. lar rapoartele anuale despre 
purtările lui, care ajungeau până la Kiyomori, erau atât de 
îngrijorătoare încât, în cele din urmă, un ofiţer venise de la 
Rokuhara, să cerceteze. lar ultimul lucru pe care-l auzise Tokiwa 
fusese că stăpânirea îşi îndoise supravegherea asupra lui 
Ushiwaka. 

În anul care urma va împlini şaisprezece ani şi va fi 
îndeajuns de mare pentru a se călugări, se gândi Tokiwa, 
îndeajuns de mare pentru a jeli moartea prin trădare a tatălui 
său şi soarta nefericită a mamei sale. Şi singura ei rugăciune 
fusese ca el să părăsească răzvrătirea împotriva închisorii, să se 
plece în faţa sorții şi să îşi trăiască restul zilelor în pace. 

Din legăturică, Tokiwa scoase o mânecă viu colorată, 
mâneca hainei unui ucenic, înfăşurată în jurul unei scrisori. 


„Dragă mamă“, începea aceasta. 


„Te simţi mai bine acum? După ce Konno-maru mi-a spus 
că erai bolnavă, te-am visat în fiecare noapte. Din vârful acestui 
munte pot vedea luminile capitalei şi mă uit spre casa ta, 
rugându-mă să te însănătoşeşti repede. 

Mi se spune că mă voi călugări în acest an, dar nu vreau 
să devin ca aceşti călugări. 

Mâneca asta este de la haina pe care am purtat-o pe când 
aveam şapte ani şi luam parte pentru prima oară la dramele 
sacre. Bineînţeles, am crescut de atunci. 

Marele Festival al Muntelui Kurama va fi pe 20 iunie. S-ar 
putea să particip la dramele sacre atunci, dar nu pot prezice ce 
se va întâmpla cu mine la anul. 


Dragă mamă, trimite-mi prin Konno-maru un obiect mititei 
pe care l-ai purtat. 

E încă frig primăvara asta, de aceea trebuie să-ţi iei 
leacurile şi să te vindeci repede. 

Fiul tău, 

Ushiwaka.“ 


Lacrimile Tokiwei se revărsară pe mica foaie de hârtie, de 
pe care nu izbutea să-şi ridice ochii. Apoi i-o întinse lui Yomogi, 
spunându-i: 

— Yomogi - citeşte asta. Se prăbuşi din nou, plângând, 
peste mâneca pe care i-o trimisese Ushiwaka. 

Yomogi şi Asatori schimbară priviri pline de milă şi se 
pregătiră să scurteze o vizită care nu izbutise decât s-o 
întristeze pe Tokiwa, în loc s-o înveselească. Tokiwa, însă, stărui 
să-i oprească până când lămpile fură aprinse. 

Când îşi luară bun-rămas, în cele din urmă, ea aduse o 
casetă mică, spunând: 

— Înăuntru se găseşte o scrisoare pentru Ushiwaka. Veţi 
avea grijă ca el să o primească? 

Caseta, îndeajuns de mică pentru a încăpea în palmă, 
conţinea o icoană mică de argint a lui Kannon şi o bucată de 
hârtie împăturită. 

De îndată ce Asatori şi Yomogi ajunseră acasă, puseră 
icoana pe o masă. 

— Cum putem să ştim că Ushiwaka primeşte icoana, fără 
să ne vadă cineva? Pe Muntele Kurama vor fi prea mulţi oameni 
care ne vor urmări. Vom da de necazuri dacă cei de la Rokuhara 
află de asta, se gândi Asatori. 

Yomogi oftă adânc. 

— Mă întreb de ce face ce face. 

— Ce vrei să spui? 

— Ceea ce vreau să spun este că - dacă doamna mea îşi 
face atâtea griji în privinţa lui Ushiwaka, de ce nu vrea să îl vadă 
pe Konno-maru? 

Asatori se înclină spre soţia lui. 

— Nu este chiar atât de uşor pe cât ai crede. Ceea ce ştie 
Konno-maru despre credinţă e diferit de ce crede doamna. 

— Adică? 


— Mai bine nu îţi spun. 

— Nici măcar mie? Soţia ta? 

— Haide, Yomogi, te superi prea uşor. 

— Până la urmă, ea a fost stăpâna mea dragă, iar eu îl 
duceam pe Ushiwaka în spate, să am grijă de el şi să cerşesc 
lapte pentru el. Am făcut tot soiul de lucruri pentru el, şi chiar şi 
acum, sunt puţine lucruri pe care nu le-aş face. De ce să nu le 
fac? E de la sine înţeles, nu-i aşa? 

— Ei bine, Yomogi, nu spun că ar trebui să nu le faci. Ceea 
ce îi doreşte Konno-maru lui Ushiwaka este tocmai pe dos faţă 
de ce vrea Doamna Tokiwa pentru el. 

— Pe dos? 

— Păi da, asta e. Va trebui să ne gândim foarte bine 
înainte de a face ceva. 

— Da, dar ce vrei să spui prin ceva? Ce vrei să spui prin pe 
dos? Va trebui să-mi lămureşti aceste lucruri, înainte de toate. 

Vocea lui Asatori scăzu până la şoaptă, în timp ce se uita 
grijuliu pe fereastră: 

— Fii atentă, Yomogi, tu chiar eşti destul de vorbăreaţă, 
de aceea, va trebui să ai mare grijă, să nu audă nimeni. 

— Sunt oricum doar o gură spartă, aşadar, ce mai vrei! 

— Nu, Yomogi, nu trebuie să te superi aşa! Ascultă întâi ce 
am să-ţi spun. De ce crezi că Doamna Tokiwa a continuat să 
trăiască şi să îndure toate umilinţele acelea? 

— Din cauza ultimelor cuvinte ale Domnului Kiyomori, 
adresate ei, desigur. Până la urmă, el a iubit-o, iar ea a avut trei 
copii cu el... Şi, cu toate că inima ei era zdrobită, iar copiii i-au 
fost smulşi, toate gândurile doamnei mele s-au îndreptat numai 
spre ei. Aş fi făcut acelaşi lucru, dacă aş fi fost în locul ei. 

— Pe de altă parte, lucrurile stau altfel pentru Konno- 
maru. E un luptător şi nu va uita niciodată. Loialitatea, aşa cum 
o înţelege el, înseamnă că trebuie să aibă grijă ca măcar unul 
dintre copii să îl urmeze pe tatăl său, Domnul Yoshitomo, drept 
căpetenie a clanului Genji. Ca să zic aşa, familia Genji trebuie să 
devină într-o bună zi îndeajuns de puternică pentru a învinge 
familia Heike. 

— Acest lucru ar trebui să o bucure pe doamna mea. 

— Ah, Yomogi, ai uitat deja cum a fost în timpul 
războaielor Hogen şi Heiji? Incă îmi vorbeşti despre greutăţile 
îngrozitoare prin care ai trecut alături de Doamna Tokiwa şi de 


copii. Nu îţi aminteşti despre toate lucrurile triste care vi s-au 
întâmplat? Şi bineînţeles, Ushiwaka nu era sânge din sângele 
tău şi carne din carnea ta. 

— Ce te face să spui asta? 

— Dacă ai fi fost doamna Tokiwa, care a încercat să fugă 
din capitală cu copiii ei mici, n-ai mai dori niciodată un alt 
război. 

— Dar nu am spus niciodată că mi-aş mai dori un alt 
război. 

— Şi totuşi, se ajunge la acelaşi lucru dacă tu crezi că 
Konno-maru are dreptate. 

— Încerci să spui că Konno-maru este un nemernic, pentru 
că gândeşte aşa? 

— Nu. El crede că îşi face datoria de luptător, dar cred că 
Tokiwa are dreptate când îşi doreşte ca copiii ei să nu ia parte 
niciodată la o vărsare de sânge şi pentru că ar vrea ca ei să 
trăiască în pace, cum trăiesc toţi călugării. 

— Ei, bine, dar ce avem de gând să facem cu icoana? 

— Va fi mai greu decât oricând să i-o ducem, acum că au 
fost puse gărzi în jurul muntelui. Şi totuşi, nu aş putea fi fericit 
nici o clipă dacă nu aş încerca să îl văd eu însumi pe Ushiwaka şi 
nu i-aş da scrisoarea mamei lui. Nici nu aş face un lucru bun 
dacă nu aş vorbi cu el despre ceea ce simte mama lui, şi nu l-aş 
lămuri în privinţa îndatoririi lui faţă de ea. 

— Ce sarcină grea ne aşteaptă! 

— Este tocmai ceea ce am crezut atunci când am vorbit cu 
doamna Tokiwa. Va fi destul de greu să ajung să îl văd pe 
Ushiwaka singur, dar va fi chiar şi mai greu să îl fac să înţeleagă 
ce doreşte mama lui pentru el. 

— Greu? Cred că nu încerci decât să faci să pară aşa! 

— Greşeşti în privinţa asta, Yomogi. E la mijloc ceva mai 
mare decât crezi, iar dacă treaba va merge prost, va urma un 
alt război, spuse Asatori cu un oftat care aducea a rugăciune. 

Apoi începu să îi explice lui Yomogi cum va ajunge pe 
Muntele Kurama. 

Yomogi, care nu-şi bănuise niciodată soţul că ar putea fi 
atât de curajos, îi ascultă uimită planul îndrăzneţ. 

— Mai bine m-aş duce singur, Yomogi. E mult mai bine 
aşa. 

— Vei fi bine dacă te duci singur? 


— Nu sunt foarte încredinţat nici eu, dar m-am hotărât să 
fac asta. 

Asatori se pregăti pentru sarcina lui, de parcă ar fi plecat 
într-o lungă călătorie. După ce îşi puse în traistă nişte orez uscat 
şi alte câteva provizii, se înarmă cu un pumnal şi apoi îşi scoase 
flautul său iubit, la care nu cântase de mulţi ani, şi îl legă de 
cureaua pantalonilor săi strânşi pe corp. Şi într-o noapte, în mai, 
porni spre Muntele Kurama. În loc de drumul obişnuit, care l-ar fi 
adus până în zori la poalele muntelui, îşi alese o cărare rar 
folosită şi încâlcită, pentru a nu se întâlni cu străini. Inceputul 
călătoriei lui îl purtă printr-o mlaştină întunecată. Vremea ploilor 
se apropia şi nu vedea pe cer nici o stea care să-l călăuzească. 
În timp ce intra într-un ţinut deluros, iar munţii se desluşeau în 
faţa lui, începură să-l bântuie poveşti cu tâlhari la drumul mare 
care năpădiseră odinioară aceste ţinuturi. Se înfricoşă şi hotări 
să ceară adăpost la prima casă care îi va ieşi în cale. Deodată, o 
lumină pâlpâi printre ierburile înalte; Asatori oftă cu uşurare, în 
timp ce se îndrepta spre o căsuţă părăginită de pe un maidan. In 
jurul ei, izbuti să zărească straturi de grâu dat în pârg. Clipocitul 
unui izvor întrerupse tăcerea. Apoi, auzi voci. 

— Un cal? Un cal ar fi fără îndoială mai bun pentru a 
trimite veşti. 

— Te-ai cam înmuiat, nu-i aşa, de cât timp te ascunzi? 

— Despre asta este vorba - mă macin când văd atâta 
pierdere de vreme. 

— Nu ai de ce să-ţi faci griji în privinţa asta. Vei găsi 
murgi, roibi şi suri în cele mai bune grajduri din capitală. 

— Nu, nu pe ăia. 

Fumul ieşea printr-o ferestruică mică, aflată pe un perete 
aspru, dat cu ipsos. Asatori se ridică pe vârfuri şi aruncă o 
privire; şapte sau opt vânători, cărbunari şi tăietori de lemne 
erau adunaţi în jurul vetrei dogoritoare, bând. Fu uimit de 
înfăţişarea lor şi se trase înapoi. Aceştia nu erau oameni 
obişnuiţi de pe munte. 

— Dar ăia ce au? spuse repezit unul dintre oameni, 
înşfăcând o sticlă de gât şi turnându-i nişte vin tovarăşului pe 
care îl întrebase. 

— Nu prea e nevoie de lămuriri. Dacă e vorba de cal, 
trebuie să fie un cal de povară. 

— Un cal de povară nu ne-ar folosi la nimic. 


— Da, dar un pur-sânge ar atrage privirile şi i-ar face pe 
oameni să ne bănuiască. 

— E adevărat - destul de adevărat. Am vorbit destul. Nu 
are rost să vorbim despre ce nu se poate face. 

— De ce să nu vorbim despre câteva cântece pe care le- 
am putea lălăi de pe spinarea calului? 

— Tocmai despre asta e vorba. Când tânjeşti după Soare 
Răsare, cântă. 

Cei doi, care se certaseră cu înflăcărare, se alăturară 
celorlalţi, care băteau deja din palme ţinând hangul unei 
melodii. Era un cântec sălbatic, ale cărui cuvinte nu aveau nici o 
noimă pentru Asatori. Bărbaţii îl cântau iar şi iar. Muzicianul din 
Asatori descoperi că vorbele izvorau din pământ şi erau despre 
mlaştini largi, vântul de dimineaţă şi stelele nopţii. Nu găsea nici 
o asemănare între acest cântec şi muzica auzită la Curte, iar 
Asatori îl ascultă cu sete. 

Un nor de fum ţâşni brusc pe fereastra de la care privea 
Asatori; el se înecă, tuşi de mai multe ori, deşi încerca să se 
oprească, şi apoi se lăsă în jos. 

— Ce-a fost asta? 

Se lăsă tăcerea. Asatori, îngrozit, o rupse la fugă cât putu 
de repede, pe întuneric. La auzul paşilor lui, în căsuţă începu 
forfota. Răsună brusc un răcnet pătrunzător. Apoi se auziră alte 
strigăte şi ţipete, în timp ce paşii acelor oameni începură să 
bubuie în spatele lui. Săgeţile începură să-i şuiere în jur şi să-i 
bâzâie pe lângă urechi. Asatori simţi că picioarele încep să-l lase 
în timp ce se năpustea orbeşte înainte. 


Două zile mai târziu, Asatori stătea pe marginea unei 
stânci, mestecându-şi prima masă a zilei - o pastă de fasole 
fermentată şi nişte legume uscate, o mână de orez gătit şi 
uscat, înmuiat în apa unui izvor de munte din apropiere. Norii 
erau frumoşi în soarele care apunea, iar peştii sclipeau deasupra 
şuvoiului de apă. Întrebându-se unde era, Asatori se căţără pe o 
creastă de munte şi aruncă o privire în jos, spre ţinutul 
înconjurător. Ochii lui nu întâlniră decât creste de munţi. 

Dormise adânc toată după-amiaza, prin pădure, şi se 
trezise odihnit, deşi încă nu era în stare să-şi dea seama unde 
era. Pe toată durata zilei trecute, urcase fără oprire panta 


acestui ţinut deluros, şi dăduse din când în când de căsuţele 
tăietorilor de lemne şi ale cărbunarilor. Ascuns, îi urmări pe 
aceşti oameni, care semănau în mod ciudat cu cei pe care îi 
văzuse în noaptea trecută, cum munceau din greu, şi fusese 
uimit de priveliştea arcurilor şi furcilor care atârnau pe pereţii 
grosolani de ipsos ai căsuţelor lor. 

Asatori se uită în jur. Întreaga privelişte părea că pluteşte 
într-un albastru adânc şi lichid. În curând, stelele năpădiră cerul 
şi peste vale, pe un vârf din faţa ochilor săi, străluciră trei 
lumini. Îşi dădu seama că nu era foarte departe de Muntele 
Kurama, iar luminile acelea veneau de la o mănăstire. Se hotărî 
că va ajunge pe Muntele Kurama până în zori şi se va ascunde 
pe acolo, până când îl va vedea singur pe Ushiwaka. 

Cărarea se subţie, ba, din când în când, chiar dispăru în 
mai multe locuri, dar stelele erau neobişnuit de strălucitoare 
pentru luna mai. Luna răsări mai târziu, în timp ce Asatori îşi 
urma drumul peste văi şi peste creste. Ajunse în cele din urmă 
la un buştean putrezit, pe care îl trecu, orbecăind pe după 
arbuştii de pe potecă, apoi, deodată, îl surprinse sunetul unor 
voci adânci, înăbugşite, care veneau dinspre pârâu. Erau în 
costume negre, strânse pe corp, şi aveau feţele mascate. 
Trecură lunecând, aproape de locul în care se afla el, şi 
dispărură fără zgomot, ca nişte vârtejuri ale ceţii negre. 


Capitolul XLVIII 

Demonii muntelui Kurama 

Douăsprezece sau chiar mai multe hanuri şi taverne se 
aflau împrăştiate de-a lungul drumului care ducea în sus, spre 
Muntele Kurama şi spre cele optsprezece mănăstiri ale sale. Un 
călător descălecă în faţa unei cârciumi şi îşi priponi armăsarul 
de un stâlp, în timp ce ridica privirea spre streşinile casei. 

— Florile astea de glicină sunt minunate! strigă el peste 
umăr. Stăpânul casei este bine, sănătos? M-am întors din nou 
anul ăsta, după cum puteţi vedea! 

Într-o parte a casei se aflau câteva bănci şi mese, iar 
printre acestea, mai mulţi călugări vorbeau în gura mare unii cu 
alţii, râzând. Un om în vârstă, stăpânul casei, se despărţi de ei şi 
veni în fugă. 

— Bună ziua, domnule! Aţi venit din nou dinspre nord-est, 


domnule? Păreţi cât se poate de sănătos, vă spun eu. 

Stăpânul casei îl întâmpină plin de însufleţire pe noul- 
venit, apoi porunci să i se aducă oaspetelui apă fierbinte şi o 
pernă. 

— Nu, om bun, nu te-ai schimbat câtuşi de puţin. Nu fac 
prea des pelerinaje de acest fel. Când am fost eu aici ultima 
oară? 

— Anul trecut - pe la jumătatea verii, din câte îmi 
amintesc, şi a fost şi o furtună mare pe atunci. 

— Aşa a fost, într-adevăr. Fulgerul a rupt în două un cedru 
şi aproape că m-a omorât. Acum îmi amintesc. Nu voi uita 
niciodată cât eram de înspăimântat atunci când am dat năvală 
în casa ta. 

— Şi cum îi mai merge flăcăului ăluia tânăr, Kowaka, pe 
care îl aduseseşi cu tine atunci? Nu călătoreşti singur anul ăsta, 
nu-i aşa? 

— Nu, Kowaka trebuie să sosească în curând cu poverile 
mele. Pare că nu se grăbeşte, dar va ajunge aici în curând, fără 
îndoială. 

Călugării se opriră din băut, aruncară câteva priviri pe 
furiş spre călător şi începură să şuşotească între ei. Apoi, unul 
din mulţimea lor se ridică şi se apropie de el: 

— Mă veţi ierta, sper, pentru că vă întreb, domnule, dar nu 
sunteţi cumva Domnul Kichiji din nord-est? 

— Ba da, eu sunt Kichiji. 

— Înseamnă că am avut dreptate, până la urmă. 
Tovarăşilor mei li s-a părut că vă recunosc. Salutări, domnule! 

— Şi Domniile Voastre? 

— Sunt un ucenic de la Mănăstirea Stareţului Toko. 

— A, da? Să vă spun deschis, stau întotdeauna la 
mănăstirea alăturată, ori de câte ori vin pe aici, şi n-am uitat de 
cele şapte zile de sihăstrie niciodată, de ani în şir, de aceea îl 
cunosc din vedere pe Starețul Domniei Voastre. li merge bine, 
trag nădejde. 

— Îmi pare rău să vă spun, dar a murit cu câteva luni în 
urmă. Aţi venit încoace pentru sihăstrie? 

— Da, de fapt, am băgat de seamă că aceste zile de 
sihăstrie prind bine negoţului. Se pare că îmi merge din plin. De 
fapt, sunt încredinţat că îmi datorez norocul zeilor de aici. 

Clinchetul clopoţeilor de la poala dealului anunţă sosirea 


calului de povară. Un bărbat tânăr, cu mânecile suflecate ca să 
nu-l stingherească, cu chipul roşu, de pe care curgea sudoarea, 
se apropie gâfâind de grăjdar. 

— Ei, bine, Kowaka, ai venit destul de încet. Te-am 
aşteptat atât de mult, încât simt nevoia să casc. 

Kowaka, un tip scund, voinic, aruncă o privire întrebătoare 
spre feţele din jurul lui, apoi izbucni într-un hohot răsunător de 
râs. 

— Desigur că glumeşti, stăpâne! Ţie ţi-a fost uşor aşa, 
venind călare. Suntem la aproape 16 kilometri de capitală, iar cu 
o încărcătură grea ca asta, vezi, până şi calul face clăbuci. 

Călugării, alături de o mulţime de bărbaţi şi de femei, se 
adunaseră în faţa cârciumii; nu îi aruncară nici o privire lui 
Kowaka, dar cercetară cu ochi curioşi încărcătura cea grea de 
ofrande pentru zei. Suluri de mătase erau încărcate într-un 
morman înalt pe spatele calului de povară; poveri grele în formă 
de tobe, lăcuite artistic, atârnau de fiecare parte a şeii, iar un 
butoiaş cu grăunţe de aur, înfăşurate cu grijă în straturi de 
hârtie şi paie, era legat în vârf. 

Kichiji şi însoţitorul său, care îşi schimbase hainele 
prăfuite, îmbrăcând unele curate, luară prânzul de îndată ce se 
aşezară să-şi tragă sufletul. După aceea se ridicară şi îşi luară 
bun rămas de la stăpânul casei, făgăduind că se vor opri pe la el 
şi la întoarcere. 

Partea cea mai grea a urcuşului era încă înaintea lor, iar 
drumul deveni în curând prea înclinat pentru cal, care fu uşurat 
de îndată de povara lui de un număr de cărăuşi care se 
întorceau spre crestele munţilor. Chiar şi călugării îi ajutară, 
cărând o parte din poveri, iar procesiunea, asemănătoare unui 
şir de furnici, urcă încet pe cărarea întortocheată. Când ajunseră 
până în apropierea mănăstirii unde urma să stea Kichiji, Starețul 
şi călugării săi îi ieşiră în cale. 

În ziua care urmă, Kichiji intră în templu pentru a-şi începe 
cele şapte zile de sihăstrie. Între timp, Kowaka îşi găsi găzduire 
într-unul dintre hanurile care se aflau acolo pentru servitorii care 
îi însoțeau pe pelerini. Urma să-şi ocupe timpul cu ce găsea mai 
bun de făcut, până când reapărea Kichiji. 

Spre miezul nopţii, Kowaka se furişă în linişte afară din 
han şi se îndreptă spre un sanctuar aflat la miazănoapte de 
poarta mănăstirii. O cărare de pe partea mai îndepărtată a 


sanctuarului ducea în jos, spre o altă mănăstire. El se ghemuli în 
umbră şi aşteptă, fără să vadă pe nimeni şi auzind numai 
freamătul pinilor de deasupra. Deodată, o uşă a mănăstirii de 
jos se deschise încet, iar o siluetă firavă apăru pe coridorul lung, 
deschis, se ţinu pentru o clipă în echilibru deasupra balustradei, 
apoi se azvârli spre pământ fără să scoată un zgomot, plutind 
prin aer cu iuţeala unei rândunici. 

— Tu eşti tânărul meu stăpân, Ushiwaka? 

— Konno-maru! 

Cele două umbre se contopiră într-una singură, apoi se 
îndepărtară iute, în întunericul vâlcelei de dedesubt. 

— Nu aveţi de ce să vă grăbiţi, domnule. Nimeni nu ne 
poate găsi. 

— Dar ceilalţi ne aşteaptă, desigur. 

— Da, dar după lumina lunii, pot să spun că vom ajunge 
mai devreme decât noaptea trecută. 

— Tu îi mai întâlneşti din când în când, dar eu nu-i văd 
decât o dată pe an. 

— Te simţi singur, îmi dau seama, iar după această seară, 
va trebui să ne risipim şi să ne ascundem. 

Ushiwaka îşi încetini paşii şi aruncă o privire în jos, 
muşcându-şi unghiile. Era desculţ şi purta tunica scurtă şi 
strâmtă a unui novice. Kowaka se aruncă neliniştit în genunchi, 
crezând că Ushiwaka se tăiase la picior din cauza arbuştilor 
pitici de bambus, cu margini ascuţite. 

— Ce s-a întâmplat, tânărul meu stăpân? 

Ushiwaka nu făcu decât să scuture din cap. 

— Nimic. Chiar nimic, răspunse el după o pauză, şi o luă 
din nou înainte. 

Lui Konno-maru, umbra plăpândă care păşea înaintea lui i 
se păru mai îngândurată decât o văzuse el în aceste ultime 
câteva nopţi. Era încredinţat că numai el îl cunoştea pe 
Ushiwaka cu adevărat - tăria şi slăbiciunea, sălbăticia şi toanele 
lui. Nu întâmplător Konno-maru izbutise să petreacă mai mult de 
zece ani ca servitor, sub numele de Kowaka, în stabilimentul lui 
Toji de la Horikawa. Nu doar că găsise o ascunzătoare sigură în 
cartierul plăcerii, dar faptul că acesta era călcat de oameni care 
aveau legături strânse la Curte şi persoane cu funcţii înalte în 
cadrul guvernului îi oferise prilejul de a urmări schimbările 
politice, şi, cu deosebire, mişcările familiei Heike. Şi adeseori, 


sub cuvânt că îşi vizitează mama, care locuia în Tamba, Konno- 
maru îşi făcea drum până pe Muntele Kurama, să îl vadă în taină 
pe Ushiwaka, sau se întâlnea cu alţi Genji de pe dealurile din 
preajmă, pentru a se sfătui cu ei, ba chiar călătorea până spre 
Soare Răsare, aducându-i mesaje Tokiwei. 

Chiar în acea vreme, în timp ce îi slujea lui Toji, Konno- 
maru a avut prilejul să-l cunoască pe Kichiji care, în timpul 
vizitelor lui îndelungate în capitală, locuia mereu la Toji. N-a 
trecut mult timp după ce s-au cunoscut, şi au şi încheiat o 
înţelegere care le aducea la fel de multe foloase, pentru că şi 
Kichiji, negustorul, avea gânduri mari. Visa să capete la fel de 
multă putere pe lângă stăpânul său, Căpetenia Hidehira, care 
domnea peste nord-est, cum avea Bamboku pe lângă Kiyomori 
al familiei Heike. După purtarea lui Kichiji însuşi, îi era greu să-şi 
dea seama dacă Hidehira încuviinţase la planul său de a-l răpi 
pe Ushiwaka, dar, cu tenacitatea şi răbdarea care îi stăteau în 
fire, Kichiji făcea în fiecare an pelerinaje la Muntele Kurama, 
luându-l de fiecare dată pe Konno-maru cu sine. 


Oamenii spuneau că o rasă de demoni înaripaţi - Tengu - 
locuiau într-o anumită vale a Muntelui Kurama, iar în nopţile în 
care fulgerele ţâşneau printre nori deasupra văii, îşi spuneau 
unii altora că demonii Tengu îşi ţineau chiolhanurile. Şi nici un 
om nu îndrăzni să pună piciorul în acea vale, să-i iscodească, 
pentru că demonii Tengu cei cu nasurile în formă de cioc i-ar fi 
adulmecat pe străini şi i-ar fi azvârlit să atârne de vârful celui 
mai înalt copac sau, dacă nu, i-ar fi sfâşiat în bucăţi. In toate 
satele din jurul Muntelui Kurama, unde oamenii auzeau din 
moşi-strămoşi despre Tengu, nimeni nu se îndoia că ei 
continuau să locuiască în vale, pentru că demonii Tengu 
săvârşeau cele mai grozave fapte de vitejie: azvârleau stânci pe 
pantele munţilor, dezlănţuiau torente care măturau câmpurile 
de orez şi făceau să plouă cu pietre peste cătunele din 
apropiere. Şi totuşi, în ultima vreme, mai multe poveşti despre 
ticăloşiile lor copleşiseră de groază sătenii obişnuiţi. 

Pentru a şaptea noapte la rând, o întâlnire ciudată avu loc 
într-o vale a Muntelui Kurama. Se putea foarte bine să fi fost 
demonii Tengu. 

— A venit? 


— Încă nu. 

— Întârzie. 

— Nu, noi am ajuns mai devreme decât de obicei. Luna 
este încă sus, răspunse unul, arătând spre cer. Mai multe 
perechi de ochi urmăriră degetul întins. 

— Bine, atunci am putea vorbi mai departe. 

Fundul văii era plin de bolovani risipiţi încolo şi încoace, 
iar zgomotul răsunător al unui torent care trecea printr-un 
defileu se auzea de jur-împrejurul acestui loc de întâlnire fără 
seamăn. 

— În seara asta va fi ultima oară când ne întâlnim. 

— Nu e chiar aşa - ne putem întâlni ori de câte ori vrem, 
dar va mai trece încă un an până când vom avea veşti noi de la 
Căpetenia Hidehira. 

— Kichiji spune că va mai trebui să aşteptăm un an. Tot 
zice că e încă prea devreme, dar, dacă mai aşteptăm un an, 
luptătorii Heike ar putea descoperi ce se întâmplă şi munca 
noastră de zece ani s-ar duce de râpă. 

— Nu prea am încredere în Kichiji. Ne-a tot amânat de la 
un an la altul, cu multe vorbe goale. Mă întreb dacă are cu 
adevărat o înţelegere cu Căpetenia Hidehira. 

— E adevărat. Nu putem şti. 

— Clanul Genji a avut o mulţime de sprijinitori în nord-est, 
de mai multe generaţii, dar Hidehira nu îi e duşman familiei 
Heik€. S-ar putea zice chiar că el şi Kiyomori au aceleaşi dorinţe. 

— Să fie oare cu putinţă?... Cine ar putea să-şi dea 
seama? 

Se lăsă o tăcere îngândurată. 

Un alt Tengu spuse: 

— Poate că ar fi bine pentru noi să ne mai gândim o dată. 
Au trecut doi ani de când Hidehira a fost făcut general al 
armatei din nord-est. Oamenii spun că îi datorează asta lui 
Kiyomori. Numai acest amănunt este îndeajuns pentru a ne 
arăta ce cred luptătorii Heike despre căpetenie. 

— Nu, e prea puţin. Nu te-ai gândit prea mult. Pentru 
Hidehira, acela nu a fost decât un dar şi nu arată nimic despre 
ce crede cu adevărat Kiyomori despre el. Portul de la Owada şi 
construcţiile de la ltsuku-shima îl costă şi ochii din cap pe 
Kiyomori, aşa că are nevoie de tot aurul pe care îl poate primi 
de la Hidehira. Nu am nici o îndoială că Hidehira ştie asta. Ei 


sunt duşmani şi fiecare ştie asta. 

— Bine! Pare a fi mai aproape de adevăr. Oricum, Konno- 
maru va fi în curând aici, şi ne va vorbi despre ce i-a spus 
noaptea trecută Kichiji. În curând vom afla ce au hotărât. Nu 
putem risca nimic acum şi nici nu mai putem amâna prea mult 
timp. Orice spune Kichiji, am face cel mai bine să luăm lucrurile 
în mâinile noastre. 

O iscoadă care stătuse la pândă cu ochii spre defileu le 
strigă brusc demonilor Tengu: 

— Îi văd! Vin încoace! 

O umbră se apropie de panta abruptă a văii, legănându-se 
de pe o creangă pe alta, lunecând cu iuţeală de pe un bolovan 
pe celălalt. Se zărea limpede în lumina lunii, care se revărsa 
peste stânci şi peste copaci. Demonii Tengu din vale ridicară în 
tăcere privirea spre el, cu ochi plini de adoraţie. 

— Konno-maru, am ajuns într-un alt loc în această seară. 

— Aud un vâjâit dedesubt; cu siguranţă că am nimerit 
deasupra cascadei. 

— Cascada, carevasăzică. 

— E primejdios pe acolo; va trebui să găsim o altă cale de 
coborâre. 

— la te uită, ne aşteaptă acolo, jos. Să coborâm pe aici. 

— E cu neputinţă! 

— Ocoleşte tu pe cealaltă cale, eu o să sar. 

Konno-maru ştia demult că nu avea nici un rost să i se 
împotrivească lui Ushiwaka, aşa că se agăţă de nişte arbuşti, în 
timp ce ochii lui cercetau suprafaţa stâncii abrupte. Cu mai mult 
de şase metri sub el se căsca o prăpastie de piatră, iar în fund 
se întindea un lac spre care ţâşnea în jeturi de ceaţă o cascadă. 

Konno-maru scoase un strigăt de avertizare, dar Ushiwaka 
se azvârlise deja în gol şi acum atârna de creanga unui copac 
mare de dedesubt, zbătându-se să-şi sprijine picioarele de un alt 
copac aflat ceva mai jos. 

— Aşa se face, Konno-maru, strigă Ushiwaka în timp ce 
ramura se îndoia sub greutatea lui. Îşi înfăşură piciorul în jurul 
altei crengi şi dădu drumul celei pe care o ţinea cu mâna. 

Lui Konno-maru i se păru prea greu să-l urmeze. 

— Nu eşti foarte bun la asta, Konno-maru, îi strigă 
Ushiwaka răutăcios. 

Era mic pentru vârsta lui, cu obrajii ofiliţi; mâinile şi 


picioarele îi erau neobişnuit de subţiri. Hrănit pe sponci şi 
îmbrăcat prea subţire încă din clipa în care ajunsese la 
mănăstire, Ushiwaka părea să fi supravieţuit doar datorită unui 
miracol. Era cel mai mic şi cel mai puţin atrăgător dintre toţi 
novicii mănăstirii, ţinta a nenumărate glume proaste. Mereu 
încordat şi încăpățânat, Ushiwaka pleca adeseori de unul singur 
pentru a-şi uşura sufletul, izbucnind în crize sălbatice de plâns 
care deveniră subiectul de bârfă al tuturor mănăstirilor din jur. 
Când împlini zece ani, primi, pe lângă educaţia sa religioasă, şi 
antrenament militar, pentru că mănăstirile de pe Muntele 
Kurama erau sub stăpânirea Muntelui Hiei, şi nu doar că îşi 
antrenau călugării să facă faţă unei lupte, dar mai şi ţineau o 
armată puţin numeroasă de mercenari. 

In timp ce Ushiwaka creştea, ochii lui căpătau o privire 
pătrunzătoare, ca de şoim; liniile gurii lui, în care se citea 
deşteptăciunea, se înăspriră devreme. Începu să i se vadă tot 
mai limpede trufia. Cu toate acestea, nu îi păsa câtuşi de puţin 
de înfăţişarea lui. Părul îi crescu lung şi neîngrijit, avea 
picioarele acoperite de urmele unor răni vechi şi întotdeauna 
pline de altele noi, şi cu toate că i se reamintea că ar trebui să-şi 
coasă găurile tunicii şi ale pantalonilor, umbla întotdeauna cu 
găuri uriaşe în haine. Dar, în timpul ultimilor câţiva ani, o 
schimbare uimitoare se petrecuse cu el. Dintr-odată devenise 
ascultător, dornic să se supună şi să-şi mulţumească superiorii, 
care considerară că toate acestea se datorau lor. Dar adevărul 
era că Ushiwaka începuse să plece pe furiş, noaptea, din 
dormitorul ucenicilor, pentru a se întâlni cu demonii Tengu din 
valea de mai jos, şi acolo află ceea ce i se ascunsese: că era 
căpetenia lor, fiul lui Yoshitomo al familiei Genji şi prizonier al lui 
Kiyomori din clanul Heike. De la demonii Tengu află şi despre 
sfârşitul năprasnic al tatălui său, şi despre soarta mamei sale. 
Din acea clipă nu mai avu nevoie de îndemnuri de la demonii 
Tengu în privinţa viitorului pe care trebuia să şi-l aleagă; simţi, 
totodată, şi primejdiile care îl pândeau. 

— E totul bine, Konno-maru, poţi să mă urmezi? 

— Da, dar trebuie să ai grijă de tine însuţi! 

— Nu e nevoie să te nelinişteşti în privinţa mea. la te uită, 
acum o să sar, spuse Ushiwaka peste umăr, apoi, trecând de pe 
o ramură de copac pe următoarea, măsură din priviri distanţa 
dintre sine şi lacul de mai jos, şi se azvârli pe o stâncă. 


— O treabă minunată! strigară demonii Tengu, alergând 
spre Ushiwaka şi înconjurându-l. 

Şi totuşi, Konno-maru se trase în spate, iar demonii Tengu 
începură să răcnească dispreţuitori, până când toată valea se 
umplu de ecou. Apoi, Konno-maru strigă brusc spre demonii 
Tengu de mai jos: 

— Văd pe cineva ascunzându-se pe după stânca aia. 
Prindeţi-l! 

Demonii Tengu se împrăştiară cu toţii şi se răspândiră 
peste bolovani şi stânci. De mai sus, Konno-maru văzu o 
mogâldeaţă, la lumina lunii, care se furişă printre umbrele văii 
presărate cu pietroaie. 


Îi fu uşor să scape şi să se ascundă printre bolovanii mari 
adunaţi în movile de-a lungul malului, printre trunchiurile uriaşe 
ale copacilor doborâţi de vreme şi putreziţi, sau printre arbuştii 
deşi. Asatori o rupse la fugă, împleticindu-se şi năpustindu-se 
prin adăpostul de pietre. In cele din urmă, se strecură între două 
pietroaie şi se ghemui acolo, ascultând strigătele care veneau 
de sus. 

— L-ai prins? 

— Nu, dar tu ai căutat pe acolo? 

— Da, dar nu-l găsesc. 

Din depărtare veni un strigăt purtat de vânt: 

— Heeeeei, l-aţi prins? 

— Nu am prins pe nimeni. Voi aţi avut ceva mai mult 
noroc pe-acolo? 

— Nici pe-aici nu văd nimic. 

— Mă întreb ce l-a făcut pe Konno-maru să stârnească aşa 
o furtună? 

— Poate că a văzut o maimuţă sau un cerb. 

Vocile se pierdură în curând. Din câte se părea, demonii 
Tengu părăsiseră căutarea, şi numai vuietul vântului umplea 
valea. 

Asatori oftă. Îi era greu să stea liniştit în poziţia lui 
înghesuită, astfel că ieşi târâş din spărtură. Cu ochii aţintiţi 
asupra văii în care se adunaseră demonii Tengu, se îndreptă din 
nou spre ei, pe furiş. Stăteau aşezaţi în cerc, cu picioarele 
încrucişate, adânciţi în ceea ce vorbeau. Deasupra lor, aşezat pe 


ceva, se afla Ushiwaka, cu Konno-maru alături de el. Erau 
aproape douăzeci şi se strigau unul pe altul cu nume pe care 
Asatori le recunoscu: erau acelea ale unor vestiți luptători Genji 
din Soare Răsare. 

— Ei, bine, Konno-maru, Kichiji tot zice că e prea 
devreme? 

Unul dintre demonii Tengu, care părea să fie conducătorul 
recunoscut al grupului, răspunse: 

— Aşa este. l-am spus foarte limpede ce credem despre 
asta, dar Kichiji nu vrea să-şi schimbe planurile. Zice că e încă 
mult prea devreme. 

— Şi când anume crede el că va sosi timpul? 

— N-a vorbit foarte limpede despre asta, dar a lăsat să se 
înţeleagă că ar fi mai bine să aşteptăm până când va avea loco 
revoltă. 

— La ce se gândeşte când spune asta? 

— De pildă, sunt semne că lucrurile nu merg prea bine 
între fostul Împărat Goshirakawa şi Kiyomori din familia Heik€. 
Orice ar ieşi din asta, semnele sunt că se apropie o luptă. 

— Şi dacă starea lucrurilor se va păstra pentru mai mulţi 
ani? 

— Da, va trebui să ne gândim. 

— Sunteţi pregătiţi pentru asta, oameni buni? Aveţi de 
gând să aşteptaţi la nesfârşit? 

Conducătorul văzu că niciunul dintre tovarăşii lui nu era 
înclinat să mai aştepte. Şi totuşi, acum, Kichiji era singura lor 
nădejde. Totul atârna de supunerea pe care o arătau poruncilor 
lui. Fără ajutorul lui şi al lui Hidehira, nu aveau nici cum să îl ţină 
la adăpost pe Ushiwaka, nici să nădăjduiască la viitorul clanului 
Genji. 

Bărbaţii amuţiră, dezamăgiţi. 

Deodată, Ushiwaka spuse: 

— Indeajuns; haideţi să nu mai vorbim despre asta. Nici 
măcar să nu ne gândim la asta. 

Bărbaţii se holbară uimiţi la Ushiwaka, iar unul dintre ei îi 
spuse cu lacrimi în ochi: 

— Tânărul meu stăpân, ce te face să zici una ca asta? 
Gândeşte-te la toate strădaniile prin care am trecut până acum 
şi la jurământul nostru faţă de tine. 

— Am vrut doar să zic că toate vorbele sunt fără rost. 


— De ce spui că sunt fără rost? 

— De ce să aşteptăm şi să visăm la un lucru care poate că 
nu se va întâmpla niciodată? Se apropie ceasul în care voi fi 
nevoit să rostesc jurământul monahal, iar mie nici prin minte nu- 
mi trece să fac asta. 

— Ei, bine, asta ne face să ne pierdem răbdarea. Vrem ca 
Kichiji să ajungă cât se poate de curând la o înţelegere cu 
Căpetenia Hidehira. 

— Kichiji - negustorul ăla? Să atârnăm de el? 

Oamenii îl ascultară fără să le vină să creadă. Ushiwaka 
rostise ceea ce niciunul dintre ei nu îndrăznise să pună în 
cuvinte. 

Ushiwaka se uită în jur: 

— Foarte bine, nu mă aştept la nimic din partea lui. Ce se 
va întâmpla cu mine, dacă o să ajung să atârn de Kichiji? Orice 
spun oamenii, nimic nu mă va împiedica să fug anul ăsta de pe 
Muntele Kurama. Veţi vedea! 

Oamenii îl ascultară năuciţi, apoi începură să strige, 
avertizându-l să nu fie nechibzuit. 

Asatori, care nu prindea decât frânturi din ceea ce se 
vorbea, se furişă mai aproape, hotărât să se lase prins, pentru 
a-i da lui Ushiwaka ceea îi trimisese mama lui, Tokiwa. Dar, 
înainte să se întâmple asta, Ushiwaka izbucni într-un plâns 
zgomotos şi parcă fără sfârşit. 


Asatori fu trezit de ciripitul păsărelelor. Îşi aminti 
întâmplările neobişnuite ale nopţii trecute, cercetând cu luare- 
aminte ce auzise şi încercând să înţeleagă ceva mai mult din 
ele. 

Soarele se înălţase deja, iar întreaga vale era scăldată de 
lumina dimineţii de mai. Se strecură cu grijă afară din 
ascunzătoare şi se uită în jur. Timp de două zile rămase acolo 
unde era, prinzând peşte în pârâul de munte din apropiere şi 
doborând o pasăre sau două cu cureaua. Apoi, se hotărî să 
rămână pe loc şi să aştepte prilejul de a-l găsi pe Ushiwaka 
singur. 

Trecură mai multe zile, apoi săptămâni, şi într-o zi, Asatori 
zări câţiva trecători care se apropiau de-a lungul unei creste de 
munte. Chiar şi din depărtare, îşi dădu seama că nu erau preoţi. 


Urmări oftând procesiunea, pentru că nu se întâlnise şi nu 
vorbise cu nimeni de mai multe săptămâni. Era încredinţat că 
aceşti oameni erau pelerini care veneau dinspre Lacul Biwa, sau 
dinspre Tamba, de aceea se duse să-i întâmpine. În timp ce se 
apropiau, inima lui începu să bată sălbatic, pentru că îşi dădu 
seama, după culoarea mantiilor şi după forma coifurilor, că erau 
muzicieni. Se întrebă dacă îi va găsi printre ei pe câţiva dintre 
foştii săi prieteni şi o luă la fugă, năvalnic, pe drumul pe care se 
apropia procesiunea de optsprezece, sau chiar mai mulţi 
bărbaţi. Când aceştia îl văzură pe Asatori, se opriră, apoi se 
înghesuiră unii în alţii. 

Asatori îşi dădu seama că îl luaseră drept un tâlhar. 
Făcând o reverență adâncă, li se adresă: 

— Nu vă fie teamă. Şi eu sunt muzician. În ce parte vă 
îndreptaţi? 

Muzicienii îşi şoptiră grăbiţi ceva unii altora, apoi, unul 
dintre ei se apropie de Asatori şi îi spuse: 

— Suntem muzicieni din Shuzan şi am venit din nou în 
acest an, să cântăm la Festivalul de pe Muntele Kurama. Spui că 
eşti şi tu muzician, dar ce te aduce pe-aici? 

Asatori şovăi, căutând un răspuns, apoi întrebă: 

— Festivalul? Dar când are loc? 

— Nu se va întâmpla decât peste vreo două săptămâni, 
dar am venit încoace pentru repetiţii. 

— Din Shuzan? 

— Da, dar sunt şi alte grupuri de muzicieni care vin la 
festival. 

— Nu sunteţi muzicieni din familia Abe? 

— Aşadar, chiar ne recunoşti! 

— Şi eu sunt un Abé, dar din Kyoto. 

— Şi tu? 

Muzicienii se grăbiră spre el, la fel de înghesuiți unii în 
alţii, şi îl înconjurară pe Asatori cu întrebări pline de curiozitate. 

În acea noapte, Asatori se întoarse alături de muzicieni la 
hanul lor, care nu era departe de Muntele Kumana, şi vorbi cu ei 
până târziu în noapte. 

— Tu nu eşti un muzician obişnuit, spuseră ei, curioşi şi 
plini de admiraţie, spune-ne ceva despre tine. 

— Am părăsit muzica pentru a deveni medic. 

— Ce te-a făcut să pleci de la Curte? 


— Nu eram fericit acolo. 

— Nu îţi plăcea viaţa plină de graniţe pe care erai nevoit s- 
o trăieşti? 

— Da, cam aşa, răspunse Asatori. 

Şi adăugă: 

— Hoinăream pe dealuri, culegând ierburi, iar când v-am 
zărit, nu mi-am putut înfrâna dorinţa de a vorbi cu voi. Cum ar fi 
să vin şi eu cu voi şi să văd ceva din festival? Dacă vă gândiţi la 
o treabă pe care aş putea-o face şi eu, voi fi mai mult decât 
încântat să vă fiu de folos. 

Câţiva întâmpinară cu plăcere ideea de a-l primi pe 
Asatori în grupul lor, dar alţi câţiva şovăiră, şi de-abia a doua zi 
de dimineaţă încuviinţară şi îl luară pe Asatori cu ei. 

Pe Muntele Kurama, li se oferi găzduire într-unul dintre 
dormitoarele comune unde stăteau şi ceilalţi muzicieni. 
Repetiţiile aveau loc în toate mănăstirile, şi tot acolo ucenicii îşi 
repetau rolurile din dramele sacre. Asatori se duse în fiecare zi 
la repetiţii, convins că îl va găsi pe Ushiwaka. 

In timp ce ziua festivalului se apropia, mănăstirile se 
umpleau de dimineaţa şi până seara de ecourile tobelor, 
clopotelor, flautelor şi flajeoletelor. Într-o noapte, Asatori se 
duse pe furiş până la un sanctuar din apropierea dormitorului 
comun, în care ştia acum că locuieşte şi Ushiwaka şi, scoţându- 
şi flautul din învelitoare, începu să cânte. Izbutise cu câteva zile 
în urmă să strecoare un mesaj în mâneca lui Ushiwaka şi, de 
două nopţi încoace, venise să cânte la flaut, aşteptându-l pe 
Ushiwaka să apară. Aceasta era ultima noapte în care îndrăznea 
să vină, altminteri cântatul lui i-ar fi putut face pe preoţi să intre 
la bănuieli. 

Ushiwaka se ascunse în întuneric, nu foarte departe de 
sanctuar, şi îl ascultă pe Asatori cântând. Când acesta din urmă 
începu să-şi strângă flautul, Ushiwaka se furişă spre el şi i se 
opri alături, în tăcere. 

— Cine eşti tu? întrebă Asatori uimit. 

— Tu eşti acela care a cântat la flaut în aceste câteva 
nopţi? 

— lar tu eşti Ushiwaka? 

— Şi tu? Cine eşti tu? 

— Eu am fost omul care ţi-a vârât mesajul acela în 
mânecă. 


— Da, dar spune-mi cine eşti. Cine eşti? Încerci să-mi joci 
o festă? 

— Nu, nu fac una ca asta. Sunt medic, mă cheamă Asatori, 
spuse acesta, înclinându-se. 

— Un medic care cântă la flaut - atât de frumos? 

— Dă-mi voie să-ţi vorbesc mai târziu despre asta. Dat 
fiind că ţi-e teamă să ai încredere în mine, ia asta. Mama ta m-a 
rugat să ţi-o dau. În caseta asta este o scrisoare pentru tine. 

Ushiwaka se aplecă şi ridică ce îi pusese la picioare 
Asatori, nu spuse nimic şi se pierdu înăuntrul sanctuarului. 
Acolo, la lumina unei lămpi, citi scrisoarea mamei sale: „Mă rog 
pentru fericirea ta zi şi noapte“, începea scrisoarea. „Ascultă-l 
pe stareţul tău în tot ce îţi spune. Gândul că eşti sârguincios la 
învăţătură mă face fericită. Această icoană pe care ţi-o trimit 
printr-un mesager i-a aparţinut tatălui tău, Yoshitomo al familiei 
Genji. A fost ultimul lucru pe care mi l-a dăruit...“ 

Restul scrisorii vorbea despre rugăciunile Tokiwei şi 
despre nădejdile ei referitoare la el - că va părăsi toate visele 
despre o viaţă de războinic şi va alege calea păcii şi a sfinţeniei, 
ca orice preot. 

Asatori îl aşteptă pe Ushiwaka să reapară, apoi, în cele din 
urmă, se ridică în picioare şi aruncă o privire înlăuntrul 
sanctuarului, unde îl văzu pe Ushiwaka holbându-se îngândurat 
la scrisoarea dinaintea lui. Se furişă grăbit înăuntru, îngenunche 
în faţa lui Ushiwaka şi începu să-i vorbească acestuia despre 
mama lui, implorându-l pe tânăr să ia aminte la tot ce îi scrisese 
ea. 

Pentru un timp, Ushiwaka nu spuse nimic; apoi, într-un 
târziu, ridică privirea. 

— Da, Asatori, ştiu ce vrea mama mea de la mine. 

— Ştii? răspunse de îndată Asatori. 

— Dar..., continuă Ushiwaka, mama mea e femeie şi nu 
mă poate înţelege. Din scrisoarea ei, îmi pot da seama cât este 
de femeie, într-adevăr. Măcar dacă aş putea s-o întâlnesc! Oare 
seamănă câtuşi de puţin cu mama la care visez fără încetare? 

— Îţi doreşti chiar atât de mult să o vezi? 

— Ce prostii vorbeşti! 

— Nu se află nici un motiv să nu o vezi, după ce te 
călugăreşti. Când oamenii te vor recunoaşte ca pe un mare 
înţelept şi ca pe un om sfânt, sunt sigur că ţi se va acorda 


învoirea să te întorci în capitală, s-o vezi. Poate şi războinicii 
Heike te vor primi cu bunăvoință printre ei, într-o zi. 

— Nu am cum să aştept atât de mult. Trebuie să o văd 
acum... 

— Dacă faci o alegere greşită, s-ar putea să n-o vezi 
niciodată. 

— E ceva nefiresc ca eu să vreau să-mi văd mama? 

— Trebuie să îţi aminteşti de războinicii Heike. 

— Cine sunt ei şi ce înseamnă pentru mine? Sunt cumva 
dumnezei? Sunt fiinţe supraomeneşti? 

— Războiul a adus toată această nefericire asupra ta, iar 
tu trebuie să le întorci spatele tuturor acelor lucruri care pot 
duce la război. 

— Şi asta să meargă aşa pentru totdeauna? lar eu să 
rămân aşa cum sunt acum, un prizonier al acestui loc, aşa cum 
am fost de când m-am născut? 

Asatori mai spuse: 

— Este îndatorirea noastră să găsim un mod de viaţă care 
să nu nască răul sau să nu aducă iadul pe pământ. Numai 
urmând drumul care duce spre pace vei arăta cât de mult îţi 
iubeşti mama. Lumea nu poate fi schimbată peste noapte şi nici 
nu putem scăpa de karma noastră. 

— Asta a fost tot ce ai avut să-mi spui, Asatori? întrebă 
Ushiwaka, înfăşurând scrisoarea în jurul icoanei şi azvârlindu-le 
pe amândouă în cutele tunicii sale. 

Brusc, izbi cu piciorul în podea spre Asatori, care stătea în 
genunchi în faţa lui. 

— Acum ştiu cine eşti, spuse el. Tu eşti acela care ne-a 
iscodit în vale, în acea noapte. Cară-te! O să am eu grijă ca 
răspunsul meu să ajungă la mama. Nu mai sta pe aici, şterge-o 
cât mai repede! Acum! 

În timp ce vorbea, Ushiwaka ieşi în fugă din altar şi 
dispăru prin pădurile din jur. Asatori încercă să-l urmărească, 
dar Ushiwaka se făcuse deja nevăzut. 


Capitolul XLIX 

Ushiwaka fuge 

Ceaţa de dimineaţă se înălța ca un abur, izvorând din 
munţi. Era ultima zi din cele trei ale festivalului. Mii de lămpi 


sclipeau în zorile timpurii şi peste tot se auzeau voci care 
intonau sutre în sunetele muzicii. Se anunţa încă o zi cumplit de 
călduroasă. 

— Ushiwaka arată foarte frumuşel, nu-i aşa? 

— Parcă nu ar fi el, atunci când se îmbracă frumos. 

— Trebuie să fii Ushiwaka. Vino, hai să vedem dacă eşti cu 
adevărat el. 

Ucenicii erau adunaţi într-o încăpere din spatele scenei pe 
care se ţineau spectacolele de dans, şi îşi râdeau de Ushiwaka, 
care purta o tunică de culoarea macului şi pantaloni purpurii- 
închis. Părul îi era prins într-o împletitură îngrijită, deasupra 
capului. În timp ce restul ucenicilor râdeau, strigau şi ţopăiau de 
colo până colo, tulburaţi, Ushiwaka stătea retras, aşteptând în 
tăcere. 

— Eşti îngrijorat, nu-i aşa? întrebă unul dintre tovarăşii săi. 

Ushiwaka clătină din cap. 

— Nu, n-am putut dormi nici o clipă noaptea trecută. 

— Minti! Şi atunci ce te-a ţinut treaz? 

— Eram prea tulburat. 

— Tulburat? De ce? 

— Din cauza zilei de azi. 

— Eşti un ciudat, nu-i aşa? pufni un alt ucenic, apoi o 
rupse la fugă să li se alăture tovarăşilor săi care se aplecau 
peste balustradele unui coridor. 

Un strigăt uimit veni în sus spre el: 

— la te uită la mulțimile de azi! 

— Şi sunt chiar mai mulţi aceia care vin încoace! Ca 
furnicile într-un şir! 

— Unde, unde? Lasă-mă şi pe mine să arunc o privire. 

Ucenicii se căţărară pe balustrade şi începură să mişune în 
jurul stâlpilor, cuprinși de însufleţire. În timp ce ei erau întorşi cu 
spatele, Ushiwaka se ridică în picioare dintr-o săritură şi dispăru 
pe coridor, în odaia lui. De după cărţile de pe măsuţă înşfăcă o 
casetă mică, scoase icoana de argint, aruncă caseta şi aşeză cu 
grijă icoana în cutele interioare ale tunicii lui; o pipăi, să se 
încredinţeze că era bine pusă, apoi îşi legă mai strâns eşarfa de 
pe talie. 

— Ushiwaka! Ushiwaka, unde eşti? 

Răsunetul vocilor îl făcu pe Ushiwaka să tresară. Alergă 
grăbit înapoi, răspunzând în fugă. 


Douăzeci de ucenici erau deja înşiruiţi, iar un călugăr, care 
îl văzu pe Ushiwaka, strigă furios spre el: 

— Unde erai, până la urmă? 

— M-am dus la latrină. 

— Minti! Te-am văzut că vii dinspre camera ta. 

— Îmi legam mai strâns cureaua în jurul pantalonilor. 

Un călugăr deschidea procesiunea, croindu-şi cărare prin 
mulţime. Muzicienii îl urmau, agitând clopote şi gonguri; iar 
după ei veneau preoţi cu rang înalt şi nenumărați ucenici, care 
urmau să ia parte la dramele sacre. 

Se făcea din ce în ce mai cald, iar pe cer nu se putea 
vedea nici un nor, în timp ce procesiunea îşi continua drumul 
împrejurul muntelui, de la un sanctuar la altul, de la un templu 
la altul. Ucenicii gâfâiau şi asudau, se răspândiseră, rupseseră 
rândurile după ce fuseseră cuprinşi de neastâmpăr, se strecurau 
prin mulţime, fojgăind încolo şi încoace. Ushiwaka, cel mai mic 
dintre ei, mărşăluia în coada cortegiului, supus şi liniştit. Ochii 
lui, însă, se mişcau iute în stânga şi în dreapta printre pelerinii 
care îl urmăreau, şi, din când în când, o sclipire de recunoaştere 
îi apărea în ochi în timp ce continua să meargă agale în urma 
celorlalţi. 

Când marşul de patru ore în jurul muntelui luă sfârşit, 
ucenicii se împrăştiară pentru masa de prânz, apoi se pregătiră 
pentru dansurile la care urmau să ia parte. Muzica şi dansurile 
se întinseră toată după-amiaza şi până târziu în noapte. Focurile 
în aer liber fură aprinse pe toată întinderea muntelui. 
Nenumăraţi pelerini se împingeau şi se înghionteau, trecând de 
la un spectacol la următorul. Ucenicii se fâţâiau prin mulţime, 
nerăbdători să nu piardă nimic. Numai Ushiwaka rătăcea fără 
ţintă la marginea mulţimii de gură-cască, până când, pe 
neaşteptate, un om se apropie de el şi-i şopti: 

— Acum, domnule! 

— Tu eşti, Masachika? 

— Voi veni cu tine până la drumul care duce în jos, spre 
vale. 

— Acel drum este îngrădit. 

— Nu-i nimic - grăbeşte-te! 

Ushiwaka începu să alerge. De-abia dispăru în zare, că 
Masachika îşi duse degetele la buze şi scoase două fluierături 
ascuţite. Mai mulţi bărbaţi se strecurară în tăcere prin mulţime, 


care era absorbită de ritualurile de despicare a bambusului, şi 
dispărură în noapte. Cu puţin după aceea, unul câte unul, preoţii 
care participau la ritualuri părăsiră iute locul. 

Cineva fu auzit spunând: 

— Un călugăr a fost ucis la un punct de pază care ducea 
spre una dintre văi. 

Oamenii începură să vorbească între ei, însufleţiţi. Un 
ucenic trecuse de îngrădire şi fugise. În timpul ăsta omorâse 
două gărzi. Nu, un Tengu fusese cel care făcuse una ca asta, 
strigau oamenii. 

Zvonurile au ajuns în curând până la muzicieni, care se 
odihneau şi beau în odăile lor. Asatori, care petrecea şi el alături 
de ceilalţi, se ridică în capul oaselor. 

— A fugit un ucenic? Cine? Cum îl chema? E adevărat? îi 
întrebă el pe tovarăşii lui, apoi îşi părăsi pe furiş locul şi se 
strecură afară. 


Acum, demonii Tengu erau adunaţi într-o căsuţă, acolo 
unde îi văzuse Asatori prima oară. 

— Primul pas a fost făcut cu bine şi te felicităm, spuse 
unul dintre ei, întorcându-se spre Ushiwaka; acesta se cuibări 
printre trupurile întunecate care-l înconjurau, încă uimit de fuga 
lui minuţios pregătită. 

Unul dintre oameni, care părea mai în vârstă şi mai hârşit 
decât restul, spuse: 

— E puţin cam prea devreme să ne felicităm. Amintiţi-vă, 
încă trebuie să ne gândim la Căpetenia Hidehira şi, mai mult de 
atât, am făcut acest lucru fără consimţământul lui Kichiji. E 
destul de uşor să fugi de pe Muntele Kurama, dar cum vom 
izbuti să o scoatem la capăt? Dacă norocul este de partea 
noastră, Kichiji va afla curând; altminteri, ne va fi cu neputinţă 
să îi ocolim pe soldaţii lui Kiyomori şi să fugim spre Soare 
Răsare. 

Un altul intră şi el în vorbă: 

— Dar asta era ultimul nostru prilej. Orişicum, Ushiwaka a 
luat lucrurile în propria mână. 

— Nu vom sta după Kichiji. Dacă el nu va voi să ne ajute, 
vom face restul cu mâna noastră. Amintiţi-vă, ne-am gândit că 
se poate întâmpla şi asta, atunci când Ushiwaka a spus că va 


fugi de unul singur. Nu aveam ce altceva să facem, şi ar fi fost o 
lipsă de curaj să procedăm altminteri. 

— Nu ar fi fost o lipsă de curaj. E cât se poate de firesc să 
ne luăm toate măsurile într-o treabă atât de serioasă precum e 
asta. 

— Nu are prea mult rost să ne certăm. Am avut grijă să-l 
previn pe Konno-maru în privinţa a ceea ce trebuia să se 
întâmple în seara asta. Mă îngrijorează că încă nu îl văd printre 
noi. 

Zădărnicia încercării de a fugi spre Soare Răsare era 
limpede, pentru că soldaţii Heike puteau da alarma şi puteau 
închide toate drumurile care duceau într-acolo. Kichiji era 
singurul care putea să-i ajute. Atunci, îl aşteptară pe Konno- 
maru, care apăru cu puţin timp înaintea zorilor. 

— Da, totul m-a luat pe nepregătite. Nu m-am aşteptat să 
se întâmple înainte de miezul nopţii, şi mi-a fost grozav de greu 
să vă urmez. 

— Ne pare rău pentru asta. Nu am avut ce să facem. Am 
spus miezul nopţii, dar planurile noastre s-au schimbat deodată 
pentru că s-a ivit un prilej mai bun... Şi totuşi, suntem fericiţi să 
fim aici. Dar Kichiji? El ce a avut de spus? 

— A râs de nerăbdarea noastră şi a hotărât că nu poate 
face nimic altceva decât să intre în joc. 

— Aşadar, este de partea noastră? 

— Şi atunci ţi-a dat Kichiji nişte sfaturi, sau a stăruit că e 
încă prea devreme să îţi vorbească despre asta? Ce a spus, 
Konno-maru? 

Zorii începeau să lumineze cerul, şi o strălucire palidă se 
strecura printr-o ferestruică a căsuţei. 

Demonii Tengu ascultau cu luare-aminte cuvintele lui 
Konno-maru. 

— Kichiji este alături de noi, mai mult decât oricând, dar 
nu în întregime. Spune că nu răspunde pentru viaţa lui 
Ushiwaka, dacă nu îi primim regulile. 

— Şi care sunt acestea? 

— Nu îşi ia în grijă decât binele lui Ushiwaka. Voi, restul, 
spune el, va trebui să aveţi grijă singuri de voi. 

— Poftim!? Are de gând să lase treaba asta cu totul în 
seama noastră? 

— Da, spune că viaţa lui Ushiwaka ţine de asta. 


— Cum se poate una ca asta? 

— Nimeni din ţinutul ăsta nu ştie cine sunteţi. Oamenii vă 
iau drept demoni Tengu; dar dacă veniţi cu Ushiwaka, Kichiji 
crede că acest lucru va fi de ajuns pentru a-i pune viaţa în 
primejdie. 

— Konno-maru, tu chiar crezi că are dreptate? 

— Da, cred. Noi ne-am jucat rolul nostru. Acum, că 
Ushiwaka a părăsit Muntele Kurama, noi nu mai avem altceva 
de făcut decât să îl lăsăm să plece şi să dispărem. 

— Şi ce va face Ushiwaka fără noi? 

— Kichiji va avea grijă de acum încolo de el. 

— Să îndrăznim să avem încredere în el? 

— Dacă nu ar fi fost de încredere, nu ne-ar fi sprijinit de la 
bun început - aşa spune. 

— Şi dacă te înşeli? 

— Dacă se va întâmpla ceva rău, Kichiji va fi primul care 
va plăti pentru asta - şi va plăti cu viaţa lui. Nu mai are rost să 
adăugăm nimic. Tot ce putem face este să avem încredere în el, 
spuse Konno-maru. 

Restul oamenilor se întoarseră nerăbdători spre Ushiwaka, 
iar Masachika întrebă: 

— Ai auzit chiar acum cum stau lucrurile. Care este 
dorinţa ta? 

Pus în faţă cu îndeplinirea celei mai mari nădejdi pe care o 
nutrea, Ushiwaka răspunse fără să stea pe gânduri: 

— Nu îmi doresc să mă duc direct spre Soare Răsare. Dacă 
mă duc, nu se poate şti dacă îmi voi mai vedea vreodată mama. 
Trebuie să mă duc în capitală - singur sau cu voi toţi. Trebuie 
să-mi întâlnesc mama... Duceţi-mă măcar o singură dată să o 
văd. 

Vestea fugii lui Ushiwaka ajunse la Rokuhara în zorii zilei. 
Soldaţi şi iscoade plecară de îndată spre Muntele Kurama, în 
timp ce călugării care cunoşteau cel mai bine ţinutul muntos din 
jur începuseră deja să-l caute. Pe la ora prânzului, pe Muntele 
Kurama sosiseră mai multe sute de războinici de la Rokuhara; 
iar Ushiwaka şi urmăritorii săi erau în drum spre Vârful Sajiki. 
Când îl atinseră, Konno-maru spuse: 

— De aici, drumurile duc spre provinciile Shiga, Tamba şi 
Sanjo, iar noi ne vom despărţi acum de voi. Numai eu voi 
rămâne alături de tânărul meu stăpân, până când va ajunge în 


capitală. 

Apoi se întoarse spre Ushiwaka. 

— Voi rămâne cu tine până când vei fi pregătit să porneşti 
spre nord-est, cu Kichiji. După aceea, vei rămâne cu totul singur. 
Eşti sigur că vrei să te duci acolo, nu-i aşa, Ushiwaka? 

Ushiwaka şovăi; apoi întrebă din nou: 

— Konno-maru, ai cu adevărat de gând să mă duci să o 
văd pe mama? Când vei face asta? 

— Trebuie să vorbesc întâi cu Kichiji, răspunse Konno- 
maru. Kichiji va găsi o cale pentru a izbuti. 

— Şi tu singur nu te descurci, Konno-maru? De ce trebuie 
să vorbeşti întâi cu Kichiji? 

— l-am promis că nimic nu se va întâmpla fără 
consimţământul lui. 

— Acum - pentru viitor! 

— Tu încotro te duci, Goro? 

— Întâi spre Tamba, unde o să stau o vreme ascuns. 

— lar tu, Adachi? 

— Mă gândesc să merg spre partea de miazănoapte a 
provinciei Shiga. Şi tu, Kamata? 

— O să mă îndrept spre Omi, apoi spre Owari, acolo unde 
a fost ucis tatăl meu, împreună cu Domnul Yoshitomo. 

Unul câte unul, oamenii îşi luară bun rămas de la 
Ushiwaka, făgăduind că i se vor alătura din nou, spre Soare 
Răsare. La asfinţitul soarelui, Ushiwaka şi Konno-maru rămaseră 
singuri pe Vârful Sajiki, înălțându-se deasupra Muntelui Kurama; 
astrul zilei apunea, iar ceața se învolbura în jurul lor. 

— Ushiwaka, vei fi în stare să mai faci un drum lung? 

— Bineînţeles! 

— Vom vedea luminile capitalei mâine, la această oră. O 
caleaşcă ne va aştepta într-un anumit loc. 

— O caleaşcă?... Şi unde ne vom duce? 

— Nu ştiu asta, dar nu ai de ce să-ţi faci griji. Kichiji va 
avea grijă de toate. Nu va fi nevoie decât să ai încredere în el. 
Dacă voi avea de ce să mă îndoiesc de el, nu va scăpa viu din 
mâinile mele. 

Cei doi începură să coboare de pe vârful muntelui. Nu 
văzură pe nimeni până se întunecă, apoi întâlniră un străin 
căruia îi cerură amănunte despre drum. Continuară să meargă, 
străbătură mai mulţi kilometri, până când trecură de o aşezare 


mică, apoi departe, în vale, văzură câteva lumini care tremurau 
în întuneric. 

— Konno-maru, acelea sunt luminile capitalei? 

— Nu, într-acolo se află Muntele Atago - acelea sunt 
luminile Sanctuarului Atago şi ale mănăstirii. 

— Am străbătut o bună bucată de drum; dar ne-am 
apropiat câtuşi de puţin de capitală? 

— Încă nu. Am luat-o pe un drum de două ori mai lung, 
pentru a scăpa de urmăritori, dar ne apropiem din ce în ce mai 
mult de capitală. 

— Ushiwaka..., spuse brusc Konno-maru; după ce ajungem 
în capitală, nu îmi vei mai avea voie să-mi spui Konno-maru, ci 
Kowaka. 

— Să îţi spun Kowaka? 

— Aşa mă strigă oamenii de acolo. 

— Da?... Mi-e foame, Konno-maru, recunoscu el. 

— E de la sine înţeles. Să văd dacă îţi pot găsi ceva de 
mâncare. Aşteaptă-mă în sanctuarul ăla de colo. 

După o bucată de vreme, care păru nesfârşită, Konno- 
maru se întoarse şi descoperi că Ushiwaka se ghemuise să tragă 
un pui de somn pe veranda sanctuarului. li putea auzi răsuflarea 
adâncă, aşa cum stătea întins acolo, sub stele. Il scutură, să-l 
trezească, apoi se ospătară împreună din mâncarea pe care 
Konno-maru o primise într-o gospodărie; pe urmă se întinseră şi 
dormiră până când noaptea cea scurtă de vară luă sfârşit, 
alungată de lumina albă a zorilor. 

Merseră pe jos o jumătate de zi. Din când în când se 
întâlneau cu străini, din a căror înfăţişare îşi puteau da seama 
că se apropiau de Kyoto. 

— Acum nu suntem departe de Saga, îi spuse Konno-maru 
lui Ushiwaka, în timp ce în depărtare apărea un deal pe a cărui 
coastă se cuibărea o căsuţă cu acoperiş de stuf, înconjurată de 
un gard de tufişuri. 

— la te uită, a venit, aşa cum a făgăduit! lată trăsura cu 
boi pe drumul de lângă căsuţă! strigă Konno-maru. 

Ushiwaka nu se lăsă mişcat de ce vedea; dar uşurarea de 
pe chipul lui Konno-maru îl făcu să ridice nerăbdător privirea. 
Konno-maru se apropie cu grijă de o portiţă care se întrezărea 
prin gardul viu şi aruncă o privire deasupra ei, spre căsuţă. 

În cele din urmă, strigă cu blândeţe. 


— Bună ziua, aici locuieşte pustnica Giwo? 

Vocea care intona rugăciuni se opri. 

— Da? se auzi o voce tinerească dinăuntru; apoi, un chip, 
neobişnuit de tânăr şi de atrăgător pentru o călugăriţă, apăru 
peste gardul viu. Cine este, vă rog frumos? 

— Tu nu eşti Giwo? 

— Nu, sunt sora ei mai mică. 

Konno-maru zâmbi în timp ce o recunoştea. 

— Nu îţi aminteşti de mine - Kowaka, servitorul lui Toji? 

— A, chiar tu eşti, Kowaka! Vino înăuntru şi aşteaptă. Mă 
duc să o chem pe Giwo. 

Giwo apăru aproape în aceeaşi clipă, iar Konno-maru o 
salută, spunându-i: 

— Ah, Giwo! Cât de mult timp a trecut de când te-am 
văzut ultima oară! M-am gândit adeseori la tine, dar... 

— ie ţi-au mers bine treburile, Kowaka? Mai eşti încă în 
slujba lui Toji? 

— Da, e o casă plină de viaţă. Munca este plăcută, iar anii 
trec înainte să-ţi dai seama de asta. Da, trebuie să fi trecut cel 
puţin opt ani de când te-am însoţit până la Rokuhara. 

— E ca unvis, nu-i aşa? Au trecut cinci sau şase ani de 
când am venit să locuiesc aici împreună cu mama, sora mea şi 
Hotok€. 

— Da, într-adevăr, în toţi anii ăia de când te-ai dus la 
Rokuhara. După aceea, nu te-ai mai întors niciodată la noi. 

Chipul lui Giwo se întristă. 

— Te rog, Kowaka, să nu vorbim despre trecut. Acum, că 
am depus jurămintele călugăriei, roşesc când mă gândesc la 
asta. 

— lartă-mă; a fost o prostie din partea mea să îţi vorbesc 
aşa - şi asta îmi aminteşte de ce mă aflu aici. 

— Ai hotărât să te întâlneşti aici cu Dommul Kichiji, nu-i 
aşa? 

— Da, el e cel mai respectat şi mai mărinimos susţinător 
al lui Toji. 

— Îmi cerea adeseori să cânt şi să dansez pentru el. Am 
fost cât se poate de nedumerită când a sosit ieri încoace. 

— leri? 

— Da, am vorbit pentru o vreme, apoi a plecat, spunând 
că închiriase o barcă de pe Râul Hozu şi le luase pe mai multe 


dintre fetele lui Toji, să-şi petreacă noaptea alături de el, pe apă. 

— Şi s-a întors între timp? 

— A revenit în dimineaţa asta, devreme, să admire florile 
de rochiţa-rândunicii din jurul casei, şi mi-a spus că ai putea 
veni să îl iei. A poruncit ca trăsura lui să fie lăsată la umbră, într- 
un loc în care să o poţi vedea. lar eu trebuia să-ţi spun că el stă 
la templul pe care îl poţi vedea de aici. 

Konno-maru îi mulţumi lui Giwo şi îşi luă bun rămas de la 
ea. Apoi se îndreptă spre Ushiwaka şi, împreună, păşiră spre 
trăsură. Konno-maru ridică o jaluzea şi aruncă o privire înăuntru. 
Mirosea a tămâie, parfum şi uleiuri înmiresmate. 

— Ushiwaka, vrei să aştepţi aici, înăuntru? Mă voi întoarce 
cât se poate de repede. 

Din partea din spate a trăsurii, Konno-maru scoase o 
tunică albă, de felul celor pe care le purtau îngrijitorii de boi, şi o 
aruncă peste hainele sale, înainte să pornească spre templu. 

Ushiwaka cercetă cu ochi vii trăsura. Umezeala şi 
mirosurile grele îl înăbuşeau. Îi aminteau de mama lui - de 
scrisorile ei, în jurul cărora plutea acelaşi parfum, mireasma pe 
care ajunsese să o creadă mirosul femeilor. Ridică jaluzelele, pe 
care Konno-maru le trăsese cu grijă, şi mai aruncă din când în 
când câte o privire în afară. 


Kichiji stătea întins şi trăgea un pui de somn într-o odaie a 
templului, când un preot apăru şi îl trezi, spunându-i că sosise 
un servitor să îl ia. Kichiji se ridică repede şi se îndreptă spre o 
uşă din spatele templului. 

— Kowaka! Aşadar, ai venit - îţi mulţumesc! 

— Mi-era teamă că n-o să ajung la timp, răspunse Konno- 
maru. Ar fi bine să plecăm de îndată, nu? 

După ce îi mulţumiră preotului, cei doi părăsiră templul, 
îndreptându-se spre căsuţa lui Giwo, aflată în apropiere. 

— Mă voi întoarce, zâmbi Kichiji. Mi-e teamă, totuşi, că ți- 
am creat nişte neplăceri, spuse el pe un ton plin de păreri de 
rău, în timp ce urca în trăsură. 

Apariţia lui îl luă pe nepregătite pe Ushiwaka; acesta se 
holbă la Kichiji fără să scoată o vorbă. În timp ce trăsura porni 
cu o hurducătură, Kichiji se aplecă spre el şi îi şopti: 

— Nu trebuie să-ţi fie teamă de nimic, acum că sunt aici. 


După un moment de tăcere, Kichiji adăugă: 

— Dar... dacă nu eşti un Heik6, eşti un nimeni. Aşa merge 
lumea azi. Dacă te sprijini pe mine, să te ajut să fugi spre nord- 
est, atunci trebuie să ai grijă la un număr de lucruri şi să faci 
întocmai cum îţi spun. 

Trăsura se opri atunci când ajunseră în faţa unei vile, pe 
malul unui râu. Zgomotul roţilor atrase două dansatoare, care 
veniră în fugă dintre sălcii. Kichiji cobori şi le salută. 

— Unde sunt celelalte? Au luat-o deja înainte, aşa spuneţi? 
Atunci, nu e nimic, îmi pot închiria un cal sau o lectică. 

După ce tăifăsuiră mai mult despre fleacuri, cele două 
dansatoare se înghesuiră în trăsură, lângă Ushiwaka. 

— Ei, bine, puteţi să porniţi, îi făcu Kichiji un semn cu 
mâna lui Kowaka, care dădu din cap şi şfichiui boul cu biciul. 

Ushiwaka ghici din vorbele lor că dansatoarele erau surori 
- una dintre ele era amanta lui Kichiji. Ele se holbară drept la 
Ushiwaka, îşi şoptiră ceva una alteia, apoi îi zâmbiră: 

— E fermecător, nu-i aşa? 

— Şi totuşi, e destul de mic pentru vârsta lui, nu crezi? 

Cele două femei îi aruncară lui Ushiwaka priviri din 
colţurile ochilor şi continuară să spună câte ceva din când în 
când, de parcă şi-ar fi cumpărat un nou animal de companie. 
Ushiwaka se simţi înăbuşit de parfumul puternic al veşmintelor 
pe care le purtau femeile; inima îi bătea, şi-şi ţinu faţa lipită de 
fereastra mică, în timp ce se uita afară. 

— Din câte se pare, priveliştile oraşului i se par tare 
atrăgătoare. Nu-i aşa... domnule? 

Ushiwaka se făcu că nu aude întrebările care i se puneau. 
Era mai mult decât uimit de tot ce descoperea, pe măsură ce 
treceau prin oraş. 

— la te uită! Acela este chiar Domnul Kichiji, în faţa 
noastră, exclamă una dintre dansatoare, arătând cu degetul 
spre o margine a drumului. Când trecuse pe lângă ei, Kichiji se 
uitase peste umăr şi îi aruncase câteva cuvinte lui Kowaka, omul 
care conducea boul. 

În curând, în faţa ochilor lor apăru drumul mărginit de 
sălcii din Horikawa. Luminile caselor înşiruite de-a lungul 
canalului jucau peste ape, iar sunetele flautelor şi ale tobelor şi 
parfumurile nopţii calde de vară treceau prin jaluzelele trăsurii. 
O luară în curând pe o ulicioară şi traseră în faţa unei case 


îngrijite. Kichiji îi aştepta deja acolo. 

— Domnule, îi spuse el lui Ushiwaka, nu vrei să intri? 
Aceasta este locuinţa mea şi îmi doresc să te simţi ca acasă. 

Ushiwaka nu izbuti să doarmă în acea noapte. II 
tulburaseră toate priveliştile şi sunetele noii sale vieţi. Chiar şi 
mâncarea avea gust ciudat. 

Nu i se dădea voie să iasă din casă - fu cuprins de 
nelinişte. Două săptămâni mai târziu, Kichiji, care nu mai 
dăduse pe acolo din noaptea sosirii lui Ushiwaka, îşi făcu 
apariţia. 

— Cum îţi merge? îl întrebă pe Ushiwaka. Nu te simţi 
singur, nu-i aşa? Clanul Heike ţine pe toată lumea sub o 
supraveghere îngrozitoare, de aceea n-am vrut să vin încoace. 
să nu crezi că te-am uitat. 

Ushiwaka nu răspunse la aceste vorbe, iar Kichiji mai zise: 

— Din fericire, nu cred că vor mai veni prea des pe aici. 
Toate drumurile, porturile şi porţile oraşului sunt păzite 
îndeaproape. Toţi cei care au avut vreo legătură cu familia Genji 
sunt priviţi acum cu bănuială, dar eu i-am dus de nas, râse el. 
Cui i-ar trece prin minte să te caute în cartierul plăcerii? 

Ushiwaka continuă să tacă. 

Kichiji îl preveni: 

— Bineînţeles, domnule, nu e nevoie să-ţi reamintesc cât e 
de prețioasă viaţa ta pentru familia Genji. Dacă nu aţi fi tu şi 
fratele tău vitreg Yoritomo, în Izu, familia Genji nu ar mai avea 
de ce să trăiască. Toate nădejdile lor sunt în voi. 

— Kichiji, când o să pornesc spre nord-est? îl întrerupse 
Ushiwaka. 

— Ei, bine, trebuie să fiu foarte grijuliu. Nu vreau să te pun 
în primejdie. O să aştept până când clanul Heike va fi mai puţin 
îngrijorat. Poate primăvara asta va sosi clipa să te însoțesc spre 
miazănoapte. 

— Primăvara? 

— Pe la începutul anului următor, vreau să spun. 

— Şi înainte de asta? 

— Vei fi la adăpost dacă rămâi aici, în capitală. Şi totuşi, 
pentru a fi şi mai siguri, va trebui să te îmbraci în fată, iar după 
ce te vei obişnui cu veşmintele, vei putea umbla prin oraş fără 
grijă, fără să te temi că vei fi recunoscut. Vei sta aici până când 
o să mă întorc să te iau. 


În scurt timp, Kichiji porni spre nord-est, făgăduind că se 
va întoarce în februarie sau în martie. Konno-maru primi porunci 
amănunțite despre ce avea de făcut cât timp Kichiji era plecat, 
iar Ushiwaka rămase să aibă grijă de cele două surori. 

— Nu vreau să mă îmbrac ca o fată, se tot ruga Ushiwaka 
de cele două surori şi de Konno-maru, care îl vizita zilnic; fu 
nevoie de multă putere de convingere până când Ushiwaka 
încuviinţă, în sfârşit, să-şi lase părul prins cu agrafe şi împletit 
de parcă ar fi fost fată. Purta rochiile viu colorate pe care le 
îmbrăcau şi dansatoarele. Chipul său fu pudrat şi vopsit cu grijă, 
până când izbuti să treacă drept fată, în aşa fel încât cei care îl 
vedeau să nu aibă nici o îndoială. De îndată ce se obişnui cu 
masca şi cu numele Rindo (genţiană), începu să îl hărţuiască pe 
Konno-maru cu imputări: 

— Kowaka, m-ai minţit, repeta el de fiecare dată. Încă nu 
mi-ai spus când îmi voi revedea mama. Ai zis mai demult că e 
bolnavă, dar nu e adevărat. Asatori mi-a trimis vorbă că şi ea 
vrea să mă vadă. 

De când fugise de pe Muntele Kurama, Ushiwaka părea 
chinuit de gândul de a-şi revedea mama. Dar Konno-maru făcu 
tot ce-i stătu în putinţă pentru a zugrăvi primejdiile care îl 
pândeau pe tânăr. 

— Trebuie să înţelegi că nu încerc să te împiedic să o vezi, 
dar soldaţii Heike păzesc zi şi noapte acel conac. Sunt siguri că 
vei încerca să te duci acolo şi stau la pândă după tine. 

Dar Ushiwaka nu se lăsa. 

— Ai de gând să pleci în nord-est, nu-i aşa? 

— Nu. Trebuie să o văd pe mama mea mai întâi. 

— Ţi-am spus de atâtea ori că e pentru binele mamei tale, 
ca şi pentru al tău, să nu încerci să te întâlneşti acum cu ea. 

— Drumul Intâi, unde locuieşte ea, nu e departe de aici, 
nu-i aşa, Kowaka? Şi atunci, ce e rău în faptul că vreau să o văd? 

— Dacă soldaţii Heike nu ar sta de pază acolo, nu te-ar 
opri nimic să o vezi. 

— Eşti crud, Kowaka, pentru că nu vrei să mă laşi să-mi 
văd mama. Nu-mi doresc decât să fiu un bărbat în putere, şi 
atunci i-aş putea pedepsi pe cei din clanul Heike. 

— Bine spus! Dacă îţi doreşti să-ţi vezi mama, ăsta e 
primul lucru pe care va trebui să îl faci. 

— Cât de mult îi urăsc pe războinicii Heike! ofta adeseori 


Ushiwaka, cu o privire ucigătoare. 


Ushiwaka, deghizat în frumoasa Rindo, deveni în curând o 
prezenţă obişnuită pentru oamenii care locuiau de-a lungul 
canalului mărginit de sălcii de la Horikawa, pe unde se plimba 
adeseori, de unul singur. Cele două surori cu care locuia îl luau 
uneori la pieţele de pe Drumurile Al Patrulea şi Al Cincilea. In 
scurt timp, începură să-i dea lecţii de flaut şi percuție, iar în 
timpul iernii, luă parte mereu la ore de dans. 

Daijo, un fabricant de tobe de mână care locuia prin 
apropiere, avea o fiică de zece ani care venea mereu să ia lecţii 
de la cele două surori. Se numea Shizuka şi ştia să cânte la tobe 
şi la flaut cu mai multă măiestrie decât Ushiwaka, pe care îl 
preţuia de parcă ar fi fost o soră mai mare. 

— Rindo, de ce nu vrei să te faci dansatoare? îl întrebă ea 
într-o zi pe Ushiwaka. g 

— Nu ştiu ce să spun, răspunse acesta. Incă sunt foarte 
neîndemânatică şi tobele, şi cu flautul. 

— Şi atunci, de ce nu o faci la anul? 

— Da, dar tu vrei să te faci dansatoare? 

— Eu..., şovăi Shizuka, îngândurată. 

— Nu îţi plac dansatoarele? 

— Nu ştiu prea bine. 

Într-o zi, când se tăvăleau prin zăpadă, uitând că ar fi fost 
timpul să se întoarcă acasă, Ushiwaka întrebă dintr-odată: 

— Nu vrei să vii cu mine pe Drumul Întâi? 

— Unde e Drumul Întâi? 

— Ceva mai sus, pe râu. 

Deja, Ushiwaka ajunsese să cunoască foarte bine conacul 
părăginit de pe malul râului; trecuse de multe ori pe lângă el cu 
inima bătând, temându-se că străjerii Heike l-ar putea 
recunoaşte. 

— Rindo! Încotro ai pornit? exclamă Konno-maru, când 
dădu de cei doi neastâmpăraţi. _ 

Ştia că Ushiwaka rătăcea adeseori pe Drumul Intâi şi 
adusese o trăsură cu sine, să-l ducă acasă pe băiat. Hainele lui 
Ushiwaka erau murdare; îi era frig, era tare nefericit şi suspina 
de dezamăgire, în timp ce Konno-maru îi urca pe el şi pe mica 
lui tovarăşă în trăsură şi pornea spre Horikawa. lnăuntru, cei doi 


se cuibăriră lipiţi unul de celălalt; Shizuka încălzi mâinile 
îngheţate ale lui Ushiwaka, lipindu-le de obrajii ei, iar Ushiwaka 
o ţinu strâns în braţe, până când, în cel mai scurt timp, adormiră 
buştean. 


Capitolul L 

O călătorie spre Soare Răsare 

Prima zi a anului 1174 fu limpede şi senină; întreaga 
capitală era liniştită. Ceremoniile sofisticate de la Curte luaseră 
sfârşit fără neplăceri. Nimeni nu murea de foame pe străzile din 
Kyoto, şi niciodată nu fusese atâta pace sub guvernarea 
Fujiwara ca aceea de acum, care dura de zece sau mai mulţi 
ani, sub stăpânirea clanului Heik€. În tot acest timp, nu 
avuseseră loc lupte sângeroase, iar oamenii obişnuiţi credeau că 
îi datorează acest lucru lui Kiyomori. 

În pofida acestei păci, mai vedeai izbucniri rare de 
ranchiună împotriva clanului Heik6, izbucniri care nu veneau de 
la oamenii de rând, ci de la aristocrați. Cei din familia Heike erau 
urâţi pentru puterea lor, pentru fumurile lor şi pentru sângele lor 
nobil. Şi totuşi, în ultima vreme, un nou val de bârfe începu să 
umble prin gurile rele ale capitalei. Se auziră vorbe care 
spuneau că familia Genji nu fusese strivită cu totul. Că se 
pregăteau să-i provoace încă o dată la luptă pe războinicii 
Heik€. Aceste bârfe păreau să fi fost pornite de călugării de pe 
Muntele Kurama, ori de câte ori treceau prin capitală, iar 
dispariţia lui Ushiwaka şi poveştile despre demonii Tengu 
contribuiră în mare măsură pentru a le îndreptăţi. 

Războinicii Heike îşi sporeau luarea-aminte. Chiar şi 
cartierul plăcerii născu bănuieli, până când, în februarie, ofiţeri 
de la Rokuhara începură să vină să facă percheziţii în fiecare 
casă din Horikawa, iar slujbaşii Comisariatului de Poliţie apărură 
des pe acolo. 

Două sau trei flori se deschiseseră în prunul de lângă 
magazinul lui Daijo, într-o zi de februarie, pe la ora prânzului, iar 
meşterul de tobe îi zise, dinlăuntrul atelierului, unui trecător de 
pe stradă: 

— Ziua bună! Eşti cumva tu, Kowaka? 

Kowaka se întoarse şi aruncă o privire înăuntru, din prag. 

— Pari la treabă ca de obicei, Daijo. Eşti sigur că nu te ţin 


din muncă? 

— la stai jos pentru o clipă. Nu poţi trece aşa fără să intri 
puţin pe la mine. 

— Mă temeam că ţi-aş putea sta în cale. 

— ...Am ceva să-ţi spun. Nu am prea avut cum să trec pe 
la Toji, să îţi zic, şi chiar îi spuneam în dimineaţa asta soţiei că 
nădăjduiesc că vei mai trece pe aici. 

— De ce? S-a întâmplat ceva neobişnuit? 

— Ascultă-mă, cunoşti cumva un om pe nume Şarpele? 

— Da. 

— Ar fi mai bine să ai grijă cu el. 

— Cu Şarpele, spui tu? 

— Să vorbesc deschis, a trecut ieri pe aici şi mi-a spus că 
nu e lucru curat cu fata asta, Rindo. 

— Cum!? Ţi-a spus aşa ceva? 

— Acum, ascultă-mă - ştii că Rindo şi fiica mea, Shizuka, 
se joacă fără încetare împreună. Ei bine, Şarpele a tot venit pe 
aici fără vreo pricină întemeiată. Pare să vâneze ceva. Am pus-o 
pe Shizuka să făgăduiască şi ea că nu îi va mai spune nimic. 

— l-a pus Şarpele vreo întrebare nepotrivită fetiţei tale? 

— A luat-o pe Shizuka la o parte şi i-a spus că Rindo nu e 
fată. A ameninţat-o pe Shizuka, zicându-i că, dacă nu-i spune 
adevărul, o să-i trimită pe soldaţii Heike după ea. 

— Hmm... Ce om mizerabil... care suceşte capetele 
oamenilor. 

— Kowaka... 

— Da. 

— Doar atât doream să-ţi spun, dar te previn să fii cu grijă. 
Şi alţi oameni sunt în stare să bage de seamă anumite lucruri, 
aşa cum a făcut-o Şarpele. 

— Ei bine, Daijo, îţi sunt recunoscător şi nu aş vrea să-ţi 
dau bătăi de cap. Nu vei mai vorbi nimănui despre asta, ştiu. 

— Nu aveţi de ce să vă faceţi griji. Dacă eram omul care 
să bârfească, nu ţi-aş fi spus asta. 

— Îţi mulţumesc, Daijo... Nu voi încerca să-ţi spun nimic 
acum. Poţi ghici şi singur, spuse Kowaka, făcând o reverență 
adâncă şi privindu-l cu o mândrie care nu se potrivea deloc cu 
umilinţa lui de până atunci. 

Daijo întinse mâna după daltă şi zâmbi brusc: 

— E de ajuns. Felul ăsta de politeţuri nu te duce prea 


departe în cartierul plăcerii, să ştii, spuse el cu subiînţeles, 
măturând nişte surcele de pe jos şi aruncându-le pe foc. 


Luna răsărea deasupra Dealurilor dinspre Soare Apune, iar 
apele râului Kamo căpătaseră sclipirea perlelor. Mulţimile care 
se înghesuiau pe deasupra Podului Gojo dispărură dintr-odată, în 
timp ce posomorala nopţii de februarie se lăsa de-a lungul 
malului râului. Şi totuşi, nebăgând în seamă asfinţitul din ce în 
ce mai întunecat, o siluetă măruntă continua să se aplece 
deasupra balustradei, de parcă ar fi fost foarte absorbită de 
priveliştea păsărilor de apă de pe râu. 

Era Ushiwaka, înfăşurat într-o mantie şi încălţat cu pantofi 
de lac negru cu tocuri înalte, în felul în care obişnuiau să-l 
poarte doamnele. Ţinea în mână un flaut, aşezat în cutia lui, şi 
arăta, pentru toată lumea din jur, ca o dansatoare tânără. Chiar 
în acea după-amiază, cele două surori cu care locuia îl luaseră la 
piaţa de pe Drumul al Cincilea, să facă nişte cumpărături pentru 
Festivalul Păpuşilor. Mai erau numai câteva zile rămase până pe 
3 martie, iar ei trei petrecuseră mult timp prin pieţe, uitându-se 
la nenumăratele păpuşi din chioşcuri. In timp ce se plimbau aşa, 
cele două surori se întâlniră cu nişte domni pe care, din câte se 
părea, îi cunoşteau foarte bine şi, după scurt timp, se lăsară 
poftite la conacele lor, spunându-i lui Ushiwaka să se ducă 
singur acasă. Curiozitatea, însă, îl înfrânse, iar el trecu podul 
spre Rokuhara, pe care îşi dorea de mult timp să o vadă. Se 
plimbă de jur-împrejurul Rokuharei până aproape de asfinţitul 
soarelui, uimit de mărimea acesteia, de clădirile măreţe care se 
înşirau de-a lungul drumurilor largi, de nenumăratele uliţe 
lăturalnice mărginite de case din ţiglă, de caleşti, de curtenii 
bogat înveşmântaţi şi de nenumăraţii războinici care trecură pe 
lângă el, în timp ce stătea încremenit în faţa conacului lui 
Kiyomori. Acesta era orăşelul înfloritor în care locuiau duşmanii 
tatălui său! 

Nefericit şi însingurat, Ushiwaka se întoarse până când, 
ajungând la jumătatea Podului Gojo, se prăbuşi plângând peste 
balustradă. Acesta era locul în care tatăl său, Yoshitomo, şi fraţii 
săi avuseseră parte de înfrângere? Cât de des îi spusese Konno- 
maru povestea acelei zile nenorocite! Şi în timp ce stătea acolo, 
cu privirea aţintită asupra apei, deveni limpede pentru el, aşa 


cum nu fusese niciodată, că era fiul lui Yoshitomo al familiei 
Genji. Murmură, printre dinţii încleştaţi: 

— Tată, acum sunt bărbat. Am şaisprezece ani şi sunt fiul 
tău. Nu voi uita niciodată să te răzbun. Ziua aceea nu e prea 
departe. 

In timp ce Ushiwaka întorcea spatele locului său de 
meditaţie, pregătit să-şi reia drumul spre casă, un străin se băgă 
deodată în calea lui Ushiwaka. Acesta încercă să se strecoare pe 
lângă străin, dar omul îşi întinse deodată braţele şi alergă spre 
el. 

— Stai! Nu te mişca, Rindo! 

— Ce vrei? Cine eşti? 

— Eu? făcu omul o strâmbătură. Nu se află dansatoare în 
Capitală care să nu mă cunoască. Mi se spune Şarpele - să nu 
uiţi niciodată asta! 

— Lucrul ăsta nu înseamnă nimic pentru mine. Sunt 
grăbită, lasă-mă să plec! 

— la stai tu, se agăţă Şarpele cu ghearele de haina lui 
Ushiwaka. Am treabă cu tine. Eşti de fapt băiat, nu? 

— Bineînţeles că nu... Lasă-mă să plec! 

— Haide, ştiu destule despre dansatoare, încât să văd 
dincolo de podoabele tale! 

— Ţi-am spus să-mi dai drumul! Dacă nu o faci, o să ţip! 

— Aşadar, crezi că am de gând să te răpesc, puştiule? |ţi 
spun eu cine eşti - Ushiwaka! 

— Nu ai nici un răspuns la asta, nu? 

— Nu ştiu pe nimeni cu numele ăsta. Sunt Rindo, 
dansatoarea! 

— Dansatoare, da? De la Muntele Kurama? Eşti fiul 
Tokiwei, altminteri de ce te-aş fi văzut hoinărind prin 
împrejurimile Drumului Întâi? 

Şarpele îl înşfăcă pe Ushiwaka de umeri, încercând să-l 
târască înspre Rokuhara. 

— Şarpele are dreptate, nu-i aşa? Vino cu mine acum. 
Până la urmă, de ce te temi? Mergem la mine acasă, spuse 
Şarpele, apoi se împletici îndărăt, cu mantia în mână, când 
Ushiwaka se ghemuli brusc şi se întinse pe pod. 

— Să fii tu al dracului! exclamă Şarpele, când Ushiwaka îi 
lovi picioarele cu talpa. Intr-o clipă, băiatul fu sus şi o şterse. 


— Acum ştiu că eşti Ushiwaka şi o să pun eu mâna pe 
tine! răcni Şarpele, ridicându-se şi urmărindu-l. Paşii lui răsunară 
pe pod, în timp ce alerga după silueta fragilă care se depărta. 
Se auzi un răcnet, atunci când ajunse la capătul podului. Ceva 
sclipi în lumina lunii. Se făcu linişte. Trupul decapitat al Şarpelui 
se clătină făcând câţiva paşi înainte, apoi se prăvăli, greoi, la 
pământ. 


Ushiwaka se trezi dintr-un somn adânc şi se holbă în jur. O 
statuie uriaşă se înălța deasupra lui - până sus, la grinzi. Îşi 
aminti brusc de Şarpe şi de întâlnirea lor de noaptea trecută. 
Ochii lui Ushiwaka se plimbară încet de jur-împrejurul încăperii 
care semăna cu un hambar şi în care îl înconjurau statui mici şi 
mari. Il recunoscu pe Asura, Zeul Războiului; pe Devas cel 
încruntat; pe zeii Vântului şi ai Tunetului, şi chiar pe o Kannon 
care zâmbea contemplatoare. 

Pentru o clipă, se gândi că se afla în vistieria de comori a 
unui templu; apoi, îşi aduse aminte că fusese adus aici şi 
adormise. Un zgomot îl trezi de-a binelea; se uită în sus şi îl văzu 
pe Kowaka ridicându-se dintr-un colţ unde se îngrămădeau 
diverse unelte şi instrumente pentru pictat. 

— Te-ai trezit, Ushiwaka? întrebă Konno-maru. 

— Nu mă mai strigi Rindo în dimineaţa asta, nu? 

— Nu mai e nevoie de asta. lar tu poţi să-mi spui Konno- 
maru din nou. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu ne vom mai întoarce în cartierul plăcerii. 

— Unde suntem acum? 

— Suntem în atelierul unui meşter de icoane budiste. 

— Poftim? 

— Ai putea fi îngrijorat dacă nu îţi dau răspunsuri limpezi. 
Aici locuieşte Otoami, un discipol al renumitului Unkei. Şi-a 
petrecut mulţi ani în nord-est, făurind obiecte de cult pentru 
Hidehira; aşa a ajuns să-l cunoască atât de bine pe Kichiji. Acum 
înţelegi de ce nu ai motive de îngrijorare atâta timp cât eşti aici. 

— Şi unde se află casa asta? 

— Nu departe de Shirakawa. 

— Atunci, nu este foarte departe nici de Drumul Întâi, nu? 

— Ushiwaka... 


— Da? 

— De-abia ai izbutit să scapi teafăr noaptea trecută, nu-i 
aşa? 

— Da, dacă nu ai fi fost tu şi sabia ta... 

— Nu încercam să îţi aduc aminte de asta, dar cred că 
Şarpele i-a prevenit pe războinicii Heike în privinţa ta. Va fi 
primejdios să te arăţi pe afară. 

— Şi cum ai ajuns tu la podul Gojo chiar în clipa aceea? 

— Cele două surori s-au întors acasă şi mi-au spus că te 
lăsaseră la colţul pieţii de pe Drumul al Cincilea. Din clipa în 
care am auzit asta, mi-am dat seama că dăduseşi de belea, şi 
chiar în aceeaşi dimineaţă meşterul de tobe mă prevenise să am 
grijă de tine. 

Ushiwaka nu răspunse la aceste cuvinte, iar Konno-maru 
continuă: 

— Am rupt-o de îndată la fugă spre împrejurimile Drumului 
Întâi, şi nu erai acolo. M-am gândit că s-ar putea să mai fii pe 
Drumul al Cincilea, şi poate că zeii m-au îndreptat spre Podul 
Gojo atunci când am ajuns acolo. 

— Şi, cândva, foarte târziu în noapte, am venit încoace, 
nu? 

— Da. Ai dormit bine? 

— Da, dar mi-e teamă de ceea ce ar putea să li se 
întâmple celor două surori. 

— Kichiji le-a spus ce să facă dacă apare vreo încurcătură. 
Eu le-am prevenit noaptea trecută şi s-ar putea să fi plecat deja 
din Horikawa. 

— Unde s-au dus? 

— Probabil că se vor ascunde prin ţară, şi, ceva mai 
încolo, se vor duce spre nord-est. Kichiji va avea grijă de asta. 
Totuşi, între timp, eşti într-o mare primejdie - cel puţin până 
ajungem spre Soare Răsare. 

— Şi voi pleca în curând spre nord-est? 

— Aşa cum merg lucrurile acum, ar fi bine pentru tine să 
nu mai rămâi prea multă vreme în capitală. Kichiji mi-a scris că 
va veni cât de curând după tine. 

— Şi înainte de asta? 

— Va trebui să rămâi ascuns aici pentru mai multe zile. Va 
trebui să ai un pic de răbdare, până când Kichiji va veni după 
tine, dar nu mai ai mult de aşteptat. 


În fiecare dimineaţă, când Ushiwaka se trezea, căuta cu 
privirea fereastra cea înaltă a atelierului, prin care nu putea 
vedea decât cerul. Apoi ofta ca pentru sine. 

— Oh, măcar de-aş pleca odată! Cât mai trebuie să aştept 
aici? 

Fremăta de nerăbdare din cauza plictiselii cu care trecea 
fiecare zi petrecută printre icoanele acelea uriaşe. Apoi, într-o 
noapte de martie, când prunii erau pe deplin înfloriţi, porni o 
furtună violentă, care începu să izbească acoperişul. Se trezi la 
auzul vântului care răcnea. Perna lui era udă şi auzi stropi 
picurând persistent de pe statuile din jurul său. Se ridică şi ciuli 
urechile. Toate furiile naturii păreau să se fi dezlănţuit. Konno- 
maru, care plecase din atelier în acea seară, împreună cu 
Otoami, nu se întorsese încă, iar Ushiwaka era singur. Apoi, îi 
trecu prin cap gândul că aceasta era noaptea în care putea să 
facă lucrul pe care îl plănuise de atâta vreme. Sări din pat şi 
bâjbâi după clanţa uşii. Era încuiată. Konno-maru şi Otoami o 
zăvorâseră din afară, lăsându-l prizonier aici! Toate simţurile lui 
se răzvrătiră împotriva gândului că era prizonier. Konno-maru, 
demonii Tengu - toţi aceştia îi spuseseră în repetate rânduri că 
totul ţinea de Kichiji. De ce i-ar fi păsat lui de Kichiji, până la 
urmă! Cine era Kichiji, să-i spună lui ce să facă şi ce nu? Acum 
sosise timpul să-i arate lui Kichiji ce credea despre el, dar 
înainte de asta voia să-şi vadă mama... 

Ushiwaka se căţără pe o statuie şi întinse mâinile spre 
fereastră. Vântul şi ploaia îi biciuiră faţa. Luă o gură de aer apoi 
se azvârli în gol. Întunericul îl înconjura din toate părţile; începu 
să alerge în direcţia Drumului Întâi. 


Vântul scutura streşinile şi clătina jaluzelele, cu zgomote 
înfricoşătoare prin casa cea veche. Tokiwa îşi dorea nespus să 
se facă odată lumină, pentru că mugetele râului îi stârneau o 
spaimă grozavă şi nu o lăsau să doarmă. Işi trase plăpumile 
până peste urechi, să alunge urletele vântului. De această dată, 
fu sigură că auzise un scârţâit la capătul holului. Acesta se auzi 
iar şi iar; în cele din urmă, Tokiwa dădu aşternuturile la o parte 
şi se întoarse în pat spre Yomogi. 

leri fusese 3 martie - Festivalul Păpuşilor - iar Tokiwa 
împodobi câteva păpuşi de hârtie şi de lut în camera ei. Yomogi 


venise să o viziteze, aducându-i o crenguţă cu flori de piersic şi 
câteva dulciuri pe care le făcuse cu mâna ei. Stătuseră de vorbă 
până seara, apoi furtuna o silise pe Yomogi să rămână peste 
noapte la Tokiwa. 

Acum, şi Yomogi era trează, şi se răsucea neliniştită în 
pat. 

— Yomogi, oare ce poate fi sunetul ăla? 

— E un zgomot ciudat. Nu poate fi vântul. Şi pe mine m-a 
tulburat. Mă duc să văd ce e, răspunse Yomogi, dându-se jos din 
pat şi aprinzând o lampă. Flacăra scăpără sălbatic. 

— E ciudat că vântul ăsta nu încetează să treacă val-vârtej 
prin casă. 

Umbra lui Yomogi se unduia înfricoşător, în timp ce ieşea 
pe hol, ţinând lampa ridicată. _ 

Tokiwa se aşeză în capul oaselor pe pat. Intre timp, 
Yomogi trecu pe coridorul cel lung; se opri la fiecare cotitură, 
unde întunericul părea să se năpustească înfricoşător asupra ei; 
sunetul ploii care picura o făcu să se întoarcă brusc; o uşă care 
dădea spre râu era deschisă şi o umbră stătea în pătratul slab 
luminat al pragului uşii. 

— Eşti una dintre slujnice? întrebă umbra. 

— Da, răspunse Yomogi. Mi-am petrecut noaptea alături 
de fosta mea stăpână. 

În timp ce Yomogi se îndrepta spre uşa deschisă, lampa îi 
pâlpâi în mână şi se stinse. Işi dădu seama că omul era unul 
dintre străjerii Heike, puşi să păzească noapte de noapte 
conacul. 

— Ai văzut pe cineva? întrebă el. 

— Nu, pe nimeni, răspunse Yomogi. 

— Trebuie să fi fost vântul, până la urmă, dar e ciudat că 
uşa a fost ridicată din balamale. 

— Da, tot ce e în casa asta pare că se duce de râpă. 

— E adevărat. Tu ce faci, de ce eşti trează la ora asta? 

— N-am putut să dorm din cauza tuturor acestor zgomote. 
Vântul şuiera prin toată casa. 

— Dar furtuna aproape că s-a terminat. 

— Asta e o noapte îngrozitoare pentru voi, cei care staţi 
pe-afară, nu? 

— Nu e o viaţă uşoară, pot să zic. Pe lângă asta, s-au 
întâmplat nişte lucruri ciudate pe Drumul al Cincilea şi la 


Horikawa în ultima vreme, de aceea, trebuie să stăm cu ochii 
deschişi. 

— Ce s-a întâmplat pe Drumul al Cincilea şi la Horikawa? 

— Toate vorbele astea despre demonii Tengu şi ticăloşiile 
pe care le fac ei... E vorba mai degrabă de tâlhari, mă gândesc, 
dar nu am voie să bărfesc în felul ăsta. Mai bine încuiaţi uşa şi 
băgaţi-vă în pat. In curând se va face zi. 

Yomogi ascultă paşii soldatului care se îndepărta; apoi, 
punând uşa înapoi la locul ei, porni pe bâjbâite înapoi în odaie. 
Deodată, sângele îi îngheţă, când simţi ceva cald şi moale 
frecându-se de ea în trecere. Îi veni să ţipe, dar se stăpâni. 

— Cine... cine e acolo? întrebă ea. 

Ceva care se mişca pe lângă perete o atinse şi o făcu să 
se retragă. 

— Te rog, spuse fiinţa respectivă şi o încolăci pe Yomogi 
cu braţele. 

Ea simţi un obraz lipindu-se de al ei, apoi strânsoarea 
deveni şi mai puternică. 

— Eşti mama mea? se auzi o şoaptă aspră. 

Yomogi rămase fără aer. 

— Cine... cine e? 

— Ushiwaka... sunt Ushiwaka, Mamă! 

— Nu, nu! Nu sunt mama ta. Nu sunt mama ta, stăruli 
Yomogi, luptându-se pentru a se elibera. Apoi, ceva îi izbi 
umărul, iar ea se clătină. Smucindu-se din braţele băiatului, 
porni la fugă de-a lungul coridorului. 

— Doamna mea, doamna mea! Ushiwaka! exclamă ea în 
urechea Tokiwei, fără suflare. 

— Da? răspunse încet Tokiwa. 

— Aşteaptă, doamna mea, până când aduc lumină. 

— Nu, Yomogi, nu acum. Nu vei face decât să atragi 
străjile. 

— E adevărat, dar măcar o lumină foarte mică? 

— Nici măcar asta... mă întreb cum va fi să îmi revăd fiul. 
Nu, gândul ăsta mă sperie. Până la urmă, nu a fost un vis, ele 
cu adevărat aici! 

— Ushiwaka, unde eşti? 

— Aici, sunt aici! Aici, Mamă. 

Se auziră suspine prin întuneric. 


— Ushiwaka, cât de mult ai crescut! 

— Da... 

— Scrisorile şi mesajele mele au ajuns până la tine, pe 
Muntele Kurama, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ce pot să-ţi spun, acum că o să împlineşti şaisprezece 
ani primăvara asta, şi ai ajuns bărbat? Dacă ai mai fi fost la 
mănăstire, ar fi fost câteva lucruri pe care aş fi dorit să ţi le 
spun, ca mamă a ta. Şi anume, rugăciunile mele pentru fiul 
meu... Şi totuşi, oricât de înflăcărate ar fi rugăciunile unui om, 
sunt atât de rar îndeplinite. Tu îmi spui Mamă, dar eu am făcut 
atât de puţine lucruri pentru tine. 

— Nu, nu..., se împotrivi Ushiwaka, agăţându-se de Tokiwa 
şi îngropându-şi faţa în poala ei. Nu a fost vina ta că s-a 
întâmplat aşa. Clanul Heike. Kiyomori este cel vinovat! 

Tokiwa îşi ţinu brusc răsuflarea; chipul ei palid se lăsă în 
jos, pe umărul lui Ushiwaka, iar el îşi ridică faţa spre a ei în 
întuneric, spunându-i: 

— Mamă, este adevărat, nu-i aşa? l-am tras pe sfoară 
când am fugit. Sunt fericit că am făcut-o. Tu ai nădăjduit că euo 
să devin călugăr, dar eu sunt fiul lui Yoshitomo şi sunt un 
războinic. Cum aş putea să fiu altceva? Nu există nicăieri un 
adăpost din faţa tulburărilor vieţii. Unde există o astfel de viaţă? 
Care este diferenţa dintre viaţa de aici şi aceea din templul cel 
mai singuratic, unde oamenii stau în genunchi în faţa clanului 
Heik€, se tem de ei şi li se supun? 

— lartă-mă, Mamă. Poate că fac asta împotriva dorințelor 
tale. Dar sunt fiul lui Yoshitomo şi nu pot fi nimic altceva decât 
un luptător. Trebuie să fac în aşa fel ca numele de Genji să fie 
prețuit din nou. Voi deveni bărbat în curând. Slava lui Kiyomori 
nu va dura prea mult timp. 

Tokiwa îl ascultă pe Ushiwaka, cuprinsă de un cumplit 
zbucium lăuntric. El doar auzise despre cum fuseseră torturați 
luptătorii Genji, dar numai ea ştia că Ushiwaka îşi datora viaţa 
lui Kiyomori al familiei Heike. Şi nu avea dreptul să-i dezvăluie 
acest lucru. Trebuia să rămână taina ei. 

Yomogi era atât de neliniştită, că nu izbutea să stea pe 
loc. Se furişa pe hol, iar şi iar, pentru a vedea cu ochii ei că nu 
era nimeni prin preajmă. Furtuna trecuse în cea mai mare parte 


şi o lumină palidă începea să apară pe cer. Cântatul îndepărtat 
al unui cocoş îi spori îngrijorarea: 

— Nu a sosit clipa să pleci? Aproape că au venit zorile, îi 
şopti ea Tokiwei de pe coridor. Doar tăcerea îi înconjura. In 
lumina scăzută care trecea prin deschizăturile înguste ale 
jaluzelelor, Yomogi îl văzu pe Ushiwaka stând culcat în braţele 
mamei lui, de parcă ar fi adormit. Se sfii să-i tulbure şi privi în 
altă parte, pentru o bucată de vreme. Apoi şopti din nou, 
stăruitor: 

— Doamna mea, au venit zorile. 

Ushiwaka sări deodată în picioare, îndepărtându-se de 
mama lui, şi se clătină. 

— A sosit clipa să plec... Când mă voi întoarce, voi veni 
negreşit cu o mie de luptători Genji, să te iau cu mine. 

— Nu, e ceva mai bun... 

— Ce-ai spus, Mamă? 

— Ai foarte mare grijă de tine şi atât. E singurul lucru pe 
care ţi-l cer. 

— Bineînţeles că da. Toate cele bune, Mamă, până în ziua 
în care ne vom reîntâlni. 

— E singurul lucru pentru care mai trăiesc, Ushiwaka. Ai 
grijă că, dacă începi să îndrepţi ceea ce e rău şi să îi umileşti pe 
cei înfumuraţi, şi tu ai putea repeta pilda celor pe care îi 
deplângi cel mai mult; alţii se vor ridica apoi să te umilească pe 
tine, iar istoria cutremurătoare şi prostească a vărsărilor de 
sânge se va repeta la nesfârşit. Eşti luptător; să ţii minte să-i 
iubeşti şi să-i aperi pe cei slabi şi chinuiţi, şi atunci, numele tău 
va fi respectat cu atât mai mult. 

— Înţeleg, Mamă. Nu o să uit niciodată ce-mi spui. 

— Cum poţi onora mai bine amintirea tatălui tău, 
Yoshitomo, decât fiind un luptător nobil şi cu onoare?... la te 
uită, Yomogi, au venit zorile! 

— Tânărul meu stăpân, spuse Yomogi, frângându-şi 
mâinile, cum ai de gând să pleci? 

— Nu te speria. Voi pleca pe unde am venit noaptea 
trecută. 

— Dar eşti ud până la piele! Cum să pleci aşa? 

— N-am avut niciodată haine atât de bune ca acestea 
când eram la mănăstire. Nu îmi pasă de vânt sau de ploaie, 
dar... se întoarse Ushiwaka deodată spre Tokiwa cu o privire 


rugătoare, dă-mi una dintre păpuşile tale, ca amintire, spuse el, 
arătând spre o păpuşă, pe care mama lui i-o întinse grăbită. 
Ushiwaka zâmbi, apoi o rupse la fugă pe hol, sări de pe 
balustrada coridorului deschis până la pământ şi dispăru printre 
copaci. O clipă mai târziu, apăru deasupra zidului care dădea 
spre Râul Kamo. Acolo se opri pentru o clipă, să se mai uite o 
dată înapoi, la mama lui, şi apoi dispăru. 

Ushiwaka alese să meargă de-a lungul vadurilor umflate 
ale râului, înotând acolo unde apa era adâncă. Acum era liber. În 
aceste clipe nu depindea de nimeni. Konno-maru, Kichiji, 
Căpetenia Hidehira - niciunul dintre aceştia nu mai conta pentru 
el. Nu trebuia să se bazeze decât pe sine însuşi. Se opri în 
mijlocul râului şi se uită în jur; soarele răsărea chiar atunci de 
după Dealurile de la Soare Răsare. Se mai uită o dată înapoi, 
spre conacul de pe Drumul Întâi, când auzi un strigăt. Apoi un 
altul, venind de pe malul râului. Ridică privirea şi zâmbi, văzând 
o umbră care alerga spre el. Era Konno-maru, încovoindu-se şi 
gâfâind. 

— Tânărul meu stăpân, ce ţi s-a întâmplat? izbuti el să 
îngaime în timp ce se îndrepta clătinându-se spre Ushiwaka; 
apoi îl strânse de braţ până când Ushiwaka tresări. 

— Nu-ţi dai seama cât de îngrijoraţi am fost din cauza ta. 
Am venit înapoi în atelier cu Kichiji şi am descoperit că 
dispăruseşi. 

— S-a întors Kichiji? 

— Chiar şi Kichiji e disperat. Unde naiba ai putut să te 
duci? 

— M-am dus să-mi văd mama. 

— Poftim!? Pe mama ta? 

— E ceva rău în asta? 

— A fost foarte primejdios. 

— A fost doar pentru că nu ţi-ai ţinut făgăduiala. 

— Nu ar fi trebuit să fii atât de nechibzuit. Şi dacă ţi s-ar fi 
întâmplat ceva? 

— Da, ăsta e singurul lucru pe care mi-l tot repeţi - că 
trebuie să fiu la adăpost, că e mai mult decât orice - mai mult 
decât s-o întâlnesc pe mama. Crezi că aş mai fi dat doi bani pe 
viaţa mea, dacă nu aş fi putut-o vedea? 

— Atunci, nu voi mai spune nimic. Oricum, Kichiji şi-a ieşit 
din minţi din cauza ta. Am face mai bine dacă ne-am întoarce 


cât putem de repede în casa lui Otoami. 

Când ajunseră acasă la Otoami, îl văzură pe Kichiji ducând 
de frâu un cal de povară pe o poartă lăturalnică. Nu era însoţit 
de obişnuitul său alai de servitori şi părea că se pregăteşte să 
pornească într-o călătorie. 

— Plecăm de îndată, domnule, îi spuse el lui Ushiwaka pe 
un ton poruncitor. Tu vei urca pe cal, pentru că eşti copil. 

Apoi se întoarse spre Konno-maru. 

— Konno-maru, ne despărţim aici, aşa cum mi-ai făgăduit. 
Voi avea grijă de Ushiwaka. Poţi sta liniştit, că e la adăpost 
alături de mine. 

— Sunt sigur că vei avea grijă, dar e o călătorie lungă, 
Ushiwaka este doar un copil, iar tu va trebui să fii cu grijă, să nu 
i se întâmple nimic. 

— Nu ai nici un motiv de îngrijorare. Viaţa mea stă în a-l 
aduce teafăr la locul potrivit. Nu vom mai avea nici o pricină de 
teamă după ce trecem de Muntele Ashigara. Restul va fi uşor. 

Ushiwaka se întoarse în şa spre Konno-maru. 

— Konno-maru, tu unde te duci? întrebă el descumpănit. 

— Mă voi întoarce pe dealuri şi le voi spune tovarăşilor 
mei că ai plecat cu bine. l-am făgăduit lui Kichiji că vom rămâne 
în urmă, atunci când vei pleca din capitală împreună cu el. 
Căpetenia Fujiwara Hidehira se va ocupa de tine. Intr-o zi, după 
ce o să creşti mare şi clanul Heike va fi umilit, ne vom întâlni cu 
toţii din nou, spre Soare Răsare. 

Ushiwaka lăsă capul în jos în timp ce clipea, încercând să- 
şi oprească lacrimile. 

— Da, Konno-maru, desigur că ne vom revedea în curând. 
La revedere, la revedere! 

In timp ce treceau dealurile de dincolo de Shirakawa, calul 
porni deodată la trap, de parcă ar fi fost nerăbdător să ajungă la 
Trecătoarea Shiga, care ducea spre Soare Răsare. 


Notă despre contextul istoric al Poveşti! familiei Heike şi 
despre autorul său 

Până nu demult, capitala Japoniei nu a fost Tokyo, ci 
Kyoto, reşedinţa Curţii Imperiale din 794 e.n. şi până în 1868, un 
centru înfloritor al civilizaţiei japoneze. Împrejmuit în 
miazănoapte şi în răsărit de munţi, mărginit în partea de est de 


râul Kamo, Kyoto a fost localitatea aleasă de aristocrați pentru a 
guverna, de când a fost întemeiată şi până la începutul secolului 
al doisprezecelea. Nenumărate temple, pagode şi sanctuare au 
apărut pe dealurile acoperite de păduri dese şi pe vârfurile 
munţilor, sau în multele lor văi; o mulţime de porţi impozante, 
printre care şi Poarta Rashomon, la miazăzi, ofereau acces către 
capitala de formă dreptunghiulară şi principalele ei drumuri, 
care se intersectau la distanţe regulate. Dincolo de oraş erau 
regiuni rurale întinse, cu multe peisaje pitoreşti, preferate de 
către aristocrații de la Curte pentru ieşiri în natură; existau şi 
multe terenuri pentru curse de cai, pe malul Râului Kamo. 

Aproximativ în perioada în care capitala a fost mutată de 
la Nara la Kyoto, autorităţile centrale au obţinut controlul asupra 
Japoniei de vest, precum şi asupra provinciilor din est, până în 
locul în care se află azi Tokyo, iar clanul aristocratic Fujiwara a 
început să aibă o poziţie dominantă în afacerile de stat. 
Dezvoltând un sistem de guvernare care avea ca punct central 
împăratul şi ocupând toate funcţiile importante din stat, 
membrii clanului Fujiwara s-au impus în curând ca adevărații 
conducători. Pentru a-şi pecetlui relaţia cu familia imperială, îşi 
măritau cele mai frumoase fiice cu împărații şi prinții, şi doar 
copiii născuţi din aceste alianţe apucau să urce pe tron. Mai 
mult de atât, aristocrații Fujiwara păstrau puterea în mâini, 
obligând împărații să abdice de câte ori li se părea necesar şi 
înlocuindu-l cu un nepot Fujiwara. Avem, la un moment dat, 
chiar exemplul unui împărat-copil, care era pe tron, în timp ce 
doi suverani care abdicaseră - un fost împărat şi un împărat 
călugărit - deţineau de asemenea un statut imperial. 

Pe măsură ce autoritatea conducerii centrale se întindea 
până în provinciile cele mai îndepărtate, bogăţia clanului 
Fujiwara creştea şi ea, iar viaţa aristocraților se caracteriza 
printr-o somptuozitate şi o extravaganţă necunoscute până 
atunci. Artele înfloreau, iar nobilii Fujiwara au devenit protectorii 
societăţii educate şi pasionate de literatură care se formase în 
jurul Curţii. În timpul ascensiunii lor, la începutul secolului al 
unsprezecelea, a fost scrisă Povestea familiei Genji (Genji 
Monogatari), un roman al unei doamne de la Curte, care descria 
viaţa neobişnuit de elegantă a aristocrației ajunse la un nivel 
suprem al rafinamentului. 

La mai puţin de un secol după apariţia Poveşti; familiei 


Genji, s-a întrezărit sfârşitul supremaţiei Fujiwara. În timp ce 
influenţa lor pălea, a apărut printre ei o luptă pentru putere, în 
cadrul căreia problema succesiunii imperiale a creat o stare de 
conflict care s-a resimţit în toate straturile societăţii şi, date fiind 
tulburările din ce în ce mai mari, unii împărați au încercat chiar 
să restabilească autoritatea tronului. 

Între timp, biserica budistă, care prosperase sub 
patronajul Fujiwara şi agonisise o mare avere, sub forma de 
latifundii scutite de impozite, fusese lovită de corupţie. Marile 
temple şi mănăstiri îşi antrenau preoţii şi călugării pentru lupte, 
ţineau armate de mercenari pentru a-şi proteja proprietăţile şi 
luau în derâdere ordinele autorităţilor. Cel mai puternic dintre 
aceste temple era Enryakuji de pe Muntele Hiei, aflat la nord-est 
de capitală. 

infracțiunile, tulburările şi nemulţumirile depăşiseră orice 
limită în capitală, pe la începutul secolului al doisprezecelea. 
Clanul Fujiwara, care nu avea acum altă autoritate în afară de 
cea pe care o putea recâştiga cu forţa, era obligat să-i atragă de 
partea sa pe membrii clanurilor Heike sau Genji. Aceste două 
familii militare, vlăstare ale casei imperiale, administraseră până 
atunci imensele moşii Fujiwara din provinciile îndepărtate sau 
fuseseră angajate ca gărzi la Curte; acum au fost chemate în 
capitală, pentru a susţine o partidă Fujiwara împotriva alteia, 
pentru a curma revoltele civile, pentru a-i respinge pe călugării 
care intrau în Kyoto şi amenințau autorităţile sau pentru a 
interveni în conflictele armate dintre marile temple şi mănăstiri. 

Pe la mijlocul secolului s-a conturat o clasă militară de 
sine stătătoare, iar clanul Heike, condus de tânăra lor căpetenie, 
Kiyomori, a pus capăt dominaţiei clanului Fujiwara şi, totodată, a 
obţinut victoria împotriva rivalilor lor, familia Genji. Deşi clanul 
Heike îi înlocuise pe nobilii Fujiwara, Kiyomori nu a izbutit să 
pună bazele unui nou sistem de guvernare şi a condus într-un 
mod asemănător predecesorilor săi. Acest lucru a dus în timp la 
o luptă pentru putere între clanul Heike şi clanul Genji, iar în 
ultimul sfert al secolului, familia Heike a fost răsturnată de 
luptătorii Genji. 

Dar nici triumful clanului Genji nu a durat prea mult şi nici 
nu a izbutit să până capăt conflictelor care continuau în diverse 
regiuni ale Japoniei, pentru că, pe la începutul deceniului 1300- 
1310, şi Genji, la rândul lor, au fost înfrânți de cei nemulţumiţi 


din rândurile lor. Şi, în timp ce se petreceau toate acestea, 
împăratul şi aristocrații încercau să îşi recâştige puterea de la 
clanurile militare de luptători. 

Conflictele cuprinseseră întreaga Japonie la începutul 
secolului al şaisprezecelea. Era măcinată de războaie locale - 
aristocrați din toate regiunile se luptau unii cu alţii, până când 
toată ţara ajunse să sufere din cauza unui război civil 
devastator. De-abia la sfârşitul secolului, odată cu apariţia 
generalului leyasu din familia Tokugawa, se instaură pacea. 
Acesta fu primul dintr-un şir de dictatori militari care 
administrară Japonia cu o autoritate de fier care dură timp de 
250 de ani - până în 1868, când o alianţă de succes între 
Împărat, câţiva aristocrați şi mai multe clanuri militare readuse 
autoritatea tronului. Şi totuşi, nici acest lucru nu echilibră 
balanţa inegală a puterii dintre elementele care ar fi făcut ca 
Restauraţia să fie posibilă, şi dezechilibrul dură până în 1945, 
când Japonia fu învinsă în cel de-al Doilea Război Mondial. 

Dacă facem o retrospectivă a istoriei Japoniei, vom 
descoperi cât de asemănătoare era istoria secolului al 
doisprezecelea cu era modernă. Concepţiile despre viaţă ale 
japonezilor de astăzi sunt încă adânc impregnate de învăţăturile 
din Bushido, codul de etică al luptătorilor, a cărui origine este 
reprezentată de casta militară. Poveştile cu eroi şi eroine 
medievale, care îi încântă şi astăzi pe copiii japonezi, s-au 
constituit în jurul personalităţilor istorice ale acelei perioade. 
Drama lirică, Noh, kabuki, teatrul popular, şi multe legende 
transmise pe cale orală, toate au fost inspirate de bărbaţi şi 
femei din secolul al doisprezecelea şi au devenit moştenirea 
culturală a poporului japonez. Aproape că se poate spune că, 
fără câteva cunoştinţe despre acel secol, nu putem înţelege 
decât în parte Japonia şi numeroasele ramuri ale artei sale. 

Dintre multele surse care ne oferă o viziune asupra acelei 
perioade, Heiké Monogatari (Povestea Familiei Heik&), o epopee 
scrisă la începutul secolului al treisprezecelea, cu puţin timp 
după înfrângerea clanului Heike, supravieţuieşte ca un 
document de importanţă istorică şi ca unul dintre cele mai 
importante opere literare ale acelei perioade. Fără îndoială, 
prăbuşirea clanului Heike a lăsat o impresie adâncă asupra 
oamenilor, dacă ne gândim că lungul poem care povesteşte 
sfârşitul tragic al acestui neam a fost dus până în cele mai 


îndepărtate colţuri ale Japoniei de către trubaduri rătăcitori, care 
îl cântau acompaniindu-se cu lăute, şi, timp de mai multe secole 
după ce a fost cântat prima oară, a rămas una dintre cântecele 
cele mai iubite ale japonezilor. Aceştia i-au transformat pe eroii 
baladei în figuri de legendă. 

Eiji Yoshikawa a început să scrie Povestea familiei Heike la 
puţin timp după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, 
când consecinţele tragice erau o replică impresionantă a 
întâmplărilor relatate de Heiké Monogatari cu şapte secole în 
urmă, iar tema acestei cărţi este inutilitatea războiului, 
nenorocirile aduse de acesta, precum şi deşertăciunea dorinţei 
de putere. Autorul îl prezintă pe Kiyomori ca pe unul dintre 
actorii principali, dar Povestea familiei Heik&, spre deosebire de 
prototipul său, e mai mult decât o cronică a faptelor de vitejie 
ale luptătorilor şi ale prinților, pentru că povestea este dusă 
dincolo de evenimentele consemnate în epopeea medievală, iar 
înfrângerea clanului Heike este descrisă ca având loc după 
moartea lui Kiyomori, când o căpetenie Genji, Yoritomo, apare 
pe scenă pentru a juca un rol important, aşa cum a făcut-o în 
istorie. 

Autorul introduce în roman o sumedenie de figuri istorice, 
precum şi pe unele imaginare, dar niciuna dintre acestea nu are 
rolul de protagonist, în sensul obişnuit al cuvântului. Istoria, sau 
ciclul implacabil al evenimentelor, este adevăratul erou al 
Poveştii familiei Heik&, cel care răstoarnă totul în cale, iar 
personalităţile ei cele mai importante sunt doar imagini salvate 
pentru o clipă din curgerea amplă a timpului. Eiji Yoshikawa 
scrie în ecoul versurilor cu care se deschide epopeea străveche: 
„Clopotul templului răsună, vorbind despre vremelnicia tuturor 
lucrurilor. Culorile florilor stau mărturie pentru faptul că toate 
lucrurile care înfloresc trebuie să se ofilească. Mândria nu 
durează decât pentru puţin timp, ca un vis al unei nopţi de 
primăvară. În scurt timp, cei puternici sunt dărâmaţi, făcându-se 
praf în calea vântului“. 

Pentru interpretarea sa originală asupra istoriei din 
Povestea familiei Heiké,, Eiji Yoshikawa n-a studiat numai 
literatura secolelor al doisprezecelea şi al treisprezecelea, dar şi 
jurnale, scrisori, cronici şi suluri cu picturi, care i-au oferit 
resurse mult mai bogate de informaţii şi detalii autentice în 
relatarea poveştii. 


Autorul deţine un loc cu totul aparte printre romancierii 
japonezi contemporani. În timp ce majoritatea acestora, dacă nu 
chiar toţi, s-au lăsat influenţaţi dintr-un anumit punct al carierei 
lor de către literatura europeană, mai cu seamă de scriitorii 
francezi şi ruşi, Eiji Yoshikawa, din cauza circumstanțelor 
tinereţii sale, nu a avut ocazia de a cunoaşte mai bine literatura 
occidentală, nici măcar din traduceri. Lecturile lui de la o vârstă 
fragedă - şi, într-adevăr, a citit enorm - au cuprins clasicii 
japonezi, antici şi medievali, pe care îi găsea în bibliotecile 
publice. Prin urmare, cunoştinţele şi tehnica sa literară au fost 
modelate exclusiv de tradiţiile literaturii japoneze clasice, pe 
care se bazează integral când vine vorba de modele şi surse. 

Povestea familiei Heik&, pe care Eiji Yoshikawa a început 
să o scrie în 1951, nu este încă terminată, dar mai mult de două 
treimi din această operă monumentală au fost finalizate şi 
publicate în formă de carte. Acum, aceasta este un best-seller 
cu un cerc din ce în ce mai larg de cititori, şi este apreciată de 
critici ca un punct de reper al literaturii japoneze moderne. 

Mai trebuie adăugate câteva cuvinte despre traducere. Ar 
fi corect să o numim o versiune în limba engleză (tradusă fidel 
în română, n. tr. ro.), dat fiind că Povestea familiei Heike a fost 
modificată substanţial pentru cititorii occidentali, cu 
consimţământul generos al autorului. Multe lucruri semnificative 
şi extrem de importante pentru un public japonez familiarizat cu 
cadrul istoric au fost omise în traducere; capitole întregi au fost 
condensate, iar un mare număr de intrigi secundare şi de 
personaje auxiliare au fost eliminate complet. Aşadar, această 
traducere nu este decât una parţială şi nu izbuteşte să dezvăluie 
cu adevărat complexitatea şi diversitatea originalului. Cu toate 
acestea, dorinţa înflăcărată a traducătorului a fost ca Povestea 
familiei Heike să ofere cititorilor occidentali ocazia de a 
experimenta o parte din plăcerea pe care această operă o oferă 
pasionaţilor lecturii de aici şi, de asemenea, să reprezinte o 
introducere încântătoare în cultura şi viaţa japoneză. 

Fuki Wooyenaka UVramatsu